An Rutgers — Avalansa

£ AP 
e pitt 

| + ; SE 4 j 
A 


«A AN RUTGERS VAN DER LOEFF 
SO AVALANȘA 


AN RUTGERS VAN DER LOEFF 
AVALANŞA 


AN RUIGERS VAN DER 
LOEFEF 


AVALANȘA 


În româneşte de 
VALERIU VORNICEANU 


EDITURA ION CREANGĂ 


Coperta de CHIŞ VALERIA 


AN RUTGERS VAN DER LOEFF 
LAWINES RAZEN 


Uitgeverij Ploegsma 
Amsterdam 


5 


Ningea şi iar ningea... 


În dimineaţa zilei de luni, 17 ianuarie, în 
zori, a început ninsoarea. Şi a nins aşa, fără 
încetare, zi şi noapte. 

Pînă vineri, un strat de peste doi metri de 
omăt proaspăt acoperea pojghiţa groasă de 
gheaţă, rămasă încă de la gerul din 
decembrie. 

Ningea şi iar ningea. 

Dar iată în sfîrşit se arătară semne că 
ninsoarea are de gind să se mai potolească: 
lumina zilei era parcă mai vie, iar văzduhul 
devenea tot mai limpede. Şi, într-adevăr, 
către amiază, fulgii nu mai erau atît de deşi 
şi, pentru întiiaşi dată, după atitea zile, 
ochiul putea să vadă şi să desluşească pînă 
la o oarecare distanţă. 

În cătunul acela pierdut în munţi, bătrînii 
priveau cu teamă la povîrnişurile abrupte, de 
pe care petele întunecate, care pînă mai ieri 
se arătau a fi păduri, dispăruseră aproape cu 
desăvîrşire sub împovărătoarea mantie albă 


6 


ce acoperea totul, de nu se mai zăreau acum 
nici căpiţele de fîn, nici parazăpezile de lemn 
ridicate cu trudă pentru a opri avalanşele. 
Cu sprincenele încruntate, care le adum- 
breau feţele întunecate şi zbircite, ei îşi 
aţinteau privirile spre înălţimi, dînd din cap 
cu îngrijorare. 

Pe măsură ce timpul se scurgea, feţele 
acelea deveneau, tot mai grave. Pricina era 
limpede: cu toţii socoteau temperatura 
aerului mult prea ridicată iar vintul sufla 
schimbător, prevestind nenorociri şi făcîndu- 
i să-şi aducă aminte, de groaznicul an '27. 

— E de rău, e de rău — bolborosea într- 
una Johannes. Gross, bătrinul cantonier cu 
spinarea încovoiată de muncă istovitoare. Se 
căznise toată ziua să sape o cît de îngustă, 
cărăruie pe locul pe unde altă dată era uliţa 
satului, pierdută acum printre casele 
copleşite de nămeti. 

— Ei, băgaţi de seamă! se auzi strigătul lui 
Bartel, fiul lui  Gurtnelli proprietarul 
cafenelei „La Soare”. 

Căţărat pe acoperişul cafenelei şi afundat 
pînă la brîu în zăpadă, Bartel încerca, 
precum făcuse şi-n ajun, să mai; despovăreze 
puţin clădirea de enorma greutate ce o 
apăsa. Din păcate, toată strădania lui se 
dovedea pînă la urmă, irosită în van. Era de 
altfel singurul care mai făcea o treabă, ca 
asta, căci toţi ceilalţi locuitori ai satului 
renunţaseră, între timp la astfel de încercări 
zadarnice. Nopțile lor însă nu erau de loc 


7 


liniştite, căci mereu li se părea că aud pe 
undeva bîrnele trosnind. 

— În locul dumitale, moşule, eu aş lăsa 
naibii treaba asta. Se vede că astăzi e mai 
lesne să pătrunzi în casă căţărindu-te pînă la 
ferestrele de la etaj, decît să-ţi croieşti drum, 
curăţind zăpada de la poartă. 

Dar Johannes Gross continua să mînuiască 
îndîrjit lopata sa de o mărime respectabilă. 

— Omul trebuie să muncească într-una — 
mormăi el — altfel îl duce mintea la cîte şi 
mai cîte. 

Uriaşele grămezi de omăt pe care Bartel le 
arunca de pe acoperiş cădeau pe pămînt cu 
bufnituri surde. 

— De bună seamă că, pentru copii, ăsta-i 
un lucru minunat: şcoala închisă de două 
zile! Pe vremea mea nu se pomenea aşa 
ceva. 

Vocea tînărului Bartel avea fără îndoială 
un timbru mai plăcut în vorbirea sa de toate 
zilele, dar astăzi răsuna înăbuşită de alba 
velinţă  vătuită care acoperea totul şi 
absorbea orice zgomot, în timp ce fulgii nu 
conteneau să coboare din cer, aşternîndu-se 
domol şi nepăsător. 


— Copiii sînt copii — mormăi Johannes 
Gross. Ei habar n-au de ce li se poate 
întîmpla. 


Dar Bartel nu auzea spusele moşului. 
— Cred că soarele va izbuti totuşi să 
străpungă norii! reluă el, arătind cu braţul 


întins o pată albicioasă în văzduhul cenuşiu, 
încărcat de nea. 

— Vom mulţumi cerului dacă pacostea asta 
se opreşte — bolborosi bătrînul Gross, 
ridicîndu-şi privirea. 

— Ai spus ceva? întrebă Bartel, în timp ce 
prăvălea un gigantic bloc de zăpadă. 

Dar cantonierul clătină din cap: 

— Tinereţea este orgolioasă — se adresă el 
celui de pe acoperiş. Cele petrecute la 
Kuhelihorn şi Glarbeckscher ar trebui să-ţi 
fie învăţătură de minte. 

— A, fleacuri! făcu Bartel rizind, şi-şi 
aruncă privirea spre cele două virfuri de 
munte ce abia se distingeau la răsărit. Uite 
ce cuminţi şi paşnici sînt munţii. 

— Da, da, cuminţi şi paşnici; asta s-o crezi 
tu! îi întoarse vorba Gross, scoţind din 
buzunar o imensă batistă cafenie în care-şi 
suflă nasul, îndelung şi cu grijă. Cînd isprăvi 
operaţia, zise: 

— Mă duc, că mă aşteaptă baba; trebuie să 
fi încălzit supa. 

Şi cu lopata pe umăr, se strecură, cu 
destulă anevoie înapoi, pe cărarea pe care 
abia şi-o croise. Ajuns la cotitură, dispăru 
între înaltele ziduri albe de zăpadă care 
ajungeau pînă la balcoanele de scînduri de la 
etajele superioare. Şi alţi locuitori ai satului 
şi-au săpat cum au putut cărări înguste în 
faţa porţilor şi prin jurul caselor. O lumină 
tulbure pătrundea prin jaluzelele netrase, 
mai cu seamă acolo unde locatarii renunţau 


9 


să mai dea la o parte zăpada din faţa 
geamurilor. 

Într-o mică băcănie, un grup de femei, 
adunate la lumina slabă a unui bec electric, 
vorbeau între ele. Purtau şorţuri peste 
paltoanele negre şi de braţ le atirnau saco- 
şele pentru provizii. Sub broboadele de lină, 
feţele le erau palide şi îngîndurate. 

— Brutarul nu mai are drojdie decît pentru 
trei zile — grăi una din ele. 

— Aţi ascultat ce-a spus la radio acum o 
jumătate de oră? întrebă o alta. 

Bătrinul  cantonier nu-şi găsi nevasta 
acasă, dar cînd, după ce şi-a scuturat bine 
picioarele de zăpadă, a intrat în bucătăria 
întunecoasă, văzu că oala de supă se află 
pusă la încălzit pe lămpiţa de petrol. Ridică 
uşurel capacul, ca să-şi dea seama, după 
miros, despre ce fel de supă e vorba. 

— Supă de linte — mormăi el nemulţumit. 
Fără ceapă? 

Apoi clătină din cap. La urma urmei nu era 
de mirare: în sat lipsea ceapa, deoarece, din 
pricina  ninsorii, aprovizionările fuseseră 
întrerupte. 

Apoi urcă la etaj, la chiriaşă, unde-şi găsi 
nevasta lîngă aparatul de radio. În cameră 
domnea aceeaşi stranie lumină lăptoasă, dar 
pe faţa de masă, viu colorată, verde cu 
trandafiri roşii, odihneau bătrinele miîini 
muncitoare ale soţiei sale şi, alături, ceva 
mai tinere, mîinile chiriaşei. Femeile stăteau 


10 


liniştite şi cantonierul încercă un oarecare 
sentiment de uşurare. 

Moşneagul se scărpină în creştetul pleşuv. 
Printr-un semn din cap, nevastă-sa îi arătă 
aparatul de radio. El înţelese şi se aşeză. 
Imediat după aceea, pendula sună 
douăsprezece ceasuri de amiază: aceasta 
dură destul de multişor, iar după ce a 
răsunat şi ultima lovitură au mai trecut alte 
cîteva secunde pînă să se audă vocea crai- 
nicului: 

„Observatorul din  Weissfluhjoch-Davos 
comunică: Începînd de luni seara, în Alpi 
ninge fără încetare. Un vînt violent suflă de 
la vest spre nord. În regiunea Oberlandului 
Bernei, în partea centrală a Elveţiei şi în 
Alpii Glarn, în cursul săptămînii trecute 
zăpada a căzut între un metru şi jumătate şi 
doi metri şi jumătate înălţime. In restul 
Alpilor din nord — inclusiv Mittelbunden şi 
Prătigau — ninsoarea a căzut în mare 
cantitate, variind între optzeci de centimetri 
şi un metru şi jumătate. Pericolul avalanşelor 
a devenit serios, mai cu seamă în Elveţia 
centrală şi în Alpii orientali. S-au şi produs o 
serie de  avalanşe în numeroase văi. 
Legăturile feroviare şi şoselele sînt blocate, 
comunicările telefonice întrerupte. In mai 
multe localităţi, iluminatul electric este 
ameninţat să fie întrerupt. Dat fiind că 
zăpada continuă să cadă, iar vintul şi 
temperatura sînt nefavorabile, locuitorii din 
regiunea cuprinsă între graniţa de răsărit a 


11 


ţării şi Oberlandul Bernei sînt sfătuiţi să ia 
toate măsurile necesare pentru evacuarea în 
cel mai scurt timp posibil a caselor şi 
cătunelor amenințate. Pericolul creşte din 
oră în oră. În caz de accident, telefonati la 
nr. 11 care vă va indica staţiunile de unde se 
pot procura cîini de tracţiune deprinşi cu 
avalanşele.” 

Doamna Râhmi, chiriaşa, întoarse butonul 
aparatului; se făcuse lividă şi buzele îi 
tremurau. 

— Nu mai pot asculta ce spune — zise ea 
— mi-e frică pentru copii... 

Bătriînul Gross privi spre leagănul din colţ, 
de lîngă soba de faianţă, apoi sub masă, la 
băieţelul care sta ghemuit la picioarele 
mamei sale, şi se juca cu boabe de mazăre 
uscată, turnîndu-le dintr-o oală veche fără 
toartă, în alta, pritocindu-le astfel la 
nesfîrşit. 

— Mai avem timp — zise el. Şi deocamdată 
atita ştiu: că mi-e foame. 

Nevasta lui se ridică tăcută şi, tîrşindu-şi 
picioarele, _ cei doi bătrîni  traversară 
încăperea. Înainte de a cobori, Gross mai 
băgă o dată capul pe uşă şi rosti stînjenit 
parcă de propriile sale vorbe: 

— Fireşte, dacă pentru orice eventualitate, 
v-aţi pregăti şi bagajele, acest lucru n-o să 
strice nimănui, mai ales dacă va trebui — 
doamne fereşte — să părăsim satul. Paza 
bună trece primejdia rea. De altfel, o mică 


12 


plimbare la vale, pentru a mai schimba aerul, 
n-ar fi ceva cu totul neplăcut. 

Tinăra femeie îl privi fără să scoată o 
vorbă, apoi, brusc, se ridică. Piciorul ei lovi 
din greşală oala pe care copilul o umpluse 
pină în virf cu mazăre. Văzînd oala răs- 
turnată, băieţelul începu să tipe ca din gură 
de şarpe. Mamă-sa îl apucă de pantalonaşi 
şi-l trase de sub masă, în timp ce Gross da 
din cap rizînd: 

— N-are nici trei ani împliniţi şi uite ce 
tărăboi face. Dacă în clipa asta l-ai duce la 
fereastră, tipetele lui ar porni pe loc o 
avalanşă, peste capetele noastre. 

Acestea spuse, moşneagul dispăru ca să-i 
vină de hac supei de linte, ce-i fusese 
pregătită. 


Spusele bătrinului cantonier păreau o 
glumă şi totuşi în ele se ascundea adevărul 
curat. Este ştiut doar că un țipăt, un singur 
țipăt, în aparenţă o nimica toată, poate 
dezlănţui sinistrele mase de zăpadă adunate 
colo sus şi care, într-o clipă, se pot prăbuşi 
din înălțimea muntelui cu un zgomot 
asurzitor, într-un nor imens de pulbere, 
măturînd şi nimicind totul în cale pînă în 
străfundul văilor şi statornicind pretutindeni 
stăpînirea morţii albe. 

Cînd vintul sculptează, acolo sus, ciudate 
balcoane de zăpadă, care stau 
amenințătoare, gata să cadă, iar virfurile se 


13 


acoperă cu uriaşe căciuli de nea, cînd 
straturile de zăpadă şi de gheaţă se 
grămădesc într-una unul peste altul, de te 
întrebi cum de se mai ţin agăţate, atunci, 
într-adevăr, cea mai mică zdruncinătură 
riscă să provoace dezastrul. Simpla greutate 
a unui om sau a unei căprioare, bătaia 
vîntului sau chiar numai un țipăt strident pot 
declanşa o avalanşă. 

Printre oamenii adulţi din Urteli, sătuleţul 
de munte, nu era unul care să nu ştie acest 
lucru. De aceea învățătorul Altschwank luase 
numaidecît hotărîrea de a nu mai trage 
clopotele, ca de obicei, pentru a anunţa 
repausul duminical. Se temea, pe bună 
dreptate, ca undele, împrăştiate de dangăt, 
să nu provoace alunecarea omătului moale 
de pe coastele prăpăstioase ale muntelui. 

— De cînd sînt venit aici — îi spuse el lui 
Johannes Gross, care îi ieşise în întîmpinare 
pe cărarea îngustă care ţinea acum loc de 
uliţă — este pentru prima dată că nu trag 
clopotul. Prima dată în decurs de douzeci de 
ani... 

Şi ştia el ce spune pentru că, într-adevăr, 
învățătorul era acela care trăgea clopotul la 
colbuita biserică de piatră din Urteli. 

Cătunul n-avea nici preot, nici paracliser, 
aşezarea fiind prea mică şi prea prăpădită, 
dar de două ori pe săptămînă şi, bineînţeles, 
duminica, urca pînă la ei preotul din Glar- 
matt ca să le slujească liturghia... în 


14 


săptămînă aceea însă, el nu putuse veni să-şi 
facă datoria. 

— Aţi auzit— întrebă măcelarul Finetti, 
care se apropia şchiopătînd, cu şorţul său 
stropit de sînge, în timp ce, cu gesturi 
grăbite, îşi da în jos mînecile suflecate de la 
lăbărţatul său surtuc cenuşiu. Luni dimineaţa 
începe evacuarea. Femeile şi copiii trebuie 
să plece, mai întîi la Glar- matt şi pe urmă, 
de acolo, mai departe, cu trenul. Vor veni 
soldaţi să ne ajute în treaba asta, iar 
formaţiile militare de pionieri vor ridica 
fortificaţii şi vor distruge cu aruncătoarele 
de mine avalanşele care ameninţă să se 
prăbuşească de pe Kuhelihorn şi 
Glarbeckscher, Ajutoarele trebuie să 
sosească miine, către prînz. O, te pomeneşti 
că se află şi feciorul meu printre ei! Îşi face 
stagiul de instrucţie acolo, la Glarmatt. 

— Te pomeneşti că-ţi pare chiar bine că se- 
ntimplă ce se-ntîmplă — se răsti bătrinul 
Gross, cu mînie. Mai bine te-ai duce să-ţi vezi 
de cîrnaţi; că de bună seamă flăcăii aceia, 
care sînt pe drum, vor avea mîine o poftă de 
mîncare zdravănă. 

Drept răspuns, Finetti îşi umflă obrajii şi 
ridică ochii spre cer, obicei pe care tot satul 
i-l cunoştea de multă vreme şi căruia nimeni 
nu-i mai dădea nici o atenţie. 

Învățătorul ridică din umeri: 

— Lăsaţi-l pe Finetti în legea lui. Trebuie 
să luăm lucrurile aşa cum sînt şi dacă ele 
mulţumit la gîndul c-o să-şi vadă feciorul... 


15 


Un băieţandru de vreo cincisprezece ani 
venea spre ei, alergind. Obrazul său era 
proaspăt şi ars de soare, iar pe cap purta o 
caschetă de lînă cu clape pentru urechi, cum 
poartă de altfel mai toată lumea prin partea 
locului. Părea foarte agitat şi cînd vorbea 
închidea ochii pe jumătate, ferindu-i de 
primele raze ale soarelui care străpungeau 
ici şi colo norii, acum, cînd nu mai ningea de 
loc. 

— Tată! strigă el din toate puterile, cu 
toate că nu se găsea decit la cîţiva metri de 
cel strigat. 

Hans Altschwank se întoarse. 

— Ce s-a-ntîmplat? întreabă el. 

— A spus la radio că trebuie să plecăm. 
Baumgartner de la primărie a şi început să 
dea fuga pe la case, să anunţe. Pot rămîne pe 
loc numai cei care trebuie să aibă grijă de 
vite. Ce zici, tată, pot să rămîn? 

— Ce vorbeşti, băiete?! Şi eu care credeam 
că vrei să vezi lumea-ntreagă! Să ştii că n-ai 
prea dese prilejuri ca să cobori la vale. 

— Mi-ar plăcea mai mult să rămîn aici — 
zise Werner, scurt. 

— Din păcate n-ai să poţi face întotdeauna 
numai ce-ţi place — îi răspunse tatăl său, la 
fel de scurt. Hai, să mergem acasă. 

— Tată, dar mai este ceva, am să-ţi spun 
pe drum — mai adăugă băiatul în timp ce 
amîndoi se depărtau. 

Finetti şi Gross îi urmăreau cu privirea. 
Cei doi Alt- schwank, tatăl şi fiul, erau 


16 


amîndoi cam de aceeaşi înălţime, numai că 
tatăl era mai spătos şi avea grumazul mai 
gros şi mai ars de soare. Înzestraţi cu 
picioare scurte, dar vînjoase, amindoi aveau 
acelaşi fel de-a umbla, cu paşi domoli şi 


măsuraţi. 

— Ia te uită la ei... pleacă, şi-s cei mai buni 
schiori ai satului — îşi dădu cu părerea 
Gross. 

— Da, acum ei sînt cei mai buni, dar nu 
uita că fiul meu nu-i aici — îi răspunse 


Finetti, cu tâlc. 

— Îţi mai spun o dată: du-te şi vezi-ţi de 
cîrnaţi — se zburli la el moşneagul. 

Apoi, frecîndu-şi cu degetul nasul de formă 
ciudată, privi în direcţia virfurilor Kuhelihorn 
şi Glarbeckscher, dădu din cap şi mormăi: 

— Ar fi fost tare bine dacă eram acum cu 
toţii plecaţi. 

Finetti îşi umflă iar obrajii şi ridică repede 
ochii spre cer, dar se răsuci numaideciît, 
luînd-o repede, cu paşi săltăreţi, spre 
prăvălia sa: cine ştie, poate că s-au strîns 
destule femei care să-l aştepte sporovăind în 
faţa uşii. 

Cît priveşte pe Gross, acesta îşi văzu mai 
departe de drum cu lopata pe umăr, 
cufundat în gînduri. 


17 


În vremea asta, cei doi Altschwank 
ajunseră acasă. Stăteau acum la masă şi-şi 
sorbeau supa într-o linişte deplină. Tatăl 
fărimiţa, dus pe ginduri, o felie de pîine. 
Cînd toată bucata fu prefăcută în firimituri, 
nevastă-sa se sculă de la masă, vădit ieşită 
din răbdări: 

— De ce nu scoateţi nici o vorbă? Ţineţi cu 
tot dinadinsul să-mi ies din minţi de-a 
binelea? 

În furia sa, mătură, dintr-o singură 
mişcare de mînă, firimiturile de pe masă şi le 
aruncă în castronul bărbatului ei. 

— Nu va trece mult şi nu vom mai avea 
pline de loc — mai zise şi, acoperindu-şi 
obrazul cu palmele, izbucni în plins. Plănuiţi 
voi ceva în capul vostru, dar nu vreţi să-mi 
spuneţi; ca şi cum nu mi-ar fi şi aşa destul de 
greu în clipele astea! 

Flăcăul, încurcat, îşi tot învirtea lingura în 
supă, neîndrăznind să ridice ochii din 
farfurie. Tatăl său continua să mănînce fără 
să spună un cuvînt. Abia după ce a sfîrşit de 
mîncat şi-a pus braţele pe masă şi i-a aruncat 
femeii o privire care-i cerea parcă să-l 
înţeleagă. 

— Ai dreptate, mamă. Werner şi cu mine 
avem un plan. Tu ştii că un grup de copii se 
găseşte pe munte, într-o cabană de schiori, 
la jumătatea drumului spre  Tschaus- 
cheggen. Pe aceşti copii nu i-a văzut nimeni 
din ziua de luni. Au rămas acolo, în cabană, 
de cînd cu ninsoarea asta straşnică, şi foarte 


18 


bine au făcut. Dar situaţia aceasta se 
prelungeşte peste măsură şi de bună seamă 
că acum nu mai au nimic de mîncare şi încep 
să se neliniştească. Acolo, sus, ei n-au 
aparate de radio şi deci nu pot auzi 
anunţurile şi avertizările. Azi sau miine vor 
părăsi cabana, pentru că împrejurările îi 
obligă, şi vor cobori, cum e normal, pe 
drumul obişnuit care duce spre sat. Călăuza 
lor ştie, fireşte, că nu-i uşor de circulat în 
grup cînd zăpada e mare şi proaspătă, în 
schimb n-are de unde şti cît de gravă a 
devenit situaţia în acest moment. Nu ştie de 
bună seamă nici că satul nostru întreg este 
pe punctul de-a fi evacuat. Pe scurt, Werner 
şi cu mine ne-am gîndit să urcăm numaidecît 
pină la dînşii. Vom face un ocol, apucînd-o în 
sus pe piriul Breitli şi vom cerceta coama 
muntelui înainte de-a face escaladarea. Nu 
trebuie să-ţi faci griji, ştii doar că pe acolo 
nu sînt avalanşe. Trebuie neapărat să le 
arătăm drumul, căci, dacă-i lăsăm să apuce 
calea normală, aceea care străbate 
întinderea de zăpadă ce se află acum dede- 
subtul virfului Kuhelihorn, se vor trezi cu 
toţii îngropaţi, mai înainte de a-şi fi dat 
seama. 

— Dar de ce tocmai voi? întrebă femeia cu 
voce sugrumată, abia ţinîndu-şi plînsul. 

— Dar de ce nu noi? întrebă la rîndul său 
bărbatul, cu voce calmă. 

— Lăsaţi-i să mai stea acolo. Că n-o fi mare 
nenorocire să flămînzească şi ei o zi. 


19 


— De acord — răspunse bărbatul, dacă n- 
ar fi vorba decît de asta. Dar noi nu vrem ca 
ei să coboare prin propriile lor mijloace, căci 
ar putea să se întîmple lucruri îngrozitoare şi 
nu numai cu dînşii, ci şi cu noi. Satul nostru 
va fi evacuat, pentru că e în primejdie. 
Trebuie, aşadar, cu orice preţ, să împiedicăm 
ca avalanşa să se dezlănţuie prea devreme şi 
să ne ia pe nepregătite. 

— Nu-ţi fie frică, mamă — zise Werner — 
tata şi cu mine vom fi prevăzători 

— Ah, băiete, ce ştii tu de ce-i în stare 
muntele? 

La vorbele astea, Werner se înroşi pînă-n 
vîrful urechilor, dar nu zise nimic. 

— Vom lua toate măsurile de securitate — 
reluă vorba tatăl. Ne vom lega bine cu corzi 
pentru avalanşe, vom lua şi cîte o lopată 
fiecare. Nu ni se poate întîmpla nimic. 

Hans  Altschwank vorbea cu atîta 
convingere încît nevastă-sa tăcu. Îşi şterse 
ochii cu capătul şorţului şi adună farfuriile 
de pe masă, cu buzele strînse. 

— Haide, băiete, să ne pregătim — zise 
Altschwank către fiul său. Mamă, dacă vezi 
că nu ne-am întors pînă la căderea serii, să 
nu te sperii, căci asta înseamnă că am rămas 
să ne culcăm la cabană. Dă de mîncare la 
vite, nu uita să închizi bine ferestrele, trage 
storurile şi, dacă vrei, poţi să dai o fugă şi 
pină la mătuşa Augustina. Ştii că-i 
încăpăţinată ca un catir şi nu vrea, nici în 
ruptul capului, să plece în evacuare. 


20 


— Va treibui pînă la urmă să vrea, căci n-o 
să aibă încotro, ca şi toţi ceilalţi, de altfel — 
răspunse femeia, cu amărăciune în glas. 


21 


II 


De aici încolo urcuşul devenea tot mai 


anevoios 
Corzi speciale pentru avalanşe — din 
acelea groase şi trainice de culoare roşie şi 
marcate din cinci în cinci metri — nu se 


găseau în echipamentul de munte al celor 
doi Altschwank. Căci nimeni nu se slujea de 
o asemenea coardă în satul lor. 

— Corzi de felul ăsta nu-s decît nişte 
mofturi la modă, spuneau ţăranii din Urteli; 
îs bune numai pentru filfizoni şi schiori de 
ocazie. N-au decit să se plimbe ca nişte ca- 
raghioşi cu prăpădita aia de coadă roşie 
atîrnînd după ei. Noi ne descurcăm foarte 
bine şi fără ea, aşa cum am apucat din 
bătrîni... 

— Tot ce avem nevoie luăm de la mătuşa 
Augustina — zise Hans Altschwank către fiul 
său; şi pornind unul pe urma celuilalt, 
coborîră amîndoi poteca, pe schiuri. 

Mătuşa Augustina ţinea în sat o prăvălie 
de mercerie. În  prăvălioara aceea 


22 


întunecoasă vindea tot felul de nasturi, 
şireturi, cămăşi, pantaloni, şorţuri, pînză, 
panglici, şnururi şi aţă. Pe toate acestea le 
găsea cu uşurinţă, din instinct, ca şi cînd ar 
fi mirosit unde se ascundeau lucrurile. 
Clienţii ei distingeau însă cu mare greutate 
aceste lucuri din mormanele de obiecte, 
îngrămădite prin ungherele prăvăliei sau 
spiînzurate de grinzi, deasupra tejghelei 
stricate. Se obişnuiseră să aştepte răbdători 
în semiobscuritatea încăperii, care exala un 
miros dulceag de scrobeală şi de ţesături noi, 
încă nebăgate la apă. 

În vremea asta, mătuşa Augustina 
împingea şi muta în chip misterios 
numeroasele cutii de carton rînduite pe 
poliţe, pînă la care ajungea, urcîndu-se cu 
picioarele ei strimbe şi arcuite, pe o scară 
şubredă, care de ani de zile gemea sub 
povara trupului ei, într-un mod neliniştitor; 
dar parcă tocmai aceasta avea darul să-i 
producă mai multă plăcere. 

Geamătul acela al scării era pentru mătuşa 
Augustina un fel de muzică trebuincioasă şi 
potrivită îndeletnicirilor ei. 

În orice caz, ea refuza cu încăpăţînare 
scara cea nouă cu care nepotul «i, 
Altschwank, o tot îmbia şi o ţinea pentru ea 
de nu ştiu cîtă vreme în şură. 

Werner şi tatăl său îşi înfipseră schiurile în 
zăpadă, lîngă uşa dughenei. La marginea 
trotuarului, nămeţii se ridicau ca un parapet 
pină la  acoperişurile scunde care, de 


23 


încărcate ce erau, păreau acoperite pînă în 
vîrf cu o plapumă groasă şi moale. Zăpada 
aceea se unea cu alte zăpezi de pe 
acoperişurile vecine, întunecînd întregul 
spaţiu dintre case. 

Cei doi îşi curăţară încălţămintea lor bine 
unsă, cu o măturică pusă la uşă anume 
pentru treaba asta, apoi intrară în prăvălie. 

— V-aţi şters bocancii? se auzi vocea 
ascuţită a mătuşii Augustina. 

Fie iarnă, fie vară, ea îl întreba pe cel care 
intra dacă s-a şters bine pe picioare, şi de 
multă vreme nimeni nu-i mai răspundea la 
întrebare. 

— Am venit să luăm o sută cincizeci de 
metri de coardă groasă sau de şnur, mătuşă 
— zise nepotul. Caută tot ce ai de culoare 
roşie în legăturile tale de corzi, iar dacă ceea 
ce-i găsi n-o să ne ajungă, adaugă şi toate 
fringhiile pe care le găseşti colorate mai 
aprins. 

— Ce spui? întrebă ea. 

Tatăl lui Werner repetă cu răbdare cele 
cerute de flăcău. Mătuşa Augustina nu era 
surdă, hotărît că nu, dar uneori surprizele 
vieţii o depăşeau. În loc de orice altă 
explicaţie, îl auzi pe nepot adăugînd: 

— Mergem să căutăm un grup de tineri 
care s-au adăpostit la cabană. Trebuie să 
dăm de ei mai înainte de-a fi prea tîrziu şi 
vrem să folosim şnururile tale în chip de 
corzi pentru avalanşe. 

— În chip de ce? 


24 


— De corzi pentru avalanşe! Pentru 
asigurare la căţărat. La drept vorbind, bine 
ar fi fost să fi găsit din coarda aceea roşie, 
solidă, marcată din cinci în cinci metri. i-o 
înfăşori în jurul şoldurilor, şi trebuie să ai 
grijă să laşi liber un capăt de vreo douăzeci 
de metri, care să-ţi atîrne în spate. Dacă ţi se 
întîmplă să fii surprins de avalanşă şi să fii 
îngropat în zăpadă, tovarăşii tăi pot găsi uşor 
capătul corzii, iar semnele de marcaj de pe 
ea, rămase la suprafaţă, le indică la ce 
adincime te afli. 

— Prostii! zise mătuşa Augustina. Mofturi 
de filfizoni! Bunicul meu a fost luat de o 
avalanşă, de pe acoperişul casei sale şi tirit 
la o depărtare de şase sute de metri de casă. 
Ei bine, a ieşit singur din zăpadă şi n-a avut 
nici măcar guturai. Pe cînd acum? Oamenilor 
le trebuie tot felul de instrumente şi de 
fleacuri, toată lumea le cere, că fără ele cad 
şi se înfundă în zăpadă; ba se mai şi rănesc, 
sărmanii, la degetul cel mic de la picior. lar 
eu să le dau din preţioasele mele şnururi 
pentru asta? 

— Numai că, vezi matale, aceste mofturi 
de filfizoni, cum le numeşti, au salvat pînă 
acum multe vieţi omeneşti — răspunse calm 
învățătorul. Aşa încît fă bine şi dă-ne tot 
şnurul colorat pe care-l ai în prăvălie. 

Mătuşa Augustina se urni de la locul ei, 
mormăind ceva, şi porni să urce scăriţa spre 
rafturile de sus. O clipă după aceea răsturnă 
pe tejghea o grămadă de şnururi pentru tivit 


25 


şorţuri, în culori ţipătoare, răsucite pe 
cartoane, precum şi cîteva mosoare de 
fringhie roşie şi verde. 

— Căutaţi să nu le murdăriţi — zise ea cu 
o voce acră. După ce vă faceţi treaba, puteţi 
să mi le aduceţi înapoi. Am să le netezesc cu 
fierul de călcat şi am să le răsucesc din nou 
pe cartonaş. 

Hans Altschwank zimbi: ştia el că mătuşa 
nu era, în fond, o femeie rea. Fără să mai 
spună ceva, înghesui totul în rucsacul său. 
Atît Werner, cît şi el aveau fiecare cîte o 
pline şi cîte o lopată cu coadă scurtă. Le 
fusese destul de greu să-şi facă rost de pîine. 

— În curînd n-o să mai avem piine nici 
pentru oamenii noştri — le spusese brutarul 
— darmite pentru străini. 

— Ce-i aia „oamenii noştri”? îl auzise 
atunci Werner pe  taică-su,  întrebînd 
nedumerit. Ce, băieţii care sînt acum izolaţi 
acolo, sus, nu sînt şi ei făpturi omeneşti? 

— Dar tu nu i-ai văzut? Nu i-ai auzit? Sînt 
nişte venetici înfumuraţi. Nu mi-a fost dat 
pînă acum să aud pălăvrăgeli mai ciudate ca 
ale lor, — răspunsese brutarul indignat. De 
multe ori îi vezi că nu se înţeleg nici ei între 
ei şi, cînd e balamucul mai mare, îi auzi 
deodată vorbind nemţeşte, ba pe unii dintre 
ei şi italieneşte. 

— Şi afară de asta? 

— Afară de asta n-am nimic cu dînşii. Vezi 
dumneata, în vremuri normale eu fac piine 
pentru toată lumea — ştii doar că ţin la toţi 


26 


clienţii mei. Dar în vremuri de restrişte, coc 
pîine în primul rînd pentru oamenii pe care-i 
cunosc. Ca să ştii cum stau treburile. 

Altschwank ridicase din umeri. Werner 
luase pîinile pe care, fără prea multă tragere 
de inimă, brutarul i le întinsese peste tejghea 
şi se grăbise să le bage în sac. 

— Va fi greu, băiete — zise tatăl, în timp 
ce-şi puneau schiurile lăsate în faţa uşii. Nu 
ne vom folosi de pielea de focă pentru 
schiuri, la urcuş. Fără piei ne vom putea 
descurca mai lesne, în caz că se întîmplă 
ceva. In afară de asta, e mai nimerit ca, 
îndată ce vom fi ajuns sus, să mergem pe 
măgură la o oarecare distanţă unul de altul. 
Dacă vezi că m-am oprit, opreşte-te şi tu, mai 
la vale de mine. Dacă ridic braţele de două 
ori, dezlegi numaideciît curelele de la schiuri. 
După aceea, dacă vezi că le ridic de trei ori, 
poţi să-ţi legi schiurile la loc. Vom merge pe 
un drum sigur, dar va trebui totuşi să ţinem 
seama de micile avalanşe care se pot porni 
pe loc, la trecerea noastră. Ţine minte: 
desfaci imediat legăturile de la schiuri şi 
arunci beţele, de îndată ce vezi că nu mai 
poţi înainta. Dacă te acoperă zăpada, caută 
să înoţi prin ea cît poţi de tare. Trebuie să 
dai tot timpul din picioare şi să faci mişcări 
de înot pentru a te menţine la suprafaţă. 

— Dar, tată, toate astea le ştiu. 

Werner se arăta nerăbdător. 

— Băiete, nu strică să ţi le amintească 
cineva mereu. Tu încă n-ai trăit o asemenea 


27 


întîmplare. Aşa că vezi: înainte de a începe 
mişcările de care ţi-am vorbit, şi care trebuie 
făcute automat, e nevoie ca ele să-ţi intre 
bine în cap. Mulţi schiori cu experienţă au 
murit fiindcă nu şi-au aruncat la timp 
schiurile. Cînd eşti afundat pînă peste cap în 
nămeţi, schiurile şi beţele te ţin încătuşat, ca 
nişte ancore. Şi mai gindeşte-te la un lucru: 
cînd te afli îngropat în zăpadă, punecţi 
mîinile înaintea nasului şi gurii şi îndoaie 
coatele în faţă pentru a-ţi crea un spaţiu gol, 
care să-ţi permită să respiri. Şi nu intra în 
panică! Rămii calm, ţine minte asta. Dacă 
lăsăm o oarecare distanţă între noi, nu vom 
putea fi niciodată îngropaţi amindoi deodată. 


28 


Porniră. Cu paşi mari, Werner aluneca 
liniştit în spatele tatălui său. Era bucuros că 
nimeni nu i-a observat plecînd. Altfel tot 
satul ar fi fost numaidecit la curent cu 
expediţia lor. În această privinţă, tatăl său 
alesese bine ora plecării: imediat după dejun. 

În numai două minute ajunseră la casele 
de la marginea satului. Apoi începură să 
urce, unul lîngă altul, peretele înalt de nea. 
Puțin după aceea urmele lor se adînceau în 
zăpada albă şi moale, care nu se întărise 
decît la suprafaţă şi acum crăpa uşor sub 
greutatea schiurilor lungi. Din pricina asta, 
pentru cel care era deschizător de pirtie, 
mersul devenea o caznă. Cei doi urcau încet. 
Pantele atît de cunoscute ce se întindeau în 
faţa ochilor li se păreau acum ciudat de 
străine şi de goale. Principalele puncte de 
recunoaştere erau acum în întregime 
acoperite. Din loc în loc, vîntul îngrămădise 
zăpada modelind-o în forme ciudate, peste 
care pluteau umbre albăstrii. De sus, 
virfurile  Kuhelihorn şi  Glarbeckscher îi 
priveau cu ameninţare. Totul în jur avea ceva 
neliniştitor. Werner se simţea cuprins de un 
straniu neastimpăr. 

Şi cu toate acestea, era mulţumit că-i 
vorbise tatălui său de băieţii care se aflau 
acolo sus, în cabană. Nimeni din tot satul nu 
se gîndise la ei. Nici el nu-i văzuse decit o 
singură dată, în sîmbăta în care au sosit, 
cînd nu începuse încă să ningă. Băieţii aceia 
n-aveau nimic ieşit din comun: urmau 


29 


desigur un curs de schi cu un antrenor; 
poate veneau chiar de la vreo şcoală 
oarecare. 

Ca să urce muntele Glarmatt, spre cabană, 
ei aveau de trecut prin sat. Ceea ce au şi 
făcut. Au luat, în drum, piine de la brutar şi 
au cumpărat portocale şi corzi de la 
dugheana lui Klugi. Acolo îi văzuse el 
tirguind. Vorbeau nemţeşte. După ce şi-au 
făcut cumpărăturile, şi-au văzut de drum, 
conţinuînd să urce unul după altul, în şir 
indian, toţi împovăraţi cu rucsacuri grele în 
spinare. Nu i-a numărat, dar de bună seamă 
erau cam vreo zece. 

Ceva mai tîrziu, pe cînd tăia în ogradă 
nişte lemne pentru mama sa, i-a mai zărit, 
pentru ultima dată, ca pe nişte puncte negre, 
sus, pe coasta muntelui. 

Privind în zare, îşi dăduse seama că băieţii 
ajunseseră hăt-departe şi că se aflau foarte 
aproape de cabană. 

In ziua aceea, soarele strălucea surizător 
şi totul părea minunat. Numai, că nu prea le- 
a fost dat acestor băieţi să se bucure de 
vacanţă. 

Cei doi urcau astfel, fiecare cu gindurile 
lui, cînd, deodată, Altschwank se întoarse 
către fiul său: 

— Să ne legăm corzile! porunci el. Pentru 
treaba aceasta aleseră un şnur roşu, solid, 
luat de la mătuşa Augustina. Fiecare din ei 
lăsă să-i atîrne în spate cîte o bucată lungă 
de douăzeci de metri. 


30 


Werner se simţi cuprins de o emotie 
crescîndă. În timp ce se legau, tatăl şi fiul 
schimbară doar puţine vorbe. Privind în jos, 
de-a curmezişul muntelui, satul înceţoşat de 
ninsoare părea aproape de nerecunoscut. 
Uriaşe perne albe, dungate de umbre, 
zăceau peste acoperişuri, iar din hornurile 
caselor se înălţau în văzduh dîre groase de 
fum cenuşiu-murdar. 

Werner privi în sus, spre virful muntelui. 
De unde se afla acum, putea zări cabana ca 
pe o pată neagră, stăruind pe o nesfirşită 
întindere albă. 

Îi părea o nesăbuinţă să facă un ocol atît 
de mare. Îşi făcu îndată socoteala că, dacă n- 
ar fi siliţi să înconjure, ar putea ajunge pînă 
la ea numai într-o oră de urcuş! Dar cum n-o 
puteau apuca pe drumul drept, trebuiau să 
intre mai întîi în albia pîrîului Breitli şi abia 
pe urmă să treacă dincolo de creastă, fără a 
folosi pielea de focă. Era o cutezanţă, nu 
glumă! 

— Nu mi se pare de loc primejdios, tată — 
zise el, for- ţindu-şi vocea şi încercînd să 


pară vesel. 
— Acum vom lăsa între noi o distanţă de 
cincizeci de metri — fu răspunsul scurt al 


bătrinului. Şi gîndeşte-te că tot ce ţi-am 
spus, ţi-am spus-o pentru mai multă 
siguranţă. Să n-ai nici o frică. 

— Dar nu mi-e frică — răspunse Werner 
iritat. 


31 


De aici încolo urcuşul devenea mai 
anevoios. Werner rămase cu cincizeci de 
metri în urmă. Îşi mai întoarse o dată 
privirile în jos. Satul se făcuse acuma şi mai 
mic. Abia de se mai putea distinge cîte ceva: 
doar cîteva mici moviliţe albe, destul de 
regulat aşezate de o parte şi de alta a uliţei 
mari. De la poalele muntelui; casele păreau 
înşiruite cu mai puţină rînduială decît se 
vedea de sus. Oarecum dezamăgit de a-şi 
vedea satul atît de neînsemnat, Werner dădu 
din cap. 

— Nu cred că se va-ntimpla ceva — 
bolborosi el, ca pentru a se linişti pe sine 
însuşi. Apoi, ridicîndu-şi ochii către piscurile 
albe, îşi zise din nou în sinea sa, hotărît: Nu, 
nu se va întîmpla nimic! Dar, fără să vrea, îşi 
încruntă sprincenele. 

În clipa aceea se gîndea la inscripţia care 
se afla pe casa lor: construită în anul 1672. 
Să nu-ţi vină a crede că există în sat o casă 
atît de veche! Dar se mai găseau acolo şi alte 
case la fel de vechi. 

Anul 1927, despre care se vorbea atita, 
fusese cu adevărat un an îngrozitor, o ştia 
prea bine. Atunci nu fuseseră victime 
omeneşti; în schimb au pierit animale. Dar 
grajdurile şi casele de locuit erau acum de 
multă vreme construite la loc, mai bune şi 
mai moderne decît cele care fuseseră 
distruse. Aşadar, la ce bun să-şi facă oamenii 
atitea griji? 


32 


Deodată Werner auzi  vuietul unei 
rostogoliri uşoare. Zgomotul venea din 
partea cealaltă a văii. Apoi îl văzu şi pe tatăl 
său oprindu-se şi arătîndu-i ceva cu băţul: 
colo în vale, pe coasta colţuroasă a muntelui 
Hornigen, o avalanşă pornise de-a dura. 

Foarte curînd muntele, pînă atunci alb, se 
prefăcu într-o suprafaţă cenuşie-murdară. 
Rostogolirea, la început mică, creştea într- 
una, însoţită de un bubuit ca de tunet. 

Pe Werner îl trecu un fior de gheaţă. Din 
fericire, nu existau în valea aceea nici case, 
nici grajduri: locul era de mult cunoscut ca 
aflat în drumul obişnuit al avalanşelor. De 
bună seamă că şi asta, care s-a pornit acum, 
a tîrît după dinsa o grămadă de arbori, de 
stînci şi de pietriş. Din cauza depărtării nu se 
putea distinge prea bine. 

Werner privi spre tatăl său, care-i făcu 
semn cu băţul să-şi continuie drumul. 

În clipa aceea pe Werner îl cuprinse un fel 
de ciudă împotriva celor cincizeci de metri 
despărțitori. 

Pină atunci nu-i fusese frică, dar 
rostogolirea aceea, cu tunet înăbuşit, 
străpungînd liniştea desăvirşită a înălțimilor, 
izbutise să-l înspăimînte. 

Acum urcuşul i se păru că durează de o 
veşnicie. 

Din cînd în cînd tatăl său se oprea, 
cercetind piîrtia cu cea mai mare atenţie. 
Urcuşul pe schiuri, fără piei de focă, era 
cumplit de anevoios. 


33 


Adesea schiurile erau pe punctul de a 
aluneca înapoi şi de aceea era nevoie să 
parcurgă lungi distanţe ţinind picioarele 
mult depărtate. 

Tatăl înainta cu repeziciune şi, la un 
moment dat, Werner simţi cum îi curge 
sudoarea şiroaie pe obraz, în vreme ce 
cămaşa umedă îi sta lipită de spate. 

Efortul fizic era atît de mare încît uită de 
frică şi nu mai dădu atenţie decît unui singur 
lucru: să menţină cu orice preţ distanţa. 

Cînd, în cele din urmă, se văzură amîndoi 
pe creastă, surpriza lui fu mare. Răsuflă 
uşurat. Cabana se afla acum în stînga lor, 
aproape la aceeaşi înălţime cu dînşii. 

Mai aveau de mers puţin pe linia crestei, 
care continua să urce uşor, pentru ca apoi, 
de pe culmea ei, să poată aluneca domol spre 
cabana de schiori. 

La un gest al tatălui său, Werner se opri. 
Hans Altschwank, în schimb, continuă să 
urce. Werner îl văzu făcînd cîteva mişcări din 
schiuri, cu foarte mare băgare de seamă. Ce 
avea de gînd? Să declanşeze oare cu bună 
ştiinţă o avalanşă, pentru a face drumul de 
întoarcere mai sigur? La drept vorbind, o 
avalanşă care s-ar fi rostogolit în vale în 
momentul acela nu putea pricinui nici un fel 
de catastrofă. Dar nimic din toate acestea nu 
se întîmplă, lucru care, de altfel, nu-l prea 
miră pe băietan. 

Muntele Tschauscheggen, pe care se aflau, 
avea reputaţia de a fi lipsit de pericole şi 


34 


ideal pentru schi — bineînţeles în condiţii 
normale. 

Altschwank făcu semn fiului său să reia 
urcuşul. Werner porni iar la drum, de data 
aceasta cu oarecare greutate. Căci abia 
acum, după acest scurt popas, simţea în ce 
măsură îl obosise urcuşul în pas grăbit, şi cît 
de tare îl dureau braţele, din pricina mînuirii 
prea viguroase a beţelor de schi. 

Rise cu voioşie însă, pentru că-şi dădu 
seama că, în fond, ei doi îşi atinseseră ţinta. 
Ilată-i, deci, ajunşi! 

De aici, de unde se găseau acum, se 
vedeau bine mici siluete negre, robotind la 
curăţatul  nămeţilor din jurul pereţilor 
cabanei. 

Erau băieţii străini, care trebuiau să tragă 
din greu la lopată, dacă voiau să nu rămînă 
peste zi în întuneric. De bună seamă că la 
cabană nu se găsea o cantitate atît de 
mare de petrol, încît să le permită să stea cu 
lumina aprinsă şi în cursul zilei. 

Hans Altschwank se pregătea acum de 
coborire. Alunecă în linie dreaptă de-a 
curmezişul pantei pînă la poarta cabanei, 
unde îşi întoarse schiurile şi se opri. Werner 
surise: ce păcat că nu poate auzi de aici ce 
spuneau copiii la vederea noului sosit. 

Un minut mai tîrziu stopă şi el în faţa 
aceleiaşi porţi, după ce executase o cristiană 
exemplară, şi privi triumfător la feţele 
bronzate ale grupului de copii, toţi mai tineri 
decît dînsul. 


35 


Apoi se simţi deodată năucit de glasuri, ca 
în anticul turn Babei. Nici n-apucase bine să 
scoată din gură cu- vintul „Salut”, că şi 
izbucniră strigăte în toate limbile pămîntului. 

Un băieţaş, cu faţa aproape neagră de 
soare, îl bătu cu palma pe spate. 

Copilul străin părea că se încurcă în 
propria-i limbă, şi nu izbuti să spună ceva, cît 
de cît inteligibil, decît după o bună bucată de 
vreme: 

— Mă numesc Nikolai Kastopulos — zise el 
în sfîrşit, într-o germană corectă. Sînt grec şi 
noi venim din satul Pestalozzi! din Trogen. 

Din satul Pestalozzi! Acum abia înţelegea 
de ce brutarul vonbea de ei ca de nişte 
„venetici înfumuraţi”. Venetici înfumuraţi! 
Auzi vorbă! Dar o să-i arate el brutarului! El, 
Werner Altschwank, face legămînt că miine, 
chiar îndată după coborire, o să-i dea o 
lecţie, de are să-l pomenească. O va face 
personal, întrucît, pentru o astfel de treabă, 
tatăl său este mult prea politicos. 

Işi rezemă schiurile de perete, alături de 
ale celorlalţi şi se lăsă condus în interiorul 
cabanei, de copiii care se înghesuiau în jurul 
său, într-un vacarm de nedescris. Tatăl său 
se afla de mult înăuntru şi se şi angajase 
într-o conversaţie cu pedagogul lor, un om 


1 Pestalozzi (1746—1827) celebru pedagog elveţian; a 
iniţiat experimental, sub forma unui sat, o şcoală 
model pentru copii de diferite naţionalităţi. Aici e 
vorba de o şcoală organizată după modelul lui 
Pestalozzi. 


36 


între două virste, peste măsură de înalt, dar 
cu o figură prietenoasă. 


37 


III 


Băieţii începură să chiuie şi să se 
zbenguiască 


Băură ceai de tei fierbinte, fără lămiie, 
căci  lămiile dispăruseră de mult din 
proviziile lor. Pîinea a fost primită cu strigăte 
de bucurie. Tăiată în felii groase, fu înghițită 
cît ai zice peşte. 

— Tot ce ne-a mai rămas e un sac de fulgi 
de ovăz şi cam un metru de cîrnaţi de munte 
— îi mărturisi lui Werner un băiat slăbuţ şi 
oacheş. Acesta era cel mai liniştit dintre toţi, 
un finlandez pe care-l chema Antti 
Rananjarvi. Werner nu-şi făcea nici o iluzie 
că ar putea să-i ţină minte numele, dar 
băiatul îi plăcea. La drept vorbind, toţi băieţii 
îi erau simpatici. 

Ei îl asaltară cu întrebări asupra 
comunicatului transmis de staţia 
meteorologică. Werner le povesti tot ce ştia 
din informaţiile ce se difuzau prin radio din 
oră în oră. Băieţii păreau să considere 
împrejurările, din pricina cărora valea aceea 


38 


devenise pentru ei periculoasă, ca un fapt 
mai degrabă interesant decît neliniştitor. 
Numai Antti avea o privire în care se citea 


îngrijorarea. 

— Nu vă uitaţi la mutra lui — strigă un 
italian mărunţel — aşa-i el, mereu îi ninge şi- 
i plouă. 


Antti se strimbă stinjenit şi clătină din cap. 

— Şi ce vă gindiţi să faceţi acum? întrebă 
Werner. Trebuie să fi suferit cumplit de 
foame, nu-i aşa? 

— O, dar ce-ţi închipui despre noi? 
exclamă unul din ei. Sintem deprinşi să 
facem faţă foamei. 

Cel care vorbise se numea Jean-Pierre, şi, 
după cîte înţelese Werner, era originar din 
Marsilia. Mic şi îndesat, părea mai vîrstnic 
decît în realitate. Pronunţă cuvîntul „foame”, 
cu buzele strînse în semn de dispreţ. Pentru 
a fi şi mai convingător, îi arătă, agăţată într- 
un cui, o bucată de cîrnat. 

— Domnul Hutamâki nu-i chiar atit de 
neprevăzător — zise un altul. El ne-a împărţit 
proviziile în porţii. Şi cum pe vremea asta n- 
avem de făcut plimbări pe-afară, n-am 
flămînzit într-atit, ca să ne speriem c-o să 
murim de foame. 

— Hm! făcu Werner. 

Şi privi spre pedagog. Desigur el era 
domnul Hutamâki, despre care amintiseră 
copiii în conversaţia lor; încă un nume străin, 
poate că tot finlandez. 


39 


Hans Altschwank şi domnul Hutamâki se 
aşezaseră într-un colţ al cabanei, cu spatele 
pe jumătate întors spre copii şi păreau 
adînciţi într-o discuţie gravă căci, atunci cînd 
doi dintre copii s-au dus să-i întrebe ceva, i- 
au trimis înapoi, arătîndu-le că nu vor să fie 


deranjati. 
— Takonen Hutamäki e „părintele” casei 
finlandeze — zise Antti, care observase 


privirea lui Werner. În satul nostru, 
Pestalozzi, locuim cu toţii în case proprii. Ita- 
lienii şi grecii au chiar cîte două. Şi, pentru 
fiecare din aceste case, avem un soi de taţi şi 
de mame, care sînt în acelaşi timp şi 
învățătorii noştri. Ştii, noi sîntem orfani de 
război. 

Lunganul Antti rosti aceste cuvinte 
stînjenit, ca şi cum i-ar fi fost ruşine că-i 
orfan. 

Werner dădu din cap. 

— Ştiu — zise el. Noi am plantat arbori 
fructiferi pe terenurile din vale şi fructele le 
vindem vara în folosul vostru. Mulţi copii 
elveţieni fac la fel. Mă tem însă că asta nu vă 
ajută prea mult, căci, între noi fie vorba, 
merele pe care le culegem nu sînt prea 
grozave. La noi nu prea le merge merilor, din 
pricină că terenul e muntos şi sărac şi prea 
sus pentru ei. Cu toate acestea, tatăl meu a 
vrut cu tot dinadinsul să facem ceva. Tatăl 
meu e învățătorul satului, ştii... 

Cînd copiii încep să repete la fiece două 
vorbe „ştii”, înseamnă că sînt încurcaţi; şi se 


40 


simt încurcaţi, ori de cîte ori povestesc 
lucruri care-i privesc direct. De aceea 
Werner şi Antti lăsară baltă subiectele 
personale şi trecură la chestiunea cîrnatului. 

De altfel se părea că toţi copiii trecuseră la 
acest faimos subiect. Îşi ziceau desigur că, 
devreme ce tot trebuiau să plece la drum se 
cuvenea ca el să dispară cît mai curînd. 
Atîrnat cum stătea în cui, cîrnatul atrăgea 
atenţia tuturor, ca un magnet. 

— Peter, fii bun şi întreabă dacă putem 
împărţi cîrnatul. 

Peter, cel mai virstnic dintre băieţi, era 
austriac. El însoţise grupul în calitate de 
secund al domnului Hutamâăki. În sătucul lor, 
nu făcea parte dintre copiii găzduiţi în case 
proprii, ci se ocupa de mărfurile magazinului 
de îmbrăcăminte, priceput fiind la sortat, 
precum şi la lucrări de timplărie. 

— Fiţi cuminţi şi aveţi răbdare — zise el 
dînd din cap, în semn că nu e voie. 

Tînărul italian, a cărui vioiciune Werner o 
remarcase încă de la sosire, începu să sară 
ca o maimuţă înfuriată. Striga necontenit, 
cînd în germană cînd în franceză, amestecînd 
şi cuvinte italieneşti. 

— Aş vrea să plecăm de aici îndată! Aş 
vrea să plecăm de aici îndată! 

— Am stat închişi aici cinci zile şi faci pe 
disperatul tocmai acum, cînd n-a mai rămas 
decît un ceas, răspunse Peter cu un ton 
vesel. 


41 


— Băieți! strigă  Takonen  Hutamâki 
ridicîndu-se în toată lungimea lui şi trecîndu- 
şi mîna prin părul său alb şi zburlit. Vom 
pleca de îndată ce rucsacurile vor fi toate 
pregătite cum trebuie, şi numai după ce 
cabana va fi dereticată şi toate lucrurile puse 
în ordine. Treaba asta se poate face într-un 
sfert de oră. Hai, adunaţi-vă şi faceţi ce v-am 
spus! adăugă el cu o voce de stentor, cînd 
văzu că băieţii încep să chiuie şi să se 
zbenguiaseă în toate părţile. 

Cît despre cabană, se putea spune că se 
afla într-un stadiu acceptabil de ordine şi 
curăţenie, dacă ţinem seama că în ea 
locuiseră zece copii, timp de aproape o 
săptămînă. Peter repartiză sarcinile: 

— Antti va stinge focul. Jean-Pierre şi 
François se vor ocupa de măturat. Martin şi 
Herbert vor spăla vasele. Cît despre Paolo, el 
va avea grijă să stea la cîţiva paşi în urma 
celorlalţi. 

La aceste cuvinte, toţi izbucniră în rîs, iar 
micuțul italian îşi ascunse faţa în palme, ca şi 
cum ar fi fost gata să izbucnească într-un 
plins amarnic. 

Ceilalţi se siliră, care mai de care să 
facă treabă bună, ca să lase cabana pusă 
la punct, aşa cum o găsiseră. 

— Ei, fiţi cu băgare de seamă! Să nu vă 
prind că lăsaţi gunoi sau hirtii ascunse prin 
colţuri sau pe sub laviţe! le mai strigă Peter, 
sever. 


