Chuck Hogan — Molima 01

le la regizorul filmului Labirintul lui Pan 


LA 
MD, 


Guillermo del Toro 
Chuck Hogan 


MOLIMA 


Cartea I din trilogia MOLIMA 


Traducere din limba engleză 
Mariana Piroteală 


Guillermo del Toro este regizor, scenarist şi 
producător de film. Născut la 9 octombrie 1964, în 
Guadalajara, Jalisco, Mexic, del Toro a fost interesat de 
cinematografie încă din adolescenţă. De la primul său 
succes, Cronos (1993) la mai recentul Hellboy II (2008) - 
fără a uita de Mimic (Cauză şi efect, 1997), El espinazo del 
diablo (Spectrul răzbunării, 2001), Blade II (2002), Hellboy 
I (Hellboy - Eroul scăpat din Infern, 2004) şi El laberinto 
del fauno (Labirintul lui Pan, 2006), film cu şase 
nominalizări şi trei premii Oscar, Guillermo del Toro oferă 
cinefililor o abordare mereu diferită, cu adevărat unică. In 
prezent, cel mai important proiect al său se anunţă a fi 
ecranizarea celebrului roman al lui J.R. Tolkien, Hobbitul, 
în două părţi (2011, 2012), în echipă cu Peter Jackson 
(regizorul trilogiei Stăpânul inelelor.) 


Chuck Hogan a primit în anul 2004 Premiul Hammett 
pentru cartea Prince of Thieves. Considerat de Stephen 
King unul dintre cele mai bune zece romane ale anului în 
2005, volumul stă la baza filmului The Town (Oraşul), care 
va fi lansat în 2010. Romanul Two Thousand Volts a fost 
inclus în seria celor mai bune romane americane mystery 
din 2009. A mai publicat, de asemenea, The Standoff 
(Încercuirea, 1996), The Blood Artists (1998), The Killing 
Moon (2008) şi Devils in Exile (2010.) 


În anul 2009, cei doi autori au scris împreună The 
Strain (Molima), prima carte a trilogiei cu acelaşi nume, 
următoarele două (The Fall şi Eternal Night) urmând să fie 
publicate în 2010, respectiv 2011. Înclinaţia spre suspans 
şi atenţia acordată detaliilor ale lui Hogan completează 
perfect pasiunea lui del Toro pentru genul horror şi pentru 
elementele fantastice. 


Această carte este dedicată tuturor coşmarurilor, 
trecute şi prezente, şi tuturor monştrilor din poveştile 
copilăriei mele: sper să nu mă părăsiţi niciodată! 


GDI 


Pentru draga mea Lila 


CH 


Legenda lui Jusef Sardu 


— A fost odată ca niciodată un uriaş, spuse bunica lui 
Abraham Setrakian. 

Ochii micuţului Abraham s-au luminat, în vreme ce 
borşul rusesc de varză din castronul de lemn a devenit 
dintr-odată mai gustos sau măcar mai puţin usturoiat. Era 
un băieţel palid, plăpând şi bolnăvicios. Cu speranţa că-l va 
face să mănânce tot din castron, bunica se aşezase în faţa 
lui şi-i depăna poveşti. 

Era momentul pentru o bubbeh meiseh!, pentru o 
„poveste a bunicii”, o poveste cu zâne, o legendă. 

— Era feciorul unui nobil albanez şi îl chema Jusef 
Sardu. Conaşul Sardu era cel mai înalt dintre oameni, mai 
înalt şi decât toate casele din sat. Trebuia să se aplece 
mult de tot ca să intre pe uşă. Era mare la stat, dar asta 
reprezenta o povară pentru el, un beteşug din naştere, nu 
o binecuvântare. Tânărul era suferind. Mugşchii săi nu 
aveau suficientă forţă să-i ţină oasele lungi şi grele. Uneori 
îi era greu până şi să meargă. Avea un baston, un băț lung 
- mai înalt decât tine cu un mâner de argint sculptat în 
formă de cap de lup, blazonul familiei. 

— Da, bubbeh? spuse Abraham printre înghiţituri. 

— Asta era soarta lui şi astfel a învăţat ce este umilinţa, 
lucru foarte rar la un nobil. Era atât de milos faţă de cei 
nevoiaşi, faţă de cei care munceau din greu, faţă de cei 
suferinzi... Ţinea mai ales la copiii din sat, iar buzunarele 
uriaşe ca nişte saci de cartofi îi erau pline de fleacuri şi de 
dulciuri. El nu se prea bucurase de copilărie. La opt ani 
avea înălţimea tatălui său, iar la nouă ani îl depăşea cu un 
cap. Slăbiciunea şi dimensiunile uriaşe ale corpului său 
erau motive nemărturisite de ruşine pentru tatăl lui. Însă 
conaşul Sardu era cu adevărat un uriaş cumsecade şi tare 
mult îl mai iubea poporul său. Umbla vorba despre conaşul 
Sardu că privea pe toată lumea de sus, dar nu cu dispreţ. 

Bunica i-a făcut semn lui Abraham să mai ia o lingură. 


1 În idiş, în original (n. tr.). 


Băieţelul s-a pus pe ronţăit o bucată de sfeclă fiartă, pe 
care bătrâna o numea „inimioară de copilaş” datorită 
culorii, formei şi aţelor ei ce se asemănau unor vinişoare. 

— Aşa, bubbeh... 

— lubea şi natura foarte mult şi nu-i trezea nici un 
interes cruzimea vânătorii, dar, fiind nobil şi om de vază, la 
vârsta de cincisprezece ani, tatăl şi unchii săi l-au convins 
să-i însoţească într-o expediţie de şase săptămâni în 
Armenia. 

— La noi, bubbeh? întrebă Abraham. A venit la noi 
uriaşul? 

— În nord, kaddishe?P. În pădurile cele întunecoase. Însă 
bărbaţii neamului Sardu n-au venit să vâneze mistreți, urşi 
sau elani, ci lupi, simbolul familiei, blazonul neamului 
Sardu. Plecaseră să vâneze un animal-vânător. În neamul 
Sardu se spunea că, dacă bărbaţii neamului se hrăneau cu 
carne de lup, prindeau curaj şi putere; tatăl conaşului 
credea că ăsta putea fi remediul pentru muşchii slăbiţi ai 
feciorului său. 

— Da, bubbeh? 

— Călătoria a fost lungă şi anevoioasă, şi îngreunată de 
vremea rea, dar Jusef s-a luptat din toate puterile. Nu mai 
plecase niciodată din satul familiei sale, iar privirile 
aruncate înspre el de străinii întâlniți pe drum îl făceau să 
intre în pământ de ruşine. Odată ajunşi în pădurile 
întunecoase, acestea i-au părut extrem de însufleţite. Haite 
de animale mişunau prin pădure noaptea asemenea unor 
fugari alungaţi din adăposturi, bârloguri, cuiburi şi vizuini. 
Erau atât de multe fiare, încât vânătorii noştri n-au putut 
să pună geană pe geană toată noaptea. Unii dintre ei au 
vrut să plece, dar dorinţa nestrămutată a bătrânului Sardu 
a fost mai puternică decât orice altceva. Auzeau urletul 
lupilor sfâşiind noaptea, iar el îşi dorea cu ardoare unul 
pentru fiul său, pentru unicul său fiu, a cărui statură uriaşă 
era o nenorocire în neamul Sardu. Voia să alunge acest 
blestem din casa lor şi să-i găsească feciorului o fată care 
să-i dea mulţi urmaşi sănătoşi. 


2 În idiş, în original, „nepoţel” (n. tr.). 


Şi aşa se face că tatăl, alergând după un lup, a fost 
primul care s-a răzleţit de grup, a doua zi, puţin înainte de 
căderea nopţii. Ceilalţi l-au aşteptat cât a fost noaptea de 
lungă şi imediat după răsăritul soarelui au pornit prin 
pădure în căutarea lui. În noaptea aceea, unul dintre verii 
lui Jusef nu s-a mai întors. Şi tot aşa au dispărut şi ceilalţi, 
unul câte unul. 

— Da, bubbeh? 

— Până când singurul rămas a fost Jusef, băiatul uriaş. 
A doua zi, a purces la drum şi, într-un loc în care mai 
căutase şi zilele trecute, a găsit trupurile tatălui, verilor şi 
unchilor săi zăcând la intrarea unei peşteri săpate în 
pământ. Căpăţânile le fuseseră strivite cu putere, însă 
trupurile le erau neatinse, ceea ce l-a făcut să creadă că 
fuseseră răpuşi de o fiară cu o forţă nemaiîntâlnită şi că nu 
pieriseră de foame sau de frică. Nu se putea gândi la nici 
un motiv pentru care se întâmplase aşa ceva, deşi se 
simţea privit, poate chiar cercetat cu atenţie, de cine ştie 
ce fiinţă care stătea la pândă în peştera cea întunecată. 

Conaşul Sardu a dus fiecare trup în parte departe de 
peşteră şi l-a îngropat adânc în pământ. Desigur, acest 
efort l-a vlăguit peste măsură, lăsându-l fără pic de putere. 
Era istovit, era farmutshef&. Dar, cu toate acestea, deşi 
singur, înspăimântat şi sleit, în noaptea aceea s-a întors la 
peşteră, ca să înfrunte fiara care se ivea acolo după 
lăsarea nopţii, să-şi răzbune moşii sau să-şi dea viaţa în 
această încercare. Se ştie acest lucru din jurnalul pe care 
îl ţinea şi care a fost găsit în pădure la mult timp după 
aceea. Era ultimul lucru care fusese scris acolo. 

Abraham stătea cu gura căscată şi goală. 

— Dar ce s-a întâmplat, bubbeh? 

— Nimeni nu ştie precis. Când cele şase săptămâni s-au 
făcut opt, apoi zece, fără nici o veste de la ei, cei de acasă 
s-au temut că se rătăciseră cu toţii. Un grup a plecat în 
căutarea lor, dar n-au găsit nimic. Apoi, în cea de-a 
unsprezecea săptămână, într-una dintre nopţi, o trăsură cu 
fereştile acoperite de perdele a sosit la castelul din 


3 În idiş, în original (n. tr.). 


Albania. Era conaşul. S-a retras în castel, în aripa cu 
dormitoarele pustii de acum, şi abia dacă a mai fost văzut. 
La vremea aceea umblau tot felul de zvonuri despre ce se 
petrecuse în pădurea româneascăt. Câţiva oameni care 
pretindeau că-l văzuseră pe Sardu - dacă într-adevăr se 
putea da crezare acestor poveşti - susțineau cu tărie că 
acesta se vindecase de beteşug. Unii spuneau chiar că se 
întorsese de acolo înzestrat cu o forţă pe măsura staturii 
sale supraomeneşti. Însă atât de adâncă îi era suferinţa 
cauzată de pieirea tatălui, a unchilor şi a verilor săi, încât 
s-a închis în sine şi nimeni nu l-a mai văzut vreodată în 
timpul zilei; în plus, i-a alungat pe cei mai mulţi dintre 
servitori. Numai noaptea era ceva forfotă prin castel - la 
fereşti se vedea focul vetrei licărind; însă, cu timpul, 
castelul neamului Sardu a căzut pradă stricăciunii. Apoi au 
început să apară vorbe cum că uriaşul umbla noaptea prin 
sat. Mai ales copiii spuneau că auzeau tac-tac-tac-ul 
bastonului de care Sardu nu mai avea nevoie, dar de care 
se folosea ca să-i cheme afară şi să le dea tot felul de 
bunătăţi. Celor neîncrezători li se spunea să se uite în 
găurelele din pământ, unele dintre ele chiar lângă 
ferestrele odăilor de dormit, adâncituri ce păreau a fi 
lăsate de bastonul lui cu mâner în formă de cap de lup. 

Privirea bunicii s-a întunecat. Şi-a aruncat privirea spre 
castronul lui, unde nu mai rămăsese decât foarte puţină 
supă. 

— Apoi, Abraham, copiii ţăranilor au început să dispară. 
Umbla vorba că la fel se întâmplase şi în satele învecinate, 
şi chiar şi în satul meu. Da, Abraham, când era mică, 
bunica ta a crescut nu departe de castelul lui Sardu. Îmi 
aduc aminte de două surori. Trupurile le-au fost găsite 
într-un luminiş din pădure, albe ca zăpada din jur, cu ochii 
deschişi, împietriţi. Chiar şi eu am auzit într-o noapte nu 
foarte departe tac-tac-tac-ul - un sunet puternic şi ritmic - 
şi mi-am tras pe dată pătura peste cap ca să-l ţin departe, 
dar ştiu că de atunci n-am mai pus geană pe geană multe 
zile la rând. 


4 Confuzie evidentă între Armenia şi România (n. tr.). 


Abraham a sorbit finalul poveştii în acelaşi timp cu 
ultimele linguri de supă. 

— Satul lui Sardu a fost în cele din urmă părăsit şi a 
devenit un loc blestemat. Țiganii care treceau cu căruțele 
lor prin oraşul nostru şi care îşi vindeau nimicurile aduse 
din ţinuturi îndepărtate povesteau întâmplări ciudate, 
despre creaturi care bântuiau în apropierea castelului. 
Povesteau despre un uriaş care străbătea ţinuturile 
scăldate de lumina lunii asemenea unui zeu al nopţii. Ei ne- 
au prevenit: „Mâncaţi ca să fiţi puternici, că, de nu, vă 
prinde Sardu.” De aceea e important, Abraham. Ess 
gezunterhait! Mănâncă şi fă-te puternic. Să ştergi cu 
pâine castronul, că altfel vine după tine. 

Cele câteva clipe de înnegurare, de tristă aducere- 
aminte, s-au risipit, iar ochii săi au redevenit jucăuşi. 

— Vine Sardu. Tac-tac-tac. 

Şi, Doamne, cum a mai terminat borşul, până la ultima 
aţă de sfeclă! Castronul era acum gol, iar povestea se 
sfârşise, dar burta şi mintea îi erau pline. Bubbeh se 
bucura că Abraham mâncase tot, iar chipul ei îi părea 
băiatului cel mai drăgăstos din câte se aflau pe lume. În 
aceste momente intime, aşezaţi la masa şubredă a familiei, 
cei doi erau ca unul - deşi îi despărţeau două generaţii - 
împărtăşindu-şi hrana inimii şi a sufletului. 


Zece ani mai târziu, familia Setrakian avea să fie 
alungată din propriul atelier de tâmplărie şi din satul 
natal, dar nu de către Sardu, ci de către nemti. Un ofiţer a 
fost încartiruit în casa lor, iar bărbatul, înmuiat de 
bunătatea nemaiîntâlnită a gazdelor sale, care îşi 
împărţiseră pâinea cu el la aceeaşi masă şubredă, le-a 
sfătuit într-o seară să nu mai aştepte ordinul de a doua zi 
de a se strânge în gară, ci să-şi părăsească locuinţa şi satul 
chiar în noaptea aceea. 

Şi au făcut întocmai. Toţi cei opt membri ai familiei au 
pornit la drum, luând cu ei cât puteau duce. Bubbebh le 
încetinea fuga. Iar lucrul cel mai rău era că ştia şi ea că le 


5 În idiş, „Mănâncă, să fii sănătos” (n. tr.). 


era povară, ştia că prezenţa ei punea întreaga familie în 
pericol şi se blestema pe sine, îşi blestema picioarele 
bătrâne şi obosite. In cele din urmă, familia a luat-o 
înainte, mai puţin Abraham, acum un tânăr puternic şi 
promiţător, un sculptor meşter în ciuda vârstei fragede, un 
învăţat într-ale Talmudului, pasionat în special de Zohar, 
de tainele misticismului evreiesc. Acesta a rămas în urmă, 
alături de ea. Când le-a ajuns vorbă că toţi ceilalţi fuseseră 
arestaţi în oraşul învecinat şi că fuseseră urcați în trenul 
ce se îndrepta spre Polonia, bubbeh, cuprinsă de 
remuşcări, a insistat ca Abraham s-o lase să se predea. 

— Fugi, Abraham. Fugi de nazişti, fugi de Sardu. 
Salvează-te! 

Dar el n-a acceptat. Nu voia în ruptul capului să se 
despartă de ea. 

A doua zi dimineaţă a găsit-o zăcând pe podeaua 
încăperii pe care o împărțeau amândoi în casa unui ţăran 
cu sufletul mare; căzuse în timpul nopţii, cu buzele negre 
ca smoala şi cojite, răpusă de otrava de animale pe care o 
înghiţise. Cu permisiunea familiei care îi adăpostise, 
Abraham Setrakian a înmormântat-o la rădăcina unui 
mesteacăn argintiu în floare. Cu multă răbdare, i-a 
sculptat un monument funerar din lemn încrustat cu flori, 
păsări şi toate lucrurile care o făcuseră pe ea fericită. Şi a 
jelit-o şi a tot jelit-o, iar apoi dus a fost. 

A fugit de nazişti, mânat mai departe de tac-tac-tac-ul 
pe care îl auzea în urma lui... 

Iar nenorocirea îi sufla în ceafă. 


ÎNCEPUTUL 


N323RG Cutia neagră 


Fragmente, transcrierea NTSB, zborul 753, Berlin 
(TXL”) cu destinaţia New York (JFK), 24.09.2010: 


2049:31 (Microfonul destinat comunicării cu pasagerii 
este pornit.) 

CPT. PETER J. MOLDES: „Stimaţi pasageri, din cabina 
de pilotaj vă vorbeşte căpitanul Moldes. Preconizăm că 
vom ateriza la timp, peste doar câteva minute. Doresc să 
profit de ocazie pentru a vă mulţumi că aţi ales compania 
Regis Airlines şi, în numele meu, al secundului Nash şi al 
restului echipajului, îmi exprim speranţa că veţi călători 
curând din nou alături de noi...” 

2049:44 (Microfonul destinat comunicării cu pasagerii 
este oprit.) 

CPT. PETER J. MOLDES: „... ca să ne păstrăm cu toţii 
slujbele.” (Râsete în carlingă.) 

2050:01 Turnul de control din New York (JFK): „Regis 
7-5-3, aeronavă de mare capacitate, apropiere prin 
stânga, în direcţia 1-0-0. Ai permisiunea de a ateriza pe 
13R.” 

CPT. PETER J. MOLDES: „Regis 7-5-3, aeronavă de 
mare capacitate, ne apropiem prin stânga, 1-0-0, aterizăm 
pe pista 13R, totul pregătit.” 

2050:15 (Microfonul destinat comunicării cu pasagerii 
este pornit.) 

CPT. PETER J. MOLDES: „Însoţitorii de zbor sunt rugaţi 
să se pregătească pentru aterizare.” 

2050:18 (Microfonul destinat comunicării cu pasagerii 


6 National Transportation Safety Board, agenţie americană 
independentă, însărcinată cu investigarea accidentelor aviatice 
civile (n. tr.). 

7 Cod IATA care desemnează aeroportul Tegel din Berlin (n. 
tr.). 


este oprit.) 

SECUNDUL RONALD W. NASH IV: Trenul de aterizare 
este pregătit. 

CPT. PETER J. MOLDES: „Întotdeauna e o plăcere să 
ajungi acasă...“ 

2050:41 (Bubuit. Linişte. Zgomot ascuţit.) 


FINALUL TRANSMISIUNII. 


ATERIZAREA 


Turnul de control al Aeroportului Internaţional 
JEK 


I se spunea „farfuria.” Aeroportul JFK aşteptase doi ani 
de zile noile monitoare monocrome, de un verde 
strălucitor, ca nişte farfurii cu supă de mazăre, presărate 
cu ciorchini de litere prinse de ledurile pâlpâitoare, cu 
diverse coduri. Fiecare led reprezenta sute de vieți 
omeneşti sau, după cum se spunea în limbajul bătrânilor 
lupi de mare, păstrat în lumea aviaţiei până în ziua de azi, 
suflete. 

Sute de suflete. 

Poate tocmai de aceea toţi controlorii de trafic aerian îl 
numeau pe Jimmy Mendes Părintele Jimmy. El era singurul 
controlor de trafic aerian care îşi petrecea tot programul 
de opt ore stând în picioare, nu aşezat, agitând în mână un 
creion cu gumă şi plimbându-se încoace şi încolo, 
direcţionând aeronavele comerciale spre New York din 
cabina înţesată a turnului de control, aflată la 98 de metri 
deasupra Aeroportului Internaţional John F. Kennedy, 
asemenea unui păstor care îşi mână turma. Folosea guma 
roz de şters ca să vadă mai bine aeronavele pe care le 
controla, poziţia lor unele faţă de altele, fără a se baza 
exclusiv pe monitorul bidimensional al radarului. 

Acolo, sute de suflete pâlpâiau în fiecare secundă. 

— United 6-4-2, viraj la dreapta şi te îndrepţi spre 1-0- 
0, urcă la 5 000. 

Insă, când lucrai cu „farfuria”, nu puteai gândi astfel. 
Nu puteai zăbovi prea mult asupra acelor suflete a căror 
soartă era în mâinile tale, fiinţe umane îngrămădite în 
proiectile înaripate zburând în înaltul cerului. Nu puteai 
cuprinde imaginea de ansamblu: toate acele avioane de pe 
„farfuria” ta şi toţi ceilalţi controlori din jurul tău care 
mormăiau în căşti cuvinte codificate, şi toate avioanele de 
pe „farfuriile” lor, şi turnul de control de pe aeroportul 


LaGuardia aflat în vecinătate... şi toate turnurile de control 
de pe fiecare aeroport din fiecare oraş din Statele Unite... 
şi din întreaga lume... 

Calvin Buss, responsabilul peste controlorii de trafic 
aerian şi şeful direct al Părintelui Jimmy, şi-a făcut apariţia 
în spatele acestuia. Revenise rapid din pauză şi nici nu 
apucase să-şi termine ultima înghiţitură. 

— În ce stadiu eşti cu Regis 7-5-3? 

— 7-5-3 e acasă. Părintele Jimmy a aruncat o privire 
rapidă şi pătrunzătoare spre „farfuria” lui, ca să se 
asigure. Acum o ia spre poartă, a adăugat el, derulând 
imediat registrul de repartizare a porţii, ca să caute zborul 
7-5-3. De ce? 

— Radarul de la sol zice că avem o aeronavă staționată 
pe Foxtrot. 

— Pe pista de rulare? a întrebat Jimmy şi şi-a verificat 
din nou „farfuria”, asigurându-se că totul funcţiona cum 
trebuia, după care a redeschis canalul de comunicare cu 
zborul DL753. Regis 7-5-3, vă vorbeşte turnul de control 
de pe JFK, terminat. 

Nimic. A mai făcut o încercare. 

— Regis 7-5-3, sunt turnul de control de pe JFK, 
răspundeţi, terminat. 

A aşteptat puţin. Nimic, nici măcar un clic. 

— Regis 7-5-3, sunt turnul de pe JFK, sunteţi pe 
recepţie? Terminat. 

În spatele lui Calvin Buss şi-a făcut apariţia un agent de 
însoţire. 

— Probleme cu comunicaţia? a sugerat el. 

— Mai degrabă o defecţiune tehnică majoră. Cineva 
susţine că avionul a rămas în întuneric, a spus Calvin Buss. 

— În întuneric? s-a minunat Părintele Jimmy, gândindu- 
se ce ghinion ar fi ca avionul să aibă o defecţiune tehnică 
fix la câteva minute după aterizare. 

Şi-a propus ca, în drum spre casă, să se oprească şi să 
joace la loto numerele 7, 5 şi 3. 

Calvin şi-a conectat casca la mufa audio a 
echipamentului lui Jimmy. 


— Regis 7-5-3, vă vorbeşte turnul de control de pe JFK, 
răspundeţi, vă rog. Regis 7-5-3, sunt turnul de control, 
terminat. 

Au aşteptat, au ascultat. 

Tot nimic. 

Părintele Jimmy a aruncat un ochi la ledurile 
pâlpâitoare de pe „farfurie”, avioane aflate în aşteptare. 
Nici o alarmă, toate avioanele erau în regulă. 

— Mai bine să vedem unde îi redirecţionăm pe lângă 
Foxtrot, a spus el. 

Calvin şi-a deconectat casca şi s-a dat înapoi, uitându-se 
undeva dincolo de pupitrul de comandă al lui Jimmy, spre 
ferestrele cabinei din turnul de control, afară, în direcţia 
pistei de rulare. In privirea lui se citeau nedumerirea şi 
îngrijorarea. 

— Trebuie să eliberăm Foxtrotul. Apoi i s-a adresat 
agentului de însoţire: Trimite pe cineva să verifice. 

Părintele Jimmy şi-a apăsat abdomenul, dorindu-şi să 
poată masa cumva locul dureros din interior. În esenţă, 
profesia lui se asemăna cu cea a unei moaşe. Ajuta piloţii 
să scoată din pântecele vidului avioanele înţesate de 
suflete şi să le aducă fără probleme pe pământ. Insă acum 
simţea o teamă care aproape că îl paraliza, un ghem în 
stomac, asemenea unui doctor care a adus pe lume primul 
nou-născut mort. 


Pista terminalului 3 


Lorenza Ruiz se îndrepta către poartă, manevrând 
căruciorul motorizat pentru bagaje, în esenţă, o rampă 
hidraulică pe roţi. Când a văzut că 753 nu era după colţ, 
aşa cum se aştepta, Lo a mai înaintat puţin să arunce o 
privire, căci se apropia ora la care ea intra în pauză. Avea 
căşti de protecţie, un hanorac cu Mets pe sub vesta 
reflectorizantă, ochelari de protecţie - nisipul ăla de pe 


pistă era o pacoste - şi bastoanele portocalii de 
semnalizare lângă ea, pe banchetă. 
„Ce naiba?” 


Şi-a scos ochelarii de parcă ar fi vrut să se asigure că 


vedea bine. Şi, într-adevăr, un Boeing 777 al companiei 
Regis, un frumuşel din acela mare şi recent introdus în 
flotă, stătea pe Foxtrot, cufundat în întuneric. O beznă 
totală, căci nici măcar luminile de navigaţie de pe aripi nu 
erau aprinse. În acea noapte, cerul era curat. Luna îl 
cresta, stelele îl decolorau ici-colo, dar în rest - nimic. 
Ceea ce i-a reţinut însă atenţia a fost suprafaţa netedă şi 
circulară a fuzelajului şi aripile care licăreau slab sub 
luminile de aterizare ale avioanelor care se apropiau. Unul 
dintre ele, Lufthansa 1567, a trecut razant pe deasupra. 

— Jesus Santisimo?! 

A sunat să anunţe. 

— Suntem pe drum, i-a confirmat superiorul ei. Cuibul 
de vulturi zice să dai o fugă până acolo şi să arunci o 
privire. 

— Eu? s-a mirat Lo. 

S-a încruntat. „Dacă n-ai avut de lucru!” şi-a zis ea. Apoi 
a pornit pe banda de urgenţă care pleca de la terminalul 
pentru pasageri şi a traversat liniile ce marcau pista de 
rulare de pe platforma de staţionare. Era puţin agitată şi 
cu atenţia încordată, întrucât nu mai mersese niciodată 
atât de departe. FAA? avea reguli foarte stricte privitoare 
la locul până unde se puteau aventura transportoarele sau 
cărucioarele motorizate de bagaje, aşa că Lorenza era cu 
ochii în patru pentru a observa eventualele avioane care 
rulau pe sol. 

A trecut peste balizele albastre care mărgineau pista de 
rulare. Avionul părea să fi fost aruncat într-o beznă totală. 
Nici urmă de semnale luminoase, de lumini anticoliziune 
sau de vreun licăr la ferestrele cabinei. De regulă, chiar şi 
de la sol, adică de la aproximativ zece metri, prin parbrizul 
micuţ, asemănător unor ochi oblici desenaţi deasupra 
botului inconfundabil al avioanelor Boeing, se puteau 
vedea în carlingă atât panoul de control, cât şi luminiţele 
roşii de la bord. Acum însă, nu era nici urmă de lumină. 

Lo mergea la vreo zece metri de vârful aripii stângi. 


n 
! 


3 În spaniolă, în original, „Doamne sfinte” (n. tr.). 
* Administraţia Federală a Aviației (n. tr.). 


Dacă îţi faci veacul suficient de mult timp pe o pistă de 
aterizare, înveţi câte ceva. Lo lucra aici de opt ani, mai 
mult decât cele două căsnicii ale ei puse laolaltă. 
Flapsurile şi eleroanele - spoilerele de pe partea 
posterioară a aripilor - erau drepte ca Paula Abdul", aşa 
cum le lasă piloţii după aterizarea pe pistă. 
Turboreactoarele erau mute, deşi de obicei le lua ceva 
vreme până să nu mai facă zgomot, chiar şi după oprire, 
timp în care înghiţeau nisip şi insecte ca nişte aspiratoare 
uriaşe şi lacome. Deci frumuşelul ăsta venise cu bine, 
aterizase ca la carte şi ajunsese până aici, când... beznă 
totală. 

Şi mai alarmant era faptul că, din moment ce primise 
aprobarea de a ateriza, neregula - indiferent despre ce ar 
fi vorba - apăruse într-un interval de două, maxim trei 
minute. „Ce se putea întâmpla rău atât de rapid?” 

Lo s-a apropiat mai mult, rulând până în spatele aripii. 
Dacă turboventilatoarele porneau cumva pe nepusă masă, 
nu voia să fie înghițită şi sfârtecată ca o pasăre. S-a 
apropiat de cală, zona avionului care îi era cea mai 
familiară, aflată spre capătul cozii, şi s-a oprit sub uşa de 
ieşire din spate. A acţionat frâna şi a apăsat butonul care 
punea în mişcare rampa. Ajunsă la înălţimea maximă, 
aceasta avea o înclinaţie de treizeci de grade. Insuficient, 
dar mergea. S-a dat jos, s-a întors după bastoanele de 
semnalizare şi a urcat pe rampă spre avionul cel mort. 

„Mort?” Oare de ce-i trecuse asta prin cap? Nici măcar 
nu fusese vreodată vie chestia asta... Dar, pentru o clipă, 
Lorenzei i-a venit în minte imaginea cadavrului imens, în 
putrefacție, al unei balene eşuate pe o plajă. Asta îi inspira 
avionul, o carcasă aflată în putrefacție, un monstru 
muribund. 

Când s-a apropiat de vârf, vântul s-a oprit. Şi un lucru e 
sigur când vine vorba despre vremea de pe platforma de 
staţionare a aeroportului JFK: vântul nu se opreşte 
niciodată. Nici măcar o secundă. Întotdeauna bate vântul 


10 Aluzie la melodia Paulei Abdul din anii '80, Straight up, în 
traducere „Fii drept” (n. tr.). 


pe pistă, de la atâtea avioane care aterizează, din cauza 
mlaştinii sărate din apropiere şi a afurisitului ăluia de 
Ocean Atlantic aflat de partea cealaltă a peninsulei 
Rockaway. Dintr-odată însă, se făcuse tare linişte; atât de 
linişte, încât Lo şi-a scos căştile enorme, să se asigure că 
nu se înşela. I s-a părut că aude bătăi dinăuntrul avionului, 
dar şi-a dat seama că erau, de fapt, bătăile inimii ei. A 
aprins lanterna şi a îndreptat-o spre laterala din dreapta a 
avionului. 

A urmat pata circulară proiectată de lanternă şi a 
observat că fuzelajul era încă lucios şi acoperit de stropi, 
din cauza diferenţei de temperatură, şi că mirosea a ploaie 
de primăvară. A îndreptat fasciculul de lumină spre şirul 
lung de ferestre. Toate transperantele erau lăsate. 

Ciudat! Acum era speriată. Speriată de-a binelea. 
Părând de-a dreptul pitică pe lângă maşinăria înaripată de 
250 de milioane de dolari şi care cântărea 150 de tone, 
stătea nemişcată, simțind cum o încerca un sentiment vag, 
dar totuşi palpabil, ca un fior rece, dându-i senzaţia că se 
afla în prezenţa unui dragon, a unui demon care doar se 
prefăcea adormit, dar care putea oricând să-şi deschidă 
ochii şi gura cea necruțătoare. Pentru o clipă, s-a simţit 
străbătută ca de un curent electric, un fior care a zguduit-o 
cu forţa unui orgasm cu efect opus celui firesc, totul 
contractându-se, înnodându-se. 

Apoi a remarcat că unul dintre transperante era acum 
ridicat. A simţit cum i se ridică părul fin de pe ceafă şi şi-a 
dus mâna acolo ca să-l netezească, de parcă ar fi încercat 
să liniştească un animăluţ de casă speriat. Nu văzuse 
transperantul acela înainte. Fusese tot timpul ridicat, tot 
timpul. 

Poate... 

În interiorul avionului bezna a fremătat, iar Lo a avut 
dintr-odată senzaţia că înăuntru era ceva care o ţinea 
cumva sub observaţie. 

A scâncit ca un copil, fără a se putea abţine. Era 
paralizată. Ca la un semn, sângele a început să-i 
clocotească, iar ea a simţit că se sufoca... 


Atunci a înţeles foarte clar: înăuntru era ceva care avea 
s-o mănânce... 

Vântul a început din nou să bată, de parcă nu s-ar fi 
oprit nici măcar o clipă, iar Lo n-a mai zăbovit deloc. A 
îndepărtat uşor rampa şi a sărit iute în cărucior, apoi a dat 
înapoi, cu alarma pornită şi cu rampa încă ridicată. S-a 
auzit un pocnet, de la o baliză albastră de semnalizare de 
pe pista de rulare, în momentul în care ea a trecut în 
viteză, mergând când pe asfalt, când pe iarbă, spre 
luminile din ce în ce mai puternice ale maşinilor de 
intervenţie care se apropiau. 


Turnul de control al Aeroportului Internaţional 
John F. Kennedy 


Calvin Buss trecuse la o altă cască şi dădea ordinele 
prevăzute în manualul oficial al FAA-ului pentru situaţiile 
în care era nevoie să intre cineva pe pista de rulare. Toate 
avioanele care decolau şi aterizau erau oprite în spaţiul 
aerian, pe o rază de opt kilometri în jurul aeroportului JFK. 
Ceea ce însemna că spaţiul respectiv devenea tot mai 
aglomerat. Calvin a anulat pauza tuturor şi a dat ordin ca 
fiecare controlor de pe tură să încerce să ia legătura cu 
zborul 753, pe toate frecvențele posibile. Părintele Jimmy 
nu mai văzuse în viaţa lui aşa un haos în turnul de control 
al aeroportului JFK. 

Mai multe persoane din administraţia Autorităţii 
Aeroportuare, nişte tipi îmbrăcaţi la costum, care 
mormăiau ceva în staţiile de  emisie-recepţie, se 
strânseseră în spatele lui. Nu mirosea a bine. E ciudat cum 
oamenii se adună în mod spontan atunci când se confruntă 
cu inexplicabilul. 

Părintele Jimmy a încercat din nou să-i contacteze, dar 
răspunsul a fost acelaşi. 

— E cumva pornit semnalul pentru deturnare? l-a 
întrebat unul dintre tipii în costum. 

— Nu, absolut nimic, a răspuns Părintele Jimmy. 

— Nici alarma de incendiu? 


— Bineînţeles că nu. 

— Dar alarma de la uşa carlingii? a întrebat un altul. 

Părintele Jimmy a înţeles că intraseră în acea fază a 
investigaţiei în care puneau întrebări stupide. A făcut apel 
la răbdarea şi la înţelepciunea care îl ajutaseră să devină 
un bun controlor de trafic aerian. 

— A intrat fără probleme şi a aterizat cum trebuie. 
Regis 7-5-3 a confirmat poarta care i-a fost repartizată şi a 
stins luminile de ghidaj de pe roata din faţă. Am oprit 
radarul şi am trecut pe ASDE"!. 

— Poate că pilotul a fost nevoit să stingă toate luminile, 
a sugerat Calvin, acoperind microfonul cu mâna. 

— Poate, a spus Părintele Jimmy. Sau poate că s-au stins 
pe nepusă masă. 

— Şi atunci de ce nu au deschis nici o uşă? a întrebat 
unul dintre funcţionari. 

Întrebarea aceasta îl frământa şi pe Părintele Jimmy. De 
regulă, pasagerii nu stau pe loc nici o clipă mai mult decât 
e nevoie. Cu o săptămână în urmă, un avion al companiei 
JetBlue care venea din Florida fusese cât pe-aci să cadă 
pradă unei revolte, şi asta din cauza unor chifle expirate. 
Acum, pasagerii acestui avion stătuseră liniştiţi timp de 
vreo cincisprezece minute. Într-o beznă totală. 

— Cred că începe să se facă foarte cald acolo, a spus 
Părintele Jimmy. Dacă e întrerupt curentul electric, nu 
circulă nici un pic de aer înăuntru, nu funcţionează aerul 
condiţionat. 

— Şi atunci ce naiba mai aşteaptă? s-a mirat un alt 
funcţionar. 

Părintele Jimmy îi simţea pe toţi din ce în ce mai 
neliniştiţi. Golul acela pe care îl simţi în stomac atunci 
când îţi dai seama că e pe cale să se întâmple ceva, ceva 
foarte, foarte rău. 

— Dar dacă nu se pot mişca? a mormăit el înainte să se 
poată abţine. 

— Adică să fie luaţi ostatici? La asta te referi? a întrebat 


1 Echipament de detectare a posibilelor incidente care au loc 
pe pista de aterizare şi de rulare (n. tr.). 


funcţionarul. 

__ Părintele a dat uşurel din cap, dar nu la asta se referea. 
În mod inexplicabil, nu-i venea în minte decât cuvântul 
„suflete.” 


Pista de rulare Foxtrot 


Detaşamentul de pompieri din subordinea Autorităţii 
Aeroportuare responsabil cu stingerea incendiilor 
aeronavelor a fost desfăşurat în conformitate cu procedura 
standard, echipat cu şase vehicule, inclusiv unul cu spumă 
pentru stingerea combustibilului, câteva maşini cu 
încărcătură de apă şi una cu scară. Au tras lângă maşina 
de bagaje aflată aproape de şirul de balize albastre care 
marcau pista de rulare Foxtrot. Căpitanul Sean Navarro a 
sărit de pe treapta din spate a maşinii de pompieri cu 
scară şi s-a oprit în faţa avionului mort, cu casca pe cap şi 
îmbrăcat în uniformă de pompier. Luminile maşinilor de 
intervenţie palpitau pe fuzelaj, dând falsa senzaţie că 
avionul era însufleţit. Părea, mai degrabă, un avion gol 
pregătit pentru un exerciţiu nocturn. 

Căpitanul Navarro s-a dus în faţa maşinii şi s-a urcat în 
cabină lângă şoferul Benny Chufer. 

— Sună la cei de la mentenanţă şi adu proiectoarele, 
apoi trage în spatele aripii. 

— Da, dar am primit ordine să aşteptăm, a replicat 
Benny. 

— Avem de-a face cu avion plin de oameni. Nu suntem 
plătiţi să stăm cu mâinile în sân, ci să salvăm vieţi 
omeneşti. 

Benny a ridicat din umeri şi a urmat ordinul căpitanului. 
Navarro a ieşit din maşină şi s-a suit pe cabina acesteia, 
iar Benny a ridicat braţul mobil al maşinii, astfel încât 
căpitanul să poată ajunge pe aripă. Căpitanul Navarro a 
aprins lanterna şi a trecut peste bordul de fugă dintre cele 
două flapsuri ridicate, punând piciorul exact unde scria cu 
litere îngroşate NU CĂLCAŢI. 

A înaintat, la şase metri deasupra pistei, pe aripa care 
se lăţea spre bază. S-a dus la ieşirea de deasupra aripii, 


singura uşă a avionului care putea fi deschisă prin exterior 
în caz de urgenţă. Avea o fereastră mică, fără transperant, 
şi a încercat să se uite prin ea, dar, în afară de picăturile 
de apă de pe geamul foarte gros, n-a reuşit să vadă nimic 
altceva decât bezna. Trebuie să fi fost de-a dreptul 
irespirabil acolo înăuntru. 

De ce nu strigau după ajutor? De ce nu se auzea 
mişcare dinăuntru? Dacă era încă presurizat, atunci aerul 
nu circula, astfel că pasagerii aveau să rămână în scurt 
timp fără oxigen. 

Cu mănuşile în mâini, a apăsat cele două clape roşii, 
apucând mânerul uşii din adâncitura sa. L-a răsucit la 
aproape 180 de grade şi a tras. In acel moment, uşa ar fi 
trebuit să se deschidă, dar a rămas neclintită. A mai tras o 
dată, dar a înţeles rapid că eforturile sale erau inutile; uşa 
nu avea să cedeze. Era imposibil să fi fost înţepenită. 
Probabil că se blocase mânerul. Sau era ceva pe dinăuntru 
care o ţinea. 

S-a dus înapoi pe aripă, până în capătul scării, şi de 
acolo a văzut rulând un vehicul aeroportuar portocaliu de 
mici dimensiuni, ce ieşea de pe terminalul pentru zboruri 
internaţionale. Când acesta s-a apropiat, căpitanul a 
observat că în el erau agenţi cu geci albastre de la Agenţia 
de Securitate a Transportului. 

— Ia te uită cine vine! a mormăit Navarro şi a început 
să coboare scara. 

Erau cinci şi s-a prezentat fiecare pe rând, dar căpitanul 
Navarro nu s-a străduit să le reţină numele. El venise la 
avion cu maşini echipate cu spumă şi cu extinctoare, în 
timp ce ei aduseseră laptopuri şi PDA-uri. O vreme, a stat 
şi i-a ascultat vorbind la drăcoveniile alea şi între ei: 

— Trebuie să ne gândim bine înainte să implicăm 
Departamentul de Securitate Internă”. Nu vrem să dăm 
alarma degeaba. 

— Nici măcar nu ştim cu ce avem de-a face. Dacă dai 


12 Homeland Security, departament al guvernului SUA 
responsabil cu protecţia împotriva atacurilor teroriste şi a 
dezastrelor naturale (n. tr.). 


alarma şi chemi avioane de luptă de la Baza Aeriană Otis, 
se iscă panică pe toată coasta estică. 

— Dacă este vreo bombă, atunci au aşteptat până în 
ultima secundă. 

— Poate au vrut să o detoneze pe pământ american. 

— Sau poate că fac pe mortul o vreme. Au stins totul ca 
să ne atragă mai aproape şi aşteaptă să apară mass-media. 

Unul dintre tipi s-a uitat la telefon şi a spus: 

— Avionul vine de pe aeroportul Tegel, din Berlin. 

— Vreau să stau de vorbă cu cineva din Germania care 
Sprechen Sie!“ engleză. Trebuie să aflăm dacă au observat 
ceva suspect, vreo breşă. Mai trebuie să aflăm şi care sunt 
procedurile lor de manipulare a bagajelor, a spus un altul 
la telefon. 

— Controlaţi planul de zbor şi mai verificaţi încă o dată 
lista de pasageri. Da, fiecare nume, încă o dată. De data 
asta aveţi grijă la ortografierea lor. 

— Bun, a spus un altul şi a citit de pe PDA. Avem datele. 
Numărul de înregistrare al avionului este N323RG. E un 
Boeing 777-200LR. Cea mai recentă inspecţie a avut loc 
acum patru zile, pe aeroportul Atlanta Hartsfield. I s-a 
înlocuit un culisou uzat de la o conductă a inversorului de 
jet de la motorul stânga şi o bucşă de sprijin uzată la 
motorul dreapta. I-a fost refuzată reparația unei adâncituri 
în mecanismul integrat pentru voleţi spate stânga din 
cauza programului de zbor. Pe scurt, era sănătos tun. 

— Boeingurile 777 sunt noi, nu-i aşa? Au ieşit pe piaţă 
acum vreo doi, trei ani, nu? 

— Au capacitate maximă de 301 pasageri. Ăsta avea 210 
la bord. 199 de pasageri, doi piloţi şi nouă membri ai 
echipajului. 

— E vreunul fără bilet? 

Spunând asta, se referea la copiii cu vârsta sub doi 
afle. 


13 În germană, în original (n. tr.). 

14 Majoritatea companiilor aeriene permit adulţilor să zboare 
însoţiţi de un copil care nu a împlinit doi ani fără a fi nevoiţi să 
rezerve şi să plătească un loc special pentru acesta (n. red.). 


— Văd că nu. 

— E tactica obişnuită, a zis responsabilul cu atacurile 
teroriste. Creează puţină agitaţie, atrag o primă reacţie 
din partea cuiva, câştigă atenţia, iar apoi detonează bomba 
cu efect maxim. 

— Dacă e aşa, atunci suntem deja morţi. 

Au făcut cu toţii un schimb de priviri neliniştite. 

— Trebuie să luăm de aici vehiculele astea de 
intervenţie. Cine a fost nebunul care s-a suit pe aripă? 

Căpitanul Navarro a făcut câţiva paşi înspre ei şi, spre 
surprinderea tuturor, a spus: 

— Eu am fost. 

— A, hm, a făcut tipul şi a tuşit cu mâna la gură. Numai 
personalul de la mentenanţă are voie să urce acolo, 
căpitane. Aşa spune regulamentul FAA. 

— Ştiu. 

— Şi? Ai văzut ceva interesant? 

— Nimic, a răspuns Navarro. Nici n-am văzut, nici n-am 
auzit nimic. Toate transperantele sunt lăsate. 

— Lăsate, zici? Toate? 

— Toate. 

— Ai încercat să deschizi uşa de deasupra aripii? 

— Da. 

— Şi? 

— Era înţepenită. 

— Înţepenită? Imposibil. 

— Este înţepenită, cum vă spun, a repetat căpitanul 
Navarro, mai răbdător cu aceşti cinci oameni decât cu 
propriii săi copii. 

Cel mai în vârstă s-a îndepărtat ca să dea un telefon. 
Căpitanul Navarro i-a privit pe ceilalţi şi i-a întrebat: 

— Şi ce facem în continuare? 

— Asta aşteptăm şi noi să ni se spună. 

— Aşteptaţi să vi se spună? Câţi pasageri aţi zis că sunt 
în avion? Câte persoane au sunat la Urgenţă? 

— Încă nu s-a înregistrat nici un apel de pe vreun 
telefon mobil din interiorul avionului. 

— Încă? s-a mirat căpitanul Navarro. 


— Nici unul dintre cei 199 nu a sunat. Nu-mi miroase a 
bine, a spus tipul de lângă el. 

— Chiar deloc. 

Căpitanul Navarro i-a privit uimit. 

— Trebuie să facem ceva numaidecât. Nu am nevoie de 
permisiunea nimănui ca să iau un topor şi să sparg 
geamurile dacă oamenii sunt morţi sau pe moarte. Nu au 
aer în avionul ăsta! 

Bărbatul mai în vârstă s-a întors la ei. 

— Aduc trusa autogen pentru tăiere. Il deschidem. 


Dark Harbor, Virginia 


Golful Chesapeake era cufundat în întuneric, iar vântul 
bătea năprasnic la acea oră târzie. 

Pe veranda casei situate pe un promontoriu care dădea 
spre golf, un bărbat stătea într-un cărucior special, cu 
spatele sprijinit de spătar. Luminile erau reduse, atât 
pentru confortul lui, cât şi din pudoare. 

Termostatele, dintre care numai în această încăpere 
erau trei, mențineau o temperatură constantă de 17°C. Din 
difuzoarele discrete se revărsa delicat Ritualul primăverii 
de Stravinski, pentru a acoperi zgomotul permanent scos 
de pompa aparatului de dializă. 

Un firişor de abur a ieşit din gura bărbatului. Un 
privitor ar fi putut crede că omul nu mai avea mult de trăit 
şi că el însuşi era martor la ultimele zile sau săptămâni din 
viaţa unui om care părea să fi reuşit din plin în viaţă, 
judecând după proprietatea care se întindea pe şapte 
hectare. Ar mai fi remarcat poate şi ironia cu care soarta îi 
rezervase unui om cu o poziţie şi cu o prosperitate 
evidente acelaşi sfârşit ca şi unuia sărac lipit. 

_ Numai că Eldritch Palmer nu era la capătul vieţii. 
Implinise şaptezeci şi şase de ani şi nu avea nici cea mai 
mică intenţie să renunţe la nimic, la absolut nimic. 

Respectatul investitor, om de afaceri, teolog şi confident 
al celor puternici se supunea aceloraşi proceduri timp de 
trei, patru ore în fiecare seară, de şapte ani încoace. Avea 
o sănătate delicată, dar nu era totuşi ceva iremediabil, 


motiv pentru care se afla permanent sub supravegherea 
medicilor, fiind asistat de aparatură medicală demnă de un 
spital în toată regula, achiziționată pentru uz personal şi 
montată în locuinţa proprie. 

Oamenii înstăriți pot beneficia de îngrijire medicală 
excelentă şi, în acelaşi timp, îşi pot permite să fie şi 
excentrici. Eldritch Palmer îşi ţinea bizareriile departe de 
ochii lumii, chiar şi de cercul său intim. Nu se căsătorise 
niciodată şi nu avea moştenitori. Astfel, unul dintre 
subiectele care dădeau naştere la numeroase speculaţii 
era destinaţia averii lui Palmer după moartea sa. Nu avea 
nici un om de încredere la societatea lui de investiţii 
principale, Stoneheart Group. Nu i se cunoştea public 
eventuala implicare în vreo fundaţie sau în vreo 
organizaţie caritabilă, spre deosebire de ceilalţi doi oameni 
cu care îşi disputa locul întâi pe lista anuală a celor mai 
bogaţi americani, publicată de revista Forbes, fondatorul 
companiei Microsoft, Bill Gates, şi cel care investise în 
compania Berkshire Hathaway, Warren Buffet. (Dacă 
revista Forbes ar fi luat în considerare şi anumite rezerve 
de aur din America de Sud şi alte proprietăţi deţinute de 
corporaţii din umbră din Africa, Palmer ar fi fost, de 
departe, ocupantul locului întâi al acelei liste.) Palmer nici 
măcar nu-şi schiţase un testament, o atitudine de 
neconceput chiar şi pentru un om care ar fi avut a mia 
parte din bogăţia şi din averea sa. 

Însă Eldritch Palmer pur şi simplu nu avea de gând să 
moară. 

Hemodializa este un procedeu prin care sângele este 
extras din corp printr-un sistem de tuburi, apoi este filtrat 
cu ajutorul unui dializor - cu alte cuvinte, un rinichi 
artificial - după care este reintrodus în organism curăţat 
de impurități. Acele sunt vârâte într-o grefă arterio- 
venoasă artificială fixată aproape permanent pe braţ. 
Aparatul folosit pentru această procedură era un 
Fresenius, o bijuterie în domeniu, care monitoriza 
permanent semnele vitale ale pacientului şi îl alerta pe 
domnul Fitzwilliam, aflat întotdeauna la cel mult două 


încăperi distanţă, de fiecare dată când erau depăşiţi 
parametrii normali. 

Investitorii fideli erau obişnuiţi cu aspectul lui Palmer, 
veşnic palid. Faptul că un asemenea om fragil, cu o 
paloare care devenise semnul său distinctiv, poseda aşa 
putere şi influenţă, atât în lumea finanţelor mondiale, cât 
şi în politică, era o ironie la adresa puterii sale financiare. 
Armata sa de investitori fideli număra 30 000 de oameni 
extrem de influenţi, o elită financiară: preţul de achiziţie 
era de două milioane de dolari, iar mulţi dintre cei care 
investiseră în compania lui Palmer zeci de ani la rând 
puteau scoate acum sume de ordinul sutelor de milioane. 
Puterea de achiziţie a Stoneheart Group îi oferea lui 
Palmer o influenţă economică uriaşă, căreia îi dădea 
ocazional o întrebuințare mai puţin ortodoxă. 

Uşile dinspre vest care dădeau în holul spaţios s-au 
deschis, iar domnul Fitzwilliam, care avea şi calitatea de 
responsabil cu securitatea personală a lui Palmer, şi-a 
făcut apariţia, aducând cu sine un telefon portabil, 
securizat, aşezat pe o tavă strălucitoare de argint. Domnul 
Fitzwilliam era un fost puşcaş marin, care avea la activ 
patruzeci şi două de victime în luptă, toate confirmate, un 
om cu mintea ageră şi a cărui pregătire medicală, realizată 
după încheierea vieţii militare, fusese finanțată de Palmer. 

— Domnule, vă caută subsecretarul Departamentului de 
Securitate Internă, a spus el, iar din gură i-a ieşit un abur 
uşor în încăperea friguroasă. 

De regulă, Palmer nu permitea să fie deranjat în timp 
ce-şi încărca bateriile seară de seară, preferând să profite 
de ocazie pentru a se dedica total contemplării. Însă 
aştepta acest apel telefonic. A luat telefonul de la domnul 
Fitzwilliam şi a aşteptat ca acesta să se retragă. 

Palmer a răspuns şi a fost imediat informat despre 
avionul „adormit.” A aflat că oficialităţile aeroportului JFK 
nu ştiau cum să procedeze. Interlocutorul lui vorbea cu 
încordare, cu o deferenţă timidă, ca un copil care se laudă 
cu o faptă bună. 

— Este o întâmplare neobişnuită, domnule, şi m-am 


gândit că aţi dori să fiţi imediat pus la curent. 

— Da, i-a răspuns Palmer. Vă apreciez amabilitatea. 

— Vă... vă doresc o seară plăcută, domnule. 

Palmer a închis şi a aşezat telefonul în poală. O seară cu 
adevărat plăcută. Gândul i-a zburat la ceea ce avea să 
urmeze. Aştepta de ceva vreme acest moment. lar acum, 
că avionul aterizase, ştia că începuse... Şi în ce mod 
spectaculos! 

Cuprins de nerăbdare, a pornit televizorul cu ecran 
mare de pe peretele lateral şi a mărit sonorul de la 
telecomanda de pe braţul căruciorului. Încă nu era nici o 
ştire despre avion. Însă în curând... 

A acţionat butonul interfonului. 

— Da, domnule, s-a auzit glasul domnului Fitzwilliam. 

— Să pregătească elicopterul, domnule Fitzwilliam. 
Trebuie să merg în Manhattan. 

Eldritch Palmer a închis, apoi şi-a îndreptat privirea 
afară, spre golful Chesapeake, care fremăta înnegurat, la 
sud de locul în care râul Potomac, cu sclipiri de oţel, se 
revărsa în adâncurile tenebroase ale golfului. 


Pista de rulare Foxtrot 


Echipa de mentenanţă introducea butelii de oxigen sub 
fuzelaj. Tăierea aeronavei era o procedură de urgenţă şi o 
soluţie finală. Toate aeronavele comerciale aveau o 
porţiune special concepută pentru „tăiere.” La modelul 
Boeing 777, aceasta se afla în partea posterioară a 
fuzelajului, în zona de jos a cozii, între uşile din spate ale 
calei, spre dreapta. Literele „LR” din Boeing 777-200LR 
semnifică „Long Range”, autonomie mare, şi, fiind un 
model de piaţă C, cu o autonomie maximă de peste 9 000 
de mile nautice şi o capacitate a rezervorului de până la 
200 000 de litri, aeronava avea, pe lângă rezervoarele 
obişnuite de combustibil din interiorul aripilor, trei 
rezervoare suplimentare în cală, în partea posterioară, 
astfel că era absolut vital ca avionul să aibă o zonă sigură 
care să poată fi secţionată. 

Echipa de mentenanţă folosea kitul Arcair, un bec de 


sudare preferat în operaţiuni desfăşurate în caz de 
dezastru nu numai pentru că era uşor de transportat, dar 
şi pentru că folosea oxigen în loc de gaze cu efecte 
secundare periculoase, precum acetilena. Tăierea 
fuzelajului gros avea să dureze cam o oră. 

Nici unul dintre cei prezenţi pe pistă nu prevedea un 
sfârşit fericit. Nu se înregistrase la Urgenţă nici un apel 
din partea pasagerilor aflaţi în avion. Dinspre Regis 753 nu 
veneau nici o geană de lumină, nici un zgomot şi nici un fel 
de semnal. Situaţia era deconcertantă. 

Vehiculul de intervenţii al unităţii pentru urgenţe din 
cadrul Autorităţii Aeroportuare fusese trimis pe platforma 
de staţionare a terminalului şi aşezat în spatele unor 
reflectoare puternice, aţintite asupra avionului. Echipa lor 
de intervenţii, SWAT, era pregătită pentru cazuri de 
evacuare, de salvare a ostaticilor şi de atacuri antiteroriste 
asupra podurilor, tunelurilor, autogărilor, aerogărilor, 
asupra liniilor PATH! şi asupra porturilor maritime din 
New York şi din New Jersey. Agenţii purtau echipament 
uşor şi pistoale-mitralieră Heckler-Koch. Doi ciobăneşti 
germani adulmecau în jurul trenului principal de aterizare 
format din două seturi de şase roţi enorme şi dădeau 
târcoale cu botul ridicat, de parcă ar fi simţit şi ei 
nenorocirea. 

Căpitanul Navarro s-a întrebat pentru o clipă dacă într- 
adevăr mai era cineva la bord. Nu era un episod din Zona 
crepusculară!'* în care un avion ateriza gol? 

Echipa de mentenanţă pornise aparatul autogen şi se 
pregătea să taie partea inferioară a fuzelajului, când, 
deodată, câinii au început să urle. De fapt, unul dintre ei 
lătra, legat în lesă, şi alerga de colo-colo în cerc. 

Căpitanul Navarro l-a văzut pe omul său, omul cu scara, 
Benny Chufer, arătând spre centrul aeronavei. În faţa 
ochilor i-a apărut o umbră subţire, neagră. O tăietură 
verticală cât se poate de întunecată, care cresta pieptul 


15 Reţea de metrou care uneşte oraşul New York de statul 
New Jersey (n. tr.). 
16 Serial SF american (n. tr.). 


extrem de neted al fuzelajului. 

Era uşa de la ieşirea de deasupra aripii, cea pe care 
căpitanul Navarro nu reuşise s-o urnească. 

Acum era deschisă. 

Navarro nu mai înţelegea nimic, dar a rămas tăcut, 
încremenit de acea imagine. Poate că fusese de vină 
încuietoarea, mânerul... poate nu insistase suficient... sau 
poate, cine ştie, cineva deschisese în sfârşit uşa. 


Turnul de control al aeroportului JFK 


Autorităţile Aeroportuare scoseseră înregistrarea audio 
a Părintelui Jimmy. Acesta stătea în picioare, ca de obicei, 
şi aştepta s-o poată reexamina împreună cu tipii în costum, 
când telefoanele lor au început să zbârnâie. 

— E deschis, a anunţat un tip. A deschis cineva uşa 3L. 

Se ridicaseră cu toţii în picioare să vadă. Părintele 
Jimmy s-a uitat pe fereastra cabinei la avionul luminat. De 
acolo de sus, uşa nu părea deschisă. 

— Din interior? Şi cine iese? a întrebat Calvin Buss. 

Tipul a clătinat din cap, continuând să vorbească la 
telefon. 

— Nimeni, deocamdată. 

Părintele Jimmy a înşfăcat un binoclu mic de pe etajeră 
şi s-a uitat la avionul Regis 753. 

Într-adevăr, deasupra aripii era o dungă neagră, o 
crestătură întunecată, ca o crăpătură în fuzelajul avionului. 

Jimmy a simţit cum îl ia cu ameţeală când şi-a dat 
seama cum stătea treaba. Uşile acelea se trag puţin în 
afară când sunt deblocate, apoi culisează şi se strâng 
lângă peretele interior. Deci, din punct de vedere tehnic, 
fusese pur şi simplu decuplată ecluza pneumatică. Uşa nu 
era încă deschisă. 

A pus binoclul la loc pe etajeră şi s-a dat înapoi. Dintr- 
un motiv cu totul necunoscut, în minte i se înfiripase 
gândul că ar face bine să fugă cât mai repede. 


Pista de rulare Foxtrot 


Senzorii de gaze şi de radiaţii strecuraţi prin crăpătura 
uşii nu indicau nimic suspect. Un agent al unităţii de 
intervenţii de urgenţă care stătea culcat pe aripă a reuşit 
să mai deschidă câţiva centimetri uşa, cu ajutorul unei 
bare cu cârlig în vârf, în vreme ce alţi doi agenţi înarmaţi îi 
acopereau spatele de jos, de pe pistă. A introdus un 
microfon parabolic cu care a captat tot soiul de ciripituri, 
bipuri şi diverse sonerii - telefoanele mobile ale 
pasagerilor care sunau neîncetat. Sunete stranii şi 
tânguitoare, prevestitoare de rău. 

Apoi a fost introdusă o oglindă prinsă la capătul unei 
bare, o versiune de mari dimensiuni a instrumentului cu 
care stomatologul examinează molarii pacienţilor. N-au 
reuşit să vadă decât cele două scaune rabatabile de pe 
culoarul dintre două clase, ambele neocupate. 

Au apelat la portavoce, dar fără nici un rezultat, nu au 
primit nici un răspuns din avion. Nu era nici o lumină, nici 
urmă de mişcare, absolut nimic. 

Doi agenţi ai serviciului de urgenţă îmbrăcaţi în 
echipament uşor, aflaţi mai departe de balizele pistei de 
rulare, primeau ordine. Li s-a arătat o schiţă reprezentând 
secţiunea transversală a compartimentului în care aveau 
să intre şi care înfăţişa zece pasageri aşezaţi unul lângă 
altul: câte trei pe rândurile laterale şi patru în mijloc. 
Interiorul avionului era îngust, astfel că au înlocuit 
pistoalele-mitralieră Heckler-Koch cu nişte pistoale Glock 
17, mai uşor de manevrat, fiind totodată pregătiţi pentru 
lupta corp la corp. 

Şi-au pus măştile de gaze cu staţie radio, dotate cu 
ochelari rabatabili cu vedere în infraroşu şi şi-au prins la 
brâu bastoane, cătuşe şi buzunare suplimentare. Pe căşti 
şi-au montat camere video în infraroşu de dimensiunea 
unui beţişor de urechi. 

S-au urcat pe scara folosită la stingerea incendiilor 
până pe aripă şi au înaintat spre uşă. S-au lipit de fuzelaj 
de o parte şi de cealaltă a acestuia, unul dintre ei ţinând 


uşa lipită de peretele interior cu bocancul, apoi 
strecurându-se înăuntru pe vine şi luând-o înainte până la 
un perete despărțitor din apropiere. Camaradul său l-a 
urmat îndeaproape. 

N-a fost nevoie să spună ceva, pentru că prin portavoce 
s-a auzit: 

— Ocupanţi ai zborului Regis 753. Vă vorbeşte 
Autoritatea Aeroportuară din zona New York-New Jersey. 
Vom intra în aeronavă. Pentru siguranţa dumneavoastră, 
vă rugăm să rămâneţi pe loc şi să vă puneţi mâinile pe cap. 

Primul agent a aşteptat, cu spatele lipit de peretele 
despărțitor şi cu urechile ciulite. Masca de gaze pe care o 
purta înăbuşea sunetele, reducându-le la un vuiet, dar, 
oricum, nu percepea nici o mişcare în interior. Şi-a coborât 
ochelarii cu vedere în infraroşu, iar interiorul avionului s-a 
colorat brusc într-o nuanţă de verde. A dat din cap spre 
camaradul său, şi-a pregătit pistolul Glock şi, după ce a 
numărat până la trei, a dat năvală în compartimentul 
spaţios. 


ÎMBARCAREA 


Worth Street, Cartierul Chinezesc 


Ephraim Goodweather nu-şi putea da seama dacă sirena 
pe care o auzea urlând era pe stradă, adică adevărată, sau 
dacă făcea parte din banda sonoră a jocului video pe care 
îl juca împreună cu fiul său, Zack. 

— De ce mă omori întruna? s-a revoltat Eph. 

Băiatul şaten a ridicat din umeri, jignit parcă de 
întrebare. 

— Tată, asta e şi ideea! 

Televizorul se afla lângă fereastra care dădea spre vest, 
de departe cea mai mare calitate a acestui apartament 
micuţ, situat la etajul doi al unei clădiri fără lift din partea 
sudică a Cartierului Chinezesc. Măsuţa de cafea din faţa 
lor era înţesată de cutii desfăcute cu mâncare chinezească, 
o sacoşă cu reviste de benzi desenate de la Forbidden 
Planet, telefonul mobil al lui Eph, telefonul mobil şi 
picioarele împuţite ale lui Zack. Consola de jocuri era 
nouă, o altă jucărie cumpărată de dragul lui Zack. Aşa cum 
bunica lui scotea până la ultima picătură de suc dintr-o 
jumătate de portocală, la fel şi Eph încerca să stoarcă şi 
ultima picătură de distracţie în scurtul timp pe care îl 
petreceau împreună. Unicul său fiu era tot ce avea mai 
scump pe lumea asta, aerul, apa şi hrana sa, şi trebuia să 
se bucure de momentele petrecute alături de el atunci 
când avea ocazia, pentru că, uneori, trecea chiar şi o 
săptămână în care abia de vorbeau la telefon de câteva ori. 
Şi în tot acest timp el se simţea de parcă era văduvit de 
lumina soarelui. 

— Ce mama nâi..., a spus Eph în timp ce manevra 
controlerul - această drăcovenie fără fir care îi dădea un 
sentiment ciudat - fără să nimerească butoanele potrivite. 

Soldatul său a căzut la pământ. 

— Măcar lasă-mă să mă ridic, i-a cerut Eph fiului său. 

— Prea târziu. lar eşti mort. 


Mulţi dintre tipii pe care îi cunoştea Eph, bărbaţi aflaţi 
în aceeaşi situaţie cu el, se rupseseră şi de propriii copii, 
nu numai de soţii, în momentul când divorţaseră. Desigur, 
spuneau în gura mare cât de dor le era de copiii lor şi cum 
fostele soţii le compromiteau relaţia cu aceştia, şi altele 
asemenea, dar, de fapt, niciodată nu păreau să depună 
vreun efort. Un sfârşit de săptămână petrecut cu copiii 
devenea unul în care nu se puteau bucura de noua lor viaţă 
de burlaci. Pentru Eph însă, tocmai aceste weekenduri 
alături de Zack erau viaţa sa. Eph nu dorise niciodată să 
divorţeze. Şi nu voia nici acum. Era conştient că viaţa sa 
alături de Kelly se sfârşise, căci femeia fusese foarte 
categorică în această privinţă, dar refuza să renunţe la 
Zack. Custodia băiatului era singura chestiune 
nerezolvată, unicul motiv pentru care, în faţa legii, cei doi 
mai erau încă soţ şi soţie. 

Acesta era ultimul sfârşit de săptămână de probă al lui 
Eph, după cum hotărâse consilierul familial care le fusese 
repartizat de către tribunal. Săptămâna următoare Zack 
avea să fie intervievat, iar la scurt timp după aceea avea să 
fie luată hotărârea finală. Lui Eph nu-i păsa că avea şanse 
mici de a primi custodia lui Zack; era bătălia vieţii lui. „Fă 
ce e bine pentru Zack” îi ceruse Kelly, forțându-l să 
accepte oferta ei ce includea drepturi generoase la vizite. 
Insă pentru Eph binele însemna tocmai să nu renunţe la 
Zack. Eph forţase mâna guvernului Statelor Unite, pentru 
care lucra, cerându-i să-i instaleze echipa aici, în New 
York, în loc de Atlanta, unde se afla sediul CDC, pentru 
ca Zack să nu aibă parte de un şoc şi mai mare decât 
suferise deja. 

Ar fi putut să lupte mai dur, mai murdar, aşa cum îl 
sfătuise avocatul său de atâtea ori. Acesta cunoştea 
trucurile specifice lumii divorţurilor. Unul dintre motivele 
pentru care Eph se hotărâse să nu-i urmeze sfatul fusese 
nostalgia stăruitoare pe care i-o stârnea căsnicia sa 
nereuşită. Celălalt era îngăduinţa sa, care făcea din el, în 
acelaşi timp, un medic extraordinar şi un client implicat 


17 Centrul pentru Controlul şi Prevenirea Bolilor (n. tr.). 


într-un caz de divorţ demn de milă. Îi satisfăcuse lui Kelly 
aproape toate cerinţele şi pretenţiile financiare pe care le 
înaintase avocatul ei. Tot ce-şi dorea el era să poată 
petrece cât mai mult timp singur cu fiul său. 

Iar el îl bombarda cu grenade chiar în acest moment. 

— Şi cum mai pot să trag acum, dacă mi-ai distrus 
braţele? a întrebat Eph. 

— Nu ştiu. Încearcă şi tu să loveşti cu picioarele. 

— Acum înţeleg eu de ce maică-ta nu îţi dă voie să-ţi iei 
consolă de jocuri. 

— Pentru că mă face hiperactiv şi antisocial... Aha, mai 
ia o grenadă! 

Nivelul vieţii lui Eph s-a redus la zero. 

În momentul acela, telefonul său mobil a început să 
vibreze, deplasându-se spre cutiile cu mâncare la pachet 
ca un gândac argintiu hămesit. Probabil că era Kelly, să-i 
amintească de faptul că Zack trebuia să folosească 
inhalatorul pentru astm. Sau poate că doar voia să-l 
verifice, să se asigure că nu a fugit cu Zack în Maroc sau 
cine ştie unde. 

Eph l-a luat de pe măsuţă şi a privit ecranul. Era un 
număr cu 718, un apel local, de la centrul de carantină de 
pe aeroportul JFK. 

Centrul pentru Controlul şi Prevenirea Bolilor avea un 
punct de carantină în incinta aeroportului JFK, la 
terminalul pentru zboruri internaţionale. Nu era o unitate 
prevăzută pentru izolare sau pentru tratament, ci avea 
doar câteva birouri mici şi o sală de examinare: o haltă, o 
zonă sigură în care izbucnirea unei posibile maladii să fie 
identificată şi, eventual, împiedicată să amenințe sănătatea 
populaţiei Statelor Unite. In mare măsură, munca lor 
consta în identificarea şi examinarea pasagerilor care se 
îmbolnăveau în timpul zborului, iar de cele mai multe ori 
se dovedea că diagnosticul era meningită meningococică 
sau sindromul acut respirator sever (SARS.) 

Biroul era închis seara, iar Eph intra de gardă abia luni 
dimineaţa. Îşi terminase treburile de săptămâni bune, cu 
mult înainte de weekendul pe care avea să-l petreacă 


împreună cu Zack. 

A respins apelul şi a pus telefonul la loc lângă cutia cu 
plăcinte cu ceapă. Era problema altora. 

— E puştiul care mi-a vândut chestia asta, i-a explicat 
lui Zack. Sună să mă bată la cap. 

Zack muşca dintr-o gogoaşă gătită la aburi. 

— Nu pot să cred că ai luat bilete la meciul Yankees-Red 
Sox de mâine. 

— Da. Şi sunt nişte locuri excelente. La baza a treia. Le- 
am luat din banii strânşi pentru ca tu să poţi merge la 
facultate, dar nu-ţi face griji, la cât de priceput eşti, te 
descurci şi doar cu diploma de liceu. 

— Tată! 

— Oricum, ştii cât mă doare să-i bag în buzunar lui 
Steinbrenner!* chiar şi un verzişor. E pur şi simplu un act 
de trădare. 

— Huo, Red Sox! Haide, Yanks! a exclamat Zack. 

— Mai întâi mă omori, şi apoi mă iei peste picior? 

— M-am gândit că, dacă tot eşti fan al lui Red Sox, eşti 
deja obişnuit. 

— Până aici ţi-a fost! a strigat Eph, prinzându-şi fiul în 
braţe şi strecurându-şi mâinile spre coastele lui ca să-l 
gâdile, în timp ce acesta se zvârcolea de râs. 

Zack se dovedea extrem de puternic; gata cu băiatul pe 
care până nu de mult îl plimbase pe umeri prin cameră! 
Zachary moştenise părul de la mama sa, atât culoarea, un 
şaten nisipiu, exact ca părul ei natural, aşa cum îl avea 
când o cunoscuse la facultate, cât şi textura fină. Şi totuşi, 
spre uimirea şi bucuria lui Eph, şi-a recunoscut propriile 
mâini, aşa cum le avusese el însuşi la vârsta de unsprezece 
ani, bălăbănindu-se în mod straniu din încheieturile 
băiatului. Erau aceleaşi palme late care nu voiau decât să 
îmbrace mănuşile de baseball, care urau lecţiile de pian şi 
care abia aşteptau să înşface frâiele lumii oamenilor mari. 
Era straniu să revadă acele mâini de copil. Este adevărat, 
până la urmă, copiii noştri ajung să ne ia locul. Zachary 


18 Om de afaceri american, proprietar al echipei de baseball 
Yankees (n. tr.). 


era ca un pachet uman perfect, iar în ADN-ul său stătea 
scris tot ce însemnaseră cândva Eph şi Kelly unul pentru 
celălalt, speranţele, visele, potenţialul lor. Poate tocmai de 
aceea se  străduiau amândoi, fiecare în felul său 
contradictoriu, să dea tot ce avea mai bun. Gândul că Zack 
ar putea creşte sub influenţa lui Matt, iubitul lui Kelly, cu 
care ea se mutase - un tip „de treabă”, un băiat „bun”, dar 
aşa de moale, încât avea să fie practic invizibil nu-i dădea 
pace lui Eph. El îşi dorea ca fiul său să aibă parte de 
provocări, de inspiraţie, de măreție! Bătălia pentru 
custodia lui Zack ca individ pornise, dar nu şi cea pentru 
spiritul, pentru sufletul său. 

Telefonul lui Eph a început să vibreze din nou, 
zbârnâind pe masă asemenea dinţilor de jucărie pe care i-i 
aduceau unchii săi de Crăciun. Aparatul trezit la viaţă a 
pus capăt hârjonelii lor. Eph i-a dat drumul lui Zack, dar şi- 
a reprimat impulsul de a privi ecranul. Se întâmpla ceva, 
altfel nu l-ar fi sunat pe el. Izbucnise vreo epidemie. Sau 
poate descoperiseră vreun călător contaminat. 

Eph s-a forţat să nu răspundă la telefon. N-avea decât 
să se ocupe altcineva de problemă. Sfârşitul acesta de 
săptămână îi era dedicat lui Zack, iar băiatul îl privea 
acum. 

— Nu-ţi face griji, a spus Eph şi a pus la loc pe masă 
telefonul, căruia i se activase, între timp, căsuţa vocală. 
Are cine să se ocupe. Weekendul ăsta nu lucrez. 

Zack a dat din cap, recăpătându-şi buna dispoziţie, şi şi- 
a luat controlerul. 

— Mai facem un joc? 

— Ştiu şi eu? Mai e mult până ajungem la partea în care 
Mario începe să arunce cu butoaie în maimuțe? 

— Tată... 

— Mi-e mai uşor să fiu un italian care sare de colo-colo 
şi adună ciuperci pentru a face cât mai multe puncte!?. 


19 Referire la seria de jocuri de platformă Nintendo, foarte 
populară în întreaga lume, în care rolul principal îi revine lui 
Mario, un instalator italian din Regatul Ciupercilor, care are de 
trecut diverse probe (n. red.). 


— Înî. Şi câţi kilometri a trebuit să mergi prin munţii de 
zăpadă ca să ajungi la şcoală zi de zi? 

— Gata, nu mai scapi! 

Eph s-a năpustit din nou asupra lui, dar băiatul era deja 
pregătit şi şi-a strâns tare coatele pe lângă corp, ca să 
preîntâmpine o nouă repriză de gâdilături. Aşa că Eph a 
schimbat tactica şi s-a năpustit asupra tendoanelor lui 
Ahile, zonă extrem de sensibilă, luptându-se cu călcâiele 
lui Zack în timp ce încerca să nu fie lovit în faţă. Băiatul 
implora iertare, când Eph şi-a dat seama că telefonul mobil 
îi vibra din nou. 

De data asta, Eph a sărit în picioare nervos, conştient 
acum că meseria sa, munca sa aveau să-l smulgă de lângă 
fiul lui în acea noapte. S-a uitat să vadă cine suna. De data 
aceasta, era un număr cu prefix de Atlanta. Veşti proaste. 
Eph a închis ochii şi şi-a lipit telefonul bâzâitor de frunte, 
încercând să-şi limpezească gândurile. 

— Scuză-mă, Z, i-a spus lui Zack. Vreau doar să văd ce 
se întâmplă. 

S-a dus în bucătăria de alături şi a răspuns la telefon. 

— Ephraim, sunt Everett Barnes. Doctorul Everett 
Barnes, directorul CDC. 

Eph era cu spatele la Zack. Ştia că acesta îl urmărea şi 
nu îndrăznea să-l privească în ochi. 

— Da, Everett, ce este? 

— Tocmai am primit un telefon de la Washington. 
Echipa ta este pe drum spre aeroport? 

— Ăăă, domnule, de fapt... 

— Ai văzut la televizor? 

— La televizor? 

S-a dus înapoi spre canapea, cu mâna ridicată spre 
Zack, cerându-i să aibă răbdare. Eph a găsit telecomanda 
şi a apăsat câteva butoane, fără nici un rezultat. Zack i-a 
luat telecomanda din mână şi a comutat pe cablu, cu un 
aer morocănos. 

Pe canalul de ştiri a apărut imaginea unui avion 
staționat pe pistă. În jurul lui era o barieră formată din 
maşini ale mai multor departamente, care creaseră un 


perimetru amplu în care domnea, probabil, frica. Era 
Aeroportul Internaţional John F. Kennedy. 

— Cred că am găsit, Everett. 

— Jim Kent tocmai a luat legătura cu mine, iar acum 
pregăteşte echipamentul de care are nevoie echipa ta, 
Canarul. E rândul tău acum, Ephraim. Nimeni nu mai face 
nici o mişcare până nu ajungi tu acolo. 

— Cine anume, domnule? 

— Autorităţile Portuare din New York şi Agenţia de 
Securitate a Transportului. Consiliul Naţional de 
Securitate a Transportului şi Departamentul de Securitate 
Internă sunt pe drum. 

Canarul era, de fapt, o echipă de intervenţie rapidă 
formată din epidemiologi de teren, constituită pentru a 
detecta şi a identifica diverse ameninţări biologice în fază 
incipientă. Domeniul său de activitate includea atât 
amenințările naturale, precum bolile virale şi 
rickettsiozele?, cât şi pe cele provocate de om - deşi cele 
mai multe fonduri veneau datorită aplicaţiilor în materie 
de bioterorism desfăşurate de Canar. New Yorkul era 
centrul nervos, dispunând de echipe mai mici, arondate pe 
lângă spitale universitare, care se întindeau până în 
Miami, Los Angeles, Denver şi Chicago. 

Numele „Canarul” venea de la vechiul şiretlic al 
minerilor care luau cu ei în mină un canar în colivie, pe 
post de sistem timpuriu, rudimentar, dar eficient de 
alarmă biologică. Metabolismul ultrasensibil al păsării cu 
penajul galben detecta prezenţa metanului şi a 
monoxidului de carbon înainte ca acestea să ajungă la 
concentraţia la care erau toxice sau explozive, moment în 
care pasărea, în mod normal gălăgioasă, amuţea şi se 
legăna pe băţul său. 

În prezent, fiecare fiinţă umană avea capacitatea de a 
deveni un canar-alarmă. Sarcina echipei lui Eph era să 
izoleze respectivele persoane atunci când „se opreau din 
cântat”, să-i trateze pe cei infectați şi să împiedice 


20 Boli infecțioase, precum tifosul, provocate de bacteria 
Ricketssia (n. tr.). 


răspândirea. 

— Dar ce s-a întâmplat, Everett? a întrebat Eph. A murit 
cineva în avion? 

— Sunt cu toţii morţi, Ephraim. Până la ultimul, a 
răspuns directorul. 


Kelton Street, Woodside, Queens 


Kelly Goodweather stătea la măsuţă în faţa lui Matt 
Sayles, partenerul de viaţă cu care se mutase („prieten” 
suna prea tineresc, iar „suflet-pereche”, prea demodat.) 
Mâncau pizza făcută în casă, cu sos pesto, roşii 
deshidratate şi brânză de capră şi cu câteva firişoare de 
prosciutto adăugate pentru aspect, şi beau o sticlă de 
merlot ieftin, de un an. Televizorul din bucătărie era dat pe 
canalul NY1, pentru că Matt voia să vadă buletinul de ştiri. 
Pentru Kelly însă, canalele care difuzau nonstop numai 
ştiri erau un duşman declarat. 

— Îmi pare rău, i-a spus ea din nou. 

Matt a zâmbit şi a trasat alene un cerc în aer cu paharul 
de vin. 

— Nu e vina mea, desigur. Dar ştiu că plănuiserăm să 
avem weekendul ăsta numai pentru noi... 

Matt s-a şters la gură cu şerveţelul prins de gulerul 
cămăşii. 

— De regulă, găseşte el o ocazie să se bage între noi. Şi 
nu mă refer la Zack. 

Kelly şi-a aruncat privirea spre cel de-al treilea scaun, 
gol acum. Fără doar şi poate, Matt aşteptase cu nerăbdare 
sfârşitul de săptămână în care Zack era plecat. Până la 
finalul bătăliei pentru custodia lui Zack, o bătălie de 
durată, mediată de tribunal, băiatul petrecea câteva 
weekenduri cu Eph în apartamentul lui din Lower 
Manhattan. Pentru Kelly, acest lucru însemna o cină în doi 
acasă, cu obişnuitele „pretenţii” sexuale din partea lui 
Matt - ceea ce pe Kelly n-o deranja deloc. 

Dar acum nu avea să se mai întâmple aşa. Oricât de rău 
îi părea pentru Matt, pentru ea chiar se bucura. 

— Am să mă revanşez faţă de tine, i-a spus ea şi i-a 


făcut cu ochiul. 

— S-a făcut, i-a răspuns Matt înfrânt, apoi i-a zâmbit. 

De aceea era Matt o binecuvântare la casa omului. 
După toanele lui Eph, izbucnirile, personalitatea sa 
vulcanică, energia inepuizabilă, avea nevoie s-o ia mai 
încet, cu cineva ca Matt. Se căsătorise cu Eph la o vârstă 
prea fragedă şi lăsase prea mult de la ea - propriile nevoi, 
ambițiile, dorinţele ei - ca să-l ajute să avanseze în cariera 
sa medicală. Dacă ar fi fost să dea un sfat de viaţă elevelor 
ei de clasa a patra de la Şcoala Publică Numărul 69 din 
Jackson Heights, acesta ar fi: „Nu vă căsătoriţi niciodată 
cu un geniu, mai ales dacă este şi arătos.” Lângă Matt, 
Kelly se simţea în largul ei şi chiar îi plăcea să deţină 
controlul în această relaţie. Era rândul ei să fie alintată. 

De la televizorul mic şi alb din bucătărie se auzeau 
diverse ştiri legate de eclipsa de a doua zi. Reporterul 
proba mai multe tipuri de ochelari şi îi ierarhiza în funcţie 
de gradul de siguranţă pentru vedere, şi transmitea de la 
un stand care vindea tricouri în Central Park. Vedeta 
standului era cel inscripţionat „Kiss me on the ecLIPSe!”! 
Prezentatorii anunțau transmisiunile directe programate 
pentru după-amiaza zilei următoare. 

— O să fie extraordinar, a spus Matt, iar remarca sa i-a 
dat lui Kelly de înţeles că bărbatul nu avea să-şi lase 
dezamăgirea să le strice seara. 

— Este un eveniment astronomic de proporţii, iar ei îl 
tratează de parcă ar fi o simplă furtună de zăpadă, a 
replicat Kelly. 

Deodată, pe ecran a apărut anunţul: „Ştiri de ultimă 
oră.” De obicei, acesta era momentul în care Kelly schimba 
canalul, dar bizareria întâmplării prezentate a atras-o. In 
imagine apăruse în plan îndepărtat un avion staționat pe 
pista aeroportului John F. Kennedy, înconjurat de 
reflectoare. Avionul era atât de puternic luminat şi era 
înconjurat de atâtea vehicule şi de oameni minusculi, încât 


21 În engleză, în original, joc de cuvinte având la bază 
cuvântul eclipse („eclipsă”), care include în el cuvântul lips 
(„buze”); în traducere exactă: „Sărută-mă pe eclipsă” (n. red.). 


ai fi zis că aterizase un OZN în Queens. 

— Sunt terorişti, a murmurat Matt. 

Aeroportul John F. Kennedy era la numai şaisprezece 
kilometri distanţă. Reporterul spunea că avionul în discuţie 
rămăsese complet în întuneric după o aterizare lipsită de 
incidente şi că până în prezent nu se mai putuse lua 
legătura nici cu echipajul şi nici cu pasagerii aflaţi încă la 
bord. Toate zborurile spre aeroport fuseseră anulate 
preventiv, iar traficul aerian fusese redirecționat spre 
aeroporturile Newark şi LaGuardia. 

Şi-a dat seama că acest avion era motivul pentru care 
Eph îl aducea pe Zack înapoi acasă. Tot ce voia acum era 
să-l vadă pe Zack la adăpost, sub acoperişul ei. Kelly era 
genul de femeie care se îngrijorează din orice, iar pentru 
ea „acasă” echivala cu „a fi în siguranţă.” Era singurul loc 
din lume în care ea deţinea controlul. 

Kelly s-a ridicat şi s-a dus la fereastra de deasupra 
chiuvetei, a redus intensitatea luminii şi s-a uitat la peticul 
de cer de dincolo de acoperişul casei vecinilor din spate. A 
văzut luminile avioanelor care survolau aeroportul 
LaGuardia, ca nişte obiecte lucitoare înghiţite de un vârtej. 
Nu fusese niciodată în centrul ţării, unde poţi vedea 
tornada apropiindu-se de la câţiva kilometri distanţă, însă 
exact aşa se simţea acum, ca şi cum ceva se apropia 
vertiginos, iar ea nu putea face nimic. 


Eph a oprit în curbă automobilul Ford Explorer cu 
însemnele CDC-ului. Kelly avea o căsuţă pe un teren 
drăguţ, împrejmuit cu tufişuri joase şi îngrijite, într-un 
complex de case cu etaj aşezate în pantă. Ea i-a ieşit în 
întâmpinare pe aleea de ciment, vrând parcă să evite ca el 
să intre în casa ei şi tratându-l - cum făcea, de altfel, în 
ultima vreme - ca pe o răceală sâcâitoare de care scăpase 
în sfârşit. 

Era blondă, suplă şi în continuare foarte drăguță, deşi 
acum era cu totul altă persoană pentru el. Se schimbaseră 
atâtea! Probabil că în vreo cutie de pantofi, uitată în fundul 
vreunui dulap, erau fotografiile de la nuntă ale unei tinere 


femei lipsite de griji, cu voalul dat pe spate, zâmbindu-i 
fermecător mirelui ei îmbrăcat în smoching - imaginea 
unor tineri îndrăgostiţi şi fericiţi. 

— Aveam tot weekendul liber, a spus el ieşind din 
maşină înaintea lui Zack şi împingând portiţa de metal, ca 
să apuce să spună el primul cuvânt: E o urgenţă. 

Matt Sayles a ieşit în pragul luminat, în spatele ei, şi s-a 
oprit în pridvor. Avea prins de cămaşă un şerveţel care îi 
acoperea logoul firmei Sears, la care Matt lucra ca 
manager al magazinului aflat în mallul din Rego Park. 

Eph nu l-a băgat în seamă, ci s-a concentrat asupra lui 
Kelly şi a lui Zack, care tocmai intra în curte. Kelly i-a 
zâmbit, iar Eph nu s-a putut abţine să nu se întrebe dacă 
nu cumva ea prefera situaţia de faţă - mai exact, ca el să-l 
dezamăgească pe Zack - decât să petreacă liniştită un 
sfârşit de săptămână împreună cu Matt. Kelly l-a cuprins 
ocrotitoare cu braţul. 

— Te simţi bine, Z? 

Zack a încuviinţat din cap. 

— Pun pariu că eşti dezamăgit. 

Băiatul a încuviinţat din nou. 

Când i-a văzut cutia şi firele din mână, a întrebat: 

— Ce e asta? 

— E noua consolă de jocuri a lui Zack, a răspuns Eph. O 
ia cu împrumut weekendul ăsta. Eph s-a uitat înspre fiul 
său, care, sprijinit cu capul de pieptul mamei lui, privea în 
gol. Amice, dacă reuşesc să scap, poate mâine, sper că 
mâine... dacă e cea mai mică posibilitate, vin şi te iau şi 
mai salvăm ce se poate din sfârşitul ăsta de săptămână. 
Da? Am să mă revanşez faţă de tine, ştii asta, nu? 

Zack a dat din nou din cap, privind în continuare în gol. 

— Haide în casă, Zack! Hai să vedem dacă putem să 
pornim chestia asta, a strigat Matt din capătul scărilor. 
__ Ce om bun la toate şi demn de încredere era Matt ăsta! 
Il dresase bine Kelly. Eph şi-a urmărit fiul intrând în casă 
însoţit de Matt. Zack şi-a mai întors o dată privirea spre 
Eph. 

Rămaşi singuri, el şi Kelly stăteau faţă în faţă pe peticul 


de iarbă. În spatele ei, deasupra acoperişului casei, se 
vedeau luminile avioanelor care survolau aeroportul, în 
aşteptare. O întreagă reţea de transport - ca să nu mai 
punem la socoteală numeroasele instituţii guvernamentale 
şi autorităţi de control ale statului - îl aştepta pe acest om 
aflat acum în faţa unei femei care declara că nu-l mai 
iubea. 

— E avionul ăla, nu? 

Eph a încuviinţat din cap. 

— Sunt cu toţii morţi, toată lumea de la bord. 

— Sunt toţi morţi? a repetat Kelly îngrijorată. Cum e 
posibil? 

— Asta trebuie să aflu. 

Eph a simţit dintr-odată că gravitatea situaţiei îl forţa să 
se grăbească. O dăduse în bară cu Zack, dar faptul era 
consumat, aşa că acum trebuia să plece numaidecât. Şi-a 
băgat mâna în buzunar şi i-a întins un plic cu un logo cu 
dunguliţe??. A 

— Sunt pentru mâine după-amiază, a spus el. În cazul în 
care nu mă întorc până atunci. 

Kelly a aruncat o privire spre bilete, a făcut ochii mari 
când a văzut preţul, după care le-a băgat la loc în plic. L-a 
privit cu un soi de compasiune vagă. 

— Nu uita de întâlnirea cu doctorul Kempner. 

Era terapeutul familiei, cel care avea să decidă asupra 
custodiei lui Zack. 

— Bine, am să vin. 

— Şi... ai grijă, i-a spus ea. 

Eph a dat din cap şi a plecat. 


Aeroportul Internaţional John F. Kennedy 


O mulţime de gură-cască se adunaseră în afara 
aeroportului, oameni atraşi de marele eveniment 
inexplicabil, bizar şi cu potenţial tragic. In drum spre 
aeroport, Eph ascultase la radio, unde se specula că 
avionul „adormit” fusese atacat de terorişti şi se făcea o 


*2 Logoul echipei de baseball Yankees (n. red.). 


legătură cu conflictele de peste hotare. 

Odată ajuns la terminal, pe lângă Eph au trecut două 
cărucioare ale aeroportului; într-unul se afla o mamă 
înlăcrimată care ţinea de mânuţe doi copii speriaţi, iar în 
altul - un domn de culoare mai în vârstă, cu un buchet de 
trandafiri roşii pe genunchi. Şi-a dat seama că în acel avion 
se aflase un Zack al cuiva şi o Kelly a altcuiva, aşa că s-a 
concentrat asupra acestui gând. 

Echipa lui Eph îl aştepta în faţa unei uşi încuiate, în 
dreptul porţii 6. Jim Kent vorbea la telefon, ca de obicei, în 
microfonul care îi atârna pe lângă ureche. Jim se ocupa de 
aspectele birocratice şi politice. A acoperit microfonul cu 
mâna şi în loc de salut i-a spus: 

— Nu s-au mai înregistrat alte avioane afectate nicăieri 
în ţară. 

Eph s-a suit în spatele căruciorului, lângă Nora 
Martinez. Aceasta, biochimistă de profesie, era secundul 
său din New York. Nora avea deja mănuşi de nailon în 
mâini, pale, lucioase şi îndurerate ca nişte crini. S-a dat 
puţin într-o parte, ca să-i facă loc. Eph nu era deloc 
încântat de stânjeneala evidentă dintre ei. 

S-au pus în mişcare în timp ce Eph adulmeca în aer 
mirosul mlaştinii sărate. 

— Cât timp a stat avionul la sol înainte să rămână în 
întuneric? 

— Şase minute, i-a răspuns Nora. 

— Nu s-a putut lua legătura prin radio? Şi pilotul e 
mort? 

Jim s-a întors spre el şi i-a răspuns: 

— Aşa se presupune, dar încă nu avem confirmarea. 
Poliţiştii Autorității  Aeroportuare au intrat în 
compartimentul pentru pasageri, l-au găsit înțesat de 
cadavre şi au ieşit imediat. 

— Sper că aveau măşti şi mănuși. 

— Da. 

Căruciorul a luat o curbă şi astfel au putut vedea 
avionul aşteptând în depărtare. Era o aeronavă imensă, 
luminată ca ziua de o mulţime de fascicule aruncate din 


diferite unghiuri. Ceaţa produsă de golful aflat în 
apropiere învăluia fuzelajul într-o aură sclipitoare. 

— Dumnezeule! a exclamat Eph. 

— 1 se spune „trei de şapte”, l-a pus Jim în temă. 
Boeingul 777 este cel mai mare avion bimotor din lume. 
Designul este recent, iar aeronava e nouă. De aia îi înfurie 
la culme faptul că echipamentul a clacat. Ei susţin că e, 
mai degrabă, vorba despre un sabotaj. 

Până şi roţile trenului de aterizare erau enorme. Eph şi- 
a înălţat privirea spre pata neagră - uşa deschisă de 
deasupra aripii stângi late. 

— Au verificat deja să nu fie gaz, a spus Jim. De fapt, au 
verificat tot ce putea fi de provenienţă cunoscută. Nu ştiu 
ce altceva să facă, decât s-o ia de la capăt. 

— Şi aici intervenim noi, a spus Eph. 

Avionul „adormit”, plin în mod misterios cu oameni 
morţi provoca o reacţie morbidă, asemănătoare celei 
declanşate de descoperirea unei umflături apărute ca din 
senin pe spate. Echipa lui Eph era însărcinată să efectueze 
biopsia şi să anunţe Agenţia Federală a Aviației dacă 
diagnosticul era sau nu cancer. 

Oficialii Agenţiei de Securitate a Transportului (TSA), 
îmbrăcaţi în sacouri albastre, s-au năpustit asupra lui Eph 
de îndată ce s-a oprit căruciorul, dornici să-l pună la 
curent, exact cum procedase Jim, adresându-i întrebări şi 
vorbind cu toţii în acelaşi timp, aşa cum fac reporterii. 

— Durează de prea multă vreme toată treaba asta, a 
spus Eph. Data viitoare când se mai întâmplă ceva de 
genul ăsta, sunaţi-i întâi pe cei de la HAZMAT” şi abia 
după aceea pe noi. Ei primii, noi pe urmă. S-a înţeles? 

— Da, domnule doctor Goodweather. 

— Agenţii HAZMAT sunt gata? 

— Aşteaptă. 

Eph a încetinit pasul în faţa maşinii CDC-ului. 

— Aş spune că nu pare un episod spontan de 
contaminare. Şase minute la sol? Este prea scurt timpul. 


*3 Echipe specializate în manipularea materiilor contaminante 
(n. tr.). 


— Trebuie să fie un act deliberat, a intervenit unul 
dintre oficialii TSA. 

— Tot ce se poate, a răspuns Eph. Indiferent ce ne 
aşteaptă înăuntru, un lucru e sigur: zona cu risc de 
contaminare a fost izolată. I-a deschis Norei uşa din spate 
a furgonetei. Ne echipăm şi ne apucăm de treabă. 

O voce l-a oprit pe loc: 

— Unul de-ai noştri este în avion. 

— Unul de-ai cui? a întrebat Eph întorcându-se. 

— Este un ofiţer federal de securitate aeriană. Aşa 
prevede regulamentul pentru zborurile internaţionale 
efectuate de aeronave americane. 

— Era înarmat? a întrebat Eph. 

— Asta e ideea. 

— N-a sunat şi n-a lansat nici un semnal de alarmă? 

— Nu, absolut nimic. 

— Probabil că a fost dezarmat imediat, a zis Eph, 
scrutându-i pe aceşti oameni pe chipul cărora se citea 
îngrijorarea. Vreau lista cu distribuţia pasagerilor, ca să 
văd unde era locul lui. Începem de acolo. 


Eph şi Nora au intrat în furgoneta CDC-ului şi au închis 
uşile duble din spate, lăsând dincolo de ele neliniştea care 
pusese stăpânire pe toţi cei de pe pistă. 

Şi-a luat fiecare echipamentul de protecţie sporită şi au 
început să se echipeze. Eph a rămas în tricou şi în boxeri, 
iar Nora - într-o bustieră neagră şi în chiloţi mov, evitând 
fiecare coatele şi genunchii celuilalt şi înghesuindu-se în 
furgoneta Chevrolet îngustă. Nora avea păr bogat, brunet 
şi sfidător de lung pentru un epidemiolog de teren, pe care 
şi l-a prins rapid cu un elastic. Pielea trupului ei arcuit, 
plin de graţie, avea culoarea pâinii prăjite. 

După ce Eph şi Kelly se separaseră definitiv şi 
începuseră acţiunea de divorţ, Eph şi Nora avuseseră o 
aventură. Fusese o singură noapte, urmată de o dimineaţă 
uşor penibilă şi stânjenitoare; senzaţia s-a prelungit luni de 
zile... până la a doua aventură, care a avut loc cu câteva 
săptămâni în urmă şi care, deşi mai pătimaşă decât prima 


şi dominată de dorinţa amândurora de a evita dificultăţile 
cu care se confruntaseră prima oară, condusese la o nouă 
perioadă de stânjeneală. 

Într-un fel, cei doi lucrau prea aproape unul de celălalt. 
Dacă ar fi avut un loc de muncă relativ normal, poate că 
rezultatul ar fi fost altul. Dar, în cazul lor, era „dragoste în 
tranşee” şi, cum dădeau tot ce era mai bun pentru 
Proiectul Canarul, nu mai rămâneau prea multe de oferit 
unul altuia - sau pentru restul lumii. Aveau o relaţie atât 
de vorace, încât nimeni nu avea timp să întrebe „Ce-ai 
făcut astăzi la serviciu?” în momentele mai liniştite - în 
principal, pentru că nici măcar nu aveau astfel de 
momente. 

Cam la fel stăteau lucrurile şi în acest moment. Se 
dezbrăcau unul în faţa celuilalt fără urmă de implicaţie 
sexuală. De fapt, îmbrăcarea unui astfel de echipament 
reprezintă însăşi antiteza senzualităţii, opusul atractiei. 

Primul costum era o salopetă Nomex pe spatele căreia 
erau inscripţionate inițialele CDC. Se închidea cu fermoar 
de la genunchi şi până la bărbie, iar gulerul şi manşetele 
se prindeau cu „arici” Velcro. În picioare aveau bocanci 
negri soldăţeşti înalţi până sub genunchi. 

Cel de-al doilea costum era alb, de unică folosinţă, făcut 
din Tyvek?f. Peste bocanci aveau cipici, iar în mâini, 
mănuşi antichimice Silver Shield, peste altele din nailon, 
prinse bine în jurul încheieturilor. Apoi şi-au pus aparatele 
de respiraţie izolante autonome, o butelie din titaniu uşor 
cu comandă prin presiune, mască integrală şi un sistem de 
siguranţă personală (PASS), un dispozitiv folosit de 
pompieri. 

Înainte de a-şi pune masca pe faţă, cei doi au ezitat. 
Nora a schiţat un zâmbet, apoi i-a cuprins lui Eph obrazul 
cu mâna şi l-a sărutat. 

— Eşti bine? 

— Înî. 

— Nu s-ar zice. Cum a reacţionat Zack? 

24 Tesătură din poliester folosită la confecţionarea de 
salopete, costume de protecţie etc. (n. tr.). 


— Era morocănos şi ofticat. Şi avea tot dreptul. 

— Nu e vina ta. 

— Ce contează? Pe scurt, s-a dus naibii weekendul pe 
care trebuia să-l petrec alături de fiul meu. Şi-a pregătit 
masca. Ştii, a existat un moment în viaţa mea când a 
trebuit să aleg între familie şi slujbă. Credeam că am ales 
familia, dar se pare că nu funcţionează sută la sută. 

Există evenimente din acestea care vin când vor ele, 
nepoftite, de regulă în cel mai nepotrivit moment, ca, de 
exemplu, într-unul de criză, când priveşti pe cineva şi îţi 
dai seama că ţi-ar fi tare rău fără acea persoană. Eph şi-a 
dat seama cât de nedrept fusese cu Nora când se agăţase 
de Kelly; de fapt, nu de Kelly, ci de trecut, de căsnicia lui 
destrămată, de lucrurile făcute de dragul lui Zack. Norei îi 
plăcea de Zack, iar băiatul, la rândul lui, o plăcea pe Nora, 
fără doar şi poate. 

Dar acum nu era momentul potrivit să se gândească la 
aşa ceva. Eph şi-a pus pe faţă masca şi a verificat butelia. 
Ultimul „strat” al echipamentului consta dintr-un costum 
„de astronaut” galben - asemenea unui canar - izolat 
perfect, dotat cu o glugă ce acoperea şi faţa, cu un vizor cu 
un câmp de 210 grade şi cu mănuşi ataşate. Acesta era, de 
fapt, costumul pentru protecţie sporită, „costumul de 
contact”, format din douăsprezece straturi de țesătură, şi, 
odată închis, îi oferea celui care îl purta o izolare perfectă 
de mediul exterior. 

Nora şi Eph şi-au verificat unul altuia costumele, pentru 
a se asigura că erau izolate. Cei care vin în contact cu 
pericolele biologice funcţionează pe principiul încrederii 
reciproce, cam la fel ca scafandrii. Costumele lor au 
eliminat puţin din aerul ventilat. Izolarea de factorii 
patogeni din exterior presupunea ca transpiraţia şi căldura 
produsă de corp să rămână în interior, astfel că 
temperatura la care se ajungea în costume putea fi şi cu 30 
de grade mai mare decât temperatura exterioară. 

— Pare bine închis, a spus Eph prin microfoanele 
activate vocal din interiorul măştii. 

Nora a încuviinţat din cap, căutându-i privirea prin 


vizorul măştii. S-a uitat lung la el, de parcă ar fi vrut să-i 
spună ceva anume, dar s-a mulţumit să întrebe: 

— Eşti gata? 

— Hai să-i dăm drumul, a replicat Eph. 


Afară, pe pistă, Jim a pornit pupitrul de comandă şi a 
făcut în aşa fel încât înregistrările camerelor montate pe 
măştile celor doi să apară pe monitoare diferite. De 
bretelele detaşabile le-a agăţat lanterne mici deja pornite, 
prinse cu şnur - o măsură de precauţie necesară, căci 
grosimea mănuşilor cu mai multe straturi le limita 
mişcarea mâinilor. 

Tipii de la TSA au venit să mai stea puţin de vorbă cu ei, 
dar Eph s-a prefăcut că nu aude, clătinând din cap şi 
atingându-şi casca. 

Când s-au apropiat de avion, Jim le-a arătat amândurora 
o foaie plastifiată care prezenta o imagine de ansamblu a 
interiorului avionului, cu repartizarea locurilor şi cu 
numere ce trimiteau la o listă cu numele pasagerilor şi ale 
membrilor echipajului înşiruită pe spate. A indicat un 
punct roşu marcat în dreptul locului 18A. 

— Aici stătea ofiţerul federal de securitate aeriană, a 
spus Jim la microfon. Numele de familie e Charpentier. 
Rândul de lângă ieşire, locul de la fereastră. 

— Am înţeles, a spus Eph. 

Mai apărea încă un punct roşu. 

— TSA-ul ne-a mai spus şi de un alt pasager ceva mai 
special. Un diplomat german, Rolph Hubermann, la clasa 
business, rândul al doilea, locul F. Venise pentru discuţiile 
din cadrul consiliului ONU despre situaţia din Coreea. E 
posibil să fi avut un bagaj cu statut special, care nu este 
verificat la vamă. Poate nu e nimic deosebit, dar câţiva 
trimişi germani de la ONU sunt în drum spre noi. 

— Bine. 

Jim i-a lăsat la marginea perimetrului luminat mai ceva 
ca ziua şi s-a întors la monitoarele sale. Din cauza luminii 
puternice, aproape că nici nu li se vedea umbra. Eph a 
luat-o înainte pe scara de incendiu, până pe aripa care se 


lăţea, apoi până la uşa deschisă, şi a intrat primul. Tăcerea 
era apăsătoare. Nora l-a urmat îndeaproape în 
compartimentului central. 

Pe rândurile de scaune erau aşezate cadavre, cu faţa la 
ei. Fasciculele de lumină proiectate de lanterna lui Eph şi 
de a Norei se reflectau palid în ochii lor căscaţi. 

Nu le curgea sânge din nas, nu aveau ochii bulbucaţi, 
iar pielea lor nu prezenta pete sau umflături. Din gură nu 
le ieşea sânge şi nici spumă. Stăteau cu toţii la locul lor, 
fără a prezenta semne că s-ar fi panicat sau că s-ar fi 
luptat, cu mâinile atârnate pe culoarul dintre rânduri sau 
în poală şi fără urme vizibile de traumatism. 

Alarmele telefoanelor - aflate în poală, în buzunare sau 
vârâte în bagajul de mână - care anunțau primirea unui 
mesaj sau a unui apel telefonic se suprapuneau. Acestea 
erau singurele zgomote. 

L-au reperat pe ofiţerul federal de securitate aeriană pe 
scaunul de lângă fereastră, în dreptul uşii deschise. Era un 
bărbat în jur de patruzeci de ani, cu părul rar, îmbrăcat 
într-un tricou încheiat de sus până jos cu nasturi, cu dungi 
albastre şi portocalii, culorile echipei Mets, cu Mr. Met, 
mascota acesteia, cu cap de minge de baseball pe piept, şi 
cu blugi. Avea bărbia în piept, de parcă ar fi tras un pui de 
somn cu ochii deschişi. 

Eph a pus un genunchi în pământ; spaţiul amplu dintre 
rândurile de lângă ieşire îi oferea loc de manevră. A atins 
fruntea ofițerului federal de securitate aeriană şi i-a împins 
pe spate capul, care s-a mişcat fără dificultate. De lângă el, 
Nora i-a agitat lui Charpentier lanterna în ochi, dar 
pupilele acestuia nu au dat nici un semn de viaţă. Eph i-a 
tras de bărbie ca să-i deschidă gura şi i-a luminat interiorul 
acesteia, limba şi partea superioară a gâtului, rozalie şi 
fără semne de otrăvire. 

Eph avea nevoie de mai multă lumină. S-a întins şi a 
ridicat transperantul, şi brusc lumina artificială de afară a 
invadat interiorul. 

Cadavrul nu prezenta urme de vomă, cum se întâmplă 
în cazul inhalării de gaze. Pielea victimelor otrăvite cu 


monoxid de carbon se umple de băşici vizibile şi se 
decolorează. Acesta avea o postură relaxată şi nu părea să 
se fi zbătut cuprins de agonie. Lângă el stătea o femeie 
între două vârste, îmbrăcată în haine sport, cu ochelari de 
citit atârnaţi pe nas înaintea ochilor ficşi. Poziţia lor era ca 
a unor pasageri normali, cu scaunul în poziţie dreaptă, 
aşteptând semnalul care îi anunţa că îşi puteau desface 
centurile de siguranţă. 

Pasagerii din primul rând de scaune aveau bagajele de 
mână în buzunarele din plasă prinse de peretele din faţă al 
compartimentului. Eph a scos o geantă din pânză cu sigla 
Virgin Atlantic” din buzunarul aflat în faţa lui Charpentier 
şi a deschis fermoarul din partea superioară. De acolo a 
scos un tricou cu mânecă lungă cu „Notre Dame” imprimat 
pe piept, câteva reviste cu integrame răsfoite intens, o 
carte audio - un thriller - şi o husă grea, ovală, din nailon. 
A deschis fermoarul suficient cât să vadă înăuntru pistolul 
negru cu mânerul învelit în cauciuc. 

— Vedeţi? a întrebat Eph. 

— Vedem, a spus Jim prin staţia radio. 

Jim, cei de la TSA şi ceilalţi oameni suficient de 
importanţi încât să se poată apropia de monitor priveau 
totul cu ajutorul camerei pe care Eph o avea montată pe 
umăr. 

— Indiferent ce s-a întâmplat, i-a luat pe toţi prin 
surprindere, inclusiv pe ofiţer. 

Eph a închis geanta la loc şi a lăsat-o jos, apoi s-a ridicat 
şi a pornit pe culoar. S-a întins peste pasagerii morţi şi a 
ridicat  transperantele, din două în două; lumina 
necruțătoare care a pătruns arunca umbre bizare, 
zugrăvindu-le pe chipuri o uşurare dureroasă şi făcându-i 
să pară nişte călători care se aventuraseră prea aproape 
de soare. 

Telefoanele continuau să sune ascuţit, zeci de alarme 
suprapuse. Eph s-a forţat să nu se gândească la rudele 
îngrijorate de la celălalt capăt al firului. 


25 Virgin Atlantic Airways, companie aeriană britanică (n. 
red.). 


Nora s-a apropiat de un cadavru şi a spus: 

— Nu e nici o urmă de traumatism. 

— Aşa e, a confirmat Eph. Îţi dă fiori. S-a întors gânditor 
cu faţa spre mulţimea de cadavre. Jim, a zis el, anunţă-i pe 
cei de la Organizaţia Mondială a Sănătăţii din Europa. Să 
ia legătura şi cu Ministerul German al Sănătăţii şi cu 
spitalele. În cazul în care chestia asta e transmisibilă, ar 
trebui să mai apară astfel de cazuri. 

— Mă ocup imediat, s-a auzit Jim. 

În bucătăria din faţă, situată între clasa întâi şi cea 
business, patru însoțitori de zbor, trei femei şi un bărbat, 
stăteau pe scaunele lor rabatabile, cu centura legată şi cu 
trupurile aplecate în faţă, atârnate în centurile de umăr. 
Trecând pe lângă ei, Eph a avut senzaţia că plutea printre 
rămăşiţele unei nave naufragiate. 

— Sunt în spatele avionului, Eph, s-a auzit vocea Norei. 
Nimic neobişnuit. Vin spre tine. 

— Bine, a spus Eph pe când se întorcea în 
compartimentul luminat de reflectoarele de afară, dând 
într-o parte perdeaua care îl separa de locurile de pe 
culoarele mai late de la clasa business. Acolo, Eph l-a 
reperat pe Hubermann, diplomatul german, pe locul 
dinspre culoar, spre partea din faţă. Mâinile sale dolofane 
erau încă împreunate în poală, avea capul uşor înclinat, iar 
o şuviţă de păr alb îi atârna în ochii deschişi. 

Gentuţa despre care pomenise Jim se afla în servieta de 
sub scaunul său. Era albastră, din vinilin, închisă cu 
fermoar. 

Nora s-a apropiat de el. 

— Eph, nu ai voie să deschizi... 

Eph a deschis-o şi a dat deoparte un baton de Toblerone 
început şi un flacon de plastic deschis la culoare, cu nişte 
pastile de culoare albastră. 

— Ce e asta? a întrebat Nora. 

— Aş spune că Viagra, i-a răspuns Eph şi a pus la locul 
său conţinutul gentuţei, pe care a băgat-o înapoi în 
servietă. 

S-a oprit lângă o femeie care călătorea împreună cu 


fetiţa sa. Mâna ei era încă în cea a mamei sale şi 
amândouă păreau relaxate. 

— Nimeni nu s-a panicat, a conchis Eph. 

— N-are nici un sens, a murmurat Nora. 

Menirea virusurilor este să se transmită, iar acest lucru 
ia timp. Dacă vreun pasager s-ar fi îmbolnăvit sau şi-ar fi 
pierdut cunoştinţa, s-ar fi creat zarvă, indiferent dacă 
semnul care le indica să-şi lege centurile era luminat sau 
nu. Dacă era într-adevăr vorba despre vreun virus, acesta 
nu avea nimic în comun cu ceea ce văzuse Eph de-a lungul 
carierei sale de epidemiolog la CDC. In schimb, totul 
indica prezenţa unei otrăvi letale introduse în spaţiul izolat 
al cabinei avionului. 

— Jim, vreau să mai verific o dată dacă sunt gaze, a 
spus Eph. 

— Au fost luate probe de aer şi au fost măsurate în părţi 
per milion, dar nu s-a găsit nimic, s-a auzit glasul lui Jim. 

— Ştiu, dar... am senzaţia că oamenii ăştia au fost 
doborâţi de ceva fără nici cel mai mic avertisment. Poate 
că substanţa s-a împrăştiat când a fost deschisă uşa aia. 
Vreau să verificăm covoarele şi orice altă suprafaţă 
poroasă. 

— Bine, Eph, se rezolvă. 

Eph s-a deplasat cu repeziciune printre scaunele 
îmbrăcate în piele de la clasa întâi, spre uşa închisă a 
carlingii. Aceasta avea gratii şi ramă de oţel, iar deasupra 
ei, pe tavan, era o cameră video. S-a întins după mâner. 

În cască s-a auzit vocea lui Jim: 

— Eph, mi se spune că are închidere electronică şi n-ai 
să reuşeşti... 

Uşa s-a deschis la atingerea mâinii sale înmănuşate. 

Eph a rămas nemişcat în cadrul uşii. Prin parbrizul 
fumuriu al carlingii, reflectoarele băteau fix pe bordul 
aeronavei. Monitoarele erau cufundate în întuneric. 

— Eph, ţi se sugerează să fii foarte atent, a spus Jim. 

— Mulţumesc pentru sfaturile tehnice profesioniste, a 
răspuns Eph înainte să intre. 

Afişajul din jurul butoanelor şi al manetelor era stins. 


Imediat în partea dreaptă, pe un scaun rabatabil, stătea 
prăvălit un bărbat îmbrăcat în uniformă de pilot. Pe 
scaunele identice din faţa bordului se aflau căpitanul şi 
secundul său. Secundul zăcea cu mâinile în poală, chircite 
şi goale, şi cu capul lăsat spre stânga, cu şapca încă pe 
cap. Căpitanul avea mâna stângă pe o manetă, iar cea 
dreaptă atârnată lângă cotieră, atingând covorul cu 
degetele. Capul îi era înclinat înainte, iar şapca îi căzuse în 
poală. 

Eph s-a aplecat peste pupitrul de comandă între cele 
două scaune, ca să-i ridice căpitanului capul. I-a verificat 
ochii deschişi, luminându-i cu lanterna, şi i-a văzut pupilele 
fixe şi dilatate. I-a lăsat din nou capul să-i cadă uşor în 
bărbie şi apoi dintr-odată s-a crispat. Simţise ceva. 
Percepuse ceva. O prezenţă. 

S-a îndepărtat de pupitru şi a inspectat bordul, 
descriind un cerc complet. 

— Ce e, Eph? a întrebat Jim. 

Eph avea destulă experienţă cu cadavrele, astfel că 
prezenţa lor nu-i mai provoca teamă. Dar aici era ceva... 
Fie aici, fie pe undeva prin apropiere. 

Senzaţia cea stranie a dispărut ca prin farmec, iar el a 
rămas pe loc, clipind nedumerit. 

— Nimic, probabil claustrofobia e de vină, a zis el 
clătinând din cap. 

Eph s-a întors spre cel de-al treilea bărbat. Avea capul 
aplecat mult şi umărul drept proptit în peretele lateral. 
Centura de la scaunul rabatabil atârna. 

— De ce nu este legat cu centura? a întrebat Eph cu 
glas tare. 

— Eph, eşti în carlingă? Vin spre tine, s-a auzit glasul 
Norei. 

Eph a privit acul de cravată al bărbatului mort, cu 
logoul companiei Regis Air. Deasupra buzunarului era 
ecusonul pe care scria „Redfern.” Eph s-a lăsat într-un 
genunchi în faţa lui şi i-a apăsat cu degetele groase, 
înmănuşate, tâmplele, ca să-i îndrepte capul. Avea ochii 
deschişi şi îndreptaţi în jos. Eph i-a verificat pupilele şi i s- 


a părut că a zărit ceva, un licăr. S-a mai uitat o dată şi, 
brusc, căpitanul Redfern s-a cutremurat şi a gemut. 

Eph s-a tras înapoi, a căzut între scaunele celor doi 
căpitani şi s-a lovit zgomotos de pupitrul de comandă. 
Secundul s-a prăbuşit peste el, dar Eph l-a împins 
deoparte; preţ de o clipă, fusese prins sub corpul fără 
vlagă al bărbatului. 

— Eph? l-a strigat Jim. 

— Eph, ce-ai păţit? a tipat şi Nora, uşor panicată. 

Cu un zvâcnet, Eph a împins înapoi în scaun cadavrul 
secundului şi apoi s-a ridicat în picioare. 

— Eph, eşti bine? s-a auzit Nora. 

Eph l-a privit pe căpitanul Redfern, prăbuşit acum pe 
podea, cu ochii deschişi şi cu privirea fixă. Gâtul îi pulsa, 
avea gura căscată şi părea să se sufoce. 

— Avem un supravieţuitor, a exclamat Eph, nevenindu-i 
să creadă. 

— Poftim? a spus Nora. 

— E cineva în viaţă. Jim, ne trebuie un sac izolant Kurt. 
Aduceţi-l direct la aripă. Nora? Eph vorbea repede, cu 
privirea aţintită asupra pilotului cuprins de convulsii aflat 
pe podea. Trebuie să luăm la mână tot avionul, fiecare 
pasager în parte. 


INIERLUDIU I 
ABRAHAM SEITRAKIAN 


Bătrânul stătea singur pe podeaua înţesată de mărfuri a 
casei sale de amanet de pe 118th Street din Harlemul 
Spaniol. Închisese de o oră şi îi chiorăiau maţele de foame, 
dar nu prea îi venea să urce. Trăsese obloanele, aceste 
pleoape de oţel, la ferestre şi la uşi, căci oamenii nopţii 
începuseră să pună stăpânire pe străzi. lar noaptea nu e 
bine să ieşi din casă. 

S-a dus la panoul cu butoane de unde se regla 
intensitatea luminii, din spatele tejghelei, şi a redus lumina 
fiecărei lămpi în parte. Melancolia pusese stăpânire pe el. 
Şi-a privit prăvălia, rafturile din crom şi sticlă în degrade. 
Ceasurile de mână expuse pe fetru în loc de catifea, 
argintul lustruit de care nu putea scăpa, portţigaretele de 
diamant şi de aur. Serviciile complete de ceai de sub 
tejgheaua de sticlă, hainele de piele şi de acum 
controversatele blănuri, combinele noi care se vindeau ca 
pâinea caldă şi radiourile şi televizoarele pe care nici nu se 
mai deranja să le aşeze. Şi, ici-colo, erau şi câteva obiecte 
de valoare: vreo două seifuri vechi, frumoase, izolate cu 
azbest (atâta timp cât nu-l mănânci, nu păţeşti nimic), un 
aparat video Quasar din anii '70 din lemn şi oţel, de 
dimensiunile unei valize, şi un aparat de proiecţie vechi, de 
16 mm. 

Însă, pe lângă toate acestea, mai avea o mulţime de 
prostii care nu se vindeau. O casă de amanet este o 
combinaţie de bazar, muzeu şi relicvariu al unui întreg 
cartier. Negustorul de obiecte amanetate oferă un serviciu 
pe care nimeni altcineva nu-l mai oferă. El este bancherul 
omului necâjit, cel la care vine lumea pentru a cere cu 
împrumut 25 de dolari fără să-şi facă griji din cauza 
creditelor pe care le are, a locului de muncă sau a 
referinţelor. Şi, dată fiind recesiunea economică, pentru 
multă lume 25 de dolari înseamnă ceva, poate chiar 
diferenţa dintre a avea un acoperiş deasupra capului şi a 


dormi pe stradă. Cei 25 de dolari pot face accesibile 
medicamentele care prelungesc viaţa. Atâta timp cât 
cineva are ceva de valoare de amanetat, poate ieşi pe 
această uşă cu bani în buzunar. Simplu ca bună ziua. 

Şi-a târât picioarele în sus pe scări, stingând luminile pe 
măsură ce urca. Era norocos să aibă propria clădire, 
cumpărată la începutul anilor '70 pentru vreo şapte dolari. 
Poate nu chiar atât de puţin, dar nici cu mult peste. Pe 
vremea aceea, oamenii dădeau foc la clădiri ca să se 
încălzească. Knickerbocker Amanet şi Curiozităţi (preluase 
şi numele odată cu prăvălia) nu fusese niciodată un mijloc 
de îmbogăţire pentru el, ci mai degrabă o cale de a intra 
pe piaţa ilegală premergătoare erei internetului, într-un 
oraş aflat la răscrucea drumurilor întregii lumi. Setrakian 
era un om interesat de uneltele, de artefactele, de 
curiozităţile şi de misterele lumii de demult. 

Trecuseră treizeci şi cinci de ani în care ziua se tocmea 
pentru tinichele, iar noaptea strângea unelte şi armament. 
Treizeci şi cinci de ani în care aşteptase şi se pregătise. 
Acum, zilele îi erau numărate. 

Ajuns la uşă, a atins mezuzah” şi şi-a sărutat vârful 
degetelor încovoiate şi zbârcite înainte să intre. Vechea 
oglindă din hol era atât de zgâriată şi de ştearsă, încât a 
trebuit să întindă gâtul ca să găsească un petic în care să 
se mai poată vedea. Părul său coliliu, care îi începea 
deasupra frunţii ridate, îi cobora până sub urechi şi-i 
acoperea ceafa, nu mai fusese tuns de mult. Chipul său 
continua să piardă bătălia cu timpul, bărbia, urechile şi 
ochii cedau în faţa zbirului numit gravitație. Mâinile sale, 
rupte şi prost sudate cu zeci de ani în urmă, se reduseseră 
la nişte gheare cuprinse de artrită, pe care le ascundea 
permanent în nişte mănuşi de lână cu vârfurile degetelor 
tăiate. Totuşi, sub faţada aceasta de bărbat decrepit, se 
ascundeau forţa, focul, hotărârea. 

