Gordon Dahlquist — Devoratorii de vise

UN SPION. UN UCIGAS SI UN IMPOSTOR — 
TREI PERSONAJE EHTRAOADINARE 


Gordon Dahlquist 
Devoratorii de vise 


Traducere din limba engleză 
PETRU IAMANDI 
RAO 
2008 


Timpul petrecut într-un oraș imaginar necesită neașteptat de 
multă răbdare și generozitate. Acestor oameni, locuri și întâmplări 
cartea de faţă le rămâne datoare și fiecăruia îi prezint mulțumirile 
mele, recunoscător că am prilejul să o fac. 


Liz Duffy Adams, Danny Baror, Karen Bornarth, Veneţia 
Butterfield, CiNE, Shannon Dailey, familia Dailey, Bart Delorenzo, 
Mindy Elliott, Evidence Room, Exquisite Realms, Laura Flanagan, 
Joseph Goodrich, Allen Hahn, Karen Hartman, David Levine, Beth 
Lincks, Todd London, Lower East Oval, Honor Molloy, Bill Massey, 
John Meadams, E. J. Mecarthy, Patricia Melaughlin, Messalina, David 
Millman, Emily Morse, New Dramatists, Octocorp930th & 9th 
SRIPT, Suki O'Kane, Tim Paulson, Molly Powell, Jim și Jill Pratzon, 
Kate Wittenberg, Mark Worthington, Margaret Young. 


Tatălui meu, surorii mele, vărului meu Michael. 


1 
Temple 

De la sosirea ei în port până la apariţia epistolei lui Roger, 
scrisă pe hârtie groasă, ministerială, și semnată cu numele 
întreg, aduse de servitoare pe tava de argint în timpul micului 
dejun, trecuseră trei luni. In dimineaţa aceea, în care ochiurile 
făcute în apă abureau castronul de argint (gelatinoase, 
lucioase), se împlineau șapte zile de când domnișoara Temple 
nu-l mai văzuse pe Roger Bascombe, care fusese chemat la 
Bruxelles. Apoi la reședința de la ţară a unchiului său infirm, 
lordul Tarr. Apoi stătuse la dispoziţia ministrului, a ministrului 
adjunct și, în cele din urmă, dăduse curs rugăminţii presante a 
unei verișoare dornice de un sfat discret în materie de drept și 
proprietate. Domnișoara Temple se nimerise în aceeași 
ceainărie ca și verișoara cu pricina - Pamela cea mare în talie și 
în perucă - exact în clipa în care Roger îi alina suferința. Era cât 
se poate de clar că singura cauză a tulburării Pamelei o 
constituia absenţa unui număr suficient de chifle. Și așa 
începuse domnișoara Temple să-și pună tot felul de întrebări. 
Trecuse o zi fără să primească nicio veste. În cea de-a opta zi, la 
micul dejun, primi misiva de la Roger prin care acesta punea 
capăt cu regret logodnei lor și încheia cu dorinţa, exprimată în 
mod politicos, ca domnișoara să se străduiască să nu mai ia 
legătura cu el și nici să-l mai vadă până la sfârșitul vieţii. Fără 
nicio altă explicaţie. 

De o asemenea despărţire nu mai avusese parte până atunci. 
O deranja mai puţin maniera - la fel ar fi procedat și ea (cum, de 
fapt, și procedase cu mai multe ocazii care de care mai 
enervante) - cât faptul în sine. Încercă să recitească scrisoarea, 
dar i se înceţoșară ochii - imediat își dădu seama că plângea. Îi 
spuse servitoarei să plece și dădu, fără succes, să-și ungă o felie 
de pâine prăjită cu unt. Așeză felia și cuțitul pe masă, se ridică 
în picioare și se îndreptă cu pași repezi spre pat, unde se făcu 
covrig, plăpândul ei trup zguduindu-se de suspine. 

Rămase toată ziua în casă și nu dori să bea decât cel mai 
amar Lapsang Soochong, și acela îndoit cu apă (fără lapte sau 
lămâie), o licoare subţire, ruginie, care era și slabă, și insipidă. 
Noaptea plânse din nou, singură în întuneric, pustiită și 
dezorientată, până când aruncă cât colo perna prea umedă de 
lacrimi. Dar până după prânz, cu ochii cenușii și limpezi, înroșiţi 


de nesomn și cu buclele întinse, trezindu-se în lumina palidă a 
iernii (un anotimp inedit pentru sângele fierbinte al domnișoarei 
Temple, căreia i se părea, pe bună dreptate, oribil), cu 
cearșafurile încurcate în jurul ei, se arătă din nou hotărâtă să 
treacă la treabă și cât mai repede. 

Lumea ei se schimbase - un lucru normal în viaţă, după cum 
înclina să recunoască (avusese parte de o educaţie clasică) - 
ceea ce însă nu însemna că trebuia să fie docilă, domnișoara 
Temple fiind docilă numai în situaţii absolut ieșite din comun. 
Într-adevăr, unii o considerau o sălbăticiune provincială, dacă nu 
chiar un mic monstru, pentru că era minionă și neîndurătoare. 
Crescuse pe o insulă luminoasă și toridă, în umbra sclavilor, și, 
sensibilă fiind, experiența o marcase ca o lovitură de bici deși 
viața de acolo o făcuse imună la astfel de lovituri, rezistență pe 
care spera să o păstreze cât mai mult. 

Domnișoara Temple avea 25 de ani, o vârstă la care ar fi 
trebuit să fie măritată, dar, întrucât irosise ceva timp 
dezamăgindu-și admiratorii de pe insulă înainte de a fi trimisă 
peste mări și ţări într-o societate sofisticată, acest lucru nu i se 
reproșa neapărat. Era bogată pe cât o puteau îmbogăţi 
plantațiile și îndeajuns de deşteaptă ca să priceapă că era firesc 
ca oamenii să o aprecieze mai mult pentru avere decât pentru 
felul ei de a fi și nu punea la inimă acest interes material. De 
fapt, punea prea puţine la inimă. Excepţia - deși acum îi venea 
cam greu să o explice, iar absenţa explicaţiilor de orice fel o 
iritau foarte - o constituia Roger. 

Domnișoara Temple ocupa un apartament la hotel Boniface, 
mondern, dar nu până la absurd, alcătuit dintr-un salon mai 
mare, unul mai mic, o sufragerie, o cameră de toaletă, un 
dormitor, o cameră pentru cele două servitoare și un dormitor- 
cameră de toaletă pentru Agathe, bătrâna ei mătușă care trăia 
dintr-un mic stipendiu primit de la o plantație și care, în general, 
alterna mesele cu somnul, dar era îndeajuns de respectată ca să 
fie o însoţitoare convenabilă, în ciuda aerului ei absent. Agathe, 
pe care domnișoara Temple o întâlnise prima oară când 
debarcase, se cunoștea cu familia Bascombe. Roger fusese pur 
și simplu primul bărbat cu un statut social rezonabil și o 
înfățișare agreabilă pe care îl cunoscuse domnișoara Temple. 
Aceasta, fiind o tânără loială și cu principii clare, nu găsise 
niciun motiv ca să caute în altă parte. La rândul lui, Roger 


dăduse impresia că o găsește și drăguță, și plăcută, și așa s-au 
logodit. 

După părerea unanimă, erau o pereche potrivită. Lăsând 
deoparte opinia deja exprimată de Roger, chiar și cei cărora le 
venea greu să accepte francheţea domnișoarei Temple îi 
recunoșteau frumuseţea. Așa cum, de altfel, îi recunoșteau fără 
rezerve și averea. Roger Bascombe era un tânăr aflat în plină 
ascensiune în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, foarte 
aproape de a dobândi o autoritate vizibilă. Arăta bine când se 
îmbrăca în haine de gală, nu avea niciun viciu ostentativ și 
dădea dovadă de mai multă bărbăţie și de mai puţină delăsare 
decât orice alt Bascombe din ultimele două generații. Timpul 
petrecut împreună fusese scurt, dar, pentru domnișoara Temple, 
foarte intens. Luaseră masa de nenumărate ori, se plimbaseră 
prin parcuri și vizitaseră galerii de artă, se priviseră adânc în 
ochi, se sărutaseră tandru. Toate acestea reprezentau ceva nou 
pentru ea, de la restaurante și tablouri (a căror anvergură și 
ciudăţenie o făceau pe domnișoara Temple să stea jos câteva 
minute și să-și acopere pe rând câte un ochi), de la oamenii, 
mirosurile și zgomotele atât de felurite, de la muzică, maniere și 
toate acele cuvinte noi, la forța neobișnuită a degetelor lui 
Roger, la braţul cu care o ţinea de talie, la chicotul lui blând - 
care nu o supăra nici chiar atunci când îl scotea pe seama ei - la 
mirosurile lui, la săpunul lui, uleiul de păr, tutunul, zilele 
petrecute în sălile de ședință printre vrafurile de documente, 
călimări, lumânări, mese lăcuite, acoperite de pâslă și, în sfârșit, 
la ceea ce pentru ea era un amestec înnebunitor de senzații pe 
care i le produceau buzele lui delicate, favoriţii lui zbărliţi și 
limba lui caldă, cercetătoare. 


La următorul mic dejun însă, deși cu faţa plină de pete și cu 
ochii umflaţi, domnișoara Temple atacă ouăle și pâinea prăjită 
cu ferocitatea obișnuită și răspunse privirii timorate a servitoarei 
cu o privire scurtă, peremptorie, ca un cuţit trecut peste gâtlejul 
oricărei încercări de a spune ceva, cât de cât, darămite de ao 
consola. Agathe încă mai dormea. Domnișoara Temple își dădea 
seama (după respiraţia cu miros de violete, insistentă, 
viguroasă) că mătușa ei zăbovise de cealaltă parte a ușii în ziua 
(cum o considera ca acum) Retragerii ei Intunecate, dar nu voia 
să stea la discuţie nici cu ea. 


Părăsi hotelul Boniface cu pas întins, într-o rochie care, deși 
simplă, verde-aurie și înflorată, îi punea în valoare silueta, cu 
botine verzi și o geantă verde, îndreptându-se spre cartierul 
magazinelor scumpe ce umpleau străzile pe malul apropiat al 
fluviului. Nu avea intenţia să cumpere ceva anume, ci se gândea 
că, privind aceste mărfuri ale orașului - ale lumii - adunate la un 
loc, aduse din atâtea ţări în această aglomerare de magazine, ar 
putea găsi mai ușor o soluţie pentru a ieși din situaţia în care se 
găsea. Cu acest scop în minte, începu să treacă de la o 
prăvălioară la alta nerăbdătoare și chiar neliniștită, cu ochii 
rătăcind, fără a se opri, peste ţesături, cutii de lemn cioplit, 
obiecte de sticlă, pălării, bibelouri, mănuși, mătăsuri, parfumuri, 
tapete, săpunuri, binocluri de operă, agrafe de păr, pene, 
mărgele și articole lăcuite de toate felurile. Nu se opri nicăieri și, 
mai curând decât și-ar fi putut imagina, domnișoara Temple se 
trezi în partea cealaltă a cartierului, la marginea pieţei Sf. 
Isobel. 

Cerul era acoperit de nori cenușii. Se întoarse, privind cu și 
mai mare atenție fiecare obiect exotic dar negăsind nimic - 
peşte să fi fost - care să o momească, să o convingă să se 
oprească. Aproape de hotel se întrebă ce caută de fapt. Dacă 
încerca, atât de acut, acea senzație de pierdere și redefinire, 
cum se făcea că nimic - nici măcar o adorabilă rățuşcă lăcuită - 
nu-i trezea interesul? In faţa fiecărui obiect simţea că o împinge 
ceva mai departe, că era pradă unui impuls supărător căruia nu- 
i putea găsi un nume, spre o recompensă necunoscută. Faptul 
că nu știa ce ar putea fi acea recompensă o deruta, dar se 
consola la gândul că există și că va avea puterea de a o face 
atentă atunci când îi va apărea în raza vizuală. 

Drept care, cu un oftat hotărât, trecu printre magazine pentru 
a treia oară, cu atenţia în altă parte, conștientă că, în timp ce 
traversa piața către cuibul de clădiri monumentale, din piatră 
albă, ce adăposteau ministerele, interesul ei era - într-un cuvânt 
- dezinteresat. Cauza nu trebuia căutată neapărat în defectele 
percepute ale propriei persoane, în caz că avea așa ceva, și nici 
în superioritatea percepută, dacă exista așa ceva, a unei rivale 
(a cărei identitate încerca, din simplă curiozitate, să o ghicească 
în subconștient) ci în situaţia ei de acum, cel mai bun exemplu 
aflat la îndemână. Sau singurul exemplu? Și totuși, asta nu 
însemna că o deranja prea mult sau că nu mai avea nicio 


speranţă sau că ar fi dat mai mult de doi bani pe orice dovadă 
de afecţiune viitoare din partea lui Roger Bascombe, care 
aparținea deja trecutului. 

In pofida acestor gânduri absolut logice, domnișoara Temple 
se opri în mijlocul pieţei și, în loc să-și continue drumul spre 
clădirile în care Roger fără îndoială lucra chiar și acum, se așeză 
pe o bancă din metal forjat și privi în sus, la enorma statuie a Sf. 
Isobel. Neștiind nimic despre martira sanctificată și departe de a 
fi o tânără evlavioasă, domnișoara Temple se simţi imediat 
dezgustată de această extravaganţă vulgară: o femeie agăţată 
de un butoi pe coama unui val, cu hainele rupte, cu părul vâlvoi, 
înconjurată de resturile unei epave, cu apa înspumată de mai 
mulţi șerpi care i se încolăceau în jurul mâinilor și picioarelor, i 
se băgau pe sub veșminte și o gâtuiau în timp ce deschidea 
gura ca să ceară ajutor Celui de Sus - un strigăt pe care îl 
auzeau doi îngeri înaripaţi, îmbrăcaţi, care priveau impasibili de 
deasupra capului lui Isobel. Domnișoara Temple aprecie 
dimensiunile statuii, ca și realizarea tehnică, dar în rest i se păru 
rudimentară și improbabilă. Cum era crescută pe o insulă, putea 
accepta naufragiul, ca și martiriul provocat de șerpi, îngerii însă 
arătau supărător de suficienţi. 

Desigur, privind în ochii de piatră, nevăzători, ai lui Isobel, de- 
a pururi asaltată de șerpi, știa că scena o lăsa complet rece. 
Privirea ei se îndreptă în sfârșit spre locul care o interesa cu 
adevărat, spre cuibul de clădiri albe și astfel, rapid, își făcu un 
plan, pentru fiecare etapă a planului găsind câte o justificare 
întemeiată. Acceptă că se despărțise pentru totdeauna de Roger 
- convingerea și împăcarea nu făceau parte din scopurile ei. 
Ceea ce căuta ea, ceea ce voia ea de fapt, erau informaţii. Era 
vorba doar de o respingere - Roger prefera să fie singur decât 
să se împovăreze cu ea? Era o chestie de ambiţie personală - 
trebuia dată deoparte ca să nu stea în calea promovării și să nu- 
i știrbească autoritatea? Era vorba doar de o altă femeie care îi 
luase locul în inima lui? Sau era ceva la care nu se putea gândi 
acum? Aceste întrebări o frământau în egală măsură, erau 
neutre din punct de vedere emoţional dar vitale în ceea ce 
privește capacitatea domnișoarei Temple de a-și afla locul în 
noua ei existenţă afectată de pierderea lui Roger. 

Ar fi fost simplu să-l urmărească. Roger avea tabieturile lui - 
chiar și atunci când lucra peste program își lua prânzul, 


indiferent de oră, la același restaurant. Domnișoara Temple găsi 
un anticariat peste drum unde, simțindu-se obligată să cumpere 
ceva după ce petrecuse atâta vreme acolo uitându-se afară, 
alese fără să stea prea mult pe gânduri Vietile ilustrate ale 
martirilor mării, o ediţie completă în patru volume. Cărţile erau 
îndeajuns de groase ea să-i justifice prezenţa prelungită acolo, 
examinarea ilustraţiilor color fiind de fapt un pretext pentru a-l 
vedea pe Roger cum intră și apoi, după o oră, cum reapare, 
singur, din dosul ușilor masive de vizavi. Roger se întoarse 
direct la minister. Domnișoara Temple aranjă ca pachetul să-i fie 
trimis la hotelul Boniface și ieși în stradă, simțindu-se ridicolă. 

Traversă din nou piaţa înainte ca raţiunea să o convingă de 
faptul că era mai mult un observator neexperimentat decât unul 
ridicol. Nu avea niciun rost să-l urmărească din afara 
restaurantului. Numai dinăuntru putea stabili dacă Roger mânca 
singur sau cu alţii, cu cine anume și cu cine aborda subiecte 
importante - toate acestea fiind informaţii esenţiale. În plus, 
dacă Roger nu renunţase la ea de dragul carierei - lucru de care 
domnișoara Temple se îndoia cu dispreţ - nu prea avea ce să 
afle urmărind ce face în timpul programului. Era clar că numai 
după ce își termina serviciul se puteau culege informaţii cu 
adevărat interesante. Aflându-se acum în preajma magazinelor, 
domnișoara Temple intră brusc într-o prăvălie ale cărei ferestre 
erau înţesate de tot felul de bagaje, lăzi, haine de ploaie, 
ghetre, căști tropicale, felinare, telescoape și o gamă incredibilă 
de bastoane. leși puţin mai târziu, după negocieri aprinse, 
purtând o pelerină neagră de voiaj, cu o glugă mare și câteva 
buzunare prin locuri neașteptate. Într-un alt magazin își umplu 
un buzunar cu un binoclu de operă, într-altul își îngreună un al 
doilea buzunar cu un carnet legat în piele și cu un creion 
rezistent. Apoi domnișoara Temple își luă ceaiul. 

Intre două cești cu ceai Datjeeling și două plăcinte îmbibate 
cu frişcă făcu mai multe însemnări în carnet, prefaţându-și 
misiunea și apoi detaliind ce făcuse până atunci. Faptul că acum 
avea un fel de uniformă și un set de instrumente îi ușura mult 
munca și o făcea să-și mai uite sentimentele, căci acţiunile care 
necesitau veșminte și echipamente speciale erau prin definiţie 
obiective și chiar ştiinţifice. În consecinţă, își propuse să-și 
conceapă însemnările într-un fel de cifru, înlocuind numele 
proprii și toponimele cu sinonime sau jocuri de cuvinte pe care, 


nădăjduia ea, alţii nu le vor putea înţelege (astfel în loc de 
minister scria „Minsk” sau chiar „Rusia”, iar Roger - urmând un 
șir de idei care îl asemuia la început cu un șarpe năpărlit, apoi 
cu unul căzut pradă farmecelor altora, apoi cu India și, în sfârșit, 
din cauza prezenţei lui remarcabile, încă - devenea „Rajahul”). 
În eventualitatea că s-ar putea ca urmărirea să dureze mai mult 
și într-un oarecare disconfort, comandă un rulou cu cârnaţi 
pentru mai târziu. Văzând că e împachetat în hârtie cerată 
groasă, îi strecură numaidecât într-un alt buzunar al pelerinei. 

Deși iarna se îngâna cu primăvara, orașul încă mai era 
înconjurat de bălți pe la margini, iar serile mai reci decât păreau 
să promită zilele din ce în ce mai lungi. Domnișoara Temple 
părăsi ceainăria la ora patru, știind că Roger pleca de la serviciu 
la cinci, și luă o trăsură. Îi spuse vizitiului cu o voce joasă, fermă, 
după ce îl asigură că va fi răsplătit cum se cuvine, că vor urmări 
un domn care probabil va lua și el o trăsură și că îl va anunţa 
când apare lovind de câteva ori în acoperiș. Vizitiul dădu din cap 
aprobator, dar nu comentă. Pentru domnișoara Temple tăcerea 
lui însemna că îi cerea un lucra destul de obișnuit, drept care se 
simţi și mai sigură pe ea, se așeză confortabil și își pregăti 
binoclul și carnetul, așteptând apariţia lui Roger. Când, după 
aproximativ patruzeci de minute, acesta chiar apăru, 
domnișoara Temple fu cât pe-aci să-l rateze fiindcă se amuza 
privind prin binoclu la vitrinele din apropiere; un al șaselea simţ 
o făcu să privească înapoi, spre intrarea în minister, și să-l vadă 
(stând în stradă cu o expresie plină de încredere și hotărâre care 
o tulbură din nou) cum face semn unei trăsuri să oprească. Bătu 
de câteva ori în capotă și trăsura se urni din loc. 


Emoţia urmăririi - complicată de emoția revederii lui Roger 
(care aproape sigur era rezultatul misiunii pe care și-o asumase 
și nu al vreunei rămășițe de afecțiune) - se temperă brusc în 
clipa în care, după primele străzi, domnișoara Temple își dădu 
seama că destinaţia lui Roger nu era, spre dezamăgirea ei, 
decât propria lui casă. Și din nou se văzu nevoită să recunoască 
posibilitatea ca respingerea ei să nu fi fost provocată de nicio 
rivală, motiv pentru care nu o putea pune în cârca nimănui. Era 
posibil. Și poate mai bine. Într-adevăr, în timp ce trăsura ei se 
îndrepta spre casa Bascombe - un drum pe care îl cunoștea atât 
de bine, încât, nu cu mult timp în urmă, aproape că și-l însușise 


- reflecta la posibilitatea ca o altă femeie să-i fi luat locul în 
inima lui Roger. Pentru modul ei direct de a gândi, așa ceva era 
de neconceput. Cântărind tot ceea ce făcea Roger cât era ziua 
de lungă - drumul spartan de la serviciu la masă, din nou la 
serviciu și apoi acasă unde, fără îndoială, după ce mânca, se 
apuca din nou de muncă - era mai logic să conchidă că o 
plasase pe locul doi, după ambiția lui fără limite. Părea o 
alegere stupidă, ea l-ar fi ajutat în multe feluri, mai directe sau 
mai subtile, dar cel puţin îi putea urmări firul logic (greșit, 
pueril). Tocmai își imagina cum Roger avea să-și dea seama 
până la urmă la ce renunţase (cu cruzime, prostește, orbește) și 
apoi pornirea ei ciudată de a-l consola în această durere cu 
siguranţă iminentă, când văzu că ajunseseră. Trăsura lui Roger 
oprise în faţa intrării principale, iar trăsura domnișoarei Temple 
se opri și ea, la o distanţă discretă în urma ei. 

Dar Roger nu cobori. După câteva minute, ușa din faţă se 
deschise și apăru Phillips, servitorul lui Roger, care se apropie 
de trăsură cu un pachet voluminos învelit în negru. l-I înmână lui 
Roger și primi de la el servieta lui și două mape groase, pline de 
hârtii. Phillips duse în casă aceste obiecte legate de activitatea 
de zi cu zi a lui Roger Bascombe și închise ușa în urma lui. 
Imediat trăsura lui Roger porni la trap, întorcându-se în centrul 
orașului. Domnișoara Temple bătu de câteva ori în capotă și se 
trezi azvârlită într-un colţ când caii o luară din loc, reluând 
urmărirea. 

De-acum se întunecase bine și domnișoara Temple se văzu 
nevoită să se bazeze pe faptul că vizitiul știa pe unde mergea. 
Chiar și atunci când scotea capul pe fereastră - acoperit de 
glugă ca să nu se demaște - de-abia vedea trăsurile din faţă, 
fără știe cu siguranţă care era a lui Roger. Acest sentiment de 
nesiguranță devenea din ce în ce mai apăsător, mai ales că 
primele tentacule ale ceţii încercau să-i cuprindă, furișându-se 
dinspre fluviu. La următoarea oprire abia dacă mai putu distinge 
propriii cai. Vizitiul se aplecă și arătă spre un pasaj boltit, înalt, 
umbrit, deasupra unui șir de trepte impresionant, care duceau 
spre un tunel luminat cu gaz. Domnișoara Temple își încordă 
privirea și își dădu seama că vânzoleala de la baza scării nu era 
provocată de mai mulţi șobolani care se băteau să intre într-un 
canal colector, ci de o mulţime de oameni în veșminte 
întunecate care intrau și se afundau în adâncul de dedesubt. 


Arăta absolut infernal, un portal de un galben bolnăvicios, 
împresurat de întuneric, ce deschidea drumul spre tenebre. 

— Stropping, domnişoară, strigă vizitiul și apoi, ca răspuns la 
lipsa de reacţie a domnișoarei Temple, adăugă: gara. 

Domnișoara Temple reacţionă de parcă ar fi primit o palmă - 
sau cel puţin simţi rușinea pe care și-o imagina că o trăiește cel 
ce este pălmuit. Sigur că era gara. O emoție bruscă o făcu să 
sară din trăsură. Vâri repede banii în mâna vizitiului și se 
îndreptă cu pași mari spre pasajul boltit ce strălucea în 
întuneric. Gara Stropping. Exact ce căuta ea - Roger mai făcea 
și altceva. 

Avu nevoie de câteva secunde disperate ca să-l găsească, 
după ce pierduse momente preţioase privind uimită din trăsură. 
Tunelul dădea spre o scară mai mare care cobora spre sala 
principală și apoi spre șinele de cale ferată, totul sub un 
baldachin imens, complicat, de fier și cărămidă acoperită de 
funingine. „Precum catedrala lui Vulcan”. Domnișoara Temple 
zâmbi în faţa acestei priveliști, mândră că nu se pierduse cu 
firea. Dincolo de inventarea unei comparații, avu prezenţa de 
spirit să se apropie de marginea scării, să se folosească de un 
stâlp de felinar ca să se cocoaţe pe balustradă și din acea 
poziţie avantajoasă să se uite cu binoclul la mulţimea de jos - 
lucru pe care numai cu înălţimea ei nu l-ar fi putut face 
niciodată. Nu-i trebui mult ca să-l descopere pe Roger. Din nou, 
fără să se grăbească, îl urmări cum se îndreaptă spre un tren 
anume. Când fu absolut sigură că se urcă în tren, se dădu jos de 
pe balustradă și se duse să se intereseze mai întâi de destinaţia 
trenului și apoi să-și cumpere bilet. 

Nu mai fusese niciodată într-o gară atât de mare - prin 
Stropping treceau toate trenurile spre nord și spre vest - cu atât 
mai puţin la sfârșitul aglomerat al unei zile de lucru, domnișoara 
Temple având senzaţia că îi făcuse cineva vânt într-un mușuroi 
de furnici. Cu statura ei mică și constituţia ei delicată era 
obișnuită să treacă neobservată, să fie un detaliu rareori 
relevant, precum refuzul de a mânca tipari. Dar în gara 
Stropping, în ciuda faptului că știa încotro merge (către tabela 
aceea mare pe care erau trecute peroanele și destinațiile), 
domnișoara Temple se trezi îmbrâncită din toate părţile, contrar 
intenţiilor ei, vederea, cât era posibilă de sub glugă, fiindu-i 
blocată de o sumedenie de coate și jiletci. Cea mai potrivită 


comparaţie la care se putea gândi era că înoată împotriva unui 
flux zănatic și atotputernic. Privi în sus și găsi repere pe tavan, 
constelații de fier, ca să se orienteze și astfel localiză un chioșc 
publicitar pe care îl văzuse din capul scării. Își croi drum pe 
lângă el și porni într-o altă direcţie, ţinând cont de viteza de 
deplasare a celor din jur, ca să ajungă la un alt stâlp de felinar 
de care să se folosească pentru a vedea mersul trenurilor. 

Odată ajunsă la stâlp, domnișoara Temple începu să-și facă 
griji în privinţa timpului. În jurul ei - căci erau foarte multe 
peroane - fluierele anunțau mereu sosiri și plecări și habar nu 
avea, cu mersul ei poticnit prin acea subterană, dacă trenul lui 
Roger plecase deja. Privind în sus la mersul trenurilor constată 
cu plăcere că era împărţit pe coloane care indicau numărul 
trenului, destinaţia, ora de plecare și peronul. Trenul lui Roger - 
la peronul 12 pleca la 6.23, în direcţia Orange Canal. Își întinse 
gâtul ca să vadă ceasul gării - o altă hidoșenie cu îngeri postați 
de o parte și de alta a cadranului (ca și cum l-ar fi sprijinit cu 
aripile lor), care priveau impasibil în jos, unul ţinând un cântar, 
celălalt o sabie fără teacă. Intre aceste două spectre metalice 
negre ale judecății, domnișoara Temple rămase surprinsă să 
vadă că era 6.17. Cobori repede de pe stâlp și se repezi spre 
casa de bilete, făcându-și loc cu coatele printre o mare de 
haine. Apăru, două minute mai târziu, la capătul unei cozi și 
peste un alt minut ajunse, în sfârșit, la casa de bilete. Își anunţă 
destinaţia - ultima localitate, dus-întors - și trânti un pumn de 
monede grele pe bucăţica de marmură din faţă, împingându-le 
autoritar către funcţionara care o privi impacientată din dosul 
geamului zăbrelit al ghișeului. Degetele ei palide se strecurară 
pe sub geam ca să-i ia banii și să-i împingă un bilet perforat. 
Domnișoara Temple îl înhăţă și o luă la fugă spre tren. 

Cu un felinar în mână și cu un picior pe scara ultimului vagon, 
un controlor se pregătea să dea semnalul de plecare. Era 6.22. 
Domnișoara Temple îi zâmbi cât de dulce îi permitea respiraţia 
întretăiată și urcă pe lângă el. Se opri în pragul ușii ca să-și vină 
în fire tocmai când trenul se urnea din loc, făcând-o să-și piardă 
echilibrul. Se sprijini cu ambele braţe de perete și auzi un chicot 
în spatele ei. Controlorul îi zâmbea de pe ultima treaptă, peronul 
trecând din ce în ce mai repede pe lângă el. Domnișoara Temple 
nu era obișnuită să râdă cineva de ea, indiferent de împrejurări, 
dar date fiind misiunea ei, deghizamentul și faptul că răsufla din 


greu, nu găsi nicio replică la îndemână și, în loc să stea acolo și 
să scoată limba de un cot, preferă să intre pe coridor și să caute 
un compartiment liber. Primul era gol, drept care deschise ușa 
de sticlă și se așeză pe locul din mijloc cu faţa în direcţia de 
mers a trenului. În dreapta ei era o fereastră mare. În timp ce se 
liniștea, ultima imagine fugară a gării Stropping - peronul, 
trenurile aliniate, caverna de cărămidă, boltită - dispăru 
înghițită de bezna unui tunel. 


Compartimentul era din lemn de culoare închisă, cele trei 
locuri de o parte și de alta fiind tapisate cu o catifea roșie destul 
de pretențioasă. Un glob mic, alb ca laptele, împrăștia o lumină 
slabă, palidă și confuză, dar îndeajuns ca să-i reflecte silueta pe 
geamul întunecat. Primul ei impuls fu să-și scoată pelerina ca să 
respire mai ușor, dar, deși era încălzită, tulburată și prea puțin 
conștientă de locul spre care se îndrepta, domnișoara Temple 
știa că trebuia să stea liniștită ca să-și limpezească gândurile. 
Orange Canal era destul de departe de oraș, aproape de coastă, 
cu Dumnezeu știe câte opriri pe parcurs, fiecare dintre ele 
putând fi destinaţia lui Roger. Habar nu avea cine mai era în 
trenul acela, dacă îi cunoștea cineva, pe ea sau pe Roger, sau 
care era scopul acelei călătorii. Dacă nu exista nicio destinație, 
ci era vorba doar de un transfer al trenului dintr-o gară într-alta? 
Oricum, era clar că trebuia să-l găsească numaidecât pe Roger, 
altfel nu avea cum să știe dacă acesta coborâse sau se întâlnise 
cu cineva. De îndată ce controlorul venea să-i verifice biletul, 
trebuia să-și înceapă căutarea. 


Dar controlorul nu mai venea. Trecuseră deja câteva minute 
de la plecare și nu fusese decât la câţiva metri depărtare de ea. 
Nu-și amintea să-l fi văzut trecând - poate că trecuse pe lângă 
ea tocmai când intra în compartiment? - și începu să se 
enerveze, chicotul lui maliţios făcând-o să-l deteste. leşi pe 
coridor. Nu era acolo. Își miji ochii şi porni încet, cu grijă, fiindcă 
ultimul lucru pe care și-l dorea - chiar și la adăpostul pelerinei - 
era să dea nas în nas cu Roger. Se apropie de următorul 
compartiment, își lungi gâtul și se uită înăuntru. Nimeni. Erau 
opt compartimente în vagon și toate goale. 

Trenul gonea înainte prin întuneric. Domnișoara Temple se 
opri la ușa dinspre următorul vagon și se uită pe geam. Arăta 


exact ca vagonul în care se afla ea. Deschise ușa și intră - alte 
opt compartimente fără niciun călător. Pătrunse în următorul 
vagon și găsi exact aceeași situaţie. Ultimele trei vagoane ale 
acestui tren erau complet goale. Ceea ce explica absenţa 
controlorului - deși acesta știa și, dacă ar fi fost cât de cât 
politicos, i-ar fi verificat biletul. Poate că doar aștepta ca ea să 
facă ceea ce și făcea, să meargă în faţă, acolo unde ar fi trebuit 
să fie încă de la început, dacă nu ar fi prins trenul în ultima 
clipă. Poate că nu știa ea ceva despre ultimele vagoane sau 
despre regulile acestei călătorii - ceea ce explica și chicotul? - 
sau despre ceilalţi călători. Poate că erau în grup? Poate că era 
mai puţin o călătorie și mai mult o excursie? Acum îl dispreţuia 
pe controlor pentru aroganță ca și pentru mojicia lui și mergea 
din ce în ce mai hotărâtă ca să dea de el. Dar și acest vagon era 
gol - patru vagoane! - și domnișoara Temple se opri în pragul 
celui de-al cincilea încercând să-și aducă aminte câte vagoane 
erau în total (habar nu avea) sau câte ar fi fost normal să aibă 
trenul (habar nu avea) sau ce i-ar fi putut spune controlorului, 
dacă îl găsea, ca să nu-și demonstreze ignoranţa totală (habar 
nu avea, cel puţin pe moment). În timp ce stătea acolo și se 
gândea, trenul își încetini viteza și se opri. 

Se repezi în cel mai apropiat compartiment și deschise 
fereastra. Peronul era gol - nimeni nu urca, nimeni nu cobora. 
Gara - din Crampton Place - era închisă și neluminată. Se auzi 
fluierul și trenul prinse din nou viaţă, aruncând-o pe domnișoara 
Temple pe banchetă. Un vânt rece pătrunse pe fereastra 
deschisă în timp ce trenul prindea viteză și tânăra se grăbi să o 
închidă. Nu auzise niciodată despre Crampton Place și era 
mulțumită că nu trebuia să coboare acolo - gara arăta la fel de 
pustie ca o stepă siberiană. Păcat că nu avea o hartă a acestei 
linii, o listă cu opririle. Poate o lua de la controlor, măcar o listă 
pe care să și-o treacă în carnet. Amintindu-și de carnet, îl scoase 
din buzunar și, umezind vârful creionului cu buzele, scrise 
„Crampton Place” cu litere înflorite. Neavând ce să adauge, vâri 
carnetul la loc, se întoarse pe coridor și, cu un suspin hotărât, 
păși în al cincilea vagon. 


Ştia că e altceva după parfum. În vreme ce celelalte coridoare 
erau îmbibate cu un amestec industrial vag de fum și unsoare, 
leșie și apă murdară, coridorul celui de-al cincilea vagon 


mirosea - surprinzător fiindcă le știa din propria ei casă - a flori 
frangipani. Cuprinsă de emoție, domnișoara Temple se furișă 
spre cel mai apropiat compartiment și se aplecă încet ca să 
privească înăuntru. Locurile mai îndepărtate erau ocupate toate: 
doi bărbaţi în pardesiuri negre și, între ei, o femeie îmbrăcată cu 
o rochie galbenă, într-o foarte bună dispoziţie. Bărbaţii fumau 
trabucuri și purtau barbă ascuţită și bine îngrijită, aveau faţa 
roșie și prietenoasă, de parcă ar fi fost exemplare din aceeași 
specie canină, robustă și viguroasă. Femeia purta o mască din 
pene de păun care îi acoperea partea de sus a capului, lăsând 
numai ochii să strălucească precum două pietre preţioase. Avea 
buzele date cu ruj și deschidea gura larg când râdea. Toţi trei 
priveau atent la cineva de pe bancheta din faţă și nu o 
observaseră pe domnișoara Temple care făcu un pas înapoi și 
apoi, știind că e o prostie, dar, negăsind altă soluţie, se lăsă în 
patru labe și se târî pe lângă compartiment, având grijă să nu 
fie văzută. Ajunsă în partea cealaltă, se ridică încet în picioare, 
se uită pe furiș la bancheta din faţa celor trei călători și înţepeni. 
Cel care stătea acolo era Roger Bascombe. 

Roger privea în altă parte. Purta o pelerină neagră, închisă 
până la gât, și fuma o havană subţire. Părul de culoarea 
stejarului era pieptănat pe spate și dat cu pomadă. Mâna 
dreaptă era într-o mănușă neagră, iar cea stângă, în care ţinea 
havana, era goală. Privind mai atent, domnișoara Temple văzu 
că Roger ţinea în mâna dreaptă, înmănușată, mănușa mâinii 
stângi. Și mai văzu că Roger nu râdea, faţa lui era voit lipsită de 
expresie, cum se întâmpla ori de câte ori tânărul se afla în 
prezenţa ministrului sau a ministrului adjunct, a mamei lui sau a 
unchiului Tarr - adică în prezenţa celor cărora le datora respect. 
La geam, locul dintre ei fiind neocupat, stătea o altă femeie, 
într-o rochie roșie care parcă arunca fulgere de sub o pelerină 
de culoare închisă, cu guler de blană. Domnișoara Temple văzu 
gleznele palide ale femeii și gâtul ei delicat, ca niște cărbuni albi 
sub rochia ei înflăcărată, apărând și dispărând brusc în timp ce 
își schimba poziția. Buzele ei de un roșu întunecat schiţau un 
zâmbet strâmb, provocator, în timp ce trăgeau dintr-un 
portțigaret negru, lung, lăcuit. Şi ea purta o mască, din piele 
roșie, presărată cu mărgele lucioase acolo unde ar fi trebuit să 
fie sprâncenele și - spre disconfortul domnișoarei Temple - cu 
câte o lacrimă scânteietoare în colţul ochilor, gata să cadă. Era 


evident că spusese ceva ce stârnise hazul celorlalţi. Femeia 
scoase un rotocol de fum și îl îndreptă spre cealaltă banchetă. 
Ceilalţi râseră din nou, ca și cum acest gest ar fi venit ca o 
concluzie la vorba de duh rostită înainte, chiar dacă încercau să 
împrăștie fumul din faţa lor. 

Domnișoara Temple se îndepărtă de ușă și se lipi cu spatele 
de perete. Habar nu avea ce ar trebui să facă. In dreapta ei era 
un alt compartiment. Aruncă o privire înăuntru și văzu că 
bancheta era ocupată de trei femei, fiecare cu o pelerină de 
călătorie în jurul a ceea ce i se păru a fi, judecând după pantofii 
lor, o ţinută de seară elegantă. Două dintre ele purtau măşti 
împodobite cu pene galbene de struț, iar cea de a treia, cu faţa 
neacoperită, își ținea masca în poală, chinuindu-se cu o curelușă 
care nu voia să se încheie. Domnișoara Temple își trase gluga și 
mai mult pe faţă și se întinse să vadă cine stătea pe cealaltă 
banchetă: doi bărbaţi, unul în frac, iar celălalt într-o haină de 
blană groasă care îl făcea să semene cu un urs. Și ei purtau 
măști, simple, negre, cel îmbrăcat în frac sorbind mereu dintr-o 
sticluţă plată de argint, iar cel înfofolit în blană bătând darabana 
pe vârful încrustat cu perle al unui baston de abanos. 
Domnișoara Temple făcu un pas înapoi. Bărbatul îmbrăcat în 
blană aruncase o privire spre coridor. Speriată, trecu în fugă pe 
lângă compartimentul lui Roger, fără să se ascundă, și se repezi 
pe ușa care făcea legătura cu celălalt vagon. 

Închise ușa după ea și se lăsă pe vine. Trecură mai multe 
secunde interminabile. Nimeni nu veni la ușă. Nimeni nu intră ca 
să o prindă sau numai din curiozitate. Se relaxă, trase aer în 
piept și își reveni. Se simţea depășită, nu mai trecuse niciodată 
prin așa ceva - și totuși, pe drept cuvânt, nu era sigură de ceea 
ce văzuse. În pofida faptului că o asaltau tot felul de gânduri 
negre, nu aflase decât că Roger participa - fără prea multă 
plăcere și nimic care să demonstreze că nu o făcea decât din 
obligaţie - la o petrecere exclusivistă la care invitaţii erau 
mascaţi. Ce era atât de neobișnuit în asta? Chiar dacă pentru 
domnișoara Temple era ceva neobișnuit - atât de multe lucruri i 
se păreau ciudate, ei, care ducea o viaţă atât de izolată încât nu 
putea judeca obiectiv - știa că dacă ar fi trăit periculos un întreg 
sezon, acest gen de distracţie ar fi părut, dacă nu ceva de rutină 
până la plictisitor, cel puţin un fapt despre care avea știință. In 
plus, mai văzuse și că Roger nu ședea /ângă femeia în roșu ci, 


departe de ea, de fapt departe de toţi ceilalţi. Se întrebă dacă 
fostul ei logodnic se afla pentru prima dată în compania lor. Se 
întrebă cine era femeia. Cealaltă, în galben și cu pene de păun, 
o interesa mult mai puţin, doar fiindcă reacţionase cu atâta 
vulgaritate la gluma femeii elegante. Era evident că bărbaţii nu 
sunt preocupați să-și ascundă identitatea - probabil că se 
cunoșteau între ei și călătoreau în grup. |n celălalt 
compartiment, toţi fiind mascaţi, probabil că nu se cunoșteau. 
Sau poate că se cunoșteau, dar nu erau conștienți de acest 
lucru din cauza măștilor - întreaga plăcere a serii consta în 
ghicirea identităţii celuilalt, gândea ea, și în a rămâne ascuns. 
Domnișoarei Temple i se păru un bun prilej de distracţie, deși 
știa că rochia ei, chiar dacă mergea ziua, nu putea răspunde 
pretențiilor unei astfel de seri, iar pelerina și gluga, deși îi 
ascundeau temporar identitatea, nu se potriveau nici pe departe 
cu masca pe care o purta fiecare. 

Gândurile îi fură întrerupte de un zgomot scurt dinspre 
celălalt coridor. Aruncă o privire și văzu cum bărbatul îmbrăcat 
în blană - impozant când nu ședea, aproape umplând coridorul 
cu fizicul lui - iese din compartimentul lui Roger și închide ușa 
după el. Fără să se uite spre ea, intră în compartimentul lui. 
Domnișoara Temple oftă, eliberându-se de o tensiune despre 
care nu prea era conștientă; nu o văzuse, fusese doar în vizită în 
celălalt compartiment. Probabil că o cunoștea pe femeie, hotări 
ea, chiar dacă intrase în compartiment pentru a vorbi cu orice 
persoană de acolo, inclusiv cu Roger. Roger întâlnea atâţia 
oameni în fiecare zi - din guvern, din lumea afacerilor, din alte 
ţări. Cu o strângere de inimă își dădu seama cât de restrâns era 
propriul ei cerc de cunoștințe. Ştia atât de puţin despre lume, 
atât de puţin despre viaţă, și iat-o acum, ascunzându-se într-un 
vagon gol, mică și ridicolă. 

Din nou se repezi într-un compartiment și deschise fereastra, 
și din nou peronul era pustiu, iar gara închisă și în beznă. 
Packington - un alt loc de care nu auzise - dar și-l notă în 
carnet. Inchise fereastra când trenul se puse în mișcare. 
Intorcându-se spre ușa compartimentului văzu că era deschisă 
și că în pragul ei stătea controlorul. Zâmbind cu gura până la 
urechi. 

— Biletul dumneavoastră, domnișoară. 

Îşi scoase biletul din pelerină şi i-l arătă. Controlorul i-l luă din 


mână, aplecând capul ca să vadă destinaţia, cu același zâmbet 
larg pe faţă. În cealaltă mână ţinea un perforator ciudat, din 
metal. Ridică privirea. 

— Așadar, mergeţi până la Orange Canal. 

— Întocmai. Câte opriri ar mai fi până acolo? 

— Destule. 

Domnișoara Temple îi întoarse zâmbetul, strepezit. 

— Îmi puteţi spune exact câte? 

— Șapte opriri. Aproape două ore. 

— Mulţumesc. 

Controlorul perforă biletul cu un pocnet surd, precum 
mușcătura unei insecte din metal, și îl înapoie. Dar nu se mișcă 
din ușă. Drept răspuns, domnișoara Temple își aranjă mai bine 
pelerina, comunicându-i din priviri că acel compartiment era 
numai al ei. Controlorul se uită lung la ea, apoi spre capătul 
trenului, şi își linse buzele. În clipa aceea domnișoara Temple își 
dădu seama cât de mult semăna gâtul lui gros cu cel al unui 
porc, mai ales așa cum stătea, înfipt în gulerul strâmt al hainei 
albastre. Controlorul se mai uită odată la ea și își flexă degetele, 
grase și palide ca un pachet de cârnaţi nefripţi. La vederea 
acestui spectacol dizgraţios, disprețul domnișoarei Temple se 
transformă într-o simplă formă de dezinteres - nu mai voia să-i 
facă rău, voia doar să-l vadă plecat. Controlorul însă nu avea 
nici cea mai mică intenţie să plece. Se aplecă spre ea, cuo 
privire oarecum pofticioasă. 

— Pare-se că nu călătoriţi cu ceilalți. 

— Nu, după cum se poate vedea. 


— Nu e întotdeauna sigur, o domnișoară singură... 

Controlorul își lăsă replica în suspensie, zâmbind. De fapt, 
zâmbea tot timpul. Își pipăi perforatorul și își lăsă ochii să 
rătăcească spre gambele ei bine făcute. Domnișoara Temple 
oftă. 

— Sigur de ce? 

Controlorul nu răspunse. Înainte de a o face, înainte de a-i 
face ceva care să o aducă în situaţia de a ţipa sau de a se simţi 
în continuare dispreţuită, domnișoara Temple își ridică palma 
deschisă spre el, semn că nu trebuia să răspundă, că nu trebuia 
să spună nimic, și îi puse o altă întrebare. 


— Ştiţi cumva unde merg - unde mergem toţi? 

Controlorul făcu un pas înapoi de parcă l-ar fi mușcat cineva, 
de parcă ar fi fost ameninţat cu moartea. Se retrase pe coridor, 
își duse mâna la caschetă și se întoarse brusc, îndreptându-se 
valvârtej spre vagonul din faţă. Domnișoara Temple rămase la 
locul ei. Ce se întâmplase? Întrebarea ei fusese luată de 
controlor drept ameninţare. Ştia sigur, cugetă ea, probabil că 
era vorba de un loc frecventat de cei bogați și influenţi - 
îndeajuns ca vorba unui invitat să-l coste serviciul. Zâmbi (la 
urma urmelor, fusese un schimb de replici satisfăcător) la 
gândul celor aflate - nu că ar fi fost o surpriză. Faptul că Roger 
participa la această petrecere în calitate de subordonat nu făcea 
decât să întărească ideea că reprezentanţi din eșaloanele 
superioare ale guvernului urmau să fie și ei prezenţi acolo. 

O vagă senzaţie de disconfort îi aminti că-i este foame. Drept 
care își scoase ruloul cu cârnaţi. 


În ora următoare trenul mai opri de cinci ori - Gorsemont, De 
Conque, Raaxfall, St. Triste și St. Porte - domnișoara Temple 
trecu fiecare nume în carnet, împreună cu descrierea fantezistă 
a celorlalţi călători. De fiecare dată, uitându-se pe geam, văzu 
un peron pustiu și o gară închisă, fără ca nimeni să urce sau să 
coboare din tren. De fiecare dată simţi și cum se răcește aerul 
până când, în St. Porte, i se păru că este chiar frig și că miroase 
a mare, sau poate că mirosul venea dinspre întinsele mlaștini de 
sare despre care știa că există în acest colţ de ţară. Ceaţa se 
risipise, dar nu descoperise decât o felie de lună, iar noaptea 
rămânea destul de întunecată. De câte ori trenul pornea din 
nou, domnișoara Temple se furișa pe coridor și se uita cu grijă în 
cel de-al cincilea vagon ca să vadă dacă se întâmplă ceva acolo. 
Odată zări pe cineva intrând într-unul din compartimentele din 
față (habar nu avea cine era - pelerinele negre arătau toate la 
fel), doar atât. Plictiseala deveni atât de chinuitoare încât vru să 
plece iar, ca să mai arunce o privire în compartimentul lui 
Roger. Ştia că este o idee nefericită care nu-i dădea pace din 
cauza stării de agitaţie în care se afla și că în momente ca 
acesta se puteau face cele mai mari greșeli. Nu trebuia decât să 
aibă răbdare câteva minute, până se limpezeau lucrurile, și 
atunci va putea înţelege ce se petrece. Oricum, tocmai când se 
pregătea să apese pe mânerul ușii care dădea spre cel de-al 


cincilea vagon, trenul se opri din nou. 

Își retrase mâna ca arsă, surprinsă că toate ușile 
compartimentelor se deschideau. Se refugie în compartimentul 
ei și deschise repede fereastra. Peronul era plin de trăsuri care 
așteptau, iar ferestrele gării erau toate luminate. Citi numele 
gării - Orange Locks - și văzu cum zeci de oameni coboară din 
tren și trec pe sub fereastra ei. Fără să o mai închidă, dădu fuga 
din nou la ușa dintre vagoane: oamenii ieșeau pe o ușă din 
celălalt capăt, ultima persoană - un ins în uniformă albastră 
tocmai ajunsese la ea. Înghiţind în sec și simțind cum i se 
strânge stomacul, se strecură în tăcere și, repede, dar și cu 
băgare de seamă, porni de-a lungul coridorului, uitându-se în 
fiecare compartiment. Toate erau goale. Grupul lui Roger 
coborâse, ca și bărbatul în haină de blană. 

Insul în uniformă albastră dispăruse și el. Domnișoara Temple 
iuți pasul și ajunse în celălalt capăt, unde o ușă deschisă și 
câteva trepte dădeau spre peron. Ultimele persoane păreau să 
fie la câţiva metri de ea, îndreptându-se spre trăsuri. Inghiţi în 
sec. Dacă rămânea în tren, putea să ajungă la capătul liniei și 
apoi să se întoarcă fără nicio grijă. Dacă se hotăra să coboare, 
habar nu avea de mersul trenurilor - dacă gara Orange Locks se 
închidea precum celelalte cinci? Pe de altă parte, aventura ei 
continua exact cum sperase. Ca și cum ar fi grăbit-o să ia o 
hotărâre, trenul se puse în mișcare. Fără să mai stea pe gânduri, 
domnișoara Temple sări pe peron, pierzându-și echilibrul și 
scoțând un țipăt de durere. Până să se ridice de jos și să se uite 
în urmă, trenul prinsese deja viteză. In ușa ultimului vagon 
stătea controlorul. Avea privirea rece și ţinea felinarul îndreptat 
spre ea ca o cruce în faţa unui vampir. 


Trenul era departe și uruitul lui era înlocuit acum de tropotul 
cailor, clinchetul clopoţeilor și vocile călătorilor care se urcau în 
trăsuri. Mai multe trăsuri părăseau deja gara, domnișoara 
Temple trebuia să hotărască imediat ce voia să facă. Nu-l vedea 
nicăieri pe Roger și nici pe tovarășii lui de călătorie. Cei care 
rămăseseră pe peron erau îmbrăcaţi în paltoane, pelerine sau 
haine de blană, un număr se pare egal de bărbaţi și femei, 
poate douăzeci la număr. Un grup de bărbaţi se urcă într-o 
trăsură iar unul amestecat, de bărbaţi și femei, se îngrămădi în 
altele două. Tresărind, domnișoara Temple își dădu seama că 


mai rămăsese o singură trăsură. Spre ea se îndreptau trei femei 
mascate, înfășurate în pelerine. Îndreptându-și umerii și 
trăgându-și gluga pe faţă, domnișoara Temple se apropie 
repede de ele. 

Ajunse la trăsură înainte ca toate femeile să urce în ea. După 
ce urcă și se întoarse cu faţa ca să închidă portiera, cea de a 
treia femeie o văzu pe domnișoara Temple - sau silueta ei 
întunecată, acoperită de pelerină și glugă - și se scuză, făcându- 
i loc. Domnișoara Temple doar înclină din cap și urcă lângă ea. 
La semnalul uneia dintre femei, mai așteptând o clipă ca ultima 
venită să se instaleze comod, vizitiul plesni din bici și trăsura se 
urni din loc. Cu gluga trasă, domnișoara Temple nu prea avea 
cum să vadă feţele celorlalte femei și nici nu se putea uita pe 
geam - nu că și-ar fi dat seama de ce ar fi putut vedea afară. 

Femeile rămaseră tăcute la început, probabil din cauza 
prezenţei ei. Cele două din față purtau măști împodobite cu 
pene și pelerine din catifea închisă la culoare, pelerina femeii 
din stânga etalând un somptuos guler din pene negre. După ce 
se așeză mai bine, cea din dreapta își deschise pelerina și își 
făcu vânt cu un evantai, semn că se încălzise după atâta efort, 
dezvăluind o rochie din mătase albastră, lucioasă, mulată pe 
corp, ce aducea cu pielea unei reptile. In timp ce evantaiul 
flutura în întuneric ca o pasăre de noapte prinsă în capcană, 
trăsura se umplu de parfum - iasomie dulce. Femeia care şedea 
lângă domnișoara Temple (care se urcase înaintea ei în trăsură) 
purta un fel de tricorn prins dezinvolt cu un ac de păr și o 
panglică trecută peste ochi, ca un pirat. Pelerina ei era simplă, 
dar probabil destul de călduroasă, din lână neagră. Dat fiind că 
ţinuta ei nu era ieșită din comun, domnișoara Temple începu să 
spere că nici ea nu părea chiar atât de nelalocul ei, câtă vreme 
reușea să se ascundă de celelalte. Era încrezătoare că, la prima 
rază de lumină, botinele ei - de un verde îndrăzneţ - vor fi 
privite ca potrivite. 

Călătoriră în tăcere, dar curând domnișoara Temple își dădu 
seama că celelalte femei erau la fel de agitate, chiar dacă nu 
încercau aceeași senzaţie de suspans extraordinar. Incet-încet, 
începură să facă mici observaţii exploratorii - mai întâi despre 
tren, apoi despre trăsură sau despre îmbrăcămintea celorlalte 
și, în final, evaziv, despre destinaţia lor. Nu se adresau în mod 
direct domnișoarei Temple, de fapt nici uneia dintre ele în mod 


deosebit, făcând comentarii generale și răspunzând la fel. De 
parcă nu aveau voie să vorbească despre acea seară și se 
hotărâseră să abordeze subiectul din aproape în aproape, 
fiecare dând de înţeles că nu ar deranja-o să încalce regula. 
Desigur, domnișoara Temple nu se simţea deranjată deloc, 
numai că nu avea ce spune. Ascultă cum femeia-pirat și cea în 
rochie de mătase își complimentau ţinuta și cum amândouă 
apreciau masca celei de a treia. Apoi cele trei femei își 
îndreptară atenţia asupra ei. Până în acel moment domnișoara 
Temple nu spusese nimic, doar dăduse din cap de vreo două ori, 
acum însă știa că tovarășele ei de călătorie o priveau cu mult 
interes. Așa că vorbi și ea: 

— Sper din toată inima că m-am încălţat cu ce trebuie pentru 
o seară atât de rece. 

Își mișcă picioarele în spaţiul restrâns dintre locuri și își ridică 
pelerina, arătându-și botinele din piele verde, cu șireturile lor 
complicate. Cele trei se aplecară ca să vadă mai bine, apoi 
femeia-pirat de lângă ca îi dădu dreptate: 

— E o alegere foarte bună - fiindcă sunt sigură că va fi frig. 

— Şi rochia dumneavoastră e verde... cu flori, remarcă 
femeia cu gulerul din pene, a cărei privire se deplasase de la 
botine la rochia ce se zărea deasupra lor. 

Femeia în rochie de mătase scoase un chicot. 

— V-aţi deghizat în Rustica Suburbană! 

Celelalte chicotiră și ele și, prinzând curaj, femeia în rochie de 
mătase continuă: 

— Una din acele doamne care trăiesc printre romane și 
punguţe parfumate - în loc să-și trăiască viaţa așa cum este ea, 
în grădinile vieţii. Rustica, Femeia-pirat, Mătăsoasa și Împănata 
- suntem deghizate până peste poate! 

Domnișoarei Temple cuvintele ei i se părură cam îndrăzneţe. 
Nu-i plăcea să i se spună nici „suburbană” și nici „rustică” și, 
mai mult, era convinsă că persoana care condamnă un lucru - în 
cazul de faţă romanele - este una și aceeași persoană care și-a 
pierdut o mare parte din viaţă citindu-le. Pe moment, în timp ce 
era insultată, de-abia se stăpânea să nu se întindă spre femeie 
(căci era aproape) și să o apuce strâns de urechea ei de harpie. 
Dar se sili să zâmbească, știind că astfel trece peste mândrie de 
dragul aventurii și acceptă ceva mult mai important, faptul că 


disprețul femeii îi sugera costumul și rolul pe care îl putea juca. 
Își drese vocea și vorbi din nou: 

— Printre atâtea doamne, una mai elegantă decât cealaltă, 
mă întrebam dacă un astfel de costum ar putea atrage atenţia 
cât de cât. 

Femeia-pirat de lângă ea chicoti din nou. Zâmbetul femeii în 
rochie de mătase era puţin mai rigid, iar vocea puţin mai 
arțăgoasă. Se uită mai îndeaproape la faţa domnișoarei Temple, 
ascunsă în umbra glugii. 

— Cum arată masca dumneavoastră? Nu se vede... 

— Nu se vede? 

— Nu. Este tot verde? Nu poate fi prea complicată, altfel n-ar 
încăpea sub glugă. 

— Într-adevăr, e destul de simplă. 

— Dar nu se vede. 

— Nu? 

— Am dori s-o vedem. 

— Intenţia mea a fost să o fac și mai misterioasă... ea fiind, 
cum am mai spus, destul de simplă. 

În replică, femeia în rochie de mătase se aplecă spre ea, ca și 
cum ar fi vrut să se uite sub gluga domnișoarei Temple, iar 
domnișoara Temple se feri cât putu de mult. Momentul era 
penibil dar, în ignoranţa ei, domnișoara Temple nu era sigură 
cine purta povara acelei gaucherie - ea, din cauza refuzului, sau 
femeia în rochie de mătase cu insistența ei exagerată. Celelalte 
două femei nu spuseră nimic, priveau doar, măștile ascunzându- 
le expresia de pe chip. Dintr-o clipă într-alta, femeia putea 
vedea totul sau îi putea scoate gluga - domnișoara Temple 
trebuia să o oprească imediat. Spre norocul ei, își dădu seama 
că era foarte posibil ca aceste femei să nu fi trăit într-o casă în 
care pedepsele severe erau la ordinea zilei. Drept care 
domnișoara Temple nu făcu decât să-și întindă două degete de 
la mâna dreaptă și să le vâre, prin găurile din masca plină de 
pene, direct în ochii femeii. 

Femeia în rochie de mătase sări ca arsă, bolborosind ca un 
ceainic în care apa a început să fiarbă. Se văită de două ori, își 
smulse masca de pe faţă și își duse mâinile la ochi, pipăindu-i și 
frecându-i în întuneric. Atingerea fusese foarte ușoară, 
domnișoara Temple știa că nu avea cum să o doară prea tare - 


dacă și-ar fi folosit unghiile ar fi fost o altă poveste. Femeia în 
rochie de mătase se uită la ea, cu ochii roșii și plini de lacrimi, 
cu gura încremenită într-o grimasă de furie, gata să sară asupra 
ei. Celelalte două femei priveau doar, încremenite de uimire. Din 
nou totul atârna de un fir de păr, domnișoara Temple știind că 
nu trebuia să piardă controlul situaţiei. De aceea izbucni în râs. 

Apoi, după ce termină de râs, scoase o batistă parfumată și i- 
o oferi femeii în rochie de mătase, rostind cu cea mai dulce voce 
posibilă, ca și cum ar fi consolat un pisoi: 

— Vai, doamnă... Îmi cer scuze... Trebuie să mă iertaţi că 
încerc să păstrez... castitatea deghizării mele. 

Văzând că femeia nu ia batista imediat, domnișoara Temple 
se aplecă înainte și, cu toată delicateţea de care era în stare, 
șterse lacrimile de pe obrazul femeii, cu răbdare, pe îndelete, 
apoi îi vâri batista în mână. Apoi își îndreptă spinarea. O clipă 
mai târziu, femeia ridică batista și își șterse faţa, gura și nasul, 
apoi, aruncând o privire sfioasă celorlalte, își puse masca la loc. 
Nimeni nu mai spuse nimic. 


După o vreme, zgomotul scos de copite se schimbă și 
domnișoara Temple privi pe geam. Treceau pe un fel de drum 
de piatră. Dincolo de el peisajul era plat, fără forme - poate o 
pajiște, poate o mlaștină. Nu vedea copaci, deși în bezna aceea 
se îndoia că i-ar fi putut vedea, chiar dacă ar fi fost - dar nu 
părea că ar fi copaci acolo sau, dacă ar fi existat vreodată, 
atunci fuseseră tăiați ca să întreţină un foc demult uitat. Se 
întoarse spre tovarășele ei de drum, fiecare părând a fi ocupată 
cu propriile gânduri. Îi părea rău că întrerupsese conversaţia, 
dar nu avusese altă soluție. Se simţea obligată să repare ce mai 
putea fi reparat, motiv pentru care zise pe un ton vesel: 

— Sunt sigură că mai avem puțin. 

Celelalte femei dădură din cap afirmativ, femeia-pirat 
zâmbind chiar, dar niciuna nu spuse nimic. Domnișoara Temple 
nu se lăsă. 

— Am ajuns pe drumul de piatră. 

Ca și înainte, toate cele trei femei înclinară din cap. lar 
femeia-pirat zâmbi, dar nu scoaseră o vorbă. Tăcerea se 
prelungi și apoi puse stăpânire pe trăsură, fiecare dintre ele, 
cuprinse de însingurare, adâncindu-se în propriile gânduri, 
emoția de mai devreme fiind acum înlocuită, într-un fel, de o 


neliniște melancolică, exact tipul de îngrijorare chinuitoare, 
neîndurătoare, ce te face să comiţi acte de cruzime în toiul 
nopţii. Domnișoara Temple nu era imună, mai ales că avea la ce 
să cugete dacă voia să cântărească situaţia în care se afla. 
Astfel își aduse aminte că habar nu avea în ce să băgase, unde 
mergea sau cum se va întoarce - și, mai presus de toate, la ce 
se va întoarce. Punctul de echilibru al gândurilor ei dispăruse. 
Chiar și momentele ei de satisfacție faptul că îl băgase în 
sperieți pe controlor și că fusese mai isteaţă decât femeia în 
rochie de mătase - i se păreau acum îndepărtate și chiar inutile. 
Tocmai își pusese întrebarea de-a dreptul deprimantă „Oare o 
astfel de satisfacţie este mereu în dezacord cu dorinţa?” când își 
dădu seama că femeia îmbrăcată în pelerina cu pene vorbea 
rar, încet, ca și cum ar fi răspuns la o întrebare auzită numai de 
ea: 

— Am mai fost aici. Vara. Era lumină în trăsură... Era lumină 
chiar dacă era seară. Erau o mulţime de flori sălbatice. Era încă 
destul de frig - vântul e mereu rece aici, fiindcă e aproape de 
mare, fiindcă terenul e atât de plat. Așa mi s-a spus... fiindcă îmi 
era frig... chiar și vara. Mi-aduc aminte când am ajuns la drumul 
de piatră - mi-aduc aminte fiindcă trăsura se mișca altfel, altfel 
de legănat, alt ritm. Eram în trăsură cu doi bărbaţi... l-am lăsat 
să-mi descheie rochia. Mi se spusese la ce să mă aștept... Mi se 
promisese asta și încă multe altele... și totuși, când s-a 
întâmplat, când promisiunile au început să se adeverească... 
într-un loc atât de pustiu... mi s-a făcut pielea de găină. 

Tăcu, apoi ridică ochii şi întâlni privirea celorlalte femei. Îşi 
strânse pelerina în jurul ei, se uită pe geam și zâmbi sfios. 

— Şi iată că m-am întors... M-au trecut toți fiorii, dacă mă 
înțelegeţi. 

Nimeni nu comentă. Tropotul cailor se schimbă din nou, semn 
că trăsura o luase pe un drum de piatră denivelat. Domnișoara 
Temple - destul de agitată acum - privi pe geam și observă că 
intraseră într-o curte, pe lângă o poartă mare, înaltă, de fier. 
Trăsura își încetini mersul. Domnișoara Temple văzu cum alte 
trăsuri se opriseră deja, cum din ele coborau călătorii 
(aranjându-și  pelerinele, punându-și pălăriile, bătând din 
bastoane cu nerăbdare), apoi casa: splendidă, din piatră masivă, 
cam de trei etaje și fără ornamentaţii excesive, cu excepţia 
ferestrelor largi, străbătute de o lumină aurie, de bun sosit. Ca 


efect total, clădirea degaja o simplitate care, la o scară atât de 
mare, trăda un scop bine definit - la fel ca o închisoare, un 
arsenal sau un templu păgân. Domnișoara Temple știa că 
trebuie să fie reședința unui nobil. 

Trăsura se opri și, fiind ultima persoană care urcase, 
domnișoara Temple se hotărî să fie prima care coboară, 
deschizând portiera și sprijinindu-se de mâna mare a vizitiului. 
Se uită în jur și, la capătul curţii, văzu intrarea în casă, uși duble 
deschise larg, cu servitori de o parte și de alta, și un șir de 
oaspeţi care dispăreau înăuntru. Dimensiunile și frumuseţea 
locului o uimiră, domnișoara Temple fiind din nou asaltată de 
îndoială, căci, mai mult ca sigur, odată ajunsă înăuntru, trebuia 
să-și scoată pelerina și gluga și astfel să se demaște. Încerca să 
găsească o soluţie în timp ce ochii, puși iar la treabă, cercetau 
grupurile de persoane în căutarea lui Roger. Probabil că 
ajunsese deja în clădire. Cele trei tovarășe de călătorie 
coborâseră și ele și acum se îndreptau spre intrare. Femeia-pirat 
se opri o clipă și privi înapoi ca să vadă dacă le urma. Luând o 
decizie de moment, domnișoara Temple îi răspunse cu o mică 
reverență, dându-le de înţeles să-și continue drumul. Femeia- 
pirat privi nedumerită, apoi înclină din cap și se întoarse ca să le 
prindă din urmă pe celelalte două. Domnișoara Temple rămase 
singură. 

Se uită de jur-împrejur - oare mai exista vreo intrare? - dar își 
dădu seama că singura ei speranţă, dacă voia cu adevărat să 
descopere ce făcea Roger și de ce renunţase la ea fără niciun fel 
de scrupule, era să se înfiinţeze la ușa aceea impunătoare. Se 
împotrivi pornirii de a o lua la fugă și de a se ascunde într-o 
trăsură, apoi pornirii de a-și amâna intrarea până când își 
consemna cele mai recente experiențe în carnet. Dacă tot 
trebuia să intre, trebuia să o facă la timpul potrivit, prin urmare, 
se sili să meargă cu o stăpânire de sine pe care inima care o 
luase razna nu voia să o împărtășească. In vreme ce se apropia 
de poartă, trecea printre trăsurile ale căror vizitii erau îndreptaţi 
de rândași spre cealaltă parte a curţii, fiind nevoită nu o dată să- 
i ocolească în ultima clipă. Când, în sfârșit, calea se eliberă, 
ultimii oaspeţi - poate cele trei tovarășe de drum ale ei? - 
tocmai dispăreau pe ușă. Domnișoara Temple se aplecă, 
umbrindu-și și mai mult faţa, și urcă treptele pe lângă valeţii 
care străjuiau intrarea, observând că livreaua lor neagră era 


completată de cizme înalte, ca și cum ar fi făcut parte dintr-o 
divizie de cavalerie. Pășea cu grijă, ridicându-și pelerina și 
rochia ca să nu se împiedice, dar nefiind într-atât de îndrăzneață 
încât să-și expună gleznele. Ajunsă în capul scărilor se opri pe o 
podea din marmură deschisă la culoare, în pragul unor coridoare 
lungi, încadrate de oglinzi și iluminate cu gaz, care se întindeau 
în faţa ei și în lateral. 


— Poate că v-a fost scris să veniţi cu mine. 


Domnișoara Temple se întoarse și o văzu pe femeia în roșu, 
din vagonul lui Roger. Nu mai purta pelerina cu guler de blană, 
dar încă mai ţinea portţigaretul lăcuit în mână, iar ochii ei 
luminoși, care o fixau pe domnișoara Temple prin masca de 
piele roșie, îi contraziceau lacrimile făcute din giuvaieruri. 
Domnișoara Temple rămase fără grai. Femeia era extraordinar 
de frumoasă înaltă, puternică, bine proporţionată, pielea 
pudrată strălucindu-i deasupra rochiei stacojii ce nu putea 
ascunde prea multe. Avea părul negru, aranjat în bucle care îi 
cădeau în cascadă pe umerii goi, palizi. Domnișoara Temple 
inspiră adânc și mirosul dulce de flori frangipani aproape că o 
făcu să leșine. Închise gura, înghiţi în sec și văzu că femeia îi 
zâmbește. La fel cum își imaginase că îi zâmbise și femeii 
îmbrăcate în mătase albastră. Fără să mai adauge ceva, femeia 
se întoarse și porni pe unul dintre coridoarele flancate de 
oglinzi. Domnișoara Temple o urmă în tăcere. 


În spate auzi un zgomot îndepărtat, ceva ce aducea a 
mișcare, a conversaţie, a petrecere - acoperit de pașii repezi ai 
femeii pe marmură. Trebuie să fi mers vreo cincizeci de metri - 
cam o jumătate din coridor - când călăuza ei se opri și se 
întoarse, arătând cu mâna întinsă spre o ușă deschisă în stânga 
domnișoarei Temple. Erau singure. Neavând în acel moment o 
altă alternativă, domnișoara Temple intră în încăpere. Femeia în 
roșu o urmă și închise ușa grea după ele. Se făcu o liniște 
deplină. 

Podeaua era acoperită cu covoare groase, negre și roșii, care 
absorbeau zgomotul pașilor. De pereţi erau fixate dulapuri 
închise iar între ele cuiere, ca pentru haine, și o oglindă din 
tavan până în podea. O masă de lemn, lungă și grea, stătea 
lipită de perete - altfel, domnișoara Temple nu văzu nicio altă 


piesă de mobilier. Arata ca o garderobă pentru teatru sau 
pentru sport, pentru echitație sau gimnastică. Domnișoara 
Temple gândi că într-o clădire atât de mare se putea găsi orice, 
după voia proprietarului. În peretele din faţă se afla o altă ușă, 
nu la fel de complicată, dar amplasată în așa fel încât să 
semene cu un dulap. Poate că ducea chiar în sala de gimnastică. 

Femeia din spatele ei nu spuse nimic, așa că se întoarse spre 
ea, cu capul aplecat ca să-și ascundă faţa. Femeia în roșu nu se 
uita la domnișoara Temple, ci își potrivea o nouă ţigară în 
portțigaret. Pe cealaltă o aruncase pe covor și o strivise cu 
pantoful. Ridică ochii spre domnișoara Temple cu o urmă de 
zâmbet și se îndreptă cu pași mari spre perete unde își apropie 
noua ţigară de una din lămpile cu gaz și trase din portţigaret 
până o aprinse. Scoase fumul pe nări, se apropie de masă, se 
sprijini cu spatele de ea, trase din ţigară, scoase din nou fumul 
pe nări și o privi pe domnișoara Temple cât se poate de serios. 

— Păstrează încălţările, spuse ea. 

— Poftim? 

— Sunt ieșite din comun. Restul lasă-l într-unul din dulapuri. 

Femeia arătă cu portţigaretul spre unul dintre dulapurile 
înalte. 

Domnișoara Temple se întoarse spre dulap și îl deschise; 
înăuntru, agăţate de cârlige, erau mai multe obiecte de 
vestimentație. De unul din cârlige - ca răspuns la temerile ei - 
atârna o mască albă, mică, acoperită cu pene albe, mărunte, de 
porumbel, de gâscă sau de lebădă. Rămânând cu spatele la 
femeia în roșu, Își scoase gluga și își puse masca, prinzând-o pe 
sub bucle și acoperindu-și bine faţa. Apoi renunţă la pelerină - 
aruncând o privire în spate, către femeia care părea să 
zâmbească apreciativ la viteza cu care acţiona - și o prinse în 
cuier. Alese ceea ce părea a fi o rochie - albă, de mătase - șio 
ridică la lumină ca să o vadă mai bine. De fapt, nu era o rochie. 
Era o robă, o robă foarte scurtă, fără nasturi sau centură, și 
destul de subțire. 

— Waxing Street te-a trimis? întrebă femeia pe un ton 
dezinteresat, neutru. 

Domnișoara Temple se răsuci spre ea, luând repede o 
hotărâre, și răspunse cu sânge rece: 

— Habar n-am ce este Waxing Street. 


— Aha. 

Femeia trase din ţigară. Domnișoara Temple nu știa dacă 
răspunsul ei fusese greșit - dacă era un răspuns corect sau 
greșit - dar simţea că era mai bine să spună adevărul decât să 
dea cu presupusul. Femeia scoase fumul pe nări, un rotocol 
subţire trimis spre tavan. 

— Atunci trebuie să te fi trimis hotelul. 

Domnișoara Temple nu spuse nimic, doar înclină din cap, 
încet. În minte însă i se învălmășeau tot felul de întrebări - care 
hotel? Existau sute de hoteluri. Hotelul ei? Știau cine este? 
Hotelul ei trimitea tinere la petreceri luxoase? Făceau hotelurile 
așa ceva? Se pare că da - cuvintele femeii erau mai mult decât 
elocvente - și totuși, domnișoara Temple nu știa de ce trebuia 
să se deghizeze, ce trebuia să spună, cum trebuia să se 
comporte sau în ce constă petrecerea, deși cam începea să 
bănuiască. Privi din nou roba care nu-i plăcea deloc. Apoi se 
întoarse spre femeie. 

— Când spuneţi hotel... 

Dar nu apucă să-și termine fraza. Femeia își strivea cea de a 
doua ţigară de covor, iritată brusc. 

— Ne așteaptă lumea - e târziu. Ai întârziat. N-am nicio 
intenţie să o fac pe dădaca. Schimbă-te - repede - și, după ce 
te-ai aranjat, caută-mă. 

Femeia se îndreptă spre domnișoara Temple, o înșfacă de 
umăr cu degetele încordate - și aproape că o întoarse eu faţa 
spre dulap. 

— Asta ca să te grăbești - dată fiind țesătura proastă, 
gândește-te ca la un act de caritate. 

Domnișoara Temple scoase un țipăt de spaimă. Ceva ascuţit îi 
atinse scobitura spatelui și apoi își schimbă direcţia, în sus. Auzi 
cum se rupe ceva și simţi cum rochia o ia la vale, dându-și 
seama că femeia tocmai îi tăiase garnitura de dantelă. Se răsuci 
pe călcâie, acoperindu-și sânii cu mâinile, în timp ce rochia i se 
desprindea de pe spate și de pe umeri. Femeia vâri ceva mic și 
strălucitor înapoi în poșetă, traversând încăperea spre ușa 
interioară și îndesând o a treia ţigară în portţigaret. 

— Poţi veni pe aici, îi spuse ea scurt. 

Fără să-i mai arunce vreo privire, femeia în roșu deschise ușa 
nerăbdătoare, se opri ca să-și aprindă ţigara la cea mai 


apropiată lampă din perete și dispăru, trântind ușa după ea. 


Domnișoara Temple rămase fără replică. Rochia ei era 
terminată, dacă nu găsea altă dantelă și pe cineva care să i-o 
prindă. Şi-o scoase și o întoarse ca să vadă dezastrul - chiar și 
acum bucăţi din dantelă încă mai cădeau pe podea. Privi spre 
ușa ce dădea în coridor. Nu putea ieși în halul acela. Pe de altă 
parte, nu putea ieși nici în corset sau în roba de mătase aproape 
transparentă. Își aminti cu ușurare că încă mai avea pelerina, cu 
care putea acoperi o vestimentaţie și mai puţin cuviincioasă. 
Aceasta o făcu să se simtă mai bine și, după ce trase de câteva 
ori aer în piept, parcă nu se mai grăbea chiar atât să fugă de 
acolo, începând să-și pună din nou întrebări despre femeie, 
despre petrecere și, desigur, niciodată departe de gândurile ei, 
despre Roger. Dacă se putea întoarce oricând ca să-și ia 
pelerina și să o pună peste corset și rochia distrusă, ce era rău 
în a-și continua cercetările? În plus, o intriga și referirea la hotel 
- era hotărâtă să afle dacă astfel de lucruri se întâmplau la 
Boniface și cum să afle altfel decât ducându-și la îndeplinire 
planul îndrăzneţ? Se întoarse spre dulap. Poate că acolo mai 
existau și alte lucruri în afară de robă. 


Existau, dar nu era sigură că era mai liniștită la gândul de a le 
purta. Unele lucruri puteau fi catalogate drept lenjerie intimă, 
provenite probabil dint-o zonă mai caldă decât aceasta - 
Spania? Veneţia? Tanger? - un pieptar de mătase alb-cenușiu, 
câteva jupoane transparente și o pereche de chiloţi de mătase, 
minusculi, decupațţi între picioare. Mai era o robă, asemănătoare 
cu prima, numai că mai lungă și fără mâneci. Ansamblul era alb 
în întregime, cu excepţia celei de-a doua robe, pe care era 
brodat de mai multe ori un cerculeţ verde, ca o margine în jurul 
gulerului și al tivului de jos. Domnișoara Temple se gândi că 
tocmai de aceea i se permisese să-și păstreze botinele. Işi privi 
propria lenjerie intimă - furou, jupon, pantalonași de bumbac, 
corset. În afara corsetului, nu prea vedea diferenţa dintre 
obiectele din dulap și cele pe care le purta ea - poate doar că 
cele din dulap erau din mătase. Domnișoara Temple nu avea 
obiceiul să poarte mătase - și rareori se lăsa provocată să-și 
schimbe obiceiurile. Problema era cum să-și scoată corsetul și 
apoi să și-l pună la loc fără ajutorul cuiva. Pipăi chiloţii de 


mătase și se hotări să încerce. 

Își duse mâinile la spate și trase cu degetele de nodurile 
corsetului, îngrijorată că scoaterea lui ar dura prea mult, fiindcă 
nu voia să vină cineva și să o surprindă pe jumătate goală. După 
ce îl desfăcu răsuflând adânc de mai multe ori decât o făcea de 
obicei îl scoase pe cap, împreună cu furoul. Işi puse repede 
pieptarul, fără mâneci și cu bretele minuscule, și îl aranjă peste 
sâni. Era extraordinar de confortabil. Își lăsă juponul și 
pantalonașii să alunece de pe ea și, sprijinindu-se când pe un 
picior când pe altul, și-i scoase și îi aruncă pe podea. Luă chiloţii, 
înfiorându-se la gândul că se află într-o încăpere atât de mare 
doar în pieptar, care îi ajungea până la coaste, și cu botinele ei 
verzi. Mai ciudat i se părea și că, după ce își puse chiloţii, acum 
se simţea și mai goală, cu decupajul acela de-a lungul 
vârtejurilor delicate de păr. Își trecu degetele prin ei, expunerea 
părându-i în același timp încântătoare și puţin înspăimântătoare. 
Își scoase degetele, le mirosi, cum făcea de obicei, și luă juponul 
de mătase, îl întinse și îl trase pe ea. Il legă la mijloc și apoi luă 
corsetul. 

Înainte să și-l pună, domnișoara Temple păși în faţa oglinzii 
imense. Femeia care îi întorcea privirea îi era necunoscută. In 
parte din cauza măștii - senzaţia de a se privi cu masca pe faţă 
era extrem de ciudată, dar nu foarte deosebită de cea pe care o 
avusese când își trecuse degetele peste chiloţii decupaţi. Simţi 
cum o trece un fior în jos, pe șira spinării, cum i se oprește între 
șolduri, o senzaţie de foame neostoită. Își umezi buzele și văzu 
cum femeia cu masca din pene albe și le umezește și ea - dar 
această femeie (cu braţele palide goale, cu picioarele 
musculoase, cu gâtul neacoperit, cu sfârcurile roz care se 
întrezăreau prin pieptar), dar altfel decât i se părea normal 
domnișoarei Temple - deși din clipa în care văzu acea imagine, 
își însuși trăirea și își umezi buzele din nou ea și cum 
transformarea ar fi avut într-adevăr loc. Ochii îi străluceau. 


Lăsă corsetul în dulap și își puse robele, mai întâi pe cea 
scurtă, cu mâneci, apoi pe cea lungă, aproape ca o tunică, cu 
marginile brodate în verde, care se închidea de fapt cu câteva 
copci. Se privi din nou în oglindă și constată cu mulţumire că 
cele două robe constituiau o barieră a decenţei destul de 
serioasă. Braţele și partea de jos a picioarelor erau semivizibile 


din cauza singurului strat protector, dar restul corpului, deși 
sugera multe, nu putea fi văzut în detaliu. Ca o ultimă măsură 
de precauţie, fiindcă nu uitase cu totul unde se află sau 
incertitudinea a ceea ce va urma, domnișoara Temple își scoase 
din buzunarul pelerinei banii și creionul care încă mai era 
ascuțit. Apoi se lăsă când pe un genunchi, când pe altul, și își 
ascunse banii într-o botină și creionul în cealaltă. Se ridică în 
picioare, făcu mai mulţi pași ca să vadă cum se simte în noile 
veșminte, închise dulapul și apoi pătrunse pe ușa din interior. 

Se afla pe un coridor îngust, neterminat. După ce merse puţin 
spre o lumină din ce în ce mai puternică, ajunse la un colţ de 
unde podeaua se înălța către sursa de lumină. Păși în lumina 
orbitoare și își apără ochii cu mâna, privind în jur. Era un fel de 
scenă scufundată - deasupra și în jurul ei se înălța un balcon cu 
scaune, într-un unghi foarte ascuţit, care se întindea pe trei 
laturi ale încăperii. Scena însăși, unde probabil că se juca 
spectacolul, era ocupată de o masă mare, pe moment goală, dar 
cu un dispozitiv masiv sub ea care, judecând după banda lată, 
zimţată, de oţel care traversa masa, putea înclina masa oricum, 
pentru ca spectatorii să o poată vedea mai bine. În spatele 
mesei, pe singurul perete fără scaune, se afla o tablă obișnuită 
dar extrem de mare. 

Era o sală de operaţii. Domnișoara Temple se uită de o parte 
și de alta a mesei și văzu niște găuri de care atârnau curele de 
piele, folosite pentru a imobiliza membrele superioare și 
inferioare. Văzu și o rigolă de metal pe podea. O izbi un miros de 
oţet și leșie și, dincolo de el, un alt miros înţepător. Privi spre 
tablă. Era o tablă de școală, de studiu, dar niciun om de știință 
obișnuit nu-și permitea o astfel de casă. Poate că acest nobil era 
pacientul lor - dar ce pacient și-ar dori spectatori la tratamentul 
pe care îl primește? Poate era protectorul vreunui copil minune 
al medicinii - poate el însuși practica medicina, ca hobby - poate 
îi plăcea să privească? Simţi cum o apucă tremuratul. Înghiţi în 
sec și văzu ceva scris pe tablă - nu observase când intrase din 
cauza luminii. Textul din jur fusese șters jumătate din cuvânt 
fusese și ea ștearsă - dar era ușor de descifrat: cu litere mari, 
de tipar, cu cretă, cuvântul „ORANGE”. 

Domnișoara Temple tresări poate că și scoase un țipăt scurt 
de surprindere - auzind cum cineva își drege glasul de cealaltă 
parte a scenei, din umbră. Mai exista și o rampă care se înălța 


din podea, pe care nu o observase, ascunsă de masă. Un bărbat 
păși în faţă, într-un frac negru, cu o mască neagră, fumând un 
trabuc. Purta o barbă bine îngrijită iar faţa lui avea o nuanţă 
roșcovană care i se părea cunoscută. Era unul din cei doi indivizi 
din tren, care ședeau vizavi de Roger. Bărbatul o măsură din 
priviri fără sfială, apoi își drese din nou glasul. 

— Ce doriţi? întrebă ea. 

— Am fost trimis să vă iau. 

— Aha. 

— Da, făcu bărbatul și trase din trabuc, fără să se miște. 

— Nu-mi place să fac pe nimeni să mă aștepte. 

— Nicio problemă. Îmi place să mă uit pe ici, pe colo. 

Bărbatul o privi din nou, cântărind-o din cap până în picioare 
fără nicio urmă de reţinere, și cobori de pe rampă în sala de 
operaţii, apărându-se de lumină cu mâna în care ţinea trabucul. 
Își trecu privirea peste balcon, peste masă apoi își concentră din 
nou atenţia asupra ei. 

— Interesant loc. 

Domnișoara Temple adoptă fără dificultate un aer 
condescendent atoateștiutor. 

— Cum, nu aţi mai fost pe aici? 

Bărbatul o privi lung înainte de a răspunde, apoi se hotărî să 
nu răspundă și își vâri trabucul în gură. Cu mâna rămasă liberă 
scoase un ceas de buzunar din vesta neagră și se uită la el. Își 
vâri ceasul la loc, trase din trabuc, apoi îl luă din gură și dădu 
drumul unui rotocol de fum. 

Domnișoara Temple vorbi din nou, pe un ton cât se poate de 
relaxat: 

— Întotdeauna mi s-a părut a fi o casă foarte elegantă. Dar 
destul de... neobișnuită. 

Bărbatul zâmbi. 

— Chiar este. 

Se priviră atent. Voia atât de mult să-l întrebe despre Roger, 
dar știa că nu era momentul. Dacă Roger juca, după cum bănuia 
ea, un rol neînsemnat, a se interesa de el - mai ales că se găsea 
într-o situaţie atât de stranie (pe care nu o înţelegea aproape 
deloc) - nu însemna decât să trezească suspiciuni. Trebuia să 
aștepte până când avea să se afle în aceeași încăpere eu Roger 


și dat fiind că amândoi erau mascaţi - să încerce să lege o 
conversaţie cu cineva care să i-l arate. 

Dar faptul că era singură cu cineva reprezenta totuși o șansă, 
de aceea, în pofida senzaţiei de neliniște și tulburare, încercă 
să-l provoace pe acest individ. Își lăsă ochii să rătăcească spre 
tablă, să fixeze cuvântul șters pe jumătate și apoi să revină la 
el, ca și cum ar fi vrut să spună că cineva nu-și făcuse datoria 
cum trebuie. Bărbatul văzu cuvântul. Făcu o grimasă, se apropie 
de tablă și șterse cuvântul cu mâneca neagră, pe care apoi o 
scutură fără folos, încercând să scape de praful de cretă. Își vâri 
trabucul în gură și îi oferi braţul. 

— Haideţi, așteaptă lumea. 

Domnișoara Temple trecu pe lângă masă și acceptă braţul, 
dând scurt din cap. Braţul bărbatului era destul de puternic și o 
ţinea strâns, chiar prea strâns, individul fiind cu mult mai înalt. 
În timp ce coborau rampa în întuneric, bărbatul spuse, arătând 
spre sala de operaţii: 

— Nu știu de ce v-au pus să treceţi pe aici - poate pentru că 
e drumul cel mai scurt. E, totuși, o priveliște deosebită - nu te 
aștepți să vezi așa ceva în fiecare zi. 

— Depinde. Dumneavoastră ce așteptați să vedeţi? 

Drept răspuns, bărbatul nu făcu decât să chicotească și să-i 
strângă și mai tare braţul. Rampa își schimba direcţia, ca și 
cealaltă, cei doi pășind acum pe o podea plată ce ducea spre o 
altă ușă. Bărbatul o deschise și o împinse pe domnișoara 
Temple înăuntru. După ce tânăra făcu mai mulţi pași împleticiţi, 
bărbatul se întinse și închise ușa. De-abia atunci dădu drumul 
brațului domnișoarei Temple, care privi în jur. Nu erau singuri. 


Încăperea era într-un fel opusul celei în care își schimbase 
hainele căci, aflându-se de partea cealaltă a sălii de operaţii, 
trebuia să fie utilizată pentru o altfel de pregătire - pentru un 
participant cu totul diferit. Semăna cu o bucătărie, avea 
podeaua acoperită de lespezi de piatră și pereţii de faianţă 
roșie. Avea și câteva mese grele de lemn, și ele prevăzute cu 
curele de piele, iar în pereţi erau înfipte mai multe bolţuri și 
zgărzi, evident pentru imobilizarea celor care se zvârcoleau sau 
își pierdeau cunoștința. Și totuși, ciudat, una dintre mesele de 
lemn era acoperită cu un șir întreg de perne umplute cu pene 
albe și pe perne ședeau trei femei, toate cu măști din pene albe 


și îmbrăcate în robe albe, fiecare balansându-și gambele la 
marginea mesei, cu robele care le ajungeau puţin peste 
genunchi. Toate aveau picioarele goale. Femeia în roșu nu se 
vedea nicăieri. 

Nimeni nu vorbea - poate că tăcuseră la apariţia ei - și nimeni 
nu scoase o vorbă când însoţitorul ei o lăsă acolo și se îndreptă 
spre una din celelalte mese, unde amicul lui, celălalt individ din 
tren, stătea în picioare și bea dintr-o sticlă plată. Însoţitorul ei 
acceptă invitaţia de a gusta și el din băutură, trase o dușcă 
zdravănă și înapoie sticla, ștergându-se la gură. Pufai din trabuc 
și îl bătu de marginea mesei, scuturând scrumul pe podea. 
Amândoi bărbaţii se sprijiniră cu spatele de masă și studiară 
femeile pe care le aveau în grijă cu o plăcere evidentă. 
Momentul devenea din ce în ce mai stânjenitor. Domnișoara 
Temple nu se îndreptă spre masa femeilor - nici nu era loc, iar 
celelalte nu se mișcaseră ca să o lase și pe ea. Nu făcu decât să 
zâmbească și, înfrângându-și jena, încercă să spargă gheaţa. 

— Tocmai am văzut sala de operaţii. Trebuie să recunosc că e 
impresionantă. Nu știu câte locuri are în comparaţie cu alte săli 
din oraș, dar sunt sigură că are destule - poate până la o sută. 
Prezența atâtor persoane într-un loc relativ îndepărtat 
demonstrează, după părerea mea, calitatea evenimentelor ce se 
desfășoară acolo. Mi-ar plăcea să fiu și eu părtașă la un astfel de 
eveniment, fie și tangenţial, ca o distracţie, fie și numai pentru o 
seară - căci, cu siguranţă, rafinamentul clădirii egalează 
calitatea activităţii de aici. Nu-i așa că am dreptate? 

Nu îi răspunse nimeni. Domnișoara Temple continuă - fiindcă 
așa proceda de obicei când conversa în public, și era cât se 
poate de capabilă să-și preseze interlocutorii, adoptând 
atitudinea veteranului atotștiutor: 

— Desigur, îmi cer scuze că port atâta mătase pe mine... 

Fu întreruptă de bărbatul cu sticla, care se îndreptă spre ușa 
cealaltă. Mai trase un gât, își vâri sticla în haină, apoi deschise 
ușa și o închise în urma lui. Domnișoara Temple se uită la 
celălalt bărbat a cărui față între timp se înroșise și mai mult, 
dacă așa ceva mai era posibil. Se întrebă dacă nu cumva păţise 
ceva, dar acesta zâmbea destul de liniștit și continua să fumeze. 
Ușa se deschise din nou și bărbatul cu sticla își vâri doar capul, îi 
făcu semn celui cu trabucul și apoi dispăru. Bărbatul cu trabucul 
se îndreptă de spate și, zâmbindu-le din nou - privirea fiecărei 


femei urmărindu-l îndeaproape, se îndreptă spre ușa deschisă. 

— Poftiţi când doriţi, spuse el și ieși, închizând ușa. 

Peste o clipă domnișoara Temple auzi zgomotul distinct al 
cheii răsucindu-se în broască. Singura direcţie de mers era 
înapoi, spre sala de operaţii. 

— Ţi-ai păstrat încălţările, spuse una dintre femei, cea din 
dreapta. 

— Întocmai, răspunse domnișoara Temple, dând de înţeles că 
nu despre asta voia să vorbească. Aţi fost vreodată în sala de 
operaţii? 

Femeile clătinară din cap fără să spună nimic. Domnișoara 
Temple arătă spre curelele de piele, bolţurile și zgărzile de pe 
pereţi. 

— V-aţi uitat cu atenţie la încăperea asta? 

Femeile înclinară din cap, politicos. Domnișoara Temple își 
ieși din fire. 

— A încuiat ușa! 

— Nu-ţi face griji, spuse femeia care vorbise și înainte. 

Domnișoara Temple rămase surprinsă - oare vocea aceea 
părea cunoscută? 

— E doar o cameră, zise femeia din mijloc, lovind cu piciorul 
una dintre curelele de piele care atârnau pe lângă ea. Nue ce 
pare a fi acum. 

Celelalte o aprobară din cap, indiferente, ca și cum nu mai era 
nimic de spus. 

— Şi ce anume este? întrebă imperativ domnișoara Temple. 

Femeia chicoti. Erau un chicot pe care îl mai auzise. În 
trăsură. Aceasta era femeia care îi lăsase pe bărbaţi să-i 
descheie rochia. Domnișoara Temple le privi pe celelalte două - 
îmbrăcate atât de diferit, într-o lumină atât de diferită - erau ele 
femeia-pirat și femeia în rochie de mătase căreia îi vârâse 
degetele în ochi? Nu-și dădea seama. Văzu că și ele îi zâmbeau, 
de parcă întrebarea ei ar fi fost de-a dreptul prostească. Erau 
bete? Domnișoara Temple se apropie și o apucă pe femeie de 
bărbie, ridicându-i capul spre ea - ciudat, femeia nu se 
împotrivi, rămânând pasivă - și apoi se aplecă spre ea și o 
mirosi. Ştia prea bine cum mirosea alcoolul - mai ales romul, 
știa de influenţa lui nefastă. Femeia mirosea a parfum - de 
santal? - dar mai simţi un miros pe care domnișoara Temple nu-l 


recunoscu. Nu era alcool, de fapt nu semăna cu nimic din ceea 
ce mirosise până atunci, și nici nu venea dinspre gura femeii 
(din nou ocupată cu chicotitul), ci de mai sus. Mirosul era vag 
mecanic, aproape industrial, dar nu de cărbuni, nici de cauciuc, 
nici de eter, nici chiar de păr ars, deși aducea cu toate aceste 
mirosuri neplăcute la un loc. Nu-și dădea seama de unde venea 
- nici din mintea ei, nici de pe corpul femeii - poate din jurul 
ochilor ei? - din dosul măștii? Domnișoara Temple o lăsă în pace 
și se îndepărtă de ea. Ca la un semnal, toate cele trei femei 
săriră de pe masă în același timp. 

— Unde vă duceţi? întrebă domnișoara Temple. 

— intrăm, răspunse cea din mijloc. 

— Dar ce v-au spus? Ce se va întâmpla acolo? 


— Nimic nu se va întâmpla, spuse femeia din dreapta, în 
afară de tot ce ne dorim. 

— Ne așteaptă, zise femeia din stânga, care nu vorbise până 
acum. 

Domnișoara Temple era sigură că aceasta era femeia care 
sosise în rochia de mătase albastră. 

Trecură pe lângă ea și se îndreptară spre ușă - dar mai avea 
atât de multe întrebări, puteau să-i spună atât de multe lucruri! 
Aveau statut de invitate? Știau de vreun hotel? Domnișoara 
Temple strigă spre ele, precipitat, renunțând pentru moment la 
tonul ei condescendent: 

— Aşteptaţi! Așteptaţi! Unde vă sunt hainele? Unde este 
doamna în roșu? 

Toate trei izbucniră într-un hohot de râs înăbușit. Cea din față 
deschise ușa, iar cea din spate îi făcu domnișoarei Temple un 
semn batjocoritor. leșiră din încăpere, ultima închizând ușa după 
ele. În urma lor se lăsă tăcerea. 


Domnișoara Temple privi în jur la încăperea rece, 
amenințătoare, încrederea și curajul de mai devreme părăsind-o 
aproape de tot. Era evident că, dacă avea destulă îndrăzneală, 
drumul spre rezolvarea misterului ducea pe rampa întunecată în 
sala de operaţii. Altfel de ce acceptase provocarea de a-și 
schimba hainele, de a pune întrebări, de a ajunge aici? In același 
timp nu era chiar atât de naivă ca să nu-și dea seama că 
această încăpere și sala de operaţii, această petrecere - toate 


pe drept cuvânt neliniștitoare - îi puteau pune în primejdie atât 
virtutea cât și persoana. Ușa care dădea afară era ferecată, iar 
bărbaţii de dincolo de ea erau înfiorători. Incăperea aceasta nu 
avea dulapuri și nici firide în care să se ascundă. Işi spuse că 
celelalte femei - care probabil că știau mai multe decât ea - nu- 
și făceau griji. Celelalte femei puteau la fel de bine să fie niște 
prostituate. 

Trase adânc aer în piept și se mustră pentru o judecată atât 
de pripită - la urma urmelor, femeile fuseseră îmbrăcate cu 
gust. Puteau fi desfrânate, chiar târfe, poate că fuseseră trimise 
aici de un hotel - cine putea ști unde te poartă viaţa? Singura 
întrebare adevărată era dacă următoarea ei mișcare o putea 
duce la o situaţie care să-i scape de sub control. Experienţa de 
viață a domnișoarei Temple avea destule lacune pe care le 
recunoștea atunci când era presată de împrejurări pe care le 
umplea cu deducţii și supoziţii. Despre multe lucruri simţea că 
știe destule. Despre altele prefera să se delecteze cu misterul 
lor. Dar în privinţa ciudatei săli de operaţii era hotărâtă să nu 
umple lacunele cu nimic. 

Putea, cel puţin, să asculte la ușă. Apăsă încet mânerul și 
deschise ușa, doar doi centimetri. Nu auzi nimic. O deschise și 
mai tare, de ajuns ca să scoată capul. Lumina arăta la fel ca 
înainte. Celelalte femei de-abia ieșiseră - nu întârziase decât cel 
mult un minut. Oare mulţimea de privitori să se fi concentrat 
chiar atât de mult încât să nu scoată o vorbă? Oare asistau deja 
la un spectacol îngrozitor? Ascultă, dar nu auzi nimic. Uitându-se 
în stânga și-n dreapta, lumina orbitoare o izbi din nou în ochi. Se 
furișă câţiva pași. Tot nimic. Se lăsă pe vine, apoi în patru labe, 
căznindu-se să nu piardă rampa din ochi. Nu vedea și nu auzea 
nimic. Se opri. Ajunsese în punctul în care orice altă mișcare ar fi 
adus-o în raza vizuală a balconului - de pe scenă sigur ar fi fost 
văzută dacă s-ar fi aflat cineva acolo. Își îndreptă privirea spre 
masă. Nu era nimeni pe ea. Nu era absolut nimeni acolo. 

Domnișoara Temple era extrem de iritată, chiar dacă răsuflă 
ușurată, și mai mult decât curioasă să știe ce se întâmplase de 
fapt cu cele trei femei. Să fi ieșit pur și simplu prin partea 
cealaltă? Se hotărî să le urmeze dar, în timp ce traversa scena, 
din întâmplare se uită în sus, la tablă, de data aceasta fără ca 
lumina orbitoare să-i mai ia ochii. Cu aceleași litere mari cineva 
scrisese „ȘI ASTFEL VOR PIERI”. Domnișoara Temple tresări de 


parcă cineva i-ar fi suflat puternic în ureche. Cu siguranţă, 
cuvintele nu fuseseră acolo mai devreme. 

Se răsuci pe călcâie către scaunele din balcon, căutând să 
vadă dacă nu cumva se ascunde cineva acolo. Nimeni. Işi 
continuă drumul fără ezitare către prima rampă, trecu de ea și 
dădu colţul, spre ușă. Era închisă. Işi lipi urechea de ea și 
ascultă. Nu auzi nimic - ceea ce nu însemna mare lucru, ușile 
erau groase. Obosită de atâta mers pe furiș, apăsă din nou 
mânerul cu o răbdare chinuitoare și deschise ușa cât să arunce 
o privire înăuntru. Împinse ușa și mai tare, ascultă, nu auzi 
nimic, și împinse din nou. Tot nimic. lritată la culme, domnișoara 
Temple deschise ușa de tot și rămase cu gura căscată. 

Împrăștiate pe podea erau pelerina ei cu glugă, rochia ei, 
corsetul ei și lenjeria ei intimă - sfâșiate, făcute bucăţi, de 
nerecuperat, aproape de nerecunoscut. Până și noul ei carnet 
fusese distrus paginile rupte și spulberate precum frunzele, 
copertele zgâriate și învelișul de piele sfârtecat. Domnișoara 
Temple începu să tremure de furie și de frică. Era clar că își 
dăduseră seama că era o intrusă, era în pericol. Trebuia să fugă. 
Îl va urmări pe Roger altădată sau va angaja profesioniști, 
oameni care își știau meseria - tipi duri, care să nu se lase atât 
de ușor păcăliţi, încercările ei fuseseră zadarnice. Și puteau să-i 
aducă pieirea. 

Se îndreptă spre peretele acoperit de dulapuri. Hainele îi erau 
distruse, dar poate că una dintre celelalte femei avea ceva de 
care se putea folosi ca să se acopere. Toate dulapurile erau 
încuiate. Trase de ele cu toată puterea, fără folos. Privi în jur 
după ceva cu care să forțeze ușile dulapurilor, încăperea însă 
era pustie. Domnișoara Temple scoase un strigăt gutural de 
frustrare, un vaiet neașteptat de lung care o surprinse și pe ea, 
dovedindu-i cât de disperată era situaţia. Dacă fusese 
descoperită și i se dezvăluise numele? Cum se putea deosebi de 
celelalte femei îmbrăcate la fel? Cum putea să mai dea ochii cu 
Roger? Ultima întrebare o făcu să se dezmeticească. Roger! Era 
exact persoana care îi putea întări hotărârea de a nu se lăsa 
bătută. Ultimul lucru pe care și-l dorea era să dea ochii cu el - 
doar gândul o umplea de furie. EI o umplea de furie. In acel 
moment îl dispreţuia pe Roger Bascombe și era din nou hotărâtă 
să scape din această situaţie îngrozitoare și apoi, pe îndelete, să 
se dedice distrugerii lui totale. Și totuși, imaginându-și 


distrugerea lui - el umil, ea  rânjind triumfătoare și 
batjocoritoare, domnișoara Temple simţi cum o cuprinde mila și 
îngrijorarea faţă de încurcătura în care intrase bărbatul acesta 
nechibzuit - oare ce viciu, ce pericol, ce scandal care îi putea 
distruge cariera căuta el cu tot dinadinsul? Oare nu înţelegea în 
ce se băgase? Dacă ajungea în vreun fel să-i vorbească, oare 
putea să-l avertizeze de primejdia care îl păștea? Putea cel puţin 
să-i deschidă ochii? 

Domnișoara Temple se îndreptă spre ușa care dădea în 
coridor și o deschise. Deși coridorul părea pustiu, își întinse bine 
gâtul, ascultând cu atenţie. Dacă o lua la stânga nimerea în 
inima petrecerii și trebuia să treacă pe lângă ceilalţi invitaţi, 
servitori, pe lângă toată lumea. Ajungea și la trăsuri, dacă în 
costumaţia ei de acum putea ieși din casă fără să fie 
descoperită, dată în vileag, luată în râs sau chiar mai rău. Dacă 
o lua la dreapta, pătrundea și mai adânc în casă, unde pericolul 
era mai mare, dar creșteau și șansele de a descifra misterul. 
Acolo putea spera să găsească alte haine. Și o altă cale de a 
ajunge la trăsuri. Putea afla și mai multe informaţii - despre 
Roger, despre femeia în roșu, despre stăpânul casei. Sau își 
putea găsi pieirea. In timp ce se întreba dacă să „fugă” sau să 
„meargă înainte, orice ar fi”, domnișoara Temple își dădea 
seama că, dacă pătrundea și mai adânc în casă, deși era o 
perspectivă mult mai înspăimântătoare, însemna că amână 
orice confruntare imediată. Dacă se întorcea la intrarea 
principală, sigur dădea, cel puţin, nas în nas cu servitorii. Dacă 
rămânea în casă, se putea întâmpla orice - chiar și să scape de 
acolo mai ușor. Mai privi o dată spre intrarea principală, nu văzu 
pe nimeni, și ţâșni în direcţia opusă, alergând pe lângă perete. 

Dădu de trei uși succesive pe partea ei și una pe partea 
cealaltă a coridorului încadrat de oglinzi, toate încuiate. Își 
continuă drumul. Încălțările păreau să facă un zgomot asurzitor 
pe podeaua de gresie. Privi înainte, către capătul coridorului - 
mai erau numai două uși înainte să dea colţul. O altă ușă pe 
partea cealaltă - privi din nou în urmă și nevăzând pe nimeni, 
alergă spre ea. Mânerul nu se mișca. O altă privire - din nou 
nimeni - și continuă să meargă până la ultima ușă. Dincolo de 
ea coridorul se termina cu o oglindă enormă, prevăzută cu 
panouri și piloni care o făceau să arate ca ferestrele casei - 
numai că aici vederea era întoarsă intenţionat și ostentativ spre 


interior, ca pentru a da de înţeles că (pe drept cuvânt, în spatele 
ușilor) o astfel de vedere interioară era mult mai importantă. 
Pentru domnișoara Temple era ca o pedeapsă, fiindcă își vedea 
propria imagine, o siluetă palidă ce se furișa la limita opulenţei. 
Plăcerea resimţită mai devreme, când se văzuse mascată, nu 
dispăruse cu desăvârșire, dar era temperată de înţelegerea unui 
risc cu care părea să se îngemăneze. 


La ultima ușă norocul îi surâse. În timp ce se apropia de ea, 
auzi o voce înăbușită și mişcare. Încercă mânerul. Era încuiat. 
Altă soluţie nu avea. Domnișoara Temple își îndreptă umerii și 
trase adânc aer în piept. Ciocăni. 

Se făcu liniște. Tânăra își luă inima în dinţi, dar nu auzi nimic - 
nici pași care să se apropie de ușă, nici cheia răsucindu-se în 
broască. Ciocăni din nou, mai tare, până simţi că o doare mâna. 
Făcu un pas înapoi, scuturându-și degetele, așteptând. Apoi auzi 
pași repezi, zăvorul tras, și ușa se deschise brusc, un 
centimetru. Un ochi verde, prudent, se fixă asupra ei. 

— Ce dorești? întrebă o voce masculină cârcotașă, vădit 
supărată. 

— Bună ziua, spuse domnișoara Temple, zâmbind. 

— Ce dracu' vrei? 

— Aș vrea să intru. 

— Cine dracu' ești? 

— Isobel. 

Domnișoara Temple apelase la numele sfintei din instinct, din 
prea multă tensiune - dar dacă numele acesta o dădea de gol, 
dacă exista o altă Isobel despre care se știa că era în altă parte, 
sau nu semăna deloc cu ea, vreo blondă grasă, plină de bube, 
mereu asudată? Privi în sus, spre ochi - ușa nu se clintise din loc 
și încercă disperată să cântărească reacţia omului. Ochiul nu 
făcu decât să clipească, apoi să o măsoare repede, din cap până 
în picioare. Apoi se îngustă bănuitor. 

— Asta nu-mi spune și ce vrei. 

— Mi s-a spus să vin aici. 

— Cine? Cine ţi-a spus? 

— Dumneavoastră cine credeţi că mi-a spus? 

— În ce scop? 


Deși domnișoara Temple era dispusă să continue, dialogul 
deja se lungea prea mult și era conștientă că nu putea rămâne 
pe coridor o veșnicie. Se aplecă în faţă, privi drept în ochi și 
șopti: 

— Ca să-mi schimb hainele. 

Ochiul nu se mișcă. Domnișoara Temple se uită în jur, înapoi 
la om și șopti iar: 

— N-o pot face în aer liber... 

Omul deschise ușa și se dădu deoparte, lăsând-o să treacă. 
Domnișoara Temple avu grijă să se strecoare în așa fel încât 
bărbatul să nu poată pune mâna pe ea, dar văzu că acesta doar 
închide ușa și se ține departe de ea. Era un tip ciudat - servitor, 
după toate aparențele, deși nu purta livreaua neagră. Observă 
că pantofii lui, arătoși cândva, erau uzațţi și plini de murdărie. 
Purta o salopetă albă peste ceea ce păreau a fi o cămașă maro 
și pantaloni, simpli și la fel de uzaţi. Avea părul slinos, pieptănat 
pe spate. Era palid la faţă, cu ochii pătrunzători și scrutători, iar 
mâinile îi erau negre de parcă ar fi fost pătate de tuș. Să fi fost 
oare tipograf? Îi mulţumi zâmbind. Omul înghiţi în sec, în timp 
ce mâinile nu-i lăsau în pace tivul destrămat al salopetei, apoi 
se uită atent la ea, respirând prin gura deschisă ca un pește. 

Camera era plină de cutii de lemn, nu la fel de mari sau de 
adânci ca un sicriu, dar căptușite cu pâslă. Cutiile erau deschise, 
cu capacele proptite la întâmplare de pereţi, conţinutul lor însă 
nu era la vedere. De fapt, toate păreau goale. Domnișoara 
Temple îndrăzni să se uite într-una, dar omul se răsti vehement 
la ea aruncând în aer un nor de stropi de salivă. 

— Înapoi! 

Domnișoara Temple se întoarse și îl văzu cum arată spre cutii 
și apoi, gândindu-se la altceva, spre ea, spre mască, spre 
hainele ei. 

— De ce te-a trimis aici? Toate lumea trebuie să fie în 
celelalte odăi! Eu am de lucru aici! Nu pot - nu vreau să fiu 
bătaia lui de joc! Nu mi-a făcut destule până acum? Sau cățelul 
lui, Lorenz? Fă asta, Crooner! Fă cealaltă, Crooner! M-am supus 
fiecărui ordin! Sunt la fel de răspunzător pentru... ceea ce-am 
făcut - o greșeală de moment, regretabilă - am acceptat toate 
condiţiile - m-am supus fără cârtire, și totuși... spuse el, 
gesticulând neajutorat și împroșcând-o pe domnișoara Temple 


cu salivă. Atâta chin! 

Domnișoara Temple îl așteptă să se oprească și, după ce omul 
se opri, să nu mai gâfâie ca un terrier prost hrănit. De partea 
cealaltă a camerei era o altă ușă. Înclinând din cap și făcând o 
scurtă reverență respectuoasă, domnișoara Temple arătă spre 
ușă și șopti: 

— N-am să vă mai deranjez. Dacă știți-dumneavoastră-cine 
se întâmplă să mă întrebe ceva, am să-i spun că eraţi 
concentrat asupra muncii. 

Inclină din nou din cap și se îndreptă spre ușă, sperând să nu 
fie un dulap. O deschise și păși pe un coridor îngust. Închizând 
ușa în urma ei, domnișoara Temple se sprijini de perete, 
răsuflând ușurată. 


Ştia că nu putea să zăbovească și se sili să meargă mai 
departe. Nimerise într-un coridor auster, folosit de servitori, care 
le permitea deplasarea rapidă și discretă între părţile vitale ale 
casei. Plină de speranţă, domnișoara Temple se întrebă dacă nu 
cumva ducea la spălătorie. Se apropie cât de ușor îi permiteau 
botinele ei de ușa de la capătul coridorului. Înainte să apese pe 
mâner observă un disc de metal de mărimea unei monede fixat 
pe ușă cu un șurub minuscul. Il roti și dădu la iveală, scobit în 
lemn, un ochi de observaţie. Evident că acesta era folosit de un 
servitor precaut care voia să se asigure că nu-l deranjează pe 
stăpân. Domnișoara Temple nu avea nicio rezervă față de acest 
mic dispozitiv al discreţiei și tactului. Se ridică pe vârfuri și privi 
înăuntru. 

Era o toaletă, spațioasă, dominată de o cadă de baie mare, de 
aramă. Pe o masă se aflau mai multe obiecte specifice - bureţi, 
perii, sticle, săpunuri și mormane de prosoape albe, împăturite. 
Nu era nimeni înăuntru. Deschise ușa și se furișă înăuntru. 
Imediat își pierdu echilibrul - călcâiul îi alunecă pe podeaua 
umedă, de gresie - și căzu într-un șpagat stângaci. Un pârâit 
puternic o anunţă că roba exterioară se rupsese. Încremeni pe 
loc, ascultând. O auzise careva? Oare ţipase? Nu răzbătu nimic 
de dincolo de ușa deschisă a toaletei. Domnișoara Temple se 
ridică în picioare cu prudenţă. Podeaua fusese udată din belșug 
și mai multe prosoape fuseseră scăpate neglijent pe jos, 
mototolite și îmbibate cu apă. Se întinse cu grijă și își vâri 
degetele în cadă. Era călduţă. Nimeni nu intrase în cadă de cel 


puţin treizeci de minute. Își șterse degetele de unul din 
prosoape - niciun servitor nu intrase acolo, altfel totul ar fi fost 
curat și pus la punct. Ceea ce însemna că persoana care făcuse 
baie încă mai era acolo sau că servitorii fuseseră avertizaţi să 
nu intre. 


De-abia atunci domnișoara Temple simţi mirosul care venea 
din încăperea alăturată. Probabil că nu-l sesizase de prima dată 
din cauza săpunurilor și uleiurilor folosite de cel ce se îmbăiase 
dar, de îndată ce făcu un pas spre ușă, simţurile îi fură asaltate 
de același miros ciudat, nefiresc, pe care îl emana și faţa femeii 
mascate, numai că acum era mult mai puternic. Işi acoperi nasul 
și gura cu mâna. Părea un amestec de scrum și plută arsă sau 
de cauciuc care ardea mocnit - se întrebă brusc a ce mirosea 
sticla arsă -, dar ce rost aveau acele mirosuri în sala de baie a 
unui conac de ţară? Scoase capul pe ușă și văzu o cameră de zi: 
scaune, o masă mică, o lampă, un tablou, dar niciun loc unde ar 
putea găsi niște haine. Păși înăuntru, spre ușa care dădea în altă 
parte și auzi zgomotul. 

Pași grei, care se apropiau. Când practic ajunseră la ea - 
domnișoara Temple se pregătea să se refugieze în toaletă - 
pașii se împiedicară și urmă un scrâșnet și o bufnitură ca și cum 
cineva s-ar fi lovit de ceva, care la rândul său cade și se face 
ţăndări. Tresări când văzu cum mai multe bucăţi de porțelan 
albastru zboară prin ușa deschisă, trecându-i razant pe lângă 
picioare. Pauză. Auzi din nou pașii, tot împleticiţi, îndepărtându- 
se. Domnișoara Temple riscă o privire după colţ. La picioarele ei 
se aflau rămășițele împrăștiate ale unei vaze enorme, crinii care 
fuseseră înăuntru, postamentul spart, din marmură neagră, și o 
măsuţă răsturnată. In cameră se afla un pat mare, cu baldachin, 
de pe care fusese scoasă lenjeria. In locul ei erau trei cutii de 
lemn, identice cu cele pe care servitorul cel ciudat le deschisese 
în odaia pe care domnișoara Temple o lăsase în urmă. Şi 
acestea erau deschise și căptușite cu pâslă - pâslă portocalie, 
după cum observa ea acum, amintindu-și cuvântul de pe tablă. 
Cutiile erau toate goale, dar ridică unul din capacele aruncate și 
văzu că pe el fuseseră imprimate mai multe litere tot portocalii: 
„OR-13”. Se uită la celelalte două capace și văzu că și pe ele 
erau imprimate „OR-14” și, respectiv, „OR-15”. Ciuli urechile la 
zgomotul care venea dinspre pasajul boltit. Pașii reveneau, 


sunând și mai anapoda. Înainte ca domnișoara Temple să se 
poată ascunde undeva, se auzi o nouă bufnitură, mai puternică, 
apoi se făcu liniște. 

Domnișoara Temple așteptă, nu auzi nimic și se furișă în 
pasajul boltit. Mirosul era și mai intens. Îşi astupă gura și nasul 
cu mâneca. Pătrunse într-o altă cameră de zi, mai mobilată 
decât cealaltă, dar cu fiecare piesă acoperită de o pânză albă, 
ca și cum această parte a casei ar fi fost închisă. Pe podea, din 
spatele unei servante acoperite cu un giulgiu alb, ieșeau două 
picioare: pantaloni de un roșu aprins, cu o vipușcă galbenă de-a 
lungul tighelului, văârâţi în cizme negre. O uniformă militară. 
Bărbatul nu se mișca. Domnișoara Temple îndrăzni să pășească 
în cameră și să se uite la el de aproape. Vestonul era tot roșu, 
împodobit cu epoleţi aurii și brandenburguri. Militarul purta o 
mustață groasă, neagră, și favoriţi. Restul feței era acoperit de o 
mască roșie, din piele. Avea ochii închiși. Domnișoara Temple nu 
văzu nicio urmă de sânge - și nu exista niciun semn vizibil că ar 
fi fost lovit în cap. Poate că era beat. Sau leșinase din cauza 
mirosului. Îl împunse cu vârful botinei. Nu se clinti, deși observă 
că pieptul i se mișca ușor, semn că trăia. 

În mâini ţinea înfășurată - și poate că tocmai de ea se 
împiedicase - o pelerină neagră. Domnișoara Temple zâmbi cu 
satisfacţie. Îngenunche și o desprinse ușor din mâinile 
militarului, apoi se ridică în picioare, desfășurând-o în fața 
ochilor. Nu avea glugă, dar restul o putea acoperi foarte bine. 
Zâmbi din nou cu șiretenie și îngenunche la capul bărbatului, 
desfăcându-i încet masca și scoțându-i-o de pe faţă. Lăsă să-i 
scape un strigăt de uimire. În jurul ochilor bărbatul avea un 
semn ciudat, un fel de stigmat, ca și cum o pereche mare de 
ochelari din metal i-ar fi fost imprimată pe faţă și pe tâmple. 
Pielea nu era arsă, ci ușor vânătă, de parcă i-ar fi fost jupuit un 
strat din ea. Domnișoara Temple examină cealaltă parte a 
măștii cu dezgust. Nu părea murdară sau pătată de sânge. O 
șterse de una din husele albe care acopereau scaunele. Nu lăsă 
nicio urmă. Şi totuși, își scoase masca albă cu neîncredere, 
punând-o pe cea roșie în loc. Apoi renunţă la robele albe și se 
înfășură în pelerina neagră. Nu era nicio oglindă prin preajmă, 
dar simţea că își recăpătase deja o parte din echilibru. 
Îngrămădi lucrurile la care renunţase în servantă și se îndreptă 
spre următoarea ușă. 


Aceasta era destul de mare, cu siguranţă mirarea principală în 
acest apartament, și dădea direct spre o mulţime de oaspeţi 
frumos îmbrăcaţi care treceau hotărâți pe lângă ea, pe un 
coridor larg, bine luminat. Un bărbat remarcă apariţia 
domnișoarei Temple în cadrul ușii și înclină din cap, dar nu se 
opri. Nimeni nu se opri de fapt, toţi păreau să se grăbească. 
Bucuroasă că apariția ei nu creează niciun fel de reacţie, 
domnișoara Temple se alătură mulţimii de invitaţi și se lăsă 
luată de val. Avu grijă să nu-și desfacă pelerina și îi studie pe 
îndelete pe cei din jurul ei. Toţi purtau măști și haine de seară 
elegante, dar păreau de vârste și categorii sociale diferite. În 
timp ce mergea agale, alţi bărbaţi înclinară capul spre ea sau îi 
zâmbiră, însă niciunul nu-i vorbi - de fapt, nimeni nu scotea o 
vorbă, deși observa din când în când un surâs la gândul la ce 
avea să se întâmple. Era convinsă că toţi se îndreptau spre ceva 
care promitea a fi minunat, dar și că foarte puţini, dacă nu chiar 
niciunul, știau ce anume avea să urmeze. Privind în faţă și în 
spate, văzu că în acel moment pe coridor nu se afla un grup 
prea numeros - poate patruzeci sau cincizeci de persoane. 
judecând după numărul trăsurilor din faţa casei, aceasta era 
doar o mică parte din cei care participau la petrecere. Se întrebă 
unde erau ceilalţi și cum se explica întârzierea acestui grup. Mai 
mult de atât, unde mergeau? Şi cât de lung era coridorul? 
Domnișoara Temple ajunse la concluzia că cel care proiectase 
casa era obsedat de /ungime. Se împiedică de persoana din faţa 
ei - de data aceasta o femeie scundă (ceea ce înseamnă că era 
de înălțimea ei), într-o rochie verde - pal (o culoare 
asemănătoare cu cea a domnișoarei Temple, remarcă ea cu 
strângere de inimă) și o mască foarte ingenioasă, din șiruri de 
mărgele suspendate. 

— Vai, vă rog să mă scuzaţi, șopti domnișoara Temple. 

— Nu face nimic, replică femeia și arătă spre un domn din 
faţa ei. Și eu am călcat pe călcâiul dumnealui. 

Pe neașteptate, grupul de oaspeţi se opri. 

— Ne-am oprit, remarcă domnișoara Temple, încercând să 
continue conversaţia. 

— Mi s-a spus că scara este foarte îngustă și să fiu atentă 
cum calc. Nimeni nu se gândește la doamne când construiește 
ceva. 


— E un adevăr îngrozitor, admise domnișoara Temple, în timp 
ce privea pe deasupra capetelor spre un șir de siluete care se 
unduia pe o scară în spirală, confecţionată dintr-un metal 
strălucitor. 

Simţi că-i sare inima din piept. Roger Bascombe nu putea fi 
altcineva, în ciuda măștii negre, simple - urca scara chiar în 
clipa aceea, privind direct spre ea. Cu aceeași expresie 
precaută, bătând nerăbdător balustrada cu mâna, în mijlocul 
altor oaspeţi. Îi displăcea atât de mult înghesuiala - domnișoara 
Temple știa că Roger se simţea îngrozitor. Unde mergea? Unde 
iși închipuia el că mergea? Apoi, mult prea repede, Roger ajunse 
în capul scării, un balcon îngust, și dispăru din raza ei vizuală. 


Domnișoara Temple își întoarse privirea spre cei din jurul ei - 
între timp mai înaintase câţiva pași, cu gândurile învolburate - și 
își dădu seama că femeia în verde tocmai spusese ceva în 
șoaptă. 

— Mă scuzaţi, șopti și domnișoara Temple, m-a furat peisajul. 

— E foarte captivant, nu credeţi? spuse femeia cu sinceritate. 

— Ba bine că nu. 

— Mă simt de parcă aș avea din nou 16 ani! 

— Sunt sigur că toţi se simt la fel, o asigură domnișoara 
Temple și adăugă pe un ton vesel: Nu mă așteptam să vină 
atâția oameni. 

— Nici eu. Fiindcă au fost foarte precauţi - titulatura acestei 
petreceri, de întrunire solemnă, subtilitatea invitaţiilor, 
ascunderea identităţii. 

— Într-adevăr. Ce mască interesantă aveţi. 

Nu-i așa că-i foarte interesantă? 

Femeia zâmbi. Făcuse o jumătate de pas înapoi ca să meargă 
în rând cu domnișoara Temple și să poată vorbi fără să atragă 
atenţia celorlalți. 

— Și eu voiam să vă laud pelerina. 

— A, sunteți foarte amabilă. 

— E, într-un fel, dramatică, murmură femeia, atingând 
panglica neagră de la guler pe care domnișoara Temple nu o 
observase până atunci. Parcă ar fi o pelerină de militar. 

— Asta e moda, nu? zâmbi domnișoara Temple. 


— Într-adevăr - aici vocea femeii cobori și mai mult - căci 
oare nu suntem și no; niște militari acum, în felul nostru? 

Domnișoara Temple încuviinţă din cap și șopti solidară: 

— Și eu încerc același sentiment. 

Femeia o privi cu înţeles, apoi își plimbă ochii mulţumită 
peste pelerină. 

— Şi este destul de lungă - vă acoperă tot. 

Domnișoara Temple se trase mai aproape. 

— Ca să nu știe nimeni ce port. 

Femeia zâmbi răutăcios, trăgându-se și mai aproape. 

— Dacă purtaţi ceva... 

Ajunseră la scară înainte ca domnișoara Temple să mai apuce 
să răspundă. Îi făcu semn femeii să o ia înainte ultimul lucru pe 
care și-l dorea era ca aceste cuvinte insinuante să o facă pe 
femeie să i se uite pe sub pelerină, din spate. În timp ce urcau, 
privi în jos - mai erau doar o duzină de oameni împrăștiați pe 
coridor. Apoi înghiţi în sec - fiindcă în spatele lor, înaintând 
încet, ca și cum i-ar fi mânat ca pe o turmă de oi, se afla femeia 
în roșu. Privirea ei se opri asupra domnișoarei Temple, care nu- 
și putu reţine un fior, și apoi alunecă pe lângă ea spre balcon. 
Domnișoara Temple continuă să urce și curând ajunse de partea 
cealaltă a scării în spirală, ascunsă vederii. Când mai făcu o 
rotaţie, se pregăti pentru ce era mai rău, dar nu văzu decât 
spatele femeii în verde. Simţi cum i se ridică părul de pe ceafă. 
Singurul lucru care îi mai rămânea era să nu se uite și se strădui 
să nu o facă, rezistând pornirii distructive - cu siguranţă fusese 
descoperită. Apoi femeia în verde se opri - sus se întâmplase 
ceva. Domnișoara Temple se simţea expusă, de parcă nu ar fi 
purtat nici pelerină, nici mască, de parcă rămăsese singură cu 
femeia în roșu. Din nou simţi acea privire scormonitoare și auzi 
clar acei pași pe care și-i amintea de pe coridorul cu oglinzi. 
Femeia se apropia... din ce în ce mai mult... se oprise chiar în 
spatele ei. Domnișoara Temple privi în jos - și pentru o teribilă 
fracțiune de secundă întâlni ochii aceia strălucitori. Apoi, o 
imperceptibilă schimbare de unghi și femeia se uită - sau 
încerca să se uite, parțial blocată de treapta pe care se afla - pe 
sub pelerina ei. Domnișoara Temple își ţinu răsuflarea. 

Femeia din față continuă să urce și domnișoara Temple o 
urmă, conștientă că, în mișcare, pelerina i se desfăcea în jurul 


picioarelor, dar nu se putea uita în jos ca să-și dea seama dacă 
femeia o recunoscuse sau doar se uitase atent la ea, ca la toate 
celelalte persoane. Încă trei trepte și ajunse în balcon, îl traversă 
și intră pe o ușă mică, întunecată. Aici femeia în verde se opri, 
sugerându-i probabil să meargă mai departe împreună, însă 
acum domnișoara Temple se temea prea mult să nu fie dată în 
vileag și voia să se ascundă singură. Inclină din cap spre femeie, 
zâmbind, apoi o luă ostentativ în cealaltă direcţie. De-abia 
atunci înţelese unde se afla. 

Se afla pe un culoar care trecea pe lângă balconul construit în 
unghi ascuţit și privea în jos, la sala de operaţii. Balconul era 
aproape plin și încercă din greu să găsească un loc gol. Pe scenă 
îl văzu pe bărbatul din tren, individul solid în haină de blană - nu 
mai purta haina acum, dar tot bătea darabana pe bastonul 
argintiu. Bărbatul privi crunt spre balcon, nerăbdător ca oamenii 
să-și ocupe locurile. Domnișoara Temple știa cât de puternică 
era lumina și că bărbatul nu avea cum să o vadă, dar simţi cum 
ochii lui trec nervos peste ea, aspri ca o greblă trasă pe prundiș, 
în timp ce pășea spre celălalt culoar. Nu îndrăznea să se 
îndepărteze de rândul de sus - cu cât stătea mai jos, cu atât 
putea fi văzută mai ușor de pe scenă - și răsuflă ușurată când 
găsi un loc liber aproape de culoar, între un bărbat în frac negru 
și unul cărunt, în uniformă albastră cu centură de stofă. Întrucât 
amândoi erau cu câţiva centimetri mai înalţi decât ea, 
domnișoara Temple se gândi că era mai puţin vizibilă dacă 
stătea între ei - deși se simţea prinsă ca într-o capcană. Ştia că, 
în spatele ei, femeia în roșu trebuia să fi intrat deja. Se sili să 
privească spre scenă, dar ceea ce văzu nu-i îndepărtă deloc 
temerile. 

Bărbatul puternic întinse mâna spre umbra unei rampe și o 
trase înapoi, ţinând strâns de umăr o femeie mascată, 
îmbrăcată în robe de mătase albă. Femeia pășea cu grijă, orbită 
de lumină, lăsându-l pe bărbat să o ghideze. Apoi - pe 
neașteptate - bărbatul o luă în braţe și o așeză pe masă. Apoi o 
apucă de picioare și i le puse pe masă, rotind-o cu faţa spre 
public. Se vedea că îi spune ceva, prea încet ca să se audă, 
pentru că, zâmbind timid, femeia se întinse pe masă și își 
schimbă poziţia corpului ca să fie chiar în centru. În timpul 
acesta bărbatul îi prindea gleznele calm, cu o curea de piele, de 
o parte și de alta a mesei. Strânse curelele cu o mișcare bruscă 


și le lăsă să cadă. Trecu apoi la braţele ei. Femeia nu spunea 
nimic. Domnișoara Temple nu era sigură care dintre cele trei 
femei se afla pe masă - poate femeia-pirat? - și, în vreme ce 
încerca să ghicească, bărbatul legă și braţele femeii. Apoi, cu 
grijă, îi dădu la o parte buclele elaborate și trecu o altă curea 
peste gâtul ei palid și delicat. Strânse și această curea, ferm, 
dar fără brutalitate, lăsând-o pe femeie complet imobilizată. 
Apoi bărbatul păși în spatele ei și apucă un mâner de metal, 
asemănător cu cel al unei pompe. Trase de el. Mașinăria 
răspunse cu un pocnet percutant, ca o împușcătură, și capătul 
de sus al mesei se ridică brusc, rotindu-se spre balcon. Alte trei 
pocnete și femeia se afla într-o poziţie semiverticală. Bărbatul 
dădu drumul mânerului și părăsi scena, dispărând în umbră. 

Pe chipul femeii nu se putea citi nimic, în afară de un zâmbet 
anost, care nu putea ascunde faptul că picioarele îi tremurau 
vizibil. Domnișoara Temple riscă o privire spre ușă, peste umărul 
vecinului ei, și apoi întoarse repede ochii înapoi spre scenă. 
Femeia în roșu stătea chiar în ușă, de parcă ar fi păzit-o, 
plimbându-și privirea peste spectatori în timp ce își vâra o nouă 
ţigară în portţigaret. Singura scăpare pentru domnișoara Temple 
ar fi fost să sară pe scenă și să o ia la fugă pe rampă, ceea ce 
era aproape imposibil. Se uită neliniștită la spectatori, încercând 
să găsească o soluţie. Îl găsi însă pe Roger, care stătea chiar în 
mijlocul balconului, între o femeie în rochie galbenă - probabil 
femeia care râdea în compartimentul lui - și, dacă vă vine să 
credeţi, un loc gol. Probabil singurul loc gol din sală. Undeva, din 
spatele ei, domnișoara Temple simţi un miros de tutun ars. Era 
sigură că acolo stătea nemesisul ei în rochie purpurie - dar care 
era explicaţia legăturii dintre acea femeie și Roger Bascombe? 
Era o persoană care lucra în diplomaţie - o curtezană 
misterioasă sau o moștenitoare cu gusturi decadente? Simplul 
fapt că o luase pe domnișoara Temple de la ușă dovedea că 
face parte din spectacolul pe care atâţia oameni se adunaseră 
ca să-l vadă. Roger fusese cu ea în tren - dar oare aceasta 
însemna că știa și ce vor vedea? Chinuită de îndoieli, 
domnișoara Temple se întrebă dacă locul pe care ea îl ocupa nu 
era cumva al femeii - ce mai putea face acum? 

Bărbatul puternic reveni în mijlocul scenei, de data aceasta 
aducând în braţe o altă femeie în robe albe. Cu siguranţă, 
aceasta era sigur femeia îmbrăcată în mătase albastră, fiindcă 


părul ei lung era desfăcut și aproape că atingea podeaua. 
Bărbatul se opri în faţa mesei și își drese glasul. 

— Cred că suntem gata, începu el. 

Domnișoara Temple rămase surprinsă de vocea lui care, 
departe de a fi aspră sau autoritară, era slabă, aproape ca un 
scârţâit, chiar dacă baritonală. Îi ieșea din gâtlej ca un obiect 
zgâriat, care nu mai era întreg. Nu ridica vocea, ci se baza pe 
faptul că ceilalți îi acordau toată atenţia - iar ţinuta lui era atât 
de impresionantă încât impunea respect. Își drese din nou glasul 
și luă femeia în braţe, ca și cum ar fi fost un text pe care urma 
să-l expună. 

— După cum vedeţi, această doamnă a ales să se supună de 
bună voie. Aș dori să fie clar că nu s-au folosit nici soporifice, 
nici medicamente coercitive. Mai mult decât atât, deși pare 
neputincioasă, aceasta este doar starea în care a binevoit să 
ajungă. Nu o face fiindcă a fost obligată să o facă. Dimpotrivă, 
este liberă să reacționeze în mod contrar oricând dorește. 

Intoarse trupul femeii în așa fel încât să-i ridice jumătatea de 
sus și să-i aducă picioarele sub ea, lăsând-o apoi să cadă în 
picioare pe podea. Apoi făcu un pas înapoi și îi dădu drumul. 
Femeia se clătină, cu ochii încă sticloși, dar nu căzu. Pe 
neașteptate, bărbatul o plesni peste faţă. Spectatorii lăsară să le 
scape un strigăt de uimire. O clipă femeia păru că își pierde 
echilibrul, dar nu se prăbuși - dimpotrivă, unul din braţele ei 
ţâșni spre bărbat, cât pe-aci să-l lovească în față. Acesta îi 
prinse mâna ușor - era clar că așteptase lovitura - apoi îi trase 
încet braţul în jos și îi dădu drumul. Ea nu încercă să-l lovească 
din nou, de fapt arăta atât de liniștită de parcă nici nu ar fi 
încercat să-l lovească. Bărbatul privi în sus, spre balcon, ca 
pentru a puncta acest lucru, apoi se întinse din nou spre femeie, 
de data aceasta apucând-o de gât. Strânse tare. Femeia 
reacţionă violent, încercând să-i desprindă degetele, să-l 
plesnească peste braţ și să dea cu picioarele în el. Bărbatul o 
ţinea la distanţă și nu făcea niciun pas înapoi. Femeia nu-l putea 
ajunge. Era roșie la faţă, răsufla din greu, iar încercările ei de a 
scăpa din strânsoare erau din ce în ce mai disperate. Bărbatul o 
sufoca încet. Domnișoara Temple auzi cum bărbatul în uniformă 
de lângă ea mormăie ceva, șocat - un mormăit reluat de toţi 
spectatorii și îl simţi cum se mișcă pe scaun, de parcă ar fi vrut 
să se ridice în picioare. Anticipând acest moment de protest, 


bărbatul de pe scenă dădu drumul femeii. Femeia se clătină, 
horcăind de mai multe ori, și renunţă să se mai împotrivească. 
In niciun moment nu-i vorbi bărbatului. După vreo două minute 
își reveni, purtându-se la fel de calm și de indiferent, ca și cum 
el nici nu ar fi fost acolo. 

Bărbatul cel masiv privi din nou în sus, spre balcon, conștient 
că demonstrase ce avea de demonstrat, apoi păși în spatele 
subiectului. Cu o mișcare rapidă îi ridică robele și își vâri mâna 
sub ele. Femeia înțepeni, se zvârcoli și apoi își mușcă limba - 
restul feţei rămânând lipsit de expresie. Bărbatul rămase în 
spatele ei, degetele lui nevăzute lucrând mai departe. Își păstră 
expresia impasibilă - ca și cum ar fi reparat un ceas - în timp ce 
respiraţia femeii se înteţea, iar poziția i se schimba ușor. Femeia 
se apleca în faţă, transferându-și cea mai mare parte din 
greutate pe degetele de la picioare. Domnișoara Temple privea 
atentă, era numai ochi - știa ce acces ofereau chiloţii de mătase 
ai femeii și ce făcea bărbatul - în vreme ce curcubeul plăcerii 
din ce în ce mai intense își făcea loc pe chipul femeii - un 
geamăt distinct, o roșeaţă care îi acoperi gâtul, degetele care 
încercau să se agaţe de ceva. Din nou pe neașteptate, bărbatul 
își retrase mâna și se îndepărtă, ștergându-și scurt degetele de 
robele ei. Din clipa în care bărbatul o lăsă în pace, femeia se 
relaxă și își reluă poziţia și expresia impasibilă. Bărbatul pocni 
din degete. Un alt bărbat apăru din umbră - domnișoara Temple 
văzu că era însoţitorul ei de mai devreme și o apucă pe femeie 
de mână. Amândoi coborâră rampa și dispărură în întuneric. 

— După cum vedeţi, continuă bărbatul de pe scenă, subiectul 
este și foarte cooperant și foarte interesat să-și păstreze 
autocontrolul. Acestea sunt efectele imediate, împreună cu 
starea de ameţeală, de greață și narcolepsie, în diferite 
proporții. De aceea, în aceste etape de început, supravegherea 
- protejarea - este absolut esenţială. 

Bărbatul pocni iarăși din degete și dinspre rampa opusă apăru 
cel de-al doilea bărbat care o aducea pe cea de-a treia femeie în 
alb. Pășind normal, femeia se lăsă condusă și, când ajunse în 
dreptul bărbatului puternic, făcu o reverență. Bărbatul îi preluă 
mâna de la însoţitorul ei (care părăsi scena) și, în timp ce ea își 
îndrepta spatele, el o întoarse cu faţa spre balcon. Femeia făcu 
o nouă reverență. 

— Această doamnă, spuse bărbatul, este subiectul nostru de 


trei zile. După cum vedeţi, deţine controlul total al facultăţilor ei. 
Mai mult, a fost eliberată de constrângerile gândirii. În aceste 
trei zile a îmbrățișat o novă metodă de a trăi. 

Făcu o pauză pentru ca dramatismul situaţiei să fie perceput 
pe deplin, apoi continuă, în glasul lui făcându-și loc o notă rece, 
dispreţuitoare. 

— Acum trei zile această femeie - ca multe altele, ca multe 
altele aflate aici în această seară, presupun - credea că este 
îndrăgostită. Acum, cu ajutorul nostru, ea este puternică. 

Bărbatul se opri și înclină din cap spre femeie. 

Auzind-o vorbind, domnișoara Temple recunoscu vocea joasă 
a femeii îmbrăcate în pelerina cu pene. Avea același ton ca 
atunci când povestea cum stătuse ea cu doi bărbaţi în trăsură, 
dar distanţarea rece, visătoare, cu care vorbea despre propria 
persoană o făcu să se cutremure. 

— N-aș putea spune cum eram, fiindcă asta ar însemna să 
spun cum eram în copilărie. Atât de multe s-au schimbat - atât 
de multe lucruri au devenit clare - încât nu pot vorbi decât 
despre ceea ce am devenit. E adevărat că am crezut că sunt 
îndrăgostită. Îndrăgostită fiindcă nu pot vedea dincolo de 
modurile în care eram subjugată credeam, în starea mea de 
servitute, că această dragoste mă va elibera. Ce viziune asupra 
lumii mă convinsesem că înțeleg atât de bine? Era atașamentul 
inutil față de altcineva, de salvare, care lua locul propriei mele 
acţiuni. Credeam numai în consecinţele acestui atașament bani, 
statut social, respectabilitate, plăcere - pe care acum le văd 
doar ca elemente ale propriei mele capacităţi nelimitate. In 
aceste trei zile m-am ales cu trei noi admiratori, fonduri pentru a 
începe o viaţă nouă în Geneva și o slujbă agreabilă pe care nu 
am voie să o descriu (aici femeia zâmbi cu sfială). Pe deasupra, 
am reușit să obţin și să cheltuiesc mai mulţi bani decât am avut 
în toată viaţa mea. 

Sfârși de vorbit. Înclină din cap spre balcon și făcu un pas 
înapoi. Însoţitorul apăru din nou, o luă de mână și o conduse în 
întuneric. Bărbatul puternic o urmări cu privirea, apoi se 
întoarse spre auditoriu. 

— Nu vă pot da detalii - așa cum nu pot da detalii despre 
niciunul dintre dumneavoastră. Nu doresc să conving, ci să ofer 
o șansă. Aţi văzut cu ochii dumneavoastră exemple ale unor 
etape diferite din Procesul nostru. Aceste două femei - una 


transformată în trei zile, cealaltă doar în seara aceasta - au 
acceptat invitația noastră și vor avea numai de câștigat. Cât 
despre cea de-a treia femeie... veți urmări transformarea ei și 
veţi hotărî singuri. Vă rog să ţineţi cont că duritatea metodei 
corespunde profunzimii acestei transformări. Atenţia - ca și 
tăcerea dumneavoastră - sunt tot ceea îmi doresc. 

Zicând acestea, îngenunche și ridică una dintre cutiile de 
lemn. În timp ce o ducea spre masă, scoase capacul și, foarte 
degajat, îl aruncă deoparte. Privi femeia, care înghiţi în sec, 
agitată, și puse cutia pe masă, lângă piciorul ei. Scoase o pătură 
groasă de pâslă portocalie, o lăsă să cadă pe podea și apoi se 
încruntă, vârând ambele mâini în cutie, ajustând sau montând 
ceva. Mulţumit, scoase ceea ce domnișoarei Temple i se păru a 
fi o pereche foarte mare de ochelari, cu niște lentile imposibil de 
groase, cu ramele învelite în cauciuc negru, de care atârnau mai 
multe sârme de cupru. Bărbatul se aplecă asupra femeii, 
blocând vederea spectatorilor, și îi scoase masca albă. Inainte 
ca lumea să apuce să vadă chipul, bărbatul îi fixă mașinăria 
aceea ciudată pe față, strângând-o cu mișcări scurte și 
puternice care îi făcură picioarele să tresară. Se întoarse la 
cutie. Femeia răsufla greu, obrajii îi erau umezi și-și frământa 
mânecile robei în pumni. Bărbatul scoase o clamă de metal, 
zimţată, îi atașă un capăt de sârma de cupru, iar pe celălalt de 
un obiect aflat în cutie, pe care domnișoara Temple nu-l putea 
vedea. Imediat, obiectul din cutie începu să emită o lumină 
palidă, albastră. Femeia își ţinu răsuflarea și gemu de durere. 

În exact aceeași clipă domnișoara Temple făcu la fel, simțind 
cum o împunge ceva în spate, chiar între umeri. Și, în timp ce 
întorcea capul spre ușă, nemaivăzând-o pe femeia în roșu, simţi 
din partea cealaltă suflarea femeii în ureche. 

— Mă tem că trebuie să vii cu mine. 


Tot drumul prin galeria întunecată, pe balcon și apoi pe trepte 
în jos, femeia nu o slăbise cu pumnalul ei ascuţit, convingând-o 
astfel să nu strige, să nu leșine sau să nu-i pună piedică și să o 
arunce peste balustradă. Odată ajunse pe coridorul lung, de 
marmură, femeia făcu un pas lateral și își vâri mâna în buzunar 
- dar nu înainte ca domnișoara Temple să observe boxul din 
metal sclipitor de pe degetele ei. Femeia privi în sus spre balcon 
ca să se asigure că nu le urmărea nimeni și apoi îi făcu semn să 


o ia înainte pe coridor, spre restul casei. Tânăra se conformă, 
dorind cu disperare să dea de o ușă deschisă prin care să fugă 
sau de cineva care să o ajute. Ştia deja că mai erau și alţi 
oaspeţi - că tot ceea ce se petrecea în sala de operaţii era 
ascuns de ochii lumii de un eveniment mai mare care avea loc 
în casă. Dacă ajungea în preajma acelor persoane cu siguranță 
ar fi găsit ajutor. Trecură pe lângă mai multe uși închise, dar la 
venire domnișoara Temple fusese atât de concentrată să-i 
studieze pe cei din jur, încât nu-și mai aducea aminte de nimic - 
habar nu avea încotro duceau aceste uși și nici măcar dacă 
intrase pe vreuna dintre ele. Femeia o înghiontea scurt ori de 
câte ori încetinea pasul pe lângă ceea ce i se părea a fi un punct 
de reper. La primul gest agresiv de acest fel, domnișoara 
Temple se simţi copleșită de teamă. Era pur și simplu îngrozită 
de ceea ce avea să i se întâmple - faptul că era victima unor 
astfel de abuzuri arăta cât de mult decăzuse, în ce situaţie 
disperată ajunsese. La cel de-al doilea ghiont, iritarea din ce în 
ce mai mare îi fu contracarată de conștiința propriei fragilităţi 
fizice, a armei pe care o avea femeia, a răutăţii ei evidente și a 
faptului că, putând fi acuzată de violare de proprietate și de furt, 
nu exista niciun temei legal care să o apere. Dar, la al treilea 
ghiont, domnișoara Temple nu se mai putu stăpâni și, fără să 
mai stea pe gânduri, se răsuci pe călcâie și încercă să o 
lovească pe femeie cu toată puterea de care era în stare. 
Femeia se feri și lovitura nu nimeri ţinta, făcând-o pe 
domnișoara Temple să se împiedice. Femeia în roșu chicoti, 
insuportabil, și arătă din nou arma din mână - un box ascuţit, 
fioros, din oţel, care îi îmbrăca articulațiile degetelor. Cu mâna 
liberă arătă spre o ușă din apropiere identică, după toate 
aparențele, cu restul celorlalte înșirate de-a lungul coridorului. 

— Putem vorbi acolo, spuse ea. 

Sfidătoare, domnișoara Temple păși înăuntru. 

Era un alt șir de încăperi, cu mobila acoperită de huse albe. 
Femeia în roșu închise ușa în urma lor și o împinse pe 
domnișoara Temple spre un divan acoperit. Când tânăra se 
întoarse spre ea, cu privirea plină de ură, vocea femeii îi 
porunci, rece și dispreţuitoare: 

— Stai jos. 

Femeia se apropie de un fotoliu voluminos și se așeză, 
scoţându-și portţigaretul și o tabacheră. Ridică privirea spre 


domnișoara Temple, care nu se clintise din loc, și se răsti la ea. 

— Stai jos, altfel îţi găsesc altceva pe care să stai - de mai 
multe ori. 

Domnișoara Temple se așeză. Femeia vâri o ţigară în 
portţigaret, se ridică în picioare, merse până la un felinar prins 
în perete și o aprinse, trase din ea și se întoarse la locul ei. Se 
priviră lung. 


— Mă ţii aici împotriva voinţei mele, spuse domnișoara 
Temple, sperând că tocmai rezistenţa ei provocase această 
conversaţie. 

— Nu fi caraghioasă. 

Femeia trase din ţigară, întoarse capul ca să nu trimită fumul 
în direcţia ei și apoi scutură scrumul pe covor. O studie pe 
domnișoara Temple, care rămăsese nemișcată. Femeia nu se 
mișcă nici ea. Mai trase o dată din ţigară și, când deschise gura 
ca să vorbească, fumul îi însoţi cuvintele. 

— Am să-ţi pun mai multe întrebări. Tu ai să răspunzi. Nu fi 
proastă. Ești singură. 

Femeia o fixă cu privirea și, adoptând un ton mai sec, 
acuzator, ca și cum ar fi recitat ceva, începu: Ai venit aici într-o 
trăsură, cu ceilalți. 

— Da. Sunt de la hotel, spuse repede domnișoara Temple. 

— Nu ești. N-am să te ajut să minţi. 

Femeia făcu o pauză, încercând parcă să găsească cele mai 
bune întrebări. Domnișoara Temple se îmbărbătă singură. 

— Nu mi-e frică de tine. 

— N-am să te ajut nici să fii proastă. Ai venit cu trenul. Cum 
de-ai știut ce tren trebuie să iei? Şi de la ce gară? Ti-a spus 
cineva. 

— Nu mi-a spus nimeni. 

— Sigur ţi-a spus cineva. Cine îţi sunt complicii? 

— Sunt singură. 

Femeia izbucni în râs, un lătrat scurt, batjocoritor. 

— Dacă aș crede asta, ai zăcea de mult într-o mlaștină și nu 
mi-aș mai pierde timpul cu tine, zise ea și se așeză mai bine în 
fotoliu. Vreau nume. 

Domnișoara Temple habar nu avea ce să spună. Dacă pur și 


simplu inventa niște nume sau dădea niște nume care nu aveau 
nicio legătură cu ceea ce se întâmpla, nu făcea decât să-și 
dovedească ignoranţa. Dacă nu o făcea, riscul era și mai mare. 
Simţi că începe să-i tremure un genunchi. Puse o mână pe el cu 
tot calmul de care era în stare. 

— Ce mi-ar aduce o astfel de trădare? întrebă ea. 

— Viaţa. Dacă vreau eu. 

— Înţeleg. 

— Aşadar, vorbește. Dă nume. Începe cu al tău. 

— Pot să te întreb ceva mai întâi? 

— Nu poţi. 

Domnișoara Temple nu-i luă în seamă răspunsul. 

— Dacă mi s-ar întâmpla ceva, nu crezi că asociaţii mei și-ar 
da imediat seama de ceea ce faceţi voi aici? 

Femeia izbucni din nou în râsul său care semăna cu un lătrat. 
Apoi redeveni serioasă. 

— Scuză-mă. Ştii că ai haz? Te rog - ce spuneai? Sau vrei să 
mori? 


Domnișoara Temple trase adânc aer în piept și începu să 
mintă cât de bine putea ea. 

— Isobel. Isobel Hastings. 

Femeia surâse afectat. 

— Vorbești cu un accent ciudat... poate chiar fals. 

Dat fiind că vorbea normal, domnișoara Temple găsi că 
remarca ei era extrem de enervantă. 

— Sunt de la ţară. 

— Din ce parte? 

— De aici, bineînţeles. Din nord. 

— Aha... făcu femeia și zâmbi din nou afectat. În slujba cui te 
afli? 

— Nu știu nume. Am primit instrucţiunile într-o scrisoare. 

— Ce instrucţiuni? 

— Gara Stropping, peronul 12, trenul de 6.23, Orange Locks. 
Trebuia să aflu scopul exact al întrunirii și să raportez tot ce-am 
văzut. 

— Cui? 


— Nu știu. Urma să fiu contactată după întoarcerea la 
Stropping. 

— De către cine? 

— Urmau să vină ei la mine. Nu știu nimic, deci nu-ţi pot 
spune nimic. 

Femeia oftă iritată, își strivi ţigara de covor și căută alta în 
poșetă. 

— Ai ceva școală. Nu ești o târfă oarecare. 

— Nu sunt. 

— Deci nu ești o târfă oarecare. 

— Nu sunt deloc târfă. 

— Înţeleg, spuse femeia rânjind. Banii de călătorie sunt 
scăzuţi din salariul pe care îl primeşti pentru munca prestată 
într-un magazin. 

Domnișoara Temple rămase tăcută. 

— Spune-mi, te rog, fiindcă nu prea înţeleg, cine ești tu ca să 
faci acest gen de... „investigaţie”? 

— Nimeni în mod deosebit. De asta pot să-l și fac. 

— Aha. 

— Acesta-i adevărul. 

— Și cum ai fost... recrutată? 

— Am întâlnit un bărbat într-un hotel. 

— Un bărbat. 

Femeia rânji din nou. Domnișoara Temple se trezi cercetând 
faţa femeii, observând cum frumuseţea ei absolut glacială era 
afectată de aceste explozii de dezaprobare sarcastică, de parcă 
lumea ar fi fost atât de mizerabilă, încât nici chiar această 
perfecţiune înspăimântătoare nu putea rezista asaltului răului. 

— Ce bărbat? 

— Nu-l cunosc, dacă la asta te referi. 

— Poate îmi poţi spune cum arată. 

Domnișoara Temple se chinui să găsească un răspuns și găsi, 
apărându-i din gândurile învălmășite, șeful lui Roger, ministrul 
adjunct al afacerilor externe. Domnul Harald Crabbe. 

— Mda... să mă gândesc... un bărbat cam scund, îmbrăcat 
destul de îngrijit, chiar împopoţonat, cu părul cărunt, cu 
mustață, pantofi lustruiţi, autoritar, condescendent, ochi mici, 


meschini, cu o soţie grasă... nu că i-aș fi văzut soţia, dar, uneori 
-, nu-i așa?, pur și simplu știi... 

Femeia în roșu o întrerupse. 

— Ce hotel? 

— Cred că Boniface. 

Femeia strâmbă din gură cu dispreţ. 

— Cât de respectabilă ești... 

Domnișoara Temple continuă: 

— Am luat ceaiul împreună. El mi-a propus să fac așa ceva. 
Eu am fost de acord. 

— Pentru câţi bani? 

— Ti-am spus. Nu fac asta pentru bani. 

Pentru prima dată domnișoara Temple simţi că femeia 
rămase surprinsă. Era o senzaţie extrem de plăcută. Femeia se 
ridică și se apropie din nou de felinar, aprinzând-și o a doua 
ţigară. Se întoarse la locul ei, cu pași rari, ca și cum ar fi gândind 
cu voce tare. 

— Înţeleg... preferi... puterea? 

— Nu vreau bani. Vreau altceva. 

— Cum ar fi? 

— Asta e treaba mea, doamnă, și nu are nicio legătură cu 
discuţia noastră. 


Femeia tresări de parcă ar fi primit o palmă. Tocmai se 
pregătea să se așeze în fotoliu. Incet de tot își îndreptă spatele 
și, de la înălțimea ei, se uită crunt la domnișoara Temple. Când 
vorbi, vocea ei răsună sacadat și sigură de sine, ca și cum 
hotărârea ar fi fost luată deja, iar întrebările erau numai de 
formă. 

— Nu știi numele celui care te-a trimis? 

— Nu. 

— Nu știi cu cine trebuie să te întâlnești? 

— Nu. 

— Nici ce voiau să descoperi? 

— Nu. 

— Şi ce ai descoperit? 

— Un fel de medicament nou - cred că un elixir ingenios - 


experimentat pe femeile naive ca să le convertească la un stil 
de viaţă în slujba dorințelor corupte. 


— Aha. 

— Da. Şi cred că dumneata ești cea mai coruptă dintre toți. 

— Draga mea, sunt sigură că ai absolută dreptate în toate 
privinţele - ai cu ce să te mândrești. Farquhar! 

Ultimul cuvânt îl strigă - pe un ton poruncitor, care o luă prin 
surprindere pe domnișoara Temple - către un colț al încăperii 
blocat vederii de un paravan mobil, îmbrăcat în draperii. În 
spatele lui, domnișoara Temple auzi zgomotul unei uși și, o clipă 
mai târziu, în pragul ei apăru însoţitorul de mai devreme, cu fața 
și mai roșie, ștergându-se la gură cu dosul mâinii. 

— Mm? făcu el, apoi înghiţi ce avea de înghiţit și își drese 
glasul. Doamnă? 

— Trebuie să iasă. 

— Am înţeles, doamnă. 

— Discret. 

— Ca întotdeauna. 

Femeia privi în jos spre domnișoara Temple și zâmbi. 

— Ai grijă. Asta e plină de secrete. 

Se îndreptă spre ușa principală fără să mai adauge nimic și 
părăsi încăperea. Bărbatul, Farquhar, se întoarse spre 
domnișoara Temple. 

— Nu-mi place camera asta, spuse el. Să mergem în altă 
parte. 


Ușa din dosul paravanului dădea spre o sufragerie fără 
covoare, în care puteau fi văzute câteva mese lungi și un vas 
mare cu gheaţă. Pe una din mese se afla un platou cu un 
jambon ciopărțit, iar pe o alta un șir de sticle deschise de forme 
diferite. Incăperea mirosea a alcool. Farquhar îi făcu semn 
domnișoarei Temple să se așeze pe singurul scaun la vedere, un 
scaun simplu, de lemn, necapitonat, cu spătarul înalt și fără 
braţe. Domnișoara Temple se așeză, iar bărbatul se apropie de 
jambon și își tăie o bucată de carne rozalie cu un cuţit, apoi vâri 
cuțitul în carne și o băgă în gură. Se sprijini de masă și se uită la 
ea, mestecând de zor. Apoi se duse la cealaltă masă, se sprijini 
de ea, luă o sticlă cafenie și o duse la gură. Oftă de plăcere și se 


șterse pe buze. După această clipă de răgaz, bău din nou, trei 
duști una după alta. Puse sticla pe masă și tuși. 

Ușa din partea cealaltă a încăperii se deschise și își făcu 
apariţia celălalt însoțitor, cu sticla plată. Vorbi din prag. 

— L-ai văzut? 

— Pe cine? mormăi Farquhar. 

— Un tip în roșu. Cam curios. 

— Unde? 

— În grădină. 

Farquhar se încruntă și bău din nou din sticla cafenie. 

— A fost văzut și la intrare, continuă celălalt bărbat. 

— Cine e? 

— Nu se știe. 

— Ar putea fi oricine. 

— Mada. 

Farquhar mai trase o dușcă și lăsă sticla pe masă. Făcu semn 
cu capul spre domnișoara Temple. 

— Trebuie să o scoatem de aici. 

— Să o scoatem? 

— Discret. 

— Acum? 

— Cred că da. Încă mai sunt ocupați? 

— Cred că da. Cât durează? 

— Habar n-am. Tocmai mâncam. 

Bărbatul din prag strâmbă din nas, uitându-se pe masă. 

— Ce-i acolo? 

— jambon. 

— De băut - ce-i de băut? 

— Este... este, Farquhar căută sticla şi o mirosi. Ceva 
condimentat. Are gust de... cuișoare? Da, de cuișoare. Și piper. 

— Eu vomit de la cuișoare, mormăi bărbatul din ușă și privi în 
urmă, apoi din nou înăuntru. E-n regulă. Nu e nimeni. 

Farquhar pocni din degete către domnișoara Temple care 
înţelese că trebuia să se ridice în picioare și să meargă până la 
ușa deschisă, ceea ce și făcu, urmată de Farquhar. Celălalt 
bărbat o luă de mână și zâmbi. Avea dinţii galbeni ca brânza. 


— Mă cheamă Spragg, zise el. Trebuie să mergem în liniște. 

Domnișoara Temple înclină din cap, cu ochii fixaţi pe cămașa 
lui de gală, pătată de câţiva stropi subţiri de sânge. Poate de la 
bărbierit? Își întoarse privirea și tresări când Farquhar o apucă 
de cealaltă mână. Cei doi bărbaţi se uitară unul la altul pe 
deasupra capului ei și ieșiră din încăpere, ţinând-o strâns între 
ei. 

Se îndreptară spre o ușă dublă de sticlă, acoperită de o 
perdea cenușie. Spragg o deschise și cei trei pășiră într-o curte, 
făcând pietrișul de pe jos să scrâșnească. Era frig. Pe cer nu se 
vedea nicio stea, luna era și ea acoperită de nori, dar curtea era 
străjuită de ferestre luminate, așa că le venea destul de ușor să 
găsească drumul, șerpuind printre tufe de arbuști, statui și urne 
mari de piatră. În faţa lor, în ceea ce probabil că era o altă aripă 
a casei, domnișoarei Temple i se păru că vede mai mulţi oameni 
mișcându-se de colo-colo dansând poate - și că aude acordurile 
slabe ale unei orchestre. Probabil, aici se ţinea petrecerea. 
Numai de-ar fi putut scăpa de cei doi ca să ajungă acolo - dar 
chiar dacă îl putea călca pe picior pe unul din însoțitorii ei, nu 
putea face același lucru și-n cazul celuilalt. De parcă i-ar fi ghicit 
gândurile, cei doi bărbaţi o strânseră și mai tare de mâini. 

O conduseră spre un mic pasaj boltit, întunecat, care făcea 
legătura între aripile casei, pentru grădinari sau alţi angajaţi 
care nu aveau treabă în interior. Pasajul le permitea celor trei să 
ocolească petrecerea, ca și intrarea principală în casă, căci în 
momentul în care ieșiră pe partea cealaltă, domnișoara Temple 
se trezi în curtea mare, acoperită cu pietriș, unde așteptau 
trăsurile și unde sosise cu atât de mult timp în urmă - sau cel 
puţin așa i se părea ei. Se întoarse spre Farquhar. 

— Ei bine, vă mulțumesc și îmi cer scuze pentru deranij... 

Dar încercările ei de a-și elibera mâna fură zadarnice. Spragg 
îi spuse lui Farquhar să o ţină de ambele mâini și se îndreptă 
agale spre un mic grup de vizitii care se înghesuiau în jurul unui 
vas cu jăratic. 

— Plec de aici, insistă domnișoara Temple. Plătesc o trăsură 
și plec, pe cuvântul meu! 

Farquhar nu spuse nimic, doar îl urmărea cu privirea pe 
Spragg. După câteva clipe de negocieri, Spragg se întoarse, 
arătă spre o trăsură neagră, elegantă, și porni în direcţia ei. 
Farquhar o trase pe domnișoara Temple după el și se uită la 


locul gol al vizitiului. 

— Cine conduce? întrebă el. 

— E rândul tău, răspunse Spragg. 

— Banu. 

— Eu am mers la Packington. 

Farquhar rămase tăcut. Apoi, pufnind, făcu semn spre portiera 
trăsurii. 

— Atunci urcați. 

Spragg scoase un chicot. Deschise portiera și urcă, întinzând 
mâinile dolofane spre domnișoara Temple. Farquhar pufni din 
nou și o ridică pe tânără ca pe un fulg. În timp ce degetele 
groase ale lui Spragg o înșfăcau de braţe și apoi de umeri, 
domnișoara Temple văzu cum i se desface pelerina, oferindu-le 
celor doi priveliștea apetisantă a lenjeriei ei intime de mătase. 
Spragg îi făcu vânt pe bancheta din faţa lui, făcând-o să-și 
piardă echilibrul. Cei doi continuară să o fixeze cu privirea în 
timp ce ea își strângea pelerina în jurul ei. Apoi se uitară unul la 
altul. 

— Vezi că ajungem acolo destul de repede, îi spuse Farquhar 
lui Spragg pe un ton cât se poate de serios. 

Spragg nu făcu decât să ridice din umeri, chipul lui o mască 
neconvingătoare a dezinteresului. Farquhar închise portiera 
trăsurii. Spragg și domnișoara Temple se priviră în tăcere. După 
o clipă trăsura se legănă sub greutatea lui Farquhar, care se sui 
pe locul vizitiului, și după încă o clipă se puse în mișcare. 

— V-am auzit vorbind despre Packington, zise domnișoara 
Temple. Dacă vă convine, mă puteţi lăsa acolo, de unde pot lua 
trenul foarte ușor. 

— Dumnezeule, zâmbi Spragg. Femeia asta știe să asculte. 

— Păi nu vorbeaţi în șoaptă, replică domnișoara Temple, 
displăcându-i tonul - de fapt, displăcându-i Spragg. 

Era furioasă pe sine fiindcă nu avusese grijă ca pelerina să nu 
se desfacă în momentul în care urcase în trăsură. Privirea lui 
Spragg pur și simplu se plimba fără rușine pe trupul ei. 

— Nu vă uitaţi la mine, se răsti ea în cele din urmă. 

— Zău? Dar ce rău fac? Spragg chicoti. Doar știi că te-am 
văzut și mai devreme. 

— Da, și eu v-am văzut mai devreme. 


— Mai devreme de-atunci. 

— Când anume? 

Spragg își scoase un pic de murdărie de sub unghia degetului 
mare. 

— Ştiai că în Olanda s-a inventat o sticlă care funcţionează ca 
o oglindă pe o parte și ca un geam pe cealaltă? 

— Nu zău. Ceva mai ingenios nu puteaţi să găsiţi? 

— În cazul tău, nu. 

Zâmbetul lui Spragg se lărgi și mai mult, plin de satisfacţie, 
dacă nu chiar de răutate. Domnișoara Temple se albi la faţă. 
Oglinda în faţa căreia își schimbase hainele, unde își pusese 
masca împodobită cu pene și își linsese buzele ca un animal. 
Urmăriseră totul, o urmăriseră împreună, de parcă ar fi 
prezentat un număr de vodevil egiptean. 

— Doamne ce cald e aici, Spragg chicoti și își lărgi gulerul. 

— Mie mi se pare destul de rece. 

— N-ai vrea să bei ceva ca să te încălzești? 

— Nu, mulțumesc. Dar pot să vă întreb ceva? 

Spragg încuviinţă din cap absent, căutându-și sticla plată. În 
timp ce bărbatul se lăsa pe spate ea să scoată dopul, 
domnișoara Temple simţi cum se schimbă terenul. Părăsiseră 
drumul de pietriș și acum se aflau pe drumul pavat care probabil 
ducea la hotarul domeniului. Spragg bău din sticlă, pufni și se 
șterse la gură între o dușcă și alta. Domnișoara Temple insistă: 

— Mă întrebam dacă... știți... dacă mi-aţi putea spune... ceva 
despre celelalte trei femei. 

Bărbatul râse aspru. 

— Vrei să știi ce mă întrebam eu? 

Domnișoara Temple nu răspunse. Bărbatul râse din nou și se 
aplecă spre ea. 

— Mă întrebam... începu el și-și puse mâna pe genunchiul ei. 

Domnișoara Temple îi dădu peste mână. Spragg fluieră și își 
scutură mâna, de parcă s-ar fi ars. Se lăsă pe spate, mai trase o 
dușcă din sticlă și o vârî la loc în haină. Îşi trosni degetele. Afară 
era întuneric. Domnișoara Temple știa că era în mare pericol. 
Trebuia să acţioneze cu grijă. 

— Domnule Spragg, spuse ea. Nu sunt convinsă că ne 
înțelegem. Într-adevăr, mergem cu aceeași trăsură, dar ce știm 


cu adevărat unul despre celălalt? Despre avantajul pe care 
cealaltă persoană îl poate oferi - avantaj care, trebuie să 
subliniez, poate rămâne secret pentru alte persoane interesate. 
Mă refer la bani, domnule Spragg, și la informaţii și, da, chiar la 
avansare. Credeţi că sunt o nonconformistă, lipsită de aliaţi. Vă 
asigur că nu așa stau lucrurile și că dumneavoastră aveţi mai 
multă nevoie de ajutorul meu. 

Spragg îi întoarse privirea, impasibil ca un pește în farfurie. Pe 
neașteptate, se aruncă asupra ei. Îi prinse mâinile într-ale lui şi îi 
blocă picioarele care se zbăteau sub greutatea lui, lipindu-se de 
ea ca să nu le mai poată mișca. Domnișoara Temple scoase un 
geamăt de durere și se împinse în el cu toată puterea. Bărbatul 
era puternic și foarte greu. Cu o mișcare bruscă o prinse cu o 
singură mână de încheieturi, iar cu cealaltă trase de șnururile 
pelerinei, desprinzând-o de pe ea. Apoi mâna liberă începu să-i 
pipăie trupul cum nimeni nu o mai făcuse până atunci, cu o 
foame primitivă, insistentă - sânii, gâtul, burta - atingerea lui 
grosolană fiind atât de rapidă încât puterea ei de înțelegere fu 
depășită de spasmele durerii. Se împinse în el cu toată forţa de 
care era în stare, cu un efort atât de disperat, încât abia mai 
putea să respire, gâfâind din ce în ce mai sacadat. Niciodată nu 
știuse că se poate lupta cu atâta înverșunare, și totuși nu-l 
putea da jos de pe ea. Bărbatul își apropie gura de ea, dar 
domnișoara Temple întoarse capul, căci barba lui îi zgâria faţa și 
mirosul de whisky îi întorcea stomacul pe dos. Spragg își 
schimbă poziția din nou, vârându-se între picioarele ei. O apucă 
de o gleznă cu mâna liberă și i-o împinse în sus, până ajunse cu 
genunchiul sub bărbie. li dădu drumul la gleznă, încercând să o 
ţintuiască cu umărul, și își vâri mâna între coapsele ei, 
desfăcându-i juponul. Domnișoara Temple scânci de furie, 
zbătându-se și mai tare. Degetele bărbatului îi rupseră chiloţii 
de mătase, străpungându-i pielea delicată, pătrunzând mai 
adânc, zdrelind-o cu unghiile neîngrijite. Ea ţipă de durere. 
Bărbatul chicoti și își trecu limba umedă peste gâtul ei. 

Tânăra simţi că bărbatul își îndepărtează mâna, dar intui, 
după mișcările braţului, că acum era ocupat cu altceva - se 
descheia la pantaloni. Se arcui și îl împinse cu toată puterea. 
Bărbatul râse - râse, îi dădu drumul la mâini și o prinse de gât. 
Domnișoara Temple avea mâinile libere. Bărbatul o sufoca. 
Cealaltă mână a lui reveni între picioarele ei, despărţindu-le. O 


apăsă și mai tare cu corpul lui mătăhălos. Într-un moment de 
luciditate, domnișoara Temple își aminti că în piciorul care îi 
stătea lipit de piept purta botina unde își ascunsese creionul ei 
ascuţit. Putea ajunge la el. Disperată, vâri mâna în botină și îl 
căută. Spragg se îndepărtă de ea, oferindu-și plăcerea de a privi 
în jos, între ei - la spectacolul celor două trupuri - cu o mână 
strângând-o de gât, cu cealaltă desfăcându-i coapsele. Se 
pregătea să se înfigă în ea. Domnișoara Temple îi înfipse 
creionul în gât. 

Spragg deschise gura surprins, cu fălcile tresărind. Se făcu 
purpuriu la faţă. Degetele ei încă mai ţineau strâns creionul, așa 
că îl scoase gata de o nouă lovitură. Mișcarea declanșă un jet 
gros de sânge care-i împroșcă asemeni unei fântâni arteziene 
corpul domnișoarei Temple și pereţii trăsurii. Spragg gâfâi, 
gemu, horcăi, mișcându-se convulsiv, ca o marionetă, deasupra 
ei. Tânăra dădu din picioare până se eliberă - tipa, își dădu ea 
seama - totul în jurul ei era umed și lipicios și avea sânge în 
ochi. Spragg căzu cu un zgomot surd între banchete. Se mai 
zvârcoli câteva ori, apoi rămase nemișcat. Domnișoara Temple 
stătea cu creionul pregătit, răsuflând din greu, clipind, acoperită 
de sânge. 

Privi în sus. Trăsura se oprise. Gemu tare, înspăimântată. Auzi 
cum Farquhar sare de pe capră. Îi veni brusc o idee și se aruncă 
peste trupul înţepenit al lui Spragg, pipăindu-i hainele, 
încercând să găsească buzunarele pe întuneric, în speranţa că 
acesta avea un cuţit, un pistol, orice fel de armă. Farquhar 
apăsă pe mânerul portierei. Domnișoara Temple se răsuci și, 
proptindu-se bine pe picioare, făcu un salt în clipa în care 
Farquhar deschidea portiera. Se izbi de pieptul lui, agitând 
creionul, ţipând. Bărbatul ridică instinctiv mâinile ca să o prindă, 
iar tânăra reuși să-l împungă în faţă. Vârful creionului pătrunse 
adânc în obrazul lui Farquhar, provocând o tăietură adâncă, și 
apoi se rupse. Bărbatul urlă și o azvârli în drum. Domnișoara 
Temple căzu și se rostogoli, aproape pierzându-și răsuflarea, 
julindu-și genunchii şi braţele de pietriș. În spatele ei, Farquhar 
încă mai urla, adăugând și câte o înjurătură numai de el 
înţeleasă. Tânăra se ridică în patru labe. Privi ciotul din mână și 
îl lăsă să cadă, nu fără regret. Își simţea degetele ţepene și 
ciudate. Nu se mișca îndeajuns de repede. Trebuia să alerge. Se 
uită înapoi la Farquhar. Unul dintre obrajii lui părea împărţit în 


două: jumătatea de jos întunecată și umedă, cea de sus aproape 
indecent de palidă. Nu mai scotea niciun sunet. Aruncase o 
privire în trăsură. 


Farquhar vâri mâna în haină și scoase un revolver negru. Cu 
cealaltă mână scoase o batistă, o scutură ca să o despăturească 
și o lipi de faţă, tresărind. Când vorbi, vocea lui era încărcată de 
durere. 

— Lua-te-ar... Lua-te-ar dracu'. 

— M-a atacat, spuse domnișoara Temple răgușit. 

Cei doi se priviră fix. Domnișoara Temple își schimbă centrul 
de greutate ca să-și îndrepte spinarea, stând pe călcâie. Avea 
fața umedă și clipea des. Se șterse la ochi. Farquhar nu se 
mișcă. Tânăra se ridică în picioare, anevoie. O durea tot corpul. 
Se privi. Lenjeria ei intimă atârna pe ea, sfâșiată și plină de 
dungi late, stacojii - era aproape goală. Farquhar continua să o 
fixeze cu privirea. 

— Vrei să mă impuști? întrebă ea. Sau te ucid și pe tine? 

Domnișoara Temple privi în jur. Lângă ea, pe pământ, văzu o 
piatră, poate de două ori cât pumnul ei. Se aplecă și o luă în 
mână. 

— Arunc-o! șuieră Farquhar, înălţând pistolul. 

— Împușcă-mă, replică tânăra. 

Azvârli piatra, ţintindu-i capul. Bărbatul scoase o exclamaţie 
de uimire și apăsă pe trăgaci. Domnișoara Temple simţi o arsură 
ușoară pe faţă. Piatra zbură pe lângă Farquhar și se izbi de 
trăsură. Zgomotul, produs cam în același moment cu 
împușcătura, sperie caii, care o luară la fugă. Portiera deschisă a 
trăsurii îl lovi în cap pe Farquhar, care se dezechilibră și căzu în 
calea roții din spate. Înainte ca domnişoara Temple să înţeleagă 
ce se petrece, roata prinse picioarele bărbatului care, cu un 
țipăt de groază, se rostogoli sub trăsura. Roata trecu peste 
Farquhar cu un trosnet oribil, bărbatul rostogolindu-se până 
când se opri într-o poziţie nefirească. Trăsura își continuă 
drumul, dispărând în depărtare. 