42 


Spunînd acestea îi făcu lui Werner cu 
ochiul. Amîndoi erau cam de aceeaşi vîrstă 
şi se simțeau mai cu scaun la 


43 


cap decît zburdalnicii aceia de copii, de cîte 
doisprezece, treisprezece şi paisprezece ani. 

Dintre toţi băieţii din grupul lui Hutamâăki, 
singur Antti avea cincisprezece ani. 

— Cei mai mari n-au putut veni cu noi — îi 
explică tînărul finlandez lui Werner. Ei fac 
acum un curs de pregătire specială, la 
Trogen; mulţi s-au şi angajat să muncească. 
Cît despre mine, eu sînt la liceul din St. Gall. 

— Ei uite, că n-au nici un motiv să vă 
invidieze — zise Werner. Vacanţa voastră n-a 
fost ce trebuia să fie. 

— Vor fi îngrijoraţi din pricina noastră — 
zise Antti, îngindurat. Nu le-am putut scrie şi 
mă tem că toate comunicatele acelea de la 
radio nu i-au liniştit de loc. De cum ajungem 
jos, în vale, „părintele” Takonen le va trimite 
de bună seamă o telegramă. 

Werner clătină din cap. 

— Cred că lucrul acesta n-o să se poată 
face cu una, cu două. Toate legăturile au fost 
întrerupte. După informaţiile transmise prin 
radio, tehnicienii de la poştă şi telefoane 
lucrează ca nişte disperaţi pentru 
restabilirea circuitelor, cît mai curînd posibil. 
Dar, cel puţin deocamdată, o văgăună cum e 
satul nostru va trebui să mai aştepte. Miine 
sosesc soldaţii; vor aduce desigur cu dînşii 
propriile lor emițătoare radio şi poate că se 
vor putea transmite şi nişte ştiri despre noi. 

După douăzeci de minute de alergătură 
încoace şi încolo, rucsacurile erau umplute şi 
legate, şi totul fusese pus în ordine. 


44 


Domnul Hutamâki lovi cu pumnul în masă 
pentru a obţine linişte. 

— Acum, faceţi bine şi închideţi puţin 
pliscurile şi ciuliţi bine urechile la ce vă 
spun; să ascultați cum n-aţi mai ascultat 
niciodată pînă acum. Vă prezint pe domnul 
Altschwank, învăţător, care are să vă spună 
ceva. Vom porni la drum călăuziţi de dînsul 
şi vom apuca o cale pe care n-o cunoaştem, 
dar pe unde avem toate şansele să putem 
ajunge jos, în vale, fără să întimpinăm cine 
ştie ce surprize neplăcute. Dacă veţi urma cu 
precizie — cu mare precizie — indicaţiile 
sale, n-o să ni se poată întîmpla nimic. 
Gîndiţi-vă că viaţa voastră depinde de felul 
cum veţi da ascultare acestor indicaţii în 
timpul coboririi. 

Takonen Hutamâki, a cărui înfăţişare 
părea, la prima vedere, destul de ciudată, din 
pricina numeroaselor  încreţituri care-i 
brăzdau faţa, îşi privea acum grupul cu atita 
solemnitate, încît îi făcu pe unii din băieţi să 
pufnească în ris. Ceilalţi, însă, aveau cu toţii 
înfăţişarea gravă. Dar şi unii şi alţii simțeau 
aceeaşi încordare nervoasă. 

— Aveţi cuvîntul — îi spuse Hutamăki lui 
Altschwank. 

Tatăl lui Werner le repetă şi lor tot ce-i 
spusese fiului său, cu cîteva ceasuri mai 
înainte. El stărui asupra măsurilor de 
securitate pe care fiecare din ei trebuia să le 
ia imediat ce vor fi ajuns în regiunile 
periculoase. Apoi îi dădu fiecărui băiat cîte o 


45 


bucată de şnur colorat pe care urma să şi-l 
lege în jurul mijlocului, lăsîndu-i capătul să 
atirne, de îndată ce vor primi indicaţia să 
meargă la o oarecare distanţă, unul în 
spatele celuilalt. 

Primirea şnurului colorat fu încă un prilej 
de învese- lire dar, în acelaşi timp, multe din 
feţele acelea tinere păliră. 

Werner băgă de seamă că Paolo, micuțul şi 
vioiul italian, îşi potrivea rucsacul pe spate, 
cu bărbia tremurindă. El hotărî să rămînă 
lîngă dînsul în cursul coboririi, adică să fie el 
primul din spatele său, la distanţa de 
cincizeci de metri. 


46 


—Spune-mi, te rog, cîţi ani ai? îl întrebă, în 
timp ce-şi legau schiurile înaintea cabanei. 

— Ce te priveşte? ii replică repede 
italianul. 

— Mă priveşte. E o întrebare care se pune 
uneori ca să afli virsta căţeilor — răspunse 
Werner, cu o uşoară enervare. 

Băiatul acesta îl atrăgea în chip irezistibil 
şi nu-şi putea explica de ce. 

— Vezi numai că eu sînt o ființă 
omenească — îi întoarse pe loc vorba Paolo, 
plin de demnitate. 

— Voiam să-ţi spun că nu trebuie să-ţi fie 
frică — rosti atunci Werner cu prietenie, 
băgind de seamă că celălalt făcea mari 
sforţări să-şi stăpînească teama. 

— Am mai fost îngropat o dată! se auzi 
atunci vocea lui Paolo, ascuţită şi 
tremurătoare. Sub ruine! Cînd pivniţa s-a 
prăbuşit peste noi, în timpul războiului. Nu 
vreau să mi se mai întîmple asta... 

Se vedea cum îi tremură buzele. 

O clipă, Werner încremeni fără să scoată o 
vorbă, apoi îi spuse încetişor: 

— Dar, dragul meu, gîndeşte-te. că tatăl 
meu şi cu mine tocmai de asta am venit pînă 
aici, ca să vă ajutăm să coboriţi în deplină 
siguranţă. Nu-ţi băga în cap cine ştie ce 
prostii. $nurul din jurul şoldurilor nu 
înseamnă nimic deosebit. Nu ştii că pe mare 
eşti obligat să-ţi pui colacul de salvare, chiar 
dacă pe cer nu se vede nici urmă de nor? Am 


47 


dreptate?... Fă-i atunci tatălui meu această 
mică plăcere! 

Băiatul păru să-i fi înţeles îndemnul, căci 
se linişti. Curind după aceea, plecară toţi 
copiii, unul după altul. Cei cincizeci de metri 
sortiţi să-i separe au fost socotiți cu 
aproximaţie. În acest lung şir de oameni 
Takonen Hutamâki îşi alese locul de la 
coadă. Cît priveşte pe 


48 


Werner, acesta ocupă, aşa cum Îşi 
propusese, locul din spatele lui Paolo. 

Micuţul italian luă startul cu uşurinţă: se 
vedea că ştie să meargă pe schiuri. De altfel 
toţi ştiau să schieze: Domnul Hutamâki nu 
luase cu dînsul decît pe cei mai buni. Într-un 
frumos arc de cerc, ei alunecau sprinteni pe 
pîrtia ce o lăsa Hans Altschwank în urma sa. 
În calea lor zăpada pufoasă se vîintura ca 
pulberea. Oricine i-ar fi văzut şi n-ar fi ştiut 
despre ce e vorba, ar fi putut lesne crede că 
grupul acela de băieţi se delecta într-o 
plăcută excursie. 


49 


IV 


Mai privi o dată urmele lăsate de ei în 
coborire 


Distanţa, pe care Werner şi tatăl său au 
străbătut-o urcînd în două ore, fu parcursă 
acum în mai puţin de zece minute de 
coborire. Totul a mers strună, pînă în clipa în 
care, pe neaşteptate, s-a auzit un vuiet 
înfundat, prevestitor de nenorocire. 
Deasupra lor, pătura de omăt se rupsese pe 
o lăţime de vreo şaptezeci de metri şi un 
strat gros se prăvălea acum la vale. Din 
capătul coloanei, Altschwank urlă ceva, dar 
nimeni nu înţelese ce. Werner şi Paolo se 
găseau în drumul avalanşei, dar oarecum la 
marginea ei. 

Ca fulgerul, Werner se dădu la o parte şi 
ieşi din zona periculoasă. Dar nu mai avu 
timp să-l prevină pe Paolo; de altfel, aceasta 
n-ar mai fi ajutat la nimic. 


50 


Tocmai în momentul critic, Paolo privea 
pierdut în jurul său; neputincios, văzu masa 
aceea albă învăluită în colb de gheaţă 
apropiindu-se vertiginos, îi auzi mugetul şi 
scrişnetul. S-ar fi putut îndepărta şi el din 
calea ei, ba chiar cu mai multă uşurinţă decît 
ceilalţi, dar în fisticeala sa făcu o mişcare 
greşită şi căzu. Era cel mai rău lucru ce i se 
putea întîmpla pentru că acum, în această 
situaţie, nu mai era în stare să-şi arunce 
schiurile şi beţele. Răsună un țipăt surd, şi 
norul alb, învolburat se abătu asupra lui. 

Totul s-a petrecut într-o clipă. Noroc că 
avalanşa care dăduse peste dînsul era una 
dintre cele mici şi nu venea pe o pantă prea 
abruptă. Toţi cei care fuseseră paralizaţi de 
spaimă se grăbiră să ajungă la locul unde se 
bănuia că ar fi Paolo. Primul care sosi acolo 
fu Hutamâki. Celălalt finlandez, lunganul 
Antti, îl urma. Werner făcea şi el toate 
sforţările să ajungă cît mai repede cu 
lopăţica. Cînd apăru şi tatăl său, cu obrajii 
înfierbîntaţi şi şiroind de sudoare, constată 
că s-a dat de capătul şnurului roşu, pe care 
Paolo îl folosise drept coardă. Dacă nu s-ar fi 
descoperit şnurul, ei n-ar fi ştiut din ce loc să 
înceapă sondajul. Cu  băţul de schi, 
Altschwank le arătă cam pe unde ar trebui 
săpat ca să dea de urma lui Paolo. Pentru 
mai multă siguranţă însă, începură să sape 
febril din două părţi. 

— Atenţie! le strigă învățătorul. Băgaţi de 
seamă ca şnurul să nu se rupă. Zăpada e 


51 


grea şi şnurul nu-i chiar cea mai potrivită 
coardă pentru avalanşă. In cinci minute, 
izbutiră să scoată la suprafaţă douăzeci de 
metri de şnur. Cinci oameni săpau de zor în 
nămeţi: Werner şi tatăl său, Hutamâăki, Antti 
şi încă un italian care se chema Giuseppe, al 
cărui obraz era scăldat în lacrimi. Alt- 
schwank şi  Hutamâki le  porunciseră 
celorlalţi să nu se apropie. 

Unul lîngă altul, formînd împreună o linie 
de bătaie, cercetară zăpada cu migală, 
fiecare din ei servindu-se de un băț de schi 
întors cu celălalt capăt, pe care-l afundau 
adînc şi cu mare băgare de seamă. 

Deodată Werner zări ceva, ca o mică pată 
întunecată. 

— Aici! Aici! lată un capăt de la schiul său! 

Ceva mai tîrziu, dădură şi peste Paolo. Cel 
care-l simţi primul cu vîrful băţului său fu 
Antti, care-şi dădu seama că 


52 


Paolo nu era îngropat prea adînc. Începură 
deci să sape zăpada, ca să-l scoată de acolo. 

Dar, în aceeaşi clipă, se petrecu ceva 
neaşteptat, cu o iuţeală de fulger. O altă 
bufnitură răsună în aer. 

— Fugiţi! Răspîndiţi-vă toti! strigă 
Altschwank. 

O a doua avalanşă venea spre «i, 
rostogolindu-se ca un imens  cocoloş 
mişcător, înconjurat de nori de zăpadă. 
Werner s-ar fi putut salva o dată cu toţi 
ceilalţi, dar, din nămeţi, în faţa lui răsări 
chiar atunci o mînă mititică, bronzată, care 
se agita cu disperare. El se aplecă, o prinse 
cu mîna sa stingă, puse cotul în faţa 
obrazului şi-şi săltă braţul drept în care ţinea 
lopăţica. 

„Sînt nebun, îi fulgeră prin minte. Fac o 
prostie de neiertat”. 

Ştia prea bine că şi de astă dată dăduse 
peste ei o avalanşă dintre cele mici; cu toate 
acestea, simţea omătul cum îl apasă ca o 
povară grea, strîngîndu-l din toate părţile ca 
o armură. Se afla înţr-o poziţie cît se poate 
de incomodă; noroc însă că respiraţia nu-i 
era stînjenită. Îşi dădu seama că piciorul 
sting i s-a răsucit, dar, curios lucru, nu 
simţea nici un fel de durere. In mod 
inconştient, continua să stringă cu putere 
mîna lui Paolo. 

Werner nu ţinu socoteala timpului cît a 
durat asta. Se gîndea la o mie de alte lucruri, 
numai la Paolo, pentru care făcuse ce făcuse, 


53 


nu. Vedea, ca aievea, obrazul scăldat în 
sudoare al tatălui său şi farfuria de supă în 
care-şi pironise ochii, atunci cînd bătrînul îi 
mărturisise nevesti-si că ei amîndoi au de 
gînd să plece în căutarea băieţilor urcați la 
cabană. Îi răsăriră înaintea ochilor mîinile 
mamei sale şi şorţul în care îşi ascunsese 
faţa înlăcrimată. O vedea şi pe mătuşa 
Augustina: parcă îşi făcea de lucru cu 
şnururile pe care le-a împrumutat, 
cercetindu-le şi netezindu-le. Şi, în 


54 


sfirşit, i se păru că e din nou martor la 
întîmplarea din săptămînă trecută, cînd 
măcelarul Finetti a fost nevoit să taie un vițel 
care-şi rupsese un picior. 

De respirat, respira oarecum în voie, dar 
simţea cum îl copleşeşte un fel de amorţeală. 
E îngrozitor să vrei şi să nu te poţi mişca! 
„Ce ciudat! Uite, în faţa ochilor nu văd nici 
alb, nici negru, ci roşu. Roşu!”. Multă vreme 
culoarea aceea roşie i-a stăruit în ochi 
colindîndu-i sufletul tulburat. Ce stranie era 
toată această întîmplare! Simţea cum îl 
părăseşte cunoştinţa. 

„Dar n-am să mor! E cu neputinţă ca noi 
să rămînem aici, pentru totdeauna, îngropaţi 
în adînc. Ceilalţi trebuie să ne găsească 
îndată”. Cu toate că în clipele acelea nu se 
gîndea la micul italian, totuşi în mintea lui 
stăruia cuvîntul „noi” şi nu „eu”. „Nu, nu 
putem rămîne îngropaţi aici repetă el. Ce 
stupid să nu poţi striga. Ce stupid că zăpada 
e atît de apăsătoare”. d 

Deodată, simţi o smucitură. Îndată după 
aceea, văzu lumină şi auzi voci. Mai întîi i-a 
fost slobozit capul. 

— Am dat peste ei! auzi el strigindu-se. 
Era glasul celuilalt italian. Curînd Werner 
zări, chiar lîngă obrazul său, o faţă umedă şi 
lucitoare, un fel de amestec de brun şi 
negru, pe fondul acela alb, de necuprins. 
Incercă atunci să ridă, dar nu izbuti: avea 
obrazul chinuit şi desfigurat. 

La faţa locului sosi în grabă tatăl său. 


55 


— Nu te teme, n-a fost cine ştie ce 
grozăvie, tată — murmură Werner. 

— Nu zău! eşti la fel de căpăţinos ca un... 
ca un... 

Altschwank nu putu spune nimic mai mult, 
pentru că vocea i se sugrumase. 

Toată întîmplarea durase în total şapte 
minute. Cu toţii remarcară numaideciît 
lopăţica ce apăruse o dată cu cei dezgropaţi. 

— Poţi mulţumi cerului, fiule, că mai eşti 
în viaţă, căci toate cîte te-am învăţat le-ai 
făcut taman pe dos. Cu o singură excepţie: 
felul corect cum ai folosit lopăţica. 

Werner întoarse capul şi văzu atunci că, 
lîngă el, în zăpadă, se afla Paolo. Era întins şi 
zăcea nemişcat. 

Nu mai avea schiuri căci i le scoseseră din 
picioare. Ameţit încă, Werner se ridică 
anevoie şi păşi, afundîn- du-şi picioarele în 
omătul moale. Se urnea greu şi scrişnea din 
dinţi, pentru a nu urla de durerea pe care 
abia acum o simţea la gleznă. Hutamâăki şi 
Altschwank dădeau zor să-i facă lui Paolo 
respiraţie artificială. În treaba asta interveni 
şi austriacul Hans Peter, care veni cu o 
oglinjoară de buzunar şi o ţinu la gura celui 
ce zăcea în nesimţire. Spre bucuria lor, 
oglinda se acoperi de abureală. 

— Asta nu înseamnă mare lucru — mormăi 
învățătorul. Să sperăm că nu i-a pătruns 
zăpada în plămiîni. 

Tot norocul fusese că îl găsiseră pe 
micuțul italian căzut într-o poziţie oarecum 


56 


lesnicioasă. Se pare că el se gindise, în 
ultimul moment, la tot ce trebuia făcut într-o 
astfel de împrejurare. Astfel că izbutise să 
arunce la timp beţele de schi şi să-şi ducă 
braţele înainte pentru ca să-şi apere faţa. 

Nu trecură nici zece minute şi respira 
normal, dar privirile pe care le îndrepta 
către salvatorii săi erau încă sticloase. Spre 
deosebire de Werner, a cărui frunte şi bărbie 
erau zgiriate şi sîngerinde, Paolo arăta mai 
bine, cu toate că, la drept vorbind, tenul său 
smead se schimbase, făcînd loc unui bizar 
colorit  pămîntiu. Giuseppe şi Peter, 
Hutamâki şi Altschwank, răsuflind din greu, 
frecau acum cu îndirjire braţele şi picioarele 
celui salvat, îi masau muşchii şi căutau să-i 
repună în funcţiune, cu mare grijă, toate 
articulațiile. 


57 


În cele din urmă, Paolo surîse. Dar curînd 
surisul se prefăcu într-un tremurat nervos al 
obrajilor, ca apoi să treacă într-un plins cu 
sughiţuri. La început, plînsul său era doar un 
fel de scîncet jalnic, care se înteţi pînă cînd 
ajunse la hohote. Giuseppe se ridică şi se 
îndreptă din şale. Işi şterse repede lacrimile 
de pe faţa asudată, după care se adresă celor 
prezenţi, cu o voce trădînd uşurare, ameste- 
cată cu un accent de batjocură: 

— Ia uitaţi-vă, ţinţarul nostru a înviat: 
biziie! 

— Te poți ridica? îl întrebă scurt 
„părintele” finlandez, Hutamăki. 

Paolo dădu afirmativ din cap, continuînd 
să plingă. Apoi se ridică. Peter îl ajută, fără 
să spună un cuvînt. Încercînd să meargă, 
Paolo se afundă în nămeţi pînă la genunchi şi 
căzu din nou. Stînjenit, privi la cei din jurul 
său şi un zîmbet timid i se furişă pe faţă, 
printre  şiroaiele de lacrimi. Figura lui 
exprima acum întreaga gamă de sentimente 
între necaz şi neputinţă. Werner zîmbi şi el, 
de nevoie. Stătea acolo ca pironit locului şi 
zimbea, cu toate că simţea cum îl străbate un 
tremur lăuntric. 

Deodată îşi dădu seama că tatăl său îl 
priveşte cu atenţie. Căută atunci să-şi dea 
silinţa să pară cît mai stă- pîn pe sine. 

— Ce ai băiatule? Nu ţi-e bine? 

Vocea lui Altschwank mărturisea, fără voia 
sa, îngrijorare. 


58 


— Nu, n-am nimic — zise Werner — numai 
piciorul... poate s-a răsucit o vină, sau mai 
ştiu eu ce. 

— Eşti în stare să-ţi legi schiurile şi să 
cobori singur? Să ştii că nu ne-a mai rămas 
mult din drum; aproape c-am ajuns. 

Propriu-zis, satul nu era acum la o 
depărtare mai mare de cîteva sute de metri. 
Incă un avînt, o coborire fără neajunsuri şi se 
vor găsi, în sfîrşit, cu toţii, ajunşi la des- 
tinaţie. 

— Dar tu, tu te poţi ţine pe schiuri? îl 
întrebă învățătorul pe Paolo? 

— Si, sil — răspunse puiul de italian, plin 
de bunăvoință. 

Atunci ceilalţi îl ajutară să se ridice, îl 
aşezară pe schiuri şi-i prinseră legăturile. 

În timpul acesta Werner se ocupă de 
rucsacul său, ale cărui curele, prea scurte, îl 
cam strîngeau la subţiori. 

Incetişor, o porniră iar la drum. De data 
aceasta, Altschwank schia alături de Paolo, 
pe care îl ţinea de braţ. Cît despre Werner, 
el se descurca destul de bine singur. 

Hutamâki încheia coloana. Pe cînd îşi lua 
avînt, el întoarse capul pentru a mai privi o 
dată urmele lăsate de ei în coborîre, cabana 
— care acum nu se mai vedea decît ca un 
mic punct negru pe vîrful Tschauscheggen — 
şi scobitura lăsată de avalanşă, în locul de 
unde pornise. Avalanşa aceasta poposise de 
mult în valea întinsă şi albă şi, privită de sus, 


1 Da, da (în limba italiană în text). 
59 


părea atit de mică şi de inofensivă, că te 
mirai cît de cuminte poate sta la poalele 
muntelui; numai nămeţii spulberaţi şi gropile 
căscate erau mărturia vie a spaimei prin care 
au trecut, spaimă pe care fără-ndoială că n-o 
vor uita niciodată. 

Cei din faţă şi ajunseseră la cele dintii 
case. Îşi desfăceau legăturile de la schiuri iar 
printre ei se zărea Antti, ţinind în miini 
corzile ude şi mototolite, ca pe un buchet de 
flori ofilite. 

Copiii aveau cu toţii nişte mutre abătute. 
Nu-i apăsa numai întimplarea cu avalanşa, 
dar şi înfăţişarea sub care acum li se arăta 
cătunul, pe care-l văzuseră cu totul altfel 


60 


cu o săptămînă mai înainte: casele, pe care 
omătul le prinsese în chingile sale, cu 
acoperişurile  gemînd sub povara albă, 
aruncau umbre grele şi stranii, în lumina 
zilei care era pe sfirşite. Grajdurile şi clăile 
de fin păreau învelite, pînă-n virf, într-un 
cojoc de fulgi albi. Din pricina ninsorii 
îngrămădite, balcoanele, ferestrele, acope- 
rişurile, toate păreau puse de-a-ndoaselea. 
Domnea peste tot o linişte mormîntală. 
Numai un băieţaş, cu un cîine negru după 
dinsul, se silea să se caţere pe o movilă de 
zăpadă, mergind mai mult în patru labe, 
slujindu-se anevoie de picioare şi de miini şi 
afundîndu-se adînc la fiece pas. Ciinele 
scoase un scurt lătrat: un sunet puternic, 
ascuţit şi stingher. 
Dar atît; altceva nimic nu se mai auzi. 
Toată lumea stătea în case, în prada groazei. 
Werner, care se simţea ca omul care calcă 
iar pe un tărim cunoscut şi sigur, zorea, 
foarte fericit că s-a întors în sfîrşit acasă. 
Înainte de a intra pe ulicioara ce da spre 
casa lui, îşi desfăcu schiurile şi le luă pe 
umăr. Avu impresia că se clatină. Mersul îi 
părea acum mult mai greu decît schiatul. 
Ceilalţi soseau în urma sa şi defilau încet pe 
lîngă dînsul, îndreptindu-se spre uliţa mare, 
peste care începea să se lase amurgul. 
Vedeau lumină prin case, vedeau oameni 
mişcîndu-se în lumina aceea, dar nu auzeau 
nici un zgomot. 


61 


Deodată, undeva se deschise o fereastră şi 
un puternic miros de grăunţe prăjite năpădi 
în uliţă. Asta parcă îi trezi pe toţi dintr-un vis 
urit. Din casa cu fereastra deschisă, o femeie 
striga ceva. Un murmur uşor trecu prin 
rindul băieţilor, în care, mai tare decît 
celelalte voci, era glasul lui Paolo: spunea 
ceva în italieneşte care-l făcu pe Giuseppe să 
ridă. Cîţiva dintre ceilalţi, care-i înţeleseseră 
vorbele, zimbeau şi ei. Werner îşi muşcă bu- 
zele: al naibii de curajos flăcăiaşul ăsta de 
Paolo, dar cine ştie ce învirte în viaţa lui de 
toate zilele; o fi, te pomeneşti, vreun pierde- 
vară. Oricum, băiatul acesta îi era tare 
simpatic; de asta nu mai încape vorbă! 

— Werner! se auzi vocea groasă a tatălui 
său, stri- gîndu-l. Hai să mergem să întrebăm 
dacă nu-i putem culca pe copii, în noaptea 
asta, în şura lui Hans Taureggi; acolo vor 
avea destul loc, mai mult decît la noi. 4 

Werner se opri din drum şi se întoarse. În 
urma tatălui său se vedea alergind Paolo. 
Băiatul se clătina pe picioare, dar mai mult 
în joacă decît în serios. Şuviţele de păr îi 
cădeau în neorînduială pe obraz, iar braţele 
şi le mişca, legănîndu-le. Avea ochii măriţi, 
ca ai unui copil bolnav, chinuit de călduri, şi 
totuşi ei scînteiau obraznic, aşa cum i-ar fi 
stat bine mai curînd unui ştrengar în plină 
vigoare şi sănătate. 

Werner îşi întoarse privirile de la ochii 
aceia negri, în care sălăşluia o întreagă lume 
necunoscută şi ciudată. Ochii aceia îl 


62 


stînjeneau. În faţa acestui puşti zurbagiu se 
simţea năuc şi nătîng, pentru că nu-l putea 
pricepe; dar cu toate acestea, îşi dădea 
seama că, într-un fel, sau altul, îl atrăgea. 

— Dacă vrei să te duci acasă, du-te! îl auzi 
Werner pe tatăl său. 

Dar Werner făcu din cap că nu; voia mai 
întîi să vadă cum vor fi adăpostiţi băieţii 
peste noapte la Taureggi. 

Hans Altschwank intră într-o casă mare şi 
mohorită, cea mai mare din tot satul. 
Jaluzele grele îi astupau ferestrele, iar 
pereţii erau căptuşiţi cu bîrne subţiri de 
lemn cenuşiu, înnegrite de viscole şi furtuni. 
Stilpii căpriorilor, ale căror capete se puteau 
vedea sub streaşina acoperişului, erau 
deosebit de trainici şi frumos sculptați. Era o 
casă ţărănească, mîindră şi arătoasă, ce 
părea că-şi poartă cu voioşie imensa căciulă 
de nea care o acoperea în chip uimitor, din 
toate părţile. 

Paolo veni în întîmpinarea lui. 

— Mi s-a spus că tu m-ai salvat zise el, plin 
de seriozitate. 

Glasul său mai păstra urmele spaimei prin 
care trecuse. 

— Prostii!  mormăi Werner încurcat, 
privind de sus în jos, căci îl întrecea pe 
italian în înălţime cu mai bine de un cap. 

După care se cufundă în contemplarea 
razelor de soare cu care amurgul se juca, 
colorînd în roşu cerul şi norii de deasupra 


63 


munţilor, înveşmîntaţi acum într-o mantie 
albă- albăstrie. 

Fumul, cu binecunoscutele-i rotocoale, 
ieşea molcom din hornurile caselor şi în jurul 
lor întregul cătun părea liniştit şi protector. 

— Dacă vreodată te vei întilni cu nonna 
mea, ea are să te stringă-n braţe de n-ai să 
mai poţi răsufla — căută iar vorba Paolo. 

— Cine-i „nonna” aceea a ta? 

— Nonna mea, nonna mea, nonna mea! 
Cum, nu ştii? E bunica mea, zăbăucule! E 
mama tatălui meu şi e bunica tuturor 
nepoților ei; dar dintre toți nepoţii nu i-a mai 
rămas nici unul, afară de mine. E îngrozitor, 
e strigător la cer! 

Vorbind, micuțul Paolo se înfierbîntase şi 
acum bătucea nervos zăpada, întărită de 
paşii celor care o călcaseră. 

— Nonna mea, nonna mea are să te- 
mbrăţişeze de o sută de ori cînd o să afle ce- 
ai făcut tu pentru mine. 

— Dar, la urma urmei, ce-am făcut?, 
întrebă Werner uşor mirat. 

— Că m-ai... că m-ai..., dar, la drept 
vorbind, nici eu nu ştiu — răspunse Paolo, tot 
atit de nedumerit. Ah, băieţii ar fi trebuit să- 
mi povestească de-a fir a păr ce mi s-a- 
ntîmplat! Dar dacă ei plănuiesc cumva să-i 
scrie nonnei — şi aici vocea sa limpede şi 
ascuţită  căpătă un accent grav, de 
ameninţare — dacă-i scriu un singur cuvînt 
normei mele despre cele ce mi s-au 


64 


întîmplat, atunci... atunci le-arăt eu lor! Ochii 
îi scînteiară. 

— S-ar zice că baia de zăpadă pe care ai 
făcut-o nu te-a răcorit destul... îl luă Werner 
în zeflemea. 

Dar, în acelaşi timp, se simţi din nou 
încurcat în faţa acestui băieţaş straniu. 

— Cîţi ani ai, de fapt? îl mai întrebă el. 

— M-ai mai întrebat o dată — răspunse 
Paolo, furios. 

— Da, dar nu mi-ai răspuns. 

În clipa aceea apăru Hans Altschwank, 
ieşind din casa în care intrase să întrebe de 
adăpost. Un bărbat între două virste, de 
statură greoaie, cu mustăţi pe oală, îmbrăcat 
într-o manta scurtă, cenuşie, îl însoțea. 

Învățătorul din Urteli îi făcu semn 
domnului Hutamâki să se apropie. 

— S-a aranjat. Grajdul cel mare şi podul cu 
fîn vă stau la dispoziţie. 

— Am pus şi ciorba pe foc, zise Taureggi. 
Ciorbă de fasole, cu slănină! 

Băieţii se  apropiară puţin  stînjeniţi. 
Îngînară nişte vorbe neînţelese şi-i întinseră 
prieteneşte mîinile. Țăranul le strînse mîna 
la toţi, unul după altul. 

— Va să zică voi sînteţi tinerii din satul 
Pestalozzi! exclamă el. Mă bucur că vă văd. 
Intraţi. V-aţi strîns aici venind din toate 
colţurile lumii, nu-i aşa? Ştrengari ca şi 
băieţii mei: vă cunosc după ochi. Haideţi, să 
ne grăbim, altfel nevastă-mea mă ia la trei 
păzeşte! Fiţi bineveniţi la noi. A, ia te uită, 


65 


dumneata eşti pesemne „părintele”, cum se 
spune, al întregului tineret de aici. 

Spunind asta, scutură îndelung mîna lui 
Takonen Hutamâki. 

— Noroc bun, Altschwank! Du-te acasă şi 
spune-i ne- vesti-ti să-l bage pe Werner în 
pat, la căldură; uită-te la el, tremură ca 
varga. 

Asta cam aşa era. Soarele dispăruse, aerul 
devenise tulbure, decolorat şi un vînt rece 
sufla uşor pe cărările strimte şi pustii dintre 
case. 

Werner se simţi deodată îngheţat pînă în 
măduva oaselor. Privi o clipă uşa prin care 
băieţii dispăruseră, apoi se întoarse. Pentru 
o clipă i se păruse că mai aude glasul ascuţit 
al lui Paolo. 

— Hai, băiete, vino! îi strigă tatăl său. 

Şi Werner simți un braţ  vînjos 
cuprinzîndu-i umerii. În orice altă 
împrejurare, ar fi socotit gestul ridicol, dar 
acum primea acest semn de ocrotire eu un 
sentiment de recunoştinţă. Era braţul tatălui 
său, un braţ cunoscut şi puternic, care-l 
încălzea. 

Cu schiurile pe umăr, păşeau încet, fără să 
scoată o vorbă, străbătind satul învăluit de 
nămeţi şi cufundat în umbrele amurgului. 

În momentul acela, Werner simţi, mai 
desluşit şi mai limpede ca oricînd, cît de 
puternică şi de caldă era dragostea ce i-o 
purta tatălui său. Nu se pricepea să dea pe 
faţă acest sentiment, avînd şi el firea închisă 


66 


şi cumpătată a părinţilor săi. Dar ştia că 
bucata aceasta de drum pe care o străbăteau 
acum amindoi, tăcuţi şi îngînduraţi, n-o va 
uita niciodată. 


67 


V 


Avalanşa se desprinse şi porni la vale... 


Toată suflarea din sat se dusese la culcare 
într-o atmosferă relativ liniştită. Radio-ul nu 
mai anunţase alte nenorociri şi catastrofe. 
Vîntul părea să rămînă neschimbat, iar 
ninsoarea încetase. După toate 
probabilitățile, straturile groase de zăpadă, 
adunate pe povîrnişurile muntelui, urmau 
acum să se întărească şi să capete crustă. 

Într-un cuvînt, pînă şi la Urteli, în inima 
regiunii celei mai expuse primejdiei, oamenii 
aşteptau cu deplină încredere ca noaptea să 
se scurgă fără spaime. Măcelarul Finetti se 
odihnea tolănit pe spate, sforăind cu gura 
deschisă; cine ştie, poate că tocmai îl visa pe 
feciorul său, care avea să se întoarcă a doua 
zi. Johannes Gross şi nevastă-sa dormeau 
duşi, spate la spate, sub o bogată pilotă de 
puf. Amîndoi aveau somnul uşor, ca mai toţi 
oamenii bătrîni, dar dacă se întîmpla ca 
vreunul din ei să fie trezit de vreun zgomot 
oarecare stătea liniştit, pentru a nu-l trezi pe 


68 


celălalt. La drept vorbind, asta nu le ajuta 
prea mult căci, chiar deasupra lor, în odaia 
de la etaj, sugaciul doamnei Râhmi urla fără 
încetare şi se auzeau mereu zgomote de paşi, 
într-un nesfirşit du-te-vino. Dar spre miezul 
nopţii totul se linişti ca prin farmec. Acum nu 
se mai auzea nimic altceva decît, din cînd în 
cînd, scîrţiitul bîrnelor. „Casa geme sub 
povara omătului” — gîndi bătrînul Gross. 

Werner Altschwank se culcase în odăiţa de 
lîngă bucătărie. Îşi vîrise capul sub cuvertură 
şi dormea cu pumnii strînşi, încît n-auzea 
nici măcar uşoarele pocnituri ale buştenilor 
ce ardeau în sobă, şi pe care el însuşi îi 
crăpase cu toporul, iar mamă-sa îi pusese pe 
foc înainte de a se duce la culcare. Tatăl său 
îi bandajase piciorul cu o compresă cu oţet şi 
cu argilă. Miraculos leac, căci durerea s-a 
domolit repede, iar el a adormit îndată după 
aceea. 

În odaia de deasupra, tatăl său şi mamă-sa 
stăteau acum de vorbă despre întîmplările de 
peste zi şi despre apropiata evacuare a 
cătunului. 

Hans Altschwank căuta să-şi liniştească 
soţia, po- văţuind-o să se împace cu gindul că 
vor trebui să-şi părăsească pentru o vreme 
gospodăria, dar ea se arăta hotărită 
împotriva acestei plecări. 

— Mai degrabă m-aş lăsa îngropată în 
nămeţi decît să plec. 

— Nu ştii ce spui. 


69 


— Să le laşi pe toate aşa, la voia 
întîimplării! strigă ea disperată. Tot ce-am 
agonisit! Şi cum o să le mai găsim pe urmă? 

— Dacă vremea are să ţină cu noi, 
înseamnă că peste cîteva zile primejdia va fi 
trecut şi, în cel mult o săptă- mînă, ne vom 
întoarce frumuşel la casele noastre, fără să 
se fi întîmplat nimic. 

— De-ar fi cum zici! Dar atunci, ar 
însemna să îndurăm degeaba toată mizeria şi 
tot necazul. 

— Vorbeşti ca o găină fără minte — se 
răsti băr- batu-său, întorcîndu-i spatele. 

Dar numaidecit îi păru rău că i-a vorbit 
aşa. Ştia doar că 


70 


nevastă-sa nu mai era om din cauza fricii 
care o stăpinea necontenit, de cînd cu urgia 
asta care se abătuse peste ei. 

Şi din zi în zi frica sporise; devenise acum 
atît de puternică, încît îşi pierduseră 
cumpătul aproape toţi sătenii. 

La gîndul acesta, bărbatul se întoarse spre 
femeia lui. 

— Marie — rosti el — ştii la fel de bine ca 
şi mine despre ce-i vorba. Putem ridica 
oricînd casele şi grajdurile, dar vieţile 
omeneşti sînt cu neputinţă de înlocuit: vezi, 
de aceea se face evacuarea. Trebuie să 
facem totul pentru a ocoli o nenorocire mai 
mare. Atunci, de ce te împotriveşti atîta? 
Spune! 

— Pentru că plecăm numai noi, iar tu rămii 
— rosti cu îndiîrjire vocea de lîngă dînsul. 

El îi luă mîna într-a lui. 

— În mai puţin de două zile noi, cei 
rămaşi, o să vă ajungem din urmă. Pricepi şi 
tu că nu ne putem lăsa vitele în voia soartei. 
Uite, şi la Glarmatt s-a hotărît evacuarea de 
îndată ce transportul va deveni posibil, în 
clipa cînd vitele din Glarmatt vor putea fi 
trimise în altă parte, venim şi noi la rînd cu 
vitele noastre. 

— Dar de ce să nu adăpostim vitele la 
Taureggi? 

— Are el destul de furcă cu ale sale, că 
doar şi el se va vedea nevoit să plece cu ele. 


71 


— Ai auzit că mătuşa Augustina nu vrea să 
se evacueze decît dacă i se îngăduie să-şi ia 
cu dînsa şi cele trei pisici? 

— N-are decit să şi le ia, iar Werner o s-o 
ajute în treaba asta. Cu cît ai să-i dai mai 
mult de lucru flăcăului nostru, cu atit o săi 
se pară munca mai uşoară. 

— Ceea ce spui se potriveşte pentru toată 
lumea — îi întoarse vorba femeia. 


72 


— Pentru Werner mai mult decit pentru 
alţii — adăugă bărbatul. Băiatului nostru îi 
va veni greu să facă altminteri. 

— Nu pricep ce vrei să spui cu asta. 

— Mulţi dintre noi vor afla, în zilele ce vor 
urma, mai multe lucruri decît se pot învăţa în 
ani de zile — zise el scurt. Hai, acum să 
dormim, că o să mai avem nevoie de puterile 
noastre. Şi să ne rugăm lui Dumnezeu ca nu 
cumva să se schimbe vintul, sau să înceapă 
dezgheţul, ori să pornească iar ploile şi 
ninsorile... Căci, în acest caz, spaima care a 
cuprins satul ar fi îndreptăţită. Noapte bună! 

Femeia oftă: 

— Mult aş da să nu mai trăiesc în satul 
ăsta prăpădit dintre munţi — zise ea cu 
amărăciune. 

Altschwank se întoarse spre dînsa şi 
izbucni: 

— Ar trebui să-ţi fie ruşine, femeie! Ce, n- 
am trăit noi aici ani minunaţi? Şi ce-ai vrea, 
mă rog? Ai vrea ca munţii să stea cuminţi ca 
să ne facă plăcere? Nu, Marie, e firesc ca şi 
ei, din cînd în cînd, să se mai înfurie şi să 
suduie în felul lor. Altminteri nu le-am mai 
şti de frică şi poate că le-am pierde 
respectul. Crede-mă ce-ţi spun: nu strică 
nimănui să mai dirdiie puţin. Tu ar trebui 
Să... 

Dar se opri deodată din vorbă, pentru că 
simţi cum, alături de el, nevastă-sa era 
scuturată de un plinset înfundat. 


173 


— Vino-ncoace, femeie — îi zise el, 
cuprinzînd-o în, braţe. Am trăit împreună ani 
frumoşi, şi vom mai trăi încă. Sînt fericit că 
te-am adus cu mine aici, la munte. Căci, 
Marie, nimic nu-i mai frumos ca muntele, să 
ştii asta; chiar dacă uneori ne dă nouă, 
bieţilor oameni, mult de furcă. 

Ea nu mai spuse nimic, căci vorbele 
bărbatului avură darul s-o potolească. 
Lacrimile i se opriră, şi, în sfîrşit iz 


74 


butiră să adoarmă. Cam în acelaşi timp, în 
mansarda  cafenelei „La Soare”, Bartel 
Gurtnelli îşi arunca perna de sub cap şi 
pilota de puf de pe el. Visase că fusese pus 
să ridice cu lopata omătul ce se aşternuse pe 
o imensă tablă de şah, în timp ce bătrinul 
Gross, cu o mătură uriaşă, împingea într-una 
altă zăpadă, mereu proaspătă. 

Il apucară atunci furiile şi urlă: 

„Du-te dracului!” Dar Gross îi răspunse cu 
un rînjet şi, minune! bătrinul avea în gură 
două şiruri de dinţi noi, albi şi strălucitori. 

„Cară-te — îi mai strigă o dată Bartel în 
somn — dinţii tăi sînt falşi!” 

Paolo, în şura întunecoasă a lui Taureggi, 
vorbea şi el prin somn. Se făcea că o striga 
pe bunica şi-i spunea să n-aibă nici o teamă, 
căci în curînd se va afla iar lingă dînsa, ca s-o 
ajute în gospodărie. 

Glasul îi era însă sugrumat de frică. 
Hutamâăki, culcat lîngă dînsul în fînul ce le 
ţinea loc de saltea, il zgilţii de umăr şi-l trezi. 
Din bolboroselile băiatului nu reţinuse decît 
cuvîntul „nonna”. 

— Lasă, băiete, că totul o să fie bine — îi 
şopti el în nemţeşte — nu te teme, totul va fi 
bine. 

— De bună seamă; de ce să nu fie bine? 
mormăi în întuneric vocea adormită a 
băiatului. 

— Ai visat-o pe bunică-ta, nu-i aşa? îl 
întrebă Hutamâki cu glas scăzut, pentru a 
nu-i trezi pe ceilalţi. 


75 


— Eu? tresări Paolo. Ştiu eu, se prea 
poate. Şi, la urma urmei, de ce să n-o visez? 

— Visează cît pofteşti. Numai că dacă mai 
ai de gînd s-o visezi pe bunică-ta fii bun şi n- 
o mai visa în gura mare. 

— Bine, domnule. Numai că, să vedeţi, 
bunica mea şi cu mine am pătimit prea multe 
împreună... 

Fînul foşni şi cineva suspină. Apoi, undeva 
în întuneric, o vacă se urni de la locul ei, 
zăngănindu-şi lanţul. Unul din băieţi sforăia 
de zor. 

— Ce zgomot! Şi ce sforăit! zise Paolo, 
batjocoritor. 

— Hai, dormi acuma, băiete. Că miine o să 
te apuce iar tremuriciul. 

— 'Tremuriciul? repetă Paolo, nedumerit. 

— Taci acuim şi dormi. Întoarce-te pe-o 
parte şi stai liniştit. Nu te mai foi atita. 

— Tremuriciul, auzi vorbă! mai murmură 
Paolo, cu jumătate de glas. Dar, fiind un 
copil ascultător, se răsuci pe cealaltă parte. 
Şi totuşi îi mai ardea de flecăreală. Aşa că se 
întoarse iar către pedagog: 

— Domnu' Hutamâki, spuneţi-mi, v-a fost 
greu să învăţaţi limba germană? întrebă el 
cu glas şuierat. 

Hutamâki oftă: 

— Paolo — făcu el rugător — trebuie să 
dormim acum. 

— Dar dumneavoastră m-aţi trezit — 
protestă Paolo, decepţionat. 


76 


În întuneric, Hutamâki abia de zărea 
obrazul băiatului, ca pe o pată albicioasă. 

— E drept, dar tu visai şi vorbeai prin 
somn; mi s-a părut că ţi-era frică de ceva. 

— Nu-mi amintesc nimic — şopti Paolo 
somnoros. Dar să ştiţi că nu-s supărat pe 
dumneavoastră; nu, de bună seamă, nu. Şi 
nici n-aş putea fi. În zilele astea aţi fost 
formidabil şi v-aţi purtat cu noi grozav de 
frumos. 

— Mulţumesc —  îngină  „părintele” 
finlandez, încer- cînd să-şi dea glasului o 
intonaţie cît mai serioasă. 

— Văd eu că vă pufneşte risul — murmură 
băiatul. E o copilărie să nu mă credeţi, 
pentru că am spus-o serios. 

— Bine, Paolo, ne-am înţeles. Şi acum, hai 
să dormim. Noapte bună! 

— Seară bună, noapte bună — răspunse 
Paolo, în- gînînd cuvintele unui vechi cîntec 
german, pe care-l învățase cu puţin timp 
înainte. 

Hutamăki tăcea. Îl mai auzi pe băiat 
bolborosind ceva, apoi foindu-se şi în sfîrşit 
izbucnind în ris, după ce rostise un cuvînt 
nedesluşit. După care, băiatul scoase un 
oftat adînc, se întoarse pe partea cealaltă, 
mai chicoti o dată mulţumit şi, în cele din 
urmă, în şură se aşternu liniştea. 

— Afurisit copil!  şopti pentru sine 
Hutamâki, dar cu un suris de mulţumire, în 
timp ce se întorcea şi el pe cealaltă parte, cu 


77 


gîndul la coborîrea de mîine. Oare va merge 
totul bine? 


Dar lucrul de care se temeau atit se 
întîmplă. Şi încă în plină noapte. 

Sus, drept deasupra lor, de pe virful 
Kuhelihorn, un enorm bloc de zăpadă se 
desprinse cu o asurzitoare pocnitură, ca şi 
cînd ceva ar fi făcut explozie. Apoi întreaga 
bucată desprinsă începu să se urnească, dar 
încet, aproape pe nesimţite. Această ezitare 
aparentă fu însă de scurtă durată, deoarece, 
cîteva secunde mai tîrziu, avalanşa se dezlipi 
hotărit de munte şi o porni la vale, 
îngroşindu-se tot mai mult în rostogolirea ei 
înfiorătoare. Ea pricinui un fel de gol 
atmosferic şi o presiune formidabilă 
aducătoare de dezastru, care, într-o clipă, 
abătu nenorocirea asupra satului. Şi, înainte 
ca avalanşa tunătoare să se fi năpustit 
asupra caselor şi a grajdurilor, ca o fiară de 
pradă, acoperişurile se turtiră, pereţii se pră- 
buşiră, iar ferestrele se făcură ţăndări. 

Totul s-a petrecut mai repede decit şi-ar fi 
putut imagina cineva. 

In inima satului adormit se ivi pe 
neaşteptate o prăpastie neagră; dar care, tot 
atît de repede, fu astupată la loc şi acoperită 
de straturi groase de nămeţi, peste care se 
aşternu apoi o linişte înşelătoare. 

Cine ar fi privit într-acolo, cu greu şi-ar fi 
putut da seama că pe locul unde fuseseră 
mai înainte fîntîna, localul primăriei, brutăria 


78 


şi cafeneaua „La Soare” s-a petrecut ceva 
înspăimîntător. 

După  distrugătciarea lovitură care 
sfărîimase, cu o putere de neînchipuit, tot ce 
se putea sfărima, timp de cîteva clipe se 
aşternu o tăcere sinistră. 

Apoi se făcură auzite glasuri omeneşti: 
tipete de femei, plînsete deznădăjduite de 
copii. Răsunară voci groase de bărbaţi, unele 
mai departe, altele însă foarte aproape. 

Clopotul cel mare al bisericii bătea într- 
una, vestind nenorocirea care se abătuse 
asupra satului. Dar cel care trăgea acum 
clopotul nu putea fi Altschwank, căci casa lui 
era în întregime prinsă sub nămeţi. 

Ici şi colo se aprindea cîte o lampă de 
petrol; lumina se strecura, tremurătoare, 
prin crăpătura uşilor şi prin jaluzelele 
ferestrelor. Oameni cu făclii aprinse se 
căţărau pe movile informe, alcătuite din 
zăpadă amestecată cu tot felul de 
sfărimături. Se adunau tot mai mulţi, 
strigîndu-se unii pe alţii. 

De undeva se auzeau plînsete cu sughiţuri. 

Bărbaţii aruncau în stînga şi-n dreapta 
porunci ce aduceau mai mult a sudălmi. 

La lumina slabă a lanternelor de buzunar, 
cercetau zadarnic grămezile acelea 
monstruoase din care apăreau, la întîmplare, 
bucăţi de scînduri, fel de fel de obiecte me- 
najere sfărimate, roţile unui cărucior de 
copil, cîrpe, toate amestecate cu molozul 
zidurilor şi balcoanelor smulse. 


79 


În faţa acestui haos înspăimîntător, 
oamenii rămineau muţi şi împietriţi, în 
lumina difuză a torţelor. 

— Vîntul şi-a schimbat direcţia — se auzi 
glasul unuia. 

— Da, s-a schimbat vintul — murmurară 
alţii. 

Vîntul bate potrivnic, zăpada cade 
necruţător, munții se ridică semeţi şi 
neîndurători: cum să lupţi împotriva naturii 
duşmănoase? 

Oamenii pot construi stavile împotriva 
zăpezilor, pot întări punctele amenințate, pot 
ridica diguri, pot săpa canale şi planta 
păduri, dar cine ştie dacă în decurs de o sută 
de ani, sau poate chiar mai puţin, toată 
munca lor nu riscă a fi distrusă, devenind 
zadarnică? De cînd ţineau ei minte, centrul 
comunei lor nu fusese niciodată primejduit în 
adevărata putere a cuvîntului. 

Pe bună dreptate, locuitorii se îngrijiseră 
mai mult de cele două periferii ale cătunului, 
în care în ultimii 20-30 de ani s-au construit 
poate mai multe întărituri, decît ar cere 
apărarea unui traseu obişnuit pe care apucă 
avalanşele. Dar, din păcate, cînd e vorba de 
avalanşe, orice socoteală se dovedeşte 
inutilă, iar omul rămîne descumpănit şi 
neputincios în faţa dezastrelor 
surprinzătoare pe care le provoacă. 

Barajele şi  digurile, parazăpezile şi 
şanţurile de apărare dispăruseră cu 


80 


desăvirşire în marea de nămeţi, încă din 
primele zile cînd s-au dezlănţuit ninsorile. 

lar avalanşa de pe Kuhelihorn s-a pornit 
de astă dată într-un mod cu totul neaşteptat, 
apucînd-o pe un drum pe care n-o mai luase 
niciodată. Ea a lovit cu toată puterea tocmai 
acolo unde oamenii se credeau mai în si- 
guranţă. Acolo unde Werner Altschwank şi 
părinţii săi dormeau somn greu. Acolo unde 
Bartel Gurtnelli tocmai se visa curăţind 
zăpada de pe imensa tablă de şah. Cu Bartel 
Gurtnelli s-a întîmplat, în nenorocirea aceea, 
ceva de-a dreptul ciudat. Puternica răbufnire 
de aer l-a ridicat, pur şi simplu, cu pat cu tot 
şi l-a zvirlit afară, prin acoperişul spart şi 
dăriîmat, care arăta acum ca o stranie rană 
neagră pe albul înconjurător. 

Bartel fusese aruncat atit de departe, încît 
abia după vreun sfert de oră a fost găsit, tot 
în pat, încă buimăcit, cu aşchii de lemn 
înfipte în braţe, dar încolo nevătămat. 

A fost învelit repede în pături şi dus în 
casa lui Taureggi unde, între timp, se 
organizase postul de prim-a- jutor şi unde îşi 
şi începuse munca moaşa satului care, între 
altele, era şi infirmieră. 

Deocamdată avea de furcă cu cei care, 
surprinşi de avalanşă, suferiseră şocuri 
puternice, dar îşi dădea osteneala să 
pregătească totul cît mai bine pentru 
primirea răniților. 


81 


Bartel fu cel de-al şaselea rănit adus acolo; 
dar nici el, nici ceilalţi dinaintea lui nu aveau 
răni prea grave. 

Acum, toţi şase priveau împrejurul lor, 
miraţi şi oarecum stirijeniţi de poziţia lor, 
care-i obliga să stea întinşi pe podeaua odăii 
celei mari din casa lui Taureggi, în timp ce li 
se dădea să bea o băutură fierbinte. 

— Tocmai eram furios pe bătrînul Gross — 
murmură Bartel. 

— Dar, eu nu ţi-am făcut nimic, măi băiete 
— replică Johannes Gross, care se afla şi el 
lungit în colţul cel mai întunecos al încăperii. 

Bătrinul se ridică în capul oaselor, dar 
căzu iar, cu un oftat prelung ca un geamăt. 
Nevasta lui stătea lingă el pe un scaun, 
ţeapănă ca luminarea, cu spatele sprijinit de 
zid; femeia îşi ţinea mîinile pe genunchi. 

— După ce-ai să dormi măcar un ceas, ai 
să te simţi mai bine — îi spuse ea. 

— De bună seamă. Aşa am să fac! 
răspunse bătrînul. Dar mai întîi aş vrea să 
ştiu ce are flăcăul ăsta cu mine. 

Nevastă-sa ridică din uimeri. 

Doamna Taureggi şi cele două fete mai 
mari ale ei îi dădeau ajutor moaşei: curăţau 
şi pansau rănile, sfîrtecau cearşafuri pentru 
a face din ele feşe de bandaj. In aer plutea 
un miros greu de iod şi de eter. 

Femeile îi linişteau pe răniţi cu cuvinte 
încurajatoare, împărțeau lapte cald şi 
trimiteau mereu pe cîte cineva să caute şi să 


82 


le aducă tot ce aveau nevoie, mai cu seamă 
pături, cît mai multe pături şi saltele. 

Ştiau ele că atunci cînd cineva a suferit un 
şoc, cel dintîi lucru ce trebuie făcut e de a-l 
ţine la căldură. Pînă şi cei care plingeau cu 
şiroaie de lacrimi se linişteau, de îndată ce li 
se da ceva care să-i încălzească. 

Hans Taureggi, în persoană, sta în poarta 
casei şi-i trimitea pur şi simplu la plimbare, 
cu vorbe destul de răstite, pe toţi cei care nu 
făceau altceva decit să încurce treburile, sau 
veneau să afle amănunte pe care nimeni nu 
le putea da încă. 

Oamenii nu erau deprinşi cu asemenea 
purtare din partea unui om care întotdeauna 
se arătase atit de calm, dar se supuneau 
totuşi fără să se mire prea mult. 

Numai nevasta măcelarului Finetti, care 
venise în goana cea mare să vestească pe 
toată lumea că porcul i-a fost îngropat şi nu-l 
mai găseşte în nămeţi, începu să vocifereze, 
cînd se văzu repezită de Taureggi. 

— Ei bine! Dacă-i aşa, du-te şi dezgroapă- 
ţi-l singură! Eşti doar destul de voinică şi de 
sănătoasă! 

— Asta-i treabă de bărbat! ţipă ea. Săpatul 
e treabă de bărbat, iar dumneata stai aici cu 
mîinile în şold, în faţa porții... 

N-apucă însă să spuie mai mult, căci 
braţul vînjos al lui Taureggi o apucă şi-o 
împinse cît colo. 

— Da. Aşa e — rosti el mînios. Stau aici ca 
să tai calea cotoroanţelor de alde madam 


83 


Finetti şi să le împiedic să încurce pe cei 
dinăuntru în treburile lor. 

De fapt, Taureggi era mai degrabă furios 
că nu putea lua parte la lucrările de salvare, 
cînd ştia prea bine că acolo ar fi fost nevoie 
de dînsul; dar, necontenit, oamenii veneau 
să-i ceară sfatul sau să ia lopeţi şi alte unelte 
din grajdul său. 

Se ajungea destul de greu la obiectele din 
grajd, pentru că trebuia folosită o singură 
ferestruică de deasupra uşii, care, şi aceea, 
înţepenise de vreo patru zile. 

Au venit, care mai de care, să caute la 
dînsul tot ce avea prin gospodărie: ţăruşi, 
bîrne, prăjini sau orice alt obiect care putea 
sluji la sondarea zăpezii în locurile unde se 
bănuia că s-ar afla oameni îngropaţi. 


În şura care era lipită de casă domnea 
liniştea. O linişte apăsătoare. Băieţii se 
îmbrăcau febril, tăcuţi, în fînul care foşnea în 
beznă. După prima izbitură violentă, în care 
se învălmăşiseră toate zgomotele ce se pot 
imagina, a urmat o tăcere mormiîntală, cu 
atît mai înspăimîntătoare pentru cei care 
dormeau liniştit şi au fost atît de nemilos 
treziţi din somn. 

Cînd chemările şi strigătele înăbuşite ale 
celor de afară ajunseră la urechile copiilor, 
mulţi dintre ei au fost cuprinşi de frică şi se 
întrebau: Ce s-o fi întimplat? O avalanşă? 
Oare au rămas închişi în şopron? 


84 


Cu ajutorul  brichetei lui  Hutamâki 
aprinseră unul din felinarele aflate în 
încăperea ce le slujea de dormitor şi 
constatară că se putea ieşi totuşi de acolo. 
Lumina era slabă, dar fiecare din ei putu 
distinge feţele celorlalţi, treziţi acum de-a 
binelea. 