Care era secretul acestui izvor nesecat de vigoare 
interioară? Un singur lucru: setea de răzbunare. 


26 La evrei, pergament pe care sunt înscrise texte religioase 
extrase din Deuteronom (n. tr.). 


Cu mulţi ani în urmă, în Varşovia şi apoi la Budapesta, 
era un om pe nume Abraham Setrakian, profesor reputat 
de literatură şi de folclor est-european. Un supravieţuitor 
al Holocaustului care ieşise cu faţa curată din scandalul 
provocat de mariajul cu o studentă şi a cărui profesie îl 
purtase în locurile cele mai sumbre din lume. Acum nu mai 
era decât un negustor de obiecte amanetate din America, 
un om care nu-şi încheiase socotelile cu lumea aceasta. 

Mai avea nişte supă rămasă, supă delicioasă de pui cu 
kreplach?” şi cu tăiţei cu ou, pe care i-o adusese unul 
dintre clienţii permanenţi tocmai de la restaurantul 
Liebman's din Bronx. A pus bolul în cuptorul cu microunde 
şi s-a apucat să-şi desfacă nodul slab de la cravată cu 
degetele sale noduroase. După ce s-a auzit bipul care 
anunţa că supa era caldă, a luat bolul fierbinte, l-a dus la 
masă, a tras un şerveţel de in - niciodată de hârtie - din 
suport şi şi l-a îndesat bine în guler. 

A început să sufle în supă, un ritual care-i oferea 
alinare, linişte. Şi-a amintit - deşi era mai mult decât un 
gând, mai degrabă o senzație - de bunica sa, bubbebh a lui, 
care în copilărie îi sufla în supă ca să i-o răcească, aşezată 
alături de el la masa şubredă de lemn din bucătăria 
neîncălzită a casei lor din Armenia. Inainte să înceapă 
necazurile. Răsuflarea obosită a acesteia arunca înspre 
faţa sa de copil un nor de abur plutitor. Şi ce magie 
răspândea acest gest simplu... Era ca şi cum i-ar fi dat 
viaţă acelui băiat. Acum, în timp ce sufla, ajuns la rându-i 
bătrân, îşi privea respiraţia căreia aburul îi dădea formă şi 
se întreba câte suflări mai avea. 

Din sertarul plin de ustensile desperecheate, dar 
elegante a luat o lingură între degetele încovoiate de la 
mâna stângă. Sufla în lingură, creând mici valuri în ochiul 
de supă din ea, după care o înghiţea. Papilele sale, care se 
stingeau asemenea unor bătrâni soldaţi şi făceau ca gustul 
să vină şi să plece, erau victimele mai multor ani de tras 


27 În idiş, în original, gogoşele umplute cu carne tocată, 
cartofi etc., care se servesc de regulă fierte în supa de pui (n. 
tr.). 


din pipă, viciul său de profesor. 

A luat telecomanda subţire a televizorului său demodat 
Sony, genul micuţ şi alb, pentru bucătărie, iar ecranul cu 
diagonala de 33 de centimetri s-a însufleţit, aruncând şi el 
lumină în încăpere. S-a ridicat şi s-a dus spre cămară, 
sprijinindu-se de rafturile de cărţi care reduceau holul la o 
potecuţă acoperită cu un covor tocit - cărţile erau 
atotstăpânitoare, sprijinite în teancuri de pereţi, multe 
dintre ele citite deja, dar de care îi era imposibil să se 
despartă. A ridicat capacul cutiei de prăjituri ca să ia 
dinăuntru pâinea cea bună de secară pe care o păstrase. A 
dus bucata de pâine învelită în hârtie până la scaunul său 
tapiţat din bucătărie, pe care s-a aşezat greoi, şi a început 
să rupă de pe ea florile de mucegai, în vreme ce îşi delecta 
simţurile cu o nouă sorbitură din supa delicioasă. 

Treptat, imaginea de la televizor i-a reţinut atenţia: un 
avion staționat pe o pistă undeva, luminat ca o boabă de 
sidef pe suportul său de fetru din prăvălia unui bijutier. Şi- 
a luat ochelarii cu rame negre care i se odihneau pe piept, 
ca să vadă ce scria în josul ecranului. Nenorocirea de 
astăzi se petrecea dincolo de râu, pe aeroportul JFK. 

Bătrânul profesor a urmărit şi a ascultat, concentrat 
asupra avionului celui nou. S-a mai scurs un minut, apoi 
încă unul, iar încăperea din jurul său s-a estompat. Era 
încremenit, aproape transpus de buletinul de ştiri, cu 
lingura suspendată încă în mâna care încetase să tremure. 

Imaginea avionului „adormit” se reflecta în lentilele sale 
ca o prevestire. Supa din bol s-a răcit, aburul său s-a risipit 
treptat, iar felia de pâine de secară a rămas neatinsă. 

El ştia. 

Tac-tac-tac. 

Bătrânul ştia... 

Tac-tac-tac. 

Mâinile îmbătrânite au început să-l doară. Ceea ce 
văzuse dinaintea ochilor nu era o prevestire, ci o invazie. 
Era chiar fapta în sine. Ceea ce aştepta de atâta timp. 
Lupta pentru care se pregătise toată viaţa. Până în clipa de 
faţă. 


Oricât de uşurat se simţise la început că această oroare 
îl găsise încă în viaţă, că mai putea prinde totuşi ultimul 
tren al răzbunării, acum, pe nepusă masă, se văzu cuprins 
de o frică dureroasă. 

— A venit... a venit... a rostit el, iar vorbele îi erau 
însoţite de un abur fin. 


SOSIREA 


Hangarul pentru întreţinere al companiei Regis 
Air 


Întrucât aeroportul JFK avea nevoie de pistă, aeronava 
a fost mutată în hangarul pentru întreţinere cu puţin 
înainte de răsărit. Toată lumea a urmărit în tăcere cum 
Boeingul 777, schilodit, plin de pasageri morţi, trece 
asemenea unui sicriu alb, uriaş. 

Odată îndepărtate calele roţilor, iar avionul asigurat, a 
fost întinsă o prelată care a acoperit pardoseala de ciment 
pătată. Au fost montate paravane împrumutate de la spital 
pentru a feri de priviri zona extinsă de carantină dintre 
aripa stângă şi botul avionului. Acesta a fost izolat în 
hangar ca un cadavru într-o morgă uriaşă. 

La cererea lui Eph, Biroul de Medicină Legală din New 
York a trimis mai mulţi legişti cu experienţă din Manhattan 
şi din Queens, care au adus cu ei mai multe cutii cu saci de 
cauciuc. Biroul de Medicină Legală, cel mai mare din lume, 
avea experienţă în gestionarea dezastrelor în care erau 
implicate mai multe victime şi a ajutat la recuperarea în 
condiţii bune a cadavrelor. 

Agenţii HAZMAT ai Autorităţii Aeroportuare, echipați în 
costume complete, l-au scos mai întâi pe ofiţerul de 
securitate aeriană, cadavrul său fiind salutat cu 
solemnitate de către agenţi la ieşirea pe uşa de lângă 
aripă, iar apoi, nu fără dificultate, şi pe ceilalţi pasageri 
din primul rând al compartimentului. După aceea, au 
înlăturat scaunele goale şi au profitat de spaţiul creat 
pentru a pune cadavrele în saci înainte de a fi evacuate. 
Fiecare cadavru în parte a fost prins de o targă şi coborât 
până la prelata de pe pistă. 

Procesul a fost greoi şi nu lipsit de incidente. La un 
moment dat, după ce scoseseră vreo treizeci de trupuri 
neînsufleţite, unul dintre agenţii Autorităţii Aeroportuare 
s-a îndepărtat în grabă de lângă şirul de cadavre, gemând 


şi smulgându-şi casca. Doi colegi s-au dus spre el, însă 
bărbatul clacase şi i-a împins în paravanele de spital, 
creând o breşă în linia de demarcaţie a zonei aflate în 
carantină. S-a iscat panică. Lumea s-a îndepărtat, de 
teama acestui agent posibil intoxicat sau infectat, care îşi 
înfipsese mâinile în costumul ce-l proteja şi ieşise vijelios 
din hangarul morţii. Eph l-a prins din urmă pe platforma 
de staţionare, unde, în lumina soarelui dimineţii, agentul 
reuşise să-şi arunce casca şi să-şi smulgă de pe el 
costumul, ca şi cum l-ar fi strâns ca într-o menghină. Eph l- 
a înşfăcat pe bărbat, dar acesta s-a prăbuşit pe pistă, cu 
ochii în lacrimi. 

— Oraşul ăsta blestemat! a exclamat agentul suspinând. 

Mai târziu, a început să umble zvonul că acest agent al 
Autorităţii Aeroportuare fusese implicat în  teribilele 
operaţiuni de salvare ce avuseseră loc în Zona Zero, luând 
ulterior parte la eforturile de recuperare. Mulţi dintre 
agenţii Autorităţilor Aeroportuare se aflau încă sub 
influenţa atentatelor din 11 septembrie, iar acest incident 
deconcertant, cu atât de multe victime, însemnase o nouă 
lovitură. 


O echipă de analişti şi de anchetatori de la Consiliul 
Naţional de Securitate a Transportului din Washington 
D.C. s-au deplasat la faţa locului într-un avion Gulfstream 
al FAA. Veniseră să stea de vorbă cu toţi cei implicaţi în 
„incidentul” petrecut la bordul zborului 753 al companiei 
Regis Air, să verifice documentaţia de navigaţie din 
ultimele clipe ale aeronavei şi să recupereze cutiile negre 
FDR?” şi CVR”. Anchetatorii de la Departamentul de 
Sănătate din New York, ajunşi mai târziu decât CDC-ul la 
locul incidentului, erau puşi la curent cu detaliile, deşi Eph 
considera că aceasta nu era jurisdicţia lor. El ştia că, dacă 
se dorea ca lucrurile să fie bine făcute, el trebuia să aibă 


* Una dintre cutiile negre ale unui avion, care înregistrează 
datele de zbor (n. tr.). 

29 Cutia neagră care înregistrează conversațiile din carlinga 
avionului (n. tr.). 


controlul asupra carantinei impuse. 

Reprezentanţii companiei Boeing, aflaţi în drum spre 
New York, afirmaseră deja că era „imposibil din punct de 
vedere mecanic” ca aeronava Boeing 777 să sufere o 
avarie totală. Unul dintre vicepreşedinţii companiei 
aeriene Regis Air, trezit din patul său din Scarsdale, insista 
ca o echipă de mecanici ai companiei Regis să fie prima 
care să facă o inspecţie la bordul aeronavei, imediat după 
ridicarea carantinei. (Varianta vehiculată drept posibilă 
cauză a morţii era avarierea sistemului de ventilaţie.) 
Ambasadorul german în Statele Unite ale Americii şi 
stafful său aşteptau încă geanta diplomatului lor. Eph îi 
lăsase pe aceştia la terminalul 1, în sala de protocol a 
companiei Lufthansa. Secretarul de presă al primarului 
avea intenţia să susţină o conferinţă în acea după-amiază. 
Între timp, sosise şi şeful poliţiei, împreună cu şeful 
departamentului antiterorist. 

Până spre prânz, aproape toate cadavrele, mai puţin opt 
dintre ele, fuseseră evacuate. Procesul de identificare a lor 
se desfăşura cu repeziciune, prin verificarea paşapoartelor 
şi a listei detaliate a pasagerilor. 

Când şi-au scos, la un moment dat, costumele pentru a 
se odihni, Eph şi Nora s-au consultat cu Jim în afara zonei 
împrejmuite, de unde puteau totuşi vedea o mare parte a 
fuzelajului aeronavei, pe deasupra paravanelor. Avioanele 
îşi reluaseră zborul, şi ei auzeau propulsoarele accelerând 
şi decelerând fix deasupra lor şi simțeau agitația şi 
freamătul din aer. 

Eph l-a întrebat pe Jim, între două înghiţituri de apă: 

— De câte cadavre se poate ocupa Departamentul de 
Medicină Legală din Manhattan? 

— Cel din Queens e responsabil cu zona asta, dar, ai 
dreptate, cel din Manhattan e mai bine echipat. O să 
trimitem cadavrele la astea două şi la cele din Brooklyn şi 
din Bronx. Deci, vreo cincizeci la fiecare. 

— Cum le transportăm? 

— În camioane frigorifice. Legistul a spus că aşa au 
procedat şi cu cadavrele de la World Trade Center. Am 


luat legătura cu Pescăria Fulton din Lower Manhattan. 

Eph vedea adesea o paralelă între efortul de a ţine sub 
control o epidemie şi cel de a rezista în vreme de război; el 
şi echipa sa se luptau pentru cauza cea dreaptă, în timp ce 
restul lumii încerca să-şi vadă de viaţa de zi cu zi sub 
asediul virusurilor şi al bacteriilor care îi amenințau. În 
acest scenariu, Jim juca rolul specialistului în transmisiuni 
din tranşee, vorbitor a trei limbi şi capabil să procure 
orice, începând de la unt şi până la armament, şi să 
asigure părăsirea în siguranţă a zonei de conflict. 

— Nici o veste din Germania? a întrebat Eph. 

— Încă nu. Au închis aeroportul timp de două ore şi au 
făcut un control complet. Nu s-a găsit nici un angajat 
bolnav şi nu s-a prezentat nimeni la spital cu vreo boală 
apărută ca din senin. 

— La care se adaugă faptul că nici aici nu avem nimic, a 
zis Nora, nerăbdătoare să intervină. 

Eph a încuviinţat din cap. 

— Continuă! 

— Avem un avion înţesat de cadavre. Dacă toate astea s- 
ar fi întâmplat din cauza vreunui gaz sau a unui aerosol 
introdus în sistemul de ventilaţie, accidental sau nu, sigur 
nu s-ar fi stins cu toţii atât de... atât de impăcați. Lumea s- 
ar fi înecat, s-ar fi zbătut, ar fi vomitat, s-ar fi învineţit. 
Oamenii ar fi murit mai greu sau mai încet, în funcţie de 
rezistenţa organismului lor, în momente diferite. Şi s-ar fi 
creat, automat, panică. Însă, dacă la bază a stat o infecţie, 
atunci ne confruntăm cu un agent patogen neaşteptat şi 
complet nou, ceva ce n-a mai văzut nici unul dintre noi, 
ceea ce înseamnă că a fost creat de mâna omului, într-un 
laborator. Şi să nu uităm că nu doar pasagerii au murit, ci 
şi avionul! A fost ca şi cum ceva ar fi neutralizat avionul şi 
ar fi distrus totul în interior, inclusiv pasagerii. Dar 
lucrurile nu stau chiar aşa, nu? Pentru că, în momentul de 
faţă, cea mai importantă întrebare este cine a deschis uşa. 
Nora şi-a mutat privirea de la Eph la Jim. Hai să admitem 
că se putea întâmpla asta din cauza modificării presiunii. 
Poate că uşa era deja descuiată, iar decompresiunea 


avionului a făcut-o să se dechidă. Putem să găsim tot felul 
de explicaţii deştepte la orice, pentru că suntem oameni de 
ştiinţă, asta e meseria noastră. 

— Şi transperantele? a intervenit Jim. Oamenii se uită 
întotdeauna pe geam la aterizare. Cine le-a tras pe toate? 

Eph a încuviinţat din cap. Fusese atât de concentrat 
asupra detaliilor toată dimineaţa, încât era bine să se 
distanţeze puţin şi să privească mai detaşat ciudatele 
evenimente. 

— De aceea sunt esenţiali cei patru supraviețuitori. 
Poate au văzut ceva. 

— Sau poate au fost în vreun fel implicaţi, a zis Nora. 

— Sunt toţi patru într-o stare critică, dar stabilă, la 
secţia de boli infecțioase de la Jamaica Hospital Medical 
Center. Căpitanul Redfern, al treilea pilot, sex masculin, 
32 de ani. O avocată din Westchester County, sex feminin, 
41 de ani. Un programator din Brooklyn, sex masculin, 44 
de ani. Şi un muzician celebru în Manhattan şi în Miami 
Beach, sex masculin, 36 de ani. Se numeşte Dwight 
Moorshein. 

— N-am auzit de el, a spus Eph şi a ridicat din umeri. 

— Numele de scenă este Gabriel Bolivar. 

— Aha, a făcut Eph. 

— Hmm, a murmurat Nora. 

— Călătorea incognito la clasa întâi, a explicat Jim. Nu 
avea nici un machiaj înfricoşător sau lentile de contact 
ciudate, cum poartă când e pe scenă. Aşa că mass-media o 
să se inflameze şi mai tare. 

— E vreo legătură între supraviețuitori? a întrebat Eph. 

— Deocamdată, n-am stabilit nici una. Poate apare ceva 
în urma examinării medicale. Erau împrăştiaţi prin tot 
avionul: programatorul era la clasa economică, avocata la 
business, cântăreţul la clasa întâi, iar căpitanul Redfern 
era, desigur, în carlingă. 

— E cam complicat, dar totuşi e ceva, a spus Eph. Asta 
dacă îşi recapătă cunoştinţa. Suficient cât să putem afla 
câte ceva de la ei. 

Unul dintre agenţii Autorităţii Aeroportuare s-a apropiat 


de Eph. 

— Doctore Goodweather, veniţi puţin înapoi, i-a spus. 
Au găsit ceva în cală. 

Prin chepengul lateral începuseră să descarce din burta 
Boeingului 777 cărucioarele de oţel cu rotile pentru 
bagaje, pentru ca acestea să fie deschise şi verificate de 
echipa HAZMAT din cadrul Autorităţii Aeroportuare. Eph 
şi Nora au evitat containerele înşiruite, prinse de ghidajele 
de pe podea. 

La capătul calei se afla o cutie de lemn lungă, 
dreptunghiulară, de culoare neagră, grea după aspect, ca 
un dulap întins pe jos. Era din abanos nelăcuit, cu o 
lungime de aproximativ 2,5 metri, o lăţime de 1,5 metri şi 
o adâncime de un metru. Era mai mare decât un frigider. 
De jur împrejurul părţii superioare avea sculpturi 
complicate, ornamente labirintice şi litere într-o limbă 
veche sau care, cel puţin, părea veche. Multe dintre acele 
vârtejuri semănau a chipuri umane formate din linii 
curgătoare, ba chiar, cu puţină imaginaţie, chipuri care 
ţipau. 

— Nu l-a deschis nimeni încă? a întrebat Eph. 

Agenţii HAZMAT au clătinat din cap. 

— Nu ne-am atins de el, a răspuns unul dintre ei. 

Eph i-a verificat partea din spate. Trei curele portocalii, 
cu cârligele de oţel prinse încă de buclele de pe 
pardoseală, erau întinse pe jos, lângă dulap. 

— Ce e cu toate curelele astea? 

— Erau desfăcute când am intrat noi, a răspuns un altul. 

Eph şi-a aruncat privirea prin cală. 

— E imposibil, a spus el. Dacă namila asta ar fi fost 
dezlegată în timpul călătoriei, ar fi creat mari pagube 
cărucioarelor cu bagaje, poate chiar şi pereţilor calei. A 
privit încă o dată dulapul. Unde are eticheta? Ce scrie pe 
lista de bagaje? 

Unul dintre agenţi ţinea în mâna înmănuşată un teanc 
de foi plastifiate prinse cu un inel. 

— Nu apare. 

Eph s-a dus să citească cu propriii ochi. 


— Nu se poate. 

— Singurul pachet neobişnuit de pe listă, în afară de 
trei seturi de crose de golf, este un caiac, a spus tipul şia 
arătat spre peretele lateral de care era prins cu aceleaşi 
curele portocalii un caiac învelit în plastic şi acoperit cu 
etichetele adezive pentru bagaje ale companiei aeriene. 

— Sună la Berlin, a cerut Eph. Ei trebuie să aibă o 
evidenţă. Cineva trebuie să-şi amintească de asta. Cred că 
are pe puţin 180 de kilograme. 

— Am făcut-o deja. Nu apare pe nicăieri. Urmează să fie 
întrebat fiecare manipulant de bagaje în parte. 

Eph s-a întors din nou spre dulapul negru. Nu a dat 
prea mare importanţă incrustaţiilor, ci s-a aplecat să 
verifice lateralele, descoperind astfel câte trei balamale pe 
fiecare dintre acestea. Capacul era ca o uşă, cu o 
despărţitură în centru de sus până jos, creând astfel două 
uşi mai mici. Eph a atins capacul incrustat cu mâna 
înmănuşată, apoi şi-a strecurat degetele sub capac, în 
încercarea de a deschide uşile grele. 

— Îmi dă cineva o mână de ajutor? 

Unul dintre agenţi a făcut un pas înainte şi şi-a 
strecurat şi el degetele sub marginea celeilalte uşi. Eph a 
numărat până la trei, după care au tras amândoi odată de 
uşile grele. 

Acestea s-au deschis şi au rămas sprijinite în balamalele 
solide şi late. Din interior s-a strecurat înspre ei un miros 
cadaveric, de parcă această cutie ciudată n-ar mai fi fost 
deschisă de un secol. Părea goală, până când unul dintre 
ofiţeri a aprins o lanternă şi a plimbat fasciculul prin 
interior. 

Eph a dus mâna înăuntru şi şi-a afundat degetele într-un 
strat de pământ gras şi negru. Acesta era plăcut la 
atingere, ca o cocă, şi umplea două treimi din partea 
inferioară a cutiei. 

Nora s-a dat un pas înapoi de lângă dulapul deschis. 

— Zici că e un sicriu, a spus ea. 

Eph şi-a scos mâna dinăuntru, şi-a scuturat pământul 
care i se lipise de ea şi s-a întors spre Nora, în aşteptarea 


unui zâmbet, care însă nu s-a ivit. 

— E cam mare pentru un sicriu, nu crezi? 

— De ce ar lua cineva o cutie cu pământ? a întrebat ea. 

— Nu ar face asta, a recunoscut Eph. Trebuie să fie 
ceva înăuntru. 

— Dar cum e posibil? s-a mirat Nora. Avionul este, cu 
totul, în carantină. 

Eph a ridicat din umeri. 

— Cum putem explica tot ce se petrece aici? Tot ce ştiu 
e că avem o cutie descuiată, dezlegată, care nu figurează 
nicăieri. S-a întors spre ceilalţi. Trebuie să prelevăm nişte 
mostre. În pământ se conservă bine orice probă. Radiațiile, 
de exemplu. 

— Credeţi că agentul folosit ca să-i ucidă pe pasageri... 
a început unul dintre agenţi. 

— A fost transportat în cutia asta? E cea mai bună 
teorie pe care am auzit-o pe ziua de azi. 

De dedesubt, din afara avionului, s-a auzit vocea lui Jim: 

— Eph! Nora! 

— Ce este, Jim? a replicat Eph. 

— Tocmai m-au sunat de la Jamaica Hospital. V-aţi dori 
să fiţi acolo chiar acum. Porniţi numaidecât! 


Jamaica Hospital Medical Center 


Spitalul se afla la nord de aeroport, la numai zece 
minute distanţă pe autostrada Van Wyck. Jamaica Hospital 
era unul dintre cele patru centre din oraşul New York 
desemnate să intervină în cazuri de bioterorism. Luase 
activ parte la programul de supraveghere a maladiilor, iar 
Eph ţinuse acolo un curs despre activitatea grupului 
Canarul cu numai câteva luni în urmă, aşa că ştia drumul 
spre secţia de boli infecțioase transmise pe calea aerului, 
aflată la etajul cinci. 

Pe uşile duble din metal era desenat simbolul - 
portocaliu, format din trei petale ieşite în relief - pentru 
pericol biologic, care indica existenţa unui pericol real sau 
potenţial pentru materiile organice şi pentru organismele 
vii. 


Pe uşă era scris: 


ZONA IZOLATĂ 
EVITAŢI CONTACTUL DIRECT 
ACCESUL PERMIS NUMAI 
PERSONALULUI AUTORIZAT 


Eph a arătat legitimaţia de la CDC, iar asistenta de la 
ghişeu l-a recunoscut de la cursul de prevenire a 
pericolelor biologice pe care îl ţinuse şi l-a condus 
înăuntru. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat el. 

— Nu vreau să par melodramatică - a spus ea trecându- 
şi cardul de identificare prin faţa cititorului de carduri şi 
deschizând uşile spre secţie - dar trebuie să vedeţi cu 
propriii ochi. 

Culoarul din interior care înconjura secţia de boli 
infecțioase era îngust, fiind ocupat în bună parte de 
birourile asistentelor. Eph a urmat-o pe asistentă dincolo 
de perdelele albastre, în vestibulul mare, în care se găseau 
tăvi cu echipament de protecţie: halate, ochelari, mănuşi, 
cipici şi măşti şi un coş mare de gunoi pe rotile, în care se 
afla un sac mare, roşu, de gunoi, special pentru materii 
biologice periculoase. Masca îi acoperea jumătate de faţă 
şi era concepută să filtreze 95% dintre particulele cu o 
dimensiune de 0,3 microni sau mai mari. Ceea ce însemna 
că oferea protecţie împotriva majorităţii agenţilor patogeni 
bacteriologici şi virali transmişi pe calea aerului, dar nu şi 
împotriva contaminanţilor chimici sau gazoși. 

După costumul de protecţie complex pe care îl folosise 
la aeroport, Eph se simţea acum extrem de expus, având 
numai o mască de spital, o bonetă chirurgicală, ochelari de 
protecţie, halat şi cipici. Asistenta, echipată similar, a 
apăsat pe un buton şi a deschis câteva uşi. Eph s-a simţit 
dintr-odată absorbit în interior, rezultat al sistemului de 
creare a presiunii negative, care făcea ca aerul să circule 
doar în zona izolată, evitând astfel răspândirea particulelor 
în exterior. 


Înăuntru se deschidea un hol care dădea în sala 
principală cu materiale. Sala consta dintr-un cărucior 
înţesat cu medicamente şi cu echipamente pentru cazuri 
de urgenţă, un laptop îmbrăcat în plastic şi un interfon 
pentru comunicarea cu exteriorul, plus deja menţionatele 
materiale de protecţie. 

Zona destinată pacienţilor conţinea opt rezerve micuţe, 
opt camere cu izolare totală, pentru un oraş cu o populaţie 
de mai bine de 2 250 000 de indivizi. „Capacitatea de 
intervenţie” este termenul care desemnează gradul de 
pregătire, în cazul dezastrelor, al unui sistem medical, 
capabil să se extindă peste limita obişnuită pentru 
satisfacerea cerinţelor în materie de sănătate, în cazul 
unei situaţii de urgenţă ce afectează pe scară largă 
sănătatea publică. Numărul paturilor de spital din statul 
New York era de 60000 şi se afla în descreştere, în 
condiţiile în care numai populaţia orașului New York era 
de 8,1 milioane, în creştere. Grupul Canarul fusese 
înfiinţat în speranţa de a remedia acest deficit, urmărindu- 
se o îmbunătăţire a gradului de pregătire pentru a face 
faţă unui dezastru. CDC-ul considera drept „optimistă” 
înfiinţarea acestuia. Eph prefera sintagma „gândire 
magică30“. 

A urmat-o pe asistentă în prima încăpere. Aceasta nu 
era complet izolată din punct de vedere biologic; nu 
existau închidere pneumatică şi uşi de oţel. Doar măsurile 
de rutină dintr-o zonă izolată a spitalelor. Pe jos era gresie, 
iar încăperea era luminată cu becuri fluorescente. Primul 
lucru pe care l-a văzut Eph a fost sacul Kurt sprijinit de 
peretele lateral. Sacul Kurt este un tip de targă de unică 
folosinţă acoperită cu plastic, asemănătoare unui sicriu 
transparent, cu deschidere laterală, prevăzută cu mănuşi 
pe fiecare parte şi dotată cu butelii de oxigen exterioare 
detaşabile. O jachetă, o cămaşă şi o pereche de pantaloni 
erau puse grămadă lângă el, tăiate cu foarfeci chirurgicale 


3 Credinţa că mintea are capacitatea de a influenţa lumea 
înconjurătoare, provocând îndeplinirea dorințelor sau 
împiedicând situatiile negative (n. tr.). 


ca să poată fi scoase de pe pacient, iar pe şapca de pilot 
întoarsă invers se vedea logoul cu o coroană înaripată al 
companiei Regis Air. 

Patul de spital din mijlocul încăperii era împrejmuit cu 
perdele transparente de plastic, iar în afara acestuia se 
găseau echipamentul de monitorizare şi un stativ 
electronic pentru perfuzie, încărcat de pungi. Patul cu 
tăblii avea aşternuturi verzi şi perne mari, albe, şi era 
ridicat la un capăt. 

Căpitanul Doyle Redfern stătea în mijlocul patului, cu 
mâinile în poală. Avea picioarele goale, era îmbrăcat 
numai cu un halat de spital şi părea vioi. Dar, judecând 
după perfuzia din braţ şi după expresia sa schimonosită - 
părea să fi slăbit cinci kilograme de când îl găsise Eph în 
carlingă - putea fi luat de oricine drept un pacient aflat în 
aşteptarea unei examinări. 

Când Eph s-a apropiat de el, acesta l-a privit plin de 
speranţă. 

— Sunteţi de la compania aeriană? a întrebat el. 

Eph a clătinat din cap uluit. Noaptea trecută, acest om 
stătea prăbuşit pe podea în carlinga avionului „adormit”, 
cu ochii daţi peste cap şi abia respirând, la un pas de 
moarte. 

Salteaua subţire a scârţâit când pilotul şi-a schimbat 
poziţia. S-a crispat de parcă s-ar fi simţit înţepenit, iar apoi 
a întrebat: 

— Ce s-a întâmplat în avion? 

Eph nu şi-a putut ascunde dezamăgirea. 

— Asta speram să-mi spuneţi dumneavoastră. 


Eph se afla în faţa vedetei rock Gabriel Bolivar, care 
stătea atârnat pe marginea patului ca un gargui, îmbrăcat 
cu un halat de spital. Fără machiajul hidos părea 
surprinzător de arătos, în ciuda părului lăieţ şi a aspectului 
neîngrijit. 

— E ca după o beţie cruntă, a spus Bolivar. 

— Vă mai supără şi altceva? l-a întrebat Eph. 

— O grămadă de chestii, măi, frate, a zis şi şi-a trecut 


mâna prin părul lung şi negru. Morala e că nu mai pun în 
viaţa mea piciorul într-un avion comercial. 

— Domnule Bolivar, îmi puteţi spune care este ultimul 
lucru de care vă amintiţi în legătură cu aterizarea? 

— Care aterizare? Pe bune acu’! Mai tot drumul am tras 
tare cu votcă tonic şi sunt sigur că apoi am dormit 
buştean. Şi-a înălţat capul, mijind ochii din cauza luminii. 
Auzi, n-ai nişte Demerol“!? Poate când trece pe aici 
căruciorul cu gustări şi cu sucuri? 

Eph a observat cicatricele de pe braţele goale ale lui 
Bolivar şi şi-a amintit că acesta avea obiceiul să se taie pe 
scenă la concerte. 

— Încercăm să stabilim ce bagaje avea fiecare pasager. 

— La mine e simplu, n-aveam nimic, nici un bagaj. Doar 
telefonul. Mi s-a stricat avionul personal, aşa că m-am suit 
în avionul ăsta cu vreun minut înainte să plece. Nu ţi-a 
spus impresarul meu? 

— Incă n-am stat de vorbă cu dumnealui. Mă 
interesează în mod deosebit un dulap mare. 

— Vrei să vezi dacă sunt întreg la minte? a întrebat 
Bolivar privindu-l cu atenţie. 

— L-am găsit în cală. E o cutie veche cu pământ în ea. 

— Habar n-am despre ce vorbeşti. 

— N-o aduceaţi cumva înapoi din Germania? Pare genul 
de obiect pe care îl  colecţionează cineva ca 
dumneavoastră. 

— Frate, eu joc un rol, atâta tot, a spus Bolivar 
încruntat. Fac spectacol, ce dracu'! De spectacol ţin şi 
machiajul gotic, şi versurile hardcore. Caută şi tu pe 
Google să afli ceva despre mine; tata a fost predicator 
metodist, şi singura chestie pe care o colecţionez sunt 
păsăricile. Şi, apropo de păsărici, când dracu' mă lăsaţi s-o 
tai de-aici? 

— Mai avem câteva analize de făcut, a explicat Eph. 
Vrem să fim siguri că sunteţi complet sănătos când vă dăm 
drumul. 


31 Calmant foarte puternic, folosit pentru ameliorarea durerii 
medii şi severe (n. red.). 


— Când îmi primesc telefonul înapoi? 
— Cât de curând posibil, a spus Eph îndreptându-se 
spre ieşire. 


Asistenta avea probleme cu trei bărbaţi aflaţi la uşa 
secţiei de boli infecțioase. Doi dintre ei erau mai înalţi 
decât Eph - trebuie să fi fost gărzile de corp ale lui Bolivar. 
Cel de-al treilea era mai mic de statură, avea cu el o 
servietă şi mirosea de la o poştă a avocat. 

— Domnilor, accesul este limitat în această zonă, le-a 
spus Eph. 

— Am venit să-l externez pe clientul meu, Gabriel 
Bolivar, a explicat avocatul. 

— Domnul Bolivar este sub supraveghere şi va fi 
externat cât de curând posibil. 

— Mai exact? 

— În două, trei zile, dacă totul merge bine, a spus Eph. 

— Domnul Bolivar a solicitat să fie dat în grijă medicului 
personal. Nu sunt un simplu împuternicit, ci am fost 
însărcinat să iau decizii legate de viaţa dumnealui în cazul 
în care se dovedeşte incapabil să facă singur acest lucru, 
din diverse motive. 

— Nu intră nimeni să-l vadă în afară de mine, a spus 
Eph, iar apoi i s-a adresat asistentei: Să fie adus aici un 
paznic imediat. 

Avocatul a făcut un pas spre el. 

— Domnule doctor, nu ştiu eu prea multe despre legea 
carantinei, dar sunt sigur că e nevoie de un ordin al 
preşedintelui ca să ţii pe cineva izolat. Aş putea vedea 
acest ordin? 

— Domnul Bolivar este acum pacientul meu şi 
supravieţuitorul unui accident soldat cu multe victime. 
Dacă vă lăsaţi numărul de telefon la ghişeul de la intrare, 
am să fac tot ce pot să vă ţin la curent cu starea sănătăţii 
sale, cu consimţământul domnului Bolivar, desigur, a spus 
Eph cu un zâmbet. 

— Auzi, doctore, a replicat avocatul punându-i mâna pe 
umăr lui Eph într-un mod care lui nu i-a plăcut deloc. Pot 


să obţin un rezultat mai rapid decât o hotărâre 
judecătorească pur şi simplu mobilizând fanii înrăiţi ai 
clientului meu, a spus el, incluzând-o şi pe asistentă în 
ameninţarea sa. Vreţi să vă treziţi cu o mulţime de gagici 
isterice şi cu nişte ciudaţi aşijderea în faţa spitalului, 
alergând înnebuniţi pe holuri ca să încerce să-l vadă? 

Eph s-a uitat fix la mâna avocatului până când acesta şi- 
a luat-o de pe umărul său. Mai avea de vizitat alţi doi 
supraviețuitori. 

— Uitaţi cum stau lucrurile, nu am timp de aşa ceva. 
Aşa că am să vă pun câteva întrebări fără ocolişuri. 
Clientul dumneavoastră are vreo boală venerică de care ar 
trebui să aflu? E consumator de droguri? Întreb doar 
pentru că, dacă voi fi nevoit să-i studiez toată fişa 
medicală, e posibil ca acest gen de lucruri să ajungă în 
mâinile cui nu trebuie. Imi închipui că nu doriţi ca fişa sa 
medicală să intre în posesia presei, nu? 

Avocatul l-a privit cu ochii măriţi. 

— Este  confidenţial. Dacă v-aş da-o, aş comite o 
infracţiune. 

— Şi probabil l-aţi pune într-o situaţie delicată, a spus 
Eph, susţinând privirea avocatului încă un moment, pentru 
a obţine efectul maxim. Imaginaţi-vă cum ar fi să publice 
cineva pe internet fişa dumneavoastră medicală completă, 
s-o vadă toată lumea. 

Avocatul a rămas pur şi simplu fără cuvinte. Eph a 
trecut pe lângă cele două gărzi de corp şi s-a îndepărtat. 


Joan Luss, asociată la o firmă de avocatură, mamă a doi 
copii, absolventă a Colegiului Swarthmore, cu domiciliul în 
Bronxville şi membră a organizaţiei caritabile Junior 
Leagues International, stătea pe o saltea din spumă în 
patul din secţia de boli infecțioase, încinsă încă în halatul 
acela ridicol şi luând notițe pe spatele ambalajului unei 
perniţe protectoare pentru saltea. Mâzgălea, aştepta şi îşi 
agita degetele goale de la picioare. Nu voiau să-i dea 
înapoi telefonul. Fusese nevoită să recurgă la tot felul de 
tertipuri şi la ameninţări ca să primească măcar un creion. 


Se pregătea să mai sune o dată, când în sfârşit asistenta 
a intrat pe uşă. Joan a arborat zâmbetul omului care cere o 
favoare. 

— Bună, ai venit, ce bine! Mă întrebam cum se numeşte 
doctorul care a fost aici. 

— Nu este doctor în acest spital. 

— Mi-am dat seama. Dar întrebam cum se numeşte. 

— Se numeşte doctorul Goodweather. 

— Goodweather, a spus ea în timp ce nota. Şi 
prenumele? 

— Doctor, a schiţat asistenta un zâmbet. Pentru mine, 
toţi au acelaşi prenume, „Doctor.” 

Joan a mijit ochii, de parcă n-ar fi fost sigură că auzise 
bine, şi s-a foit puţin pe cearşafurile aspre. 

— Şi a fost trimis aici de la Centrul pentru Controlul şi 
Prevenirea Bolilor? 

— Cred că da. A spus să facem nişte analize... 

— Câte persoane au mai supravieţuit accidentului? 

— Nu a fost nici un accident. 

Joan a zâmbit. Uneori trebuie să te porţi ca şi cum ai 
discuta cu cineva care nu e vorbitor nativ de engleză ca să 
te faci înţeles. 

— Întrebarea mea este câte alte persoane nu au murit 
în cursa 753 de la Berlin la New York. 

— Mai sunt trei persoane în aceeaşi secţie cu 
dumneavoastră. Doctorul Goodweather a spus să vă iau 
sânge... 

Joan se săturase. Sigurul motiv pentru care mai stătea 
încă în această rezervă de spital era faptul că ştia că avea 
şanse să afle mai multe dacă le cânta în strună. Dar gata 
cu joaca! Joan Luss era avocată specializată în drept civil şi 
se ocupa de nedreptăţi care puteau duce la declanşarea 
unei acţiuni în justiţie pentru obţinerea de daune morale. 
Aveau un avion plin de pasageri morţi, cu excepţia a patru 
dintre ei, dintre care unul era avocat specializat în drept 
civil. 

Biata companie Regis Air! Şi-a găsit naşul! 

Joan a continuat să vorbească, acoperind-o pe asistentă 


în timp ce îi dădea instrucţiuni. 

— Aş dori o copie a raportului medical actualizat şi o 
listă completă a analizelor de laborator care mi-au fost 
făcute şi a rezultatelor acestora... 

— Doamnă Luss, sunteţi sigură că vă simţiţi bine? 

Joan avusese o stare de leşin pasageră, dar era doar un 
ultim efect al chestiei care le venise de hac la sfârşitul 
zborului aceluia oribil. A zâmbit, a clătinat energic din cap 
şi a continuat să-şi ceară drepturile. Mânia pe care o 
simţea avea să-i dea putere pe durata celor aproximativ o 
mie de ore facturabile pe care avea să le petreacă 
încercând să aducă lumină în această catastrofă şi să 
cheme în faţa justiţiei această companie aeriană care 
dovedise o neglijenţă fatală. 

— În curând am să mă simt foarte bine, a spus ea. 


Hangarul pentru întreţinere al companiei Regis 
Air 


— Nici măcar o muscă, a spus Eph. 

— Poftim? s-a mirat Nora. 

Stăteau în faţa şirurilor de saci de plastic întinşi 
înaintea avionului. Cele patru camioane frigorifice 
trăseseră în hangar, cu lateralele acoperite cu pânză 
neagră, pentru a disimula logoul pescăriei, din respect 
pentru decedați. Fiecare cadavru fusese identificat şi i se 
ataşase la degetul mare de la un picior un cartonaş cu un 
cod de bare de către cei de la Biroul de Medicină Legală 
din New York. Această tragedie era un dezastru de 
proporţii într-un „univers restrâns”, după cum se 
exprimaseră aceştia, cu un număr de victime fix şi uşor de 
aflat, exact opusul prăbuşirii turnurilor gemene. Datorită 
posibilităţii de a verifica rapid paşapoartele şi de a 
consulta lista de pasageri, precum şi datorită stării intacte 
a victimelor, identificarea lor fusese floare la ureche. 
Adevărata provocare avea să fie determinarea cauzei 
morţii. 

Prelata scârţâia sub bocancii agenţilor HAZMAT, în 


vreme ce sacii din vinilin albastru erau ridicaţi cu ajutorul 
unor curele prinse la ambele capete şi încărcaţi în 
camionul care le fusese rezervat, într-o atmosferă cât se 
poate de solemnă. 

— Ar trebui să fie muşte, a spus Eph. Proiectoarele 
instalate în jurul hangarului lăsau să se vadă că deasupra 
cadavrelor nu era nimic, cu excepţia câtorva fluturi de 
noapte leneşi. De ce nu sunt? 

După deces, bacteriile din tubul digestiv, care trăiesc în 
simbioză cu gazda lor umană sănătoasă, luptă pentru 
supravieţuire şi încep să se hrănească în primă fază cu 
intestinele, până ajung în cavitatea abdominală, la organe. 
Muştele pot detecta gazele eliminate de organismul în 
descompunere de la o distanţă de aproape doi kilometri. 

Două sute şase gustări erau aşezate aici, astfel că 
hangarul ar fi trebuit să bâzâie de muşte sâcâitoare. 

Eph s-a îndreptat către doi agenţi care închideau încă 
un sac. 

— Staţi puţin, le-a cerut el. 

Aceştia s-au ridicat şi au făcut un pas înapoi, în timp ce 
Eph se lăsă într-un genunchi şi deschise fermoarul, lăsând 
la vedere cadavrul dinăuntru. 

Era fetiţa care murise ţinând-o de mână pe mama ei. 
Fără să-şi dea seama, Eph reţinuse locul în care fusese 
pusă aceasta. Întotdeauna ţii minte copiii. 

Părul ei blond stătea drept, iar în scobitura gâtului i se 
odihnea un pandantiv reprezentând un soare zâmbitor, 
atârnat de un şnur negru. Arăta aproape ca o mireasă în 
rochiţa ei albă. 

Agenţii au trecut la următorul sac. Nora s-a apropiat de 
Eph prin spate, privindu-l. Cu mâinile înmănuşate, a prins- 
o pe fetiţă cu delicateţe de obraji şi i-a dat capul într-o 
parte. 

Rigiditatea cadaverică apare la aproximativ 
douăsprezece ore de la deces şi durează până la douăzeci 
şi patru de ore - acum erau pe la jumătatea intervalului - 
până când legăturile de calciu din interiorul muşchilor se 
rup din nou, iar corpul redevine mobil. 


— Încă e flexibil, a spus Eph. Nu s-a instalat încă rigor 
mortis. 

A prins-o de umăr şi de şold şi a întors-o cu faţa în jos. I- 
a deschis nasturii de la spate, lăsând la vedere zona 
lombară şi vertebrele coloanei. Avea pielea palidă şi uşor 
pistruiată. 

După ce inima se opreşte, sângele se acumulează în 
sistemul circulator. Pereţii capilarelor, extrem de fini, 
cedează curând presiunii, se rup şi răspândesc sângele în 
tesutul dimprejur. Acest sânge se localizează în partea 
inferioară, care „atârnă”, a corpului şi se coagulează cu 
rapiditate. Se spune că lividitatea se instalează în 
aproximativ şaisprezece ore. 

Insă depăşiseră acel interval de timp. 

Întrucât murise în poziţia şezând, iar apoi fusese 
întinsă, sângele acumulat şi îngroşat ar fi trebuit să 
învineţească pielea din zona lombară. 

Eph şi-a aruncat privirea peste şirurile de saci. 

— De ce nu se descompun cadavrele, aşa cum ar fi 
normal? 

Eph a întins fata la loc pe spate şi i-a ridicat pleoapa 
ochiului drept cu o mână de expert. Avea corneea mată, iar 
sclera, stratul alb protector opac, era uscată, cum era şi 
firesc. l-a examinat vârfurile degetelor de la palma 
dreaptă, cea care se odihnise în mâna mamei ei, şi a 
observat că erau puţin cutate, din cauza evaporării apei 
din ţesut; din nou, totul era normal. 

S-a îndreptat de spate, iritat de semnalele contradictorii 
pe care le primea, după care şi-a strecurat degetele mari 
printre buzele uscate ale fetei. Oftatul care s-a prelins 
dintre fălcile ei căscate era cauzat de eliminarea de gaze. 
Partea anterioară a cavităţii bucale nu oferea nici o 
surpriză, dar şi-a plimbat totuşi degetul prin interior ca să 
detensioneze limba şi a verificat să vadă dacă întreaga 
gură era uscată. 

Bolta palatină moale şi limba erau complet albe, 


sculptate parcă în sidef, ca un netsuke”? creat de organism. 
Limba era rigidă şi, în mod ciudat, ridicată. Eph a dat-o 
într-o parte şi a lăsat la vedere şi restul gurii, uscat şi el. 

„Uscată? Şi acum ce mai urmează?” şi-a zis el. 
„Cadavrele au fost golite, nu mai au nici o picătură de 
sânge.” O altă replică dintr-un film horror al lui Dan Curtis 
din anii '70 se potrivea şi mai bine: „Locotenente... 
cadavrele... nu mai au nici urmă de sânge în ele!” Ta-ram! 

Incepea să-l cuprindă oboseala. Eph a apucat bine limba 
între degetul mare şi arătător şi, cu o lanternă de mici 
dimensiuni, i-a luminat gâtlejul albicios, ca să-l examineze. 
li dădea o vagă senzaţie de obscenitate. Un netsuke 
pornografic, poate? 

În momentul acela, limba s-a mişcat. Eph s-a retras 
brusc şi şi-a scos imediat degetul. 

— Iisuse! 

Chipul fetiţei avea aceeaşi mască mortuară, inexpresivă, 
cu buzele încă uşor depărtate. 

Nora s-a holbat la el. 

— Ce s-a întâmplat? 

Eph îşi ştergea degetul pe pantaloni. 

— Nimic, e pur şi simplu un reflex, a spus el şi s-a 
îndreptat de spate. 

A privit în jos la chipul fetei până când n-a mai suportat 
s-o vadă, apoi a tras fermoarul sacului, închizând-o 
înăuntru. 

— Ce-ar putea fi? a întrebat Nora. Ceva care 
încetineşte, cine ştie cum, degradarea ţesuturilor? 
Oamenii ăştia sunt morţi... 

— Exact cum scrie la carte, atâta doar că nu se 
descompun. Eph a clătinat greoi din cap. Nu putem să 
reținem transportul. Concluzia este că trebuie să ducem 
cadavrele la morgă, să le facem autopsie şi să pornim din 
interior, poate reuşim să ne dăm seama ce se întâmplă. 

A remarcat că privirea Norei rătăcea în direcţia 


32 În japoneză, în original, obiect ornamental din lemn sau din 
sidef utilizat la prinderea pungii cu obiecte personale de centura 
unui chimonou (n. tr.). 


dulapului ornamentat care zăcea pe podeaua hangarului, 
departe de restul bagajelor. 

— Chestia asta nu e în regulă, a spus ea. 

Eph se uita în partea opusă, la aeronava imensă de 
deasupra capetelor lor. Voia să urce din nou la bord. 
Probabil că le scăpase ceva. Răspunsul trebuia să fie acolo, 
înăuntru. 

Înainte să treacă la fapte, l-a văzut pe Jim Kent 
însoţindu-l pe directorul CDC în hangar. Doctorul Everett 
Barnes avea şaizeci şi unu de ani şi amintea încă foarte 
mult de doctorul sudist care fusese la începutul carierei. 
Serviciul Public de Sănătate de care aparţinea şi CDC-ul 
fusese la început un serviciu al marinei şi, deşi devenise de 
mult timp independent, mulţi dintre oficialii CDC-ului 
preferau încă uniformele militare, iar directorul Barnes nu 
făcea excepţie. Aşa încât acest om era o apariţie aparte: un 
om simplu, de la ţară, cu cioc cărunt, îmbrăcat ca un 
amiral în rezervă, într-o uniformă kaki, cochetă, de 
combatant, completată de o panoplie de insigne. Semăna 
oarecum cu Colonelul Sanders, decorat pentru merite în 
luptă. 

După o scurtă introducere şi o examinare rapidă a unuia 
dintre cadavrele din avion, directorul Barnes s-a interesat 
de supraviețuitori. 

— Nici unul dintre ei nu-şi aminteşte nimic din ce s-a 
întâmplat, a răspuns Eph. Nu ne sunt de nici un ajutor. 

— Simptomele? 

— Migrene, unele grave. Dureri musculare, ţiuit în 
urechi, dezorientare, uscăciune a gurii, probleme cu 
echilibrul. 

— În mare, nu cu mult mai grav decât în cazul oricui 
face o călătorie transatlantică, a conchis directorul Barnes. 

— E bizar, Everett, a spus Eph. Eu şi Nora am intrat 
primii în avion. Aceşti pasageri erau, toţi, morţi. Nu 
respirau. Fără oxigen, creierul poate rezista cel mult patru 
minute înainte să fie afectat pentru totdeauna. Oamenii 


3 Harland David Sanders, cunoscut drept Colonelul Sanders, 
fondatorul lanţului de restaurante KEC (n. tr.). 


aceştia trebuie să fi stat fără aer mai bine de o oră. 

— Se pare că nu, a spus directorul. Şi nu au putut să-ţi 
spună absolut nimic? 

— Ei au avut chiar mai multe întrebări decât mine. 

— Sunt elemente comune la cei patru? 

— Asta verific acum. Voiam să-ţi cer ajutorul ca să-i pot 
ţine izolaţi până ne terminăm treaba. 

— Ajutorul? 

— Avem nevoie de cooperarea celor patru pacienţi. 

— Dar cooperează. 

— Deocamdată. Problema este că... nu ne permitem să 
riscăm. 

Directorul a continuat să vorbească în timp ce-şi 
netezea barba. 

— Cu puţin tact, sunt convins că putem să-i facem să fie 
mai recunoscători că nu au avut o soartă tragică şi că le 
putem câştiga îngăduinţa, a spus el şi a zâmbit, lăsându-și 
la vedere dinţii de un alb strălucitor. 

— Şi dacă am apela la legea sănătăţii publice privind 
controlul epidemiilor...? 

— Ephraim, tu ştii că este o mare diferenţă între 
izolarea a câţiva pasageri pentru un tratament preventiv 
voluntar şi punerea în carantină. Sunt probleme mai mari 
de luat în seamă, probleme cu mass-media, ca să fiu 
cinstit. 

— Everett, cu tot respectul, va trebui să te contrazic... 

Mâna mică a directorului a poposit cu blândeţe pe 
umărul lui Eph. A vorbit domol, poate prea domol, probabil 
pentru a-şi mai îndulci cuvintele. 

— Ephraim, hai să nu mai pierdem timpul. Dacă privim 
obiectiv, acest tragic eveniment este, din fericire - unii ar 
spune slavă Domnului - izolat. Nu s-au mai înregistrat alte 
decese sau cazuri de îmbolnăviri în alte avioane sau 
aeroporturi de pe glob şi au trecut aproape optsprezece 
ore de la aterizarea avionului. Sunt semnale pozitive şi 
trebuie să le scoatem în evidenţă. Lansează un mesaj 
marelui public, ca să-i redai încrederea în sistemul nostru 
de transport aerian. Ephraim, sunt convins că, dacă le ceri 


acestor patru supraviețuitori norocoşi, făcând apel la 
onoarea şi la simţul datoriei, să colaboreze, vor accepta de 
bunăvoie. Directorul şi-a luat mâna şi i-a zâmbit lui Eph ca 
un militar care se arată împăciuitor faţă de fiul său 
pacifist. In plus, toate semnele conduc spre o afurisită de 
scurgere de gaz, nu? Atât de multe victime lichidate brusc? 
Mediul etanş şi faptul că supraviețuitorii şi-au revenit după 
ce au fost scoşi din avion? 

— Numai că sistemul de ventilaţie s-a oprit odată cu cel 
electric, imediat după aterizare, a spus Nora. 

Directorul Barnes a dat din cap şi şi-a împreunat 
gânditor mâinile. 

— Hmm, sunt, fără îndoială, multe lucruri de luat în 
considerare. Dar priviţi astfel lucrurile: pentru echipa 
voastră a fost un exerciţiu bun, pe care l-aţi dus cu bine la 
capăt. Iar acum, că lucrurile par să se liniştească, să vă 
vedem cum îi daţi de capăt. Imediat ce se termină afurisita 
asta de conferinţă de presă. 

— Staţi puţin, ce-aţi spus? a intervenit Eph. 

— Primarul şi guvernatorul ţin o conferinţă de presă 
alături de reprezentanţi ai companiei aeriene şi de 
oficialități ale Autorităţii Aeroportuare, printre alţii. Noi 
doi vom prezenta punctul de vedere al autorităţilor 
sanitare federale. 

— Imposibil. Domnule, nu am timp. Se poate ocupa Jim 
de asta... 

— Jim poate, dar astăzi ai să vii tu, Ephraim. După cum 
am spus, este momentul ca tu să fii omul-cheie în afacerea 
asta. Tu eşti conducătorul Proiectului Canarul şi vreau să 
ne reprezinte cineva care a venit direct în contact cu 
victimele. E necesar ca eforturile noastre să aibă un chip. 

De-aia susţinuse că nu îi puteau izola sau pune în 
carantină! Barnes dansa după cum i se cânta. 

— Dar încă nu ştiu nimic, a spus Eph. De ce atât de 
curând? 

Directorul Barnes a zâmbit, dezvelindu-şi din nou dinţii 
albi. _ 

— Doctorii se conduc după principiul: „In primul rând, 


să nu faci rău.” Politicienii, în schimb, se conduc după 
principiul: „În primul rând, te duci în faţa camerelor de 
televiziune.” Pe lângă asta, am înţeles că şi momentul este 
important. Ideea e că vor să transmită imaginile înainte de 
afurisita aia de eclipsă. Spun că petele solare afectează 
undele radio sau ceva de genul ăsta. 

— Eclipsa... 

Eph uitase complet de ea. Eclipsa totală de soare, un 
fenomen rar, care avea să aibă loc în jurul orei 15:30, chiar 
în după-amiaza aceea. Era primul eveniment astronomic de 
acest gen din New York după mai bine de patru sute de 
ani. 

— Dumnezeule, uitasem! 

— Mesajul pe care îl adresăm oamenilor din această 
ţară va fi simplu. Au avut loc pierderi importante de vieţi 
omeneşti, iar  CDC-ul investighează situaţia cu 
profesionalism. Este o catastrofă, dar incidentul a fost 
izolat, pare a fi unic şi nu mai există nici un motiv de 
îngrijorare. A 

Eph şi-a ascuns dezaprobarea. Îl forţau să apară în faţa 
camerelor de filmat şi să spună că totul era în regulă. A 
părăsit zona izolată prin spaţiul îngust dintre uşile imense 
ale hangarului, ajungând în lumina funestă a zilei. Incerca 
încă să găsească o cale de ieşire din această situaţie, când 
telefonul mobil a început să-i vibreze în buzunarul de la 
pantaloni. L-a scos şi a văzut pe ecranul telefonului un 
pliculeţ. Era un mesaj trimis de pe telefonului lui Matt, şi 
Eph l-a deschis imediat. 

„Yanks 4 Sux 2. locuri marfa, pakt k nu eşti aici. 
Z.” 

Eph a rămas cu ochii pironiţi la mesajul de la fiul său 
până când i s-a înceţoşat privirea. Stătea acolo pe pistă, 
privindu-şi propria umbră, care, dacă nu cumva doar i se 
părea, începuse deja să se estompeze. 


OCULIAŢIA 


Eclipsă totală 


La sol, aşteptarea s-a amplificat atunci când şuviţa 
întunecată din partea vestică a soarelui s-a extins, 
devenind o muşcătură rotunjită care devora puţin câte 
puţin soarele după-amiezii. La început nu a existat o 
diferenţă clară în privinţa calităţii sau a cantităţii luminii 
de la sol. Numai scobitura de pe cer, care redusese soarele 
la o seceră, sugera că această zi era deosebită de oricare 
alta. 

De fapt, denumirea „eclipsă solară” este improprie. 
Eclipsa are loc atunci când un obiect ajunge în umbra altui 
obiect. În timpul eclipsei, Luna nu trece în umbra Soarelui, 
ci între Soare şi Pământ, întunecând Soarele şi provocând 
apariţia unei umbre. Termenul corect este „ocultaţie.” 
Luna ocultează Soarele, aruncând o umbră redusă pe 
suprafaţa Pământului. Nu este o eclipsă solară, ci, de fapt, 
este o eclipsă a Pământului. 

Distanţa dintre Pământ şi Soare este de aproximativ 
400 de ori distanţa dintre Lună şi Pământ. Ca o teribilă 
coincidenţă, întâmplarea face ca diametrul Soarelui să fie 
de aproximativ 400 de ori diametrul Lunii. De aceea, 
suprafaţa Lunii şi fotosfera Soarelui, discul luminos, par să 
aibă aproape aceeaşi dimensiune privite de pe Pământ. 

Ocultaţia totală este posibilă numai atunci când Luna se 
află în stadiul de Lună nouă şi aproape de perigeu, 
distanţa cea mai mică faţă de Pământ. Durata fazei de 
eclipsă totală depinde de orbita Lunii, dar niciodată nu 
depăşeşte şapte minute şi patruzeci de secunde. Se 
aprecia că ocultaţia de acum avea să dureze exact patru 
minute şi cincizeci şi şapte de secunde, mai puţin de cinci 
minute de întuneric nenatural, specific nopţii, izbucnit în 
miezul unei zile frumoase de început de toamnă. 


Cerul încă luminat, acoperit pe jumătate de Luna nouă 


(în mod normal invizibilă), a început să se întunece, 
amintind de momentul apusului, dar fără alinarea adusă de 
lumină. La nivelul solului, lumina solară părea palidă, 
difuză, de parcă ar fi fost filtrată. Umbrele şi-au pierdut 
conturul precis şi era ca şi cum cineva ar fi aruncat un văl 
peste lume. 

Pe când secera soarelui continua să se subţieze, 
înghițită de discul lunii, strălucirea sa a pălit, ca şi cum 
astrul ar fi fost cuprins brusc de panică. Ocultaţia a părut 
să capete forţă şi o viteză amplificată, iar solul a devenit 
cenuşiu, în vreme ce culorile şi-au redus intensitatea. 
Înspre vest, cerul s-a întunecat mai rapid decât înspre est, 
pe măsură ce umbra lunii se apropia. 

Eclipsa era parţială pe cea mai mare partea a 
teritoriului Statelor Unite şi al Canadei, ajungând să fie 
totală doar pe o porţiune alungită şi îngustă, de 16 000 de 
kilometri lungime şi 160 de kilometri lăţime, exact umbra 
aruncată de Lună pe Pământ. Parcursul dinspre vest spre 
est, cunoscut drept „calea eclipsei totale”, începea în 
cornul Africii şi continua arcuit spre Oceanul Atlantic, 
sfârşind la vest de lacul Michigan, deplasându-se cu o 
viteză de aproape 1 700 de kilometri la oră. 

Încetul cu încetul, cerul se colorase în violaceu, 
întunericul dinspre vest a căpătat forţă asemenea unei 
furtuni tăcute, fără vânt, care se răspândea pe întregul 
firmament şi se strângea în jurul soarelui palid, un 
organism devorat de o forţă malefică izbucnind din 
propriile măruntaie. 

Soarele s-a subţiat periculos de mult, iar imaginea 
văzută prin ochelarii speciali era asemenea celei pe care o 
ai dacă priveşti în sus prin crăpătura unui capac de canal 
care obstrucţionează lumina zilei. Secera soarelui a 
strălucit cu putere, apoi, în ultimele sale momente de 
agonie, a căpătat scăpărări argintii. 

Fâşii stranii şi rătăcitoare de umbră au început să se 
plimbe pe pământ. Oscilaţiile cauzate de refracția luminii 
în atmosfera Pământului, asemănătoare efectului produs 
de lumina care se agită pe fundul unei piscine, şerpuiau 


fantomatic la limita câmpului vizual. Acest joc al luminii le- 
a ridicat tuturor privitorilor părul pe ceafă. 

În curând însă, totul s-a sfârşit. Momentele finale au 
fost cutremurătoare, intense, secera soarelui reducându-se 
la o linie curbă, o cicatrice pe chipul cerului, după care s-a 
spart în perle de un alb orbitor, ultima zbatere a razelor 
soarelui ce se prelingeau în văile adânci care se întindeau 
de-a lungul suprafeţei lunare. Aceste picături au licărit şi 
s-au estompat în succesiuni rapide, înăbuşite asemenea 
luminii muribunde a unei lumânări înecate în propria 
ceară. Cromosfera, fâşia stacojie care se desenează 
deasupra Soarelui, şi-a aruncat ultimele licăriri triumfale, 
după care Soarele a fost complet înghiţit. 

Eclipsă totală. 


Kelton Street, Woodside, Queens 


Lui Kelly Goodweather nu-i venea să creadă cât de 
repede se întunecase. Stătea afară, pe trotuar, asemenea 
celorlalţi vecini, pe partea străzii care, în acest moment al 
zilei, era de regulă scăldată de soare, şi privea cerul 
întunecat prin ochelarii cu rame de carton pe care îi 
primise gratis la sticlele de doi litri de suc light, ediţie 
specială de eclipsă. Kelly era o femeie educată. La nivel 
intelectual înţelegea ce se întâmpla, dar, chiar şi aşa, tot o 
cuprindea un val de teamă, dorinţa de a fugi, de a se 
ascunde.  Alinierea acestor corpuri cereşti, trecerea 
Soarelui în umbra Lunii stârneau ceva din adâncul ei, 
trezeau animalul înfricoşat de noapte care sălăşluia în ea. 

Cu siguranţă, şi alţii simțeau la fel. Tăcerea invadase 
strada în momentul eclipsei totale, la apariţia luminii 
stranii care se lăsase peste ei şi la vederea umbrelor 
colcăitoare de pe iarbă, la limita câmpului lor vizual, pe 
pereţii laterali ai casei, asemenea unor spirite învolburate. 
Era ca şi cum un vânt rece ar fi biciuit strada, fără a le 
răscoli însă părul, ci doar îngheţându-le sufletele. 

Era exact cum se spune atunci când te străbate un fior: 
a trecut moartea pe lângă tine. Aşa părea să fie şi cu 
„ocultaţia” aceasta. De parcă ar fi trecut moartea pe lângă 


întreaga planetă. Ca şi cum Luna moartă s-ar fi târât pe 
deasupra Pământului fremătând de viaţă. 

lar apoi, când şi-a înălţat privirea, a văzut coroana 
solară. Un antisoare, negru şi fără chip, strălucind frenetic 
în jurul nimicniciei Lunii şi aruncând priviri în jos spre 
Pământ, încoronat de chica sa strălucitoare, de un alb 
translucid. Era precum capul unui mort. 

Vecinele ei, Bonnie şi Donna, cuplul care închiriase casa 
de alături, stăteau împreună, îmbrăţişate, Bonnie cu mâna 
în buzunarul de la spate al blugilor lăsaţi ai Donnei. 

— Fantastic, nu? a strigat Bonnie, aruncând un zâmbet 
peste umăr. 

Kelly nu putea răspunde. Oare chiar nu înțelegeau? 
Pentru ea, nu era doar pură curiozitate, o distracţie de 
după-amiază. Cum de nu vedea nimeni că era ca o 
prevestire? La naiba cu explicaţiile astronomilor şi cu 
raţionamentele ştiinţifice! Cum să nu însemne ceva ceea ce 
se întâmpla? Poate că nu avea o semnificaţie inerentă. Era 
pur şi simplu o convergenţă a unor orbite. Dar cum era 
posibil ca o fiinţă umană dotată cu simtire să nu-i atribuie 
o semnificaţie, fie ea pozitivă sau negativă, religioasă, 
metafizică sau de orice alt fel? Doar pentru că înţelegem 
cum funcţionează ceva nu înseamnă că şi înțelegem acel 
lucru... 

Au strigat-o din nou pe Kelly, care stătea singură în faţa 
casei ei, şi i-au spus că putea să-şi dea jos ochelarii. 

— Nu rata aşa ceva! 

Kelly nu avea de gând să-şi scoată ochelarii, chiar dacă 
la televizor se spunea că nu era nici un pericol să ti-i scoţi 
în momentul în care eclipsa era totală. Tot la televizor 
spunea şi că nu îmbătrâneşti dacă îţi cumperi creme 
scumpe şi tot felul de pilule. 

Strada a fost invadată de strigăte de uimire sau de 
admiraţie în faţa acestui eveniment, pe măsură ce lumea 
se obişnuia cu singularitatea sa şi se lăsa purtată de 
moment. Nu era şi cazul lui Kelly. „Ce e în neregulă cu 
mine?” s-a întrebat ea. 

În parte, era aşa din cauză că îl văzuse pe Eph la 


televizor. Acesta nu spusese mare lucru la conferinţa de 
presă, dar, după privirea sa şi după felul în care vorbise, 
Kelly îşi putuse da seama că nu era totul în regulă. Nu era 
chiar deloc în regulă. Simţise ceva dincolo de clasicele 
asigurări pe care le dăduseră guvernatorul şi primarul, 
dincolo de moartea fulgerătoare şi inexplicabilă a celor 
206 pasageri veniţi de dincolo de ocean. 

Să fi fost vreun virus? Vreun atac terorist sau sinucidere 
în masă? 

lar acum mai era şi asta. 

Ar fi vrut ca Zack şi Matt să fi fost acasă. Să fi stat în 
clipa asta lângă ea. Îşi dorea să se termine cât mai repede 
cu ocultaţia asta solară şi să ştie că n-o să mai simtă 
niciodată aşa ceva. S-a uitat prin lentilele filtrante la luna 
ucigaşă care trona în toată splendoarea ei tenebroasă, 
îngrijorată că poate n-avea să mai vadă niciodată lumina 
soarelui. 


Stadionul Yankee, Bronx 


Zack stătea pe locul său, lângă Matt, care se holba la 
eclipsă cu nasul încreţit şi cu gura larg deschisă, ca un 
şofer care priveşte cu ochii mijiţi maşinile din trafic. Mai 
bine de 50 000 de fani ai echipei Yankees, purtând ochelari 
cu dunguliţe realizaţi special cu ocazia eclipsei, stăteau în 
picioare şi priveau în sus la Luna care arunca cerul în 
întuneric într-o după-amiază perfectă pentru un meci de 
baseball. Toată lumea, mai puţin Zack Goodweather. 
Eclipsa era super, nimic de zis, dar o văzuse, aşa că Zack 
îşi îndrepta acum atenţia spre banca de rezerve. Încerca 
să-i zărească pe jucătorii de la Yankees. L-a văzut pe Jeter, 
care purta exact aceiaşi ochelari ca Zack, cu genunchiul 
sprijinit de treapta de sus, pregătit parcă pentru lansarea 
mingii. Aruncătorii şi prinzătorii erau cu toţii în afara zonei 
de încălzire, adunaţi pe iarba din partea dreaptă a 
terenului, asemenea celorlalţi, atraşi de strania privelişte. 

— Doamnelor şi domnilor, a spus Bob Sheppard, 
prezentatorul, acum vă puteţi scoate ochelarii speciali. 

Iar ei s-au supus, toţi cei 50 000 de spectatori, ca la un 


semn. De pe stadion s-au auzit sunete apreciative, câteva 
ropote de aplauze şi apoi urale în toată regula, de parcă 
mulţimea ar fi încercat să-l ademenească pe veşnic 
modestul Matsui*“ de pe bancă, aşteptând ca el să-şi scoată 
şapca în faţa lor, în semn de mulţumire după executarea 
unei lovituri de maestru. 

Zack învățase la şcoală că Soarele era ca un cuptor 
termonuclear cu o temperatură de 6 000 de grade Kelvin şi 
că stratul său exterior, format din hidrogen supraîncălzit 
în stare gazoasă - vizibil de pe Pământ numai în momentul 
în care eclipsa este totală, avea în mod inexplicabil o 
temperatură ce ajungea la nu mai puţin de 2 000 000 de 
grade Kelvin. 

Când şi-a scos ochelarii, a văzut un disc perfect negru, 
mărginit de o flacără stacojie, înconjurată de o aură de 
lumină albă, diafană. Era ca un ochi: luna era o pupilă 
mare şi neagră, coroana, albul ochiului, iar firişoarele roşii 
aprinse care scăpărau de pe marginea pupilei - bucle de 
gaz supraîncălzit ce erupea de pe marginea soarelui - 
venele inflamate. Cam ca ochii unui smintit. 

Super. 

„Cerul smintit.” Ba nu: „Smintiţii eclipsei.” „Smintiţii 
ocultaţiei.” „Smintiţii oculţi de pe planeta Lună!” Stai aşa, 
că Luna nu este planetă. „Luna smintită.” Asta ar putea fi 
ideea filmului pe care avea să-l facă împreună cu prietenii 
săi în iarna asta. Lumina lunii din timpul unei eclipse totale 
îi transformă pe jucătorii echipei Yankees într-o adunătură 
de zombi amatori de creier uman. Super! lar amicul său 
Ron semăna oarecum cu Jorge Posada în tinereţe. „Jorge 
Posada, îmi dai şi mie un autograf... a, dar ce... hei, asta 
e... ce te-a apucat... ce se întâmplă cu ochii tăi... aa... nu... 
nuuu!!!” 

Orga a început să se audă dintr-odată, iar câţiva dintre 
beţivii transformați în dirijori dădeau din mâini şi îi 
îndemnau pe cei din sectorul lor să cânte şi ei melodia aia 


3 Jucător japonez de baseball care activează în prezent la 
echipa New York Yankees (n. tr.). 


cam sentimentală, Im Being Followed by a Moon 
Shadow*5. Mulţimile adunate la meciurile de baseball 
rareori au nevoie de un pretext pentru a face gălăgie. 
Oamenii ăştia ar fi aclamat şi dacă în loc de ocultaţie ar fi 
văzut un asteroid venind în viteză spre ei. 

Zack şi-a dat seama, tresărind, că exact ceva de genul 
ăsta ar fi spus şi tatăl lui dacă ar fi fost aici. 

Matt, care îşi admira acum ochelarii primiţi gratis, l-a 
înghiontit pe Zack. 

— Drăguţă amintire, nu? Pun pariu că mâine pe vremea 
asta o să se umple eBay*-ul de asemenea ochelari. 

În momentul acela, un tip cherchelit s-a lovit de umărul 
lui Matt, împroşcându-i acestuia pantofii cu bere. O clipă, 
Matt a îngheţat, după care a aruncat spre Zack o privire 
care spunea: „Şi acum ce mă fac?” Dar n-a reacţionat în 
nici un fel, nici măcar nu s-a întors să se uite. Zack şi-a dat 
atunci seama că nu-l mai văzuse niciodată pe Matt bând 
bere, ci numai vin alb sau roşu seara acasă, cu mama sa. 
Zack a avut brusc sentimentul că, deşi era entuziasmat de 
meci, Matt părea să se teamă de fanii din jurul său. 

În clipa aceea, Zack şi-a dorit din tot sufletul ca tatăl lui 
să fi fost cu el. I-a pescuit lui Matt telefonul din buzunarul 
de la blugi şi s-a uitat să vadă dacă nu cumva Eph îi 
răspunsese la mesaj. 

Pe ecran apărea doar: „Fără semnal.” Conexiunile nu 
fuseseră încă restabilite. De vină erau exploziile solare şi 
radiaţiile, care afectau undele radio şi sateliții care 
orbitează; anunţaseră că aşa avea să se întâmple. Zack a 
pus telefonul la loc şi şi-a lungit gâtul spre teren, 
căutându-l din nou pe Jeter. 


Staţia Spațială Internaţională 
La 355 de kilometri deasupra Pământului, astronautul 
33 Melodie interpretată de cântăreţul britanic Cat Stevens (n. 
tr.). 


36 Site-ul unei renumite companii americane de comerţ şi 
licitaţii online (n. red.). 


THalla Charles, inginerul de zbor american din Expediția 
18, împreună cu un comandant rus şi un inginer francez, 
plutea în spaţiul cu gravitație zero prin vestibulul care 
unea modulul Unity cu chepengul din spate al 
laboratorului Destiny. Staţia de cercetare ISS“ orbita în 
jurul Pământului de şaisprezece ori pe zi, adică o dată la o 
oră şi jumătate, cu o viteză de peste 27 000 de kilometri pe 
oră. Ocultaţiile nu erau mare lucru pe orbita joasă a 
Pământului. Prin urmare, pe THalla n-o interesa alinierea 
Soarelui şi a Lunii - la viteza cu care vedea ea lucrurile, 
nici măcar nu putea fi vorba despre vreo ocultaţie - ci mai 
degrabă rezultatul acestui fenomen asupra Pământului 
care se rotea încet. 

Destiny, laboratorul de cercetare primară de pe ISS, 
măsoară 8,5 pe 4,5 metri, deşi spaţiul interior de lucru al 
acestui modul cilindric, din cauza multitudinii de 
echipamente fixate pe laterale, este mai strâmt de atât, pe 
lungime încăpând cinci oameni, iar pe lăţime, unul. 
Canalele, tuburile şi cablurile erau direct accesibile, deci 
vizibile, astfel încât fiecare dintre cei patru pereţi ai 
laboratorului Destiny arăta ca partea inferioară a unei 
plăci de bază de dimensiuni mult mai mari. Uneori, THalla 
se simţea ca un simplu microprocesor care îşi duce la 
îndeplinire sarcinile în interiorul unui computer imens din 
spaţiu. 

THalla şi-a trecut degetele peste nadir, „podeaua” 
modulului Destiny - în spaţiu nu există conceptul de sus şi 
jos - până la un oval de mari dimensiuni, ce semăna cu o 
lentilă, înţesat de nituri. Oblonul care acoperea hubloul era 
conceput pentru a proteja modulul de micrometeoriţi sau 
de coliziunea cu resturile orbitale. Şi-a pus picioarele 
încălţate cu şosete într-un intrând de pe perete şi a deschis 
oblonul cu mâna, lăsând la vedere hubloul cu un diametru 
de şaizeci de centimetri, de o înaltă calitate optică. 

În faţa sa a apărut globul alb-albastru al planetei 
Pământ. 


37 International Space Station, Staţia Spațială Internaţională 
(n. red.). 


Sarcina THallei era să facă fotografii cu un aparat 
Hasselblad cu declanşator de la distanţă. Dar, când a privit 
prima oară afară spre planetă din neobişnuitul şi 
privilegiatul ei punct de observaţie, ceea ce a văzut a 
făcut-o să tresară. Pata neagră, umbra Lunii, arăta ca un 
punct mort pe suprafaţa Pământului, o imperfecţiune 
amenințătoare pe orbita de un albastru viu a ceea ce 
pentru ea reprezenta „acasă.” Lucrul cel mai supărător era 
că nu vedea absolut nimic în conul de umbră, pata din 
mijloc cea mai întunecată a umbrei aruncate de Lună, 
întreaga zonă fiind înghițită de vidul tenebros. Era ca şi 
cum ar fi privit din satelit imaginea rămasă în urma unui 
dezastru ce se abătuse asupra oraşului New York şi care se 
răspândea rapid pe o zonă extinsă de pe coasta estică. 


Manhattan 


Newyorkezii se adunaseră în Central Park, iar pajiştea 
de douăzeci şi două de hectare, Great Lawn, se umplea de 
parcă ar fi urmat să aibă loc aici unul dintre obişnuitele 
concerte estivale. Cei care ieşiseră de dimineaţă cu pături 
şi cu scaune pliante se ridicaseră acum în picioare, 
asemenea tuturor celorlalţi; copiii stăteau cocoţaţi pe 
umerii taţilor, şi bebeluşii - cuibăriţi în braţele mamelor. 
Castelul Belvedere se desluşea purpuriu-cenuşiu deasupra 
parcului, o imagine gotică în acest spaţiu deschis, pastoral, 
eclipsat de zgârie-norii din cartierele East Side şi West 
Side. 

Marea metropolă insulară amuţise, lucru resimţit la 
acea oră de toată lumea. Era o atmosferă dominată de 
nerăbdare, împărtăşită de toţi membrii comunităţii. 
Ocultaţia impusese un fel de egalitate între cetăţenii 
întregului oraş, cinci minute de suspendare a ideii de clasă 
socială. Toată lumea era egală sub soare - mai exact, sub 
nesoare. 

Peste tot pe pajişte se auzea muzică, iar lumea cânta în 
cor hitul lui Bonnie Tyler, Total Eclipse of the Heart - 
melodie ce dura şapte minute şi care era difuzată chiar în 
acel moment pe postul de radio Z100. 


Pe podurile din East Side care făceau legătura dintre 
Manhattan şi restul lumii, oamenii stăteau lângă maşinile 
staționate sau aşezaţi pe capotă, iar câţiva fotografi de pe 
banda pietonală, înarmaţi cu aparate cu filtre speciale, 
făceau neobosiţi fotografii. 

Pe acoperişuri erau strânşi oameni care sărbătoreau 
evenimentul, în ciuda orei nepotrivite, ca pe un fel de 
Revelion, admirând, în locul focului de artificii, spectacolul 
fascinant de pe cer. 

În lumina palidă, ecranul uriaş Panasonic Astrovision 
instalat în Times Square transmitea în direct ocultaţia, 
comentată simultan şi la radio, înfăţişând coroana 
fantomatică a Soarelui care licărea deasupra „răscrucii 
lumii”, asemenea unui avertisment dintr-o galaxie 
îndepărtată; transmisiunea era însă întreruptă de 
momente de bruiaj. 

Serviciile de urgenţă au primit o mulţime de apeluri, 
inclusiv câteva de la femei însărcinate care anunțau că au 
contracţii induse de eclipsă. Au fost trimise ambulanţe, 
deşi teoretic traficul de pe insulă era oprit. 

Cele două centre psihiatrice de pe insula Randall din 
nordul braţului East River îşi izolaseră pacienţii violenţi în 
camerele lor, cu transperantele lăsate. Cei nonviolenţi au 
fost invitaţi să se adune în sălile de mese cufundate în 
întuneric, unde rulau filme de comedie, deşi preţ de câteva 
minute, în momentul eclipsei totale, destul de mulţi dintre 
ei au devenit irascibili, dornici să părăsească încăperea, 
însă incapabili să explice care era motivul neliniştii lor. 

La Bellevue Hospital, secţia de psihiatrie înregistrase în 
acea dimineaţă o creştere a numărului de internări. 

Intre Bellevue Hospital şi New York University Medical 
Center, două dintre cele mai mari spitale din lume, se afla 
probabil cea mai urâtă clădire din Manhattan. Spitalul de 
Medicină Legală din New York era un dreptunghi diform, 
de un turcoaz ameţitor. In vreme ce cadavrele adăpostite 
în saci erau descărcate din camionul frigorific şi 
transportate pe tărgi mobile în sălile de autopsie şi în 
sălile frigorifice de la subsol, Gossett Bennet, unul dintre 


cei paisprezece legişti ai Centrului, a ieşit să ia o scurtă 
pauză. Din parcul micuţ din spatele spitalului nu putea 
vedea luna-soare din cauza clădirii, aşa că, în schimb, i-a 
privit pe oamenii care admirau eclipsa. Pe autostrada 
Franklin D. Roosevelt, spre care dădea parcul, lumea 
stătea printre automobilele parcate acum pe un drum pe 
care în mod normal era un flux continuu de maşini. Braţul 
East River era şi el în beznă, un râu de smoală în care se 
reflecta cerul întunecat. Dincolo de râu, peste Queens 
plutea întunericul, străpuns numai de strălucirea coroanei 
solare care se reflecta în câteva dintre ferestrele cele mai 
de sus, orientate spre vest, amintind de flacăra unei 
explozii produse la o fabrică chimică. 

„Aşa va arăta începutul sfârşitului lumii”, a gândit el 
înainte de a se întoarce în spital ca să asiste la catalogarea 
cadavrelor. 


Aeroportul Internaţional John F. Kennedy 


Rudele pasagerilor decedați şi ale membrilor 
echipajului zborului 753 al companiei aeriene Regis Air au 
fost încurajate să renunţe pentru moment la hârţogărie, să 
lase o clipă cafeaua oferită de Crucea Roşie şi să meargă 
afară pe pistă, în zona izolată din spatele terminalului 3. 
Acolo, uniţi numai de suferinţă, oamenii îndureraţi şi cu 
ochii înfundaţi în orbite s-au strâns împreună şi au privit 
eclipsa prinşi de mâini, sprijinindu-se unii de ceilalţi din 
solidaritate, dar şi din nevoia de a fi susținuți fizic, cu 
feţele întoarse spre partea vestică şi întunecată a cerului. 
Încă nu ştiau că, în curând, aveau să fie împărţiţi în patru 
grupuri şi transportaţi în autobuze de şcoală spre centrele 
de medicină legală, unde - câte o familie pe rând - aveau 
să fie poftiţi într-o încăpere în care urma să li se arate 
fotografii ale cadavrelor şi să li se ceară să-i identifice pe 
cei dragi. Numai rudelor care solicitau în mod expres să 
vadă cadavrul li se permitea acest lucru. Apoi aveau să le 
fie distribuite bonuri, pentru a se putea caza la hotelul 
Sheraton din apropierea aeroportului, unde urma să li se 
ofere o cină gratis şi să le fie puşi la dispoziţie psihologi 


toată noaptea, până a doua zi. 

Însă, pentru moment, aceştia priveau în sus la discul 
negru care strălucea ca un spot întors invers, înghițind 
lumina acestei lumi şi redând-o cerului. Pentru ei, 
dispariţia momentană a soarelui simboliza, de fapt, 
pierderea pe care o suferiseră. În ochii lor, eclipsa nu avea 
nimic remarcabil, ci părea mai degrabă ocazia potrivită 
prin care cerul şi Dumnezeu făceau cunoscută lumii întregi 
suferinţa lor. 


În afara hangarului pentru întreţinere al companiei 
Regis Air, Nora stătea departe de ceilalţi anchetatori şi 
aştepta ca Eph şi Jim să se întoarcă de la conferinţa de 
presă. Avea privirea îndreptată spre gaura neagră şi 
amenințătoare de pe cer, dar nu vedea prea bine. 

Se simţea prinsă în ceva ce nu înţelegea pe deplin. Era 
ca şi cum în acele momente s-ar fi înfiripat un nou inamic 
bizar. Luna neînsufleţită care eclipsa Soarele dătător de 
viaţă, noaptea care înghiţea ziua. 

În clipa următoare, o umbră s-a scurs pe lângă ea. A 
remarcat-o ca pe o strălucire la limita câmpului său vizual, 
asemenea umbrelor şerpuitoare care se plimbaseră pe 
pistă chiar înainte de momentul eclipsei totale. Era ceva 
aflat la limita extremă a percepţiei, care se strecurase 
afară din hangar ca un spirit al întunericului. Era o umbră 
a cărei prezenţă o simțise. 

În fracțiunea de secundă cât i-a luat pupilei ei să se 
îndrepte înspre umbră, aceasta a dispărut. 


Lorenza Ruiz, operatoarea de pe căruciorul motorizat 
de bagaje, prima persoană care mersese la avionul 
cufundat în beznă, era în continuare înfricoşată de 
experienţa pe care o avusese. Nu putea să uite senzaţia 
care o încercase când stătuse în umbra avionului, cu o 
noapte înainte. Nu pusese geană pe geană, agitându-se în 
pat, şi într-un final se ridicase şi se plimbase prin încăpere. 
Paharul de vin alb băut noaptea târziu nu îi fusese de folos. 
Simţea continuu o apăsare, pe care însă nu voia să o 


alunge. Când în sfârşit se luminase de ziuă, se surprinsese 
aruncându-şi ochii la ceas, aşteptând nerăbdătoare să se 
întoarcă la serviciu. Să revină pe aeroportul JFK. Nu din 
curiozitate morbidă, ci din cauza imaginii acelui avion 
„adormit” care i se întipărise în minte, asemenea unei 
lumini care te străfulgeră. Nu ştia decât că trebuia să se 
întoarcă acolo ca să mai vadă o dată. 

Acum, din cauza eclipsei, aeroportul era închis pentru a 
doua oară în decurs de douăzeci şi patru de ore. De luni de 
zile era plănuit acest lucru: FAA dispusese întreruperea 
timp de cincisprezece minute a activităţii aeroporturilor 
din zona în care avea loc ocultaţia din grijă faţă de vederea 
piloților, cărora nu le era aşa de simplu să poarte ochelari 
speciali în timpul decolării şi al aterizării. Şi totuşi, ecuaţia 
i-a răsărit în minte simplă, dar irefutabilă: 

Avion „mort” + eclipsă de soare = nu-ia bună! 

Când luna a înghiţit soarele, ca o mână care înăbuşă un 
strigăt, Lo a simţit aceeaşi panică, asemenea unei 
descărcări electrice, pe care o simţise atunci când stătuse 
pe rampa pentru bagaje, sub burta Boeingului 777 
cufundat în beznă. A cuprins-o acelaşi impuls de a fugi, 
numai că de data aceasta conştientiza faptul că nu avea 
unde să fugă. 

Acum auzea din nou. Era acelaşi zgomot pe care îl 
auzea de când sosise la serviciu, numai că acum era 
constant şi mai intens. Ca un zumzăit. Un soi de bâzâit pe 
care - lucru ciudat - îl auzea indiferent dacă avea căştile la 
urechi sau nu. Era ca o migrenă, resimţită în interior şi 
care, asemenea unui far călăuzitor, i se intensificase în 
minte imediat ce ajunsese la serviciu. 

În timpul pauzei de un sfert de oră din timpul eclipsei, a 
hotărât să pornească în căutarea sursei zgomotului. Deloc 
surprinzător, s-a trezit privind înspre hangarul pentru 
întreţinere împrejmuit, acolo unde se adăpostea Boeingul 
„mort.” 

Zgomotul nu semăna cu cel scos de vreo maşinărie. Era 
ca un freamăt, ca un vâjâit, ca sunetul unei ape 
curgătoare. Sau ca murmurul a zeci de glasuri, a sute de 


glasuri diferite care încercau să se facă auzite. Poate că de 
vină erau plombele ei care recepţionau unde radio. In faţa 
ei se afla un grup de oameni, oficiali care priveau înspre 
soarele înghiţit, dar nu mai era nimeni în aceeaşi situaţie 
ca ea, deranjat sau măcar conştient de acel zumzet. Aşa că 
nu a vorbit nimănui despre ce auzea. Şi totuşi, din cine ştie 
ce motiv ciudat, părea să fie tare important faptul că se 
afla aici şi auzea acel zgomot. Işi dorea - oare pentru a-şi 
satisface curiozitatea sau era mai mult de atât? - să poată 
intra în hangar, pentru a mai arunca o privire la avion. De 
parcă simpla vedere a avionului avea să alunge vuietul din 
capul ei... 

Deodată, a simţit o tensiune în aer, ca o briză care îşi 
modifica direcţia, iar acum i se părea că sursa zgomotului 
se mutase undeva în dreapta ei. Această schimbare bruscă 
a făcut-o să tresară. S-a îndreptat în direcţia zumzetului, în 
lumina palidă a lunii, cu căştile şi cu ochelarii de protecţie 
în mână. În faţa ei erau lăzi de gunoi şi remorci, în 
apropierea câtorva containere mari, nişte boscheţi şi nişte 
pini cenuşii viguroşi, care se agitau în bătaia vântului, cu 
gunoaie atârnate de crengi. În spatele lor se vedea gardul 
de sârmă, dincolo de care se întindeau zeci de hectare de 
teren năpădit de vegetaţie sălbatică. 

Acum îi păreau a fi voci, voci care încercau se spună la 
unison un cuvânt... ceva. 

Pe când Lo se apropia de remorci, un foşnet brusc s-a 
stârnit printre crengile copacilor, ca şi cum ceva şi-ar fi 
luat zborul. Femeia s-a dat un pas înapoi. Dintre crengile 
copacilor şi din lăzile de gunoi au ţâşnit pescăruşi cu burta 
cenuşie, speriaţi se pare de eclipsă, ca nişte cioburi 
înaripate care se împrăştie în toate direcţiile dintr-un 
geam spart. 

Vocile zumzăitoare deveniseră mai ascuţite acum, 
aproape tânguitoare, şi o strigau, ca un cor al osândirilor. 
Era un vuiet discordant, la început abia şoptit, apoi din ce 
în ce mai puternic, după care scădea din nou în intensitate, 
străduindu-se parcă să articuleze un cuvânt. Din câte îşi 
putea da seama ea, acest cuvânt era: 


piarda dt vvvvvvvVINO!” 

Şi-a lăsat căştile pe marginea pistei, păstrându-şi totuşi 
ochelarii speciali pentru momentul în care se termina 
eclipsa. S-a îndepărtat de lăzile de gunoi şi de miasma lor 
şi a luat-o spre remorcile imense. Zgomotul nu părea să 
vină din interiorul acestora, ci din spatele lor. 

A mers printre două containere de aproape doi metri 
fiecare şi a ocolit o roată veche de avion, ajungând la un 
alt rând de containere mai vechi, de un verde pal. Acum 
simţea. Nu doar auzea vuietul, ci îl şi simţea, un mănunchi 
de glasuri care îi fremătau în cap şi în piept şi care o 
chemau. A pus mâna pe containere, dar nu a simţit nici un 
fel de pulsaţie acolo, aşa că şi-a continuat drumul, a 
încetinit la colţ şi s-a aplecat înainte. 

Pe gunoiul răscolit de vânt şi pe iarba uscată şi netunsă 
se afla o cutie mare şi neagră din lemn, veche după aspect, 
cu incrustaţii. S-a aventurat în zona deschisă, întrebându- 
se de ce ar arunca cineva aici un obiect de preţ aparent 
bine întreţinut. Furtul, fie el organizat sau de orice alt fel, 
era o realitate în aeroport; poate că cineva o ascunsese cu 
intenţia de a trece mai târziu pe acolo să o ia. 

Atunci a remarcat pisicile. Zona de dincolo de incinta 
aeroportului mişuna de pisici fără stăpân. Unele erau 
animale de casă care scăpaseră din cuşca în care erau 
transportate, iar altele pur şi simplu fuseseră abandonate 
pe aeroport de către localnicii care voiau să scape de 
animalele nedorite. Cel mai nefericit caz era cel al 
pasagerilor care preferau să îşi abandoneze pisicile pe 
aeroport decât să plătească sumele mari cerute de 
adăposturile pentru animale. Erau pisici domestice 
incapabile să se protejeze în sălbăticie şi care, dacă 
reuşeau să se ţină departe de fălcile animalelor mai mari şi 
supravieţuiau, îngroşau rândurile pisicilor care rătăceau 
pe zecile de hectare neamenajate ale aeroportului. 

Pisicile pricăjite stăteau toate pe labele din spate, cu 
faţa la dulap. Câteva zeci de pisici amărâte şi murdare - 
asta până ca Lo să se uite la copacul în care erau agăţate 
gunoaie şi de-a lungul gardului de sârmă şi să vadă că, de 


fapt, erau cam o sută de astfel de pisici, care stăteau cu 
faţa la cutia de lemn, fără să pară deranjate de prezenţa 
femeii. 

Nu cutia vuia. Nu din ea se auzea zgomotul acela care o 
atrăsese. Era uimită să descopere ceva atât de ciudat aici, 
la marginea aeroportului. Şi nici măcar nu era sursa 
zgomotului care o înnebunea. Murmurul la unison a 
continuat. Oare şi pisicile erau atrase tot de el? Nu. Ele 
erau captivate de dulapul acela închis. 

Se pregătea să dea înapoi, când pisicile au înţepenit. Li 
s-a ridicat blana pe spate, tuturor în acelaşi timp. 
Căpşoarele lor atinse de râie s-au răsucit spre ea, o sută de 
perechi de ochi de pisică vagabondă care o ţintuiau în 
lumina crepusculară a zilei fără de lumină. Lo a îngheţat, 
temându-se de un atac. În clipa aceea, asupra ei s-a lăsat o 
umbră întunecată, ca o a doua eclipsă. 

Pisicile s-au întors şi au rupt-o la fugă, agăţându-se 
agitate cu ghearele de gardul înalt sau repezindu-se la 
găurile de sub acesta. 

Lo nu se putea întoarce. A simţit o căldură venind din 
spatele ei, ca atunci când deschizi uşa unui cuptor. O 
prezenţă. Când a încercat să se mişte, glasurile din capul 
ei s-au unit într-o singură voce cumplită. 

„VINO!” 

În momentul acela a fost ridicată de la pământ. 

Mai târziu, când pisicile s-au întors, i-au descoperit 
cadavrul, cu capul strivit, aruncat departe, dincolo de 
gardul de plasă, ca un gunoi. Pescăruşii fuseseră primii 
care o găsiseră, dar pisicile i-au alungat îndată şi s-au 
apucat de treabă, sfâşiindu-i înfometate hainele, ca să 
ajungă la ospăţul care le aştepta dincolo de acestea. 


Knickbocker Amanet şi Curiozităţi, 118th Street, 
Harlemul Spaniol 
Bătrânul stătea aşezat în faţa celor trei ferestre 


învecinate din partea vestică a apartamentului cufundat în 
semiobscuritate şi privea cum soarele era înghiţit. 


Cinci minute de noapte în miezul zilei, cel mai mare 
eveniment astronomic din ultimii patru sute de ani. 

Nu putea să nu remarce momentul în care se petrecea. 

„Dar care e scopul?” 

Deodată, cuprins de gravitatea momentului, a început 
să se cutremure ca o mână înfrigurată. În ziua aceea nu 
deschisese magazinul. În schimb, încă de la răsăritul 
soarelui, adusese lucruri din atelierul său de la subsol, 
diverse obiecte şi curiozităţi pe care le dobândise de-a 
lungul anilor... 

Unelte utile la cine ştie ce şi altele cel puţin ciudate, 
plus arme de provenienţă uitată. 

Stătea obosit aici şi îl dureau mâinile noduroase. Era 
singurul care putea prevedea ce avea să se întâmple. Ceea 
ce, după câte se părea, deja începuse. 

Nu era nimeni altcineva care să-l creadă. 

Goodfellow ori Goodwilling. Sau cum l-o fi chemând pe 
bărbatul care luase cuvântul la conferinţa aceea ridicolă 
de presă transmisă de posturile de televiziune, cel care 
stătea lângă doctorul îmbrăcat în uniformă de marină. 
Ceilalţi păruseră de un optimism rezervat şi exultau că 
aveau patru supraviețuitori, în timp ce pretindeau că nu 
cunoşteau numărul total al morţilor. „Vrem să asigurăm 
opinia publică de faptul că nu mai este nici un pericol.” 
Numai nişte oficiali aleşi prin vot ar îndrăzni să declare că 
nu există nici un pericol atunci când nici măcar nu ştiu 
despre ce e vorba. 

Acest bărbat era singurul dintre cei aflaţi în spatele 
microfoanelor care părea să creadă că la mijloc era ceva 
mai mult decât o avariere a unui avion plin de pasageri 
morţi. 

„Goodwater?” 

Era de la centrul de control al bolilor, cel din Atlanta. 
Setrakian nu era sigur, dar credea că avea cele mai multe 
şanse cu acel om. Poate singura lui şansă. 

„Patru supraviețuitori.” De-ar şti ei... 

Şi-a aruncat din nou privirea afară, la discul negru de 
pe cer. Era ca şi cum ar fi privit un ochi orbit de cataractă, 


de parcă s-ar fi uitat la globul de cristal în care poţi citi 
viitorul. 


Stoneheart Group, Manhattan 


Elicopterul a coborât pe platforma de aterizare de pe 
sediul din Manhattan al Stoneheart Group, o clădire din 
oţel negru şi din sticlă, aflată în plin Wall Street. Ultimele 
trei etaje erau ocupate de reşedinţa privată din New York 
a lui Eldritch Palmer, un apartament prezidenţial cu 
pardoseli de onix, cu mese înţesate de sculpturi de 
Brâncuşi şi cu pereţii acoperiţi cu picturi de Bacon. 

Palmer stătea singur în sala de vizionare, cu 
transperantele trase. De pe ecranul cu diagonala de 182 
de centimetri îl fixa pupila neagră - a cărei margine de un 
roşu intens strălucea puternic - înconjurată de o coroană 
argintie. Această încăpere, asemenea locuinţei sale din 
Dark Harbor şi cabinei elicopterului său medical, avea 
temperatura reglată exact la 17*C. 

Ar fi putut ieşi; în fond, era suficient de frig pentru el. 
Ar fi putut fi urcat pe acoperiş, ca să fie martor la 
ocultaţie. Insă tehnologia l-a dus mai aproape de 
eveniment, nu de umbra care rezulta, ci de imaginea 
Soarelui căzut pradă Lunii, care marca declanşarea 
dezastrului. Şederea sa în Manhattan urma să fie scurtă. 
New Yorkul nu avea să mai fie prea mult timp un loc 
agreabil. 

A dat câteva telefoane discrete folosind linia securizată. 
Pachetul său sosise într-adevăr, conform planului. 

S-a ridicat zâmbind de pe scaun şi a luat-o încet spre 
ecranul uriaş, de parcă acesta n-ar fi fost un ecran, ci o 
poartă prin care urma să iasă. A întins mâna şi a atins 
monitorul LED, imaginea discului negru şi furios, iar pixelii 
fluizi au fremătat ca nişte bacterii sub buricele zbârcite ale 
degetelor sale. Era ca şi când bătrânul ar fi încercat să 
atingă însuşi ochiul morţii. 

Această ocultaţie era o perversiune a cerurilor, o 
încălcare a ordinii naturale. O piatră rece, moartă, care 
detrona o stea strălucitoare şi plină de viaţă. Pentru 


Eldritch Palmer era dovada că orice, absolut orice - chiar 
şi cea mai flagrantă încălcare a legilor naturii - era într- 
adevăr posibil. 

Dintre toate fiinţele umane de pe planetă care urmăreau 
în acea zi ocultaţia, fie pe viu, fie la televizor, el era, 
probabil, singurul de partea Lunii. 


Turnul de control al Aeroportului Internaţional 
John F. Kennedy 


Persoanele prezente în cabina turnului de control 
aerian, aflat la aproape o sută de metri mai sus de nivelul 
solului, au privit spre vest la amurgul dătător de fiori, 
dincolo de zona atinsă de umbra imensă a Lunii, la 
marginea conului de umbră. Penumbra mai luminată, 
însufleţită de fotosfera încinsă a Soarelui, împrumutase 
peticului îndepărtat de cer nuanţe de galben şi de 
portocaliu, asemenea marginilor unei răni pe cale să se 
vindece. 

Acest zid de lumină avansa spre oraşul New York, care 
în momentul de faţă era cufundat în întuneric de exact 
patru minute şi treizeci de secunde. 

— Puneţi-vă ochelarii! au primit ordin, iar Jim Kent s-a 
conformat, nerăbdător să revadă lumina soarelui. 

Şi-a aruncat privirea împrejur, căutându-l pe Eph - toţi 
cei care participaseră la conferinţa de presă, inclusiv 
guvernatorul şi primarul, fuseseră invitaţi să privească din 
cabină - şi, întrucât nu l-a văzut, a presupus că se dusese 
pe furiş la hangarul pentru întreţinere. 

De fapt, Eph profitase de această pauză forţată cât 
putuse de bine: înşfăcase un scaun de îndată ce soarele se 
făcuse nevăzut şi începuse să verifice o serie de schiţe 
cuprinzând imagini în secţiune şi scheme ale unui Boeing 
777. 


Sfârşitul eclipsei totale 


Finalul a fost marcat de un fenomen extraordinar. 
Broboane orbitoare de lumină şi-au făcut apariția de-a 


lungul marginii vestice a lunii, iar apoi s-au unit într-un 
bulgăre strălucitor de lumină, ca o sfâşietură în vălul 
negru al cerului, dându-i aspectul unui diamant orbitor 
montat pe inelul de argint al lunii. Însă acest spectacol de 
o frumuseţe rară s-a soldat - în ciuda campaniei publice a 
guvernului pe tema măsurilor de protecţie a ochilor în 
timpul ocultaţiei - cu orbirea permanentă a mai bine de 
270 de persoane din întregul oraş, dintre care 93 de copii, 
care priviseră reapariţia spectaculoasă a soarelui fără 
mijloace de protecţie adecvate. Retina nu prezintă senzori 
de durere, astfel că persoanele afectate nu au realizat că 
ochii lor aveau de suferit decât atunci când a fost prea 
târziu. 

Inelul cu diamant s-a extins rapid, transformându-se 
într-un şirag, fenomen cunoscut drept „mărgelele lui 
Baily”, care au redevenit treptat secera soarelui, alungând 
luna nepoftită. 

Fâşiile de umbră s-au proiectat din nou pe pământ, 
fremătând asemenea unor spirite nou-născute care vesteau 
trecerea dintr-o formă de existenţă în alta. 

Când lumina naturală a început să se reinstaleze, 
uşurarea resimţită de privitori a fost de-a dreptul 
impresionantă. Oamenii au izbucnit în urale, în aplauze 
spontane şi s-au îmbrăţişat. Peste tot prin oraş maşinile au 
început să claxoneze, iar prin difuzoarele de pe stadionul 
echipei Yankees s-a auzit vocea lui Kate Smiths5. 

O oră şi jumătate mai târziu, Luna se separase cu totul 
de Soare, iar ocultaţia se încheiase. În realitate, nu se 
petrecuse absolut nimic: totul era neschimbat pe cer, 
neafectat, şi nici pe pământ nu se schimbase nimic, cu 
excepţia celor câteva minute de umbră crepusculară care 
se lăsase peste partea nord-estică a Statelor Unite. Chiar 
şi în New York, lumea şi-a văzut imediat de treabă - ca la 
sfârşitul unui foc de artificii - iar cei care se aflau la volan 
şi-au reorientat groaza de la soarele înghiţit al după- 


33 Cântăreaţă americană care interpreta cântecul patriotic 
God Bless America la meciurile echipei Yankees desfăşurate pe 
teren propriu (n. tr.). 


amiezii la traficul care îi aştepta. Un fenomen astronomic 
captivant semănase pentru o vreme o umbră de uluială şi 
de anxietate peste cele cinci oraşe. Dar să nu uităm că 
vorbim despre New York! Atunci când eclipsa a luat 
sfârşit, ineditul eveniment a devenit imediat de domeniul 
trecutului. 


TREZIREA LA VIAŢĂ 


Hangarul pentru întreţinere al companiei 
aeriene Regis Air 


Eph s-a întors la hangar cu electrocarul, lăsându-l pe 
Jim cu directorul Barnes, ca să-şi acorde sieşi şi Norei o 
pauză. 

Paravanele fuseseră îndepărtate de sub aripa 
Boeingului 777, iar prelata fusese ridicată. Scările erau 
sprijinite de uşile din faţă şi din spate, iar un grup de 
oficiali ai NTSB lucrau în apropierea chepengului calei. 
Acum avionul era considerat un loc al crimei. Eph a găsit-o 
pe Nora îmbrăcată cu o salopetă din Tyvek, cu mănuşi de 
latex în mâini şi cu părul strâns sub o bonetă de unică 
folosinţă. Nu avea echipament de protecţie împotriva 
substanţelor chimice, ci unul normal, pentru recoltarea de 
probe obişnuite. 

— Extraordinar, nu? a spus ea în chip de salut. 

— Mda, a aprobat Eph, cu teancul de schiţe sub braţ. O 
experienţă unică. 

Pe masă era cafea, dar Eph a smuls o cutie rece de 
lapte dintr-un bol cu gheaţă, a deschis-o şi a băut-o pe 
nerăsuflate. De când renunţase la alcool, simţea o nevoie 
cruntă să bea lapte integral, asemenea unui bebeluş care 
are nevoie de calciu. 

— Tot n-am găsit nimic aici, a spus Nora. NISB-ul 
scoate cutiile negre CVR şi FDR. Nu ştiu de ce îşi închipuie 
că o să funcţioneze, din moment ce tot avionul a eşuat 
deplorabil, dar cred că le admir optimismul. Până acum, 
tehnologia nu ne-a dus nicăieri. Suntem aici de douăzeci 
de ore, iar chestia asta este încă deschisă. 

Nora era probabil singura persoană pe care o 
cunoscuse vreodată care îşi gestiona atât de bine şi de 
inteligent emoţiile. 

— A mai intrat cineva în avion de când au fost scoase 
cadavrele? 


— Nu cred. Încă nu. 

Eph a urcat scările cu rotile cu schiţele la subraţ şi a 
păşit în avion. Acum toate scaunele erau goale, iar 
intensitatea luminii din interior era normală. În ceea ce-i 
priveşte pe Eph şi pe Nora, singura diferenţă era că nu mai 
purtau costumele de protecţie. Acum puteau conta pe 
toate simţurile lor. 

— Simti mirosul? a întrebat-o Eph. 

— Ce e? a replicat Nora. 

— Amoniu. E unul dintre ele. 

— Şi... fosfor? Mirosul i-a smuls o grimasă. Oare asta i-a 
terminat? 

— Nu. Nu sunt gaze în avion. Dar... Privea împrejur, 
căutând ceva ce nu puteau vedea. Nora, vrei să te duci să 
aduci lămpile fluorescente? 

Intre timp, Eph a mers de-a lungul compartimentului şi 
a tras transperantele, exact cum fuseseră noaptea trecută, 
aruncând compartimentul în întuneric. 

Nora s-a întors cu două lămpi fluorescente care emiteau 
o lumină neagră similară celei din parcurile de distracţii şi 
care făcea ca bumbacul de culoare albă să strălucească 
fantomatic. Eph şi-a amintit de petrecerea de la sala 
„cosmică” de bowling din ziua în care Zack împlinise nouă 
ani şi cum, de fiecare dată când băiatul zâmbea, dinţii îi 
păreau de un alb extrem de strălucitor. 

Au aprins lămpile şi dintr-odată compartimentul s-a 
transformat într-un curcubeu de culori împroşcate pe jos şi 
pe scaune, marcând conturul pasagerilor care stătuseră pe 
ele. 

— Dumnezeule! a exclamat Nora. 

Substanţa strălucitoare fusese împroşcată chiar şi pe 
tavan. 

— Nu e sânge, a spus Eph copleşit de privelişte. Privind 
partea posterioară a compartimentului, avea senzaţia că se 
uita la un tablou de Jackson Pollock*. E un soi de 
substanţă biologică. 


3 Pictor american reprezentant al expresionismului abstract 
(n. tr.) 


— Indiferent ce e, a fost împroşcat peste tot. Ca în urma 
unei explozii. Dar de unde? 

— De aici. Exact de unde stăm noi. S-a aplecat în 
genunchi şi a cercetat covorul în locul în care mirosul era 
mai pregnant. Trebuie să luăm o mostră şi s-o verificăm la 
laborator. 

— Crezi? a întrebat Nora. 

El s-a ridicat în picioare, pradă uimirii. 

— Ia uită-te aici, a spus şi i-a arătat una dintre paginile 
cu schiţele avionului. Acolo părea să fie ieşirea de urgenţă 
a modelului Boeing 777. Au coborât scările exterioare spre 
zona hangarului rezervată încărcăturii, acolo unde în acel 
moment  cărucioarele cu mâncare erau deschise şi 
inspectate. Eph şi Nora au cercetat grămada de bagaje, 
gentile de golf şi caiacul. 

Dulapul negru de lemn nu mai era. Locul pe care îl 
ocupase înainte, la marginea prelatei, era gol. 

— Trebuie să-l fi mutat cineva, a spus Eph, cercetând 
zona cu privirea. A mers câţiva paşi, căutând şi în restul 
hangarului. Nu putea să ajungă prea departe. 

— Abia încep să umble la lucruri. Încă nu au scos nimic, 
a spus Nora cu ochii scăpărându-i. 

— Chestia aia a fost scoasă, a replicat Eph. 

— Eph, ne aflăm într-o zonă securizată. Namila aia să 
tot fi avut 2,5 metri lungime şi 1,5 lăţime. Cântărea câteva 
zeci de kilograme. Era nevoie de patru oameni ca să-l care. 

— Exact. Deci, cineva ştie unde este. 

Au mers la ofiţerul de serviciu care supraveghea uşa 
hangarului, cel care ţinea registrul. Tânărul şi-a consultat 
lista, un registru cu ora intrării şi ieşirii persoanelor şi a 
bagajelor. 

— Aici nu e nimic, a spus el. 

Eph a simţit că Nora dădea să se revolte, aşa că a vorbit 
înaintea ei. 

— De cât timp eşti aici? 

— De pe la 12, domnule. 

— Fără pauză? a întrebat Eph. Dar în timpul eclipsei? 

— Am fost acolo, afară, a spus şi a arătat un loc la câţiva 


metri de uşă. N-a trecut nimeni pe lângă mine. 

Eph a privit-o din nou pe Nora. 

— Ce naiba se întâmplă? a întrebat ea şi s-a uitat înspre 
ofiţerul de serviciu. Cine altcineva mai putea vedea un 
coşciug imens? 

La auzul cuvântului „coşciug”, Eph s-a încruntat. A 
privit din nou în hangar, iar apoi spre camerele de 
securitate de pe tavan. 

— Ele, a spus şi a arătat spre camere. 


Eph, Nora şi ofiţerul de serviciu responsabil cu registrul 
au pornit pe scările din oţel înspre cabina de control, care 
dădea spre hangarul pentru întreţinere. Jos, mecanicii 
îndepărtau botul aeronavei, pentru a verifica interiorul. 

Patru camere de supraveghere filmau permanent în 
interiorul hangarului: una spre uşa care ducea la scările 
dinspre cabină, una orientată spre uşile hangarului, una 
spre tavan - cea spre care arătase Eph - şi o alta în 
încăperea în care stăteau ei acum. Toate camerele 
transmiteau imaginile pe un ecran împărţit în patru. 

Eph l-a întrebat pe responsabilul cu mentenanţa 
avionului: 

— De ce e o cameră în încăperea asta? 

Acesta a ridicat din umeri şi a spus: 

— Probabil pen’ că aici ţinem banii pentru cheltuieli 
mărunte. 

S-a aşezat pe scaunul său tocit, cu braţe înfăşurate cu 
scotch, şi a început să manevreze tastatura de sub 
monitor, mărind pe tot ecranul imaginea surprinsă de 
camera orientată spre tavan. A început să deruleze 
imaginile înregistrate. Aparatura era digitală, dar avea o 
vechime de câţiva ani, iar imaginea era prea distorsionată 
ca să poată vedea ceva în timpul derulării. 

A oprit. Pe ecran dulapul se afla exact unde fusese 
înainte, la marginea bagajelor descărcate. 

— Uite-l! a spus Eph. 

Ofiţerul de serviciu a încuviinţat din cap. 

— Bun, hai să vedem unde s-a dus! 


Responsabilul a derulat înainte. Derularea era mai lentă 
decât cea înapoi, dar totuşi destul de rapidă. Hangarul s-a 
întunecat în momentul ocultaţiei, iar când acesta s-a 
luminat din nou dulapul dispăruse. 

— Opreşte, a spus Eph. Dă înapoi! 

Responsabilul a dat puţin înapoi şi a apăsat din nou pe 
„pPlay.” Timpul afişat în partea inferioară arăta că imaginea 
se derula mai lent decât înainte. 

Hangarul s-a întunecat din nou şi dintr-odată dulapul a 
dispărut. 

— Ce mama naâi...? a spus responsabilul şi a apăsat 
butonul de pauză. 

— Dă un pic mai în urmă, i-a cerut Eph. 

Responsabilul a derulat, apoi a lăsat înregistrarea să 
meargă în timp real. 

Hangarul s-a întunecat, dar era încă luminat de becurile 
din interior. Dulapul era acolo, după care a dispărut. 

— Mamă! a exclamat ofiţerul de serviciu. Responsabilul 
a oprit înregistrarea, nevenindu-i nici lui să creadă. 

— Este o întrerupere acolo, o tăietură, a spus Eph. 

— Nu e nici o tăietură, aţi văzut ora, a replicat 
responsabilul. _ 

— Atunci mai dă puţin înapoi. Încă un pic... aici... gata. 

Acesta a apăsat iarăşi pe „play.” Dulapul dispărea din 
nou. 

— Asta e mâna lui Houdini, a mormăit responsabilul. 

Eph a privit-o pe Nora. 

— Nu putea să dispară pur şi simplu, a spus ofițerul de 
serviciu. A arătat spre celelalte bagaje din apropiere. 
Restul rămâne nemişcat. Absolut neclintit. 

— Mai derulează puţin înapoi, l-a rugat Eph. 

Responsabilul s-a conformat, şi din nou dulapul 
dispărea. 

— Stai! a spus Eph. Văzuse ceva. Dă înapoi, uşurel. 

Responsabilul a mai derulat şi a pornit din nou. 

— Aici, a rostit Eph. 

— Dumnezeule! a exclamat responsabilul şi aproape că 
a sărit de pe scaunul său scârţâitor. Am văzut. 


— Ce-ai văzut? au întrebat într-un glas Nora şi ofiţerul 
de serviciu. 

Responsabilul derula imaginea cu câteva cadre. 

— Vine..., l-a avertizat Eph. Vine... 

Responsabilul ţinea mâna pe tastatură ca şi cum ar fi 
jucat un joc pe calculator, gata în orice moment să apese 
pe buton. 

— ... Aici! 

Dulapul dispăruse din nou. Nora s-a aplecat mai mult. 

— Ce e? 

Eph i-a arătat spre marginea monitorului. 

— Uite acolo! 

În partea dreaptă a imaginii era o pată neagră. 

— Ceva trece în fugă prin faţa camerei, a lămurit-o Eph. 

— Sus, printre grinzi? a întrebat Nora. Ce e, o pasăre? 

— E prea mare, a replicat Eph. 

— E o distorsiune. O umbră, a spus ofițerul de serviciu, 
aplecându-se şi el. 

— În regulă, a zis Eph îndreptându-se. Dar umbra de la 
ce? 

Ofiţerul de serviciu a intervenit: 

— Poţi să derulezi cadru cu cadru? 

Responsabilul a încercat; dulapul dispărea de pe 
podea... aproape în acelaşi timp în care apărea umbra 
aceea printre grinzile tavanului. 

— Atât pot face cu maşinăria asta. 

Ofiţerul de serviciu a studiat din nou ecranul. 

— E o coincidenţă, a spus el. Cum ar putea ceva să se 
mişte cu o asemenea viteză? 

— Poţi să apropii? a întrebat Eph. 

Responsabilul a dat ochii peste cap. 

— Aici nu e CSI, e o cocioabă nenorocită. 

— Şi deci s-a dus, a spus Nora, întorcându-se către Eph, 
dat fiind că ceilalţi făcuseră tot ce ţinea de ei. Dar de ce şi, 
mai ales, cum a fost posibil? 

Eph şi-a cuprins ceafa cu mâna. 

— Pământul din dulap... trebuie să fie acelaşi cu cel pe 
care tocmai l-am găsit noi. Asta înseamnă... 


— Vrei să spui că cineva a intrat în zona de odihnă a 
echipajului din cală? 

Eph şi-a amintit de sentimentul pe care îl avusese 
atunci când stătuse în carlingă cu piloţii morţi, înainte să 
descopere că Redfern era încă în viaţă. Simţise o prezenţă, 
ceva care era prin apropiere. 

A împins-o pe Nora de lângă ceilalţi doi. 

— Şi a lăsat un pic din... materia asta biologică în 
compartimentul pasagerilor. 

Nora a privit din nou la imaginea umbrei aceleia 
întunecoase dintre grinzi. 

— Cred că era cineva ascuns în compartiment când am 
intrat noi prima oară în avion, a spus Eph. 

— Bun..., a încuviinţat ea, încercând să asimileze 
informaţia. Şi atunci unde e acum? 

— Unde este şi dulapul, a răspuns Eph. 


Gus 


Gus mergea agale pe lângă şirul de maşini parcate în 
garajul cu tavan jos al aeroportului JFK. Roţile tocite care 
coborau rampele de la ieşire produceau o gălăgie 
infernală. A scos cartonaşul îndoit din buzunarul cămăşii, 
pentru a verifica din nou numărul zonei înscris pe acesta. 
Apoi s-a mai uitat o dată, să nu mai fie nimeni prin 
preajmă. 

A găsit furgoneta albă Ford Econoline cam buşită şi 
murdară de noroi, fără geamuri în spate, parcată la 
capătul aleii, într-un colţ care fusese închis cu conuri de 
semnalizare şi cu o prelată ce se zbătea în curenţii de aer 
şi în care căzuseră pietre strivite, de la tavanul crăpat. 

A luat o cârpă şi cu ea a încercat portiera de pe partea 
şoferului care era descuiată, după cum i se spusese. S-a 
îndepărtat puţin de lângă furgonetă şi şi-a aruncat privirea 
pe după colţul izolat al garajului, dar n-a auzit decât 
zgomotul din depărtare. Se temea să nu-i fi fost întinsă o 
cursă. Poate instalaseră o cameră într-una dintre celelalte 
maşini, ca să-l supravegheze. Văzuse ceva asemănător la o 
emisiune din seria Cops: poliţia instalase camere în 


interiorul unor camionete, pe care le lăsase apoi pe o 
stradă, în Cleveland sau pe undeva pe acolo, şi astfel 
dădeau de urma puştanilor sau a golanilor care le luau ca 
să facă o plimbare sau să le ducă la dezmembrări. Nu era 
prea plăcut să fii prins, dar să mai fii şi păcălit astfel şi 
făcut de râs la televizor la o oră de maximă audienţă era şi 
mai rău. Gus ar fi preferat să fie împuşcat în boaşe decât 
să i se pună eticheta de prost. 

Insă acceptase cei cincizeci de dolari pe care i-i oferise 
tipul ca s-o facă. Erau bani câştigaţi uşor, pe care încă îi 
avea la el, îndesaţi în banda pălăriei sale de cowboy, şi pe 
care îi ţinea drept dovadă în cazul în care se împuţea 
treaba. 

Tipul era în magazin când Gus intrase să-şi ia un Sprite. 
Era în spatele lui la casă. După ce ieşise, pe la jumătatea 
distanţei dintre străzi, Gus auzise pe cineva apropiindu-se 
de el şi se întorsese iute. Era tipul ăla, cu mâinile întinse - 
arătându-i că nu ţinea nimic în ele. Il întrebase dacă voia 
să câştige ceva bănuti. 

Era un alb îmbrăcat la patru ace, străin de locurile 
astea. Nu părea poliţai, dar nici pe invers. Arăta ca un 
misionar. 

— E o furgonetă în garajul aeroportului. O iei, o aduci în 
Manhattan, o parchezi şi pleci. 

— O furgonetă, zisese Gus. 

— O furgonetă. 

— Ce e-n ea? 

Tipul clătinase din cap şi îi înmânase un cartonaş îndoit, 
în interiorul căruia erau cinci bancnote nou-nouţe de zece 
dolari. 

— O mică atenţie de început. 

Gus scosese bancnotele, aşa cum scoţi mezelul din 
sendviş. 

— Dacă eşti gabor, am să spun că m-ai atras într-o 
cursă. 

— E trecută acolo ora la care trebuie să ridici maşina. 
Să nu ajungi nici prea devreme, dar nici să nu întârzii. 

Gus pipăise bancnotele îndoite de zece dolari ca pe o 


țesătură fină. Tipul băgase imediat de seamă şi mai văzuse, 
după câte îşi dăduse Gus seama, şi cele trei cerculeţe 
tatuate pe mână între degetul mare şi arătător. Era 
simbolul hoţilor din bandele de mexicani. Dar de unde ştia 
tipul chestia asta? Oare de aia pusese ochii pe el acolo în 
magazin? De ce îl alesese fix pe el? 

— Găseşti cheile şi instrucțiuni suplimentare în 
torpedou. 

Tipul dăduse să plece. _ 

— Stai, frăţică, strigase Gus după el. Încă n-am zis că 
mă bag. 

Acum, Gus a deschis portiera şi a aşteptat; a constatat 
că nu era nici o alarmă şi a urcat. Nu a văzut nici o cameră 
- dar oricum nu ar fi avut cum să vadă, nu? În spatele lui 
se afla un perete despărțitor metalic fără geam. Fusese 
prins acolo cu nituri. Poate era înţesat de poliţişti care 
aveau să-l urmărească prin tot oraşul. 

Totuşi, părea să fie linişte în furgonetă. A deschis 
torpedoul tot cu cârpa, cu grijă, de parcă s-ar fi aşteptat 
să-i sară în faţă un şarpe de jucărie, şi brusc s-a aprins o 
luminiţă în interior. Înăuntru erau cheile de contact, 
tichetul de parcare de care avea nevoie ca să iasă şi un 
plic din carton. 

S-a uitat în plic şi primul lucru pe care l-a văzut a fost 
răsplata sa, cinci bancnote noi de o sută de dolari, lucru 
care l-a încântat şi l-a enervat în acelaşi timp. L-a încântat 
pentru că era mai mult decât se aşteptase şi l-a enervat 
pentru că nimeni nu avea să-i dea lui rest la o sută fără să 
intre la bănuieli, mai ales în cartierul ăsta. Până şi la bancă 
aveau să verifice bancnotele alea la sânge, dat fiind că 
ieşeau din buzunarul unui mexican tatuat, în vârstă de 
optsprezece ani. 

În jurul bancnotelor era îndoit un alt cartonaş pe care 
erau trecute adresa şi codul de acces al unui garaj - 
PENTRU O SINGURĂ ÎNTREBUINŢARE. 

A comparat cele două cartonaşe şi a constatat că era 
acelaşi scris. 