Domnișoara Temple căzu pe spate. Privi în sus, la cerul negru, 
fără sfârșit, simțind cum o ia cu frig. Era ameţită. Nu putea 
spune cât timp trecuse. Încercă să se miște, să se întoarcă pe o 
parte. Vomită. 


După alte minute interminabile, se ridică în patru labe. 
Tremura, copleșită de ameţeală și durere. Își atinse tâmpla și 
constată cu surprindere că nu mai purta masca. Probabil că îi 
căzuse în trăsură. Degetele dădură de o rană vie deasupra 
urechii, provocată de glonţul lui Farquhar. Îi veni să vomite din 
nou când o atinse. Era lipicioasă. Mirosea a sânge. Nu văzuse 
niciodată atâta sânge la un loc ca să știe cum mirosea. și 
închipui că de-acum nu-l va uita niciodată. Se șterse la gură și 
scuipă. 

Farquhar rămăsese nemișcat. Domnișoara Temple se târî 
până la el. Avea corpul contorsionat și gura vânătă. Domnișoara 
Temple îi scoase haina cu mare greutate - era îndeajuns de 
lungă, se putea acoperi cu ea. Găsi revolverul și îl vâri într-unul 
din buzunare. O porni la drum. 


Trecu o oră până ajunse în gara Orange Locks. De două ori 
părăsise drumul, împleticindu-se, ghemuindu-se pe câmp, ca să 
evite trăsurile care veneau dinspre casa aceea impozantă. Nu 
știa cine ar putea fi în ele și nici nu dorea să afle. Peronul era 
pustiu, ceea ce o făcea să spere că trenul încă mai circula - cei 
care veniseră cu trăsurile plecaseră deja. Primul ei impuls fu să 
se ascundă cât aștepta trenul, așa că se adăposti într-un colţ 
întunecat din spatele gării. Dar se tot surprindea moţăind. 
Ingrozită că ar putea scăpa trenul sau că ar putea fi descoperită 
într-o stare atât de vulnerabilă de către dușmanii ei, se sili să 
aștepte în picioare, până când începu să se clatine. Mai trecu o 
oră, dar nu sosi nicio trăsură. Auzi fluierul trenului înainte de a-i 
vedea lumina și se repezi la marginea peronului, fluturând din 
brațe. Era un alt controlor, care cobori scara și o privi de 
aproape, fără să se sfiască, în timp ce urca. Cu mișcări nesigure, 
se aplecă să scoată banii din cealaltă botină. Se întoarse spre 
controlor - își pierduse biletul odată cu pelerina și rochia - și îi 
vâri în mână o bancnotă care acoperea de două ori costul 
călătoriei. Bărbatul continuă să o privească fix. Fără niciun 
cuvânt, domnișoara Temple se îndreptă spre capătul trenului. 

Compartimentele erau goale, cu o singură excepţie. 
Domnișoara Temple aruncă o privire înăuntru și se opri. 
Compartimentul era ocupat de un bărbat înalt, nebărbierit, cu 
păr negru unsuros și cu ochelari rotunzi, cu lentile fumurii, de 
parcă ar fi fost orb. Pardesiul lui la fel de neîngrijit era roșu, ca și 


pantalonii și mănușile, pe care le ţinea într-o mână, în cealaltă 
având o carte subţire. Pe locul de lângă el se afla un brici 
deschis, așezat pe o batistă. Bărbatul ridică ochii din carte. 
Domnișoara înclină din cap și făcu o reverență abia perceptibilă. 
Bărbatul înclină și el din cap. Domnișoara Temple știa că avea 
sânge pe faţă, că era îmbrăcată în zdrenţe și că, într-un fel, 
bărbatul înţelegea că ea era mai mult - sau altceva - decât o 
recomanda înfățișarea. Sau poate că prin această înfățișare își 
dezvăluia firea adevărată? Zâmbi ușor. Se întrebă dacă nu 
cumva adormise în picioare și acum doar visa. Inclină încă o 
dată din cap și se îndreptă spre un alt compartiment. 

Domnișoara Temple moţăi cu o mână pe revolver până când 
trenul ajunse în gara Stropping, în zorii zilei, cu cerul încă 
asaltat de umbre. Nu-l mai văzu pe bărbatul în roșu, nu văzu 
nicio altă persoană pe care să o recunoască și se văzu obligată 
să plătească de trei ori costul unui drum cu trăsura până la 
hotelul Boniface și să bată cu revolverul în ușa de sticlă a 
hotelului ca să i se deschidă. După ce personalul de serviciu se 
convinse cine era și o lăsă să intre - albi la față, cu ochii mari, 
cu gurile căscate - refuză să dea alte explicaţii și, strângându-și 
haina în jurul corpului, merse direct în apartamentul ei. lnăuntru 
era cald, liniște și întuneric. Domnișoara Temple trecu 
împleticindu-se pe lângă ușile închise ale mătușii și servitoarelor 
care dormeau direct spre camera ei. Cu un ultim efort lăsă să 
cadă haina pe podea, își smulse de pe ea zdrenţele pline de 
sânge și se strecură goală în pat, rămânând doar cu botinele 
verzi. Dormi buștean timp de șaisprezece ore. 


2 
Cardinalul 

| se spunea Cardinalul căci avea obiceiul să poarte un 
pardesiu din piele roșie pe care îl furase din garderoba unui 
teatru ambulant. Era iarnă și îl luase fiindcă, pe lângă pardesiu, 
mai erau și niște cizme și mănuși de aceeași culoare, la vremea 
aceea el neavând de nici unele. Intre timp, cizmele și mănușile 
le înlocuise cu altele, dar păstrase pardesiul, pe care îl purta în 
toate anotimpurile. Deși puţini oameni din branșa lui încercau să 
iasă în evidenţă într-un fel sau altul, descoperise că, de fapt, cei 
care voiau să-l găsească - ca să-i dea o slujbă sau ca să-l 
pedepsească - îl puteau găsi chiar dacă purta cele mai amărâte 
haine. Cât despre nume, oricât de ironic sau batjocoritor suna 
el, acesta conferea o anumită importanţă - dat fiind că viaţa îi 
era o luptă continuă și tot mai cruntă - bisericii lui itinerante cu 
un singur enoriaș și, cu toate că știa în sinea lui că (la fel ca toți 
ceilalți) va trebui să piardă în final, titlul trufaș îl făcea să se 
simtă mai puţin ca un animal pus la îngrăşat într-un ţarc. 

| se spunea Chang din motive mai prozaice, chiar dacă la fel 
de ironice și batjocoritoare. In tinereţe fusese lovit cu o cravașă 
peste ochi și rădăcina nasului. Timp de trei săptămâni fusese ca 
și orb și, când în sfârșit i se limpeziseră ochii - cât putură și ei, 
se trezise cu niște cicatrice oribile care traversau de la un colţ al 
pleoapei la celălalt, ieșind în afară, ca și cum peste trăsăturile 
lui un copil ar fi scrijelit cu briceagul caricatura unui chinez 
ameninţător, cu ochii oblici. De aceea ochii îi erau sensibili la 
lumină și oboseau ușor - dacă citea mai mult de o pagină de ziar 
îl apuca durerea de cap pe care, după cum avea să se convingă 
de nenumărate ori, numai somnul adânc provocat de droguri 
sau, dacă așa ceva nu era posibil, alcoolul o puteau înlătura. 
Purta tot timpul ochelari cu lentile rotunde din sticlă fumurie. 

Acceptase aceste nume treptat, mai întâi folosite de alţii, apoi 
folosindu-le el însuși. Prima dată când răspunsese „Chang” la 
întrebarea cum se numește îi veniseră în minte comentariile 
sarcastice ale celor din jur în timp ce aștepta în salonul de 
spital, zi de zi, să-și recapete vederea (era un nume ce avea să 
fie însoţit mereu de un zâmbet amar), dar chiar și acele asocieri 
păreau mai reale - mai important de urmărit - decât o primă 
identitate marcată de pierderi și eșecuri. Mai mult de atât, 
aceste nume făceau acum parte din viaţa lui activă - celelalte 


erau puncte de reper într-o călătorie pe mare, ieșite din uz și din 
raza vizuală. 

Cravașa aproape că îi distrusese și simţul mirosului. Știa la 
modul abstract că pensiunea la care stătea era mai puţin 
acceptabilă decât îi dădea de înţeles propria experienţă - vedea 
ţevile de scurgere din apropiere și știa, prin deducție, că pereţii 
și podelele absorbeau tot aerul fetid din împrejurimi. Dar nu-l 
deranja. Odaia de la mansardă era ieftină, izolată, cu ieșire pe 
acoperiș și, cel mai important, în umbra marii Biblioteci. Cât 
despre propriul miros, se mulțumea cu vizitele săptămânale la 
băile slave de lângă Seventh Bridge, unde aburul îi calma ochii 
mereu înroșiţi. 

La Bibliotecă, Cardinalul Chang era unul din clienţii obișnuiți. 
Informaţia era cea care îi dădea întâietate în fața concurenţei, 
gândea el - oricine putea acţiona fără milă - dar ochii îl 
împiedicau să dedice multe ore cercetării. Prin urmare, Chang 
făcea cunoștință cu bibliotecarii, se angaja în lungi discuţii cu ei, 
întrebându-i despre responsabilităţile lor - colecţiile cele mai 
preţioase, modul de organizare, planurile de achiziţii. Aborda 
aceste subiecte cu calm, dar și cu o curiozitate neostoită astfel 
încât, până la urmă - prin exersarea memoriei și asocieri 
mentale riguroase - își însușise cel puţin trei sferturi din ceea ce 
avea nevoie să știe fără să citească un cuvânt. Drept rezultat, 
deși bântuia sălile de marmură aproape în fiecare zi, Cardinalul 
Chang era adesea văzut pășind pe unul din coridoarele 
Bibliotecii adâncit în gânduri, rătăcind printre rafturile 
întunecate ale memoriei sau întrebând cu îndrăzneală o arhivară 
care, deși tolerantă din punct de vedere profesional, se albea 
imediat la faţă, despre proveniența exactă a unui nou volum de 
genealogie pe care ar dori să-l consulte mai târziu. 

Inainte de incidentul cu cravașa și tânărul aristocrat care o 
mânuise, Chang fusese un fel de student întârziat - ceea ce 
însemna că sărăcia nu-l deranja și că nevoile lui, pe atunci 
dictate de împrejurări, acum de obiceiuri, erau foarte puţine. 
Deși abandonase complet acel stil de viață, rămăsese marcat de 
șabloanele lui, astfel încât săptămâna lui de lucru era împărțită 
după un model spartan, care nu-l dezamăgea niciodată: la 
Bibliotecă, la cafenea, întâlnirea cu clienţii, călătoriile făcute în 
beneficiul clienţilor, la baie, la spelunca unde se consuma opiu, 
la bordel, încasarea facturilor, care adesea presupunea 


revizitarea clienţilor într-o altă capacitate (pentru ei). Era o 
existență marcată de o activitate intensă și de perioade lungi de 
timp pierdut ostentativ, în care își lăsa gândurile să zboare sau 
se abandona somnului greu și viselor încărcate de opiu, cu 
dorinţa nestăvilită de a se pierde în neant. 

Dar, când nu era atât de împăcată cu sine, mintea lui 
descoperea tot felul de probleme. De multe ori își găsea 
consolarea în poezie - cu cât era mai modernă, cu atât era mai 
bine, fiindcă însemna un text mai scurt. Descoperise că, 
propunându-și să citească un anumit număr de versuri odată și 
închizând ochii pentru a medita la ele, putea parcurge un volum 
subţire într-un ritm acceptabil, chiar dacă în final efortul se 
dovedea chinuitor. Tocmai aplica această metodă, cu noua 
traducere a lui Lynch a fragmentelor din Persephona 
(descoperite în niște ruine din Salonic neprădate de hoţi), când 
ridică privirea și o văzu pe femeia din tren. Zâmbi, așa cum 
stătea acolo aproape moţăind, fiindcă versurile pe care de-abia 
le citise - „prinţesa snopită-n bătaie / acea infernală mireasă” - 
păreau să evoce exact făptura din faţa lui. Haina murdară, faţa 
mânjită de sânge, buclele ţepene de praf, ochii ei cenușii, 
pătrunzători - o surprinzătoare întâlnire a frumuseţii cu 
stricăciunea - erau de-a dreptul impresionante, frapante chiar. 
La momentul acela hotărâse să nu dea importanţă întâmplării, 
să o ia ca atare, acum însă ar fi vrut să o găsească, amintindu-și 
(cu simţurile brusc trezite) urmele lăsate de lacrimi pe obrajii ei. 
După câteva clipe de gândire, Chang decise să întrebe la bordel 
- cu siguranţă găsea pe cineva care să-i dea informaţii despre o 
târfă nouă cu atâta sânge pe ea. 


Lumina cenușie care pătrundea pe fereastră îi spuse că 
dormise mai mult decât de obicei. Se sculă și se spălă pe faţă în 
lighean. Se șterse bine cu un prosop vechi și hotărî că mai putea 
merge o zi fără să se bărbierească. După un moment de ezitare, 
își clăti dinţii cu o gură de apă sărată, scuipă în oala de noapte, 
urină în oala de noapte și își trecu degetele prin păr în loc de 
pieptene. Hainele purtate cu o zi înainte erau destul de curate. 
Le îmbrăcă, refăcu nodul la cravata neagră, își vâri briciul într- 
unul din buzunarele pardesiului și volumul subţire. Persephona 
în altul. Își puse ochelarii, se relaxă văzând că lumina zilei era 
îndeajuns de palidă, luă un baston greu, cu măciulie de metal, și 


încuie ușa în urma lui. 

Era cu puţin trecut de prânz, dar pe străzile înguste nu se 
vedea ţipenie de om. Chang nu era surprins. Cu ani în urmă 
cartierul fusese unul monden, șiruri întregi de vile cu șase etaje 
se îngrămădeau pe malul fluviului. Mirosul din ce în ce mai 
insuportabil al apei, ceața groasă și fărădelegile care se 
comiteau la adăpostul ei, împreună cu extinderea orașului prin 
parcuri largi și bine întreţinute, îi făcuseră pe proprietari să-și 
vândă casele, fiecare dintre ele fiind apoi împărţită în 
nenumărate camere mai mici, separate de pereţi ridicaţi la 
repezeală, nevăruiţi, vârâţi între cornișele de stucatură cândva 
atât de complicate, deservind un gen cu totul diferit de locatari 
- locatari cu o reputaţie proastă, ca el. Chang făcu un ocol, spre 
nord, ca să cumpere un ziar de dimineaţă, pe care îl vâri sub 
braţ, necitit, în timp ce se întorcea spre fluviu. Raton Marine era, 
din punct de vedere istoric, o tavernă - și încă mai funcţiona ca 
atare - dar în timpul zilei servea cafea, ceai și ciocolată 
amăruie. Astfel își extinsese rolul de loc în care se încheiau 
afaceri itinerante, unde oamenii puteau să aștepte ca să dea 
ochii cu cineva sau să fie găsiţi, în încăperi publice sau 
nevăzute. 

Cardinalul se așeză la o masă în sala mare, departe de lumina 
de afară, și comandă o ceașcă din cea mai neagră și mai aspră 
cacao sud-americană. În dimineaţa aceasta nu voia să discute 
cu nimeni, cel puţin nu deocamdată. Voia să citească ziarul și 
asta avea să-i ia ceva timp. Întinse prima pagină pe masă și își 
miji ochii ca să deslușească literele cele mai mari, cruțându-și 
ochii de cât mai mult text inutil posibil. Astfel citea repede 
titlurile, trecând peste tragediile internaţionale și scandalurile 
naţionale, perfidiile vremii și ale epidemiilor, problemele 
financiare. Se șterse la ochi și luă o gură de cacao fierbinte. | se 
făcu gura pungă de atâta amăreală, dar, în același timp, 
simţurile i se ascuţiră. Reveni la ziar, dând paginile, pregătindu- 
se să de piept cu caracterele mai mici, și găsi ceea ce căuta. 
Chang mai luă o înghiţitură din băutura fortifiantă și se avântă 
în textul compact. 


EROUL REGIMENTULUI - DISPĂRUT 


Colonelul Arthur Trapping, comandantul Regimentului 


4 Dragoni, erou decorat pentru faptele de vitejie de la 
Franck's Redoubt și Rockraal Falls, a fost dat dispărut 
atât din cazarmă, cât și din propria locuinţă din piaţa 
Hadrian. Absența lui Trapping a fost remarcată în cursul 
învestiturii oficiale a Regimentului 4 Dragoni ca 
„Regiment  Princiar”. Noul Regiment Regal a primit 
responsabilităţi sporite privind apărarea palatului, paza 
ministerelor şi prezenţa la ceremonii. În locul 
colonelului Trapping la ceremonie a participat colonelul 
adjutant al regimentului, Noland Aspiche, care a primit 
noile însărcinări de la ducele de Stăelmaere, asistat de 
reprezentanţi ai palatului. În ciuda îngrijorării formulate 
la cel mai înalt nivel al guvernului, autorităţile nu l-au 
putut localiza pe ofițerul dispărut... 


Chang lăsă ziarul și se șterse la ochi. Citise tot ce avea nevoie 
să știe - sau tot ce putea afla pe moment. Fie că nu se spunea 
adevărul, fie că faptele rămâneau într-un fel necunoscute. Nu-i 
venea a crede că mișcările lui Trapping erau atât de secrete - el 
însuși îl urmărise destul de ușor - dar foarte multe lucruri se 
putuseră întâmpla între timp ca să schimbe ceea ce păreau a fi 
fapte de necontestat. Oftă. Deși implicarea lui ar fi trebuit să se 
sfârșească, părea mai degrabă că de-abia începea. Depindea de 
client. 

Se pregătea să dea pagina când un alt titlu îi atrase privirea. 
Un aristocrat de la ţară - lordul Tarr, despre care nu auzise până 
atunci - fusese ucis. Chang citi cu atenţie și află că Tarr, care 
suferea de mai multe boli, fusese găsit în grădină, în cămașă de 
noapte, cu gâtul sfâșiat. Deși se prea putea ca lordul să fi fost 
atacat de un animal, acum se bănuia că rana fusese lărgită 
înadins, ca să ascundă tăietura adâncă a unui pumnal. 
Cercetările erau în curs de desfășurare. Cercetările erau mereu 
în curs de desfășurare, gândi Chang întinzându-se după ceașcă 
- de aceea nu ducea el lipsă de angajamente. Nimănui nu-i 
plăcea să aștepte. 


Ca la un semn, cineva tuși discret lângă el. Chang privi în sus 
și văzu un militar - veston și pantaloni roșii, cizme negre, o 
cască de alamă cu panaș din păr de cal într-o mână, cealaltă 
odihnindu-se pe mânerul unei săbii lungi - stând în ușă de parcă 


prezența în Raton Marine i-ar fi afectat ţinuta impecabilă. 
Reușind să-i atragă atenţia lui Chang, militarul înclină din cap și 
pocni din călcâie. 

— Sunteţi bun să mă însoţiţi, domnule, i se adresă el 
respectuos lui Chang. 

Niciunul dintre ceilalți clienți nu dădu de înţeles că ar fi auzit 
cuvintele militarului. Chang încuviinţă din cap și se ridică. Se 
întâmpla mai repede decât se așteptase el. Işi luă bastonul și 
lăsă ziarul pe masă. 

Nu schimbară nicio vorbă în timp ce se îndreptau spre fluviu. 
Uniforma strălucitoare a călăuzei lui Chang părea să vibreze în 
contrast cu împrejurimile monocrome - pavajul de piatră, 
zidurile cenușii, pătate, și bălțile negre de apă stătută, fetidă. 
Chang știa că pardesiul lui avea același efect și zâmbi la gândul 
că trecătorii ar fi putut vedea în el și în militar o pereche ciudată 
- cât de mult ar fi detestat militarul o astfel de idee. Dădură 
colţul și se îndreptară spre un balcon de piatră care atârna 
deasupra fluviului. Apa neagră și lată se strecura pe lângă 
picioarele lor, malul opus de-abia vizibil prin fâșiile de ceaţă care 
fie nu se risipiseră odată cu noaptea, fie începeau deja să se 
adune. Balconul fusese un fel de chei pentru ambarcaţiunile de 
agrement și bărcile de închiriat pe vremea când cartierul 
prospera. De atunci fusese lăsat în paragină, în ciuda faptului că 
era folosit pentru tranzacţii necurate după căderea nopţii. 

Așa cum anticipase, colonelul-adjutant Noland Aspiche îl 
aștepta, cu un aghiotant și trei soldaţi în spatele lui, alţi doi în 
șalupa cochetă legată de puţul de scară. Chang se opri, lăsându- 
și însoţitorul să înainteze spre comandantul lui, să pocnească 
din călcâie și să raporteze, arătând spre el. Aspiche dădu din 
cap și, după câteva clipe, se apropie de Chang, ca să nu-l audă 
ceilalți. 

— Unde este? întrebă el răstit, dar în șoaptă. 

Aspiche era un bărbat uscăţiv, dur, cu un început de chelie și 
restul de păr tuns scurt. Își scoase un trabuc negru și subţire din 
vestonul roșu, îi rupse vârful cu dinţii, scuipă, apoi scoase și o 
cutie mică de chibrituri suedeze. Se feri de vânt și aprinse un 
chibrit, trăgând din trabuc până se aprinse. Dădu drumul unui 
rotocol de fum albastru și își întoarse privirea pătrunzătoare 
spre Chang, care nu răspunsese. 

— Ei? Ce ai de spus? 


Chang dispreţuia autoritatea din principiu. Chiar și atunci 
când se ascundea sub masca necesităţii sau a tradiţiei 
imperioase nu vedea în puterea instituţională decât o expresie a 
voinţei personale arbitrare, ceea ce îl deranja profund. Biserica, 
armata, guvernul, nobilimea, lumea afacerilor - i se făcea silă de 
fiecare dată când interacţiona cu ele, de aceea, deși recunoștea 
competenţa, probabilă, a lui Aspiche, simţea nevoia, stimulată și 
de felul în care ofiţerul rupsese cu dinţii vârful trabucului și 
scuipase, să-l cresteze eu briciul, acolo, pe loc, indiferent de 
consecinţe. Rămase însă nemișcat și îi răspunse colonelului- 
adjutant Aspiche cu tot calmul de care era în stare. 

— E mort. 

— Ești sigur? Ce-ai făcut cu cadavrul? întrebă Aspiche, 
mișcându-și numai buzele, restul corpului rămânând impasibil - 
din spate, cum îl vedeau oamenii lui, nu făcea decât să asculte 
ce spune Chang. 

— N-am făcut nimic cu cadavrul. Nu l-am ucis eu. 

— Dar... noi... ţi s-a spus... 

— Era deja mort. 

Aspiche rămase tăcut. 

— L-am urmărit din piaţa Hadrian la ţară, în Orange Canal. 
Acolo s-a întâlnit cu un mic grup de bărbaţi și, împreună cu 
aceștia, a întâmpinat o șalupă care urca pe canal. Din șalupă au 
descărcat ceva în două căruţe, pe care le-au dus la o casă din 
apropiere. O casă mare. Ştiţi ce casă este, lângă Orange Canal? 

Aspiche scuipă din nou. 

— Cred că da. 


— Evident că se sărbătorea ceva - cred că motivul invocat 
oficial era logodna fiicei lordului. 

— Cu neamţul, spuse Aspiche, dând aprobator din cap. 

— Am reușit să intru în casă. Am reușit să-l găsesc pe 
colonelul Trapping și, cu destulă greutate, să-i pun o substanţă 
în vin... 

— Stai puţin, îl întrerupse Aspiche, cine mai era acolo? Cine 
mai era cu el la canal? Ce s-a întâmplat cu trăsurile? Dacă 
altcineva l-a omorât... 

— Vă spun imediat ce am de spus, șuieră Chang. Mă ascultați 
sau nu? 


— Mă gândesc dacă nu cumva să ordon să fii biciuit. 

— Chiar așa? 

Aspiche oftă și aruncă o privire în spate, spre oamenii lui. 

— Nu, sigur că nu. Au fost niște momente foarte dificile... și 
neprimind nicio veste de la tine... 

— M-am trezit dis-de-dimineaţă. Am spus că așa voi face. Şi, 
în loc să fiţi precaut, aţi trimis un militar după mine și apoi aţi 
apărut într-un cartier al orașului în care nu aveţi ce căuta, nici 
din punct de vedere social, nici profesional. Mă mir că nu aţi 
aranjat și un foc de artificii. Dacă se bănuiește ceva... 

— Nimeni nu bănuiește nimic. 

— După știrea dumneavoastră. Am să mă întorc la cafenea și- 
am să dau niște bani celor cinci inși care m-au văzut cum sunt 
convocat - ca să ne protejăm, și pe mine, și pe dumneavoastră. 
Chiar atât de neglijent puteţi fi cu viața oamenilor 
dumneavoastră aflaţi în misiune? Sunteţi la fel de neglijent și cu 
dumneavoastră? 

Aspiche nu era obișnuit să i vorbească pe tonul acesta, dar 
tăcerea lui era o dovadă că își recunoștea greșeala. Se întoarse, 
privind în ceaţă. 

— Continuă. 

Chang își miji ochii. Până acum fusese destul de simplu, dar 
mai departe mergea pe dibuite, la fel cum se pare că făcea și 
Aspiche. 

— Erau sute de oameni în casa aceea. Era, într-adevăr, vorba 
de o logodnă. Poate că nu era doar atât, dar era sigur o 
petrecere de logodnă, de aceea mi-a venit greu să mă amestec 
printre invitaţi și să-mi duc planul la îndeplinire. Înainte ca 
substanţa să-și facă efectul, colonelul Trapping mi-a scăpat din 
ochi, părăsind petrecerea pe o scară din spate. N-am putut s-o 
iau pe urmele lui imediat, motiv pentru care am fost silit să-l 
caut prin casă. Când în sfârșit l-am găsit, era mort. N-am înţeles 
de ce. Substanţa pe care i-am dat-o nu era într-o doză letală. Şi 
totuși, colonelul nu avea pe corp niciun semn de violenţă 
extremă. 

— Deci ești sigur că era mort. 

— Mai mult ca sigur. 

— Poate că i-ai dat mai multă otravă. 


— Nu i-am dat. 

— Atunci ce crez; că s-a întâmplat? Și încă n-ai explicat ce s-a 
întâmplat cu cadavrul! 

— Propun să vă calmaţi și să mă ascultați cu atenţie. 

— Propun să-i dai naibii înainte cu explicaţiile. 

Chang nu-l luă în seamă, păstrându-și calmul. 

— Pe faţa lui Trapping erau mai multe urme, ca niște arsuri, 
în jurul ochilor, dar de o formă regulată, precisă, ca și cum ar fi 
fost făcute cu fierul roșu... 

— Cu fierul roșu? 

— Întocmai. 

— Pe față? 

— Cum am spus. Mai mult de-atât, încăperea... avea un miros 
ciudat... 

— Ce fel de miros? 

— N-aș putea spune. Nu disting mirosurile. 

— De otravă? 

— Posibil. Nu știu. 

Aspiche se încruntă, căzând de gânduri. 

— Toate astea... nu au nicio logică, spuse el scurt. De unde o 
fi avut arsurile alea? 

— Asta vă întreb și eu pe dumneavoastră. 

— Ce-o fi însemnând? se miră Aspiche, surprins. N-am nicio 
idee. 

Rămaseră tăcuţi o clipă. Colonelul-adjutant părea sincer 
nedumerit. 

— Cercetările mele au fost întrerupte, continuă Chang. Am 
fost din nou silit să mă furișez prin casă, de data asta ca să scap 
de urmăritori. Am reușit să-mi pierd urma în drum spre canal. 

— Bine, bine. Ce era în căruțele alea? 

— Cutii. Nu știu ce conţineau. 

— Și complicii lui? 

— Habar n-am. Era un bal mascat. 

— Și această... această substanță... chiar nu crezi că l-a 
omorât? 

— Ştiu că nu l-am omorât eu. 


Aspiche dădu din cap aprobator. 

— E bine că recunoști. Și totuși, am să te plătesc ca și cum ai 
făcut-o. Dar dacă aflu că e viu... 

— N-o să se întâmple. 

Aspiche schiţă un zâmbet. 

— O să-mi rămâi dator. 

Scoase un portofel de piele, subţire, și i-l dădu lui Chang, care 
îl vări în pardesiu. 

— Ce urmează? întrebă Chang. 

— Nimic. Sper că s-a încheiat. 

— Dar știți bine că nu s-a încheiat, mârâi Chang. 

Aspiche nu răspunse. Chang îl presă: 

— De ce nu s-a mai auzit nimic? Cine mai este implicat? 
Vandaariff? Nemţii? Oricare dintre cei trei sute de invitați? Ori 
știți răspunsurile, domnule colonel, ori nu le știți. Îmi spuneţi 
numai ce vreţi dumneavoastră. Dar cineva a ascuns cadavrul și 
va trebui să aflați de ce. Aţi ajuns până aici... trebuie să 
terminaţi. 

Aspiche nu se mișcă din loc. În timp ce Chang se uita lung la 
acest om - încăpățânat și periculos de mândru - îi veni în minte 
unul din fragmentele din Persephona: 


lar curtea pe care i-o făcea, tiranică și rece, 
Avea mireasmă de mormânt, a carne ce se trece 


— Ştiţi cum să mă găsiţi... discret, mormăi Chang. 
Se întoarse și porni cu pași mari înapoi, spre Raton Marine. 


Chang își petrecuse ultimele trei zile punând la cale uciderea 
lui Arthur Trapping, dar nu pe degeaba. Operaţiunea i se păruse 
destul de simplă. Trapping era ambițiosul cumnat al lui Henry 
Xonck, un bogat fabricant de arme. Ca să-și găsească o poziţie 
socială care să se potrivească cu noua lui stare civilă își 
cumpărase, cu banii soţiei, o funcţie de prestigiu - comandantul 
Regimentului 4 Dragoni, deși nu avea niciun fel de pregătire 
militară, iar decoraţiile le primise în cadrul unor comemorări 
provinciale. Faptele de vitejie ale lui Trapping se limitau la 
consumul unor cantităţi uriașe de vin de Porto și nenumărate 
accese de dizenterie. În momentul când regimentul său primise 


alte atribuții, mai importante, subordonatul direct al lui 
Trapping, colonelul-adjutant care suferise în tăcere - un militar 
de profesie care, dacă ar fi să-l credem, nu-și dorea comanda 
regimentului atât de mult pentru sine cât pentru orice altă 
persoană cu adevărat valoroasă - luase hotărârea ieșită din 
comun de a-l angaja pe Cardinalul Chang. 

Asasinatul nu era una dintre îndeletnicirile obișnuite ale lui 
Chang, deși acesta comisese crime și înainte. Mult mai des, 
după cum îi plăcea lui să spună, încerca să influenţeze 
comportamentul cuiva prin violenţă sau informaţie, sau și una și 
alta, în direcția necesară. Dar, în ultimele luni, simţise o 
neliniște crescândă, ca și cum în spatele fiecărui pas făcut se 
auzea, ușor, ticăitul unui ceas, semn că viaţa lui se îndrepta 
spre un moment al adevărului. Poate că de vină erau ochii lui 
bolnavi, poate că starea generală de anxietate era provocată de 
faptul că vedea totul în umbră. Se străduia ca această spaimă 
ascunsă să nu-i influenţeze mișcările, dar, când Aspiche îi 
oferise o sumă mare de bani, Chang văzuse în ea șansa de a se 
retrage din branșă, de a călători, de a se face nevăzut în 
speluncile opiomanilor - oriunde, până când trecea norul 
prevestitor de rele. 

Nu că ar fi crezut tot ce-i spusese Aspiche despre misiunea 
lui. Intotdeauna mai era ceva - clienţii minţeau mereu, 
ascundeau detalii importante. Chang își petrecuse prima zi 
adunând informaţii, căutând prin registre, ziare vechi, 
genealogii și, ca întotdeauna, stabilind conexiuni. Trapping era 
însurat cu Charlotte Xonck, al doilea copil din trei, după Henry, 
cel mai mare, și Francis, încă celibatari, care tocmai se 
întorseseră dintr-o lungă călătorie în străinătate. Cu toate că 
sărmanul colonel-adjutant Aspiche credea că schimbarea de 
statut a regimentului se datora triumfurilor lui coloniale, Chang 
descoperise că ordinul de învestitură a Regimentului 4 Dragoni 
ca Regiment Princiar (sau Regimentul Sodomitului Curvar, 
Beţivan și Mână-Spartă, cum prefera să-i spună Chang) fusese 
emis la o zi după ce Arsenalul Xonck acceptase să-și reducă 
pretenţiile în cadrul unui contract exclusiv de reutilare a 
tunurilor întregii flote și a apărării de coastă. Intrebarea nu era 
de ce regimentul fusese avansat, ci de ce Henry Xonck credea 
că merită atâta cheltuială. Din dragoste pentru singura lui soră? 
Chang surâsese dispreţuitor și căutase un alt arhivar pe care să- 


| bată la cap. 

Natura exactă a noilor îndatoriri ale regimentului nu era 
trecută în niciun document oficial, fiecare menționare nefăcând 
decât să repete ceea ce citise în ziar - „apărarea palatului, paza 
ministerelor și prezenţa la ceremonii” - enervant de vag. De- 
abia după ce se plimbă încolo și-ncoace îi veni ideea să verifice 
de unde se făcuse anunţul. II scoase din nou pe arhivar dintr-ale 
lui și îl rugă să găsească dosarul cu anunţurile, apoi îl văzu chiar 
pe coperta dosarului - venea dintr-un birou al ministerului, dar 
nu al Ministerului de Război. Se aplecă asupra foii de hârtie ca 
să vadă sigiliul din capăt. Ministerul Afacerilor Externe. Ce 
treabă avea Ministerul Afacerilor Externe cu anunţarea - și 
astfel, prin deducție, cu aranjarea - instalării unui nou regiment 
pentru „apărarea palatului, paza ministerelor și prezenţa la 
ceremonii”? Se răsti la arhivar care nu făcu decât să se bâlbâie: 

— Păi, spune aici pentru paza ministerelor... iar Mi-Ministerul 
Afacerilor Externe este unul dintre... ăăă... birourile 
ministerului... 

Chang îl întrerupse brusc, cerându-i o listă cu angajaţii de 
frunte ai Ministerului Afacerilor Externe. Petrecu mai bine de o 
oră căutând prin vrafurile de documente înnegrite - personalul îi 
îngăduise lui Chang să caute singur, considerând că e mai bine 
să-l lase de capul lui decât să-l aibă tot timpul în preajmă, 
încercând să dea de rostul acestor frânturi de informaţie. 
Indiferent de alte atribuţii, cea mai importantă misiune a 
regimentului se desfășura sub protecţia Ministerului Afacerilor 
Externe. Ceea ce, cu siguranţă avea legătură cu intrigile 
diplomatice de un fel sau altul sau cu intrigile din cadrul 
guvernului poate că, în schimbul pretențiilor pecuniare reduse 
ale lui Xonck, Ministerul de Război fusese de acord să pună 
regimentul la dispoziţia Ministerului Afacerilor Externe. Pentru 
Xonck, Trapping funcţiona probabil ca spion, atrăgându-i atenţia 
asupra oricărei situaţii internaţionale care i-ar putea influenţa 
afacerile, cât și asupra felului în care evoluau afacerile altora. 
Poate că aceasta era o recompensă îndeajuns de acceptabilă 
(Chang nu era convins), dar nu explica de ce un minister se 
angaja să-i facă o favoare atât de bizară altui minister - sau de 
ce Ministerul Afacerilor Externe avea nevoie de propriile trupe. 

Și totuși, informaţiile culese, oricât de incomplete ar fi fost 
ele, îi permiseră lui Chang, după ce acesta se familiariză cu 


persoana lui Trapping, cu reședința lui, cu trăsura lui și cu 
cazarma regimentului, să se plaseze în fața Ministerului 
Afacerilor Externe, convins că aici avea să dea de rostul 
misterului. Așa proceda Chang și, în timp ce își desfășura 
investigația ca să înțeleagă mai bine în ce se băgase, e la fel de 
adevărat că o făcea ca să-și ocupe și gândurile. Dacă ar fi fost 
un ucigaș de rând, l-ar fi terminat pe Arthur Trapping oriunde, 
urmărindu-l până când ajungea singur cu el pe stradă. Faptul că 
Chang putea sfârși prin a înfăptui acel lucru nu-i afecta deloc 
dorința de a înţelege raţiunea acţiunilor sale. Meseria lui nu-i 
repugna, dar era perfect conștient că riscul îi aparținea în 
întregime și că, mai curând sau mai târziu, un client mai precaut 
s-ar putea gândi să-și asigure spatele aranjând lucrurile în așa 
fel încât și Chang să cadă victimă unei întâmplări nefericite. Cu 
cât știa mai multe - despre clienţi și scopurile lor - cu atât se 
simţea mai în siguranţă. În acest caz era extrem de conștient că 
forțele implicate erau mult mai puternice decât Trapping și 
înverșunatul lui locotenent-colonel și că va trebui să umble cu 
mare grijă ca să nu le stârnească interesul. De aceea cuvântul 
de ordine era discreţia. 

În după-amiaza primei zile și din nou în cea de a doua zi, 
trăsura lui Trapping îl dusese pe acesta de la cazarmă la 
Ministerul Afacerilor Externe, unde colonelul petrecuse câteva 
ore. În fiecare seară trăsura îl dusese acasă, în piața Hadrian, 
unde colonelul nu primise niciun vizitator. In cea de a doua 
noapte, în timp ce supraveghea ferestrele lui Trapping din 
umbra arbuștilor decorativi, Chang văzu cu surprindere 
apropiindu-se o trăsură cu însemnele Ministerului Afacerilor 
Externe. Aceasta nu opri în faţa casei lui Trapping, ci își continuă 
drumul spre o casă din partea cealaltă a pieţei. Chang se luă 
repede după ea și apucă să vadă cum din trăsură coboară un 
bărbat spilcuit, în pardesiu negru, și intră la numărul 14, 
împovărat de greutatea câtorva genţi voluminoase. Trăsura se 
îndepărtă. Chang își reluă locul în faţa casei lui Trapping. A doua 
zi dimineața merse la Bibliotecă unde consultă din nou lista cu 
personalul Ministerului Afacerilor Externe. Ministrul adjunct, 
Harald Crabbé, își avea reședința la numărul 14 din piaţa 
Hadrian. 


În cea de a treia zi merse din nou la minister, petrecându-și 


vremea la marginea pieţei Sf. Isobel, într-un loc de unde putea 
observa atât trăsurile ce treceau prin faţa clădirii, cât și 
intersecţia în care ieșea orice trăsură, pe aleea din spate. Acum 
ajunsese să-i cunoască destul de bine pe unii dintre angajaţii 
ministerului și îi studia în timp ce intrau și ieșeau din clădire, 
așteptând sosirea lui Trapping. În pofida semnelor ce trimiteau 
spre o posibilă intrigă ţesută în jurul colonelului, după părerea 
lui Chang omul constituia o ţintă îndeajuns de simplă. Dacă 
respecta tiparul ultimelor două nopţi, avea să-i fie destul de ușor 
să pătrundă în casă pe o fereastră de la etajul doi (accesibilă de 
pe un burlan a cărui rezistență Chang o testase cu o noapte 
înainte) și să se furișeze până în camera lui Trapping (a cărei 
poziție o stabilise urmărind cum se aprind luminile la ferestre în 
timp ce Trapping urca în dormitor, la etajul trei). Încă nu se 
hotărâse cum să procedeze, căci acest lucru depindea de ce 
avea să găsească în cameră. Va avea briciul la el, dar va lua și o 
sticluţă cu otravă care, pentru un ochi neexperimentat, va 
sugera o apoplexie, ce nu ar fi fost întru totul neobișnuit în cazul 
unui bărbat de vârsta lui Trapping. Dacă cineva se va gândi la 
crimă, cu atât mai bine, se va potrivi cu așa-zisa intrigă și ar 
echivala cu preţul plătit de Trapping pentru promovare. Chang 
nu-și făcea prea multe probleme în privinţa celorlalte persoane 
din casă. Doamna Trapping dormea separat de soţul ei, iar 
servitorii, dacă își alegea bine momentul, aveau să fie departe 
de camera lui. 

Traversă piaţa la ora 14.00 și cumpără o plăcintă cu carne pe 
care o rupse în bucăţi și o mâncă încet, în timp ce se întorcea la 
locul lui. Trecând pe lângă sculptura ce o înfățișa pe Sf. Isobel, 
zâmbi cu gura plină. Hidoșenia compoziţiei - sentimentalismul 
excesiv, patosul siropos - nu-l împiedica să găsească o 
satisfacţie sinistră în însăși imaginea sfintei, cu șerpii încolăciţi 
în jurul pielii alunecoase. Se mira că o astfel de lucrare fusese 
amplasată, pe bani publici, într-un astfel de spaţiu, dar, pentru 
el, respectul necondiţionat față de un obiect atât de respingător 
era o consolare. Într-un fel, îi întărea încrederea că avea și el un 
loc pe lumea aceasta. Termină de mâncat plăcinta cu carne și își 
șterse mâinile de pantaloni. 

La ora 15.00 apăru trăsura de serviciu a lui Trapping, goală, la 
ieșirea pe aleea din spate, și făcu la stânga, întorcându-se la 
cazarma Regimentului 4 Dragoni. Colonelul intrase prin spate și 


intenţiona să plece cu un alt mijloc de transport. Era 16.15 când 
Chang văzu o trăsură a ministerului în același loc. Pe o banchetă 
şedea Harald Crabbé, iar pe cealaltă, o pată de roșu și auriu, 
Arthur Trapping. Chang lăsă ochii în jos în timp ce trăsura trecea 
pe lângă el, apoi îi ridică și o urmări cu privirea până când 
dispăru după colţ. Apoi opri o trăsură și se urcă repede în ea. 
După cum se aștepta, trăsura ministerului se îndrepta spre 
piaţa Hadrian, fiind uşor de urmărit. Însă, contrar așteptărilor, 
trăsura se opri la numărul 14, unde coborâră și Crabbé și 
Trapping, pentru ca, peste câteva minute, cei doi să reapară, iar 
trăsura să-i ducă direct spre partea de nord-vest a orașului. 
Ceaţa se îndesea și Chang se trase mai aproape de vizitiu ca să 
vadă mai bine - deși vederea lui la distanţă se afla la limită în 
amurgul care se lăsa - încotro o lua obiectul urmăririi lui. Vizitiul 
bombăni - deja își depășise traseul obișnuit - și Chang se văzu 
nevoit să-i dea mult mai mulţi bani decât ar fi dorit. Se gândi la 
un moment dat să ia el hăţurile, dar nu avea încredere nici în 
ochii lui, nici în aptitudinile lui de vizitiu; în plus, nu voia să 
verse sânge inutil. Curând trecură de zidurile orașului vechi și 
apoi de noile suburbii, ieșind în câmp deschis. Se aflau pe 
șoseaua ce ducea spre Orange Canal, care ajungea la ocean, iar 
trăsura din faţă nu dădea semn că ar intenţiona să se oprească. 


Merseră așa aproape două ore. La început, Chang îi spuse 
vizitiului să tragă de hăţuri ca să lase cealaltă trăsură să se 
îndepărteze cât mai mult, dar, pe măsură ce se întuneca, se 
văzură obligaţi să se apropie cât mai mult pentru ca nu cumva 
trăsura să o ia pe un alt drum fără știrea lor. Pornise pe urmele 
lui Trapping doar în ideea continuării planului, apoi în 
perspectiva izolării lui într-un loc pustiu, unde l-ar fi putut ucide 
mai ușor. Dar, cu cât se prelungea, cu atât urmărirea părea mai 
neinspirată. Dacă nu voia decât să-l omoare pe Trapping, se 
putea întoarce ca să încerce din nou în noaptea următoare - 
repetând planul până când îl surprindea pe Trapping singur în 
cameră. Lunga călătorie alături de ministrul adjunct Crabbe 
complica lucrurile, îl implica pe Xonck, implica și Ministerul de 
Război - deși era, desigur, curios, Chang habar nu avea în ce se 
băga, ceea ce era o prostie. Pe lângă aceste îndoieli care îl 
încercau, își dădu seama că îi era foarte frig - un vânt aspru 
dinspre mare îi pătrunsese până în oase. Tocmai se pregătea să- 


i spună vizitiului să oprească trăsura când omul îl apucă de 
umăr și arătă spre mai multe torţe aprinse în depărtare. 

Chang îi spuse să oprească și să-l aștepte cincisprezece 
minute. Dacă nu revenea, vizitiul putea să se întoarcă în oraș. 
Omul nu comentă - îi era la fel de frig ca și lui Chang, în plus îl 
nemulţțumea lungimea neașteptată a acestei călătorii. Chang 
cobori din trăsură, întrebându-se dacă vizitiul va aștepta chiar și 
numai cincisprezece minute. Își acordă cinci minute ca să ia o 
hotărâre - ultimul lucru pe care și-l dorea era să fie abandonat 
în beznă, aproape orb. Oricum, trebuia să se miște cu multă 
precauţie. Își scoase ochelarii, aceasta fiind o situaţie în care 
orice fel de lumină era mai bună, și îi vâri în buzunarul interior al 
pardesiului. În faţa lui se afla trăsura ministerului, așteptând 
alături de alte trăsuri. Înaintă prin iarbă, spre torţele aflate la 
vreo treizeci de metri, unde două siluete se îndreptau spre un 
grup mai mare. Chang se apropie cât putu de cărare și se 
ghemui la pământ, cu ochii la înălţimea ierbii. 

Auzi un schimb rapid de cuvinte - era clar că Trapping și 
Crabbe întârziaseră - și văzu cum cei doi dau mâna cu cei din 
jur. În timp ce ochii i se obișnuiau cu lumina torțelor, Chang 
observă că se reflectă de ceva - de apă - iar ceea ce părea afio 
umbră mare, abstractă, se dovedi a fi o șalupă deschisă, legată 
de mal. Trapping și Crabbe îi urmară pe ceilalţi de-a lungul 
canalului, spre ceea ce păreau a fi niște căruţe (Chang nu 
deslușea decât roţile deasupra ierbii). Cineva trase o prelată de 
pe una din căruţe ca să le arate celor întârziaţi mai multe cutii 
de lemn, probabil descărcate din șalupă. Chang nu vedea feţele 
celorlalte persoane deși, după socoteala lui, erau în număr de 
șase. Prelata fu pusă la loc și legată bine, iar oamenii se suiră în 
căruţe. $fichiuind din bici, puseră căruțele în mișcare, lăsând 
trăsurile acolo, luând-o pe un drum pe care Chang nu-l vedea 
din locul în care se afla. 

Chang o porni repede după ei, oprindu-se ca să arunce o 
privire în șalupă - nu descoperi nimic - și apoi pe drum, care 
arăta puţin mai bine decât o cărare tăiată prin iarbă. Se gândi 
din nou la ce făcea. Dacă urmărea căruțele însemna că își 
pierde trăsura. În cele din urmă acceptă să fie abandonat - la 
urma urmelor, avusese parte și de lucruri mai rele, iar aceasta 
putea fi o ocazie perfectă pentru a-și îndeplini misiunea. Dar 
căruțele se mișcau mult mai repede decât el și curând se trezi 


mergând singur prin întuneric. Vântul era tot rece și mai trecură 
cel puţin treizeci de minute înainte să dea de căruţe, care erau 
oprite la intrarea în bucătăria a ceea ce părea a fi o clădire 
imensă deși nu-și dădea seama dacă era o vilă impunătoare sau 
o fortăreață extraordinară. Cutiile dispăruseră, la fel și 
oamenii... 


Încă iritat după întrevederea cu Aspiche, Chang se întoarse la 
Raton Marine și văzu cu ușurare că toţi cei care fuseseră 
prezenţi la sosirea militarului erau la locurile lor. Rămase o clipă 
în pragul ușii ca să-l vadă toată lumea și ca să răspundă 
privirilor dând din cap cu înţeles. Apoi trecu pe la fiecare - 
inclusiv pe la Nicholas, barmanul - și le lăsă câte o monedă de 
aur lângă pahar. Numai atât putea face - iar dacă unul dintre ei 
l-ar fi vândut, ceilalți ar fi văzut în asta o încălcare a înţelegerii, 
care i-ar fi dus cu gândul la luda. Comandă o nouă ceașcă de 
cacao și o bău afară. De fapt, acum aștepta ca Aspiche să facă 
ceva; Noland Aspiche era, în cel mai bun caz, un neghiob care 
spera să profite de pe urma uciderii colonelului de către 
altcineva sau, în cel mai rău caz, un simplu pion într-o intrigă 
mai complicată, ceea ce însemna că îl minţise pe Chang încă de 
la început. Și într-un caz și în celălalt, era puţin probabil ca 
Aspiche să acţioneze. În ciuda portofelului din pardesiu, Chang 
regreta întreaga afacere. Sorbi din ceașcă și se strâmbă. 


De îndată ce văzuse dimensiunile casei, știuse unde se afla, 
căci pe coasta de lângă Orange Canal nu exista decât o singură 
clădire de acest fel, care îi aparţinea lui Robert Vandaariiff, 
recent ridicat la rangul de lord Vandaariff, omul de afaceri a 
cărui fiică era logodită cu un prinţ german, Karl-Horst nu-știu- 
cum, al unui mic stat. Chang nu-și mai amintea - apăruse în zeci 
de titluri de articole peste care trecuse în viteză -, dar își dădu 
seama imediat, în timp ce își trecea mâna înmănușată printr-un 
ochi de geam din ușă, că acolo avea loc o mare petrecere, un fel 
de bal mascat pentru înalta societate. Se mulțumi să privească 
din umbră până când găsi un invitat beat căruia îi smulse masca 
și apoi, la adăpostul ei (deși asta însemna să-și scoată din nou 
ochelarii), porni în căutarea lui Trapping. Întrucât majoritatea 
bărbaţilor erau îmbrăcaţi în pardesie elegante, colonelul în 
uniformă roșie era relativ ușor de găsit. Chang însuși atrăgea 


atenţia din același motiv - impresia voit nonconformistă pe care 
o lăsa în mediul lui obișnuit nu se potrivea aproape deloc cu un 
bal mascat într-o vilă somptuoasă. Cu toate acestea, mergea cu 
aerul trufaș al celui care se credea îndreptăţit să se afle acolo și 
era uimit de cât de multă lume presupunea imediat că, datorită 
acelei aroganţe exagerate, avea mai multe drepturi decât ei. 

Trapping bea pahar după pahar, în mijlocul unui grup destul 
de numeros, deși nu părea să ia parte la conversaţie. Privind 
mai atent, Chang văzu că Trapping era plasat între două 
grupuri. Unul adunat în jurul unui bărbat chel, corpolent, căruia 
toţi îi arătau respect - cu precădere un tânăr cu părul roșu și des 
și o femeie extrem de bine îmbrăcată (oare era soţia lui 
Trapping, Charlotte Xonck, iar bărbaţii fraţii ei, Henry și 
Francis?). În spatele acestei femei stătea o alta, într-o rochie 
mai sobră, care studia subtil, ca și Chang, persoanele din jurul ei 
- ceea ce îl făcu să creadă că de ea trebuia să se ferească cel 
mai mult. Celălalt grup era alcătuit din bărbaţi, îmbrăcaţi în 
haine de gală sau în uniforme militare. Chang nu-și dădea 
seama dacă Harald Crabbe era acolo, măștile îl făceau să fie 
nesigur. Oricât ar fi fost de curios să urmărească grupurile 
adunate în jurai unei persoane atât de fade precum colonelul - 
și să descopere motivul - Chang era conștient că nu poate 
rămâne prea mult în același loc. Luându-și inima în dinţi, se 
apropie cu pași mari de cele două grupuri, evitând contactul 
vizual și cerându-i servitorului de la masa din apropiere un 
pahar cu vin. Conversaţia își pierdu din aplomb, Chang simțind 
nerăbdarea ambelor grupuri de a-l vedea plecat de lângă ele. 
Servitorul îi dădu un pahar plin, iar Chang luă o înghiţitură și se 
întoarse spre cel de lângă el - care, desigur, era Trapping, 
fixându-l cu privirea. Trapping înclină din cap și nu se putu 
abţine să nu se uite lung la Chang. Pleoapele pline de cicatrice 
ale lui Chang, vizibile prin găurile măștii, îl descumpăneau pe 
Trapping fiindcă, deși nu era sigur ce anume vedea, știa că nu 
era în regulă ceva. Privirea lungă a lui Trapping îi oferi prilejul lui 
Chang să i se adreseze: 

— Frumoasă petrecere. 

— Într-adevăr, răspunse Trapping. 

Privirea colonelului coborâse de la ochii Cardinalului Chang la 
pardesiul lui, apoi la restul hainelor care, deși frapau, erau 
departe de a se potrivi cu ocazia, departe de a fi de bun-gust. 


Chang își privi și el hainele, prinse din nou privirea lui Trapping 
și chicoti dispreţuitor. 

— A trebuit să vin direct de pe drum. Am călătorit zile întregi. 
Doar nu puteam rata o asemenea petrecere, nu? 

— Desigur, spuse Trapping și înclină din cap, mai liniștit, dar 
privind oarecum neajutorat peste umărul lui Chang, spre restul 
grupului care se retrăgea în direcţia opusă ca să-și reia 
conversaţia. 

— Ce beti? întrebă Chang. 

— Cred că același lucru pe care-l beţi și dumneavoastră. 

— Zău? Vă place? 

— E, într-adevăr, foarte bun. 

— Cam așa e. Cam așa ar trebui să fie, nu? În cinstea gazdei. 

Chang își atinse paharul de cel al lui Trapping și dădu pe gât 
conţinutul, într-un fel forțându-l pe Trapping să facă la fel. Pe 
neașteptate, Chang îi smulse paharul din mână și le întinse pe 
amândouă servitorului, spunându-i să le umple. În timp ce 
servitorul se apleca să toarne vinul, iar Trapping, în spatele lui, 
încerca să găsească o scuză ca să plece, Chang presără cu 
îndemânare niște pudră albă pe degetul mare și - distrăgând 
atenția servitorului cu o întrebare despre calitatea îndoielnică a 
dopului - o frecă de buza paharului lui Trapping. Îi dădu paharul 
colonelului și cei doi băură din nou - buzele lui Trapping 
atingând marginea paharului unde Chang pusese pudra. 
Imediat, la fel de brusc pe cât venise, Chang înclină din cap spre 
Trapping și părăsi încăperea. Avea să urmărească din altă parte 
cum își făcea drogul efectul. 


Din acel moment lucrurile o luară razna. Grupul de bărbaţi - 
clica lui Crabbe? - îl răpi în sfârșit pe Trapping din mijlocul celor 
despre care Chang credea că erau membrii familiei Xonck și se 
îndepărtă cu el spre un ungher îndepărtat al încăperii, dispărând 
pe o ușă flancată de doi inși care serveau, relaxaţi dar ușor de 
identificat, drept paznici. Chang văzu cum îi dispare prada și se 
uită în jur ca să găsească o altă cale de ieșire, prinzând pentru o 
clipă privirea însoţitoarei lui Charlotte Xonck, care întoarse capul 
imediat - dar nu îndeajuns de repede. Părăsi încăperile 
principale înainte de a mai atrage și altora atenţia. Îi luă cel 
puţin o oră ca să evite servitori, oaspeţi și ceea ce părea a fi un 


număr din ce în ce mai mare de feţe vădit bănuitoare, înainte de 
a se trezi pe un coridor lung, din marmură, cu mai multe uși de 
o parte și de alta. Era un exemplu tipic al situaţiei absurde în 
care se găsea, al deciziei riscante de a pătrunde în casă și apoi 
de a apărea în faţa lui Trapping, ambele acţiuni încheiate cu 
eșec. În loc să fie mort acum, Trapping probabil că își revenea 
din ceea ce punea pe seama cantităţii prea mari de vin 
consumate. Chang îi dăduse atâta drog cât să-l facă maleabil - 
intenţionând să-l atragă în grădină - dar acum își dădea seama 
că făcuse o greșeală. O porni pe coridor, încercând fiecare ușă. 
Cele mai multe erau încuiate, obligându-l să treacă la 
următoarea. Ajunsese pe la mijlocul coridorului când văzu în 
celălalt capăt, niște oameni coborând dintr-un balcon de 
deasupra pe o scară în spirală. Se repezi spre cea mai apropiată 
ușă. Era deschisă. Intră repede și închise ușa după el. 

Pe podea se afla Trapping, mort, cu fața însemnată - cu fierul 
roșu? crestată? - dar fără a arăta din ce cauză. Chang nu găsi 
nicio rană, nicio urmă de sânge, nicio armă, nici măcar un alt 
pahar de vin care să fi fost otrăvit. Trapping încă mai era cald. 
Nu murise de mult - cel mult de treizeci de minute. Chang se 
uită în jos, la cadavru, și oftă. lată rezultatul pe care și-l dorise, 
dar obţinut într-o manieră mult mai tulburătoare și mai 
complicată. În acel moment simţi mirosul, parcă de medicament 
sau de mașină - dar cu totul nelalocul lui în acea încăpere. 
Tocmai se apleca din nou să caute prin buzunarele lui Trapping 
când auzi un ciocănit în ușă. Se ridică în picioare și se refugie în 
cealaltă cameră, iar de acolo în baie, căutând un loc unde să se 
ascundă. Găsi ușa servitorilor în clipa în care ușa dinspre coridor 
se deschise și cineva îl strigă pe colonelul Trapping pe numele 
mic. Chang trase zăvorul încet, cu grijă, în spatele lui când 
vocea începu să strige răgușit după ajutor. 

Era timpul să iasă de acolo. Coridorul îngust și întunecat 
ducea spre o încăpere în care un ins ciudat - o ființă 
morocănoasă, cusurgie - era înconjurat de cutii care i se păreau 
cunoscute lui Chang. Insul se întoarse și deschise gura ca să 
strige. Chang se apropie de el din doi pași și îl lovi în față cu 
antebraţul. Omul căzu peste masă, dărâmând o grămadă de 
cutii de lemn. Fără a-i da timp să se ridice, Chang îl lovi din nou, 
peste ceafa. Omul rupse masa cu greutatea lui și se prăbuși la 
podea, bâjbâind, gâfâind, cu spume la gură. Chang se uită 


repede prin cutii, care păreau toate goale, dar își dădu seama că 
nu are timp de pierdut. Găsi ușa următoare și păși pe un coridor 
și mai larg, flancat de oglinzi. Privi în lungul lui și văzu că dădea 
spre intrarea principală, deci nu-i era de niciun ajutor. Văzu altă 
ușă. Când descoperi că era încuiată, izbi cu piciorul în ea până 
când lemnul din jurul încuietorii plesni, apoi se repezi cu umărul 
în ea. Camera asta avea o fereastră. Inșfacă un taburet și sparse 
geamul cu el. În urma lui auzi zgomot de pași. Chang îndepărtă 
eu piciorul cioburile de sticlă și sări pe fereastră. Ateriză cu un 
geamăt pe un strat de pietriș și o luă la fugă. 


Cei ce se luaseră după el o făcuseră fără prea mare tragere 
de inimă - noaptea Chang aproape că nu vedea nimic și, cu 
siguranţă, orice încercare mai serioasă de a-l ajunge ar fi avut 
sorţi de izbândă. Când fu sigur că ceilalți renunţaseră să-l mai 
urmărească, Chang își continuă drumul la pas. Avea idee unde 
se afla faţă de mare, așa că o luă în direcția opusă și, în cele din 
urmă, dădu de calea ferată, mergând pe lângă ea până ajunse 
la gară. Descoperi că era gara din Orange Canal, capătul liniei. 
Se urcă în trenul care aștepta - mulțumit că exista un tren care 
aștepta - și medită la cele întâmplate până când trenul se puse 
în mișcare, ducându-l înapoi în oraș și, în toiul călătoriei, la 
apariţia Persephonei snopite în bătaie. 


La Raton Marine termină de băut și mai puse o monedă pe 
masă. Cu cât își făcea mai multe griji în privinţa evenimentelor 
din ziua și noaptea precedentă, cu atât mai mult își reproșa 
acţiunile necugetate - mai ales că moartea lui Trapping nu 
fusese anunţată. Simţea nevoia să doarmă neîntors, poate zile 
întregi într-una din speluncile unde se consuma opiu. Dar se sili 
să meargă la Bibliotecă. Singura informaţie pe care o căpătase 
era posibila implicare a lui Robert Vandaariff sau a posibilului 
său ginere sus-pus. Dacă afla care era legătura lor cu Xonck, 
sau cu Crabbé, sau chiar cu însuși Trapping, își putea adormi 
simţurile cu conștiința curată. 

Urcă treptele impunătoare, trecu prin holul boltit dând din cap 
către portar, și ajunse în principala sală de lectură de la etajul 
doi. Incă de la intrare îl văzu pe arhivarul de care avea nevoie - 
Shearing, care se îngrijea de toate documentele legate de 
finanţe, vorbind cu o femeie. La apropierea lui, bărbatul scund 


se întoarse spre el cu un zâmbet fugar și îl arătă cu degetul. 
Chang se opri, iar femeia se întoarse și făcu o reverență. Era 
frumoasă. Se îndreptă spre el. Avea părul negru și adunat în 
spate, cu buclele revărsate pe umeri. Purta o haină din lână 
neagră, minusculă, care nu-i ajungea până la talia subţire, pe 
deasupra unei rochii de mătase roșie, brodată ingenios, în fir 
galben, cu scene chinezești. Într-o mână ţinea o geantă mică, 
neagră, iar în cealaltă, un evantai. Se opri, la doar câţiva pași, și 
Chang se strădui să-i privească ochii după ce îi admirase gâtul 
palid și buzele neobișnuit de roșii - care erau fixaţi asupra lui cu 
gravitate. 

— Mi s-a spus că numele dumneavoastră este Chang, zise ea. 

— Puteţi să-mi spuneţi așa. 

Era răspunsul lui obișnuit. 

— Dumneavoastră puteţi să-mi spuneţi Rosamonde. Mi-aţi 
fost recomandat drept persoana care mi-ar putea acorda 
ajutorul de care am nevoie. 

— Aha. 

Chang îi aruncă o privire scurtă lui Shearing, care se holba la 
ei ca un copil retardat. Omul ignoră privirea, sorbind din ochi 
bustul splendid al femeii. 

— Dacă binevoiţi să mă însoţiţi câţiva pași, spuse Chang cu 
un zâmbet rigid, vom putea avea o discuţie mai discretă. 

O conduse în sala hărților de la etajul trei, care era rareori 
ocupată chiar și de custodele ei, interesat mai tot timpul de 
golirea sticlelor de gin printre rafturi. Trase un scaun și i-l oferi, 
iar femeia se așeză cu un zâmbet. Chang preferă să rămână în 
picioare, rezemându-se de o masă, cu faţa spre ea. 

— Întotdeauna purtaţi ochelari fumurii în interior? întrebă ea. 

— E un obicei. 

— Mărturisesc că mă deranjează puţin. Sper că nu vă simţiţi 
ofensat. 

— Bineînţeles. Dar îi voi purta în continuare. Din motive 
medicale. 

— A, înţeleg. 

Femeia zâmbi și privi în jur. Lumina venea dinspre un șir de 
ferestre înalte, aflate de-a lungul peretelui principal. În ciuda 
cenușiului zilei, aerul era proaspăt, ca și cum încăperea ar fi fost 


situată mult mai sus de nivelul trei. 

— Cine v-a trimis la mine? întrebă Chang. 

— Poftim? 

— Cine v-a trimis la mine? Înţelegeţi, cred, că un om în 
situaţia mea trebuie să știe aceste lucruri. 

— Desigur. Mă întrebam dacă printre clienţii dumneavoastră 
se numără multe femei. 

Rosamonde zâmbi din nou. Vorbea cu un accent aproape 
imperceptibil, pe care nu-l putea localiza. Și nici nu-i răspunsese 
la întrebare. 

— Am mulţi clienţi, de toate felurile. Dar spuneţi-mi, vă rog, 
cine v-a dat numele meu. E ultima oară când vă întreb. 


Femeia chicoti. Chang simţi un fior în ceafa. Situaţia nu era 
ceea ce părea a fi, și nici femeia. Ştia foarte bine acest lucru și 
se strădui să nu-l piardă din vedere, dar în același timp își dădu 
seama că era fascinat de trupul ei și de senzațiile extraordinare 
pe care i le transmitea. Chicotul ei era intens, precum vinul 
negru, și își mușca buza ca o femeie care o face pe școlărița, 
încercând să-l fixeze cu ochii ei violeţi, hipnotici, ca pe o insectă 
prinsă într-un ac. Chang nu era deloc sigur că nu juca rolul 
insectei. 

— Domnule Chang - sau preferaţi să vă spun Cardinale? 
Numele dumneavoastră îmi sună atât de hazliu fiindcă am 
cunoscut destui cardinali la viaţa mea, mi-am petrecut copilăria 
în Ravenna - aţi fost vreodată în Ravenna? 

— Nu. Dar mi-ar plăcea să merg acolo. Pentru mozaicuri. 

— Sunt minunate. Un purpuriu pe care nu l-aţi văzut în altă 
parte, iar perlele - dacă aţi citit despre ele, trebuie să mergeţi 
acolo, fiindcă regretul de a nu le fi văzut vă va urmări toată 
viaţa, zise femeia și râse din nou. Și, din clipa în care le-aţi 
văzut, vă vor urmări și mai și! Dar, cum vă spuneam, am 
cunoscut destui cardinali, de fapt un văr de-al meu - de care nu 
mi-a plăcut niciodată - a fost cardinal - de aceea mă amuză să 
văd că un om ca dumneavoastră este numit astfel. Fiindcă, 
după cum știți, rangurile înalte îmi stârnesc suspiciuni. 

— Nu știu. 

Pe măsură ce clipele se scurgeau, Chang devenea din ce în ce 
mai conștient de cămașa lui boţită, de ghetele nelustruite, de 


faţa nebărbierită și de faptul că întreaga lui viaţă era 
incompatibilă cu splendida naturaleţe, dacă nu chiar graţia 
înnăscută, a acestei femei. 

— lertaţi-mi insistența, dar încă nu mi-aţi spus... 

— Da, da, desigur. Câtă răbdare aveţi. Mi-aţi fost recomandat 
de domnul John Carver, care mi-a spus și unde v-aș putea găsi. 

Carver era un avocat care, prin mai mulţi intermediari de o 
reputație îndoielnică, îl angajase pe Chang cu o vară înainte să 
dea de un ins care îi lăsase fiica însărcinată. Fiica supravieţuise 
avortului pe care tatăl ei - un pragmatic înverșunat - insistase 
să-l facă, dar de atunci nu mai fusese văzută în societate - după 
toate aparențele suportase greu operaţia iar Carver nu își mai 
găsea liniștea. Chang îl găsise pe vinovat într-un bordel de pe 
litoral și îl dusese la casa de la ţară a lui Carver nu fără a-l 
zgâlţăi serios, căci omul se împotrivise din răsputeri când își 
dăduse seama ce se întâmpla. Îl lăsase pe Carver cu iubăreţul 
rătăcitor legat fedeleș pe covor și nu-l mai interesase restul. 

— Aha, făcu el. 

Era imposibil ca să-i lege numele cineva de cel al lui Carver, 
deci informaţia venea chiar de la acesta. 

— Domnul Carver a încheiat mai multe contracte pentru mine 
și, în consecinţă, se bucură de toată încrederea mea. 

— Dacă v-aș spune că nu l-am întâlnit niciodată pe John 
Carver și nici n-am auzit de el? 

Femeia zâmbi. 

— Ar fi exact cum m-am temut și aș cere ajutor în altă parte. 

Îl aștepta să spună ceva. Era hotărârea lui, luată acolo, pe loc, 
dacă o ajuta sau nu. Femeia înţelegea prea bine că trebuia să 
fie discretă, se vedea că era bogată, iar el avea nevoie deo 
schimbare după întâmplarea confuză cu Arthur Trapping. Se 
îndreptă de spate și se așeză brusc pe masă, aplecându-se spre 
ea. 

— Îmi pare rău, dar, întrucât nu-l cunosc pe domnul Carver, 
nu vă pot ajuta. Fiind însă o fire înțelegătoare și întrucât ați 
bătut tot drumul până aici, aș putea asculta povestea 
dumneavoastră, oferindu-vă în schimb unele sfaturi, dacă doriţi 
așa ceva. 

— V-aș rămâne îndatorată. 

— Nici pe departe. 


Chang își permise să schițeze un zâmbet. Până acum, cel 
puţin, se înțelegeau. 

— Înainte de a începe, spuse ea, e nevoie să luaţi notițe? 

— De regulă, nu. 

Femeia zâmbi. 

— La urma urmelor, e o situaţie destul de simplă și, dacă eu 
una nu-i pot face faţă, nu cred că același lucru e valabil și 
pentru un om înzestrat cu aptitudinile necesare. Vă rog să mă 
întrerupeţi dacă vorbesc prea repede sau dacă vi se pare că 
omit ceva. Sunteţi gata? 

Chang înclină din cap. 

— Noaptea trecută a fost o petrecere la reședința de la ţară a 
lordului Vandaariff, în cinstea logodnei unicei lui fiice cu prinţul 
Karl-Horst von Maasmărck - trebuie să fi auzit despre aceste 
persoane, vă daţi seama de anvergura evenimentului. Am fost și 
eu prezentă acolo, în calitate de colegă de școală - cunoștință, 
de fapt a fiicei, Lydia. A fost un bal mascat. Amănuntul este 
important, după cum veţi vedea mai târziu. Aţi fost vreodată la 
un bal mascat? 

Chang clătină din cap. Fiorul din ceafă îi cuprinse șira spinării. 

— Balurile mascate îmi plac foarte mult, dar sunt derutante 
fiindcă măștile permit un comportament dincolo de normele 
sociale, mai ales la o petrecere atât de mare și într-o casă 
uriașă. Anonimatul te poate afecta profund și, sincer vorbind, la 
adăpostul lui se poate întâmpla orice. Sunt sigură că nu trebuie 
să intru în detalii. 

Chang clătină din cap. 

— Însoţitorul meu era... termenul care i s-ar potrivi cel mai 
bine ar fi prieten de familie - puţin mai în vârstă decât mine, un 
tip cu o fire bună, dar a cărui lipsă de voinţă l-a făcut să decadă 
din ce în ce mai mult, știți dumneavoastră, băutura, jocurile de 
noroc și desfrâul, uneori împotriva naturii - și totuși, de dragul 
prieteniei noastre și a firii lui bune, eram hotărâtă să fac tot 
posibilul ca să-l readuc în grațiile societăţii. În fine, mai bine de- 
atât nu pot descrie situația lui. Casa era uriașă și plină de 
oameni - într-un astfel de loc, chiar și într-un astfel de loc, 
pătrund persoane care nu au ce căuta acolo, fără invitaţie, fără 
niciun respect, doar cu intenţia, dacă mă pot exprima astfel, de 
a se alege cu ceva. 


Chang dădu afirmativ din cap întrebându-se când să o ia la 
fugă și câte ajutoare avea femeia pe scara de jos. 

— Fiindcă... 

Femeia se opri. În colţul ochilor îi răsăreau lacrimi. Căută o 
batistă în geantă. Chang se gândi că ar fi trebuit să-i ofere el 
una, dar știa cum arăta batista lui. Femeia își găsi batista și își 
tamponă ușor ochii și nasul. 

— Vă rog să mă scuzaţi. S-a întâmplat atât de repede. 
Probabil că vedeţi foarte des oameni aflaţi în suferinţă. 

Chang încuviinţă din cap. Suferinţă provocată de e/ însusi, dar 
nu era nevoie să sublinieze acest lucru. 

— Trebuie să fie cumplit, șopti ea. 

— Te obișnuiești cu toate. 


— Poate că acesta e cel mai rău lucru, zise ea, își împături 
batista și o vârî la loc în geantă. Îmi cer scuze. Cum vă 
spuneam, a fost o petrecere grandioasă, la care a trebuit să 
vorbesc cu o mulţime de persoane, pe lângă Lydia și prinţul 
Karl-Horst, deci am fost foarte ocupată. Într-un târziu, mi-am dat 
seama că nu-mi mai văzusem însoţitorul de ceva vreme. L-am 
căutat, dar era de negăsit. Am cerut ajutorul unor prieteni 
comuni și, cât mai discret cu putinţă, l-am căutat prin încăperile 
apropiate, în speranţa că băuse prea mult și dormea pe undeva. 
Și am descoperit, domnule Chang - Cardinale - că fusese ucis. 
După ce am discutat cu alţi invitaţi sunt convinsă că știu cine e 
ucigașul. Dorinţa mea este - sau ar fi fost dacă aţi fi acceptat 
această misiune - să găsiţi această persoană. 

— Şi s-o predau autorităţilor? 

— Şi să mi-o predaţi mie, răspunse femeia susţinându-i 
privirea. 

— Înţeleg. Și cine-i această persoană? 

Își schimbă poziţia, gata să sară asupra ei. Cu briciul la gâtul 
ei putea trece de orice falangă de complici aflaţi în așteptare. 

— O tânără. De aproape 1.70 m înălţime, cu părul castaniu 
buclat, tenul deschis, drăguță, dar nu ieșită din comun. Purta 
botine verzi și o pelerină neagră, de călătorie. Dată fiind 
maniera în care a fost ucis prietenul meu, sunt sigură că era 
plină de sânge. Spunea că o cheamă Isobel Hastings, ceea ce, 
fără îndoială, este o minciună. 


Chang puse și alte întrebări, dar o parte a minţii lui se gândea 
la altceva, încercând să dea de rostul coincidenţei. Tânăra nu-i 
putea spune alte lucruri despre femeie - se pare că era o 
prostituată de lux, altfel nu ar fi putut pătrunde în casa aceea 
atât de ușor, Rosamonde însă nu avea ideea cum sosise și nici 
cum scăpase de acolo. Il întrebă, orientativ, care era onorariul 
lui obișnuit. Chang îi spuse și îi sugeră ca, în cazul în care 
accepta să-i fie clientă, să stabilească un loc de întâlnire sau 
unde să-i lase vorbă. Femeia privi în jur și declară că Biblioteca i 
se părea foarte potrivită pentru o astfel de întâlnire și că Chang 
îi putea lăsa vorbă la hotelul St. Royale. Zicând acestea, se 
ridică și îi întinse mâna. Chang se fâstăci, dar reuși să se aplece 
și să i-o sărute. Rămase pe loc, privind-o cum pleacă, imaginea 
tulburătoare a femeii care se îndepărta corespunzând pe de-a- 
ntregul neliniștii ce îi clocotea în suflet. 


Imediat îi trimise un mesaj lui John Carver, via Raton Marine, 
în care îl ruga să confirme că îl recomandase unei tinere femei 
aflate la ananghie. Apoi se gândi să mănânce ceva. Nu mai 
pusese nimic în gură de la plăcinta cu carne din piaţa Sf. Isobel, 
cu o zi înainte, și acum era lihnit de foame. În timp ce cobora pe 
treptele de marmură ale Bibliotecii și ieșea în aer liber îl încerca 
bănuiala că se află într-un mare pericol. Se îndreptă spre vest, 
spre Circus Ciarden și magazinele de acolo, apoi se opri la un 
chioșc de ziare, prefăcându-se că răsfoiește o broșură despre 
cursele de cai. La prima vedere nu-l urmărise nimeni de când 
părăsise Biblioteca, dar asta nu însemna nimic - dacă își 
cunoșteau meseria puteau pune oameni să-l aștepte în orice loc 
frecventat de el, chiar și la casa unde stătea. Lăsă broșura jos și 
se șterse la ochi. 

De la tarabele cu mâncare se alese cu o altă plăcintă cu carne 
- Cardinalul nu avea un regim alimentar prea variat - și o cană 
cu bere, mică. Le termină repede și își continuă drumul. Era 
aproape ora 16.00 și deja simţea cum se întunecă, vântul 
întețindu-se ca în fiecare seară. După cum vedea el lucrurile, 
avea trei opţiuni imediate: prima, să se întoarcă la Raton Marine 
ca să aștepte un semn de la Carver sau Aspiche; a doua, să stea 
cu ochii pe hotelul St. Royale și să afle tot ce putea despre noua 
lui clientă, începând cu numele ei adevărat; a treia, să dea o 
raită prin bordeluri. Zâmbi - o opţiune destul de simplă, la urma 


urmelor. 

Într-adevăr, era logic să treacă pe la bordeluri acum, fiindcă 
acolo activitatea de-abia începuse și, în consecinţă, avea mai 
multe șanse de a obţine informaţii. Putea porni de la numele de 
Isobel Hastings căci, chiar dacă era fals, Chang știa că oamenii 
se atașează deghizamentelor și că era foarte posibil ca un nume 
fals folosit o dată să fie folosit din nou - iar dacă era numele ei 
adevărat, îi ușura și mai mult misiunea. Se întoarse spre fluviu, 
mergând de-a lungul lui, către centrul părăginit al orașului 
vechi. Voia să viziteze bordelul cel mai rău famat mai întâi, 
înainte ca acesta să forfotească de clienţi. Bordelul era cunoscut 
sub numele de South Quays! fiindcă dădea spre fluviu, dar și 
pentru dublul lui înţeles (nu existau debarcadere în sudul 
orașului), cu referire la diversele locuri de acostare de pe trupul 
unei prostituate. Era pe gustul oamenilor mării și, cu toate că își 
schimba angajatele într-un ritm necruţător, era cel mai bun loc 
pentru a căuta o nou-venită. South Quays era o rigolă în care se 
scurgea toată drojdia orașului. 

Regreta că renunţase la ziar - trebuia să găsească altul - 
dorind acum să caute informaţii despre această nouă crimă; 
chiar și o aluzie vagă la însoţitorul „dispărut” al Rosamondei îi 
putea furniza un nume. Un al doilea deces pe proprietatea lui 
Robert Vandaariff, cu aceeași ocazie, îl îndreptăţea și mai mult 
pe omul de afaceri să păstreze tăcerea, deși Chang se întreba 
cât timp va rămâne moartea lui Trapping un secret. Ştia că, fără 
ca Rosamonde să-l fi minţit, povestea nu era completă. Propria 
lui amintire legată de Persephona (prefera să-i spună așa decât 
Isobel) din tren era mai mult decât elocventă. Dar dacă accepta 
misiunea Rosamondei însemna că putea descâlci și intriga din 
jurul lui Trapping, reducându-și astfel vulnerabilitatea - însemna 
că putea afla mai multe despre casă, invitaţi, petrecere, condiţii. 
Rosamonde nu-i spusese nimic despre toate acestea, doar 
despre femeia pe care voia să o găsească el. Enervat, plescăi 
din limbă în timp ce mergea, conștient că cea mai bună cale de 
a se proteja era și cea care îl expunea cel mai mult. 


Când ajunse acolo, Dagging Lane era încă pustie. Aleea 
trecea prin spatele casei a cărei parte din faţă atârna deasupra 
fluviului, permiţând îndepărtarea cu ușurință a celor puși pe 


1 Debarcaderele din sud (n.tr.) 


arțag sau care nu puteau plăti. Un bărbat solid trândăvea în faţa 
unei mici uși de lemn, a cărei vopsea de un galben-deschis ieșea 
în evidenţă pe o stradă cu case din cărămidă murdară și lemn 
pătat de vreme. Chang se apropie de el și înclină din cap. Omul 
îl recunoscu și îi răspunse la fel. Bătu de trei ori în ușă cu 
pumnul lui masiv. Ușa se deschise și Chang păși într-un antreu 
mic, acoperit cu un covor ieftin și luminat de un felinar cu ulei în 
loc de gaz. Un alt bărbat solid îi ceru bastonul și Chang se 
conformă, apoi îi spuse cu un rânjet profesional să treacă de o 
draperie din mărgele și să intre într-un salon. Chang clătină din 
cap. 

— Vreau să vorbesc cu doamna Wells, zise el. Am să plătesc 
întrevederea. 

Bărbatul se gândi câteva clipe, apoi trecu dincolo de draperie. 
După un scurt răgaz, în care Chang se uită la o stampă ieftină 
înrămată, agăţată de perete (ilustrând viaţa intimă a unui 
contorsionist chinez), omul se întoarse și îl conduse prin salon - 
pe lângă trei canapele pline de femei pe jumătate dezbrăcate, 
fardate exagerat, toate dând impresia că sunt la fel de tinere și 
de consumate în lumina palidă, difuză, căscând, scărpinându-se 
sau, în unele cazuri, tușind zdravăn în șerveţele de masă - spre 
camera doamnei Wells, unde femeia ședea cu un registru pe 
genunchi lângă un foc ce trosnea vesel. Era căruntă, mică și 
slabă, iar în activitatea ci la fel de pricepută și dură ca un 
fermier. Ridică privirea spre el. 

— Cât timp durează? 

— Nu mult, te asigur. 

— Cât crezi că o să te coste? 


— Cam atât. 

Vâri mâna în buzunar și scoase o bancnotă mototolită. Era 
mai mult decât ar fi trebuit să ofere, dar riscul în această 
situaţie era prea mare pentru el, prin urmare nu se uita la bani. 
Lăsă bancnota să cadă pe registrul femeii și se așeză în fotoliul 
din faţa ei. Doamna Wells luă bancnota și dădu din cap spre 
bărbatul solid care aștepta în ușă. Chang îl auzi cum pleacă și 
închide ușa, dar nu-și luă ochii de pe femeie. 

— N-am obiceiul să ofer informaţii despre clienţii mei, începu 
ea. 

Pocnea din dinţi când vorbea - cei mai mulţi erau din porțelan 


alb, contrastând, într-un mod hidos, cu adevărata culoare a 
dinţilor adevăraţi care îi mai rămăseseră. Chang uitase cât de 
mult îl enerva acest lucru. Ridică mâna ca să o întrerupă. 

— Nu mă interesează clienţii dumitale. Caut o femeie, 
aproape sigur e o curvă pe care s-ar putea să o cunoști, dacă nu 
cumva ţi-e angajată. 

Doamna Wells dădu încet din cap. Chang nu prea știa ce 
înseamnă asta, dar, întrucât femeia nu spuse nimic, continuă: 

S-ar putea să o cheme, sau poate așa își spune ea, Isobel 
Hastings. Fără încălțări probabil că e puţin mai înaltă de 1,65 m, 
cu părul castaniu, buclat. Cel mai important amănunt pe care 
pot să ţi-l dau este că în zorii zilei de azi a fost văzută într-o 
pelerină neagră și plină - pe faţă, pe păr, pe corp - de sânge 
uscat. Cred că întoarcerea unei astfel de tinere aici sau în orice 
altă casă, în starea asta - deși n-ar fi prima - ar fi atras atenţia. 

Doamna Wells nu îi răspunse. 

— Doamnă Wells? 

Doamna Wells tot nu îi răspunse. Rapid, înainte ca femeia să 
închidă registrul, Chang se aplecă și înhăţă bancnota. Doamna 
Wells îl privi surprinsă. 

— Sunt dispus să plătesc pentru orice informaţie, dar nu și 
pentru tăcerea dumitale demnă de dispreţ. 

Femeia zâmbi la fel de încet și de cumpănit ca o sabie care e 
scoasă din teacă. 

— Scuză-mă, Cardinale, m-am lăsat în voia gândurilor. N-o 
cunosc pe fata despre care vorbești. Nu i-am mai auzit numele 
până acum și niciuna dintre fetele mele nu s-a întors acasă atât 
de plină de sânge. Cu siguranţă, aș fi auzit și aș fi cerut 
despăgubiri. 

Doamna Wells se opri, zâmbind. Mai era ceva, Chang văzu în 
ochii ei. Îi înapoie bancnota. Femeia o luă, o vâri în registrul 
masiv ca pe un semn de carte și îl închise cu zgomot. Chang 
așteptă. Doamna Wells chicoti, un zgomot extrem de neplăcut. 

— Doamnă Wells? 

— A, nimic, replică ea. Numai că ești a treia persoană care 
întreabă de aceeași fiinţă. 

— Aaa. 

— Pe bune. 


— Pot să-ntreb cine au fost celelalte două persoane? 


— Poţi. 

Femeia zâmbi, dar nu se mișcă, semn că mai voia bani. Chang 
nu știa ce să facă. Pe de o parte, deja îi dăduse mai mult decât 
trebuia. Pe de alta, dacă sărea la ea cu briciul, trebuia să facă 
faţă celor doi bărbaţi de la ușă. 

— Cred că am fost corect cu dumneata, doamnă Wells... sau 
n-am fost? 

Femeia chicoti din nou, făcându-l să se cutremure. 

— Ai fost, Cardinale, și am încredere că vei fi și pe viitor. 
Celelalte două persoane au fost mai puţin... respectuoase. De 
aceea am să-ți spun că prima a venit aici azi-dimineaţă, o 
doamnă tânără care spunea că e sora celei pe care o cauţi, iar 
cea de a doua a trecut doar cu o oră în urmă, un bărbat în 
uniformă, un militar. 

— Într-o uniformă roșie? 

— Nu, nu, era neagră. Toată neagră. 

— Femeia, Chang încercă să se gândească la Rosamonde, era 
înaltă? Cu părul negru? Cu ochii violeți? Frumoasă? 

Doamna Wells clătină din cap. 

— Nu avea părul negru. Îl avea castaniu-deschis. Era destul 
de drăguță - sau ar fi fost fără arsurile de pe faţă, răspunse 
doamna Wells și zâmbi. În jurul ochilor. Ce lucru îngrozitor! 
Ferestrele sufletului, nici mai mult, nici mai puțin. 

Chang se întoarse la Raton Marine plin de draci. Faptul că nu 
era singurul care încerca să o găsească pe femeia aceea nu era 
ceva extraordinar - dar când el însuși era atât de aproape de a- 
și dezvălui implicarea în aceeași afacere indiferent dacă îl 
omorâse sau nu pe Trapping - situaţia devenea de-a dreptul 
insuportabilă. Era aproape întuneric când ajunse la Raton 
Marine. Nu sosise nicio veste de la John Carver. Nefiind pregătit 
să-și interogheze deschis clienta, plecă spre bordelul de lângă 
tribunal. Acesta era cunoscut sub numele de Second Bench? și 
nu se afla prea departe, într-un loc ferit, dar destul de sigur. 
Până acolo putea să-și pună gândurile în ordine. 

În timp ce întorcea fiecare amănunt pe toate părțile, își dădu 
seama că era firesc ca doamna Wells să nu o cunoască pe 
Persephona lui. Când o văzuse în tren, simţise că postura în care 


2 Cel de-al doilea tribunal (n.tr.) 


se afla tânăra era ieșită din comun - neobișnuită pentru ea, 
oricât de elocventă, revelatoare sau complicată era povestea ei. 
Buclele ei, deși stricate și pline de sânge, arătau o anumită grijă 
faţă de sine - întreţinută, poate, cu ajutorul unei servitoare. 
Ceea ce trimitea la Second Bench sau chiar la al treilea bordel 
pe care îl avea în vedere, Old Palace?. Acestea ofereau, în 
ordine, prostituate din ce în ce mai stilate și deserveau o 
clientelă pe măsură. Fiecare bordel era o fereastră care dădea 
spre un anumit nivel al traficului de carne vie al orașului. Chang, 
de pildă, nu se putea duce la Palace decât atunci când avea 
bani destui și numai datorită serviciilor făcute conducerii. Un 
bordel de cea mai joasă speţă precum South Quays te făcea să 
te întrebi cum dăduseră celelalte două persoane de el sau cum 
se hotărâseră să meargă acolo. Pe militar îl putea înţelege, dar 
pe femeie - sora ei? Cu siguranţă o femeie nu prea avea cum să 
știe de existența unui astfel de loc, căci South Quays era 
aproape invizibil pentru cea mai mare parte a populaţiei 
orașului. Chang ar fi fost mai surprins ca Rosamonde să aibă 
cunoștință de el decât dacă ar fi primit o scrisoare personală de 
la însuși papa. Dar celelalte persoane care o căutau pe tânără 
sigur ştiau. Cine erau ele și în serviciul cui se aflau? Şi cine era 
această femeie pe care o căutau? 

— Realitatea nu venea deloc în sprijinul poveștii clientei lui 
despre sărmanul prieten ucis, care nu putea fi un ins complet 
nevinovat, ci unul în jurul căruia se învârteau mai multe - 
moștenire? titlu? incriminare? - despre care femeia se ferise să 
spună ceva în cursul întrevederii. Chang se întoarse cu gândul la 
tren, privind din nou în ochii aceia cenușii, insondabili. Se uita la 
un ucigaș sau la un martor? lar dacă tânăra ucisese pe cineva... 
o făcuse premeditat sau ca să se apere? Fiecare posibilitate 
modifica mobilurile celor care o căutau. Faptul că niciunul dintre 
ei nu apelase la poliţie - chiar dacă acționau la cererea expresă 
a lui Robert Vandaariffnu demonstra că ar fi bine intenţionaţi. 


Nu că bunele intenţii ar fi făcut parte din viaţa lui Chang. 
Second Bench reprezenta opţiunea lui obișnuită în materie de 
bordeluri, deși aceasta era mai mult legată de dorinţa de a nu-și 
dezechilibra resursele financiare în eventualitatea contractării 


3 Palatul vechi (n.tr.) 


unei boli decât de meritele intrinsece ale casei. Și totuși, se 
cunoștea bine cu personalul, ca și cu administratorul, un tip 
gras, scabros, cu capul ras, pe nume Jurgins, care purta mai 
multe inele - imaginea clasică a eunucului modern, cel puţin așa 
i se părea lui Chang. Jurgins arbora un aer de om vesel, de care 
uita în clipa în care banii deveneau subiect de conversaţie, 
pentru a și-l recăpăta când își potolea lăcomia. Dat fiind că mulți 
dintre clienţii bordelului veneau din lumea afacerilor sau a 
justiţiei, acest comportament mercenar aproape că nu era băgat 
în seamă și, desigur, nu afecta pe nimeni. 

După câteva cuvinte calme schimbate cu paznicii de la ușă, 
Chang fu condus în camera lui Jurgins, cu pereţii plini de 
tapiserii și luminată de lămpi de cristal de care atârnau tot felul 
de franjuri delicate, aerul fiind atât de încărcat de un parfum 
greu încât lui Chang i se păru aproape irespirabil. Jurgins ședea 
la biroul lui, cunoscându-l destul de bine pe Chang ca să-l 
primească singur, dar să și ţină ușa deschisă, cu un paznic în 
preajmă. Chang se așeză în fotoliul din faţa lui și scoase o 
bancnotă din haină. l-o arătă lui Jurgins. Administratorul nu se 
putu abţine să nu bată nerăbdător darabana pe birou. 

— Cu ce te putem ajuta astăzi, Cardinale? întrebă Jurgins și 
arătă cu capul spre bancnotă. O cerere specială pentru ceva mai 
deosebit? Ceva... exotic? 

Chang se sili să zâmbească neutru. 

— Problema mea e simplă. Caut o tânără al cărei nume ar 
putea fi Isobel Hastings, care e posibil să se fi întors aici - sau 
într-un stabiliment asemănător - în zorii zilei de azi, într-o 
pelerină neagră și plină toată de sânge. 

Jurgins se încruntă gânditor, înclinând din cap. 

— Pe ea o caut. 

Jurgins înclină din nou din cap. Chang îi întâlni privirea și 
încercă să zâmbească. Dintr-o pornire firească, de a linguși, 
Jurgins zâmbi și el. 

— Mă interesează și... Chang făcu o pauză pentru a da 
greutate cuvintelor, cele două persoane care deja ţi-au irosit 
timpul întrebând despre ea. 

Jurgins zâmbi larg. 

— Înţeleg. Înţeleg foarte bine. Eşti un tip deștept - 
întotdeauna am spus asta. 


Complimentul îl făcu pe Chang să surâdă ușor. 

— Bănuiesc că erau un bărbat într-o uniformă neagră și o 
femeie cu părul castaniu, bine îmbrăcată, cu o... arsură de o 
formă ciudată în jurul ochilor. Am dreptate? 

— Ba bine că nu! Jurgins rânji. Bărbatul a venit la prima oră a 
dimineţii - chiar m-a trezit din somn - iar femeia, puţin după 
prânz. 

— Şi ce le-ai spus? 

— Ce va trebui să-ţi spun și ţie, din păcate. Numele nu-mi 
spune nimic. Și nici nu am auzit de o fată plină de sânge, nici de 
aici, nici din altă parte. Îmi pare rău. 

Chang se aplecă și lăsă să cadă bancnota pe birou. 

— Asta e. Nici nu mă așteptam la altceva. Mai povestește-mi 
despre cei doi. 

— Păi, arătau exact cum ai spus tu. Bărbatul era un fel de 
ofițer - nu mă prea pricep la grade - și cam de vârsta ta, tipul 
insistent, brutal, care nu înţelege că nu mă aflu sub comanda 
lui, știi ce vreau să spun. Femeia spunea că tânăra e sora ei, 
destul de drăguță - cum ziceai și tu, mai puţin arsura. Ce să-i 
faci, mai sunt și oameni care adoră senzațiile tari. 

— Și cum se numeau - sau cum ţi s-au prezentat? 


— Ofiţerul se numea Black“, maiorul Black, răspunse Jurgins, 
zâmbind de falsitatea evidentă a numelui. Femeia a spus că o 
cheamă Marchmoor, doamna Marchmoor. Jurgins chicoti cu o 
plăcere diabolică și continuă: Cum spuneam, aș fi fost fericit să 
o angajez, dacă nu pentru situaţia delicată în care se găsea, 
măcar pentru faptul că-și pierduse ruda. 


Second Bench și Old Palace erau pe o parte și pe cealaltă a 
malului de nord, drumul spre Palace trecând destul de aproape 
de Raton Marine pentru ca Chang să se oprească și să vadă 
dacă primise răspuns de la Carver. Nu primise. Ceea ce nu-i 
stătea în fire lui Carver, care se închipuia atât de important încât 
își ţinea aproape mesagerii și curierii la orice oră - și, desigur, 
până seara târziu. Poate că era la ţară, fapt care făcea mai puțin 
posibil ca Rosamonde să-i primească recomandarea între 
noaptea trecută și astăzi. Era, totuși, posibil, drept care renunţă 


4 Negru (n.tr.) 


să se mai gândească la asta până când primea o veste sigură. 
Insistase ca Jurgins să-i dea mai multe amănunte despre 
uniforma ofițerului trese argintii și o ciudată insignă a 
regimentului cu un lup care înghite soarele - și mai că s-ar fi 
întors la Bibliotecă înainte de ora de închidere. Dar hotărî că era 
mai important să ajungă la Palace. In cazul, improbabil, că 
găsea o informaţie directă, voia să o obţină cât mai repede - cu 
siguranţă maiorul și sora se aflau acolo sau trecuseră deja pe 
acolo. Putea foarte ușor să găsească regimentul și să-l identifice 
pe ofițer a doua zi dimineaţă, dacă așa ceva mai conta. 

Se opri în faţă la Raton Marine și își privi îmbrăcămintea cu 
toată obiectivitatea de care era în stare. Nu se potrivea, trebuia 
să dea o fugă până acasă ca să se schimbe. Palace ţinea mult la 
vestimentația clienţilor și, dacă tot voia să stea de vorbă cu 
administratorul, trebuia să arate cât mai bine. Injură la gândul 
întârzierii și porni cu pași mari pe strada întunecată - mai 
populată ca înainte, unii trecători dând din cap spre el, alţii pur 
și simplu purtându-se ca și cum n-ar fi existat, dar așa se 
întâmpla de obicei în cartierul acela. Chang ajunse la ușă, își 
căută cheia prin buzunare și descoperi că, încercând să o 
folosească, broasca fusese forţată. Ingenunche și o privi cu 
atenţie. O lovitură scurtă cu piciorul spărsese lemnul din jurul ei. 
Impinse ușa și aceasta se deschise larg, cu scârțâitul ei obișnuit. 

Chang privi în sus, pe scara pustie și prost luminată. Nu se 
auzea niciun zgomot. Bătu de câteva ori cu bastonul în ușa 
proprietăresei. Doamna Schneider era mare amatoare de gin, 
deși era un pic cam devreme ca femeia să se fi îmbătat. Apăsă 
clanţa. Ușa era încuiată. Bătu din nou. O înjură pe femeie, nu 
pentru prima oară, și se întoarse pe scară. Urcă repede și în 
liniște, ţinând bastonul în faţă, pregătit. Camera lui se afla la 
ultimul etaj, de aceea cunoștea bine casa, trecând de fiecare 
palier și aruncând o privire rapidă la fiecare ușă - păreau toate 
închise, cu locatari care își vedeau de treburile lor. Poate că 
broasca fusese distrasă de un vecin care nu își găsise cheia. Era 
posibil, dar Chang nu putea renunţa la suspiciuni decât atunci 
când ajungea la etajul șase... iar acolo ușa de la apartamentul 
său îl aștepta larg deschisă. 

Chang trase senil de mânerul bastonului scoțând la iveală un 
cuţit lung, cu două tăișuri și, astfel înarmat, cu cuțitul într-o 
mână și cu teaca din lemn de stejar lustruit (pe care o putea 


folosi ca măciucă sau ca să pareze o eventuală lovitură) într- 
alta, se lăsă pe vine în întuneric și ascultă. Nu auzi decât 
zgomotele oraşului, slabe dar distincte. Ferestrele erau 
deschise, ceea ce însemna că cineva se urcase pe acoperiș - 
poate ca să fugă, poate ca să cerceteze. Așteptă, cu ochii pe 
ușă. Dacă era cineva înăuntru trebuie să-l fi auzit urcând 
treptele și acum îl aștepta să intre... la fel de încordat ca și el. Îi 
înţepeniseră genunchii. Trase aer în piept și răsuflă încet, 
încercând să se relaxeze, apoi auzi un foșnet dinspre camera 
întunecată. Apoi altul. Apoi un zgomot de aripi. Era un porumbel 
care, fără îndoială, intrase pe fereastra deschisă. Se ridică în 
picioare dezgustat și păși spre ușă. 

In clipa în care intră în cameră, chiar dacă întunericul 
dinăuntru și ochelarii lui fumurii îl făcură aproape orb, poate 
tocmai acest lucru îi ascuţi celelalte simţuri, fiindcă sesiză 
imediat o mișcare în stânga lui și din instinct - și cunoscând 
încăperea - se aruncă în dreapta, într-un ungher aflat între un 
șifonier înalt și perete, ridicând bastonul în faţa lui. În puţinele 
raze ale lunii care pătrundeau pe fereastra deschisă desluși 
fulgerul unei săbii care se abătu asupra lui ca o seceră, din 
spatele uşii. Se feri de lovitură, parând-o cu bastonul. În același 
timp, Chang se năpusti asupra atacatorului, blocându-i sabia cu 
bastonul - din cauza spaţiului îngust omul încerca să facă un 
pas înapoi - ca să prevină o nouă lovitură. Mâna dreaptă a lui 
Chang, înarmată cu pumnalul, ţâșni ca o săgeată. 

Omul gemu de durere, iar Chang simţi din plin impactul - deși 
din cauza întunericului nu-și dădea seama unde îl lovise. Omul 
se chinuia cu sabia lui lungă să-l nimerească pe Chang, însă 
acesta dădu drumul la baston și apucă braţul omului, 
îndepărtând sabia de el. Cu mâna dreaptă lovi din nou, de trei 
ori, folosind pumnalul ca pe un ac uriaș, răsucindu-l înainte de a- 
| trage înapoi. Ultima oară simţi cum încheietura omului se lasă 
moale și îi dădu drumul, făcând un pas lateral. Omul se prăbuși 
la podea cu un geamăt, urmat de un horcăit. Ar fi fost bine să-l 
ia la întrebări, dar acum era prea târziu. 

Ori de câte ori ajungea la violență, Chang era realist. Deși 
experienţa și îndemânarea îi măreau șansele de supravieţuire, 
știa că toleranța la greșeală era minimă și ţinea nu atât de 
noroc, cât de o anumită autoritate a intenţiei, adică a voinţei. În 
acele minuscule intervale ale variabilităţii, hotărârea fermă, 


chiar înverșunată, era crucială, iar ezitarea de orice fel o eroare 
fatală. Orice om putea fi ucis de un altul, indiferent de 
împrejurări, și întotdeauna exista o șansă la o mie ca un ins care 
nu a pus niciodată mâna pe o sabie să facă un lucru la care nu 
se aștepta niciun duelist cu capul pe umeri. De-a lungul vieţii, 
Chang pedepsise și fusese pedepsit în toate felurile și nu-și 
făcea deloc iluzii că îndemânarea lui îl va proteja întotdeauna și 
în faţa oricui. În acest caz avusese noroc că, din dorinţa de a nu 
face zgomot, adversarul lui alesese - în locul unui revolver - o 
armă total nepotrivită pentru a ucide într-un spaţiu atât de 
îngust. După ce insul ratase prima lovitură, Chang luase poziţia 
de luptă și dăduse lovitura de graţie - dar posibilitatea de a 
riposta fusese foarte redusă. Dacă ar fi ezitat, dacă ar fi ieșit din 
ungherul acela sau ar fi încercat să scape pe palier, o a doua 
lovitură de sabie l-ar fi secerat ca pe un snop de grâu proaspăt. 

Chang aprinse lampa, localiză porumbelul - încercând o 
senzaţie de ridicol în timp ce ocolea cadavrul - și îl goni pe 
fereastra deschisă, spre acoperiș. Camera nu era chiar atât de 
mult dată peste cap. Fusese percheziționată pe îndelete, dar 
fără intenţia de a distruge ceva și, întrucât avea lucruri puţine, 
nu-i luă prea mult timp ca să le pună la loc. Se apropie de ușa 
încă deschisă și ascultă. Nu venea niciun zgomot dinspre scară, 
semn că nimeni nu auzise nimic ori că era singur în toată 
clădirea. Închise ușa - broasca fusese forțată la fel ca și cea de 
la intrarea din faţă - și propti un scaun în ea. De-abia după 
aceea îngenunche, își șterse pumnalul de uniforma insului și îl 
vârî la loc în baston. Își privi bastonul - noroc că parase latul 
sabiei, altfel ar fi pocnit. Îl rezemă de perete și privi în jos, la 
atacatorul lui. 

Era un bărbat tânăr, cu părul blond tuns scurt, într-o uniformă 
neagră cu trese argintii, cizme negre și o insignă de argint cu un 
lup care devorează soarele. Pe umărul drept purta un epolet de 
argint - locotenent. Chang îi umblă repede prin buzunare care, 
în afară de o mică sumă de bani (pe care o luă) și o batistă, erau 
goale. Se uită mai de aproape la cadavru. Prima lovitură de 
pumnal nimerise chiar sub coaste, din lateral. Celelalte trei 
veniseră din față, pătrunzând în plămâni pe sub stern, judecând 
după spuma din jurul gurii. 

Chang oftă și se lăsă pe vine. Nu recunoștea uniforma. 
Cizmele erau de cavalerist, dar un ofițer putea purta orice și ce 


tânăr îndeajuns de nesăbuit ca să se lacă ofiţer nu voia să 
poarte cizme negre înalte? Luă sabia, încercând să vadă dacă e 
bine echilibrată. Era scumpă, extrem de bine centrată și teribil 
de ascuţită. Lungimea, curbura largă și lăţimea o recomandau 
drept armă de cavalerie, tocmai potrivită în loviturile decisive. 
Pentru cavaleria ușoară, probabil după uniformă nu părea husar, 
mai degrabă dragon sau lăncier. Trupe pentru deplasări rapide, 
recunoaștere, culegere de informaţii. Chang se aplecă asupra 
cadavrului și desfăcu teaca de la cingătoare. Vâri sabia în ea și o 
aruncă pe pat. De cadavru va scăpa cât de curând, sabia însă 
valora destul în caz că avea nevoie urgentă de bani. 

Se ridică în picioare și răsuflă adânc, relaxându-se, revenind 
la starea normală de prudenţă. Pe moment, cadavrul era ultimul 
lucru cu care voia să-și piardă timpul. Habar nu avea cât e 
ceasul și știa că totul depindea de momentul în care ajungea la 
Palace - cu cât o făcea mai târziu, cu atât îi va fi mai greu să 
stea de vorbă cu administratorul și cu atât mai mult va crește 
avansul rivalilor lui. Işi permise un zâmbet la gândul că cel puţin 
unul dintre rivali îl credea mort, dar își dădu imediat seama că 
maiorul aștepta o veste - cât de curând, mai mult ca sigur - de 
la acest tânăr militar. Chang se putea aștepta la o nouă vizită, 
de data aceasta în forţă, în viitorul apropiat. Camera lui nu mai 
era sigură până când nu se încheia afacerea - ceea ce însemna 
că va trebui să se debaraseze de cadavru acum, neavând niciun 
rost să-l lase acolo - poate zile întregi. Simţul mirosului nu-i 
lipsea chiar atât de mult. 

In mare viteză se făcu prezentabil pentru Old Palace: se 
bărbieri, se spălă în lighean și își schimbă hainele - cămașă albă 
curată, pantaloni negri, cravată și jiletcă - apoi își curăță și își 
dădu ghetele cu cremă. Işi vâri prin buzunare toţi banii pe care îi 
avea ascunși în cameră și trei cărţi de poezie (inclusiv 
Persephona), apoi își pieptănă părul încă umed la oglindă. Îşi 
făcu ghem batista folosită și o aruncă pe jos, apoi vâri una 
curată și briciul în buzunarul de la pardesiu. Deschise fereastra 
dinspre acoperiș și ieși să vadă dacă vreuna din ferestrele 
apropiate erau luminate sau se uita cineva pe ele. Nici una, nici 
alta. Reveni în cameră și, apucând cadavrul de braţe, îl scoase 
pe acoperiș. Privi în jos, spre aleea din spatele clădirii, localizând 
mormanul de gunoi din jurul canalizării care era mai tot timpul 
înfundată. Mai privi o dată în jur, apoi trase cadavrul aproape de 


streașină și, calculând traiectoria, îi făcu vânt de pe acoperiș. 
Militarul mort ateriză pe mormanul de gunoi moale. Cu puţin 
noroc, cei care aveau să-l găsească nu puteau spune imediat 
dacă militarul fusese ucis pe stradă sau doar căzuse de pe 
acoperiș. 

Se întoarse în cameră, luă bastonul și sabia, stinse lampa și 
ieși din nou pe fereastră, închizând-o în urma lui. Nu avea cum 
să o încuie dar, întrucât dușmanii știau unde stă, acum nu mai 
conta. Incepu să treacă de pe un acoperiș pe altul. Clădirile din 
acest cvartal erau legate între ele, de aceea deplasarea era 
destul de simplă, cu doar câteva porțiuni alunecoase, bogat 
ornamentate. Ajuns la cea de a cincea clădire, care era 
abandonată, forță ferestruica unei mansarde și se lăsă să cadă 
în întuneric. Ateriză ușor pe podeaua de lemn, pipăi în jur câteva 
clipe și dădu de un loc în care scândurile erau desprinse. Le 
scoase, vâri sabia înăuntru și așeză scândurile la loc. Era posibil 
să nu se mai întoarcă niciodată după ea, dar era sigur că alţi 
militari îi vor percheziționa camera și, cu cât găseau mai puţine 
urme lăsate de camaradul lor mort, cu atât mai bine. Bâjbâi din 
nou și găsi scara către palierul de dedesubt. În doar câteva 
momente Chang se afla în stradă, încă prezentabil, îndreptându- 
se spre Palace, cu conștiința lui exilată încărcată de încă un 
suflet. 


Bordelul se numea astfel datorită apropierii de o reședință 
regală autentică, abandonată - zidurile ei fortificate fiind prea 
demodate - cu vreo două sute de ani în urmă, folosită la început 
de diverși membri minori ai casei regale, apoi ca Minister de 
Război, arsenal, academie militară și, în sfârșit - acum - ca 
Institut Regal al Științei și Cercetării. Deși, la prima vedere, o 
asemenea instituţie era departe de a încuraja prosperitatea unui 
bordel atât de exclusivist, proiectele institutului erau aproape 
toate sprijinite, la concurenţă, de cei mai bogaţi locuitori ai 
orașului, fiecare luându-se la întrecere cu ceilalţi să finanţeze o 
invenţie, o descoperire, un nou continent sau o stea recent 
localizată, prin care să-și lege pentru totdeauna numele de ceva 
permanent și util. La rândul lor, membrii institutului se băteau 
să atragă investitori - cele două comunităţi, privilegiaţii și 
erudiţii, dând naștere unui întreg cartier a cărui economie se 
baza pe lingușeală, favoritism și consumul excesiv ce deriva din 


cele două. De unde și bordelul Old Palace - numit, printr-un alt 
termen de duh anatomic, după cel mai vechi palat din lume. 

Intrarea în bordel era respectabilă și austeră, iar clădirea se 
înghesuia într-un șir identic de blocuri rigide, de piatră cenușie, 
cu acoperișuri în cupolă, cu o ușă verde și puternic luminată, 
drumul de la stradă trecând printr-o poartă de fier și pe lângă 
ghereta unui paznic mereu ocupat. Chang se opri la vedere, 
așteptă ca poarta să fie descuiată și se îndreptă spre ușă, unde 
un alt paznic îl lăsă să intre în casa propriu-zisă. Înăuntru era 
cald și multă lumină, se auzeau muzică și râsete cuviincioase. O 
tânără atrăgătoare apăru imediat și îl întrebă dacă vrea să-și 
lase pardesiul la garderobă. Chang spuse că nu, dar îi lăsă 
bastonul și o monedă pentru deranj. Se îndreptă spre capătul 
foaierului, unde un ins slab, îmbrăcat într-o haină albă, se foia 
de colo-colo pe un postament înalt, din când în când măzgălind 
ceva într-un carnet. Il privi pe Chang cu o expresie prudent 
amuzată. 

— Aha, făcu el, ca și cum așa ar fi vrut să exprime 
multitudinea de comentarii la adresa persoanei lui Chang 
cărora, din compasiune și amabilitate, nu le dădea glas. 

— Madame Kraft. 

— Nu sunt sigur că e disponibilă... de fapt, sunt sigur... 


— Este foarte important, spuse Chang, privindu-l drept în 
ochi. Voi plăti pentru întrevedere - indiferent cât costă. Mă 
numesc Chang. 

Insul își miji ochii, îl măsură din nou cu privirea și apoi înclină 
din cap, pufnind nehotărât. Trase câteva linii pe un petic de 
hârtie verde, îndesă hârtia într-un tub de piele și vâri tubul într-o 
țeavă de alamă fixată în perete. Se auzi un șuierat și tubul 
dispăru ca prin farmec. Insul se întoarse la postamentul lui, 
notându-și ceva în carnet. Trecură mai multe minute în cursul 
cărora insul păru că uitase de Chang. Cu un c/onc brusc, tubul 
de piele reapăru dintr-o altă ţeavă, ţâșnind într-un buzunar de 
alamă de dedesubt. Insul recuperă tubul și scoase o hârtie 
albastră din el. Îl privi pe Chang cu ochi inexpresivi, semn al 
unui dispreţ abia reţinut. 

— Urmaţi-mă. 


Chang fu condus printr-un salon elegant și apoi pe un coridor 


lung unde lumina era difuză, iar tapetul cu ornamente bogate 
făcea ca spaţiul să fie mai strâmt decât era în realitate. La 
capătul lui era o ușă metalică la care insul în haină albă bătu rar 
de patru ori. Drept răspuns, în ușă se deschise o fantă îngustă 
care, după ce vizitatorii fură văzuţi, se închise la loc. Așteptară. 
Ușa se deschise. Călăuza îi făcu semn lui Chang să intre într-o 
încăpere lambrisată de culoare închisă, cu mese de scris, 
tampoane-sugativă, registre și un abac mare, la vedere, fixat pe 
o măsuţă. Ușa fusese deschisă de un bărbat înalt, în cămașă, cu 
un revolver greu vârât într-un toc aflat sub braţ, cu părul negru 
și pielea de culoarea lemnului de vișin lustruit, care îi făcu semn 
cu capul spre o altă ușă de partea cealaltă a încăperii. Chang se 
îndreptă într-acolo, se gândi că e politicos să bată și bătu. După 
o clipă, auzi înăbușit invitaţia de a intra. 

Incăperea era un alt birou, dar cu o singură masă de scris, 
lată, pe care era întinsă o tablă neagră masivă, plină de coloane 
placate cu fâșii de lemn găurite, cu dopuri colorate pentru 
fiecare gaură, întregul ansamblu arătând ca o reţea enormă. Pe 
tablă erau deja trecute nume și numere, cu multe găuri 
astupate de dopuri. Chang o mai văzuse și înainte, era oglinda 
camerelor din bordel, a fetelor (sau băieţilor) care erau ocupate, 
și a intervalelor orare din cursul serii - era ștearsă și rescrisă în 
fiecare noapte a săptămânii. In spatele mesei de scris, cu o 
bucată de cretă într-o mână și un burete umed în cealaltă, 
stătea Madelaine Kraft, şefa - după unii, proprietăreasa - 
bordelului Old Palace. O femeie bine făcută, de o vârstă incertă, 
într-o rochie simplă, de mătase albastră chinezească, ce îi 
punea în valoare pielea aurie. Nu era atât de frumoasă pe cât 
era de fascinantă. Chang auzise că e din Egipt, sau poate din 
India, și că parcursese drumul de la camerele de pe tablă la 
poziţia ei actuală cu discreţie, inteligenţă și intrigi lipsite de 
scrupule. Era, fără îndoială, o persoană mult mai puternică 
decât el, cu bărbați sus-puși din toată ţara profund îndatoraţi 
tăcerii și bunăvoinţei ei, și astfel, inevitabil, la dispoziţia ei. Își 
ridică privirea și îi făcu semn să ia loc. Chang se așeză. Femeia 
lăsă creta și buretele, își șterse degetele de rochie și luă o 
înghiţitură de ceai dintr-o ceașcă de porțelan alb de pe 
marginea tablei. Rămase în picioare. 

— Vă aflaţi aici în legătură cu Isobel Hastings. 


— Întocmai. 


Madelaine Kraft nu spuse nimic și Chang luă aceasta ca pe o 
invitaţie să continue. 

— Mi s-a cerut să o găsesc... 0... domnișoară care se întorcea 
noaptea de la lucru plină de sânge. 

— Care se întorcea de unde? 

— Nu mi s-a spus, dar mi s-a dat de înţeles că avea atâta 
sânge pe ea încât cine a văzut-o sigur își va aminti de ea. 

— Care se întorcea de la cine? 

— Nu mi s-a spus dar se crede că sângele îi aparţinea unei 
persoane de sex masculin. 

Femeia rămase tăcută o clipă, gânditoare. Chang își dădu 
seama că nu se gândea ce să spună, ci se gândea dacă să 
spună ce gândea. 

— În ziare se scrie despre un bărbat dat dispărut, zise ea. 

Chang încuviinţă din cap, absent. 

— Colonelul regimentului de dragoni. 

— Ar putea fi el? 

Chang răspunse cât putu de degajat. 

— E foarte posibil. 

Femeia sorbi din nou din ceașcă. 

— Sper să înţelegeţi că vă spun adevărul, continuă Chang. 

Cuvintele lui Chang o făcură pe femeie să zâmbească. 

— De ce să înţeleg? 

— Fiindcă vă plătesc pentru asta, iar tranzacţiile 
dumneavoastră sunt corecte. 

Chang vâri mâna în pardesiu după portofel și extrase trei 
bancnote noi. Se aplecă și le puse pe tablă. Madelaine Kraft le 
luă, se uită la valoare și le lăsă să cadă într-o cutie de lemn de 
lângă ceașcă. Aruncă o privire spre ceas. 

— Mă tem că nu am prea mult timp. 

Chang înclină din cap. 

— După câte înţeleg eu, clientul meu dorește să se răzbune. 

— Și cum doriţi să procedaţi? 

— Mai întâi, vreau să aflu cine o mai caută. Îi cunosc pe cei 
trimiși să o facă - ofițerul, „sora” - dar nu și pe cei pe care îi 
reprezintă. 

— Și după aceea? 


— Depinde. E clar că au fost aici și au pus tot felul de 
întrebări... doar dacă nu sunteţi și dumneavoastră implicată. 

Femeia își lăsă puţin capul pe o parte și, după o clipă de 
gândire, se așeză la masa de scris. Se întinse după ceașcă, sorbi 
din ea și o ţinu între sâni cu ambele mâini, privindu-l fără să 
clipească. 


— Foarte bine, începu ea. În primul rând, nu cunosc nici 
numele și nici femeia. Niciuna dintre angajatele mele - sau 
dintre cunoștințele angajatelor mele - nu a apărut aici în primele 
ore ale dimineţii mânjită de sânge. Am întrebat și nu am primit 
niciun răspuns în sensul acesta, în al doilea rând, maiorul Blach 
a fost aici, în această după-amiază. l-am spus ce v-am spus și 
dumneavoastră. 

Femeia nu pronunţase numele ca Jurgins sau ca Wells, de 
parcă ar fi fost străin... oare maiorul vorbea cu accent? Ceilalţi 
nu menţionaseră acest amănunt. 

— Dar sora? 

Femeia zâmbi conspirativ. 

— Eu n-am văzut nicio soră. 

— O femeie cu urme de arsuri pe faţă, care pretinde că este 
sora lIsobelei Hastings, o „doamnă Marchmoor”... 

— N-am văzut-o. Poate că va veni. Poate că nu știe această 
casă. 

— Imposibil. A fost la alte două case înaintea mea, iar pe asta 
ar trebui să o știe înaintea tuturor celorlalte. 

— Sunt sigură că aveţi dreptate. 

Mintea lui Chang lucra cu febrilitate, ajungând repede - 
doamna Marchmoor cunoștea celelalte case, o sărise pe asta - 
la o concluzie inevitabilă: nu venise aici fiindcă putea fi 
recunoscută. 

— Vă pot întreba dacă, în ultimul timp, vreuna din angajatele 
dumneavoastră a... participat la alte manifestări, poate fără 
consimțământul dumneavoastră? Cineva cu părul castaniu 
deschis? 

— Da. 

— Genul de femeie care să-și caute o rudă plină de sânge? 

— Nu cred, răspunse femeia dispreţuitor. Spuneaţi că are 


arsuri pe faţă? 

— Care ar putea fi recente. 

— Nici n-ar putea fi altfel. Margaret Hooke e plecată de patru 
zile. Fiica unui morar ruinat. Nu e cunoscută în celelalte case. 

— Are o soră? 

— Nu are pe nimeni. Deși se pare că a descoperit ceva. Dacă- 
mi puteţi spune ce anume a descoperit - sau pe cine - voi fi 
dispusă să vă ajut. 

— Aveţi o bănuială. De aceea și discutăm acum. 

— Discutăm fiindcă unul dintre clienţii obișnuiți ai Margaretei 
Hooke se află acum în casa mea. 

— Înţeleg. 

— Fata a întâlnit mulţi oameni. Dar cel care dorește să afle ce 
se poate afla... cum vă spuneam, stau cam prost cu timpul. 

Chang încuviinţă din cap și se ridică în picioare. În timp ce se 
întorcea spre ușă, femeia îl întrebă, cu o voce liniștită dar și 
stăruitoare: 

— Domnule Cardinal? Care e rolul dumneavoastră în această 
afacere? 

Chang se întoarse și replică: 

— Doamnă, nu sunt decât un instrument în mâna altora. 

Femeia îl studie cu atenţie. 

— Maiorul Blach chiar a întrebat de domnișoara. Dar căuta 
informaţii și despre un bărbat îmbrăcat în roșu, un mercenar, 
poate chiar complicele acestei fete pline de sânge. 

Chang simţi cum îl cuprind fiorii. Era evident că omul îi 
întrebase despre el și pe Jurgins și pe doamna Wells, iar aceștia 
nu-i spuseseră nimic, mai mult, făcuseră haz pe seama lui. 

— Ciudat. Desigur n-am cum să-i explic curiozitatea, doar 
dacă a urmărit-o pe clienta mea și ne-a văzut vorbind. 

— Aha. 

Chang înclină din cap. 

— Am să vă ţin la curent dacă aflu ceva. 

Se îndreptă spre ușă, o deschise și se întoarse. 

— Care din domnișoarele dumneavoastră are grijă de clientul 
Margaretei Hooke? 

Madelaine Kraft surâse, amuzamentul ei amestecându-se cu 
mila. 


— Angelique. 


Se întoarse în foaier și își recuperă bastonul, apoi astfel 
înarmat - fără să fie deranjat de personalul care părea să 
înţeleagă că totul fusese aranjat se apropie de insul îmbrăcat în 
haină albă. Chang văzu că acesta avea în mână un alt petic de 
hârtie albastră și, înainte să apuce să-i vorbească, insul se 
aplecă spre el și șopti: 

— În jos, pe scara din spate. Aşteptaţi sub scară, apoi veniţi și 
dumneavoastră. 

Insul zâmbi - acordul lui Kraft atrăgându-l și pe al său. 

— Așa veţi putea pleca de aici fără să vă vadă nimeni. 

Insul se întoarse la carnetul lui. Chang trecu repede pe lângă 
el și pătrunse în partea principală a casei, mergând de-a lungul 
mai multor uși boltite, primitoare, care duceau spre lăcașuri 
luxoase ale desfătării, cu mâncăruri și vinuri alese, cu râsete și 
muzică, toate pentru plăcerile cărnii - spre o ușă din spate, 
păzită de un alt tip mătăhălos. Chang privi în sus spre el - nu că 
nu ar fi fost și el înalt, simțind că atâţia indivizi mai înalţi și mai 
solizi pe metrul pătrat deveneau din ce în ce mai supărători - îl 
aşteptă să deschidă ușa, apoi păși pe un palier care ducea la o 
scară de lemn firavă ce cobora spre un pasaj îngust și înalt, lung 
de vreo douăzeci de metri. Acest pasaj de la subsol era mult mai 
rece și mai umed și era placat cu cărămidă. Chiar sub scară se 
afla o cușcă. Chang o deschise și intră, aplecându-se bine ca să 
încapă, și se așeză pe un scăunel rotund. Inchise ușa și aşteptă 
în întuneric, simțindu-se ridicol. 

Întrevederea provocase mai multe întrebări decât dăduse 
răspunsuri. Ştia că nimeni nu avusese cum să afle despre 
discuţia lui cu Rosemonde în sala hărților, deci Black probabil că 
auzise despre el din altă parte - fie dintr-o altă sursă, fie că îl 
văzuse la vila lui Vandaariff sau, trebuia să recunoască, de la 
însăși Rosemonde. Dacă doamna Marchmoor era una și aceeași 
persoană cu Margaret Hooke, atunci Angelique se afla în pericol 
de a dispărea și ea - deși bănuiala Madeleinei Kraft nu o 
împiedicase să-l accepte pe clientul care s-ar fi putut afla la 
originea acestei situaţii. Ceea ce însemna că acest client era 
mai puţin important decât o altă persoană, sau o altă putere, 
ascunsă în umbră - o informaţie pe care Madeleine Kraft spera 
că o va obţine el. Chang își șterse ochii. In numai o singură zi se 


implicase într-o crimă, comisese o alta și se pusese rău cu cel 
puţin trei grupări diferite - patru, dacă o includea și pe cea a 
Rosamondei - fără să știe care era miza jocului. Mai mult de 
atât, nimic din ce se întâmplase până acum nu-l adusese nici 
măcar cu un pas mai aproape de Isobel Hastings, care devenea 
din ce în ce mai misterioasă. 

Gândurile îi fură întrerupte după numai un minut, când auzi 
cum se deschide ușa și cum coboară cineva pe treptele de 
deasupra. Vorbea un bărbat, dar Chang nu-i desluși cuvintele 
din cauza zgomotului - probabil că erau cel puţin trei persoane, 
poate mai multe. In cele din urmă, ajunseră jos și se îndepărtară 
de-a lungul pasajului. Deschise precaut ușa cuștii și aruncă o 
privire: grupul nu putea merge decât în șir indian prin acel 
spaţiu îngust, de aceea nu vedea decât spatele ultimei 
persoane, un bărbat care nu ieșea prin nimic din comun, 
îmbrăcat într-un pardesiu negru, elegant. Așteptă până când 
ceilalți ajunseră la capătul pasajului, apoi împinse ușa prudent și 
ieși din cușcă. Işi îndreptă spinarea tocmai când grupul dispărea 
după colţ. Mergând mai mult pe vârfuri ca să reducă din 
zgomotul pașilor, iuți pasul ca să micșoreze distanţa dintre ei. 

La colţ se opri, ascultă și din nou auzi vocea - joasă, un 
mormăit ciudat - dar nu înţelese cuvintele, acoperite de 
zornăitul cheilor pe care unul dintre ei se chinuia să le introducă 
în broască. Se lăsă pe vine și apoi riscă să arunce o privire după 
colţ - stând prea jos ca să fie observat de cel care ar fi privit în 
direcţia lui. Grupul se afla la o distanţă de vreo zece metri, în 
faţa unei uși îmbrăcate în metal, încuiate. Bărbatul în pardesiu 
negru stătea tot cu spatele la Chang; privindu-l mai atent, 
Chang văzu că e mai tânăr decât crezuse, cu părul castaniu, rar, 
lipit de ţeastă. Dincolo de el Chang văzu, parţial, alte trei 
persoane: un bărbat mărunţel, într-un pardesiu cenușiu, aplecat 
spre ușă, încercând să afle care e cheia potrivită, un bărbat înalt 
și spătos, într-o haină de blană groasă, care bătea nerăbdător cu 
bastonul în podea - el era cel care mormăia - și se apleca spre 
cea de a patra persoană, prinsă sub braţul lui ca o floare în 
căciula din piele de urs a unui grenadier: Angelique. Purta o 
rochie de un albastru închis și nu reacţiona în niciun fel la ce i se 
spunea, privind inexpresiv cum mâinile bărbatului elegant, în 
pardesiu cenușiu, căutau printre chei. Se auzi un clic - găsise, în 
sfârșit, cheia potrivită - și bărbatul deschise ușa, uitându-se în 


spate la ceilalți cu un zâmbet triumfător. Era Harald Crabbe. 

Bărbatul în haina de blană deschise un ceas de buzunar și se 
încruntă. 

— Pe unde naiba umblă? întrebă el cu o voce scrâșnită și se 
întoarse spre cel de-al treilea bărbat, șuierând ameninţător: 
Caută-l. 

Chang se retrase imediat, privind în jur disperat după un loc 
în care să se ascundă. Avu noroc fiindcă, stând pe vine, ochii lui 
se uitară firesc în sus și văzură două conducte de fier, groase 
cât braţul lui, întinse de-a lungul pasajului, sub tavanul înalt. În 
spatele lui auzi o altă voce - Crabbe - întreruptă de pașii din ce 
în ce mai apropiaţi ai celui de-al treilea bărbat, la un metru de 
Chang. 


— Bascombe. 

— Da, domnule. 

— Așteaptă o clipă, spuse Crabbe și tonul vocii i se schimbă, 
adresându-i-se acum bărbatului în haină de blană. Încă un 
minut. Aș zice să nu-i dăm niciun indiciu asupra nemulțumirii 
noastre crescânde care, neîndoielnic, i-ar produce o mare 
satisfacţie. În plus (aici vocea i se schimbă din nou, adoptând o 
nuanţă dulceagă), trofeu! lui e în mâinile noastre. 

— Nu sunt trofeul nimănui, replică Angelique, liniștită dar 
fermă. 

— Bineînţeles că nu ești, o asigură Crabbe, dar el nu trebuie 
să știe până când nu suntem gata. 

Chang privi în sus cu groază. La celălalt capăt al pasajului, 
deasupra scării, se deschisese ușa. Venea cineva. Era prins între 
ei. Adunându-și toate puterile, făcu trei pași și sări pe perete 
într-o mișcare fluidă, împingându-se cu un picior spre celălalt 
perete, mai sus, ca să se poată prinde de conducte. Vedea cum 
coboară cineva pe trepte. Grupul de după colţ îl putea auzi 
dintr-o clipă într-uita. Îşi încordă braţele, își trase restul corpului 
în sus și își încolăci picioarele în jurul conductelor, apoi se răsuci 
până ajunse deasupra lor, cu faţa în jos, trăgându-și repede 
poalele pardesiului ca să nu atârne. Privi în jos disperat. 
Bastonul lui rămăsese pe podea, aproape de perete, de care îl 
rezemase ca să se uite după colţ. Nu avea ce face. Se apropiau. 
Cât timp îi luase ca să se urce acolo? Oare îl văzuseră? Il 


auziseră? O clipă mai târziu - ţinându-și răsuflarea în ciuda 
gâfâielii - Chang văzu cum cel de-al treilea bărbat, Bascombe, 
apăru de după colţ - și se opri la doar câţiva centimetri de 
bastonul lui. Se apropiau și pașii din cealaltă direcţie - care 
făceau mai mult zgomot decât și-ar fi închipuit. Erau mai multe 
persoane. 

— Domnule Bascombe! strigă una dintre ele, un fel de salut 
exuberant, care suna mult prea cordial (sau mai absurd) dat 
fiind că persoanele în cauză nu se mai văzuseră de cel mult 
cinci minute. 

Tonul însă dădea de înţeles că erau părtași la această 
aventură, în această seară - anunțând și cine era călăuza 
acestei seri. Lui Chang i se făcu pielea ca de găină. Expiră fără 
zgomot pe nas. Nu-i venea să creadă că nu-l văzuseră - și se 
pregăti să sară pe Bascombe, să-i atace pe nou-veniţi, apoi să 
fugă spre scară. Cei doi trecură chiar pe sub el. Chang înţepeni, 
ţinându-și din nou răsuflarea. Un bărbat, un tip energic într-un 
pardesiu negru, elegant, cu favoriţi roșii zburliţi și păr roșu, lung, 
cârlionțat și des (evident cel care strigase), îl sprijinea pe un 
altul mai înalt și mai slab, într-o uniformă albăstrie ca oţelul, cu 
un chipiu îndesat pe cap, împodobit cu pene albastre, cu pieptul 
acoperit de medalii, și încălţat cu cizme înalte care îi stânjeneau 
fără milă mersul influenţat de alcool. Când cei doi se apropiară 
îndeajuns, Bascombe făcu un pas înainte și îl încadră pe 
bărbatul în uniformă, dispărând împreună după colţ. 

Chang rămase cocoţat pe conducte până când auzi ușa de fler 
închizându-se în urma lor, apoi își cobori picioarele și rămase 
agăţat de braţe, pentru ca în cele din urmă să-și dea drumul pe 
podea. Se scutură de praf - conductele erau murdare rău - și își 
recuperă bastonul. Răsuflă adânc, mustrându-se că se lăsase 
încolţit cu atâta naivitate. Fusese salvat de tipul în uniformă, 
știa asta prea bine, a cărui stare de beţie distrăsese atenţia 
celorlalţi de la orice altceva. Se întoarse cu gândul la 
conversaţia dintre bărbatul în haina de blană și Crabbe: pe care 
dintre cei doi inși îl așteptau pe ofițerul beat sau pe fantele plin 
de un entuziasm exagerat? Și cu toate că rezistă gândului - care 
nu făcea decât să-i tulbure încet liniștea - în timp ce dădea 
colţul și privea ușa închisă în urma lor... se întrebă care dintre ei 
emisese pretenţii asupra Angeliquei. 


Venise din Macao încă de mică, rămânând orfană în 
momentul în care tatăl ei, un marinar portughez, murise în urma 
unei lovituri de cuţit primite într-o încăierare chiar a doua zi de 
când era pe uscat. Mama ei fusese chinezoaică, înfățișarea 
Angeliquei impresionându-l pe Chang din clipa în care o văzuse 
în salonul din South Quays - unde își găsise un fel de cămin 
după vitregia vieţii din orfelinat. Frumuseţea exotică și aerul ei 
pe cât de discret pe atât de fascinant o scoseseră din acea 
jalnică vizuină și o duseseră la Second Bench pentru ca, în acest 
an, la vârsta mai mult decât potrivită de 17 ani, să o împingă 
spre înălțimile parfumate ale bordelului Old Palace, madame 
Kraft cumpărându-i contractul pe o sumă nedezvăluită. Mutarea 
făcuse ca, practic, Chang să nu poată ajunge la ea. Nu-i mai 
vorbise de cinci luni. Desigur, îi vorbise rareori și înainte - nu era 
omul care să vorbească prea mult, mai ales cu cei pentru care 
nutrea anumite sentimente. Deși își spunea că fata era 
îndeajuns de conștientă de locul special pe care îl ocupa în 
mintea lui - nu putea spune „inimă”, căci ce însemna asta într-o 
viață ca a lui (poate „pictură panoramică” era o descriere mai 
adecvată a spectacolului fără noimă oferit de existenţa lui 
Chang) - atașamentul lui nu-i provocase o reacţie verbală 
deosebită fiindcă, indiferent de trăirile ei, prefera tăcerea la fel 
de mult ca și el. La început aceasta poate că era o chestiune de 
limbaj dar, între timp, devenise expresia unui comportament 
corespunzător meseriei, cu un zâmbet larg, un trup suplu și ochi 
imposibil de  distanţi. In clipele devastatoare pe care le 
petrecuseră în ceea ce părea a fi intimitate, Angelique nu fusese 
decât politicoasă și profesionistă, dar întotdeauna îl lăsase să 
întrevadă un peisaj lăuntric nesfârșit ascuns cu fermitate... 
vederea lui trecând prin sufletul lui Chang ca un cârlig de 
undiţă. 


Încercă uşa de metal, fără folos însă, și oftă de nerăbdare. Era 
o broască veche, făcută mai mult ca să întârzie urmărirea decât 
să o împiedice pe de-a-ntregul. Căută în buzunarul pardesiului 
un inel cu chei false și începu să le încerce. Cea de a doua se 
potrivi. Deschise ușa încet - era bine unsă și nu scârțâi - și păși 
în întuneric. Trase ușa după el, lăsând-o neîncuiată, și ascultă. 
Cei pe care îi urmărea mergeau agale, fapt ce nu era o surpriză 
din cauza combinației dintre tipul beat și Angelique - pantofii și 


rochia ei nu se potriveau cu tunelul întunecat acoperit cu pietriș. 
Chang mergea în tăcere, cu bastonul ridicat în faţă, cu mâna 
stângă pipăind peretele. Tunelul nu era lung - judecând după 
distanța pe care o mai avea de parcurs până când ieșea într-o 
alee, lângă o altă aglomerare de case. Chang încercă repede să 
stabilească direcția exactă - scara, pasajul, colţul, tunelul 
întunecat, care părea să facă o curbă ușoară la stânga... blocul 
din spatele bordelului era perete în perete cu Old Palace - alte 
clădiri ale institutului. Fără îndoială, tunelul fusese construit 
iniţial ca o ieșire secretă din Palace, poate că spre ceea ce pe 
atunci era casa unei ibovnice, poate ca o cale de a scăpa de 
furia unei mulţimi. Chang zâmbi la gândul că rolul lui se 
inversase, dar rămase la fel de prudent. Nu fusese niciodată în 
incinta institutului și nu era sigur de ceea ce avea să găsească 
acolo. 

Cei din față se opriseră. Unul dintre ei bătu cu putere în altă 
ușă de fier, mai multe ciocănituri (poate bastonul bărbatului 
corpolent?) care reverberară puternic în tunel. Drept răspuns, 
Chang auzi cum cineva umblă la broască, zgomotul ascuţit al 
unui lanţ tras printr-un inel de fier și apoi scârţâitul unor 
balamale grele. O lumină portocalie se revărsă în beznă. Grupul 
stătea la baza unei scări scurte, de piatră, deasupra lor o 
deschizătură aproape la același nivel cu pământul, ca la o 
pivniţă. Erau și câţiva bărbaţi cu felinare, care îi ajutau pe 
membrii grupului să urce scara pe rând. Nu închiseră ușa - 
poate pentru că aveau să o aducă pe Angelique înapoi? - și 
Chang profită de ocazie ca să se furișeze până la treptele de 
piatră și să se pitească acolo, privind în sus. Deasupra lui, ca o 
fantomă în razele lunii, ramurile fără frunze ale unui copac. 

Se ridică puţin și văzu că ieșirea dădea spre o curte mare, 
acoperită de iarbă, între clădirile bordelului. Lumina lăsată de 
felinare se îndepărta pe măsură ce grupul traversa cu pași mari 
pajiștea, lăsându-l aproape în întuneric. Chang se strecură afară 
din tunel - parcă ar fi părăsit o criptă - și se furișă după grup, 
mai mult ghicind drumul până la cel mai apropiat copac, unde își 
trase răsuflarea. Ferestrele clădirilor din jurul lui erau întunecate 
- nu avea idee cât din Palace ocupau angajaţii institutului sau 
cum îl ocupau, de aceea nu putea decât să spere că va rămâne 
neobservat. Alergă spre un alt copac, acum mai aproape de 
ziduri, iarba deasă înăbușind zgomotul pașilor. Era ușor să-și 


dea seama încotro se îndrepta grupul spre un alt bărbat cu 
felinar, care stătea la intrarea într-o construcţie ciudată, aflată 
în mijlocul curţii, departe și nelegată de nicio altă clădire. 

Era joasă, cu un singur nivel, din cărămidă, fără ferestre și, 
din câte își dădea seama Chang, avea o formă circulară. In timp 
ce privea, grupul celor șase și călăuzele lor ajunseră la ușă și 
intrară. Cel care așteptase la intrare rămase pe loc. Chang 
avansă spre un alt copac, având și mai mare grijă să nu facă 
zgomot. Era la o depărtare de vreo 20 de metri. Așteptă, 
nemișcat, preţ de câteva minute. Paznicul nu se mișcă de la ușă. 
Chang cercetă curtea, întrebându-se dacă nu s-ar putea furișa 
până la celălalt capăt al clădirii circulare, ca să caute o altă ușă, 
o fereastră sau o scară pe care să urce ca să pătrundă în casă 
prin acoperiș. Dar nu făcu decât să se lase pe vine și să aștepte, 
sperând că paznicul va intra în clădire sau că unul dintre 
membrii grupului o va părăsi. Se gândea în continuare la cei 
care alcătuiau grupul. Nu-i recunoscuse decât pe Crabbe și pe 
Angelique. Cel care răspunde la numele de Bascombe era fie în 
serviciul ministrului adjunct fie în cel al bărbatului în haină de 
blană, nu-și putea da seama - la fel cum nu-și putea da seama 
care dintre cei doi bărbaţi avea mai multă autoritate. Ultimii doi 
erau un mister - de pe cele două conducte pe care stătuse nu le 
văzuse feţele și nici nu deslușise caracteristicile uniformei 
ofițerului beat. În mod clar exista o legătură cu petrecerea de la 
casa lui Robert Vandaariff - Crabbe fusese și acolo, era și aici. 
Oare vreunul dintre ei o curtase pe Margaret Hooke la fel cum 
toţi ceilalți o curtau pe Angelique - Margaret Hooke care o căuta 
pe Isobel Hastings (care fusese și ea la casa lui Vandaariff) și 
care avea aceleași urme pe faţă ca și răposatul Arthur Trapping? 
Urmele de pe faţa ei erau recente, la fel ca și în cazul lui 
Trapping, care se alesese cu ele în cele câteva minute în care 
părăsise recepţia și fusese găsit pe podea de către Chang - 
ceea ce îl făcea pe Chang să creadă că nu rănile acelea îi 
provocaseră moartea lui Trapping, dat fiind că femeia 
supravieţuise. Cea mai importantă era natura eterogenă a 
grupului, membrii lui adunându-se pentru un scop anume - un 
scop care, poate numai tangenţial, dusese la uciderea lui Arthur 
Trapping și declanșase operaţiunea de căutare a lsobelei 
Hastings. Chang se îndoia că această căutare avea vreo 
legătură cu răzbunarea. Era foarte posibil ca Persephona lui să-l 


fi ucis pe prietenul Rosamondei - sângele venea, totuși, de 
undeva - dar femeia sigur era vânată pentru ceea ce văzuse. 


Paznicul se întoarse brusc cu spatele și, o clipă mai târziu, 
Chang auzi zgomot de pași dinspre curte. Spre lumina felinarului 
înainta un bărbat uscățiv îmbrăcat într-o manta lungă, la două 
rânduri, de culoare închisă, cu nasturi de argint și epoleţi goi, cu 
capul descoperit, cu mâinile la spate. La cererea paznicului se 
opri la câţiva metri, înclinând scurt din cap și pocnind din călcâie 
în semn de salut. Bărbatul era proaspăt ras și purta un monoclu 
care reflectă lumina în momentul în care dădu iar din cap, 
solicitând dreptul de a intra și apoi acceptând refuzul paznicului. 
Bărbatul răsuflă adânc, resemnat. Privi în urma lui și făcu un 
semn vag cu mâna stângă - poate spre un loc unde ar putea să 
aștepte. Paznicul întoarse capul în direcţia arătată de mână. 
Fulgerător, bărbatul întinse braţul drept înainte, armând cu 
degetul mare un pistol negru, lucios, și ţinti fața paznicului. 
Paznicul nu făcu nicio mișcare dar, foarte repede, la ordinul 
șoptit dar răstit al bărbatului, lăsă să-i cadă arma în iarbă, puse 
felinarul jos și se întoarse cu faţa spre ușă. Bărbatul luă felinarul 
și lipi pistolul de spatele paznicului. Paznicul descuie ușa iar cei 
doi dispărură înăuntru. 

Dar nu încuiară ușa. Chang ajunse la ea din câţiva pași și se 
uită prudent înăuntru. Imediat după ușă era o scară joasă care 
cobora câteva nivele într-un unghi foarte înclinat. Clădirea era 
adânc înfiptă în pământ și Chang zări cum cele două siluete 
părăsesc scara lăsând în urmă licărul unei lumini portocalii 
dinspre felinarul care se îndepărta spărgând întunericul. Chang 
privi înapoi, spre curte, își pregăti bastonul și începu să coboare 
treptele, încet, fără zgomot, fiind gata, la orice mișcare, să se 
retragă imediat. Din nou nimerise într-un spaţiu îngust, la mila 
oricui apărea de deasupra or de dedesubt - dar nu avea de ales 
dacă voia informaţii. Deasupra ultimului palier se opri, 
ascultând. Auzi un murmur de voci, dar nu desluși cuvintele din 
cauza acusticii proaste. Chang privi deasupra lui. Nu era nimeni 
acolo. Continuă să coboare. 

Scara dădea spre un hol circular care se curba în ambele 
direcţii, ca un inel în jurul unui salon central, impozant. Vocile 
veneau din stânga lui Chang, așa că o luă într-acolo, ţinându-se 
aproape de perete ca să nu fie văzut. După vreo 20 de metri, 


înaintând spre o lumină din ce în ce mai puternică, se opri din 
nou căci, pe neașteptate de parcă ar fi intrat pe o ușă vocile se 
auziră perfect. 


— Nu m-aţi deranjat cu nimic, vocea era furioasă, dar 
controlată. Mă deranjează doar că și-a pierdut cunoștința. 

Accentul părea german sau poate altceva - danez? nordic? 
Cuvintele fură întâmpinate cu tăcere, apoi cu intervenţia 
delicată, de diplomat experimentat, a lui Harald Crabbe. 

— Domnule doctor... desigur... trebuie să vă onorațţi 
angajamentele - e de la sine înţeles, de fapt, este un lucru mai 
mult decât lăudabil. Dar, vedeţi dumneavoastră... delicateţea, 
factorul timp - există anumite cerinţe - angajamente - care 
rivalizează cu angajamentele dumneavoastră. Cred că toţi cei 
de-aici suntem prieteni... 

— Foarte bine. Atunci vă urez la toţi o seară bună foarte 
prietenoasă, replică doctorul. 

Reacţia imediată fu un zăngănit de arme - o sabie scoasă din 
teacă - și câteva pistoale armate. Chang își imagină scena. 
Ceea ce nu-și putea imagina era miza ei. 

— Domnule doctor, continuă Crabbe cu insistenţă în glas. O 
asemenea confruntare nu e în folosul nimănui - iar cât privește 
dorinţele tânărului dumneavoastră stăpân, dacă le-ar putea face 
cunoscute... 

— Nu stăpânul, ci pacientul meu, îi tăie vorba doctorul. 
Dorinţele lui în această chestiune contează foarte puţin. Cum 
spuneam, vom pleca de aici, cu tot riscul de a fi ucis de 
dumneavoastră. Dacă mă ucideţi, promit ca mai întâi să-i zbor 
creierii acestui prinţ idiot - ceea ce cred că vă va da peste cap 
planurile și va înfuria foarte... un tată cu mare influenţă. Bună 
seara. 

Chang auzi pași târșâiţi și, o clipă mai târziu, îl văzu pe 
doctor, sprijinindu-l cu o mână pe bărbatul în uniformă care, 
beat mort, abia se ţinea pe picioare, iar în cealaltă mână ţinând 
strâns pistolul. Chang se retrase odată cu el, pas cu pas, 
nedorind să intre în raza vizuală a grupului asupra căruia tocmai 
aruncase o privire - Crabbe, Bascombe, tânărul spilcuit cu părul 
roșu (cu sabia scoasă) și trei paznici (înarmaţi cu pistoale). 
Bărbatul în haină de blană nu se vedea nicăieri și nici Angelique. 


Nimeni nu scoase o vorbă în timp doctorul și omul în uniformă 
se retrăgeau - de parcă acum cuvintele nu își mai aveau rostul - 
și curând Chang își dădu seama că trecea pe lângă scară. Se 
gândi să o urce repede, dar acest lucru nu ar fi făcut decât să-l 
dea în vileag - ceilalți sigur l-ar fi auzit și nu ar fi ajuns în capătul 
scării fără să-l și vadă. Mai mult de atât, în confuzia creată 
doctorul ar fi putut fi ucis, ceea ce, pe moment, Chang nu știa 
dacă e bine sau nu. Încă mai spera să afle mai multe. Dacă nu 
greșea cumva, omul în uniformă probabil că era KarlHorst von 
Maasmărck. Din nou, legăturile misterioase dintre Robert 
Vandaariff, Henry Xonck și Ministerul Afacerilor Externe păreau 
să fie atât de aproape de înţelegerea lui. Preocupat pentru 
moment de aceste gânduri, Chang ridică privirea. Doctorul îl 
văzuse. 

Stătea cu von Maasmărck prăbușit lângă el, la baza scării, și 
tocmai aruncase, din reflex, o privire spre celălalt capăt al 
coridorului, fiind șocat că mai era cineva acolo, și încă un bărbat 
îmbrăcat în roșu. Chang știa că se află dincolo de curbura 
peretelui, deci nu putea fi văzut de ceilalţi, și își duse încet 
degetul la buze, în semn de tăcere. Doctorul îl privi fix. Era palid 
la faţă, ca o fantomă. Avea părul blond spre alb, ras la ceafă și 
pe tâmple într-o manieră aproape medievală, lung și lipit pe 
vârful capului - deși, în ultimele minute, i se ciufulise, șuviţele 
albe atârnându-i în ochi. În ciuda aparentei lui stăpâniri de sine, 
doctorul nu părea a fi un om de acţiune și nici obișnuit cu 
pistoalele. Chang se retrase încet din faţa lui, păstrând contactul 
vizual, și îi făcu semn să urce - imediat. Doctorul aruncă o 
privire în urmă, spre ceilalți, și începu să urce treptele stângaci, 
trăgând și trupul aproape inert al prinţului după el. Chang se 
retrase și mai mult, impresionat de faţa lui von Maasmărck: 
lividă, cu arsuri roșii, circulare, în jurul ambilor ochi. 

Grupul se apropie de ușa de jos. 

— Domnule doctor, sunt sigur că ne vom revedea, strigă 
Crabbe amabil. Noapte bună, dulce prinţ! 

Ministrul adjunct le șopti apoi paznicilor de lângă el: 

— Dacă se întâmplă să cadă, umflaţi-l. Dacă nu, unul din voi 
rămâne la ușă iar celălalt se ia după el. Tu rămâi aici, zise 
Crabbe arătând spre paznicul pe care doctorul îl adusese la 
subsol sub ameninţarea pistolului. 

Doi dintre paznici dispărură repede pe scară iar celălalt 


rămase cu pistolul în mână. Crabbe se întoarse și, însoţit de 
Bascombe și fantele cu părul roșu, se îndepărtară pe coridorul 
pe care veniseră. 

— Nu contează, spuse el vesel. O să-l găsim pe prinţ mâine - 
vedem noi cum - iar de doctor ne putem ocupa mai târziu. Nu-i 
nicio grabă. În plus, aici Crabbé chicoti, coborând vocea, mai 
avem o treabă cu nobilimea, nu-i așa, Roger? 

Cei trei se îndepărtaseră prea mult pentru ca Chang să mai 
poată auzi ceva. Se retrase alți zeci metri, din nou prins ca într-o 
cușcă. Va trebui să-l atace pe paznic ca să iasă de acolo sau să 
rămână pe loc - presupunând că, plecând, grupul va lua și 
paznicii cu el. Se întoarse și o porni pe cealaltă jumătate a 
coridorului, sperând că cercul se va închide undeva. 


Chang înaintă ţinând bastonul în faţă, cu ambele mâini - una 
pe mâner, cealaltă pe bastonul propriu-zis - gata să-l desfacă la 
cel mai mic zgomot. Nu știa ce rol joacă, de vânător sau de 
vânat, dar știa că, dacă lucrurile mergeau prost, se putea lupta 
cu mai mulţi inși deodată, ceea ce era aproape întotdeauna 
fatal. Dacă inșii își păstrau sângele rece, până la urmă unul 
dintre ei găsea o breșă și adversarul lor, indiferent de puterea și 
de îndemânarea lui, tot cădea. Singura soluţie era să atace în 
cât mai multe puncte posibile și, prin agresiune pură, să separe 
grupul în indivizi fragili - care apoi puteau să ezite. Ezitarea 
ducea la scurte momente de luptă singulară, slăbind grupul, 
ceea ce ducea la și mai multă ezitare - ferocitatea împotriva 
prezenţei de spirit, teama înfruntând logica. Pe scurt, însemna 
să atace nebunește. Dar o strategie atât de temerară îl făcea 
mai vulnerabil chiar decât zâmbetul firesc al doamnei Wells - iar 
prezenţa de spirit a adversarilor, cât mai rămânea din ea - în 
cazul în care nu erau niște amărâţi, neghiobi, lipsiţi de 
experienţă și, în consecință, ușor de pus pe fugă - i-ar fi 
pecetluit soarta. Cel mai bine era să-i evite. Drept care se îngriji 
să nu facă niciun zgomot. 

Pe măsură ce coridorul se curba, desluși un murmur prin 
peretele interior - dinspre încăperea centrală, sau ce o fi fost 
acolo. In faţa lui, pe podea, se aflau o mulţime de cutii lungi, 
deschise și goale, un morman uriaș, aceleași cutii pe care le 
văzuse în căruţa de lângă canal și în casa lui Robert Vandaariff - 
deși acestea erau căptușite cu fetru albastru și nu portocaliu. 


Murmurul crescu treptat în intensitate până când până și aerul 
păru că vibrează. Chang își astupă urechile. Senzaţia de 
disconfort se transformă în durere. Își continuă drumul mergând 
poticnit. La capătul coridorului era o ușă căptușită cu metal. 
Făcu slalom printre cutii - zgomotul puternic, sacadat, 
acoperindu-i pașii împleticiţi - și simți cum își pierde 
concentrarea, împiedicându-se, răsturnând cutiile. Se clătină și 
închise ochii. Se lăsă să cadă în genunchi. 

Cardinalului Chang îi luă câteva secunde bune, în care ecoul îi 
bombardă timpanele, ca să-și dea seama că zgomotul încetase. 
Trase aer pe nas și își pipăi faţa. Era umedă. Își căută batista - îi 
sângera nasul. Se chinui să se ridice în picioare în mijlocul 
cutiilor aruncate de-a valma, scuturând din cap ca să scape de 
ameţeală, privi lung petele de pe batistă, apoi o împături și se 
șterse din nou pe față. Se înțepeni bine pe picioare, inspiră 
adânc, își vâri batista în buzunar și păși cu grijă către ușă. Își lipi 
urechea de ea și ascultă, dar ușa era prea groasă - ceea ce îl 
făcu să se întrebe de unde venise zgomotul acela asurzitor, atât 
de puternic încât trecuse prin pereţii masivi și ușa aceasta 
groasă. Ce se întâmplase cu cei din cameră? Ce anume 
produsese acel zgomot? Rămase pe loc pentru o clipă, 
încercând să stabilească unde se afla acum în relaţie cu 
obiectivele lui - găsirea ucigașului lui Arthur Trapping și a 
misterioasei Isobel Hastings. Chang știa că urmase o cale 
periculoasă - care poate că îl adusese într-un punct mort. Apoi 
se gândi la Angelique, aflată poate de cealaltă parte a acestei 
uși, implicată în ceva care îi depășea puterea de înţelegere - dar 
desigur lipsită de apărare. Apăsă pe mâner. 

Ușa grea se deschise fără ca balamalele bine unse să scoată 
vreun scârțâit și Chang intră cu tot zgomotul făcut de o fantomă 
- iar când văzu ce avea în fața ochilor culoarea îi dispăru din 
obraji. Era într-un fel de anticameră, despărțită de o încăpere 
mai mare, boltită - ai cărei pereţi înalţi erau brăzdaţi de 
conducte strălucitoare, ca o orgă enormă, ca o catedrală - pe 
care o văzu printr-o fereastră largă, din geam gros. Conductele 
se înfigeau în podea, adunându-se sub o platformă ce aducea cu 
o scenă, pe care se afla o masă mare. Pe masă stătea întinsă 
Angelique, aproape goală, cu capul acoperit de o mască foarte 
complicată, din metal și cauciuc negru, cu trupul plin de 
furtunuri și cabluri negre, o imagine statică, infernală, a 


martiriului Sfintei Isobel. În picioare pe platformă, lângă ea, erau 
câţiva bărbaţi cu căști mari, din alamă și piele, cu ochelari cu 
lentile groase, cu gurile și urechile astupate de niște cutii 
ciudate, pe care Chang îi putea recunoaște după veșminte: un 
ins mărunţel, îmbrăcat în haine cenușii, unul autoritar, în haine 
negre, elegante, unul zvelt, care probabil că era Bascombe, și 
unul solid, care renunţase la haina de blană, cu mânecile 
cămășii suflecate, cu braţele acoperite până la coate de mănuși 
grele, din piele. Priveau cu toţii în direcţia lui nu la el, ci pe 
fereastră, la procedurile delicate care se desfășurau în faţa 
ochilor lui Chang. 

Antecamera era dominată de un jgheab lat, din piatră, în care 
se scurgea un lichid plin de aburi și bulbuci, din cel puţin 
cincizeci de furtunuri negre, lucioase, care acopereau aproape 
fiecare centimetru de podea. Deasupra acestui adevărat pârâu 
gâlgâitor atârna de lanţuri o bucată udă de metal care tocmai 
fusese scoasă din jgheab. Pe partea cealaltă a jgheabului, așa 
cum privea Chang, era un bărbat cu mănuși de piele, un șorţ 
gros de piele și cu una din câăștile acelea ciudate. Tocmai se 
apleca anevoie în faţă, ţinând în braţe un obiect dreptunghiular 
care vibra, extrem de opac, de forma unei cărţi, numai că era 
fabricată dintr-o sticlă de un albastru-violet, udă, aburindă, care 
îţi lua ochii cu strălucirea ei. Cartea de sticlă stătea într-un 
echilibru precar pe braţele lui, ca și cum ar fi fost prea fragilă 
sau prea periculoasă pentru ca omul să exercite vreo presiune 
asupra ei. Bărbatul tocmai o scosese cu cea mai mare grijă din 
lichidul tulbure și o luase de pe bucata de metal. Apoi ridică 
ochii și îl văzu pe Chang. 


În clipa aceea, bărbatul își pierdu concentrarea. Își schimbă 
centrul de greutate și, în ceea ce lui Chang i se păru a fi o 
eternitate, cartea de sticlă alunecă din mănușile de piele 
lucioasă. Bărbatul se înţepeni pe picioare și încercă să 
restabilească echilibrul, dar nu făcu decât să îndrepte cartea în 
direcţia opusă. Îndoi din nou braţele dar cartea îi scăpă de sub 
control și căzu pe marginea jgheabului de piatră unde se sparse, 
prefăcându-se într-un nor de ţăndări ascuţite. Chang văzu cum 
cei din marea încăpere se reped la fereastră. Văzu cum bărbatul 
face un pas înapoi, clătinându-se, cu mâinile încordate acoperite 
de pumnale minuscule din sticlă strălucitoare. Și se simţi 


copleșit de miros, același miros pe care îl simţise lângă cadavrul 
lui Arthur Trapping, acum și mai intens, de parcă așa ceva era 
posibil. Îl usturau ochii, gâtul i se încleștase, genunchii îl lăsau. 
În faţa lui bărbatul ţipa - răcnetele înăbușite răzbăteau prin 
cască. Ceilalţi se apropiau de cameră. Chang nu mai rezista. 
Privi pe geam la Angelique, care se zbătea de parcă furtunurile 
i-ar fi supt sângele, și se dădu înapoi, poticnit, cu mâna la gură, 
ameţit de vapori, văzând negru în faţa ochilor. O luă la fugă. 

Alergă fără să mai ţină cont de cutiile împrăștiate peste tot, 
trăgând în piept aerul mai curat, ascultând strigătele din spatele 
lui și scoțând mânerul bastonului, gata să se apere. Străbătu 
coridorul cât de repede putu, șocat de ceea ce văzuse, disperat 
că o abandonase pe Angelique - oare ar fi putut să o elibereze? 
Era ea acolo de bună voie? Oare ce dec/anșase el? - și se 
năpusti direct asupra paznicului, care îl auzise venind și își căuta 
cu înfrigurare pistolul. Paznicul își scoase pistolul tocmai când 
Chang ajunse în dreptul lui, lovindu-i arma cu bastonul. Glonţul 
trecu pe lângă el și imediat mâna dreaptă a lui Chang se repezi 
înainte. Paznicul se răsuci disperat, iar lama nu îi pătrunse în 
gât, ci în umărul drept. Omul ţipă de durere. Chang scoase 
pumnalul din el și îl lovi cu bastonul peste faţă, făcându-l să 
cadă în genunchi. Aruncă o privire în urmă - îi auzea cum se 
împiedică de cutii, și o apucă în sus, pe scară. Ajunsese la 
jumătatea ei când auzi o împușcătură de jos - paznicul trăsese 
cu mâna stângă. Glonţul nu-l nimeri, dar sigur avea să-l alerteze 
pe cel din capul scării, care nu trebuia decât să încuie ușa de 
sus ca să-l prindă pe Chang ca într-o capcană. luţi pașii în ciuda 
picioarelor care parcă nu-l mai ascultau - încă ameţit de vaporii 
inhalaţi, cu gândul la masa din încăperea boltită, la faţa 
îngrozită, acoperită de mască, a Angeliquei - gâfâind de atâta 
efort. O altă împușcătură venită de jos, un alt rateu, și Chang 
ajunse în vârful scării. Se repezi în curte, rotindu-și braţele spre 
a se apăra - dar nu văzu pe nimeni. Se opri, împleticindu-se, de- 
abia respirând, orb în întuneric. Privi înapoi spre ușă și îl văzu pe 
paznic... întins la pământ, cu faţa în jos, nemișcat. 

Înainte să-și dea seama cine l-ar fi putut scăpa de paznic - 
doctorul? - două siluete negre apărură din umbră, una din ele 
trântind ușa. Chang se retrase undeva, pe iarbă, apoi se 
întoarse brusc la auzul pașilor din spatele lui. Incă două siluete. 
Se îndepărtă în așa fel încât să fie la distanţă egală de cele două 


perechi, dar auzi alţi pași - era izolat din nou. Încercuit în 
întuneric de șase inși... toți păreau să poarte uniforme negre cu 
trese de argint. Cu un zgomot metalic își traseră săbiile din 
teacă. Nu avea ce face. Oare Angelique era moartă? Nu știa - nu 
știa nimic. Chang își vâri brusc pumnalul în baston și își aţinti 
privirea asupra militarilor. 

— Ori mă ucideţi, ori mă duceţi la maiorul vostru, spuse el și 
arătă spre ușă. Dar ceilalti vor interveni dintr-o clipă într-alta. 

Unul dintre militari păși lateral, rupând cercul, și îi făcu semn 
să treacă pe acolo - spre o arcadă impunătoare care reprezenta 
adevărata intrare în curte. În timp ce Chang înainta spre ei, cei 
șase militari își îndreptară săbiile spre el, cel care își schimbase 
locul ordonând: 

— Predă arma. 

Chang îi aruncă bastonul și își continuă drumul, așteptându-se 
ca unul dintre ei să-și înfigă sabia în spatele lui. Dar cei șase ÎI 
ascunseră repede în umbra arcadei și apoi îl împinseră spre o 
trăsură neagră. Militarul care îi luase bastonul vâri sabia în 
teacă și scoase un mic pistol pe care îl lipi de ceafa lui Chang. 
Ceilalți vărâră și ei săbiile în teacă și se puseră pe treabă - doi 
se urcară pe capră ca să conducă trăsura, unul deschise portiera 
și urcă în trăsură, întorcându-se ca să-l ajute pe Chang ca să 
urce și el, iar alţi doi alergară ca să deschidă poarta. Militarul cu 
pistolul în mână urcă și el și închise portiera. Cei trei se așezară 
pe aceeași banchetă, Chang în mijloc, cu pistolul înfipt în coaste. 
Pe bancheta cealaltă, singur, ședea un bărbat autoritar, între 
două vârste, cu părul cărunt tuns scurt, cu o figură inexpresivă. 
Bătu cu pumnul în capota trăsurii și aceasta se puse în mișcare. 


— Domnul maior Black, ce noroc pe capul meu, spuse Chang. 

Maiorul îl ignoră, făcându-i semn cu capul militarului cu 
pistolul în mână, care îi dădu bastonul lui Chang. Maiorul îl 
examină, trase puţin de măciulie, pufni dezaprobator, apoi 
împinse iute măciulia la loc. II măsură pe Chang cu un dispreţ 
evident dar nu scoase o vorbă. Merseră în tăcere câteva minute, 
ţeava pistolului neslăbindu-și presiunea. Chang se întrebă cât 
era ceasul - opt? nouă? mai mult? De obicei stomacul îi spunea 
cât e ceasul dar în ultima vreme mesele lui deveniseră atât de 
neregulate și de rare încât nu se mai putea baza pe el. Probabil 
că cei șase îl duceau într-un loc izolat în care să-l execute. 


Căscă exagerat. 

— Interesantă insignă, remarcă el arătând spre maior. Lupul 
Sköll* care înghite soarele - o imagine nu tocmai optimistă, un 
semn de Ragnarökê - bătălia finală pe care forțele ordinii sunt 
sortite să o piardă, chiar și zeii. În caz că nu vă consideraţi aliaţi 
cu haosul și răul, desigur. Și totuși, un însemn curios pentru un 
regiment. Aproape excentric... 

La un semn al maiorului, militarul din stânga lui Chang își 
împinse cotul în rinichiul acestuia. Chang simţi cum i se taie 
răsuflarea, întregul corp înţepenindu-i de durere. Se forță să 
zâmbească, cu vocea răgușită de efort. 

— Pe domnișoara Hastings... aţi reușit s-o găsiţi? V-aţi 
chinuit, nu glumă, ca până la urmă să aflaţi că toate informaţiile 
pe care le-aţi cules despre ea erau greșite. Nu trebuie să-mi 
spuneţi, știu exact cum vă simţiţi - ca un /aiot. 

Un alt cot, la fel de tare. Chang simţi gustul fierii în gât. 
Trebuia să fie puţin mai direct dacă voia să nu se umple de 
vomă. Se sili să zâmbească din nou. 

— Nu sunteţi deloc curios să aflaţi ce-am văzut adineauri? 
Oamenii dumneavoastră au auzit împușcăturile... nu vreţi să 
știți cine a fost ucis? Cred că asta ar schimba tot felul de 
lucruri... echilibrul de putere etc. Îmi permiteţi? Batista? 

Maiorul încuviinţă din cap și Chang vâri încet mâna în 
buzunar. Tocmai ajunsese la batistă când militarul din stânga îl 
lovi peste mână și căută el însuși în buzunar, scoțând batista 
pătată de sânge și i-o dădu lui Chang. Cardinalul surâse drept 
mulţumire și se șterse la gură. Călătoreau de câteva minute 
bune. Nu avea idee în ce direcţie. Cel mai probabil îl duceau 
undeva, în câmp, sau în jos, spre fluviu, ceea ce însemna că 
acum puteau fi oriunde. Ridică privirea. Maiorul se uita atent la 
el. 

— Așadar, continuă Chang. O luptă - împușcături - dar 


5 În mitologia scandinavă, Skoll este un lup care fugărește doi 
cai, Arvakr și Alsvir. În fiecare zi caii trag o trăsură pe cer, în 
care se află soarele, pe care Skoll vrea să-l mănânce. Skoll are 
un frate numit Hati care o fugărește pe Máni, luna. De 
Ragnarok, și Skoll și Hati vor reuși să-și devoreze prada. (n.tr.) 
6 În aceeași mitologie, Ragnarok (soarta zeilor) este bătălia ce 
precede sfârșitul lumii. (n.tr.) 


principalul punct de atracţie este un miros - poate aţi avut 
plăcerea - ciudat, copleșitor - și un zgomot, un bâzâit infernal, 
ca dintr-un stup mecanic uriaș, de forța unui motor cu aburi. 
Sunt sigur că știți toate astea. Dar ce-i făceau - ce i-au făcut 
femeii ăleia... 

Vocea lui Chang șovăi o clipă, avântul lui fiind tăiat de 
imaginea Angeliquei zvârcolindu-se sub nenumăratele furtunuri 
negre, înconjurată de bărbaţii aceia cu măști de piele... 

— Puțin îmi pasă de curvă, spuse maiorul Black cu un evident 
accent prusac, glasul lui la fel de rece și aspru ca un piron de 
fier. 

Chang se uită la el - atmosfera parcă se mai încălzise - și tuși 
gros în batistă, apoi se șterse la gură mormăind o scuză și, 
începând să vorbească, își vâri cu un gest firesc batista în 
buzunarul interior al pardesiului. 

— Îmi cer scuze... bineînţeles că nu vă pasă, domnule 
maior... pe dumneavoastră vă preocupă prințul, ministrul, 
personalităţile din industrie și finanţe... toate piesele din acest 
complicat joc de puzzle, nu-i așa? În timp ce eu, cu permisiunea 
dumneavoastră, eu... 

— Nu ești niciun fel de piesă, surâse maiorul, batjocoritor. 

— Câtă amabilitate, răspunse Chang în timp ce își scotea 
mâna din buzunar, deschizând briciul și lipindu-l de gâtul 
militarului cu pistolul. 

În momentul de derută provocat de atingerea oţelului rece, 
Chang își încleștă degetele celeilalte mâni pe pistol și îl îndreptă 
spre maior. Militarii din trăsură înţepeniră. 

— La prima mișcare, șuieră Chang, tipul ăsta moare, iar voi 
doi trebuie să ucideţi un om furios, care are o armă ce poate fi 
foarte utilă în spaţii mici. Dă drumul pistolului. 

Omul privi disperat spre maiorul Black, care înclină din cap, 
cu faţa schimonosită de mânie. Chang luă pistolul, îl îndreptă 
spre capul maiorului și schimbă bancheta. Se așeză lângă Black, 
își lipi briciul de gâtul lui, apoi întoarse pistolul către cei doi 
militari. Nimeni nu mișcă. Chang îi făcu semn militarului de 
lângă portieră. 

— Deschide-o. 

Militarul se aplecă și o deschise, zgomotul făcut de trăsură 
crescând brusc în intensitate, ameninţător, drumul întunecat 


trecând în goană pe lângă ei. Era o stradă pavată. Încă nu 
părăsiseră orașul - probabil că se îndreptau spre fluviu. Chang 
aruncă pistolul afară și își recuperă bastonul. Bătu cu el în 
capotă și trăsura își încetini mersul. Îi privi crunt pe cei doi 
militari, apoi se întoarse spre maior. 

— Ascultă aici. Deja l-am ucis pe unul dintre voi. Dacă 
trebuie, am să vă ucid pe toţi. Nu-mi place cum lucraţi. Feriţi-vă 
de mine. 

Plonjă pe portiera deschisă și se rostogoli stângaci pe 
caldarâmul tare. Se ridică repede în picioare și își vâri briciul în 
buzunar. După cum se temuse, cei doi militari săriseră din 
trăsură după el, cum făcuse și unul de pe capră. Erau cu săbiile 
scoase. Se întoarse și o luă la fugă, bravada de adineauri 
dispărând ca orice încercare de a o face pe viteazul. 


Din fericire, chiar dacă se rostogolise de atâtea ori, ochelarii îi 
rămăseseră pe nas. Întotdeauna își lega bine braţele în jurul 
urechilor tocmai în acest scop, cu toate acestea era uimit că 
încă îi mai avea. Alerga printr-un cartier luminat cu gaz aerian, 
așa că vedea ceva, dar habar nu avea în ce parte a orașului se 
află, de aceea, într-un fel, alerga pe bâjbâite - și cât de repede 
putea. Nu se îndoia că, dacă îl prindeau, îl hăcuiau cu săbiile 
fără scrupule, mai ales că sigur renunţaseră la planul lor iniţial, 
de a-l duce undeva cu trăsura. Dădu colţul și se împiedică de o 
piatră, fiind cât pe-aci să cadă. Se echilibră în ultimul moment, 
nimerind însă într-un gard de fier. Gemu de durere și o luă din 
nou la fugă. Era o stradă plină de case, pe care nu circulau 
trăsuri. Privi în urmă și văzu că militarii se apropie de el. Privi 
înainte și înjură. Trăsura în care se afla maiorul Black se repliase 
și acum venea spre el. Se uită disperat în jurul lui și văzu o alee 
în stânga. Își încordă toţi mușchii ca să ajungă la ea înaintea 
trăsurii, care se îndrepta spre el, vizitiul șfichiuind caii furios. 
Chang apucă să vadă ochii albi, speriaţi, ai cailor înainte de a 
ţâșni pe pasajul întunecat, alunecând pe cărămida murdară, 
fericit că era prea îngust pentru trăsura care trecu pe lângă el 
ca fulgerul. O clipă se gândi să se oprească, să-i înfrunte pe 
militari - să-i ia pe rând. Dar aleea nu era îndeajuns de îngustă 
pentru așa ceva - sau poate că el nu era într-o situaţie atât de 
disperată, drept care continuă să alerge. 

Aleea trecea printre două case mari, la prima vedere fără uși, 


cu ferestre începând de la etajul doi. Cu o strângere de inimă își 
dădu seama că, dacă îi tăiau drumul în celălalt capăt, nimerea 
într-o altă capcană. Singura lui consolare era că cizmele 
militarilor erau și mai puţin potrivite pentru ce era pe jos, 
alunecând mult mai ușor pe această suprafaţă vâscoasă. leși de 
pe alee cu toată viteza, nu văzu nici urmă de trăsură și se opri - 
în mijlocul străzii, răsuflând din greu - ca să se orienteze, ca să 
găsească un semn, un punct de reper cunoscut. Se afla într-o 
parte a orașului unde /ocuiau oameni respectabili - ultimul loc 
pe care îl putea cunoaște el. Apoi, în faţa lui, pe atât de 
binevenită ca și rugăciunea împlinită a unui copil, văzu că strada 
următoare o lua în jos. Singura stradă în pantă din oraș ducea 
spre fluviu, fapt care cel puţin îl lămurea unde se află. Işi adună 
toate puterile și se îndreptă într-acolo - nu înainte de a privi 
înapoi și a-l vedea pe primul militar apărând de pe alee - fiindcă 
acolo aproape sigur își putea pierde urma în ceaţă. 

luţi pasul și se aplecă puţin, panta din ce în ce mai abruptă 
începând să-l dezechilibreze. Auzea cizmele militarilor în spatele 
lui, hotărârea lor tipic germanică. Se întrebă dacă Black și 
doctorul erau în cârdășie și dacă militarii făceau parte din suita 
lui Karl-Horst Maasmărck. Ragnarok era o legendă nordică 
despre dezastrul final - numai cel mai dur dintre regimente ar fi 
putut-o adopta ca însemn - și, pe moment, nu o putea asocia cu 
nepăsătorul și necumpătatul prinţ. Pe doctor îl putea înţelege la 
urma urmelor, era cineva care se îngrijea de un membru al 
familiei regale dar maiorul? Ce interes avea prinţul (sau tatăl 
prinţului?) să-l ucidă pe Chang sau să dea de urma Isobelei 
Hastings? Pe cine altcineva putea servi? Cum de se afla într-o 
țară străină cu atâţia militari după el? Primele dâre de ceaţă i se 
învălătuciră în jurul picioarelor. Inhală adânc aerul umed, de mai 
multe ori. 

Strada făcea un cot și Chang se luă după el. În faţa lui văzu o 
mică piață cu o fântână arteziană și, ca o cheie care se 
învârtește în broască, își dădu seama unde se află - Worthing 
Circle. În dreapta era fluviul, în stânga Circus Garden, drept 
înainte cartierul negustorilor, iar dincolo de el ministerele. 
Destul de aglomerat - Worthing Circle era un loc în care, după 
căderea nopţii, se încheiau tot felul de afaceri necurate - drept 
care viră la dreapta, către fluviu și ceața mai groasă. Nu mai 
avea scăpare. Trăsura îl aștepta acolo. Vizitiul pocni din bici și 


caii se repeziră înainte, direct spre el. Chang sări într-o parte și 
se târî în patru labe spre marginea drumului. Nu avea cum să 
ajungă la fluviu sau în cartierul negustorilor - se ridică în 
genunchi în timp ce vizitiul se lupta cu caii, încercând să-i 
întoarcă. Chang tocmai se ridica în picioare când auzi cum îi 
șuieră un glonţ pe la ureche. Black era aplecat peste portiera 
trăsurii, în mână cu un pistol fumegând. Chang traversă piaţa, 
cu cei trei militari din nou aproape de el, și se îndreptă spre 
Circus Garden, spre inima orașului. 