Văzură vacile care smuceau de lanţ, 
mugind şi tropotind nerăbdătoare. Unii din ei 
făcură o strimbătură de spaimă, dar nimeni 
nu îndrăzni să pronunţe cuvîntul: avalanşă. 

— Să ne îmbrăcăm, copii — le spuse 
domnul Hutamâăki, şi băieţii nu stătură prea 
mult pe ginduri să dea urmare acestui 
îndemn. 

Dar chiar şi în starea aceea de nelinişte 
care-i stăpinea, Giuseppe şi grecul Nikolai 
Kastopulos  găsiră cu cale să se 
ciondănească: Giuseppe îl îmbriînci pe 
Nikolai şi-l răsturnă în fîn. 

Hutamâăki îi chemă însă, numaidecit, la 
ordine. În clipa aceea, uşa grajdului se 
deschise şi intrară doi bărbaţi care, fără să 
spună un cuvînt, luară felinarele din perete. 

— Lăsaţi că ne descurcăm noi şi pe 
întuneric, zise Hutamăki. 

— Aşa ne-am gîndit şi noi — răspunse 
ironic unul din bărbaţi. 

— Dar ce s-a-ntîmplat? 

În timp ce vorbeau, clopotele începură să 
sune. 


85 


— O avalanşă — răspunse omul — o 
avalanşă care-a căzut drept peste satul 
nostru. 

Cei doi bărbaţi plecară luînd felinarele cu 
ei. 

Acum bricheta nu mai folosea la nimic. 
Ochii lor se deprinseseră cu întunericul. 

Deodată o vacă scoase un muget jalnic. Pe 
Paolo îl apucă un ris nervos. 

— Poate că şi-a ales tocmai acum 
momentul să fete un vițel — zise el. 

— 'Ţine-ţi gura, neghiobule — îl apostrofă 
Giuseppe. 

— Nu-mi găsesc ghetele — strigă, de 
undeva din beznă, Jean-Pierre. 

— Nu cumva te-ai îmbrăcat cu pantalonii 
mei, buima- cule? îl întrebă Herbert pe 
Martin. 

În înfierbîntarea care-i apucase, fiecare 
vorbea în limba sa maternă, ceea ce era 
înnebunitor. 

Vaca mugi din nou, scuturînd lanţurile. Se 
vedea bine că şi vitele erau cuprinse de 
nelinişte. 

— De bună seamă că după o avalanşă mai 
vin şi altele, una după alta — îşi dădu cu 
părerea Jussi, finlandezul, rostind vorbele în 
limba germană, cu o voce schimbată, ce 
părea că vine de dincolo de mormiînt. 

— Nu mai îndruga prostii — îl apostrofă 
„părintele” în limba pe care o cunoşteau 
numai ei amîndoi. Băieți, Jussi vorbeşte 


86 


prostii — tălmăci el în germană, pentru a-i 
lămuri pe ceilalţi. 

Unul din copii începu să plingă încetişor; 
era un plîn- set cutremurător şi trist. 

— Hai, Paolo, nu te mai face de ris! i se 
adresă şuierător Giuseppe. 

Răspunsul sosi numaidecît sub forma unui 
urlet strident. 

— Paolo, ţine-ţi gura! se auzi atunci şi 
glasul lui Hutamâki. 

Paolo bîigui nişte vorbe neînţelese. 

— Zice că-i este frică — le explică celorlalţi 
Giuseppe. 

— Frică-nefrică, urlatul nu slujeşte la 
nimic. 

Toţi ceilalți copii tăceau. 

— Nu mai vreau să fiu îngropat! Nu mai 
vreau a doua oară, nu mai vreau! ţipă 
deodată, cît îl tinu gura, Paolo. 

O clipă mai tîrziu se auzi un zgomot de fin 
răvăşit şi o plesnitură de palmă, fără îndoială 
pe obraz. 

Numaidecit lui Paolo nu i se mai auzi gura. 

— Îmi pare rău — glăsui Peter cu o voce 
mai scăzută ca de obicei — dar să ştii că n- 
avem de loc nevoie tocmai acum de o 
bocitoare ca tine. 

— Peter, să nu te mai prind c-o faci pe 
judecătorul — îi porunci calm Hutamâki. Iar 
tu, Paolo, linişteşte-te, te rog. Nu-i de loc 
vorba să fie cineva din noi îngropat. Uite, 
avalanşa a trecut peste noi şi n-am păţit 
nimic. Dumnezeu să-i ajute pe nenorociţii 


87 


aceia care se află acum sub zăpadă. Dacă 
sînteţi gata, haideţi să le dăm şi noi o mînă 
de ajutor. 


88 


VI 


Tată, mamă, unde sînteţi? 


În primele licăriri ale zorilor satul oferea 
un aspect mult mai dezolant decît acela ce 
apăruse dintru început la lumina torţelor. 

Un flăcău curajos, de optsprezece ani — 
feciorul văduvei  Bonza, care ţinea o 
dugheană cu mărunţişuri casnice — coborise 
în noaptea aceea la Glarmatt pentru a da de 
ştire despre catastrofa ce se abătuse asupra 
lor. La aflarea veştii, o coloană militară luă 
numaidecît drumul spre Urteli, iar alţi 
soldaţi trebuiau să vină după aceea. Cătunul 
urma să fie evacuat. Aducînd o încărcătură 
grea, cu tot felul de material necesar în 
astfel de împrejurări, primul grup de salvare 
sosi. Era alcătuit din tineri gravi, cu obrajii 
rumeni, care simțeau un fel de stînjeneală 
cînd se uitau la sătenii aceia, loviți atît de 
cumplit de nenorocire. 


89 


S-a instalat o staţie radio de emisie- 
recepţie şi astfel legătura cu lumea 
exterioară fu restabilită. 

Moaşa satului, care dăduse răniților 
primul ajutor, fu şi ea înlocuită cu surori ale 
Crucii Roşii. 

Morţii încă nu fuseseră scoşi din zăpadă. 
Răniţii erau treisprezece, dintre care doi în 
stare gravă. Cinci persoane 


90 


erau date dispărute: cei trei Altschwank, 
adică bărbatul, femeia şi feciorul, precum şi 
cei doi Gurtnelli, soţ şi soţie. 

Locuitorii, care se  apucaseră să 
scormonească în nămeţi cu instrumente 
improvizate, fură înlocuiţi de soldaţi echipați 
cu tot ce era necesar acţiunii de salvare. 

În sat se institui comandamentul militar. 

Taureggi care, de la poarta casei sale, 
condusese pînă atunci operaţiunile, se lăsă 
înlocuit de  Hutamâki şi se duse la 
comandant, un locotenent încă destul de 
tînăr, cu faţa obosită şi crispată, dar de altfel 
foarte competent. 

Soldaţii îşi alungeau vergelele de aluminiu 
înşurubîn- du-le una în alta, pentru a le folosi 
la sondaj. Şi în timp ce ei se aşezau pe două 
rînduri, Taureggi îi făcu locotenentului o 
descriere amănunţită a situaţiei. 

Cînd soarele se ridică sus şi apăru 
deasupra munţilor ca un glob de foc printre 
vălurile de piclă cenuşie, iar piscurile, care 
dominau valea dinspre apus, căpătară o 
culoare trandafirie, salvatorii se găseau 
aşezaţi în două şiruri lungi, sondînd atenţi 
grămezile acelea de zăpadă înaltă de cîţiva 
metri, amestecată cu lemnărie şi fierărie, cu 
pietroaie şi cu pămînt. 

Stîind cu picioarele depărtate, afundau 
vertical, cu multă grijă, lungile lor prăjini 
metalice, de cîte trei ori: mai întîi în dreptul 
ghetei lor stîngi, pe urmă între cele două 
ghete şi apoi, pentru ultima dată, în dreptul 


91 


ghetei drepte. Abia după aceea, fieoare 
soldat mai făcea un pas înainte. În felul 
acesta, cercetau sistematic imensul morman 
de zăpadă. 

Un sergent împreună cu Hans Taureggi 
conduceau acum un grup de ţărani care 
săpau de zor, ajutaţi de copiii satului 
Pestalozzi. 

Cu faţa lividă şi trasă, aceştia lucrau fără 
să privească în jurul lor. Aflaseră că băiatul 
acela, Werner, care venise în ajun să-i caute 
la cabană şi care-l salvase pe Paolo, era 
acum undeva dedesubt, îngropat, împreună 
cu tatăl şi cu mama sa. 

Antti îl auzi pe careva spunînd: 

— Toată partea de sus a casei, eu acoperiş 
eu tot, a fost de bună seamă dărimată. Cei 
care dormeau în odăile de jos au mai multe 
şanse de a mai fi găsiţi în viaţă. 


Şi, într-adevăr, ceea ce auzise Antti se 
adeveri: Werner, care dormea în încăperea 
de jos a casei vechi, cu temelie solidă, trăia. 

Se tîra întins pe burtă prin mijlocul 
dărîmăturilor, scormonind ca o furnică ce-şi 
caută drumul fără să ştie ce se-ntimplă nici 
deasupra, nici dedesubt, împinsă numai de 
orbul ei instinct de conservare. Aidoma 
harnicei furnici, înainta croindu-şi anevoie 
drum prin zăpada care ameninţa să-l 
acopere. Se tîra înainte cu îndiîrjire, în 
speranţa că va ajunge la lumină. 


92 


Din cîte îşi putea aduce aminte, fusese 
trezit din somn de o lovitură puternică şi de 
un zgomot ciudat, care părea să fi fost însoţit 
de un trăsnet îngrozitor, totul terminîn- du- 
se cu o teribilă zguduitură. 

Întreaga întîmplare avea în ea ceva atît de 
neobişnuit şi de ireal, încît pentru moment 
nici măcar nu încercase simţămîntul de frică. 
Îşi amintea doar că îl cuprinsese o mare 
uimire. 

Apoi casa începuse să fie zgilţiită din toate 
încheieturile: se clătina şi trosnea, ca şi 
cum ar fi lovit-o un pumn uriaş, care o 
strivea nemilos. Abia atunci simţise spaima. 

Totul se petrecuse cu atita repeziciune, că 
nu mai apucase să scoată nici măcar un 
sunet din  gitlejul crispat. Se  gîndise 
numaideciît la tatăl şi la mama sa care 
dormeau sus, dar îi era cu neputinţă să facă 
vreo mişcare sau să strige un singur cuvînt. 

Şi aşa, în timp ce casa se prăbuşea cu o 
trosnitură asurzitoare, el rămase în pat, ca 
paralizat. Apoi  simţise odaia întreagă 
cutremurîndu-se, pereţii se înclinaseră şi se 
îndoiseră, podeaua se ridicase şi într-o clipă 
nu mai fusese nimic, decit tăcere şi 
întuneric. 

Acum nu mai zărea nici raza aceea jucăuşă 
de foc, care, strecurată prin  uşiţa 
întredeschisă a sobei, luminase pînă atunci, 
nedesluşit, tavanul odăii. 


93 


Nu mai vedea nici lumina lunii care, o 
clipă mai înainte, răzbătea încă în încăpere 
prin şipcile storurilor. 

Nici bîrnele acoperişului prăbuşit nu mai 
trosneau. Pretutindeni domnea tăcerea şi 
întunericul copleşitor. 

Încetişor, Werner întinse braţul pipăind în 
jur şi mîna i se lovi de o bucată de bîrnă 
căzută chiar peste patul lui. Continuă să 
pipăie şi dădu şi de lemnărie sfărimată, de 
bulgări mari de zăpadă, tari ca piatra. 
Oriunde nădăjduia să descopere o gaură 
printre bîrnele împrăştiate şi stilpii prăbuşiţi, 
se ridicau ziduri de zăpadă compacte, reci. 

Mai avea încă aer de respirat, dar pentru 
cîtă vreme oare? 

Dar tata şi mama unde s-or fi aflînd ei 
acum? 

Se strecură anevoie din pat. Nu mai găsi 
scaunul pe care-şi pusese îmbrăcămintea, în 
schimb dădu peste ghete; le încălţă la 
repezeală. 

Să stea în picioare îi era cu neputinţă; 
încercase el, dar îşi făcuse un cucui, izbindu- 
se de ceva tare; se alesese şi cu o julitură 
zdravănă. 

Porni încet-încet, de-a buşilea! Ori de cîte 
ori se izbea de peretele de zăpadă îngheţaţă, 
făcea cale întoarsă şi, pe bîjbîite, căuta o altă 
ieşire în partea opusă. 

De afară nici un sunet nu pătrundea pînă 
la dînsul: n-auzea altceva decît propria lui 
respiraţie gifiitoare şi 


94 


zgomotul pe care-l făcea, în încercările de a- 
şi croi un făgaş spre lumină. 

Nici măcar frigul nu-l mai simţea, piciorul 
rănit nu-l mai stînjenea şi nu avea nici o altă 
senzaţie decît aceea de frică. Ar fi vrut să 
tipe, să urle, dar îi era peste puteri s-o facă. 
Limba şi cerul gurii le simţea aspre. Gitul i 
se contracta fără încetare şi avea impresia că 
i se uscase de tot. 

Nu avea obiceiul să bea în timpul noptii, 
dar acum i se părea că încă puţin şi va muri 
de sete, încît se apucă să lingă zăpada 
îngheţată. Dar o scuipă numaidecît: zăpada 
era murdară, zgrunţuroasă, amestecată cu 
pămînt şi pietricele. 

Ar fi voit să plîngă, dar îi era cu neputinţă. 
Singurul lucru ce-i rămînea de făcut era 
acela de a se tîrî pe burtă, întrucît în locul 
unde se găsea el acum nu se mai putea 
merge nici de-a buşilea. 

N-ar fi fost oare mai bine să se întoarcă? 
Dar nu ştia cum şi, pe deasupra, n-avea nici 
cea mai mică idee unde se află. Or mai fi 
existînd bucătăria, grajdul, pivniţa, odaia cea 
mare? Să fi fost oare tavanul, zidul acela tare 
de care s-a ciocnit? 

lar pe acolo, pe unde aluneca tîriş, erau 
uşi ori numai găuri? Va găsi oare pină la 
urmă vreo ieşire unde zăpada să nu-i 
stăvilească drumul? 

Treptat începu să simtă frigul acela 
îngheţat, răspîndit de pereţii de zăpadă din 
jurul său. Chiloţii lungi de lină şi cămaşa de 


95 


noapte îl apărau prea puţin. De undeva 
venea un miros ciudat: mirosea a ars. Să se fi 
aflat oare în vecinătatea sobei? Să fi mistuit 
focul ceva din lucrurile casei? 

Se tîrî cum putu mai departe. Bijbiind cu 
mîinile în beznă, dădu în drumul său peste 
tot felul de sfărimături şi peste lucruri pe 
care nu le putea recunoaşte numai după 
pipăit; nimeri apoi peste un capac de oală şi 
la un moment dat mîna sa desluşi un papuc. 
Nu putea fi de bună seamă decit unul din 
papucii de casă vechi, pe care mamă-sa şi-i 
punea cînd se ducea la bucătărie. Dădu 
drumul din mînă la toate celelalte obiecte şi 
păstră papucul. 

Apoi auzi, din ce în ce mai răspicat, un tic- 
tac. În orbecăiala sa se izbise de ceva de 
lemn: era bufetul de bucătărie care rămăsese 
în picioare, iar deasupra, ceasul deşteptător 
care-şi continua bătăile ca şi cum nimic nu s- 
ar fi întîmplat. Îl luă şi pe acesta, dar curînd 
îl lăsă deoparte, căci avea senzaţia că tic- 
tacul îl loveşte direct în tîmple, cu un zgomot 
asurzitor. Îi trebui destulă putere de 
stăpinire pentru a nu-l zvirli cît colo, 
indiferent unde, în bezna apăsătoare, sau să- 
l izbească de unul din pereţii de omăt care-l 
înconjurau din toate părţile. 

Ţinînd papucul în mînă, încercă acum să 
se caţere, şi izbuti. Îşi dădu astfel seama că 
şi-ar putea continua drumul îndoit din şale, 
dar renunţă. 


96 


Deodată, simţi în vîrful degetelor un obiect 
mititel: era o cutie de chibrituri. În clipa 
aceea de pe buzele sale ieşi, în sfîrşit, un 
sunet şi fu foarte mirat cînd îşi auzi propria 
voce, exclamînd cît se poate de desluşit: 

— O, dar asta-i formidabil! 

Repetă exclamaţia: „Oh, e formidabil!” ca 
pentru a se convinge că e vocea lui şi nu a 
altuia. Da, într-adevăr, nu era o iluzie 
auditivă. Atunci mai pronunţă ceva şi anume: 
„E frig”. Asta îi suna în urechi ceva mai puţin 
obişnuit. 

Dar ceea ce nu-i venea de loc în minte să 
strige era: „Tată, mamă, unde sînteţi?” 

Ştia dinainte că acest strigăt era zadarnic. 

Aprinse un băț de chibrit. Dar degetele îi 
erau ţepene de frig şi scăpă din mînă 
chibritul aprins. Făcu o a doua încercare, de 
data aceasta ţinînd chibritul cu mai multă 
putere. 

Ridică în sus mîna care susţinea plăpînda 
flacără şi privi în jurul său. Nu mai 
recunoştea nimic. Văzu o bucată de 
cuvertură printre grinzile răsturnate şi 
zvirlite claie peste grămadă, şomoioage de 
fin, care atîrnau la întîmplare printre bîrne, 
stilpi prăbuşiţi, o uşă spartă, frîntă în 
propriile ei canaturi. 

În harababura aceea recunoscu totuşi 
ceva: în faţa sa era o uşă, de bună seamă uşa 
de la spălătoria de lîngă grajd. Aşadar, 
deasupra lui era şura de fîn sau, mai bine zis, 
ceea ce mai rămăsese din ea. După cele 


97 


văzute, Werner nu se mai strădui să mai 
înainteze, ci se întoarse la locul de unde 
pornise. Aprindea acum chibrit după chibrit. 
încerca să găsească uşa de la intrare, scara. 
De-ar putea ajunge măcar pînă sus! 

Trebuia să se caţere din nou şi nu mai 
avea decît cîteva bețe de chibrit. 

Nu-şi dădea de loc seama încotro ar fi 
trebuit s-o apuce cînd, deodată, aprinzînd un 
alt chibrit, îi apăru din zăpadă o scară: poate 
că pe-acolo ar putea ieşi. 

Căută să se apropie de ea. Bolovanii şi 
dăriîmăturile nu-i ofereau nici cel mai mic 
punct de sprijin, totuşi el îşi continuă cu 
îndîrjire încercările. De fiecare dată cînd 
întîlnea vreun obstacol, găsea mijlocul să se 
strecoare, ocolindu-l, cu toate că adesea 
locul de trecere era nespus de strimt. 

Va ajunge el, oare, pînă sus? 

Acum nu mai avea nici un băţ de chibrit. 
Cutia o aruncă, dar papucul nu. Papucul 
continua să-l ţină în mînă. 

Curînd se trezi că vorbeşte singur, 
îngînînd în şoaptă: „tată, mamă”, în sunete 
abia desluşite, repetate fără nici o noimă. 

Apoi încleştă dinţii şi .tăcu. 

„N-am să mă dau bătut. Nu, niciodată! 
gîndi el. Voi continua să mă caţăr, chiar de- 
ar fi să umblu năuc din- tr-un colţ în altul, 
dar n-am să stau culcat să aştept.” 

Şi se tîrî mai departe. 

La un moment dat văzu o luminiţă; deşi 
slabă, cu pîlpiiri şovăielnice, o zărise totuşi. 


98 


Curînd după aceea auzi şi voci. Auzi chiar 
desluşit cum se dădu o poruncă şi cum 
cineva zise: 

— Nu aşa! Uite-aşa trebuie făcut. 

„Încă puţin — gîndi Werner. De s-ar mai 
apropia...” 

Cinci minute după aceea, era descoperit 
de echipa de salvare. 

— Werner Altschwank a fost găsit! strigă 
careva. 

Descoperitorii săi se aflau pe movila cea 
mare de zăpadă, care fusese în parte 
înlăturată. Werner ieşi, tîrîn- du-se pe brînci, 
printr-o gaură ce o zărise în faţa sa. 

— Uite-l, se strecoară afară prin 
răsuflătoarea pivniţei! spuse aceeaşi voce. 

După care, Werner simţi cum este ridicat 
şi purtat pe braţe. Fu culcat pe ceva şi învelit 
cu pături, apoi i se dădu să bea un lichid 
fierbinte, în timp ce era copleşit de un torent 
de vorbe. 

El făcea semne uşoare din cap şi 
bolborosea cuvinte care-ar fi vrut să spună 
că se simţea bine. Apoi căzu într-un fel de 
toropeală. 

Atât îşi mai putu da seama: că este dus pe 
o targă, căci simţea o plăcută senzaţie de 
legănare, uşoară şi elastică. Pătura aspră de 
lină care-l învelea nu-i prea ţinea de cald. Se 
întrebă: oare o să mai dureze mult? 

Apoi, pe neaşteptate, îi apăru în faţa 
ochilor un obraz cunoscut. Un băiat dăduse 
la o parte un colţ al păturii şi acum îl privea 


99 


drept în ochi, surizind: era Paolo, micuțul 
italian. Îl apucă pe Werner de umeri, îl zgîlţii 
puţin şi zise: 

— Nu cumva ai slăbit de frică? Nu, nu eşti 
încă destul de bun să facem din tine supă de 
pui. 

Werner fu silit să ridă. 

— De ce rîzi? îl întrebă Paolo. Nu-i nimic 
de ris. Tot ce s-a petrecut e trist, foarte trist. 

— Rîd pentru că eşti un măscărici — 
îngăimă Werner. 

Şi abia acum observă cît de amorţite îi 
erau buzele, cînd încercase să zimbească. 

— În schimb tu eşti un tip grozav — îi şopti 
amical Paolo. Dar să nu-ţi închipui că ai păţit 
cine ştie ce lucru nemaipomenit; e eu noi un 
bărbat care sapă în echipa de salvare care, 
după cîte se spune, a fost acoperit pînă acum 
de zece ori de avalanşe! 

Werner nu răspunse. 

— Şi mai e şi o bătrinică — tu o ştii, una 
negricioasă cu picioare strimbe — care zice 
că bunicul ei a fost o dată tîrît de o avalanşă 
la o depărtare de şase sute de metri şi nu s-a 
ales nici măcar cu un guturai. 

— O, asta-i mătuşa Augustina — zise 
Werner, cu glas stins şi obosit. 

Apoi vocea groasă a unuia din oamenii 
care duceau targa mormăi: 

— Acum, destul. Lăsaţi-l pe băiat în pace! 
Şi o mină care ieşea de sub mîneca unui 
surtuc de uniformă aşeză pătura la loc, 
întinzînd-o cu grijă. 


100 


— Dar eu nu vreau decît să-i ridic moralul! 
protestă, cu glas indignat, Paolo. 

„Uite că tot n-am apucat să-i întreb ce mă 
frămînta mai mult — gîndi Werner. Dacă nu 
ştiu ei ce s-a întîmplat cu tata şi cu mama”. 


În timpul acesta cercetările pentru găsirea 
soţilor Altschwank continuau fără încetare. 
Dar după felul cum arătau dărimăturile casei 
dezgropate în parte de sub zăpadă era 
limpede că nu rămăsese mai nimic din tot 
etajul. 

Fusese o minune că Werner dăduse peste 
bucata aceea de scară pe care se căţărase 
pină la suprafaţă, prin singura răsuflătoare 
existentă, care arăta ca o ramă de fereastră 
zvârlită la întîmplare în mijlocul nămeţilor. 

Dintre toţi cei adunaţi la faţa locului, 
nimeni nu mai trăgea nădejde că Hans şi 
Maria Altschwank ar mai putea fi găsiţi în 
viaţă. 

În schimb au fost descoperiţi soții 
Gurtnelli, fără răni grave, dar într-o stare de 
violentă surescitare nervoasă. Nimic nu-i 
putea potoli, nici chiar relatarea 
miraculoasei întîmplări prin care trecuse şi 
din care scăpase nevătămat Bartel. 

I se făcu fiecăruia din ei cîte o injecție cu 
un calmant, fură înveliţi în pături încălzite şi 
aşezaţi între Bartel şi Werner. 

Între timp, odaia cea mare din casa lui 
Taureggi, care slujea acum de infirmerie, 
devenise neîncăpătoare. 


101 


Bolnavii nu-şi dădeau seama de graba cu 
care se făceau preparativele de evacuare a 
satului, nici de munca febrilă a săpăturilor 
care se prelungiră pînă hăt-tirziu, după 
căderea nopţii. 

Sosise o nouă coloană de salvare ca s-o 
înlocuiască pe prima, căci oamenii erau frînţi 
de oboseală. Şi nici o urmă de Hans şi de 
Maria Altschwank. Fuseseră descoperite însă 
cele trei vite ale lor, în grajd; zăceau trîntite 
sub zăpada groasă şi nu se mai puteau scula 
din locul unde căzuseră. 

Din mobilier nu scăpase întreg mai nimic. 
Oamenii strinseseră şi puseseră de o parte, 
pentru Werner, o grămăjoară de lucruri din 
ceea ce mai rămăsese din fosta lor 
proprietate: oale turtite, cîteva straie, ceasul 
deşteptător care-şi continua tic-tacul, un 
aşternut umed şi murdar, nişte scaune 
stricate şi o rişniţă fără manivelă. 

— Ce se va face acum băiatul? se întrebau 
locuitorii satului. 

Se adunaseră acolo, la flacăra pilpiitoare a 
făcliilor, care aruncau o lumină cînd mai 
slabă, cînd mai tare asupra celor ce lucrau la 
săpături. 

— L-am putea lua să şadă la noi — rosti 
dulgherul Regli, meşterul la care Werner îşi 
făcea ucenicia. O să aibă casă şi masă şi o 
jumătate din simbrie. Vom face pentru el tot 
ce e omeneşte cu putinţă. 

— Da, da — se amestecară şi ceilalţi în 
vorbă — bine-ai grăit. 


102 


— E un băiat de treabă. Nu-i flecar, ci mai 
degrabă ursuz. Cu firea care-o are, mi-e 
teamă numai că n-o să ne înţelegem prea 
bine. 

— Ce-i drept —  încuviinţară din nou 
sătenii. 

Ce altceva ar fi putut să spună? 

Regli era un dulgher bun, dar nevastă-sa 
era o scorpie şi pe deasupra şi arţăgoasă foc. 
Toată lumea din sat ştia că Hans Altschwank 
avea de gînd să-şi mute băiatul la ucenicie în 
altă parte, cît mai curînd cu putinţă. Se 
gîndise că, într-un an, Werner ar fi putut 
deveni antrenor de schi la Glarmatt, căci 
băiatul participase cu regularitate la toate 
concursurile de schi care s-au ţinut prin 
partea locului şi se descurcase întotdeauna 
foarte bine. Serile, tatăl şi cu fiul învățau 
engleza împreună. Adeseori se făcuse mare 
haz în sat din pricina asta, numai că lor nu le 
prea păsa, căci — la urma urmei — Hans 
Altschwank ajunsese învăţător, măcar că se 
trăgea din ţărani. 

În noaptea aceea începu din nou să ningă. 
Buletinele meteorologice erau proaste şi încă 
din primele ore ale zilei zăpada căzuse atît 
de abundent, încît au trebuit să fie părăsite 
pentru moment toate încercările de salvare 
începute. 

Cu toate acestea pregătirile de evacuare 
continuau. Din ajun şi în tot cursul nopţii, 
soldaţii din corpul pionierilor au tăiat pîrtie 


103 


şi-au provocat cu bună ştiinţă prăbuşirea a 
trei mici avalanşe, cu ajutorul grenadelor. 

Fiul lui Finetti sosise într-adevăr în sat 
împreună cu grupul său, dar în timpul 
lucrărilor de salvare i se răstur- nase o bîrnă 
grea peste umăr, şi acum sta şi el lungit, cu 
braţul rupt, alături de ceilalţi răniţi şi aştepta 
ceasul plecării. Era un flăcău inimos şi 
modest, care murea de ruşine că-l vedea pe 
tatăl său veghindu-l la căpătii şi cerîndu-i 
plin de miînie şi de revoltă socoteală 
comandantului coloanei, pe care-l considera 
răspunzător pentru accidentul suferit de fiul 
său. 

— Finetti, vezi-ţi de carnaţii tăi, amice — 
murmură Johannes Gross cu voce obosită şi, 
chiar din clipa aceea, vorba asta străbătu tot 
satul, spre necazul măcelarului care se 
socotea un om cinstit, dar asupra căruia, în 
mod nedrept, se abăteau toate nenorocirile 
lumii. 

Cu chiu cu vai izbutise să-şi scoată de sub 
dărîmături porcul care mai sufla încă, dar 
animalul n-a mai trăit decît foarte puţin după 
aceea. 

Vitrina prăvăliei sale fusese prefăcută în 
ţăndări, întregul mobilier era acum claie 
peste grămadă, iar o parte din peretele 
lateral al casei era smuls, cu uşile ieşite din 
tîțini. 

— Dar nu eşti tu cel mai ghinionist, dragul 
meu: fii bun şi priveşte puţin la casa vecinilor 
Attner! E despicată în două: o jumătate din 


104 


ea s-a dus în rîpă, devale. Şi mai uită-te la 
acoperişul smuls şi la zidurile dărimate ale 
casei familiei Sturki şi a doamnei Bonza. Aşa 
că aşcultă-mă pe mine: vezi-ţi mai bine de 
cîrnaţii tăi! 

— Vreau să cumpăr cele trei vaci ale lui 
Altschwank, aruncă o vorbă arţăgosul 
Finetti, în dimineaţa zilei în care se hotări 
evacuarea. 

Măcelarul ar fi vrut să pornească în 
evacuare cu vite cu tot, dar deocamdată se 
gîndea că ar mai putea, face niscai afaceri cu 
militarii, care-i dăduseră autorizaţia să 
rămînă pe loc, întrucît el se oferise a se 
îngriji de aprovizionarea trupei. 

— Şi vrei să dai pe ele un preţ ca lumea? îl 
întrebă Taureggi, care se simţea îndreptăţit 
să vorbească în numele lui Werner. 

— Spune tu o sumă — mormăi Finetti. 

Taureggi îi făcu un preţ normal: Finetti îşi 
umflă obrajii, ridică privirile spre cer, dar se 
învoi. 

— Trebuie totuşi să mă duc să-l văd întîi 
pe Werner. Să-i spun despre ee-i vorba — 
încheie discuţia Taureggi, îngîndurat. 

Finetti îl urmări cu privirea: bătrînul 
ţăran, care se ţinea de obicei atît de drept, 
umbla acum încovoiat, cu umerii aplecaţi, ca 
şi cum l-ar fi lovit cineva. Finetti îşi umflă din 
nou obrajii şi mormăi în zeflemea: 

— Uită-te la el! Umblă ca şi cînd ar fi 
suferit chiar el cine ştie ce pagubă. Al 
dracului băftos: pe dînsul năpasta l-a ocolit! 


105 


adăugă el plesnind din degete. Îi dă mîna să 
facă pe grozavul, fiindcă după întimplarea 
asta e luat drept omul cel mai cu vază din 
sat, şi dumnealui se socoate, de pe acum, pe 
jumătate primar. Finetti plecă la treburile 
lui, bombănind. 

Atîta vreme cît un Finetti va fi Finetti, el 
nu va înţelege niciodată că pot exista şi 
oameni care nu se gîndesc numai la ei înşişi. 
Măcelarului de pildă nu-i putea trece nici o 
clipă prin cap că Taureggi se ducea acum, 
cu inima grea, 


106 


să-l găsească pe Werner şi să-i spună că 
trebuie să-şi ia orice nădejde că şi-ar mai 
putea găsi părinţii în viaţă. 

În drum spre casă. Finetti se întilni cu 
copiii satului Pestalozzi. Încă de cum s-a 
crăpat de ziuă, se aflau cu toţii în picioare şi 
dădeau zor să transporte, cu săniile, grămezi 
mari de zăpadă pînă la pîrîul de la marginea 
satului. De pretutindeni se cărau nămeţii 
scormoniţi de lopeţi şi, ca să se poată curăța 
mai degrabă locul de mormanele albe, 
încărcătura săniilor se arunca în piîriul 
repede, care într-o clipă o ducea mai 
departe, la vale. 

Unul din micuţii străini — un copil cu faţa 
măslinie — alerga, cîntînd, pe lingă o sanie 
goală, cu care băieţii se întorceau de la pîrîu. 

— Cum de-ţi vine să cînţi, băiete? Nu ţi-e 
ruşine? îl apostrofă Finetiti. 

— Dar, domnule, ăsta-i un cîntec trist — 
răspunse Paolo. E un cîntec tare trist şi-i 
făcut de mine. 

— Mai şi răspunzi, obraznicule! ţipă la el 
Finetti, furios. 

— Dar e adevărat, domnule — se grăbi să-i 
ia apărarea unul din băieţi. 

— Am compus acest cîntec cînd a murit 
unul din prietenii mei — îl asigură Paolo, cu 
solemnitate. 

— Cară-te de-aici! urlă Finetti, ieşindu-şi 
din fire. Jumătate din sat e distrus şi tu nu 
găseşti altceva mai bun de făcut decit să 
cînţi şi să faci pozne. 


107 


— Ba să-mi fie eu iertare, domnule! îl 
înfruntă Paolo, de data aceasta, proţăpindu- 
se ţanţoş pe picioarele sale scurte, gata să-i 
ţină piept măcelarului cel şchiop. Eu cred că 
dumneavoastră vă lipseşte simţul muzical şi 
că n-aţi pierdut niciodată în viaţă vreun 
prieten bun, un prieten adevărat. Căci dacă 
aţi fi trecut prin asta, atunci aţi înţelege că 
spun adevărul. 

La aceste cuvinte, Finetti avu impresia că-i 
strigă cineva în urechi: 

„Vezi-ţi de cîrnaţii tăi, amice!” 

Se întoarse smucit şi o porni legănîndu-se 
pe piciorul lui şchiop. 

— După cîte văd, omul acesta îşi face 
singur sînge rău — zise Paolo urmărindu-l cu 
privirea. 

Micuţul Paolo obținuse o victorie, dar prea 
era amărit ca să se bucure de ea. 

Mai aşteptă puţin, înainte de a-şi relua 
tristul cîntee, pe care, ori de cîte ori îl 
cînta, i se umpleau ochii de lacrimi. 

După ce termină de cîntat se declară 
mulţumit, excla- mînd: „Frumos! Îmi place!” 
Dar n-o mai luă de la capăt, ci tăcu. lar 
prietenii săi, care-l cunoşteau prea bine, îl 
înţeleseră în momentul acela şi nu-şi 
îngăduiră să rîdă de el, aşa cum o făceau 
adeseori. Aşa că tăcură şi ei. 

Într-o linişte deplină, finlandezul Jussi 
Isontalon, neamţul Herbert Knös, francezul 
François Mathieu şi italianul Paolo 
Fanfonetti se apucară iar de lucru, opintin- 


108 


du-se să tragă sania, destul de grea pentru 
puterile lor. 

— Mă duc să-l văd pe Werner — exclamă 
deodată Paolo. N-am să-l las singur. Facem 
prinsoare că, în clipa asta, oamenii din sat îi 
spun că tatăl şi mama sa... 

Şi se depărtă în fugă. 

Ceilalţi îi strigară: 

— N-au să te lase să te apropii de el! 

Paolo întoarse capul: 

— Pe mine-au să mă lase. Vreau să-l 
păzesc pe fratele meu, şi am să spun asta la 
toată lumea. 

Şi, într-adevăr, Paolo sosi la căpătiiul lui 
Werner exact în clipa în care Taureggi îl 
părăsea. Werner sta culcat pe spate şi privea 
fix în sus, la grinzile afumate ale tavanului. 

Paolo se aşeză pe podea lîngă dînsul şi 
prinse a-i mîngiia mîna, întocmai cum o fetiţă 
şi-ar miîngiia pisica îndrăgită. Werner nu 
spuse nimic, dar nici nu-şi retrase mîna. În 
timpul acesta, nici Paolo nu scoase nici un 
cuvînt. Tăcerea era, desigur, tot ce putea fi 
mai nimerit în clipa aceea grea, pentru un 
om copleşit de nenorocire. 


109 


VII 


Oamenii îşi părăseau cătunul într-o 
tăcere apăsătoare 


La ora opt dimineaţa totul era gata pentru 
evacuare. Oamenii îşi părăseau cătunul într- 
o tăcere apăsătoare iar cei care rămîneau se 
uitau la cei ce plecau, cu priviri îngrijorate. 

În afară de soldaţii care duceau copilaşii 
cei mici în cîrcă, băgaţi în rucsacuri, sau 
cărau bagaje, şirul evacuaţilor se compunea 
mai cu seamă din femei şi copii. 

Femeile îşi luau rămas bun cu nesfîrşită 
tristeţe de la casele şi de la cătunul lor, în 
care cele mai multe dintre ele îşi lăsaseră 
bărbaţii ca să aibă grijă de vite, să repare 
clădirile şi grajdurile şi să continue lucrările 
de salvare. 

În pofida măsurilor de securitate luate de 
către militari pentru evitarea altor nenorociri 
neprevăzute, ele porneau la drum cu spaima 
în suflet. Chiar dacă virful Kuhelihorn îşi 
descărcase întreaga lui povară, cum se va 


110 


comporta oare celălalt munte, 
Glarbeckscher? 

Comunicatele staţiunilor meteorologice nu 
erau de loc liniştitoare iar în văzduh încă mai 
pluteau nori încărcaţi de ninsoare, gata-gata 
să se dezlănţuie. 

Copiii de şcoală, care găseau că, oricum, 
evacuarea e mai plăcută decît şcoala, puneau 
fel de fel de întrebări, ca de pildă: cînd o să 
vină şi tata cu vacile, unde o să ne întîlnim 
cu el; şi dacă n-ar fi bine să ne oprim la 
poalele Glarmatt-ului ca să-l aşteptăm. 

La aceste întrebări mamele răspundeau cu 
voce stinsă şi uneori iritată. 

— Cine-i face acum tatei de mîncare? 
întrebă o fetiţă de cinci anişori. 

— Tu ştii doar că soldaţii au cantină şi că 
tata mănîncă împreună cu ei — răspunse 
mama,  ştergindu-şi lacrimile cu colțul 
broboadei de lină neagră. 

— Şi încă ce mîncare gustoasă! exclamă 
vesel un tînăr soldat care mergea în urma 
lor, cărînd un coş şi un pachet de dimensiuni 
impozante, învelit în hîrtie cenuşie şi legat cu 
grijă. 

Soldatul acesta o mai ducea în cîrcă şi pe 
fetiţa doamnei Răhmi. Cu căpşorul ei bălai, 
acoperit cu o boneţică de lină roşie, care se 
ivea prin gura sacului, semăna cu un puişor 
de găină ieşind din găoace. 

— Taică-tu n-a mîncat niciodată mai bine 
ca acum, fetiţo — adăugă în şagă soldatul. 


Poate doar atunci cînd era şi el soldat că 
mine. 

Vorbele acestea de duh le făcură pe cîteva 
femei să ridă, dar risul lor era potolit şi 
timid. 

— Ei, hai să ne mai descreţim fruntea, că 
doar nu sîntem la înmormîntare — zise una 
din ele, vrind parcă să se dezvinovăţească. 

Mai toate femeile acelea erau îmbrăcate în 
negru, cu broboadă pe cap şi se vedea bine 
că-şi puseseră straiele cele mai bune. 

Unele îşi luaseră şi şorţurile în pătrăţele, 
după moda locului, pe care le puseseră pe 
deasupra, căci le părea rău după fiecare 
veşmiînt lăsat acasă: nu se ştie ce se mai 
poate întîmpla. 

Şirul de oameni înainta anevoie, mamele 
ţinîndu-şi copiii de mînă; bătrînii, ajutaţi de 
soldaţi, împreună cu ceilalţi copii mai 
mărişori mergeau în grupuri de cîte trei- 
patru. 

— Cînd vom ajunge-n vale, la Glarmatt, ne 
vom urca în tren. N-am mai călătorit pîn- 
acum cu trenul. 

Un soldat căra în sac o căpriţă, un altul o 
coşarcă în care mieunau trei pisici: erau 
pisicile Augustinei Altschwank care, după ce 
a refuzat cu îndîrjire să primească ajutor din 
partea cuiva, mergea acum, şontic-şontic, 
alături de un soldat. 

— Vă purtaţi cu mine ca şi cînd aş fi o 
biată băbuţă — remarcase ea cu voce acră. 
Dar, ia uitaţi-vă, umblu încă destul de bine şi 


112 


cum m-am descurcat toată viaţa mea 
singură, o voi scoate la capăt şi de data asta. 
Sînt destui alţii care au mai mare nevoie de 
ajutor decît mine. Şi acum, daţi-mi încoace 
lucruşoarele mele, căci dacă vă pierd cumva 
din ochi, nu mai dau de ele în vecii vecilor. 

Desigur, nici vorbă nu putea fi ca în şirul 
acela să se poată cineva „pierde din ochi”: 
cortegiul înainta domol, astfel că mătuşa 
Augustina putea ţine lesne pasul. 

Pe capul ei se legăna o respectabilă 
pălărie neagră de paie, împodobită cu un 
trandafir artificial şi la fiecare pas pe care-l 
făcea, tîrşiindu-şi ghetele negre cu bumbi 
prin zăpada îngheţată plină de hîrtoape, 
trandafirul se legăna încoace şi încolo. 

Drumul se întindea printre două înalte 
metereze de nămeţi, dar de aici priveliştea 
nu mai era îngustă ca în sat: din locul unde 
se aflau se puteau lesne vedea, pînă hăt- 
departe, munţii, sub un cer de o albeaţă 
colbuită, colinele albe cu mici ridicături sub 
care ghiceai că sînt tufe, arbori, căpiţe de 
fin, acoperite de-a valma de un strat gros de 
nea, care ascundea ochiului tot ce mai 
înainte ştia că se află pe acolo. Dacă 
întorceai capul, de-abia mai puteai zări în 
depărtări cătunul Urteli, pitit undeva în susul 
drumului. Singură clopotniţa cenuşie îşi 
înălța vîrful ei ascuţit în mijlocul acestei albe 
imensităţi. 

Glarmatt se găsea încă la destul de mare 
depărtare, undeva jos: în pasul în care 


113 


mergeau, le mai trebuiau de bună seamă 
încă vreo trei ceasuri bune de mers. 

Cei care îşi luaseră schiurile le purtau 
acum pe umeri. 

Bolnavii şi răniții erau transportaţi pe sănii 
militare, late şi joase, după ce fuseseră mai 
întîi înfăşuraţi în foi de cort şi legaţi bine cu 
curele. 

Mulţi dintre săteni tirau după dinşii 
săniuţe şi teleguţe — mai mari sau mai mici 
— în care  îngrămădiseră, claie peste 
grămadă, lăzi şi geamantane, obiecte de uz 
casnic, paturi şi alte mobile, precum şi 
animale domestice mici. Pe lingă acestea, 
mai erau şi sănii trase de cai mînați de 
căruţaşi, îndeobşte oameni tineri. 

Cînd drumul îi silea să urce vreun povirniş, 
caii se opinteau din răsputeri. 

Johannes Gross şi  nevastă-sa se 
cuibăriseră într-una din aceste sănii, tocmai 
în vîrf, pe un maldăr de aşternut, printre 
grămezile de oale şi de blide şi lingă o ladă 
cu straiele doamnei Râhmi. 

Bătrina doamnă Gross ţinea în braţe 
copilaşul chiriaşei sale şi privea fără încetare 
înapoi, în direcţia cătunului Urteli, pe care în 
toată viaţa ei n-a trebuit să-l părăsească 
decît o singură dată şi anume atunci cînd, 
fetişcană fiind, coborise la Glarmatt să se 
bage în slujbă la un hotel. 

Werner sta întins pe una din săniile 
militare. Aceste sănii formau o coloană 


114 


aparte: înaintea fiecăreia din ele mergeau 
doi soldaţi. 

Werner ar fi preferat să meargă pe jos, dar 
nu i s-a îngăduit, pentru că glezna îi era 
încă umflată. Intre timp 


fusese pansat din nou, iar el îl rugase pe 
sanitarul care făcea această treabă să-i lase 
la picior bandajul pus de tatăl său, fără să-i 
explice de ce. Sub pătura cu care era 
acoperit mai strecurase pantoful mamei sale, 
precum şi portmoneul bine garnisit pe care i- 
] dăduse Taureggi. 

— Să ştii, băiete, că mai ai şi alţi bani în 
afară de ăştia — îi spusese bătrinul ţăran — 
dar am să ţi-i păstrez pînă cînd te-ntorci. Te- 
nvoieşti? 

Cu greu se dumiri că era vorba de banii 
proveniţi din vînzarea celor trei vaci. În sat 
multe vite se prăpădiseră. însuşi Werner 
fusese martor la scena în care o fetiţă plin- 
gea după căpriţa ei. Dar toate acestea 
trecură pe lingă el, de parcă ar fi fost nişte 
lucruri care pe dînsul nu-l priveau cîtuşi de 
puţin. 

Gîndurile sale zburau necontenit către 
nişte fapte neînsemnate, petrecute în ultima 
vreme sau în vara trecută, şi ele îi aduceau 
mereu aminte de tatăl său şi de mama sa, 
care zăceau acum înveliţi în zăpadă, undeva, 
jos, la poalele muntelui. Ştia prea bine ce 
înseamnă să fii îngropat de viu în nămeţi, 
învăluit de întuneric şi țintuit între pereţii de 
gheaţă. 

Se trezi din aceste ginduri în momentul 
cînd soldaţii i-au adus mîncarea. 

Bună idee, căci o supă caldă era, în clipa 
aceea, cît se poate de nimerită. 


116 


Era tare bucuros ori de cîte ori Paolo, 
depăşind rîndul, venea să-l vadă, iar cînd 
acesta o făcea pe măscăriciul ca să-l mai 
sustragă  gîndurilor, Werner încerca o 
oarecare bucurie. 

— Mătuşa ta Augustina, cea cu trei pisici, 
e o zgripţu- roaică! decretă Paolo pe la 
mijlocul drumului,  comunicîn- du-i şi 
prietenului său această constatare. Uită-te la 
dînsa cum merge  împleticindu-se pe 
picioarele ei strîmbe, peste care şi-a tras 
nişte ciorapi negri; uite numai cu ce îndirjire 
păşeşte, de parcă ar avea de mers pînă la 
capătul pămîntului. Priveşte: are şi o gaură 
mititică la un ciorap. Ce zici, Werner, pui 
prinsoare cu mine că şi-a uitat acasă aţa de 
cîrpit ciorapii? 

Werner zîmbi. Parcă o vedea şi acum pe 
mătuşă-sa, pe scara cea şubredă pe care 
tatăl său voise s-o schimbe cu una nouă şi 
trainică. 

Tatăl său! Şi iarăşi chipul tatălui său îi 
apăru în memorie. 

— Ştii, Werner, am mai văzut în grămada 
asta de oameni şi un găligan cu trei 
ceasornice care i se bălăbănesc pe pîntece. 
Să mori de ris, nu alta: poartă o pălărie 
înfundată pe cap, peste boneta de lină. E cu 
femeia lui şi amîndoi duc o coşarcă tixită de 
găini, care cotcodăcesc de mama focului dar, 
pe lingă tipetele şi urletele celor doi soți, 
bietele păsări abia se mai aud. Se ceartă într- 


una, învinuindu-se unul pe altul de a fi uitat 
cocoşul acasă cînd au plecat din Urteli. 

Werner zîmbi din nou. Bănuia el cam cine 
ar fi putut fi cei doi: de bună seamă meşterul 
Regli şi nevastă-sa. Ştia el că la dinşii cearta 
izbucnea din te miri ce. Îşi aminti că, nu de 
mult, tatăl său spunea că... 

— Şi pe urmă — îi dădu mai departe cu 
gura Paolo, pe un ton plin de indignare — 
mai este unul care necontenit se leagă de 
fete, necăjindu-le. Dacă-l prind singur la vreo 
cotitură, îi arăt eu lui! Păcat numai că, după 
cîte am auzit, e oprit să te baţi în timpul 
evacuării... 

Werner tăcea. Aştepta ca micuțul italian 
să-şi termine de povestit întimplările. 

— Eu l-am prevenit — adăugă Paolo, 
ameninţător. l-am spus aşa: dacă te mai 
prind o dată că tragi fetele de cosiţe, mai cu 
seamă în împrejurările astea nefericite, ai s-o 
păţeşti cu mine. Uite aşa i-am spus! încheie 
el repezit. Spunînd ultimele cuvinte îşi umflă 
pieptul ca un cocoşel, deşi tot pricăjit 
rămînea. 

Werner îşi ridică puţin capul. 

— Nu-mi dau seama unde sîntem. Nu 
cunosc locurile pe unde trecem. 

— Am să-ţi cînt un cîntec — îl luă cu vorba 
Paolo — un cîntec cu treizeci de bandiți 
surghiuniţi pe-un munte. Cîntecul nu-i făcut 
de mine, dar tot e frumos. 

— Parcă ai făcut şi tu nişte cîntecele — îl 
iscodi Werner. 


118 


— Ce cîntecele? Cîntece în toată regula! îl 
corectă Paolo. Da, am compus şi eu cîntec. 
La treaba asta mă învățase tata. El 
compunea balade. Cele mai frumoase balade 
ale lui tata au fost acelea făcute după un 
bombardament aerian, printre ruine şi 
dăriîmături, cînd am stat amindoi ferecaţi în 
pivniţă trei săptămîni de zile. Tata îşi scria 
textul pe peretele de piatră. Dar păcat că, 
după ce le scria, cu greu le mai puteam citi. 
Dar, la drept vorbind, prea puţin ne 
sinchiseam noi de asta. Cînd în sfîrşit am 
ieşit din pivniţă, gîndul nu ne era la nimic 
altceva decît la pîine şi ciorbă. 

— Ce vîrstă aveai atunci? îl întrebă 
Werner, fără prea multă compasiune, căci 
asemenea întîmplări îi erau străine. 

— Iar începi? Mă scoţi din sărite! Toată 
lumea mă întreabă cîţi ani am. Şi ştii de ce? 
Pentru că sînt mic şi nimănui nu-i vine a 
crede că am trecut prin atitea. Uite, şi tu mă 
întrebi acum pentru a treia oară acelaşi 
lucru — făcu Paolo furios. 

Werner zîmbi: 

— Dacă mi-ai fi răspuns de la început, nu 
te-aş mai fi întrebat pe urmă! 

— Dar ce? Eşti cumva ofiţer de stare 
civilă? N-ai vrea poate să vezi şi actul de 
căsătorie al mamei? Şi nu eşti curios să afli 
unde s-a născut tata? 

După această frază, Paolo se opri brusc 
din vorbă, căci îşi dăduse seama că a 


119 


pronunţat în faţa lui Werner de mai multe ori 
cuvîntul tată. 

— Acum, la revedere — zise el — mă duc 
să văd ce se mai întîmplă pe la coada 
convoiului. Mai dau eu pe la tine, n-avea 
grijă! 

Acestea spuse, o apucă cu pas grăbit către 
capătul celălalt al lungului şir de oameni. Işi 
aşezase bagajul pe una din săniile mari 
pentru a nu-l mai duce în spate. Nimănui nui 
s-ar fi îngăduit să se strecoare printre rîn- 
duri şi să producă  neorinduială. Dar 
micuţului Paolo i se îngăduia orice, pentru că 
el se furişa ca un şoricel prin fiecare 
spărtură de rînd şi găsea mereu o vorbă de 
duh sau făcea cîte o năzdrăvănie care te 
dezarma. Era în stare să ridă în hohote şi 
numaidecît după aceea să plingă, rizind 
printre lacrimi. Făcea cele mai extraordinare 
schimonoseli de comediant şi-i da fiecăruia 
impresia că este prietenul său cel mai bun, 
fără a face nici un fel de sforţare spre a 
deveni cu tot dinadinsul simpatic. 

— lar umblă Paolo de colo pînă colo şi-şi 
face de lucru? exclamă Nikolai Kastopulos, 
rizind cu subînţeles. Să vedeţi îndată cum o 
să-nceapă să strige că nu-i place nu ştiu ce. 

— Lăsaţi-l să umble în voie — răspunse 
Jussi. E cam smintit, săracu'. 

— Smintit, smintit, dar băiat de treabă — 
adăugă François. 

Toţi îl îndrăgeau pe Paolo, chiar dacă 
uneori îl găseau sicîitor. 


120 


— Parcă-i o muscă, vara — făcu remarca 
Antti cu vocea lui tărăgănată. Biziie pe lîngă 
nasul tău şi nu te lasă-n pace pînă nu te 
înnebuneşte. O alungi şi ea vine iară şi tot 
aşa, într-una. Dar dacă te gindeşti bine, bagi 
de seamă că ea este, de fapt, un însoțitor al 
verii. Şi ce minunată e vara! lar atunci cînd 
musca dispare se aşterne deodată o tăcere 
împovărătoare, şi vara îşi pierde din 
farmecul ei. 

— Ar fi nostim dacă Paolo ne-ar compune 
un cîntec despre asta, dar fără să ştie că, în 
fond, este vorba de dînsul! propuse François. 
Să-i spunem că-i o baladă despre musca de 
vară a lui Antti, o muscă curat finlandeză, 
căreia îi duci lipsa atunci cînd nu-ţi mai dă 
tîrcoale. Ca să fiu sincer, eu nu găsesc nimic 
poetic la muşte: am văzut prea multe, 
aşezate pe brînză, la unchiul meu din 
Marsilia. 

François se prăpădea de ris, şi ceilalţi îi 
ţineau şi ei isonul. 

Hutamâăki îi pîndea pe băieţi doar cu coada 
ochiului, căci era ocupat să domolească un 
băieţel care scîncea tot timpul, istovit de 
drumul obositor. El o ajutase pe mamă să-şi 
care bagajele, iar pînă la urmă l-a luat pe 
copilaş în braţe. În schimb i-a dat înapoi cele 
două geamantane să şi le ducă singură. 

— Mai avem numai un sfert de oră de 
drum — îi spuse el femeii, din cale-afară de 
obosită, care înainta anevoie, împiedicîndu- 


121 


se şi păşind nesigur în încălţămintea ei 
scîlciată. 

Se tot gîndea să-i spună: „De ce n-ai luat 
nişte încălțări mai bune, cînd ai pornit la 
drum?” dar nu spuse nimic, pentru că îşi 
dădu seama că Urteli nu era decît un biet 
cătun de munte şi că, fără îndoială, femeia 
asta n-avea alţi pantofi mai buni. 

— Cînd vom ajunge la Glarmatt... — se 
pregăti să spună Hutamâăki, dar vorbele îi 
îngheţară pe buze, căci undeva deasupra lor, 
în direcţia Urteli, se auzi un huruit surd. 
Poftim, iată încă una — încercă el să-şi 
continue vorba pe un ton voit nepăsător. Dar, 
nu vă speriaţi, avalanşele care se rostogolesc 
acum nu mai pot face stricăciuni. 

— Numai să nu fie o avalanşă de pe 
Glarbeckscher — murmură tînăra femeie. 

Întregul convoi se opri şi toţi priveau acum 
în jurul lor. Oamenii aveau feţele palide şi 
îngrozite. Oare peste satul lor se va abate 
din nou năpasta? 

Zgomotul se potoli, dar, cîteva clipe mai 
tirziu, clopotul bisericii din Urteli se auzi 
sunînd alarma pentru a doua oară în decurs 
de treizeci şi şase de ore. Bătea nespus de 
jalnic şi de înspăimîntător în liniştea aceea 
albă, străbătută de groaza morţii. 

— Înainte! ordonă scurt bătrînul sergent 
care se afla în fruntea şirului de oameni. 

Săniile se urniră. Soldaţii de la urma 
convoiului o porniră şi ei înainte, cu paşi 
înceţi şi apăsaţi: n-avea nici un sens ca 


122 


oamenii să se oprească tocmai într-un 
asemenea moment, căci asta ar fi putut 
produce panică. Un moşneag, care voia să se 
întoarcă din drum, fu oprit cu calm, dar în 
chip foarte hotărit. 

— Vom afla îndată ce s-a întimplat — le 
strigă tuturor un soldat din trupă. 

Toţi aprobară în tăcere, dînd din cap. Şi se 
împăcau cu gîndul că vor afla curînd despre 
ce-i vorba. Dar la ce-ar mai fi slujit să afle? 
Fiecare era îngrijorat acum pentru casa pe 
care a părăsit-o, femeile tremurau pentru 
soarta bărbaţilor rămaşi la Urteli, mulţi se 
gîindeau la vite, singura  avuţie mai 
însemnată de care dispuneau şi de care 
depindea existenţa lor viitoare. 

Soldatul avusese dreptate: nu trecu nici un 
sfert de oră de la zgomotul acela ciudat şi 
iată că un schior ajunse din urmă convoiul şi 
anunţă: 

— Nici un mort! Nici o vită pierdută. 
Numai două case, din cele goale, au fost 
distruse. 

— Care case? îl întrebară toţi. 

— Cea a lui Regli şi a  Augustinei 
Altschwank. 

Un fior de milă străbătu întregul şir de 
oameni oprit locului: nenorocirea lovea, încă 
o dată, pe cineva din familia Altschwank. Dar 
în aceeaşi clipă se auzi vocea ascuţită a 
mătuşei Augustina: 


123 


— Mai are acum cineva curajul să mă ia 
peste picior că mi-am luat cu mine miţele? 
Mai cutează cineva să spună ceva? 