Pe măsură ce teama i se risipea, era cuprins de 


n 
! 


nerăbdare. „Fraiere!” Să aibă încredere să-i dea furgoneta 
asta pe mână! Gus ştia, fără să se gândească prea mult, 
trei ateliere diferite din South Bronx la care putea să ducă 
maşinuţa asta la „recondiţionat.” Şi îşi putea satisface şi 
curiozitatea aruncând un ochi în spate, să vadă ce mărfuri 
de contrabandă ducea el acolo. 

Ultimul lucru din plicul mare era un plic mai mic, de 
dimensiunile unei scrisori. A scos de acolo câteva hârtii, le- 
a despăturit şi brusc l-a cuprins o căldură care i-a urcat 
spre umeri şi spre ceafă. 

Pe prima era scris sus: „Augustin Elizalde.” Era cazierul 
lui Gus, toate faptele sale din adolescenţă care 
culminaseră cu condamnarea pentru omucidere, plus 
decizia de a fi eliberat, spălat de toate păcatele, în ziua în 
care împlinise optsprezece ani, cu numai trei săptămâni în 
urmă. 

Cea de-a doua pagină era o copie a carnetului său de 
conducere, iar dedesubt, carnetul de conducere al mamei 
sale, pe care figura aceeaşi adresă din Harlemul Spaniol, 
115th Street. Mai era şi o fotografie care înfăţişa uşa de la 
intrarea clădirii în care locuia. 

Preţ de două minute, nu şi-a putut lua ochii de la hârtie. 
Se gândea la tipul cu aspect de misionar şi la tot ce ştia 
despre el, întrebându-se în ce rahat se băgase de data 
asta. 

Lui Gus nu-i plăceau amenințările. Mai ales acelea care 
o implicau şi pe madre”. Şi-aşa îi făcuse destule belele. 

Pe cea de-a treia pagină era scris, cu aceeaşi caligrafie: 
FĂRĂ OPRIRI. 

Gus s-a aşezat la fereastra localului Insurgentes şi şi-a 
mâncat porţia de ouă prăjite bine înmuiate în sos Tabasco, 
în timp ce privea afară la furgoneta albă parcată în paralel 
cu o altă maşină pe Queens Boulevard. Adora micul dejun 
şi, de când fusese eliberat, aproape fiecare masă pe care o 
luase fusese, de fapt, un mic dejun. Acum ceruse ceva 
special, pentru că-şi permitea: bacon crocant cu pâine 
prăjită. 


% În spaniolă, în original, „mamă” (n. tr.). 


FĂRĂ OPRIRI pe naiba! Lui Gus nu-i plăcea jocul ăsta, 
mai ales acum, că o implicaseră şi pe madre. A privit 
furgoneta, analizându-şi opţiunile şi aşteptând să se 
întâmple ceva. Oare era urmărit? Şi, dacă era, cât de 
aproape? Şi, dacă îl puteau urmări, de ce nu conduceau 
chiar ei furgoneta? În ce rahat se băgase? 

Oare ce era în furgonetă? 

Vreo câţiva cabrones“! au venit să dea târcoale prin faţa 
furgonetei. S-au făcut mici şi s-au împrăştiat care încotro 
când Gus a ieşit din restaurant, cu cămaşa sa de flanelă cu 
nasturi până sus fluturându-i în briza serii, cu antebraţele 
goale acoperite de tatuaje în nuanţe de roşu aprins şi 
negru. Era semnul bandei Latin Sultans, cunoscută nu 
numai în nordul şi estul Harlemului Spaniol, ci şi în Bronx 
şi Queens. 

Erau ei puţini, dar ajungeau până departe. Dacă te legai 
de unul dintre ei, aveai de-a face cu toţi. 

A intrat pe bulevard şi a ţinut-o spre vest, spre 
Manhattan, atent să nu fie urmărit. Furgoneta a trecut 
peste o denivelare de pe drum, iar el a ascultat cu atenţie, 
dar nu a auzit nimic în spate mişcându-se. Totuşi, ceva 
punea presiune pe suspensii. 

I s-a făcut sete, aşa că a tras pe dreapta în faţa unui 
magazin de la colţ şi şi-a cumpărat două cutii de bere 
Tecate de o jumătate de litru. A înfipt una dintre cutii în 
suportul pentru pahar şi şi-a reluat drumul. In spatele 
clădirilor de dincolo de râu se vedea soarele apunând. Se 
apropia seara. Gândul i-a zburat la fratele său, care era 
acasă, la Crispin, drogatul ăla nenorocit care aterizase 
exact când Gus făcea tot posibilul să se poarte frumos cu 
mama sa. Zăcea toată ziua pe canapeaua din sufragerie şi 
transpira chimicale prin toţi porii. Lui Gus mai că-i venea 
să-i înfigă o lamă ruginită printre coaste. Auzi, să dea 
buzna peste ei în asemenea hal! Fratele lui mai mare era 
un diavol devorator de mortăciuni, un zombi, dar femeia 
nu îl putea da afară, ci îl lăsa să zacă la ei în casă, 
prefăcându-se că nu-l vedea când se băga în baie să se 


4 În spaniolă, în original, „nenorociţi” (n. tr.). 


umfle de heroină şi aşteptând din clipă în clipă momentul 
în care avea să dispară din nou cu vreunul dintre lucrurile 
ei. 

Gus trebuia să pună deoparte ceva dinero sucio pentru 
madre şi să i-i dea după ce Crispin pleca. Avea să mai 
ascundă câţiva în pălărie şi să-i păstreze pentru ea, ca s-o 
facă fericită, ca să procedeze aşa cum se cuvenea. 

Gus a scos telefonul înainte să intre în tunel. 

— Frăţioare Felix! Hai să mă iei! 

— Unde eşti, frate? 

— Acum ajung în Battery Park. 

— In Battery Park? Aşa de departe, Gusto? 

— Hai, ia-o pe 9th Street, apoi tot înainte. leşim în oraş 
ca s-o facem lată, frăţioare. Mai ştii că am să-ţi dau bani? 
Azi am dat lovitura. Adu-mi şi mie un sacou ceva şi nişte 
pantofi ca lumea şi hai să ne înfundăm într-un club. 

— Să fiu al dracu’! Altceva? 

— Scoate-ţi degetele din concha® soră-tii şi hai să mă 
iei, ai priceput? 

A ieşit din tunel şi a traversat Manhattanul înainte s-o ia 
spre sud. A cotit pe Church Street, apoi în jos, pe Canal 
Street, şi a început să citească indicatoarele de străzi. La 
adresa indicată era o clădire pentru spaţii comerciale cu 
schele montate în faţă, cu ferestrele înţesate de autorizaţii 
de construcţie, dar împrejur nu se afla nici un camion. 
Strada era liniştită, cu clădiri pentru locuinţe. Cu garajul a 
mers întocmai cum i se spusese: după introducerea codului 
de acces, s-a ridicat un grilaj de oţel pe sub care furgoneta 
a trecut fără probleme, apoi a luat-o pe o rampă care 
ducea la subsolul clădirii. 

Gus a parcat şi a rămas nemişcat un moment, ca să 
asculte. Garajul era neîngrijit şi slab luminat - i se părea 
că aducea foarte mult cu o capcană - iar nori de praf 
pluteau în vârtejuri în lumina slabă care intra prin uşa 
deschisă. li venea să-şi ia tălpăşiţa, dar trebuia să se 


te În spaniolă, în original, „bani murdari” (n. tr.). 
43 În spaniolă, în original, termen vulgar pentru organul 
sexual feminin (n. tr.). 


asigure că lăsa totul curat la plecare. A aşteptat ca uşa de 
la garaj să se închidă. 

Gus a împăturit paginile şi plicul din torpedou şi le-a 
îndesat în buzunare, a golit cutia de bere şi a strivit-o până 
când aceasta a ajuns doar o foiţă de aluminiu, după care a 
ieşit din furgonetă. După un moment de gândire, a intrat 
înapoi cu cârpa şi a şters volanul, butoanele radioului, 
torpedoul, mânerele din interior şi din exterior ale 
portierei şi orice altceva avea el impresia că atinsese. 

Şi-a aruncat privirea prin garaj; acum, lumina nu se mai 
strecura decât printre paletele unui ventilator de evacuare, 
iar în lumina slabă se vedea praful plutind ca o ceaţă. Gus 
a şters cheia de contact, după care s-a dus la uşile din 
spate ale furgonetei şi le-a încercat, doar ca să verifice. 
Erau încuiate. 

A meditat o clipă, dar curiozitatea l-a doborât, aşa că a 
încercat cheia. _ 

Cheia de contact nu se potrivea. Într-un fel, se simţea 
uşurat. 

„Poate sunt terorişti”, i-a trecut prin minte. „le 
pomeneşti că acum sunt terorist şi că am condus o 
furgonetă plină cu explozibili.” 

Putea să ia furgoneta de aici, s-o parcheze în faţa celei 
mai apropiate secţii de poliţie şi să lase un bilet pe parbriz, 
să vadă ei dacă era ceva acolo. 

Dar netrebnicii ăştia aveau adresa lui, adresa lui madre. 
Oare cine erau? 

S-a înfuriat şi s-a simţit dintr-odată ruşinat. A lovit o 
dată cu palma în laterala furgonetei albe, nemulţumit de 
chestia în care se băgase. Zgomotul care a răsunat 
înăuntru a sfâşiat liniştea, însă lui i-a adus un zâmbet de 
mulţumire. În clipa aceea, s-a dat bătut: a aruncat cheia pe 
bancheta din faţă şi a închis portiera din stânga cu cotul. O 
altă bufnitură care l-a uns pe suflet. 

Însă apoi a mai auzit ceva - sau aşa i s-a părut. Ceva 
dinăuntru. În lumina care se chinuia să intre prin grilajul 
ventilatorului, Gus s-a apropiat de uşile încuiate din spate 
ca să asculte, cu urechea aproape lipită de furgonetă. 


Era ceva. Ceva ca... un chiorăit de maţe, ca o foame 
chinuitoare, ca o agitaţie. 

„Ei, la dracu’ cu asta”, s-a decis el şi s-a dat înapoi. 
„Acu' am făcut-o. Cât timp bomba explodează la distanţă 
de 110th Street, ce-mi pasă mie?” 

Un bubuit înăbuşit, dar totuşi perceptibil dinăuntrul 
furgonetei l-a făcut pe Gus să se dea un pas înapoi. Punga 
în care era cea de-a doua bere i-a căzut de sub braţ, iar 
cutia s-a spart, împrăştiind lichidul pe pardoseala 
zgrunţuroasă. 

Berea s-a redus rapid la o spumă închisă la culoare, iar 
Gus s-a aplecat să strângă mizeria de pe jos, dar s-a oprit 
ghemuit, cu mâna pe punga udă. 

Furgoneta s-a lăsat uşor într-o parte, iar arcurile de pe 
şasiu au pocnit. 

Ceva se mişcase înăuntru. 

Gus s-a ridicat, lăsând berea împrăştiată pe jos, şi s-a 
îndepărtat cu spatele, strivind sub tălpi pietricelele de pe 
jos. După ce s-a retras câţiva paşi, şi-a venit în fire şi a 
încercat să se relaxeze. Trucul pe care îl folosea era să-şi 
închipuie că îl vedea cineva pierzându-şi cumpătul. S-a 
întors şi a luat-o uşor spre uşa închisă a garajului. 

Arcul a scârţâit din nou, făcându-l să încetinească, fără 
a-l opri însă din drum. 

A întins mâna spre tabloul negru de lângă uşă, pe care 
era un buton roşu. L-a apăsat cu podul palmei, dar nu s-a 
întâmplat nimic. 

A mai apăsat de două ori, prima oară blând şi fără 
grabă, a doua oară tare şi iute, dar butonul a rămas 
ţeapăn, de parcă n-ar fi fost folosit de mult timp. 

Furgoneta a scârţâit din nou, dar Gus s-a abținut să 
privească înapoi. 

Uşa garajului era din oţel obişnuit şi nu se vedea pe 
nicăieri vreun mâner, ceva de care să tragi. A lovit-o cu 
piciorul, dar aceasta abia dacă dacă s-a mişcat. 

Din interiorul furgonetei s-a auzit o altă bufnitură, ca un 
răspuns la lovitura dată de el, urmată de un scârţâit 
puternic. Gus s-a întors în fugă la buton. L-a apăsat din 


nou, în mod repetat, iar atunci motoraşul s-a declanşat şi 
un scripete a huruit, în vreme ce lanţul s-a pus în mişcare. 

Uşa a început să se ridice de la pământ. 

Gus era deja afară când aceasta ajunsese la jumătate. O 
luase repede pe trotuar şi acum îşi trăgea sufletul. S-a 
întors şi a aşteptat, privind înspre uşa care s-a deschis, a 
stat puţin aşa, apoi s-a închis la loc. S-a asigurat că aceasta 
se închisese bine şi că nu ieşise nimic de acolo. 

Şi-a rotit privirea, şi-a alungat teama, s-a asigurat că 
avea pălăria pe cap şi a mers spre colţ cu pas iute, dar 
vinovat, dornic să se îndepărteze cât mai repede de 
furgonetă. A traversat Vesey Street şi s-a trezit în faţa 
barierelor de beton şi a gardurilor de protecţie din jurul 
cvartalului unde se aflase înainte World Trade Center. 
Acum, în locul acesta din cartierul Lower Manhattan se 
vedea o groapă imensă, înţesată de macarale şi de 
camioanele celor care se ocupau de reconstrucţia zonei. 

Gus şi-a recăpătat calmul şi şi-a dus telefonul la ureche. 

— Felix, unde eşti, amigo? 

— Pe 9th Street, merg spre centru. Care e faza? 

— Nimic, da' vino mai repede. Am făcut ceva de care 
vreau să uit cât mai repede. 


Secţia de boli infecțioase Jamaica Hospital 
Medical Center 


Eph a ajuns la Jamaica Hospital plin de nervi. 

— Cum adică au plecat? 

— Domnule doctor, a spus asistenta, nu aveam cum să-i 
obligăm să rămână aici. 

— V-am spus să puneţi pe cineva de pază, ca să-l ţină 
departe pe nesuferitul de avocat al individului ăluia, 
Bolivar. 

— Şi am făcut chiar mai mult, am pus un poliţist. S-a 
uitat la ordin şi ne-a spus că nu putea face nimic. Şi n-a 
fost avocatul cântăreţului rock, ci doamna Luss, avocata. 
Firma ei a intervenit. Au trecut peste mine, s-au dus direct 
la conducerea spitalului. 


— Şi mie de ce nu mi-a spus nimeni nimic? 

— Am încercat să vă contactăm, l-am sunat pe omul 
dumneavoastră de legătură. 

Eph s-a întors spre Jim Kent, care stătea lângă Nora. 
Părea uimit. Şi-a scos telefonul şi şi-a verificat apelurile. 

— Nu văd... a spus el pe un ton de scuză. Poate din 
cauza eclipsei sau cine ştie. Nu am primit nici un telefon. 

— Mi-a intrat robotul, a spus asistenta. 

A verificat din nou. 

— Stai puţin, e posibil să fi ratat câteva apeluri. Şi-a 
înălţat privirea către Eph. La câte am avut pe cap, Eph, mă 
tem că am clacat. 

Aceste cuvinte i-au alungat mânia lui Eph. Jim nu avea 
obiceiul să comită asemenea erori, mai ales în astfel de 
momente critice. Eph şi-a privit cu atenţie partenerul, iar 
mânia i s-a transformat în dezamăgire. 

— Cele patru şanse pe care le aveam să dau de cap 
situaţiei ăsteia tocmai s-au dus pe apa sâmbetei. 

— Nu sunt patru, a spus asistenta din spatele lui. Doar 
trei. 

Eph s-a întors din nou spre ea. 

— Ce vreţi să spuneţi? a întrebat Eph. 

În secţia de boli infecțioase, căpitanul Doyle Redfern 
stătea pe patul său împrejmuit cu perdele de plastic. Părea 
la capătul puterilor; braţele sale cu pielea palidă zăceau pe 
o pernă pe care o ţinea în poală. Asistenta spusese că 
refuzase mâncarea pe motiv că-şi simţea gâtul înţepenit şi 
că avea o permanentă senzaţie de vomă. Nu acceptase nici 
măcar câteva sorbituri de apă. Era hidratat prin perfuzia 
din braţ. 

Eph şi Nora stăteau alături de el, purtând doar măşti şi 
mănuşi de protecţie. 

— Sindicatul vrea să plec de aici, a spus Redfern. 
Politica industriei aviatice este: „Intotdeauna pilotul e de 
vină.” Nu sunt niciodată de vină compania aeriană, nici 
programul încărcat, nici reducerea cheltuielilor de 
întreţinere. O să arunce totul în spatele căpitanului 
Moldes, indiferent de situaţie, şi poate chiar în cârca mea. 


Dar e ceva ciudat. Simt ceva ciudat în mine, parcă n-aş fi 
eu. 

— Ajutorul dumneavoastră este crucial, a spus Eph. Nici 
nu ştiţi cât de recunoscător vă sunt că aţi rămas. Vă promit 
că am să fac tot ce-mi stă în putere pentru a vă pune pe 
picioare. 

Redfern a încuviinţat din cap, ocazie cu care Eph şi-a 
dat seama că acesta avea gâtul înţepenit. L-a pipăit sub 
bărbie, în căutarea nodulilor limfatici, care erau destul de 
umflaţi. Categoric, organismul pilotului lupta cu ceva. 
Ceva care avea legătură cu decesul celor din avion... sau 
poate cu ceva ce contractase în timpul călătoriilor sale? 

— Era un avion nou şi o maşinărie minunată, a spus 
Redfern. Nu înţeleg cum de s-a avariat total. Trebuie să fi 
fost un sabotaj la mijloc. 

— Am făcut analiza amestecului de oxigen şi a 
rezervoarelor de apă şi totul era în regulă. Nimic care să 
ne facă să înţelegem de ce au murit acei oameni sau de ce 
a rămas în întuneric avionul. Eph a masat şi subsuorile 
pilotului şi a găsit şi acolo noduli limfatici de dimensiunea 
unor boabe de fasole. Tot nu vă amintiţi nimic de 
aterizare? 

— Nimic. Chestia asta mă înnebuneşte. 

— Aveţi idee de ce ar fi putut fi deschisă uşa de la 
carlingă? 

— Absolut deloc. Este total interzis de regulamentul 
FAA. 

— Aţi fost cumva în zona de odihnă pentru echipaj? a 
intervenit Nora. 

— În cuşetă? a întrebat Redfern. Da, am fost. Am tras 
un pui de somn cât am traversat Atlanticul. 

— Vă amintiţi dacă aţi lăsat spătarul scaunelor în jos? 

— Erau deja lăsate. Ai nevoie de loc pentru picioare 
dacă te întinzi acolo, sus. De ce? 

— Şi n-aţi văzut nimic ieşit din comun? a întrebat Eph. 

— Acolo sus? Nimic. Ce era de văzut? 

Eph s-a ridicat. 

— Ştiţi ceva despre un dulap mare din cală? 


Căpitanul Redfern a clătinat din cap, gânditor. 

— Habar n-am. Dar păreţi să aveţi o pistă. 

— Nu tocmai. Suntem şi noi la fel de nedumeriţi ca 
dumneavoastră. 

Eph şi-a încrucişat braţele. Nora aprinsese lampa 
fluorescentă şi o trecea peste braţele lui Redfern. 

— De aceea, faptul că aţi acceptat să rămâneţi este atât 
de important în momentul de faţă. Vreau să vă fac un set 
complet de analize. 

Căpitanul Redfern a privit lumina indigo de pe pielea sa. 

— Dacă bănuiţi că asta vă ajută să înţelegeţi ce s-a 
întâmplat, accept să vă fiu cobai. 

Eph a dat din cap în semn de mulţumire. 

— De când aveţi cicatricea asta? a întrebat Nora. 

— Ce cicatrice? 

Nora se uita la gâtul lui, în partea anterioară. Bărbatul 
şi-a dat capul pe spate, pentru ca ea să poată atinge dâra 
fină colorată în albastru de lumina lămpii fluorescente. 

— Pare o incizie chirurgicală. 

Redfern a pipăit-o şi el. 

— Nu e nimic acolo. 

Într-adevăr, când Nora a stins lampa, dâra era aproape 
invizibilă. A aprins-o din nou, iar Eph a examinat incizia. 
Avea vreo jumătate de centimetru lungime şi o grosime de 
câţiva milimetri. Rana părea să se fi vindecat de curând. 

— O să facem o ecografie mai târziu. Ar trebui să vedem 
ceva la RMN. 

Redfern a aprobat din cap, iar Nora a stins lampa. 

— Ştiţi, mai e ceva, a spus Redfern, apoi a şovăit, 
siguranţa de sine a acestui pilot de linie risipindu-se preţ 
de o clipă. Îmi amintesc ceva, dar nu vă va fi de nici un 
ajutor, nu cred... 

Eph a ridicat imperceptibil din umeri şi apoi a spus: 

— Orice ne puteţi spune e de ajutor. 

— Când mi-am pierdut cunoştinţa... am visat ceva, ceva 
din trecut... Căpitanul a privit împrejur, parcă ruşinat, 
după care a continuat cu glas scăzut. Când eram copil... 
noaptea... dormeam într-un pat mare în casa bunicii. Şi, de 


fiecare dată, la miezul nopţii, când bătea clopotul la 
biserica din apropiere, vedeam o arătare care ieşea din 
spatele unui dulap vechi. In fiecare noapte, negreşit, 
scotea capul negru, braţele lungi şi umerii osoşi... şi se 
uita fix la mine... 

— Se uita fix? a întrebat Eph. 

— Avea gura rânjită, buze subţiri şi negre... şi se uita la 
mine şi... zâmbea. 

Eph şi Nora erau amândoi încremeniţi, luaţi prin 
surprindere de mărturisire şi de aerul oniric al acesteia. 

— Incepeam să ţip şi bunica venea, aprindea lumina şi 
mă lua în patul ei. A ţinut aşa un an. Il poreclisem Domnul 
Lipitoare, pentru că pielea lui... pielea lui neagră îmi 
amintea de lipitorile alea pline de sânge pe care le 
culegeam din pârâul din apropiere. M-au dus la psihiatru, 
care a stat de vorbă cu mine, a spus că era din cauza fricii 
de întuneric şi mi-a dat argumente să mă convingă că nu 
trebuia să cred în existenţa lui, dar... revenea noapte de 
noapte. lar eu mă afundam în perne, mă ascundeam de 
el... însă era inutil. Ştiam că era acolo, în cameră..., a spus 
Redfern cu o grimasă. Câţiva ani mai târziu ne-am mutat, 
iar bunica a vândut dulapul şi nu l-am mai văzut niciodată, 
nu l-am mai visat niciodată. 

Eph îl asculta cu atenţie. 

— Scuzaţi-mă, căpitane..., dar ce legătură are cu...? 

— Acum ajung şi la asta, a spus el. Singurul lucru de 
care îmi aduc aminte de la momentul aterizării şi până 
când m-am trezit aici... este că a revenit. L-am visat. L-am 
văzut din nou pe Domnul Lipitoare... Şi-mi zâmbea. 


INIERLUDIU II 
GROAPA DE FOC 


Avea mereu acelaşi coşmar: fie bătrân, fie tânăr, 
Abraham era gol şi stătea în genunchi în faţa gropii din 
pământ în care ardeau cadavre, în timp ce un ofiţer nazist 
trecea pe lângă şirul de prizonieri îngenuncheaţi şi îi 
împuşca în ceafă. Groapa de foc se afla în spatele 
infirmeriei din lagărul de exterminare cunoscut drept 
Treblinka. Prizonierii prea bolnavi sau prea bătrâni să mai 
muncească erau duşi printre barăcile albe cu o cruce roşie 
desenată şi sfârşeau în groapă. Tânărul Abraham văzuse 
mulţi pierind acolo, dar el fusese aproape de ea numai o 
dată. 

Încerca să nu iasă în evidenţă, lucra în tăcere şi era 
retras. În fiecare dimineaţă, se înţepa în deget şi îşi 
mânjea obrajii cu sânge, ca să pară cât mai sănătos la apel. 

Prima oară văzuse groapa în timp ce repara nişte rafturi 
în infirmerie. La vârsta de şaisprezece ani, Abraham 
Setrakian era dintre cei cu stea galbenă“, un meşteşugar. 
Nu căuta să fie pe placul nimănui, nu era protejatul 
nimănui, ci doar un sclav priceput la tâmplărie, ceea ce, 
într-un lagăr de concentrare, echivala cu priceperea de a 
rămâne în viaţă. Avea o oarecare trecere în ochii 
Hauptmann“-ului nazist, care se folosea de el neîncetat, 
fără milă şi fără urmă de respect. Inălţase garduri de 
sârmă ghimpată, meşterise o bibliotecă, reparase căile 
ferate şi meşteşugise pipe pentru căpitanul ucrainean care 
îi supraveghea de Crăciunul din 1942. 

Când se apropia de groapă, Abraham se temea cel mai 
tare pentru mâinile sale. Pe înserat, o vedea strălucind şi 
uneori, din atelierul său, simţea mirosul de carne şi de 


4 Emblemă reprezentând Steaua lui David, pe care erau 
obligaţi să o poarte evreii în Evul Mediu pentru a fi deosebiți de 
ceilalţi cetăţeni; aceasta a fost reintrodusă în timpul ocupaţiei 
naziste (n. tr.). 

% În germană, în original, „căpitan” (n. red.). 


petrol amestecat cu rumeguş. Aşa cum teama pusese 
stăpânire pe inima sa, la fel îi domnea şi groapa în suflet. 

Setrakian o mai simţea chiar şi acum în adâncul său. De 
fiecare dată când îl cuprindea frica, când traversa o stradă 
întunecată, când îşi închidea prăvălia noaptea sau atunci 
când se trezea din vreun coşmar, aceste frânturi de 
amintiri reveneau. Se revedea pe sine îngenuncheat, gol, 
rugându-se. În visele sale, simţea ţeava armei lipite de 
ceafă. 

Singura menire a lagărelor de exterminare era să 
semene moarte. Aparent, Treblinka arăta ca o gară, cu tot 
felul de afişe, cu orarul trenurilor şi cu plante crescute 
prin gardul de sârmă ghimpată. Ajunsese în lagăr în 1942 
şi tot timpul petrecut acolo muncise. El numea asta 
„dreptul la încă o răsuflare.” Era un om liniştit, tânăr, dar 
bine-crescut, plin de înţelepciune şi de compasiune. Ajuta 
cât mai mulţi prizonieri şi se ruga tot timpul în tăcere. În 
ciuda atrocităților la care era martor zi de zi, credea că 
Dumnezeu veghea asupra tuturor oamenilor. 

Intr-o noapte de iarnă, Abraham a văzut diavolul în ochii 
unei mortăciuni şi în clipa aceea a înţeles că legile lumii 
erau altele decât crezuse el. 

Era trecut de miezul nopţii, iar în lagăr era mai linişte 
decât îşi amintea Setrakian să fi fost vreodată. Murmurul 
pădurii se domolise, iar aerul rece îl pătrundea până la 
oase. S-a mişcat uşor în patul său şi a privit, fără să vadă 
însă ceva, în întunericul dimprejurul său. Dar a auzit... 

Tac-tac-tac... 

Era exact cum îi spusese bubbeb... suna exact cum îi 
spusese ea... şi, din cine ştie ce motiv, acest lucru făcea ca 
zgomotul să fie şi mai înfiorător... 

Aburul care i se strecura din gură s-a risipit, iar în inimă 
a simţit groapa de foc. Într-un colţ al barăcii a zărit 
mişcare. O Creatură, o siluetă prelungă şi scheletică s-a 
desprins din tenebrele nopţii şi s-a prelins pe deasupra 
camarazilor săi adormiţi. 

Tac-tac-tac. 

Era Sardu sau ceea ce fusese cândva Sardu. Avea pielea 


pergamentoasă şi întunecată şi se confunda cu faldurile 
veşmintelor sale negre şi largi. Era ca o pată de cerneală 
însufleţită. Creatura se mişca fără nici o dificultate, ca o 
fantomă imponderabilă, şerpuind prin încăpere. Unghiile 
de la picioare asemănătoare unor gheare zgâriau uşor 
lemnul. 

Bine, dar era imposibil! Se afla în lumea reală, unde 
răul era şi el real şi îl pândea fără încetare, dar creatura 
nu putea fi din lumea aceasta. Era din bubbeh meiseh. 

Tac-tac-tac... 

Intr-o clipită, Creatura de mult dusă de pe această lume 
a ajuns la un pat de lângă Setrakian. Abraham îi simţea 
acum şi mirosul: frunze uscate, ţărână şi mucegai. I-a zărit 
chipul întunecat atunci când acesta s-a desprins de pata 
întunecată a trupului şi s-a aplecat să-i adulmece gâtul lui 
Zadawski, un tânăr polonez detaşat la munci grele. 
Creatura ajungea cu capul până la grinzile de deasupra şi 
respira anevoie, nerăbdătoare şi înfometată. A trecut mai 
departe la următorul pat, şi el i-a zărit pentru o clipă 
chipul în lumina care se strecura printr-o fereastră din 
apropiere. 

Pielea întunecoasă a devenit translucidă, asemenea unei 
foiţe de carne uscată privite în lumină. Creatura era uscată 
şi mată, mai puţin ochii săi, două mărgele strălucitoare 
care luceau intermitent, asemenea unor tăciuni aprinşi 
care îşi trag sufletul. Buzele sale uscate s-au tras înapoi, 
lăsând la vedere gingiile pătate şi două şiraguri de dinţi 
îngălbeniţi şi nemaiîntâlnit de ascuţiţi. 

S-a oprit deasupra siluetei scheletice a lui Ladizlav 
Zajak, un bătrân din Godno adus de curând şi bolnav de 
tuberculoză. Setrakian îl ajutase pe Zajak încă de la sosire, 
deprinzându-l cu tainele meseriei şi ferindu-l de privirile 
răuvoitoare. Boala sa era, în sine, un motiv suficient pentru 
execuţie, însă Setrakian îl luase ajutorul său şi îl ţinuse 
departe de supraveghetorii din SS şi de paznicii ucraineni 
în momentele dificile. Însă acum Zajak era pierdut. 
Plămânii săi nu mai rezistau şi, lucrul cel mai grav, îşi 
pierduse dorinţa de a mai trăi, se retrăsese în sine, vorbea 


rareori şi plângea neîncetat, în tăcere. El fusese cel care 
dăduse un sens existenţei lui Setrakian, însă de ceva 
vreme bătrânul nu mai reacţiona la rugăminţile stăruitoare 
ale acestuia. Abraham îl auzea tuşind înăbuşit şi suspinând 
uşurel până în zori. 

Acum, Creatura stătea aplecată deasupra lui Zajak şi îl 
privea. Respirația întretăiată a bătrânului părea s-o 
mulţumească. Asemenea îngerului întunericului, şi-a 
desenat umbra peste trupul firav al bătrânului şi a plescăit 
pofticios din limba uscată. 

Setrakian nu a văzut ce a făcut Creatura în clipa aceea. 
Se auzea un zgomot, dar urechile sale refuzau să asculte. 
Creatura imensă şi lacomă s-a aplecat spre capul şi gâtul 
bătrânului; ceva din postura sa dădea de înţeles că se 
hrănea. Trupul fără vlagă al lui Zajak s-a cutremurat uşor, 
însă, în mod surprinzător, bătrânul nu s-a trezit - nici 
atunci şi nici a doua zi. 

Şi dus a fost. 

Setrakian şi-a înăbuşit un icnet, însă Creatura care se 
hrănea nu a părut să-l ia în seamă. A stat ceva timp aşa, 
deasupra mai multor oameni bolnavi şi neputincioşi. Până 
la sfârşitul nopţii, lăsase în urmă trei cadavre, iar pielea sa 
părea să se mai fi revigorat, devenind mai moale, dar 
rămânând la fel de întunecată. 

Setrakian a văzut Creatura topindu-se în întuneric. S-a 
ridicat încet şi s-a apropiat de cadavre. Le-a privit în 
lumina slabă, dar nu a văzut nici urmă de rană, ci doar o 
crestătură mică pe gât, o tăietură atât de fină, încât era 
aproape invizibilă. Dacă nu ar fi fost el însuşi martor la 
acel spectacol înfiorător... 

În clipa aceea, a înţeles. Creatura avea să revină cât de 
curând. Acest lagăr era un pământ fertil, şi ea avea să 
devoreze figurile şterse, pe cei uitaţi şi lipsiţi de 
importanţă. Avea să se hrănească pe rând cu ei. Cu ei toţi. 

Asta dacă nu îndrăznea careva s-o înfrunte. 

Careva. 

El. 


FREAMĂTUL 


Clasa economic 


Ansel Barbour, unul dintre supraviețuitorii zborului 753, 
stătea împreună cu soţia sa, Ann-Marie, şi cu cei doi copii 
ai lor, Benjy (de opt ani) şi Haily (de cinci ani), pe 
canapeaua albastră de creton aflată pe veranda casei lor 
cu trei dormitoare din Flatbush, New York. Până şi Pap şi 
Gertie, cei doi câini din rasa Saint Bernard, se alăturaseră 
familiei. Dată fiind ocazia specială, li se permisese să intre 
în casă, iar acum se arătau bucuroşi să-l vadă din nou 
acasă, punându-şi labele imense pe genunchii săi şi 
împungându-l uşor, recunoscători, în piept. 

Ansel stătuse pe locul 39G de lângă culoar, la clasa 
economică. Fusese la Potsdam, la sud-vest de Berlin, 
pentru un curs de securitate a bazelor de date, pe 
cheltuiala angajatorului său. Era programator şi avea un 
contract de patru luni cu un comerciant din New Jersey, 
care îl angajase ca urmare a furtului electronic al datelor 
de pe cardurile a milioane de clienţi. Nu mai călătorise 
niciodată în străinătate şi îi lipsise tare mult familia sa. Pe 
durata celor patru zile de conferinţă, se organizaseră 
diverse excursii în timpul liber, însă Ansel nu se 
aventurase niciodată în afara hotelului, preferând să 
rămână în cameră cu laptopul său, vorbind cu copiii şi 
văzându-i cu ajutorul camerei web sau jucând „Hearts” pe 
internet cu necunoscuţi. 

Soţia sa, Ann-Marie, era o femeie superstiţioasă şi 
retrasă, iar sfârşitul tragic al zborului 753 îi confirmase 
temerile privitoare la călătoriile cu avionul şi la orice fel de 
experienţă nouă în general. Nu şofa. Trăia prizonieră a 
unei rutine obsesiv-compulsive, ce includea şi atingerea şi 
curăţarea neîncetată a fiecărei oglinzi din casă, ritual 
menit să alunge ghinionul. Părinţii ei muriseră într-un 
accident de maşină pe când avea patru ani. Ea 
supravieţuise şi fusese crescută de o mătuşă necăsătorită, 


care murise cu doar o săptămână înainte de nunta ei cu 
Ansel. Venirea pe lume a copiilor nu făcuse decât să 
amplifice izolarea lui Ann-Marie, accentuându-i frica în aşa 
măsură încât uneori treceau zile fără să se desprindă de 
siguranţa oferită de casa ei, apelând exclusiv la Ansel 
pentru orice avea nevoie din lumea exterioară. 

Vestea despre avionul morţii o lăsase într-o stare de 
prosternare. Supravieţuirea lui Ansel îi provocase o reacţie 
de exaltare pe care o putea defini doar în termeni religioşi, 
ca pe o izbăvire care îi confirma necesitatea absolută de a 
se agăța în continuare de rutina ei redundantă, menită s-o 
ţină în viaţă. 

La rândul său, Ansel se simţea extrem de uşurat să fie 
din nou acasă. Ben şi Haily încercau să-i sară în spinare, 
dar a trebuit să-i oprească din cauza durerii persistente de 
gât. Înţepeneala - îşi simţea muşchii asemenea unor sfori 
răsucite cu brutalitate - era localizată în zona amigdalelor 
şi se extindea în sus până la urechi. Atunci când răsuceşti 
o sfoară, aceasta se scurtează; exact aşa îşi simţea el 
muşchii. Şi-a întins gâtul, sperând să şi-l mai relaxeze 
puţin... 

POC... TROSC... PRR... Şi aproape s-a îndoit de durere. 
Suferinţa era prea mare ca să merite efortul. 

Mai târziu, Ann-Marie l-a urmat în bucătărie pe când el 
punea la loc în dulapul de sus, de deasupra cuptorului, 
tubul mare de Ibuprofen. A luat şase pastile odată, doza 
zilnică recomandată, şi abia a reuşit să le înghită. 

Teama din ochii femeii i-a alungat pe loc toată buna 
dispoziţie. 

— Ce se întâmplă? 

— Nimic, a răspuns el, simțindu-se prea rău pentru a 
clătina din cap, preferând să n-o îngrijoreze, încă mă simt 
înţepenit din cauza călătoriei. Probabil pentru că am stat 
cu gâtul atârnat. 

Ea încremenise în pragul uşii, frământându-şi mâinile. 

— Poate că n-ar fi trebuit să pleci din spital. 

— Şi voi cum v-aţi fi descurcat? a replicat el pe un ton 
mai dur decât voise. 


POC, TROSC, PRR... 

— Dar dacă trebuie să te internezi din nou? Dacă de 
data asta te opresc acolo? 

Era obositor să fie nevoit să pună temerile ei mai presus 
de ale sale. 

— Nu-mi permit să nu lucrez. Ştii foarte bine că suntem 
strâmtoraţi. 

Era o familie cu un singur venit într-o ţară care, de 
regulă, miza pe două venituri. lar Ansel nu-şi putea lua oa 
doua slujbă, pentru că astfel nu ar mai fi avut cine să facă 
toate cumpărăturile. 

— Nu ştiu ce m-aş face fără tine, i-a spus ea. Niciodată 
nu discutau despre boala ei - cel puţin, nu o abordau ca pe 
o boală. Am nevoie de tine. Noi avem nevoie de tine. 

Ansel şi-a lăsat umerii în jos în semn de încuviinţare, 
aplecându-se mai degrabă din talie decât din gât. 

— Dumnezeule, când mă gândesc la toţi oamenii aceia... 
Şi-a amintit de ceilalţi pasageri din zborul transatlantic, de 
familia aceea cu trei copii mai mari aşezaţi cu două 
rânduri mai în faţă, de cuplul în vârstă de pe un alt rând, 
care dormise mai tot drumul, cei doi odihnindu-şi capetele 
cărunte pe aceeaşi pernă, de stewardesa cu părul blond 
spălăcit care îi scăpase suc în poală. Mă întreb de ce eu. 
Există vreun motiv pentru care am scăpat cu viaţă? 

— Există un motiv, a spus ea şi şi-a pus palma pe piept. 
Eu. 

Mai târziu, Ansel a dus câinii înapoi în baraca din 
spatele casei. Principalul motiv pentru care cumpăraseră 
casa aceasta era curtea, căci astfel aveau suficient loc de 
joacă pentru copii şi pentru câini. Ansel şi-i luase pe Pap şi 
pe Gertie cu mult înainte s-o cunoască pe Ann-Marie, iar 
ea se îndrăgostise de ei aproape la fel de mult ca de el. Iar 
aceştia o iubeau la rândul lor, fără să ceară nimic în 
schimb, la fel cum o iubeau şi Ansel şi copiii, deşi Benjy, 
fiul mai mare, începea să-i remarce excentricităţile. Mai 
ales când acest lucru intra în conflict cu programul său de 
antrenament la baseball şi cu zilele în care avea meciuri. 
Ansel simţea că Ann-Marie se cam depărta de el. Însă Pap 


şi Gertie nu se îndoiau de ea cât timp îi îndesa cu mâncare. 
Se temea pentru copii pe măsură ce creşteau, se temea că 
aveau să se maturizeze mai mult decât mama lor la o 
vârstă prea fragedă şi că nu aveau să înţeleagă niciodată 
cu adevărat de ce aceasta părea să-i prefere pe câini în 
locul lor. 

În baraca veche din grădină înfipseseră în mijloc, în 
podea, o ţeavă de care prinseseră două lanţuri. Gertie 
fugise la un moment dat în acel an, iar când se întorsese, 
avea lovituri pe spate şi pe picioare, semn că cineva o 
bătuse. Aşa că acum îi legau noaptea, pentru siguranţa lor. 
Ţinându-şi gâtul ţeapăn, ca să mai aline durerea, Ansel s-a 
aplecat să le pună mâncare şi apă, după care i-a mângâiat 
pe smocurile de blană de pe capetele enorme în timp ce 
aceştia mâncau, ca să conştientizeze că existau cu 
adevărat, fericit să-i aibă aproape de el la sfârşitul acestei 
zile norocoase. A ieşit şi a închis uşa, după ce i-a legat cu 
lanţul de ţeavă, şi şi-a privit casa din spate, încercând să-şi 
imagineze cum ar fi lumea aceasta fără el. Ansel îşi văzuse 
copiii plângând ceva mai devreme în acea zi şi plânsese şi 
el alături de ei. Familia sa avea nevoie de el mai mult decât 
orice pe lume. 

Deodată, l-a străfulgerat o durere ascuţită şi bruscă în 
gât. S-a prins cu mâna de perete, să nu se prăbuşească, şi, 
preţ de câteva clipe, a rămas nemişcat în poziţia aceea, 
îndoit, cuprins de fiori, încercând să nu bage în seamă 
durerea bruscă şi ascuţită. Într-un final, aceasta s-a risipit, 
dar simţea în continuare un vuiet în urechi, ca atunci când 
lipeşti o scoică de ureche. Şi-a palpat uşor gâtul dureros cu 
degetele, aproape imperceptibil. A încercat să şi-l întindă 
ca să-i îmbunătăţească mobilitatea şi şi-a dat capul pe 
spate cât de mult a putut, până când privirea lui a întâlnit 
cerul pe care se vedeau luminile avioanelor şi stelele. 

_ „Am scăpat cu viaţă”, şi-a zis el. „Ce e mai rău a trecut. 
În curând, o să mă simt bine.” 

În noaptea aceea, a avut un vis îngrozitor. Se făcea că 
pe copii îi alerga prin casă un animal furios, dar, când 
Ansel le-a sărit în ajutor, a descoperit că el însuşi avea 


gheare de monstru în loc de mâini. S-a trezit leoarcă de 
sudoare şi s-a dat imediat jos din pat, iar durerea de gât şi- 
a făcut din nou simțită prezenţa. 

POC 

Aceeaşi tensiune pusese stăpânire pe urechile, 
maxilarele şi gâtul său şi simţea că nu putea înghiţi. 

TROSC 

Această simplă mişcare a esofagului îi provoca o durere 
sfâşietoare. 

Şi mai era şi setea. Nu mai simţise niciodată aşa ceva - 
nevoia imperioasă de a bea neîncetat apă. 

Când s-a simţit în putere să înainteze, a traversat holul 
şi a mers în bucătăria întunecoasă. A deschis frigiderul şi 
şi-a turnat un pahar mare cu limonadă, apoi încă unul şi 
încă unul, după care a început să bea direct din carafă. 
Însă nimic nu-i domolea setea. De ce transpira aşa de 
mult? 

Petele de pe tricou răspândeau un miros greu - a mosc 
- iar transpiraţia era de culoare gălbuie. Şi căldura asta 
insuportabilă... 

Când a băgat carafa la loc în frigider, a observat o 
farfurie cu o bucată de carne pusă la marinat. A văzut 
firişoarele  sinuoase de sânge care se prelingeau 
amestecându-se cu uleiul şi cu oţetul şi i-a lăsat gura apă, 
nu la gândul că urma s-o frigă, ci pentru că avea poftă să 
muşte din ea, să-şi afunde dinţii în ea, s-o sfâşie, s-o 
devoreze. Avea poftă să bea sângele. 

PRR 

A luat-o pe holul principal şi şi-a aruncat un ochi la 
copii. Benjy era ghemuit sub aşternuturile cu Scooby-Doo, 
iar Haily sforăia uşurel cu mânuţa atârnându-i dincolo de 
saltea şi atingând cărţile ilustrate căzute pe jos. Vederea 
lor l-a ajutat să alunge tensiunea din umeri şi să-şi 
recapete puţin suflul. A ieşit în curtea din spate ca să ia 
puţin aer, iar boarea nopţii i-a răcorit pielea transpirată. 
Simţea că simplul fapt că era acasă cu familia sa putea 
alunga orice rău. Ei aveau să-l ajute, aveau să-i dea putere. 


Biroul de Medicină Legală, Manhattan 


Medicul legist care i-a întâmpinat pe Eph şi pe Nora nu 
era murdar de sânge, iar aceasta era în sine o imagine 
bizară. De regulă, legiştilor li se scurgea sânge pe halatele 
impermeabile, iar mânecile de plastic erau mânjite până la 
coate. Însă nu şi de data aceasta. Medicul legist putea fi la 
fel de bine luat drept un ginecolog din Beverly Hills. 

S-a prezentat drept Gossett Bennet. Era un om cu pielea 
măslinie şi cu ochii căprui, pe faţa căruia, ascunsă în 
spatele unor ochelari de plastic, se citea hotărârea. 

— Acum ne-am apucat de treabă, a spus el, arătând cu 
mâna spre mese. 

Sala de autopsie era un loc zgomotos. În vreme ce sala 
de operaţii este un loc steril şi liniştit, morga este exact 
opusul acesteia: un loc aglomerat, care vuieşte de 
zgomotul ferăstraielor, al apei care curge şi de glasurile 
medicilor care dictează. 

— Ne ocupăm de opt dintre cei din avion. 

Cadavrele erau aşezate pe opt mese reci din oţel 
inoxidabil cu scurgere. Victimele din avion se aflau în 
diferite stadii de autopsie, două dintre ele ajunse deja în 
faza de „canoe”: adică pieptul le fusese secţionat, organele 
erau aşezate pe un sac de plastic deschis, iar un medic 
patolog lua mostre pe un blat, ca un canibal care 
pregăteşte un platou de sashimi$ din carne de om. 
Gâturile rănite le fuseseră disecate şi limbile scoase, iar 
cele două părţi ale feţei atârnau în laterale ca nişte măşti 
de latex, lăsând la vedere creştetul capului, care le fusese 
deschis cu ferăstrăul circular. Un creier era pe cale să fie 
desprins de măduva osoasă ca să fie pus în formol pentru a 
se întări, ultima etapă a unei autopsii. Un asistent stătea 
prin apropiere cu vată şi cu un ac mare, încovoiat, cu aţă 
cerată, ca să umple craniul golit. 

Nişte foarfeci mari ca acelea de grădină erau trecute de 
la o masă la alta, unde un alt asistent stătea pe un taburet 


46 Preparat din bucătăria japoneză care constă din carne 
crudă de peşte consumată cu diferite sosuri (n. tr.). 


metalic aplecat deasupra unui cadavru cu pieptul desfăcut 
şi începea să taie câte o coastă pentru ca toată cutia 
toracică şi sternul să poată fi scoase întregi. Mirosul 
dominant era un amestec de brânză parmezan, metan şi 
ouă stricate. 

— După ce aţi sunat, am început să le verific gâtul, a 
spus Bennet. Toate cadavrele pe care le-am cercetat până 
acum prezintă aceeaşi crestătură de care pomeneaţi. Dar 
nu e nici o cicatrice, ci doar o rană deschisă, aşa de 
precisă şi de curată cum n-am mai văzut niciodată. 

I-a condus la cadavrul nedisecat al unei femei care era 
întins pe o masă. O bucată de metal de vreo cincisprezece 
centimetri aşezată sub ceafă îi ţinea capul pe spate, ceea 
ce provoca arcuirea pieptului şi-i menținea gâtul întins. 
Eph a palpat cu mâinile înmănuşate pielea de pe gâtul 
femeii. 

A remarcat crestătura fină, subţire ca aceea provocată 
de o foaie de hârtie, şi a depărtat uşor rana. A fost şocat 
atât de perfecțiunea ei, cât şi de adâncimea aparentă. Eph 
a dat drumul pielii, iar rana s-a strâns uşor, asemenea unei 
pleoape adormite sau unui zâmbet timid. 

— Ce ar putea provoca aşa ceva? a întrebat el. 

— Din câte ştiu eu, nimic cunoscut de noi, a spus 
Bennett. E de remarcat precizia de bisturiu. Zici că a fost 
calculată, atât ca poziţie, cât şi ca lungime. Şi totuşi, 
marginile sunt rotunjite, adică are un aspect aproape 
organic. 

— Cât de adâncă e? a întrebat Nora. 

— E o tăietură curată, precisă, care străpunge peretele 
carotidei comune, dar se opreşte acolo, nu trece în partea 
cealaltă, nu secţionează artera. 

— La toate cadavrele? s-a mirat Nora. 

— La toate cele examinate până acum. Fiecare cadavru 
are crestătura asta, deşi, dacă nu m-aţi fi avertizat, trebuie 
să recunosc că era posibil să n-o remarc. Mai ales la câte 
alte lucruri am găsit la cadavrele astea. 

— Ce aţi mai observat? 

— Imediat ajungem şi acolo. Fiecare crestătură este pe 


gât, fie mai în faţă, fie într-o parte. Mai puţin în cazul unei 
femei la care am găsit-o pe piept, deasupra inimii, şi al 
unui bărbat, la care a trebuit s-o căutăm cu mare atenţie; 
până la urmă, am găsit-o pe interiorul coapsei, deasupra 
arterei femurale. Fiecare rană a perforat pielea şi muşchii 
şi s-a oprit în interiorul unei artere importante. 

— O fi fost făcută cu un ac? şi-a dat Eph cu părerea. 

— E ceva mai fin de atât. Trebuie să mai investighez, 
abia am început. Şi mai sunt o grămadă de alte chestii 
ciudate. Presupun că vă imaginaţi asta, nu? 

Bennett i-a condus spre uşa unei camere frigorifice. 
Interiorul era mai mare decât un garaj pentru două maşini. 
Erau vreo cincizeci de tărgi mobile, iar pe majoritatea se 
aflau saci de plastic cu fermoarul deschis până la pieptul 
cadavrului. Câţiva aveau fermoarul desfăcut complet. 
Cadavrele erau dezbrăcate, fuseseră cântărite, măsurate şi 
fotografiate, gata de autopsie. In plus, mai erau alte opt 
cadavre care nu aveau legătură cu zborul 753, aşezate 
direct pe targa mobilă, fără saci de plastic, de degetul 
acestora atârnând cartonaşul galben de rigoare. 

Refrigerarea încetineşte descompunerea, la fel cum 
conservă fructele şi legumele şi întârzie alterarea 
mezelurilor. Însă cadavrele din avion nu se depreciaseră 
deloc. Fuseseră scoase cu treizeci şi şase de ore în urmă şi 
păreau aproape la fel ca atunci când Eph intrase pentru 
prima oară în avion. În schimb, cadavrele cu cartonaş 
galben atârnat de picior se umflaseră şi prin fiecare 
orificiu li se scurgeau lichide ca nişte purgative de culoare 
neagră, iar carnea lor căpătase o culoare verde-închis şi 
aspectul pieii de animal din cauza evaporării. 

— Astea sunt nişte cadavre de-a dreptul atractive, a 
spus Bennett. 

Pe Eph l-au cuprins fiorii, şi nu din cauza temperaturii 
din camera frigorifică. El şi Nora s-au afundat în încăpere, 
trei rânduri mai încolo. Pasagerii nu arătau chiar normal, 
pentru că trupurile lor erau încreţite, palide, lipsite de 
culoare, dar nu păreau să fi murit de mult. Pe faţă li se 
aşternuse masca tipică morţilor, dar era ca şi cum ar fi 


decedat cu nici o jumătate de oră în urmă. 

L-au urmat pe Bennett înapoi în sala de autopsie, la 
cadavrul aceleiaşi femei de aproximativ patruzeci de ani, 
care nu prezenta nici un semn particular cu excepţia unei 
cicatrici vechi de vreo zece ani rămase în urma unei 
operaţii cezariene, sub linia chilotului. Corpul ei era 
pregătit pentru autopsie. Insă, în loc să ia bisturiul, 
Bennett s-a întins după un instrument pe care nu-l 
întâlneşti niciodată într-o morgă: stetoscopul. 

— Am remarcat asta ceva mai devreme, a spus el şi i-a 
întins stetoscopul lui Eph. 

Acesta şi l-a pus în urechi, iar Bennett le-a strigat 
celorlalţi din încăpere să facă linişte. Un asistent s-a dus în 
fugă şi a oprit apa. 

Bennett a pus membrana acustică a stetoscopului pe 
pieptul cadavrului, sub stern. Eph a ascultat înfrigurat, 
înfricoşat de ce ar putea auzi, dar n-a sesizat nimic. L-a 
privit din nou pe Bennett, care rămăsese inexpresiv, în 
aşteptare. Eph a închis ochii şi s-a concentrat. 

A auzit un sunet slab, foarte slab, asemenea unui fâşâit, 
ca acela scos de ceva care se strecoară prin pământ, un 
sunet lent şi atât de slab, încât nu putea fi sigur că nu era 
doar rodul imaginaţiei sale. 

I-a dat stetoscopul Norei, să asculte şi ea. 

— Larve? a întrebat ea. 

Bennett a clătinat din cap. 

— De fapt, nu este nici urmă de infestare, în principal şi 
pentru că nu se descompun. Dar sunt alte lucruri anormale 
care mă uluiesc. 

Bennett le-a făcut celorlalţi semn să-şi reia treaba şi a 
luat de pe o tavă un bisturiu cu lamă mare, însă, în loc să 
înceapă cu pieptul, cu obişnuita incizie în formă de Y, a 
luat un recipient cu gura largă de pe blatul smălţuit şi l-a 
pus sub mâna stângă a cadavrului. A trecut brusc lama 
bisturiului pe partea inferioară a încheieturii, crestând-o 
ca pe o coajă de portocală. 

Imediat a ţâşnit un lichid opalescent, împroşcându-i 
mănuşile şi halatul, după care a început să curgă în jet 


continuu, acumulându-se pe fundul recipientului. Curgea 
iniţial cu repeziciune, dar, apoi, nefiind pompat de inimă, 
şi-a pierdut forţa - după vreo sută de mililitri. Bennett a 
coborât braţul cadavrului ca să faciliteze scurgerea. 

Şocul resimţit de Eph ca urmare a tăierii nemiloase a 
mâinii a fost curând înlocuit de uimirea provocată de 
vederea acelui lichid. Nu putea fi sânge, pentru că sângele 
se localizează şi se coagulează după deces, în nici un caz 
nu se scurge, asemenea uleiului de motor. In plus, nu 
devine albicios. 

Bennett a aşezat din nou braţul lângă cadavru şi a 
ridicat recipientul ca să i-l arate lui Eph. 

„Locotenente... cadavrele... sunt...” 

— Mai întâi, am crezut că poate fi din cauză că se 
separă proteinele, la fel ca uleiul care se ridică deasupra 
apei, a spus Bennett. Dar nu e nici asta. 

Scurgerea era albă, păstoasă, de parcă în sistemul 
circulator al cadavrului ar fi fost introdus lapte bătut. 

„Locotenente... aaa, Dumnezeule...“ 

Eph nu-şi putea crede ochilor. 

— Toţi sunt aşa? a întrebat Nora. 

Bennett a încuviinţat din cap. 

— Nu au nici urmă de sânge. 

Eph a privit lichidul albicios din recipient şi în clipa 
aceea gustul laptelui pe care-l băuse mai devreme i-a 
întors stomacul pe dos. 

— Mai sunt şi altele, a spus Bennett. Temperatura 
interioară este ridicată. Nu ştiu cum se face, dar aceste 
cadavre încă mai generează căldură. În plus, am găsit 
nişte pete întunecate pe unele organe. Nu e necroză, par 
mai degrabă vânătăi. 

Bennett a pus recipientul cu lichidul opalescent înapoi 
pe blat şi a strigat o asistentă patologă. Aceasta a adus un 
vas mat de plastic, ca acela în care îţi pun mâncare la 
pachet în restaurante. A scos capacul, iar Bennett a luat de 
acolo un organ pe care l-a aşezat pe blat, de parcă ar fi 
fost o fleică proaspătă. Era o inimă umană nedisecată. Le-a 
atras atenţia asupra locului în care intrau în mod normal 


arterele. 

___— Vedeţi valvele? Zici că au stat tot timpul deschise. 
Insă era imposibil ca inima să funcţioneze normal în 
asemenea condiţii, fără să se închidă şi să se deschidă ca 
să pompeze sângele. Deci nu se poate să fi fost ceva 
congenital. 

Eph era îngrozit. Această anomalie era fatală. După cum 
ştie orice anatomist, oamenii sunt diferiţi şi pe dinăuntru, 
nu numai ca aspect. Însă nici o fiinţă umană n-ar fi putut 
ajunge la stadiul de adult cu o astfel de inimă. 

— Aveţi fişa pacientului? a întrebat Nora. Ceva cu care 
să putem compara? 

— Încă nu, probabil nu mai devreme de mâine- 
dimineaţă. Dar asta m-a făcut să încetinesc procesul, mult 
de tot. În noaptea asta mă opresc şi aştept până mâine, 
când primesc mai multe date. Vreau să verific până la cel 
mai mic detaliu. Ca, de exemplu, asta. 

Bennett i-a condus spre cadavrul unui bărbat cu o 
greutate medie. Gâtul îi fusese disecat, lăsând la vedere 
laringele şi traheea, iar coardele vocale erau vizibile 
imediat deasupra laringelui. 

— Vedeţi  plicele vestibulare? Acestea mai sunt 
cunoscute şi ca „falsele coarde vocale”, membrane 
mucoase groase, a căror singură funcţie este să protejeze 
adevăratele coarde vocale. Sunt o ciudăţenie anatomică 
din cauza faptului că se pot regenera complet, chiar şi 
după extirpare chirurgicală. 

Eph şi Nora s-au aplecat mai mult. Au văzut amândoi 
excrescenţa de pe plicele vestibulare, o protuberanţă 
rozalie, cărnoasă, dar nu era o malformaţie, ca o tumoare, 
ci se întindea până în gât, sub limbă. Părea a fi o creştere 
spontană şi recentă a țesutului mandibulei inferioare. 


Odată ajunşi afară, s-au spălat pe mâini cu mai multă 
sârguinţă decât de obicei. Amândoi erau la fel de zguduiţi 
de ceea ce văzuseră la morgă. 

— Mă întreb când o să înceapă lucrurile să capete sens, 
a spus Eph. S-a şters bine şi a simţit aerul dezmierdându-i 


pielea mâinilor fără mănuşi. Apoi şi-a palpat gâtul cam în 
locul în care văzuse inciziile. E o tăietură dreaptă şi 
adâncă în gât. Şi, în plus, un virus care, pe de o parte, 
încetineşte descompunerea, dar care, pe de altă parte, 
pare să provoace creşterea spontană a țesutului. 

— Asta e o noutate, a comentat Nora. 

— Sau, dimpotrivă, ceva de demult, din alte timpuri. 

S-au îndreptat spre uşa folosită pentru aprovizionare, 
spre Explorerul lui Eph parcat neregulamentar, pe bordul 
căruia pusese semnul Livrare urgentă de sânge. Ultimele 
brize călduţe ale zilei se risipeau. 

— Trebuie să mergem şi la celelalte morgi, să vedem 
dacă şi ei găsesc aceleaşi anomalii, a spus Nora. 

Telefonul lui Eph a anunţat primirea unui mesaj. Era de 
la Zack: unde eshti????Z 

— Rahat! a exclamat Eph. Am uitat de audierea pentru 
custodie... 

— Acum? i-a scăpat Norei, înainte să se poată abţine. 
Bine. Du-te! Ne vedem după ce... 

— Nu, îi sun să-i anunţ. Se rezolvă. Şi-a aruncat privirea 
împrejur,  simţindu-şi sufletul sfâşiat. Trebuie să îl 
reexaminăm pe pilot. De ce rana lui s-a închis, iar a 
celorlalţi nu? Trebuie să aflăm care e fiziopatologia 
anomaliei ăsteia. 

— Trebuie să vedem şi la ceilalţi supraviețuitori. 

Eph s-a încruntat când şi-a amintit că aceştia plecaseră 
din spital. 

— Nu-i stă în fire lui Jim s-o dea în bară în felul ăsta. 

— Dacă se îmbolnăvesc, o să se întoarcă, a zis Nora 
încercând să-i ia apărarea lui Jim. 

— Numai că ar putea fi prea târziu... şi pentru ei, şi 
pentru noi. 

— Cum adică pentru noi? 

— Ca să îi dăm de cap chestiei ăsteia. Trebuie să fie un 
răspuns, o explicaţie, una raţională. Se întâmplă ceva de 
domeniul fantasticului, iar noi trebuie să aflăm care e 
motivul şi să facem ceva să remediem situaţia asta. 

Pe trotuar, în faţa intrării principale de pe First Street, 


se aflau echipe de televiziune pregătite să transmită în 
direct de la Biroul de Medicină Legală. Prezenţa lor 
atrăsese o mulţime de gură-cască, a căror nelinişte era 
palpabilă chiar şi de la distanţă. Incertitudinea plutea în 
aer. 

Din mulţime s-a desprins un bărbat, unul pe care Eph îl 
remarcase când intrase. Era un bărbat în vârstă, cu părul 
cărunt, care se sprijinea într-un baston prea lung pentru 
el, pe care îl ţinea bine de porţiunea de sub mânerul lung, 
argintiu. Semăna cu un Moise de varieteu, numai că era 
impecabil îmbrăcat, la patru ace, într-un stil demodat, cu 
un palton negru descheiat pe deasupra unui costum de 
gabardină şi cu un ceas de aur prins cu lănţişor de veston. 
În mod paradoxal, în ciuda costumaţiei pline de distincţie, 
în mâini avea mănuşi gri de lână cu vârfurile tăiate. 

— Domnul doctor Goodweather? 

Bătrânul îi ştia numele. Eph l-a privit din nou şi a 
întrebat: 

— Ne cunoaştem? 

Bărbatul avea un accent străin, probabil slav. 

— V-am văzut pe ecan. Vreau să spun, la televizor. Mi- 
am imaginat că aveaţi să veniţi aici până la urmă. 

— M-aţi aşteptat aici? 

— Doctore, trebuie să vă spun ceva foarte important, 
crucial. 

Privirea lui Eph a fost reţinută de mânerul bastonului 
lung al bătrânului, în formă de cap de lup. 

— Nu este momentul... Sunaţi la birou, faceţi-vă 
programare..., a zis Eph şi a dat să plece, în timp ce forma 
un număr pe telefonul mobil. 

Bătrânul părea neliniştit; era un om agitat, care se 
străduia să-şi păstreze calmul. A arborat zâmbetul lui cel 
mai distins şi s-a prezentat, adresându-i-se şi Norei: 

— Numele meu este Abraham Setrakian. Nu vă spune 
nimic. A arătat cu bastonul spre morgă. l-aţi văzut pe 
pasagerii din avion acolo. 

— Ştiţi ceva despre asta? a întrebat Nora. 

— Desigur, a răspuns el şi i-a zâmbit recunoscător. 


Setrakian a privit din nou spre morgă, având aerul unui om 
care aşteptase atât de mult să vorbească, încât nu ştia de 
unde să înceapă. Nu v-au părut prea schimbaţi, nu? 

Eph a închis telefonul înainte să se stabilească legătura. 
Cuvintele bătrânului erau ecoul propriilor temeri 
iraționale. 

— Cum adică? a întrebat el. 

— Cadavrele nu se descompun. 

— Asta a ajuns la urechile oamenilor? a spus Eph, mai 
mult îngrijorat decât intrigat. 

— N-a fost nevoie să-mi spună nimeni, doctore. Eu ştiu. 

— „Ştiţi”, a repetat Eph. 

— Povestiţi-ne, l-a îndemnat Nora. Ce altceva mai ştiţi? 

Bătrânul şi-a dres glasul. 

— Aţi dat peste un... sicriu? 

Eph a simtit-o pe Nora tresărind vizibil. 

— Ce aţi spus? a întrebat Eph. 

— Sicriul. Dacă e la dumneavoastră, atunci îl aveţi şi pe 
el la mână. 

— Pe cine, pe el? a întrebat Nora. 

— Distrugeţi-l imediat! Nu-l păstraţi ca să-l examinati! 
Trebuie să distrugeţi sicriul fără întârziere. 

— A dispărut, a bâiguit Nora dând din cap. Nu ştim 
unde este. 

Setrakian a părut dezamăgit. 

— Mă temeam de asta. 

— De ce să-l distrugem? a întrebat Nora. 

În momentul acela, Eph a intervenit: 

— Dacă se află aşa ceva, lumea o să intre în panică, a 
spus şi l-a privit pe bătrân. Cine sunteţi? De unde aţi auzit 
aşa ceva? 

— Am o casă de amanet. Nu am auzit de nicăieri, eu 
ştiu. 

— Ştiţi? De unde ştiţi? 

— Vă rog, a reluat el şi i s-a adresat Norei, pe care o 
simţise mai receptivă. Ce vă spun acum nu este o glumă. 
Sunt disperat şi vă vorbesc cu toată sinceritatea. 
Cadavrele de acolo..., a zis şi a arătat spre morgă. Vă spun 


cu toată seriozitatea, trebuie distruse înainte de lăsarea 
serii. 

— Distruse? a sărit Nora, reacţionând pentru prima 
oară negativ la vorbele sale. De ce? 

— V-aş sugera incinerarea. Este simplă şi sigură. 

— Uitaţi-l! s-a auzit o voce dinspre uşile laterale, vocea 
unui lucrător al morgii care conducea un poliţist în 
uniformă de la poliţia din New York spre ei, spre 
Setrakian. 

Bătrânul i-a ignorat şi a început să vorbească mai 
repede. 

— Vă rog, este deja destul de târziu. 

— Uitaţi-l, a repetat lucrătorul morgii îndreptându-se 
spre ei şi arătându-i-l pe Setrakian poliţistului. El este. 

Polițistul, politicos şi plictisit, i s-a adresat bătrânului: 

— Domnule? 

Insă Setrakian l-a ignorat, încercând în continuare să-i 
convingă pe Nora şi pe Eph. 

— A fost încălcat un armistițiu, un pact străvechi şi 
sacru, de către un om care nu mai este om, ci un monstru, 
un monstru ambulant şi înfometat. 

— Domnule, a spus polițistul. Putem sta puţin de vorbă? 

Setrakian s-a întins şi l-a prins pe Eph de încheietură, 
pentru a-i reţine atenţia. 

— Acum este aici, în Lumea Nouă, în acest oraş, chiar 
azi, chiar în noaptea aceasta. Înţelegeţi? Trebuie să-l 
opriţi. 

Degetele bătrânului protejate de mănuşile de lână erau 
încovoiate, asemenea unor gheare. Eph s-a depărtat de el, 
nu violent, dar suficient cât să-l facă pe bătrân să se dea 
înapoi. Acesta din urmă l-a lovit pe poliţist cu bastonul 
peste umăr, cât pe-aci să-l nimerească în cap, aşa că 
dezinteresul poliţistului s-a transformat brusc în mânie. 

— Gata, până aici, a strigat el, smulgându-i bastonul din 
mână şi apucându-l de braţ. Hai să mergem! 

— Trebuie să-l opriţi, a continuat Setrakian, în timp ce 
polițistul îl târa după el. 

Nora s-a întors spre lucrătorul morgii: 


— Care este problema? Ce faceţi? 

Acesta şi-a aruncat privirea spre ecusoanele care le 
atârnau de gât, pe care era scris cu litere roşii CDC, şi 
abia apoi a răspuns: 

— A încercat să intre mai devreme. Pretindea că are o 
rudă aici şi a insistat să vadă cadavrele. Omul s-a uitat 
cum bătrânul era luat pe sus. O fi vreun soi de vârcolac. 

Bătrânul a continuat să-şi susţină cauza: 

— Încercaţi cu lumină ultravioletă, a strigat el peste 
umăr. Treceţi lumină ultravioletă peste cadavre... 

Eph a înmărmurit. Oare auzise bine? 

— O să vedeţi că am dreptate, a strigat bătrânul pe 
când era împins pe bancheta din spate a maşinii de poliţie. 
Distrugeţi-le, până nu e prea târziu... 

Eph a privit cum polițistul i-a trântit bătrânului portiera 
în faţă şi apoi s-a suit la volan şi a pornit. 


Exces de bagaje 


Eph a sunat cu o întârziere de patruzeci de minute faţă 
de ora la care el, Kelly şi Zack aveau şedinţa de cincizeci 
de minute cu doctoriţa Inga Kempner, terapeutul care le 
fusese repartizat de către tribunal. Se simţea uşurat că nu 
se afla în biroul ei de la etajul întâi al unei clădiri 
interbelice din cărămidă din cartierul Astoria, locul în care 
aveau să se ia deciziile finale privitoare la custodie. 

Eph şi-a susţinut la telefon nevinovăția. 

— Stati să vă explic. Tot weekendul m-am confruntat cu 
o situaţie extrem de dificilă, legată de avionul cu pasagerii 
morţi de pe aeroportul Kennedy. Nu aveam ce face. 

— Nu este prima oară când nu vă prezentaţi la întâlnire, 
a spus doctoriţa Kempner. 

— Unde este Zack? a întrebat el. 

— În sala de aşteptare, i-a răspuns doctoriţa. 

Ea şi Kelly stătuseră de vorbă fără să fie şi el de faţă, iar 
lucrurile fuseseră deja decise. De fapt, se încheiase totul 
înainte ca măcar să fi început. 

— Doamnă Kempner, tot ce vă cer e să reprogramaţi 
întâlnirea... 


— Doctore Goodweather, mă tem că... 

— Nu, staţi puţin, aşteptaţi, a spus şi a trecut direct la 
subiect. Uitaţi ce vreau să vă spun: Sunt tatăl perfect? Nu, 
nu sunt, trebuie să recunosc. Primesc puncte pentru 
onestitate, nu-i aşa? De fapt, nici nu sunt sigur că aş vrea 
să fiu tatăl „perfect” şi să cresc un copil fără nici un 
Dumnezeu, care să nu lase nimic în urma lui. Insă ştiu 
sigur că vreau să fiu un tată cât de bun posibil, pentru că 
Zack merită din plin, şi ăsta este singurul meu scop în 
momentul de faţă. 

— Aparenţele indică exact contrariul, a spus doctoriţa 
Kempner. 

Eph a făcut un gest obscen în vreme ce continua să 
vorbească la telefon. Nora era la doar câţiva metri de el. 
Se simţea furios, dar totodată expus şi vulnerabil. 

— Ascultaţi-mă, a reluat Eph, străduindu-se să-şi 
păstreze calmul. Sunt convins că ştiţi că mi-am reorganizat 
viaţa în funcţie de această situaţie, în funcţie de Zack. Am 
deschis acest birou din New York ca să pot fi aici, unde e 
mama lui, ca să ne aibă pe amândoi aproape. De obicei, am 
un program regulat în timpul săptămânii, un program fix, 
şi sunt de gardă în momente bine stabilite. Lucrez uneori 
program prelungit la sfârşitul săptămânii, ca să am două 
weekenduri libere pentru fiecare weekend lucrat. 

— Aţi fost cumva la întrunirea Alcoolicilor Anonimi la 
sfârşitul acesta de săptămână? 

Eph a amuţit şi s-a dezumflat dintr-odată. 

— Aţi ascultat măcar ce am spus? 

— Aţi simţit nevoia să beţi? 

— Nu, a mormăit el, făcând efortul suprem să-şi 
păstreze calmul. N-am mai pus alcool în gură de aproape 
doi ani, ştiţi foarte bine. 

— Doctore Goodweather, a spus Kempner, aici nu se 
pune problema cine îl iubeşte mai mult pe fiul 
dumneavoastră. In cazurile acestea nu se pune astfel 
problema. Este un lucru minunat că amândoi îl iubiţi atât 
de mult. Este evident că faceţi eforturi pentru Zack. Dar, 
cum se întâmplă deseori, pare să fie imposibil să nu se 


ajungă la un fel de competiţie. Statul New York are nişte 
reguli pe care eu trebuie să le urmez în recomandarea pe 
care am să i-o fac judecătorului. 

Eph a înghiţit în sec, plin de amărăciune. A dat s-o 
întrerupă, dar aceasta a continuat să vorbească: 

— V-aţi opus deciziei iniţiale a tribunalului privitoare la 
custodie şi v-aţi luptat fără încetare. Consider că acest 
lucru demonstrează afecțiunea pe care i-o purtaţi lui 
Zachary. De asemenea, la nivel personal, aţi făcut mari 
progrese, evidente şi admirabile. Dar acum constatăm că 
aţi ajuns la limita de sus - după cum spunem noi în 
cazurile de stabilire a custodiei. Desigur, dreptul la vizite 
n-a fost pus niciodată sub semnul întrebării... 

— Nu, nu, nu! a şoptit Eph, asemenea cuiva pe cale să 
fie călcat de o maşină. 

Avea acelaşi sentiment sfâşietor pe care îl avusese tot 
weekendul ăsta. A încercat să se transpună în trecut, în 
momentul în care el şi Zack stăteau în apartamentul lui, 
mâncau mâncare chinezească, jucau jocuri video şi aveau 
tot sfârşitul de săptămână în faţă. Ce sentiment minunat! 

— Ce încerc să spun, doctore Goodweather, a reluat 
doctoriţa Kempner, este că nu văd ce sens are să 
continuăm. 

Eph s-a întors spre Nora, care l-a privit şi a înţeles într- 
o clipă prin ce trecea. 

— N-aveţi decât să-mi spuneţi că s-a terminat, a şoptit 
Eph în telefon, dar nu e aşa, doamnă doctor Kempner. Nu 
se va termina niciodată, i-a spus şi apoi a închis. 

S-a îndepărtat. Ştia că Nora avea să-i respecte nevoia 
de izolare şi că nu va încerca să se apropie. Şi îi era 
recunoscător, căci îi dăduseră lacrimile şi nu voia ca ea să- 
l vadă astfel. 


PRIMA NOAPIE 


Câteva ore mai târziu, în morga de la subsolul Biroului 
de Medicină Legală din Manhattan, doctorul Bennett 
tocmai îşi încheia programul unei zile foarte lungi. Ar fi 
trebuit să fie frânt de oboseală, dar, de fapt, era vesel. Se 
întâmpla ceva extraordinar. Era ca şi cum regulile bine 
stabilite ale morţii şi ale descompunerii ar fi fost rescrise 
chiar în această încăpere. Ciudăţenia asta care se petrecea 
aici încălca legile medicinii, chiar legile anatomiei, fiind 
poate un adevărat miracol. 

După cum plănuise, întrerupsese pentru moment 
autopsiile. Acum se concentrau asupra altor aspecte; 
anchetatorii legişti aveau de lucru în birourile de la etaj, 
însă Bennett rămăsese la morgă. În timpul vizitei medicilor 
de la CDC, remarcase ceva la proba de sânge pe care o 
prelevase, lichidul acela opalescent pe care îl strânsese în 
recipientul de recoltare. Îl pusese în fundul unui răcitor 
pentru probe, în spatele unor vase de sticlă, ca pe ultima 
bucată de prăjitură păstrată pentru mai târziu. 

A desfăcut capacul şi a privit înăuntru, aşezat pe un 
taburet la masa de lângă chiuvetă. După câteva clipe, 
suprafaţa celor câteva miligrame de sânge albicios a 
fremătat, iar pe Bennett l-au cuprins brusc fiorii. A inspirat 
adânc, încercând să se adune. S-a gândit puţin cum să 
procedeze, apoi a mai luat un recipient identic de pe raftul 
de deasupra. L-a umplut cu o cantitate similară de apă şi a 
aşezat recipientele unul lângă celălalt. Trebuia să se 
asigure că mişcarea nu era rezultatul vibraţiilor produse 
de vreun camion care trecea prin apropiere sau ceva 
similar. 

A privit şi a aşteptat. 

Şi s-a întâmplat din nou. A văzut lichidul alb vâscos 
fremătând iarăşi, în timp ce suprafaţa apei, cu o densitate 
considerabil mai mică, nu se mişcase deloc. 

Era ceva în mostra aceea de sânge care se mişca. 

Bennett s-a gândit o clipă. A aruncat apa în chiuvetă, 


apoi a turnat uşor sângele uleios dintr-un recipient în 
celălalt. Lichidul avea consistenţa siropului şi curgea uşor. 
N-a văzut nimic trecând prin firişorul subţire. Pe fundul 
recipientului rămăsese puţin sânge alb, dar nu era nimic 
altceva. 

A aşezat recipientul cu lichid şi l-a fixat cu privirea. 

Nu a trebuit să aştepte prea mult, pentru că suprafaţa 
s-a mişcat din nou, iar Bennett aproape că a sărit de pe 
taburet. 

În momentul acela a auzit un zgomot în spatele său, ca 
un râcâit de gheare, un fremătat. S-a întors speriat de 
descoperirea făcută. Lămpile de pe tavan aruncau luciri pe 
mesele goale din oţel inoxidabil din spatele lui, fiecare 
dintre ele curățată, la fel ca pardoseala cu scurgere. 
Victimele din avionul „mort” fuseseră încuiate în camera 
frigorifică din partea opusă a morgii. 

Probabil că mişunau şobolani. Era imposibil să alunge 
rozătoarele din clădire - deşi se străduiseră din răsputeri. 
Poate erau în ziduri sau pe sub pardoseală. A mai ascultat 
un moment, după care s-a întors la recipientul său. 

A turnat din nou lichid dintr-un recipient în celălalt, însă 
de data aceasta numai jumătate din el. Cantitatea din cele 
două era aproximativ egală. Le-a pus în lumina lămpii de 
pe tavan şi a privit suprafaţa lichidului lăptos, în căutarea 
unui semn de viaţă. 

Şi l-a găsit. În primul recipient. De data aceasta, era ca 
un pleosc, ca atunci când un peştişor caută hrană la 
suprafaţa apei tulburi a unui iaz. 

Bennett a privit şi celălalt recipient, până când pe faţă i 
s-a aşternut mulţumirea, apoi a aruncat conţinutul în 
chiuvetă. După aceea a continuat, împărțind din nou 
conţinutul între cele două recipiente de sticlă. 

Sirena unei maşini de pe stradă l-a făcut să sară în 
picioare. Aceasta s-a stins în depărtare, dar, când s-a lăsat 
liniştea, a auzit din nou zgomote. Era ca şi cum ceva se 
mişca în spatele său. S-a întors rapid, cuprins de un 
sentiment de paranoia şi de ridicol amestecate. Încăperea 
era goală, morga era curată şi totul părea neclintit. 


Şi totuşi, ceva producea zgomotul acela. S-a ridicat de 
pe taburet în tăcere şi şi-a întors capul în stânga şi în 
dreapta, ca să localizeze sursa. 

Bănuia că venea dinspre uşa de oţel a camerei 
frigorifice, aşa că a făcut câţiva paşi spre ea, cu simţurile 
încordate la maximum. 

Era un fâşâit. Un freamăt. Parcă dinăuntru. Stătuse 
prea mult timp aici ca să-i mai fie frică în prezenţa 
morţilor. Şi-a amintit însă de țesuturile care le crescuseră 
acestor cadavre. Era evident că ciudăţenia acestui lucru îl 
făcuse să-şi amintească obişnuitele tabuuri referitoare la 
morţi. Munca sa era exact opusul a ceea ce dicta instinctul 
uman: disecarea cadavrelor, profanarea lor, înlăturarea 
pielii feţei de pe craniu, îndepărtarea organelor interne şi 
a celor genitale. Şi-a zâmbit sieşi în sala goală. În fond, era 
un om normal. 

Mintea îi juca feste. Probabil că era vreo problemă la 
ventilatoare sau ceva de genul ăsta. În camera frigorifică 
era un buton mare şi roşu de siguranţă, pentru 
eventualitatea că rămânea cineva acolo din greşeală. 

S-a întors din nou la recipiente. Le privea şi aştepta să 
vadă iarăşi lichidul mişcându-se. Îşi dorea să-şi fi adus 
laptopul jos, ca să-şi înregistreze gândurile şi impresiile. 

Pleosc. 

De data aceasta era pregătit şi, deşi inima i-a tresărit, 
corpul i-a rămas nemişcat. Tot în primul recipient se 
mişcase. A aruncat lichidul din celălalt şi a împărţit pentru 
a treia oară lichidul, aproximativ treizeci de mililitri în 
fiecare dintre ele. 

Pe când făcea acest lucru, i s-a părut că vede ceva 
căzând din primul recipient în cel de-al doilea. Era ceva 
foarte subţire, cu o lungime de maxim patru centimetri, 
dacă într-adevăr era ce i se păruse lui că vedea... 

Un vierme, un parazit. Oare aveau vreo boală 
parazitară? Erau o mulţime de paraziți care îşi adaptau 
gazda pentru a servi propriilor nevoi de reproducere. Oare 
aceasta era explicaţia pentru transformările post-mortem 
pe care le văzuse pe masa de autopsie? 


A ridicat recipientul respectiv şi a agitat lichidul albicios 
care se subţia în lumina lămpilor. A privit cu atenţie 
conţinutul şi... da... nu o dată, ci de două ori, ceva a 
viermuit înăuntru, s-a agitat, subţire ca un fir, alb ca 
mediul în care se afla, mişcându-se foarte repede. 

Bennett trebuia să-l ia, să-l pună în formol, să-l studieze 
şi să-l identifice. Dacă apăruse unul, probabil că erau zeci, 
poate sute - cine poate şti câţi - care mişunau în celelalte 
cadavre din... 

Un zgomot ascuţit din camera frigorifică i-a tăiat 
răsuflarea. A tresărit, scăpând recipientul din mână. 
Aceasta a căzut pe masă, dar nu s-a spart, ci s-a izbit de 
chiuvetă, vărsându-se şi împrăştiind conţinutul. Bennett a 
revărsat un puhoi de înjurături în timp ce căuta viermele 
prin cuva de oţel inoxidabil. Apoi a simţit o căldură pe 
dosul mâinii stângi. Câţiva stropi de sânge albicios îi 
atinseseră pielea, iar acum simţea înţepături. Nu era o 
arsură, doar o senzaţie uşor caustică, suficient cât să 
creeze disconfort. A dat drumul repede la apă, s-a spălat şi 
s-a şters pe halat, ca să nu-i fie afectată pielea. 

Apoi s-a răsucit spre camera frigorifică. Bubuitura pe 
care o auzise nu era, cu siguranţă, o disfuncţionalitate a 
instalaţiei electrice, ci părea mai degrabă provocată de 
lovirea dintre două tărgi mobile. Era imposibil... Şi l-a 
cuprins din nou mânia. Tocmai pierduse viermele. Avea să 
mai ia o probă de sânge ca să recolteze parazitul. 
Descoperirea îi aparţinea. 

Ştergându-şi mâna, s-a dus înspre intrare şi a tras de 
mânerul uşii, deblocând-o. Când aceasta s-a deschis larg, o 
pală de aer stătut şi rece s-a revărsat asupra sa. 


După ce se eliberase pe ea şi pe ceilalţi din secţia de 
boli infecțioase, Joan Luss închiriase o maşină care să o 
ducă direct la casa de vacanţă din New Canaan, din 
Connecticut, care aparţinea unuia dintre primii asociaţi ai 
firmei de avocatură la care lucra. Îi ceruse şoferului să 
oprească de două ori ca să vomite pe geam. Starea ei era o 
combinaţie între răceală şi nelinişte. Insă nu conta. Era 


victimă şi apărătoare a drepturilor sale, era parte 
vătămată şi avocat, victima unui abuz. Avea să lupte 
pentru obţinerea de despăgubiri pentru familiile celor 
morţi şi pentru cei patru supraviețuitori norocoşi. 
Respectabila firmă Camins, Peters, and Lilly putea merge 
până la a cere 40% din suma pretinsă vreodată de vreo 
firmă, mai mult decât în cazul Vioxx, ba mai mult chiar şi 
decât în cazul WorldCom”. 
Joan Luss, asociată. 


Consideri că ai o situaţie bună dacă locuieşti în 
Bronxville. Asta până când intri în New Canaan. Bronxville, 
locul în care trăieşte Joan, este un sat plin de verdeață din 
Westchester County, la douăzeci şi patru de kilometri de 
centrul Manhattanului în direcţia nord, la douăzeci şi opt 
de minute pe linia Metro-North“. Roger Luss lucra în 
domeniul finanţelor internaţionale, la firma Ciume & 
Fairstein, şi călătorea în străinătate mai multe săptămâni 
la rând. 

Joan avusese pentru o vreme acelaşi stil de viaţă, dar 
trebuise să renunţe după ce veniseră pe lume copiii, 
pentru că nu dădea bine. Însă ducea dorul călătoriilor şi se 
bucurase pe deplin de săptămâna petrecută la Berlin, la 
hotelul Ritz-Carlton din Postdamer Platz. Întrucât ea şi 
Roger se obişnuiseră cu viaţa de hotel, adoptaseră acelaşi 
stil de viaţă şi în propria casă, cu încălzire prin pardoseală 
în baie, cu saună la parter, cu livrarea de flori proaspete 
de două ori pe săptămână, cu îngrijirea zilnică a grădinii 
şi, desigur, cu o menajeră şi o spălătoreasă - pe scurt, 


47 Procese celebre la nivel internaţional, în care au fost 
implicate companiile americane Merck & Co. (care comercializa 
medicamentul antiinflamator Vioxx, retras la un moment dat de 
pe piaţă din cauza scandalurilor legate de efectele sale 
secundare) şi, respectiv, WorldCom, al cărei faliment a fost 
considerat falimentul secolului din întreaga istorie a sectorului 
corporatist american (n. red.). 

48 Linie de tren care uneşte New Yorkul de Connecticut (n. 
tr.). 


totul ca la carte, mai puţin cearşaful aranjat impecabil şi 
ciocolăţica de pe pernă“. 

Faptul că îşi cumpăraseră cu câţiva ani înainte o casă în 
Bronxville, cartier din care lipseau construcţiile noi şi în 
care taxele erau descurajant de mari, reprezentase pentru 
ei un pas important. Acum însă, întrucât degustase New 
Canaanul, unde asociatul principal, Dory Camins, trăia ca 
un lord feudal pe o moşie cu trei corpuri de clădire şi care 
poseda un iaz, grajduri de cai şi o pistă de călărie, la 
întoarcere, Bronxville i se părea demodat, provincial şi... 
uşor ostenit. 

Acum era acasă şi tocmai se trezise dintr-un somn de 
după-amiază zbuciumat. Roger nu se întorsese din 
Singapore, însă ei i se tot păruse că aude prin casă 
zgomote, astfel că s-a trezit speriată. Era neliniştită, dar a 
pus starea aceasta pe seama şedinţei care urma, poate cea 
mai importantă din viaţa ei. 

Joan a ieşit din biroul ei, ţinându-se de ziduri în vreme 
ce cobora, şi a intrat în bucătărie, unde Neeva, minunata 
bonă a copiilor, strângea resturile de la cină şi ştergea 
masa cu o cârpă umedă. 

— Neeva, puteam să fac eu asta, a spus Joan, fără să şi 
creadă ceea ce spunea, şi a mers ţintă spre dulapul de 
sticlă de sus, unde ţinea medicamentele. 

Neeva era o bunicuţă haitiană care locuia în Yonkers, 
un oraş învecinat. Avea în jur de şaizeci de ani, dar părea 
să nu îmbătrânească niciodată. Purta mereu o rochie lungă 
până la glezne cu motive florale şi tenişi comozi Converse. 
Neeva era o sursă de linişte necesară în casa familiei Luss. 
Erau o familie agitată: Roger călătorea, Joan petrecea 
multe ore în oraş, copiii cu şcoala şi activităţile 
extraşcolare - pe scurt, toţi alergau de colo-colo. Neeva 
însă era călăuza familiei şi arma secretă a lui Joan pentru 
ca tot ce ţinea de casă să meargă ca pe roate. 

— Joan, nu arăţi prea bine. 

Vorbise cu accentul ei insular, săltăreţ. 


4 Aluzie la nivelul înalt al serviciilor oferite de hoteluri, 
inclusiv dulciurile lăsate pe pernă sau pe noptieră (n. tr.). 


— Nu, sunt doar puţin obosită, a răspuns ea şi a înghiţit 
nişte Motrin şi două pastile de Flexeril, după care s-a 
aşezat la masa din bucătărie şi a deschis revista House 
Beautiful. 

— Ar trebui să mănânci, a spus Neeva. 

— Mă doare când înghit, i-a răspuns Joan. 

— Atunci supă, a decretat Neeva şi s-a dus să-i aducă. 

Neeva era o figură maternă pentru ei toţi, nu doar 
pentru copii. Şi, în fond, de ce n-ar avea şi Joan parte de 
un pic de alint matern? Numai Dumnezeu ştie că mama ei, 
o femeie divorțată de două ori, care locuia într-un 
apartament din Hialeah, în Florida, nu se descurca prea 
bine la asta. Partea cea mai bună era că, atunci când 
devenea sufocantă, Joan putea pur şi simplu să-i găsească 
rapid ceva de făcut împreună cu copiii. Cea mai bună 
soluţie care putea exista! 

— Am auzit de avion, a spus Neeva şi a privit-o pe Joan 
în timp ce mânuia desfăcătorul de conserve. Nu e bine. E 
un lucru diavolesc. 

Joan i-a zâmbit Neevei, amuzată de superstiţiile ei 
adorabile de femeie dintr-o ţară tropicală, însă zâmbetul i- 
a fost curmat de o durere ascuţită în maxilar. 

In timp ce bolul de supă se învârtea în cuptorul bâzâitor 
cu microunde, Neeva s-a întors să se uite la Joan şi i-a pus 
pe frunte mâna ei aspră şi cafenie, cercetându-i zona 
glandulară a gâtului cu degetele cu unghii cenuşii. Joan s-a 
tras cuprinsă de durere. 

— Ganglionii sunt umflaţi rău, a spus Neeva. 

Joan a închis revista. 

— Poate ar trebui să mă duc înapoi în pat. 

Neeva s-a îndreptat de spate şi i-a aruncat o privire 
bizară. 

— Ar trebui să te duci înapoi la spital. 

Joan ar fi râs, dar ştia că asta i-ar fi provocat durere. Să 
se ducă înapoi în Queens? 

— Crede-mă, Neeva, sunt mai în siguranţă în mâinile 
tale. În plus, ascultă-mă pe mine, că ştiu. Toată chestia cu 
spitalul a fost un tertip al asigurărilor în numele companiei 


aeriene. Spre binele lor, nu al meu. 

În vreme ce îşi freca uşor gâtul dureros şi umflat, Joan 
îşi imagina procesul care avea să urmeze. Brusc, chipul i s- 
a luminat. Şi-a aruncat privirea prin bucătărie. E ciudat 
cum o casă pentru care cheltuise o mulţime de timp şi de 
bani, pentru renovare şi zugrăvit, putea să-i pară dintr- 
odată atât de... sărăcăcioasă. 

Camins, Peters, Lilly... şi Luss. 

În momentul acela au intrat în casă copiii, Keene şi 
Audrey, plângându-se din cauza unor jucării. Vocile lor au 
zgâriat-o pe Joan pe creier aşa de tare, încât mai că i-a 
venit să le dea un dos de palmă, de să-i arunce cât colo. 
Însă a reuşit să procedeze ca de obicei, să-şi ascundă 
agresiunea în spatele unui fals entuziasm, ridicat ca un zid 
de apărare în jurul mâniei sale. A închis revista şi a ridicat 
glasul, ca să-i reducă la tăcere: 

— Ce-aţi zice dacă aţi avea fiecare câte un ponei şi un 
iaz? 

Şi-a închipuit că mita ei generoasă fusese cea care îi 
redusese la tăcere pe copii, dar, de fapt, zâmbetul 
răutăcios şi fulgerător şi expresia încărcată de ură erau 
ceea ce îi speriase şi îi făcuse să amuţească. 

Pentru Joan însă, liniştea aceea instantanee părea o 
adevărată binecuvântare. 


La numărul pentru urgenţe s-a primit un apel în care se 
anunţa că la ieşirea Queens-Midtown Tunnel se afla un 
bărbat dezbrăcat. A fost dat ordinul de deplasare la faţa 
locului, situaţia fiind descrisă ca una cu prioritate redusă. 
Un echipaj de la secţia 1-7 a sosit la faţa locului în mai 
puţin de opt minute şi a descoperit un ambuteiaj de toată 
frumuseţea, mai rău decât era de obicei duminică seara. 
Câţiva şoferi au claxonat şi le-au indicat poliţiştilor spre 
periferie. Le-au strigat că suspectul era un tip gras, care 
umbla dezbrăcat, cu un cartonaş roşu prins de un deget de 
la picior, şi că deja trecuse. 

— Am copiii cu mine! s-a revoltat un tip într-un Dodge 
Caravan cu tabla îndoită. 


Ofiţerul Karn, şoferul, i-a spus partenerului său, ofiţerul 
Lupo: 

— Aş zice că e genul plin de bani, vreun client al unui 
club privat deocheat, care s-a umflat cu prea multe droguri 
înainte de partida de sex frenetic din weekend. 

Ofiţerul Lupo şi-a scos centura şi a deschis portiera. 

— Eu supraveghez traficul. i-l las ţie pe iubăreţul în 
fundul gol. 

— Mersi, a spus ofiţerul Karn în vreme ce colegul lui 
trântea portiera. A aprins girofarurile şi a aşteptat liniştit - 
că doar nu era plătit în plus ca să se grăbească - până 
când maşinile îngrămădite din trafic i-au făcut loc. 

A trecut pe lângă 38th Street, scrutând străzile cu care 
aceasta se intersecta. Nu putea fi prea dificil să dai peste 
un tip gras şi dezbrăcat care rătăcea pe străzi. Lumea de 
pe trotuare părea liniştită, deloc înspăimântată. Un 
cetăţean dornic să ajute, care stătea în faţa unui bar şi 
fuma, a văzut maşina de poliţie rulând încet şi s-a apropiat 
de ea, arătându-i poliţistului în susul străzii. 

S-au mai primit încă două apeluri care anunțau 
prezenţa unui bărbat dezbrăcat ce dădea târcoale în jurul 
sediului ONU. Ofiţerul Karn a pornit în trombă, nerăbdător 
să termine cât mai repede cu asta. A trecut pe lângă 
steagurile luminate ale tuturor statelor membre care 
fluturau în faţa clădirii la intrarea vizitatorilor, 
îndreptându-se înspre partea nordică a acesteia. Peste tot 
primprejur erau bariere albastre ale poliţiei din New York 
şi vase de flori din ciment care să împiedice atacurile cu 
maşini-capcană. 

Karn s-a apropiat de un grup de poliţişti plictisiţi aflaţi 
în apropierea barierelor. 

— Domnilor, caut un bărbat gras în fundul gol. 

Unul dintre poliţişti a ridicat din umeri şi a spus: 

— Dacă vrei, pot să-ţi dau câteva numere de telefon. 


Gabriel Bolivar s-a întors cu limuzina la noua sa locuinţă 
din Manhattan cu două corpuri de clădire în curs de 
renovare, situată pe Vestry Street, în Tribeca. Când avea 


să fie gata, casa urma să aibă treizeci şi una de camere şi o 
întindere de 1 300 de metri pătraţi, inclusiv piscină cu 
plăci de mozaic, o locuinţă pentru şaisprezece persoane 
destinată personalului de întreţinere, un studio de 
înregistrări la subsol şi o sală de vizionare cu douăzeci şi 
şase de locuri. 

Deocamdată, numai penthouse-ul era gata, mobilat, 
terminat la repezeală cât timp Bolivar fusese plecat în 
turneul său european. Restul încăperilor de la etajele 
inferioare erau numai pe jumătate terminate, unele dintre 
ele tencuite, altele încă acoperite cu folie de plastic. Praful 
îşi croise drum pe fiecare suprafaţă şi în fiecare crăpătură. 
Managerul lui Bolivar îl pusese la curent cu situaţia, însă 
pe el nu-l interesau etapele intermediare, ci doar rezultatul 
final: viitorul său palat luxos şi decadent. 

Turneul Jisus înlăcrimat se încheiase destul de prost. 
Organizatorii făcuseră mari eforturi ca să umple sălile de 
concert, pentru ca Bolivar să poată spune - pe bună 
dreptate - că ţinuse concertele cu casa închisă. Apoi 
avionul pus la dispoziţie pentru turneu le făcuse figura în 
Germania şi, decât să aştepte alături de ceilalţi, Bolivar 
acceptase să plece acasă cu un avion comercial. Încă mai 
simţea efectele acestei mari greşeli. De fapt, lucrurile se 
înrăutăţeau. 

A intrat pe uşa principală alături de gărzile sale de corp 
şi de trei domnişoare de la club. Câteva dintre obiectele 
mari de valoare fuseseră aduse înăuntru, inclusiv două 
pantere negre de marmură, care fuseseră aşezate de o 
parte şi de alta a foaierului cu o înălţime de şase metri. De 
asemenea, mai erau şi două butoaie albastre pentru 
reziduuri industriale despre care se spunea că-i 
aparținuseră lui Jeffrey Dahmer* şi mai multe şiruri de 
tablouri înrămate de Mark Ryden, Robert Williams şi Chet 
Zar, lucruri importante şi scumpe. Intrerupătorul care 
atârna pe perete a declanşat o serie de proiectoare aflate 
de-a lungul scărilor şerpuite din marmură prin spatele 
unui înger mare, înaripat şi înlăcrimat, cu o provenienţă 


5 Criminal în serie american (n. tr.). 


incertă, care fusese „salvat” dintr-o biserică din România 
în timpul regimului lui Ceauşescu. 

— Ce frumos este, a spus una dintre fete cu privirea 
spre chipul umbrit şi tocit de vreme al îngerului. 

Bolivar a grăbit pasul până lângă îngerul imens, cuprins 
de o durere de stomac care era mai mult decât o crampă - 
părea, mai degrabă, un pumn zdravăn dat de un organ 
vecin. S-a prins de aripa îngerului ca să-şi vină în fire, iar 
fetele s-au repezit la el. 

— Iubitule, au gângurit ele şi l-au ajutat să se îndrepte. 

El a încercat să-şi alunge durerea. Oare îi strecurase 
cineva ceva în pahar la club? I se mai întâmplase ca fetele 
să-l drogheze, atât de disperate erau să-şi facă de cap cu 
Gabriel Bolivar, să ajungă la legenda vie care se ascundea 
sub acel machiaj. Le-a împins pe toate trei, făcându-le 
semn şi gărzilor de corp să-l lase, şi s-a îndreptat de spate 
în ciuda durerii. Gărzile sale de corp au rămas la baza 
scărilor, iar el le-a făcut semn fetelor cu bastonul său 
incrustat cu argint să urce scările şerpuite din marmură 
albă cu irizaţii albastre care duceau spre penthouse. 

Le-a lăsat pe fete să-şi pregătească băuturi şi să se 
aranjeze în cealaltă baie, iar el s-a încuiat în baia 
principală, a scotocit după nişte Vicodin şi a luat, după 
ureche, două pilule albe drăguţe cu o înghiţitură de 
whisky. Şi-a masat gâtul ca să-şi alunge durerea, îngrijorat 
pentru vocea lui. Ar fi vrut să dea drumul la robinetul în 
formă de cap de corb şi să-şi arunce apă pe faţă, ca să se 
răcorească, dar era încă machiat. Nimeni nu l-ar fi 
recunoscut în club fără machiaj. S-a uitat la paloarea sa 
bolnăvicioasă, la faţa suptă, la lentilele negre de contact. 
De fapt, era un bărbat frumos, iar machiajul extravagant 
nu putea ascunde asta. El ştia că acesta era în parte 
secretul succesului său. Întreaga sa carieră se baza pe 
pângărirea frumuseţii, pe seducerea auzului cu muzică 
transcendentală, distrusă apoi de ţipete horror şi de 
distorsiuni produse prin mijloace tehnice. La aceste lucruri 
reacţionau tinerii, la sluţirea frumuseţii, la coruperea 
binelui. 


Frumuseţe  pângărită era un posibil titlu pentru 
următorul său album. 

Impuls morbid se vânduse în 600 000 de copii în prima 
săptămână după lansarea din Statele Unite. Era un număr 
enorm pentru era mp3-ului, dar totuşi cu aproape o 
jumătate de milion mai puţin decât în cazul albumului 
Atrocităţi excesive. Lumea începea să se cam obişnuiască 
de-acum cu bufoneriile sale, atât cu cele de pe scenă, cât şi 
cu cele din viaţa privată. Nu mai era un simbol pentru tot 
ceea ce venea contra capitalismului feroce şi pentru ceea 
ce America puritană, inclusiv tatăl său, jurase să respingă. 
E ciudat cum tatăl lui îmbrăţişa ideile capitaliste, ceea ce-i 
confirma lui Gabriel credinţa că totul era tern. Cu toate 
acestea, cu excepţia conservatorilor, era dificil să mai 
şochezi pe cineva. Cariera sa se afla în impas, iar el ştia 
acest lucru. Bolivar nu prea era pregătit să treacă la 
muzica de cârciumă, lucru cu care chiar ar şoca întreaga 
lume, însă autopsiile teatrale, muşcăturile şi tăieturile din 
timpul concertelor nu mai erau de interes. Erau deja 
previzibile, fumate. Mai degrabă cânta pentru public decât 
împotriva sa. Trebuia să i-o ia înainte, pentru că, dacă îl 
ajungea vreodată din urmă, avea să fie terminat. 

Dar oare nu mersese cât de departe putuse? Ce mai 
rămăsese de făcut? 

A auzit din nou vocile. Era ca un cor haotic de glasuri 
suferinde ce răspundeau la propria durere. S-a răsucit ca 
să se asigure că nu mai era nimeni în baie. A clătinat cu 
putere din cap. Sunetul era ca acela pe care îl auzi când îţi 
lipeşti o scoică de ureche, numai că, în loc de vuietul 
oceanului, auzea geamătul unor suflete osândite. 

Când a ieşit din baie, Mindy şi Sherry se sărutau, iar 
Cleo stătea întinsă în patul imens cu un pahar în mână, cu 
ochii ţintă în tavan, zâmbitoare. Au tresărit toate când şi-a 
făcut el apariţia şi s-au pregătit să-l ia în primire. S-a 
căţărat în pat, cu stomacul în piuneze, gândindu-se că 
exact asta îi trebuia acum: o slobozire ca la carte, ca să-şi 
curețe instalaţia. Prima care s-a apropiat de el a fost 
Mindy, blonda, care şi-a strecurat degetele prin părul lui 


mătăsos şi brunet, însă Bolivar a preferat-o pe Cleo, pentru 
că avea ceva care îl atrăgea. Şi-a trecut mâna palidă pe 
pielea cafenie a gâtului ei. Aceasta şi-a dat bluza jos ca să-i 
înlesnească accesul şi şi-a coborât mâinile pe coapsele lui, 
pe pielea fină a pantalonilor cu care era îmbrăcat. 

— Sunt admiratoarea ta de când..., a dat ea să spună. 

— Şşş, a oprit-o el, sperând să scape de eterna discuţie 
pe tema admiraţiei. Pilulele de Vicodin reduseseră 
glasurile din capul său la un zumzăit, ca un curent electric, 
dar cu pulsaţii ocazionale. 

Celelalte două au venit şi ele aproape, iar mâinile lor au 
început să-l cerceteze, să smulgă de pe el hainele, ca să 
lase la vedere bărbatul care se ascundea dedesubt. Mindy 
şi-a trecut din nou degetele prin părul lui, dar el s-a tras, 
de parcă gestul acesteia ar fi fost mult prea stângaci. 
Sherry a scâncit jucăuş şi i-a desfăcut nasturii de la 
pantaloni. El era la curent cu ce se spunea despre mărimea 
impresionantă şi despre priceperea sa, zvonuri cauzate de 
multele sale aventuri. Tânăra şi-a plimbat mâinile pe 
pantalonii săi de piele, până în zona inghinală, însă nu şi-a 
manifestat nici dezamăgirea, dar nici uimirea. Pentru 
moment, era linişte acolo jos, ceea ce îl uimea, în ciuda 
stării sale. Se ridicase la înălţimea situaţiei în cazuri mult 
mai complicate de atât, şi nu doar o dată. 

Şi-a îndreptat din nou atenţia spre umerii lui Cleo, spre 
gâtul ei. Era drăguţ, dar parcă era ceva mai mult. Simţea 
un imbold, nu o senzaţie de greață, ci poate exact opusul, o 
dorinţă împletită din pofta de sex şi nevoia de a se hrăni. 
Însă era ceva şi mai puternic de atât, era o pornire 
orbitoare, o poftă infinită, dorinţa de a ataca, de a 
distruge, de a se înfrupta. 

Mindy l-a muşcat uşor de gât, iar Bolivar s-a repezit în 
sfârşit la ea, trântind-o pe pat la început furios, dar apoi cu 
o tandreţe forţată. I-a dat capul pe spate, făcând-o să-şi 
întindă gâtul, şi şi-a trecut degetele calde pe gâtul ei fin şi 
încordat. A simţit forţa muşchilor ei tineri, care i-au trezit 
pofta mai mult decât sânii ei, fundul ei, sexul ei. Acel 
zumzet care îl obseda venea dinspre ea. 


Şi-a lipit gura de gâtul ei. A încercat cu buzele, 
sărutând-o, dar nu se simţea satisfăcut. A dat s-o muşte 
uşor, iar asta a părut să-i facă mai mare plăcere... Şi 
totuşi, ceva nu era cum trebuia. 

Voia mai mult. 

Zumzăitul a început să vibreze acum în corpul său şi îşi 
simţea pielea asemenea celei a unei străvechi tobe 
ceremoniale. Patul începuse să se învârtă cu el, iar gâtul şi 
pieptul său ardeau de dorinţă, dar şi de repulsie. Preţ de o 
clipă, şi-a smuls gândurile de la această senzaţie. Era ca 
momentul de uitare de după o partidă grozavă de sex. Insă 
a fost rapid readus cu picioarele pe pământ de ţipătul fetei. 
O ţinea strâns de gât şi i-l sugea cu o forţă care nu avea 
nimic de-a face cu sărutările pe gât din adolescenţă, îi 
absorbea sângele înspre suprafaţa pielii, iar ea ţipa în 
vreme ce fetele celelalte, pe jumătate dezbrăcate, încercau 
s-o smulgă din mâinile lui. 

Bolivar s-a îndepărtat, cuprins iniţial de vinovăţie la 
vederea vânătăii de pe gâtul ei. Şi-a amintit însă de poziţia 
sa dominantă în această partidă şi şi-a afirmat autoritatea. 

— leşiţi! a urlat el, iar fetele s-au supus, cu hainele în 
mână. 

Mindy, blonda, a coborât scările smiorcăindu-se şi 
trăgându-şi nasul. 

Bolivar s-a dat jos din pat şi a luat-o împleticindu-se 
spre baie, unde avea trusa de machiaj. S-a aşezat pe 
taburetul de piele şi s-a dedat ritualului său nocturn. 
Machiajul se luase - stăteau drept dovadă şerveţelele 
demachiante - însă în oglindă vedea că pielea sa arăta 
exact ca înainte. S-a frecat mai tare şi şi-a râcâit obrajii cu 
unghiile, dar nu s-a mai luat nimic. Oare îi intrase 
machiajul în pori? Sau poate că era într-atât de bolnav, de 
tras la faţă? 

Şi-a smuls cămaşa de pe el şi şi-a cercetat trupul în 
oglindă: era alb ca hârtia, cu vinişoare verzui şi cu pete 
violacee de sânge închegat. 

Şi-a scos lentilele de contact cu grijă şi le-a pus în 
recipientul cu lichid în care le păstra peste noapte. A clipit 


de câteva ori uşurat şi s-a frecat la ochi cu degetele, iar în 
clipa aceea a simţit ceva ciudat. S-a apropiat mai mult de 
oglindă, clipind şi cercetându-şi ochii. 

Pupilele îi erau negre, de parcă nici nu şi-ar fi scos 
lentilele, numai că acum aveau o altă textură... mult mai 
reală. lar când a clipit, a simţit că se petrecea ceva în 
interiorul ochilor săi. S-a lipit de oglindă, cu ochii larg 
deschişi, ca şi cum îi era teamă să-i închidă. 

Sub pleoapă i se formase o membrană, o a doua pleoapă 
translucidă care se oprea sub pleoapa exterioară şi care îi 
acoperea globul ocular. Era ca o cataractă care pusese 
stăpânire pe pupila neagră, umbrindu-i privirea îngrozită. 


Augustin Elizalde, Gus, stătea prăvălit în fundul sălii de 
mese cu pălăria de cowboy alături de el, pe bancă. Era un 
restaurant îngust, cu vedere spre stradă, la un cvartal 
distanţă de Times Square, în direcţia est, cu burgeri din 
neon strălucind la fereastră şi cu feţe de masă cu pătrăţele 
albe şi roşii. Era un restaurant din Manhattan pentru toate 
buzunarele. Intri, te duci la tejgheaua din faţă şi comanzi - 
sendvişuri, pizza, carne la grătar - plăteşti şi pleci cu 
comanda într-o încăpere fără ferestre şi cu mese 
înghesuite. Pe pereţi erau imagini din Veneţia. Gondole. 
Felix înfuleca o farfurie de macaroane cu brânză înecate în 
sos. Numai asta mânca, macaroane cu brânză; cu cât erau 
mai vomitiv de portocalii, cu atât mai bine. Gus şi-a 
coborât privirea spre hamburgerul său pe jumătate 
mâncat, devenind brusc mult mai interesat de cola din faţa 
sa, de cafeina şi de zahărul din ea, sperând să mai prindă 
puţină viaţă. 

Avea încă un sentiment ciudat în legătură cu furgoneta 
aceea. Gus şi-a întors pălăria invers sub masă şi s-a uitat 
din nou sub banda dinăuntru. Cele cinci bancnote de zece 
dolari primite iniţial de la tipul ăla şi cei cinci sute de 
dolari pe care îi câştigase pentru că dusese furgoneta în 
oraş erau încă îndesaţi acolo şi-l ispiteau. El şi Felix se 
puteau distra de minune cu jumătate din suma aceea şi 
putea duce jumătatea cealaltă acasă la madre, bani de 


care ea avea nevoie, bani care i-ar prinde foarte bine. 

Dar Gus se cunoştea prea bine. Ştia că nu putea să se 
oprească la jumătate. Că era imposibil să umble cu bani la 
el şi să nu-i cheltuiască. 

Ar trebui să-i ceară chiar acum lui Felix să-l ducă acasă, 
să scape de jumătate din ispita aceea, să i-i dea pe furiş lui 
madre, fără ştirea gunoiului ăluia de frate-său, Crispin. 
Drogatul ăla adulmeca banii de la o poştă. 

Pe de altă parte, erau bani murdari. Făcuse ceva rău ca 
să-i primească - deşi nu ştia exact ce anume - iar dacă i-i 
dădea lui madre era ca şi cum transmitea mai departe un 
blestem. Cel mai bun lucru pe care îl poţi face cu banii 
murdari e să-i cheltuieşti repede, să scapi iute de ei. De 
haram vin, de haram se duc. 

Gus ezita. Ştia că, odată ce se apuca de băut, îşi pierdea 
controlul, iar Felix îi alimenta şi mai mult pornirile. 
Împreună, ar fi putut să spargă 550 de dolari înainte de 
răsăritul soarelui, iar apoi, în loc să-i ducă lui madre ceva 
frumos, ceva de folos, avea să se târască pe sine până 
acasă, cu capul plin de băutură, fără o leţcaie şi cu 
buzunarele întoarse pe dos. 

— Ce-ţi trece prin cap, Gusto? a întrebat Felix. 

Gus a clătinat din cap. 

— Sunt cel mai mare duşman al meu, ‘manot. Sunt un 
animal dat naibii, care nu se gândeşte la ziua de mâine. 
Frate, am o latură întunecată care pune uneori stăpânire 
pe mine. 

Felix a sorbit din cutia lui uriaşă de cola. 

— Şi atunci ce dracu' căutăm noi în spelunca asta? Hai 
să mergem la fetiţe! 

Gus şi-a trecut degetul mare peste marginea de piele 
din interiorul pălăriei, pe deasupra bancnotelor îndoite, de 
care Felix nu ştia încă nimic. Poate doar o sută. Hai, două 
sute, câte una pentru fiecare. O să scoată numai atât, ăsta 
era maximul. 

— Distracţia costă, nu-i aşa, ‘mano? 


5 În spaniolă, în original, prescurtare de la hermano, în 
traducere „frate” (n. tr.). 


— Costă al dracu'! 

Gus şi-a întors puţin capul şi a văzut o familie aşezată 
lângă el, îmbrăcaţi cu toţii ca pentru o seară în oraş, 
ridicându-se şi lăsându-şi desertul neterminat. Probabil că 
era din cauza limbajului lui Felix, a presupus Gus. 
Judecând după aspectul pe care îl aveau aceşti copii, nu 
auziseră niciodată vorbe mai deocheate. Să-i ia dracu’! 
Dacă vii în oraşul ăsta, ţine-ţi copiii în casă după ora nouă, 
că altfel rişti să îi faci spectatorii unui show nedorit. 

Când Felix şi-a terminat în sfârşit sucul, Gus şi-a pus 
pălăria înţesată de bani pe cap şi s-au afundat amândoi în 
noapte. Mergeau pe 44th Street. Felix trăgea dintr-o 
ţigară, când, deodată, au auzit ţipete. Acest lucru nu era 
ceva neobişnuit în cartierul Midtown din Manhattan, aşa 
că nu au grăbit pasul. Nu până să îl vadă pe tipul acela 
gras dezbrăcat târşâindu-şi picioarele pe stradă în 
intersecţia dintre 7th Street şi Broadway. 

Felix mai că a scuipat ţigara din gură de râs. 

— Gusto, eşti pe fază? 

A luat-o înainte, uitându-se de parcă ar fi asistat la un 
spectacol. 

Gus nu prea avea chef de aşa ceva, dar a pornit totuşi 
agale în urma sa. 

Lumea adunată în Times Square îi făcea loc tipului cu 
fundul ca o piftie. Câteva femei au ţipat la vederea lui, 
râzând totuşi pe înfundate şi punându-şi mâinile la ochi 
sau la gură. Un grup de participante la o petrecere dată în 
cinstea unei viitoare mirese au făcut fotografii cu 
telefoanele. De fiecare dată când tipul se întorcea, un nou 
grup de oameni avea ocazia să-i vadă cocoşelul zbârcit, 
îngropat în grăsime. Şi râdeau cu toţii. 

Gus s-a întrebat unde era poliţia. Asta era America: un 
individ cu tenul mai închis la culoare nu putea nici măcar 
să se bage în vreun gang să se uşureze discret fără să se 
aleagă cu fundul tăbăcit, în vreme ce un alb putea să 
umble în fundul gol prin oraşul aflat la răscrucea lumii fără 
să-i stea nimic în cale. 

— Asta e mangă, a strigat Felix urmându-l pe nebun 


alături de mulţi alţii, unii dintre aceştia beţi şi ei, care 
savurau spectacolul stradal. 

Luminile celei mai strălucitoare intersecţii din lume - 
Times Square este punctul de întâlnire a mai multor 
bulevarde, înţesat de reclame ameţitoare şi luminoase, un 
du-te-vino combinat cu un trafic interminabil - l-au 
contrariat pe tipul cel gras şi l-au făcut să se rotească 
dintr-o parte în alta cu mişcări bruşte şi nesigure, ca un 
urs scăpat de la circ. 

Felix şi adunătura de cheflii au râs şi s-au dat înapoi 
când bărbatul s-a întors şi s-a îndreptat clătinându-se spre 
ei. Devenise mai îndrăzneţ - sau poate se panicase, ca un 
animal speriat - şi mai confuz şi, judecând după faptul că 
din când în când îşi ducea mâna la gât, de parcă s-ar fi 
sufocat, părea să fie suferind. Atmosfera a fost veselă până 
când bărbatul gras şi palid s-a repezit la o femeie care 
râdea şi a apucat-o de ceafă. Aceasta a ţipat şi s-a răsucit, 
iar bărbatul a rămas cu o parte din părul ei în mână - preţ 
de o clipă, a părut că îi crăpase capul - însă erau doar 
extensiile de păr brunet şi ciufulit. 

Acest atac depăşise limita distracţiei, aşa că lumea a 
fost cuprinsă brusc de teamă. Bărbatul cel gras s-a 
precipitat în trafic cu smocul de păr artificial în mână, iar 
mulţimea l-a urmat, deja mânioasă şi strigând la el. Felix a 
luat-o înaintea lor şi a trecut peste refugiu în urma tipului. 
Gus nu l-a scăpat din ochi, rămânând însă la distanţă de 
mulţime, trecând printre maşinile care claxonau. Striga la 
Felix să plece de acolo, să înceteze cu bâlciul ăsta. Simţea 
că nu avea să se sfârşească bine. 

Tipul cel gras se îndrepta spre o familie aflată pe 
refugiu care admira Times Square noaptea. Vederea lui i-a 
făcut să se tragă spre maşinile care treceau în trombă. 
Când tatăl a încercat să intervină, bărbatul dezbrăcat l-a 
lovit. Gus i-a recunoscut. Erau cei patru pe care îi văzuse 
mai devreme la restaurant. Mama părea mai preocupată să 
le acopere ochii copiilor săi decât să se protejeze pe sine. 
Tipul a apucat-o de ceafă, a tras-o aproape de pântecele 
său lăsat şi de pieptul flasc. Smintitul a deschis gura de 


parcă ar fi vrut s-o sărute. Dar gura s-a tot deschis, ca a 
unui şarpe, dincolo de limita impusă de maxilar, care, 
evident, s-a dislocat cu un pocnet uşor. 

Gus nu prea suferea turiştii, dar, fără ezitare, s-a 
apropiat de tip prin spate şi l-a apucat de gât cu braţul. L-a 
strâns tare, simţindu-i muşchii gâtului surprinzător de 
puternici sub straturile flasce de grăsime. Însă Gus l-a 
dovedit, aşa că tipul i-a dat drumul femeii, care s-a lovit de 
soţul ei, sub privirile copiilor care ţipau. 

Acum Gus se blocase. Îl imobilizase pe bărbatul gol, iar 
acesta îşi bălăbănea mâinile. Felix a venit prin faţa 
acestuia să-l ajute, dar s-a oprit brusc. Se holba la faţa 
tipului dezbrăcat de parcă ar fi văzut ceva în neregulă. 
Câţiva oameni din spatele lui au avut aceeaşi reacţie, în 
vreme ce alţii s-au ferit şocaţi. Gus nu putea vedea care 
era motivul. Simţea că gâtul tipului se mişca sub 
antebraţul său într-un mod nenatural, de parcă ar fi avut 
câte un esofag pe fiecare laterală a gâtului, judecând după 
privirea scârbită a lui Felix, s-a gândit că poate tipul cel 
gras se sufoca din cauza strânsorii sale, aşa că l-a mai 
eliberat puţin... suficient pentru ca tipul, cu forţa animalică 
a unui nebun, să-l arunce pe Gus cât colo cu o lovitură de 
cot. 

Gus a căzut pe trotuar, iar pălăria i-a sărit de pe cap. S- 
a întors la timp ca să o vadă rostogolindu-se de pe trotuar 
direct pe stradă. A sărit în picioare şi a dat să se ducă 
după pălărie şi după bani, dar ţipătul lui Felix l-a făcut să 
se răsucească înapoi. Tipul îl prinsese pe Felix cu braţele 
şi îşi dusese gura la gâtul lui. Gus a văzut mâna lui Felix 
scoțând un briceag din buzunarul de la spate şi 
deschizându-l cu o zvâcnitură din încheietură. 

A alergat spre Felix înainte ca acesta să poată folosi 
cuțitul şi s-a înfipt cu umărul în coastele bărbatului, pe 
care le-a simţit trosnind. Muntele de carne s-a împrăştiat 
pe jos. Felix a căzut la rându-i, iar Gus a văzut că pe gâtul 
acestuia se prelingea sânge. Şi mai şocant era însă chipul 
înmărmurit al amicului său. Felix s-a ridicat în capul 
oaselor şi a dat drumul cuţitului, ca să-şi ducă mâna la gât. 


Gus nu-l mai văzuse niciodată aşa pe Felix. În clipa aceea, 
Gus a înţeles că se întâmplase ceva bizar, că se întâmpla 
chiar în momentul acela, numai că nu ştia ce anume. Era 
conştient doar de faptul că trebuia să acţioneze 
numaidecât, ca să-şi salveze prietenul. 

Gus s-a întins după cuțitul cu mâner negru, frumos 
decorat, în timp ce bărbatul dezbrăcat se ridica. Acesta 
stătea acum în picioare cu mâna la gură, de parcă ar fi 
încercat să împiedice astfel ceva să iasă, ceva care se 
agita. Avea sânge pe obrajii rotofei şi pe bărbie, sângele lui 
Felix, şi a luat-o spre Gus cu cealaltă mână întinsă. 

S-a apropiat într-o clipită, mult mai repede decât te-ai fi 
aşteptat de la un bărbat de dimensiunile sale, şi l-a trântit 
pe Gus la pământ înainte ca acesta să aibă timp să 
reacționeze. S-a lovit cu capul gol de trotuar şi preţ de o 
clipă s-a aşternut liniştea. A văzut panourile cu reclame din 
Times Square strălucind deasupra lui cu o mişcare lentă, 
fluidă... un manechin care îl privea de sus, îmbrăcat numai 
cu sutien şi chiloţi... iar apoi pe tipul cel gras aplecându-se 
deasupra lui. Ceva i se agita acestuia în gură în timp ce îl 
privea atent pe Gus, cu ochii săi goi şi negri... 

Bărbatul s-a lăsat într-un genunchi şi şi-a îndesat 
creatura înapoi în gură. Însă aceasta, rozalie şi înfometată, 
s-a repezit spre Gus cu viteza cu care îşi lansează broasca 
limba. Gus a dat cu cuțitul, a tăiat şi a împuns, de parcă s- 
ar fi luptat în vis cu o creatură ciudată. Nu ştia ce era - nu 
voia decât s-o îndepărteze de el, s-o ucidă. Tipul cel gras s- 
a tras înapoi cu un chelălăit. Gus a continuat să lovească 
frenetic cu cuțitul, tăindu-l pe bărbat la gât de mai multe 
ori. 