Picioarele îl ardeau - nu avea idee de cât timp fugea, dar 
trebuia să facă ceva, altfel simţea că își dă duhul. Văzu o altă 
alee și se năpusti într-acolo. Ajuns pe alee se lipi repede de un 
perete și scoase mânerul bastonului. Dacă îl putea lua pe primul 
prin surprindere - dar chiar înainte să-și termine gândul primul 
militar apăru de după colţ, îl văzu pe Chang și ridică sabia să se 
apere. Chang încercă să-l lovească în cap cu bastonul dar omul 
se apără cu sabia și atunci își repezi pumnalul înainte - dar nu 
îndeajuns de iute și nu nimeri ţinta. Lama atinse pieptul 
militarului, sfâșiindu-i uniforma, dar nu merse mai departe. 
Militarul îl prinse de încheietura mâinii în care ţinea pumnalul. 
Ceilalţi militari erau doar la câţiva pași - câteva secunde și 
vârau sabia în el. Mârâind disperat, Chang îl lovi pe militar cu 
piciorul în genunchi și auzi un trosnet înfiorător. Omul urlă de 
durere și căzu chiar în faţa militarului care venea din spate și se 
împiedică de el. Chang își eliberă mâna și se retrase câțiva pași, 
pălind când cel de-al treilea militar trecu pe lângă camarazii lui, 
cu sabia pregătită. Chang continuă să se retragă. Militarul se 
aruncă asupra lui - Chang pară lovitura cu bastonul și încercă 
să-l împungă cu pumnalul, dar nu reuși. Militarul atacă din nou - 
și din nou Chang pară lovitura - apoi încercă o lovitură din 
lateral, menită să-i reteze gâtul lui Chang. Chang ridică bastonul 
era tot ce putea face - și bastonul se făcu ţăândări. Aruncă ce 
mai rămăsese din el și o luă la fugă. 


În timp ce alerga pe alee, Chang își spunea că bastonul îl 
ajutase să scape de unul dintre militari, dar cu pumnalul nu se 
putea împotrivi unei săbii. Văzu capătul aleii și câteva siluete 
adunate la un loc. Strigă spre ele, un strigăt de ameninţare, 
animalic, care avu efectul scontat - le făcu să se întoarcă spre el 
și apoi să se împrăștie - dar nu îndeajuns de repede. Chang 


intră cu toată viteza în cea mai apropiată - un bărbat care, în 
răstimpul în care Chang se apropia de grupul de persoane, 
probabil că negocia cu una dintre femeile care se îndepărtau în 
fugă - și o înșfăcă de guler. O trase în spatele lui și apoi o 
împinse brutal direct în militarul cel mai apropiat. Instinctiv, 
militarul ridică sabia ca să nu o străpungă și o lovi cu celălalt 
braț, dar Chang avansă în spatele acestui scut improvizat, în 
clipa în care omul se prăbuși, Chang rămase faţă în față cu 
militarul și îi împlântă pumnalul în piept. Il trase înapoi repede și 
făcu stânga-mprejur, luând-o din nou la goană. Auzi ţipetele 
femeilor în urma lui. Oare îl mai urmărea cel de-al treilea 
militar? Chang se uită peste umăr. Da. Injurând disciplina 
militară, Chang traversă strada și intră pe o altă alee îngustă - 
ultimul lucru pe care voia să-l vadă iar era trăsura. 

Nu mai știa unde se află - oricum, mai aproape de Circus. 
Această alee era plină de cutii și de butoaie; văzu, din fugă, mai 
multe uși. Cel de-al treilea militar era mai lent, chiar dacă la fel 
de hotărât ca și ceilalți. Profitând că încă nu putea fi văzut, 
Chang părăsi aleea, se apropie de următorul grup de clădiri și 
căută până găsi ce voia, o prăvălie la demisol, cu intrarea sub 
nivelul străzii. Chang sări peste balustradă și se lăsă în genunchi 
după ce ateriză la baza unei mici scări, tupilându-se și 
străduindu-se să nu mai gâfâie. Așteptă. Strada era întunecată, 
învăluită în ceaţă și aproape pustie - în caz că fusese văzut era 
posibil ca nimeni să nu-i poată arăta militarului unde se afla. Era 
lac de sudoare - nu-și mai amintea de cât timp nu mai alergase 
atât de mult sau de când nu mai fusese atât de prost ca să cadă 
într-o astfel de capcană. De ce aruncase pistolul? Dacă tot 
ajunsese să ucidă, de ce nu-i împușcase pe toţi în trăsură? 
Așteptă. Nemaiputând suporta, urcă încet treptele și privi pe 
furiș în stradă. Militarul era acolo, cu sabia scoasă, îl căuta. Nici 
el nu mai era sigur pe picioarele lui Chang auzi răsuflarea 
întretăiată a omului și văzu aburii care îi ieșeau din gură în aerul 
rece al nopţii - și, evident, nu știa în ce direcţie o luase Chang, 
făcând câţiva pași într-o parte, întorcând capul, apoi revenind în 
același loc. Chang își miji ochii, disperarea lui prefăcându-se în 
furie rece. Își trecu pumnalul în mâna stângă și își scoase briciul 
cu cea dreaptă, deschizându-l. Militarul încă mai era cu spatele 
la el, la o depărtare de vreo cincisprezece metri. Dacă ajungea 
fără zgomot în stradă, era sigur că, mergând tiptil, putea 


acoperi jumătate din distanţă înainte ca militarul să prindă de 
veste... alți câţiva metri până să se întoarcă... ultimii pași până 
să ridice sabia. Militarul putea lovi o singură dată și, dacă Chang 
evita lovitura, se termina totul. 

lar dacă nu o evita... ei bine, se termina totul altfel - „ín 
fiecare tandrete de-o clipă și scrum”, ca să citeze din /ocasta de 
Blaine. Se opri, punând în balanţă revolta la gândul că e vânat 
ca un animal pe propriile lui străzi de o bandă de golani străini și 
răbdarea și judecata sănătoasă... apoi începu să urce treptele, 
pregătindu-se să atace (doar promisese să-i ucidă). Brusc se 
aruncă la pământ. O trăsură trecu prin apropiere... și se opri 
lângă militar. Chang așteptă, ascultând. Auzi întrebările dure ale 
maiorului, în germană, apoi liniște, iar o clipă mai târziu șuierul 
metalic al sabiei vârâte în teacă. Chang ridică privirea tocmai 
când militarul se urca pe capra trăsurii și văzu cum trăsura se 
afundă în ceaţă. Își privi mâinile și le descleștă de pe arme. Îi 
dureau degetele. Îl dureau picioarele iar capul îi zvâcnea în 
dosul ochilor. Își închise briciul și îl vârî în buzunar, apoi își 
ascunse pumnalul la cingătoare. Își tamponă faţa cu batista 
pătată de sânge - deja sudoarea de pe ceafă și spate începea să 
se răcească. Îşi aduse aminte cu tristeţe că nu avea unde să 
doarmă. 


Chang traversă strada și intră pe următoarea alee, uitându-se 
atent după o intrare care să i potrivească. Se afla între două 
clădiri masive pe care nu le recunoștea în întuneric dar știa că 
acesta era un cartier de hoteluri, birouri și magazine. Văzu o 
fereastră la primul etaj, îndeajuns de aproape de o grămadă de 
butoaie pe care se sui fără prea mare greutate. Ajungea la 
fereastră. Strecură vârful pumnalului sub pervaz și îl răsuci, 
clintind fereastra din loc, apoi o deschise împingând-o în sus cu 
mâinile. Vâri pumnalul la loc în cingătoare și cu un efort aproape 
supraomenesc - atârnând de braţele care aproape că nu-l mai 
ascultau - se trase înăuntru. Se lăsă să cadă pe podeaua unei 
camere întunecate și apoi închise fereastra. Bâjbâi în jurul lui. 
Era o magazie - rafturi pline de lumânări, prosoape, săpunuri, 
lenjerie de pat. Reuși să găsească ușa și să o deschidă. 

În timp ce străbătea holul acoperit de covoare, lambrisat cu 
lemn lustruit și plin de o lumină caldă, ospitalieră, se trezi că 
împarte figurile zilei pe grupuri. De o parte se aflau Crabbe și 


bărbatul în haină de blană, care se aflau la originea acelor arsuri 
ciudate, alături de care îi putea plasa pe Trapping, doamna 
Marchmoor și prinţul Karl-Horst. De cealaltă parte se aflau 
maiorul Black... și poate doctorul lui Karl-Horst. Între cele două 
tabere se aflau mult prea mulţi - Vandaariff, Xonck, Aspiche, 
Rosamonde... și, desigur, Isobel Hastings. Lista se încheia mereu 
cu ea, singura persoană despre care nu aflase încă nimic. 

Holul ducea în liniștea desăvârșită a unei încăperi 
încântătoare, boltită, împodobită cu palmieri pitici, cu pereţii 
placați cu oglinzi, cu un birou de recepţie din lemn masiv la care 
se afla un bărbat într-o haină cu găitane. Chang nimerise într-un 
hotel. Dădu scurt din cap către insul de la recepţie și își vâri 
mâna în buzunar după portofel. În cursul zilei reușise să 
cheltuiască aproape tot ce-i dăduse Aspiche, iar ce-i mai 
rămăsese trebuia să rămână aici. Dar nu-i păsa. Putea să 
doarmă, să facă o baie, să se radă cum trebuie și să mănânce, 
ca să fie proaspăt a doua zi. A doua zi putea vinde sabia din 
mansardă. Gândul îl făcu să zâmbească în timp ce se apropia de 
recepţie și punea portofelul pe suprafaţa acoperită cu marmură. 

Recepţionerul zâmbi și el. 

— Bună seara, domnule. 

— Sper că nu e prea târziu. 

Ochii recepţionerului zburară spre portofel. 

— Desigur, domnule. Bine aţi venit la hotel Boniface. 


— Mulţumesc. Aș dori o cameră. 


3 
Chirurgul 

Doctorul Abelard Svenson stătea în faţa unei ferestre deschise 
care dădea spre curtea mică a reședinței diplomaților din 
Macklenburg, privind ceața din ce în ce mai deasă și cele câteva 
felinare ale orașului a căror lumină bolnăvicioasă reușeau să o 
străpungă. Supse bomboana tare, de ghimbir, lovind-o de dinţi, 
conștient că a medita prea mult la situaţia în care se afla era un 
lux pe care nu și-l putea permite. Impinse scurt bomboana cu 
limba între molarii din stânga și o sfărâmă în bucăţi ascuţite, pe 
care le sfărâmă din nou și apoi le înghiţi. Se întoarse de la 
fereastră și luă o ceașcă de porțelan cu cafea călduţă, din care 
sorbi o înghiţitură, găsind o anumită plăcere în amestecul de 
sirop dulce, de ghimbir, rămas de la bomboană, și băutura 
amară. „Oare se bea cafea cu ghimbir în India sau Siam”, se 
întrebă el. Termină de băut cafeaua, puse ceașca la loc și căută 
o ţigară. Privi peste umăr, spre pat și persoana nemișcată 
întinsă acolo. Oftă, deschise tabachera, își vârî în gură una din 
ţigările rusești, iuți, închise la culoare, și scoase un chibrit din 
biroul de lângă lampă, pe care îl frecă de unghia de la degetul 
mare. Îşi aprinse ţigara, trase din ea, simţi fumul până în 
plămâni, scutură chibritul și dădu drumul fumului pe nări, 
melancolic. Nu mai putea amâna. Trebuia să-i vorbească lui 
Flauss. 

Traversă camera spre ușa zăvorâtă, ocolind patul și - vârând 
ţigara în gură ca să-și elibereze ambele mâni pentru a trage 
zăvorul - privi în urmă la tânărul palid care respira greu sub 
păturile de lână. Karl-Horst von Maasmărck avea 23 de ani, deși 
desfrâul și o constituţie fragilă adăugaseră zece ani la felul în 
care arăta. Părul creţ, auriu, i se îndepărta de frunte (se vedea 
cât de rar era mai ales acum, năclăit de sudoare), pielea palidă 
îi atârna sub ochi, în jurul gurii lipsite de fermitate - moștenire 
de familie și a maxilarului inferior, iar dinţii începeau deja să-i 
cadă. Svenson se apropie de bărbatul aflat în nesimţire - mai 
degrabă un băiat mare - și îi luă pulsul la jugulară, neregulat în 
ciuda dozei de laudanum administrate, și din nou își blestemă 
eșecul. Desenul ciudat, ca o buclă, înconjura ochii prinţului și se 
întindea pe tâmple - nu chiar o arsură, nu pătrunsese în carne, 
ci mai curând o decolorare evidentă a pielii - ridiculiza efortul 
doctorului Svenson de a-l controla pe tânărul încăpățânat. 


Privind în jos rezistă impulsului de a-și stinge ţigara de pielea 
prinţului și se certă pentru tactica greșită, încrederea 
prostească, respectul exagerat. Işi concentrase atenţia asupra 
prinţului în detrimentul noilor persoane din jurul lui - familia 
femeii, diplomaţii, soldaţii, lingăii sus-puși - negândindu-se 
vreodată că îl va smulge pe prinţ din mijlocul lor cu ajutorul 
pistolului. Nici nu știa prea bine cine sunt - cu atât mai puţin ce 
rol îi rezervaseră în planurile lor atât de naivului Karl-Horst. Și 
totul se trăgea de la Flauss, ministrul plenipotenţiar - ale cărui 
aranjamente fie că scăpaseră de sub control, fie că... nu. 
Svenson trebuia să-l informeze pe Flauss despre starea sănătăţii 
prinţului, știind și că trebuie să se folosească de întrevederea cu 
ministrul plenipotenţiar ca să-și dea seama dacă mai avea sau 
nu vreun aliat la reședința diplomaților. Observă că mantaua îi 
atârnă de un stâlp al patului și o puse pe braţ - mai greu decât 
ar fi trebuit să fie din cauza pistolului din buzunar. Se uită în jur 
- nimic periculos care să-l trezească pe prinţ cât avea el să 
lipsească. Trase de zăvor și ieși în hol. Lângă ușă stătea un 
soldat în uniformă neagră, cu carabina la picior, în poziţie de 
drepţi. Doctorul Svenson încuie ușa cu o cheie mare, de fier, și 
vâri cheia la loc, în buzunarul de la veston. Soldatul nu se cilinti 
din loc în clipa în care doctorul trecu pe lângă el și nici când 
acesta se îndepărtă pe hol, nu că doctorul ar fi fost preocupat 
de așa ceva. Se obișnuise cu acești soldaţi și disciplina lor de 
fier - dacă avea de întrebat ceva îl aborda pe ofițer, care lipsea 
inexplicabil de acolo. 

Svenson ajunse la capătul holului și se opri pe palier, privind 
peste balustradă la salonul care se afla cu trei nivele mai jos. De 
sus vedea desenul de pe podeaua de marmură, pătratele albe și 
negre ale unei table de șah - o iluzie optică a scărilor, una în 
urcare, alta în coborâre, dând impresia că se întâlnesc undeva - 
și candelabrul de cristal care atârna deasupra. Având rău de 
înălțime, o simplă privire aruncată lanțului masiv al 
candelabrului suspendat îl luă cu ameţeală. Ridicând ochii spre 
capătul scării, unde lanţul era ancorat deasupra palierului de la 
etajul patru impuls pe care nu și-l putu stăpâni, ca un prost - 
simţi cum își pierde echilibrul. Se îndepărtă de balustradă și 
urcă la etajul trei, mergând pe lângă perete, cu ochii pe podea. 
Încă se mai uita la picioare când trecu pe lângă soldaţii de pe 
palier și ajunse la ușa ministrului plenipotenţiar. Cu o grimasă 


scurtă își îndreptă umerii și ciocăni. Intră fără să aștepte un 
răspuns. 


Când Svenson se întorsese de la institut cu prinţul, Flauss nu 
era acolo - nimeni nu știa unde plecase. Ministrul plenipotenţiar 
năvălise în camera prinţului patruzeci de minute mai târziu - în 
timp ce doctorul se chinuia să-și golească pacientul de otrava 
sau narcoticul îngurgitat - și ceruse să afle ce făcea doctorul 
Svenson în acel moment. Inainte ca doctorul să poată replica, 
Flauss văzuse revolverul pe noptieră și urmele de pe faţa lui 
Karl-Horst și începuse să ţipe. Întorcându-se spre el, Svenson 
observase că ministrul plenipotenţiar era alb la faţă - de furie 
sau de teamă, nu era sigur - dar spectacolul îl făcu să-și piardă 
și ultima fărâmă de răbdare, drept care pur și simplu îl dăduse 
afară pe Flauss. Acum, intrând în birou, era foarte conștient că 
știa prea puţine lucruri despre Conrad Flauss. Un aristocrat de 
provincie cu pretenţii de cosmopolit, licenţiat în Drept, care 
cunoscuse un unchi din familia regală la universitate întrunea 
toate condiţiile diplomatice ale vizitei prilejuite de logodna 
prinţului și dacă, în urma căsătoriei, avea să apară și o 
ambasadă permanentă, așa cum spera toată lumea, era cel mai 
în măsură să devină primul ambasador cu drepturi depline al 
ducatului. Pentru Flauss - ca și pentru toţi ceilalţi - Svenson era 
un simplu servitor, un amestec de bonă și fată în casă, de care 
se puteau debarasa oricând. In general, o asemenea percepţie îi 
convenea și doctorului, dându-i mai puţine bătăi de cap. Acum 
însă era nevoit să-și impună punctul de vedere. 

Flauss scria ceva, având lângă el un aghiotant care aștepta 
răbdător, dar ridică privirea la apariţia lui Svenson. Doctorul îl 
ignoră și se așeză într-unul din fotoliile de pluș din faţa mesei de 
scris, culegând o scrumieră de sticlă albastră de pe o măsuţă și 
punând-o pe genunchi. Își aprinse o ţigară. Flauss îl privi lung. 
Svenson îi întoarse privirea și clipi din ochi spre aghiotant. 
Flauss pufni pe nas, își mâzgăli numele în josul hârtiei, puse 
sugativa pe ea și o împinse spre aghiotant. 

— Asta e tot, spuse el răstit. 

Aghiotantul pocni elegant din călcâie. Şi părăsi camera, 
aruncându-i doctorului o privire discretă. Ușa se închise ușor în 
urma lui. Cei doi bărbaţi se uitară cu ură unul la altul. Svenson 
văzu că ministrul plenipotenţiar se pregătește să-i vorbească și 


oftă dinainte obosit. 

— Doctore Svenson, ţin să vă spun că nu sunt... obisnuit... să 
fiu tratat astfel, atât de brutal, de un membru al misiunii. În 
calitate de conducător al misiunii... 

— Eu nu fac parte din misiune, replică Svenson, 
întrerupându-l pe un ton calm. 

Flauss aproape că-și scuipă întrebarea. 

— Ce-aţi spus, vă rog? 

— Eu nu fac parte din misiune. Eu fac parte din suita 
prinţului. Răspund numai în faţa Alteţei Sale. 

— În faţa prinţului? Flauss râse batjocoritor. Între noi fie 
vorba, doctore, sărmanul de el... 

— În faţa ducelui. 

— Scuză-mă, te rog, dar eu sunt ministrul plenipotenţiar al 
ducelui. Eu răspund în fața ducelui. 

— Atunci avem și noi ceva în comun, mormăi Svenson sec. 

— Sunteţi cumva insolent? șuieră Flauss. 

Svenson nu răspunse imediat ca să-l intimideze și mai mult. 
Adevărul era că, oricâtă autoritate ar fi pretins că are, nu avea 
pe nimeni în spate care să-l susţină - întreaga putere se afla în 
mâinile lui Flauss și Blach. Dacă vreunul dintre ei îi era dușman - 
și își dădea seama de vulnerabilitatea lui - devenea o pradă 
ușoară. Singura lui speranţă era că cei doi nu sunt niște 
nemernici, ci pur și simplu incompetenţi. Susţinu privirea 
ministrului plenipotenţiar, în același timp scuturând ţigara în 
scrumiera de sticlă. 

— Herr Flauss, știți de ce un tânăr în floarea vârstei are 
nevoie de doctor ca să-și celebreze logodna? 

Flauss pufni din nou. 

— Ba bine că nu. Prinţul nu inspiră încredere și e vicios - 
vorbesc ca un om care ţine foarte mult la el - și adesea 
incapabil să vadă implicaţiile diplomatice ale faptelor lui. Cred 
că aceasta este o caracteristică generală a... 

— Unde aţi fost în seara aceasta? 

Ministrul plenipotenţiar închise gura brusc, se aplecă asupra 
mesei de scris și lucră o vreme în tăcere. Nu-i venea să creadă 
ce auzise. Se forță să zâmbească răutăcios, condescendent. 

— Ce-aţi spus, vă rog? 


— Prinţul s-a aflat într-un mare pericol. Nu aţi fost aici. Deci 
nu aveaţi cum să-l apăraţi. 

— Da, și vă rog să mă informaţi imediat în legătură cu starea 
sănătății lui Karl-Horst... cu... cu faţa lui... cu arsurile acelea 
ciudate... 

— Nu mi-aţi răspuns la întrebare... dar aţi vrut. 

Flauss rămase cu gura căscată. 

— Mă aflu aici în urma instrucţiunilor directe ale tatălui său, 
continuă Svenson. Dacă în continuare nu reușim să ne facem 
datoria - și aici vă includ și pe dumneavoastră, Herr Flauss - 
vom fi trași la răspundere cu toată severitatea. Îl slujesc pe duce 
de câţiva ani buni și știu ce înseamnă asta. Dumneavoastră 
știți? 


Doctorul Svenson minţea, mai mult sau mai puţin. Tatăl 
prinţului, ducele, era un neghiob obez, obsedat de uniforme 
militare și vânătoare. Doctorul Svenson îl întâlnise de două ori la 
curtea lui, fiind în general consternat de ceea ce văzuse. 
Instrucţiunile le primise, de fapt, de la prim-ministrul ducelui, 
baronul von Hoern, care îl întâlnise pe doctor cu cinci ani 
înainte, pe când Svenson era chirurg militar al Marinei din 
Macklenburg și cunoscut mai ales - dacă era cunoscut cât de cât 
- pentru eficacitatea cu care trata degerăturile marinarilor din 
flota baltică. Mai multe crime comise în port provocaseră un 
mare scandal - un văr de-al lui Karl-Horst fiind găsit răspunzător 
- iar Svenson demonstrase atât perspicacitate în depistarea 
vinovatului cât și tact în transmiterea acestei informaţii 
ministrului. La scurtă vreme fusese transferat în serviciul lui 
Hoern și i se ceruse să observe sau să investigheze diverse 
cazuri - îmbolnăviri subite, femei care rămâneau însărcinate, 
crime, avorturi - care apăreau la curtea ducelui, dar fără să facă 
vreo referire la interesul manifestat de stăpânul lui. Pentru 
Svenson, care aproape întotdeauna asocia marea cu necazul și 
exilul, șansa de a se dedica unei astfel de activităţi - de fapt, de 
a se confrunta cu marile riscuri ale patriotismului - devenise un 
bine-venit gen de autoanihilare. Prezenţa lui în alaiul lui Karl- 
Horst fusese pusă pe seama ducelui destul de ușor pentru ca, 
până în ziua de azi, Svenson să rămână undeva, în planul 
secund, raportând tot ce se întâmpla mai important prin scrisori 


criptice strecurate în poșta diplomatică și cărţi poștale cu câteva 
cuvinte subtile, insinuante, expediate cu poșta obișnuită, în caz 
că scrisorile lui oficiale erau modificate. Mai făcuse acest lucru și 
înainte - scurte șederi în Finlanda, Danemarca și de-a lungul 
Rinului - dar nu putea spune că e un spion autentic ci, mai 
degrabă, un om instruit, datorită poziţiei lui, să pătrundă acolo 
unde nu e treaba lui și să fie subestimat de cei pe care îi ține 
sub observaţie. Ca și în cazul de faţă, schimbul de meschinării 
dintre Flauss și Blach înviorând ceea ce la început părea a fi 
doar grija banală faţă de un vlăstar regal. Dar ceea ce îl îngrijora 
era că, în cele trei săptămâni de la sosirea lor - și în ciuda unor 
mesaje regulate ale ducelui către Flauss - Svenson nu primise 
absolut niciun răspuns. De parcă baronul von Hoern ar fi 
dispărut de tot. 


Ideea căsătoriei îi venise lordului Vandaariff în timpul unei 
călătorii mai lungi pe continent când, aflat în căutarea unui port 
baltic corespunzător, ajunsese la Macklenburg. Își luase cu el și 
fiica prima ei ieșire în străinătate - și, așa cum se întâmplă de 
obicei când cei în vârstă vor să facă afaceri împreună, copiii au 
fost băgaţi la mijloc. Svenson nu își făcea iluzii că femeia care se 
amoreza, cât de cât, de Karl-Horst reușea să-și păstreze 
inocenţa - doar dacă era o proastă sau o urâtanie - dar tot nu 
înţelegea cum se ajunsese la această pereche. Lydia Vandaariff 
era drăguță, fără doar și poate, foarte bogată, tatăl ei tocmai 
fusese înnobilat - deși imperiul lui financiar depășea cu mult 
graniţele mai multor naţiuni. Karl-Horst era doar unul dintre 
numeroșii prinţișori porniţi în căutarea unei averi mai mari, care 
își pierdea farmecul văzând cu ochii și pe care deșteptăciunea 
nu-l dădea afară din casă. Nefirescul relaţiei dintre cei doi putea 
fi pus mai curând pe seama dragostei adevărate, trebuia să 
recunoască - drept care renunţase să se mai gândească la acest 
aspect, o greșeală copilărească, misiunea lui fiind să-l împiedice 
pe Karl-Horst să calce pe alături. Acum însă vedea că dușmanii 
lui erau în altă parte. 

In prima săptămână avusese, într-adevăr, grijă ca prinţul să 
nu bea și să nu mănânce prea mult, să nu joace cărţi și să nu 
preacurvească prea mult, trăgându-l de mânecă din când în 
când dar, în general, ajutându-l în fiecare noapte să-și revină din 
prea multele plăceri gustate. După ce, treptat, prinţul începu să- 


și ocupe mai puţin timp cu bordelul și masa de joc - participând 
la dineuri cu Lydia, la recepții diplomatice cu Flauss și angajaţi 
ai Ministerului Afacerilor Externe, la exerciţii de echitație cu 
militari străini, la partide de vânătoare cu viitorul lui socru 
Svenson își permise să petreacă mai multă vreme în compania 
cărților, a muzicii, să facă mici excursii, mulţumindu-se să vadă 
cum se simte prințul când se întorcea din oraș. Işi dăduse 
seama brusc de nesăbuinţa lui la petrecerea prilejuită de 
logodnă - oare greșise numai noaptea trecută? - când îl găsise 
pe prinţ singur în grădina enormă a lui Vandaariff, îngenunchind 
lângă cadavrul desfigurat al colonelului Trapping. La început nu 
înţelese ce făcea prinţul - imaginea lui Karl-Horst în genunchi de 
obicei însemna că Svenson trebuia să-și scoată batista și să-l 
șteargă de vomă. Dar de data aceasta prinţul privea în jos fix, 
nemișcat, cu ochii ciudat de senini, chiar împăcaţi cu soarta. 
Svenson îl luase de acolo și îl băgase în casă, în ciuda 
protestelor idiotului. Reușise să-l găsească pe Flauss - acum se 
întreba dacă doar dintr-o coincidență ministrul plenipotenţiar se 
afla în apropiere - îl dăduse în grija lui și revenise în fugă la 
cadavru. Între timp, în jurul lui Trapping se strânsese mai multă 
lume - Harald Crabbe, Comte d'Orkanez, Francis Xonck, alţii pe 
care nu îi știa și, în sfârșit, Robert Vandaariff, însoţit de o armată 
de servitori. Lordul îl văzuse pe Svenson și îl luase deoparte, 
întrebându-l cu voce joasă, repede, unde se afla prinţul și care 
era starea lui de sănătate. Când Svenson îl informase că prinţul 
era în siguranță și se simţea foarte bine, Vandaariff oftase, 
evident ușurat, și îl rugase să-i spună fiicei lui - care ghicise că 
se întâmplase ceva necurat, dar nu știa ce anume - că prinţul 
era nevătămat și, dacă era posibil, să o ajute să-l vadă. 
Bineînţeles că Svenson dăduse curs rugăminţii acelui om atât de 
important, însă o găsise pe Lydia Vandaariff în compania soţiei 
lui Arthur Trapping, Charlotte Xonck, și a fratelui mai mare al 
acesteia, Henry Xonck, pe care numai Vandaariff și - poate, 
Svenson nu era sigur - bătrâna regină îl depășeau ca bogăţie și 
influenţă. În timp ce Svenson îngăima o explicaţie voalată - un 
incident petrecut în grădină, în care prinţul nu se implicase, o 
explicaţie nebuloasă - Charlotte și Henry Xonck începură să-l 
bombardeze cu întrebări, fiecare dându-i de înţeles că nu se 
lăsa păcălit atât de ușor. Svenson apelă, ca de atâtea ori, la 
stratagema străinului care nu înţelegea prea bine limba locului, 


punându-i să-și repete întrebările și încercând fără folos să 
născocească o poveste care să le aplaneze suspiciunile, 
exagerate după părerea lui, ceea ce nu făcu decât să le 
accentueze starea de iritare. Henry Xonck tocmai îl împungea 
autoritar în piept cu degetul arătător, când o femeie modest 
îmbrăcată care stătea în spatele lor - Svenson credea că era 
una dintre însoţitoarele Lydiei, care nu spunea nimic, doar 
zâmbea - se aplecase pentru a-i șopti ceva la ureche lui 
Charlotte Xonck. De-îndată moștenitoarea se uitase peste 
umărul lui Svenson, făcând ochii mari - prin masca împodobită 
cu pene - cu o privire brusc dezgustată. Svenson se întoarse și îl 
văzu pe prinţ, în compania unui Francis Xonck zâmbitor, care își 
ignoră fratele și sora și îi strigă vesel Lydiei să se alăture 
logodnicului. 

Doctorul se folosi de acest prilej ca să se încline repede spre 
înalții invitaţi și să plece, permiţându-și să arunce o singură 
privire către prinţ pentru a-și da seama cât de beat era și o alta 
către femeia care îi șoptise ceva la ureche lui Charlotte Xonck, 
intrigat de cât de atent îl studia pe Francis Xonck. De abia după 
ce se îndepărtă de ei, îi trecu prin minte că fusese oprit cu multă 
abilitate să examineze cadavrul. Când reveni în grădină, 
aproape toată lumea dispăruse, inclusiv trupul neînsufleţit. In 
depărtare nu văzu decât trei dintre soldații maiorului Blach, 
călcând cu pași mari, la câţiva metri unul de altul, cu săbiile 
scoase. 

Nu reușise să scoată prea multe de la prinţ și nici Flauss, nici 
Blach nu binevoiră să-i răspundă la întrebări. Nu auziseră nimic 
despre Trapping și aveau mari îndoieli că o persoană atât de 
importantă - sau orice altă persoană - și-ar fi putut găsi 
moartea în grădină. Când dori și el să știe de ce soldaţii lui Blach 
făceau cercetări, maiorul îi răspunse răstit că, dacă ar fi în locul 
lui, ar lăsa-o mai moale cu pericolele, crimele și misterele și, cu 
altă ocazie, ar face mai bine să-l scutească de temerile lui. Pe de 
altă parte, Flauss renunţase la subiect, declarând că nu era 
treaba lor, chiar dacă se întâmplase o nenorocire - din respect 
pentru viitorul socru al prinţului trebuia să rămână imparţiali și 
să păstreze distanţa. Svenson fusese lăsat fără replică (copleșit 
însă de un dispreţ din ce în ce mai mare), dar nu renunţase la 
ideea de a afla ce căuta prinţul în grădină, singur cu cadavrul. 

Din păcate, nu putuse să discuta între patru ochi cu Karl- 


Horst. Din cauza programului aranjat de Flauss, dar și din 
dorința expresă a prinţului de a nu fi deranjat, acesta reușise să- 
| evite pe Svenson toată dimineaţa următoare și apoi să 
părăsească reședința împreună cu ministrul plenipotenţiar și 
Blach, în timp ce doctorul trata dintele bolnav al unuia dintre 
soldaţii maiorului. Văzând că nu se întorc până la căderea nopţii, 
Svenson se văzuse obligat să plece în căutarea lor... 


Respiră adânc și ridică privirea spre Flauss, care își ţinea 
pumnii încleștaţi deasupra mesei de scris. 

— Am vorbit despre dispariţia colonelului Trapping... începu 
el. 

Flauss pufni pe nas, dar Svenson îl ignoră și continuă: 

— Despre care puteţi crede ce doriţi. Ceea ce nu puteţi trece 
cu vederea este că în seara aceasta prinţul a fost agresat. lar 
ceea ce vreau să vă spun este că am mai văzut semnele de pe 
faţa lui la altcineva - la cel dispărut. 

— Nu zău? Singur aţi spus că nu l-aţi examinat... 

— l-am văzut faţa. 

Flauss rămase tăcut. Apucă pana, apoi o aruncă enervat. 

— Chiar dacă e adevărat ceea ce spuneţi - în grădină, pe 
întuneric, de la distanţă... 

— Unde aţi fost, Herr Flauss? 

— Nu este treaba dumneavoastră. 

— Aţi fost cu Robert Vandaariff. 

Flauss zâmbi afectat. 

— Dacă am fost, n-aș avea niciun motiv să vă spun. După 
cum prea bine știți, toată povestea asta trebuie abordată cu 
maximă delicateţe - din nevoia de a apăra reputaţia prinţului, a 
logodnei, a celor implicaţi. Lordul Vandaariff a fost îndeajuns de 
amabil ca să-și facă timp să discute strategiile posibile... 

— Vă plătește? 

— N-am să răspund insolenţei... 

— lar eu n-am să mai suport idioţenia. 

Flauss deschise gura ca să replice, dar nu spuse nimic, 
simțindu-se prea jignit. Svenson se temu că mersese prea 
departe. Flauss scoase o batistă și își șterse fruntea. 

— Doctore Svenson - sunteţi militar, nu uit asta, și trebuie să 


fiţi franc. De data aceasta voi trece cu vederea tonul pe care l- 
aţi folosit fiindcă trebuie să ne bizuim unul pe celălalt dacă vrem 
să ne apărăm prinţul. Lăsând la o parte întrebările 
dumneavoastră, mărturisesc că sunt foarte curios cum de ați 
dat de prinţ în seara asta și cum de l-aţi „salvat” - și din mâinile 
cui. 

Svenson își scoase monoclul din ochiul stâng și îl ridică la 
lumină. Se încruntă, îl apropie de gură și suflă în el până se 
aburi. ÎI șterse cu mâneca și îl puse la loc, privindu-l pe Flauss cu 
un dezgust nedisimulat. 

— Mă tem că trebuie să mă întorc la pacientul meu. 

Flauss sări în picioare. Svenson încă nu se clintise din fotoliu. 

— Am hotărât ca de acum încolo prinţul să fie însoţit tot 
timpul de un soldat înarmat, declară ministrul plenipotenţiar. 

— O hotărâre foarte înţeleaptă. Dar Blach este de acord? 


— A fost și el de acord că e o hotărâre înţeleaptă. 
Svenson clătină din cap. 
— Prinţul nu va accepta așa ceva niciodată. 


— Prinţul nu va avea de ales - și nici dumneavoastră, doctore 
Svenson. Indiferent câtă grijă pretindeţi că aţi avut de prinţ 
până în acest moment, faptul că nu aţi reușit să împiedicaţi 
incidentul din această seară ne-a convins, pe mine și pe maiorul 
Blach, ca de acum încolo e/ să se ocupe de tot ce are nevoie 
prinţul. Orice problemă medicală va fi rezolvată în prezenţa 
maiorului Blach sau a oamenilor lui. 

Flauss înghiţi în sec și întinse mâna. 

— Vă rog să-mi predaţi cheia de la camera prinţului. Știu că 
aţi încuiat-o. În calitate de ministru plenipotenţiar vă ordon să 
mi-o înmânați. 

Svenson se ridică în picioare cu grijă, punând scrumiera la 
locul ei pe masă, nedezlipindu-și privirea de pe Flauss, și se 
îndreptă spre ușă. Flauss rămase cu mâna întinsă. Svenson 
deschise ușa şi ieși în hol. În spatele lui auzi zgomot de pași și 
imediat se trezi cu Flauss lângă el, roșu la față, cu gura 
tremurând. 

— Așa ceva nu permit. Am dat un ordin. 

— Unde este maiorul Blach? 


— Maiorul Blach se află la dispoziţia mea, răspunse Flauss. 


— Refuzaţi tot timpul să-mi răspundeţi la întrebări. 

— E privilegiul meu! 

— Vă înșelaţi, spuse Svenson pe un ton grav și îl privi pe 
ministrul plenipotenţiar, observând că, în loc de teamă sau 
reproș, Flauss afișa un zâmbet arogant ce abia reușea să-i 
ascundă triumful. 

— Aţi trecut printr-o perioadă mai grea, doctore Svenson, vă 
înţeleg. Dar lucrurile s-au schimbat. Multe, foarte multe lucruri 
s-au schimbat. 

Svenson se întoarse spre Flauss și își mută mantaua din mâna 
dreaptă în cea stângă astfel încât ministrul plenipotenţiar să-i 
vadă tocul pistolului din buzunarul interior. Flauss se albi la față 
și făcu un pas înapoi, bâlbâindu-se: 

— C... când se în... întoarce... m... maiorul Blach... 

— Mă voi bucura să-l revăd, îl completă Svenson. 

Era sigur că baronul von Hoern murise. 


Se întoarse pe palier și, când să ajungă la scară, dădu peste 
maiorul Blach care se sprijinea de perete, ferindu-se parcă să nu 
fie văzut de pe coridor. Svenson se opri. 

— Aţi auzit? Ministrul vrea să vă vadă. 

Maiorul Blach ridică din umeri. 

— N-are importanţă. 

— Aţi fost informat de starea în care se află prinţul? 

— Da, e o problemă serioasă, dar acum am nevoie de ajutorul 
dumneavoastră în altă parte. 

Fără să mai aștepte răspuns, începu să coboare treptele. 
Svenson îl urmă, intimidat ca întotdeauna de atitudinea trufașă 
a maiorului, dar și curios ce putea fi mai important decât starea 
critică a prinţului. 


Blach traversă curtea către popota din clădirea în care erau 
cazați militarii. Trei dintre mesele mari, albe, fuseseră curățate 
și acum pe fiecare stătea întins un soldat în uniformă neagră, 
străjuit de doi soldaţi, câte unul la fiecare capăt al mesei. Primii 
doi soldaţi erau în viaţă; jumătatea de sus a celui de-al treilea 
era acoperită cu un cearșaf alb. Blach arătă spre mese și se 
retrase, nerostind niciun cuvânt. Svenson își așeză mantaua pe 


spătarul unui scaun și văzu că trusa lui fusese deja adusă acolo, 
pe o tavă de metal. Aruncă o privire primului soldat care se 
strâmba de durere - avea probabil piciorul stâng rupt - și 
pregăti detașat o injecție cu morfină. Celălalt soldat era într-o 
stare mai gravă, cu pieptul plin de sânge, abia suflând, cu faţa 
de ceară. Svenson îi descheie vestonul și îi ridică încet cămașa 
îmbibată de sânge. O împunsătură între coaste - poate în 
plămâni. Se întoarse spre Blach. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— În urmă cu o oră, cred... poate mai mult. 

— E cam târziu, s-ar putea să moară, observă el și se întoarse 
către soldaţi. Legaţi-l de masă. 

În timp ce soldaţii executau ordinul, Svenson se apropie de 
cel cu piciorul rănit, îi ridică mâneca și îi făcu injecția, șoptindu-i 
în timp ce îi văra acul în braţ: 

— Ai să te faci bine. Vom face tot ce ne stă în putinţă să-ţi 
îndreptăm piciorul - dar trebuie să aștepți până când terminăm 
cu camaradul tău. Asta te va ajuta să dormi. 

Soldatul, aproape un copil, dădu din cap, cu faţa lucind de 
sudoare. Svenson îi zâmbi scurt și se întoarse spre Blach, 
vorbind în timp ce își scotea vestonul și își sufleca mânecile: 

— E foarte simplu. Dacă lama i-a atins plămânii, aceștia sunt 
plini de sânge și soldatul va muri în câteva minute. Dacă 
plămânii nu au fost atinși, soldatul poate muri oricum - din 
cauza sângelui pierdut sau din cauza cangrenei. Am să fac tot 
ce pot. Unde vă pot găsi mai târziu? 

— Rămân aici. 

— În regulă. 

Svenson aruncă o privire spre cea de a treia masă. 

— Locotenentul meu, zise Blach. E mort de câteva ore. 


Svenson rămase în ușă fumând o ţigară și privind în curte. Își 
șterse mâinile cu o cârpă. Avusese nevoie de două ore. Omul 
încă mai trăia - se pare că plămânii nu-i fuseseră atinși - deși 
avea febră mare. Dacă supravieţuia acelei nopţi, avea să-și 
revină. Genunchiul celuilalt soldat era zdrobit. Cu toate că 
făcuse tot ce-i stătea în putere, era foarte puţin probabil ca de 
acum încolo omul să meargă fără să șchiopăteze. Tot timpul cât 
Svenson îi doftoricise pe cei doi, maiorul Blach păstrase tăcerea. 


Doctorul mai trase o dată din ţigară și aruncă mucul pe pietrișul 
din curte. Cei doi răniţi fuseseră duși în locul în care erau 
încartiruiți - cel puţin acolo puteau dormi în paturile lor. Maiorul 
se sprijini de o masă, aproape de cadavrul locotenentului. 
Svenson scoase fumul pe nări și reveni în încăpere. 

Având în vedere ferocitatea loviturilor primite, era clar că 
locotenentul murise repede. Svenson ridică privirea spre maior. 

— Nu sunt sigur că ceea ce vă spun nu puteţi vedea și singur. 
Patru împunsături - prima, aș zice, aici: în coaste, din stânga 
victimei, o lovitură transversală... foarte dureroasă probabil, dar 
nu mortală. Următoarele trei, la câţiva centimetri una de alta, 
pe sub coaste, în plămâni, poate chiar atingând inima - nu pot 
spune fără să-i deschid pieptul. Lovituri grele - se poate vedea 
impactul în jurul rănii, urma lăsată - un cuţit sau un pumnal 
înfipt până în plăsele, de mai multe ori, cu furie. 

Blach încuviinţă din cap. Svenson îl aşteptă să zică ceva, dar 
maiorul rămase tăcut. Svenson oftă și începu să-și tragă la loc 
mânecile și să le încheie. 

— Îmi puteţi spune în ce împrejurări au fost făcute aceste 
răni? 

— Nu, mormăi maiorul. 

— În regulă. Atunci îmi puteţi spune măcar dacă ceea ce s-a 
întâmplat a avut legătură cu atacul asupra prinţului? 

— Ce atac? 

— Prinţul Karl-Horst a fost ars pe faţă. E foarte posibil ca 
acest lucru să fi avut loc cu consimţământul lui, eu însă consider 
că a fost vorba de un atac. 

— Înainte de a-l aduce dumneavoastră acasă? 

— Exact. 

— Credeam că era beat. 


— Era beat, dar, după părerea mea, nu fiindcă ar fi consumat 
alcool. Ce-aţi vrut să spuneţi prin „credeam”? 

— Aţi fost văzut, domnule doctor. 

— Nu zău. 

— Noi stăm cu ochii pe foarte mulţi oameni. 

— Dar nu și pe prinţ, după cât se pare. 

— Nu a fost în compania unor persoane importante din 
anturajul noii lui cunoștințe? 


— Ba da, domnule maior. Și - am să repet dacă nu aţi înţeles 
de prima dată - în această companie, mai mult de-atât, la 
îndemnul acestei companii, a fost ars în jurul ochilor. 

— Așa spuneţi dumneavoastră. 

— Puteţi vedea și singur. 

— De-abia aștept. 

Svenson își puse instrumentele în trusa medicală. Ridică ochii. 
Maiorul Blach încă îl mai privea. Svenson vâri catgutul în geantă 
și oftă exasperat. 

— Câţi oameni aveţi sub comandă, domnule maior? 

— 20 de soldaţi și 2 ofiţeri. 

— Acum aţi rămas cu 18 soldaţi și un ofiţer. Și vă asigur că 
cel care a făcut asta - unul sau o bandă întreagă - n-a avut 
niciun interes să mă ţină sub observaţie, fiindcă eu am fost tot 
timpul preocupat să-l împiedic pe idiotul ăla să se facă de 
rușine. 

Maiorul Blach nu răspunse. Doctorul Svenson închise trusa cu 
un pocnet și își culese mantaua de pe scaun. 

— Sper din toată inima că l-aţi ţinut sub observaţie și pe 
ministrul plenipotenţiar, domnule maior - a lipsit tot timpul 
acesta și refuză să dea explicaţii. 

Svenson se răsuci pe călcâie și se îndreptă cu pași mari spre 
ușă. Acolo se opri, se întoarse și întrebă: 

— Îi spuneţi dumneavoastră despre cadavre sau îi spun eu? 

— Încă n-am terminat, domnule doctor, șuieră Blach și, 
trăgând cearșaful peste fața locotenentului, se apropie de 
Svenson. Cred că trebuie să-i facem o vizită prinţului. 


Urcară treptele la etajul trei, unde îl găsiră pe Flauss 
așteptând împreună cu doi paznici. Ministrul plenipotenţiar și 
maiorul se priviră cu subînţeles, fără ca Svenson să priceapă 
ceva - era clar că cei doi se urau, fapt care nu-i împiedica să 
coopereze într-un scop sau altul. Flauss surâse batjocoritor spre 
Svenson și arătă spre ușă. 

— Domnule doctor, cred că dumneavoastră aveţi cheia. 

— N-aţi încercat să bateţi în ușă? 

Întrebarea venea de la Blach și Svenson se abţinu să nu 
zâmbească. 


— Sigur că am încercat, răspunse Flauss neconvingător, dar 
n-am nimic împotrivă să încerc din nou. Se întoarse și bătu tare 
în ușă cu pumnul, o clipă mai târziu strigând cu glas mieros: 
Alteța Voastră? Prinţul Karl-Horst? Sunt eu, Herr Flauss, 
împreună cu domnul maior și doctorul Svenson. 

Așteptară. Flauss se întoarse spre Svenson și spuse răstit: 

— Deschideţi ușa! Insist să o deschideţi imediat! 

Svenson zâmbi afabil și scoase cheia din buzunar. l-o dădu lui 
Flauss. 

— Puteţi să o deschideţi și singur, domnule ministru 
plenipotenţiar. 

Flauss smulse cheia și o vâri în broască. O întoarse, apăsă pe 
clanță, dar ușa nu se deschise. Apăsă din nou pe clanţă și se 
împinse cu umărul în ușă. Se întoarse spre ceilalţi. 

— Nu vrea să se deschidă - e pus ceva în ea. 

Maiorul Blach făcu un pas înainte și îl dădu la o parte pe 
Flauss, punând mâna pe mâner și împingându-se cu toată 
puterea în ușă. Ușa cedă, dar nu mult, poate un centimetru. 
Blach făcu semn celor doi soldați și împreună se izbiră în ușă în 
același timp reușind să o mai deschidă câţiva centimetri, 
îndeajuns ca să vadă șifonierul masiv proptit în ea. Cei trei 
împinseră din nou, până când unul dintre ei reuși să pătrundă în 
cameră - Blach, urmat de Flauss, care o luă înaintea soldaţilor. 
Svenson păși înăuntru cu un zâmbet resemnat, trăgând trusa 
medicală după el. 

Prinţul dispăruse. Șifonierul fusese folosit ca să blocheze ușa, 
iar fereastra era deschisă. 

— A fugit! Pentru a doua oară! șopti Flauss și se întoarse 
repede spre Svenson. Dumneavoastră l-aţi ajutat! Cheia era la 
dumneavoastră! 

— Nu fi prost, mormăi maiorul Blach. Uită-te în jur. Şifonierul 
e din mahon masiv - a fost nevoie de trei oameni ca să-l 
urnească din loc. E imposibil ca prinţul să-l fi mutat singur și ca 
doctorul să-l fi ajutat - doctorul ar fi trebuit să părăsească 
încăperea înainte ca biroul să blocheze ușa. 

Flauss rămase tăcut. Svenson se uită la Blach, care îl privea 
încruntat. Maiorul strigă la soldaţii din hol: 

— Unul dintre voi să dea fuga la poartă și să vadă dacă 
prinţul a părăsit clădirea și dacă a făcut-o singur! 


Svenson se apropie de șifonier și îl deschise. 

— Prinţul poartă uniforma de infanterist - n-o văd aici - 
verde-închis, colonel de grenadieri. Îi place, fiindcă are drept 
însemn o bombă care explodează. Cred că pentru el are o 
semnificaţie sexuală. 

Ceilalţi doi îl priviră de parcă ar fi vorbit păsărește. Svenson 
se duse la fereastră și se aplecă în afară. Sub fereastră, trei 
etaje mai jos, pietrișul era denivelat. 

— Domnule maior, dacă trimiteţi un om de încredere ca să 
examineze pietrișul de sub această fereastră - s-ar putea să se 
fi folosit o scară - sigur va descoperi niște urme adânci. Deși o 
scară atât de lungă ar fi atras atenţia. Spuneţi-mi, Herr Flauss, 
există vreo scară în acest complex de clădiri? 

— De unde să știu eu? 

— Cred că de la personalul care îl deservește. 

— Şi dacă nu există o astfel de scară? întrebă maiorul Blach. 

— Atunci ori s-a adus una - ceea ce trebuie să se fi observat 
la poartă - ori s-a folosit altceva - o gheară de pisică. Desigur, 
continuă Svenson, făcând un pas înapoi și cercetând tencuiala 
din jurul ferestrei, nu văd nicio urmă, nicio frânghie pe care să fi 
coborât cineva. 

— Atunci cum au coborât? întrebă Flauss. 

Svenson reveni la fereastră și se aplecă din nou în afară. Nu 
exista niciun balcon, niciun perete acoperit de iederă, niciun 
copac în apropiere - camera fusese aleasă tocmai din acest 
motiv. Se întoarse și privi în sus - erau doar două etaje până la 
acoperiș. 


În timp ce urcau treptele, Blach primi vești de la poartă - 
prinţul nu fusese văzut și nimeni nu trecuse pe acolo, nici într-o 
direcţie, nici în cealaltă, în ultimele trei ore, de la sosirea 
maiorului. Svenson se concentră cu greu asupra raportului 
soldatului, îngrozit la gândul inevitabilei  escaladări a 
acoperișului clădirii. Se ţinea aproape de perete, sprijinindu-se 
de balustradă cât mai degajat cu putință, simțind cum i se 
întoarce stomacul pe dos. În faţa lor un soldat desfăcea o scară 
care atârna de tavanul holului de la etajul șase. Deasupra lui era 
o mansardă îngustă și, în tavanul acesteia, o deschizătură ce 
dădea spre acoperiș. Maiorul Blach se apropie de scară cu pași 


mari - în mână îi apăruse ca din senin un pistol - și urcă repede, 
făcându-se nevăzut în întunericul de deasupra, urmat de Flauss, 
mult mai agil decât îl recomanda statura robustă. Svenson 
înghiţi în sec și urcă greoi după ei, cu mâinile încleștate, 
încercând să-și învingă greaţa în timp ce scara se legăna la 
fiecare pas. Simţindu-se ca un copil, se târî în patru labe pe 
podeaua de scândură a mansardei și privi în jur. Flauss tocmai 
se strecura afară prin deschizătura îngustă din tavan, lăsând să 
se întrevadă luminile bolnăvicioase ale orașului ce reușeau să 
străpungă ceața. Cu un geamăt cu greu înăbușit, doctorul 
Svenson se sili să-i urmeze. 

Când ajunse pe acoperiș, mai întâi în genunchi, apoi, 
clătinându-se, în picioare, văzu cum maiorul Blach se 
ghemuiește lângă streașină de deasupra dormitorului prinţului. 
Maiorul se întoarse și strigă: 

— Mușchiul de pe piatră e ros în câteva locuri - de o frânghie 
sau de o scară de frânghie! 

Maiorul se ridică în picioare și se apropie de Flauss și 
Svenson, privind în jur. Apoi arătă spre acoperișurile învecinate. 

— Ce nu înţeleg eu e că niciunul din acoperișurile astea nu e 
îndeajuns de aproape. Nu pun la îndoială faptul că prinţul a fost 
tras pe acoperiș - dar clădirea asta e mai înaltă cu cel puţin un 
etaj decât celelalte din jur. Între ea și celelalte e o distanţă de 
cel puţin o stradă, în toate direcţiile. Nu văd cum ar fi putut fugi 
cineva de pe acoperișul ăsta doar dacă a angajat un acrobat de 
la circ. 

— Poate că nu așa s-au petrecut lucrurile, sugeră ministrul 
plenipotenţiar. Poate că pur și simplu au intrat în clădire pe sus. 

— Imposibil. Scara care urcă la mansardă e încuiată pe 
dinăuntru. 

— Doar dacă i-a ajutat cineva dinăuntru, zise ministrul 
plenipotenţiar, ușor iritat. 

— Nu-i exclus, recunoscu Blach. Caz în care încă n-au ieșit pe 
poartă. Oamenii mei vor cerceta toată zona imediat. Domnule 
doctor? 

— Mmm? 

— Ce părere aveți? 

Svenson înghiţi în sec și inspiră aerul rece al nopţii, încercând 
să se relaxeze. Își desprinse cu greu privirea de pe cer și spaţiile 


deschise din jur, și privi în jos, la acoperișul dat cu catran. 

— Ştiu și eu... ce e asta? întrebă el. 

Flauss se uită în direcţia arătată de Svenson cu degetul și 
făcu un pas către un obiect mic și alb. Îl ridică și îl arătă 
celorlalți. 

— Un muc de ţigară, constată maiorul Blach. 

Trecuseră treizeci de minute. Cei trei reveniseră în camera 
prinţului, unde maiorul scotocea sistematic prin fiecare sertar și 
dulap. Flauss ședea în fotoliu, gânditor, în timp ce Svenson 
stătea în picioare lângă fereastra deschisă, fumând. Soldaţii 
cercetaseră de-a fir a păr complexul de clădiri, dar nu găsiseră 
nimic; pe pietrișul de sub fereastră nu erau urme de picioare 
sau de scară. Blach se întorsese pe acoperiș înarmat cu un 
felinar, însă nu-și găsise decât propriile urme de pași - deși erau 
câteva urme pe peretele clădirii, aproape de locul în care 
frânghiile se mânjiseră de praful de pe burlane. 

— Poate a fugit doar ca să se dedea plăcerilor, sugeră 
ministrul plenipotenţiar, uitându-se crunt la Svenson. Fiindcă l- 
aţi hăituit dumneavoastră - nu are încredere în noi... 

— Nu fi prost, se răsti maiorul Blach. Aici e vorba de un plan, 
cu sau fără ajutorul prinţului - cel mai probabil fără, dacă își 
pierduse cunoștința așa cum spune domnul doctor. Cel puţin doi 
oameni au intrat în cameră de sus, poate mai mulţi - paznicul n- 
a auzit când era mutat șifonierul, ceea ce mă face să cred că au 
fost patru oameni - și l-au luat pe prinţ cu ei. Trebuie să 
acceptăm ideea că a fost răpit și să hotărâm cum să-l 
recuperăm. 

Maiorul Blach închise cu zgomot ultimul sertar și își întoarse 
privirea spre Svenson. 

— Da? făcu doctorul. 

— Dumneavoastră l-aţi găsit mai devreme. 

— Întocmai. 

— Spuneţi-mi unde și cum l-aţi găsit. 

— Apreciez îngrijorarea dumneavoastră, care vine cam târziu, 
replică Svenson cu o voce plină de dispreţ. Credeţi că e același 
grup de persoane? Fiindcă dacă așa stau lucrurile, știți cine sunt 
- amândoi știți. Vreţi să le cereţi socoteală? Vreţi să daţi buzna 
peste Robert Vandaariff? Peste ministrul adjunct Crabbé? Peste 
Comte d'Orkanez? În turnătoria lui Xonck? Sau unul dintre 


dumneavoastră știe deja unde se află prinţul - ca să punem 
capăt acestei șarade absurde? 

Svenson observă cu satisfacţie că la auzul acestei întrebări și 
el și maiorul se uitau la Flauss. 

— Nu știu nimic! strigă Flauss. Dacă trebuie să solicităm 
ajutorul acestor persoane auguste pe care tocmai le-aţi pomenit 
dacă ne pot ajuta... 

Doctorul râse batjocoritor. Flauss se întoarse disperat spre 
maior. 

— Domnul doctor încă nu ne-a spus cum l-a găsit pe prinţ 
ultima oară. Poate că o va face acum. 

— Nu e niciun secret, minţi Svenson. Am căutat bordelul. 
Cineva de la bordel mi-a oferit informaţia. Prinţul se afla chiar 
după colţ. Se pare că donațiile generoase ale lui Henry Xonck 
către institut înlesnesc într-o oarecare măsură accesul amicilor 
fratelui său mai mic. 

— Cum de-aţi știut de existenţa bordelului? întrebă Flauss. 


— ÎI cunosc pe prinţ îndeajuns de bine - dar nu asta e 
problema! V-am spus cu cine era. Dacă știe cineva cu adevărat 
ce s-a întâmplat, atunci ei sunt aceia. Eu nu mă pot confrunta cu 
aceste persoane. Dumneavoastră, Herr Flauss, trebuie să o 
faceţi - împreună cu oamenii maiorului - e singura cale. 

Svenson strivi ţigara în ceașca de porțelan în care fusese 
cafeaua lui cu atâta vreme în urmă. 

— Dacă stăm așa, nu facem nimic, spuse el. Își luă mantaua 
și părăsi camera cu pași mari. 


Negândindu-se decât că nu mai mâncase de ore bune, 
Svenson cobori treptele spre bucătărie, care era pustie. Căută 
prin dulapuri și găsi o bucată de brânză tare, un cârnat uscat și 
o pâine din dimineaţa aceea. Işi turnă un pahar de vin gălbui și 
se așeză la masă, meditând la cele întâmplate în timp ce își tăia 
o felie mare de brânză și una de cârnat și le punea pe o felie de 
pâine. După prima îmbucătură, dându-și seama că pâinea era 
prea uscată, se ridică și căută un borcan de muștar. Il găsi și își 
întinse mai mult decât era nevoie pe felia de pâine, apoi așeză 
peste el cârnatul și brânza. Mușcă și sorbi din paharul cu vin. 
Continuă în același mod - ascultând zgomotele de afară - și 
încercă să ia o hotărâre. Prinţul fusese răpit o dată, salvat și 


răpit din nou - de aceiași oameni și din aceleași motive, fără 
doar și poate. Dar cum rămânea cu mucul de ţigară? 

Flauss i-l dăduse și, după o foarte scurtă privire, Svenson i-l 
înapoiase, întorcându-se ca să coboare de pe acoperiș, cu 
fărâma de demnitate care îi mai rămăsese - dar acea privire îi 
confirmase ideea pe care și-o formase deja. Vârful mucului avea 
o crestătură pe care o văzuse cu o noapte înainte - de la 
portţigaretul lăcuit al unei femei - la hotelul St. Royale. Femeia - 
sorbi iar din pahar, își scoase monoclul și îl vâri în buzunarul de 
la piept, apoi se frecă pe faţă - era uluitor de frumoasă. Şi 
periculoasă - extrem de periculoasă - dar într-un mod atât de 
firesc, ca și cum cineva ar discuta despre o cobră - o descriere 
care s-ar referi la lungime, culoare sau semne distinctive, fără 
să amintească veninul ei mortal, o caracteristică a priori de 
care, după părerea lui, nu se putea face excepţie... dimpotrivă. 
Oftă și își forță mintea ostenită să se concentreze, să facă 
legătura între femeia aceea de la hotel și posibila ei prezenţă pe 
acoperiș. Nu-i găsi logica, dar își dădu seama că, dacă o găsea, 
ar fi ajuns la prinţ, drept care începu să-și scotocească memoria 
cu meticulozitate. 


Mult mai devreme, când văzuse că prinţul nu se întorsese și 
că Flauss și Blach erau, de asemenea, plecaţi, Svenson intrase 
în camera prinţului și căutase orice indiciu asupra intenţiilor 
acestuia de a-și petrece seara. In general, Karl-Horst era la fel 
de șiret ca o pisică sau ca un elev de școală primară. Dacă 
ascundea vreun lucru, îl ascundea sub saltea sau într-un pantof 
sau, cel mai probabil, îl văra pur și simplu în buzunarul hainei pe 
care tocmai o purtase și uitase că o purtase. Svenson găsise 
cutii ornamentate de chibrituri, programe de teatru, cărţi de 
vizită, dar nimic deosebit, care să atragă atenţia. Se așezase pe 
pat și își aprinsese o ţigară, privind în jur, pe moment în pană de 
idei. Pe noptiera de lângă pat se afla o vază din sticlă albastră 
cu vreo zece crini albi, aplecaţi fiecare peste margine în funcţie 
de cât de ofiliţi erau. Svenson o privise lung. Până acum nu mai 
văzuse flori în camera prinţului, iar în reședința diplomaților nu 
existau manifestări similare ale unei preocupări prin excelenţă 
feminine. Dacă se gândea bine, nu știa ca acolo să fie prezentă 
și vreo femeie, iar Karl-Horst nu-și exprimase niciodată 
preferința pentru flori sau, în general, pentru obiecte frumoase. 


Poate le primise de la Lydia Vandaariff. Poate că un crâmpei de 
afecțiune străpunsese armura lui Karl-Horst, bătătorită de 
atâtea pofte lumești. 

Svenson se încruntase și se apropiase în grabă de noptieră, 
uitându-se cu atenţie la vază. Își ștersese monoclul și privise 
mai îndeaproape - sticla arăta a fi prelucrată, deși suprafaţa era 
ușor denivelată și cu mici defecte, spire sau bule. Doctorul se 
încruntase din nou - dacă era ceva în ea? Luase un prosop de pe 
masa de bărbierit a prinţului și îl întinsese pe pat, apoi luase 
crinii și îi așezase, uzi, pe prosop. Luase vaza în mână și o 
privise la lumină. Era ceva în ea, poate o altă bucată de sticlă, 
deviind lumina care trecea prin vază, deși părea invizibilă. 
Svenson lăsase vaza jos și își suflecase mâneca. Vârâse mâna în 
vază, căutase puţin - obiectul era destul de alunecos și scosese 
un dreptunghi de sticlă albastră, cam de mărimea unei cărţi de 
vizită. Îl ștersese, își ștersese mâna cu prosopul și îl examinase. 
În doar câteva clipe, de parcă l-ar fi lovit un ciocan, Svenson 
căzuse în genunchi scuturând din cap, ameţit, aproape scăpând 
din mână cardul de sticlă, uluit. 

Apoi îl privise din nou. 


Părea că pătrunsese în visul cuiva. O clipă mai târziu albastrul 
vazei dispăru de parcă Svenson ar fi străpuns un văl... privea 
într-o cameră - o cameră întunecată, confortabilă, cu o sofa 
mare, roșie, candelabre care atârnau de tavan și covoare 
scumpe - apoi, motiv pentru care aproape că îl scăpă din mână 
prima dată - imaginea se mișcă, ca și cum Svenson ar fi mers 
sau ar fi stat în picioare și și-ar fi rotit privirea prin salon - și 
văzu oameni, oameni care se uitau drept la el. Nu auzea decât 
zgomotul propriei respiraţii, dar mintea îi pătrunsese cu totul în 
spaţiul acestor imagini - imagini aflate în mișcare - ca niște 
fotografii dar nu tocmai, în același timp mai vii și mai puţin 
clare, mai palpabile și, de neînțeles, aducând a senzație, 
precum cea oferită de o rochie de mătase, juponul adunat în 
jurul picioarelor unei femei, pielea ei de culoarea satinului sub 
jupon, și apoi un bărbat care își făcea loc între picioarele ei, 
simţindu-i într-un fel zâmbetul în timp ce trupul lui își găsea, pe 
bâjbâite, poziţia ideală. Capul ei se lăsa înapoi, pe sofa - căci 
acum Svenson vedea tavanul și îi simţea părul lăsat în jurul feţei 
și a gâtului - o faţă mascată, își dădu el seama și apoi senzaţia 


din vintrele ei voluptoasă, încântătoare în timp ce, evident din 
senzațiile lichide care îl străbăteau pe Svenson bărbatul o 
penetra. Apoi unghiul de vedere se schimba ușor, femeia 
întorcându-și capul, pe peretele din spatele ei apărând o parte 
dintr-o oglindă mare. Pentru o fracțiune de secundă Svenson 
văzu în ea faţa bărbatului și restul camerei din spatele lui. 
Bărbatul, fără niciun dubiu, era Karl-Horst von Maasmâărck. . 

Femeia nu era Lydia Vandaariff, avea părul castaniu. In 
spatele prințului Svenson zărise, uluit, alți oameni - spectatori? 
- și dincolo de ei altceva - o ușă deschisă? o fereastră? - dar 
renunță să-și mai pună întrebări și, cu mai multă greutate decât 
s-ar fi așteptat, își dezlipi privirea de pe card. La ce se uita? Se 
privi rușinat - avea o erecţie. În plus - se sili să-și limpezească 
mintea - fusese conștient de momentele interacțiunii pe care de 
fapt nu le văzuse... femeia care se pipăia ca să-și provoace 
plăcere și ca să vadă cât de umedă era, Karl-Horst, care încerca 
să-și descheie prohabul, momentul penetraţiei... toate acestea, 
își dădu el seama, fuseseră percepute din perspectiva femeii, a 
experienţei ei - deși momentele în sine nu le văzuse. Răsuflând 
adânc la gândul a ceea ce va urma, își fixă din nou privirea pe 
cardul de sticlă, scufundându-se în el de parcă ar fi intrat într-o 
baltă adâncă: mai întâi sofaua goală, apoi femeia care își trăgea 
rochia în sus, apoi prinţul care se vâra între picioarele ei, 
copularea în sine, femeia care întorcea capul, oglinda, reflecţia, 
apoi, o clipă mai târziu, din nou sofaua goală - apoi întreaga 
scenă se repeta... și tot așa. 


Svenson lăsă cardul jos. Răsufla sacadat. Ce se întâmplase cu 
el? Această fereastră minusculă părea să fi surprins și 
înregistrat esenţa simţirii unei femei. Și cine era femeia? Cine 
erau spectatorii? Când se întâmplase acest lucru? Şi cine îi 
spusese prinţului unde și cum să ascundă cardul de sticlă? Il 
privi din nou și descoperi că putea, concentrându-se la 
maximum, să încetinească mișcarea, să stăruie asupra unui 
moment anume, cu rezultate aproape insuportabil de plăcute. 
Își impuse să treacă la momentul în care apărea oglinda, 
studiind reflecţia îndeaproape. Observă că persoanele - poate 
zece bărbaţi și femei - erau și ele mascate, dar nu recunoscu pe 
niciuna din ele. Se sili să treacă mai departe și zări, în ultimele 
secunde, o ușă deschisă - cineva probabil că tocmai părăsise 


încăperea - și dincolo de ea o fereastră, poate în depărtare, eu 
ceva scris pe ea, invers, literele /;-L-A. La început crezu că privea 
afară dintr-o tavernă cuvântul „ale”” fiind o reclamă - dar, când 
luă în considerare camera luxoasă și eleganța petrecerii, 
distanţa dintre ușă și fereastra cu litere, ideea unei taverne sau 
chiar a unui restaurant i se păru mai puţin plauzibilă. 

Se blocă o clipă, apoi avu o revelaţie. Un hotel. St. Royale. 


Peste doar câteva minute Svenson se afla într-o trăsură, 
îndreptându-se spre ceea ce era poate cel mai reputat hotel din 
oraș, în inima Circus Garden, cu cardul și revolverul în buzunare 
separate. Nu era un produs al luxului și privilegiului - putea însă 
adopta atitudinea trufașă a celor pe care îi cunoștea de la 
curtea regală din Macklenburg, sperând că va găsi pe cineva 
care să-l ajute, fie din simpatie, fie prin intimidare. Prima lui 
intenţie era doar să dea de prinţ și să se asigure că neghiobul 
era în siguranță. Dacă afla ceva despre originea și producţia 
cardului de sticlă, cu atât mai bine, chestia acesta îl interesa 
foarte mult fiindcă îi confirma faptul că, din nou, Karl-Horst se 
asocia cu persoane ale căror ambiţii nu le înţelegea. Deși 
simţise pe propria piele efectul senzaţional al acestei invenţii, 
Svenson își dădea seama că importanţa ei era mult mai mare, 
depășindu-i cu mult imaginaţia. 

Intră în holul puternic luminat al hotelului St. Royale și privi ca 
din întâmplare spre ferestrele din faţă, localizând literele pe 
care le văzuse reflectate. Erau în stânga lui și, în timp ce se 
îndrepta spre ele, încercă să găsească ușa prin care văzuse 
fereastra. Nu izbuti. Peretele pe care ar fi trebuit să fie aceasta 
era gol și neted în aparenţă. Păși mai aproape și se rezemă de 
el, își scoase o ţigară și o aprinse tacticos, cercetându-l, dar fără 
folos. Lângă el atârna o oglindă mare, cu o ramă masivă, aurie. 
Se privi și își văzu frustrarea. Oglinda nu ajungea până la podea, 
se oprea cam la un metru deasupra ei - nereușind să mascheze 
o intrare. Svenson oftă și privi în jur - locatarii hotelului intrau și 
ieșeau sau ședeau pe banchetele de piele din hol. Neștiind ce să 
facă, se îndreptă spre recepţie. Trecând pe lângă scara care 
ducea la etaj se feri din calea a două femei, salutându-le din cap 
politicos. Brusc simţi mirosul îmbătător de santal. Ridică ochii 
șocat și văzu părul castaniu-deschis al uneia dintre femei, ceafa 


7 Bere (n.tr.) 


ei delicată. Era femeia din cardul de sticlă - absolut sigur - atât 
de tare era parfumul ei, în ciuda faptului că Svenson știa că nu 
mai mirosise așa ceva până atunci și că nu-l simţise nici în card. 
Şi totuși, interacţiunea dintre acel parfum și trupul acestei femei 
îi era tot atât de cunoscută, nu putea spune de ce, pe cât 
probabil că îi era și femeii. 

Cele două femei își continuară drumul spre restaurantul 
hotelului. Doctorul Svenson țâșni după ele, ajungându-le din 
urmă chiar la intrare, și își drese glasul. Femeile se întoarseră 
spre el. Svenson văzu cu surprindere că faţa femeii cu părul 
castaniu era desfigurată de o arsură subţire, ca o buclă, ce Îi 
înconjura ochii și se întindea spre tâmple. Purta o rochie 
elegantă, bleu-pal, avea pielea albă, fără alte semne, și buzele 
rujate. Însoţitoarea ei era mai scundă, cu părul mai închis la 
culoare și cu faţa un pic mai rotundă; la fel de atrăgătoare, dar 
cu aceleași semne derutante. Purta o rochie în dungi, de un 
galben imperial și verde pal, cu un guler înalt, din dantelă. Sub 
privirea lor scrutătoare, Svenson simţi că nu-și mai găsește 
cuvintele. Nu fusese niciodată căsătorit, nu trăise niciodată în 
compania femeilor - era trist că doctorul Svenson se simțea mai 
bine lângă un cadavru decât lângă o femeie vie. 

— Îmi cer scuze... Vă pot reţine un moment? 

Femeile îl priviră lung, fără să spună nimic. Svenson își luă 
avânt. 

— Mă numesc Abelard Svenson... Sper că îmi puteţi fi de 
ajutor. Sunt medic. Caut o persoană care se află în grija mea... o 
persoană foarte importantă, motiv pentru care e de la sine 
înţeles că toate cercetările trebuie întreprinse cu discreţie. 

Femeile continuară să-l privească. Cea care apăruse în card 
schiță un zâmbet, cu o urmă de interes în colţul gurii. Ochii ei îi 
examinară mantaua, epoleţii și gulerul înalt. 

— Sunteţi militar? întrebă ea. 

— Sunt medic, cum v-am mai spus, și ofițer al flotei din 
Macklenburg - căpitan-chirurg Svenson, dacă vreţi - detașat cu 
misiuni speciale în (aici doctorul cobori vocea) scopuri 
diplomatice. 

— Macklenburg? făcu cealaltă femeie. 

— Întocmai. Este un principat german pe coasta Mării Baltice. 


— Chiar vorbiţi cu accent, remarcă femeia, chicotind. Nu-i așa 


că există o budincă Macklenburg? 
— Există? întrebă doctorul. 
— Ba bine că nu, spuse prima femeie. Se prepară cu stafide, 


cu frișcă și un amestec special de mirodenii - anason și 
cuișoare... 

— Și alune măcinate, adăugă cealaltă. Presărate pe 
deasupra. 


Doctorul dădu din cap, derutat. 

— Mă tem că n-am auzit despre ea. 

— Nu-i niciun păcat, îl consolă prima femeie, bătându-l ușor 
pe braţ. Nu vă obosește ochiul? 

Cele două femei îi priveau monocilul. Svenson zâmbi repede și 
îl aranjă mai bine. 

— Cred că da, răspunse el. Dar m-am obișnuit atât de mult cu 
el, că nici nu-l mai simt. 

Femeile zâmbeau în continuare, deși doctorul nici nu glumise, 
nici nu le făcuse vreun compliment - dintr-un motiv numai de 
ele știut se hotărâseră să-l accepte - drept care Svenson se 
folosi de ocazie și făcu semn spre restaurant. 

— Presupun că doriţi să cinaţi. Dacă mi-aţi permite să beau 
un pahar de vin în compania dumneavoastră, aţi avea timp 
suficient ca să mă ajutaţi în investigaţiile mele. 

— Investigaţii? zise femeia din card. Ce palpitant. Eu sunt 
doamna Marchmoor, iar dumneaei e domnișoara Poole. 

Svenson oferi câte un braţ celor două femei și se plasă între 
ele în ciuda faptului că atingerea lor îl înfiora, se îndepărtă puţin 
pentru ca pistolul din buzunar să nu se șteargă de domnișoara 
Poole. 

— Vă sunt recunoscător pentru amabilitatea dumneavoastră, 
spuse el și le conduse spre restaurant. 


Dar, odată ajunse înăuntru, femei/e îl conduseră ele pe lângă 
mai multe mese libere spre capătul celălalt al restaurantului, 
unde un șir de uși discrete mascau intrarea în separeuri. Un 
chelner le deschise ușa, femeile desprinzându-se de Svenson și 
intrând una după alta. Svenson înclină din cap către chelner și le 
urmă. În timp ce ușa se închidea, își dădu seama că separeul 
era deja ocupat. In capul unei mese acoperite cu pânză de in, cu 
veselă de porțelan, tacâmuri de argint, pahare de cristal și vaze 


cu flori, ședea - sau mai curând prezida - o femeie înaltă, cu 
părul negru și ochi violeţi, sfredelitori. Purta o jachetă mică, 
neagră, peste o rochie de mătase roșie, pe care erau brodate 
subtil, cu fir galben, scene chinezești. Femeia ridică privirea 
spre Svenson cu un zâmbet pe care doctorul îl luă ca un gest de 
politețe neutră, dar care tot îi tăie răsuflarea. Îi întâlni privirea şi 
se înclină respectuos. Femeia sorbi din paharul cu vin, fixându-l 
în continuare. Celelalte două femei se așezaseră între timp de o 
parte și de alta a mesei, lângă femeia în roșu. Svenson rămase 
în picioare, neștiind ce să facă - la masa aceea încăpeau cel 
puţin câte trei persoane pe o parte până când doamna 
Marchmoor se aplecă și șopti ceva la urechea femeii în roșu. 
Femeia dădu din cap afirmativ și zâmbi spre Svenson cu mai 
multă căldură. Doctorul simţi cum se înroșește. 

— Domnule doctor, vă rog să vă așezați și să vă turnaţi un 
pahar de vin. E foarte bun, din câte îmi dau eu seama. Sunt 
madame Lacquer-Sforza. Doamna Marchmoor mi-a spus că 
faceţi o investigație. 

Domnișoara Poole îi întinse lui Svenson o sticlă de vin pe o 
tavă de argint. Doctorul luă sticla, umplu paharele celorlalte 
femei, apoi își umplu unul și pentru el. 

— Îmi cer scuze că vă inoportunez... așa cum le explicam 
celor două doamne... 

— E foarte ciudat, spuse madame Lacquer-Sforza, că aţi ales 
să vă adresați tocmai dumnealor. Ce v-a îndemnat să faceţi 
acest lucru? Le cunoasteti de undeva? 

Doamna Marchmoor și domnișoara Poole chicotiră, pricepând 
aluzia. Svenson răspunse repede: 

— Nici pe departe... faptul că le-am solicitat ajutorul arată cât 
de disperat sunt. Pe scurt - după cum am mai spus - mă aflu în 
serviciul diplomatic al ducatului de Macklenburg, mai precis în 
cel al fiului și moștenitorului ducelui, prinţul Karl-Horst von 
Maasmărck. Se știe că prinţul este un client fidel al acestui 
hotel. Pe el îl caut. Poate e o prostie din partea mea, dar dacă 
vreuna dintre dumneavoastră - căci știu că prinţul apreciază 
mult o asemenea frumuseţe - l-a văzut cumva sau a auzit de 
trecerea lui pe aici și m-ar putea îndruma spre locul în care se 
află acum, i-aș rămâne extrem de recunoscător. 

Femeile îi zâmbiră și sorbiră din pahare. Svenson era roșu la 


faţă, îi era cald, drept care bău și el, dar prea mult dintr-odată, 
și se înecă. Se șterse la gură cu un șervet și își drese glasul, 
simțindu-se ca un copil de 12 ani. 

— Domnule doctor, vă rog, luaţi loc. 

Svenson habar nu avea că încă mai stătea în picioare. 
Madame Lacquer-Sforza zâmbi în timp ce doctorul dădu să se 
așeze, se răzgândi, și își scoase mantaua, punând-o pe scaunul 
din dreapta. Svenson ridică iar paharul. 

— Vă mulțumesc din nou pentru amabilitatea 
dumneavoastră. Nu vreau să vă inoportunez mai mult decât e 
necesar... 

— Spuneti-mi, domnule doctor, îl abordă doamna Marchmoor, 
îl pierdeţi des pe prinţ? Sau este un om care are nevoie de... 
dădacă? Mă întreb dacă o astfel de îndeletnicire se potrivește cu 
statutul de ofițer și de chirurg. 

Femeile chicotiră din nou. Svenson flutură din mână, sorbind 
din pahar ca să se liniștească - avea palmele umede, iar gulerul 
îl ardea. 

— Nu, nu, aceasta este o situaţie ieșită din comun, tocmai am 
primit o înştiinţare de la duce și, din întâmplare, în acest 
moment nici ministrul plenipotenţiar, nici atașatul nostru militar 
nu sunt aici - și, desigur, nici prinţul. Neștiind ce program are, 
mi-am permis să-l caut - întrucât mesajul solicită un răspuns 
rapid. 

Doctorul simţea nevoia de a-și șterge faţa, dar nu o făcu. 

— Vă pot întreba dacă știți ceva despre prinţ? A spus de 
multe ori că cinează la St. Royale, așa că poate l-aţi văzut... sau 
poate chiar l-aţi cunoscut. Prințului... iertaţi-mi îndrăzneala... îi 
plac... femeile frumoase. 

Bău din nou. Femeile nu răspunseră. Domnișoara Poole se 
aplecase și îi șoptea ceva la ureche lui madame Lacquer-Sforza. 
Aceasta înclină din cap. Domnișoara Poole se sprijini de spătarul 
scaunului și sorbi din pahar. Doamna Marchmoor nu îl slăbea din 
ochi. Svenson nu se putu abtine - privind-o în ochi simţi un fior 
de plăcere, amintindu-și - din propria lui memorie! - cum e între 
coapsele ei. Înghiţi în sec și își drese glasul. 

— Doamnă Marchmoor, dumneavoastră îl cunoașteţi pe 
prinţ? 


Înainte ca femeia să poată răspunde, ușa se deschise și în 
separeu își făcură apariţia doi bărbaţi. Svenson sări în picioare, 
întorcându-se cu faţa la ei, deși niciunul nu-l învrednici cu o 
privire. Primul era înalt și slab, cu fruntea lată și părul tuns 
scurt, într-o uniformă roșie, cu trese galbene și cizme negre, 
gradul de colonel fiind anunţat de epoleţii de pe umeri. După cei 
îi lăsă haina și coiful de alamă chelnerului, merse direct la 
madame Lacquer-Sforza, îi luă mâna și se aplecă să i-o sărute. 
Se înclină spre celelalte două femei și se așeză lângă doamna 
Marchmoor, care îi și umplea un pahar cu vin. Cel de-al doilea 
bărbat trecu de partea cealaltă a mesei, pe lângă Svenson, ca 
să stea lângă domnișoara Poole. Sărută mâna lui madame 
Lacquer-Sforza, după colonel, dar cu mai puţină importanţă, și 
se așeză. Işi umplu singur un pahar și trase o dușcă zdravănă, 
fără să se formalizeze. Avea părul spălăcit, brăzdat de șuviţe 
cărunte, lung și gras, pieptănat pe spate. Haina pe care o purta 
era de bună calitate dar neîngrijită - de fapt, întreaga înfățișare 
a omului dădea impresia unui obiect îndrăgit cândva - o 
canapea, de exemplu - dar lăsat în ploaie și aproape stricat. 
Svenson văzuse astfel de oameni la universitate, de aceea se 
întrebă dacă nu cumva insul era un fel de cărturar și, dacă era, 
ce căuta în compania acestor personaje. 

Madame Lacquer-Sforza făcu prezentările: 

— Domnule colonel Aspiche, domnule doctor Lorenz, am 
plăcerea să vi-l prezint pe domnul doctor Svenson din ducatul 
de Macklenburg, membru al suitei prințului Karl-Horst von 
Maasmărck. Domnule Svenson, domnul colonel Aspiche este 
noul comandant al Regimentului 4 Dragoni, recent trecut sub 
ordinele prinţului - o promovare extraordinară - iar domnul 
doctor Lorenz este un membru de vază al Institutului Regal de 
Știință și Cercetare. 

Svenson înclină din cap spre cei doi și ridică paharul. Lorenz 
se folosi de acest prilej ca să bea cu poftă, golind paharul și 
turnându-și altul. Aspiche îl fixă pe Svenson cu ochi cercetători. 
Svenson știa că îl are în faţă pe înlocuitorul lui Trapping - 
recunoscuse uniforma imediat - și mai știa că Aspiche era 
marcat de împrejurările în care fusese promovat - dacă nu și din 
alte motive, mai sensibile, cum ar fi dispariția cadavrului. 
Svenson hotărî să vadă cât de adâncă era rana. 

— Am avut onoarea de a-l întâlni pe predecesorul domnului 


colonel Aspiche, colonelul Trapping, în compania prinţului meu, 
chiar în seara în care colonelul pare să fi dispărut. Sper, pentru 
familia lui - dacă nu și pentru o naţiune care trebuie să-i fie 
recunoscătoare - că misterul dispariţiei lui va fi rezolvat cât de 
curând. 

— Suntem cu toţii mâhniţi de această pierdere, mormăi 
Aspiche. 

— Trebuie să fie dificilă asumarea comenzii în aceste 
împrejurări. 

Aspiche îl privi încruntat. 

— Militarul trebuie să meargă acolo unde este nevoie. 

— Doctore Lorenz, interveni madame Lacquer-Sforza cu 
dezinvoltură, dacă nu mă înșel aţi vizitat Macklenburgul. 

— Așa e, răspunse doctorul Lorenz, cu o voce posacă și 
mândră, ca un câine bătut cândva, prins acum între încercarea 
de a se răzvrăti și frica de o nouă bătaie. Era iarnă. Frig și 
întuneric, asta e tot ce pot spune despre Macklenburg. 

— Ce v-a adus acolo? întrebă Svenson politicos. 

— Nu-mi mai amintesc, răspunse Lorenz, vorbind în pahar. 

— Se fac niște budinci excelente acolo, chicoti domnișoara 
Poole, iar doamna Marchmoor îi ţinu isonul. 

Svenson se folosi de acest moment ca să-i studieze faţa. 
Observă cu mirare că, ceea ce la început i se păruseră a fi niște 
arsuri, erau de fapt altceva - pielea nu era întinsă ca în cazul 
unei cicatrice, ci decolorată, ca și cum ar fi fost mâncată de un 
acid delicat sau pârlită de un soare extrem de puternic sau chiar 
un fel de tatuaj temporar - făcut poate cu henné diluată? Putea 
fel de bine să se fi datorat unui accident - pur și simplu îi 
desfigura faţa - și numaidecât își luă ochii de la femeie, nevrând 
să dea impresia că se holbează la ea. Întâlni privirea lui 
madame Lacquer-Sforza, care nu-l slăbise din ochi. 

— Domnule doctor Svenson, spuse ea. Vă plac jocurile? 

— Depinde de joc, madame. Dar nu mă interesează cele de 
noroc, dacă la asta vă referiţi. 

— Poate că da. Dar dumneavoastră... domnule colonel 
Aspiche? 

Aspiche ridică privirea, era cu gândul în altă parte. Șocat, 
Svenson își dădu seama că mâna dreaptă a doamnei Marchmoor 


nu era la vedere, unghiul braţului ei plasând-o direct pe 
genunchii colonelului. Aspiche își drese glasul și se concentră, 
încruntat. Doamna Marchmoor ca și madame Lacquer-Sforza, de 
altfel - îl priviră vesele, cu un interes nevinovat. 

— Jocurile de noroc sunt sânge din sângele bărbatului, 
anunţă el. Sau cel puţin din sângele militarului. Nimic nu se 
câștigă fără disponibilitatea de a pierde - totul sau o parte. 
Chiar și pentru victoria cea mai mare se pierd vieți omenești. La 
un anumit nivel al practicii, refuzul de a-ţi încerca norocul 
coincide cu lașitatea. 

Colonelul sorbi din pahar, își schimbă poziţia - intenţionat 
neuitându-se spre doamna Marchmoor, a cărei mână nu 
revenise pe masă - și se întoarse spre Svenson. 

— Nu vreau să vă pun într-o lumină proastă, domnule doctor, 
fiindcă pentru dumneavoastră cea mai importantă este salvarea 
vieţii - apărarea ei. 

Madame Lacquer-Sforza aprobă din cap cu gravitate și se 
întoarse spre celălalt bărbat. 

— Doctore Lorenz? 

Lorenz se străduia să vadă prin masă, privind fix la punctul de 
deasupra genunchilor lui Aspiche, ca și cum prin concentrare ar 
fi putut îndepărta obstacolul. Fără să-și mute privirea, duse din 
nou paharul la gură - Svenson era impresionat de capacitatea 
lui de absorbţie - și mormăi: 

— E-adevărat, jocurile sunt o iluzie, fiindcă e vorba numai de 
procentaje ale șansei, destul de previzibile dacă ai răbdare și te 
pricepi la matematică. Ce-i drept, există un risc, căci 
posibilitatea permite rezultate diferite, dar probabilitățile sunt 
ușor de cunoscut și, în timp, jucătorul inteligent câștigă în 
funcţie de cât se raportează - el sau ea (aici Lorenz îi aruncă o 
privire lui madame Lacquer-Sforza) - la cunoașterea raţională. 

Lorenz sorbi din pahar și, în timp ce făcea acest lucru, 
domnișoara Poole îi suflă în ureche. Bărbatul se înecă și stropi 
faţa de masă cu vin. Ceilalţi izbucniră în râs. Domnișoara Poole 
luă un şervet și șterse fața înroșită a lui Lorenz. Madame 
Lacquer-Sforza îi umplu paharul. Svenson observă că mâna 
colonelului Aspiche nu mai era la vedere și că doamna 
Marchmoor își schimbă ușor poziţia pe scaun. Svenson înghiţi în 
sec - ce căuta el aici? Întâlni din nou privirea lui madame 


Lacquer-Sforza, amuzată de felul în care Svenson percepea tot 
ce se întâmplă la masă. 

— Dar dumneavoastră, madame? întrebă el. Nu am auzit 
opinia dumneavoastră. Presupun că aţi abordat subiectul cu un 
scop anume. 

— Vai, domnule doctor, cât sunteţi de german - atât de 
direct, atât de practic, spuse femeia. Sorbi din pahar și zâmbi. 
Din punctul meu de vedere, e foarte simplu. Nu joc niciodată pe 
ceva la care ţin, dar joc până în pânzele albe pe ceva de care 
nu-mi pasă. Desigur, sunt îndeajuns de norocoasă ca să ţin la 
foarte puţine lucruri și astfel, pentru mine, cea mai mare parte a 
acestei lumi e plină de un simţ al... /udicului, în absenţa unui 
cuvânt mai potrivit. Dar, vă asigur, un ludic serios. 

Privirea ei era ațintită asupra lui Svenson, liniștită, amuzată. 
Svenson nu înțelegea ce se petrece în acea încăpere. In stânga 
lui, colonelul Aspiche și doamna Marchmoor se pipăiau de zor pe 
sub masă. În dreapta, domnişoara Poole lingea urechea 
doctorului Lorenz, doctorul gâfâia și își mușca buza de jos, 
strângând paharul mai-mai să-l spargă. Svenson privi din nou 
spre madame Lacquer-Sforza. Femeia îi ignora pe ceilalţi. 
Svenson își dădu seama că le făcuse instructajul - le făcuse 
instructajul chiar înainte de a sosi acolo. Atenţia ei era 
îndreptată spre el. Svenson fusese lăsat să intre cu un scop 
anume. 

— Mă cunoașteţi, madame... așa cum îl cunoașteţi și pe 
prinţul meu. 

— Poate. 

— Ştiţi unde este? 

— Știu unde ar putea fi. 

— Îmi spuneţi și mie? 

— Poate. Ţineţi la el? 

— Sunt obligat. 

Femeia zâmbi. 

— Domnule doctor, v-aș ruga să fiţi onest. 

Svenson înghiţi în sec. Aspiche stătea cu ochii închiși și 
respira greu. Domnișoara Poole își vârâse două degete în gura 
lui Lorenz. 

— E o adevărată pacoste, spuse el repede. Aș da orice să-l 


văd bătut măr. 

Madame Lacquer-Sforza zâmbi larg. 

— Așa mai merge. 

— Madame, nu știu care sunt intenţiile dumneavoastră... 

— Nu vreau decât să vă propun un schimb. Caut pe cineva... 
cum faceţi și dumneavoastră. 

— Trebuie să-l găsesc pe prinţ numaidecât. 

— Da și dacă - ulterior - mă veţi putea ajuta, vă voi rămâne 
foarte recunoscătoare. 

Mintea lui Svenson se răzvrăti împotriva întregii situaţii - 
ceilalți păreau să nu se sinchisească - dar nu găsi un motiv 
imediat ca să refuze, Îi privi cercetător ochii de un violet- 
deschis, nu putu descifra nimic în ei și înghiţi din nou în sec. 

— Pe cine doriţi să găsiţi? 


Aerul din laboratorul institutului mirosea a ozon, a cauciuc ars 
și a ceva necunoscut pentru Svenson - un amestec de sulf, 
sodiu și sânge ars. Prinţul ședea pleoștit într-un fotoliu mare, 
încadrat de Crabbé și de Francis Xonck. În faţa lor stătea Comte 
d'Orkanez, cu un șorţ de piele și mănuși de piele lungi până la 
coate. In spatele lui o ușă de metal pe jumătate deschisă - oare 
pe acolo îl aduseseră pe Karl-Horst? Svenson îi ameninţase cu 
pistolul și îl trăsese de mână pe prinţ, care era îndeajuns de 
conștient ca să se ridice în picioare și să meargă împleticit, dar, 
se pare, incapabil să vorbească sau - spre norocul lui Svenson - 
să protesteze. La baza scării îl văzuse pe acel individ ciudat, în 
roșu, care îi făcuse semn să urce. La fel ca și el, bărbatul nu 
părea a fi fost poftit - era înarmat - dar nu avusese timp de 
pierdut. Paznicii îl urmăriseră până în curte, chiar până în 
stradă, unde avusese noroc să găsească o trăsură. De abia când 
ajunsese acasă, în camera prinţului puternic luminată de lampa 
cu gaz departe de coridoarele semiobscure și de trăsura 
întunecată - observase arsurile circulare. Fusese prea preocupat 
ca să stabilească starea exactă a prinţului, apoi de intervenţia 
lui Flauss, ca să-și dea seama care era legătura dintre separeul 
de la St. Royale și laboratorul institutului - sau dispariţia lui 
Trapping de la vila Vandaariff. 

Acum, stând la masa din bucătărie și auzind pregătirile care 
se făceau în apropiere în vederea unei expediţii în oraș, știa că 


nu mai poate aștepta. Nu mai vorbise cu Blach sau Flauss - nu 
avea încredere în ei și era mulţumit că cei doi pleacă împreună, 
fiindcă nici ei nu aveau încredere unul în altul. Era clar că 
madame Lacquer-Sforza era legată de doamna Marchmoor, care 
fusese supusă aceluiași proces ca și prinţul, arsurile de pe faţa 
ei erau mai mult decât elocvente. Atunci de ce fusese lăsat să 
intervină? lar dacă madame Lacquer-Sforza nu era în cârdășie 
cu inșii de la institut, atunci cum se explica prezenţa cardului 
din sticlă albastră - care descria o scenă ce, cu siguranţă, avea 
loc la St. Royale, fapt ce o implica și pe ea în această afacere. 
Svenson se frecă la ochi, încercând să se concentreze asupra 
celei mai presante întrebări. Care dintre cei doi - Crabbé (și 
cabala lui) sau madame Lacquer-Sforza - avea interesul și 
dispunea de mijloacele de a-l lua pe prinţ de pe acoperișul 
reședinței diplomaților? 


Termină de băut vinul dintr-o înghiţitură și își îndepărtă 
scaunul de masă. Deasupra lui totul părea să fie liniștit. Cu 
mișcări mecanice vâri resturile de mâncare în dulap și puse 
paharul și cuțitul în chiuvetă. Mai scoase o ţigară, o aprinse cu 
un chibrit de bucătărie și aruncă băţul în sobă. Svenson trase 
adânc fumul în piept, apoi se încruntă în timp ce scuipa o 
fărâmă de tutun care îi rămăsese pe limbă. Numele pe care i-l 
dăduse madame Lacquer-Sforza, Isobel Hastings, îi era 
necunoscut. Nu era familiarizat cu obiceiurile târfelor din acest 
oraș - nu avusese de a face cu ele decât atunci când îl recupera 
din braţele lor pe prinţul neajutorat - și nu credea că e nevoie 
de așa ceva. Pe lângă el, madame Lacquer-Sforza probabil că 
avea multe alte persoane trimise în căutarea femeii, care 
cunoșteau orașul și locuitorii. Ceea ce însemna că aceste 
persoane dăduseră greș și că informaţiile ei nu erau corecte. 
Renunţă să se mai gândească la asta - fără îndoială, madame 
Lacquer-Sforza nu se aștepta ca el să-și piardă timpul cu așa 
ceva tocmai acum - indiferent de târgul pe care îl încheiase cu 
ea. 

Svenson ieși în curte, trecându-și trusa medicală dintr-o mână 
într-alta în timp ce își îmbrăca mantaua din mers. Se opri în 
aerul rece și își încheie nasturii cu o mână, privind în sus. 
Reședința diplomaților era cufundată în tăcere. Plecaseră fără 
să-l anunţe. Ştia că trebuia să pornească în cercetare de unul 


singur, dar nu se hotăra încotro să o apuce. Prinţul nu putea fi la 
St. Royale - pentru simplul motiv că Svenson îl căutase acolo cu 
o noapte în urmă - și nici la institut nu putea fi, din același 
motiv. Clătină din cap, știind că și St. Royale și institutul puteau 
fi la fel de bine locul ideal în care să-l ascundă pe prinţ - 
amândouă erau enorme - tocmai fiindcă Svenson deja trecuse 
pe acolo. Mai mult de atât, dacă îl luase grupul lui Crabbé, 
prinţul putea fi oriunde - împreună, Crabbe și Xonck probabil că 
aveau sute de locuri în care să ascundă pe cineva. Svenson nu 
putea spera să-l găsească pe prinţ dacă îl căuta de unul singur. 
Trebuia să pună mâna pe o persoană implicată în răpirea lui și 
să o facă să vorbească. 

Se îndreptă spre poartă, înclină din cap spre paznic și ieși în 
stradă, așteptând o trăsură goală, trecând în revistă opţiunile pe 
care le avea. Respinse varianta Vandaariff - Blach și Flauss 
probabil că îl vizitau deja - ca și varianta madame Lacquer- 
Sforza. Pur și simplu nu se vedea înfruntând-o cu violenţa care 
se temea că era inevitabilă. Mai rămâneau Crabbe, Xonck și 
Comte d'Orkanez. Pe ceilalţi îi putea lăsa pentru mai târziu - 
celelalte femei, Aspiche, Lorenz, aghiotantul lui Crabbe. Orice 
încercare de a-i găsi pe aceștia i-ar fi luat mult timp și habar nu 
avea unde să-i caute. Pe de altă parte, prinţul cinase la 
reședințele lui Crabbé, Xonck și Comte d'Orkanez, iar Svenson îi 
memorase cu scrupulozitate programul și astfel adresele celor 
vizitaţi. Doctorul oftă și își desfăcu nasturele de sus. Era trecut 
bine de miezul nopţii, se făcuse frig, iar strada era pustie. Dacă 
trebuia să meargă pe jos, cea mai apropiată destinaţie din cele 
trei era casa lui Harald Crabbé, în piaţa Hadrian. 


Îi luă o jumătate de oră ca să ajungă acolo, mergând repede 
ca să se încălzească. Ceaţa era deasă, străzile reci și umede, 
dar Svenson se simţea bine fiindcă aceasta era vremea de 
acasă. Când ajunse în piaţa Hadrian, casa era învăluită în beznă. 
Svenson urcă treptele și bătu cu ciocănașul în ușă, la numărul 
14. Își vâri mâna dreaptă în buzunarul de la piept al mantalei şi 
strânse revolverul. Nu răspunse nimeni. Bătu din nou. Nimic. Se 
întoarse în stradă și merse până la capătul ei. După colț găsi o 
alee care dădea spre intrările din spate ale clădirilor din piaţa 
Hadrian, care era însă barată de o poartă din drugi de fier. 
Lanţul era scos. Svenson intră și se furișă de-a lungul străduţei 


înguste. 

Casa lui Crabbe era a doua dintr-un șir de trei. Ceaţa îl sili pe 
Svenson să meargă încet și să se apropie de clădiri periculos de 
mult, ca să vadă unde se oprește una și unde începe cealaltă, 
dar nu și ca să dea de ușa din spate. Nu era nicio lumină. Privind 
în sus, spre ferestre, Svenson aproape că se împiedică de o 
roabă abandonată, înăbușindu-și un strigăt de surpriză. Işi frecă 
genunchiul. Dincolo de roabă era un șir de trepte care cobora 
spre o pivniţă sau poate o bucătărie. Ridică privirea - aceasta 
trebuia să fie casa lui Crabbe. Strânse revolverul în buzunar și 
se apropie încet de ușă, care era întredeschisă. Scoase arma și 
se ghemui la pământ. Inghiţi în sec și împinse ușa. Nu-l împușcă 
nimeni, ceea ce era un început promiţător al noii lui cariere de 
spărgător. 

Incăperea din faţa lui era întunecată, nu venea niciun zgomot 
dinspre ea. Svenson intră, lăsând ușa deschisă. Puse pistolul la 
loc și se căută în alt buzunar după chibrituri. Aprinse unul 
frecându-l de degetul arătător - un zgomot nefiresc de puternic 
în noaptea liniștită - și privi repede în jur. Se afla într-o magazie. 
Pe pereţi erau borcane, cutii, conserve și baloturi, pe jos erau 
lăzi, butoaie și butoiașe - iar în capătul magaziei se vedea un alt 
șir de trepte. Svenson suflă în chibrit, îl lăsă să cadă și se 
îndreptă spre trepte. Scoase din nou revolverul din buzunarul 
mantalei și urcă, oprindu-se precaut după fiecare pas. Treptele 
nu scârţâiau. In capul scării era o altă ușă, larg deschisă. In timp 
ce urca, privi pe ea, dar nu văzu nimic - flacăra chibritului îl 
făcuse să nu se mai poată orienta prin întuneric. Ascultă și se 
opri o clipă ca să evalueze situaţia - care părea absurdă și 
periculoasă. Dacă ar fi găsit o altă cale de a intra în casă, ar fi 
folosit-o pe aceea. Așa însă spera din tot sufletul că nu va fi silit 
să împuște vreun servitor cu veleităţi de erou sau să o facă să 
tipe pe doamna Crabbé - oare exista o doamnă Crabbé? De pe 
scară păși într-un hol pe care porni încet, întrebându-se dacă să 
riște să mai aprindă un chibrit. Oftă și vâri din nou pistolul în 
buzunar - ultimul lucru pe care și-l dorea era să intre în vreun 
lampadar sau bibelou de porțelan - și mai scoase un chibrit. 

Auzi voci undeva mai jos, în magazie. 

Mișcându-se repede, Svenson aprinse chibritul, făcându-i 
paravan cu cealaltă mână - în care ţinea trusa medicală - și își 
continuă drumul cu pași mari până la cea mai apropiată ușă, pe 


care intră. Se afla în bucătărie și pe masa din faţa lui era un 
mort pe care nu-l recunoscu, acoperit cu un cearșaf, mai puţin 
faţa lividă. Svenson se răsuci pe călcâie se auzea zgomotul unor 
pași care urcau treptele - și văzu o altă ușă de cealaltă parte a 
bucătăriei. Chibritul îi ardea degetele. Ocoli masa și intră pe o 
ușă batantă. Zări o masă de sufragerie înainte de a stinge 
chibritul. Îl lăsă să cadă, își vârî degetul pârlit în gură, opri ușa 
din balans și se furișă spre capătul celălalt al mesei, lăsându-se 
la podea. Scoase pistolul. Pașii ajunseră în bucătărie. Auzi vocile 
a doi bărbaţi și apoi cum se destupă o sticlă. 

— În sfârșit, spuse prima voce, părând extrem de mulțumită. 
Ti-am spus eu că o să găsim ceva la el... unde sunt paharele? 

Drept răspuns se auzi un clinchet, apoi altul și, în cele din 
urmă, gâlgâitul vinului turnat în pahare - mult vin. Primul bărbat 
vorbi din nou. 

— Crezi că putem risca să aprindem o lumină? 

— Ministrul adjunct... începu cealaltă voce. 

— Da, știu... bine... oricum e mai bine. Nu vreau să-l mai văd 
pe tipul ăsta, l-am văzut destul. Ce pierdere de timp. Când 
trebuie să sosească? 

— Curierul a spus că mai are de făcut ceva înainte să vină 
aici. 

Primul bărbat oftă. Svenson auzi cum se aprinde un chibrit - o 
lumină portocalie care tremură pe sub ușă - și apoi cum unul 
dintre cei doi trage tare din trabuc. 

— Vrei și tu unul, Bascombe? întrebă primul bărbat. 

Svenson încercă să-și amintească. Cunoscuse sau auzise 
numele atâtor persoane în ultimele săptămâni - fusese și vreun 
Bascombe printre ei? Poate, dar acum nu-și putea aminti - dacă 
l-ar fi putut vedea... 

— Nu, mulțumesc, înălțimea Voastră, replică Bascombe. 

— Nu mă lua pe mine cu „înălțimea Voastră”, râse primul 
bărbat. Lasă-l pentru Crabbe sau pentru Comte, deși presupun 
că ai să devii și dumneata așa ceva cât de curând. Cum te simţi 
la gândul ăsta? 

— Nu prea știu. Totul se întâmplă atât de repede. 

— Așa sunt cele mai mari tentaţii, ce să-i faci. 

Bascombe nu răspunse, iar cei doi păstrară tăcerea pentru o 


vreme, ocupați cu băutul. Svenson simţea mirosul de trabuc. 
Era un trabuc de cea mai bună calitate. Svenson se linse pe 
buze. Simţea nevoia să fumeze. Nu recunoștea niciuna dintre 
voci. 

— Ai mai văzut cadavre la viața dumitale? întrebă prima 
voce, cu o urmă de amuzament. 

— De fapt, ăsta e primul, într-un spațiu atât de mic, răspunse 
a doua voce, pe un ton care îl făcu pe Svenson să creadă că 
omul știa că era tachinat, dar trebuia să iasă din clinci cât mai 
onorabil. Tatăl meu a murit când eram mult mai tânăr... 

— Și, desigur, unchiul dumitale. l-ai văzut cadavrul /u/? 

— Nu. Încă nu... am să-l văd, desigur la funeralii. 

— Te obișnuiești și cu asta, la fel cum te obișnuiești cu 
celelalte, întreabă orice doctor sau militar. 

Svenson auzi cum se umplu din nou paharele. 

— În sfârșit, ce urmează după cadavre... cum stai cu femeile? 

— Poftiţi? 

Omul chicoti. 

— Hai, n-o mai face pe nevinovatul - nu-i de mirare că ai 
intrat în grațiile lui Crabbé. Nu ești căsătorit? 

— Nu. 

— Logodit? 

— Nu, spuse vocea șovăind. A existat... o legătură... dar nu 
ceva important. Cum vă spuneam, toate aceste schimbări au 
venit atât de repede... 

— Atunci bordeluri, poate? Sau școlărițe? 

— Nu, nu, răspunse Bascombe cu o răbdare de profesionist în 
care Svenson văzu marca unui curtean foarte dibaci. Cum vă 
spuneam, propriile mele sentimente au fost întotdeauna... 
întotdeauna subordonate obligaţiilor... 

— Dumnezeule... deci e vorba de băieţei? 

— Domnule Xonck! exclamă vocea, poate mai puţin îngrozită 
decât exasperată. 

— Nu fac decât să întreb. În plus, când mergi prin atâtea 
locuri prin care am mers eu, nu te mai surprinde nimic. În Viena, 
de pildă, e o închisoare pe care o vizitezi contra unei mici taxe, 
ca și cum ai vizita o grădină zoologică - dar pentru doar câţiva 


pfennigi de argint... 

— Totuși, domnule Xonck... îmi cer scuze, dar... problema 
noastră stringentă... 

— Cum, Procesul nu te-a învăţat nimic? 

Aici bărbatul mai tânăr nu se grăbi să răspundă, considerând 
că aceasta era o întrebare mult mai serioasă decât o făcea să 
pară tonul ei zeflemitor. 

— Ba da, cum să nu, spuse el într-un târziu, m-a schimbat... 

— Atunci mai bea un pahar. 

Oare acesta fusese răspunsul potrivit? Svenson auzi cum 
gâlgâie vinul în pahar în timp ce Francis Xonck își începea 
peroraţia. 

— Perspectiva morală este ceea ce purtăm cu noi - n-ai s-o 
găsești în altă parte, te asigur eu. Vezi dumneata, există 
eliberare și responsabilitate - căci ceea ce este firesc depinde 
de locul în care te afli, Bascombe. Mai mult de-atât, viciile sunt 
precum organele genitale - deși cele mai multe sunt urâte, cele 
care ne aparţin ne sunt foarte dragi. (Aici zâmbi satisfăcut de 
paradoxul inventat, trase o dușcă bună și răsuflă cu zgomot.) 
Dar se pare că dumneata n-ai niciun viciu, nu? Din momentul în 
care îți vei schimba statutul și vei deveni lordul Tarr, călare pe 
singurul zăcământ de argilă albastru-violetă de pe o rază de 
aproape opt sute de kilometri, vei vedea cât de repede apar - 
vorbesc din proprie experienţă, însoară-te cu o femeie bună de 
prăsilă, ai grijă de familie și pe urmă ia ce-ţi trece prin cap în 
altă parte. Fratele meu, de pildă... 

Bascombe râse scurt, fără prea mare tragere de inimă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Xonck. 

— Nimic. 

— Insist să știu. 

Bascombe oftă. 

— Nu e nimic deosebit... doar că, săptămâna trecută, încă 
mai eram... cum vă spuneam, nu e ceva foarte important... 
înţelegeţi dumneavoastră, o să râdeţi de cât de ușor e să crezi... 
să crezi atât de mult... 

— Stai puţin - dacă vrei să-mi povestești ceva, mai avem 
nevoie de o sticlă. Haide. 


Svenson îi auzi cum ies din bucătărie pe hol și, puţin mai 
târziu, cum coboară treptele spre pivniţă. Părea riscant să iasă 
de acolo - habar nu avea unde era pivniţa de vinuri sau cât timp 
aveau să petreacă cei doi acolo. Putea încerca să găsească ușa 
din faţă - dar știa că se afla în locul cel mai potrivit ca să audă 
mai multe lucruri, atâta vreme cât nu era descoperit. Brusc, își 
aminti. Bascombe! Aghiotantul lui Crabbe - un ins slab, tinerel, 
care nu vorbea niciodată, asculta numai - era pe cale de a 
deveni /ord? Svenson își reproșă că irosea sursa de informaţii 
care îi era cea mai la îndemână. Scoase un alt chibrit și ieși cu 
precauţie pe ușa batantă. Ascultă - niciun zgomot - aprinse 
chibritul și privi în jos, la mortul de pe masă. 

Avea în jur de 40 de ani, părul rar, proaspăt ras și nasul 
ascuţit. Faţa îi era acoperită de bube de un roșu aprins, în ciuda 
palorii cadaverice, iar buzele îi erau înţepenite într-o grimasă 
care dezvelea o gură plină pe jumătate de dinţi pătaţi de tutun. 
Mișcându-se repede - chibritul era pe sfârșite, Svenson trase 
cearșaful și rămase cu gura căscată. Braţele omului, de la coate 
în jos, erau pline de vene umflate, de un albastru strălucitor, 
macabru, care ieșeau din piele. La prima vedere, venele păreau 
umede, dar Svenson constată cu stupoare că, de fapt, erau din 
sticlă - și că se întindeau de-a lungul antebraţelor, îngroșându- 
se, îndesându-se în pielea din jurul lor, întărind-o. Svenson trase 
cearșaful de tot și, șocat, scăpă chibritul jos. Omul nu avea 
mâini. Încheieturile erau complet albastre, strălucitoare și frânte 
- de parcă mâinile s-ar fi sfărâmat. 

Auzi din nou pași dedesubt. Svenson acoperi repede cadavrul 
și se retrase în sufragerie, oprind balansul ușii batante, tulburat 
de cele văzute. Peste câteva clipe îi auzi pe cei doi venind pe hol 
și apoi intrând în bucătărie. 

— Mai pune un pahar, Bascombe, spuse Xonck și apoi se 
adresă unui al treilea bărbat. Sper că bei cu noi - sau cu mine - 
Bascombe nu e la fel de însetat. Nu că i-ar sta în obicei să se 
implice prea mult, nu-i așa, Roger? 

— Dacă insistaţi, mormăi o voce nouă. 

Svenson înlemni. Era maiorul Blach. Își strecură încet mâna în 
buzunar și apucă pistolul. 

— Excelent. 

Xonck mai destupă o sticlă și turnă în pahare. Bău, Svenson 
auzindu-l cum scoate mai multe sunete de plăcere. 


— E foarte bun, nu? Ce naiba - se pare că mi s-a stins 
trabucul. 

Svenson văzu lumina lăsată de flacăra unui chibrit. Xonck își 
continuă monologul. 

— Ce-ar fi să aruncăm o privire - trage cearșaful, Bascombe. 
Uite-l - în toată splendoarea lui. Ei, domnule maior, ce părere ai? 

Nu se auzi niciun răspuns. O clipă mai târziu chibritul se 
stinse. Xonck chicoti. 

— Cam la fel am reacționat și noi. Cred că bătrânul Crabbé a 
exclamat: „Ei, drăcia dracului!” Nu că n-ar fi avut dreptate. 
Găsește-ţi mângâierea unde poţi, asta-i deviza mea. 

— Ce i s-a întâmplat? întrebă Blach. 

— Dumneata ce crezi? E mort. Era destul de valoros destul de 
priceput într-ale mecanicii. E bine că-l mai avem pe Lorenz - 
dacă ne mai putem baza pe Lorenz fiindcă, domnule maior, nu 
sunt foarte sigur că înţelegeţi exact cine e de vină pentru 
această catastrofă teribilă. Dumneata ești de vină, domnule 
maior. Dumneata, fiindcă nu ai fost în stare să găsești un ticălos 
care, astfel, a dat totul peste cap în cel mai delicat moment. La 
fel cum nu i-ai putut controla pe membrii propriei misiuni 
diplomatice - bănuiesc că îl cunoști pe cel care l-a recuperat pe 
prinţ, fluturându-ne un pistol pe la nas - ceea ce ar fi de tot 
hazul dacă nu ne-ar crea la toti probleme! 

— Domnule Xonck... începu maiorul Blach. 


— Tacă-ţi gura de străin nenorocit, mârâi Xonck. N-am nevoie 
de scuze. Am nevoie de soluţii. Gândește-te la problemele 
dumitale. Apoi spune-ne cum vrei să le rezolvi. 

Nu se auzi decât clinchetul paharului lui Xonck. Svenson era 
uluit. Niciodată nu auzise pe cineva vorbindu-i astfel lui Blach, 
niciodată nu-și imaginase ca Blach să reacționeze altfel decât cu 
furie. Blach își drese glasul. 

— Pentru început... 


— Mai întâi de toate, domnule maior, spuse Bascombe și nu 
Xonck, cred că trebuie să vă îngrijiţi de omul din reședința 
dumneavoastră, doctorul prinţului. 

— Întocmai, şuieră Blach. Deși nu joacă un rol determinant. În 
seara asta mă întorc acolo și dau ordin să fie omorât în patul lui 
- găsesc eu pe cine să dau vina - nu că s-ar sinchisi cineva... 


— În al doilea rând, îl întrerupse Bascombe, omul în roșu, cel 
care ne-a dat atâtea bătăi de cap. 

— Chang... i se spune Cardinalul Chang, zise Blach. 

— E chinez? întrebă Bascombe. 

— Nu, mârâi Blach. (Svenson auzi chicotul lui Xonck.) | s-a 
spus... i se spune așa din cauza cicatricelor... cred... eu nu le-am 
văzut. Ne-a scăpat. Mi-a ucis un om și mi-a rănit grav alţi doi. E 
doar un răufăcător fără scrupule, fără imaginaţie și fără prea 
multă minte. Mi-am plasat oamenii în locurile pe care ni s-a spus 
că le frecventează... va fi prins cât de curând și... 

— Adus în fața mea, zise Xonck. 

— Cum doriţi. 

— În al treilea rând, continuă Bascombe, spioana, Isobel 
Hastings. 

— N-am dat de urma ei. Nimeni n-a dat de urma ei. 

— Dar trebuie să fie pe undeva, domnule maior, insistă 
Bascombe. 

— N-o cunoaște nimeni în bordelurile la care mi s-a sugerat 
să merg... 

— Atunci încearcă la hoteluri! strigă Xonck. Încearcă la 
pensiuni! 

— Nu cunosc la fel de bine orașul ca dumneavoastră... 

— Următorul! lătră Xonck. 


— Și în al patrulea rând, continuă Bascombe insinuant 
(Svenson nu se putu abţine să nu-i admire stăpânirea de sine), 
trebuie să aranjăm reîntoarcerea prințului dumneavoastră. 

Svenson ascultă - asta aștepta el - dar nu urmă decât 
tăcere... și apoi izbucnirea furioasă a lui Blach. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă el clocotind de mânie. 

— E foarte simplu - mai avem încă multe de făcut. Înainte de 
nuntă, înainte ca lumea să se întoarcă la Macklenburg... 

— Nu, nu... de ce spuneţi asta? L-aţi luat deja... fără să mă 
anunţaţi! L-aţi luat cu nu știu cât timp în urmă! 

Ceilalţi rămaseră fără replică. Blach explică repede ce se 
întâmplase la reședința diplomaților - fuga pe acoperiș, 
șifonierul proptit în ușă - apoi cum el și Flauss tocmai se 
plânseseră și solicitaseră ajutorul lordului Vandaariff, care 


promisese că va face tot posibilul să-l găsească pe prinţ. 

— Bineînţeles că tot timpul am crezut că l-aţi luat 
dumneavoastră, spuse Blach, deși habar n-am cum s-a 
procedat. 

Din nou se lăsă tăcere. 

— Prinţul dumitale nu e la noi, zise Xonck, cu o voce calmă, 
liniștită. În fine - în al cincilea rând, Blach, vei depune eforturi în 
continuare ca să-i găsești pe acest Chang și pe această 
Hastings. Noi îl vom găsi pe prinţ. Vom ţine legătura prin 
Bascombe. În al șaselea rând... mda, în al șaselea rând... (Xonck 
se opri ca să dea paharul pe gât), ne poţi ajuta să-l scoatem pe 
sărmanul Crooner din bucătăria doamnei Crabbé. Cred că băieţii 
ne așteaptă deja la malul apei. Mergem cu trăsura dumitale. 


Douăzeci de minute mai târziu Svenson stătea singur în 
bucătărie, privind la masa goală și fumând o ţigară. Deschise 
trusa medicală, scoase un borcănaș și îi deșurubă capacul. 
Aprinse un chibrit și se aplecă peste masă, căutând cu atenţie. 
Fu nevoie de mai multe chibrituri ca să găsească ce voia, câteva 
fragmente din ceea ce părea a fi sticlă albastră. Le împinse în 
borcănaș folosindu-se de un pămătuf, înșurubă capacul și puse 
borcănașul la loc în trusă. Nu avea idee ce anume erau, dar, cu 
siguranţă, putea afla ceva dacă le compara cu cardul de sticlă al 
prinţului. Închise trusa cu zgomot. Nu se putea întoarce la 
reședință. Nu știa cât mai putea rămâne în casa lui Crabbé - 
probabil că ar fi trebuit să plece mai de mult. Dar cel puţin știa 
cine îi erau dușmanii sau unii dintre ei - nici Xonck și nici 
Bascombe nu aduseseră vorba despre madame Lacquer-Sforza. 
Svenson se întrebă dacă nu cumva ea era cea care îl răpise pe 
prinţ. Pe de altă parte, și ea o căuta pe Isobel Hastings - parcă 
toate aceste persoane se suprapuneau premeditat. Cei trei 
vorbiseră despre doctorul Lorenz ca despre unul de-al lor, iar 
Svenson îl văzuse în anturajul lui madame Lacquer-Sforza. Poate 
că toţi voiau să se trădeze unii pe alţii, deși până acum fuseseră 
în cârdășie. Undeva în casă un ceas bătu ora trei. Svenson își 
luă trusa și ieși din bucătărie. 

Poarta dinspre alee era încuiată acum, drept care o escaladă 
cu rigiditatea unui om neobișnuit cu un asemenea efort la o oră 
atât de nepotrivită. Ceaţa era la fel de groasă, strada la fel de 
întunecată, iar Svenson nu prea știa încotro să o apuce. Porni în 


direcția opusă celei în care se afla reședința diplomaților - spre 
Circus Garden și inima orașului - ținându-se pe lângă ziduri și 
punându-și la treabă mintea din ce în ce mai obosită. Deși 
prinţul se afla în pericol, Svenson se îndoia că era vorba de un 
pericol de moarte. Pe de altă parte, îl trecuseră toți fiorii când 
Xonck se referise la „Proces”. Oare „Procesul” avea legătură cu 
arsurile de pe faţă? Suna aproape ca un ritual păgân, ca o 
ceremonie tribală sau - gândi el sumbru - ca și cum ar fi fost 
vorba de însemnat vitele. Era clar că mortul, Crooner, fusese și 
el implicat - era ceva legat de știință, motiv pentru care 
„Procesul” se desfășura la institut și se dorea ca Lorenz să 
participe și el. Oare cine nu participa, în afară de Svenson? 
Răspunsul veni foarte repede: Isobel Hastings și temutul individ 
în roșu, „Chang”. Trebuia să-i găsească înaintea maiorului 
Blach. Poate știau și cum să dea de prinţ. 

Svenson își continuă drumul, cizmele lui făcând să 
scrâșnească pietrele umede din caldarâm. Gândurile începură 
să-i zboare, răcoarea ceţii purtându-l înapoi în timp, în 
Warnemunde, la balustrada rece de pe chei, la fulgii de zăpadă 
care cădeau tăcuţi în mare. Își aminti cum, copil fiind, se plimba 
prin pădure iarna - dorind să fie singur, din nou disperat - și se 
așeză, încotoșmănit în paltonul lui gros, sub un pin, bătătorind 
zăpada din jur ca să-și facă un fel de vizuină în care se întindea 
și privea cerul printre ramurile înalte. Nu știa de cât timp stătea 
acolo, cu mintea dusă, poate aproape de un somn primejdios 
când, deodată, iși dădu seama că îi era frig, căldura corpului 
fiindu-i furată de zăpadă și aerul îngheţat. Nu-și mai simţea faţa. 
Totul se întâmplase atât de încet, gândurile o luaseră razna - 
nu-și mai amintea numele fetei - dar, în vreme ce încerca să-și 
miște membrele îngheţate, ridicându-se mai întâi în genunchi, 
apoi târându-și picioarele prin zăpadă, avu o revelaţie, că 
tocmai își văzuse în miniatură propria viaţă - și orice viaţă de 
om - un proces în care căldura se împrăștia încet, inexorabil, în 
faţa gheții frumoase și insensibile. 

Se opri și privi în jur. Impunătoarea intrare în Circus Garden 
era chiar în dreapta lui, iar în stânga se aflau fântânile 
arteziene. Trebuia să ia o hotărâre. Dacă îl căuta pe insul în 
roșu, pe Chang, și avea noroc să găsească locurile pe care 
acesta le frecventa, aproape sigur dădea de unul dintre soldaţii 
maiorului Blach. Ca să o caute pe Isobel Hastings trebuia să știe 


câte ceva despre hotelurile și pensiunile din oraș, informaţii pe 
care pur și simplu nu le deţinea. Grupul lui Crabbé, Xonck și 
d'Orkanez nu-l avea pe prinţ, cel puţin așa spusese Xonck. 
Oricât de mult îl înspăimânta ideea, oricât de mult îi repugna, 
cea mai bună opţiune i se păreau a fi madame Lacquer-Sforza și 
hotelul St. Royale. Svenson era la numai câteva minute de hotel 
- poate că, dacă își flutura trusa medicală, îi dădeau voie 
înăuntru la ora aceea. 

Ferestrele hotelului încă mai erau luminate, dar strada din 
față era liniștită și pustie. Svenson se apropie de ușa de la 
intrare. Era încuiată. Înainte să bată în ușa de sticlă văzu un 
angajat în uniformă care venea spre el cu un inel de chei, alertat 
de încercarea lui de a intra. Omul descuie ușa și o deschise 
câţiva centimetri. 

— Ce doriţi? 

— Îmi cer scuze... știu că e târziu... sau prea devreme... o 
caut pe... știți, sunt medic... și trebuie neapărat să vorbesc cu 
una dintre locatarele dumneavoastră, madame Lacquer-Sforza. 

— A, Contessa. 

— Contessa? 

— E imposibil. Sunteţi medic? 

— Da... mă numesc Svenson... sunt sigur că mă va primi... 


— Doctorul Svenson, deci. Nu, mă tem că e imposibil. 

Funcţionarul se uită pe lângă Svenson, în stradă, și plescăi 
scurt din limbă - sunetul pe care îl scoţi atunci când vrei să pui 
în mișcare un cal. Svenson se răsuci pe călcâie ca să vadă cui îi 
era adresat acel sunet. Drept răspuns, din umbrele de peste 
drum se desprinseră patru inși. Svenson îi recunoscu după 
pelerine - erau paznicii de la institut. Se întoarse spre ușă - 
funcţionarul o închisese și acum o încuia. Svenson bătu cu 
pumnul în geam. Funcţionarul nu-l băgă în seamă. Svenson făcu 
stânga-mprejur ca să-i înfrunte pe cei din stradă. Aceștia 
stăteau într-un semicerc aproximativ în mijlocul drumului, 
blocându-i orice încercare de a scăpa de acolo. Svenson vâri 
mâna în buzunarul mantalei, pipăind revolverul. 

— N-aveţi nevoie de așa ceva, domnule doctor, șuieră o voce 
joasă, aspră, din dreapta. 

Svenson întoarse privirea și văzu silueta masivă, 
înspăimântătoare, a lui Comte d'Orkanez în umbra hotelului. 


Purta joben și o haină de blană groasă și ţinea un baston cu 
măciulie de argint în mâna dreaptă. Se uita la Svenson cu ochi 
reci, sfredelitori. 

— S-ar putea să vă fie de folos mai târziu... pe moment vă 
asigur că sunt chestiuni mult mai presante pe care trebuie să le 
discutăm. Speram că veţi veni aici și nu m-aţi dezamăgit - 
acordul dumneavoastră ar fi o bună modalitate de a începe 
conversaţia noastră. Sunteţi amabil să faceţi câţiva pași cu 
mine? 

Fără să aștepte un răspuns, Comte se întoarse și dispăru cu 
pași mari în ceaţă. Svenson aruncă o privire paznicilor, înghiţi în 
sec și se luă repede după el. 

— Cum se face că m-aţi așteptat? întrebă el când îl ajunse pe 
Comte din urmă. 

— Cum se face că o căutaţi pe Contessa la o oră atât de 
nepotrivită? 

Svenson încercă fără folos să găsească un răspuns. Aruncă o 
privire înapoi și îi văzu pe cei patru la o depărtare de câţiva 
metri. 

— Nu e nevoie să răspundeţi, șopti d'Orkanez. Cu toţii avem 
tainele noastre - nu mă îndoiesc că motivele dumneavoastră 
sunt întemeiate. Nu, când am aflat că faceţi parte din alaiul 
prinţului mi-am amintit numele dumneavoastră - sunteti autorul 
unei lucrări foarte valoroase despre efectele degerăturilor, nu-i 
așa? 

— Sunt autorul acestei lucrări... dar în privinţa valorii... 

— O chestiune foarte interesantă, dacă-mi aduc bine aminte, 
era paralela pe care o făceaţi cu multă ironie între rănile 
pricinuite de anumite tipuri de ger extrem și anumite tipuri de 
arsuri. 

— Într-adevăr. 

Comte dădu din cap cu gravitate. 

— Tocmai de aceea v-am așteptat. 


Îl conduse pe Svenson pe o alee elegantă, mărginită la est de 
o grădină străjuită de ziduri. Se opriră în faţa unei uși de lemn, 
sub o boltă ce amintea de intrarea într-o biserică. D'Orkanez o 
descuie și îi făcu semn lui Svenson să-l urmeze. Intrară în 
grădină și traversară o pajiște cu iarbă deasă, ce tocmai încolţea 


- în spatele lor Svenson auzi cum paznicii intră și închid ușa. În 
jurul lui văzu vaze ornamentale și răzoare de flori goale, și 
arbori fără frunze, cu ramurile lăsate. Deasupra era cerul 
învăluit în ceață. Grăbi pasul ca să-l ajungă pe Comte care se 
îndrepta spre o seră mare, ferestrele pătate de-abia lăsând să 
răzbată lumina de la felinarele dinăuntru. Comte descuie o ușă 
pe jumătate din sticlă și intră, ţinând-o deschisă pentru 
Svenson. Doctorul intră și se clătină, izbit de valul de aer cald, 
saturat de apă. D'Orkanez închise ușa, lăsându-i pe cei patru 
paznici în grădină. Făcu semn cu capul spre un cuier din 
apropiere. 

— Probabil că vreţi să renunţaţi la manta. 

Comte își scoase haina de blană în timp ce traversa sera - pe 
podeaua căreia Svenson observă că erau covoare - spre un pat 
încăpător, cu baldachin, cu perdelele trase. Își lăsă haina, 
jobenul și bastonul pe o măsuţă de lemn și se uită discret 
printre perdele. Privi preţ de aproape două minute, cu faţa 
impasibilă. Svenson simţea deja cum îl înţeapă transpiraţia pe 
tot corpul. Își puse trusa medicală jos, își scoase mantaua, se 
asigură că pistolul e la locul lui buzunar, și o atârnă în cuier. Nu-i 
plăcea ideea de a sta departe de armă, dar nici nu se aștepta să 
scape de d'Orkanez și de toţi paznicii lui cu pistolul în mână. 
D'Orkanez îi făcu semn să se apropie de pat și dădu perdeaua la 
o parte. 

Pe pat zăcea o femeie care tremura din tot corpul, învelită în 
mai multe pături groase, cu ochii închiși, cu pielea palidă și de- 
abia respirând. Svenson îi aruncă o privire lui d'Orkanez. 

— Doarme? șopti el. 

— Nu cred. Dacă nu i-ar fi frig, aș spune că are temperatură. 
Dar îi este frig și nu știu ce să spun... poate știți dumneavoastră. 
Vă rog... 

D'Orkanez se îndepărtă de pat. Svenson se aplecă să 
examineze faţa femeii. Trăsăturile ei i se părură ușor asiatice. li 
ridică o pleoapă, îi luă pulsul la gât, observă cu neliniște 
paloarea de cobalt a buzelor și limbii și, cu și mai multă 
dezolare, urmele de pe faţă și gât - asemănătoare cu cele pe 
care un corset (sau o caracatiţă) le-ar lăsa pe pielea unei femei. 
Îi căută mâna pe sub pături, simţi cât de rece era și îi luă din 
nou pulsul. Văzu că pielea era roasă în vârful fiecărui deget. Se 
aplecă peste pat și îi ridică mâna cealaltă - degetele erau în 


aceeași stare. Svenson trase păturile în jos, până la brâul femeii. 
Femeia era goală, iar urmele albăstrui de pe pielea ei îi 
traversau întreg bustul. Simţi că ceva se mișcă lângă el. Comte 
îi adusese trusa medicală. Svenson scoase stetoscopul și ascultă 
plămânii femeii. Apoi se întoarse spre Comte. 

— A stat cumva în apă? 

— Nu, răspunse scurt Comte. 

Svenson se încruntă în timp ce îi asculta respiraţia întretăiată. 
Era exact zgomotul pe care îl scoate o persoană pe jumătate 
înecată. Căută din nou prin trusă și scoase o lanţetă și un 
termometru. Trebuia să știe ce temperatură are, apoi să-i ia 
puţin sânge. 


După vreo patruzeci de minute Svenson se spălă pe mâini și 
se frecă la ochi. Privi afară ca să vadă dacă răsărea soarele, dar 
cerul încă mai era întunecat. Căscă, încercând să-și aducă 
aminte când mai pierduse o noapte întreagă - oricum, când era 
mai tânăr. Comte apăru lângă el cu o ceașcă de porțelan alb. 

— Cafea cu brandy, spuse el, dându-i ceașca lui Svenson și 
întorcându-se la masă ca să și-o ia pe a lui. 

Cafeaua era fierbinte și fără lapte și aproape că îi fripse 
buzele, dar era mai mult decât bine-venită. Împreună cu brandy- 
ul - o porţie destul de mare pentru o ceașcă atât de mică - era 
exact de ce avea el nevoie. O bău pe toată și puse ceașca jos. 

— Mulţumesc, zise el. 

Comte d'Orkanez înclină din cap, apoi își întoarse privirea 
spre pat. 

— Ce credeţi, domnule doctor? E posibil să-și revină? 

— Mi-ar fi de folos mai multe informaţii. 


— Poate. Am să vă spun doar că starea ei este consecinţa 
unui accident, că nu a stat în apă - nu pot decât să vă asigur în 
privinţa asta, nu să și aduc argumente - dar că apa a pătruns în 
ea. Și nu a fost apă obișnuită, domnule doctor, ci un lichid cu 
proprietăţi deosebite, un lichid încărcat cu energie. Femeia s-a 
oferit să suporte această procedură. Spre regretul meu, 
procedura a fost întreruptă. Direcţia de deplasare a lichidului a 
fost inversată, iar femeia a fost cum să vă spun eu - și golită, și 
inundată în același timp. 


— Este cumva vorba despre... am auzit... am văzut la prinţ... 


consecinţele... Procesului... 


— Procesului? făcu d'Orkanez alarmat, pentru ca imediat 
vocea să-i redevină calmă. Desigur, prinţul... probabil că aţi 
vorbit cu el, e într-o stare în care nu poate ascunde nimic. E 
regretabil. 

— Aș vrea să înţelegeţi că nu mă interesează altceva decât 
să-l protejez pe prinţ, să-mi fac datoria de medic... cu bună- 
credinţă... iar dacă acesta... Svenson se opri și arătă spre 
femeie, pielea ei lividă aproape străvezie în la lumina 
felinarului... este pericolul la care l-aţi expus pe Karl-Horst... 

— Nu l-am expus. 

— Dar... 


— Nu știți nimic. Să revenim la femeie, doctore Svenson, 
dacă nu vă e cu supărare. 

Asprimea tonului îl făcu pe Svenson să-și înghită protestele. 
Își șterse sudoarea de pe faţă. 

— Dacă mi-aţi citit lucrarea cu atâta luare-aminte încât să-mi 
memoraţi numele înseamnă că știți despre ce e vorba. Femeia 
prezintă toate simptomele unei persoane care a stat mai mult 
timp în apă foarte rece - ca Marea Baltică iarna, bunăoară. La 
anumite temperaturi funcţiile corpului omenesc încetinesc brusc 
- ceea ce poate ucide corpul sau îl poate conserva. Femeia a 
supravieţuit, respiră. Nu pot spune dacă mintea i-a fost afectată 
ireversibil. Nu pot spune nici dacă se va trezi vreodată din 
acest... acest somn hibernal. Și totuși, trebuie să vă întreb 
despre semnele de pe corpul ei... ce i s-a făcut... 

D'Orkanez ridică mâna. Svenson se opri. 

— Se mai poate face ceva acum, domnule doctor? Aceasta-i 
întrebarea. 

— 'Ţineţi-o la căldură. Forţaţi-o să bea lichide calde. Aș sugera 
și un masaj ca să-i stimuleze circulaţia - cea periferică - chiar 
dacă e pierdută. 

Comte d'Orkanez rămase tăcut. Ceașca de cafea stătea 
neatinsă lângă el. 

— Încă o întrebare, doctore Svenson... poate cea mai 
importantă dintre toate. 

— Da? 

— Credeţi că visează? 


Svenson rămase surprins, căci tonul lui d'Orkanez nu era pe 
de-a-ntregul plin de compasiune - dincolo de îngrijorare se 
deslușea și o undă de ironie. Răspunse prudent, privind înapoi, 
la patul care avea perdelele trase acum. 

— Are o mișcare inconstantă a ochilor... ar putea fi pusă pe 
seama unei stări onirice... nu este catatonie... nu este 
conștientă, dar poate că... în mintea ei... poate că visează... 
poate e vorba de delir... poate de liniște. 

Comte d'Orkanez nu răspunse, privind în gol câteva clipe. 
Apoi reveni în prezent și ridică ochii. 

— lar acum... ce să fac cu dumneavoastră, doctore Svenson? 

Ochii lui Svenson zburară spre mantaua care atârna în cui, cu 
pistolul în buzunar. 

— Am să vă părăsesc... 

— Ba veţi rămâne pe loc, domnule doctor, șuieră d'Orkanez, 
până când vreau eu. M-aţi ajutat - aș prefera să răsplătesc 
această cooperare - dar, din păcate, poziţia dumneavoastră 
este exact opusă intereselor mele. 

— Trebuie să-l recuperez pe prinţ. 

Comte d'Orkanez oftă din greu. 

Svenson încercă să spună ceva, dar nu știa ce să dezvăluie - 
îi putea menţiona pe Aspiche, pe Lorenz, pe madame Lacquer- 
Sforza sau pe maiorul Blach, putea menţiona cardul din sticlă 
albastră, dar oare toate acestea i-ar fi crescut valoarea în ochii 
lui d'Orkanez sau l-ar fi făcut mai periculos? Avea mai multe 
șanse să-i fie cruțată viața dacă arăta cât de loial îi era prinţului, 
dar și cât de neștiutor era? Nu vedea clar ce era dincolo de seră 
din cauza luminii felinarelor care se reflecta în geam - nu îl 
deslușea pe niciunul dintre paznici. Chiar dacă reușea să pună 
mâna pe pistol și să-l anihileze pe d'Orkanez - un bărbat extrem 
de puternic dacă îl judeca după dimensiuni - cum îi putea evita 
pe ceilalţi? Nu știa unde se afla - era epuizat - nu avea un loc 
sigur în care să se ascundă - încă nu știa nimic despre prinţ. 
Ridică privirea spre Comte. 

— Vă deranjează dacă fumez? 

— Da. 

— Înţeleg. 

— 'Ţigările dumneavoastră sunt în manta, nu-i așa? 


— Sunt... 


— Cel mai probabil destul de aproape de revolverul de 
serviciu pe care l-aţi fluturat pe sub nasul nostru mai devreme. 
Nu vi se pare că de atunci s-au întâmplat atât de multe lucruri? 
M-am luptat cu moartea și cu diversiunea, cu intriga și 
răzbunarea - iar dumneavoastră aţi făcut același lucru. Şi l-ați 
pierdut pe prinţ gin nou. Ar fi o situaţie aproape comică, dacă nu 
ar fi pătată de atâta sânge. Aţi ucis vreodată pe cineva, 
domnule doctor? 

— Mă tem că mulţi oameni au murit... sub mâinile mele... 


— Pe masa de operaţii, da, dar aia e altă poveste - oricâte 
procese de conștiință v-aţi face, e cu totul altceva - după cum 
prea bine știți. Haideţi, știți exact la ce mă refer. 

— Da. Am ucis. 

— Când? 

— În orașul Bremen. Un individ care... se pare că... sedusese 
o nepoată foarte tânără a ducelui - era imposibil de strunit, 
instrucţiunile mele... l-am... l-am forțat să bea otravă, cu pistolul 
la tâmplă. Nu mă mândresc cu această întâmplare. Numai un 
idiot ar face-o. 

— Ştia ce bea? 

— Nu. 

— Sunt sigur că bănuia ceva. 

— Poate. 

Svenson își aminti faţa roșie a individului, horcăitul lui, cum își 
dăduse ochii peste cap, și apoi cum recuperase scrisorile 
incriminatorii din buzunarul lui, cum zăcea pe podea, mirosul 
acru de fiere. Amintirea nu-i dădea pace. Svenson se șterse la 
ochi. Îi era cald - mai cald decât până atunci - sera era cu 
adevărat înăbușitoare. Avea gura atât de uscată. Brusc, simţi 
cum îl încearcă adrenalina. Privi spre Comte, apoi spre ceașca 
goală, apoi - oare cât timp îi luă ca să se întoarcă - spre ceașca 
neatinsă a lui d'Orkanez, de pe masă. Masa era mai sus decât 
el. Căzuse în genunchi, dându-și seama, vag, că nu simţise 
nimic. Capul i se învârtea. Firele din covor i se lipeau de faţă. Îi 
împresură o apă caldă și întunecată, apoi dispăru în ea. 

Deschise ochii în umbră, îmboldit de ceva sâăcâitor, inform, 
prin vălul de lână cald al somnului. Clipi de mai multe ori. 


Pleoapele îi erau extrem de grele - imposibil de grele - le 
închise. Fu trezit din nou, la fel de brutal, cu întregul corp 
agresat, și de data aceasta înţelese mai mult din ce îi spuneau 
simţurile: lemnul aspru care îi intra în piele, mirosul de praf și 
ulei, zgomotul de roţi și copite. Se afla în spatele unei căruţe, 
privind în sus, la un coviltir de pânză, în semiîntuneric. Căruţa se 
zdruncina - mergea pe un drum denivelat, hurducăturile 
trezindu-l înainte de vreme. Întinse mâna dreaptă și atinse 
coviltirul, la vreo jumătate de metru deasupra lui. Gura și gâtul îi 
erau arse de sete. Tâmplele îi zvâcneau. Işi dădu seama, cu o 
plăcere nedefinită, că nu era mort, că dintr-un motiv anume - 
cel puţin până acum - Compte îi cruțase viaţa. Pipăi în jur. 
Braţele îl dureau, dar răspundeau la comenzi. Lângă cap dădu 
de mantaua lui, mototolită - revolverul nu mai era în buzunar, 
dar cardul de sticlă nu dispăruse de la locul lui. Bâjbâi mai 
departe, cât ajungea cu mâinile, și tresări când dădu de un 
picior încălţat. Svenson înghiţi în sec și făcu ochii mari. Oare 
câte cadavre - sau oameni pe cale de a deveni cadavre, dacă 
punea la socoteală femeia și soldaţii - îi ieșiseră în cale numai 
într-o singură zi? Era absurd, dar și îngrozitor. Înverșunat, 
doctorul pipăi mai departe - cadavrul zăcea în faţa lui, cu 
picioarele aproape de capul lui - mai sus de cizme, dând de 
pantaloni, care aveau un tighel gros pe lateral, șiret sau 
brandenburg - o uniformă. Îi trecu mâna pe picior până dădu, 
lângă el, de o mână. O mână de bărbat, rece ca gheaţa. 

Căruţa se clătină din nou și Svenson își sili mintea epuizată să 
stabilească în ce direcţie se îndrepta - stătea cu capul în faţa 
căruţei sau în spatele ei? Nu-și dădea seama - vehiculul se 
deplasa atât de încet și pe o suprafaţa atât de denivelată, încât 
el nu simţea decât hârtoapele. Ridică mâna deasupra capului și 
atinse o scândură. Își trecu degetele peste ea până ajunse la 
capătul ei, dar nu dădu de niciun fel de bracheţi sau de bolţuri... 
Oare era spatele căruţei? Dacă da, atunci era prins acolo ca într- 
o cușcă - ca să iasă trebuia să sară peste scândura aceea sau 
poate chiar să taie coviltirul - dacă ar fi avut cu ce să-l taie. 
Bâjbâi după trusa medicală, însă nu o găsi nicăieri. Făcând o 
grimasă, întinse din nou mâna spre cadavru și încercă să-i 
găsească buzunarele de la manta, apoi pe cele de la pantaloni - 
toate fuseseră golite. Dezgustat, îi găsi gulerul și pipăi 
însemnele gradului. Colonel. Svenson se forţă să atingă faţa 


mortului: gâtul gros, mustaţa, apoi, ușor tic tot, pielea arcuită 
din jurul ochilor. Stătea lângă Arthur Trapping. 


Doctorul Svenson se întoarse pe spate, cu faţa în sus, cu ochii 
strânși, acoperindu-și gura cu mâna. Trase aer pe nas și expiră, 
încet, în mâna deschisă. Trebuia să-și limpezească gândurile. 
Fusese drogat și se afla în drum - neîndoielnic pentru a fi ucis - 
spre o destinaţie necunoscută, alături de un cadavru dat 
dispărut. Nu avea nici arme, nici aliaţi, era într-o ţară străină, nu 
știa unde se afla - deși după scrâșnetul roţilor încă nu părăsise 
orașul. Incercă să se concentreze - mintea îi era înceţoșată, se 
simţea atât de obosit - și își forță mâinile să caute prin propriile 
buzunare: o batistă, bancnote, monede, un vârf de creion, o 
bucată de hârtie mototolită, monoclul. Se întoarse spre Trapping 
și îl căută prin buzunare din nou, de data aceasta mai temeinic. 
In veston, între straturile de stofă de deasupra pieptului, în 
stânga, unde ar fi trebuit să atârne medaliile, simţi ceva tare. Se 
trase mai aproape de cadavru și se sprijini anevoie pe coate, 
apucând tighelul mantalei lui Trapping cu ambele mâini. Trase 
de el și simţi că cedează. Mai trase o dată și se dezechilibră. 
Apucă mai bine și trase cu toată puterea. Tighelul se desfăcu. 
Svenson vâri un deget în gaură și dădu de ceva tare, alunecos. 
Vâri și degetul mare și scoase obiectul. Nu avu nevoie de lumină 
ca să-și dea seama că era un alt card de sticlă. ÎI vâri în 
buzunarul de la manta alături de celălalt. Și rămase nemișcat. 
Căruţa se oprise. 

Simţi cum se clatină când vizitiii săriră de pe capră, apoi auzi 
pași în stânga și în dreapta lui. Se acoperi cu mantaua și închise 
ochii - cel puţin se putea preface că doarme. În caz că i se ivea 
ocazia să fugă sau să lovească pe cineva în cap, era mai bine 
dacă îl credeau prea ameţit sau incapabil de așa ceva - deși era 
departe de a fi în formă maximă; chiar de-ar fi fost, nu avea 
calități de mare luptător. Auzi, la picioarele lui, pe cineva 
trăgând cu putere de niște zăvoare și lăsând în jos tăblia din 
spate. Prelata se dădu brusc deoparte și Svenson simţi aerul 
umed, mai rece al dimineţii - căci strălucirea care îi trecea 
dincolo de pleoape îi spunea că afară era lumină. Înainte ca să 
se hotărască dacă să deschidă ochii, simţi o lovitură puternică în 
stomac - împunsătura unui par - care îl făcu să se chircească de 
durere. Făcu ochii mari, deschise larg gura din lipsă de aer și își 


acoperi burta cu mâinile, durerea străbătându-l ca o lance prin 
tot corpul. Auzi hohotul de râs al câtorva bărbaţi, ascuţit și fără 
milă. 

Cu mare greutate, pentru a preveni o nouă lovitură, doctorul 
Svenson se sprijini în mâini, se lăsă pe o parte și își vâri pe rând 
picioarele sub el ca să se poată ridica în genunchi. Părul lui 
blond, lins, îi căzuse în ochi - îl dădu deoparte. Își scoase 
monoclul din buzunar și și-l puse la ochi, privind scena din fața 
lui. Căruţa oprise într-o curte pavată, ceața matinală agăţându- 
se de acoperișurile din jur. Curtea era plină de butoaie și lăzi din 
care răsăreau tot felul de bucăţi de metal ruginit. În partea 
cealaltă era o ușă dublă, deschisă, iar dincolo de ea o forjă. Se 
afla într-o fierărie. Doi dintre bandiții lui d'Orkanez stăteau la 
capătul căruţei, unul înarmat cu un par lung, care avea în vârf 
un cârlig ascuţit. Celălalt, mai practic, ţinea în mână pistolul lui 
Svenson. Doctorul privi cadavrul lui Trapping la lumina zilei. 
Fața cenușie era marcată de semnele acum purpurii din jurul 
ochilor. Cauza morţii nu era deloc evidentă - nicio rană, nicio 
urmă de violenţă, nicio decolorare deosebită a pielii. Svenson 
observă că cealaltă mână a lui Trapping era înmănușată și că 
vârful degetului arătător era rupt. Se aplecă și îi scoase mănușa. 
Vârful degetului era vânăt-violet, cu pielea străpunsă de un fel 
de ac sau de lamă, carnea din jurul inciziei fiind acoperită de o 
pulbere alb-albastră. Auzind un zgomot dinspre forjă, Svenson 
ridică ochii și îi văzu pe Francis Xonck și pe maiorul Blach 
intrând în curte. Lăsă să cadă mănușa peste mână. 


— În sfârșit, în sfârșit, strigă Francis Xonck, zâmbindu-i lui 
Svenson. Suntem gata de îmbarcare. Deși eram pregătiţi numai 
pentru două persoane. Trebuie să ne folosim imaginaţia. Pe aici 
- folosiţi roaba aia. 

Xonck arătă cu capul spre o roabă și se apropie de un perete 
de lemn care, la o simplă apăsare, alunecă în lateral pe o șină. 
Dincolo de el se întindea o alee pavată, ușor înclinată. Xonck 
începu să o străbată cu pași mari. Blach îl fixă pe Svenson cu 
ochii plini de ură și pocni din degete. Din atelier apărură doi 
dintre soldaţii lui îmbrăcaţi în negru. Svenson nu-i recunoscu, 
dar, oricum, nu prea avea memorie vizuală. Maiorul Blach le 
ordonă: 

— Escortaţi-l pe doctor! 


Apoi se luă pe urmele lui Xonck. Svenson cobori anevoie din 
căruță cu mantaua în mână și părăsi curtea flancat de cei doi 
soldaţi. Aruncă o privire înapoi și văzu cum oamenii lui 
d'Orkanez îl răstoarnă în roabă pe Trapping. 

Svenson se chinui să-și îmbrace mantaua din mers, era foarte 
frig. Aleea era străjuită de o parte și de alta de un gard de lemn 
vechi, cu multe șipci lipsă, și șerpuia printre clădiri părăginite și 
grămezi de gunoi. Doctorul știa că se îndreptau spre fluviu. 
Durerea din stomac îl mai lăsase, iar teama i se transforma într- 
o indiferenţă rece. Strigă spre maiorul Blach, cu tot disprețul de 
care era în stare. 

— L-aţi găsit pe prinţ, domnule maior? Sau aţi petrecut 
noaptea bând vinul altora... și lingând... cizmele altora? 

Blach se opri în loc și se întoarse. Deși avea gura uscată, 
Svenson se strădui să lanseze un scuipat în direcţia maiorului. 
Nu ajunse mai departe de un metru, dar își făcu efectul. Maiorul 
Blach se înroși și făcu un pas spre Svenson. În spatele lui Blach, 
Francis Xonck strigă scurt: 

— Domnule maior! 

Blach se opri, îi aruncă lui Svenson o nouă privire ucigătoare 
și își continuă drumul. Xonck se uită peste umăr și, întâlnind 
privirea lui Svenson, scoase un chicot. Așteptă ca Blach să-l 
ajungă din urmă, îl luă de braţ și îl împinse înainte, astfel încât 
acum Xonck mergea între Svenson și maior, care era în frunte. 
Svenson privi înapoi. Oamenii lui d'Orkanez aduceau cadavrul 
acoperit cu o prelată - unul împingea roaba, celălalt venea din 
spate cu pistolul în mână. Nu avea pe unde să fugă, dacă ar fi 
fost îndeajuns de nesăbuit să încerce. Preferă să strige spre 
Blach și mai tare decât prima dată: 

— E ușor să-ţi trădezi ţara, domnule maior? Sunt curios - ce- 
aţi primit în schimb? Aur? O uniformă nouă? Femei? Tineri 
atletici? O fermă de oi? 

Maiorul Blach se răsuci pe călcâie, căutându-și pistolul. Xonck 
îl înșfacă de manta cu ambele mâini și reuși - Xonck era mai 
puternic decât părea - să-l stăpânească pe Blach. După ce îl 
făcu să se oprească, Xonck îl întoarse din nou - șoptindu-i ceva 
la ureche - și îl împinse înainte. După ce maiorul făcu mai mulţi 
pași, Xonck se întoarse spre Svenson, arătând cu capul spre cei 
doi soldaţi. Svenson simţi un ghiont în spate și porni din nou la 
drum, de data aceasta avându-l pe Xonck chiar în faţa lui. Xonck 


privi în urmă și îi zâmbi. 

— Eu aș fi spus purceluși de lapte, în loc de oi, dar, oricum, 
cred că a înţeles ce vreţi să spuneţi. Sunt Francis Xonck. 

— Căpitan-chirurg Abelard Svenson. 

— Cred că mai mult de-atât, spuse Xonck. Aveţi meritul de a-l 
fi impresionat pe Comte d'Orkanez, fapt atât de rar, încât ar 
trebui organizată o paradă. Xonck zâmbi din nou, privindu-i pe 
soldaţi și pe cei care veneau din urmă cu roaba. Poate chiar și 
este o paradă. 

— Aș fi preferat mai multe steaguri și câteva trompete, spuse 
Svenson. 

— Cu altă ocazie, chicoti Xonck. 

Îşi continuară drumul. În fața lui, Svenson văzu fluviul. 
Ajunseseră destul de aproape de el, ceața și clădirile din jur 
ascunzându-l până atunci privirii. 

— L-aţi găsit pe prinţ? întrebă Svenson cât mai firesc cu 
putinţă. 

— Nu, dar dumneavoastră? făcu Xonck. 

— Mă tem că nu, recunoscu Svenson. Cu toate că știu cine l-a 
răpit. 

— Ce vorbiţi? Xonck se uită lung la el, scăpărând din ochi. 
Cred că sunteţi foarte multumit. 

— Nu sunt sigur că îi cunoașteţi pe cei care se fac vinovaţi de 
acest lucru. Deși cred că dumneavoastră - sau tovarășii 
dumneavoastră - aţi încercat să-i prindeţi. 

Xonck nu răspunse, dar Svenson își dădu seama că zâmbetul 
îi rămăsese pe buze în virtutea inerţiei, fără a mai avea vreo 
legătură cu privirea lui scrutătoare. Xonck întoarse capul și văzu 
că se apropiau de capătul aleii. 

— Aaa... splendidul nostru fluviu. Am ajuns. 

Aleea lăsa loc unui drum îngust și alunecos ce ducea spre 
debarcader, coborând sub nivelul apei cenușii. De o parte și de 
alta se înălța câte un dig de piatră, pe care marfa sau călătorii 
puteau fi lăsaţi la mal mai ușor. Legată de digul din stânga, 
aștepta o barcă îngustă, fără semne distinctive, cu o vâslă lungă 
în spate, ca la gondole. La proră era o rampă care putea fi 
folosită ca pasarelă, ceea ce se și întâmpla acum. În mijlocul 
bărcii se afla un sicriu de metal, închis. Un altul, deschis, se afla 


pe dig. Svenson își dădu seama că, după ce barca ieșea în larg, 
sicriele puteau fi așezate pe rampă și, de acolo, împinse în apă. 
Dacă încercau să arunce sicriele peste bord, ambarcaţiunea se 
putea răsturna. Alţi doi oameni de-ai lui d'Orkanez, care se aflau 
în barcă, se repeziră să-i ajute pe ceilalți să-l vâre pe Arthur 
Trapping în sicriul deschis. În timp ce stătea deoparte, între cei 
doi soldaţi, Svenson privi cum cadavrul era băgat în sicriu și 
cum capacul era fixat cu clame și șuruburi. Cu un licăr de 
speranţă observă că sub cadavrul lui Trapping, în roabă, îi 
fusese aruncată trusa medicală. Ridică privirea și îl zări pe 
maiorul Blach, pe dig, uitându-se crunt la el. Maiorul mârâi spre 
Xonck, care tocmai se apropia de el: 

— Cu ăsta ce facem? Sunt numai două sicrie. 

— Ce propuneţi? întrebă Xonck. 

— Trimiteţi pe cineva la fierărie - îmbrăcaţi-l în fier vechi și 
legaţi-l bine. 

Xonck înclină din cap și se întoarse spre oamenii lui d'Orkanez 
care aduseseră cadavrul. 

— Aţi auzit ce-a spus domnul maior. Fier vechi și lanţuri, fuga. 

Spre ușurarea lui Svenson, cei doi aruncară trusa medicală 
înainte de a întoarce roaba și a porni la trap înapoi, pe alee. 
Maiorul Blach își scoase pistolul din toc și - fixându-l pe Svenson 
cu privirea - strigă la oamenii lui: 

— Ajutaţi la încărcare. Îl păzesc eu. 

Xonck arătă zâmbind spre pistolul lui Blach, apoi făcu un gest 
larg cu mâna spre fluviu. 

— Aţi observat, probabil, cât de liniștită este dimineaţa 
aceasta, doctore Svenson. Și, ca un om care gândește, cred că 
aţi înţeles că pistolul domnului maior ar putea tulbura această 
liniște, atrăgând atenţia nedorită asupra eforturilor noastre. De 
fapt, întrucât un om ca dumneavoastră, care gândește, ar crede 
că un strigăt de ajutor ar putea avea același efect, mă simt 
obligat să subliniez că, dacă veţi scoate un astfel de strigăt, 
păstrarea acestei liniști atât de plăcute nu va mai conta - cu alte 
cuvinte, la cel mai mic sunet veţi fi împușcat cu mai puţină 
șovăire decât dacă aţi fi o javră cu spume la gură. 

— Sunteţi foarte amabil că îmi explicaţi situaţia cu atâta 
delicateţe, murmură Svenson. 

— Amabilitatea nu costă mai nimic, după părerea mea, zâmbi 


Xonck. 

În timp ce soldații se îndreptau spre sicriu, unul dintre ei privi 
înapoi, spre doctor, cu o expresie plină de curiozitate, dacă nu 
chiar de îndoială. Svenson îi urmări cum cară sicriul în barcă. 
Exact în clipa în care barca era echilibrată perfect - doi soldați 
stăteau în apă de o parte și de alta, unul era în barcă, iar altul 
împingea din spate - Svenson strigă către maiorul Blach. 

— Spuneţi-mi, domnule maior, Herr Flauss e tot trădător, ca 
dumneavoastră, sau e doar incompetent? 

Blach armă pistolul. Xonck oftă tare și își puse mâna pe braţul 
maiorului. 

— Domnule doctor, încetaţi, vă rog. 


— Dacă tot am să fiu omorât, aș vrea să știu dacă îl las pe 
prinţ în mâna a doi trădători sau numai a unuia. 

— Dar în acest moment nu este în mâna nimănui. 

— Nu este în mâna /or. 

— Da, da, făcu Xonck răstit. După cum aţi spus. Aveţi grijă 
acolo! 

Soldaţii împinseseră sicriul prea departe, spre marginea 
bărcii, și acum întreaga ambarcaţiune se apleca periculos într-o 
parte. Unul dintre soldaţi sări în barcă pentru a o echilibra, iar 
ceilalţi trei traseră de sicriu pentru a-l poziţiona mai bine. În 
sfârșit, doi dintre oamenii lui d'Orkanez își ocupară cu grijă 
locurile în barcă - unul la vâsla din spate, celălalt pregătind 
vâsle mai scurte, pentru fiecare parte. 

— De ce v-aţi obosit să-l aduceţi pe colonel până aici? întrebă 
Svenson. Nu puteaţi să-l aruncaţi într-un canal de lângă 
Harschmort? 

Xonck îi aruncă o privire piezișă maiorului. 

— Să o punem pe seama meticulozităţii germanice. 

— D'Orkanez i-a examinat cadavrul, replică Svenson, dându- 
și brusc seama că ceea ce spune e adevărat. În sera lui. 

Nu știau ceva... sau aveau ceva de ascuns - de cineva din 
Harschmort? De Vandaariff? Nu erau aliaţi cu toţii? 

— Trebuie să-l ucidem, mârâi Blach. 


— Nu cu ă/a, replică Xonck, arătând cu capul spre pistolul lui 
Blach. 
Svenson știa că trebuie să acţioneze acum, înainte de 


întoarcerea celor cu roaba, când erau mai puţini. Arătă spre 
trusa medicală. 

— Domnule Xonck, văd că trusa mea medicală e acolo. Ştiu 
că voi muri și mai știu că nu mă puteţi împușca, fiindcă aţi face 
prea mult zgomot. Ceea ce înseamnă că aveţi mai multe 
opţiuni, care mai de care mai teribile - mă puteţi strangula, 
înjunghia, îneca, cât mai încet și cât mai dureros. Dacă sunteţi 
de acord, îmi pot prepara singur o injecție care mă va duce pe 
lumea cealaltă repede, în liniște și fără durere - ceea ce va fi în 
folosul tuturor. 

— Vă e frică sau mă înșel oare? întrebă maiorul Blach în 
bătaie de joc. 

— Da, recunosc de bună voie, răspunse Svenson, sunt un laș. 
Dacă tot trebuie să mor - altă alternativă văd că n-am, pentru 
credulul prinţ pe care l-aţi înșelat și răpit - atunci aș prefera 
uitarea, în locul agoniei. 

Xonck îl privi lung, apoi strigă spre unul din soldați. 

— Adu-mi geanta. 

Soldatul execută ordinul. Xonck deschise trusa, scotoci prin 
ea și îl fixă pe Svenson eu o privire sceptică, scrutătoare. Închise 
geanta cu un pocnet și o aruncă înapoi soldatului. 

— Fără ace, îi spuse el lui Svenson, și nu încercaţi să aruncaţi 
cu acid sau cu ce mai aveţi pe acolo. Veţi bea medicamentul și o 
veţi face în liniște. La cea mai mică mișcare greșită, vă voi pune 
căluș și îl voi lăsa pe maior să facă ce se pricepe mai bine - vă 
asigur că nimeni nu va auzi nimic. 

Xonck îi făcu semn din cap soldatului. Acesta își pocni 
călcâiele din instinct și îi aduse trusa lui Svenson. 

— Vă rămân recunoscător, zise Svenson deschizând trusa. 

— Grăbiţi-vă, răspunse Xonck. 

Mintea lui Svenson lucra cu repeziciune. Făcuse tot posibilul 
să zdruncine loialitatea celor doi soldaţi, să-l scoată trădător pe 
Blach - fără succes. O clipă se îndoi de propria loialitate - până 
unde mersese, ce situații disperate înfruntase - fapte ce nu-i 
stăteau în fire, şi pentru ce? Își dădu seama că nu o făcuse 
pentru prinţ - o sursă de frustrare și dezamăgire permanentă - 
și nici pentru tatăl lui, nechibzuit și mândru. Oare o făcuse 
pentru Hoern? Sau pentru Corinna? O făcuse pentru că trebuia 
să-și dedice viaţa unui scop, ca să rămână la fel, indiferent ce ar 


fi însemnat asta, în faţa pierderii ei? Svenson se uită prin trusă, 
fără a fi nevoie să-și ascundă tremurul mâinilor. Într-adevăr, 
uitarea pe care i-o putea provoca otrava era o soluţie mult mai 
bună decât încercarea nebunească de a scăpa și a da greș-un 
lucru mai mult ca sigur. Nu-și făcea iluzii în privinţa brutalităţii la 
care ar fi recurs Blach - mai ales ca să înlăture orice dubii din 
mintea oamenilor lui - ca să-l transforme pe Svenson într-o 
zdreanță de om, care să implore îndurare. O asemenea ieșire 
era tentantă și, pentru o clipă, logica lui aflată în căutare de 
soluţii se lăsă copleșită de revederea trecutului pierdut - 
pajiștile în floare, cafeaua băută toamna, într-o cafenea, loja de 
la Opera din Paris, Corinna la vârsta copilăriei, ferma unchiului 
ei. Era imposibil, insuportabil - nu se putea preda așa de 
repede. Vâri mâna în geantă, scoase o sticluță și o scăpă voit 
din mână - sticluţa căzu pe dig și se făcu fărâme. Svenson ridică 
privirea spre Xonck, rugător. 

— Nu face nimic... nu face nimic... mai sunt niște lucruri pe 
care le pot folosi... un moment, vă rog... 

Așeză trusa pe dig și îngenunche, scotocind prin ea. Privi 
scurt spre soldatul din dreapta lui. Omul avea sabia în teacă, 
nicio armă în plus. Svenson era îndeajuns de conștient ca să știe 
că nu avea cum să-i apuce sabia de mâner și să o scoată repede 
din teacă - unghiul era total nefavorabil. Cel mult putea să tragă 
de ea și să se lupte cu soldatul în timp ce maiorul Blach îi trăgea 
un glonț în spate. Xonck era cu ochii pe el. Svenson alese o 
sticluță, o privi la lumină, clătină din cap și o puse la loc, 
căutând alta. 

— Aia de ce nu era bună? întrebă Blach nerăbdător. 


— Nu era îndeajuns de rapidă, răspunse Svenson. Am găsit... 
asta merge. 

Se ridică în picioare, cu o nouă sticluță în mână. Soldaţii 
stăteau de o parte și de alta, în locul în care se întâlneau unul 
dintre diguri și debarcaderul. Vizavi de ei, pe celălalt dig, la vreo 
cinci metri, se aflau Xonck și Blach. Între ei erau debarcaderul și 
ambarcaţiunea cu cele două sicrie și cei doi oameni ai lui 
d'Orkanez. 

— Ce-aţi ales? strigă Xonck. 

— Arsenic, răspunse Svenson. Foarte util în doze mici în 
cazuri de psoriazis, tuberculoză și - mai ales pentru prinți - 


sifilis. În doze mai mari devine fatal. 

Svenson scoase dopul și privi în jur, calculând distanţele. Cei 
doi încă nu se întorseseră de la fierărie. Soldaţii din barcă îl 
priveau cu o curiozitate nedisimulată. Ştia că nu are altă soluţie. 
Dădu din cap către Xonck. 

— Vă mulţumesc pentru înţelegere. Se întoarse spre maiorul 
Blach și zâmbi. Arde-te-ar focurile iadului. 

Doctorul Svenson dădu pe gât conţinutul sticluţei. Înghiţi, se 
înecă simțind cum i se contractă gâtul și se înroși la față. Scăpă 
sticluţa jos, își duse mâinile la gât și apoi se îndreptă clătinându- 
se spre soldatul din dreapta, vânturând aerul cu mâinile într-o 
încercare disperată de a nu-și pierde echilibrul. Din piept îi ieși 
un horcăit sinistru, gura i se deschise și închise de mai multe ori 
în căutarea aerului, limba îi ieși din gură atârnând oribil peste 
buza de jos, ochii i se dădură peste cap, genunchii i se înmuiară 
- toţi ochii erau aţintiţi asupra lui. Corpul i se încordă, ca și cum 
ar fi fost suspendat deasupra unei prăpăstii, gata de trecerea în 
moarte. Ciudat, în clipa aceea, Svenson percepu liniștea 
orașului, faptul că atâția oameni puteau fi atât de aproape de ei, 
și singurul zgomot - valurile care se loveau înfundat de barcă și, 
undeva, departe, ţipătul pescărușilor. 

Svenson intră eu toată puterea în soldat. Pivotând brusc, îl 
apucă strâns de manta eu ambele mâini și îl aruncă de pe dig 
spre barcă. Soldatul căzu exact pe marginea bărcii, făcând-o să 
se clatine ameninţător. O clipă mai târziu, dând disperat din 
braţe, cu picioarele zvârcolindu-se în apă, omul văzu cum 
sicriele alunecă spre el. Se apără cu braţele în timp ce primul 
sicriu se prăbuși asupra lui, împingându-l în apă. Apoi cel de-al 
doilea sicriu se ciocni de primul, înclinând barca atât de tare 
încât cei doi oameni ai lui d'Orkanez își pierdură echilibrul și 
căzură peste sicrie. Barca se aplecă și mai tare, se lăsă peo 
parte și apoi se răsturnă, toţi cei trei oameni și sicriele 
dispărând sub ea. 

Svenson o luă la fugă spre alee. Soldatul care mai rămăsese îl 
prinse de manta în timp ce trecea pe lângă el. Svenson se 
întoarse ca să-l înfrunte, încercând furios să scape de el. Auzea 
pleoscăitul apei, strigătele lui Blach. Soldatul era mai tânăr, mai 
puternic - se luptară, învârtindu-se în cerc. O clipă, soldatul îl 
ţintui pe Svenson și încercă să-l prindă de gât. Cu coada 
ochiului, Svenson văzu cum Blach ridică pistolul. Se răsuci 


disperat, aducându-l pe soldat în cătarea lui Blach. Un zgomot 
sec, asurzitor, îi făcu să ţiuie urechea, iar fața i se umplu de 
ceva umed și cald. Soldatul îi căzu la picioare - mai avea numai 
o jumătate de cap. Svenson își șterse sângele din ochi și văzu 
cum Francis Xonck îl pălmuiește cu toată puterea pe maiorul 
Blach. Pistolul lui Blach fumega. 

— ldiotule! Zgomotul! Boule! 

Svenson privi în jos - se împiedicase de picioarele soldatului. 
Apucă sabia celui căzut și o scoase din teacă făcându-l pe Xonck 
să se dea repede înapoi. Svenson se întoarse când auzi că Blach 
își armează pistolul. 

— Dacă răul e deja făcut, mârâi el, ce mai contează dacă-l 
faci din nou... 

— Blach! Blach - nu trebuie, șuieră Xonck furios. 

Svenson își dădu seama că Blach va apăsa pe trăgaci. Urlând 
din toți rărunchii ridică sabia ținând-o ca pe un cuţit - cu vârful 
îndreptat spre ei - și se năpusti asupra lor. li auzi pe amândoi 
cum ţipă și cum sabia se izbește de piatră - nu-și dădu seama 
dacă îi trântise la pământ. Continuă să alerge - pe pietrele 
denivelate, alunecoase din cauza ceţii, zgomotul pașilor lui 
acoperindu-l pe cel al unor eventuali urmăritori - și poate mai 
avea de urcat o jumătate de deal când îi văzu pe cei doi cu 
roaba coborând spre el. Roaba era plină de metal și oamenii 
ţineau fiecare de câte un mâner, încercând să-i păstreze 
echilibrul. Svenson nu îndrăzni să încetinească pasul, dar i se 
strânse inima când cei doi îl văzură și imediat începură să alerge 
spre el, fiecare cu un zâmbet larg pe faţă. În timp ce își măreau 
viteza, din roabă cădeau bucăţi de metal care se rostogoleau pe 
jos și se loveau de gard. Când ajunseră la vreo cinci metri de el 
dădură drumul la roabă. Svenson se apucă de gardul din stânga 
și ridică picioarele. Roaba trecu în goană pe lângă el, se izbi de 
gard și continuă să se ducă la vale. Cu un efort supraomenesc, 
Svenson sări gardul și căzu pe o grămadă de cutii și moloz. 

Nu se rănise în cădere, deși aterizase pe spate și acum se 
chinuia să se ridice. De partea cealaltă a gardului auzi cum se 
răstoarnă roaba și mai multe ţipete - oare intrase în Xonck sau 
în Blach? Svenson se răsuci și se ridică în genunchi în timp ce, 
deasupra lui, gardul se clătină când unul dintre cei cu roaba sări 
peste el. Înainte ca omul să ajungă lângă el aterizarea îl făcu să 
se îndoaie de mijloc - doctorul înșfăcă o scândură groasă cu 


ambele mâini și se năpusti asupra lui. Lovitura îl nimeri peste 
mâna în care ţinea un pistol - și i-o zdrobi - Svenson auzi cum îi 
pocnesc degetele. Omul ţipă și pistolul îi zbură cât colo. Doctorul 
ridică scândura din nou și îl lovi peste față. Omul gemu de 
durere și se făcu ghem lângă gard, văitându-se. Gardul se 
clătină din nou - sărea altul. Svenson făcu un salt, apucă pistolul 
- era al lui - și, tot în genunchi, se întoarse spre gard. Cel de-al 
doilea ins cu roaba ședea călare pe gard, privind temător în jos. 
Doctorul trase un foc - fără să-l nimerească, dar mușcând din 
lemn - și omul dispăru. O clipă mai târziu, o sabie lucitoare 
străpunse gardul pe lângă capul lui Svenson, la doar câţiva 
centimetri. Doctorul se dădu înapoi ca un crab în timp ce lama 
intra și ieșea prin șipcile din gard, căutându-l. Nu vedea decât 
umbrele celor de dincolo prin găurile dintre scânduri, dar trase 
din nou. Îi răspunseră trei împușcături, una după alta, care 
stârniră praful din jurul lui. Svenson trase de două ori, la 
întâmplare, și se îndepărtă de gard, străduindu-se să fugă cât 
mai repede. 

Pentru prima oară văzu că, de fapt, curtea se afla în spatele 
unei case dărăpănate, cu geamurile sparte și fără acoperiș, cu 
ușa din spate scoasă din țâțâni și aruncată pe jos. Din ușă și din 
ramele ferestrelor îl priveau mai multe feţe. Svenson viră spre 
ele, încercând să-și dea seama cui îi aparțineau - copii, un 
bărbat mai în vârstă, femei - cu pielea de culoarea ceaiului cu 
lapte, cu părul negru, cu haine viu colorate dar ponosite. Ridică 
pistolul, dar nu spre ei, ci spre cer. 

— Scuzaţi-mă... vă rog... atenţie! 

Se repezi pe ușă, cei din jur sărind care încotro, și aruncă o 
privire înapoi, îndeajuns ca să vadă cum urmăritorii lui sar peste 
gard. Trecu prin încăperile întunecate, făcând slalom printre 
oale puse la foc, paturi de scânduri, grămezi de haine, silindu-se 
să nu calce pe nimic și pe nimeni, cu simţurile agresate de 
mirosul atâtor persoane îngrămădite într-un loc atât de 
aglomerat, de focul din mijlocul casei și de mirodeniile atât de 
picante - nici nu-și dădea seama ce erau. Din spate răsună o 
împușcătură și o așchie de lemn îi pătrunse în faţă. Tresări de 
durere, își dădu seama că sângera, și fu cât pe-aci să dea peste 
un copilaș - unde naiba era ușa ce dădea afară? Trecu dintr-o 
încăpere în alta - cu toată grija de care era în stare - ocolindu-i 
pe locatari - o cameră plină de capre? - sărind peste un foc la 


care se gătea ceva. Auzi ţipete - urmăritorii lui pătrunseseră 
deja în casă - tocmai când intra în ceea ce trebuia să fie holul 
principal și văzu o ușă dublă aflată în paragină. Se apropie de 
ea, dar descoperi că era bătută în cuie - desigur, casa era 
dezafectată. Făcu stânga-mprejur, căutând o fereastră către 
stradă. Răsună o altă împușcătură nu își dădea seama din ce 
direcţie - și simţi cum glonţul îi vâjâie pe la ureche. Lovi cu 
piciorul o perdea și patul cuiva - o femeie care începu să ţipe, 
un bărbat înfuriat - își prinse picioarele în cearșafurile lor, dar 
văzu o carpetă prinsă în cuie de perete. Svenson se repezi la ea 
și o dădu la o parte. Fereastra din dosul ei era, slavă Domnului, 
fără geam. Sări afară, ferindu-și capul cu ambele mâini, și 
ateriză cu faţa în jos pe pavaj, în timp ce pistolul aluneca 
departe de el. 

Se ridică anevoie în picioare - avea mâinile jupuite, unul 
dintre genunchi i se umflase brusc, iar glezna i se înțepenise. Se 
aplecă să recupereze pistolul și auzi o împușcătură dinspre 
fereastră. Se întoarse și îl văzu pe Blach, într-o mână cu o 
batistă plină de sânge pe care o ţinea lipită de faţă, în cealaltă 
cu pistolul fumegând, ţintindu-l. Doctorul nu avu timp să se 
ferească. Blach apăsă pe trăgaci, cu ochii arzând de ură. 
Percutorul lovi în gol. Blach înjură cumplit și scoase încărcătorul, 
aruncând cartușele goale pe fereastră și căutând altele noi. 
Svenson își recuperă arma și o luă la fugă. 