La vorbele astea se făcu un pic de haz, dar 
atmosfera rămase apăsătoare. Cu toţii erau 
gata să-i dea Augustinei o mînă de ajutor şi 
se ruşinau acum că şi-au bătut uneori joc de 
ea — şi nu numai din pricina pisicilor. 

La vestea primită, doamna Regli izbucni 
într-un plîns cu sughiţuri, scăpă din miini 
coşul cu găini şi se aşeză, sfirşită, pe 
bocceaua cu lucruri în mijlocul nămeţilor. 

Bărbatul ei încercă s-o ridice de-acolo, 
răstindu-se la cei din jurul său: 

— O să vedeţi voi! Am să-mi clădesc casa 
la loc! 

— O să te ajutăm şi noi — interveni o voce. 

— Eu sînt asigurată la Casa de Asigurări! 
Care dintre voi a fost atît de isteţ să se 
asigure, aşa cum am făcut eu? rosti ţanţoşă 
Augustina Altschwank. 

Un murmur trecu printre rîndurile de 
oameni, dar nimeni nu răspunse nici da, nici 
nu. 

— Se pare că a început să se facă o colectă 
pentru sinistraţi — zise careva din ei. Se 
spune că s-a şi strîns o jumătate de milion în 
două zile! Poate că vom fi în stare să punem 
la loc tot ce-am pierdut. 

— Credeţi voi aşa ceva? zise un altul. 

— Dar vieţile omeneşti? întrebă un alt glas 
— cu ele Cum rămîne? 

— Gata! La drum! porunci sergentul. 


124 


Bartel Gurtnelli păşea, fără să scoată o 
vorbă, înapoia săniei pe care erau întinşi 
părinţii săi. Mama sa plîngea necontenit, iar 
tatăl său sta culcat pe spate cu ochii închişi 
şi nu răspundea nimănui, cînd era întrebat 
ceva. 

— Tată — zise Bartel cu glas domol, 
aplecîndu-se asupra lui — tată, eşti şi tu 
asigurat, nu-i aşa? 

Gurtnelli nu dădu nici un răspuns. 

— Dacă sîntem asiguraţi, tată, atunci 
putem să ridicăm la loc tot ce ni s-a distrus. 
Ce zici? 

Cafeneaua „La Soare”, proprietatea lor, 
fusese năruită în întregime, de nu mai 
rămăsese în picioare nici măcar o bucăţică 
de zid. La numai cîteva ceasuri după 
catastrofă — cînd avalanşa trecuse de mult 
— zăpezile îngrămădite într-un strat enorm, 
greu ca plumbul, au dărîmat şi acoperişul 
casei lor de locuit, strivind-o ca pe o cutie de 
chibrituri călcată în picioare. 

Un sanitar din convoi îl trase pe Bartel de 
braţ: 

— Lasă-l pe tatăl tău în pace; are un şoc. 
Are să-i treacă, dar trebuie să mai avem 
răbdare cîteva zile! 

Convoiul se apropia tot mai mult de 
Glarmatt. Oamenii din acest sat veneau 
acum în întîmpinarea celor evacuaţi din 
Urteli, cu schiurile sau pe jos. Se aflau 
printre ei şi turişti, dornici să vadă, mai de 
aproape, cum arată o evacuare de ţărani 


125 


munteni. Un bărbat, proţăpit în colţul 
drumului, se pregătea să fotografieze 
cortegiul, care ajunsese acum la primele 
case din marginea satului. Dar ţăranul bătrin 
din Urteli, care era în capul şirului, îşi trase 
pălăria pe ochi, iar două femei îşi acoperiră 
faţa cu palmele, 

— Ce vreţi să faceţi? Să daţi oamenii noştri 
aşa cum arată, cu ochii înroşiţi de plins, la 
gazeta voastră murdară? Hoţ de poze, ce 
eşti! îi strigă Augustina Altschwank cu limba 
ei ascuţită. Eşti plătit pentru treaba asta? 
Ei bine, am să te ajut atunci să-ţi faci 
meseria! Uită-te bine la mine, eu sînt cea 
care am bocit cel mai mult dintre toţi! 

Şi, spunînd acestea, se aşeză drept în faţa 
lentilei aparatului, acoperind cu corpul ei 
întregul cîmp de vizibilitate al obiectivului. 

Cel cu aparatul se refugie atunci după un 
perete de zăpadă, pentru a fotografia de 
acolo pe furiş. 

— Ei, aşa mai merge — strigă ea. Ai avea 
prilejul să înveți mai bine ce-nseamnă 
modestia dacă ai urca pînă la Urteli. De ce 
nu te duci acolo să fotografiezi? 

Cît ai clipi din ochi, Paolo veni lingă 
Augustina, ca pentru a-i sări în ajutor. El 
ridică spre bătrinică o privire întrebătoare şi 
păşi alături de dînsa cînd ea porni din nou 
la drum, tirindu-şi picioarele. Ea nu-l 
învrednici decît cu o privire fugară, ca şi cînd 
n-ar fi fost decît un biet purice. 


126 


— E adevărat că aţi avut multe necazuri? o 
întreba băiatul. 

Augustina Altschwank se uită la dînsul, 
dar nu-i răspunse. 

Se mulţumi să-şi muşte buzele cu o 
strimbătură care ar fi amuţit pe oricine. 
Numai pe Paolo nu. 

— lertaţi-mă, dar şi eu am necazuri — 
stărui el. Şi nu numai eu, ci şi bunica mea! 
Nu vă supăraţi, dar dumneavoastră semănaţi 
cu bunica mea. Şi dumneavoastră mai daţi 
băieţilor cîte-o pălmuţă, ca şi dînsa; dar s-ar 
putea să aveţi şi dumneavoastră inimă bună. 
Vedeţi, eu tocmai asta aş vrea să ştiu dacă-i 
adevărat! 

— Ce zici c-ai vrea să ştii, băiete? îl întrebă 
ea, plictisită. 

— Din clipa asta am să fiu atent la fiece 
mişcare pe care o faceţi, pentru a vedea dacă 
am sau nu dreptate — zise el. 


127 


Şi, pe cînd vorbea, o privea cu o sinceritate 
dezarmantă, aşa că bătrinica, în loc să se 
înfurie, clipi din gene. Paolo băgă de seamă 
abia atunci că ochii ei erau roşii şi 
înlăcrimaţi. 

— Aveţi ceva la ochi? întrebă băiatul. 

— Nu, nimic. E lumina asta tare, care mă 
supără — răspunse ea, frecîndu-şi ochii cu 
dosul mîÎinii sale uscate. Mi-am spart 
ochelarii, cînd s-a petrecut nenorocirea. 

Glasul ei era acum mai blind, aproape 
prietenos: nu prea era ea obişnuită să se 
intereseze cineva de sănătatea ei. 

— Dacă o să vă cumpăraţi un ziar — veni 
Paolo cu ideea — am să vi-l citesc eu în seara 
asta. Vă plac ştirile despre incendii şi 
catastrofele de cale ferată? Dar istorioarele 
cu poze? 

— Istorioare cu poze? Ce mai sînt şi 
istorioarele astea? întrebă Augustina 
Altschwank, nedumerită. 

— Cum, nu cunoaşteţi istorioarele acelea 
în care-i vorba de oameni viteji şi puternici! 
zise Paolo cu un aer visător, privind la 
obrazul uscat al mătuşii Augustina. Sau 
poate nu-i suferiţi pe oamenii prea puternici? 
Vă plac mai mult poate crimele şi misterele? 

La vorbele acestea, Augustina păru că-şi 
aduce brusc aminte de ceva. 

— Unde-i soldatul? întrebă ea alarmată. 
Unde-mi sînt mîţele? 

— Lăsaţi că mă duc eu să le caut — zise 
Paolo şi dispăru. 


128 


Soldatul cu pisicile Augustinei nu era mai 
departe de zece metri în urma lor; mai purta 
acum în spate şi un băieţel, palid şi grav, 
care-şi înfundase pe cap chipiul 


129 


protectorului său şi se ţinea strîns cu 
mînuţele de buclele părului blond roşcat al 
acestuia. 

De fiecare dată cînd copilaşul se întorcea 
să vadă dacă mama lui mai este lîngă dînsul, 
faţa soldatului se schimonosea de durere, 
dar răbda şi înghiţea şi nu spunea nimic. 


130 


VIII 


Paolo izbuti să-l descopere pe Werner 


Cu toţii erau bucuroşi că au ajuns, în 
sfîrşit, la Glarmatt. Localnicii veneau acum 
tot mai numeroşi în întîmpinarea refugiaților, 
aducîndu-le castroane cu supă caldă sau căni 
cu cafea aburindă. 

Dar în sufletul celor ce soseau groaza 
întrecea bucuria acestei primiri călduroase, 
căci priveliştea ce li se arăta ochilor nu era 
de loc liniştitoare. 

Fireşte că nu s-au gîndit nici o clipă că 
această aşezare de oameni înstăriți, această 
staţiune turistică, s-ar putea prezenta altfel 
decit tot aşa de acoperită de zăpadă ca şi 
satul lor. Într-adevăr, şi aici casele erau 
înfundate în nămeţi pînă la etajele 
superioare, lucru ce schimba întreaga 
înfăţişare a localităţii. 

Straturile groase şi albe de pe acoperişuri 
se îmbinau unul în altul, iar străduţele dintre 


131 


case deveneau tot mai înguste, din pricina 
nămeţilor. 

Dar ceea ce-i surprindea şi-i înspăimînta 
cel mai mult era faptul că străzile mişunau 
de soldaţi care munceau febrili la lucrările 
de salvare, precum şi imaginea dezolantă a 
locului unde se afla altă dată „Hotelul 
Poştei”, care fusese pur şi simplu măturat de 
pe faţa pămîntului, în urma unei suite de trei 
avalanşe care se năpustiseră peste el 
noaptea trecută. 

— Va să zică e la fel peste tot, nu-i aşa? 
întrebau ei înfricoşaţi. 

— Nu chiar peste tot, dar aici, în Alpii 
Rohstock şi în Bels, aici este răul cel mai 
mare — li se răspundea. Evacuăm pe toată 
lumea. Azi dimineaţă trenuri speciale au şi 
plecat cu evacuaţi la vale, dar începînd de la 
amiază toate drumurile spre Brachen sînt din 
nou înzăpezite. Trebuie, aşadar, să aşteptăm. 

Pîlcuri de oameni resemnaţi stăteau în 
aşteptare în faţa primăriei. Pretutindeni se 
auzeau ordine militare, iar mulţi soldaţi şi 
civili alergau, preocupaţi, dintr-un loc în 
altul. Unii din ei purtau pe braţ o banderolă 
albă, iar alţii chiar cunoscuta banderolă cu 
însemnele Crucii Roşii. 

Nici unul din localnici nu ştia exact ce 
trebuia făcut pentru refugiații din Urteli şi 
unde să fie adăpostiţi aceştia pînă cînd vor 
avea putinţa să-şi continue drumul. Hotelul 
„La Trei Crai”, se oferi să găzduiască 
douăzeci de persoane. Numeroşi turişti din 


132 


staţiune îşi făcuseră bagajele şi plecaseră, 
iar cei rămaşi se arătau înţelegători şi se 
declarau gata să se răstrîngă cît mai mult, 
pentru a crea spaţiu disponibil. La „Leul de 
Aur” se puteau caza cincisprezece persoane. 
Mai rămîneau sălile de aşteptare de la gară, 
dar, după cîte se spunea, ele erau de pe 
acum ticsite de oameni. 

Cei din Urteli au fost totuşi sfătuiţi să-şi 
aleagă ca punct de adunare gara, pentru 
cazul că linia ar fi deszăpezită curînd: cu cît 
vor pleca mai devreme de acolo, cu atit va fi 
mai bine pentru toţi. 

Hutamâăki îşi adună copiii: 

— Copii, mergem la gară — le propuse el 
— şi aşteptăm acolo pînă pleacă primul tren. 


133 


— Nu plec fără Werner — zise Paolo. 

Ceilalţi copii îl aprobară. 

— Bine, dar Werner e acum sub îngrijirea 
Crucii Roşii — răspunse Hutamâki. 

— N-are nevoie să fie purtat întins pe 
targă — vorbi din nou Paolo. Pentru el ar fi 
mai bine să meargă cu noi. 

Intre timp aflară că toate săniile erau 
îndrumate spre gară, răniții urmînd a fi 
transportaţi mai departe cu cea dintii ocazie. 
La Brachen exista un spital, iar localitatea 
Brachen era socotită ca fiind în afara 
primejdiei. 

Aşa stînd lucrurile, mai mult de jumătate 
din cei veniţi de la Urteli porniră spre gară, 
care se găsea cam la marginea satului, în 
vecinătatea cazărmii. 

Glarmatt se schimbase cu desăvîirşire. Nu 
mai rămăsese acum nimic din atmosfera sa 
obişnuită, nimic din acel voios du-te-vino al 
turiştilor care altă dată împînzeau străzile. 
Străinii care se mai aflau în staţiune dădeau 
şi ei o mînă de ajutor la operaţiunile de 
evacuare. 

Patru englezi trăgeau din greu la o sanie 
încărcată pînă-n vîrf cu zăpadă pe care o 
duceau s-o arunce de pe pod, în apă, 
întocmai cum făcuseră în ajun şi băieţii lui 
Hutamâki. 

Sute de oameni, soldaţi şi civili, erau 
ocupați cu munca de deszăpezire şi de 
sondare a nămeţilor. Avalanşele abătute 
asupra staţiunii porniseră din trei direcţii, iar 


134 


spectacolul ce se prezenta ochilor era la fel 
de dezolant ca şi cel de la Urteli, cu singura 
deosebire că aici zăpada era mai murdară, 
mult mai amestecată cu prundiş şi pămînt. În 
drumul ei, avalanşa cărase cu diînsa o 
grămadă de copaci din pădure: trunchiuri şi 
cioate rupte, făcute  fărime,  răsăreau 
pretutindeni din mijlocul nămeţilor. Pini 
tineri, smulşi cu rădăcină cu tot, răspîndeau 
un puternic miros de răşină. 

Cît despre case, se vedea cum ziduri 
întregi au fost trîntite la pămînt, iar din loc 
în loc privirile erau atrase de cîte o scară 
care rămăsese izolată şi se clătina în aer, de 
un pat răsturnat în zăpadă, sau de un burlan 
pe jumătate smuls, atîrnînd jalnic de un 
perete pe jumătate prăbuşit. 

Storuri ferfeniţite ieşeau prin geamuri 
sparte. Firele telefonice rupte se încîlciseră 
de nu le mai puteai da de capăt. Stilpii 
fuseseră  doboriţi, iar curentul electric 
întrerupt. 

Pînă la sosirea celor din Urteli, localnicii 
dezgropa- seră din nămeţi douăzeci şi trei de 
vite moarte, mari şi mici. Şapte persoane 
erau date dispărute, infirmeria cazărmii era 
plină de răniţi şi nu mai era nici un singur 
pat disponibil. 

In drumurile lor prin Glarmatt, refugiații 
înţeleseră că acest sat nu le putea oferi 
ospitalitate: în casele rămase în picioare 
după catastrofă, precum şi în cazarmă, toate 
încăperile libere fuseseră atribuite 


135 


sinistraţilor din localitate. De altfel, întregul 
sat Glarmatt urma, la rîndul său, să fie 
evacuat şi totul depindea numai de mij- 
loacele de transport. 

Se zvonea că o nouă avalanşă ar fi acoperit 
calea ferată. După acelaşi zvon, pentru 
degajarea şinelor ar fi fost trimis de la Arth 
Goldau un plug de zăpadă. Dar în afară de 
asta? Nimeni nu ştia nimic şi toţi se aşteptau 
ca, din clipă-n clipă, să se mai întîmple ceva. 

Pentru a-şi omori vremea, unii refugiaţi se 
plimbau prin faţa magazinelor. Cine ar fi vrut 
să intre în unul din aceste magazine n-o 
putea face decît coborind pe nişte trepte 
abrupte, tăiate de-a dreptul în mormanul de 
zăpadă dinaintea uşilor. Vitrine nu se zăreau 
mai de loc, iar pretutindeni, în jurul 
clădirilor, se săpaseră şanţuri înguste 


136 


de trecere. Ici şi colo se mai putea citi cîte o 
reclamă în engleză sau germană, din al căror 
text se vedea că erau adresate turiştilor, dar 
rafturile erau goale, şi pînă şi ferestrele erau 
căptuşite cu scînduri bine bătute în cuie, 
pentru ca să reziste la presiunea zăpezii. 

La cafeneaua „Dancing Monopol” nu mai 
rămăsese decît tăbliţa cu o săgeată roşie pe 
ea, care indica drumul spre patinoar, de 
unde, în mod obişnuit, pe la ora aceasta, se 
auzea o muzică veselă. Dar acum era linişte. 

Spre deosebire de Urteli, aici s-a putut 
curăța mai bine mijlocul străzii; cu toate 
acestea, cînd se întilneau două sănii trase de 
boi, fiecare trebuia să tragă cît mai la 
margine, ca să facă loc celeilalte. 

Boii purtau tălăngi atîrnate de grumaz şi 
pielea lor, de un alb murdar, îi făcea să 
contrasteze putemic cu albul lucitor al 
zăpezii. 

Cărăuşii scunzi, cu obrazul nebărbierit, îşi 
îndrumau  indolentele lor dobitoace cu 
strigăte guturale sau ascuţite, pentru a le 
face să înainteze, dar se vedea că osteneala 
lor nu ducea la mare ispravă. 

Două sănii se încrucişară într-o alunecare 
domoală şi privitorii remarcară că una era 
încărcată cu cărbuni, iar cealaltă cu ceapă, 
varză şi portocale. Fără să-şi dea seama le 
urmăriră îndelung cu privirea. 

La capătul străzii, la marginea unor trepte 
abrupte care dădeau spre uşa papetăriei, în 
care se vindeau de altfel şi articole de 


137 


tutungerie, stăpina magazinului, o femeie 
mărunţică, cu părul alb, privea convoiul cu 
lacrimi în ochii ce i se întrezăreau de după 
ochelari. 

— Să cumpărăm un ziar, domnişoară 
Augustina! zise Paolo şi o porni atit de 
repede pe treptele lunecoase, că doamna cea 
mărunţică duse iute mîinile la gură, de ui- 
mire şi spaimă. 

Ultimul ziar care se găsea era cel de 
alaltăieri şi ea i-l dărui lui Paolo, împreună 
cu zece pachete de ţigări, pe care băiatul şi 
le înfundă în buzunare. 

— Ţigările nu-s pentru tine, puştiule! îl 
preveni femeia, uitîindu-se la el cu o 
căutătură severă. Încă n-ai virsta pentru 
fumat. Aşa că te rog să le împărţi refugiaților 
fumători, care duc lipsă de tutun. Faci tu 
lucrul ăsta? 

Paolo îşi ridică brusc ochii şi privi ţintă la 
ochelarii femeii, ca şi cum ar fi vrut să-i 
smulgă de pe nas. 

— Ştiţi, săraca bunică-mea şi-a pierdut 
ochelarii — spuse el cu glas tînguitor, nu 
cumva aveţi o pereche care vă prisoseşte? 

Femeia clătină din cap. 

— Ochelarii mei nu i-ar fi de nici un folos 
bunicii tale, micuţule! 

— Şi-a pierdut casa, prăvălia şi toate 
celelalte, continuă Paolo, şi Dumnezeu ştie 
cum o să trăim cînd ne vom întoarce. Spunea 
acestea toate aproape plingînd şi cu atîta 
convingere, că începuse singur să creadă că 


138 


ceea ce îşi imagina erau lucruri adevărate. 
Acum n-am rămas decît cu trei pisici şi de 
bună seamă că şi ele, bietele, au dreptul la 
viaţă — îi dădu înainte cu gura Paolo. Şi, ştiţi 
dumneavoastră, fără ochelari e tare greu! 

— Dacă faci cale întoarsă vreo cincizeci de 
metri, dai peste  prăvălia  opticianului 
Bonzetti. E un om tare cumsecade. Poate că 
el va găsi ceva cu care să-i vină în ajutor 
bunicuţii tale! îi spuse bătrina cu glas 
prietenos. 

Nici nu termină femeia bine vorba că 
Paolo o şi zbughi pe uşă afară. Pe negustorul 
de ochelari Bonzetti îl găsi cu uşurinţă. 

— „Cum naiba de nu m-am gîndit la asta 
mai devreme? Mare prost mai sînt!” gîndea 
Paolo în sinea lui. 


139 


Şi intră în prăvălia opticianului cu toată 
siguranţa şi îndrăzneala. 

Clopoţelul de la intrare sună şi în spatele 
tejghelei apăru un bărbat într-o bluză albă, 
cu un aer calm, ca şi cum nici vorbă n-ar fi 
fost de vreo avalanşă prin împrejurimi. 

Din păcate aici toate vorbele frumoase ale 
lui Paolo nu slujiră la nimic, căci domnul 
Bonzetti nu părea de loc dispus să dea pe 
degeaba ochelari cuiva pe care nici măcar 
nu-l cunoştea. 

— Măi băiete, tu n-ai auzit pînă acum de 
dioptrii? De altfel, văd că eşti destul de isteţ; 
cum de nu ştii că ochelarii se potrivesc după 
vederea persoanei care-i poartă? 

— Atunci, domnule, mă duc să caut şi s- 
aduc persoana — răspunse Paolo, înțepat. 
Dar să ştiţi că fără ochelari ea ar putea să-şi 
rupă picioarele pe treptele astea păcătoase. 

— Un lucru să ştii, băiete: dacă bunica ta 
are nevoie de ochelari, ea nu-şi poate pune 
pe nas orice ochelari, luaţi la întîmplare — 
declară opticianul neînduplecat. 

— Dar... vru să reia Paolo vorba. 

Domnul Bonzetti îi aruncă însă o privire 
scurtă şi tăioasă, apoi îşi netezi gulerul de la 
bluza lui albă, ri- dicînd din sprîncene, şi se 
aşeză la masa lui, încărcată de tot felul de 
instrumente, fără să se mai ocupe de Paolo. 

Nemaifiind băgat în seamă, băiatul o 
şterse din prăvălie. Dar o clipă mai tîrziu se 
întoarse şi vîri din nou capul pe uşă. Şi în 


140 


timp ce clopoţelul de deasupra uşii suna, el 
zise, luînd o figură radioasă: 

— La revedere, domnule, şi pe curînd. Într- 
un sfert de oră sîntem aici! 

Paolo alergă într-un suflet la gară: poate 
că Hutamâăki s-o fi supărat pe el că a rămas 
în urma celorlalţi. 


141 


Acolo, refugiații din Urteli, striînşi unul 
lîngă altul, alcătuiau un fel de pată mai 
întunecată, pe peronul destul de mic pe care 
se înghesuiau o mulţime de oameni de toate 
vîrstele. 

Cei cinci funcţionari ai gării circulau tot 
timpul încoace şi încolo, căutînd să-i 
liniştească pe refugiații ce aşteptau 
nerăbdători să plece: da, desigur, două 
trenuri erau gata de plecare; unul din ele, un 
tren special, va pleca de îndată ce se va 
anunţa că linia este liberă. Căci trebuie să se 
ştie că nu una, ci trei avalanşe se abătuseră 
asupra traseului Glarmatt-Brachen. 

Societatea căilor ferate a sporit numărul 
muncitorilor feroviari — cîteva sute lucrau 
deja pe această porţiune de linie — şi a 
trimis în sectorul respectiv un al doilea plug 
pentru curățirea drumului de fier. La această 
treabă ajutau şi soldaţii. Numai că munca 
acestora nu era lipsită de pericole: în mai 
multe rînduri ea a trebuit să fie întreruptă, 
pentru a feri muncitorii de primejdie. 

Conducerea operaţiunilor a fost 
încredinţată inginerilor Societăţii căilor 
ferate şi experţilor în materie de avalanşe. 

Publicului i se cerea doar atit: să aibă 
răbdare! 

În acest sens s-au luat măsuri ca sălile de 
aşteptare ale gării să fie puse exclusiv la 
dispoziţia răniților, toţi ceilalţi trebuind să 
aştepte afară, pe peron. 


142 


Micul restaurant al gării era plin la refuz: 
turiştii, care veniseră mai devreme să se 
îngrijească de plecare, ocupaseră toate 
locurile. Cît priveşte biroul de mişcare, 
nimeni nu avea voie să pătrundă înăuntru. 

Paolo îşi croi drum prin mulţime. Se 
împleticea şi dădea peste bagaje, dar surisul 
său prietenos îi cucerea pe toţi şi nimeni nu-l 
apostrofă. 

Înghesuiala şi tumultul vocilor avură un 
efect bun asupra lui; Paolo iubea oamenii. Se 
simţea întotdeauna fericit în mijlocul unei 
mulţimi dese, bineînţeles cu condiţia de ai 
se îngădui să se mişte. 

Răbdători şi taciturni, refugiații din Urteli 
aşteptau la un loc cu ceilalţi călători. Aici ei 
nu erau decit nişte străini. De aceea se 
simţiră părăsiţi şi nefericiţi cînd soldaţii, 
care-şi  îndepliniseră misiunea, îşi luară 
rămas bun de la ei. Mai rămaseră cu dinşii 
doar doi sanitari ai Crucii Roşii, ca să se 
ocupe de bolnavi. 

Spre marea lui bucurie, Paolo izbuti să-l 
descopere pe Werner, stind chiar lîngă 
Augustina Altschwank. Rezemat de un pilon, 
Werner privea pierdut înainte. 

— Domnişoară Augustina, trebuie să veniţi 
numai- decît cu mine, începu Paolo pe un ton 
patetic. Vă fac rost de ochelari! şi aruncă în 
acelaşi timp o privire triumfătoare spre 
Werner: am făcut cunoştinţă cu negustorul 
de ochelari din tîrg, domnul Bonzetti. Să ştiţi 
că m-am convins că toată lumea de aici, 


143 


absolut toată lumea, vrea să-i ajute pe 
refugiații evacuaţi din satele din munţi. 

Spunînd asta, încercă să-şi ia o înfăţişare 
tristă, strim- bîndu-şi mutrişoara comică, de 
măscărici, dar fără succes, pentru că Werner 
nici măcar nu se învrednici să mişte din 
sprinceană. 

Augustina Altschwank se uita la Paolo cu 
un aer gînditor. I se părea ciudat că un copil 
străin să fie plin de atenţii la adresa ei. 

— Veniţi — repetă el nerăbdător. Domnul 
Bonzetti a şi început să scruteze zarea ca să 
vă vadă cînd sosiți. 

Augustina  consimţi şi astfel Werner 
rămase singur. 

Pe drum, Paolo încercă să-i explice 
mătuşei Augustina rolul pe care ea trebuia 
să-l joace: de-acum încolo, era bunica sa, 
care şi-a pierdut casa, prăvălia, copiii şi 
nepoţii — în total nouă suflete! 


144 


— Dar e adevărat, v-o jur! o asigură Paolo 
stăruitor. Nu trebuie să faceţi decît un 
singur lucru: să vă gîndiţi mereu că sînteţi cu 
adevărat bunica mea şi gata. Tot ce spun 
despre bunica mea e adevărat. Numai 
povestea cu pisicile nu-i tocmai aşa. 

Era atît de sincer în arta sa de a amesteca 
adevărul cu născocirile, încît o deruta pînă şi 
pe bănuitoarea Augustina Altschwank. 


Într-un tîrziu, cînd s-au întors acolo unde l- 
au lăsat pe Werner, mătuşa Augustina avea 
pe nas o pereche de ochelari mai frumoşi 
decît oricare dintre cei pe care i-au purtat 
vreodată domnişoarele bătrine. 

— Şi unde mai pui că n-au costat nici un 
franc — anunţă Paolo cu satisfacţie. 

— Dar am să-i plătesc mai tîrziu — spuse 
mătuşa cu demnitate. 

Paolo replică pe un ton ironic: 

— Lăsaţi-o mai moale cu plata. Nu-i 
frumos să faceți, „băşcălie” de darul 
Domnului! 

— De bună seamă că te referi la domnul 
Bonzetiti — îi dădu peste nas mătuşa 
Augustina. Ce-i maniera asta de a te 
exprima? „Băşcălie” nu-i un cuvînt nimerit în 
gura unui copil. 

— Ce vreţi? am şi eu vocabularul meu 
personal — declară Paolo cu răceală. 

In acest moment, Werner, care tăcuse tot 
timpul cît a durat scena, interveni şi spuse 
cu ton grav: 


145 


— Nu-mi plac fanfaronii şi mai cu seamă 
cei care mint şi cerşesc. 

O clipă Paolo rămase înmărmurit; lacrimi 
de furie îi umeziră ochii şi izbucni aprins: 


146 


— Bădăran răsfăţat ce eşti! Se vede că nu 
ştii ce-n- seamnă foamea. Tu nu ţi-ai pierdut 
fraţii şi surorile. Tu n-ai dormit niciodată în 
şanţ, la marginea şoselei. Tu n-ai văzut încă 
oameni  ucigindu-se. Satul tău n-a fost 
niciodată bombardat. Tu, tu, tu, tu n-ai o 
bunică aşa cum am eu! N-are un dinte în 
gură, dar are muşchi ca odgoanele de oţel şi 
ochii ca fulgerul. Dintre toţi, numai eu singur 
m-am putut salva. Inţelegi tu ce-ţi spun? 
Singur! Ceilalţi sînt morţi. Au pierit în timpul 
războiului — dar ştii tu ce-i războiul? Un 
război pe care voi, cei de aici, nu l-aţi simţit. 
Tu, tu, tu n-ai fost silit să trăieşti ascuns într- 
o pivniţă şi să te hrăneşti cu piine mucegăită 
şi morcovi putrezi. A, nu-ţi place minciuna şi 
cerşetoria! E uşor pentru tine care n-ai trăit 
niciodată ca un şoarece prins în cursă. Tu ai 
trăit ca un puişor într-un cuib de vulturi, la 
adăpost de orice furtună, şi nu te-ai lovit de 
oameni, momiîie ce eşti! 

Paolo răguşise ţipînd lîngă el. Werner, 
roşu ca o pătlăgică, se prefăcea că n-aude 
nimic. Oamenii ce se aflau în jurul lor 
începură să ciulească urechile, intrigaţi. Un 
bărbat îl apucă pe Paolo de braţ: 

— lan ascultă puţin, puştiulică... 

Paolo se smulse din strinsoare: 

— Lăsaţi-mă-n pace! 

Dar iată că lunganul de Hutamâki dădu 
lumea la o parte şi veni la locul gîlcevei. Îi 
întrecea în înălţime pe toţi din jurul său. 


147 


Peter şi Antti veneau şi ei pe urma sa. Dar 
mai înainte ca să fi ajuns la faţa locului, 
Werner, scos din sărite, îl apucă pe Paolo cu 
mîinile lui vînjoase şi-l zgilţii zdravăn: 

— Şi-acum să-ţi ţii gura — mormăi el 
printre dinţi. Altfel te fac numai vinătăi. 


148 


Paolo, cu răsuflarea tăiată, bolborosi: 

— Am crezut că eşti băiat cinstit, un băiat 
bun cu adevărat, dar tu, tu nu eşti de fel... 

Werner îl strînse şi mai tare. Paolo tăcu. 
Lacrimile începură să-i curgă şiroaie pe 
obraz, dar nu de durere, ci de furie. 

Hutamâki dădu la o parte ultimele 
persoane care îl mai despărţeau de cei doi 
băieţi şi îşi fixă privirea, cu severitate, 
asupra lui Paolo. Acesta clipi şi lăsă ochii-n 
jos. 

— Ştii prea bine în ce condiţii te-am luat 
cu noi. Mai ţii minte? Ai făgăduit că n-ai să 
ne faci necazuri, şi uite ce frumos îţi ţii 
făgăduielile — şi încă în ce împrejurări! 
Spunînd asta, arătă cu mîna spre feţele 
mohorite ale celor din jur: Parcă n-ar fi 
destul de rău şi aşa! Mă mir de tine, Paolo, 
că tu ştii mai bine ca oricare ce-nseamnă să 
fii refugiat — adăugă pedagogul, mai blind. 
Hai cu mine! îl luă domol pe Paolo de braţ şi- 
l conduse, încetişor, către ceilalţi copii: De- 
acum încolo, vom sta împreună, şi n-ai să 
mai umbli de colo-colo, ca un cîine scăpat din 
lanţ. 

Băiatul se lăsă condus, fără împotrivire, cu 
capul plecat. 

Werner îl urmări cu privirea. 

Paolo întoarse capul. O clipă se priviră 
ochi în ochi. 

În acelaşi moment Werner simţi mîna 
osoasă a mătuşii sale aşezîndu-i-se pe umăr. 


149 


— Şi totuşi el m-a ajutat mult cu ochelarii 
ăştia — zise ea, cu glas schimbat. 

Faţa lui Werner se mai limpezi. Îşi muşcă 
buzele, dar nu spuse nimic. 

Acum Paolo nu se mai vedea; ajunsese de 
bună seamă la capătul celălalt al peronului, 
în mijlocul tovarăşilor săi 


150 


şi desigur că în clipa asta le povestea 
întîmplarea, cu gesturi largi şi vorbind tare. 

Werner se simţi nespus de singur. 
Deodată, tresăriră cu toţii: o voce răsună în 
megafon. Ea repetă de două ori aceeaşi 
informaţie, pe care oamenii abia o pricepură: 
astăzi nu există tren în nici o direcţie; 
călătorii sînt rugaţi să-şi păstreze calmul şi 
să se îndrepte spre sălile de aşteptare. 
Răniţii vor fi transportaţi în locuinţa şefului 
de gară. Şi vocea încheie, anunţind: „Sperăm 
că traficul normal va fi reluat în primele ore 
ale dimineţii, datorită unor trenuri speciale 
ce vor fi puse în circulaţie”. 

Se  deschiseră apoi uşile sălilor de 
aşteptare. Lumea dădu buzna să intre. 
Înăuntru era cald. Doar cîteva mici grupuri 
de oameni, încărcaţi cu pachete, se înapoiară 
să rămînă peste noapte în sat, la Glarmatt. 
Din cei rămaşi în gară, fiecare îşi găsi pînă la 
urmă, un locşor în care să stea aşezat sau 
culcat. 

Werner, necăjit la gîndul că ar trebui să 
facă el primii paşi către o împăcare, se 
instală, împreună cu mătuşa sa, nu departe 
de ceilalţi copii. 

Mătuşa Augustina se aşeză pe o bancă cu 
bagajul şi cu coşul cu miîţe, puse la picioare. 
Werner, ghemuit la pămînt şi sprijinit de un 
perete, privea înaintea lui. După o bucată de 
vreme, cedă ispitei şi, lăsînd privirea să-i 
rătăcească prin sală, îl căută pe Paolo. 


151 


Îşi dădu numaidecît seama că acelaşi lucru 
îl făcea şi micuțul italian. 

Paolo schiţă un zîmbet. Werner îl văzu şi-i 
trecu un fior cald prin inimă, dar se stăpîni şi 
întoarse ochii. Mi-a zis „momiie”... — gîndi 
el... 

De la o cantină, li se aduse refugiaților o 
ciorbă grasă şi pîine. 


152 


Mătuşa Augustina îşi împărţi supa cu 
pisicile, pe care le scoase din coşarcă, una 
cîte una, ca să le dea de mincare. Pisicile 
erau neastîmpărate şi greu de ţinut, dar bă- 
trinica refuză orice ajutor din partea lui 
Werner. 

Cînd începu să se întunece, s-au adus două 
felinare cu sticlă roşie. In această lumină 
roşiatică se vedeau oamenii aşezaţi şi culcaţi 
în dezordine, mulţi dintre ei prăbuşiţi lingă 
bagaje şi cufundaţi într-un somn greu. 
Undeva, un copilaş plîngea. Ceilalţi copii mai 
mici se lipeau obosiţi de mamele lor şi 
scînceau. Ciţiva sugari sugeau zgomotos, 
fericiţi în nevinovăția lor. Se auzeau voci 
grave de bărbaţi care vorbeau mai tare, în 
timp ce femeile şuşoteau. Nici unul din ei nu 
se arăta însă nerăbdător. 

Lîngă Werner sta aşezată o fetiţă de vreo 
treisprezece ani, o englezoaică. Sosise mai 
tirziu împreună cu tatăl său, un ofiţer 
superior. Făceau parte din grupul celor 
cîtorva turişti care se aflau în sala de 
aşteptare. Dintre ceilalţi turişti, cei mai mulţi 
îşi petreceau noaptea la restaurant sau se 
întorseseră la hotelurile lor, după ce luaseră 
hotărîrea să cedeze primul tren refugiaților. 

Mica englezoaică se apucă să joace cu 
tatăl său un joc pe care Werner nu-l 
pricepea. Fetiţa se chema Winnifred şi-i 
spunea tatălui ei „daddy”. 

Werner căută să prindă cîte ceva din 
conversaţia lor. 


153 


Se gîndi la serile acelea de acasă cînd, la 
lumina lămpii de petrol, învăţa engleza 
împreună cu tatăl său. Şi mamă-sa le făcea 
cafele... Pipăi să vadă dacă mai are asupra sa 
papucul mamei sale; îi alunecase sub 
cureaua pantalonilor. „Desigur că s-au mai 
găsit şi alte lucruri” — gîndi el. Oare cei care 
le-au dezgropat au să i le păstreze pe toate? 

Simţea cum îl cuprinde somnul. Cu atît 
mai bine: tot nu-i prea plăcea să se 
gîndească. Nici lui Paolo nu-i plăcea să se 
gîndească prea mult, el scuipa vorbele la în- 
timplare, în loc să judece cum se cuvine, şi 
totuşi... 

Începu să-l doară şi piciorul. 

Dar iată că Winnifred îi bătu uşurel pe 
umăr şi şopti: 

— De you speak English?! 

Încurcat, Werner făcu din cap semn că nu. 

Ea îi adresă un suris drăgălaş şi el încercă 
să-i răspundă în acelaşi fel, dar o făcu rigid 
şi cu stîngăcie. Rămase nemulţumit de sine 
însuşi. 

Mătuşa Augustina aţipise. Werner se 
ridică de jos şi apucă de toartă coşul cu 
pisici. Ca să iasă, trebuia să treacă peste 
picioare şi peste trupuri. Afară, pe cheiul 
sumbru, ridică încetişor şi cu prudenţă 
capacul. Pisicile se foiră pe loc şi o duhoare 
îl izbi în faţă: paiele din coş miroseau urit. 
Una din ele încercă s-o zbughească. Ochii lor 
verzi scînteiau. Închise repede coşul la loc. 


1 vorbeşti englezeşte? (în limba engleză în text). 
154 


Ce era de făcut? Nu putea lăsa micuţele 
animale în murdăria aceea: era dezgustător. 

În spatele său, uşa de la sala de aşteptare 
scîrţii şi, cînd întoarse capul, îl zări pe Paolo. 

— M-am purtat grosolan cu tine — zise 
italianul, dar eram atit de mînios, că nu mai 
ştiam ce spun. 

Werner ar fi vrut să-i răspundă ceva, dar 
nu găsea cuvintele. 

Paolo îşi luă atunci ochii de la Werner şi-şi 
cobori privirea spre coşarca pisicilor. 

— Am văzut undeva nişte paie — reluă el 
vorba; sînt pe-aici, în spatele gării, unde sînt 
ţinute vitele. Vino cu mine. 

Pe cînd mergeau aşa, unul lîngă altul, 
Werner zise, pe un ton care voia să pară cît 
mai indiferent: 

— Mătuşa Augustina e tare mulţumită de 
ochelari. 

Pisicile începură să miaune jalnic. 

La capătul peronului acoperit, se afla o 
grămadă de paie, pe jumătate îngropate sub 
zăpadă. În acelaşi timp, văzură şi două 
vagoane de marfă ale căror uşi erau 
deschise. 

— Dacă ne-am urca şi am închide bine 
uşile, am putea să le lăsăm pe pisici să 
alerge un pic libere prin vagon — propuse 
Paolo. 

Zis şi făcut. Odată vagonul închis, pisicile 
săriră din coş, ca apucate de streche. 
Alergau acum în voie prin paiele foşnitoare 


155 


de pe podeaua vagonului, dar continuau să 
miaune. 

În vagon era întuneric profund şi cei doi 
băieţi nu puteau vedea trupurile micilor 
feline, ci numai ochii acestora care luceau în 
beznă. Dire înguste de lumină palidă 
pătrundeau prin crăpăturile uşilor şi prin 
ferestruicile de aerisire. În întuneric, Paolo 
vorbi din nou: 

— Am încercat eu şi în satul copiilor să mă 
dezbar de a mai spune minciuni, dar, drept 
să-ţi spun, nu prea văd la ce mi-ar folosi 
dezvăţul. 

Trecu o bucată bună de vreme pînă cînd 
Werner găsi, în sfîrşit, răspunsul potrivit: 

— Ai fi căpătat ochelarii şi dacă povesteai 
adevărul, Paolo. 

Dar tot ce spunea Werner acum nu 
exprima decît o mică parte din cele ce 
avusese de gînd să spună. 

— Ei, aş! făcu micul italian, de asta nu sînt 
prea convins.  Şi-apoi, dacă spuneam 
adevărul, ar fi fost mult mai puţin interesant. 

— Dacă nu te poţi lipsi de minciuni, e ca şi 
cum n-ai putea umbla fără cîrji — zise 
Werner cu indignare. 

— Şi tu l-ai opri pe un schilod să meargă în 
cîrji? 


156 


— Asta e cu totul altceva — replică 
Werner. Un schilod nu poate umbla fără cîrji. 
În vreme ce tu te slujeşti de minciuni ca de 
nişte cîrji ca să-ţi fie mai lesne să păcăleşti 
oamenii sau poate, pur şi simplu, pentru că 
ti-i frică. 

Era bucuros că se aflau în întuneric, 
fiindcă ştia că nu i-ar fi putut spune 
asemenea vorbe privindu-l în faţă, la lumină. 

— Aha, te întrebi numai dacă mi-e frică? 
Ei, bine, află de la mine că-mi este, uneori! 
izbucni Paolo. Numai că tu nu pricepi nimic 
fiindcă eşti un prost şi o momiie; şi e păcat 
de tine, pentru că altminteri ai fi un băiat 
minunat. Nu ştiu de ce naiba ţin atît de mult 
la tine! Ș 

Werner tăcea, jignit şi descumpănit. Intre 
timp ochii lor se obişnuiseră cu întunericul şi 
îşi puteau acum desluşi conturul siluetelor, 
dar nu şi feţele. 

Pisicile se liniştiseră şi numai rareori se 
mai auzeau paiele foşnind încetişor. 

— Să te văd, acuma, cum prinzi miţele! 
reluă vorba Paolo. Ai chibrituri? 

— Nu — fu răspunsul lui Werner. 

Şi, deodată, îl învălui aceeaşi senzaţie 
copleşitoare de spaimă, pe care o avusese cu 
o zi înainte, cînd, printre dărimăturile casei 
sale, zăcuse strîns între zidul de zăpadă tare 
ca piatra şi grinzile rupte şi prăbuşite peste 
el. Chibrituri? „Ce ciudat lucru — se gîndi el 
— poate că, dacă-s acum în viaţă, asta-i 


157 


datorită cutiuţei de chibrituri.” Şi era fericit 
la gîndul că... 

— Spune-mi, Paolo, eşti fericit că ai rămas 
în viaţă? întrebă el, amintindu-şi cele ce-i 
povestise Paolo despre război. 


158 


— Dacă-s fericit că-s în viaţă? întrebă 
Paolo nedumerit. Dar, dragul meu, asta-i 
ceva colosal! În satul nostru se spune că 
asta-i la fel cu cîştigarea lozului celui mare 
de la loterie. Cum naiba să nu fiu fericit? 
Gîndeşte-te numai la toate acele cumplite 
întîmplări prin care am trecut. 

— Dar la vremea aceea nu puteai pricepe 
mare lucru din cîte se petreceau — observă 
Werner. 

— E adevărat că atunci nu pricepeam, dar 
acum pricep. Şi nonna mia? gindeşte-te puţin 
la bunicuţa, la nonna mea, ce se făcea dacă 
rămînea singură! 

„Ei, acum o să înceapă iar să plingă” — se 
gîndi Werner. 

Dar nu! Dimpotrivă, Paolo izbucni în ris. 

— Ba chiar dacă s-ar fi întîmplat să mă 
piardă, ea s-ar fi deprins şi cu gîndul ăsta. 
Habar n-ai tu cine-i bunica mea! Pe ea poţi s- 
o sădeşti lingă un zid dărimat, în dogoarea 
soarelui, şi va creşte falnică, aşa cum creşte 
buruiana pe pămînt uscat. 

Risul său zgomotos răspîndea în beznă o 
undă de voioşie. 

— la spune-mi, nu-i aşa că eşti mulţumit că 
o ai pe bunica ta? Şi, pe deasupra, mai ai şi 
norocul să fii oaspete şi să locuieşti în 
sătuleţul copiilor. 

— Tu chiar nu mai ai pe nimeni? întrebă cu 
prudenţă Paolo. 

— Numai pe mătuşa Augustina şi încă un 
unchi şi o mătuşă la Zurich, dar pe care nu-i 


159 


cunosc. Hans Taureggi mi-a spus că, 
deocamdată, aş putea sta la dînsul. 

— E frumos din partea lui — zise Paolo. 

Werner nu răspunse. 

— Ce zici, dacă ne-am apuca acum să 
prindem pisicile? întrebă el după o pauză. 


160 


— Mai întîi, ascultă! îl opri Paolo, 
apucîndu-l de braţ. Şi începu să cînte. 

Micuţul italian cînta într-un fel destul de 
bizar, for- ţindu-şi vocea. Ascultîndu-l, ai fi 
putut spune că născocea cuvintele pe loc, pe 
măsură ce cînta, dar, urmărindu-l atent, 
vedeai că ele erau pregătite mai de mult şi 
că, de bună seamă, meditase asupra lor 
îndelung: 


„O verigă cu verigă leagă-n lanţ viaţa 
nătîngă; 

Una-l prinde ca să ridă, alta-l clatină să 
plingă, 

Şi pe toate, cîte sînt, 

Le încheagă şi le ţine 

Gingăşia unui cînt. 

De ce cîntă oare omul, vesel sau îngîndurat? 
De ce cîntul ştie leacul dorului înverşunat? 
De ce toate, cîte sînt, 

Omul vrea să le cuprindă 

Şi să le prefacă-n cînt? 

Poate, ca să sune struna, e de-ajuns ca să 
răsară 

O fiinţă omenească la un colţ de ulicioară 

Şi, cu ochii în pămînt, 

Surizîndă să dispară 

Ca ecoul unui cînt. 

Poate că-i de-ajuns cocoşul să-l auzi făcînd 
vestirea 

Unor zori, care să scalde-n bucurie 
omenirea, 

Să se-nalţe pîn'la cer 


161 


Ţipătul său de trezire, 

De fior şi de mister. 

Poate că poiana verde are ea destul temei 

Ca un cîntec să răsune, unduios, din iarba ei; 
Poate raza cea de soare 

Poartă vina, cine ştie, 

Pentru tot ce-a fost tristeţe 

Şi acum e melodie. 

Poate ca să faci un cîntec n-ar mai trebui 
nimic, 

Decît soarele şi iarba, un izvor şi-un greier 
mic; 

Sau ajunge fericita tolănire pe tăpşan 

Să dea glas melancoliei într-un fluier de 
cioban; 

Ori frunzişul unui fag, 

Mîngîiat de-un vînt de seară, 

Care-n foşnet lin coboară, 

Răscolind un cîntec drag. 

Sau se poate că, la ţară, undeva, un dulce 
glas 

Ţi-a pătruns adînc în suflet şi acolo a rămas. 
Iar acum, prelung te cheamă 

Şi te-ndeamnă spre frumos; 

Şi din asta se-nfiripă, 

Uşurel, un cînt sfios, 

Care creşte şi se-nalţă 

Şi învăluie pămîntul, 

Iar din lanţul vieţii noastre 

Nelipsit rămîne cîntul. 

Dacă-auzi din depărtare cîntecul, bătrîn 
strămoş, 

Omule, nu pregeta. 


162 


Cîntă-ţi bucuria ta 
Tot la fel cum ar cînta-o 
Un cocoş!” 


— Hm! făcu Werner, stînjenit. 

Ce bine că Paolo îi slobozise braţul, pe 
care i-l ţinuse strîns în timpul cîntecului. 

Cineva bătu în peretele vagonului: 

— Hei! strigă o voce de afară. 

Se deschiseră apoi uşile şi unul din 
slujbaşii gării proiectă înăuntru lumina unui 
felinar. 

— Ce faceţi aici? Daţi concert în puterea 
nopţii? 


163 


— Aveţi grijă! strigă Paolo — pisicile! 

Una din ele era gata-gata să le scape. 
Paolo închise repede uşile în nasul 
funcţionarului, şi Werner prinse pisica, în 
ultima clipă. 

— Dacă vă urcați cu grijă, ne-aţi putea 
ajuta — mai strigă Paolo din vagon, e o 
beznă aici de să-ţi vîri degetele în ochi. 

Slujbaşul fu înţelegător şi astfel, în mai 
puţin de cinci minute, reuşiră să pună 
pisicile la loc în coş, în care aşternuseră paie 
proaspete, şi se întoarseră cu ele în sala de 


aşteptare. 

Abia atunci îşi dădură seama că le era 
foarte frig. 

— Măi băieţi, lăsaţi coşul cu pisicile la 
biroul de bagaje — le recomandă 
funcţionarul de la calea ferată. 

— Cu neputinţă — zise Paolo. Bunica ar 


leşina de groază, auzind una ca asta. Ea a 
pierdut totul, înţelegeţi, totul. 

— Totul? făcu slujbaşul impresionat. 

— Totul! repetă Paolo cu voce dramatică. 
Casa, prăvălia, copiii şi nepoţii — în total 
şapte suflete — şi pe urmă... 

— Bine, dacă aşa stau lucrurile, păstraţi-vă 
pisicile, zise feroviarul şi se îndepărtă în 
grabă. 

Paolo puse mîna pe clanţa de la uşa sălii 
de aşteptare, dar Werner îl opri. În semi- 
obscuritatea aceea albăstruie, ochii lui Paolo 
se vedeau ireal de mari şi de negri. 


164 


— Ştii, de-acum încolo, eu am să mă tot 
gîndesc — şopti Werner. 

— La ce? 

— Hm... la cocoşul acela din cîntec şi la 
multe altele. 

— Bine, bine. Să ştii însă că sînt o 
sumedenie de cîntece de felul ăstuia — 
răspunse Paolo cu nepăsare, şi deschise uşa. 
Un val de căldură înăbuşitoare îi izbi în 
obraz şi simţiră numaideciît mirosul greu şi 
acru care domina încăperea. 

Werner se dădu înapoi, dar Paolo păşi mai 
departe, indiferent. Apoi, la lumina zgîrcită a 
felinarelor, cei doi băieţi îşi căutară locurile. 

Micuța englezoaică adormise cu capul pe 
umărul tatălui ei. Werner se aşeză, cu multă 
băgare de seamă, lingă dinsa. Mătuşa 
Augustina nu simţi nimic: ea dormea pe 
scaun, într-o atitudine ţeapănă şi sforăia 
uşurel, iar din cînd în cînd capul îi tresărea 
ca şi cum s-ar fi speriat pe neaşteptate în vis. 

Cea mai mare parte din refugiaţi dormeau 
sau încercau să-şi amăgească somnul. 

Werner îşi aruncă privirile în jurul său, 
stăruind îndelung asupra fiecărui chip. Pe 
negindite îl cuprinse un curios sentiment de 
solidaritate cu toţi aceşti oameni năpăstuiţi. 
Se simţea plămădit din acelaşi aluat nu 
numai cu cei din satul său, dar şi cu mica 
englezoaică ce dormea lîngă tatăl ei, precum 
şi cu cei trei soldaţi care se odihneau pe jos, 
drept în faţa sa. Se aflau acolo atîția oameni 


165 


necunoscuţi... şi totuşi el se simţea unit de 
dînşii prin- tr-un fel de legătură nedesluşită. 

Impresia asta de înrudire îi părea ciudată; 
dar poate că tocmai ăsta era lucrul la care 
Paolo se gîndea cel mai mult. 

Fără să vrea îi veni în minte o strofă din 
balada pe care i-o cîntase, cu puţin timp 
înainte, micuțul italian: 


Poate, ca să sune struna, e de-ajuns ca să 
răsară 

O fiinţă omenească la un colţ de ulicioară 

Şi, cu ochii în pămînt, 

Surizîndă să dispară... 


166 


Aici însă, din păcate, nimeni nu mai 
suridea; şi totuşi... 

Cu mîinile pe genunchii îndoiţi, Werner se 
sprijini de zidul încăperii. Închise apoi 
încetişor ochii şi gîndi: „O, de-aş putea 
măcar să pling” 


167 


IX 


Trenul înainta încet printre înalte 
maluri 
de omăt 


Contrar aşteptărilor, primul tren de 
dimineaţă plecă exact la ora prevăzută. 
Trebuia să-i urmeze un tren special. Părea 
de-a dreptul miraculos faptul că linia ferată 
era acum degajată, deoarece ninsese toată 
noaptea, nu prea tare, ce-i drept, dar fără 
întrerupere. 

— De bună seamă că asta-i singura plecare 
prevăzută pentru ziua de astăzi — rosti cu 
glas scăzut un moşneag aşezat într-un 
ungher, lîngă Hutamâăki. 

Trenul cu pricina nu era, de fapt, decît un 
trenuleţ. Locomotiva electrică nu trăgea 
decît cinci vagoane, dintre care trei de 
persoane, cuprinzînd fiecare numai cîte două 
compartimente mari şi o cabină rezervată 
pentru bagaje. Cele două vagoane de la urmă 
erau prevăzute special pentru transportul 
vitelor, care au fost încărcate în grabă şi în 


168 


ultimul moment; bietele animale mugeau 
înspăimîntător. 

Compartimentele şi cabinele erau ticsite 
de oameni şi de lucruri. 

În două cabine de bagaje s-au aşezat, cât 
mai aproape una de alta, tărgile cu răniţi. 
Cei care erau răniţi mai uşor, ca de pildă cei 
trei soldaţi care zăcuseră culcaţi în faţa lui 
Werner, în sala de aşteptare, şi tinărul 
Finetti, cu braţul rupt şi bandajat, au fost 
instalaţi pe bănci, în compartimentele ticsite 
de lume. 

Băieţii din sătuleţul copiilor, strinşi unul 
lîngă altul ca sardelele, chicoteau şi făceau 
tot felul de glume. Toţi cei care apucaseră să 
ia loc pe bancă ţineau pe genunchi pe cîte un 
altul. Pînă şi Werner, destul de încurcat şi de 
neîndemînatic, avea în grija lui o fetiţă. 
Mătuşa Augustina fu nevoită să-şi lase 
pisicile la cabina de bagaje. 

— Parcă-i blestemul cerului! zise ea cu 
amărăciune. 

— Ce-i? Ce-i asta? îl întrebă deodată 
Werner pe Paolo, care din fundul vagonului 
făcea nişte semne şi nişte strimbături ca şi 
cînd ar fi vrut să le spună ceva. 

La semnele lui, mătuşa Augustina nu 
răspunse; îşi muşcă numai buzele decolorate 
şi aruncă o privire acuzatoare bebeluşului 
Râhmi, căruia mamă-sa tocmai se pregătea 
să-i schimbe scutecele ude, care, sub 
privirea indignată a bătrinei, dispărură sub 
bancă, între un coş şi o valiză. 


169 


Trenul înainta încet printre înalte maluri 
de omăt ce se ridicau de-a dreapta şi de-a 
stînga căii ferate, în mijlocul unui peisaj de 
munte alb şi prăpăstios. 

Învîrtirea frenetică a roţilor de la plugul de 
zăpadă, care deschidea drumul înaintea 
locomotivei, arunca în lături nori de pulbere 
albă, la cîţiva metri departe de şină. 

Prin geamurile vagoanelor se vedeau 
pilcuri de lucrători feroviari şi soldaţi 
căţăraţi pe mormanele de ninsoare sau lipiţi 
de zidul de zăpadă, de pe margine, care 
priveau spre tren cu feţe îngrijorate. 

În cursul ultimelor zile, sute şi sute de 
oameni au muncit zi şi noapte, în echipe de 
schimb, pe toată întinderea Alpilor. In 
munca lor, ei se foloseau de pluguri 


170 


curăţitoare de zăpadă şi de compresoare 
moderne, dar era cu neputinţă să se menţină 
liniile practicabile, de vreme ce alte avalanşe 
sau rostogoliri de omături, mînate de vînt, 
cădeau neîncetat,  acoperindu-le. Numai 
peste linia ce duce la Gothard se abătuseră 
în ultima săptămînă treizeci şi una de 
avalanşe. 

— Curăţatul zăpezii nu-i de loc un lucru 
lipsit de primejdii. 

Cel care vorbise era domnul bătrîn de 
lîngă fereastră. Ce spunea el nu era nou 
pentru nimeni. Cu toate acestea, bătrinul se 
uita, pe rînd, la fiecare din tovarăşii săi de 
călătorie, ca şi cînd ar fi aşteptat un răspuns. 