Gus a dat din picioare, iar tipul s-a ridicat, cu mâinile la 
gură şi la gât. Din răni îi curgea un lichid albicios, nu roşu, 
o substanţă cremoasă, mai groasă şi mai translucidă ca 
laptele. S-a dat înapoi până a căzut de pe trotuar şi s-a 
rostogolit pe şosea. 

Camionul a încercat să oprească la timp, iar asta a 
înrăutățit lucrurile. După ce roţile din faţă i-au trecut peste 
cap, roţile din spate s-au oprit pe craniul strivit al 


bărbatului celui gras. 

Gus s-a ridicat în picioare, clătinându-se. Ameţit încă de 
la căzătură, şi-a coborât privirea spre lama cuţitului lui 
Felix, pe care îl avea încă în mână. Era pătată de alb. 

În momentul acela, a fost lovit în spate, braţele i-au fost 
prinse şi umărul izbit de asfalt. A reacţionat de parcă ar fi 
fost atacat din nou de bărbatul gras, zbătându-se şi dând 
din picioare. 

— Aruncă imediat cuțitul! Aruncă-l! 

A întors capul şi a văzut trei poliţişti roşii la faţă 
aplecaţi deasupra lui şi încă doi mai în spate cu pistoalele 
aţintite spre el. 

Gus a dat drumul cuţitului, lăsându-i să-i ducă braţele la 
spate şi să-i pună cătuşele. Cuprins de un val de 
adrenalină, a exclamat: 

— La dracu’! Acv’ aţi venit! 

— Nu te mai opune! a spus polițistul, strivindu-i faţa lui 
Gus de asfalt. 

— A atacat familia aia de aici, întrebaţi-i! 

Gus s-a întors, însă turiştii dispăruseră şi la fel şi ceilalţi 
oameni care asistaseră la grotescul spectacol. Numai Felix 
mai era acolo, aşezat pe marginea refugiului, uluit, 
ţinându-se de gât în timp ce un poliţist cu mănuşi albastre 
îl trântea la pământ şi îşi punea un genunchi pe el. 

In spatele lui Felix, Gus a văzut ceva mic şi negru 
rostogolindu-se printre maşini. Era pălăria lui cu toţi banii 
aceia murdari dinăuntru, strivită chiar în acel moment de 
un taxi care rula încet. Gus şi-a spus în sine: „Asta e 
America!” 


Gary Gilbarton şi-a turnat un pahar de whisky. Întreaga 
familie şi prietenii plecaseră în sfârşit, lăsând în urmă 
casolete cu mâncare în frigider şi şerveţele în coşurile de 
gunoi. A doua zi aveau să-şi reia cu toţii viaţa, povestind 
cunoscuţilor despre nefericita întâmplare. 

Era şi nepoţica mea de doisprezece ani în avion... 

Era şi verişoara mea de doisprezece ani în avion... 

Era şi fiica de doisprezece ani a vecinului meu în 


avion... 

Gary se simţea ca o fantomă ce bântuia prin casa cu 
nouă camere din cartierul Freeburg. A atins obiectele, un 
scaun, un perete, dar n-a simţit nimic. Nimic nu mai conta. 
Amintirile îl puteau consola, dar păreau mai degrabă să îl 
scoată din minţi. 

Deconectase toate telefoanele după ce reporterii 
începuseră să-l sune ca să-l întrebe despre victima cea mai 
tânără aflată la bordul avionului, în încercarea de a face 
povestea mai emoţionantă. „Cine era?” întrebaseră. l-ar fi 
luat lui Gary tot restul vieţii să scrie un articol despre fiica 
sa, Emma. Ar fi fost cel mai lung articol scris vreodată. 

Era mai îndurerat de pierderea Emmei decât de a lui 
Berwyn, soţia sa. Copiii sunt, de fapt, un fel de alter ego al 
adulţilor. O iubise şi pe Berwyn, însă mintea continua să-i 
zboare neîncetat la fiica pe care o pierduse. 

În acea după-amiază, un prieten avocat, un tip care nu-l 
mai vizitase pe Gary de vreun an, îl trăsese deoparte în 
camera de lucru. li spusese că avea să fie un om foarte 
bogat. O victimă cu o vârstă aşa de fragedă ca Emma, care 
pierise atât de timpuriu, era garanţia unei despăgubiri 
uriaşe. 

Gary nu avusese nici o reacţie. Nu văzuse numai bani 
zburându-i prin faţa ochilor, dar nici nu îl dăduse pe tip 
afară pe uşă, pentru că pur şi simplu nu-i păsa. Nu simţea 
nimic. 

Refuzase disprețuitor toate ofertele rudelor şi ale 
prietenilor care Îi propuseseră să rămână cu el peste 
noapte, ca să nu fie singur. Gary îi convinsese că se simţea 
bine, deşi i se înfiripase în minte gândul sinuciderii. Şi nu 
era doar un gând, ci o hotărâre, o certitudine. Insă mai 
târziu, nu acum. Iminenţa acestui act era ca un balsam. 
Aceasta era singura „despăgubire” care avea sens pentru 
el. Singurul lucru care îl făcea să reziste în această situaţie 
era certitudinea că avea să se sfârşească totul în curând, 
după ce construia locul de joacă în memoria Emmei şi 
după ce se ocupa de înfiinţarea bursei şcolare. Însă mai 
întâi avea să vândă casa aceasta, de acum bântuită. 


Era în mijlocul sufrageriei când cineva a sunat la uşă. 
Trecuse de miezul nopţii. Dacă era vreun reporter, Gary 
avea de gând să-l ia la bătaie, să-l omoare, pur şi simplu. 
Să îndrăznească să îl tulbure tocmai acum şi aici? Avea să-l 
sfâşie pe nepoftit. 

A deschis brusc uşa... şi deodată tot delirul său reprimat 
s-a risipit ca prin farmec. 

O fetiţă stătea desculţă pe preşuleţul de la intrare. Era 
Emma. 

Pe chipul lui Gary Gilbarton s-a aşternut nedumerirea. 
Bărbatul a căzut în genunchi în faţa ei. Faţa ei nu trăda 
nici o reacţie, nici o emotie. Gary a întins mâna spre fiica 
sa, apoi a şovăit. Oare avea să se spargă ca un balon de 
săpun şi să dispară pentru totdeauna? 

I-a atins braţul firav. A simţit materialul rochiţei. Nu era 
doar o închipuire. Era acolo. A prins-o şi a tras-o aproape 
de el, a îmbrăţişat-o, a înconjurat-o cu braţele. 

S-a dat înapoi şi a privit-o din nou, dându-i părul 
nepieptănat de pe faţa pistruiată. Cum era posibil? 

Şi-a aruncat privirea afară, de jur împrejur, prin curtea 
în care se lăsase ceata, ca să vadă cine o adusese. 

Nu era nici o maşină pe alee, nici un zgomot al vreunui 
automobil care se îndepărta. 

Era oare singură? Unde era mama ei? 

— Emma, a spus el. 

Gary s-a ridicat în picioare şi a luat-o înăuntru, 
închizând uşa de la intrare şi aprinzând lumina. Em părea 
şocată. Purta rochia pe care i-o cumpărase mama ei 
special pentru călătorie, rochia în care păruse atât de 
matură atunci când o îmbrăcase prima oară, ca să-i arate 
şi lui Gary. Era murdară pe una dintre mâneci şi pătată 
parcă de sânge. Gary a răsucit-o uşor pentru a o analiza şi 
a mai găsit sânge şi pe picioarele goale - nu avea pantofii 
în picioare? - şi noroi peste tot, zgârieturi în palme şi 
vânătăi pe gât. 

— Ce s-a întâmplat, Em? a întrebat-o cuprinzându-i faţa 
cu palmele. Cum ai...? 

S-a simţit dintr-odată uşurat şi a strâns-o tare în braţe. 


A dus-o la canapea şi a aşezat-o. Era traumatizată şi de o 
pasivitate ciudată, atipică pentru Emma sa cea veselă şi 
încăpăţânată. 

I-a pus mâna pe faţă, aşa cum proceda mama ei când 
fetiţa se purta ciudat, şi a simţit-o fierbinte. Atât de 
fierbinte, încât pielea ei părea lipicioasă. Plus că era 
cumplit de palidă, aproape translucidă. I-a văzut venele pe 
sub piele, proeminente şi roşii cum nu i le mai văzuse 
niciodată. 

Albastrul pupilelor ei părea foarte şters. Probabil că se 
lovise la cap şi era în stare de şoc. 

S-a gândit că poate trebuia s-o ducă la spital, dar s-a 
hotărât totuşi să n-o mai scoată din casă - niciodată. 

— Acum eşti acasă, Em, a spus el. Totul o să fie bine. 

A prins-o de mână şi a ridicat-o, după care a condus-o 
spre bucătărie. Trebuia să-i dea ceva de mâncare. A 
aşezat-o pe scaunul ei la masă şi a privit-o în timp ce Îi 
pregătea două gofre cu fulgi de ciocolată, preferatele ei. 
Stătea aşezată, cu mâinile atârnându-i pe lângă corp, cu 
ochii la el. Nu-l privea fix, dar părea cumva pierdută. Nu 
povestea prostioare şi nici nu pălăvrăgea despre cine ştie 
ce întâmplări de la şcoală. 

Când gofrele au fost gata, Gary le-a uns cu unt şi cu 
sirop şi a aşezat farfuria în faţa ei. S-a aşezat pe scaunul 
lui, privind-o. Cel de-al treilea scaun, al mămicii, era încă 
gol. Poate că soneria avea să sune din nou... 

— Mănâncă, a îndemnat-o. 

Dar ea nici nu luase furculiţa. El i-a tăiat un colţ și i l-a 
dus la gură, însă fata nu a schiţat nici un gest. 

— Nu vrei? a întrebat el. 

A îndemnat-o muşcând chiar el o bucată şi mestecând-o. 
A încercat din nou, dar reacţia ei a fost aceeaşi. Lui Garyi 
s-a prelins o lacrimă pe obraz. Devenea tot mai conştient 
de faptul că fiicei sale i se întâmpla ceva teribil, însă şi-a 
reprimat acest gând. 

Acum era aici, se întorsese. 

— Haide! 

A condus-o sus, în dormitorul ei. Gary a intrat primul. 


Emma s-a oprit în prag. A privit camera, părând că o 
recunoaşte cât de cât - dar parcă era doar o vagă amintire 
îndepărtată. Ca şi cum o bunică ar fi revăzut ca prin 
minune dormitorul în care crescuse. 

— Trebuie să dormi, i-a spus el şi a scotocit prin dulap 
după pijamale. 

Ea a rămas lângă uşă, cu braţele atârnate pe lângă 
corp. 

Gary s-a întors cu pijamalele în mână. 

— Vrei să te schimb eu? 

S-a aşezat în genunchi şi i-a ridicat rochia, iar fiica sa, 
în mod normal destul de pudică, nu a protestat. Gary a mai 
văzut şi alte zgârieturi şi o vânătaie imensă pe piept. Era 
murdară pe picioare, iar printre degete avea sânge. Pielea 
ei era fierbinte. 

Nu voia s-o ducă la spital. Nu avea s-o mai scape din 
ochi. 

A băgat-o în cada cu apă rece, a îngenuncheat lângă ea 
şi i-a curăţat cu blândeţe rănile cu un prosopel săpunit, dar 
fetiţa nici măcar n-a tresărit. l-a spălat părul murdar şi 
lipit de cap cu şampon şi i-a dat apoi cu balsam. 

Emma i-a aruncat o privire pierdută, lipsită de expresie. 
Era într-un fel de transă. Şocată. Traumatizată. 

El putea să o vindece. 

A îmbrăcat-o cu cămaşa de noapte, apoi a luat pieptănul 
ei mare din coşul de nuiele din colţ şi i l-a trecut prin părul 
drept. Pieptănul i s-a încurcat în păr, dar ea n-a tresărit şi 
nici nu s-a plâns. 

„Cred că am halucinaţii”, a gândit Gary. „Am pierdut 
contactul cu realitatea.” 

Apoi, pieptănându-i încă părul, şi-a zis: „Nici nu-mi 
pasă.” 

A dat pledul la o parte şi şi-a aşezat fiica în pat, exact ca 
atunci când era micuță. I-a tras aşternuturile până în jurul 
bărbiei şi a învelit-o bine. Emma stătea tot nemişcată şi 
aparent adormită - dar cu ochii larg deschişi. 

Gary a ezitat o clipă înainte să se aplece şi s-o sărute pe 
fruntea încă fierbinte. Era ca o fantomă a fiicei sale. O 


fantomă a cărei prezenţă era însă bine-venită. O fantomă 
pe care o putea iubi. 

Lacrimi de recunoştinţă i-au picurat pe fruntea ei. 

— Noapte bună, a spus el, fără să primească vreun 
răspuns. 

Emma stătea nemişcată în lumina rozalie a veiozei, 
privind ţintă în tavan, fără să-l bage în seamă. Nu avea 
ochii închişi, nu aştepta să o fure somnul, ci aştepta... 
altceva. 

Gary a pornit pe hol până la dormitorul său. S-a 
schimbat şi s-a suit în patul gol. Nici pe el nu-l lua somnul. 
Şi el aştepta ceva, deşi nu ştia ce anume. 

Deodată a auzit un scârţâit uşor în pragul dormitorului 
său. A întors capul şi a văzut silueta Emmei. Fiica lui 
stătea acolo. S-a desprins din întuneric şi a venit la el, o 
momâie în încăperea cufundată în întuneric. S-a oprit 
lângă patul lui şi a deschis larg gura - ca într-un căscat 
vijelios. 

Emma se întorsese acasă. Era tot ce conta. 


Pe Zack nu-l lua somnul. Era adevărat ce spunea toată 
lumea, că semăna foarte mult cu tatăl său. Desigur, era 
prea mic pentru a avea ulcer, însă greutatea lumii îi apăsa 
deja pe umeri. Era un băiat serios, sincer şi suferea din 
pricina aceasta. 

Eph îi spusese că mereu fusese aşa. Când era bebeluş, 
se uita din pătuţul lui cu un aer îngrijorat, aţintindu-şi 
permanent ochii negri şi pătrunzători. Iar expresia sa de 
îngrijorare îl făcea pe Eph să râdă, pentru că îi amintea 
atât de mult de el însuşi pe când era un bebeluş şi privea 
îngrijorat din pătuţ. 

În ultimii ani, Zack simţise povara separării, a divorţului 
şi a bătăliei pentru obţinerea custodiei. Îi luase ceva timp 
până să se convingă că toate astea nu se întâmplau din 
vina lui. Însă, în sufletul său, ştia mai bine, ştia că, dacă 
scormonea destul de adânc, toată mânia ducea la el. Ani de 
şoapte mânioase rostite pe la spatele său... certurile de 
noaptea târziu... faptul că se trezea în bufniturile din 


ziduri... Toate acestea îşi luaseră birul, iar Zack era, la cei 
unsprezece ani ai săi, un insomniac. 

În unele nopţi mai domolea zgomotele din casă cu iPod- 
ul său şi privea pe fereastra dormitorului. In altele, 
întredeschidea fereastra şi asculta fiecare sunet pe care 
noaptea îl avea de oferit, cu atâta încordare, încât urechile 
începeau să-i ţiuie. 

Îşi închipuia, asemenea băieţilor din toate timpurile, că 
noaptea, pe când se credea nesupravegheată, strada sa 
avea să-şi dezvăluie misterele, fantomele, crimele, poftele. 
Însă tot ce vedea, până când soarele răsărea din nou la 
orizont, era licăritul albastru hipnotic al unui televizor din 
casa de peste drum. 

Lumea ducea lipsă de eroi şi de monştri, deşi, în mintea 
lui, Zack îi căuta şi pe unii, şi pe ceilalţi. Lipsa odihnei îşi 
spunea cuvântul, căci pe Zack îl fura adesea somnul în 
timpul zilei. La şcoală nu era atent la ore, iar ceilalţi copii, 
veşnic dornici să accentueze diferenţele, îi găsiseră 
imediat porecle, de la Tembelul şi până la cea mai greu de 
descifrat, Necrozel, fiecare gaşcă alegându-şi preferata. 

Zack îndurase zile în şir de umilinţă, până în momentul 
în care tatăl său venise din nou în vizită. 

Alături de Eph se simţea bine, chiar şi când tăceau - 
mai ales când tăceau. Mama lui era mult prea 
perfecţionistă, prea atentă, prea drăguță, standardele ei 
nemărturisite, stabilite „spre binele copilului”, erau greu 
de atins. Într-un fel ciudat, el ştia că o dezamăgise încă din 
momentul în care se născuse. Prin simplul fapt că era 
băiat, că semăna prea mult cu tatăl său. 

Alături de Eph se simţea viu. Tatălui său îi mărturisea 
lucrurile pe care mama lui ţinea morţiş să le ştie, lucruri 
de nemărturisit pe care ea voia totuşi să le afle. Nu erau 
chestii grave, ci doar intime. Suficient de importante încât 
să nu le dezvăluie. Încât să le păstreze pentru tatăl său - şi 
exact asta făcea. 

Acum, în vreme ce stătea întins în pat, Zack se gândea 
la viitor. Înţelesese că nu aveau să mai fie niciodată o 
familie, nu era nici o şansă, dar se întreba cât de mult 


aveau să se înrăutăţească lucrurile. Acesta era, pe scurt, 
Zack. Întrebându-se în permanenţă: „Cât de mult se pot 
înrăutăţi lucrurile?” 

Întotdeauna răspunsul era: „Mult mai mult.” 

Cel puţin acum, spera el, grămada de adulţi îngrijoraţi 
avea să se care în sfârşit din viaţa sa: medicii terapeuţi, 
judecătorii, asistenții sociali, iubitul mamei sale. Toţi 
aceştia îl ţineau prizonierul nevoilor şi al ţelurilor lor 
stupide, toţi „ţineau” la el, la binele lui, dar, de fapt, pe toţi 
îi durea în cot. 

Melodia formaţiei My Bloody Valentine care se auzea în 
iPod s-a terminat, iar Zack şi-a scos căştile. Cerul nu se 
luminase încă, dar băiatul se simţea în sfârşit ostenit. [i 
plăcea senzaţia de oboseală din acest moment, îi plăcea să 
nu se gândească la nimic. | 

Aşa că s-a pregătit de culcare. Însă, imediat ce a încetat 
să se mai foiască, a auzit paşii. 

Lip-lip-lip. Ca şi cum cineva desculţ ar fi păşit pe asfalt. 
Zack s-a uitat pe fereastră şi a văzut un tip dezbrăcat 
mergând pe stradă, cu pielea palidă ca lumina lunii şi cu 
vergeturi vizibile care îi traversau pântecele dezumflat. 
Era evident că bărbatul fusese gras, dar slăbise într-atât 
încât pielea sa făcea cute, fiind aproape imposibil să-i 
ghiceşti silueta. 

Era bătrân, dar nu-i prea puteai aprecia vârsta, 
judecând după chelie şi după smocurile de păr prost 
vopsit, la care se adăugau venele varicoase de pe picioare, 
avea în jur de şaptezeci de ani, însă, după sprinteneala 
pasului, ai fi zis că era mai tânăr. Zack gândea toate aceste 
lucruri şi le remarca tocmai pentru că-i semăna atât de 
tare lui Eph. Mama sa i-ar fi spus să plece de lângă 
fereastră şi ar fi sunat la numărul pentru urgente, în timp 
ce Eph l-ar fi descris în detaliu pe acest bărbat ciudat. 

Creatura palidă a dat ocol casei de vizavi. Zack a auzit 
un mormăit uşor, apoi un gard zgâlţâindu-se. Bărbatul s-a 
întors şi s-a îndreptat spre uşa de la intrare a vecinului. 
Zack s-a gândit să sune la poliţie, dar ştia că mama sa i-ar 
fi pus tot felul de întrebări. Fusese nevoit să-şi ascundă 


insomnia de ea pentru a evita zile şi săptămâni de vizite la 
doctor şi de analize, ca să nu mai pomenim de îngrijorarea 
ei. 

Bărbatul a mers până în mijlocul străzii şi apoi s-a oprit 
cu braţele flasce bălăbănindu-i-se, cu pieptul scobit - oare 
respira? - cu părul fluturându-i în briza nopţii şi lăsându-i 
la vedere rădăcinile vopsite maro-roşcat. 

Şi-a înălţat ochii spre fereastra lui Zack şi, preţ de o 
clipă tare bizară, privirile li s-au întâlnit. Lui Zack i-a bătut 
inima nebuneşte. A fost prima dată când l-a văzut pe tip 
din faţă. In tot acest timp, nu văzuse decât o parte a 
spatelui său, cu pielea lăsată, însă acum îi vedea toată 
cutia toracică şi cicatricea palidă în formă de Y care-i 
brăzda pieptul. 

Ochii săi morţi licăreau slab în lumina blândă a lunii. 
Mai rău era faptul că păreau animați de o energie 
nebunească, rătăcind înainte şi înapoi, fixându-se apoi 
asupra lui, însufleţiţi de un sentiment greu de desluşit. 

Zack s-a retras de lângă fereastră speriat de moarte din 
cauza cicatricei şi a ochilor goi care îl fixaseră. Ce expresie 
era aceea? 

li părea familiară cicatricea, îi cunoştea semnificaţia. 
Era cicatricea rămasă în urma unei autopsii. Dar cum era 
posibil? 

Şi-a făcut curaj şi a mai aruncat o privire furişă printr- 
un colţ de geam, dar acum strada era pustie. S-a înălţat să 
vadă mai bine, dar bărbatul dispăruse. 

Oare chiar fusese acolo? Poate că lipsa somnului îşi 
spunea cuvântul. Vederea cadavrului unui bărbat gol care 
umblă pe stradă nu este o mărturisire pe care un copil ai 
cărui părinţi se află în proces de divorţ ar vrea să o facă 
unui terapeut. 

În clipa aceea, a înţeles. Era foame, asta era. Ochii 
aceia îngheţaţi îl priviseră cu o foame nestăpânită... 

Zack s-a cufundat în aşternuturi şi şi-a îngropat faţa în 
pernă. Absența bărbatului nu l-a liniştit, ci dimpotrivă. 
Acesta dispăruse, dar acum era pretutindeni. Poate era jos 
şi intra în casă prin geamul de la bucătărie. În curând, 


avea să urce pe scări cu paşi lenți - oare se auzea deja? - 
urmând să ajungă pe hol, la uşa dormitorului său. Zgâlţâia 
puţin uşa cu încuietoarea stricată şi în scurt timp avea să 
ajungă la patul lui Zack. Ce avea să se întâmple după 
aceea? Se temea de glasul bărbatului şi de privirea sa 
îngheţată pentru că era convins - o convingere cumplită - 
că, deşi se deplasa, bărbatul era mort. 

„Smintiţii...” 

Zack şi-a băgat capul sub pernă, cu mintea şi cu inima 
gonindu-i nebuneşte, tremurând de frică şi rugându-se să 
vină mai repede dimineaţa şi să-l salveze. Oricât de mult 
ura şcoala, îşi dorea din tot sufletul să se facă ziuă. 

Peste drum, în casa vecinilor, lumina de la televizor s-a 
stins, şi pe strada pustie s-a auzit, undeva în depărtare, 
zgomotul unui geam spart. 


Ansel Barbour mergea de colo-colo la etajul doi al casei 
sale şi vorbea de unul singur. Avea pe el acelaşi tricou şi 
aceeaşi pereche de chiloţi cu care se dusese la culcare, iar 
părul îi stătea în toate direcţiile de la cât se agitase 
trecându-şi mâinile prin el. Nu ştia ce se petrecea cu el. 
Ann-Marie bănuia că avea febră, dar, când îi dusese 
termometrul, lui i se păruse de nesuportat gândul ca vârful 
acela de oţel să-i fie înfipt sub limba inflamată. Aveau şi un 
termometru pentru ureche, din acelea pentru copii, dar nu 
avea răbdare să stea nemişcat suficient timp încât să 
obţină rezultatul corect. Mâna pricepută a lui Ann-Marie îi 
simţise tâmplele fierbinţi, extrem de fierbinţi - dar asta i-ar 
fi putut spune şi el. 

Ansel îşi dădea seama că soţia sa era îngrozită, căci ea 
nici măcar nu se străduia să ascundă acest lucru. Pentru 
ea, orice boală era un atac la integritatea familiei sale. 
Gripa copiilor era privită cu teamă. Şi la fel erau şi o 
analiză proastă a sângelui sau apariţia unei umflături 
inexplicabile. „Gata, a început.” Teribila tragedie despre 
care ştia că într-o bună zi avea să se abată asupra ei. 

Toleranţa cu care Ansel întâmpina excentricităţile lui 
Ann-Marie era scăzută acum. Se confrunta cu ceva grav şi 


avea nevoie de ajutorul, nu de grijile ei. Acum nu mai 
putea fi el cel puternic, avea nevoie ca ea să preia 
controlul. 

Până şi copiii se fereau de el, speriaţi de privirea 
absentă a tatălui lor sau poate - era oarecum conştient de 
acest lucru - de izul bolii sale, care aducea cu miasma 
unturii ţinute prea mult timp într-o cutie de tablă ruginită 
sub chiuvetă. li vedea din când în când ascunzându-se pe 
după balustradă în josul scărilor şi privindu-l pe când 
traversa palierul de la etajul al doilea. Voia să le alunge 
teama, dar îi era frică să nu-şi piardă cumpătul în vreme ce 
ar fi încercat să le explice situaţia şi astfel să înrăutăţească 
lucrurile. Modul cel mai sigur de a-i linişti era să se facă 
bine. Să alunge cumva dezorientarea şi durerea. 

S-a oprit în dormitorul fiicei sale, unde pereţii mov i s- 
au părut dintr-odată prea mov, după care s-a întors pe hol. 
A rămas nemişcat pe palier, pe cât de nemişcat putea, ca 
să asculte din nou. Era bufnitura aceea, o pulsaţie domoală 
pe undeva pe aproape. Era cu totul altceva decât pulsaţia 
din craniul său. Era cam ca... în cinematografele din 
oraşele mici unde auzi, în momentele de linişte din film, 
zgomotul bobinei care se derulează în proiectorul din 
spate, care te distrage şi te readuce cu picioarele pe 
pământ, te face să conştientizezi că nimic din ceea ce vezi 
nu e real - de parcă numai tu ai putea înţelege acest lucru. 

A clătinat din cap, dar această mişcare simplă l-a făcut 
să se schimonosească de durere. A încercat să se 
folosească de această suferinţă ca de un înălbitor care să-i 
curețe gândurile. Însă bubuitul, pulsaţia erau pretutindeni 
în jurul său. 

Mai era o problemă şi cu câinii, Pap şi Gertie. Saint 
Bernarzii se purtau ciudat în prezenţa lui, se agitau şi 
mârâiau de parcă ar fi intrat în curte vreun animal bizar. 

Ann-Marie a urcat la el ceva mai târziu şi l-a găsit la 
piciorul patului, cu capul în mâini, ca şi cum ar fi ţinut un 
ou gata să se spargă. 

— Ar trebui să dormi, a spus ea. 

El s-a prins de păr de parcă ar fi apucat frâiele unui cal 


turbat şi şi-a înăbuşit pornirea de a se lua de ea. Avea ceva 
în gât şi, ori de câte ori se întindea, epiglota i se bloca, 
nepermiţându-i să respire, sufocându-l până când, nu fără 
efort, reuşea din nou să ia o gură de aer. Era îngrozit să nu 
moară în somn. 

— Ce pot să fac? a întrebat ea din prag, apăsându-şi 
fruntea cu mâna. 

— Adu-mi nişte apă, i-a spus el cu o voce răguşită din 
gâtul dureros şi arzător ca aburul fierbinte. Să fie călduţă. 
Şi pune şi nişte Advil în ea sau Ibuprofen, ceva, orice. 

Ea nu s-a mişcat, ci a rămas acolo cu privirea ţintă la el, 
îngrijorată. 

— Nu te simţi nici măcar un pic mai bine? 

Sfiala ei, care îi trezea de regulă instinctul patern, l-a 
umplut acum de mânie. 

— Ann-Marie, adu-mi naibii apă şi ia copiii de aici, unde 
vrei, numai să nu-i mai văd! 

Ea a plecat în grabă, cu lacrimi în ochi. 

Când Ansel i-a auzit ieşind în curtea întunecoasă, s-a 
aventurat la parter, cu o mână agăţată de balustradă. Ann- 
Marie îi lăsase paharul pe blatul de lângă chiuvetă, pe un 
şerveţel împăturit, iar în apă dizolvase câteva pilule. A dus 
paharul la gură cu amândouă mâinile şi s-a străduit să bea. 
A dat de duşcă apa, ca să-şi forţeze gâtul. A reuşit să 
înghită puţină înainte să arunce restul, cu icnete, pe 
fereastra de lângă chiuvetă, care dădea în curtea din 
spate. A privit uimit apa împroşcată pe geam, care se 
scurgea distorsionând imaginea lui Ann-Marie, din spatele 
copiilor din leagăne. Privea în depărtare la cerul întunecat 
şi întindea din când în când braţele ca să îi facă vânt lui 
Haily. 

Paharul i-a alunecat din mână şi a căzut în chiuvetă. A 
plecat din bucătărie şi s-a dus în sufragerie, unde s-a 
trântit pe canapea răpus de toropeală. Avea gâtul umflat şi 
se simţea mai rău ca oricând. 

Trebuia să se întoarcă la spital. Ann-Marie era nevoită 
să se descurce singură o vreme. N-avea de ales. Poate, 
până la urmă, avea să-i prindă bine... 


A încercat să se concentreze şi să-şi dea seama ce 
trebuia făcut înainte de plecare. Gertie a venit în prag, 
scheunând uşor. A urmat-o şi Pap, care s-a oprit lângă 
şemineu şi s-a ghemuit pe jos. Pap a început să mârâie 
uşor şi, brusc, bubuitul a izbucnit în urechile lui Ansel. În 
clipa aceea şi-a dat seama: de la ei venea zgomotul. 

Oare? S-a dat jos de pe canapea şi s-a dus spre Pap de-a 
buşilea, ca să asculte. Gertie a scheunat şi s-a retras lângă 
zid, însă Pap a rămas în continuare ghemuit, dar încordat. 
Mârâitul din gâtul câinelui s-a intensificat, iar Ansel l-a 
prins de zgardă fix în momentul în care câinele încerca să 
se ridice şi să plece. 

Bum... bum... bum... 

Venea din interiorul lor, cine ştie cum şi de unde, dar 
era ceva. 

Pap se ferea şi scheuna, dar Ansel, un bărbat puternic, 
deşi nu obişnuia să recurgă la forţă, l-a prins pe după gât 
pe Saint Bernard cu mâna liberă, ţinându-l strâns. Şi-a lipit 
urechea de gâtul câinelui, a cărui blană l-a gâdilat în 
ureche. 

Da, era un bubuit ritmic. Oare era sângele animalului? 

Acesta era zgomotul. Câinele a scâncit şi s-a agitat 
încercând să scape, dar Ansel s-a lipit şi mai tare cu 
urechea de gâtul lui, ca să se asigure. 

— Ansel? 

S-a întors rapid, prea rapid, motiv pentru care a simţit o 
durere fulgerătoare. A văzut-o pe Ann-Marie lângă uşă, cu 
Benjy şi Haily în spatele ei. Haily o ţinea de picior pe 
mama sa, în vreme ce băiatul era cu un pas mai în urmă, 
însă amândoi îl priveau cu atenţie. Ansel şi-a slăbit 
strânsoarea, iar câinele a fugit. 

Stătea în continuare în genunchi. 

— Ce vrei? a strigat el. 

Ann-Marie a rămas înmărmurită în pragul uşii, pradă 
fricii. 

— Am... nu... îi duc la plimbare. 

— Bine, a răspuns el. S-a înmuiat puţin sub privirea 
copiilor săi şi, simțind că se îneacă, a spus cu un glas 


răguşit: Tăticul se simte bine. Şi-a şters saliva de la gură 
cu dosul mâinii. Tăticul o să se facă bine. 

A întors capul spre bucătărie, unde se aflau câinii. 
Momentul de duioşie s-a risipit sub asediul bubuitului 
renăscut, mai puternic decât înainte. 

„Ei.” 

Cuprins de ruşine, s-a cutremurat şi şi-a dus un pumn la 
tâmplă. 

— Am să scot câinii afară, a spus Ann-Marie. 

— Nu! a sărit el. S-a străduit să se controleze şi a întins 
mâna spre ea de acolo de jos, de pe podeaua sufrageriei. 
Nu, a repetat el mai liniştit, încercând să-şi recapete 
răsuflarea, să pară normal. Lasă-i aici, că stau bine. 

Ea a şovăit, vrând parcă să adauge ceva, să facă ceva, 
orice. Însă, în final, s-a întors şi a ieşit, trăgându-l pe Benjy 
după ea. 

Ansel s-a sprijinit de zid ca să se ridice şi să meargă la 
baia de la etajul întâi. A tras de şnurul veiozei de deasupra 
oglinzii ca să-şi privească ochii. Erau ca nişte perle gălbui 
şi tăioase, cu vinişoare roşii. Şi-a şters sudoarea de pe 
frunte şi de pe buza superioară şi a deschis gura ca să-şi 
cerceteze gâtul. Se aştepta să-şi vadă amigdalele inflamate 
sau vreo iritaţie, dar n-a văzut decât interiorul gurii închis 
la culoare. Îl durea când mişca limba, dar totuşi a ridicat-o 
ca să se uite sub ea. Țesutul de dedesubt era roşiatic şi 
inflamat, de un roşu aprins, ca un tăciune. L-a atins cu 
mâna, iar durerea a fost cumplită şi a coborât pe lateralele 
maxilarelor, până în gât. Ca reacţie, a tuşit aspru, ca un 
lătrat, împroşcând oglinda cu pete negricioase. Pete de 
sânge amestecat cu ceva alb, poate flegmă. Unele erau mai 
închise la culoare decât altele, de parcă ar fi scos la iveală 
vreun reziduu solid, bucățele putrede din organismul său. 
A întins mâna după unul dintre acei stropi închişi la 
culoare şi l-a luat de pe oglindă cu vârful degetului 
mijlociu. L-a dus la nas, l-a adulmecat, apoi l-a frecat între 
degete. Era ca un cheag de sânge decolorat. L-a apropiat 
de vârful limbii şi în secunda următoare s-a trezit 
gustându-l. Şi-a plimbat prin gură materia moale, până 


când aceasta s-a risipit, apoi a mai luat un strop de pe 
oglindă. Nu prea avea gust, dar senzaţia pe care i-o lăsa pe 
limbă îi alina suferinţa. 

S-a aplecat şi a lins petele de sânge de pe oglinda rece. 
Ar fi trebuit să-l doară limba, dar, din contră, durerea din 
gură şi din gât se atenuase, chiar şi cea resimţită de 
țesutul moale de sub limbă, reducându-se la un gâdilat. Şi 
bubuitul se domolise, dar nu dispăruse cu totul. S-a privit 
în oglinda mânjită de sânge, încercând să înţeleagă. 

Acest moment de respiro a fost înnebunitor de scurt. 
Senzaţia de apăsare din gât, de parcă două mâini 
puternice i l-ar fi sucit necontenit, a reapărut. Şi-a smuls 
privirea din oglindă şi a pornit împleticindu-se spre hol. 

Gertie a scheunat şi s-a dat înapoi din calea sa, luând-o 
cu pas iute spre sufragerie. Pap zgâria cu ghearele lângă 
uşa care dădea în spate, dornic să iasă. Când l-a văzut pe 
Ansel intrând în bucătărie, a luat-o la fugă. Ansel a rămas 
pe loc, cu gâtul pulsându-i, apoi s-a dus la dulapul în care 
ţineau mâncarea pentru câini şi a scos de acolo cutia de 
gustări Milk Bone. A luat-o şi s-a dus cu ea în sufragerie. 

Gertie stătea pe palierul de lemn de la baza scărilor cu 
labele întinse, gata să ţâşnească. Ansel s-a aşezat pe 
taburet şi a agitat gustarea. 

— Hai, fetiţa, a spus el abia şoptit şi fără nici o urmă de 
dragoste, lucru care i-a umplut sufletul de durere. 

Gertie a adulmecat aroma din aer cu nările fremătânde. 

Bum... bum... 

— Hai, fetiţa, hai să-ţi iei gustărica! 

S-a ridicat uşor pe toate patru labele, a făcut un pas mic 
înainte, apoi s-a oprit din nou şi a adulmecat. Instinctul îi 
spunea că era ceva în neregulă cu gustărica aceasta. 

Însă el a ţinut-o nemişcată, ceea ce a părut să-i dea 
încredere. A luat-o uşor pe covor, cu capul plecat şi cu 
ochii în patru. Ansel a dat din cap ca s-o încurajeze. Pe 
măsură ce aceasta se apropia, bubuitul din capul lui se 
intensifica. 

— Hai, Gertie, bătrâna mea, a chemat-o el. 

Gertie s-a apropiat şi a lins gustarea cu limba ei groasă, 


atingându-i în treacăt şi degetul. A repetat mişcarea, 
dornică să aibă încredere în el, dornică să primească 
hrana. Ansel a întins şi mâna cealaltă, i-a pus-o pe cap şi a 
mângâiat-o, aşa cum îi plăcea ei. Din ochi i-au ţâşnit 
lacrimi în vreme ce o mângâia. Gertie s-a aplecat înainte 
ca să apuce gustarea cu dinţii şi i-a luat-o dintre degete. În 
acel moment, Ansel a prins-o de zgardă şi s-a lăsat pe ea 
cu toată greutatea. 

Căţeaua s-a zbătut sub el, a mârâit şi a încercat să-l 
muşte, panica ei oferind mâniei lui un lucru asupra căruia 
să se concentreze. I-a închis botul cu forţa şi i-a ridicat 
capul, după care şi-a dus gura la gâtul ei blănos. 

I l-a sfâşiat. A muşcat-o prin blana mătăsoasă şi uşor 
slinoasă, făcându-i o rană. Când şi-a pus gura pe gâtul ei, 
căţeaua a urlat. Carnea ei moale a fost curând scăldată de 
sângele fierbinte. Durerea provocată de muşcătură a 
determinat-o pe Gertie să se agite frenetic, dar Ansel a 
tinut-o strâns şi i-a înălţat şi mai tare capul, lăsându-i la 
vedere tot gâtul. 

Acum îi bea sângele, fără să înghită, de parcă, fără 
ştirea sa, ar fi avut acum un nou mecanism în gât. Nu 
înţelegea cum era posibil, ştia doar că se simţea satisfăcut, 
că avea parte de o plăcere imediată care îl alina. Şi mai 
simţea putere, da, putere, de parcă şi-ar fi însuşit viaţa 
cuiva. 

Pap a intrat în încăpere urlând, un urlet de jale, aşa că 
Ansel s-a văzut nevoit să-l facă să înceteze pe Saint 
Bernardul cu ochii plini de tristeţe, înainte să-i alarmeze 
pe vecini. S-a ridicat de pe Gertie, care se zbătea uşor sub 
el, şi, cu o viteză şi o forţă reînnoite, a luat-o în fugă prin 
încăpere în urma lui Pap, răsturnând o veioză în timp ce se 
arunca şi prindea câinele mare şi greoi pe hol. 

Plăcerea pe care a simţit-o când i-a băut sângele celui 
de-al doilea câine a fost devastatoare. Era ca şi cum ar fi 
atins punctul culminant. Ca atunci când tragi dintr-un 
furtun de aspirație şi obţii schimbarea de presiune dorită. 
Lichidul a curs fără oprelişti, umplându-l de satisfacţie. 

Când a terminat, Ansel s-a aşezat, rămânând o vreme 


amorţit şi uluit şi revenind cu dificultate la realitate. A 
privit câinele mort lungit pe podea la picioarele sale şi 
dintr-odată a devenit conştient de tot ce se întâmpla şi a 
îngheţat. Brusc, l-au cuprins remuşcările. 

S-a ridicat în picioare şi a văzut-o şi pe Gertie, apoi şi-a 
privit pieptul şi s-a apucat de tricoul năclăit de sânge de 
câine. 

„Ce mi se întâmplă?” 

Sângele de pe covorul cu pătrăţele forma o pată urâtă, 
închisă la culoare. Însă nu era prea mult. Şi atunci şi-a 
amintit că îl băuse. 

Mai întâi s-a dus la Gertie, i-a atins blana, conştient de 
faptul că era moartă, că el o omorâse. Apoi, alungându-şi 
dezgustul, a înfăşurat-o în covorul distrus. Cu un icnet, a 
ridicat greutatea în braţe, a trecut cu ea în bucătărie, a 
ieşit, a coborât scările şi a mers la baraca din spate a 
câinilor. Acolo s-a pus în genunchi, a desfăşurat covorul şi 
a lăsat-o pe Gertie, ca să se ducă după Pap. 

I-a aşezat pe amândoi lângă peretele barăcii, sub panoul 
lui pentru unelte. Propria zbatere îi era distantă, străină. 
Îşi simţea gâtul tensionat, răcorit, deşi nu-l mai durea, şi 
mintea limpede. Şi-a privit mâinile pline de sânge şi s-a 
văzut nevoit să accepte ceea ce nu putea înţelege. 

Din cauza a ceea ce făcuse, se simţea mai bine. 

A intrat din nou în casă, în baia de la etaj. Şi-a dat jos 
tricoul plin de sânge şi chiloţii şi a luat pe el un trening 
mai vechi, conştient că Ann-Marie şi copiii puteau să se 
întoarcă din clipă în clipă. În vreme ce căuta prin dormitor 
o pereche de tenişi, a simţit din nou bubuitul. Nu-l auzea, îl 
simţea, iar semnificaţia sa l-a înspăimântat. 

A auzit voci la uşa de la intrare. 

Familia lui se întorsese acasă. 

A coborât din nou şi a ieşit pe uşa din dos, nevăzut de 
nimeni. A luat-o pe iarba din curtea din spate, fugind de 
bubuitul care îi răsuna în cap. 

A pornit-o spre aleea din faţa casei, însă de pe strada 
cufundată în întuneric se auzeau glasuri. Lăsase uşile de la 
baracă deschise şi, cuprins de disperare, s-a băgat în cuşca 


animalelor acum moarte, încercând să se ascundă. A închis 
amândouă uşile în urma sa. Nu ştia ce altceva să facă. 

Gertie şi Pap zăceau morţi lângă peretele lateral. 
Printre buzele lui Ansel era cât pe-aci să se strecoare un 
strigăt. 

„Ce-am făcut?” 

Iernile newyorkeze deformaseră uşile barăcii, aşa că 
acestea nu se mai închideau perfect. Încă putea vedea prin 
crăpătură. Îl vedea pe Benjy care îşi lua un pahar de apă 
de pe chiuveta din bucătărie, cu capul în dreptul ferestrei, 
şi pe Hailey întinzând mâna ei micuță. 

„Ce mi se întâmplă?” 

Era ca un câine care atacă brusc, ca un câine turbat. 

„Cred că am luat vreun soi de rabie.” 

Se auzeau glasuri acum. Copiii coborau treptele 
verandei din spate luminate de lampa de siguranţă de pe 
terasă şi strigau câinii. Ansel şi-a aruncat rapid privirea 
împrejur şi a înşfăcat o greblă din colţ pe care a strecurat- 
o printre mânerele uşilor cât de repede şi de uşor a putut, 
blocându-i pe copii afară şi pe el înăuntru. 

— Geertie! Paap! 

Incă nu li se simţea îngrijorarea în glas. Câinii mai 
fugiseră de acasă în ultimele câteva luni, motiv pentru care 
Ansel înfipsese ţeava în podeaua barăcii, ca să-i poată ţine 
legaţi noaptea. 

Glasurile lor s-au risipit în timp ce bubuitul i-a invadat 
mintea, pulsaţia sângelui care circula prin venele lor de 
copiii, inimioarele lor care băteau cu putere. 

„Dumnezeule!” 

Hailey a venit la uşă, iar Ansel i-a văzut tenişii roz prin 
crăpătura de jos şi s-a dat înapoi. Fetiţa a tras de uşi, iar 
acestea s-au zgâlţâit, dar nu au cedat. 

L-a strigat pe fratele ei. Benjy a venit şi a scuturat uşile 
cu toată forţa lui de băieţel de opt ani. Cei patru pereţi ai 
barăcii s-au clătinat, dar coada greblei a rămas pe poziţie. 

Bum... bum... bum... 

Era sângele lor care îl chema. Ansel s-a cutremurat şi şi- 
a concentrat atenţia asupra ţevii aflate în faţa sa. Era 


îngropată la aproape doi metri şi fixată într-un bloc solid 
de ciment, suficient de puternică încât să ţină doi câini 
Saint Bernard agitaţi. Ansel s-a uitat spre rafturile de pe 
pereţi şi a văzut o zgardă din lanţ cu preţul încă pe ea. Era 
sigur că trebuia să fie pe undeva şi o încuietoare. 

A aşteptat până s-au îndepărtat suficient de mult, după 
care s-a întins şi a luat zgarda de oţel. 


Căpitanul Redfern, îmbrăcat în halatul de spital, stătea 
întins pe patul înconjurat cu perdele transparente de 
plastic, cu buzele întredeschise într-un soi de grimasă, şi 
respira adânc, cu dificultate. Spre lăsarea serii, Redfern 
devenise din ce în ce mai neliniştit, aşa că i se 
administraseră suficiente sedative cât să-l ţină rupt de 
realitate preţ de câteva ore. Mai aveau nevoie de el pentru 
a i se face ecografie. Eph a micşorat intensitatea luminii 
din rezervă, a aprins lampa fluorescentă şi i-a dus-o din 
nou la cicatricea indigo de pe gât, ca să mai arunce o 
privire. Însă, de data aceasta, cum încăperea era mai 
întunecată, a mai văzut ceva, ca o mişcare vălurită pe 
pielea lui Redfern - sau mai degrabă pe sub pielea lui. Era 
ca o reţea de pete sau ca un psoriazis subcutanat, ca nişte 
umflături care apăreau chiar sub piele, în nuanţe de negru 
şi cenuşiu. 

Când a apropiat lampa fluorescentă ca să vadă mai 
bine, umbra de sub piele a reacţionat. S-a învolburat şi a 
forfotit de parcă ar fi încercat să fugă de lumină. 

Eph s-a dat înapoi şi a tras lampa. Acum, că lampa cu 
lumină neagră nu mai pica pe pielea lui Redfern, bărbatul 
adormit părea normal. 

Eph s-a întors, de data asta trecând lumina lămpii peste 
faţa lui Redfern. Imaginea pe care i-a revelat-o, carnea 
pătată de sub piele, forma ca un fel de mască, un alter ego 
care bântuia dincolo de faţa pilotului, îmbătrânit şi diform, 
cu chipul fioros, un rău aflat la pândă în adâncul său cât 
timp acesta dormea. Eph a apropiat lampa şi mai mult... şi 
încă o dată umbra din interior a fremătat într-o grimasă, 
încercând să fugă. 


Redfern a deschis ochii, parcă trezit de lumină. Eph s-a 
tras înapoi, şocat de imagine. Pilotul avea în organism 
secobarbital cât pentru doi oameni. Era prea sedat să se 
trezească. 

Redfern îl privea cu ochii larg deschişi în găvane. S-a 
uitat drept în tavan, speriat. Eph a dat lampa la o parte şi a 
intrat în câmpul lui vizual. 

— Căpitane Redfern? 

Buzele pilotului se mişcau. Eph s-a aplecat mai mult, ca 
să audă ce încerca să spună. 

Bărbatul şi-a dezlipit buzele uscate şi a spus: 

— Este aici. 

— Cine este aici, căpitane Redfern? 

Acesta a făcut ochii mari, de parcă ar fi fost martor la o 
scenă cumplită care tocmai se derula în faţa ochilor săi. 

— Domnul Lipitoare, a spus el. 


Mult mai târziu, Nora s-a întors şi l-a găsit pe Eph pe 
hol lângă secţia de radiologie. În spatele lor se afla un zid 
acoperit cu desene în creion făcute de pacienţii tineri, 
recunoscători. I-a spus ce văzuse sub pielea lui Redfern. 

— Lămpile noastre fluorescente cu lumină neagră nu 
sunt acelaşi lucru cu lămpile cu ultraviolete? a întrebat 
Nora. 

Eph a încuviinţat din cap. Şi el se gândise la bătrânul 
care îi abordase lângă morgă. 

— Vreau să văd şi eu, a zis Nora. 

— Redfern e la radiologie acum, i-a spus Eph. A trebuit 
să-i administrăm şi mai multe sedative pentru a-i face 
ecografia. 

— Am primit rezultatele analizelor lichidului împrăştiat 
prin avion, a spus Nora. Se pare că ai avut dreptate. Este 
amoniu, fosfor... 

— Puteam să jur... 

— Dar mai erau şi acid oxalic, fier şi acid uric. Plasmă. 

— Poftim? 

— Plasmă în stare pură şi o mulţime de enzime. 

Eph şi-a dus mâna la frunte, de parcă şi-ar fi luat 


temperatura. 

— Ca în timpul digestiei? 

— La ce te duce asta cu gândul? 

— La excremente de păsări, de lilieci. Un fel de guano. 
Dar cum... 

Nora a clătinat din cap, entuziasmată şi totodată uimită. 

— Indiferent ce sau cine a fost în avionul ăla... şi-a 
împrăştiat fecalele prin compartiment. 

În timp ce Eph încerca să analizeze informaţiile, un 
bărbat în uniformă a venit iute pe hol şi l-a strigat. Eph l-a 
recunoscut pe asistentul de la radiologie. 

— Doctore Goodweather... nu ştiu ce s-a întâmplat. Am 
ieşit să iau o cafea. Am lipsit mai puţin de cinci minute. 

— Ce vreţi să spuneţi? Ce s-a întâmplat? 

— Pacientul dumneavoastră a dispărut de la ecograf. 


Jim Kent se afla la parter, lângă magazinul de suvenire, 
departe de ceilalţi, şi vorbea la telefonul mobil. 

— Acum îi fac ecografie, i-a spus interlocutorului său. 
Starea lui pare să se înrăutăţească destul de rapid, 
domnule. Da, cred că o să aibă ecografia gata în câteva 
ore. Nu, nu avem nici o veste despre ceilalţi 
supraviețuitori. Mă gândeam că doriţi să fiţi informat. Da, 
domnule, sunt singur... 

Privirea i-a fost atrasă de un bărbat înalt, cu păr roşcat, 
într-un halat de spital, care mergea clătinându-se pe hol, 
trăgând pe jos după sine tuburile perfuziei care îi atârnau 
din braţ. Dacă nu se înşela, era căpitanul Redfern. 

— Domnule... se întâmplă ceva... vă sun mai târziu. 

A închis, şi-a scos casca din ureche, şi-a îndesat-o în 
buzunarul de la geacă şi s-a luat după bărbatul care se 
îndepărtase câteva zeci de metri. Pacientul a încetinit 
puţin şi a întors capul, conştient parcă de prezenţa 
urmăritorului său. 

— Căpitane Redfern? a strigat Jim. 

Pacientul şi-a continuat drumul şi a cotit pe hol, urmat 
de Jim, care, în momentul când a luat şi el colţul, a 
constatat că holul era pustiu. 


Jim a citit plăcuţele de pe uşi. A încercat-o pe cea pe 
care scria „Scări.” S-a uitat în jos prin spaţiul îngust dintre 
scări şi a văzut un tub de perfuzie care era târât în jos pe 
trepte. 

— Căpitane Redfern, a strigat Jim, iar vocea i-a răsunat 
pe scări. 

A continuat să coboare, scotocind după telefon ca să-l 
sune pe Eph. Pe ecranul telefonului a apărut textul „Fără 
semnal”, căci, între timp, ajunsese la subsol. A împins uşile 
care dădeau în holul dinspre subsol şi, distras de telefon, 
nu l-a remarcat pe Redfern, care s-a repezit la el din 
lateral. 


Când Nora, care căutase prin tot spitalul, a intrat pe 
uşa scărilor spre holul din subsol, l-a găsit pe Jim stând pe 
jos, sprijinit de zid cu picioarele depărtate. Dădea impresia 
că dormea. 

Căpitanul Redfern stătea în picioare deasupra lui, cu 
picioarele goale, cu spatele gol vizibil prin crăpătura 
halatului de spital. Din ceva care îi atârna din gură picurau 
stropi de sânge pe podea. 

— Jim! a strigat ea, dar acesta nu a reacţionat în nici un 
fel la glasul ei. 

Insă căpitanul Redfern a încremenit. Când s-a întors 
spre ea, Nora nu a văzut ca acesta să fi avut ceva în gură. 
Era uimită de faţa lui, înainte palidă, nu roşie, îmbujorată, 
ca acum. Într-adevăr, partea din faţă a halatului său era 
mânjită de sânge şi avea sânge şi în jurul gurii. Primul ei 
gând a fost că avea vreo criză. Se temea că-şi muşcase 
limba şi că acum înghiţea sângele. 

Când s-a apropiat, diagnosticul ei a devenit neclar. 
Pupilele lui Redfern erau acum negre, iar sclera, roşie, nu 
albă, cum ar fi fost normal. Gura îi atârna deschisă într-un 
mod bizar, parcă dislocată, ca şi când falca i-ar fi fost 
prinsă de undeva de mai jos. În plus, emana o căldură 
teribilă, mult mai mare decât cea produsă de o febră 
normală. 

— Căpitane Redfern, l-a strigat ea, iar şi iar, în 


încercarea de a-l smulge din starea aceea. 

Acesta s-a îndreptat spre ea cu o privire feroce şi 
devorantă în ochii sticloşi. Jim a rămas întins pe jos, 
nemişcat. Redfern avea intenţii vădit criminale. Nora şi-a 
dorit să fi purtat o armă. A privit împrejur, dar n-a văzut 
decât un telefon pentru urgenţe. 

A înşfăcat receptorul de pe perete, însă abia a avut timp 
să-l apuce înainte ca Redfern s-o atace şi s-o arunce la 
podea. Nora a ţinut totuşi în mână receptorul, al cărui fir 
stătea întins. Redfern avea o forţă incredibilă, cu care s-a 
abătut asupra ei, fixându-i braţele pe podeaua lustruită. 
Faţa i s-a schimonosit, iar gâtul a început să i se bălăbăne. 
Nora s-a gândit că bărbatul avea să verse pe ea. 

Nora ţipa când Eph a dat buzna pe uşa dinspre scări şi 
s-a aruncat asupra lui Redfern, azvârlindu-l cât colo. Eph s- 
a îndreptat şi a întins mâna ca să-l avertizeze pe pacientul 
său care dădea să se ridice de la podea. 

În momentul acela, Redfern a scos un soi de sâsâit, nu 
ca al unui şarpe, ci mai degrabă un sunet gutural. L-a 
privit cu ochii negri, inexpresivi, şi i-a zâmbit. Cel puţin, 
părea să zâmbească - folosea aceiaşi muşchi faciali, numai 
că, atunci când a deschis gura, aceasta părea să nu se mai 
oprească, ci să se tot deschidă. 

Mandibula i-a coborât şi din gură i s-a strecurat o 
bucată de carne rozalie, care nu era însă limba lui. Era mai 
lungă, mai musculoasă, mai complexă şi se zvârcolea. Era 
ca şi cum înghiţise un calmar viu care îşi mai agita încă 
disperat tentaculele în gura lui. 

Eph a sărit înapoi. S-a agăţat de stativul pentru perfuzii 
să nu cadă, după care l-a îndreptat spre Redfern, 
folosindu-l pe post de armă, ca să-i ţină la distanţă pe 
bărbat şi creatura din gura acestuia. Redfern a apucat 
suportul de oţel şi imediat creatura i-a ţâşnit din gură. S-a 
întins pe lungimea de aproape doi metri a stativului, însă 
Eph s-a ferit exact la timp. A auzit plescăitul pe care l-a 
scos prelungirea aceea îngustă, asemenea unei limbi 
otrăvitoare şi cărnoase, atunci când a lovit zidul. Redfern a 


aruncat într-o parte suportul, care a plesnit de la jumătate. 
Eph a căzut împreună cu el într-o încăpere din spate. 

Redfern a intrat după el, fixându-l cu ochii lui negri, 
injectaţi, în care i se citea foamea. Eph a căutat cu 
disperare în jur ceva cu care să-l ţină la distanţă pe tip, dar 
nu a găsit decât un trepan pe un raft. Trepanul este un 
instrument chirurgical dotat cu o lamă cilindrică rotativă 
folosită în general la secţionarea craniului în timpul 
autopsiei. Lama ca o elice de elicopter a prins viaţă. 
Redfern a înaintat cu limba ceva mai retrasă, dar încă 
atârnând; pe lateralele acesteia pulsau nişte săculeţi 
cărnoşi. Înainte ca Redfern să atace din nou, Eph a 
încercat să i-o reteze. 

A ratat însă şi i-a tăiat pilotului o bucată din gât. Din 
rană a ieşit sânge alb, exact cum văzuse la morgă, dar 
acesta nu a ţâşnit, ci i s-a prelins pe piept. Eph a dat 
drumul trepanului înainte ca lama sa bâzâitoare să îl 
împroaşte cu substanţă. Redfern l-a apucat de gât, iar Eph 
a înşfăcat obiectul cel mai apropiat pe care l-a găsit: un 
extinctor. L-a lovit cu fundul acestuia în faţă, prima sa 
ţintă fiind înfiorătoarea limbă. Eph l-a mai lovit de două 
ori; la ultima lovitură, capul i-a sărit pe spate, iar coloana 
sa vertebrală a scos un pârâit sonor. 

Corpul lui Redfern a cedat şi s-a prăvălit la pământ. Eph 
a dat drumul extinctorului şi a păşit înapoi nesigur pe 
picioare, privind îngrozit la ceea ce făcuse. 

Nora a venit în fugă agitând o bucată din stativul rupt şi 
l-a văzut pe Redfern zăcând pe jos. A dat drumul ţevii şi s-a 
repezit la Eph, care a cuprins-o cu braţele. 

— Te simţi bine? a întrebat-o el. 

Ea a încuviinţat din cap, cu mâna la gură. A arătat spre 
Redfern. Când şi-a coborât privirea, Eph a văzut viermi 
care se strecurau afară din gâtul lui. Erau nişte viermi 
roşiatici, ca şi cum ar fi fost îmbibaţi de sânge, care se 
revărsau din gâtul lui Redfern asemenea gândacilor care 
mişună într-o încăpere atunci când se aprinde lumina. Eph 
şi Nora au luat-o cu spatele spre uşa deschisă. 

— Ce naiba s-a întâmplat aici? a întrebat Eph. 


Nora şi-a luat mâna de la gură şi a spus: 

— Domnul Lipitoare. 

În momentul acela, au auzit geamătul lui Jim de pe hol 
şi s-au dus în fugă să-i dea ajutor. 


INTERLUDIU III 
REVOLTA, 1943 


Luna august îşi făcea simțită prezenţa, iar Abraham 
Setrakian i-a simţit dogoarea mai mult ca oricând, în timp 
ce aşeza grinzile unui acoperiş suspendat. Soarele îl ardea, 
şi aşa era zi de zi. Mai mult de atât, începuse să urască 
noaptea - patul său, visele sale legate de casă, care îi 
fuseseră mai înainte singura lui alinare în oroarea 
lagărului de concentrare. Era acum prizonierul a doi 
stăpâni la fel de cruzi. 

Creatura nopţii, Sardu, începuse să vină de două ori pe 
săptămână ca să se hrănească în baraca lui Setrakian şi 
probabil că proceda la fel şi în celelalte barăci. Decesele 
trecuseră complet neobservate atât pentru gardieni, cât şi 
pentru prizonieri. Gardienii ucraineni consideraseră că 
morţii se sinuciseseră, iar pentru SS acest lucru însemna 
doar înlocuirea unui cuvânt din registru. 

În lunile care au urmat primei vizite a lui Sardu, 
Setrakian, obsedat de dorinţa de a înfrânge răul, s-a 
interesat cât de mult a putut pe la alţi prizonieri de prin 
părţile locului, care i-au spus despre un mormânt roman 
aflat undeva în pădurea din vecinătate. Acum era sigur că 
acea creatură îşi avea bârlogul acolo şi că de acolo se 
strecura în fiecare noapte ca să-şi  domolească 
dezgustătoarea sete. 

Dacă Setrakian a înţeles vreodată cum e să-ţi fie sete cu 
adevărat, atunci cu siguranţă a înţeles în acea zi. Cei care 
distribuiau apă circulau permanent printre prizonieri, deşi 
mulţi dintre ei cădeau ei înşişi pradă caniculei. Groapa de 
foc avea ce înfuleca în ziua aceea. Setrakian reuşise să 
strângă ce-i trebuia, o bucată de lemn brut de stejar alb şi 
o bucăţică de argint pentru vârf. Acesta era felul în care se 
spunea că puteai învinge strigoiul. Ascuţise zile în şir 
vârful înainte să-i aplice argintul. Felul în care avea să-l 
strecoare pe furiş în baraca sa îi ocupase cea mai mare 
parte din cele două săptămâni în care plănuise totul. Îl 


adăpostise într-un lăcaş din spatele patului său. Dacă îl 
prindeau gardienii, îl executau pe loc, pentru că nu aveau 
să fie dubii în privinţa destinaţiei ţăruşului cu aspect de 
armă. 

Cu o noapte înainte, Sardu venise târziu în lagăr, mai 
târziu decât de obicei. Setrakian stătuse nemişcat, 
aşteptând ca acesta să înceapă să se hrănească dintr-un 
rrom infirm. Simţea repulsie, avea remuşcări şi se ruga să 
fie iertat - dar trebuia să îndure toate astea, întrucât 
Creatura avea să fie mai puţin vigilentă în timp ce se 
hrănea. 

Lumina albăstrie a zorilor care se apropiau se filtra 
printre zăbrelele de la ferestrele din partea estică a 
barăcii. Era exact ce aşteptase Setrakian. S-a înţepat în 
degetul arătător, făcând să iasă la vedere o perlă stacojie 
perfectă. Însă era complet nepregătit pentru ce avea să se 
petreacă în continuare. 

Nu auzise nici un sunet; Creatura îşi luase oribila 
gustare în linişte deplină. Însă acum, simțind mirosul 
sângelui tânăr al lui Setrakian, Creatura a gemut, iar acest 
sunet i-a amintit de pârâitul lemnului uscat sau de apa 
care curge printr-o conductă înfundată. 

Într-o clipită, Creatura era lângă el. 

În timp ce tânărul şi-a strecurat cu grijă mâna în spate 
după ţăruş, cei doi s-au privit în ochi. Setrakian n-a 
rezistat şi s-a întors spre Creatură, în timp ce aceasta se 
apropia tot mai mult. 

Creatura i-a zâmbit. 

— A trecut o eternitate de când nu ne-am mai hrănit 
privindu-ne prada în ochi, a spus aceasta. O eternitate... 

Răsuflarea îi mirosea a pământ şi a cupru, iar limba 
începuse să i se agite. Vocea sa adâncă părea o împletire 
de mai multe voci, care se scurgeau afară fluidizate parcă 
de sângele uman. 

— Sardu..., a şoptit Setrakian, incapabil să ţină pentru 
sine acest nume. 

Ochii ca două perle lucioase ale Creaturii s-au deschis 
larg şi, preţ de o clipă, au părut aproape umani. 


— Nu este singur în acest trup, a sâsâit Creatura. Cum 
cutezi să-l strigi? 

Setrakian a apucat ţăruşul din spatele său şi a început 
să-l strecoare afară... 

— Fiecare om are dreptul să-i fie rostit numele înainte 
de a merge în faţa lui Dumnezeu, a spus Setrakian cu 
virtutea omului tânăr. 

Creatura a râs veselă. 

— Atunci, tinere, spune-mi-l şi mie pe al tău... 

În clipa aceea, Setrakian a făcut mişcarea mult 
aşteptată, însă vârful de argint al ţăruşului a scos un 
scârţâit, trădându-şi prezenţa cu o clipă înainte să 
pornească spre inima Creaturii. 

Clipa aceea a fost de ajuns. Creatura şi-a întins mâna cu 
gheare şi a oprit arma care se afla la câţiva centimetri de 
pieptul său. 

Setrakian a încercat să se elibereze lovind cu cealaltă 
mână, însă Creatura i-a prins-o şi pe aceea şi i-a făcut lui 
Setrakian o crestătură pe gât cu vârful limbii, o tăietură 
profundă şi fulgerătoare, suficientă cât să-i injecteze 
paralizantul. 

Acum îl ţinea strâns pe tânăr de amândouă mâinile. L-a 
ridicat din pat. 

— Însă tu nu vei merge în faţa lui Dumnezeu, i-a spus 
Creatura. Il cunosc chiar foarte bine şi ştiu că ne-a 
părăsit... 

Setrakian era gata să leşine de la strânsoarea ca de 
menghină a ghearelor cu care îi prinsese mâinile. Mâinile 
care îl ţinuseră în viaţă atâta timp în lagăr. Creierul îi 
exploda de durere şi, deşi gemea şi respira greu, nu a scos 
nici un țipăt. 

În clipa aceea, Creatura a privit adânc în ochii lui 
Setrakian şi a văzut până în adâncul sufletului lui. 

— Abraham Setrakian, a susurat aceasta. Ce nume 
dulce pentru un băiat atât de curajos... S-a apropiat de el. 
Dar de ce vrei să mă distrugi, băiete? De ce mă socoteşti 
atât de demn de mânia ta, din moment ce moartea 
domneşte în jurul tău şi în absenţa mea? Nu eu sunt 


monstrul, ci Dumnezeul tău, al tău şi al meu, tatăl absent 
care ne-a părăsit pe toţi cu atât de mult timp în urmă... 
Citesc în ochii tăi ce te sperie cel mai tare, tinere 
Abraham, şi nu sunt eu acela... Este groapa. Acum ai să 
vezi ce se întâmplă când am să te las pradă ei, iar 
Dumnezeu n-are să facă nimic să te salveze. 

Apoi, cu un pârâit puternic, Creatura i-a sfărâmat oasele 
mâinilor tânărului Abraham. 

Băiatul a căzut la podea şi s-a ghemuit de durere, cu 
degetele sfărâmate la piept. Căzuse într-o pată slabă de 
lumină. 

Se revărsau zorii. 

Creatura a sâsâit din nou şi a dat să se apropie iar de el, 
însă prizonierii din baracă au început să dea semne de 
viaţă. În vreme ce tânărul Abraham îşi pierdea cunoştinţa, 
Creatura s-a făcut nevăzută. 

Abraham a fost descoperit rănit şi sângerând înainte de 
apel. A fost trimis la infirmerie, locul din care prizonierii 
răniţi nu se mai întorceau. Un tâmplar cu mâinile rupte nu 
mai servea la nimic în lagăr, iar supraveghetorul-şef a 
dispus pe dată eliminarea sa. A fost târât afară la groapa 
de foc, alături de ceilalţi care fuseseră respinşi la apel, şi a 
fost obligat să se aşeze în genunchi în rând. Fumul negru 
şi gros întuneca soarele care dogorea neiertător. Setrakian 
a fost dezbrăcat şi târât până la margine, cu mâinile rupte 
formând un căuş, şi a fost cuprins de frică atunci când 
privirea i-a căzut în groapă, în groapa dogoritoare. 
Flăcările se contorsionau, iar fumul soios se înălța ca într- 
un dans hipnotic. Ritmul execuţiei - împuşcătura, zgomotul 
mecanismului, sunetul slab produs de tubul glonţului care 
lovea ţărâna - l-a purtat ca într-o transă a morţii. Privea în 
groapă la flăcările care mistuiau carnea de pe oase, 
revelând omul în esenţa lui: ţărână. Bucăţi de carne 
condamnate la pieire, care se puteau transforma într-o 
clipită în cenuşă. 

Creatura era meşteră în a semăna groaza, dar această 
grozăvie umană depăşea într-adevăr cu mult orice altă 
posibilă soartă, nu numai pentru că era nemiloasă, ci 


pentru că era semănată în mod raţional, nu dintr-o pornire 
lăuntrică. Era rezultat al unei alegeri. Aceste crime nu 
aveau legătură cu războiul; erau comise din pură răutate. 
Oamenii aleseseră să le facă aşa ceva semenilor lor şi îşi 
construiseră motive, locuri şi poveşti ca să-şi satisfacă 
dorinţa într-un mod logic şi metodic. 

Pe măsură ce ofiţerul nazist împuşca mecanic fiecare 
om în ceafă şi îl împingea în groapa hămesită, voinţa lui 
Abraham începea să se clatine. Îl cuprinsese greaţa, nu din 
cauza mirosurilor sau a imaginii, ci pentru că era conştient 
că Dumnezeu i se risipise din suflet şi nu mai exista nimic 
altceva în afară de groapă. 

Slăbiciunea sa, credinţa sa clătinată i-au smuls 
tânărului lacrimi amare când a simţit ţeava pistolului 
Luger atingându-i... 

O altă gură lipită de gâtul lui... 

Atunci a auzit împuşcăturile. Din partea opusă a curţii, 
un grup de prizonieri puseseră stăpânire pe foişoare, 
mitraliau lagărul şi împuşcau fiecare ofiţer în uniformă 
aflat la vedere. Bărbatul din spatele său a fugit, lăsându-l 
pe Setrakian pe marginea gropii. 

Un polonez, următorul de lângă el din şir, s-a ridicat, iar 
tânărul Setrakian a început din nou să spere. Cu mâinile 
chircite la piept, s-a ridicat şi el şi a luat-o gol la fugă spre 
gardul camuflat de sârmă ghimpată. 

În jurul său se trăgea, iar gardienii şi prizonierii cădeau 
într-o baltă de sânge. Acum fumul se înălța, şi nu era doar 
cel din groapă, ci şi de la focul care izbucnise pretutindeni 
în lagăr. S-a dus spre gard aproape de alţii şi, cine ştie 
cum, nişte braţe neştiute l-au înălţat, căci mâinile sale erau 
neputincioase. A căzut în partea cealaltă. 

A rămas întins pe pământul în care se înfigeau gloanţele 
trase de puşti şi de mitraliere şi încă o dată mâini nevăzute 
l-au ridicat în picioare. 

În timp ce salvatorii nevăzuţi ai lui Setrakian cădeau 
răpuşi de gloanţe, el fugea mâncând pământul, cu lacrimile 
şiroindu-i, pentru că, în absenţa lui Dumnezeu, descoperise 
Omul. Omul care lua viaţa altui Om, Omul care ajuta Omul, 


amândoi necunoscuţi: călăul şi binecuvântatul laolaltă. Era 
doar o chestiune de alegere. A fugit kilometri şi kilometri, 
în timp ce lagărul a primit întăriri din partea austriecilor. 
Avea picioarele sfâşiate, degetele distruse de pietre, dar 
nimic nu-i putea sta în cale acum, că era dincolo de gard. 
Când a ajuns în pădure şi s-a prăbuşit în întuneric, la 
adăpostul nopţii, un singur scop îl anima. 


REVARSATUL ZORILOR 


Secţia de poliţie nr. 17, East, 51st Street, 
Manhattan 


Setrakian s-a foit ca să găsească o poziţie mai 
confortabilă pe banca de lângă peretele din interiorul 
celulei din secţia de poliţie. Aşteptase toată noaptea într-o 
încăpere cu pereţi de sticlă ca să-i fie luate datele, alături 
de aceiaşi hoţi, beţivi şi perverşi cu care era şi acum 
închis. În timpul lungii aşteptări avusese suficient timp să 
analizeze scena pe care o făcuse la ieşirea din Biroul de 
Medicină Legală şi înţelesese că ratase cea mai bună şansă 
de a ajunge la centrul de control al bolilor prin intermediul 
doctorului Goodweather. 

Desigur, lăsase impresia unui bătrân smintit. Poate că 
greşise, poate că îşi pierduse capul. Devenise instabil, 
asemenea unui giroscop care s-a tot învârtit. Poate că 
îndelungii ani în care aşteptase acest moment, trăiţi la 
limita dintre groază şi speranţă, îşi spuseseră cuvântul. 

Să te verifici permanent este un semn de îmbătrânire. 
Să prinzi bine frâiele în mâini. Să te asiguri că încă eşti tu 
însuţi. 

Nu. Ştia el ce ştia. Singurul lucru în neregulă cu el 
acum era că înnebunea de disperare. Era aici, prizonier 
într-o secţie de poliţie din zona Midtown din Manhattan, în 
timp ce în jurul său... 

„Fii deştept, bătrân smintit, vezi cum faci să ieşi de aici. 
Ai reuşit tu să scapi din locuri mai îngrozitoare decât 
ăsta.” N 

A rememorat scena În care Îi luaseră datele. In timp ce- 
şi spunea numele şi adresa şi era anunţat că încălcase o 
proprietate, că tulburase liniştea publică şi că trebuia să 
semneze o declaraţie în legătură cu bastonul („Are o mare 
valoare sentimentală”, îi spusese sergentului) şi cu 
pastilele de inimă, în secţie fusese adus un tânăr mexican 
de optsprezece-nouăsprezece ani, cu mâinile la spate, 


prinse cu cătuşe. Tânărul era şifonat bine, zgâriat pe faţă 
şi cu cămaşa ruptă. 

Atenţia lui Setrakian a fost atrasă de găurile din 
pantalonii negri şi de pe cămaşă, provocate de nişte arsuri. 

— E de tot rahatu', frate! striga tânărul, cu mâinile 
încătuşate şi lăsându-se pe spate în timp ce poliţiştii îl 
împingeau. E] puto”? era nebun. Tipu’ era loco”, era 
dezbrăcat şi alerga pe stradă, ataca lumea. A sărit la noi! 

Poliţiştii l-au trântit cu putere pe un scaun. 

— Voi nu l-aţi văzut, frate. Tâmpitu' ăla avea sângele 
alb. Avea o porcărie în gură! Nu era om, ce dracu'! 

Unul dintre poliţişti a mers la separeul sergentului care 
se ocupa de Setrakian ştergându-şi sudoarea de pe faţă cu 
un şerveţel de hârtie. 

— Mexican tâmpit! Un ratat care s-a fript de două ori, şi 
numai ce a făcut optşpe ani. De data asta, s-a bătut cu un 
om şi l-a omorât. El şi cu un amic. Se pare că au sărit la 
tip, i-au smuls hainele de pe el, iar puştiul ăsta a încercat 
să-i vină de hac chiar în văzul lumii, în Times Square. 

Sergentul şi-a dat ochii peste cap şi a continuat să 
apese pe taste. l-a mai pus lui Setrakian o întrebare, dar 
acesta nu a auzit. Abia dacă mai simţea banca sub el sau 
mâinile bătrâne şi chinuite strânse pumn. Aproape că l-a 
invadat panica la gândul de a înfrunta din nou ceea ce era 
atât de greu de înfruntat. A văzut viitorul, a văzut familii 
destrămate, distrugere, o apocalipsă a suferinței, 
întunericul învingând lumina, iadul pe pământ. 

Dintr-odată, panica a fost înlocuită de un sentiment la 
fel de sumbru: dorinţa de răzbunare, dorinţa de a avea oa 
doua şansă. Rezistenţa, lupta, războiul care se prefigura, 
totul trebuia să înceapă cu el. 

Strigoi. 

Năpasta se pornise. 


22 În spaniolă, în original, „netrebnic” (n. tr.). 
> In spaniolă, în original, „nebun” (n. tr.). 


Secţia de boli infecțioase Jamaica Hospital 
Medical Center 


Îmbrăcat tot cu hainele de stradă şi întins în patul de 
spital, Jim Kent riposta: 

— Asta e o prostie. Mă simt bine. Eph şi Nora stăteau 
de o parte şi de cealaltă a patului. 

— E doar o măsură de precauţie, a spus Eph. 

— Nu s-a întâmplat nimic. Trebuie să mă fi pus la 
pământ când am intrat pe uşă. Cred că mi-am pierdut 
cunoştinţa o clipă. O fi fost vreo lovitură minoră. 

Nora a încuviinţat din cap. 

— Problema e că... eşti de-ai noştri, Jim. Vrem să fim 
siguri că e chiar în regulă. 

— Dar de ce sunt la boli infecțioase? 

— De ce nu? Eph s-a străduit să zâmbească. Oricum 
eram aici. Şi, uite, ai toată aripa spitalului numai pentru 
tine. Mai bine de atât nici nu se putea. 

Judecând după zâmbetul lui Jim, acesta nu părea prea 
convins. 

— Bine, a spus el într-un final. Dar măcar îmi daţi 
telefonul, ca să simt şi eu că îmi aduc în vreun fel 
contribuţia? 

— Cred că se poate rezolva, a spus Eph. Asta după ce îţi 
facem câteva analize. 

— Şi, vă rog, spuneţi-i Sylviei că e totul în regulă, că 
altfel o să se sperie. 

— Bine, i-a răspuns Eph. O s-o sunăm imediat ce ieşim 
de aici. 

Au plecat de acolo răvăşiţi şi, înainte să iasă din secţia 
de boli infecțioase, s-au oprit. 

— Trebuie să-i spunem, a început Nora. 

— Ce să-i spunem? a replicat Eph, puţin cam brusc. Mai 
întâi trebuie să aflăm noi cu ce anume ne confruntăm. 

In afara secţiei, o femeie cu părul sârmos şi prins cu o 
bentiţă lată stătea în picioare lângă scaunul de plastic pe 
care îl luase de pe hol. Jim locuia într-un apartament din 
cartierul East Eighties împreună cu prietena sa, Sylvia, 


care scria rubrica de horoscop în ziarul New York Post. 
Contribuise la relaţia lor cu cinci pisici, iar el, cu o cinteză, 
ceea ce făcea din locuinţa lor un loc tensionat. 

— Pot să intru? a întrebat Sylvia. 

— Îmi pare rău, Sylvia. Regulamentul spune că numai 
personalul sanitar poate să intre. Însă Jim ne-a rugat să-ţi 
transmitem că se simte bine. 

Sylvia l-a prins pe Eph de braţ. 

— Tu ce părere ai? 

— Pare sănătos, a spus Eph cu tact. Vrem totuşi să-i 
facem câteva analize. 

— Mi s-a spus că a leşinat, că era puţin ameţit. De cea 
ajuns la boli infecțioase? 

— Sylvia, tu ştii cum funcţionăm noi. Punem răul 
înainte, o luăm pas cu pas. 

Sylvia a privit-o pe Nora, sperând la o dovadă de 
solidaritate feminină. 

Nora a clătinat din cap şi a spus: 

— ȚŢi-l dăm înapoi de îndată ce putem. 


La subsolul spitalului, Eph şi Nora au găsit o 
administratoare care îi aştepta la uşa morgii. 

— Doctore Goodweather, este absolut anormal. Uşa asta 
nu se închide niciodată, iar conducerea spitalului insistă să 
fie informată în legătură cu ceea ce se petrece... 

— Regret, doamnă Graham, a spus Eph citindu-i numele 
de pe ecuson, dar este o chestiune oficială a CDC-ului. Ura 
să-şi fluture în faţa altora funcţia, asemenea celor din 
administraţie, dar, din când în când, faptul că lucrezi 
pentru guvern mai prezintă şi avantaje. A scos cheia pe 
care o luase şi a descuiat uşa, după care a intrat împreună 
cu Nora. Vă mulţumesc pentru sprijin, a spus el şi a 
încuiat-o din nou în urma lor. 

Luminile s-au aprins automat. Cadavrul lui Redfern 
zăcea pe o masă de oţel, acoperit cu un cearşaf. Eph a ales 
o pereche de mănuşi din cutia de lângă întrerupător şi a 
deschis un cărucior cu instrumente pentru autopsie. 

— Eph, a spus Nora punându-şi şi ea o pereche de 


mănuşi. Nici măcar nu avem certificatul lui de deces. Nu 
poţi să-l diseci. 

— Nu avem vreme pentru formalităţi, nu atâta timp cât 
Jim este acolo sus. Şi, pe lângă asta, nici măcar nu ştiu 
cum o să explicăm moartea lui. Indiferent cum priveşti 
lucrurile, eu l-am ucis pe omul ăsta, mi-am ucis propriul 
pacient. 

— A fost legitimă apărare. 

— Eu ştiu asta şi o ştii şi tu, dar nu am absolut deloc 
timp să explic totul poliţiei. 

A luat un bisturiu mare şi i l-a trecut lui Redfern pe 
piept, făcând o incizie în formă de Y, începând de la 
clavicule în jos, în două diagonale, până la stern, apoi 
drept în jos pe linia centrală a trunchiului, peste abdomen 
şi până la osul pubian. După aceea, a îndepărtat pielea şi 
muşchii de dedesubtul ei, lăsând la vedere cutia toracică şi 
abdomenul. Nu avea timp pentru o autopsie ca la carte, 
dar trebuia să confirme câteva lucruri care apăruseră la 
ecografia incompletă a lui Redfern. 

Cu un furtunaş din plastic moale a curăţat lichidul 
albicios şi s-a uitat la organele importante din cutia 
toracică. Cavitatea era un adevărat dezastru, plină de o 
masă neagră, dezgustătoare, din care plecau un soi de 
tuburi subţiri şi lungi, nişte prelungiri asemănătoare unor 
vene, conectate la organele zbârcite ale pilotului. 

— Dumnezeule! a exclamat Nora. 

Eph a studiat excrescenţele dintre coaste. 

— A pus stăpânire pe el. Priveşte-i inima! 

Era  diformă,  zbârcită. Sistemul circulator se 
simplificase, iar arterele fuseseră modificate şi acoperite 
cu o pecingine canceroasă, închisă la culoare. 

— Este imposibil, a spus Nora. Au trecut numai treizeci 
şi şase de ore de la aterizarea avionului. 

Eph i-a deschis gâtul lui Redfern, lăsând la vedere 
interiorul acestuia. Țesutul crescut pleca din jumătatea 
gâtului, de pe plicele vestibulare. Protuberanţa, care se 
comportase aparent ca o limbă, era retrasă. Era legată 
direct de trahee - de fapt, se unise cu ea, ca o excrescenţă 


canceroasă. Eph s-a hotărât să nu continue pentru moment 
autopsia şi a sperat să poată îndepărta mai târziu muşchiul 
sau organul, sau ce-o fi fost, ca să-l poată studia în 
totalitate şi să-i determine funcţia. 

În clipa aceea, lui Eph i-a sunat telefonul şi s-a întors 
pentru ca Nora să i-l poată scoate din buzunar, cu 
mănuşile curate. 

— Biroul de Medicină Legală, a citit ea de pe ecran. 

Eph a răspuns şi, după ce a ascultat câteva clipe, i-a 
spus interlocutorului: 

— Venim imediat. 


Biroul de Medicină Legală, Manhattan 


Directorul Barnes a ajuns la Biroul de Medicină Legală 
aflat la intersecţia dintre 30th Street şi First Street în 
acelaşi timp cu Eph şi cu Nora. S-a dat jos din maşină, 
având, ca de obicei, cioc şi fiind îmbrăcat cu uniforma sa 
de marină. Intersecţia era blocată de maşini de poliţie şi 
de care ale televiziunilor oprite în faţa clădirii turcoaz a 
morgii. 

Au prezentat legitimaţiile şi au intrat până la doctorul 
Julius  Mirnstein, legistul-şef pentru zona New York. 
Mirnstein era chel, cu excepţia unor smocuri de păr brunet 
pe laterale şi în ceafă, cu faţa prelungă, sobru, cu halatul 
alb obligatoriu peste o pereche de pantaloni gri. 

— Noi credem că cineva a intrat prin efracţie azi- 
noapte, dar nu suntem siguri. Doctorul Mirnstein s-a uitat 
la monitorul răsturnat al unui calculator şi la nişte 
creioane împrăştiate dintr-un suport. Nu reuşim să luăm 
legătura la telefon cu nici unul dintre cei care au fost azi- 
noapte de serviciu. A întrebat-o din priviri pe o asistentă 
care avea telefonul la ureche, iar aceasta i-a confirmat 
faptul că nimeni nu răspundea. Urmaţi-mă! 

În morga de la subsol, totul părea în ordine, de la 
mesele curate de autopsie şi până la hiaturile, cântarele şi 
uneltele de măsurare. Nu fusese vandalizat nimic. Doctorul 
Mirnstein a luat-o înainte spre camera frigorifică şi i-a 
aşteptat pe Eph, pe Nora şi pe directorul Barnes să i se 


alăture. 

Camera era goală. Tărgile mobile erau încă acolo. Nişte 
cearşafuri aruncate şi câteva articole de îmbrăcăminte. 
Câteva cadavre erau aşezate de-a lungul zidului din 
stânga, însă toate victimele din avion dispăruseră. 

— Unde sunt? a întrebat Eph. 

— Asta e problema, a spus doctorul Mirnstein. Nu ştim. 

Directorul Barnes l-a privit o clipă. 

— Vreţi să spuneţi că sunteţi de părere că cineva a 
intrat aici azi-noapte şi a furat vreo patruzeci şi ceva de 
cadavre? 

— Nu pot decât să-mi dau cu părerea, la fel ca 
dumneavoastră, doctore Barnes. Speram ca oamenii 
dumneavoastră să mă lumineze în privinţa asta. 

— Hmm, nu puteau să plece pur şi simplu, a spus 
Barnes. 

— Dar în Brooklyn şi în Queens cum stă treaba? a 
întrebat Nora. 

— Din Queens nu am nici o veste, dar şi cei din 
Brooklyn spun că se confruntă cu aceeaşi situaţie, a 
răspuns doctorul Mirnstein. 

— Aceeaşi situaţie? s-a mirat Nora. Adică au dispărut 
cadavrele pasagerilor? 

— Exact, a încuviinţat doctorul Mirnstein. V-am chemat 
în speranţa că agenţia voastră a luat cadavrele fără ca noi 
să ştim. 

Barnes i-a privit pe Eph şi pe Nora, care au clătinat din 
cap. 

— Dumnezeule! Trebuie să sun la FAA, a spus Barnes. 

Eph şi Nora l-au prins din urmă înainte să apuce să dea 
telefon, departe de doctorul Mirnstein. 

— Trebuie să vorbim, a zis Eph. 

Directorul i-a privit mai întâi pe unul, apoi pe celălalt. 

— Cum se simte Jim Kent? 

— Arată bine şi el susţine că se şi simte bine. 

— OK, a spus Barnes. Ce e? 

— Are o rană la gât, la fel ca victimele din avion. 

Barnes s-a încruntat. 


— Cum e posibil? 

Eph l-a informat în legătură cu fuga lui Redfern de la 
radiologie şi cu atacul de după aceea. Dintr-un plic enorm 
a scos un clişeu şi l-a prins de panoul pentru vizualizare, 
apoi a aprins lumina panoului. 

— Aceasta este o ecografie a toracelui pilotului. 

Se vedeau organele cele mai importante şi totul părea 
normal. 

— Aşa..., a spus Barnes. 

— Şi asta este cea de după, a zis Eph şi a prins de 
panou un clişeu în care se vedea cutia toracică a lui 
Redfern întunecată de umbre. 

Barnes şi-a pus ochelarii de citit. 

— Tumori? 

— E greu de explicat, dar este un ţesut nou crescut, 
care se hrănea din organele complet sănătoase în urmă cu 
douăzeci şi patru de ore, a explicat Eph. 

Directorul Barnes şi-a scos ochelarii şi s-a încruntat din 
nou. 

— Un țesut nou crescut? La ce te referi? 

— Mă refer la asta, a spus Eph şi a trecut la un al treilea 
clişeu, în care se vedea interiorul gâtului lui Redfern. 
Excrescenţa de sub limba lui era evidentă. 

— Ce e asta? a întrebat Barnes. 

— Un soi de limbă, a răspuns Nora. E din ţesut 
muscular, retractabil, cărnos. 

Barnes a privit-o de parcă ar fi crezut-o smintită. 

— O limbă? 

— Întocmai, domnule, a sărit Eph iute în apărarea 
Norei. Credem că ea e responsabilă de tăietura de pe gâtul 
lui Jim. 

Barnes a privit când la unul, când la celălalt. 

— Vreţi să spuneţi că unuia dintre supraviețuitorii 
catastrofei aviatice i-a crescut o limbă şi că l-a spintecat pe 
Jim Kent cu ea? 

Eph a încuviinţat din cap şi a arătat spre clişeele care 
stăteau drept mărturie. 

— Everett, trebuie să-i punem în carantină pe ceilalţi 


supraviețuitori. 

Barnes a privit-o pe Nora, care a dat energic din cap, 
împărtăşind cu totul părerea lui Eph. 

— Sugerati că... excrescenţa asta tumorală, 
transformarea asta biologică... este transmisibilă? 

— Asta bănuim şi ne temem că aşa stau lucrurile, a spus 
Eph. E posibil ca şi Jim să fi fost infectat. Trebuie să 
stabilim evoluţia acestui sindrom, oricare ar fi el, dacă 
vrem să avem vreo şansă cât de mică să-l oprim şi să-l 
vindecăm. 

— Şi vreţi să spuneţi că voi aţi văzut limba asta 
retractabilă, cum o numiţi voi? 

— Da, amândoi am văzut-o. 

— Unde e căpitanul Redfern acum? 

— La spital. 

— Care e starea lui? 

Eph a răspuns înainte ca Nora să apuce să spună ceva: 

— Incertă. 

Barnes l-a privit pe Eph, sesizând că era ceva în 
neregulă. 

— Nu cerem decât un ordin prin care să-i putem obliga 
pe ceilalţi să primească îngrijiri medicale, a spus Eph. 

— Dacă punem în carantină trei oameni, putem să 
panicăm alte trei sute de milioane. Barnes i-a privit din 
nou, aşteptând parcă o ultimă confirmare. Credeţi că asta 
are în vreun fel legătură cu dispariţia cadavrelor? 

— Nu ştiu, a spus Eph, însă era pe cale să spună: „Nu 
vreau să ştiu.” 

— Bine, a  încuviinţat Barnes. Am să  declanşez 
procedurile. 

— Să declanşezi procedurile? 

— O să ia ceva timp. 

— Trebuie s-o facem acum, imediat, a insistat Eph. 

— Ephraim, ce mi-ai arătat tu aici este bizar şi 
neliniştitor, dar pare să fie un caz izolat. Ştiu că eşti 
îngrijorat în privinţa unui coleg, dar, pentru a cere un 
ordin federal de punere în carantină, trebuie să solicit şi să 
primesc un ordin de la preşedinte, şi de regulă nu umblu 


cu aşa ceva în buzunare. Nu văd să existe riscul unei 
pandemii în momentul de faţă, aşa că trebuie să o iau pe 
calea obişnuită. Până atunci, nu vreau să îi deranjaţi pe 
ceilalţi supraviețuitori. 

— Să-i deranjăm? s-a revoltat Eph. 

— O să fie destulă panică şi fără să ne depăşim noi 
atribuţiile. Am şi eu o nelămurire: dacă supraviețuitorii 
sunt într-adevăr bolnavi, de ce nu am primit nici o veste de 
la nici unul dintre ei până acum? 

Eph nu avea nici un răspuns. 

— Ţinem legătura. 

Barnes s-a îndepărtat ca să dea telefon. 

Nora l-a privit pe Eph. 

— Stai potolit. 

— Adică? 

Il citea ca pe o carte deschisă. 

— Să nu te duci să-i cauţi pe ceilalţi supraviețuitori. Nu 
ne rata şansa de a-l salva pe Jim, iritând-o pe avocata aia 
sau speriindu-i pe ceilalţi. 

Eph fierbea pe dinăuntru când uşile exterioare s-au 
deschis. Doi paramedici împingeau o targă mobilă pe care 
se afla un cadavru, în sac. Le-au ieşit înainte doi asistenţi 
de la morgă. Morţii nu aveau de gând să aştepte ca 
misterul să fie elucidat, ci aveau să continue să apară. Eph 
parcă şi vedea ce avea să se întâmple în New York dacă 
izbucnea o epidemie. Odată ce municipalitatea era 
depăşită de situaţie - poliţia, pompierii, sistemul sanitar, 
pompele funebre - întreaga insulă avea să ajungă în doar 
câteva săptămâni o grămadă de baligă urât mirositoare. 

Un asistent de la morgă a desfăcut fermoarul sacului 
până la jumătate şi a scos un icnet neobişnuit. S-a dat 
înapoi de lângă masă. De pe mâinile înmănuşate îi picura 
ceva albicios, iar din sacul negru de cauciuc curgea un 
lichid opalescent, prelingându-se pe marginile tărgii 
mobile şi pe podea. 

— Ce naiba e asta? i-a întrebat asistentul pe cei de la 
ambulanţă, care stăteau lângă uşă cu un aer dezgustat. 

— A căzut victimă unui accident rutier după ce a fost 


implicat într-o bătaie, a spus unul dintre ei. Nu ştiu... o fi 
fost vreun camion care transporta lapte sau ceva de genul 
ăsta. 

Eph a scos nişte mănuşi dintr-o cutie de pe blat, s-a 
apropiat de sac şi a privit înăuntru. 

— Capul unde este? 

— Pe acolo pe undeva, a răspuns celălalt paramedic. 

Eph a văzut că omul fusese decapitat, iar ce-i mai 
rămăsese din gât mustea de o substanţă albicioasă. 

— Iar tipul era dezbrăcat, a adăugat paramedicul. Pe 
scurt, o noapte pe cinste. 

Eph a tras fermoarul până jos, până la cusătura 
inferioară. Cadavrul decapitat era un bărbat 
supraponderal de vreo cincizeci de ani. Eph i-a remarcat 
imediat picioarele. 

În jurul degetului mare era o urmă de sârmă, de parcă 
acolo ar fi fost prins un cartonaş cu date despre decedat. 

Nora a remarcat şi ea urma de pe deget şi s-a albit la 
faţă. 

— Intr-o bătaie, zici? a întrebat Eph. 

— Aşa ni s-a spus, a răspuns paramedicul deschizând 
uşa exterioară. O zi bună şi mult succes! 

Eph a tras fermoarul. Nu voia ca nimeni altcineva să 
vadă urma de pe deget. Nu voia să-i pună cineva întrebări 
la care nu putea răspunde. 

S-a întors spre Nora. 

— Bătrânul! 

Nora a încuviinţat din cap. 

— Voia să distrugem cadavrele, şi-a amintit ea. 

— Ştia despre chestia cu lumina ultravioletă. Eph şi-a 
scos mănuşile de latex şi gândul i-a zburat din nou la Jim, 
care stătea singur la secţia de boli infecțioase, cu cine ştie 
ce monstruozitate crescând în interiorul său. Trebuie să 
aflăm ce altceva mai ştie. 


Secţia 17 de poliţie, East, 51st Street, Manhattan 


Setrakian a numărat treisprezece alţi bărbaţi în celula 
de dimensiunile unei camere de apartament, inclusiv un 


biet amărât cu câteva zgârieturi recente pe gât, aşezat pe 
vine în colţ şi care îşi scuipa în palme şi şi le freca energic. 

Setrakian fusese martor la lucruri şi mai rele, desigur - 
mult mai rele. Pe un alt continent, într-un alt secol, el, un 
evreu armean, fusese încarcerat în lagărul de exterminare 
cunoscut drept Treblinka, în timpul celui de-Al Doilea 
Război Mondial. Avea nouăsprezece ani şi era încă flăcău 
când lagărul fusese atacat, în 1943. Dacă ar fi intrat în 
lagăr la vârsta pe care o avea acum, nu ar fi rezistat nici 
câteva zile, poate nici măcar cât durase călătoria cu trenul 
până acolo. 

Setrakian l-a privit pe tânărul mexican care stătea lângă 
el pe bancă, primul pe care îl văzuse când i se luaseră 
datele şi care era acum cam de aceeaşi vârstă cu Setrakian 
la sfârşitul războiului. Avea o vânătaie mare pe obraz şi o 
rană cu sânge negru închegat în jur sub ochi, însă părea să 
nu fi fost infectat. 

Setrakian era mai îngrijorat din cauza prietenului 
tânărului, care stătea întins pe banca de lângă el, chircit 
pe-o parte şi nemişcat. 

Gus, în schimb, era furios şi neliniştit acum când 
adrenalina dispăruse. A devenit conştient de faptul că 
bătrânul îl privea. 

— Ai vreo problemă? 

Ceilalţi din celulă şi-au îndreptat atenţia înspre ei, 
atraşi de ideea unei bătăi între un mexican, membru al 
unei bande, şi un evreu bătrân. 

— Chiar am o mare problemă, i-a spus Setrakian. 

Gus l-a privit întunecat la faţă. 

— Cu toţii avem. 

Setrakian i-a simţit pe ceilalţi întorcându-se, dezamăgiţi 
că nu urma să aibă loc nici o altercaţie care să le alunge 
plictiseala. Setrakian s-a uitat mai bine la prietenul chircit 
al mexicanului. Îşi acoperea faţa şi gâtul cu braţul şi avea 
genunchii strânşi la piept - stătea aproape în poziţie fetală. 

Gus l-a privit şi el pe Setrakian şi l-a recunoscut. 

— Stai aşa că te cunosc. 

Setrakian a dat din cap, obişnuit deja cu o asemenea 


situaţie, şi a spus: 

— 18th Street. 

— Knickerbocker. Da, rahat! Tu l-ai snopit pe frate-miu 
odată în bătaie. 

— A furat? 

— A încercat. Era un lanţ de aur. Acum e un drogat 
nenorocit, un strigoi. Da' pe vremea aia era tare. E cu 
câţiva ani mai mare decât mine. 

— Ar fi trebuit să-şi dea seama. 

— Și-a dat seama, de-aia a încercat. Lanţul de aur nu 
era decât un trofeu. Voia să-şi sfideze tovarăşii. Toată 
lumea îl avertizase: „Nu te pune cu cămătarul.” 

— În prima săptămână în care am luat casa de amanet, 
cineva mi-a spart vitrina din faţă. Am schimbat-o, apoi l-am 
pândit. Am pus mâna pe următorii care au venit să mi-o 
spargă. Le-am dat de să mă ţină minte şi să povestească şi 
la prieteni. Asta a fost acum mai bine de treizeci de ani. De 
atunci, n-am mai avut nici o problemă cu geamul, a spus 
Setrakian. 

Gus a privit degetele chircite ale bătrânului, care se 
ghiceau prin mănuşile de lână. 

— Ce-ai păţit la mâini? Te-a prins cineva la furat? 

— La furat? Nu, nu! a spus bătrânul şi şi-a frecat 
mâinile prin mănuşile de lână. E o rană mai veche şi nu am 
primit îngrijiri medicale decât mult prea târziu. 

Gus i-a arătat tatuajul de pe mână şi a strâns pumnul 
pentru ca porţiunea dintre degetul mare şi arătător să se 
umfle. S-au văzut trei cercuri negre. 

— E ca desenul de pe firma ta. 

— Cele trei globuri reprezintă un vechi simbol al 
cămătarilor. Al tău are altă semnificaţie. 

— E simbolul găştii, a spus Gus şi s-a aşezat mai 
confortabil. Înseamnă „hoţ.” 

— Dar tu nu m-ai jefuit niciodată. 

— Din câte ştii tu, a spus Gus cu un zâmbet. 

Setrakian i-a privit pantalonii negri cu găurelele 
provocate de arsuri. 

— Am auzit că ai omorât un om. 


Zâmbetul lui Gus s-a risipit. 

— Nu ai fost rănit? Rana de pe faţă ţi-au făcut-o 
poliţiştii? 

Gus l-a privit de parcă bătrânul ar fi fost un informator 
al poliţiei. 

— Ce-ţi pasă ţie? 

— Te-ai uitat la el în gură? a întrebat Setrakian. 

Gus s-a întors spre el. Bătrânul stătea aplecat, de parcă 
s-ar fi rugat. 

— Ce ştii de treaba asta? a întrebat Gus. 

— Ştiu, a spus bătrânul fără să-şi ridice privirea, că în 
oraşul ăsta s-a iscat o molimă şi că în curând va cuprinde 
şi restul lumii. 

— Nu e nici o molimă. Era un nebun cu un soi de... 
limbă care îi ieşea din... Gus s-a oprit, jenat să spună aşa 
ceva cu glas tare. Ce dracu' era aia? 

— Te-ai luptat cu un mort stăpânit de o boală, i-a spus 
Setrakian. 

Gus şi-a amintit de privirea grasului, inexpresivă şi 
înfometată, de sângele lui alb. 

— Adică ce, vreun soi de zombi pinche? 

— Închipuie-ţi-l mai degrabă ca pe un om cu mantie 
neagră, cu colţi şi cu un accent ciudat. A întors capul spre 
Gus, ca acesta să-l audă mai bine. Acum ia mantia şi colții 
deoparte, ia accentul ciudat, ia tot ce e ciudat la el. 

Gus s-a agăţat de vorbele bătrânului. Pesemne că acesta 
ştia. Vocea lui sumbră, groaza care îl adâncea în gânduri 
erau contagioase. 

— Ascultă-mă, a continuat bătrânul. Prietenul tău a fost 
infectat, muşcat. 

Gus l-a privit pe Felix, care stătea nemişcat. 

— Nu, doar l-au burduşit poliţaii. 

— Se transformă. A pus stăpânire pe el ceva ce nu poţi 
înţelege. E o boală care face din oameni neoameni. Tânărul 
acesta nu mai este prietenul tău. S-a transformat. 

Gus şi-a amintit că-l văzuse pe gras deasupra lui Felix. 
Strânsoarea lui de nebun, gura care se apropiase de gâtul 


5 În spaniolă, în original, „netrebnic” (n. tr.). 


lui Felix şi privirea îngrozită a acestuia. 

— Simti cum frige? Metabolismul lui a luat-o la galop. E 
nevoie de multă energie ca să se transforme, în corpul lui 
au loc acum modificări catastrofale, dureroase. În el se 
dezvoltă organe parazitare care se adaptează la noua 
stare, se metamorfozează într-un organism-stomac. În 
curând, la treizeci şi şase de ore de la momentul infectării, 
cel mai probabil în noaptea asta, se va trezi la viaţă, 
însetat, şi nimic nu-l va împiedica să-şi domolească pofta. 

Gus l-a privit pe bătrânul care intrase parcă într-o stare 
de transă. 

— Îţi iubeşti prietenul? l-a întrebat Setrakian. 

— Poftim? s-a mirat Gus. 

— Când spun „iubire”, mă refer la onoare, respect. 
Dacă-ţi iubeşti prietenul, distruge-l înainte să se 
transforme pe deplin. 

— Să-l distrug? a bâiguit Gus, aruncându-i o privire 
mohorâtă. 

— Omoară-l, altfel te va transforma el pe tine. 

Gus a clătinat uşor din cap. 

— Dar, dacă spui că e deja mort, cum aş putea să-l mai 
omor? 

— Există mijloace, a replicat Setrakian. Cum l-ai omorât 
pe cel care te-a atacat? 

— Cu cuțitul. Am tăiat porcăria aia care-i ieşea din gură. 

— I-ai tăiat gâtul? 

— Şi gâtul. Apoi l-a călcat un camion şi i-a dat lovitura 
decisivă. 

— Cel mai sigur e să separi capul de trup. Mai merge şi 
cu lumina soarelui care să-l atingă direct. Şi mai există şi 
metode străvechi. 

Gus s-a întors spre Felix, care zăcea nemişcat şi abia 
respira. 

— De ce nu mai ştie nimeni altcineva despre treaba 
asta? a întrebat el. S-a întors din nou spre Setrakian, 
întrebându-se care dintre ei era nebun. Cine eşti tu, de 
fapt? 

— Elizalde! Torrez! 


Gus era aşa de absorbit în conversaţie, că nici nu-i 
văzuse pe poliţişti intrând în celulă. Când a auzit strigate 
numele lui şi pe cel al lui Felix, şi-a înălţat privirea şi a 
văzut intrând patru poliţişti care purtau mănuşi de latex, 
pregătiţi de bătaie. Gus a fost ridicat în picioare înainte să- 
şi dea seama ce se petrecea. 

L-au bătut pe Felix pe umăr, apoi pe genunchi. Când 
acest lucru nu a dat nici un rezultat, l-au ridicat cu forţa, 
prinzându-l de subraţ. Capul îi atârna, iar picioarele i se 
târau inerte pe când aceştia îl cărau după ei. 

— Ascultaţi-mă, vă rog, a spus Setrakian şi s-a ridicat în 
picioare în spatele lor. Omul acesta este bolnav, grav 
bolnav. Are o boală transmisibilă. 

— De-aia avem mănuşi, tataie, a strigat un poliţist. Au 
tras în sus de braţele fără vlagă ale lui Felix, în timp ce îl 
târau afară din celulă. Tot timpul avem de-a face cu bolile 
venerice. 

— Trebuie izolat, mă auziţi? a spus Setrakian. Încuiaţi-l 
singur! 

— Stai fără grijă, tataie. Criminalii au mereu parte de 
tratament preferenţial. 

Gus a rămas cu privirea ţintă la bătrân, în timp ce uşa 
de la celulă era închisă, iar poliţiştii îl târau după ei. 


Stoneheart Group, Manhattan 


Acesta era dormitorul marelui om. Avea sistem de 
climatizare, era complet automatizat, iar comenzile puteau 
fi configurate cu ajutorul unei console aflate la îndemână. 
Sunetul umidificatoarelor instalate în colţuri, la care se 
adăugau bâzâitul ionizatorului şi foşnetul sistemului de 
filtrare a aerului, era ca şoapta reconfortantă a unei 
mame. Eldritch Palmer era de părere că fiecare om ar 
trebui să doarmă noaptea într-un pântece, ca un prunc. 

Zorile erau departe, iar el părea neliniştit. Acum, că 
totul era în mişcare, acum că molima se împrăştia peste tot 
prin oraşul New York cu forţa exponențială a dobânzii 
compuse care se dublează în fiecare noapte, deborda de 
fericirea specifică unui bancher lacom. Nici un succes 


financiar - şi avusese destule - nu-l entuziasmase într-o 
asemenea măsură ca această acţiune de proporţii. 

Telefonul de pe noptieră a sunat o dată, iar receptorul s- 
a aprins. Fiecare apel pe care îl primea trebuia direcționat 
spre asistentul şi ajutorul său, domnul Fitzwilliam, un om 
cu o judecată sănătoasă şi de o mare discreţie. 

— Bună ziua, domnule. 

— Cine este, domnule Fitzwilliam? 

— Este domnul Jim Kent. Spune că este urgent. Vă fac 
legătura. 

În clipa următoare, domnul Kent, unul dintre membrii 
bine plasați ai Societăţii Stoneheart, a spus: 

— Alo. 

— Vă ascult, domnule Kent. 

— Da, mă auziţi? Trebuie să vorbesc în şoaptă... 

— Vă aud, domnule Kent. Data trecută s-a întrerupt. 

— Da, a fugit pilotul, a plecat când i se făcea o 
ecografie. 

Palmer a zâmbit. 

— Şi a dispărut? 

— Nu. Nu ştiam ce să fac, aşa că m-am luat după el prin 
spital, până ce doctorul Goodweather şi doctoriţa Martinez 
l-au prins din urmă. Au spus că Redfern se simte bine, dar 
nu vă pot confirma starea lui. Am auzit-o pe o asistentă 
spunând că sunt singur aici sus şi că membrii Proiectului 
Canarul ţin încuiată o cameră de la subsol. 

Palmer s-a întunecat la faţă. 

— Unde anume sunteţi singur? 

— La secţia de boli infecțioase. E o măsură de 
precauţie. Cred că m-a lovit Redfern, m-a făcut să-mi pierd 
cunoştinţa. 

Palmer a amuţit o clipă. 

— Înţeleg. 

— Dacă îmi spuneţi ce anume să caut, v-aş putea fi mai 
de folos. 

— Spuneţi că au încuiat o cameră din spital? 

— La subsol. Poate fi morga. Am să aflu mai multe mai 
târziu. 


— Cum? a întrebat Palmer. 

— Imediat ce ies de aici. Trebuie să-mi facă nişte 
analize. 

Palmer şi-a amintit că Jim Kent nu era epidemiolog, ci 
doar un om bun la toate în cadrul Proiectului Canarul, fără 
pregătire medicală. 

— Vă doare în gât, domnule Kent? 

— Da, e ceva banal. 

— Hmm. O zi bună, domnule Kent. 

Palmer a închis. Faptul că Jim Kent fusese infectat nu 
era cine ştie ce, dar informaţia despre morga spitalului era 
îngrijorătoare. Însă el ştia că pentru a duce un plan la bun 
sfârşit trebuia să faci întotdeauna faţă dificultăţilor ivite. O 
viaţă petrecută în lumea afacerilor îl învățase că tocmai 
inconvenientele şi dificultăţile fac victoria finală mai dulce. 

A ridicat din nou receptorul şi a apăsat pe butonul cu 
steluţă. 

— Da, domnule. 

— Domnule Fitzwilliam, am pierdut omul de contact din 
Proiectul Canarul. Ignoraţi orice alt apel de pe telefonul 
său mobil. 

— Am înţeles, domnule. 

— Şi trebuie să trimitem o echipă în Queens. E posibil 
ca în subsolul de la Jamaica Hospital să fie ceva care 
trebuie numaidecât ridicat. 


Flatbush, Brooklyn 


Ann-Marie Barbour s-a asigurat încă o dată că încuiase 
toate uşile, apoi a luat casa la rând de două ori, cameră cu 
cameră, dintr-un capăt în celălalt, atingând fiecare oglindă 
în parte de două ori, ca să se calmeze. Nu putea să treacă 
pe lângă vreo suprafaţă reflectantă fără să o atingă cu 
două degete de la mâna dreaptă şi să dea din cap după 
fiecare atingere - un soi de ritual. Apoi a mai trecut peste 
tot a treia oară, ca să şteargă fiecare suprafaţă cu un 
amestec de jumătate soluţie de şters geamuri şi jumătate 
apă sfinţită, până când a fost mulţumită de rezultat. 

Când s-a simţit din nou stăpână pe sine, a sunat-o pe 


cumnata ei, Jeanie, care locuia în centrul statului New 
Jersey. 

— Sunt bine, a spus Jeanie referindu-se la copii, pe care 
îi luase la ea cu o zi în urmă. Sunt foarte cuminţi. Cum se 
simte Ansel? 

Ann-Marie a închis ochii din care i se prelingeau 
lacrimi. 

— Nu ştiu. 

— Se simte mai bine? I-ai dat supa de pui pe care am 
adus-o eu? 

Ann-Marie se temea să nu i se simtă în glas tremurul 
mandibulei. 

— Te... te sun mai târziu. 

A închis şi s-a uitat pe fereastra care dădea în curtea 
din spate, la morminte - două petice de pământ proaspăt - 
cu gândul la câinii care erau îngropaţi acolo. 

Ce fusese Ansel în stare să le facă... 

Şi-a frecat mâinile, apoi a colindat iar prin casă, de data 
asta doar la parter. A scos cutia de mahon din bufetul din 
sufragerie în care ţinea argintăria cea bună, argintăria de 
la nuntă, şi a deschis-o. Era strălucitoare, lustruită. Era 
micul ei secret, aşa cum alte femei ascund dulciuri sau 
pastile. A atins fiecare tacâm în parte, ducându-şi degetele 
de la argintărie la buze. Simţea că avea să se prăbuşească 
dacă nu atingea fiecare piesă în parte. 

Apoi s-a dus la uşa din spate. S-a oprit, sleită de puteri, 
cu mâna pe clanţă, rugându-se să fie ghidată pe calea cea 
dreaptă şi să prindă putere. S-a rugat să înţeleagă ce se 
petrecea şi să i se arate cum era mai bine să procedeze. 

A deschis uşa şi a coborât treptele ca să meargă la 
baracă, de unde târâse afară cadavrele câinilor până într- 
un colţ al curţii, neştiind ce altceva să facă. Din fericire, 
sub veranda din faţă era o cazma, aşa că nu mai fusese 
nevoită să intre înapoi în magazie. li îngropase la mică 
adâncime şi plânsese la mormintele lor, plânsese pentru ei, 
pentru copiii ei, pentru ea însăşi. 

A mers în laterala barăcii, unde erau plantate 
crizanteme portocalii şi galbene, într-o cutie sub o 


fereastră cu patru ochiuri. După un scurt moment de 
ezitare, s-a uitat înăuntru, cu mâna streaşină la ochi. De 
pereţii interiori erau prinse panouri pentru scule, de care 
atârnau unelte de grădinărit. Pe rafturi se aflau diverse 
scule şi un banc de lucru micuţ. Lumina soarelui care intra 
pe geam forma un dreptunghi perfect pe pardoseala de 
pământ, iar umbra lui Ann-Marie cădea pe o ţeavă înfiptă. 
De ea era legat un lanţ, asemănător cu cel de la uşă, însă 
capătul lui era invizibil din cauza unghiului din care privea. 
Se vedea că cineva încercase să sape în pământ. 

S-a dus înapoi şi s-a oprit în faţa uşilor prinse cu lanţ. A 
ascultat. 

— Ansel? a spus ea abia şoptit. 

A ascultat din nou şi, cum n-a auzit nimic, şi-a lipit gura 
de spaţiul de câţiva centimetri dintre uşile umflate de 
ploaie. 

— Ansel? 

S-a auzit un freamăt. Sunetul animalic a îngrozit-o, dar 
în acelaşi timp a liniştit-o. 

Era încă înăuntru, alături de ea. 

— Ansel... Nu ştiu ce să fac... te rog... spune-mi ce să 
fac... Nu mă descurc fără tine. Am nevoie de tine, dragul 
meu. Te rog, răspunde-mi. Ce să mă fac? 

S-a auzit din nou acelaşi freamăt, de parcă ar fi râcâit 
cineva în pământ, apoi un sunet gutural, ca acela scos de o 
conductă înfundată. 

De-ar putea numai să-l vadă, ca să prindă curaj... 

Ann-Marie şi-a băgat mâna pe sub bluză, de unde a scos 
o cheie groasă care îi atârna la gât pe un şiret. A luat 
lacătul prins de lanţul care trecea printre mânerele uşii, a 
băgat cheia şi a răsucit-o până s-a auzit clicul, iar metalul 
în formă de U s-a desprins din lăcaşul lacătului. A desfăcut 
lanţul, l-a scos dintre mânere şi i-a dat drumul pe iarbă. 

Uşile s-au depărtat şi s-au deschis singure câţiva 
centimetri. Soarele era chiar deasupra capului ei. In 
baracă era întuneric, cu excepţia luminii slabe a razelor 
care se strecurau prin fereastra mică. A rămas în cadrul 
uşii, încercând să zărească ceva înăuntru. 


— Ansel? 

O umbră s-a agitat. 

— Ansel... nu mai face gălăgie noaptea... Domnul Otish 
de vizavi a sunat la poliţie, credea că sunt câinii... câinii... 
I-a venit să plângă, iar lacrimile amenințau să-i ţâşnească 
din ochi. Era cât pe ce să-i spun despre tine. Nu ştiu ce să 
fac, Ansel. Ce trebuie să fac? Sunt pierdută. Te rog, am 
nevoie de tine... 

Pornise spre uşă, când un strigăt ca un geamăt a lovit-o 
asemenea unui fulger. El a venit în fugă spre uşi, spre ea, 
gata s-o atace. Numai că lanţul l-a tras înapoi şi i-a 
înăbuşit un mârâit animalic, gutural. Dar în momentul 
când uşile s-au deschis, înainte ca ea să ţipe şi să-i 
trântească uşile în faţă de parcă s-ar fi ferit de un uragan, 
Ann-Marie şi-a văzut soţul chircit pe jos, dezbrăcat, doar 
cu zgarda câinelui strânsă tare la gâtul strangulat şi cu 
gura neagră deschisă larg. Işi smulsese părul din cap şi 
hainele de pe el, avea corpul palid şi plin de vinişoare 
albăstrii şi era murdar din cauză că dormise în pământ, ca 
o mortăciune care îşi săpase propriul mormânt. Ochii îi 
erau daţi peste cap. Şi-a arătat dinţii murdari de sânge şi 
s-a ferit de soare. Era un demon. A pus lanţul la loc printre 
mânere, cu mâinile tremurătoare, şi a încuiat lacătul, după 
care s-a întors şi a fugit înapoi în casă. 


Vestry Street, Tribeca 


Limuzina l-a dus pe Gabriel Bolivar direct la cabinetul 
medicului personal, într-o clădire cu garaj la subsol. 
Doctorul Ronald Box era medicul multora dintre 
celebrităţile newyorkeze din lumea cinematografiei, a 
televiziunii şi a industriei muzicale. El însă nu era un soi de 
Rock Doc“ sau de Dr. Feelgood5, o simplă maşină de scris 
reţete, deşi nu-şi cruța stiloul digital. Era medic internist şi 


5 Clinică adresată în special vedetelor din domeniul 
sportului, muzicii etc. (n. tr.). 

5 Termen ce desemnează medicii care prescriu medicamente 
în exces (n. tr.). 


cunoscător al centrelor de reabilitare pentru consumatorii 
de droguri, priceput în tratamentul bolilor cu transmitere 
sexuală, în hepatita C şi în alte boli inerente statutului de 
vedetă. 

Bolivar a luat ascensorul aşezat în scaunul cu rotile, 
purtând numai un halat negru şi arătând asemenea unui 
moşneag. Părul său lung, mătăsos şi negru devenise uscat 
şi îi cădea în şuviţe. Şi-a acoperit faţa cu mâinile slabe şi 
artritice, ca să nu fie recunoscut. Avea gâtul atât de umflat 
şi de inflamat, încât abia putea vorbi. 

Doctorul Box l-a primit imediat şi a cercetat imaginile 
transmise electronic de la clinică. Acestea erau însoţite de 
un mesaj în care şeful clinicii îşi cerea scuze că văzuse 
doar rezultatele, nu şi pe pacient, promitea să-şi repare 
aparatura şi să repete analizele în câteva zile. Insă, 
privindu-l pe Bolivar, doctorul Box nu credea că problema 
era aparatura. L-a ascultat cu stetoscopul, i-a ascultat 
inima şi i-a cerut să respire adânc. A încercat să îi vadă 
gâtul, însă pacientul a refuzat prin semne, cu ochii săi 
negri şi injectaţi încărcaţi de suferinţă. 

— De cât timp ai lentilele de contact? a întrebat 
doctorul Box. 

Gura lui Bolivar s-a desenat într-un rânjet şi vedeta a 
clătinat din cap. 

Doctorul Box l-a privit pe zdrahonul care stătea lângă 
uşă îmbrăcat în uniformă de şofer. Garda de corp a lui 
Bolivar, Elijah, un bărbat de doi metri şi de vreo 120 de 
kilograme, părea neliniştit, iar doctorul Box începea să se 
sperie de-a binelea. I-a examinat vedetei rock mâinile, care 
păreau îmbătrânite şi suferinde, dar încă nu fragile. A 
încercat să-i palpeze nodulii limfatici de sub bărbie, dar 
durerea bărbatului era prea mare. Temperatura transmisă 
de clinică era de 50°C, imposibil pentru o fiinţă umană, 
dar, fiindcă putea simţi de la distanţa la care se afla de 
Bolivar fierbinţeala pe care acesta o emitea, doctorul Box a 
dat crezare acestei informaţii. 

Doctorul s-a dat câţiva paşi înapoi. 

— Gabriel, nu ştiu cum să-ţi spun. Organismul tău pare 


invadat de  neoplasme. Asta înseamnă cancer. Văd 
carcinoame, sarcoame şi limfoame, şi toate prezintă 
metastaze. După ştiinţa mea, nu s-a mai înregistrat aşa 
ceva vreodată, dar am să cer părerea unor experţi în 
domeniu. 

Bolivar a rămas nemişcat şi a ascultat, privindu-l 
ameninţător cu ochii săi şterşi. 

— Nu ştiu ce este, dar ceva a pus stăpânire pe tine la 
propriu. Părerea mea este că inima ta a încetat să mai 
bată. Se pare că acum cancerul manevrează organul, bate 
în locul inimii. La fel şi cu plămânii, sunt invadaţi şi... 
aproape absorbiți, transformați. De parcă... Doctorul Box 
tocmai conştientizase acest lucru. De parcă ai fi pe cale să 
te metamorfozezi. Din punct de vedere clinic, poţi fi 
considerat decedat. Se pare că tocmai acest cancer te ţine 
în viaţă. Nu ştiu ce altceva să spun. Toate organele îţi 
cedează, însă cancerul... n-am ce zice, cancerul o duce de 
minune. 

Bolivar privea în gol, cu ochii stăpâniţi de frică. A 
mişcat uşor din gât, de parcă ar fi încercat să vorbească, 
dar ceva îl împiedica. 

— Vreau să te internez în centrul medical Sloan- 
Kettering imediat, a spus doctorul Box. Putem să te 
înscriem sub un nume şi un număr de asigurare medicală 
false. Este cel mai bun spital de oncologie din ţară. 
Domnul Elijah o să te ducă acolo... 

Bolivar a scos un hârâit din piept, fără cel mai mic 
dubiu un refuz. Şi-a pus mâinile pe braţele scaunului cu 
rotile, iar Elijah a avansat ca să apuce mânerele din spate. 
Brusc, Bolivar s-a ridicat în picioare. A durat puţin până 
să-şi recapete echilibrul, apoi şi-a apucat cordonul de la 
halat cu mâinile suferinde, iar nodul a cedat. 

Sub halat i s-a văzut penisul flasc, negru şi zbârcit, ce 
stătea parcă să-i cadă, ca un fruct putred dintr-un copac 
muribund. 


Bronxville 


Neeva, bona familiei Luss, bulversată încă de 


evenimentele din ziua precedentă, a lăsat copiii în grija 
nepotului său, Emile, în timp ce fiica sa, Sebastiane, a dus- 
o înapoi în Bronxville. 

Îi luase la ea pe copiii familiei Luss, pe Keene şi pe sora 
lui de opt ani, Audrey, iar aceştia mâncaseră deja cerealele 
Frosted Flakes şi fructele pe care Neeva le luase din casa 
familiei Luss când fugise. 

Acum se întorcea să mai ia provizii. Copiii nu voiau să 
mănânce mâncarea haitiană pe care o pregătise ea şi, 
lucrul cel mai îngrijorător, Neeva uitase tubul de 
Pulmicort, medicamentul pentru astm, iar acum băiatul 
gâfâia şi era palid. 