Nu știa unde este. Continuă să alerge până când simţi că nu 
mai are aer, făcând tot posibilul să-i deruteze pe urmăritori - 
trecând de pe o stradă pe alta, tăind terenurile virane și 
parcurile care îi ieșeau în cale. In cele din urmă se prăbuși într- 
un mic cimitir, lăsându-și capul în mâini, pe lespedea veche și 
crăpată a unui mormânt, răsuflând din greu, epuizat. Lumina se 
întărise - era dimineaţă în toată regula - iar spaţiile deschise 
dintre obiecte i se păreau enorme. Dar în loc ca, din cauza 
acestui lucru, evenimentele de noaptea trecută să pară ireale, 
Svenson descoperi că tocmai în lumina zilei nu putea avea 
încredere. Piatra albă, mâncată de vreme, literele tocite care 
alcătuiau numele de „Thackaray” sub degetele lui, ramurile fără 
frunze de deasupra - nimic din toate acestea nu se potrivea cu 
lumea ciudată, neîndurătoare, în care intrase. O clipă se întrebă 
dacă luase opiu și acum zăcea ameţit în spelunca vreunui 
chinez, victimă a unui vis chinuitor. Se frecă la ochi și scuipă. 


Svenson știa că nu era un spion adevărat, și nici militar. Era 
pierdut. Glezna îi zvâcnea de durere, mâinile îi erau tot o rană, 
nu își mai amintea când mâncase ultima oară, avea gâtul uscat 
și, din cauza drogului pe care i-l servise d'Orkanez, își simţea 
capul ca pe o bucată mare de brânză stricată. Îşi scoase cu greu 
cizma şi își palpă glezna delicată. Nu era ruptă, nici foarte 
luxată, trebuia doar să o trateze cu grijă. Zâmbi la această 
perspectivă puţin probabilă și scoase revolverul din buzunar. li 
rămăseseră două cartușe - altele nu mai avea. Vâri revolverul la 
loc și își dădu seama că mai toţi banii lui erau la reședință, 
împreună cu cutia de cartușe. Pierduse și trusa și acum trebuia 
să poarte uniforma și mantaua care, deși de un albastru destul 
de sobru, prusac, în mulţime îl făceau imediat să iasă în 
evidenţă. 

ÎI ustura faţa. Se pipăi și dădu de sânge uscat și de o mică 
așchie de lemn înfiptă chiar sub pometul drept. O scoase ușor și 
își lipi batista de faţă. Simţea o nevoie disperată să fumeze. Işi 
căută tabachera prin buzunarele mantalei, extrase o ţigară și 
apoi aprinse un chibrit frecându-l de degetul arătător. Fumul îi 
umplu plămânii cu o senzaţie extraordinară - îl scoase încet pe 
nări. Fumă ţigara alene, până la capăt, concentrându-se numai 
pe respiraţie și pe fiecare rotocol de fum trimis peste pietrele 
funerare. Aruncă mucul într-o baltă și își mai aprinse o ţigară. 
Nu voia să-și adoarmă simţurile, dimpotrivă, tutunul îl revigora, 
în timp ce își vâra tabachera în buzunar, dădu peste cardurile de 
sticlă. Uitase de cel de-al doilea, găsit asupra lui Trapping. Privi 
în jur - cimitirul era încă pustiu, iar clădirile apropiate păreau 
lipsite de activitate. Svenson scoase cardul - arăta exact la fel 
cu cel pe care-l luase din camera prinţului. Va privi oare în 
mintea lui Arthur Trapping și va găsi acolo un indiciu legat de 
moartea lui? Așeză ţigara aprinsă lângă el, pe piatră, și privi în 
card. 


În câteva clipe vălul albastru se dădu la o parte și Svenson se 
trezi în mijlocul unui vârtej de imagini, care se schimbau cu 
repeziciune și, pentru el, fără nicio logică. Acum avea impresia 
că trăia mai puţin experienţa altuia - ca în cazul întâlnirii dintre 
doamna Marchmoor și prinţ, acum pătrundea în gândurile 
neîngrădite ale personajelor sau poate chiar în visele lor. Işi 
desprinse privirea de pe card și răsuflă adânc. Tremura, 


participarea lui era la fel de totală, se desprinsese de el însuși la 
fel de mult ca și data trecută. Scutură scrumul și trase cu sete 
din ţigară. O puse jos și se pregăti pentru o a nouă vizită, mai 
atentă. 

Primele imagini prezentau un interior încărcat, cu toate cele 
necesare - o cameră cu covor pe jos, cu lămpi din sticlă și lemn 
închis la culoare, porțelanuri chinezești delicate și mobilier 
capitonat - și o femeie care ședea pe o canapea, o femeie 
tânără pe care Svenson o vedea numai parţial - antebraţele ei 
goale și mâinile mici apucând strâns tapiţeria, apoi gambele ce 
îi apăreau de sub rochie în timp ce își întindea picioarele, apoi 
încântătoarele ei botine verzi... fiecare imagine plină de dorinţa 
de a poseda a celui prin ochii căruia o percepea. 

De aici cartea sări brusc la un loc stâncos, vederea de sus a 
unei adâncituri de piatră cenușie - o carieră de piatră? - sub un 
cer doar un pic mai puţin cenușiu. In clipa următoare Svenson 
se trezi în adâncitură, simțind prundișul sub genunchi - 
îngenunchind, aplecându-se peste un filon de piatră colorată din 
stâncă - un albastru-violet închis. Un braţ - braţul lui, care era 
tânăr, puternic, într-o haină neagră - și o mână într-o mănușă de 
piele neagră se întinse și atinse filonul albastru, vârând un deget 
în el, desprinzând o bucată din el, ca și cum ar fi fost un fel de 
lut cretos. 

Următoarea imagine începu în carieră, cu cineva care se 
ridica în picioare, dar, în timp ce privirea i se înălța, scena din 
jurul lui se schimbă astfel încât, atunci când își încheie mișcarea, 
se văzu iarna, într-o livadă - de meri parcă - la poalele fiecărui 
pom fiind îngrămădite paie. Privirea lui se mută spre stânga, 
spre un zid înalt de piatră și un gard viu, bătut de vânt, iar în 
spatele lor acoperișul ascuţit al unei vile de la ţară. 

Se întoarse mai la stânga și se văzu în faţa lui Harald Crabbé, 
care surâdea afectat, lăsându-se pe spate și privind pe fereastra 
unei trăsuri - care trecea repede pe lângă o pădure. Crabbe se 
întoarse spre el - sau spre persoana de lângă el - și rosti foarte 
clar cuvintele „hotărârea ta”... apoi se întoarse din nou spre 
fereastră. 

Fereastra se deschidea acum spre o altă încăpere, un hol care 
se termina cu o ușă placată cu metal. Ușa se deschise și 
descoperi o încăpere uriașă, plină de mașinării, un bărbat masiv 
aplecat asupra unei mese, spatele lui lat ascunzând identitatea 


femeii legate de ea, o femeie... Brusc, Svenson recunoscu 
încăperea - la institut, unde îl salvase pe prinţ. 


Ridică ochii din card. Mai erau niște lucruri - în străfulgerări 
de imagine, aproape ca un geam pe care se scurge ploaia - pe 
care nu le vedea clar. Ţigara i se stinsese. Stătu la îndoială dacă 
să mai aprindă una, dar știa că trebuie să ia o hotărâre. Habar 
nu avea dacă ceilalţi încă îl mai căutau. Dacă da, mai curând 
sau mai târziu aveau să ajungă și în cimitir. Trebuia să găsească 
un loc în care să stea fără grijă. Sau, dimpotrivă, trebuia să 
apuce taurul de coarne. Oare prinţul mai putea fi ajutat? 
Svenson nu-l putea abandona cu bună știință. Nu se putea 
întoarce la reședință - nu avea încredere în Flauss - și încă nu 
știa unde să-i caute pe tipul în roșu și pe Isobel Hastings. Dacă 
nu-și găsea pur și simplu un loc unde să se ascundă, singura 
soluţie care îi mai rămânea, oricât de absurdă ar fi părut, era să 
încerce din nou să o înfrunte pe madame Lacquer-Sforza. In 
aglomeraţia de dimineaţă era destul de sigur să se apropie de 
St. Royale. Mai avea două cartușe în pistol - mai mult decât 
suficient ca să o convingă, asta dacă reușea să intre. 

Privi în jos și văzu că nu-și încălţase cizma - o trase cu grijă 
pe glezna care încă mai zvâcnea de durere. Se ridică în picioare 
și păși de câteva ori. Acum că amestecul de teamă și adrenalină 
dispăruse, simţi durerea cu mai multă acuitate, dar știa că 
putea să meargă - altă soluţie nu era. Glezna lui avea nevoie de 
repaus. Va apela și la această ultimă sursă de informaţii și apoi 
va găsi un loc în care să doarmă - nu știa dacă se mai putea 
întoarce în Macklenburg. Svenson oftă adânc și ieși șchiopătând 
din cimitir, pe același drum pe unde venise, către o alee îngustă 
care mergea paralel cu biserica. Soarele era în nori - nu avea 
idee în ce direcţie să o apuce. La capătul aleii privi în jur, apoi 
înapoi, spre biserică și spre ușile ei deschise. Intră în biserica 
întunecată și o porni pe culoar, dând din cap spre cele câteva 
persoane care se rugau, îndreptându-se cu pași hotărâți spre 
clopotniţă, care trebuia să aibă o scară. Trecu pe lângă preotul 
care îl privea derutat și îl întrebă scurt, cu faţa încruntată, 
expresia lui preferată când își exercita autoritatea medicală: 

— Bună ziua, părinte. Unde e clopotniţa? 

Svenson dădu din cap cu gravitate în timp ce preotul arăta 
spre o ușă mică. Se apropie de ea și o deschise, oftând la 


vederea numărului de trepte pe care trebuia să le urce cu 
glezna lui scrântită. Îşi dădu toată silinţa să meargă vioi până 
când ieși din raza de observaţie a preotului, apoi își ridică 
piciorul rănit, sărind pe celălalt și ţinându-se de balustradă. 
Urcase, din ce în ce mai greu, poate șaptezeci de trepte când 
ajunse la o fereastră îngustă acoperită cu un oblon de lemn. ÎI 
deschise, măturând murdăria și penele de porumbel, și zâmbi. 
De la această înălţime putea vedea bucla argintie a fluviului, 
Circus Garden plină de verdeață, clădirile masive, de piatră, ale 
ministerelor și piaţa Sf. Isobel. Între ele, cu turnurile lui din 
cărămidă roșie în vârful cărora fluturau steaguri negre-aurii, zări 
hotelul St. Royale. 

Cobori cât de repede putu și vâri o monedă în cutia milei. 
După ce ajunse în stradă, o luă pe alei înguste și drumuri ferite, 
ţinându-se aproape de ziduri. Trecu pe lângă mai multe magazii, 
care mișunau de oameni ce încărcau în căruţe lăzi de toate 
felurile. În mijlocul lor se afla un mic bufet, pitit între un depozit 
de grâne și unul de ţesături, plin de baloturi multicolore. 
Svenson își cumpără o ceașcă de cafea fierbinte și trei chifle 
proaspete. Rupse chiflele din mers - din miezul lor ieșeau aburi 
- şi bău cafeaua cât putu de încet ca să nu-și ardă gura. Începu 
să se simtă mai bine în timp ce se apropia de cartierul 
neguţătorilor de lângă piaţa Sf. Isobel - astfel încât deveni 
conștient de tăietura de pe faţă și de mantaua murdară. Își 
aranjă părul și își scutură praful de pe manta - mai mult nu 
putea face - și păși înainte cu restul de demnitate care îi mai 
rămăsese. |și imagină că este maiorul Blach, ceea ce era cel 
puţin amuzant. 


Svenson dădu ocol hotelului luând-o pe mai multe alei de 
serviciu din spatele unui șir de restaurante elegante, în acest 
moment al zilei asaltate de furnizorii de produse agricole și 
păsări tăiate. Avusese grijă, și poate noroc, să ajungă până aici 
fără să atragă atenţia. Orice încercare de a-l prinde ar fi fost 
rapidă și necruțătoare. Totodată, dușmanii lui erau îndeajuns de 
puternici ca să încline în favoarea lor balanţa legii. Cea mai mică 
infracțiune - nemaiputând la socoteală faptul că îl împușcase pe 
unul dintre oamenii lui d'Orkanez în plină stradă îl putea trimite 
la închisoare sau chiar la spânzurătoare. Rămase în capătul aleii 
care dădea spre Grossmaere, bulevardul larg care, două străzi 


mai încolo, trecea pe lângă St. Royale. Privi mai întâi în direcţia 
opusă (era posibil ca santinelele lor să aștepte mai departe), dar 
nu văzu niciuna sau cel puţin nu-l văzu pe niciunul dintre 
oamenii lui d'Orkanez sau ai lui Blach. Prin implicarea lui Crabbe 
- sau, Doamne ferește, a lui Vandaariff - puteau fi cu zecile cei 
trimiși să-l găsească și să-l ucidă. 

Privi spre hotel. Oare îl supravegheau de sus? Traficul era 
intens - trecuse bine de ora nouă - lumea își vedea de treabă. 
Svenson trase adânc aer în piept și porni la drum, pe bulevardul 
ce ducea la hotel, mergând pe lângă ziduri și în spatele altor 
trecători, cu mâna pe revolverul din buzunar. Stătea cu ochii pe 
hotel, aruncând doar câte o privire scurtă spre magazinele și 
gangurile pe lângă care trecea. Ajuns la o intersecţie, se sprijini 
într-o doară de perete, uitându-se în jur. St. Royale era de 
cealaltă parte a bulevardului. Nu văzu pe nimeni care să aducă 
a santinelă. Era absurd. Deja îl găsiseră odată aici pe când 
încerca să o întâlnească pe madame Lacquer-Sforza. De ce să 
nu ia în considerare, măcar ca o posibilitate, ideea că ar face-o 
din nou? Se întrebă dacă nu cumva i se întinsese o cursă 
înăuntru - poate într-un alt separeu - unde îi puteau face seama 
fără martori nedoriți. Încercarea lui devenea astfel și mai 
riscantă fiindcă nu putea afla decât în ultima clipă dacă era sau 
nu în siguranţă. Dar luase deja hotărârea. Svenson își continuă 
drumul plin de înverșunare. 

Tocmai ajunsese în mijlocul bulevardului când vederea îi fu 
blocată de două căruţe ai căror cai se luaseră la harţă. Căruţașii 
înjurau amarnic în timp ce săreau de pe capre ca să-i despartă 
și să dea căruțele înapoi. Din această cauză trăsurile care 
veneau din spate fură nevoite să oprească - cu altă avalanșă de 
înjurături din partea fiecărui vizitiu furios. Svenson se lăsă furat 
de incident - fiind atent la felul cum cele două căruţe se 
îndepărtează și apoi trec una pe lângă alta, și la căruţașii care 
își serveau un ultim epitet mai fără perdea - trezindu-se chiar în 
faţa intrării în hotel când circulaţia se restabili pe bulevard. În 
faţa lui, înveșmântată splendid într-o rochie violetă brodată cu 
fir de argint, cu mănuși negre și cu o mică pălărie neagră, stătea 
madame Lacquer-Sforza. Lângă ea, din nou într-o rochie cu 
dungi - acum albastre și albe - era domnișoara Poole. Svenson 
se îndepărtă repede, lipindu-se de fereastra unui restaurant. 
Cele două femei nu îl văzuseră. Așteptă - cercetând strada și 


într-o parte și într-alta încântat că ar putea să-i vorbească fără 
să intre în hotel, fără să cadă într-o cursă. Inghiţi în sec, se uită 
să nu-l calce vreo trăsură și porni spre cele două femei. 

Tocmai ridicase piciorul de pe trotuar ca să pășească pe 
bulevard când se opri brusc și se retrase repede. Din spatele 
celor două femei apăruse Francis Xonck - care purta acum un 
elegant palton galben, de dimineaţă, și joben - punându-și o 
pereche de mănuși de șevro. Cu un zâmbet fermecător se 
aplecă și șopti ceva care o făcu pe domnișoara Poole să 
roșească și să chicotească, iar pe madame Lacquer-Sforza să 
surâdă strâmb. Xonck întinse câte un braț fiecăreia și păși între 
ele în timp ce cele două femei se prindeau de el. Arătă cu capul 
spre stradă și, pentru o clipă de groază, Svenson crezu că Xonck 
îl văzuse - era mai mult sau mai puţin vizibil - dar își dădu 
seama că Xonck arătase spre o trăsură deschisă care se apropia 
de ei, blocând vederea lui Svenson. In trăsură se afla Comte 
d'Orkanez, în haina de blană, cu o figură cruntă. Comte nu făcu 
niciun efort ca să vorbească sau să-i salute pe cei trei în timp ce 
urcau în trăsură, Xonck ajutându-le pe femei și urcând ultimul. 
Madame Lacquer-Sforza se așeză lângă Comte și se aplecă să-i 
șoptească ceva la ureche. Comte - în silă, dar ca și cum nu 
putea să reziste - zâmbi. Xonck zâmbi și el, larg, arătându-și 
dinţii albi, iar domnișoara Poole fu cuprinsă de un nou acces de 
chicote. Trăsura o luă din loc. Svenson se întoarse, abia ţinându- 
se pe picioare. 

Plecase - era cu ei. Indiferent de alte planuri pe care le punea 
la cale, madame Lacquer-Sforza era aliata lor. Dacă ar fi putut 
vorbi cu ea între patru ochi - habar nu avea unde sau când sau 
cum s-ar fi putut întâmpla asta. Svenson privi înapoi spre hotel 
și văzu că doi dintre oamenii lui d'Orkanez își pierdeau vremea 
lângă intrarea principală. Işi continuă drumul, cu capul aplecat, 
conștient cât de aproape fusese de sinucidere. La capătul străzii 
se ascunse după colţ și se lipi de un perete. Ce mai putea face? 
Unde se putea duce? Cum se putea pune cu o grupare atât de 
puternică?  Ridică ochii și văzu, dincolo de bulevardul 
Grossmaere... oare era adevărat? Era - drumul pe care mersese 
cu atât de mult timp în urmă împreună cu Comte, spre grădina 
secretă și spre seră. Femeia. O putea găsi - o putea lua de acolo 
- putea scotoci sera ca să găsească informaţii - chiar se putea 
ascunde acolo în așteptarea lui d'Orkanez. Ce avea de pierdut? 


Privi înapoi spre intrarea în hotel - cei doi râdeau împreună. 
Svenson prinse un moment prielnic în trafic și ţâșni, 
ascunzându-se pe după trăsuri până când ajunse pe celălalt 
trotuar al bulevardului. Se uită în urmă. Nu-l urmărea nimeni. 
Scăpase de ei, se putea mișca liber, cu un nou obiectiv. 


Încercă să-și amintească drumul exact spre grădină. Data 
trecută fusese întuneric, străzile pline de ceaţă, iar atenţia lui se 
concentrase în altă parte - asupra celor care îi urmau și la 
vorbele lui d'Orkanez. Străzile arătau atât de diferit acum, în 
timpul zilei, erau pline de oameni. Dar putea găsi grădina - aici 
trebuia să o ia la stânga, de-a lungul unui grup de clădiri, apoi 
peste aleea aceea - și din nou la stânga. Se trezi într-o 
intersecție enormă, având sentimentul că o apucase într-o 
direcție greșită, când văzu intrarea pe o alee îngustă în josul 
străzii. Oare acolo să fie? luţi pasul până când ajunse la alee și 
privi în lungul ei... arăta altfel, dar i se păru că distinge intrarea 
boltită unde Comte descuiase ușa. Oare acela era zidul înalt 
care înconjura grădina? Oare o păzea cineva? Putea forţa 
încuietoarea? Deși aleea era pustie, știa că trebuia să găsească 
răspuns la toate aceste întrebări cu bulevardul aglomerat numai 
la o aruncătură de băț. Inainte de a traversa strada ca să ajungă 
la alee, mai privi o dată în jur ca să se asigure că nu fusese 
urmărit. 

Svenson înlemni. În spatele lui, prin ușa dublă a ceea ce 
trebuia să fie un alt hotel, văzu o tânără care ședea pe o 
canapea mică din pluș, cu părul castaniu căzându-i în bucle pe 
faţă; tânăra era aplecată peste un carnet deschis, scriind ceva, 
înconjurată de cărţi și ziare. Tinea un picior sub ea, pe canapea; 
pe celălalt - rochia lăsând să i se vadă gamba bine făcută - 
purta o adorabilă botină verde. Fără să mai stea pe gânduri, 
doctorul Svenson deschise ușa și intră în hotel. 


4 
Boniface 

Evident, prima reacţie a domnișoarei Temple fu să-și iasă din 
fire. Plecase din apartamentul ei ca să evite privirile scrutătoare 
ale servitoarelor, care o urmăreau peste tot în tăcere, ca două 
pisici nedespărţite, și prezența mult mai insistentă a mătușii 
Agathe. Dormise aproape toată ziua precedentă și, când în 
sfârșit deschisese ochii, cerul era din nou întunecat. Făcuse baie 
și mâncase fără să scoată o vorbă, apoi se culcase la loc. Când 
se trezise pentru a doua oară dis-de-dimineaţă, mătușa ei se 
instalase la capătul patului, într-un fotoliu tras de servitoare 
dintr-o altă cameră. Domnișoara Temple era conștientă de 
neliniștea pe care o provocase, pornind de la absenţa ei 
neprevăzută la ceaiul de după-amiază și apoi la cină, până la 
refuzul ei (ca de obicei, încăpățânat și nesăbuit) de a apărea 
toată seara, fapt ce dusese la alertarea personalului hotelului - 
și îi afectase reputația, ca să o spunem pe șleau. Reputația lor în 
cadrul hotelului Boniface avusese de suferit și de pe urma 
apariţiei spectaculoase, lipsite de explicaţii, a domnișoarei 
Temple (la doar câteva minute, așa cum repeta Agathe, după ce 
ea însăși adormise de epuizare, neliniște și așteptare). 

Agathe era sora mai mare a tatălui domnișoarei Temple și 
locuia în oraș de când se născuse. Fusese căsătorită odată, cu 
un ins sărac care murise de tânăr, și își petrecuse lunga văduvie 
trăind din mica moștenire lăsată fără tragere de inimă de o rudă 
îndepărtată. Avea părul sur și îl purta strâns mereu sub o 
pălărie, un şal sau un batic, ca și cum contactul cu aerul l-ar fi 
infectat. Dinţii îi erau întregi, dar decoloraţi acolo unde se 
retrăseseră gingiile, motiv pentru care păreau lungi și făceau ca 
zâmbetele rare pe care mătușa i le dăruia nepoatei să semene 
cu rânjetul unui animal de pradă. 

Domnișoara Temple accepta ideea că neliniștea mătușii 
fusese întemeiată, de aceea făcu tot posibilul să risipească 
temerile bătrânei, răspunzând chiar și întrebării delicate dar 
presante care se ascundea, nerostită, în spatele celorlalte 
întrebări, eufemistice, ale mătușii - nepoata își mai păstra 
virtutea? O asigurase că se întorsese neatinsă, chiar mai 
hotărâtă să rămână astfel. Dar nu intrase în prea multe detalii 
despre locurile prin care fusese și prin ce trecuse. 


Lenjeria de mătase pătată de sânge și pelerina murdară 
fuseseră arse în soba cu cărbuni din cameră în timp ce 
domnișoara Temple își vedea de somn - servitoarele arătându-le 
șovăitoare mătușii după ce le găsiseră aruncate pe podea. 
Domnișoara Temple refuzase orice sugestie de a merge la 
doctor, refuz pe care mătușa Agathe îl acceptase fără să 
protesteze. Lipsa ei de reacţie o surprinsese pe domnișoara 
Temple, dar curând își dăduse seama că, după mătușa ei, cu cât 
știau mai puţini, cu atât scădeau perspectivele unui scandal. 
Reușiseră să găsească un unguent eficient pentru rana încă 
deschisă de deasupra urechii stângi. Avea să rămână cu o 
cicatrice, dar părul ei, după ce îl spălase și îl ondulase din nou, o 
ascundea perfect, cu excepţia unei pete roșii mici, cât o unghie 
de sugar, acoperite de unguent, pe pielea curată a pometului. Și 
totuși, așa cum stătea în pat și își lua micul dejun, domnișoarei 
Temple i se părea că prezenţa mătușii în fotoliu e din ce în ce 
mai enervantă, urmărindu-i fiecare dumicat ca un animal care 
așteaptă să se aleagă cu niscaiva resturi - în cazul de faţă 
sperând să audă mai multe explicaţii, un dram de siguranţă că 
poziția și venitul ei nu se vor duce pe apa sâmbetei din pricina 
pornirilor nesăbuite, desfrânate, ale unei tinere naive respinse 
de un iubit ambițios și nemernic. Problema era că Agathe nu 
spunea nimic. Nu dezaprobă nici măcar o dată faptele 
domnișoarei Temple, nu înfieră nici măcar o dată lipsa 
nebunească de responsabilitate a tinerei și nici nu o mustră 
pentru o evadare aproape imposibilă, care, fără îndoială, era 
rezultatul unei intervenții divine nemeritate. Domnișoara 
Temple ar fi făcut faţă tuturor acestea, tăcerea însă - tăcerea 
atât de e/ocventă în felul ei - o irita la culme. După ce 
servitoarea îi luă tava din faţă, anunţă foarte clar că, deși 
regreta necazurile pricinuite, aventura în care se implicase și din 
care scăpase teafără și nevătămată era departe de a se fi 
terminat pentru ea, vrând cu tot dinadinsul să-i dea de cap. 
Mătușa ei nu răspunse, ci doar privi dezaprobator în altă parte, 
spre biroul ordonat pe care se afla revolverul mare, uns, ca un 
fel de reptilă împăiată, dezgustătoare, un cadou adus de un 
unchi cam ciudat dintr-o călătorie în Venezuela. Mătușa își 
întoarse ochii spre domnișoara Temple. Domnișoara Temple 
anunţă că va avea nevoie și de o cutie cu cartușe 
corespunzătoare. 


Mătușa ei nu răspunse. Domnișoara Temple se folosi de acest 
prilej ca să pună capăt conversaţiei sau absenței conversaţiei - 
se dădu jos din pat și se duse în camera de toaletă, încuind ușa 
în urma ei. Cu un oftat plin de frustrare, își trase cămașa de 
noapte până la brâu și se așeză pe oala de noapte. Deși era încă 
foarte devreme, lumina din cameră era suficientă ca să-și vadă 
botinele verzi pe podea, acolo unde le lăsaseră servitoarele. Se 
crispă ușor, se șterse, se ridică în picioare și puse capacul. Când 
făcuse baie, la lumina lumânării, era noapte. Se apropie de 
oglindă și înţelese de ce se holbase toată lumea la ea. Pe gât, 
deasupra gulerului cămășii de noapte, era plină de vânătăi - 
urme inconfundabile de degete. Se aplecă și le atinse cu grijă: 
urmele lăsate de mâna lui Spragg. Făcu un pas înapoi și își 
scoase cămașa de noapte. Simţi cum îi stă inima în loc, cum o 
trec toţi fiorii pe șira spinării - parcă se uita la altcineva. Era atât 
de plină de vânătăi și zgârieturi, încât își dădu seama cât de 
aproape îi fusese sfârșitul. Îşi trecu degetele peste fiecare pată 
decolorată de pe pielea ei fină, făcându-și mâinile căuș peste 
locurile în care degetele lui Spragg o strânseseră cu toată 
cruzimea. 

Închise ochii și oftă din greu, nefiind în stare să scape de 
senzaţia de neliniște. Nu era o senzaţie pe care domnișoara 
Temple o putea suporta foarte ușor. Îşi aminti cu înverșunare că 
scăpase din ghearele lor. Erau morţi acum. 


Domnișoara Temple apăru peste câteva minute în capot și își 
strigă servitoarele, așezându-se la birou. Işi suflecă mânecile - 
propunându-și să nu se uite la mătușa ei care o privea lung - și 
apucă revolverul cu toată hotărârea de care era în stare. li luă 
mai mult decât i-ar fi convenit - îndeajuns pentru ca ambele 
servitoare să se uite și ele - dar în cele din urmă reuși să scoată 
încărcătorul și să-l golească de cartușe pe sugativă. Apoi făcu 
repede o listă - din nou scrisul luându-i mai mult decât ar fi vrut, 
doar fiindcă pentru fiecare punct de pe listă trebuia să adauge 
detalii ca să fie totul clar. Când termină, suflă peste hârtie ca să 
usuce cerneala și se întoarse spre servitoare. Erau amândouă de 
la ţară, aproape de vârsta ei, fapt care făcea ca diferenţele de 
experienţă și educaţie să devină pe cât de evidente, pe atât de 
insurmontabile. Îi dădu hârtia împăturită celei mai mari, care 
știa să citească. 


— Marie, ai aici o listă de obiecte pe care trebuie să le procuri 
de la conducerea hotelului și de la magazinele din oraș. la de la 
conducerea hotelului obiectele unu, doi și trei, și interesează-te 
de la ce magazine poţi cumpăra obiectele patru și cinci. Uite și 
banii. 

Domnișoara Temple vâri mâna în sertarul biroului și scoase un 
carnet îmbrăcat în piele între paginile căruia se afla un teanc de 
bancnote noi. Scoase două - apoi trei - și i le dădu Mariei, care 
înclină din cap în timp ce le lua. 

— Pe urmă faci cumpărăturile. Nu uita de chitante, ca să văd 
câţi bani ai cheltuit. 

Marie dădu din cap cu toată seriozitatea, nu fără motiv, căci 
domnișoara Temple era, de obicei, foarte vigilentă în privinţa 
banilor și nu trecea cu vederea dispariţia nici unei sume, oricât 
de neînsemnate, sau o făcea cu bună știință, ca semn al 
generozităţii ei. 

— Prima pe listă este o colecţie de ziare, Wor/a, Courier și 
Herald, numerele de azi, de ieri și de alaltăieri. A doua este o 
hartă a liniilor de cale ferată locale. A treia este o hartă 
geografică, a regiunii mlăștinoase care se întinde de-a lungul 
coastei. Obiectul numărul patru, pe care trebuie să-l găsești 
neapărat, este o cutie plină de astea. (Aici domnișoara Temple îi 
dădu Mariei unul dintre cartușele scoase din revolver.) Cel de-al 
cincilea obiect, care probabil îţi va lua cel mai mult timp, fiindcă 
trebuie să găsești exact ce vreau eu, sunt trei seturi de lenjerie 
intimă - îmi știi măsurile - din mătasea cea mai fină: unul alb, 
unul verde și unul... negru. 

Împreună cu cealaltă servitoare, Marthe, domnișoara Temple 
se retrase în camera de toaletă ca să-i termine de aranjat părul, 
să-i strângă corsetul și să-i acopere cu pudră și cremă vânătăile 
de pe gât. Apăru într-o altă rochie verde, cu pieptul brodat în stil 
italian, și încălţată cu botinele verzi, pe care Marthe le lustruise 
bine, tocmai când o ciocănitură în ușă aduse primul set de ziare 
și hărți. Recepţionerul spuse că trimisese după numerele 
ziarelor din zilele precedente și că acestea vor sosi cât de 
curând. Domnișoara Temple îi dădu o monedă și, după plecarea 
lui, puse ziarele pe masa principală și începu să se uite peste 
ele. Nu știa exact ce căuta, știa doar că se săturase de atâta 
incertitudine. Compară harta feroviară cu atlasul topografic și 
începu să reconstituie cu meticulozitate drumul de la gara 


Stropping la Orange Canal. Ajunsese cu degetul la De Conque 
când își dădu seama că Marthe și Agathe o fixau cu privirea. li 
porunci Marthei să facă un ceai și îi întoarse privirea mătușii. 
Departe de a înțelege aluzia, mătușa Agathe se instală în alt 
fotoliu și mormăi că o ceașcă de ceai i-ar prinde foarte bine. 

Domnișoara Temple își schimbă poziția, blocând cu umărul 
vederea mătușii, și continuă să urmărească linia spre Orange 
Locks, iar de acolo spre Orange Canal. Încerca o satisfacție 
deosebită să urmărească drumul de la o gară la alta, aducându- 
și aminte de fiecare în parte. Harta feroviară nu oferea detalii 
despre șosele sau sate, cu atât mai puţin despre clădirile mai 
importante, drept care trase atlasul spre ea și găsi pagina în 
care regiunea era prezentată în cele mai mici amănunte. Se 
minună de distanţa pe care o parcursese și își reprimă un nou 
fior gândindu-se cât fusese de izolată și de expusă pericolelor. 
Zona dintre ultimele două gări părea nelocuită - nu vedea niciun 
sat pe hartă. Ştia că acea clădire enormă se afla lângă mare 
fiindcă își amintea aerul sărat, cu toate că briza mării ajungea 
departe pe un teren atât de plat precum acel ținut mlăștinos, 
prin urmare putea fi la o distanţă mai mare decât părea. Incercă 
să stabilească o rază rezonabilă, pornind de la timpul de care 
avea nevoie o trăsură ca să ajungă de la gară la casa cu pricina, 
și căută un indiciu pe hartă. Observă un simbol ciudat lângă 
canale - legenda hărţii îi spuse că însemna „ruină”. Cât de 
veche era harta - oare o clădire atât de mare putea fi atât de 
nouă? Domnișoara Temple ridică privirea spre mătușa ei. 

— Ce înseamnă „Harschmort”? 

Mătușa Agathe trase adânc aer în piept, dar nu spuse nimic. 
Domnișoara Temple își miji ochii. Niciuna din ele nu vorbi (căci, 
cel puţin în unele privinţe, bătrâna doamnă avea în comun cu 
restul familiei o mare doză de încăpățânare) și, după un minut 
de tăcere deplină, domnișoara Temple închise atlasul cu zgomot 
și, ridicându-se brusc de la masă, se duse cu pași pari în camera 
ei. Reveni, spre neliniștea mătușii, cu revolverul demontat, 
vârând cartușele în încărcător din mers și făcând un mare efort 
de a monta încărcătorul la loc. Domnișoara Temple văzu cum 
cele două femei se uită la ea cu uimire și surâse batjocoritor - 
credeau că vrea să le împuște? - înșfăcând o poșetă și lăsând să 
cadă revolverul înăuntru. Își agăţă poșeta de braţ și începu să 
adune vraful de hârtii cu ambele mâini. Se răsti la Marthe fără 


nici cea mai mică intenţie de a-și ascunde iritarea. 

— Ușa, Marthe. 

Servitoarea se repezi la ușa din faţă și o deschise astfel încât 
domnișoara Temple, cu braţele pline, să poată părăsi încăperea. 

— Am nevoie de un loc în care măcar să lucrez în /iniște, dacă 
nu vrea să mă ajute nimeni. 


Călcând pe coridorul acoperit cu un covor gros și apoi 
coborând în hol, domnișoara Temple simţea că ieșea din nou în 
lume și, mai important, că se confrunta cu întâmplările care o 
copleșiseră. Trecând pe lângă mai multe cameriste și hamali, 
era conștientă că - întrucât aceștia făceau parte din schimbul de 
dimineață - erau aceleași persoane care fuseseră martore la 
apariţia ei spectaculoasă, năclăită de sânge. Cu siguranţă o 
bârfiseră, cu siguranţă îi aruncau priviri curioase. Dar hotărârea 
domnișoarei Temple era de neclintit, tânăra știind că, dacă 
avusese loc vreo schimbare, aceasta se produsese în interiorul 
ei: trebuia să fie și mai încrezătoare în propriile forţe. Şi mai știa 
că, din fericire, se bucura de independenţă și era o fire care nu 
ţine cont de părerea altora. „Să bârfească, nu-mi pasă, gândi 
ea, atât timp cât merg cu capul sus, atât timp cât am destulă 
avere cu care să-i desfid.” Ajunsă în dreptul recepţiei dădu din 
cap spre insul de acolo, domnul Spanning - cel care îi 
deschisese ușa la întoarcere. Codul manierelor nu era foarte 
diferit de cel al vitelor tatălui ei sau al câinilor lui de vânătoare - 
de aceea domnișoara Temple îi înfruntă privirea lui Spanning 
mai mult decât se cuvenea, până când omul înclină din cap, 
slugarnic. 

Se instalase pe una dintre canapelele de pluș din holul pustiu, 
o privire rapidă, cruntă, transmițând personalului că nu are 
nevoie de niciun ajutor, apoi așezase hârtiile pe categorii. 
incepu prin a se întoarce la „Harschmort”, notându-și 
observaţiile - faptul că era în mină, locul exact. Apoi își îndreptă 
atenţia asupra ziarului Courier, acesta părea mai aproape de 
viața mondenă. Era hotărâtă să afle tot ce se putea despre 
seara de gală - mai întâi așa cum era ea percepută de oamenii 
obișnuiți, apoi, din comentariile pe care le-ar fi putut afla despre 
bărbaţi găsiți fără viaţă în mijlocul șoselei sau femei dispărute, 
despre scopul ei real. Işi trecu privirea peste titluri fără să aibă 
idee despre ce era cu adevărat important: literele mari, negre, 


care anunțau mici conflicte armate coloniale, invenţii 
ingenioase, călătorii cu balonul prin alte ţări, baluri mondene, 
opere de caritate, expediţii științifice, reforme ale marinei, 
rivalități între ministere - era clar că avea de citit, nu glumă. 
Nici nu trecuseră zece minute când văzu cum i se umbresc 
hârtiile din față și apoi auzi intrase cineva pe ușa din faţă? - 
cum cineva își drege glasul, ușor insistent. Ridică ochii, gata să- 
și arate colții dacă mătușa Agathe sau Marthe o urmaseră aici, 
dar în locul lor, domnișoara Temple văzu o altă persoană, cu 
totul diferită. 


Era un bărbat ciudat, înalt, cu hainele boţite cum numai o 
persoană ordonată poate să le aibă, îmbrăcat într-o manta 
albastră cu epoleţi deschişi la culoare, nasturi argintii și cizme 
negre, zgâriate. Avea părul aproape alb, cu cărare în mijloc și 
dat pe spate, deși, în ciuda eforturilor lui, mai multe șuviţe se 
desprinseseră și îi cădeau în ochi, unul dintre ei fiind acoperit de 
un monoclu legat de un lănţișor. Era nebărbierit și părea a nu se 
simţi prea bine. Domnișoara Temple nu-și dădea seama ce 
vârstă avea, în parte din cauza stării lui evidente de oboseală, 
dar și din cauza felului în care părul lui, lung în creștet, fusese 
ras la ceafa și pe tâmple, aproape ca un nobil medieval - deși 
poate că nu era decât german. Bărbatul o privea insistent, ochii 
lui măsurând-o din cap până în botine. Tânăra își privi și ea 
botinele, apoi îi cercetă faţa. Bărbatul nu știa cum să înceapă. 
Părea atât de vulnerabil încât aproape că o impresionă. 

— Nu vă supăraţi, începu el cu un accent vizibil care îi făceau 
vorbele să sune mai convenţionale decât erau. Îmi... îmi cer 
scuze... v-am văzut... nu mi-am dat seama... dar acum... într-un 
fel... pe fereastră... 

Bărbatul se opri, trase adânc aer în piept, înghiţi în sec, 
deschise gura ca să mai spună ceva, dar o închise repede la loc. 
Domnișoara Temple își dădu seama că insul se uita la faţa ei - la 
rana de deasupra pometului - apoi, spre nemulţumirea ei 
crescândă, ochii i se opriră asupra gâtului. Bărbatul ridică 
privirea și spuse surprins: 

— Sunteţi rănită! 

Domnișoara Temple nu răspunse. Deși nu se așteptase ca 
unguentul să-i acopere vânătăile prea mult timp, nu era 
pregătită să fie descoperită atât de repede, cu atât mai puţin să 


i se amintească de chinurile la care fusese supusă, prin expresia 
plină de îngrijorare de pe fața bărbatului. Și totuși, cine era 
acest individ? Încet, pe cât își putea stăpâni mâna, se întinse 
după poșetă. Bărbatul văzu mișcarea și zise repede: 

— Vă rog... nu... desigur. Nu știți cine sunt. Sunt căpitanul- 
chirurg Abelard Svenson din Flota ducatului de Macklenburg, 
aflat în serviciul diplomatic al Alteţei Sale prinţul Karl-Horst von 
Maasmărck, care în acest moment este dat dispărut. Sunt aliatul 
dumneavoastră. Este extrem de important să discutăm ceva. 

În timp ce Svenson vorbea, domnișoara Temple apucă poșeta 
și o așeză în poală. Bărbatul privi în tăcere cum tânăra își vâră 
mâna înăuntru, înțelegând clar că era vorba de o armă. 

— Spuneţi că... m-aţi văzut? 

— Întocmai, răspunse Svenson și apoi zâmbi, scoțând un 
chicot ciudat. Nu pot explica... fiindcă, e-adevărat, nu știu să fi 
fost vreodată în prezenţa dumneavoastră! 

Svenson privi în spatele ei și făcu un pas înapoi - personalul 
de la recepţie îl observase deja. Pentru domnișoara Temple 
această întâlnire neașteptată era prea mult, venise prea repede 
- nu avea încredere. Gândurile i se întoarseră la acea seară 
îngrozitoare - la Spragg și Farquhar - și la atâţia alți gealaţi 
aflaţi în slujba femeii în roșu. 

— Nu înţeleg la ce vă referiţi, spuse ea, sau la ceea ce credeţi 
că vă referiţi - după accent păreţi a fi străin. Vă asigur că nu ne- 
am întâlnit niciodată. 

Svenson dădu să spună ceva, închise gura, apoi o deschise 
din nou. 

— E foarte posibil. Și totuși, eu v-am văzut - și sunt sigur că 
mă puteţi ajuta. 

— De ce credeţi asta? 

Doctorul se aplecă spre ea și șopti. 

— Din cauza încălțărilor dumneavoastră. 

Domnișoara Temple rămase fără replică. Svenson zâmbi și 
înghiţi în sec, aruncând o privire spre stradă. 

— Am putea discuta în altă parte... 

— Nu. 

— Nu sunt nebun... 

— Dar arătaţi, vă asigur eu. 


— N-am dormit toată noaptea. Am fost fugărit pe străzi... nu 
trebuie să vă temeţi de mine... 
— Dovediţi-o. 


Domnișoara Temple își dădu seama că, prin tonul ei răstit, o 
parte din ea încerca să-l îndepărteze pe insul acesta. In același 
timp, o altă parte din ea o asigura că, fără să mai foiască hărţile 
și ziarele, această persoană era exact ceea ce își dorise ca să-și 
înceapă investigația. Era descumpănită de faptul că omul picase 
la ţanc și că arăta atât de obosit și de disperat stări pe care 
tânăra le respingea din instinct. Dacă își continua cercetările, 
prin ce avea să treacă ea însăși - sau avea să treacă din nou? 
Oricât de mult se îmbărbăta la modul abstract, dovada concretă 
zdruncina încrederea domnișoarei Temple. Ridică ochii spre el și 
spuse liniștit: 

— V-aș rămâne recunoscătoare dacă aţi putea... într-un fel 
sau altul... vă rog. 

Svenson dădu din cap, grav. 

— Atunci... dacă se poate... 

Se așeză în capătul canapelei și scotoci cu mâna în buzunarul 
mantalei. Scoase două carduri albastre strălucitoare, se uită 
scurt la fiecare, apoi vâri unul la loc în buzunar. Pe celălalt i-l 
întinse domnișoarei Temple. 

— Nu înţeleg ce e asta. Știu doar ce îmi arată. După cum 
spuneam, sunt multe de discutat și, dacă temerile mele sunt 
corecte, avem foarte puţin timp la dispoziţie. N-am dormit toată 
noaptea... îmi cer scuze pentru felul în care arăt. Vă rog să 
priviţi în acest card... ca și cum aţi privi într-o baltă... apucaţi-l 
cu ambele mâini, ca să nu-l scăpaţi. Eu am să mă îndepărtez. 
Poate că vă va spune mai mult decât mi-a spus mie. 

Svenson îi dădu cardul și se îndepărtă de canapea. Cu mâinile 
tremurânde scoase dintr-o tabacheră o ţigară închisă la culoare, 
deloc arătoasă, și o aprinse. Domnișoara Temple examină 
cardul. Era greu, dintr-un fel de sticlă cum nu mai văzuse până 
atunci, de un albastru strălucitor care își schimba nuanţa - de la 
albastru-violet la cobalt și chiar la albastru-verde intens - în 
funcţie de lumina care trecea prin el. Aruncă din nou o privire 
spre doctorul acela ciudat - chiar era german, după accent - 
apoi privi în card. 


Fără avertismentul lui, cu siguranţă, ar fi scăpat cardul jos. 
Așa însă era mulțumită că stătea pe canapea. Nu mai avusese 
niciodată parte de așa ceva, simţea că înoată, atât de profunde 
erau senzațiile, atât de tactile erau imaginile. Se văzu - pe ea - 
în salonul casei Bascombe și știa că apucă strâns cu mâinile 
tapiţeria fiindcă, scăpând de privirea vigilentă a mamei lui, 
Roger tocmai se aplecase spre ea ca să-i sufle ușor pe ceafa. Nu 
era aceeași trăire ca atunci când se vedea în oglindă, cu masca 
albă pe faţă, fiindcă aici ea apărea într-un fel prin ochii altcuiva 
- ochi pofticioși care îi priveau gambele și braţele goale plini de 
dorinţă, aproape ca și cum acestea ar fi aparţinut de drept 
altcuiva. Apoi scena se schimbă, fără nicio logică, ca într-un 
vis... nu recunoscu puţul sau cariera, dar rămase cu gura 
căscată când văzu casa de la ţară a unchiului lui Roger, lordul 
Tarr. Urmă trăsura și ministrul adjunct - „hotărârea dumitale?” - 
și, în sfârșit, straniul hol curbat, ușa placată în metal și camera 
îngrozitoare. Ridică ochii și se văzu din nou în holul hotelului 
Boniface. Gâfâia. Roger. Ştia că toate acestea se întâmplaseră 
în mintea lui Roger Bascombe. Simţi cum i se strânge inima, 
suferinţa fiindu-i urmată repede de furie. Hotărârea? Oare asta 
însemna ce credea ea că înseamnă? Dacă însemna tocmai asta 
- și cu siguranţă că așa stăteau lucrurile - Harald Crabbe 
devenea chiar în clipa aceea dușmanul de moarte, de neiertat, 
al domnișoarei Temple. Își întoarse ochii care îi scăpărau de 
mânie către Svenson. Doctorul reveni pe canapea. 

— Cum... cum funcţionează asta? întrebă ea. 

— Nu știu. 

— Fiindcă... ei bine... fiindcă e foarte straniu. 

— Într-adevăr, e tulburător... nefiresc... parcă ar fi o 
experienţă nemijlocită. 

— Întocmai! Este... este... domnișoara Temple nu-și putea 
găsi cuvintele, apoi renunţă să mai caute și spuse doar.... 
nefiresc. 

— Aţi recunoscut ceva? 

Domnișoara Temple ignoră întrebarea. 

— De unde aveţi asta? 

— Dacă vă spun... mă veţi ajuta? 

— Poate. 


Svenson îi cercetă faţa cu o expresie de îngrijorare pe care 
tânăra o mai văzuse la viaţa ei. Trăsăturile ei erau îndeajuns de 
regulate, avea părul frumos, iar silueta ei, dacă i se permitea o 
opinie, era atrăgătoare la modul rezonabil, dar domnișoara 
Temple știa de acum și nu o mai deranja faptul că ieșea în 
evidenţă doar la fel cum un animal iese în evidenţă, în sensul în 
care animalul se împacă, fără să-și facă niciun fel de probleme, 
cu șinele. Confruntat cu prezenţa ei ciudat de naturală, doctorul 
Svenson înghiţi în sec, apoi oftă. 

— L-am găsit cusut în haina unui mort, spuse el. 

— Nu cumva... domnișoara Temple făcu o pauză, ridicând 
cardul cu glasul pierit, simțindu-se complet descoperită... în 
haina acestu/ bărbat? 

Nu era pregătită pentru eventualitatea ca un lucru atât de 
grav să i se fi întâmplat lui Roger. Înainte să mai spună ceva, 
Svenson clătină din cap. 

— Nu știu cine este acest bărbat, punctul de vedere, cum s-ar 
spune... 

— Este Roger Bascombe. Lucrează la Ministerul Afacerilor 
Externe. 

Doctorul plescăi din buze, furios pe sine. 

— Desigur... 

— Îl cunoașteţi? întrebă tânăra șovăielnic. 

— Nu direct, dar l-am văzut... sau auzit... chiar azi-dimineaţă. 
Îl cunoașteţi pe Francis Xonck? 

— O! E un crai și jumătate! răspunse domnișoara Temple, 
simțindu-se imediat teribil de prost, fiindcă nu tăcuse decât să 
preia bârfele unor femei pe care le dispreţuia. 

— Fără îndoială, încuviinţă doctorul Svenson. Și totuși, 
Francis Xonck și acest individ - Bascombe - încercau să scape 
de un cadavru... 

Tânăra arătă spre card. 

— Cadavrul asupra căruia aţi găsit acest obiect? 

— Nu, nu altcineva... deși cele două cadavre sunt legate între 
ele, fiindcă brațele acestui om... sticla albastră... vă rog să mă 
iertaţi, am început să o iau razna... 

— Câte cadavre sunt implicate în această poveste... din câte 
știți dumneavoastră? întrebă domnișoara Temple și apoi, înainte 


ca Svenson să răspundă, adăugă: Și, dacă se poate... dacă e 
posibil... în general vorbind... aţi vrea să le descrieţi? 

— Să le descriu? 

— Vă asigur că nu sunt morbidă. 

— Nu... sigur că nu... poate că și dumneavoastră aţi fost 
martora... deși sper că nu ați fost... oricum, da... eu am văzut 
două cadavre... s-ar putea să fie mai multe... mai multe 
persoane aflate în pericol, altele pe care eu însumi le-am ucis, 
nu știu. Unul dintre cei doi era un individ pe care nu-l 
cunoșteam, mai în vârstă, și avea, probabil, legături cu Institutul 
Regal de Știință și Cercetare... un individ despre care sunt 
înclinat să cred că a fost un fel de savant. Celălalt era ofiţer - 
dispariția lui a fost anunţată în ziare - colonelul Arthur Trapping. 
Cred că a fost otrăvit. Cum a fost ucis primul - ofiţerul a fost 
primul - sau cum a fost ucis ce/ă/alt, de la institut, nu-mi dau 
seama, dar ţine de misterul acestei sticle albastre... 

— Numai ei? Înţeleg. 

— Mai aveţi știință și despre alţii? 

Domnișoara Temple se hotări să aibă încredere în el. 

— Doi bărbaţi. Doi bărbaţi îngrozitori. 

Pe moment nu putea spune mai mult. Instinctiv scoase o 
batistă din poșetă, îi umezi un colţ și se aplecă să șteargă o 
dungă subţire de sânge de pe faţa doctorului. Svenson mormăi 
o scuză, îi luă batista din mână și, îndepărtându-se câţiva pași, 
își masă bine faţa. O clipă mai târziu, împături batista și o 
înapoie domnișoarei Temple, care însă îi făcu semn să o 
păstreze, zâmbind amar și ștergându-se la ochi cu dezinvoltură. 

— Daţi-mi să văd și celălalt card, spuse ea. Mai aveţi unul în 
buzunar. 

Svenson păli. 

— Nu... nu cred că, momentul... 

— Insist. 

Domnişoara Temple era hotărâtă să afle mai multe despre 
viața ascunsă a lui Roger - pe cine văzuse, târgurile încheiate cu 
Crabbé, adevăratele lui sentimente pentru ea. Svenson se 
încurca în scuze - oare voia ceva în schimb? 

— Nu se poate ca... o domnişoară... vă rog... 

Domnișoara Temple îi înapoie primul card. 


— Casa de la ţară îi aparţine unchiului lui Roger, lordul Tarr. 
— Lordul Tarr este unchiul lui? 


— Sigur că da, lordul Tarr este unchiul lui. 

Svenson nu spuse nimic. Tânăra ridică din sprâncene, 
așteptând. 

— Dar lordul Tarr a fost ucis, zise Svenson. 

Domnișoara Temple rămase cu gura căscată. 

— Francis  Xonck vorbea despre moştenirea acestui 
Bascombe, spuse Svenson, că în curând va deveni o persoană 
importantă, puternică... după părerea mea... când Crabbe spune 
„hotărârea”... 

— Mă tem că așa ceva e imposibil, zise sec domnișoara 
Temple. 

Dar chiar în timp ce rostea aceste cuvinte, gândurile i se 
derulau cu repeziciune. Roger nu fusese moștenitorul unchiului 
său. Deși (un om dificil, bolnav de gută) nu avea fii, lordul Tarr 
avea, totuși, fiice care născuseră băieţi - situaţia îi fusese 
explicată clar și cu amărăciune de către mama lui Roger. Mai 
mult de atât, ca și cum ar fi vrut să confirme statutul inferior al 
lui Roger, în cursul singurei lor vizite la conacul Tarr, stăpânul 
veșnic suferind al casei nu avusese chef să-l vadă pe Roger și cu 
atât mai puţin să o cunoască pe logodnica provincială a lui 
Roger. lar acum lordul Tarr fusese ucis, iar Roger se proclama, 
într-un fel, moștenitorul titlului și al domeniilor lui? Nu-i venea să 
creadă - dar ce altă moștenire putea avea Roger? Nu-l considera 
pe Roger Bascombe un ucigaș cu atât mai mult cu cât în ultima 
vreme întâlnise câteva exemplare din aceasta specie dar știa că 
era slab și docil, în ciuda umerilor lui laţi și a siguranţei afișate, 
drept care brusc simţi cum o ia cu frig... oamenii cu care se 
asociase, demonstraţia la care participase de bună voie în sala 
de operaţii... în pofida jurământului ei de a-l distruge, a 
dispreţului total faţă de tot ce însemna Bascombe, domnișoara 
Temple acceptă cu o urmă de regret ideea că Roger era pierdut. 
La fel cum se întrebase atunci, în sala de operaţii din 
Harschmort, dacă Roger înțelegea cu adevărat cu cine se 
înhăitase sau la ce se înhămase - simțind o strângere de inimă 
la gândul că nu-l putea apăra de propria orbire atunci când era 
vorba de cei bogaţi și puternici - domnișoara Temple simţea 
acum că, într-un fel sau altul, și fără voia lui, aceste evenimente 


îi vor grăbi sfârșitul. 

Ridică privirea spre Svenson. 

— Daţi-mi și celălalt card. Ori vă sunt aliat, ori nu. 

— Nici măcar nu mi-aţi spus cum vă cheamă. 

— Nu v-am spus? 

— Nu, nu mi-aţi spus. 

Domnișoara Temple își ţuguie buzele, apoi îi zâmbi grațios și îi 
întinse mâna, oferindu-i explicaţia obișnuită. 

— Sunt domnișoara Temple. Celestial Temple. Tatălui meu îi 
plăcea astronomia am avut noroc că nu m-a botezat după una 
din lunile planetei Jupiter, zise ea, șovăi și apoi răsuflă adânc. 
Deși, dacă e să fim aliaţi... da... trebuie să-mi spuneţi Celeste. 
Așa trebuie, deși nu știu dacă eu vă pot spune, cum ziceaţi că 
vă cheamă... Abelard? Sunteţi mai în vârstă, sunteţi străin, ce 
mai, cred că ar fi ridicol. Așa. Mă bucur că am făcut cunoștință. 
Sunt sigură că până acum n-am mai întâlnit un ofiţer al Flotei 
ducatului de Macklenburg, și niciun căpitan-chirurg. 

Doctorul Svenson îi luă mâna cu stângăcie. Se aplecă să i-o 
sărute. Tânăra își retrase mâna, nu fără delicateţe. 

— Nu e nevoie. Nu sunteţi în Germania. 


— Desigur... cum doriţi. 

Domnișoara Temple văzu cu oarecare satisfacție că doctorul 
Svenson se înroșea la față. Îi zâmbi, cu privirea îndreptată 
înadins spre buzunarul în care se afla cel de-al doilea card. 
Svenson observă și ezită, destul de evident. Tinerei i se părea 
normal - îl văzuse deja pe celălalt - a doua oară nu va mai fi 
derutată. 

— Poate că aţi prefera să-l vedeţi într-un spaţiu mai 
restrâns... 

— Deloc. 

Svenson oftă și scoase cardul din buzunar. l-I dădu vizibil 
îngrijorat. 

— Bărbatul... nu este Bascombe... este prinţul meu... şi el un 
crai și jumătate. Aici e la hotelul St. Royale. Poate veţi 
recunoaște femeia... eu o știu drept doamna Marchmoor... poate 
îi veţi recunoaște pe... spectatori. În acest card de sticlă... totul 
se vede din perspectiva... doamnei. 

Doctorul se ridică în picioare și se îndepărtă, scotocind 


îndelung după o ţigară și aprinzând-o pe îndelete, refuzând să o 
privească în ochi. Domnișoara Temple se uită spre funcţionarii 
de la recepţie care o urmăreau cu același interes, deși nu auzea 
ce vorbesc, apoi spre Svenson, care se îndepărtase discret, și în 
cele din urmă se întoarse și studie cu mare atenţie frunzele unei 
plante mari dintr-un ghiveci de alături. Murea de curiozitate. 
Privi în card. 

Când, peste câteva minute, lăsă cardul jos, tânăra era roșie la 
faţă și gâfâia. Privi agitată în jur, întâlni privirea vag curioasă a 
recepționerului și întoarse imediat capul. Constată cu ușurare că 
doctorul Svenson era tot cu spatele la ea - desigur, știa ce 
simţise ea, chiar dacă prin intermediul trupului altei femei. Nu-i 
venea să creadă ce se întâmplase ce nu se întâmplase, în ciuda 
intimităţii, a intimităţii total convingătoare a senzaţiilor pe cât 
de tulburătoare, pe atât de delicioase. O făcuse - nu-i venea să 
creadă - în public, pentru prima dată, fără niciun fel de 
avertizare! - și îi era rușine că insistase atât de mult, că nu 
luase de bună sugestia doctorului de a se retrage undeva - și 
astfel fusese - un bărbat pe care nu-l cunoștea, la care nu ţinea 
în niciun fel - deși trăise sentimentele pe care femeia le avea 
pentru el sau pe care experienţa în sine o făcuse să le încerce - 
oare acele sentimente puteau fi puse numai pe seama femeii? 
Își schimbă poziţia și își netezi rochia, simțind spre consternarea 
ei o mâncărime insistentă, de netăgăduit, între picioare. Dacă 
mătușa ei ar fi întrebat-o în acel moment despre pierderea 
virtuţii, ce ar fi trebuit să-i răspundă? Privi din nou la 
dreptunghiul de sticlă din mâinile ei și se minună de 
incredibilele și tulburătoarele perspective pe care le deschidea o 
asemenea invenţie. 

Își drese vocea. Doctorul Svenson se întoarse imediat și îi 
aruncă o privire scurtă, lăsând apoi ochii în jos. Se apropie de 
canapea. Domnișoara Temple îi înapoie cardul de sticlă și îi 
zâmbi timid. 

— Dumnezeule... 

Svenson vâri cardul în buzunar, cât se poate de stânjenit. 

— Îmi cer mii de scuze... mă tem că nu am fost prea 
explicit... 

— Vă rog, nu vă faceţi griji... eu trebuie să-mi cer scuze... 
deși, ca să vă spun drept, aș prefera să nu mai vorbim despre 
asta. 


— Desigur... vă rog să mă iertaţi... ce urât din partea mea să 
insist asupra acestui... subiect. 

Domnișoara Temple nu răspunse - nu putea răspunde fără să 
prelungească tocmai ce dorise să întrerupă. Urmă o pauză. 
Doctorul o privi stingher. Habar nu avea ce să mai spună. 
Tânăra oftă. 

— Pe doamna din... după cum spuneţi dumneavoastră, 
perspectiva căreia se vede totul... o cunoașteţi? 

— Nu, nu... dar dumneavoastră... aţi recunoscut pe cineva? 

— Nu sunt sigură... toți erau mascaţi, dar cred că doamna... 

— Doamna Marchmoor. 

— Da. Cred că am mai văzut-o. Nu știu cum o cheamă, și nici 
cum arată, fiindcă n-am văzut-o decât cu mască. 

Domnișoara Temple văzu cum doctorul Svenson face ochii 
mari. 

— La petrecere? La... vila lordului Vandaariff? 

Domnișoara Temple nu răspunse imediat, se gândea. 

— Într-adevăr, la... cum se numește vila lui? 

— Harschmort. 

— Exact... a fost cumva un fel de ruină? 

— Așa se spune, o fortificaţie la malul mării - normandă, 
poate... apoi a fost extinsă devenind... 

Tânăra își aminti zidurile simple, groase, amenințătoare și 
riscă o întrebare: 

— Închisoare? 

— Întocmai... apoi reședința lordului Vandaariff, cumpărată 
de la stat și refăcută complet cu mare cheltuială. 

— Și acum două nopţi... 

— Petrecerea prilejuită de logodna prinţului cu domnișoara 
Vandaariff! Dar... dar... aţi fost și dumneavoastră acolo? 

— Mărturisesc... că da. 

Svenson o privea cu o curiozitate nedisimulată - tânăra știa 
că și ea era avidă de informaţii, mai ales după dezvăluirile 
despre Roger și unchiul lui - iar acum perspectiva descrierii 
balului mascat venită de la o altă persoană era extrem de bine- 
venită. Dar văzu și cât de obosit arată noul ei aliat și - dat fiind 
că arunca tot timpul priviri bănuitoare spre stradă - se gândi că 


ar fi mult mai înţelept să-i găsească un loc în care să se 
odihnească și să se refacă astfel încât, din clipa în care se 
hotărau cum să acţioneze, doctorul să poată duce planul la 
îndeplinire. De asemenea, trebuia să recunoască, avea nevoie 
de timp ca să răsfoiască ziarele - acum știa mai bine ce să caute 
- astfel încât, după ce își povesteau unul altuia întâmplările prin 
care trecuseră, să nu mai fie luată doar drept o tânără 
nechibzuită. Simţea că propriile experienţe nu trebuia să fie 
subminate de absenţa câtorva nume de locuri și ipoteze mai 
mult decât evidente - din clipa în care le acordai atenţia 
necesară. Se ridică în picioare. Imediat reflexele politicoase ale 
lui Svenson își făcură efectul, doctorul urmându-i exemplul. 

— Veniţi cu mine, spuse ea, adunându-și repede ziarele și 
hărţile. Mă iertaţi că am uitat. 

Tânăra se îndreptă cu pași mari spre recepţie, cu braţele 
pline, apoi privi în urmă spre doctorul Svenson care încerca vag 
să protesteze. 

— Vă e foame? 


— Nu, nu, răspunse el repede. Am... nu de mult... pe stradă... 
cafea... 

— Perfect. Domnule Spanning? 

Spanning era insul slugarnic de la recepţie care imediat îi 
acordă domnișoarei Temple toată atenţia de care era în stare. 

— Vi-| prezint pe doctorul Svenson. Va sta aici - nu are 
servitori - un dormitor și o cameră de zi sunt de ajuns. Trebuie 
să mănânce ceva - o supă, cred - nu se simte prea bine. Aveţi 
grijă ca mantaua și cizmele să-i fie curățate. Vă mulţumesc 
foarte mult. Treceţi totul în contul meu, zise domnișoara Temple 
și se întoarse spre Svenson, întrerupându-i protestul incoerent. 
Nu fiţi naiv, domnule doctor. Aveţi nevoie de ajutor - nu știți cât 
vă ţine norocul. Sunt sigură că și dumneavoastră mă veţi ajuta. 
A, mulțumesc mult, domnule Spanning. Doctorul Svenson nu are 
bagaj - ia dumnealui cheia. 

Domnul Spanning îi întinse cheia lui Svenson, care o luă fără 
niciun cuvânt. Domnișoara Temple își așeză vraful de hârtii pe 
birou, semnă repede chitanţa pe care recepţionerul i-o pusese în 
faţă și își luă din nou povara în braţe. Cu un ultim zâmbet 
strepezit adresat lui Spanning - sfidându-i orice încercare de a 
găsi vreun cusur acestui aranjament care să-i păteze cât de cât 


reputaţia - o luă înainte, pe scara principală ce urca în spirală, o 
siluetă mică, preocupată, urmată de doctorul uscăţiv care călca 
nesigur aproape de ea. Ajunseră la etajul doi, unde domnișoara 
Temple făcu la dreapta, pe un coridor larg, acoperit cu un covor 
roșu. 

— Domnișoară Temple, șopti Svenson. Vă rog, e prea mult... 
nu pot accepta atâta generozitate... avem multe de discutat... 
m-aș mulțumi și cu o cameră mai ieftină, într-o pensiune 
modestă... 

— Ceea ce ar fi extrem de neconvenabil. N-am deloc chef să 
vă caut într-un astfel de loc și, judecând după privirile pe care le 
aruncaţi pe furiș, nici dumneavoastră nu ar trebui să hoinăriţi pe 
străzi până nu înţelegem pe deplin primejdia în care ne aflăm și, 
firește, până nu dormiţi puţin. Credeţi-mă, domnule doctor, așa 
trebuie să facem. 

Domnișoara Temple era mândră de ea. După atâtea 
experienţe care parcă erau menite să-i demonstreze ignoranţa 
și incapacitatea, hotărârea de a trece la acţiune o consolau 
enorm. Era mulțumită și că - deși îl cunoștea doar de câteva 
minute - îl acceptase pe doctorul Svenson, oferindu-se să-l ajute 
cum poate. Ca și cum cu cât făcea mai multe lucruri, cu atât se 
îndepărta de dureroasa izolare resimţită la Harschmort. 

— A, iată numărul 27. 

Tânăra se opri lângă ușă, lăsându-l pe Svenson să o deschidă. 
Doctorul se conformă, apoi aruncă o privire înăuntru și îi făcu 
semn să intre înaintea lui. Domnișoara Temple clătină din cap. 

— Nu, domnule doctor. Trebuie să dormiţi. Eu mă întorc în 
apartamentul meu. După ce vă refaceți, anunţaţi-l pe domnul 
Spanning. Dumnealui îmi va trimite vorbă și atunci vom putea 
discuta pe îndelete. Vă asigur că aștept acel moment cu mare 
nerăbdare, dar până când nu vă odihniţi bine... 

Fu întreruptă de zgomotul unei uși care se deschidea puțin 
mai departe, pe coridor. Privi din instinct spre locul de unde 
venea zgomotul, apoi se întoarse spre Svenson... apoi - cu ochii 
mari, cu vorbele pierindu-i pe buze - se întoarse spre cel care 
tocmai ieșise din cameră. Bărbatul rămase pe loc și o privi lung, 
apoi se uită la Sveson. Domnișoara Temple văzu că și doctorul 
arăta surprins și acum căuta ceva în buzunarul mantalei. Insul 
de pe coridor se îndreptă încet spre ei, zgomotul pașilor lui fiind 


absorbit de covorul gros. Era înalt, avea părul negru, iar 
pardesiul de un roșu-închis aproape că îi atingea podeaua. Purta 
aceiași ochelari rotunzi și fumurii pe care domnișoara Temple îi 
văzuse în tren. Mișcările lui erau ferme, dar graţioase, ca de 
pisică, degajând în același timp naturaleţe și ameninţare. 
Tânăra știa că ar trebui să-și scoată revolverul din poșetă, dar 
nu făcu decât să-și pună mâna peste cea a doctorului, oprind-o. 
Bărbatul îmbrăcat în roșu se opri la vreo doi metri de ei. O privi 
domnișoara Temple - nu-i vedea ochii - îl privi pe doctor, apoi se 
uită la ușa deschisă dintre ei. Șopti conspirativ: 
— Fără sânge. Fără prinți. Comandăm un ceai? 


Bărbatul în roșu închise ușa, rămânând cu ochii ascunși, 
nevăzuţi, pe domnișoara Temple și pe doctor, în camera de zi. 
Fiecare își ţinea acum arma strâns în mână. Câteva clipe toţi trei 
își aruncară priviri în tăcere, în cele din urmă, domnișoara 
Temple i se adresă doctorului Svenson. 

— Presupun că îl cunoașteţi pe acest om. 

— Nu ne-am vorbit... poate că termenul cel mai potrivit ar fi 
că ne-am aflat, nu de mult, în același loc. Numele dumnealui 
este - vă rog să mă corectaţi dacă greșesc, domnule - Chang. 

Bărbatul în roșu dădu afirmativ din cap. 

— Nu vă știu numele, deși domnișoara... e o plăcere să o 
întâlnesc oficial pe celebra Isobel Hastings. 

Domnișoara Temple nu răspunse. Simţi cum Svenson fierbea 
lângă ea. Doctorul făcu un pas înapoi, cu ochii mari. 

— Isobel Hastings? Dar... aţi fost cu Bascombe! 

— Am fost, spuse domnișoara Temple. 

— Atunci... cum se face că nu vă cunoșteau? Sunt sigur că și 
Bascombe vă caută! 

— Arată altfel... la lumina zilei, chicoti Chang. 

Svenson o privi lung - vânătăile, dunga roșie lăsată de glonț. 

— Ce prost sunt... șopti el. Dar... cum... vă rog să mă 
scuzați... 

— Era în tren, îi zise tânăra lui Svenson, cu ochii pe Chang. La 
întoarcerea din Harschmort. Nu am vorbit. 

— Nu am vorbit? făcu Chang și se uită la Svenson. Nu am 
vorbit? Eu și dumneavoastră? Eu cred că da. Un om ca mine. O 


femeie plină de sânge... v-a spus despre asta? Un om care își 
face loc cu pistolul printre mai mulţi dușmani. Cred că, de 
fiecare dată, a fost vorba de... recunoaștere. 

Nimeni nu spuse nimic. Domnișoara Temple luă loc pe o 
canapea mică. Ridică ochii spre doctor și îi arătă fotoliul. 
Svenson șovăi o clipă, apoi se așeză. Il priviră amândoi pe 
Chang, care se îndreptă spre celălalt fotoliu, din faţa lor. De abia 
atunci tânăra își dădu seama că insul ascundea ceva strălucitor 
în mână - briciul lui. După felul în care se mișca, nu avea nicio 
îndoială că Chang era mult mai periculos cu briciul în mână 
decât erau ei amândoi cu pistoalele - și, dacă așa stăteau 
lucrurile, era nevoie de altceva. Își drese glasul și își scoase cât 
se poate de vizibil mâna din poșetă. Apoi așeză poșeta lângă ea. 
O clipă mai târziu, Chang își vâri briciul în buzunar. După câteva 
secunde, doctorul scoase mâna din buzunarul mantalei. 

— Chiar aţi vorbit serios când aţi pomenit de ceai? întrebă 
domnișoara Temple. Cred că mi-ar prinde bine și mie. Când 
discuţi probleme serioase cel mai bine e să o faci la o ceașcă de 
ceai. Domnule doctor - sunteţi cel mai aproape - vreţi să sunaţi 
din clopoţelul acela? 


Nu-și vorbiră deloc în minutele în care comandară ceaiul și 
așteptară sosirea lui, nici când își umplură ceștile, în afară de 
întrebările  monosilabice despre lămâie, lapte sau zahăr. 
Domnișoara Temple sorbi din ceașcă, ţinând cu o mână 
farfurioara dedesubt - era excelent - și astfel revigorată se 
hotărî să înceapă discuţia - căci doctorul mai avea puţin și 
adormea, iar celălalt bărbat - Chang - nu părea interesat decât 
să-și potolească foamea. 

— Domnule Chang, e clar că sunteţi reticent - sunt sigură că 
nu greşesc când spun că toți avem motive întemeiate să fim 
bănuitori - și totuși, vă aflaţi aici. Aș vrea să vă spun că eu și 
doctorul Svenson ne cunoaștem de mai puţin de o oră și că ne- 
am întâlnit din întâmplare în holul acestui hotel, la fel cum tot 
din întâmplare ne-am întâlnit și cu dumneavoastră pe coridor. 
Îmi dau seama că sunteţi un om periculos - nici nu vă flatez, nici 
nu vă critic, e doar o constatare - și astfel înțeleg că, dacă 
ajungem la un dezacord profund, întrevederea noastră s-ar 
putea sfârși violent, cu alte cuvinte s-ar putea ca măcar unul 
dintre noi să-și... piardă viaţa. Sunteţi de acord? 


Chang încuviinţă din cap, cu un zâmbet jucăuș. 

— Excelent. Acestea fiind spuse, nu văd de ce n-am fi sinceri 
- indiferent de ce vom spune aici, morţii n-au cum să se supere 
și, dacă ne unim forţele, cele aflate ne vor face mai puternici. 
Da? 

Chang încuviinţă iarăși din cap și sorbi din ceașcă. 

— Sunteţi foarte cooperant. Propun - fiindcă deja am vorbit 
cu doctorul Svenson - dumnealui este căpitan-chirurg Abelard 
Svenson în Flota ducatului de Macklenburg (aici cei doi bărbaţi 
înclinară scurt din cap unul spre celălalt, foarte ceremonios), să 
vă fac un rezumat al rolului jucat de mine în această afacere. 
Întrucât nici eu, nici domnul doctor nu am ajuns la acest nivel de 
sinceritate, sper că povestea îl va interesa și pe dumnealui. 
Domnul doctor nu a dormit toată noaptea fiind, se pare, urmărit 
de mai mulţi dușmani, în plus și-a pierdut și prinţul - după cum 
aţi remarcat cu atâta perspicacitate și dumneavoastră pe 
coridor. Dacă doctorul Svenson ma; rezistă... 

— Absolut, mormăi Svenson. Ceaiul ăsta m-a pus pe picioare. 

— Domnule Chang? 


— Nu vreau să par lipsit de politeţe, zise Svenson, dar când i- 
am auzit pe oamenii aceia vorbind despre dumneavoastră... vă 
spuneau „Cardinalul”. 

— Așa îmi spun unii. Din cauza pardesiului. 


— Ciudat, făcu domnișoara Temple. Doctorul Svenson m-a 
recunoscut după culoarea botinelor mele. Deja observ că avem 
mai multe lucruri în comun. 

Chang îi zâmbi, lăsându-și capul pe o parte, și încercă să-și 
dea seama dacă tânăra vorbea serios. Domnișoara Temple 
chicoti, mulţumită că reușise să-i abată gândurile de la brici. 
Sorbi din ceașcă și începu: 

— Numele meu nu e Isobel Hastings, e Celestial Temple. Dar 
nimeni nu-mi spune așa - mi se spune domnișoara Temple sau 
în cazuri foarte rare - Celeste. În acest moment, în acest oraș, 
după ce l-am întâlnit pe domnul doctor și i-am acordat acest 
privilegiu, numărul persoanelor care au voie să-mi spună așa s-a 
dublat - cealaltă fiind mătușa mea. La câtăva vreme după 
sosirea mea aici, de dincolo de ocean, m-am logodit cu Roger 
Bascombe, subsecretar adjunct la Ministerul Afacerilor Externe, 
unde lucrează mai ales pentru Harald Crabbé. 


Tânăra simţi reacţia lui Svenson la auzul acestui amănunt, dar 
nu privi în direcţia lui fiindcă i se părea mult mai ușor să 
vorbească despre lucruri atât de delicate și de dureroase unei 
persoane pe care nu o cunoștea deloc - mai ales unui om 
precum Chang, ai cărui ochi nu-i putea vedea. 

— Acum câteva zile, cam la o săptămână după ce nu l-am 
mai văzut din motive diverse și perfect credibile, am primit o 
scrisoare de la Roger prin care acesta rupea logodna. Aș vrea să 
vă fie clar la amândoi că nu mai am niciun sentiment față de 
Roger Bascombe - în afară de dispreţ. Și totuși, bruscheţea și 
lipsa de delicateţe cu care a rupt logodna m-au îndemnat să 
descopăr adevărata cauză a gestului său, căci Roger nu mi-a 
oferit nicio explicaţie. Acum două zile l-am urmărit până la 
Harschmort. M-am deghizat și am văzut multe lucruri și mulți 
oameni, pe care nu trebuia să le văd sau să-i văd. Am fost 
prinsă și luată la întrebări și voi fi sinceră dată pe mâna a doi 
bărbaţi ca să mă violeze și să mă ucidă. Dar până la urmă i-am 
ucis eu - de unde, domnule doctor, și întrebarea mea despre 
cadavre. Pe drumul de întoarcere l-am cunoscut - tacit pe 
Cardinalul Chang. Mi-am dat numele de Isobel Hastings în timp 
ce eram luată la întrebări... și numele pare să fi prins. 

Cei doi bărbaţi rămaseră tăcuți. Domnișoara Temple își turnă 
din nou ceai, apoi le turnă și celorlalţi, fiecare bărbat aplecându- 
se spre ea cu ceașca în mână. 

— Sunt sigură că doriţi să-mi puneţi întrebări - despre ce și 
pe cine am văzut - dar poate că ar fi mai bine dacă fiecare și-ar 
spune mai întâi povestea. Domnule doctor? 

Svenson dădu din cap aprobator, bău toată ceașca și se 
aplecă să-și mai toarne ceai. Sorbi puţin, ceașca fierbinte 
scoţându-i aburi în jurul gurii, și se lăsă pe spătarul fotoliului. 

— Vă deranjează dacă fumez? 


— Deloc, răspunse tânăra. Sunt sigură că vă va stimula 
gândirea. 

— Vă sunt recunoscător, spuse doctorul, apoi scoase o ţigară 
închisă la culoare și o aprinse. 

Sveson scoase fumul pe nări. Domnișoara Temple se trezi că 
îi studiază maxilarul și craniul, întrebându-se dacă doctorul 
mânca vreodată. 

— Voi fi scurt. Fac parte din suita diplomatică a 


moștenitorului ţării mele, prinţul Karl-Horst von Maasmărck, 
care urmează să se însoare cu Lydia Vandaariff. Este o alianţă 
de importanţă internaţională, iar calitatea în care mă aflu eu aici 
- cea de medic - este doar un paravan. Obiectivul meu 
primordial este să-l protejez pe prinţ - de propria lui nesăbuinţă 
și de cei care se folosesc de ea - persoane de care niciodată n-a 
dus lipsă. Ministrul plenipotenţiar și atașatul militar și-au trădat 
îndatoririle, cred eu, și l-au dat pe prinţ pe mâna unui grup de 
interese. L-am salvat pe prinţ o dată - după ce a fost supus, 
poate cu bună știință, așa-zisului „Proces” - care lasă niște 
cicatrice poate temporare pe faţă, o arsură... 

Domnișoara se aplecă să spună ceva și văzu că Chang face 
același lucru. Svenson ridică mâna. 

— Sunt sigur că toţi am văzut asta. Prima oară când am văzut 
așa ceva a fost la balul din Harschmort, când m-am uitat la 
cadavrul lui Arthur Trapping, dar după aceea am mai văzut și la 
alţii - prinţul, o femeie cu numele de Marchmoor... 

— Margaret Hooke, spuse Chang. 

— Poftiţi? 

— Numele ei adevărat este Margaret Hooke. Este o 
prostituată de lux. 

— Aha, făcu doctorul, surprins neplăcut că acest cuvânt 
fusese rostit în prezenţa domnișoarei Temple. 

Deși impresionată de grija lui Svenson, tânăra găsi că reacţia 
doctorului era deplasată. Dacă te angajai într-o aventură, într-o 
investigaţie, o asemenea delicateţe părea ridicolă. De aceea îi 
zâmbi lui Chang. 

— Vom mai vorbi despre ea, căci rolul ei e mult mai amplu, 
zise  domnișoara Temple. Nu-i așa că facem progrese? 
Continuaţi, domnule doctor. 

— Presupun că cicatricele sunt temporare, continuă Svenson, 
fiindcă nu mai departe decât noaptea trecută l-am auzit pe 
Francis Xonck întrebându-l despre cum a suportat el însuși acest 
„Proces” - deși am văzut chiar eu faţa lui Bascombe când eram 
la institut - încep să-mi pierd coerenţa - și nu avea nimic pe ea. 

Tânăra simţi vag o strângere de inimă. 

— Era înainte de a trimite scrisoarea, zise ea. În zilele în care 
pretindea că lucrează cu ministrul adjunct... chiar și atunci se 
întâmpla. 


— Bineînţeles, spuse Chang, pe un ton neașteptat de blând. 

— Bineînţeles, șopti domnișoara Temple. 

— Harald Crabbe, Svenson dădu din cap afirmativ. Este unul 
dintre personajele cele mai importante, dar mai sunt și altele, o 
cabală întreagă, de la minister, din armată, de la institut, alţi 
indivizi influenţi - familia Xonck, Comte d'Orkanez, Contessa 
Lacquer-Sforza, poate chiar Robert Vandaariff - și, într-un fel, 
ţara mea, Macklenburg, face parte din planul lor. Pe fondul 
indiferenţei colegilor mei, l-am salvat pe prinţ de invenţia lor 
diabolică la institut. Acolo l-am văzut pe Cardinalul Chang. La 
reședința noastră am fost silit să mă îngrijesc de câţiva dintre 
soldaţii din suită - o consecinţă, cred, a acţiunilor Cardinalului 
Chang (aici Svenson ridică din nou mâna) - nu vă acuz, câţiva 
au încercat să mă ucidă și pe mine. Tot atunci prinţul a fost răpit 
din camera lui, nu-mi dau seama cum - probabil de pe acoperiș. 
Am pornit singur în căutarea lui. În casa lui Harald Crabbé i-am 
auzit pe Francis Xonck și pe Roger Bascombe discutând 
chestiuni filosofice lângă cadavrul desfigurat al unui specialist 
de la institut - o parte din sângele lui fusese transformat în 
sticlă albastră. Lor li s-a alăturat atașatul nostru militar, maiorul 
Blach, care e implicat și el - singurul lucru pe care l-am aflat 
fiindcă, potrivit lui Blach, grupul l-a răpit pe prinţ, iar, potrivit lui 
Xonck, nici pomeneală de așa ceva. Oricum, am scăpat de acolo 
și am încercat să o găsesc pe madame Lacquer-Sforza, dar am 
fost luat de Comte d'Orkanez - obligat să îmi spun părerea 
despre o altă problemă medicală, un alt experiment de-al lor 
care a dat greș - apoi e o poveste lungă - era cât pe ce să fiu 
omorât, trimis la fundul apei împreună cu cadavrul omului de 
știință și cel al lui Arthur Trapping. Am scăpat. Am încercat din 
nou să o găsesc pe madame Lacquer-Sforza și am văzut-o în 
compania lui Xonck și a lui d'Orkanez - este și ea implicată. 
Fugind de la hotelul ei am văzut-o pe domnișoara Temple pe 
geam - am recunoscut-o din cardul de sticlă - n-am amintit de 
cardurile de sticlă... 

Svenson așeză cardurile pe măsuţa pe care se afla tava cu 
serviciul de ceai. 

— Unul de la prinţ, unul de la Trapping. După cum spune și 
domnișoara Temple - sunt dovezi valoroase, chiar dacă nu le- 
am dat de cap. 


— N-aţi spus unde aţi auzit numele de Isobel Hastings, 
observă Chang. 

— Nu? Îmi cer scuze, de la madame Lacquer-Sforza. M-a 
rugat să o găsesc pe o anume Isobel Hastings, dacă voiam să-mi 
spună unde e prinţul la institut. Asta mi s-a părut curios, fiindcă 
mi-a spus unde e, lăsându-mă să-l iau de acolo împotriva voinţei 
lui Crabbé și a lui d'Orkanez. De aceea m-am gândit să o caut 
din nou - deși cineva l-a răpit pe prinţ azi-noapte, cel puţin unii 
dintre acești conspiratori - Xonck și Crabbe - nu păreau să știe 
unde se află. Speram ca ea să știe. 

Domnișoara Temple simţi cum i se ridică părul de pe ceafa. 

— Domnule doctor, poate că n-ar fi rău să o descrieţi pe 
această femeie. 

— Desigur. Înaltă, cu părul negru, cârlionţat, care îi 
încadrează faţa și e prins la spate, palidă, îmbrăcată fără cusur, 
elegantă până la viciu, graţioasă, inteligentă, prefăcută, 
periculoasă și, aș spune, pe de-a-ntregul ieșită din comun. S-a 
prezentat drept madame Lacquer-Sforza - unul dintre angajaţii 
de la hotel i-a spus Contessa... 

— Hotelul St. Royale? întrebă Chang. 

— Exact. 

— O cunoașteţi? întrebă tânăra. 

— Doar sub numele de „Rosamonde”... ea m-a angajat - asta 
fac oamenii, mă angajează să fac diverse lucruri. Ea m-a angajat 
să o găsesc pe Isobel Hastings. 

Domnișoara Temple nu spuse nimic. 

— Presupun că o cunoașteţi pe această femeie, zise Chang. 

Tânăra înclină din cap, simțind cum își pierde o parte din 
siguranţa de sine afișată până atunci; oricât ar fi încercat să 
nege acest lucru, descrierea doctorului îi adusese în faţa ochilor 
imaginea acelei femei și o făcuse să retrăiască pentru o clipă 
groaza care o cuprinsese în prezenţa ei. 

— Nu-i știu numele, zise ea. Am întâlnit-o la Harschmort. Era 
mascată. La început a crezut că făceam parte din același grup 
cu doamna Marchmoor și celelalte... prostituate, cum le spuneţi 
dumneavoastră - dar pe urmă ea a fost cea care m-a luat la 
întrebări... și tot ea a fost cea care m-a trimis la moarte. 

Când termină de vorbit, vocea ei de-abia se mai auzea. Cei 


doi bărbaţi rămaseră tăcuțţi. 


— Ce mi se pare amuzant - de-a dreptul amuzant, zise 
Chang, este că, deși încearcă să ne prindă, noi nu suntem deloc 
ceea ce cred ei că suntem. Rolul meu în această poveste e 
simplu. Fac anumite servicii contra cost. Și eu am urmărit pe 
cineva până la Harschmort - omul pe care l-aţi văzut mort, 
domnule doctor - colonelul Arthur Trapping. Fusesem angajat 
să-l ucid. 

Chang sorbi din ceai și observă reacţiile celor doi pe deasupra 
ceștii. Domnișoara Temple se strădui să dea din cap cu aceeași 
detașare politicoasă ca atunci când cineva își mărturisește 
pasiunea secretă pentru creșterea begoniilor. Îi aruncă o privire 
lui Svenson, pe a cărui faţă nu se putea citi nimic, de parcă 
acest nou amănunt confirma un lucru știut de mult. Chang 
zâmbi, ușor amar, gândi ea. 

— Nu l-am ucis eu. A fost ucis de altcineva - deși am observat 
cicatricele despre care aţi pomenit, domnule doctor. Trapping 
era un instrument în mâna familiei Xonck - nu înţeleg cine l-a 
ucis. 

— Să fi trădat? întrebă Sveson. Francis Xonck i-a scufundat 
cadavrul în fluviu. 

— Asta Înseamnă că Xonck l-a ucis sau că n-a vrut să fie găsit 
- sau că nu voia să fie găsit cu cicatricele alea pe față? Sau din 
alt motiv? Ați pomenit de femeia aceea - de ce să-i trădeze pe 
ceilalți și să vă lase pe dumneavoastră să-l salvaţi pe prinț? Nu 
pricep. 

— Am avut posibilitatea să examinez cadavrul colonelului, 
chiar dacă sumar, și am motive să cred că a fost otrăvit cu o 
injecție în deget. 

— Se poate să fi fost un accident? întrebă Chang. 

— Orice se poate, răspunse doctorul. În momentele acelea 
viața îmi era amenințată și nu am avut timp să judec foarte clar. 

— Pot să știu cine v-a angajat să-l ucideți? întrebă 
domnişoara Temple. 

Chang se gândi o clipă înainte de a răspunde. 

— Înţeleg că e secret profesional, adăugă tânăra. Dar dacă 
nu aveţi încredere sută la sută în persoana respectivă, poate 
că... 


— Aghiotantul lui Trapping, colonelul Aspiche. 

Svenson izbucni în râs. 

— L-am întâlnit ieri la hotelul St. Royale, în prezenţa lui 
madame Lacquer-Sforza. Până la sfârșitul vizitei, doamna 
Marchmoor... aici Svenson se întrerupse privind stânjenit spre 
domnișoara Temple. Să spunem că e în solda lor. 

Chang dădu din cap și oftă. 

— Situaţia era absurdă. A doua zi nici urmă de cadavru, nicio 
știre în ziare, iar Aspiche era indispus și închis în sine fiindcă - 
după cum îmi confirmaţi și dumneavoastră - era pe cale de a fi 
sedus. Pe de altă parte, și eu am întâlnit seducţia în persoana 
acestei femei, care m-a angajat s-o găsesc pe o anume Isobel 
Hastings - o prostituată care îi omorâse un amic apropiat. 

Domnișoara Temple răsuflă cu zgomot. Cei doi bărbaţi se 
uitară la ea. Tânăra îi făcu semn lui Chang să continue. 

— Având descrierea ei, am căutat prin câteva bordeluri - 
nereușind să o găsesc pe Isobel Hastings, din motive care acum 
sunt foarte evidente, dar aflând destul de repede că alte două 
persoane - doamna Marchmoor și maiorul Black... 

— Blach, de fapt, interveni Svenson, oferind pronunția 
corectă. 

— Bine, Blach, mormăi Chang. O căutau și ei, iar maiorul, cel 
puţin mă căuta și pe mine. Fusesem văzut la Harschmort - de 
fapt, sunt o figură destul de cunoscută. Când m-am întors acasă, 
unul dintre oamenii maiorului a încercat să mă omoare. O vizită 
la al treilea bordel m-a pus pe urmele unui mic grup - prinţul, 
Bascombe, Francis Xonck, un ins masiv într-o haină de blană... 

— Comte d'Orkanez, spuse Svenson. 

— O! făcu domnișoara Temple. L-am văzut și eu! 

— O luase pe Margaret Hooke de la același bordel și acum lua 
o altă femeie - i-am urmărit până la institut v-am văzut intrând, 
domnule doctor, și m-am luat după dumneavoastră. Fac niște 
experimente ciudate acolo, cu temperaturi înalte și sticlă 
albastră, zise Chang și luă unul din cardurile albastre de pe 
tavă. E același tip de sticlă dar, în loc de carduri din astea - cu 
mare efort și cu o mașinărie complicată - au făcut o carte mare, 
de sticlă albastră - din păcate cel care o făcuse s-a speriat - de 
mine - și a scăpat-o din mâini. Sunt sigur că el e cel pe care l-aţi 
văzut pe masa ministrului-adjunct. În confuzia care s-a creat, 


am reușit să fug, dar am dat nas în nas cu maiorul și oamenii lui. 
Am scăpat și de ei și am ajuns aici... din pură întâmplare. 

Chang se aplecă, apucă ceainicul de toartă și umplu toate 
ceștile. Domnișoara Temple își luă ceașca în mâini ca să se 
încălzească. 

— Ce-aţi vrut să spuneţi cu „noi nu suntem deloc ceea ce 
cred ei că suntem”? îl întrebă ea pe Chang. 

— Am vrut să spun că, după părerea lor, noi suntem membrii 
unui grup mai mare - un grup cu interese opuse, care până 
acum a existat fără ca ei să știe. Sunt îndeajuns de aroganţi ca 
să creadă că un astfel de grup o preaputernică asociere a unor 
inși la fel de perfizi ca și ei! - e singurul lucru care i-ar putea 
ameninţa. Ideea că au fost ţinta unor atacuri întâmplătoare ale 
unor indivizi izolaţi - pe care îi dispreţuiesc - e ultimul lucru pe 
care l-ar putea crede. 

— Doar fiindcă nu-i pune într-o lumină favorabilă, pufni 
domnișoara Temple. 


Doctorul Svenson dormea în cealaltă cameră. Mantaua și 
cizmele îi fuseseră date la curăţat. O vreme, domnișoara Temple 
și Chang vorbiseră despre cât de mult cunoștea el hotelul și 
coincidenţa care îi adusese împreună, dar, în cele din urmă, 
tăcuseră amândoi. Domnișoara Temple îl studia pe cel din fața 
ei, încercând să conștientizeze faptul că avea de a face cu un 
infractor, un ucigaș. Ceea ce vedea era un fel de eleganţă 
animalică - sau, dacă nu eleganţă, atunci eficienţă - și un 
comportament care părea în același timp reţinut și lipsit de 
scrupule. Ştia că acesta era rodul unei experienţe îndelungate și 
i se părea a fi o calitate - pe care și-ar fi dorit s-o aibă și ea - 
chiar dacă omul o tulbura, ba chiar o înspăimânta. Trăsăturile îi 
erau ascuţite, iar vocea îi era plată și aspră, directă până 
aproape de insolenţă. Era foarte curioasă să afle ce credea el 
despre ea - ce crezuse când o văzuse în tren și ce credea acum, 
văzând-o așa cum era dar nu-i putea pune toate aceste 
întrebări. Simţea că, într-un fel, o dispreţuia în ciuda camerei de 
hotel, a ceaiului, a vieţii ei în general căci dacă nu ar fi fost 
privilegiată din naștere, cu siguranţă ar fi urât privilegiile în 
fiecare zi din viaţa ei. 

Cardinalul Chang o fixa cu privirea din fotoliul lui. Tânăra îi 
zâmbi și se întinse după poșeta ei verde. 


— Poate mă ajutaţi, fiindcă sunt de-abia la început, spuse ea, 
scoțând revolverul și punându-l pe masă, între ei. Am trimis 
după cartușe, dar nu sunt familiarizată cu arma. Dacă vă 
pricepeţi, m-ar bucura să primesc câteva sfaturi de la 
dumneavoastră. 

Chang se aplecă și luă revolverul în mână, trase cocoșul și 
apoi îl lăsă încet să percuteze. 

— Nu mă dau în vânt după arme de foc, zise el, dar știu cum 
să încarc o armă, să trag cu ea și s-o ţin curată. 

Domnișoara Temple înclină din cap, nerăbdătoare. Chang 
ridică din umeri. 

— Avem nevoie de o cârpă... 

În următoarea jumătate de oră, Chang îi arătă cum să încarce, 
să ochească, să demonteze arma, să o curețe și să o monteze la 
loc. După ce reuși să facă și ea același lucru, spre satisfacția ei, 
puse pistolul la loc, pe masă, și ridică privirea spre Chang, în 
sfârșit abordând subiectul de la care se abţinuse atâta vreme. 

— Şi cum se ucide? întrebă ea. 

Chang nu răspunse imediat. 

— Mi-ar prinde bine sfatul dumneavoastră, îl îndemnă tânăra. 

— Credeam că știți deja, zise Chang fără să zâmbească, fapt 
apreciat de domnișoara Temple. 

— Dar nu cu așa ceva, spuse ea, arătând spre revolver. 

Tânăra își dădu seama că Chang încă nu știa dacă vorbește 
serios. Așteptă, cu o expresie hotărâtă. Chang începu să spună 
cu ochii ţintă la ea: 

— Te apropii cât poţi de mult - strângi pistolul bine - n-are 
rost să tragi dacă nu vrei să ucizi. 

Domnișoara Temple dădu din cap. 

— Şi rămâi calm. Răsufli. Omori mai ușor - și mori mai ușor, 
dacă ajungi până acolo. 

Tânăra îl văzu că zâmbește. Privi în lentilele lui fumurii. 

— V-aţi împăcat cu gândul, nu-i așa? 

— N-o facem toţi? 

Domnișoara Temple trase adânc aer în piept, simţea că era 
prea mult pentru ea. Vâri revolverul în poșetă. Chang o urmări 
cu privirea fără să se miște. 

— Dacă nu i-aţi omorât cu pistolul, cum i-aţi omorât? Pe cei 


doi bărbaţi. 

Tânăra descoperi că nu poate răspunde atât de ușor. 

— Păi... unul dintre ei... eu... era foarte întuneric... eu... 

— Nu-i nevoie să-mi spuneţi, zise Chang foarte calm. 

Domnișoara Temple trase din nou aer în piept și răsuflă încet. 
De abia după un minut fu în stare să-l întrebe pe Chang ce 
făcuse în ziua aceea, înainte de a-i vedea pe coridor. Arătă spre 
vraful de ziare și hărţi și îi explică propriile intenţii, apoi îi spuse 
că trebuia să se întoarcă în apartamentul ei, chiar și numai 
pentru a-și liniști mătușa. Își aminti și de cele două carduri de 
sticlă pe care doctorul Svenson le pusese pe masă. 

— Cred că ar trebui să vă uitaţi la ele, mai ales că ați mai 
văzut așa ceva. Experienţa nu se poate compara cu nimic din ce 
am trăit până acum - este și copleșitoare și diabolică. Poate mă 
credeţi naivă, dar vă asigur că știu destule ca să-mi dau seama 
că în aceste carduri se află un altfel de opiu, iar în cărţile pe 
care le descrieţi - o carte mare - ei bine, ceva ce nu poate fi 
decât o splendidă - sau, de ce nu, oribilă - închisoare. 

Chang se aplecă și luă unul dintre carduri, întorcându-l pe o 
parte și pe alta. 

— Unul dintre ele arată un fapt așa cum este el perceput - 
nu-l pot explica - de Roger Bascombe. Apar și eu acolo. Credeţi- 
mă, te  răvășește. Cealaltă descrie experienţa doamnei 
Marchmoor - Margaret Hooke - și este și maı tulburătoare. N-am 
să vă spun mai multe, doar că ar fi mai bine să vă uitaţi la ea în 
singurătate. Desigur, ca să vă uitaţi la ele, va trebui să vă 
scoateţi ochelarii. 

Chang ridică privirea spre ea. Își scoase ochelarii și îi vârt în 
buzunar. Domnișoara Temple nu reacţionă în niciun fel. Văzuse 
fețe asemănătoare pe plantaţia ei, deși niciodată la aceeași 
masă cu ea. Îi zâmbi politicos, apoi arătă spre cardul din mâna 
lui. 

— Au, într-adevăr, cea mai frumoasă nuanţă de albastru. 


Domnișoara Temple îl părăsi pe Cardinalul Chang cu 
rugămintea de a cere de la recepţie orice va dori doctorul să 
mănânce când se va trezi, urmând să semneze ea nota de plată 
la întoarcere. Avea braţele pline de ziare și cărți când ajunse în 
apartamentul ei, drept care bătu cu piciorul în ușă de trei ori în 


loc să se folosească de cheie. După câteva clipe în care auzi un 
zgomot de pași înfundaţi, ușa fu deschisă de Marthe. 
Domnișoara Temple intră și lăsă vraful de hârtii pe masa 
principală. Mătușa ei ședea acolo unde o lăsase, sorbind dintr-o 
ceașcă de ceai. Domnișoara Temple i-o luă înainte, nelăsând-o 
să o dojenească. 

— Trebuie să-ţi pun câteva întrebări, mătușă Agathe, și te rog 
să-mi răspunzi cu toată sinceritatea. S-ar putea să-mi fii de 
ajutor, caz în care îţi voi fi foarte recunoscătoare. 

La cuvântul „recunoscătoare” își fixă mătușa cu o privire 
semnificativă, apoi se întoarse spre Marthe și o întrebă de Marie. 
Marthe arătă spre camera de toaletă. Domnișoara Temple se 
duse acolo și văzu cum Marie împăturește și aranjează repede 
mai multe seturi de lenjerie intimă din mătase pe masa de 
călcat. Servitoarea făcu un pas înapoi la apariţia domnișoarei 
Temple și rămase tăcută în timp ce stăpâna examina 
cumpărăturile făcute de ea. 

Domnișoara Temple se arătă extrem de satisfăcută, mergând 
până acolo încât îi adresă Mariei un zâmbet în semn de 
apreciere. Apoi Marie arătă spre cutia cu cartușe de lângă 
oglindă și îi înmână domnișoarei Temple chitanţele și restul de 
bani. Domnișoara Temple se uită repede peste cifre și, 
mulțumită, îi dărui două monede pentru strădania ei. Marie 
rămase surprinsă de atâta generozitate, dar și de faptul că 
stăpâna ei îi făcu semn să iasă din cameră. După ce ușa se 
închise în urma ei, domnișoara Temple zâmbi din nou și se 
întoarse la noile ei achiziții. Mătasea era extraordinar de moale. 
Tânăra constată că Marie fusese îndeajuns de deșteaptă ca să 
aleagă o nuanţă de verde în ton cu rochia pe care o purta și cu 
botinele. Își văzu faţa zâmbitoare în oglindă și se înroși, 
întorcând privirea. Îşi reveni, își drese glasul și chemă 
servitoarele. 

După ce servitoarele îi scoaseră rochia și corsetul, o ajutară 
să-și pună lenjeria intimă din mătase verde, și apoi o îmbrăcară 
la loc, domnișoara Temple - încântată la culme - luă cutia cu 
cartușe și o așeză pe masa principală. Cu toată priceperea de 
care era în stare și amintindu-și fiecare pas din instructajul lui 
Chang, începu o conversaţie cu mătușa ei, în același timp rotind 
butoiașul, deschizându-l și umplând fiecare spaţiu gol cu câte un 
cartuș. 


— Am citit ziarele, mătușă, începu ea. 

— Ai avut ce citi, nu glumă. 

— Şi știi ce-am aflat? Am văzut cel mai uluitor anunţ despre 
unchiul lui Roger Bascombe, lordul Tarr. 

Mătușa Agathe își țuguie buzele. 

— N-ar trebui să-ţi baţi capul cu... 

— Ai văzut anunţul? 

— Poate că da. 

— Poate că da? 

— Sunt atâtea lucruri pe care nu mi le amintesc, draga mea... 

— A fost ucis, mătușă. 

Mătușa nu răspunse imediat. Când o făcu, spuse doar: 

— A. 

— A, repetă domnișoara Temple. 

— Era bolnav de gută, remarcă mătușa, mai devreme sau 
mai târziu ceva groaznic tot trebuia să se întâmple. Se pare că a 
fost mușcat de niște lupi. 

— Se pare că nu. Se pare că rana a fost modificată în așa fel 
încât să dea impresia că e o mușcătură de lup. 

— Oamenii se pretează la orice, murmură Agathe. 

Se întinse și își turnă ceai în ceașcă. Domnișoara Temple 
închise butoiașul cu un pocnet strident și îl roti. Zgomotul o făcu 
pe mătușă să înţepenească, cu ochii mari de teamă. 
Domnișoara Temple se aplecă spre ea și îi spuse cât putu de 
calm și de rar: 

— Dragă mătușă, trebuie să te împaci cu ideea că banii de 
care ai nevoie sunt la mine și că astfel, în ciuda diferenţei de 
vârstă, eu sunt stăpâna dumitale. Asta-i situația. Nu ai deloc de 
câștigat dacă tot încerci să mă amăgești. Dimpotrivă, cu cât 
colaborăm, cu atât situaţia dumitale se va îmbunătăţi, îţi 
făgăduiesc. Nu doresc să-ţi fiu dușman, dar trebuie să înţelegi 
că ceea ce considerai până acum că e spre binele meu - 
căsătoria cu Roger Bascombe - nu-și mai are rostul. 

— Dacă n-ai fi atât de dificilă... izbucni mătușa, dar se opri la 
fel de repede. 

Domnișoara Temple se încruntă la ea, cu o furie nedisimulată. 
Mătușa Agathe se dădu înapoi ca din faţa unui șarpe. 


— Îmi cer scuze, draga mea, șopti femeia înspăimântată, am 
vrut doar... 

— Nu-mi pasă. Nu-mi pasă! Nu întreb de lordul Tarr fiindcă 
îmi pasă de el! Întreb fiindcă - deși n-ai cum să știi - au fost și 
alţii uciși, iar Roger Bascombe este vârât în asta până la gât - și 
va fi următorul lord Tarr! Nu știu cum de Roger Bascombe a 
devenit moștenitorul unchiului său. Dar dumneata știi, sunt 
sigură de asta și ai să-mi spui numaidecât. 


Domnișoara Temple străbătu coridorul cu pași pari 
îndreptându-se spre scară, cu poșeta în mână, mai grea din 
cauza revolverului și a unei duzini de cartușe. Pufni de nervi, 
clătină din cap - „dificilă” - și își înjură mătușa, o bătrână atât 
de îngustă la minte. Nu se gândea decât la pensia și bunăstarea 
ei, și la petrecerile la care ar putea fi invitată ca rudă a unui 
funcţionar de la minister aflat în plină ascensiune precum Roger. 
Se întrebă de ce trebuie să fie surprinsă de așa ceva - mătușa ei 
o cunoștea doar de trei luni, iar cu familia Bascombe se 
cunoștea de ani de zile. Cât de mult trebuie să fi plănuit ea 
această căsătorie și cât de mare trebuie să-i fi fost 
dezamăgirea. Surâse batjocoritor. Faptul că mătușa o găsea pe 
ea vinovată o durea cel mai mult. 

Și totuși, sub presiune, răspunsese la întrebările nepoatei, 
deși răspunsurile ei nu făceau decât să adâncească misterul. 
Verișoarele lui Roger - supraalimentata Pamela și mai tânăra, 
dar nu mai puţin porcina Berenice - amândouă aveau fii mici, 
fiecare îndreptăţit să aspire la titlul și domeniile lordului Tarr 
înaintea lui Roger. Dar amândouă semnaseră o hârtie prin care 
renunţau la drepturile copiilor lor, transferându-i lui Roger 
moștenirea și titlul nobiliar. Domnișoara Temple nu înţelegea 
cum de reușise Roger să facă acest lucru, fostul ei logodnic nu 
era din cale-afară de bogat, și le cunoștea destul de bine pe cele 
două femei ca să fie sigură că o sumă mică nu le-ar fi mulțumit 
nici pe departe. Banii fuseseră daţi de altcineva, de Crabbe sau 
de acoliţii lui, asta era destul de clar. Dar de ce era Roger atât 
de important și care era legătura între avansarea lui și 
comploturile sau crimele peste care dăduse ea? Mai mult de- 
atât - deși își spunea că întrebarea era pur teoretică - dacă 
Roger prelua ceea ce revenea de drept verișoarelor lui, la ce 
renunţa el și în ce scop? 


Întrucât mătușa ei pleca urechea la bârfele orașului cu 
religiozitate, domnișoara Temple aflase amănunte și despre 
proprietarul casei Harschmort, despre balul mascat, despre 
reputaţia prinţului Karl-Horst și a miresei lui (jalnică și, 
respectiv, nepătată) și întrebase despre celelalte nume pe care 
le auzise în ultima vreme: Xonck, Lacquer-Sforza, d'Orkanez, 
Crabbe, Trapping și Aspiche. Pe ultimii doi mătușa ei nu-i 
cunoștea - deși era la curent cu dispariţia tragică a lui Trapping. 
Pe Crabbe îl știa prin intermediul familiei Bascombe, care își 
concentra atenţia asupra ministrului și nu a respectatului său 
adjunct - un membru important al guvernului, dar nu și o figură 
publică. Dat fiind că faima ei se baza pe succesul în afaceri, 
familia Xonck nu prezenta un interes prea mare pentru mătușa 
ei - care, totuși, auzise de ea și care se simţea atrasă mai mult 
de titlurile nobiliare (într-adevăr, înălțarea în mintea mătușii 
Agathe a lui Robert Vandaariff la rangul de Om Care înseamnă 
Ceva avusese loc numai după ce acesta devenise lord, cu toate 
că domnișoara Temple înţelegea că, la un moment dat, un om 
ca el trebuia să devină lord pentru ca astfel să-i bage în seamă 
pe cei din guvern.) Francis Xonck era, desigur, subiect de 
scandal, deși nimeni nu știa exact de ce - mai nou umbla vorba 
despre gusturile lui perverse, pe care și le satisfăcea prin 
străinătate - dar fraţii lui mai mari treceau drept oameni serioși. 
Pe Comte d'Orkanez mătușa ei îl știa numai ca pe un mecena al 
operei - se pare că se născuse într-o enclavă balcanică săracă, 
crescuse la Paris și moștenise titluri nobiliare și avere după o 
serie de incendii devastatoare. In plus, Agathe putea spune 
despre el că era un om rafinat, erudit și sever, care ar fi putut 
preda la universitate, dacă universitarii nu ar fi fost niște 
persoane atât de îngrozitoare. La ultimul nume, despre care 
domnișoara Temple întrebase cu un glas tremurat care 
contrasta cu încrederea de sine afișată până atunci, mătușa 
răspunse ridicând neputincioasă din umeri. Contessa Lacquer- 
Sforza era desigur cunoscută, dar nimeni nu părea să știe ceva 
despre ea. Sosise în oraș toamna trecută - Agathe zâmbi și 
spuse că sosise cam în același moment cu domnișoara Temple. 
Agathe nu o văzuse niciodată, dar se spunea că rivaliza cu 
prinţesa Clarissa sau cu Lydia Vandaariff în privinţa frumuseţii. 
Mătușa zâmbi din nou și își întrebă nepoata cu glas mieros dacă 
o întâlnise pe Contessa și dacă ce se spunea despre ea era 


adevărat. Domnișoara Temple îi răspunse răstit că nu, nu 
întâlnise pe niciuna dintre aceste persoane - nu avusese 
contacte cu înalta societate decât în timpul excursiilor făcute în 
compania lui Roger - și mai mult ca sigur nu respirase același 
aer cu crema continentului. Și adăugă pufnind că acel Roger 
Bascombe pe care îl cunoscuse ea nu era nici pe departe genul 
de om care să se asocieze cu asemenea persoane. Mătușa ei 
clătină din cap cu mâhnire și îi dădu dreptate. 


Domnișoara Temple se opri pe palierul dintre etajul trei și 
etajul doi și, după ce privi în jur ca să vadă dacă nu o observă 
cineva, se așeză pe trepte. Simţea nevoia să-și pună ordine în 
gânduri înainte de a se alătura noilor ei tovarăși. Obstacolul, 
spre marea ei disperare, rămânea Roger, vârât până în gât în 
acea afacere. Roger era un naiv, acum era sigură de asta dar se 
simţea mereu copleșită de vechile sentimente, deși încerca din 
răsputeri să meargă mai departe fără a le lua în seamă. Oare de 
ce nu putea să și le scoată din minte, din inimă? Existau unele 
momente în care credea că scăpase de ele și că durerea pe care 
o simţea, povara de pe suflet și nodul din gât nu însemnau că 
încă îl mai iubea pe Roger, ci că încetase să-l mai iubească, așa 
cum dispariţia unui lucru lăsa un gol în urmă - un pustiu în inima 
ei, cum ar veni, în jurul căruia gândurile ei erau, cel puţin pentru 
o vreme, silite să navigheze. Pentru ca apoi, pe neașteptate, să 
vadă cum se întreabă plină de îngrijorare de ce Roger își pusese 
cu atâta nechibzuinţă viaţa în primejdie și să-și dorească să 
discute cu el măcar un minut ca să-i atragă atenţia asupra 
greșelii comise. Oftă din greu și, fără să vrea, îi veni în minte 
imaginea mașinilor de pe plantațiile de trestie de zahăr, oalele 
mari de cupru și ţevile spiralate prin care trestia se transformă 
în rom. Ştia că Roger se aliase cu oameni care acceptau crima - 
propria ei execuţie - și se temea, la fel cum trestia se prefăcea 
în rom prin știință primitivă și foc, că acest lucru va duce 
inevitabil la o confruntare decisivă între Roger și ea. Simţi 
greutatea revolverului în poșetă. Se gândi la Chang și Svenson - 
oare erau și ei chinuiţi de sentimente asemănătoare? Amândoi 
păreau atât de siguri de ei - mai ales Chang, un gen de om cum 
ea nu mai întâlnise până atunci. Apoi își dădu seama că nu era 
adevărat, că mai întâlnise oameni predispuși la acțiuni brutale - 
de fapt, tatăl ei era exact la fel - dar și că, în cazul lor, 


brutalitatea fusese întotdeauna mascată, fiind exercitată în 
domeniul afacerilor și al proprietăţii. În cazul lui Chang însă, 
brutalitatea era la vedere. Incercă să o vadă ca pe o schimbare, 
ca pe ceva revigorant - dar nu-și putu reprima un fior de groază. 
Doctorul Svenson îi părea mai puţin înspăimântător și mai 
vulnerabil la temerile și ezitările obișnuite, dar, dacă stătea bine 
să se gândească, și ea era la fel - tânăra își dădea seama că 
nimeni din lumea ei nu ar fi crezut-o capabilă să supravieţuiască 
întâmplărilor prin care trecuse. Prin urmare, se încredea în forța 
doctorului la fel cum se încredea și în forţa ei. În plus, zâmbi la 
acest gând, mulţi bărbaţi altfel extrem de capabili nu se simțeau 
în largul lor în preajma unei femei atrăgătoare. 

Ştia cel puţin că, înarmată cu bârfele mătușii, va putea 
înţelege despre ce era vorba. Atât de multe lucruri despre oraș 
erau aduse în discuţie de tovarășii ei de care ea nu avea habar - 
despre bordeluri, institute și reședințe diplomatice un amestec 
de drojdie a societăţii și cercuri înalte exclusiviste, străin de 
experienţa ei de membră a clasei de mijloc. Voia ca rolul ei în 
acest parteneriat să fie egal cu al celorlalţi doi, voia ca rolul ei 
să nu se reducă doar la a asigura un adăpost sau o masă. Dacă 
aveau să continue împreună lupta împotriva acestei - ce cuvânt 
folosise doctorul? - cabale, trebuia să-și extindă competențele. 
Ce făcuse până acum părea un amestec de urmărire și 
investigaţie propriu-zisă, unde până și uciderea lui Spragg și a 
lui Farquhar i se părea aproape incredibilă. Dușmanii ei 
întreceau orice imaginaţie, puţinii ei aliați de asemenea - ce 
altceva avea decât poșeta? Era un moment în care putea cădea 
ușor pradă îndoielii și a fricii, siguranţa ei topindu-se ca un con 
de îngheţată. Se imagină într-un compartiment de tren, singură 
cu un om ca d'Orkanez - ce putea face? Domnișoara Temple 
privi în jur la tapetul pe care trona un desen complicat, tot felul 
de flori și frunze, și își mușcă buza până la sânge. Se șterse la 
ochi și trase aer pe nas. lată ce va face: își va lipi revolverul de 
trupul lui și va apăsa pe trăgaci până la ultimul cartuș ca să-l 
pună pe netrebnic la pământ. Apoi o va găsi pe Contessa 
Lacquer-Sforza și o va biciui până când braţul ei va fi prea 
ostenit ca să mai poată ţine cravașa. Apoi... Roger. Oftă. Din 
faţa lui Roger Bascombe pur și simplu va pleca fără să întoarcă 
privirea. 


Se ridică în picioare și cobori la etajul doi, dar se opri pe 
ultima treaptă, auzind voci pe coridor. Se uită după colţ și văzu 
trei bărbaţi în uniforme negre și un altul cu o pelerină de un 
cafeniu-închis chiar în faţa camerei 27. Bărbaţii mormăiră ceva 
(domnișoara Temple era împotriva acestui gen de comunicare și 
se simţea întotdeauna frustrată neauzind ce spun ceilalţi, chiar 
dacă nu era treaba ei), apoi plecară de acolo, în direcţia opusă 
celei în care se afla tânăra, spre scara principală de la capătul 
coridorului. Domnișoara Temple se furișă pe coridor, apropiindu- 
se de ușă cât de repede putu. Rămase cu gura căscată când 
văzu că era întredeschisă - probabil că cei patru fuseseră 
înăuntru - și o împinse cu mare emoție. Camera de zi era goală. 
Hârtiile pe care le lăsase acolo erau împrăștiate pe jos, dar nu 
văzu nici urmă de Chang sau Svenson, și nici de încăierare. Intră 
repede în dormitor - și acesta era gol. Așternutul era răvășit, 
fereastra era deschisă, dar, din nou, nici urmă de Chang sau 
Svenson. Domnișoara Temple se uită cu grijă pe fereastră. 
Camera era chiar deasupra aleii din spate, la o distanţă de vreo 
zece metri de pavaj. Îşi strânse poșeta și se întoarse pe coridor. 
Chang și Svenson fugiseră de teama soldaţilor dar care dintre ei 
îi atrăsese aici? Se încruntă - nu putea fi Chang, fiindcă, așa 
cum se știa, nu stătea în camera 27. Se repezi la ușa pe care 
ieșea când îl întâlnise în hotel - numărul 34 - dar și ea era 
deschisă. Camera era goală. Fereastra era încuiată. Reveni pe 
coridor, mai agitată - soldaţii aflaseră într-un fel sau altul unde 
stăteau Svenson și Chang. Îngrozită, se gândi la apartamentul ei 
și la mătușa Agathe. 


Urcă treptele în goană, scoțând revolverul din poșetă cu 
mâinile tremurânde. Ajunse pe palier, armă revolverul și inspiră 
adânc. Păși pe coridor și nu văzu pe nimeni. Oare erau deja 
înăuntru? Sau aveau să sosească dintr-un moment într-altul? 
Ușa era închisă. Bătu cu pumnul în ea. Nu auzi nimic. Bătu din 
nou. Din nou niciun răspuns și atunci mintea îi fu asaltată de 
imagini în care mătușa și servitoarele ei erau măcelărite, iar 
apartamentul era într-o baie de sânge. Scoase cheia din poșetă 
și încercă să descuie ușa cu mâna stângă. In cele din urmă 
reuși, împinse ușa cu putere și se lipi de perete. Liniște. Privi 
înăuntru cu precauţie. Antreul era gol. Ţinând revolverul cu 
ambele mâini, intră în salonul mic. Era gol și el, cu toate 


lucrurile la locul lor. Se întoarse spre ușa care dădea în salonul 
mare - era închisă. O ușă care nu stătea niciodată închisă. Se 
furișă până la ea, privi în jur și întinse mâna stângă spre clanţă. 
O apăsă încet, apoi o împinse cu putere. Scoase un țipăt - un 
țipăt nu prea puternic, speră ea mai târziu - fiindcă în faţa ei, cu 
revolverul aproape de tâmpla ei, apăruse doctorul Svenson, 
numai în ciorapi. Lângă el, tremurând albă la faţă, şedea mătușa 
Agathe. În spatele ei se aflau cele două servitoare, încremenite 
de groază. O împunsătură neașteptată o făcu să se răsucească 
pe călcâie. În spatele ei, cu un cuţit lung cu două tăișuri, era 
Cardinalul Chang, care tocmai ieșise din camera servitoarelor. 
Chang rânji la ea. 

— Foarte bine, domnişoară Temple. M-aţi fi împușcat înainte 
de a vă tăia beregata? Nu știu, ceea ce este cel mai frumos 
compliment pe care vi-l pot face. 

Tânăra înghiţi în sec, incapabilă să lase pistolul jos. 

— Ușa de la intrare, spuse doctorul din spatele ei. 

— Aveţi dreptate, replică Chang dând din cap. 

Cardinalul se întoarse și se îndreptă spre ușă, aruncă o privire 
pe coridor, apoi o încuie. 

— Și poate un scaun... zise el mai mult pentru sine, aduse un 
scaun din salonul mare și îl propti sub clanţă, apoi se întoarse 
spre ei și zâmbi rece. Am făcut cunoștință cu mătușa 
dumneavoastră. 

— Am fost foarte îngrijorați că nu v-am găsit aici, spuse 
Svenson care între timp își vârâse pistolul în buzunar și acum 
arăta destul de stingher printre femeile speriate. 

— Am venit pe scara cealaltă, zise domnișoara Temple. 

Observă că amândoi bărbaţii îi priveau încordaţi mâinile. Lăsă 
revolverul jos și răsuflă adânc. 

— Sunt soldaţi... începu ea. 

— Știm, spuse Chang. Am reușit să scăpăm. 

— Dar cum... pe unde aţi fugit? Ei au urcat pe o scară și eu 
pe cealaltă. Și de unde aţi știut unde stau? 

— Nota de plată pentru ceai, spuse Svenson. Aţi trecut pe ea 
numărul apartamentului - dar nu vă faceţi griji, nu am lăsat-o 
acolo ca s-o găsească ei. Cât despre fuga noastră... 

— Doctorul Svenson e marinar, zâmbi Chang. Ştie cum să 


urce. 

— Știu cum să urc atunci când sunt împins din spate, zise 
Svenson clătinând din cap. 

— Dar... m-am uitat afară, spuse tânăra, n-aveaţi pe ce urca, 
era numai zidul de cărămidă! 

— Era și un burlan, spuse Svenson. 

— Da, dar extrem de subţire! 

Domnișoara Temple observă cum doctorul se albește la faţă. 
Svenson înghiţi în sec și își șterse fruntea. 

— Exact, zâmbi Chang. Doctorul Svenson este un alpinist 
desăvârșit. 

Tânăra surprinse privirea mătușii, care încă mai tremura în 
fotoliu, și se simţi copleșită de vina de a fi pus în pericol viaţa 
femeii. Se uită la ceilalți și spuse grăbit: 

— În fine. Probabil că au aflat de la recepţie - de la ticălosul 
de Spanning, am să-i dau foc la părul ăla pomădat. Camera 
domnului doctor e plătită de mine. Vor fi aici dintr-un moment 
într-altul. 

— Câţi oameni aţi văzut? întrebă Chang. 

— Patru. Trei soldaţi și încă unul, într-o pelerină cafenie. 

— Omul lui d'Orkanez, spuse Svenson. 

— Noi suntem trei, zise Chang. Ne vor ataca pe tăcute, nu vor 
să facă gălăgie. 

— Ar putea fi și alţii pe hol, avertiză Svenson. 

— Chiar dacă sunt, îi putem dovedi. 

— Cu ce riscuri? întrebă doctorul. 

Chang ridică din umeri. Domnișoara Temple privi în jur, la 
confortul și siguranţa de care avusese parte la hotelul Boniface, 
și își dădu seama că toate acestea luaseră sfârșit. Se întoarse 
spre servitoare. 

— Marthe, pregătește un sac de voiaj - îndeajuns de ușor ca 
să-l pot duce, numai cu ce este absolut necesar - ia-l pe cel 
înflorat. 

Servitoarea nu se mișcă. Domnișoara Temple strigă la ea: 

— Acum! Crezi că avem timp de pierdut? Marie, pregătește 
bagajele pentru mătușă și pentru voi două. Mergeţi la mare. 
Executarea! 

Servitoarele se apucară imediat de treabă. Mătușa ridică ochii 


spre ea. 

— Celeste... draga mea... la mare? 

— Trebuie să mergeţi într-un loc în care să fiţi în siguranţă... 
îmi cer scuze, îmi pare foarte, foarte rău că te-am pus în situaţia 
asta, zise domnișoara Temple, pufni și arătă spre camera ei. Să 
văd câţi bani am la mine, desigur vei primi destui pentru drum, 
am să-ţi dau și un cec de călătorie... trebuie să le iei și pe fete... 

Ochii mătuşii Agathe, mari de uimire, trecură de la 
domnișoara Temple la Chang și Svenson - niciunul nu părea 
îndeajuns de respectabil ca să-și lase nepoata cu el. 

— Dar... nu poţi... ești o domnişoară cu educaţie aleasă... 
scandalul... trebuie să vii cu mine! spuse ea. 

— Imposibil... 

— Rămâi fără servitoare... asta e imposibil! continuă bătrâna, 
privind dojenitor spre cei doi bărbaţi. lar la mare e așa de frig... 

— Tocmai de aceea, mătușă. Trebuie să mergi într-un loc 
unde nu se așteaptă nimeni. Nu trebuie să spui nimănui - nu 
trebuie să spui nimănui. 

Mătușa rămase tăcută în timp ce servitoarele se agitau în 
jurul lor, privindu-și nepoata cu disperare - provocată de situația 
în care se afla sau de ce se întâmplase cu nepoata ei, 
domnișoara Temple nu era sigură. Oricum, era foarte conștientă 
că Svenson și Chang urmăreau cu atenţie schimbul lor de 
replici. 

— Dar tu ce-ai să faci? șopti mătușa. 

— Habar n-am. Nu știu. 

Trecuseră cel puţin douăzeci de minute când domnișoara 
Temple - plimbându-și alene degetele peste unul din cardurile 
de sticlă albastră ale doctorului - îl văzu pe Chang la ușa de la 
intrare, aruncând o privire pe coridor. Cardinalul se întoarse, îi 
surprinse privirea și ridică din umeri. Marthe îi adusese sacul de 
voiaj ca să vadă dacă împachetase tot ce trebuie. Domnișoara 
Temple o trimise să o ajute pe Marie, vâri cardul albastru în 
poșetă - fără să se uite la doctor care, dându-i-l din nou ca să-l 
examineze poate nu era de acord ca să-l și păstreze -, lăsă 
sacul de voiaj lângă un fotoliu și se așeză. Cu gândurile aiurea, 
controlă repede ce pusese servitoarea în sac și apoi îl închise. 
Oftă adânc. Mătușa Agathe ședea la masă, privind-o fix. Chang 
stătea lângă ușă. Svenson se sprijinea de masă, lângă mătușa 


ei, încercările lui de a ajuta la împachetat fiind respinse de cele 
două servitoare. 

— Dacă oamenii ăștia n-au venit până acum, zise mătușa, 
poate că nu mai vin deloc. Poate că nu mai e nevoie să plecăm. 
Dacă n-o cunosc pe Celeste... 

— Problema nu e dacă o cunosc pe nepoata dumneavoastră, 
spuse Svenson cu blândeţe. Mă cunosc pe mine și îl cunosc și pe 
Chang. Știind că am fost aici, vor ţine hotelul sub supraveghere. 
E doar o chestiune de timp ca să facă legătura între noi și 
nepoata dumneavoastră... 

— Au și făcut-o, zise Chang din ușă. 

— Atunci din momentul în care trec /a acțiune, continuă 
Svenson, așa cum a spus nepoata dumneavoastră, și 
dumneavoastră sunteţi în pericol. 

— Dar, insistă mătușa, dacă încă n-au venit aici... 

— E o binecuvântare, o întrerupse domnișoara Temple. 
Înseamnă că putem pleca fără să ne vadă nimeni. 

— Ceea ce va fi foarte greu, zise Chang. 

Domnișoara Temple oftă. Va fi foarte greu. Fiecare intrare va 
fi supravegheată din stradă. Singura întrebare, și singura lor 
speranţă, era ce așteptau să vadă acei oameni - cu siguranţă nu 
două servitoare și o bătrână. 

— Ar fi bine să vă ocupați de asta, domnule... cu maximă 
eficienţă! pufni mătușa Agathe de parcă Chang ar fi fost un 
meseriaș a cărui îndoială prefața suplimentarea onorariului. 

Domnișoara Temple răsuflă adânc, se ridică în picioare și 
spuse: 

— Probabil că funcţionarul care le-a arătat drumul spre 
camera domnului doctor a fost plătit și ca să-i țină la curent cu 
mișcările noastre. Trebuie să-i distragem atenţia în timp ce 
mătușa și servitoarele părăsesc hotelul. Cei din stradă nu vor 
reacţiona la apariţia lor, cel puţin nu fără a primi un semnal 
dinăuntru. Mătușă Agathe, din clipa în care ieșiți din hotel, luaţi 
o trăsură și mergeţi direct la gară, iar de acolo la mare, pe 
ţărmul sudic - la Cape Rouge, acolo trebuie să fie o mulţime de 
hanuri - am să-ţi trimit o scrisoare, post-restant, imediat ce 
suntem în siguranţă. 

— Şi tu ce-ai să faci? întrebă Agathe. 


— A, noi vom pleca de-aici destul de ușor, răspunse tânăra, 
silindu-se să zâmbească. Afacerea asta se va termina cât de 
curând. 

Domnișoara Temple privi spre Svenson și Chang așteptând 
confirmarea lor, dar expresia celor doi nu ar fi convins nici 
măcar un copil credul. Drept care strigă la cele două servitoare 
să termine ce au de făcut și să-și ia hainele. 


Domnișoara Temple știa că trebuie să meargă ea însăși la 
domnul Spanning, dat fiind că ceilalți puteau să ajute la bagaje - 
încercând pe cât posibil să nu se arate la faţă. Privi înapoi și îi 
văzu cum se îndreaptă spre scara din spate, Chang și Svenson 
cărând cufărul mătușii, servitoarele de o parte și de alta a 
mătușii, ducându-și micul bagaj într-o mână, iar cu cealaltă 
sprijinind-o pe bătrână. Tânăra se îndreptă spre scara principală, 
cărând o geantă mare și poșeta verde, străduindu-se să arate 
cât se poate de veselă și salutându-i pe toţi locatarii pe lângă 
care trecea. La etajul doi trebuia să traverseze o galerie 
impunătoare, chiar deasupra holului, ca să ajungă din nou la 
scară. Se aplecă peste balustradă și privi în jos, dar nu văzu 
niciun soldat în uniformă neagră - afară, în faţa ușilor, erau însă 
doi bărbaţi în pelerine cafenii. Își continuă drumul. În timp ce 
cobora pe treptele late îl văzu pe domnul Spanning la recepţie, 
care o și fixă cu privirea în clipa în care intră în raza lui vizuală. i 
zâmbi fermecător. Ochii lui Spanning dădură ocol holului în timp 
ce domnișoara Temple se apropia de el, dar, înainte de a apuca 
să dea un semnal, tânăra îi strigă vesel: 

— Domnule Spanning! 

— Da, domnişoară Temple, făcu el precaut, făţărnicia lui 
prinsă între neîncredere și mândria faţă de propria șiretenie. 

Tânăra se apropie de recepţie - văzând cu coada ochiului că 
nimeni nu se ascundea sub scară - în timp ce privea ușa de la 
intrare în oglinda din spatele lui Spanning. Cei doi inși în 
pelerine cafenii o zăriseră, dar rămăseseră pe loc. Departe de a- 
i sta în obicei, domnișoara Temple se ridică pe vârfuri și se 
sprijini, jucăușă, cu coatele de birou. 

— Sunt sigură că știți de ce-am venit, spuse ea zâmbind. 

— Nu cred, replică Spanning, cu un zâmbet servil care acum 
nu i potrivea deloc. 


— Ba da, insistă tânăra clipind repede din ochi. 

— Sunt sigur că nu... 

— Poate că aţi uitat, cu atâta treabă pe cap... Deși nu s-ar 
părea. Spuneţi-mi, domnule Spanning, chiar aţi avut atâta 
treabă pe cap? întrebă domnișoara Temple și privi holul pustiu, 
zâmbind în continuare, dar cu o undă de ameninţare în vocea 
mieroasă. 

— După cum știți, domnişoară Temple, atribuţiile mele 
obișnuite sunt foarte... 

— Da, da, dar nu a trebuit să va bateţi capul și cu a/tcineva? 

Spanning își drese glasul, bănuitor. 

— Aș putea să vă întreb... 

— Ştiţi, am tot ţinut să vă întreb ce fel de pomadă folosiţi 
fiindcă întotdeauna am considerat că părul dumneavoastră este 
foarte bine... îngrijit. Şi lucios - îngrijit sı lucios. Am vrut să le 
spun și altor bărbaţi din oraș despre asta, dar n-am știut ce să le 
recomand - și am uitat mereu să vă întreb! 

— E Bronson's, domnișoară. 

— Bronson's. Excelent, zise tânăra și se aplecă brusc, 
privindu-l serios. Nu vă e teamă de foc? 

— De foc? 

— Nu vă e teamă să vă apropiaţi prea mult de o lumânare? 
Înţelegeţi ce vreau să spun... huus! chicoti domnișoara Temple. 
A, ce bine e să râzi. Dar să știți că nu glumesc, domnule 
Spanning. Și vreau un răspuns - indiferent cât de mult vă 
străduiţi ca să mă vrăjiţi! 

— Dar vă asigur, domnişoară Temple... 

— De ce anume, domnule Spanning? De ce anume mă 
asiguraţi - astăzi? 

Tânăra nu mai zâmbea, ci privea direct în ochii omului. 
Spanning nu răspunse. Domnișoara Temple își ridică poșeta 
verde și o lăsă să cadă pe birou. Zgomotul făcut arăta clar că 
înăuntru nu erau tocmai obiectele pe care le găsești de obicei 
într-o poșetă. Spanning o văzu cum își îndreaptă abil poșeta 
spre el și o strânge în mână - firesc, dar, spre surprinderea lui, 
ameninţător. 

— Cu ce vă pot ajuta? întrebă el umil. 

— Am să fiu plecată un timp. Ca și mătușa mea, darcu o altă 


destinaţie. Vreau să păstrez apartamentul. Sper că nota mea de 
credit e de-ajuns? 

— Desigur. Și vă întoarceţi... când? 

— Veţi vedea. 

— Am înţeles. 

— Prea bine. Știaţi că, puţin mai devreme, hotelul acesta 
părea a fi plin de soldaţi străini? 

— Serios? 

— Se pare că au fost direcţionaţi spre etajul doi. 

Domnișoara Temple privi în jur, apoi cobori vocea. Instinctiv, 
Spanning se aplecă spre ea ca să audă mai bine. 

— Ştiţi, domnule Spanning... știți sunetul pe care-l scoate 
cineva... când e bătut... în așa hal... încât nici nu mai poate 
tipa... de durere? 

Domnul Spanning tresări, clipind des. Tânăra se aplecă și mai 
mult și șopti: 

— Eu îl știu. 

Spanning înghiţi în sec. Domnișoara Temple se îndreptă de 
spate și zâmbi. 

— Îmi puteţi aduce cizmele și mantaua domnului doctor? 


Se întoarse la scara principală și urcă încet până la etajul doi, 
apoi o luă la goană pe coridor spre scara din spate, cu poșeta 
verde într-o mână, cu cizmele în cealaltă și cu mantaua 
doctorului pe braţul stâng. Geanta, îndesată cu haine de care nu 
avea neapărat nevoie, fusese lăsată în grija lui Spanning cu 
rugămintea de a o ţine la recepţie până la plecarea ei, cel mai 
probabil după prânz - informându-l astfel pe Spanning (și, 
indirect, pe soldaţi) că putea fi găsită (ea și, prin extensie, vezi 
cizmele, Svenson și Chang) în apartamentul ei în următoarele 
ore. În clipa când părăsi holul hotelului, domnișoara Temple își 
ridică rochia și urcă treptele în cea mai mare viteză. Cu puţin 
noroc, ceilalţi se folosiseră deja de stratagema ei ca să le scoată 
pe mătușa Agathe și pe cele două fete pe ușa de serviciu. 
Hamalii le vor găsi o trăsură, iar Svenson și Chang vor rămâne 
ascunși înăuntru. Oare soldaţii erau deja în holul hotelului, 
mișcându-se mult mai repede decât ea? La etajul patru se opri 
să asculte. Nu auzi zgomot de cizme și porni să urce din nou. La 
etajul opt se opri din nou, gâfâind, îmbujorată de efort. Nu 


fusese niciodată până la ultimul etaj și habar nu avea unde să 
caute ceea ce o asigurase Chang că se afla acolo. Merse pe 
coridor, pe lângă ceea ce păreau a fi ușile unor camere 
obișnuite, până când ajunse la un colţ, dincolo de care dădu de 
un hol. Privi înapoi și văzu că acesta nu avea nicio ușă. 
Transpirată și răsuflând din greu, domnișoara Temple se întrebă 
dacă era urmărită. Șopti - sau mai degrabă șuieră - plină de 
frustrare. 

— Psssssst! 

Se răsuci pe călcâie la auzul unui scârţâit. O parte din tapetul 
roșu se desprinse din perete pe balamale nevăzute, și doctorul 
Svenson își făcu apariţia, iar în spatele lui, pe un șir îngust de 
trepte îndeajuns de abrupt ca să semene cu o scară mobilă, se 
afla Chang, în faţa unei uși ce dădea spre acoperiş. În ciuda 
disperării încercate cu o clipă în urmă, domnișoara Temple nu-și 
putu ascunde admiraţia faţă de ieșirea mascată atât de 
ingenios. 

— Dumnezeule, exclamă ea, cine a făcut asta e deștept, nu 
glumă! 

— Mătușa dumneavoastră a reușit să plece fără probleme, 
spuse Svenson, pășind în hol ca să-și ia lucrurile. 

— Slavă Domnului, replică tânăra. 

Doctorul se chinui să-și îmbrace mantaua care, după ce 
fusese periată și călcată, își recăpătase o parte din rigiditatea 
militară. 

— N-am văzut ușa asta, continuă domnișoara Temple, 
admirând balamalele ascunse de tapet. Nu știu cum ar putea-o 
descoperi cineva... 

— Sunteţi urmărită? șuieră Chang de pe scară. 

— Eu n-am văzut nimic. Oricum, în holul hotelului nu erau... 
Au! exclamă tânăra când doctorul Svenson o înșfăcă de umăr. 

— Îmi cer iertare! spuse doctorul încercând să-și încalţe 
cizma dreaptă. 

Cu o mână nu putea, drept care se folosi de amândouă, 
țopăind caraghios. 

— Trebuie să ne grăbim, zise Chang. 

— O clipă, șopti Svenson, aproape încălţat cu prima cizmă. 

Domnișoara Temple așteptă. Doctorul părea să nu se 


descurce. 

Încercă să-l facă să se mai destindă: 

— N-am mai urcat niciodată pe un acoperiș, oricum nu pe 
unul atât de înalt. Sunt sigură că vom avea parte de o priveliște 
nemaipomenită - noi și păsările! 

Cuvintele ei nu păreau însă a fi foarte inspirate. Svenson 
ridică privirea spre ea și mai palid la faţă, apoi trecu la cealaltă 
cizmă. 

— Nu vă simţiţi bine, domnule doctor? Știu că v-aţi odihnit 
doar câteva ore... 

— Luaţi-o înainte, zise doctorul pe un ton pe care l-ar fi vrut 
firesc, trăgând de cealaltă cizmă. 

Călcă pe ea și se împiedică, ca de un pește ciudat legat de 
picior. 

— Vin și eu... n-aveţi nicio grijă... 

— Domnule doctor! șuieră Chang. Nu intraţi în panică. 
Acoperișul e mare, nu-i ca burlanul! 

— Burlanul? făcu domnișoara Temple. 

— A... da... atunci... spuse doctorul Svenson. 

— Credeam că acolo v-aţi descurcat de minune. 

Chang râse batjocoritor de pe scară. 

— Am rău de înălțime. Sufăr cumplit... 

— Şi eu am rău de legume rădăcinoase, zâmbi domnișoara 
Temple. Haideţi, să ne ajutăm reciproc! 

Tânăra privi peste umărul lui, răsuflând ușurată când văzu că 
holul e tot pustiu, apoi îl apucă de braţ. Doctorul își vâri piciorul 
în cizmă - aproape de tot. Cei doi trecură, în sfârșit, dincolo. 

— Trageţi bine ușa, șopti Chang, care urcase deja pe 
acoperiș. Să nu vadă că am forţat închizătoarea. 


Cerul era cenușiu și atât de jos, încât dădea senzaţia că putea 
fi atins cu mâna, iar soarele stătea ascuns după un nor gros, de 
iarnă. Aerul era rece și umed și, dacă vântul ar fi bătut cu 
putere, domnișoara Temple ar fi crezut că se afla pe mare. 
Inspiră aerul cu plăcere. Privi în jos și văzu, puţin surprinsă, că 
sub picioarele ei se afla un strat aspru de gudron și tablă de 
cupru - deci asta însemna să mergi pe acoperiș! In spatele ei 
doctorul Svenson îngenunchease, privind fix cizma stângă și 


acoperișul din jur. Chang vâri mai multe așchii de lemn în tocul 
ușii ca să o facă să se deschidă mai greu. Apoi se îndepărtă și își 
șterse mâna de pardesiu. Domnișoara Temple văzu că în mâna 
cealaltă ținea sacul ei de voiaj - uitase complet de el și întinse 
mâna ca să-l ia. Chang clătină din cap și arătă spre o clădire din 
apropiere. 

— Cred că trebuie să o luăm pe aici - spre nord, zise el. 

— Dacă trebuie, mormăi Svenson. 

Doctorul se ridică în picioare, nedezlipindu-și ochii de pe 
acoperiș. Tânăra își dădu seama că trebuie să preia iniţiativa: 

— Nu vă supăraţi, dar înainte de a porni mai departe, cred - 
sunt convinsă - că trebuie să discutăm. 

Chang se încruntă la ea. 

— S-ar putea să fim urmăriţi... 

— Da, deși nu cred. Mai degrabă ne așteaptă în stradă sau 
așteaptă ca domnul Spanning să se asigure că cei din 
apartamentul de lângă mine nu vor fi deranjaţi de eventualele 
ţipete. Sunt sigură că ne putem permite cel puţin câteva minute 
de răgaz. 

Cei doi bărbaţi schimbară o privire. Tânăra sesiză îndoiala din 
ochii lor. Îşi drese glasul intenţionat, făcându-i să o privească din 
nou. 

— Spre nefericirea singurei mele rude disponibile, am nimerit 
în compania a doi bărbaţi aflaţi la limita - sper - respectabilităţii. 
Azi-dimineaţă nu ne cunoșteam. În acest moment toţi trei am 
rămas fără adăpost. Ce vreau eu - de fapt ce pretind eu - este 
să spunem clar ce anume sperăm să realizăm, pe cine slujim - 
pe scurt, să stabilim o înțelegere. 

Domnișoara Temple așteptă reacţia lor. Cei doi rămaseră 
tăcuţi. 

— Nu mi se pare că cer prea mult, mai adăugă ea. 

Svenson dădu din cap afirmativ, se uită spre Chang și 
murmură, căutându-se prin buzunar. 

— Vă rog să mă scuzaţi... o ţigară... îmi mai abate gândurile 
de la înălţimea asta, marea asta de spaţiu gol... Aveţi dreptate, 
domnișoară Temple. Așa e mai înţelept. Nu ne cunoaștem - am 
ajuns împreună din întâmplare. 

— N-am putea să facem asta mai târziu? întrebă Chang pe un 
ton aflat la limita politeţii. 


— Unde s-o facem? întrebă tânăra. Știm măcar unde mergem 
acum? Ne-am hotărât cum să acţionăm? Pe cine să urmărim? 
Bineînţeles că nu, pentru că fiecare dintre noi a tras concluzii 
din propriile experienţe. 

Chang răsuflă iritat. O clipă mai târziu înclină scurt din cap, ca 
pentru a o invita să înceapă. Domnișoara Temple se conformă. 


— Am fost atacată și acum izgonită. Am fost indusă în eroare, 
ameninţată și minţită. Vreau dreptate... vreau ca fiecare 
persoană implicată să plătească pentru ce-a făcut. Domnule 
doctor? 

Svenson își aprinse ţigara pe îndelete, vâri tabachera în 
buzunarul de la manta și dădu drumul la fum pe nări. Apoi 
înclină din cap spre domnișoara Temple. 

— Eu trebuie să-mi recuperez prinţul oricât de oribilă ar fi 
această conspirație, este de datoria mea să-l scot din ghearele 
ei. Nu mă îndoiesc că asta presupune un fel de război - dar n- 
am de ales. Domnule Cardinal? 

Chang nu răspunse imediat, ca și cum discuţia aceasta ar fi 
fost un exercițiu formal, inutil, dar în cele din urmă vorbi liniștit 
și repede: 

— Dacă nu-mi onorez angajamentul, rămân fără muncă, fără 
un acoperiș deasupra capului și fără reputaţie. Pe toţi cei care 
au încercat să-mi ia viaţa, mă voi răzbuna... trebuie, cum se 
spune, să-mi apăr numele. E de-ajuns? 

— Este. 

— Persoanele astea sunt legate între ele și foarte periculoase, 
spuse Chang. Le vom urmări pe toate... până-n pânzele albe? 

— Neapărat, zise domnișoara Temple. 


— Insist și eu, spuse doctorul Svenson. Indiferent de ce i se 
întâmplă lui Karl-Horst, trebuie să terminăm treaba. Această 
conspirație - această cabală - nu știu ce anume îi motivează pe 
membrii ei, dar știu că, luaţi împreună, sunt precum 
putreziciunea din jurul unei răni, precum cancerul. Dacă nu 
scăpăm de el o dată pentru totdeauna, se va reface și va crește 
din nou, mai rău și mai periculos. Niciunul dintre noi, niciuna 
dintre persoanele la care ţinem, nu va fi în siguranţă. 

— Atunci suntem de acord, zise Chang, zâmbi strâmb și 
întinse mâna. 


Doctorul Svenson își vâri ţigara în gură și îi strânse mâna lui 
Chang. 

Domnișoara Temple își puse mâna mică peste mâinile 
celorlalți. Habar nu avea ce va ieși din asta - era vorba de un 
complot până la urmă - dar niciodată nu fusese mai fericită. Dat 
fiind că încheiase o înţelegere extrem de serioasă, se strădui să 
nu râdă, dar nu-și putu reţine un zâmbet. 


— Excelent! exclamă ea. Sunt foarte mulțumită că toţi am 
fost atât de direcţi. Și acum, cealaltă problemă - după cum am 
mai spus - e cum să acţionăm mai departe. Găsim un alt 
adăpost? Trecem la atac - și dacă trecem, unde o vom face? La 
St. Royale? La minister? La Harschmort? 

— Primul lucru pe care ar trebui să-l facem este să coborâm 
de pe acoperiș, spuse Chang. 

— Sigur, sigur, putem discuta pe drum... n-are cine să ne 
audă. 

— Atunci s-o luăm pe aici - staţi lângă noi, domnule doctor - 
spre nord. Hotelul este legat de clădirea alăturată - cred că nu e 
niciun spațiu gol între ele. 

— Spaţiu gol? făcu Svenson. 

— Peste care să sărim, zise Chang. 

Svenson nu răspunse. 

— Mai întâi ar trebui să privim în stradă, spuse domnișoara 
Temple, ca să-i vedem pe cei care ne așteaptă în jurul hotelului. 

Chang oftă, aprobând tacit, și se uită la Svenson care le făcu 
semn să se apropie de marginea clădirii. 

— Eu am să merg spre celălalt acoperiș... ca să nu vă 
întârzii... 

Începu să pășească încet, cu ochii la cizme. Domnișoara 
Temple se apropie de margine și privi cu grijă în jos. Priveliștea 
era extraordinară. Bulevardul arăta ca o căsuţă de păpuși, plină 
de vietăţi minuscule. Tânăra întoarse privirea și văzu cum 
Chang îngenunchează în dosul ornamentelor de cupru. 

— Vedeţi pe cineva? șopti ea. 

Chang arătă spre capătul străzii: în spatele căruţei unui băcan 
erau doi inși în negru, care nu se vedeau dinspre Boniface, dar 
care puteau ţine sub observaţie intrarea în hotel fără nicio 
problemă. Din ce în ce mai agitată, domnișoara Temple privi în 


cealaltă direcţie și zâmbi, trăgându-l de mânecă pe Chang. 

— Gardul de fier... din colț! 

Alte două siluete se ascundeau după el, la adăpostul unei 
perdele de iederă. 

— Sunt plasați la fiecare colț, zise Chang. Patru inși în 
uniformă - deja mai mulţi decât ați văzut în hotel. Cred că 
suntem prinși ca într-o capcană și, mai curând sau mai târziu, 
cineva va suna adunarea. S-ar putea să fi ajuns deja în 
apartamentul dumneavoastră. Trebuie să plecăm. 

ÎI ajunseră din urmă pe Svenson care se afla pe acoperișul a 
două case foarte frumoase legate între ele, dar și cu hotelul. 
Doctorul arătă vag spre celălalt capăt al acoperișului. 

— Înălţimea e destul de mare, spuse el, și nu se poate sări de 
pe o clădire pe alta. În faţă e bulevardul, și mai lat acolo, iar în 
spate e o alee, mai îngustă, dar tot peste puterile noastre. 

— Aș vrea să văd și eu, totuși, zise domnișoara Temple și se 
apropie zâmbind de marginea din spate. 

Acoperișul casei era cu cel puţin două etaje mai înalt decât 
cel al clădirii de vizavi - nu-și dădea seama de destinaţia ei, 
cele câteva ferestre fiind mici și înnegrite de fum. Privi în jos și 
simţi o ameţeală plăcută. Doctorul avea dreptate, nu-și putea 
imagina cum ar fi putut cineva să sară atât de departe. Îl văzu 
pe Chang ghemuit la celălalt capăt, privind în jos - probabil 
număra alţi soldaţi. 

Domnișoara Temple reveni la doctor, care nu părea deloc în 
formă. Ceea ce, pentru ea, era o consolare căci, în comparaţie 
cu potenţialul terifiant al lui Chang, ignoranţa și slăbiciunea ei 
erau puse în umbră de nefericirea evidentă a lui Svenson. 

— Am văzut câteva perechi de soldaţi care supravegheau 
intrarea în hotel, îi spuse ea. Mai mulţi decât erau înăuntru - 
Chang crede că s-a sunat adunarea. 

Svenson încuviinţă din cap. Încerca să mai scoată o ţigară. 

— Le consumaţi cu o viteză impresionantă, constată ea 
afabilă. Va trebui să vă facem rost de altele. 

— Ceea ce ar fi destul de greu, replică el zâmbind. Sunt din 
Riga, de la un ins pe care l-am cunoscut într-o prăvălie din 
Macklenburg - numai prin el le pot procura de aco/o și mă 
îndoiesc că le-aș putea găsi și aici. Am o cutie din lemn de cedru 
plină în camera mea de la reședința diplomatică - îmi fac tare 


bine. 

Domnișoara Temple își miji ochii. 

— Fără ele... deveniți arțăgos și pus pe rele? 

— Deloc. Efectele tutunului sunt pe de-a-ntregul benefice 
pentru mine - un tonic care mă calmează, dar îmi și ascute 
simţurile. 

— Mie nu-mi place când cineva mestecă și scuipă tutun. Un 
lucru obișnuit în locul din care provin, și dezgustător. În plus, 
tutunul de orice fel pătează groaznic dinţii. 

Tânăra observă că dinţii doctorului aveau culoarea lemnului 
de stejar proaspăt tăiat. 

— De unde sunteţi? întrebă Svenson, strângând din buze 
timid. 

— De pe o insulă, răspunse simplu domnișoara Temple. Unde 
este mai cala și poţi mânca fructe proaspete în mod regulat. A, 
vine Chang. 

— Am văzut soldaţi pe toate străzile principale, spuse Chang 
apropiindu-se de ei, dar nu și pe alee. Am putea cobori pe aici 
(arătă spre o ușă încuiată care ducea în casă) și pe urmă pe 
alee. Dar nu văd cum am putea părăsi aleea fiindcă și la un 
capăt și la celălalt sunt soldați. 

— Atunci nu mai avem nicio scăpare, zise Svenson. 

— Ne putem ascunde jos, zise Chang. 

Se întoarseră să afle și opinia domnișoarei Temple - gest care 
o onora - dar înainte ca tânăra să poată răspunde auziră 
trompetele al căror ecou ajungea până pe acoperiș. 


Tânăra se întoarse spre locul din care venea sunetul, un 
huruit sacadat și înfundat răspunzând la chemarea lui clară. 

— Cai, strigă ea, o mulţime de cai! 

Toţi trei, domnișoara Temple sprijinindu-l de braţ pe doctor, 
se furișară cu grijă spre marginea acoperișului și priviră în jos, 
spre bulevard. Strada era plină de militari călări care mărșăluiau 
în mantale de un roșu-aprins și cu coifuri de alamă strălucitoare, 
fiecare împodobit cu o coadă neagră de cal. 

— Vin după noi? strigă tânăra. 

— Nu știu, răspunse Chang. 

Tânăra îl văzu cum schimbă o privire cu Svenson și își dori ca 


cei doi să nu o mai facă atât de des sau cel puţin nu atât de 
fățiș. 

— Regimentul 4 Dragoni, spuse doctorul și arătă spre o 
siluetă importantă cu epoleţi aurii. Colonelul Aspiche. 

Domnișoara Temple îl urmări cum trecea flancat de ofiţeri, cu 
grupuri de soldaţi în faţă și în spate - o figură aspră, cu privirea 
fermă, într-un control absolut al calului bine îngrijit. Încercă să-i 
numere oamenii, dar aceștia se deplasau prea repede - cel 
puţin o sută, poate de două ori mai mult. Grupurile de militari 
lăsau un spaţiu între ele. 

— Căruţe! exclamă domnișoara Temple strângând braţul 
doctorului Svenson. 

Era un șir de vreo zece căruțe mânate de soldaţi în uniformă. 

— Căruţele sunt goale, spuse Svenson. 

Chang arătă cu capul spre Boniface. 

— O iau pe lângă hotel. N-au nicio legătură cu noi. 

Era adevărat. Domnișoara Temple văzu masa roșie de 
uniforme trecând pe lângă hotel și apoi șerpuind spre 
Grosmaere. 

— Ce se află în direcţia aia? întrebă ea. St. Royale e în partea 
cealaltă. 

Doctorul Svenson se aplecă înainte. 

— Institutul. Se duc spre institut cu căruțele goale... 
mașinăria din sticlă... cu... ce-aţi spus amândoi... cutiile... 

— Cutii au fost duse cu căruţa și la Harschmort, zise Chang. 
Cutii erau peste tot și în laboratorul institutului. 

— Cutiile de la Harschmort erau căptușite eu fetru portocaliu 
și erau numerotate, spuse domnișoara Temple. 

— La institut... căptușeala nu era portocalie, zise Chang. Era 
albastră. 

— Pun pariu pe ce vreţi că acum strâng mai multe, spuse 
Svenson. Sau își schimbă locul de muncă, după moartea celui de 
la institut. 

Jos trompetele sunară din nou - colonelul Aspiche nu era 
adeptul unei parade sobre. Svenson încercă să spună ceva, dar 
domnișoara Temple nu înţelese din cauza zgomotului. Doctorul 
încercă din nou, aplecându-se și mai tare, arătând în jos. 

— Oamenii maiorului Blach au intrat în hotel. 


Domnișoara Temple văzu că doctorul avea dreptate - un șir 
de siluete negre, de-abia vizibile pe lângă călăreţii în roșu, 
alergau spre Boniface ca șobolanii spre o gură de canalizare. 

— Dacă nu vă supăraţi, zise Svenson, cred că e un moment 
extrem de potrivit ca să încercăm să fugim pe alee. 


În timp ce coborau pe o scară acoperită cu un covor luxos, 
domnișoara Temple se întrebă dacă toată lumea se considera 
imună la spargeri sau la furturi. Chang avusese nevoie doar de 
câteva clipe ca să le înlesnească intrarea într-o locuinţă ai cărei 
proprietari mai mult ca sigur se mândreau cât de bine știau să 
se apere de hoţi. Avură noroc că nimeni nu era acasă la etajele 
superioare (fiindcă servitorii care stăteau acolo erau la lucru) și 
se furișară pe lângă apartamentele de la celelalte etaje de unde 
răzbăteau zgomote de pași, clinchet de veselă sau, într-unul din 
ele, chiar un gâfâit dezgustător. Tânăra știa că parterul și 
intrarea din spate erau locurile cele mai probabile pentru o 
confruntare - acolo nu avea cine să se afle, decât alţi servitori - 
de aceea, când ajunseră la capătul scării, se vâri în faţa lui 
Chang și Svenson, în ciuda privirilor lor surprinse. Ştia prea bine 
că apariția ei nu avea nimic ameninţător în ea, dar impunea 
respect, în timp ce Chang sau Svenson nu puteau decât să 
provoace furia necontrolată a locatarilor. Văzu cu coada ochilor 
o tânără servitoare care aranja niște borcane și care făcu din 
instinct o reverență la trecerea ei. Domnișoara Temple îi 
răspunse înclinând din cap și pătrunse cu pași mari în bucătărie, 
unde trebăluiau cel puţin trei servitoare. Le zâmbi scurt. 

— Bună ziua. Sunt domnișoara Hastings - vreau să ies pe ușa 
din spate, spuse ea și continuă fără să mai aștepte un răspuns. 
Bănuiesc că trebuie să o iau pe aici. Vă mulţumesc. Ce bucătărie 
îngrijită - ceainicele arată extraordinar... 

În câteva clipe trecu pe lângă ele, cobori câteva trepte și 
ajunse la ușă. Îl lăsă pe Chang să o deschidă și peste umărul 
doctorului văzu feţele curioase ale servitoarelor. 

— Aţi văzut parada cavaleriei? strigă ea. Este Regimentul 4 
Dragoni al prinţului - Doamne ce frumoși sunt! Ce trompete, ce 
animale splendide - nemaipomenit. Numai bine! 

leși după doctor și răsuflă ușurată când Chang închise ușa în 
urma lor. Zgomotul de copite era din ce în ce mai slab - 
regimentul se îndepărtase deja. In timp ce alergau spre capătul 


aleii, domnișoara Temple observă cu neliniște că Chang își 
scosese cuțitul lung, cu două tăișuri, iar Svenson era cu 
revolverul în mână. Căută în poșeta verde, dar, ca să poată 
alerga, avea nevoie de o mână ca să-și ridice rochia, iar cu 
cealaltă nu putea să scoată pistolul. Dacă ar fi avut obiceiul să 
înjure, ar fi făcut-o acum, fiindcă seriozitatea cu care tovarășii ei 
priveau situația o luase pe nepregătite. Ajunseră la stradă. 
Svenson o apucă de braţ în timp ce se îndepărtau în grabă de 
Boniface. Chang rămase la vreo doi pași în urmă, uitându-se 
după dușmani. Nu auziră nici strigăte, nici împușcături. Când 
ajunseră la strada următoare, Svenson o împinse pe domnișoara 
Temple după colţ. Se lipiră amândoi de zid, așteptând să apară 
și Chang. Acesta ridică din umeri și cei trei își continuară drumul 
cu cea mai mare viteză. Nu le venea să creadă că scăpaseră 
atât de ușor și domnișoara Temple nu-și putu reţine un zâmbet 
la gândul reușitei lor. 

Inainte ca cei doi bărbaţi să ia o hotărâre, tânăra iuți pasul 
astfel încât Chang și Svenson să fie nevoiţi să o urmeze. Dădură 
colţul și ieșiră în următorul bulevard - Regent's Gate - unde 
domnișoara Temple zări o tendă cunoscută. O luă într-acolo, 
urmată de cei doi. li venise o idee. 

— Unde mergem? întrebă Chang iritat. 


— Trebuie să ne gândim la un plan, răspunse ea. N-o putem 
face în stradă. N-o putem face într-o cafenea - am atrage 
privirile... 

— Poate într-un separeu... sugeră Svenson. 

— Atunci am atrage și mai mult privirile, îl întrerupse 
domnișoara Temple. Dar știu un loc în care nimeni nu va băga în 
seamă micul nostru grup. 

— Ce loc? întrebă Chang bănuitor. 

Ingeniozitatea ei o făcu să zâmbească. 

— O galerie de artă. 

Pictorul care expunea era un anume Veilandt originar de 
undeva de lângă Viena. Roger o dusese ca să-i vadă tablourile și 
ca să intre în grațiile unui grup de bancheri austrieci aflaţi în 
vizită. Domnișoara Temple rămăsese singură ca să se uite la 
exponate cu mai multă atenţie - în cazul ei fără prea mare 
efect, căci i se păreau deconcertante și nefirești. Toţi ceilalți le 
ignoraseră, preferând să bea schnapps și să discute despre 


tarife și pieţe de desfacere, așa cum Roger o și asigurase că o 
vor face. Considerând că cei de la galerie nu vor fi deranjaţi de o 
nouă vizită la fel de refractară, tânăra îi trase pe Svenson și 
Chang spre holul de la intrare ca să să-i spună câteva cuvinte 
curatorului. li explică acestuia, cu voce scăzută, că făcuse parte 
din grupul de austrieci și că acum îl adusese pe un reprezentant 
al familiei regale din Macklenburg aflat în căutarea unor cadouri 
de nuntă pentru prinţul său - un om cu gusturi rafinate - nu se 
poate să nu fi auzit de apropiatul eveniment? Curatorul 
încuviinţă din cap cu un aer important. Privirea lui se îndreptă 
spre Chang, drept care domnișoara Temple se grăbi să spună, 
nu fără tact, că cel de-al doilea însoțitor al ei era și el artist 
plastic, foarte impresionat de reputaţia de provocateur a 
domnului Veilandt. Curatorul dădu din cap înţelegător și îi pofti 
în sala principală, strecurând cu delicateţe în mâna doctorului 
Svenson un pliant cu preţurile și titlurile exponatelor. 

Tablourile erau așa cum și le amintea domnișoara Temple: 
mari și sinistre, executate în ulei, descriind într-o manieră voit 
obscenă ipostaze ale îndoielii și tentaţiei din vieţile sfinţilor, 
fiecare aleasă doar pentru nefirescul ei. Fără contextul sugerat 
în fiecare compoziţie de figura aureolată, întreaga suită de 
tablouri crea un spectacol ieftin, absolut decadent. Deși 
înţelegea cum pictorul se folosea de masca sacrului pentru a-și 
satisface gustul depravat, domnișoara Temple nu era sigură 
dacă, la un nivel mai profund decât ingeniozitatea cinică, 
tablourile nu erau mai veridice decât dorise autorul. Într-adevăr, 
când le văzuse prima oară, din mijlocul acelor finanţiști 
înfumuraţi, dezamăgirea ei nu fusese provocată de carnalitatea 
blasfematorie, ci, dimpotrivă, de izolarea precară, de prezenţa 
aproape deloc persuasivă, a virtuţii. Domnișoara Temple își 
conduse tovarășii spre capătul galeriei, departe de curator. 


— Dumnezeule mare, șopti doctorul Svenson și își apropie 
ochii de cartonașul de lângă pânza mare, portocalie, din care 
personajele păreau să alunece, goale, în aerul din jur. Sf. 
Rowena și vikingii, citi el și își ridică privirea spre chipul despre 
care numai cu cea mai mare îngăduinţă se putea spune că 
strălucea de fervoare religioasă. Dumnezeule mare! 

Chang era tăcut, dar la fel de impresionat, deși faţa îi 
rămânea impasibilă în dosul ochelarilor fumurii. Domnișoara 


Temple spuse încet, ca să nu atragă atenţia curatorului: 

— Așadar... acum că putem vorbi fără grijă... 

— Curajul binecuvântat al Sf. Jasper, citi doctorul uitându-se 
la o altă pânză de pe perete. Ce sunt alea, râturi de porc? 

Tânăra își drese glasul. Cei doi bărbaţi se întoarseră spre ea, 
ușor stânjenițţi. 

— Dumnezeule mare, domnișoară Temple, repetă Svenson, 
picturile astea chiar nu vă impresionează deloc? 

— Ba da, dar le-am mai văzut. Mă gândeam că, din moment 
ce am văzut cu toții cardurile albastre, le vom face faţă. 

— Mda, mda, înţeleg, făcu Svenson, simțindu-se brusc și mai 
stânjenit. Galeria e, într-adevăr, pustie. Și foarte potrivită. 

Chang nu-și spuse părerea despre galerie sau despre picturile 
domnului Veilanat, ci doar zâmbi - cu vădită cruzime. 

— Eu cred... începu domnișoara Temple. Domnule Cardinal, 
v-aţi uitat la cardurile de sticlă, da? 

— M-am uitat, răspunse Chang privind chiorâș. 

— Ei bine, în cel în care apare Roger Bascombe - și în care 
apar și eu... tânăra se opri și se încruntă, adunându-și gândurile 
- o asaltau prea multe. Încerc să văd încotro ar trebui să ne 
îndreptăm eforturile și, ceea ce mi se pare mai important, dacă 
e mai eficient să rămânem împreună sau să acţionăm fiecare în 
altă direcţie. 

— Aţi pomenit de card, îi aminti Chang. 

— Fiindcă arăta casa de la ţară a unchiului lui Roger, lordul 
Tarr, și un fel de carieră... 

— O clipă, o clipă, interveni Svenson. Francis Xonck, vorbind 
despre moștenirea lui Bascombe... s-a referit la o substanță 
numită „lut albastru-violet” - aţi auzit și dumneavoastră de ea? 

Tânăra clătină din cap. Chang ridică din umeri. 

— Nici eu nu auzisem până atunci, continuă Svenson. Dar 
Xonck a sugerat că Bascombe va deveni curând proprietarul 
unui mare zăcământ de așa ceva. Cred că e vorba de cariera 
aceea, care probabil că se află pe domeniile unchiului său. 

— Domeniile lui, îl corectă Chang. 

Svenson încuviinţă din cap. 

— Și mai cred că această substanţă este indispensabilă 
pentru producerea sticlei lor! 


— De asta a și fost ucis Tarr, spuse Chang. Și de asta a și fost 
ales Bascombe. L-au ispitit și așa acest lut albastru-violet a 
ajuns sub controlul lor. 

Domnișoara Temple își dădu seama cât de ușor fusese - 
câteva cuvinte de-ale lui Crabbe despre utilitatea unui titlu 
pentru un bărbat ambițios, compania batantă a unei femei 
precum Contessa sau chiar - oftă ea dezamăgită - a doamnei 
Marchmoor, ca și trabucurile fumate și brandy-ul băut împreună 
cu un desfrânat lingușitor ca Francis Xonck. Se întrebă dacă 
Roger avea habar de valoarea acestui lut albastru-violet sau 
dacă loialitatea lui era cumpărată la fel de ieftin ca aceea a unui 
indian sălbatic, cu echivalentul mărgelelor și al penelor folosit 
de acești oameni. Apoi își aminti că și el avea cicatricele acelea 
purpurii. Oare își păstrase mintea liberă sau Procesul îl 
transformase în sclavul lor? 

— Până la urmă, e doar un pion... șopti ea. 

— Pun pariu că pentru fiecare membru de vază al acestei 
cabale absolut toţi ceilalți sunt niște pioni, chicoti Chang. Eu nu 
l-aş plasa în această categorie numai pe sărmanul Bascombe. 

— Cred că aveţi dreptate. Sunt sigură că e la fel ca ceilalţi, 
zise domnișoara Temple și ridică din umeri, renunțând la licărul 
de simpatie. Dar întrebarea rămâne - oare trebuie să ne 
îndreptăm eforturile în direcția conacului Tarr? 

— Mai există o posibilitate, spuse doctorul Svenson. lertaţi- 
mă, eram atent în altă parte. La nici măcar trei minute de aici se 
află grădina înconjurată de ziduri unde m-a dus Comte 
d'Orkanez ca să o consult pe femeia rănită - acolo mă 
îndreptam când v-am văzut pe geam. 

— Ce femeie? întrebă Chang. 

Svenson oftă și clătină din cap. 

— O altă nefericită care a căzut pradă experimentelor lui 
d'Orkanez și un alt mister. Prezenta toate simptomele unei 
persoane înecate în apă îngheţată, deși după toate aparențele 
starea ei fusese provocată de o mașinărie - ceva legat de sticla 
aceea sau de cutii - n-aș putea spune dacă a rezistat până la 
ziuă. Dar locul acela - o seră, ca să-i ţină cald - trebuie să fie un 
fel de fortăreață a lui d'Orkanez și se află foarte aproape. M-a 
căutat ca să o tratez... 

— V-a căutat? se miră domnișoara Temple. 


— Pretindea că a citit o broșură scrisă de mine cu ani în 
urmă, despre rănile specifice marinarilor baltici... 

— E citit, nu glumă. 

— E absurd, sunt de acord, dar... 

— Nici nu mă îndoiesc, dar de ce? tânăra se încruntă, gândind 
cu repeziciune. O clipă... dacă broșura e atât de veche, 
înseamnă că pe d'Orkanez trebuie să-l fi interesat astfel de răni 
încă de pe atunci! 

Svenson încuviinţă din cap. 

— Întocmai! Să însemne asta că d'Orkanez este principalul 
iniţiator al acestor experimente? 

— La Harschmort el era cel care dădea ordine celorlalți cum 
să manipuleze cutiile și măștile acelea. De unde rezultă că are 
pregătirea științifică necesară... spuse domnișoara Temple și se 
înfioră amintindu-și de brutalitatea cu care bărbatul acela masiv 
le trata pe femeile somnolente. 

— Cum arăta femeia? interveni Chang. Cea din seră? 

— Cum arăta? repetă Svenson, puţin derutat. Păi... avea niște 
urme urâte pe corp... era tânără, frumoasă... mda, și poate 
asiatică. Ştiţi cine e? 

— Deloc, spuse Chang. 

— Putem vedea dacă mai e acolo... 

— Așadar, aceasta este o altă posibilitate, zise tânăra, 
încercând să readucă discuţia pe făgașul iniţial. Mă gândesc și la 
mai multe locuri unde am putea căuta anumite persoane - 
Harschmort, St. Royale, unde am putea-o găsi pe Contessa... 

— Casa lui Crabbe se află în piaţa Hadrian, zise Svenson. 

Se întoarseră spre Chang, care tăcea, dus pe gânduri. Pe 
neașteptate, Cardinalul ridică privirea și clătină din cap. 

— Dacă ne luăm pe urmele unei singure persoane ne alegem 
cu un prizonier - asta în cel mai bun caz. Ceea ce înseamnă 
interogatoriu, ameninţări - e greu. Adevărat, îl putem găsi pe 
prinţ - putem găsi orice - dar cel mai probabil îl prindem pe 
Harald Crabbe la cină cu soţia lui și sfârșim prin a le tăia 
beregata la amândoi. 

— N-am cunoscut-o pe doamna Crabbe, spuse domnișoara 
Temple. Accept orice formă de mutilare, dar aplicată, dacă se 
poate, numai asupra celor despre care suntem siguri că ne-au 


făcut rău. 

Tânăra știa că Chang venise cu ideea de a o ucide pe femeie 
doar ca să-i sperie - pe ea chiar o speriase - un fel de test, la fel 
cum pentru ea picturile erau o modalitate de a-i testa pe cei doi. 
În timp ce discutau acolo, îşi dădu seama că prezenţa ei alături 
de doi bărbaţi într-o sală plină de forme voluptoase era, de fapt, 
afirmarea unei competenţe care, cu siguranţă îi lipsea. Nu 
fusese în intenţia ei încă de la început, dar o făcea să se simtă 
egală cu ceilalţi. 

— Prin urmare, nu sunteţi mulțumită doar să-i omorâm pe 
toţi, zâmbi Chang. 

— Nu sunt, replică domnișoara Temple. Încă de la început am 
vrut să știu de ce - chiar din clipa în care m-am hotărât să-l 
urmăresc pe Roger. 

— Credeţi că ar trebui să ne despărțim? întrebă Svenson. Doi 
dintre noi să viziteze sera - care poate include și tăierea mai 
multor beregate, dacă e plină de oamenii lui d'Orkanez - și unul 
să viziteze conacul Tarr? 

— Ce facem cu prinţul dumneavoastră? întrebă tânăra. 

Svenson se șterse la ochi. 

— Nu știu. Nici măcar e nu știau. 

— Cine nu știa? întrebă Chang. Fiţi mai clar. 

— Xonck, Bascombe, maiorul Blach, Comte... 

— O excludeau pe Contessa? 

— Nu. Nu-l excludeau nici pe lordul Vandaariff. Așa că... s-ar 
putea ca prinţul să fie într-o cameră la St. Royale sau la 
Harschmort - poate că, dacă l-am găsi, divergenţele dintre ei s- 
ar accentua și, cine știe, i-ar provoca să facă ceva necugetat sau 
cel puţin să-și dezvăluie mai multe dintre intenţii. 

Chang dădu din cap aprobator. Se întoarse spre domnișoara 
Temple și vorbi pe un ton cât se poate de serios: 

— Ce-aţi zice dacă ne-am împărţi sarcinile? Dacă unul dintre 
noi s-ar ocupa singur de o problemă? 


Înainte de a răspunde - fiindcă știa că trebuia să răspundă - 
domnișoara Temple simţi cum se întoarce cu gândul la trăsura 
care se hurducăia, la Spragg, la mirosul insuportabil al sudorii 
lui, la gâtul lui plin de păr, la greutatea sufocantă a trupului lui, 


la forţa de neoprit a mâinilor lui, la groaza care pusese 
stăpânire, implacabil, pe întreaga ei fiinţă. Își alungă gândul 
clipind de câteva ori, dar se trezi din nou în fața femeii în roșu, 
cu ochii sfredelitori mai ascuţiţi decât orice pumnal, cu insolenţa 
ci nemăsurată, cu chicotul ei sumbru care părea să-i smulgă 
nervii de pe șira spinării, unul câte altul. Clipi din nou. Privi în 
jur, la tablouri și la cei doi bărbaţi care îi deveniseră aliaţi - 
fiindcă ea îi alesese, la fel cum alesese să-și pună viaţa în 
pericol. Ştia că cei doi vor face ce le va spune ea. 

— N-am nimic împotrivă, zâmbi tânăra. Cu atât mai bine dacă 
voi avea șansa să-l împușc chiar eu pe unul din ei. 

— O clipă... spuse Svenson. 

Doctorul privea dincolo de ea, spre peretele îndepărtat. Se 
apropie de el, ștergându-și monoclul de reverul mantalei. 
Rămase în fața unei pânze mici - poate cea mai mică din 
expoziţie - și se uită la titlul ei, apoi din nou la tablou, foarte 
concentrat. 

— Veniţi amândoi aici, vă rog. 

Domnișoara Temple se apropie de tablou și rămase cu gura 
căscată. Cum de nu-și amintise? Pânza - evident decupată dintr- 
o lucrare mai amplă - înfățișa o femeie diafană întinsă pe ceea 
ce părea a fi o canapea sau un divan, dar care, la o privire mai 
atentă, era o masă înclinată - se vedeau parcă și niște curele 
(sau așa își închipuia pictorul un veșmânt biblic) care îi 
imobilizau mâinile. Deasupra capului femeii plutea un nimb 
auriu, însă pe faţă, în jurul ochilor, erau aceleași cicatrice 
purpurii, șerpuite, pe care le văzuseră cu ochii lor. 

Svenson consultă pliantul. 

— Fragment din Buna Vestire... este... o clipă... spuse el și 
dădu pagina. Tabloul a fost făcut acum cinci ani. Şi este cea mai 
nouă piesă din colecţie. Scuzați-mă. 

Svenson îi părăsi și se apropie de curator, care trecea ceva 
într-un registru de pe biroul lui. Domnișoara Temple se întoarse 
spre tablou. Nu putea nega că era de o frumuseţe stranie și 
observă cu groază că roba femeii, deschisă la culoare, era tivită 
la gât cu un șir de cercuri verzi. 

— Robele din Harschmort, îi șopti ea lui Chang, femeile aflate 
sub influenţa lui d'Orkanez - purtau astfel de veștminte! 

Doctorul reveni, clătinând din cap. 


— Este extrem de bizar, șuieră el. Pictorul - domnul Oskar 
Veilandt - se pare că era un mistic, nebun, care cocheta cu 
alchimia și științele oculte. 

— Excelent, spuse Chang. Cu ajutorul lui poate ne dumirim și 
noi... 

— Ne poate duce la ceilalţi! șopti domnișoara Temple 
emoţionată. 

— Așa am crezut și cu, încuviinţă doctorul. Numai că domnul 
Veilandt e mort de cinci ani. 

Toţi trei rămaseră tăcuţi. Cinci ani? Cum se poate? Ce 
însemna asta? 

— Liniile de pe faţa ei, observă Chang, sunt absolut la fel... 