Vorbele lui exprimau nelinişte, pentru că 
gîndul îl ducea la fiul său, care lucra ca 
expert pe lingă echipele de salvare şi 
rămăsese la Glarmatt. Vorbea şi el, aşa, ca 
să-şi mai alunge necazurile. 

În cele din urmă, o femeie mititică, cu faţa 
palidă, care-şi petrecuse noaptea în sala de 
aşteptare împreună cu cele două fetiţe ale ei, 
găsi de cuviinţă să-i răspundă. Ea stătea 
înghesuită pe banca din compartiment, 
țeapănă şi gravă, cu faţa umbrită de-o 
pălărie neagră şi, încolă- cindu-şi braţul, 
protector, după trupul copilaşului pe care-l 
ţinea în poală, zise, privindu-l ţintă, cu ochii 
dilatati: 

— Şi bărbatul meu a fost concentrat 
pentru lucru; de altfel, întregul batalion aflat 
aici a primit ordin sā plece să ajute la 


171 


deszăpezire. Ca şi cum Glarmatt n-ar avea 
nevoie şi el de ajutor! L-au trimis la Urteli. 

Vocea ei exprima amărăciune. 

— Feciorul meu mezin e la Prâtigau — 
reluă vorba domnul cel bătrin. Acolo s-au 
produs pînă acum trei avalanşe şi mai pot 
veni şi altele. Fiul meu e tehnician 


172 


specialist. El e unul din cei care vor provoca 
prăbuşirea avalanşelor, folosind artileria. 

— Dar asta nu-i periculos? întrebă Jean- 
Pierre sub privirile pline de reproş ale 
celorlalţi. 

— Periculos? sări de la locul său 
moşneagul, cuprins, parcă de mînie. De bună 
seamă că-i periculos! Vă închipuiţi că ştiţi 
multe despre treburile astea, dar n-aveţi 
încă destulă experienţă. Aflaţi de la mine că 
de o jumătate de secol n-a mai căzut atita 
ninsoare ca-n zilele astea. 

— Lucrările de salvare sînt întotdeauna 
periculoase — interveni şi femeia, îndreptînd 
fustiţa fetiţei sale. La Ofenberg, un cantonier 
a fost îngropat de viu, în timp ce curăța 
zăpada. A fost găsit de o echipă care folosea 
cîini pentru asta şi, tocmai cînd se 
pregăteau să-i facă respiraţie artificială, a 
dat peste ei o altă avalanşă care i-a îngropat 
pe toţi. Tăcu o clipă, apoi reluă cu voce 
tremurătoare: acum l-au chemat pe bărbatul 
meu, ca să-l trimită la Urteli. 

Ascultind conversaţia, Werner se roşi pînă 
peste urechi. Ar fi preferat să nu audă toate 
acestea. Poate că soţul acestei femei era 
chiar unul din cei care se străduiau acum să-l 
caute pe tatăl său şi să dea de urma mamei 
sale printre ruinele casei lor. 

— Da, e drept că-i cam periculoasă treaba 
— se auzi vocea calmă a unuia din soldaţii 
din vagon — uneori îşi riscă viaţa zece 
oameni pentru a dezgropa doi morţi. 


173 


Cel care vorbise avea capul bandajat şi 
arăta foarte rău la faţă, cu cearcăne vinete la 
ochi şi cu riduri adinci pe obrazul său tînăr şi 
înnegrit de soare. Arăta tare istovit, de parcă 
n-ar fi dormit cîteva nopţi în şir. 

Tînărul Finetti se răsti revoltat: 


174 


— Cum puteţi vorbi aşa? Dar dacă mai 
există o mică şansă ca ei să fie în viaţă? l-aţi 
lăsa să moară cu zile? 

— Ce mare lucru poate să-nsemne asta: o 
şansă? zise soldatul. 

— Ba-i mare lucru! Chiar dacă-i o şansă cît 
de mică. Dacă există trebuie să încerci. 
Dumneata mai bine ai tăcea din gură! Ştiu eu 
că gindeşti cu totul altfel. Te-am văzut zilele 
acestea lucrînd la sondajul cu prăjina. Şi ți- 
am văzut şi expresia feţii cînd l-ai scos pe 
copilaşul acela, încă viu, din mormanul de 
zăpadă, cîteva clipe înainte de-a primi bîrna 
în cap. A fost, cred, unul din momentele cele 
mai frumoase pe care le-ai avut în viaţa 
dumitale. Mărturiseşte că e aşa! 

Intregul compartiment tăcea. Domnul cel 
bătrin oftă adînc, plecîndu-şi capul. 

— Ia nu te mai agăța de mine — se răsti 
deodată femeia, miîniindu-se pe copilul ei. 
Fetiţa prinse a plinge. Pe loc, Paolo intră în 
acţiune: începu să facă tot felul de 
strimbături, care mai de care mai 
caraghioase; şi cum aceasta nu avu efect 
asupra copilului, Se apucă să se tragă singur 
de mai multe ori de vîrful urechii drepte, 
scoţind de fiecare dată cîte un urlet nou. 

_Tocmai cînd domnul cel bătrîn îi strigă: 
„Incetează odată, băiete.”, Paolo izbuti să 
aducă un biet zîmbet pe obrazul tras al 
fetiţei. Dar acest rezultat nu păru că-l 
mulţumeşte pe deplin şi atunci i se adresă 
direct: 


175 


— Te doare burtica? o întrebă el. 

Ea clătină grav din cap. 

— Te doare capul? 

Din nou fetiţa făcu semn că „nu”. 

— Ai mîncărici la degetele de la picioare? 
Cu sfială, copilul spuse iarăşi „nu”. 


176 


Continuînd aşa, copilul uită de plins, dar 
toată această suită de întrebări i-a adus lui 
Paolo, din partea lui Antti, o sănătoasă 
lovitură de picior în spate. El se feri cît 
putu ca să n-o simtă prea tare, şi-l întrebă 
pe finlandez: 

— Şi de ce n-ar putea oare ride şi ea, uite- 
aşa! zise, apoi, adresîndu-se fetiţei: Ia 
priveşte! Şi, drept exemplu, se hlizi cu gura 
pină la urechi — o schimonoseală pe care 
fetiţa n-o putu imita, cu obrăjorul ei mic şi 
ascuţit, oricît se căzni. 

Paolo mai primi încă un picior de la Antti. 
De data asta ţipă, lucru ce-l făcu pe 
Hutamâăki să-i arunce o privire mustrătoare. 
Din locul în care se afla nu putea întreprinde 
mai mult, căci sta țintuit între domnul cel 
bătrin şi trei dintre copiii săi, cu alte cuvinte 
în neputinţă de a se mişca. 

Cum izbuti Jean-Pierre ca în înghesuiala 
aceea să sară la fereastră şi să le arate ceva 
ce zărise afară, nimeni nu pricepu. 

— la uitaţi-vă, aşa ceva nu se vede pe la 
noi! 

Toţi, care putură să se întoarcă spre 
geam, o făcură: de cealaltă parte a văii 
înguste se ridicau, aproape vertical, imense 
stînci cenuşii, ca nişte parapete. Pe ele, 
doar cîţiva pini prăpădiţi şi piperniciţi îşi 
arătau  perucile lor albe. Stîncile erau 
brăzdate de crăpături pline cu zăpadă. 
Departe, spre fundul văii, curgea tumultuos 
un rîu înspumat, cărînd învolburat grămezi 


177 


de zăpadă şi sloiuri de gheaţă de formă 
bizară, care abia dacă mai lăsau să i se 
întrevadă albia presărată cu prundiş şi cu 
bolovani mari. 

— Priviţi colo! 

Jean-Pierre le arătă o linie albă în zig-zag. 
Era şoseaua 


178 


cea mare, care cobora pe coastă; 
serpentinele ei, răsucite ca nişte agrafe de 
păr, erau cu desăvirşire înzăpezite. 

— Uite colo şi podul — exclamă Paolo 
arătînd cu degetul ceva destul de nedesluşit, 
ce se contura în vale. 

Într-adevăr, podul nu era acum decit o 
lunguiaţă pată albă care îmbrăţişa rîul. 

— Tare-aş vrea să ştiu ce-a mai rămas în 
urma prăpădului — zise Peter. 

Trenul se strecura acum printr-o galerie 
săpată chiar în pîntecele avalanşei. La stînga 
era peretele stîncos şi întunecat, la dreapta 
un şir de stilpi negri de beton. Largile 
intervale dintre stîlpi erau umplute cu 
scînduri groase, nedate la rindea. Printre 
crăpături pătrundeau slabe dîre de lumină. 

Trenul se afunda tot mai adînc în defileul 
îngust. Acum se vedeau tot mai des echipe 
de oameni, lucrînd la terasament. 

Cînd povîrnişul muntelui deveni mai puţin 
abrupt, au pătruns din nou într-o zonă cu 
zăpadă groasă, imaculată. 

Dar în locurile asupra cărora se abătuseră 
avalanşele, nămeţii erau noroioşi şi plini de 
pietriş. 

— Numai în regiunea Gothard se cunosc 
nu mai puţin de cinci sute de trasee de 
avalanşe — zise domnul bătrîn de lîngă 
geam. In vagon el ocupa locul cel mai bun, 
cu privelişte asupra întregii văi. 

— Se vede cumva Brachen? îl întrebă 
Paolo, plin de nădejde. 


179 


— Ah, tinereţea şi nerăbdarea sînt veşnic 
nedespărţite — răspunse bătrinul domn, pe 
un ton dojenitor. 

— Ei, aş! Dacă aţi vedea-o pe bunică-mea! 
Pe lîngă dînsa eu nu-s decît o biată moluscă. 
Are pe ea o cămaşă de noapte şi o capră 
legată de piciorul patului, pe care din 
plictiseală o tot mulge, iar în timpul zilei 
soarele 


180 


nu i se pare niciodată prea dogoritor, pentru 
că mereu e dornică să mănînce seara brinza 
făcută din laptele de dimineaţă. 

La aiurelile astea, copiii izbucniră in ris. 

— Uite că iar începe lăudărosul nostru — 
vorbi cu glas batjocoritor Herbert Knos. Aş 
vrea să pot şi eu născoci asemenea poveşti; 
dacă m-aş ţine de ele, aş ajunge bogat. 

— Şi pe urmă? Ce-ai face dacă-ai ajunge 
bogat? îl iscodi Paolo. Fac prinsoare că nici 
unul din voi n-are habar ce-ar putea face cu 
bogăţia — se adresă el, provocator, celorlalţi. 

— Asta s-o crezi tu! îi replicară ei. Ştim 
mai bine decît tine. 

— Ei, aş! făcu Paolo în loc de răspuns. Îmi 
inchipui eu  ce-aţi face. Aţi cumpăra 
automobile şi avioane şi aţi face călătorii în 
jurul lumii, v-aţi cheltui toţi banii şi n-aţi 
cumpăra decît ce-i mai bun; duminica v-aţi 
îmbuiba cu tot felul de prăjituri cu frişcă şi 
aţi mînca toată ziua numai fripturi în sînge. 
Nu, aşa ceva nu-i de mine! Eu, dacă aş fi 
bogat, aş începe construirea unei clădiri 
mari, mari de tot, pentru copiii orfani, cu tot 
ce trebuie şi, pe deasupra, cu bazin de înot şi 
cinematograf. Apoi în casa asta mare aş 
adăposti pe cei mai sfrijiţi şi mai părăsiţi 
orfani din cîţi aş găsi. Şi, în sfîrşit, aş pleca 
în Brazilia şi mi-aş cumpăra o bucată mare 
de pămînt; mi-aş face o fermă unde, mai 
tîrziu, să poată veni orfanii din internatul 
meu să lucreze. Cînd om vedea că am 
cîştigat destui bani cu ferma, clădim încă un 


181 


orfelinat şi mai cumpărăm o bucată de 
pămînt în Brazilia. În felul acesta, cu vremea 
am ajunge să construim un oraş întreg, în 
care i-am aduce pe toţi orfanii săraci din 
toată lumea, ca să aibă şi ei o viaţă 
omenească! 

La cuvîntarea asta, cei din jurul lui Paolo 
rideau şi făceau pe socoteala lui tot soiul de 
glume, de care şi vîrstnicii făceau haz. 

Luat peste picior, Paolo se roşi ca focul. 
Ochii săi scăpărară. 

— Să ştiţi că gîndesc întocmai cum o 
spun! le strigă el. Werner e singurul care nu 
mă ia în batjocură. Şi sînt sigur că nici 
bunica mea n-ar ride de mine. Ba, dimpo- 
trivă, sînt încredinţat că mi-ar spune: „Bine, 
băiete! Ideea ta e bună, dar cred că ar merge 
şi fără bazin şi cinematograf!” 

— Paolo — rosti Hutamâki cu un aer foarte 
grav — îi faci cinste bunicii tale, care e o 
femeie minunată! 

— Dar nici n-o cunoaşteţi, domnule 
Hutamâki — făcu Paolo mirat. De bună 
seamă că nu ştiţi cum e bunica mea, şi o 
spuneţi numai aşa, într-o doară. 

— O cunoaştem cu toţii, Paolo, mai bine 
chiar decît dacă am avea-o înaintea noastră 
în carne şi oase. Ne-ai povestit doar atitea şi- 
atitea lucruri despre dînsa. 

— Adevărat? întrebă Paolo luminîndu-se la 
faţă. Vorbiţi serios? Eu... 

Dar fu întrerupt de fluieratul locomotivei, 
anunţînd intrarea trenului într-un tunel. În 


182 


vagon se aprinseră becurile, care nu luminau 
decît foarte slab. Pe zidurile întunecate ale 
tunelului,  pojghiţa de gheaţă  înnegrită 
scînteia aidoma cristalului de rocă. Din loc în 
loc se vedeau deschizături semicirculare. 
Stalactite atîrnau de pereţii de granit, 
picurind şi sclipind în toate nuanțele de 
albastru şi verde. Pe alocuri aceste limbi de 
gheaţă, cu  luciri misterioase, alcătuiau 
adevărate cortine colorate. Astfel că, la 
ieşirea din tunel, lumina zilei le păru tuturor 
nespus de palidă. 

În vale, după cît se vedea în depărtare, 
drumul se-n- tindea de-a lungul rîului, 
dominîndu-l de pe malul uşor ridicat. 

— Priviţi, parapetul e smuls! strigă 
Nikolai. 

Într-adevăr, parapetul negru zăcea în 
zăpadă, ca o minusculă jucărie demontată, la 
cîţiva metri de panta care ţărmurea linia 
ferată. Mici resturi din parapet se mai 
zăreau ieşind ici-colo din troiene. Dădură din 
nou peste o galerie de apărare împotriva 
avalanşelor. De data aceasta era făcută din 
beton şi plăci de fier. Din loc în loc apăreau 
deschizături prin care se vedea valea. 

Trenul cobora mereu. Munţii de pe celălalt 
versant deveneau din ce în ce mai înalţi. 

— Mai avem puţin şi ajungem — zise 
Hutamâki. 

Incă un fluierat de locomotivă — încă un 
tunel, ceva mai scurt decît cel pe care-l 
străbătuseră, dar totuşi destul de lung. 


183 


Cînd ieşiră din obscuritate, Werner îşi 
simţi ochii obosiţi, dureros înţepaţi de lumina 
puternică a zilei. 

— Uite, vezi păsările? întrelbă Paolo. Uite 
cum fac exerciţii de zbor. 

Pe albul coastelor se distingeau foarte clar 
o sumedenie de corbi negri. Făcînd largi 
rotocoale, zburau în cercuri întretăiate, ca 
într-un arabesc. Văzîndu-le zborul, ai fi putut 
spune că însoțeau trenul. 

— Li-i foame — zise Antti, cu ochii după 
corbi. 

— Nu-mi mai vorbi de foame, că-mi vine să 
leşin — suspină Paolo. 

— Nu vrei o prăjitură cu frişcă? 

— Ori poate preferi o fleică în sînge? 
întrebă François. 

— Priviţi mai bine în jos — zise Paolo 
schimbînd vorba. 

Jos, în vale, la mare depărtare de piscurile 
albe ale munţilor, se vedea un avion coborînd 
din înălţimi. 

— Puneţi rămăşag că aruncă saci cu 
alimente? Scria despre aşa ceva în gazetă. 

Şi Paolo, umflîndu-se în pene, scoase din 
bluză un vechi ziar de seară, exemplarul 
acela pe care-l primise cadou în ajun. I-l 
împrumutase  Augustinei  Altschwank să-l 
citească, dar avusese grijă să-l ia înapoi după 
aceea. 

— E pentru prima dată în viaţa mea că am 
un ziar al meu — rosti el, în timp ce 
desfăşura larg foile mari, foşnitoare. Apoi se 


184 


opri asupra unei pagini şi citi: „Guvernul 
Confederaţiei elveţiene (şi glasul său luă un 
ton solemn) este mindru de a putea anunţa 
că aviatorii s-au declarat gata de a face totul, 
contribuind cu oameni şi materiale, pentru a 
veni în ajutorul populaţiei săteşti de la 
munte, care se află ruptă de lumea 
exterioară din pricina ninsorii. 

Nu s-a mai văzut, în întreaga istorie a 
Elveţiei, o asemenea într-ajutorare şi un 
spirit de sacrificiu atît de nobil, dar nu-i mai 
puţin adevărat că niciodată pînă acum 
natura n-a lovit ţara noastră cu atîta violenţă 
şi niciodată pînă acum n-a făcut atitea 
victime”. 

Pe deasupra ziarului, ochii săi îi întîlniră 
pe cei ai lui Werner. Paolo lăsă privirea în 
jos. 

lată că se auzi un al treilea fluierat de 
locomotivă. Trenul înainta acum mult mai 
încet. Se pregătea să intre în cel de-al treilea 
şi totodată ultimul tunel. 

In vagon conversațiile încetară. Cineva, în 
întuneric, desfăcuse pesemne un pacheţel cu 
mîncare, fiindcă se auzi fişiitul unei hirtii 
apoi un plescăit din buze. S-ar fi zis că toţi 
erau atenţi şi ciuliseră urechea la aceste zgo- 
mote. 

Impestriţaţi cu cristale strălucitoare, 
pereţii negri ai tunelului defilau încetişor pe 
dinaintea ochilor. Augustina Altschwank îşi 
suflă nasul. În faţa ei, un copil începu să 


185 


plîngă şi maică-sa îl potoli numaidecît, doje- 
nindu-l. 

— Mai avem doar vreo şapte minute de 
mers, băie- ţelule, şi ajungem — rosti din 
întuneric vocea tînărului Finetti. 

Brusc, frinele trenului scîrţiiră. 

Mătuşa Altschwank se izbi atît de vîrtos de 
peretele despărțitor al compartimentului 
încît îi sări pălăria din cap. Paolo o culese de 
pe jos. 

În înghesuiala generală ce urmă frînatului 
neaşteptat, nimeni, în afară de el, nu 
băgase de seamă că domnişoara Altschwank 
atît de dîrză pînă atunci, plingea pe 
înfundate. 

— Dar nu, nu se poate! rosti el cu hotărire, 
asta nu ajută la nimic. 

Ea îl privi mirată, cu un aer absent. 

— Iată pălăria dumneavoastră, doamnă — i 
se adresă Paolo cu un suris cordial. Şi, 
spunînd acestea, şterse pălăria Augustinei cu 
mîneca surtucului şi continuă: Puneţi-vi-o pe 
cap. Nu s-a întîmplat nimic. 

Trenul se oprise în semiîntunericul de la 
capătul tunelului. 

Toată lumea vorbea deodată. Giuseppe şi 
Paolo în italiană. Finlandezii vorbeau, de 
asemenea, în limba lor. O tăcere 
impresionantă se aşternu în clipa cînd cineva 
deschise uşa vagonului şi un curent de aer 
rece pătrunse înăuntru. 

— Închideţi uşile! rosti poruncitor domnul 
cel bătrîn. 


186 


Puțin după aceea, un conductor de tren 
cu părul cărunt îşi croi, cu greu, drum prin 
mulţimea care umplea culoarul vagonului, 
făcînd în acelaşi timp semne amicale cu 
capul în stînga şi-n dreapta. Făcu gesturi 
liniştitoare cu amîndouă mîinile pînă cînd 
izbuti să mai potolească vacarmul ce 
izbucnise iar. Apoi dădu lămuririle: 

— O mică avalanşă ne-a închis drumul. Nu 
s-a întîmplat nimic grav. Dacă însă printre 
dumneavoastră e cineva care ar vrea să dea 
o mînă de ajutor la deszăpezire, inginerul de 
la căile ferate care călătoreşte împreună cu 
noi ar găsi cîte ceva de lucru pentru fie- 
care. 

Nu mult după aceea cîteva zeci de 
persoane, în cea mai mare parte bărbaţi şi 
băieţi, se adunară în jurul locomotivei. 
Societatea Căilor Ferate prevăzuse toate 
eventualităţile, astfel că se găseau în număr 
îndestulător unelte pentru a putea fi folosite 
toate braţele de muncă ce s-ar fi oferit. 

Inginerul dădu directive oamenilor asupra 
celor ce aveau de făcut. Aveau să se 
folosească de lopeţi, de tîrnăcoape şi de 
topoare. Mulţi dintre ei se apucară de lucru 
cu mîinile goale, ridicînd de pe terasament 
bolovanii şi cră- cile rupte. 

Fusese o avalanşă în toată puterea 
cuvîntului, care a măturat şi a cărat totul, în 
neprevăzutul drum pe care şi-l alesese. Din 
fericire, numai o parte din teribila avalanşă 
se abătuse asupra căii ferate şi noroc că 


187 


mecanicul, zărind din vreme primejdia, 
frinase la timp. 

Zăpada era mai mult neagră decît albă şi 
mirosea puternic a răşină, din pricina 
trunchiurilor de brad, proaspăt smulse din 
rădăcini. 

Nimeni nu mai scotea un cuvînt şi chiar 
Paolo, care robotea alături de Werner, 
vorbea în şoaptă. 

De sus continua să fulguiască şi, în mai 
puţin de un ceas, tot ce se vedea în jur era 
din nou alb, imaculat: dîra avalanşei, imensul 
ei cocoloş de nea, locomotiva, precum şi 
spatele şi umerii celor care lucrau în tăcere. 

Din cind în cînd, feţe îngrijorate priveau 
spre coasta abruptă a muntelui. Cine putea 
şti dacă prăpădul nu va începe iar? Şi cît 
trecuse oare de cînd se aflau acolo? Vor mai 
ajunge ei la Brachen? 

Roţile plugului de zăpadă nu izbuteau să 
facă mare lucru în lupta lor împotriva 
stratului gros de omăt bătucit, din care o 
singură lopată cîntărea cîteva kilograme. 
Inginerul stabilise legătura prin radio cu 
gara Brachen. Un compresor electric era în 
drum spre ei şi douăzeci de oameni din 
echipa de la terasamente se şi apucaseră de 
lucru, de partea cealaltă a avalanşei. 

Se spera ca pînă la prînz linia să fie în 
întregime curăţită. 

Către amiază ninsoarea încetă şi soarele 
se zări printre nori. Acest lucru avu darul 
să mai ridice mora- lul oamenilor, ba unii 


188 


din ei se înveseliră. Werner, care muncea cu 
îndîrjire, ridea de năzbitiile lui Paolo. Tină- 
rul Finetti, circula încolo şi încoace prin tren; 
cu mîna ruptă, nu putea fi de nici un ajutor 
afară. In unul din vagoane, se aşeză pe 
bancă, în faţa  Augustinei  Altschwank. 
Cunoştea prăvălia bătrinei domnişoare de 
mult, de cînd era de-o şchioapă, şi iată că 
acum prăvălia aceea nu mai exista. 

Cînd bătrîna îşi ridică ochii de pe ziarul lui 
Paolo, el i se adresă stîngaci: 

— Nu prea ne împăcăm noi... unul cu 
altul... 

Ea îl măsură cu privirea strecurată prin 
ochelari: 

— Tu ai fost întotdeauna unul din puţinii 
băieţi care nu m-au făcut să mă miînii. Erai 
mereu cuviincios cînd maică-ta te trimitea 
după vreo cumpărătură şi nu făceai glume pe 
socoteala picioarelor mele strimbe. Te mai 
doare mîna? 


189 


Lucrările de  deszăpezire avansau. 
Ajunseseră pînă a stabili legătura eu grupul 
de muncitori care lucrau în partea cealaltă a 
avalanşei şi se putea spune că, practic, 
avalanşa fusese străpunsă. Acum, în dreapta 
şi în stînga şinelor, se ridicau ziduri înalte de 
zăpadă murdară. Ultima porţiune constitui 
însă obstacolul care le dădu cel mai mult de 
furcă: trunchiuri întregi de copaci stăvileau 
drumul, astfel că plugul electric, victorios la 
zăpezi, dar neputincios împotriva buştenilor, 
se întorsese la Brachen. Se înlăturau acum 
ultimele resturi cu ajutorul topoarelor, 
fierăstraielor şi tîrnăcoapelor. 

— Încă o jumătate de oră şi ne vom putea 
continua drumul — glăsui, profetic, bătrînul 
conductor de tren, care împărțea îndemnuri 
şi încurajări în stînga şi-n dreapta, ca un 
general în mijlocul trupelor sale. 

Apoi, deodată — mai devreme chiar decît 
s-ar fi aşteptat cineva — fluierul locomotivei 
se făcu din nou auzit. 

— Ura! Plecăm! chiui Paolo. 

Dar tînărul inginer, care se afla lîngă 
locomotivă, fu de altă părere. Figura îi era 
crispată în chip cu totul nefiresc cînd strigă, 
pe neaşteptate, cu vocea răguşită: 

— Toată lumea în vagoane! Să ne 
adăpostim în tunel! 

Cu toţii se grăbiră să-i dea ascultare, fără 
să mai întrebe de ce, dar pe feţele lor se 
citea groaza. 


190 


Totul s-a petrecut nespus de repede. 
Lucrătorii de linie au sărit şi ei în trenul care 
se îndrepta spre tunel. Oamenii se 
îngrămădeau, care mai de care, să se agaţe 
de scările vagoanelor, ale căror uşi erau încă 
deschise. 

Deodată se auzi o bufnitură asurzitoare, ca 
o teribilă detunătură. Geamurile se făcură 
ţăndări. Fiecare îşi vîri capul între umeri şi-şi 
astupă urechile cu palmele. 

Suflul avalanşei străbătu tunelul ca o 
adevărată furtună. Paolo, cu gura deschisă, 
căzu peste Werner care-l prinse în braţe. 

Dar abia apucase să se facă simțită 
violenţa izbiturii, că totul se şi sfirşise. Aveai 
impresia că din toate piepturile ieşea un 
singur şi adînc oftat de uşurare. Slavă 
Domnului, se aflau adăpostiţi în tunel în 
momentul cînd se petrecuse dezastrul de 
afară. 

După o scurtă tăcere, care fu însă 
mormiîntală, se dezlănţui un vacarm care 
părea alcătuit din toate sunetele pe care le 
poate scoate vocea omenească. Plinsete, 
scîncete, riseţe nervoase şi strigăte de 
bucurie. 

Unii se aleseseră cu nişte zgirieturi, dar, 
faţă de bucuria de a se vedea scăpaţi cu 
viaţă, acestea nu mai contau de loc. 

Augustina Altschwank avea faţa 
însîngerată de cioburile unui geam spart, dar 
zimbea, ţinîndu-şi firea, în timp ce tînărul 
Finetti îi ştergea obrajii. 


191 


Puțin mai tîrziu, veni în mijlocul lor şi 
bătrînul conductor de tren: îşi ţinea la falcă o 
batistă plină de sînge. Trecînd din 
compartiment în compartiment, căuta să-i 
liniştească pe călători. 

Inginerul primise prin radio ordinul de a 
adăposti trenul în tunel, căci de pe vîrful 
Gluckner se declanşase avalanşa Bretschl: 
desigur, cea mai mare parte a acesteia va 
cobori, după toate aparențele, pe făgaşul 
obişnuit spre depresiunea Brachen şi nu va 
prieinui cine ştie ce pagube, dar o ramificaţie 
a acestei avalanşe ar putea rostogoli peste 
linia ferată, acoperind-o. 

Şi iată că tocmai acest lucru se întîmplase: 
o parte din avalanşă acoperise linia, nu 
departe de locul unde abia începuseră 
lucrările de degajare. Mult mai primejdioasă 
ar fi putut fi presiunea aerului. Puterea ei ar 
fi aruncat, de bună seamă, trenul în 
prăpastie. 

— Ei, bravo! iată-ne încă o dată scăpaţi 
doar cu spaima, nu-i aşa? i se adresă 
conductorul lui Paolo, bătindu-l prieteneşte 
pe umăr. 

Cu buzele tremurînde, băiatul făcuse ochii 
mari, nepu- ttndu-şi dezlipi privirea de pe 
batista plină de sînge. Conductorul zîmbi: 

— Nu te mai uita! Batista asta va fi spălată 
în leşie şi se va face iarăşi curată. Dar am 
scăpat ca prin urechile acului. 

Strinse apoi mîna lui Jean-Pierre, întoarse 
capul cu o privire plină de înţeles spre 


192 


Hutamâki, care dădăcea ca o mamă atiţia 
copii, şi se înclină scurt în faţa mătuşii 
Augustina. 

— Cu fiul dumneavoastră alături, se vede 
cît de colo că sînteţi în miîini bune — zise el 
prieteneşte, aruncînd o privire spre tînărul 
Finetti. 

Flăcăul îi răspunse numai cu un suris, 
pentru că nu socotea că era necesar să 
lămurească lucrurile chiar în clipa aceea. 

Auzind vorbele conductorului, Werner se 
simţi ruşinat, şi se grăbi să-şi facă drum, 
printre François şi Peter, ca să se ducă la 
mătuşă-sa. Dar, odată ajuns lîngă dînsa, nu-i 
putea fi de cine ştie ce folos căci n-avea ce 
ajutor să-i mai dea, cu toate că tînărul Finetti 
se grăbi să-i facă loc. 

Conductorul trenului îşi văzu de drum, 
împărţindu-şi noutățile, în stînga şi-n 
dreapta, ca pe nişte pastile tămăduitoare. 

Fusese nevoie de oarecare timp, pînă cînd 
să-nceapă a se întreba fiecare ce se va 
întîmpla de-acum încolo. Se vor mai duce la 
Brachen, cum fusese plănuit? Şi dacă se vor 
duce, ce vor face acolo? Întrebările acestea 
le pusese o singură persoană, pentru că, în 
rest, majoritatea călătorilor se mai aflau încă 
sub impresia bucuriei de a fi scăpat teferi 


193 


şi, de altfel, cu întimplările din ultimele zile, 
se deprinseseră cu toţii să fie răbdători şi să 
aştepte liniştiţi, şi binele, şi răul. 

Viaţa tihnită pe care o trăiseră înainte de 
catastrofă le părea acum tuturor aproape 
ireală şi nespus de îndepărtată. Va mai fi ea, 
oare, ceea ce fusese altă dată? Mulţi dintre 
ei suferiseră atitea pierderi, încît nu mai 
cutezau să se gîndească la o schimbare în 
bine. 


Se scurseră aşa mai multe ceasuri. Lumina 
becului din tavanul vagonului slăbea văzînd 
cu ochii, iar frigul se făcea din ce în ce mai 
simţit. 

— Acumulatorii sînt pe terminate. lată, 
aproape că nu mai au curent — rosti cineva. 

Dar nimeni nu se simţea îndemnat să 
părăsească trenul. Căci afară, chiar la ieşirea 
din tunel, întunericul era şi mai adînc. La 
intervale regulate conductorul trenului îşi 
făcea rondul, trecînd prin vagoane şi aducînd 
celor ce aşteptau cuvinte de îmbărbătare şi 
ultimele ştiri. Dintr-o astfel de ştire călătorii 
au aflat că sosise din Brachen o echipă de 
tehnicieni, pentru a ajuta la curățirea liniei, 
treabă care urma să se desfăşoare de-acum 
încolo la lumina farurilor alimentate cu 
acetelină. 

— De cînd sînt la căile ferate am făcut tot 
soiul de lucrări vorbi conductorul — dar ce 
mi-a fost dat să văd în ultima săptămînă 


194 


întrece tot ce-am văzut în cei patruzeci şi trei 
de ani de serviciu. 

Lui Hutamâki, care îşi îmbărbăta copiii, 
morţi de oboseală şi descurajaţi, bătrinul 
slujbaş îi spuse, în trecere: 

— Avem în trenul ăsta tot soiul de oameni, 
domnule! Într-un vagon lumea se plînge şi se 
tînguieşte, în altul bombăne şi suduie. În 
sfîrşit, mai sînt şi oameni care stau la 
voroavă şi-şi povestesc întîmplări de-ţi fac 
părul măciucă, pentru a-şi depăşi astfel 
teama ce-i stăpîneşte. Dar văd că, cel puţin 
voi, vă păstraţi sîngele rece. 

Matahala de finlandez, stingherit, mormăi 
ceva pentru sine: ştia că lucrurile nu stau 
tocmai aşa. Băieţii lui sufereau de frig; erau 
istoviţi şi flămînzi. Dintre toţi, numai Paolo 
avusese norocul să poată adormi numaidecit, 
sprijinindu-şi capul, ca un copil mic, de 
umărul lui Werner Altschwank. 

Proviziile aduse de echipele de salvare 
fuseseră devorate pînă la ultima îmbucătură, 
cînd deodată Nikolai se pomeni strigînd: 

— Ah, ce-aş mai minca un cîrnat, un cîrnat 
barosan, gras şi zemos, din care să ţi se 
prelingă untura pe bărbie cînd muşti din el. 

— Dacă Nikolai vrea un cîrnat, mie să-mi 
daţi un castron cu ciorbă de carne, pe care 
să plutească ochiuri de grăsime, un castron 
mare, mare.... cât..., în sfirşit să fie cel mai 
mare pe care-l găsiţi. 

Curînd aceasta deveni un joc de-a 
dorinţele. Augustina Altschwank, de pildă, îşi 


195 


dorea să se vadă întinsă in patul care nu mai 
exista. Soldatul cu capul bandajat îşi dorea 
un disc microsion cu muzică de jaz. Cînd veni 
rîndul lui Jussi, acesta se gîndi îndelung, atît 
de mult, că în cele din urmă Franz Finetti 
vorbi în locul său: 

— Eu nu mi-aş dori nimic altceva decît să 
beau ceva fierbinte. 

Atunci sări şi Jussi şi zise: 

— Şi eu! 

În clipa aceea se înapoie conductorul. 

De data aceasta nu venea singur, ci era 
însoţit de micuța Winnifred, englezoaica din 
sala de aşteptare. Fetiţa îl recunoscu 
numaidecît pe Werner. 

— Hello! îi strigă ea amical. 

— Hello! îi răspunse Werner. 

— Am adus-o cu mine — rosti părinteşte 
funcţionarul — pentru că se simte singură, 
sărăcuţa, iar voi aici vorbiţi o grămadă de 
limbi străine. 

— Dar, unde-i tatăl tău? o întrebă Werner, 
silindu-se să vorbească o engleză cît mai pe 
înţeles. 

— O, ce bine că vorbeşti englezeşte — 
exclamă cu uimire fetiţa. 

Chiar la lumina aceea slabă, Werner putu 
desluşi că ochii copilei erau roşii de plins. 

Vrînd să-i facă un loc să se aşeze, îl trezi 
pe Paolo, iar Jean-Pierre alunecă de pe 
genunchiul lui Herbert. Cînd acesta voi să se 
ridice, Hutamâki îl opri: 


196 


— Dacă tot ai ajuns pe jos, rămîii acum 
acolo unde eşti! 

Apoi vorbi fetiţa: 

— Tatăl meu e în echipa care lucrează la 
deszăpezire. I s-a îngăduit să facă parte din 
echipa de specialişti. Ştiţi, tata e ofiţer din 
trupele de geniu — adăugă Winnifred cu un 
uşor accent de mîndrie. 

— Noi tocmai jucam un joc — îi explică 
Hutamâki în englezeşte, limbă pe care 
majoritatea copiilor din satul Pestalozzi o 
înțelegeau. lată care e regula jocului nostru: 
înşirăm, pe rînd, lucrurile pe care le dorim 
cel mai mult în clipa de faţă. Pînă acum s-a 
spus: ciorbă şi cîrnaţi. Acum e rindul lui 
Peter. Hai, Peter, spune tu ce-ţi doreşti! 

— Eu îmi doresc să fie cît mai curind 
vacanţă, să mă văd iar la schi — zise repede 
Peter. 

— Eu aş vrea să-l văd pe Coco — murmură 
Giuseppe. 

Coco era măgăruşul din satul copiilor. 

— Eu îmi doresc vară şi soare. Şi un meci 
grozav de fotbal într-o după-amiază 
călduroasă, în care totul să fie verde şi să nu 
se mai vadă nici cea mai mică urmă de 
zăpadă — zise Nikolai. 


197 


— lar eu aş vrea ca echipa ta să piardă 
meciul acela grozav de care vorbeşti! îl luă în 
ris Jean-Pierre. 

— Atîta pagubă! răspunse Nikolai, cu 
prefăcută indiferenţă. 

Acum veni rindul lui Werner să vorbească. 
El însă tăcea. Toţi ceilalţi îl priveau cu 
atenţie, dar el continua să tacă. Treptat, 
obrazul său se îmbujoră şi băiatul bătu 
nerăbdător din picioare. 

— Nu găsesc nimic ce mi-aş dori — rosti el 
în cele din urmă, cu voce scăzută. 

Paolo văzu mărul lui Adam al lui Werner 
cum se mişca în sus şi-n jos, aşa că nu se mai 
putu stăpîni şi izbucni: 

— Neghiobi ce sînteţi! le strigă el. Ştiţi 
doar cu toţii ce-şi doreşte Werner cel mai 
mult. Ar vrea să aibă iarăşi casa lui în bună 
stare, ca tatăl şi mama lui să mai fie în viaţă, 
iar el să stea la masă cu dinşii ca odinioară. 
Şi-ar mai dori, desigur, să poată tăia lemne 
de foc pentru mama sa şi să mai primească 
de la dînsa cîte o palmă pentru că iar şi-a 
rupt ghetele. Şi-ar mai vrea, de bună seamă, 
ca tatăl său să-l muştruluiască, seara, că a 
venit tîrziu acasă şi să se veselească a doua 
zi cu toţii de cele întîmplate! 

Vocea lui Paolo deveni de o răguşeală 
stridentă.  „Părintele”  Hutamâki întinse 
braţul şi-i puse o mînă pe umăr, dar băiatul i- 
o dădu la o parte şi vorbi mai departe: 

— Cîndva ne-am dorit cu toţii asta, dar e 
mult de atunci. Eu cînd îmi doream 


198 


plîngeam, băteam din picioare şi urlam pînă 
cînd, din cale-afară de istovit, adormeam în 
braţele bunicii. Iar cînd mă trezeam, o luam 
iar de la capăt. Nu ştiu ce-aţi făcut voi în 
vremea aceea, dar se vede treaba că am avut 
cam aceeaşi soartă. Părinţii noştri au murit, 
fie împuşcaţi, fie de boală, fie de inimă rea, 
sau pur şi simplu au dispărut fără să ştim 
cum. E destulă vreme de atunci. 

Şi cu toate acestea, iată că trăim cu toţii 
încă, am prins iar să ridem, să jucăm fotbal, 
să ne pregătim lecţiile şi să ne facem măreţe 
planuri de viitor. Şi... priviţi... acum ne-am 
apucat să jucăm jocuri, ca de pildă ăsta cu 
dorinţele, în care unul zice că şi-ar dori, cel 
mai mult, un cîrnat, altul că l-ar vrea pe 
măgăruşul Coco; şi în tot acest răstimp 
Werner e aici, lîngă noi. Dar lui nu-i arde de 
glume, înţelegeţi voi ce spun? El stă aici şi 
ne ascultă înghițind în sec, înghițind cu 
sughiţuri şi, drept să vă spun, îmi vine să-i 
dau o mamă de bătaie pentru ca, în sfîrşit, să 
plîngă, căci asta i-ar face foarte bine. Plinsul 
e o descărcare şi ţi se pare totul mai uşor 
după aceea. Ar fi bine pentru el să poată 
urla, dar nu o face! El... 

Paolo se opri brusc în mijlocul frazei: 
vorbise atît de tare, încît aproape răguşise 
de tot, dar avea mulţumirea, că obținuse 
ceea ce urmărea. 

Werner, cu coatele sprijinite pe genunchi, 
îşi ascundea faţa în mîini. Plîngea acum în 
hohote şi tot corpul i se cutremura. Micuța 


199 


Winnifred, înspăimîntată îi puse mînuţa pe 
spate şi-l privi pe Paolo cu un aer de reproş, 
cu toate că nu înţelesese o iotă din tot ce 
spusese acesta. 

Dar Paolo părea satisfăcut; scoase un 
oftat, se rezemă de speteaza băncii şi 
murmură: 

— Asta o să-i facă bine. 

În tăcerea aceea lungă care a urmat şi 
care nu era tulburată decît de hohotele de 
plîns ale lui Werner şi de zgomotul paşilor 
celor ce treceau prin vagon, Winnifred rosti 
în cele din urmă, cu vocea ei subţirică, în cea 
mai curată englezească: 

— Şi eu vreau să-mi doresc ceva. Uite, aş 
vrea să am acum aici animalele mele de 
joacă. 


200 


Lacrimile lui Werner se mai potoliră. îşi 
suflă nasul şi-şi şterse ochii, dar nu-şi 
ridică de loc capul din palme. 

— Hans Altschwank era omul cel mai bun 
pe care l-am cunoscut pe lumea asta — zise 
mătuşa Augustina cu o voce fermă, dar care 
tremura puţin. Cît despre mama lui Werner, 
era o nevastă cumsecade şi o bună mamă. 
Odihnească-se în pace! 

Şi se smiorcăi şi ea. Stătea prea departe 
de locul lui Werner, ca să-i poată lua mîna 
într-a ei. De altfel, chiar dacă ar fi putut, n-ar 
fi făcut pesemne acest lucru, pentru că cei 
din neamul Altschwank nu erau deprinşi să-şi 
arate lesne sentimentele. 

În compartiment se făcu linişte. Doar o 
fetiţă mititică întrebă ceva în şoaptă pe 
mama sa, care dădu însă din cap, 
neîncuviinţind. În general, domnea o 
atmosferă de stinjeneală şi fiecare se lăsa 
pradă propriilor sale emoţii. Petrecuseră cu 
toţii atitea zile grele, şi cine ştie ce avea să 
mai urmeze. 

Franz Finetti îşi drese glasul, dar nu izbuti 
să pronunţe cuvintele ce-i stăteau pe virful 
limbii: că Werner se putea bizui pe el — pe 
ajutorul şi prietenia lui. 

În cele din urmă, Takonen Hutamâki fu 
acela care tălmăci în cuvinte gîndurile 
tuturor. Umerii lui Werner se mai zguduiau 
din cînd în cînd, dar nimeni nu-i putea vedea 
obrazul; se putea observa însă că se liniştise 


201 


îndeajuns pentru a pricepe ceea ce i se 
spunea. 

— Nu sînt decît două zile de cînd Werner i- 
a salvat viaţa lui Paolo. Şi tatăl său, şi el au 
făcut de bună seamă pentru noi mai mult 
decît oricare altul, căci ei au fost aceia care 
au venit prin nămeţi să ne caute la cabană şi 
să ne ajute să coborim în deplină siguranţă. 
El a devenit prietenul nostru, al tuturor, 
nu numai al lui Paolo. De 


202 


aceea, la rîndul său, Werner trebuie să se 
bizuie în orice clipă pe ajutorul nostru. Este 
bine că a reuşit să-şi exprime durerea în faţa 
noastră. A fost o greşeală din partea noastră 
că am tăcut şi l-am lăsat singur în 
nenorocirea sa. Ne dăm seama acum că 
întîmplările prin care am trecut ne-au 
prilejuit să ne cunoaştem, şi să ne înţelegem 
mai bine. Dă-mi mîna Werner, vrei? Să ştii că 
nu mai eşti singur. Sîntem cu toţii prietenii 
tăi. 

Şi uriaşul finlandez îi întinse palma sa lată. 

Trecu multişor timp pînă cînd Werner se 
hotări să ridice, la rindul său, capul şi să 
întindă cu sfială mîna. Lacrimile îi mai 
şiroaiau pe obraz, dar acum nu-i mai era 
ruşine. Ba chiar îi apăru pe buze umbra unui 
zîmbet. 

— Mulţumesc mult, domnule Hutamâki — 
şopti el, cu o voce abia perceptibilă. 

Apoi privirea lui se îndreptă spre Paolo. 
Ochii lor se întilniră şi dintr-o parte şi din 
alta avu loc acel schimb de priviri pline de 
înţelegere, care se petrec numai între 
prieteni ce se cunosc de ani de zile. Ochii 
negri ai lui Paolo erau plini de seriozitate, 
dar vocea ii era caldă cînd spuse: 

— Dacă n-ar fi finlandezii ăştia în jurul 
nostru, te-aş lua în braţe şi te-aş strînge ca 
pe un frate, aşa cum facem noi meridionalii. 
Dar dacă aş face cum mă-ndeamnă inima, ei 
ar ride de mine, ca de obicei. Pentru că 
nordicii nu ştiu să-şi dea decît mîna, ca şi 


203 


cînd ar vrea numai să-şi zdrobească degetele 
şi atita tot. 

La aceste vorbe, unii dintre copii pufniră 
în ris: norii apăsători se risipiră, gheaţa se 
sparse. 

Intre timp, în tren se făcuse frig de-a 
binelea. Lampa abia mai licărea. Pe pereţii 
tunelului se vedeau proiectate dîrele 
luminoase ale reflectoarelor cu acetelină. 

„Cîtă vreme va mai dura oare toată 
povestea asta?” se întrebau unii în sinea lor. 
Dar alții puneau această întrebare chiar cu 
vocea tare. 

Răspunsul îl dădu tot bătrînul conductor: 
el hotări că trenul va rămîne noaptea aceea 
în tunel, în schimb refugiații vor fi conduşi 
pe jos, în grupuri, la Brachen. Patrulele de 
schiori, care urmau să-i însoţească, se şi 
găseau în drum spre ei. Aşadar, toată lumea 
trebuia să se pregătească de plecare. 

O jumătate de oră mai tîrziu, toţi călătorii, 
conduşi de soldaţi şi de feroviarii din gara 
Brachen, o porniră la drum într-un lung 
convoi, ce se strecura printre malurile de 
zăpezi, înalte de mai mulţi metri. 

Cînd avură de trecut peste locul unde 
căzuse ultima avalanşă, trebuiră să se caţere 
ca să treacă peste trunchiuri şi crengi de 
copac, dar braţele vînjoase ale soldaţilor 
veneau în ajutor ori de cîte ori era nevoie. 

Ici şi colo rădăcinile încilcite ale cîte unui 
brad uriaş, doborit la pămînt, ieşeau din 
zăpadă, ca nişte arătări amenințătoare. 


204 


Cînd au pătruns în galeria săpată în 
pintecele avalanşei, mersul a devenit ceva 
mai lesnicios, întrucît se aflau acolo oameni 
cu torţe. Werner îl zări pe Bartel Gurtnelli, 
care dădea ajutor lui Johannes Gross şi 
nevestei acestuia, el însuşi purtînd în cîrcă 
pe Veronica Spitz, o fetiţă slăbuţă şi palidă. 
O mai văzu şi pe doamna Râhmi, cu copilaşul 
care scîncea fără încetare. 

Soții Regli cărau amîndoi coşarca aceea cu 
găini, de care nu se despărţeau nici în ruptul 
capului, şi înaintau anevoie, împleticindu-se. 

În contrastul izbitor dintre întuneric şi 
lumina orbitoare a torţelor, feţele acelea atît 
de cunoscute păreau venite de pe altă lume. 

Nu se vorbea deloc. Soldaţii duceau 
brancarde. Win- nifred mergea acum 
alături de tatăl ei, iar Paolo se ţinea 
aproape de mătuşa Augustina, purtînd coşul 
cu pisici, din care, cînd şi cînd ieşea cîte un 
mieunat jalnic. Departe, în urma lor, se 
auzeau vacile mugind, căci fuseseră lăsate 
nemulse în vagoanele reci; nimeni nu 
avusese vreme să se ocupe de ele, totul fiind 
amînat pe a doua zi dimineaţă. 

În spaţioasa sală de aşteptare din gara 
Brachen, călătorii au fost întimpinaţi de 
reprezentanţii Crucii Roşii; acolo se aflau 
rinduite paturi de campanie cu pături şi 
aşternuturi. 

Se instalase chiar şi un post de prim- 
ajutor, iar în aer plutea miros de mîncare 
caldă. Cafeaua era gata făcută, iar pentru 


205 


sugaci şi copiii mici se pregătise lapte. Erau 
acolo braţe primitoare care să poată da 
ajutor la dezechipat, pricepute să mîngiie pe 
cei care simțeau nevoia unei consolări. 

Pentru cei bătrîni s-au pregătit sticle cu 
apă fierbinte, care să le încălzească 
picioarele. 

Cînd nevasta lui Johannes Gross se băgă în 
patul ce-i fusese destinat, murmură cu 
buzele tremurînde: 

— Şi cînd te gîndeşti că în viaţa mea n-am 
avut nevoie să-mi încălzească cineva 
picioarele! 


206 


X 


Cînd se auzi vocea crainicului, 
toți se grăbiră să se apropie 


Brachen era acum suprapopulat. 

Călătorii din trenurile internaţionale, 
imobilizaţi de avalanşe, fuseseră nevoiţi să-şi 
caute adăpost la hotelurile din localitate — 
„Hotel Adula” şi „Hotelul Poştei”. 

Cei evacuaţi din satele amenințate de 
primejdia avalanşelor au fost cartiruiţi pe la 
casele localnicilor. Pînă şi marile săli ale 
restaurantului gării au fost transformate şi 
amenajate ca să poată adăposti refugiaţi. 

Patronul restaurantului — deşi învăţat cu 
ciîştiguri grase — l-a pus de îndată la 
dispoziţia Crucii Roşii, în cadrul căreia, 
personalul de bucătărie şi chelneriţele îşi 
dădeau ajutorul în mod voluntar. 

In sala de aşteptare s-a instalat un aparat 
de radio cu difuzor, pentru ca oricine să 
poată lua cunoştinţă de ultimele ştiri. 


207 


Întinsul peron al gării Brachen, în faţa 
căruia toate trenurile exprese se opreau de 
obicei cîteva minute, era acum gol şi părăsit. 

Se vedea o zăpadă cenuşie printre şinele 
pe care se aflau vagoanele de marfă şi lungul 
tren verde: Lucer- na-Roma, care-şi aştepta 
plecarea de peste opt ore. 

Cîţiva luncţionari în uniformă albastră şi 
cu şapcă neagră circulau prin gară. Dintr-un 
vagon de vite, tras pe o linie secundară a 
peronului acoperit, se auzeau, în răstimpuri, 
mugete prelungi. Trei viței albi îşi scoseseră 
capul printr-o deschizătură şi priveau 
cuminţi la lumea de afară. Greoiul plug de 
zăpadă era şi el tras pe o linie auxiliară şi doi 
soldaţi în salopetă roboteau de zor la 
verificarea sa. 

La ora şapte se primiră primele ştiri prin 
radio. In aşteptarea acestora, un grup de 
evacuaţi, precum şi trei funcţionari din gară 
se adunară înaintea sălii unde se afla 
difuzorul. Din expresul care aştepta în staţie, 
coboriră nişte călători livizi şi somnoroşi 
care se  amestecară printre ceilalți 
ascultători. 

Cîţiva tineri ieşiră să respire aerul matinal, 
rece şi aspru, în contrast vădit cu căldura 
îmbiîcsită ce domnea în sala de aşteptare. Cel 
mai mic dintre ei, un băiat negricios, cu 
părul ca pana corbului, ciufulit şi zburliţ, 
căsca zgomotos. 

Cînd se auzi vocea crainicului, toţi se 
grăbiră să se apropie. Unul singur rămase 


208 


mai în urmă, mulţumindu-se să-i urmărească 
pe ceilalţi cu privirea; ţinînd mîinile în 
buzunar, figura lui exprima un fel de dispreţ 
faţă de agitația din jur. 

El se ţinu tot timpul ceva mai de o parte, 
dar, cu spatele pe jumătate întors, ciulea 
urechea la vorbele ce ieşeau din difuzor: 

„In cursul ultimelor patruzeci şi opt de 
ore, pe versantul nordic al Alpilor, în sudul 
regiunii Gothard şi la Goms, a căzut zăpadă 
abundentă, stratul depus avînd o grosime de 
douăzeci pînă la treizeci de centimetri. 

Pretutindeni unde temperatura oscilează 
în jurul a două grade sub zero, în zonele cu 
presiune atmosferică scăzută, pericolul 
avalanşelor persistă, fiind agravat şi de 
faptul că vîntul suflă spre sud-est. 

Numeroase sate şi văi sînt izolate şi rupte 
de lumea exterioară. Aviația civilă şi militară, 
depune susţinute silinţe pentru a veni în 
ajutorul populaţiei. 

Cooperativa din Davos a cerut, prin 
telefon, aeroportului din Zurich, trimiterea 
urgentă a douăzeci de kilograme de drojdie 
de bere. Un elicopter a îndeplinit această 
misiune şi a lansat în regiunea sinistrată 
preţioasa încărcătură: brutăriile sînt astfel 
din nou în măsură să furnizeze pîinea 
necesară la zece mii de persoane. 

Muncitorii din construcţii, care lucrează la 
barajul Mauvoisin din regiunea Valais, sînt 
de asemenea aprovizionaţi pe calea aerului. 


209 


Piloții din aviația militară au stabilit un 
cod de semnalizare cu locuitorii blocaţi de 
avalanşe, dîndu-le acestora posibilitatea ca, 
prin anumite semne, trasate vizibil pe 
zăpadă, să exprime doleanţele speciale ale 
populaţiei, în afara articolelor de primă 
necesitate. Mari cantităţi de alimente au fost 
paraşutate în cursul zilei de astăzi în valea 
Brachen, care de ieri este complet încercuită 
de cinci avalanşe dintre cele mai mari. 

Traficul feroviar internaţional a fost 
îndreptat pe o rută ocolită şi trece acum prin 
tunelul Simplonului. 

La Santa Maria, în valea Munster, 
locuitorii au scris pe zăpadă, cu litere uriaşe, 
cuvîntul ULEI şi au indicat, cu ajutorul unui 
drapel elvenţian desfăşurat pe sol, locul unde 
încărcătura poate fi lansată din avion. Ca 
răspuns la această cerere, două sute de litri 
de ulei, necesar plugurilor de deszăpezire, 
au fost trimise într-acolo. 

Traficul poştei a trebuit de asemenea să 
fie preluat de către aviația militară. 
Astfel, de la aeroportul militar 


210 


Dubendorf, poşta va fi distribuită în ţară cu 
un avion de tip Ju-52. 

Sacii poştali vor fi aruncaţi de-a dreptul, în 
timp ce pachetele fragile şi medicamentele 
se vor lansa cu paraşutele. 

Nu se semnalează noi victime. Avem în 
schimb amănunte asupra unor operaţiuni de 
salvare: 

La Zuoz, micuțul Peter Casty a fost 
surprins de avalanşă în pivniţă. El se furişă 
sub o laviţă şi strigă de acolo, toată noaptea, 
după ajutor, fără ca strigătele sale să fie 
auzite de echipele de salvare. In cele din 
urmă, adormi. A doua zi dimineaţă, începu 
iar să strige şi de data aceasta avu norocul 
să fie auzit şi scos la suprafaţă. 

La St. Niklaus în apropiere de Zermatt, 
două fetiţe se refugiaseră într-un grajd aflat 
pe un cîmp din afara satului, dar curînd şi 
acoperişul acestui adăpost se  prăbuşi, 
îngropîndu-le sub dărimături. Din întîmplare, 
factorul poştal le văzuse încotro o apucaseră 
în fuga lor şi astfel, după mai multe ore de 
strădanii, au fost readuse la suprafaţă, 
nevătămate. 

La Realp au putut fi salvate douăzeci şi 
una de oi care rămăseseră izolate timp de 
o sută de ore: avalanşa prăbugşise peste ele 
tot fînul dintr-o şură a stînii, astfel că 
animalele n-au avut de suferit nici măcar de 
foame. 

Ni se mai semnalează, între altele, şi o 
operaţiune de salvare de-a dreptul 


211 


extraordinară, petrecută la Urteli. După 
cincizeci şi şase de ore de intense cercetări, 
învățătorul Hans Altschwank şi soţia sa 
Maria au putut fi găsiţi vii şi salvaţi. Cu toate 
că sînt grav răniţi, viaţa lor nu este în 
pericol. Ei au şi fost transportaţi cu avionul 
la Dubendorf. Soții Altschwank îşi datorează 
viaţa perseve- 


212 


renţei echipelor de salvare şi faptului că o 
grindă groasă i-a apărat de presiunea 
zăpezii...” 

Din clipa în care numele Urteli i-a izbit 
auzul, Werner se dădu tot mai aproape de 
aparat, păşind încet, cu paşi şovăitori. 

Oprindu-se în spatele grupului de 
ascultători, se sprijini cu braţele de Antti şi 
Peter. Figura sa deveni de nerecunoscut. 
Scotea nişte sunete slabe, care aduceau a 
scîncet. Cînd se sfirşi comunicatul, sîngele îi 
năvăli în obraji. 