Când au ajuns pe alee, au văzut maşina verde a 
doamnei Guild, ceea ce a făcut-o pe Neeva să se oprească. 
I-a spus lui Sebastiane să o aştepte acolo, după care a 
ieşit, şi-a aranjat combinezonul de sub rochie şi a luat-o 
spre intrarea laterală, cu cheia în mână. Uşa s-a deschis 
fără să declanşeze nici o alarmă. Neeva a traversat holul 
mobilat cu dulapuri încastrate şi cuiere, cu pardoseala 
încălzită, un hol curat lună, şi a intrat în bucătărie prin 
uşile franţuzeşti, cu multe geamuri micuţe. 

Nu părea să fi fost cineva în încăpere de când ea şi 
copiii plecaseră. A rămas nemişcată în pragul uşii, a ciulit 
urechile şi şi-a ţinut respiraţia cât de mult a putut, însă nu 
a auzit nimic. 

— Hei! a strigat ea de câteva ori şi s-a întrebat dacă 
doamna Guild, menajera - cu care ea avea o relaţie destul 
de rece şi pe care o bănuia că în adâncul ei era rasistă - 
avea să răspundă. 

Se mai întreba, de asemenea, dacă Joan - o mamă atât 
de lipsită de instincte materne, încât era ea însăşi un copil, 
în ciuda carierei sale de succes - avea să spună ceva. Ştia 
că răspunsul la ambele întrebări era negativ. 

Întrucât nu a auzit nici un zgomot, a înaintat până în 
centrul bucătăriei şi şi-a pus uşor geanta pe masă, între 
chiuvetă şi blaturi. A deschis dulapul cu gustări şi a umplut 
iute, ca un hoţ, o sacoşă inscripționată „Food Emporium” 
cu biscuiţi săraţi, cutiuţe de suc, floricele marca 


Smartfood, oprindu-se din când în când să asculte. 

După ce a dat iama în frigiderul placat cu lemn în 
căutare de batoane de brânză şi iaurt de băut, a remarcat 
numărul domnului Luss scris pe o foaie prinsă pe perete, 
lângă telefonul din bucătărie. A cuprins-o îndoiala. Ce 
putea să-i spună? „Soţia dumneavoastră este bolnavă. Nu 
se simte bine şi iau copiii la mine.” Nu. Şi aşa nu prea 
schimba ea multe vorbe cu acel om. Casa asta 
impresionantă avea ceva diabolic - şi cea mai importantă 
şi, de fapt, singura ei datorie, atât ca angajată, cât şi ca 
mamă, era siguranţa copiilor. 

S-a uitat în dulapul de deasupra răcitorului de vinuri 
încastrat, dar cutia cu Pulmicort era goală, după cum se 
temuse. Trebuia să se ducă în cămara de la subsol. S-a 
oprit în capătul scărilor în spirală, acoperite cu covoare, şi 
şi-a scos din geantă crucifixul negru emailat. A coborât cu 
el în mână ca măsură de precauţie. De la baza scărilor, 
subsolul părea tare întunecos pentru acel moment al zilei. 
A apăsat fiecare întrerupător de pe panou şi, după ce s-au 
aprins luminile, a stat o clipă să asculte. 

Ei îi spuneau subsol, dar era, de fapt, încă un etaj 
complet mobilat al casei. Îl concepuseră ca pe o sală de 
vizionare cu scaune adecvate şi cu un aparat pentru 
floricele de porumb. O altă încăpere de acolo era înţesată 
de jucării şi de mese de joc. O alta era spălătoria în care 
doamna Guild se ocupa de rufele familiei. Mai erau şi o a 
patra baie, cămara şi crama recent amenajată, cu o 
temperatură controlată, în stil european, în care muncitorii 
spărseseră fundaţia pentru ca pardoseala să fie din 
pământ. 

Cazanul de încălzire duduia de parcă ar fi dat cineva cu 
picioarele în el - de fapt, pântecele subsolului era ascuns 
pe undeva, în spatele unei uşi, iar acest zgomot mai că a 
făcut-o pe Neeva să-şi ia tălpăşiţa. A dat să se întoarcă. 
Dar băiatul chiar avea nevoie de medicament, pentru că nu 
arăta prea bine. 

A traversat cu hotărâre subsolul. Se afla între două 
scaune de piele, la jumătatea distanţei spre uşa pliantă a 


cămării, când a remarcat lucrurile puse unele peste altele 
în dreptul ferestrelor. De aceea părea aşa de întuneric aici 
în plină zi: jucăriile şi ambalaje mai vechi erau puse 
grămadă şi ajungeau până la tavan, acoperind ferestrele 
mici, haine şi ziare împiedicând lumina soarelui să intre. 

Neeva a făcut ochii mari şi s-a întrebat cine le adunase 
pe toate laolaltă. S-a dus în fugă în cămară, unde a găsit 
medicamentul pentru astm al lui Keene îngrămădit pe 
suportul metalic alături de vitaminele lui Joan şi de o cutie 
cu medicamente Tums colorate ca nişte bombonele. A scos 
două cutii lungi cu flacoane de plastic, uitând de restul 
mâncării în graba ei, şi a ieşit în fugă fără să închidă uşa. 

Pe când traversa subsolul, a remarcat că uşa de la 
spălătorie era întredeschisă - ceea ce nu se mai întâmplase 
niciodată. Acest lucru reprezenta pentru Neeva încălcarea 
ordinii pe care ea o simţea atât de pregnant în această 
casă. 

În clipa aceea, a văzut pe covorul de pluş pete închise la 
culoare, sub forma unor urme de paşi. Ochii săi le-au 
urmărit înşirându-se spre uşa cramei, pe lângă care 
trebuia să treacă în drumul ei spre scări. Clanţa era 
mânjită de pământ. 

Când s-a apropiat de uşa cramei, a încăperii aceleia cu 
pământ pe jos, Neeva a simţit ceva, o întunecime ca de 
mormânt, o neființă, dar totuşi nu şi răceală, ci, din contră, 
o căldură ciudată, o arşiţă care pândea din umbră, agitată. 

Mânerul uşii a început să se răsucească în timp ce 
Neeva, o femeie de cincizeci şi trei de ani, cu genunchii 
slabi, a luat-o la fugă, aruncându-se nebuneşte în sus pe 
scări. S-a împiedicat şi s-a sprijinit cu palma de zid, ca să- 
şi recapete echilibrul, iar crucifixul a făcut o mică 
scobitură în tencuială. Era ceva în spatele ei care urca 
scările ca s-o înhaţe. A ţâşnit la etajul întâi scăldat în 
lumina soarelui strigând în creolă, a traversat în fugă 
bucătăria mare, şi-a înşfăcat geanta, a dat peste sacoşa cu 
Food Emporium - făcând să se răstoarne gustările şi 
băuturile - prea speriată să se întoarcă. 

Când Sebastiane a văzut-o pe mama ei ieşind în fugă din 


casă şi ţipând, cu rochia ei lungă până la glezne şi înflorată 
şi cu pantofii negri în picioare, a ieşit iute din maşină. 

— Nu! a strigat mama ei şi i-a făcut semn să intre 
înapoi. 

Fugea de parcă ar fi urmărit-o cineva, dar nu era nimeni 
în spatele ei. Sebastiane s-a aşezat din nou la volan, 
cuprinsă de panică. 

— Mamă, ce s-a întâmplat? 

— Porneşte! a strigat Neeva, cu pieptul fremătându-i, cu 
ochii cuprinşi de panică, ţintuind uşa deschisă. , 

— Mamă, a spus Sebastiane pe când dădea Înapoi. Asta 
e furt. Aici au Jegi. L-ai sunat pe soțul ei? Ai spus că o să-l 
suni. 

Neeva a deschis palma şi a văzut că era însângerată. 
Strânsese atât de tare crucifixul, încât aceasta îi 
pătrunsese în carne. I-a dat drumul pe podeaua maşinii. 


Secția 17 de poliție, East, 51st Street, Manhattan 


Bătrânul profesor stătea la capătul băncii în celulă, cât 
mai departe posibil de un bărbat dezbrăcat până la brâu, 
care sforăia şi care se uşurase - nevrând să deranjeze pe 
cineva ca să afle unde era toaleta - în colțul încăperii, fără 
ca măcar să-şi dea jos pantalonii. 

— Setraykeen... Setarkian... Setrainiak... 

— Eu sunt, a răspuns el ridicându-se şi luând-o spre 
polițistul în uniformă aflat în cadrul uşii celulei, care 
încerca să-i pronunţe corect numele. 

Polițistul l-a lăsat să iasă şi a închis uşa în urma sa. 

— Îmi daţi drumul? a întrebat Setrakian. 

— Cred că da. A venit fiul dumneavoastră să vă ia. 

— Fiul..., a dat el să spună, dar apoi s-a abținut. 

L-a urmat pe poliţist într-o sală de interogatoriu pe uşa 
căreia nu scria nimic. Polițistul a deschis şi i-a făcut semn 
să intre. 

Lui Setrakian i-a luat câteva clipe, suficient ca uşa să se 
închidă în urma sa, până să recunoască persoana de la 
celălalt capăt al mesei goale ca fiind doctorul Ephraim 
Goodweather de la Centrul pentru Controlul şi Prevenirea 


Bolilor. 

Lângă el se afla doctoriţa care îl însoțea şi mai devreme. 
Lui Setrakian stratagema lor i-a smuls un zâmbet 
apreciativ, deşi prezenţa lor nu-l surprindea. 

— Aşadar, a început, a spus Setrakian. 

Doctorul Goodweather, sub ochii căruia se desenau 
cearcăne întunecate asemenea unor vânătăi, cauzate de 
oboseală şi de nopţile albe, l-a privit pe bătrân din cap 
până în picioare. 

— Dacă vreţi să plecaţi de aici, noi vă putem ajuta. Dar 
mai întâi am nevoie de o explicaţie, de informaţii. 

— Pot să răspund la multe dintre întrebările 
dumneavoastră, dar deja am pierdut o grămadă de timp. 
Trebuie să începem imediat, chiar acum, dacă vrem să mai 
avem vreo şansă cât de mică să oprim creatura asta 
perfidă. 

— Asta vreau să ştiu, a zis doctorul Goodweather şi a 
întins mâna destul de brutal. La ce creatură perfidă vă 
referiţi? 

— La pasagerii din avion, a spus Setrakian. Au înviat 
morţii. 

Eph nu ştia cum să răspundă la aşa ceva. Nu putea 
pronunţa cuvintele şi nici nu voia. 

— Doctore Goodweather, sunt multe lucruri la care va 
trebui să renunţaţi, a spus Setrakian. Vă închipuiţi că vă 
asumaţi un risc mărturisind lucruri unui necunoscut. Însă, 
pe de altă parte, eu îmi asum un risc mult mai mare 
încredinţându-vă această responsabilitate. Vorbim nici mai 
mult, nici mai puţin decât despre soarta rasei umane, deşi 
nu mă aştept să credeţi încă acest lucru sau să înţelegeţi. 
Vă imaginaţi că mă atrageţi în cauza dumneavoastră. 
Adevărul este că eu vă atrag în a mea. 


BĂTRÂNUL PROFESOR 


Knickerbocker Amanet şi Curiozităţi 118th 
Street, Harlemul Spaniol 


Eph a pus semnul cu LIVRARE URGENTĂ DE SÂNGE 
pe parbriz şi a parcat într-o zonă pentru descărcarea de 
mărfuri pe 119th Street din cartierul East, urmându-i pe 
Nora şi pe Setrakian care se îndreptau spre clădirea în 
colțul căreia se afla casa de amanet a bătrânului. Uşile 
aveau grilaj, iar ferestrele erau acoperite cu obloane 
metalice. În ciuda plăcuței cu ÎNCHIS puse strâmb pe uşa 
de sticlă, deasupra orarului, un bărbat cu o haină neagră 
marinărească ponosită şi cu o căciulă mare tricotată - 
genul pe care îl poartă adepţii mişcării Rastafari”, doar că 
lui îi lipseau cozile rasta ca să o umple, astfel că fesul 
stătea pleoştit ca un sufleu nereuşit - aştepta la uşă cu o 
cutie de pantofi în mână, mutându-se de pe un picior pe 
altul. 

Setrakian a scos nişte chei care atârnau pe un lanţ şi s-a 
apucat să descuie gratiile de la uşi, punându-şi degetele 
încovoiate la treabă. 

— Azi nu primesc nimic, a spus el, dar a aruncat o 
privire piezişă în cutia din mâna bărbatului. 

— Uită-te! Bărbatul a scos din cutia de pantofi ceva 
învelit într-o cârpă - un prosop de bucătărie în care se 
aflau vreo zece tacâmuri. E argintărie. Ştiu că tu cumperi 
argintărie. 

— Aşa e, a spus Setrakian, care între timp deschisese 
grilajul şi sprijinea mânerul bastonului lung de umăr. A 
luat un cuţit, l-a cântărit şi a frecat lama între degete. 
După ce şi-a pipăit buzunarele de la veston, i s-a adresat 
lui Eph: Doctore, aveţi cumva zece dolari? 

Dornic să grăbească lucrurile, Eph şi-a scos portofelul, 
a luat din el o bancnotă de zece dolari şi i-a înmânat-o 


5” Mişcare religioasă monoteistă desprinsă din iudaism şi din 
creştinism (n. tr.). 


bărbatului cu cutia de pantofi. 

Apoi Setrakian i-a dat acestuia înapoi mănunchiul de 
tacâmuri. 

— Poftim, a spus el. Nu e argint. 

Bărbatul a acceptat banii şi s-a îndepărtat cu spatele, cu 
cutia sub braţ. 

— Doamne ajută! 

Pe când intra în prăvălie, Setrakian a strigat: 

— Vedem noi cât de curând! 

Eph şi-a privit banii luându-şi tălpăşiţa şi apoi l-a urmat 
pe Setrakian înăuntru. 

— Luminile sunt pe peretele de acolo, a spus bătrânul şi 
a apropiat cele două porţi ca să încuie. 

Nora a acţionat toate cele trei întrerupătoare odată, 
aruncând astfel lumină asupra vitrinelor de sticlă, asupra 
mărfurilor expuse pe perete şi asupra intrării, unde se 
aflau ei. Era o prăvălioară în formă de trapez, înghesuită şi 
ea printre celelalte spaţii din cvartal. Primul cuvânt care i- 
a trecut lui Eph prin minte a fost „vechituri.” Şi aici se 
găseau o mulţime. Combine muzicale vechi, aparate video 
şi aparatură electronică depăşită, instrumente muzicale 
expuse pe un zid, printre care un banjo şi un soi de clape 
din anii '80. De asemenea, se mai aflau statuete religioase 
şi farfurii pictate, câteva pick-upuri, console mici de mixaj, 
o vitrină de sticlă în care erau expuse broşe ieftine şi 
tinichele care îţi luau ochii, haine, în special de iarnă, cu 
guler de blană. 

Erau atâtea vechituri aici, încât i-a cam pierit 
entuziasmul. Oare se dăduse pe mâna unui smintit? 

— Credem că un coleg de-al nostru este infestat, i-a 
spus el bătrânului. 

Setrakian a trecut pe lângă el păcănind din bastonul său 
uriaş. A ridicat tejgheaua prinsă cu balama cu mâna 
înmănuşată şi i-a poftit pe Eph şi pe Nora să treacă. 

— Mergem sus. _ 

Scările din spate duceau la etaj. Inainte să intre, 
bătrânul a sprijinit bastonul de zid şi a atins mezuzah. Era 
un apartament vechi, cu tavanul jos şi cu covoare tocite. 


Mobilele păreau să nu fi fost mutate de vreo treizeci de 
ani. 

— Vă este foame? a întrebat Setrakian. Căutaţi pe aici, 
vedeţi ce găsiţi. Setrakian a ridicat capacul unei cutii 
elegante pentru produse de patiserie, lăsând la vedere un 
pachet de Devil Dogs. A scos o prâăjiturică şi i-a rupt 
celofanul. Nu vă lăsaţi energia să se piardă. Păstraţi-vă 
forţele, o să aveţi nevoie. 

Bătrânul a muşcat din prăjitura cu cremă în timp ce se 
îndrepta spre dormitor să se schimbe. Eph şi-a aruncat 
privirea prin bucătăria mică şi apoi înspre Nora. Încăperea 
mirosea a curat, în ciuda aspectului înghesuit. De pe masa 
cu un singur scaun Nora a ridicat un portret alb-negru 
înrămat care înfăţişa o tânără cu părul brunet, îmbrăcată 
cu o rochie simplă, închisă la culoare, aşezată pe o stâncă 
mare de pe o plajă pustie, cu degetele răsfirate pe 
genunchiul gol, plăcută la chip şi cu un zâmbet fermecător. 
Eph s-a întors în holul din care veniseră şi s-a uitat în 
oglinzile care atârnau pe pereţi, zeci de oglinzi de diferite 
dimensiuni, pătate de vreme şi imperfecte. De o parte şi de 
cealaltă a holului erau îngrămădite cărţi, îngustându-l. 

Bătrânul şi-a făcut din nou apariţia, îmbrăcat în alte 
haine de acelaşi gen: un costum vechi de tweed cu veston, 
bretele, cravată şi pantofi maro de piele lustruiţi până la 
refuz. În mâinile chircite avea încă mănuşi de lână fără 
vârfuri. 

— Din câte văd, colecţionaţi oglinzi, a remarcat Eph. 

— Anumite feluri. Mi se pare că o oglindă mai veche 
este mai revelatoare. 

— Acum ne puteţi spune ce se petrece? 

Bătrânul şi-a aplecat uşor capul într-o parte. 

— Doctore, aşa ceva nu se spune pur şi simplu, aşa ceva 
trebuie dezvăluit. A trecut pe lângă Eph şi s-a îndreptat 
spre uşa pe care intraseră. Veniţi, vă rog. 

Eph a coborât după el, Nora urmându-l îndeaproape. Au 
trecut de prăvălia de la parter, au intrat pe o altă uşă 
încuiată, spre un alt rând de scări în spirală care duceau 
jos. Bătrânul cobora câte o treaptă, plimbându-şi mâna pe 


balustrada rece de fier şi umplând îngusta casă a scării cu 
glasul său. 

— Mă consider deţinătorul unor cunoştinţe despre 
vremuri apuse, despre oameni de mult trecuţi dincolo şi 
despre cărţi de mult uitate, cunoştinţe pe care le-am strâns 
de-a lungul unei vieţi de studiu. 

— Când ne-aţi abordat lângă morgă, aţi spus câteva 
lucruri, a intervenit Nora. Ne-aţi zis că ştiţi că morţii din 
avion nu se descompun, aşa cum ar fi fost firesc. 

— Într-adevăr. 

— Pe ce vă bazaţi? 

— Pe experienţă. 

— Aţi fost martor la alte incidente în care au fost 
implicate avioane? a întrebat Nora, nelămurită. 

— Este o simplă coincidenţă că s-a întâmplat într-un 
avion. Am mai fost martor la acest fenomen, în Budapesta, 
în Basra, în Praga şi la mai puţin de zece kilometri de 
Paris. L-am mai văzut şi într-un sătuc de pescari, pe 
malurile fluviului Huang Ho, la o altitudine de două mii de 
metri, în munţii Altai, în Mongolia, şi l-am văzut şi pe acest 
continent, i-am văzut urmele. Deseori a fost considerat 
rezultat al rabiei, al schizofreniei, al nebuniei sau, de 
curând, ca fiind mâna unui criminal în serie... 

— Stati puţin. Aţi văzut cadavre care se descompuneau 
foarte lent? 

— Asta e prima etapă, da. 

— Prima etapă, a repetat Eph. 

Palierul făcea un cot care dădea spre o uşă încuiată. 
Setrakian a scos o cheie, separată de celelalte, care îi 
atârna de un lănţişor pe care-l avea în jurul gâtului. 
Degetele încovoiate ale bătrânului au introdus cheia în 
două lacăte, unul mare şi unul mic. Uşa s-a deschis spre 
interior, luminile s-au aprins automat, iar cei doi l-au 
urmat în imensa încăpere luminată şi zumzăitoare de la 
subsol. 

Primul lucru care i-a reţinut atenţia lui Eph au fost 
armurile expuse pe un perete, de la cea completă de 


cavaler şi până la zale, un pieptar de samurai şi 
grumăjere”t, precum şi echipament mai rudimentar 
confecţionat din piele împletită pentru protecţia gâtului, a 
pieptului şi a vintrelor. Se mai găseau şi arme: spade cu 
ornamente şi cuțite, cu lame din oţel rece, lustruit. Pe o 
masă joasă şi veche erau nişte dispozitive moderne după 
aspect, cu bateriile puse la încărcat. Şi-a dat seama că 
erau ochelari pentru vedere nocturnă şi pistoale de bătut 
cuie modificate. A mai văzut şi o mulţime de oglinjoare 
aranjate în aşa fel încât se vedea pe sine privind uimit 
această galerie de... oare ce era? 

— Prăvălia, a spus bătrânul şi a făcut un gest spre etajul 
superior, mi-a asigurat existenţa, dar nu am intrat în 
această afacere din pasiune pentru radiourile cu 
tranzistori sau pentru bijuteriile de familie. 

A închis uşa în urma lor, făcând să se stingă tuburile 
care îi încadrau tocul. Ele erau prinse de-a lungul şi de-a 
latul uşii, tuburi mov pe care Eph le-a recunoscut ca fiind 
tuburi cu lumină ultravioletă, dispuse asemenea unei 
perdele de lumină. 

Oare erau menite să ţină germenii la distanţă? Sau 
altceva? 

— Nu, a continuat el. Mi-am ales această profesie 
pentru că îmi oferea acces pe piaţa neagră a obiectelor 
ezoterice, a antichităţilor şi a cărţilor vechi. Este necinstit, 
deşi, de regulă, nu este şi ilegal. Le-am achiziţionat pentru 
colecţia personală şi pentru cercetarea pe care o 
întreprind. 

Eph şi-a aruncat privirea împrejur. Tot ce avea el aici nu 
prea arăta a colecţie, ci mai degrabă a mic arsenal. 

— Cercetare? 

— Intocmai. Mulţi ani am fost profesor de literatură şi 
folclor est-european la Universitatea din Viena. 

Eph l-a privit din nou cu băgare de seamă. Fără doar şi 
poate, se îmbrăca asemenea unui profesor vienez. 

— Şi v-aţi retras ca să deveniți cămătar/custode în 


58 Piesă din componenţa armurii menită să protejeze gâtul (n. 
tr.). 


Harlem? 

— Nu m-am retras. Am fost forţat să plec, am căzut în 
dizgrație. Au existat forţe care s-au aliat împotriva mea. Şi 
totuşi, dacă mă gândesc acum, faptul că m-am făcut 
nevăzut mi-a salvat, mai mult ca sigur, viaţa. De fapt, a fost 
cel mai bun lucru pe care puteam să-l fac. S-a întors spre 
ei şi şi-a dus mâinile la spate, într-un gest profesoral. 
Năpasta asta la care suntem martori, aflată acum într-o 
fază incipientă, există de secole, de milenii chiar. Eu 
bănuiesc, deşi nu pot să dovedesc acest lucru, că merge 
înapoi în timp până în cele mai vechi timpuri. 

Eph a încuviinţat din cap, fără a-l înţelege însă pe 
bărbat. Se bucura totuşi că făceau în sfârşit progrese. 

— Deci, este vorba despre un virus. 

— Într-un fel, da. Este o molimă, o pângărire atât a 
materiei, cât şi a spiritului. Bătrânul era aşezat în aşa fel 
încât, din locul în care stăteau Eph şi Nora, spadele etalate 
pe perete i se răsfirau de o parte şi de alta asemenea unor 
aripi de oţel. Un virus? Da, dar aş vrea să mai adaug un alt 
cuvânt, tot cu litera „v.” 

— Care anume? 

— Vampir. 

Cuvântul rostit cu seriozitate a plutit o vreme în jurul 
lor. 

— Vă gândiţi la un actor mohorât, cu un joc forțat, cu o 
mantie neagră de satin, a spus Setrakian, fostul profesor. 
Sau la un personaj debordând de forţă, cu colţi ascunși, ori 
la vreun suflet pe care apasă blestemul vieţii eterne. Sau 
poate la Bela Lugosi întâlnindu-i pe Abbott şi Costello”. 

Nora şi-a plimbat din nou privirea prin încăpere. 

— Nu văd nici un fel de crucifix sau apă sfinţită pe aici 


5° Aluzie la filmul Abbott and Costello meet Frankenstein 
(Abbott şi Costello îl întâlnesc pe Frankenstein), comedie 
americană horror ce-i are în rolurile principale pe membrii unui 
duo comic celebru în anii '40 (Abbott şi Costello) şi în care rolul 
lui Dracula e interpretat de Bela Lugosi (actor ungur de origine 
română, născut la Lugoj, renumit la Hollywood pentru rolurile 
în care l-a întruchipat pe Dracula.) (n. red.). 


şi nici funii de usturoi. 

— Usturoiul are anumite proprietăți imunologice 
interesante şi poate fi cu adevărat util. Aşa că menţionarea 
sa în mitologie este de înţeles din punct de vedere biologic. 
Însă crucifixele şi apa sfinţită? A înălţat din umeri. Sunt 
rodul vremurilor acelora, a spus. Rod al imaginaţiei 
debordante a unui autor irlandez victorian şi a religiozităţii 
specifice acelei epoci. Setrakian se aşteptase la reticenţă 
din partea lor. - Întotdeauna s-au aflat printre noi, a 
continuat el. Şi-au căutat culcuş, s-au înfruptat neştiuţi de 
nimeni, la adăpostul întunericului, pentru că aceasta este 
natura lor. La origine, au fost şapte şi erau cunoscuţi sub 
numele de Străbuni. Stăpâni. Insă nu era unul pe fiecare 
continent. De regulă, nu sunt fiinţe solitare, ci 
convieţuiesc. Până de curând - şi spun „de curând” dat 
fiind că sunt veşnici - erau răspândiţi peste tot, pe cele mai 
mari întinderi de pământ, ceea ce noi astăzi numim Europa 
şi Asia, Federaţia Rusă, Peninsula Arabică şi continentul 
african. Pe scurt, Lumea Veche. Insă a avut loc o schismă, 
o confruntare. Nu cunosc natura acestei neînţelegeri, însă 
e de ajuns să spun că această separare s-a petrecut cu 
câteva secole înaintea descoperirii Lumii Noi. Apoi, 
întemeierea coloniilor americane a deschis calea spre un 
nou pământ fertil. Trei dintre ei au rămas în Lumea Veche, 
iar trei au plecat în Lumea Nouă. Fiecare a respectat 
teritoriul celuilalt şi au încheiat un armistițiu de la care nu 
s-au abătut. Problema a fost cel de-al şaptelea Străbun. 
Este un mişel care s-a dezis de ambele facţiuni. Întrucât în 
momentul de faţă nu pot să demonstrez nimic, natura 
violentă a acestui incident mă face să cred că el se află în 
spatele lui. 

— La ce vă referiţi? a întrebat Nora. 

— La incursiunea în Lumea Nouă, la faptul că a încălcat 
armistițiul, că a stricat echilibrul existenţei seminţiei lor, la 
faptul că a pornit un război. 

— Un război între vampiri, a replicat Eph. 

Setrakian şi-a zâmbit sieşi. 

— Banalizaţi pentru că nu credeţi. Bagatelizaţi şi 


minimalizaţi pentru că aţi fost educat să vă îndoiţi şi să 
demitizaţi, să reduceţi totul la câteva cunoştinţe uşor de 
digerat. Se datorează şi faptului că sunteţi medic, un om 
crescut în spiritul ştiinţei, şi faptului că suntem în America, 
acolo unde totul este cunoscut şi înţeles, Dumnezeu este 
un tiran binevoitor, iar viitorul este întotdeauna luminos. 
Şi-a prins mâinile încovoiate cât de bine a putut şi şi-a dus 
vârfurile goale ale degetelor la buze, gânditor. Acesta este 
spiritul care domină aici, şi este minunat. Sincer, nu 
glumesc. Este minunat să crezi numai în ce vrei tu să crezi 
şi să respingi restul. Vă respect scepticismul, doctore 
Goodweather. Şi vă spun acest lucru cu speranţa că, la 
rândul dumneavoastră, veţi respecta experienţa pe care o 
am în acest domeniu şi că veţi permite ca observaţiile mele 
să pătrundă în mintea dumneavoastră extrem de civilizată 
şi de înclinată spre ştiinţă. 

— Vreţi să spuneţi că avionul... că unul dintre ei era în 
avion, cel rău, a zis Eph. 

— Aşa este. 

— Mai exact, în sicriul din cală. 

— În sicriul plin de pământ. Sunt fiinţe ale pământului şi 
le place să se întoarcă la materia din care sunt plămădiţi. 
Asemenea viermilor. Vermis. Se îngroapă ca să-şi caute 
culcuş. Noi am numi asta somn. 

— Departe de lumina zilei, a completat Nora. 

— Da, de lumina soarelui. Ziua sunt vulnerabili. 

— Dar aţi spus că este un război între vampiri. Nu e mai 
degrabă un război între vampiri şi fiinţele umane? Avem 
atâţia pasageri morţi. 

— Şi acest lucru vă este greu să-l acceptaţi. Pentru ei 
nu suntem inamicul, nu le suntem duşmani demni de 
atenţie. Nici măcar nu ne ridicăm la acest nivel în ochii lor. 
Pentru ei suntem pur şi simplu pradă, mâncare şi băutură, 
ca animalele în staul, ca sticlele pe un raft. 

Pe Eph l-au cuprins fiorii, dar şi-a alungat rapid acea 
senzaţie. 

— Şi ce le-aţi răspunde celor care ar spune că aşa ceva 
pare de domeniul fantasticului? 


Setrakian a făcut un gest spre el. 

— Drăcovenia pe care o aveţi în buzunar, telefonul 
mobil. Formaţi câteva numere şi imediat puteţi să discutaţi 
cu cineva de pe partea cealaltă a globului. Asta ţine de 
domeniul fantasticului, doctore Goodweather, e fantasticul 
care a devenit realitate, a spus Setrakian cu un zâmbet. 
Doriţi o probă? 

A mers spre o bancă joasă aşezată de-a lungul zidului. 
Acolo se afla ceva acoperit cu o perdea neagră de mătase. 
A îndreptat mâna spre ea într-un fel foarte ciudat, cu 
braţul întins, apucând de marginea cea mai apropiată de 
material şi ţinându-se cât mai departe posibil de ea, după 
care a tras-o într-o parte. 

Era un recipient de sticlă, pentru mostre, cum se 
găseşte la orice farmacie. În lichidul închis la culoare se 
afla o inimă umană, bine conservată. 

Eph s-a aplecat să o privească, de la o distanţă de câţiva 
metri. 

— E o femeie adultă, judecând după dimensiune, într-o 
stare bună de sănătate, destul de tânără. E o mostră 
recentă, a spus şi l-a privit din nou pe Setrakian. Ce 
demonstrează asta? 

— Am scos-o din pieptul unei tinere văduve dintr-un sat 
din apropiere de Shkoder, în nordul Albaniei, în primăvara 
anului 1971. 

Eph a zâmbit uimit de bizara relatare a bătrânului şi s-a 
apropiat ca să se uite mai bine la recipient. 

Ceva, un soi de tentacul cu o ventuză la capăt, a ţâşnit 
din inimă şi s-a lipit de perete, sub ochii lui Eph. 

Eph s-a îndreptat imediat şi a privit înmărmurit 
recipientul. 

— Ce naiba a fost asta? a întrebat Nora, de lângă el. 

Inima a început să se mişte în ser. 

Pulsa. 

Bătea. 

Eph a privit tentaculul ca o ventuză aplatizată, ca o 
gură agitându-se pe peretele de sticlă, apoi şi-a îndreptat 
privirea spre Nora, care stătea lângă el şi se uita la inimă. 


În cele din urmă, privirea i-a poposit pe Setrakian, care 
stătea nemişcat cu mâinile în buzunare. 

— Prinde viaţă ori de câte ori simte sânge uman în 
apropiere, a explicat Setrakian. 

Eph a făcut ochii mari, neîncrezător. S-a apropiat din 
nou, însă de data aceasta spre dreapta receptorului palid, 
fără buze, al ventuzei. Excrescenţa s-a desprins de pe 
interiorul suprafeţei recipientului şi brusc a ţâşnit din nou 
spre el. 

— Dumnezeule! a exclamat Eph. 

Organul care pulsa plutea înăuntru ca un peşte mutant, 
cărnos. 

— Trăieşte fără... 

Nu se alimenta cu sânge. S-a uitat la cioturile rămase 
din vene, aortă şi din vena cavă. 

— Nu este nici vie, nici moartă, a spus Setrakian. Este 
animată, posedată, s-ar putea spune, în sens propriu. 
Uitaţi-vă mai bine şi o să vedeţi! 

Eph a văzut că pulsa neregulat, nu ca o inimă normală, 
iar în interiorul ei mişuna ceva. 

— E un... vierme? a întrebat Nora. 

Era subţire şi roşiatic, şi avea o lungime de vreo cinci 
centimetri. L-au privit agitându-se în interiorul inimii, ca 
un ostaş de pază care îşi face rondul într-o unitate de mult 
părăsită. 

— Este un vierme al sângelui, a spus Setrakian, un 
parazit capilar care se reproduce în organismul celui 
infestat. Eu cred, dar nu am probe, că aşa se transmite 
virusul, cred că el este, de fapt, vectorul. 

Eph a clătinat din cap neîncrezător. 

— Şi ce e cu... ventuza asta? 

— Virusul ia forma gazdei sale, deşi îi reinventează 
funcţiile vitale ca să se poată menţine. Cu alte cuvinte, îşi 
colonizează şi îşi adaptează gazda ca să supravieţuiască. 
Întrucât în cazul acesta gazda este un organ care pluteşte 
într-un recipient, virusul a găsit o cale prin care să-şi 
dezvolte un mecanism ca să se poată hrăni. 

— Să se poată hrăni? 


— Viermele acesta trăieşte cu sânge, cu sânge uman. 

— Sânge? a spus Eph şi a mijit ochii la inima posedată. 
De la cine? 

Setrakian a scos mâna stângă din buzunar, lăsând la 
vedere vârfurile încreţite ale degetelor. Buricul degetului 
mijlociu avea o mulţime de cicatrici. 

— Câteva picături la două, trei zile sunt suficiente. Cred 
că e înfometat, pentru că am fost ceva timp plecat. 

S-a dus spre bancă şi a ridicat capacul recipientului. 
Eph s-a dat înapoi să privească. Cu vârful briceagului pe 
care îl avea atârnat de breloc, bătrânul şi-a înţepat vârful 
degetului deasupra recipientului. Nu a tresărit; era atât de 
obişnuit, încât nici nu-l mai durea. 

Sângele i-a picurat în ser. 

Ventuza a înghiţit picăturile roşii asemenea unui peşte 
hămesit. 

Când a terminat, bătrânul şi-a aplicat pe deget puţin 
bandaj lichid dintr-un flacon de pe bancă şi apoi a acoperit 
la loc recipientul. 

Eph a văzut cum ventuza s-a făcut roşie, iar viermele 
din organ s-a mişcat cu mai multă uşurinţă şi energie. 

— Şi spuneţi că o ţineţi aici de...? 

— Din vara anului 1971. Nu plec prea des în concediu..., 
a spus şi a zâmbit la mica lui glumă. Şi-a privit degetul 
înţepat, frecându-şi vârful pergamentos. Era o stafie, o 
femeie infestată, care fusese transformată. Străbunii, 
dorind să rămână ascunşi, ucid imediat după ce se 
hrănesc, ca să preîntâmpine răspândirea virusului. Însă 
una dintre victime, nu ştiu cum, a reuşit să scape şi s-a 
întors acasă, să le ia viaţa rudelor, prietenilor şi vecinilor, 
să se ascundă în sătucul natal. Inima acestei văduve se 
transformase de mai puţin de patru ore. 

— Patru ore? Şi cum v-aţi dat seama? 

— Am văzut semnul, semnul strigoiului. 

— Strigoi? s-a mirat Eph. 

— Este termenul pentru vampir folosit în Lumea Veche. 

— Şi semnul? 

— Este locul prin care pătrunde, o crestătură pe partea 


din faţă a gâtului pe care bănuiesc că aţi văzut-o deja. 

Eph şi Nora au încuviinţat din cap, cu gândul la Jim. 

— Trebuie să vă spun că nu îmi stă în obişnuinţă să tai 
inimile oamenilor, a adăugat Setrakian. Asta a fost un fel 
de treabă murdară pentru care chiar nu eram pregătit. 
Insă nu am avut de ales. 

— Şi de atunci ţineţi în viaţă chestia asta, pe care o 
hrăniţi ca pe un... animal de casă? a întrebat Nora. 

— Da, a spus el şi şi-a coborât privirea spre recipient 
aproape cu afecţiune. Imi aminteşte zi de zi cu ce am de 
luptat, cu ce avem acum cu toţii de luptat. 

Eph era uimit. 

— Şi în tot acest timp de ce nu aţi dus-o nimănui s-o 
vadă, la vreo facultate de medicină, la vreo televiziune? 

— Dacă ar fi fost aşa de simplu, doctore, secretul ar fi 
fost dezvăluit cu mulţi ani de zile în urmă. Există forţe care 
ni se opun. Este vorba despre un secret străvechi şi care 
vizează multe lucruri, multe persoane. Niciodată nu vor 
permite ca adevărul să ajungă la lumea întreagă; l-ar 
reprima într-o clipă şi pe mine odată cu el. De aceea m-am 
ascuns aici, m-am ascuns „la vedere”, în toţi aceşti ani, şi 
am aşteptat. 

Această conversaţie îi dădea fiori lui Eph. Adevărul era 
chiar acolo, în faţa sa: o inimă umană într-un recipient în 
care sălăşluia un vierme însetat de sângele bătrânului. 

— Nu prea mă pricep la secrete care pun în pericol 
viitorul speciei umane. Nu mai ştie nimeni despre acest 
lucru? 

— Ba da, ştie cineva, un om puternic. Stăpânul... nu ar 
fi putut călători fără ajutorul cuiva. Trebuie să fi existat un 
aliat din specia umană care să-i fi asigurat protecţia şi 
transportul. Vedeţi dumneavoastră, vampirii nu pot trece 
peste o apă curgătoare fără ajutorul unei fiinţe umane care 
să-i poftească să treacă. lar acum armistițiul a fost încălcat 
de o alianţă între strigoi şi o fiinţă umană. De aceea 
incursiunea aceasta este atât de şocantă, de 
amenințătoare. 

— Cât timp avem la dispoziţie? l-a întrebat Nora pe 


Setrakian. 

Bătrânul făcuse deja calcule. 

— Îi ia mai puţin de o săptămână să distrugă 
Manhattanul, mai puţin de trei luni să invadeze ţara. Iar în 
şase luni, întreaga planetă. 

— În nici un caz! a sărit Eph. Imposibil. 

— Vă admir hotărârea, a replicat Setrakian, dar încă nu 
ştiţi împotriva cui luptaţi. 

— Bine, a cedat Eph. Atunci spuneţi-mi de unde 
începem. 


Park Place, Tribeca 


Vasiliy Fet a parcat furgoneta cu indicativul oraşului 
lângă un bloc de locuinţe din Lower Manhattan. Nu arăta 
cine ştie ce pe dinafară, dar avea marchiză şi portar şi, în 
fond, era Tribeca. Ar fi verificat încă o dată adresa, dacă n- 
ar fi avut furgoneta cu înscrisul Ministerului Sănătăţii 
parcată neregulamentar, pe avarii. În mod paradoxal, în 
majoritatea clădirilor şi a locuinţelor din tot oraşul, 
lucrătorii de la dezinsecţie şi deratizare erau primiţi cu 
braţele deschise, asemenea poliţiştilor sosiți la locul 
crimei. Vasiliy nu credea că acum se afla într-o asemenea 
situaţie. 

Pe furgoneta sa scria BPCS-CNY, sigla Serviciului de 
Combatere a Dăunătorilor, oraşul New York. Inspectorul 
din cadrul Ministerului Sănătăţii, Bill Furber, l-a 
întâmpinat pe scările din clădire. Avea o mustață blondă 
care i se vălurea pe faţă, întrucât bărbatul mesteca o gumă 
cu nicotină. 

— Vaz, l-a strigat el, aceasta fiind prescurtarea de la 
Vasia, numele rusesc de alint. 

I se spunea Vaz, sau pur şi simplu V, şi era rus dea 
doua generaţie, cu vocea aspră şi cu accent de Brooklyn, 
un zdrahon care umplea scara cu fizicul său. 

Billy l-a bătut pe braţ şi i-a mulţumit că a venit. 

— Nepoata verişoarei mele a fost muşcată de gură. Ştiu, 
nu e genul de clădire în care aş locui eu, dar ce să-i faci? 
Au intrat într-o familie care a făcut bani din tranzacţii 


imobiliare. Îţi spun ca să ştii, îmi sunt rude. Le-am promis 
că le aduc cel mai tare deratizator din oraş. 

Vasiliy a dat din cap, cu mândria discretă proprie 
lucrătorilor la deratizare şi dezinsecţie. Un astfel de 
lucrător înregistrează succese în tăcere, iar succesul său 
constă în a nu lăsa nici o urmă a acestui succes, nici un 
semn că a fost vreodată vreo problemă, că a existat 
vreodată vreun dăunător sau că a fost întinsă vreo cursă. 
Succesul său constă în restabilirea ordinii. 

A tras după sine cutia cu rotile care amintea de trusa de 
scule a depanatorilor de calculatoare. Interiorul loftului 
lăsa la vedere tavanul înalt şi încăperile mari; pe scurt, un 
apartament de 170 de metri pătraţi care pe piaţa 
imobiliară newyorkeză valora cel puţin trei milioane de 
dolari. Pe o canapea mică, dură, portocalie din încăperea 
din sticlă, tec şi crom echipată cu aparatură de ultimă 
generaţie, o fetiţă stătea strâns lipită de mama ei, ţinând o 
păpuşă la piept. Buza superioară şi obrazul îi erau 
acoperite cu bandaj. Mama era rasă în cap, avea ochelari 
cu rame înguste, dreptunghiulare, şi o fustă verde aspră, 
de lână, până la genunchi. Lui Vasiliy i-a dat impresia unui 
vizitator din viitor, elegant şi androgin. Fetiţa era mică, 
aproximativ cinci, şase ani, şi era încă speriată. Vasiliy ar fi 
vrut să schiţeze un zâmbet, dar avea genul de fizionomie 
care rareori dă încredere copiilor, cu mandibula ca din 
topor şi cu ochii depărtaţi. 

Pe perete se vedea un televizor încastrat în zid, ca un 
tablou imens, cu ramă de sticlă. În imagine era primarul, 
care vorbea la un mănunchi de microfoane şi încerca să 
răspundă întrebărilor privitoare la situaţia victimelor din 
avion, la cadavrele care dispăruseră de la morgile din oraş. 
Poliţia din New York era în alertă şi oprea toate 
camioanele frigorifice la trecerea pe poduri şi prin 
tuneluri. Se pusese la dispoziţie şi o linie telefonică pentru 
cei care puteau oferi informaţii. Rudele victimelor erau 
revoltate, iar pregătirile de înmormântare fuseseră oprite. 

Bill l-a condus pe Vasiliy în dormitorul fetei. Acolo se 
aflau un pat cu baldachin, un televizor marca Bratz 


incrustat cu pietre preţioase, un laptop asortat şi un ponei 
auriu cu baterii într-un colţ. Privirea lui Vasiliy a fost 
imediat atrasă de un ambalaj de mâncare de lângă pat. 
Biscuiţi umpluţi cu unt de arahide - preferaţii lui. 

— Trăgea un pui de somn, a spus Billy. S-a trezit 
întrucât ceva o muşca de buză. Chestia aia era pe perna ei, 
Vaz, era un şobolan în patul ei. O lună de zile n-are să o 
mai ia somnul pe biata fetiţă. Ai mai auzit aşa ceva 
vreodată? _ 

Vasiliy a clătinat din cap. In fiecare clădire din 
Manhattan există şobolani, indiferent ce spun cei care 
închiriază locuinţe şi ce cred chiriaşii, dar nu le place să-şi 
trădeze prezenţa, mai ales nu ziua în amiaza mare. De 
regulă, şobolanii îi atacă pe copii cel mai adesea în jurul 
gurii, pentru că acolo miroase a mâncare. Şobolanii 
norvegieni, Rattus norvegicus, adică şobolanii care trăiesc 
în oraşe, au un dezvoltat simţ al mirosului şi al gustului. Au 
incisivii lungi şi ascuţiţi, mai duri decât aluminiul, cuprul, 
plumbul şi fierul. Dinţii şobolanilor sunt responsabili de un 
sfert dintre întreruperile cablurilor electrice din oraşe şi 
posibilii vinovaţi de acelaşi număr de incendii izbucnite din 
cauze necunoscute. Duritatea dinţilor lor este comparabilă 
cu cea a oţelului, şi structura maxilarelor asemănătoare cu 
cea a aligatorilor le permite o forţă a muşcăturii de mii de 
kilograme-forţă. Pot roade cimentul, şi chiar şi piatra. 

— L-a văzut? a întrebat Vasiliy. 

— N-a ştiut ce este. A tipat, s-a agitat, iar animalul a 
fugit. La Urgenţă li s-a spus că era un şobolan. 

Vasiliy s-a dus la fereastra întredeschisă prin care se 
strecura aerul de afară. A deschis-o mai mult şi s-a uitat 
trei etaje mai jos, la aleea pietruită. Ieşirea de incendiu se 
afla la aproximativ trei metri şi jumătate de fereastră, dar 
finisajul de cărămidă veche era neregulat şi aspru. 
Oamenii consideră şobolanii animale îndesate şi greoaie, 
dar, de fapt, aceştia au agilitatea unei veveriţe, mai ales 
când sunt împinşi de foame sau de frică. 

Vasiliy a tras patul fetei de lângă perete şi a dat 
deoparte aşternuturile. A mutat o casă a păpuşii, o comodă 


şi o bibliotecă, pentru a verifica în spatele lor, deşi nu se 
aştepta să mai găsească şobolanul în dormitor. Pur şi 
simplu, voia să elimine variantele cele mai evidente. 

A ieşit pe hol cu căruciorul cu rotile, pe parchetul neted 
şi lăcuit. Şobolanii au vederea proastă şi se deplasează mai 
mult după simţ. Se ghidează rapid pe trasee cunoscute, 
creându-şi drumuri de-a lungul zidurilor joase, şi rareori se 
îndepărtează la mai mult de douăzeci de metri de 
adăpostul lor. Nu se simt în siguranţă în locurile 
necunoscute. Probabil că acest şobolan găsise uşa şi cotise 
pe după zidul din dreapta, plimbându-şi blana aspră pe 
parchet. Următoarea uşă deschisă era cea de la baia 
fetiţei, cu un covoraş de baie roz, în formă de căpşună, 
perdea de duş roz pal şi un coş cu spumant de baie şi 
jucării. Vasiliy şi-a rotit privirea prin încăpere după 
ascunzători, apoi a adulmecat. A dat din cap spre Billy, 
care a ieşit şi a închis uşa. 

Acesta a aşteptat un minut şi a ascultat, apoi s-a hotărât 
să meargă înapoi, ca să o liniştească pe mamă. Aproape 
ajunsese, când, deodată, dinspre baia de pe hol a auzit o 
pocnitură - zgomotul unor sticle care se prăbuşiseră în 
cadă - un mormăit puternic şi vocea lui Vasiliy care 
prăvălea un puhoi de înjurături năprasnice în rusă. Mama 
şi fiica amuţiseră. Billy a întins mâna spre ele, făcându-le 
semn să stea liniştite. Nu putea vorbi, întrucât înghiţise 
din greşeală guma de mestecat. A luat-o iute înapoi pe hol. 

Vasiliy a deschis uşa de la baie. Avea mănuşi tip Kevlar 
şi ţinea în mână un sac mare, în care era ceva de mari 
dimensiuni, care se zbătea şi zgâria. 

Vasiliy a dat o dată din cap şi i-a înmânat sacul lui Billy. 

Billy nu avea ce altceva să facă decât să ia sacul, căci, 
în caz contrar, acesta ar fi căzut, iar şobolanul ar fi scăpat. 
Spera ca materialul să fie atât de solid pe cât părea, 
întrucât şobolanul imens se zbătea înăuntru. Billy a ţinut 
sacul cu braţul întins cât mai departe de trup. Între timp, 
Vasiliy îşi deschidea calm şi mult prea lent căruciorul. A 
scos un pachet sigilat în care se afla un burete îmbibat cu 
halotan. Vasiliy a luat înapoi sacul, pe care Billy i l-a dat cu 


dragă inimă. A deschis gura sacului suficient cât să arunce 
înăuntru anestezicul, după care l-a strâns la loc. La 
început, şobolanul s-a zbătut la fel de violent ca până 
atunci, apoi a început să se mişte mai încet, şi Vasiliy a 
clătinat sacul ca să grăbească procesul. 

A mai aşteptat câteva clipe după ce zbaterea s-a 
domolit, apoi a deschis sacul, a băgat mâna înăuntru şi a 
scos şobolanul de coadă. Era sedat, dar nu inconştient; 
încă mai dădea din lăbuţele rozalii cu gheare ascuţite, încă 
mai clănţănea din dinţi, cu ochii negri deschişi. Era un 
exemplar mare, de vreo douăzeci de centimetri, la care se 
adăuga şi coada, cam de aceeaşi lungime. Blana lui aspră 
era de un cenuşiu-închis pe spate şi albă pe burtă. Nu era 
un animal de casă rătăcit, ci un şobolan de pe stradă. 

Billy se dăduse mult înapoi. Văzuse destui şobolani la 
viaţa lui, dar tot nu se obişnuise cu ei. Vasiliy însă nu 
părea deranjat de spectacol. 

— E gestantă, a spus el. 

Perioada de gestație la şobolani este de douăzeci şi unu 
de zile, şi aceştia pot naşte maxim douăzeci de pui. O 
femelă sănătoasă poate da naştere la aproximativ două 
sute cincizeci de pui pe an, dintre care jumătate sunt 
femele, numai bune de împerechere. 

— Vrei să-i iau sânge pentru laborator? 

Billy a clătinat din cap dezgustat, de parcă Vasiliy l-ar fi 
întrebat dacă voia să-l mănânce. 

— I-au făcut fetiţei injecții la spital. Uită-te şi tu cât de 
mare e, Vaz! Pentru numele lui Dumnezeu, asta nu eo - 
Billy a coborât glasul - şandrama din Bushwick, mă 
înţelegi? 

Vasiliy înţelegea unde bătea el. Chiar foarte bine. La 
sosire, părinţii lui Vasiliy se instalaseră iniţial în Bushwick. 
Cartierul Bushwick fusese martorul valurilor de imigranţi 
încă de la jumătatea secolului al XIX-lea: germani, englezi, 
irlandezi, ruşi, polonezi, italieni, americani de culoare, 
portoricani. Acum, imigranții erau dominicani, guyanezi, 
jamaicani, ecuadorieni, indieni, coreeni şi asiatici. Vasiliy 
petrecuse mult timp în cartierele cele mai sărace din New 


York. Cunoştea familii care puneau pernele de la canapele, 
cărţi şi mobilă noapte de noapte ca să formeze un zid de 
apărare în faţa şobolanilor. 

Însă atacul acesta era, într-adevăr, diferit. Se petrecuse 
la lumina zilei, cu îndrăzneală. De obicei, şobolanii cei mai 
slabi sunt alungaţi din colonie şi nevoiţi să iasă la 
suprafaţă, în căutare de hrană. Aceasta era o femelă 
puternică şi sănătoasă, lucru complet atipic. Şobolanii 
convieţuiesc cu fiinţele umane într-un echilibru precar, 
exploatează punctele slabe ale civilizaţiei, trăiesc din 
reziduurile speciei mai numeroase şi se furişează nevăzuţi 
de nimeni, dincolo de ziduri sau pe sub duşumele. Figura 
şobolanului simbolizează anxietatea şi frica oamenilor. 
Orice incursiune în afara obişnuitei vânători nocturne 
după hrană indică o modificare survenită în mediul lor. 
Asemenea oamenilor, nici şobolanii nu obişnuiesc să îşi 
asume riscuri inutile decât dacă sunt forţaţi să iasă la 
suprafaţă. 

— Vrei să-l deparazitez? 

— Dumnezeule, nicidecum. Bagă-l în sac şi scapă-mă de 
el! Indiferent de situaţie, să nu-l vadă fata. E şi aşa destul 
de traumatizată. 

Vasiliy a scos o pungă mare de plastic din cărucior şi a 
zvârlit şobolanul înăuntru cu un alt burete cu halotan, de 
data aceasta o doză fatală. A băgat punga în sac pentru a 
ascunde proba, apoi şi-a văzut de treabă în bucătărie. A 
tras aragazul greu cu opt ochiuri şi maşina de spălat vase 
şi a verificat găurile din jurul conductelor de sub chiuvetă. 
Nu erau excremente de animal, nici vreo galerie, dar a 
lăsat totuşi puţină momeală în spatele dulapurilor, dacă tot 
era acolo. A făcut acest lucru fără să-i avertizeze pe 
proprietari. Lumea, mai ales părinţii, se îngrijorează când 
aud de otravă, dar adevărul este că otrava de şobolani se 
află în fiecare clădire şi pe fiecare stradă din Manhattan. 
Dacă vezi ceva ce aduce cu nişte bombonele albăstrui sau 
un soi de bobiţe verzi, să ştii că sunt şobolani prin 
apropiere. 

Billy l-a urmat la subsol. Era curat şi ordine, fără 


gunoaie la vedere sau ceva moale care putea servi drept 
culcuş. Vasiliy a adulmecat în căutare de excremente. 
Simţea şobolanii de la distanţă, aşa cum aceştia simt 
oamenii. A stins lumina, spre neplăcerea lui Bill, şi a aprins 
lanterna prinsă de centura salopetei bleu, care a răspândit 
o lumină întunecată, nu albă. În prezenţa luminii negre, 
urina de şobolan se colorează în indigo, dar aici nu a văzut 
nici urmă de aşa ceva. În spaţiile înguste a pus rodenticid 
şi, pentru orice eventualitate, şi câteva curse pe la colţuri, 
apoi l-a urmat pe Billy înapoi în hol. 

Billy i-a mulţumit lui Vasiliy şi i-a spus că-i rămânea 
dator, şi fiecare şi-a văzut de drumul său. Însă Vasiliy era 
încă uimit şi, după ce a pus în spatele furgonetei 
căruciorul şi şobolanul mort, şi-a aprins un trabuc Corona 
dominican şi a pornit la drum. A luat-o pe stradă, apoi a 
cotit pe aleea pietruită pe care o văzuse de la fereastra 
fetiţei. Tribeca era singurul cartier din Manhattan în care 
mai erau alei. 

Vasiliy nu făcuse mai mult de câţiva metri când a văzut 
primul şobolan  furişându-se pe lângă clădire, 
adulmecându-şi drumul. Apoi a mai zărit unul pe creanga 
unui copac mic şi pricăjit care creştea lângă o clădire joasă 
de cărămidă. Apoi un al treilea stătea ghemuit în rigola de 
piatră şi bea o zeamă maronie care se scurgea din cine ştie 
ce ladă de gunoi sau din vreo canalizare. În timp ce stătea 
acolo şi privea, au început să apară şobolani de printre 
pietre, făcându-şi loc la propriu cu ghearele printre 
pietrele tocite, ţâşnind din subsoluri. Scheletul şobolanilor 
este flexibil şi le permite să treacă prin găuri de 
dimensiunea craniului lor, cu o lăţime de aproape un 
centimetru. leşeau câte doi, trei la suprafaţă prin găuri şi 
fugeau. Folosind ca unitate de măsură pietrele de treizeci 
pe opt, Vasiliy a estimat că aceştia aveau între douăzeci şi 
unu şi douăzeci şi cinci de centimetri, la care se adăuga şi 
coada, care măsura încă pe atât. Pe scurt, erau adulţi. 

Lângă el se aflau doi saci de gunoi în care mişuna ceva - 
şobolani care îşi făceau loc înăuntru cu dinţii. Un şobolan 
mai mic a încercat să treacă în fugă pe lângă el în drum 


spre un coş de gunoi, dar Vasiliy l-a lovit cu bocancul, 
aruncând la vreo cinci metri rozătorul care a aterizat în 
mijlocul aleii şi a rămas nemişcat. În câteva secunde, 
ceilalţi şobolani s-au repezit asupra lui, muşcându-l prin 
blană cu dinţii lor lungi şi galbeni. Cea mai sigură 
modalitate de a extermina şobolanii este să elimini hrana 
din mediul lor, iar apoi să-i laşi să se mănânce între ei. 

Şobolanii aceştia erau înfometați şi pe fugă. O astfel de 
activitate la lumina zilei era neobişnuită. Deplasarea 
masivă se petrecea numai înaintea unui eveniment precum 
un cutremur ori prăbuşirea unei clădiri. Sau, din când în 
când, în cazul unei construcţii de amploare. 

Vasiliy şi-a continuat drumul spre sud, traversând 
Barclay Street spre şantierul în lucru, de 6,5 hectare. 

S-a urcat pe o platformă care dădea spre locul în care 
se aflase World Trade Center. Fundaţia noii construcţii era 
aproape finalizată, iar cimentul şi coloanele de oţel 
începeau să se ivească din pământ. Şantierul era ca o 
muşcătură pe faţa oraşului, ca muşcătura de pe faţa fetiţei. 

Vasiliy şi-a amintit de ziua apocaliptică din luna 
septembrie a anului 2001. La câteva zile de la prăbuşirea 
turnurilor gemene, mersese acolo împreună cu lucrătorii 
Ministerului Sănătăţii. Incepuseră cu restaurantele 
prăbuşite din jurul şantierului, îndepărtând mâncarea 
rămasă. Apoi coborâseră în subsol, şi acolo nu văzuseră 
nici măcar un şobolan viu, doar o mulţime de semne ale 
existenţei lor, inclusiv kilometri întregi de urme de lăbuţe 
în praful care se aşternuse. Amintirea cea mai vie era cea 
a unui magazin de dulciuri Mrs. Fields care fusese ros în 
totalitate. Populaţia de şobolani din zonă crescuse brusc şi 
se punea problema ca nu cumva aceştia să iasă dintre 
ruine în căutare de noi surse de hrană, invadând străzile şi 
cartierele din jur. Astfel a fost iniţiat un program federal 
de exterminare a acestora. Mii de staţii de monitorizare a 
rozătoarelor şi de curse din sârmă de oţel au fost 
amplasate în Zona Zero şi, datorită vigilenţei lui Vasiliy şi a 
altora asemenea lui, spaima unei invazii nu s-a 
materializat. 


Vasiliy continuase să colaboreze cu guvernul, 
departamentul său fiind responsabil cu supravegherea 
realizării unui studiu privind deratizarea în zona Battery 
Park. De aceea era la curent cu gradul de răspândire a 
şobolanilor în zonă, încă de la începutul proiectului de 
construcție. Iar până în prezent totul fusese în regulă, ca 
de obicei. 

A privit în jos la camioanele care turnau ciment şi la 
macaralele care transportau balast. A aşteptat trei minute 
pentru ca un băiat să termine cu unul dintre vizoarele 
montate, asemănătoare cu cele de pe clădirea Empire 
State Building, apoi a introdus două monede de 25 de centi 
şi a scrutat şantierul. 

Intr-o clipă, i-a zărit, furişându-se de prin colţuri cu 
trupuşoarele lor maronii, alergând în jurul grămezilor de 
pietriş, câţiva dintre ei fugind mâncând pământul pe 
drumul de acces care dădea în Liberty Street. Fugeau în 
jurul jaloanelor de oţel-beton care marcau fundaţia 
Turnului Libertăţii, de parcă ar fi participat la o cursă cu 
obstacole. A căutat din priviri spaţiile goale prin care noua 
construcţie avea să comunice cu linia de metrou PATH, iar 
apoi a întors vizorul şi a urmat cu privirea şirul de şobolani 
care dădeau năvală în sus, pe elementele de rezistenţă ale 
unei platforme de oţel din colţul dinspre est, urcând 
anevoie pe nişte sârme întinse. Fugeau în masă din 
fundaţie, urmând traseul care le era cel mai la îndemână. 


Secţia de boli infecțioase Jamaica Hospital 
Medical Center, Queens 


Eph se afla în cea de-a doua încăpere din secţia de boli 
infecțioase şi îşi punea mănuşi de latex. Ar fi insistat ca 
Setrakian să-i urmeze exemplul, dar i-a privit din nou 
degetele încovoiate şi s-a întrebat dacă acest lucru avea să 
fie posibil. 

Au intrat în rezerva lui Jim, singura ocupată din secţia 
pustie. Jim dormea, îmbrăcat tot cu hainele de stradă, cu 
fire prinse pe piept şi pe mână, conectate la maşini ale 


căror alarme sonore abia se auzeau. Asistenta care se 
ocupa de el spusese că semnele vitale ale acestuia erau 
atât de slabe, încât fusese nevoie ca toate alarmele 
automate - care se declanşau când ritmul cardiac, 
tensiunea, respiraţia şi nivelul de oxigen erau diminuate - 
să fie date la minimum, pentru că se auzeau fără încetare. 

Eph a dat la o parte perdelele transparente de plastic şi 
l-a simţit pe Setrakian crispându-se lângă el. Când s-au 
apropiat, semnele vitale ale lui Jim şi-au intensificat 
activitatea pe toate monitoarele, lucru tare neobişnuit. 

— E la fel ca în cazul viermelui din recipient, a spus 
Setrakian. Ne simte, simte că e sânge prin apropiere. 

— Imposibil, a replicat Eph. 

A înaintat şi mai mult. Semnele vitale ale lui Jim şi 
activitatea sa cerebrală au crescut. 

— Jim! l-a strigat Eph. 

Avea faţa relaxată, iar pielea lui închisă la culoare 
căpătase o nuanţă cenuşie. Eph i-a văzut pupilele 
mişcându-i-se sub pleoape, de parcă s-ar fi aflat în faza de 
somn REMO. 

Setrakian a tras cu bastonul lung, cu mâner din argint 
în formă de cap de lup şi ultima perdea transparentă. 

— Nu vă apropiaţi prea mult, l-a avertizat el. Se 
transformă, a continuat Setrakian şi şi-a dus mâna la 
buzunarul hainei. Scoateţi-vă oglinda. 

Buzunarul interior al jachetei lui Eph atârna din cauza 
oglinzii de zece centimetri pe opt, cu ramă de argint, unul 
dintre multele obiecte pe care bătrânul le luase din sala de 
la subsol dotată cu arsenal de luptă împotriva vampirilor. 

— Vă vedeţi în ea? 

— Sigur, a spus Eph după ce şi-a zărit imaginea în 
oglinda veche. 

— Încercaţi să mă vedeţi şi pe mine în ea. 

Eph a întors-o în aşa fel încât să surprindă şi chipul 
bătrânului în oglindă. 

— E bine. 


© Fază a somnului caracterizată prin mişcarea rapidă a 
globilor oculari (n. tr.). 


— Vampirii nu au reflexie, a zis Nora. 

— Nu e chiar aşa, a spus Setrakian. Acum, cu grijă vă 
rog, priviţi-l şi pe el în oglindă. 

Întrucât oglinda era mică, Eph a trebuit să se apropie 
mai mult de pat, cu braţele întinse şi ţinând oglinda în aşa 
fel încât să-i surprindă faţa lui Jim. 

La început, nu i-a putut zări reflexia. Imaginea 
surprinsă dădea impresia că mâinile lui Eph tremurau 
violent, însă fundalul, perna şi tăblia patului erau 
nemişcate. 

Chipul lui Jim era neclar. Bărbatul arăta de parcă ar fi 
mişcat capul cu o viteză incredibilă, faţa vibrându-i cu o 
asemenea putere, încât trăsăturile sale erau 
imperceptibile. 

A tras iute mâna înapoi. 

— Totul e să foloseşti oglinzi cu foiţă de argint, a spus 
Setrakian lovind cu degetul propria oglindă. Oglinzile din 
zilele noastre, produse industrial, cu un strat de crom 
pulverizat, nu arată nimic, însă cele cu foiţă de argint 
întotdeauna îţi arată adevărul. 

Eph s-a privit din nou în oglindă. Totul era normal. Cu 
excepţia tremurului propriei mâinii. 

A orientat din nou oglinda spre faţa lui Jim Kent, a 
încercat s-o ţină nemişcată şi i-a văzut acestuia reflexia 
sub forma unei ceti tremurătoare, ca şi cum corpul lui ar fi 
căzut pradă unei furii, iar vibrația sa l-ar fi făcut prea 
dificil de perceput. 

Însă, privit cu ochiul liber, stătea nemişcat, liniştit. 

Eph i-a dat-o şi Norei, care s-a arătat la fel de uimită şi 
de înfricoşată. 

— Asta înseamnă că... se transformă într-o creatură... o 
creatură precum căpitanul Redfern. 

— Dacă ţinem seama de etapele obişnuite ale infestării, 
îşi pot încheia transformarea şi deveni gata de hrănire 
după doar douăzeci şi patru de ore, a spus Setrakian. O 
creatură are nevoie de şapte nopţi ca să se transforme pe 
deplin, pentru ca boala să mistuie organismul şi să-l 
adapteze la propriul scop, la noua sa stare parazitară. Apoi 


mai durează vreo treizeci de zile până la maturizarea 
completă. 

— Maturizarea completă? a repetat Nora. 

— Rugaţi-vă să nu ajungă în faza aceea, a zis Setrakian 
şi a făcut un gest spre Jim. Arterele din zona gâtului oferă 
cel mai rapid loc de acces; o altă cale de acces direct în 
sistemul nostru circulator este artera femurală. 

Crestătura de pe gât era aşa de fină, încât deocamdată 
nici nu era vizibilă. 

— Dar de ce au nevoie de sânge? a întrebat Eph. 

— Pentru că acesta conţine oxigen, fier şi multe alte 
substanţe nutritive. 

— Oxigen? a murmurat Nora. 

Setrakian a încuviinţat din cap. 

— Organismul-gazdă se modifică. În parte, această 
transformare presupune că sistemul circulator şi cel 
digestiv se îmbină, la fel ca la insecte. Din sângele lor 
lipsesc oxigenul şi fierul, care fac ca sângele uman să fie 
roşu. Sângele lor se albeşte. 

— Şi organele, a spus Eph. Ale lui Redfern păreau 
cuprinse de cancer. 

— Organismul este devorat, se transformă. Se 
instalează virusul, iar gazdele acestuia nu mai respiră. 
Gestul reflex de a respira rămâne, dar organismul lor nu se 
mai oxigenează. Plămânii, de acum inutili, se contractă în 
cele din urmă şi se readaptează. 

— Când ne-a atacat, Redfern a scos la iveală o 
excrescenţă complexă din cavitatea bucală, a spus Eph. 
Semăna cu o limbă musculoasă crescută sub limba 
propriu-zisă. 

Setrakian a încuviinţat din cap, de parcă ar fi vorbit cu 
Eph despre vreme. 

— Pe măsură ce se hrănesc, aceasta se umple cu sânge. 
Pielea le devine roşiatică, la fel şi ochii şi cuticulele. Limba 
asta, cum o numiţi dumneavoastră, este, de fapt, o 
transformare, o adaptare a fostului faringe, a traheei şi a 
plămânilor la excrescenţa nou apărută. Este ca mâneca 
suflecată a unei haine. Vampirul poate lansa din cavitatea 


toracică acest organ, care poate ajunge la o distanţă între 
1,5 şi 2 metri. Dacă autopsiezi o victimă matură, ai să 
găseşti un ţesut muscular, un săculeţ care o lansează în 
vederea hrănirii. Ceea ce vor este să ingereze sânge uman 
în stare pură. Seamănă întrucâtva cu bolnavii de diabet. 
Dar eu nu ştiu prea multe, dumneavoastră sunteţi 
doctorul. 

— Aşa credeam şi eu, a mormăit Eph. Până în momentul 
de faţă. 

— Trăiam cu impresia că vampirii beau sânge de 
virgină, a intervenit Nora. Virgine pe care le 
hipnotizează... şi le transformă în lilieci. 

— Asta e varianta fantezistă. Adevărul este mai... cum 
să spun? 

— Pervers, a completat Eph. 

— Dezgustător, a sugerat şi Nora. 

— Nu, a spus Setrakian. Banal. Aţi descoperit amoniu? 

Eph a încuviinţat din cap. 

— Au un sistem digestiv foarte compact, a continuat 
Setrakian. Nu au unde să păstreze mâncarea. Plasma 
nedigerată şi orice alt reziduu trebuie eliminate pentru a 
face loc hranei care urmează să fie ingerată. E asemenea 
căpuşei care excretează în timp ce se hrăneşte. 

Dintr-odată, temperatura din rezervă s-a modificat. 
Glasul lui Setrakian s-a redus la un murmur înfrigurat. 

— E un strigoi aici, a şuierat el. 

Eph l-a privit pe Jim, care deschisese ochii, cu pupilele 
negre, cu sclera din jurul pupilelor de un portocaliu- 
cenuşiu, asemenea cerului pe înserat, şi privea fix în tavan. 

Pe Eph l-a cuprins frica. Setrakian s-a crispat, cu mâna 
încovoiată prinsă aproape de mânerul în formă de cap de 
lup al bastonului, gata de atac. Eph a simţit energia 
transmisă de bătrân şi a fost şocat de ura profundă, 
străveche, ce se citea în ochii acestuia. 

— Profesore..., a spus Jim, cu un mormăit care i s-a 
strecurat printre buze. 

Apoi ochii i s-au închis din nou, iar Jim a recăzut în 
transa aceea ca un somn profund. 


— Cum se face că vă cunoaşte? i s-a adresat Eph 
bătrânului. 

— Nu mă cunoaşte, a zis Setrakian, încă vigilent, gata 
de atac. Acum este ca un bondar, devine parte dintr-un roi, 
ca un organism format din mai mulţi indivizi, dar cu o 
singură conştiinţă, a spus şi l-a privit pe Eph. Creatura 
aceasta trebuie distrusă. 

— Poftim? a sărit Eph. Nici vorbă. 

— Nu vă mai este prieten, a insistat Setrakian. Vă este 
duşman. 

— Chiar dacă este adevărat, este încă pacientul meu. 

— Omul acesta nu este bolnav, a păşit pe un tărâm care 
nu mai are legătură cu boala. In câteva ore, n-o să mai 
rămână nici urmă de el. În afară de asta, este extrem de 
periculos să-l ţineţi aici. La fel ca în cazul pilotului, 
oamenii aflaţi în această clădire vor fi în mare pericol. 

— Dar dacă... dacă nu i se administrează sânge? 

— Dacă nu se hrăneşte, va începe să sape. După 
patruzeci şi opt de ore fără hrană, corpul lui va începe să 
cedeze şi să devoreze încet şi dureros propriii muşchi şi 
propriul ţesut adipos, până ce nu mai rămâne decât 
sistemul vampirului. 

Eph a clătinat energic din cap. 

— Trebuie să stabilesc un tratament. Dacă boala este 
produsă de vreun virus, trebuie să încep să caut un 
remediu. 

— Există un singur tratament, a spus Setrakian. 
Moartea. Distrugerea organismului. Moartea fără chinuri. 

— Noi nu suntem veterinari, a zis Eph. Nu putem 
eutanasia oamenii care sunt prea bolnavi să 
supravieţuiască. 

— Cu pilotul aşa aţi procedat. 

— Era altă situaţie, s-a bâlbâit Eph. I-a atacat pe Nora şi 
pe Jim, m-a atacat pe mine. 

— Filosofia legitimei apărări, dacă este aplicată cu 
adevărat, merge la fel de bine şi în această situaţie. 

— La fel şi filosofia genocidului. 

— Şi dacă scopul lor este să supună specia umană, 


atunci ce mai spuneţi? 

Eph nu avea chef să se lase atras în abstracţiuni. El îşi 
privea un coleg, un prieten. 

Setrakian a înţeles că nu avea să-i facă, nici pe el, nici 
pe Nora, să-şi schimbe părerea. Nu încă. 

— Haideţi să vedem rămăşiţele pilotului, poate aşa 
reuşesc să vă conving. 

Au coborât cu liftul la subsol într-o tăcere mormântală. 
Odată ajunşi, în loc să găsească morga încuiată, au văzut 
uşa deschisă şi mai mulţi poliţişti şi pe administratoarea 
spitalului adunaţi în jurul acesteia. 

Eph s-a dus spre ei. 

— Ce se întâmplă aici? 

Tocul uşii era zgâriat, rama metalică îndoită şi lovită cu 
ranga, iar încuietoarea fusese spartă din exterior. 

Nu administratoarea deschisese uşa. Cineva intrase cu 
forţa. 

Eph a aruncat o privire rapidă înăuntru. 

Masa era goală. Cadavrul lui Redfern dispăruse. 

S-a dus la administratoare ca să ceară mai multe 
informaţii, dar, spre surprinderea lui, a văzut-o 
îndepărtându-se câţiva paşi pe hol şi aruncându-i priviri 
furişe în timp ce vorbea cu poliţiştii. 

— Ar fi bine să mergem, a spus Setrakian. 

— Dar trebuie să aflu unde este cadavrul, a ripostat 
Eph. 

— A dispărut, a replicat Setrakian. Nu o să-l mai găsiţi 
niciodată. Bătrânul l-a prins pe Eph de braţ cu o forţă 
uimitoare. Cred că şi-au atins scopul. 

— Care scop? 

— Să distragă atenţia, în cele din urmă. Pentru că nu 
mai sunt morţi, la fel cum nu mai sunt morţi nici ceilalţi 
pasageri din morgi. 


Sheepshead Bay, Brooklyn 


Glory Mueller, rămasă văduvă de curând, căuta pe 
internet ce trebuia făcut în cazul în care unul dintre soţi 
murea fără să lase testament şi a remarcat o ştire despre 


cadavrele dispărute ale pasagerilor zborului 753. A urmat 
linkul şi a citit ceea ce apărea cu titlul „Ştire de ultimă 
oră.” Se spunea că, în decurs de o oră, Biroul Federal de 
Investigaţii urma să ţină o conferinţă de presă, ca să 
anunţe o recompensă şi mai mare pentru cei care aveau să 
ofere orice informaţie privitoare la dispariţia de la morgă a 
cadavrelor rezultate în urma tragediei din avionul 
companiei Regis Air. g 

Această ştire i-a sădit în suflet o teamă profundă. În 
clipa aceea, şi-a amintit că noaptea trecută se trezise dintr- 
un vis şi auzise zgomote în mansardă. 

Nu-şi mai amintea din vis decât faptul că Hermann, 
răposatul ei soţ, se întorsese din morţi. De fapt, fusese o 
greşeală, iar tragedia din zborul 753 nu avusese, de fapt, 
loc, şi se pomenise cu Hermann la uşa din spate a casei lor 
din Sheepshead Bay, cu un zâmbet triumfător - ce părea să 
spună: „Credeai că ai scăpat de mine?” - cerându-i să-i dea 
de mâncare. 

În public, Glory jucase rolul văduvei îndurerate care 
suferă în tăcere şi avea să păstreze aceeaşi atitudine în 
timpul oricărei anchete şi oricărui proces care avea să aibă 
loc. Dar era, poate, singura care credea că tragicele 
evenimente în care îşi pierduse viaţa soţul alături de care 
îşi petrecuse treisprezece ani erau, de fapt, un dar ceresc. 

Treisprezece ani de căsnicie, treisprezece ani de 
abuzuri permanente care se intensificaseră pe durata 
anilor petrecuţi împreună, din ce în ce mai des de faţă cu 
băieţii lor de nouă şi unsprezece ani. Glory trăia 
permanent cu frica schimbărilor lui de dispoziţie şi chiar 
îşi permisese luxul de a visa cu ochii deschişi - pentru că 
era prea riscant să încerce să pună în practică - la cum ar 
fi fost să ia băieţii şi să plece cât el era în Heidelberg, în 
vizită la mama lui aflată pe moarte. Dar unde să se ducă? 
Şi, lucrul cel mai important, ce avea să le facă ei şi copiilor 
dacă îi prindea - lucru de care era sigură că avea să se 
întâmple? 

Însă Dumnezeu era bun şi, în sfârşit, răspunsese 
rugăciunilor ei. Ea şi băieţii fuseseră izbăviţi. Vălul 


plumburiu al violenţei se risipise din viaţa lor. 

S-a dus la baza scărilor şi şi-a înălţat privirea spre etajul 
al doilea, la trapa din tavan de care atârna mânerul din 
sfoară. 

Iar veniseră ratonii. Hermann prinsese mai demult unul 
în mansardă. Dusese animalul nepoftit în curtea din spate 
şi îi dăduse o lecţie de faţă cu băieţii... 

Gata, se terminase. Nu mai avea de ce să-i fie frică. 
Băieţii aveau să se întoarcă peste mai bine de o oră, aşa că 
a luat hotărârea să urce imediat. Şi aşa avea de gând să 
umble prin lucrurile lui Hermann. Marţea se ridica 
gunoiul, şi voia să strângă tot până atunci. 

Avea nevoie de o armă, şi prima la care i-a zburat 
gândul a fost maceta lui Hermann. O adusese acasă în 
urmă cu câţiva ani şi o ţinea într-o bucată de muşama în 
şopronul de plastic pentru scule, încuiat, aflat imediat 
lângă casă. Când îl întrebase la ce îi trebuia aşa ceva - un 
cuţit necesar în junglă care, dintre toate locurile din lume, 
nimerise tocmai în Sheepshead Bay - el râsese batjocoritor 
şi răspunsese: „Nu se ştie niciodată.” 

Aceste ameninţări voalate făceau parte din rutina 
zilnică. A luat cheia agăţată de cuiul din cămară, a ieşit şi 
a descuiat. Muşamaua era sub un mănunchi de unelte şi un 
set rupt de crochet pe care îl primiseră ca dar de nuntă (şi 
pe care ea avea să-l folosească pentru a aprinde focul.) A 
dus mănunchiul în bucătărie şi l-a aşezat pe masă, ezitând 
puţin înainte să-l desfacă. 

Intotdeauna îl considerase diabolic şi îşi închipuise că 
avea să joace un rol important în soarta acestei familii, că 
era poate obiectul pe care avea să-l folosească Hermann ca 
să-i curme viaţa. Prin urmare, l-a desfăcut cu mare grijă, 
de parcă ar fi desfăşat un pui de diavol adormit. Lui 
Hermann nu-i plăcea ca ea să-i atingă lucrurile care aveau 
o semnificaţie aparte pentru el. 

Lama era lungă, lată şi dreaptă. Mânerul era format din 
fâşii de piele pe care fostul proprietar le tocise până ce 
căpătaseră o nuanţă de maro-deschis. L-a ridicat, l-a întors 
şi a cântărit în mână acest obiect ciudat. Şi-a surprins 


imaginea în uşa cuptorului cu microunde, iar aceasta a 
înspăimântat-o. O femeie stătea în bucătăria ei cu o 
macetă în mână. 

El o făcuse să-şi piardă minţile. 

A urcat scările înarmată cu maceta. S-a oprit sub trapa 
din tavan şi a întins mâna spre mânerul din sfoară albă 
care atârna. Trapa, prinsă în arcuri scârţâitoare, s-a 
deschis în unghi de 45 de grade. Zgomotul acesta ar fi 
trebuit să sperie orice animal care se aciuase pe acolo. A 
tras cu urechea să afle dacă fugea ceva, dar nu s-a auzit 
nimic. 

S-a întins spre întrerupătorul de pe zidul înalt, dar 
lumina nu s-a aprins. L-a apăsat de câteva ori succesiv, dar 
tot nimic. Nu mai urcase aici de la Crăciun, aşa că se putea 
ca între timp becul să se fi ars. În grinzi era tăiată o 
lucarnă pe care intra, probabil, suficientă lumină. 

A tras de scara prinsă cu balamale şi a început să urce. 
După trei trepte, se afla deja la nivelul podelei. Aceasta era 
neterminată, şi role de fibre de sticlă de culoare roz, cu un 
strat impermeabil, erau întinse între grinzile transversale 
descoperite. Bucăţile de placaj erau puse în formă de 
cruce, creând un culoar ce ducea spre cele patru spaţii de 
depozitare. 

Era mai întuneric decât se aşteptase şi a văzut că două 
dintre suporturile ei cu haine mai vechi fuseseră deplasate, 
acoperind foarte bine lucarna joasă. Erau hainele din viaţa 
ei de dinainte de a-l cunoaşte pe Hermann, acoperite cu 
saci de plastic şi lăsate deoparte timp de treisprezece ani. 
A mers pe culoarul de placaj şi a dat la o parte suporturile, 
ca să poată intra mai multă lumină, gândindu-se că n-ar fi 
o idee rea să caute prin haine ca să-şi aducă aminte de ea 
cea de dinainte. În clipa aceea, dincolo de culoarul din 
placaj, a văzut că un şir de parchet lipsea, în porţiunea 
dintre două grinzi lungi transversale, unde, cine ştie din ce 
motiv, izolaţia fusese scoasă. 

Apoi a mai remarcat încă un şir gol. 

Şi încă unul. 

A rămas înmărmurită. Deodată, a simţit că era ceva în 


spatele ei. Îi era frică să se întoarcă - dar apoi şi-a amintit 
că avea maceta în mână. 

In spate, sprijinite de peretele mansardei, departe de 
lucarnă, se aflau rolele de izolaţie care lipseau şi care 
fuseseră puse grămadă. O parte din fibra de sticlă fusese 
ruptă în fâşii, de parcă un animal ar fi încercat să-şi facă 
un cuib uriaş. 

Şi nu era un raton, ci ceva mai mare. Mult mai mare. 

Grămada era nemişcată şi aranjată de parcă ar fi ascuns 
ceva. Oare Hermann pusese ceva la cale fără ştirea ei? Ce 
ţinea ascuns aici? 

Cu maceta ridicată, a tras de o fâşie lungă din 
grămadă... Dar nu era nimic acolo. 

A mai tras de una, dar s-a oprit când un braţ păros de 
bărbat a ieşit la iveală. 

Glory cunoştea acel braţ şi cunoştea şi mâna de la 
capătul acelui braţ. Le cunoştea pe amândouă foarte bine. 

Nu-i venea să-şi creadă ochilor. 

Cu maceta ridicată înaintea ei, a mai tras o fâşie de 
fibră de sticlă. 

l-a văzut cămaşa. Una dintre cămăşile cu mânecă 
scurtă, cu nasturi, pe care le purta chiar şi iarna. Hermann 
era un bărbat orgolios, mândru de braţele sale păroase. 
Ceasul de mână şi verigheta lipseau. 

Glory a rămas ţintuită locului, copleşită de groază. Şi 
totuşi, trebuia să vadă, aşa că a întins mâna şi a mai tras o 
fâşie, ceea ce a făcut ca restul grămezii să cadă la podea. 

Soţul decedat, Hermann, dormea în mansarda ei, pe un 
strat de fâşii de fibră de sticlă roz, îmbrăcat complet, dar 
fără încălţăminte, cu tălpile murdare, de parcă ar fi mers 
desculţ. 

Nu-şi revenea din şoc. Nu ştia cum să reacționeze. Era 
soţul ei, de care credea că scăpase, tiranul, bătăuşul, 
violatorul. 

Stătea deasupra bărbatului adormit cu maceta 
asemenea unei săbii a lui Damocles, gata să cadă dacă 
acesta făcea cea mai mică mişcare. 

Apoi, puţin câte puţin, a coborât braţul cu maceta pe 


lângă corp. Îşi dădea seama că era o fantomă, un om întors 
din morţi, o arătare care avea s-o bântuie veşnic. Niciodată 
nu avea să scape de el. 

Pe când ea gândea aceste lucruri, Hermann a deschis 
ochii. 

I s-au ridicat pleoapele şi ochii i s-au fixat drept în sus. 

Glory a îngheţat. li venea s-o rupă la fugă, să ţipe, dar 
n-a putut să facă nici una, nici alta. 

Capul lui Hermann s-a rotit până ce ochii săi ficşi s-au 
oprit asupra ei. Avea aceeaşi privire dispreţuitoare 
dintotdeauna, acelaşi  rânjet, privirea care preceda 
întotdeauna nenorocirile. 

În momentul acela, a simţit un declic în creier. 


În acelaşi timp, patru case mai jos, Lucy Needham, în 
vârstă de patru ani, stătea pe aleea din faţa casei şi îi 
dădea de mâncare păpuşii ei Baby Dear dintr-o punguţă de 
snacksuri. Lucy s-a oprit din crănţănit şi a ascultat ţipetele 
înăbuşite şi loviturile care veneau de... de undeva din 
apropiere. S-a uitat spre casa ei, apoi spre nord, cu nasul 
încreţit, cu o nedumerire copilărească aşternută pe faţă. A 
stat nemişcată, cu gura deschisă, portocalie, în care se 
zăreau biscuiţii cu brânză pe jumătate mestecaţi, şi a 
ascultat cele mai ciudate sunete pe care le auzise 
vreodată. Avea să-i spună tăticului, dar, până să se 
întâmple acest lucru, i s-a împrăştiat punga de snacksuri şi 
aşa că s-a aplecat şi s-a apucat să le mănânce de pe alee. 
Şi, după ce a fost surprinsă mâncând de pe jos şi certată, a 
uitat complet de ţipetele auzite. 


Glory stătea în mansardă, respirând greu şi icnind, cu 
amândouă mâinile încleştate pe macetă. Hermann zăcea 
bucăţi printre fâşiile roz de izolaţie, iar peretele mansardei 
era împroşcat cu un lichid alb care picura. „Alb?” 

Glory tremura, scârbită. S-a uitat împrejur, ca să vadă 
ce făcuse. 

De două ori i se înfipsese lama în grinzile de lemn, şi în 
închipuirea ei Hermann era cel care încerca să-i smulgă 


maceta din mână. Se străduise totuşi să tragă tare de ea ca 
s-o elibereze, ca să continue să-l lovească. 

S-a dat un pas înapoi, pradă unei senzaţii stranii, de 
parcă ar fi plutit, şocată de ce făcuse. 

Capul lui Hermann, cu rânjetul întipărit pe buze, se 
rostogolise şi se înfipsese între două grinzi, cu faţa în jos, 
cu o bucăţică de fibră de sticlă roz, pufoasă, lipită de 
obraz, ca vata pe băț. Toracele lui era scobit şi găurit, 
coapsele erau tăiate din femur, iar din vintre îi ţâşnea un 
lichid alb. 

„Alb?” 

A simţit ceva picurându-i pe papuc, poc-poc-poc, şi, 
când s-a uitat, a văzut sânge - sânge roşu - şi şi-a dat 
seama că, cine ştie cum, se rănise la braţul stâng, deşi nu 
simţea nici o durere. A ridicat mâna ca să se uite mai bine 
şi a văzut picături mari şi roşii căzând pe placaj. 

„Alb?” 

În clipa aceea, a zărit ceva mic şi negru târându-se. 
Avea în continuare privirea înceţoşată şi clipea des, pradă 
încă pornirilor ucigaşe, neîncrezătoare în propriii ochi. 

A simţit iniţial o mâncărime la gleznă, care apoi i-a 
urcat în sus pe picior. Şi-a plesnit coapsa cu partea lată a 
lamei mânjite de substanţa albă, lipicioasă. 

Apoi a simţit o gâdilătură pe celălalt picior, în faţă. Apoi 
pe talie. A înţeles că o apucase vreun soi de alergie. Se 
simţea de parcă ar fi fost atacată de gândaci. S-a mai dat 
un pas înapoi şi a fost cât pe-aci să cadă de pe culoarul din 
placaj. 

În clipa aceea, a avut o senzaţie neplăcută în vintre, ca 
şi când s-ar fi târât ceva acolo, apoi a simţit un fel de 
fulgerare bruscă şi neplăcută în rect. Senzaţia aceasta a 
făcut-o să tresară şi să strângă din fund de parcă ar fi fost 
gata-gata să se scape pe ea. Sfincterul i s-a dilatat şi a 
rămas mult timp nemişcată, paralizată, până când senzaţia 
a început să se risipească, iar ea a reuşit să se relaxeze. 
Trebuia să meargă la toaletă. O altă senzaţie de viermuială 
a distras-o, de data aceasta în mâneca bluzei, şi a simţit o 
arsură în rana din braţ. 


Apoi o durere sfâşietoare în intestine a făcut-o să se 
îndoaie. Maceta i-a căzut pe placaj. Femeia a scos un țipăt 
de durere covârşitoare. Simţea cum ceva îi urca în sus pe 
braţ, de data aceasta pe sub piele, şi în timp ce avea gura 
deschisă şi ţipa, un alt viermişor subţire i s-a strecurat 
dinspre ceafă, pe mandibulă, până la buză, străpungându-i 
obrazul şi târându-se în jos pe gât. 


Freeburg, New York 


Seara se lăsa cu repeziciune pe când Eph mergea cu 
maşina spre est, traversând Cross Island Parkway spre 
Nassau County. 

— Şi vreţi să-mi spuneţi că pasagerii morţi din morgi, 
cei pe care îi caută tot oraşul, s-au dus cu toţii acasă? a 
întrebat Eph. 

Bătrânul profesor stătea pe bancheta din spate cu 
pălăria pe picioare. 

— Sângele la sânge trage, a spus el. Odată transformați, 
strigoii îşi caută mai întâi rudele şi prietenii neinfestaţi 
încă. Noaptea se întorc la cei cu care au o legătură 
emoţională, la „cei dragi.” Presupun că e instinctul de a te 
întoarce acasă, acelaşi impuls care îi face pe câinii rătăciţi 
să revină la stăpânii lor chiar şi de la sute de kilometri. Pe 
măsură ce funcţiile cerebrale mai avansate cedează, 
instinctul animalic preia conducerea. Sunt creaturi mânate 
de nevoi, nevoia de a se hrăni, de a se ascunde, de a-şi găsi 
adăpost. 

— Şi se întorc la cei care le plâng dispariţia, a spus 
Nora, de pe locul din dreapta. Ca să-i atace şi să-i 
infesteze? 

— Ca să se hrănească. Este în natura celor întorşi din 
morţi să-i chinuiască pe cei vii. 

Eph a ieşit de pe autostradă fără să scoată o vorbă. 
Povestea aceasta cu vampirii era echivalentul mental al 
consumului de mâncare stricată: mintea sa refuza s-o 
digere. Tot rumega la ea, dar aceasta refuza să se lase 
înghițită. 

Când Setrakian îi spusese să aleagă un pasager de pe 


lista cu victimele zborului 753, prima care îi venise în 
minte fusese fetiţa pe nume Emma Gilbarton, cea pe care o 
găsise în avion ţinând-o de mână pe mama sa. Părea un 
test potrivit pentru ipoteza lui Setrakian. Cum putea o 
fetiţă de unsprezece ani să meargă noaptea de la o morgă 
din Queens până la casa familiei sale din Freeburg? 

Insă acum, în timp ce parca în apropierea locuinţei 
familiei Gilbarton, o casă impresionantă în stil georgian, pe 
o stradă laterală amplă, cu case la distanţă unele de altele, 
Eph a conştientizat faptul că, dacă se înşelau, aveau să 
trezească din somn un om îndurerat de dispariţia familiei 
sale, a soţiei şi a unicei sale fiice. 

Eph ştia câte ceva despre acest lucru. 

Setrakian a ieşit din Explorer şi şi-a pus pălăria pe cap, 
ţinând în mână bastonul lung, de care nu avea însă nevoie 
pentru sprijin. Strada era liniştită la acea oră a înserării, în 
unele case dimprejur se vedea lumină, dar nu era nici 
țipenie de om pe afară şi nu trecea nici o maşină. 
Ferestrele casei familiei Gilbarton erau întunecate. 
Setrakian i-a dat fiecăruia câte o lampă cu becuri închise 
la culoare. Acestea semănau cu lămpile lor fluorescente, 
numai că erau mai grele. 

S-au dus la uşă, iar Setrakian a apăsat pe sonerie cu 
mânerul bastonului. Cum nimeni n-a răspuns, a încercat 
clanţa cu partea acoperită de mănuşă, evitând s-o atingă 
cu vârful degetelor goale, ca să nu lase amprente. 

Eph a înţeles că bătrânul nu era la prima experienţă de 
acest gen. 

Uşa era încuiată. 

— Haideţi, a spus Setrakian. 

Au coborât treptele şi au ocolit casa. Curtea din spate 
era ca un luminiş imens care se întindea la marginea unei 
păduri bătrâne. Luna ivită răspândea deja suficientă 
lumină, atât cât să le proiecteze pe iarbă umbrele abia 
desenate. 

Setrakian s-a oprit şi a arătat cu bastonul. 

Obloanele care acopereau scara pivniţei erau ridicate, 
iar uşile erau larg deschise. 


Bătrânul şi-a continuat drumul spre ele, urmat de Eph şi 
de Nora. Accesul în pivniţa întunecoasă se făcea pe nişte 
trepte de piatră. Setrakian a cercetat copacii înalţi care 
străjuiau curtea. 

— Nu putem intra aşa, pur şi simplu, a zis Eph. 

— Nu este deloc înţelept după apusul soarelui, a spus 
Setrakian. Dar nu ne permitem să aşteptăm. 

— Nu, vreau să spun că asta se cheamă încălcare a 
proprietăţii, a reluat Eph. Ar trebui să sunăm la poliţie. 

Setrakian i-a luat lanterna lui Eph cu o privire 
mustrătoare. 

— Poliţia nu ar putea înţelege ce avem noi de făcut aici. 

A aprins lanterna cu două becuri cu lumină neagră. Era 
asemănătoare lămpilor din spitale pe care le folosea Eph, 
dar acestea erau mai puternice şi mai arzătoare, fiind 
totodată dotate cu baterii mai mari. 

— Lumină neagră? a întrebat Eph. 

— Lumina neagră este, de fapt, lumină ultravioletă cu 
lungime mare de undă, adică UVA. Este vizibilă, dar nu 
face rău. UVB sunt raze cu lungime medie de undă şi pot 
produce arsuri sau cancer de piele. Asta - a spus şi a avut 
grijă să îndepărteze fasciculul de lumină de ei şi de el în 
acelaşi timp - merge cu raze UVC, cu lungime scurtă de 
undă, şi este folosită ca germicid, la sterilizare. Stimulează 
şi distruge legăturile ADN. Expunerea directă este foarte 
nocivă pentru pielea umană, însă pentru un vampir este 
de-a dreptul ucigătoare. 

Bătrânul a început să coboare scările, cu lampa într-o 
mână şi cu bastonul în cealaltă. Spectrul razelor 
ultraviolete nu oferea prea multă lumină, razele UVC mai 
degrabă adâncind  bizareria situaţiei decât s-o mai 
îndulcească. Pe pereţii de piatră aflaţi de-o parte şi de alta 
a scărilor, pe când treceau de la frigul nopţii la răcoarea 
pivniţei cu fundaţia de ciment, muşchiul strălucea alb, 
fantomatic. 

În interior, Eph a distins conturul întunecat al scărilor 
care duceau la etajul întâi, o spălătorie şi un aparat vechi 
de pinball. 


Se zărea cineva întins pe podea. Un bărbat în pijamale 
cu pătrăţele. Instinctul de medic l-a făcut pe Eph să 
pornească spre el, dar s-a oprit brusc. Nora a pipăit zidul 
de vizavi de uşa interioară şi a dat de întrerupătorul de 
acolo, însă lumina nu s-a aprins. 

Setrakian s-a dus spre bărbat şi i-a apropiat lampa de 
gât. Lumina întunecată a lăsat la vedere o crestătură mică, 
perfectă, de culoare albastră, pe partea stângă a gâtului. 

— S-a transformat, a spus el. 

Bătrânul i-a dat lui Eph înapoi lampa fluorescentă. Nora 
şi-a aprins-o pe a ei şi a trecut-o peste chipul bărbatului, 
revelând o fiinţă agitată pe sub pielea acestuia, o mască 
încruntată, ce se frământa şi se contorsiona, greu de 
definit, dar, fără doar şi poate, malefică. 

Setrakian a găsit sprijinit de un banc de lucru din colţ 
un topor nou cu coada lucioasă şi cu corpul de oţel 
strălucitor, roşu cu argintiu. S-a dus şi l-a luat în mâinile 
sale încovoiate. 

— Staţi puţin, i-a cerut Eph. 

— Doctore, vă rog să vă daţi înapoi, a replicat 
Setrakian. 

— El zace pur şi simplu aici, a spus Eph. 

— În curând, se va trezi. Bătrânul a făcut un gest spre 
treptele de piatră care duceau afară, spre obloanele din 
faţa uşii pivniţei, cu ochii aţintiţi asupra bărbatului care 
zăcea pe pardoseală. Fata e afară, se hrăneşte din alţii, a 
spus Setrakian şi a pregătit toporul. Doctore, nu vă cer să 
iertaţi ce veţi vedea aici, ci doar să vă daţi la o parte. 

Eph a citit hotărârea de pe chipul lui Setrakian şi a 
înţeles că bătrânul nu avea să dea înapoi, fie că-i stătea el 
în cale, fie că nu, aşa că s-a tras într-o parte. Lama era 
prea grea pentru constituţia fizică şi pentru vârsta lui 
Setrakian, dar acesta a ridicat totuşi amândouă mâinile 
deasupra capului, cu partea lată a corpului metalic 
ajungându-i până aproape de şale. 

Apoi braţele i s-au relaxat. Umerii i-au coborât. 

A întors capul spre obloanele deschise ale pivniţei şi a 
ascultat cu atenţie. 


În clipa aceea a auzit şi Eph. Nişte paşi pe iarba uscată. 

În primă fază, s-a gândit că poate era un animal. Dar nu, 
foşnetul avea cadenţa pasului uman. 

Erau paşii unui om sau ai cuiva care fusese om. Şi se 
apropiau. 

Setrakian a coborât toporul. 

— Staţi lângă uşă, în linişte. Închideţi-o în urma ei 
imediat ce intră. I-a luat din nou lampa lui Eph şi, în 
schimb, i-a îndesat în mâini toporul. Nu trebuie să scape. 

S-a retras spre locul de lângă zid de care era sprijinit 
bastonul său, vizavi de uşă, şi apoi a stins lampa 
dogoritoare, dispărând în bezna totală. 

Eph stătea lângă uşile deschise ale pivniţei, lipit cu 
spatele de zid. Nora se afla lângă el şi amândoi tremurau 
în subsolul casei unui necunoscut. Paşii sprinteni şi uşori 
se auzeau şi mai aproape. 

S-au oprit în capătul scărilor, şi pe podeaua pivniţei s-a 
zărit o umbră - capul şi umerii, proiectaţi de lumina lunii. 

Paşii au pornit în jos pe scări. 

La baza acestora, chiar în faţa uşii, s-au oprit. Eph, care 
se afla la o distanţă mai mică de trei metri, cu toporul 
strâns la piept, era înspăimântat de profilul fetei mici de 
statură, cu părul blond care-i cădea pe umeri, pe cămaşa 
de noapte simplă, până sub genunchi. Era desculţă, braţele 
îi atârnau rigide şi avea o atitudine ciudată, ţeapănă. 
Pieptul i se umfla, dar nu-i ieşea abur pe gură. 

Mai târziu avea să afle şi alte amănunte: că simţul 
auzului şi al mirosului i se îmbunătăţiseră din ce în ce mai 
mult, că auzea sângele pulsând în corpul lui, al Norei şi al 
profesorului şi că simţea dioxidul de carbon pe care 
aceştia îl expirau. Mai avea să afle că văzul era simţul ei 
cel mai puţin dezvoltat. Acum se afla în faza în care 
începea să nu mai distingă culorile, iar percepţia termică, 
adică abilitatea de a „citi” locurile unde se simţea căldură 
sub forma unor halouri monocromatice, nu era încă pe 
deplin formată. 

A făcut câţiva paşi înainte, părăsind pata de lumină 
slabă proiectată de lună, şi a intrat în întunericul total al 


pivniţei. În încăpere păşise o fantomă. Eph ar fi trebuit să 
închidă uşa, dar simpla prezenţă a fetei l-a făcut să 
îngheţe. 

S-a întors spre locul în care se afla Setrakian, 
concentrându-se asupra lui. Bătrânul a aprins lampa. Fata 
i-a aruncat o privire inexpresivă. În clipa aceea, Setrakian 
s-a apropiat îndreptând lanterna spre ea. Aceasta i-a simţit 
căldura şi s-a întors spre uşa pivniţei să fugă, dar Eph a 
închis-o brusc. Uşa grea s-a trântit cu zgomot, zguduind 
întreaga construcţie. Lui Eph i-a trecut prin gând că avea 
să se prăbuşească peste ei. 

În momentul acela, fetiţa, Emma Gilbarton, i-a văzut. 
Era luminată. O lumină purpurie cădea asupra ei, iar Eph 
i-a zărit pete indigo în jurul gurii şi pe bărbiţa delicată. Era 
ceva ciudat la ea - aducea cu o amatoare de petreceri rave 
care îşi pulverizase vopsea fluorescentă. 

În clipa aceea, Eph şi-a adus aminte că sub lumina 
ultravioletă sângele capătă culoarea indigo. 

Setrakian a împins spre ea lampa aprinsă, ca s-o 
determine pe fată să se dea înapoi. Reacţia ei a fost 
animalică. Uşor confuză, s-a ferit de parcă ar fi fost 
ameninţată cu o torţă aprinsă. Setrakian a urmărit-o fără 
milă, până ce aceasta s-a lipit cu spatele de un perete, 
scoțând un sunet uşor, gutural, un mârâit de animal 
hăituit. 

— Doctore, l-a strigat Setrakian pe Eph. Doctore, veniţi 
repede! 

Eph s-a apropiat mai mult de fată, a luat lampa 
fluorescentă de la Setrakian şi i-a dat toporul, ţinând în tot 
acest timp lampa îndreptată spre fată. 

Setrakian s-a dat înapoi. A aruncat toporul, care a căzut 
pe pardoseala tare cu un sunet metalic. În mâinile 
înmănuşate avea bastonul lung, pe care l-a apucat de sub 
mânerul în formă de cap de lup. Cu o smucitură puternică 
din încheietură, a desprins mânerul de baston şi din teaca 
de lemn a scos o sabie de argint. 

— Grăbiţi-vă, a spus Eph privind-o pe fata care se 
zvârcolea lipită de zid, prizonieră a razelor ucigătoare ale 


lămpii. 

Fata a văzut sabia bătrânului răspândind luciri albe, şi 
pe faţa ei s-a aşternut ceva asemănător cu frica, ceva care 
s-a transformat apoi în sălbăticie. 

— Grăbiţi-vă! a strigat Eph, dornic să sfârşească odată. 

Fata a sâsâit şi Eph a văzut umbra întunecată din ea, de 
sub piele, un diavol care mârâia ca să iasă. 

Nora şi-a aruncat privirea spre tatăl care zăcea pe 
podea. Începuse să dea semne de viaţă şi deschisese ochii. 

— Profesore! a strigat Nora, însă acesta era concentrat 
la fată. 

Nora l-a văzut pe Gary Gilbarton ridicându-se în fund, 
apoi în picioarele goale, un mort stând lângă ei, în 
pijamale, cu ochii deschişi. 

— Profesore! a repetat Nora şi şi-a aprins lampa. 

Aceasta a scos un pârâit. Nora a scuturat-o şi a lovit-o în 
locul în care avea bateria. Lumina purpurie s-a aprins o 
clipă, apoi s-a stins şi iarăşi s-a aprins. 

— Profesore! a urlat ea. 

Lumina tremurătoare a lămpii i-a reţinut atenţia lui 
Setrakian. S-a întors spre bărbatul înviat din morţi, care 
părea confuz şi nesigur pe picioare. Mai degrabă cu 
pricepere decât cu agilitate, Setrakian l-a făcut pe 
Gilbarton să se îndoaie de la brâu cu lovituri repetate în 
stomac şi în piept, sfâşiindu-i bluza de la pijama, prin care 
a început să curgă sânge alb. 

Eph, care acum era singur cu fata şi privea diavolul 
asmuţit dinăuntrul ei, neştiind ce se petrece în spatele său, 
a strigat: 

— Profesore Setrakian! 

Setrakian şi-a îndreptat loviturile spre subsuorile 
tatălui, ca să-l determine să-şi lase brațele în jos, apoi i-a 
tăiat tendoanele din spatele genunchilor, făcându-l pe 
bărbat să cadă în patru labe. Gilbarton stătea cu capul 
ridicat şi cu gâtul întins. Setrakian a ridicat sabia şi a 
rostit câteva cuvinte într-o limbă necunoscută, cu un aer 
ceremonios. După aceea, lama sabiei sale a şfichiuit aerul 
şi a secţionat gâtul bărbatului, despărţindu-i capul de 


trunchi, iar omul întors din morţi s-a prăbuşit la pământ. 

— Profesore! a strigat din nou Eph. 

A apropiat şi mai mult lampa de fată - care era cam de 
vârsta lui Zack, cu ochii sălbatici colorați în indigo şi cu 
lacrimi de sânge în timp ce creatura din adâncul ei 
spumega de furie. 

A deschis gura de parcă ar fi vrut să spună ceva. Ca şi 
cum ar fi vrut să cânte. Gura ei a continuat să se deschidă, 
iar chestia aceea prinsă de țesutul moale de sub limba 
propriu-zisă a început să iasă. Limba s-a umflat în timp ce 
tristeţea din ochii fetei - ce sclipeau de nerăbdare - lăsa 
loc foamei. 

Bătrânul a revenit la ea, cu sabia înainte. 

— Fereşte-te, strigoiule! a spus el. 

Fata s-a întors spre bătrân cu ochii scăpărându-i încă. 
Acum lama de argint a lui Setrakian era lipicioasă de la 
sângele alb. A rostit aceleaşi cuvinte ca înainte, cu sabia 
sprijinită de umăr şi prinsă cu amândouă mâinile. Eph s-a 
dat din drum fix înainte ca bătrânul să lovească. 

Fetiţa ridicase mâna ca să se protejeze în ultima clipă, 
dar lama sabiei i-a secerat-o din încheietură, înainte să 
despartă capul de gât. Tăietura era curată şi perfect 
dreaptă. Sângele alb a împroşcat peretele, dar nu ca şi 
când ar fi ţâşnit dintr-o arteră, ci mai degrabă cu un pleosc 
dezgustător. Trupul ei s-a prăbuşit la podea, mâna şi capul 
au căzut şi ele, iar acesta din urmă s-a rostogolit de câteva 
ori. 

Setrakian a coborât sabia şi a smuls lampa din mâinile 
lui Eph, apropiind fasciculul slab de gâtul retezat, cu un 
aer oarecum triumfător. Dar nu era nici urmă de triumf 
aici: Eph a văzut ceva viermuind în balta de sânge alb şi 
gros care se forma. 

Erau paraziţii aceia. Când lumina a căzut asupra lor, s- 
au încolăcit şi au rămas nemişcaţi. Bătrânul iradia locul. 

Eph a auzit paşi pe treptele de piatră. Era Nora, care 
dăduse năvală afară, printre obloanele deschise. A fugit 
după ea, aproape împiedicându-se de trupul decapitat al 
tatălui fetiţei, şi a ieşit în aerul nopţii. 


Nora alerga spre copacii întunecaţi care se legănau în 
bătaia vântului. A prins-o din urmă înainte ca ea să ajungă 
la copaci, a tras-o aproape de el şi a strâns-o tare în braţe. 
Aceasta a tipat cu gura lipită de el, temându-se parcă să-şi 
înalțe strigătul în noapte, şi Eph a tinut-o în braţe până 
când Setrakian şi-a făcut şi el apariţia în curte. 

Din gura bătrânului ieşea un abur ce se pierdea în 
răcoarea nopţii, iar pieptul îi fremăta de la efort. Şi-a 
apăsat inima cu degetele. Părul său alb şi ciufulit strălucea 
în lumina lunii, dându-i aspectul unui nebun. În acel 
moment, Eph se întreba dacă nu cumva bătrânul chiar era 
țicnit. 

A curăţat lama pe iarbă înainte s-o bage din nou în 
teaca-baston. A îmbinat cele două părţi cu o răsucire 
fermă, iar bastonul excesiv de lung şi-a făcut din nou 
apariţia. 

— Acum am eliberat-o. Fata şi tatăl ei se odihnesc în 
pace. 

Şi-a verificat pantofii şi manşeta pantalonilor la lumina 
lunii, să nu cumva să aibă sânge de vampir. Nora l-a privit 
cu ochi sălbatici. 

— Cine sunteţi? 

— Doar un luptător, a răspuns el. La fel ca 
dumneavoastră. 

Au mers din nou spre maşina lui Eph. Acesta se simţea 
neliniştit şi expus stând acolo, în faţa casei. Setrakian a 
deschis portiera din dreapta şi a luat baterii noi. Le-a 
înlocuit pe cele din lampa lui Eph şi a verificat lumina 
purpurie pe peretele camionetei. 

— Aşteptaţi aici, vă rog, le-a cerut Setrakian. 

— De ce? a întrebat Eph. 

— Aţi văzut că avea sânge pe buze şi pe bărbie. Era 
plină. Se hrănise. Încă nu am terminat. 

Bătrânul a pornit spre casa învecinată, urmărit cu 
privirea de Eph. Nora s-a desprins de Eph şi s-a sprijinit de 
maşină, înghițind în sec, de parcă ar fi fost pe cale să 
verse. 

— Tocmai am omorât doi oameni în pivniţa casei lor. 


— Chestia asta e răspândită de către oameni. Mai bine 
zis, de către neoameni. 

— Dumnezeule, sunt vampiri... 

— Regula principală este să lupţi întotdeauna împotriva 
bolii, nu a victimelor, a spus Eph. 

— Şi să nu demonizezi bolnavii, a completat Nora. 

— Da, dar acum... bolnavii chiar sunt demoni. Acum cei 
infestaţi sunt cei care transmit boala şi trebuie să-i oprim, 
să-i ucidem, să-i distrugem. 

— Ce-o să spună directorul Barnes despre asta? 

— Nu putem să stăm după el, a replicat Eph. Deja am 
aşteptat prea mult. _ 

Au tăcut amândoi. În scurt timp, Setrakian s-a întors 
tinând în mâini bastonul-sabie şi lampa care nu se răcise 
încă. 

— Am terminat, a spus el. 

— Aţi terminat? a repetat Nora, încă şocată de ceea ce 
văzuse. Şi acum ce facem? Sper că vă daţi seama că erau 
încă vreo două sute de pasageri în avionul ăla. 

— Este mult mai rău de atât. Urmează a doua noapte. 
Cel de-al doilea val de infestare are loc chiar acum. 


A DOUA NOAPIE 


Patricia şi-a dat energic părul pe spate, de parcă ar fi 
vrut să alunge orele irosite ale încă unei zile încheiate. S-a 
trezit că abia aştepta ca Mark să se întoarcă acasă, şi nu 
doar ca să-şi ofere satisfacția de a-i da lui în grijă copiii. 
Voia să-l pună la curent cu singurele noutăţi ale zilei, cu 
faptul că bona soţilor Luss - pe care Patricia îi spiona prin 
fereastra întredeschisă de la sufrageria care dădea spre 
faţa casei - bătrâna de culoare, ieşise din casa acestora la 
cinci minute după ce sosise, fără copii, fugind mâncând 
pământul. 

Familia Luss! Cum ştiu vecinii să ţi se bage pe sub 
piele! Ori de câte ori se gândea la slăbănoaga de Joanie, 
care pomenea de a ei „pivniţă în stil european cu pământ 
pe jos”, Patricia ridica automat degetul mijlociu spre casa 
soţilor Luss. Ardea de nerăbdare să afle de la Mark ce ştia 
despre Roger Luss, dacă acesta era încă plecat în 
străinătate. Voia să-şi compare informaţiile. Singurul 
moment în care ea şi soţul ei păreau să cadă de acord era 
atunci când îşi desfiinţau prietenii, rudele şi vecinii. Poate 
pentru că, savurând problemele familiale ale altora, ale ei 
şi ale lui Mark păreau mai puţin complicate. 

Scandalurile mergeau întotdeauna mai bine cu un pahar 
de pinot, iar ea tocmai îl termina pe al doilea, cu un gest 
teatral. S-a uitat la ceasul din bucătărie, cu adevărat 
dornică să se potolească, dată fiind previzibila nelinişte pe 
care Mark o afişa ori de câte ori ajungea acasă şi 
descoperea că ea băuse deja două pahare fără el. Să-l ia 
dracu', stă toată ziua în biroul ăla din oraş, la prânz iese la 
masă, se plimbă ca un domn după placul inimii, iar seara, 
în trenul spre casă, se pune la bârfă, în timp ce ea stă 
toată ziua acasă cu bebeluşul, cu Marcus, cu bona şi cu 
grădinarul... 

Şi-a mai turnat un pahar, întrebându-se cât avea să mai 
dureze până când diavolul ăla gelos de Marcus avea să 
intre şi să-şi trezească surioara adormită. Bona o culcase 


pe Jacqueline înainte să plece, iar micuța încă nu se 
trezise. Patricia s-a uitat din nou la ceas, calculând de cât 
timp era linişte deplină în casă. Extraordinar! Dormea 
buştean. Revigorată de o altă înghiţitură de vin şi atentă la 
posibila apariţie a neastâmpăratului ei fiu de patru ani, a 
împins revista Cookie, înţesată de reclame, şi a pornit în 
sus pe scări. 

Mai întâi s-a dus în camera lui Marcus, pe care l-a găsit 
stând cu faţa în jos pe covorul cu logoul echipei New York 
Rangers, lângă patul său în formă de sanie, cu consola 
portabilă pornită încă, aproape de mâna întinsă. Era rupt 
de oboseală. Desigur, la ora de culcare aveau să plătească 
scump faptul că somnul de după-amiază se prelungise cam 
mult, căci drăcuşorul întors cu cheiţa nu avea să stea o 
clipă locului, dar până atunci îi venea rândul lui Mark să se 
ocupe de el. 

A mers pe hol, uimită să descopere urme de noroi pe 
culoar (diavolul ăla mic!), până la uşa închisă, de clanţa 
căreia era prinsă, cu cordeluţa de dantelă cu volănaşe pe 
margine, pernuţa de mătase în formă de inimioară pe care 
era scris: „Ssst! Doarme un îngeraş.” A deschis uşa spre 
încăperea călduroasă, în  semiîntuneric, şi, spre 
surprinderea ei, a văzut pe cineva stând în scaunul cu 
balansoar de lângă pătuţ, legănându-se când înainte, când 
înapoi. Era o femeie care ţinea ceva în braţe. _ 

Necunoscuta o avea în braţe pe Jacqueline. Însă în 
încăperea liniştită, slab luminată de spoturile de pe tavan, 
totul părea în ordine. 

— Cine...? Pe când Patricia s-a aventurat mai departe, 
ceva s-a schimbat în postura femeii care se balansa. Joan? 
Joan, tu eşti? Patricia s-a apropiat şi mai mult. Ce faci...? 
Ai intrat prin garaj? 

Joan, pentru că ea era, s-a oprit din legănat şi s-a ridicat 
de pe scaun. Din cauza lămpii roz din spatele ei, Patricia 
abia vedea expresia ciudată de pe chipul lui Joan, în 
special felul bizar, contorsionat, în care îi stătea gura. 
Mirosea urât, iar gândul Patriciei a zburat imediat la sora 
ei şi la oribila petrecere de Ziua Recunoştinţei de anul 


trecut. Oare şi Joan trecea prin aceeaşi criză? 

Şi ce căuta aici, cu Jacqueline în braţe? 

Joan a întins mâinile ca să-i dea Patriciei copilul. 
Aceasta a luat fetiţa în braţe şi, în clipa următoare, a 
înţeles că ceva era în neregulă. Fiica sa era ciudat de 
liniştită, chiar şi pentru un copil care doarme. Părea 
nemişcată. 

Neliniştită, a apucat cu două degete pătura ce acoperea 
faţa lui Jackie. 

Buzele fetiţei, ca un bobocel de trandafir, erau 
întredeschise. Ochişorii ei erau închişi la culoare şi ficşi. 
Păturica era udă în jurul gâtului. Patricia şi-a privit 
degetele lipicioase de sânge. 

Ţipătul care a izbucnit din gâtul Patriciei nu a mai ieşit 
niciodată la suprafaţă. 


Ann-Marie Barbour era efectiv la capătul puterilor. 
Stătea în bucătăria casei ei înălţând rugi cu mâna prinsă 
de marginea chiuvetei, ca şi când casa în care locuise de 
când se căsătorise ar fi fost o bărcuţă prizonieră pe o mare 
neagră şi învolburată. Se ruga neîncetat să fie îndrumată, 
să-i fie alinată suferinţa, să i se arate o rază de speranţă. 
Ştia că Ansel al ei nu era malefic, nu era ce părea, ci pur şi 
simplu era foarte, foarte bolnav. („Dar a omorât câinii.”) 
Indiferent de ce boală suferea, avea să-i treacă, şi totul 
urma să revină la normal. 

S-a uitat spre baraca încuiată din curtea cufundată în 
întuneric. Acum era linişte. 

A cuprins-o din nou îndoiala, la fel ca atunci când 
văzuse la ştiri că pasagerii morţi din zborul 753 
dispăruseră de la morgă. Se petrecea ceva, ceva îngrozitor 
(„A omorât câinii!”), dar senzaţia de groază fusese alinată 
doar de drumurile repetate la oglinzi şi la chiuvetă, ştersul, 
atingerea, îngrijorarea şi rugile. 

De ce se îngropase Ansel în pământ în timpul zilei? („A 
omorât câinii.”) De ce o privise cu atâta foame? („l-a 
omorât.”) De ce nu spunea nimic, doar mârâia şi urla 
(„Asemenea câinilor pe care i-a omorât”)? 


Noaptea pusese din nou stăpânire pe cer - lucru de care 
se temuse toată ziua. 

De ce oare era atât de liniştit acum? 

Inainte să devină conştientă de ceea ce făcea, înainte să 
se răzgândească, a ieşit pe uşă hotărâtă şi a coborât 
treptele verandei. Nu s-a uitat spre mormintele câinilor din 
colţul grădinii, nu s-a lăsat pradă acestei nebunii. Acum ea 
trebuia să fie cea puternică. Încă puţin... 

A ajuns la uşile barăcii, prinse cu lanţ şi cu lacăt. A 
rămas acolo, a ascultat, cu pumnii apăsaţi cu putere pe 
gură, până când au început s-o doară dinţii. 

Ansel ce ar face? Oare el ar deschide uşa dacă ea ar fi 
cea de dinăuntru? Oare ar face efortul de a o privi? 

Da, el ar face-o. 

Ann-Marie a descuiat lacătul cu cheia de la gât. A 
desfăşurat lanţul gros şi de data aceasta s-a dat înapoi, în 
locul în care ştia că el nu putea ajunge, fiind ţinut de lesa 
prinsă de ţeava câinilor. 

Uşile s-au deschis şi o duhoare îngrozitoare, o putoare 
cumplită, a invadat-o, făcând-o să lăcrimeze. Era de la 
Ansel al ei. 

Nu a văzut nimic. A stat şi a ascultat. Nu avea de gând 
să intre. 

— Ansel? a spus ea abia şoptit, dar nu a primit nici un 
răspuns. Ansel! 

S-a auzit un foşnet, un scurmat în pământ. Of, de ce nu 
luase lanterna? 

S-a întins înainte atât cât să împingă uşa mai larg, 
suficient pentru a permite luminii lunii să pătrundă în 
baracă. 

În momentul acela, l-a zărit. Zăcea pe jumătate într-un 
culcuş făcut din pământ, cu faţa îndreptată spre uşi, cu 
ochii înfundaţi în cap, încărcaţi de suferinţă. A înţeles că 
era pe moarte. Ansel al ei era pe moarte. Gândul i-a zburat 
din nou la câinii care dormeau aici pe vremuri, la Pap şi la 
Gertie, dragii de Saint Bernarzi pe care îi iubise mai mult 
decât pe nişte animale de casă, pe care Ansel îi omorâse şi 
al căror loc îl luase de bunăvoie... da... ca să-i salveze pe 


ea şi pe copii. 

În clipa aceea, a înţeles. El trebuia să facă rău cuiva ca 
să-şi revină, ca să trăiască. 

Privea în lumina lunii creatura suferindă care devenise 
soţul ei şi dintr-odată a fost străbătută de un fior. 

El voia ca ea să se lase în mâinile lui, ştia asta, o simţea 
chiar. 

Ansel a scos un mârâit gutural, interiorizat, de parcă 
acesta ar fi izbucnit din stomacul său gol. 

Nu putea. Ann-Marie i-a trântit uşile barăcii în faţă, 
plângând. S-a lipit cu umărul de ele, închizându-l înăuntru. 
O fiinţă care se zbătea între viaţă şi moarte. Ansel era prea 
slăbit să se mai repeadă la uşă. Tot ce a auzit Ann-Marie a 
fost un alt geamăt. 

Tocmai trecea lanţul pe după mânerele barăcii, când a 
auzit paşi pe pietrişul din spatele ei. Femeia a îngheţat, 
crezând că se întorsese polițistul acela. A auzit încă un pas 
şi s-a răsucit iute pe călcâie. 

Era un bărbat în vârstă care purta o cămaşă cu gulerul 
rigid, un pulover tricotat descheiat şi nişte pantaloni largi 
din catifea. Era vecinul de vizavi, cel care sunase la poliţie, 
domnul Otish, văduvul. Era genul de vecin care aruncă 
frunzele din curte pe stradă pentru ca acestea să ajungă la 
tine în curte. Era omul care îşi făcea apariţia numai când 
se ivea vreo problemă pe care el bănuia că o cauzaseră ei 
sau copiii lor. 

— Câinii dumneavoastră găsesc modalităţi din ce în ce 
mai creative prin care să mă trezească noaptea, a spus 
domnul Otish. 

Prezenţa lui, asemenea celei a unei fantome care îţi 
bântuie visele, a nedumerit-o pe Ann-Marie. „Câinii?” 

Se referea la Ansel şi la zgomotele pe care le scotea el 
noaptea. 