— Întocmai, spuse Svenson, ceea ce ne spune că această 
conspirație - Procesul - sunt vechi de cel puţin cinci ani. Trebuie 
să aflăm mai multe - unde a trăit pictorul, unde a murit, cine are 
în grijă opera lui - cine a sponsorizat această expoziţie... 

Domnișoara Temple întinse degetul spre bucata de carton cu 
titlul lucrării, căci lângă ea era o pată mică de cerneală roșie. 

— Mai mult de-atât, domnule doctor, trebuie să aflăm cine a 
cumpărat acest tablou! 


Curatorul, domnul Shanck, se arătă încântat să le ofere 
informaţii (după ce doctorul se interesă în amănunt despre 
preţurile și procedurile de expediere a câtorva tablouri mai mari, 
între două murmure privind spaţiul disponibil din palatul 
Macklenburg), dar, din nefericire, domnul Shanck știa foarte 
puţin: Veilandt însuși era un mister, școala la Viena, șederi în 
ltalia și la Constantinopol, atelier în Montmartre. Tablourile 
fuseseră trimise de un dealer din Paris, unde se pare că murise 
Veilandt. Aruncă o privire compozițiilor opulente și spuse că, 
neîndoielnic, moartea îi fusese cauzată de tuberculoză, de 
consumul excesiv de absint sau de alt viciu la fel de distructiv. 
Proprietarul actual dorea să devină anonim în opinia domnului 
Shanck din cauza naturii scandaloase a acestei oeuvre - 
singurul contact al domnului Shanck fiind omonimul lui de la o 
galerie de artă de pe bulevardul St. Germain. Era clar că domnul 
Shanck savura misterul din jurul colecţiei, la fel cum savura și 
împărtășirea informaţiilor privilegiate pe care le deţinea cu cei 
pe care îi considera demni de a intra în posesia lor. Pe faţa lui 


însă își făcu loc suspiciunea când domnișoara Temple întrebă cu 
un aer foarte firesc cine achiziționase „pictura aceea mică și 
ciudată” și dacă mai avea de vânzare altele la fel. Îi plăcea mult 
și ar fi vrut să aibă și ea una acasă. Mai bine zis, curatorul se 
albi la faţă. 

— Credeam... aţi amintit de nuntă... prinţul... 

Tânăra încuviinţă din cap, nereușind să risipească teama 
curatorului. 

— Întocmai. De unde și interesul meu de a cumpăra un tablou 
pentru mine. 

— Dar niciunul dintre tablouri nu e de vânzare! Și n-a fost 
niciodată! 

— Nu mi se pare cel mai potrivit mod de a conduce o galerie, 
remarcă tânăra, în plus văd că un tablou a fost deja vândut... 

— De ce... de ce ați venit aici? întrebă curatorul, mai mult 
pentru sine decât pentru ea, cu vocea pierdută. 

— Ca să vedem tablourile, domnule Shanck - așa cum v-am 
spus... 

— Păi, n-a fost cumpărat, replică el repede, arătând spre 
tabloul mic. A fost dăruit, pentru nuntă. Este un dar pentru Lydia 
Vandaariff. Întreaga expoziţie a fost organizată doar pentru a 
reuni toate tablourile într-o singură colecţie! Cei care cunosc 
această galerie - cei care merită să fie informati - desigur, 
reunirea temelor abordate de pictor... religia... moralitatea... 
dorința sexuală... misticismul... trebuie să știți... forțele care se 
înfruntă - periculoase... 

Domnul Shanck se uită la ei și înghiţi în sec, agitat. 

— Dacă nu știaţi asta... cum de aţi... pe cine aţi... 

Domnișoara Temple observă îngrijorarea crescândă a omului 
și simţi nevoia să-i zâmbească, clătinând din cap - era pur și 
simplu o neînțelegere - dar înainte de a spune ceva Chang făcu 
un pas înainte, brusc încruntat și ameninţător, și îl înșfacă pe 
domnul Shanck de cravată, făcându-l să se aplece peste birou. 
Shanck protestă inutil, cu glas gâtuit: 

— Nu știu nimic. Oamenii folosesc galeria ca loc de întâlnire... 
mai iau un ban ca să închid ochii... nu spun nimic... n-am să 
spun nimic despre niciunul dintre dumneavoastră... jur... 

— Domnule Shanck... începu domnișoara Temple, dar Chang 


o întrerupse, trăgându-l și mai tare de cravată pe bărbat. 

— Spui că tablourile au fost adunate la un loc... de cine? 
mârâi el. 

Shanck vorbi repede, la fel de furios pe cât de speriat - deși 
nu de ei, după cum i se părea domnișoarei Temple: 

— De - aaa! - de tatãı ei! 


În clipa în care Chang îi dădu drumul, omul o luă la fugă și nu 
se opri decât într-o mică debara în care domnișoara Temple 
bănuia că se ţin măturile. Tânăra oftă plină de frustrare. Mai 
aveau, totuși, timp să vorbească. 

— Trebuie să plecăm de aici imediat, spuse ea. 

De dincolo de ușa de la intrare se auzeau zgomote. Întinse 
mâna și îl opri pe Chang să se ducă într-acolo. 

— Încă n-am hotărât... 

Chang o întrerupse. 

— Sera. S-ar putea să fie destul de periculos, dar, dacă 
mergem toţi trei, poate pătrundem mai ușor. Este și aproape. 

Domnișoara Temple se zbârli, iritată de tonul imperativ al lui 
Chang, dar imediat zări un licăr de emoție pe faţa lui. Deși, din 
cauza ochilor lui ascunși, nu putea ghici ce sentimente îl 
încercau, simplul fapt că ele existau îi trezi curiozitatea. Chang i 
se părea a fi un fel de cal de rasă ale cărui reacţii depindeau de 
furtunile infinitezimale care îi învolburau sângele - un caracter 
care trebuia strunit cu multă dibăcie. 

— De acord, zise Svenson. 


— Foarte bine, spuse tânăra, auzind zgomotul din ce în ce 
mai puternic care răzbătea din debara. Propun să plecăm. 

— O clipă... zise Svenson și alergă spre Buna Vestire a lui 
Veilandt. 

După ce aruncă o privire scurtă spre debaraua în care se afla 
Shanck, doctorul desprinse tabloul de pe perete. 

— Doar n-are de gând să-l fure, șopti domnișoara Temple. 

Nu avea de gând să-l fure. Doctorul nu făcu decât să întoarcă 
tabloul pe dos și să dea afirmativ din cap, confirmând că găsise 
ceea ce căuta. O clipă mai târziu puse tabloul la loc și reveni 
lângă ei. 

— Ce-aţi găsit? întrebă Chang. 


— Ceva scris, exclamă Svenson în timp ce se îndreptau spre 
ieșire. M-am întrebat dacă nu cumva există ceva legat de 
compoziţia mai mare sau, ţinând cont că pictorul a fost și 
alchimist, un fel de formulă mistică. 

— Şi aţi găsit-o? întrebă domnișoara Temple. 

Svenson încuviință din cap, scoțând din buzunarul mantalei 
un petic de hârtie și un vârf de creion. 

— Da... am să mi-o notez, deși simbolurile nu-mi spun nimic... 
nu știu ce semnifică, dar am găsit și cuvinte, scrise cu litere 
mari, de tipar... 

— Ce cuvinte? întrebă Chang. 

— „Şi astfel vor pieri”, replică Svenson. 

Domnișoara Temple nu spuse nimic, amintindu-și foarte bine 
tabla de la Harschmort, fiindcă nu mai era timp. Se aflau pe 
bulevard, doctorul luând-o de braţ în timp ce îi conducea spre 
seră. 

— Într-o baie de sânge? întrebă Chang. 

— Nu, răspunse doctorul Svenson. De a/bastru. 


— Intrarea pe aleea pe care o știu eu este chiar vizavi de 
Boniface, spuse Svenson cu voce scăzută. Ca să ajungem la 
poarta grădinii va trebui să dăm ocol hotelului și să venim spre 
ea din partea cealaltă. 

— Chiar și așa, remarcă Chang, spuneaţi că s-ar putea să fie 
păzită. 

— Atunci era. Dar, desigur, d'Orkanez era acolo - fără el, 
paznicii ar putea fi plecaţi. Problema e că am intrat prin grădină, 
adică prin spate - era întuneric și ceaţă și nu știu dacă e și o 
casă acolo - cu atât mai puţin dacă această casă e ocupată 
acum. 

Chang oftă. 

— Dacă trebuie să-i dăm ocol, va fi mai mult de mers și... 

— Aiurea, făcu domnișoara Temple. 

Cei doi își întoarseră privirea spre ea. Tânăra simţi că trebuia 
să-și impună autoritatea. 

— Luăm o trăsură, explică ea și își dădu seama că niciunul 
dintre tovarășii ei nu se gândise la un lucru atât de firesc. 

Era clar că cei trei dispuneau de doze diferite de forță și 


fragilitate. Ca femeie, domnișoara Temple înţelegea cum fiecare 
dintre tovarășii ei era sigur de locul în care ar putea să dea ea 
greș, dar nu avea aceeași percepţie a propriilor vulnerabilităţi. 
Era, gândi ea acceptând ideea, propria ei responsabilitate și, în 
consecinţă, le atrase atenţia asupra unei trăsuri care tocmai 
venea spre ei. 


— Uite una - faceţi-i cu mâna vizitiului! 


Cu acest mijloc de locomoţie, înghesuiți unul într-altul ca să 
stea cât mai departe de ferestre, ajunseră în cealaltă parte a 
aleii în doar câteva minute. Chang clătină din cap, semn că nu 
vedea niciun soldat. Coborâră și așteptară ca trăsura să se 
îndepărteze. Intrară apoi pe aleea pietruită, îngustă și pustie, 
care, după cum văzu domnișoara Temple, se numea Plum Court. 
Poarta se afla în mijlocul aleii - în timp ce se apropiau de ea, 
zgomotele dinspre bulevardele învecinate se pierdeau în faţa 
umbrei din ce în ce mai dese, căci clădirile din jur blocau orice 
urmă de lumină care nu cădea direct de sus și care acum, 
filtrată de cerul noros, era oricum foarte slabă. Tânăra se 
întrebă cum putea să reziste o grădină într-un loc atât de 
întunecat și lipsit de aer. Intrarea era, de fapt, o poartă groasă 
de lemn cu un fel de arcadă de biserică deasupra, înfiptă în zid. 
Arcada era împodobită cu figurine cioplite în lemn, un șir ciudat 
de monștri marini, sirene și marinari naufragiaţi care zâmbeau 
chiar dacă se înecau. 

Domnișoara Temple privi spre capătul aleii și văzu, în lumina 
mai puternică a bulevardului, ca o fotografie color înrămată, 
fațada hotelului Boniface. In ușă stătea domnul Spanning, 
flancat de soldaţi. Tânăra îl bătu pe Chang pe umăr și arătă spre 
hotel. Chang se apropie repede de poartă, lăsă jos sacul de voiaj 
înflorat al domnișoarei Temple și scoase din buzunar un inel 
greu cu mai multe chei. Căută repede una și mormăi printre 
dinţi: 

— Spuneţi-mi dacă ne văd... și lipiţi-vă de zid. 

Domnișoara Temple și doctorul se lipiră de zid, scoțându-și 
fiecare pistolul. Tânăra era mai mult decât neliniștită - nu 
trăsese niciodată cu o armă și iat-o acum, în rolul tâlharului de 
drumul mare. Chang vâri cheia în broască și o răsuci. Nu se 
potrivea. Încercă alta, apoi alta și încă una, de fiecare dată 
căutând cu răbdare în inelul plin de chei. 


— Dacă e cineva de partea cealaltă, sigur o să audă! șopti 
Svenson. 

— A și auzit, replică Chang la fel de încet. 

Domnişoara Temple observă că Chang părăsise cadrul porții 
și, împreună cu Svenson, făcu același lucru, ferindu-se de 
gloanţele care ar fi putut fi trase de dincolo. Chang mai încercă 
o cheie, apoi încă una și încă una. Făcu un pas înapoi și oftă, 
apoi privi în sus, la zid. Avea peste trei metri, dar între el și vârf 
se interpunea arcada ornamentală. Chang vârî cheile în buzunar 
și se întoarse spre Svenson. 

— Domnule doctor, mâinile, vă rog... 

Tânăra urmări cu un amestec de panică și admiraţie cum 
Chang își sprijină gheata pe mâinile împletite ale doctorului 
Svenson și apoi își face vânt spre arcada de deasupra. Abia 
atingând-o, puse un genunchi pe șindrila care o acoperea și, de 
acolo, întinse braţele și se apucă de marginea zidului. În doar 
câteva clipe, și prin ceea ce domnișoarei Temple i se păru a fi o 
impresionantă demonstraţie de forță fizică, Chang încălecă 
zidul. Privi în jos cu o lipsă de expresie caracteristică 
profesioniștilor și sări în partea cealaltă. Urmă un moment de 
tăcere. Svenson își pregăti revolverul. Apoi auziră cum se 
întoarce cheia în broască și văzură cum se deschide poarta, 
Chang făcându-le semn să intre. 

— Venirea noastră aici a fost anticipată, spuse el și se aplecă 
să ia sacul de voiaj din mâna tinerei. 


Sub giulgiul de umbră, grădina era un loc mohorât, cu răzoare 
ofilite, cu petice de iarbă cafenie, cu arbuști ornamentali delicaţi 
ai căror crengi atârnau golașe și lipsite de viaţă. Domnișoara 
Temple înaintă printre urne de piatră mai înalte decât ea, cu 
marginile acoperite de tulpinile moarte ale florilor de vară. 
Grădina se învecina cu o casă mare care cândva fusese vopsită 
în alb, deși acum era aproape neagră din cauza stratului de 
funingine. Ferestrele și ușa din față fuseseră acoperite cu 
scânduri, fapt care pur și simplu izola casa de grădină. In faţa ei 
tânăra văzu sera, o cupolă de sticlă verde-cenușie, brăzdată de 
mușchi și murdărie. Ușa era deschisă, întunecată precum golul 
lăsat de un dinte căzut. In timp ce se îndreptau spre ea, 
domnișoara Temple observă că doctorul Svenson cercetează 


răzoarele de flori și mormăie ceva. 
— Ce vedeţi acolo, domnule doctor? întrebă ea. 


— Îmi cer scuze... mă uitam la plantele preferate de Comte. 
Aceasta este grădina unui botanist negru la inimă, răspunse 
doctorul și arătă spre tulpinile ofilite care domnișoarei Temple i 
se păreau la fel. Uitaţi aici, iarba-nebunilor, acolo mătrăgună... 
degetariță... mandragora, ricin, mac canadian... 

— Dumnezeule, exclamă tânăra, necunoscând plantele 
enumerate de Svenson, dar dispusă să-l aprobe întru totul. Ai 
crede că d'Orkanez e farmacist! 

— Mai mult ca sigur, domnișoară Temple, toate acestea sunt, 
în felul lor, niște plante otrăvitoare, spuse Svenson, ridică 
privirea și arătă spre ușa pe care Chang intrase fără ei. Dar 
poate că avem timp să studiem răzoarele de flori mai târziu... 


Lumina din seră avea o nuanţă verzuie, ca și cum ai fi intrat 
într-un acvariu. Domnișoara Temple călcă pe mai multe covoare 
turcești groase până ajunse la Chang, care stătea lângă un pat 
mare, cu baldachin. Draperiile fuseseră trase, iar așternutul scos 
de pe pat. Tânăra privi în jos, la saltea, cu repulsie. Era plină de 
pete roșii, de sânge uscat, iar în dreptul capului era acoperită de 
stropi mari, de un albastru-violet intens și de un alb-portocaliu 
straniu. Domnișoara Temple văzu cu surprindere cum doctorul 
Svenson se urcă pe pat și se apleacă spre mai multe pete, 
mirosindu-le. Pentru ea, o asemenea intimitate cu ceea ce putea 
ieși din corpul altei persoane - pe care nici măcar nu o cunoștea 
- depășea cu mult interesul profesional al cuiva. Drept care se 
întoarse și își lăsă privirea să rătăcească prin seră. 

Deși se părea că d'Orkanez părăsise sera și luase cu el tot 
ceea ce ar fi putut explica modul în care se folosise de ea, 
domnișoara Temple observă că încă mai erau urme ale 
diverselor activităţi desfășurate în acea construcţie circulară. 
Lângă ușă se afla o masă mică. In apropiere erau câteva 
chiuvete și ţevi prin care circula apa, iar lângă chiuvete se afla 
un godin pe care stătea o placă lată de fier pentru gătit sau, mai 
probabil, pentru prepararea unor compuși sau elixiruri 
alchimice. Dincolo de acestea era o masă lungă de lemn, fixată 
în podea, de care atârnau, observă tânăra cu un fior de teamă, 
mai multe curele de piele. Își întoarse privirea spre pat. Doctorul 


Svenson încă mai stătea aplecat deasupra saltelei, iar Chang se 
uita sub ea. Se apropie de masă. Suprafaţa era pătată și arsă 
din loc în loc ca și covorul, după cum observă când se împiedică 
într-o gaură. De fapt, covorul era plin de pete și arsuri pe o 
porțiune îngustă între godin și masă, apoi între godin și chiuvete 
și, în sfârșit, alcătuind triunghiul, între chiuvete și masă. Se 
apropie de godin și îl atinse. Era rece. Curioasă, îngenunche și îl 
deschise. Era plin de scrum. Se uită în jur după un clește, îl găsi 
și îl vâri înăuntru, scormonind prin cenușă, mușcându-și limba, 
concentrată. După câteva clipe se ridică în picioare, își șterse 
mâinile și se întoarse veselă spre tovarășii ei, arătându-le o 
bucăţică de material de un albastru-închis. 

— Am găsit ceva, domnilor. Dacă nu greşesc, este mătase 
shantung - poate din rochia femeii? 

Chang se apropie de ea și luă în mână bucăţica de material 
ars. O privi atent o clipă, fără să vorbească, și o înapoie. Strigă 
spre Svenson pe un ton puţin răstit. 

— Ei, ce ne puteţi spune, domnule doctor? 

Domnișoara Temple își dădu seama că doctorul nu sesizase 
tonul lui Chang și nici cum acesta bătea trist darabana pe 
genunchi, căci răspunsul lui se lăsă așteptat, ca și cum era prea 
preocupată să rezolve acest ultim mister. 

— Nu-mi este clar... fiindcă, vedeţi dumneavoastră, petele de 
sânge de aici... care, ţinând cont de nuanțele sângelui care se 
usucă, par relativ recente... 

Doctorul arătă spre mijlocul saltelei și tânăra se trezi că îl 
îmboldește pe Chang să se apropie de pat împreună cu ea. 

— Se pare că a curs mult sânge, domnule doctor. Nu credeţi? 
întrebă ea. 

— Poate, dar nu și dacă - dacă îmi îngăduiţi lipsa de 
delicateţe - dacă sângele este rezultatul unui proces firesc... 
lunar. Vedeţi pata aceasta aici, în mijlocul patului... unde ar 
trebui să fie pelvisul... 

— Dar dacă e vorba de o naștere? întrebă tânăra. Dacă 
femeia era gravidă? 

— Nu era. Există, desigur, și alte explicaţii, ar putea fi vorba 
de o altă rană, ar putea fi vorba de violenţă sau chiar de 
otravă... 

— E posibil să fi fost violată? întrebă Chang. 


Svenson nu răspunse imediat, privirea fugindu-i spre 
domnișoara Temple. Chipul acesteia era inexpresiv - tânăra 
doar ridică din sprâncene, semn că îl îndemna să răspundă. 
Doctorul se întoarse din nou spre Chang. 

— Se pare că da... dar cantitatea de sânge pierdut este ieșită 
din comun. Violul trebuie să fi fost înfăptuit cu o sălbăticie 
extremă, aproape letală. Mai mult nu pot să spun. Când am 
examinat femeia n-am găsit urme de agresiune. Desigur, n-am 
cum să garantez... 

— Ce puteţi spune despre celelalte pete? Cele albastre și 
portocalii? întrebă domnișoara Temple, observând că Chang 
bate în continuare darabana. 

— Nu știu ce să spun. Albastrul... în primul rând, mirosul 
ciudat seamănă cu cel pe care l-am simţit la institut și pe 
cadavrul din bucătăria lui Crabbé - de mașinărie, chimic. 
Presupun doar că face parte din procesul de obţinere a acelui tip 
de sticlă. Poate e un somnifer sau poate... nu știu, un 
conservant, un fixativ - cum redă amintirile pe sticlă, poate că 
d'Orkanez s-a gândit că îi poate reda viaţa femeii. Sunt sigur că 
a încercat să o salveze, spuse doctorul privind faţa împietrită a 
lui Chang. Prezenţa petelor portocalii este, într-adevăr, foarte 
ciudată. Portocala - sau esenţa de coajă de portocală - este 
folosită uneori ca insecticid... aciditatea ei distruge carapacea. 
Așa miroase pata asta - a concentrat de portocală obţinut prin 
expunere la aburi. 

— Dar, domnule doctor, zise tânăra, petele nu sugerează că 
fluidul a provenit - sau a fost emis - de /a femeie? Par a fi 
rezultatul unei scurgeri... al unei hemoragii... 

— Într-adevăr... Sunteţi foarte perspicace! 

— Credeţi că a fost /nfestată cu ceva? 

— Nu, nu cred nimic - dar mă întreb care ar fi efectele unui 
asemenea solvent, ce ar putea declanșa fluidul albastru, sticla, 
în interiorul corpului omenesc. Poate că d'Orkanez l-a folosit ca 
leac. 

— Dacă topește carapacea unei insecte, e posibil să fi topit 
sticla din plămânii femeii? 

— De ce nu - deși nu știm care sunt ingredientele sticlei, prin 
urmare nu pot spune dacă s-a dovedit eficient. 

Rămaseră tăcuţți câteva clipe, privind lung patul și urmele 


trupului care zăcuse acolo. 

— Dacă s-a dovedit eficient, spuse domnișoara Temple, nu 
înțeleg de ce Comte i-a ars rochia. 

— Nici eu, zise Svenson trist. 

— Nici eu, spuse Chang răstit și le întoarse spatele ieșind în 
grădină. 


Domnișoara Temple privi spre doctorul Svenson, care încă 
mai stătea pe pat, preocupat și derutat, ca și cum amândoi ar fi 
știut că ceva nu era în regulă. Într-un târziu doctorul se ridică de 
pe pat - stângaci, încurcându-se în mantaua lungă și cu părul 
lins căzut în ochi. Tânăra ajunse mai repede la ușă, apucând 
sacul de voiaj înflorat pe care Chang îl lăsase acolo - era extrem 
de greu, ce proastă fusese Marthe să creadă că poate căra așa 
ceva - și ieși în grădină, clătinându-se sub povara lui. Chang 
stătea în mijlocul pajiștii lipsite de viaţă privind ferestrele 
acoperite de scânduri ale casei - ferestre care, prin 
impenetrabilitatea lor voită, domnișoarei Temple i se părură că 
sunt un fel de oglindă a ochelarilor lui Chang. Lăsă să-i cadă 
sacul din mână și se apropie de el. Chang nu se întoarse. Tânăra 
se opri, poate la un metru de el. Aruncă o privire în urmă, la 
doctorul Svenson care stătea în ușa serei. 

— Domnule Chang? zise ea. 

Chang nu răspunse. Domnișoara Temple nu știa dacă exista 
ceva mai supărător decât o persoană care ignoră o întrebare 
absolut politicoasă, plină de înţelegere. Trase adânc aer în piept 
și vorbi din nou, cu blândeţe: 

— O cunoașteţi pe femeie? 

Chang se întoarse spre ea și răspunse pe un ton rece: 

— O cheamă Angelique. N-aveţi de unde să o știți. Este... a 
fost... prostituată. 

— Înţeleg, spuse domnişoara Temple. 

— Zău? făcu Chang. 

Domnișoara Temple îi ignoră obrăznicia și îi arătă din nou 
bucăţica de mătase arsă. 

— Credeţi că-i aparținea? 

— leri-seară purta o rochie din materialul ăsta, în compania 
lui d'Orkanez - a dus-o la institut, zise Chang și se întoarse ca 


să-i strige lui Svenson. Era cu el acolo, cu mașinăriile lui - ea e 
femeia pe care aţi văzut-o - și-acum e moartă. 

— Oare? făcu domnișoara Temple. 

Chang pufni. 

— Aţi spus-o și dumneavoastră... Comte i-a ars rochia... 

— Am spus-o, dar nu prea are logică. Nu văd nicio palmă de 
pământ afânat în grădina asta. Dumneavoastră vedeţi? 

Chang o privi bănuitor, apoi se uită în jur. Înainte de a-i 
răspunde, Svenson strigă din ușa serei: 

— Nici eu nu văd. 

— Şi, iertată-mi fie lipsa de delicateţe, nici n-am găsit vreun 
os în godin. Sunt convinsă că, dacă cineva s-ar hotărî să ardă un 
cadavru - credeţi-mă, am văzut destule cadavre de animale 
aruncate în foc - cel puţin câteva oase tot ar rămâne. Domnule 
doctor? 

— Sunt de aceeași părere, da... numai femurul... 


— Deci întrebarea mea este, domnule Chang, continuă 
domnișoara Temple, dacă femeia e moartă, iar el părăsește 
această grădină, de ce n-o îngroapă sau nu-i incinerează 
rămășițele pământești chiar aici? Logic așa ar fi trebuit să se 
întâmple, dar nu văd să o fi făcut. 

— Atunci de ce i-a ars rochia? întrebă Chang. 


— Habar n-am. Poate fiindcă nu mai putea fi purtată - petele 
de sânge despre care vorbea domnul doctor. Poate era 
contaminată. Purta rochia atunci când aţi văzut-o, domnule 
doctor? 

Svenson își drese vocea. 

— N-am văzut o rochie ca asta, răspunse el. 


— Deci nu știm, spuse tânăra adresându-i-se din nou lui 
Chang. Știu că-l urâţi pe Comte d'Orkanz, dar trebuie să și 
sperați să o găsiți pe această femeie, în viaţă - și, cine știe, 
poate chiar sănătoasă. 


Chang nu răspunse, dar tânăra simţi că se schimbase ceva în 
el, o reechilibrare datorată acceptării unui licăr de speranţă. 
Domnișoara Temple își permise o clipă de satisfacție căreia însă, 
pe neașteptate, îi luă locul un val de tristețe, de însingurare, ca 
și cum s-ar fi considerat solidară cu Chang, ca și cum pe 


amândoi i-ar fi apropiat singurătatea pentru a afla numaidecât 
că așa ceva nu putea fi adevărat. Sentimentele lui - faptul că 
avea sentimente de o asemenea intensitate și tocmai pentru o 
astfel de femeie - o îndurerau. Nu-și dorea să fie obiectul 
emoţiilor unui astfel de bărbat - bineînţeles că nu - dar nici nu 
era pregătită să se confrunte cu profunzimea singurătăţii ei atât 
de brusc - și nu consolând pe altcineva - ceea ce i se părea 
nedrept și era departe de a fi punctul ei forte. Nu se putea 
abţine. Era torturată de solitudine și, pe neașteptate, simţi cum 
lăcrimează.  Rușinată, clipi de câteva ori și încercă să 
zâmbească, spunând pe un ton cât mai vioi și amabil: 

— Se pare că amândoi am pierdut pe cineva. Dumneavoastră 
aţi pierdut-o pe această femeie, Angelique, doctorul pe prinţ, iar 
eu... pe Roger, cel crud și nesăbuit. Dumneavoastră și doctorul 
mai aveţi încă speranţe - și dorinţa - de a-i găsi pe cei pierduţi... 
eu însă sunt mulţumită să ajut cât pot, să ajung să înţeleg... și 
să mă răzbun. 

Vocea i se frânse și tânăra simţi cum lăcrimează din nou, 
furioasă pe slăbiciunea ei, dar incapabilă să și-o reprime. Oare 
aceasta era viaţa ei? Simţi iar golul înăbușitor din inima ei - cum 
de fusese atât de naivă să-l lase pe Roger Bascombe să i-l 
umple? Cum se lăsase pradă unor astfel de sentimente - când 
acestea nu făceau decât să provoace o durere iremediabilă? 
Cum de o mai încercau, cum de mai voia să creadă că nu a fost 
înțeleasă de el iar el să o ia de mână - slăbiciunea ei era de 
nesuportat. Pentru prima oară în cei 25 de ani de viaţă 
domnișoara Temple nu știa unde va dormi. Văzu cum se apropie 
doctorul Svenson de ea și se sili să-i zâmbească, în același timp 
făcându-i semn să se oprească. 

— Mătușa dumneavoastră, începu el, cu siguranţă grija 
dumneaei faţă de dumneavoastră... 

— Pfffiu! făcu tânăra și surâse batjocoritor, nesuportându-i 
compasiunea. 

Se apropie de sacul de voiaj și îl ridică de jos, străduindu-se 
să-i ascundă greutatea, dar împiedicându-se în timp ce se 
îndrepta spre poarta grădinii. 

— Vă aștept pe alee, strigă ea peste umăr, nedorind ca cei 
doi să-i vadă emoția de pe faţă. Sunt sigură că avem multe de 
făcut... 


Lăsă sacul din mână, se sprijini de zid, și își acoperi urechile 
cu mâinile, umerii zguduindu-i-se de plâns. Cu doar câteva clipe 
în urmă fusese atât de mândră că găsise bucăţica de mătase în 
godin, iar acum - și de ce? Fiindcă Chang ţinea la o prostituată? 
- povara tuturor suferințelor, sacrificiilor și amăgirilor reapăruse 
ca să-i apese fiinţa atât de fragilă și inima atât de sensibilă. 
Oare alţii cum suportau această izolare, această speranţă 
nemângâiată? În toiul acestei furtuni domnişoara Temple, a 
cărei minte era iute și neobosită, nu uita frica teribilă pe care i-o 
inspirau dușmanii și nici nu ezita să se mustre pentru că 
plânsese ca o adolescentă naivă. Vâri mâna în poșeta verde 
după o batistă, căutând pe lângă revolver, un alt semn a ceea 
ce devenise - a ceea ce se apucase să facă, dacă era sinceră cu 
ea însăși, cu rezultate ridicole. Își suflă nasul. Era o fire dificilă, 
știa asta. Nu se împrietenea ușor. Era repezită și pretențioasă, 
necruțătoare și răsfăţată. Pufni, respingând acest gen de 
introspecţie, dispreţuind nevoia de așa ceva aproape la fel de 
mult pe cât dispreţuia introspecţia în sine. În acel moment nu 
știa ce voia mai mult, să se relaxeze în casa ei de pe insulă sau 
să-l împuște direct în inimă pe unul dintre acești ticăloși ai sticlei 
albastre... era vreuna din aceste alternative răspunsul la starea 
ei de spirit? 

Pufni tare. Nici Chang, cu toate sentimentele lui ascunse, nici 
Svenson, cu toată ezitarea lui aferată, nu stăteau în stradă, 
plângând de mama focului. Cum putea fi alături de ei, egală 
între egali? Din nou, cu aceeași încăpățânare, se întrebă dacă 
știa ce face. Îi spusese lui Chang că vrea să-și continue 
investigaţiile singură, deși în sinea ei nu crezuse. Acum știa că 
asta era exact ce trebuie să facă - fiindcă în acest moment 
acțiunea era vitală - dacă voia să scape de această senzație 
cumplită că era supusă nevoilor cărnii, și nu ale minţii. Privi în 
urmă spre poarta grădinii - nu apăruseră nici Chang, nici 
Svenson. Apucă sacul de voiaj cu amândouă mâinile și o luă pe 
drumul pe care veniseră, cât mai departe de Boniface. Cu 
fiecare pas făcut simţea că se afla pe un vas care părăsea portul 
ca să străbată un ocean necunoscut - și călca tot mai hotărât cu 
cât se îndepărta pe Plum Court. 

Ajunse la bulevard și făcu semn unei trăsuri. Privi înapoi. Simţi 
un nod în gât. Chang și Svenson stăteau la intrarea în grădină. 


Svenson îi strigă ceva. Chang o porni în fugă spre ea. 
Domnișoara Temple se urcă în trăsură și își aruncă sacul pe 
podea. 

— Dă-i drumul, strigă ea. 

Trăsura o luă din loc și, în doar câteva clipe care tinerei i se 
părură aproape brutale, trecu pe lângă alee, cei doi bărbaţi 
dispărând din raza ei vizuală. Vizitiul întoarse capul spre ea, 
întrebând din ochi care e destinaţia. 


— Hotelul St. Royale, spuse domnișoara Temple. 


5 
Ministerul 

Până să ajungă Chang la capătul aleii, trăsura dispăru. 
Nedându-și seama în ce direcţie o apucase, Chang scuipă de 
frustrare, de-abia răsuflând de-atăâta efort inutil. Privi în urmă și 
îl văzu pe Svenson apropiindu-se, cu chipul plin de îngrijorare. 

— A plecat? întrebă el. 

Chang încuviinţă din cap și scuipă iar. Habar nu avea ce idee 
îi venise tinerei sau încotro o duceau pornirile ei iresponsabile. 

— Ar trebui să ne luăm după... începu Svenson. 

— Cum? întrebă Chang răstit. Unde se duce? Se lasă 
păgubașă? Îi atacă pe dușmani de una singură? Pe care din ei? 
Și când anume, între momentul în care va fi prinsă și momentul 
în care va fi omorâtă, le va spune tot ce trebuie să știe ca să ne 
găsească? 

Chang era furios, dar la fel de furios era și pe el. Supărarea lui 
legată de Angelique era sinonimă cu prostia - la ce bun? 
Angelique nu simţea nimic pentru el. Dacă era în viaţă și o 
găsea, își salva prestigiul în faţa lui Madelaine Kraft. Atât și 
nimic mai mult. Se întoarse spre Svenson și întrebă repede: 

— Câţi bani aveţi la dumneavoastră? 

— Nu... nu știu... destul pentru o zi-două... de mâncat, de 
găsit o cameră... 

— De cumpărat un bilet de tren? 

— Depinde cât de lungă e călătoria... 

— Atunci luaţi și asta. 

Chang își vâri mâna în buzunarul pardesiului și scoase un 
portofel de piele. În el erau numai două bancnote mici, ce-i mai 
rămăsese după noaptea petrecută la Boniface, dar mai avea și o 
mână de monede de aur în buzunarul de la pantaloni la care 
putea apela. Îi dădu una dintre bancnote doctorului Svenson cu 
un zâmbet amar. 

— Nu știu ce-o să ni se întâmple vistieria alianţei noastre 
tocmai a plecat. Cum staţi cu muniţia? 

Ca pentru a-și întări răspunsul, Svenson își scoase revolverul 
din buzunar. 

— L-am reîncărcat din rezerva domnișoarei Temple - 
amândouă pistoalele au calibrul... 


— 44, armă de război. 

— Exact. 

— Ca și al ei? 

— Da, deși al ei este neașteptat de mic... 

— Ce știți, a tras cu el vreodată? 

— Nu cred. 

Cei doi bărbați rămaseră o clipă pe gânduri. Chang încercă să 
scape de sentimentele de remușcare și vină. Cum de nu-și 
dăduse seama că arma era atât de puternică - o ajutase să o 
curețe, ce naiba. Se întrebă ce anume gândise în momentele 
acelea - deși știa ce anume îi distrăsese atenţia: surpriza de a o 
vedea în alte haine decât cele în care era îmbrăcată în tren, 
curbura gâtului ei plin de vânătăi, în loc de pete de sânge, 
degetele ei mici și sprintene care demontau piesele componente 
din metal negru, plin de ulei, ale revolverului. Clătină din cap. 
Reculul unei astfel de arme avea să-i dea braţul peste cap - nu 
putea nimeri nimic, dacă nu lipea ţeava de corpul țintei. Fata nu 
avea habar ce făcea, în niciun fel. 

— N-are rost să ne mai gândim la ce-a fost, zise doctorul. Ce 
facem, mergem după ea? 

— Dacă e prinsă e ca și moartă. 

— Atunci trebuie să ne despărţțim ca să acoperim mai mult 
spaţiu. Mare ghinion - parcă deunăzi alerga fiecare să-și salveze 
pielea. O să-mi lipsească cineva care să mă ajute să mă urc pe 
burlane, spuse Svenson zâmbind și întinse mâna. 

— O să vă urcați singur pe ele - sunt sigur, îl asigură Chang 
strângându-i mâna. 

Svenson zâmbi strâmb, semn că apreciază încurajarea lui 
Chang, dar rămâne la părerea lui. 

— Încotro merge fiecare? Și unde ne întâlnim din nou? 
întrebă el. 

— Oare unde ar merge ea? întrebă Chang. Credeţi că se duce 
la mătușa ei? Ar fi mai simplu pentru noi toţi... 

— Nu cred. Dimpotrivă, nu știu ce s-a întâmplat cu ea, dar 
sunt sigur că s-a hotărât să treacă la acţiune. 

Chang se încruntă. Tot ce-i spusese ea în grădină, faţa ei, 
zâmbetul care îi contrazicea ochii cenușii. 

— Din cauza idiotului ăluia de Bascombe, probabil. 


Svenson oftă. 

— Sărmana fată. 

Chang scuipă din nou. 

— ÎI va împușca în cap sau se va arunca la picioarele lui, 
hohotind de plâns? Aceasta-i întrebarea. 

— Nu sunt de acord, zise Svenson încet. Este o fată curajoasă 
și foarte capabilă. Ce știm noi despre ceilalți? Foarte puţin. Dar 
știm că domnișoara Temple a făcut să creadă multe persoane 
influente că este o curtezană-asasină de temut. Fără ea n-am fi 
putut scăpa din hotel. Dacă o găsim, pun pariu că va contribui și 
ea la salvarea noastră, a fiecăruia dintre noi, înainte ca 
povestea asta să se sfârșească. 

Chang nu răspunse, zâmbi numai. 

— Care e moneda naţională a Macklenburg-ului - șilingul de 
aur? 

Svenson încuviinţă din cap. 

— Atunci sunt dispus să pun pariu pe zece șilingi de aur că 
domnișoara Temple nu ne va salva viaţa. Sigur, e un pariu 
prostesc - dacă nu ne salvează viaţa, niciunul dintre noi nu va fi 
în situaţia de a-l câștiga. 

— Şi totuși, accept pariul, spuse Svenson, dădu mâna cu 
Chang din nou și își drese glasul. Şi-acum... despre Bascombe... 

— Casa de la ţară - conacul Tarr. Ar putea fi acolo. Sau la 
minister sau cu Crabbe. 

Chang privi repede în susul și în josul bulevardului - nu 
trebuia să mai stea acolo, atât de aproape de Boniface. 

— Călătoria spre conacul Tarr... începu el. 

— Unde e? 


— Spre nord, poate la jumătate de zi cu trenul - putem afla 
destul de ușor la Stropping - o putem chiar prinde la gară. Dar 
călătoria va lua ceva timp. Celelalte posibilități - casa lui, 
ministerul, Crabbe - sunt în oraș și unul dintre noi poate trece 
ușor pe acolo, dacă e nevoie. 

Svenson dădu din cap afirmativ. 

— Prin urmare, unul pleacă, celălalt rămâne aici - aveţi vreo 
preferinţă? Eu sunt un intrus și într-un caz și în celălalt. 

Chang zâmbi. 

— Și eu sunt un intrus, domnule doctor, zise el și arătă spre 


ochelari și pardesiul roșu. Nu mă potrivesc nici eu oamenii 
înstăriți de la ţară, nici cu saloanele orășenilor respectabili... 

— Oricum, rămâne orașul dumneavoastră - sunteţi produsul 
lui, dacă-mi iertați termenul. Am să merg eu la ţară, unde 
uniforma mea și poveștile despre palatul Macklenburg s-ar 
putea să fie mai convingătoare. 

Chang se întoarse și făcu semn unei trăsuri. 

— Trebuie să vă grăbiţi - cum spuneam, s-ar putea s-o găsiţi 
în Stropping. Drumul spre minister e în direcţia opusă. Ne 
despărțim aici. 

Își strânseră mâinile pentru a treia oară, zâmbind. Svenson 
urcă în trăsură. Fără să mai adauge ceva, Chang se îndreptă 
repede în direcția opusă. Auzi vocea lui Svenson și se întoarse. 

— Unde ne întâlnim? 

Chang îi strigă cu mâinile făcute pâlnie. 

— Mâine la prânz. La ceasul din Stropping! 

Svenson înclină din cap și flutură din mână înainte de a 
dispărea în trăsură. Chang se îndoi că vor fi putea acolo. 


Cu prima ocazie, Chang părăsi bulevardul și o apucă pe un 
drum întortocheat, alei și străzi înguste. Nu se hotărâse unde să 
meargă mai întâi. Mai mult decât orice își dorea să abordeze 
problema în maniera lui obișnuită și nu să se arunce cu capul 
înainte în ceva ce nu înţelegea - chiar dacă tocmai așa proceda 
Celeste. Celeste? Se întrebă cum de folosea acel nume în 
gândurile lui, dar nu de față cu ea și nici când vorbea cu 
doctorul Svenson, când era întotdeauna „domnișoara Temple”. 
Dar ce conta - probabil fiindcă tânăra se purta ca un copil. 
Mulţumit că găsise o explicaţie, Chang hotărî că, dacă voia să 
pătrundă în birourile Ministerului Afacerilor Externe sau în casa 
lui Harald Crabbé, trebuia să fie pregătit mai bine. luţi pasul. Nu 
se încumeta să apară la Raton Marine, localul era sigur 
supravegheat - era convins că Aspiche făcea parte din această 
cabală. l-ar fi plăcut să ajungă la Bibliotecă. Erau atâtea 
întrebări care își așteptau răspunsul - despre lutul albastru- 
violet, despre Comte și Contessa, despre Bascombe și Crabbe, 
despre călătoriile în străinătate ale lui Francis Xonck, despre 
Oskar Veilandt, chiar și despre domnișoara Celestial Temple, se 
văzu nevoit să recunoască. Dar tocmai la Bibliotecă îl găsise 


Rosamonde, sigur îl așteptau acolo. De aceea, gândind mai 
practic și mai pesimist, se îndreptă spre prăvălia lui Fabrizi. 

Fabrizi era un fost mercenar italian, specialist în armament, 
care satisfăcea cerinţele unei clientele adunate din tot orașul și 
cu care Chang avea în comun numai setea de sânge. Chang 
intră în prăvălie, privind în stânga și în dreapta, lacom ca de 
obicei, la armele expuse în vitrine de sticlă. Răsuflă ușurat când 
îl văzu pe Fabrizi în dosul tejghelei, într-un costum sobru, 
acoperit de un şort din flanel verde. 

— Dottore, spuse Chang, salutând din cap. 


— Cardinale, răspunse Fabrizi serios și respectuos. 

Chang scoase pumnalul și îl așeză în faţa lui Fabrizi. 

— Am avut ghinion cu restul bastonului pe care mi l-ai făcut. 
Aș vrea să-l repari, dacă se poate. Între timp aș dori un 
înlocuitor pe măsură. Desigur, voi plăti înainte pentru osteneală. 

Scoase bancnota care mai rămăsese în portofel și o puse pe 
tejghea. Fabrizi o ignoră, luă pumnalul și îl privi îndeaproape. 
Puse pumnalul jos, privi bancnota ușor surprins, ca și cum ar fi 
apărut acolo cu de la sine putere, o împături și o vâri în 
buzunarul de la șorţ. Arătă cu capul spre una din vitrinele de 
sticlă. 

— Poţi să-ţi alegi înlocuitorul. Ăsta va fi gata în trei zile. 

— Îţi rămân recunoscător. 

Chang se apropie de vitrină, urmat de Fabrizi. 

— E vreunul pe care mi l-ai recomanda? 


— Toate sunt superbe. Pentru un om ca tine aș recomanda un 
lemn mai greu - bastonul poate fi folosit și singur, nu? Ăsta-i din 
tec... iar ăsta-i din lemn tare, malaez. 

Fabrizi îi dădu bastonul lui Chang, care îl cântări în mână 
zâmbind satisfăcut - avea mânerul curbat precum patul unui 
pistol. Scoase lama - un pic mai lungă decât cealaltă - și făcu 
mai multe mișcări cu bastonul. Era excelent și Chang zâmbi din 
nou, ca un tată care tocmai și-a luat în braţe copilul nou-născut. 

— Ca întotdeauna, șopti el, lucrat fără cusur. 


Era trecut de ora 15.00. Neputându-se duce la Bibliotecă, 
unde putea afla adresa lui Bascombe, cel mai ușor era să-l 
urmărească pe individ când pleca de la minister. In plus, dacă 
Celeste ţinea neapărat să-l găsească, se ducea tot la minister, 


făcând tot posibilul să-l întâlnească - să-l ucidă? - în biroul lui. 
Dacă Bascombe nu era acolo... ei bine, Chang avea să răspundă 
la întrebare la momentul potrivit. Își cântări monedele din 
buzunar, se hotărî să nu ia o trăsură și se îndreptă cu pas întins 
spre labirintul de clădiri albe. Avu nevoie de vreo cincisprezece 
minute ca să ajungă în piaţa Sf. Isobel, și de alte cinci ca să 
ajungă - de data aceasta mai încet, ca să-și tragă răsuflarea - la 
intrarea principală. Trecu pe sub impunătoarea arcadă albă, 
printr-o mare de trăsuri și persoane serioase, ocupate cu treburi 
guvernamentale, și ajunse într-o curte acoperită cu pietriș, din 
care se desprindeau mai multe alei - pavate cu ardezie și 
străjuite de arbuști ornamentali - care duceau spre diverse 
ministere. Ca și cum ar fi stat în mijlocul unei roţi, fiecare spiță 
ducând spre propria ei lume, distinctă, a birocraţiei. Ministerul 
Afacerilor Externe era chiar în faţa lui, drept care o porni într- 
acolo, cu ghetele scrâșnind pe pietriș și apoi făcând să răsune 
plăcuţele de ardezie, spre o altă arcadă, mai mică, ce dădea 
într-un hol de marmură și un birou de lemn unde un bărbat 
îmbrăcat într-un costum negru era flancat de soldaţi în tunici 
roșii. Alarmat, Chang observă că aceștia făceau parte din 
Regimentul 4 Dragoni, dar era prea târziu, soldaţii îl văzuseră 
deja. Se opri, gata să fugă sau să lupte, dar niciunul dintre 
soldaţi nu se clinti din poziţia de drepţi. Între ei, bărbatul în 
costum ridică privirea spre Chang și pufni întrebător. 

— Da? 

— Cu domnul Roger Bascombe, spuse Chang. 

Omul își trecu ochii peste chipul și îmbrăcămintea lui Chang. 

— Şi... din partea cui? 

— A domnișoarei Celeste Temple. 

— Scuzaţi-mă... aţi spus cumva domnișoara Temple? 

Insul văzuse destui străini la viaţa lui ca să nu surâdă 
batjocoritor. 

— Am un mesaj de la dumneaei, spuse Chang. Sunt sigur că 
domnul Bascombe dorește să-l primească. Dacă domnul 
Bascombe nu e disponibil, aș dori să vorbesc cu domnul ministru 
adjunct Crabbé. 

— Înţeleg... aţi dori... să vorbiţi cu domnul ministru adjunct. O 
clipă. 

Omul scrise câte cuvinte pe o bucăţică de hârtie, îndesă 


hârtia într-un tub de piele și introduse tubul într-un orificiu de 
alamă din birou, pe unde dispăru cu un șuierat. Chang își aminti 
de Old Palace și i se păru amuzant că și eșaloanele superioare 
ale guvernului și bordelurile folosesc cele mai moderne mijloace 
de comunicare. Așteptă. Sosiră și alți vizitatori, care erau lăsaţi 
să treacă sau așteptau răspuns la mesajele trimise prin tuburile 
de piele. Chang aruncă o privire celor care așteptau la fel ca și 
el - un bărbat oacheș, într-o uniformă albă și cu o pălărie 
împodobită cu pene de păun, un rus palid cu o barbă lungă și o 
uniformă albastră din stofă de lână, cu un șir de medalii și 
eșarfă, și doi bărbaţi vârstnici, în fracuri negre, ponosite, de 
parcă ar fi participat la același bal în ultimii douăzeci de ani. 
Privirile insistente ale celor patru nu îl surprinseră deloc. Se uită 
în jur cu aerul cel mai firesc ca să se asigure că ieșirea din 
spatele lui era încă disponibilă, ca să vadă coridoarele și scările 
aflate de partea cealaltă a recepţiei și ca să anticipeze mai bine 
apariția oricărui pericol. Soldaţii rămaseră nemișcaţi. 


Mai trecură cinci minute până când răspunsul căzu în 
recipientul de lângă birou. Funcţionarul despături hârtia, își notă 
ceva în registrul de alături și înmână hârtia unuia dintre soldaţi. 
Apoi strigă spre Chang. 

— Urcaţi. Vă va însoţi soldatul acesta. Vă rog să-mi spuneţi 
cum vă numiţi și să semnaţi... aici. 

Funcţionarul arătă spre un al doilea registru de pe birou și îi 
dădu un toc. Chang îl luă, se conformă și înapoie tocul. 

— Mă numesc Chang. 

— Doar „Chang”? 


— Mă tem că da, pentru moment, răspunse Chang și se 
aplecă spre recepţioner șoptind. Dar sper să câștig la cursele de 
cai... și atunci am să-mi mai cumpăr unul. 

Soldatul îl conduse pe Chang pe un coridor lat și pe o scară 
austeră, de granit negru, lustruit, cu o balustradă de fier forjat. 
Cei doi trecură pe lângă alţi inși în costum negru care urcau și 
coborau, toți înarmaţi cu serviete doldora de hârtii, și 
nearuncându-i nici măcar o privire lui Chang. După ce ajunseră 
la primul palier soldatul îl conduse pe un coridor de marmură 
spre o altă scară blocată cu un lanţ de fier. Soldatul desfăcu 
lanţul, îl lăsă să treacă pe Chang și îl închise la loc. Pe această 


scară nu mai era nimeni și, cu cât urcau mai mult, cu atât 
simţea că pătrunde într-un labirint din care nu mai putea scăpa. 
Privi spre soldatul în tunică roșie care mergea în faţa lui și se 
întrebă dacă nu era mai bine să-i vâre pumnalul între coaste 
aici, unde erau singuri, și apoi să-și încerce norocul. Dar, 
gândindu-se mai bine, nu putea decât să spere că soldatul îl 
duce la Bascombe - sau la Crabbe - și nu într-un loc izolat, din 
care să nu mai poată ieși. Menţionase numele domnișoarei 
Temple dintr-un capriciu, ca să provoace o reacţie - dar să și 
vadă dacă tânăra trecuse pe acolo înaintea lui. Pe de altă parte, 
îl deruta faptul că fusese lăsat să intre fără nicio problemă. Ceea 
ce putea însemna și că tânăra era acolo, dar și că nu era sau că 
doar voiau și ei să o găsească, lucru pe care îl știa deja. Acum 
nu-i mai rămânea decât să creadă că intenţia celor care îl 
lăsaseră să intre era, în ultimă instanţă, să nu-l lase să și iasă. Şi 
totuși, pornirea de a-l ucide pe soldat se datora numai stării lui 
de agitaţie. Avea să vină și clipa aceea, cât de curând. 

Străbătură trei paliere, dar nu trecură pe lângă nicio ușă sau 
fereastră. Ajunși pe palierul următor, soldatul scoase din 
buzunar o cheie lungă, de alamă, îi aruncă o privire scurtă lui 
Chang și se apropie de o ușă masivă, de lemn. Vâri cheia în 
broască și o întoarse de câteva ori, zgomotul reverberându-se 
pe scară, înainte ca ușa să se deschidă. Soldatul făcu un pas în 
lateral și îi făcu semn lui Chang să intre. Chang intră, la fel de 
atent la cel din spatele lui, cât și la locul unde intra - un coridor 
scurt, placat cu marmură, care dădea spre o altă ușă, la vreo 
cinci metri de el. Chang se uită înapoi la soldat. Acesta îi făcu 
semn cu capul să intre pe ușa din faţa lui. Văzând că Chang nu 
se mișcă, soldatul trânti ușa cu putere. Până să ajungă la clanţă, 
Chang auzi cum se întoarce cheia în broască. Ușa nu se clintea 
din loc. Era închis pe dinăuntru. Se mustră pentru naivitatea lui 
și se îndreptă spre cealaltă ușă, așteptându-se ca și aceasta să 
fie încuiată. Apăsă pe clanţă și ușa se deschise fără cel mai mic 
zgomot. 


Era un birou mare, cu un covor verde, gros, și tavanul jos, 
atmosfera apăsătoare fiind îndulcită de o lucarnă boltită, de 
sticlă cremoasă, care acoperea mijlocul încăperii. Pereţii erau 
străbătuţi de rafturi ticsite de sute de volume masive, 
numerotate - fără îndoială, documente oficiale, adunate de-a 


lungul anilor și din toată lumea. Spaţiul generos al camerei era 
împărțit între două piese de mobilier impunătoare - o masă 
lungă, pentru ședințe, în stânga lui Chang, și o masă de scris 
lată, în dreapta lui - care, ca niște planete de stejar, ţineau sub 
forța lor de gravitație un șir întreg de sateliți mai puţin 
importanţi - măsuţe, scrumiere și suporturi de hărţi. Nu era 
nimeni la masa de scris, dar la cealaltă, ridicând capul dintr-un 
vraf de hârtii împrăștiate în jurul lui, ședea Roger Bascombe. 

— A, făcu el și se ridică anevoie. 

Chang privi în jur cu mai multă atenţie și văzu o ușă - închisă 
- în peretele din spatele lui Bascombe, ca și ceva ce aducea cu o 
altă intrare mascată în biblioteca din dosul mesei de scris. 
Închise ușa, se întoarse spre Bascombe și bătu ușor cu vârful 
bastonului în covor. 

— Bună ziua, zise Chang. 

— Într-adevăr, e bună, replică Bascombe. Zilele se încălzesc. 

Chang se încruntă. Aceasta nu era deloc confruntarea la care 
se aștepta. 

— Cred că am fost anunţat, spuse el. 


— Da. De fapt, domnișoara Celeste Temple a fost anunţată. 
Şi apoi, desigur, numele dumneavoastră. 

Bascombe arătă spre perete și Chang văzu acolo aparatul de 
expediere și primire a tuburilor cu mesaje. Apoi Bascombe arătă 
spre capătul mesei. 

— Vă rog... luaţi loc. 

— Aș prefera să rămân în picioare. 

— Cum doriţi. Eu prefer să stau jos, dacă nu vă deranjează... 

Bascombe se așeză și profită de ocazie ca să rearanjeze 
hârtiile din faţa lui. 

— Așadar... începu el, o cunoașteţi pe domnișoara Temple? 

— Mai mult sau mai puţin. 

— Da, mai mult sau mai puţin, spuse Bascombe încuviințând 
din cap. Ea e... mda... ea e ea. N-am niciun motiv să mă refer la 
ea în alţi termeni. 

Lui Chang i se păru că Bascombe își alege cuvintele cu grijă, 
de parcă s-ar fi temut să nu fie prins cu mâţa-n sac... sau să nu-l 
audă cineva. 

— Ce termeni aveţi în vedere? întrebă Chang. 


— Termenii pe care i-a stabilit chiar ea, prin propriile opţiuni. 
Ca și dumneavoastră, de altfel. 
— Dar dumneavoastră? 


— Bineînţeles... nimeni nu e imun la consecinţele propriilor 
fapte. Sunteţi sigur că nu vreţi să staţi jos? 

Chang ignoră întrebarea. Se uita fix la bărbatul zvelt, bine 
îmbrăcat, de la masă, încercând să-și dea seama care îi era 
locul printre dușmanii lui atât de diverși. Nu se putea abţine să 
nu-l vadă pe Bascombe așa cum l-ar fi văzut o femeie - 
respectabilitatea, rafinamentul lui, amestecul ciudat de 
aroganță și deferență - și nu orice femeie, ci mai ales 
domnișoara Temple. Acest om fusese obiectul pasiunii ei - 
aproape sigur încă mai era, femeile fiind cum sunt. Privindu-l, 
Chang trebuia să recunoască faptul că Bascombe era înzestrat 
cu foarte multe calităţi și, drept rezultat, era la fel de sigur că 
tânărul îi displăcea profund. Îi zâmbi, totuși, și spuse: 

— Ambiţia... are un efect ciudat asupra omului, nu credeţi? 

Ochii lui Bascombe îl măsurară cu expresia seacă, plină de 
seriozitate, a unui antreprenor de pompe funebre. 

— Cum adică? 

— Adică... se pare că, până când omului nu i se dă ceea ce 
crede că vrea... habar n-are care sunt costurile. 

— De ce spuneţi asta? 


— De ce spun? repetă Chang, zâmbind din nou. O astfel de 
opinie ar trebui să izvorască din propria experienţă. Deci cum aș 
putea să știu eu asta? 

Văzând că Bascombe nu răspunde imediat, Chang arătă cu 
bastonul spre masa de scris. 

— Unde vă sunt complicii? Unde-i domnul Crabbe? De ce 
sunteţi singur - nu știți cine sunt eu? N-aţi vorbit cu sărmanul 
maior Blach? Nu sunteţi îngrijorat deloc? 

— Nu sunt, replică Bascombe cu o stăpânire de sine care Îl 
făcu pe Chang să-și dorească să-l plesnească peste faţă. Vi s-a 
permis să ajungeţi în acest birou în ideea expresă de a vi se 
face o propunere. Deoarece presupun că sunteţi departe de a fi 
un idiot, așa cum vă asigur că și eu sunt departe de a fi un idiot, 
până când vă fac această propunere nu mă aflu în niciun fel de 
pericol. 


— Şi care ar fi această propunere? 


În loc să răspundă, Bascombe se uită lung la el, trecându-și 
privirea peste chipul și hainele lui, de parcă ar fi fost un animal 
straniu sau un circar. Chang își dădu imediat seama că gestul lui 
era deliberat și menit să-l înfurie - deși nu înţelegea de ce 
Bascombe își asuma un asemenea risc, fiind atât de vulnerabil. 
Intreaga situaţie era ciudată - oricât ar fi vorbit Bascombe 
despre planuri și propuneri, Chang știa că apariţia lui la minister 
era surprinzătoare. Bascombe trăgea de timp pe propria lui 
piele, așteptând să se întâmple ceva - sosirea întăririlor? Dar nu 
era logic, căci soldaţii l-ar fi putut opri oricând. Singurul lucru pe 
care îl făcuseră era să-l îndepărteze de intrarea în minister. Oare 
acesta era doar un spectacol - prin care Bascombe își 
demonstra loialitatea, sau Bascombe juca un rol dublu? Sau 
întârzierea nu trebuia să aducă pe nimeni în cameră, ci să 
scoată pe cineva de aco/o? 

Cu o mișcare rapidă Chang ridică bastonul și se îndreptă spre 
Bascombe. Inainte ca tânărul să apuce să se ridice de pe scaun, 
capătul bastonului îl lovi scurt peste ureche. Bascombe se 
prăbuși pe scaun cu un țipăt de durere, ţinându-se de cap. 
Chang profită de ocazie ca să-i vâre bastonul sub barbă. 
Bascombe se înecă, înroșindu-se la față. Chang se aplecă și 
întrebă rar: 

— Unde e femeia? 

Bascombe nu răspunse imediat. Chang îi apăsă traheea cu 
bastonul. 

— Unde e femeia? 


— Care femeie? 

Vocea lui Bascombe se auzi ca un scrâșnet. 

— Unde e femeia? 

— Nu cred că știe la cine te referi. 

Chang se răsuci pe călcâie și, cu o mișcare lină, își desfăcu 
bastonul. În spatele mesei de scris, sprijinindu-se nepăsător de 
bibliotecă, era Francis Xonck, într-o redingotă galben-muștar, cu 
părul roșu încreţit cu grijă și cu un trabuc neaprins în mână. 
Chang făcu un pas precaut spre el, riscând o privire scurtă în 
spate, spre Bascombe, care încă se mai chinuia să-și recapete 
suflarea. 


— Bună ziua, spuse Chang. 

— Bună ziua. Sper că nu i-ai provocat niciun fel de rană. 

— De ce? Îţi aparţine? 

Xonck zâmbi. 

— Deșteaptă replică. Dar dă-mi voie să-ţi spun că și eu sunt 
deștept. Felicitări, persoana pe care o cauţi cu atâta disperare e 
un mister și pentru mine. E vorba de Rosamonde? De micuța 
domnișoară Temple - sau mai bine-i spun Hastings? Sau de târfa 
aia nefericită, cu ochii oblici, a lui Comte? Oricum, ideea că ești 
în căutarea uneia din ele este extrem de amuzantă. Fiindcă, pe 
de o parte, ești atât de bărbat, iar pe de alta, un bufon atât de 
jalnic. Scuză-mă o clipă. 

Scoase o cutie mică de chibrituri din buzunarul de la vestă și 
își aprinse trabucul, privind peste vârful ei la Chang în timp ce 
trăgea fumul în piept. Ochii i se mutară asupra lui Bascombe. 

— Supravieţuiești, Roger? 

Xonck zâmbi la reacţia lui Bascombe, tuși scurt și aruncă 
chibritul folosit pe masa de scris. 

Chang mai făcu un pas spre Xonck, care părea la fel de 
degajat ca și Bascombe cu câteva clipe în urmă, și pus pe 
glume, spre deosebire de Bascombe, care fusese tot timpul 
serios. 

— Vrei să te întreb pe tine? șuieră el. 

— Ai face mai bine să asculţi, spuse Xonck sec. Sau să 
gândești. Drumul din spatele tău e blocat, ca și ușa din spatele 
meu. Dacă ai putea să ieși pe ușa din spatele lui Bascombe 
lucru pe care nu-l poţi face - te asigur că te-ai pierde repede 
într-un labirint ameţitor de coridoare, fără absolut nicio șansă de 
a scăpa sau de a supravieţui numărului extrem de mare de 
soldaţi care vin chiar acum aici ca să te ucidă. Ai muri, domnule 
Chang, fără ca moartea dumitale să ajute la nimic - un câine 
călcat de o trăsură pe întuneric. 

Xonck se încruntă, culese o fărâmă de tutun de pe buza de jos 
și o aruncă, apoi își întoarse privirea spre Chang. 

— Şi de aia îmi propui să te ajut pe tine? întrebă Chang. 

— Ajută-te pe tine, bolborosi Bascombe de la masă. 

— Se trezește la viață! râse Xonck. Dar cred că are dreptate. 
Ajută-te pe tine. Fii rezonabil. 


— Ne pierdem vremea... mormăi Chang, apropiindu-se de 
Xonck, care nu se mișcă, ci vorbi repede și autoritar. 

— E o prostie ceea ce vrei să faci. Îţi va grăbi sfârșitul. 
Gândește-te. 

Chang se opri fără să vrea. Era aproape de Xonck, putea să-l 
atace cu bastonul. Dar nu-l atacă, în parte fiindcă văzu că omul 
nu e speriat... absolut deloc. 

— Indiferent de motivul care te-a adus aici, zise Xonck, 
investigația - trebuie să o amâni. Ai fost lăsat să urci până aici 
pentru un singur scop, așa cum a spus și domnul Bascombe: să 
ne asculti propunerea. Ai timp destul ca să te lupţi sau să mori - 
întotdeauna e timp pentru asta - dar nu mai e timp să o găsești 
pe femeia despre care sperai că va fi aici. 


Chang simţi nevoia să sară peste masa de scris și să-l 
înjunghie pe Xonck, dar instinctele lui - pe care știa că trebuia 
să se bazeze - îi spuseră că insul nu era ca Bascombe și că orice 
atac asupra lui trebuia calculat cu tot atâta grijă precum cel 
asupra unei cobre. Xonck nu părea să fie înarmat, dar putea 
avea un pistol, oricât de mic - sau chiar o sticluță cu acid. Pe de 
altă parte, Chang nu știa cum să ia avertismentul lui Xonck 
privind refugiul pe care l-ar fi găsit în minister. Deși putea fi 
adevărat, Xonck avea tot interesul să-l mintă. Dar de ce îl 
lăsaseră să urce fără ca soldaţii să-l aresteze? Avea prea multe 
întrebări, dar știa și că nimic nu-ţi spune mai mult despre un om 
decât atunci când îţi stabilește preţul. De aceea se îndepărtă de 
Xonck și surâse batjocoritor. 

— Şi care ar fi această propunere? 

Xonck zâmbi, dar Bascombe fu cel care vorbi, limpede și rece, 
în ciuda vocii răgușite, ca și cum ar fi descris pașii necesari în 
utilizarea unei mașinării. 

— Nu-ţi pot oferi amănunte. Nu vreau să te conving, ci să-ţi 
ofer o șansă. Cei care au acceptat invitaţia noastră au beneficiat 
și încă mai beneficiază de pe urma ei. Cei care nu au acceptat-o 
nu ne mai interesează. O cunoști pe domnișoara Temple. Poate 
ţi-a vorbit despre logodna noastră. Eu nu pot s-o fac - fiindcă îmi 
este imposibil să spun cum eram atunci; dacă aș putea, aș 
spune cât de copil am fost. Atât de multe lucruri s-au schimbat - 
atât de multe lucruri s-au limpezit - că nu pot vorbi decât 


despre ceea ce am devenit. E adevărat, am crezut că sunt 
îndrăgostit. Îndrăgostit fiindcă nu vedeam dincolo de obiectul 
veneraţiei mele, crezând, în supunerea mea necondiționată, că 
această dragoste mă va izbăvi. Ce înţelegeam eu atât de bine 
despre această lume? Atașamentul inutil față de o altă 
persoană, de ideea salvării, în locul propriei acţiuni hotărâte. Nu 
credeam decât în consecinţele acestui atașament - bani, statut 
social, respectabilitate, plăcere - pe care acum le văd doar ca 
elemente ale propriei mele capacităţi nelimitate. Înţelegi? 

Chang ridică din umeri. Cuvintele erau rostite cu elocvenţă, 
dar oarecum la modul abstract, ca un discurs învăţat pe de rost 
pentru a face o demonstraţie de retorică... și totuși, cât vorbise, 
privirea lui Bascombe fusese la fel de calmă? Oare nu trădase o 
tensiune anume? Ca și cum ar fi răspuns gândului lui Chang, 
Bacombe se aplecă spre el, și mai concentrat. 

— E firesc ca oamenii să aibă scopuri diferite, dar e la fel de 
firesc și ca aceste scopuri să fie legate între ele, ca o binefacere 
de care se bucură unul să fie împărtășită și de alţii. Ajută-te 
singur. Ești un om capabil - și chiar, se pare, dotat cu oarecare 
inteligenţă. Tot ce-ai realizat în confruntarea cu aliaţii noștri nu 
face decât să-ți dovedească valoarea. Nu există resentimente, ci 
numai interese în această luptă. Refuză lupta, vino alături de noi 
și vei vedea lucrurile mult mai clar. Orice vei dori - oriunde îţi 
vei îndrepta atenţia - ţi se va împlini vrerea. 

— Eu nu am niciun unchi nobil, zise Chang, dorindu-și ca 
Xonck să nu fi fost acolo, fiindcă îi era imposibil să ghicească 
adevăratele intenţii ale lui Bascombe în prezența stăpânului 
său. 

— Nici Roger nu are, nu ma; are, chicoti Xonck. 

— Exact, confirmă Bascombe, cu emoția scaunului de lemn 
pe care stătea. 

— Mă tem că nu înţeleg care vă e propunerea, spuse Chang. 

Xonck surâse batjocoritor. 

— N-o face pe naivul. 

— Ai dorinţe, zise Bascombe. Ambiţie. Frustrare. Amărăciune. 
Ce vrei să faci - să lupţi împotriva lor până când una dintre 
aventurile tale se sfârșește nefericit și să mori în stradă? Vrei să- 
ţi încredinţezi viaţa capriciilor unei (aici vocea i se poticni un pic) 
tinere provinciale? Intereselor secrete ale unui spion german? Ai 


întâlnit-o pe Contessa. i-a vorbit. Datorită ei ești aici. Noi îţi 
întindem mâna. Accept-o. Procesul te va transforma, așa cum 
ne-a transformat pe toți. 

Oferta era extrem de condescendentă. Chang îl privi pe 
Xonck, pe a cărui faţă nu văzu decât un zâmbet fix, îngăduitor, 
fără vreun înţeles anume. 

— Şi dacă refuz propunerea? 

— N-ai s-o faci, zise Bascombe. Ar fi o mare prostie. 

Chang observă o pată de sânge pe urechea lui Bascombe, 
dar, indiferent de durerea pe care i-o pricinuise, stăpânirea de 
sine a tânărului nu avusese de suferit, și nici acuitatea privirii 
lui, pe care Chang nu o putea înţelege. Chang se uită din nou la 
Xonck care își răsuci trabucul între degete și trimise un nor de 
fum spre tavan. Întrebarea era cum putea afla mai multe, cum 
putea să o găsească pe Angelique sau pe Celeste - sau, trebuia 
să recunoască, să se confrunte cu Rosamonde. Venise aici doar 
ca să se dea pe mâna ăstora, fără niciun fel de împotrivire? 


Despre minister cel puţin, Xonck spusese adevărul. Merseră 
pe un coridor îngust, întortocheat, în întuneric - Bascombe în 
faţă, cu un felinar, Xonck în spate. Incăperile pe lângă care 
trecură - lumina tremurătoare lăsându-l pe Chang să vadă doar 
frânturi din ele înainte de a se cufunda din nou în beznă - 
fuseseră construite fără nicio logică evidentă. Unele erau ticsite 
de cutii, hărți, mese și scaune, paturi, mese de scris, în timp ce 
altele -mai mari sau mai mici - erau goale sau nu aveau decât 
un singur scaun. Singura caracteristică pe care o aveau în 
comun era absenţa totală a ferestrelor și, în consecinţă, a 
luminii. Cu vederea lui slabă, Chang își pierdu în curând simţul 
orientării în timp ce Bascombe îl conducea de pe un coridor pe 
altul, în sus pe un șir de câteva trepte, în jos pe rampe curbate 
ciudat. Îl lăsaseră să-și păstreze bastonul, dar, cu fiecare pas, se 
afla din ce în ce mai mult în puterea lor. 

— Procesul ăsta al vostru, spuse el, adresându-i-se lui 
Bascombe, dar sperând la un răspuns din partea lui Xonck. Chiar 
credeţi că îmi va schimba dorinţa de a vă face felul la amândoi? 

Bascombe se opri și se întoarse spre el, aruncându-i o privire 
scurtă lui Xonck înainte de a vorbi. 

— Din clipa în care l-ai încercat îţi va fi rușine de îndoielile și 


de glumele tale proaste, ca și de viaţa searbădă pe care ai dus-o 
până acum. 

— Searbădă? 

— Întocmai. Eşti pregătit? 

— Cred că da. 

Chang auzi un mic foșnet în spatele lui. Era sigur că Xonck 
scosese o armă. 

— Nu te opri, mormăi Xonck. 

— L-aţi convins pe colonelul Aspiche să vă îmbrăţișeze cauza, 
nu-i așa? Regimentul 4 Dragoni are valoare, nu glumă - e de 
mare ajutor pentru Ministerul de Externe. Frumos din partea lui 
să încalce legea. 

Chang plescăi din limbă și se întoarse spre Xonck. 

— Văd că nu porţi doliu. Trappping a fost, totuși, cumnatul 
tău. 

— Te asigur că sunt pur și simplu distrus. 

— Atunci de ce a trebuit să moară? 

Nu primi niciun răspuns. Trebuia să încerce altceva ca să-l 
provoace. Își continuară drumul în tăcere, ascultându-și pașii 
înfundaţi, lumina felinarului dând la iveală, din când în când, 
candelabrele de deasupra lor. Coridorul se termina într-o 
încăpere mult mai mare. Xonck strigă spre Bascombe: 

— Roger, așază felinarul pe podea. 

Bascombe se întoarse, se uită la Xonck de parcă n-ar fi 
înţeles, apoi așeză felinarul pe podeaua de lemn, departe de 
Chang. 

— Mulţumesc. Acum mergi mai departe - știi drumul. Spune- 
le să pregătească mașinile. 

— Eşti sigur? 

— Da. 

Bascombe Îi aruncă o privire scrutătoare lui Chang, care se 
folosi de acest prilej ca să zâmbească batjocoritor, și apoi 
dispăru în întuneric. Chang îi auzi pașii mult după ce omul 
lăsase lumina în urmă. Într-un târziu, liniștea se instală din nou 
în încăpere. Xonck se îndepărtă câţiva pași și reveni cu două 
scaune de lemn. Le puse pe podea și împinse unul cu piciorul 
spre Chang, care îi opri alunecarea cu gheata. Xonck se așeză 
și, în clipa următoare, Chang îi urmă exemplul. 


— Mă gândeam că ar merita să avem o discuţie ca de la 
bărbat la bărbat. La urma urmelor, peste un ceas vei fi aliatul 
meu sau vei fi mort - n-are rost să ne ascundem după deget. 

— E chiar atât de simplu? întrebă Chang. 

— Da. 

— Nu te cred. Nu mă refer la hotărârea mea de a mă supune 
sau a muri - asta e simplu - dar motivele tale... dorinţa ta de a- 
mi vorbi fără ca Bascombe să fie de faţă... nu e simplă nici pe 
departe. 

Xonck îl studie fără să spună nimic. Chang se hotărî să-și 
încerce norocul și să facă exact ce-i ceruse Xonck - să 
vorbească pe șleau. 

— Există două categorii de persoane implicate în proiectul 
vostru. În prima intră cei care au trecut prin acest Proces, cum 
ar fi Margaret Hooke... în cea de-a doua intră cei care rămân 
liberi - ca tine sau ca madame Lacquer-Sforza. Şi într-o relație 
de rivalitate, în ciuda retoricii tale. 

— Rivalitate în ce? 

— Nu știu, recunoscu Chang. Miza e diferită pentru fiecare 
categorie - bănuiesc că asta e problema. Ca întotdeauna. 

Xonck scoase un chicot. 

— Dar eu și asociaţii mei ne înţelegem de minune. 

Chang râse batjocoritor. Era conștient că nu poate vedea 
mâna dreaptă a lui Xonck, că omul o ţinea degajat pe lângă 
scaun, ascunsă după picior. 

— Şi de ce te-ar surprinde acest lucru? întrebă Xonck. 

Chang râse batjocoritor din nou. 

— De ce asasinarea lui Tarr a fost pusă la cale atât de prost? 
De ce-a fost ucis Trapping? Ce e cu pictorul ăla mort, Oskar 
Veilandt? De ce-a fost de acord Contessa ca prinţul să fie salvat? 
Unde e prinţul acum? 

— O mulţime de întrebări, observă Xonck sec. 

— Îmi pare rău dacă te plictisesc. Dar, dacă aș fi în locul tău 
și n-aș ști răspunsul la ele... 

— Cum îţi spuneam, ori vei fi mort... 

— Nu crezi că e amuzant? Eziţi dacă să mă omori înainte de a 
mă alătura vouă - ca să nu le spun asociaţilor tăi despre 


planurile tale ascunse. lar cu ezit dacă să te omor sau să încerc 
să aflu mai multe despre Procesul vostru. 

— Numai că eu nu am planuri ascunse. 

— Dar Contessa are. Și tu știi asta. Ceilalţi nu știu. 

— ÎI dezamăgim pe Bascombe dacă nu apari acolo. Ţine mult 
la ordine, spuse Xonck și se ridică, cu mâna dreaptă tot 
ascunsă. Lasă felinarul. 

Chang se ridică odată cu el, ţinând bastonul în mâna stângă. 

— Ai întâlnit-o pe tânără, pe domnișoara Temple? A fost 
logodnica lui Bascombe, zise el. 

— Știu. Trebuie să fi fost un șoc pentru sărmanul Roger - ce 
bine că e un tip atât de echilibrat. Atâta tărăboi pentru nimic. 

— Tărăboi? 

— Toate încercările noastre ca s-o găsim pe Isobel Hastings, 
surâse Xonck dispreţuitor, misterioasa târfă-asasină. 

Ochii lui Xonck erau plini de inteligenţă și viclenie, iar corpul 
lui avea elasticitatea și sprinteneala unui lup pornit în căutarea 
prăzii - dar marcat, ca o vână de putreziciune care traversează 
un copac de sus și până jos, de aroganţa banilor. Chang era 
îndeajuns de înţelept ca să-și dea seama că omul era periculos, 
poate chiar mai bun decât el dacă ajungeau să se lupte - nu se 
știa niciodată - fapt ce se datora însă numai privilegiilor de care 
avusese parte, unei superiorităţi nejustificate, impuse prin forţă, 
teamă, dispreţ, prin experienţă cumpărată și aroganță 
necontrolată. Lui Chang i se părea ciudat că părerea lui despre 
Xonck era întărită de modul în care acesta o desconsidera pe 
Celeste - nu fiindcă Celeste era o tânără bogată și naivă, ci 
fiindcă, deși chiar așa era, reușea să supravieţuiască și - mai 
important decât orice altceva - să accepte că toate acele 
încercări o schimbaseră. Chang nu credea că Francis Xonck se 
schimba vreodată - de fapt, schimbarea era exact calitatea de 
care se ferea cel mai mult. 

— Înţeleg că nu ai cunoscut-o, spuse Chang. 

Xonck ridică din umeri și arătă cu capul spre ușa din spatele 
lui Chang. 

— Știu că am pierdut mult, dar ce să fac? Dacă vrei să... 

— Nu. 

— Nu? 


— Nu. Am aflat ce voiam. Plec. 

Xonck își repezi mâna înainte și îndreptă un pistol placat cu 
argint, strălucitor, spre pieptul lui Chang. 

— În iad? 

— Odată și-odată, da. De ce m-aţi invitat să mă alătur vouă - 
să încerc Procesul vostru? A cui a fost ideea? 

— Ti-a spus Bascombe. A ei. 

— Mă simt flatat. 

— Nu trebuie. 

Xonck îl privi lung, ridurile fiindu-i scoase în evidenţă de 
lumina tremurândă a felinarului. Nasul ascuţit și bărbia ieșită în 
afară îi dădeau o înfățișare diavolească. Chang știa că era o 
chestiune de secunde - Xonck ori îl împușca, ori îl ducea la 
Bascombe. Era sigur că bănuielile lui în privinţa divergenţelor 
din cadrul Cabalei se apropiau de adevăr și că adversarul lui era 
îndeajuns de isteţ ca să le vadă și el. Oare Xonck era atât de 
arogant încât să creadă că acestea nu contau, că era imun? 
Bineînţeles. Atunci de ce mai voia să stea de vorbă? Ca să vadă 
dacă Chang încă mai lucra pentru Rosamonde? lar dacă într- 
adevăr credea că așa stăteau lucrurile... însemna că îl va ucide 
sau va încerca să o mulţumească pe Contessa, lăsându-l să 
plece de unde și nevoia de a se descotorosi de Bascombe... 

Chang clătină trist din cap, ca și cum ar fi fost prins cu mâţa-n 
sac. 

— Mi-a spus ea că ești cel mai isteţ dintre toţi, chiar mai isteţ 
decât d'Orkanez. 

— Nu te cred, răspunse Xonck într-un târziu. 

— M-a angajat ca s-o găsesc pe Isobel Hastings. Am găsit-o. 
Înainte de a lua legătura cu ea, am fost oprit de idiotul ăla de 
maior german... 

— Nu te cred. 


— Întreab-o dacă nu crezi, spuse Chang și coborî brusc 
vocea, șuierând iritat: Ce se aude? Revine Bascombe? 

Chang se întoarse ca și cum ar fi auzit zgomot de pași, atât de 
firesc încât lui Xonck i-ar fi fost imposibil să nu se uite într-acolo 
și el, măcar o clipă. În aceeași secundă Chang, a cărui mână era 
pe spătarul scaunului de lemn, îl ridică și îl aruncă spre Xonck cu 
toată puterea. Pistolul se descărcă o dată, rupând așchii din 


Ș 


lemn, apoi încă o dată, dar acum Xonck se strâmba de durere 
din cauza loviturii și glonţul o luă în sus. Scaunul îl lovise în 
umăr cu un trosnet puternic, făcându-l să înjure și să se dea 
înapoi, împleticit, de teamă ca Chang să nu sară la el cu 
bastonul. Scaunul ricoșă din el și, cu faţa schimonosită de furie, 
Xonck îndreptă din nou pistolul spre Chang. Cea de a treia 
împușcătură fu însoţită de un strigăt de surpriză. Chang luase 
felinarul de pe jos și îl aruncase spre el, uleiul udând brațul 
întins al lui Xonck. Când apăsă pe trăgaci, scânteia îi aprinse 
braţul. Glonţul trecu cam la un metru de Chang. Ultima imagine 
a lui Xonck, urlând de furie, fu încercarea lui disperată de a-și 
smulge haina de pe el, cu degetele - care scăpaseră pistolul - 
sfârâind în flăcările care îi înghiţeau braţul. Xonck dădea din 
mâini ca un apucat. Chang dispăru în întuneric. . 

În doar câteva secunde nu mai văzu nimic. Încetini pasul și 
întinse mâinile ca să nu intre în vreun perete sau vreo piesă de 
mobilier. Trebuia să se îndepărteze cât mai mult de Xonck și 
trebuia să o facă în tăcere. Dădu cu mâna de un perete în 
stânga și merse de-a lungul lui în ceea ce părea a fi o altă 
direcţie - intrase pe un coridor? Se opri ca să asculte. Nu-l mai 
auzea pe Xonck... oare stinsese focul atât de repede? Murise? 
Puțin probabil. Singura lui consolare era că acum Xonck trebuia 
să tragă cu mâna stângă. Se furișă mai departe, pipăi o draperie 
și găsi o deschizătură în ea. Dincolo - aproape că-și scrânti 
glezna ratând prima treaptă - era o scară extrem de îngustă - 
putea atinge pereţii de o parte și de alta fără nicio problemă. 
Cobori fără să facă nici cel mai mic zgomot. Ajuns pe palier, 
după vreo douăzeci de trepte, auzi zgomote deasupra lui. 
Bascombe, probabil. Îl căutau, cu felinare și toate celelalte. 
Bâjbâi în căutarea peretelui din faţă, găsi o ușă, apoi clanţa. Era 
încuiată. Chang scoase cu grijă inelul de chei și, strângându-le 
ca să nu zornăie, încercă încuietoarea. Cedă la a doua cheie și 
Chang păși înăuntru, închizând ușa încet după el. 


Încăperea în care se afla - nu-și dădea seama ce destinaţie 
avea - era învăluită în beznă. Chang se întrebă cât mai dura 
până când aceste coridoare aveau să se umple de soldaţi. Păși 
pe dibuite, dând peste un morman de lăzi de lemn și apoi peste 
un corp de bibliotecă prăfuit. Se strecură pe lângă ele și, spre 
marea lui ușurare, pipăi un ochi de geam, fără îndoială o 


fereastră vopsită în negru. Chang scoase pumnalul din baston și 
lovi cu mânerul în sticlă, spărgând-o. Încăperea se umplu de 
lumină, transformând-o dintr-un întuneric fără formă într-un 
vestibul pașnic, plin de mobilă nefolosită, acoperită de praf. Privi 
prin ochiul de geam spart. Fereastra dădea spre una din aleile 
ce semănau cu spiţele unei roţi și se afla - constată el după ce 
își lungi bine gâtul - la cel puţin două nivele sub acoperiș. Spre 
dezamăgirea lui, văzu că peretele dinafară era gol, fără ieșituri, 
ornamente sau burlane de care să te poţi agăța. Pe aici nu se 
putea ieși. 

Chang se răsuci pe călcâie, simțind brusc un curent de aer 
rece din spate - ca și cum s-ar fi deschis ușa. Curentul venea 
dintr-o gaură metalică din podea, aerul rece - care, dacă Chang 
ar fi avut simţul mirosului, i-ar fi provocat greață - îndreptându- 
se spre fereastra deschisă. Chang îngenunche lângă gaura de 
aerisire. Auzi mai multe voci. Oftă plin de frustrare - nu 
înţelegea cuvintele din cauza aerului care ieșea pe acolo. 
Deschizătură era îndeajuns de mare ca să poată intra pe ea. 
Vâri mâna înăuntru și constată cu mulţumire că nu era umedă. 
Desfăcu încet capacul până când își făcu destul loc ca să încapă. 
Jos era întuneric beznă. Își vâri mai întâi bastonul, apoi se 
strecură după el. Spaţiul îi permitea să se miște numai în patru 
labe. Începu să se târască fără zgomot. 

După ce se târî vreo cinci metri ajunse într-un loc în care 
conducta se despărțea în trei direcţii, în stânga, în dreapta și, 
oblic, în sus. Ascultă cu atenţie. Vocile veneau de deasupra - 
dinspre etajul de unde tocmai scăpase. Privi în sus și văzu o 
lumină difuză. Începu să urce, împingând în lateral cu genunchii 
ca să nu alunece înapoi. În timp ce urca, observă că conducta se 
întindea din nou pe orizontală spre locul din care venea lumina. 
Continuă să urce, din ce în ce mai greu, căci suprafaţa 
conductei era acoperită cu o pulbere fină care nu-i lăsa niciun 
punct de sprijin. Oare era funingine? Nu vedea din cauza 
întunericului - înjură la gândul că probabil se murdărise din cap 
până-n picioare - dar continuă să urce ca să ajungă la lumină. 
Ajunse, în sfârșit, găsind cu degetele o ieșitură și, dincolo de ea, 
un grătar metalic deasupra unei deschizături. Işi vâri degetele 
prin grătar și se trase în sus până când reuși să vadă ce era 
dincolo - doar o podea acoperită cu plăci de ardezie și o 
draperie închisă la culoare, zdrenţuită. Ascultă... și auzi o voce 


pe care nu o recunoscu. 


— Este un protejat al unchiului meu. N-aș putea spune că mă 
dau în vânt după unchiu-meu, prin urmare există și recomandări 
mai bune. Este în siguranţă? Excelent. Înţelegeţi că - în lumina 
ultimelor evenimente - nu sunt înclinat să-mi asum riscurile a 
ceea ce unii numesc politesse. 

O femeie chicoti politicoasă. Chang se încruntă. Vocea avea 
un accent asemănător cu cel al doctorului, dar rostea cuvintele 
leneș, tărăgănat, fără să ţină cont de regulile conversaţiei sau 
ale dozării efectelor, golindu-le astfel de orice urmă de spirit. 

— Mă scuzaţi că vă întrerup, dar poate că ar trebui să ajut... 

— În niciun caz. 

— Alteță. 

Apelativul fu urmat de un pocnet de călcâie. Cea de-a doua 
voce era tot germană. 

Prima voce continuă, nu către cea de a doua, ci către femeie. 

— Ceea ce nu înţeleg oamenii - care nu au cunoscut-o - este 
marea povară a obligaţiei. 

— Responsabilitatea, zise femeia. Numai câţiva dintre noi știu 
să se achite de ea. Ceai? 

— Danke. Poate respira? 

Era o întrebare pusă din curiozitate, nu din îngrijorare, și 
răspunsul veni - pentru urechile lui Chang - cu iuţeală, fiind 
urmat de o tuse violentă, plină de jenă. 

— N-ar trebui să-și dea sufletul înainte ca Procesul să-l 
refacă, spuse vocea pedant. Va ști ce înseamnă să fii loial, da? 
Aveţi și lămâie? 

Vocile veneau de la o oarecare distanţă, poate din partea 
cealaltă a încăperii, Chang nu-și dădea bine seama. Se întinse și 
împinse grătarul cu forță. Îl mișcă puţin, dar nu îndeajuns ca să-l 
poată scoate. Împinse din nou, cu și mai multă forță. 

— Cine e individul care e cu ei? întrebă prima voce. 

— Criminalul, răspunse cel de-al doilea bărbat. 

— Criminalul? De ce trebuie să-l aducem și pe el aici? 

— Nu cred că artrebui să... 

— Îndeletnicirile diferite produc griji diferite, Alteță, zise 
femeia calm, tăind vorba celui de-al doilea bărbat. Când nu mai 


avem ce învăţa, încetăm să mai trăim. 

— Desigur, vocea își exprimă repede acordul. Și, urmând 
această logică, dumneavoastră păreţi foarte viu, domnule maior 
- fiindcă e clar că mai aveţi mult de învăţat despre gândirea 
raţională! 

Chang bănui că cea de a doua voce îi aparţinea maiorului 
Blach iar prima - deși felul în care vorbea contrazicea lipsa de 
concentrare indusă de droguri, după descrierea lui Svenson - lui 
Karl-Horst von Maasmărck, dar nu ele îi atrăgeau cel mai mult 
atenţia. Femeia era Rosamonde, Contessa Lacquer-Sforza. Oare 
ce căuta acolo? Era prea tulburat de faptul că femeia vorbea 
despre el. 

— Maiorul e furios, Alteță, fiindcă acest om i-a pricinuit multe 
neplăceri. Dar tocmai acesta este motivul pentru care domnul 
Bascombe, la sugestia mea, i-a propus să ni se alăture. 

— Întrebarea e dacă o va face. Va vedea el logica acestui 
gest? întrebă prinţul sorbindu-și ceaiul cu zgomot. 

— Nu putem spera decât că e la fel de înţelept ca și Alteța 
Voastră. 

Prinţul chicoti cu indulgență la auzul acestei remarci ridicole. 
Chang împinse din nou grătarul. Ştia că era o prostie, dar voia 
să vadă faţa femeii și - fiindcă recunoștea acele sunete - pe 
cine loveau cu picioarele pe podea. Simţi cum grătarul cedează, 
dar nu își dădu seama cât zgomot va face atunci când îl va 
scoate. Apoi ușa încăperii se trânti de perete, lăsând să 
pătrundă un bărbat care înjura de mama focului și un altul care 
striga după ajutor. Chang își dădu seama că cel care striga era 
Bascombe - imediat încăperea se prefăcu într-un vacarm - 
înjurăturile vitriolante ale lui Xonck, ordinele răstite ale 
Rosamondei  „Aduceţi apă, prosoape, foarfeci!”, ordinele 
contradictorii, zbierate, ale prinţului și ale lui Blach către cei 
care mai erau în încăpere. Chang se desprinse de grătar și se 
lăsă să cadă, vânzoleala de acolo aducându-i dușmanii în raza 
vizuală. 


Strigătele deveniseră mormăituri înverșunate în timp ce 
Xonck primea primul ajutor. Bascombe încercă să explice ce se 
întâmplase în birou și că, după aceea, plecase înainte. 

— De ce-ai făcut asta? întrebă Rosamonde răstit. 


— Păi... domnul Xonck a cerut ca... 


— Doar ţi-am spus. Ti-am spus și nu m-ai ascultat. 

Dar cuvintele femeii nu îi erau adresate lui Bascombe. 

— Ba te-am ascultat, șuieră Xonck. Tu ai greșit. Nu s-ar fi 
supus. 

— Mi s-ar fi supus mie. 

— Atunci data viitoare să stai tu de vorbă cu el... și să suporţi 
consecinţele, răspunse Xonck cu venin în glas. 

Cei doi se fixară cu privirea, iar Chang observă că ceilalţi se 
uită la ei, mai mult sau mai puţin neliniștiţi. Bascombe părea 
copleșit de situaţie, prinţul - cu cicatricele încă vizibile pe faţă - 
părea curios, de parcă nu era sigur că ar trebui să fie îngrijorat, 
în timp ce Blach îi privea pe toţi cu o expresie de dezaprobare 
prost disimulată. Pe podea, în spatele lor, legat cu mâinile la 
spate și cu un căluș în gură, era un bărbat scund, îndesat, 
îmbrăcat într-un costum. Chang nu-l cunoștea. Îngenuncheat de 
cealaltă parte a lui Xonck era un alt bărbat, cu un început de 
chelie și cu ochelari groși, care îi bandaja braţul ars cu tifon. 

Xonck ședea pe o masă de lemn, cu picioarele între mai multe 
curele de piele care se legănau încoace și încolo. În jurul lor, pe 
podea, se aflau câteva cutii lungi. Unul dintre pereţi era acoperit 
de hărţi mari, marcate cu bolduri colorate. Deasupra mesei, la 
capătul unui lanţ lung, atârna un candelabru. Chang privi în sus. 
Tavanul era foarte înalt, iar încăperea era circulară - se găseau 
într-unul din colţurile clădirii care se terminau cu o cupolă. Chiar 
sub grinzile care susțineau tavanul era un șir de ferestre mici, 
rotunde. Ştia, după ce se uitase în stradă, că acestea se situau 
chiar sub acoperiș, dar nu-și dădu seama cum ar putea ajunge 
la ele. Își întoarse privirea spre hărţi. Tresări când își dădu 
seama că înfățișau nordul Germaniei. Ducatul de Macklenburg. 

Xonck sări de pe masă cu un mărâit și se îndreptă cu pași 
mari spre ușă. Era tras la faţă și își mușca buza de jos din cauza 
a ceea ce părea a fi o durere insuportabilă. 

— Unde vă duceţi? întrebă Bascombe. 


— Să-mi salvez blestemata asta de mână! ţipă Xonck. Să 
găsesc un chirurg! Să nu vă omor pe vreunul din voi! 

— Acum înţelegeţi ce-am vrut să spun, Alteță, zise 
Rosamonde cu nonșalanţă. Responsabilitatea e precum curajul. 
Ştii că îl ai numai când ești pus la încercare. Moment în care, 


desigur, e prea târziu - reușești sau dai greș. 

Xonck se opri în cadrul ușii, străduindu-se să nu scâncească 
de durere - Chang tocmai îi văzuse braţul cadaveric, plin de 
bășici, înainte de a fi bandajat - și spuse: 

— Într-adevăr... Alteță, mormăi el ameninţător, de parcă din 
vorbele lui țâșnea vitriol. Renunţarea la responsabilitate poate fi 
fatală - nu te afli într-un pericol mai mare decât atunci când te 
încrezi în cei care promit câte în lună și stele. Oare Satana nu 
era cel mai frumos dintre îngeri? 

Xonck ieși clătinându-se. 

— Dar madame... Bascombe i se adresă rugător Contessei. 

— Ai grijă să nu facă rău cuiva, replică femeia dând din cap 
înţelegătoare. 

Bascombe ieși în grabă. 


— Acum am rămas singuri, spuse prinţul pe un ton mulţumit 
care se voia și fermecător. 

Contessa zâmbi, privind în jur la ceilalți bărbaţi. 

— Numai prinţul se consideră „singur” cu o femeie când nu 
mai sunt alte femei în încăpere. 

— Să însemne asta că și Francis Xonck e femeie - dat fiind că 
tocmai ne-a părăsit? râse maiorul Blach, râsul lui aducând mai 
mult a croncănit. 

Prinţul îi ţinu isonul. Chang simţi brusc un fel de empatie 
pentru Xonck, fiind tentat să sară în încăpere și să-i atace - dacă 
îl omora pe Blach primul, ceilalţi nu mai erau o problemă. Apoi 
Rosamonde vorbi din nou și Chang descoperi cu surprindere că 
vocea ei îl făcea să încremenească pe loc chiar și acolo. 

— Propun să-l așezăm pe Herr Flauss pe masă. 

— O idee excelentă, zise prinţul. Blach... și dumneata de 
Colo... 

— E domnul Gray, de la institut, spuse Rosamonde calm, ca și 
cum ar fi făcut prezentările mai înainte. 

— Excelent... ridicaţi-l... 

— E foarte greu, Alteță... mormăi Blach, roșu la faţă de efort. 

Chang zâmbi când văzu cum Blach și mai vârstnicul domn 
Gray se chinuiesc fără folos să-l ridice pe masivul Herr Flauss, 
care se zvârcolea de zor, încercând să evite masa. 


— Alteță? făcu madame Lacquer-Sforza. 

— Cred că trebuie să... dar e ridicol... potolește-te, Flauss, 
altfel o să-ţi fie și mai rău... nu-ţi vrem decât binele, sigur ai să- 
mi mulţumești mai târziu! 

Prinţul îl împinse pe Gray mai încolo și apucă de picioarele 
celui care se zvârcolea. Contribuţia lui păru să nu conteze prea 
mult, dar, după mai multe opinteli, cei trei reușiră să urce 
povara pe masă. Chang văzu cu plăcere că Rosamonde râdea 
de ei, chiar dacă o făcea pe ascuns. 

— Gata! spuse Karl-Horst abia răsuflând și arătă spre Gray, 
reluându-și locul lângă ceașca de ceai. Leagă-l... pregătește... 
ăăă... aparatul... 

— N-ar trebui să-l luăm la întrebări? propuse Blach. 

— De ce? replică prinţul. 

— Ca să aflăm despre aliaţii lui din Macklenburg. Despre 
aliaţii lui de aici. Pe unde umblă doctorul Svenson... 

— Ce rost mai are? După ce e supus Procesului ne va spune 
totul, de bună voie - va deveni, nu-i așa, unul de-al nostru. 

— Domnule maior, dumneata n-ai fost supus Procesului? 
întrebă Contessa pe un ton neutru, politicos. 

— Încă nu, madame. 


— Va fi, spuse prinţul, sorbindu-și ceaiul cu zgomot. Insist să 
fie toți consilierii mei vor trebui să se împărtășească din... 
claritatea lui. Habar nu ai, Blach habar nu ai. De-aia n-ai reușit 
să-l găsești pe Svenson și n-ai reușit nici cu... criminalul ăsta. 
Numai datorită înţelepciunii Contessei nu ţi s-a încredinţat 
misiunea de a produce schimbări în Macklenburg! 

Blach nu răspunse și, cu mai puţină îndemânare decât ar fi 
fost cazul, încercă să schimbe subiectul arătând cu capul spre 
ușă. 

— E nevoie ca Bascombe să continue? 


— Sunt sigură că domnul Gray se descurcă, zise Contessa. 
Dar poate că îl ajutaţi la desfacerea cutiilor. 

Chang urmări fascinat cum cutiile lungi sunt deschise, iar 
căptușeala de fetru verde este scoasă și lăsată pe podea. În 
timp ce Blach îl lega pe Flauss de masă - strângând curelele 
fără niciun scrupul - vârstnicul domn Gray scoase ceea ce părea 
a fi o pereche de ochelari de dimensiuni neobișnuite, cu lentilele 


imposibil de groase, cu rame de cauciuc negru, întregul 
dispozitiv - într-adevăr, făcea parte dintr-o mașinărie - fiind 
străbătut de sârme lucioase de cupru. Gray prinse ochelarii de 
faţa celui care se zvârcolea în continuare - din nou, foarte strâns 
- apoi se înapoie la cutie. Scoase un cablu învelit în cauciuc, 
prevăzut cu câte o clamă la ambele capete, prinse un capăt de 
sârmele de cupru și îngenunche lângă cutie cu celălalt. Îl atașă 
la ceva - Chang nu văzu exact la ce - și apoi, cu oarecare efort, 
răsuci un fel de buton sau comutator. Chang auzi un șuier 
presurizat. Gray se ridică în picioare și privi spre Rosamonde. 

— Propun să ne îndepărtăm de masă, spuse ea. 

Cutia începu să emită o lumină albastră din ce în ce mai 
intensă. Flauss se arcui trăgând de legături, răsuflând pe nas. 
Sârmele începură să șuiere. Chang își dădu seama că acesta era 
momentul. Împinse grătarul în faţă și apoi în lateral, 
strecurându-se repede în încăpere. Simţi o strângere de inimă 
pentru Flauss - mai ales dacă era, într-adevăr, unul din aliaţii lui 
Svenson, deși Svenson nu menţionase niciun aliat - dar acesta 
era momentul cel mai potrivit căci toţi cei patru urmăreau cu 
atenţie caznele omului de parcă ar fi asistat la o execuţie 
publică. Chang strânse bastonul în mână, se ridică în picioare, 
făcu trei pași și își repezi pumnul în ceafa lui Blach. Forţa 
loviturii îl tăcu pe Blach să se clatine și să se îndoaie de mijloc, 
înainte ca genunchii să i se înmoaie, iar el să se prăbușească la 
pământ. Chang se întoarse spre prinţ, care scotea sunete 
incoerente cu o expresie tâmpă pe faţă, și îl croi cu dosul palmei 
peste mandibulă, atât de tare, încât omul căzu peste scaun și 
măsuţa cu serviciul de ceai. Chang se răsuci spre Gray, care 
stătuse de partea cealaltă a lui Blach, și îi înfipse vârful bont al 
bastonului în burta moale. Gray un om bătrân, dar Chang nu 
voia să-și asume niciun risc - se făcu mic de durere și se lăsă să 
cadă pe podea, roșu la față. Chang se întoarse spre Rosamonde 
și scoase pumnalul din baston, gata să pareze orice armă ar fi 
avut Contessa. Femeia nu avea însă nicio armă. Îi zâmbea doar. 

Zgomotul produs de sârmele de cupru se transformase într-un 
vaiet. Flauss vibra din toate încheieturile, făcând spume la gură, 
care se prelingeau pe lângă căluș. Chang arătă spre cutie. 

— Opriţi-o! Închideţi-o! 

Rosamonde strigă și ea, rostind cuvintele calm și rar: 

— Dacă o oprim acum, moare. 


Chang îi aruncă o privire îngrozită lui Flauss, apoi se întoarse 
repede spre ceilalţi bărbaţi. Blach stătea nemișcat și Chang se 
întrebă dacă nu cumva îi rupsese gâtul. Prinţul era în patru labe, 
pipăindu-și maxilarul. Gray era la locul lui. Chang se uită din nou 
la Rosamonde. Zgomotul era asurzitor, lumina albastră care juca 
în jurul lor atinsese intensitatea maximă, de parcă ar fi fost 
suspendaţi pe cel mai strălucitor și mai senin cer de vară. Nu 
avea niciun rost să vorbească. Femeia ridică din umeri, zâmbind 
liniștit. 


Chang nu avea idee cât au rămas așa, cel puţin câteva 
minute, privind unul în ochii celuilalt. Într-un târziu se sili să-i 
controleze pe cei de pe podea și chiar îl lovi pe Karl-Horst peste 
mână, cu bastonul, în timp ce prinţul încerca să ia un cuţit căzut 
de pe tava de ceai. Din cauza zgomotului infernal totul părea să 
se petreacă în liniște, fiindcă nu mai putea auzi sunetele 
obișnuite ale realităţii - cuțitul care se izbea de podeaua de 
piatră, înjurăturile prinţului, gemetele domnului Gray. O privi din 
nou pe Rosamonde, știind că ea era singura primejdie din acea 
încăpere, știind că, dacă o privea în ochi, așa cum făcea acum, 
își supunea întreaga viaţă judecății ei, care nu o putea găsi 
decât nefericită, absurdă și meschină. Din faţa lui Flauss ieșeau 
aburi. Chang încercă să se gândească la Svenson și Celeste. 
Probabil că amândoi erau deja morţi sau pe cale de a-și pierde 
viaţa. Nu-i putea ajuta cu nimic. Ştia că e singur. 

Procesul se încheie cu un pocnet strident, lumina scăzând 
brusc, zgomotul devenind un simplu ecou. Chang simţi cum îi 
vuiau urechile. Clipi de câteva ori. Flauss respira greu - cel puţin 
nu murise. 

— Domnule Chang, vocea lui Rosamonde sună nefiresc de 
slab în liniștea de după un astfel de vacarm, de parcă Chang nu 
ar mai fi auzit bine. 

— Madame. 


— Credeam că n-am să vă mai văd. Sper că nu o luați ca pe o 
obrăznicie dacă vă spun că am fost dezamăgită. 

— Nu l-am putut însoţi pe domnul XoncKk. 

— Nu. Dar vă aflaţi aici - sunt sigură că prin mijloace foarte 
iscusite. 

Chang privi repede spre prinţ și Gray, care nu se mișcau. 


— Nu vă faceţi griji, spuse femeia. Nu vreau decât să purtăm 
o conversație. 

— Sunt curios dacă maiorul Blach e mort sau nu. O clipă. 

Chang îngenunche lângă maior și își lipi două degete de gâtul 
lui. Avea puls. Se ridică în picioare și își vâri pumnalul în baston. 

— Poate data viitoare, zise el. 

Femeia încuviinţă din cap politicos, de parcă ar fi înţeles că n- 
ar fi fost rău, apoi arătă spre bărbatul mai în vârstă. 

— Cu voia dumitale - dacă tot ne-am întrerupt - se poate ca 
domnul Gray să-l ajute pe Herr Flauss? Ca să fim siguri că nu s-a 
rănit în niciun fel - știți, uneori procedurile - e o transformare 
violentă. 

Chang îi făcu semn lui Gray, iar acesta se ridică în picioare, 
nesigur, și se apropie de masă. 

— Putem lua loc? întrebă Rosamonde. 

— Trebuie să vă cer să... nu faceţi vreo imprudenţă, răspunse 
Chang. 

Femeia râse, o reacţie care i se păru firească lui Chang. 

— Vai, Cardinale, nici prin gând nu mi-ar trece așa ceva... 
aici. 

Contessa păși spre cele două scaune pe care șezuseră ea și 
prinţul - care încă mai stătea în patru labe. Se așeză pe locul ei, 
iar Chang luă scaunul răsturnat al prinţului și își îndreptă 
bastonul spre Karl-Horst. Prinţul, înțelegând gestul, se îndepărtă 
repede ca un crab posac. 

— Alteța Voastră, ne permiteţi, mie și Cardinalului Chang, să 
discutăm situaţia noastră pentru câteva clipe? 

— Desigur, Contessa - cum doriţi, mormăi prinţul, cu toată 
demnitatea de care poate fi în stare cineva care stă ghemuit ca 
un câine. 

Chang se așeză, își puse pardesiul pe spetează, și privi spre 
masă. Gray scosese legăturile și acum îndepărta masca de sticlă 
și sârmă, desprinzând-o de ceea ce părea a fi un reziduu roz, 
gelatinos, care se adunase în locurile în care masca atinsese 
pielea. Chang era curios să vadă cicatricele proaspete, dar, 
înainte ca masca să descopere complet faţa lui Flauss, 
Rosamonde începu să vorbească, distrăgându-i atenţia. 

— Pare că a trecut o veșnicie de când ne-am întâlnit la 


Bibliotecă. Și totuși... când s-a întâmplat?... Abia cu o zi în 
urmă? 

— O zi întreagă. 

— Mda. Şi aţi făcut ce v-am rugat? întrebă Contessa clătinând 
din cap cu o seriozitate mimată. 

— Ce anume? 

— Cum ce anume, s-o găsiţi pe Isobel Hastings. 

— Am făcut-o. 

— Şi s-o aduceţi la mine? 

— Pe asta n-am făcut-o. 

— Ce dezamăgire. Este chiar atât de frumoasă? spuse 
Rosamonde și izbucni în râs, de parcă nu se putea preface că 
pune o întrebare serioasă. Haideţi, domnule Chang, ce anume 
vă împiedică s-o aduceţi la mine? 

— Acum? Nu știu unde e. 

— A... dar dacă aţi ști? 

Chang nu-și amintise culoarea exactă a ochilor ei, ca niște 
petale de stânjenel de cel mai palid violet. Purta o jachetă de 
mătase de aceeași culoare. De urechi îi atârnau cercei din 
chihlimbar de Veneţia, placați cu argint. Gâtul ei desăvârșit era 
neacoperit. 

— Tot n-aș putea. 

— Chiar atât de deosebită este? Bascombe era de altă părere 
- pe de altă parte, n-aș întreba un bărbat ca Bascombe ce crede 
despre o femeie. Tipul e prea... mda, „practic” e un cuvânt prea 
blând. 

— De acord. 

— N-aţi vrea să mi-o descrieţi? 

— Din câte știu, aţi întâlnit-o și dumneavoastră. Din câte știu, 
aţi pus să fie violată și ucisă. 

— Nu zău? făcu Rosamonde, cu ochii mari, aproape 
neîncrezători. 

— Așa spune ea. 

— Atunci așa trebuie să fie. 

— Atunci poate că dumneavoastră ar trebui să o descrieţi. 

— Dar, vedeţi dumneavoastră, domnule Chang, aici e aici. 
Fiindcă și poate acest lucru este evident în relația mea cu 


domnișoara respectivă, am considerat-o a fi o fetișcană 
insolentă, insignifiantă, fără absolut nicio valoare. Mai este ceai? 

— Ceainicul e pe podea, răspunse Chang și privi spre masă, 
observând că Cray încă mai stătea aplecat asupra lui Flauss. 

— Dommage, zâmbi Rosamonde. Nu mi-aţi răspuns. 

— Poate că nu sunt sigur de ceea ce-aţi vrut să întrebaţi. 

— Cred că am fost foarte clară. De ce aţi ales-o pe ea în 
detrimentul meu? 

Zâmbetul ei deveni și mai fermecător, dacă așa ceva era 
posibil, adăugând o tentă de senzualitate buzelor, întredeschise 
provocator ca o primă sugestie la tentaţiile explicite ce aveau să 
urmeze. 

— Nu știam că pot alege. 

— Haideţi, domnule Cardinal... mă dezamăgiţi. 


Era o conversaţie bizară, în vecinătatea unor oameni căzuţi la 
podea, prinţișori ghemuiţi la pământ și valtrapurile brutalităţii 
științei - toate într-o încăpere secretă din labirintul Ministerului 
Afacerilor Externe. Chang se întrebă cât era ceasul. Se întrebă 
dacă nu cumva Celeste se afla într-o încăpere alăturată. Femeia 
aceasta era cel mai periculos membru al Cabalei. De ce se purta 
ca și cum ar fi fost un pretendent la mâna ei? 

— Poate că am ales așa din cauza complicilor dumneavoastră 
care au încercat să mă ucidă, replică el. 

Femeia îi respinse argumentul cu o fluturare a mâinii. 

— Dar v-au ucis? 

— Dar dumneavoastră aţi ucis-o pe domnișoara Temple? 

— Touché, exclamă Rosamonde privindu-l cu atenţie. Doar 
atât vă interesează? Dacă a supravieţuit? 

— Poate că da. Ce altceva sunt eu decât supravieţuire? 

— O întrebare provocatoare - am s-o trec în jurnalul meu, vă 
asigur. 

— Apropo, Xonck știe, spuse el, vrând cu tot dinadinsul să 
schimbe subiectul. 

— Ce știe? 

— Că există interese divergente. 

— E foarte frumos din partea dumneavoastră că încercaţi să 


vă autodepășiţi, dar - și vă rog să nu luaţi aceasta ca pe o 
critică - cel mai bine ar fi să vă concentrați pe violenţă și 
acoperișuri. Ce știe domnul Xonck e treaba mea. A, Herr Flauss, 
văd că v-aţi revenit. 

Chang se întoarse și îl văzu pe Herr Flauss în picioare, lângă 
masă, alături de Gray, cu faţa lividă, plină de arsuri, cu pielea 
din jurul lor trasă și lucioasă, cu gulerul mustind de sudoare și 
salivă. Ochii îi erau complet lipsiţi de expresie. 

— Vă admir mult, domnule Cardinal, zise Rosamonde. 

— Mă simt flatat, răspunse Chang privind-o din nou. 

— Zău? făcu femeia zâmbind. Să știți că eu admir foarte 
puţini oameni... și nu le spun la toţi. 

— Atunci de ce-mi spuneţi mie? 

— Nu știu, răspunse ea, coborând vocea până deveni o 
șoaptă de o intimitate provocatoare. Poate din cauza a ceea ce- 
aţi păţit la ochi. Văd o parte din cicatrice și nu pot decât să-mi 
imaginez cât de îngrozitoare trebuie să fie fără ochelarii care le 
acoperă. Cred că m-ar face să mă dau un pas înapoi, dar, în 
același timp, îmi imaginez cum ar fi să-mi trec limba peste ele, 
cu pasiune. 

Rosamonde îl privi insistent, apoi păru că își recapătă 
stăpânirea de sine. 

— Dar iată că acum îmi pierd și eu măsura, continuă ea. Vă 
rog să mă iertaţi. Domnule Gray? 

Se întoarse spre Gray, care îl adusese pe Flauss foarte 
aproape de ei. Chang simţi că îi vine rău când se uită la ochii 
morţi ai omului, având senzaţia că se află în faţa unui exemplu 
de taxidermie ambulantă. Își întoarse privirea cu dezgust, 
regretând că nu fusese în stare să intervină mai repede - ce i se 
întâmplase lui Flauiss era mai rău decât dacă omul ar fi fost ucis. 
Un horcăit sinistru îl făcu să se uite din nou la Flauss - Gray 
stătea în spatele lui și îl strângea de gât. Chang încercă să se 
ridice de pe scaun, întorcându-se spre Rosamonde. 

— Ce face... 

Cuvintele îi pieriră pe buze. Mâinile lui Flauss se repeziră 
înainte și se împreunară în jurul gâtului lui Chang, strângându-l 
cu toată puterea. Chang încercă să-i îndepărteze braţele, să se 
desprindă din încleștarea lui. Parcă era prins într-o menghină - 
cu faţa lipsită de expresie, Flauss își înfigea adânc degetele în 


gâtul lui. Chang nu mai putea respira. ÎI lovi cu genunchiul în 
stomac, dar Flauss nu reacţionă în niciun fel. Mâinile lui îl 
strânseră și mai tare. Chang începu să vadă puncte negre, își 
desfăcu bastonul. Gray îl privea ţintă, peste umărul lui Flauss, 
strângând în continuare gâtul lui Flauss... Flauss reacţiona la 
ceea ce-i făcea Gray! Chang vâri pumnalul în antebraţul lui 
Gray. Bătrânul ţipă și se aruncă într-o parte, sângele ţâșnindu-i 
din rană. Eliberat, Flauss se relaxă imediat, slăbind strânsoarea 
din jurul gâtului lui Chang. Cardinalul îi dădu mâinile la o parte și 
trase adânc aer în piept. Nu înţelegea ce se întâmplase. Se 
întoarse spre Rosamonde. Femeia ţinea ceva în mână. Se aplecă 
și suflă în ea. Un mic nor de fum albastru învălui faţa lui Chang. 


Efectul fu instantaneu. Chang simţi cum i se încleștează și i se 
răcește gâtul, ca și cum ar fi înghiţit gheaţă. Frigul îi ajunse în 
plămâni și apoi i se ridică în cap, oriunde inspirase pudra. Chang 
scăpă bastonul și pumnalul din mâini. Nu mai putea vorbi. Nu se 
mai putea mișca. 

— Nu intra în panică. N-ai murit, spuse Rosamonde, privind 
pe lângă Chang, spre prinţ, care încă mai era pe podea. Alteță, 
sunteți bun să-l ajutaţi pe domnul Gray să nu mai sângereze? 

Femeia își întoarse privirea violetă înapoi, spre Chang. 

— Tot ce ești dumneata, Cardinale Chang... îmi aparţine, zise 
ea și se întinse să-l apuce de braţ pe Karl-Horst, oprindu-l în 
timp ce acesta se îndrepta spre Gray. De fapt, de ce să nu-l 
ajute Cardinalul pe domnul Gray? Sunt sigură că dumnealui are 
mai multă experienţă în a obloji rănile decât Prinţul Moștenitor 
de Macklenburg. 


Chang făcu tot ce i se ceru, corpul lui răspunzând la 
comenzile ei fără ezitare, mintea lui privind din interior, ca de la 
o distanţă îngrozitoare, pe un geam îngheţat. Mai întâi bandajă 
bine rana lui Gray, apoi îl întinse pe Blach pe masă pentru ca 
Gray să-i poată examina capul. Oare cât timp trecuse? 
Bascombe reveni cu câţiva dragoni în uniformă roșie și îi vorbi 
Contessei. Bascombe înclină din cap și șopti ceva cu toată 
seriozitatea la urechea prinţului. Apoi dădu mai multe ordine - 
dragonii îl luară pe Blach, Gray îl apucă de braţ pe Flauss - și 
părăsiră cu toţii încăperea circulară. Chang rămase singur cu 
Rosamonde. Femeia se apropie de ușă și o încuie. Se întoarse și 


își trase un scaun lângă Chang. Acesta nu se mai putea mișca. 
Rosamonde avea o expresie pe care Chang nu o văzuse până 
atunci, golită parcă de orice urmă de bunătate. 

— Mă auzi și poţi răspunde într-un mod rudimentar - pudra 
din plămânii tăi nu-ţi dă voie să vorbești. Efectele vor dispărea 
treptat - dacă, bineînţeles, nu hotărăsc să fie permanente. Pe 
moment voi fi mulţumită cu răspunsuri scurte, da sau nu o 
simplă înclinare a capului va fi de ajuns. Am sperat să te 
conving cu vorba bună sau să te supun Procesului, dar nu mai e 
timp și nu e nimeni care să se ocupe de asta - și m-ar deranja 
foarte mult ca, printr-un accident nefericit, să pierd toate 
informaţiile pe care le deţii. 

Femeia parcă vorbea cu altcineva. Chang se trezi dând din 
cap afirmativ, semn că înţelegea. Era imposibil să reziste - de 
abia îi putea urmări cuvintele și, până să le înţeleagă, corpul lui 
răspundea imediat. 

— Te-ai întâlnit cu domnișoara Temple și cu doctorul 
prinţului. 

Chang înclină din cap. 

— Ştii unde sunt acum? 

Chang clătină din cap. 

— Vin aici? 

Chang clătină din cap. 

— Ai stabilit unde să te întâlnești cu ei? 

Chang înclină din cap. Rosamonde oftă. 

— Mda, n-am să-mi pierd timpul încercând să ghicesc locul... 
ai vorbit cu Xonck. Bănuiește ceva... mă bănuiește mai ales pe 
mine? 

Chang înclină din cap. 

— Bascombe te-a auzit când vorbeai cu Xonck? 

Chang clătină din cap. Femeia zâmbi. 

— Atunci mai e timp... e adevărat că Francis Xonck deţine o 
parte din puterea extraordinară a fratelui său mai mare, dar 
numai o mică parte, fiindcă e un tip atât de rebel și de libertin, 
încât pe cei doi nu-i leagă niciun fel de prietenie. Cu atât mai 
puţine sunt perspectivele lui Francis de a moșteni averea 
fratelui. Dar, indiferent care ar fi situaţia, eu sunt prietenă cu el 
- sincer vorbind, nu prea are la cine să apeleze. Dar să lăsăm 
asta - închipuie-ţi, tu să mă sperii pe mine - să vedem ce știi tu, 


din cercetările tale... știi cine l-a ucis pe colonelul Trapping? 

Chang clătină din cap. 

— Ştii de ce am ales noi Macklenburg? 

Chang clătină din cap. 

— Ştii ceva despre Oskar Veilanadt? 

Chang înclină din cap. 

— Zău? Bravo. Ştii ceva despre sticla albastră? 

Chang înclină din cap. 

— A... asta nu e bine - pentru supraviețuirea ta, vreau să 
spun. Ce-ai văzut... nu, ai fost la institut? 

Chang înclină din cap. 

— Deci ai intrat acolo deci tu ai fost când idiotul ăla a scăpat 
cartea din mâini - sau poate că tu i-ai făcut s-o scape? 

Chang înclină din cap. 

— Incredibil - ești o forță de neoprit. A murit - și apoi, 
desigur, ce i s-a întâmplat tipei lui d'Orkanez din cauza asta - nu 
cred că te deranjează, nu? 

În temniţa minţii lui Chang era chinuit de confirmarea faptului 
că acţiunile lui o condamnaseră pe Angelique. Înclină din cap. 
Rosamonde își lăsă capul pe o parte. 

— Nu te deranjează? Nu ce i s-a întâmplat bărbatului. O clipă 
- o clipă, tânăra... era de la bordel - nu te credeam atât de 
idealist - dar, o clipă, nu cumva o cunoști? 

Chang înclină din cap. Rosamonde izbucni în râs. 

— E coincidenţa dintr-un roman pentru femei. la să ghicesc... 
ai iubit-o mult? 

Chang înclină din cap. Rosamonde râse și mai tare. 

— O, e nemaipomenit! Dragul meu Cardinal... cred că mi-ai 
oferit acea informaţie prețioasă de care aveam nevoie ca să mă 
împrietenesc din nou cu domnul Xonck - un premiu 
neintenţionat, zise ea încercând să redevină serioasă, dar 
neizbutind să se oprească din râs. Ai mai văzut și altfel de sticlă 
în afară de cartea spartă? 

Chang înclină din cap. 

— Îmi pare tare rău pentru tine. Era - da, desigur, prinţul 
avea una din cărţile noi ale lui d'Orkanez, nu-i așa? Nu cred să 
existe vreun om căruia să-i placă să se privească mai mult decât 
prinţul. Doctorul a găsit-o? 


Chang înclină din cap. 

— Deci doctorul și domnișoara Temple știu de existenţa 
sticlei albastre. 

Chang înclină din cap. 

— Şi știu și despre Proces - bineînţeles că știu - ea l-a văzut 
cu ochii ei iar doctorul l-a examinat pe prinţ... știi care e 
semnificaţia căsătoriei Lydiei Vandaariff? 

Chang clătină din cap. 

— Ai fost la conacul Tarr? 

Chang clătină din cap și își miji ochii. 

— Bănuiesc că domnișoara Temple a fost acolo, cu Roger... 
dar cu atât de mult timp în urmă, încât nu mai are importanţă. 
Mda. O ultimă întrebare, pe moment... sunt cea mai frumoasă 
femeie pe care ai cunoscut-o vreodată? 

Chang înclină din cap. Rosamonde zâmbi. Apoi, încet, precum 
soarele care dispare dincolo de orizont, zâmbetul îi pieri de pe 
faţă și femeia oftă. 

— E un gând plăcut înainte de sfârșit, poate pentru amândoi. 
Sfârșitul în sine e trist. Pentru mine ești un tip exotic... inedit... 
mi-ar fi plăcut să petrec ceva timp în compania ta. Îmi pare rău. 

Rosamonde vâri mâna în buzunarul minuscul al jachetei de 
mătase și scoase o nouă doză de praf fin, albastru, pe vârful 
degetului ei înmănușat. 

— la-o ca pe un mijloc de a te alătura dragostei pierdute... 

Îi suflă praful în faţă. Gura lui Chang era închisă, dar simţi 
cum praful îi intră pe nas. Simţi cum îi îngheaţă capul pe loc, 
cum i se oprește sângele, cum îi crapă venele în craniu. 
Agoniza, dar nu se putea mișca. Urechile îi pocneau asurzitor. 
Ochii i se dădeau peste cap. Privi plăcile de pe jos. Se prăbușise 
la podea. Era orb. Era mort. 


Candelabrul era alcătuit din trei inele de fier mari, 
concentrice, fiecare inel prevăzut cu orificii din metal forjat 
pentru lumânări... în toate cele trei inele fiind poate o sută de 
orificii. Chang privi spre tavanul înalt de deasupra și văzu poate 
opt lumânări care încă mai ardeau. Oare cât timp trecuse? 
Habar nu avea. De abia dacă putea să gândească. Se întoarse 
pe o parte ca să vomite și descoperi că mai făcuse asta, poate 
de multe ori. Voma era albastră și - chiar și pentru el - mirosea 


cumplit. Se întoarse pe partea cealaltă. Se simţea de parcă ar fi 
fost decapitat, iar capul i-ar fi fost împachetat în gheaţă și paie. 

Nasul îl salvase, mai mult ca sigur. Leziunile dinăuntru, 
cicatricele, blocajele - într-un fel sau altul, praful - sau 
cantitatea suficientă ca să-l omoare - nu ajunsese unde trebuie. 
Se șterse pe faţă - pete albastre de mucozitate se întindeau de 
la gură și de la fiecare nară. Femeia intenţionase să-l ucidă cu o 
supradoză, dar nările lui vătămate făcuseră ca acea 
concentraţie fatală să-și piardă efectul, absorbind substanţele 
letale mai lent, lăsându-i timp să scape cu viaţă. Oare cât timp? 
Privi spre ferestrele rotunde. Se lăsase noaptea. Încăperea era 
rece, iar pe podea se formase un fel de cerc din ceara scursă din 
candelabru. Încercă să se ridice în capul oaselor. Imposibil. Se 
întoarse cu spatele la balta de vomă și se ghemui, închizând 
ochii. 


Când se trezi se simțea mult mai bine, chiar dacă numai puţin 
mai vioi decât un porc tăiat, agăţat de un cârlig. Se ridică în 
genunchi, plimbându-și limba prin gură cu dezgust. Scoase o 
batistă și se șterse pe faţă. Privi în jur, dar nu văzu nici urmă de 
apă. Se ridică în picioare, închizând ochii. Întunericul îl făcu să-și 
piardă echilibrul, însă nu căzu. Văzu ceainicul răsturnat pe 
podea. Îl luă și îl clătină ușor - mai rămăsese ceva pe fund. 
Având grijă să nu se taie în buza ceainicului, își turnă ceaiul 
amar în gură, își clăti gura și apoi îl scuipă pe podea. Sorbi din 
nou și înghiţi, apoi așeză ceainicul spart pe tavă. Mai mult decât 
mirat, își văzu bastonul sub masă. Inţelese că fusese lăsat acolo 
în semn de dispreţ - în primul rând pentru ca lumea să-l 
găsească acolo alături de arma lui. În ciuda slăbiciunii și a 
senzaţiei de vomă, Chang voia mai mult decât orice să-i facă să- 
și regrete disprețul. 

Găsi un felinar și, după câteva minute, chibriturile cu care să-l 
aprindă. Ușa se deschidea în întuneric ca și înainte, dar acum 
Chang se putea orienta mai bine, chiar dacă nu știa încotro 
merge. Rătăci câteva minute, negăsind pe nimeni, neauzind 
vreun zgomot, prin mai multe încăperi pline de obiecte, săli de 
ședințe și coridoare. Nevăzând niciuna dintre încăperile prin 
care trecuse împreună cu Bascombe și Xonck, hotărî să meargă 
înainte, cotind în aceeași măsură la stânga sau la dreapta în 
încercarea de a ţine linia dreaptă. In cele din urmă, tactica îl 


făcu să nimerească într-o fundătură: o ușă mare, fără 
încuietoare și clanță. Nici nu se clintea din loc. Era închisă sau 
blocată din partea cealaltă. Chang închise ochii. Se simţea din 
nou rău, corpul lui slăbit plătind tribut mișcării prelungite. 
Frustrat, Chang bătu cu putere în ușă. 

O voce înăbușită răspunse de dincolo. 

— Domnul Bascombe? 

În loc să strige, Chang continuă să bată în ușă. Auzi cum se 
trage zăvorul. Nu știa pentru ce să se pregătească - dacă să 
arunce cu felinarul, să ridice bastonul sau să se retragă. Nu 
avea forță pentru niciuna dintre soluţii. Ușa se deschise. Chang 
se trezi în faţa unui dragon cu tunica roșie. 

Soldatul îl măsură cu privirea pe Chang. 

— Nu sunteţi domnul Bascombe. 


— Bascombe a plecat, spuse Chang. Acum câte ore - nu l-ai 
văzut? 

— Plantonul meu a început de-abia la ora șase, zise soldatul 
și se încruntă. Cine sunteţi dumneavoastră? 

— Numele meu e Chang. Sunt unul dintre cei care îl însoțeau 
pe Bascombe. Mi s-a făcut rău. Nu ai... Chang închise ochii o 
clipă și se chinui să termine întrebarea: Nu ai cumva niște apă? 

Soldatul îi luă felinarul și îl apucă de braţ, conducându-l într-o 
cameră de gardă. Aceasta, ca și coridorul, era iluminată cu gaz: 
o lumină caldă, difuză. Chang văzu că se aflau lângă o scară 
mare - poate principala cale de acces pentru acest etaj, spre 
deosebire de bârlogul secret al lui Bascombe unde fusese dus 
mai înainte. Era prea obosit ca să gândească. Se așeză pe un 
scaun de lemn, simplu, și acceptă o cană de metal plină cu ceai 
și lapte. Soldatul, care își dădu și numele, Reeves, așeză o 
farfurie de metal cu pâine și brânză pe genunchii lui Chang și îi 
făcu semn să mănânce. 

Ceaiul fierbinte îi arse gâtul, dar îl și revigoră. Rupse cu dinţii 
din pâinea albă și se sili să mestece, măcar în ideea că își va 
liniști stomacul. Dar imediat își dădu seama cât de foame îi era 
și începu să devoreze tot ce îi dăduse soldatul. Reeves îi umplu 
din nou cana și se așeză pe un scaun, sorbind și el dintr-una. 

— Îţi mulţumesc foarte mult, zise Chang. 

— Pentru puţin, zâmbi Reeves. Parcă eraţi moartea în 
vacanţă, dacă nu vă supăraţi. Acum parcă sunteţi iadul în 


vacanţă. 

Chang zâmbi și sorbi din cană. Simţi rana din gât și din cerul 
gurii, unde îl arsese praful. Răsufla anevoie, de parcă și-ar fi rupt 
coastele, și bănui în ce stare se aflau plămânii lui. 

— Deci spuneţi că au plecat cu toţii? întrebă Reeves. 

Chang înclină din cap. 

— A fost un accident din cauza unui felinar. Unul din ceilalţi, 
Francis Xonck - îl știi? întrebă el, dar Reeves clătină din cap. Și-a 
vărsat ulei pe braț și a luat foc. Domnul Bascombe s-a dus cu el 
după un chirurg. Eu am rămas în urmă și, nu știu de ce, mi s-a 
făcut rău. Credeam că se întoarce, dar am adormit și am pierdut 
noţiunea timpului. 

— E aproape nouă, zise Reeves și se uită spre ușă puţin 
agitat. Trebuie să-mi termin rondul... 

Chang ridică mâna. 

— Nu vreau să te deranjez. Plec imediat - numai să-mi spui 
pe unde. Ultimul lucru pe care mi l-aș dori e să-ţi produc 
neplăceri... 

— Niciun deranj nu e prea mare când e vorba să-l ajut pe un 
prieten al domnului Bascombe, zâmbi Reeves. 

Se ridicară în picioare și Chang așeză neîndemânatic cana și 
farfuria pe masă. 

Ridică privirea și în pragul ușii văzu un bărbat, cu coiful de 
alamă lustruită sub braţ și cu sabia la cingătoare. Reeves luă 
poziţia de drepţi. Bărbatul intră în camera de gardă. Însemnele 
aurii ale gradului de căpitan apăreau pe guler și pe epoleţii 
uniformei lui roșii. 

— Reeves... spuse el, cu ochii pe Chang. 

— Domnule căpitan, vi-l prezint pe domnul Chang. Un 
colaborator al domnului Bascombe. 

Căpitanul nu zise nimic. 

— Era înăuntru, domnule căpitan. Îmi făceam rondul când |- 
am auzit bătând în ușă... 

— Care ușă? 

— Ușa cinci, domnule căpitan, zona domnului Bascombe. 
Domnul Chang s-a simţit rău... 

— Bine. Poţi pleca. Trebuia deja să-l înlocuiești pe Hicks. 

— "Nţeles, domnule căpitan! 


Căpitanul înaintă până în mijlocul camerei de gardă și îi făcu 
semn lui Chang să ia loc. În spatele lor, Reeves își luă repede 
coiful și dispăru din cameră, oprindu-se la ușă ca să-l salute pe 
Chang. Pașii lui grăbiţi răsunară pe coridor și apoi în jos, pe 
scară. Căpitanul își umplu o cană cu ceai și se așeză. De abia 
atunci se așeză și Chang. 

— „Chang” spuneţi că vă cheamă? 

Chang înclină din cap. 

— Așa mi se spune. 

— Smythe, căpitan, Regimentul 4 Dragoni. Reeves spunea că 
nu v-aţi simți bine. 

— Da. A fost foarte amabil. 

— Poftiţi, zise Smythe, vâri mâna în buzunarul de la manta, 
scoase o sticlă plată, mică, o destupă și i-o întinse lui Chang. 
Rachiu de prune, îmi plac dulciurile. 

Chang sorbi din sticlă, dându-și seama că face o imprudenţă, 
dar neputându-și înfrâna dorinţa de a bea. Simţi o durere 
ascuţită în gât, însă rachiul păru că arde urmele de praf 
albastru. Înapoie sticla. 

— Mulţumesc. 

— Sunteţi unul din oamenii lui Bascombe? 

— Ar fi o exagerare să spun asta. Tocmai aveam o 
întrevedere cu dumnealui, mă solicitase într-o anumită 
problemă. Un alt colaborator a avut un accident, de la un felinar 
cu ulei... 

— Da, Francis Xonck. Am auzit că a suferit arsuri destul de 
serioase. 

— Nu mă surprinde. Așa cum îi spuneam și subordonatului 
dumneavoastră, mi s-a făcut rău în timp ce-i așteptam. Cred că 
am adormit, poate din cauza febrei... acum câteva ore - și când 
m-am trezit am văzut că sunt singur. Credeam că domnul 
Bascombe va reveni. Nici n-am reușit să terminăm convorbirea. 

— Fără îndoială, necazul domnului Xonck l-a făcut să întârzie. 

— Fără îndoială. Domnul Bascombe e 0... persoană 
importantă. 

Chang își permise să-și umple din nou cana cu ceai. Smythe 
nu păru să observe. Se ridică în picioare, se apropie de ușă, o 
închise și răsuci cheia în broască. Apoi îi zâmbi oarecum trist lui 


Chang. 

— Niciodată nu poţi fi prea vigilent într-o clădire 
guvernamentală. 

— Regimentul 4 Dragoni a fost de curând detașat pe lângă 
Ministerul Afacerilor Externe, spuse Chang. A scris în ziare. Sau 
a fost detașat pe lângă palat? 

Smythe își reluă locul și îl privi lung pe Chang înainte de a 
răspunde. Sorbi din ceai și se lăsă pe spătarul scaunului, ținând 
cana în mâini. 

— Cred că îl cunoașteţi pe colonelul nostru. 

— Ce vă face să credeţi asta? 

Smythe rămase tăcut. Chang oftă - prostia se plătea 
întotdeauna. 

— M-aţi văzut ieri-dimineaţă, zise el. În port, cu Aspiche. 

Smythe dădu din cap afirmativ. 

— Un loc de întâlnire prost ales. 

— Îmi puteţi spune care a fost scopul întâlnirii? 

— Poate... Chang ridică din umeri, simțind că Smythe era 
bănuitor și mereu în gardă, dar fiind hotărât să-l testeze mai 
departe. Dacă-mi spuneţi dumneavoastră primul. 

Gura lui Smythe înțepeni într-un rictus. 

— Ce anume? 

Chang zâmbi. 

— Aţi fost cu Aspiche și Trapping în Africa? 

Smythe se încruntă - nu era întrebarea la care se așteptase. 
Înclină din cap. 

— Vă întreb, continuă Chang, fiindcă Aspiche a făcut mare 
caz de deosebirile de ordin moral și profesional dintre el și 
Trapping. Nu-mi fac iluzii în privinţa caracterului colonelului 
Trapping. Dar - dacă nu vă e cu supărare - insistența de a ne 
întâlni acolo a fost încă un exemplu, de când colaborăm, a 
nechibzuinţei și aroganțe! colonelului Aspiche. 

Chang se întrebă dacă nu cumva mersese prea departe - nu 
se știa niciodată până unde merge loialitatea, mai ales cea a 
unui militar cu experienţă. Smythe îl privi cercetător înainte de a 
vorbi. 

— Mulţi ofiţeri și-au cumpărat funcţiile - să ajungi în 
subordinea unor persoane fără pregătire militară, în schimbul 


unor sume de bani, nu e ceva neobișnuit. 

Chang era conștient că Smythe își alegea cuvintele cu toată 
precauţia. 

— Colonelul-adjutant nu s-a numărat printre ei... dar... 

— Nu mai e cel care a fost cândva? sugeră Chang. 

Smythe îl studie o clipă, măsurându-l cu un ochi expert care îl 
deranja oarecum pe Chang. Apoi ofiţerul oftă din greu, de parcă 
ar fi luat o hotărâre care nu-i plăcea, dar pe care, dintr-un motiv 
sau altul, nu o putea evita. 

— Sunteţi familiarizat cu opiul? întrebă el. 

Chang se stăpâni să nu zâmbească, înclinând din cap cu un 
aer indiferent. Smythe continuă: 

— Atunci știți că prima încercare poate crea dependenţă, te 
poate face să sacrifici orice pentru un vis narcotic. Așa se 
întâmplă și cu Noland Aspiche, numai că exemplul meu cu opiul 
se potrivește statutului și succesului lui Arthur Trapping. Nu sunt 
dușmanul lui. L-am slujit cu loialitate și respect. Dar invidia lui 
față de promovarea nemeritată a acestui om distruge - sau a 
distrus - tot ce însemna datorie și onestitate în caracterul lui. 

— Dar acum e/ comandă regimentul. 

Smythe dădu brusc din cap, afirmativ. Faţa i se înăspri. 

— Am spus destule. În ce scop v-aţi întâlnit? 

— Eu sunt un om de acțiune, zise Chang. Colonelul-adjutant 
Aspiche m-a angajat să-l găsesc pe Arthur Trapping, care 
dispăruse. 

— De ce? 

— Nu din dragoste, dacă asta vreţi să spuneţi. Trapping îi 
reprezenta pe cei puternici și tocmai puterea lor - interesul lor - 
era motivul pentru care regimentul fusese transferat din colonii 
la palat. Trapping dispăruse. Aspiche voia să preia comanda, dar 
își făcea probleme în legătură cu reacţia celorlalte forțe. 

Smythe tresări cu dezgust. Chang era foarte mulţumit de 
decizia lui de a nu spune tot adevărul. 

— Înţeleg. L-aţi găsit? 

Chang șovăi, apoi ridică din umeri - căpitanul părea un om 
deschis. 

— Da. E mort, a fost ucis. Nu știu cum sau de cine. Cadavrul a 
fost aruncat în fluviu. 


Smythe se arătă surprins. 

— Dar de ce? întrebă el. 

— Sincer, nu știu. 

— De aceea aţi venit aici - ca să-i spuneţi toate astea lui 
Bascombe? 

— Nu... chiar. 

Smythe se încordă, precaut. Chang ridică mâna. 

— Nu vă alarmaţi - sau, mai degrabă, alarmaţi-vă, dar nu din 
cauza mea. Eu am venit aici să vorbesc cu Bascombe - ce 
credeţi despre el? 

Smythe ridică din umeri. 

— E funcţionar în minister. Nu e prost deloc și n-are aerul de 
superioritate pe care mulţi îl afișează aici. De ce? 

— Fără un motiv anume - Bascombe joacă un rol minor, 
fiindcă misiunea mea avea de-a face cu Xonck și cu Contessa 
Lacquer-Sforza, ei erau în legătură cu colonelul Trapping - mai 
ales Xonck - și, din motive pe care nu le înţeleg, unul dintre ei - 
nu știu care și probabil că nici ei nu știu - a pus la cale uciderea 
lui. Știţi la fel de bine ca și mine că acum îl au pe Aspiche la 
degetul mic. Operaţiunea dumneavoastră de azi, transferul 
cutiilor pline de piese de la Institutul Regal... 

— La Harschmort, da. 


— Exact, spuse Chang fără să tresară, dar jubilând la ceea ce 
dezvăluise Smythe. Robert Vandaariff face și el parte din planul 
lor, poate că e chiar cel care l-a pus la cale, împreună cu Prinţul 
Moștenitor de Macklenburg... 

Smythe ridică mâna ca să-l oprească. Scoase sticla, o destupă 
încruntat și trase o dușcă. Îi întinse sticla lui Chang care nu o 
refuză, înghiţitura de rachiu îi arse din nou gâtul, dar avea 
convingerea că, deși era un mod de a se autoflagela, scopul 
scuza mijloacele. Înapoie sticla. 

— În subordinea cui sunteţi la palat? întrebă Chang. 
Bascombe și Crabbe - chiar și ei trebuie să primească aprobări 
de mai sus. 

Smythe nu asculta. Era cufundat în gânduri. Privi în sus, cu 
faţa marcată de o oboseală pe care Chang nu o sesizase până 
atunci. 

— Palatul? Un cuib de duci nevolnici care se plimbă ţanţoși pe 


lângă o băbătie pe care n-o iubește nimeni, spuse el clătinând 
din cap. Trebuie să plecaţi. Se schimbă garda și colonelul ar 
putea veni cu ei - se întâlnește des cu ministrul adjunct seara 
târziu. Fac tot felul de planuri, dar niciunul dintre ofiţeri nu știe 
ce și cum. Majoritatea sunt, după cum vă puteţi imagina, la fel 
de trufașe ca și Aspiche. Trebuie să ne grăbim - s-ar putea să le 
fi dat numele dumneavoastră. Presupun că povestea cu 
îmbolnăvirea subită a fost doar o născocire. 

Chang se ridică în picioare odată cu Smythe. 

— Deloc. Dar a fost rezultatul unei otrăviri... și al 
încăpăţânării mele de a supravieţui. 

Smythe își permise un zâmbet scurt. 

— Oare unde-a ajuns lumea asta, dacă cel care nu se supune 
superiorilor lui trebuie să moară când i se cere? 


Smythe îl conduse repede în jos pe scară, la etajul doi, apoi 
pe câteva coridoare întortocheate spre balconul de deasupra 
intrării din spate. 

— Aici garda se schimbă mai târziu decât în față, oamenii mei 
încă mai sunt aici, explică el, privindu-l pe Chang îndeaproape, 
de la îmbrăcăminte până la ochii lui impenetrabili. Mă tem că 
ești un ticălos - în mod normal asta aș crede despre tine - dar la 
vremuri neobișnuite întâlniri neobișnuite. Cred că spui adevărul. 
Dacă ne putem ajuta unul pe altul... parcă suntem mai puţin 
singuri. 

Chang întinse mâna. 

— Cu siguranţă sunt un ticălos, căpitane. Dar sunt și 
dușmanul acestor oameni. Îți rămân recunoscător pentru 
amabilitate. Sper să mă revanșez cândva. 

Smythe îi strânse mâna și arătă cu capul spre poartă. 

— E nouă și jumătate. Trebuie să pleci. 

Coborâră treptele. Instinctiv, Chang îi șopti căpitanului: 

— Nu suntem singuri, căpitane. S-ar putea să întâlnești un 
doctor german, Svenson, din alaiul prinţului. Sau o tânără, 
domnișoara Celeste Temple. Suntem împreună - pomenește-le 
numele meu și vor avea încredere în tine. Te asigur că sunt mult 
mai grozavi decât par. 

Ajunseseră la poartă. Căpitanul Smythe înclină scurt din cap - 
altceva mai mult ar fi atras atenţia soldaţilor - și Chang ieși în 


stradă. 

Se îndreptă spre piaţa Sf. Isobel și se așeză lângă fântână de 
unde putea să vadă mai ușor dacă se apropia cineva din vreo 
direcție. Razele lunii de abia răzbăteau din dosul norilor 
întunecaţi. Ceaţa se ridicase de pe fluviu și acum se târa spre el, 
pe lângă zidurile de cărămidă, aerul umed gădilându-i gâtul și 
plămânii suferinzi. Ingrijorat, se întrebă cât de gravă era starea 
lui. Cunoscuse destui tuberculoși care își scuipau plămânii în 
cârpe pline de sânge - oare aceasta era prima fază a unei astfel 
de nenorociri? Simţi un alt junghi în timp ce trăgea aer în piept, 
de parcă ar fi avut sticlă în plămâni, pătrunzându-i în carne la 
fiecare mișcare. Adună tot lichidul gros din gât și îl scuipă pe 
caldarâm. Părea mai închis la culoare decât de obicei, dar nu își 
dădea seama dacă bătea în albastru sau în roșu. 


Cutiile fuseseră trimise la Harschmort. Fiindcă acolo era mai 
mult loc? Mai multă discreţie? Și una și alta, dar se gândi și la 
altceva, canalele. Harschmort era locul perfect de unde cutiile 
puteau fi trimise pe mare... spre Macklenburg. Işi reproșă că nu 
studiase hărţile din încăperea-cupolă când i se ivise ocazia. Cel 
puţin, i le-ar fi putut descrie lui Svenson - acum își amintea vag 
unde erau înfipte câteva bolduri colorate. Oftă - o șansă ratată. 
Făcu un gest de lehamite. 

Orele în care își pierduse cunoștința îi spulberaseră speranţa 
de a o mai găsi pe domnișoara Temple fiindcă, oriunde s-ar fi 
dus tânăra, se îndoia că se mai afla acolo - indiferent de ce se 
întâmplase. Destinația cea mai probabilă era casa lui Bascombe, 
dar rezistă tentaţiei, oricât de mult i-ar fi plăcut să-l zvânte în 
bătaie pe Bascombe, fără a ţine cont de adevăratele lui 
convingeri. Pentru prima dată se îndoi că tânăra ar avea puterea 
să reziste - era oare posibil ca nu Bascombe să fie cel la care se 
dusese mai întâi de toate? li părăsise răvășită de emoție, după 
ce îi spusese ce anume pierduse. Dacă nu se referea la 
Bascombe, atunci despre cine era vorba? Dacă o credea pe 
cuvânt - ceea ce, își dădu el seama acum, nu făcuse niciodată - 
îl scosese pe Bascombe de la inimă. Cine altcineva o făcuse atât 
de nefericită? 

Chang își blestemă prostia și o luă cu toată viteza de care era 
în stare spre hotelul St. Royale. 

Trecu pe lângă intrarea principală și se îndreptă spre aleea 


din spate, unde bărbaţi în haine albe de la bucătărie târau afară 
tomberoane pline cu gunoi și resturi de mâncare. Se apropie de 
unul dintre ei, arătă spre grămada din ce în ce mai mare de 
tomberoane și îl întrebă răstit: 

— Cine v-a spus să aduceţi astea aici? Unde-i șeful vostru? 

Omul ridică privirea derutat - era evident că întotdeauna 
lăsau tomberoanele acolo - și începu să se bâlbâie când văzu 
faţa aspră, ciudată a lui Chang. 

— Dom... domnul Albert. 


— Aha! Aha - unde-i domnul Albert? Vreau să vorbesc cu el 
numaidecât! 

Omul arătă cu mâna spre interior. Ceilalţi se opriseră din lucru 
și îi priveau. Chang se întoarse spre ei. 

— Mda. Rămâneţi aici. Rezolvăm noi problema. 

Intră cu pași mari pe un coridor de serviciu, luând-o pe după 
primul colţ ca să se îndepărteze cât mai mult de bucătărie și de 
domnul Albert. Ajunse, după cum spera, la spălătorie și la 
magazii. Grăbi pasul până când găsi ce voia: un hamal în 
uniformă care se delecta cu o cană cu bere. Chang păși în 
încăpere - în mijlocul mopurilor, a căldărilor și bureţilor - și 
închise ușa în urma lui. Hamalul înghiţi în sec, dându-se brusc 
înapoi și răsturnând mai multe mături. Chang îl înșfacă de guler, 
spunându-i repede, cu voce scăzută: 

— Ascultă-mă bine. Mă grăbesc. Trebuie să transmit un mesaj 
- personal, discret - la apartamentul Contessei di Lacquer- 
Sforza. O cunoști? 

Omul încuviinţă din cap. 

— Perfect. Du-mă imediat acolo, pe scara din spate. Nu 
trebuie să fim văzuţi. Ca să apărăm reputaţia doamnei - trebuie 
să primească mesajul de la mine. 

Chang vâri mâna în buzunar și scoase o monedă de argint. 
Omul o văzu, dădu din cap și, cu o singură mișcare, Chang vârî 
moneda la loc și îl scoase pe hamal din încăpere. Moneda avea 
să o primească la destinaţie. 

Apartamentul Contessei era la etajul trei, în spate, logic 
pentru o minte bănuitoare ca a lui Chang - prea înalt ca să te 
caţări până acolo sau să sari de la înălțimea aceea și departe de 
aglomeraţia de pe bulevard. Hamalul bătu la ușă. Nu se auzi 
nimic. Chang îl trase de lângă ușă și îi dădu moneda. Scoase o 


nouă monedă de argint. 

— Nu ne-am întâlnit, spuse el și aruncă moneda în mâna 
bărbatului, dublându-i recompensa. 

Omul dădu din cap și se retrase. După câţiva pași - Chang 
privindu-l crunt - se întoarse și dispăru în fugă. Chang își scoase 
inelul cu chei. Broasca cedă, iar el apăsă pe clanţă și intră. 

Apartamentul Contessei era complet diferit de al lui Celeste 
din hotelul Boniface în ton cu opulenţa care definea hotelul St. 
Royale, de la covoare la cristale, de la mobila prea bogat 
ornamentată la risipa de flori, de la draperiile somptuoase la 
desenul obositor de complicat al tapetului și, în sfârșit, la 
dimensiunile uriașe ale apartamentului în sine. Chang închise 
ușa și rămase în salonul principal. Apartamentul părea nelocuit. 
Lumina din lămpi fusese micșorată dar, deși difuză, îi permitea 
să se orienteze. Zâmbi strâmb când văzu o altă diferenţă. 
Hainele - dantele și mătăsuri, desigur - erau aruncate la 
întâmplare pe braţele fotoliilor și ale canapelelor, și chiar pe 
podea. Așa ceva era de neimaginat sub privirea scrutătoare a 
mătușii Agathe, aici însă moravurile decadente ale locatarei 
tratau cu dispreţ un simţ al ordinii atât de naiv. Se apropie de o 
masă de scris cu un design foarte atrăgător, plină de sticle 
goale, luă scaunul de lemn la fel de elegant și îl duse la ușă, 
unde îl propti sub clanţă. Nu voia să fie întrerupt în timp ce se 
uita prin apartament. 

Făcu lumina mai mare și reveni în salonul principal. De o 
parte și de alta erau uși deschise, iar în capătul celălalt - una 
închisă. Aruncă o privire în stânga și în dreapta - camera 
servitoarelor și cel de-al doilea salon, plin cu haine împrăștiate 
peste tot și, în cazul salonului, cu tot soiul de pahare și farfurii. 
Se îndreptă spre ușa închisă și o împinse cu putere. În încăpere 
era întuneric. Bâjbâi peretele până găsi o lampă, o aprinse și 
văzu o cameră de zi elegantă, cu două șezlonguri și o tavă 
placată cu oglindă, plină cu sticle. Chang se opri brusc, cu inima 
strânsă de groază. Sub unul din șezlonguri era aruncată o 
pereche de botine verzi. 


Cercetă încăperea în căutarea altor semne. Pe tavă erau 
patru pahare, unele pe jumătate goale și mânjite de ruj, iar pe 
podea, sub celălalt șezlong, erau alte două. Sus, pe peretele din 
faţă, atârna o oglindă mare, prinsă într-o ramă masivă, în care 


se încadra pieziș ușa din spatele lui. Chang privi în ea cu 
dezgust - îi displăcea să vadă cum arată - dar ochii îi fură atrași 
de ceva care se reflecta în oglindă - pe peretele de lângă el, un 
mic tablou care nu putuse fi pictat decât de mâna lui Oskar 
Veilandt. Se întinse și îl desprinse de pe perete, apoi îl întoarse 
ca să vadă ce scrie pe spate. Citi ceea ce părea a fi fost scris 
chiar de mâna pictorului, cu vopsea albastră: Fragment din Buna 
Vestire, 3/13, apoi dedesubt câteva simboluri - ca o formulă 
matematică în care erau încorporate litere din alfabetul grecesc 
- urmate la rândul lor de cuvintele: „Si astfel se vor naște din 
nou.” 

Intoarse pânza la loc și rămase uimit de aerul ei sinistru. 
Poate că de vină era contrastul dintre imagine și rama luxoasă, 
aurită, izolarea - natura fragmentară, suficiența - subiectului 
care transformau întregul într-o transgresiune; Chang nu-și 
putea lua ochii de la ea. Nu era atât pornografică într-adevăr, nu 
era foarte explicită - pe cât era de monstruoasă, la modul 
palpabil. Nici măcar nu își dădea seama de ce, dar reacţia de 
repulsie era la fel de netăgăduit și de imediată ca și erecţia pe 
care i-o provoca. Acest fragment din tablou nu părea să se 
învecineze cu cel pe care îl văzuseră la galerie, unde apărea 
faţa extaziată, plină de cicatrice a unei femei - însăși ideea de a 
o vedea ca pe „Fecioara Maria” era înspăimântătoare. Această 
secțiune îi înfățișa pelvisul gol văzut din lateral, coapsele ei 
splendide prinse în jurul șoldurilor unei siluete înveșmântate în 
albastru care o încălecase. Dar, privind mai atent, Chang 
observă că mâinile siluetei în albastru erau încleștate pe 
șoldurile femeii... mâinile erau și ele albastre, împodobite cu 
multe inele, iar încheieturile mâinilor luceau de mulţimea 
brăţărilor din metale diferite - aur, argint, cupru, fier - bărbatul 
nu purta niciun veșmânt albastru, pielea lui era albastră. Poate 
că era un înger - ceea ce era tot o blasfemie - dar nefirescul 
acelei picturi se îmbina cu materialitatea desăvârșită a 
trupurilor, senzualitatea incontestabilă a coapselor femeii 
înșfăcate de bărbat, unghiul inedit din care era surprinsă 
acuplarea lor, încremenită pentru o clipă, dar elocventă pentru 
contopirea desăvârșită, într-o continuă zvârcolire care va 
continua - cel puţin în mintea privitorului. 


Chang înghiţi în sec și puse neîndemânatic tabloul la loc. ÎI 


privi din nou, supărat de reacţia lui, captivat și tulburat de 
unghiile lungi de la degetele albastre și de urmele delicate 
lăsate de ele în carnea femeii. Se întoarse spre șezlong și luă 
botinele verzi de sub el. In mod sigur îi aparţineau lui Celeste. 
Rareori i se întâmpla să se simtă obligat faţă de un suflet, să se 
lege de cineva atât de mult - mai ales de o persoană la care 
nimeni nu s-ar fi așteptat - să vadă că această legătură s-a rupt 
atât de repede și, în consecinţă, să îl chinuiască atât de mult 
conștiința. Durerea simțită la vederea botinelor goale - ideea că 
picioarele ei puteau fi atât de mici, că puteau încăpea într-un 
spaţiu atât de îngust, dar și că puteau păși atât de hotărât, era 
de nesuportat. Oftă cu amărăciune, plin de regret, și le lăsă să 
cadă pe şezlong. Incăperea avea o singură ușă, care era 
întredeschisă. O împinse cu vârful bastonului, fără tragere de 
inimă. 

Era, fără îndoială, dormitorul lui Rosamonde. Patul era masiv, 
cu stâlpi înalţi de mahon în fiecare colț și o draperie grea, de 
damasc purpuriu, de o parte și de alta. Podeaua era plină de 
haine, mai ales lenjerie intimă, ici - colo câte o rochie, o jachetă 
sau chiar pantofi. Nu recunoscu nimic din ceea ce i-ar fi putut 
aparţine lui Celeste, deși știa că nici nu ar fi putut. Insăși ideea 
lenjeriei intime a lui Celeste îl silea să se gândească la un loc în 
care nu fusese niciodată, ceea ce, într-un fel, i se părea a fi un 
păcat - acum că tânăra putea fi moartă. Poate că era doar 
influența tabloului lui Veilandt, însă Chang descoperi că în 
gândurile - și inima lui? - își făcuse loc imaginea mâinilor lui 
care îi cuprind talia zveltă... îi alunecă pe șolduri, șoldurile 
neîmpovărate de corset sau de jupon, textura catifelată a pielii 
ei, atât de inconfundabilă. Scutură din cap. O luase razna. Era 
aproape sigur că, trăgând draperiile, va da de cadavrul ei. Se 
forță să revină cu picioarele pe pământ, în camera aceea, 
departe de fanteziile care nu-i dădeau pace. Chang trase adânc 
aer în piept - simțind aceeași durere ascuţită - și se apropie de 
pat. Dădu draperia la o parte. 


Plapuma era grea și răsucită, împinsă cu picioarele în toate 
părţile, dar Chang văzu un braţ palid, de femeie, ieșit de sub ea. 
Se uită la pernele îngrămădite pe capul femeii și trase de cea de 
deasupra. De sub ea apăru o claie de păr castaniu-închis. Trase 
de următoarea pernă și văzu fața femeii, cu ochii închiși, cu 


buzele întredeschise delicat, cu pielea din jurul ochilor marcată 
de cicatricele înflorite, aproape dispărute. Era Margaret Hooke - 
doamna Marchmoor. Chang își dădu seama că era goală chiar în 
clipa în care deschise ochii. Femeia clipi când îl văzu deasupra 
ei, însă chipul nu-i trădă nicio urmă de panică. Căscă și își șterse 
alene ochiul stâng. Se ridică în capul oaselor, cearșaful 
alunecându-i până la brâu înainte ca, fără grabă, femeia să se 
acopere cu el. 

— Dumnezeule, făcu ea căscând din nou. Cât e ceasul? 

— Trebuie să fie aproape de 11. 

— Cred c-am dormit ore întregi. Ceea ce e foarte rău pentru 
mine, spuse femeia și ridică privirea spre el, ochii jucându-i de o 
plăcere abia ascunsă. Ești Cardinalul, nu-i așa? Mi s-a spus că 
ești mort. 

Chang înclină din cap. Cel puţin avea bunul-simţ să nu pară 
dezamăgită. 

— O caut pe domnișoara Temple, zise el. A fost aici. 

— A fost... răspunse femeia ușor plictisită, cu gândurile în 
altă parte. Nu poţi să întrebi pe altcineva? 

Chang rezistă pornirii de a-i trage o palmă. 

— Eşti singură, Margaret. Doar dacă nu preferi să te duc la 
doamna Kraft - sunt sigur că e foarte îngrijorată de dispariţia ta. 

— Nu, mulţumesc, răspunse femeia și îl privi de parcă acum l- 
ar fi văzut pentru prima dată. Eşti urâcios, continuă ea ca în faţa 
unei descoperiri. 

Chang întinse mâna și o apucă de maxilar, trăgându-l spre el 
pentru ca femeia să-l privească în ochi. 

— Nici n-am început să fiu urâcios. Ce i-aţi făcut? 

Femeia îi zâmbi, dar pe chipul ei își făcură loc primele semne 
de teamă. 

— Ce te face să crezi că nu a făcut-o singură? 

— Unde e? 


— Nu știu - mi-era tare somn - întotdeauna mi-e somn... 
după ce se întâmplă... deși unora li se face foame. Ai întrebat la 
bucătărie? 

Chang nu răspunse insinuării ei vulgare - știa că minţea ca 
să-l provoace, ca să câștige timp, și totuși cuvintele ei îi 
declanșau gânduri sinistre care îi fulgerau prin faţa ochiului 


interior... imaginea gurii acestei femei care tresare, surprinsă de 
propria plăcere - apoi, cu o ușurință tulburătoare, chipul acela fu 
înlocuit de cel al lui Celeste, cu buzele schimonosite din cauza 
amestecului disperat de suferinţă și încântare. Chang se înfioră 
și făcu un pas înapoi, dându-i drumul femeii. Doamna 
Marchmoor împinse plapuma la o parte, cobori din pat și se 
îndreptă spre un morman de haine aruncate pe podea. Era 
înaltă și mai graţioasă decât și-ar fi putut închipui Chang. Îi 
întoarse spatele și, intenţionat, se aplecă să ia un capot - 
aproape ca o dansatoare - expunându-se fără niciun pic de 
pudoare. În timp ce femeia se îndrepta de spate - privind înapoi 
zâmbind ca să constate reacţia lui Chang - bărbatul observă pe 
spatele ei mai multe urme, mici și albe, urme de bici. Femeia își 
puse capotul - din mătase albă cu un dragon chinezesc, mare și 
roșu, pe spate - și își legă cordonul cu un gest îndelung exersat, 
ca și cum mâinile ei ar fi marcat sfârșitul sau începutul bine- 
cunoscut al unui ritual secret. 

— Văd că ţi se vindecă faţa, spuse Chang. 

— Faţa mea nu contează, răspunse ea, căutând cu vârful 
piciorului prin mormanul de haine, găsind un singur papuc și 
încălțându-l. Schimbarea are loc înăuntru și e sublimă. 

Chang surâse batjocoritor. 

— Văd doar că te-ai transferat de la un bordel la altul. 

Ochii ei se aspriră o jignise, constată el cu mare satisfacţie. 

— Habar n-ai despre ce vorbești, spuse ea pe un ton prea 
vesel ca să poată fi și credibil. 

— Tocmai am văzut cum cineva a fost supus Procesului 
vostru oribil - împotriva dorinţei lui - și te asigur că, dacă i-ați 
făcut asta și domnișoarei Temple... 

Femeia râse dispreţuitor. 

— Nu este niciun fel de pedeapsă. Este un dar... și însăși 
ideea... ideea absurdă că... acea persoană... preţioasa dumitale 
domnişoară Inconsecvenţă... 

Chang simţi o mare ușurare, scăpase pe moment de spaima 
despre care nu își dăduse seama că îl însoţise pretutindeni - că 
Celeste ar putea deveni unul dintre ei... ca și spaima că tânăra 
ar putea fi moartă. Dar doamna Marchmoor vorbea în 
continuare: 

— ...nu poate aprecia capacitatea, forța... 


Tinea de mândrie, Chang știa bine asta, mai ales la cei care 
duseseră o viață umilă și apoi fuseseră ridicaţi de jos - anii în 
care își puseseră lacăt la gură îi transformau într-o arogantă 
moară hodorogită, trecerea de la seducătoarea sfioasă la 
doamna trufașă făcându-l pe Chang să rânjească. Femeia văzu 
rânjetul și se înfurie. 

— Crezi că nu știu cine ești sau cine e ea... 

— Știu că ne-ai căutat pe amândoi prin bordeluri - fără 
dibăcie și fără succes. 

— Fără succes? făcu femeia și izbucni în râs. Ai ajuns aici, nu? 

— Ca și domnișoara Temple. Unde e acum? 

Femeia râse din nou. 

— Chiar nu întelegi... 

Chang se apropie repede de ea, o înșfăcă de capot și o 
îmbrânci spre pat. Femeia se prăbuși, dând din picioare. 
Bărbatul se aplecă deasupra ei, lăsând-o o clipă să-și dea părul 
din ochi și să-i privească ochelarii insondabili. 

— Nu, Margaret, șuieră el. Tu nu înţelegi. Ai fost tot timpul o 
curvă. Faptul că ţi-ai vândut trupul nu-mi permite să te tratez cu 
delicateţe, așa sigur ai să înţelegi, dată fiind profesia mea... ei 
bine, imaginează-ţi ce anume nu mă mai face să ezit. Și eu te- 
am căutat, Margaret. Azi i-am dat foc lui Francis Xonck, l-am 
doborât la pământ pe maiorul prinţului și am supravieţuit 
șiretlicului Contessei tale. Care nu mă va mai amăgi din nou - 
înţelegi? În chestii din astea - și cunosc bine chestiile astea - 
rareori ţi se mai oferă o șansă. Cei cu care te-ai înhăitat au avut 
șansa să mă omoare - singura de altfel și am scăpat. Am venit 
aici ca să aflu repede - dacă îmi ești - cât de cât de folos. Dacă 
nu-mi ești, atunci te asigur că n-am nici ce/ mai mic scrupul ca 
să te extermin, ca și cum nu ai fi decât un șobolan din cuibul 
spurcat de șobolani pe care - crede-mă - am de gând să îl 
distrug. Chang își desfăcu bastonul cât de dramatic putu - știind 
că vorbele lui nu fuseseră de ajuns - și spuse pe un ton mai 
liniștit: Așadar... Margaret... unde este domnișoara Temple 
acum? 


De abia atunci își dădu Chang seama de severitatea 
Procesului. Femeia nu era proastă, era singură, avea judecată și 
experienţă; și totuși, chiar dacă făcuse ochii mari de groază 


când scosese pumnalul, începu să urle la el, ca și cum și-ar fi 
folosit cuvintele ca pe niște arme menite să-l pună pe fugă. 

— Eşti un prost! A plecat - n-ai s-o găsești niciodată, nu mai 
poate fi salvată - n-ai s-o mai recunoști! Trăiești ca un copil - 
ești toţi copiii la un loc - lumea nu a fost niciodată a ta și nici nu 
va fi! Am fost distrusă și am renăscut! M-am predat și m-am 
reînnoit! Nu-mi poţi face rău - nu poţi schimba nimic - ești doar 
o râmă care scurmă prin pământ - pleacă de aici! leși din 
camera asta - taie-ţi beregata într-un șanț! 

Femeia ţipa și Chang simţi cum i se urcă sângele în cap - 
disprețul din glasul ei mușcându-l ca un colţ veninos. Lăsă să-i 
cadă bastonul din mână, îi apucă glezna cu mâna stângă și o 
trase brusc spre el. Margaret se ridică în capul oaselor, ţipând în 
continuare, cu fața schimonosită de furie, nemaiobosindu-se să 
se apere cu braţele, făcând spume la gură. Pumnalul era în 
mâna lui dreaptă. Dar, în loc să o înjunghie, îi trase un pumn în 
bărbie, întărit de mânerul pumnalului. Femeia dădu capul pe 
spate - lovitura îi zdreli degetele lui Chang - dar nu căzu. 
Cuvintele începură să i se lege mai greu, îi apăruseră lacrimi în 
colţul ochilor, iar părul i se despletise. 

— ...un nimic! Ignorant și abandonat... singur prin camere... 
camere jalnice cu trupuri jalnice... coteţe... câini care se 
împerechează... 

Chang lăsă să-i cadă pumnalul din mână și o lovi din nou. 
Femeia căzu pe pat cu un geamăt, cu capul atârnând pe o parte, 
și tăcu. Chang își scutură mâna, tresărind de durere, și își vări 
pumnalul în teacă. li trecuse furia. Dispreţul pe care femeia îl 
simţea faţă de el coincidea atât de clar cu disprețul pe care îl 
simţea faţă de ea însăși - își aminti ce-i spusese doamna Kraft, 
Margaret Hooke era fiica unui morar - încât i se făcu lehamite. 
Se întrebă dacă mai auzise cineva strigătele, sperând că astfel 
de zgomote - dacă se lua după numărul mare de sticle goale - 
nu erau ceva neobișnuit în apartamentul lui Rosamonde, 
Contessa Lacquer-Sforza. Privi trupul lui Margarete Hooke - 
capotul desfăcut lăsa să i se vadă moliciunea pântecului și 
despicătura dintre picioare, o imagine de un patetism straniu. 
Era o femeie frumoasă. Coastele i se înălţau și coborau la 
fiecare respiraţie încă întretăiată. Era un animal ca toţi ceilalţi. 
Se gândi la urmele de pe spatele ei, atât de diferite poate de 
urmele de pe faţă - și unele și altele mărturie a supunerii față 


de dorinţele altor persoane, mai puternice, dar și semn al unei 
căutări nedefinite a liniștii lăuntrice. Reacţia ei vehementă îi 
spunea lui Chang că femeia încă nu o găsise, ci doar își 
ascundea nemulţumirea. Era poate mai patetică decât orice 
altceva. li acoperi goliciunea, lăsându-și pentru o clipă mâna să-i 
mângâie șoldurile, și ieși nevăzut din hotel. 

In timp ce mergea pe străzile întunecate, Chang repeta în 
gând cuvintele doamnei Marchmoor... „nu mai poate fi 
salvată”... care însemnau fie că deja i se întâmplase ceva lui 
Celeste, fie că avea să i se întâmple, iar el nu va putea 
interveni. Aroganţa femeii îl făcu să încline spre cea de a doua 
alternativă. Simţi greutatea botinelor lui Celeste în fiecare 
buzunar al paltonului. Era foarte probabil ca acestea să o fi 
purtat spre un anumit pol al puterii - poate spre a fi supusă 
Procesului, poate doar spre a fi ucisă - dar, dacă așa stăteau 
lucrurile, de ce nu se întâmplase încă? Disperat, gândul îi fugi la 
Angelique și la cartea de sticlă. Vor îndrăzni ei oare să repete 
acel ritual cu Celeste? Incercarea de a o supune Procesului pe 
Angelique dăduse greș din cauza intervenţiei lui - dar cum arăta 
o încercare reușită? Nu se îndoia că era, într-un fel, și mai 
oribilă. 

Prima întrebare era unde o duseseră. Probabil fie la 
Harschmort - unde duseseră și cutiile - fie la conacul Tarr - 
despre care îl întrebase Rosamonde. Ambele locuri erau izolate 
și spaţioase, ferite de ochii curioșilor. Socoti că Svenson 
ajunsese deja la conac, motiv pentru care poate că el trebuia să 
meargă la Harschmort... dar dacă aceste forţe se aflau în plină 
acţiune, oare doctorul era în stare să o salveze pe Celeste de 
unul singur? ȘI-I imagină pe acel om onest, ducând pe umăr o 
Celeste inertă și încercând să meargă în timp ce trage cu 
pistolul spre un grup de dragoni care îi urmăresc... fără scăpare. 
Trebuia să afle unde o duseseră. O estimare greșită îi putea 
distruge pe toţi. Trebuia să riște o vizită la Bibliotecă. 


Ca majoritatea clădirilor masive. Biblioteca nu dispunea de 
terase alăturate pe acoperiș, ceea ce ar fi rezolvat problema. 
Ușile înalte și duble de la intrarea principală, ca și intrarea din 
spate, a personalului, erau păzite chiar și noaptea. De lao 
depărtare de 40 de metri, Chang văzu și soldaţii din 
Macklenburg în uniformele lor negre plimbându-se în umbra 


coloanelor care străjuiau treptele din față. Se gândi că aceeași 
situaţie era și în spate - prin urmare, erau paznici și în interior și 
în exterior. Dar nici unii, nici alţii nu contau pentru Chang, care 
se apropie în pas săltat de o construcţie joasă, din piatră, la vreo 
50 de metri de Bibliotecă. Ușa era închisă cu un zăvor 
rudimentar, din lemn. Un minut de efort, în care se folosi de 
pumnal - înfigându-l în zăvor, împingându-l centimetru cu 
centimetru - și ușa se deschise. Intră și închise ușa în urma lui. 
La lumina difuză, care venea dinspre singura fereastră blocată, 
văzu mai multe felinare, alese unul și controlă dacă are ulei, 
apoi aprinse cu grijă un chibrit. Cobori fitilul, lăsând flacăra cât 
să găsească trapa din podea. Puse felinarul jos și trase cu toată 
puterea de mâner. Trapa grea, de metal, scârțâi amarnic din 
balamale, dar se deschise. Chang luă felinarul și privi în hăul de 
dedesubt. Pentru a doua oară în ziua aceea mulţumi sorții 
pentru nasul vătămat. Cobori în canalizare. 

O mai făcuse și înainte, în timpul unei diferend prelungit cu un 
client care nu era dispus să-și achite datoria. Omul își trimisese 
reprezentanţii la Bibliotecă și Chang se văzuse nevoit să 
folosească această dezgustătoare cale de ieșire. Apa încă mai 
picura de pe el când, în aceeași seară, intrase pe fereastra 
clientului și rezolvase diferendul cu briciul la gât, dar asta se 
întâmplase spre sfârșitul primăverii. Întrucât iarna era destul de 
aproape, Chang spera ca nivelul apei să fie scăzut, iar el să 
poată trece fără să se ude până la piele. Sub trapă se aflau 
câteva trepte de piatră, alunecoase, fără niciun fel de 
balustradă. Cobori pe ele, cu bastonul într-o mână și cu felinarul 
în cealaltă, până când ajunse la canalul propriu-zis. Pârâul fetid 
se micșorase de la ultima lui vizită și răsuflă ușurat când lângă 
el observă o bordură de piatră, pe care putea merge. Se aplecă 
și începu să pășească atent. 

Era foarte întuneric, iar fitilul sfârâia și scotea scântei în aerul 
urât mirositor. Chang se afla sub stradă, apoi curând - 
numărându-și paşii - ajunse sub Bibliotecă. Încă 20 de pași până 
la alt șir de trepte și o altă trapă. Urcă, împinse trapa cu umărul 
și pătrunse în nivelul cel mai de jos al Bibliotecii - trei niveluri 
sub holul principal. Işi curăţă ghetele cât putu mai bine și 
închise trapa în urma lui. 

Păstrând fitilul scăzut, Chang urcă la primul etaj și porni 
repede pe coridor spre depozitele de cărţi. Ştia clădirea pe de 


rost - pe nevăzute, cum s-ar spune. Pentru fiecare etaj spaţios 
al Bibliotecii care era deschis publicului existau trei etaje 
destinate depozitelor de cărţi. Culoarele erau înguste, pline de 
praf și de cărţi rareori solicitate, dar care nu puteau fi aruncate. 
Pereţii - ca și podelele și tavanele - nu erau decât un schelet 
metalic și, în timpul zilei, se putea vedea prin deschizături, ca 
printr-un caleidoscop ciudat, chiar vârful clădirii, la 12 niveluri 
deasupra. Chang urcă repede șase șiruri înguste de trepte până 
la etajul trei al Bibliotecii propriu-zise, deschise ușa cu umărul - 
se înţepenea mereu - și intră în sala boltită a hărților, unde nu 
cu mult timp în urmă fusese angajat de Rosamonde. 

Acum Chang înălţă fitilul, știind că paznicii nu aveau cum să-l 
vadă, sala hărților era departe de scara principală, unde lumina 
putea fi zărită de dedesubt. Așeză felinarul pe una din cutiile 
mari, de lemn, și căută un volum anume pe biroul custodelui - 
masivul Codex al Hărților Topografului Regal, sursa cea mai la 
îndemână a unei descrieri amănunțite a Harschmort-ului și a 
conacului Tarr. Nu știa însă unde erau situate cele două - nu 
îndeajuns de bine ca să-și dea seama pe ce hartă apăreau. Se 
opri la Codexul tipărit cu litere mici și îl deschise la indicele de 
toponime, mijindu-și ochii până la durere. Trecură câteva 
minute bune până le găsi, cu trimiterile la harta principală de la 
începutul Codexului. După ce le localiza pe harta mare, caroiată, 
trebuia să găsească numerele corespunzătoare ale hărților 
detaliate, care erau cu sutele în colecţia Bibliotecii. După alte 
câteva minute în care studie atent harta principală, se îndreptă 
spre hărţile detaliate, păstrate într-un birou mare, cu sertare 
late și înguste. Din nou, cu faţa la doar câţiva centimetri de 
numerele lor de identificare, descoperi cele două hărţi de care 
avea nevoie și le scoase din sertar. Le târî spre una din mesele 
mari - fiecare avea cam doi metri pătraţi - și aduse felinarul. Se 
șterse la ochi și începu a doua etapă a cercetării. 


Harta conacului Tarr - și a domeniilor destul de întinse ale 
lordului Tarr - arăta că acesta se afla în ţinutul Floodmaere. De 
acolo era destul de ușor să ajungi la carieră, aflată la vreo opt 
kilometri de conac, în mijlocul unor dealuri joase, stâncoase. 
Conacul nu era exagerat de mare, iar terenurile din vecinătate 
nu atrăgeau atenţia în mod deosebit: livezi, o pășune, grajduri. 
În general, pământul părea să fie lăsat în voia sorții, fără a fi 


cultivat prea mult și fără construcţii. Harta consemna totuși 
câteva clădiri mici, la marginea carierei, dar oare erau ele 
suficient de încăpătoare pentru experimentele lui d'Orkanez? 