Sta acum nemişcat, ca o stană de piatră, 
cu ochii aţintiţi undeva în zare, căutînd să-şi 
stăpinească bucuria care îl învăluia şi în care 
nu-i venea să creadă. 

Mulțimea se împrăştie. Paolo, care se 
strecurase printre oameni pînă în primele 
rînduri, apăru, ca din pămînt, lingă Werner. 
Pe obraz îi curgeau şiroaie de lacrimi, dar 
gura îi rămînea mută. Nici măcar nu-i luă lui 
Werner mina să i-o sţringă într-a lui. 
Singurul lucru pe care-l făcu, fu acela de a se 
uita lung la prietenul său. 

— Haideţi — spuse Werner cu voce 
sugrumată. 

Băieţii îl urmară. Mergeau acum de-a 
lungul liniei ferate şi se opreau din loc în loc, 
neştiind ce să facă. Deodată Paolo se 
desprinse de cîrd şi începu să alerge. 

Peter şi Antti îi strînseră mîna lui Werner, 
bolborosind cuvinte neînţelese. 


213 


Paolo fugise spre sala de aşteptare unde 
Takonen Hutamâki, în cămaşă, cu mînecile 
suflecate, instalat în faţa unei oglinzi, se 
căznea să se bărbierească. Puştiul îl zgilţii de 
braţ, vestindu-i şoptit, cu voce întretăiată, 
nemaipomenita ştire. 

Finlandezul îşi şterse în grabă săpunul 
de pe obraz şi porni în fuga mare pe 
peron, să-l întilnească pe Werner. 

Cînd îl văzu, Werner se aruncă în braţele 
sale. Hutamäki îl strînse cu dragoste la piept. 

— Werner, Werner, îţi împărtăşim cu toţii 
bucuria! asta a fost tot ce-a mai izbutit să 
rostească. 


Din clipa aceea, Werner se transformă cu 
desăvirşire. Era acum diferit pînă şi de cel ce 
fusese înainte. Bartel  Gurtnelli, care-l 
cunoştea din totdeauna şi care umblase cu el 
la şcoală, sta acum şi se uita la dînsul 
cuprins de uimire: Werner Altschwank 
vorbea acum şi povestea; ridea chiar. 
Werner care, încă din faşe, fusese un taci- 
turn, care se ferea de lume şi se ţinea 
deoparte, cu toate că toţi băieţii din sat îi 
arătau prietenie şi afecţiune, acelaşi Werner 
făcea acum glume şi devenise deodată o 
prezenţă vie pentru toată lumea. 

Privindu-l, aveai impresia că te afli în faţa 
unui om trezit atunci dintr-un somn adînc. 

După ce-l felicită, Bartel continuă să-l 
observe de departe. Nu-i venea să creadă că 
Werner e băiatul acela care o îmbrăţişa pe 


214 


mătuşa Augustina şi-i săruta obrajii scofilciţi 
de pe care se prelingeau lacrimile, aidoma 
unor pîriiaşe gemene. 

Bucuria lui Werner se răsfrinse asupra 
tuturor băieţilor din satul copiilor. Numai 
Bartel avu un suris amestecat cu puţină 
amărăciune: fusese  dis-de-dimineaţă la 
spital, acolo unde se aflau transportaţi toţi 
bolnavii şi răniții, dar nu i s-a îngăduit să 
pătrundă pînă la părinţii săi, astfel că simţea 
acum o îndoită singurătate. 

După mîncarea caldă ce le-a fost împărţită 
la prînz şi asupra căreia Werner se repezise 
ca un lup, Hutamăki porni, în fruntea 
copiilor, să viziteze Brachen, localitatea în 
care se aflau şi din care nu cunoşteau decît 
gara. 


215 


O bucată de drum îi însoţi şi Bartel. 
Soarele strălucea puternic, pînă şi vîntul era 
călduţ, aşa că încălţămintea lor se afunda, 
plescăind, în stratul gros de noroi, amestecat 
cu zăpada murdară, care acoperea strada. 

Brachen era o aşezare mai însemnată decît 
Glarmatt; forfota era aici mai mare, dar 
acum, cu casele acoperite toate de ninsoare, 
el oferea vizitatorului o înfăţişare identică 
altor localităţi înzăpezite. 

Căţăraţi pe un acoperiş, doi oameni se 
căzneau să sfarme în bucăţi mari zăpada 
care se transformase în gheaţă. 

Clopotnița zveltă purta în vîrf o miţoasă 
căciulă albă. 

Străduţele erau strimte şi drepte. Zidurile 
de piatră erau acoperite unele cu o spoială 
de un galben murdar, iar altele cu o vopsea 
decolorată, cenuşie sau roşietică. 

La un colţ de stradă, Bartel ridică mîna: 

— Acum v-am părăsit: mă duc. La 
revedere! 

— Unde vrea să se ducă? întrebă Werner. 

— La spital, la părinţii săi — răspunse 
Peter. 

Werner îl urmări pe Bartel cu privirea, 
fără să scoată nici un cuvînt. Încetul cu 
încetul căpătă conştiinţa faptului că, la 
rindul său, trebuia să-şi facă griji pentru 
părinţii săi, care şi ei erau la spital. Poate că 
şi ei sufereau, poate că şi ei au avut de 
suportat un şoc nervos, ca şi părinţii lui 
Bartel. Dar, în orice caz, părinţi şi fiu, ştiau 


216 


acum fiecare ce s-a întîmplat cu celălalt şi 
că, în catastrofa care avusese loc, ei se 
numărau printre cei care au scăpat cu viaţă. 
Werner scutură hotărît din cap: nu, de 
bună seamă că nu trebuie să-i mai fie frică 
acum. Ce-a fost rău a trecut şi frica trebuie 
socotită definitiv dispărută pentru dînsul. 


217 


Două avioane se roteau, zburînd din ce în 
ce mai jos pe deasupra satului. 

— Facem prinsoare că au să arunce nişte 
lucruri? zise Paolo. Nu vreţi să alergăm pînă 
acolo să vedem despre ce-i vorba? 

Copiii primiră propunerea, dar bineînţeles 
că au ajuns prea tîrziu. Primele pachete 
începuseră să cadă pe cîmp, cînd ei erau 
abia pe la casele de la marginea satului. 

Apropiindu-se, văzură că locul era păzit de 
soldaţi, aşa că trebuiră să se mulţumească 
doar cu o privire de la distanţă. 

Locul paraşutării — o întinsă albie secată 
şi uşor înclinată— era semnalat prin mari 
drapele desfăşurate pe sol. 

Pachetele purtau lungi panglici galbene, 
care înlesneau căutarea lor, căci unele din 
ele se afundaseră adînc în zăpadă. 

Werner zîmbea tuturor celor pe care-i 
întilnea, îi saluta pînă şi pe necunoscuţi şi 
cerceta cu privirea plină de interes satul 
acela, despre care auzise că era mai mare şi 
mai important decît al său. 

— Doar casele de lemn sînt ceva mai 
solide — declară el. Dar tencuiala este 
scorojită. Aşa că tot Urteli rămîne mai 
frumos. 

— Trebuie să vezi într-o zi şi satul nostru 
— zise Paolo. Să vezi ce căsuțe frumoase am 
construit. Vopseaua în ulei este încă 
proaspătă. Case mai frumoase nu găseşti în 
toată Elveţia. 


218 


— Am să merg cu plăcere să-l văd — 
făgădui Werner. 

Pe străzi circulau o grămadă de străini, 
oameni care nu-şi puteau continua călătoria 
cu trenul, multă lume în îmbrăcăminte de 
oraş: femeile în mantouri de blană, bărbaţii 
în haine îmblănite. Pretutindeni întilneai 
soldaţi şi 


219 


voluntari. În mijlocul acestei mulţimi 
împestriţate, ţăranii localnici şi cei de prin 
satele învecinate nu se simțeau de loc în 
largul lor. 

Unii dintre ei sorbeau din ochi tot ce li se 
părea că-i nou sau neobişnuit, alţii însă, cu 
mutre năucite, îşi vedeau de drum şi nu se 
uitau la nimic. 

În sala de aşteptare a gării, Johannes 
Gross şi ne- vastă-sa dădeau pe git, cu vădită 
plăcere, o ceaşcă de cafea. La marginea 
patului lor se găseau coşărcile şi două mici 
baloturi negre. 

— N-am fost niciodată răsfăţaţi ca acum — 
zise moş Gross către Werner, care tocmai 
intra pe uşă. In sănătatea ta, băiete, şi a 
părinţilor tăi. Cred că nici ei n-au motiv să se 
plîngă că nu sînt îngrijiţi ca lumea. 

Bătrinul înălţă ceaşca pînă la buze, făcu un 
semn din cap lui Werner, şi, închizînd ochii 
pe jumătate, sorbi mai departe cu nesaţ, 
înghiţitură cu înghiţitură. 

Cînd sfîrşi, puse ceaşca pe podea, alături 
de cea a soţiei sale. 

— Ia, fii atent, fiule, să vezi cum vin 
numaidecit fetele să stringă masa. Sîntem 
serviţi la fel de bine ca Preşedintele 
Republicii în persoană. Uite, acuma, pri- 
veşte! 

Şi, într-adevăr, apăruse ca din pămînt o 
tinerică drăguță, cu o banderolă albă pe 
braţ, care circula printre paturile de 
campanie, purtînd o tavă. Ea îi făcu lui Wer- 


220 


ner un semn cu capul, care înţelese că-l 
roagă să-i ridice ceştile. Băiatul le ridică 
şi i le întinse cu un zimbet. 

— Nu eşti tu cumva băiatul care...? îl 
întrebă ea. 

— Da, eu sînt — răspunse Werner. 

— Mă bucur pentru tine — rosti fetişcana. 
Nu mulţi se pot lăuda că au avut norocul tău. 

— Şi acum, să vezi cum băbuţa mea şi cu 
mine ne vom mai întinde un pic pe pat şi vom 
mai lenevi în voia cea bună — făcu Johannes 
Gross rîzînd, sprijinit într-un cot. În aceeaşi 
clipă, privirea lui se înălţă fulgerător spre 
tavan exclamînd: Păcat numai că am încă 
urechile prea bune!  Micuţul  Râhmi, 
crezîindu-se acasă, străpunge pereţii cu 
tipetele lui. 

Într-adevăr de sus se auzeau nişte ţipete 
ascuţite  de-ţi spărgeau timpanul. Soţia 
şefului de gară luase copilaşul bolnav să-l 
îngrijească ea, şi mai luase şi cele trei pisici 
ale Augustinei Altschwank. 

— Dar să ne facem că nu-l auzim. La urma 
urmei, e un voinicel — îşi continuă bătrinul 
Gross vorba, frecîndu-şi cu o mînă barba 
aspră, nerasă de cîteva zile. Ei bine! să 
trecem la odihnă! 

Şi făcîndu-i cu ochiul lui Werner, se întinse 
pe pat, cît era de lung. 

Nevastă-sa se şi instalase să doarmă. 
Nemişcată, cu ochii închişi, părea o fiinţă 
sfirşită, de pe urma unei vieţi lungi şi 
chinuite. In patul de alături, mătuşa Au- 


221 


gustina, ţinînd între buzele strînse cinci 
agrafe de păr, îşi aranja coafura, 
pieptănîndu-şi părul cărunţit, acum de 
culoarea sării cu piper, despărțindu-l în două 
cosițe subtiri strînse într-un coc. 

Cînd nu mai avu nici o agrafă îh gură, îi 
spuse lui Werner: 

— Nu te mai zgii atîta la mine! 

El rise şi-i dădu o portocală, pe care o 
cumpărase anume pentru dînsa. 

— E acră, dar sănătoasă, după cum se 
spune — observă bătrina, ca să zică şi ea 
ceva. 

Insă, după culoarea care i se urcă în 
obraji, se vedea bine că-i tare mulţumită, de 
micul dar ce primise. 

Cu puţin înainte de cină, cînd afară se 
făcuse întuneric bine, au mai fost aduşi încă 
nouă refugiaţi proaspeţi: erau oameni din 
Valgretto, un sătuleţ din valea care se 
încrucişa cu depresiunea Brachen, nu 
departe, spre miazănoapte. 

Printre ei se afla şi un băiat de vreo 
unsprezece ani, care plingea de ţi se rupea 
inima. Două femei încercau zadarnic să-l 
liniştească; faţa lor era de asemenea scăl- 
dată în lacrimi şi direle de pe obraji arătau 
că şi-i şterseseră de multe ori cu mîinile lor 
înnegrite de tină. In urma lor veneau doi 
bătrîni, soţ şi soţie, apoi cîţiva bărbaţi 
îngînduraţi şi tăcuţi. 


222 


Au fost numaideciît instalaţi cît mai 
departe de uşă, într-un ungher în apropierea 
filtrului de cafea, care clocotea într-una. 

Li s-a adus de toate: tăvi cu cartofi copti, 
cîrnăciori prăjiţi şi cafea fierbinte în cupe de 
metal. Dar ei erau absenţi, cu privirea stinsă 
şi chiar între ei se uitau numai rareori unul 
la altul. 

Băiatul continua să plingă şi refuza să 
mănînce. Cînd una din femei încercă să-l 
facă să înghită un pic de cafea, scuipă 
lichidul din gură. Cealaltă femeie vru să-i 
scoată pantalonii şi haina, ca să-l culce, dar 
el începu să se zbată, împotrivindu-se. Atunci 
femeile l-au culcat îmbrăcat, izbutind să-i 
scoată doar încălţămintea din picioare. 
Culcat cu faţa-n jos, cu faţa ascunsă în 
palme, copilul plîngea într-una. 

Din cînd în cînd, striga cîte ceva în gura 
mare, ridicînd capul de pe pernă, în timp ce, 
sub pătură, da din picioare cu disperare. 

În jurul său, oamenii cu care venise 
înclinau capul  compătimitor. Ceilalţi 
refugiaţi aflaţi în sală nu puteau 


223 


înţelege nimic din vorbele amestecate şi 
tipetele pe care le scotea. 

Atmosfera de destindere, care abia se 
statornicise după bunele ştiri primite de la 
Urteli, devenise din nou încordată. 

Risetele încetară şi nu se mai vorbea decît 
în şoaptă. 

Paolo, care ardea de nerăbdare să afle 
ce lucru nou s-a mai petrecut, îşi oferi 
serviciile  fetişcanei care se ocupa de 
prepararea cafelei. Dar cum ea nu avea ne- 
voie de ajutorul său, Paolo n-avu încotro şi se 
furişă în cele din urmă într-un colţ, 
ghemuindu-se nu departe de băiatul acela 
nou sosit, care nu contenea cu plinsul. Pe 
neobservate, Paolo se strecură mai aproape 
de dînsul. Cu încetul, şi alţi refugiaţi se 
apropiară de noii veniţi, căci toţi voiau să 
ştie ce s-a întîmplat în valea Valgretto. Şi, 
pină la urmă, aflară: 

Trei avalanşe se abătuseră, una după alta, 
peste aşezarea de acolo. Cînd cea din urmă 
bubuitură s-a stins într-un prelung ecou, s-au 
auzit strigăte de ajutor, care ieşeau din trei 
case. Oamenii de prin vecini începură 
numaidecît lucrările de salvare şi trimiseră 
un schior să ceară sprijin în sat. 

Din aceste case, dintr-un gater şi din cinci 
grajduri, nu mai rămăsese aproape nimic, 
decît doar nişte bucăţi de lemn împrăştiate 
în toate părţile, nişte burlane, resturi de 
mobilier şi fîn risipit peste tot. 


224 


După cîte va ceasuri de săpături, au fost 
scoase la suprafaţă nouă persoane în viaţă şi 
un moşneag mort. Treizeci şi opt de vite au 
pierit înăbuşite sub nămeţi. Trei locuitori n- 
au putut fi găsiţi: aceştia erau tocmai tatăl, 
mama şi surioara băiatului care plîngea. 


225 


Pe el îl surprinsese avalanşa pe acoperişul 
casei, cură- ţind zăpada, şi fusese azvirlit cît 
colo, dar rămăsese nevătămat. 

În faţa primejdiei de a se declanşa noi 
avalanşe, comandantul coloanei de salvare 
primi ordinul de a începe evacuarea. 

Băieţelul din  Valgretto, în culmea 
disperării, refuză să părăsească locul 
catastrofei şi trebui să fie luat de-acolo cu 
de-a sila. După ce s-a dat plecarea, tot 
drumul de la Valgretto pînă la Brachen, 
a strigat necontenit cît îl ţinea gura, că, 
în momentul avalanşei, părinţii săi erau în 
grajd, iar sora lui în şopron şi că nu se 
poate să nu fie şi acum tot acolo. Din păcate 
însă nu mai rămăsese nici urmă de şopron, 
iar grajdul fusese în întregime distrus. 

În jurul grupului din Valgretto se strîingeau 
tot mai mulţi refugiaţi, căci oamenii aceia, 
care la început erau atît de morocănoşi, îşi 
dezlegară limba şi începură să vorbească şi 
să povestească, fără întrerupere, toate chi- 
nurile îndurate. 

Băieţelul, care se chema Klaus Watzig, îşi 
ridica acum din cînd în cînd capul, pentru a 
asculta şi el relatarea întîmplărilor. 

Fără voia lui, ochii săi cercetau în jur, să 
găsească feţe tinere: îl zări chiar lîngă dînsul 
pe Paolo şi, puţin mai încolo, pe Nikolai şi 
Werner. Băieţii se apropiară tot mai mult de 
dînsul şi, în cele din urmă, Paolo se trezi că 
se află aşezat chiar pe patul lui Klaus. 


226 


Nu vorbeau cine ştie ce şi nici chiar Paolo 
nu se arăta prea vorbăreţ. Klaus nu îriceta să 
repete că părinţii săi trebuie negreşit să se 
afle încă în grajd, iar sora sa în şopron. 
Vocea lui era slabă, dar uneori devenea as- 
cuţită şi stridentă, ca aceea a unui copil lovit 
de durere, care mai tremură şi mai scînceşte 
mult timp după ce i-a trecut plinsul. 

— Ei sînt acolo — repeta el stăruitor — şi 
acum n-are să-i mai caute nimeni decît abia 
mîine dimineaţă, după ce va trece îngheţul 
din noaptea asta şi după ce soarele nu va 
mai fi pe partea asta a muntelui. l-am auzit 
cu urechile mele cum vorbeau oamenii din 
echipa de salvare. 

Werner nu se putu stăpini să nu se 
gidească la comunicatul transmis la radio, în 
dimineaţa aceea: ...datorită perseverenţei 
echipelor de salvare... La Urteli, aceste 
echipe şi-au continuat cercetările şi în timpul 
nopţii, la lumina torţelor. Dar pericolul 
avalanşelor nu era pretutindeni acelaşi. Era 
îngrozitor să părăseşti în voia soar- tei nişte 
fiinţe omeneşti, cînd mai exista pentru ele o 
şansă de a mai fi încă în viaţă. „Chiar dacă 
nu există decit o şansă neînsemnată, cît de 
mică — îşi dădu cu părerea Franz Finetti — 
şi ar trebui continuată munca de desză- 
pezire”. 

Ce păcat că sta trîntit pe un pat de spital 
şi nu le putea fi de nici un ajutor. 

Obrazul acela mic şi roşiatic, împroşcat de 
pistrui şi străjuit de un păr hirsut, arăta 


227 


jalnic, în contrast cu perna în carouri 
albastre. 

Ochii săi, ascunşi după nişte pleoape 
înroşite şi umflate, implorau parcă ajutor. 
Dar ce se putea face mai mult, în situaţia lui? 

Se făcuse tîrziu. Hutamâăki îşi adună copiii 
şi le porunci să se culce. Cu toţii ascultară, 
numai Werner mai întirzie puţin lîngă Klaus, 
ghemuit la marginea patului acestuia. 

— Părinţii mei au stat cincizeci şi şase de 
ore îngropaţi sub nămeţi şi totuşi au fost 
salvaţi ieri seară. 


228 


Pe moment Klaus nu răspunse nimic, dar 
pe urmă începu să mormăie ceva ce nu se 
putea înţelege. 

— Ce spui? îl întrebă Werner, aplecîndu- 
se asupra lui. 

— Că-i un lucru foarte bun pentru tine, dar 
nu pentru mine — şopti Klaus. 

— Voiam să spun — reluă Werner — că 
exact acelaşi lucru li se poate întîmpla şi 
părinţilor tăi. 

Klaus dădu uşor din cap; 

— Mama nu-i prea voinică, iar sora mea e 
atît de mititică.... 

— Nu se poate şti niciodată cîte se pot 
întîmpla. Uite, echipele noastre au salvat un 
om care a fost acoperit de zăpadă optzeci de 
ore. 

Klaus îi dădu dreptate, dar pe faţa sa se 
citea limpede îndoiala. 

— Te încredinţez că ceea ce ţi-am spus e 
adevărul adevărat — stărui Werner. Chiar în 
seara asta am auzit vorbindu-se de un bărbat 
care stătuse îngropat patru zile şi jumătate. 
El tocmai se pregătea să plece în California 
şi-şi luase chiar bilet de vapor. După care a 
mai urcat o ultimă dată pe munte pentru a 
griji de vitele tatălui său care-şi aveau 
grajdul acolo. Cînd s-a prăbuşit avalanşa 
peste dînsul, izbuti să apuce o bucată de 
lemn zdravăn şi cu bucata asta de lemn a tot 
scormonit deasupra lui şi, în timp ce scobea 
puţin cîte puţin, călca în picioare zăpada 
care cădea de sus. Cînd în cele din urmă l-au 


229 


găsit în nesimţire după atitea sforţări cîte le 
făcuse, nu străbătuse decît cinci metri din 
tunelul pe care şi-l săpase ca să iasă afară. El 
povestea că, în ultima zi, cînd îl părăsiseră 
puterile, căzuse într-un fel de toropeală şi 
visa că se şi află în California, că avea o 
slujbă bună şi cîştiga o grămadă de bani. 


230 


— Şi trăieşte omul tău? întrebă Klaus, 
făcînd ochii mari. 

— Ei, asta s-a întîmplat acum vreo şaizeci 
de ani. Întîmplarea am auzit-o povestită, 
zilele acestea, de o femeie într-o prăvălie: 
omul era unchiul ei. Aşadar, trebuie să fie 
adevărat, nu-i aşa? 

Klaus se înturnă pe partea cealaltă. 

— Ai nevoie, de ceva? Vrei să-ţi aduc ce-ţi 
trebuie, înainte de a mă întoarce la ceilalţi 
băieţi? îl întrebă Werner în şoaptă. 

Băiatul nu răspunse, ci se mulţumi să-şi 
tragă pătura peste cap. 

Încetul cu încetul o linişte deplină se 
aşternu în marea încăpere. 

Werner se îndreptă spre locul său; 
dormea între Antti şi Paolo, care erau 
amîndoi încă treji. Îşi scoase îmbrăcămintea 
şi se strecură în patul său. Stătu o bucată 
întins pe spate, cu mîinile după cap şi cu 
ochii aţintiţi în tavan. În uriaşa sală nu se 
auzea decît, ici-colo, cîte un zgomot uşor şi 
respiraţia ritmică a celor ce dormeau. Din 
cînd în cînd, se mai distingea cîte o şoaptă a 
celor care încă mai aţipiseră şi scîrţiitul uşii, 
ori de cîte ori cineva intra sau ieşea. In rest, 
totul era liniştit şi tăcut; şi totuşi era greu să 
adormi în atmosfera aceea. 


231 


XI 


Scormoneau şi căutau fiecare cum se 
pricepea 


Werner avea impresia că este treaz de 
cine ştie cîte ceasuri. Se auzea acum un 
zgomot uşor şi regulat, care venea de la 
cazanul caloriferului. Sus, la etaj, alerga 
careva. Copilaşul doamnei Râhmi se apucase 
din nou să ţipe. Cineva scoase un oftat adînc 
şi prelung. Pe măsură ce noaptea îşi 
întindea, peste toţi şi peste toate, profunda 
ei stăpînire, zgomotele deveneau tot mai nu- 
meroase. Paolo se agita şi el mai mult ca de 
obicei. Aruncase de pe el păturile şi se 
răsucea de pe o parte pe alta. Luna 
strălucea, strecurîindu-se prin ochiurile de 
geam, peste care nu se trăseseră perdelele. 

Şi din nou, alte scîncete ajunseră la 
urechea lui Werner; îşi dădu seama că nu 
putea fi decit Klaus. Plinsul era înfundat, 
ca şi cum băiatul şi-ar fi ţinut capul 


232 


băgat sub pătură. Werner simţi cum creşte 
în el neliniştea. 

Deodată, zări, chiar lîngă dînsul, obrazul 
lui Paolo, care-i şoptea ceva. 

— Oare nu putem face nimic? a fost fraza 
pe care o desluşi, în cele din urmă, din 
şuşoteala micului italian. 

— Să facem ce? întrebă, la rîndul său. 
Doar nu crezi c-o să putem merge să săpăm 
noi acolo! 

— Şi de ce nu? zise Paolo. Dacă el ne 
conduce pînă la faţa locului? Într-o magazie 
din gară am văzut nişte prăjini de sondaj. 

— Domnul Hutamâki n-o să fie de acord. 

— Fireşte că nu! Dar dacă doarme, noi îi 
putem trezi pe ceilalţi şi o putem porni 
îndată într-acolo. Afară nu-i prea întuneric, 
căci luminează luna. 

Werner se entuziasmă pe loc. Nimic pe 
lume nu-l putea înflăcăra mai mult decît 
gîndul că trebuie să încerce totul, cu orice 
preţ, pentru a salva pe cei îngropaţi de 
avalanşă. Aici, în sala asta de aşteptare, 
lîncezind pe patul său, avea senzaţia că se 
sufocă. De aceea, ardea de nerăbdare să 
întreprindă ceva, să sape el însuşi, să 
cerceteze, să scormonească pînă cînd va da 
de urma vreunuia care încerca, la fel cum 
încercase şi el, şi tatăl, şi mama sa, 
îngrozitoarea frică de a muri înmormîntat de 
viu în zăpadă. Pe toţi îi încînta ideea că i-ar 
putea găsi şi scoate vii pe părinţii şi pe 
micuța soră a lui Klaus... şi totodată, îi 


233 


muncea gîndul că aceştia vor muri chiar în 
noaptea aceea, dacă nu se va duce nimeni 
să-i caute... 

De bună seamă, Klaus încerca în aceste 
clipe acelaşi sentiment pe care el, Werner, îl 
încercase în ultimele zile. Klaus însă mai 
nutrea speranţe deşi echipa de salvare 
renunţase la căutări! 

Ce-ar fi făcut într-un asemenea caz el, 
Werner? S-ar fi dat cu capul de toţi pereţii şi 
ar fi mers cu căutările pînă-n pînzele albe. 

Dar Klaus n-avea decît unsprezece ani. Pe 
el l-au înşfăcat pur şi simplu şi l-au cărat aici. 
Lui nu-i rămăsese altceva decît să plingă şi 
să bată din picioare. 


234 


Paolo schimbă nişte vorbe în şoaptă cu 
Antti şi iată ca acesta se ridica şl încuviinţa 
printr-un semn. 

— Dar cine ne garantează că Hutamâki 
doarme? murmură Werner cu vocea răguşită 
de emoție. 

— Cît despre asta, lăsaţi pe mine, îmi 
cunosc eu omul. la să vedeţi! 

Nu mult după aceea, se auziră nişte 
gemete stăruitoare. 

— Ah, pintecele meu, pîntecele meu! Ah! 
Vai, văleu, au, au! Ah, nu mai pot! se 
văicărea Paolo. 

Glasul, la început scăzut şi plingător, 
creştea mereu. De undeva, din celălalt capăt 
al sălii, cineva strigă: 

— Linişte! 

O femeie de alături şopti: 

— Pot să te ajut cu ceva? 

Şi numaidecit se auzi răspicat vocea 
reţinută a Augustinei Altschwank: 

— Du-te la closet, băiete! 

— O, nu — se văită din nou, dar mai 
domol, Paolo. Nu-i vorba de asta. Aoleu! Vai 
de mine! Vai! 

O infirmieră de la Crucea Roşie ieşi din 
încăperea care se afla dincolo de tejgheaua 
bufetului şi încercă să se apropie de locul de 
unde se auzeau gemetele. Păşea acum cu 
grijă printre paturi, venind spre ei. Băieţii se 
speriară: ar fi trebuit să le dea prin cap că 
exista acolo şi un serviciu de gardă de 
noapte! 


235 


— O, domnişoară, acum mi-e mai bine, 
mult mai bine — oftă Paolo. O, nu trebuie să 
vă osteniţi pentru mine. Sînt obişnuit cu 
aceste dureri de stomac, căci le am mereu. 
Dar asta n-are nici o importanţă. 

Lui Werner îi fu de-a dreptul ruşine cînd 
infirmiera — o femeie amabilă şi serioasă, 
care de bună seamă era tare 


236 


obosită — se întoarse şi se îndepărtă uşurel, 
în vîrful picioarelor. 

Cît priveşte pe Hutamâki, acesta nu 
dăduse tot timpul nici un semn de viaţă: 
dormea buştean. 

Asta însemna pentru băieţi că nu era nici o 
primejdie şi că puteau trece la treabă. 

Paolo şopti rar, în urechea lui Werner: 

— Vom merge, unul după altul, la closet şi 
nu ne vom mai întoarce. Eu îi înştiinţez pe 
ceilalţi băieţi; tu du-te şi caută-l pe Klaus. 

Antti fu primul care apucă să iasă, pe 
nesimţite, din sală, după care Paolo se 
strecură cu prudenţă, de-a lungul paturilor 
colegilor săi, trezindu-i. Numai pe Peter nu-l 
deşteptă din somn. Era limpede că ajutorul 
lui Hutamâki nu putea lua parte la această 
expediţie. 

Werner aşteptă cîtăva vreme, care-i păru o 
veşnicie. Rînd pe rînd, ca pe nişte fantome, îi 
văzu pe băieţi dis- părind pe uşă. Apoi, cu 
straiele sub braţ, se furişă pînă la Klaus şi-l 
atinse încetişor pe umăr. Micuţul se mai li- 
niştise, dar tresări puternic şi se întoarse 
cînd simţi pe cineva lingă el, astfel că mîna 
lui Werner, care-i căuta obrazul, căzu pe o 
pernă umedă. 

— Ce este? Ce se întîmplă? 

— Sst! şopti Werner, punind degetul pe 
buze. Scoală-te şi vino cu mine! Trebuie să 
ne arăţi drumul care duce sus, pînă la casa 
voastră. Mergem să-i căutăm pe ai tăi. Ştim 


237 


unde sînt ţinute uneltele trebuincioase. 
Haide, cu tine vom fi unsprezece. 

Băiatul se ridică dintr-o zvicnitură în capul 
oaselor, suflînd din greu. Fără să scoată un 
cuvînt, sări din pat, îşi căută bocancii şi se 
grăbi spre uşă, umblind în vîrful degetelor. 


238 


În trecere, Werner apucă un hanorac de 
pe marginea unui pat: proprietarul său 
sforăia de rupea pămîntul. Ce bine-ţi prinde 
cîteodată că atiţia oameni sforăie şi se 
răsucesc în somn de pe o parte pe alta; aşa 
că, în escapada lor, zgomotul pe care-l 
făcură băieţii trecu aproape nebăgat în 
seamă. 

Afară era un frig al naibii. 

— Ţine asta — spuse Werner, aruncînd pe 
umerii lui Klaus hanoracul, mult prea mare 
pentru el. Băieţelul îl trase totuşi peste cap: 
avea un aer grotesc, înveşmiîntat astfel. 

Ceilalţi copii aşteptau lingă magazia de la 
capătul peronului. 

Trei lămpi albastre ardeau sub streaşină şi 
lumina lor, împreună cu cea a lunii şi a 
zăpezii, dădea locului o lucire glacială şi 
fantomatică. Numai micile felinare roşii, 
plasate între linii, aveau o rază caldă, 
liniştitoare. 

Nu se auzea nici un zgomot. 

Înarmaţi cu lopeţi şi prăjini, băieţii porniră 
la drum, cu Klaus în fruntea lor. 

Mergeau în pas grăbit şi zăpada îngheţată 
scîrţiia sub picioarele lor. 

Întregul sat se odihnea, ireal parcă în 
liniştea sa, învelit într-o groasă plapumă 
albă. 

Ici şi colo se zărea cîte o luminiţă, mai cu 
seamă din direcţia spitalului. 

„Ar fi trebuit să-l luăm şi pe Bartel cu 
noi” — îşi spuse Werner. Dar acum, după ce 


239 


străbătuse o bună bucată de drum, 
întoarcere pentru a-l căuta era riscantă. 
— La ce depărtare e locul? întrebă Antti. 


240 


Pînă atunci nimeni nu se gîndise la asta. 

— Dacă ne grăbim, cam la vreo trei 
ceasuri de aici — răspunse Klaus. 

Nu mai semăna de loc cu puştiul care, cu 
puţin timp înainte, bocea în patul său de la 
gară. 

Herbert îi schimbă hanoracul cu al său: 
da, într-adevăr, acesta îi venea mult mai 
bine. 

Klaus imprimă mersului un ritm accelerat 
şi ei înaintau acum cu repeziciune. 

În puţină vreme, satul pe care-l părăsiseră 
se afla mult dedesubtul lor. 

Întorcînd capul, Jussi murmură: 

— E ca-ntr-un vis! 

Nikolai, care mergea alături de el, fu 
cuprins de un uşor tremur. 


Cînd, în sfîrşit, se opriră la locul indicat, 
luna ajunsese foarte sus. Antti făcu un calcul 
al timpului şi stabili că trebuie să fie cam ora 
două după miezul nopţii. Deasupra lor, 
munţii se ridicau drepţi şi majestuoşi. 
Cărarea bătătorită, pe care apucară pentru a 
urca, părea o panglică neagră aşternută pe 
zăpadă. 

La o oarecare depărtare, zăriră nişte 
căsuțe izolate, iar ceva mai sus, abia vizibile, 
nişte grajduri. 

— Aici e — le arătă Klaus. 

— Unde? întrebă aproape într-un glas 
întregul cîrd de copii. 


241 


Nu se vedea nimic deosebit. Toată 
întinderea era presărată de dărimături, borţi 
în zăpadă, grămezi de lemne şi surcele, tot 
felul de mormane întunecate, peste care 
aluneca stranie lumina lunii. 

— Unde? mai întrebară ei o dată. 

— Aici! repetă Klaus cu nerăbdare în glas. 
Uitaţi-vă bine, aici era grajdul şi aici 
şopronul. 

— Cum poţi fi atît de sigur? îl întrebă 
François. Totul se află sub nămeţi. Peste tot 
peisajul este uniform. Nicăieri nici o 
deosebire. 

— Dar e aici! stărui Klaus, de data aceasta 
cu glasul înecat de lacrimi. Nici ceilalţi n-au 
vrut să mă creadă. Au scormonit la 
întîmplare, colo şi colo! 

Spunînd asta, le îndreptă atenţia asupra 
unei bucăţi de teren, acoperit complet de 
zăpadă amestecată cu resturi de dărimături 
şi jalonat cu mici steguleţe. Era suprafaţa ce 
fusese cercetată de către prima echipă de 
salvare care venise la faţa locului. 

Îndată după aceea, însă, le arătă un loc 
ceva mai la stînga. 

— Aici e, aici, aici! 

Bătea enervat din picioare  bătucind 
urmele propriilor săi paşi. Descrise apoi, cu 
anevoie, un cerc larg şi se afundă pînă la 
genunchi în omătul a cărui pojghiţă ceda cu 
un pîriit sec. 

— Ne-ar trebui un cîine — şopti Werner. 


242 


— Cu ce crezi c-ar trebui să începem? 
întrebă Paolo, privindu-l în ochi. 

În lumina aceea, feţele îşi pierduseră cu 
desăvîrşire culoarea. 

— Trebuie mai întîi să cercetăm marginile, 
apoi să sondăm cu prăjinile. Dacă dăm de 
ceva, începem să săpăm. 

Prăjinile lor de sondaj erau grele şi de un 
model vechi, astfel că munca se dovedi mai 
istovitoare decît s-ar fi crezut. Văzuseră la 
Urteli şi la Glarmatt cum procedau soldaţii. 
Ca şi dînşii, băieţii, aşezaţi în rînd unul lingă 
altul, înfigeau prăjina mai întîi lîngă piciorul 
stîng, apoi în zăpada dintre picioare şi la 
urmă lingă piciorul drept. După care, făceau 
încă un pas înainte. 

Era greu să afunzi prăjina drept, ţinînd-o 
vertical, dar şi mai greu era s-o scoţi tot atît 
de drept. Paolo, prea mic pentru o asemenea 
treabă, nu izbutea de fel. 

Toată faţa îi era crispată de efort şi îi 
venea să urle de necaz. 

— E limpede? îi întrebă Werner. Aţi înţeles 
ce avem de făcut? Şi acum, hai, din nou un 
pas înainte! 

Dar era tare greu. Şi apoi, cine le putea 
spune care era adîncimea zăpezii pe care 
trebuiau s-o străpungă? Şi cine le putea 
garanta că locul arătat de Klaus era chiar 
locul cel bun? Ei nu cunoşteau peisajul şi le 
venea greu să creadă că pe aici trecuse o 
avalanşă, căci zăpada era curată, de un alb 
imaculat, fără urmă de pămînt sau de moloz. 


243 


Simţeau acum frigul, înţepîndu-le obrajii. 
Sudoarea curgea şiroaie pe frunţile lor şi-şi 
pierdeau răsuflarea: ritmul în care lucrau era 
mult prea repede. 

Încetul cu încetul, mîinile care ţineau 
prăjinile începură să amorţească. 

— N-avem experienţă — îi şopti Antti lui 
Werner. 

Werner încuviinţă, dînd din cap. De altfel, 
el era acela care muncea cel mai mult. 
Mînuia acum destul de bine prăjina, dar 
treaba mergea atît de încet încît era o 
adevărată caznă. Şi mai trebuia adeseori să-i 
aştepte şi pe ceilalți, care  scociorau 
neîndemînatici, într-unul şi acelaşi loc. 

— Băgaţi de seamă! le strigă el. Dacă 
îndoiţi prăjina, n-o să vă mai puteţi sluji de 
ea. 

Klaus muncea în alt grup decît acela al lui 
Werner. În loc de prăjină, avea un băț lung, 
mult mai uşor, dar totuşi ceva mai scurt 
decît prăjinile. Din cînd în cînd se oprea din 
lucru şi alerga dintr-o parte în alta, ca un 
cîine pe urma 


244 


vînatului. Înfigea băţul cînd ici, cînd colo. 
Procedînd astfel, descria un cerc larg în jurul 
celorlalţi, dar treaba ce-o făcea era prea 
puţin sistematică. Şi asta pentru că era 
nerăbdător să reuşească în timpul cel mai 
scurt. Nu-şi îngăduia nici o clipă de răgaz şi 
ochii săi, dilataţi de strania lumină a lunii, 
aveau în ei o strălucire febrilă. 

Aşezaţi în şir, băieţii străpungeau zăpada, 
sfredelind mici găuri negre, peste care 
treceau cu piciorul, făcînd un pas mai 
departe. Aveau impresia că au scormonit 
cine ştie ce întindere, dar, cînd Werner 
întoarse capul, îl cuprinsa disperarea: nu 
cercetaseră de fapt decît o mică bucăţică şi, 
totuşi, uite cîtă vreme le-a trebuit pentru 
treaba asta! 

Acum luna era drept deasupra culmilor. 
Asta însemna că, în cîteva ceasuri, va răsări 
soarele. Frigul se înteţea; o singură clipă 
dacă te opreai din lucru, asudat cum erai, 
veşmintele reci şi umede ţi se lipeau 
numaidecît de corp. Werner simţi un lung 
fior rece trecîndu-i prin şira spinării. 

Lucrau cu spatele spre pantă, la 
aproximativ cincizeci de metri deasupra văii, 
şi zelul lor era atit de mare încît cei mai 
mulţi dintre dînşii nici nu se gîndeau la 
primejdia unei noi avalanşe. Şi totuşi, la 
drept vorbind, tocmai asta era pricina pentru 
care echipele de salvare îşi încetaseră în 
ajun lucrul. Era adevărat că zăpada se 
înmuiase către amiază, datorită faptului că, 


245 


la acea oră, soarele bătea tocmai în această 
pantă, orientată spre sud-vest. Între timp se 
lăsase ger vreme de mai multe ceasuri şi 
pericolul mai scăzuse. 

Werner nu-şi lăsa nici o clipă de odihnă 
nici lui, nici celorlalţi, nici chiar atunci cînd 
celor mai mici dintre ei le venea să plîngă de 
pe urma îndelungatelor strădanii. 


246 


— Aici! strigă deodată Jussi, care se găsea 
la capătul şirului. Lovesc în ceva. Trebuie să 
fie ceva aici. 

Tremurînd din tot corpul, el scoase prăjina 
din zăpadă, în jurul său, Paolo şi Herbert se 
apucară să sape ca nişte turbati. 

— Staţi! strigă Werner. Trebuie să săpăm 
cu prudenţă. 

Se aliniară din nou în faţa lui Jussi, care nu 
voia să-şi părăsească locul. Şi astfel începură 
din nou, de data aceasta foarte emoţionaţi, 
să găurească stratul de zăpadă. Klaus 
înnebunise de-a binelea şi striga necontenit: 

— Aici e grajdul! De bună seamă, e grajdul 
nostru! Haideţi! Haideţi, ce staţi? Grăbiţi-vă! 

Herbert şi Antti dădură într-adevăr peste 
ceva. Apoi fu rîndul lui Werner să facă 
aceeaşi descoperire. Cine ştie, poate că 
Klaus avei dreptate. Poate că într-adevăr le-a 
arătat locul cel mai bun. 

— Să săpăm — propuse Werner. 

Toţi erau bucuroşi să schimbe prăjina, atât 
de greu de miînuit, cu o lopată, dar, din 
păcate, nu erau decit opt lopeţi. Cei care 
rămaseră fără lopată se apucară să sape cu 
mîinile. Klaus şi pornise la treabă şi 
scormonea acum ca o cîrtiţă, dar de găsit nu 
găsi încă nimic. 

Obiectul de dedesubt, de care se izbise 
prăjina, era acoperit de o pătură de zăpadă 
groasă de mai mulţi metri. 

— Poate să fie şi un copac — zise Werner. 


247 


— Nu, nu sînt copaci pe aici! strigă Klaus 
cu glas piţigăiat. 

— Sau poate nişte unelte, sau vreo 
grămadă de lemne, sau... 

— Toate acestea sînt, în grajdul nostru! 


248 


— Sau cine ştie ce altceva, ceva care să fi 
fost adus de avalanşă — zise Antti. Nu voia 
să-i dea copilului speranţe deşarte. 

Scormoneau şi căutau, fiecare cum se 
pricepea. Nici unul nu sta degeaba, dar unii 
dintre ei erau atît de obosiţi, încît nici nu mai 
vedeau ce făceau. Săpau maşinal, cu ochii 
împăienjeniţi. Werner şi cu Antti erau 
singurii care puseseră niţică ordine în munca 
lor. Dar nu-şi mai dădeau seama dacă 
munceau sau nu pe locul unde, într-adevăr, 
prăjinile lor se izbiseră de un obiect dur. 

Intre timp soarele se pregătea să răsară. 

O plăcută lumină roşiatică apăruse în 
spatele  perdelei de nori vaporoşi care 
acoperea culmile în partea de răsărit. 

La apus, munţii căpătaseră o culoare 
trandafirie, iar cei dinspre răsărit aveau în 
jurul lor un tiv aproape purpuriu. Dar acestui 
lucru nimeni nu-i dădea importanţă: efortul 
acestor lungi ore nocturne fusese prea greu, 
prea istovitor şi prea zadarnic. Şi, cu toate 
acestea, nu le venea să se oprească din 
lucru. Gata-gata să izbucnească în plins, 
continuau să sape cu îndirjire. Paolo şi Klaus 
îşi strigau unul altuia frînturi de fraze 
încurajatoare, în vreme ce pe obrajii lor 
lacrimile îngheţau aproape imediat. 

— Dar se află aici, sînt aici! gemea Klaus. 

Deodată, se auzi din nou tunetul acela, 
care le era acum atît de cunoscut. 


249 


Mai palizi decît erau nu puteau deveni. 
Paolo îşi astupă urechile cu mîinile şi strigă 
tinguitor: 

— Nu vreau să mai aud asta! 

Şi feţele celorlalţi copii erau crispate de 
groază. 

Numai Werner stătea, neclintit în 
aparență, ascultînd încordat. 


250 


— Nu ştiu unde e — zise el în cele din 
urmă cu voce puternică, dar în orice caz nu e 
aici. 

Şi avea dreptate. Valea deveni iar liniştită, 
de o linişte mormiîntală. Dar unde să fi fost? 
De partea cealaltă a văii? Sau pe acelaşi 
versant cu dinşii, dar ceva mai departe? 
Ecoul era înşelător, căci îţi lăsa impresia că 
acest zgomot ca de tunet venea din toate 
părţile, în acelaşi timp. 

— Să săpăm mai departe! îi îndemnă 
Werner. Inainte! Şi chiar dacă nu e decît cea 
mai mică dintre şanse, noi tot nu ne vom da 
bătuţi! 

Rosti aceste cuvinte maşinal, ca pe ceva 
care trebuie ţinut minte necontenit. 

Se apucară deci, fără prea multă vorbă, să 
sape din nou. Klaus săpase atita, încît se 
înfundase pînă peste cap în nămeţi, de nu se 
mai vedea de loc. Cît, priveşte pe ceilalţi, ei 
curăţau acum două şanţuri adînci, care 
străbăteau partea cercetată şi se aflau cu 
toţii adînciţi în zăpadă pînă la umeri. Werner 
ştia prea bine că ar fi trebuit să care de acolo 
mormanele de zăpadă săpată, dar pentru 
treaba asta n-aveau sănii. Aşa fiind, pereţii 
de pe marginea  şanţurilor  creşteau 
neîncetat, ceea ce sporea şi mai mult 
greutatea stratului de nea în locul ameninţat. 

— Werner, n-o să putem continua în felul 
acesta — murmură Antti. 

Werner se îndreptă din şale şi-şi trecu 
mîna peste frunte. Vedea stele jucîndu-i în 


251 


faţa ochilor şi-şi dădea seama că n-ar servi la 
nimic dacă ar închide pleoapele. 

— Ascultati! strigă Jussi. 

Din nou se auzea bubuitul înspăimîntător 
al imenselor grămezi de ninsoare, 
rostogolindu-se spre adîncimile văilor. Dar 
acum oare unde era avalanşa? Priviră în 
jurul 


252 


lor, dar nu văzură nimic. Din toate părţile 
ecoul urla ameninţător. 

Deodată Nikolai le arătă: 

— Uitaţi-vă jos! în partea cealaltă! 

Şi, într-adevăr, drept în faţa lor, blocuri 
grele de  nămeţi se  rostogoleau de-a 
curmezişul pantei lungi. 

Intr-un minut, avalanşa parcursese mai 
multe sute de metri, lăsînd în urma sa o dîră 
murdară. 

lată însă că acum se auzea şi un alt huruit 
îndepărtat Punîndu-şi palmele streaşină la 
ochi, scrutară cerul: soarele era acum 
deasupra munţilor, destul de jos încă, dar 
lumina sa strălucitoare începuse să se facă 
stînjenitoare ochilor. 

Huruitul devenea din ce în ce mai 
puternic; semăna tot mai mult cu un sforăit, 
care creştea în intensitate şi, o clipă mai 
tirziu, două avioane îşi făcură apariţia şi 
trecură destul de jos, chiar pe deasupra 
capetelor lor. 

Paolo urlă cît îl tinu gura şi făcu fel de fel 
de semne: se căţără, slujindu-se de miini şi 
de picioare, pe un parapet de zăpadă, ca şi 
cînd ar fi vrut să se apropie de avioane. 
Dezamăgit de a le vedea cum se depărtează, 
îşi încetini mişcarea braţelor, lăsîndu-le să-i 
cadă moi pe lîngă corp. 

Dar iată că avioanele făcură un rotocol şi 
reveneau acum în direcţia lor, de data asta şi 
mai jos. Acum fu rîndul celorlalţi să strige şi 
să gesticuleze. 


253 


Werner şi Antti ridicară în sus lopeţile. 
Doar Klaus, cu capul ridicat, rămînea 
nemişcat şi abătut. 

Cînd avioanele trecură pentru a treia 
oară pe deasupra lor, aruncară din ele trei 
pachete, agăţate de mici paraşute. 

Băieţii alergară prin nămeţi pînă la locul 
spre care paraşutele coborau  încetişor. 
Lungi panglici galbene fluturau în aer 
deasupra pachetelor. Dintre acestea, unul 
singur — cel mai greu — se afundă atît de 
adînc în zăpadă încît trebuia să fie scos. 

— Să le cărăm pe toate la Werner — strigă 
Paolo, răsuflînd din greu şi tîrînd prin zăpadă 
care-i ajungea pînă la genunchi ultimul şi cel 
mai greu pachet, pe care pentru nimic în 
lume nu l-ar fi lăsat în seama altcuiva. Glasul 
său căpătase un sunet ascuţit, care 
străpungea valea, revenită, de altfel, la 
liniştea de mai înainte. Numai un ecou înde- 
părtat mai repeta şi acum: ...erner ...erner! 

Veniră deci, dintr-o parte cu un pachet, 
Jussi şi Giuseppe, iar dintr-alta Nikolai, 
Herbert, Martin. François alerga şi el în 
urma lui Paolo. Toţi înotau prin zăpadă pînă 
la genunchi. 

Deschiderea pachetelor n-a fost o treabă 
uşoară. Sîrme groase de fier legau pinza 
cenuşie de sac în care erau învelite. Dar, 
pînă la urmă, cuțitul de buzunar al lui Antti 
făcu minuni. 

— Piine! strigă François. „Du pain, du 
pain!” repetă el, de data aceasta în franceză. 


254 


După care îi dădu un ghiont lui Jean-Pierre 
şi, apucîndu-l de umeri, îl răsuci de trei ori în 
jurul său. Dar deodată, zărindu-l pe Klaus, 
tăcu şi-şi lăsă colegul din strinsoare. Cu 
braţele în jos, mormăi ruşinat: 

— Asta pentru că mi-e tare foame. 

Fără să scoată un cuvint, cei unsprezece 
băieţi priveau la cele zece pîini rumene şi 
lucioase. Nici unul nu întinse mîna, pînă cînd 
Antti nu le-a tăiat în bucăţi groase, 
împărțindu-le. Nici chiar Klaus nu făcu 
nazuri şi-şi primi cuvenita bucată de pîine. 
Dar nu prea îi tihnea; privind la ceilalţi, 
rupea din ea cu dinţii nişte îmbucături mari, 
pe care, în graba lui, le înghiţea cu noduri. 
Acum nu mai plingea; privea doar ţintă 
undeva în faţă. 


255 


Cel de-al doilea pachet conținea 
medicamente, pansamente şi vată, cîteva 
sticluţe de iod şi calmante. Acesta fusese 
deschis de către Antti împreună cu Werner. 
Cum nu ştiau ce să facă cu conţinutul, 
închiseră pachetul la loc, cu grijă. 

Al treilea pachet şi cel mai greu conţinea 
alimente: un sac de zahăr, o cutie de cafea 
măcinată, şase cutii de conserve de carne şi 
şase cutii de fasole albă cu sos de roşii. 

— O, sos de roşii! strigă Paolo încîntat. 
Antti dă-mi cuţitaşul; pe lîngă lamă are şi un 
deschizător de cutii. Să vedeţi cît de bine o 
să lucrăm după ce vom fi mîncat bine. Daţi- 
mi numai niţică fasole cu sos de roşii şi am 
să muncesc ca o furnică, ce şi-a pus în gînd 
să se mute. 

— Şi cum ai să încălzeşti fasolea bodogăni 
Martin,  aruncîndu-i micuţului italian o 
privire chiorişă; dintre toţi băieţii, el avea cel 
mai mult de îndurat de pe urma 
neastimpăratului de Paolo. 

— Dar, ia spuneţi-mi, unde este cuţitaşul 
meu? întrebă Antti. Nu-l mai am. L-ai luat tu, 
Paolo? 

— Eu? Eu l-am pus aici — răspunse Paolo, 
arătînd spre o bucată de pînză de ambalaj. 

Căutară peste tot, dar degeaba. 

— Trebuie să fi căzut în zăpadă — se 
văicărea Paolo. O, Antti, şi ce frumos 
cuţitaş era! Am să-ţi cumpăr altul la loc, de 
îndată ce-am să pun deoparte banii tre- 
buincioşi. 


256 


— Numai că asta nu ne încălzeşte cu 
nimic, fiindcă briceagul ne trebuie acum — 
bombăni iar Martin. 

Se uitară pe jos, dar zadarnic; prea multe 
picioare călcaseră între timp zăpada. 

— N-are nici un sens să ne pierdem timpul 
să mai căutăm — hotări Werner. 

Klaus, care stătea puţin mai de o parte, 
ridică brusc capul şi-i aruncă o privire care-l 
pătrunse pînă-n inimă. 

— Nu asta am vrut să spun — se corectă el 
cu grabă. De bună seamă că vom continua 
să-i căutăm pe cei îngropaţi! 

Klaus voi să-i dea un răspuns, dar nu 
apucă fiindcă, în aceeaşi clipă, un alt tunet 
ameninţător — foarte înăbuşit din pricina 
distanţei — se făcu din nou auzit. 

Cu capul ridicat, băieţii ascultau. Numai 
Klaus murmură ceva cu o voce stinsă. 

— E mult mai departe — zise Antti. 

Dar abia fură pronunţate aceste vorbe că 
se auzi iar o bubuitură atît de aproape de ei, 
încît toţi duseră mîinile la urechi sau îşi 
acoperiră faţa, ghemuindu-se, cu capul băgat 
între umeri. 

— Du-te de-aici! Du-te! urlă Paolo. Nu veni 
aici, nu aici! 

Sărmană făptură omenească, cum se 
răzvrăteşte ea împotriva titanicelor forţe ale 
naturii. Şi cît e de slab glasul său, ridicat 
împotriva noianului de lovituri, ce se abat 
fără cruţare! 


257 


În clipa următoare fură aruncaţi în stînga 
şi-n dreapta, ca şi cum ar fi fost loviți de un 
pumn gigantic. Încercară să fugă, care 
încotro apuca, tremurînd şi ţipînd, dar tăcură 
imediat, cînd îşi dădură seama că totul 
trecuse. Tuşeau acum şi scuipau omătul care 
le intrase în gură. Jean-Pierre şi Martin 
aveau obrajii zgiriaţi şi însîngeraţi, iar 
Herbert se ţinea de braţ, strimbîndu-se de 
durere. 

— Puțin a lipsit... — bolborosi Paolo, 
recăpătîndu-şi răsuflarea. Dar ceea ce-a fost 
rău a trecut, şi numai pentru că în clipa asta 
s-a rugat nonna mea pentru mine. 

François, care stătea în genunchi, întinse 
braţul: 

— Priviţi, colo jos! 

Sub ei, la mai puţin de cincizeci de metri, 
ceva schimbase înfăţişarea peisajului. 
Avalanşa transformase pe loc contururile 
văii. Zăpada mai zbura încă prin aer, un 
copac fusese smuls din rădăcini, iar ramurile 
sale rupte şi împrăştiate. Apoi din nou se 
aşternu tăcerea. 

— Cred că mi-am fracturat mîna — zise 
Herbert. 

— Nu mai pot — se tînguia Jussi. Vreau să 
cobor. N-are nici un rost să săpăm în felul 
acesta. 

— la să vedem ce ai — spuse Werner, 
îndreptindu-se spre Herbert. 

Băiatul făcu şi el doi paşi în întimpinarea 
lui, clă- tinîndu-se. Werner se uită la braţ, 


258 


dar nu îndrăzni să-l atingă: braţul şi cu 
antebraţul făceau un unghi ciudat. 


— Poate că-i numai o scrintitură — zise 
Werner — sau poate că ai cotul scos din 
încheietură. 


Herbert strînse dinţii. 

— Aş vrea să cobor cu cineva la un doctor 
— ceru el. Cu Jussi, dacă vrei: uită-te la el, 
geme ca şi cînd l-ar jupui cineva de viu! 

Werner nu spunea nimic. Acum toţi erau 
întorşi cu feţele spre el: toţi îl socoteau, în 
chip firesc, conducătorul lor. Privirea lui 
Klaus se plimba de la unul la altul. Oare 
chiar au de gind să hotărască încetarea 
lucrului? Să fi fost toată această caznă 
inutilă? Va fi oare silit, încă o dată, să-şi 
părăsească în voia soartei, lăsîndu-i fără nici 
un ajutor, pe tatăl său, pe mama sa şi pe 
Marielli? 

— N-am să plec de-aici — strigă el. N-am 
să plec! Asta ca s-o ştiţi! 

— Nici eu nu plec de-aici — decise Werner. 
Cine mai vrea să rămînă? Dar vocea sa era 
descurajată şi el se uita cu prea puțină 
nădejde la cercul de fețe cu privirea fixă, 
care-l înconjura. 

— Şi eu rămîn — zise Antti. 

— Eu am să-l însoțesc pe Herbert — 
anunţă Martin, dar întorcîndu-şi obrazul ca şi 
cum i-ar fi fost ruşine. 

— Eu rămîn — hotărî Giuseppe. 