— Dacă aveţi vreun animal bolnav, trebuie să-l duceti la 
veterinar şi fie îl tratează, fie îl eutanasiază. 

Era prea uimită ca să poată răspunde. S-a apropiat şi 
mai mult de ea, ieşind de pe alee şi călcând pe marginea 
spaţiului verde din curte, aruncând priviri dispreţuitoare 


spre baracă. 

De dinăuntru s-a auzit un mârâit răguşit. 

Domnul Otish s-a strâmbat, scârbit. 

— Faceţi ceva cu javrele alea, că, dacă nu, sun iar la 
poliţie, chiar acum. 

— Nuuu! a exclamat ea înfricoşată, fără să se poată 
stăpâni. 

Bărbatul a zâmbit, surprins de teama ei, bucurându-se 
de sentimentul de dominare pe care simţea că îl avea 
asupra ei. 

— Şi atunci ce aveţi de gând să faceţi? 

A deschis gura, dar nu ştia ce să spună. 

— Am să mă ocup eu... nu ştiu în ce fel. 

Bătrânul s-a uitat la veranda din spate, privirea fiindu-i 
atrasă de lumina aprinsă din bucătărie. 

— Soţul este acasă? Aş prefera să vorbesc cu 
dumnealui. 

Ea a clătinat din cap. 

Din baracă s-a auzit un alt mârâit. 

— Ar trebui să faceţi Dumnezeului ceva cu creaturile 
astea alintate, că, dacă nu, mă ocup eu. Cine a trăit la ţară, 
doamnă Barbour, vă va spune că animalele de curte nu 
trebuie tratate asemenea copiilor. E mai bine să cunoască 
nuieluşa decât mângâierea. Mai ales câinii prostovani ca 
Saint Bernarzii. 

Ceva din vorbele lui i-a reţinut atenţia, ceva privitor la 
câinii ei... 

„Nuieluşă.” 

Motivul pentru care înfipseseră drăcia aia de ţeavă în 
mijlocul barăcii era faptul că Pap şi Gertie fugiseră de 
câteva ori... iar odată, nu cu mult timp în urmă... Gertie, 
cea mai drăguță dintre cei doi, cea care se încredea uşor în 
oameni, venise acasă cu răni pe spate şi pe picioare... 

De parcă ar fi lovit-o cineva. 

Ann-Marie Barbour, timidă şi retrasă de regulă, a uitat 
pentru o clipă de frică. L-a privit pe acest bărbat, pe 
smochina asta răutăcioasă de bărbat, de parcă i s-ar fi luat 
dintr-odată un văl de pe ochi. 


— Carevasăzică, dumneavoastră aţi fost, a spus ea cu 
barba tremurându-i, nu de timiditate, ci de mânie. 
Dumneavoastră aţi dat în Gertie, dumneavoastră i-aţi făcut 
Tău... 

O clipă, ochii lui au scăpărat, nefiind obişnuit să i se 
spună ceva verde în faţă, şi imediat şi-a trădat vinovăția. 

— Dacă am făcut-o eu, a spus el recăpătându-şi 
obişnuita condescendenţă, sunt convins că a făcut el ceva 
să merite un asemenea tratament. 

Ann-Marie a izbucnit deodată, plină de ură, copleşită de 
tot ce acumulase în ultimele zile, de faptul că trimisese 
copiii de acasă... că-şi îngropase câinii morţi... de grija pe 
care i-o purta soţului ei suferind... 

— Este o ea, a spus Ann-Marie. 

— Poftiţi? 

— Este o ea. O cheamă Gertie şi e căţea. 

Din baracă s-a auzit un alt mârâit tremurător. 

Era Ansel. Era înfometat... 

S-a dat înapoi tremurând, intimidată, dar nu de el, ci de 
acest nou sentiment de mânie. 

— Vreţi să vedeţi cu ochii dumneavoastră? s-a trezit 
spunând. 

— Ce înseamnă asta? 

Baraca se profila în spatele ei, ea însăşi o bestie. 

— Haideţi! Vreţi să-i îmblânziţi? Încercaţi-vă norocul! 

Bătrânul a pornit indignat. Să fie el provocat de o 
femeie! 

— Vorbiti serios? 

— Vreţi să-i potoliţi? Vreţi să aveţi parte de linişte? Ei 
bine, şi eu! Şi-a şters un strop de salivă de pe bărbie şi şi-a 
îndreptat degetul ud înspre el. Şi eu! 

Domnul Otish a privit-o îndelung. 

— Are dreptate lumea, a zis el. Chiar sunteţi nebună. 

Bătrânul i-a aruncat un rânjet sălbatic şi apoi a luat-o 
spre crengile joase ale copacilor care împrejmuiau 
grădina. A apucat o nuia, a răsucit-o şi a tras tare până 
când s-a rupt. A încercat-o, ascultând şfichiuitul ca de 
sabie scos de aceasta pe când biciuia aerul şi, mulţumit de 


rezultat, a luat-o spre uşi. 

— Vreau să ştiţi că o fac spre binele dumneavoastră, nu 
al meu, a spus domnul Otish. 

Ann-Marie tremura în vreme ce îl privea cum trece 
lanţul printre mânere. Uşile au început să se deschidă. 
Domnul Otish era suficient de aproape încât lanţul prins de 
par să ajungă la el. 

— Ia, unde sunt bestiile alea? a spus el. 

Ann-Marie a auzit mârâitul inuman şi lesa mişcându-se 
repede, cu un sunet de monede aruncate. Apoi uşile s-au 
deschis complet, domnul Otish a făcut un pas înainte şi 
într-o clipită ţipătul său de uimire a fost curmat. Ann-Marie 
a fugit şi s-a lipit de uşile barăcii, străduindu-se să le 
închidă, în timp de domnul Otish se zbătea şi lovea în ele. 
A băgat lanţul printre mânere şi a pus lacătul... apoi a fugit 
în casă, departe de baraca din curte care se cutremura şi 
de fapta nemiloasă pe care o făcuse. 


Mark Blessige stătea în holul casei sale cu telefonul 
BlackBerry în mână, neştiind încotro s-o ia. Nu avea nici 
un mesaj de la soţia sa. Telefonul ei era în geanta 
Burberry, maşina Volvo era pe alee, iar băiţa copilului, în 
hol. Nu lăsase nici un bilet în bucătărie, doar un pahar pe 
jumătate băut, aşezat pe masă. Patricia, Marcus şi Jackie 
dispăruseră. 

S-a uitat în garaj şi a constatat că maşinile şi căruciorul 
erau acolo. 

A verificat calendarul din hol, dar nu era nimic trecut 
acolo. Oare se supărase pe el că întârziase din nou şi 
hotărâse să-l pedepsească? Mark a încercat să pornească 
televizorul şi să stea pur şi simplu să aştepte, dar şi-a dat 
seama că era cu adevărat neliniştit. De două ori a ridicat 
receptorul ca să sune la poliţie, dar nu se putea închipui 
făcând faţă scandalului cauzat de venirea unei maşini de 
poliţie la el acasă. A ieşit pe uşa de la intrare şi s-a oprit pe 
treapta din cărămidă care dădea spre gazonul din faţa 
casei şi spre straturile bogate de flori. S-a uitat de-a lungul 
străzii, întrebându-se dacă s-ar fi putut duce până la vreun 


vecin, însă a observat că aproape toate casele erau în 
întuneric. Nu se vedea nici o lumină gălbuie răspândită de 
veiozele de pe servantele lăcuite, nici de la monitoarele 
computerelor sau de la ecranele televizoarelor cu plasmă 
din spatele perdelelor de dantelă cusute de mână. 

S-a uitat spre casa familiei Luss de peste drum, cu 
faţada cu aspect rafinat, din cărămidă albă, veche. Nici 
acolo nu era nimeni acasă, după câte se părea. Oare îi 
pândea vreo catastrofă de care el nu ştia nimic? Se dăduse 
vreun ordin de evacuare? 

În clipa aceea, a văzut pe cineva ieşind din tufişurile 
înalte care formau gardul ornamental dintre curtea 
familiei Luss şi cea a familiei Berry. Era o femeie şi, în 
umbra pătată a crengilor stejarilor de deasupra, avea un 
aspect ciudat. În braţe ţinea ceva ce părea a fi un copil 
adormit de vreo cinci, şase ani. Femeia a traversat aleea, a 
dispărut o clipă după SUV-ul Lexus al familiei Luss, apoi s- 
a îndreptat spre uşa laterală de lângă garaj. Înainte să 
intre, a întors capul şi l-a văzut pe Mark stând pe treapta 
din faţa casei. Nu a făcut cu mâna, nici nu a dat vreun 
semn că l-ar fi văzut, dar privirea ei, deşi fugară, l-a 
îngheţat. 

Şi-a dat seama că nu era Joan Luss. Putea fi însă 
menajera familiei. 

A aşteptat să se aprindă vreo lumină înăuntru, dar nu s- 
a întâmplat asta. Tare ciudat. În orice caz, nu mai văzuse 
pe nimeni altcineva pe afară în această seară plăcută. Prin 
urmare, a luat-o pe o potecă, evitând să calce pe iarbă, a 
traversat drumul, relaxat, cu mâinile în buzunarele de la 
pantalonii de la costum, şi s-a îndreptat spre aleea familiei 
Luss, spre aceeaşi uşă laterală. 

Uşa exterioară era închisă, dar cea din interior 
rămăsese deschisă. În loc să sune, a ciocănit energic în 
geam, apoi a intrat şi a strigat: 

— E cineva? A traversat podeaua placată cu gresie din 
hol spre bucătărie şi a aprins lumina. Joan? Roger? 

Podeaua era murdară peste tot de urme de paşi - de 
picioare goale, se pare. Pe unele dulapuri şi pe marginea 


hiaturilor erau urme de mâini murdare de noroi. Pe masa 
din bucătărie zăcea un coş de sârmă în care putrezeau 
câteva pere. 

— E cineva acasă? 

Putea să parieze că Joan şi Roger erau plecaţi, dar voia 
să vorbească măcar cu menajera. Ea nu avea să spună în 
stânga şi-n dreapta că familia Blessige nu ştia pe unde îi 
umblau copiii sau că Mark Blessige nu ştia unde era soţia 
lui beţivă. lar dacă se înşela, şi Joanie chiar era acasă, 
avea s-o întrebe câte ceva despre familia ei, cu un aer 
relaxat, de parcă ar fi plecat la o partidă de tenis. „Copiii 
au aşa de multe de făcut, cum de faci faţă la tot?” Iar dacă 
avea să audă vreodată ceva de la cineva despre 
progeniturile lui neastâmpărate, avea să aducă şi el vorba 
despre ţăranii ăia desculți care umblaseră prin bucătăria 
soţilor Luss. 

— Sunt Mark Blessige, de vizavi. E cineva acasă? 

Nu mai fusese la ei de la ziua băiatului, din luna mai. 
Părinţii îi cumpăraseră cu acea ocazie o maşinuţă electrică 
de curse, dar, cum aceasta nu avea şi cârlig de tractare - 
se pare că puştiul era obsedat de cârligele de tractare - o 
lansase exact în masa unde urma să fie adus tortul, imediat 
după ce personalul angajat deghizat în personaje din 
serialul de desene animate Sponge Bob umpluse toate 
paharele cu suc. „Ei, măcar ştie ce-i place”, spusese Roger. 

Toată lumea râsese fals, apoi li se mai turnase tuturor 
încă un rând de suc. 

Mark s-a aplecat ca să treacă printr-o uşă batantă şi a 
intrat în sufragerie, de unde şi-a privit cu atenţie propria 
casă pe ferestrele din faţă. Preţ de o clipă, a contemplat 
imaginea, întrucât nu avea prea des parte de o asemenea 
privelişte. Ce casă extraordinară! Deşi mexicanul ăla prost 
tunsese iarăşi inegal tufişurile din dreapta. 

Pe treptele care duceau la subsol s-au auzit paşii mai 
multor persoane. 

— Hei! a spus el, amintindu-şi de urmele din bucătărie 
şi gândindu-se că poate vreo hoardă de golani se instalase 
confortabil în casa vecinilor. Bună. Sunt Mark Blessige, 


vecinul de vizavi. Nici un răspuns. Îmi pare rău că am dat 
buzna, dar mă întrebam... 

A împins uşa batantă şi s-a oprit. Vreo zece oameni 
stăteau cu faţa la el. Doi dintre ei erau copii şi ieşiseră de 
după masa din bucătărie, dar nici unul nu era al lui. Mark 
i-a recunoscut pe câţiva dintre aceştia ca fiind vecini din 
Bronxville, oameni pe care îi văzuse la cafeneaua 
Starbucks, la gară sau la club. Printre ei era şi Carole, 
mama unuia dintre prietenii lui Marcus. Un altul era curier 
la UPS, îmbrăcat cu uniforma de serviciu, bluză maro şi 
pantaloni scurţi. Formau un grup destul de bizar. Printre ei 
nu era nici un membru al familiei Luss ori Blessige. 

— Îmi cer scuze. Deranjez? 

Acum începea să-i vadă mai bine: înfăţişarea, ochii cu 
care îl fixau fără să scoată un sunet. Niciodată nu se mai 
holbase nimeni aşa la el. Dinspre ei simţea o fierbinţeală 
care nu avea nimic de-a face cu privirea lor arzătoare. 

În spatele lor stătea menajera. Părea plină de vigoare, 
roşie la faţă, cu ochii ficşi înroşiţi, iar pe bluză avea o 
pată... tot roşie. Părul îi era nepieptănat şi nespălat, şi nu 
ar fi putut fi mai murdară nici dacă ar fi dormit pe pământ. 

Mark şi-a dat un zuluf din ochi şi a simţit cum se lipeşte 
cu umerii de uşa batantă. Abia atunci a înţeles că se dădea 
involuntar cu spatele înapoi. Ceilalţi au venit spre el, cu 
excepţia menajerei, care stătea şi privea. Unul dintre copii, 
un băiat agitat cu sprâncene negre, ascuţite, s-a folosit de 
un sertar deschis ca să se urce pe masa din bucătărie, şi 
acum era mai înalt decât toţi ceilalţi. Şi-a luat avânt pe 
blatul de granit şi s-a aruncat spre Mark Blessige, care n-a 
mai avut ce face decât să întindă braţele şi să-l prindă. În 
timp ce sărea, băiatul a deschis gura şi, în momentul în 
care îl apuca pe Mark de umeri, scosese deja limba 
prelungă. Asemenea cozii unui scorpion, s-a îndoit înainte 
să ţâşnească spre el şi să-l înţepe în gât. I-a traversat 
pielea şi muşchiul, ajungând în carotidă. Durerea pe care 
bărbatul a simţit-o a fost ca aceea provocată de o ţepuşă 
încinsă înfiptă în gât. 

A căzut pe spate dincolo de uşă şi s-a prăbuşit la 


pământ, cu băiatul agăţat bine de el, prins de gât, stând 
călare pe pieptul lui. Atunci a început să tragă, să sugă, să- 
l secătuiască. 

Mark a încercat să vorbească, să tipe, dar cuvintele i-au 
rămas înţepenite în gât şi s-a înecat. Era paralizat. Ceva 
din pulsul lui s-a modificat, acesta i-a fost întrerupt, dar el 
n-a putut să scoată nici măcar un sunet. 

Băiatul stătea cu pieptul lipit de al său şi-i simţea bătaia 
slabă a inimii, sau ce-o fi avut el, aproape de inima lui. În 
timp ce sângele se scurgea din corpul lui Mark, a simţit că 
băiatul îşi intensifica ritmul şi devenea mai puternic - zum- 
zum-zum - atingând un galop exacerbat, intim, ceva 
asemănător cu extazul. 

Limba i se umfla pe măsură ce se hrănea, iar albul 
ochilor devenea roşu în timp ce-şi fixa victima cu privirea. 
Băiatul îşi trecea degetele scheletice, încovoiate prin părul 
lui Mark, înhăţându-şi şi mai bine prada... 

Ceilalţi au ţâşnit pe uşă şi s-au repezit la victimă, 
smulgându-i hainele. Pe când limbile lor prelungi îi 
străpungeau carnea, Mark a simţit o nouă schimbare de 
presiune în corp, dar nu era o decomprimare, ci o 
comprimare, ca un vid, ca atunci când o cutie de suc este 
golită. 

În acelaşi timp, l-a copleşit un miros, urcându-i la nas şi 
în ochi ca un nor de amoniac. A simţit o băltoacă umedă pe 
piept, caldă, ca o supă abia preparată, care s-a întins şi pe 
braţe în momentul când bărbatul l-a apucat pe micul 
diavol. Băiatul făcuse pe el, îşi dăduse drumul pe Mark în 
timp ce se hrănea, deşi excreţia părea mai degrabă de 
natură chimică decât umană. 

Durerea era a dracului de acută. O simţea în tot corpul, 
în vârful degetelor, în piept, în creier. Presiunea din gât s-a 
domolit, iar Mark a rămas pe loc, ca un ghem de durere. 


Neeva a deschis puţin uşa de la dormitor şi a văzut că, 
în sfârşit, copiii adormiseră. Keene şi Audrey Luss erau 
întinşi pe podea în saci de dormit, lângă patul nepoatei ei, 
Narushta. În general, copiii familiei Luss se simțeau bine - 


în fond, Neeva fusese singura care îi îngrijise în timpul 
zilei de când Keene avea patru luni - dar în noaptea 
aceasta plânseseră amândoi. Voiau să doarmă în paturile 
lor, întrebau când se puteau întoarce acasă, când avea 
Neeva să-i ducă înapoi. Sebastiane, fiica Neevei, aştepta ca 
poliţia să vină din clipă în clipă şi să le dărâme uşa. Dar nu 
venirea poliţiei o îngrijora pe Neeva. 

Sebastiane se născuse şi mersese la şcoală în Statele 
Unite şi căpătase în timp aroganţa americanilor. O dată pe 
an, Neeva îşi ducea fiica în Haiti, dar ea nu se simţea 
acasă acolo. Respingea străvechea ţară şi tradiţiile ei. 
Respingea străvechea cunoaştere, considerând-o pe cea 
nouă mai atractivă. Dar faptul că Sebastiane o socotea o 
superstiţioasă prostuţă era mai mult decât putea ea 
accepta. Mai ales că, prin comportamentul ei, îi salvase pe 
cei doi copii răzgâiaţi, dar care aveau totuşi mari şanse de 
a fi recuperaţi, punându-şi propria familie în pericol. 

Deşi fusese educată în religia catolică, bunicul din 
partea mamei era practicant Voodoo şi bokor în satul său, 
adică un fel de houngan, preot - unii oameni îi numesc 
vrăjitori - care practică magia, atât cea albă, cât şi cea 
neagră. Deşi se spunea că avea o mare ashe (adică o mare 
putere spirituală) şi deseori se mai ocupa şi cu vindecarea 
aurei zombi, ceea ce presupunea captarea unui spirit într- 
un fetiş (un obiect inanimat), niciodată nu experimentase 
magia neagră de a aduce la viaţă un cadavru, de a crea un 
zombi dintr-un mort al cărui suflet se desprinsese de trup. 
Nu făcuse niciodată aşa ceva pentru că avea prea mult 
respect pentru partea ocultă şi considera că încălcarea 
acelei graniţe infernale era un afront direct faţă de Joa, 
spiritele religiei Voodoo, asemănătoare cu sfinţii sau cu 
îngerii care acţionează ca intermediari între oameni şi 
Creatorul nepăsător, însă participase la ceremoniile de 
genul exorcizărilor din ţinuturile îndepărtate, îndreptând 
fărădelegile altor houngan răuvoitori, iar ea îl însoţise şi 
văzuse chipurile celor întorşi din morţi. 

Când Joan se închisese în prima noapte în camera ei 
frumos mobilată, asemenea camerelor de hotel din 


Manhattan în care Neeva făcuse curăţenie la sosirea în 
America, şi încetase în sfârşit cu gemetele, Neeva trăsese 
cu ochiul ca să vadă dacă se simţea bine. Ochii lui Joan 
păreau îngheţaţi şi distanţi, inima îi bătea cu putere, 
cearşafurile erau îmbibate de sudoare, iar perna era pătată 
de sângele albicios pe care îl scuipase. Neeva avusese 
grijă şi de bolnavi, şi de muribunzi şi, privind-o pe Joan 
Luss, înţelesese că stăpâna ei nu se îmbolnăvea, ci 
devenea o creatură malefică. În momentul acela, luase 
copiii şi plecase. 

Neeva a mai verificat încă o dată ferestrele. Locuiau la 
etajul întâi al unei case pentru trei familii şi vedea strada 
şi casele vecinilor doar printre barele de fier. Barele erau 
utile ca să ţină departe hoţii, dar Neeva nu era sigură că-i 
puteau feri şi de altceva. In după-amiaza aceea dăduse 
ocol casei şi le verificase, iar acestea îi lăsaseră impresia 
că erau solide. Ca o măsură suplimentară de siguranţă şi 
fără ştirea lui Sebastiane, ca să scape de o predică pe tema 
protecţiei împotriva incendiilor, bătuse ramele în cuie de 
pervaz, iar apoi pusese o bibliotecă în dreptul geamului din 
camera copiilor pe post de baricadă. De asemenea, fără să 
spună nimănui, dăduse cu usturoi pe fiecare bară de fier în 
parte. Avea o sticlă de un litru cu apă de la biserică, 
sfinţită de preotul parohiei, deşi nu se baza pe asta, căci 
observase ce ineficient fusese crucifixul în subsolul familiei 
Luss. 

Agitată, dar încrezătoare, a tras toate transperantele şi 
a aprins toate luminile, apoi s-a dus la scaunul ei şi şi-a 
ridicat picioarele. Nu şi-a dat însă jos pantofii negri 
ortopedici cu tocuri groase (pe care îi purta din cauza 
platfusului), gândindu-se că poate era nevoită să meargă 
iute undeva. Trebuia să fie pregătită să stea de pază încă o 
noapte. A dat drumul la televizor încet, să-i ţină de urât, 
însă acesta mai degrabă atrăgea electricitate din pereţi 
decât atenţia Neevei. 

Era mai deranjată de disprețul fiicei ei decât ar fi 
trebuit. Fiecare imigrant îşi face griji că fiii săi vor 
îmbrăţişa mai degrabă cultura ţării adoptive decât 


moştenirea ţării de provenienţă. Însă teama Neevei avea 
legătură cu ceva mult mai concret. Se temea ca încrederea 
excesivă a fiicei sale americanizate să nu ajungă să o 
rănească. Pentru Sebastiane, întunericul nopţii era doar un 
inconvenient, un moment în care lipsea lumina, dar acest 
inconvenient era imediat îndepărtat dacă  acţionai 
întrerupătorul. Pentru ea, noaptea era un moment în care 
se destindea, se juca, se relaxa, momentul în care ea 
renunţa în sfârşit la inhibiţii şi lăsa garda jos. Pentru 
Neeva, electricitatea era ceva mai mult decât un talisman 
care te proteja de întuneric. Noaptea este adevărată. Nu 
noaptea este absenţa luminii, ci ziua este, de fapt, un 
moment de repaus în întunericul care stă la pândă... 

A fost trezită de un râcâit slab. Şi-a ridicat bărbia din 
piept şi a văzut că la televizor era o emisiune de 
teleshopping despre un aspirator care avea inclus un mop 
cu burete. A îngheţat şi a ascultat cu atenţie. Dinspre uşa 
de la ieşire s-a auzit un păcănit. La început a crezut că 
venise acasă Emile, nepotul ei, care lucra ca şofer de taxi 
noaptea, dar şi-a dat seama că, dacă acesta şi-ar fi uitat 
din nou cheile, ar fi sunat la uşă. 

Era cineva la uşă, dar nu ciocănea şi nici nu suna la 
sonerie. 

Neeva s-a ridicat în picioare cât de repede a putut. S-a 
târât pe hol şi s-a oprit în faţa uşii, ca să asculte, fiind 
despărțită de cel aflat pe partea cealaltă doar de o bucată 
de lemn. 

A simţit o prezenţă. Îşi închipuia că, dacă atingea uşa - 
lucru pe care nu l-a făcut - putea simţi căldura. 

Era o uşă exterioară dintr-o bucată, cu yală, fără plasă 
în exterior, fără ferestre, doar cu o fantă în cutia poştală 
demodată aşezată în centru, mai în josul uşii, la vreo 
treizeci de centimetri de la sol. 

Balamaua de la clapa de alamă a cutiei poştale a 
scârţâit, clapa s-a mişcat, şi Neeva a luat-o la fugă înapoi 
pe hol. A rămas acolo o clipă, panicată, ferită, apoi s-a dus 
în fugă în baie, la coşul cu jucării de baie. A luat pistolul cu 
apă al nepoatei sale, a scos căpăcelul de la sticla cu apă 


sfinţită şi a turnat-o prin deschiderea micuță, vărsând 
mare parte din ea în timp ce umplea rezervorul de plastic. 

S-a dus la uşă cu jucăria. Acum era linişte, dar încă 
simţea prezenţa. S-a aşezat cu dificultate într-unul din 
genunchii umflaţi, agăţându-şi ciorapul de lemnul aspru al 
podelei. Era suficient de aproape încât să simtă şoapta 
aerului răcoros al nopţii prin clapa de alamă şi să vadă o 
umbră de-a lungul marginii. 

Pistolul de jucărie avea o duză lungă în faţă. Neeva a 
acţionat pistonul din partea inferioară, ca să creeze 
presiune, şi apoi a ridicat clapa cu ţeava acestuia. Când 
balamaua a scos un scârţâit tânguitor, a înfipt duza 
înăuntru şi a apăsat pe trăgaci. 

A ţintit orbeşte în sus, în jos şi dintr-o parte în cealaltă, 
împroşcând apă sfinţită în toate direcţiile. Şi-a imaginat-o 
pe Joan Luss luând foc, apa cu efecte de acid sfârtecându-i 
trupul asemenea sabiei de aur a lui lisus, dar, cu toate 
acestea, nu a auzit nici un vaier. 

În clipa aceea, prin fantă a intrat o mână care a înşfăcat 
ţeava pistolului şi a încercat să i-l smulgă. Neeva a tras de 
el din reflex şi, cu această ocazie, a reuşit să vadă 
degetele. Erau pline de mizerie, de parcă ar fi scurmat în 
pământ, iar pielea de sub unghii era roşie-sângerie. Apa 
sfinţită îi împroşcase mâinile, spălând puţin pământul, dar 
nici urmă de abur sau de arsură. 

Nu avusese nici un efect. 

Mâna a tras tare de ţeavă, înfigând-o în fanta cutiei 
poştale. Acum Neeva înţelegea că Joan încerca s-o înşface 
pe ea, aşa că a dat drumul pistolului în timp ce mâna a 
continuat să tragă şi să răsucească, până când jucăria de 
plastic s-a spart, împroşcând apă pentru ultima oară. 
Neeva s-a îndepărtat rapid, târându-se pe podea, în timp 
ce intrusul începuse să lovească în uşă. Se izbea cu forţă şi 
trăgea de mâner. Balamalele au tremurat, iar pereţii din 
vecinătate s-au zgâlţâit, făcând ca tabloul cu bărbatul şi 
copilul la vânătoare să cadă din cui. Neeva s-a îndepărtat 
până la capătul holului scurt de la intrare. S-a lovit cu 
umărul de suportul pentru umbrele, în care era şi bâta de 


baseball. A înşfăcat bâta şi a apucat bine mânerul înfăşurat 
cu bandă neagră, fără a se ridica de pe podea. 

Lemnul uşii a rezistat. Uşa cea veche pe care ea o ura 
pentru că se umflase, depăşind grosimea ramei, din cauza 
căldurii estivale era suficient de solidă să facă faţă acestor 
lovituri; la fel şi yala, şi până şi mânerul neted de fier. Într- 
un final, cel care se afla dincolo de uşă s-a potolit. Poate 
chiar plecase. 

Neeva a privit lacrimile lui lisus vărsate pe podea. Când 
puterea lui lisus te lasă la ananghie, ştii sigur că n-ai nici 
urmă de noroc. 

Tot ce putea face era să aştepte revărsatul zorilor. 

— Neeva. 

Keene, fiul familiei Luss, stătea în spatele ei în pantaloni 
de trening şi în tricou. Neeva s-a deplasat mai rapid decât 
îşi închipuia că era capabilă, i-a pus băiatului mâna la gură 
şi l-a dus după colţ. Apoi a rămas acolo cu spatele lipit de 
zid, cu băiatul în braţe. 

Oare creatura de la uşă auzise vocea fiului ei? 

Neeva a ascultat cu atenţie. Băiatul se agita lipit de ea 
şi încerca să vorbească. 

— Taci, copile! 

Apoi a auzit încă o dată scârţâitul. L-a strâns şi mai tare 
pe băiat şi s-a aplecat spre stânga, să arunce o privire 
după colţ. 

Clapa cutiei poştale a fost împinsă de un deget murdar. 
Neeva s-a pitit din nou după colţ, dar nu înainte de a zări 
doi ochi scăpărători şi roşii care priveau înăuntru. 


Rudy Wain, managerul lui Gabriel Bolivar, a luat taxiul 
spre acasă, pe Hudson Street, după o cină târzie la 
restaurantul Mr. Chow's împreună cu cei de la BMGEI. Nu 
reuşise să-l prindă pe Gabe la telefon, dar deja umblau 
zvonuri despre starea sănătăţii lui după incidentul în care 
fusese implicat zborul 753 şi fusese publicată şi o 


si Bertlesman Music Group, fostă divizie a conglomeratului 
media german, ale cărei acţiuni au fost vândute în 2008 
companiei Sony (n. red.). 


fotografie a sa făcută de paparazzi, în care apărea într-un 
scaun cu rotile. Acum Rudy voia să vadă cu ochii lui. Când 
şi-a făcut apariţia la uşa locuinţei acestuia de pe Vestry 
Street, nu era nici urmă de paparazzi, doar câţiva adepţi ai 
curentului gotic cu priviri tâmpe care stăteau pe trotuar şi 
fumau. 

Rudy a urcat treptele din faţă, iar aceştia s-au ridicat 
nerăbdători. 

— Ce e? a întrebat Rudy. 

— Am auzit că primeşte lume înăuntru. 

Rudy s-a uitat în sus, dar lumina nu era aprinsă în nici 
unul dintre cele două corpuri de clădire şi nici măcar în 
penthouse. 

— Se pare că s-a terminat cheful. 

— Nu e nici un chef, a spus un puşti grăsuţ, cu nişte 
benzi elastice colorate atârnându-i de un piercing din 
obraz. I-a lăsat şi pe paparazzi să intre. 

Rudy a ridicat din umeri, a format codul, a intrat şi a 
închis uşa în urma lui. Măcar Gabe se simţea mai bine. 
Rudy a trecut pe lângă panterele negre de marmură şi a 
înaintat în foaierul cufundat în întuneric. Proiectoarele 
erau stinse, iar întrerupătoarele nu fuseseră puse în 
funcţiune. Rudy a meditat o clipă, apoi şi-a scos telefonul 
BlackBerry şi l-a setat astfel încât ecranul să rămână în 
permanenţă luminat. A plimbat împrejur lumina albastră şi 
a remarcat la picioarele îngerului înaripat de lângă scări o 
grămadă de aparate foto digitale SLR sofisticate şi camere 
de filmat, armele paparazzilor. Erau toate unele peste 
altele, ca nişte încălțări lăsate pe marginea piscinei. 

— Hei, e cineva acolo? 

Vocea sa a trimis un ecou înăbuşit la primele etaje 
neterminate ale clădirii. Rudy a pornit pe treptele şerpuite 
de marmură, urmând fasciculul albastru al telefonului 
BlackBerry. Trebuia să-l motiveze pe Gabe pentru 
spectacolul din Roseland de săptămâna viitoare; plus că 
mai erau o mulţime de alte concerte ce urmau să aibă loc 
în perioada sărbătorii de Halloween şi pentru care Gabe 
trebuia să se pregătească. 


A ajuns la etajul superior, unde se afla dormitorul lui 
Bolivar. Toate luminile erau stinse. 

— Hei, Gabe. Eu sunt, frate. Dacă eşti indecent, spune- 
mi, să nu intru. 

Era prea multă linişte. A intrat în dormitorul principal şi 
l-a cercetat la lumina telefonului, observând cearşafurile 
deranjate, dar nici urmă de Gabe cel mahmur. Probabil că 
ieşise şi bântuia ca de obicei. Cert e că nu se afla aici. 
Rudy a intrat în baia principală ca să se uşureze. A văzut 
un tub de Vicodin deschis pe etajeră şi un pahar de 
cocktail din cristal care mirosea a alcool. După un moment 
de gândire, Rudy a luat două pastile din tub, a clătit 
paharul în chiuvetă şi l-a umplut cu apă de la robinet. 

În timp ce punea paharul la loc, a surprins mişcare în 
spatele lui. S-a întors iute şi l-a văzut pe Gabe, care s-a 
desprins din întuneric şi a intrat în baie. În oglinzile care 
acopereau pereţii se vedea de parcă ar fi fost sute în loc de 
unul. 

— Dumnezeule, Gabe, m-ai speriat, a spus Rudy. 

Zâmbetul lui amabil s-a risipit la vederea lui Gabe, care 
stătea nemişcat şi îl privea fix. Lumina albastră a 
telefonului era slabă, dar pielea lui Gabe părea închisă la 
culoare, iar ochii săi erau roşii. Purta un halat subţire, 
negru, care îi cobora până la genunchi şi avea pieptul gol. 
Braţele îi atârnau drept şi nu dădea semne că ar vrea să-şi 
salute managerul. 

— Ce-ai păţit, frate? 

Era murdar pe mâini şi pe piept. 

— Ai dormit pe-o grămadă de cărbuni azi-noapte? 

Gabe stătea în picioare, multiplicat la infinit în oglinzi. 

— Frate, puţi de-a dreptul, a spus Rudy, ducându-şi 
mâna la nas. Pe unde naiba ai umblat? 

Rudy a simţit că Gabe emana o căldură ciudată şi a 
îndreptat telefonul spre faţa acestuia. Ochii lui au rămas 
inexpresivi în lumină. 

— Ţi-ai lăsat prea mult machiajul pe faţă. 

Pastilele de Vicodin începeau să-şi facă efectul. 
Încăperea, cu oglinzile aşezate faţă în faţă, părea un 


acordeon. Rudy a redirecționat fasciculul de lumină şi 
întreaga baie a sclipit. 

— Auzi, dacă tragi tare cu droguri, eu pot să vin şi mai 
târziu, a spus Rudy deranjat de lipsa de reacţie a lui Gabe. 

A încercat să treacă prin stânga acestuia, dar bărbatul 
nu s-a dat într-o parte. A mai încercat o dată, dar acesta 
tot nu i-a făcut loc. Rudy s-a dat înapoi, aţintind lumina 
telefonului asupra vechiului său client. 

— Gabe, ce ai, omule...? 

În momentul acela, Bolivar şi-a îndepărtat halatul, 
desfăcând larg braţele, asemenea unor aripi, înainte de a-l 
lăsa să cadă la podea. 

Rudy a icnit. Trupul lui Gabe era pământiu şi scheletic, 
dar ceea ce i-a dat amețeli a fost abdomenul lui Gabe. 

Zona era lipsită de păr şi netedă, fără organe genitale. 

Gabe i-a pus mâna la gură lui Rudy cu violenţă. Acesta a 
început să se zbată, dar era deja prea târziu. Rudy l-a 
văzut pe Gabe rânjind, după care rânjetul a pălit, iar în 
gura sa a început să se mişte ceva asemănător unui bici. În 
lumina albastră, tremurătoare a telefonului, în timp ce 
forma înnebunit pe pipăite numărul de urgenţă, a văzut 
limba ţâşnind. Pe marginea ei se ghiceau nişte apendice 
care pulsau, ca nişte săculeţi spongioşi de carne, flancate 
de nişte orificii ca nişte branhii ce se deschideau şi se 
închideau. 

Rudy a văzut toate acestea exact înainte ca limba să i se 
înfigă în gât. Telefonul i-a căzut pe podeaua băii, sub 
picioarele care i se zbăteau, înainte să poată apăsa tasta 
de apel. 


Fetiţa de nouă ani, Jeanie Millsome, nu se simţea deloc 
obosită în timp ce se întorcea acasă împreună cu mama sa. 
Mica sirenă, spectacolul pe care îl văzuse pe Broadway, îi 
plăcuse atât de mult, încât o ţinuse mai trează şi mai 
atentă decât fusese vreodată în viaţa ei. Acum chiar ştia ce 
voia să fie când avea să crească. Gata cu meseria de 
instructor de balet (după ce Cindy Veeley îşi rupsese două 
degete la o săritură), gata cu cariera de gimnastă (bârna 


este prea înfricoşătoare.) Avea să se facă (să se audă 
tobele, vă rog) actriță pe Broadway! Şi avea să-şi 
vopsească părul coral şi avea să joace rolul principal în 
Mica sirenă, cel al lui Ariel, şi avea să facă la sfârşit cea 
mai mare şi mai graţioasă reverență din toate timpurile, şi, 
după spectacol, după aplauzele furtunoase, avea să-şi 
salute micii fani şi să le dea autografe tuturor, şi să 
zâmbească la camerele telefoanelor cu care avea să se 
fotografieze împreună cu ei - iar apoi, într-o noapte cu 
totul şi cu totul specială, avea să aleagă cea mai 
politicoasă şi mai sinceră fetiţă de nouă ani din public să 
devină dublura ei şi cea mai bună prietenă din toată 
lumea. Mama avea să se ocupe de coafura ei, iar tata, care 
stătea acasă cu Justin, avea să-i fie manager, exact ca tatăl 
lui Hannah Montana. Iar Justin... ei, Justin putea să stea 
acasă şi să facă fix ce făcea de obicei. 

Şi stătea aşa, cu bărbia sprijinită într-o mână, întoarsă 
pe scaunul din metroul care mergea în direcţia sud prin 
tunelurile subterane ale oraşului. Şi-a văzut imaginea în 
geam, a văzut strălucirea vagonului din spatele ei, dar, din 
când în când, luminile licăreau, iar într-unul dintre acele 
momente s-a trezit că se uita în spaţiul în care un tunel se 
uneşte cu un altul. In clipa aceea a zărit ceva, doar o 
străfulgerare subliminală, ca un cadru terifiant inserat 
într-un film monoton. Fusese atât de rapid, încât mintea ei 
de copil de nouă ani nu avusese timp să proceseze această 
imagine pe care nu o înţelegea. Nici măcar nu putea spune 
de ce izbucnise în lacrimi, trezind-o astfel pe mama ei care 
moţăia lângă ea - atât de drăguță în hainele ei elegante - 
şi care a dat să o liniştească, încercând să afle ce o făcuse 
să plângă. Jeanie nu putea decât să arate spre fereastră. 
Restul drumului a călătorit cuibărită sub braţul mamei ei. 

Dar Stăpânul o văzuse, pentru că Stăpânul vedea totul. 
Chiar şi când se hrănea. Sau poate mai ales atunci. Poseda 
o vedere nocturnă extraordinară, aproape telescopică, în 
nuanţe de gri, şi înregistra sursele de căldură sub forma 
unei aure alburii strălucitoare. 

A terminat, deşi nu era sătul - niciodată nu era sătul şi 


şi-a lăsat prada să-i alunece la picioare, abandonând fiinţa 
umană transformată pe pietrişul de pe jos. Tunelurile 
dimprejurul său vibrau de la curenţii de aer care îi 
scuturau mantia neagră, trenurile şuierau în depărtare, iar 
fierul se ciocnea de oţel ca un țipăt al lumii conştiente 
brusc de venirea lui. 


EXPUNEREA 


Sediul Proiectului Canarul, intersecţia dintre 
Eleven Avenue şi 21st Street 


În a treia dimineaţă de după aterizarea zborului 753, 
Eph l-a dus pe Setrakian la sediul Proiectului Canarul din 
cadrul CDC, situat în vestul cartierului Chelsea, la un 
cvartal distanţă de râul Hudson în direcţia est. Inainte ca 
Eph să demareze Proiectul Canarul, biroul cu trei încăperi 
fusese sediul local al Programului de Monitorizare a 
Sănătăţii Angajaţilor şi Voluntarilor de la World Trade 
Center, care investiga legăturile dintre eforturile de 
recuperare din timpul operaţiunilor din 11 septembrie şi 
disconfortul respirator persistent. 

Când au parcat pe Eleven Avenue, lui Eph i-a crescut 
inima de bucurie. Două maşini de poliţie şi două maşini 
sedan neinscripţionate, cu plăcuţe de înmatriculare cu 
însemnele guvernului, erau parcate la intrare. Directorul 
Barnes reuşise în sfârşit. Acum aveau să primească 
ajutorul mult aşteptat. Eph, Nora şi Setrakian nu puteau 
lupta singuri cu această nenorocire. 

Uşa biroului de la etajul trei era deschisă când au ajuns, 
iar Barnes stătea de vorbă cu un bărbat îmbrăcat în civil 
care s-a prezentat ca fiind agent special de la FBI. 

— Everett, a zis Eph, uşurat să vadă că acesta se 
implica personal. Ai ajuns la timp. Eşti exact omul pe care 
îmi doream să-l întâlnesc. 

S-a dus la un frigider mic aflat în apropiere de uşă. 
Câteva eprubete s-au ciocnit când s-a întins după o sticlă 
de lapte integral, din care a băut cu nesaţ. Avea nevoie de 
calciu la fel cum simţise cândva nevoia de băutură. A 
înţeles că e în firea omului să îşi găsească noi dependențe. 
De exemplu, cu numai o săptămână în urmă, fusese cu 
totul dependent de legile ştiinţei şi ale naturii. Acum însă, 
era obsedat de săbiile de argint şi de lumina ultravioletă. 

Şi-a îndepărtat de la gură sticla pe jumătate golită, 


conştient că tocmai îşi potolise setea cu produsul unui alt 
mamifer. 

— Cine este dumnealui? a întrebat directorul Barnes. 

— Acesta, a spus Eph ştergându-şi dunga de lapte de pe 
buza superioară, este profesorul Abraham Setrakian. 

Bătrânul îşi ţinea pălăria în mână, iar părul său de 
alabastru strălucea în lumina din tavanul jos. 

— Everett, s-au întâmplat atât de multe lucruri, a zis 
Eph continuând să bea lapte ca să-şi stingă arşiţa din 
stomac. Nici nu ştiu de unde să încep. 

— Ce-ar fi să începem cu cadavrele care au dispărut de 
la morgile din oraş, a propus Barnes. 

Eph a lăsat sticla. Unul dintre poliţişti se apropiase mai 
mult de uşa din spatele său. Un alt agent FBI scria la 
laptopul lui Eph. 

— Hei, ce faci acolo? 

— Ephraim, ce ştii despre cadavrele dispărute? a 
intervenit Barnes. 

Eph s-a oprit o clipă, încercând să descifreze expresia 
de pe chipul directorului CDC-ului. Acesta l-a privit la 
rândul său pe Setrakian, dar bătrânul nu a spus nimic, ci a 
rămas nemişcat, cu pălăria în mâinile chircite. 

Eph s-a întors din nou către superiorul său şi a zis: 

— S-au dus acasă. 

— Acasă? a repetat Barnes şi a întors capul de parcă ar 
fi vrut să audă mai bine. In rai? 

— Acasă la rude, Everett. 

Barnes l-a privit pe agentul FBI care continua să-l fixeze 
pe Eph. 

— Sunt morţi, a spus Barnes. 

— Nu sunt morţi. Sau, cel puţin, nu în sensul în care 
înţelegem noi moartea. 

— Ephraim, poţi fi mort într-un singur fel. 

Eph a clătinat din cap. 

— Nu mai este chiar aşa. 

— Ephraim, a şoptit Barnes şi s-a apropiat prieteneşte 
de el, ştiu că ai fost foarte stresat în ultima vreme. Ştiu că 
ai avut probleme în familie... 


— Stai puţin, a intervenit Eph, cred că nu prea înţeleg 
ce se petrece aici. 

— Problema este pacientul dumneavoastră, doctore, a 
intervenit agentul FBI. Este vorba despre unul dintre 
piloţii zborului 753 al companiei Regis Air, căpitanul Doyle 
Redfern. Avem câteva întrebări referitoare la îngrijirea 
acordată. 

— Veniţi cu un mandat, şi am să vă răspund la întrebări, 
a replicat Eph străbătut de fiori. 

— Poate aţi dori să ne explicati asta. 

A deschis un aparat video portabil aflat pe marginea 
biroului şi l-a pornit. Se vedeau imagini surprinse de o 
cameră de supraveghere într-un salon de spital. Se vedea 
Redfern din spate, împleticindu-se, cu halatul descheiat la 
spate. Părea mai degrabă rănit şi confuz, decât periculos şi 
violent. Unghiul din care filma camera nu surprindea şi 
limba prelungă ieşindu-i din gură. 

În schimb, îl surprindea pe Eph cu trepanul pornit, 
lovindu-l pe Redfern cu lama circulară în gât. 

Se vedea că imaginea fusese tăiată. Apoi apărea Nora 
pe fundal, cu mâna la gură, pe când Eph stătea lângă uşă 
cu pieptul fremătându-i, iar Redfern zăcea pe jos. 

După care începea o altă secvenţă. Era o altă cameră 
situată mai sus, pe acelaşi hol de la subsol. În imagine se 
vedeau două persoane, un bărbat şi o femeie, care intrau 
prin efracţie în morga încuiată unde era ţinut cadavrul lui 
Redfern. Apoi îi înfăţişa plecând cu un sac greu, ca aceia 
pentru cadavre. 

Cei doi semănau foarte mult cu Eph şi cu Nora. 

Înregistrarea se termina. Eph s-a uitat întâi la Nora, 
care era şocată, iar apoi la agentul FBI şi la Barnes. 

— Atacul a fost montat în aşa fel încât să fie 
incriminator. A fost tăiată o imagine. Redfern avea... 

— Unde este cadavrul căpitanului Redfern? 

Eph nu putea gândi. Nu putea înghiţi minciuna la care 
tocmai fusese martor. 

— Nu eram noi. Camera era prea sus pentru a... 

— Vrei să spui că nu eraţi tu şi doctoriţa Martinez? 


Eph a privit-o pe Nora, care clătina din cap. Amândoi 
erau prea şocaţi să poată gândi pe loc vreo explicaţie care 
să aibă sens. 

— Ephraim, te mai întreb încă o dată, a spus Barnes. 
Unde sunt cadavrele care lipsesc de la morgă? 

Eph l-a privit pe Setrakian, care stătea lângă uşă. Apoi 
s-a uitat înspre Barnes. Nu-i trecea nici un răspuns prin 
cap. 

— Ephraim, închid Proiectul Canarul. Pentru moment. 

— Poftim? a spus Eph când a conştientizat ceea ce 
tocmai auzise. Everett, stai puţin... 

Eph a luat-o iute spre Barnes. Ceilalţi doi poliţişti au 
pornit spre el ca şi cum ar fi fost un tip periculos, reacţia 
lor făcându-l pe Eph să se oprească şi alarmându-l şi mai 
tare. 

— Doctore Goodweather, trebuie să veniţi cu noi, a spus 
agentul FBI. Cu toţii... Hei! 

Când Eph s-a întors, Setrakian dispăruse. 

Agentul a trimis doi poliţişti după el. 

Eph s-a uitat din nou la Barnes. 

— Everett, mă cunoşti. Ştii cine sunt. Ascultă ce am de 
spus. Este o molimă care se răspândeşte prin tot oraşul, o 
nenorocire cum n-am mai văzut noi niciodată. 

— Doctore Goodweather, vrem să ne spuneţi ce i-aţi 
injectat lui Jim Kent, a intervenit agentul FBI. 

— Ce i-am... poftim? 

— Ephraim, am făcut o înţelegere cu ei, l-a anunţat 
Barnes. O s-o lase pe Nora în pace dacă eşti de acord să 
cooperezi. Scuteşte-o de scandalul unui arest şi gândeşte- 
te la reputaţia ei profesională. Ştiu că sunteţi... apropiaţi. 

— Şi de unde ştii tu asta? Eph s-a uitat împrejur la 
persecutorii săi, trecând de la uimire la mânie. Asta eo 
porcărie, Everett. 

— Apari într-o înregistrare în care ataci şi ucizi un 
pacient, Ephraim. Ai anunţat nişte rezultate ale analizelor 
incredibile, inexplicabile raţional, nedovedite şi, cel mai 
probabil, contrafăcute. Crezi că aş mai fi aici dacă aş avea 
de ales, dacă tu ai mai avea de ales? 


Eph s-a întors către Nora. Ea avea să scape. Ea avea să 
poată continua lupta. 

Barnes avea dreptate. Cel puţin deocamdată, într-o 
încăpere înţesată de oameni ai legii, nu avea de ales. 

— Nu lăsa asta să te oprească din drum, i-a spus Eph 
Norei. Ai rămas singura care ştie ce se întâmplă cu 
adevărat. 

Nora a clătinat din cap şi s-a întors spre Barnes. 

— Domnule, este o conspirație, nu ştiu dacă sunteţi de 
bunăvoie amestecat sau nu... 

— Doctore Martinez, te rog, a spus Barnes. Nu te pune 
într-o situaţie şi mai jenantă. 

Celălalt agent a strâns laptopurile lui Eph şi al Norei şi 
împreună l-au condus pe Eph în jos pe scări. 

În holul de la etajul doi s-au întâlnit cu cei doi poliţişti 
care plecaseră după Setrakian. Stăteau unul lângă celălalt, 
spate în spate, legaţi cu cătuşe unul de celălalt. 

Setrakian a apărut cu sabia scoasă, ţinând vârful 
acesteia la gâtul agentului FBI mai mare în grad. În mâna 
cealaltă avea un pumnal mai mic, tot din argint. Pe acesta 
l-a pus la gâtul directorului Barnes. 

— Domnilor, a spus bătrânul profesor, sunteţi nişte 
simpli pioni într-o maşinaţie ce depăşeşte puterea 
dumneavoastră de înţelegere. Doctore, luaţi pumnalul 
acesta! 

Eph a apucat arma de mâner şi a pus vârful la gâtul 
şefului său. 

— Dumnezeule, Ephraim, ţi-ai pierdut minţile? a 
murmurat Barnes cu respiraţia întretăiată. 

— Everett, nu poţi pricepe ce se petrece aici. Depăşeşte 
puterea de înţelegere a CDC-ului, chiar a autorităţilor 
statului. Este o epidemie catastrofală în oraşul ăsta, ceva 
ce n-am mai văzut niciodată. Iar asta nu este decât o mică 
parte. 

Nora a venit lângă el, ca să recupereze laptopul ei şi pe 
al lui Ephraim de la celălalt agent FBI. 

— Am luat tot ce ne trebuia de la birou, a spus ea. Se 
pare că nu o să mai trecem pe aici. 


— Pentru numele lui Dumnezeu, Ephraim, bagă-ţi 
minţile în cap, a spus Barnes. 

— Everett, pentru asta m-ai angajat, să dau alarma în 
cazul unui pericol ce ameninţă sănătatea publică. Suntem 
în pragul unei pandemii care poate duce la dispariţia 
omenirii. lar cineva face tot posibilul pentru a se asigura 
că acest lucru se va întâmpla. 


Stoneheart Group, Manhattan 


Eldritch Palmer a pornit mai multe monitoare în care se 
recepţionau şase canale de ştiri. Cel din stânga jos îi 
stârnea cel mai mult interesul. Şi-a ridicat puţin scaunul şi 
s-a concentrat pe acel canal, crescând volumul sonorului. 

Reporterul era postat în afara secţiei 17 de poliţie de pe 
51st Street, din cartierul East, şi discuta cu un oficial al 
poliţiei care declara că nu avea nici un comentariu de făcut 
privitor la persoanele care fuseseră date dispărute prin tot 
oraşul New York în ultimele câteva zile. Camera filma şirul 
de oameni care aşteptau în afara secţiei de poliţie. Fiind 
prea mulţi, nu li se permitea să intre decât pe rând, aşa că 
îşi completau formularele pe trotuar. Reporterul mai 
preciza că mai fuseseră semnalate şi alte incidente 
inexplicabile, precum intrarea prin efracţie în locuinţe din 
care nu dispăruse nimic şi în care nu părea să fie nimeni 
acasă. Lucrul cel mai ciudat era incapacitatea tehnologiei 
moderne de a oferi ajutor în căutarea persoanelor 
dispărute. Telefoanele mobile, care dispuneau, în marea 
majoritate, de tehnologie GPS, păreau să fi dispărut odată 
cu proprietarii lor. Acest lucru îi determinase pe unii să 
speculeze că oamenii îşi părăseau de bunăvoie familiile şi 
locurile de muncă şi să sublinieze faptul că dispariţiile 
păreau să coincidă cu recenta ocultaţie lunară, sugerând 
că ar fi o legătură între cele două evenimente. Apoi un 
psiholog a făcut un comentariu despre posibilitatea 
izbucnirii unei isterii în masă, de dimensiuni reduse, drept 
consecinţă a unor fenomene astronomice. Reportajul se 
încheia cu intervenţia unei femei înlăcrimate care ţinea în 
mână o fotografie făcută în studiourile JC Penney şi care 


înfăţişa pe o altă femeie, mamă a doi copii, dată dispărută. 

Emisiunea a continuat cu o reclamă la o cremă „care 
sfidează vârsta” menită să „îmbunătăţească durata şi 
calitatea vieţii.” 

În momentul acela, magnatul bolnav congenital a oprit 
sonorul, astfel că acum singurul sunet, în afară de cel al 
dializorului, era mormăitul din spatele rânjetului său. 

Pe un alt ecran se afla un grafic ce înfăţişa declinul 
pieţelor financiare, în timp ce dolarul continua să scadă. 
Palmer însuşi influenţa pieţele, scăpând constant de 
acţiunile sale şi făcând achiziţii pe piaţa metalelor: aur, 
argint, paladiu şi lingouri de platină. 

Comentatorul sugera că recenta recesiune oferea 
perspective pentru contractele la termen. Palmer nu era 
deloc de acord. El scurta viitorul multora€?. Al tuturor, mai 
puţin al lui. 

Domnul Fitzwilliam i-a transferat un apel la scaunul 
său. Era un agent FBI care îi telefona ca să-l informeze că 
epidemiologul de la Proiectul Canarul, doctorul Ephraim 
Goodweather, fugise. 

— A fugit? s-a mirat Palmer. Cum este posibil? 

— Era însoţit de un bărbat în vârstă care a fost mai 
viclean decât părea. Avea cu el o sabie de argint. 

Palmer a rămas tăcut o clipă. Apoi a zâmbit uşor. 

Existau forţe care se coalizau împotriva sa. Cu atât mai 
bine, n-aveau decât să vină împreună. Aşa era mai simplu 
să scape de toţi odată. 

— Domnule? a murmurat omul de la telefon. 

— A, nimic, a zis Palmer. Mă gândeam la un vechi 
prieten. 


“2 În engleză, shorting futures - joc de cuvinte ce are la bază 
expresia specifică domeniului financiar short futures (un anumit 
tip de contract) şi semnificaţia individuală a termenilor care o 
compun: short, „a scurta, a reduce, a tăia” şi future, „viitor” (n. 
red.). 


Knickerbocker Amanet şi Curiozităţi 118th 
Street, Harlemul Spaniol 


Eph şi Nora se aflau împreună cu Setrakian în spatele 
uşilor încuiate ale casei sale de amanet. Cei doi 
epidemiologi erau încă în stare de şoc. 

— Le-am dat numele dumneavoastră, a spus Eph privind 
pe fereastră. 

— Clădirea este pe numele răposatei mele soţii. Pentru 
moment, ar trebui să fim în siguranţă aici. 

Setrakian era nerăbdător să ajungă la sala de arme de 
la subsol, dar cei doi doctori păreau în continuare 
îngrijoraţi. 

— Vin după noi, a spus Eph. 

— Fac loc pentru infestare, a comentat Setrakian. 
Molima se va răspândi mai rapid într-o societate ordonată 
decât într-una aflată în alertă maximă. 

— La cine vă referiţi? a întrebat Nora. 

— La cei care au avut suficientă influenţă încât să 
încarce sicriul într-un zbor transatlantic în plină epocă a 
terorismului, a spus Setrakian. 

Eph se plimba de colo-colo. 

— Vor să plătim noi oalele sparte, a reluat Eph. Au 
trimis pe cineva acolo să fure cadavrul lui Redfern... Pe 
cineva care seamănă cu noi? 

— După cum aţi spus, dumneavoastră sunteți 
autoritatea principală care trebuie să dea alarma generală 
în caz de epidemii. Bucuraţi-vă că n-au încercat decât să vă 
discrediteze. 

— Fără CDC-ul de partea noastră, nu avem nici o 
autoritate, a spus Nora. 

— Trebuie să continuăm singuri, a replicat Setrakian. 
Ne confruntăm cu o problemă elementară de control al 
bolilor. 

— Vreţi să spuneţi crimă, a comentat Nora aruncându-şi 
privirea spre el. 

— Ce aţi prefera? Să fiţi aşa... sau să vă elibereze 
cineva? 


— Este tot un soi de eufemism pentru crimă, a spus 
Eph. Şi e uşor de zis, dar greu de făcut. Câte capete 
trebuie să tăiem? Suntem numai trei. 

— Mai sunt şi alte metode decât tăierea coloanei 
vertebrale. De exemplu, soarele. El este principalul nostru 
aliat. 

Deodată, telefonul lui Eph a început să vibreze în 
buzunar. Acesta l-a scos şi s-a uitat circumspect la ecran. 

Era un număr de Atlanta, de la sediul CDC. 

— E Pete O'Connell, i-a spus Norei şi a răspuns. 

Nora s-a întors spre Setrakian. 

— Şi unde stau ei acum, în timpul zilei? 

— Sub pământ. În pivnițe, în canale... în subsolurile 
clădirilor, în sistemul de încălzire, de ventilaţie. Uneori în 
ziduri, dar cel mai des în pământ. Acolo preferă să se 
adăpostească. 

— Deci, dorm ziua? 

— Ar fi ideal, nu? O grămadă de sicrie în subsol, pline 
de vampiri care trag un pui de somn. Nu, nu dorm deloc. 
Nu aşa cum înţelegem noi somnul. Dacă sunt plini, devin 
inactivi o vreme. Ingerarea unei cantităţi mari de sânge îi 
oboseşte. Dar niciodată nu durează prea mult. În timpul 
zilei, intră sub pământ numai ca să scape de razele 
ucigătoare ale soarelui. 

Nora părea destul de palidă şi de copleşită de situaţie, 
asemenea unei fetiţe care tocmai a aflat că morţilor nu le 
cresc aripi şi că nu zboară în rai unde devin îngeri, ci că, 
de fapt, rămân pe pământ, le cresc limbi prelungi şi devin 
vampiri. 

— Ce aţi spus atunci? a întrebat Nora. Înainte să le 
tăiaţi capul. Aţi rostit ceva într-o limbă străină. Era o 
formulă, ca un blestem. 

— E ceva ce spun doar ca să mă liniştesc, ca să-mi 
liniştesc mâna pentru lovitura finală, a explicat bătrânul 
jenat. 

Nora aştepta ca acesta să-i dea mai multe amănunte. 
Setrakian a observat că, indiferent de motiv, ea voia să 
ştie. 


n 
! 


— Spun: „Strigoi, fereşte-te de sabia-mi de argint 
Setrakian s-a arătat din nou jenat de vorbele sale. Sună 
mai bine în vechea limbă. 

Nora a înțeles că acest bătrân ucigaş de vampiri era, de 
fapt, un om modest. 

— Argint, a murmurat ea. 

— Numai argintul, a subliniat el. Este cunoscut de mult 
pentru proprietățile sale antiseptice şi germicide. Poți să-i 
tai cu oțel sau să-i împuşti cu plumb, dar numai argintul îi 
răneşte cu adevărat. 

Eph îşi acoperise urechea cu cealaltă mână liberă, 
încercând să-l audă pe Pete, care era în maşină, în afara 
oraşului Atlanta. 

— Ce se petrece acolo? a întrebat Pete. 

— Păi... ce-ai auzit? 

— Că nu am voie să vorbesc cu tine. Zice-se că ai dat de 
necazuri, ai călcat pe bec, ceva de genul ăsta. 

— Pete, e dezastru aici. Nu ştiu ce să-ţi spun. 

— Eu te-am sunat oricum. Am verificat mostrele pe care 
mi le-ai trimis. 

Eph a simţit că i se strânge stomacul. Doctorul Peter 
O'Connell era unul dintre şefii Proiectului Decese 
Inexplicabile (UNEX) aparţinând Centrului Naţional pentru 
Boli Zoonotice, Vectoriale şi Enterice din cadrul CDC-ului. 
UNEX era un grup interdisciplinar format din virologi, 
bacteriologi, epidemiologi, veterinari şi medici clinicieni 
atât din interiorul CDC-ului, cât şi din afara acestuia. În 
Statele Unite, în fiecare an au loc decese din cauze 
naturale care sunt însă inexplicabile, iar o parte dintre ele, 
aproximativ şapte sute pe an, sunt trimise către UNEX 
pentru investigaţii suplimentare. Dintre aceste şapte sute 
de cazuri, numai 15% sunt rezolvate în mod satisfăcător, în 
timp ce din restul se păstrează mostre pentru o posibilă 
reexaminare ulterioară. 

Fiecare cercetător din cadrul UNEX deţine şi o funcţie 
în CDC, iar Pete era şeful Departamentului de Patologie a 
Bolilor Infecţioase, expert în modalităţile şi cauzele pentru 
care un virus îşi afectează gazda. Eph uitase că îi trimisese 


mostre de ţesut şi de sânge ca urmare a examinării 
preliminare a căpitanului Redfern. 

— Eph, nu am nici o îndoială că este vorba despre o 
epidemie virală. Este o mostră remarcabilă de ADN. 

— Pete, stai, ascultă-mă... 

— Glicoproteina are o capacitate de interacţiune 
fantastică. E ca un fel de paspartu. E uimitor. Chestia asta 
nu doar pune stăpânire pe celula-gazdă, determinând-o să- 
i creeze mai multe copii ale sale. Nu, ea fuzionează cu 
ADN-ul, se amestecă cu el, îl devorează... dar nu ştiu cum 
de nu îl face să dispară. De fapt, creează o copie a sa, 
împerecheat cu celula gazdă, şi ia doar părţile de care are 
nevoie. Nu ştiu ce vezi tu la pacient, dar teoretic chestia 
asta s-ar putea replica la infinit, iar peste câteva milioane 
de generaţii - şi asta se traduce prin rapid - va fi capabilă 
să-şi reproducă structura propriilor organe în mod 
sistematic. Îşi poate transforma gazda, nu ştiu în ce 
anume, dar tare mi-ar plăcea să aflu. 

— Pete, a spus Eph cu capul vâjâindu-i. 

Totul se lega. Virusul împresura şi transforma celula, la 
fel cum vampirul îşi împresura şi îşi transforma victima. 

Aceşti vampiri erau viruşi în carne şi oase. 

— Aş vrea să-i fac analiza genetică, să văd ce o face să 
se comporte aşa, a continuat Pete. 

— Pete, ascultă-mă. Vreau s-o distrugi. 

În liniştea de la capătul firului, Eph a auzit 
ştergătoarele maşinii lui Pete funcţionând. 

— Poftim? 

— Păstrează constatările de până acum, rămâi la asta, 
dar distruge mostra imediat. 

Ştergătoarele s-au auzit din nou, asemenea unor 
metronoame care marcau incertitudinea lui Pete. 

— Vrei să spui să distrug mostra pe care o studiez? 
Pentru că ştii că mereu păstrăm o parte, pentru orice 
eventualitate... 

— Pete, vreau să mergi imediat la laborator şi să 
distrugi mostra. 

Eph l-a auzit pe Pete semnalizând, trăgând pe dreapta 


ca să termine conversaţia. 

— Ştii cât de grijulii suntem cu potenţialii agenţi 
patogeni. Lucrăm curat, ne luăm măsuri de precauţie. Şi 
avem un protocol foarte strict, pe care nu pot să-l încalce 
pentru... 

— Am făcut o mare greşeală când am lăsat-o să iasă din 
oraşul New York. Atunci nu ştiam ce ştiu acum. 

— În ce anume te-ai băgat, Eph? 

— Pune-o la soare. Dacă nu merge, foloseşte acid. Dă-i 
foc, dacă trebuie, nu-mi pasă. Îmi asum eu răspunderea... 

— Eph, nu e vorba despre răspundere, ci despre ştiinţă. 
Trebuie să fii sincer cu mine. Mi-a zis cineva că au dat 
ceva la ştiri despre tine. 

Eph simţea nevoia să pună capăt acestei conversații. 

— Pete, fă ce-ţi spun şi îţi promit că am să-ţi explic totul 
de îndată ce am să pot. 

A închis. Setrakian şi Nora ascultaseră finalul acestei 
conversații. 

— Aţi trimis virusul în altă parte? a întrebat Setrakian. 

— O să-l distrugă. Pete este un om excesiv de precaut, îl 
cunosc prea bine. 

Eph s-a uitat la televizoarele de pe perete expuse 
pentru vânzare. „Au dat ceva la ştiri despre tine...” 

— Merge vreunul dintre astea? 

Au găsit unul care chiar funcţiona. Reportajul nu 
începuse de mult. 

Apărea fotografia lui Eph de pe legitimaţia de la CDC. 
Apoi un fragment neclar din conflictul său cu Redfern şi 
imaginile în care cei doi care semănau cu ei cărau sacul 
din salonul din spital. Se spunea că doctorul Ephraim 
Goodweather era căutat ca fiind „suspect” în cazul 
dispariţiei cadavrelor pasagerilor din zborul 753. 

Eph a rămas nemişcat. Se gândea ce aveau să creadă 
Kelly şi Zack dacă se uitau la televizor. 

— Nemernicii! a izbucnit el. 

Setrakian a închis televizorul. 

— Singura veste bună este că vă consideră în 
continuare o ameninţare. Asta înseamnă că încă mai e 


timp, mai e o speranţă, o şansă. 

— Se pare că aveţi un plan. 

— Nu e un plan, e o strategie. 

— Povestiţi-ne! l-a îndemnat Eph. 

— Vampirii îşi au propriile legi, sălbatice şi străvechi. O 
astfel de regulă încă valabilă este că vampirii nu pot trece 
peste o apă mişcătoare. Cel puţin, nu fără ajutorul unei 
fiinţe umane. 

Nora a clătinat din cap. 

— De ce? 

— Poate că motivul are legătură cu apariţia lor cu atât 
de mult timp în urmă. Această limitare a existat în toate 
culturile din lume cunoscute nouă din toate timpurile. La 
mesopotamieni, la vechii greci, la egipteni, la evrei, la 
romani. Oricât de bătrân aş fi eu, nu sunt atât de bătrân 
încât să ştiu. Dar interdicţia este valabilă şi în ziua de azi. 
Asta ne oferă un oarecare avantaj. Ştiţi ce este oraşul New 
York? 

Nora a înţeles imediat. 

— O insulă. 

— Un arhipelag. Acum suntem înconjurați de apă pe 
toate părţile. Pasagerii din avion au fost duşi la morgile din 
toate cele cinci zone? 

— Nu, a zis Nora. Numai în patru dintre ele. Nu şi în 
Staten Island. 

— Bun, deci patru. Queens şi Brooklyn sunt separate de 
continent de East River şi, respectiv, de Long Island. 
Bronxul este singura zonă legată de Statele Unite. 

— Dacă am putea închide podurile, a spus Eph. Să 
creăm perdele de apă la nord de Bronx, la est de Queens, 
în Nassau... 

— În momentul de faţă, sunt doar iluzii, a replicat 
Setrakian. Dar, vedeţi dumneavoastră, nu trebuie să-l 
distrugem pe fiecare în parte. Toţi împărtăşesc aceeaşi 
minte şi acţionează ca o conştiinţă colectivă, controlaţi de 
un Singur creier. lar acesta este, cel mai probabil, 
prizonier pe aici pe undeva, prin Manhattan. 

— Stăpânul, a spus Eph. 


— Cel care a venit în cala avionului, cel căruia îi 
aparţine sicriul dispărut. 

— De unde ştiţi că nu s-a întors aproape de aeroport? a 
întrebat Nora. Din moment ce nu poate traversa singur 
East River... 

Setrakian a schiţat un zâmbet. 

— Am convingerea că nu a venit tocmai până în America 
pentru a se ascunde în Queens. A deschis uşa din spate 
spre treptele care duceau în sala de arme de la subsol. 
Acum nu ne rămâne decât să plecăm la vânătoare. 


Liberty Street, şantierul World Trade Center 


Vasiliy Fet, lucrătorul la deratizare din cadrul 
Serviciului de Combatere a Dăunătorilor din oraşul New 
York, stătea lângă bariera de deasupra fundaţiei imense în 
formă de cadă de pe şantierul fostului complex World 
Trade Center. Îşi lăsase căruciorul în furgoneta parcată pe 
West Street, într-o zonă rezervată autorităţii portuare, 
alături de alte utilaje de construcţii. Într-o mână ducea o 
geantă sport Puma roşie cu puţin negru, în care avea 
rodenticid şi echipament uşor, adaptat pentru tuneluri. In 
mâna cealaltă ţinea nelipsita bară de oţel pe care o găsise 
mai demult pe un şantier, o bară de un metru, perfectă 
pentru verificarea galeriilor şobolanilor, pentru a împinge 
momeala înăuntru şi, ocazional, pentru a ţine la distanţă 
şobolanii agresivi sau speriaţi. 

Stătea între barierele de beton şi gardurile de protecţie, 
la intersecţia dintre străzile Church şi Liberty, printre 
conurile portocalii cu dungi albe înşiruite de-a lungul aleii 
pietonale late. Oamenii mergeau spre intrarea la metrou 
deschisă temporar la capătul cvartalului. In atmosfera de 
aici se simţea speranţa, caldă ca lumina generoasă a 
soarelui care binecuvânta această parte distrusă a 
oraşului. Noile clădiri începeau să se înalte după ani de 
planificare şi de excavare, şi era ca şi cum această teribilă 
vânătaie începea în sfârşit să se vindece. 

Numai Fet a observat petele uleioase care mânjeau 
marginile bordurilor, excrementele de pe lângă barierele 


de parcare, rosăturile de pe capacul coşului de gunoi din 
colţ, toate trădând prezenţa la suprafaţă a şobolanilor. 

Un muncitor în construcţii subterane l-a dus pe drumul 
de acces la şantier şi de acolo în fundaţie. A oprit la baza 
structurii care avea să devină noua staţie de metrou WIC- 
PATH, cu cinci linii şi trei peroane. Deocamdată, vagoanele 
argintii circulau pe la suprafaţă, trecând de-a lungul 
acestei „căzi” până la peroanele temporare. 

Vasiliy a coborât din camionetă pe fundaţia de ciment şi 
a privit în sus, pe o distanţă de şapte etaje, spre strada de 
deasupra sa. Se afla în groapa în care se prăbuşiseră 
turnurile. Imaginea îţi tăia respiraţia. 

— Locul ăsta e sfânt, a spus Vasiliy. 

Muncitorul avea o mustață stufoasă, cu pete cenuşii, şi 
purta o cămaşă de flanelă mai largă trasă peste o alta 
băgată în pantaloni, amândouă îmbibate de noroi şi de 
transpiraţie, şi blugi cu o pereche de mănuşi murdare de 
noroi prinse la curea. Avea casca de protecţie plină de 
etichete adezive. 

— Intotdeauna am crezut asta, a spus el. Dar, în ultima 
vreme, nu mai sunt aşa de sigur. 

Fet s-a uitat spre el. 

— Din cauza şobolanilor? 

— Şi de asta. De câteva zile, sunt pline tunelurile de ei, 
de zici că am dat peste patria şobolanilor. Dar acum s-au 
mai împuţinat. 

A clătinat din cap şi s-a uitat la peretele ce se ridica sub 
Vestry Street, douăzeci de metri de ciment înţesat cu bare 
de armătură. 

— Atunci ce e? 

Tipul a ridicat din umeri. Muncitorii în construcţii 
subterane sunt oameni mândri. Ei sunt cei care au 
construit oraşul New York, metroul, canalele, tunelurile, 
digurile, zgârie-norii şi fundaţiile podurilor. Fiecare pahar 
de apă curată de la robinet este astfel datorită unui 
muncitor în construcţii subterane. Este o meserie care se 
transmite în familie şi, de regulă, mai multe generaţii 
lucrează împreună pe acelaşi şantier. Pe scurt, este o 


muncă murdară făcută ca la carte. Tipul nu voia să pară 
şovăitor. 

— Toată lumea e cam îngrijorată. Ne-au plecat doi 
oameni, au dispărut. Au pontat la venire, au intrat în 
tuneluri, dar n-au mai pontat la plecare. Stăm aici 24 din 
24, şapte zile pe săptămână, dar nimeni nu mai vrea să 
lucreze în tura de noapte, nu mai vrea nimeni să intre în 
subteran. Şi mă refer la oamenii tineri, curajoşi. 

Fet s-a uitat la gurile tunelurilor, acolo unde structurile 
subterane aveau să se unească sub Church Street. 

— Şi, deci, în ultimele zile nu s-a mai construit nimic 
nou? N-aţi mai continuat lucrul? 

— De când am săpat groapa, nu. 

— Şi totul a început cu şobolanii? 

— Cam pe atunci. Ceva s-a instalat aici în ultimele 
câteva zile. Muncitorul a ridicat din umeri, abandonând 
subiectul. Avea o cască albă pentru Vasiliy. Şi eu care 
credeam că am o meserie murdară. Ce îl poate face pe un 
om să vrea să-şi câştige existenţa prinzând şobolani? 

Vasiliy şi-a pus casca şi a simţit brusc o schimbare în 
aerul din apropierea gurii tunelului subteran. 

— Cred că sunt dependent de farmecul meseriei. 

Muncitorul s-a uitat la bocancii lui Vasiliy, la geanta 
Puma şi la bara de oţel. 

— Ai mai făcut aşa ceva? 

— Trebuie să intru în bârlogul şobolanilor. Sub oraşul 
ăsta e un alt oraş. 

— Mie îmi spui? Sper că ai lanternă şi ceva firimituri. 

— Mă descurc. 

Vasiliy a dat mâna cu muncitorul, apoi a intrat. 

La început, tunelul era curat, acolo unde fusese 
consolidat. Şi-a continuat drumul, departe de lumina 
soarelui, prin tunelul în care din zece în zece metri erau 
atârnate lumini galbene care marcau drumul. Se afla sub 
locul în care înainte era holul principal. Când totul avea să 
fie gata, acest tunel urma să unească noua staţie PATH de 
nodul feroviar VVIC situat între turnurile doi şi trei, la 
jumătate de cvartal distanţă. Alte tuneluri duceau la 


conducta de apă a oraşului, la reţeaua de electricitate şi la 
canalele colectoare. 

Mai spre interior, nu a putut să nu remarce praful fin 
care acoperea încă pereţii tunelului original. Era un loc 
sfânt, care amintea de un cimitir. Era locul în care clădirile 
şi oamenii fuseseră pulverizaţi, reduşi la zero. 

A văzut galerii, urme şi excremente, însă nici vorbă de 
şobolani. A înfipt bara în galerii şi a ascultat, dar nu s-a 
auzit nimic. 

Proiectoarele atârnate se terminau după un cot, dincolo 
de care domnea bezna catifelată. Vasiliy avea un proiector 
cu flux luminos puternic în geantă, mare şi galben, marca 
Garrity, prevăzut cu un mâner ca de portavoce, şi mai avea 
şi două lanterne mici Maglite, de rezervă. Însă lumina 
artificială dintr-o incintă cufundată în întuneric afecta 
vederea nocturnă, aşa că atunci când pleca la vânătoare de 
şobolani, îi plăcea să stea pe întuneric, în linişte. În 
schimb, a scos un vizor cu vedere în infraroşu, un aparat 
portabil care se ataşa de cască şi care îi atârna până la 
ochiul stâng. Când a închis ochiul drept, tunelul s-a colorat 
în verde. El numea acest lucru „vedere pentru şobolani”, 
căci în această lumină rozătoarelor le străluceau ochii ca 
nişte mărgele. 

Însă nu era nimic. În ciuda probelor care dovedeau 
contrariul, şobolanii dispăruseră. Fuseseră alungaţi. 

Lucrul acesta l-a uimit. Dura foarte mult timp să alungi 
şobolanii. Chiar şi după ce era îndepărtată sursa de hrană, 
puteau trece câteva săptămâni până să vezi o schimbare. 
În nici un caz nu se întâmpla asta în câteva zile. 

Tunelul se unea cu alte tuneluri mai vechi. Vasiliy 
trecea peste şine acoperite cu murdărie, neutilizate de ani 
de zile. Calitatea solului se schimbase şi după textura 
acestuia îşi dădea seama că trecuse dinspre „noul” 
Manhattan, format din sedimentele care fuseseră aduse 
pentru a construi parcul Battery, spre  „vechiul” 
Manhattan, solul original, uscat al insulei. 

S-a oprit la o intersecţie, ca să se asigure că se 
orientase bine. Pe când parcurgea cu privirea tunelul cu 


care se intersecta, a surprins o pereche de ochi. Îl fixau, 
lucitori ca nişte ochi de şobolan, numai că erau mai mari şi 
la mare distanţă de sol. 

Intr-o clipită, aceştia au dispărut. 

— Hei! a strigat Vasiliy, cu un ecou. Hei, cine e acolo? 

O clipă mai târziu o voce i-a răspuns, cu ecou şi ea. 

— Acolo cine e? 

Vasiliy a sesizat o uşoară teamă în glas. A zărit lumina 
unei lanterne de la căpătui tunelului, dincolo de locul în 
care văzuse ochii. A ridicat vizorul la timp pentru a nu fi 
orbit. Şi-a anunţat prezenţa scoțând o lanternă mică 
Maglite şi aprinzând-o, apoi şi-a continuat drumul. În 
punctul în care a apreciat că văzuse ochii, vechiul tunel de 
acces continua de-a lungul altei şine, care părea să fie 
utilizată. Vizorul nu i-a dezvăluit nimic, nici urmă de ochi, 
aşa că a mers în continuare pe după cotul făcut de tunel, 
până la următoarea intersecţie. 

Acolo a văzut trei muncitori în construcţii subterane, cu 
ochelari de protecţie şi cu căşti cu etichete adezive lipite 
pe ele, îmbrăcaţi cu cămăşi de flanelă, blugi şi bocanci. O 
pompă de evacuare funcţiona, eliminând apa scursă. 
Becurile cu halogen ale puternicelor proiectoare luminau 
tunelul cel nou ca într-un film SF. 

Au stat aproape unii de ceilalţi, încordaţi, până au reuşit 
să-l vadă bine pe Vasiliy. 

— Era vreunul dintre voi acolo în spate? a întrebat el. 

Cei trei oameni s-au uitat unul la celălalt. 

— Ce ai văzut? 

— Mi s-a părut că zăresc pe cineva, a spus şi a arătat cu 
degetul. A trecut peste şine. 

Cei trei muncitori s-au privit unii pe alţii din nou, apoi 
doi dintre ei au început să-şi strângă lucrurile. Ce de-al 
treilea a spus: 

— Tu eşti tipul care umblă după şobolani? 

— Mda. 

Muncitorul a clătinat din cap. 

— Nu mai sunt şobolani aici. 

— Nu vreau să te contrazic, dar este aproape imposibil. 


Cum se poate aşa ceva? 

— Poate că au mai multă minte decât noi. 

Vasiliy şi-a aruncat privirea în josul tunelului luminat, în 
direcţia furtunului pompei. 

— Gura de metrou este pe aici? 

— Pe acolo e ieşirea. 

Vasiliy a arătat în direcţia opusă. 

— În direcţia aia ce e? 

— Nu cred că vrei să mergi încolo, i-a răspuns 
muncitorul. 

— De ce nu? 

— Ştii ce? Lasă şobolanii! Vino cu noi! Am terminat aici. 

Apa picura încă în adâncitură. 

— Eu merg mai departe, a spus Vasiliy. 

Tipul i-a aruncat o privire inexpresivă. 

— Faci cum vrei, a zis el şi a stins unul dintre 
proiectoare, apoi şi-a pus un rucsac în spate şi a luat-o în 
urma celorlalţi. 

Vasiliy i-a privit îndepărtându-se. Luminile licăreau în 
capătul tunelului şi se pierdeau treptat, pe măsură ce 
aceştia luau curba lină. A auzit scârţâitul roţilor unui 
vagon suficient de aproape cât să-l îngrijoreze. A 
continuat, traversând spre şinele mai noi, aşteptând ca 
ochii să i se obişnuiască din nou cu întunericul. 

A aprins vizorul şi totul s-a colorat în verde. Sunetul 
paşilor săi a început să se modifice pe măsură ce tunelul se 
lărgea, într-o zonă plină de gunoaie, aflată în apropierea 
îmbinării şinelor. La intervale regulate se aflau grinzi de 
oţel înţesate de şuruburi, asemenea pilonilor din sala de 
conferinţe a unei fabrici. În dreapta lui Vasiliy se găsea o 
baracă pentru întreţinere abandonată, vandalizată. Pe 
pereţii dărăpănaţi de cărămidă erau desene graffiti de o 
calitate îndoielnică, în jurul unui desen cu două turnuri 
gemene în flăcări. Lângă unul era scris cuvântul 
„Saddam”, iar lângă celălalt - „Gamera”S*. 

Pe o plăcuţă veche fusese scris un avertisment adresat 
muncitorilor: 


€ Personaj din filmele japoneze din anii '60 (n. tr.). 


WARNING LOOK OUT FOR TRAINS* 

Între timp, scrisul se curăţase, literele „I” şi „N” 
fuseseră şterse complet şi fusese lipită bandă izolatoare 
deasupra literei „I” astfel încât acum se putea citi: 

WARNING LOOK OUT FOR RAT S® 

Într-adevăr, locul acesta uitat de lume ar fi trebuit să fie 
patria  şobolanilor. A hotărât să folosească lumina 
ultravioletă. A scos lampa mică din geanta Puma şi a 
aprins-o, iar aceasta a împrăştiat imediat în întuneric o 
lumină rece. Urina rozătoarelor străluceşte în lumina 
ultravioletă din cauza bacteriilor pe care le conţine. A 
trecut-o pe deasupra solului din apropierea stâlpilor de 
susţinere, iar aceasta i-a dezvăluit un peisaj selenar de 
gunoaie şi mizerie. A remarcat nişte pete mai şterse, mai 
vechi şi irelevante; nu era nici una proaspătă. Asta până să 
plimbe fasciculul prin apropierea unui butoi ruginit de 
petrol, care zăcea pe o parte. Butoiul şi solul de sub el 
străluceau mai tare decât toate urmele de urină de şobolan 
pe care le văzuse în viaţa lui. Era o băltoacă enormă. 
Judecând după cantitatea pe care o găsea de obicei, 
aceasta ar fi aparţinut unui şobolan de 1,80 metri. 

Erau dejecţiile proaspete ale unui animal de dimensiuni 
mai mari, poate chiar ale unui om. 

Picăturile de apă care cădeau pe şina veche răsunau în 
tunelurile vijelioase. A simţit un freamăt, o mişcare undeva 
în depărtare - sau poate simţurile lui începeau să o ia 
razna. A pus deoparie lanterna şi a cercetat zona cu 
vizorul. În spatele unuia dintre suporturile de oţel a văzut 
din nou doi ochi strălucitori care l-au privit o clipă, după 
care s-au întors şi au dispărut. 

Nu îşi dădea seama la ce distanţă erau, din cauză că 
privea cu un singur ochi şi din pricina dispunerii 
geometrice a grinzilor identice. 

De data aceasta, nu a mai strigat. Nu a spus nimic, doar 
a strâns mai tare bara metalică. În mod normal, oamenii 
fără adăpost nu sunt puşi pe bătaie dacă nu te iei de ei. De 


64 „Avertisment. Atenţie la trenuri” (n. tr.). 
s5 „Avertisment. Atenţie la şobolani” (n. tr.). 


data asta însă, simţea că lucrurile nu stăteau chiar aşa. 
Ţinea, probabil, de al şaselea simţ al deratizatorilor, de 
felul în care depista el prezenţa şobolanilor. Dintr-odată, 
Vasiliy s-a simţit copleşit. _ 

A scos proiectorul mobil şi a cercetat încăperea. Inainte 
să se retragă, a băgat din nou mâna în geantă, a desfăcut 
capacul unei cutii şi a împrăştiat o cantitate importantă de 
rodenticid. Prafurile îşi făceau mai lent efectul decât 
momeala masticabilă, dar erau mai sigure. Prezentau şi 
avantajul că arătau urmele intruşilor, facilitând depistarea 
ulterioară a culcuşului acestora. 

Vasiliy a golit rapid trei cutii, apoi a scos din nou lampa 
şi a făcut cale întoarsă prin tuneluri. A ajuns la şinele 
utilizate, cu şina a treia acoperită, apoi la pompa de 
evacuare, şi a luat-o de-a lungul furtunului. La un moment 
dat a simţit o modificare în curentul din tunel şi, când s-a 
întors, a văzut lumină după curbă, în urma lui. S-a retras 
rapid într-un intrând din zid şi a aşteptat, asurzit de 
zgomot. Trenul a şuierat pe lângă el. Înainte să-şi ferească 
ochii de norul fumuriu de pietricele şi de praf, Vasiliy a 
zărit navetişti prin ferestre. 

După ce metroul a trecut, şi-a continuat drumul de-a 
lungul şinelor, până a ajuns la un peron luminat. A urcat la 
suprafaţă cu geanta şi cu bara în mână, căţărându-se pe 
peronul aproape „pustiu, în apropierea unui semn pe care 
scria: „În cazul în care sesizaţi ceva, informaţi-ne.” Însă 
nimeni nu se conformase. A urcat pe scările de la mezanin 
şi a trecut de bare, ieşind pe stradă, în căldura soarelui. A 
mers spre un gard din apropiere şi s-a trezit din nou 
deasupra şantierului de la World Trade Center. Şi-a aprins 
o ţigară de foi cu bricheta Zippo pe bază de butan cu 
flacără albastră şi a tras un fum otrăvitor în piept, ca să-şi 
alunge frica resimţită acolo, în subteran. A traversat strada 
spre şantierul de la World Trade Center şi a văzut două 
anunţuri scrise de mână, prinse de gard. Erau fotografiile 
color scanate ale unor muncitori în construcţii subterane, 
unul dintre ei cu casca pe cap şi murdar pe faţă. Deasupra 
capetelor celor doi scria cu albastru: DISPARUT. 


INTERLUDIU FINAL 
RUINELE 


În zilele care s-au scurs de la căderea lagărului 
Treblinka, majoritatea evadaţilor au fost prinşi şi executaţi. 
Însă Setrakian a reuşit să supravieţuiască în pădure, 
aproape de duhoarea lagărului de concentrare. S-a hrănit 
cu rădăcini şi cu animalele mici pe care le-a putut captura 
cu mâinile sale zdrobite, iar de la cadavrele din jurul său 
şi-a procurat o garderobă ponosită şi nişte încălțări 
desperecheate. 

În timpul zilei, evita patrulele şi câinii care lătrau, în 
timp ce noaptea cerceta zona. 

În lagăr auzise de la polonezii din partea locului despre 
ruinele romane. I-a luat cam o săptămână de căutări până 
când, într-o după-amiază, în lumina difuză a amurgului, s-a 
trezit pe treptele acoperite cu muşchi din capătul ruinelor 
străvechi. 

Ceea ce mai rămăsese din ele se afla, în mare parte, sub 
pământ, la suprafaţă nemaifiind vizibile decât câteva pietre 
acoperite de ierburi. O imensă coloană se găsea încă în 
vârful unei grămezi de Pietre. A reuşit să distingă vreo 
câteva litere, dar scrisul se ştersese de-a lungul timpului, 
încât era imposibil să descifrezi vreun cuvânt. 

De asemenea, cu greu ai fi putut sta acolo, printre 
aceste catacombe, fără a fi cuprins de fiori. 

Abraham era sigur: acolo, în pământ, se afla bârlogul lui 
Sardu. Ştia. Brusc, a fost copleşit de frică, iar în piept i s-a 
înfiripat groapa de foc. 

Însă hotărârea sa a fost mai puternică, pentru că ştia că 
era menirea lui să găsească acea creatură hămesită şi s-o 
ucidă. S-o facă să înceteze. Revolta din lagăr îi zădărnicise 
planul ucigaş - după săptămâni sau poate chiar luni în care 
se străduise să facă rost de o bucată de stejar alb pe care 
s-o cioplească - dar nu-i zdruncinase dorinţa de răzbunare. 
Dintre toate relele din lume, acesta era singurul pe care îi 
stătea în putere să-l îndrepte. Care putea da un rost vieţii 


sale. Iar acum era pe cale să-şi ducă planul la îndeplinire. 

Cu ajutorul unei pietre sparte, îşi făcuse un alt ţăruş 
rudimentar, din creanga cea mai rezistentă pe care o 
găsise. Nu era de stejar alb, dar trebuia să se descurce cu 
ce avea. Îşi pusese la treabă degetele rupte, distrugându-şi 
astfel definitiv mâinile suferinde. Paşii săi au răsunat în 
încăperea de piatră care forma catacomba. Tavanul ei era 
destul de jos, lucru surprinzător dată fiind înălţimea 
anormală a Creaturii, iar rădăcinile copacilor stricaseră 
pietrele, care de-abia mai ţineau structura în picioare. 
Prima încăpere dădea spre o a doua, care, în mod 
surprinzător, conducea spre o a treia, fiecare mai mică 
decât precedenta. 

Setrakian nu avea nimic cu care să-şi lumineze drumul, 
dar structura dărăpănată permitea fuioarelor palide de 
lumină ale înserării să se strecoare prin întuneric. S-a 
deplasat grijuliu prin încăperi, cu inima bătânduii 
nebuneşte, gata să ucidă. Ţăruşul său improvizat părea o 
armă complet nepotrivită cu care să lupte împotriva 
Creaturii, în întuneric. Mai ales că avea mâinile rupte. Ce 
făcea el aici? Cum avea să ucidă monstrul? 

Când a păşit în ultima încăpere, un reflux acid provocat 
de frică i-a ars gâtlejul. Tot restul vieţii avea să sufere de 
aciditate la stomac. Încăperea era pustie, dar, în centru, 
Setrakian, tâmplarul, a văzut limpede pe pământ, de parcă 
ar fi fost desenat, conturul unui sicriu. Era o urmă lăsată 
de o cutie enormă de 2,5 pe 1,25 metri, care nu putea fi 
urnită din acest bârlog decât de mâinile unei creaturi cu o 
voinţă monstruoasă. 

Apoi, din spate, a auzit paşi pe pardoseala de piatră. 
Setrakian s-a răsucit pe călcâie cu ţăruşul pregătit, 
prizonier în încăperea cea mai îndepărtată de ieşirea la 
suprafaţă. Bestia se întorsese acasă, găsindu-şi prada dând 
târcoale adăpostului său. 

_ O umbră palidă a precedat-o. Paşii erau uşori şi târşâiţi. 
Insă cel care şi-a făcut apariţia în adăpostul de piatră, ca 
să-l pună în pericol pe Setrakian, nu era uriaşul monstru, 
ci un om cu o înălţime normală. Un ofiţer german cu 


uniforma ponosită şi murdară. Avea ochii roşii şi apoşi, din 
care se revărsa o foame aproape dureroasă. Setrakian l-a 
recunoscut. Era Dieter Zimmer, un tânăr ofiţer nu cu mult 
mai în vârstă decât el, un sadic, un ofiţer din lagăr care se 
lăuda că în fiecare noapte îşi lustruia bocancii ca să-i 
curețe de sângele evreiesc. 

Acum, acesta tânjea după sângele lui Setrakian, după 
orice fel de sânge cu care să-şi potolească setea. 

Setrakian nu avea de gând să se lase învins. Nu aici. 
Acum era în afara gardului lagărului. Nu putea concepe 
faptul că trecuse prin tot acel iad doar ca să moară aici, să 
cadă victimă acestei blestemate de Creaturi naziste. 

S-a repezit cu vârful ţăruşului, însă Creatura a fost mai 
rapidă decât credea el: i-a înşfăcat arma şi i-a smuls-o din 
mâinile neputincioase, rupându-i oasele antebraţului. A 
aruncat într-o parte ţăruşul, care s-a lovit de un zid de 
piatră şi apoi a căzut pe pământ. 

Creatura a pornit spre Setrakian, gâfâind de nerăbdare. 
Acesta din urmă s-a dat înapoi până când a observat că 
ajunsese în centrul dreptunghiului în care se aflase sicriul. 
Apoi, cu o forţă inexplicabilă, s-a repezit la Creatură şi a 
izbit-o de zid. Din jurul pietrelor dislocate s-a desprins 
pământ şi s-a împrăştiat asemenea unor fuioare de fum. 
Creatura a încercat să-l apuce de gât, dar, din nou, 
Setrakian s-a aruncat asupra ei, lansându-şi braţul rupt 
sub bărbia diavolului, dându-i pe spate faţa care rânjea, ca 
să nu-l poată înţepa cu limba şi să-i bea sângele. 

Creatura şi-a adunat forţele şi l-a împins într-o parte, iar 
Setrakian a aterizat lângă ţăruş. L-a apucat, dar Creatura 
îl privea zâmbitoare, gata să i-l smulgă din nou. În schimb, 
Setrakian l-a înfipt la baza zidurilor de rezistenţă. L-a 
înţepenit sub o piatră desprinsă din zid şi, cu ajutorul 
picioarelor, a scos piatra exact când gura Creaturii 
începea să se deschidă. 

Pietrele au cedat, iar zidurile laterale ale intrării 
încăperii s-au prăbuşit în timp ce Setrakian se târa din 
drumul lor. Zgomotul a fost puternic, dar scurt, iar 
încăperea s-a umplut de praf, înăbuşind lumina şi aşa 


slabă. Setrakian s-a târât orbeşte pe pietre, dar o mână l-a 
înhăţat cu fermitate. Când praful s-a mai risipit, Setrakian 
a văzut că o piatră de mari dimensiuni îi spărsese capul 
Creaturii din creştet şi până la fălci, dar aceasta continua 
să se mişte. Inima sa întunecată, sau ceea avea acum în 
loc, încă bătea înfometată. Setrakian i-a lovit mâna cu 
picioarele până când s-a eliberat din strânsoarea Creaturii 
şi, în zbaterea sa, a desprins piatra. Partea superioară a 
capului era crăpată precum coaja unui ou fiert moale. 

Setrakian l-a apucat de un picior şi a tras trupul cu 
mâna cea bună. L-a târât dintre ruine înapoi la suprafaţă, 
în rămăşiţele luminii zilei care se filtrau prin bolta 
copacilor. Amurgul se desena în nuanţe palide de 
portocaliu - dar era suficient. Creatura s-a zvârcolit de 
durere şi apoi s-a carbonizat. 

Setrakian şi-a înălţat faţa spre soarele aflat la asfinţit şi 
a scos un urlet animalic. Un act necugetat, căci era încă un 
fugar din lagăr, dar sufletul său suferind se revărsase de 
preaplinul multelor suferinţe, de la uciderea familiei sale la 
ororile captivităţii şi până la noile grozăvii pe care le 
descoperise... culminând cu faptul că Dumnezeu îi 
părăsise, atât pe el, cât şi pe cei din neamul său. 

Data viitoare când avea să mai întâlnească vreuna 
dintre aceste creaturi, avea să aibă la îndemână armele 
trebuincioase. Avea să-şi ofere ceva mai mult decât 
posibilitatea de a se lupta cu ele. In clipa aceea, a ştiut - la 
fel de sigur cum ştia că era viu - ca urma să caute fără 
încetare sicriul dispărut, în anii care aveau să vină. Zeci de 
ani la rând, dacă era nevoie. Această certitudine i-a dat un 
nou ţel şi l-a impulsionat în misiunea care avea să-l 
preocupe pentru tot restul vieţii. 


REPLICAREA 


Jamaica Hospital Medical Center 


Eph şi Nora şi-au prezentat legitimaţiile agenţilor de 
pază şi au intrat împreună cu Setrakian pe uşa camerei de 
urgenţă fără să atragă atenţia. Pe scările care duceau spre 
secţia de boli infecțioase, Setrakian le-a spus: 

— Ne asumăm un risc inutil. 

— Eu şi Nora am muncit cu omul acesta timp de un an 
de zile, a spus Eph. Nu putem să-l abandonăm pe Jim Kent 
pur şi simplu. 

— S-a transformat. Ce mai puteţi face pentru el? 

Eph a încetinit pasul. Setrakian era în urma lor, gâfâind 
iritat. A profitat de această oprire bine-venită pentru a se 
sprijini în baston. Eph s-a uitat la Nora. Cei doi erau de 
acord. 

— Eu pot să-l eliberez, a zis Eph. 

Au părăsit casa scării şi au privit spre intrarea secţiei 
de boli infecțioase. 

— Nu e nici un poliţist, a spus Nora. 

Setrakian îşi rotea privirea împrejur, nesigur. 

— Uite-o pe Sylvia, a şoptit Eph, remarcând-o pe 
prietena cu părul zburlit a lui Jim, care stătea pe un scaun 
pliant în apropierea intrării în secţie. 

Nora a dat din cap, gata de acţiune. 

— OK, a spus ea. 

S-a dus singură spre Sylvia, iar ea, văzând-o venind, s-a 
ridicat de pe scaun. 

— Nora. 

— Cum se simte Jim? 

— Nu mi-a spus nimeni nimic, a răspuns Sylvia şi şi-a 
aruncat privirea dincolo de ea. Eph nu e cu tine? 

Nora a clătinat din cap. 

— A plecat. 

— Nu e adevărat ce se spune, nu? 

— Nici pe departe. Pari epuizată. Hai să-ţi iei ceva de 


mâncare! 

În timp ce Nora întreba cum se ajungea la cantină, 
distrăgând astfel atenţia asistentelor, Eph şi Setrakian s-au 
strecurat printre uşile secţiei de boli infecțioase. Eph a 
trecut de încăperea cu echipament de protecţie ca un 
asasin ezitant şi s-a deplasat printre perdelele de plastic 
spre rezerva lui Jim. 

Patul era gol, Jim dispăruse. 

Eph a verificat şi celelalte rezerve, însă toate erau 
neocupate. 

— Probabil că l-au mutat, a spus Eph. 

— Prietena lui n-ar mai fi stat afară dacă ar fi ştiut că nu 
e aici, a replicat Setrakian. 

— Şi atunci...? 

— L-au luat. 

— Cine? a întrebat Eph, cu ochii la patul gol. 

— Să mergem! a spus Setrakian. Este foarte periculos şi 
nu avem nici timp. 

— Staţi puţin. 

A văzut casca lui Jim atârnând din sertarul de jos al 
noptierei şi s-a dus spre ea. l-a găsit telefonul şi s-a 
asigurat că era încărcat. Şi-a scos propriul telefon şi în 
acel moment şi-a dat seama că acesta era asemenea unui 
dispozitiv de teleghidare. FBl-ul îi putea detecta locaţia 
prin GPS. 

Şi-a pus telefonul în sertar în locul celui al lui Jim. 

— Doctore, a zis Setrakian, din ce în ce mai neliniştit. 

— Vă rog, spuneţi-mi Eph, a replicat el, strecurând 
telefonul lui Jim în buzunar în drum spre ieşire. Nu prea 
mă mai simt doctor în ultima vreme. 


Autostrada West Side, Manhattan 


Gus Elizalde stătea în spatele dubei poliţiei din New 
York cu mâinile prinse cu cătuşe de o bară de oţel din 
spatele lui. Felix zăcea pe partea opusă, în diagonală, cu 
capul în jos, clătinându-se odată cu mişcările maşinii, din 
ce în ce mai palid. Probabil că erau pe autostrada West 
Side dacă mergeau aşa de repede. Mai erau doi prizonieri 


cu ei, unul vizavi de Gus, iar celălalt în stânga lui, în faţa 
lui Felix, şi amândoi dormeau. Proştii pot dormi indiferent 
de condiţii. 

Gus a simţit fum de ţigară pătrunzând din cabina 
furgonetei fără ferestre prin peretele despărțitor. Era 
aproape de înserat când îi băgaseră în dubă. Gus stătea cu 
ochii pe Felix, care atârna înainte, prins de bară cu cătuşe. 
Se gândea la ce-i spusese bătrânul cămătar şi aştepta. 

Nu a trebuit să aştepte prea mult. Felix a început să 
mişte din cap, apoi s-a întors într-o parte. 

Dintr-odată, şi-a îndreptat spatele şi s-a uitat împrejur. 
Felix l-a privit pe Gus cu atenţie, dar nimic din privirea lui 
nu-i sugera lui Gus că amicul său de-o viaţă îl recunoștea. 

Avea privirea întunecată, goală. 

Claxonul unei maşini l-a speriat pe tipul de lângă Gus şi 
l-a făcut să se trezească. 

— Rahat, a izbucnit individul, agitându-şi mâinile 
încătuşate la spate. Unde dracu' mergem? 

Gus nu a răspuns. Tipul îl privea pe Felix, aflat vizavi de 
el, iar acesta îl fixa la rândul său cu privirea. L-a lovit pe 
Felix în picior. 

— Am întrebat unde dracu' mergem, mucosule! 

Felix i-a aruncat preţ de o clipă o privire rătăcitoare, de 
imbecil. A deschis gura, parcă pentru a răspunde, iar limba 
ascuţită a ţâşnit afară, înfigându-se în gâtul tipului 
neajutorat. Străbătuse toată lăţimea dubei, iar tot ce a 
putut face tipul a fost să se zbată şi să dea din picioare. 
Gus a început şi el să se agite, dat fiind că era captiv acolo 
împreună cu cel care până de curând fusese Felix, şi a 
tipat şi s-a zbătut până când l-a trezit pe prizonierul din 
faţa sa. Amândoi au urlat şi s-au agitat, pe când tipul de 
lângă Gus rămânea fără vlagă, iar limba ascuţită a lui Felix 
devenea, din translucidă, sângerie. 

Peretele despărțitor dintre cabină şi locul pentru 
prizonieri s-a deschis. Dinspre locul din dreapta s-a iţit un 
cap cu şapcă de poliţist. 

— Ţineţi-vă dracu’ gura, că, de nu... 

În clipa aceea l-a văzut pe Felix bându-i sângele celuilalt 


prizonier, a zărit prelungirea aceea care se hrănea şi care 
ajungea până pe partea opusă a dubei. Primul său atac. 
Felix şi-a desprins limba, iar aceasta i-a intrat din nou în 
gură. Din gâtul tipului picura sânge fix în faţa lui Felix. 

Polițistul de pe locul din dreapta a ţipat şi s-a întors. 

— Ce e? a strigat şoferul şi a încercat să arunce o 
privire în spate. 

Limba lui Felix a ţâşnit prin peretele despărțitor şi s-a 
prins de gâtul şoferului dubei. Din cabină au izbucnit 
ţipete, în timp ce duba se clătina, scăpată de sub control. 
Gus a prins la timp bara cătuşelor, evitând astfel ca 
mâinile să-i fie smulse din încheieturi; duba a virat la 
dreapta, apoi la stânga, după care s-a răsturnat pe-o parte. 

S-a târât până ce s-a lovit de un parapet, ricoşând şi 
învârtindu-se, apoi s-a oprit. Gus căzuse într-o parte, în 
vreme ce prizonierul din faţa lui atârna cu mâinile rupte şi 
tipa de durere, speriat. Bara de care erau prinse cătuşele 
lui Felix se rupsese; limba lui ascuţită atârna şi se zbătea 
ca un cablu electric însufleţit din care picura sânge uman. 

Ochii săi îngheţaţi s-au înălţat şi l-au privit pe Gus. 

Acesta a descoperit că bara de care era legat se rupsese 
şi ea, aşa că şi-a deplasat cătuşele de-a lungul ei, după 
care a lovit cu picioarele portiera îndoită până când a 
deschis-o. A dat buzna afară, pe marginea drumului, cu 
urechile vuindu-i de parcă ar fi asistat la explozia unei 
bombe. 

Avea încă mâinile prinse la spate. Pe lângă el se 
succedau farurile maşinilor care încetineau ca să privească 
accidentul. Gus s-a rostogolit iute, trecându-şi încheieturile 
încătuşate pe sub picioare şi ducându-şi mâinile în faţă. Şi- 
a aruncat privirea spre uşa distrusă a dubei, aşteptându-se 
ca Felix să vină după el. 

În clipa aceea, Gus a auzit un țipăt. S-a uitat împrejur 
după vreo posibilă armă, dar a fost nevoit să se 
mulţumească, pentru moment, cu un capac de roată îndoit. 
S-a ridicat ţinându-l în mână şi s-a apropiat prin laterala 
uşii deschise a dubei răsturnate. 

Felix era înăuntru şi îi bea sângele prizonierului cu ochii 


căscaţi, care era în continuare prins de bară. 

Scârbit de imagine, Gus a scăpat o înjurătură. Felix i-a 
dat drumul bărbatului şi, fără nici o ezitare, şi-a lansat 
limba ascuţită spre gâtul lui Gus. Acesta a ridicat capacul 
la timp, parând lovitura înainte să se răsucească şi să se 
îndepărteze de spatele dubei. 

Nici de data asta Felix nu l-a urmat. Gus a rămas pe loc 
o clipă, ca să-şi vină în fire, întrebându-se de ce nu venea 
după el. Într-un final, a remarcat soarele. Plutea între două 
clădiri, dincolo de râul Hudson, sângeriu şi pe cale să 
apună. 

Felix se ascundea în dubă, aşteptând ca soarele să 
dispară de pe cer. Peste trei minute, nimic nu avea să-i mai 
stea în cale. 

Gus a privit disperat împrejur. A văzut un parbriz spart, 
dar nu-i era de folos. S-a suit pe şasiul dubei, pe partea 
care era acum în aer. S-a dus în fugă lângă portiera din 
stânga şi a lovit cu piciorul în suportul oglinzii 
retrovizoare. Acesta a cedat, aşa că s-a apucat să tragă de 
fire ca s-o smulgă de acolo, însă, brusc, polițistul dinăuntru 
a tipat la el: 

— Stai pe loc! 

Gus l-a privit pe polițistul şofer al cărui gât sângera şi 
care se ţinea de mânerul de pe tavan, cu pistolul scos din 
toc. A reuşit să smulgă totuşi oglinda cu o smucitură 
zdravănă şi a sărit din nou în drum. 

Soarele se risipea ca un gălbenuş spart. Gus a început 
să caute unghiul potrivit, ridicând oglinda deasupra 
capului ca să prindă ultimele raze ale soarelui, şi i-a văzut 
reflexia slabă pe pământ. Părea fără vlagă, prea slabă să 
aibă vreun rezultat. A spart oglinda plană cu nodurile 
degetelor, dar a lăsat bucăţile de oglindă prinse de suport. 
A încercat din nou, iar acum razele reflectate erau ceva 
mai vizibile. 

— Am spus să stai pe loc! 

Polițistul a coborât din dubă cu arma scoasă. Cu mâna 
liberă se ţinea de gât, de locul în care îl înţepase Felix, în 
vreme ce urechile îi sângerau de la lovitură. A ocolit duba 


şi s-a uitat înăuntru. 

Felix stătea ghemuit, iar cătuşele îi atârnau de o mână. 
Cealaltă mână nu mai era la locul ei, ci fusese tăiată de la 
încheietură de cătuşe din cauza impactului, însă absenţa 
acesteia nu părea să-l deranjeze. Şi nici sângele alb care îi 
curgea din ciot. 

Felix zâmbea. Polițistul a deschis focul asupra lui. 
Gloanţele au străpuns pieptul şi picioarele lui Felix, 
desprinzând bucăţi de carne şi de oase. Polițistul a tras 
şapte, opt gloanţe, până când Felix a căzut pe spate. Apoi a 
mai tras încă două gloanţe, după care a coborât arma. 
Felix s-a ridicat din nou, zâmbind încă. 

Era în continuare însetat. Veşnic însetat. 

În momentul acela, Gus l-a împins pe poliţist într-o 
parte şi a ridicat oglinda. Ultimele rămăşiţe ale soarelui 
portocaliu se iţeau pe deasupra clădirilor de dincolo de 
râu. Gus l-a mai strigat pentru ultima oară pe Felix, de 
parcă acest lucru ar fi putut să-l smulgă din ghearele 
maladiei şi, ca prin minune, să-l aducă înapoi... 

Însă Felix nu mai era cel de dinainte. Era un nenorocit 
de vampir. Gus şi-a spus acest lucru în timp ce potrivea 
oglinda astfel încât razele portocalii orbitoare să pătrundă 
în duba răsturnată. 

În ochii îngheţaţi ai lui Felix s-a citit oroarea când 
razele soarelui l-au străpuns cu forţa laserului, arzându-i 
carnea. Din străfundurile sale a izbucnit un urlet animalic, 
asemenea celui al unui om spulberat de o bombă, în vreme 
ce razele soarelui îl distrugeau. 

Sunetul l-a zguduit pe Gus, dar a continuat să mişte 
oglinda până când din Felix n-a mai rămas decât o 
grămadă de cenuşă fumegândă. 

Razele soarelui s-au stins, iar Gus a coborât braţul. 

A privit dincolo de râu. 

Era noapte. 

Îi venea să plângă, copleşit de remuşcare şi de durere. 
Treptat, durerea s-a transformat în mânie. Benzina se 
acumula sub dubă, aproape de picioarele sale. S-a dus la 
polițistul care privea de pe marginea drumului cu ochii 


mari din cauza a ceea ce se petrecuse. A scotocit prin 
buzunare şi a găsit o brichetă Zippo. A ridicat capacul şi a 
dat de rotiţă, iar flacăra şi-a făcut datoria. 

— Lo siento, ‘mano®®. 

A atins benzina vărsată, şi duba a explodat cu un 
bubuit, trântindu-i la pământ atât pe Gus, cât şi pe poliţist. 

— Chingado“, te-a înţepat, i-a spus Gus poliţistului, 
care se ţinea în continuare de gât. Acum o să ajungi şi tu 
ca ei. 

I-a luat poliţistului arma şi a aţintit-o asupra lui. Se 
auzeau sirenele apropiindu-se. 

Polițistul l-a privit pe Gus, însă o clipă mai târziu capul 
lui era distrus. Gus a ţinut pistolul aţintit spre corpul 
poliţistului până când s-a îndepărtat de autostradă. Apoi a 
aruncat arma şi abia în acel moment gândul i-a zburat la 
cheile de la cătuşe, dar era prea târziu. Luminile 
intermitente se apropiau. S-a întors şi a fugit dincolo de 
autostradă, adâncindu-se în noua noapte. 


Kelton Street, Woodside, Queens 


Kelly era îmbrăcată încă în hainele cu care fusese la 
şcoală: un maiou închis la culoare pe sub bluza petrecută 
din material fin şi o fustă lungă, dreaptă. Zack stătea în 
camera lui, făcându-şi probabil temele. Matt era şi el 
acasă. Lucrase numai până la prânz, căci urma să aibă 
inventar în acea noapte. 

Ştirile de la televizor despre Eph o îngroziseră pe Kelly. 
Şi nici nu reuşea să-l contacteze pe telefonul mobil. 

— Până la urmă s-a întâmplat, a spus Matt, cu cămaşa 
de blugi cu logoul magazinului Sears scoasă din pantaloni. 
Într-un final, a cedat. 

— Matt, a zis Kelly uşor dojenitoare. 

Eph chiar cedase? Şi oare ce presupunea lucrul acesta 
pentru ea? 

— Tipul era grandoman, se credea marele vânător de 


6$ În spaniolă, în original, „îmi pare rău, frate” (n. tr.). 
6 În spaniolă, în original, „nemernicule” (n. tr.). 


virusuri, a reluat Matt. E ca pompierii ăia care dau foc ca 
să pozeze în eroi. Matt s-a afundat în fotoliu. Nu m-ar mira 
să facă toate astea pentru tine. 

— Pentru mine? 

— Ca să-ţi atragă atenţia sau ceva de genul ăsta. Cu alte 
cuvinte: „Ia uită-te la mine, sunt important.” 

Ea a clătinat iute din cap, ca pentru a-l contrazice. 
Uneori era uimită de cât de mult se putea înşela Matt în 
privinţa oamenilor. 

Dintr-odată, s-a auzit soneria, iar Kelly s-a oprit o clipă 
locului. Matt a ţâşnit de pe fotoliu, dar femeia a ajuns 
înaintea lui la uşă. 

Era Eph. În spatele lui stătea Nora Martinez, iar în 
urma ei se afla un om în vârstă, îmbrăcat într-o haină 
lungă de tweed. 

— Ce cauţi aici? a întrebat Kelly şi şi-a aruncat privirea 
pe stradă. 

Eph a intrat. 

— Am venit să-l văd pe Zack şi să-i explic. 

— Nu ştie. 

Eph şi-a rotit privirea, ignorându-l complet pe Matt, 
care era la câţiva paşi de el. 

— Işi face temele la laptop la el în cameră? 

— Da, a răspuns Kelly. 

— Dacă are acces la internet, ştie. 

Eph a luat-o spre scări şi a urcat câte două trepte odată. 

Nora a rămas lângă uşă cu Kelly, simțindu-se oarecum 
jenată. 

— Scuze că am dat buzna aşa, a spus ea. 

Kelly a clătinat încet din cap şi a privit-o uşor 
cercetătoare. Ştia că era ceva între Nora şi Eph. Casa lui 
Kelly Goodweather era ultimul loc în care Nora ar fi vrut 
să fie. 

Kelly şi-a întors privirea spre bătrânul cu bastonul cu 
mâner în formă de cap de lup. 

— Ce se întâmplă? 

— Presupun că sunteţi fosta doamnă Goodweather, a 
spus Setrakian şi a întins mâna, cu galanteria specifică 


unor vremuri de mult apuse. Sunt Abraham Setrakian. Mă 
bucur să vă cunosc. 

— Asemenea, a răspuns Kelly surprinsă şi i-a aruncat o 
privire nesigură lui Matt. 

— Trebuia să vină să vă vadă şi să vă explice, a zis 
Nora. 

— Nu cumva vizita asta face din noi complici la mai ştiu 
eu ce infracţiune? a întrebat Matt. 

— Aţi dori să beţi ceva? a spus Kelly, ca să compenseze 
grosolănia lui Matt. Apoi i s-a adresat lui Setrakian: Apă? 

— Dumnezeule, poate luăm fiecare câte douăzeci de ani 
pentru paharul ăsta cu apă..., a sărit Matt. 


Eph stătea pe marginea patului lui Zack, în timp ce 
acesta se afla la birou cu laptopul deschis. 

— Sunt prins în ceva ce nu prea înţeleg, a spus Eph. Dar 
voiam să afli de la mine. Nimic din ce se spune nue 
adevărat. Mai puţin faptul că sunt urmărit. 

— Nu o să vină aici să te caute? a întrebat Zack. 

— Poate că da. 

Zack şi-a coborât privirea tulburat, îngândurat. 

— Trebuie să arunci telefonul. 

— Am făcut-o deja, a spus Eph cu un zâmbet. 

L-a strâns de umăr pe fiul său pus pe conspirații. Lângă 
laptopul băiatului se afla videorecorderul portabil pe care 
Eph i-l cumpărase de Crăciun. 

— Încă mai lucrezi la filmul ăla cu prietenii tăi? 

— Am ajuns în faza de editare. 

Eph l-a ridicat. Acesta era suficient de mic încât să-i 
încapă în buzunar. 

— Poţi să mi-l împrumuţi pentru o vreme? 

Zack a încuviinţat din cap. 

— Eclipsa e de vină, tată? Transformă oamenii în zombi? 

Eph a reacţionat surprins, realizând că adevărul nu era 
mai plauzibil decât această variantă. A încercat să 
privească situaţia din punctul de vedere al unui băieţel de 
unsprezece ani foarte receptiv şi din când în când sensibil. 
Acest lucru a scos la suprafaţă ceva din izvorul de 


sentimente care sălăşluia în adâncul său. S-a ridicat şi şi-a 
îmbrăţişat băiatul, un moment ciudat, sensibil şi frumos, 
între un tată şi fiul său. Eph l-a simţit foarte limpede. I-a 
ciufulit părul băiatului, nefiind nevoie să mai adauge nimic 
altceva. 


Kelly şi Matt discutau în şoaptă în bucătărie, în timp ce 
Nora şi Setrakian rămăseseră singuri pe veranda închisă 
cu geamuri din spatele casei. Setrakian stătea în picioare 
cu mâinile în buzunare, cu spatele la ea, şi privea cerul 
strălucitor al nopţii abia instalate, a treia de când aterizase 
avionul blestemat. 

Simţindu-i neliniştea, Nora i-a spus: 

— Are multe probleme cu familia de la divorţ încoace. 

Setrakian şi-a strecurat degetele în buzunarul de la 
piept al vestonului şi şi-a verificat flaconul cu pastile. 
Faptul că ţinea nitroglicerina aproape de bătrânul său 
organ prezenta avantaje pentru circulaţie. Inima bătea 
regulat, dacă nu chiar cu putere. Oare câte bătăi mai 
avea? Suficiente, spera el, cât să rezolve problema. 

— Nu am copii, a zis el. Eu şi soţia mea, Anna, care a 
murit acum şaptesprezece ani, nu am fost binecuvântaţi cu 
copii. Aţi putea crede că dorinţa de a avea copii se duce cu 
timpul, dar, de fapt, se adânceşte odată cu înaintarea în 
vârstă. Am avut multe lucruri de împărtăşit, dar nu am 
avut cui. 

Nora i-a privit bastonul sprijinit de zid, aproape de 
scaunul pe care stătea ea. 

— Cum... cum s-a întâmplat prima oară? 

— Vreţi să spuneţi, când le-am descoperit existenţa? 

— Şi cum de v-aţi dedicat unei asemenea misiuni în toţi 
aceşti ani. 

A rămas tăcut o clipă, încercând să-şi amintească. 

— Eram tânăr pe atunci. În timpul celui de-Al Doilea 
Război Mondial m-am trezit prizonier în Polonia ocupată, 
împotriva voinţei mele. Eram într-un lagăr mic la nord-est 
de Varşovia, pe nume Treblinka. 

Nora a rămas şi ea nemişcată, asemenea bătrânului. 


— Un lagăr de concentrare. 

— Un lagăr de exterminare. Vorbim despre nişte 
creaturi brutale, draga mea. Mai brutale decât orice 
animal de pradă peste care ai putea avea nefericirea să dai 
în lumea asta. Sunt oameni dornici să obţină grade pe 
seama celor tineri şi a celor bolnavi. În lagăr, eu şi ceilalţi 
prizonieri eram o gustare aflată la dispoziţia lui. 

— A lui? 

— A Stăpânului. 

Felul în care a rostit acest cuvânt i-a dat fiori Norei. 

— Era german? Nazist? 

— Nu, nu. Nu aparţine nimănui. Nu este loial nimănui şi 
nu aparţine nici unei ţări. Umblă pe unde pofteşte, se 
hrăneşte de acolo de unde găseşte mâncare. Pentru el, 
lagărul era ca un magazin care oferea reduceri, locul în 
care găsea pradă uşoară. 

— Dar dumneavoastră... aţi supravieţuit. Nu puteaţi 
spune cuiva...? 

— Cine ar fi dat crezare aiurelilor unui om vlăguit? Mie 
mi-a luat câteva săptămâni să accept ceea ce analizaţi 
dumneavoastră acum, iar eu am fost martor la aceste 
atrocități. Este mai mult decât poate accepta creierul. Eu 
am ales să nu fiu considerat nebun. Atunci când nu a mai 
avut acces la hrană, Stăpânul pur şi simplu şi-a văzut de 
drum. Însă eu mi-am făcut o promisiune în acel lagăr şi nu 
am uitat-o niciodată. L-am urmărit pe Stăpân mulţi ani de 
zile. Prin Europa Centrală, prin Balcani, prin Rusia, prin 
Asia Centrală, timp de trei decenii. li respiram în ceafă 
uneori, dar niciodată nu eram suficient de aproape. Am 
devenit profesor la Universitatea din Viena, am studiat 
folclorul. Am început să strâng cărţi, arme, unelte, 
pregătindu-mă în tot acest timp să-l reîntâlnesc. Am 
aşteptat mai bine de şase decenii să mi se ofere această 
şansă. 

— Dar... cine este el? 

— A luat mai multe forme. În prezent, a luat trupul unui 
nobil albanez pe nume Jusef Sardu, care a dispărut cu 


ocazia unei partide de vânătoare din nord, din România, 
în primăvara anului 1873. 

— 1873? 

— Sardu era uriaş. La momentul expediției măsura deja 
aproape 2,20 metri. Era aşa de înalt, încât muşchii săi nu-i 
puteau susţine oasele lungi şi grele. Se spunea că 
buzunarele sale erau mari cât nişte saci de cartofi. Ca să 
se sprijine, se folosea de un baston al cărui mâner avea 
forma blazonului familiei. 

Nora a privit din nou bastonul excesiv de lung, cu 
mâner de argint, al lui Setrakian şi a făcut ochii mari. 

— Un cap de lup. 

— Rămăşiţele celorlalţi bărbaţi ai neamului Sardu au 
fost găsite, mulţi ani mai târziu, împreună cu jurnalul 
tânărului Jusef. Acolo povestea cu lux de amănunte cum 
vânătorii erau pândiţi de un animal de pradă necunoscut, 
care îi răpea şi îi ucidea unul câte unul. Ultimul lucru pe 
care îl scria Jusef era că descoperise cadavrele în 
apropiere de gura unei peşteri subterane. I-a îngropat 
înainte să se întoarcă în peşteră pentru a înfrunta bestia, 
pentru a-şi răzbuna neamul. 

Nora nu-şi putea desprinde ochii de la mânerul în formă 
de cap de lup. 

— Cum de-aţi pus mâna pe el? 