Harta Harschmort-ului era la fel de neconcludentă. Casa arăta 
mai mare și mai existau și canalele din apropiere, dar terenul 
din jur era mlăștinos sau plat, bun de pășunat. Fusese acolo - 
terenul nu era foarte înalt. Căuta un loc unde s-ar fi putut 
reconstitui clădirea masivă, adânc înfundată în pământ, a 
institutului, dar în aceste locuri nu s-ar fi putut înălța decât un 
turn, care nu apărea pe niciuna din hărţi. Chang oftă și se șterse 
la ochi. Nu mai avea timp. Se concentră din nou asupra hărții 
Harschmort-ului, căci acolo duseseră dragonii lui Aspiche cutiile 
Cabalei, căutând un amănunt care i-ar fi putut scăpa. Nu vedea 
marginea hărţii, drept care o roti ca să o aducă mai aproape de 
lumină. Din grabă, rupse cu degetele colțul de jos. Chang înjură 
și se uită să vadă cât de mare era stricăciunea. Era ceva acolo, 
ceva scris. Se uită mai de aproape. Era o trimitere la altă hartă, 
o a doua hartă a aceleiași regiuni. De ce o altă hartă? Memoră 
numărul și reveni la Codex, căutând cu febrilitate. Nu-și dădu 
imediat seama despre ce era vorba. Cea de a doua hartă 
consemna clădirile din zonă. Chang se repezi la birou, o găsi și o 
întinse pe masă. Uitase. Robert Vandaariff cumpărase o 
închisoare pe care o transformase într-o clădire impunătoare. 

Nu-i trebui prea mult ca să găsească indiciul de care avea 
nevoie. Reședința lui Vandaariff era alcătuită dintr-un șir de 
clădiri care înconjurau o grădină englezească, o adaptare a 
stilului geometric francez. Pe harta unde apărea închisoarea în 
locul grădinii era o structură circulară care - Chang înţelese 
imediat - avea multe niveluri, un panoptic de celule construit în 
jurul un turn de observaţie, toate subterane. Privi din nou harta 
Haarshmort-ului... nici urmă de așa ceva. Erau tot acolo, sub 
pământ, gândi Chang. Îşi aminti de încăperea aceea din institut, 
de multitudinea de conducte ce coborau pe pereţi spre masa pe 
care zăcuse Angelique. Panopticul de celule putea fi ușor 
reconstruit în același scop. Așa ceva nu putea exista la conacul 
Tarr - cheltuielile ar fi depășit cu mult venitul unei moșii de 
asemenea dimensiuni. Lăsă hărţile acolo și, cu felinarul în mână, 
se întoarse cu pași mari la depozitele de cărţi. Mai mult ca sigur 
Celeste se afla întinsă pe masa aceea din Harschmort chiar în 
acel moment. 


Era trecut de miezul nopţii când ajunse la Stropping. Locul i se 
păru și mai haotic decât prima oară (lui Chang nu-i plăcea să 
părăsească orașul, de aceea orice gară îl umplea invariabil de 
iritare și resentimente) - fluierele stridente, aburii care ţâșneau 
din locomotivă, îngerii posaci care flancau orologiul acela 
îngrozitor și, sub ei, chiar și la această oră, o mână de suflete 
disperate, scoase din casă și izolate sub un baldachin mare de 
fier. Chang o luă la fugă spre panoul cu mersul trenurilor, 
încercând să-l vadă de cât mai de departe. Ajunse la jumătatea 
drumului când literele căpătară o formă pe care o putea distinge 
- peronul 12, plecarea la 12.23 spre Orange Canal. Casa era 
închisă - va cumpăra bilet de la controlor - așa că se îndreptă 
grăbit spre peron. Trenul era acolo, cu locomotiva roșie învăluită 
de aburi. 

In timp ce se apropia zări, cu o strângere de inimă, mai multe 
siluete îmbrăcate elegant - bărbaţi și femei - care se urcau în 
ultimul vagon. Îşi încetini mersul. Alt bal? După miezul nopţii? 
Nu aveau cum să ajungă la Harschmort decât aproape de ora 
două. Se plimbă de colo-colo până când se urcă și ultima 
persoană - nu recunoscu pe nimeni - și se apropie, pe nevăzute, 
de ultimul vagon. lnăuntru erau poate douăzeci de persoane. Se 
uită la orologiu - era 12.18 - și le mai așteptă un minut ca să-și 
ocupe locurile, apoi urcă și el. Controlorul nu era acolo. Oare îi 
însoţise pe ceilalţi? Chang înaintă câţiva pași și privi în jur. 
Ultimele compartimente erau goale. Se întoarse spre ușă și 
înlemni. Spre tren, pe pardoseala de marmură a gării Stropping, 
se îndrepta silueta inconfundabilă a doamnei Marchmoor, într-o 
impresionantă rochie galben cu negru, iar în spatele ei 
mărșăluia un grup de vreo cincisprezece dragoni în uniforme 
roșii, cu ofiţerul alături. Chang se răsuci pe călcâie și o luă la 
fugă pe culoar. 

Compartimentele erau pustii. La celălalt capăt al culoarului 
Chang deschise ușa, o închise în urma lui și își continuă drumul. 
Și acest vagon părea pustiu. Nu era o surpriză pentru o oră atât 
de târzie, mai ales că cei din tren păreau să facă parte din 
același grup. Fără îndoială că voiau să stea împreună - Chang 
era aproape sigur că doamna Marchmoor li se va alătura în clipa 
în care constata cu satisfacţie că el nu se afla prin preajmă. 
Ajunse la capătul celui de-al doilea vagon și intră repede în al 


treilea. Privi înapoi și tresări, căci prin ușile de sticlă și pe culoar 
zări siluetele roșii ale dragonilor. Urcaseră și ei. Chang o luă din 
nou la fugă. Aceste compartimente erau și ele goale aproape că 
nici nu se mai uita în timp ce trecea pe lângă ele. Ajunse la 
capătul celui de-al treilea vagon și se opri brusc. Ușa aceasta 
era diferită de celelalte. Dădea spre o mică platformă 
neacoperită, cu lanţuri de o parte și de alta. Dincolo de ea, la 
doar un pas, era un alt vagon, diferit de celelalte, vopsit în 
negru și cu accesorii aurii, cu o ușă care impunea respect, din 
oțel negru. Chang apăsă pe mâner. Ușa era încuiată. Se întoarse 
și văzu mantalele roșii la celălalt capăt al culoarului. Nu mai 
avea scăpare. 

Trenul se urni din loc cu o zdruncinătură. Chang privi în 
dreapta și văzu cum gara rămâne în urmă. Fără să mai stea pe 
gânduri ridică lanţul și sări, aterizând pe pietrișul de lângă șine; 
căzătura îl făcu să-și piardă suflul. Se strădui să se ridice în 
picioare. Trenul prindea viteză. Porni împiedicat după el, silindu- 
și corpul să se miște, luptându-se cu senzaţia că tocmai 
înghiţise o cutie plină de ace. Incepu să fugă, chinuit, ajungând 
la platforma de pe care sărise și apoi iuțind pasul ca să ajungă 
în capătul celălalt al vagonului negru. În faţa lui șinele dispăreau 
într-un tunel. Ridică privirea spre ferestrele vagonului negru, 
acoperite de perdele sau de vopsea? Sau de oţel? Simţea o 
durere insuportabilă în plămâni. Vedea deschizătura de la 
capătul vagonului, dar, chiar dacă ajungea în dreptul ei, avea el 
forța să urce? Se văzu, cu groază, căzând sub roţi cu picioarele 
retezate într-o clipă, sângele ţâșnind, ultima imagine pata de 
zgură și funingine de pe o traversă din gara Stropping. Se sili să 
alerge și mai tare. Auzi șuierul sirenei. Trenul se apropia de 
tunel. Văzu cu ușurare o scară fixată de capătul vagonului. 
Chang sări și se prinse de ea, cu picioarele balansând deasupra 
șinei. Se ridică disperat în mâini - reușind ca prin miracol să nu 
scape bastonul - până când se sprijini cu genunchiul de prima 
treaptă. Gâfâia din greu, cu plămânii și gâtul în flăcări. Trenul 
pătrunse în tunel și Chang se trezi înghiţit de întuneric. 


Chang se chinui să găsească un punct de sprijin și pentru 
celălalt picior, ca să scape de presiunea din braţe. Simţea că-i 
explodează pieptul. Tuși și scuipă de mai multe ori în bezna din 
jur, rămânând cu un gust de sânge în gură. Era ameţit, gata să 


leșine. Strânse și mai tare treptele de fier și, în ciuda durerii 
ascuţite, trase adânc aer în piept. Își dădu seama că, dacă îl 
văzuse cineva, era complet lipsit de apărare. O blestemă pe 
Rosamonde cu tot cu pulberea ei albastră. Plămânii îi erau tocați 
mărunt, precum carnea din care se fac cârnaţii. Scuipă din nou 
și închise ochii de durere. 

Așteptă până când trenul ieși din tunel, ceea ce se întâmplă 
după cel puţin cincisprezece minute. Nimeni nu apăru în ușa 
vagonului. Trenul gonea prin oraș către nord-est, pe lângă curţi 
pustii și case de cărămidă aflate în paragină, către cocioabele 
de lemn care se întindeau de-a lungul liniei la marginea 
orașului. Luna ascunsă dădea destulă lumină pentru ca Chang 
să poată vedea o altă platformă care lega vagonul negru de 
următorul. Acesta nu avea niciun fel de ușă, doar o scară care 
ajungea până sus. Cu o încetineală care arăta cât de istovit 
este, înţelese în sfârșit despre ce era vorba. Acesta era vagonul 
cu cărbuni, iar în faţa lui era locomotiva. Îşi lăsă jos picioarele și, 
sprijinindu-se doar într-unul, se întinse spre scara vagonului. Îi 
mai trebuia vreo zece centimetri ca să o atingă. Dacă încerca un 
salt era aproape sigur că reușea, faptul că încă mai stătea pe 
gânduri fiind și el un semn de oboseală. Nu mai putea rămâne 
acolo, dar nici nu credea că putea sări peste lanţul care 
mărginea platforma. Întinse un braţ și un picior, aruncând o 
privire în jos, la șina îngropată în pietriș care trecea zăngănind 
pe sub el și la traversele care parcă îl fulgerau. Îşi întoarse ochii 
spre scară, trase aer în piept și sări... aterizând perfect, cu inima 
mai-mai să-i explodeze. Privi spre ușa de metal, acum dintr-un 
unghi mai bun. Arăta exact ca și cealaltă, din partea opusă: 
masivă, din oţel, fără ferestre - la fel de neprimitoare ca orice 
seif dintr-o bancă. Chang își întoarse privirea spre capătul de 
sus al scării și începu să urce. 

Vagonul de cărbuni fusese umplut de curând, astfel încât între 
capătul de sus al scării și movila de cărbune era o distanţă de 
mai puţin de un metru - îndeajuns ca să-l ascundă pe Chang de 
privirea oricui s-ar fi aflat pe platforma dintre vagoane. Mai mult 
de atât, movila îl ferea pe Chang și de mecanicii și fochiștii aflaţi 
pe partea cealaltă. Se întinse pe spate, privind în sus, înconjurat 
de ceața din miez de noapte pe care trenul o străbătea cu cea 
mai mare viteză, zgomotul roţilor și al aburului pe cât de mare, 
pe atât de liniștitor. Se întoarse pe o parte și scuipă. După gust, 


era sânge, fără niciun dubiu. Îl trecu un fior de teamă, animalic, 
pe șira spinării, amintindu-și anul acela teribil când simţise 
pentru prima oară șfichiul peste ochi - condamnat să zacă în 
infirmeria unui azil de săraci, dar îndeajuns de norocos ca să 
supravieţuiască febrei, fiecare gând de-al lui prins ca într-o 
cușcă în spaţiul înspăimântător dintre cel care își amintea că era 
și cel care se îngrozea că va deveni - slab, dependent, demn de 
dispreţ. Dar, din clipa în care părăsise infirmeria și încercase să- 
și recupereze viaţa, realitatea fusese mai rea decât teama după 
prima zi abandonase totul pentru o nouă existenţă, împins de 
amărăciunea, furia și disperarea celui lipsit de toate. Cât despre 
tânărul nobil care îl lovise... Chang nu știa cine era în momentul 
acela - lovitura se abătuse asupra lui când se afla într-o sală de 
mese a universității, în toiul unei confruntări mai mari, confuze, 
între mai multe cete de studenţi - și nici acum nu știa. Il văzuse 
doar preţ de o clipă - un maxilar ascuţit, un rictus de bucurie 
răutăcioasă, ochi verzi, cu o privire nebună. Din câte știa - sau 
spera - individul murise de sifilis cu ani în urmă... aceasta era 
impresia pe care o lăsase. 

În vagonul de cărbuni gândurile negre îl năpădeau din nou. 
Dacă plămânii îi erau terminaţi, nu mai avea cum să-și justifice 
existenţa. Își putea continua munca la Bibliotecă, dar 
îndeplinirea misiunii - care îl stimula și constituia o sursă de 
mândrie - nu-i mai stătea în putere. Se gândi la aventurile lui 
neașteptate din ultimele zile și își dădu seama că niciodată nu 
ar fi izbutit să scape de soldatul din camera lui - sau din institut, 
sau de maior, de Xonck, de Rosamonde... de niciunul, dacă ar fi 
fost în această stare. Se reconstruise prin voinţă, învățând să 
supravieţuiască, învățându-și meseria (când, în cine să se 
încreadă și cât să se încreadă, când, cum și pe cine să ucidă sau 
doar să zvânte în bătaie) și, cel mai important, unde să 
găsească, într-o viaţă strict delimitată - muncă și liniște, acţiune 
și uitare, ceva care să semene cu un contact uman. Fie că 
pălăvrăgea despre cai cu Nicholas, barmanul, între două pahare 
la Raton Marine, fie că își permitea plăcerea dureroasă de ao 
aborda pe Angelique (uruitul trenului îi aminti de limba ei 
maternă - îi spusese că limba chineză suna ca mieunatul unei 
pisici și ea zâmbise, Chang știa că-i plac pisicile), spaţiul pentru 
toate aceste interacțiuni depindea de locul lui în lume, de 
capacitatea lui de a se îngriji de propria persoană. Ce se 


întâmpla dacă toate acestea dispăreau? Închise ochii și răsuflă. 
Se gândi că ar putea muri în somn, înecat cu sângele din piept, 
și că ar putea fi găsit de fochiști când aceștia ar fi venit aici, 
după cărbune. Când s-ar putea întâmpla asta - peste câteva 
zile? Cadavrul lui ar fi dus la cimitirul săracilor sau pur și simplu 
ar fi aruncat în fluviu. Gândul îi zbură la doctorul Svenson, îl 
văzu mergând împiedicat - șchiopătând, așa cum făcuse tot 
timpul cât fuseseră împreună, deși nu adusese vorba despre 
asta - fără cartușe, lăsând pistolul din mână... va muri. Chang 
va muri. Nu-și mai putu stăpâni gândurile și, fără să-și dea 
seama, ca într-un vis, compasiunea lui față de situaţia în care se 
afla doctorul îl făcu să se pună în locul lui își văzu mâinile cum 
lasă să cadă pistolul, cum bâjbâie și desfac bastonul (undeva, în 
adâncul minţii, se întrebă dacă doctorul avea o astfel de armă) 
și îl flutură spre cei care, mulţi, îl urmăreau prin ceaţă (sau 
ninsoare - probabil că își pierduse ochelarii) - săbii peste tot, 
înconjurat de soldaţi în uniforme negre și roșii... rotindu-și 
armele în van, văzând cum îi zboară din mâini... cum lamele 
fulgeră spre el ca niște pești lucitori, înfometați, care ţâșnesc 
din adâncurile mării, cum îi găuresc, oribil, pieptul - sau doar 
respira? - și apoi, în spatele lui, din depărtare, dar insistent în 
urechea lui, vocea șoptită a unei femei, cu răsuflarea caldă, 
umedă. Angelique? Nu... era Rosamonde. Îi spunea că era mort. 
Bineînţeles că era... nu exista altă explicaţie. 


Când Chang deschise ochii, trenul nu se mai mișca. Auzi 
șuierul sporadic al locomotivei în repaus, ca un balaur îmblânzit, 
care nu mai poate decât să mărâie, și nimic altceva. Se ridică în 
capul oaselor, clipind des, și își scoase o batistă ca să se șteargă 
pe faţă. Respira mai ușor, dar în colţurile gurii și în jurul nărilor 
era o crustă de culoare închisă. Nu arăta a sânge uscat - nu 
avea cum să știe pe întuneric - ci, mai degrabă, a sânge 
cristalizat, scurs prin zahăr sau sticlă pisată. Privi cu grijă peste 
marginea vagonului de cărbuni. Trenul era într-o gară. Nu văzu 
pe nimeni pe platformă. Vagonul negru era tot închis - sau 
închis din nou, nu-și dădea seama dacă se golise sau nu. 
Clădirea gării era învăluită în beznă. Întrucât trenul nu părea să 
pornească prea curând, se gândi că se afla la capătul liniei, la 
Orange Canal. Chang își trecu încet un picior peste marginea 
vagonului și cobori, cu bastonul strâns sub braţ. II dureau toate 


încheieturile. Ridică privirea spre cer, încercând să-și dea seama 
după poziţia lunii cam câtă vreme dormise. Două ore? Patru? Se 
lăsă să cadă pe pietrișul de lângă șine și se scutură de praf - 
știa că spatele pardesiului îi era înnegrit de cărbune. Nu avea 
nicio șansă să-și facă loc printre slujitori în halul în care era, dar 
nu mai conta. Situaţia era prea serioasă. 


Așa cum se întâmplă de multe ori, drumul spre Harschmort 
păru mult mai scurt decât atunci când fugise de acolo. Mici 
puncte de reper - o dună, o groapă, o buturugă apăreau unul 
după altul, ca la comandă, și după numai o jumătate de oră 
Chang se opri pe o movilă, cu iarba până la genunchi, și privi 
peste o pășune care mustea de apă la zidurile impunătoare, 
puternic luminate, ale conacului lui Robert Vandaariff. În timp ce 
se îndrepta spre clădire, cântări mai multe posibilităţi de a 
pătrunde acolo, pornind de la informaţiile pe care le avea. 
Grădinile din spate erau mărginite de mai multe uși de sticlă pe 
unde se putea intra ușor, dar care se aflau deasupra încăperii 
ascunse - turnul invers - și, foarte probabil, erau supravegheate 
îndeaproape. Partea din faţă a clădirii forfotea de lume, în timp 
ce aripile principale aveau ferestrele la mare distanţă de sol, ca 
la fosta închisoare. Nu-i rămânea decât aripa laterală, de unde 
sărise pe o fereastră ca să scape de acolo și unde se 
desfășuraseră o mare parte din activităţile secrete - oricum, 
acolo fusese găsit cadavrul lui Trapping. Să încerce pe acolo? 
Mai mult ca sigur doamna Marchmoor îi avertizase asupra 
posibilei lui apariţii, în ciuda faptului că nu-l găsiseră în tren. ÎI 
așteptau, fără doar și poate. 

Ceaţa se risipi odată cu înteţirea vântului, expunând terenul 
din faţa lui razelor de lună. Chang se opri, simțind cum i se 
ridică părul de pe ceafă. Din locul în care se afla, în mijlocul 
pășunii, văzu mai multe cărări înguste prin iarba înaltă, semn că 
trecuseră oameni pe acolo, de curând. Păși încet înainte, atent 
să nu dea peste urmele de pași. Se opri din nou și se lăsă într-un 
genunchi. Întinse bastonul în față și dădu iarba deoparte. Din 
pământul nisipos ieșea, abia vizibil, un lanţ de fier. Chang băgă 
bastonul sub el și apăsă, scoțând lanţul din nisip. Avea puţin 
peste jumătate de metru, cu un capăt legat de un cârlig metalic 
înfipt adânc în pământ. Celălalt capăt, constată el cu un 
amestec de groază și lehamite, era legat de o cursă de urși - 


sau, în acest caz, cursă de oameni, gura înspăimântătoare cu 
dinţi de fier căscată și gata să-i sfărâme piciorul. Privi spre 
clădire, apoi în spatele lui. Habar nu avea unde mai plasaseră 
astfel de curse - nu știa nici măcar dacă amplasarea lor începea 
de aici sau dacă până acum fusese doar o chestiune de noroc. 
Șoseaua era destul de departe - că să ajungă la ea nu însemna 
că era mai puţin periculos. Trebuia să riște. 

Nedorind să-l rupă, vâri încet vârful bastonului sub dinţii 
cursei și îl apropie de mica placă sensibilă. O lovi scurt și își 
retrase bastonul, cursa închizându-se cu un pocnet ascuţit. Deși 
se așteptase la așa ceva, Chang rămase șocat și îngrozit - 
reacţia cursei fusese atât de brutală. Tipă, cu mâna pâlnie la 
gură ca să propage sunetul spre casă. Tipă din nou, disperat, 
stăruitor, trecând apoi în geamăt. Zâmbi. Se simţea mai bine 
acum, după ce mai scăpase de presiune, ca o locomotivă care 
dă din când în când drumul la aburi. Așteptă. Tipă pentru a treia 
oară, mai sălbatic, și fu răsplătit de o nouă pată de lumină în 
zidul cel mai apropiat, o ușă deschisă și apoi un șir de bărbaţi 
care ieșeau cu torţe în mâini. Mergând aplecat, Chang se furișă 
înapoi, în direcţia de unde venise, spre o parte a pășunii unde 
iarba era mai înaltă. Se aruncă la pământ și așteptă ca 
respiraţia să-i revină la normal. Îi auzi pe cei cu torţele și își 
ridică încet capul - se apropiau. Erau patru, fiecare cu torţa lui. 
Brusc își scoase ochelarii, știind că lentilele ar putea reflecta 
lumina. Cei patru erau din ce în ce mai aproape și Chang 
observă cu satisfacție cărarea pe care pășeau, în șir indian, 
marcată clar în iarbă. Ajunseră la cursă, aflată la vreo douăzeci 
de metri de unde se afla el, și imediat își dădură seama că nu 
era nici urmă de om care se zvârcolește și ţipă de durere. Priviră 
în jur bănuitori. 

Chang zâmbi din nou. Praful de cărbune absorbea lumina și îl 
făcea aproape invizibil. Oamenii vorbeau în șoaptă. Nu-i auzea. 
Nu că ar fi contat. Trei dintre ei erau dragoni, cu coifuri de 
alamă în care se reflecta lumina torțelor, dar cel din faţă era de- 
al casei, cu capul descoperit și paltonul fâlfâind în jurul 
genunchilor. Soldaţii ţineau o torță într-o mână și o sabie în 
cealaltă. Civilul ţinea o torţă și o carabină. Așeză torţa pe solul 
nisipos și cercetă cursa, căutând urme de sânge. Apoi se ridică 
în picioare, luă torţa și o roti, privind cu atenţie pășunea din jur. 
Chang se lăsă și mai jos - nu avea niciun rost să strice totul 


acum - și așteptă, ghicind gândurile omului de parcă i-ar fi văzut 
mintea. Bărbatul știa că era urmărit, dar habar nu avea din ce 
direcție. Chang îi înţelegea dezamăgirea, însă, indiferent cine 
avusese ideea să instaleze cursele, era clar că acesta era cel 
care o pusese în practică. Deși ucigaș de profesie, Chang nu-i 
admira deloc pe cei care făceau negoţ cu durerea insuportabilă. 
ÎI studie cu atenţie pe individ - un maxilar lat, cu favoriţi cărunţi 
și chelie în creștet. Poate că avea ocazia să-l întâlnească în 
casă. 


După încă un minut, când deveni evident că cei patru nu 
voiau să bâjbâie printre cursele întinse, urmă retragerea în casă. 
Chang îi lăsă să se îndepărteze și se luă precaut pe urmele lor, 
cu spatele aplecat. La marginea pășunii, unde nu mai era 
protejat de iarba înaltă, așteptă - era sigur că ţineau zona sub 
observaţia din dosul unei ferestre întunecate. Se afla în faţa 
aceleiași aripi a casei, dar nu putea stabili care era fereastra pe 
care sărise numai cu două nopţi în urmă. Geamul fusese pus la 
loc. Chang zâmbi cu răutate și căută o piatră. Dat fiind că 
doamna Marchmoor sosise înainte lui, singura modalitate de a 
pătrunde în casă era să creeze puţină agitaţie. 

Se lăsă pe un genunchi și aruncă piatra - era tocmai ce-i 
trebuia, netedă, zbura foarte bine - în fereastra din dreapta ușii 
pe care ieșiseră cei patru. Geamul se făcu ţăndări cu un zgomot 
ce mângâie urechile lui Chang. Acesta o porni în fugă spre casă, 
sărind peste mai multe răzoare de flori, în stânga ușii, ajungând 
la zid în timp ce auzea strigăte înăuntru și vedea cum fereastra 
cu geamul spart se luminează. Se lipi cu faţa de pământ. Apăru 
mai întâi un braţ cu o torţă, apoi omul cu favoriţi cărunţi. Tinea 
torța în față, atenţia omului fiind îndreptată - în mod firesc - 
spre geamul spart, în cealaltă direcţie. 

Chang îi smulse torța din mână și îl lovi tare cu piciorul în 
coaste. Omul se prăbuși, gemând uluit. In spatele lui, pe ușa 
deschisă, Chang văzu mai mulţi dragoni. Le flutură torţa în faţă, 
făcându-i să se retragă, până ajunse la ușă. Inainte ca soldaţii să 
poată reacţiona aruncă torţa în cameră, spre ceea ce spera că 
sunt niște draperii. Trânti ușa, se întoarse spre cel cu favoriţii 
cărunţi, care tocmai se ridica de jos și îl pocni în cap cu 
bastonul. Omul scoase un țipăt de durere, dar și surprins de 
brutalitatea gestului, și își ridică braţele ca să blocheze o nouă 


lovitură. Chang profită de ocazie ca să-i mai aplice un picior în 
coaste și să-l împingă cu umărul, făcându-l să-și piardă echilibrul 
și să cadă la podea, cu un nou țipăt de neputinţă. Chang se 
repezi pe lângă el. Cu puţin noroc, dragonii aveau să stingă 
focul mai întâi și apoi să pornească în urmărirea lui. 

Dădu colţul, continuând să alerge. Harschmort semăna cu o 
potcoavă de cal aproape închisă, iar el se afla la capătul din 
dreapta. În mijloc se afla grădina - se îndreptă repede spre 
gardurile vii și pâlcurile de arbori ornamentali - încercând să se 
îndepărteze cât mai mult de urmăritori. Era sigur că, în timpul 
zilei, grădina părea rigidă și aridă, natura supusă constrângerilor 
geometriei. Acum însă, în goana lui nebună, lui Chang i se părea 
că arată ca un labirint sinistru, construit doar pentru a da 
naștere coliziunilor, în timp ce bănci, fântâni, arbuști și 
piedestale îi apăreau brusc în faţă, prin ceaţă și noapte. Dacă 
reușea să scape de urmăritori aici, acestora nu le rămânea 
decât să se regrupeze și să-l caute peste tot, ceea ce însemna 
mai puţini dușmani într-un singur loc - o șansă în plus pentru el. 
Se opri în umbra unui arbust, simțind cum durerea îi cuprinde 
plămânii ca un creditor mult prea insistent. Undeva, în spatele 
lui, se auzea zgomot de cizme. Se sili să-și continue fuga, 
aplecat, având grijă să calce pe iarbă și nu pe pietriș. Işi dădu 
seama că, de fapt, chiar în acel moment trecea pe deasupra 
încăperii subterane. Oare se putea ajunge acolo prin grădină? 
Nu avea timp să caute - oricum ceața era prea groasă - și 
continuă să se furișeze spre aripa cealaltă. Acolo îl întâlnise 
pentru prima dată pe Trapping, în marea sală de bal. Dacă 
evenimentele din seara aceasta erau mai discrete, poate că era 
neocupată. 

Chang constată cu neliniște că zgomotul de cizme se apropia 
din ce în ce mai mult. Ciuli urechile și așteptă, încercând să-și 
dea seama câţi oameni erau. Ar fi fost sinucidere curată să se 
lupte acolo cu doi-trei dragoni înarmaţi cu săbii, chiar și dacă 
plămânii nu i-ar fi mustit de sânge. Trecu repede printr-un gard 
viu care îi ajungea până la brâu, se aplecă și traversă o potecă 
acoperită cu pietriș spre un alt boschet. Cei câțiva pași făcuţi pe 
pietriș aveau să-i atragă ca pe o haită de câini, drept care 
Chang schimbă direcția imediat, îndreptându-se spre casă și 
spre cea mai apropiată ușă de sticlă. Se adăposti lângă un alt 
gard viu și ascultă cum pașii se înmulţesc în spatele lui, 


mulţumit că urmăritorii nu se gândiseră să alerge până la 
marginea grădinii ca să-l înconjoare din toate părţile. Chiar în 
acel moment auzi zornăitul inconfundabil al unei teci, undeva în 
fața lui. Înjură în gând şi își desfăcu bastonul. Oare îl văzuse? 
Puțin probabil. Încercă să ghicească locul în care se afla 
celălalt... lângă un pin mic, ţuguiat... Chang se furișă spre el, 
fără să facă nici cel mai mic zgomot. Păși încet în jurul copacului 
și văzu spatele unei mantale roșii. 

Fie din cauza respirației lui șuierătoare, fie din cauza 
mirosului de cristale albastre sau pur și simplu a extenuării, 
Chang își dădu seama, chiar în clipa în care își repezi braţele 
asupra celui din faţa lui, că omul îi simţise prezenţa și că va 
opune rezistenţă. Astupă cu mâna stângă gura dragonului ca să- 
i înăbușe strigătul, dar braţul drept înarmat cu pumnalul nu-i 
nimeri cum trebuie umărul. Omul se răsuci, coiful de alamă 
căzându-i pe iarbă, și își agită sabia în căutarea unei ţinte. In 
clipa următoare, Chang îl dezechilibră și îl împunse cu mânerul 
pumnalului în gât... pentru ca, în aceeași clipă, să-și dea seama 
că omul a cărui viaţă era în mâinile lui era Reeves. 


Ce mai conta? Dragonii erau dușmanii lui, lachei aflaţi în solda 
celor răi și corupți. Conta că Reeves fusese amăgit să intre în 
slujba lor? Chang își aminti cât de cumsecade fusese omul 
atunci, la minister, și știu imediat răspunsul, la fel cum știa că 
nicio alianță cu Smythe nu avea sorți de izbândă dacă începea 
să-i ucidă soldaţii. Toate acestea îi trecură prin minte - 
împreună cu o estimare a locului în care se puteau afla ceilalţi 
dragoni și a zgomotului pe care îl făcea el - cu o clipă înainte de 
a-i șopti lui Reeves la ureche: 

— Reeves, nu mișca. Nu vorbi. Nu sunt dușmanul tău. 

Reeves se liniști. Chang știa că în câteva secunde ceilalţi 
aveau să sosească acolo. 

— Sunt Chang, șuieră el. Ai fost minţit. În casă e o femeie. 
Vor s-o ucidă. Îţi spun adevărul. 

Îi dădu drumul lui Reeves și făcu un pas înapoi. Reeves se 
întoarse, alb la față, ducându-și mâna la gât. Chang șopti 
repede: 

— Căpitanul Smythe este la Harschmort? 

Atenţia le fu atrasă de un zgomot ascuţit. Reeves se răsuci pe 
călcâie. Chang văzu, peste umăr, cum insul chel, cu favoriţi 


cărunţi și înarmat cu carabina apare din umbra unor arbuști, 
împreună cu un grup de dragoni. Se aflau destul de departe - la 
vreo douăzeci de metri. 

— Hei, tu, de acolo! strigă chelul. leşi la vedere! 

Omul își duse repede carabina la umăr și o îndreptă spre el. 
Reeves se întoarse spre Chang, derutat, chiar în clipa în care 
împușcătura umplu grădina de ecou. Reeves se arcui - un 
spasm final, înspăimântător - și intră în Chang, cu faţa 
schimonosită de durere. Chang ridică privirea și văzu cum chelul 
scoate cartușul, vâră altul în loc, armează și ochește din nou. 
Chang îi dădu drumul lui Reeves - care dădea încet din picioare 
ca și cum așa ar mai fi atenuat din răul produs de glonţ - și se 
adăposti după copac. 

Următorul glonţ trecu pe lângă el, în noapte. Chang o luă la 
fugă, croindu-și drum prin gardurile vii, încercând să ajungă la 
casă. Nu-și făcea deloc iluzii că acolo era mai sigur, dar cel puţin 
nu mai puteau trage în el ca acum. Răsună o a treia 
împușcătură, glonţul șuierând pe lângă el, apoi a patra, în ce 
direcție nu știa... oare îi pierduseră urma? Auzi vocea chelului 
răstindu-se la soldaţi. Ajunse la capătul grădinii și se opri, 
gâfâind. Între locul în care stătea ghemuit și cea mai apropiată 
ușă de sticlă era un spaţiu deschis, o fâșie de iarbă lată de vreo 
cinci metri. Aveau, cu siguranţă, să-l repereze în cele câteva 
secunde de care avea nevoie să ajungă până la ușă și - într-un 
fel sau altul - să o deschidă. Era un risc enorm. Dar și dacă 
rămânea acolo era moarte sigură. Aruncă o privire în urmă - 
auzea cum se apropiau dragonii. Trebuia să existe o altă soluţie. 


Dar Chang nu mai putea gândi. Durerea, oboseala și moartea 
neașteptată a lui Reeves îl secătuiseră. Privi spre ușile de sticlă, 
pregătindu-se - absurd - pentru cei câţiva pași necugetaţi, 
sinucigași. Îl așteptau să se arate. Deasupra ușilor de sticlă se 
afla o fereastră elegantă, boltită spre grădină, apoi două etaje 
de granit masiv. Nu avea cum să ajungă la ea. Işi imagină 
priveliștea minunată de la cea fereastră. Poate că era chiar 
dormitorul Lydiei Vandaariff. Plin de perne și mătase. Era o 
tânără încântătoare, își aminti el după prima vizită la 
Harschmort. Se întrebă într-o doară dacă era virgină și se 
cutremură de dezgust când și-l închipui pe Karl-Horst suindu-se 
pe ea, mândru nevoie mare. Imaginea îl întoarse cu gândul, 


groaznic, la Angelique, la distanţa mereu chinuitoare dintre ei și 
la neputinţa lui de a o salva. Închise ochii, în timp ce ultimele 
cuvinte din Christina lui Du Vine îi veneau în mintea care își 
pierduse logica: 


Ce mai înseamn-atracţia unei planete pe lângă 
gravitatea grijii? 

Ce mai înseamnă timpul ce se scurge pe lângă inima- 
i de nepătruns? 


Chang ridică din umeri încercând să-și alunge disperarea - iar 
o lua razna - și se trezi cu ochii ţintă la fereastră. Ceva nu se 
reflecta cum trebuie. Datorită unghiului neobișnuit al geamului 
putea vedea o parte din grădina din spatele lui... și frânturile de 
ceaţă învolburate de vânt. Se încruntă. In grădină nu se simţea 
nicio boare, oricum nu atât de intens ca să învolbureze ceața. 
Se întoarse, încercând să vadă ce anume nu se reflecta cum 
trebuie. Simţi cum îi renaşte speranţa. Vântul venea de 
dedesubt. 

Chang se târî încet spre marginea grădinii, pe fâșia de iarbă, 
până când văzu cum frânturile de ceaţă își schimbă locul, apoi 
se ridică în picioare când dădu de un șir de patru urne mari de 
piatră, cât el de înalte. Trei dintre ele erau pline cu tulpinile 
ofilite ale florilor de sezon. Cea de a patra era goală și, cât se 
poate de clar, sursa unui curent de aer cald. Se sprijini cu 
mâinile de marginea urnei și se ridică pe vârful picioarelor ca să 
privească înăuntru. Aerul cald era respingător și îi zgândări 
rănile din gură și din plămâni. Tresări de durere și făcu un pas 
înapoi - cu mâinile acoperite de o crustă albă de pulbere 
cristalină ieșită prin conducta de evacuare. Chang îngenunche și 
își scoase batista. Își acoperi faţa cu ea, se ridică în picioare și 
aruncă o ultimă privire în jur. Nu văzu pe nimeni - îl așteptau să 
alerge spre casă. Ţinându-și bastonul sub braţ, se ridică în mâini 
și își vâri un picior în urnă. Privi în jos. Chiar sub gheata lui era 
un grilaj de lemn, acoperit de reziduuri chimice, menit să 
împiedice frunzele și crenguţele de copac din grădină care 
nimereau acolo - pline de un praf albastru, sticlos - să cadă pe 
conductă. Chang se aplecă și împinse grilajul cu piciorul. Grilajul 
cedă cu un trosnet ascuţit. Îi împinse din nou, rupându-l de tot. 
În spatele lui îi auzi pe dragoni - îl auziseră și ei, fuseseră atrași 


de zgomot. Se lăsă să cadă, dispărând cu totul, și rupse cu 
mâinile ce mai rămăsese din grilaj. Alunecă până la baza urnei, 
frânând coborârea cu picioarele, de teamă să nu se prăbușească 
în gaura aceea neagră. Nu-și dădea seama cât de adâncă era, 
dacă era verticală sau dacă făcea un cot, ducând la un furnal, 
dar oricum era mai bine decât să fie împușcat în spate. Se 
prinse cu mâinile de marginea de jos a urnei și se lăsă încet pe 
conductă, simțind căldura peretelui de oţel. 
Apoi se lăsă sa cadă în gol. 


6 
Cariera 

Când cobori din trăsură în faţa intrării spaţioase a gării 
Stropping, doctorul Svenson era preocupat de altceva. In timpul 
călătoriei de la Plum Court își lăsase gândurile să se întoarcă, 
îndemnat de hotărârea dureroasă și nesăbuită a domnișoarei 
Temple de a porni în căutarea dragostei pierdute, la necazurile 
și ciudăţeniile propriei existenţe. Coborând treptele, înconjurat 
de atâţia oameni, ochii lui priveau cercetător mulţimea, după o 
siluetă micuță, cu bucle castanii și rochie verde, deși se simţea 
copleșit de amărăciunea  reproșurilor specific scandinave 
moștenite de la tatăl lui, care îi găsea mereu câte un cusur. Ce 
se alesese de viaţa lui? Ce făcuse mai mult decât să slujească, 
fără a i se recunoaște meritele, un duce nedemn și odrasla lui și 
mai nedemnă? Avea 38 de ani. Oftă și păși pe pardoseala gării. 
Ca întotdeauna, regretele lui se îndreptau spre Corinna. 

Svenson încercă să-și aducă aminte când fusese la fermă 
ultima oară. Cu trei ierni în urmă? larna părea singurul anotimp 
în care putea merge acolo. Orice alt moment al anului, când 
copacii erau plini de viață și culoare, îl trimitea, dureros, cu 
gândul la ea. Fusese pe mare și, la întoarcere, o găsise moartă, 
victimă a unei epidemii de „febră a sângelui” care decimase 
valea. Zăcuse la pat o lună întreagă, dar nimeni nu-l înștiinţase. 
Ar fi plecat de pe vas. S-ar fi dus la ea într-un suflet și i-ar fi spus 
totul. Știuse oare ce va simţi el? Cu siguranţă - dar ce fusese în 
inima ei? Era verișoara lui. Nu se măritase. O sărutase o dată. Il 
privise lung și apoi se desprinsese de el... nu trecea o zi ca să 
nu-și reproșeze măcar o clipă... nu trecuse nicio zi în acești 
șapte ani. La ultima lui vizită găsise locatari noi acolo (o 
neînțelegere cu unchiul lui îl făcuse pe fratele Corinnei să se 
mute în oraș) și, deși aceștia îl întâmpinaseră cu amabilitate și 
se oferiseră să-l găzduiască atunci când le spusese care era 
relaţia lui cu familia respectivă, rămăsese șocat de faptul că cei 
care locuiau acum în casa ei nu știau - nu-și aminteau, nu 
nutreau un gând pios - cine era înmormântat în livadă. Se 
simţise părăsit de toţi și, de atunci, nu fusese în stare să scape 
de această senzaţie, nici măcar acum, când era prins în această 
poveste absurdă. Casa lui - indiferent unde l-ar fi dus pașii - 
fusese alături de ea, câtă vreme trăise, dar și în pământ. Se 
întorsese la palat chiar a doua zi. 


De atunci călătorise la Veneţia, la Berna, la Paris, de fiecare 
dată în slujba baronului von Hoern. Se descurcase bine - 
îndeajuns de bine ca să primească și alte misiuni, în loc să fie 
trimis înapoi, pe o navă îngheţată - și chiar salvase mai multe 
vieţi. Dar nimic nu conta. Gândurile lui se întorceau mereu la ea. 


Oftă iar, din greu, și își dădu seama că habar nu avea unde se 
afla conacul Tarr. Se îndreptă spre casa de bilete și se așeză la 
una din cozi. În gară era un zumzet continuu, ca într-un cuib de 
viespi răsturnat de un copil răutăcios. Feţele celor din jur erau 
marcate de nerăbdare, îngrijorare și oboseală, oameni adunaţi 
în același loc în graba lor disperată de a prinde trenul dorit, 
grupuri eterogene care se mișcau de colo-colo, aducând cu 
sistemul circulator al unei uriașe creaturi mitice, respingătoare. 
Nu văzu nici urmă de domnișoara Temple, locul fiind atât de 
aglomerat, încât singura lui speranţă era să găsească trenul de 
care avea nevoie tânăra și să caute acolo. În răstimpul de care 
avu nevoie ca să aprindă și să fumeze prima treime dintr-o altă 
ţigară, ajunse la casa de bilete. Se aplecă spre funcţionar și îi 
spuse că vrea să meargă la conacul Tarr. Imediat omul mâzgăli 
ceva pe un bilet și i-l aruncă prin deschizătura din geam, 
anunțând preţul. Svenson scoase banii și îi vâri prin 
deschizătură, monedă cu monedă. Luă biletul, pe care scria 
„Floodmaere, 3.02” și se aplecă din nou spre funcţionar. 

— Şi unde trebuie să cobor? întrebă el. 

Funcţionarul îl privi cu un dispreţ nedisimulat. 

— În Tarr Village, replică el. 

Svenson se hotărî să-l întrebe pe controlor cât va dura 
călătoria și începu să caute peronul. Se afla în celălalt capăt al 
terminalului. Privi în sus, la ceasul acela oribil, și văzu că nu era 
nevoie să alerge. Glezna îl mai lăsase și nu dorea să-l apuce din 
nou durerea fără niciun motiv serios. Işi propuse să arunce o 
privire prin toate chioșcurile pe lângă care trecea - de alimente, 
cărţi, ziare, băutură dar în niciunul nu o văzu pe domnișoara 
Temple. Când ajunse la tren, își dădu seama că Floodmaere nu 
se număra printre cele mai căutate destinaţii. Erau doar două 
vagoane, atașate la un vagon de cărbuni, și o locomotivă care 
cu siguranţă cunoscuse vremuri mai bune. Svenson privi din nou 
în jur după orice femeie îmbrăcată în verde - după cea mai mică 
licărire de verde - dar nu zări niciuna. Aruncă mucul de ţigară și 


urcă în ultimul vagon, resemnându-se la gândul că tânăra avea 
să fie găsită de Chang. Scutură din cap. De unde acest fior de 
gelozie, de ce era - se vedea nevoit să recunoască - atât de 
posesiv? Doar fiindcă o întâlnise înaintea lui Chang? Nu era 
adevărat - cei doi se văzuseră în tren... scutură din nou din cap. 
Era atât de tânără... iar Chang - un ticălos - un tip absolut 
funest - nu că el sau Chang ar fi fost o partidă potrivită pentru 
domnișoara Temple - nu că s-ar fi gândit la așa ceva - sau și-ar 
fi dorit așa ceva... era prea absurd. 


Un controlor nebărbierit, încărunţit, cu o față de parcă ar fi 
fost dată cu pastă, înhăţă biletul din mâna lui Svenson și îi spuse 
răstit că trebuia să o ia înainte. Svenson se conformă, gândindu- 
se că putea să-l întrebe mai târziu despre ora de sosire, 
posibilităţile de întoarcere și alţi călători. Era mai bine dacă o 
găsea chiar el, fără să atragă atenţia. Merse pe culoar, privind în 
fiecare compartiment. Erau goale, cu excepţia ultimului, în care 
se afla o familie de ţigani și cel puţin o cușcă cu niște păsări. 

Intră în cel de-al doilea, și ultim, vagon, care era mai populat, 
fiecare compartiment fiind ocupat, dar niciunul de către 
domnișoara Temple. Rămase în capătul culoarului și oftă. 
Încercarea lui părea inutilă - oare să coboare din tren? Se 
întoarse spre controlor care îl privi cu o expresie reptiliană, de 
antipatie mai mult decât evidentă. Svenson își puse monocilul și 
zâmbi politicos. 

— Nu vă supăraţi. Merg la Tarr Village și speram să mă 
întâlnesc aici cu o cunoștință. Se poate să fi plecat mai 
devreme, cu un alt tren? 

— Ba bine că nu, se stropși controlorul. 


— Nu prea înţeleg. Ce-aș vrea să știu eu este la ceoră a 
plecat ultimul tren, trenul precedent, pe care l-ar fi putut lua 
cunoștința mea? 


— La 2.52, se stropși controlorul din nou. 

— Înseamnă că a plecat cu zece minute înainte de ăsta. 

— Văd că vă pricepeţi la matematică. 

Svenson zâmbi răbdător. 

— Cu alte cuvinte, un alt tren care oprește la Tarr Village de- 
abia a plecat? 

— Așa cum am spus. Mai aveţi vreo întrebare? 


Svenson nu răspunse imediat, cântărindu-și opţiunile. Era 
foarte posibil, dacă trăsura ei mersese repede, ca domnișoara 
Temple să fi prins trenul de 2.52. Dacă așa stăteau lucrurile, 
trebuia să o urmeze cu trenul acesta, în speranţa că o va prinde 
în gara Tarr Village. Dar dacă tânăra nu venise aici - dacă încă 
mai era în oraș - el trebuia să meargă acasă la Roger Bascombe 
sau la minister, să facă tot posibilul ca să-l ajute pe Chang. 
Controlorul îi urmărea expresia nehotărâtă de pe chip cu o 
plăcere evidentă. 

— Domnule? 


— A, da, mulţumesc. Aș dori să știu când pot să mă întorc 
mâine... 

— Cel mai bine ar fi să-l întrebaţi pe șeful de gară. 

— Șeful de gară din Tarr Village? 

— Întocmai. 

— Foarte bine. Mulţumesc. 

Svenson se răsuci pe călcâie și o luă cu pași mari pe culoar 
spre cel de-al doilea vagon, auzindu-l pe controlor cum pufnește 
dispreţuitor în urma lui. Nu prea avea încredere că făcuse cea 
mai bună alegere, dar, dacă exista o cât de mică șansă ca 
domnișoara Temple să meargă la conacul Tarr, trebuia să o 
urmeze. Putea întreba de ea la gară - cei de acolo nu aveau 
cum să n-o remarce - și, dacă nimeni n-o văzuse, să se 
înapoieze cu trenul următor. Cel mult era vorba de o întârziere 
de câteva ore. lar în cel mai rău caz îl putea găsi pe Chang în 
gara Stropping a doua zi dimineaţa - dacă avea noroc, la braţ cu 
domnișoara Temple. 

Aruncă o privire în primul compartiment și văzu un bărbat și o 
femeie, unul lângă altul pe aceeași banchetă. Întrucât bancheta 
din faţă era goală, deschise ușa, înclină din cap spre ei și se 
instală lângă fereastră. Își strecură monoclul în buzunar și se 
șterse la ochi. Nu dormise mai mult de două ore. Indispoziţia lui 
era accentuată acum de posibila inutilitate a acestei călătorii și 
de dezaprobarea voalată, posacă, a felului în care domnișoara 
Temple își punea viaţa în pericol - /e punea viaţa în pericol - 
fără nici măcar un plan sau o înţelegere prealabilă. Se întrebă 
când va ajunge descrierea lor la poliţie. Oare această Cabală era 
atât de puternică încât să aibă de partea ei și autoritatea legii? 
Pufni dispreţuitor - în ultimă instanţă, ei erau legea... Crabbé 


avea un regiment la dispoziţie, Blach avea soldaţii lui... Svenson 
nu putea decât să spere că trenul acela îl putea îndepărta, cel 
puţin pentru o vreme, de influenţa lor. Se auzi fluierul și trenul 
se urni din loc. 


Un minut mai târziu trenul părăsi gara și pătrunse în tunel. 
După ce trecură printr-un fel de uluc îngust mărginit de clădiri 
de cărămidă pătate de funingine, Svenson profită de ocazie ca 
să vadă cine erau tovarășii de călătorie. Femeia era tânără, 
poate chiar mai tânără decât domnișoara Temple, cu părul de 
culoarea berii blonde, strâns sub o bonetă de mătase albastră. 
Avea pielea albă și obrajii rozalii - poate că era din Macklenburg 
- și, cu degetele ei plinuţe ţinea strâns o carte neagră în poală. 
Doctorul îi zâmbi. În loc să-i întoarcă zâmbetul, tânăra îl privi 
scurt pe bărbat care, la rândul lui, își întoarse ochii spre Svenson 
încruntându-se bănuitor. Și el era blond - Svenson se întrebă 
dacă nu cumva erau frate și soră - și avea aerul grotesc, 
costeliv, al unui cal subnutrit. Cu braţele lungi și mâinile mari își 
ţinea genunchii ca într-o menghină. Purta un costum cafeniu, 
vărgat, și o cravată de culoare crem. Lângă el își așezase pălăria 
înaltă, tot cafenie. Svenson observă imediat, în timp ce omul îl 
studia fără nicio reţinere, că avea o culoare nesănătoasă în 
obraji și cearcăne la ochi - cel mai probabil din cauza 
masturbării. 

Fiind o persoană tolerantă în general și dispusă să întreţină o 
conversație, doctorului Svenson îi luă ceva timp ca să-și dea 
seama că cei doi îl priveau cu o ură nedisimulată. Le aruncă din 
nou o privire și se încredință că nu-i mai văzuse până atunci... 
oare simpla lui prezenţă le afecta intimitatea? Oare bărbatul se 
hotărâse să o ceară în căsătorie? Sau poate că exista o 
explicaţie mai /ouche... odată, în Veneţia, cumpărase un volum 
vechi de povestiri deocheate, care celebrau plăcerile fizice 
asociate cu diferite mijloace de transport - trenuri, vapoare, 
căruţe, cai, dirijabile - și, în ciuda oboselii, chiar își amintea 
câteva amănunte picante despre o caravană de cămile (ceva 
despre ritmul unic al pasului cămilei...) când tânăra din faţa lui 
deschise cartea cu zgomot și începu să citească tare. 

— „La ceasul mântuirii, cei drepţi nu vor șovăi, precum 
felinarele noaptea, căci la lumina lor se vor vedea cei fără de 
credinţă, cu toate greșelile și relele lor, de cei cu credinţa. 


Privește adânc în inimile celor din jur și te însoțește numai cu 
cei neprihăniţi la minte și la trup, căci orașele lumii sunt lăcașe 
ale păcatului viu și se vor curăţi numai de mâna Domnului. 
Corăbiile pline de stricăciuni vor fi făcute ţăndări. Casa necurată 
se va mistui repede din temelii. Jivinele păcătoase vor fi 
măcelărite. Numai cei binecuvântaţi, care s-au deschis deja 
flăcării purificatoare, vor supravieţui. Ei sunt cei ce vor face din 
lumea aceasta un nou Paradis.” 

Tânăra închise cartea și, strângând-o din nou în mâini, îl privi 
pe doctor cu ochii mijiţi, dezaprobatori. Vocea ei, care avea tot 
farmecul unui vas spart, îl făcea să vadă și mai ușor semnele 
stupidității inflexibile pe faţa ei, unde până atunci fusese dispus 
să recunoască o placiditate bovină neutră. Insoţitorul ei își 
strângea genunchii cu și mai mare forţă, ca și cum, dacă le-ar fi 
dat drumul, s-ar fi ales cu o afurisenie. Svenson oftă - fără să 
vrea - dar în această stare de spirit chiar nu se putea abţine. 

— Ce predică convingătoare, începu el. Și totuși... când 
spuneţi Paradis (aici femeia își ţuguie buzele, șocată că individul 
din faţa ei își închipuia că poate comenta așa ceva) vă referii la 
condiţiile de viaţă dinainte de lzgonire, când nu se știa de 
rușine, iar dorinţa era lipsită de păcat? Dacă da, ar fi ceva 
extraordinar. E un dar viclean pe care Dumnezeu, în 
înțelepciunea Lui, ni l-a dat nouă, celor lipsiți de inocenţa și 
bucuria animalelor care se împerechează în mijlocul drumului - 
sau, cine știe, într-un vagon de tren. Ideea fiind, desigur, 
puritatea experienţei. Îi mulţumesc Domnului în fiecare clipă a 
zilei. Sunt întru totul de acord cu dumneavoastră. 

Doctorul își vâri mâna în buzunar după o altă ţigară. Cei doi 
nu răspunseră, deși Svenson observă cu satisfacţie că făcuseră 
ochii mari de jenă. Își puse monocilul și înclină scurt din cap. 

— Vă rog să mă scuzaţi... 

Şi ieși pe culoar. 


Pe culoar, Svenson scoase un chibrit și își aprinse ţigara, 
inhalând adânc și încercând să-și adune gândurile împrăștiate 
după această intervenţie absurdă. Trenul se îndrepta cu viteză 
spre nord, printre cocioabe, ruine și copaci golași, piperniciţi. 
Văzu siluete adunate în jurul unor focuri și copii în zdrenţe 
alergând de colo-acolo, urmăriţi de câini jucăuși. Peste câteva 
clipe aceste imagini dispărură și trenul trecu în goană printr-un 


parc regal luxuriant, apoi pe lângă o piaţă mică, plină de 
monumente albe, de piatră, care îi aminti de Franţa. Scoase 
fumul pe nări și își dădu încă o dată seama de deosebirile dintre 
călătoria pe uscat și cea pe mare - relativa densitate și varietate 
a spectacolului de pe uscat față de monotonia chiar și a celui 
mai bogat peisaj marin. Era o mare ironie, observă el, că 
abundența detaliilor de pe uscat îl făcea să uite de ale lui - era 
mulţumit să le vadă cum curg pe lângă el - în timp ce 
uniformitatea mării îl întorcea spre sine. Viaţa pe uscat, deși o 
întâmpina cu bucurie, într-un fel de autocritică tipic nordică, i se 
părea oarecum indolentă și desprinsă de ţelurile măreţe ale 
introspecţiei etice, ale contemplării filosofice pe care marea le 
impunea omului. Perechea din compartiment - niște maimuțe - 
reprezentau exemplul perfect al autosuficienţei de tip terestru. 
Gândurile îi rătăciră dureros spre Corinna și viaţa ei de la ţară - 
deși tânăra citise atât de mult, încât parcă purta un întreg ocean 
în minte - căci ei vorbiseră despre aceste lucruri... îi promitea 
mereu că îl va vizita și vor naviga împreună... Doctorul Svenson 
își îndreptă apoi gândurile spre domnișoara Temple și înţelese 
că tocmai marea, viaţa ei pe insulă și traversarea oceanului, o 
făceau atât de deosebită. 

Se hotări să facă o plimbare pe culoar și să arunce din nou o 
privire prin compartimente - poate găsea un loc mai ospitalier în 
care să se mute. Ceilalți călători erau cu siguranţă diferiţi de 
perechea din compartimentul lui - negustori însoţiţi de neveste, 
muncitori, câţiva bărbaţi și câteva femei mai bine îmbrăcate pe 
care Svenson nu le recunoscu, dar care inevitabil îl priviră (căci 
așa era lumea lui madame Lacquer-Sforza, Xonck și d'Orkanez) 
cu multă suspiciune. Mai mult de-atât, i se păru că în fiecare 
compartiment erau perechi de bărbaţi și femei - uneori mai mult 
de una - dar nicăieri un singur călător, cu excepţia, poate, a 
unui compartiment în care se aflau un bărbat și o femeie care 
stăteau faţă în faţă, fără să-și vorbească. Svenson strivi mucul 
de țigară cu cizma și intră în compartimentul lor, înclinând din 
cap în timp ce fiecare ridica ochii spre el. 


Amândoi stăteau la fereastră, motiv pentru care doctorul 
Svenson se instală lângă bărbat, aproape de ușă. De-abia în 
clipa în care se așeză își dădu seama cât de obosit era. Işi 
scoase monoclul, se șterse la ochi cu degetul mare și cel 


arătător, îl puse la loc și clipi ca o șopârlă ameţită. Bărbatul și 
femeia îl priveau discret, nu cu ostilitatea perechii din primul 
compartiment, ci mai curând cu reproșul blând al suspiciunii 
care e atât de firească când relativa solitudine dintr-un mijloc de 
transport în comun îţi este tulburată de un necunoscut. Svenson 
zâmbi respectuos și întrebă, în spiritul crenguţei de măslin, dacă 
le este familiară linia Floodmaere. 

— M-ar interesa, adăugă el, distanţa până la Tarr Village și 
numărul de opriri până acolo. 

— Mergeţi la Tarr Village? întrebă bărbatul. 

Avea în jur de treizeci de ani și purta un costum șifonat, de o 
calitate nedefinită - era probabil angajatul unui avocat nu foarte 
important. Își purta părul negru cu cărare în mijloc și lipit de 
ţeastă, urmele lăsate de pieptăn lăsând să se vadă scalpul palid 
ce contrasta cu rozul-purpuriu al feţei. Era atât de cald în 
compartiment? Nu și pentru Svenson. Se întoarse spre femeie, o 
doamnă cam de vârsta lui, cu părul castaniu prins în coc. Rochia 
ei era simplă, dar bine croită - guvernanta unor ţânci din înalta 
societate? - și femeia își purta vârsta cu o francheţe care ÎI 
cuceri imediat pe Svenson. Ce se întâmpla cu el, nu-și mai putea 
stăpâni gândurile? Mai întâi Corinna, apoi domnișoara Temple, 
câinii care se împerecheau în Paradis, și acum se uita galeș la 
orice femeie pe care o vedea - își reproșă doctorul, 
surprinzându-se chiar în clipa aceea cu ochii pe sânii femeii, 
bine struniţi de decolteul rochiei. Şi, în aceeași clipă, i se păru 
că o cunoaște de undeva. De unde? Își drese glasul și răspunse 
vioi. 

— Da, e prima dată. 

— Ce vă poartă într-acolo, domnule...? întrebă femeia, 
zâmbind politicos. 

Svenson îi întoarse zâmbetul cu plăcere - habar nu avea unde 
o mai văzuse, poate pe stradă, poate cu câteva minute în urmă, 
în gară - şi deschise gura ca să răspundă. În momentul acela, 
când credea că putea scăpa de acea stare deprimantă, ochii îi 
căzură pe cartea îmbrăcată în piele neagră pe care femeia o 
ţinea în poală. Se uită și la bărbat. Și el avea una, în buzunarul 
de la palton. Nimerise oare într-un tren de puritani? 

— Blach - căpitanul Blach. Vă daţi seama probabil, după 
accentul meu, că nu sunt de aici. Sunt din ducatul de 


Macklenburg. Poate că aţi citit despre logodna Prințului 
Moștenitor de Macklenburg cu domnișoara Lydia Vandaariff - eu 
fac parte din alaiul prinţului Karl-Horst. 

Bărbatul dădu din cap afirmativ - femeia nu păru să 
reacționeze în niciun fel, păstrând aceeași expresie prietenoasă 
în timp ce mintea îi lucra febril. Ce însemna asta? Ce știau cei 
doi? Doctorul Svenson se hotărî să-i descoase. Se aplecă 
conspirativ și spuse cu o voce joasă: 

— Ce mă poartă într-acolo sunt evenimente cumplite... 
evenimente cumplite din lumea asta sunt sigur că nu trebuie să 
intru în amănunte. Orașele lumii... ei bine, orașele lumii sunt 
lăcașe ale păcatului viu. Cine se va mântui până la urmă? 

— Într-adevăr, cine? repetă femeia calm, cu o anumită 
precauţie. 

— Călătoream cu o doamnă, continuă Svenson. Am fost 
împiedicat - poate n-ar trebui să spun mai multe despre ea - să 
o întâlnesc. Cred că a fost silită să ia un alt tren. Între timp mi-a 
dispărut (aici făcu semn către cartea din poala femeii)... 
călăuza. 

Era prea exagerat? Doctorul Svenson se simţea ridicol, dar 
văzu cum bărbatul se întoarce cu tot corpul și se apleacă spre 
el, vizibil îngrijorat. 

— Aţi fost împiedicat? Cum? De către cine? 

Acest gen de conversaţie - plină de făţărnicie și minciuni - 
încă nu-i intrase în obișnuinţă doctorului Svenson. Chiar și în 
activităţile pe care le îndeplinea pentru baronul von Hoern 
prefera discreţia, francheţea și tactul oricărei disimulări. Dar, 
confruntat cu dorinţa deschisă a bărbatului de a afla mai mult 
de la el, avea - ca medic - destulă experienţă în a invoca o 
autoritate credibilă când se simţea neajutorat și incapabil (Câţi 
oameni sortiți pieirii îl întrebaseră dacă erau pe moarte? Pe câţi 
dintre ei îi minţise?) să-și ascundă ezitarea - încercând să 
găsească ceva - în acel moment supărător al opțiunii, când se 
hotăra să le spună ceea ce născocise. Aruncă o privire spre 
culoar, apoi se aplecă și el, dând de înţeles că poate numai 
compartimentul lor era un loc sigur, și spuse aproape șoptit: 

— Ştiţi, probabil, că au murit câţiva bărbaţi, poate și o 
femeie. S-a înființat o organizaţie, care acționează din umbră și 
e condusă de un individ ciudat, îmbrăcat în roșu, un chinez pe 


jumătate orb, foarte dibaci în lupta cu pumnalul. Prinţul a fost 
atacat la Institutul Regal, activităţile care se desfășurau acolo au 
fost date peste cap... sticla... știți despre... aţi văzut... sticla 
albastră? 

Cei doi clătinară din cap. Svenson simţi că-i stă inima în loc. 
Oare se înșelase atât de mult în privinţa lor? 

— Aţi aflat de lordul Tarr... că a... 

Bărbatul dădu din cap afirmativ de câteva ori. 

— Da, a fost mântuit. 


— Exact, spuse Svenson, mai încrezător, dar neștiind ce să 
creadă despre cel de alături. Peste doar câteva zile va fi un nou 
lord Tarr. Nepotul. E prieten cu prinţul... cu noi toți... 

— Cine v-a împiedicat să vă întâlniți cu doamna aceea? 
întrebă femeia, parcă prea insistent. 

Senzaţia că o mai văzuse persista... ceva legat de modul în 
care își înclina capul pe o parte când punea o întrebare. 

— Acoliţi ai chinezului, răspunse Svenson, dându-și imediat 
seama cât de absurd suna întreaga poveste. Fiecare a trebuit să 
ia altă trăsură. Mă rog la Dumnezeu să nu fi păţit nimic. Oamenii 
ăștia nu știu ce e mila. Trebuia - după cum v-am spus - să 
călătorim împreună - așa aranjaseră... 

— Spre Tarr Village? întrebă bărbatul. 

— Întocmai. 


— E posibil ca vreunul din acești acoliţi să fi urcat în tren? 
întrebă femeia. 

— Nu cred. Nu i-am văzut - cred că am urcat ultimul. 

— Asta e bine, spuse femeia și oftă cu un fel de ușurare, dar 
nu își relaxă umerii și nici privirea precaută. 

— După ce i-am putea recunoaște pe acoliţii chinezului? 
întrebă bărbatul. 

— Tocmai aici e buba - nu au uniforme, îi unesc doar 
duplicitatea și viclenia. Au ajuns până și în anturajul prinţului și 
l-au convertit pe unul dintre noi - pe doctorul Svenson, medicul 
prinţului! 

Bărbatul trase aer printre dinţi, un șuierat dezaprobator. 

— Vă spun toate astea dumneavoastră, continuă Svenson, 
dar mă tem că nu trebuie să afle și alţii - știți, n-aş vrea să agit 
apele - sau să se afle... 


— Desigur, făcu femeia. 

— N-ar trebui să afle nici...? începu bărbatul. 

— Cine? îl întrerupse Svenson. 

Bărbatul clătină din cap. 

— Nu, aveţi dreptate. Am fost invitaţi - suntem invitaţi, la 
urma urmelor, invitaţi la un banchet. 

Bărbatul zâmbi din nou, spulberând temerea doctorului. Își 
duse mâna la cartea din buzunar și o bătu ușor, de câteva ori, 
absent, de parcă ar fi fost un căţeluș adormit. 

— Arătaţi foarte obosit, domnule căpitan Blach, spuse el 
amabil. Aveţi timp berechet ca să vă găsiţi prietena. Până la 
Tarr Village mai e cel puţin o oră și jumătate. Ce-ar fi să vă 
odihniţi? Avem cu toții nevoie de forţă la urcuș. 

Svenson se întrebă la ce se referea bărbatul - la carieră? La 
dealuri? La conac? Habar nu avea și era și mort de oboseală. 
Trebuia să doarmă. Era în siguranţă cu cei doi? Femeia îi 
întrerupse gândurile. 

— Cum se numește doamna, domnule căpitan? 

— Poftiţi? 

— Prietena dumneavoastră. Nu i-aţi pomenit numele. 

Svenson surprinse o privire îngrijorată aruncată de bărbat 
femeii, deși faţa ei își păstrase expresia deschisă și prietenoasă. 
Ceva nu era în regulă. 

— Numele ei? 

— N-aţi spus cum se numește. 

— Nu, n-aţi spus, confirmă bărbatul, cu o mică întârziere și 
parcă mai insistent, ca și cum ar fi comis o greșeală. 

— A... vedeţi dumneavoastră... nu-l știu. Știu doar cum e 
îmbrăcată - rochie verde și botine verzi. Trebuia să ne întâlnim 
și să călătorim împreună. Dar de ce... dumneavoastră știați cum 
vă cheamă înaintea acestei călătorii? 

Femeia nu răspunse imediat. Când în locul ei răspunse 
bărbatul, Svenson își dădu seama că presupunerea lui fusese 
corectă. 

— Domnule căpitan, noi nu știm numele celorlalţi nici măcar 
acum. Așa am fost instruiți. 

— Haideţi, domnule căpitan, chiar trebuie să vă odihniţi un 
pic, zise femeia zâmbind sincer poate pentru prima dată. 


Promitem să vă trezim la timp. 


Visând, o parte din mintea doctorului Svenson era conștientă 
că acesta nu mai dormise suficient de cel puţin două zile și, în 
consecinţă, se aștepta la un somn tulburat de tot felul de 
viziuni. Această mică detașare rațională contrazicea într-un fel, 
dar nu modifica, valurile succesive de imagini vii, agresive. 
Svenson știa că aceste imagini erau alimentate de senzaţia 
acută de pierdere a unei fiinţe dragi și de izolare - mai mult 
decât orice de disperarea pe care o simţise la moartea Corinnei 
și apoi de reticenţa și lașitatea lui cronică - și apoi tot acest 
regret amestecat cu o dorinţă chinuitoare, nestăvilită, de a 
cunoaște alte femei. Oare era atât de vulnerabil doar fiindcă era 
atât de epuizat și trebuia să doarmă? Sau, dacă avea puterea să 
recunoască, fiindcă sentimentul de vinovăţie îi provoca la rândul 
lui o plăcere secretă, atât de intens erotică, în visul pe care îl 
avea într-un compartiment de tren? Simţea cum îmbrăţișarea 
caldă, profundă, a somnului se împletea fără efort, în mintea lui, 
cu îmbrăţișarea braţelor moi, palide, și degetele care îl 
mângâiau dulce. Simţea că trupul îi este refractat într-un 
giuvaier, văzându-se - și simțindu-se - în multiple ipostaze, în 
împrejurări insuportabil de plăcute... doamna Marchmoor care îl 
mângâia pe sub masă... domnișoara Poole cu limba în urechea 
lui... nasul lui înfundat în părul lui Rosamonde, inspirându-i 
parfumul... el, în patru labe, în pat, lingând fiecare urmă 
circulară de pe pielea atât de fină a lui Angelique, ţintuită la 
pat... mâinile lui - O, ce rușine! - strângând fesele domnișoarei 
Temple pe sub rochie... cu ochii închiși, mângâind tandru, 
înfometat, sânii pe jumătate dezveliţi ai guvernantei cu părul 
castaniu, care se așezase lângă el ca să-i ușureze chinul, 
oferindu-se buzelor lui... carnea ei ca o pernă atât de moale și 
de parfumată... gura ei șoptindu-i ușor... cealaltă mână a ei 
mângâindu-i părul... zgâlțâindu-l de umăr. 

Svenson se trezi brusc. Femeia ședea lângă el și îl trăgea de 
braț. Doctorul se îndreptă de spate cu părul în ochi, rușinat de 
erecţia lui și multumind lui Dumnezeu că rămăsese cu mantaua 
pe el. Bărbatul dispăruse. 

— Suntem aproape de Tarr Village, domnule căpitan, spuse 
ea, zâmbind. Mă iertaţi că vă trezesc. 

— Nu face nimic... mulțumesc... desigur... 


— Aţi dormit foarte adânc - mă tem că a trebuit să vă trag de 
braţ. 

— Îmi pare rău... 

— Nu trebuie să vă pară rău. Cred că eraţi foarte obosit. 

Svenson observă că ultimul nasture de la rochia ei era 
desfăcut acum. Simţi o urmă de salivă pe buze și se șterse cu 
mâneca. Ce se întâmplase? Făcu un semn către locul în care 
stătuse bărbatul. 

— Însoţitorul dumneavoastră... 

— S-a dus în faţă. Plec și eu imediat, dar am vrut să fiu sigură 
că vă treziţi. Aţi... ați visat ceva, vorbeațţi în somn. 

— Zău? Nu-mi aduc aminte... rareori îmi aduc aminte ce 
visez... 

— Aţi spus „Corinna”. 

— Zău? 

— Da. Cine e? 

Doctorul Svenson se strădui să se arate nedumerit și clătină 
din cap. 

— Habar n-am. Pe cuvântul meu... ce ciudat. 

Femeia continuă să-l privească fix, francheţea ei, și presiunea 
insistentă din pantalonii lui, făcându-l să continue. 

— Nu mi-aţi spus cum vă cheamă. 

— Nu, răspunse femeia, ezitând o clipă. Mă cheamă Elise. 

— Sunteţi guvernanta copiilor unui nobil. 

Femeia izbucni în râs. 

— Nu ai unui nobil. Și nici guvernantă nu sunt. Poate mai 
mult o confidentă și, pentru salariul pe care îl primesc, 
pregătesc în particular la franceză, latină, muzică și 
matematică. 

— Aha. 

— Dar nu înţeleg cum aţi ghicit. Poate datorită pregătirii 
militare - știu că ofiţerii trebuie să-și cunoască oamenii pe 
dinafară! Dar nu mă ocup de elevii mei toată ziua. Pentru asta 
mai există o doamnă care este adevărata guvernantă și îi place 
compania copiilor mult mai mult decât mie. 

Svenson nu găsi nicio replică, pe moment fiind fericit că se 
uită în ochii ei. Femeia îi zâmbi și se ridică în picioare. Doctorul 


încercă să se ridice și el, însă femeia îi puse o mână pe umăr ca 
să-l facă să se răzgândească. 

— Trebuie să mă alătur însoţitorului meu înainte de sosire. 
Poate că ne mai vedem în Tarr Village. 

— Mi-ar face o mare plăcere. 

— Şi mie. Sper din toată inima să vă găsiţi prietena. 

În clipa aceea doctorul Svenson își aminti unde o mai văzuse 
și de ce nu-și dăduse seama până atunci - această El6ise purta 
mască - aplecându-se să-i șoptească ceva la ureche lui 
Charlotte Trapping la Harschmort, în noaptea în care fusese ucis 
colonelul Trapping. 


Femeia plecă și ușa compartimentului se închise în urma ei. 
Svenson se îndreptă de spate și se frecă pe faţă. Apoi își reproșă 
slăbiciunea și își aranjă pantalonii. Se ridică în picioare, își netezi 
mantaua, pipăi pistolul din buzunar și răsuflă din greu. Încercă 
să împace afecțiunea instinctivă pe care o simţea faţă de femeie 
cu certitudinea că aceasta se număra printre dușmanii lui de la 
Harschmort, iar acum se afla aici, în tren, fără îndoială tot în 
slujba lor. Nu voia să creadă că Eloise știa de forţele care 
acționau din umbră, dar cum se putea altfel? Toţi aveau câte o 
carte neagră și reacţionau imediat la povestea lui... ea fusese 
cea care pusese toate întrebările ca să se asigure... și totuși... 
se gândi la rolul jucat de ea în visul lui cu plăcere, dar și cu 
neliniște. Mai răsuflă o dată ca să și-o alunge din minte. 
Indiferent care era scopul pelerinajului celorlalți călători la Tarr 
Village, singurul scop al doctorului era să o găsească pe 
domnișoara Temple înaintea altor întâmplări nefericite. Dacă 
șeful de gară nu o văzuse, se va întoarce numaidecât - tânăra 
avea nevoie de ajutor, oriunde s-ar fi aflat. 

Se apropie de fereastră și privi peisajul oferit de ţinutul 
Floodmaere: păduri joase, pipernicite, care păreau că se agaţă 
de dealurile străvechi, despărțite ici-colo de câte o poiană și 
brăzdate, ca niște dinţi tociţi, de colții unor stânci roșiatice. 
Doctorul Svenson mai văzuse astfel de stânci, pe dealurile de 
lângă casa lui, și știa că indicau prezența minereului de fier. Își 
aminti gustul lui din zăpada topită care înroșea apa ce curgea la 
vale. Nu era de mirare că aici se practica mineritul. Privi amuzat 
cerul senin - petrecuse atâtea zile sub un cer înnorat și în ceaţă, 
încât nici nu-și mai amintea când îl văzuse ultima oară atât de 


deschis - zâmbind la gândul că era aproape ora cinci, căci 
soarele o luase deja în jos, ca și cum călătorise spre un cer 
albastru doar ca să fie respins de acesta. Acum, spre deosebire 
de ce se întâmplase mai devreme, ironia situaţiei îl făcea să 
râdă. Sub picioarele lui trenul își schimbă viteza, încetinind-o. Se 
apropiau de gară. Mai scoase o ţigară - câte îi mai rămăseseră? 
- o vâri în gură, o aprinse și scutură chibritul, cutremurându-se 
la gândul unei călătorii de întoarcere fără tutun. Trenul se opri. 
Va trebui să găsească altă marcă de ţigări în Tarr Village. 


Când păși pe peron, perechile erau deja în faţa lui, 
îndreptându-se spre clădirea gării. Din câte își putea da seama - 
poate cu excepţia ţiganilor - coborâse toată lumea. Nu-i văzu 
nici pe Eloise, nici pe funcţionarul cu care se pare că femeia 
făcea pereche, dar zări cuplul detestabil din primul 
compartiment. Tânăra blondă se întoarse, îl văzu și își trase de 
braţ însoţitorul, care se întoarse și el. Cei doi iuţiră pasul, fundul 
ei mișcându-se de o manieră care, în condiţii normale - adică pe 
ascuns - i-ar fi plăcut lui Svenson, acum însă doctorul simţea 
nevoia doar să-l plesnească de câteva ori. Îi lăsă să se 
îndepărteze, pe sub arcada de lemn a clădirii, și să ajungă în 
Tarr Village, în timp ce el intra în sala de așteptare. Acolo erau 
vreo trei bănci, toate goale, și o sobă de metal, rece. Se apropie 
de casa de bilete, dar văzu că ghișeul era închis. Ciocăni și 
strigă. Nu primi niciun răspuns. Lângă casa de bilete era o ușă. 
Bătu și în ea, din nou nu primi niciun răspuns, apoi încercă 
mânerul - era încuiată. Dacă domnișoara Temple trecuse pe 
aici, lucru de care se îndoia, acum nu mai era nici urmă de ea. 

Pe perete se afla o tablă neagră pe care era trecut, cu 
vopsea, mersul trenurilor. Următorul tren pleca, spre 
exasperarea lui, a doua zi dimineaţa, la ora opt. Svenson oftă 
plin de frustrare. Asta însemna să piardă ore întregi - Dumnezeu 
știa unde era tânăra și cum l-ar fi putut ajuta doctorul pe Chang 
dacă ar fi rămas cu el. Privi în jur, ca și cum dacă ar fi rămas 
acolo i-ar fi fost mai ușor, dar se văzu nevoit să accepte ideea 
că singura soluţie viabilă era să meargă în Village și să găsească 
o cameră în care să stea la noapte. Poate era mai bine să-i 
ajungă din urmă pe Eldise și grupul ei misterios, toţi înarmaţi cu 
câte o carte neagră. Oare erau biblii? Ce altceva puteau fi, mai 
ales cu perspectiva aceea înspăimântătoare a mântuirii și a 


păcatului, dar cine putea lua în serios așa ceva? Cu siguranţă că 
răspunsul era mai insidios și mai complicat... sau doar prefera 
să o asocieze pe Eloise cu ticăloșii și nu cu fanaticii? 

Părăsi gara și o porni la drum. Ceilalţi ieșiseră deja din raza lui 
vizuală. Drumul era străjuit de o parte și de alta de tufe 
încâlcite, netunse, de trandafir sălbatic, ghimpii tari aruncând 
umbre amenințătoare. Umbre? Luna se înălța pe cer și Svenson 
o privi cu plăcere. Dincolo de tufe, în depărtare, văzu 
acoperișurile de stuf ale caselor din Tarr Village. Se îndreptă 
spre ele cu pas vioi și, după numai un minut, drumul îl conduse 
într-o mică piaţă, cu o pajiște verde în mijloc, înconjurată de o 
alee pavată. De partea cealaltă se vedea turla albă a unei 
biserici, dar - din fericire - clădirea cea mai apropiată de el se 
anunţa printr-o firmă de lemn, pe care era pictat un cocoș cu o 
coroană de argint. Svenson se opri la ușă, cu un picior pe scară, 
și aruncă o privire în jur. Clădirile erau luminate pe ici-colo, dar 
nu văzu nici ţipenie de om și nici nu auzi vreun zgomot. Dacă ar 
fi văzut santinele, Tarr Village ar fi semănat cu o tabără militară 
înainte de căderea nopţii. Intră în tavernă. 


Fiind străin, doctorul Svenson știa că multe lucruri îi erau 
necunoscute, dar King Crow? îi făcu impresia unei cârciumi de 
ţară cât se poate de ciudate, fapt care - împreună cu ordinea 
excesivă care domnea în acea așezare și aerul apocaliptic al 
grupului din tren îi întărea bănuiala că Tarr Village ar putea fi 
una din acele comunități organizate conform unor principii 
religioase sau morale precis delimitate (dar care îi era doctrina 
și cine era liderul ei charismatic - sau neînduplecat?). În primul 
rând, King Crow nu mirosea deloc a tavernă, a bere și fum, a 
sudoare și piele nespălată. Dimpotrivă, în aer se simţea un 
miros proaspăt, de săpun, oţet și ceară, iar încăperea principală 
era lustruită bine și fără prea multe mese și scaune, precum 
interiorul curat și pustiu al unei nave; pereţii erau văruiţi, iar în 
vatra modestă ardea un foc vesel. In al doilea rând, singurii 
clienţi erau doi bărbaţi în costum negru, scorțos, cu guler alb 
înalt și pelerine negre, de călătorie. Amândoi stăteau lângă foc, 
cu un pahar de vin roșu în mână, nevorbindu-și sau 
nemaivorbindu-și, dar evident așteptând un cuvânt sau pe 
cineva. Amândoi se întoarseră repede la apariţia lui. 


8 Cocoșul rege (n.tr.) 


Unul dintre ei își drese vocea și spuse: 

— Nu vă supăraţi. Aţi sosit... cu trenul de 3.02? 

Svenson înclină din cap politicos, cu faţa impasibilă. 

— Întocmai. 

Cei doi îl priveau cu atenţie sau așteptau să continue... ceea 
ce el nu făcu. 

— Purtaţi uniforma ducatului de Macklenburg, dacă un mă 
înșel, spuse celălalt. 

— Întocmai. 

Unul dintre bărbaţi îi șopti ceva la ureche celuilalt, care dădu 
din cap afirmativ. Continuară să-l privească, ca și cum nu 
puteau lua o hotărâre. Svenson își întoarse privirea spre 
tejghea, în dosul căreia se afla un tip grăsuţ, într-o cămașă albă, 
impecabilă. 

— Aș dori o cameră pentru o noapte, îi zise Svenson. Aveţi 
vreuna disponibilă? 

Omul se uită la cei doi clienți - fie ca să primească 
instrucţiuni, fie doar ca să vadă dacă aveau nevoie de ceva 
înainte de plecarea lui, Svenson nu-și putea da seama - și ieși 
de după tejghea, ștergându-și mâinile. Trecu pe lângă Svenson, 
mormăind: 

— Pe aici... 

Svenson îi privi din nou pe cei doi de lângă foc și se întoarse 
ca să-l urmeze pe hangiul care urca treptele cu pași grei. 

Camera era simplă, preţul corect. După ce se uită în jur - un 
pat îngust, un lighean cu suport, un scaun netapiţat, o oglindă - 
Svenson spuse că era mulţumit și întrebă unde ar putea lua 
masa. Omul mormăi din nou: 

— Pe aici... 

Apoi îl conduse înapoi, la parter. Ceilalţi doi se aflau tot acolo 
- trecuseră doar două minute - și îl fixară din nou cu privirea în 
timp ce Svenson își scotea mantaua și se așeza la o măsuţă pe 
care i-o arătase gazda înainte de a dispărea pe o ușă din dosul 
tejghelei, în ceea trebuie să fi fost bucătăria. Faptul că 
proprietarul nu-l întrebase ce ar dori să mănânce nu-l deranja 
deloc. Se obișnuise cu obiceiurile locului și se declara mulţumit 
de ele. Dar oare când mâncase ultima oară - ceaiul de la 
Boniface, cu domnișoara Temple și Chang? Și înainte de asta? 
Pâinea și cârnatul cu două nopţi în urmă... două mese frugale în 


patruzeci și opt de ore. Nu așa se făcea faţă unei aventuri. 

Cei doi bărbaţi încă îl mai studiau, aproape fără nicio jenă. 

— Voiaţi să spuneţi ceva? întrebă Svenson. 

Cei doi șovăiră, mormăiră ceva și doar își dreseră glasurile. 
Era rândul lui Svenson să se uite lung la ei, ceea ce și făcu. 
Dinspre bucătărie auzea zgomote promițătoare de sticle și oale. 
Înviorat de simpla perspectivă a unei mese îmbelșugate, 
Svenson vorbi din nou: 

— Presupun că sunteţi aici ca să vă întâlniți cu o persoană 
care a sosit cu trenul de 3.02 de la gara Stropping. Presupun și 
că nu cunoașteţi persoana pe care urmează să o întâlniți. De 
aceea iau felul dumneavoastră de a vă uita la mine ca la un 
animal de la grădina zoologică mai puţin ca pe un afront 
personal și mai mult ca pe o recunoaștere a situaţiei ridicole în 
care vă aflaţi. Vă rog să-mi spuneţi dacă greșesc. Și dacă 
greșesc (aici doctorul cobori vocea cu înţeles), este cumva 
nevoie să ieşim afară ca să clarificăm lucrurile ca niște adevăraţi 
gentlemeni? 

Lui Svenson nu-i stătea în fire să se comporte cu atâta 
aroganță, dar era sigur că cei doi nu erau deloc violenţi - 
dimpotrivă, erau manieraţi și obișnuiți să poarte manşete curate 
și să-și ferească mâinile de bătături... ca și el, de altfel. Poate că 
Chang îl privea mereu de sus tocmai pentru asta. După o clipă, 
cel care vorbise primul, mai înalt și cu nasul mai ascuţit, ridică 
palma deschisă. 

— Ne cerem scuze că v-am inoportunat - n-a fost cu intenţie. 
Doar că o astfel de uniformă - și un astfel de accent - e de la 
sine înţeles că sunt rare prin părţile astea... 

— Dar dumneavoastră sunteţi de prin părţile astea? întrebă 
Svenson. Ar fi o surpriză pentru mine. Mai degrabă aș crede că 
aţi sosit chiar azi, cu trenul - cu cel de 2.52, deși se prea poate 
să fi venit mai devreme. Persoana pe care o căutați acum 
trebuia să călătorească împreună cu dumneavoastră, dar n-a 
apărut. Apoi aţi sperat că va sosi cu trenul următor. Faptul că aţi 
crezut că acea persoană aș putea fi chiar eu îmi confirmă 
bănuiala că nu știți cum arată. De aceea mă întreb dacă scopul 
întâlnirii e pur și simplu o chestie de curtoazie. 

În acel moment, ușa dinspre bucătărie se dădu de perete și 
gazda apăru cu un platou de lemn încărcat cu câteva farfurii - 


carne prăjită, pâine, cartofi fierți, din care ieșeau aburi, un vas 
cu sos, și piure de napi cu unt. Îl așeză pe masa lui Svenson și 
arătă cu mâna spre tejghea fără prea multă tragere de inimă. 

— De băut... mormăi el. 

— O cană de bere, dacă se poate. 

— N-are bere, anunţă cel de-al doilea bărbat, cu părul rar și 
adus cu încredere în faţă, după vechea modă imperială. 

— Atunci niște vin, spuse Svenson. 

Proprietarul dădu din cap și trecu în dosul tejghelei. Doctorul 
Svenson se întoarse spre cei doi. Inspiră mirosurile amestecate 
din faţa lui, de abia acum simțind cu adevărat cât de foame îi 
era. 

— N-aţi răspuns... dacă am sau nu dreptate, zise el. 

Cei doi schimbară rapid o privire, își așezară paharele pe 
polita de deasupra focului și ieșiră cu pași mari din King Crow 
fără să scoată o vorbă. 


Ceasul de la intrarea în King Crow bătu ora șapte. Doctorul 
Svenson își aprinse prima din ţigările care îi rămăseseră, trase 
adânc din ea și suflă încet fumul peste resturile de mâncare din 
fața lui. Agită paharul și îl dădu pe gât - un vin roșu, bogat, de 
ţară - apoi îl lăsă pe masă și se ridică în picioare. Işi îmbrăcă 
mantaua și îl strigă pe proprietar. 

— Vreau să mă plimb puţin pe pajiștea din faţă. E vreo 
problemă dacă mă întorc mai târziu? Când vă culcaţi? 

— Ușile nu se închid niciodată în Tarr Village, replică omul și 
se întoarse la cartea lui neagră. 

Văzând că altceva nu mai poate scoate de la el, Svenson se 
îndreptă spre ușa de la intrare. 

Afară noaptea era limpede și răcoroasă, luna dădea pajiștii un 
luciu palid, argintiu, de parcă tocmai ar fi plouat. Dincolo de 
piaţă văzu lumină la ferestrele bisericii. Nicio altă clădire nu mai 
părea atât de aglomerată, ca și cum cineva ar fi poruncit ca 
toate lumânările să se stingă până la o anumită oră. Ca pentru 
a-i confirma gândul, lumina dispăru din ferestrele tavernei King 
Crow, proprietarul pregătindu-se de culcare. Nu putea fi cu mult 
peste șapte! Când se trezeau sătenii ăștia - înainte de zorii zilei? 
Poate că înclinațiile puritane ale grupului din tren nu erau deloc 
exagerate într-un loc ca acesta - poate că timpul petrecut în 


orașul plin de păcate (nu avea cum să nege acest lucru) îi 
influențase mai mult decât trebuia vederile sceptice. Svenson 
porni prin iarbă spre biserică ca să descopere ce-i ţinea treji pe 
oamenii aceia. 

În mijlocul pajiștii se afla un stejar foarte mare și foarte bătrân 
și Svenson își propuse să treacă pe sub el și să privească luna 
printre ramurile lui enorme, încâlcite și goale de frunze, dar și să 
încerce binecunoscuta senzaţie de vertij. În timp ce-și aţintea 
privirea în jos ca să-și revină, auzi huruitul inconfundabil al unei 
trăsuri care intra în Tarr Village. Era mică și eficientă, trasă de 
doi cai negri și condusă de un vizitiu încotoșmănat, care trase 
de frâu chiar în faţa tavernei. Svenson își dădu seama imediat 
că aceasta era persoana, întârziată, cu care trebuia să se 
întâlnească cei doi bărbaţi. Vizitiul se apropie de ușă, bătu, 
aşteptă, bătu din nou, mai tare, și peste câteva minute - 
neprimind niciun răspuns - reveni la trăsură. Svenson nu putu 
decât să admire reticența proprietarului. După ce schimbă 
câteva cuvinte cu persoana din trăsură, vizitiul urcă la loc pe 
capră. Cu un fluierat ascuţit și plesnind din hăţuri, își puse caii în 
mișcare, dispărând în inima satului. În scurt timp Svenson nu 
mai auzi nimic, părând că liniștea care se lăsase din nou nu 
fusese tulburată nicicând de o trăsură. 


Din punct de vedere arhitectural, biserica din Tarr Village era 
cât se poate de simplă: lemn vopsit în alb, cu o turlă pătrată în 
spate, ce aducea mai mult cu un foișor decât cu un vârf de lance 
îndreptat spre cer. Fațada bisericii era de-a dreptul misterioasă. 
Ușile duble erau închise, dar, remarcă Svenson în timp ce se 
apropia de ele, și legate cu un lanţ greu, trecut prin fiecare 
mâner și fixat cu un lacăt. Svenson păși mărunt pe aleea pavată 
și privi în sus, spre ușă. Nu văzu pe nimeni, așa că urcă încet 
cele trei trepte de piatră și își lipi urechea de uși. Ceva... un 
zgomot care, cu cât îl asculta, cu atât devenea mai iritant... un 
fel de zumzet înfundat, unduios. O psalmodiere? Un sunet 
dispeptic, straniu, de orgă? Făcu un pas înapoi, dar nu văzu 
nimic care să-l lămurească. Biserica era mărginită de un teren 
deschis. Porni prin iarba neîngrijită care îi ajungea mai sus de 
glezne și își udă cizmele în rouă serii. De-a lungul peretelui 
bisericii se întindea un șir de ferestre înalte. Sticla era nodulară, 
cu desene complicate, dar fără culori care să evidenţieze 


ilustrația. Svenson se întrebă dacă imaginile erau pure 
decoraţiuni - un desen geometric, de pildă - ca într-o moschee, 
unde orice reprezentare a unui bărbat sau a unei femei, cu atât 
mai mult a Profetului, ar fi o blasfemie. Privind mai atent nu 
văzu decât un licăr difuz răzbătând prin ferestre - era un fe! de 
lumină, dar numai un felinar modest sau câteva lumânări. Brusc, 
Svenson văzu o explozie de albastru, ca un fulger azuriu la una 
dintre ferestre, care dispăru în aceeași secundă. Fără a fi 
însoțită de vreun zgomot, fără vreo reacţie din interior... oare 
chiar văzuse așa ceva? Fără doar și poate. O luă la fugă spre ușa 
din spate, dădu colțul... 

— Domnul căpitan Blach! 

Era bărbatul din tren, pretinsul însoțitor al Eldisei, funcţionarul 
de la biroul de avocatură. Şedea în ușa din spate a bisericii, cu o 
ţigară aprinsă într-o mână, iar în cealaltă absurd - cu o cheie 
fixă, din fontă, utilizabilă numai în cazul mașinăriilor celor mai 
greu de mânuit. Înainte ca Svenson să poată spune ceva, omul 
își vâri ţigara între dinţi și îi întinse mâna doctorului. 

— Aţi sosit până la urmă - am fost îngrijorat că nu veţi reuși. 
V-aţi găsit prietena? 

— Din păcate, nu... 

— Nu vă faceţi griji - sunt sigur că a luat-o înainte, spre casă, 
împreună cu ceilalţi. 

— Lumina, spuse Svenson arătând în spatele lui, spre 
ferestre. O explozie de albastru, acum câteva clipe... 

— Da! exclamă bărbatul, lucindu-i ochii. Nu-i extraordinar? Aţi 
sosit la ţanc! 

Mai trase o dată din ţigară, o lăsă să cadă pe lespedea de 
piatră și o strivi cu pantoful. Ochii lui Svenson rătăciră spre 
cheie - era aproape la fel de lungă ca un antebraţ de bărbat. 
Omul îi observă privirea și chicoti, ridicând unealta masivă ca pe 
un trofeu. 

— Ne lasă să-i ajutăm, înţelegeţi dumneavoastră - e 
palpitant, așa cum mă aşteptam! Haideţi înăuntru, vor fi 
încântați să vă vadă! 

Se întoarse și intră în biserică, ţinând ușa deschisă pentru 
Svenson. Explozia de albastru îl făcu pe doctor să se gândească 
la d'Orkanez și la institut. Își dăduse un nume fals - dar orice 
membru al Cabalei, prezent acolo, îl va recunoaște imediat. Mai 


mult de atât - mintea îi mergea cu repeziciune în timp ce-i făcea 
semn omului să o ia înainte și închidea ușa după ei - femeile 
erau la conacul Tarr? Despre ce altă casă putea fi vorba? Dacă 
așa stăteau lucrurile, legătura dintre acest grup - cărţile negre, 
retorica puritană - și Bascombe și Cabala lui era evidentă. Dar - 
trebuia să ia o hotărâre, trebuia să facă ceva (chiar în acel 
moment omul îl conducea într-un vestibul plin de haine 
preoțești). Lordul Tarr fusese ucis pentru ca altcineva să preia 
controlul carierei și al zăcămintelor de lut albastru-violet. Ce 
legătură avea asta cu inepţiile religioase pe care le auzise? Şi ce 
fel de ceremonie religioasă presupunea utilizarea unei chei... de 
dimensiunile acelea? 

Omul se opri brusc, cu o mână pe pieptul doctorului Svenson, 
iar cu cealaltă - în care ţinea cheia, o scenă mai absurdă nici că 
se putea îi astupă gura, semn că nu trebuie să vorbească. li făcu 
semn din cap spre o ușă deschisă, apoi o luă înainte. Svenson îl 
urmă, în egală măsură temător și curios, lungindu-și gâtul peste 
umărul celui din faţă. 

Ajunseră într-o latură a altarului. Svenson privi spre naosul 
bisericii, unde băncile fuseseră împinse la perete și puse una 
peste alta. În mijlocul podelei se afla o masă improvizată din 
cutii de lemn... cutii precum cele văzute de Chang la institut sau 
transportate în căruţe de oamenii colonelului Aspiche în 
dimineața aceea. Pe masă era o... mașinărie - un conglomerat 
de piese metalice îngrămădite într-o casetă ce semăna cu un 
coif medieval cu vizieră, din care răsăreau fire răsucite de cupru 
conectate la o cutie deschisă de pe podea (Svenson nu vedea ce 
se afla înăuntru). Aerul era plin de același miros provenit dintr- 
un proces mecanic - ozon, cordită, cauciuc ars, ulei - care 
emana din Trapping, Angelique și bărbatul din bucătăria lui 
Crabbe, numai că acum era atât de intens, încât Svenson 
strâmbă instinctiv din nas, chiar dacă era departe de mașinărie. 
În jurul acesteia se aflau mai mulţi bărbaţi - acelaşi amestec de 
clase și tipuri sociale pe care îl văzuse în tren, inclusiv individul 
înalt, cu figură de cal, din primul compartiment. Cei mai mulţi își 
scoseseră paltoanele și își suflecaseră mânecile; unii aveau 
unelte în mâini sau cârpe pline de ulei, alţii pur și simplu stăteau 
cu mâinile în șolduri, mulţumiţi, dar toţi priveau mașinăria cu 
afecţiune. În fruntea lor era un alt bărbat, îmbrăcat într-o 
pelerină neagră, neîngrijită, dar bine croită, cu părul vârstat de 


fire albe pieptănat pe spate, cu fața ascuţită dominată de o 
pereche de ochelari de protecţie cu lentile fumurii, și cu mâinile 
mari - ca de uriaș - în mănuși de piele, căptușite, care îi 
ajungeau până la coate. Era doctorul Lorenz. 


Svenson se îndepărtă de ușă. Însoţitorul lui îi simţi mișcarea și 
se întoarse spre el cu o privire îngrijorată. Svenson ridică mâna 
și deschise gura, arătând că are probleme cu respiraţia, cu gâtul 
- mai făcu un pas înapoi și îl îndemnă pe celălalt să-și continue 
drumul, peste o clipă avea să vină și el. Dar, în loc să meargă 
înainte, omul se luă după el - făcându-l pe Svenson să arate, cu 
gesturi și mai teatrale, că se înăbușă - și apoi, spre disperarea 
doctorului, se întoarse spre ceilalți ca pentru a cere ajutor. 
Svenson îl apucă de braţ și îl trase spre ușa din spate a bisericii. 
Ajunseră la capătul celălalt al vestibulului înainte ca Svenson să- 
și permită să tușească tare și să încerce să-și regleze respirația. 

— Domnule căpitan, ce s-a întâmplat? Nu vă simţiţi bine? 
Sunt sigur că doctorul Lorenz... 

Svenson se repezi pe ușa din spate și se aplecă peste aleea 
pavată, cu mâinile sprijinite pe genunchi, inspirând adânc. Omul 
veni după el, plescăind din buze de îngrijorare. Svenson nu 
putea intra în biserică. Lorenz îl cunoștea. lar acum, indiferent 
de ce se va întâmpla, acest om sigur avea să le povestească 
despre el - poate că o și făcuse? - astfel încât cei care îl 
considerau dușman să nu mai aibă niciun dubiu. Simţi o mână 
pe spate și înălţă capul. 

— Sper că nu i-am deranjat, spuse el cu o voce răgușită. 


— A, nu. Sunt sigur că nici nu și-au dat seama că suntem prin 
preajmă... 

Așa cum sperase Svenson, omul își întoarse capul automat 
spre ușă în timp ce vorbea. Svenson își îndreptă spatele repede, 
cu pistolul în mâna dreaptă, și îl lovi cu putere după ureche. 
Omul gemu surprins și se clătină. Svenson ezită - nu voia să-l 
lovească din nou. Nu prea se pricepea la lovituri date în cap, dar 
știa că pot fi mortale. Omul gemu din nou și încercă să-și 
recapete echilibrul. Svenson înjură și îl mai lovi iar, simțind 
impactul în tot braţul. Omul se prăbuși la pământ. După ce își 
vâri iute pistolul în buzunar, Svenson îl târî în biserică. Ascultă - 
nu se auzea nimic dinăuntru și înșfacă mai multe straie preoțești 
din vestibul. Il ascunse pe cel căzut în spatele ușii deschise și îl 


acoperi cu straiele preoțești. Doctorul Svenson se aplecă 
deasupra lui în întuneric și îi pipăi ceafa. Era umflată, moale, dar 
nu și fracturată - deși nu era foarte sigur de asta. Omul era viu - 
ceea ce era destul, deși nu-i ușura senzaţia de vinovăţie. 
Svenson culese cheia fixă de pe jos. Apoi își blestemă neglijenţa 
și îngenunche din nou, căutând prin buzunarele omului până 
când găsi cartea neagră. O vâri în buzunarul mantalei și se 
furișă în interior. Zumzetul reîncepuse. 

Mașinăria de pe masă vibra din ce în ce mai tare, reacţiile 
bărbaţilor din jur arătând că se apropia de încheierea cu succes 
a operațiunii pe care o executa. Lorenz ţinea un ceas în mâna 
dreaptă, iar mâna stângă o avea ridicată, cei din jur pregătiţi să 
sară la semnalul lui. Lui Svenson scena îi amintea de un grup de 
băieţi mult prea maturi care așteptau permisiunea directorului 
școlii să se ia la bătaie. Mașinăria scoase un pocnet ascuţit, 
Zgâlțâind cutiile de dedesubt, cât pe-aci să le dărâme. Oare 
avea să explodeze? Lorenz stătea nemișcat. Oamenii nu se 
îndepărtaseră de el. Brusc, Lorenz lăsă brațul jos și cei din jur se 
repeziră la mașinărie, încercând să o imobilizeze. Intervenţia 
oamenilor păru să canalizeze energia mașinăriei spre interior - 
Svenson zări fuioare subţiri de fum și apoi o lumină care creștea 
în intensitate. Observă că oamenii închid ochii și se întorc cu 
spatele la mașinărie și, înțelegând ce însemna acest lucru cu o 
clipă înainte de a se întâmpla, Svenson părăsi cadrul ușii și se 
lipi cu spatele de zid, cu ochii închiși. Din cealaltă încăpere ţâșni 
un fulger albastru pe care Svenson îl simţi prin pleoape, văzând 
cum ce a rămas din el plutește prin aer chiar fără să deschidă 
ochii. Işi duse mâna la gură și la nas - mirosul era insuportabil. li 
auzea pe cei de alături cum se îneacă din cauza tusei și cum 
râd, felicitându-se. Se apropie de ușă și aruncă o privire 
înăuntru. 

Lorenz stătea aplecat peste mașinărie. Tocmai scosese o 
placă de metal prinsă în balamale, precum ușița unei sobe, și 
acum cotrobăia înăuntru cu mâna înmănușată, într-o lumină 
albastră vie care îi alunga toată culoarea de pe faţa oricum 
palidă. Atenţia celor din jur fu atrasă de mâna lui Lorenz care 
scoase la iveală o bilă dintr-un material albastru (piatră? sticlă?) 
care pulsa. O ridică în aer ca să o vadă toţi și oamenii izbucniră 
în urale exuberante, răgușite. Mirosul îl zăpăcise deja pe 
Svenson - își închipuia ce efect avea asupra celorlalți. Lorenz își 


desfăcu brusc pelerina. Pieptul îi era traversat de o bandulieră 
de piele, groasă, de care atârnau mai multe sticle eu dopuri 
metalice, precum săculeţii de praf de pușcă ai unui muschetar 
de pe vremuri. Deșurubă cu grijă una dintre sticle și apoi începu 
să strângă - ca și cum ar fi fost o bucată de lut maleabilă, 
luminoasă - și să împingă bila pe ţeava îngustă a sticlei. După 
ce vâri toată bila, Lorenz puse capacul la loc și, cu un gest 
teatral, se acoperi din nou cu pelerina. Apoi privi spre cei din 
jurul lui și întrebă, cu o curiozitate moderată: 


— Unde e domnul Coates? 


Svenson se trase înapoi și se lipi de perete. Din doi pași mari 
trecu prin vestibul și, luând-o la fugă, părăsi biserica, traversă 
terenul pustiu din faţa ei și, la adăpostul clădirii învecinate, se 
întoarse la drumul pavat și la pajiștea de lângă tavernă. Nu se 
opri decât sub coroana stejarului, alergând aplecat și fără 
zgomot. Acolo îngenunche și, în sfârșit, privi înapoi, cu inima 
mai-mai să-i sară din piept. În faţa bisericii apăruseră mai mulţi 
oameni, iar unul dintre ei privea din capul treptelor chiar în 
direcţia lui. Svenson se ghemui la pământ. Oare îl văzuseră 
alergând? Cu puţin noroc, descoperirea nefericitului Coates le 
încetinea căutarea, dându-i timp să ajungă la tavernă. Desigur, 
starea de exaltare în care se afla grupul nu putea decât să-l 
incite la răzbunare imediată. Oare Coates își va reveni? Ce le va 
spune? Svenson nu îndrăznea să alerge în văzul lor până la King 
Crow. Privi în jur. Altul în locul lui s-ar fi urcat în copac și nu l-ar 
mai fi găsit nimeni. Svenson se înfioră. El nu era Cardinalul 
Chang. 

Bărbatul din faţa bisericii privi din nou lung spre pajiște, apoi 
se retrase spre ușă, făcându-le semn celorlalţi să-l urmeze. 
Svenson auzi cum se închide ușa. Acum era momentul să fugă 
de acolo - rămase însă ascuns după copac, cu ochii la biserică. 
După alte cincisprezece minute de frig săcâitor, ușa bisericii se 
deschise din nou și prin ea apărură mai mulţi bărbaţi care cărau 
cutii. Ultimul ieși Lorenz, fără mănuși și ochelari, înfofolit în 
pelerină. Oamenii dispărură din raza de observaţie a lui Svenson 
pe același drum pe care mai devreme o luase și trăsura. 
Probabil se îndreptau spre conacul Tarr. 

Svenson mai așteptă două minute, apoi își părăsi locul de 
lângă stejar și se înapoie la biserică. Nu știa ce avea să 


găsească acolo, dar orice indiciu, cât de mic, tot îi era mai de 
folos decât o nouă plimbare prin întuneric. Coates nu mai era în 
colţul în care îl târâse - poate reușise să plece pe picioarele lui 
când își revenise. Svenson trecu prin vestibul și intră în biserica 
întunecată. Razele de lună încă mai pătrundeau prin ferestre, 
dar, fără lumina albastră produsă de mașinărie încăperea arăta 
altfel, mai funebră și mai părăsită - deși băncile fuseseră 
împinse la loc. Svenson privi spre altar, sub care acum se 
întindea o umbră ciudată. Se uită la ferestre, însă nu văzu ce 
anume bloca lumina - murdăria de pe geam - funinginea de la 
mașinărie? Se apropie de altar și văzu că presupunerea lui 
fusese greșită. Umbra era, de fapt, o baltă. Svenson trase de 
anteriul alb și sub el îl văzu pe domnul Coates, ghemuit și cu 
gâtul tăiat. 

Svenson își mușcă buzele. Acoperi cadavrul la loc și se 
întoarse, vârând mâna în buzunar după revolver. Verifică dacă 
era încărcat, apasă percutorul, roti butoiașul și vâri revolverul la 
loc. Privi în jur, simțind o pornire din ce în ce mai presantă de a 
răsturna băncile, și se sili să respire regulat. Nu putea face nimic 
pentru Coates, doar să-și amintească de amabilitatea și 
politeţea lui. leşi din biserică și o luă pe drum. 


Dat fiind că ceilalţi cărau cutiile cu piese, Svenson spera să-i 
ajungă din urmă - sau cel puţin să-i vadă cât de curând, dar, 
după aproape doi kilometri de mers pe drumul de ţară, cu tufe 
de trandafir sălbatic pe stânga și câmpuri golașe pe dreapta, 
nici pomeneală de așa ceva. La următoarea bornă kilometrică 
drumul se bifurca și doctorul se opri nehotărât, la lumina lunii. 
Nu era niciun semn distinctiv, fiecare drum părea folosit în 
aceeași măsură. Svenson observă că drumul din stânga se 
înălța ușor - Coates îi spusese ceva despre un urcuș! Fără alt 
indiciu, își îndreptă pașii într-acolo. 

Ajuns în vârf, își dădu seama că drumul cobora și apoi urca 
din nou ușor, șerpuitor, printre mai multe movile pline de 
arbuști. De pe fiecare dintre ele doctorul își vedea destinaţia cu 
mai multă claritate și, când în sfârșit se apropie de ea îndeajuns 
- tot singur, nici urmă de ceilalţi - ajunse la concluzia că o 
clădire atât de mare nu putea fi decât conacul Tarr: livezi de o 
parte și de alta, o perdea de plopi înalţi, desfrunziţi și un gard 
vechi, de piatră, cu o poartă masivă, de fier. Dependinţele erau 


mici și puţine, iar casa în sine, deși nu se compara cu o 
monstruozitate precum Harschmort, era un cub crenelat, plin de 
frontoane, ţevi și ornamente de cărămidă, mai bine de jumătate 
acoperit de iederă ale cărei frunze i se păreau lui Svenson, în 
lumina insidioasă a lunii, că semănau cu solzii de reptilă. 

Ferestrele de la parterul casei erau puternic luminate. 
Doctorul observă intrigat că singura fereastră la fel de luminată 
se afla la mansardă ceea ce, la o simplă numărătoare, îi spuse 
că între ele erau patru etaje aflate în întuneric. Se apropie de 
poartă cu precauţie - era o prostie să moară împușcat pentru 
violarea unei proprietăţi - și descoperi că e închisă cu un lant. 
Strigă spre ghereta aflată de cealaltă parte a zidului, dar nu 
primi niciun răspuns. Privi în sus - poarta era foarte înaltă și se 
cutremură la gândul de a o escalada. Prefera o altă modalitate 
de a intra, mai puţin spectaculoasă, și își aminti din cardul de 
sticlă albastră al lui Bascombe o anumită imagine: o livadă cu 
un zid găurit. Dacă o găsea, îi era ușor să treacă dincolo. O porni 
pe lângă zid, călcând prin iarba înaltă și uscată pe care probabil 
vântul o împingea în perete ca pe niște fire de nisip. 

Svenson încercă să conceapă un plan de acţiune, lucru la care 
nu se prea pricepuse niciodată. li plăcea să studieze probele și 
să tragă concluzii, chiar să le confrunte pe cele pe care reușea 
să le coroboreze cu faptele, dar toată această activitate - 
alergatul prin case, căţăratul pe burlane și acoperișuri, trasul cu 
pistolul... pur și simplu nu era metier-ul lui. Ştia că atacul asupra 
conacului Tarr trebuia să sune ca un ordin de luptă. Încercă să-și 
imagineze opţiunile lui Chang, dar fără folos: efortul lui nu făcea 
decât să arate cât de misterios îi părea Chang. Defectul lui 
Svenson era instabilitatea. Căuta mai multe lucruri în același 
timp și își schimba obiectivele în funcţie de ceea ce găsea. 
Spera să o găsească pe domnișoara Temple, deși nu credea că o 
va face. Spera să găsească femeile din tren, altfel spus voia să 
știe dacă Elise era și ea implicată sau doar o inocentă, trasă pe 
sfoară ca și Coates. Spera să obţină mai multe informaţii despre 
Bascombe și fostul lord Tarr. Spera să afle care era adevăra 
natură a activităţii de la carieră. Spera să afle adevărul despre 
Lorenz și mașinăria lui, ca și despre legătura acestora cu grupul 
de oameni din oraș. Spera să afle cine era în trăsură și astfel 
mai multe despre cei doi inși care veniseră din oraș ca să 
aștepte acolo. Dar toate aceste obiective erau amestecate în 


capul lui și singurul lucru la care se putea gândi acum era să 
pătrundă în clădire și să afle cât mai multe - dar ce putea face, 
întrebă logica lui sceptică, riguroasă, dacă îl recunoștea un 
membru al Cabalei, altul decât Lorenz? Dacă îl aduceau în faţa 
Contessei, sau a lui d'Orkanz? Se opri și oftă din greu, simțind 
un nod în gât. Habar nu avea ce să facă. 


Când găsi gaura din zid, Svenson se asigură mai întâi că nu se 
afla nimeni prin preajmă. Era mult mai aproape de clădire aici - 
se părea că între el și cele mai apropiate ferestre erau numai 
câţiva pomi fructiferi și mai multe răzoare de flori căzute în 
paragină. Îşi aduse aminte de anunţul din ziar despre moartea 
lordului Tarr - nu fusese găsit în grădină? Svenson se strecură 
prin gaură, julindu-și puţin mâinile, și se lăsă să cadă în iarbă. 
Cele mai apropiate ferestre erau întunecate; poate acesta era 
biroul bătrânului lord, pe care nu-l mai folosea nimeni (ceea ce 
însemna că Bascombe nu era acolo?). Svenson se furișă într- 
acolo, pășind pe iarbă ca să nu lase urme de cizme pe răzoarele 
de flori. Ajunse la ferestre; cele două din mijloc erau de fapt uși 
cu canaturi din sticlă - de lângă zid nu văzuse treptele care 
urcau spre ele din grădină. Svenson se aplecă și își aranjă 
monoclul. Una dintre uși era spartă, un întreg ochi de geam 
lipsea de lângă mâner. Privi treptele de sub el și nu găsi niciun 
ciob de sticlă - fără îndoială se făcuse curat - și se întoarse spre 
ușă. Din cadrul de lemn lipseau mai multe așchii. Dacă 
interpreta corect toate aceste semne, lovitura venise din 
interior, cioburile căzuseră în afară. Chiar dacă dădea crezare 
ipotezei că bătrânul lord ar fi fost ucis de un animal (ceea ce nu 
era adevărat) - de ce a fost nevoie ca animalul să spargă ușa ca 
să ajungă la încuietoare? - pentru Svenson agresorul ar fi trebuit 
să vină din exterior. Dacă era deja înăuntru, de ce mai trebuia 
să spargă ușa? Să o fi spart chiar lordul Tarr, în graba lui de a 
scăpa de agresor? Dar acest lucru avea sens numai dacă ușa ar 
fi fost închisă din exterior... dacă lordul Tarr ar fi fost ţinut închis 
în camera lui... 

Ușa era încuiată acum, din interior. Svenson întinse mâna, 
atent, și o deschise. Păși în încăperea întunecată și închise ușa 
de sticlă în urma lui. La lumina lunii văzu o masă de scris și 
pereţi lungi, acoperiţi de rafturi cu cărţi. Scoase un chibrit din 
buzunar, îl aprinse de unghie și văzu o lumânare într-un suport 


vechi, de cupru, pe unul din rafturi. La lumina ei căută prin 
fiecare sertar al mesei, dar nu află decât că lordul Tarr era 
foarte interesat de medicină și aproape deloc de moșia lui. Pe 
lângă singurul registru - scris în întregime care probabil că era 
administratorul lordului - în care se ţinea contabilitatea, erau o 
mulţime de carnete și teancuri de reţete de la diferiţi medici. 
Svenson mai văzuse așa ceva ca să-și dea seama că, dincolo de 
căutarea unei medicament sau tratament miraculos, sănătatea 
precară a lordului fusese o preocupare plăcută într-adevăr, omul 
își consemnase eșecurile în jurnal cu o satisfacţie constantă. 
Acesta era un volum îngrijit pe care Svenson îl găsise în sertarul 
de sus, sub un alt catastif cu reţete de poţiuni și proceduri. Il 
răsfoi încet, gata să-l pună la loc când ochii îi fură atrași de o 
referire la „Doctorul Lorenz: tratament mineral. Ineficient!” 
Întoarse pagina și găsi alte două însemnări, identice, mai puţin 
un număr din ce în ce mai mare de semne de exclamație, ultima 
descriind reacţia bilei lordului Tarr și, ulterior, golirea forțată a 
mai multor compartimente din corpul lui. Era ultima pagină din 
jurnal, dar Svenson văzu marginea unei foi între ea și coperta 
din spate... mai fusese o pagină, poate câteva, dar cineva le 
tăiase cu o lamă. Se încruntă plin de frustrare, însemnările nu 
erau datate - în vanitatea lui, pacientul nu vedea nevoia de a 
consemna ceea ce știa deja - așa că Svenson nu-și putu da 
seama de când începea jurnalul lordului Tarr. Dar ce mai conta? 
Svenson puse jurnalul la loc și închise sertarul. Cabala încercase 
să-l atragă pe lordul Tarr cu mult timp înainte de a cădea de 
acord asupra succesiunii lui Bascombe... și a crimei. 


Svenson îngenunche și se uită zadarnic pe gaura cheii la un 
perete gol, aflat la o distanţă de un metru și ceva. Oftă, se ridică 
în picioare și, încet de tot, apăsă pe clanţă, simţind-o că 
cedează cu un clic prea sonor. Nu făcu nicio altă mișcare, gata 
să ridice mâna de pe clanţă și să o ia la goană înapoi, spre 
grădină. Dar, după toate aparențele, nu-l auzise nimeni. Trase 
adânc aer în piept și la fel de încet deschise ușa, cu ochii la ceea 
ce ar fi putut apărea de dincolo. Simţea nevoia disperată de a 
fuma. Holul era pustiu. Deschise ușa îndeajuns ca să bage capul 
pe ea și să privească în cealaltă direcţie. Holul era învăluit într-o 
lumină difuză, care venea dinspre încăperile situate la 
extremităţi. Nu vedea ce se afla acolo, și nici nu auzea ceva. Era 


cu nervii întinși la maximum. Se sili să pătrundă pe hol și să 
închidă ușă - nu voia ca altcineva să o găsească întredeschisă și 
să pornească în căutarea lui - chiar dacă se temea că se va 
rătăci prin casă și că nu va mai ști drumul înapoi când că va 
trebui să scape de acolo. Dar încercă să se încurajeze - nu avea 
nevoie să scape. El era animalul de pradă. Cei din casă trebuia 
să se teamă de e/. Svenson își vâri mâna în buzunarul mantalei 
și apucă strâns revolverul. Era o prostie că apela la armă ca să 
capete încredere - ori avea curaj, ori era un laș, se mustră el, 
oricine poate avea o armă - dar se îndreptă cu mai multă 
siguranţă spre capătul holului de unde strecură o privire după 
colţ. 

Se trase repede înapoi și își acoperi faţa cu mâna. Mirosul - 
acel miros greu, de sulf, produs de o mașinărie - îi agresă nările 
și gâtul, de parcă ar fi inhalat vaporii unei turnătorii de fontă. Își 
șterse nasul și ochii cu batista și privi din nou, ţinându-și batista 
pe față. Era o cameră încăpătoare, un salon de recepţie, care 
avea pe margine scaune și canapele elegante, dar desuete, 
toate făcute parcă să ofere un spaţiu suficient femeilor cu 
turnuri sau crinoline. În jurul scaunelor erau măsuţe pe care 
stăteau cești de ceai pe jumătate goale și mici platouri cu coji și 
felii de tort lăsate neterminate ca să nu dea impresia de 
lăcomie. Doctorul Svenson numără repede și ajunse la un total 
de unsprezece cești - destule pentru toate femeile din tren? Dar 
unde se aflau acestea acum - și cine era gazda lor? Traversă 
salonul în vârful picioarelor și aruncă o privire pe ușa din faţă - 
într-o mică anticameră în care se afla o scară extrem de abruptă 
și, dincolo de ea, un pasaj boltit spre un alt salon. Din acest 
pasaj, exact în aceeași clipă, privi spre el o femeie scundă, bine 
făcută, îmbrăcată în negru. Instantaneu, amândoi făcură 
surprinși un pas înapoi, femeia cu un țipăt scurt, Svenson cu 
gura căscată, încercând să găsească o explicaţie. Femeia ridică 
o mână spre el și înghiţi în sec, folosind-o pe cealaltă ca să-și 
răcorească faţa înroșită cu evantaiul. 

— Îmi cer mii de scuze, reuși ea să îngaime. Credeam că au... 
aţi... plecat cu toţii! Nu-mi închipuiam... nu voiam decât să iau o 
prăjitură. Dacă a mai rămas vreuna. Ca să o iau cu mine. S-o 
duc la bucătărie. Cred că bucătarul s-a dus la culcare... și eo 
casă atât de mare. S-ar putea să fie și șobolani pe aici. 
Inţelegeţi? 


— Îmi pare tare rău că v-am speriat, replică doctorul 
Svenson, cu vocea plină de blândeţe și îngrijorare. 

— Credeam că aţi plecat cu toţii, repetă ea, cu vocea subţire 
și șuierătoare. 

— Desigur, spuse el calm. E de înţeles. 

Femeia aruncă o privire temătoare spre scară înainte de a-și 
întoarce ochii spre Svenson. 

— Sunteţi unul dintre germani, nu-i așa? 

Svenson încuviinţă din cap și - fiind sigur că va face impresie 
asupra femeii - pocni din călcâie. Femeia chicoti și imediat își 
acoperi gura cu o mână flască, rozalie. Svenson îi studie faţa, 
care nu-i amintea decât de un copil încrezut. Avea părul frumos 
aranjat, dar nu într-un stil anume. De fapt - doctorul își dădu 
seama că întotdeauna observa foarte greu acest lucru - femeia 
purta o perucă foarte ambițioasă. Rochia neagră însemna doliu, 
iar ochii ei păreau să aibă aceeași culoare ca și ai lui Bascombe, 
de aceeași formă eliptică, la fel și gura... oare era sora lui? 
Verișoara lui? 

— Îmi permiteţi o întrebare, doamnă? 

Femeia dădu din cap afirmativ. Svenson făcu un pas lateral și 
arătă spre salonul din spatele lui. 

— Simţiţi mirosul? 

Femeia chicoti din nou, de data aceasta cu un licăr 
neobișnuit, de nesiguranţă, în ochii ei vag porcini. Întrebarea o 
descumpănise, mai mult de atât, chiar o înspăimântase. 
Svenson vorbi din nou, înainte ca femeia să plece: 

— Vreau să spun că nu mă aşteptam să... lucreze... aici. 
Credeam că o vor face în altă parte. Sper, în numele tuturor, ca 
mirosul să nu se impregneze prea mult în mobila 
dumneavoastră. Vă pot întreba dacă aţi vorbit cu vreuna dintre 
femei? 

Femeia clătină din cap. 

— Dar le-aţi văzut. 

Femeia încuviinţă din cap. 

— Şi sunteţi stăpâna casei. 

Femeia încuviinţă din cap. 

— Îmi puteţi spune ce-aţi văzut? Nu vreau decât să mă asigur 
că au tăcut treabă bună până acum, sper că înţelegeţi. Poftiti, 


vă rog, luaţi loc. Şi poate că a mai rămas ceva tort... 


Femeia se instală pe o canapea mică, cu o tapiserie în dungi, 
și își puse în poală un platou cu felii de tort neatinse. Luă o felie 
cu o poftă animalică și o vâri pe toată în gură, chicoti cu gura 
plină, înghiţi cu o hotărâre îndelung exersată, și mai luă o felie - 
ca și cum simpla ei atingere îi provoca un sentiment de 
siguranţă. Vorbi repede: 

— Păi, știți, e genul ăla de lucruri care par îngrozitoare, pur și 
simplu îngrozitoare - dar, dacă stai să te gândești, atât de multe 
lucruri par așa la prima vedere, atât de multe lucruri care sunt 
bune pentru unii sau chiar - până la urmă - extraordinare... 

Femeia își dădu seama de ce spusese, și cui îi spusese, și 
scoase încă un hohot de râs ascuţit, înăbușit numai de o altă 
gură de tort. O înghiţi cu greutate, sânii ei plini săltând de efort 
sub pieptarul rochiei. 

— Şi arătau atât de fericite - aceste femei îngrijorător de 
fericite, aș zice. Dacă n-ar fi fost atât de înspăimântător le-aș fi 
invidiat foarte. Poate că încă le invidiez - dar, desigur, n-am 
motiv s-o fac. Roger spune că va face minuni pentru familie - 
toate aceste lucruri pe care poate n-ar trebui să vi le spun, dar 
cred că are dreptate. Băiatul meu e mic - timp de câţiva ani n- 
are cum să ajute familia - și Roger a promis, pe lângă celelalte 
acte de generozitate, că Edgar va fi moștenitorul lui, Roger, care 
n-are copii, dar chiar dacă ar avea - a fost logodit, dar nu mai e 
- nu că asta ar conta prea mult - era o fată rea, am spus-o 
întotdeauna, ce dacă avea bani - Roger e, totuși, o partidă 
foarte bună - și are niște relaţii impresionante - ne va da totul 
înapoi, când îi va veni rândul. Nu se poate spune că nu-i onest! 
Și încă ceva - e aproape sigur - vom fi invitaţi la palat! Nu cred 
că așa ceva ar fi fost posibil dacă Edgar ar fi fost singur! 

Doctorul Svenson înclină din cap încurajator. 

— Desigur, ceea ce face domnul Bascombe este foarte 
important. 

Femeia dădu din cap afirmativ de mai multe ori. 

— Ba bine că nu! 


— Deși trebuie să fie... bineînţeles, e doar o presupunere... că 
e un pic... deranjant... să-ți intre atâta lume în casă. 
Femeia nu răspunse, îi zâmbi doar, ţeapăn. 


— Pot să vă întreb și despre... recenta pierdere a tatălui 
dumneavoastră...? 

— Ce anume? N-are niciun rost... absolut niciun rost să 
vorbim despre... această... această... tragedie! 

Femeia continuă să zâmbească, deși în ochi i se citea din nou 
nedumerirea. 

— Eraţi cu dumnealui în casă? 

— Nimeni nu era cu el. 

— Nimeni? 

— Dacă ar fi fost vreo persoană cu el, ar fi fost omorâtă și ea 
de lupi. 

— De lupi? 

— Mai rău e că jivina n-a fost găsită. Ar putea ataca din nou! 

Svenson înclină din cap cu gravitate. 

— Eu aș rămâne în casă. 

— Asta și fac! 

Svenson se ridică în picioare, arătând spre anticamera în care 
se afla scara. 

— Ceilalți... sunt... sus? 

Femeia înclină din cap, apoi dădu din umeri și termină de 
mâncat a doua felie de tort. 

— Mi-aţi fost de mare ajutor. Am să-i spun lui Roger când îl 
întâlnesc... și ministrului Crabbe. 

Femeia chicoti din nou, ștergându-se de firimituri. 


Svenson urcă treptele dându-și seama că o căuta pe Eldise. 
Ştia că  domnișoara Temple nu era aici. După toate 
probabilitățile, ElGise nu voia să fie găsită - cu alte cuvinte, era 
dușmana lui. Oare de ce era atât de naiv și de sentimental? Privi 
înapoi, în josul scării, și văzu cum femeia își vâră o nouă bucată 
de tort în gură, cu faţa brăzdată de lacrimi. Femeia îi surprinse 
privirea, scoase un țipăt disperat și dispăru din raza lui vizuală 
ca o căţelușă îmbrăcată în mătase care o tulește din calea unui 
străin. Svenson se gândi să fugă după ea, dar își continuă 
drumul. Mâna îi rătăci din nou spre revolver. Cealaltă mână 
pipăi involuntar cartea neagră din celălalt buzunar. Ce se 
întâmpla cu el? Uitase complet de asta - probabil fiindcă nu 
avea lumina la care să citească - dar era cel mai sigur lucru 


care îi putea explica ce face El6ise acolo - ca și toţi ceilalți. 

Ajunse pe un palier întunecat și își aminti că, privite dinafară, 
acesta, ca și etajele următoare, era cufundat complet în 
întuneric. Conacul Tarr era o clădire veche, luminată doar de 
felinare și lumânări, ceea ce însemna că întotdeauna aveai la 
îndemână un dulap cu un sertar cu lumânări pentru orice 
eventualitate. Doctorul căută până găsi ce-i trebuia și aprinse o 
lumânare. Apoi se uită în jur după un loc în care să poată citi. 
Svenson văzu mai multe coridoare și uși și se hotărî să rămână 
unde era. Dorinţa de a afla cât mai multe din cartea aceea se 
împletea cu teama din ce în ce mai acută de pericolul în care se 
puteau afla femeile chiar în acel moment. Işi aminti de 
Angelique. Dacă Lorenz, căruia sigur îi lipseau scrupulele 
estetice ale lui d'Orkanez, era sus și scotea dopul uneia din 
buteliile de metal pline de sticlă albastră? 

Svenson încercă să-și controleze gândurile - nu avea rost să 
intre în panică. Două minute. Doar atât își permitea ca să se uite 
prin carte. 

Numai de atât și avu nevoie. Pe prima pagină era fragmentul 
care i se citise în tren. lar pe pagina a doua, și pe următoarea, 
ca și pe toate celelalte, tipărit iar și iar cu litere mici, același 
pasaj, într-un flux continuu. Se uită la copertele interioare ca să 
vadă dacă nu cumva Coates notase ceva... și văzu că scrisese 
un șir de numere cu creionul și apoi le șterse nu îndeajuns de 
bine. Svenson apropie lumânarea și deschise cartea la prima 
pagină trecută acolo, 132... arăta ca toate celelalte, fără vreun 
semn sau o semnificaţie anume. li veni o idee... se uită la primul 
cuvânt de la începutul paginii - oare făcea parte din mesaj? Un 
fel de cod rudimentar? Svenson scoase un vârf de creion din 
buzunar și începu să noteze pe coperta interioară. Primul cuvânt 
de la pagina 132 era „trup”... Svenson dădu repede paginile. 

Se încruntă. „Trup adânc relele repede vor inima...” nu avea 
sens. Poate că felul în care erau aranjate cuvintele era un cod în 
sine, cine știe... Svenson oftă, uitându-se nedumerit la carte, de 
parcă ar fi fost un ziar unguresc, dar și simțind că soluţia era la 
îndemâna lui... încercă ultimele cuvinte de pe fiecare pagină, 
însă nu se alese decât cu „Domnului se vor noaptea numai”. 
Suna ca o prevestire înfricoșătoare, dar nu se potrivea... 

Literele! Se uită la lista primelor cuvinte - spera că le notase 
corect... „T-A-R-R-V-I”... căută nerăbdător pagina următoare - 


primul cuvânt era „la” - ceea ce însemna Tarr Village! Continuă 
așa până ajunse la „Tarr Vili” și descoperi că pagina 30 începea 
cu un rând gol... ca și următoarea, pagina 2. Înţelese imediat - 
3.02! - ora de plecare a trenului! Lui Svenson îi mai trebui doar 
un minut ca să refacă tot mesajul - numai ultimul număr, a cărui 
pagină începea cu litera „p”... care îi dădea cuvântul „dep”... 
ceea ce nu putea fi corect. Verifică numerotarea lui Coates și 
observă că acest ultim număr era subliniat. Oare însemna 
altceva? Chicoti, asta era - indica întregul cuvânt! Notă toate 
cuvintele și se uită la ce obținuse: 


Tarr Vili. 3.02. Cei ce se leapădă de păcat vor avea 
parte de Paradis. 


Doctorul Svenson închise cartea și luă lumânarea. Oamenii 
aceștia - neștiind unii de alţii - fuseseră invitaţi aici ca să 
renunţe la „păcat” în schimbul „Paradisului”. Ştia destule ca să 
se cutremure la gândul a ceea ce ar putea fi Paradisul. Ştia 
vreunul cu cine aveau de a face? Coates știuse? Se întoarse la 
scară, întrebându-se de ce - de ce tocmai acești oameni? Karl- 
Horst, lordul Tarr, Bascombe, Trapping coruperea /or avea o 
logică, erau instrumente perfecte, cu o poziţie socială excelentă. 
Se gândi la femeia aceea ignorantă din tren, apoi la Eldise. Se 
gândi la Coates, ascuns sub altar, și își dădu seama cât de puţin 
valorau acești oameni în ochii celor care îi atrăseseră în cursă. 
La baza scării doctorul Svenson scoase pistolul din buzunarul 
mantalei și suflă în lumânare. Urcă în întuneric. 


Nu auzi nimic până la etajul patru. Deasupra erau camerele 
de la mansardă, cu tavanul ascuţit, unde văzuse lumină. Încerca 
să calce cât mai ușor, dar oricine ar fi ascultat ar fi auzit 
scârțâiturile și gemetele lemnului vechi cu mult înainte de a 
apărea doctorul. Pe măsură ce urca, mirosul devenea tot mai 
intens - ca și cum Svenson ar fi fost undeva în munţi, în aerul 
rarefiat, respirând din ce în ce mai repede, ameţit. Se opri și își 
acoperi gura și nasul cu batista, strecurându-se pe palierul 
întunecat cu pistolul în mână. 

Tăcerea fu întreruptă de un zgomot de pași undeva, deasupra 
lui, la mansardă. Svenson armă pistolul și căută o cale de a 
ajunge sus, aproape împiedicându-se: o scară, trântită pe 


podea. Cei care erau acolo, sus, nu mai puteau cobori. 

Svenson își vâri pistolul la loc, în buzunar. Ridică scara și se 
uită după o trapă, reușind să o vadă - era una cu tavanul - 
datorită zăvorului care o ţinea închisă. Exista și o ieșitură de 
lemn de care putea sprijini scara. Svenson o fixă bine și începu 
să urce nesigur, ajutat de întuneric - nu vedea exact la ce 
înălțime era și nici distanţa până la podea. Se strădui să 
privească doar în sus și, într-un târziu, se întinse ca să tragă 
zăvorul. Împinse trapa și fu cât pe-aci să-și piardă echilibrul 
ferindu-se de mirosul greu. Un lucru bun până la urmă, altfel ar 
fi fost lovit în cap de un toc ascuţit, de lemn. O clipă mai târziu - 
văzând tocul și femeia care îl flutura în fața lui - doctorul 
Svenson simţi cum îi scapă piciorul de pe o treaptă și cum se 
prăbușește la pământ - o cădere bruscă de peste o jumătate de 
metru, până când se prinse cu mâinile de ceva (și se izbi cu 
bărbia de o altă treaptă). Privi în sus dezolat, frecându-și obrazul 
care îl ustura. Privind în jos, cu părul căzut pe faţă și cu un 
pantof în mână, stătea Eldise. 

— Domnul căpitan Blach! 

— V-au făcut vreun rău? întrebă el răgușit, încercând să-și 
sprijine din nou piciorul pe scară. 

— Nu... nu, dar... spuse femeia și privi spre ceva ce Svenson 
nu putea vedea. Vă rog... trebuie să cobor! adăugă ea, cu ochii 
plini de lacrimi. 

Înainte ca doctorul să se împotrivească, femeia se strecură 
prin trapă și aproape căzu peste el. Prinzând-o cu o mână, iar cu 
cealaltă apucând-o de picioare, Svenson atinse podeaua cu o 
clipă înainte de a o ajuta pe Eldise să facă la fel. Femeia se 
întoarse și își lipi capul de umărul lui, strângându-l la piept, 
scuturată de plâns. Apoi Svenson o luă în braţe - timid, fără să 
exercite niciun fel de presiune, deși chiar și acest contact minim 
îl făcu să constate cu emoție cât de mici îi erau omoplaţii - și o 
așteptă să se liniștească. Dar, în loc să se liniștească, femeia 
începu să plângă cu suspine, pe care numai mantaua lui le 
putea înăbuși. Privi în sus, la trapa deschisă. Lumina din 
încăpere nu provenea de la o lumânare sau de la un felinar - era 
parcă mai palidă și mai rece, și nu tremura. Doctorul Svenson se 
încumetă să mângâie părul femeii și să șoptească: 

— E bine acum... aţi scăpat... 


Femeia întoarse capul, cu răsuflarea întretăiată, cu faţa 
brăzdată de lacrimi. Svenson o privi grav. 

— Puteţi respira? Mirosul... substanţele chimice... 

Femeia încuviinţă din cap. 

— Mi-am acoperit capul... a... a trebuit să... 

Înainte ca Elöise să izbucnească din nou, Svenson arătă spre 
trapă. 

— Mai e cineva acolo - e nevoie de ajutor? 

Femeia clătină din cap și închise ochii, făcând un pas înapoi. 
Svenson nu înţelegea nimic. Temându-se de ceea ce ar putea 
găsi acolo, urcă pe scară și privi înăuntru. 


Era o încăpere îngustă, cu tavanul și acoperișul ascuţit - 
poate doar un copil de șapte ani ar fi putut sta în picioare, în 
mijlocul ei, fără să se aplece. Pe podea, lângă fereastră, zăceau 
două femei, moarte, fără doar și poate. La fel de clar, deși 
Svenson nu găsea nicio explicaţie, din cadavrele lor izvora o 
lumină albastră, nefirească, ce făcea odaia și mai 
înspăimântătoare. Doctorul se târî în cameră. Mirosul era 
insuportabil, de aceea se opri ca să-și acopere faţa cu batista, 
înainte de a se apropia, în patru labe, de cele două femei. Le 
văzuse în tren - una era bine îmbrăcată, cealaltă probabil că era 
servitoarea ei. Amândouă sângeraseră pe nas și urechi și aveau 
ochii înceţoșațţi, dar din interior, ca și cum conţinutul, dat peste 
cap, al fiecărui glob ocular ar fi devenit gelatinos sub o presiune 
extremă. Lui Svenson îi veni în gând interesul lui Comte 
d'Orkanez faţă de medicină și își aminti de oamenii pe care îi 
văzuse scoși din marea îngheţată, trupurile lor nefiind în stare 
să reziste la tonele de apă rece care le împresurau. Femeile 
erau desigur complet uscate - analogia cu înecaţii nu explica 
starea în care se aflau... și nicio boală pricinuită de temperaturi 
arctice nu justifica lumina albastră, nepământeană, ce izvora din 
fiecare centimetru vizibil din pielea lor decolorată. 

Svenson zăvori trapa și cobori, lăsând scara pe podea. Tuși în 
batistă - își simţea gâtul ars și își imagina cum era gâtul femeii - 
apoi vâri batista în buzunar. Elise se furișase până la trepte, 
așezându-se ca să vadă mai bine în întunericul de la etajul de 
dedesubt. Svenson se așeză lângă ea, nemaigândindu-se să-și 
treacă un braţ pe după umerii ei, dar, ca medic, intenţionând să 
o ia de mână ca să o liniștească. 


— M-am trezit lângă ele. În cameră, spuse ea, în șoaptă, abia 
găsindu-și vocea, dar reușind să o controleze. Era domnișoara 
Poole... 

— Domnișoara Poole! 

ElGise ridică ochii spre Svenson. 

— Întocmai. Ea ne-a vorbit... ne-a tratat cu ceai, cu prăjituri... 
eram fiecare din altă parte... venite fiecare din alt motiv, fiecare 
pentru a-și încerca norocul... era atât de bine. 

— Dar domnișoara Poole nu e în mansardă... 

— Nu. Ea avea cartea, zise Eldise și își acoperi ochii cu mâna. 
Îmi cer scuze, ştiu că ceea ce spun nu are sens. 

Svenson privi înapoi spre mansardă. 

— Femeile acelea... trebuie să le știți, au fost în tren... 

— Le știu cum le știți și dumneavoastră. Ni s-a spus să venim 
aici, nu să vorbim despre asta... 

Svenson îi strânse mâna, înăbușindu-și orice gest de 
compasiune, știind că mai întâi trebuia să afle cine era această 
femeie cu adevărat. 

— El6ise... trebuie să te întreb, fiindcă este foarte 
important... și trebuie să-mi răspunzi sincer... 

— Nu mint... cartea... femeile acelea... 


— Nu te-ntreb despre ele. Trebuie să știu unele lucruri despre 
tine. Cui îi ești confidentă? Cine e persoana de ai cărei copii ai 
grijă? 

Femeia îl privi lung, poate derutată de insistența lui 
neașteptată, poate calculându-și cel mai bun răspuns, apoi 
surâse amar și stingher. 

— Credeam că știe toată lumea. Charlotte și Arthur Trapping. 


— Sunt prea multe de spus, zise ea, îndreptându-și umerii și 
îndepărtându-și șuviţele de păr din ochi. Dar nu veţi înţelege 
dacă nu vă voi spune mai întâi că, după dispariţia colonelului 
Trapping (aici femeia se uită la Svenson ca să vadă dacă acesta 
știa despre ce era vorba, iar doctorul îi făcu semn să continue), 
doamna Trapping n-a mai ieșit din casă, acceptând să-și vadă 
doar fraţii. Spun fraţii în virtutea inerţiei, fiindcă, de fapt, fratele 
cu care voia să ia legătura, și căruia îi trimitea scrisoare după 
scrisoare - domnul Henry Xonck - nu i-a răspuns nici măcar o 


dată, în vreme ce fratele cu care este în relaţii încordate - 
domnul Francis Xonck - o vizita în fiecare zi. Într-una din vizite a 
vrut să stea de vorbă cu mine, fiindcă venind atât de des pe 
acolo știe cine sunt și cât de apropiată sunt de doamna 
Trapping. 

Elöise ridică din nou privirea spre Svenson care se deschise la 
faţă, cu o expresie plină de blândețe și curiozitate. Femeia 
clătină din cap, ca și cum ar fi vrut să-și adune gândurile. 

— Pe care, desigur, n-o cunoașteţi - e o femeie dificilă. A fost 
scoasă din afacerile familiei de către fratele ei mai mare - nu că 
n-ar primi bani, dar nu e implicată, nu are puterea, nu simte că 
e stăpână pe situaţie. Și asta o macină - de aceea era atât de 
hotărâtă ca soţul ei să devină mai important, de aceea absenţa 
lui era atât de dureroasă... poate mai dureroasă decât pierderea 
soţului era pierderea... motorului ei, dacă-mi permiteţi termenul. 
Oricum, Francis Xonck m-a luat deoparte și m-a întrebat dacă n- 
aș vrea să o ajut. Ştie cât de devotată îi sunt doamnei Trapping 
- cum vă spuneam, Francis Xonck observase cât de mult se 
bazează doamna Trapping pe sfaturile mele, e un om căruia nu-i 
scapă nimic - bineînţeles că am acceptat, chiar dacă nu-mi 
explicam acest interes neașteptat faţă de sora lui, o femeie care 
îl disprețuia, considerând că încerca să-l corupă pe soţul ei care 
era deja corupt. Mi-a spus că totul va trebui să fie secret, că se 
va umbla cu intrigi, că va fi chiar și - aici m-a privit drept în ochi 
- n-aş spune asta nimănui, domnule căpitan, dacă n-ar fi... dacă 
nu s-ar fi întâmplat... 

Femeia se opri și arătă în jurul ei, spre casa învăluită în 
întuneric. Svenson îi strânse mâna. El6ise zâmbi din nou, deși 
privirea îi rămase neschimbată. 

— S-a uitat la mine - s-a uitat în mine - și mi-a șoptit că s-ar 
putea să am și eu ceva de câștigat, că s-ar putea să am... o 
relevație. Şi a scos un chicot. Dar, chiar dacă se prefăcea că 
vrea să mă dea gata cu farmecul lui, povestea pe care mi-a 
spus-o era macabră, înfiorătoare - era convins că Trapping era 
ținut captiv - nu voia să apeleze la autorităţi de teama unui 
scandal. Domnul Xonck auzise doar zvonuri, dar, fiind o 
persoană prea cunoscută, nu putea să le dea curs. Lucrurile 
erau mult mai complicate. Mi-a spus că va trebui să dezvălui 
secrete - informaţii compromiţătoare - despre familia Trapping, 
despre familia Xonck - și mi-a acordat permisiunea de a face 


așa ceva. Am refuzat, cel puţin fără ca mai întâi să mă consult 
cu doamna Trapping, dar Xonck a insistat, cu cea mai mare 
seriozitate, că a o înștiinţa acum pe sora lui despre situația- 
limită în care se afla soţul ei ar fi însemnat să le pună căsnicia în 
pericol, ca să nu mai vorbim de efectul pe care l-ar fi avut 
asupra nervilor femeii. Şi totuși, mi se părea un gest rușinos - 
tot ce știam, știam doar fiindcă femeia se încrezuse în mine. Am 
refuzat din nou, dar Xonck a continuat să mă preseze - flatându- 
mă, lăudându-mi devotamentul, insinuând că puteam fi și mai 
devotată, dacă făceam ce spunea el. În cele din urmă am 
acceptat, spunându-mi că n-am de ales - deși, bineînţeles, 
aveam de ales. Întotdeauna avem de ales... dar când suntem 
lăudaţi sau când ni se spune că suntem frumoși, ce ușor cădem 
în capcană! Apoi azi-dimineaţă am primit instrucţiunile: să iau 
trenul și să vin aici, spuse femeia și oftă. 

— Cei ce se leapădă de păcat vor avea parte de Paradis, zise 
Svenson, iar ElGise pufni dispreţuitor, dând din cap. 

— Celelalte femei erau toate la fel ca mine - rude, servitoare, 
partenere sau asociate ale celor foarte puternici. Toate deținând 
secrete importante. Una câte una, domnișoara Poole ne-a 
condus din salon într-o altă încăpere. Acolo erau câţiva bărbaţi, 
cu măști pe față. Când mi-a venit rândul le-am spus ce știam - 
despre Henry Xonck și Arthur Trapping, despre setea de putere 
și ambiția lui Charlotte Trapping - mi-e rușine de ce-am făcut, 
mi-e rușine că, în timp ce o parte din mine făcea asta sperând 
din toată inima că va contribui la salvarea colonelului, o altă 
parte - și adevărul mă întristează mult - de-abia aștepta să vadă 
ce fel de Paradis voi descoperi. lar acum... acum nici nu-mi mai 
amintesc ce-am spus, ce-ar fi putut fi atât de important - familia 
Trapping e o familie la locul ei. Cât de naivă am putut fi... 

— Liniștește-te... liniștește-te, șopti Svenson. Toţi suntem 
naivi, crede-mă. 

— Asta nu-i o scuză, răspunse ea scurt. Ni se oferă și șansa 
de a fi puternici. 

— Ai fost puternică, fiindcă ai venit până aici, singură, și ai 
fost și mai puternică acolo... în mansardă. 

Femeia închise ochii și oftă. Svenson încercă să vorbească 
blând. Deși era ferm convins de veridicitatea poveștii ei, își 
dorea să nu fie atât de înclinat să o creadă. El6ise fusese la 


Harschmort - cu familia Trapping, după cum spusese chiar ea - 
și totuși, avea nevoie de mai multe argumente ca să o creadă 
pe de-a-ntregul. 

— Spuneai că domnișoara Poole avea o carte... 


— A pus-o pe masă, după ce le-am spus ce credeam eu că 
vor să audă. Era învelită în mătase, ca... un fel de Biblie sau 
Tora evreiască... iar când a desfăcut-o... 

— Era din sticlă albastră. 

Femeia rămase cu gura căscată. 

— Într-adevăr! Aţi amintit de sticlă și în tren... atunci nu știam 
nimic... pe urmă m-am gândit la dumneavoastră... și mi-am dat 
seama că nu știu ce se petrece cu mine... și chiar în clipa aceea 
mi-am amintit de răceala din ochii domnului Francis Xonck... pe 
urmă domnișoara Poole a deschis cartea de sticlă... iar eu am 
citit... mai bine zis ea m-a citit pe mine. Știu că pare absurd... și 
a fost absurd. Am căzut în ea ca într-o baltă, ca în trupul 
altcuiva, numai că erau mai multe trupuri... erau vise, dorinţe, 
niște senzaţii care mă fac să roșesc când mi le amintesc... și 
viziuni... ale puterii... apoi domnișoara Poole... probabil că îmi 
așezase mâna pe carte fiindcă îmi aduc aminte că râdea... 
apoi... nu pot să exprim ce-am simţit... mă afundam în ceva... 
tot mai adânc, și era atât de rece... și mă înecam... și îmi tineam 
răsuflarea, dar, până la urmă, a trebuit să respir și am înghiţit... 
nu știu ce anume... sticlă lichidă, rece ca gheaţa. Am simţit... că 
mor. 

Femeia făcu o pauză, își șterse ochii și privi înapoi, spre trapă. 

— M-am trezit acolo. Am avut noroc - știu că am avut noroc. 
Ştiu că ar fi trebuit să pier ca și celelalte, iar din pielea mea să 
iasă o lumină albastră. 

— Poţi să mergi? întrebă Svenson. 

— Da. 

Elise se ridică în picioare, își netezi rochia, nedându-i drumul 
la mână doctorului, și se aplecă să-și încalţe pantoful. 

— După ce s-au chinuit atât ca să mă aducă aici, m-au 
aruncat ca pe o măsea stricată, n-au mai dat doi bani pe mine! 
Dacă n-aţi fi apărut, domnule căpitan... mi-e și groază să mă 
gândesc... 

— Nu te mai gândi. Trebuie să părăsim această clădire. 
Haide... etajele de mai jos sunt cufundate în întuneric - casa 


pare părăsită, cel puţin pe moment. Am urmărit un grup de 
bărbaţi care cred că s-au îndreptat în altă parte. Poate că 
domnișoara Poole și celelalte femei s-au dus după ei. 

— Domnule căpitan Blach... 

Doctorul o întrerupse. 

— Numele meu e Svenson. Abelard Svenson, căpitan-chirurg 
în Flota ducatului de Macklenburg, în slujba unui prinţ tânăr și 
nesăbuit pe care, în nesăbuinţa mea, încă mai sper să-l salvez. 
Cum ziceai și dumneata, n-am timp să spun toată povestea. 
Arthur Trapping e mort. Azi-dimineaţă Francis Xonck a încercat 
să mă înece în fluviu, să mă bage în același sicriu de fier în care 
se afla și cadavrul colonelului Trapping. S-ar putea ca rolul lui în 
aceste mașinaţiuni să fie distrugerea fratelui și a surorii - la 
naiba, sunt atâtea lucruri de spus - n-avem timp - s-ar putea 
întoarce dintr-o clipă într-alta. Cel cu care erai în tren, domnul 
Coates... 

— Nu știam cum... 

— Cum îl cheamă, nici el nu știa cum te cheamă - e mort. L- 
au ucis pentru o nimica toată. Sunt periculoși, toţi, și lipsiţi de 
scrupule. Ascultă-mă - te-am recunoscut - trebuie să-ți spun - la 
casa Harschmort, în urmă cu două seri... 

Femeia își duse mâna la gură. 

— Dumneavoastră! Dumneavoastră i-aţi transmis un mesaj 
Lydiei Vandaariff din partea prinţului! Dar - dar n-a fost vorba 
numai despre asta, nu-i așa? A fost vorba și despre colonelul 
Trapping... 

— Găsit mort, da - ucis, din ce motiv și de către cine habar n- 
am - dar ce spun eu aici, ce - m-am hotărât să am încredere în 
dumneata, în ciuda legăturii dumitale cu familia Xonck, în 
ciuda... 

— Dar i-aţi văzut cum încercau să mă omoare... 

— Da - deși se pare că unii dintre ei nu se dau în lături de la a 
se omori unii pe alţii - în fine, te rog, trebuie să-ţi spun - dacă 
scăpăm de aici, după cum mi-e nădejdea, dacă ne despărţim... 
Ah, ce ridicol... 

— Ce anume? 

— Sunt doi oameni în care poţi avea încredere - deși nu știu 
cum i-ai putea găsi. Unul este tipul pe care l-am descris în tren - 


îmbrăcat în roșu, cu ochelari fumurii, foarte periculos, un 
derbedeu - Cardinalul Chang. Trebuie să mă întâlnesc cu el 
mâine la prânz, sub ceasul din gara Stropping. 

— Dar de ce... 


— Fiindcă... El6ise... dacă ultimele zile m-au învăţat ceva e că 
nu știu unde voi fi mâine la prânz. Poate că vei fi dumneata 
acolo, în locul meu... poate că ne-am întâlnit tocmai în acest 
Scop. 

Femeia încuviinţă din cap. 

— Și cealaltă persoană? Aţi spus că e vorba de două 
persoane. 

— Numele ei este Celeste Temple. O tânără foarte... 
hotărâtă, cu părul castaniu, mică de statură - e fosta logodnică 
a lui Roger Bascombe, un funcţionar ministerial care e implicat 
în toate astea, care e stăpânul acestei case! O, ce păcat, nu mai 
e timp. Trebuie să plecăm. 


Svenson cobori de mână cu ea, simțind cum îl trece un fior pe 
șira spinării. Zăboviseră prea mult. Și chiar dacă izbuteau să 
iasă din clădire - unde se puteau duce? Cei doi inși știau că 
trecuse pe la King Crow - locul nu putea fi sigur dacă cei doi 
făceau parte din Cabală - dar trenul nu pleca decât a doua zi 
dimineaţa. Putea dormi în șopronul cuiva? Dar Elise? Gândul îl 
făcu să se înroșească și fără să vrea o strânse de mână, ca o 
asigurare că ceea ce-i trecea prin cap în acel moment nu se va 
întâmpla - dar faptul că femeia îi strânse mâna drept răspuns îl 
făcu să se îndoiască. 

In capătul ultimului șir de trepte - care ducea la primul etaj, 
viu luminat, și la salonul unde o lăsase pe doamna Bascombe - 
se opri din nou, făcând semn că nu trebuia să scoată o vorbă. 
Ciuli urechile... clădirea era învăluită în tăcere. Coborâră încet, 
câte o treaptă, până când Svenson ajunse la ușa salonului și 
aruncă o privire înăuntru. Salonul era gol, farfuriile erau tot 
acolo (mai puțin tortul). Privi în cealaltă direcţie - un alt salon, și 
el gol. Se întoarse spre Eldise și șopti: 

— Nu e nimeni. Unde e ușa? 

Femeia cobori treptele, se apropie de el și se aplecă să se uite 
și ea. Făcu un pas înapoi și șopti la rândul ei: 

— Cred că trebuie să trecem prin încăperea asta și apoi prin 


alta, nu e departe. 

Svenson aproape că nu-i înţelese cuvintele. În timpul agitaţiei 
din mansardă, rochia ei se mai deschisese la un nasture. Privind 
în jos, spre ea - femeia nu era foarte scundă, dar oferea o 
priveliște încântătoare - văzu hotărârea de pe chipul și din ochii 
ei, pielea descoperită a gâtului și apoi, prin gulerul deschis al 
rochiei, locul în care claviculele se împreunau cu sternul - oasele 
care întotdeauna îl făceau să se gândească emoţionat, cu o 
plăcere senzuală, la scheletul unei păsări. Femeia îi întoarse 
privirea. Fără să-și miște ochii îl văzu cum îi admira trupul. Nu 
spuse nimic. În jurul doctorului Svenson timpul își încetinise 
curgerea - poate din cauza discuţiei lor despre gheaţă și îngheţ 
- și bărbatul îi sorbi cu nesat chipul și faptul că îi accepta 
privirea. Se simţea la fel de neajutorat pe cât fusese în faţa 
Contessei. Înghiţi în sec și încercă să vorbească: 

— În după-amiaza asta... știi... în tren... am avut... un vis atât 
de... 

— Da? 

— Da... Dumnezeule, da... 

— Ti-l amintești? 

— Da... 

Habar nu avea ce era dincolo de ochii ei. Tocmai se pregătea 
să o sărute când auziră țipătul. 


Era țipătul unei femei, venit de undeva din clădire. Svenson 
se uită repede și într-un salon și în celălalt, neștiind în ce 
direcție să o apuce. Femeia ţipă din nou. Svenson o înșfăcă de 
mână pe Elise și o trase printre mesele încărcate de cești de 
ceai și platouri cu prăjituri înapoi, spre coridorul pe care pășise 
prima oară, în același timp căutând ceva în buzunarul mantalei. 
Deschise repede ușa și împinse femeia în birou. Elöise încercă 
să protesteze, însă cuvintele i se opriră pe buze când Svenson îi 
puse în mâini revolverul lui greu. Rămase cu gura căscată, dar 
Svenson o făcu să strângă arma ușor, ca să o ţină corect. Gestul 
o mai linişti, doctorul știind că acum Elise putea înţelege ce i se 
spunea. În spatele lor femeia scoase un alt țipăt. 

— Ăsta e biroul lordului Tarr. Ușa dinspre grădină, acolo, e 
deschisă, iar zidul de piatră e destul de jos ca să poată fi 
escaladat. Mă întorc imediat. Dacă nu mă întorc, pleacă - nu 


aștepta. Mâine la opt dimineaţa e un tren spre oraș. Dacă te 
oprește cineva orice persoană care nu e un bărbat în roșu sau o 
femeie cu botine verzi împușc-o. 

Elise încuviinţă din cap. Doctorul Svenson se aplecă și își lipi 
buzele de ale ei. Femeia răspunse cu ardoare, scoțând un 
murmur abia auzit de încurajare, regret, încântare și disperare, 
toate la un loc. Svenson ieși din încăpere și închise ușa. O porni 
spre celălalt capăt al coridorului, trecând printr-un mic oficiu. 
Luă un sfeșnic masiv și îl răsuci în mână pentru o priză cât mai 
bună. Femeia nu mai ţipa. Se îndreptă cu pași mari spre locul 
din care estimase că veniseră ţipetele înarmat cu aproape trei 
kilograme de alamă în mână. 


Un alt hol îl introduse pe Svenson într-o sufragerie 
încăpătoare, cu covor pe jos, cu pereţii înalți acoperiţi de 
tablouri în ulei și cu podeaua dominată de o masă enormă 
înconjurată de vreo douăzeci de scaune cu spătarul înalt. La 
capătul îndepărtat se afla un grup de bărbaţi în haine negre. 
Ghemuită pe masă era sora lui Bascombe, cu umerii scuturați 
de plâns. In timp ce se apropia de ei - covorul absorbindu-i pașii 
- Svenson văzu cum bărbatul din mijloc o apucă pe femeie de 
gură și o întoarse cu faţa spre el. Femeia ţinea ochii închiși, iar 
peruca i se desprinsese de pe cap, lăsând să se vadă părul rar, 
moale, lipsit de strălucire, de dedesubt. Bărbatul era înalt, cu 
părul cenușiu-închis care îi ajungea până la guler - Svenson 
observă cu îngrijorare medaliile de pe pieptul fracului și eșarfa 
stacojie peste umăr, însemne ale celor mai înalte ranguri 
nobiliare. Dacă ar fi fost din partea locului sigur l-ar fi 
recunoscut... oare făcea parte din casa regală? În stânga lui 
erau cei doi inși de la tavernă. În dreapta lui era Harald Crabbé 
care - împins de un fel de presentiment - ridică privirea și făcu 
ochii mari la apariţia fioroasă a lui Svenson. 

— Lăsaţi-o în pace, strigă Svenson cu o voce de gheaţă. 

Nu se mișcă nimeni. 

— E doctorul Svenson, spuse Crabbé, adresându-i-se 
superiorului său. 

Svenson văzu cum cealaltă mână înmănușată a membrului 
Casei Regale ţinea o bucată de sticlă albastră deasupra gurii 
femeii care se zbătea. La strigătul lui Svenson, femeia 
deschisese ochii. La vederea bucății de sticlă, bolborosi ceva în 


semn de protest. 

— Așa? întrebă calm bărbatul, ţinând bucata de sticlă între 
două degete. 

— Întocmai, Alteță, răspunse ministrul adjunct cu toată 
deferenta, dar cu ochii pe Svenson care continua să înainteze. 

— Lăsaţi-o în pace! strigă Svenson din nou, când mai avea 
poate doar trei metri până la masă. 

— Doctorul Svenson e rebe/u/ din Macklenburg... susură 
Crabbe. 

Bărbatul ridică din umeri cu indiferenţă și vâri sticla în gura 
femeii. 

Apoi, apăsându-i maxilarul cu ambele mâini, îi închise gura și 
o ţinu strâns, vocea femeii transformându-se într-un țipăt 
înfundat în timp ce efectele din interior se intensificau. Bărbatul 
înfruntă privirea furioasă a lui Svenson cu dispreţ și nu se mișcă 
din loc. Svenson ridică sfeșnicul - pe care ceilalţi îl văzură 
pentru prima oară - hotărât să crape capul celuilalt, indiferent 
de rangul lui, înaintând fără nici cea mai mică ezitare. 

— Phelps! strigă Crabbe brusc, pe un ton imperativ și 
disperat. 

Cel mai scund dintre cei doi - cel cu părul tuns în stil imperial 
- se repezi spre Svenson, cu mâna întinsă în semn de 
rugăminte, dar doctorul deja ridicase sfeșnicul și îl lovi peste 
antebraţ, rupându-i ambele oase. Insul ţipă și forța loviturii îl 
făcu să cadă pe o parte. Svenson continuă să se apropie - între 
el și membrul Casei Regale, care rămăsese nemișcat, nu mai 
era decât Crabbe. 

— Starck! Oprește-l! Oprește-l! Starck! urlă Crabbé, trăgându- 
se înapoi, străduindu-se să-și păstreze totuși autoritatea. 

Din spatele lui ţâșni celălalt ins din tavernă - domnul Starck - 
care încercă să-l oprească pe Svenson cu ambele mâini. 
Svenson îl înfruntă cu braţul drept înainte. Se îmbrânciră câteva 
clipe, fapt care îi permise lui Svenson să-și folosească cealaltă 
mână, înarmată cu sfeșnicul. Îl lovi pe Starck drept în ureche, 
înfundat, de parcă ar fi spart un dovleac, doborându-l scurt la 
pământ. Crabbe se retrase împleticit spre persoana regală, care 
în sfârșit păru că ia în seamă carnagiul din jurul lui. Îi dăduse 
drumul femeii - bășicile de la gura ei alcătuiau o spumă 
amestecată, de albastru și roz. Svenson se pregăti să lovească 


pe deasupra diplomatului mai scund direct în aristocratul care îl 
înfuriase atât de mult - prinţ, duce, naiba să-l ia - și își dădu 
seama, într-un colț al minţii, că acţiona exact ca Chang. Era 
uimit cât de bine se simţea și cât de bine se va simţi de îndată 
ce va face terci din fața acestui monstru... dar chiar în clipa 
aceea tavanul încăperii nu știa, în timp ce cădea la podea, ce 
altceva putea fi atât de greu - i se prăbuși în cap. 


Deschise ochii amintindu-și foarte clar că mai fusese în 
această situaţie jalnică, numai că de data asta nu se mai afla 
într-o căruţă trasă de cai. Ceafa îi pulsa fără milă, iar mușchii 
spatelui și cei ai umărului drept parcă erau în flăcări. Braţul 
drept îi amorţise. Svenson întoarse capul și văzu că era legat cu 
un lanţ de un stâlp de lemn. Stătea în praf, rezemat de o scară 
de lemn. Işi miji ochii, încercând să se concentreze dincolo de 
durerea de cap. Scara șerpuia deasupra lui, urcând până la 
aproape treizeci de metri. În cele din urmă adevărul ieși la 
iveală din mintea lui înceţoșată. Se afla în carieră. 

Se chinui să se ridice în picioare, simțind o poftă nebună să 
fumeze, în ciuda amărelii din gât. Doctorul Svenson își feri ochii 
de lumina puternică a torţei și de căldura aproape insuportabilă. 
Se trezise într-un adevărat stup de albine. Își scoase monocilul și 
încercă să vadă ce se întâmpla. 

Cariera era foarte adâncă, pereţii ei drepţi, de piatră 
portocalie, trădând o și mai mare concentraţie de fier decât 
zărise din tren. Consistenţa culorii îl făcu să se întrebe, chiar 
dacă abia putea să-și adune gândurile, dacă nu cumva fusese 
dus pe furiș în munţii din Macklenburg. Pe jos era un strat gros 
de pietriș și lut, iar în jurul lui vedea grămezi de nisip, cărămizi, 
pietre, zgură și resturi de metal topit. De partea cealaltă erau 
mai multe jgheaburi, grătare și vane - cariera probabil că avea 
un izvor sau se pompa apă în ea - și ceea ce trebuia să fie o 
cușcă ce cobora sub pământ. Lângă ea - departe, dar îndeajuns 
de aproape ca să-l facă să transpire pe Svenson - era un cuptor 
de cărămidă cu o ușă de metal. În faţa ușii stătea ghemuit 
doctorul Lorenz, concentrat ca un spiriduș malefic, din nou cu 
ochelari de protecţie și mănuși uriașe, înconjurat de un mic grup 
de asistenţi echipați la fel. Vizavi de aceste obiecte specifice 
oricărei cariere, pe mai multe bănci de lemn care pe Svenson ÎI 
duseră cu gândul la o școală în aer liber, ședeau bărbații și 


femeile din tren. Cu faţa la ei, dându-le un fel de instrucțiuni cu 
vocea scăzută, stătea o femeie scundă, cu forme senzuale, într- 
o rochie de culoare deschisă - nu putea fi decât domnișoara 
Poole. Singură pe banca cea mai din spate, Svenson o văzu cu 
surprindere pe sora lui Bascombe, cu peruca la locul ei și cu fața 
- poate un pic mai palidă și mai trasă - ca de porțelan. 

Auzi un zgomot și ridică privirea. Chiar deasupra lui, pe primul 
palier al scării, un fel de balcon lat din care se putea vedea 
întreaga carieră, se afla grupul de bărbaţi îmbrăcaţi în negru: 
membrul familiei regale, Crabbé și, lateral, cu fața pământie, 
domnul Phelps, cu braţul prins într-o fașă. În spatele lor, trăgând 
dintr-un trabuc, era un bărbat înalt, tuns scurt, în uniforma roșie 
a Regimentului 4 Dragoni, cu însemne de colonel. Era Aspiche. 
Svenson nu le atrăsese atenţia. Privi în altă parte - neîndrăznind 
să spere că El6ise reușise să fugă - încercând să vadă dacă nu 
cumva o prinseseră și pe ea. De partea cealaltă a scării se afla 
un morman enorm de prelate, legate între ele, care acopereau 
ceva cam de două ori mai lat decât un vagon de tren și mai înalt 
decât acesta, un fel de excavator modern? Oare faptul că acum 
era acoperit însemna că terminaseră de excavat, că filonul de 
lut albastru violet era epuizat? Privi înapoi spre cuptor ca să-și 
dea seama ce face Lorenz acolo, dar ochii i se opriră asupra 
unei prelate care acoperea ceva, lângă stivele de lemne folosite 
pentru a întreţine focul. Svenson înghiţi în sec. De sub prelată 
ieșea un picior de femeie. 


— A... s-a trezit, rosti cineva de deasupra lui. 

Svenson ridică privirea și îl văzu pe Crabbe aplecat peste 
balustradă, cu ochii reci, răzbunători. O clipă mai târziu i se 
alătură membrul Casei Regale, cu expresia celui care se uită la 
o cireadă de vite fără intenţia de a o cumpăra. 

— Scuzaţi-mă un moment, Alteță. Propun să-l urmăriţi pe 
doctorul Lorenz care foarte curând vă va arăta ceva extrem de 
interesant. 

Crabbe se înclină și apoi pocni din degete spre Phelps care se 
prelinse după stăpânul lui, pe trepte în jos. După ce maitrase o 
dată din trabuc, Aspiche îi urmă agale, lăsându-și sabia să se 
lovească de trepte la fiecare pas. Svenson se șterse la gură cu 
mâna stângă, cea liberă, își adună toată flegma din gât și 
scuipă. Se întoarse cu faţa la ei în timp ce Crabbe cobora de pe 


ultima treaptă. 

— Nu știam dacă îţi vei mai reveni, doctore, zise el. Nu că ne- 
am fi făcut prea multe griji, înţelegi ce vreau să spun, dar dacă 
tot ai făcut-o, cred că ar fi în avantajul nostru să vorbim despre 
acţiunile și tovarășii dumitale. Unde sunt ceilalţi - Chang și 
tânăra? Pe cine slujiţi în această încercare prostească de a 
compromite niște lucruri pe care nu le înţelegeţi? 

— Conștiinţa noastră, domnule ministru, răspunse Svenson, 
cu o voce mai gravă decât se aștepta. 

Voia atât de mult să doarmă. Sângele i se furișa înapoi în braţ 
- ştia că, pe măsură ce nervii îi reveneau la viaţă, avea să 
treacă prin dureri insuportabile. 

— Mai clar de-atât nu pot fi, adăugă el. 

Crabbe îl privi lung, ca și cum Svenson ar fi vorbit în șagă și, 
poate, într-un fel de cod. 

— Unde sunt Chang și tânăra? repetă el. 

— Nu știu unde sunt. Nu știu dacă sunt în viaţă. 

— De ce-ai venit aici? 

— Şi ce-ţi mai face ceafa? întrebă Aspiche izbucnind în râs. 

Svenson îl ignoră, răspunzându-i ministrului-adjunct: 

— Dumneata ce crezi? Ca să-l găsesc pe Bascombe. Ca să te 
găsesc pe dumneata. Ca să-mi găsesc prinţul și să-l împușc în 
cap și să-mi scutesc ţara de rușinea de a-l vedea pe tron. 

Crabbe făcu o grimasă încercând să zâmbească. 

— Se pare că i-ai frânt oasele omului ăstuia. Poţi să i le pui la 
loc? Doar estı doctor, nu? 

Svenson întoarse capul spre Phelps și îi văzu ochii rugători. 
Cât timp trecuse? Cel puţin câteva ore, oasele rupte probabil că 
îl dureau la fiecare pas. Svenson ridică încheietura prinsă în 
lanţ. 

— Trebuie să scap de asta mai întâi. Pe urmă, sigur că pot să- 
| ajut. Îmi trebuie o bucată de lemn ca să-i fac o atelă. 

— Avem și ghips - sau ceva asemănător, cel puţin așa spune 
Lorenz - se folosește la minerit sau la consolidarea pereţilor. 
Domnule colonel, ești amabil să mergi cu doctorul și cu Phelps? 
În caz că doctorul Svenson se abate cât de puţin de la misiunea 
lui, voi fi foarte mulţumit dacă îl vei decapita imediat. 


Traversară cariera, pe lângă așa-zisa școală în aer liber, 
îndreptându-se spre Lorenz. În timp ce se deplasau, Svenson nu 
se putu abţine să nu-i arunce o privire domnișoarei Poole care îi 
răspunse cu un zâmbet încântător. Femeia se scuză față de cei 
care o ascultau și, o clipă mai târziu, se apropie repede de el. 

— Domnule doctor! strigă ea. Nu credeam că ne vom mai 
revedea, cel puţin nu atât de curând - și, desigur, nu aici. Mi s-a 
spus (aici domnișoara Poole privi răutăcios spre Aspiche) că aţi 
devenit un adevărat inamic public și că aţi fost cât pe-aci să-l 
ucideţi pe oaspetele nostru de onoare! 

Domnișoara Poole clătină din cap de parcă Svenson ar fi fost 
un copil pe cât de neascultător, pe atât de simpatic. 

— Se spune, continuă ea, că dușmanii au de cele mai multe 
ori un caracter asemănător - îi deosebește doar atitudinea și, 
așa cum cred că știe toată lumea, atitudinea este prin excelenţă 
flexibilă. De ce nu treceţi de partea noastră, domnule doctor? 
lertaţi-mă că sunt atât de directă, dar, când v-am văzut prima 
dată la St. Royale, habar n-aveam cât de mult iubiţi aventura - 
deveniți mai faimos pe zi ce trece, aproape că-l egalaţi pe 
nefericitul dumneavoastră prieten, Cardinalul Chang, care, după 
câte mi s-a dat de înţeles, nu mai poate concura cu 
dumneavoastră la capitolul fapte eroice. 

La auzul acestor cuvinte, Svenson tresări fără să vrea. Spre 
dezaprobarea evidentă a colonelului Aspiche, domnișoara Poole 
îl luă de braţ pe Svenson și plesni din limbă, aplecându-se spre 
el. Mirosea a santal, ca și doamna Marchmoor. Mâinile ei moi, 
parfumul delicat, copleșitor, broboanele de transpiraţie de pe 
gâtul ei, zgomotul înfundat din capul lui, veselia artificială a 
femeii: doctorul Svenson simţea că-i fierbe creierul. Femeia 
chicoti văzându-l atât de derutat. 

— Desigur, îmi veţi spune că sunteţi un salvator și un 
apărător al femeilor - așa aţi fost prezentat nu mai departe 
decât seara aceasta. Dar, priviţi, spuse domnișoara Poole și se 
întoarse făcându-i cu mâna surorii lui Bascombe, care imediat îi 
răspunse la fel, cu vigoarea cozii unui câine snopit în bătaie, e 
Pamela Hawsthorne, actuala stăpână a conacului Tarr, în 
culmea veseliei, în ciuda neînțelegeri; atât de neplăcute. 

— A fost supusă Procesului? 


— Nu încă, dar sunt sigură că va fi. Nu, dar s-a bucurat de 


beneficiile științei noastre atotputernice. Fiindcă este știință, 
domnule doctor, și sper că, dată fiind formaţia dumneavoastră 
științifică, o veţi accepta ca atare. Știința progresează, nu-i așa, 
la fel ca fibra morală a societăţii noastre. Uneori e împinsă 
înainte de acţiunile celor mai bine informaţi, ca un copil 
recalcitrant. Sper că înţelegeţi. 

Svenson simţea nevoia să o jignească, să-i spună curvă, să-i 
arate că știa că se preface, că încercarea de a flirta cu el era 
vrednică de plâns, dar îi lipsea prezenţa de spirit ca să găsească 
insulta potrivită. Poate că cea mai bună soluţie era să vomite, 
dacă tot era ameţit. Dar preferă să schiţeze un zâmbet. 

— Sunteţi foarte convingătoare, domnişoară Poole. Pot să vă 
întreb ceva - dat fiind că sunt străin? 

— Bineînţeles. 


— Cine e omul acela? 

Svenson se întoarse și arătă cu capul spre bărbatul înalt de 
lângă Crabbe, care privea cariera ca și cum ar fi fost papa 
Borgia surâzând batjocoritor de la un balcon al Vaticanului. 
Domnișoara Poole chicoti din nou și îl bătu ușor pe braţ, cu 
îngăduinţă. Svenson se gândi că femeia nu avusese o astfel de 
putere înainte de Proces și căuta în continuare cuvântul potrivit 
- această femeie îl trata ca pe un copil, un elev, un simplu 
instrument sau un câine care poate fi dresat? 

— A, e ducele de Stâelmaere. Ştiţi, e fratele natural al 
bătrânei regine. 

— Nu știam. 

— Da. Dacă regina și copii ei ar muri - Doamne ferește! 
ducele ar moșteni tronul. 

— Ar trebui să moară mulţi pentru asta. 

— Vă rog să nu mă înţelegeţi greșit. Ducele este fratele cel 
mai de încredere al Maiestăţii Sale. De aceea și colaborează atât 
de strâns cu guvernul actual. 

— Pare să colaboreze strâns și cu domnul Crabbe. 

Femeia izbucni în râs și dădu să spună o glumă, dar Aspiche o 
întrerupse brusc. 

— Ajunge. Svenson trebuie să repare braţul omului ăstuia. Pe 
urmă, moare. 

Domnișoara Poole suportă întreruperea cu graţie și se 


întoarse spre Svenson. 

— Cam puţine speranţe, domnule doctor. Eu, una, m-aș gândi 
să trec în tabăra cealaltă. Nici nu știți ce pierdeţi. Și dacă nu 
apucaţi să știți... nu-i așa că va fi foarte trist? 

Femeia înclină din cap cu un zâmbet răutăcios și se întoarse 
la bănci. Svenson îl privi scurt pe Aspiche, care se uita pofticios 
după ea. Domnișoara Poole îl pipăise pe el sau pe Lorenz în 
separeul acela din St. Royale? Pe Lorenz, era aproape sigur - 
deși Lorenz părea foarte prins de procesul de topire și nu putea 
fi deranjat. Svenson văzu cum Lorenz golește una din buteliile 
pe care le purta la bandulieră într-o cupă de metal pe care 
asistenții lui se pregăteau să o introducă în cuptor. Se întrebă în 
ce consta de fapt procesul chimic - probabil că existau câteva 
etape distincte de rafinare... fiecare cu scopul ei, pentru a da 
lutului albastru-violet întrebuinţări distincte? Se uită înapoi spre 
domnișoara Poole și se întrebă unde era cartea ei de sticlă 
acum. Dacă ar putea pune mâna pe ea... 