Se putea vedea bine pe faţa lui cît efort 
interior îl costa această hotărire. 


259 


— Dar Jussi? Şi François şi Jean-Pierre? Şi 
Nikolai? întrebă Werner. 

Încerca să-i scoată din starea de încordare 
în care se aflau, dar nu îndrăznea să-i 
îndemne să rămînă: prea era periculos. Jussi 
fusese atît de îngrozit de avalanşă, încît 
căzuse în genunchi şi gemea înfundat. 

— În orice caz, Jussi coboară — hotărî 
Antti pentru tinărul său compatriot. El mai 
are un frate şi două surori în Finlanda şi o 
bunică, la fel ca Paolo. Cît despre mine, eu 
sînt singur şi asta-i cu totul altceva. Dacă aş 
fi în locul tău, Werner, m-aş gîndi de două 
ori, înainte de-a lua o hotărire: nu uita că tu 
ţi-ai regăsit tatăl şi mama. 

— Da, dar numai pentru că alţii — fără să 
stea pe ginduri — i-au căutat timp de 
cincizeci şi şase de ore. Dacă aceia s-ar fi 
gîndit de două ori, aş fi fost de bună seamă 
un orfan acum, ca şi voi. Dar eu am învăţat 
măcar ce simte un orfan, aşa că n-am să-l las 
singur pe Klaus. 

Vorbind, nu privea la nimeni, nici chiar 
spre Klaus: se temea ca nu cumva vreunul 
din ei să vadă frica din ochii săi. Inainte 
vreme el nu cunoscuse şi nici nu-şi putea 
imagina groaza celor îngropaţi de nămeţi, 
acum însă o cunoştea prea bine. De altfel, nu 
era singurul căruia îi era frică. Paolo rosti cu 
o voce ascuţită, care mai purta încă în ea 
urmele spaimei: 

— Rămîn şi eu. Nu vă slujesc la mare 
lucru, pentru că sînt mic şi fricos ca un 


260 


iepure, dar nu vreau să mă tîrăsc ca un laş. 
Nici Klaus nu-i mai mare decît mine. Unde 
sînt cutiile de fasole cu sos de roşii? 

Puternicul suflu de aer care trecuse peste 
ei răsturnase totul cu susu-n jos. 

Paolo se apucă să adune tot ce se mai 
putea găsi. Ceilalţi nu-l băgau în seamă: 
priveau crispaţi la François şi Jean-Pierre 
care şuşoteau ceva în franceză, cu mare 
repeziciune, făcînd gesturi agitate. 

Nikolai era singur, puţin mai de o parte. 
Nici el nu luase încă nici o hotărtre. 

Pentru a mai destinde puţin atmosfera, 
Antti tăie din pîine şi începu să o împartă 
băieţilor. Cei mai mulţi se şi apucară să 
mănînce imediat, ca nişte automate, căci le 
era foame. Dar lucrul cel mai rău care-i 
chinuia era setea. 

Francezii păreau să fi ajuns la o soluţie. 

— Vom trage la sorţi! zise François. Jean- 
Pierre vrea să răminem, iar eu vreau să 
plecăm, dar ne vine greu să ne despărţim. 
Antti, rupe tu o bucată de piine în două şi 
tine jumătăţile ascunse la spate. Care o va 
alege pe cea mai mare, cîştigă, iar celălalt se 
supune. 

Antti se execută. François fu acela care 
puse mîna pe bucata mai mare de piine: prin 
urmare, soarta a stabilit ca amîndoi să plece. 

Nu mai rămînea decît Nikolai. 

— Aş fi vrut să cobor şi eu — rosti el rar şi 
cu oarecare ezitare — dar asta înseamnă că 


261 


voi rămineţi aici prea puţini; aşa că stau cu 
voi! 

Paolo sări de gitul lui, ca o pisică: 

— Eşti grozav, Nikolai! Ah, drăguţule, nu 
m-aş fi aşteptat niciodată să aud aşa ceva din 
gura ta. De unde se vede că dracul nu-i chiar 
aşa de negru cum e zugrăvit. Pun prinsoare 
că, rămaşi în şase, acum cînd soarele 
străluceşte atît de frumos şi cînd avem 
burţile potolite, vom lucra mult mai repede 
decît înainte, cînd, s-o spunem drept, 
cam 


262 


băteam pasul pe loc. Poftim, plecaţi, dacă 
vreţi! spuse el, făcînd un semn către cei cinci 
băieţi care voiau să plece. 

— Ţine-ţi pliscul! îi porunci sec Antti. Şi ei 
s-au chinuit toată noaptea ca şi noi, iar 
Herbert nu şi-a rupt mîna din plăcere. 

Herbert, cu obrazul alb ca varul, îi aruncă 
lui Paolo o privire furioasă. 

— Ai dreptate — recunoscu acesta, smerit. 
Dar, totuşi, trebuie să plece cît mai curînd. 
Altfel mă tem că... plec şi eu cu dînşii — 
adăugă el, cu ochii lăsaţi în jos. 

Cei cinci băieţi, care urmau să coboare, 
plecară. 

Cei rămaşi priviră îndelung la tovarăşii lor 
care se îndepărtau, fără să facă vreun gest. 
Numai Paolo le făcea semne de adio, agitînd 
lopata în direcţia lor. 

— Spuneţi-le celor de jos să vină să ne 
ajute! le strigă el. Apoi întorcîndu-se spre 
Antti şi Werner: François şi Jean-Pierre sînt 
gata să ia cearta lor de la capăt. 

Dar ceilalţi nu-l mai ascultau: ei îşi 
începuseră lucrul. Nikolai apucă şi el o 
lopată. Klaus scormonea de mult, ca o cîrtiţă. 

— Prin urmare, fără fasole!... mormăi 
Paolo. Şi începu să sape de mama focului. 
„Eşti un prost, Paolo — îşi spunea el în sinea 
sa, în timp ce săpa cu buzele strînse. Eşti 
nebun. Ar fi trebuit să cobori şi tu, prostule. 
Ai fi fost repede din nou în patul tău, ai fi 
băut cafea caldă şi ai fi putut lenevi în voie. 
Ai fi putut trage un somn grozav şi ai fi visat 


263 


lămii în floare. Oricum, în tot timpul acesta 
ai fi putut face altceva decît să scociorăşti în 
blestemata asta de zăpadă, nesuferită şi 
rece...” 

Cu gîndurile astea în cap, săpa mereu, 
îndîrjit, dezlănţuit. Şi cum era tare ostenit, 
cădea adesea în genunchi 


264 


în groapa săpată de el, care era acum destul 
de adîincă. Miîinile sale se crispau cu furie pe 
coada  lopeţii. Uneori, lăsînd lopata, 
scormonea zăpada cu degetele, pînă cînd 
simţea că nu mai poate de durere. Din cînd 
în cînd, chircindu-se şi lăsîndu-şi capul pe 
genunchi, plîngea pe rupte. În neputinţa lui, 
izbea cu ciudă cristalele de zăpadă 
îngrămădită şi întărită, neţinînd seama că se 
răneşte. Epuizarea fizică îl făcea să-şi piardă 
raţiunea. Avea parcă o piclă neagră în faţa 
ochilor, dar săpa mai departe, săpa cu lopata 
sau cu mîinile, cu o îndîrjire sălbatică. 

— Sînt oameni dedesubt, oameni, oameni! 
gemea el şi lucra înainte. Auzi tu, zăpadă 
spurcată, sînt oameni pe care tu i-ai îngropat 
de vii! 

Se minima singur cum de se face că el, 
Paolo Fan- fonetti, deşi mic, îndrăzneşte să 
blesteme zăpada, să amenințe munţii, pe 
care, de multe ori, omul nu izbuteşte să-i 
înfrunte. 

Şi tocmai în momentul în care se simţea 
copleşit de nemiloasa vigoare a gheții care-l 
înconjura din toate părţile şi-l ţinea strîns ca 
în nişte chingi, tocmai în momentul acela, 
mîna sa dreaptă se lovi de un obiect dur, 
colţuros. 

Căută numaidecit să lărgească gaura cu 
degetele, dar nu izbuti. Marginile gropii se 
întăriseră în cîteva secunde. Dintr-o săritură 
fu în picioare şi apucă iară lopata. Nu-i strigă 
pe ceilalţi, ci săpă mai departe singur. 


265 


Foarte curînd, dădu peste ceva de lemn. 
Săpă înainte: era, un colţar în care se 
întilneau două birne şi care putea fi foarte 
bine o bucată de acoperiş. 

Abia acum, în sfîrşit, Paolo se ridică drept 
în picioare. Dar oricîtă bunăvoință ar fi avut, 
nu putea vedea peste marginea înaltă a 
gropii pe care o săpase. Cînd vru să strige, i 
se păru că buzele sale refuză să-l asculte şi 
abia izbuti să scoată un biet sunet 
imperceptibil. Giîtul îi era uscat ca o piele 
tăbăcită. 

Cu multă caznă ieşi din groapă şi stătu o 
bucată aşa, ghemuit pe marginea ei. Făcu 
semne cu mîinile şi strigă: 

— Am găsit ceva! Klaus, Werner, Antti, 
veniţi încoace! 

Vocea lui, de obicei atît de ascuţită şi 
obraznică, acum aproape că nu se mai auzea. 

Miraţi, ceilalţi ridicară capul şi priviră într- 
acolo. La început nu pricepură prea bine ce 
vrea Paolo să spună, nevenindu-le să creadă 
că strigătul lui poate să însemne ceva serios. 

Werner sosi cel dintii la faţa locului. Klaus 
părea că nu mai vede şi nu mai aude. Cînd fu 
condus la locul săpăturii, era cu desăvîrşire 
absent la ce se petrece. Dar cînd văzu bucata 
de acoperiş descoperită de Paolo, scoase un 
țipăt scurt, ca un animal speriat. Sări ca 
năuc în groapă şi se apucă să scormonească 
cu febrilitate. De vorbit, nu vorbi nimic. 

Tot săpînd, curind găsiră o mulţime de 
bucăţi de lemn. Apoi dădură chiar peste o 


266 


parte întreagă de acoperiş şi peste un stilp 
cu crestături. 

— E şopronul! murmură Klaus cu o voce 
abia auzită. Nu e grajdul. 

Or, aşa cum le spusese, micuța lui surioară 
se afla în şopronul acela. Fetiţa se chema 
Marieli. 

Adunîndu-şi ultimele puteri şi ghidaţi de 
instinct, băieţii continuau să dea la o parte 
dărimăturile.  Răsuflarea lor era acum 
şuierătoare. Pentru o clipă, crezură că 
treaba se va sfirşi repede, dar încetul cu 
încetul îşi dădură seama că-i aşteaptă încă 
multe ceasuri de muncă şi nu se ştie dacă 
vor avea puterea să o scoată cu bine la 
capăt. Oricum, 


267 


trebuiau să aibă grijă ca şopronul să nu se 
prăbuşească din locul în care se afla 
răsturnat, căci, dacă Marieli mai trăia, asta 
ar fi însemnat pentru ea, în mod hotărit, 
moartea. 

— Nu trebuie să stăm cu toţii grămadă în 
acelaşi loc — îşi dădu cu părerea Antti. 

— Nu mai pot — zise deodată Nikolai cu 
un lung oftat şi se opri, doborit de ameţeală. 

Werner îl zgilţii puţin, dar fără nici un 
rezultat. 

— Ascultaţi! strigă deodată Paolo, cu o 
voce şi mai răguşită. Ascultati! 

Toţi se opriră din lucru şi ciuliră urechea. 
Cineva striga. Era un glas limpede de 
bărbat, care răsuna în vale: 

— Uhuu —uhuu, — u — u! 

— Sosesc! Uite-i că sosesc! strigă Paolo în 
culmea fericirii. 

Cu toţii săriră într-o clipă din gropi şi 
escaladară zidul de zăpadă. Singurul care 
rămăsese întins, fără să poată face vreo 
mişcare, fu Nikolai. 

Băieţii abia de se mai puteau ţine să nu 
cadă. Îşi mişcau încet picioarele şi mîinile 
amorţite care îi dureau şi priveau în jurul lor, 
cu ochii împăienjeniţi de oboseală. 

— Uite-i colo! strigă Werner cu mîna 
întinsă. 

Pornind din fundul văii, un şir de puncte 
negre înainta încet spre ei: era coloana de 
salvare, echipa care venea să-i înlocuiască. 


268 


De-acum încolo lucrul va merge mult mai 
repede! 

Paolo căzu în genunchi, mulţumind tuturor 
sfinţilor din calendarul bunicii sale. 

Îi porunci şi lui Antti: 

— Roagă-te, păginule, roagă-te, ca fetiţa 
să fie încă în viaţă! 

— Uhuu-uhuuu-u-u! se auzi iarăşi din 
depărtări. 

Încet de tot, Werner îşi scoase căciuliţa de 
lînă şi, tot aşa de încet, începu s-o fluture 
deasupra capului. Auzi iar lîngă el vocea lui 
Paolo: „Roagă-te, să fie în viaţă”. Lăsă 
braţele să-i cadă de-a lungul corpului şi stătu 
nemişcat. Oare o dorinţă arzătoare, dar 
mută, nu-i şi ea o rugăciune? 

Dar gîndul acesta rămase fără răspuns. 


269 


XII 


Pe micuța Marieli au scos-o nevătămată 


Pe micuța Marieli au scos-o nevătămată 
din ruinele şopronului. Dar trupuşorul ei era 
atit de alb, de ţeapăn şi de lipsit de viaţă, că 
atunci cînd au văzut-o, dusă pe braţe de un 
soldat, băieţilor nu le venea a crede că va fi 
cu putinţă să se facă ceva ca fetiţa să 
trăiască. 

Lui Werner i se puse un nod în gît, iar pe 
Paolo îl podidiră lacrimile în faţa acelui 
obrăjor palid ca de ceară, lipsit de expresie, 
cu ochii închişi, cu cearcăne vineţii şi cu 
buzele fără nici o picătură de sînge în ele. 

— E drăguță! murmură Paolo. Werner însă 
nu-i putea răspunde. Gîndul că fetiţa a fost 
găsită, datorită eforturilor făcute de ei în 
cursul nopţii, îl făcea să fie cuprins de un 
sentiment de bucurie amestecat cu suferinţă, 
care-l împiedica să vorbească. 

Paolo, dimpotrivă, era liniştit de parcă i s- 
ar fi luat o piatră de pe inimă. 


270 


Werner se întoarse către Klaus. Bietul 
copil! Mai înainte ca soldaţii s-o fi adus la 
suprafaţă pe surioara sa, el  leşină, 
prăbuşindu-se fără zgomot. Sanitarii l-au 
învelit în pături şi i-au turnat o băutură 
printre buze, dar asta nu avu nici un efect. In 
mijlocul acelei agitaţii, el zăcea nemişcat, la 
fel ca surioara sa, Marieli, fără cunoştinţă la 
cele ce se petreceau în jurul lui. 

Paolo, care se aşezase pe o sanie, sări jos 
şi-l apucă pe un soldat de mîinecă. 

— Spune, trăieşte? 

Soldatul se codi să răspundă, apoi întrebă 
la rindul său: 

— Nu cumva eşti fratele ei? 

— Nu. 

— Atunci o să-ţi spun: încă nu se ştie dacă 
a murit sau nu. 

Paolo dădu din cap şi se-ntoarse la locul 
său. 

Noaptea aceea plină de freamăt şi spaimă, 
munca aceea dură şi fără răgaz îi epuizase 
pe toți. Pe Werner îl dureau toate 
mădularele, de parcă ar fi fost bătut cu 
îmblăciul. El se apropie de Klaus, care stătea 
lungit pe o sanie, învelit bine, pînă la 
grumaz, într-o pătură cenuşie. Razele soa- 
relui, care ţişneau dintr-un strat subţire de 
nori, îi încălzeau năsucul pistruiat şi fruntea 
bombată. 

Pe o altă sanie se afla acum culcată o 
căpriţă mări- şoară, albă, care a fost şi ea 
scoasă vie din nămeţi, după Marieli. Soldaţii 


271 


au şters-o şi pe ea bine de zăpadă şi au 
înfofolit-o, să se încălzească. Stătea cuminte, 
aşa cum au pus-o, şi numai coada alb- 
cenuşie, i se mai vedea ieşită de sub 
învelitori. Cînd au găsit-o, fetiţa era culcată 
sub picioarele căpriţei şi amîndouă stăteau 
adăpostite sub o uşă smulsă din ţiţini şi 
răsturnată, care le-a apărat de a fi acoperite 
de tot de avalanşă, lăsîndu-le şi un mic spaţiu 
pentru respiraţie. 

După cît se pare, în momentul cînd s-a 
produs catastrofa, Marieli tocmai se 
pregătea să mulgă capra. 

— Poate că a băut niţel lapte în timpul 
nopţii — şopti deodată Giuseppe cu ochii 
măriţi, ca şi cînd s-ar fi aflat în faţa unui 
miracol. 

— Peste cîteva zile ne vom afla din nou în 
băncile clasei lui Papa Bradini — glăsui pe 
neaşteptate Paolo, cu vioiciune. Bietul Papa 
Bradini! 

Şi Paolo dădu meditativ din cap. 

Dar nici unul din băieţi nu-l ascultă ce 
spune. 

Doi soldaţi veniră spre copii: aduseseră cu 
dînşii o bucătărie de campanie în miniatură 
şi cărau acum castroane mari de, aluminiu, 
pline cu supă aburindă de fulgi de ovăz. Pînă 
atunci copiii nu băuseră decît un ceai călduţ. 

Miîinile lui Werner tremurau atît de tare 
încît abia izbuteau să ţină castronul — ca şi 
ceilalţi, de altfel. 


272. 


Dintr-o  neîndemînare, Paolo vărsă 
jumătate din porţia sa în zăpadă. 

— Mare prost mai sînt şi eu! se ocări el cu 
glas tare, înainte de-a înghiţi restul de supă 
ce-i mai rămăsese. 

Ceilalţi băieţi sorbeau încet, nedezlipindu- 
şi ochii de la grupul de soldaţi adunaţi în 
jurul Marieliei. Fetiţa n-o puteau vedea şi le 
era interzis să se apropie. Fuseseră sfătuiţi 
să stea în mica tabără ridicată pe loc lingă 
cantina volantă, unde se aflau săniile, staţia 
radio şi alte obiecte. 

După ce sanitarii au examinat membrele şi 
articulațiile Marieliei, au alcătuit două grupe 
care se schimbau la fiecare patru-cinci 
minute, pentru a-i face, neîntrerupt, 
respirație artificială. Doi sanitari, unul de-a 
dreapta şi altul de-a stînga ei, stăteau în 
genunchi şi amîndoi îi ridicau în acelaşi ritm 
braţele pînă deasupra capului, după care le 
scoborau şi le îndreptau, către coaste. Toată 
această operaţiune trebuie să fi fost o muncă 
tare istovitoare, deoarece obrazul oamenilor 
era roşu şi asudat, atunci cînd se ridicau în 
picioare. 

Băieţii aveau tot timpul privirea aţintită 
asupra sanitarilor, ca şi cînd ar fi aşteptat 
miracolul de a vedea, cu ochii lor, cum 
revine viaţa în trupul inert al fetiţei. 

— Nu şi-ar da ei atita osteneală dacă n-ar 
exista nici o speranţă — şopti Paolo. 

Ceilalţi tăceau. 


273 


Între timp se apucaseră de lucru echipele 
de salvare, dar nu se descoperise încă nici o 
urmă a părinţilor lui Klaus şi Marieli. Spaţiul 
cercetat de ele cu o zi înainte se afla foarte 
aproape de marginea prăpăstioasă a ava- 
lanşei: dacă s-ar fi continuat lucrul în tot 
timpul nopţii, s-ar fi întîmplat de bună seamă 
o mare nenorocire. Conducătorul echipei de 
salvare porunci oamenilor săi să sape mai la 
stînga, în locul pe care Klaus îl indicase şi 
asupra căruia stăruise zadarnic; 
descoperirea  şopronului permitea acum 
calcularea amplasării grajdului, înghiţit de 
avalanşă. 

Mai întîi, soldaţii, rînduiţi în linie, ca şi la 
sondaj dar cu distanţă ceva mai mare între 
oameni, au cercetat minuţios terenul. 
Această căutare rămase fără rezultat, ceea 
ce i-a determinat să marcheze terenul cu 
fanioane şi abia după aceea au purces la 
sondarea sistematică. 

Acum, aşezaţi în rînduri strînse, unul în 
spatele celuilalt, douăzeci de soldaţi afundau 
prăjinile în zăpadă. 

— Ce prăjini! se minună Paolo. Le 
vedeţi? Sînt atît de uşor de miînuit, încît ai 
crede că-s nişte bețe de chibrit. 

Şi într-adevăr, prăjinile care stîrniseră 
admiraţia băiatului erau nişte prăjini de 
sondaj militare, din aluminiu, alăcătuite din 
şase tuburi uşoare, înşurubate unul într- 
altul. Cu calm şi în aceiaşi ritm, oamenii îşi 
îndeplineau conştiincios misiunea. Cîte unul 


274 


din ei îşi mai controla prăjina să vadă dacă 
este bine strinsă la articulațiile care uneau 
segmenţii. Din cînd în cînd se auzea cîte o 
voce care cerea ceva, sau răsuna cite o 
poruncă. în rest, toată valea era învăluită 
într-o tăcere profundă. 


275 


Soarele începea acum să încălzească. 
Moralul oamenilor din echipa de salvare era 
scăzut, căci existau puţine speranţe de a-i 
mai găsi vii pe părinţii lui Klaus şi Marieli. 

Nerăbdător, Paolo îşi rodea unghiile 
degetelor. Antti, care se silea să rămînă 
treaz, deschidea mereu ochii mari, holbîndu- 
i. Nikolai, sfîrşit de oboseală, zăcea trîntit pe 
sania sa. Giuseppe, toropit şi el, sta aşezat, 
cu capul în palme, şi din cînd în cînd era 
străbătut de cîte un frison însoţit de un oftat. 

Werner simţea cum căldura soarelui îl 
dezmorţeşte,  pătrunzîndu-l prin spinare. 
Pentru întîia oară după multe zile, cerul era 
cu adevărat albastru. Asta însemna că vine 
dezgheţul dar în aceste condiţii moina era 
periculoasă. 

Cristalele de zăpadă scînteiau pe toată 
întinderea. 

Din fericire nu bătea vîntul. Cu mişcări 
lente, Werner îşi clătina capul într-o parte şi- 
n alta, ca unul care nu izbuteşte să priceapă 
ce se petrece în jurul său. Totul era atît de 
necrezut: spaimele îndurate în ultimele zile, 
emoţiile din noaptea aceea. Acestea toate nu 
se  potriveau de loc cu  înşelătoarea 
frumuseţe a munţilor, cu cerul limpede de 
deasupra şi cu liniştea aparentă a acestei văi 
inundate de soare, în jurul căreia moartea 
cea albă stătea pretutindeni la pîmdă. 
Deodată gîndurile sale fură întrerupte de 
strigăte şi exclamaţii şi, imediat după aceea, 
văzu oamenii din jurul Marieliei ridicîndu-se 


276 


în picioare. Unul dintre ei făcea semne cu 
mîna şi striga: 

— Trăieşte! Fetiţa trăieşte! 

Werner sări în sus şi vru să alerge într- 
acolo, dar, ameţit, trebui să se aşeze la loc. 
Îşi prinse atunci capul în mîini şi îl răsuci de 
la dreapta spre stînga. 

— Tu crezi că asta ajută la ceva? zise 
Antti, care se afla lîngă dînsul. Îmi pare bine 
că şi tu, ca şi mine, vezi stele verzi. 

— Trăieşte! Au reuşit s-o învie! Aţi auzit? 
strigă Paolo şi se repezi spre sania pe care se 
odihnea Klaus. De cum ajunse, începu să-l 
scuture pe băieţaşul care zăcea nemişcat, 
apucîndu-l de braţ şi de umeri. 

— Klaus! Klaus! îi strigă el în ureche. Sora 
ta trăieşte! Mă auzi? Marieli trăieşte! 

Dar Klaus rămînea nemişcat. Un soldat, 
care la un moment dat observase scena, veni 
repede şi-l îndepărtă pe Paolo de lingă Klaus. 
Îl duse mai de o parte, îl înveli într-o pătură 
şi-i spuse: 

— Stai un pic cuminte, altfel te numărăm 
şi pe tine printre bolnavi; vezi că şi aşa avem 
destul de lucru, băiete. 

Werner se îndreptă, clătinîndu-se pe 
picioare, spre grupul din jurul Marieliei. 

Şi comandantul detaşamentului se afla 
acum la căpă- tîiul ei. Văzîndu-l pe Werner, 
oamenii se dădură la o parte şi-i făcură loc. 
El o privi lung pe fetiţă: buzele ei mai 
căpătaseră între timp puţină culoare, iar 
obrăjorii nu-i mai erau atit de palizi. Respira 


PAIT 


regulat, dar ochii îi ţinea închişi şi, dacă n-ai 
fi ştiut despre ce este vorba, ai fi putut crede 
că doarme adînc. 

O înveliră îndată în pături calde. Unul 
dintre sanitari îi turnă printre buze o 
linguriţă de lichid fierbinte şi ea îl înghiţi; în 
acel moment genele se mişcară puţin, cu un 
uşor tremurat. 

Werner simţi cum îl podidesc lacrimile. 
Fără o vorbă, se întoarse şi plecă de acolo. 
Nu ştia ce-ar avea de făcut dacă i s-ar arăta 
recunoştinţă. Trecu prin faţa materialelor şi 
instrumentelor adunate la un loc, claie peste 
grămadă, izbutind să se ţină drept, dar cu 
destulă caznă. Membrele sale amorţite îl 
dureau, gura şi gitlejul îi erau uscate şi-i era 
atît de sete încît toate supele din fulgi de 
ovăz, din întreaga lume nu i-ar fi fost, 
deocamdată, de nici un folos. 

Se apropie de soldatul în a cărui grijă se 
afla staţia radio; omul stătea ghemuit în 
zăpadă şi tocmai terminase pregătirile 
pentru a putea transmite centrului de prim- 
a- jutor de la Brachen vestea cea mare. 

Werner îl asculta şi-i sorbea fiecare cuvînt 
de pe buze: 

„Aici Valgretto, coloana de salvare de la 
Schneehund. Am readus-o la viaţă, prin 
respiraţie artificială, pe micuța Maria 
Watzig, în vîrstă de zece ani. Pregătiţi-i un 
loc la spital. Zece oameni vor cobori cu 
săniile. Solicităm înlocuitori precum şi un 


278 


cîine, dacă s-ar putea chiar imediat. Părinţii 
n-au fost încă găsiţi. Sfirşitul transmisiei”. 

Radistul puse apoi microfonul la loc, în 
cutia sa. Werner rămase locului neclintit. 
Omul ridică ochii către el: 

— Ce tot umbli de colo colo? Ce vrei? 

Werner îşi căuta cuvintele pentru răspuns: 

— Aţi putea întreba ceva pentru mine la 
centrul din vale? rosti el în cele din urmă. 

— Şi ce-ai vrea să ştii, mă rog? 

— Aş vrea să ştiu dacă prietenul meu are 
sau nu mîna ruptă — răspunse Werner. 

Soldatul făcu o mutră din care Werner nu 
înţelese mare lucru. 

— Am fost unsprezece aici, în noaptea 
asta. Cinci au coborit azi-dimineaţă şi ne 
temem că unul din ei avea mîna ruptă. 

Fără să scoată un cuvint, tînărul radist îl 
privea în- tr-una cu aceeaşi insistenţă. 
Obrazul său era ars de soare, iar ochii îi avea 
neobişnuit de albaştri. Din expresia acestor 
ochi Werner nu desluşi însă nimic. 

— A, da — rosti el în cele din urmă. Va să 
zică asta era! Unsprezece mici nebuni care 
au intrat în această joacă, din care ar fi putut 
ieşi o grămadă de neplăceri pentru noi 
ăştilalţi. 

Werner se roşi tot, căci nu ştia ce să 
răspundă. Stătea şi se uita la soldat. 

— Dar ştii tu, băiete, că tocmai nebuniile 
acestea fac ca omenirea să meargă înainte? 
continuă soldatul. Sînteţi nişte smintiţi, dar 
blagosloviţi de zei. Meritaţi cu toţii o 


279 


pălmuţă la fund, dar aţi făcut un lucru 
minunat: aţi salvat viaţa acestei fetiţe. Zicînd 
acestea, soldatul făcu un semn cu capul în 
direcţia locului unde zăcea micuța Marieli: 
Şi, cine ştie, poate că-i vom scoate şi pe 
părinţi de sub dărimături. Zilele astea s-au 
petrecut lucrurile cele mai neînchipuite. 
Găseşti mort un om care n-a stat sub zăpadă 
decît patru minute, iar pe alţii, îngropaţi mai 
adînc, îi descoperi trăind după zile întregi. 
La Urteli, de pildă, am scos încă vii, după 
cincizeci şi şase de ceasuri, un bărbat cu 
nevasta lui. 

Werner izbucni într-un hohot de ris, pe 
care nu şi-l putu opri, căci şi acesta era un 
efect al oboselii. Cu umerii lăsaţi, cuprins de 
un tremur nervos, fu apucat de sughiţuri. li 
venea să plingă şi să se arunce de gitul 
acestui soldat, să ridă şi să plingă în acelaşi 
timp pe umărul său — deşi ştia că acestea 
sînt gesturi pe care nu se cade să le facă un 
băiat! 

Paolo ar fi făcut-o, desigur, dar trebuie să 
se ţină seama că Paolo nu era un băiat ca 
oricare altul. Ori era?... Dovadă că a rămas 
să sape peste noapte, cu toate că mărturisise 
că îi era mai frică decît tuturor celorlalţi. Şi 
atunci, n-a fost el oare cel mai brav dintre 
toţi? 

„Nebuni” — spusese radistul. Nebuni care 
ar fi putut pricinui o grămadă de neplăceri 
celorlalţi! „O pălmuţă la fund...” Da, dar ei 
au fost aceia care au salvat viaţa Marieliei. 


280 


Şi ar fi fost păcat de ea, căci fetiţa avea cele 
mai lungi şi mai negre cosiţe din cîte văzuse 
el în viaţa lui, cosiţe care n-ar fi trebuit să 
facă altceva decît să danseze şi să fluture în 
vînt. Şi unde mai pui că la Urteli au fost scoşi 
vii din zăpadă, după cincizeci şi şase de 
ceasuri, un bărbat şi o femeie. 

Werner avea un nod în git şi nu se putea 
opri din risul acela nebunesc. 

Soldatul îl apucă şi-l scutură puţin. 

— Hei! Ce ţi s-a-ntimplat? i-ai pierdut 
minţile? 

Se lăsă zgilţiit, apoi începu să se legene 
singur, de bunăvoie, în toate părţile şi i se 
părea că-i minunat. Cine ştie, poate că, în 
felul acesta, toate lucrurile care se aflau în 
ceasul acela răsturnate cu susul în jos aveau 
să-şi recapete locul lor din totdeauna. 

— Ei! Opreşte-te! îi strigă radistul în 
ureche, apu- cîndu-l de braţ. Voiai să ştii 
dacă unul din prietenii tăi are mîna ruptă, 
nu-i aşa? Uite am să-ntreb... 

— A, da, Herbert, săracul... 

Apucă să mai simtă cum soldatul îi dădu 
drumul.  Nesprijinit, mai rămase doar o 
singură clipă în picioare, după care i se făcu 
negru în faţa ochilor... 


281 


XIII 


Pe lume e atita suferinţă inutilă... 


Cînd îşi reveni, Werner se văzu pe un pat 
de campanie, în sala de aşteptare a gării 
Brachen. Era ziua în nămiaza mare şi sala 
părea acum mai puţin plină, doar cîţiva 
oameni se mai aflau în paturi, ici şi colo. În 
colţul în care se afla filtrul de cafea şi unde 
se aştepta să-l vadă pe Klaus, nu era nimeni. 

Privi încetişor în jurul său; avea impresia 
că-i este capul ciudat de gol şi de uşor. Oare 
cît timp a putut dormi? 

Paolo se culcase lingă dînsul; dormea şi 
acum, dar mîinile sale neastîmpărate tot se 
mai mişcau sub pătură şi din cînd în cînd 
bolborosea vorbe  neînţelese. Nikolai şi 
Giuseppe, ceva mai încolo, pe paturile lor, 
erau  cufundaţi într-un somn liniştit şi 
profund. 


282 


Paturile celorlalţi copii erau goale şi cu 
aşternutul strîns: de bună seamă că băieţii se 
duseseră în sat. 

Werner se sprijini în cot; gemu, căci simţi 
în muşchi o durere pătrunzătoare. Întoarse 
capul şi-l zări pe Peter aşezat în spatele său, 
pe o grămadă de saci, sprijinit de perete. 
Werner îi făcu semn, dar acesta nu-l observă, 
adîn- cit cum era în gîndurile sale. 

Să fi fost oare supărat că nu l-au luat şi pe 
el în noaptea aceea? gindi Werner. Ei ar fi 
avut, desigur, nevoie de un băiat ca dînsul, 
dar nu-l puteau lua de lingă Hutamâki, fără 
prea multă tocmeală, aşa cum procedaseră 
cu băieţii mai mici. 

Ştia el oare ceva despre soarta lui Klaus 
şi a Marieliei? Putea afla de la dinsul dacă 
părinţii lor au fost descoperiţi? 

Werner încercă să se ridice în capul 
oaselor; i se părea însă că muşchii îi opun 
rezistenţă şi-l dureau toate cele: spatele, 
umerii, braţele. 

— Peter! îl strigă el încet. 

Peter tresări, se ridică, nu prea încîntat că 
fusese stingherit, şi veni spre patul lui 
Werner. 

— Cum te simţi? întrebă el sec. 

— Bine. Dar ceilalţi, unde sînt? 

— La spital. Eu am rămas cîinele tău de 
pază. Tu n-ai voie să te scoli din pat pînă nu- 
ţi îngăduie doctorul, care va veni să te vadă 
după amiază. Pentru tine nu s-a mai găsit loc 
la spital, altfel acum erai şi tu acolo. 


283 


— Dar noi nu sîntem bolnavi! se miră 
Werner. 

Peter nu răspunse. 

— Cît am dormit? voi să afle Werner. Nu- 
mi dau seama. 

— Două nopţi şi o zi şi jumătate — 
răspunse Peter. 

Uimit, Werner rămase cu gura căscată. 

— Da. V-au făcut injecții ca să puteţi 
dormi, căci eraţi cu toţii epuizați. Nikolai s-a 
ales cu o frumoasă pneumonie, şi n-a lipsit 
mult să faci şi tu una. 

— Dar mă simt minunat! N-am decît o 
mică febră musculară. 

Peter ridică din umeri. 

— Trebuia să fi văzut ce mutre jalnice 
aveaţi voi, toată şleahta, cînd v-au adus 
alaltăieri. Se opri o clipă, apoi continuă: 

— Eraţi mai mult morţi decît vii, pe 
cinstea mea! Habar n-ai. Hutamâki era să se 
îmbolnăvească de inimă. A avut atunci o 
lungă convorbire cu satul copiilor. Era de-a 
dreptul năucit. Ce glumă proastă din partea 
voastră că ne-ati lăsat să dormim, ca pe nişte 
momii! 

Werner încercă să se apere: 

— N-aveam încotro; nu puteam face 
altfel! Hutamâki nu ne-ar fi lăsat nici în 
ruptul capului să plecăm. lar pe tine nu te- 
am sculat, pentru că ştiam că datoria ta era 
să-i dai numaidecit de ştire lui Hutamaki 
despre planurile noastre. 


284 


— Nu ştiu exact ce-aş fi făcut — mărturisi 
cinstit băie- tanul, de data aceasta mai puţin 
posac. Dar trebuie să-ţi spun că în viaţa mea 
n-am fost mai furios ca atunci — adăugă el. 

Werner privi din nou spre colţul în care 
sperase să-l găsească pe Klaus şi, după o 
scurtă ezitare, puse întrebarea: 

— Ce ştii de Klaus şi de sora lui? 

Peter se încruntă. Şovăi cu răspunsul. 
Gura i se crispă şi întoarse ochii în altă 
parte. 

— Tot ce-am făcut noi n-a ajutat la nimic? 
întrebă Werner, şi inima începu să-i bată de 
să-i spargă pieptul. 

Peter dădu îngîndurat din cap: 

— Marieli trăieşte încă, dar nimeni nu ştie 
cît o mai duce. 

Tăcu din nou. 

— Şi... — ezită — şi... părinţii lor au fost 
găsiţi morţi. Abia după o pauză, izbuti în 
sfîrşit să adauge: Klaus este foarte bolnav. 
Ne temem că viaţa lui e în primejdie. 

Werner simţi cum îi năvăleşte tot sîngele 
în cap, iar inima îi bătea acum şi mai 
puternic. Fu cuprins de ameţeală şi se 
întinse uşurel pe spate. Rămase aşa, cu ochii 
aţintiţi pe pătură. 

Peter se ghemui între patul lui Paolo şi cel 
al lui Werner. 

Un timp nu se mai auzi un cuvînt. 

— In rest, tuturor le merge bine — rosti el, 
în cele din urmă, cu o voce lipsită de 
expresie. Părinţii lui Bartel Gurtnelli se pun 


285 


pe picioare, văzînd cu ochii. Bartel a 
împrumutat un joc de şah de la un doctor de 
la spital şi-l învaţă acum pe Johannes Gross 
să joace. Mătuşă-ta, Augustina, a stat mai 
toată vremea cu pisicile. Dar s-a ocupat, 
între timp, şi de copilaşul doamnei Râhmi, 
care a trebuit să fie transportat repede la 
spital, din pricina unei apendicite. Acum 
micuța englezoaică e cea care face de gardă 
la căpătiiul băieţelului doamnei Râhmi. 

Vorbind, aruncă o privire rapidă în jurul 
său, cercetînd cu ochii sala aproape goală şi 
reluă: 

— Cei mai mulţi au ieşit. E de altfel ora de 
vizită la spital. Trenurile circulă din nou şi o 
grămadă de turişti şi de refugiaţi au plecat. 

Dar Werner nu mai auzea nimic din ce 
spunea Peter. Lui i se părea că vede 
necontenit ochii lui Klaus şi ai micuţei 
Marieli, palidă şi înfrigurată. Oare într- 
adevăr nu s-ar fi cuvenit să facă ceea ce-au 
făcut? Oare într-adevăr n-au fost decît nişte 
nebuni? 

Îl revedea pe Klaus cînd l-au adus, 
zbătîndu-se şi plingînd că a trebuit să-şi lase 
părinţii îngropaţi sub dărimături. Il vedea 
parcă şi acum, cum striga mereu ceva, ceva 
ce nu se putea înţelege. Ştia el, mititelul, că 
echipa de salvare cercetase terenul într-un 
loc greşit. 


286 


Fireşte, adulții îşi închipuiau că vor 
recunoaşte mai bine decît un copil locul unde 
se aflau acoperite de nămeţi, grajdul şi 
şopronul... Şi, în neputinţa lui, Klaus îşi 
dădea seama că nu-i rămîne altceva de făcut 
decît să plingă. lar mai tîrziu, cum a mai 
scormonit, sărăcuţul zăpezile, în căutarea 
celor dispăruţi! Il vedea parcă aievea, 
căznindu-se cu săpatul într-un fel care nu 
părea de loc omenesc: se afunda în zăpadă 
nu ca un om, ci ca o sălbăticiune. 

Şi acum, toate acestea să nu fi fost decît o 
simplă aventură? Treaba care o făcuseră să 
nu fi avut alt rost decit acela de a spori 
nenorocirea? lată, Klaus e în pericol de a-şi 
pierde viaţa, iar despre părinţii săi se ştie 
sigur că sînt morţi; pe urmă Marieli... 

— Dar, povesteşte, ce s-a petrecut între 
timp cu Marieli? întreabă el îngrijorat. 

— După o clipă de tăcere, Peter spune: 

— A suferit o hemoragie internă şi a 
trebuit să fie operată. A fost foarte greu. A 
trebuit să i se facă transfuzii de sînge înainte 
şi după operaţie. Şi n-aveau la îndemînă 
sîngele potrivit. 

— Cum n-au avut sînge potrivit? 

— Nimeni dintre noi nu avea sînge din 
grupa ei sanguină. În general, nu-i prea greu 
de găsit sînge; dar pentru Marieli era nevoie 
de o grupă specială şi de aceea nu s-a putut 
găsi pe loc. Aşa mi-a spus Hutamâki. A fost 
ceva cu serul şi cu probele de sînge, din care 
cauză n-a izbutit transfuzia la primele 


287 


încercări. Înţelegi, eram cu toţii năuciţi de 
întîmplare. Cei mai mulţi dintre noi se aflau 
la spital şi s-au oferit să li se ia probe de 
sînge. Şi eu m-am dus de mi-au luat şi mie 
probă, şi lui Hutamâki, şi lui Bartel. Dar, aşa 
cum ţi-am spus, sîngele nostru nu se 
potrivea. O mulţime de doctori şi de 
surori mişunau în 


288 


jurul nostru, dar, de fiecare dată, veneau să 
ne spună că n-au nimerit grupa necesară. 
Nici n-ai să-ţi închipui cine a dat pînă la 
urmă sîngele care le trebuia. 

— Ia spune, cine? 

— Mătuşa ta Augustina! La început, nici 
nu le-a dat prin cap să-i facă măcar analiza. 
Ziceau că-i prea bătrină şi că n-are 
tensiunea suficient de ridicată. Au preferat 
să-l ia pe Johannes Gross, dar nici sîngele 
său nu era potrivit. 

— Şi pînă la urmă au încercat cu mătuşa? 

— Da. Era atît de mînioasă, că-i lăsată de o 
parte, încît pînă la urmă n-au avut încotro şi 
i-au luat şi ei proba. Şi ce să vezi? Tocmai ea 
era aceea care avea grupa de sînge ce le 
trebuia adică „O, Rhesus negativ”, tu ai auzit 
vreodată vorbindu-se de asta? Uite, eu mi-am 
notat exact denumirea. 

Werner clătină din cap: ce-i păsa de toate 
aceste complicate cuvinte străine? 

— Şi spune: cînd au găsit sîngele cel bun, 
nu era prea tirziu? întrebă el. 

— Nu cunosc prea multe din cele ce s-au 
întîmplat pe urmă. Ştiu doar atît: că au adus- 
o pe Augustina Altschwank la laborator iar 
nouă ne-au mulţumit frumos şi ne-au 
concediat. Pentru Johannes Gross, 
nepotrivirea sîngelui a fost o adevărată 
deceptie. 

— Dar operația a reuşit? 

— Nu ştim încă; era cam tîrziu cînd au 
făcut-o. Au să ne spună Gross şi nevastă-sa 


289 


care s-au dus s-o vadă pe mătuşă-ta, căci 
Augustina, slăbită, a trebuit să rămînă la 
spital. 

Werner tăcea. Era prea mult pentru el să 
le afle pe toate deodată. Mătuşa Augustina şi 
Marieli, — ce ciudată  înlănţuire de 
întîmplări! Ştia precis ce-ar fi spus tatăl său 
despre toate astea: „Aşa a fost să fie”. 
Încercă să chibzuiască. Dacă tatăl său şi cu 
dînsul nu s-ar fi dus să-i caute pe copii la 
cabană, ei n-ar fi putut fi evacuaţi. Şi dacă, 
după aceea, ei n-ar fi venit la Brachen, Klaus 
n-ar fi avut pe cine să conducă la locul 
catastrofei. Astfel că acum Marieli ar fi fost, 
fără doar şi poate, moartă, căci n-ar mai fi 
rezistat decît cel mult cîteva ceasuri. Şi dacă 
mătuşa Augustina n-ar fi fost evacuată odată 
cu dînsul, ea n-ar fi dat sînge. Şi atunci... 
lată, deci, cum s-au legat una cu alta... 
Poate, că, într-adevăr, „aşa a fost să fie!” 

Dar avalanşele? Şi ele au trebuit să fie? 
Nu, nu se poate. Nu e drept! Să se termine 
cu ele! Căci ele n-ar trebui să fie. Atiţia 
morţi, atiţia răniţi, atita supărare şi atîta 
nenorocire... Sufletul lui tînăr fremăta 
revoltat la gîndul că pe lume e atîta suferinţă 
inutilă. Nu vedea de loc rostul ca zăpezile să 
se prăbuşească de pe munţi. I se părea 
îngrozitor că natura e în stare să facă din om 
o mică vietate neînsemnată, nefericită şi 
temătoare. De ce toate astea? De ce era 
nevoie ca Marieli şi Klaus să rămînă orfani? 


290 


— Nu ştiu de ce — rosti el, scoţind deodată 
un geamăt surd. 

— Ce s-a întîmplat? întrebă Peter. Ce nu 
ştii? 

— De ce se-ntimplă toate acestea? De ce 
nu pot oamenii să trăiască liniştiţi şi fericiţi? 
zise Werner. 

— Liniştiţi şi fericiţi, nu prea e acelaşi 
lucru — răspunse Peter tărăgănat. Eu cred 
că nu poţi fi fericit decît atunci cînd ai 
conştiinţa fericirii. Şi nu-ţi poţi da seama că 
eşti fericit decît numai după ce ai fost 
nefericit. Asta o ştiu mulţi din satul copiilor. 

Werner tăcea, ascultîndu-l. Peter îşi urmă 
gîndul, exprimat cu oarecare stîngăcie: 

— Directorul satului nostru ne-a spus într- 
o zi: „Nenorocirea vă ţine treji. Ea v-a 
lovit pe toţi în chip neo 


291 


menos. Acum, cu ochii bine deschişi, vă daţi 
mai bine seama ce preţ are viaţa şi cum 
trebuie s-o cumpăniţi.” 

Dar, cum Werner continua să tacă, 
adăugă, încurcat: 

— Ai putea zice că-i un fel de predică, nu-i 
aşa? 

— Ce predică? Cine umblă pe-aici cu 
predici? Predicile sînt întotdeauna 
plictisitoare! interveni brusc Paolo. Trezit, 
deschisese de-a binelea ochii săi rotunzi, 
apoi, fără să mai aştepte vreun răspuns, 
continuă: 

— Niciodată n-am dormit atit de bine! 
Toată noaptea am visat fel de fel de vise 
minunate. Acum, cînd vă văd mutrele, îmi 
pare rău că m-am trezit! Nu-i de loc o treabă 
să fii treaz. 

Werner şi Peter îşi zîimbiră; ei se socoteau 
mult mai maturi şi mai înţelepţi. 

— N-ai decit să te-ntorci pe partea 
cealaltă, — îl po~ văţui Peter. Poate că 
adormi din nou şi-ţi reiei visul de unde l-ai 
lăsat. 

— Ba asta n-am s-o fac. Sînt treaz şi rămîn 
treaz — hotărî Paolo. Cît e ceasul? Şi unde-s 
ceilalţi? Ce fac Klaus şi soră-sa? Şi-au 
regăsit...? 

Deodată se întrerupse şi-şi plimbă privirea 
plină de îndoială de la Werner la Peter. 

O parte din adevăr îl bănui, mai înainte ca 
ei să fi apucat să spună ceva. Deveni palid şi 
se întoarse cu faţa-n jos. 


292 


Văzîndu-l întins aşa, şi atît de liniştit, ai fi 
crezut că Paolo nu mai era Paolo. 

— Dar află că totuşi Marieli trăieşte — îi 
şopti Peter, aplecîndu-se asupra lui. 

— Asta ar mai fi lipsit... — se auzi slab 
vocea lui înăbuşită de pernă. 


Veştile pe care vizitatorii le aduceau de la 
spital erau bune. Marieli pornea spre 
însănătoşire, iar mătuşii Augus- tina de 
asemenea îi mergea bine, cu toate că se 
simţea încă slăbită de pe urma luării de 
sînge. 

— Bătriînica nu mănîncă decît fripturi în 
sînge — aduse vestea Johannes Gross. Şi le 
înfulecă una după alta. Mă rog, se cheamă 
acum că-i „donatoare”. Şi trebuie să recu- 
noaştem că aşa şi este: ea a fost doar aceea 
care a dat sîngele. M-am gîndit la multe 
lucruri în viaţa mea, dar, drept să vă spun, 
nu m-am gîndit niciodată că va veni ziua cînd 
am s-o invidiez pe Augustina Altschwank! 

Werner şi Paolo obţinură permisiunea de a 
o vizita pe mătuşa Augustina. Păşeau pe 
străduţele care duceau la spital şi capul li se 
părea mai uşor decît de obicei. 

Zăpada, care zilele trecute se topise şi se 
transformase într-un soi de mocirlă groasă, 
acum îngheţase la loc şi pojghiţa ei scîrţiia 
sub picioare. 

Ajunşi la spital, băieţii se îndreptară 
numaideciît spre salonul mătuşii Augustina şi, 
spre bucuria lor, Marieli se afla culcată într- 


293 


un pat alăturat. Aici, unde totul strălucea de 
albeaţă şi curăţenie,  obrăjorul fetiţei 
căpătase oarecare culoare. |[inea ochii 
închişi, mîinile i se odihneau pe cuvertură, 
iar cosiţele ei negre acopereau perna; 
semăna leit cu o păpuşă. 

— Hei, pe mine nu mă bagă nimeni în 
seamă — răsună deodată o voce înţepată. 

Băieţii întoarseră iute capul. Se aşteptau 
să dea peste mătuşa Augustina cea de 
odinioară, dar fiinţa aceea cu faţa palidă, 
blîndă şi plină de creţuri, nu avea nimic 
comun cu mătuşa pe care o ştiau ei. E 
adevărat că vocea îşi păstrase accentul acela 
muşcător, dar acum ochii îi erau rizători, iar 
gura nu mai era o simplă linie dreaptă şi 
dură. 

— Săru'mîna, mătuşă Augustina — o 
salută Werner. 


294 


Paolo scoase din buzunar o batistă 
împăturită, mototolită ea puţin, dar curată. 

— Nu e cine ştie ce lucru grozav, dar 
porneşte din inimă — o asigură el, punînd 
cadoul pe pat. 

— Bine, dar asta-i o batistă de băiat — 
remarcă mătuşa, cu obrazul îmbujorat de 
bucurie. 

— Nu-i nimic, poate că nasul matale n-o să 
bage de seamă — răspunse, cu haz, Paolo. 

— N-am primit niciodaţă vreun cadou din 
partea unui flăcău ca tine — zise ea cu 
blîndeţe. Îmi vine să cred că sînt la a doua 
tinereţe. Rise de propria-i glumă şi privi spre 
Marieli. 

— Nu-i aşa că-i drăguță? Aţi mai văzut voi 
pînă acum o fetiţă ca asta? Şi să ştiţi că 
merge spre bine; doctorul este foarte 
mulţumit. Apoi, cu voce ceva mai scăzută: 
Trăieşte, pentru că a primit sînge din sîngele 
meu. Ştiţi voi lucrul ăsta? 

Băieţii îi făcură semn că da. Numai că ei 
se mai gîndeau la faptul că, dacă Marieli mai 
era încă în viaţă, asta li se datora, la urma 
urmei, şi lor, care au găsit-o şi scos-o din 
nămeţi. 

— În cîteva săptămîni, se va însănătoşi de- 
a binelea — continuă mătuşa. Dar ea nu mai 
are nici tată, nici mamă, nici cămin. Cînd mi- 
oi reclădi casa, va putea locui la mine. Şi ce 
aer sănătos e la Urteli! Va avea cămăruţa ei 
şi va sta cu mine cît o pofti. 


295 


Werner îşi aminti că-l auzise cîndva pe 
tatăl său spunîndu-i maică-si: „Biata mătuşă 
Augustina, nenorocirea ei e că-i singură”. 

O contempla acum pe ciudata lui mătuşă, 
cum sta mîndră şi ţanţoşă între perne, cu un 
aer de fericire întipărit pe faţă. Bătrîna era 
convinsă — asta se vedea bine — că a venit şi 
pentru ea vremea să nu mai stea singură. 

Pe fetiţă o socotea de pe acum ca fiind 
copilul ei. Dar Werner avu un sentiment de 
îndoială, cînd îşi aruncă ochii spre Marieli. 

Mătuşa Augustina cuvîntă înainte: 

— Am să-mi reclădesc căsuţa cît mai 
degrabă. Şi, mai încolo, ea mă va putea ajuta 
şi la prăvălie. Vom face împreună economii 
pentru zestrea ei. Să vedeţi ce zestre 
frumoasă am să-i fac! 

Werner îşi imagina cum o să arate 
feţişoara delicată a Marieliei în prăvălia 
întunecoasă — ca o pată albă în noapte. Avea 
însă o teamă: nu era prea sigur că fetiţa se 
va arăta dornică să vie acolo, în cătunul 
acela de munte, să trăiască la un loc cu 
mătuşa Augustina, ca să-şi facă economii 
pentru zestre. Cu aceste gînduri se uită la 
Paolo, ca şi cum ar fi căutat undeva un 
sprijin. Dar Paolo nu-i dădu nici o atenţie, 
atît era de adîncit în contemplarea Marieliei, 
de la care nu-şi dezlipea ochii. 

— Albă ca Zăpada din poveste nu putea fi 
mai frumoasă — îşi exprimă el părerea, 
admirativ. Tare aş vrea să ştiu cum arată 
cînd e trează. 


296 


— Eu am văzut-o şi trează — îi şopti 
mătuşa. Cînd sanitarii au adus-o aici, era 
trează. 

— De fapt, n-ar trebui să fie despărțită de 
Klaus; ar fi bine dacă ar rămîne împreună — 
zise Paolo, fără să urmărească vreun gind 
ascuns, după cît se pare. 

— Pentru un băiat n-aş avea loc — mormăi 
Augustina Altschwank. Băieţii sînt 
neastîimpăraţi. Dar o fetiţă ca asta e 
altceva... 

— Mie mi-au lipsit foarte mult fraţii şi 
surorile — zise Paolo, privind-o pe mătuşă 
drept în ochi. Aveam cinci — şi uite că am 
rămas singur. Nonna mea m-a consolat 
pentru că ştia de ce plingeam. Dacă n-aş fi 
venit în satul copiilor... 

Pe obrajii uscați ai mătuşii Augustina 
apărură deodată nişte pete de un roşu 
aprins. Ridică amîndouă miinile în sus, ca 
pentru a se apăra, şi zise: 

— Nu-mi vorbi de băiat. Are o bunică şi un 
bunic la Appenzell. Poate să se ducă acolo. 

— Atunci ar trebui ca şi Marieli să se ducă 
tot acolo — conchise Paolo, adoptînd un ton 
surprinzător de calm pentru asemenea 
conversații. Cel mai mirat dintre toţi era 
Werner. 

Mătuşă-sa clipea din ochi şi-şi agita, 
nervoasă, mîinile. I se făcu milă de dînsa. Şi 
atunci interveni, zicînd: 

— Poate că bunicul şi bunica se vor 
mulţumi numai cu unul din copii. Nu se 


297 


găsesc prea mulţi oameni care să poată 
primi în îngrijire doi copii deodată. 

Ochii lui Paolo aruncară fulgere: 

— Habar n-ai ce spui — zise el arţăgos. 

— Uite eu, de pildă; şi eu sînt singur la 
părinţi — răspunse Werner. 

— Da, dar tu n-ai avut niciodată fraţi şi 
surori. 

— Dacă vine Marieli la Urteli, voi fi şi eu 
acolo — zise Werner, hodoronc-tronc, cu o 
evidentă lipsă de logică. 

Dar iată că o infirmieră se ridică de la 
locul ei şi se îndreaptă spre ei, păşind uşor, 
să nu facă zgomot. 

— Se pare că aţi uitat că vă găsiţi într-un 
spital — îi admonestă ea cu glasul scăzut, 
dar miînios. Dacă vreţi să vă certaţi, ieşiţi 
afară. De altfel, ora de vizită a şi trecut. 

Werner se roşi pînă peste urechi şi se 
dădu înapoi cu un pas, dar Paolo se aruncă 
de gitul mătuşei Augustina şi o sărută pe 
amîndoi obrajii, mutîndu-i ochelarii într-o 
parte. 

— V-am mai spus eu că semănaţi cu nonna 
mea: ţepoasă pe dinafară şi moale, ca o 
brînză topită, pe dinăuntru. Poate că o să vă 
mai gîndiţi la vorbele mele. 

În timp ce băieţii părăseau salonul, mătuşa 
Augustina dădu din cap, vădit indispusă. 

— Băieţii ăştia mă scot din sărite şi de 
bună seamă că nici Klaus nu-i o poamă mai 
bună. Dar Marieli, sărăcuţa, ea e o fetiţă tare 
bună şi dulce şi am dat bucuroasă un litru de 


298 


sînge pentru dînsa. Fără mine n-ar mai fi fost 
acum pe lumea asta. Şi iată cum, pe 
negîndite, m-am ales şi eu cu un copil. 
Fireşte că am să am grijă de ea ca şi cînd i-aş 
fi mamă adevărată. 

— Ar trebui să vă mai odihniţi puţin — zise 
infirmiera, căci prea vă enervaţi repede. 
Acum culcaţi-vă! 

— Asta din pricina băieţilor! repetă 
mătuşa, ţinînd-o pe-a ei. Băieţii mă fac 
nervoasă. Poate doar puştiul ăsta negricios, 
aşa cum e în felul lui, să nu fie dintre cei mai 
răi. 