— Am dat de bastonul ăsta la un comerciant din Anvers, 
în vara anului 1967. Într-un final, Sardu s-a întors la moşia 
familiei sale din Albania câteva luni mai târziu, dar era 
singur şi foarte schimbat. Avea bastonul, dar nu îl mai 
folosea pentru a se sprijini şi cu timpul a încetat să-l mai 
care după el. Nu numai că părea să fi fost vindecat de 
suferinţa provocată de gigantism, ba chiar, mai mult, se 
zvonea că era foarte puternic. În curând, sătenii au început 
să dispară. Se spunea că târgul era blestemat şi până la 
urmă a căzut pradă ruinei. Conacul lui Sardu s-a 
dărăpănat, iar conaşul n-a mai fost văzut niciodată. 

Nora a măsurat bastonul din priviri. 

— Era atât de înalt la vârsta de 15 ani? 


6 Autorii fac o confuzie între Armenia şi România (n. tr.). 


— Şi era în creştere. 

— Sicriul... avea cel puţin 2,5 pe 1,5 metri. 

Setrakian a dat solemn din cap. 

— Ştiu. 

Ea a încuviinţat din cap, după care a spus: 

— Staţi puţin, de unde ştiţi? 

— L-am văzut odată sau, mai bine spus, am văzut 
urmele pe care le-a lăsat pe pământ, cu mult timp în urmă. 


Kelly şi Eph stăteau faţă în faţă în bucătăria modestă. 
Kelly avea părul mai deschis la culoare şi mai scurt - ceea 
ce-i dădea un aer mai serios. Sau poate mai matern. S-a 
prins cu mâinile de marginea mesei, iar el a remarcat că 
avea tăieturi fine, probabil de la colile de hârtie folosite la 
cursuri. 

li oferise o cutie de o jumătate de litru de lapte 
nedesfăcută. 

— Încă mai există lapte integral la tine în frigider? 

— li place lui Z. Vrea să fie ca tatăl lui. 

Eph a băut puţin şi s-a simţit oarecum răcorit, dar 
laptele nu i-a mai dat obişnuita senzaţie de relaxare. L-a 
văzut pe Matt la pândă de partea cealaltă a peretelui; 
stătea pe scaun prefăcându-se că nu se uită la ei. 

— Seamănă atât de mult cu tine, a spus ea, referindu-se 
la Zack. 

— Aşa e, a încuviinţat Eph. 

— Cu cât se face mai mare, cu atât devine mai obsedat, 
mai încăpățânat, mai pretenţios, mai genial. 

— E greu de acceptat la un copil de unsprezece ani. 

Faţa ei s-a deschis într-un zâmbet. 

— Presupun că e blestemul vieţii mele. 

Eph a zâmbit la rândul său. Nu mai zâmbise de câteva 
zile, şi acum avea un sentiment ciudat. 

— Uite, a spus el. Nu am prea mult timp. Vreau... vreau 
ca totul să fie bine. Sau cel puţin să fie bine între noi. 
Toată chestia aia cu custodia, toată porcăria aia ştiu că ne- 
a afectat. Mă bucur că s-a terminat. Nu am venit să-ţi ţin 
un discurs, pur şi simplu... mi se pare un moment potrivit 


să pun lucrurile la punct. 

Kelly era uimită şi-şi căuta cuvintele. 

— Nu trebuie să spui nimic, eu doar..., a continuat Eph. 

— Nu, a zis ea. Chiar vreau să spun ceva. Imi pare rău. 
Niciodată n-ai să înţelegi cât de rău îmi pare. Imi pare rău 
că lucrurile sunt aşa cum sunt. Serios. Ştiu că nu ai vrut să 
iasă în felul ăsta. Ştiu că voiai să fim împreună de dragul 
lui Z. 

— Sigur. 

— Dar, vezi tu, nu am putut, chiar nu am putut. Mă 
epuizai, Eph. Şi, pe de altă parte... voiam să te fac să 
suferi. Chiar asta am vrut, recunosc. Şi ştiam că doar aşa 
aş fi putut. _ 

Eph a răsuflat zgomotos. În sfârşit, Kelly recunoştea 
ceva ce el ştiuse dintotdeauna. Dar nu se simţea deloc 
triumfător. 

— Am nevoie de Zack, ştii foarte bine. Z este... este 
totul pentru mine. Cred că fără el n-aş mai fi eu. O fi, n-o fi 
bine, nu ştiu, dar aşa stau lucrurile. Este totul pentru 
mine... Aşa cum ai fost şi tu cândva. A făcut o pauză, 
lăsând timp pentru ca amândoi să asimileze aceste vorbe. 
Fără el, aş fi pierdută, aş fi... 

S-a oprit. 

— Ai fi ca mine, a spus Eph. 

Lucrul acesta a făcut-o să înmărmurească. S-au privit 
unul pe celălalt. 

— Uite, a zis Eph, îmi asum o parte din vină. Pentru noi, 
pentru ceea ce ni s-a întâmplat. Ştii prea bine că nu suni... 
mă rog, cel mai manevrabil om, soţul ideal. Am avut şi eu 
problemele mele. Iar Matt... Ştiu că am spus lucruri urâte 
despre el... 

— Odată ai zis că este „viaţa mea de consolare.” 

Eph a făcut o grimasă. 

— Poate, dacă aş fi fost director de magazin, dacă aş fi 
avut un loc de muncă normal şi atât, nu unul care să fie ca 
o a doua căsnicie... Poate nu te-ai mai fi simţit atât de 
ignorată, atât de înşelată. 

Au rămas în tăcere preţ de o clipă, şi Eph a înţeles că 


problemele mai mari tind să le înăbuşe pe cele mai mici şi 
că, sub presiunea adevăratelor conflicte, problemele 
personale sunt lăsate cu repeziciune deoparte. 

— Ştiu ce-o să zici, a continuat Kelly. O să spui că ar fi 
trebuit să avem discuţia asta cu ani de zile în urmă. 

— Aşa ar fi trebuit, a încuviinţat el. Dar nu puteam. Nu 
ar fi dat nici un rezultat. Trebuia să trecem mai întâi prin 
porcăria asta. Crede-mă, aş fi dat orice să nu fi trecut nici 
o secundă prin toate astea, dar uite că s-a întâmplat, iar 
acum stăm aici, ca nişte vechi cunoştinţe. 

— Viaţa nu merge niciodată încotro credem noi că o să 
meargă. 

Eph a încuviinţat. 

— După toate cele prin care au trecut părinţii mei, după 
toate prin câte m-au făcut să trec, mi-am jurat că eu n-am 
să fac aşa ceva niciodată, niciodată. 

— Ştiu. 

A pus dopul cutiei de lapte. 

— Aşa că, hai să nu mai căutăm vinovaţi! Acum trebuie 
să ne răscumpărăm greşelile faţă de el. 

— O facem deja. 

Kelly a dat din cap; la fel şi Eph. A agitat laptele în cutie 
şi a simţit răceala ei în palmă. 

— Dumnezeule, ce mai zi am avut! a spus el. Gândul i-a 
zburat din nou la fetiţa din Tarrytown, cea care se ţinuse 
de mână cu mama ei în zborul 753, cea de vârsta lui Zack. 
Mai ştii că-mi spuneai mereu că, dacă e vreo ameninţare 
biologică şi nu-ţi spun ţie mai întâi, divorţezi de mine? Ei 
bine, acum e prea târziu. 

Kelly s-a apropiat mai mult şi i-a cercetat chipul. 

— Ştiu că ai probleme. 

— Nu e vorba despre mine. Vreau să mă asculţi şi să nu- 
ţi pierzi cumpătul. Prin oraş circulă un virus. Este ceva... 
extraordinar... cel mai grav lucru pe care l-am văzut în 
viaţa mea. 

— Cel mai grav? a spus ea, palidă. E SARS®9? 


© Severe Acute Respiratory Syndrom, Sindromul Respirator 
Acut Sever (n. red.). 


Eph aproape că a zâmbit la o aşa absurditate, la o aşa 
nebunie. 

— Vreau să îi iei pe Zack şi pe Matt şi să plecaţi cât mai 
repede din oraş, în seara asta, chiar acum, şi să mergeţi 
cât mai departe posibil. Vreau să spun, departe de zonele 
populate. Ştiu că nu vrei să accepţi nimic de la părinţii tăi, 
dar ei încă mai au casa aia în Vermont, nu? Pe un deal? 

— Ce vrei să spui? 

— Mergeţi acolo măcar pentru câteva zile. Uitaţi-vă la 
ştiri şi aşteptaţi să vă sun eu. 

— Stai puţin, a zis ea. Eu am o fixaţie cu fugitul, nu tu. 
Şi... ce fac cu serviciul? Şi Zack cu şcoala? a întrebat ea şi 
a mijit ochii. De ce nu-mi spui ce se întâmplă? 

— Pentru că atunci n-ai să mai pleci. Ai încredere în 
mine şi pleacă, a spus el. Pleacă, roagă-te să găsim o cale 
să luptăm împotriva lui şi să treacă repede. 

— Să mă rog? s-a mirat ea. Cu asta chiar că mă sperii. 
Şi dacă nu reuşeşti să-l învingi? Dacă păţeşti ceva? 

Eph nu putea să-şi exprime propriile îndoieli de faţă cu 
ea. 

— Kelly, trebuie să plec. 

A dat să iasă, dar ea l-a prins de braţ, l-a privit în ochi, 
ca să vadă dacă era totul în regulă, apoi l-a cuprins cu 
braţele. Ceea ce începuse ca o îmbrăţişare de împăcare s-a 
transformat într-o strângere puternică în braţe. 

— Îmi pare rău, i-a şoptit ea la ureche, apoi l-a sărutat 
pe gâtul aspru, nebărbierit. 


Vestry Street, Tribeca 


Eldritch Palmer aştepta aşezat pe un scaun netapiţat, 
pe terasa cufundată în întuneric de pe acoperiş. Singura 
lumină directă era cea a unui felinar exterior care ardea în 
colţ. Terasa se afla pe cea mai joasă dintre cele două 
clădiri alăturate. Pardoseala era formată din plăci pătrate 
de argilă, vechi şi albite de vreme. În faţa zidului mare de 
cărămidă din partea nordică se afla o treaptă joasă. In zid 
erau două arcade de înălţimea unei uşi, cu grilaj metalic. 
Pe zid şi pe streşinile care coborau de o parte şi de 


cealaltă se vedeau ţigle striate de teracotă. În partea 
stângă, sub arcadele ample, cu ornamente, se aflau uşile 
mari ale locuinţei. În spatele lui Palmer, în mijloc, în faţa 
zidului alb de ciment din partea sudică, se găsea statuia 
fără cap a unei femei cu veşminte învolburate, cu braţele şi 
umerii înnegriţi de vreme. Postamentul de piatră era 
năpădit de iederă. Deşi atât spre nord, cât şi spre est se 
vedeau câteva clădiri mai înalte, terasa era relativ intimă, 
atât de intimă cât putea fi un acoperiş din cartierul Lower 
Manhattan. 

Palmer asculta zgomotele oraşului care se înălţau de pe 
străzi, zgomote care aveau să fie în curând curmate. Dacă 
lumea ar şti acest lucru, ar aprecia altfel noaptea aceasta. 
Orice banalitate a vieţii devine mai valoroasă în faţa morţii 
care se profilează. Palmer ştia asta din proprie experienţă. 
În copilărie fusese bolnăvicios şi toată viaţa avusese 
probleme de sănătate. Existaseră în viaţa lui momente în 
care se trezise dimineaţa uimit că vedea din nou lumina 
zilei. Multă lume nu ştia ce însemna să-ţi numeri zilele, ce 
însemna ca viaţa ta să depindă de aparate. Pentru mulţi, 
sănătatea era un drept obţinut la naştere, iar viaţa - o 
înşiruire de zile printre care îşi duceau existenţa. Nu 
cunoscuseră răsuflarea rece a morţii, apropierea beznei 
supreme. 

În curând, Eldritch Palmer avea să cunoască fericirea 
supremă. Un evantai de zile aflate la dispoziţia sa. In 
curând, avea să afle cum este să nu-ţi faci griji pentru ziua 
de mâine sau de poimâine... 

O briză a făcut să freamăte arbuştii şi plantele de pe 
terasă. Palmer stătea într-o parte, cu faţa spre clădirea mai 
înaltă, lângă o măsuţă, şi a auzit un foşnet, ca şi când un 
veşmânt ar fi măturat pardoseala. Un veşmânt negru. 

Credeam că nu vrei să luăm legătura înainte de a se 
scurge prima săptămână. 

Glasul familiar şi monstruos în acelaşi timp a provocat 
fiori reci pe spatele încovoiat al lui Palmer. Dacă nu ar fi 
stat dinadins întors cu spatele la partea centrală a terasei - 
atât din respect, cât şi din pură aversiune umană - ar fi 


văzut că gura Stăpânului nu se mişca. Nu s-a auzit nici un 
glas în noapte. Stăpânul îşi făcea auzită vocea direct în 
mintea celui cu care vorbea. 

Palmer a simţit prezenţa cu mult deasupra umărului său 
şi şi-a ţinut privirea aţintită asupra uşilor arcuite ale 
locuinţei. 

— Bun venit în New York! 

Vorbele sale sunaseră mai degrabă a icnet, în ciuda 
intenţiei sale. Nimic nu scoate mai mult neomul din cineva 
decât un neom. 

Ca răspuns la tăcerea Stăpânului, Palmer a încercat să- 
şi reafirme puterea. 

— Trebuie să mărturisesc că nu sunt de acord cu acest 
Bolivar. Nu ştiu de ce l-ai ales. 

Pentru mine nu contează cine este. 

Palmer a înţeles imediat că avea dreptate. Şi ce dacă 
Bolivar era un star rock machiat? Probabil gândea ca o 
fiinţă umană. 

— De ce i-ai lăsat pe patru dintre ei conştienţi? Ne-au 
creat multe probleme. 

Îmi pui la îndoială judecata? 

Palmer a înghiţit în sec. În viaţa aceasta era cel mai 
influent om, cu o putere de decizie de necontestat. Nu era 
subordonatul nimănui. Slugărnicia abjectă îi părea atât 
străină, cât şi copleşitoare. 

— Cineva ţi-a dat de urmă, a spus Palmer iute. Un 
medic, un cercetător de aici, din New York. 

Ce importanţă are pentru mine un om? 

— El... Numele lui este Ephraim Goodweather. Este 
expert în controlul epidemiilor. 

Maimute arogante. Voi sunteţi o epidemie, nu neamul 
meu. 

— Omul ăsta are un sfătuitor, un om cu multe 
cunoştinţe despre neamul tău. Cunoaşte folclorul şi chiar 
şi un pic de biologie. Poliţia e pe urmele lui, dar cred că e 
nevoie de acţiuni mai serioase. Cred că asta poate face 
diferenţa dintre o victorie rapidă şi decisivă şi o luptă 
prelungită. Ne aşteaptă multe bătălii, atât pe frontul uman, 


cât şi pe celelalte... 

Voi învinge. 

În privinţa aceasta, Palmer nu avea îndoieli. 

— Desigur. 

Palmer voia să ajungă la Setrakian, voia să-i confirme 
identitatea înainte de a-i divulga orice informaţie 
Stăpânului. Aşa că încerca să nu se gândească la bătrân, 
căci ştia că în prezenţa Stăpânului trebuia să-ţi controlezi 
gândurile... 

L-am mai întâlnit pe acest bătrân pe vremea când era 
mai tânăr. 

Palmer a fost cuprins de un sentiment de înfrângere. 

— Cred că îţi aminteşti că mi-a luat mult timp să te 
găsesc. Am călătorit în cele patru zări şi am avut parte de 
multe fundături, am străbătut multe cărări şi a trebuit să 
apelez la mulţi oameni. El a fost unul dintre ei. 

Incerca să vorbească degajat, dar avea mintea 
înceţoşată. În prezenţa Stăpânului se simţea ca o baltă de 
petrol în preajma mucului aprins al unei lumânări. 

Am să-l întâlnesc pe acest Goodweather şi am să mă 
ocup de el. 

Palmer pregătise deja o foaie care conţinea informaţii 
despre epidemiologul de la CDC. A desfăcut hârtia din 
buzunarul jachetei şi a aşezat-o pe masă. 

— E totul aici, Stăpâne. Familia lui, asociaţii cunoscuţi... 

Pe masa placată cu faianţă s-a auzit un hârşâit, şi hârtia 
a dispărut. Palmer i-a zărit mâna pentru o clipă. Degetul 
mijlociu încovoiat, cu unghia ascuţită, era mai lung şi mai 
gros decât celelalte. 

— Mai avem nevoie doar de câteva zile, a spus Palmer. 

S-a auzit rumoare din locuinţa vedetei rock, din cele 
două corpuri de clădire neterminate prin care Palmer 
avusese nefericirea să treacă pentru a ajunge pe terasă. li 
displăcea în mod deosebit singura parte terminată a casei, 
dormitorul din penthouse, decorat excesiv şi strident şi 
care deborda de pofte animalice. Palmer nu avusese 
niciodată o femeie. In tinereţe, din cauza bolii sale şi a 
predicilor celor două mătuşi care îl crescuseră. Când 


înaintase în vârstă, fusese alegerea sa. Înţelesese că 
puritatea materiei sale nu trebuia pângărită de dorinţă. 

Zarva din interior s-a intensificat, degenerând în 
inconfundabilul zgomot al violenţei. 

Omul dumitale are necazuri. 

Palmer s-a aplecat înainte. Domnul Fitzwilliam era 
înăuntru. Palmer îi interzisese în mod expres să iasă pe 
terasă. 

— Mi-ai spus că aici îi este garantată siguranţa. 

Palmer a auzit paşi care goneau, mârâit şi ţipătul unui 
om. 

— Opreşte-i, i-a cerut Palmer. 

Stăpânul i-a răspuns cu aceeaşi voce fără vlagă şi 
imperturbabilă: 

Nu pe el îl vor. 

Palmer s-a ridicat cuprins de panică. Oare Stăpânul se 
referise la el? Oare îi întinsese vreo capcană? 

— Avem o înţelegere! 

Atâta timp cât îmi convine. 

Palmer a auzit iar un țipăt, în apropiere, urmat de două 
împuşcături. Apoi una dintre uşile interioare arcuite a fost 
trântită de perete, iar poarta metalică s-a deschis. Domnul 
Fitzwilliam, fostul puşcaş marin de 120 de kilograme, 
îmbrăcat într-un costum de pe Savile Row”, a intrat în 
fugă cu arma în mâna dreaptă, cu privirea neliniştită. 

— Domnule, sunt în spatele meu... 

În clipa aceea, şi-a mutat privirea de la Palmer la silueta 
nemaiîntâlnit de înaltă din spatele acestuia. Domnului 
Fitzwilliam i-a scăpat arma din mână, şi aceasta a căzut pe 
pardoseală. S-a albit la faţă şi s-a clătinat de parcă ar fi 
mers pe sfoară, după care a căzut în genunchi. 

Din spatele său au apărut cei transformați. Vampiri 
purtând diferite costumaţii, de la haine elegante la 
vestimentaţie specifică stilului gotic şi până la haine de zi, 
genul purtat de paparazzi. Cu toţii duhneau şi erau 
murdari de la pământul pe care zăcuseră. Ca la un semn, 


7 Stradă din Londra celebră pentru magazinele cu haine 
bărbătegşti la comandă (n. tr.). 


ei au dat buzna pe terasă. 

În fruntea lor se afla Bolivar, slab şi aproape chel, 
îmbrăcat cu un halat negru. Fiind vampir din prima 
generaţie, era mai matur decât ceilalţi. Trupul lui avea o 
paloare de alabastru şi strălucea, iar ochii săi erau ca două 
luni moarte. 

În spatele lui se afla o femeie, o admiratoare pe care 
domnul Fitzwilliam, cuprins de panică, o împuşcase în cap. 
Aceasta avea obrazul spart până la urechea care îi atârna. 
Ceea ce-i mai rămăsese din gură se schimonosise într-un 
zâmbet exagerat, cu dinţii rânjiţi. 

Ceilalţi s-au afundat în noua noapte, nesiguri pe 
picioare, stârniţi de prezenţa Stăpânului lor. S-au oprit şi l- 
au privit cu venerație. 

Copiii mei. 

Nimeni nu l-a băgat în seamă pe Palmer, care stătea 
chiar în faţa lor, între ei şi Stăpân. Forţa prezenţei 
Stăpânului îi făcuse să rămână împietriţi. Se adunaseră 
înaintea lui ca nişte primitivi în faţa unui templu. 

Domnul Fitzwilliam a rămas în genunchi, de parcă ar fi 
fost lovit de fulger. 

Stăpânul a vorbit atunci, într-un fel care l-a făcut pe 
Palmer să înţeleagă că i se adresa exclusiv lui. 

M-ai adus atâta drum. Nu vrei să mă priveşti? 

Palmer îl mai privise odată pe Stăpân, într-o pivniţă 
întunecoasă, pe un alt continent. Nu-l văzuse bine, dar 
imaginea aceea fusese de ajuns, pentru că i se întipărise în 
minte. 

Acum era imposibil să-l evite. Palmer a închis ochii 
pentru a-şi face curaj, apoi i-a deschis şi, nu fără efort, s-a 
întors spre el, de parcă ar fi privit soarele fără ochelari de 
protecţie şi ar fi riscat să orbească. 

Privirea lui a rătăcit de la pieptul Stăpânului până la... 
chipul lui. 

Oroare şi splendoare. 

Profan şi magnific. 

Sălbatic şi sfânt. 

Teroarea s-a aşternut pe chipul lui Palmer, ca o mască a 


fricii, şi, într-un final, colţurile gurii i s-au ridicat într-un 
zâmbet crispat. 

Sublimul hidos. 

Acesta era Stăpânul. 


Kelton Street, Woodside, Queens 


Kelly a trecut repede prin sufragerie, pe lângă Matt şi 
Zack, care se uitau la ştiri, ducând în braţe haine curate şi 
câteva baterii. 

— Plecăm, i-a anunţat ea şi a trântit lucrurile într-o 
geantă de pânză de pe un scaun. 

Matt s-a întors zâmbitor spre ea, dar Kelly nu avea chef 
de aşa ceva. 

— Haide, iubito, a zis el. 

— Tu nu ai ascultat ce ţi-am spus? 

— Ba da, cu multă răbdare, a replicat el şi s-a ridicat de 
pe scaun. Kel, fostul tău soţ ne-o coace iar, aruncă o 
bombă în viaţa noastră tihnită. Chiar nu-ţi dai seama? 
Dacă ar fi ceva grav, ne-ar informa guvernul. 

— A, da, aşa e! Aleşii nu mint niciodată. 

S-a dus cu paşi mari spre debara şi a scos de acolo 
restul bagajelor. Kelly avea pregătită şi o geantă cu cele 
trebuincioase în caz de dezastru, după cum recomandase 
Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din New York în 
cazul necesităţii evacuării rapide. Era o geantă rezistentă 
de pânză, în care avea apă şi batoane de fulgi de ovăz, un 
aparat radio Grundig cu manivelă, care recepționa posturi 
transmise pe AM, FM şi pe unde scurte, o lanternă fără 
baterii, o trusă de prim-ajutor, o sută de dolari şi copii ale 
actelor importante într-un recipient din plastic. 

— Asta îţi confirmă ceea ce crezi tu, a continuat Matt şi 
a urmat-o. Chiar nu înţelegi? Te cunoaşte. Ştie exact pe ce 
buton să apese. De aceea nu v-aţi potrivit. 

Kelly a căutat în fundul dulapului, de unde a scos două 
rachete vechi de tenis şi l-a lovit pe Matt în picior, furioasă 
că acesta vorbea astfel de faţă cu Zack. 

— Nu e adevărat. Eu îl cred. 

— Kel, e un om căutat de poliţie. Are o cădere, ceva. 


Toate aşa-zisele genii sunt fragile. Sunt ca floarea-soarelui 
pe care încerci să o creşti în curtea din spate. Are capul 
prea mare şi se prăbuşeşte sub propria greutate. 

Kelly a aruncat spre el cu un bocanc, fix spre fluierul 
piciorului, dar Matt l-a evitat. 

— Problema eşti tu. E bolnav, nu vrea să renunţe la tine, 
tot ce face e ca să te aibă prin preajmă. 

Ea a scos capul din debara şi s-a uitat supărată la Matt. 

— Chiar nu înţelegi nimic? 

— Bărbaţilor nu le place să piardă. Nu renunţă. 

Ea a ieşit cu spatele, trăgând de valiza mare, marca 
American Tourister. 

— De-aia nu vrei tu să pleci acum? 

— Nu plec pentru că trebuie să merg la serviciu. Dacă 
aş crede că pot să mă folosesc de pretextul ţăcănitului tău 
soţ că, vezi Doamne, e sfârşitul lumii, ca să scap de 
inventarul ăsta nenorocit, aş face-o, crede-mă. Dar, în 
lumea reală, dacă nu te duci la serviciu, rămâi fără. 

Kelly s-a întors, iritată de încăpăţânarea lui. 

— Eph a zis să plecăm. Nu s-a mai purtat niciodată în 
felul ăsta, nu a mai vorbit niciodată aşa. Este adevărat ce 
spune. 

— De vină e isteria cauzată de eclipsă, despre care se 
vorbea la televizor. Lumea o ia razna. Dacă era să plec din 
New York din cauza tuturor nebunilor, nu mai eram de 
mult aici. 

Matt i-a pus mâna pe umeri. La început, ea s-a scuturat 
pentru a-l îndepărta, dar apoi l-a lăsat s-o îmbrăţişeze preţ 
de o clipă. 

— Am să verific la departamentul de electronice din 
când în când, ca să văd dacă spun ceva la televizor. Dar 
lumea îşi continuă cursul. Pentru noi, cei cu meserii 
normale. Tu vrei să spui că nu te mai duci la şcoală? 

Interesul elevilor era important pentru ea, dar Zack era 
mai presus de orice. 

— Poate că se închide şcoala pentru câteva zile. Dacă 
mă gândesc bine, astăzi am avut o mulţime de elevi care 
au lipsit nemotivat... 


— Sunt copii, Kel. Au gripă. 

— Cred că de vină e eclipsa, a intervenit Zack, din 
partea opusă a încăperii. Mi-a spus un coleg, Fred Falin. 
Toţi cei care s-au uitat la lună fără ochelari. Le-a prăjit 
creierul. 

— De ce Dumnezeu te fascinează pe tine atât de mult 
poveştile cu zombi? l-a întrebat Kelly. 

— Pentru că sunt printre noi, a replicat el. Trebuie să fii 
pregătit. Pun pariu că nici nu ştiţi cele mai importante 
lucruri de care ai nevoie ca să supravieţuieşti unei invazii a 
acestora. 

Kelly l-a ignorat. 

— Mă las păgubaş, a spus Matt. 

— O macetă şi un elicopter. 

— O macetă, zici? a repetat Matt şi a clătinat din cap. 
Cred că eu aş prefera o puşcă. 

— Greşit, a spus Zack. Maceta nu trebuie reîncărcată. 

Matt i-a dat dreptate, întorcându-se spre Kelly şi 
spunând: 

— Pugştiul ăsta, Fred Falin, chiar se pricepe. 

— Băieți, mi s-a luat! 

_ Nu era obişnuită ca ei doi să se coalizeze împotriva ei. 
În orice altă situaţie, ar fi fost bucuroasă să-i vadă pe Zack 
şi pe Matt formând o echipă. 

— Zack, spui prostii. Este vorba despre un virus şi este 
adevărat. Trebuie să plecăm de aici. 

Matt a rămas pe loc, în timp ce Kelly ducea valiza goală 
lângă celelalte genţi. 

— Kel, calmează-te! A scos cheile de la maşină din 
buzunar şi le-a învârtit pe deget. Fă o baie, tragecţi 
sufletul. Te rog, fii raţională, dat fiind că ai informaţiile din 
„interior.” S-a dus spre uşa de la ieşire. Vorbim mai târziu. 

A ieşit, iar Kelly a rămas cu privirea fixată asupra uşii 
închise. 

Zack a venit lângă ea cu capul aplecat uşor într-o parte, 
ca atunci când o întreba ce înseamnă cuvântul „moarte” 
sau de ce se ţin unii bărbaţi de mână. 

— Ce ţi-a spus tata? 


— Vrea doar... să fim în siguranţă. 

Kelly s-a frecat pe frunte în aşa fel încât să-şi acopere 
ochii. Ar trebui oare să-l alarmeze şi pe Zack? Să-l ia şi să 
plece pentru că aşa îi spusese Eph, fără Matt? Oare aşa ar 
fi normal să procedeze? Şi, dacă îl credea pe Eph, nu avea 
obligaţia morală să-i avertizeze şi pe alţii la rândul ei? 

Căţeaua familiei Heinson de alături a început să latre. 
Nu era lătratul ei obişnuit, nervos, ci un chelălăit ascuţit, 
de parcă ar fi fost înfricoşată. Zarva a fost suficientă cât s- 
o facă pe Kelly să se ducă pe veranda din spate, unde a 
văzut că lampa cu senzor de mişcare din curte se 
aprinsese. 

A stat acolo cu braţele încrucişate scrutând curtea să 
vadă dacă era vreo mişcare. Totul părea liniştit, însă 
căţeaua continua să latre, până când doamna Heinson a 
ieşit şi a dus-o înăuntru. 

— Mamă!? 

Kelly a sărit, speriată de atingerea fiului ei, pierzându-şi 
complet cumpătul. 

— Te simţi bine? a întrebat-o Zack. 

— Ce mă enervează situaţia asta! a spus ea şi a mers 
împreună cu el înapoi în sufragerie. Mă enervează la 
culme. 

Avea să pregătească bagajele ei, pe ale lui Zack şi pe 
ale lui Matt. 

Şi avea să stea la pândă. 

Şi să aştepte. 


Bronxville 


La o jumătate de oră de Manhattan, în direcția nord, 
Roger Luss se juca cu iPhone-ul lui în barul cu lambriuri de 
stejar din Siwanoy Country Club şi îşi aştepta primul 
martini. li spusese şoferului de taxi să nu-l ducă direct 
acasă, ci să-l lase mai degrabă la club. Avea nevoie de timp 
să se readapteze. Dacă Joan era bolnavă, după cum părea 
să sugereze mesajul vocal al bonei, atunci probabil că şi 
copiii erau deja bolnavi, iar el avea toate şansele să 
aterizeze în plină nebunie. Era un motiv mai mult decât 


suficient să-şi prelungească măcar cu o oră, două călătoria 
de afaceri. 

Sala de mese care dădea spre terenul de golf era pustie 
la ora cinei. Barmanul a apărut cu un pahar de martini cu 
trei măsline pe o tavă acoperită cu un şerveţel alb. Nu era 
barmanul care îl servea de regulă pe Roger. Era mexican, 
asemenea tipilor care parcau maşinile. Avea cămaşa 
scoasă la spate din pantalonii fără curea şi unghiile 
murdare. Roger şi-a propus ca a doua zi la prima oră să 
aibă o discuţie cu responsabilul clubului. 

— A venit, a spus Roger. Măslinele erau pe fundul 
paharului de cocktail asemenea unor ochişori rouraţi, puşi 
la saramură. Unde sunt ceilalţi? a întrebat cu vocea lui 
tunătoare. Ce, e sărbătoare? S-a închis bursa? A murit 
preşedintele? 

Tipul a ridicat din umeri. 

— Unde este personalul angajat? 

Acesta a clătinat din cap. Roger şi-a dat seama că 
bărbatul părea speriat. 

În clipa aceea l-a recunoscut. Uniforma de barman îl 
indusese în eroare. 

— Tu te ocupi cu îngrijirea terenului, nu? De regulă, 
tunzi gazonul. 

Îngrijitorul în uniformă de barman a dat neliniştit din 
cap şi a luat-o greoi spre hol. 

Foarte ciudat! Roger şi-a ridicat paharul de martini şi 
şi-a rotit privirea împrejur, dar nu era nici un om cu care 
să închine, pe care să-l salute sau cu care să discute 
despre politică. Întrucât nimeni nu stătea cu ochii pe el, 
Roger Luss a sorbit din cocktail, înghițind jumătate de 
pahar din două guri mari. Lichidul i-a invadat stomacul, iar 
el, în semn de bun venit, a mormăit uşor. A înţepat una 
dintre măsline, a lovit-o de marginea paharului ca să se 
scurgă băutura de pe ea, după care şi-a aruncat-o în gură, 
a plimbat-o pe acolo o clipă, gânditor, apoi a strivit-o între 
măsele. 

La televizorul fără sonor, încastrat în lambriul de 
deasupra oglinzii de la bar, a văzut imagini de la o 


conferinţă de presă. Primarul stătea alături de alţi doi 
oficiali cu un aer mohorât. Apoi apăreau nişte imagini ale 
zborului 753 al companiei Regis Air pe pista aeroportului 
John F. Kennedy. 

Liniştea din club I-a făcut să privească din nou împrejur. 
„Unde Dumnezeu sunt cu toţii?” 

Se întâmpla ceva aici. Se întâmpla ceva, iar lui Roger 
Luss îi scăpa. 

A mai luat o sorbitură de martini, apoi încă una, după 
care a lăsat paharul din mână şi s-a ridicat. S-a dus în faţă 
şi s-a uitat în barul alăturat, dar era şi el tot pustiu. Uşa de 
la bucătărie se afla chiar lângă bar, capitonată, neagră şi 
cu un geam gen hublou în partea de sus. Roger a tras cu 
ochiul înăuntru şi l-a văzut pe barmanul-îngrijitor singur, 
fumând şi pregătindu-şi o friptură. 

Roger s-a dus la uşile de la intrare unde îşi lăsase 
bagajele. Nu era nici un valet care să-i cheme un taxi, aşa 
că şi-a luat telefonul, a navigat pe internet, a căutat firma 
de taxiuri cea mai apropiată şi a sunat să ceară un taxi. 

Cât timp aştepta în lumina becurilor de pe plafonul 
garajului descoperit susţinut de piloni, cu o senzaţie de 
acreală în gură de la martini, Roger Luss a auzit un țipăt 
ascuţit în noapte, undeva nu foarte departe. În direcţia 
Bronxville, nu Mount Vernon. Poate chiar dinspre terenul 
de golf. 

Roger a aşteptat nemişcat, fără să respire, ascultând. 

Ce l-a speriat mai tare decât ţipătul a fost liniştea care 
s-a lăsat apoi. 

Taxiul a oprit. Şoferul, un bărbat între două vârste din 
Orientul Mijlociu, cu un pix după ureche, a pus zâmbitor 
bagajele lui Roger în portbagaj şi apoi a pornit la drum. 

Pe lungul drum privat al clubului, Roger s-a uitat spre 
teren şi i s-a părut că vede pe cineva acolo traversând zona 
de joc scăldată în lumina lunii. 

Locuinţa sa se afla la o distanţă de trei minute cu 
maşina. Nu mai erau alte automobile pe drum, iar 
majoritatea caselor pe lângă care au trecut aveau luminile 
stinse. Când au cotit pe bulevardul Midland, Roger a văzut 


un pieton care venea spre ei pe trotuar, o apariţie ciudată 
noaptea, mai ales că nu avea cu el un câine pe care să-l 
plimbe. Era Hal Chatfield, un vecin mai în vârstă, unul 
dintre cei doi membri ai clubului care îl ajutaseră şi pe el 
să devină membru atunci când Roger şi Joan îşi 
cumpăraseră casa în Bronxville. Mergea ciudat, cu mâinile 
atârnându-i ţepene pe lângă corp, şi era îmbrăcat cu un 
halat de baie deschis care flutura şi pe sub care nu avea 
decât un tricou şi boxeri. 

Hal s-a întors şi s-a uitat după taxi când acesta a trecut 
pe lângă el. Roger i-a făcut cu mâna, iar când s-a întors să 
vadă dacă Hal îl recunoscuse, l-a zărit alergând după 
maşină, cu picioarele ţepene, un bărbat de şaizeci de ani 
cu halatul atârnându-i ca o mantie, care alerga după taxi 
pe mijlocul străzii prin Bronxville. 

Roger s-a întors să vadă dacă îl remarcase şi şoferul, 
dar bărbatul mâzgălea ceva pe un clipboard în timp ce 
conducea. 

— Auzi, a spus Roger. Ai idee ce se întâmplă aici? 

— Da, a răspuns şoferul cu un zâmbet, dând scurt din 
cap. 

Habar n-avea ce-i spusese Roger. 

Au mai cotit de două ori şi au ajuns la casa lui Roger. 
Şoferul a deschis portbagajul şi a coborât şi el din maşină. 
Era linişte pe stradă, iar casa lui Roger era şi ea cufundată 
în întuneric, asemenea celorlalte. 

— Ştii ceva? Aşteaptă-mă aici. Aştepţi? a întrebat Roger 
şi a arătat spre bordura din piatră. Poţi să aştepţi? 

— Tu plăteşti. 

Roger a dat din cap. Nici măcar nu era sigur de ce voia 
să-l ţină aici. Probabil, din cauză că se simţea foarte 
singur. 

— Am bani în casă. Aşteaptă. Da? 

Roger şi-a lăsat bagajele în hol lângă intrarea laterală şi 
s-a dus în bucătărie, strigând: 

— E cineva? 

A dus mâna la întrerupător, dar lumina nu s-a aprins. Se 
vedea  afişajul de culoare verde de la cuptorul cu 


microunde, deci nu era oprit curentul. A mers pe bâjbâite 
de-a lungul blatului, a pipăit după al treilea sertar şi a 
căutat lanterna. Simţea miros de putreziciune mai 
persistent decât dacă ar fi fost resturi de mâncare în 
gunoi, iar acest lucru i-a adâncit teama şi l-a făcut să se 
grăbească. A apucat lanterna şi a aprins-o. 

A plimbat fasciculul prin bucătăria lungă şi a privit 
masa şi maşina de gătit cu cuptor cu două compartimente. 

— E cineva? a strigat din nou şi s-a ruşinat de teama 
care i se simţea în glas şi care îl îmboldea să se mişte mai 
repede. 

A văzut ceva închis la culoare împroşcat pe dulapurile 
cu geamuri de sticlă şi a pus fasciculul pe ceva ce părea să 
fi ajuns acolo ca urmare a unei bătăi cu ketchup şi cu 
maioneză. La vederea mizeriei, l-a cuprins mânia. A văzut 
scaunele răsturnate şi urmele de noroi (urme de noroi?) pe 
blatul de granit al mesei din centru. 

Unde era menajera, doamna Guild? Unde era Joan? 
Roger s-a apropiat de mizeria împroşcată şi a luminat 
geamul dulapului. Despre chestia albă nu ştia ce să spună, 
dar cea roşie nu era ketchup. Nu era sigur... dar credea că 
era posibil să fie sânge. 

A surprins mişcare în geam şi s-a răsucit cu lanterna în 
mână. Nu era nimeni pe scările din spatele lui şi şi-a dat 
seama că tocmai mişcase el singur uşa dulapului. Nu-i 
plăcea că imaginaţia începea să preia controlul. S-a dus 
repede la etaj, verificând fiecare cameră la lumina 
lanternei. 

— Keene? Audrey? 

In biroul lui Joan a găsit nişte hârtii scrise de mână 
referitoare la zborul companiei Regis Air. Era un soi de 
cronologie, dar, la ultimele propoziţii, incomprehensibile, 
caligrafia ei se înrăutăţise. Ultimul cuvânt, mâzgălit în 
colţul din dreapta jos al caietului, era „hmmmmmmmm.” 

In dormitorul principal, aşternuturile erau aruncate pe 
jos, iar în baia cea mare, în toaleta în care nu fusese trasă 
apa, era ceva ce îi părea vomă întărită, care zăcea acolo de 
câteva zile. A ridicat de pe podea un prosop şi a văzut că 


era plin de pete de sânge închise la culoare, de parcă ar fi 
tuşit cineva în el. 

A coborât înapoi în fugă scările din faţă, a luat telefonul 
de pe perete şi a format numărul de la Urgenţă. A sunat o 
dată, apoi s-a auzit o voce înregistrată care îi spunea să 
aştepte. A închis şi apoi a repetat apelul. A sunat iar, dar a 
intrat din nou robotul. 

Când a auzit o bufnitură din pivniţa de dedesubtul său, 
a luat receptorul de la ureche. A deschis uşa cu violenţă, 
gata să strige în întuneric, dar ceva l-a făcut să se 
oprească. A ascultat şi a auzit... ceva. 

Era târşâit de picioare de la mai multe persoane care 
urcau pe scări şi se apropiau până la jumătate, acolo unde 
scara forma un unghi drept şi cotea spre el. 

— Joan! a strigat el. Keene! Audrey! 

Dar deja se îndepărta, prăvălindu-se pe spate, lovind 
rama uşii, apoi dând buzna înapoi în bucătărie, pe lângă 
zidurile mânjite şi după aceea în hol. Singurul lucru care îi 
trecea prin cap era să iasă mai repede de acolo. 

A dat în lături plasa exterioară, a ţâşnit pe alee şi a 
alergat spre stradă, strigând la şoferul aflat la volan, care 
nu înţelegea boabă de engleză. Roger a deschis portiera 
din spate şi a sărit înăuntru. 

— Încuie uşile! Încuie uşile! 

Şoferul a întors capul. 

— Da. Opt dolari şi treizeci. 

— Incuie naibii odată uşile! 

Roger s-a uitat din nou spre alee. Trei necunoscuţi, 
două femei şi un bărbat, ieşeau de pe holul casei sale şi 
traversau gazonul. 

— Dă-i drumul! Dă-i drumul! Porneşte! 

Şoferul a lovit deschizătura pentru bani din peretele 
despărțitor dintre banchetele din faţă şi din spate. 

— Tu plăteşti, eu plec. 

Acum erau patru. Roger a rămas cu ochii căscaţi, 
stupefiat, când a văzut un bărbat care-i părea cunoscut, 
îmbrăcat într-o cămaşă sfâşiată, care îi împingea pe ceilalţi 
ca să ajungă el primul la taxi. Era Franco, grădinarul lor. 


Acesta s-a uitat la Roger pe geam, cu ochii ficşi, decoloraţi 
în mijloc, dar roşii pe margine, ca o coroană sângerie. A 
deschis gura de parcă ar fi vrut să strige la Roger, şi ceva 
i-a ieşit din gură, a lovit geamul cu un pocnet sonor în locul 
în care se afla faţa lui Roger, apoi s-a retras. 

Roger a rămas cu gura căscată. „Ce naiba a fost asta?” 

Apoi bărbatul a repetat mişcarea. Roger a înţeles, în 
adâncul său, prin învălmăşeala de sentimente de teamă, 
panică şi surescitare, că Franco, sau creatura care 
devenise, nu cunoştea, uitase sau apreciase greşit 
proprietăţile sticlei şi părea uimit de transparenţa acestui 
corp solid. 

— Porneşte! a ţipat Roger. Porneşte! 

Acum doi dintre ei stăteau aproape de botul taxiului. 
Erau un bărbat şi o femeie, iar farurile îi luminau în zona 
taliei. Erau în total vreo şapte, opt care îi înconjuraseră şi 
tot mai mulţi ieşeau din casele vecinilor. 

Şoferul a ţipat ceva în limba lui şi s-a proptit cu mâna 
pe claxon. 

— Porneşte! a urlat Roger. 

În schimb, şoferul s-a aplecat să ia ceva de pe podea. A 
ridicat o punguţă de dimensiunile unei truse de cosmetice, 
a deschis fermoarul şi a împrăştiat mai întâi câteva 
batoane de Zagnut înainte să ia un revolver mic, argintiu. 
A agitat arma spre parbriz, ţipând cuprins de frică. 

Limba lui Franco se plimba pe geam. Numai că nu prea 
era o limbă normală. 

Şoferul a împins portiera cu picioarele. Roger a strigat 
la el să nu facă asta, dar şoferul ieşise deja. A tras cu arma 
din spatele portierei, cu o smucitură din încheietură, de 
parcă ar fi aruncat cu gloanţe. A tras iar şi iar, şi cei doi 
din faţa maşinii s-au îndoit, loviți de gloanţele de calibru 
mic, dar nu au căzut. 

Şoferul a mai tras înnebunit de două ori. Unul dintre 
gloanţe l-a nimerit pe bărbat în cap. Scalpul i-a zburat pe 
spate, iar trupul i-a căzut grămadă la pământ. 

Un altul l-a prins pe şofer prin spate. Era Hal Chatfield, 
vecinul lui Roger, cu halatul de baie albastru atârnându-i 


pe umeri. 

— Nu! a strigat Roger, dar era prea târziu. 

Hal l-a împins pe şofer spre drum. Chestia aia ciudată i- 
a ieşit din gură şi l-a înţepat în gât, şi Roger l-a privit prin 
geam pe şoferul care ţipa. 

Apoi un altul s-a ridicat în lumina farurilor. Nu, nu era 
un altul, era acelaşi care fusese împuşcat în cap. Din rană i 
se scurgea ceva alb care i se prelingea pe faţă. S-a sprijinit 
de maşină ca să se ridice, apropiindu-se în continuare. 

Roger ar fi vrut să fugă, dar era prizonier aici. În 
dreapta, dincolo de Franco, grădinarul, Roger a văzut un 
bărbat îmbrăcat cu o cămaşă maro cu însemnele UPS şi cu 
pantaloni scurţi, ieşind din garajul vecinilor cu o lopată pe 
umăr, de parcă ar fi fost bâta unui jucător de baseball gata 
de lovitură. 

Bărbatul cu rană la cap a trecut pe lângă portiera 
deschisă a şoferului şi s-a urcat pe bancheta din faţă. S-a 
uitat la Roger prin peretele despărțitor. Avea partea din 
dreapta faţă a craniului ridicată, ca un moţ de carne, iar 
obrazul şi mandibula îi erau acoperite de un lichid alb. 

Roger s-a întors la timp să-l vadă pe tipul de la UPS 
balansând lopata. Aceasta a lovit luneta, lăsând o 
zgârietură mare în geamul securizat, iar lumina aruncată 
de felinare a strălucit printre crăpăturile ce aduceau cu o 
pânză de păianjen. 

Roger a auzit ceva zgâriind pe peretele despărțitor. 
Bărbatul rănit la cap scosese limba şi încerca s-o strecoare 
prin deschizătura ca o scrumieră. Vârful ei cărnos a intrat 
pe acolo anevoie, părând să adulmece aerul în timp ce 
încerca să ajungă la Roger. 

Acesta a ţipat şi, de disperare, a lovit clapeta 
deschizăturii cu piciorul, închizând-o violent. Bărbatul de 
pe bancheta din faţă a scos un țipăt îngrozitor, iar vârful 
retezat al... chestiei ăleia i-a căzut lui Roger drept în poală. 
A aruncat-o departe de el, în timp ce dincolo de peretele 
despărțitor bărbatul împroşca peste tot un lichid alb, 
înnebunit de durere sau cuprins de isteria de a-şi vedea 
limba tăiată. 


Poc! Lopata s-a lovit iar de luneta de la ceafa lui Roger, 
geamul securizat a pocnit şi s-a lăsat mai jos, dar tot nu a 
cedat. 

Acum cineva se suise pe acoperiş şi îndoia tabla. 

Patru dintre ei erau pe bordură, trei pe marginea străzii 
şi mai veneau şi alţii din faţă. Roger s-a uitat în spate şi l-a 
văzut pe smintitul de la UPS pregătit să mai lovească o 
dată cu lopata în luneta spartă. Acum era momentul. 

Roger s-a întins spre mâner şi, cu toată forţa, a lovit cu 
picioarele portiera dinspre stradă. Lopata a izbit din nou, 
iar luneta s-a spart, împrăştiind bucățele de sticlă. Partea 
metalică a trecut razant pe lângă capul lui Roger, în timp 
ce el se strecura afară, pe stradă. Cineva - Hal Chartfield, 
cu ochii scăpărători, roşii - l-a apucat de braţ, l-a răsucit, 
dar Roger şi-a dat jos haina de la costum, ca un şarpe care 
îşi leapădă pielea, şi a continuat să fugă fără să se uite 
înapoi, până a ajuns la colţ. 

Unii veneau cu pas greoi, alţii mai rapid şi 
coordonându-şi mai bine mişcările. Unii dintre ei erau 
bătrâni, iar trei erau copii care rânjeau. Erau vecinii şi 
prietenii lui, figuri cunoscute, de la gară, de la aniversări, 
de la biserică... Şi cu toţii veneau după el. 


Flatbush, Brooklyn 


Eph a sunat la uşa familiei Barbour. Era linişte pe 
stradă, deşi în celelalte case părea să fie activitate: se 
vedea lumina televizoarelor, iar sacii cu gunoi fuseseră 
scoşi pe bordură. Stătea cu lampa fluorescentă în mână şi 
cu pistolul modificat de către Setrakian agăţat cu o bretea 
de umăr. 

Nora era în spatele lui, la baza treptelor de piatră, şi 
avea şi ea o lampă fluorescentă. Setrakian era ultimul şi 
ţinea în mână bastonul al cărui mâner de argint strălucea 
în lumina lunii. 

Au sunat de două ori, dar nu au primit nici un răspuns. 
Nu era ceva neobişnuit. Eph a încercat mânerul înainte să 
caute o altă intrare, iar acesta a cedat şi uşa s-a deschis. 

A intrat primul şi a aprins lumina. Sufrageria arăta 


normal, mobila era acoperită cu huse şi perniţele fuseseră 
aranjate cu grijă. 

A strigat un „Hei, e cineva”, în timp ce Nora şi 
Setrakian îl urmau. Era ciudat să intre nepoftit în casă. 
Eph a păşit uşor pe covor, asemenea unui hoţ sau unui 
ucigaş. Voia să creadă că încă mai era un tămăduitor, dar, 
cu fiecare oră care se scurgea, acest lucru era din ce în ce 
mai greu de crezut. 

Nora a urcat pe scări, iar Setrakian l-a urmat pe Eph în 
bucătărie. 

— Ce credeţi că o să găsim aici? a întrebat Eph. Aţi spus 
că menirea supravieţuitorilor a fost să distragă atenţia... 

— Am zis că acesta era scopul lor. Cât despre scopul 
Stăpânului, nu ştiu. Poate că au o legătură anume cu el. În 
orice caz, trebuie să începem de undeva. Supraviețuitorii 
sunt singurele noastre piste. 

În chiuvetă se aflau un bol şi o lingură. Pe masă era o 
Biblie înţesată de ilustrate cu motive religioase şi de 
fotografii, deschisă la ultimul capitol. Fusese subliniat un 
pasaj cu cerneală roşie, cu o mână tremurătoare. Era din 
Apocalipsă, capitolul 11, versetele 7 şi 8: 


„... fiara care se ridică din adânc va face război cu ei, şi- 
i va birui şi-i va omori. 

Şi trupurile lor vor zăcea pe ulițele cetăţii celei mari, 
care se cheamă, duhovniceşte, Sodoma...””! 


Lângă Biblia deschisă, ca nişte unelte aşternute pe un 
altar, se găseau un crucifix şi o sticluţă cu ceea ce Eph a 
presupus că era apă sfinţită. 

Setrakian a mişcat din cap spre obiectele religioase şi a 
spus: 

— Nu sunt mai justificate decât banda adezivă şi 
Ciproxinul'?. Şi nici mai eficiente. 

Au mers în încăperea din spate. 

— Probabil că soţia l-a acoperit cât a putut, a spus Eph. 


71 Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, 11:7-8 (n. tr.). 
72 Medicament cu proprietăţi bactericide (n. tr.). 


De ce n-o fi sunat la doctor? 

Au căutat printr-un dulap, iar Setrakian a lovit uşor 
pereţii cu bastonul. 

— Ştiinţa a făcut multe progrese de-a lungul vieţii mele, 
dar încă nu s-a inventat instrumentul cu care să analizezi 
cu exactitate căsnicia unui cuplu. 

Au închis dulapul, iar Eph a conştientizat faptul că nu 
mai erau şi alte uşi. 

— Dar dacă nu au pivniţă? 

Setrakian a clătinat din cap. 

— De multe ori e mai rău să cauţi printr-un spaţiu 
îngust. 

— Veniţi aici! a strigat Nora, cu îngrijorare în glas. 

Ann-Marie Barbour zăcea moartă, prăvălită pe podea în 
poziţia şezând, între noptieră şi pat. Intre picioare avea o 
oglindă de perete pe care o spărsese. Luase ciobul cel mai 
lung, asemenea unui pumnal, şi îşi tăiase cu el arterele 
radială şi ulnară de la mâna stângă. Tăierea încheieturii 
este una dintre cele mai ineficiente metode de sinucidere, 
cu un grad de reuşită de mai puţin de 5%. Este o moarte 
lentă, din cauza îngustimii antebraţului şi fiindcă că nu se 
pot face tăieturi decât la o singură mână. O tăietură mai 
adâncă secţionează nervii, făcând ca mâna respectivă să 
devină inutilizabilă. Este, de asemenea, o soluţie extrem de 
dureroasă şi, în general, este dusă până la capăt numai de 
către cei profund deprimaţi sau de nebuni. 

Ann-Marie Barbour tăiase foarte adânc, arterele 
secţionate şi derma erau expuse, lăsând la vedere ambele 
oase ale încheieturii. Printre degetele chircite ale mâinii 
inerte se afla un şiret plin de sânge, de care era prinsă o 
cheie de lacăt rotunjită la capăt. 

Deşi sângele împrăştiat era roşu, Setrakian a scos totuşi 
oglinda cu foiţă de argint şi a îndreptat-o spre faţa ei 
aplecată, ca să se asigure. Imaginea era normală, nu 
înceţoşată. Ann-Marie Barbour nu fusese transformată. 

Setrakian părea nelămurit de întorsătura pe care o luau 
lucrurile. 

— Ciudat, a murmurat el. 


Eph s-a ridicat în picioare deasupra ei; din poziţia 
aceasta, faţa femeii, pe care se aşternuse o expresie de 
osteneală amestecată cu confuzie, se reflecta în cioburile 
de oglindă. Pe noptieră, sub rama foto dublă în care erau 
fotografia unui băiat şi a unei fete, a remarcat o foaie de 
hârtie îndoită. A scos-o, a rămas o clipă nemişcat cu ea în 
mână, apoi a despăturit-o cu grijă. 

Scrisul era tremurat, cu cerneală roşie, ca pasajul 
subliniat din Biblia din bucătărie. Pe „i”-urile minuscule 
erau cerculeţe în loc de puncte, ceea ce-i dădea un aspect 
copilăresc. 

— „Dragul meu Benjamin şi iubita mea Haily”, a început 
el să citească. 

— Nu! l-a întrerupt Nora. Nu citi! Nu e pentru noi. 

Avea dreptate. A căutat pe pagină informaţii utile - 
„Copiii sunt în siguranţă, la sora tatălui, în Jersey” - şi apoi 
a trecut la paragraful final, citind doar partea aceea: 

— „Îmi pare rău, Ansel... nu pot să folosesc cheia pe 
care o am... Acum ştiu că Dumnezeu te-a blestemat ca să 
mă pedepseşti, ne-a părăsit, suntem amândoi blestemaţi. 
Dacă moartea mea îţi va vindeca sufletul, atunci îi 
încredinţez... “ 

Nora s-a aplecat în genunchi, a pus mâna pe cheie şi a 
scos şiretul însângerat dintre degetele inerte al lui Ann- 
Marie. 

— Şi... el unde o fi? 

În momentul acela au auzit un geamăt gros, ca un 
mârâit. Era animalic, gutural, un sunet care nu putea fi 
scos decât de o creatură fără voce omenească. Şi se auzea 
de afară. 

Eph s-a dus la fereastră. S-a uitat în curtea din spate şi 
a văzut baraca. 

Au ieşit tăcuţi în curte şi s-au oprit în faţa mânerelor 
prinse cu lanţ ale uşilor barăcii. Ascultau. 

Înăuntru se auzeau un râcâit şi zgomote guturale 
înăbuşite. 

A urmat o pocnitură în uşă. Ceva se lovise de ea, 
forțând lanţul. 


Cheia era la Nora. S-a uitat să vadă dacă o voia vreunul 
dintre bărbaţi, dar, necitind această dorinţă pe chipul nici 
unuia, s-a dus chiar ea spre lanţ, a băgat-o în lacăt şi a 
răsucit-o cu grijă. Incuietoarea a scos un „clic”, iar partea 
în formă de U a sărit. 

Era linişte înăuntru. Nora a scos lacătul dintre zale. 
Setrakian şi Eph erau pregătiţi în spatele ei, bătrânul 
scoțând sabia de argint din teaca ei de lemn. Nora a 
început să desfăşoare lanţul greu, l-a scos dintre mânerele 
de lemn... şi aştepta ca uşile să sară imediat în lături... 

Dar nu s-a întâmplat nimic. A scos şi ultima bucată şi s-a 
dat înapoi. Ea şi Eph au aprins lămpile cu raze UVC. 
Bătrânul era atent la uşi. Eph a tras adânc aer în piept 
pentru a-şi face curaj şi a întins mâna spre mânere, 
deschizând uşile. 

Inăuntru era întuneric. Singura fereastră a barăcii era 
acoperită, iar uşile care se deschideau spre exterior blocau 
mare parte din lumina de pe verandă. 

Au trecut câteva clipe apăsătoare până să distingă ceva 
care stătea chircit. 

Setrakian a înaintat, oprindu-se la mai puţin de doi paşi 
de uşa deschisă. Părea să-i arate celui aflat în baracă lama 
sa de argint. 

In clipa aceea, creatura a atacat. A pornit violent spre 
Setrakian, cu o săritură, dar bătrânul avea sabia pregătită 
- şi de această dată, lesa a rezistat, trăgând bestia înapoi. 

Acum îl vedeau, îi zăreau chipul. Rânjea şi avea gingiile 
aşa de albe, încât la început nici nu-şi dăduseră seama că 
erau, de fapt, gingii. Avea buzele palide, însetate, iar ceea 
ce-i mai rămăsese din păr se albise la rădăcină. Stătea 
ghemuit în patru labe pe un strat de pământ, iar în jurul 
gâtului avea o zgardă din lanţ prinsă strâns, care i se 
afunda în piele. 

— Acesta este bărbatul din avion? a întrebat Setrakian, 
fără să-şi ia privirea de la el. 

Eph s-a uitat cu atenţie. Creatura aceasta era ca un 
demon care îl devorase pe Ansel Barbour şi îi confiscase 
trupul. 


— A fost el. 

— L-a prins cineva, a spus Nora. L-a legat aici, l-a 
încuiat. 

— Nu, a zis Setrakian. S-a legat singur. 

Brusc, Eph a înţeles cum de soţia şi copiii fuseseră 
cruţaţi. 

— Daţi-vă înapoi, i-a avertizat Setrakian. 

In momentul acela, vampirul a deschis gura şi a atacat, 
limba pornindu-i spre Setrakian. Bătrânul nici nu a 
tresărit, întrucât ştia că vampirul nu ajungea până la el, 
deşi avea limba aceea prelungă. Monstrul s-a retras învins, 
în vreme ce excrescenţa dezgustătoare care îi atârna pe 
bărbie i se agita în jurul gurii deschise asemenea 
tentaculului rozaliu şi nevăzător al unei creaturi marine. 

— Doamne sfinte..., a îngăimat Eph. 

Vampirul a devenit ameninţător. S-a aşezat pe vine şi a 
sâsâit la ei. Această imagine incredibilă l-a şocat pe Eph, 
făcându-l totodată să-şi amintească de aparatul lui Zack 
din buzunar. I-a dat Norei lampa şi l-a scos. 

— Ce faci? a întrebat Nora. 

A pornit aparatul pe pipăite şi a privit creatura prin 
vizor. Apoi, cu cealaltă mână, a scos siguranţa pistolului de 
bătut cuie şi l-a aţintit asupra creaturii. 

Eph a tras trei ace de argint, pistolul cu ţeava lungă 
trepidând de la recul. Proiectilele au străpuns vampirul, 
arzându-i muşchii bolnavi şi smulgându-i un urlet de 
durere în vreme ce se apleca înainte. 

Eph a continuat să înregistreze. 

— De-ajuns, a spus Setrakian. Să fim miloşi. 

Pe când bestia se zvârcolea de durere, a întins gâtul. 
Setrakian a repetat fraza despre sabia sa de argint, apoi i- 
a secerat vampirului gâtul. Trupul s-a prăbuşit, cu braţele 
şi picioarele tremurânde. Capul s-a rostogolit, apoi s-a 
oprit, ochii au clipit de câteva ori, limba prelungă s-a 
zvârcolit ca un şarpe secerat, apoi a rămas nemişcată. Din 
gât s-a scurs un lichid fierbinte şi alb, înălţând un abur 
leneş în aerul răcoros al nopţii. Viermii s-au târât pe 
pământ, ca nişte şobolani care părăsesc corabia gata să se 


scufunde, în căutarea alteia noi. 

Nora şi-a înăbuşit strigătul care ameninţa să-i ţâşnească 
din gât, acoperindu-şi iute cu mâna gura deschisă. 

Eph a privit cu ochii măriţi, dezgustat, uitând pentru o 
clipă să privească prin vizor. 

Setrakian s-a dat înapoi, ţinând în jos sabia. Din lichidul 
alb împroşcat pe lama de argint care picura în iarbă ieşea 
abur. 

— Vedeţi în spate, sub perete. 

Sub peretele din dos al barăcii, Eph a observat o gaură. 

— Mai era cineva aici cu el, a spus bătrânul. S-a 
strecurat afară, a fugit. 

De o parte şi de cealaltă a străzii se înşiruiau case. 
Putea fi în oricare dintre ele. 

— Dar nici urmă de Stăpân. 

Setrakian a clătinat din cap. 

— Nu aici. Poate în următoarea. 

Eph s-a uitat în baracă, încercând să vadă viermii în 
lumina lămpilor Norei. 

— Să mă duc să-i iradiez? 

— Există o cale mai sigură. Vedeţi bidonul acela roşu de 
pe raftul din spate? 

— Bidonul cu benzină? a întrebat Eph. 

Setrakian a încuviinţat din cap, iar Eph a înţeles pe 
dată. Şi-a dres glasul, a ridicat din nou pistolul cu cuie, a 
ţintit şi a apăsat de două ori pe trăgaci. 

Pistolul modificat şi-a făcut şi de această dată treaba. 
Benzina a curs cu un gâlgâit din canistra găurită, 
scurgându-se de pe raftul de lemn pe pământul de pe jos. 

Setrakian şi-a desfăcut pardesiul şi, dintr-un buzunar 
din căptuşeală, a scos o cutie mică de chibrituri. Cu 
degetele încovoiate a luat un băț şi l-a frecat de partea 
laterală a cutiei, dând naştere unei flăcări portocalii care a 
prins viaţă în întunericul nopţii. 

— Domnul Barbour a fost eliberat, a spus el. 

Apoi a aruncat băţul de chibrit aprins, iar baraca de 
lemn a bubuit. 


Rego Park Center, Queens 


Matt a verificat un raft întreg de obiecte de 
îmbrăcăminte pentru tineret, apoi şi-a pus la brâu cititorul 
de coduri de bare şi aparatul pentru inventar şi a pornit 
spre etajul inferior să ia o gustare. Inventarele de după 
program nu erau chiar aşa de rele. Fiind directorul 
magazinului Sears, primea liber pentru orele suplimentare 
petrecute la serviciu, ore care erau scăzute din programul 
obişnuit din timpul săptămânii. În plus, restul magazinului 
era închis, cu obloanele trase, adică fără clienţi, fără 
înghesuială. Şi nici nu era nevoit să poarte cravată. 

A mers pe scările rulante spre zona de ridicare a 
mărfurilor, unde se găseau cele mai bune automate de 
mâncare. Se întorcea printre vitrinele cu bijuterii de la 
etajul întâi şi mânca jeleuri Chuckles (în ordine 
crescătoare a preferinţei: lemn-dulce, lămâie, limetă, 
portocale şi cireşe), când a auzit ceva dinspre mall. S-a dus 
către poarta mare de oţel şi l-a văzut pe unul dintre paznici 
tărându-se pe podea, trei etaje mai jos. 

Acesta se ţinea cu mâna de gât, de parcă s-ar fi înecat 
sau ar fi fost rănit. 

— Hei! a strigat Matt. 

Paznicul l-a văzut şi a întins mâna, nu ca să-l salute, ci 
ca să-i ceară ajutorul. Matt a scos brelocul şi a răsucit 
cheia cea mai lungă în deschizătura din zid, ridicând 
poarta doar vreun metru şi jumătate, cât să se strecoare 
aplecat pe sub ea, şi s-a dus în fugă spre bărbat. 

Paznicul l-a prins de braţ, iar Matt l-a ridicat şi l-a dus 
la o bancă din apropiere, de lângă fântâna arteziană. 
Bărbatul respira greu, iar Matt a văzut urme de sânge pe 
gât, printre degete, dar nu atât de mult încât să tragă 
concluzia că fusese înjunghiat. Mai avea sânge şi pe 
cămaşă şi pe pantalonii uzi, pentru că făcuse pe el. 

Matt îl cunoştea pe bărbat doar din vedere şi ştia că era 
cam idiot. Era un tip cu braţe musculoase care se plimba 
prin mall cu degetele mari sprijinite de curea, de parcă ar 
fi fost şerif. Acum, că tipul nu purta şapca pe cap, Matt a 


văzut că avea un început de chelie, şuviţe negre ciufulite şi 
grase acoperindu-i creştetul parcă mânjit cu ulei. Tipul 
avea membrele fără vlagă şi se ţinea de braţul lui Matt, 
îndurerat, lipsit de masculinitate. 

Matt îl tot întreba ce se întâmplase, dar paznicul respira 
alert şi privea împrejur. A auzit o voce şi şi-a dat seama că 
era staţia de emisie-recepţie a paznicului. I-a luat-o de la 
centură. 

— Alo! Sunt Matt Sayles, directorul magazinului Sears. 
Unul dintre oamenii tăi de la etajul întâi e rănit. li curge 
sânge din gât şi e palid. 

Vocea de la celălalt capăt al firului a răspuns: 

— Sunt supraveghetorul lui. Ce se întâmplă acolo? 

Paznicul se chinuia să scuipe ceva din gură, dar din 
gâtul lui rănit nu a ieşit decât aer. 

Matt a răspuns: 

— A fost atacat. Are vânătăi pe gât şi răni... şi e destul 
de speriat. Dar nu mai văd pe nimeni altcineva... 

— Vin imediat pe scara pentru mărfuri, a zis 
supraveghetorul. Matt i-a auzit paşii prin staţie. Unde aţi 
spus că... 

Transmisia s-a întrerupt. Matt a aşteptat ca bărbatul să 
restabilească legătura, dar, cum nu s-a întâmplat acest 
lucru, a sunat el. 

— Ce voiai să spui? 

A luat degetul de pe buton şi a ascultat, dar tot nu s-a 
auzit nimic. 

— Alo! 

O clipă, transmisia s-a reluat, pentru mai puţin de o 
secundă, şi s-a auzit o voce înăbuşită: 

— Grrrrrr... 

Paznicul s-a aplecat în faţă şi a început să meargă de-a 
buşilea spre mall. Matt s-a ridicat în picioare cu staţia în 
mână şi s-a întors spre indicatorul pentru toalete lângă 
care se afla uşa ce dădea spre intrarea pentru marfă. 

A auzit zgomote de parcă ar fi coborât cineva, apoi un 
sunet cunoscut. Când s-a întors spre magazin, a văzut 
poarta de oţel coborând. lar el îşi lăsase cheile în 


dispozitiv. 

Paznicul înspăimântat se încuia înăuntru. 

— Hei! Hei! a strigat Matt. 

Însă, înainte să apuce să fugă într-acolo, Matt a simţit o 
prezenţă în spatele său. A văzut paznicul dându-se înapoi 
cu ochii holbaţi, dărâmând un suport cu rochii şi târându- 
se înapoi. Matt s-a întors şi a văzut doi puşti cu blugi lăsaţi 
şi hanorace lălâi din caşmir ieşind de pe coridor şi 
îndreptându-se spre toalete. Păreau drogaţi, pielea lor 
cafenie căpătase tente gălbui şi aveau mâinile goale. 

Erau nişte drogati. Pe Matt l-a copleşit frica la gândul 
că poate îl loviseră pe paznic cu o seringă infestată. A scos 
portofelul şi l-a aruncat spre unul dintre ei. Puştiul nu a 
încercat să-l prindă, aşa că portofelul l-a lovit în stomac, 
apoi a căzut pe podea. 

Matt s-a dat înapoi spre porţile metalice ale 
magazinului, în timp ce puştii se apropiau. 


Vestry Street, Tribeca 


Eph a parcat peste drum de locuinţa formată din două 
corpuri unite de clădire a lui Bolivar, în faţa cărora erau 
montate schele pe trei niveluri. Au traversat şi au mers 
spre uşă. Era acoperită cu scânduri, dar nu păreau puse la 
întâmplare sau temporar ci erau prinse în cuie de ramă. 
Sigilată. 

Eph şi-a înălţat privirea spre faţada clădirii, spre cerul 
nopţii. 

— Ce ascunde asta? a întrebat el. 

S-a suit pe schelă şi a început să urce, însă mâna lui 
Setrakian l-a oprit. 

Erau martori pe trotuarul din faţa clădirilor învecinate, 
care stăteau şi priveau în întuneric. 

Eph s-a dus la ei. A scos oglinda cu foiţă de argint din 
buzunarul jachetei şi l-a înşfăcat pe unul dintre ei ca să-l 
privească în oglindă. Imaginea lui nu tremura. Puştiul, 
care nu avea mai mult de cincisprezece ani, machiat în stil 
gotic, cu ochii trişti şi cu ruj negru pe buze, s-a scuturat ca 
să scape din strânsoarea lui Eph. 


Setrakian i-a verificat şi el pe ceilalţi cu oglinda sa, însă 
nici unul dintre ei nu era transformat. 

— Sunt fani, a spus Nora. Stau de pază. 

— Plecaţi de aici, a izbucnit Eph. 

Însă aceştia erau puşti din New York, aşa că ştiau că nu 
erau obligaţi să se mişte de acolo. 

Setrakian s-a uitat spre casa lui Bolivar. Ferestrele din 
faţă erau întunecate, dar, fiind noapte, nu-şi putea da 
seama dacă fuseseră acoperite sau erau aşa din cauza 
lucrărilor de renovare. 

— Hai să urcăm pe schele şi să spargem o fereastră, a 
propus Eph. 

Setrakian a clătinat din cap. 

— Nu putem intra! Riscăm să sune cineva la poliţie şi 
dumneavoastră să fiţi arestat. Aţi uitat că sunteţi căutat? 
Setrakian s-a sprijinit în baston, a privit clădirea cufundată 
în întuneric, apoi s-a îndepărtat. Nu, nu avem ce face. 
Trebuie să aşteptăm. Haideţi să aflăm mai multe despre 
clădire şi despre proprietar! Poate fi util, măcar să ştim în 
ce ne vârâm. 


LUMINA ZILEI 


Bushwick, Brooklyn 


Prima oprire a lui Vasiliy Fet a doua zi de dimineaţă a 
fost o casă din Bushwick, nu foarte departe de locul în care 
crescuse el. Primea solicitări peste solicitări şi astfel 
obişnuitul timp de aşteptare de două, trei săptămâni se 
dublase. Vasiliy încă mai avea treburi neterminate de luna 
trecută şi îi promisese tipului acestuia că avea să treacă pe 
la el astăzi. 

A parcat în spatele unui automobil Sable argintiu şi şi-a 
scos echipamentul din furgonetă: bara de oţel şi trusa de 
maestru cu capcane şi otrăvuri. Primul lucru pe care l-a 
remarcat a fost un pârâiaş care curgea de-a lungul potecii 
dintre două case înşiruite, un şiroi limpede şi lent, de 
parcă s-ar fi scurs dintr-o conductă spartă. Nu era 
apetisant ca scurgerea maronie şi unsuroasă din canal, dar 
era suficient să potolească setea unei întregi colonii de 
şobolani. 

O fereastră de la subsol era spartă, acoperită cu cârpe 
şi cu prosoape vechi. Putea fi pur şi simplu mizeria tipic 
urbană sau mâna „instalatorilor nocturni”, o nouă specie 
de hoţi de cupru care furau ţevi ca să le vândă la fiare 
vechi. 

Banca intrase acum în posesia ambelor case, imobile de 
plasament învecinate care, din cauza crizei creditelor 
ipotecare cu risc ridicat, se întorseseră la proprietari, care 
le pierduseră în urma prescrierii ipotecii. Vasiliy avea 
întâlnire cu un administrator din domeniul imobiliar. Uşa 
primei case era descuiată, iar Vasiliy a ciocănit şi a strigat. 
A băgat capul în prima încăpere din faţa casei scării şi a 
verificat plinta ca să vadă dacă şobolanii îşi făcuseră 
traseu pe acolo şi dacă lăsaseră excremente. La o fereastră 
atârna un stor rupt, pe jumătate căzut, care arunca o 
umbră oblică pe podeaua de lemn cu scobituri, dar nu era 
nici urmă de administrator. 


Vasiliy se grăbea prea tare ca să-şi permită să aştepte 
aici. Pe lângă munca acumulată, nici nu reuşise să doarmă 
prea bine noaptea trecută şi, în plus, voia să se întoarcă pe 
şantierul de la World Trade Center ca să discute cu cineva 
din conducere. Printre barele balustradei a găsit înţepenit 
în dreptul celei de-a treia trepte un clipboard. Numele 
companiei de pe cartea de vizită prinsă de acesta 
coincidea cu cea de pe comanda de serviciu a lui Vasiliy. 

— Heeei! a strigat el, după care a renunţat. 

A găsit uşa care ducea spre scările de la subsol şi a 
decis să se apuce de treabă indiferent de situaţie. In subsol 
era întuneric din cauza ferestrei acoperite pe care o zărise 
de afară, iar curentul fusese de mult oprit. Era puţin 
probabil să mai fie vreun bec în aplicea de pe tavan. Vasiliy 
şi-a lăsat căruciorul în urmă, ca să pună o opritoare la uşă, 
şi a intrat cu bara în mână. 

Casa scării făcea un cot la stânga. Mai întâi, a văzut 
nişte mocasini, apoi o pereche de picioare în pantaloni 
kaki. Era administratorul, care stătea sprijinit de zidul de 
piatră, prăvălit ca un drogat, cu capul într-o parte, cu ochii 
deschişi, dar ficşi. 

Vasiliy fusese în suficiente case părăsite din cartierele 
rău famate, aşa că ştia că nu era indicat să dea fuga spre 
tip. S-a uitat în jur de pe treapta de jos, chinuindu-se să-şi 
obişnuiască ochii cu întunericul. Subsolul nu avea nimic 
nefiresc, cu excepţia a două bucăţi de ţeavă de cupru 
tăiate care zăceau pe podea. 

În dreapta scărilor era baza hornului prin care evacua 
soba aflată lângă acesta. Jos, după colţul mai îndepărtat al 
hornului fixat cu mortar, Vasiliy a văzut patru degete 
murdare şi încârligate. 

Cineva stătea acolo ghemuit, se ascundea şi-l aştepta pe 
el. 

Se întorsese să urce din nou pe scări, ca să sune la 
poliţie, când, deodată, a văzut că lumina de după cotul 
făcut de scări dispare. Uşa fusese închisă de către cineva 
care se afla în capătul scărilor. 

Primul impuls al lui Vasiliy a fost să o ia la sănătoasa, şi 


chiar asta a şi făcut, a luat-o la fugă de lângă scări, spre 
hornul după care se ascundea omul cu degetele murdare 
care stătea ghemuit. Cu un strigăt de luptă, a lovit 
falangele cu bara de oţel, făcându-le să trosnească pe 
stratul de mortar. 

Atacatorul s-a repezit la el, în ciuda durerii. „Cocaina 
are şi efecte din astea”, a gândit el. Era o fată, o 
adolescentă, murdară din cap până în picioare, cu sânge 
pe piept şi în jurul gurii, a remarcat toate aceste lucruri 
într-o clipită, înainte ca ea să se arunce asupra lui cu o 
viteză neobişnuită şi cu o forţă şi mai nefirească, 
azvârlindu-l înapoi cu putere, izbindu-l de zidul din spatele 
său, deşi ea era pe jumătate cât el. A scos un zgomot 
puternic şi, când a deschis gura, o limbă lungă şi ciudată s- 
a strecurat afară. Vasiliy şi-a lansat instantaneu bocancul, 
lovind-o în piept şi culcând-o la pământ. 

A auzit paşi care coborau scările şi a înţeles că nu putea 
ieşi învingător dintr-o luptă dusă în întuneric. S-a întins cu 
bara de oţel spre fereastra acoperită şi a agăţat cârpele 
murdare înghesuite acolo, răsucindu-le şi trăgând de ele. 
Lumina a invadat subsolul, asemenea apei care se revarsă 
printr-un canal. 

Când s-a întors, i-a citit oroarea în priviri. Stătea exact 
pe direcţia dreptunghiului de lumină, iar din corp i-a 
izbucnit un fel de urlet chinuit, după care s-a prăbuşit, 
distrus, fumegând. Era cum îşi închipuia el că se întâmplă 
dacă iradiezi pe cineva - se prăjeşte şi se topeşte în acelaşi 
timp. 

Se petrecuse totul aproape instantaneu. Fata, sau ce-o fi 
fost ea, zăcea carbonizată pe podeaua murdară a 
subsolului. ) 

Vasiliy a rămas cu ochii căscați. „Ingrozit” nu era 
cuvântul potrivit. Pur şi simplu, uitase de celălalt care 
cobora scările până când acesta a început să geamă, ca 
reacție la lumină. După aceea, s-a dat înapoi, s-a 
împiedicat în apropiere de administrator, apoi s-a redresat 
şi a continuat să urce scările. 

Vasiliy şi-a revenit din starea aceea la timp, s-a dus sub 


scări, a băgat bara de oţel printre trepte, făcându-l să se 
împiedice şi să cadă ca un sac de cartofi. Vasiliy s-a întors 
cu faţa, cu bara ridicată, în timp ce bărbatul se ridica în 
picioare. Pielea sa maronie căpătase o tentă gălbuie, 
bolnăvicioasă. Gura i s-a deschis, şi Vasiliy a văzut că nu 
avea limbă, ci altceva, mult mai rău. 

L-a pocnit cu bara peste gură, iar acesta s-a răsucit şi a 
căzut în genunchi. Vasiliy s-a întins spre el şi l-a apucat de 
ceafă, de parcă ar fi fost un şarpe ameninţător sau un 
şobolan periculos, ca să se ferească de ceea ce avea în 
gură. S-a uitat din nou spre dreptunghiul de lumină, unde 
rămăşiţele fetei distruse amestecate cu praful din subsol 
făceau vârtejuri. A simţit că tipul se zbătea ca să scape şi l- 
a lovit tare cu bara în genunchi, forțându-l să ajungă spre 
lumină. 

Deşi îngrozit, Vasiliy Fet şi-a dat seama că voia să mai 
vadă o dată trucul cu lumina. I-a dat tipului o lovitură de 
bocanc în şale, făcându-l să aterizeze fix în lumina 
soarelui, şi l-a urmărit năruindu-se şi împrăştiindu-se în 
acelaşi timp, distrus de razele arzătoare, redus la o 
grămadă de scrum amestecat cu fum. 


South Ozone Park, Queens 


Limuzina lui Eldritch Palmer a rulat fără dificultate în 
depozitul din parcul industrial năpădit de ierburi, la mai 
puţin de doi kilometri de vechea pistă de curse Aqueduct. 
Palmer călătorea într-un alai modest: în spatele maşinii 
sale venea o alta, o limuzină goală, pentru situaţia în care 
rămânea în pană, urmată de un al treilea vehicul, o 
furgonetă neagră modificată de fapt, o ambulanţă 
particulară în care era instalat dializorul său. 

În laterala depozitului s-a deschis o poartă, ca să 
permită accesul vehiculelor, apoi s-a închis în urma lor. I- 
au ieşit în întâmpinare patru dintre membrii Societăţii 
Stoneheart, o societate din cadrul puternicei sale 
corporaţii internaţionale de investiţii, Grupul Stoneheart. 

Domnul Fitzwilliam i-a deschis uşa lui Palmer şi, spre 
uimirea tuturor, acesta a coborât din maşină. Era un 


adevărat privilegiu să obţii o audienţă la preşedinte. 

Costumele lor negre erau o încercare de a-l imita pe al 
său. Palmer era obişnuit ca prezenţa lui să stârnească 
uluială. Investitorii grupului său îl priveau ca pe o figură 
mesianică, a cărei capacitate de anticipare a fluctuaţiilor 
pieţei îi îmbogăţise. Discipolii din societate l-ar fi urmat şi 
în iad. 

Palmer se simţea în putere astăzi şi nu se sprijinea 
decât în bastonul de mahon. Fostul depozit al fabricii 
producătoare de cutii era în mare măsură pustiu. Din când 
în când, Grupul Stoneheart îl utiliza pentru depozitarea 
vehiculelor, dar ceea ce-i sporea astăzi valoarea era 
incineratorul învechit, din prima generaţie, aflat la subsol, 
la care se putea accede prin uşa din zid de dimensiunile 
unui cuptor. 

Lângă membrii Societăţii Stoneheart se afla un sac Kurt 
întins pe o targă mobilă. Domnul Fitzwilliam stătea în 
apropierea lui. 

— E vreo problemă? a întrebat Palmer. 

— Nu, domnule preşedinte, au răspuns ei. 

Cei doi care semănau cu doctorii Goodweather şi 
Martinez i-au înmânat domnului Fitzwilliam legitimaţiile 
false de la Centrul pentru Controlul şi prevenirea Bolilor. 

Palmer s-a uitat la momâia decrepită a lui Jim Kent din 
interiorul sacului Kurt prin învelitoarea transparentă. 
Corpul vampirului însetat de sânge era secătuit ca al unui 
demon cioplit dintr-o bucată de mesteacăn bolnav. Muşchii 
şi venele i se vedeau prin carnea dezintegrată - mai puţin 
prin gâtul umflat şi înnegrit. Ochii deschişi priveau fix din 
găvanele feţei uscăţive. 

Lui Palmer îi era milă de acest vampir înfometat până la 
teroare. El ştia ce înseamnă ca trupul să-ţi tânjească după 
îngrijire, în timp ce sufletul se chinuie, iar mintea îţi e în 
aşteptare. 

El ştia ce înseamnă să fii trădat de propriul creator. 

Acum Eldritch Palmer se afla în pragul izbăvirii. Spre 
deosebire de acest biet amărât, Palmer era pe cale să fie 
eliberat, să îmbrăţişeze imortalitatea. 


— Distrugeţi-l, a spus el şi s-a dat înapoi, în timp ce 
sacul era dus pe targă spre uşa deschisă a incineratorului, 
iar corpul era lăsat pradă focului. 


Gara Pennsylvania 


Călătoria lor spre Westchester, unde voiau să o caute pe 
Joan Luss, cea de-a treia supraviețuitoare a zborului 753, a 
fost întreruptă de ştirile dimineţii. Cartierul Bronxville 
fusese închis de poliţia din New York şi de echipe HAZMAT 
din cauza unei „pierderi de gaz.” Imaginile transmise din 
elicopterele canalelor de ştiri prezentau oraşul liniştit la 
acea oră a dimineţii, singurele maşini care circulau pe 
stradă fiind cele ale poliţiei. Următorul reportaj prezenta 
clădirea Biroului de Medicină Legală de pe 30th Street colţ 
cu First Street, ale cărei uşi şi ferestre erau acoperite cu 
scânduri bătute în cuie. Se specula că mai dispăruseră şi 
alte persoane din zonă şi că printre locuitori avuseseră loc 
incidente cauzate de panică. 

Gara Penn era singurul loc în care ştiau că aveau să 
găsească, mai mult ca sigur, telefoane publice vechi. Eph 
se afla în zona cu telefoane. Nora şi Setrakian erau aşezaţi 
mai într-o parte în gara ce roia de navetişti. 

Eph s-a uitat prin lista de apeluri efectuate de pe 
telefonul lui Jim în căutarea numărului de mobil al 
directorului Barnes. Jim avea cam o sută de apeluri în 
fiecare zi, şi Eph continua să caute în timp ce, la telefonul 
fix, directorul Barnes răspunsese deja. 

— Chiar crezi minciuna asta cu „pierderea de gaz”, 
Everett? a întrebat Eph. Cât crezi că o să mai dureze, la 
vremurile în care trăim? 

Barnes i-a recunoscut vocea lui Eph. 

— Ephraim, unde eşti? 

— Ai fost în Bronxville? Acum ai văzut? 

— Am fost... dar încă nu ştim despre ce e vorba... 

— Nu ştiţi pe naiba! Everett, scuteşte-mă! 

— Azi de dimineaţă au găsit secţia de poliţie pustie. Se 
pare că toată lumea din oraş a plecat. 

— Nu a plecat nimeni. Sunt încă aici, dar se ascund. 


După apusul soarelui, Westchester County o să fie ceva 
gen Transilvania. E nevoie de echipe de intervenţii, 
Everett, de soldaţi care să meargă din casă în casă prin tot 
oraşul, ca prin Bagdad. Este singura cale. 

— Nu vrem să creăm panică... 

— Deja se creează panică. Panica este reacţia normală 
în situaţia asta, mai degrabă decât negarea. 

— Departamentul de supraveghere clinică din New York 
nu raportează vreun semn cum că e pe cale să izbucnească 
vreo epidemie. 

— Ei monitorizează caracteristicile bolilor supraveghind 
bolnavii de la secţiile de urgenţă, pe cei care cheamă 
salvarea şi vânzările farmaciilor. Şi nici una dintre variante 
nu e valabilă în situaţia de faţă. Tot oraşul o să ajungă la 
fel ca Bronxville dacă nu o iei în direcţia care trebuie. 

— Vreau să ştiu ce ai făcut cu Jim Kent, a spus 
directorul Barnes. 

— M-am dus să-l văd, dar deja dispăruse. 

— Mi s-a spus că ai legătură cu dispariţia lui. 

— Everett, cine crezi că sunt eu? Omul Invizibil? Sunt 
omniprezent, sunt un geniu al răului. Ei bine, da, asta sunt. 

— Ephraim, ascultă... 

— Ascultă-mă tu pe mine! Sunt medic, un medic pe care 
l-ai angajat să facă o treabă, şi anume să identifice şi să 
stopeze bolile apărute în Statele Unite. Te-am sunat să-ţi 
spun că încă nu e prea târziu. Este a patra zi de la 
aterizarea avionului şi de la declanşarea epidemiei, dar 
încă mai avem o şansă, Everett. Putem să-i reținem aici, în 
oraşul New York. Ascultă-mă, vampirii nu pot trece peste 
ape mişcătoare, aşa că punem toată insula în carantină, 
închidem fiecare pod... 

— Nu am autoritatea să fac aşa ceva aici, ştii prea bine. 

La difuzoarele de deasupra s-a auzit un anunţ referitor 
la circulaţia unui tren. 

— Apropo, Everett, sunt în gara Penn. Trimite FBl-ul, 
dacă vrei. Eu am să fiu plecat de mult până să ajungă ei. 

— Ephraim... întoarce-te. Îţi promit că am să te ascult 
cu atenţie, poate mă convingi pe mine sau pe restul lumii. 


Hai să ne ocupăm împreună de asta! 

— Nu, a spus Eph. Tocmai ai zis că nu ai autoritatea să 
faci asta. Vampirii ăştia - şi chiar asta sunt, Everett - sunt 
viruşi în carne şi oase, au să distrugă oraşul ăsta până nu 
mai rămâne nici unul dintre noi. Singura soluţie este 
carantina. Dacă aflu de la ştiri că iei măsuri în direcţia 
asta, poate că am să vin să vă ajut. Până atunci, Everett... 

Eph a pus receptorul în furcă. Nora şi Setrakian 
aşteptau ca Eph să spună ceva, dar un număr de pe lista 
de apeluri a lui Jim i-a trezit brusc interesul lui Eph. 
Toatele contactele lui Jim aveau trecut numele de familie, 
mai puţin unul. Era un număr local la care Jim sunase de 
mai multe ori în ultimele câteva zile. A ridicat receptorul 
de la telefonul public, a apăsat pe zero şi a ascultat 
mesajele robotului până când a intrat pe fir un operator. 

— Bună ziua, am un număr în telefon şi nu-mi mai aduc 
minte al cui este. Aş vrea să evit să mă fac de râs înainte 
să sun. Începe cu 212, deci cred că e un număr de telefon 
fix. Puteţi vedea cui îi aparţine? 

I-a citit numărul operatoarei şi a auzit-o tastând. 

— Numărul acesta provine de la etajul 77 al Grupului 
Stoneheart. Doriţi adresa clădirii? 

— Da, vă rog. 

A acoperit receptorul şi i-a spus Norei: 

— De ce suna oare Jim pe cineva de la Grupul 
Stoneheart? 

— Stoneheart? a întrebat Nora. Adică firma de investiţii 
a bătrânului ăluia? 

— Regele investiţiilor, a întărit Eph. Al doilea cel mai 
bogat om din ţară, parcă. Palmer nu ştiu cum. 

— Eldritch Palmer, a intervenit şi Setrakian. 

Eph l-a privit şi i-a citit consternarea pe chip. 

— Ce e cu el? 

— Jim Kent nu vă era prieten, a murmurat Setrakian. 

— Ce vreţi să spuneţi? s-a mirat Nora. Bineînţeles că ne 
era prieten. 

După ce i s-a spus adresa, Eph a închis, a selectat 
numărul pe telefonul lui Jim şi a apelat. 


Suna, dar nu răspundea nimeni şi nu intra nici robotul. 

Eph a închis, privind încă fix telefonul. 

— Mai ţii minte ce a spus asistenta de la boli infecțioase 
după ce au plecat supraviețuitorii? A zis că sunase, Jim a 
susţinut că nu era adevărat, apoi a recunoscut că ratase 
câteva apeluri, a intervenit Nora. 

Eph a încuviinţat din cap. Era de necrezut. L-a privit pe 
Setrakian. 

— Ce ştiţi despre acest Palmer? 

— Cu mulţi ani în urmă, a venit să-mi ceară ajutorul ca 
să găsească pe cineva, cineva pe care şi eu eram foarte 
interesat să-l găsesc. 

— Sardu, a ghicit Nora. _ 

— El avea banii, iar eu - cunoştinţele. Însă înţelegerea a 
căzut după numai câteva luni. Mi-am dat seama că noi doi 
îl căutam pe Sardu din motive diferite. 

— El v-a stricat reputaţia la universitate? a întrebat 
Nora. 

— Întotdeauna am bănuit asta, a spus Setrakian. 

Telefonul lui Jim a vibrat în mâna lui Eph. Nu apărea 
nici un nume, dar era un număr local. Poate îl suna cineva 
de la Stoneheart. A răspuns. 

— Aă, e CDC-ul? a îngăimat vocea. 

— Cine sunteţi? 

Vocea era aspră şi groasă. 

— Il caut pe tipul de la Proiectul Canarul care se ocupă 
cu bolile şi care a dat de necaz. Aş putea cumva să vorbesc 
cu el? 

— În ce problemă vreţi să vorbiţi cu el? a întrebat Eph, 
temându-se să nu fie o capcană. 

— Sun de lângă o casă din Bushwick, din Brooklyn. Am 
aici la subsol doi oameni morţi care s-au tâmpit din cauza 
eclipsei. Nu prea le-a plăcut soarele. Vă spune ceva asta? 

Eph a devenit agitat. 

— Cine sunteţi? 

— Numele meu este Fet, Vasiliy Fet. Lucrez la 
deratizare şi mă ocup şi de un program experimental de 
management integrat al măsurilor de combatere a 


dăunătorilor în Lower Manhattan. Este finanţat de CDC cu 
750 000 de dolari. De-aia am numărul de telefon. Mă înşel 
sau sunteţi domnul Goodweather? 

După un moment de ezitare, Eph a spus: 

— Eu sunt. 

— Cred că se poate spune că lucrez pentru 
dumneavoastră. N-am ştiut cui să spun despre asta, dar 
văd urme prin tot oraşul. 

— Nu este din cauza eclipsei, a spus Eph. 

— Bănuiam eu. Cred că trebuie să veniţi aici, pentru că 
vreau să vă arăt ceva. 


Grupul Stoneheart, Manhattan 


Pe drum, Eph a făcut două opriri. Una singur, iar 
cealaltă însoţit de Nora şi de Setrakian. 

Legitimaţia de la CDC i-a permis să treacă de controlul 
din holul principal al clădirii Stoneheart, dar nu şi de al 
doilea, de la etajul 77, unde a trebuit să ia un alt ascensor 
ca să ajungă la ultimele zece etaje din clădirea din centru. 

Două gorile stăteau pe logoul imens din alamă al 
Grupului Stoneheart încrustat în podeaua de onix. In 
spatele lor, nişte angajaţi de la o firmă de transport de 
mobilier, îmbrăcaţi cu salopete, traversau holul, împingând 
aparatură medicală de mari dimensiuni pe cărucioare cu 
rotile. 

Eph a spus că voia să stea de vorbă cu Eldritch Palmer. 

Cel mai mare dintre cei doi bodyguarzi a schiţat un 
zâmbet. Pe sub haina de la costum i se întrezărea un toc 
de pistol prins cu hamuri pe după umeri. 

— Domnul Palmer nu primeşte vizite neanunţate. 

Eph a recunoscut unul dintre aparatele care erau 
demontate şi ambalate. Era un dializor Fresnius, un aparat 
medical scump. 

— Văd că împachetaţi, a spus Eph. Vă mutaţi, plecaţi 
din New York cât aveţi ocazia. Dar domnul Palmer nu mai 
are nevoie de dializor? 

Bodyguarzii nu au răspuns, nici măcar nu s-au întors să- 
l privească. 


În clipa aceea, Eph a înţeles - sau a crezut că înţelege. 


S-au întâlnit din nou lângă locuinţa lui Jim şi a Sylviei, 
un zgârie-nori din Upper East Side. 

— Palmer l-a adus pe Stăpân în America, a spus 
Setrakian. De aceea este gata să-şi asume orice risc, chiar 
şi viitorul speciei umane, ca să-şi atingă propriile scopuri. 

— Şi care sunt alea? a întrebat Nora. 

— Cred că Eldritch Palmer vrea să devină nemuritor, a 
răspuns Setrakian. 

— Nu şi dacă intervenim noi, a replicat Eph. 

— Vă admir hotărârea, a spus Setrakian. Dar, cu averea 
şi influenţa de care se bucură, vechea mea cunoştinţă are 
totul de partea sa. Pentru el, este totul sau nimic, vă daţi 
seama, nu mai există cale de întoarcere. O să facă orice ca 
să-şi atingă scopul. 

Eph nu-şi putea permite să privească imaginea de 
ansamblu de teamă să nu descopere că se angaja într-o 
bătălie deja pierdută, aşa că s-a concentrat pe prezent. 

— Ce aţi aflat? 

— Scurta mea vizită la Societatea Istorică din New York 
a dat rezultate, a spus Setrakian. Casa în discuţie a fost 
complet reconstruită de un traficant de alcool şi 
contrabandist care şi-a făcut averea în timpul prohibiţiei. 
Locuinţa i-a fost percheziţionată de mai multe ori, dar nu 
s-a găsit mai mult de o jumătate de litru de bere 
achiziționată ilicit, se spune, datorită unei reţele de 
tuneluri şi de fabrici subterane de bere. Mai târziu, unele 
dintre acele tuneluri au fost extinse pentru a se crea linii 
de metrou. 

— Şi tu ce ai găsit? a întrebat-o Eph pe Nora. 

— Acelaşi lucru. Că Bolivar a cumpărat special casa 
pentru că era hogeacul unui traficant şi pentru că se 
spunea că proprietarul de dinainte era un satanist care 
ţinea ritualuri satanice în altarul de pe terasă, la începutul 
secolului XX. Bolivar a renovat cu întreruperi clădirea în 
ultimul an şi a unit-o cu cea alăturată, construind astfel 
una dintre cele mai mari locuinţe particulare din New 


York. 

— Bravo, a spus Eph. Unde ai fost? La bibliotecă? 

— Nu, a zis ea şi i-a dat fotografiile care prezentau 
imagini ale interiorului casei originale şi fotografii recente 
ale lui Bolivar în cabina de machiaj. Sunt din ediţia online 
a revistei People. Am mers cu laptopul la Starbucks. 

Uşa s-a deschis cu un bâzâit. Au luat-o spre 
apartamentul micuţ de la etajul nouă al clădirii în care 
locuia Sylvia. Aceasta le-a deschis uşa îmbrăcată într-o 
rochie largă de in, potrivită cu statutul ei de realizatoare a 
rubricii Horoscop, cu părul dat pe spate şi prins cu o 
bentiţă lată. A fost surprinsă de vizita Norei şi de-a dreptul 
şocată la vederea lui Eph. 

— Ce faci...? 

Eph a intrat. 

— Sylvia, avem câteva întrebări foarte importante, dar 
extrem de puţin timp. Ştii ca Jim să fi avut vreo legătură cu 
Grupul Stoneheart? 

— Cu cine? a spus Sylvia şi şi-a dus mâna la piept, 
părând nedumerită. 

Eph a văzut un birou într-un colţ. Pe capacul unui 
laptop închis dormea o pisică tărcată. A traversat 
încăperea spre el şi a început să deschidă sertarele. 

— Te deranjează dacă aruncăm o privire prin lucrurile 
lui? 

— Nu. Dacă voi credeţi că ajută, vă rog. 

Setrakian rămăsese lângă uşă, în timp ce Eph şi Nora 
scotoceau prin birou. Se pare că bătrânul îi transmitea 
vibrații puternice Sylviei. 

— Vreţi ceva de băut? 

— Nu, a răspuns Nora cu un zâmbet rapid, reluându-şi 
apoi căutarea. 

— Mă întorc imediat, a spus Sylvia şi s-a dus la 
bucătărie. 

Eph s-a ridicat nedumerit de deasupra biroului înţesat 
de lucruri. Nici măcar nu ştia ce căuta. Oare Jim lucra 
pentru Palmer? De cât timp? Şi ce interes avea Jim? Banii? 
Ar fi fost în stare să le facă una ca asta? 


S-a dus în bucătărie să-i pună Sylviei o întrebare 
delicată referitoare la situaţia lor financiară. Când Eph a 
intrat, Sylvia tocmai punea receptorul la loc în furcă pe 
perete. S-a dat înapoi cu un aer ciudat. 

La început, Eph a fost nedumerit. 

— Pe cine ai sunat, Sylvia? 

Ceilalţi au venit în urma lui. Sylvia a atins zidul din 
spatele ei, apoi s-a aşezat pe un scaun. 

— Sylvia, ce se petrece? a întrebat Eph. 

Nemişcată, cu un calm straniu şi cu un aer vinovat în 
ochii larg deschişi, a spus: 

— O să fiţi înfrânți. 


Şcoala Publică Nr. 69, Jackson Heights 


De regulă, Kelly nu-şi lăsa niciodată telefonul pornit la 
ore, dar acum acesta era aşezat în stânga agendei ei, fără 
sonor. Matt fusese plecat toată noaptea, dar nu era un 
lucru neobişnuit atunci când avea inventar. De obicei, se 
ducea după aceea să ia micul dejun cu toată echipa, dar 
întotdeauna o suna şi pe ea. Şcoala era o zonă unde 
folosirea telefoanelor mobile era interzisă, dar ea îl sunase 
pe furiş de câteva ori, însă de fiecare dată îi intrase 
robotul. Poate că nu avea semnal. Încerca să nu-şi facă 
griji, dar îi era din ce în ce mai greu. Numărul elevilor din 
şcoală era scăzut. 

Regreta că-l ascultase pe Matt, cedând în faţa aroganţei 
lui, şi că nu plecase din oraş. Dacă în felul acesta îl pusese 
pe Zack în pericol... 

Apoi ecranul telefonului s-a aprins şi a văzut un pliculeţ. 
Primise un mesaj de pe telefonul lui. 

Mesajul era: „vino acasă.” 

Atât. Două cuvinte scrise cu minuscule şi fără 
punctuație. A încercat să-l contacteze imediat. A sunat, 
apoi ţârâitul s-a oprit, de parcă Matt ar fi răspuns, fără să 
spună însă nimic. 

— Matt! Matt! 

Elevii ei de clasa a patra au privit-o ciudat. Nu o 
văzuseră niciodată pe doamna Goodweather vorbind la 


telefon în timpul orelor. 

Kelly a telefonat acasă, dar suna ocupat. Oare se 
stricase robotul? De când nu mai sunase ocupat? 

S-a hotărât să plece. Avea să îi spună lui Charlotte să 
deschidă uşa de la clasa ei şi să îi supravegheze ea elevii. 
Kelly s-a gândit pentru o clipă să îşi anuleze orele din ziua 
aceea şi chiar să-l ia şi pe Zack de la şcoală, dar apoi s-a 
răzgândit. Avea să dea o fugă acasă, să vadă ce s-a 
întâmplat, apoi să-şi analizeze opţiunile şi să vadă ce 
trebuia făcut. 


Bushwick, Brooklyn 


Bărbatul care i-a întâmpinat în casa pustie umplea 
cadrul uşii cu fizicul său. Barba nerasă îi întuneca 
maxilarul proeminent, de parcă i-ar fi fost presărat cu 
funingine. La şold avea un soi de sac mare, alb, pe care îl 
ținea cu mâna de capăt, o faţă de pernă imensă în care 
atârna ceva greu. 

După ce s-au prezentat, zdrahonul a băgat mâna în 
buzunarul de la cămaşă şi a scos copia învechită a unei 
scrisori de prezentare cu ştampila CDC-ului, pe care i-a 
arătat-o lui Eph. 

— Aţi spus că aveţi să ne arătaţi ceva, nu? a început 
Eph. 

— Două lucruri. Mai întâi ăsta. 

Fet a slăbit şiretul sacului şi a răsturnat conţinutul pe 
jos. Patru rozătoare moarte s-au prăvălit, unele peste 
altele. 

Eph s-a dat înapoi, iar Nora a tresărit. 

— Întotdeauna am spus că, dacă vrei să atragi atenţia 
cuiva, îi pui în faţă un sac cu şobolani. Fet a ridicat unul de 
coada lungă, iar corpul acestuia s-a legănat uşor în mâna 
lui. Dau buzna afară din găurile lor peste tot prin oraş, 
chiar şi în timpul zilei. E ceva care-i alungă; cu alte 
cuvinte, ceva e putred. Ştiu că în timpul ciumei ieşeau 
şobolanii şi mureau pe stradă. Ăştia nu ies să moară. Acum 
ies al naibii de vii, cam disperaţi şi înfometați. Ascultaţi-mă 
pe mine, când au loc schimbări în mediul şobolanilor, nu e 


a bună. Când şobolanii încep să dea semne de frică, e 
timpul să vinzi tot şi să pleci. Inţelegeţi? 

— Înţeleg, a încuviinţat Setrakian. 

— Ceva îmi scapă, a intervenit Eph. Ce legătură au 
şobolanii cu...? 

— E un semn, după cum bine remarcă domnul Fet, a 
răspuns Setrakian. Este semn că se întâmplă ceva în 
mediul lor. Stoker a pomenit de faptul că vampirii îşi pot 
schimba forma, transformându-se într-o creatură a nopţii, 
precum liliacul sau lupul. Această înşelătorie are un 
sâmbure de adevăr, înainte ca locuinţele să aibă subsoluri 
sau pivnițe, vampirii îşi făceau adăpost în peşteri şi în 
bârloguri, la marginea satului. Prezenţa lor distrugătoare 
alunga celelalte vietăţi - liliecii şi lupii - iar acestea 
invadau satele. Apariţia lor coincidea întotdeauna cu 
răspândirea suferinţei şi cu pângărirea sufletului. 

Fet îl asculta cu mare atenţie pe bătrân. 

— Ştiţi ceva? a spus el. Acu’, când vorbeaţi, am auzit că 
aţi zis de două ori cuvântul „vampir.” 

— Exact, a admis Setrakian privindu-l cu calm. 

După un moment de pauză şi o privire atentă la ceilalţi, 
Fet a reluat, părând că începea să înţeleagă: 

— OK. Acum haideţi să vă arăt chestia ailaltă! 

I-a condus în subsolul urât mirositor, care duhnea a 
ceva ce aducea cu tămâia, un putrefact care fusese ars. Le- 
a arătat rămăşiţele de carne şi oase, resturi reci care 
zăceau pe podeaua subsolului, dreptunghiul de lumină 
care intra pe fereastră se alungise şi se deplasase, 
luminând acum zidul. 

— Mai devreme pica aici, jos, şi ei au călcat în acea 
zonă şi-au fost prăjiţi instantaneu. Dar, înainte de asta, au 
scos la mine o... chestie care le-a ţâşnit de sub limbă. 

Setrakian i-a povestit pe scurt despre Stăpânul malefic 
care se ascunsese în cala avionului, despre sicriul dispărut, 
despre cadavrele de la morgă care înviaseră şi se 
întorseseră la „cei dragi.” I-a spus despre ascunzătorile din 
case, despre Grupul Stoneheart, despre argint, despre 
lumina soarelui şi despre limba prelungă. 


— Au dat capul pe spate şi au deschis gura... şi era ceva 
ca bomboanele alea pentru copii, alea cu capetele 
personajelor din Războiul stelelor. 

— Ca un Pez”. 

— Exact. Apeşi pe barbă şi sare bomboana din gât. 

Eph a încuviinţat din cap. 

— E o descriere corectă, mai puţin partea cu 
bomboanele. 

Fet l-a privit pe Eph şi l-a întrebat: 

— De ce sunteţi inamicul public numărul unu? 

— Pentru că liniştea este arma lor. 

— La dracu'! Cineva trebuie să facă un pic de tărăboi. 

— Exact, a încuviinţat Eph. 

Setrakian s-a uitat la lampa pe care Fet o avea prinsă la 
centură, în laterală. 

— Am o întrebare. Dacă nu mă înşel, în meseria asta 
folosiţi lumina ultravioletă. 

— Aşa e, ca să depistăm urina rozătoarelor. 

Setrakian i-a privit pe Eph şi pe Nora. 

Fet i-a mai aruncat o privire bătrânului cu veston şi 
costum. 

— Vă pricepeţi la deratizare? 

— Am ceva experienţă, a spus Setrakian. 

S-a dus spre administratorul imobiliar transformat în 
vampir care se târâse departe de lumina soarelui şi care 
acum stătea ghemuit în colţul îndepărtat. Setrakian l-a 
verificat cu o oglindă cu foiţă de argint şi i-a arătat şi lui 
Fet. Deratizatorul s-a uitat la administrator, când la cel 
real, când la imaginea înceţoşată reflectată în oglindă. 

— Imi daţi senzaţia că sunteţi expert în vietăţi care îşi 
fac galerii şi se ascund, în creaturi care îşi caută adăpost, 
care se hrănesc de pe urma populaţiei umane. Meseria 
dumneavoastră este să alungaţi dăunătorii? 

Fet i-a privit pe Setrakian şi pe ceilalţi ca un om care s- 
a urcat într-un tren expres şi care îşi dă seama, exact când 


733 Marcă austriacă de bomboane comercializate într-o cutiuţă 
în formă de brichetă, al cărei capac reprezintă diferite personaje 
(n. tr.). 


trenul prinde viteză la ieşirea din gară, că nu acela era 
trenul în care trebuia să se urce. 

— Unde bateţi? 

— Spuneţi-ne, vă rugăm, dacă vampirii ar fi nişte 
dăunători, o molimă care se împrăştie rapid prin tot oraşul, 
cum i-aţi extermina? 

— Din punctul de vedere al unui deratizator, otrăvirea şi 
capturarea sunt soluţii temporare, care nu dau rezultate 
pe termen lung. Nu rezolvi nimic dacă îi omori unul câte 
unul. Singurii şobolani de care dăm cu ochii sunt cei slabi, 
proşti. Cei deştepţi ştiu cum să supravieţuiască. Soluţia e 
să-i controlezi, să le manevrezi habitatul, să le distrugi 
mediul, să le iei sursa de hrană ca să-i înfometezi. Apoi te 
duci în inima molimei şi le dai lovitura de graţie. 

Setrakian a dat uşor din cap, apoi l-a privit din nou pe 
Eph. 

— Stăpânul este inima molimei ăsteia şi, în momentul 
de faţă, se află pe undeva prin Manhattan. Bătrânul l-a 
privit din nou pe nenorocitul care zăcea ghemuit pe podea 
şi care la căderea nopţii avea să prindă viaţă, să devină 
vampir, un dăunător. Daţi-vă mai în spate, vă rog, a spus el 
şi şi-a scos sabia din teacă. A rostit formula aceea şi, cu o 
lovitură dată cu sabia prinsă cu amândouă mâinile, i-a tăiat 
capul bărbatului. În timp ce sângele rozaliu se scurgea, 
semn că gazda nu era complet transformată, Setrakian şi-a 
curăţat sabia pe cămaşa bărbatului şi şi-a pus-o din nou în 
teaca-baston. Dacă am şti unde se adăposteşte Stăpânul! 
Locul a fost analizat dinainte, poate chiar ales de el, un 
bârlog demn de el, un loc întunecat care să ofere adăpost, 
dar şi acces la lumea oamenilor de la suprafaţă. I s-a 
adresat lui Fet: Aveţi idee de unde dau năvală şobolanii, de 
unde ies masiv? 

Fet a dat imediat din cap, cu ochii fixaţi în depărtare. 

— Cred că da. 


Intersecţia dintre Church Street şi Fulton Street 


În lumina difuză a zilei, cei doi epidemiologi, negustorul 
de obiecte amanetate şi deratizatorul stăteau pe platforma 


de observaţie de deasupra şantierului de la World Trade 
Center, de dimensiunea unui cvartal şi cu o adâncime de 
aproximativ douăzeci de metri. 

Legitimaţia lui Fet şi o minciunică (Setrakian nu era un 
specialist în deratizări celebru venit din Omaha) le-a 
permis să intre în tunelul metroului neînsoţiţi. Fet i-a dus 
la aceeaşi linie neutilizată pe care o cercetase mai 
devreme şi a luminat cu lanterna şinele pe care nu era nici 
urmă de şobolani. Bătrânul a păşit cu grijă peste traverse, 
înaintând precaut printre pietre cu bastonul său lung. Eph 
şi Nora aveau lămpi fluorescente. 

— Nu sunteţi din Rusia, i-a spus Setrakian lui Fet. 

— Doar părinţii şi numele. 

— În Rusia sunt numiţi vurdalak. Se spune că, dacă 
amesteci sângele unui vurdalak cu făină, faci pâine din 
coca aia şi apoi o mănânci, devii imun la ei. 

— Şi funcţionează? 

— Ca orice remediu din popor, adică nu prea bine. 
Setrakian a rămas la distanţă, în dreapta şinei a treia 
electrificate. Bara asta de oţel pare uşor de mânuit. 

— Este rudimentară, ca mine, presupun, a spus Fet 
privindu-şi bara. Dar face bine treaba, tot ca mine. 

Setrakian a coborât glasul ca să reducă ecoul din tunel. 

— Eu am alte instrumente, care vi s-ar putea părea cel 
puţin la fel de eficiente. 

Fet a văzut furtunul pompei cu care lucraseră 
muncitorii în construcţii subterane. Mai înainte, tunelul 
făcea un cot şi se lăţea, iar Fet a recunoscut imediat 
intersecţia plină de gunoaie. 

— Aici e, a spus el, plimbând fasciculul luminos 
împrejur, pe jos. 

S-au oprit şi au ascultat zgomotul apei care picura. Fet 
a măturat solul cu fasciculul de lumină. 

— Ultima oară am împrăştiat prafuri. Vedeţi? 

În praf erau imprimate urme de tenişi, de pantofi şi de 
picioare goale. 

— Cine Dumnezeu umblă cu picioarele goale printr-un 
tunel de metrou? a remarcat Fet. 


Setrakian a ridicat mâna înmănuşată. Din tunelul 
tubular au ajuns până la ei nişte gemete îndepărtate. 

— Dumnezeule! a exclamat Nora. 

— Deschideţi-vă lămpile, vă rog, le-a şoptit Setrakian. 

Eph şi Nora i-au urmat îndemnul, iar puternicele raze 
UVC au luminat subsolul întunecos, lăsând la vedere un 
curcubeu de culori. Pete nenumărate erau împroşcate pe 
suprafeţe mari de pe sol, pe pereţi, pe stâlpii de 
susţinere... peste tot. 

Fet s-a dat înapoi, scârbit. 

— Asta e...? 

— Sunt excremente, a spus Setrakian. Creaturile astea 
se uşurează în timp ce mănâncă. 

Fet a privit împrejur, uimit. 

— Presupun că vampirii nu au prea mare nevoie de 
igienă. 

Setrakian se dădea înapoi. Acum ţinea altfel bastonul, 
trăsese în sus de mâner cu câţiva centimetri, astfel că lama 
ascuţită, argintie era la vedere. 

— Trebuie să plecăm imediat de aici. 

Fet asculta zgomotele din tunel. 

— Absolut de acord. 

Eph s-a lovit cu piciorul de ceva şi a sărit înapoi, 
aşteptându-se să fie un şobolan. A îndreptat în jos lampa 
UVC şi a descoperit o grămadă de obiecte în colţ. 

Erau telefoane mobile. Peste o sută de telefoane 
îngrămădite, azvârlite pur şi simplu într-un colţ. 

— Cineva a aruncat o grămadă de telefoane mobile aici, 
a comentat Fet. 

Eph a luat câteva din vârful grămezii. Primele două pe 
care le-a încercat erau descărcate. Un al treilea mai avea o 
liniuţă. Un X din susul ecranului indica faptul că nu avea 
semnal. 

— De aceea nu-i găseşte poliţia pe dispăruţi la telefon, a 
constatat Nora. Pentru că sunt cu toţii sub pământ. 

— Dacă judecăm după asta, a zis Eph şi a aruncat 
telefoanele la loc peste grămadă, majoritatea sunt aici. 

Eph şi Nora au privit îndelung telefoanele, grăbind 


pasul. 

— Să mergem repede, înainte să fim reperaţi, a spus 
Setrakian şi a luat-o primul spre ieşirea din tunel. Trebuie 
să ne pregătim. 


BÂRLOGUL 


Worth Street, Cartierul Chinezesc 


A patra noapte abia se instala pe când Ephraim trecea 
pe lângă locuinţa sa în drum spre cea a lui Setrakian, unde 
aveau să se înarmeze. Nu a văzut nici un poliţist postat în 
faţa blocului, aşa că a oprit, îşi asuma un risc, dar nu se 
mai schimbase de câteva zile; în plus, îi erau de ajuns cinci 
minute. Le-a arătat spre fereastra apartamentului său de 
la etajul trei şi le-a spus că, dacă totul era în regulă, avea 
să lase transperantele imediat ce ajungea sus. 

A intrat în holul clădirii fără probleme, apoi a urcat 
scările. Uşa de la apartament era întredeschisă. S-a oprit o 
clipă ca să asculte. Nu prea era stilul poliţiei să se trădeze 
în halul ăsta când dădea buzna în casa cuiva. 

A împins uşa şi a strigat: 

— Kelly! Linişte. Zack! 

Ei erau singurii care aveau chei. 

La început, mirosul l-a făcut să se panicheze, dar apoi 
şi-a dat seama că era de la mâncarea chinezească aruncată 
la gunoi de când fusese Zack la el. Parcă trecuseră ani de 
atunci. A intrat în bucătărie ca să vadă dacă laptele din 
frigider mai era bun... dar s-a oprit. 

A rămas cu privirea aţintită. I-a luat ceva timp să 
înţeleagă ce vedea. 

Doi poliţişti îmbrăcaţi în uniformă stăteau pe podeaua 
bucătăriei, sprijiniți de perete. 

În apartament s-a auzit un zumzăit, care a devenit 
repede țipăt, ca un cor de voci în agonie. 

Uşa apartamentului a fost trântită. Eph s-a întors iute 
spre uşa închisă. 

Lângă ea stăteau doi bărbaţi - sau, mai bine spus, două 
fiinţe, doi vampiri. 

Eph şi-a dat imediat seama după postură, după paloare. 

Pe unul din ei nu-l cunoştea, însă pe celălalt l-a 
recunoscut ca fiind Bolivar, unul dintre supraviețuitori. 


Căpătase un aer cadaveric, ameninţător, şi părea tare 
înfometat. 

Apoi Eph a simţit în cameră un pericol şi mai mare, 
pentru că nu aceste două creaturi erau sursa zumzetului. | 
s-a părut că trecuse o eternitate până îşi întorsese el capul 
spre camera principală, dar, de fapt, fusese doar o 
secundă. 

Acolo a văzut o creatură prelungă, cu o mantie lungă şi 
neagră. Era înaltă cât toată încăperea, ba chiar mai înaltă, 
căci stătea cu gâtul îndoit şi îl privea pe Eph. 

Iar faţa... 

Pe Eph l-a cuprins ameţeala la vederea staturii 
supraomeneşti a creaturii, care făcea atât camera, cât şi 
pe el să pară infimi. Această imagine i-a înmuiat picioarele, 
fix în momentul când se pregătea să fugă spre uşa care 
dădea în hol. 

Acum, creatura era în faţa lui, între el şi uşă, blocându-i 
singura ieşire. Era ca şi cum Eph ar fi stat locului, iar 
podeaua ar fi fost cea care se rotise, de fapt. Ceilalţi doi 
vampiri, de înălţimea unui om normal, s-au aşezat de o 
parte şi de cealaltă a monstrului. 

Creatura se apropiase şi privea în jos spre Eph, 
amenințătoare. 

Acesta a căzut în genunchi. Simpla prezenţă a creaturii 
uriaşe era paralizantă, zdrobitoare. 

Ammmmmmmm. 

Eph a simţit sunetul, ca atunci când asişti la un concert 
şi simţi muzica în piept. Era ca un zumzet care îi vibra în 
cap. Şi-a plecat ochii. Frica îl paralizase. Nu voia să-i mai 
privească faţa. 

Priveşte-mă! 

La început, Eph a crezut că arătarea îl sufoca folosindu- 
se de puterea minţii, dar motivul pentru care nu putea 
respira era frica, panica profundă ce îi pătrunsese până în 
suflet. 

Şi-a înălţat puţin privirea, tremurând, şi a văzut tivul 
mantiei Stăpânului, apoi mâinile care i se iţeau din mâneci. 
Erau dezgustător de incolore, de lipsite de unghii şi 


inuman de lungi. Degetele, extrem de lungi şi ele, erau 
egale, mai puţin degetul mijlociu, care era şi mai lung, şi 
mai gros decât celelalte, iar la capăt era încovoiat ca o 
gheară. 

Stăpânul venise după el şi avea să-l transforme. 

Priveşte-mă, porcule! 

Eph l-a privit, înălţându-şi capul ca şi cum arătarea l-ar 
fi prins cu mâna de bărbie. 

Stăpânul s-a uitat fix la el de sub tavan, unde stătea cu 
gâtul îndoit. Şi-a prins marginile glugii cu mâinile uriaşe şi 
şi-a descoperit craniul. Nu avea păr, iar capul îi era 
decolorat. Ochii, buzele şi gura erau fără culoare, spălăcite 
asemenea unei ţesături spălate de prea multe ori. Avea 
nasul mâncat ca al unei statui tocite de intemperii, o 
umflătură micuță cu două găuri negre. Gâtul îi pulsa 
înfometat, ca într-un surogat de respiraţie. Avea pielea 
palidă, aproape translucidă. Pe sub piele, asemenea vechii 
hărţi şterse a unui tărâm străvechi, i se vedeau venele 
lipsite de sânge, venele prin care pulsa ceva roşu, viermii 
din sânge care se deplasau, paraziţii care traversau carnea 
translucidă a Stăpânului. 

Am venit să ne răfuim. 

Glasul şi-a făcut loc în mintea lui Eph ca un bubuit 
terifiant. Acesta a simţit că leşină, că totul devine confuz, 
că se stinge. 

Purceaua de nevastă-ta este la mine şi în curând va fi şi 
porcul de fiu-tău. 

Eph îşi simţea capul gata să explodeze de dezgust şi de 
mânie, ca un balon care se umfla, stând să pocnească. A 
întins un picior sub el şi s-a ridicat în picioare, clătinându- 
se în faţa demonului uriaş. 

Am să-ţi răpesc tot, am să te las fără nimic. Aceasta este 
vrerea mea. 

Stăpânul s-a repezit înainte, cu o mişcare fulgerătoare. 
Eph a simţit o presiune pe cap - la fel cum un pacient 
anesteziat simte freza stomatologului - şi dintr-odată 
picioarele îi atârnau în aer. Şi-a bălăbănit braţele şi s-a 
zbătut. Stăpânul i-a prins capul ca pe o minge de baschet, 


ridicându-l cu o mână spre tavan, la nivelul ochilor, 
suficient de aproape încât Eph să vadă viermii din sânge 
agitându-se ca nişte spermatozoizi ai morţii. 

Eu sunt ocultaţia şi eclipsa. 

L-a dus pe Eph la gură ca pe un strugure uriaş. Avea 
gura neagră pe dinăuntru, gâtul ca o hrubă stearpă, o cale 
spre infern. Eph era aproape înnebunit, iar trupul i se 
bălăbănea de la gât în jos. li simţea gheara degetului 
mijlociu în ceafă, făcând presiune pe coloana sa vertebrală. 
Stăpânul i-a dat capul pe spate, de parcă ar fi tras de inelul 
unei cutii de bere. 

Beau sângele oamenilor. 

S-a auzit un plescăit umed şi în clipa aceea gura 
Stăpânului a început să se deschidă. Maxilarul i s-a retras, 
limba i s-a ridicat şi s-a tras pe spate încolăcită, lăsând loc 
limbii prelungi, îngrozitoare. 

Eph a răcnit, acoperindu-şi sfidător gâtul cu braţele, 
tipând în faţa sălbatică a Stăpânului. 

Apoi ceva... nu ţipătul lui Eph... altceva l-a făcut pe 
Stăpân să-şi întoarcă uşor capul imens. 

Nările i-au fremătat, iar demonul care nu respira a 
adulmecat aerul. 

Ochii săi ca de onix s-au întors din nou spre Eph şi l-au 
aţintit ca două mărgele moarte, străfulgerându-l de parcă 
acesta i-ar fi nesocotit porunca. 

Nu eşti singur. 