Fu din nou întrerupt de Aspiche, care îl trăgea de braţul încă 
amorţit spre domnul Phelps. Cu faţa schimonosită de durere, 
acesta încerca să-și scoată haina neagră. Svenson privi spre 
Aspiche, ca să-i ceară o bucată de lemn și măcar puţin brandy 
cu care să ostoiască durerea omului și, în lumina portocalie a 
cuptorului văzu pe faţa lui, precum tatuajele unui sălbatic de pe 
o insulă neștiută, cicatricele înflorite ale Procesului. Cum de nu 
le observase până atunci? Svenson nu se putu abţine și izbucni 
în râs. 

— Ce s-a-ntâmplat? mârâi colonelul. 


— Păi, răspunse Svenson cu îndrăzneală, arăţi ca un clovn. 
Ştii că ultima oară când l-am văzut pe Arthur Trapping - care, 
atenţie era în sicriu - faţa lui arăta la fel? Crezi că dacă ţi-au 
dilatat mintea ești mai mult decât un simplu instrument în 
mâinile lor? 

— 'Ţine-ţi gura dacă nu vrei să te omor pe loc! se răsti 
Aspiche și îi dădu un brânci spre Phelps, care făcu un pas lateral 
și se strâmbă de durere. 

— Oricum mă vei omori. Ascultă - Trapping era un om cu 
prieteni influenţi, om de care ceilalţi aveau nevoie. Tu nu poţi 
pretinde așa ceva - tu ești doar omul cu soldaţii, iar promovarea 
ta nu face decât să demonstreze cât de ușor poți fi și tu înlocuit. 


Tu ai grijă de câini, când ceilalţi vor să meargă la vânătoare - 
asta se cheamă servitute, colonele, iar mintea ta dilatată ar 
trebui să înţeleagă. 

Aspiche îl lovi brusc cu dosul mâinii peste gură. Svenson se 
prăbuși la pământ, simțind că îl ustură toată faţa. Clipi de 
câteva ori și scutură din cap. Văzu că Lorenz îi auzise și se 
întorsese spre ei, cu o expresie ascunsă în dosul ochelarilor 
negri. 

— Aranjează-i braţul, ordonă Aspiche. 


De fapt „ghipsul” era un fel de substanţă izolantă pentru 
cuptor, Svenson însă consideră că era bună și ea. Fracturile erau 
curate și, spre lauda lui, Phelps nu leșină - deși lui Svenson 
acest lucru nu i se părea niciodată de laudă, fiindcă, dacă Phelps 
ar fi leșinat, le-ar fi fost mai ușor amândurora. Dar așa pacientul 
lui rămase jos, tremurând epuizat, cu braţul imobilizat. Svenson 
mormăise câteva scuze pentru că-i rupsese brațul - asigurându-l 
că pe duce intenţionase să-l lovească - iar Phelps răspunsese 
că, desigur, date fiind împrejurările, îi accepta scuzele. 

— Tovarășul dumitale... începu Svenson, ștergându-și mâinile 
cu o cârpă. 

— Mă tem că i-aţi făcut felul, replică Phelps, cu vocea pierită 
de atâta durere, sunând ca atunci când rupi o bucată de hârtie 
subţire, uscată, de orez. 

Apoi făcu semn cu capul spre prelată. Acum că erau mai 
aproape, Svenson văzu că lângă piciorul de femeie era și un 
pantof negru, de bărbat. Cum îl chema - Starck? Povara celui 
ucis îi încovoie umerii. Privi spre Phelps, dând să spună ceva, 
dar văzu că ochii omului se uitau deja în altă parte, în timp ce își 
mușca buzele de durerea pricinuită de oasele rupte. 

— Așa e la război, zise Aspiche, surâzând dispreţuitor. Când 
te-ai hotărât să lupţi, te-ai hotărât să și mori. 

Svenson își întoarse privirea spre mormanul ascuns de 
cadavre, încercând cu disperare să-și amintească ce pantofi 
purta El6ise. Oare acela era piciorul ei? Oare câte cadavre - 
Doamne Dumnezeule - se aflau sub prelata aceea? Cel puţin 
patru, judecând după cât de înalt era mormanul, poate mai 
multe. Spera ca, dacă tot îl prinseseră, a doua zi dimineaţa să 
nu mai caute la tavernă sau pe peronul gării, spera ca femeia să 


fi putut scăpa într-un fel sau altul. 

— Va supravieţui? Întrebarea, pusă în bătaie de joc, venea de 
la Lorenz, care se apropia de ei, cu ochelarii de protecţie scoși și 
lăsaţi să atârne în jurul gâtului. 

Lorenz se uită la Phelps, dar nu așteptă un răspuns. Apoi îl 
măsură cu privirea pe Svenson, o evaluare profesională care nu 
lăsă să se vadă decât o mare doză de suspiciune la fel de 
profesională, și i se adresă lui Aspiche, arătând spre asistenții 
lui, care îl urmau îndeaproape. 

— Dacă vrem să scăpăm de cadavrele astea, acum e 
momentul. Cuptorul a atins temperatura maximă, de aici încolo 
căldura va scădea treptat - cu cât așteptăm mai mult, cu atât 
rămășițele vor fi mai ușor de identificat. 

Aspiche se uită în cealaltă parte a carierei și ridică braţul, 
atrăgând atenţia lui Crabbe. Svenson văzu că ministrul 
surprinde gestul lui Aspiche și înţelege spre ce arată colonelul, 
făcându-i semn că da. Aspiche strigă spre oamenii lui Lorenz: 

— Daţi-i drumul. 

Asistenţii traseră de prelată și se postară de o parte și de alta 
a mormanului, fiecare pereche ridicând câte un cadavru. 
Svenson făcu un pas înapoi, clătinându-se. Deasupra erau cele 
două femei din mansardă, emanând în continuare lumina 
albastră. Sub ele erau Coates, Starck și încă un bărbat pe care 
și-l aminti vag, din tren, cu pielea la fel de luminoasă (se pare că 
și bărbaţilor li se arătase cartea). Privi îngrozit cum primele 
două cadavre sunt duse la cuptor, cum unul dintre asistenţi 
deschide cu piciorul gura cuptorului, dezvăluind vâlvătaia 
dinăuntru. Svenson se întoarse cu spatele. Îi veni să vomite 
când simţi mirosul de păr ars. Aspiche îl înșfacă de umăr și îl 
împinse în direcţia lui Crabbé. Svenson era vag conștient de 
prezenţa lui Phelps care mergea poticnit în spatele lui. Cel puţin 
Elise nu fusese acolo... cel puţin fusese scutită de acel 
supliciu... 


Trecând din nou pe lângă domnișoara Poole și învăţăceii ei, 
Svenson o văzu pe femeie împărțind cărţi printre bănci - cu 
coperte din piele roșie, nu neagră, și șoptind câte ceva fiecărei 
persoane. Probabil un cod nou și cheia unor noi mesaje. 
Domnișoara Poole îi surprinse privirea și zâmbi. Era încadrată de 
bărbatul și femeia cu care stătuse prima oară în tren. Aceștia 


erau aproape de nerecunoscut. Mai puţin din cauza veșmintelor, 
care arătau altfel - ale lui erau mânjite cu unsoare și funingine, 
ale ei erau prea largi, și mai mult din cauza feţei schimbate. In 
locul tensiunii și suspiciunii, Svenson văzu relaxare și încredere 
- într-adevăr, arătau de parcă ar fi fost alți oameni. Cei doi 
dădură din cap spre el, cu un zâmbet larg. Svenson se întrebă 
cine erau, de fapt, pe cine trădaseră și ce descoperiseră în 
cartea de sticlă ca să se schimbe atât de radical. 

Incercă să înțeleagă, să-și pună creierul obosit la treabă. 
Concluziile ar fi trebuit să se lege între ele, dar simţurile lui 
obosite nu-l ajutară cu nimic. Care era diferenţa dintre cartea de 
sticlă și Proces? Evident, cartea putea ucide - deși acest fapt 
părea aproape insuportabil de arbitrar, ca o reacţie toxică la 
moluște, Svenson îndoindu-se că morţile ar fi fost intenţionate 
sau premeditate. Dar care era efectul cărţii? ElOise pomenise de 
un fel de prăbușire în ea, de tot felul de viziuni. Cugetă la 
fascinația exercitată de cardul din sticlă albastră, apoi o 
extrapolă la cea exercitată de o carte... dar ce altceva... simţea 
că e aproape de ceva... scris... o carte trebuie scrisă, gândurile 
trebuie consemnate... asta făceau ei acolo? Işi aminti cum 
descrisese Chang institutul, cum unul dintre asistenți scăpase 
cartea în timpul procesului de fabricaţie - fabricată într-un fel 
din Angelique - același asistent din bucătăria lui Crabbé. Care 
era diferenţa dintre a folosi o persoană ca să fabric! cartea și a-i 
folosi pe acești oameni de aici ca să o scrii... sau să cazi în 
ghearele ei ca într-o pânză de păianjen? Şi în ce consta 
Procesul? O conversie simplă, probabil - un proces electrochimic 
care folosea proprietăţile lutului albastru-violet rafinat - lut 
albastru-violet transformat prin topire în sticlă - ca să 
influenţeze caracterul: să scadă inhibiţia și să schimbe obiectul 
loialității. Oare doar ștergea obiecțiile morale? Sau le rescria? Se 
gândi cât de multe lucruri putea realiza un individ fără scrupule, 
sau câte lucruri puteau realiza împreună o sută de astfel de 
indivizi, dacă numărul lor creștea pe zi ce trece. Svenson se 
șterse la ochi iar nu mai știa ce să creadă, ceea ce îl făcu să 
revină la prima întrebare: care era diferenţa dintre Proces și 
carte? Privi înapoi spre domnișoara Poole și mica ei clasă 
adunată între grămezile de zgură. Era o chestiune de direcţie, 
gândi el. In timpul Procesului, energia pătrundea în subiect, 
ștergând inhibiţiile, convertindu-le în slujba cauzei. În cazul 


cărţii de sticlă, energia era aspirată din subiect - împreună cu 
(sau sub formă de - energie mnemonică?) evenimentele din 
viaţa lui. Fără îndoială, în aceasta consta șantajul: secretele pe 
care acești inși lipsiţi de voinţă trebuia să le divulge erau acum 
transferate în cartea domnișoarei Poole, iar această carte - ca și 
cardurile - permitea oricui să trăiască acele episoade 
scandaloase. Prin urmare, nimeni nu se putea opune acelei 
Cabale, puterea ei asupra celor implicaţi fiind nemăsurată. 

Acum parcă înţelegea mai bine - cărţile erau niște 
instrumente și puteau fi folosite, ca orice altă carte, în mai 
multe scopuri, în funcţie de conţinutul lor. Mai mult de-atât, 
probabil că erau proiectate în moduri diferite, din motive 
diferite, unele cu textul întreg, altele cu un număr diferit de 
pagini goale. Fără să vrea, îi veniră în minte tablourile 
tulburătoare, pline de viaţă, ale lui Oskar Veilandt - compoziţiile 
care descriau explicit Procesul, pe spatele fiecărei pânze fiind 
trecute simboluri alchimice. Oare opera acelui pictor se afla la 
originea acestor cărți? Ce bine era dacă ar mai fi trăit! Era oare 
posibil ca d'Orkanez - evident iniţiatorul acestei științe perverse 
- să fi aflat secretele lui Veilandt și apoi să-l fi ucis? Tot 
gândindu-se la cărţi și la scopurile acestora, Svenson se întrebă 
brusc dacă nu cumva d'Orkanez intenţionase să facă o carte 
numai cu Angelique - nenumăratele aventuri ale unei doamne 
de companie. Ar fi fost o momeală extrem de convingătoare 
pentru a câștiga adepţi, oferind privitorului, în cel mai mic 
detaliu, experienţa a o mie de nopţi petrecute într-un bordel 
fără a ieși din casă. Acesta putea fi doar un exemplu... limita o 
reprezenta senzaţia în sine - oare existau aventuri, călătorii sau 
emoţii puternice ale unei persoane care să nu poată fi 
consemnate în aceste cărți pentru cei care voiau să le cunoască 
sau, mai bine zis, să le trăiască efectiv? Banchete somptuoase? 
Vinuri băute? Bătălii, mângâieri, conversații spirituale... orice 
era posibil... iar oamenii ar fi făcut orice ca să aibă parte deo 
asemenea uitare de sine. 

Privi din nou spre domnișoara Poole și cuplul zâmbitor. Ce 
anume îi schimbase? Ce anume îi ucisese pe ceilalţi, dar îi 
cruţase pe cei doi? Trebuia să știe - era ceva foarte important și 
dacă exista numai o cale de a afla... dar speranţa de a afla cine 
erau acei oameni și ce i-ar fi putut ucide se spulbera deja. 
Svenson răsuflă din greu, furios - poate că era îndeajuns. Pielea 


li se colorase în albastru - ceea ce nu li se întâmplase 
supravieţuitorilor. Se gândi la cei doi, care trecuseră de la 
resentiment și suspiciune la simpatie... și se cutremură. Aspiche 
îl apucă de umăr și îi mai dădu un brânci. 

— Hai, mai repede! Ai să te odihnești cât de curând! 

Doctorul Svenson de-abia îl auzi. Acum se gândea la El6ise - 
femeia nu-și amintea ce amănunte compromiţătoare le 
dezvăluise despre familia Trapping și Henry Xonck. O spusese 
de parcă ar fi dat de înţeles că nu avea ce să dezvăluie... 
Svenson însă știa că amintirile îi fuseseră confiscate, la fel cum 
amintirile despre dispreț, nedreptate și invidie îi fuseseră 
confiscate tinerei perechi corupte - spre a fi înscrise toate în 
carte. lar cei care muriseră... ce spusese d'Orkanez despre 
Angelique? Că, „din păcate”, energia o luase în cealaltă 
direcție... asta trebuie să se fi întâmplat și aici... energia 
înmagazinată în carte trebuie să fi pătruns mai adânc în cei care 
muriseră, sleindu-i de tot. Dar de ce ei, și nu ceilalţi? Privi 
înapoi, spre grupul zâmbitor din jurul domnișoarei Poole. 
Niciunul de acolo nu-și amintea exact ce secrete dezvăluise - 
știau măcar de ce se aflau acolo? Clătină din cap oripilat, 
înțelegând că fiecare putea fi trimis acasă fără nicio problemă, 
dar și fără să știe ce se întâmplase cu el, în afară de o călătorie 
la ţară și câteva morţi ciudate. Dar când oare nu a existat cel 
puţin o cale de a explica moartea celor consideraţi a fi o 
cantitate neglijabilă? Cine ar protesta - cine și i-ar aminti măcar 
pe cei uciși? 

O clipă gândurile lui Svenson se îndreptară spre Corinna - la 
locul pe care îl ocupa amintirea ei în memoria lui - și simţi cum ÎI 
cuprinde furia. Moartea lui Starck cântărea greu, dar luă 
cuvintele nerodului de Aspiche (de ce oare oameni ca el 
întotdeauna reduc complexitatea lumii la o gândire 
monosilabică - un imperiu al mormăiturilor?) ca un memento al 
identității adevăraților lui dușmani. El nu era Chang - nu se 
putea simți bine atunci când ucidea pe cineva și nici nu putea să 
ucidă atât de bine încât să-și salveze viața - era Abelard 
Svenson. Ştia cu ce se îndeletnicesc acești ticăloși și care dintre 
ei conduceau toată afacerea: deasupra lui, în balcon, Harald 
Crabbé și ducele de Stäelmaere. Dacă îi ucidea, Lorenz, Aspiche 
și domnişoara Poole nu mai contau - răul făcut de aceștia în 
lume se limita la cei din jur și avea să le producă aceeași 


nemulțumire de netăgăduit pe care o încercaseră înainte de 
glorioasa lor mântuire prin Proces. Procesul depindea de modul 
în care era organizată Cabala - de cei doi, de d'Orkanez, 
Lacquer-Sforza și Xonck. Și de Robert Vandaariff... probabil că el 
era șeful. Brusc, doctorul Svenson înţelese că nu îi va putea 
întâlni pe Chang sau pe domnișoara Temple la gara Stropping 
chiar dacă scăpa de acolo. Ori erau morţi, ori erau la 
Harschmort. 

Dar ce putea el spera să facă? Aspiche era înalt, puternic, 
înarmat și necruţător - poate un adversar pe măsura lui Chang. 
Doctorul Svenson era neînarmat și epuizat. Privi înapoi spre 
cuptor. Lorenz se îndrepta spre ei, scoțându-și mănușile. 
Deasupra, Crabbé și ducele sporovăiau liniștiți - sau poate 
numai Crabbe sporovăia, iar ducele aproba din cap, cu o 
expresie impasibilă și glacială. Svenson numără cincisprezece 
trepte de lemn până la platforma pe care stăteau cei doi. Dacă 
ar fi putut ajunge acolo din câţiva pași, dacă ar fi putut ajunge 
acolo înaintea lui Aspiche - Crabbe s-ar fi aruncat din nou în faţa 
ducelui... Svenson se gândi la ce putea găsi prin buzunarele lui - 
avea vreo armă? Pufni cu dispreţ - un vârf de creion, o 
tabacheră, cardul de sticlă... cardul, poate că îl putea sparge în 
mâini din alergare ca să împlânte tăișul în gâtul lui Crabbe și 
apoi să-l ia ostatic pe duce - să-l care pe trepte în sus - oare 
trăsura lui era sus? să ajungă la gară și apoi în oraș. Lorenz se 
apropia de ei. Era ocazia perfectă. Strecură o mână în buzunar și 
căută cardul. Se încordă, gata să o ia la fugă. 

— Domnule colonel, strigă doctorul Lorenz, suntem aproape... 

Aspiche îl lovi tare pe Svenson cu antebraţul peste ceafă, 
făcându-l să cadă în genunchi, cu capul bubuindu-i de durere, cu 
stomacul întors pe dos, simțind voma în gât, clipind din ochi ca 
să scape de lacrimi. Undeva în spatele lui - ca de la o depărtare 
de mai mulţi kilometri - auzi hohotul de râs ascuţit al lui Lorenz 
și șuierul funebru al lui Aspiche în urechea lui: 

— Nici măcar prin gând să nu-ţi treacă. 

Svenson își dădu seama că va muri, dar și că, dacă nu se 
ridica în picioare va pierde și dramul de șansă pe care îl mai 
avea. Scuipă și se șterse la gură cu mâneca, observând cu 
surprindere că încă mai avea cardul albastru în mână. Cu un 
efort teribil se sprijini cu celălalt braţ de lutul acoperit de 
funingine și ridică un genunchi. Se împinse în sus, șovăi și apoi 


simţi cum Aspiche îl înșfacă de gulerul mantalei și îl trage în 
picioare. Apoi îi dădu drumul și Svenson se clătină, cât pe-aci să 
cadă. Îl auzi pe Lorenz râzând din nou, apoi Crabbé strigă de 
sus: 

— Doctore Svenson! Te-ai mai gândit la locul în care se află 
camarazii dumitale? 

— Mi s-a spus că sunt morţi, răspunse Svenson, cu vocea 
pierită și răgușită. 

— S-ar putea, zise Crabbé. Poate că ţi-am răpit prea mult 
timp. 

Svenson auzi în spatele lui sunetul metalic al sabiei scoase 
din teacă de colonelul Aspiche. Acum trebuia să se întoarcă și 
să-l înfrunte. Acum trebuia să spargă cardul și să-i vâre ascuţișul 
în gât, sau în ochi, sau... dar nu se putea întoarce. Privea doar 
faţa satisfăcută a lui Crabbé, aplecat peste balustradă. Svenson 
arătă spre pereţii carierei și strigă spre ministrul adjunct: 

— Macklenburg. 

— Poftim? 

— Macklenburg. Cariera asta. Înţeleg care-i legătura, lutul 
albastru-violet. Ăsta nu poate fi decât un zăcământ mic. Munţii 
din Macklenburg trebuie să fie plini de așa ceva. Dacă îl 
controlezi pe ducele de Macklenburg, puterea dumitale e 
nemăsurată... ăsta ţi-e planul? 

— Planul, doctore Svenson? Mă tem că asta e situatia. Planul 
e ce să facem cu puterea pe care am reușit să o dobândim. Cu 
ajutorul unor oameni înţelepţi precum ducele aici prezent... 

Svenson scuipă. Crabbe se opri în mijlocul frazei. 

— Asemenea vu/garitate... 

— Mi-aţi insultat ţara, strigă Svenson. O să plătiți pentru 
aroganţa voastră și... 

Crabbe privi peste umărul lui Svenson, spre colonelul Aspiche. 

— Ucide-l. 


Împușcătura îl luă pe Svenson prin surprindere, se aștepta la 
o lovitură de sabie - și îi mai trebui o clipă ca să-și dea seama că 
nu el fusese pătruns de glonţ. Auzi ţipătul - din nou mirându-se 
că nu-i aparţine - apoi văzu cum ducele de Stăelmaere se lasă 
încet pe platformă, ţinându-se de umărul drept, sângele 


strecurându-i-se printre degetele lungi și albe cu care încerca 
să-și acopere rana. Crabbe se răsuci pe călcâie, spunând ceva, 
în timp ce ducele cădea în genunchi, cu capul ieșindu-i prin 
grilaj. Sus, în spatele lor, stătea Elise, strângând cu ambele 
mâini pistolul fumegând al lui Svenson. 

— La naiba, doamnă! strigă Crabbé. Ştiți pe cine ați 
împușcat? Este o ofensă capitală! Este trădare! 

Femeia trase din nou, de data aceasta Svenson văzând cum 
glontul îl lovește pe duce în piept și sângele îi ţâșnește ca dintr- 
o fântână arteziană. Stăelmaere deschise gura năucit de 
impactul glonţului, de durerea insuportabilă, și se prăbuși pe 
platformă. 

Svenson se răsuci brusc, revigorat de ajutorul neașteptat și - 
aducându-și aminte de o mișcare pe care o văzuse cândva într-o 
cârciumă din port - călcă pe cizma colonelului Aspiche în 
aceeași clipă în care îl împinse cu amândouă mâinile. In timp ce 
colonelul cădea pe spate, Svenson îi apăsă piciorul cu toată 
greutatea pentru ca Aspiche să nu-și mai poată recăpăta 
echilibrul, iar el să nu fie nevoit să și-l piardă pe al lui. Auzi cum 
crapă oasele și văzu cum Aspiche se prăbușește cu un țipăt de 
furie și durere. Svenson sări într-o parte - Aspiche, chiar dacă 
era la pământ, își rotea sabia, roșu la faţă, cu lacrimi în colţul 
ochilor - și se repezi spre scară. Elise trase din nou - dar nu 
păru să-l nimerească pe Crabbé, care se retrăsese într-un colţ al 
platformei, acoperindu-și fața cu braţele, ferindu-se de armă. 
Svenson se năpusti asupra lui și îl lovi în stomac. Crabbe scoase 
un geamăt și se frânse de spate, prinzându-se cu mâinile de 
burtă. Svenson îl lovi din nou, de data aceasta în faţă, și omul se 
făcu moale ca o cârpă. Svenson făcu ochii mari - nu înţelegea 
de ce îl durea mâna atât de mult după o astfel de lovitură - și se 
îndreptă clătinându-se spre salvatoarea lui. 

— Fii binecuvântată, draga mea, șopti el, mi-ai salvat viaţa. 
Să urcăm... 

— Vin după noi! strigă Elise, cu vocea plină de teamă. 

Svenson privi în urmă și îi văzu pe asistenții lui Lorenz și pe 
bărbaţii de pe bănci alergând spre ei. Lorenz îl ajutase pe 
Aspiche să se ridice în picioare, iar acum colonelul, care 
șchiopăta și sărea de colo-colo, își vântura sabia și urla tot felul 
de ordine. 


— Omorâţi-i! Omorâţi-i! L-au ucis pe duce! 

— Pe duce? șopti El6ise. 

— Ai făcut ce trebuie, o asigură Svenson. Dacă ești amabilă, 
sunt cam mulți... 

Svenson întinse mâna și-i luă pistolul, trăgând cocoșul și 
sărind la Crabbe, care stătea ghemuit de frică. Oamenii se 
repeziră pe trepte în timp ce Svenson îl apucă pe ministru de 
guler și îl ridică în picioare, lipindu-i pistolul de ureche. Atacatorii 
ajunseră până la marginea platformei, privindu-i cu ură pe 
Svenson și Eloise. Svenson se uită peste balustradă, spre locul 
în care Lorenz îl sprijinea pe Aspiche. Strigă spre ei: 

— Îl omor! Știţi că am s-o fac! Chemaţi-vă oamenii înapoi! 

Privi spre atacatori și îi văzu cum se dau la o parte ca săo 
lase să treacă pe domnișoara Poole. Femeia păși pe platformă, 
cu un zâmbet ca de gheaţă. 

— Sunteţi teafăr, domnule ministru? întrebă ea. 

— Sunt în viaţă, mormăi Crabbé. Doctorul Lorenz și-a 
terminat treaba? 

— Da. 

— Ce fac elevii tăi? 

— Destul de bine, după cum vedeţi - gata să vă apere și să-l 
răzbune pe duce. 

Crabbe oftă. 

— Poate că așa e mai bine, poate că așa obţinem rezultate 
mai bune. Va trebui să-i pregătiţi cadavrul. 

Domnișoara Poole înclină din cap, apoi privi în sus, dincolo de 
Svenson, spre Elise. 

— Se pare că v-am subestimat, doamnă Dujong! 

— M-aţi lăsat să mor! strigă Eloise. 

— Bineînţeles, strigă Crabbé, frecându-și falca. N-aţi trecut 
testul - se părea că veti muri, ca și ceilalți. N-am avut încotro - 
dar greșiţi dacă daţi vina pe Elspeth. În plus, iată-vă acum - atât 
de vitează! 

— Credeţi că am luat o decizie pripită, domnule ministru? 
întrebă domnișoara Poole. 

— Da. Poate că, până la urmă, doamna Dujong se va alătura 
eforturilor noastre. 


— Să mă alătur eforturilor voastre? strigă Elise. Să mă alătur 
vouă? După... după tot ce... 

— Aţi uitat, replică domnișoara Poole. Chiar dacă nu vă 
amintiţi de ce ați venit, eu îmi amintesc foarte bine - fiecare 
secret, mic și urât, pe care ni l-aţi oferit în schimbul avansării. 

Elise rămase cu gura căscată, privind mai întâi spre 
Svenson, apoi din nou spre domnișoara Poole. 

— Nu am... nu pot... 

— Aţi vrut-o, spuse domnișoara Poole. Și încă o mai vreţi. V- 
aţi dovedit curajul. 

— Nu prea avem de ales, draga mea, observă Crabbe cu un 
oftat. 

Svenson sesiză confuzia de pe chipul Eldisei și îl lovi scurt cu 
pistolul pe Crabbe în ureche, făcându-l să nu mai vorbească. 

— N-ai auzit ce-am spus? Plecăm imediat! 

— A, sigur, doctore Svenson, am auzit cât se poate de clar, 
mormăi Crabbé, tresărind de durere și uitându-se la domnișoara 
Poole. Elspeth? 

Femeia își păstra zâmbetul rece. 

— Cât cavalerism, doctore. Mai întâi domnișoara Temple, 
acum doamna Dujong - păreţi un adevărat colecţionar de inimi, 
niciodată n-aș fi crezut așa ceva. 

Svenson nu-i dădu nicio atenţie, ci îl trase de guler pe Crabbé, 
în direcţia scării. 

— Plecăm acum... 

— Elspeth! croncăni ministrul adjunct. 

— Ba nu, anunţă domnișoara Poole. 

— Poftim? făcu Svenson. 

— Nu plecaţi. Câte gloanţe ţi-au rămas? 

Aspiche îi strigă domnișoarei Poole de jos, cu o voce 
imaterială. 

— Femeia a tras de trei ori și este un revolver cu șase 
gloanţe. 

— Așa carevasăzică, continuă domnișoara Poole arătând spre 
cei din jurul ei. Trei gloanţe. Noi suntem cel puţin zece, iar 
dumneata, în cel mai bun caz, poţi împușca trei. Tot te dovedim. 

— Dar primul pe care-l voi împușca va fi ministrul Crabbé. 


— Este mult mai important ca munca noastră să continue - 
evadarea dumitale s-ar putea să o pună în primejdie. Am 
dreptate, domnule ministru? 

— Din nefericire, Svenson, femeia are dreptate... 

Svenson îl lovi scurt în cap cu pistolul. 

— Nu mai vorbi! 

Domnișoara Poole se adresă grupului din spatele ei: 

— Doctorul Svenson e agent german. Din cauza lui a murit 
nobilul frate al reginei... 

Doctorul Svenson privi spre Eldise, care făcuse ochii mari de 
groază. 

— Fugi, îi zise el. Scapă de aici - am să-i rețin eu... 

— Nu-l luaţi în seamă, doamnă Dujong, strigă domnișoara 
Poole. Nu vă putem lăsa să plecaţi - pe niciunul. Și te asigur, 
doctore, că indiferent de cât timp îi va pune la dispoziție bravura 
dumitale, în rochia aia doamna nu va putea să alerge mai 
repede decât acești domni pe cinci kilometri de drum deschis. 


Svenson era în mare încurcătură. Nu credea că-l vor sacrifica 
pe Crabbe atât de ușor - dar putea el pune în pericol viaţa lui 
ElGise numai pornind de la această ipoteză? Dar, dacă se preda 
- ceea ce era imposibil - ce speranţă mai aveau ca să 
supravieţuiască? Niciuna! Ar fi fost scrum în cuptorul lui Lorenz - 
un gând groaznic, de neacceptat... 

— Doctore... Abelard... șopti Elise de sus. 

Svenson ridică ochii spre ea, neajutorat, vorbind repede: 

— Sper că nu te vei alătura lor... sper că nu vei rămâne... 

— Și dacă vrea să rămână? întrebă domnișoara Poole cu 
răutate. 

— Nu vrea... nu poate... taci din gură! 

— Doctore Svenson! 

Era Lorenz, care striga de dedesubt. Svenson se apropie de 
balustradă - trăgând ostaticul după el - și privi în jos. Omul 
ajunsese lângă mormanul de prelate care acopereau vagonul 
ascuns. 

— Poate că asta te va convinge de importanţa scopului 
nostru! 

Lorenz trase de o frânghie și prelatele căzură la pământ. 


Imediat obiectul masiv de dedesubt se înălță la vreo șapte 
metri, desprinzându-se de înveliș. Era un balon cu gaz cilindric, 
enorm, o navă aeriană, un dirijabil. În timp ce urca până la limita 
permisă de cablurile care îl ţineau din scurt, Svenson văzu mai 
multe elice, motoare și, sub ele, o cabină încăpătoare. Obiectul 
era mai mare decât și-ar fi închipuit, crescând ca o insectă care 
iese din cocon, susţinut de un schelet metalic care se înălța 
odată cu el - totul vopsit în așa fel, încât să se confunde cu cel 
mai întunecat cer de la miezul nopţii. Călătorind noaptea, 
aparatul de zbor probabil că era aproape invizibil. 

Inainte ca Svenson să poată spune ceva, El6ise scoase un 
țipăt. Doctorul se răsuci pe călcâie și o văzu cum își pierde 
echilibrul, o mână de bărbat trăgând-o de picior printr-o 
spărtură din scară - un braţ în mânecă roșie, Aspiche, care se 
întinsese de dedesubt în timp ce atenţia lui Svenson se lăsase 
distrasă, prostește, de spectacolul oferit de Lorenz. Svenson 
privi neputincios cum femeia încerca să-și elibereze piciorul, să-l 
calce pe încheietură cu celălalt picior - de altceva nu mai fu 
nevoie ca să distrugă vraja. Bărbaţii din jurul domnișoarei Poole 
se repeziră pe trepte în sus, izolându-l pe Svenson de Eldise. 
Crabbe se lăsă să cadă pe platformă, trăgându-l pe Svenson 
după el. Până să întoarcă pistolul spre ei, atacatorii săriră 
asupra lui - un pumn în falcă, un braţ îl lovi în cap și Svenson se 
clătină lovindu-se de balustradă. Eldise ţipă din nou - o 
înconjuraseră - Svenson îi înșelase așteptările. Oamenii îl luară 
în braţe și îl aruncară peste balustradă. 


Când își veni în fire văzu cum se mișcă cerul negru și fără nori 
deasupra lui și simţi cum capul i se izbește sacadat de pietriș și 
pământ. Era târât de picioare. O clipă mai târziu doctorul își 
dădu seama că avea braţele întinse pe lângă cap și, în urma lui, 
poalele mantalei spărgeau bulgării de pământ ca o greblă. Spre 
cuptor, știa direcţia. Işi suci gâtul și văzu că era tras de picioare 
de doi dintre asistenții lui Lorenz. Unde o duseseră pe Eloise? 
Simţi durerea din ceafă și toate loviturile pe care le primise, dar 
nu detectă nicăieri acea durere ascuţită, sâcâitoare, pe care o 
producea un os rupt - și după cum îl târau de picioare cei doi 
diagnosticul lui nu putea fi greșit. Avea mâinile goale - ce se 
întâmplase cu revolverul lui? Îşi blestemă jalnicele încercări de a 
o face pe eroul. Salvat de o femeie doar ca să-i trădeze 


încrederea prin incompetenţa lui. De îndată ce vor observa că 
și-a revenit în simţiri, îi vor zdrobi creierii cu o cărămidă. Dar ce 
putea face, neînarmat, împotriva celor doi? Se gândi la toţi cei 
pe care îi dezamăgise... cum altfel putea fi acum? 

Cei doi îi dădură drumul la picioare fără niciun scrupul. 
Svenson clipi de câteva ori, încă ameţit, în timp ce unul dintre 
se uită la el zâmbind cu subiînţeles, iar celălalt se apropie de 
cuptor. 

— E treaz, constată cel care zâmbea. 

— Lovește-l cu lopata, strigă celălalt. 

— Așa am să fac, spuse primul și începu să caute în jur. 

Svenson încercă să se ridice în capul oaselor, să o ia la fugă, 
dar corpul lui - greoi, plin de vânătăi, înţepenit - nu reacţionă în 
niciun fel. Se întoarse pe o parte și își trase anevoie genunchii 
sub el, apoi îi împinse în pământ, se înălţă, clătinându-se, și făcu 
un pas. 

— Hei, unde ai pornit-o așa? întrebă vocea zâmbitoare din 
spatele lui. 

Svenson tresări, temându-se că, dintr-un moment într-altul, 
va simţi cum lopata îi va crăpa capul. Ochii îi căutară un 
răspuns, o idee - dar nu văzură decât dirijabilul, ancorat 
deasupra carierei, iar deasupra lui un cer negru, nemilos. Oare 
acesta era sfârșitul? Atât de prozaic și de brutal, hăcuit ca o vită 
dusă la abator? Svenson se întoarse brusc cu faţa la cel care îl 
întrebase, întinzând o mână deschisă. 

— O clipă, vă rog. 

Omul tocmai găsise lopata și acum se pregătea să-l lovească. 
Tovarășul lui stătea la câţiva pași în spatele lui, cu un cârlig de 
metal pe care de-abia îl folosise ca să deschidă gura cuptorului - 
chiar și de la această distanţă Svenson îi simţea dogoarea. Cei 
doi îi zâmbiră. 

— Crezi că vrea să ne ofere bani? întrebă cel cu cârligul. 

— Nu, zise doctorul. Mai întâi de toate fiindcă n-am așa ceva, 
iar în al doilea rând, fiindcă, dacă aș avea, tot ai voștri ar fi din 
clipa în care îmi daţi una în cap. 

Cei doi înclinară din cap, rânjind că doctorul le ghicise planul. 

— Nu vă pot oferi nimic. Dar vă pot întreba - cât încă mai 
respir - fiindcă știu că sunteţi curioși și m-ar durea mult să las 
niște oameni atât de loiali - fiindcă știu că pur și simplu faceţi 


ceea ce vi se cere - într-o situaţie atât de periculoasă. 

Cei doi îl priviră lung. Svenson înghiţi în sec. 

— Cum adică? întrebă cel cu lopata, strângând-o și mai tare 
în ideea de a-l lovi cu toată puterea în faţă. 

— Desigur - desigur, nu v-a spus nimeni. Nu face nimic - nu 
sunt eu omul care să intervină dar dacă mi-aţi promite, pentru 
conștiința mea - că aruncaţi și acest... acest obiect în cuptor 
după... după mine... spuse Svenson, ducând mâna în buzunar 
de unde scoase cardul albastru care-i mai rămăsese - habar nu 
avea care, și apoi îl ridică la vedere. Pare doar o bucată de 
sticlă, știu - dar trebuie, pentru siguranţa dumneavoastră, să o 
aruncaţi imediat în foc. Faceţi-o acum - sau lăsaţi-mă pe mine 
să o fac... 

Nelăsându-l să termine, cel cu lopata se apropie de el și îi 
smulse cardul din mână. Făcu doi pași înapoi, privindu-l bănuitor 
pe Svenson, și se uită la card. Și rămase nemișcat. Tovarășul lui 
se uită la el, apoi la Svenson, și se întinse peste umărul celuilalt, 
întinzând o mână mare și aspră spre card. Apoi înţepeni și el, cu 
ochii lipiţi de bucata de sticlă. 

Svenson privi cu neîncredere. Oare era atât de simplu? Făcu 
încet un pas înainte, dar, în timp ce întindea mâinile ca să apuce 
lopata, imaginile de pe card ajunseră la sfârșit și cei doi 
scoaseră un mic oftat care îi zădărnici intenţia. Apoi asistenții lui 
Lorenz doriră să revadă imaginile, cu gura căscată și privirea 
tâmpă. Svenson smulse lopata din mâinile celui care o ţinea și o 
trânti, cu toată puterea, în capul fiecăruia, cei doi uitându-se la 
el încă ameţiţi. Lăsă să-i cadă lopata din mână, recuperă cardul 
de sticlă albastră și o luă la fugă. Nu folosise marginea lopeţii - 
cu puţin noroc cei doi puteau supravieţui. 


Un vuiet intermitent se lovea de pereţii de piatră - un zgomot 
atât de atotcuprinzător, încât de-abia îl sesizase, crezând că 
totul se petrecea în capul lui. Probabil că venea dinspre dirijabil 
- de la motorul și elicele lui! Oare cu ce mergea o asemenea 
mașinărie - cu cărbune? Cu abur? Cabina cu schelet de fier 
arăta extrem de fragilă. Oare îi auzise cineva schimbul de replici 
cu cei doi? Îi văzuse cineva? Privi în sus, mijindu-și ochii - unde-i 
era monoclul? - la acea nava aeriană diabolică. Se ridicase până 
la nivelul pereţilor de piatră roșii-cenușii, ancorată de numai 
câteva cabluri mici. La fereastra nacelei se vedeau mai multe 


figuri, prea departe ca să le distingă. Nu-și făcea griji în privinţa 
lor - oare ce se întâmplase cu Elise? Dacă nu o duseseră la 
cuptor împreună cu el - dacă nu era moartă - atunci ce făcuseră 
cu ea? 

Scara înaltă părea pustie, mai puţin în vârf, unde se afla un 
grup de persoane la același nivel cu cabina dirijabilului 
suspendat. La sol văzu doar trei inși care verificau cablurile, 
privind în sus. Doctorul Svenson se îndreptă șchiopătând spre 
scară, trăgând piciorul drept, simțindu-se de parcă gâtul și 
umerii i-ar fi fost puși în ghips și apoi li s-ar fi dat foc. Își șterse 
gura cu mâneca murdară și scuipă, înghițind mai mult praf 
decât ștersese. Avea sânge pe faţă - al lui? Nu-și dădea seama. 
Siluetele de pe scara aceea uriașă probabil că erau bărbaţii și 
femeile din tren. Era și domnișoara Poole acolo? Nu, gândi el 
nimeni nu mai era cu ei. Își încheiaseră misiunea. Domnișoara 
Poole le va face cu mâna din nacelă, zburând spre Harschmort 
împreună cu ceilalți. Unde era El6ise? 

Svenson iuți pasul, în ciuda protestelor din interior. Degetele i 
se înfipseră în buzunar și scoaseră tabachera. Mai avea trei 
ţigări - își vâră una între buzele acoperite de sânge în timp ce 
înainta șontâcăind, apoi scoase un țipăt de durere când încercă 
să aprindă chibritul de unghia ruptă de la degetul mare. 
Schimbă degetul, aprinse ţigara și trase din ea cu nesat, 
scuturând mâna ca să-i treacă durerea, trăgându-și piciorul 
drept și, în sfârșit, reușind să scuipe un amestec de flegmă, 
sânge și praf din fundul gâtului. Ochii îi lăcrimau, dar fumul îi 
făcea bine, îl revigora. Redevenea neiertător, de neoprit, un 
adversar de legendă. Scuipă din nou și spre norocul lui se uită la 
ce îi ieșise din gură - ca să vadă dacă nu era și sânge - și văzu 
ceva pe jos în care se reflecta lumina. Era o bucată de sticlă - 
monoclul lui! Lănţișorul se rupsese în timp ce Svenson era târât 
pe jos, dar lentila rămăsese întreagă! O șterse cât putu de bine, 
zâmbind prostește, apoi își scoase poala cămășii ca să o șteargă 
iar, mâneca mantalei nefăcând decât să o mânjească și mai 
tare. Apoi o fixă la ochi. 

Crabbe stătea la fereastra mică, deschisă și striga la cineva 
de pe scară. Era Phelps, care își revenise îndeajuns ca să poată 
merge singur. Lângă Crabbé, la fereastră, era într-adevăr 
domnișoara Poole, care făcea semne cu mâna. Pe Lorenz nu-l 
văzu - poate că Lorenz pilota dirijabilul. Doctorul Svenson nu 


știa absolut nimic despre cum funcționau aceste mașinării sau 
cum de zburau prin aer. Aspiche se afla probabil înăuntru. Unde 
era cadavrul ducelui? Intr-o căruţă, care se întorcea la oraș cu 
Phelps? Oare acolo o putea găsi pe Eldise - vie sau moartă? 
Probabil - va trebui să urce treptele și să o ia pe urmele lor, spre 
Tarr Village. 

Ajunsese pe la mijlocul carierei, nava aeriană plutind 
ameninţător, din ce în ce mai mare la fiecare pas al lui. Încă nu-l 
văzuse nimeni și nimeni nu-i căutase pe cei doi asistenţi ai lui 
Lorenz care zăceau în nesimţire. Până la urmă cineva tot trebuia 
să apară - cei care se îngrijeau de cabluri aveau să dea drumul 
dirijabilului dintr-o clipă într-alta. Era imposibil să ajungă la 
scară - și un copil l-ar fi întrecut la fugă. Trebuia să se ascundă. 
Svenson se opri și privi în jur după o crăpătură în peretele de 
stâncă, dar chiar în clipa aceea auzi cum cade ceva la pământ la 
vreo trei metri de el. Se uită să vadă ce era - nu-și dădea seama 
- apoi își întoarse privirea spre locul din care ar fi putut să cadă. 
Deasupra lui, prin hubloul din spate a nacelei, văzu o mână și o 
față palidă, pe jumătate ascunsă. Se uită din nou la obiectul 
căzut lângă el. Era o carte... o carte neagră... îmbrăcată în 
piele... privi din nou în sus. El6ise. Ce prost era. 


Doctorul se repezi înainte în timp ce cel mai apropiat dintre 
oamenii care se îngrijeau de cabluri se uita din întâmplare în 
direcţia lui; ţipătul de spaimă al acestuia la apariţia unei siluete 
ciudate, aflate în plină alergare, se auzi ca un sunet 
dezarticulat. Svenson își lăsă umărul în jos și intră cu toată 
viteza în pieptul lui, căzând la pământ împreună cu el și 
desfăcând cablul din cârligul de care era fixat. Cablul începu să 
se răsucească în jurul lor în timp ce dirijabilul trăgea din ce în ce 
mai vârtos de ancore. Ceilalţi doi oameni dădură drumul la 
cablurile lor crezând că acela era semnalul - dându-și seama de 
greșeală de-abia după ce nu mai aveau ce face. Svenson se 
ridică în picioare și se apropie în fugă de cablul care se 
bălăngănea în aer - ca un nebun, scoțând sunete aproape 
nearticulate - și își vâri braţul prin laţul din capătul lui. Dirijabilul 
se înălţă brusc și, cu un țipăt de groază, Svenson simţi cum se 
ridică la un metru de pământ. Dirijabilul se repezi în înaltul 
cerului negru ca smoala, doctorul Svenson dând din picioare și 
ţinându-se de cablu mai strâns decât își imagina că o poate face 


o fiinţă omenească. Trecu pe deasupra celor adunaţi pe trepte, 
legănându-se ca o pendulă umană. Peste câteva clipe lăsă în 
urmă cariera și se trezi deasupra unei pajiști, iarba moale 
îndeajuns de aproape ca să-l tenteze să sară. Oare putea să 
sară și să supravieţuiască? Mâna lui era prinsă în cablu. Frica îi 
întărise mușchii și, înainte de a se gândi la altceva cu mintea lui 
paralizată, dirijabilul se înălță din nou, pajiștea rămânând tot 
mai în urmă. 

Împresurat de întuneric, la cheremul unui vânt din ce în ce 
mai rece, doctorul Svenson privi neajutorat la nacela care părea 
imposibil de atins și începu să urce, încet, punând o mână 
însângerată peste alta, gâfâind, oftând, toate ororile iadului 
dezlănţuite sub picioarele lui, ţinând ochii închiși de durere. 


7 
ROYALE 

Din clipa în care lua o hotărâre, domnișoara Temple considera 
că era o pierdere de timp absolut ridicolă să mai ia în calcul și 
alte opţiuni - drept care, la adăpostul trăsurii, nu puse la 
îndoială câștigurile călătoriei ei spre hotelul St. Royale, 
permițându-și plăcerea de a privi magazinele care se perindau 
pe o parte și pe alta, ca și locuitorii orașului preocupaţi de 
treburile lor. În mod normal acesta nu era un lucru care să o 
intereseze prea mult - cu excepţia unei anumite curiozităţi 
morbide privind defectele care se puteau deduce din 
îmbrăcămintea și atitudinea unei persoane - acum însă, ca o 
consecință a despărțirii de doctor și de Cardinalul Chang, se 
simţea îndreptăţită să observe, fără povara judecății, și mereu 
devotată acţiunii, o săgeată în plin zbor. Adevărul e că simţea 
cum simpla deplasare în spaţiu potolise furtuna emoţională care 
o copleșise în grădina lui d'Orkanez și, chiar mai rău, pe stradă. 
Dacă nu avea curajul să meargă la hotelul St. Royale, cum se 
putea număra printre cei care puneau aventura mai presus de 
orice? Eroinele nu-și alegeau singure lupta - cea pe care știau că 
o pot câștiga. Dimpotrivă, făceau ceea ce trebuia să facă și nu 
se minţeau că ar fi mai bine să apeleze la ajutorul altora, în loc 
să-și îndeplinească obiectivul singure. Ar fi fost mai în siguranţă 
dacă i-ar fi așteptat pe Chang și pe Svenson - indiferent a câta 
parte din plan îi aparţinea - ca să aibă mai multe șanse de 
reușită acolo? Aproape că nici nu încăpea discuţie că ea singură 
(în primul rând se putea strecura mai ușor) era cea mai potrivită 
pentru această misiune. Dar argumentul cel mai important îl 
constituia opinia despre propria ei persoană și posibilitatea de a 
pierde pe cineva, în comparaţie cu tovarășii ei. Zâmbi și își 
imagină cum i-ar întâlni în faţa hotelului - chicoti la gândul că le- 
ar trebui o groază de timp ca să o găsească - cu o mulţime de 
informaţii vitale și, poate, însoţită de femeia în roșu sau de 
Comte d'Orkanez, acum supușii ei umili. 

În plus, de St. Royale depindea destinul ei. Femeia în roșu, 
această Contessa Lacquer-Sforza (pur și simplu încă o dovadă, 
de parcă mai era nevoie, a slăbiciunii italienilor pentru nume 
ridicole) era cel mai important dușman al ei, femeia care o 
trimisese la moarte sau poate chiar mai rău de atât. Pe de altă 
parte, domnișoara Temple nu putea să nu se întrebe ce rol 


jucase femeia în seducerea - alt cuvânt mai bun nu găsea - lui 
Roger Bascombe. Își dădea seama că ceea ce-l mâna din spate 
pe Roger era în primul rând ambiția, manipulată cu ușurință de 
ministrul adjunct ale cărui opinii, ca un oportunist convins ce 
era, fostul ei logodnic le îmbrăţișa fără discuţie. Şi-i închipuia 
împreună, femeia și Roger în aceeași cameră... ca o cobră faţă 
în față cu un căţeluș. Era clar că-l sedusese, dar până unde 
mersese cu seducţia - în sensul ei propriu, fizic? O sprânceană 
ridicată perfect și o singură ţuguiere a buzelor ei stacoijii, 
cărnoase, l-ar fi pus imediat în genunchi. Oare îl păstrase pe 
Roger numai pentru ea sau îl pasase uneia dintre protejatele ei 
una dintre doamnele de la casa Harschmort - poate doamnei 
Marchmoor - sau o chema Hooke? Prea multe nume. 
Domnișoara Temple se încruntă, fiindcă prostia lui Roger o 
înfuria, iar faptul că dușmanii ei se foloseau de el cu atâta 
ușurință o înfuria și mai tare. 


Trăsura se opri în faţa hotelului și tânăra îi achită cursa 
vizitiului, înainte ca omul să sară de pe capră ca să o ajute, un 
ușier în uniformă se apropie în fugă și îi oferi mâna. Domnișoara 
Temple o acceptă zâmbind și cobori cu grijă în stradă. Trăsura 
se îndepărtă în timp ce tânăra se îndrepta spre intrare, înclina 
din cap în semn de mulţumire către un al doilea angajat care îi 
deschisese ușa, și intra în holul impozant. Nu văzu niciuna dintre 
persoanele pe care le cunoștea - cu atât mai bine. St. Royale 
era mult prea somptuos, ceea ce nu se potrivea cu simţul ordini; 
atât de înrădăcinat în domnișoara Temple. Astfel de locuri 
contribuiau la imaginea celor care le deţineau, fapt care le făcea 
și mai fascinante, dar cu care tânăra nu era de acord - ce rost 
avea să fii văzut ca o persoană ieșită din comun când, de fapt, 
lumea nu te vedea pe tine, ci ceea ce posedai? Şi totuși, 
domnișoara Temple admira spectacolul. Holul era plin de 
banchete îmbrăcate în piele stacojie și oglinzi mari, cu ramă 
aurie, pe pereţi, o fântână arteziană cu flori de lotus, ghivece 
mari cu verdeață și un șir de coloane roș-aurii care susțineau 
balconul suspendat deasupra holului, cele două culori răsucindu- 
se în jurul pilonilor ca niște panglici cioplite cu mâna. Deasupra, 
tavanul era acoperit în mare parte de sticlă și oglinzi aurite, cu 
un candelabru de cristal care se termina cu un glob cu mai 
multe fețe, din sticlă strălucitoare, mare cât capul domnișoarei 


Temple. 

Privi toate acestea pe îndelete, știind că sunt multe de văzut 
și că astfel de priveliști te ameţeau repede, îndemnându-te să 
ignori detaliile mai importante: precum șirul de oglinzi de pe 
peretele stâng, care se curba într-un mod ciudat, plasate acolo 
nu atât pentru ca oamenii să se vadă în ele, cât să reflecte 
întregul hol și chiar strada de dincolo de el - ca un șir de 
ferestre și nu de oglinzi. Domnișoara Temple se gândi imediat la 
comentariile odioase ale și mai odiosului domn Spragg despre 
vicleana sticlă olandeză - despre spectacolul oferit de ea 
neintenţionat în garderoba de la Harschmort. Dându-și toată 
silinţa să alunge reacţiile contradictorii - umilinţă și plăcere - se 
concentră asupra misiunii ei. Se imagină stând în holul hotelului, 
încercând să prindă curaj, în timp ce Svenson și Chang apăreau 
din spatele ei, ajungând-o din urmă înainte de a apuca să facă 
vreo mișcare - s-ar fi simţit proastă și neajutorată, ultimul lucru 
pe care ar fi vrut să-l simtă. 


Domnișoara Temple se apropie cu pași mari de recepţie. 
Recepţionerul era un bărbat înalt, cu părul rar pieptănat în faţă, 
pe care turnase prea multă pomadă, tonicul altfel transparent 
adunându-se, cremos, la rădăcina părului - efectul nu era atât 
de neplăcut pe cât era de nefiresc, distrăgând atenţia. Tânăra 
zâmbi cu rigiditatea caracteristică unor afaceri impersonale și îl 
informă că dorește să o viziteze pe Contessa Lacquer-Sforza. 
Recepţionerul înclină din cap respectuos și răspunse că, pe 
moment, Contessa nu se afla în hotel, apoi arătă spre ușa 
restaurantului, propunându-i să-și ia ceaiul în timp ce o aștepta. 
Domnișoara Temple întrebă cât va întârzia persoana în cauză. 
Omul răspunse că nu avea cum să știe, dar că, de obicei la ora 
aceea, Contessa se întâlnea cu câteva doamne la ceai sau la un 
aperitiv. Recepţionerul întrebă dacă domnișoara Temple le 
cunoștea pe acele doamne, fiindcă una sau mai multe ar putea 
fi deja în restaurant. Tânăra îi mulţumi și făcu un pas în direcţia 
aceea. Recepţionerul o întrebă dacă n-ar vrea să-și lase numele 
pentru Contessa. Domnișoara Temple îi spuse că voia să-i facă o 
surpriză și își continuă drumul spre restaurant. 

Înainte de a apuca să-și plimbe privirea peste mese în 
căutarea unei figuri cunoscute sau periculoase, un ins îmbrăcat 
în negru se apropie - prea mult - de ea și o întrebă dacă avea 


întâlnire cu cineva, dacă venise să ia ceaiul sau cina sau poate, 
ridicând o sprânceană în semn de încurajare, un aperitiv. 
Domnișoara Temple răspunse răstit - fiindcă nu-i plăcea să fie 
bătută la cap - că ar prefera un ceai, chifle și niște fructe - 
fructe proaspete, cojite - și trecu pe lângă el, uitându-se în jur. 
Se opri la o măsuţă cu faţa spre ușă, dar nu foarte aproape de 
aceasta, ca să nu poată fi văzută imediat - din ușă sau din hol - 
și să-i poată ea vedea pe toţi cei care intrau. Îşi puse poșeta, în 
care se afla revolverul, pe scaunul de lângă ea, asigurându-se 
că era acoperită de faţa de masă apretată și ascunsă privirii, și 
se așeză comod în așteptarea ceaiului, ducându-se cu gândul 
din nou la singurătatea ei de acum. Domnișoara Temple hotări 
că e foarte mulţumită de condiţia ei - de fapt, o făcea să se 
simtă extrem de liberă. Cui îi era îndatorată? Chang și Svenson 
puteau să se îngrijească de propriile persoane, mătușa ei era 
plecată - ce putere mai aveau dușmanii asupra ei, în afară doar 
de ameninţarea la adresa integrităţii ei fizice? Niciuna - iar 
ideea de a scoate revolverul și a înfrunta o armată de dușmani 
acolo, în restaurant, devenea din ce în ce mai atrăgătoare. 


Pipăi țesătura feţei de masă - era de foarte bună calitate, 
aprecie ea și descoperi că era la fel de plăcut impresionată de 
vesela și tacâmurile de la St. Royale care, deși etalau o evidentă 
eleganţă a liniei, aveau și greutatea necesară, importantă mai 
ales la cuțite, chiar dacă tot ce trebuia să faci cu cuțitul era să 
tai o chiflă proaspătă și să o ungi cu unt. Cu toate că își luase 
ceaiul chiar în dimineaţa aceea, domnișoara Temple aștepta cu 
nerăbdare o nouă porţie - era masa ei preferată. Un meniu 
alcătuit din plăcintă, ceai, fructe și, dacă era nevoie, un 
consommé de vită înainte de culcare, o făcea fericită. Ceaiul 
sosi primul și tânăra privi cu un ochi critic cum chelnerul 
manevrează  ceainicul, vasul cu apă fierbinte, ceașca, 
farfurioara, sita de argint și farfurioara de argint pentru sită, 
cănuţa cu lapte și micul platou cu feliile de lămâie proaspăt 
tăiată. După ce chelnerul aranjă totul în faţa ei și se îndepărtă, 
înclinând din cap, domnișoara Temple se apucă să facă un nou 
aranjament după preferinţele ei - lămâia la marginea mesei 
(fiindcă nu-i plăcea să o pună în ceai; cel mai adesea sugea una- 
două felii după masă, ca un fel de astringent - în afară de faptul 
că, dacă tot plătea pentru feliile de lămâie, i se părea normal să 


guste din ele), sita lângă ea, laptele în partea cealaltă, ceainicul 
și vasul cu apă fierbinte îndeajuns de aproape ca să se poată 
ridica în picioare și să-și umple ceașca - adică, datorită greutăţii 
lui, la distanţă de un braţ, și în funcţie de înălțimea scaunului 
(indiferent dacă aceasta îi permitea să atingă podeaua, ceea ce 
făcea acum doar cu vârfurile picioarelor). In sfârșit, se asigură 
că rămăsese destul spaţiu pentru chiflele care aveau să 
sosească, pentru fructe, gem și frișca groasă. 

Se ridică în picioare și își turnă doar un pic de ceai pentru a 
vedea dacă era îndeajuns de închis la culoare. Era. Adăugă un 
pic de lapte. Apoi luă ceainicul din nou și îl aplecă ușor. Pentru 
prima ceașcă, dacă aveai grijă, nu era nevoie să folosești sita 
fiindcă frunzele se îmbibau de ceai și rămâneau la fundul 
ceainicului. Ceaiul avea culoarea mahonului deschis și, judecând 
după aburi, era încă destul de fierbinte. Domnișoara Temple se 
așeză și gustă din ceașcă. Era perfect, ceaiul tare, savuros, îţi 
venea să-l tai cu cuțitul și să-l mănânci pe felii. In următoarele 
două minute, petrecute în compania ceaiului, sosi și restul 
comenzii: tânăra constată cu plăcere că gemul era din mure și 
că fructul era, surpriză, un mango de seră, de un portocaliu 
încântător, aranjat pe farfurie în felii groase de un deget, tăiate 
în lung. Se întrebă într-o doară cât avea să coste acest festin și 
apoi ridică nepăsătoare din umeri. Numai Dumnezeu putea ști 
dacă va mai trăi a doua zi dimineaţă. De ce să-și refuze simplele 
plăceri care apăruseră pe neașteptate? 


Deși își propusese să se uite din când în când spre ușa 
restaurantului și să cerceteze cu atenţie fiecare persoană care 
intra, domnișoara Temple își petrecu următoarele douăzeci de 
minute tăind chiflele exact în jumătate și ungându-le mai întâi 
cu un strat de gem, apoi cu unul de frișcă. Le puse deoparte și 
se delectă cu două felii de mango, una după alta, prinzându-le 
la un capăt în furculita de argint și mâncându-le, bucată cu 
bucată, până la celălalt capăt. Apoi termină de băut prima 
ceașcă și se ridică din nou în picioare ca să-și mai toarne una, 
de data aceasta folosind sita și adăugând puţină apă fierbinte 
din ceainic pentru a dilua infuzia de ceai. Gustă, mai puse un 
strop de lapte, apoi se așeză și atacă prima jumătate de chiflă, 
alternând fiecare îmbucătură cu o gură de ceai. Incă o felie de 
mango și trecu la cea de a doua jumătate de chiflă și, când o 


termină și pe aceasta, simţi nevoia unei alte cești de ceai, care 
parcă avea nevoie de mai multă apă fierbinte decât precedenta. 
Ajunsese la ultima jumătate de chiflă și la ultima felie de mango 
- neștiind pe care să o devoreze mai întâi - când își dădu seama 
că d'Orkanez stătea chiar în faţa ei. Spre marea ei satisfacţie, 
reuși să-i zâmbească vesel și, spre surprinderea ei, să spună: 

— A, în sfârșit. 

Era evident că d'Orkanez nu se aștepta la o asemenea 
replică. 

— Nu cred că ne cunoaștem, zise el. 

— Într-adevăr. Sunteţi Comte d'Orkanez. Eu sunt Celeste 
Temple. Luaţi loc, vă rog, spuse tânăra și arătă spre scaunul de 
lângă ea - nu cel pe care își lăsase poșeta. Doriţi un ceai? 

— Nu, mulţumesc, răspunse d'Orkanez, privind-o cu interes și 
suspiciune. Pot să vă întreb de ce vă aflaţi aici? 

— Nu credeţi că e o întrebare nepoliticoasă? Dacă e să 
purtăm o conversație - nu știu de unde sunteţi, se spune că din 
Paris, dar din câte știu eu nici măcar parizienii nu sunt atât de 
lipsiţi de politețe, atât de grosolani - ar fi mai bine să luaţi /oc, 
spuse domnișoara Temple zâmbind răutăcios. Dacă, desigur, nu 
vă e teamă că am să vă împușc. 

— Cum doriţi. Nu vreau să par... lipsit de maniere. 


D'Orkanez trase scaunul și se așeză, corpul lui masiv părând 
că, în același timp, e aproape, dar și departe de ea, cu mâinile 
pe masă însă cu faţa la distanţă de ele. Nu purta haina de blană, 
ci un smoching imaculat și o cămașa albă apretată, cu nasturi 
albaștri, sclipitori. Domnișoara Temple observă că purta pe 
degete, care erau neobișnuit de groase și de puternice, o 
mulțime de inele de argint, câteva dintre ele bătute cu pietre 
albastre. Avea barba mare, dar bine îngrijită, gura extrem de 
senzuală și ochii albaștri, strălucitori. Bărbatul emana o forță 
stranie și o masculinitate profundă, tulburătoare. 

— Aţi dori a/tceva? întrebă ea. 

— Poate niște cafea, dacă nu aveţi nimic împotrivă. 

— Nu văd nimic rău în cafea, replică tânăra un pic afectat. 

Făcu un semn chelnerului și, când acesta veni la masă, îi dădu 
comanda lui d'Orkanez, apoi se întoarse spre Comte. 


— Nimic altceva? 

Bărbatul clătină din cap. Chelnerul o porni repede spre 
bucătărie. Domnișoara Temple sorbi din ceai și se lăsă pe 
speteaza scaunului, apucând poșeta de curea cu mâna dreaptă 
și așezând-o în poală. Comte d'Orkanz o studie cu atenţie, ochii 
urmărindu-i pentru o clipă mișcarea, ușor amuzațţi. 

— Vasăzică... mă așteptați, după cât se pare, o provocă el. 

— Nu conta cine, dar știam că unul dintre dumneavoastră va 
veni aici și, când o va face, va da ochii cu mine. Poate că aș fi 
preferat pe altcineva - cu alte cuvinte, poate că am mai multă 
treabă în altă parte - dar problema rămâne aceeași. 

— Şi care ar fi problema? 

Domnișoara Temple zâmbi. 

— Vedeţi dumneavoastră, acesta e genul de întrebare care i 
se pune unei tinere neroade - e genul de întrebare pe care mi-ar 
pune-o un idiot de admirator care e convins că, pentru a putea 
să mă pipăie în voie pe o canapea, trebuie mai întâi să poarte o 
conversaţie flatant de sinceră cu mine. Dacă nu vrem să ne 
pierdem vremea, Comte, va trebui să fim rezonabili și să vorbim 
pe șleau. Nu credeţi că am dreptate? 

— Nu cred că v-aţi lăsat pipăită de prea mulţi bărbaţi pe o 
canapea. 

— Aţi ghicit, spuse tânăra și mușcă din chiflă, regretând 
întreruperea de câteva minute, apoi sorbi din ceașcă. Nu credeţi 
că ar fi mai bine dacă v-aș pune eu întrebările? 

D'Orkanez zâmbi - poate fără să vrea, domnișoara Temple 
nu-și dădea seama - și înclină din cap. 

— Cum doriţi. 

Dar tocmai atunci sosi cafeaua și tânăra se văzu nevoită să-și 
ţină vorba în timp ce chelnerul așeza pe masă ceașca, cafetiera, 
laptele, zahărul și  linguriţele aferente. După plecarea 
chelnerului, îl lăsă pe Comte să guste cafeaua și constată cu 
satisfacţie că o bea fără zahăr, ceea ce reducea întârzierea. 
D'Orkanez așeză ceașca pe masă și înclină din cap spre ea. 

— Femeia - cred că pentru dumneavoastră sunt atât de 
multe femei - femeia care mă interesează era de la bordel, o 
anume Angelique. Am înţeles de la doctorul Svenson că aţi fost 
îngrijorat - chiar surprins - de rezultatele nefericite ale... 
procedurii la care aţi supus-o la Institutul Regal. Sunt curioasă - 


și nu este vorba de o curiozitate oarecare, vă asigur, ci de una 
profesională - dacă aţi nutrit vreun sentiment real pentru acea 
tânără, înainte sau după ce procedura dumneavoastră a distrus- 
O. 

Comte sorbi din nou din ceașcă. 

— Vă deranjează dacă fumez? întrebă el. 

— Dacă trebuie. E un obicei dezgustător. Vă rog să nu 
scuipați. 

Bărbatul dădu grav din cap și scoase o tabacheră de argint 
dintr-un buzunar interior. După ce se uită o clipă în ea, scoase 
un trabuc mic, bine răsucit și aproape negru, și închise 
tabachera cu zgomot. Vâri trabucul în gură și tabachera în 
buzunar, din care scoase o cutie de chibrituri. Aprinse trabucul, 
pufăi de câteva ori până când vârful se înroși și lăsă chibritul să 
cadă în farfurioară. Scoase fumul pe nări, sorbi din cafea și o 
privi pe domnișoara Temple drept în ochi. 

— Puneţi întrebarea asta din cauza lui Bascombe, desigur, 
zise el. 

— Credeţi? 

— Ba bine că nu. El v-a zădărnicit speranţele. Când întrebaţi 
despre Angelique, o persoană de rang inferior pe care am 
cooptat-o, căreia i-am oferit șansa de a avansa - din punct de 
vedere social, material, spiritual, vă interesaţi și de 
sentimentele noastre faţă de e/, o altă persoană pe care am 
primit-o cu braţele deschise și care, desigur, e departe de a 
proveni dintr-o categorie socială atât de dubioasă. Și vă gândiţi, 
mai mult de-atât, aţi face orice ca să aflaţi, care e reacţia /ui 
față de activitatea noastră. 

Domnișoara Temple îl fulgeră cu privirea. 

— Dimpotrivă, monsieur le Comte, întreb din curiozitate, dat 
fiind că e foarte posibil ca răspunsul să hotărască dacă veţi fi 
pedepsit, mai superficial, de justiţia obiectivă sau veţi avea 
parte de chinuri lente, continue, insuportabile, pe care numai 
răzbunarea le poate provoca. 

— Nu zău? făcu el îngăduitor. 

— Din punctul meu de vedere - pentru mine contează numai 
dacă planurile dumneavoastră dau greș și nu mai sunteţi în 
stare să le duceţi la îndeplinire - din pricina legii, a unui glonţ 
sau fiindcă aţi fost convins cu forţa. Roger Bascombe nu 


înseamnă nimic pentru mine. Pe de altă parte, să știți că ceea 
ce simt eu pentru prietena dumneavoastră care mi-a făcut atâta 
rău - această, această Contessa - simt și alţii pentru 
dumneavoastră - pentru răul pe care i l-aţi făcut acestei 
Angelique. E imprudent să crezi că nu există consecinţe, atunci 
când e vorba doar de o femeie „oarecare”. 

— Înţeleg. 

— Nu cred. 

D'Orkanez nu răspunse, preferă să soarbă din cafea. Puse 
ceașca jos și vorbi cu un fel de oboseală, ca și cum simpla 
exprimare a opiniei presupunea un efort fizic. 

— Domnișoară Temple, sunteţi o tânără foarte interesantă. 

Tânăra își dădu ochii peste cap. 

— Mă tem că acest compliment înseamnă foarte puţin pentru 
mine, mai ales că vine de la un criminal. 

— Mi-am dat seama ce credeţi despre mine. Dar, spuneţi-mi, 
vă rog, cine e persoana căreia i-am făcut atâta rău? 

Domnișoara Temple ridică din umeri. Comte scutură scrumul 
pe marginea farfurioarei și mai trase un fum, înroșind vârful 
trabucului. 

— Să ghicesc? Ar putea fi doctorul din Macklenburg, fiindcă 
mai avea puţin și își găsea moartea datorită eforturilor mele, dar 
nu-l văd în rolul răzbunătorului care nu ţine cont de nimic - i se 
potrivește prea mult cel de ra'sormeur - sau poate tipul celălalt, 
pe care nu l-am întâlnit până acum, asasinul plătit? Dar ăsta 
pare prea cinic și feroce. Sau altul? Cineva pe care l-am 
nedreptăţit cândva, în trecutul meu? 

Bărbatul oftă, aproape acceptând povara păcatului, și trase 
iar din trabuc ochii domnișoarei Temple fixaţi pe vârful înroșit - 
ca și cum ar fi vrut să simtă din nou, cu toată fiinţa lui, pornirea 
infernală care îl împingea înainte. 

— De ce aţi venit la St. Royale? întrebă el. 

Domnișoara Temple mușcă din nou din chiflă - savurând acest 
schimb de replici purtat în zeflemea - sorbi din ceașca de ceai 
și, în timp ce înghiţea îmbucătura, clătină din cap, punându-și în 
mișcare buclele castanii de o parte și de alta a feţei. 

— Nu, nu voi răspunde la întrebările dumneavoastră. Am fost 
interogată o dată, la Harschmort, și mi-a fost de-ajuns. Dacă 
vreţi să vorbiți cu mine, vorbim după regulile mele. Dacă nu, 


atunci puteţi pleca - fiindcă veţi afla de ce sunt aici exact atunci 
când mi-am propus să vă arăt. 

Tânăra străpunse ultima felie de mango fără să-i aștepte 
replica și mușcă din ea, lingându-și buzele ca să-i prindă zeama. 
Gustul delicios o făcu să zâmbească fără voie. 

— Ştiţi că acest mango este aproape la fel de delicios precum 
cel din grădina casei tatălui meu? întrebă ea, înghițind îndeajuns 
ca să poată vorbi clar. Diferenţa - deși acesta e foarte gustos se 
datorează, cred, luminii soarelui și poziționării planetei. 
Înţelegeţi? În jurul nostru se înfruntă mari forţe, în fiecare zi a 
vieţii noastre - iar noi cine suntem? Ce vrem? Pe care dintre 
acești stăpâni îi slujim? 

— Nu pot decât să vă aplaud gândirea metaforică, spuse 
d'Orkanez sec. 

— Dar aveţi un răspuns? 

— Poate că am. Ce-aţi spune despre... artă? 

— Artă? 

Domnișoara Temple nu era sigură că înţelesese ce voia să 
spună Comte, drept care se opri din mestecat și își miji ochii 
bănuitoare. Oare o urmărise până la galeria de artă (și dacă o 
făcuse, când anume? Când mersese acolo împreună cu Roger? 
Mai recent? Atât de repede îl înștiinţase curatorul, domnul 
Shanck?) sau voia să spună altceva... dar ce anume? Pentru 
domnișoara Temple arta era o curiozitate, ca un os cioplit sau 
un cap mumifiat pe care le vedeai la un târg de la ţară - un 
vestigiu al unor teritorii necunoscute pe care nu simţea nevoia 
să le viziteze. 

— Arta, repetă Comte. Sunteţi familiarizată cu... ideea? 

— Care idee? 


— Ideea despre artă ca alchimie. Un act de transformare. De 
refacere și renaștere. 

Domnișoara Temple ridică mâna. 

— Mă scuzaţi, dar știți... asta mă face să vă întreb despre 
legătura dumneavoastră cu un pictor anume, domnul Oskar 
Veilandt. Cred că și el e din Paris, cunoscut mai ales pentru 
compoziţia lui provocatoare, de mari dimensiuni, pe tema Bunei 
Vestiri. Înţeleg - poate e doar un zvon răutăcios - că această 
capodoperă atât de expresivă a fost tăiată în treisprezece bucăţi 
și împrăștiată pe tot continentul. 


Comte sorbi din cafea. 

— Îmi pare rău, nu-l cunosc. Spuneţi că e din Paris? 

— Da, ca multe alte persoane care mi se par dezagreabile. 
— l-aţi văzut opera? 

— O, da. 

— Ce impresie v-a făcut? V-a provocat? 

— Da. 

— Tocmai pe dumneavoastră? Cum așa? 


— M-a făcut să cred că dumneavoastră i-aţi cauzat moartea. 
Fiindcă sigur e mort, iar dumneavoastră se pare că aţi furat 
multe de la el - ceremoniile, Procesul și preţiosul lut albastru- 
violet. Ce straniu ca astfel de lucruri să vină de la un pictor, deși 
cred că a fost și mistic, și a/chimist - ce straniu că aţi amintit și 
dumneavoastră despre asta - deși am aflat că e un lucru comun 
printre cei ce fac parte din acea comunitate ce-și duce traiul 
prin mansarde și își ascute simţurile cu absint. Sunteţi atât de 
sigur de dumneavoastră, dar stau și mă întreb, monsieur, dacă 
aţi avut măcar vreodată o idee originală. 


Comte d'Orkanez se ridică în picioare. Cu trabucul în mâna 
dreaptă, întinse mâna stângă spre ea și, instinctiv, domnișoara 
Temple îl lăsă să o atingă - în același timp pipăind pistolul din 
poșetă. Bărbatul îi sărută mâna - o șoaptă umedă care îi trecu 
peste degete, apoi îi dădu drumul și făcu un pas înapoi. 

— Plecaţi atât de brusc, remarcă ea. 

— Luaţi-o ca pe o amânare. 

— Pentru care dintre noi? 

— Pentru dumneavoastră, domnişoară Temple. Fiindcă veţi 
persevera... și perseverenţa vă va distruge. 

— Oare? 

Nu era un răspuns foarte acid, dar, după cum i se aprinseseră 
ochii lui d'Orkanez, era tot ce putuse găsi pe moment. 

— Sigur. Așa se va întâmpla, spuse bărbatul sprijinindu-se cu 
mâinile de masă și apropiindu-se de faţa ei. Când se va 
întâmpla, vă veţi supune de bună voie. Ca toţi ceilalți. Credeţi 
că vă luptaţi cu monștri - credeţi că vă luptaţi cu noi! - dar nu 
faceţi decât să vă luptaţi cu propria teamă... iar teama se va 
ofili în faţa dorinţei. Credeţi că nu vă simt foamea? O simt la fel 


cum simt dogoarea soarelui. Sunteţi deja a mea, domnişoară 
Temple - și doar așteptați clipa în care voi decide să vă iau. 

Comte își îndreptă spatele și își vâri trabucul în gură, limba lui 
umedă și rozalie pipăind tutunul negru. Suflă fumul prin colţul 
gurii și se întoarse fără să mai spună ceva, ieșind cu pas 
sprinten din restaurant și din raza vizuală a domnișoarei 
Temple. 

Tânăra nu-și dădea seama dacă bărbatul părăsea hotelul sau 
urca pe scara aceea impunătoare spre etajele superioare. Poate 
că se îndrepta spre apartamentul Contessei poate că aceasta se 
întorsese deja, iar ea nu o observase din cauza lui d'Orkanez. 
Dar de ce plecase atât de brusc - după ce o ameninţase? 
Amintise de pictor, Veilandt. Atinsese oare un nerv sensibil? 
Oare Comte d'Orkanez avea nervi? Domnișoara Temple nu știa 
ce să facă mai departe. Toate planurile pe care și le imaginase 
până atunci se evaporaseră, copleșite de dorinţa din ce în ce 
mai mare de a-l încurca și a-l întrece pe Comte în conversaţie - 
dar, până la urmă, cu ce se alesese? Işi țuguie buzele și își 
aminti de prima impresie pe care i-o făcuse d'Orkanez, în trenul 
spre Orange Canal, masivitatea lui înspăimântătoare dublată 
parcă de haina de blană, privirea lui pătrunzătoare, aspră și 
neiertătoare. O umpluse de groază, iar după acel ritual straniu 
din sala de operaţii groaza se transformase în teroare. Pe de 
altă parte, era mulţumită de reacția lui când adusese vorba 
despre Oskar Veilandt. In pofida poveștii terifiante spuse de 
doctor despre femeia bolnavă și despre otravă, domnișoara 
Temple simţea că d'Orkanez era și el om - oribil, arogant, 
brutal, foarte influent, dar cu o arhitectură proprie a vanităţii 
care, studiată îndeaproape, îi putea arăta cum să-l doboare. 


Revenind la sentimente mai bune, domnișoara Temple folosi 
următoarele minute ca să ceară nota de plată și să termine ce 
mai era de mâncat, sugând o felie de lămâie în timp ce vâra 
mâna în poșetă după bani. Se gândise să treacă totul în contul 
Contessei, dar în cele din urmă hotărî că un truc atât de 
meschin nu era de demnitatea ei. Mai mult de-atât, îi repugna 
ideea de a-i rămâne femeii datoare cu ceva (o atitudine evident 
neîmpărtășită de Comte, care o lăsase pe domnișoara Temple 
să-i achite cafeaua). Tânăra se ridică în picioare, își luă poșeta și 
lăsă să cadă coaja de lămâie pe farfurie, ștergându-și degetele 


cu un șerveţel mototolit. leși din restaurant, care începea să se 
umple pentru cină, cu o urmă de îngrijorare. Chang și Svenson 
nu sosiseră. Ceea ce era bine, fiindcă până acum nu realizase 
nimic important și voia să acţioneze singură - dar absenţa lor 
însemna că li se întâmplase ceva? Încercaseră ceva nesăbuit, 
fără ea? Bineînţeles că nu - voiau să-și ducă la îndeplinire 
propriile planuri, legate de această Angelique sau de prinţul 
doctorului Svenson. Faptul că nu apăruseră până acum era în 
avantajul obiectivelor lor comune. 

Se apropie de recepţie unde același funcţionar o informă că 
persoana căutată încă nu venise. Domnișoara Temple aruncă o 
privire vicleană în jur și se aplecă și mai tare spre el. Arătă din 
ochi spre peretele curbat, acoperit cu oglinzi, și întrebă dacă 
separeurile fuseseră rezervate pentru seara aceea. Funcţionarul 
nu răspunse imediat. Tânăra își prefăcu vocea în șoaptă, în 
același timp adoptând un ton nevinovat, firesc. 

— Poate că le cunoașteţi pe unele doamne din anturajul 
Contessei, pe doamna Marchmoor, de exemplu. Sau - mereu le 
uit... 

— Pe domnișoara Poole? 


— Pe domnişoara Poole! Întocmai! Ce înger de femeie! 
exclamă domnișoara Temple cu un zâmbet larg, ochii ei 
încercând să îmbine inocenţa cu depravarea. Mă întreb dacă 
vreuna din ele o va însoţi pe Contessa, sau poate pe Comte 
d'Orkanez... într-unul din separeurile dumneavoastră? 

Tânăra merse până la a-și mușca buza și a clipi de mai multe 
ori spre recepţioner. Acesta deschise un registru îmbrăcat în 
piele roșie, își trecu degetul până în josul paginii și apoi îl 
închise, făcând semn unuia dintre angajaţii restaurantului. Când 
insul se apropie, recepţionerul arătă spre domnișoara Temple. 

— Domnișoara se va alătura grupului Contessei în separeul 
Cinci. 

— Mai e o domnişoară acolo, spuse chelnerul. A sosit acum 
câteva minute... 

— A, cu atât mai bine, zise recepţionerul și se întoarse spre 
domnișoara Temple. Veţi avea companie. Poul, condu-o, te rog, 
pe domnișoara... 

— Domnișoara Hastings, spuse tânăra. 

— Domnișoara Hastings la  separeul cinci. Dacă 


dumneavoastră sau cealaltă domnișoară aveţi nevoie de ceva, 
apelaţi la Poul. Eu o voi informa pe Contessa când sosește. 
— Vă rămân datoare. 


Tânăra fu condusă înapoi în restaurant, unde observă pentru 
prima dată un șir de uși ale căror clanţe și balamale erau 
ascunse ingenios în tapet, fiind aproape invizibile. Cum de n-o 
văzuse intrând pe cealaltă femeie - trecuse în timp ce ea 
discuta cu d'Orkanez? Oare apariţia ei îl făcuse pe Comte să 
plece atât de brusc - sau d'Orkanez plecase astfel ca să-i 
distragă ei atenţia? Domnișoara Temple era foarte curioasă să 
vadă cine era acea femeie. În trăsura care mergea la 
Harschmort fuseseră trei femei, două dintre ele fiind probabil 
Marchmoor și Poole - deși ar fi putut fi oricare dintre femeile 
supuse Procesului - dar habar nu avea cine putea fi cea de a 
treia. Se gândi la mulțimea de oameni care fusese în sala de 
operaţii - la femeia cu masca plină de mărgele verzi de pe 
coridor. Oare era o femeie pe care o știa din vedere? Cea mai 
mare parte din timpul petrecut la Harschmort purtase mască - 
iar cei care o văzuseră fără ea erau morţi sau persoane 
cunoscute, precum Contessa... cel puţin așa spera - dar cine 
putea ști? Cine mai fusese în spatele oglinzii? Domnișoara 
Temple se albi la faţă. Roger? Vâri mâna în poșetă ca să-i dea o 
monedă chelnerului și o lăsă deschisă ca să poată scoate 
revolverul în caz de nevoie. 

Deschise ușa și văzu o siluetă la marginea mesei, cu o mască 
împodobită cu pene care se asorta cu verdele-albastru 
strălucitor al rochiei pene de păun, care îi încadrau părul bălai. 
Avea gura mică și rujată, faţa palidă, fardată discret, gâtul lung, 
de lebădă, mâinile mici și fine în mănuși albastre. Domnișoarei 
Temple îi amintea de un câine rusesc, slab, rapid și mereu pus 
pe hartă, care mârâia ameninţător la tot ce îl călca pe nervi. 
Vări banul în mâna chelnerului în timp ce acesta o anunţa: 

— Domnișoara Hastings. 

Cele două femei înclinară din cap una către cealaltă. 
Chelnerul întrebă dacă doresc ceva. Nu răspunse niciuna - nu se 
mișcă niciuna - și, o clipă mai târziu, chelnerul se înclină și se 
retrase, închizând ușa după el. 

— Isobel Hastings, spuse domnișoara Temple și arătă spre un 
scaun de la capătul mesei opus celui la care stătea femeia 


blondă mascată. Se poate? 

Femeia îi dădu de înţeles printr-o fluturare a mâinii că poate 
lua loc, iar domnișoara Temple se conformă, așezându-și rochia 
într-o poziţie confortabilă, fără să-și dezlipească ochii de pe cea 
din faţa ei. Pe masă, între ele, se aflau o tavă de argint cu 
câteva sticle cu băuturi aurii și rubinii și mai multe pahare 
bombate sau drepte (domnișoara Temple habar nu avea la ce 
servea fiecare pahar și cu atât mai puţin ce era în sticlele 
acelea). În faţa femeii blonde se afla un pahar mic, de mărimea 
unei lalele cu o tulpină tare, plin cu un lichid rubiniu care, prin 
peretele de cristal, aducea a sânge. Întâlni privirea cercetătoare 
a femeii, ochii adumbriţi de un albastru parcă mai deschis decât 
rochia, și încercă să pună cât mai multă compasiune în voce. 

— Mi s-a spus că cicatricele de pe față dispar în doar câteva 
zile. La dumneavoastră cum a fost? 

Cuvintele ei părură că o trezesc pe femeie la viaţă. Luă 
paharul și bău o gură, înghiţi, apoi de-abia se abţinu să nu se 
lângă pe buze. Puse paharul la loc, pe fața de masă, dar nu îl 
lăsă din mână. 

— Mă tem că... nu înţeleg ce spuneţi. 

Glasul femeii era controlat și precis și parcă puțin trist, ca și 
cum o viaţă plină de constrângeri sau de rutină încurajase în 
timp o anumită obtuzitate în gândire. 

— Îmi cer scuze, am crezut că... din cauza măștii... 

— A, desigur... e evident... dar, nu, nu de asta... nu... nu 
am... am venit aici... în secret. 

— Sunteţi o apropiată a Contessei? 

— Dar dumneavoastră? 


— N-aș putea spune, nu, răspunse domnișoara Temple 
grațios, dar plină de curaj. Mai curând sunt o cunoștință a 
doamnei Marchmoor. Deși, bineînţeles, am vorbit de câteva ori 
cu Contessa. Aţi luat parte - dacă pot vorbi mai deschis - la 
întâlnirea de la casa Harschmort, când Comte a făcut acea 
extraordinară prezentare? 

— Am fost acolo... da. 

— Pot să vă întreb dacă v-a plăcut? Sigur, sunteţi aici - ceea 
ce e un răspuns în sine - dar dincolo de asta, sunt curioasă... 

Femeia o întrerupse: 


— Doriţi să beţi ceva? 

Domnișoara Temple zâmbi. 

— Dumneavoastră ce beţi? 

— Vin de Porto. 

— Aha. 

— Nu vreţi? întrebă femeia repede, pe un ton ușor iritat. 

— Ba da... am să gust puţin... 

Femeia împinse brusc tava de argint care alunecă pe mai bine 
de un metru de masă, lovind sticlele și făcând paharele să 
clincăne - deși nimic nu căzu și nimic nu se sparse. În ciuda 
efectului acestui gest straniu, domnișoara Temple trebui să se 
ridice în picioare ca să ajungă la tavă. Își turnă puţin vin rubiniu 
într-un pahar identic cu cel al femeii, puse dopul greu la loc și se 
așeză. Inspiră mirosul dulce, de medicament, al lichidului, dar 
nu bău, fiindcă simţi cum i se încleștează gâtul. 

— Așadar... continuă domnișoara Temple, am fost amândouă 
la casa Harschmort... 

— Comte d'Orkanez, o întrerupse femeia din nou. ÎI 
cunoașteţi? 

— Desigur. Tocmai am vorbit cu dumnealui. 

— Unde? 

— Aici, în hotel, desigur. Se pare că a intervenit ceva și nu 
poate veni. 


O clipă crezu că femeia se va ridica în picioare, dar nu-și putu 
da seama dacă voia să-l caute pe Comte sau să fugă de acolo, 
surprinsă că d'Orkanez este atât de aproape. Era una din acele 
clipe în care domnișoara Temple simţea nedreptatea paradoxală 
de a fi o tânără femeie înzestrată cu sensibilitate și inteligenţă, 
căci, cu cât înţelegea mai mult o situaţie, cu atât creștea și 
numărul posibilităţilor de a o rezolva și, în consecinţă, cu atât 
mai puţin știa pe care să o aleagă - era cea mai frustrantă 
„Claritate” a gândirii pe care și-o putea imagina. Nu știa dacă să 
sară și să o oprească pe femeie sau să se lanseze în laude și mai 
dezgustătoare ale autorităţii masculine a lui d'Orkanez. Voia 
doar ca femeia să vorbească mai mult decât ea, iar ea să vadă 
cum e vinul. Numele acelui vin o fascinase întotdeauna, dată 
fiind condiţia ei de insulară, dar nu-l gustase niciodată - era 


apanajul bărbaţilor, care îl asociau cu o ţigară de foi după o 
masă copioasă. Se aștepta să fie la fel de dezgustător pe cât îi 
era mirosul - pentru ea cele mai multe băuturi alcoolice erau 
dezgustătoare din principiu - dar în mintea ei numele acestuia 
era legat de călătorii și de mare. 

Femeia nu se ridică în picioare ci, după vreo două secunde de 
șovăire, se așeză mai bine pe scaun. Se aplecă și - ca și cum ar 
fi citit gândurile negative ale domnișoarei Temple - luă paharul 
și îl ridică spre domnișoara Temple care făcu la fel. Luară câte o 
înghiţitură, domnișoara Temple apreciind dulceaţa rubinie, dar 
nu și arsura din gură și gât, și nici senzaţia de greață din 
stomac. Puse paharul pe masă și își supse limba cu un zâmbet 
strâmb. Femeia mascată băuse tot paharul și se ridică să-și mai 
toarne unul. Domnișoara Temple împinse tava spre ea - cu mai 
multă eleganţă decât îi fusese trimisă - și văzu cum femeia ia 
sticla și își umple paharul, cum îl golește fără să pună sticla la 
loc și, spre surprinderea nedisimulată a domnișoarei Temple, 
cum își toarnă altul. Femeia lăsă sticla pe tavă și, în sfârșit, își 
reluă locul. 

Domnișoara Temple își dădu seama cu un zâmbet șiret că o 
judecase greșit, căci, cu cât femeia din faţa ei bea și vorbea mai 
mult, cu atât putea afla mai multe de la ea. 

— Nu mi-aţi spus cum vă cheamă, susură ea. 

— Şi nici n-am să vă spun, răspunse femeia răstit. Nu vedeţi 
că port mască? Oare toţi sunteţi atât de neghiobi? 

— Vă cer iertare, zise domnișoara Temple calm, stăpânindu- 
se să nu-i arunce paharul în față. Se pare că nu prea v-a mers 
bine azi - v-a mai deranjat și altcineva? Vă pot fi de vreun 
ajutor? 

Femeia oftă tremurând și domnișoara Temple rămase din nou 
surprinsă - chiar descumpănită puţin - de ușurința cu care până 
și amabilitatea falsă poate străpunge armura disperării. 

— Îmi cer scuze, spuse femeia, cu o voce șoptită. 

Domnișoarei Temple i se păru că femeia era o persoană care 
fusese nevoită foarte rar în viață să rostească acele cuvinte și 
că le rostea acum doar fiindcă ajunsese la limita disperării. 

— Nu, nu, vă rog, insistă domnișoara Temple, trebuie să-mi 
spuneţi ce s-a întâmplat atât de grav azi pentru ca, împreună, 
să aflăm răspunsul. 


Femeia dădu pe gât ce mai rămăsese în pahar, se înecă o 
clipă, înghiţi cu greutate, apoi își turnă din nou. Lucrurile se 
precipitau - nu era nici măcar ora cinei - dar domnișoara 
Temple își umezi buzele în pahar și remarcă: 

— Nu-i așa că-i delicios? 

Femeia nu păru să audă și începu să vorbească mormăit, fapt 
care, combinat cu vocea ei ascuţită, arțăgoasă, amintea de 
minunăţiile văzute la circ, una din păpușile acelea automate 
care „vorbesc” nefiresc printr-un amestec ciudat de bășici pline 
de aer și plăci metalice prinse într-o cutie muzicală. Sunetul nu 
era exact la fel, dar spectacolul era asemănător mai ales 
datorită discrepanţei dintre vocea femeii blonde și corpul ei. 
Domnișoara Temple știa că masca era în mare parte de vină - 
între timp se gândise mult la măști - și se simţi derutată de 
mișcarea buzelor roz-portocalii ale femeii, cum se deschideau și 
se închideau în avanscena penelor viu colorate... imaginea 
tulburătoare oferită de faţa ei palidă, buzele ușor umflate - deși 
erau subţiri, încă mai arătau fragede - străfulgerarea dinţilor 
albi și rozul mai profund al gingiilor și al limbii. Pe neașteptate, 
domnișoara Temple simţi nevoia să vâre două degete în gura 
femeii doar ca să vadă cât de fierbinte era. Dar se opri la timp și 
își reprimă acea pornire șocantă, fiindcă femeia, în sfârșit, 
vorbea. 


— De fapt, sunt o persoană foarte agreabilă, chiar maleabilă, 
ăsta-i adevărul... și, când ai un asemenea temperament, devii 
vulnerabil și nimeni nu-ţi arată respectul cuvenit, oamenii te iau 
de prost și vor mai mult de la tine... întotdeauna vor mai mult... 
așa e firea mea, m-am străduit mereu, în limitele politeţii, să fac 
tot ce pot pentru oricine și am încercat să nu fiu mândră, fiindcă 
aș putea fi mândră, aș putea fi cea mai mândră femeie din 
lume... am tot dreptul să fiu ce vreau și e sâcâitor fiindcă sunt 
momente în care simt că ar trebui să fiu... că ar trebui să fiu o 
altă regină, mai mult decât regina, fiindcă regina e bătrână și 
arată oribil... dar partea cea mai rea e că am vrut să fiu așa, 
dacă m-aș apuca să dau ordine, să ţip și să cer ceva, aș obţine 
numaidecât, aș obține tot ce vreau... dar acum stau și mă întreb 
dacă e adevărat, mă întreb dacă am ajuns în punctul în care 
nimeni nu mai vrea să asculte, în care toţi îmi râd în faţă sau cel 
puţin în spate, cum mai râd toţi în spatele meu... chiar dacă știu 


că sunt cine sunt... și fac pur și simplu ceea ce fac de mai mult 
timp, numai că o fac mai pe faţă, fără să se ascundă, cu un 
dispreţ pe care nu cred că-l pot suporta, iar tata e cel mai rău 
dintre toţi, întotdeauna a fost cel mai rău și acum nu mai are 
ochi pentru mine, nici măcar nu încearcă să aibă grijă de mine... 
niciodată nu i-a păsat de mine... și trebuie să accept un viitor pe 
care mi l-au ales alții. Nimeni nu știe ce fel de viață duc. 
Nimănui nu-i pasă... iar insul ăsta, /insu/ ăsta vulgar... trebuie... 
un străin... e îngrozitor... și singura mea consolare e că mereu 
am știut că el... indiferent de cum va evolua... mă va distruge. 


Femeia dădu pe gât cel de-al patrulea pahar de vin - cine știe 
câte mai băuse înainte de sosirea domnișoarei Temple? - se 
strâmbă și se întinse imediat după sticlă. Domnișoara Temple se 
gândi la propriul ei tată - un bărbat aspru, plin de furie, 
imposibil de distant, binevoitor numai din întâmplare. Așa cum îl 
vedea ea, tatăl ei era o forță a naturii, precum oceanul sau norii, 
pentru care zilele însorite și furtunile erau la fel. Ştia că se 
îmbolnăvise, că foarte probabil nu-l va mai găsi în viaţă la 
revenirea ei - dacă avea să revină vreodată - la casa de pe 
insulă. Era un gând care o întrista dacă îl lăsa să o copleșească, 
dar nu îl lăsă, fiindcă nu știa dacă acea tristeţe era diferită de 
dorul pe care îl simţea după soarele tropical. Domnișoara 
Temple credea că schimbarea aduce cu ea și tristeţe. Oare 
absenţa tatălui ei o făcea să se simtă mai tristă decât de obicei 
- din cauza depărtării sau a morţii? Era tristă fiindcă nu putea 
răspunde la întrebare? Pe mama ei nu o cunoscuse - o femeie 
tânără (mai tânără decât era domnișoara Temple acum, ce 
situaţie ciudată) moartă la nașterea copilului ei. Atâţia oameni 
pe lumea asta te dezamăgeau, cine putea spune că lipsa unuia 
era o pierdere? Aceasta era reacţia plină de iritare a 
domnișoarei Temple de fiecare dată când se gândea cu regret la 
absenţa mamei, iar dacă în sufletul ei exista o rană ascunsă, 
oricât de mică, nu-și pierdea timpul ca să o scormonească de 
dragul unor necunoscuţi sau de dragul altcuiva. Și totuși, dintr- 
un motiv pe care nu putea - sau nu voia - să-l numească, își 
dădea seama că vorbele dezlânate ale femeii mascate îi 
atinseseră un punct nevralgic. 

— Dacă ar fi să-l vedeţi, întrebă ea cu blândeţe, ce credeţi că 
v-ar sfătui să faceţi Comte d'Orknacz? 


Femeia râse amar. 

— Atunci de ce nu plecaţi? 

— Unde să plec? 

— Sunt sigură că sunt destule locuri... 

— Nu pot pleca! Sunt obligată să rămân! 

— Refuzaţi această obligaţie. Sau, dacă n-o puteţi refuza, 
folosiți-vă de ea... spuneaţi că ar trebui să fiţi regină... 

— Dar nimeni nu vrea să asculte... nimeni nu-și închipuie... 

Domnișoara Temple își pierdea răbdarea. 

— Dacă vreţi cu adevărat să... 

Femeia ridică brusc paharul. 

— Toţi vorbiţi la fel, cu înțelepciunea voastră arogantă... doar 
ca să vă justificaţi locul la masa mea! „Eliberează-te! Dezvoltă-ţi 
percepțiile!” Numai prostii, spuse ca să vă atingeţi scopul! 

— Dacă vă simţiţi atât de încolţită, replică domnișoara 
Temple mai calmă acum, cum de-aţi reușit să veniţi aici, 
mascată și singură? 

— Dumneavoastră ce credeţi? întrebă femeia, aproape 
scuipând. Hotelul St. Royale e singurul loc în care pot merge! Cu 
doi vizitii, ca să fie siguri că ajung aici și luată de aici fără nicio 
oprire pe traseu! 

— Asta e prea de tot. Dacă vreţi să mergeţi în altă parte, 
mergeţi. 

— Cum? 

— Sunt sigură că St. Royale are destule ieșiri. 

— Şi pe urmă? Încotro? 

— Oriunde doriţi - presupun că aveţi bani - e un oraș foarte 
mare. Nu trebuie decât să... 

Femeia râse dispreţuitor. 

— Nici nu aveţi idee... nici nu știți... 

— Recunosc un copil răzgâiat de la o poștă, spuse 
domnișoara Temple. 

Femeia înălță ochii spre ea de parcă ar fi fost lovită de 
trăsnet, vinul atenuându-i reacţiile, cu o expresie amestecată, 
de derută și de furie crescândă. Domnișoara Temple se ridică în 
picioare și arătă spre draperia roșie, oarecum izolată, de pe 
peretele din stânga. 


— Ştiţi ce e asta? întrebă ea brusc. 

Femeia clătină din cap. Domnișoara Temple se îndreptă 
pufnind spre draperie și trase de ea - planul ei ingenios fiind 
zădărnicit pe moment de peretele din spate. Dar, înainte ca 
femeia să spună ceva, domnișoara Temple observă adânciturile 
din lemnul vopsit - era lemn vopsit și nu tencuială - de unde 
puteai apuca și apoi balamalele încastrate cu pricepere care îi 
spuneau cum se deschide. Își vâri degetele mici în găurile din 
perete și trase de obloane, dând la iveală o fereastră 
întunecată, spatele oglinzii olandeze cu rame aurii, care le 
oferea amândurora o imagine completă a holului hotelului St. 
Royale și a străzii de dincolo de el. 

— Vedeţi? întrebă domnișoara Temple, ea însăși furată de 
ineditul spectacolului - vedea oameni la niciun metru de ea care 
nu o puteau vedea. 

În timp ce privea afară, tânăra femeie se apropie de fereastră 
și începu să se tragă nervos de păr. Domnișoara Temple 
recunoscu gestul și simţi un fior pe șira spinării. 

— Dar ce înseamnă asta? întrebă femeia blondă în șoaptă. 

— Numai că lumea nu se măsoară după necazurile noastre și 
că intriga care vă înconjoară nu se sfârșește cu dumneavoastră. 

— Ce... ce absurd... e ca și cum te-ai uita într-un acvariu! 

Apoi femeia își duse mâna la gura care îi tremura și se uită 
nerăbdătoare după sticlă. Domnișoara Temple se apropie de 
masă și împinse tava departe de ea. Femeia o privi cu ochi 
rugători. 

— O, nu înţelegeţi! În casa mea sunt oglinzi peste tot! 

Ușa din spatele lor se deschise, făcându-le să se întoarcă spre 
Poul, chelnerul, care însoțea o altă femeie în separeu. Femeia 
era înaltă, cu părul castaniu și un chip drăguţ, desfigurat de 
cicatricele roșii, abia deslușite, din jurul ochilor. Purta o rochie 
bej, care contrasta cu tivul de un cafeniu închis, și un șir triplu 
de perle aproape de gât. În mână avea o geantă mică. Zâmbi la 
vederea celor două tinere, strecură o monedă în palma lui Poul, 
îi făcu semn să iasă și rosti vesel: 

— Aţi și sosit! Nu știam că puteţi veni - o plăcere nesperată, 
dar așa aţi avut timp să vă cunoașteţi, nu? 

Poul ieși și închise ușa în urma lui, iar femeia se așeză la 
masă, pe locul domnișoarei Temple, mutând paharul mai încolo 


în timp ce își aranja rochia. Domnișoara Temple nu o recunoscu 
după faţă, dar își aminti vocea - în trăsura spre Harschmort, 
femeia care povestise despre cum o dezbrăcaseră cei doi 
bărbaţi. Cicatricele de pe faţa ei dispăreau - ea vorbise în sala 
de operaţii despre existența ei schimbată, despre noua ei 
menire, legată de putere și plăcere... aceasta era doamna 
Marchmoor... Margaret Hooke. 

— Chiar mă întrebam dacă ne vom reîntâlni, îi spuse 
domnișoara Temple, pe un ton destul de glacial, ca să o facă 
atentă pe femeia cea blondă asupra pericolului evident pe care 
nou-venita îl reprezenta pentru amândouă. 

— Sunt sigură că nu te-ai întrebat deloc, replică doamna 
Marchmoor. Ştiai, fiindcă știai că vei fi urmărită până vei fi 
prinsă. Comte mi-a spus că ești... destul de interesantă. 

Doamna Marchmoor se întoarse spre femeia mascată, în 
rochie albastră, care între timp revenise la masă, dar fără să-și 
reia locul. 

— Ce crezi, Lydia? După părerea ta, domnișoara Temple 
merită atenţia noastră? Merită să investim în ea sau ar trebui 
distrusă? 

Lydia? Domnișoara Temple privi spre femeia blondă. Oare 
aceasta era fiica lui Robert Vandaariff, logodnica prinţului 
beţivan al doctorului, moștenitoarea celei mai mari averi care se 
putea închipui? Obiectul privirii ei nu reacţionă în niciun fel, ci se 
uită din nou după sticlă, pe care o găsi, îi scoase dopul și își 
umplu paharul. 

Doamna Marchmoor chicoti. Lydia Vandaariff dădu paharul pe 
gât - al cincilea pahar? - și spuse behăit: 

— Taci din gură. Ai întârziat. Despre ce vorbiţi acolo? De ce 
vorbesc cu voi când ar trebui să mă întâlnesc cu Elspeth? Sau 
chiar mai mult - cu Contessa! Și de ce-i spui Temple? A zis că o 
cheamă Hastings. 

Domnișoara Vandaariff se răsuci pe călcâie spre domnișoara 
Temple, privind-o bănuitor. 

— Nu-i așa? întrebă ea și privi din nou spre doamna 
Marchmoor. Cum adică „vei fi urmărită până vei fi prinsă”? 

— A făcut și ea o glumă proastă, spuse domnișoara Temple. 
N-am fost găsită - dimpotrivă, eu sunt cea care a venit aici. Îmi 
pare bine că ai vorbit cu Comte - mă scutește de explicații... 


— Dar cine sunteţi dumneavoastră? întrebă Lydia Vandaariff, 
din ce în ce mai beată. 

— E un dușman al tatălui tău, răspunse doamna Marchmoor. 
E sigur înarmată și vrea să facă scandal sau să ajungă la o 
învoială. A ucis doi bărbaţi în noaptea balului - despre care știm 
noi, ar putea fi mai mulţi iar complicii ei intenționează să-l 
asasineze pe prinţul dumneavoastră. 

Femeia blondă se uită lung la domnișoara Temple. 

— Ea? 

Domnișoara Temple zâmbi. 

— E absurd, nu? 

— Dar... parcă aţi spus că aţi fost la Harschmort! 

— Am fost. Și am încercat să fiu amabilă cu dumneavoastră... 

— Ce căutați la balul meu mascat? ţipă domnișoara 
Vandaariff. 

— Omora oameni, zise doamna Marchmoor pe un ton caustic. 


— Militarul acela! șopti Lydia. Colonelul Trapping! Mi-au 
spus... părea atât de sănătos... dar de ce... de ce să-i vrea 
moartea? 

Domnișoara Temple făcu ochii roată și răsuflă printre dinţi. Se 
simţea de parcă ar fi nimerit într-o piesă absurdă, alcătuită din 
replici dezlânate. Avea în faţă o tânără al cărei tată era probabil 
creierul întregii intrigi și o alta care era unul dintre agenţii cei 
mai subtili. De ce își mai pierdea timpul confirmând sau negând 
întrebările lor banale când stătea în puterea ei să preia 
controlul? De câte ori nu fusese conștientă de frustrarea care 
creștea în ea atunci când îi lăsa pe alţii să facă ce voiau, știind 
prea bine că intenţiile lor nu coincideau cu ale ei. Era un lucru 
care se repeta la nesfârșit cu mătușa și servitoarele ei, pentru 
ca acum să se simtă din nou ca un fluturaș de badminton pe 
care cele două femei și-l trimiteau una alteia, din ce în ce mai 
sâcâitor, la fiecare schimb de cuvinte. Vâri mâna în poșetă și 
scoase revolverul. 


— Vă rog să nu mai vorbiţi, zise ea, decât atunci când 
răspundeţi la întrebările mele. 

Domnișoara Vandaariff făcu ochii mari la vederea pistolului 
negru, lucios, care în mâna mică și albă a domnișoarei Temple 


părea înspăimântător de mare. Doamna Marchmoor însă afișă o 
expresie calmă, deși domnișoara Temple se îndoia de 
profunzimea seninătăţii ei. 

— Şi care ar fi aceste întrebări? făcu doamna Marchmoor. 
Stai jos, Lydia! Și nu mai bea! Doar vezi că e înarmată - 
încearcă să te concentrezi! 

Domnișoara Vandaariff se așeză imediat, ascultătoare, cu 
mâinile în poală. Domnișoara Temple constată cu surprindere 
cât de repede executa Lydia ordinele și se întrebă dacă nu 
cumva această supunere necondiționată era singurul gen de 
atenţie pe care îl recunoștea și dorea să-l aibă, deși vorbirea ei 
dezlânată părea să contrazică această idee. 

— O caut pe Contessa, zise ea. Vreau să-mi spuneţi unde e. 

— Rosamonde? Este în... începu domnișoara Vandaariff, dar 
se opri brusc la o privirea aruncată din capătul mesei. 

Domnișoara Temple se încruntă la doamna Marchmoor, apoi 
se întoarse din nou spre Lydia, care își dusese mâna la gură. 

— Poftim? făcu domnișoara Temple. 

— Nu... nimic, șopti domnișoara Vandaariff. 

— Aș dori să terminaţi propoziţia. „Rosamonde”? 

Domnișoara Temple nu primi niciun răspuns. În schimb zări cu 
iritare un mic zâmbet satisfăcut în colţul gurii doamnei 
Marchmoor. Se întoarse spre femeia blondă și spuse pe un ton 
exasperat: 

— Nu v-aţi plâns adineauri despre poziția dumneavoastră 
ingrată, despre cât de răi și de profitori sunt cei din jurul 
dumneavoastră și al tatălui dumneavoastră, despre caracterul 
detestabil al viitorului soţ și despre lipsa de respect cu care 
sunteţi tratată, în ciuda rangului pe care îl deţineţi? Și uite ce 
faceţi, vă supuneţi... cui? Uneia care de doar câteva săptămâni 
nu mai e angajata unui bordel! Uneia care se află în slujba celor 
pe care îi dispreţuiţi! Uneia care e clar ca lumina zilei că nu vă 
vrea deloc binele! 

Domnișoara Vandaariff nu spuse nimic. 

Expresia doamnei Marchmoor se transformă într-un rânjet. 

— Cred că tipa asta vrea să ne tragă-n piept pe amândouă, 
Lydia - se știe că Roger Bascombe, viitorul lord Tarr, i-a dat 
papucii și acum tot ce o aduce la ușa noastră e încercarea 
disperată de a reintra în grațiile lui. 


— N-am venit aici pentru Roger Bascombe, se stropși 
domnișoara Temple, dar, înainte de a mai apuca să spună ceva 
sau să controleze din nou discuţia, numele lui Roger o făcu pe 
domnișoara Vandaariff să-și recapete aerul de superioritate 
condescendentă. 

— E oare o surpriză faptul că s-a descotorosit de ea? Uitaţi-vă 
la ea! Cu pistolul în restaurantul unui hotel - e o sălbatică! 
Căreia i-ar prinde bine câteva bice pe spinare! 

— Sunt întru totul de acord, replică doamna Marchmoor. 

Domnișoara Temple clătină din cap la auzul acestei inepţii și 
spuse: 

— Dar e absurd! Mai întâi spui că sunt o criminală - o agentă 
care conspiră împotriva voastră - iar acum sunt o femeie 
dezamăgită în dragoste! Hotărăște-te odată, ca să știu cum să 
te iau peste picior mai bine! 

Apoi o înfruntă pe domnișoara Vandaariff, aproape ţipând. 

— De ce o ascultați? Vă tratează ca pe o servitoare! Va 
tratează ca pe un copil! 

Domnișoara Temple se întoarse brusc spre femeia de la 
capătul mesei care își răsucea alene o șuviță de păr în jurul 
degetului. 

— Ce caută domnișoara Vandaariff aici? Ce vrei să-i faci? Să o 
supui Procesului? Sau doar plăcerilor dezmățului? Să știi că am 
văzut... te-am văzut... v-am văzut, pe tine și pe el... chiar în 
camera asta! 

Domnișoara Temple vâri mâna în poșeta ei verde. Încă mai 
avea unul din cardurile de sticlă ale doctorului - oare era cel 
care îi trebuia? Îl scoase, se uită la ea și se clătină - făcând-o pe 
doamna Marchmoor să se ridice ameninţător de la masă. 
Domnișoara Temple își veni în fire - scăpând din abisul albastru 
- și ridică revolverul, făcându-i semn femeii să-și reia locul. Nu 
era cardul de care avea nevoie, era cel cu Roger și cu ea - dar 
imersiunea în sine putea fi suficientă. Domnișoara Temple așeză 
cardul în fața domnișoarei Vandaariff. 

— Aţi văzut așa ceva până acum? întrebă ea. 

Blonda cârcotașă se uită la doamna Marchmoor înainte de a 
răspunde, apoi clătină din cap. 

— Luaţi-l și priviţi în el, spuse domnișoara Temple cu asprime. 
Fiți pregătită pentru un șoc! O insinuare nefirească în mintea și 


trupul altuia - când ești neajutorată, pradă senzaţiilor, la 
cheremul dorințelor lor! 

— Lydia... nu te uita, șuieră doamna Marchmoor. 

Domnișoara Temple ridică revolverul. 

— Lydia... uită-te. 


„Ce curioasă e ușurința cu care îi poţi impune cuiva o 
experiență cu care ești familiarizat și despre care știi - 
nemijlocit - că e tulburătoare,  înspăimântătoare sau 
respingătoare, și ce satisfacţie sinistră ai când te uiţi cum 
reacţionează acea persoană la ea”, gândi domnișoara Temple. 
Nu știa câtă experienţă sexuală avea domnișoara Vandaariff, 
dar presupunea, după felul copilăros în care se purta, că în 
general fusese ferită de așa ceva și, cu toate că nu o confrunta 
brusc cu împerecherea lui KarlHorst cu doamna Marchmoor pe 
canapea - deși ar fi fost fericită să o poată face - simţea că eo 
impietate din partea ei să o forţeze să vadă chiar și acest card 
mai puţin vinovat. Își aminti prima ei imersiune - felul în care îl 
asigurase, naivă, pe doctorul Svenson că poate suporta orice 
(deși nu fusese în stare să se uite în ochii lui după aceea) - cât și 
primul fior neașteptat, delicios, tulburător pe care îl simţise când 
prinţul se așezase între picioarele desfăcute ale femeii, femeie a 
cărei experienţă, fără îndoială plăcută, ea însăși o împărtășise în 
acea clipă încântătoare. Tânără fiind, valoarea virtuţii îi fusese 
insuflată la fel cum disciplina îi este insuflată soldatului din 
Hessa, dar n-ar fi putut spune în ce stadiu se afla virtutea ei 
acum - sau, mai curând, nu putea despărţi cunoașterea trupului 
ei de cea a minţit sau de senzațiile pe care le cunoștea acum. 
Dacă își lăsa un timp de gândire - un lux cu siguranţă riscant - 
trebuia să accepte că deruta ei nu era decât incapacitatea de a- 
și desprinde gândurile de lumea din jur și că, prin această sticlă 
periculoasă, accesul ei la extaz putea fi la fel de palpabil ca și 
botinele pe care purta. 

Domnișoara Temple scosese cardul ca să-i dovedească 
domnișoarei Vandaariff dintr-o singură lovitură cât de ticăloși 
puteau fi dușmanii ei și ispititoarele riscuri pe care poate că 
aceștia deja i le oferiseră, ca să o avertizeze, înspăimântând-o, 
și astfel să o facă pe moștenitoare să treacă de partea ei, dar, 
urmărind cum tânăra se uita fix în card - mușcându-și buza de 
jos, respirând din ce în ce mai repede, mâna stângă tresărindu-i 


pe faţa de masă - și privind spre capătul mesei la doamna 
Marchmoor care o studia pe femeia mascată cu aceeași 
expresie încordată - nu mai știa dacă procedase cu 
înțelepciune. Observând cât de concentrată era Lydia, se 
întrebă dacă nu cumva o făcuse să-și vadă experienţa în 
adevărata ei lumină, ca și cum urmărind-o pe domnișoara 
Vandaariff s-ar fi urmărit pe sine - căci, în ciuda obligaţiei de a fi 
atentă și a pericolului evident, mult prea ușor se putea închipui 
în holul hotelului Boniface, cu ochii pătrunzând în adâncurile 
sticlei albastre, cu mâinile frământându-și rochia, în tot acest 
timp doctorul Svenson știind - chiar dacă se întorsese cu spatele 
- cum se înfiora la fiecare imagine. 

Domnișoara Temple își aminti brusc cuvintele lui d'Orkanez - 
că va cădea pradă propriei dorinţe! 

Mâna i se repezi înainte și luă cardul. Înainte ca domnișoara 
Vandaariff să facă și altceva decât să mormăie câteva cuvinte, 
derutată și rușinată, cardul dispăru în poșeta verde. 

— Înţelegi? strigă domnișoara Temple cu asprime în glas. 
Știința nefirească... împărtășirea experienţei altuia... 

Domnișoara Vandaariff înclină din cap buimacă, apoi ridică 
privirea și își fixă ochii pe poșetă. 

— Ce... cum e posibil așa ceva? 

— Vor să se folosească de influenţa ta, să te atragă în joc, la 
fel cum l-au atras și pe acest bărbat, Roger Bascombe... 

Domnișoara Vandaariff clătină din cap cu nerăbdare. 

— Nu se poate... sticla... sticla! 

— Așadar, Lydia... chicoti doamna Marchmoor din capătul 
mesei, cu ușurare și mulțumire în voce, nu te-ai speriat de ce-ai 
văzut? 

Domnișoara Vandaariff oftă, cu ochii strălucitori, apoi se 
înveseli brusc, semn că alcoolul își făcea efectul. 

— Puțin... dar, sincer vorbind, nu-mi pasă de ce-am văzut... 
îmi pasă doar de ce-am simțit... 

— Nu-i așa că a fost uluitor? șuieră doamna Marchmoor, 
uitând de ultima ei întrebare. 

— O, Doamne... sigur că a fost! A fost cel mai încântător lucru 
cu putinţă! Am fost în mâinile lui, dorinţa lui... cum o pipăia... 
răspunse domnișoara Vandaariff și se întoarse spre domnișoara 
Temple. Cum vă pipăia! 


— Dar... nu, nu... începu domnișoara Temple, dar fu 
întreruptă de doamna Marchmoor, care radia de mulţumire. 

— Mai e unul... cu femeia asta! Şi prinţul tău! Cu mult mai 
intim... te asigur... 

Domnișoara Vandaariff strigă la domnișoara Temple, plină de 
nerăbdare. 

— Arată-mi-l! Îl ai la tine? Trebuie... trebuie să fie multe, o 
sumedenie... lasă-mă să-l văd pe acesta din nou... Vreau să le 
văd pe toate! 

Domnișoara Temple se văzu nevoită să facă un pas înapoi, 
ferindu-se de mâinile ca niște clești ale domnișoarei Vandaariff. 

— Nu te deranjează deloc? întrebă ea. Femeia aia... de acolo! 
... Cu Viitorul tău... 

— De ce să mă deranjeze? Nu înseamnă nimic pentru mine! 
replică domnișoara Vandaariff, fluturând mâna spre capătul 
mesei. Femeia aia nu înseamnă nimic pentru mine! Dar 
senzația... Cufundarea într-o asemenea experienţă... 

Domnișoara Vandaariff era beată. Era tulburată, nedreptăţită, 
răsfăţată și acum se agăța de braţul domnișoarei Temple ca un 
copil al străzii care încearcă să-i ia poșeta. 

— Vino-ţi în fire! șuieră domnișoara Temple, făcând repede 
trei pași înapoi, și ridică pistolul. 

Domnișoara Temple își dădu imediat seama (pe undeva știind 
că acesta era un gest care făcea dintr-un om ca Chang un 
adevărat profesionist, că existau lucruri pe care trebuia să le 
înveţi și să ţi le amintești, ca, bunăoară, cum să ameninţi 
oamenii cu arma) că, de câte ori foloseai o armă ca să-i faci pe 
alţii să te asculte, trebuia să fii pregătit să și tragi cu ea. Dacă 
nu erai - așa cum, în acest moment, domnișoara Temple 
recunoștea că nu era pregătită să tragă în domnișoara 
Vandaariff - avantajul dispărea ca flacăra unei lumânări pe care 
tocmai ai stins-o. Domnișoara Vandaariff era prea preocupată de 
propria dorință ca să-și mai dea seama de situaţie. Doamna 
Marchmoor însă văzuse tot. Domnișoara Temple se răsuci pe 
călcâie, vârând pistolul în faţa zâmbitoare a femeii. 

— Nu mișca! 

Doamna Marchmoor chicoti. 

— Vrei să mă împusști? Aici, într-un hotel atât de aglomerat? 
Vei fi arestată. Vei fi întemniţată și apoi spânzurată - vom avea 


noi grijă de asta. 

— Poate... deși tu vei muri înaintea mea. 

— Sărmana domnişoară Temple - cu tot curajul tău, tot nu 
înţelegi nimic. 

Domnișoara Temple pufni. Habar nu avea de ce doamna 
Marchmoor se simţea îndreptăţită să spună așa ceva, drept care 
se refugie în dispreţ și sfidare. 

— Ce tot vorbiţi acolo? scânci Lydia. Unde mai sunt și alte 
obiecte din astea? 

— Uită-te din nou la ăla, susură doamna Marchmoor. Cu puţin 
exerciţiu, cardul poate merge mai încet, până când te oprești 
într-un anumit moment și rămâi acolo cât vrei. Imaginează-ţi, 
Lydia, imaginează-ţi ce moment poţi trăi iar și iar, la nesfârșit. 

Doamna Marchmoor înălță din sprâncene spre domnișoara 
Temple și își lăsă capul pe o parte, ca și cum ar fi îndemnat-o 
să-i împrumute cardul Lydiei - dând de înţeles că, din clipa în 
care moștenitoarea era ocupată cu cardul, ele două - singurele 
persoane adulte din încăpere puteau discuta în liniște. 

Fără să ţină seama de ce-i spunea instinctul, poate curioasă 
să afle dacă ceea ce spusese doamna Marchmoor adineauri era 
adevărat, domnișoara Temple vâri mâna în poșetă și scoase 
cardul, simțind în timp ce îi atingea suprafaţa lucioasă, 
răcoroasă, pornirea de a privi şi ea. Înainte de a se hotărî să nu 
o facă, domnișoara Vandaariff i-l smulse din mână și fugi la locul 
ei, cu ochii lipiţi de pătratul albastru pe care îl ţinea cu pioșenie 
în căușul palmelor. Peste câteva clipe limba Lydiei se plimba pe 
buza de jos... iar mintea îi era în altă parte. 

— Ce i-a făcut? întrebă domnișoara Temple consternată. 

— Aproape că n-o să ne audă, putem vorbi pe șleau, 
răspunse doamna Marchmoor. 

— Se pare că nu dă doi bani pe logodnicul ei. 

— De ce-ar trebui? 

— Tu dai vreun ban pe el? întrebă domnișoara Temple, 
făcând aluzie la interacţiunea explicită rămasă în memoria 
sticlei. 

Doamna Marchmoor izbucni în râs și făcu semn cu capul spre 
cardul albastru. 

— Vasăzică tu ești în cardul ăla... iar în altul sunt eu... în 


tandrete cu prinţul? 

— Fără doar și poate... dacă ai de gând să negi acest lucru... 

— De ce s-o fac? Îmi pot imagina situaţia, deși mărturisesc că 
nu mi-o amintesc - e preţul pe care trebuie să-l plătim pentru a 
ne imortaliza experienţele. 

— Nu-ţi amintești? repetă domnișoara Temple, uimită de 
indiferența doamnei Marchmoor. Nu-ţi amintești... situatia... cu 
prinţul... în faţa spectatorilor... 

Doamna Marchmoor râse din nou. 

— Vai, domnișoară Temple, e clar că ai avea de câștigat de 
pe urma Procesului. Astfel de întrebări prostești n-ar trebui să-ţi 
mai apară pe buze. Când ai vorbit cu Comte, ţi-a cerut să ni te 
alături? 

— În niciun caz! 

— Mă mir. 

— De fapt, m-a ameninţat... că mă voi supune necondiţionat, 
că voi fi înfrântă fără drept de apel... 

Doamna Marchmoor clătină din cap, nerăbdătoare. 

— Dar e același lucru. Ascultă, poți să fluturi din pistolul ăla 
cât vrei, tot n-ai să mă oprești - fiindcă nu mai sunt atât de 
proastă să pun la inimă toate necazurile - să-ţi cer din nou să 
accepţi inevitabilul și să ni te alături. Este o viață mai bună, 
plină de libertate, acţiune și dorinţă satisfăcută. Te vei supune, 
domnișoară Temple - te asigur eu. 

Domnișoara Temple nu avu nimic de spus. Făcu doar semn cu 
revolverul. 

— Ridicaţi-vă. 


Doamna Marchmoor o convinsese de un lucru: separeul era 
un loc prea expus. O ajutase să-și limpezească unele lucruri, dar 
nu putea zăbovi prea mult acolo - doar dacă voia să aibă de-a 
face cu legea. Cu revolverul și cardul în poșetă, le împinse pe 
cele două femei - doamna Marchmoor neopunând rezistenţă și 
afișând un zâmbet tolerant, domnișoara Vandaariff, tot mascată, 
aruncând priviri pe furiș care îi dezvăluiau fața îmbujorată și 
ochii sticloși - în sus, pe scara impunătoare, spre apartamentul 
Contessei  Lacquer-Sforza. Doamna Marchmoor răspunsese 
privirii întrebătoare a recepţionerului fluturând cochet din mână 
și, fără prea multă ceremonie, cele trei femei pătrunseseră în 


interiorul luxos al hotelului St. Royale. 

Apartamentul era la etajul trei și ajunseră la el pe o scară 
aproape la fel de impunătoare ca și cea principală, cu 
balustradele și vergelele din alamă lustruită, pe care o continua 
din hol. Domnișoara Temple își dădu seama că scările șerpuite 
erau în ton cu panglicile roșii-aurii cioplite în jurul stâlpilor de 
susţinere ai hotelului și se declară mulţumită de ingeniozitatea 
cu care fusese concepută clădirea de efortul depus pentru a o 
construi și de faptul că era îndeajuns de isteaţă ca să sesizeze 
toate acestea. Domnișoara Vandaariff privi din nou în urmă, 
arătând acum mai neliniștită - ca și cum și ea ar fi fost 
preocupată de ceva. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă domnișoara Temple. 

— Nimic. 

Doamna Marchmoor se întoarse spre ea. 

— Spune la ce te gândești, Lydia. 

Domnișoara Temple se minună de controlul pe care această 
femeie îl avea asupra moștenitoarei. Dacă încă mai purta pe 
faţă cicatricele Procesului, însemna că doamna Marchmoor nu 
se alăturase Cabalei de multă vreme, părăsise bordelul de 
curând. Lydia Vandaariff însă o asculta de parcă i-ar fi fost 
guvernantă de nu știu când. Atitudinea ei i se părea total 
nefirească. 

— Mă gândesc la Comte. Nu vreau să vină aici. 


— Dar e foarte posibil să vină, replică doamna Marchmoor. 
Doar știi cum e. 

— Nu-mi place de el. 

— Dar de mine îţi place? 

— Nu. Nu, nu-mi place, murmură domnișoara Vandaariff 
țâfnos. 

— Bineînţeles că nu. Și totuși, ne înțelegem de minune, spuse 
doamna Marchmoor. Îi aruncă un zâmbet mulţumit de sine 
domnișoarei Temple și arătă spre un coridor care se bifurca. Pe 
aici. 


Contessa nu era în apartament. Doamna Marchmoor îl 
deschisese cu cheia ei și le poftise înăuntru. Domnișoara Temple 
își scosese revolverul pe coridor, de îndată ce părăsiseră scara 
și nu le mai putea vedea nimeni, și le urmase cu ochii în patru, 


de teama unei ambuscade. Călcă pe un pantof în salon și se 
împiedică. Un pantof? Unde erau servitoarele? O întrebare 
binevenită fiindcă apartamentul Contessei era într-o dezordine 
de nedescris. Oriunde își întorcea privirea, domnișoara Temple 
nu vedea decât farfurii și pahare, sticle și scrumiere, 
îmbrăcăminte de damă de toate felurile, de la rochii și pantofi la 
cele mai intime articole, jupoane, ciorapi și corsete - aruncate 
pe un divan chiar în salonul de primire! 

— Staţi jos, le spuse doamna Marchmoor și celelalte femei se 
așezară, una lângă alta, pe divan. 

Domnișoara Temple privi în jur și ascultă. Nu auzi niciun 
zgomot în celelalte camere, deși lămpile cu gaz erau aprinse. 

— Contessa nu e aici, o informă doamna Marchmoor. 

— Apartamentul a fost prădat în absenţa ei? întrebă 
domnișoara Temple pe un ton serios, dar doamna Marchmoor 
izbucni în râs. 

— E-adevărat, doamna nu se prea omoară cu ordinea! 

— Nu are servitoare? 

— Preferă să le ţină ocupate cu altceva. 


— Dar ce face cu mirosul? Fumul... băutura... farfuriile... vrea 
să fie invadată de șobolani? 

Doamna Marchmoor ridică din umeri, zâmbind. Domnișoara 
Temple pufni dispreţuitor și arătă spre un corset de pe covor, 
aproape de piciorul ei. 

— Ăsta cred că e al meu, șopti doamna Marchmoor și scoase 
un chicot. 

— De ce ţi-ai scos corsetul în salonul unei aristocrate? întrebă 
domnișoara Temple, aproape îngrozită, dar deja ghicind 
răspunsul, posibilităţile fiind pe cât de șocante, pe atât de 
derutante. 

Își întoarse privirea de la doamna Marchmoor ca să se 
liniștească și se văzu în oglinda mare de pe perete, o tânără 
hotărâtă, îmbrăcată în verde, cu bucle castanii trase în spate și 
încadrându-i fața, parcă mai închise la culoare în lumina caldă a 
lămpilor și, de jur-împrejur, dezordinea unei vieți decadente. 
Dar, în spatele ei, zări o străfulgerare de albastru și, întorcându- 
se, văzu un tablou care nu putea fi decât opera lui Oskar 
Veilandt. 


— O altă Bună Vestire, șopti ea. 

— Așa e, șopti și doamna Marchmoor, cu un glas șovăitor și 
precaut. 

Auzindu-l,  domnișoara Temple avu sentimentul că 
supravegheată îndeaproape, ca o pasăre urmărită de o pisic 
foarte sigură de ea. 

— Ai mai văzut-o și în altă parte? 

— Da. 

— Care fragment? Ce înfățișa? 

Domnișoara Temple nu vru să răspundă, să accepte 
întrebarea femeii, dar forța imaginii o făcu să vorbească: 

— Capul ei... 

— Desigur... la expoziţia domnului Shanck. Capul e minunat... 
ce expresie divină a liniștii și plăcerii... nu crezi? lar aici... vezi 
cum își ţine degetele pe șolduri... vezi cum, în viziunea 
artistului, a fost încă/ecată de înger... 

Domnișoara Vandaariff scânci în spatele lor. Domnișoara 
Temple încercă să se întoarcă spre ea, dar nu reuși să-și 
dezlipească ochii de pe imaginea care aproape că dădea în 
clocot. Se apropie încet de ea... tușele line, impecabile, ca și 
cum suprafaţa ar fi fost din porțelan, nu din pigment și pânză. 
Carnea era redată extraordinar, deși fragmentul în sine - atât de 
ieșit din context, fără cele două chipuri, doar șoldurile lor și 
două mâini albastre - i se părea, în același timp, fascinant și 
înspăimântător, își desprinse cu greu privirea de pe tablou. 
Ambele femei o urmăreau cu atenţie. Domnișoara Temple se sili 
să vorbească normal, să facă abstracţie de intimitatea sinistră a 
picturii. 

— E o alegorie, constată ea. Spune povestea intrigii voastre. 
Îngerul reprezintă ceea ce faceţi voi cu sticla albastră, iar 
femeia toate persoanele pe care le supuneţi Procesului. Este 
Buna Vestire fiindcă voi credeţi că nașterea... rodul planurilor 
voastre... ne va... ne va... 

— Ne va mântui pe toţi, completă doamna Marchmoor. 

— În viaţa mea n-am văzut o blasfemie mai mare! declară 
domnișoara Temple sigură de sine. 

— N-ai văzut restul tabloului, spuse domnișoara Vandaariff. 

— Taci, Lydia. 


e 
ă 


Domnișoara Vandaariff nu răspunse, ci își prinse brusc 
abdomenul cu ambele mâini și gemu convingător... apoi se îndoi 
de mijloc și gemu din nou, legănându-se înainte și înapoi, în 
geamătul ei făcându-și loc teama, un sentiment care părea să-i 
fie foarte familiar. 

— Domnișoară Vandaariff, strigă domnișoara Temple. Ce-aţi 
păţit? 

— Își revine ea, zise doamna Marchmoor cu blândeţe, 
întinzând mâna și bătând-o ușor pe spate pe tânăra apucată de 
durere. Aţi băut cumva din vinul de Porto? o întrebă ea pe 
domnișoara Temple. 

— Nu. 

— Am observat, totuși, un al doilea pahar... 

— Doar mi-am înmuiat buzele, nimic mai mult... 

— Aţi făcut foarte bine. 

— Ce era în el? 

Domnișoara Vandaariff gemu din nou, iar doamna Marchmoor 
se aplecă și o luă de braţ. 

— Hai, Lydia, trebuie să mergi cu mine... ai să te simţi mai 
bine... 

Domnișoara Vandaariff gemu și mai jalnic. 

— Hai, Lydia... 

— Ce are? întrebă domnișoara Temple. 

— Nimic - pur și simplu a consumat prea mult din e/ixirul/ 
pregătitor. Câte pahare a băut? 

— Vreo șase. 

— Dumnezeule, Lydia! Bine că sunt aici ca să te ajut să scapi 
de excesul de lichid. 

Doamna Marchmoor o ajută pe domnișoara Vandaariff să se 
ridice în picioare, zâmbind cu îngăduinţă. O conduse pe tânăra 
blondă, care își târșâia picioarele, spre o ușă deschisă și se opri 
acolo ca să se întoarcă spre domnișoara Temple. 

— Revenim într-o clipă, nu-ţi face griji - o duc la toaletă. Se 
știa că va bea vinul - de aceea e/ixirul pregătitor a fost adăugat 
în secret. Amestecul este indicat pentru ea - dar nu în exces. 

— Indicat pentru ce? întrebă domnișoara Temple. Pregătitor 
pentru ce? 


Doamna Marchmoor păru că nu o aude și întinse mâna ca să 
netezească părul domnișoarei Vandaariff. 

— Cred că face bine că se mărită. Va scăpa de orgiile astea. 
Nu-i făcută pentru așa ceva. 

Domnișoara Vandaariff gemu iarăși, poate în semn de protest 
față de această opinie nedreaptă, și domnișoara Temple privi cu 
iritare și curiozitate cum cele două femei dispar în camera 
alăturată - ca și cum ea n-ar fi fost înarmată, iar ele n-ar fi fost 
prizoniere sau ostatice! Rămase în picioare, acolo unde era, 
profund ofensată, ascultând zăngănitul capacului unei oale de 
noapte și foșnetul juponului, apoi hotărî că aceasta era o ocazie 
excelentă de a cerceta celelalte camere fără să fie privită. Erau 
trei uși în salonul în care se afla - una spre încăperea în care era 
oala de noapte, care părea a fi o cameră pentru servitoare, și 
altele două. Deschise una și, printr-un pasaj boltit, văzu un alt 
salon. În mijlocul lui era o masă mică pentru jocurile de cărți, 
acoperită de farfurii cu resturi de mâncare, și, lipit de peretele 
îndepărtat, un bufet plin de sticle. În timp ce privea, încercând 
să înţeleagă ce se petrecuse acolo - câte persoane stătuseră la 
masă, cât băuseră așa cum, după mintea ei, trebuia să 
procedeze un adevărat anchetator, domnișoara Temple se 
îngrijoră la gândul că băuse cel puţin o gură de vin - îndeajuns 
pentru ca perfidul e/ixir să-și facă efectul asupra corpului ei? Ce 
soartă i se pregătea domnișoarei Vandaariff? Căsătorie? 
Imposibil - cel puţin nu în sensul obișnuit al cuvântului. 
Domnișoara Temple își aminti de vitele duse la tăiere și simți 
cum o ia cu frig. 


Ducându-și mâna la frunte reveni în salon și se îndreptă 
repede spre cea de a treia ușă, care era întredeschisă, gemetele 
și zgomotul de pași persistând în spatele ei. Acesta era 
dormitorul Contessei. În faţa ei se afla un pat enorm, cu 
baldachin, străjuit de patru stâlpi și ascuns de draperii purpurii, 
iar pe jos stăteau împrăștiate alte articole de îmbrăcăminte - 
dar aceste obiecte, mai mici sau mai mari, păreau să plutească 
într-o încăpere în care pereţii erau departe și, la fel ca podeaua, 
plini de umbre, precum suprafaţa unei bălți negre, stătute, 
hainele plutind ca niște mănunchiuri de frunze. Trase draperiile. 
Nările domnișoarei Temple fremătară imediat la... mirosul 
delicat pe care trupul Contessei îl lăsase în așternut. O parte era 


parfum de frangipani, dar, dincolo de acea dulceaţă de flori, se 
afla altceva, ascuns ușor între cearșafuri, asemănător cu aroma 
de pâine coaptă de curând, de rozmarin, de carne sărată, chiar 
de tei. Mirosul o asaltă pe domnișoara Temple, făcând-o să se 
gândească la Contessa ca la o fiinţă umană, care, oricât de 
înspăimântătoare sau de stăpână pe sine ar fi fost, era, totuși, 
un om normal, cu dorinţe și slăbiciuni... iar domnișoara Temple 
pătrunsese în bârlogul ei. 
Inspiră din nou mirosul și se linse pe buze. 


Domnișoara Temple se întrebă repede dacă nu cumva, în 
această dezordine absolută, Contessa ascunsese ceva de 
valoare, un jurnal, un plan sau un artefact care ar putea lămuri 
care erau scopurile secrete ale Cabalei. În spatele ei auzea în 
continuare gemetele și vaietele domnișoarei Vandaariff. Oare 
ce-i făcuseră acelei femei - parcă era în chinurile nașterii! 
Neliniștea o cuprinse din nou pe domnișoara Temple care simţi 
cum fruntea și spatele i se acoperă cu broboane de sudoare. 
Până la urmă, dușmanii ei cei mai înverșunaţi - Contessa și 
Comte d'Orkanez - trebuia să vină aici. Era pregătită să-i 
înfrunte? Cu Comte se descurcase destul de bine la ceai, dar o 
mulțumea mai puţin interacţiunea prelungită cu cele două 
femei, adversare oricum mai puţin redutabile (dacă adversar era 
cuvântul potrivit pentru atât de dezorientata domnişoară 
Vandaariff). O confruntare care ar fi trebuit să fie încordată, pe 
muchie de cuţit, palpitantă, devenise într-un fel misterioasă, 
tulburătoare, senzuală și netensionată. Domnișoara Temple se 
hotări să găsească tot ce putea și să plece cât mai repede cu 
putinţă. 

Mai întâi își trecu mâna pe sub voluminoasele perne de puf de 
la capătul patului. Nimic. Ceea ce era de așteptat - o privire 
scurtă, aruncată sub saltea și sub pat, avu același rezultat. 
Domnișoara Temple se apropie de șifonierul Contessei cu un 
dram de speranţă, căutând sertarul cu lenjeria ei intimă. O 
femeie nesăbuită ar fi putut ascunde ceva acolo, în ideea că 
natura personală a obiectelor ar fi zădărnicit orice încercare de 
a le controla. Dușman declarat al indiscreţiei, domnișoara 
Temple știa că și opusul era adevărat - astfel de mătăsuri, 
corsete, ciorapi și balene de corset provocau o curiozitate de 
neoprit aproape în fiecare persoană - cine n-ar fi vrut să 


scormonească prin ele? - și astfel ideea de a ascunde un jurnal 
plin de taine, de pildă, într-un astfel de loc echivala cu a-l lăsa 
pe o masă în salon, ca pe un ziar, sau, mai rău, pe masa 
servitorilor la ora prânzului. Așa cum se așteptase, nu găsi nimic 
care să-i trezească interesul printre lenjeria de corp a Contessei 
- deși poate că zăbovi o clipă trecându-și degetele peste 
obiectele de mătase și, înroșindu-se, mirosi câteva dintre cele 
mai lucioase și mai delicate - și închise sertarul. Cele mai bune 
ascunzători erau și cele mai banale - lăsate înadins la vedere 
sau vârâte, să spunem, printre încălțări. Dar nu găsi nimic, în 
afară de un număr uimitor de perechi de pantofi, care mai de 
care mai scumpi. Domnișoara Temple se întoarse - avea timp să 
scotocească prin toate? Domnișoara Vandaariff mai gemea 
încă? - în căutarea unei ascunzători ingenioase. Nu văzu decât 
haine aruncate peste tot... și zâmbi. Lângă șifonier, lipit de 
peretele întunecat, era un morman de bluze și șaluri care 
păreau aruncate acolo în mod deliberat, departe de ochii curioși. 
Îngenunche în faţa lui și începu să caute prin el. În câteva clipe 
scoase la iveală o carte mare, din sticlă albastră, lucioasă, 
ascunsă ca un nou-născut într-un șal italian galben, de damasc. 

Era de mărimea unui volum de enciclopedie ceva în genul 
literei „N” sau „F” - lungă de vreo 35 centimetri, lată de vreo 33 
și groasă de vreo 8. Coperta era grea, de parcă sticlarul ar fi 
vrut să facă ceva mai grozav decât pielea de Toscana, lucrată în 
relief, pe care domnișoara Temple o văzuse în piața de lângă 
statuia Sf. Isobel, și opacă, fiindcă, deși ar fi trebuit să vadă clar 
prin ea, straturile erau, de fapt, foarte dense. De asemenea, la 
prima vedere cartea părea să fie monocoloră, un albastru-violet 
închis și foarte viu, dar privind mai atent domnișoara Temple își 
dădu seama că era străbătută de dungi a căror culoare se 
schimba mereu, seducător, de la azur la cobalt și acvamarin, 
fiecare nuanţă având un impact tulburător asupra ochiului ei 
interior, ca și cum și-ar fi lăsat atât amprenta vizuală cât și cea 
emoțională. Nu văzu niciun cuvânt pe copertă și - când se uită, 
punând mâna pe carte ca să-i schimbe poziţia - nici pe cotor. _ 

Domnișoara Temple aproape că leșină la atingerea cărţii. In 
timp ce cardul albastru o fascinase până la uitarea de sine, 
cartea îi provoca un vârtej de senzaţii primare gata să o înghită. 
Își desprinse mâna de pe ea abia mai putând respira. 

Privi spre ușa deschisă - dincolo de ea celelalte femei nu se 


mai auzeau. Trebuia să se întoarcă la ele - trebuia să plece - 
fiindcă cele două puteau intra după ea dintr-o clipă într-alta, iar 
după ele, foarte curând, Comte sau Contessa. Işi acoperi mâna 
cu șalul de damasc, ca să poată atinge cartea fără să păţească 
nimic, și se pregăti să o împacheteze și să o ia cu ea - era o 
pradă cu care avea să-i uimească pe doctor și pe Chang. 
Domnișoara Temple privi în jos și își mușcă limba. Dacă 
deschidea cartea fără să atingă sticla... cu siguranţă putea 
înţelege lucrurile mai bine și avea ce să le spună celorlalţi. 
Aruncând o nouă privire în urmă - să fi leșinat domnișoara 
Vandaariff? - se uită încet sub copertă. 

Paginile - putea vedea prin ele, fiecare strat subţire 
suprapunându-se peste următorul cu jocul lui unic, inform și 
învolburat de nuanţe de albastru - păreau la fel de delicate 
precum aripile de viespi - aripi pătrate, de mărimea unei farfurii 
- legate straniu de cotor astfel încât să le poată întoarce ca la o 
carte obișnuită. Nu-și dădea bine seama, dar păreau a fi sute de 
pagini, toate emanând o lumină albastră care pulsa dând 
încăperii un aspect nefiresc, spectral. Evită să întoarcă pagina 
de teamă să nu spargă sticla (la fel cum evită să se uite la ea 
prea de aproape), iar când se încumetă să o facă descoperi că 
sticla era destul de rezistentă - deși subţire ca hârtia, aducea la 
pipăit mai curând cu un ochi de geam. Domnișoara Temple 
întoarse o pagină strălucitoare, apoi alta. Privi în carte, clipi de 
câteva ori, apoi închise ochii - oare nuanțele acelea de albastru 
chiar se învo/burau? Neliniștea i se prefăcu într-o senzaţie de 
apăsare, în dorinţa de a dormi sau măcar de a se relaxa, de a 
uita de intenţii și autocontrol. Clipi iar. Trebuia să închidă cartea 
imediat și să plece. Se făcuse atât de cald acolo. O picătură de 
transpiraţie îi căzu de pe frunte pe sticlă, locul se întunecă, apoi 
se învolbură și pagina începu să se închidă la culoare. 
Domnișoara Temple o privi cu groază - un punct albastru-violet 
care se deschidea ca o orhidee sau ca sângele care ţâșnește 
dintr-o rană... era poate cel mai frumos lucru pe care-l văzuse 
vreodată, deși se temea de ceea ce se va întâmpla în clipa în 
care întreaga pagină avea să se întunece. Curând totul se sfârși, 
ultima fărâmă de albastru strălucitor se acoperi de întuneric și 
tânăra nu mai văzu nimic prin celelalte pagini... văzu numai prin 
abisul petei albastru violete. Domnișoara Temple auzi un gâfâit 
- fiind vag conștientă că ea însăși îl scosese - și fu înghițită. 


Imaginile se zvârcoliră în mintea ei și apoi trecură prin ea, 
ideea, pe cât de înspăimântătoare, pe atât de încântătoare, fiind 
că ea nu părea a fi acolo, fiindcă, la fel ca în cazul doamnei 
Marchmoor și a cardului, percepţia ei era subsumată senzaţiilor 
imediate care o subjugau. Domnișoara Temple simţea că 
plonjase în mai multe vieţi, care se succedau vertiginos, atât de 
convingătoare și de numeroase, încât amenințau însăși 
existenţa lui Celeste Temple ca entitate de sine stătătoare... se 
afla la un bal mascat în Veneţia, iarna, bea vin dres cu 
mirodenii, mirosul apei din canale, al pietrei jilave și al 
lumânărilor de seu, fierbinţi, mâinile care o pipăiau din spate, în 
întuneric, și calmul ei încântător în timp ce reușea să poarte o 
conversaţie cu teologul mascat din faţa ei, ca și cum nu s-ar 
întâmpla nimic... furișându-se printr-un pasaj îngust, de 
cărămidă, cu mici alcovuri de o parte și de alta, ţinând un felinar 
în mână, numărând alcovurile și apoi, ajunsă în dreptul celui de- 
al șaptelea pe partea dreaptă, împingând un disc mic de fier 
prins de un cui și lipind ochiul de gaura de dedesubt, privind în 
dormitorul vast, în timp ce două siluete se opinteau una într- 
alta, un bărbat tânăr, musculos, cu coapsele goale albe ca 
laptele, aplecat peste o măsuţă, și un bărbat mai în vârstă în 
spatele lui, roșu la faţă, făcând spume ca un taur... era pe un 
cal, strângând animalul între picioare cu putere și îndemânare, 
cu o mână ţinând de frâu, cu cealaltă fluturând o sabie 
încovoiată, străbătând cu toată viteza o câmpie aridă din Africa, 
atacând un pâlc de călăreţi cu turbane albe și feţele oacheșe, 
striga de teamă și plăcere, bărbaţii în uniforme roșii de lângă ea 
strigau și ei, cele două linii repezindu-se una către cealaltă ca 
un plesnet de bici, aplecându-se peste bidiviul în galop, cu sabia 
întinsă, înfigându-și genunchii în coastele calului, apoi fracțiunea 
de secundă a impactului năucitor - sabia arabului trecându-i pe 
lângă umăr, vârful sabiei ei străpungând gâtul arabului, un jet 
de sânge și senzaţia că braţul îi este smuls în timp ce caii își 
continuau fuga, sabia scăpată din mână, un alt arab în faţa ei, 
anticipându-i moartea cu un strigăt triumfător... o cascadă 
extraordinară, de mărimea a două catedrale, stătea în mijlocul 
unor piei-roșii scunde, înarmate cu arcuri și săgeți, cu părul 
negru tuns în stilul regilor medievali... munţi de gheaţă plutitori, 
mirosul de pește și sare, un guler de blană care îi gâdila faţa, în 


spatele ei oameni care vorbeau despre piei, fildeș și metale 
îngropate în pământ, în mănușa ei mare o  figurină 
înspăimântătoare, un pitic chior, cu gura până la urechi... o 
încăpere întunecoasă, din marmură, plină de aur, oale, căni, 
piepteni și arme, toate aurite, apoi sicriul, cu puţin mai lung 
decât trupul regelui-copil, acoperit cu o foaie groasă de aur 
presărată cu giuvaiere, apoi mâna care deschise un briceag și 
desface un smarald încântător... atelierul unui pictor, ea, goală 
pe un divan, fără nicio urmă de jenă, privind în sus, spre un 
luminator deschis, norii cenușii, perlaţi, deasupra ei, un bărbat 
cu pielea vopsită în albastru, între coapsele ei, jucându-i-se cu 
degetele de la picioare, ridicându-i un picior pe umăr și 
întorcându-se, la fel și ea, ca să-l întrebe pe pictor dacă era de 
acord cu acea poziţie, o siluetă în spatele unei pânze enorme pe 
care nu o putea vedea, cum nu-i putea vedea nici faţa, doar 
mâinile puternice în care ţinea paleta și pensula, dar înainte de 
a-i auzi răspunsul atenţia îi fu atrasă, în mod plăcut, de 
partenerul ei care se aplecase ca să-și treacă două degete, 
voluptuos, abia atingând-o, peste vaginul ei... o cameră 
înăbușitoare, urât mirositoare, înţesată de trupuri negre, 
asudate, legate cu lanţuri care zornăiau tot timpul, iar ea se 
plimba cu pași mari, încolo și-ncoace, făcând însemnări într-un 
registru... un banchet la care participau bărbaţi în uniformă, 
înalţi, palizi și bărboși, și soțiile lor elegante, doldora de bijuterii, 
tăvile de argint cu păhărele împodobite cu frunze aurii, fiecare 
conţinând un tonic cu gust de lemn-dulce, iute, invitaţii golind 
pahar după pahar, viorile asigurând fundalul unei conversații 
politicoase, farfurioare de cristal cu icre negre la gheaţă, 
platouri cu pâine neagră și pește portocaliu, un semn din cap 
către un chelner cu o eșarfa albastră care îi dădu un volum în 
piele neagră cu o pagină îndoită, iar ea îi spuse că îl va citi mai 
târziu și îi zâmbi, întrebându-se pe care din invitaţi trebuia să-l 
trădeze... ghemuită în faţa unui foc de tabără înconjurat de 
pietre, umbra unui castel profilat pe cerul luminat de lună, cu 
zidurile înălțându-se din stâncile roșii, abrupte, aruncând foaie 
după foaie în flăcări, privind cum se înnegresc și se zbârcesc, 
sigiliile roșii, din ceară, topindu-se în neant... o curte de piatră 
într-o seară toridă, înconjurată de iasomia înflorită, parfumată, și 
de ciripitul păsărilor, întinsă pe un pat cu așternut de mătase, 
cei din jur nesinchisindu-se de ea, bând, vorbind și aruncând 


câte o privire batjocoritoare paznicilor cu turbane, despuiaţi 
până la brâu, plini de mușchi, ea cu picioarele desfăcute și cu 
degetele înfipte în părul lung, împletit, al adolescentei aplecate 
peste pelvisul ei, ale cărei buze și limbă o explorau cu o 
insistență măsurată, ireală, senzaţia invadându-i trupul, un val 
încântător care se pregătea să se spargă, ridicându-se, 
ridicându-se, degetele strângând părul fetei din ce în ce mai 
tare, chicotul atotștiutor al tinerei care se îndepărtă brusc, 
lăsându-și doar limba să-i alunece peste pielea care ardea de 
dorinţă, pentru ca să o afunde din nou, valul care se potolise 
înălțându-se, din ce în ce mai sus și mai plin, promițând să se 
spargă precum corola a o mie de orhidee albastre peste și în 
fiecare centimetru al trupului ei... 

În aceste clipe de trăire maximă, undeva, în străfundurile 
minţii, domnișoara Temple își dădu seama că se rătăcise și găsi 
cu greu în memoria ei - sau în memoria atâtor altor persoane - 
o voce subțire care răzbătea prin acest vacarm extatic, 
cuvintele doamnei Marchmoor către domnișoara Vandaariff, 
despre card, despre concentrarea asupra unui moment pentru 
a-l putea retrăi, pentru a controla senzaţia, experienţa în sine. 
Limba vioaie a tinerei provocă un alt spasm de plăcere în 
vintrele ei, iar domnișoara Temple - prin ochii femeii care 
dăruise această experienţă cărții - privi în jos și cu un efort 
extraordinar se concentră pe părul fetei, degetele împingându-i 
pletele împodobite cu mărgele, apoi numai mărgelele, 
culoarea... erau albastre, bineînţeles că erau albastre... sticla 
albastră... se sili să privească în ea, adânc, gâfâind din nou, 
ridicându-și  șoldurile împotriva voinţei ei și, într-un fel, 
abătându-și atenţia dincolo de limba care continua să o 
exploreze atât de dulce, izgonindu-și toate celelalte gânduri și 
senzaţii până când nu mai văzu și simţi decât suprafaţa sticlei și 
apoi, în acel moment atât de limpede, cu forţa întregii fiinţe, 
trecu altundeva, eliberându-se. 


Domnișoara Temple răsuflă din nou adânc și deschise ochii, 
constatând cu surprindere că stătea cu capul pe podea, lipit de 
șalul în care învelise cartea. Se simţea slăbită, pielea îi ardea și 
era jilavă. Se ridică în genunchi și privi în spatele ei. 
Apartamentul Contessei era învăluit în tăcere. Oare cât timp se 
uitase în carte? Nu-și putea aminti toate întâmplările la care 


fusese martoră - la care luase parte. Trecuseră mai multe ore, 
vieţi? - sau era ca un vis, în care orele devin minute? Se sprijini 
pe călcâie și-și simţi picioarele nesigure și, stânjenită, umezeala 
dintre ele. Ce i se întâmplase? Ce gânduri i se întipăriseră în 
minte - ce amintiri despre cum pustiise pe cineva și fusese 
pustiită, despre sânge și sare, bărbat și femeie? Cu o ironie 
amară, domnișoara Temple se întrebă dacă nu cumva devenise 
cea mai dezmăţată virgină din istorie. 


Silindu-și trupul secat să se miște, domnișoara Temple 
strânse șalul în jurul cărţii și îl înnodă. Privi în jur după poșeta ei 
verde. N-o văzu. N-o avusese în mână? O avusese, era sigură... 
dar dispăruse. Se ridică în picioare, luă cartea în mână și își 
îndreptă atenţia spre ușa care încă mai era pe jumătate 
deschisă. Se apropie tiptil și privi în salon. În primul moment nu- 
și dădu seama dacă părăsise cu adevărat cartea, atât de stranie 
era priveliștea din faţa ei, atât de schimbată, ca și cum ar fi 
văzut o grotă din Pompei reconstituită în lumea modernă. 
Doamna Marchmoor ședea într-o rână pe un divan, cu rochia bej 
descheiată la nasturi și lăsată pe șolduri. Işi scosese corsetul și 
era goală până la brâu, cu excepţia celor trei rânduri de perle 
care îi acopereau gâtul. Domnișoara Temple nu se putu abţine 
să nu se uite la sânul ei stâng, greu și palid, degetele mânii 
stângi a femeii gâdilând sfârcul, cea dreaptă fiind blocată de 
capul domnișoarei Vandaariff. Domnișoara Vandaariff, fără 
mască, cu părul desfăcut care îi ajungea până în talie, stătea 
întinsă pe divan, lângă doamna Marchmoor, cu ochii închiși, cu 
picioarele îndoite, cu o mână strânsă în poală, iar cu cealaltă 
sprijinind sânul drept al doamnei Marchmoor, din care sugea pe 
îndelete, visătoare, ca un nou-născut sătul. 

În faţa lor, într-un fotoliu, cu un trabuc într-o mână și bastonul 
de abanos cu măciulie bătută în perle în cealaltă, din nou în 
haina lui de blană, şedea Comte d'Orkanez. In spatele lui, 
stăteau patru bărbaţi în semicerc: unul mai în vârstă, cu braţul 
într-o eșarfă, unul scund și îndesat, cu faţa roșie și vânăt în junii 
ochilor, și doi în uniformă despre care își dădu seama, 
cunoscându-l pe doctorul Svenson, că sunt din Macklenburg. 
Unul avea o privire aspră, dură, părul tuns scurt, ochii injectaţi și 
era tras la faţă. Pe celălalt îl știa - din card, îl știa chiar foarte 
bine - era Karl-Horst von Maasmărck. Prinţul îi făcu o impresie 


proastă - era înalt, palid, slab, istovit și molatic, fără bărbie și cu 
niște ochi care aminteau de stridiile crude. Trecând peste aceste 
persoane, privirea i se opri la cel de-al doilea divan, pe care 
şedea Contessa Lacquer-Sforza, cu portţigaretul într-un echilibru 
perfect, din care se înălța, încolăcit, un fir de fum. Contessa 
purta o jachetă violetă, strânsă pe corp, tivită cu pene negre 
mici care contrastau cu pieptul și gâtul ei palid, și cercei lungi, 
din chihlimbar. Sub jachetă, ca și cum femeia ar fi fost o fiinţă 
magică primară, rochia neagră părea să-i curgă de-a lungul 
trupului, direct pe podeaua întunecată... unde hainelor aruncate 
de-a valma li se alăturaseră toate obiectele, făcute bucăţi, din 
sacul de voiaj al domnișoarei Temple, sfâșiat cu cuțitul. 

Cu excepția domnișoarei  Vandaariff, toţi aveau ochii 
îndreptaţi asupra domnișoarei Temple, într-o tăcere absolută. 


— Bună seara, Celeste, spuse Contessa. Te-ai întors din carte. 
Impresionant. Să știi că nu toată lumea reușește. 

Domnișoara Temple nu răspunse. 

— Sunt bucuroasă că te afli aici. Sunt bucuroasă că ai avut 
ocazia să ai un schimb de păreri cu Comte și cu însoţitoarea 
mea, doamna Marchmoor, și să o cunoști pe scumpa de Lydia, 
cu care, desigur, cred că ai multe în comun - două tinere 
înstărite, cărora viaţa pare să le ofere tot ce-și doresc. 

Comte scoase un nor de fum albastru pe nas. Doamna 
Marchmoor zâmbi și își frecă încet sfârcul rumen al sânului între 
degetul mare și cel arătător. Șirul de bărbaţi nu se clinti. 

— Trebuie să înţelegi, continuă Contessa, că asociatul tău, 
Cardinalul Chang, nu mai este printre noi. Doctorul din 
Macklenburg te-a abandonat, părăsind orașul de frică. Ai văzut 
ce efecte are Procesul nostru. Te-ai uitat într-una din cărţile 
noastre de sticlă. Ştii cum ne cheamă și cum arătăm, știi de 
legătura noastră cu lordul Vandaariff și cu familia Maasmărck 
din Macklenburg. Probabil că știi (aici Contessa zâmbi) și faptele 
care au dus la iminenta apariţie a unui nou lord Tarr. Ştii toate 
aceste lucruri și poţi ghici mai multe, fiindcă sunt sigură că ești 
la fel de inteligentă pe cât ești de tenace. 

Contessa își duse portţigaretul lăcuit la buze și trase adânc 
fumul în piept, apoi își lăsă mâna încet pe divan. Cu un oftat 
abia auzit, buzele i se deschiseră într-un zâmbet strâmb, 
viclean, și lăsară să iasă un rotocol de fum prin colţul gurii. 


— Pentru toate acestea, Celeste Temple, trebuie să mori. 

Domnișoara Temple nu răspunse. 

— Mărturisesc, continuă Contessa, că e foarte posibil să te fi 
judecat greșit. Cel puţin așa mi-a spus Comte și Comte, după 
cum știi, rareori se înșală. Eşti o tânără puternică, mândră, 
hotărâtă și, deși mi-ai pricinuit mari neplăceri... recunosc, chiar 
m-ai înfuriat... mi s-a sugerat să-ţi fac o ofertă... o ofertă pe care 
în mod normal nu aș face-o unei persoane pe care am hotărât 
să o distrug. Și totuși, mi s-a sugerat... să te las să fii părtașă, 
de bună voie, la măreaţa noastră operă. 

Domnișoara Temple nu răspunse. Işi simţea picioarele moi și 
inima rece. Chang era mort? Doctorul fugise? Nu-i venea să 
creadă. Refuza să creadă. 

Ca și cum i-ar fi citit sfidarea pe buzele tremurânde, Comte își 
scoase trabucul din gură și spuse cu vocea lui joasă, aspră și 
posomorâtă: 

— Mai simplu de atât nu se poate. Dacă nu accepţi, cineva îţi 
va tăia gâtul imediat, în această cameră. Dacă accepţi, vei veni 
cu noi. Te asigur că orice încercare de a ne trage pe sfoară va 
da greș. Abandonează orice speranţă, domnişoară Temple, 
fiindcă oricum îţi va distrusă... și înlocuită de certitudine. 

Domnișoara Temple se uită la faţa lui severă, apoi la 
frumuseţea sinistră a Contessei Lacquer-Sforza, la zâmbetul ei 
perfect în același timp cald, ispititor, și rece ca gheaţa. Cei patru 
bărbaţi o priviră cu indiferenţă, prinţul scărpinându-se la nas cu 
o unghie. Oare toţi fuseseră transformați de Proces, logica lor 
animalică scăpând de constrângerile morale? Văzu cicatricele de 
pe faţa prinţului și a bărbatului vânjos. Judecând după ochii lui 
sticloși, insul mai în vârstă părea că era stăpânit de aceeași 
dorinţă - poate că urmele de pe faţa lui dispăruseră deja - doar 
celălalt militar avea o expresie normală, în care se amestecau 
certitudinea și îndoiala. Pe faţa celorlalţi se citea doar o 
încredere lipsită de complicaţii, inumană. Se întrebă care dintre 
ei era cel care o va ucide. În cele din urmă își opri privirea 
asupra doamnei Marchmoor, a cărei expresie indiferentă părea 
să ascundă o mare curiozitate... de parcă n-ar fi știut ce va face 
domnișoara Temple și nici ce s-ar întâmpla dacă aceasta 
accepta propunerea. 

— Se pare că nu am de ales, șopti domnișoara Temple. 


— Nu ai, spuse Contessa. Se întoarse spre bărbatul masiv de 
lângă ea, și ridică din sprâncene ca pentru a semnala că rolul ei 
luase sfârșit. 

— Domnișoară Temple, spuse Comte d'Orkanez, fă bine și 
scoate-ţi botinele și ciorapii. 


Mergea în picioarele goale - o stratagemă simplă care o 
împiedica să o șteargă pe străzile murdare și denivelate. 
Doamna Marchmoor rămase în urmă, toţi ceilalţi coborând odată 
cu ea - militarul, insul solid, cu cicatrice pe faţă, insul mai în 
vârstă luând-o înainte ca să pregătească trăsurile, Comte și 
Contessa la stânga și la dreapta ei, prinţul în spate, la braţ cu 
domnișoara Vandaariff. În timp ce coborau scara principală, 
domnișoara Temple văzu un recepţioner nou care se înclină cu 
respect la un semn făcut cu capul de Contessa. Tânăra se 
întrebă de ce avea nevoie de Proces o astfel de femeie, sau de 
magica sticlă albastră - se îndoia că exista vreo persoană care 
să aibă forța sau dispoziţia de a-i refuza Contessei ceva. Aruncă 
o privire scurtă spre Comte, care se uita înainte fără să i se 
citească nimic pe chip, cu o mână pe bastonul cu măciulia 
încrustată cu perle, în cealaltă cu cartea albastră învelită în șal, 
ca un rege exilat care intenționează să-și recapete tronul. Simţi 
cum îi înțeapă degetele covorul aspru. Când era mai mică, avea 
tălpile tari și pline de bătături, fiind obișnuită să alerge desculţă 
pe plantaţia tatălui ei. Acum deveniseră moi, catifelate, de 
parcă le-ar fi îmbăiat în lapte, dar la fel de nefolositoare în 
eventualitatea unei evadări ca și o pereche de cătușe. Se gândi 
cu strângere de inimă la micile ei botine verzi, abandonate, 
aruncate sub divan. Nimeni nu va mai avea grijă de ele, de asta 
era sigură, și se întrebă dacă se va mai găsi cineva care să aibă 
grijă de ea. 

În faţa hotelului așteptau două trăsuri una închisă, roșie, 
elegantă, cealaltă mai mare, neagră, cu însemnele ducatului de 
Macklenburg pe ea. Prinţul, domnișoara Vandaariff, militarul și 
insul robust, cu cicatrice, urcară în trăsura neagră, bărbatul mai 
în vârstă luând loc lângă vizitiu. Un angajat al hotelului ţinu ușa 
trăsurii roșii pentru Contessa, apoi pentru domnișoara Temple 
care, în timp ce urca, simţi cum scara rece de fier parcă îi intra 
în picior. Se așeză în fața Contessei. O clipă mai târziu urcă și 
Comte, făcând trăsura să se cutremure de atâta greutate. 


Comte se așeză lângă Contessa și ușierul închise portiera. 
Comte bătu de câteva ori cu bastonul în tavan și trăsura o porni 
la drum. Din momentul în care i se ceruse să-și scoată botinele 
și până când trăsura se pusese în mișcare, cei trei nu mai 
scoseseră niciun cuvânt. Domnișoara Temple își drese glasul și îi 
privi. Tăcerea prelungită aproape întotdeauna îi slăbea 
autocontrolul. 

— Aș vrea să aflu ceva, zise ea. 

— Ce anume? întrebă Comte într-un târziu. 

Tânăra își întoarse privirea spre Contessa, fiindcă de la ea 
voia să afle. 

— Aș vrea să știu cum a murit Cardinalul Chang. 

Contessa Lacquer-Sforza se uită scrutător în ochii domnișoarei 
Temple. 

— L-am omorât, eu, declară ea, dar pe un ton care o provocă 
pe tânără să vorbească din nou. 

Domnișoara Temple se lăsă intimidată - chiar dacă persoana 
care o ţinea captivă nu voia să discute acest subiect, pentru ea 
era un test de voinţă. 

— Vorbiţi serios? făcu ea. A fost un om formidabil. 

— A fost, acceptă Contessa. l-am umplut plămânii cu sticlă 
pisată fabricată din lutul nostru albastra-violet. E foarte eficace 
și, în cantităţi precum cele inhalate de Cardinal, este letală. 
„Formidabil”, desigur, e un cuvânt cu multe nuanţe - curajul 
este adesea cel mai simplu și cel mai ușor de învins. 

Detașarea cu care Contessa descria felul în care îl omorâse pe 
Chang o descumpăni total pe domnișoara Temple. Deși îl 
cunoștea pe Cardinalul Chang de foarte puţin timp, acesta o 
impresionase atât de profund, încât moartea lui neașteptată 
venea ca o lovitură devastatoare. 

— A fost o moarte rapidă sau lentă? întrebă ea cu o voce cât 
se poate de neutră. 

— N-aș zice că a fost rapidă... zise Contessa și vâri mâna într- 
o poșetă neagră, împodobită cu mărgele negre, scoțând pe rând 
portțigaretul, o ţigară pe care o răsuci în portţigaret, și un 
chibrit cu care o aprinse. Și totuși, moartea în sine a venit poate 
ca o binecuvântare, fiindcă - după cum ai văzut și singură - 
sticla albastră poartă în ea o atracţie pentru vis și pentru... 
experienţa senzuală. S-a observat adesea că bărbaţii care sunt 


spânzurați mor într-o stare de tumescenţă extremă (aici 
Contessa făcu o pauză, ridicând din sprâncene ca să verifice 
dacă domnișoara Temple o urmărea cu atenţie), dacă nu printr- 
un zvâcnet brusc, ceea ce, pentru bărbaţii din lumea noastră cel 
puţin, e un sfârșit preferabil multor altora. Credinţa mea este că, 
reacţii similare, poate chiar mai puternice, însoțesc moartea 
provocată de sticla albastră. Sau cel puţin așa sper, căci, 
într-adevăr, Cardinalul Chang a fost un adversar ieșit din 
comun... mai să nu-i vreau răul, în afară de moarte. 

— Ţi-ai confirmat ipoteza examinându-i pantalonii? pufni 
Comte. 

De-abia peste o clipă domnișoara Temple înţelese că 
d'Orkanez glumea. 

— N-am avut timp, spuse Contessa chicotind. Viaţa e plină de 
regrete. Dar regretele ce sunt? Frunze dintr-un anotimp trecut - 
căzute, uitate și măturate de vânt. 


Spectrul morţii lui Chang - care, în pofida descrierii foarte 
sugestive făcute de Contessa, nu putea fi decât oribilă, cu 
sângele ţâșnind pe gură și pe nas - îndreptase gândurile 
domnișoarei Temple spre propria ei soartă. 

— Unde mergem? întrebă ea. 


— Sunt sigură că știi, răspunse Contessa. La Casa 
Harschmort. 

— Ce vreţi să-mi faceţi? 

— Teama de ceea ce nu poţi schimba nu are niciun rost, 
spuse Comte. 

— În afară de plăcerea de a privi cum te zvârcolești, șopti 
Contessa. 

Tânăra nu avu replică, dar, după câteva secunde în care 
încercările ei de a arunca o privire pe geamurile înguste - 
amplasate de o parte și de alta a băncii pe care stăteau cei doi, 
poate pentru a face ca o persoană aflată în situaţia ei să rămână 
nevăzută sau, pe o planetă mai inocentă, să adoarmă fără grijă 
nu o lămuriră în ce cartier se află, își drese vocea ca să 
vorbească din nou. 

Contessa scoase un chicot. 

— Am făcut ceva ca să vă stârnească râsul? întrebă 
domnișoara Temple. 


— Nu, dar ești pe cale de a o face, răspunse Contessa. 
Cuvântul „tenace” nu ţi se potrivește nici măcar pe jumătate, 
Celeste. 

— Foarte puţine persoane își permit să vorbească despre 
mine atât de liber, remarcă tânăra. Cel mai probabil pot fi 
numărate pe degetele de la o singură mână. 

— Cum așa, nu crezi că suntem destul de apropiate? întrebă 
Contessa. Eu una credeam că suntem. 

— Atunci care e numele tău de botez? 

Femeia elegantă chicoti din nou și domnișoarei Temple i se 
păru că până și Comte d'Orkanez încearcă o grimasă. 

— Rosamonde, spuse Contessa. Rosamonde, Contessa di 
Lacquer-Sforza. 

— Lacquer-Sforza? E numele unei /oca/ităţi? 

— A fost. Mă tem că acum e doar o idee. 

— Înţeleg, făcu tânăra, neînţelegând nimic, dar dorind să-i 
facă pe plac. 

— Fiecare are plantaţia lui, Celeste... insula lui, chiar dacă o 
are numai în inimă. 

— Ce păcat, declară domnișoara Temple. Cred că o insulă 
adevărată îţi oferă mult mai multe satisfacţii. 

— Uneori, zise Contessa, tonul cald al vocii înăsprindu-se 
ușor, doar așa pot fi vizitate sau păstrate aceste locuri. 

— Nefiind rea/e? 

— Dacă așa vrei să le vezi. 

Tânăra rămase tăcută, știind că nu înţelegea ce voia să spună 
Contessa. 

— Eu nu vreau s-o pierd pe a mea, spuse ea. 

— Nimeni nu vrea, draga mea, răspunse Contessa. 


Își continuară drumul în tăcere până când Contessa zâmbi la 
fel de binevoitoare ca înainte și spuse: 

— Parcă voiai să întrebi ceva. 

— Da, replică domnișoara Temple. Voiam să întreb despre 
Oskar Veilandt și picturile lui care înfățișează Buna Vestire, am 
văzut că ai una în apartamentul tău. Am discutat despre el cu 
Comte, la ceai. 


— Nu zău? 

— De fapt, i-am atras atenţia că, din punctul meu de vedere, 
îi datorează suspect de mult pictorului. 

— Chiar așa? 

— Chiar așa. 

Domnișoara Temple nu-și făcea iluzii că îi poate înfuria sau 
flata pe cei doi atât de mult, încât, profitând de neatenţia lor, să 
sară din trăsură - un gest care nu putea duce decât la moartea 
ei sub roţile trăsurii care venea din spate - și totuși, picturile 
reprezentau un subiect care îi putea oferi informaţii preţioase 
despre Proces, pe care le putea folosi ca să evite transformarea 
ei într-un automat. Desigur, nu avea cum să înţeleagă 
amănuntele legate de știință sau de alchimie - știința și alchimia 
erau unul și același lucru? - chestiunile teoretice lăsând-o 
întotdeauna rece, deși știa că cel puţin Comte avea o atitudine 
exact opusă. Mai mult de-atât, știa că d'Orkanez devenea 
sensibil când venea vorba de pictorul dispărut, iar ea, de regulă, 
nu pregeta să-i agaseze pe ceilalţi cu insistenţele ei. 

— Cum așa? întrebă Contessa. 

— Păi, cum să fie, răspunse domnișoara Temple, picturile 
care fac parte din Buna Vestire sunt în mod clar o prezentare 
alegorică a Procesului vostru, ba chiar a conspirației voastre 
luate în totalitatea ei - lăsând la o parte faptul că imaginile în 
sine sunt o adevărată blasfemie, chiar dacă reprezintă mai 
multe ipostaze ale aroganţei - așa cum îl vedeţi voi, de 
perfecționare, ca efect al nepreţuitei sticle albastre. Bineînţeles 
(aici tânăra îi aruncă o privire piezișă lui d'Orkanez, rămas 
impasibil), se pare că toate meritele și le-a asumat Comte - vi 
le-aţi asumat toţi - fiindcă pe spatele tablourilor sunt trecute 
secretele alchimice ale pictorului - fapt pentru care domnul 
Veilandt a plătit cu viaţa. 

— l-ai spus asta lui Comte? 

— Desigur. 

— Şi el cum a reacţionat? 

— A plecat de la masă. 

— Este o acuzaţie foarte serioasă. 

— Dimpotrivă, este o acuzaţie foarte evidentă și, în plus, 
după toată violenţa pe care aţi declanșat-o, după toate 


distrugerile pe care le-aţi provocat, niciunul dintre voi nu are 
dreptul să o considere deplasată sau gratuită. Dat fiind că ceea 
ce faceți e monstruos, iar uciderea iniţiatorului este și mai și, 
cred că ucigașul e... pe măsură. 


Cu o reacţie care împlinea cele mai mari speranţe ale 
domnișoarei Temple de provocare a unei stări de confuzie, 
Comte d'Orkanez se aplecă, întinse mâna dreaptă și o apucă de 
gât. Tânăra se lipi fără folos cu spatele de peretele trăsurii și 
încercă să se convingă că, dacă d'Orkanez ar fi vrut să-i facă 
vreun rău, s-ar fi repezit la ea mai demult. Pe măsură ce 
degetele puternice i se înfășurau în jurul gâtului, începu să se 
îndoiască de raţionamentul ei și privi disperată în ochii albaștri 
și reci ai bărbatului. Degetele o strângeau tare, dar nu o 
sufocau. Imediat își aduse aminte cu groază de domnul Spragg. 
Rămase nemișcată. 

— Te-ai uitat la tablouri - la două dintre ele, da? întrebă 
d'Orkanez cu vocea joasă și amenințătoare. Spune-ne... ce 
impresie ţi-au făcut? 

— Cum adică? scânci ea. 

— Ce crezi despre ele? Ce gânduri ţi-au provocat? 


— Păi, cum spuneam, o prezentare alegorică... 

Bărbatul o strânse atât de tare și atât de brusc, încât 
domnișoara Temple crezu că îi va rupe gâtul. Contessa se 
aplecă și ea, vorbind cu blândeţe: 

— Celeste, Comte încearcă să te facă să gândești. 

Domnișoara Temple înclină din cap. Comte slăbi strânsoarea. 
Tânăra înghiţi în sec. 

— Cred că tablourile mi s-au părut nefirești. Fiindcă femeia 
din ele a fost dăruită unui înger... este dăruită... senzației și 
plăcerii... ca și cum altceva n-ar mai exista. Așa ceva e 
imposibil. E periculos. 

— Cum așa? întrebă Comte. 

— Fiindcă nu s-ar mai putea realiza nimic! Fiindcă... fiindcă... 
nu e nicio limită între lume și trup, între lume și minte... ar fi de 
nesuportat! 

— Eu aș zice că așa ceva e încântător, șopti Contessa. 