Şi, spunînd asta, luă batista de pe 
cuvertură şi-şi suflă nasul, cu toate că se 
vedea bine că nu era de loc nevoie. 

Băieţii alergau acum pe lungile culoare ale 
spitalului. 

— Ai zăpăcit-o de tot pe mătuşa Augustina 
— zise Werner. 

Paolo ridică spre el o privire solemnă: 

— Noi am fost aceia care am scos-o pe 
Marieli din zăpadă. Deci tot nouă ne revine 
acum sarcina să răspundem de viaţa ei. 
Spunînd asta, se bătu cu pumnul în piept şi 
continuă: În orice caz, eu mă simt ca un fel 
de... un fel de tată adoptiv al ei. 

— Nu mai spune! Prin urmare, cîţi taţi 
adoptivi ar trebui să aibă? îl întrebă Werner 
rizind. 

— Zece — răspunse, pe loc, Paolo. Lucrul 
ăsta nu-i poate pricinui nici un rău. Dar, 
dintre toţi taţii, tu şi cu mine sîntem cei mai 


299 


însemnați: fără tine, n-am fi izbutit niciodată 
teribila ispravă, iar eu, eu sînt cel care am 
găsit-o. 

— Poate că n-ar fi chiar atit de rău dacă ea 
ar veni la noi, la Urteli. Mătuşa Augustina ar 
fi cu dinsa bună, ca o mamă, şi eu de 
asemenea. Să n-ai nici o grijă, mă ocup eu de 
asta — făgădui Werner. 

El nu lua lucrurile în tragic, cum avea 
obiceiul să facă Paolo şi, între noi fie vorba, 
se bucura nespus la gindul că Marieli ar 
primi să vină să se stabilească la ei, acolo 
sus, în cătunul lor de munte. Fără îndoială 
însă că gîndul i-ar fi mereu la Klaus şi ar fi 
îngrijorată de soarta lui. Dar oare asta să fie 
într-adevăr atît de grav pe cît socotea Paolo? 

Un doctor într-o bluză albă se vedea 
venind în întimpinarea lor. Cînd fu lingă ei, îi 
cercetă cu o privire pătrunzătoare şi-i 
întrebă: 

— Voi sînteţi cei care l-au ajutat pe Klaus 
Watzig să-şi dezgroape sora? 

— Da, domnule doctor. 

Doctorul îi mai privi o dată lung şi apoi 
zise: 

— Aveţi şi voi acum o faţă mai ca lumea, 
nu ca atunci cînd vă făceam injecţiile. Ia 
spuneti-mi, v-aţi făcut cura de somn, sau nu? 

Vorbindu-le părea însă că se gîndeşte la cu 
totul altceva. Privirea îi aluneca asupra celor 
doi copii şi se opri la un mic bec roşu, care 
ardea deasupra uneia din uşi. 


300 


— Cînd eraţi în tratament pe voi v-am 
încredinţat asistentului meu, dar de micuțul 
Klaus m-am ocupat personal — zise doctorul. 
N-aţi vrea să-l vedeţi? S-ar putea să vă 
recunoască şi asta i-ar face bine, căci starea 
lui nu-i prea strălucită. 

Băieţii se lăsară conduşi de doctor. 


Klaus era încă în tratament şi avea o 


odăiţă în care sta numai el singur. Dar 
era aproape de nerecunoscut: se 


301 


trăsese la faţă şi, în mijlocul obrajilor slăbiţi, 
nasul îi ieşea în relief ca un os ascuţit. 

Ochii săi erau abia întredeschişi şi din ei 
nu se vedea decit albul. 

Inspăimîntaţi de această privelişte, 
Werner şi Paolo se traseră la capul patului şi 
de acolo îl observau pe băieţaşul ce zăcea 
într-o absolută nemişcare. 

— Acum e calm — zise infirmiera, dar de 
obicei delirează mult. Vorbeşte mereu de o 
capră care s-ar fi salvat fugind în pădure şi 
că el trebuie să se ducă s-o caute. Se vaită că 
n-o poate prinde: capra sare mereu peste 
stînci şi prăpăstii pe care el nu le poate 
trece. 

Doctorul dădu din cap. Pe urmă, privindu-i 
ţintă pe cei doi băieţi, cuvîntă: 

— Ascultaţi ce vă spun. Nu trebuie să vă 
îngrijoraţi, Klaus se va vindeca, puteţi fi 
siguri de asta. E numai sfirşit de puteri şi a 
mai suferit pe deasupra un şoc puternic. Ce- 
aţi trăit voi în noaptea aceea nu-i un fleac. 
Fusese o nebunie, dar sora lui a fost salvată 
şi astfel truda voastră n-a fost zadarnică. Din 
partea mea n-o să primiţi nici o dojană. 

Apoi, punîndu-şi mîinile pe umerii lor, 
continuă: 

— Poate că sînteţi în stare să mai faceţi 
ceva. lată despre ce-ar fi vorba: încercarea 
prin care aţi trecut l-a zdruncinat pe Klaus 
atît de tare, încît refuză să mai trăiască 
realitatea şi s-a refugiat în trecut. Dar 
pesemne că şi în trecut a avut de suferit cine 


302 


ştie ce întîmplare îngrozitoare, care i se 
arată şi acum în vis, el visînd chiar atunci 
cînd e treaz. Trebuie să-l readucem să tră- 
iască în prezent, mă înţelegeţi? Cred că în 
privinţa asta voi l-aţi putea ajuta. Dacă se 
uită la voi şi vă recunoaşte, ăsta ar fi deja un 
pas, un imens pas spre însănătoşire. Pentru 
asta trebuie să vă 


303 


vadă feţele şi să vă audă glasurile. Aveţi 
acum pe voi aceleaşi haine pe care le-aţi 
purtat în noaptea aceea? 

Băieţii făcură semn că da. 

— Perfect. Aşezaţi-vă lingă el şi vorbiţi-i la 
fel cum i-aţi vorbit atunci. 

Văzind că băieţii şovăie, doctorul urmă: 

— Da, îmi dau prea bine seama că nu vă 
vine uşor, dar încercaţi, daţi-vă un pic 
osteneala şi-o să vedeţi că merge. Să nu vă 
temeţi dacă prin asta îl faceţi să se agite, 
căci e firesc să nu vă recunoască decit 
trecînd printr-o emoție. Va crede că e din 
nou pe punctul de a trăi noaptea de groază a 
avalanşei. Încercarea la care-l supunem nu 
va fi periculoasă. Cum vă spuneam, îl va 
ajuta doar să depăşească starea în care se 
găseşte. Şi, în orice caz, realitatea pe care a 
trăit-o cu adevărat a fost pentru el mult mai 
înspăimîntătoare. 

După un moment de ezitare, Paolo se 
hotări. 

— Klaus! strigă el. Klaus! Mai avem mult 
de mers? 

Din pricina emoţiei, vocea sa era ascuţită 
şi ţipătoare. Palmele îi erau umede. 

— Klaus! strigă el iar. Klaus! E departe 
pină la Valgretto? 

Pleoapele bolnavului se zbătură încercînd 
să clipească, iar ochii i se deschiseră ceva 
mai mult, în timp ce întregul corp fu 
străbătut de un tremurat nervos. 

Doctorul îi făcu semn şi lui Werner. 


304 


— Klaus! strigă şi acesta la rîndul său, dar 
vocea sa era atît de slabă încît era aproape 
cu neputinţă s-o auzi. Îşi drese glasul şi mai 
încercă o dată: Klaus! sînt eu, Werner. Hai, 
ia-ţi bocancii şi vino. Arată-ne drumul pe 
care trebuie să urcăm la Valgretto. Vrem s-o 
scoatem pe Marieli din zăpadă şi tu trebuie 
să ne arăţi drumul, Klaus, cu tine împreună, 
sîntem unsprezece. Hai, scoală-te repede din 
pat şi ia-ţi bocancii! 

Werner îşi  strinse pumnii,  crispat. 
Semnele fricii de pe faţa lui Klaus îl săgetau 
drept în inimă. 

Bolnavul gemu, îşi agită braţele şi începu 
să se zbată. 

— Nu mă-ncumet! strigă el. 

— Klaus! repetă Paolo. Uite, ţine o prăjină. 
Mergem să  cercetăm locul. Unde-i 
hambarul? Hai, arată-ne! 

— Nu vreau, nu vreau! rostea mereu 
Klaus. 

— Klaus, uită-te-ncoace! Am găsit colțul 
grajdului. Hai, sapă aici cu lopata; nu 
scociori cu mîinile, că munceşti de pomană. 
Uite o groapă, hai s-o adîncim! Vezi? Klaus, îi 
vezi? Uite-i, vin să ne ajute. Sînt soldaţii, 
Klaus, soldaţi care ne vor da ajutor. 

Băieţelul devenise atît de agitat încît 
Werner şi Paolo întoarseră înspăimîntaţi 
capul spre doctor, dar acesta, calm, se 
mulţumi să-i liniştească printr-un semn cu 
mîna. 


305 


— Continuaţi tot aşa şi aşezaţi-vă cît mai 
aproape de el, ca să vă vadă. 

— Klaus! 

Strigîndu-l, Paolo îşi apropie capul de 
pernă. 

Micuţul deschise ochii mari, îl privi fix pe 
Paolo şi ţipă: 

— Nu vreau... Nu vreau să rămîn singur! 

— Dar nu eşti singur — zise Paolo rar şi 
foarte răspicat. Sîntem aici şi noi; aici, chiar 
lîngă tine şi o să te ajutăm. O să meargă 
totul strună, ai să vezi. 

Klaus îl fixa mereu pe Paolo, cu ochii săi 
larg deschişi în care pupilele se făcuseră 
ciudat de mari şi de negre. 

— E-adevărat? N-o să mă lăsaţi singur? 
întrebă el cu o voce tristă şi slabă. 

— Niciodată îl asigură Paolo cu toată 
convingerea. 

— Şi unde-s ceilalţi? mai şopti Klaus. 

Paolo îl împinse din spate pe Werner: 

— Unde să fie? Aici. Uite-l pe Werner. 


306 


— Vai, căpriţa sare şi-o să-mi scape — 
vorbi cu glas tînguitor Klaus. Şi uite că se şi 
înnoptează!... 

Adînc mişcaţi de cele ce se întîmplă, cei 
doi băieţi se uitară la doctor, care clătină din 
cap. 

— Nu vă temeţi, nu e grav. Pesemne că 
noaptea petrecută cu voi şi amintirea 
întîmplărilor de atunci se mai amestecă încă 
în capul său, dar totul se va aranja. Sînt tare 
bucuros că v-am întîlnit. Puteţi veni şi miine? 
Bine-ar fi dacă aţi mai putea aduce cu voi pe 
unii din băieţii care au fost acolo în noaptea 
aceea. 

— Trebuie să ne întoarcem mîine în satul 
copiilor — zise Paolo. Trenurile spre Zurich 
au început din nou să circule. 

— Atunci rugaţi-l pe monitorul vostru să- 
mi telefoneze chiar în seara asta. Pot fi găsit 
la spital pînă la ora zece. 

Medicul îi însoţi pînă la uşă. 

— Îmi dau seama că ceea ce v-am cerut 
este pentru voi un lucru greu. Dar să ştiţi că 
ajutorul vostru mi-a fost de mare preţ. 


Werner şi Paolo mergeau tăcuţi pe 
străduţele întunecate care duceau la gară şi 
doar paşii lor se auzeau sonor pe caldarim. 
Se mai aflau încă sub profunda impresie a 
scenei la care asistaseră. 

— Da, toate-s bune — zise Paolo, rupînd 
tăcerea. Numai că, atunci cînd îşi va reveni, 


307 


îi vor spune că părinţii săi sînt morţi şi că 
trebuie să-şi caute adăpost la bunicul şi la 
bunica sa! Să sperăm că bunică-sa e tot atit 
de cumsecade ca, şi nonna mea. 

— Va fi totuşi fericit cînd are s-o revadă pe 
Marieli — remarcă Werner. 

Paolo îl apucă de braţ şi se propti în faţa 
lui atît de brusc, încît era cît pe-aci să 
alunece, dacă Werner nu l-ar fi prins la timp. 
Radia de bucurie. 

— În sfîrşit! exclamă el. În sfîrşit, înţelegi 
şi tu ceva mai mult decît înainte. Îţi dai tu 
seama acum că cei doi fraţi, Klaus şi Marieli, 
trebuie să rămînă împreună? Pricepi că n- 
avem voie să-i părăsim în voia soartei? 
Trebuie să-i ajutăm şi mai departe. Singurul 
lucru pe care nu-l văd însă prea bine este 
cum naiba o să facem ca să iasă bine. L-ai 
auzit pe Klaus implorind: Nu mă lăsaţi 
singur, nu mă lăsaţi! El se va vindeca în 
curînd, dar tot atunci va vedea că n-are pe 
nimeni lîngă dînsul, că a rămas singur. Îi vor 
da drumul din spital, şi cu asta tu crezi că-l 
vor elibera şi de frică? Nu, frica îi va rămîne 
şi încă pentru ani de zile. Ştiu, pentru că şi 
cu mine s-a-ntimplat la fel. Necontenit se 
ivesc momente cînd frica apare iarăşi, la fel 
ca-n prima zi. Nici nu-ţi dai seama ce lucru 
nemaipomenit ai făcut pentru mine în ziua 
aceea, în care mi-ai apucat mîna din zăpadă 
şi nu i-ai mai dat drumul pînă nu m-au scos 
la suprafaţă. Nici cel mai bun prieten nu mi- 
ar fi putut oferi mai mult. Tu eşti făcut dintr- 


308 


un fel de amestecătură: pe trei sferturi gogo- 
man şi pe un sfert genial! Dar nu te necăji: 
bunica îmi spunea că oamenii de felul ăsta 
sînt cei mai buni oameni din lume. 

Doi trecători se opriră din drum şi 
ascultară amuzaţi la cele ce spunea mititelul 
acela neastimpărat, adresîndu-se cu atîta 
patimă tovarăşului său. Werner, stînjenit, îi 
dădu un brînci uşurel lui Paolo şi spuse cu 
voce domoală: 

— Am înţeles. Dar nu-i nevoie să vorbeşti 
cu mîinile şi cu picioarele. Şi-apoi, nu uita că 
nu de mult m-ai făcut „momiîie”. 


309 


— Şi nu cumva crezi că nu eşti? îl întrebă, 
şugubăţ, Paolo. Eşti o momiie, pentru că n-ai 
habar ce se petrece pe lumea asta. Dar se 
pare că lecţia primită în ultimele zile te-a 
mai trezit puţin. 

Fără să vrea, Werner îşi aminti de cele 
spuse de Peter despre fericire şi nenorocire! 
„Nenorocirea te ţine treaz”. Şi se gîndi că în 
primele zile a fost tare nenorocit. Dar, cu 
voce tare, rosti cu totul altceva: 

— Tare-aş vrea să ştiu ce vistă ai, de- 
adevăratelea! 

— Eşti de o curiozitate prostească — 
răspunse amicul său. Ai pus şi tu aceeaşi 
întrebare plictisitoare şi stupidă pe care o 
pun oamenii mari cînd n-au nimic de spus. 
Dar, ca să fii mulţumit, am să-ţi dezvălui 
taina: uite, am exact paisprezece ani şi trei 
luni. Bineînţeles, cine mă vede nu crede. Pun 
prinsoare că nu eşti cu mult mai mare decît 
mine, nu-i aşa? 

— Eu am cincisprezece ani. La primăvară 
o să am şaisprezece. 

— Formidabil! exclamă Paolo, ironic. Deci, 
după cîte se vede, nu eşti decît un copil. 

Werner îl măsură pe italian din cap pînă-n 
picioare. 

— Şi mie mi se pare uneori, că eşti un 
copil. Mai cu seamă cînd faci prea mult 
tărăboi pentru orice fleac. 

Paolo ridică din umeri: 

— Nonna mea zice:  ăsta-i sîngele, 
temperamentul nostru, n-ai ce-i face. Ce, tu i- 


310 


ai putea face unui peşte mustrarea că e mut? 
Ori unui porc că grohăie? Tatăl meu era 
negustor de tarabă şi vindea mărunţişuri. De 
bine de rău cîştiga pîinea nevestii şi a celor 
şase copii, strigînd şi chemînd muşteriii în 
gura mare. Toată ziulica nu vorbea decît cu 
glas tare şi în versuri; şi asta ajunsese la 
dînsul un lucru atît de obişnuit, că nici nu 
mai era în stare a vorbi altminterea. Şi, 
gîndeşte-te că fratele meu mai mare, care se 
chema Dante, trebuia să înveţe în vacarmul 
acela. Cînd îmi aduc aminte cum era în 
familia noastră, îmi zic uneori: acum trebuie 
să fac eu singur gălăgia pe care am fi făcut-o 
toţi şase la un loc, dacă şi ceilalţi, săracii, ar 
fi rămas în viaţă. 

Spunînd asta, lovi înciudat cu piciorul într- 
o movilă de zăpadă îngheţată, care se risipi 
şi zbură în toate părţile. 

Văzind că Werner tăcea, reluă pe 
neaşteptate vorba: 

— Trebuie făcut ceva ca şi Klaus, şi 
Marieli să vină împreună la noi, în satul 
copiilor. Şi tu, vino şi tu să lucrezi la noi! 
Peter nu va rămîne mult; el vrea să se ducă 
ucenic tîmplar la St. Gall. Tu ai putea încerca 
să-i iei locul la noi. Mi se pare că-ţi făceai şi 
tu ucenicia la un dulgher, nu-i aşa? 

Werner clătină capul. 

— Da, dar acum nu se mai poate. Tata şi 
mama au nevoie de mine. Ştii că şi Marieli se 
va duce la mătuşa Augustina. De altfel, după 


311 


cîte am auzit, în satul copiilor nu sînt primiţi 
decît orfanii de război, e-adevărat? 

— Nu tocmai; şi-apoi lucrurile s-au mai 
schimbat. Din fericire, numărul orfanilor 
străini a început să scadă. Klaus şi Marieli ar 
putea sta, de pildă, foarte bine în casa 
polonezilor, căci au plecat cu toţii, lăsînd 
casa goală. Deocamdată, s-a hotărit să se 
găzduiască  într-însa orfani de-ai noştri, 
elveţieni. 

Werner mergea din ce în ce mai repede, 
ceea ce arăta că gîndurile îi fugeau în altă 
parte. Şi într-adevăr, se gîndea de pe acum 
la clipa cînd, mîine, va trebui să-şi ia rămas 
bun. Îi venea greu să-şi închipuie că ar mai 
putea trăi fără Paolo şi ceilalţi. Dar mai ales 
Paolo va fi cel care-i va lipsi cel mai mult, 
căci, pentru prima oară în viaţă, avea 
impresia că şi-a găsit într-adevăr un prieten. 
La capătul reflecţiilor sale, rosti, îmbufnat 
parcă: 

— E foarte frumos ce-ţi imaginezi tu, 
Paolo, dar mi se pare că încă nu eşti 
directorul satului. 

— Da tot aşa de adevărat precum că nu-s 
nici strut — oftă din greu Paolo. Fă bine şi 
mergi un pic mai încet, se-aude? 

Mai aveau puţin pînă să ajungă la gară. 
Asta se cunoştea după stratul de zăpadă 
înnegrită ce le apăruse în lumina rece a unui 
felinar. 

— In orice caz, ce spui tu n-are nici o 
noimă — îl înţepă cu vorba Werner, 


312 


nădăjduind că-l va putea scoate puţin din 
sărite. 

Dar, spre mirarea sa, Paolo nu primi 
provocarea. Fă- cîndu-se că nu bagă de 
seamă la cele spuse de prietenul său, rosti cu 
o voce dulce şi uşor tremurătoare: 

— O, nu te supăra, erau numai nişte visuri! 

Werner îl privi cu uimire. 

— Îmi vine să sfarm tot trenul în bucăţi! 
izbucni deodată Paolo, schimbînd tonul. E 
curată porcărie să trebuiască să ne vedem 
mîine pentru ultima dată... şi pe urmă, cine 
ştie, poate niciodată... 

— Lasă că am să fac economii şi, cu banii 
strinşi, am să viu să vă văd în satul, vostru, 
făgădui Werner. Şi pe Marieli... pe Marieli 
am s-o aduc cu mine. 


313 


XIV 


„Şi au fost salutaţi cu imnul satului de 
copii 


— Ăsta nu-i buchet de flori, ci o adevărată 
oroare — spuse fetiţa care se numea Silvia, 
dar căreia i se spunea obişnuit Hapciu, din 
pricină că strănuta groaznic, mai cu seamă 
în epoca guturaiului. 

Hapciu era o creatură mărunţică. Era 
bună prietenă cu Paolo şi nu se despărţeau 
niciodată. Cînd i se întîmpla să strănute de 
treizeci de ori la rînd, privea în jurul ei cu un 
aer năuc, dar, o clipă mai tîrziu, tot ea era 
aceea care rîdea, spunînd: 

— Zău că nu mai pot. Puteţi ride de mine 
cît poftiţi, căci şi eu găsesc strănutatul ăsta 
un lucru tare nătîng. 

Pînă una alta, îl privea pe Paolo cu un fel 
de uşor dispreţ şi tot repeta: 

— Ăsta nu-i un buchet de flori; e o 
amestecătură de flori. 

Cu toate acestea, Paolo îşi dăduse toată 
osteneala să-l aranjeze cît mai frumos, dar, 


314 


se vede treaba că floarea soarelui, cu 
muşcatele şi cu măzărichea nu prea făceau 
casă bună împreună. 

— Să mergem! strigă Hapciu. O să 
culegem toate florile pe care le găsim. Şi pe 
urmă punem poate şi florile tale ciudate, la 
un loc cu celelalte. 

— Dar nu prea ne rămîne timp — o 
avertiză Paolo. 

— O, ne rămîne de ajuns — hotărî fetiţa, 
îndepărtîn- du-se în fugă. 

Ea alese nu drumul care cobora în vale, ci 
cărăruia care urca panta. 

Iarba înaltă care despărţea drumul de 
pajişte era plină de flori şi, ceva mai sus, se 
vedea o coastă înverzită, presărată cu 
romaniţe şi clopoței întîrziaţi. 

Hapciu culegea şi strănuta; Paolo culegea 
florile, ri- dicînd din cînd în cînd capul şi 
ciulind urechile. Ce făcea era o nechibzuinţă, 
căci, în nici un caz, trenul aşteptat nu se 
putea face auzit de pe acum. După socotelile 
lui Paolo, trenul ar fi trebuit să fie pe la ora 
asta abia la St. Gall, dar nu prea era el tare 
la socoteli şi pe deasupra ardea de 
nerăbdare. 

Hapciu, cu braţele pline de flori, avu o 
nouă criză de strănutat. 

— Dă-mi-le mie. 

Paolo luă florile dar, neîndemiînatic, lăsă 
să-i cadă pe jos jumătate din ele. 


315 


În vreme ce se apuca să le strîngă din nou, 
ea începu iarăşi să strănute atît de straşnic, 
că îi dădură lacrimile. 

— Ce naiba, nu s-a găsit încă nici un leac 
împotriva strănutatului? strigă Paolo furios. 

— Ai răbdare, o să se găsească şi ăsta într- 
o zi — făcu ea vorbind anevoie, între două 
cascade de strănuturi. 

— Haide! zise Paolo şi alergă pe drumul 
care ducea spre sat. 

La cotitură îl aşteptau ceilalţi. Se aflau 
acolo Antti şi Jussi, precum şi Jean-Pierre cu 
două micuţe franţuzoaice care ţineau morţiş 
să vină şi ele. 

Herbert şi Martin nu se putuseră alătura 
grupului, deoarece ei trebuiau să tipărească 
gazeta satului. In schimb 


316 


Giuseppe şi Nikolai erau prezenţi. Un 
„părinte” austriac cu două din fetiţele sale s- 
au alipit şi ei de cîrd, căci aveau nişte treburi 
de rezolvat la Trogen. 

— Ei ce faceţi? Vă hotăriţi o dată? le strigă 
Antti nerăbdător. 

— Ce te grăbeşti aşa? îl întrebă Paolo, 
ceea ce îi făcu pe toţi din ceata aceea 
tinerească să izbucnească în ris. 

— Ştiu pe cineva care era gata să se 
pornească la drum încă de la cinci 
dimineaţa! zise Giuseppe, care destăinuia 
întotdeauna secretele casei „Pinocchio”, casa 
italiană a satului lor. 

„Părintele” austriac din satul copiilor, 
purtînd o cămaşă în carouri şi pantaloni 
scurţi de piele, o şi luase din loc ţinînd 
grijuliu de mînă pe cîte o fetiţă. O apucă pe 
drumul cel mare. In vale se afla localitatea 
Trogen cu micuța ei gară, cu clopotniţa ei 
neagră, cu acoperişurile ei ţuguiate şi cu 
grădinile sale pestriţe. Cînd ajunseră în 
dreptul primelor case, Paolo deveni de 
nestăpiînit şi se repezi să scurteze drumul pe 
o potecă îngustă şi povirnită, deşi mai era 
destulă vreme pentru ca toată lumea să 
urmeze drumul cel mare către gară. 

Neştiind ce să facă, Hapciu ezita între 
grosul trupei, care-şi urma drumul normal, şi 
cărăruia aceea strimtă şi întunecoasă, 
pierdută, în tufişuri, pe unde dispăruse 
Paolo. În cele din urmă hotări să urmeze 
acelaşi drum ca şi ceilalţi. Mititica se simţea 


317 


plină de importanță, căci Paolo îi 
încredinţase un rol deosebit. El se temuse ca 
nu cumva, la Trogen, grupul celor care 
urmau să-i întimpine pe oaspeţi să nu fie 
format numai din băieţi, lucru care n-ar fi 
fost prea politicos. 

— Ascultă, Hapciu — îi spusese el, e o 
fetiţă care vine cu prietenul meu Werner; o 
cheamă Marieli. Tu poţi să le spui copiilor 
casei tale (Silvia-Hapciu locuia în casa gre- 
cească „Argonauţii”) că fetiţa despre care-ţi 
vorbesc seamănă cu Albă ca Zăpada: are 
cosiţele negre ca pana corbului şi ochii 
albaştri — adică aşa cred cel puţin, căci, de 
fapt, eu nu i-am văzut niciodată ochii 
deschişi. Şi-i atît de îngrozitor de singură, 
încît are neapărată nevoie de o prietenă. Tu 
ai putea să te ocupi cel mai bine de treaba 
asta. 

O privise, vorbindu-i cu un aer atît de 
rugător, încît Hapciu se lăsă convinsă. Cu 
toate că nu se putea şti niciodată cînd 
spunea Paolo adevărul şi cînd nu, de data 
aceasta ea îl crezu, impresionată de tonul 
grav şi calm, lipsit de exagerările sale 
obişnuite: lucru foarte rar la Paolo. 

Mai trebuiră să aştepte şapte minute pe 
peronul micuţei gări pînă cînd, în sfîrşit, se 
zări locomotiva de culoare albastru-deschis, 
care lua încetişor turnanta, îndreptindu-se 
spre ei. 

În rîndul din faţă, între Antti şi Hapciu, se 
tinea ţanţoş Paolo, cu imensul său buchet de 


318 


flori.  Hapciu, de asemenea, plină de 
demnitate se aşezase şi ea în faţă, spre 
marele necaz al lui Jean-Pierre şi Giuseppe, 
care găseau că ea nu avea ce căuta acolo. 

Dar Paolo apucase să-i sufle repede fetei la 
ureche: 

— Să nu-ți pese de ce-au să spună ceilalţi, 
ca şi cum nici n-ar fi vorba de tine. 

Şi Hapciu, care era o mică persoană, 
conştientă de valoarea sa, care avea 
experienţa multor lucruri trăite înainte de a 
intra, la vîrsta de abia şase ani, într-un or- 
felinat din Atena, îi aprobă sfatul cu o 
înclinare a capului. 

Spre norocul său, ea nu se sinchisea de 
urletele băieţilor, de ar fi fost ei şi o ceată 
întreagă! Hotărită să facă faţă onorabil 
situaţiei, smulse, chiar în ultimul moment, 
cîteva flori din buchetul lui Paolo, pentru ca 
sosirea trenului să n-o surprindă cu mîinile 
goale. 

În sfîrşit, trenul se opri şi din el coboriră o 
mulţime de oameni. 

Incordaţi, copiii cercetau cu privirile în 
toate părţile: de ce oare nu se arătau şi cei 
aşteptaţi de dînşii? Oare nu mai vin? 

Dar iată că, deodată, Werner se ivi lingă 
ei; parcă mai crescuse puţin şi, văzînd 
hăinuţele de lucru decolorate ale copiilor din 
satul Pestalozzi, se roşi la obraji, încurcat şi 
ruşinat parcă de faptul că era îmbrăcat într- 
un frumos costum nou-nouţ. 


319 


Paolo strînse la piept buchetul de flori şi 
întrebă emoţionat: 

— Dar unde-i Marieli? 

— N-a putut veni cu noi — răspunse 
Werner cu oarecare şovăială. 

— De ce? se repezi Paolo furios. 

Stinjenit, Werner se uita la toată acea 
mulţime care-i venise în întîmpinare şi, în 
sfîrşit, dădu răspunsul: 

— E tocmai ceea ce aş vrea să vă explic. 

Hapciu, pe faţa căreia se citea aceeaşi 
dezamăgire ca şi la Paolo, strecură cîteva 
flori în mîna băiatului proaspăt sosit şi zise: 

— Sînt Silvia Nikomenides şi tare-aş fi 
dorit să fiu prietenă cu Marieli. 

— Ei bine, Hapciu, după cum vezi, soarta 
ti-i deocamdată potrivnică — spuse Paolo, 
punîndu-i în braţe arătosul buchet, căci, în 
starea de furie în care se găsea, îi era cu 
neputinţă să i-l înmîneze călătorului nou 
sosit, cu surisul şi amabilitatea cerute de 
regulile de bună-cu- viinţă. 

Băieţii se grămădeau acum în jurul lui 
Werner: îi puneau cu toţii odată o sumedenie 
de întrebări, dar nu-i lăsau răgaz să 
răspundă la nici una din ele. Voiau să ştie 
totul despre Urteli: ce fac cei de acolo, tata, 
mama şi mătuşa Augustina? E adevărat că 
toate casele s-au reconstruit? Şi-au procurat 
oamenii alte vite? Marieli era mulţumită 
acolo şi sănătoasă? 

„Părintele” austriac îşi croi drum prin 
mulţime şi veni să strîngă mîna oaspetelui. 


320 


Fetitele austriece făcură o plecăciune şi 
vreme de o clipă cosiţele lor scurte se 
zbenguiră în vînt, cu voioşie. 

— Fii bine venit în sătuleţul nostru, 
Werner — îi făcu urarea „părintele”. ţi 
transmit şi din partea lui Hutamâki, toate 
cele bune. Spre marea lui părere de rău, a 
trebuit să plece la o consfătuire la St. Gall. 
Dar ai să-l vezi diseară, înainte de plecarea 
ta. 

Werner era dezolat, căci ar fi vrut cu tot 
dinadinsul să vorbească cu Hutamâăki despre 
Marieli şi acum îşi dădea seama că acest 
lucru nu-i va fi de loc uşor, avînd la dispoziţie 
un timp atît de scurt. Acum trăgea nădejde 
că cel puţin pe Paolo va avea prilejul să-l 
prindă singur, cît mai curînd posibil, ca să 
poată sta împreună de vorbă pe îndelete. 

Dar acest lucru nu-i izbuti. La urcuşul spre 
sat, cîrdul de copii gălăgioşi şi voioşi nu l-au 
slăbit o clipă, fiecare ţinînd, în felul lui, să-şi 
arate prietenia. Şi întrucît Marieli lipsea, 
fetiţa care avea acum grijă să stea tot timpul 
pe lîngă Werner era Hapciu. O observa din 
cînd în cînd pe furiş: părea să fie o fetiţă 
veselă, o fire comunicativă şi deschisă — cu 
totul altfel decît Marieli. 

Gîndul că Paolo pusese la cale înnodarea 
de la distanţă a acestei prietenii, fără măcar 
să ştie în ce măsură Marieli avea nevoie de 
ea, îl făcu să zimbească. lată că acum, în 
drumul lor, treceau pe lingă ultimele case de 
la marginea Trogenului, case luminoase, 


321 


clădite din piatră şi înconjurate de grădini 
pline de arbori şi de flori. 

De aici drumul începea să urce, şerpuind 
printre stinci. Pe mîna stingă, se mai vedea 
încă o veche căsuţă ţărănească: în curtea 
plină de tot felul de sarsamuri, un ţăran 
bătrîn îşi deshăma calul, iar un cîine lătra de 
mama focului. Moşneagul îi salută pe copiii 
care treceau, iar aceştia îi înapoiară, voioşi, 
salutul. 

— Taci Cezar! îşi sudui ţăranul cîinele. 

— Lăsaţi-l în pace, căci nu ne este frică de 
el — îi strigă rizînd una din fetiţele care 
mergeau alături de Jean-Pierre: era o fetiţă 
năltuţă cu cosiţe blonde şi după înfăţişare 
părea  nemţoaică, dar în realitate era 
franţuzoaică. Ea se afla în sătuleţul copiilor 
de cinci ani şi vorbea acum perfect nemţeşte. 
Cu cît Werner îi observa mai mult pe copiii 
ce alergau în jurul său, cu atît creştea în el 
dorinţa de a face totul ca Marieli să poată 
ajunge şi ea acolo, cît mai degrabă. 

Dacă ar fi venit, fără îndoială că Paolo ar fi 
învăţat-o repede să se deprindă cu ce avea 
de făcut. Cît despre Paolo, el se şi gîndise la 
asta, încă de pe vremea cînd Werner credea 
că fetiţei o să-i meargă grozav de bine la 
mătuşa lui. 

La drept vorbind, nici acum nu ştia 
adevărul-adevărat de ce, în fond, lucrurile nu 
ieşiseră bine. Atîta doar că fetiţa era veşnic 
palidă şi mohorită. Înţelese aşadar că Marieli 
tînjea după locurile natale. Dar nu-şi putuse 


322 


închipui pînă atunci că acolo, în cătunul său 
retras în munţi, copiii ar putea fi obraznici şi 
bădărănoşi. 

Învățătorul, care îl înlocuise pe 
Altschwank de la redeschiderea şcolii şi pînă 
la Rusalii, încercase prin toate mijloacele să-i 
apropie şi să-i împrietenească pe copii cu 
fetiţa nou-venită, dar nu izbutise; orfana din 
Valgretto rămînea pentru ei o străină, 
sălbatică şi solitară. 4 

Werner lipsise multă vreme din Urteli. In 
intervalul cît tatăl şi mama sa s-au aflat în 
spital, el locuise la unchiul şi mătuşa din 
Zurich. Timp de trei luni a urmat un curs de 
electrotehnică şi a muncit pe rupte. Nu s-a 
întors acasă decit abia tîrziu, primăvara, cînd 
casa cea nouă a Altschwankilor era acum pe 
terminate. A mai apucat, totuşi, să-i ajute pe 
dulgheri încă vreo cîteva săptămîni pînă cînd 
tot lucrul a fost într-adevăr gata. Oamenii din 
sat mai că nu-l recunoşteau; şi asta nu atit 
din pricină că devenise mai vorbăreţ, cît 
pentru faptul că îşi pierduse mult din firea sa 
ursuză şi închisă. 

— Ehei, n-o să mai avem mult parte de 
dînsul; acum dumnealui a văzut lumea — 
spusese cîtorva oameni din sat fostul său 
patron, Regli, dînd meditativ din cap. Să 
vedeţi că n-o să mai facă mulţi purici prin 
Urteli; o va lua curînd din loc, credeţi-mă ce 
vă spun. 

Regli, care toată ziulica făcea fel de fel de 
profeţii, din care cea mai mare parte nici 


323 


gînd să se împlinească, de data aceasta avu 
dreptate. Werner se arătă, pe zi ce trecea, 
tot mai dornic să plece de acolo. 

— Noroc bun, fiule — îi spuse tatăl său, cu 
o zi înainte, în clipa în care Werner îşi lua 
rămas bun de la ai săi, gata de plecare spre 
Trogen. Gîndeşte-te că nu faci călătoria asta 
numai pentru tine singur, ci şi pentru 
Marieli. i-am pus în raniţă o scrisoare 
pentru directorul aşezămîntului din satul 
copiilor. S-ar putea întîmpla ca ea să nu-ți 
poată fi de nici un folos, după cum prea bine 
s-ar putea să-ţi fie de ajutor. 

La plecare mama sa îi dădu un pachet 
mare, în care pusese merinde de drum: pîine 
şi cîrnaţi din cei mai buni, pe care-i făcuse 
măcelarul Finetti. Şi-i mai dădu şi un sfat: 

— Caută să găseşti de lucru printre 
oameni de seama ta. Văd bine că pentru tine 
nu mai e nimic de făcut aici, acum cînd 
Bartel nu mai e în Urteli, iar din cafeneaua 
„La Soare” n-a mai rămas nici urmă. 

Într-adevăr, cei din familia Gurtnelli nu s- 
au mai întors nici unul în satul lor. Bartel, 
flăcăul, lucra acum la Hotelul „Trei Regi” din 
Glarmatt şi era cel mai tînăr din întreg 
personalul. Înainte de a se duce la gară, 
Werner îi făcu o vizită. 

— Mult noroc! i-a urat şi Bartel, la rîndul 
său. Şi salută-i pe ceilalţi din partea mea. 

Vorbele astea, şi mai cu seamă o anumită 
schimbare a glasului, îl făcură pe Werner să 
zică în sinea sa: să ştii că mă invidiază. 


324 


Despărţindu-se, Bartel l-a mai urmărit 
îndelung cu privirea pînă cînd Werner 
dispăru la colţul străzii celei mari, acolo 
unde se ridica acum un pod nou peste riu şi 
unde opticianul Bonzetti sporovăia la soare, 
în faţa prăvăliei, cu vecinul său tutungiul. 

Trecînd, Werner citi numele lui Bonzetti 
scris pe firmă şi văzu în vitrină toate 
perechile de ochelari, frumos  rînduite, 
strălucind în lumină. Zîmbi şi se gîndi în 
clipa aceea la Paolo. 

— Ia te uită, cît de mult pare să fi trecut 
de atunci — murmură el. Se vede că lucrările 
de reconstrucţie se făcuseră mult mai repede 
la Glarmatt decît la Urteli. 

La Brachen trenul avea oprire două 
minute. De pe peron, Werner văzu ieşind din 
sala de aşteptare un bărbat cu o tavă mare, 
plină cu ceşti de cafea. Era urmat de o fetiţă, 
care purta un şorţuleţ alb peste o rochie 
neagră: amîndoi o luară de-a lungul trenului, 
fata vînzînd tartine cu unt şi şocolată. 

Werner clătină din cap şi murmură pentru 
sine: 

— Nu-mi vine să-mi cred ochilor. 

Şi numaideciît gîndul îl purtă spre Marieli, 
aşa cum o văzuse în urmă cu două zile, 
împletind, aşezată pe un scăunel, în odaia 
mătuşii Augustina, unde storurile ferestrelor 
erau într-una trase. Odaia aceea veşnic 
mirosea a pisică. Marieli se retrăsese într-un 
ungher întunecos şi cînd clopoţelul de la 
uşa prăvăliei suna, sărea repede de la 


325 


locul său şi se ducea să vadă cine a intrat şi 
ce doreşte. 

Cînd fetiţa a ieşit din odaie, mătuşa 
Augustina i-a spus lui Werner: 

— E o fată cuminte, dar nu-i fericită aici, 
cu mine. lar eu sînt prea bătrină ca să mă 
mai pot schimba... Ce să-i faci... 

Lui Werner i se făcu milă de bătrînică, 
văzînd cum două boabe mari de lacrimi i se 
prelingeau pe obrajii supţi, uscați şi zbîrciţi. 

— Şi cît de mult mă bucurasem! adăugă 
ea, resemnată. 

Werner îi povesti mătuşii despre satul 
Pestalozzi, o aşezare nouă, nu departe de 
localitatea Appenzell, unde locuiau bunicii lui 
Klaus. Apoi îi spuse că se duce într-acolo şi 
că n-ar fi rău dacă ar lua-o şi pe Marieli. 

Dar mătuşa Augustina clătină din cap a 
îndoială. 

— Nu, băiete, asta n-ar rezolva nimic, căci 
bunicii lui Klaus nu-şi pot lua sarcina să-i 
poarte şi fetiţei de grijă; ştiu asta, pentru că 
le-am scris. 

Werner îşi stăpîni numai cu mare greutate 
uimirea şi nu se putu abţine să nu se 
gîndească iar la Paolo, care, într-o zi, 
referindu-se la mătuşă-sa, îi spusese: „E 
foarte ţepoasă pe dinafară, dar pe dinăuntru 
e moale ca brinza topită”. Ce curios: în 
numai cîteva zile, Paolo învățase s-o 
cunoască pe mătuşa mai bine decit ştiuse 
Werner să o facă în toţi aceşti ani. 

— Mătuşă... — începu el. 


326 


Dar, mai înainte de a apuca el să spună 
ceva, bătrînica ridică o mînă tremurătoare în 
semn de împotrivire. 

— Eu îs bătrină, Werner, şi uite, recunosc, 
în treaba asta m-am înşelat. Micuţul tău 
prieten, ştii tu, cel negricios, avea dreptate. 
Să nu crezi că nu m-am gindit mult la 
vorbele lui. Da, m-am gîndit şi la spital şi am 
mai chibzuit şi pe urmă. Dar mi se tot părea 
că am şi eu acum un copil, ca toate celelalte 
femei. Numai că socoteala mea de atunci n-a 
fost bună, Werner. Acum îmi dau seama că 
nu trebuie să o mai ţinem pe fetiţă aici multă 
vreme. E orfană... şi tot orfană rămîne şi aici, 
orice am face. Poate c-ar fi bine de-ar putea 
să se ducă în satul acela unde sînt prietenii 
săi. Încearcă să aranjezi tu lucrurile, Werner, 
fă încercarea asta în timpul cît vei fi acolo. 

Vorbind, scotocea în buzunarul de la şorţ 
după o batistă şi, pentru o clipă, Werner se 
întrebă dacă nu cumva o caută tocmai pe 
aceea dăruită de Paolo. 

Mătuşa Augustina îi ghici gîndul şi, printre 
lacrimi, zise: 

— Nu, nu caut batista lui Paolo. Pe aceeao 
păstrez într-un sertar: e o amintire. Mi s-a 
întîmplat atît de rar să primesc cadouri! 

La aceste cuvinte, Werner se simţi ruşinat 
şi, chiar în seara aceea, căută o bucată de 
lemn, din care ciopli cu cuţitaşul două 
figurine: o bătriînică, ţinînd de mînă o fetiţă. 
A doua zi i le duse mătuşii Augustina şi plecă 
la drum cu cugetul împăcat. 


327 


Şi acum, iată că se afla iar înconjurat de 
voci tinere şi gălăgioase. Şi în acest cor, doar 
glasul lui Antti, cu timbrul său îngroşat, se 
auzea din cînd în cînd, făcînd o notă aparte. 

— Ia priveşte, colo se văd casele noastre — 
îi atrase atenţia Hapciu. 

Aruncîndu-şi ochii într-acolo, Werner zări 
un grup de case mari, albe, aşezate pe o 
colină întinsă, dominind cîmpia ce cobora 
într-o pantă uşoară. 

— Încă nu le poţi vedea pe toate — se auzi 
glasul lui Jean-Pierre, care mergea în spatele 
său. 


328 


Vocile copiilor răsunau voios şi exuberanţa 
lor era amestecată cu miîndrie: acela era 
satul lor! 

— Uite terenul nostru de fotbal, şi uite 
colo hambarul acela vechi — e tot al nostru. 
Şi mai la vale, pe coastă, am construit şi o 
trambulină pentru sărituri. Pun prinsoare că 
nu ghiceşti cine-i cel mai slab la sărituri 
dintre noi toţi — reluă vorba Jean-Pierre. 

Ascultind conversaţia, Paolo, care mergea 
înaintea lui, mut şi copleşit de dezamăgire, 
întoarse capul şi le aruncă peste umăr o 
privire dispreţuitoare. 

— Ba ştiu cine: Paolo — răspunse 
numaidecît Werner. 

Toată lumea făcu mare haz. 

— Dar, în schimb, e foarte bun la schi pe 
pirtie — interveni Hapciu. 

— Da, de schiat, schiază binişor, n-am ce 
zice, dar de sărituri n-are nici cea mai mică 
idee. Să-l vezi sărind, te prăpădeşti de ris: 
schiurile îi flutură ca nişte urechi de 
măgar. Pentru sărituri trebuie să fii 
finlandez, nu italian. 

— Dar de Martin, ce zici? întrebă fetiţa cu 
cosiţe blonde. 

— Ei, iar începeţi! zise Paolo, înturnîndu- 
se către dînşii. Ei bine, aflaţi că sînt oameni 
care ştiu să facă de toate şi care sînt 
plictisitori ca ploaia. Ce tot îmi daţi zor cu 
Martin? Martin ştie asta, Martin ştie ailaltă, 
dar l-aţi văzut la serbarea carnavalului? Voia 
s-o facă pe grozavul şi-şi închipuia că-i cel 


629 


mai nostim şi mai izbutit din toată mulţimea 
măştilor. Acolo să-l fi văzut! Era jalnic: îţi 
venea să-i plingi de milă! 

— la nu vă mai certaţi — se amestecă între 
ei Hapciu. Şi tu, care eşti nou în satul nostru, 
spune: nu cumva credeai că între noi nu se 
mai iscă şi certuri? 

Werner, căci lui i se adresase fetiţa, zimbi 
la auzul întrebării şi întreaga faţă îi deveni 
surizătoare: el găsea toată această hiîrjoană 
dintre copii foarte amuzantă. 

Intre timp, ajunseră cu toţii sus, pe virful 
măgurei şi o porniră pe ulicioara dintre case. 

— Priveşte! Aici locuim noi — spuse Paolo 
arătînd spre una din case. Vezi lujerii aceia 
înalţi de floarea soarelui? Eu i-am plantat. Şi 
se bătu mîndru cu pumnii în piept. Nalbele 
le-a sădit Giuseppe, iar micul stăvilar l-au 
construit, singuri, fără nici un ajutor, trei 
copii tot din casa noastră. 

— Şi uite, colo, casa, obştească, cu sala de 
festivități — zise Jussi. În spatele ei, se află 
casa finlandeză. Şi colo, alături, biroul 
directorului. 

— Dar, ia staţi! Unde mergem, de fapt, 
acuma? întrebă Hapciu. 

— Mai întîi dăm o raită prin sat — rosti 
grav Paolo. Apoi — continuă el cu 
solemnitate — îl vom aştepta pe Werner să ia 
masa cu noi la „Pinocchio”. Avem un tacîm şi 
pentru tine, Hapciu, pentru că socoteam că 
va veni şi Marieli. 

Werner îl trase pe Paolo de o parte: 


330 


— Aş fi vrut să-ţi vorbesc între patru 
ochi — şopti el. 

— Lasă că facem noi îndată ceva să 
rămînem singuri — răspunse Paolo pe acelaşi 
ton şoptit. Am şi eu o grămadă de veşti 
pentru tine. 


După amiază se lungiră pe iarbă la umbra 
unor brazi. Se urcaseră sus de tot, pe un 
tăpşan. Peisajul nu semăna nici pe departe 
cu acela stincos din părţile unde se născuse 
Werner. 

Dedesubtul lor se întindea satul şi mai 
încolo, în vale — Trogen. Hăt-departe, se 
vedea şerpuind calea ferată St. Gall, iar mai 
spre nord, lacul Constanţa. 

— E frumos aici — observă Werner. Şi la 
noi e frumos, dar peisajul e ceva mai 
sălbatic. 

— Tare mă tem că ai ceva pe suflet — zise 
Paolo. Hai, dă-i drumul! De ce n-a venit 
Marieli? 

— Da, tocmai despre asta voiam să-ți 
vorbesc. Şi, spunînd asta, Werner îşi ţinea 
ochii aţintiţi asupra unui norişor care se 
plimba pe cerul albastru. Îţi vine oare să 
crezi că iarna a trecut, în sfîrşit, şi că-i acum 
destul de departe? 

— Dar ce te-a apucat, de-mi baţi capul cu 
anotimpurile? Spune-mi mai bine ce s-a 
întîmplat cu Marieli? 

— Nu-i de loc fericită! 


331 


— Şi atunci ce-i de făcut? întrebă Paolo, 
încordat. 

Se juca, în timpul acesta, cu un fir de iarbă 
pe care-l strîngea între dinţi făcîndu-l să i se 
legene pe dinaintea ochilor. 

„Paolo e tot atît de emoţionat ca şi mine” 
— gîndi Werner. 

— Nu s-ar putea s-o aducem aici? începu el 
prudent să aducă vorba. 

Paolo continua să muşte firul de iarbă; 
rosti printre dinţi: 

— E tocmai ceea ce propusesem eu cîndva. 
Cred că-ţi aminteşti — zise el cu aparentă 
răceală. 

— Şi ce-ar trebui să facem pentru asta? 

Incetişor, Paolo scoase firul din gură şi-i 
aruncă amicului său o privire triumfătoare. 

— Klaus va sosi probabil în curînd la noi — 
anunţă el, şi vocea sa trăda o satisfacţie 
deplină. Antti şi cu mine am fost să-l vedem. 
Timp de mai multe săptămîni, am economisit 
banii noştri de buzunar pentru a-i putea face 
o vizită. Obţinusem adresa lui prin Crucea 
Roşie. Am plecat atît de repede din Brachen, 
după ce fusesem cu toţii la spital în jurul lui 
Klaus, atunci cînd a ţipat şi a plins atîta, 
încît, ştii, fiind atît de răscolit, am uitat în 
momentul acela să întreb unde stăteau 
bunicii săi. Am primit, cum îţi spuneam, 
adresa prin Crucea Roşie, într-un frumos plic 
oficial adresat: „Domnului Paolo Fanfonetti” 
şi toată lumea a făcut haz pe socoteala mea. 
Mi s-a spus că am eu mania asta, dea mă 


332 


ocupa de treburile altora. Numai Antti m-a 
înţeles şi m-a însoţit într-o duminică. 
Hutamâki era la curent cu toată întîmplarea 
şi chiar el a aranjat lucrurile pentru a ne 
obţine permisiunea de a pleca. 

Paolo tăcu un moment, jucîndu-se mereu 
cu firul de iarbă. 

— Poate că a fost mai bine că n-ai văzut în 
ce stare se afla Klaus acolo unde l-am găsit 
noi. li era dor de casă într-o asemenea 
măsură, că era gata să se îmbolnăvească şi 
nu arăta de loc mai bine ca la spital. Bunicii 
săi sînt bătrîni şi bolnavi amîndoi. Noi, cei 
din Italia, ştim ce înseamnă mizeria. Căci nici 
nonna mea nu-i dintre cei care huzuresc. Dar 
că şi aici, în Elveţia, poate să existe o 
asemenea sărăcie, asta n-o ştiam. Cînd ne-a 
văzut, Klaus ne-a recunoscut numaideciît şi a 
început să plingă ca un ţînc din leagăn. După 
aceea s-a dus şi Hutamâki să-l vadă. Mi-a 
plăcut gestul şi am găsit că a fost frumos din 
partea lui. El s-a convins la faţa locului de 
starea de lucruri şi a vorbit despre asta cu 
directorul satului nostru. În sfîrşit, s-a mai 
dus o dată şi atunci bunicul lui Klaus a 
completat nişte formulare şi a semnat toate 
hîrtiile de care e nevoie. Cum s-ar spune, ce- 
rerea a venit din partea lui ca să-l primim pe 
Klaus. „Totul e în regulă — a spus Hutamâăki 
— numai că 


333 


e păcat că băiatul vine singur, căci bine-ar fi 
fost ca aceşti doi copii, frate şi soră, să fie 
împreună”. 

Paolo se uită la Werner şi amindoi zîimbiră 
în acelaşi timp. După care, Paolo aruncă firul 
de iarbă cu un gest larg şi declară, 
schimonosindu-şi glasul: 

— Ei, bine, aşa-s autorităţile: pînă nu se 
grămădesc şi nu trec pe la ele mormane de 
biîrtii, lucrurile nu se fac. Eu zic să mergi cu 
mine, chiar acum, la director: putem oricînd 
vorbi cu dînsul, că ştii doar că-i o fire de om 
tare simpatică. 

Werner se întoarse şi, fără să-şi dea seama 
cum s-a întîmplat, se trezi, de data aceasta, 
ţinînd el un fir de iarbă între buze. Trecu o 
clipă destul de lungă pînă cînd să se 
încumete să întrebe, cu o voce şovăielnică. 

— Dar ce-ai zice... Crezi că aş putea găsi şi 
eu de lucru în sătuleţul vostru? Am urmat un 
curs de electrotehnică la Zurich... Spune-mi, 
crezi că cei de aici ar putea avea nevoie de 
mine? 

Paolo sări în sus, îl trase pe Werner spre 
dînsul şi scoase un urlet de satisfacţie: 

— La treabă, drăguţule! Inainte! Şi 
repede! Peter nu mai lucrează la noi şi 
deocamdată n-au găsit pe nimeni în locul lui! 

Tîrîndu-şi prietenul după el, se împiedică 
de o rădăcină de copac şi căzu. Werner se 
răsturnă peste el şi amindoi se prăpădiră de 
ris, tăvălindu-se în iarbă. 


334 


Niciodată în viaţa lui, Werner nu se 
simţise atît de voios, de liber şi de fericit. 
Toate se amestecau, dinadins parcă, spre a-i 
pregăti o imensă bucurie: cerul albastru de 
vară, florile, biziitul albinelor, Paolo care 
ţopăia ca un mînz pe pajişte, şi la toate 
acestea se adăuga şi perspectiva de a trăi 
între prieteni, între prieteni din toate 
colţurile lumii. 

Werner îşi începu slujba în sătuleţul 
copiilor la 1 septembrie, nu ca urmaş al lui 
Peter, ci ca ajutor al mecanicului satului. 

Klaus şi Marieli Watzig sosiră şi ei, cinci 
zile mai tirziu. Aceşti noi locuitori ai 
sătuleţului găsiră adăpost în casa polono- 
elveţiană şi au fost salutaţi la venire cu imnul 
din satul copiilor. 


Dacă toţi copiii lumii 
Miinile şi le-ar întinde, 
Ei în hora lor cea mare 
Toate ţările-ar cuprinde. 


Pe pămînt flacăra sfîntă 
A iubirii ar aprinde, 
Dacă toţi copiii lumii 
Miinile şi le-ar întinde. 
Paolo era şi el prezent, cu un mare buchet 
de flori în miîini, care, de data aceasta nu 


fuseseră culese la întîmplare, iar Silvia- 
Hapciu puse pe capul Marieliei o coroniţă, 


335 


pe care o făcuse cu mîna ei, din cele din 
urmă flori ale verii. 

Klaus şi Marieli se ţineau de mînă şi se 
puteau vedea pe faţa lor, îngemănate, 
semnele risului şi ale lacrimilor. 

Werner îşi stăpîinea cu mare greutate 
emoția şi cu toţii îi fură recunoscători lui 
Paolo pentru inspiraţia de-a fi găsit o glumă 
potrivită momentului. 

— Vă rog, fără scurtcircuit! porunci el şi 
pe urmă pe un ton declamatoriu: „Doamnelor 
şi domnilor! Am acum marea plăcere dea vă 
conduce prin celebrul sat Pestalozzi, unde 
copii din lumea întreagă trăiesc în bună 
înţelegere, ca fraţii şi surorile. Veţi constata 
acest lucru, cel mai bine, după certurile care 
au loc regulat între ei”... 

Un hohot de rîs voios izbucni din toate 
piepturile. Marieli îşi desfăcu mînuţa din cea 
a fratelui ei şi veni, frumuşel, să se aşeze 
alături de Silvia. 


336 


CUPRINS 


I  Ningea şi iar ningea 5 
II De aici încolo urcuşul devenea tot mai anevoios 
17 
II _Băieții începură să chiuie şi să se zbenguiască 
29 
IV Mai privi o dată urmele lăsate de ei în coborîre 
37 
V__ Avalanşa se desprinse şi porni la vale... 49 
VI Tată, mamă, unde sînteţi? 63 
VII 
Oamenii îşi părăseau cătunul într-o tăcere 
apăsătoare 79 
VIII Paolo izbuti să-l descopere pe Werner 94 
IX 
Trenul înainta încet printre înalte maluri de omăt 
117 
X Cînd se auzi vocea crainicului, toţi se grăbiră 
să se apropie 143 


XI  Scormoneau şi căutau fiecare cum se pricepea 
159 

XII Pe micuța Marieli au scos-o nevătămată 183 

XIII Pe lume e atîta suferință inutilă... 192 

XIV ...Şi au fost salutaţi cu imnul satului de copii 214 


Lector: ECATERIA ŞISMANIAN 
Tehnoredactor: GH. CHIRU 


337 


Apărut 1970. Comanda nr. 9393. Hirtie Tipar 
înalt B de 63 g/m?. 540X840/16. Coli de tipar 
14,5. 


Tiparul executat sub comanda nr. 395 

la Combinatul Poligrafic „Casa Scîn- 

teii”, Piaţa Scînteii nr. 1, Bucureşti, 
Republica Socialistă Romiînia. 


338 


EDITURA ION CREANGĂ 


340