În clipa aceea, pe scările clădirii în care locuia Eph, la 
doi paşi în urma lui Fet, Setrakian se prindea de 
balustradă,  lovindu-se cu umărul de perete. L-a 
străfulgerat o durere de cap, ca un anevrism orbitor, iar o 
voce malefică, guturală, nepământeană i-a explodat în cap 
ca o bombă detonată într-o sală de concerte înţesată de 
oameni. 

Setrakian. 

Fet s-a oprit şi s-a uitat înapoi, dar Setrakian i-a făcut 
semn cu ochii strânşi de durere să-şi continue drumul. Tot 
ce-a reuşit să şoptească a fost: 


— E aici! 

Norei i s-a întunecat privirea. Fet a pornit în fugă pe 
scări, tropăind până sus, pe palier. Nora l-a ajutat pe 
Setrakian, trăgându-l în urma lui Fet până la uşă, în 
apartament. 

Fet a lovit prima creatură care i-a ieşit în faţă, însă 
aceasta a ripostat făcându-l să cadă şi să se rostogolească. 
A sărit repede în picioare în poziţie de luptă şi s-a întors 
spre oponentul său, ocazie cu care a văzut chipul 
vampirului care nu rânjea, dar a cărui gură dădea senzaţia 
că zâmbea larg, gata să se înfrupte din sângele său. 

În clipa aceea, Fet a văzut creatura uriaşă din partea 
opusă a încăperii. Era Stăpânul, ţinându-l pe Eph în 
strânsoare. O creatură monstruoasă şi hipnotică. 

Vampirul aflat cel mai aproape s-a repezit spre el şi l-a 
împins cu spatele în bucătărie, lovindu-l de uşa 
frigiderului. 

Nora a dat năvală înăuntru, reuşind să aprindă lampa 
fluorescentă exact când Bolivar, vampirul, se repezea la 
ea. Acesta a scos un țipăt înăbuşit, un sâsâit, şi s-a dat 
înapoi. În momentul acela, Nora l-a zărit pe Stăpân, i-a 
văzut din spate gâtul lipit de tavan şi capul aplecat şi l-a 
observat şi pe Eph prins în strânsoarea monstrului. 

— Eph! 

Setrakian a intrat cu sabia scoasă. A îngheţat preţ de o 
clipă când l-a zărit pe Stăpân, uriaş şi demonic. După atâta 
amar de vreme se regăseau, faţă în faţă. 

Setrakian a agitat ameninţător sabia de argint. Nora, 
care se apropia dintr-un unghi diferit, l-a forţat pe Bolivar 
să se dea înapoi spre zidul din faţă al apartamentului. 
Stăpânul era încercuit. Fusese o mare greşeală să-l atace 
pe Eph într-un spaţiu restrâns ca acesta. 

Setrakian a îndreptat vârful sabiei spre exterior, cu 
inima zbătându-i-se în piept, şi a repezit-o spre demon. 

Deodată, zumzetul din apartament s-a amplificat, o 
explozie de sunet care li s-a înfipt în creier lui, Norei, lui 
Fet şi lui Eph. Era un zgomot care te lăsa fără vlagă. 
Bătrânul s-a dat înapoi o clipă. A fost de-ajuns. 


Pe buzele Stăpânului a părut să se înfiripe un zâmbet 
întunecat. Vampirul uriaş l-a aruncat cât colo pe Eph, care 
se bălăbănea în mâna sa, izbindu-l de zidul de pe partea 
opusă. Stăpânul l-a înhăţat pe Bolivar de umăr cu mâna lui 
prelungă, ca o gheară, şi s-a aruncat prin fereastra amplă 
care dădea spre Worth Street, făcându-se nevăzut într-o 
ploaie de cioburi, cu un zgomot de sticlă spartă care a 
cutremurat clădirea. 

Setrakian a fugit spre pala de aer creat, spre rama 
ferestrei pe marginea căreia mai rămăseseră bucăţi de 
geam, ca nişte dinţi de fiară. Trei etaje mai jos, ploaia de 
sticlă tocmai lovea trotuarul, strălucind în lumina 
felinarelor. 

Cu viteza sa supraomenească, Stăpânul traversase deja 
strada şi se căţăra pe clădirea de vizavi. Cu Bolivar 
atârnându-i de braţul liber, a trecut peste balustrada din 
partea superioară a acesteia şi s-a făcut nevăzut în 
întunericul de pe acoperişul clădirii mai înalte. 

Setrakian a rămas bulversat preţ de o clipă, incapabil să 
conştientizeze faptul că Stăpânul fusese în acea încăpere şi 
că tocmai fugise. Inima i se zbătea în piept, gata să 
explodeze. 

— Ajutaţi-mă şi pe mine! 

S-a întors. Fet era pe podea şi îl imobiliza pe celălalt 
vampir, în timp ce Nora ţinea lampa fluorescentă, 
ajutându-l să-l neutralizeze. Setrakian s-a simţit cuprins de 
un nou val de furie. S-a dus spre ei cu sabia întinsă 
atârnată într-o parte. 

Fet l-a privit apropiindu-se cu ochii măriţi. 

— Staţi aşa... 

Setrakian a lovit, trecându-şi lama prin gâtul 
vampirului, câţiva centimetri mai sus de mâinile lui Fet. A 
lovit cu piciorul trupul decapitat de lângă pieptul acestuia 
înainte ca sângele alb să-i împroaşte pielea. 

Nora s-a dus în fugă spre Eph, care zăcea ghemuit pe 
podea. Era rănit la obraz şi avea ochii măriţi, cuprinşi de 
groază, dar părea să nu fi fost transformat. 

Ca să se asigure, Setrakian a scos repede o oglindă pe 


care a îndreptat-o spre faţa lui Eph, fără să descopere însă 
vreo distorsiune. Nora i-a trecut lampa pe la gât, dar nici 
ea nu a găsit nimic, nici o crestătură. 

L-a ajutat pe Eph să se ridice, însă, când i-a atins braţul 
drept, acesta a făcut o grimasă de durere. l-a pus uşor 
mâna pe bărbie, sub obrazul rănit, simțind nevoia să-l 
atingă, dar nedorind să-i facă şi mai mult rău. 

— Ce s-a întâmplat? a întrebat ea. 

— A răpit-o pe Kelly, a spus Eph. 


Kelton Street, Woodside, Queens 


Eph a parcurs rapid podul şi a intrat în Queens. Pe 
drum, a încercat să o sune pe Kelly pe mobil de pe 
telefonul lui Jim. 

Nu suna, ci intra imediat căsuţa vocală: „Bună, sunt 
Kelly. Nu pot răspunde acum la telefon...“ 

Eph a încercat şi la Zack. Telefonul acestuia a sunat 
până a intrat robotul. 

A luat curba spre Kelton Street cu scârţâit de roţi şi a 
oprit brusc în faţa curţii casei lui Kelly, a sărit peste gardul 
jos şi a urcat în fugă scările. A ciocănit puternic şi a apăsat 
pe butonul soneriei. Cheile lui erau agăţate într-un cui, 
acasă. 

Şi-a luat avânt şi a izbit cu umărul rănit în uşă. A 
încercat din nou, lovindu-se şi mai tare la braţ. A treia 
oară, rama s-a spart în bucăţi, iar el s-a împrăştiat pe jos, 
înăuntru. 

S-a ridicat în picioare şi a dat năvală în casă, lovindu-se 
de pereţi pe când cotea, şi a urcat cu paşi grei la etaj. În 
faţa uşii camerei lui Zack s-a oprit. Camera băiatului era 
goală. Dureros de goală. 

A coborât din nou, câte trei trepte odată. A recunoscut 
geanta pentru evacuarea de urgenţă de lângă uşa spartă. 
Mai erau şi câteva valize pregătite, dar cu fermoarul 
deschis. Nu plecase din oraş. 

„Dumnezeule! E adevărat!” a gândit el. 

Ceilalţi au ajuns la uşă exact când ceva îl lovea pe Eph 
din spate. Acesta a ripostat, fiind deja încărcat de 


adrenalină, şi şi-a dat atacatorul de-a rostogolul, 
imobilizându-l imediat. 

Era Matt Sayles. Eph i-a văzut ochii inexpresivi şi a 
simţit fierbinţeala cauzată de metabolismul său în 
transformare. 

Creatura care fusese cândva Matt a mârâit la el. Eph şi- 
a trecut braţul pe după gâtul lui, fix când vampirul abia 
transformat începea să deschidă gura. I-a împins cu putere 
bărbia, în încercarea de a-i bloca mecanismul biologic care 
lansa limba prelungă. Matt a strâns din ochi şi a clătinat 
puternic din cap în timp ce încerca să-şi elibereze gâtul. 

Eph l-a văzut pe Setrakian scoţându-şi sabia în spatele 
lui Matt, dar i-a strigat să se oprească şi, mânat de furia 
care se acumulase în el, l-a lovit pe Matt cu piciorul. 

Vampirul a mârâit şi s-a rostogolit, apoi s-a pus în patru 
labe şi l-a urmărit pe Eph cum se ridica în picioare. 

Matt s-a ridicat şi el, rămânând cu umerii aplecaţi 
înainte. Gura lui de vampir abia transformat care încearcă 
să se adapteze noului statut se mişca bizar, iar limba i se 
agita printre buzele întredeschise într-o confuzie lascivă. 

Eph s-a uitat împrejur după vreo armă, dar nu a găsit 
decât o rachetă de tenis care zăcea pe podea, lângă dulap. 
A înhăţat mânerul cu înveliş de cauciuc cu amândouă 
mâinile, a răsucit într-o parte rama de titaniu şi s-a dus cu 
ea spre Matt. Toate sentimentele pe care i le inspira 
bărbatul care împărțea casa şi patul cu soţia sa... care voia 
să fie tatăl fiului său... care căuta să-l înlocuiască au ieşit 
la iveală în timp ce lansa racheta în maxilarul acestuia. 
Voia să-i nimicească - pe el şi grozăvia care sălăşluia în 
adâncul său. Vampirii abia transformați nu îşi coordonau 
încă bine mişcările, aşa că Eph a reuşit să-i aplice şapte, 
opt lovituri zdravene, rupându-i dinţii şi făcându-l pe Matt 
să se prăbuşească în genunchi înainte ca el să-l prindă pe 
Eph de gleznă şi să-l răstoarne. Şi Matt mai resimțea ceva 
din vechea mânie faţă de Eph. S-a ridicat scrâşnind din 
dinţii rupti, dar Eph l-a lovit în faţă cu piciorul şi l-a împins 
pe spate, după care s-a refugiat dincolo de peretele 
despărțitor al bucătăriei, unde a văzut cuțitul de tranşat 


carne. 

Nu există furie oarbă, doar furie care te absoarbe. Eph 
a simţit de parcă s-ar fi uitat pe la capătul greşit al unui 
telescop şi ar fi văzut doar cuțitul şi pe Matt. 

Acesta a venit la el, iar Eph l-a izbit de zid. L-a apucat 
de păr şi i-a dat capul pe spate, ca să-i lase gâtul la vedere. 
Matt a deschis gura, iar limba prelungă a ţâşnit afară ca 
să-l înţepe pe Eph. Gâtul lui Matt a pulsat şi s-a mişcat 
convulsiv, iar Eph l-a înjunghiat de nenumărate ori cu 
forţă, rapid, străpungându-i gâtul şi lovind în zidul din 
spatele lui cu vârful, apoi scoțând cuțitul şi lovindu-l iar. li 
secţionase vertebra cervicală, făcând lichidul alb, lipicios 
să bolborosească. Trupul îşi pierdea vigoarea şi braţele i se 
bălăbăneau. Eph a lovit până ce a rămas cu capul lui Matt 
în mână, iar corpul acestuia s-a prăvălit la podea. 

În momentul acela s-a oprit şi a observat, fără să fie 
prea conştient de ceea ce vedea, că avea capul în mână, iar 
limba prelungă atârna prin gâtul secționat, zbătându-se 
încă. 

I-a văzut pe Nora şi pe ceilalţi privindu-l prin uşa 
deschisă. A sesizat zidul şi lichidul alb care picura pe el. A 
zărit trupul decapitat pe podea. A observat capul lui Matt 
în propriile mâini. 

Viermii din sânge umblau pe faţa lui Matt, pe obraji şi 
pe ochii ficşi, prin părul fin, apropiindu-se de degetele sale. 

Eph a dat drumul capului, iar acesta a lovit podeaua cu 
zgomot, fără să se rostogolească. Şi-a descleştat mâna de 
pe cuţit, care a căzut în linişte în poala lui Matt. 

— Mi-au răpit fiul, a murmurat Eph. 

Setrakian l-a împins de lângă cadavru şi de lângă 
sângele infestat al vampirului. Nora şi-a aprins lampa 
fluorescentă şi a iradiat trupul lui Matt. 

— Pe toţi dracii! a exclamat Fet. 

Eph a repetat, în chip de explicaţie şi în acelaşi timp ca 
să-şi împlânte şi mai adânc cuțitul în inimă: 

— Mi-au răpit fiul. 

Vuietul pornirii criminale pe care îl avea în urechi se 
domolea treptat şi deodată a surprins zgomotul unei 


maşini care oprea afară. S-a deschis o portieră şi s-a auzit 
o muzică în surdină. 

Apoi un glas a rostit: 

— Mersi. 

Glasul acela... 

Eph s-a dus la uşa spartă de la intrare. S-a uitat în josul 
aleii şi l-a văzut pe Zack ieşind dintr-un monovolum şi 
punându-şi pe umăr breteaua rucsacului. 

Zack nici nu ajunsese bine la poartă, că Eph îi ieşise 
deja în întâmpinare şi îl îmbrăţişa. 

— Tată! 

Eph l-a verificat, prinzându-l de cap pe băiat şi 
cercetându-i ochii şi faţa. 

— Ce faci? l-a întrebat Zack. 

— Unde ai fost? 

— La Fred, a spus Zack şi a încercat să scape din 
strânsoarea tatălui său. Mama nu a venit, aşa că m-a luat 
mama lui Fred la ei acasă. 

Eph l-a lăsat pe Zack să se tragă înapoi. 

„Kelly.” 

Zack s-a uitat pe lângă el la casă. 

— Ce s-a întâmplat cu uşa noastră? 

A făcut câţiva paşi spre casă. În momentul acela, Fet a 
apărut în prag urmat de Setrakian, un munte de om cu o 
cămaşă de flanelă atârnând pe el şi cu bocanci şi un bătrân 
în costum de tweed, cu un baston cu mâner în formă de 
cap de lup. 

Zack s-a uitat din nou la tatăl său, acum şi mai 
îngrijorat. 

— Unde e mama? a întrebat el. 


Knickerbocker Amanet şi Curiozităţi, 118th 
Street, Harlemul Spaniol 
Eph stătea pe holul străjuit de cărți din locuința lui 
Setrakian. Îl privea pe Zack, care mânca o prăjiturică Devil 


Dog, aşezat la masa din bucătăria bătrânului, unde Nora îl 
întreba despre şcoală ca să-l ţină ocupat şi să-l distragă. 


Eph încă mai simţea strânsoarea Stăpânului. Viaţa sa se 
bazase pe anumite ipoteze, trăise într-o lume construită pe 
anumite ipoteze, iar acum, că toate certitudinile sale se 
spulberaseră, îşi dădea seama că nu mai ştia nimic. 

Nora a văzut că îi urmărea din hol, iar din privirea ei 
Eph a înţeles că femeia era speriată de felul lui de-a se 
uita. 

Eph ştia că de acum înainte avea să fie puţin nebun. 

A coborât două rânduri de trepte până în sala de arme 
de la subsol a lui Setrakian. Lămpile cu lumină ultravioletă 
instalate la uşi erau oprite, pentru că bătrânul îi arăta lui 
Fet arsenalul său. Deratizatorul admira pistolul de bătut 
cuie modificat, cu ţeava lungă şi îngustă, care semăna 
acum cu un pistol-mitralieră UZI, portocaliu cu negru, şi 
cu magazia pentru cuie care alimenta ţeava oblic. 

Setrakian s-a dus direct la Eph. 

— Aţi mâncat? s-a interesat el. 

Eph a clătinat din cap. 

— Cum se simte băiatul? 

— E speriat, dar nu o arată. 

Setrakian a dat din cap. 

— La fel ca noi toţi, de altfel. 

— Aţi mai văzut creatura asta, pe Stăpân. 

— Da. 

— Şi aţi încercat s-o omorâţi. 

— Da. 

— Şi aţi dat greş. 

Setrakian a mijit ochii de parcă ar fi privit în trecut. 

— Nu eram bine pregătit. De data asta, n-am să mai 
ratez. 

Fet ţinea în mână un obiect în formă de lampă cu o 
țepuşă la capăt. 

— Puțin probabil cu un asemenea arsenal, a spus el. 

— Unele lucruri le-am cârpit eu din ce aveam prin 
magazin. Dar nu mă pricep să fac arme artizanale, a spus 
şi a strâns din degetele încovoiate demonstrativ. Cunosc 
un prelucrător de argint în New Jersey care îmi face 
vârfurile şi acele. 


— Vreţi să spuneţi că nu le-aţi luat de la talcioc? 

Setrakian a luat obiectul greu în formă de lampă din 
mâinile deratizatorului. Era din plastic închis la culoare, cu 
o baterie solidă la bază şi cu o ţepuşă de oţel de vreo 
cincisprezece centimetri în partea inferioară. 

— În esenţă, este o mină cu lumină ultravioletă. Este o 
armă de unică folosinţă care emite un jet purificator de 
lumină UVC ucigătoare pentru vampiri. Este gândită 
pentru o încăpere mare şi, odată pornită, acţionează rapid 
şi distrugător. În nici un caz nu vrei să fii prin apropiere 
când îşi face treaba. Temperatura şi radiaţiile pot fi un 
pic... dezagreabile. 

— Şi ce e cu pistolul ăsta de cuie? a întrebat Fet. 

— Merge cu praf de puşcă şi, când încărcătura este 
declanşată, lansează cuiul. Trage cincizeci de cuie la o 
încărcare, cuie fără floare, de vreo trei centimetri, de 
argint, desigur. 

— Desigur, a repetat Fet pe când admira bijuteria şi 
verifica mânerul din cauciuc. 

Setrakian şi-a plimbat privirea prin încăpere: armurile 
străvechi de pe perete, lămpile UVC şi încărcătoarele de 
pe rafturi, săbiile de argint, oglinzile cu foiţă de argint, 
câteva prototipuri de arme, caiete de însemnări şi schiţe. 
Importanţa momentului aproape că l-a copleşit. Spera doar 
că frica nu avea să-l facă să redevină tânărul neputincios 
de pe vremuri. 

— Aştept de mult momentul acesta, a spus el. 

A pornit pe scări, lăsându-i singuri pe Eph şi pe Fet. 
Uriaşul deratizator a scos pistolul cu cuie din încărcător. 

— Unde aţi dat de bătrân? 

— El m-a găsit pe mine, a spus Eph. 

— Meseria m-a obligat să umblu prin multe subsoluri. 
Când mă uit la tot ce e aici, mă gândesc că smintitul ăsta a 
avut o motivaţie puternică. 

— Nu e nebun, i-a luat Eph apărarea. 

— V-a arătat asta? a întrebat Fet. S-a dus spre 
recipientul pentru mostre în care era inima infestată care 
plutea în lichid. Individul păstrează în sala de arme de la 


subsol inima unui vampir pe care l-a omorât, de parcă ar fi 
animal de casă. E nebun de legat. Dar n-are nimic, pentru 
că şi eu sunt un pic ţicnit. S-a aşezat în genunchi şi s-a 
apropiat cu faţa de recipient. Pis, pis... 

Ventuza a ţâşnit spre peretele de sticlă ca să-l prindă. 
Fet s-a ridicat şi s-a întors spre Eph cu un aer uluit. 

— Nu mă aşteptam să am parte de aşa ceva când m-am 
trezit azi-dimineaţă. 

A ţintit recipientul cu pistolul de cuie, apoi a lăsat 
braţul în jos, încântat de acea armă. 

— Pot să-l iau eu? 

— Vă rog, a spus Eph şi l-a îndemnat dând uşor din cap. 


Eph a urcat din nou la etaj, dar pe hol a încetinit pasul, 
căci l-a văzut pe Setrakian stând cu Zack în bucătărie. 
Bătrânul şi-a scos de la gât un lănţişor de argint pe care se 
afla cheia de la atelierul de la subsol şi, cu degetele sale 
încovoiate, l-a pus în jurul gâtului băiatului de unsprezece 
ani, pe care l-a bătut apoi uşor pe umeri. 

— De ce aţi făcut asta? l-a întrebat Eph pe Setrakian 
când cei doi au rămas singuri. 

— Am jos lucruri, caiete de însemnări, scrieri care 
trebuie păstrate şi care le pot fi utile generaţiilor viitoare. 

— Nu aveţi de gând să vă mai întoarceţi? 

— Îmi iau toate măsurile de precauţie posibile, a spus 
Setrakian şi a privit împrejur, ca să se asigure că erau 
singuri. Vă rog să mă înţelegeţi. Stăpânul este mai rapid şi 
mai puternic decât vampirii ăştia noi şi mototoli pe care îi 
vedem noi. Este mai mult decât ştim chiar şi noi. Trăieşte 
pe pământul ăsta de secole şi totuşi... 

— Şi totuşi este vampir. 

— Iar vampirii chiar pot fi distruşi. Marea noastră şansă 
este să-l distrugem pe el, să-l rănim şi să-l târâm sub 
razele ucigătoare ale soarelui. De aceea trebuie să 
aşteptăm până în zori. 

— Eu vreau să merg acum. 

— Ştiu că asta vreţi, dar asta vrea şi el. 

— A prins-o pe soţia mea. Kelly se află în situaţia asta 


numai şi numai din cauza mea. 

— Aveţi o motivaţie personală, doctore, şi este presantă. 
Dar trebuie să ştiţi că, dacă a prins-o, este deja 
transformată. 

Eph a clătinat din cap. 

— Nu este adevărat. 

— Nu spun asta ca să vă înfurii... 

— Nu este adevărat! 

Setrakian a dat din cap după un răstimp şi a aşteptat ca 
Eph să-şi revină. 

— Asociaţia Alcoolicilor Anonimi m-a ajutat foarte mult, 
a spus Eph. Dar lucrul pe care nu am reuşit să-l deprind 
niciodată a fost seninătatea de a accepta lucrurile pe care 
nu pot să le schimb. 

— Şi eu sunt la fel, a spus Setrakian. Poate că această 
trăsătură comună a făcut ca drumurile noastre să se 
petreacă. Scopurile noastre sunt în perfectă armonie. 

— Aproape perfectă, a spus Eph. Pentru că numai unul 
dintre noi poate să-l omoare pe nemernic. Şi eu voi fi ăla. 


Nora aşteptase nerăbdătoare să stea de vorbă cu Eph, 
aşa că, de îndată ce acesta s-a îndepărtat de Setrakian, s-a 
repezit la el şi l-a tras în baia bătrânului, placată cu gresie. 

— Te rog, nu face asta, a spus ea. 

— Ce să nu fac? 

— Nu-mi cere ce ştiu că vrei să-mi ceri, l-a implorat ea 
privindu-l cu ochii ei căprui, arzători. Nu îmi cere asta. 

— Dar trebuie..., a murmurat Eph. 

— Sunt speriată de moarte, dar mi-am câştigat dreptul 

de a fi alături de tine. Ai nevoie de mine. 
_ — Aşa este. Am nevoie de tine aici, să ai grijă de Zack. 
În plus, unul dintre noi trebuie să rămână în urmă, ca să 
continue lupta în cazul în care..., a spus el şi s-a oprit. Ştiu 
că-ţi cer mult. 

— Prea mult. 

Eph nu-şi putea desprinde privirea din ochii ei. 

— Trebuie să mă duc după ea, a zis el. 

— Ştiu. 


— Vreau să ştii... 

— Nu e nimic de explicat, a spus Nora. Dar mă bucur că 
vrei să-mi explici. 

În momentul acela, a tras-o aproape şi a strâns-o tare. 
Nora i-a pus mâna pe ceafă şi şi-a strecurat degetele prin 
părul lui. S-a îndepărtat puţin să-l privească, să-i mai 
spună ceva - dar, în loc de asta, l-a sărutat. Era un sărut 
de despărţire care îi dădea de înţeles că-l aştepta să se 
întoarcă. 

S-au desprins unul de celălalt, iar el a dat din cap în 
semn că a priceput mesajul. 

L-a văzut pe Zack pe hol, privindu-i. 

Eph nu a încercat să-i explice nimic. Faptul că se 
despărţea de o comoară de copil şi de siguranţa palpabilă 
a suprafeţei pământului pentru a merge în adâncuri şi a 
înfrunta un demon era lucrul cel mai neobişnuit pe care îl 
putea face. 

— Tu o să stai cu Nora, bine? Vorbim când mă întorc. 

Ochii mijiţi ai acestui copil aflat în pragul adolescenţei 
nu voiau să-i trădeze emoţiile, mult prea dureroase şi 
învălmăşite. 

— De unde să te întorci? 

Şi-a tras fiul aproape şi l-a cuprins cu braţele, de parcă, 
în caz contrar, acest băiat pe care îl iubea nespus avea să 
se spargă în mii de cioburi. În clipa aceea, Eph a înţeles că 
avea un motiv extrem de puternic pentru care trebuia să 
izbutească. 

De afară au răzbătut ţipete şi sunet de claxoane de 
maşini. S-au repezit cu toţii spre fereastra dinspre vest. 
Câteva cvartale mai departe, stopurile mai multor maşini 
împânzeau strada, iar oamenii ieşeau şi se luau la harţă. O 
clădire luase foc, dar nu se zăreau pe nicăieri maşinile de 
pompieri. 

— A început năpasta, a spus Setrakian. 


Morningside Heights 


Încă de noaptea trecută, Gus era fugar. Cătuşele îl 
împiedicau să se mişte cu uşurinţă pe stradă. Cămaşa 


veche pe care o găsise şi pe care şi-o înfăşurase în jurul 
antebraţelor, ca şi cum ar fi mers cu braţele încrucişate, 
nu avea cum să păcălească prea multă lume. Se strecurase 
într-un cinematograf pe uşa din spate şi dormise în 
întuneric. Gândul îi zburase la un atelier de dezmembrări 
din West Side pe care îl cunoştea şi îi luase o mulţime de 
timp să meargă până acolo, dar, odată ajuns, constatase că 
acesta era pustiu. Nu era închis, ci pur şi simplu pustiu. A 
căutat printre uneltele pe care le-a găsit ca să încerce să-şi 
taie bara ce îi ţinea încheieturile unite. Pornise chiar şi un 
ferăstrău electric fixat între fălcile unei menghine şi fusese 
cât pe-aci să-şi taie braţele. Nu putea face nimic cu o 
singură mână, aşa că, într-un final, a plecat scârbit. 

A trecut prin locurile pe care le frecventau cholos” ai 
lui, dar nu i-a venit în minte nici unul în care să poată avea 
încredere. Totul pe stradă părea ciudat, nu era prea multă 
activitate. El ştia ce se petrecea. Când soarele a început să 
apună, a înţeles că era în criză de timp şi de soluţii. 

Era riscant să meargă acasă, dar nu văzuse prea mulţi 
poliţişti în ziua aceea şi, în plus, era îngrijorat din cauza lui 
madre. S-a strecurat în clădire, încercând să-şi ţină cât mai 
normal mâinile legate cu cămaşa, şi a luat-o pe scări. Erau 
şaisprezece rânduri de trepte până sus. Odată ajuns, a 
parcurs holul fără să vadă pe nimeni. A ascultat la uşă. Se 
auzea televizorul, ca de obicei. 

Ştia că soneria nu funcţiona, aşa că a bătut la uşă. A 
aşteptat, apoi a ciocănit din nou. A lovit cu picioarele în 
cadrul metalic, zguduind astfel uşa şi pereţii fragili. 

— Crispin, a şuierat el la gunoiul de frate-său. Crispin, 
rahat cu picioare, deschide dracu' uşa asta! 

Gus a auzit lanţul de la uşă desfăcându-se şi yala 
descuindu-se. A aşteptat, dar uşa nu s-a deschis. Şi-a 
desfăcut cămaşa prinsă în jurul mâinilor încătuşate şi a 
răsucit mânerul uşii. 

Crispin stătea în partea din spate a încăperii, în colţ, în 


74 În spaniolă, în original, termen care îi desemnează pe 
mexicanii proveniţi din clasa muncitoare şi care deseori sunt 
consideraţi membri ai unei găşti (n. tr.). 


stânga canapelei pe care dormea când venea acasă. Toate 
transperantele erau lăsate, iar uşa de la frigiderul din 
bucătărie era deschisă. 

— Unde e mama? a întrebat Gus. 

Crispin nu a răspuns. 

— Drogat nenorocit, a spus Gus şi a închis frigiderul. 

Ceva se topise şi acum era apă pe jos. 

— Doarme? 

Crispin tot nu a răspuns. Nu făcea decât să îl privească 
fix pe Gus. 

Incepea să înţeleagă. S-a uitat mai bine la Crispin care 
abia dacă merita să-i arunce o privire, şi a văzut că avea 
ochii negri şi că era tras la faţă. 

Gus s-a dus la fereastră şi a dat într-o parte 
transperantele. Era noapte, iar în aer plutea fumul de la un 
foc ce ardea pe stradă. 

S-a întors cu faţa spre Crispin, care venea spre el, 
urlând din partea opusă a încăperii. Gus a ridicat braţele şi 
a trecut lanţul de la cătuşe pe după gâtul fratelui său, sub 
mandibulă, destul de sus pentru ca acesta să nu poată 
scoate limba prelungă. 

L-a prins de ceafă cu mâinile şi l-a trântit la podea. 
Ochii negri ai fratelui său devenit vampir s-au bulbucat, iar 
mandibula i s-a zbătut, în timp ce băiatul încerca să 
deschidă gura. Dar strânsoarea lui Gus nu-i permitea. 
Acesta încerca să-l stranguleze, însă, văzând că timpul 
trecea, iar Crispin continua să dea din picioare fără să-şi 
piardă cunoştinţa, Gus şi-a amintit că vampirii nu respirau 
şi că nu puteau fi omorâţi în felul acesta. 

Atunci l-a ridicat în sus de gât, şi Crispin l-a apucat de 
braţe şi de mâini. În ultimii ani, Crispin nu fusese altceva 
decât o povară pentru mama lui şi o pacoste pentru el. 
Acum era vampir, partea din el care fusese fratele lui 
murise, dar partea de nemernic rămăsese. Gândul că 
acesta îşi merita soarta l-a îndemnat pe Gus să-l izbească 
fără milă cu capul de oglinda de pe perete, o oglindă 
veche, grea, ovală, care nu s-a spart până nu a căzut. L-a 
lovit cu genunchiul, trimiţându-l la podea, după care a 


apucat ciobul cel mai mare. Crispin nu se lăsase încă în 
genunchi atunci când Gus i-a înfipt vârful ciobului în ceafă. 
I-a secţionat coloana vertebrală şi a împins ciobul până în 
partea din faţă a gâtului, dar acesta nu i-a străpuns pielea. 
A mişcat bucata de oglindă în stânga şi-n dreapta, tăindu-i 
aproape complet gâtul, fără să ţină seama însă că 
ascuţimea ei îi cresta şi lui mâinile. Durerea l-a 
străfulgerat, dar nu a dat drumul ciobului până ce capul 
fratelui său nu s-a desprins complet de trunchi. 

Gus s-a dat înapoi clătinându-se şi şi-a privit mâinile 
tăiate şi însângerate. Voia să se asigure că nici un vierme 
care mişuna în sângele alb al lui Crispin nu ajungea până 
la el. Căzuseră pe covor şi erau greu de observat, aşa că s- 
a ţinut deoparte. Şi-a privit fratele decapitat şi s-a simţit 
dezgustat de vampirul din el, dar moartea fratelui său nu l- 
a mişcat absolut deloc. Crispin era mort pentru el de ani 
de zile. 

S-a spălat pe mâini în chiuvetă. Tăieturile erau lungi, 
dar superficiale. A luat o cârpă de şters vasele ca să 
oprească sângerarea şi s-a dus în dormitorul mamei lui. 

— Mamă! 

Spera ca ea să nu fie acolo. Avea patul făcut şi gol. S-a 
întors să plece, a ezitat o clipă, apoi s-a lăsat în genunchi 
ca să se uite sub pat. Nu erau decât cutiile pentru pulovere 
şi ganterele pe care aceasta şi le cumpărase în urmă cu 
zece ani. Era în drum spre bucătărie, când deodată a auzit 
un freamăt din dulap. S-a oprit să asculte din nou. S-a dus 
la uşa dulapului şi l-a deschis. Toate hainele mamei lui 
erau trase de pe suport şi puse grămadă pe jos. 

Insă grămada s-a mişcat. Gus a tras de o rochie veche, 
galbenă, cu pernuţe la umeri, şi a văzut răsărind chipul lui 
madre, cu ochii negri, ficşi şi cu pielea gălbuie. 

Gus a închis uşa la loc. Nu a trântit-o şi nici nu a rupt-o 
apoi la fugă; pur şi simplu, a închis-o şi a rămas pe loc. îi 
venea să plângă, dar lacrimile nu au curs. Nu a scos decât 
un oftat, ca un scâncet uşor, din adâncul sufletului, după 
care s-a întors şi a căutat prin dormitorul mamei lui vreo 
armă cu care să-i taie capul... 


În clipa aceea, a conştientizat ce devenise lumea 
aceasta. A renunţat la acest gând, s-a întors spre uşa 
închisă şi s-a sprijinit cu capul de ea. 

— Iartă-mă, mamă, a şoptit el. Lo siento”. Ar fi trebuit 
să fiu lângă tine, ar fi trebuit să fiu lângă tine... 

A intrat năuc în camera lui. Nu putea nici măcar să-şi 
schimbe cămaşa din cauza cătuşelor. A îndesat câteva 
haine într-o sacoşă de hârtie, pentru momentul în care 
avea să se poată dezbrăca, şi şi-a băgat-o sub braţ. 

Apoi şi-a amintit de bătrânul care avea casa de amanet 
de pe 118th Street. El avea să-l ajute şi, totodată, să lupte 
împotriva nenorocirii acesteia. 

A ieşit din apartament pe hol. La capătul în care se 
aflau ascensoarele erau nişte oameni. Gus a lăsat capul în 
jos şi a pornit spre ei. Nu voia să fie recunoscut, nu voia să 
aibă de-a face cu nici unul dintre vecinii mamei lui. 

Era pe la jumătatea holului, când şi-a dat seama că 
aceştia nu vorbeau, nu se mişcau. Şi-a înălţat privirea şi a 
văzut că toţi trei stăteau cu faţa spre el. Când a observat 
că ochii lor negri erau goi, s-a oprit. Erau vampiri care îi 
blocau ieşirea. 

Aceştia au început să vină spre el, iar în clipa următoare 
Gus îi lovea cu mâinile prinse în cătuşe, izbindu-i de perete 
şi strivindu-le feţele de podea. Odată trântiţi la pământ, i-a 
lovit cu picioarele, dar aceştia nu au rămas acolo prea mult 
timp. Nu i-a dat nici unuia ocazia să scoată limba prelungă, 
călcând peste ei cu tocul bocancilor grei în vreme ce 
alerga spre ascensor. Uşile acestuia s-au închis fix când 
vampirii ajungeau la el. 

Gus stătea în lift, trăgându-şi sufletul şi numărând 
etajele care mai rămâneau până la parter. Nu mai avea 
sacoşa; îi fusese ruptă, aşa că hainele îi rămăseseră 
împrăştiate pe hol. 

Când a ajuns la parter, uşile s-au deschis cu un sunet în 
faţa lui Gus, care stătea ghemuit, gata de luptă. 

Holul era pustiu, însă de afară venea o lumină slabă 
portocalie şi se auzeau ţipete. A ieşit pe stradă şi a văzut 


75 În spaniolă, în original, „îmi pare rău” (n. tr.). 


clădirea alăturată cuprinsă de nişte flăcări aşa de 
puternice, încât se întindeau şi la blocurile învecinate. A 
observat oameni cu scânduri în mâini şi cu alte arme 
improvizate, fugind spre clădirea în flăcări. 

Din direcţia opusă a zărit un grup de şase oameni 
neînarmaţi care mergeau la pas. Un bărbat a trecut în fugă 
pe lângă Gus, spunând: 

— E plin de jigodii de-astea, frate! 

Apoi a fost împresurat de cei şase oameni. Unui ochi 
neavizat i s-ar fi părut că asista la un jaf obişnuit, dar în 
lumina portocalie a focului Gus a văzut o limbă prelungă. 
Vampirii îi transformau şi pe ceilalţi oameni, în plină 
stradă. 

In timp ce privea scena, un SUV negru cu lumini 
strălucitoare cu halogen a rulat în viteză, desprinzându-se 
de norul de fum. Gaborii. Gus s-a întors şi a luat-o la fugă 
pe stradă, în urma umbrei sale proiectate de farurile 
maşinii, nimerind exact în grupul de şase oameni. Aceştia 
s-au apropiat de el cu feţele palide şi cu ochii negri 
luminaţi de faruri. Gus a auzit portierele deschizându-se şi 
zgomot de bocanci pe pavaj. Era prins între două 
alternative la fel de neatractive. A alergat spre vampirii 
mârâitori, lovindu-i cu pumnii împreunaţi şi pocnindu-i în 
piept cu capul. Nu voia să le dea ocazia să deschidă gura 
la el. Însă unul dintre ei şi-a trecut mâna printre cătuşele 
lui Gus şi l-a răsucit, trântindu-l la pământ. Într-o clipă, 
toată gaşca era deasupra lui, războindu-se între ei care să 
îi bea sângele. 

Deodată, s-a auzit un pocnet, urmat de ţipătul unui 
vampir, apoi un pleosc, şi unul dintre vampiri a fost 
decapitat. 

Cel care era deasupra lui a fost lovit din laterală şi 
aruncat brusc de lângă el. Gus s-a rostogolit şi s-a aşezat 
în genunchi în plină încăierare. 

Nu erau nici pe departe gabori. Erau nişte bărbaţi cu 
hanorace negre, cu feţele acoperite, cu pantaloni şi 
bocanci negri milităreşti. Trăgeau cu nişte pistoale- 
arbaletă şi cu nişte arbalete mai mari cu patul de lemn. 


Gus l-a văzut pe unul dintre ei ţintind un vampir şi 
trăgându-i o săgeată în gât. Inainte ca vampirul să aibă 
timp să-şi ducă mâinile la gât, săgeata a explodat cu o 
forţă suficientă pentru a-i distruge gâtul şi a-i desprinde 
capul de trunchi. 

Vampirul era mort. 

Săgeţile aveau vârful de argint şi încărcătură explozivă. 

Erau vânători de vampiri. Gus i-a privit uimit. Mai 
ieşeau şi alţi vampiri pe uşile clădirilor, dar trăgătorii le 
lansau săgețile în gât cu precizie, de la o distanţă de 
douăzeci şi cinci, chiar treizeci de metri. 

Unul dintre ei s-a dus rapid la Gus, ca şi cum l-ar fi 
confundat cu un vampir, şi, înainte ca tânărul să apuce să 
spună ceva, vânătorul i-a pus bocancul pe braţe, 
imobilizându-i-le. Şi-a reîncărcat arbaleta şi a îndreptat-o 
spre bara care unea cătuşele lui Gus. Săgeata de argint a 
crăpat oţelul, înfigându-se în asfalt. Gus a strâns din ochi, 
dar nu a avut loc nici o explozie. Acum avea mâinile 
separate, deşi cătuşele erau încă prinse de încheieturi. 
Vânătorul l-a ridicat în picioare cu o forţă uimitoare. 

— Meserie! a exclamat Gus, bucuros la culme la 
vederea tipilor. Mă înscriu şi eu! 

Salvatorul său încetinise, privirea fiindu-i atrasă de 
ceva. Gus s-a uitat mai atent în adăpostul întunecos al 
glugii hanoracului acestuia şi i-a văzut faţa albă precum 
coaja unui ou. Avea ochii negri, injectaţi, iar gura îi era 
uscată şi aproape fără buze. 

Vânătorul privea fix dârele de sânge de pe palmele lui 
Gus. 

Gus cunoştea privirea aceea - tocmai o văzuse la fratele 
şi la mama lui. 

A încercat să se dea înapoi, dar bărbatul îl strângea 
prea tare de braţ. Creatura a deschis gura, şi de acolo a 
ieşit vârful limbii. 

În momentul acela s-a apropiat un alt vânător şi a pus 
arbaleta la gâtul primului, trăgând gluga de pe capul chel 
al acestuia, fără urechi şi cu ochii îmbătrâniţi, de vampir 
matur. Vampirul a mârâit la arma confratelui său, apoi i l-a 


cedat pe Gus celui de-al doilea vânător, căruia Gus i-a 
surprins faţa palidă de vampir pe când era luat pe sus, dus 
la SUV-ul negru şi aruncat pe bancheta din spate. 

Ceilalţi vampiri cu glugi au urcat înapoi în maşină şi 
aceasta a pornit, cotind cu dificultate în mijlocul 
bulevardului. Gus a văzut că era singura fiinţă umană din 
SUV. Oare ce voiau de la el? 

Lovitura în tâmplă l-a făcut să-şi piardă cunoştinţa, 
punând astfel capăt şirului de întrebări fără răspuns. SUV- 
ul a pornit în viteză înapoi spre clădirea în flăcări, 
năpustindu-se în fumul de pe stradă asemenea unui avion 
care străpunge un nor, apoi a trecut cu scârţâit de roţi pe 
lângă multimea de oameni, cotind la următoarea 
intersecţie şi luând-o înainte spre oraş. 


Cada 


Aşa-numita „cadă” a complexului prăbuşit World Trade 
Center, fundaţia cu o adâncime de şapte etaje, era 
luminată ca ziua pentru tura de noapte chiar şi în 
momentele de dinainte de răsărit. Cu toate acestea, nu era 
mişcare pe şantier, iar maşinile uriaşe erau oprite. Lucrul 
care mersese neîntrerupt încă de la prăbuşirea turnurilor 
era pentru moment oprit. 

— De ce în locul ăsta? a întrebat Eph. De ce aici? 

— L-a atras, a spus Setrakian. Cârtiţa îşi face adăpost în 
trunchiul putred al unui copac doborât. Cangrena apare de 
la o rană. La fel şi el, îşi trage seva din nenorocire şi 
suferinţă. 

Eph, Setrakian şi Fet se aflau pe bancheta din spate a 
furgonetei lui Fet parcate la intersecţia dintre străzile 
Church şi Cortlandt. Setrakian stătea lângă fereastra uşii 
din spate cu un vizor cu vedere în infraroşu. Traficul era 
redus; mai trecea doar ocazional câte un taxi sau vreun 
camion. Nu erau pietoni, nici alte semne de viaţă. Căutau 
din priviri vampirii, dar nu se zărea nici unul. 

Studiindu-şi încă vizorul, Setrakian a spus: 

— E prea multă lumină aici, iar ei nu vor să fie văzuţi. 

— Nu putem să tot dăm târcoale şantierului, a replicat 


Eph. 

— Dacă sunt mulţi, aşa cum bănuim noi, atunci trebuie 
să fie pe aproape, ca să se retragă în bârlog înainte de 
răsărit, a spus Setrakian. L-a privit pe Fet. Trebuie să 
gândeşti aşa cum gândesc dăunătorii. 

— Ascultaţi-mă pe mine, a spus Fet. N-am văzut nicăieri 
un şobolan intrând pe uşa principală. A meditat puţin la 
acest lucru, apoi a trecut pe lângă Eph şi s-a dus pe 
bancheta din faţă. Am o idee. 

A luat-o spre nord, pe Church Street înspre primărie, la 
nord-est de şantierul de la World Trade Center. Clădirea 
primăriei era înconjurată de un parc mare. Fet a parcat pe 
un loc pentru autobuz de pe Park Row şi a oprit motorul. 

— Parcul ăsta este unul dintre cele mai mari cuiburi de 
şobolani din oraş. Am încercat să scoatem iedera, pentru 
că era o ascunzătoare extraordinară. Am schimbat şi 
pubelele, dar fără rezultat. Se hârjonesc pe aici ca 
veveriţele, mai ales la prânz, când vine lumea să mănânce. 
Mâncarea îi atrage, dar de ea fac rost de mai peste tot. 
Ceea ce e esenţial pentru ei e infrastructura, a spus şi a 
arătat spre pământ. În subsol, acolo, e o staţie închisă de 
metrou, vechea staţie de la primărie. 

— Comunică în continuare cu celelalte? 

— Totul comunică acolo dedesubt, într-un fel sau altul. 

Au privit un răstimp, dar nu au fost nevoiţi să aştepte 
prea mult. 

— Uitaţi, a spus Setrakian. 

Eph a văzut o femeie cu aspect murdar lângă un felinar, 
la vreo treizeci de metri distanţă. 

— O femeie fără adăpost, a remarcat el. 

— Nu, l-a contrazis Setrakian şi i-a înmânat lui Eph 
vizorul cu vedere în infraroşu. 

Prin acesta, Eph a văzut femeia ca pe o pată roşie 
înceţoşată pe un fundal rece, închis la culoare. 

— E de la metabolismul lor, a spus Setrakian. Uite încă 
una! 

Era o femeie corpolentă care mergea clătinându-se, dar 
care încerca să-şi menţină echilibrul, în umbra gardului jos 


de metal care împrejmuia parcul. 

Apoi a apărut un bărbat cu un şorţ cu buzunar ca acelea 
purtate de distribuitorii stradali de ziare, care ducea un 
om pe umăr. L-a aruncat peste gard, apoi a sărit şi el cu 
dificultate. În timp ce trecea peste gard, a căzut şi şi-a rupt 
un crac de la pantaloni, dar s-a ridicat fără nici o reacţie, 
şi-a apucat din nou victima şi s-a pierdut pe după copaci. 

— Da, a încuviinţat Setrakian. Aici e. 

Eph s-a cutremurat. Prezenţa acestor agenţi patogeni 
ambulanți, a acestor maladii umanoide, îi repugna. Le 
privea scârbit cum traversau parcul clătinându-se, fiinţe 
inferioare care îşi urmau un impuls şi care se fereau din 
calea luminii. Le-a sesizat graba de navetişti dornici să 
prindă ultimul tren spre casă. 

Au ieşit în linişte din furgonetă. Fet purta salopetă din 
Tyvek şi bocanci impermeabili de cauciuc. Le-a oferit şi 
celorlalţi, însă Eph şi Setrakian au luat doar bocancii. Fără 
să-i întrebe, Setrakian i-a dat cu un spray care elimina 
mirosul, dintr-un tub pe care era desenat un cerb privit 
printr-o ţintă de culoare roşie. Desigur, sprayul nu putea 
face nimic în privinţa dioxidului de carbon pe care îl 
expirau, nici a bătăilor inimilor sau a sângelui care le 
circula prin vene. 

Fet era cel mai înarmat. Avea pistolul de bătut cuie într- 
o geantă de umăr, dotat cu trei încărcătoare suplimentare 
de cuie de argint fără floare. La curea avea prinse diferite 
unelte, inclusiv vizorul pentru vedere nocturnă şi lampa cu 
lumină ultravioletă, împreună cu un pumnal de argint de la 
Setrakian, într-o teacă de piele. În mână ducea o lampă 
fluorescentă puternică, iar mina cu raze UVC o ţinea într- 
un sac de plasă pe umăr. 

Setrakian avea bastonul şi o lampă fluorescentă, iar în 
buzunarul de la haină ţinea vizorul cu vedere în infraroşu. 
Şi-a verificat tubul cu pastile din veston, apoi şi-a lăsat 
pălăria în spatele furgonetei. 

Eph avea şi el o lampă fluorescentă şi o sabie de argint 
în teacă, prinsă la spate, cu lama de 65 de centimetri. 

— Nu sunt sigur că e bine să mergem să ne luptăm cu 


bestia în bârlogul ei, a spus Fet. 

— Nu avem altă soluţie. Este singurul moment în care 
ştim unde este, a răspuns Setrakian şi şi-a înălţat privirea 
spre cerul pe care primul licăr slab al zilei începea să-l 
decoloreze. Noaptea e pe sfârşite. Haideţi să mergem! 

Au luat-o spre poarta gardului jos, care era încuiată în 
timpul nopţii. Eph şi Fet s-au urcat pe ea, apoi s-au întins 
să-l ajute pe Setrakian. 

Zgomotul unor paşi grăbiţi, cu un picior târşâindu-se pe 
trotuar, i-a făcut să se adâncească în grabă în întunericul 
parcului. 

Interiorul parcului nu era luminat noaptea, iar copacii 
erau deşi. Au auzit susurul apei fântânii din parc şi 
zgomotul maşinilor care treceau prin zonă. 

— Unde sunt? a întrebat Eph în şoaptă. 

Setrakian şi-a scos vizorul cu vedere în infraroşu. 

A cercetat zona, apoi i-a dat vizorul lui Eph. Acesta a 
văzut mai multe siluete de un roşu aprins care se furişau 
prin spaţiul întunecat. 

Răspunsul la întrebarea lui era „peste tot.” Şi se 
îndreptau cu toţii în grabă spre o zonă din nord. 

Destinația lor a devenit evidentă. Era un chioşc în 
partea dinspre Broadway a parcului, o structură 
întunecoasă pe care Eph nu o vedea prea bine de la 
distanţa aceea. A privit şi a aşteptat până când numărul de 
vampiri care se retrăgeau în bârlog s-a redus, iar vizorul 
lui Setrakian nu a mai semnalizat nici o altă sursă 
semnificativă de căldură. 

Au luat-o la fugă spre chioşc. În lumina timidă a zorilor 
au văzut că era un centru de informare pentru turişti, care 
avea obloanele lăsate noaptea. Au deschis uşa. Nu era 
nimeni înăuntru. 

S-au înghesuit în spaţiul restrâns, cu o tejghea de lemn 
înţesată cu suporţi de sârmă pentru pliante şi pentru foi cu 
orarul autobuzului turistic. Fet a luminat cu lanterna 
Maglite grilajul metalic din podea. La fiecare capăt erau 
nişte găuri mari, iar lacătele dispăruseră. Pe grilaj era 


scris MTA”. 

Fet a tras grilajul în timp ce Eph stătea cu lampa 
pregătită. Scările se afundau în întuneric. Setrakian a 
îndreptat fasciculul spre o plăcuţă ştearsă de pe zid. Fet 
pornise deja în jos pe scări. 

— Este ieşirea de urgenţă, a anunţat Fet. După Al 
Doilea Război Mondial au închis vechea staţie de la 
primărie. Curba era prea strânsă pentru trenurile mai noi, 
peronul era prea îngust, deşi cred că metroul numărul 6 
încă mai întoarce aici. S-a uitat dintr-o parte în cealaltă. 
Probabil că au desfiinţat fosta ieşire de urgenţă şi au pus 
chioşcul chiar deasupra ei. 

— Bine, a spus Setrakian. Hai să mergem! 

Eph l-a urmat, încheind şirul. Nu s-a deranjat să tragă la 
loc grilajul în urma lui, gândindu-se că era bine să aibă 
acces rapid la suprafaţă în caz de nevoie. Pe marginea 
treptelor era mizerie, mijlocul fiind curăţat datorită 
traficului intens din ultimele zile. Era întuneric beznă. 

— Urmează staţia 19457”, a spus Fet. Ultima staţie! 

Rândul de trepte se oprea în faţa unei uşi deschise care 
ducea la un al doilea rând de trepte mai late, care, la 
rândul lor, conduceau la ceea ce trebuie să fi fost 
mezaninul. O cupolă placată cu faianţă, sprijinită pe patru 
arcuri care culminau cu un luminator decorat, din sticlă 
modernă, începea să se coloreze în albastru. Câteva scări 
şi schele vechi fuseseră sprijinite de chioşcul de lemn 
pentru bilete, de-a lungul unui perete rotunjit. Uşile 
arcuite nu erau prevăzute cu bară, dat fiind că la vremea 
aceea încă nu fusese adoptată plata cu fise emise de MTA. 

Arcul mai îndepărtat ducea la un alt rând de scări, late 
cât să încapă maxim cinci persoane una lângă alta, şi care 
dădeau spre peronul îngust. Au ascultat la uşa arcuită, dar 
nu se auzea decât scârţâitul îndepărtat al frânelor 
metroului. Apoi au ieşit pe peronul părăsit. 


76 Metropolitan Transportation Authority, instituţie 
responsabilă cu transportul public din statul New York (n. tr.). 

7 Staţia de metrou City Hall („Primăria”) a fost închisă 
definitiv pe 31 decembrie 1945 (n. red.). 


Era asemenea unei galerii şopotitoare dintr-o catedrală. 
Candelabrele vechi din alamă cu becuri înnegrite, expuse, 
atârnau de  tavanele arcuite. Plăcile de faianţă 
întrepătrunse care străbăteau arcurile dădeau impresia 
unor fermoare uriaşe. Două luminatoare boltite permiteau 
luminii să intre prin geamul purpuriu. Restul fuseseră 
acoperite cu plumb, de teama raidurilor aeriene de după 
cel de-Al Doilea Război Mondial. Mai departe, prin nişte 
grătare de la suprafaţă, se strecura o lumină palidă, 
suficientă însă ca să le permită să perceapă şina cotind 
delicat. Nu era nici măcar un unghi drept în incintă. 
Faianţa era distrusă peste tot, inclusiv indicatorul de 
teracotă aurie smălțuită, cu chenar verde, de pe zidul cel 
mai apropiat, în interiorul căruia, pe nişte plăcuţe albe, era 
scris cu litere albastre CITY HALL. 

Pelicula de praf argintiu aşternut pe peronul cotit revela 
urmele paşilor vampirilor care se pierdeau în întuneric. 

Au mers după urmele de paşi până la capătul peronului, 
apoi au sărit pe şinele încă utilizate. Paşii coteau spre 
stânga, de-a lungul buclei făcute de metrou. Au stins 
lanternele, iar lampa fluorescentă a lui Eph a lăsat la 
vedere petele de urină  iridescente, multicolore, 
împrăştiate peste tot, care continuau până departe. 
Setrakian îşi căuta vizorul cu vedere în infraroşu, când, 
deodată, au auzit zgomote în spatele lor. Erau câţiva 
întârziaţi care coborau de pe scările de la mezanin pe 
peron. Eph a stins lampa, şi au traversau toţi trei şinele 
spre zidul mai îndepărtat, lipindu-se de intrândul de piatră. 

Întârziaţii au coborât de pe peron târându-şi picioarele 
pe pietrele acoperite cu praf dintre şine. Setrakian i-a 
privit prin vizor: două siluete de un portocaliu-roşiatic 
aprins, cu formă şi postură obişnuite. Primul s-a făcut 
nevăzut, iar lui Setrakian i-a luat mult timp până să îşi dea 
seama că se strecurase printr-o crăpătură din zid care, 
cine ştie cum, lor le scăpase. Cea de-a doua siluetă s-a 
oprit în acelaşi loc, dar, în loc să se facă nevăzută, s-a 
întors şi s-a uitat în direcţia lor. Setrakian a rămas 
nemişcat, conştient că vederea nocturnă a creaturii era 


avansată, dar încă nu pe deplin evoluată. Vizorul 
bătrânului indica faptul că gâtul vampirului era locul cel 
mai fierbinte. Un şiroi portocaliu care i s-a prelins pe picior 
devenea gălbui pe măsură ce se acumula pe pământ: 
creatura se uşura. A ridicat capul asemenea unui animal 
care adulmecă prada şi s-a uitat în susul şinelor, departe 
de ascunzătoarea lor, după care a lăsat capul în jos şi a 
dispărut prin spaţiul din zid. 

Setrakian a mers din nou spre şine, urmat de ceilalţi. 
Mirosul greu de urină proaspătă şi fierbinte de vampir a 
umplut intrândul arcuit, iar amoniacul încins i-a trezit lui 
Setrakian amintiri dureroase. Toţi trei au ocolit pata în 
drum spre crăpătura din zid. 

Eph şi-a scos sabia din teaca de pe spate şi a intrat 
primul. Trecerea dădea într-o catacombă încinsă, cu 
pereţii neregulaţi, cu un aer irespirabil din cauza aburului. 
A aprins lampa fluorescentă la timp cât să vadă primul 
vampir ridicându-se şi venind spre el. Însă nu a mai apucat 
să ridice sabia de argint, aşa că vampirul l-a izbit de 
perete. Lampa i-a căzut într-o parte, lângă şiroiul de apă 
reziduală de pe jos. În lumina indigo a acesteia, a văzut că 
vampirul era, sau fusese cândva, femeie. Purta un sacou 
peste o bluză albă murdară, iar rimelul negru i se 
întinsese, dându-i aspectul unui raton ameninţător. 
Mandibula i-a căzut şi limba prelungă i s-a încolăcit, 
moment în care Fet a ţâşnit prin intrând. 

S-a năpustit asupra ei cu pumnalul, înjunghiind-o într-o 
parte. Ea l-a dat pe Eph de-a rostogolul şi s-a ridicat uşor 
aplecată. Cu un strigăt, Fet a înjunghiat-o din nou, de data 
aceasta chiar deasupra locului în care ar fi trebuit să aibă 
inima, în piept, sub umăr. Vampirul s-a dat înapoi, 
clătinându-se o clipă, apoi s-a năpustit din nou. Fet a urlat 
şi i-a împlântat pumnalul în abdomen, iar ea s-a clătinat şi 
a mârâit, reacţia ei trădând însă mai degrabă confuzie 
decât durere. Avea să continue să-l atace. 

Între timp, Eph îşi revenise. Când vampirul s-a năpustit 
din nou asupra lui Fet, Eph s-a ridicat şi i-a tăiat capul cu 
sabia cu amândouă mâinile, din spate. Dorinţa de a ucide 


era încă străină de el. Acest lucru i-a luat puţin din avânt, 
astfel că sabia nu a retezat complet gâtul. Însă era de 
ajuns. li secţionase coloana vertebrală, şi acum capul 
vampirului atârna înainte. Braţele i se bălăbăneau, iar 
corpul a început să-i zvâcnească, căzându-i în cele din 
urmă în balta de apă reziduală din mijlocul pavajului, ca o 
friptură imensă aruncată într-o tigaie încinsă. 

Erau prea grăbiţi pentru a se lăsa pradă şocului. Ecoul 
unui lipăit din catacombă sugera că vampirul care-o 
însoţise pe femeie fugea ca să-i alerteze pe ceilalţi. 

Eph a înşfăcat lampa fluorescentă de pe pavaj şi a luat-o 
la fugă după el, cu sabia în mână. Îşi imagina că îl alerga 
pe cel care o ademenise pe Kelly aici. Mânia l-a purtat prin 
tunelul plin de abur pe care l-a parcurs cu paşi grei, 
răsunători. Tunelul cotea la dreapta, acolo unde o 
conductă ieşea din zidul de piatră şi mergea de-a lungul 
tunelului care se îngusta. Căldura aburului favorizase 
apariţia algelor şi a ciupercilor, care luceau în lumina 
lămpii. Înaintea lui a distins silueta neclară a vampirului, 
care fugea cu braţele desfăcute, cu degetele ca nişte 
gheare. 

Dintr-odată, vampirul a dispărut. Eph a încetinit şi a 
privit împrejur, luminând cu lampa, cuprins de panică, 
până când, în sfârşit, a observat picioarele creaturii care 
se târa printr-o gaură săpată sub peretele lateral. Fiinţa se 
strecura cu uşurinţă prin pasaj. Eph a dat să-i reteze 
picioarele murdare, dar vampirul şi le-a tras rapid, iar 
sabia a lovit ţărâna. 

Eph s-a lăsat în genunchi, dar nu reuşea să vadă ce se 
afla dincolo de gaura prea mică. A auzit paşi şi a înţeles că 
Fet şi Setrakian erau mult în urmă. A decis că nu putea 
aştepta, aşa că s-a întins pe spate şi a intrat. 

A pătruns prin gaură cu braţele deasupra capului, 
strecurând mai întâi lampa şi sabia. „Vezi să nu rămâi 
înţepenit aici”, şi-a zis el. Dacă rămânea acolo, nu mai avea 
cum să se târască înapoi. S-a strecurat prin gaură. Mâinile 
şi capul i-au pătruns într-un spaţiu deschis, şi s-a folosit de 
picioare ca să iasă din galerie. S-a aşezat în genunchi. 


Gâfâind, a agitat lampa în jur ca pe o torţă. Se afla într- 
un alt tunel, unde, pe lângă şine, era un strat de pietre. 
Locul avea un aer misterios şi părea nefrecventat. La 
stânga, la o distanţă de mai puţin de o sută de metri, se 
vedea o lumină. 

Era un peron. A mers cu pas iute de-a lungul şinei şi s-a 
căţărat pe peron. Acesta nu avea nimic din splendoarea 
staţiei City Hall, ci era înţesat de grinzi de oţel şi de ţevi, 
toate la vedere. Eph credea că văzuse toate staţiile din 
centrul oraşului, dar pe aici nu trecuse niciodată. 

Un şir de vagoane stăteau sprijinite de capătul 
peronului, iar pe uşă se zărea o plăcuţă pe care scria 
NEFUNCŢIONAL. În mijloc era o veche cabină de control, 
acoperită cu desene graffiti în tradiționalul wild style”. A 
încercat uşa, dar era încuiată. 

Din tunel s-a auzit un târşâit. Erau Fet şi Setrakian care 
treceau şi ei prin galerie, ca să-l prindă din urmă. Poate că 
nu fusese prea înţelept din partea lui să o ia singur înainte. 
Aşa că s-a hotărât să-i aştepte acolo, în oaza de lumină. 
Asta până să audă pe cineva călcând pe o piatră printre 
şine. Când s-a întors, a văzut vampirul desprinzându-se de 
ultimul vagon de metrou şi fugind pe lângă zidul din 
depărtare, ferit de lumina staţiei părăsite. 

Eph a alergat după el pe peronul înălţat, până la capătul 
acestuia, după care a sărit pe şine, afundându-se în 
întuneric. Şinele coteau la dreapta şi apoi se terminau. Pe 
când alerga, i se părea că pereţii trepidau. Auzea ecoul 
paşilor târşâiţi ai vampirului, zgomotul picioarelor goale pe 
pietrele tăioase. Creatura se împiedicase şi încetinise. Eph 
s-a apropiat, iar lumina lămpii l-a speriat pe vampir. S-a 
întors la un moment dat; pe faţa de culoare indigo i se 
citea groaza. 

Eph a lovit cu sabia, decapitând monstrul din mers. 

Trunchiul fără cap s-a prăbuşit înainte. Eph s-a oprit şi a 
trecut lampa peste gâtul care mustea, distrugând viermii 
din sânge care voiau să fugă. S-a ridicat din nou, iar 


78 Stil de desen graffiti reprezentând litere întrepătrunse, 
alambicate (n. tr.). 


respiraţia i s-a liniştit... Apoi s-a oprit de tot din respirat. 

Auzea ceva. Sau, mai exact, simţea. Peste tot, 
împrejurul său. Nu era zgomot de paşi sau mişcare, ci 
doar... un mişunat. 

A căutat lanterna mică şi a aprins-o. Cadavrele 
newyorkezilor erau înşirate de-a lungul solului mizerabil al 
tunelului. Erau îmbrăcaţi şi zăceau pe marginile tunelului, 
asemenea victimelor unui atac cu gaz otrăvitor. Unii mai 
aveau încă ochii deschişi şi priviri năuce, de oameni 
suferinzi. 

Erau cei transformați. Cei muşcaţi recent, infestaţi. 
Fuseseră atacați chiar în noaptea aceea. Freamătul pe 
care îl auzise Eph era transformarea care avea loc în 
organismul lor. Nu era mişcarea membrelor lor, ci 
freamătul tumorilor care puneau stăpânire pe organe şi 
mandibulele care se metamorfozau în limbi prelungi. 

Erau zeci de persoane şi se zăreau şi mai multe mai 
înainte, siluete neclare la care fasciculul lanternei nu 
ajungea. Erau bărbaţi, femei, copii, victime din toate 
categoriile sociale. A trecut printre ei, luminându-le feţele 
în căutarea lui Kelly - şi rugându-se totodată să n-o 
găsească aici. 

Incă mai căuta, când Fet şi Setrakian şi-au făcut 
apariţia. Cu un amestec de uşurare şi disperare, Eph le-a 
spus: 

— Kelly nu este aici. 

Setrakian stătea cu mâna lipită de piept, incapabil să-şi 
recapete suflul. 

— Cât mai e? 

— Asta este tot o staţie de la primărie, pe linia BMT”. 
Este o porţiune care nu a fost dată niciodată în funcţiune, 
fiind folosită pentru depozitare. Asta înseamnă că suntem 
sub linia Broadway. Şinele duc pe după fundaţia clădirii 
Woolworth. Următoarea este Cortlandt Street. Adică World 
Trade Center este... Şi-a înălţat privirea de parcă ar fi 


7? Brooklyn-Manhattan Transit Corporation, companie de 
transport public din Brooklyn, parte a sistemului de transport 
subteran din New York (n. red.). 


putut să vadă preţ de 10-15 etaje prin asfalt, la suprafaţă. 
Suntem aproape. 

— Hai să terminăm odată, a spus Eph. 

— Stati, le-a cerut Setrakian, încercând să-şi potolească 
bătăile inimii, şi şi-a plimbat fasciculul lanternei pe feţele 
celor transformați în vampiri. S-a aşezat într-un genunchi 
ca să-i verifice pe câţiva dintre ei cu oglinda cu foiţă de 
argint pe care o scosese din buzunarul de la haină. Mai 
întâi avem de lucru aici. 

Fet a terminat treaba, exterminând vampirii în formare 
la lumina lanternei lui Setrakian. Fiecare decapitare era ca 
o lovitură în sufletul lui Eph, dar s-a forţat să o privească 
pe fiecare în parte. 

Şi Eph fusese transformat, dar nu din fiinţă umană în 
vampir, ci din tămăduitor în ucigaş. 

Apa subterană îşi continua drumul prin catacombe, 
unde rădăcini bizare, însetate de soare, plante agăţătoare 
şi formaţiuni albicioase se târau în jos din tavanul nefinisat 
ca să-şi potolească setea. La lumina galbenă răspândită de 
becurile răzlețe din tunel, se vedea că aici nu erau desene 
graffiti. Pe lateralele neatinse era răspândit praf albicios, 
pe alocuri foarte fin, care acoperea suprafaţa lăcaşelor cu 
apă stătătoare. Erau rămăşiţe de la World Trade Center. 

Au evitat cu toţii să calce pe el pe cât posibil, din 
respectul cuvenit unui loc de veci. 

Tavanul era din ce în ce mai jos, coborând treptat sub 
înălţimea unui stat de om, şi într-un final au ajuns la o 
fundătură. Setrakian şi-a plimbat fasciculul de lumină şi a 
descoperit o deschizătură în partea superioară a peretelui 
scund, suficient de mare încât să se poată trece. Un bubuit 
indistinct şi îndepărtat a început să se apropie în forţă. In 
lumina lanternei au văzut că apa acumulată la picioarele 
lor începuse să tremure. Era zgomotul inconfundabil al 
metroului, şi fiecare dintre ei s-a întors să privească, deşi 
prin tunelul în care se aflau nu treceau şine. 

Zgomotul venea din faţă, direct spre ei, dar pe şinele de 
undeva de deasupra capetelor lor, şi se apropia de peronul 
liniei BMT în staţia de la primărie. Şuieratul, vuietul şi 


trepidaţiile deveniseră insuportabile, ajungând la forţa şi 
la decibelii unui cutremur. Au înţeles pe dată că acest 
tumult era şansa lor. 

S-au strecurat prin crăpătură şi au trecut în grabă într- 
un alt pasaj fără şine. Acolo atârnau becuri neaprinse şi 
proiectoare ce trepidau din cauza metroului care trecea. 
Dincolo de stâlpii de susţinere de oţel zăceau de multă 
vreme grămezi de gunoi şi de dărâmături care se ridicau la 
o înălţime de zece metri de la sol. Înainte, după colţ, o 
lumină gălbuie lumina slab. Au stins lămpile fluorescente 
şi au pornit în grabă prin tunelul întunecos, care se lăţea 
după colţ, deschizându-se apoi într-o încăpere lungă, 
descoperită. 

În timp ce solul se oprea din trepidat, iar zgomotul 
metroului se îndepărta asemenea furtunii care se 
domoleşte, au încetinit, ca să nu li se audă zgomotul 
paşilor. Eph i-a simţit înainte de a le vedea conturul, de a-i 
vedea stând în fund sau întinşi pe jos. Vampirii fuseseră 
stârniţi de prezenţa lor şi se ridicau în capul oaselor, dar 
nu se repezeau la ei. Setrakian şi Fet au continuat să 
meargă, adâncindu-se în bârlogul Stăpânului. 

Diavolii se hrăniseră în noaptea aceea, erau sătui de 
sânge, ca nişte căpuşe, şi zăceau ca să digere. Erau pradă 
unei letargii de cadavru, reduşi la nişte simple creaturi 
care aşteptau apusul soarelui şi ocazia de a se hrăni din 
nou. 

Au început să se ridice. Purtau salopete de lucru, 
costume, echipament de fitness, pijamale, îmbrăcăminte 
pentru ocazii festive, şorțuri murdare; erau şi câțiva în 
pielea goală. 

Eph şi-a înşfăcat sabia, cercetându-le chipurile celor pe 
lângă care trecea, chipuri moarte cu ochii sângerii. 

— Staţi grupaţi, a şoptit Setrakian, apucând cu grijă, 
din mers, mina cu raze UVC din sacul de plasă pe care-l 
avea Fet. Cu degetele încovoiate, i-a scos banda de 
siguranţă, apoi a răsucit partea superioară a globului ca să 
pună în funcţiune bateria. Sper să meargă. 

— Speraţi? s-a mirat Fet. 


În momentul acela s-a apropiat de el un vampir, un 
bătrân, poate nu la fel de sătul ca restul. Fet i-a arătat 
pumnalul de argint, făcându-l pe vampir să sâsâie, apoi i-a 
pus piciorul pe coapsă şi l-a împins. 

— Ne băgăm într-o chestie tot mai nasoală, a zis el. 

De după ziduri s-au ivit chipuri pofticioase. Erau 
vampiri adulţi, poate din prima sau a doua generaţie, cu 
părul alb. Unii dintre ei scoteau mârâieli animalice şi un 
sunet ascuţit, din gât, de parcă ar fi încercat să vorbească, 
dar erau împiedicaţi de apendicele cumplite crescute sub 
limbă. Gâturile umflate le pulsau bolnăvicios. 

— Bateria ar trebui să se declanşeze când ţepuşa ia 
contact cu solul, a spus Setrakian, plasat între Fet şi Eph. 

— Ar trebui! a exclamat Fet. 

— Aveţi grijă să vă adăpostiţi înainte să se aprindă, în 
spatele suporturilor ăstora, a spus el referindu-se la stâlpii 
ruginiţi plini de nituri aflaţi din loc în loc. Nu aveţi mai 
mult de câteva secunde la dispoziţie, în momentul ăla, să 
închideţi ochii. Să nu vă uitaţi, pentru că explozia vă va 
orbi. 

— Haideţi odată! l-a îndemnat Fet, împresurat de 
vampiri. 

— Încă nu... 

Bătrânul a ridicat mânerul bastonului suficient cât să 
lase la vedere lama de argint şi, cu o mişcare fulgerătoare, 
şi-a trecut buricele a două degete pe tăişul ascuţit. 
Sângele i-a picurat pe podeaua de piatră, mirosul acestuia 
făcându-i pe vampiri să freamăte. Veneau de peste tot, 
revărsându-se pe după colţuri nevăzute, curioşi şi 
înfometați. 

Fet a agitat pumnalul prin aerul prăfos, ca să-i ţină la o 
distanţă de câţiva metri, în timp ce se deplasau. 

— Ce mai aşteptaţi? a întrebat el. 

Eph a privit chipurile vampirilor, cercetând femeile cu 
ochii inexpresivi, în căutarea lui Kelly. Una dintre ele a 
făcut un pas spre el, iar Eph i-a pus vârful sabiei în piept. 
S-a retras, de parcă ar fi ars-o. 

Zgomotul s-a intensificat, întrucât mulţimea din faţa lor 


era împinsă din spate. Foamea învingea şovăiala, dorinţa 
era mai puternică decât expectativa. Sângele lui Setrakian 
a picurat pe podea. Mirosul acestuia - şi faptul că erau 
irosite câteva picături - îi stârnea. 

— Daţi-i drumul! a strigat Fet. 

— În câteva secunde, a răspuns Setrakian. 

Vampirii se apropiau, însă Eph îi împingea înapoi cu 
vârful sabiei. A aprins din nou lampa fluorescentă, iar 
aceştia s-au aplecat în razele ei respingătoare asemenea 
unor zombi care priveau fix la soare. Cei din faţă se aflau 
la mila celor din spate. Scânteierea se risipea... Eph a 
simţit că îl prindea cineva de mânecă... 

— Acum! a strigat Setrakian. 

A aruncat în aer globul, ca un arbitru de baschet care 
repune mingea în joc. Obiectul greu s-a înălţat, şi ţepuşa 
rectangulară de oţel, eliberată, s-a îndreptat înspre sol şi s- 
a înfipt printre pietre. S-a pornit imediat un bâzâit, ca un 
bliţ de pe vremuri care se reîncărca. 

— Daţi-i drumul! a spus Setrakian. 

Eph şi-a agitat lampa şi sabia ca pe o macetă, 
îndreptându-se spre unul dintre stâlpi. A simţit cum 
vampirii îl înşfacă, îl trag şi apoi a auzit zgomotul săbiei, 
urmat de gemetele şi de urletele înăbuşite. Cu toate 
acestea, le-a privit chipurile în căutarea lui Kelly, lovindu-i 
pe cei care se dovedeau a fi altcineva. 

Vibraţia minei a căpătat accente crescânde, de vaiet, în 
vreme ce Eph lovea cu sabia şi cu picioarele şi îşi făcea 
drum spre stâlpii de susţinere de oţel. Exact când se 
refugia în umbra unuia, încăperea de la subsol se umplea 
de lumina albastră fulgerătoare. A strâns tare din ochi şi şi 
i-a protejat cu braţul. 

Vampirii nimiciţi au scos urlete bestiale. Trupurile li se 
topeau şi erau carbonizate, măruntaiele le erau nimicite şi 
parcă înseşi sufletele făpturilor acestora erau mistuite. 
Ţipetele înăbuşite li se stingeau în gâturile arse. 

Distrugerea era masivă. 

Vaierul lor nu a durat mai mult de zece secunde. Vălul 
de lumină albastră purificatoare s-a înălţat spre tavan, 


după care bateria a cedat. Încăperea s-a cufundat din nou 
în întuneric. Când nu s-a mai auzit decât un sfârâit, Eph a 
lăsat braţul în jos şi a deschis ochii. 

Duhoarea respingătoare de carne putregăită arsă se 
ridica sub forma unui nor de fum de la creaturile 
carbonizate care zăceau pe jos. Era imposibil să te mişti 
fără să calci pe demonii nimiciţi. Cadavrele lor se fărâmau 
ca nişte butuci împresuraţi de foc. Numai vampirii care 
avuseseră norocul să fie oarecum protejaţi de vreun stâlp 
mai erau în viaţă, însă Eph şi Fet eliberau creaturile 
schilodite, pe jumătate distruse. 

Fet s-a dus iute spre mina care se aprinsese şi a evaluat 
distrugerea provocată. 

— La dracu”, chiar a mers, a spus el. 

— Ia uitaţi-vă, i-a îndemnat Setrakian. 

În capătul încăperii fumegânde, pe un maldăr de 
gunoaie de un metru, era o cutie neagră şi lungă. 

În timp ce Eph, însoţit de ceilalţi doi bărbaţi, înainta cu 
teama resimţită de geniştii care se apropie de un dispozitiv 
suspect fără costume de protecţie, situaţia i-a părut extrem 
de cunoscută şi într-o clipă i-a fost clar: la fel se simţise pe 
când mergea spre avionul cufundat în întuneric pe pista de 
aterizare, când a început toată nebunia aceasta. 

Avea sentimentul că se apropia de o mortăciune, vie 
încă, de ceva dintr-o altă lume. 

S-a apropiat suficient cât să-şi dea seama că era într- 
adevăr dulapul lung şi negru din cala avionului, cu uşile cu 
sculpturi frumoase reprezentând chipuri şerpuite, cuprinse 
parcă de flăcări, şi chipuri alungite, schimonisite de ţipete 
de agonie. 

Sicriul uriaş al Stăpânului trona aici, pe un altar de 
dărâmături şi gunoaie, sub rămăşiţele complexului World 
Trade Center. 

— Asta e, a spus Eph. 

Setrakian s-a apropiat de marginea cutiei, aproape 
atingând sculpturile, retrăgându-şi apoi degetele chircite. 

— Cât timp am tot căutat eu asta..., a spus el. 

Eph s-a cutremurat la gândul că ar putea să întâlnească 


din nou creatura înfiorător de înaltă şi cu o forţă 
nimicitoare. A rămas în laterala dulapului, aşteptându-se 
ca uşile lui să se deschidă din clipă în clipă. Fet a dat ocol 
şi s-a dus în faţa lui. Uşile nu aveau mânere. Ca să le 
deschizi trebuia să vâri degetele în crăpătura care cobora 
prin mijlocul dulapului şi să tragi. Avea să fie un lucru 
dificil de făcut în timp scurt. 

Setrakian s-a aşezat la un capăt al dulapului cu sabia 
lungă pregătită, cu o expresie posomorâtă. Eph a citit în 
ochii bătrânului motivul dezamăgirii, iar acest lucru a 
făcut să-i piară şi lui entuziasmul. 

Părea prea uşor. 

Eph şi Fet şi-au strecurat degetele printre uşi, apoi au 
tras amândoi odată de ele. Setrakian s-a aplecat înainte cu 
lampa şi cu sabia... Dar cutia nu avea în ea decât pământ. 
A răscolit cu lama, iar vârful de argint a râcâit fundul 
cutiei enorme. Nimic. 

Fet s-a dat înapoi cu o privire sălbatică, incapabil să-şi 
reprime valul de adrenalină. 

— A dispărut? 

Setrakian şi-a retras sabia şi a curăţat-o de pământ de 
marginea cutiei. 

Dezamăgirea lui Eph era copleşitoare. 

— A fugit, a spus el îndepărtându-se de sicriu şi 
întorcându-se spre marea de vampiri nimiciţi din încăperea 
sufocantă. Şi-a dat seama că suntem aici şi a fugit prin 
tuneluri acum un sfert de oră. Nu poate să iasă la 
suprafaţă din cauza soarelui... aşa că până la noapte 
rămâne sub pământ. 

— În cea mai mare reţea subterană de transport din 
toată lumea, o mie trei sute de kilometri de şine, a spus 
Fet. 

— N-am avut nici o şansă, cât de mică, a şoptit Eph cu 
vocea gâtuită de disperare. 

Setrakian părea la capătul puterilor, dar încă nu-şi 
pierduse speranţa. În ochi i se zărea un licăr. 

— Nu aşa distrugeţi dăunătorii, domnule Fet, făcându-i 
să fugă din adăposturile lor, alungându-i? 


— Numai dacă ştii unde se refugiază, a răspuns Fet. 

— Nu cumva creaturile care îşi construiesc galerii, de la 
şobolani şi până la iepuri, îşi fac un soi de ieşire prin 
spate...? 

— O altă gaură, a spus Fet, înțelegând unde bătea 
bătrânul. O ieşire de urgenţă. Dacă intră prădătorii printr- 
o parte, fugi pe cealaltă. 

— Cred că Stăpânul este pe fugă, a zis Setrakian. 


Vestry Street, Tribeca 


Nu au avut timp să distrugă complet sicriul, aşa că s-au 
mulţumit să-l dea jos de pe altarul său de dărâmături, să-l 
răstoarne şi să împrăştie pământul. Hotărâseră să se 
întoarcă mai târziu şi să termine treaba. 

A durat ceva timp să refacă drumul prin tuneluri şi să 
ajungă la furgoneta lui Fet, lucru care l-a epuizat şi mai 
tare pe Setrakian. 

Fet a parcat după colţul casei lui Bolivar. Au parcurs 
distanţa scăldată de soare până la uşa principală fără să se 
deranjeze să mai ascundă lămpile fluorescente şi săbiile de 
argint. Fiind dimineaţa devreme, nu au văzut pe nimeni în 
faţa casei acestuia, aşa că Eph a urcat pe barele schelelor 
din faţă. Deasupra uşii blocate era un oberliht pe care era 
trecut numărul casei. Eph l-a spart cu sabia, lovind cu 
piciorul bucăţile mai mari de geam, apoi îndepărtând rama 
cu sabia. A luat o lampă şi a intrat, coborând în foaier. 

Lumina purpurie a lămpii a căzut pe două pantere de 
marmură plasate de o parte şi de cealaltă a uşii. Statuia 
unui înger înaripat aşezată la baza scărilor în spirală îl 
privea cu ostilitate. 

In clipa aceea a auzit, a simţit: vibrația prezenţei 
Stăpânului. „Kelly”, i-a trecut prin cap, resimţind brusc o 
durere în piept. Trebuia să fie aici. 

Următorul care a coborât a fost Setrakian, ţinut de 
afară de Fet şi ajutat de Eph să coboare. Setrakian a 
aterizat şi şi-a scos sabia. A simţit şi el prezenţa Stăpânului 
şi, odată cu aceasta, uşurare. Nu era prea târziu. 

— Este aici, a spus Eph. 


— Atunci deja ştie că suntem şi noi, a replicat Setrakian. 

Fet i-a dat lui Eph două lămpi mari cu raze UVC de 
acolo de sus, apoi a coborât şi el de pe oberliht, lovind 
podeaua cu bocancii săi grei. 

— Repede, a spus Setrakian şi a luat-o înainte pe sub 
scările în spirală care plecau de la parterul în plin proces 
de renovare. 

Au traversat o bucătărie lungă în care zăceau cutii 
nedesfăcute cu aparatură, în căutarea vreunui dulap. Şi 
chiar au găsit unul, dar gol, neterminat. 

Au trecut prin uşa falsă din zidul din spate, aşa cum era 
înfăţişată în foile imprimate de Nora din revista People. 

În faţă li s-au deschis scări care duceau la subsol. O 
folie de plastic din spatele lor s-a zbătut. S-au întors 
repede, dar nu era decât curentul de pe scări. Vântul 
aducea mirosul de mizerie şi de stricat din tunelurile 
metroului. 

Pe aici se ajungea în tuneluri. Eph şi Fet au început să 
pregătească două lămpi mari cu raze UVC, ca să inunde 
calea spre dulap cu lumina fierbinte şi ucigătoare, izolând 
astfel subsolul şi împiedicând vampirii să îşi facă apariţia 
şi, lucrul cel mai important, asigurându-se că singura cale 
de ieşire din casă era în lumina soarelui. 

Eph s-a întors şi l-a văzut pe Setrakian sprijinindu-se de 
zid, apăsându-şi degetele pe veston, în zona inimii. Lui Eph 
nu-i plăcea ce vedea şi pornise spre el, însă vocea lui Fet l- 
a întors din drum. 

— La naiba! 

Una dintre lămpi se izbise de podea. Eph a verificat-o ca 
să se asigure că becurile se mai aprindeau încă, după care 
a aşezat lampa drept, atent la radiaţiile răspândite de ea. 

Fet i-a făcut semn să nu scoată nici un sunet. A auzit 
zgomote dedesubt, paşi. Mirosul din aer s-a schimbat, 
devenind mai înţepător. Miros de putred. Se adunau 
vampirii. 

Eph şi Fet s-au îndepărtat de dulapul luminat de lămpi - 
scăparea lor. Când Eph s-a întors spre bătrân, acesta 
dispăruse. 


Se dusese înapoi în foaier. Îşi simţea inima dureroasă în 
piept, pusă la grele încercări de stres şi de nerăbdare. 
Aşteptase atâta timp, atâta timp... 

Mâinile încovoiate au început să-l doară. Şi le-a mişcat, 
strângând bine mânerul sabiei de sub capul de argint în 
formă de lup. În clipa aceea a simţit o pală de aer, ca şi 
când s-ar fi apropiat ceva... 

Lovitura dată cu sabia în ultimul moment l-a salvat de o 
izbitură directă şi fatală, însă forţa impactului l-a dărâmat. 
A alunecat cu capul înainte pe podeaua de marmură şi s-a 
lovit de baza zidului. Insă nu a dat drumul sabiei. A sărit 
rapid în picioare, agitându-şi sabia împrejur în lumina 
difuză a foaierului. 

Atât de rapid era Stăpânul. 

Şi se afla aici, pe undeva. 

Acum eşti bătrân. 

Vocea i-a traversat mintea lui Setrakian ca un curent 
electric. Bătrânul a descris un cerc amplu înaintea sa cu 
sabia. O umbră neagră a trecut ca o ceaţă pe lângă statuia 
îngerului înlăcrimat de la baza scărilor spiralate de 
marmură. 

Stăpânul voia să încerce să-l distragă. Aşa proceda el, 
evita confruntarea directă şi se folosea de înşelătorie ca 
să-l ia prin surprindere. 

Setrakian s-a dat înapoi până s-a lipit de zidul uşii de la 
ieşire. În spatele lui, lângă uşă, era o fereastră îngustă cu 
geam Tiffany care fusese înnegrită. Setrakian a lovit cu 
sabia geamul cu inserţie de plumb, spărgându-l. 

Razele soarelui au sfâşiat bezna din foaier. 

La auzul zgomotului geamului spart, Eph şi Fet au urcat 
şi ei şi l-au văzut pe Setrakian stând cu sabia pregătită, 
scăldat în lumina soarelui. 

Bătrânul a văzut ceața întunecoasă înălțându-se pe 
scări. 

— Uitaţi-l! a strigat el şi a pornit în urma lui. Haideţi! _ 

Eph şi Fet au urcat treptele în urma bătrânului. În 
capătul lor îi aşteptau doi vampiri, fostele gărzi de corp ale 
lui Bolivar, zdrahonii care acum erau uriaşi înfometați, cu 


costume murdare. Unul dintre ei l-a lovit pe Eph, care s-a 
dat pe spate, pierzându-şi echilibrul, şi s-a prins de perete 
ca să nu cadă pe scările de marmură. A scos lampa 
fluorescentă, şi gorila s-a ferit, moment în care Eph l-a 
lovit cu sabia în coapsă. Vampirul a scos un ţipăt şi l-a lovit 
din nou. Eph i-a înfipt sabia în abdomen aproape până la 
prăsele, după care a scos-o, făcându-l pe vampir să se 
prăbuşească asemenea unui balon spart. 

În acest timp, Fet îl ţinea la distanţă pe oponentul său 
cu lampa fluorescentă, înfigând pumnalul cu lama scurtă şi 
tăind mâinile gărzii de corp. A ridicat lampa chiar în faţa 
lui, făcându-l să se agite şi să privească înnebunit 
împrejur, orbit pentru o clipă. Printr-o mişcare rapidă, Fet 
a trecut în spatele lui şi l-a înjunghiat în ceafa groasă 
înainte de a-l împinge cu putere în jos pe scări. 

Vampirul cu care se lupta Eph încerca să se ridice, dar 
Fet l-a trântit din nou cu o lovitură în coaste. Capul gărzii 
de corp a căzut pe treapta de sus şi, cu un strigăt sfâşietor, 
Eph şi-a coborât sabia. 

Capul s-a prăbuşit în jos pe scări, căpătând viteză, 
sărind peste cadavrul celuilalt vampir şi rostogolindu-se 
până ce s-a lovit de zid. 

Din gâtul secţionat curgea un şuvoi de sânge alb pe 
covorul roşu aprins. Viermii din sânge au început să iasă, 
însă Fet i-a ars cu lampa. 

Garda de corp de la baza scărilor fusese redusă la o 
grămadă de oase frânte, dar era încă în viaţă. Nu-şi 
rupsese gâtul în cădere, deci nu fusese eliberat. Avea ochii 
deschişi şi privea tâmp în susul scării lungi, încercând să 
se mişte. 

Eph şi Fet l-au văzut pe Setrakian în apropierea 
ascensorului, cu sabia scoasă şi străduindu-se să lovească 
o ceaţă întunecoasă, extrem de rapidă. 

— Atenţie! a strigat Setrakian, dar, până să rostească el 
tot cuvântul, Stăpânul l-a lovit pe Fet din spate. 

Acesta a căzut ca un sac de cartofi, fiind cât pe-aci să-şi 
spargă lampa. Eph abia a avut timp să reacționeze înainte 
ca acea ceaţă să ajungă la el, oprindu-se o clipită, suficient 


cât Eph să-i vadă din nou chipul, carnea colcăind de viermi 
şi gura desenată într-un rânjet. Apoi a fost izbit de zid. 

Setrakian s-a repezit înainte, lovind cu sabia pe care o 
ținea cu amândouă mâinile, forțând silueta rapidă să 
pătrundă într-o încăpere amplă, cu tavanul înalt, mare cât 
tot etajul. Eph s-a ridicat şi s-a dus după el, urmat de Fet, 
căruia îi picura sânge din tâmplă. 

Stăpânul s-a oprit, înfruntându-i în faţa şemineului 
enorm din piatră din mijlocul încăperii. Camera avea 
ferestre numai la capete, aşa că în centrul ei nu ajungea 
lumina soarelui, ca să le vină în ajutor. Mantia Stăpânului 
a foşnit, apoi s-a domolit, iar ochii săi oribili au privit în jos 
spre ei, dar mai ales spre Fet, care nu era nici el tocmai un 
om mic de statură şi căruia i se prelingea sânge pe faţă. 
Cu un rânjet, Stăpânul a înşfăcat cu braţele prelungi 
bucăţi de lemn, un mănunchi de fire electrice şi 
dărâmături aflate la îndemână şi le-a aruncat înspre cei 
trei persecutori. 

Setrakian s-a lipit de perete, în timp ce Eph se refugia 
după colţ, iar Fet a folosit o bucată de placaj pe post de 
scut. 

Când atacul s-a încheiat şi s-au uitat împrejur, Stăpânul 
dispăruse din nou. 

— Dumnezeule! a izbucnit Fet. 

Şi-a şters cu mâna sângele de pe faţă, apoi a dat drumul 
placajului. A aruncat cu zgomot în şemineul fără foc 
pumnalul de argint, inutil în faţa acestui uriaş, şi i-a luat 
lui Eph lampa, pentru ca acesta să poată ţine cu ambele 
mâini sabia cu lama mai lungă. 

— Nu-l slăbiţi, a spus Setrakian făcându-şi drum înainte. 
Trebuie să-l forţăm să iasă pe acoperiş, cum iese fumul pe 
COŞ. 

Când au cotit pe după zid, au văzut încă patru vampiri 
care veneau spre ei, sâsâind. Păreau să fi fost admiratori ai 
lui Bolivar, judecând după freză şi după piercinguri. 

Fet i-a atacat cu cele două lămpi, forţându-i să se dea 
înapoi. Unul dintre ei, o fată, a reuşit să treacă de el, dar 
Eph i-a sărit lui Fet în ajutor, îndreptând către fată sabia 


de argint. Aceasta arăta ca o vampiriţă grăsulie îmbrăcată 
într-o fustă de blugi şi cu ciorapi de plasă rupţi. Avea 
rapacitatea curioasă a celor abia deveniți vampiri, pe care 
Eph învățase să o recunoască. A îndreptat sabia spre ea, 
stând cu picioarele flexate, însă fata a făcut o fandare spre 
dreapta, apoi spre stânga, strecurând un sâsâit printre 
buzele albicioase. 

Eph l-a auzit pe Setrakian strigând „Strigoi!” cu vocea 
lui poruncitoare. Zgomotul produs de sabia bătrânului în 
vreme ce decapita vampiri i-a dat curaj lui Eph. Vampiriţa 
grăsulie a mai făcut o fandare, de data aceasta prea 
agresivă, iar Eph a împuns-o cu vârful sabiei în umărul 
bluzei negre din bumbac sfâşiate, pârjolind bestia care 
pusese stăpânire pe fată. Aceasta a deschis gura, iar limba 
ei prelungă s-a încovoiat. Eph s-a ferit în ultimul moment, 
iar limba ei i-a ratat gâtul. Ea şi-a reluat atacul cu gura 
căscată şi cu un urlet de mânie, însă Eph a lovit cu sabia 
înspre faţă, exact în limba prelungă. Lama sabiei lui i-a 
străpuns gâtul, iar vârful s-a afundat câţiva centimetri în 
peretele nefinisat. 

Ochii i s-au bulbucat. Din limba prelungă tăiată picura 
sânge alb, umplându-i gura şi prelingându-i-se pe bărbia 
pe care nu şi-o putea mişca. Era prinsă de zid. A făcut o 
mişcare spasmodică şi a încercat să-l scuipe pe Eph cu 
sângele ei infestat. Virusul încearcă să se propage prin 
orice mijloace. 

Setrakian ucisese alţi trei vampiri, iar acum podeaua 
din lemn de arțar proaspăt lustruită de la capătul holului 
băltea de lichidul albicios. S-a întors spre Eph şi i-a strigat: 

— Înapoi! 

Eph şi-a eliberat sabia înfiptă în zid al cărei mâner 
trepida. Setrakian i-a tăiat gâtul vampirului şi, imediat, 
cadavrul decapitat a căzut la podea. 

Capul a rămas înfipt în zid. Din gâtul secţionat curgea 
sânge. Ochii negri, larg deschişi ai vampirului scăpărau 
spre cei doi bărbaţi... apoi s-au dat pe spate, s-au relaxat şi 
au rămas nemişcaţi. Eph a apucat mânerul sabiei şi a 
smuls-o din zidul din spatele gurii fetei, iar capul a căzut 


peste trunchi. 

Nu aveau timp să iradieze sângele alb. 

— Sus! Sus! a spus Setrakian şi a luat-o de-a lungul 
zidului spre o altă scară, circulară, cu o balustradă 
metalică ornamentată. Spiritul bătrânului era puternic, dar 
forţele începeau să-l părăsească. În susul scărilor, Eph l-a 
depăşit. S-a uitat în stânga şi în dreapta şi, în lumina 
difuză, a văzut podele din lemn de esenţă tare terminate şi 
pereţi nefinisaţi, însă nici urmă de vampir. 

— Ne separăm, a spus bătrânul. 

— Glumiţi! a replicat Fet, prinzându-l bine şi ajutându-l 
să urce în capătul scărilor. Niciodată nu trebuie să ne 
separăm, asta e regula de bază. A agitat lampa împrejur. 
Am văzut prea multe filme ca să mai fac aşa o tâmpenie. 

Una dintre lămpi a fâsâit. Lampa se încinsese, şi becul a 
pocnit şi a luat foc. Fet a aruncat-o şi a stins flăcările cu 
bocancul. Acum nu mai avea decât o lampă. 

— Cât ne mai ţin bateriile? a întrebat Eph. 

— Nu îndeajuns, a răspuns bătrânul. O să ne epuizeze în 
felul ăsta şi o să ne facă să-l înfruntăm până la lăsarea 
nopţii. 

— Tre’ să-i întindem o cursă, a sugerat Fet. Ca unui 
şobolan în baie. 

În momentul acela, bătrânul s-a oprit şi a întors capul 
întrucât auzise ceva. 

Ai inima slabă, epavă amărâtă. Ţi-o aud. 

Setrakian a rămas nemişcat, cu sabia pregătită. A privit 
împrejur, dar Cel Întunecat nu era pe nicăieri. 

Ţi-ai meşterit o armă pe cinste. 

— Nu o recunoşti? a spus Setrakian tare, respirând 
anevoie. A fost a lui Sardu, băiatul căruia i-ai luat trupul. 

Eph s-a apropiat de bătrân, dându-şi seama că vorbea 
cu Stăpânul. 

— Unde este? a strigat el. Unde e soţia mea? 

Stăpânul l-a ignorat. 

Ai aşteptat toată viața momentul acesta şi vei rata a 
doua oară. 

— Ai să guşti din sabia mea de argint, strigoiule, i-a 


replicat Setrakian. 

Ba am să gust din tine, bătrâne, din tine şi din adepții 
tăi neîndemânatici... 

Stăpânul l-a atacat pe Setrakian din spate, aruncându-l 
din nou la podea. Eph a reacţionat lovind cu sabia în briza 
pe care a simţit-o, lansând câteva şfichiuieli la întâmplare. 
Când a retras sabia, a văzut că vârful acesteia era mânjit 
de un lichid alb, lipicios. 

Îl rănise pe Stăpân. Cel puţin, îl tăiase. 

Dar până să apuce să tragă această concluzie, Stăpânul 
s-a întors şi l-a lovit în piept cu ghearele. Eph s-a simţit 
ridicat de la pământ, a fost izbit cu spatele şi cu umerii de 
zid şi a căzut într-o parte, în timp ce un val de durere i se 
răspândea prin tot corpul. 

Fet s-a repezit înainte cu lampa, iar Setrakian a lovit cu 
sabia aşezat într-un genunchi, făcând bestia să se dea 
înapoi. Eph s-a răsucit cât de repede a putut, pregătit să 
mai încaseze şi alte lovituri... dar acestea s-au lăsat 
aşteptate. 

Erau din nou singuri, simțeau acest lucru. Nu se auzea 
nici un sunet, cu excepţia ţiuitului proiectoarelor înşirate 
de-a lungul tavanului, care se legănau în apropiere de baza 
scărilor. 

— L-am rănit, a zis Eph. 

Setrakian s-a sprijinit în sabie ca să se ridice, întrucât 
un braţ îi era rănit şi îi atârna neputincios. S-a îndreptat 
spre următorul rând de scări care duceau la etaj. 

Pe treptele nefinisate din scânduri era sânge alb de 
vampir. 

Deşi aveau dureri, au urcat cu toţii hotărâți. Ajunseseră 
la penthouse-ul lui Bolivar, etajul superior din clădirea cea 
mai înaltă dintre cele două care formau casa. Au intrat în 
zona dormitorului şi au căutat urme de sânge de vampir pe 
podea. Nu au găsit nimic, aşa că Fet a ocolit patul nefăcut 
şi s-a dus la ferestrele îndepărtate. A tras de perdelele 
care ţineau încăperea în întuneric şi aceasta a fost 
invadată de lumină, dar nu şi de razele soarelui. Eph s-a 
uitat în baie şi a descoperit că era mult mai mare decât se 


aşteptase, cu oglinzi cu rama de aur care îmbrăcau pereţii 
şi care îi multiplicau imaginea la infinit. Era o armată de 
Ephraim Goodweather cu săbii în mână. 

— Pe aici, a spus Setrakian gâfâind. 

Pe un scaun negru de piele din sala imensă de vizionare 
erau pete de sânge alb, proaspăt. În zidul dinspre est se 
deschideau două uşi arcuite, acoperite cu draperii grele pe 
sub care se strecura un firişor de lumină. Dincolo de 
acestea, era acoperişul celuilalt corp de clădire. 

În centrul încăperii stătea Stăpânul, cu faţa colcăind de 
viermi aplecată asupra lor, cu ochii lui de onix aţintiţi, 
ameninţat de lumina ucigătoare a zilei din spatele său. Pe 
braţ, pe mâna lungă, i se prelingea încet şi neregulat 
sânge alb, cu reflexe irizate, şi de pe vârful unghiei 
nepământeşti picura pe podea. 

Setrakian a păşit înainte şchiopătând, târând sabia după 
el şi zgâriind podeaua de lemn. S-a oprit şi şi-a ridicat 
sabia de argint cu braţul nerănit, cu faţa la Stăpân şi cu 
inima bătându-i mult prea tare. 

— Strigoi, a spus el. 

Stăpânul, de o maiestuozitate demonică, l-a privit fix, 
impasibil preţ de o clipă, cu ochii ca două luni moarte 
umbrite de nori sângerii. Singurul indiciu al stării sale de 
nervozitate era mişunatul febril al paraziţilor din sânge, 
care i se agitau sub pielea feţei inumane. 

Era un moment prielnic pentru Setrakian... însă inima i 
se strângea şi îi tăia din avânt. 

Eph şi Fet au venit prin spatele Stăpânului, iar acesta 
nu a avut altă soluţie decât să încerce să iasă din încăpere. 
Faţa i s-a deschis într-un rânjet sălbatic. A aruncat spre 
Eph cu piciorul o masă lungă şi joasă, trântindu-l pe spate, 
şi cu braţul întreg a împins un fotoliu spre Setrakian. Ca 
urmare a acestor atacuri, Stăpânul a reuşit să năvălească 
printre ei, repezindu-se spre Fet. 

Fet a ridicat lampa, dar Stăpânul s-a ferit şi s-a repezit 
cu ghearele la el, într-o parte. Tânărul a căzut ameţit în 
apropierea scărilor. Stăpânul a vrut să treacă pe lângă el, 
dar Fet a fost mai rapid şi i-a agitat Celui Intunecat lampa 


în faţa amenințătoare. Razele UVC l-au făcut să se clatine 
şi să se izbească de perete, iar tencuiala s-a crăpat din 
cauza greutăţii sale. Când Stăpânul şi-a luat mâna de la 
faţă, avea ochii căscaţi şi părea pierdut. 

Lampa îl orbise, dar numai pentru scurt timp. Au înţeles 
toţi trei că se aflau în avantaj, aşa că Fet s-a dus la el cu 
lampa pregătită. Stăpânul s-a dat înapoi turbat. Fet a 
împins bestia uriaşă spre încăperea cu uşile acoperite de 
draperii, iar Eph s-a repezit în urma lui, sfâşiind mantia 
Celui Întunecat şi rănindu-l puţin. Gheara Stăpânului a 
lovit, dar nu a sfâşiat decât aerul. 

Setrakian a apucat fotoliul pe care Stăpânul îl împinsese 
spre el, iar sabia i-a căzut la podea cu zgomot. 

Eph a tăiat draperiile grele care acopereau una dintre 
uşi, lăsând la vedere lumina puternică a soarelui. Uşile de 
sticlă erau protejate cu gratii de fier cu ornamente, dar, cu 
o lovitură de sabie, zăvorul s-a crăpat, aruncând scânteieri. 

Fet a continuat să-l împingă pe Stăpân înapoi. Eph s-a 
întors spre Setrakian, aşteptând ca acesta să-i dea lovitura 
de graţie. În clipa aceea l-a văzut pe bătrânul profesor 
întins pe podea, cu sabia lângă el şi cu mâna la piept. 

Eph a îngheţat şi s-a uitat întâi la monstrul încolţit, apoi 
la Setrakian, care agoniza pe podea. 

Asemenea unui îmblânzitor de lei, Fet ţinea lampa 
îndreptată spre vampir. 

— Ce mai aşteptaţi? a întrebat el. 

Eph s-a dus în fugă la bătrân. S-a aplecat spre el şi a 
citit pe chipul acestuia suferinţa. l-a surprins privirea 
rătăcitoare. Setrakian şi-a tras cu degetele de veston în 
dreptul inimii. 

Eph şi-a lăsat sabia şi i-a smuls vestonul şi cămaşa, 
dezvelind pieptul flasc al bătrânului. l-a dus mâna sub 
bărbie ca să-i ia pulsul, dar nu a simţit nimic. 

— Doctore, a strigat Fet spre el, în timp ce continua să-l 
împingă pe Stăpân spre zona însorită. 

Eph i-a masat bătrânului pieptul în zona inimii. Nu a 
început manevrele de resuscitare cardiopulmonară imediat 
pentru că se temea să nu-i rupă bătrânului coastele. Apoi a 


remarcat că acesta nu-şi mai ţinea degetele apăsate pe 
inimă, ci şi le ducea spre veston. 

Fet s-a întors panicat ca să vadă de ce nu veneau odată. 
L-a văzut pe Setrakian întins pe podea şi pe Eph în 
genunchi, deasupra lui. 

Momentul acela a fost suficient. Stăpânul l-a zgâriat pe 
Fet pe umăr şi l-a tras aproape de el. 

Eph a pipăit buzunarele vestonului de tweed al lui 
Setrakian şi a simţit ceva. A scos flaconul argintiu şi i-a 
deşurubat capacul. O duzină de pastiluţe albe s-au prăvălit 
la podea. 

Fet nu era puţin la trup, dar în strânsoarea Stăpânului 
părea asemenea unui copil. Încă ţinea lampa în mână, deşi 
avea braţele prinse ca într-o menghină. A îndreptat-o spre 
stăpân, arzându-l într-o parte. Bestia orbită a urlat de 
durere, dar nu a slăbit strânsoarea. Cu cealaltă mână, 
Stăpânul l-a prins pe Fet de cap şi i l-a dat pe spate în 
ciuda zbaterii acestuia. S-a trezit dintr-odată că îi privea 
faţa cumplită. 

Eph a cules o pastilă cu nitroglicerină şi şi-a băgat mâna 
sub capul bătrânului. I-a deschis fălcile încordate şi i-a 
strecurat pastila sub limba rece. A scos degetele, l-a 
scuturat pe Setrakian şi l-a strigat de câteva ori. Bătrânul 
a deschis ochii. 

Stăpânul a căscat gura şi a scos limba prelungă agitând- 
o prin aer pe deasupra capului lui Fet şi a gâtului 
descoperit. Fet s-a zbătut cu putere, dar presiunea de pe 
gât a făcut ca sângele să nu-i mai ajungă la creier. 
Incăperea s-a cufundat dintr-odată în beznă, iar muşchii 
săi au cedat. 

— Nu! a strigat Eph şi a alergat spre Stăpân cu sabia, 
lovind cu lama spatele lat al monstrului. 

Fet s-a prăvălit la podea. Stăpânul a întors capul, cu 
limba prelungă cercetând împrejur, iar ochii săi înceţoşaţi 
l-au întâlnit pe Eph. 

— Fereşte-te de sabia-mi de argint! a strigat Eph şi a 
lovit înspre pieptul Stăpânului. 

Insă Cel Întunecat s-a ferit, retrăgându-se şi evitând 


lovitura. Eph a lovit din nou şi iarăşi a ratat, întrucât 
Stăpânul se dăduse fulgerător înapoi, înnebunit. Acum era 
în lumina soarelui, în faţa uşilor de sticlă - în plină lumină 
a soarelui, pe terasa din spatele lui. 

Eph îl prinsese, şi Stăpânul ştia acest lucru. Şi-a scos 
sabia cu ambele mâini, gata s-o înfigă prin gâtul umflat al 
acestuia. Vampirul l-a privit pe Eph cu dezgust, s-a înălţat 
şi mai mult şi şi-a acoperit capul cu gluga mantiei. 

— Mori, creatură! a spus Eph şi s-a repezit la el. 

Stăpânul s-a întors, s-a aruncat prin uşile de sticlă şi a 
sărit pe terasa descoperită. O ploaie de cioburi s-a 
împrăştiat pe când vampirul înfăşurat în mantie se 
rostogolea pe plăcile fierbinţi de argilă, sub razele 
ucigătoare ale soarelui. 

O clipă a rămas într-un genunchi, ca să-şi tragă sufletul. 

Eph şi-a luat avânt, a trecut prin uşa distrusă şi s-a oprit 
ca să-l privească pe vampir, aşteptând finalul. 

Stăpânul a fost cuprins de convulsii, iar din mantia sa 
neagră a început să se înalțe abur. Şi totuşi, s-a ridicat 
tremurând, cuprins parcă de un atac violent, cu ghearele 
enorme chircite, ca într-un pumn. 

Cu un strigăt, şi-a smuls de pe el mantia, şi veşmântul 
străvechi a căzut pe pardoseală, fumegând. Trupul gol al 
Stăpânului s-a contorsionat, în vreme ce carnea lui 
translucidă se înnegrea din cauza soarelui şi devenea, din 
deschisă la culoare, albicioasă, pământie. 

Rana pe care Eph i-o făcuse pe spate se transforma într- 
o cicatrice întunecată, cauterizată parcă de razele 
soarelui. S-a răsucit, tremurând încă, şi s-a întors spre 
Eph, spre Fet - care stătea în cadrul uşii în spatele lui Eph 
- şi spre Setrakian, care se ridicase într-un genunchi. 
Goliciunea sa era şocantă. Era uscăţiv şi nu avea sex. Pe 
sub pielea sa înnegrită, carbonizată, mişunau viermii din 
sânge înnebuniţi de durere. 

Cu un zâmbet oribil, cu o grimasă de durere amestecată 
cu triumf, Stăpânul s-a întors cu faţa spre soare şi a scos 
un urlet sfidător, ca un blestem diavolesc. Apoi, cu o viteză 
ameţitoare, a sărit până în marginea terasei, a lunecat 


peste zidul jos din capătul acesteia şi a pornit în fugă prin 
laterala casei până la schelele pe trei niveluri, pierzându- 
se printre umbrele dimineţii newyorkeze. 


CLANUL 


Nazareth, Pennsylvania 


Într-o mină de azbest de mult părăsită, care nu apărea 
pe nici o hartă, într-o lume de dincolo situată la câteva zeci 
de metri sub pădurile din Pennsylvania, printre kilometri 
de tuneluri labirintice şi galerii, trei Străbuni din Lumea 
Nouă stăteau la sfat într-o încăpere întunecoasă. 

Cu trecerea vremii, trupurile lor deveniseră netede ca 
pietrele de râu, iar mişcările lor erau atât de lente, încât 
treceau aproape neobservate. Nu aveau nevoie de înveliş 
exterior. Organismul lor evoluase spre eficienţă maximă, 
mandibulele lor de vampiri erau fără greş, iar vederea lor 
nocturnă era extraordinară. 

În cuştile construite în tunelurile adânci din partea 
vestică a adăpostului lor, Străbunii începuseră deja să 
pună deoparte hrană pentru iarnă. Din când în când, 
strigătul unui om captiv izbucnea în mină asemenea 
ecoului unui urlet de animal. 

Este cel de-al şaptelea. 

In ciuda aparenţei lor umane, nu aveau nevoie de limbaj 
ca să comunice. Mişcările lor, inclusiv clipitul ochilor 
sângerii, de vampiri bine hrăniţi, erau teribil de lente. 

Ce este cu agresiunea asta? 

Este o încălcare a armistiţiului. 

Ne crede bătrâni şi slabi. 

S-a mai implicat cineva în această cotropire, trebuie să-l 
fi ajutat cineva să traverseze oceanul. 

Oare să fie unul dintre ceilalți? 

Unul dintre Străbunii din Lumea Nouă a cercetat cu 
mintea dincolo de ocean, în Lumea Veche. 

Nu simt asta. 

Atunci cel de-al şaptelea s-a aliat cu o ființă umană. 

Cu o ființă umană împotriva celorlalte ființe umane. 

Și împotriva noastră. 

Nu este acum evident că el e singurul vinovat de 


masacrul din Bulgaria? 

Da, a dovedit că este gata să-şi ucidă propria seminţie 
dacă este stârnit. 

Chiar a fost afectat de războiul mondial. 

S-a hrănit prea mult timp în tranşee, în lagăre. 

Și acum a încălcat armistițiul. Ne-a încălcat teritoriul. 
Vrea întreaga lume numai pentru el. 

De fapt, vrea încă un război. 

Gheara celui mai înalt dintre ei a tresărit, o mişcare 
extraordinară pentru o fiinţă atât de lentă, de o neclintire 
primordială. Trupurile lor erau doar nişte carcase, gata 
oricând să fie înlocuite. Poate deveniseră prea plini de 
sine, prea comozi. 

Atunci îi vom face pe plac. Nu mai putem rămâne 
deoparte. 

Vânătorul a intrat în odaia Străbunilor şi a aşteptat ca 
aceştia să ia seama de prezenţa sa. 

L-aţi găsit. 

Da. A încercat să se întoarcă acasă, ca toate creaturile. 

Ne va fi de-ajuns? 

ÎI vom folosi ca vânător al soarelui. Nu are de ales. 

Într-o cuşcă ferecată din tunelul vestic, Gus zăcea 
inconştient pe pământul rece şi visa la mama lui, fără să 
bănuiască însă ce pericol îl pândea. 


EPILOG 


Kelton Street, Woodside, Queens 


S-au adunat cu toţii în casa lui Kelly. Nora l-a adus pe 
Zack acasă după ce Eph şi Fet strânseseră rămăşiţele lui 
Matt şi le dăduseră foc în curtea din spate. 

Setrakian era întins pe o canapea extensibilă de pe 
verandă. Refuzase să meargă la spital. Eph fusese de acord 
că acea variantă ieşea oricum din discuţie. Avea o vânătaie 
urâtă la braţ, dar nu era vorba de vreo fractură. Pulsul său 
slab era totuşi constant şi părea să se îmbunătăţească. Eph 
voia ca  Setrakian să adoarmă, dar fără ajutorul 
analgezicelor, aşa că, atunci când i-a verificat încă o dată 
starea, la lăsarea nopţii, i-a dus şi un pahar cu coniac. 

Setrakian a spus că nu durerea îl supăra. 

— Eşecul nu te lasă niciodată să dormi noaptea. 

Gândul la eşec i-a amintit lui Eph că nu o găsise pe 
Kelly. O parte din el voia să creadă că acesta era un motiv 
să mai spere. 

— Nu a fost eşecul dumneavoastră, ci al soarelui. 

— Este mai puternic decât îl ştiam, a spus Setrakian. 
Bănuiam, poate... mă temeam de asta, cu siguranţă... dar 
nu ştiam. Nu este de pe acest pământ. 

— Aşa este, e vampir, i-a dat Eph dreptate. 

— Nu, nu e de pe acest pământ. 

Pe Eph îl îngrijora faptul că bătrânul se lovise la cap. 

— Măcar l-am rănit, l-am însemnat, şi acum este fugar. 

Bătrânul nu accepta însă această consolare. 

— Încă mai pândeşte. Nu s-a terminat. A acceptat 
paharul de la Eph, l-a băut şi s-a întins din nou pe spate. 
Vampirii aceştia... sunt încă prunci. Vom fi martori la o 
nouă etapă a evoluţiei lor. Durează cam şapte nopţi până 
să se transforme pe deplin, până când organismul lor 
parazitar îşi încheie evoluţia. Imediat ce nu mai au organe 
vitale, inimă, plămâni, ci numai o serie de compartimente, 
vor fi mai puţin vulnerabili la armele convenţionale. Işi vor 


continua maturizarea şi după această perioadă, vor învăţa 
lucruri noi, vor deveni mai inteligenţi, mai adaptaţi la 
mediu. Se vor uni şi îşi vor coordona atacurile, şi fiecare 
dintre ei va deveni mai agil şi mai periculos. De aceea, vor 
fi mai greu de găsit şi de ucis, pentru ca în final să ajungă 
imposibil de învins. Bătrânul şi-a terminat paharul de 
coniac, apoi l-a privit pe Eph. Cred că, de fapt, ceea ce am 
văzut noi azi-dimineaţă pe terasa aia a fost sfârşitul speciei 
noastre. 

Eph a simţit că toată greutatea viitorului apăsa pe 
umerii lor, ai tuturor. 

— Ce lucruri mi-aţi ascuns? 

Setrakian avea ochii înlăcrimaţi şi privea în gol. 

— Prea multe pentru a le spune acum. 

În scurt timp, a adormit. Eph îl privea cum frământa 
tivul cearşafului pe piept, cu degetele încovoiate. Bătrânul 
avea un vis agitat, dar Eph nu putea decât să stea şi să-l 
privească. 

— Tăticule! 

Eph s-a dus în sufragerie. Zack stătea pe scaun în faţa 
calculatorului, şi Eph l-a cuprins pe băiat din spate, l-a 
îmbrăţişat din nou, l-a sărutat pe cap şi i-a inspirat mirosul 
părului. 

— Te iubesc, Z, a şoptit el. 

— Şi eu te iubesc, tăticule, i-a răspuns Zack, iar Eph i-a 
ciufulit părul şi i-a dat drumul. 

— În ce stadiu suntem? 

— E aproape gata, a spus băiatul şi s-a întors din nou 
spre calculator. A trebuit să creez o adresă de e-mail. 
Alege-ţi o parolă. 

Zack îl ajuta pe Eph să încarce pe toate site-urile 
posibile imaginile - pe care acesta nu i le arătase încă 
băiatului - în care îl surprinsese pe Ansel Barbour în 
baracă. Eph voia ca înregistrarea cu un vampir să circule 
pe internet pentru ca lumea întreagă să o poată vedea. Era 
singura modalitate prin care putea ajunge la oameni, 
făcându-i să înţeleagă. Nu se temea că ar putea stârni 
panică şi haos, pentru că zarva continua pe străzi, în 


cartierele sărace, fiind doar o chestiune de timp până când 
isteria avea să se răspândească. Alternativa cu păstrarea 
liniştii acum când se confruntau cu posibilitatea dispariţiei 
speciei umane era prea absurdă ca să fie luată în 
considerare. 

Erau nevoiţi să încerce să taie răul de la rădăcină, în 
caz contrar, totul era pierdut. 

— Acum selectez fişierul, aşa, şi îl ataşez..., a spus Zack. 

Din bucătărie s-a auzit vocea lui Fet, care se uita la 
televizor şi mânca o salată de pui de la un magazin de 
preparate, dintr-o caserolă din plastic de 250 de grame. 

— Ia uitaţi-vă! 

Eph s-a întors. La televizor derulau imagini surprinse 
din elicopter care prezentau un şir de case în flăcări, iar 
fumul negru şi gros înăbuşea Manhattanul. 

— Se împute treaba, a spus el. 

Pe când privea, Eph a remarcat că toate lucrările lui 
Zack de la şcoală prinse pe uşa de la frigider se ridicau şi 
fluturau. Un şerveţel a traversat blatul şi a căzut pe podea, 
la picioarele lui Fet. 

Eph s-a întors spre Zack, care se oprise din scris. 

— De unde e curentul ăsta? 

— Probabil că e deschisă uşa glisantă din spate. 

Eph s-a uitat împrejur după Nora. Apoi s-a auzit apa 
trasă la baie, şi aceasta a ieşit din baia de pe hol. 

— Ce e? a întrebat ea când a constatat că toată lumea o 
privea. 

Eph s-a întors spre celălalt capăt al casei şi s-a uitat 
spre colţul după care era uşa glisantă de sticlă de la curtea 
din spate. 

Cineva tocmai cotise şi se oprise, cu braţele atârnate 
de-o parte şi de cealaltă a corpului. 

Eph a privit paralizat. 

Era Kelly. 

— Mamă! 

Zack a pornit spre ea, dar Eph a întins mâna şi l-a prins. 
Probabil că gestul său i-a provocat durere lui Zack, pentru 
că băiatul s-a smuls surprins şi l-a privit. 


Nora a venit şi ea în fugă şi l-a prins pe Zack cu braţele 
prin spate. 

Kelly stătea nemişcată şi-i privea, lipsită de expresie, 
fără să clipească. Părea şocată, de parcă ar fi fost asurzită 
de o explozie. 

Eph a înţeles imediat. Se petrecuse lucrul de care se 
temuse cel mai mult. Şi-a simţit dintr-odată inima sfâşiată 
de durere. 

Kelly Goodweather fusese transformată, devenise o 
creatură moartă, şi acum se întorsese acasă. 

Privirea ei cercetătoare a poposit asupra lui Zack, fiinţa 
dragă ei. Venise după el. 

— Mamă! a spus Zack când a constatat că era ceva în 
neregulă cu ea. 

Eph a simţit mişcare în spate. Fet a dat năvală pe hol, a 
înşfăcat sabia de argint a lui Eph şi a agitat-o spre Kelly. 

Chipul lui Kelly a fost străpuns de frică. Expresia ei a 
devenit malefică, şi femeia şi-a arătat colții. 

Eph a simţit că îl cuprinde disperarea. 

Era demon, vampir. 

„E unul dintre ei.” 

leşise din viaţa lui pentru totdeauna. 

Cu un geamăt înăbuşit, Zack s-a dat în spate la vederea 
mamei sale demonice... după care a leşinat. 

Fet a pornit spre ea cu sabia, însă Eph l-a prins de braţ 
înainte ca acesta să apuce să termine treaba. Kelly s-a ferit 
de lama de argint şi a sâsâit la ei, ca o pisică înfuriată. I-a 
mai aruncat o privire malefică băiatului inconştient, cel din 
care voia să se hrănească, după care s-a întors şi a fugit pe 
uşa din spate. 

Eph şi Fet au dat colţul şi au văzut-o pe Kelly 
aruncându-se peste gardul jos din plasă care separa curtea 
lor de cea a vecinilor şi făcându-se nevăzută în noua 
noapte. 

Fet a închis uşa şi a încuiat-o, a tras transperantele şi s- 
a întors spre Eph. 

Fără un cuvânt, Eph s-a îndreptat spre Nora, care 
stătea îngenuncheată deasupra lui Zack, pe podea, 


disperată. 

Acum înţelegea cât de perfidă era această nenorocire 
care asmuţea membrii familiilor unii împotriva celorlalţi, 
care aducea în conflict moartea şi viaţa. 

Stăpânul o trimisese. El fusese cel care o asmuţise 
împotriva lui Eph şi a lui Zack, din răzbunare, ca să-i 
chinuiască. 

Dacă exista vreo legătură între devotamentul faţă de cei 
dragi din timpul vieţii şi dorinţa de a se regăsi după 
moarte... atunci Eph ştia că ea nu avea să renunţe 
niciodată. Avea să-şi vâneze fiul veşnic dacă nu o oprea 
cineva. 

A înţeles că bătălia pentru custodia lui Zack nu se 
încheiase, ci trecuse doar la o etapă nouă. Le-a privit 
chipurile... a aruncat un ochi spre incendiile nimicitoare de 
la televizor... apoi s-a întors spre calculator. A apăsat pe 
„Enter”, terminând ceea ce începuse Zack. Proba prezenţei 
devastatoare a vampirului a pornit spre lumea întreagă... 
Eph s-a dus apoi în bucătărie la dulapul în care ţinea Kelly 
whisky-ul şi, după ani buni de abstinenţă, şi-a turnat un 
pahar. 


Autorii îşi exprimă recunoştinţa faţă de Robert Sullivan 
şi recomandă cu entuziasm cartea acestuia Rats: 
Observations on the History and Habitat of the City's Most 
Unwanted Inhabitants  („Şobolanii: observaţii despre 
istoria şi habitatul celor mai indezirabili locuitori ai 
oraşului.”)