— Nu și pentru mine! strigă tânăra. 


Foșnindu-și rochia, Contessa își schimbă locul, așezându-se 
lângă domnișoara Temple, și își lipi buzele de urechea tinerei. 

— Eşti sigură? Fiindcă te-am văzut, Celeste... te-am văzut 
prin oglindă și te-am văzut aplecată asupra cărții... și încă ceva. 

— Ce anume? 

— Când erai în camera mea... în genunchi, atât de dulce... ți- 
am simţit mirosul... 

Domnișoara Temple scânci, neștiind ce să facă. 

— Gândește-te la carte, Celeste, șuieră Contessa. Amintește- 
ţi ce-ai văzut! Ce-ai făcut, ce ţi s-a făcut - ce-ai devenit! - prin 
ce locuri încântătoare ai călătorit! 

La aceste cuvinte domnișoara Temple simţi cum îi ia foc 
sângele - ce se întâmpla cu ea? Imaginile din carte i se părură a 
fi niște urme de pași lăsate de un străin. Erau peste tot! Nu le 
voia! Dar de ce nu putea să scape de ele? 

— N-ai dreptate! strigă ea. Nu-i același lucru! 

— Nici tu nu ești, mârâi Comte d'Orkanz. Ai făcut deja primul 
pas spre transformarea ta! 

În trăsură se făcuse prea cald. Mâna Contessei găsi piciorul 
domnișoarei Temple și dispăru repede sub rochia ei, degetele 
iscusite urcându-i-se pe coapsă. Domnișoara Temple începu să 
gâfâie. Acestea nu erau degetele boante, grosolane, violente ale 
lui Spragg, ci - chiar dacă îi invadau intimitatea - niște degete 
jucăușe, ispititoare, insistente. Nimeni nu o mai atinseseră așa 
până atunci, în locul acela. Nu mai putea gândi. 

— Nu... nu... făcu ea. 

— Ce-ai văzut în carte? insistă Comte cu vocea lui aspră, 
înspăimântătoare. Cunoști gustul morţii și al puterii? Ştii ce simt 
îndrăgostiţii în sângele lor? Ştii! Ştii tot și încă ceva pe 
deasupra! A prins rădăcini în fiinţa ta! Simţi și acum, în timp ce 
vorbesc! Vei fi vreodată în stare să te desprinzi de ceea ce ai 
văzut? Vei fi vreodată în stare să respingi aceste plăceri, după 
ce ai gustat din vigoarea lor îmbătătoare? 

Degetele Contessei pătrunseră prin despicătura din chiloţii ei 
de mătase și alunecară prin carnea ei umedă cu multă 
îndemânare. Domnișoara Temple se trase înapoi, dar spaţiul din 
trăsură era atât de mic, iar senzaţia atât de delicioasă. 

— Nu cred că vei fi, Celeste, șopti Contessa. 

Femeia mirosi ușor vârfurile a două degete, apoi le strecură 


mai adânc, în timp ce deasupra freca ușor cu degetul mare. 
Domnișoara Temple nu știa ce trebuia să facă, cu ce se lupta, 
mai puţin faptul că cei doi își impuneau voinţa în faţa ei dar nu 
voia să lupte, plăcerea care îi cuprindea tot trupul era divină, 
dar, în același timp, simţea nevoia să scape de felul în care cei 
doi se foloseau de trupul ei, ca niște animale de pradă. Ce 
importanţă avea plăcerea ei pentru Contessa și Comte 
d'Orkanz? Era doar o cravașă, un instrument, o sursă nesfârșită 
de servitute și control. Degetele Contessei se mișcau înainte și 
înapoi fără încetare. Tânăra scoase un geamăt. 

— Gândurile ţi-au luat foc, șuieră Comte. Nu le poţi evita - te- 
am prins, trebuie să cedezi - trupul te va trăda, inima te va 
trăda - deja te-ai abandonat, te-ai lăsat în seama noastră - noile 
tale amintiri iau locul celor vechi - te înconjoară - viaţa ta - 
personalitatea ta - s-a schimbat - sufletul tău, cândva pur, a 
fost pătat de cartea mea de sticlă! 

Auzindu-i vorbele, domnișoara Temple simţi cum se deschid 
mai multe uși în mintea ei scăpată de sub control către trupul ei 
străbătut de fiori balul mascat din Veneţia, cei doi bărbaţi văzuţi 
prin fanta din ușă, modelul pictorului pe divan, seraiul divin, și 
multe, multe alte imagini. Tânăra gâfâia, degetele Contessei 
explorându-i cu dexteritate cele mai intime unghere, buzele 
femeii lipite de urechea ei, încurajându-i plăcerea cu mici 
gemete scoase în șagă care, totuși - sunetul provocator scos de 
femeie mimând extazul - o împingeau spre o plăcere și mai 
mare... Domnișoara Temple simţi cum se umple de fericire, un 
nor cald gata să plesnească... dar apoi închise ochii și se văzu, 
în trăsură, prinsă între dușmani, îl văzu și pe Chang, mort, cu 
faţa palidă brăzdată de dâre de sânge, îl văzu pe doctor, fugind, 
cu ochii plini de lacrimi și, în sfârșit, de parcă ar fi fost răspunsul 
pe care îl căuta, întinderea de nisip alb, arid, fierbinte, dincolo 
de care se întindea o mare albastră, indiferentă... se feri de 
margine - de marginea /or, nu de a ei... 

Și chiar în clipa aceea Contessa își retrase mâna și reveni la 
locul ei, cu un surâs triumfător, iar domnișoara Temple își dădu 
seama că cei doi nu-i percepuseră victoria interioară. Comte îi 
dădu drumul la gât și se sprijini de peretele trăsurii. Brusc, 
tânăra simţi cum i se scurge plăcerea din trup și protestul 
instinctiv al acestuia la pierderea stimulului - și le întâlni 
privirea, înțelegând că o aduseseră până aproape de paroxism 


doar pentru a-i demonstra supunerea necondiționată. O priveau 
cu un dispreţ profund care, cu câteva secunde în urmă, ar fi 
făcut-o să explodeze - și, înainte să rostească vreun cuvânt, 
mâna Contessei - aceeași mână care îi umblase pe sub rochie - 
o plesni tare peste față. Domnișoara Temple simţi cum îi zboară 
capul într-o parte, de parcă l-ar fi ars cineva cu fierul roșu. 
Contessa o plesni din nou, la fel de tare, făcând-o să se lase 
moale într-un colţ la trăsurii. 

— Mi-ai omorât doi oameni, spuse ea cu ură. Să nu crezi că 
voi uita vreodată. 

Tânăra își atinse fața amorţită de durere, şocată și ameţită, și 
simţi umezeala lăsată de mâna Contessei - mai bine zis 
umezeala ei. Furia ei se mai domoli când își dădu seama, 
rușinată, că aerul închis din trăsură era îmbibat de mirosul 
propriei ei excitări. Își trase rochia peste genunchi și, ridicând 
ochii, văzu cum Contessa își șterge degetele metodic cu o 
batistă. Încercarea lor de a demonstra cât de neajutorată era nu 
o făcuse decât să-i sfideze și mai mult. Inspiră din nou aerul din 
trăsură, clipind des ca să-și oprească lacrimile de durere și 
încurajată de poșeta verde care se ițea din buzunarul lateral al 
voluminoasei haine de blană purtate de Comte d'Orkanz. 


Drumul cu trăsura se sfârși la gara Stropping, unde din nou 
domnișoara Temple fu silită să meargă desculţă, în jos pe scări 
și prin clădirea gării, spre tren. Era sigură că tălpile i se vor 
înnegri de praful lăsat de atâţia călători și avea dreptate, 
oprindu-se din când în când ea să le privească și să pufnească, 
dezgustată, înainte să fie împinsă de la spate. Din nou Comte și 
Contessa o băgară între ei, prinţul și logodnica lui venind din 
urmă, iar ceilalţi trei bărbați asigurând ariergarda. Mai mulţi 
oameni care treceau pe lângă ei dădură politicos din cap - spre 
prinţ și domnișoara Vandaariff, probabil, fiindcă erau des 
recunoscuţi - dar rămaseră nedumeriţi la vederea tinerei 
desculţe care în mod evident își permitea o servitoare care să-i 
aranjeze părul, dar nu și o pereche de încălțări. Domnișoara 
Temple nici nu-i băgă în seamă, nici chiar atunci când în ochii lor 
iscoditori, citi dezaprobarea. Era mai preocupată să caute o 
soluție de a evada, dar nu găsi nimic, renunțând până și la cei 
doi polițiști în uniformă - în compania unor persoane atât de 
nobile și de elegante nimeni nu ar fi crezut că era captivă, cu 


atât mai puţin ideea de conspirație. Nu avea încotro, trebuia să 
sară din tren. 

Tocmai se hotărâse asupra acestui plan când observă cu 
deznădejde doi bărbaţi care așteptau pe peron, alături de 
controlor, în fața ușii deschise de la ultimul vagon. Unul, 
amintindu-și de descrierea făcută de doctorul Svenson, probabil 
că era Francis Xonck îmbrăcat în frac, dar cu o mânecă goală, 
căci la braţul drept purta un bandaj gros. Pe celălalt, înalt, într- 
un pardesiu negru, rigid, l-ar fi recunoscut chiar dacă gara ar fi 
fost ticsită de oameni, până la sfârșitul zilelor ei. Domnișoara 
Temple se opri brusc din mers, dar simţi cum Comte d'Orkanez 
o strânge ușor de umăr și o împinge câţiva pași până când o 
făcu să meargă de bună voie. Comte îi dădu drumul - 
necatadicsind să privească măcar o dată în jos - și îi aruncă o 
privire Contessei, pe care o surprinse zâmbind sarcastic. 

— A, ia te uită... Bascombe și Francis Xonck! Poate că, în 
timpul călătoriei, vom avea parte și de o împăcare a celor doi 
îndrăgostiţi! 

Domnișoara Temple se opri din nou și din nou mâna lui 
d'Orkanez se întinse ca să o împingă înainte. 


Roger îi aruncă o privire scurtă, dar domnișoara Temple 
observă că, oricât de mult s-ar fi ascuns sub masca expresiei 
sobre de funcţionar guvernamental, revederea îi displăcea tot 
atât de mult ca și ei. Când vorbiseră ultima oară? Cu nouă zile în 
urmă? Cu zece zile? Atunci încă mai erau logodiţi. Cuvântul o 
făcu pe domnișoara Temple să tresare de durere - ce cuvânt și- 
ar fi schimbat mai mult sensul în urma evenimentelor din 
ultimele ore? Ştia că acum erau despărțiți de o distanţă pe care 
nu și-o imaginase niciodată, deosebiri de credinţă și experienţă 
de viaţă la fel de mari ca și oceanul pe care îl traversase că să 
pătrundă pentru prima oară în lumea lui Roger Bascombe. 
Trebuia să accepte faptul că Roger se abandonase Cabalei și 
Procesului, senzaţiei amorale - și cine știe, dacă era să se ia 
după carte, căror perversiuni. Probabil că pusese la cale, 
împreună cu ceilalți, uciderea unchiului său - altfel cum să 
obţină titlul de lord? Oare fusese martor - sau, cine știe, chiar 
participase? - la uciderea Cardinalului Chang? Nu voia să creadă 
asta, și totuși, iată-l în faţa ei. Dar ea nu se schimbase? Se gândi 
la noaptea de suferinţă în care plânsese din cauza scrisorii lui 


Roger - ce mai însemna ea în comparaţie cu atacul lui Spragg 
sau cu ameninţarea Contessei sau cu brutalitatea draconică a 
Procesului? Ce mai însemna asta în comparaţie cu câtă hotărâre 
și viclenie, autoritate și putere de a alege descoperise în ea - 
sau cu faptul că era pe picior de egalitate cu doctorul și 
Cardinalul, o tânără temerară, pe care te puteai baza? Ochii lui 
Roger se opriră asupra picioarelor ei murdare. Domnișoara 
Temple nu-și permisese niciodată să apară altfel decât într-o 
ţinută impecabilă în prezenţa lui - îl văzu cum o măsoară din 
ochi gândindu-se că tânăra nu meritase atenţia - o reacţie care 
era de așteptat, era ceva de care se descotorosise la timp. O 
clipă simţi cum i se oprește inima în loc, dar imediat trase aer în 
piept, fremătând din nări. Nu conta ce gândea Roger Bascombe 
- nu va mai conta niciodată. g 

Pe Francis Xonck nu-l învrednici decât cu o privire scurtă. li 
știa povestea - fratele risipitor și libertin al atotputernicului 
Henry Xonck - și își dădu seama cât era de mândru și de 
arogant după expresia lui acră, studiată, constatând cu 
satisfacţie cât de mult suferea din cauza rănii de la mână. Se 
întrebă cum se întâmplase și regretă că nu văzuse episodul cu 
ochii ei. 

Cei doi bărbaţi se apropiară pentru a-și prezenta omagiile 
Contessei. Xonck se înclină, luă mâna Contessei și o apropie de 
buze. Ca și cum nu ar fost umilită îndeajuns, domnișoara Temple 
observă cu groază cum Francis Xonck strâmbă discret din nas în 
timp ce ţinea mâna Contessei - aceeași mână care fusese între 
picioarele ei. Cu un zâmbet răutăcios, privind în ochii Contessei, 
care îi adresă și ea un zâmbet răutăcios, Xonck, în loc să-i 
sărute degetele, își trecu încet limba peste ele. Apoi îi lăsă mâna 
și, pocnind din călcâie, se întoarse spre domnișoara Temple cu 
un rânjet plin de subînţeles. Tânăra nu întinse mâna, iar Xonck 
nu încercă să i-o ia, înclinând din cap spre Comte, cu un zâmbet 
și mai larg. Domnișoara Temple nu-i mai acordă atenţie, fiind 
atrasă, fără să vrea, de felul în care Roger Bascombe sărută 
mâna Contessei. Observă cum Roger simte și el mirosul mâinii - 
deși, pentru o clipă, se arătă dezorientat și nu amuzat, precum 
XoncKk. Privi în ochii veseli ai Contessei, îi atinse degetele cu 
buzele și îi lăsă mâna. 

— Cred că voi doi vă cunoașteţi, spuse Contessa. 


— Într-adevăr, zise Roger Bascombe și salută scurt din cap. 


Domnișoară Temple. 

— Domnule Bascombe. 

— Văd că v-aţi pierdut încălţările, remarcă el firesc, nu 
neapărat lipsit de bunăvoință. 

— Mai bine încălţările decât sufletul, domnule Bascombe, 
replică ea, cuvintele sunând aspru și copilăresc în urechile ei, 
sau ar trebui să vă spun lordul Tarr? 

Roger îi întâlni privirea pentru o fracțiune de secundă, ca și 
cum ar fi vrut să spună ceva, dar nu putea, sau nu putea în 
această companie. Apoi se întoarse, adresându-se Contessei și 
lui d'Orkanez: 

— Dacă sunteţi amabili, trebuie să urcăm, trenul pleacă dintr- 
o clipă într-alta. 


Domnișoara Temple fu lăsată singură într-un compartiment 
dintr-un vagon pe care grupul se pare că îl rezervase în 
întregime. Se așteptase - sau se temuse - că d'Orkanez și 
Contessa se vor folosi de călătorie ca să o agreseze din nou, 
dar, după ce Comte deschisese ușa compartimentului și îi 
făcuse vânt înăuntru, rămase pe culoar, închise ușa și dispăru 
impasibil din raza ei vizuală. Incercase să deschidă ușa. Nu era 
încuiată. Scosese capul și îl văzuse pe Francis Xonck stând de 
vorbă, la doar câţiva metri, cu ofițerul din Macklenburg. Auzind 
ușa deschizându-se, cei doi se întorseseră spre ea cu o privire 
atât de fioroasă, încât tânăra se retrăsese repede în 
compartiment, temându-se să nu vină acolo. Nu veniseră și, 
după câteva minute în care rămăsese neliniștită în picioare, 
domnișoara Temple se așezase și încercase să se gândească la 
ce ar putea face. O duceau la Harschmort, singură, neînarmată 
și, vai, în picioarele goale. Care era prima staţie în drum spre 
Orange Canal? Crampton Place? Gorsemont? Packington? Oare 
putea deschide fereastra ca să fugă în timp ce trenul era oprit în 
gară? Oare putea sări de la această înălțime - erau cel puţin 
cinci metri - pe pietrele ascuţite de lângă tren fără să-și 
rănească picioarele? Dacă nu putea alerga după ce sărea din 
tren, o prindeau sigur. Răsuflă adânc și închise ochii. Oare avea 
vreo scăpare? 

Se întrebă cât era ceasul. Experienţa pe care o avusese cu 
cartea și în trăsură fusese extrem de solicitantă și acum ar fi dat 


orice pentru o înghiţitură de apă sau pentru un pui de somn. Își 
ridică picioarele pe banchetă și și le acoperi cu rochia, 
ghemuindu-se cât mai bine, simțindu-se ca un animal care se 
ascunde într-un colţ al cuștii. Fără să vrea, gândurile îi rătăciră 
spre Roger - se minună din nou cât de mult se deosebeau acum 
de ceea ce fuseseră odată. Inainte, încercând să-și explice de ce 
fusese respinsă, se considerase doar unul dintre elementele la 
care Roger renunţase - familia lui, rectitudinea lui morală - 
pentru a-și satisface ambiția. Acum însă amândoi erau în același 
tren, la doar câţiva metri unul de celălalt. Nimic nu-l împiedica 
să vină în compartimentul ei (Contessa sigur ar fi permis acest 
lucru, din simplu amuzament), dar n-o făcea. Probabil că și el 
fusese supus Procesului, iar acum îi suporta efectele, faptul că o 
evita era o dovadă - n-o strânsese în braţe? Nu-i mai rămăsese 
niciun dram din acea afecţiune sau grijă, ca să o consoleze, ca 
să-și ușureze inima la gândul sorții care o aștepta? Era clar că 
nu și, în pofida dârzeniei ei, în pofida victoriilor ei ascunse în 
faţa cărţii și a celor care o ţineau captivă - domnișoara Temple 
se trezi din nou singură în acel peisaj arid al pierzaniei. 


Ușa compartimentului fu deschisă de ofițerul din 
Macklenburg. Avea în mână un bidon de metal pe care i-l 
întinse. Șovăi, în ciuda gâtului care o ardea de sete. Militarul se 
încruntă iritat. 

— Apă. la-l. 

Se conformă, desfăcând capacul și bând cu nesat. Trase 
adânc aer în piept și bău iar. Trenul își reducea din viteză. Se 
șterse la gură și înapoie bidonul. Ofiţerul îl luă, dar nu plecă. 
Trenul se opri. Așteptară în tăcere. Ofiţerul îi întinse bidonul din 
nou. Domnișoara Temple clătină din cap. Militarul puse capacul 
la loc. Trenul se puse în mișcare. Cu o strângere de inimă tânăra 
văzu cum numele staţiei - Crampton Place - trece pe lângă 
fereastra ei și se pierde în depărtare. După ce trenul atinse 
viteza normală, ofițerul dădu scurt din cap și părăsi 
compartimentul. Domnișoara Temple își trase picioarele sub ea 
și își lăsă capul pe spătarul banchetei, hotărâtă să doarmă și să 
nu se mai lase pradă lacrimilor. 

Fu trezită de reapariţia ofițerului când trenul se opri la 
Packington și din nou la Gorsemont, De Conque și Raaxfall. De 
fiecare dată îi aduse bidonul cu apă și tot de fiecare dată 


rămase acolo, fără să scoată o vorbă, până când trenul prinse 
viteză, după care o lăsă singură. După ce trecură de De Conque, 
domnișoara Temple nu mai vru să doarmă, în parte fiindcă o 
enerva să fie trezită fără milă, în parte fiindcă nu mai simţea 
nevoia. Acum o încerca o senzaţie nedefinită, săcâitoare, 
neliniștitoare, care o făcea să nu mai aibă astâmpăr. Nu știa 
unde se afla - mai bine zis, își dădu ea seama brusc, de parcă ar 
fi fost lovită în plin de un glonţ, nu știa cine era. După ce intrase 
în ritmul impetuos al aventurii - pistoale, evadări pe acoperiș, 
indicii găsite într-un godin, de parcă aceasta ar fi fost evoluţia ei 
firească (o clipă, domnișoara Temple trecu în revistă, cu 
melancolie, toate aventurile din ultimele zile) - se părea că 
eșecul îi oferea o nouă perspectivă asupra ei, o tânără naivă și 
încăpățânată, fără puterea de a-și înţelege destinul. Se gândi la 
reacţia doctorului Svenson când erau pe acoperiș - omul 
înţepenise de frică și totuși, în timp ce ea și Chang se 
aplecaseră peste margine ca să vadă aleea, doctorul găsise 
forţa să traverseze singur acoperișul hotelului Boniface și 
următoarele două clădiri - și chiar să treacă peste spaţiile (mici, 
e drept, dar o astfel de teamă nu avea nimic cu raţiunea) dintre 
ele. Ştia cât de mult suferise doctorul și că expresia de pe chipul 
lui arăta exact hotărârea pe care ultimele evenimente 
demonstraseră că ei îi lipsea. 

Oricât de aspru s-ar fi judecat, clarificarea situaţiei o ajută pe 
domnișoara Temple, care începu cu înverșunare - în absenţa 
enervantă a unui carneţel și a unui creion (o, cât de mult și-ar fi 
dorit un creion!) - să se gândească la ce avea să urmeze. Nu 
încăpea îndoială că va fi din nou batjocorită, la fel cum nu 
încăpea îndoială că, în ciuda celor spuse de Contessa, până la 
urmă va fi ucisă, înainte sau după ce va fi supusă mai multor 
cazne. Se înfioră din nou, dându-și seama cât de periculoși erau 
dușmanii ei, și răsuflă adânc la gândul unei perspective și mai 
sumbre - transformarea ei de către Proces. Ce putea fi mai rău 
decât să te schimbi în ceva ce dispreţuiești? Moartea și tortura 
erau, cel puţin, îndreptate împotriva ei. Procesul nu putea decât 
să-i distrugă eul, de aceea hotărî acolo, în compartiment, să nu 
permită așa ceva. Chiar dacă asta însemna să se arunce într-un 
cazan sau să le inhaleze praful de sticlă, precum Chang, sau să-l 
provoace pe un paznic să-i frângă gâtul - nu se va lăsa niciodată 
controlată de ei. Işi aminti de cadavrul descris de doctor - ce-i 


făcuse sticla spartă din carte... o, de-ar fi putut să pună mâna 
pe carte și să o facă fărâme sau să o strângă în braţe și să se 
arunce la pământ - să o spargă și, odată cu ea, să-și pună capăt 
vieţii. Contessa poate că avea dreptate - moartea pricinuită de 
sticla albastră aducea cu ea și o seamă de vise îmbătătoare. 


| se făcu rău de foame - ceaiul, oricât i-ar fi plăcut, nu era 
ceva substanţial - și, după cinci minute lungi, în care nu se putu 
gândi la altceva, deschise ușa compartimentului și privi pe 
culoar. Militarul stătea în același loc, dar, în locul lui Francis 
Xonck, era bărbatul solid, cu cicatrice. 

— Nu vă supăraţi, strigă ea. Cum vă numiţi? 

Militarul se încruntă, ca și cum faptul că i se adresa era o 
încălcare a etichetei. Bărbatul cu cicatrice - care părea să-și fi 
recăpătat o parte din reflexe, ochii devenindu-i mai puţin 
sticloși, iar membrele mai flexibile - răspunse cu o voce doar 
puţin onctuoasă. 

— Dumnealui este maiorul Blach, iar eu sunt Herr Flauss, 
ministru plenipotenţiar, îl însoțesc pe prinţul Karl-Horst von 
Maasmărck. 

— Dumnealui este maiorul Blach? 

Dacă maiorul era prea mândru ca să-i răspundă, domnișoara 
Temple era mulţumită să vorbească despre el ca și cum acesta 
ar fi fost un simplu stâlp de iluminat. Ştia că el era nemesisul 
doctorului și al lui Chang. 

— Nu știam, continuă ea, deși desigur că am auzit foarte 
multe despre dumnealui - despre amândoi, de fapt. 

În realitate, domnișoara Temple nu auzise prea multe despre 
ministrul plenipotenţiar, doar că doctorul nu-l avea la inimă, 
antipatie exprimată mai degrabă printr-o ridicare din umeri, 
aproape absentă - dar bănuia că fiecărei persoane îi plăcea să 
se vorbească despre ea, indiferent dacă fusese sau nu supusă 
Procesului. Despre maior știa, desigur, că era extrem de 
periculos. 

— Vă putem ajuta cu ceva? întrebă ministrul plenipotenţiar. 


— Mi-e foame, răspunse domnișoara Temple. Aș vrea ceva de 
mâncare - dacă există în tren. Ştiu că mai e cel puţin o oră până 
la Orange Locks. 

— N-am idee, ca să fiu sincer, dar am să întreb, zise ministrul 


plenipotenţiar. 

Înclină din cap spre ea și se îndepărtă pe culoar. Tânăra îl 
urmări cu privirea apoi surprinse căutătura aspră a maiorului. 

— Treci înăuntru, se răsti el. 


Când trenul opri la St. Triste, maiorul intră în compartiment cu 
un mic pachet învelit în hârtie cerată și cu bine-cunoscutul 
bidon. | le dădu pe amândouă fără niciun cuvânt. Tânăra nu-l 
deschise, preferând să o facă fără martori - în lipsa altei 
distracţii, drept care cei doi așteptară în tăcere ca trenul să se 
pună în mișcare. Când o făcu, maiorul întinse mâna după bidon. 
Domnișoara Temple nu i-l dădu. 

— N-am voie să beau în timp ce mănânc? 

Maiorul o privi cu ură. Era clar că nu avea niciun motiv să o 
refuze în afară de meschinăria lui, care, și ea, trăda un anumit 
interes pe care maiorul nu se grăbea să-l recunoască. Bărbatul 
se lăsă păgubaș și părăsi compartimentul. 

Conţinutul pachetului învelit în hârtie cerată nu o impresionă - 
o felie subțire de brânză albă, o felie de pâine de secară și două 
felii de sfeclă murată care înroșiseră pâinea și brânza. Cu toate 
acestea, le mâncă încet și metodic - alternând înghiţiturile mici, 
atente, din fiecare, mestecând fiecare îmbucătură de cel puţin 
douăzeci de ori înainte de a o înghiţi. Așa trecură poate 
cincisprezece minute. Bău restul de apă din bidon și îi puse 
dopul. Făcu ghem hârtia și, cu bidonul în mână, scoase capul pe 
culoar. Maiorul și ministrul plenipotenţiar erau în același loc. 

— Am terminat, strigă ea, dacă vreţi să luaţi bidonul. 


— Sunteţi foarte amabilă, spuse Herr Flauss și îl înghionti pe 
maior, care se apropie de ea cu pași mari și îi smulse bidonul din 
mână. 

Domnișoara Temple ridică ghemul de hârtie la vedere. 

— Vreţi să luaţi și ăsta? Sunt sigură că nu vreţi să-i transmit 
vreun bileţel controlorului! 

Maiorul luă ghemotocul de hârtie fără să spună nimic. 
Domnișoara Temple clipi de câteva ori spre el și apoi spre 
ministrul plenipotenţiar care îi privea de pe culoar. Maiorul se 
întoarse și se îndepărtă. Tânăra reveni la locul ei chicotind. Prea 
mare lucru nu realizase, se distrase puţin, dar simţea că mica ei 
răutate era un semn încurajator că își reintra în formă. 


La St. Porte, maiorul Blach nu mai intră în compartimentul ei. 
Domnișoara Temple privi spre ușă în timp ce trenul își încetinea 
mersul, dar nu apăru nimeni. Oare îl enervase atât de mult încât 
să-i ofere șansa de a deschide fereastra? Se ridică în picioare, 
privind în continuare spre ușă, apoi își începu asaltul precipitat 
asupra ferestrei. Nu reușise să desfacă nici prima încuietoare 
când auzi deschizându-se ușa în spatele ei. Se răsuci pe călcâie, 
gata să înfrunte privirea dezaprobatoare a maiorului cu un 
zâmbet victorios. 

Dar în ușă se afla Roger Bascombe. 


— A, făcu ea. Domnul Bascombe. 

Bărbatul înclină capul spre ea, ceremonios. 

— Domnișoară Temple. 

— Vreţi să luaţi loc? 

Roger păru să ezite, poate fiindcă o surprinsese în timp ce 
încerca să deschidă geamul, dar și poate fiindcă existau atât de 
multe lucruri neclare între ei. Tânăra își reluă locul, ascunzându- 
și cât mai bine picioarele murdare sub rochie, și îl așteptă să se 
miște din ușa rămasă deschisă. Când îl văzu că rămâne pe loci 
se adresă cu o politeţe în care numai o ureche atentă ar fi putut 
distinge și o urmă de nerăbdare. 

— De ce s-ar teme un bărbat să ia loc? De nimic, doar de 
faptul că își demonstrează proasta creștere dacă rămâne în 
picioare ca un amărât de vânzător ambulant... sau ca un soldat- 
marionetă din Macklenburg. 

Însușindu-și critica și, judecând după cum își ţuguia buzele, 
ușor iritat, Roger se așeză pe cealaltă banchetă. Trase aer în 
piept și se pregăti să vorbească. 

— Domnișoară Temple... Celeste... 

— Văd că ţi-au trecut cicatricele, spuse ea încurajator. Nu și 
doamnei Marchmoor. Mărturisesc că mi se par extrem de 
neplăcute. Cât despre sărmanul domn Flauss - cred că ar trebui 
să-i spun Herr Flauss - după felul în care arată ar putea fi luat 
drept un aborigen tatuat de la Polul Nord! 

Domnișoara Temple constată cu satisfacţie că Roger rămase 
de parcă i s-ar f i înţepenit o felie de lămâie sub limbă. 

— Ai terminat? întrebă el. 

— Nu cred, dar am să te las să vorbești, dacă asta... 


Roger începu să strige la ea: 

— Nu sunt deloc surprins când văd cât de mult te complaci în 
trivial - întotdeauna ai făcut așa - dar până și tu ar trebui să 
înţelegi gravitatea situaţiei! 

Domnișoara Temple nu-l văzuse niciodată atât de categoric și 
de energic, drept care glasul i se prefăcu brusc într-o șoaptă 
glacială. 

— Înţeleg foarte bine... te asigur... domnule Bascombe. 

Roger nu răspunse - lăsa, își dădu ea seama fierbând de 
enervare, ca reproșul lui să-și facă efectul. Hotărâtă să nu fie 
prima care spărgea tăcerea, tânăra se trezi cercetând 
schimbările de pe fața și din comportamentul lui - fără să vrea, 
căci încă mai spera să-i răspundă cu dispreţ la orice încercare 
de a-și manifesta compasiunea. Inţelese că Roger Bascombe îi 
oferea cea mai corectă perspectivă a efectelor Procesului. li 
întâlnise pe doamna Marchmoor și pe prinţ - făcuse cunoștință 
cu maniera ei pragmatică și cu detașarea lui calmă - dar până 
atunci nu-i cunoscuse îndeaproape. O întrista ceea ce vedea pe 
faţa lui Roger Bascombe, cu atât mai mult cu cât știa că o 
asemenea transformare venea în întâmpinarea unei dorinţe 
sincere, de care, în sinea și spre disperarea ei, era atât de 
sigură. Roger fusese întotdeauna adeptul ordinii și decenţei, 
respectând cu scrupulozitate convențiile sociale și totodată 
ţinând cont de titlul și averea unuia sau altuia dar domnișoara 
Temple știa, și acesta fusese unul dintre motivele pentru care se 
legase atât de mult de el, că această atitudine își avea originea 
în faptul că el însuși nu avea un titlu nobiliar și că ocupa o 
poziţie de mijloc în ierarhia guvernamentală - cu alte cuvinte, 
dintr-o precauţie firească. Acum văzu că atitudinea lui era 
schimbată, capacitatea lui Roger de a satisface interesele și a se 
pune la dispoziţia persoanelor de diverse ranguri nu mai făcea 
parte din sistemul lui de autoapărare, ci, dimpotrivă, era folosită 
în mod explicit pentru a prospera. Tânăra nu se îndoia că Roger 
îi privea pe ceilalți membri ai Cabalei ca un uliu care aștepta cel 
mai mic pas greșit (era sigură că braţul bandajat al lui Francis 
Xonck îi produsese o mare plăcere). Inainte, când Roger se 
strâmba la izbucnirile ei de furie sau la modul prea înflăcărat în 
care își exprima opiniile, o făcea din cauza lipsei ei de tact sau 
de consideraţie faţă de eforturile lui de a păstra conversaţia în 
limitele delicateţei și ale bunului-simţ - reacţia lui îi producea o 


plăcere răutăcioasă. Acum, în pofida încercărilor ei de a-l momi 
sau a-l provoca, nu vedea decât tolerantă, jenată, autoimpusă 
cu greu, care își avea rădăcinile în ideea că își pierdea timpul cu 
o persoană de pe urma căreia nu avea nimic de câștigat. 
Diferenţa o întristă pe domnișoara Temple într-un mod pe care 
nu-l anticipase. 


— M-am gândit să trec puţin pe la tine, începu el, la sugestia 
Contessei di Lacquer-Sforza... 

— Sunt sigură că doamna în cauză îţi face tot felul de 
sugestii, îl întrerupse tânăra, și nu mă îndoiesc că de-abia 
aștepți să le pui în practică! 

Oare credea ce spune? Acuzaţia prea îi fusese la îndemână ca 
să nu o arunce... nucă și-ar fi atins ţinta. 

— Întrucât, continuă el, după sosirea la casa Harschmort vei 
fi supusă Procesului, deși în ultimele zile am fost în tabere 
diferite, se pare că, după ce vei trece prin marea încercare, ne 
vom afla de aceeași parte a baricadei - ca aliaţi. 

Domnișoara Temple nu se așteptase la o asemenea replică. 
Roger o urmări cu atenţie, în așteptare, de parcă tăcerea ar fi 
fost preludiul unei noi manifestări copilărești de dispreţ. 

— Celeste, îţi recomand să fii cu capul pe umeri. Mă bazez pe 
fapte când spun asta. Dacă e nevoie - dacă ai nevoie să-ți 
clarifici situaţia - te asigur din nou că am depășit de mult faza 
afecțiunii... ca și a resentimentelor. 

Tânăra nu-și putea crede urechilor. Resentimente? Când el se 
descotorosise de ea cu atâta dezinvoltură, când ea fusese 
obligată, atâtea seri și atâtea după-amiezi, să suporte compania 
aproape mumificatoare a familiei Bascombe, condescendentă, 
scorţoasă, din clasa de mijloc! 

— Poftim? îngăimă ea. 

Roger își drese glasul. 

— Vreau să spun că... am venit să-ţi spun că... noua noastră 
alianţă... căci te vei devota altei cauze și, după cum o știu eu, 
Contessa va insista ca noi doi să continuăm colaborarea... (aici 
domnișoara Temple își miji ochii încercând să înţeleagă ce ar 
putea însemna asta) și ar fi foarte bine dacă ai face la fel ca 
mine... ca o ființă raţională... să lași deoparte afecțiunea 
zadarnică și amărăciunea inutilă. Te asigur că așa... vei suferi 


mai puţin. 

— lar eu te asigur, Roger, că am și făcut-o. Din nefericire, 
ultimele zile au fost atât de ocupate, încât nu am putut lăsa 
deoparte disprețul meu total. 

— Celeste, vorbesc spre binele tău, nu al meu... crede-mă, 
este o generozitate... 

— O generozitate? 

— Nu cred că o poţi vedea, murmură el. 

— Bineînţeles că nu! Mie nu mi-a remodelat mintea o mașină! 


Roger o privi lung, în tăcere, apoi se ridică încet, netezindu-și 
pardesiul și, instinctiv, trecându-și două degete prin păr - chiar 
și acum, în inima ei, domnișoara Temple îl găsea extrem de 
atrăgător. Şi totuși, privirea lui, fixată asupra ei, avea ceva nou 
în ea - un dispreţ nedisimulat. Nu era furios - de fapt, lucrul care 
o rănea cel mai mult era absența emoţiei din ochii lui. Era 
absurd - în mintea domnișoarei Temple, în memoria ei, toate 
momentele de acest gen își aveau rădăcina într-un sentiment, 
iar Roger Bascombe nu semăna cu niciunul dintre oamenii pe 
care îi întâlnise până acum. 

— Ai să vezi, zise el, cu o voce rece și joasă. Procesul te va 
reface din temelii. Ai să vezi - pentru prima oară în viaţă, sunt 
sigur - adevărata natură a minţii tale ferecate. Contessa spune 
că ai multe trăsături de caracter pe care nu le-am sesizat - nu 
pot decât să fiu de acord că eu, unul, nu le-am sesizat. Ai fost 
întotdeauna o fată destul de drăguță - dar există atâtea fete 
drăguţe. Aştept cu nerăbdare să descopăr - după ce vei arde de 
tot și vei fi remodelată de aceasta „mașină” pe care nu o poţi 
înţelege - dacă ai, într-adevăr, trăsături de caracter remarcabile. 

Roger părăsi compartimentul. Domnișoara Temple nu se 
mișcă. În cap îi răsunau cuvintele lui sarcastice și o mie de 
replici nerostite, faţa îi ardea, iar mâinile i se încleștaseră. Privi 
pe fereastră și își văzu reflecţia, aruncată între ea și peisajul 
întunecat, câmpia anostă, ce trecea în fugă pe lângă tren. 
Această imagine voalată, transparentă, indirectă, i se păru că 
este ilustrarea perfectă a propriei condiţii - aflată în puterea 
altora, dorinţele ei aproape în imposibilitatea de a-i influenţa 
soarta, inconsistente, prezente doar pe jumătate. Scoase un 
oftat și se cutremură. Cum se făcea că, după toate câte se 


întâmplaseră, Roger Bascombe încă îi mai stăpânea inima? Cum 
de o făcea să se simtă atât de nefericită? Se agita degeaba - nu 
găsea niciun punct de sprijin care să o ajute să descifreze 
răspunsurile - iar inima îi bătea din ce în ce mai tare, până când 
se văzu nevoită să se așeze și să-și acopere ochii cu mâinile, 
trăgând adânc aer în piept. Ridică privirea. Trenul își încetinea 
mersul. Se lipi cu faţa de geam, blocând cu mâna lumina care 
venea dinspre culoar, și zări gara, peronul și numele gării - 
Orange Locks. Se întoarse și îl văzu pe maiorul Blach deschizând 
ușa compartimentului și făcându-i semn să iasă. 


Dincolo de peron așteptau două trăsuri, fiecare trasă de câte 
patru cai. Spre prima se îndreptă prinţul cu logodnica la braţ, 
urmat ca și înainte de ministrul plenipotenţiar și de bărbatul mai 
în vârstă, cu braţul bandajat. Maiorul o duse pe domnișoara 
Temple la cea de a doua trăsură, deschise portiera și o ajută să 
urce. Apoi înclină scurt din cap spre ea și se îndepărtă - ca să se 
alăture prinţului, fără îndoială - în locul lui apărând Comte 
d'Orkanez, care se așeză în faţa ei, și apoi Contessa, care se 
urcă lângă ea, apoi Francis Xonck, care se așeză zâmbind lângă 
Comte și, în sfârșit, cu chipul lipsit de expresie, Roger 
Bascombe, șovăind doar o clipă când observă că, din cauza 
masivităţii lui d'Orkanez și a spaţiului ocupat de braţul rănit al 
lui Xonck, singurul loc rămas era cel de lângă domnișoara 
Temple. Se așeză acolo fără niciun comentariu. Tânăra era 
acum prinsă între Contessa și Roger - picioarele lor presându-le 
pe ale ei cu o familiaritate enervantă. Vizitiul închise portiera și 
se urcă pe capră. Plesni din bici și trăsura se puse în mișcare cu 
destinaţia Harschmort. 

Călătoria începu în tăcere și, după o vreme, domnișoara 
Temple, care la început crezuse că acest lucru se întâmpla din 
cauza ei - un intrus care îi împiedica să-și pună la cale intrigile și 
fărădelegile, se întrebă dacă nu cumva se înșelase. Insoţitorii ei 
erau îndeajuns de precauţi ca să nu divulge nimic, dar, dincolo 
de tăcerea lor, ghici o anumită rivalitate și lipsă de încredere... 
mai ales că era prezent și Francis Xonck. 

— Când trebuie să sosească ducele? întrebă el. 

— Înainte de miezul nopţii, cu siguranţă, replică Comte. 


— Ai vorbit cu el? 


— Crabbe a vorbit cu el, spuse Contessa. N-are niciun rost s-o 
facă altcineva. Ar încurca lucrurile. 

— Știu că toată lumea a venit la tren - toate grupurile, 
adăugă Roger. Colonelul îl va întâmpina pe duce, împreună cu 
doi dintre oamenii noștri... 


— Oamenii noștri? întrebă Comte. 

— De la minister, îl lămuri Roger. 

— Aha. 

— Au plecat înainte, ca să-l întâmpine. 

— Bine gândit, zise Contessa. 

— Dar verișoara ta, Pamela? întrebă Xonck. Și progenitura ei 
lipsită de drepturi? 

Roger nu răspunse. Francis Xonck chicoti cu răutate. 

— Și micuța prințesă? continuă Xonck. La Nouvelle Marie? 

— Se va comporta admirabil, spuse Contessa. 

— Nu că ar ști ce rol joacă, pufni Xonck. Dar prinţul? 

— La fel, răspunse scrâșnit d'Orkanez. Ce-aţi aranjat cu 
transportul lui? 

— Am fost asigurat că nava se va afla în radă în noaptea 
asta, răspunse Xonck. 

Domnișoara Temple se întrebă de ce tocmai Xonck trebuia să 
ofere informaţii despre mersul navelor. 

— Canalul a fost închis toată săptămâna tocmai pentru asta, 
adăugă Xonck. 

— În munţi totul e bine? Minunea științifică a doctorului? 

— Lorenz crede că nu va fi nicio problemă, zise Contessa. Se 
pare că transportul decurge normal. 

— Dar... lordul? întrebă Koger. 

Ceilalți nu răspunseră imediat, ci doar schimbară priviri cu 
subînţeles. 

— Domnul Crabbe era curios... începu Koger. 

— Lordul e de acord cu absolut totul, îl asigură Contessa. 


— Dar adepții? întrebă Contessa. 

— Blenheim a trimis vorbă că au sosit în tot cursul zilei, în cel 
mai discret mod cu putinţă, răspunse Roger, împreună cu un 
detașament de dragoni. 


— Nu mai avem nevoie de soldaţi - e o greșeală că au fost 
aduși atâţia, remarcă d'Orkanez. 

— De acord, spuse Xonck. Dar Crabbé insistă... și am căzut 
de acord să facem cum spune el ori de câte ori e vorba de 
implicarea guvernului. 

Contessa i se adresă lui Roger, peste domnișoara Temple: 

— Are informaţii noi cu privire la răposatul nostru cumnat, 
comandantul dragonilor? 

— Nu... din câte știu eu. Desigur, n-am vorbit în ultimul timp 
despre... 

— Blach insistă că totul s-a aranjat, îl întrerupse Xonck. 

— Colonelul a fost otrăvit, spuse răstit Contessa. Nu e chiar 
metoda celui pe care vrea să-l incrimineze maiorul - lăsând la o 
parte faptul că omul în cauză l-a asigurat pe cel care l-a angajat 
că nu el a făcut-o - ar fi avut de câștigat, dacă ar fi făcut-o! În 
plus, de unde să știe e/ când să-și găsească victima în acea 
perioadă vulnerabilă, după ce a fost supus Procesului? N-avea 
cum să știe. Acea informaţie era cunoscută de un număr mic - 
foarte mic - de persoane. 

Contessa arătă spre braţul bandajat al lui Xonck și întrebă pe 
un ton batjocoritor: 

— Să fie asta opera unui complotist subtil? 

Xonck nu răspunse. 

După o pauză, Roger Bascombe își drese glasul și spuse cu 
îngăduinţă: 

— Poate ar fi cazul ca maiorul să fie și el supus Procesului. 


— Crezi că Lorenz a adus totul la bord? îl întrebă Xonck pe 
Comte. Termenul-limită a fost destul de strâns... cantităţile 
mari... 

— Desigur, replică d'Orkanez cu asprime. 

— După cum știi, continuă Xonck, invitaţiile au fost trimise. 

— Cu textul pe care l-am acceptat toţi? întrebă Contessa. 

— Desigur.  Îndeajuns de ameninţător ca să asigure 
prezenţa... dar dacă nu avem destul material... 

— Eu, una, n-am niciun dubiu, chicoti Contessa. Cât Elspeth 
Poole se află cu el, doctorul Lorenz va face minuni. 

— În schimbul sprijinului pe care i-l acordă în eforturile lui 


istovitoare! zise Xonck și izbucni în râs. Sunt sigur că tranzacţia 
îi stimulează gândirea matematică - sinusuri, tangente și sfere 
bisectate, nu? 


— Și cum rămâne cu mica noastră coţofană? întrebă Xonck, 
aplecându-se și strâmbându-și gâtul ca să o privească pe 
domnișoara Temple în faţă. Merită Procesul? Merită o carte? O 
altă personalitate? Sau nu poate fi scoasă dintr-ale ei? 

— Oricine poate fi scos dintr-ale lui, răspunse Comte. 

Xonck nu-i dădu atenţie, întinzându-se ca să dea un bobârnac 
uneia dintre buclele domnișoarei Temple. 

— Poate că... se va întâmpla a/tceva... zise el și se întoarse 
spre Comte. Am citit ce scrie pe spatele fiecărui tablou. Ştiu ce 
vrei să spui... ce încercai să faci cu târfa ta asiatică. 

Comte nu reacţionă în niciun fel și Xonck izbucni în râs, luând 
tăcerea drept o confirmare a celor spuse. 

— Ăsta-i dezavantajul asocierii cu tipi deştepţi, monsieur le 
Comte - majoritatea oamenilor nu sunt deștepţi, cei care sunt 
deștepţi ajung uneori să creadă că nimeni nu va ghici ce au în 
minte. 

— Destul, spuse Contessa. Celeste mi-a adus prejudicii mie, 
drept care - după cum ne-am înţeles - îmi aparţine mie, fără 
doar și poate. 

Contessa întinse mâna și atinse cicatricea lăsată de glonţ pe 
urechea domnișoarei Temple. 

— Şi vă asigur, continuă ea, că nimeni nu va fi dezamăgit. 


Trăsura ajunse pe esplanada pietruită din faţa casei 
Harschmort și domnișoara Temple îl auzi pe vizitiu strigând la 
cai și trăgând de hăţuri. Portiera se deschise și tânăra fu 
înghiontită spre doi valeţi cu livrele negre, simțind pietrele reci 
și tari sub picioarele goale. Inainte de a-și da seama unde se 
afla - văzu cum din cea de a doua trăsură coborau prinţul și 
grupul lui, domnișoara Vandaariff ba zâmbind, ba încruntându- 
se - mâna de fier a lui d'Orkanez o direcţionă spre mai multe 
persoane adunate lângă impozanta intrare din faţă. Fără false 
politeţuri și fără ca măcar să arunce o privire în urmă ca să vadă 
dacă veneau și ceilalţi Comte o împinse mereu înainte, 
domnișoara Temple făcând tot posibilul să nu-și rupă degetele 


de pietrele denivelate, oprindu-se doar atunci când Comte 
răspunse  salutului unui bărbat și al unei femei care se 
desprinseră din grupul mai mare (un amestec de servitori, 
soldaţi în uniforme negre ai ducatului de Macklenburg și dragoni 
în tunici roșii). Bărbatul era înalt și lat în umeri, cu favoriţi 
cărunţi și extrem de groși și o chelie care, la flacăra torţei, făcea 
ca faţa lui se semene cu o mască primitivă. Bărbatul se înclină 
ceremonios spre Comte. Femeia purta o rochie simplă, de 
culoare închisă, dar care o avantaja, iar fața ei afabilă era 
marcată de cicatricele inconfundabile din jurul ochilor. Avea 
părul castaniu, cârlionţat și strâns la spate cu o fundă neagră. 
Inclină din cap spre domnișoara Temple, apoi îi zâmbi lui 
d'Orkanez. 

— Bine aţi revenit la Harschmort, monsieur, spuse ea. Lordul 
Vandaariff este în biroul lui. 

Comte înclină din cap și se întoarse spre bărbat. 

— Blenheim? 

— Precum aţi poruncit, monsieur. 

— Aveţi grijă de prinţ. Doamnă Stearne, vă rog să o conduceţi 
pe domnișoara Vandaariff în apartamentul ei. Domnișoara 
Temple va merge cu dumneavoastră. Contessa le va lua pe 
amândouă domnișoarele la momentul potrivit. 

Bărbatul înclină scurt din cap, iar femeia făcu o reverență. 
Comte o trase de mână pe domnișoara Temple și o împinse spre 
ușă. Tânăra privi în urmă și o văzu pe femeie - doamna Stearne 
- făcând din nou o reverență, de data aceasta în faţa Contessei 
și a domnișoarei Vandaariff, ridicându-se să o sărute pe ambii 
obraji pe fiica stăpânului casei și apoi luând-o de mână. Comte îi 
dădu drumul domnișoarei Temple - atenţia lui fiind îndreptată 
spre schimbul de cuvinte dintre Xonck, Blach și Blenheim - iar 
doamna Stearne o prinse de mână, în timp ce domnișoara 
Vandaariff trecu în partea cealaltă a femeii. Cele trei intrară în 
casă, urmate de patru valeţi în livrea. 

Domnișoara Temple o mai privi o dată pe doamna Stearne, 
sigură că în sfârșit dăduse și de cea de-a patra femeie din prima 
ei călătorie cu trăsura spre Harschmort. Era femeia-pirat, care 
fusese supusă Procesului în sala de operaţii, ţipând în faţa 
spectatorilor îmbrăcaţi atât de elegant. Doamna Stearne îi 
surprinse privirea și zâmbi, strângând-o de mână. 


Apartamentul Lydiei Vandaariff dădea spre o grădină enormă, 
bine îngrijită, din spatele casei, ceea ce, după părerea 
domnișoarei Temple, trebuia să fi fost cândva locul în care erau 
scoși la plimbare pușcăriașii. Ideea de a trăi într-o asemenea 
clădire i se părea morbidă, dacă nu chiar un moft, cu atât mai 
mult cu cât apartamentul era ticsit de dantele, semănând cu o 
pernă uriașă. Lydia se retrase imediat într-o încăpere, cu două 
din servitoarele ei, ca să se schimbe, bombănind și dând din cap 
supărată. Domnișoara Temple fu invitată să se așeze pe o 
canapea tivită cu dantelă. La vederea picioarelor ei murdare, 
doamna Stearne porunci unei alte servitoare să aducă un 
lighean cu apă și un prosop. Fata îngenunche și îi spălă 
picioarele domnișoarei Temple cu grijă, mai întâi stângul, apoi 
dreptul, la sfârșit ștergându-le cu prosopul. In tot acest timp 
domnișoara Temple rămase tăcută, neștiind ce să facă, trecând 
de la furie la deznădejde. Încercase să memoreze drumul de la 
intrare și până la apartamentul Lydiei, dar cu slabe speranţe de 
evadare, căci la fiecare pas dăduse de servitori și soldaţi, de 
parcă întregul conac se transformase într-o tabără militară. 
Domnișoara Temple observă că nicăieri în jurul ei nu putea găsi 
un obiect - o pilă de unghii, o bombonieră de cristal, un cuţit de 
desfăcut scrisori, un sfeșnic - pe care să-l poată folosi ca armă. 

După ce servitoarea își termină treaba, își luă lucrurile, se 
înclină mai întâi spre domnișoara Temple, apoi spre doamna 
Stearne, și părăsi încăperea, cele două femei păstrară tăcerea 
câteva clipe - sau așa-zisa tăcere, fiindcă reproșurile 
domnișoarei Vandaariff adresate servitoarelor ajungeau până la 
ele, în ciuda distanţei și a ușilor închise. 

— Aţi fost în trăsură, spuse domnișoara Temple în cele din 
urmă. Deghizată în pirat. 

— Întocmai. 


— Nu știam cum vă cheamă. De atunci am întâlnit-o pe 
doamna Marchmoor și i-am auzit pe alţii vorbind despre 
domnișoara Poole... 

— Spune-mi Caroline. Stearne e numele soțului meu - soţul 
meu a murit, dar nu-i simt lipsa. Sigur, nici eu nu-ţi știam 
numele - nu știam numele nimănui, deși cred că fiecare dintre 
noi presupunea că ceilalţi sunt veterani. S-ar putea ca doamna 


Marchmoor să fi fost unul dintre veterani, dar sunt sigură că era 
înspăimântată și emoţionată - la fel ca toţi ceilalţi. 

— Mă îndoiesc că ar recunoaște acest lucru, replică 
domnișoara Temple. 

— Şi eu, zise Caroline și zâmbi. Dar tot nu știu cum ai ajuns în 
trăsura noastră - mare curaj. Și ce-ai făcut de atunci... Dar 
bănuiesc ce greu ţi-a fost. 

Domnișoara Temple ridică din umeri. 

— Bineînţeles, continuă Caroline. Ce altceva puteai face? 
Deși, pentru mulţi, ai fi avut destule opţiuni - chiar dacă tu crezi 
contrariul - ca și în cazul meu. Oricât de stabil ar fi caracterul 
nostru, îl redescoperim după fiecare încercare. Așadar, iată-ne 
împreună, în sfârșit, având mult mai multe în comun decât am 
vrea să recunoaștem - deși numai un prost nu recunoaște 
adevărul în clipa în care îi apare foarte clar. 


Rochia femeii i se păru mai simplă decât cea a doamnei 
Marchmoor, mai puţin ostentativă - corespunzând mai puţin 
ideii pe care și-o face un actor despre cum se îmbracă cei avuţi 
- și simţi o strângere de inimă la gândul că putea trata cu 
bunăvoință pe unul din dușmanii ei (fapt îndeajuns de rar în 
viaţa domnișoarei Temple ca să constituie o surpriză). Fără 
îndoială că tocmai de aceea fusese dată în grija lui Caroline, 
datorită unei compasiuni firești care supravieţuise, într-un fel, 
Procesului, sau cel puţin putea fi mimată ușor, și care era 
menită să slăbească hotărârea domnișoarei Temple de a rezista. 

— Te-am văzut, spuse ea acuzator, în sala de operații... 
tipai... 

— Bineînţeles că tipam. Şi totuși, durerea e ca atunci când ți 
se scoate un dinte. Acțiunea în sine e atât de chinuitoare, încât 
nu pare deloc justificată... și totuși, după ce se termină, liniștea 
sufletească... tihna - nu că, până atunci, aș fi avut parte deo 
viaţă plină de griji, mă înţelegi, doar micile necazuri de zi cu zi - 
nu știu ce m-aș face acum fără această... ei bine, e un fel de 
stare de beatitudine. 

— Beatitudine? 

— Poate că ţi se pare o prostie. 

— Deloc - am văzut-o pe doamna Marchmoor - spectacolul 
oferit de ea - și am văzut și cartea - una dintre cărţile voastre 


de sticlă - am fost înăuntru, senzaţia, desfrâul s-ar putea ca 
„beatitudine” să fie cuvântul potrivit, deși fi sigură că eu una nu 
l-aș folosi. 

— Nu trebuie să o judeci pe doamna Marchmoor cu prea 
multă asprime. Ea face ce i se cere să facă pentru un scop mai 
nobil. La fel cum ni se cere și nouă. Sau dumitale, domnișoară 
Temple. Dacă te-ai uitat în aceste cărţi extraordinare știi ce 
trebuie făcut, spuse Caroline și arătă spre locul de unde încă se 
mai auzeau strigătele domnișoarei Vandaariff. Atât de mulţi 
oameni sunt amărâţi, flămânzi, nevoiaşi. Cât de mult din ce-ai 
citit - sau din cât îţi amintești - își avea rădăcinile în 
singurătatea atât de dureroasă? Dacă cineva poate scăpa de 
această sursă de suferinţă... îi poţi găsi vreo vină? 

— Suferinţa și pierderea fac parte din viaţă, replică tânăra. 

— Adevărat. Şi totuși... dacă nu trebuie să facă? 

Domnișoara Temple scutură din cap și își mușcă buzele. 

— Tu crezi că e un lucru bun... în timp ce alţii... ei bine, alţii 
sunt un cuib de vipere. Tovarășii mei au fost uciși. Eu sunt ținută 
aici cu forţa... Am fost și voi fi agresată - ca și cum toată gaşca 
asta frumos îmbrăcată n-ar fi decât o bandă de cazaci! 

— Sper să nu fie chiar așa. Dar, dacă Procesul mi-a clarificat 
un lucru, acela e că ceea ce se întâmplă aici este expresia a 
ceea ce tu însăți ai hotărât - ba chiar mai mult, a ceea ce ai 
dorit. 

— Poftim? 

— N-o spun ca să te înfurii, zise Caroline și ridică mâna ca să 
preîntâmpine pornirea domnișoarei Temple de a anunţa că era 
deja furioasă. Crezi că nu văd vânătăile de pe gâtul tău delicat? 
Crezi că-mi place ce văd? Nu sunt o femeie care să viseze la 
putere sau la faimă, deși știu că au murit destui - nu mă 
încumet să presupun și cum - ca rezultat al acestor vise. Știu că 
s-au comis crime, în jurul meu și în casa aceasta. Știu că nu știu 
ce pun la cale cei aflaţi mai sus de mine. Și totuși, știu că aceste 
vise - ale lor și ale mele - aduc cu ele... reversul medaliei, dacă 
vrei - o stare de beatitudine, de simplitate și chiar... Celeste... 
de abandon. 

Domnișoara Temple pufni scurt și înghiţi în sec, hotărâtă să 
nu cedeze. Nu era obișnuită să-și audă numele folosit cu atâta 
dezinvoltură, fapt care o deranja. Femeia îi prezenta obiectivele 


Cabalei în termeni raţionali și responsabili - într-adevăr, femeia 
părea a fi un adversar de alt calibru, superior, și pentru faptul că 
nu părea să fie deloc adversar. Atmosfera din încăpere devenise 
insuportabilă - dantela și parfumurile atât de multe și atât de 
grele - pur și simplu o sufocau. 

— Aș prefera să-mi spui domnișoara Temple, zise ea. 

— Cum dorești, spuse Caroline, cu ceea ce părea fi un 
zâmbet blând și trist. 


Ca și cum rotiţele dinţate ale unui ceasornic s-ar fi învârtit în 
gol, cele două femei rămaseră tăcute, încăperea cufundându-se 
în liniște, apoi în contemplare. Și totuși, domnișoara Temple nu 
se putea gândi decât la absurditatea apăsătoare a obiectelor de 
mobilier din jurul ei - aduse acolo, fără îndoială, pentru a 
satisface dorinţa domnișoarei Vandaariff - și la tavanul jos care, 
în pofida lemnului scump, de cireș, accentuau senzaţia de 
claustrofobie. Privi pereţii și ajunse la concluzia că cel puţin 
patru celule fuseseră dărâmate numai pentru a construi această 
cameră. Oare era inevitabil ca această încăpere, pe cât de 
luxoasă, pe atât de impersonală, să fie ultimul ei refugiu ca 
persoană cu mintea întreagă? Ca și cum, dintr-odată, povara pe 
care o ducea pe umeri ar fi devenit prea grea, domnișoara 
Temple simţi cum o podidesc lacrimile, aproape dizolvându-i 
faţa, umerii ei mici scuturându-se de emoție, ochii clipindu-i des, 
obrajii roz brăzdaţi la nesfârșit, buzele tremurând. Atât de des în 
viața ei lacrimile erau consecinţa unui afront sau a unei 
respingeri, o manifestare a frustrării și o reacţie la nedreptate - 
când cei care o dominau (tatăl ei, guvernanta ei) i-ar fi putut 
împlini dorinţele, dar nu o făceau, din cruzime. Acum 
domnișoara Temple simţea că plângea după o lume lipsită total 
de o astfel de autoritate... iar faţa cumsecade a lui Caroline - 
chiar dacă știa că reprezintă interesele celor care o ţineau 
captivă - nu făcea decât să arate cât de banale, cât de 
neînsemnate trebuia să rămână doleanţele ei, cât de 
nesemnificative trebuia să rămână pierderile suferite de ea, și 
cât de mult se îndepărtase de dragoste sau, dacă nu de 
dragoste, de întâietatea în gândurile altcuiva. 

Își șterse ochii și își blestemă slăbiciunea. Se întâmplase ceva 
la care, în adâncul inimii ei, nu se așteptase? Ce revelații îi 
pusese la încercare hotărârea pragmatică, înverșunată? Nu se 


pregătise tocmai pentru această situaţie - și nu era acea 
pregătire, acea fermitate a gândirii, singura ei sursă de 
speranţă? Și totuși, lacrimile curgeau în continuare, drept care 
își ascunse faţa în mâini. 

Nimeni nu o atinse, nimeni nu-i vorbi. Rămase aplecată - cine 
știe cât timp? - până când se mai liniști, cu ochii închiși. Era atât 
de speriată, chiar mai speriată decât fusese în încleștarea ei pe 
viață și pe moarte cu Spragg, căci aceea fusese bruscă, 
violentă, faţă în faţă, pe când acum... li dăduseră timp - atât de 
mult timp - ca să se umple de groază, ca să tremure la gândul 
că sufletul ei - sau ceva, un element fundamental care o definea 
- va fi schimbat la modul sălbatic, implacabil. O văzuse pe 
Caroline pe scenă, trăgând de curelele care o ţineau legată de 
masă, îi auzise gemetele animalice, provocate de suferințe de 
neînchipuit. Își aminti de propria hotărâre, luată în tren, de a sări 
pe fereastră sau de a ucide pe cineva, dar, când își ridică 
privirea și o văzu pe Caroline așteptând-o cu blândeţe și 
răbdare, înţelese că nu i se permitea un astfel de gest 
nechibzuit. Lângă Caroline stăteau domnișoara Vandaariff și 
servitoarele ei. Tânăra era îmbrăcată în două robe albe, de 
mătase, cea de deasupra - fără mâneci - brodată la guler și la 
poale cu un șir de cercuri verzi. Avea picioarele goale și purta o 
mască mică, împodobită cu o sumedenie de pene albe. Părul îi 
fusese împărţit în bucle de o parte și de alta a feţei și adunat în 
spate - cam ca al domnișoarei Temple. Domnișoara Vandaariff 
zâmbi conspirativ și își duse mâna la gură ca să ascundă un 
chicotit. 

Caroline se întoarse spre servitoare. 

— Domnișoara Temple se poate schimba aici. 

Servitoarele se apropiară și pentru prima oară domnișoara 
Temple observă o altă pereche de robe pe care cele două le 
purtau pe brat. 


Caroline mergea între ele, cu o mască neagră, împodobită cu 
pene, ţinându-le de mână pe amândouă, cele trei fiind urmate 
de un alt trio alcătuit din soldaţi în uniforme negre, din 
Macklenburg, și cu cizme negre care răsunau pe podeaua de 
marmură. Podeaua coridorului - același coridor impozant străjuit 
de oglinzi - era rece sub picioarele goale ale domnișoarei 
Temple. Fusese dezbrăcată până la chiloţi și pieptar și, ca și 


înainte, își pusese mai întâi roba scurtă, transparentă, apoi roba 
mai lungă, fără mâneci și, la sfârșit, masca albă, cu pene - în tot 
acest timp ochii domnișoarei Vandaariff și ai Carolinei fiind 
aţintiţi asupra ei. 

— Mătase verde, spusese Lydia, admirativ, când văzuse 
lenjeria intimă a domnișoarei Temple. 

Caroline întâlnise privirea domnișoarei Temple cu un zâmbet. 

— Sunt sigură că e făcută de comandă. 

Domnișoara Temple întorsese capul, simţindu-și dorinţele 
prostești și naive expuse la fel de mult ca și trupul. 

Servitoarele își terminaseră treaba și se îndepărtaseră cu o 
reverență plină de respect. Caroline le trimisese ca să o 
informeze pe Contessa că așteptau semnalul ei. Acum le 
zâmbea celor două femei în alb. 

— Arătaţi amândouă atât de frumoase, remarcă ea. 


— Chiar suntem, spuse domnișoara Vandaariff surâzând, apoi 
privi sfios spre domnișoara Temple. Cred că avem sânii de 
aceeași mărime, dar, fiindcă Celeste e mai scundă, ai ei par mai 
mari. O clipă am invidiat-o - am vrut să-i ciupesc! 

Domnișoara Vandaariff izbucni în râs și își agită degetele 
ameninţător spre domnișoara Temple. 

— Dar, dacă stau bine să mă gândesc, continuă ea, sunt cât 
se poate de mulţumită de înălțimea și talia mea. 

— Presupun că cel mai mult îţi plac sânii doamnei 
Marchmoor, spuse domnișoara Temple un pic sarcastic, 
încercând să-și recapete spiritul caustic. 

Domnișoara Vandaariff scutură din cap ca o școlăriţă. 

— Nu, doamna Marchmoor nu-mi place absolut deloc, zise ea. 
E prea vulgară. Prefer ca oamenii din jurul meu să fie mai mici, 
să fie rafinaţi și eleganţi. Cum e Caroline - care toarnă ceaiul cu 
o delicateţe inegalabilă și al cărei gât este la fel de frumos ca al 
unei lebede. 

Înainte ca femeia să poată spune ceva - un răspuns în care 
sigur ar fi ridicat în slăvi trăsăturile domnișoarei Vandaariff - se 
auzi un ciocănit discret. O servitoare deschise ușa și în pragul ei 
apărură trei soldaţi. Era momentul să plece. Domnișoara Temple 
încercă să găsească destulă forță în ea ca să se arunce de la 
fereastră, dar nu se putu clinti din loc - apoi Caroline o apucă de 
mână. 


Nici nu ajunseră bine la jumătatea coridorului flancat de 
oglinzi când, din spatele lor, auziră bocănit de cizme. 
Domnișoara Temple îl văzu pe bărbatul cu favoriţi, Blenheim, 
probabil șambelanul lordului Vandaariff, trecând valvârtej pe 
lângă ele, urmat îndeaproape de un grup de dragoni în uniforme 
roșii. Avea o carabină în mână, iar dragonii își ţineau strâns 
tecile săbiilor ca să nu-i împiedice la alergat. 

Blenheim și dragonii le depășiră într-o clipă, îndreptându-se 
spre o ușă de la celălalt capăt al coridorului... o cameră - 
domnișoara Temple încercase să memoreze geografia Casei 
Harschmort - care dădea spre exterior. Caroline o trase de 
mână, iuţind pasul. Domnișoara Temple observă că se apropiau 
chiar de ușa prin care intrase cu Contessa, unde își găsise 
robele, camera care dădea spre sala de operaţii... părea o 
amintire din altă viaţă. Își continuară drumul. Când ajunseră la 
ușă - să încerce să fugă? - Caroline nu-i dădu drumul la mână, ci 
făcu semn cu capul unui soldat să o deschidă. In clipa aceea ușa 
din faţa lor - pe unde dispăruseră Blenheim și dragonii - se făcu 
bucăţi și coridorul se umplu de un nor de fum negru. 

Un dragon cu faţa mânjită de funingine strigă spre ele: 

— Apă! Apă! 

Unul dintre soldaţii din Macklenburg se întoarse imediat și o 
luă la fugă în direcţia opusă. Dragonul dispăru înapoi, pe ușa 
deschisă, iar domnișoara Temple se întrebă dacă nu ar fi bine să 
fugă și ea pe acolo, dar din nou, înainte de a face vreo mișcare, 
Caroline o strânse de mână și o trase după ea. Un soldat 
deschise o ușă, iar altul le împinse repede înăuntru ca să le 
ferească de fum. În timp ce ușa se închidea în urma lor, 
domnișoara Temple fu sigură că aude din ce în ce mai multe 
strigăte și mai multe cizme bocănind pe coridorul placat cu 
marmură. 

Se așternu liniștea. Caroline îi făcu semn primului soldat și 
acesta se îndreptă spre o altă ușă, cea ascunsă ingenios în 
perete, și dispăru prin ea. Soldatul rămas se instală în faţa 
intrării pe coridor, cu mâinile la spate, cu spatele lipit de ușă. 
Caroline privi în jur, ca să se asigure că totul era în ordine, și 
dădu drumul la mână celor două domnișoare. 

— N-aveţi de ce vă teme, zise ea. Vom aștepta aici până se 
liniștesc lucrurile. 


Domnișoara Temple vedea însă că femeia era îngrijorată. 

— Ce s-o fi întâmplat? întrebă ea. 

— Nimic din ceea ce domnul Blenheim n-ar putea să rezolve 
sau nu a rezolvat de o mie de ori până acum, replică femeia. 

— Oare chiar este un incendiu? 

— Blenheim e un tip oribil, spuse domnișoara Vandaariff fără 
să se adreseze neapărat cuiva. De îndată ce îmi va sta în puteri, 
am să-l concediez. 

Gândurile domnișoarei Temple se puseră în mișcare. De 
partea cealaltă a sălii de operaţii era o altă cameră de așteptare 
- poate că acolo fusese nevoit soldatul să meargă... Işi aminti 
că, la prima ei vizită, sala de operaţii era pustie. Dacă se refugia 
acolo? Dacă era din nou pustie, nu putea să urce la balcon și 
apoi pe scara în spirală, iar de acolo - își aducea bine aminte! - 
să o ia pe același drum pe care mersese cu Spragg și Farquhar, 
prin curte și prin pasajul servitorilor, până la trăsuri? Ceea ce 
însemna să alerge numai pe podele, covoare și iarbă - o putea 
face cu picioarele goale! Nu avea nevoie decât să le distragă 
puţin atenţia... 

Domnișoara Temple scoase o exclamaţie și îi șopti repede 
domnișoarei Vandaariff: 

— Dumnezeule, Lydia - nu vezi că-ţi arăţi toate cele? 

Lydia privi numaidecât în jos și se acoperi mai bine cu robele, 
deși nu văzu nimic care să o facă să roșească, vocea 
prefăcându-i-se într-un scâncet. Desigur, ochii lui Caroline se 
îndreptară în același loc, ca și cei ai soldatului din Macklenburg. 

Domnișoara Temple se repezi spre ușa interioară, ajungând la 
ea și apăsând clanţa înainte ca toţi ceilalți să bage de seamă ce 
face. Deschise ușa și, când îi trecu pragul, auzi cum Caroline 
scoate un țipăt, şocată... apoi domnișoara Temple scoase și ea 
un țipăt, fiindcă intră direct în Comte d'Orkanez. Bărbatul stătea 
în umbră, blocând ușa cu trupul lui masiv, care părea și mai 
mare din cauza șorţului de piele trecut peste cămașa albă, a 
enormelor mănuși de piele care îi ajungeau până la coate, a 
înspăimântătoarei căști de alamă de sub braţ, cu curele de 
piele, cu lentile ca niște ochi de insecte și cu stranii cutii de 
metal lipite de gură și urechi. Domnișoara Temple se feri de el și 
reveni în cameră. 

Comte îi aruncă o privire dezaprobatoare lui Caroline, apoi 


domnișoarei Temple. 
— Am venit să te iau, zise el. A sosit vremea izbăvirii. 


8 
CATEDRALA 

Chang se strădui să-și îndoaie genunchii - știind că un picior 
ţeapăn se poate rupe foarte ușor - și o făcu tocmai când se 
izbea de un perete curbat de metal, alunecos, murdar și 
fierbinte. Timpul petrecut în aer, desigur foarte scurt, fu 
îndeajuns ca să-i dea impresia că va rămâne suspendat, 
stomacul care i se ridica dezorientându-l și mai mult, asta și din 
cauza întunericului din conductă. Percepu căderea - se lovise de 
o curbură din conductă, după o cădere de patru-cinci metri - în 
timp ce corpul i se răsucea și se rostogolea, pierzând orice 
simulacru de echilibru sau control, apoi se prăbușea din nou, 
conducta redevenind verticală. De data aceasta se lovi și mai 
rău, într-un colţ, și simţi că nu mai are aer - provocând o 
spărtură în locul în care conducta lui se lega de o alta, partea de 
sus a corpului desfăcând legătura, iar picioarele trecând mai 
departe, trăgându-l în jos. Incercă să se agaţe de ceva, nu găsi 
nimic pe metalul alunecos - acoperit de aceeași substanţă 
vâscoasă pe care o văzuse și pe grilajul urnei - și cobori în 
întuneric, abia putând să-și ţină bastonul sub pardesiu. Impactul 
însă îi încetinise coborârea, acum nu mai cădea, doar aluneca - 
această conductă era ușor înclinată. Aerul care îl izbea în nări 
era mai greu și mai fierbinte - Chang se cutremură la gândul că 
această conductă îl putea duce direct în cuptor. Işi împinse 
picioarele și braţele în pereţii conductei, reușind în cele din 
urmă să coboare mai încet. Când se izbi de următorul punct de 
legătură reuși să se agaţe de margine și să se oprească, 
rămânând cu picioarele în aer. Se trase în sus și reuși să-și vâre 
torsul în deschizătură, astfel încât acum stătea în echilibru și își 
putea relaxa braţele. Chang își recăpătă suflul, întrebându-se 
cât de jos ajunsese și ce naiba fusese în mintea lui când se 
hotărâse să facă așa ceva. 

Inchise ochii - oricum nu vedea nimic - și încercă să se 
concentreze la ce auzea. Dinspre conducta de dedesubt venea 
un zăngănit metalic, constant, simultan cu rafale sacadate de 
abur urât mirositor. Se aplecă spre conducta adiacentă, care nu 
era la fel de încăpătoare - oare se putea strecura în ea? - și de 
fierbinte. Așteptă, lăsând să treacă mai mult timp, dar nu auzi 
un zăngănit asemănător din adâncurile ei, și nici nu detectă un 
abur la fel de toxic. Işi dădu seama că îl durea capul. Simţi 


primele semne de greață. Trebuia să iasă de acolo. Se chinui să- 
și strecoare picioarele în conducta mai îngustă. Incăpură, pe 
moment, dar Chang refuză să se ia în calcul posibilitatea ca 
țeava să se îngusteze la mijloc - nu-i surâdea deloc perspectiva 
de a fi nevoit să se întoarcă pe conducta atât de alunecoasă. Işi 
vâri bastonul sub pardesiu, îl apăsă cu braţul stâng, și își dădu 
drumul foarte încet, împingând pereţii conductei cu picioarele. 
Erau mai puţine depuneri unsuroase și Chang descoperi că, de 
bine, de rău, își putea controla coborârea, conducta încovoindu- 
se într-un unghi mai blând. Cu cât se îndepărta mai mult de 
conducta principală, cu atât aerul devenea mai respirabil, iar 
teama lui de a cădea într-un cazan plin cu sticlă topită se 
risipea. Conducta continuă să-și păstreze unghiul pe o distanţă 
de câţiva metri - Chang se opri o clipă ca să ghicească ce avea 
să urmeze - apoi se întinse pe orizontală, din fericire fără să se 
îngusteze, astfel încât acum Cardinalul stătea pe spate (și 
încerca să nu se gândească la poveștile despre sicrie și oameni 
îngropaţi de vii). Conducta se curba, totuși... ca și cum, gândi el 
cu un zâmbet, ar fi înconjurat podeaua unei încăperi circulare. 
Înaintă câţiva centimetri cu picioarele înainte - neavând cum să 
se întoarcă - străduindu-se să nu facă prea mult zgomot, și se 
opri, abţinându-se să nu vomite - cu maxilarul încleștat 
rezistând bilei care i se aduna în coșul pieptului, pufnind ca un 
cal rănit prin nările zgâriate de praful de sticlă. Se împinse 
înainte până când, atât de brusc încât minţii lui înceţoșate îi luă 
ceva timp ca să se dumirească - întunericul de deasupra lui fu 
străbătut de o rază de lumină. Se întinse spre ea cu grijă și dădu 
de partea de jos a unei încuietori metalice, apoi, pipăind în jur, 
desluși marginile și, slavă Domnului, balamalele unui panou. 
Chang reuși să deplaseze zăvorul, apoi apăsă încet panoul, cu 
ambele mâini. Balamalele cedară cu un geamăt ruginit. Chang 
se opri, ascultă și așteptă, încă un minut de chin. La lumina 
difuză care pătrundea în conductă observă cu dezgust cât de 
ruginită și de murdară era. Împinse din nou și, cu un scrâșnet și 
mai lung de protest, panoul se deschise. Chang trase adânc în 
piept aerul mai curat și se ridică în capul oaselor. Reuși să își 
scoată capul și un umăr ca să vadă unde se afla: un fel de sală a 
mașinilor, cu pereţi de cărămidă - una mai puțin importantă, 
poate, și din fericire nefolosită - cu câteva conducte cam de 
aceeași mărime ieșind din pereţi din mai multe direcţii, toate 


convergând spre un enorm boiler de metal, nituit, plin de 
cadrane și furtunuri mai mici. Se retrase în conductă și își 
scoase braţul drept și din nou capul și, timp de un minut, care 
parcă nu se mai sfârșea, reuși să-și treacă prin deschizătură 
braţul stâng și trunchiul, zdrelindu-și coastele și umărul. 
Simţindu-se ca o insectă care iese din coconul lipicios - și la fel 
de debil -, Chang se târî încet până ajunse pe podea și aruncă o 
privire în jur. Încăperea era destul de mică. De un șir de cârlige 
atârnau mai multe seringi și eprubete închise, o pereche de 
mănuși de piele și una de căști de alamă și piele. Fără îndoială, 
încăperea era folosită pentru a testa amestecurile lichide sau 
gazoase din cazanul de fier. Lângă cârlige se afla o fofează de 
sfeșnic cu ce mai rămăsese dintr-o lumânare groasă, de seu - 
sursa luminii difuze care pătrundea prin panoul închis. Faptul că 
lumânarea era aprinsă era un semn că cineva fusese acolo de 
curând... și că se va întoarce. 

În clipa aceea lui Chang nu-i păsa cine lucra acolo, de 
mașinărie sau de scopul acesteia. Sub șirul de conducte era un 
fel de găleată de piele, murdară. Chang se târî spre ea și vomită 
în ea fără efort, până când își se goli stomacul și gâtul îl făcu să 
se strâmbe de durere. Se ridică în capul oaselor și își scoase 
cămașa din pantaloni ca să se șteargă la gură și apoi să-și 
îndepărteze funinginea și praful care îi acopereau faţa. Se ridică 
în picioare anevoie și își privi pardesiul de piele roșie cu 
resemnare și amărăciune. Mândria garderobei lui era distrusă, 
fără doar și poate. Praful de cărbune putea fi curăţat, dar, în 
timp ce freca urmele lăsate de substanţele chimice, văzu că 
pielea roșie de dedesubt se decolorase și se bășicase, ca și cum 
haina fusese aruncată în foc și acum sângera. Şterse cât putu 
cu degetele, apoi își curăță mâinile de pantalonii murdari, 
simțindu-se de parcă ar fi înotat printr-o mlaștină diabolică. 
Trase adânc aer în piept. Era încă ameţit, simțind cum îi 
zvâcnește capul de durere - genul de durere despre care știa că 
îl va chinui zile întregi, dacă nu o alina cu opiu. Probabil că 
ceilalți deja porniseră în căutarea lui și, mai curând sau mai 
târziu, aveau să ajungă și aici, chiar și numai pentru a se 
asigura că oasele lui trosnesc într-un cazan sau că murise 
asfixiat în conductele de deasupra, blocat ca o veveriță moartă 
pe coș. Chang simţi arsura din gât și se clătină, ameţit. li era 
sete. Fără apă murea secerat de sabia primului dragon care îl 


găsea. 


Ușa era încuiată, dar broasca era veche și Chang reuși să o 
forțeze cu cheile lui. Ușa dădea într-un coridor îngust, circular, 
de cărămidă, luminat de o torţă care sfârâia dintr-o consolă de 
metal fixată deasupra. Chang se uită în ambele direcţii, dar nu 
mai văzu o altă torţă. Dispăru repede în întunericul din dreapta. 
Coridorul se termina chiar după colţ, într-un perete de cărămidă 
al cărui mortar arăta mult mai proaspăt decât cel de pe ceilalţi 
pereţi sau de pe tavan. Chang trecu pe lângă sala cu boilerul, în 
cealaltă direcţie, privind tavanul jos și forma circulară a 
coridorului. Era sigur că acesta înconjura încăperea mai mare. 
Era absolut necesar - ca să-și ofere un moment de răgaz și ca să 
o găsească pe domnișoara Temple - să descopere o cale de a 
ajunge sus. A 

Următoarea torță era fixată lângă o ușă deschisă. lnăuntru se 
afla o scară de piatră, în spirală, cu o balustradă de fier lustruit 
pe peretele din interior. Chang privi în sus, dar nu văzu decât 
cum se curbează scara. Ascultă... se auzea un zgomot, un vuiet 
înfundat, ca vântul sau ca ploaia torențială îndepărtată. Incepu 
să urce. 

Urcă douăzeci de trepte până la o altă ușă deschisă și un alt 
coridor circular. Vâri capul pe ușă și văzu că tavanul era întărit, 
de parcă ar fi fost subsolul unui stadion. Chang reveni pe scară 
și închise ochii. Gâtul îi era tot o flacără. Işi simţea pieptul de 
parcă ar fi fost stors pe dinăuntru - parcă vedea cum fărâmele 
de sticlă îi sfredelesc plămânii. Se chinui să ajungă din nou pe 
coridor, căutând un loc în care să se odihnească, întorcându-se 
pe același drum, în jos, spre sala cu boilerul. Alături de ea găsi o 
altă ușă, pe care o forţă la fel de ușor. Incăperea era învăluită în 
întuneric. Chang scoase torța din consolă și o lumină: un alt 
boiler cu un alt șir de conducte metalice care ieșeau din perete - 
poate că acesta era punctul de legătură unde își pierduse 
echilibrul. Zări o altă găleată de piele pe podea. Se apropie de 
ea și răsuflă ușurat când văzu că avea apă în ea - murdară, 
sălcie, nesănătoasă, dar ce mai conta. Chang lăsă torța din 
mână, își scoase ochelarii și se stropi pe faţă. Işi clăti gura și 
scuipă, apoi bău cu nesaţ, se opri gâfâind, și bău din nou. Se 
sprijini cu spatele de o conductă și își puse ochelarii pe nas. 
Trase adânc aer în piept și scuipă, naiba știa ce, spre un colţ 


întunecat al încăperii. Nu era o noapte la Boniface, dar lui îi era 
de ajuns. 


Chang reveni pe coridor și se îndreptă spre scară. Se întrebă 
de ce nu coborâse nimeni până aici ca să-l caute - ori erau siguri 
că murise... ori căzuse mai departe decât crezuse... ori se 
concentrau pe cele mai importante locuri în care ar fi putut 
ateriza... toate aceste ipoteze făcându-l să zâmbească fiindcă îi 
demonstrau că dușmanii lui sunt siguri pe ei, iar prin această 
siguranţă câștiga timp. Dar poate că numai se asigurau ca el să 
nu ajungă într-o anumită încăpere și să nu întrerupă ceva - după 
care nu mai conta dacă îl prindeau mai târziu. Așa ceva era 
posibil - și însemna că dușmanii lui întârziau din cauza lui 
Celeste. Ce prost era. Alergă spre scară și începu să urce câte 
două trepte odată. Altă ușă. O deschise și pătrunse într-un alt 
coridor, îngust, plin de praf, cu tavanul întărit - și ascultă. 
Vuietul se auzea mai tare, dar era convins că acestea erau doar 
coridoare de serviciu și că se afla tot sub calea de acces 
principală. Oare trebuia să ajungă în vârful scării ca să găsească 
un loc prin care să intre? Trebuia să existe o altă cale - coridorul 
de deasupra cu siguranţă viermuia de soldaţi. Chang o luă la 
fugă pe coridor, mai întâi spre dreapta, unde se afla boilerul - o 
altă ușă care dădea într-o încăpere pustie, de unde boilerul 
fusese mutat sau unde încă nu fusese instalat - și o altă 
fundătură. Se întoarse și alergă spre stânga. Vuietul deveni mai 
distinct și, când dădu din nou de o fundătură - nicio ușă în acest 
capăt al coridorului - puse mâna pe peretele de cărămidă și 
simţi o vibraţie slabă, concomitent cu vuietul. 

Se repezi din nou pe scara circulară - cât de departe căzuse? 
- și de data aceasta nu dădu de o ușă deschisă, ci de una 
metalică, încuiată. Privi deasupra lui, nu văzu pe nimeni și din 
nou ciuli urechile ca să prindă un zgomot ce i-ar fi putut fi de 
folos. Erau voci? Muzică? Nu era sigur - dar dacă era adevărat 
însemna că se află la doar câteva niveluri sub casa propriu-zisă. 
Își îndreptă atenţia spre ușă. Aceasta trebuia să fie calea de 
acces de care avea nevoie. Fu cât pe-aci să izbucnească în râs. 
Un idiot uitase cheia în broască. Chang apăsă pe clanţă în 
aceeași fracțiune de secundă ca și cel de dincolo de ușă. 
Profitând de ocazie, lovi ușa cu piciorul, trimițând-o în cel care 
se afla de partea cealaltă, și năvăli înăuntru cu bastonul ridicat. 


Ținându-se de braţul bandajat - în care se izbise ușa - bătrânul 
domn Gray, slujitorul lui Rosamonde, cel care îl supusese 
Procesului pe nefericitul domn Flauss, se dădu îndărăt cu un 
scâncet de durere. Chang îl plesni peste față cu măciulia 
bastonului, trântindu-l la podea, și privi repede într-o parte și în 
alta. Gray era singur. Coridorul acesta era mai lat, cu tavanul 
întărit dar luminat cu lămpi de gaz și nu cu torţe. Chang văzu 
mai multe uși - sau nișe? - de o parte și de alta a pereţilor 
interiori. Înainte ca Gray să ridice capul și să strige după ajutor - 
ceea ce tocmai intenţiona să facă - Chang se lăsă pe pieptul lui, 
imobilizându-i braţele cu genunchii, și îi vâri mânerul bastonului 
sub bărbie. Cu glas șuierat, plin de venin, care îl făcu să tremure 
pe Gray, Chang scoase pumnalul și îi apropie vârful de ochiul lui 
stâng. 

— Unde e domnișoara Temple? șopti el. 

Gray deschise gura ca să răspundă, dar nu reuși să îngaime 
nimic. Chang slăbi din strânsoare. 

— Mai încearcă, șuieră el. 


— Nu... nu știu! spuse domnul Gray disperat. 

Chang îl lovi cu pumnul în care ţinea pumnalul, izbindu-i capul 
de podeaua de piatră. 

— Mai încearcă, șuieră el. 

Gray începu să plângă. Chang ridică pumnul. Gray făcu ochii 
mari de furie și începu să miște din gură, căutând cuvintele. 

— Nu... știu!... Nu știu... n-am văzut-o... va fi dusă la sală... 
sau în cameră... în alt loc din casă! Nu știu! Eu trebuie să 
pregătesc mașinăria... marea mașinărie... 

Chang își repezi din nou pumnul în capul domnului Gray. 

— Cine e cu ea? șuieră el. Câţi paznici? 

— N-am de unde să știu! exclamă Gray cu ochii plini de 
lacrimi. Sunt mulţi soldaţi din Macklenburg, dragoni... e cu 
d'Orkanez... cu domnișocara Vandaariff... vor fi procesate 
împreună... 

— Procesate? 

— Izbăvite... 

— Izbăvite? zise Chang simțind cum plăcerea firească a 
violenţei se preschimbă pe loc în furie. 

— Aţi întârziat! Cred că au și început... dacă întrerupeţi 


Procesul vor muri amândouă! 

Domnul Gray ridică privirea, se văzu în ochelarii fumurii ai 
Cardinalului Chang și exclamă: 

— A... spuneau că sunteţi!... De ce nu sunteţi mort? 

Făcu ochii și mai mari, dacă așa ceva mai era posibil, șocat, în 
timp ce Chang îi împlânta pumnalul în inimă, știind că așa era 
mai repede, cu mai puţin sânge, decât dacă i-ar fi retezat 
beregata. În doar câteva secunde trupul lui Gray se făcu moale 
și rămase nemișcat pentru totdeauna. Chang se ridică în 
genunchi, răsuflând din greu, își șterse pumnalul de haina lui 
Gray și îl vâri în teacă. Scuipă din nou, simţi un junghi în 
plămâni și mormăi sinistru: 

— De unde știi că nu sunt? 

Târi cadavrul spre scară și, în locul în care aceasta se curba, îl 
ridică și îi făcu vânt peste balustradă, sperând să-l trimită pe 
neregretatul domn Gray până jos - locul unde ateriza era, 
oricum, ferit privirii celui care ar fi venit la ușa aceasta. Vârî în 
buzunar cheia pe care Gray o lăsase în broască din prostie și 
reveni pe coridor, încercând să ghicească ce făcea el acolo. 
Oftă. Ar fi putut obţine mai multe informaţii de la el, dar se 
grăbea și era nerăbdător, după ce fusese fugărit și atacat, să 
răspundă cu aceeași monedă. Nu mai conta că nimerise peste 
un bărbat în vârstă și rănit. Fiecare din oamenii aceștia îi era 
dușman și nu avea de gând să-l cruţe pe niciunul. 


Nișele din peretele interior erau ușile vechilor celule - 
monstruozități de metal, ale căror mânere fuseseră îndepărtate 
cu o daltă și înlocuite cu zăvoare de fier fixate în cărămidă. 
Chang își vâri degetele în fereastra mică, zăbrelită, și trase de 
ea, dar nu reuși să o clintească din loc. Privi în celulă. Peretele 
îndepărtat, cu drugi de fier, era acoperit cu o pânză groasă. 
Dincolo de pânză, știa sigur, se afla sala cea mare, dar pe aici 
nu avea cum să ajungă la ea. O porni repede pe coridorul care 
se curba. Gray era un alt naiv de la institut, la fel ca și Lorenz și 
ca bărbatul pe care îl surprinsese fabricând cartea. Ca mare 
cititor de poezie, Chang credea că învăţătura e periculoasă, 
potrivită contemplaţiei în izolare, și nu trebuie pusă în slujba 
celui care dă mai mult - așa cum făcea institutul, supus celor cu 
ambiția deșartă de a-și clădi un imperiu. Societatea nu avea de 
câștigat de pe urma unor astfel de oameni „vizionari” - deși, 


dacă stătea bine să se gândească, de pe urma cui va avea de 
câștigat societatea? Zâmbi crunt la gândul că acum era mai 
bine fără coruptul domn Gray, amuzat că el însuși putea fi 
considerat un factor de progres civic. 

La capătul coridorului era o altă ușă. Cheia lui Gray se răsuci 
scurt în broască și Chang văzu o încăpere puţin mai mare decât 
un cabinet, cu șapte conducte ce coborau din tavan și dispăreau 
în podea, fiecare prevăzută cu un panou de acces similar cu cel 
prin care nimerise el la subsol. Aerul din încăpere era înăbușitor 
și plin de un miros greu, înţepător - chiar și pentru el - de lut 
albastru-violet. Pe un perete era un alt șir de cârlige de care 
atârnau butelii, sticluţe și seringi înspăimântător de mari. 
Vuietul mașinilor răsuna în camera aceea mică de parcă ar fi 
venit dinspre tuburile unei orgi masive, de biserică. Chang zări, 
între două conducte, o rază de lumină îngustă și, trăgându-se 
mai aproape, observă mici orificii asemănătoare pe tot zidul... și 
își dădu seama că era adevărat - zidul îndepărtat al încăperii era 
alcătuit din conducte, iar dincolo de ele, trimiţându-și aici 
lumina puternică, se afla sala cea mare. Chang se ghemui, își 
scoase ochelarii și își lipi faţa de cea mai apropiată fantă de 
lumină. Conductele erau fierbinţi și nu-i permiteau să vadă 
decât o mică porţiune din încăperea alăturată, dar ceea ce 
vedea era uluitor: un perete extrem de înalt, acoperit de 
conducte care străbăteau o sală boltită, uriașă, apoi, lateral, 
ceva ce semăna cu un turn central, ca un butuc de roată, a cărui 
față de oţel nituit era presărată cu găuri minuscule din care 
cândva se vedea, probabil, interiorul fiecărei celule din vechea 
închisoare. Chang se mută în faţa altei fante, căutând în patru 
labe un unghi mai avantajos. De aici văzu un alt segment al 
peretelui opus. Intre șirurile de conducte se aflau mai multe 
celule deschise - de fapt câteva rânduri - cu zăbrelele la locul 
lor, arătând exact ca galeria dintr-un teatru. Se sprijini cu 
spatele de perete și se curăţă de praf, mai mult din obișnuinţă, 
făcând o grimasă când văzu cât de murdar era. Tot ce se 
întâmpla în acea sală, mai mult ca sigur, se întâmpla în faţa 
unor spectatori. 


Reveni la scara în spirală, urcând în liniște, cu ambele mâini 
pe baston. Ușa următoare, și ultima, apăru de-abia după un 
număr dublu de trepte și, spre surprinderea lui, era din lemn, cu 


o clanță și o încuietoare de alamă noi - în ton cu decorul 
sofisticat al casei Harschmort. Chang ajunsese la parterul casei. 
Gray spusese că îl credeau mort - dar unde murise, la minister 
sau aici, în conductele cuptorului? Cu siguranță, fusese 
recunoscut în grădină - dar conta asta? Era mai mult decât 
mulțumit să joace rolul fantomei răzbunătoare. Crăpă ușa și 
aruncă o privire înăuntru, nu într-un coridor, cum se aștepta, ci 
într-o mică încăpere întunecată, blocată de o draperie pe sub 
care văzu licărind o lumină - licărul de lumină se potrivea cu 
pașii pe care îi auzea de partea cealaltă a draperiei. Chang se 
strecură înăuntru și se apropie tiptil de draperie. O prinse ușor, 
cu două degete, și o trase atât cât să poată privi. 

Draperia nu făcea decât să mascheze o firidă într-o magazie 
încăpătoare, cu pereţii acoperiţi de rafturi, iar cea mai mare 
parte din podea era plină de dulapuri de sticle, borcane, cutii 
mai mici sau mai mari. În timp ce privea, doi servitori așezară o 
ladă de lemn cu sticle cafenii pe un cărucior pe care începură 
să-l împingă spre ieșire, dar după o clipă se opriră ca să 
răspundă întrebărilor unei persoane pe care Chang nu o vedea. 
După ce dispărură, în încăpere se făcu liniște... cu excepţia unui 
zgomot de cizme și a unui zăngănit pe care Chang îl auzise de 
prea multe ori în ultima vreme - teaca unei săbii de la 
cingătoarea unui soldat plictisit ce se plimba de colo-colo. Dar 
soldatul nu se vedea din cauza dulapurilor. Ca să ajungă la el 
Chang trebuia să părăsească firida și de-abia atunci să 
hotărască modalitatea de atac - în timp ce era expus privirilor 
soldatului. 

Inainte de a apuca să ia o hotărâre, auzi alţi pași, care se 
apropiau, și vocea aspră, poruncitoare, pe care o auzise și în 
grădină. 

— Unde e domnul Gray? 

— Nu s-a întors, domnule Blenheim, răspunse soldatul - după 
accent, nu era din Macklenburg. 

— Ce făcea? 

— Nu știu. Domnul Gray a coborât la subsol... 


— Ei, lua-l-ar naiba! A uitat cât e ceasul? A uitat care-i 
programul? 

Chang se pregăti - mai mult ca sigur aveau să pornească în 
căutarea lui Gray. Fără zgomotul făcut de cei doi servitori nu 


avea cum să se furișeze înapoi pe ușă. Poate că așa era mai 
bine. Domnul Blenheim va trage draperia și Chang îl va ucide. 
Soldatul ar putea da alarma înainte de a cădea și el - sau 
soldatul l-ar putea ucide pe Chang - dar și într-un caz și în altul, 
tot va avea parte de o nouă porţie de răzbunare. 

Blenheim însă nu se mișcă. 

— În sfârșit, spuse el răstit. Domnul Gray poate să se ducă la 
dracu'. Urmează-mă. 

Chang ascultă cum pașii celor doi se îndepărtează. Unde 
mergeau - ce era atât de important? 

Chang mușca dintr-o bucată de pâine ruptă dintr-o franzelă 
albă, scumpă, găsită în magazie, și își continuă drumul, 
nerecunoscând nimic din peregrinările lui precedente prin 
labirintul casei Harschmort. Se afla tot la un nivel inferior, bine 
mobilat, dar nu opulent. Tot nu-și dădea seama unde anume 
aterizase prin conductă - putea fi oriunde în casa aceea uriașă, 
în formă de potcoavă. Trebuia să ajungă în mijlocul potcoavei - 
acolo se găsea intrarea în turnul panoptic, spre sala cea mare - 
și asta cât mai rapid. Nu-și mai aducea aminte de când nu mai 
mâncase o pâine atât de gustoasă - ar fi trebuit să-și mai ia o 
bucată, în buzunar. Gândul îl făcu să-și privească buzunarul, în 
care simţi greutatea botinei verzi a domnișoarei Temple. Oare 
era un sentimental incurabil? 

Chang se opri. Unde se afla? Adevărul îl făcu să se înfioare ca 
la atingerea unei săbii: se afla în vila lui Robert Vandaariff, în 
însăși inima bogăției și a privilegiilor, a unei societăţi de care se 
exilase și pe care o privea cu dispreţ, la fel cum îl privea și ea. 
Se gândi la pâinea pe care o mânca, faptul că o devora cu atâta 
plăcere părându-i-se o trădare, simțind cum crește ura în el la 
vederea luxului fără margini din jurul lui, un huzur pe care îl 
adulmeca oriunde ar fi întors capul. În casa Harschmort, 
Cardinalul Chang se văzu brusc așa cum probabil îl vedeau 
locatarii ei, un fel de câine turbat care se strecurase înăuntru, 
deja sortit pieirii. Și de ce venise aici? Ca să salveze o fată 
nechibzuită din aceeași lume a bogăției? Ca să omoare cât mai 
mulţi dintre dușmani? Ca să răzbune moartea lui Angelique? Era 
oare posibil ca măcar una dintre aceste acţiuni să afecteze faţa 
acestei lumi, a acestui labirint inuman? Simţea că era pe moarte 
și că moartea lui va trece la fel de neobservată ca și viaţa pe 
care o dusese. Chang închise ochii o clipă, copleșit nu doar de 


furie, ci și de disperare. Îi deschise trăgând, brusc și dureros, aer 
în piept. Disperarea lui le făcea victoria și mai ușoară. Porni mai 
departe și mușcă iar din pâine, regretând că nu găsise și ceva 
de băut. Chang pufni; exact așa voia să se ciocnească de 
Blenheim, de maiorul Blach sau de Francis Xonck - cu o sticlă de 
bere într-o mână și cu o halcă de pâine în cealaltă. Vâri în gură 
ultima bucăţică și își desfăcu bastonul. 

Pe drum evită două grupuri mici de dragoni și unul de 
germani în uniforme negre. Toate se îndreptau în aceeași 
direcție și Chang se hotări să-i urmeze - presupunând că același 
eveniment care reclamase prezenţa lui Blenheim o reclama și 
pe a lor. Dar de ce nu-l căuta nimeni? Şi de ce nu-l căutau nici 
pe domnul Gray? Gray se ocupase de partea chimică, de 
conținutul conductelor... dar niciunul dintre soldaţi nu părea să 
se sinchisească de soarta lui. Oare Gray făcuse ceva pentru 
Rosamonde despre care nu trebuia să știe nimeni - vreo lucrare 
secretă? Ceea ce însemna că exista o sciziune în cadrul Cabalei? 
Nu era o surpriză pentru el - ar fi fost o surpriză dacă nu ar fi 
existat așa ceva - dar explica într-un fel de ce nu venea nimeni 
în căutarea lui. Dar mai însemna și că, fără voia lui, Chang 
dăduse planul lui Rosamonde peste cap. Femeia va ști numai că 
Gray nu s-a întors, dar niciodată și de ce, drept care - Chang 
zâmbi cu răutate - va fi chinuită de grijă și îndoială. Dacă cei 
care îi surprinseseră omul în plină acţiune erau Comte sau 
Xonck, care își puteau da seama imediat cum plănuise ea să-i 
trădeze? Zâmbi din nou imaginându-și agitația doamnei. 

Chang se gândi apoi la sala cea mare, amintindu-și de șirul de 
celule, de unde deţinuţii - sau spectatorii - puteau vedea ce se 
petrecea dedesubt, probabil că acela era locul în care o va găsi 
pe Celeste. Încercă să-și dea seama cât de sus urcase - șirul 
acela de celule putea fi la acest nivel... dar cum să-l găsească? 
Firida acoperită de draperie ascundea atât de firesc accesul spre 
scara în spirală... ușa care ducea spre aceste celule putea fi 
mascată la fel de firesc. Să fi trecut de ea? Merse cu pași 
mărunți de-a lungul coridorului, deschise fiecare ușă și cercetă 
fiecare colț întunecat, dar nu găsi nimic, având sentimentul că 
își pierdea timpul. N-ar fi trebuit să-i urmeze pe soldați și pe 
Blenheim - care probabil că acum îl păzeau pe Comte la 
ceremonia lui? Unde altundeva putea fi Celeste? Va mai căuta 
un minut și apoi va alerga după ei. Minutul trecu, mai trecură 


cinci, dar Chang tot nu se putea desprinde de ceea ce credea că 
era direcţia potrivită, trecând cu mare viteză dint-o încăpere 
într-alta. Acest nivel al casei părea părăsit în întregime. Scuipă 
nepăsător pe podeaua de lemn lustruit și se înfioră când văzu 
purpuriul flegmei, apoi trecu de un alt colţ izolat. Unde se afla? 
Ridică ochii. 

Oftă. Era un idiot. 

Chang se afla într-un fel de atelier, cu multe bancuri și bănci, 
stative de lemn, rafturi înţesate cu borcane și sticle, un mojar cu 
pisălog, pensule, găleți, mese mari cu suprafaţa arsă ici și colo, 
lumânări, felinare, și câteva oglinzi mobile masive - ca să 
reflecte lumina? - și peste tot tablouri de diferite dimensiuni. Se 
afla în atelierul unui pictor. Se afla în atelierul lui Oskar Veilandt. 

Nu putea fi vorba de alt pictor, fiindcă tablourile aveau același 
tușeu, aceleași culori fantomatice și imagini tulburătoare. Chang 
pătrunse în atelier în aceeași stare de spirit cu care ar fi intrat 
într-un cavou... Oskar Veilandt era mort... oare acestea erau 
operele lui - alte opere ce fuseseră recuperate din Paris? Oare 
Robert Vandaariff își pusese în gând să adune întreaga operă a 
pictorului? Cu toată mulţimea aceea de pensule și sticle, deși 
niciunul dintre tablouri nu părea a fi în lucru - ai fi zis că artistul 
era încă în viață. Oare altcineva restaura și curăța pânzele 
conform indicaţiilor lui Vandaariff? Chang se apropie de un mic 
portret care stătea rezemat de o masă - o femeie mascată, cu 
un guler de fier și o coroană strălucitoare - și îl întoarse. Pe 
spatele lui văzu mai multe semne, exact cum spusese Svenson, 
simboluri alchimice și ceea ce păreau a fi formule matematice. 
Incercă să găsească o semnătură sau o dată, dar fără folos. 
Puse tabloul la loc și văzu, în partea cealaltă a atelierului, o 
pictură mare, prinsă de perete, partea de jos aproape atingând 
podeaua - un portret în mărime naturală al nimeni altuia decât 
Robert Vandaariff. Bărbatul impunător stătea lângă un parapet 
de piatră neagră, în spatele lui un munte ciudat, roșu, iar în 
spatele muntelui un cer albastru, luminos (aceste elemente 
compoziționale îi amintiră lui Chang de o cortină pictată, folosită 
pe scenă ca fundal), ţinând într-o mână o carte învelită, iar în 
cealaltă o pereche de chei masive. Când să fi fost pictat? 
Vandaariff îl cunoscuse personal pe Veilandt - ceea ce însemna 
că implicarea lordului în această afacere data cel puţin de la 
moartea lui Veilandt. 


Dar, stând în mijlocul atâtor opere tulburătoare ale pictorului, 
lui Chang îi venea greu să creadă că autorul era mort, atât de 
insistentă era ameninţarea, plină de subiînţelesuri, insinuantă, 
triumfătoare, pe care o transmiteau tablourile. Chang privi din 
nou tabloul lui Vandaariff, ce semăna cu o emblemă alegorică a 
unui prinţ de Medici, și își dădu seama că era mai jos decât 
celelalte. Se apropie de el, îl scoase din cui și îl rezemă deo 
masă, fără prea multă ceremonie. Clătină din cap - mai limpede 
nici că se putea. În spatele tabloului erau o altă firidă îngustă și 
trei trepte de piatră care coborau spre o ușă. 


Ușa se deschidea în interior, balamalele fiind unse de curând, 
drept care nu scoaseră niciun zgomot. Chang pătrunse pe un alt 
coridor curbat, cu tavanul jos, în care lumina sângera prin 
fantele înguste din perete, ca într-o corabie veche sau - mai 
exact - ca în adâncurile unei închisori. Peretele interior era 
străjuit de celule. Chang se apropie de prima: și aici mânerele 
fuseseră îndepărtate cu dalta, iar ușa fusese zăvorâtă. Se uită 
prin deschizătura din ușă și rămase cu gura căscată. 

Peretele îndepărtat al celulei, deși blocat de zăbrele, îi oferea 
imaginea integrală a sălii celei mari. Chang se îndoia că mai 
văzuse un loc - un monument care să servească scopul 
întunecat al stăpânului cu atâta ambiţie - care să-l umple de 
atâta groază, o catedrală diabolică, din piatră neagră și metal 
strălucitor. 

În mijlocul încăperii se afla un turn uriaș, de fier, care pornea 
din tavanul închis (lumina intensă a sălii provenea de la mai 
multe candelabre masive, pline de felinare atârnate de lanţuri) 
și intra în podeaua pe care se amestecau conducte și cabluri ce 
coborau din pereţi spre baza turnului, ca niște talazuri mecanice 
care se sparg de un far legat de pământ atât de straniu. 
Suprafaţa lucioasă a turnului era presărată cu mici ochiuri de 
observaţie. Un deţinut aflat în stupul acela de celule deschise nu 
avea cum să știe dacă îl urmărește cineva din interior. Chang 
era conștient că, în aceste condiţii, cei încarceraţi începeau să 
se poarte, fără să vrea, ca și cum ar fi fost supravegheați tot 
timpul, modificându-și mereu comportamentul, spiritul lor rebel 
fiind înăbușit inexorabil ca de o mână invizibilă. Chang pufni 
înciudat gândindu-se la cât de bine corespundea ideologic 
această construcţie monstruoasă dorințelor stăpânilor ei. 


De unde privea el nu putea vedea baza turnului, dar, 
încercând să găsească un loc mai bun, auzi un zăngănit și zări, 
într-una din celulele din faţa lui, o mișcare... picioare... un 
bărbat cobora în celulă pe o scară. Brusc, auzi un alt zăngănit, 
mult mai aproape, în dreapta lui. Înainte să vadă exact de unde 
venea, auzi un al treilea zăngănit, deasupra capului, chiar din 
celula în care se uita. Se deschisese o trapă din tavan din care 
apăreau picioarele unui bărbat în uniformă albastră, încercând 
să găsească o scară de metal lipită de perete pe care Chang nu 
o observase. Tot felul de bărbaţi și femei coborau în celule, de 
obicei mai întâi bărbaţii care le ajutau pe doamne, care la rândul 
lor le dădeau niște scaune pliante. Apoi bărbaţii aranjau 
scaunele, iar femeile luau loc, celulele arătând ca niște loje de 
teatru. Aerul din jurul lui Chang începu să freamăte de 
nerăbdarea unei săli pline de spectatori care așteptau ridicarea 
cortinei. Bărbatul în uniformă albastră - un fel de marinar - 
strigă vesel prin trapă numele următoarei persoane. Indiferent 
de ceea ce urma să înceapă, Chang nu avea cum să intervină 
din locul în care se afla. Oricât de multe lucruri descoperise 
până acum, făcuse o mare greșeală că venise tocmai aici. 
Indiferent de spectacolul pregătit de Comte pentru cei din jur, 
Chang era sigur că Celeste va face parte din el - dacă nu cumva 
cobora din turn chiar în acel moment. 


În timp ce alerga, la fiecare respiraţie simţea cum îl înţeapă 
plămânii. Chang scuipă - mai mult sânge de data aceasta - și se 
blestemă din nou că nu o omorâse pe Contessa când avusese 
ocazia. Își forță picioarele să înainteze - căutând o scară, o cale 
pe care să ajungă la nivelul principal, trebuia să fie aproape - și 
o văzu tocmai când auzi zgomot de pași îndreptându-se drept 
spre el. Era prea târziu ca să se poate ascunde. Își desfăcu 
bastonul și așteptă, respirând adânc, cu buzele pătate de sânge. 

Nu știa pe cine aștepta să vadă, dar sigur nu pe căpitanul 
Smythe. Ofiţerul îl văzu pe Chang și se opri înmărmurit pe scară. 
Aruncă o privire în sus, apoi înaintă repede. 

— Dumnezeule, șopti el. 

— Ce se întâmplă? șuieră Chang. Se întâmplă ceva sus... 

— Ăștia te cred mort... și eu te-am crezut mort... dar nimeni 
nu ţi-a găsit cadavrul. Am controlat chiar eu. 

Smythe își scoase sabia și se apropie cu pași mari, arma 


părând o jucărie în mâna lui. Chang strigă spre el: 

— Căpitane... sala cea mare... 

— M-am încrezut în tine ca un prost, iar tu mi-ai ucis omul de 
încredere, mârâi Smythe, omul care ţi-a salvat nenorocita aia de 
viaţă! 

Căpitanul se repezi spre Chang, iar acesta se feri, izbindu-se 
de perete. Smythe încercă să-l lovească în cap - Chang se lăsă 
pe vine și se rostogoli pe podea. Lama mușcă din tencuială, 
umplând aerul de praf. 

Smythe își pregăti spada pentru un nou atac. Drept răspuns - 
nu avea cum să lupte cu el și să supravieţuiască - Chang se 
ridică în picioare și se proțăpi în mijlocul coridorului, desfăcând 
larg braţele, în cruce, invitându-l pe Smythe să-l străpungă cu 
sabia. Şuieră spre căpitan plin de furie și frustrare. 

— Dacă așa crezi că s-a întâmplat... fă ce vrei! Dar te asigur 
că nu l-am ucis eu pe Reeves! 

Smythe se opri, cu vârful sabiei la un pas de pieptul lui Chang, 
dar gata să-l împungă. 

— Întreabă-ţi oamenii! Erau acolo! spuse Chang. A fost 
împușcat cu o carabină... a fost împușcat de... de... cum naiba îl 
cheamă... superintendent... Blenheim... șambelanul! Nu fi idiot! 

Căpitanul Smythe rămase tăcut. Chang îl privi cu atenţie. Era 
îndeajuns de aproape de el ca să-i dea peste sabie cu bastonul 
și să vâre pumnalul în el. Dacă omul nu se lăsa convins, nu avea 
ce face. 

— Mie mi s-a spus altceva... rosti Smythe, foarte rar. Te-ai 
folosit de el ca de un scut. 

— Cine ţi-a spus asta? Blenheim? 

Căpitanul rămase tăcut, privind la fel de încruntat. Chang 
pufni dispreţuitor. 

— Tocmai vorbeam... eu și Reeves. Blenheim ne-a văzut. 
Măcar te-ai uitat la cadavru? Reeves a fost împușcat în spate. 

Cuvintele căzură ca o lovitură de ciocan - Chang văzu că 
Smythe se gândește, stăpânindu-și furia, neștiind cum să 
procedeze. O clipă mai târziu căpitanul lăsă jos sabia. 

— Mă duc să văd cadavrul, spuse Smythe și privi înapoi spre 
scară, apoi din nou spre Chang, schimbându-și expresia, de 
parcă l-ar fi văzut de-abia atunci, fără furia care îl orbise. Ești 
rănit, adăugă el, scoase o batistă și i-o aruncă lui Chang. 


Chang o prinse din zbor și își șterse gura și fața, dându-și 
seama de gravitatea rănilor lui după îngrijorarea ofițerului. Din 
nou ideea că era pe moarte îl făcu să se întrebe de ce nu se lăsa 
păgubaș - ce rost mai avea, ce rost avusese vreodată? Se uită la 
Smythe, fără îndoială un om de treabă, înverșunat și el, dar 
încurajat de uniformă, de admiraţia oamenilor lui - poate de 
soţie și copii. Brusc, simţi nevoia să spună că el nu voia nimic 
din toate astea, că însăși ideea unei astfel de închisori îi făcea 
greață, așa cum îi făcea greață și bunătatea lui Smythe. Cum îi 
era greață și de sine însuși fiindcă o iubea pe Angelique sau 
fiindcă ajunsese să-i poarte de grijă lui Celeste? Își feri repede 
ochii de privirea îngrijorată a căpitanului și imediat văzu în jurul 
lui decorul luxos al casei Harschmort care parcă își bătea joc de 
el. Avea să moară în casa Harschmort. 

— Sunt, dar nu se mai poate face nimic. Îmi pare rău de 
Reeves... dar trebuie să mă asculţi. Au luat o femeie... femeia 
despre care ţi-am spus, Celeste Temple. Vor să-i facă ceva... să 
o supună unui ceremonial diavolesc, am văzut cum e... e 
înfiorător... te asigur că ar prefera să moară decât să treacă prin 
așa ceva. 

Smythe înclină din cap, dar Chang își dădu seama că omul 
încă mai era uluit de felul în care arăta. 

— Arăt mai rău decât mă simt... am ajuns aici prin 
conducte... îmi pare rău că miros așa de urât, zise Chang și 
înapoie batista, văzu reacţia lui Smythe și o vâri în buzunar. Te 
rog, pentru ultima oară, spune-mi ce se întâmplă sus? 

Smythe aruncă o privire spre scară, de parcă l-ar fi urmărit 
cineva, apoi zise repede: 

— Mă tem că nu prea știu... de-abia am intrat. Am fost afară, 
l-am așteptat pe colonel... 

— Aspiche? 

— Da... e un adevărat dezastru... au venit de undeva din 
provincie, au avut un accident, ducele de Stăelmaere... 

— Dar oamenii intră în sala cea mare ca să vadă 
ceremonialul! Nu mai e timp... 

— Nu știu nimic despre asta... sunt grupuri de oameni peste 
tot, iar casa e foarte mare. Toţi oamenii mei au grijă de alaiul 
ducelui... după ce au debarcat... 

— Debarcat? 


— N-am cum să-ţi explic. Dar toată casa e întoarsă pe dos... 

— Atunci poate că mai e o speranţă! 

— Pentru ce? 

— Nu vreau decât să mă ajuţi să ajung sus și să-mi arăţi 
încotro să o iau. 

Chang își dădu seama că Smythe șovăia între a-l ajuta și a-i 
verifica versiunea. Bănuia că prezenţa lui Aspiche îl împinsese și 
mai mult pe ofițer spre rebeliune. 

— Trecerea noastră la palat... începu Smythe, ca și cum 
acesta ar fi fost răspunsul la rugămintea lui Chang, a fost 
însoțită de creșterea considerabilă a soldei tuturor ofiţerilor... un 
colac de salvare pentru cei care își petrecuseră ani de zile în 
străinătate și acum erau înglodaţi în datorii... dar n-ar trebui să 
fie o surpriză atunci când o recompensă - banii s-au cheltuit 
deja - este, de fapt... o cursă. 

— Du-te și vezi cadavrul lui Reeves, spuse Chang calm, și 
vorbește cu oamenii tăi care au fost acolo. Te vor urma fără 
crâcnire. Așteaptă și fii pregătit... crede-mă, la momentul 
potrivit, vei ști ce trebuie să faci. 

Smythe îl privi neîncrezător. Chang izbucni în râs - croncănitul 
uscat al unei ciori - și îl bătu pe umăr. 


— La prima vedere, planul casei e destul de complicat, șopti 
Smythe în timp ce urcau scara și se furișau pe holul de la parter. 
Aripa stângă e dominată de o sală mare de bal - care acum e 
plină de oameni - iar cea dreaptă de un hol mare, flancat de 
oglinzi, care duce spre camere și apartamente - și ele pline 
acum. În aripa dreaptă este și un coridor interior care duce la o 
scară în spirală - pe care încă n-am urcat. Când am văzut-o, era 
înţesată de soldaţi din Macklenburg. 

— Dar centrul casei? întrebă Chang. 

— Sala de recepţie,  bucătăriile, spălătoria, camerele 
personalului, șambelanul - adică Blenheim - și oamenii lui. 

— Unde e biroul lordului Vandaariff? întrebă Chang brusc, 
mintea lucrându-i febril. În spatele casei? 

— Întocmai, la parter. Nici acolo n-am fost. Toată aripa 
stângă a fost rezervată oaspeţilor de rang înalt, acolo nu au voie 
să intre decât o mână de servitori de încredere. Accesul le e 


interzis și dragonilor. 

— Apropo, ce faci aici? Când ai venit de la minister? 

Smythe zâmbi amar. 

— Ai să râzi. În timp ce oamenii mei erau schimbaţi în post, 
am primit un mesaj urgent - de la colonel, am presupus eu - ca 
să ne prezentăm la hotelul St. Royale. Când am ajuns acolo - 
deși intervenţia în conflictele de ordin intern nu intră, de obicei, 
în atribuţiile noastre - am fost întâmpinat de o femeie foarte 
arogantă care m-a informat că trebuie să o însoțesc imediat la 
această casă, cu trenul. 

— Doamna Marchmoor, fără îndoială. 

Smythe dădu din cap afirmativ. 

— Se pare că fusese ameninţată de un individ îmbrăcat în 
roșu - un răufăcător extrem de periculos, după câte am înţeles. 

— Cred că am luat același tren - m-am ascuns în vagonul de 
cărbuni. 

— M-am gândit la asta, dar nu puteam trimite un om acolo 
fără ca acesta să meargă pe vagoane - ni s-a interzis să trecem 
prin vagonul negru. 

— Ce era în el? 

— N-aș putea să spun - doamna Marchmoor avea cheia și a 
intrat singură acolo. La sosirea în Orange Locks am fost 
întâmpinați de domnul Blenheim, cu căruţe și o trăsură. A intrat 
în vagonul negru împreună cu oamenii lui, sub supravegherea 
doamnei Marchmoor, și a scos de acolo... 

— Ce anume? șuieră Chang, nerăbdător să afle, dar temându- 
se să audă cuvintele. 

— Din nou, n-aș putea să spun - era ceva acoperit cu o 
pânză. Poate una din cutii, poate un sicriu. Dar în timp ce 
încărcau obiectul, l-am auzit clar pe Blenheim poruncindu-i 
căruțașului să meargă încet - ca să nu spargă sticla... 


Cei doi fură întrerupţi de zgomotul unor pași care se apropiau. 
Chang se lipi de perete. Smythe păși înainte și holul răsună de 
vocea imperioasă și inconfundabilă a domnului Blenheim. 

— Căpitane! Ce faci aici, departe de oamenii tăi? Ce treabă 
ai, domnule, în partea asta a casei? 

Chang nu-l mai vedea pe Smythe, dar auzi cum i se asprește 


glasul. 

— Am fost trimis să-l caut pe domnul Gray. 

— Trimis? repetă Blenheim cu un scepticism vădit. De cine ai 
fost trimis? 

Aroganţa omului era înspăimântătoare. Dacă Chang ar fi fost 
în locul lui Smythe, știind că șambelanul tocmai i-a omorât unul 
dintre oameni, capul lui Blenheim s-ar fi rostogolit deja pe 
podea. 

— De Contessa, domnule Blenheim. Poate doriţi să o 
interogați în privinţa asta? 

Blenheim ignoră întrebarea. 

— Și? L-ai găsit pe domnul Gray? 

— Nu. 

— Atunci de ce mai ești aici? 

— După cum puteţi vedea, tocmai plecam. Înţeleg că aţi 
mutat cadavrul soldatului meu în grajd. 

— Bineînţeles... ultimul lucru pe care ar dori să-l vadă 
oaspeţii stăpânului este un cadavru. 

— Într-adevăr. Dar eu, în calitate de superior, trebuie să am 
grijă de efectele lui. 

Blenheim pufni dispreţuitor la auzul unei preocupări atât de 
neînsemnate. 

— Atunci va trebui să ai amabilitatea de a părăsi această 
parte a casei și de a mă asigura că nici dumneata, nici oamenii 
dumitale nu veţi reveni aici. Din dorinţa expresă a însuși lordului 
Vandaariff, această parte este destinată numai oaspeţilor săi. 

— Desigur. Doar e casa lordului Vandaariff. 

— lar eu sunt șambelanul ei, căpitane. Te rog să vii cu mine. 


Chang încercă să găsească drumul spre biroul stăpânului 
casei. Regreta că nu se uitase mai atent la planurile închisorii, 
dar i se părea logic ca directorul ei să aibă o cale de acces 
personală la turnul central. Vandaariff nu făcuse decât să 
adopte - și, fără îndoială, să extindă și să placheze cu lemn de 
mahon și marmură - bârlogul fostului despot? Dacă ceea ce 
credea Chang era adevărat, biroul lui Vandaariff îl putea duce la 
Celeste. Acesta era gândul la care revenea mereu, salvarea ei. 
Ştia că mai are și alte lucruri de făcut - să o răzbune pe 


Angelique, să afle adevărul despre Oskar Veilandt, să descopere 
ce neînțelegere între dușmanii lui provocase moartea lui 
Trapping - în mod normal i-ar fi surâs ideea să jongleze cu ele, 
să poarte în minte soluţiile și să le întoarcă pe toate feţele la fel 
cum făcea cu informaţiile găsite la Bibliotecă. Dar în seara 
aceasta nu mai era timp, nu avea voie să greșească, altă șansă 
nu se mai ivea. 

Nu putea risca să fie văzut, drept care trebuia să traverseze 
coridoarele deschise în fugă, să se furișeze prin unghere și să se 
ascundă când dădea de un oaspete sau de un servitor. Zâmbind 
cu dispreţ, Chang se gândi cum aproape fiecare dintre indivizii 
care locuiau acum în Harschmort, indiferent de rang, era un fel 
de servitor - prin ocupaţie, prin căsătorie, prin avere, prin 
teamă, prin dorinţă. Se gândi și la devotamentul lui Svenson 
faţă de datorie - datorie față de ce, Chang nu putea înţelege - și 
la ideile lui funeste despre obligaţie și, chiar dacă dispreţuia 
cuvântul, onoare. Acum ar fi vrut să scuipe pe toate, la fel cum 
scuipa sânge pe această podea de marmură albă. Dar Celeste - 
îi fusese devotată lui Bascombe? Familiei ei? Averii ei? Chang își 
dădu seama că habar nu avea. O văzu, o clipă, cum își reîncărca 
pistolul la Boniface... o mică sălbăticiune, extraordinară. Se 
întrebă dacă, până la urmă, tânăra apucase să împuște pe 
cineva. 

Observă că, din nou, invitaţii erau mascaţi și îmbrăcați 
elegant, exprimându-și, în frânturile de conversaţie care 
ajungeau la urechile lui Chang, nerăbdarea de a fi confruntaţi cu 
noi surprize. 

— Ştii... se spune că... se căsătoresc... în noaptea asta! 


— Tipul cu pelerină... cu căptușeală roșie... este lordul 
Carfax, de-abia întors de pe Marea Baltică! 

— Ai văzut servitorii cu cuferele acelea legate în fier? 

— Ne fac ei semn când să înaintăm... eu am primit-o de la 
Elspeth Poole! 

— Sunt sigură... o vigoare ieșită din comun... 

— Ce vise... și, după aceea, ce liniște sufletească... 

— Vor veni ca niște cățeluși creduli... 

— L-ai văzut? În aer? Ce mașinărie! 

— Dispar în câteva zile... mi-a spus omul cel mai demn de 
încredere... 


— Am auzit de la cineva care a mai trecut prin asta... o 
dezvăluire remarcabilă... 

— Nimeni nu l-a văzut... până și Henry Xonck a fost refuzat! 

— Niciodată n-am auzit ţipete mai îngrozitoare... și nici, după 
aceea, nu am văzut o stare de extaz... 

— O colecţie de o calitate inegalabilă! 

— Ce chestie, să spui în faţa tuturor: „Oare istoria nu se scrie 
cel mai bine cu o lovitură de bici?” Doamna este extraordinară! 

— Nimeni n-a mai vorbit cu el de zile întregi... se pare că va 
dezvălui totul în noaptea asta, toate planurile lui secrete... 

— Sigur va vorbi! Comte a promis... 

— Apoi... va fi dezvăluită și opera! 

— Într-adevăr... va fi dezvăluită și opera! 


Această ultimă replică venea dinspre doi tineri slabi și veseli, 
îmbrăcaţi în frac și cu măști de satin negru. Chang pătrunsese 
destul de adânc în labirintul de apartamente, iar acum stătea în 
dosul unei coloane de marmură pe care se afla o amforă veche 
și delicată, de aur și malahit. Cei doi tineri trecură râzând pe 
lângă coloană - Chang se afla într-o cameră de zi de dimensiuni 
medii - și se îndreptară spre o servantă plină cu sticle și pahare. 
Își umplură două pahare cu whisky și sorbiră din ele fericiţi, 
rezemându-se de servantă și zâmbindu-și unul altuia, ca niște 
copii care așteaptă să li se dea voie să-și deschidă cadourile de 
ziua lor. 

Unul dintre ei se încruntă și strâmbă din nas. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă celălalt. 

— Miroase, răspunse primul. 

— Dumnezeule, exclamă celălalt, adulmecând și el. Ce-ar 
putea fi? 

— Habar n-am. 


— E îngrozitor... 

Chang se piti cât mai bine după coloană. Dacă veneau spre el, 
nu avea încotro, trebuia să-i atace pe amândoi. Unul dintre ei 
avea să aibă timp să strige. Și îl vor găsi. Primul tânăr făcu un 
pas șovăitor în direcţia lui. Celălalt îi spuse șuierat: 

— Așteaptă! 


— Ce? 

— Crezi că au pornit? 

— Nu înţeleg... 

— Mirosul! Crezi că au pornit? Focurile alchimice! 

— Doamne Dumnezeule! Ăsta e mirosul lor? 

— Nu știu... tu ce crezi? 

— Nu știu! Cred că am întârziat! 

— Să ne grăbim... să ne grăbim... 

Fiecare dădu whisky-ul pe gât și trânti paharul pe servantă. 
Trecură în fugă pe lângă Chang, îndreptându-și măștile și 
netezindu-și părul. 

— Oare ce-o să ne pună să facem? întrebă unul, în timp ce 
deschideau ușa. 

— Nu contează, spuse celălalt repede, trebuie să te supui! 

— Așa am să fac! 

— Vom fi izbăviţi! Și atunci nimic nu ne va mai sta în cale! 
mai auzi Chang în timp ce ușa se închidea în urma lor. 

Chang își părăsi locul. Clătinând din cap, se întrebă ce reacţie 
ar fi avut cei doi dacă n-ar fi aterizat aici prin conducte, ci pur și 
simplu ar fi intrat într-un salon din Harschmort aducând cu el 
mirosul obișnuit al pensiunii în care locuia. Mirosul acela sigur l- 
ar fi recunoscut, știa prea bine - se insinuase în gândirea lor 
socială. Mirosurile groaznice ale casei Harschmort și ale 
Procesului promiteau progres, suspendând orice judecată 
firească. Chang își dădea seama că acum Cabala își putea 
exprima fără nicio rezervă obiectivele privind puterea și 
dominaţia. Ironia era că niciunul dintre acești aspiranţi - care se 
adunaseră aici în hainele lor cele mai bune, de parcă ar fi făcut 
rost de o invitaţie la curtea regală - nu se vedea în postura de 
dominat, deși atitudinea lor servilă vorbea de la sine. lrealitatea 
serii înregimentarea lor - nu făcea decât să-i flateze și mai mult, 
ameţindu-i cu mătăsurile, măștile și atmosfera încărcată de 
mister capcane ispititoare care, pentru Chang, nu erau decât 
focurile de artificii ale unui saltimbanc. În loc să-i privească 
bănuitori pe Contessa sau pe Comte, acești oameni își întorceau 
privirea veseli în direcția opusă, spre cei pe care - din interiorul 
noii lor „înţelepciuni” - îi puteau domina la rândul lor. Înţelese 
logica brutală a situaţiei. Orice plan care se baza pe dorinţa 


omului de a-i exploata pe ceilalţi și a nega adevărul despre sine 
era sigur de reușită. 


Chang crăpă una din uși și privi pe coridorul descris de 
Smythe, străjuit de o parte și de alta de alte uși. Pe una dintre 
ele ajunsese la cadavrul lui Arthur Trapping. La capătul 
coridorului văzu scara în spirală. Era convins că biroul lui 
Vandaariff se afla în direcţia opusă, dacă de acolo pornea un 
drum spre sala cea mare. 

Dar de unde să înceapă? Smythe spusese că reședința 
Harschmort era plină de oaspeţi - la fel cum spusese că holul e 
plin de gărzi... acum însă era inexplicabil de pustiu. Chang nu se 
aștepta ca situaţia să rămână neschimbată cât încerca el fiecare 
dintre cele pe puţin treizeci de uși - la prima vedere. Cât timp 
irosit... oare mai putea spera să o găsească pe Celeste în viaţă? 

Păși curajos pe coridor, îndepărtându-se de scară cu pași 
mari. Trecu pe lângă primele uși, din ce în ce mai hotărât. Dacă 
ceea ce li se întâmplase lui Aspiche și ducelui (îi venea greu să- 
și închipuie că există un membru al familiei regale mai 
dezgustător decât acesta) dăduse peste cap ceremonialul din 
sala cea mare, atunci Chang era dispus să le producă 
dușmanilor lui și mai multe neplăceri. Își desfăcu bastonul - încă 
nu apăruse nimeni - ajunsese la mijlocul coridorului. Oare 
începuse deja, în ciuda spuselor lui Smythe? Chang se opri. In 
stânga lui una dintre uși era întredeschisă. Se apropie tiptil de 
ea și privi înăuntru: o cameră cu covor și tapet roșu și un soclu 
lăcuit pe care se afla o urnă chinezească. Ascultă... și auzi 
zgomotul inconfundabil al hainelor care foșnesc și o răsuflare 
sacadată. Făcu un pas înapoi, lovi ușa cu piciorul și năvăli în 
cameră. 

În faţa lui, pe covor, era un soldat din Macklenburg, cu 
pantalonii în vine, încercând, fără folos, să-i ridice și în același 
timp să-și găsească sabia - centironul și teaca încurcate în jurul 
gleznelor. Omul deschisese gura ca să strige înfricoșat și Chang 
mai avu timp să observe cum expresia lui trece de la rușine la 
nedumerire când văzu cine îl luase prin surprindere înainte de a- 
și împlânta pumnalul până la mâner în gâtul lui, înăbușind orice 
strigăt. Își trase pumnalul și se dădu înapoi, ca un toreador care 
se fereşte de sângele taurului, și îl lăsă pe soldat să cadă pe o 
parte, cu fesele albe descoperite de poalele cămășii. 


Exista ceva care să demonstreze cu mai multă elocvenţă 
neputința omului decât organele genitale și fesele dezvelite ale 
unui mort? Nu, după părerea lui Chang. Poate un pantof de 
copil, aruncat pe jos... dar asta era doar o chestie sentimentală. 

Dincolo de soldatul mort, întinsă pe covor cu rochia ridicată 
mai sus de brâu, era o femeie elegantă, cu părul vâlvoi, cu faţa 
strălucind de transpiraţie în jurul unei măști verzi, împodobite cu 
mărgele. Privea pierdut, clipea des și gâfâia... deși restul 
corpului părea inert, ca și cum ar fi dormit. Era clar că soldatul 
încercase să o violeze, Chang văzu însă că nu reușise să-i scoată 
sau să-i rupă chiloţii - fusese surprins chiar în timp ce încerca 
acest lucru. Și totuși, expresia absentă a femeii sugera o 
indiferență absolută. Rămase o clipă aplecat asupra ei, privirea 
fiindu-i atrasă atât de frumuseţea femeii, cât și de convulsiile, 
de spasmele care o traversau, de parcă s-ar fi aflat în plină 
criză. Se întrebă cât timp îi luase soldatului ca, auzind respiraţia 
grea a femeii, să intre precaut în cameră, să o privească și să 
încerce să o violeze. Chang închise ușa - coridorul era în 
continuare pustiu - apoi se aplecă și aranjă rochia femeii. Se 
întinse ca să-i dea părul din ochi și descoperi, sub capul ei, ca o 
pernă, ceea ce ochii ei aparent nevăzători devorau cu atâta 
lăcomie... o carte de sticlă albastră, strălucitoare. 

Gâfâitul femeii se transformă în geamăt. Pielea îi era fierbinte 
și roșie de parcă ar fi avut febră. Chang se uită la carte și își 
linse buzele. Cu o hotărâre de care nu era convins pe de-a- 
ntregul, apucă femeia de braţe și o ridică de pe carte, clipind din 
ochi din cauza luminii puternice emanate de sticla neacoperită. 
În timp ce trăgea de femeie, aceasta scoase un scâncet de 
protest, ca un căţeluș somnoros luat de la sânul mamei. O lăsă 
pe podea și tresări de durere - lumina îi pătrunse până în creier. 
Chang închise cartea brusc, schiţând din nou o grimasă, simțind 
chiar și prin mănușile de piele o pulsaţie ciudată și o rezistenţă 
îndârjită la atingerea ei. Femeia rămase tăcută. Chang nu o 
scăpă din ochi, ștergându-și tacticos pumnalul de covor care și 
așa era roșu, ce rău făcea? - în timp ce respirația femeii se 
liniștea treptat, iar ochii începeau să i se limpezească. li scoase 
ușor masca plină de mărgele. N-o cunoștea. Era doar una dintre 
doamnele simandicoase atrase în păienjenișul perfid al casei 
Harschmort. 

Chang se ridică în picioare și înșfacă o pernă de pe o canapea 


din apropiere. O desfăcu repede cu pumnalul și o goli, 
răsturnând bucăţile mari de vată îngălbenită pe podea. Vâri 
cartea în fața de pernă. Femeia putea să-și poarte singură de 
grijă când se trezea - acum zgâria din când în când covorul cu 
degetele - și să se întrebe mereu cum de scăpase... iar dacă 
începea să ţipe, provoca agitația de care tocmai avea el nevoie. 
Făcu un pas spre ușă, dar se opri imediat, privind în urmă. Nu 
mai era nicio ușă... și totuși, ceva îi atrase privirea. Tapetul era 
roșu, cu cercuri aurii, de inspiraţie vag florentină. Chang se 
apropie de perete - în mijlocul unuia dintre cercurile aurite 
tapetul părea destrămat. Îl apăsă cu degetul și cercul cedă, 
lăsând să se vadă o gaură. Un ochi de observaţie. Chang trecu 
pe lângă femeie - care clătina din cap visătoare și încerca să se 
sprijine într-un cot - și ieși pe coridor. 


Din nou se confirma convingerea lui Chang potrivit căreia 
majoritatea lucrurilor par a fi bine ascunse doar fiindcă nimeni 
nu se gândește să le caute. Din clipa în care își dădu seama ce 
caută - un coridor îngust între camere - îi veni destul de ușor să 
identifice ușa care ar putea duce într-acolo. Deși era posibil ca 
ochiul de observaţie să dea într-o altă cameră obișnuită, Chang 
simţea că acest lucru contrazicea întreaga logică - așa cum o 
înţelegea el - a casei Harschmort, și anume caracterul ei 
integral. De ce să ai un ochi de observaţie într-o cameră când 
poţi construi un pasaj interior de-a lungul mai multor 
apartamente, și de o parte și de alta, pentru ca un om înzestrat 
cu răbdare și pantofi ușori să poată trage cu ochiul și urechea la 
toți invitaţii? Chicoti la gândul că așa se explica celebrul succes 
în negocieri al lui Robert Vandaariff, capacitatea lui ieșită din 
comun de a ști ce pun la cale rivalii - o reputaţie ce mergea 
mână în mână cu renumele de amfitrion extrem de generos 
(mai ales - Chang clătină din cap, impresionat de viclenia lui - 
faţă de cei mai înverșunaţi adversari). La niciun metru de ușa pe 
care intrase Chang găsi două uși foarte apropiate - sau, mai 
exact, o ușă în spaţiul în care, în restul coridorului, era doar 
perete gol. 

Chang scoase cheile - mai întâi pe ale lui Gray, apoi pe ale lui 
- și încercă să dea de cap încuietorii, care era destul de 
complicată și deosebită de celelalte pe care le găsise în casă. 
Privi în jur, din ce în ce mai panicat, mai încercă o cheie, și încă 


una. | se păru că aude un zgomot dinspre capătul îndepărtat al 
coridorului, de lângă scară... aplauze? Era vreun spectacol 
acolo? Cheia nu se potrivea. Mai încercă una. Cu un declic care 
răsună pe tot coridorul se deschise o ușă în balconul de 
deasupra scării - urmat de zgomot de pași, multe persoane... 
care într-o clipă aveau să ajungă la balustradă. Cheia se potrivi 
și, fără să ezite, Chang deschise ușa încet și se strecură în 
întunericul dinăuntru. Închise ușa repede, neștiind dacă fusese 
văzut sau auzit. _ 

Nu avea de ales. Incuie ușa și înaintă pe dibuite. Pereţii erau 
înguști - se ștergea cu coatele de cărămida acoperită de praf de 
pe o parte și pe alta - dar podeaua era netedă, de piatră (faţă 
de lemnul care se deforma și, în timp, începea să scârțâie). Își 
continuă drumul, stânjenit de bastonul pe care îl ţinea într-o 
mână și de cartea învelită pe care o ţinea în cealaltă, ca și de 
botinele domnișoarei Temple din buzunare, care se loveau 
mereu de pereţi. Ochiul de observaţie din camera femeii era 
plasat la înălţimea capului, de aceea ridică mâinile, sperând să 
dea de vreo adâncitură în perete. Nu avea cum să nu fie 
aproape... din prea multă nerăbdare fu cât pe-aci să cadă cât 
era de lung când se împiedică de o treaptă - fiind salvat, în 
pofida unei lovituri puternice la genunchi, de alte două trepte, 
amplasate mai sus decât cealaltă. Se trezi în genunchi pe ceea 
ce părea a fi o scară aproape la fel de lată ca și pasajul. Chang 
lăsă jos bastonul și cartea, apoi pipăi peretele în căutarea 
adânciturii, găsind-o după semicercul de lumină pe care ÎI 
dăduse parţial la iveală spărgând tapetul din cameră. Scoase 
dopul și privi înăuntru. Femeia se îndepărtase de soldatul mort 
și stătea în genunchi pe covor. Tinea mâinile sub rochie - 
aranjându-și lenjeria intimă sau încercând să vadă cât de 
departe ajunsese soldatul mort. Işi pusese masca la loc și Chang 
observă cu mirare că, în ciuda lacrimilor de pe obraji, femeia 
părea calmă și hotărâtă... rezultat al experienţei trăite în 
compania cărții? 

Vâri dopul la loc și se întrebă dacă scara se întindea pe toată 
lungimea pasajului... exista un ochi de observaţie și pe peretele 
opus? Chang își schimbă poziţia și îl căută cu degetele, găsind 
dopul imediat, îl scoase ușor și se aplecă să privească în cea de 
a doua cameră. 

Un bărbat, cu capul și umerii pe o masă de scris. Chang îl 


recunoscu în pofida eșarfei negre care îi acoperea ochii așa cum 
ajunsese să recunoască orice om pe care îl urmărise pe stradă, 
identificându-l din spate sau dintr-o mare de oameni după 
statură și ţinută. Era fostul lui client, cel care îl recomandase lui 
Rosamonde, avocatul John Carver. Chang nu se îndoia că 
secretele deţinute de Carver, datorită profesiei lui, deschideau 
multe uși Cabalei în tot orașul - se întrebă câţi oameni ai legii 
fuseseră ademeniţi de Cabală și clătină din cap când se gândi 
cât de ușor se lăsaseră păcăliţi. Faţa lui Carver era la fel de roșie 
ca și a femeii, iar din gură i se prelingea o picătură de salivă. 
Cartea de sticlă sclipea sub mâna lui Carver. Avocatul stătea cu 
fruntea pe ea, clipind din ochi plin de extaz, copleșit de 
profunzimea lui. Chang observă cu oarecare curiozitate că faţa 
și vârfurile degetelor lui - cele care atingeau sticla - aveau o 
nuanţă albăstruie... aproape ca și cum ar fi îngheţat, deși faţa 
lui scăldată în sudoare respingea acea explicaţie. Chang 
observă cu dezgust și că cealaltă mână a lui Carver își strângea 
vintrele cu mișcări neregulate, spasmodice. Privi în jur ca să 
vadă dacă mai era cineva în cameră sau ca să găsească un alt 
semn ajutător, dar nu remarcă nimic. Nu era sigur ce câștiga 
Cabala de pe urma unei astfel de expuneri la carte - în afară de 
această insensibilitate din partea victimei. Oare cartea îi 
remodela, ca și Procesul? Exista ceva în carte pe care trebuia 
să-l înveţe? Simţi greutatea cărții pe care o purta sub braț. Ştia 
- după sticla din plămânii lui și din descrierea făcută de Svenson 
omului ale cărui braţe de sticlă se spărseseră - că obiectul în 
sine putea fi letal, dar ca instrument, ca mașinărie... bine că nu 
îndrăznise să-i încerce adevărata forță distructivă. Chang puse 
dopul la loc și, cu ajutorul bastonului, porni în căutarea 
următorului grup de trepte. 

Când îl găsi, privi din nou înăuntru, scoțând mai întâi dopul 
din stânga, partea în care o văzuse pe femeie. Nu știa ce să facă 
- să ignore acele fante și să meargă direct la birou? Dar, dacă 
proceda astfel, renunţa la informaţiile despre Cabală pe care nu 
avea cum să le mai obţină... va trebui să meargă mai repede. Se 
uită în cameră și înţepeni - doi bărbaţi îmbrăcaţi în negru îl 
ajutau pe unul mai în vârstă, îmbrăcat în roșu, să se așeze peo 
canapea. Nu vedea faţa preotului - oare era episcopul de Baax- 
Saomes? Unchiul ducelui de Stâelmaere și al reginei, era cel mai 
puternic om al bisericii din ţară, consilier al guvernului, spaima 


corupţiei... și iată-l aici, însoţit de doi lachei care îi ștergeau 
scuipatul de pe bărbie. Unul dintre ei înveli un pachet în pânză 
cu siguranţă o altă carte - iar celălalt luă pulsul episcopului. 
Apoi se întoarseră amândoi când auziră un ciocănit în ușă, pe 
care Chang nu o putea vedea, și părăsiră repede încăperea. 

Fără să se mai gândească la episcopul leșinat - cu ce-l putea 
ajuta? - Chang se întoarse spre ochiul de observaţie de pe 
peretele opus. Un alt bărbat prăbușit peste o carte - câte dintre 
aceste obiecte diavolești fuseseră fabricate? - cu faţa roșie și 
ochii care îi clipeau des lipiți de suprafaţa strălucitoare. Era, fără 
îndoială, Henry Xonck, obișnuita lui aură de putere și autoritate 
absentă acum... într-adevăr, lui Chang i se părea că omul fusese 
golit de însușirile lui normale... golit în carte? Ideea era absurdă, 
dar își aminti de cardurile de sticlă - de felul în care acestea 
stocau amintirile. Dacă aceste cărți făceau același lucru pe o 
scară mai mare... brusc, Chang se întrebă dacă amintirile erau 
pur și simplu copiate din mintea victimei... sau transferate. Câte 
din amintirile lui Henry Xonck - de fapt, cât din sufletul lui - îi 
fuseseră luate? 


Următoarele fante din pereţi oferiră același spectacol și, chiar 
dacă Chang nu recunoscu fiecare persoană în stare de 
prostraţie, cele pe care le recunoscu erau îndeajuns ca să-l 
convingă de atacul dezlănţuit asupra celor mai influente 
personalităţi ale ţării: ministrul finanţelor, ministrul de război, o 
actriță celebră, o ducesă, un amiral, un judecător de la Curtea 
Supremă de Justiţie, proprietarul ziarului Times, președintele 
Băncii Imperiale, baroneasa văduvă care conducea cel mai 
important sa/on de discuţii din oraș și, în sfârșit, o persoană a 
cărei prezenţă îl tenta să-și întârzie investigația și să intervină, 
Madelaine Kraft. Fiecare descoperită într-o stare spasmodică, 
aproape narcotică, într-o uitare de sine în care trupul nu mai 
reacționa la nimic - singurul lucru care le capta atenţia fiind 
cartea care le fusese pusă în faţa ochilor. In câteva cazuri, 
Chang văzu figuri mascate - bărbaţi și femei - care 
supravegheau victima, uneori recuperând cartea și încercând să 
trezească victima, alteori lăsând-o să se afunde și mai mult în 
acele adâncuri albastre, strălucitoare. Chang nu recunoscu pe 
niciunul dintre acești asistenţi. Era sigur că, doar cu câteva zile 
în urmă, sarcinile lor fuseseră îndeplinite de oameni ca doamna 


Marchmoor sau Roger Bascombe - iar cu câteva zile înainte de 
Contessa sau Xonck. Acum organizaţia lor crescuse - absorbise 
atât de mulţi adepţi - încât atribuţiile lor erau mult mai 
importante. Incă un fapt care îi spunea lui Chang că în casa 
aceasta se mai întâmpla ceva, poate ea să acopere 
înregimentarea acestor persoane deosebite, sus-puse, clar 
îndeajuns de important ea să-i atragă pe conducătorii Cabalei. 
luţi pasul înfruntând întunericul. 

Ignoră celelalte fante, îndreptându-se cu toată viteza spre 
capătul pasajului și sperând că, odată ajuns acolo, va găsi o ușă. 
Dar nu găsi decât un tablou. Bastonul lui lovi ușor ceva ce nu 
părea a fi de piatră, întinse mâna precaut și dădu de rama grea, 
de lemn. Părea la fel de mare ca și portretul lui Robert 
Vandaariff care masca ușa spre șirul de celule, deși pasajul era 
atât de întunecat, încât nu-și dădea seama ce înfățișa. Nu că l-ar 
fi interesat prea mult - Chang se lăsă în genunchi și începu să 
caute un zăvor sau o pârghie cu care să deschidă ușa ascunsă. 
Dar de ce tabloul era întors cu spatele? Oare ușa făcea o rotaţie 
completă ori de câte ori era folosită și cineva deja venise pe 
acolo? Puțin probabil - o balama obișnuită, bine ascunsă, care 
se deschidea și se închidea normal, era mult mai ușor de folosit. 
Și, în plus, ce anume înfățișa tabloul ca să rămână nevăzut în 
întuneric? 

Se lăsă pe călcâie și oftă. Răni, oboseală, sete... Chang se 
simţea sfârșit. Putea lupta mai departe - o făcea din instinct - 
dar mintea nu-l mai ajuta. Inchise ochii și trase adânc aer în 
piept, apoi răsuflă încet, gândindu-se la ce se afla dincolo de ușă 
- zăvorul era ascuns... poate că nu era aproape de ramă, ci 
făcea parte din ea. Işi trecu degetele peste marginea din interior 
a ramei ornamentate (peste măsură), concentrându-se mai întâi 
pe suprafaţa pe care ar fi trebuit să fie un mâner... când găsi 
adâncitura își dădu seama că singura diferenţă era că mânerul 
fusese plasat pe stânga și nu pe dreapta - genul de șiretlic care 
l-ar fi ținut ocupat cel puţin încă o jumătate de oră. Pipăi 
mânerul de o formă ciudată și îl apăsă. Incuietoarea bine unsă 
se deschise fără zgomot și Chang simţi cum se schimbă 
greutatea ușii. O împinse și păși dincolo de ea. 


Numaidecât își dădu seama că era biroul lui Vandaariff, căci în 
faţa lui se afla însuși proprietarul, așezat la o masă de scris 


enormă, scriind de zor pe un pergament lung, cu o pană de 
gâscă demodată. Lordul Robert nu ridică privirea. Chang mai 
făcu un pas, ţinând ușa deschisă cu umărul, făcând ochii roată 
prin încăpere. Covoarele erau roșii și negre, iar camera lungă 
era împărţită în secţiuni funcţionale de mai multe piese de 
mobilier: o masă pentru ședințe, străjuită de scaune cu spătarul 
înalt, câteva fotolii și canapele tapiţate, masa asistentului, un șir 
de dulapuri pentru documente, înalte, încuiate, și apoi masa de 
scris a stăpânului, mare cât masa de ședințe și acoperită de 
hârtii, hărţi făcute sul și o mulțime de pahare și căni - toate 
adunate în jurul lui, precum resturile aruncate de valuri pe plajă. 

Nu mai era nimeni acolo. 

Cu toate acestea lordul Vandaariff nu dădu de înţeles că era 
conștient de prezenţa lui Chang, fiind absorbit de ceea ce scria. 
Chang își aminti de scopul lui principal, aflarea căii secrete spre 
sala cea mare. Dar nu o vedea. Pe peretele din faţă, dincolo de 
masă, era intrarea principală, care părea a fi singura. 

Făcând un pas înainte, surprinse ceva cu coada ochiului... 
tabloul din spatele lui - nu-l privise la lumină. Se uită din nou la 
Vandaariff - care nu-i acordă nicio atenţie - și deschise larg ușa. 
O altă pictură de Oskar Veilandt, dar altă imagine... semăna cu 
reversul fragmentelor din Buna Vestire și al altor tablouri - ceea 
ce, la prima vedere, păreau niște linii simple, hașurate, erau de 
fapt un păienjeniș de simboluri și diagrame. Forma pe care o 
luau toate aceste formule, observă Chang mai mult din instinct 
decât rațional, era o potcoavă... ecuaţii matematice sub forma 
casei  Harschmort. Desluși în ea, cu oarecare reţinere, 
întrebându-se dacă nu cumva era o festă pe care i-o juca 
imaginaţia lui pervers anatomică - acel U curbat al casei și 
figura cilindrică, stranie, mai lungă decât își închipuise, a sălii 
imense, clar introdus în el... indiferent de scopul alchimiei lui 
Veilandt, era evident că rădăcinile ei trebuia căutate tot atât de 
mult în copulaţie ca în cazul oricărei transmutări fundamentale - 
sau era unul și același lucru? Chang nu știa ce legătură aveau 
toate astea cu ceremonialul din sala cea mare, sau cu 
Vandaariff. Şi totuși... încercă să-și amintească anul în care 
Vandaariff achiziționase și schimbase faţa închisorii Harschmort 
- cel mult cu un an sau doi în urmă. Dar nu le spusese curatorul 
de la galeria de artă că Veilandt era mort de cinci ani? Imposibil 
- tabloul alchimic de pe ușă fusese executat mai mult ca sigur 


de aceeași persoană. Oare Veilandt era încă în viaţă? Oare se 
afla aici - poate de bună voie deși, ţinând cont de faptul că 
Vandaariff și d'Orkanez îi exploatau descoperirile, mai curând 
era prizonierul lor sau, mai rău, căzuse victimă propriei alchimii, 
mintea fiindu-i golită într-o carte de sticlă destinată consumului 
celorlalți. 

Și totuși - în ciuda epuizării și disperării, Chang își permise o 
rază de speranţă - dacă trăia, Veilandt putea fi găsit! În ce altă 
parte ar fi putut ceilalţi să înveţe cum să reziste sau să 
contracareze efectele sticlei? Cu o strângere de inimă, Chang își 
dădu seama că asta echivala cu șansa de a o salva pe 
Angelique. Brusc, se simţi derutat - hotărârea de a o salva pe 
Celeste, această ultimă rugăciune de a o găsi pe Angelique în 
viaţă - era imposibil. Veilandt putea fi oriunde - încătușat într-o 
cușcă sau cu privirea pierdută într-un ungher uitat al casei... 
sau, dacă nu-și pierduse minţile, unde putea fi cel mai de folos 
Cabalei... decât alături de Comte d'Orkanez, la baza marelui 
turn. 

Chang privi tabloul din nou. Era o hartă a casei Harschmort... 
la fel cum era și o formulă alchimică de o complexitate 
năucitoare... și pornografic la modul explicit. Concentrându-se 
asupra hărţii (fiindcă nu avea niciun fel de cunoștințe de 
alchimie, iar de aspectul pornografic nu avea timp), se strădui 
să găsească locul unde se afla el în acel moment. Era oare 
marcat drumul care ducea la sala mare și la turnul panoptic din 
mijlocul ei? 

Sala era marcată - știa destulă greacă pentru a recunoaște 
semnele - de un alfa și apoi, chiar deasupra lui, ca și cum ar fi 
simbolizat forța de reproducere, de un omega minuscul... iar de 
la omega cobora o dâră clară de vopsea până la cuibul de 
simboluri care reprezentau sala. Chang își desprinse privirea de 
pe tablou, simțind că-l părăsea imaginaţia. Dacă sala era alfa - 
unde anume, în interiorul ei, se afla omega? După calculele lui, 
se afla dincolo de masa de scris a lui Vandaariff... unde peretele 
era acoperit de o draperie groasă. 

Chang se îndreptă repede spre acel loc, ţinându-l pe 
Vandaariff sub observaţie. Omul scria în continuare, netu/burat - 
acoperise cam o jumătate din pagină de când era Chang acolo. 
Robert Vandaariff era poate cel mai puternic om din ţară - chiar 
de pe continent, drept care Chang nu rezistă tentaţiei. Se 


apropie de masa de scris - hainele lui urât mirositoare ar fi scos 
și un sfânt dintr-ale lui - ca să arunce o privire la faţa impasibilă 
a lui Vandaariff. 

Cardinalului Chang nu i se păru că ochii lui Robert Vandaariff 
văd ceva. Erau deschiși, dar sticloși și inexpresivi, gândurile în 
cu totul în altă parte, și priveau în jos, spre masă, dar alături de 
foaie, ca și cum Vandaariff ar fi consemnat gânduri din 
memorie. Chang se aplecă și mai mult ca să studieze 
pergamentul - ajunsese aproape de umărul lui Vandaariff și tot 
fără nicio reacţie din partea lui. Din câte își dădea el seama, 
omul descria o tranzacţie financiară cu amănunte uluitor de 
complicate - referindu-se la transport, la afaceri bancare cu 
Macklenburg și Franţa, la rate de schimb, pieţe, acţiuni și 
reeșalonări de plăţi. Privi cum Vandaariff termină de scris pagina 
și o întoarce brusc - mișcarea braţelor făcându-l pe Chang să se 
dea înapoi - pentru a-și continua fraza pe una nouă. Chang se 
uită pe podea, în spatele mesei de scris, și văzu pagini întregi 
acoperite de scrisul lui Robert Vandaariff, ca și cum acesta își 
golea mintea de toate secretele financiare pe care le deţinea. 
Chang privi din nou degetele care alergau febril pe hârtie, 
înfiorat de insistența inumană a penei care scârţâia întruna, și 
observă că buricele degetelor erau colorate în albastru... dar în 
cameră nu era frig, iar nuanţa de albastru era mult mai 
strălucitoare sub pielea palidă decât văzuse Chang vreodată la 
un om viu. 

Se îndepărtă de lordul care acţiona ca un automat și trase 
draperia din spatele lui, descoperind o ușă simplă, încuiată. 
Căută prin cheile lui, alese una, apoi le scăpă din mână - brusc 
îngrozit de tovărășia insensibilă a lui Vandaariff, de scârțâitul 
continuu al penei. Chang ridică inelul de chei și, pierzându-și 
răbdarea, lovi ușa cu piciorul, chiar în dreptul încuietorii, cu 
toată puterea. Lovi din nou și simţi că lemnul cedează. Nu-i păsa 
de zgomot sau dacă lăsa vreun semn în urmă. Mai lovi o dată și 
crăpă lemnul din jurul broaștei care încă mai rezista. Se izbi în 
ușă, o sparse și păși dincolo, clătinându-se. Se trezi într-un tunel 
de piatră, cu multe cotituri și înclinat, căruia nu-i putea vedea 
capătul. 

Lordul Vandaariff își mișca în continuare doar mâna subțire, 
ca de păianjen. Chang își frecă umărul și o luă la fugă. 


Tunelul era neted și luminat la intervale regulate de globuri cu 
gaz lampant fixate de tavan. Se curba ușor pe parcursul a 
câtorva sute de pași, drept care Chang se văzu silit să-și 
încetinească viteza. Tocmai la timp fiindcă, oprindu-se să-și 
tragă răsuflarea - rezemându-se de perete cu o mână și 
scuipând sânge, auzi înăbușit mai multe voci care cântau. In 
faţa lui tunelul făcea un cot brusc la dreapta, spre sala cea 
mare. Era vreun paznic acolo? Cântecul acoperea orice alt 
zgomot. Venea de dedesubt... de la cei care ocupau celulele! 
Chang se lăsă în genunchi și se uită după colţ. 

Tunelul se transforma într-o pasarelă, puţin mai mare decât 
un culoar, cu lanţuri de o parte și de alta, care ducea spre un 
turn de fier negru, ameninţător, ce se înălța spre tavanul de 
piatră de deasupra. Cântecul răzbătea prin grilajul de metal al 
pasarelei. Chang privi în jos, dar, din cauza luminii difuze și a 
ochilor lui bolnavi, nu-și dădu seama ce se întâmpla în sala de 
dedesubt. La capătul celălalt al pasarelei se afla o ușă de fier, 
masivă, cu un lacăt și un drug gros, care fusese lăsată 
întredeschisă. Chang se opri în faţa ei, așteptând, ascultând, 
dar, neauzind nimic, se strecură în întuneric... și pe o altă scară 
în spirală, construită din plăci de fontă. 

Scara continua până în tavan, spre ceea ce probabil că era 
intrarea principală în turn. Dar Chang preferă să coboare, 
zgomotul făcut de cizmele lui pe trepte fiind mai mult intuit 
decât auzit din cauza vocilor. Acum le percepea mai clar și, 
după felul cum cântau, chiar dacă înţelegea ce spun, versurile 
păreau a fi dintr-o operă italiană (sau, cine știe, islandeză), atât 
de dilatată și de nefirească era frazarea impusă de muzică. 
Cuvintele pe care le prinse - „albastru impenetrabil”... 
„priveliște nesfârșită”... „buna izbăvire” - îl îmboldiră să coboare 
și mai repede. 

Din loc în loc, interiorul turnului era luminat de sfeșnice, dar 
lumina era voit difuză, ca să nu răzbată prin fante. Chang își 
încetini mersul. Treapta de sub el era acoperită de ceva. O 
haină. O ridică și o apropie de un sfeșnic... o manta, bleumarin, 
murdară de noroi și, interesant, de sânge. Petele erau încă 
umede și acopereau toată partea din față a mantalei. Dar nu 
vedea nicio gaură în ea - sângele provenea de la purtătorul 
mantalei sau de la dușmanul lui? Cel care o purtase sângerase 
probabil la cap sau îi fusese retezată mâna și își strânsese ciotul 


la piept - orice era posibil. De-abia atunci - mintea i se mișca 
atât de încet! - observă tresele de pe gulerul rigid al mantalei... 
se uită din nou la croială, la culoare, la șnurul argintiu din jurul 
fiecărui epolet... Doamne, ce prost era! 

Era mantaua lui Svenson, fără doar și poate, năclăită de 
sânge. 

Căută repede în jur și văzu pe perete o pată mare, din care 
încă mai picura sânge. Atacul se petrecuse aici, pe trepte - 
poate cu doar câteva clipe în urmă. Oare Svenson era mort? 
Cum ajunsese la Harschmort de la conacul Tarr? Chang cobori 
încet câteva trepte, cu fața aproape lipită de peretele de fier. 
Erau mai multe urme de sânge, întinse... lăsate nu de un om 
rănit, care mergea pe picioarele lui, ci de un om rănit - sau mort 
- care era tras de picioare. 

Chang aruncă mantaua - dacă doctorul renunţase la ea ce 
rost avea să o ducă el - și o luă la goană pe scări în jos. Ştia că 
distanţa era aproximativ aceeași cu cea pe care o urcase, poate 
două sute de trepte? Ce naiba avea să găsească jos? Cadavrul 
lui Svenson? Oare ce făcea d'Orkanez? Și de ce nu era niciun 
paznic? 

Chang alunecă într-o baltă de sânge și de-abia izbuti să se 
prindă de balustradă. O clipă de neatenţie și putea să ajungă jos 
cu gâtul rupt. Se forţă să se concentreze - vocile se auzeau în 
continuare, deși trecuse de șirul de celule, iar corul era 
deasupra lui. Dar când sosise Svenson? Probabil odată cu 
Aspiche! Oare din cauza doctorului era Smythe atât de agitat? 
Chang zâmbi, chiar și gândindu-se la pedeapsa pe care i-ar fi 
aplicat-o colonelul celui care îndrăznea să-i stea în cale. Nu-i 
surâdea deloc imaginea doctorului înfruntându-i singur pe toţi 
acești indivizi - nu avea stofă nici de militar, nici de ucigaș. 
Acesta era apanajul lui Chang - și știa că trebuia să sară în 
ajutorul lui Svenson. 

Dar dacă Svenson era mort? Atunci poate că destinul lui 
Chang era să moară cu el... și cu domnișoara Temple. 


Cobori în goană alte treizeci de trepte și se opri pe un mic 
palier. II dureau plămânii, parcă erau înţepaţi cu mii de ace și 
știa că era mai bine să nu ajungă jos într-o stare de colaps. Una 
dintre fante era aproape de el, pe perete, și o deschise, rânjind 
sinistru. Fanta era acoperită cu o bucată de sticlă fumurie. Din 


interior putea vedea prin ea, dar deţinuţii nu aveau cum să-și 
dea seama dacă era deschisă sau nu. Chang își scoase ochelarii 
și își lipi faţa de sticlă chiar în clipa în care cântecul încetă. 

Deasupra și vizavi de el se aflau celulele, pline de oameni 
îmbrăcaţi elegant, toţi mascaţi, cu faţa lipită de gratii, 
semănând cu locatarii unui azil de nebuni. Privi în jos, dar nu 
văzu mesele. Era în continuare prea sus. 

In timp ce făcea un pas înapoi, auzi o voce de dedesubt - 
nefirească, amplificată straniu, îngroșată și extrem de puternică. 
Nu o recunoscu imediat... îl auzise rostind doar câteva cuvinte, 
și acelea șoptite lui Harald Crabbe, braţul lui enorm cuprinzând- 
o pe Angelique pe după umeri. Își aminti... era Comte 
d'Orkanez. Blestemându-și plămânii, începu să alerge, fără să 
mai ţină cont de nimic, sărind câte două-trei trepte, sprijinindu- 
se de balustradă cu mâna în care ţinea bastonul, în cealaltă 
ferind cartea de orice atingere, cu pardesiul murdar fâlfâind în 
urma lui, cu buzunarele pline lovindu-i-se de picioare. În jurul lui 
sala cea mare răsuna de vocea neomenească a lui d'Orkanez: 

— Sunteţi aici deoarece credeţi... în voi... deoarece vreţi să 
vă abandonaţi unui alt vis... al viitorului... al șansei... 
transformării... revelaţiei... izbăvirii. Poate că printre voi există 
unii care vor merita... cu adevărat și vor voi cu adevărat să-și 
sacrifice iluziile... să sacrifice întreaga lor lume... care este o 
lume a iluziei... pentru acest ultim nivel al înţelepciunii. Dincolo 
de izbăvire se află desemnarea... la fel cum Maria a fost făcută 
să nu semene cu nicio altă femeie... la fel cum Sara a rămas 
grea după o viaţă stearpă... la fel cum în trupul Ledei s-au 
însămânţat în aceeași măsură frumuseţea și distrugerea... tot 
așa și aceste vase din faţa voastră au fost alese... desemnate să 
aibă un destin aparte, înălțător... o transformare la care veţi fi și 
voi martori. Veţi simţi energiile superioare... veţi gusta din 
această măreție... această  ambrozie  nepământească... 
cunoscută înainte numai de acele fiinţe numite zei de către 
păstori... și de către copiii care am fost odată... 


Chang își pierdu echilibrul și fu nevoit să se oprească, 
apucându-se cu amândouă mâinile de balustradă ca să nu cadă. 
Scuipă pe perete și bâjbâi, gâfâind, după fantă, scoțându-și 
repede ochelarii ca să privească înăuntru. Sub el văzu tot, ca o 
catedrală de fier din iad, pregătită pentru o liturghie drăcească. 


La baza turnului se afla o platformă ridicată - ce părea 
suspendată pe un fel de plută din tuburi argintii - pe care erau 
trei mese de operații, fiecare înconjurată de polițe, tăvi și cutii 
de alamă pline de piese. Pe fiecare masă stătea întinsă o 
femeie, prinsă în curele de piele, la fel ca Angelique la institut, 
goală, trupul fiindu-i parţial ascuns de un păienjeniș de furtunuri 
negre, lucioase. Faţa fiecărei femei era complet acoperită de o 
mască neagră prevăzută cu furtunuri mai mici - pentru urechi, 
ochi, nas și gură - iar părul era prins într-o pânză neagră, motiv 
pentru care, în ciuda nudităţii lor, Chang nu-și putea da seama 
cine putea fi pe masă. Numai femeia care se afla cel mai 
aproape de turn, pe care de-abia o putea distinge din locul unde 
se afla el, se deosebea de celelalte două fiindcă tălpile 
picioarelor ei erau de un albastru decolorat, la fel ca mâinile lui 
Robert Vandaariff. 

Lângă ea stătea d'Orkanez, cu același șorţ de piele și aceleași 
mănuși pe care le purtase și la institut, și aceeași cască de 
alamă, la care atașase un alt furtun, legat de cutia de metal 
care reprezenta gura măștii. Comte vorbea tocmai în acest 
furtun care îi amplifica vocea, făcând-o să semene cu cea a unui 
zeu și să se izbească de fiecare ungher îndepărtat al sălii uriașe. 
In spatele lui d'Orkanez se aflau cel puţin alţi patru inși, 
îmbrăcaţi la fel, cu feţele ascunse. Inși de la institut, ca Gray și 
Lorenz? Sau unul dintre ei era chiar Oskar Veilanat - prezent aici 
ca deţinut sau sclav? Chang nu vedea baza turnului. Unde erau 
paznicii? Unde era Svenson? Pe care masă se afla Celeste? 
Niciuna dintre femei nu părea să fie trează - cum să o ia de 
acolo? 

Chang se răsuci pe călcâie - auzise un zăngănit în spatele lui, 
undeva lângă scară. Scara se curba după un stâlp de fier - 
zgomotul venea din interiorul lui. Își lipi mâna de el și simţi o 
vibraţie. Zăngănitul îl făcu se să gândească la un ascensor... 
oare stâlpul era gol pe dinăuntru? Altfel cum să asiguri 
transportul de sus și până jos? Dar ce anume se transporta? 
Asta era șansa lui. Când ascensorul ajungea jos, cineva trebuia 
să deschidă ușa ca să ia ce era acolo - acela era momentul în 
care putea năvăli înăuntru. Işi puse ochelarii pe nas, lăsă jos 
faţa de pernă sprijinind-o de perete și o luă la goană pe trepte în 
jos. 

Comte vorbea în continuare. Chang nu mai asculta - aceleași 


absurdităţi - toate parte din numărul de circ menit să-i 
ameţească pe spectatori. Indiferent de efectele ei reale, această 
„transformare” nu putea fi decât un paravan pentru alte urzeli 
zămislite din lăcomie și dorinţa de a trage foloase de pe urma 
altora. Zăngănitul încetă. În timp ce depășea ultima curbură a 
scării, Chang văzu doi inși care purtau șorțuri, mănuși și căști, 
aplecaţi spre ascensor, scoțând o ladă legată în fier și urcând-o 
într-un cărucior. În spatele lor era ușa deschisă care ducea spre 
platforma din sală, păzită de doi soldaţi din Macklenburg. Chang 
îi ignoră pe cei doi inși ocupați cu lada și sări cu un strigăt de pe 
scară spre cel mai apropiat soldat, îl lovi cu cotul în gură și cu 
genunchiul în coaste, trântindu-l la pământ. Inainte ca să apuce 
cel de-al doilea soldat să-și scoată sabia, Chang îi vâri bastonul 
în stomac, făcându-l să se încovoaie (soldatul căzu cu capul atât 
de aproape de Chang, încât acesta auzi cum îi trosnesc dinţii). 
Își împinse pumnalul sub gura lui deschisă și îl trase la fel de 
repede. Se ridică în picioare - soldatul mort lăsându-se moale ca 
o contragreutate - și reveni la primul, căruia îi aplică un picior în 
tâmplă. Ambii soldaţi rămaseră nemișcaţi. Cei doi inși mascaţi îl 
priveau cu nedumerirea unor creaturi de pe lună care sunt 
pentru prima oară martorii cruzimii speciei umane. 

Chang alergă spre ușa deschisă. Comte nu mai vorbea. Se 
uita la Chang. Înainte să reacționeze în vreun fel, Chang auzi un 
zgomot în spatele lui și, fără să vadă ce se întâmplă, se aruncă 
pe ușă - tocmai când cei doi inși cu căști făceau vânt 
căruciorului spre el. Căruciorul îi șterse coapsa dreaptă - 
făcându-l să sângereze, dar nu îndeajuns ca să-l pună la 
pământ. Chang se urcă șchiopătând pe platformă, impactul 
spaţiului imens din jurul lui, precum acela dintr-o catedrală, 
ameţindu-l, făcându-l să se clatine. Incercă să-și vină în fire și să 
se orienteze. Pe platformă erau alţi patru militari din 
Macklenburg - trei soldaţi care își traseră săbiile strălucitoare 
din teacă în aceeași clipă, și maiorul Blach, care își scotea calm 
pistolul negru. Chang privi înnebunit în jurul lui - nici urmă de 
Svenson; care din oamenii cu căști putea fi Veilandt? - apoi în 
sus, la înălţimea ameţitoare și la cercul de feţe mascate care 
priveau spre el muţi de uimire. Nu mai era timp. Nu o putea lua 
decât spre mese și d'Orkanez - care pornise cu pași mari spre el 
ca să-i taie drumul către femei. 

Soldaţii se repeziră spre el. La rândul lui, Chang o porni în 


fugă spre Comte, apoi o luă la stânga și se strecură pe sub 
prima masă, încercând să nu se împiedice de furtunurile care 
atârnau în toate părţile. Soldaţii se postară de o parte și de alta 
a lui d'Orkanez. Chang își continuă fuga, aplecat, trecu pe sub 
cea de a doua masă și, când ieși pe partea cealaltă, Comte le 
strigă soldaţilor să rămână pe loc. 


Chang se ridică în picioare și privi în urmă. Comte era cu faţa 
spre el, purtând în continuare masca, la capătul îndepărtat al 
primei mese pe care stătea întinsă prima femeie, împresurată 
de furtunuri. Lângă Comte se afla Blach, cu pistolul pregătit. 
Soldaţii așteptau. Svenson nu era aici. Și, din câte își dădea 
seama, nici Veilandt - cel puţin nu un Veilandt în toate minţile, 
fiindcă cei doi inși mascaţi din spatele lui d'Orkanez nu se 
opriseră din lucru, harnici ca niște albine. Chang privi spre 
marginea platformei. Sub ea, de o parte și de alta, era o mare 
de ţevi de metal, care se unduiau ca niște șerpi, emanând 
căldură și vapori sulfurași, urât mirositori. Nu avea pe unde să 
scape. 

— Cardinale Chang! 

Comte d'Orkanez rosti cuvintele cu aceleași tonuri amplificate 
pe care Chang le auzise în turn. Rostite atât de aproape, 
cuvintele erau insuportabil de aspre și tresări fără să vrea. 

— Rămâi pe loc! Ai pătruns ilegal într-un loc pe care nu-l 
înţelegi! Îţi promit că nici nu vei avea timp să înţelegi care sunt 
sancţiunile! 

Fără să-l bage în seamă, Chang se aplecă spre femeia de pe 
masa a doua și îi smulse pânza neagră care îi învelea părul. 

— Nu le atinge! ţipă Comte d'Orkanez. 

Părul era prea întunecat la culoare. Nu era Celeste. Se 
îndreptă repede spre capătul îndepărtat al celei de-a treia mese. 
Soldaţii înaintară odată cu el, până la masa a doua. Comte și 
Blach rămaseră la capătul îndepărtat al primei mese, pistolul 
maiorului ţintind capul lui Chang. Cardinalul se piti în spatele 
celei de-a treia femei și îi trase pânza de pe păr. Prea deschis la 
culoare și mai puţin cârlionţat... Celeste era pe prima masă. 
Trecuse pe lângă ea ca un prost și o lăsase sub controlul direct 
al lui d'Orkanez. 

Se ridică în picioare. La vederea lui, soldaţii porniră spre el și 
Chang observă o mișcare aproape insesizabilă din direcţia lui 


Blach. Se lăsă la pământ din nou, în timp ce împușcătura răsună 
în întreaga sală. Glonţul îi trecu pe lângă cap și se înfipse într- 
una din ţevi, scoțând un jet de gaz care începu să pâlpâie în aer 
ca o flacără alb-albăstruie. Comte ţipă din nou. 

— Opriţi-vă! 

Soldaţii - acum aproape de a treia masă - înţepeniră. Chang 
riscă o privire peste încrengătura de furtunuri negre - văzând 
printre ele pielea palidă, umedă a femeii - și întâlni ochii feroci 
ai maiorului. 

În sală se auzea numai duduitul înfundat al cuptorului şi 
șuieratul subţire al gazului din spatele lui Chang. Trebuia să 
treacă peste nouă oameni - incluzându-i și pe cei doi cu 
căruciorul - ca să o ia pe Celeste de pe masă. Era în stare de 
așa ceva fără să-i facă fetei vreun rău? lar dacă-i făcea rău, acel 
rău putea fi mai mare decât ceea ce urma să i se întâmple dacă 
nu intervenea? Ştia care ar fi fost dorinţa lui Celeste - la fel cum 
știa cât de lipsită de sens devenise ideea de a-și apăra viața. 
Simţi cum plămânii îi sunt străpunși de mii de ace. Pentru 
această clipă făcuse atâta drum, pentru acest efort, ultima 
lovitură sfidătoare, devastatoare, pe care o mai putea aplica 
acest lumi privilegiate. Chang privi din nou la mulţimea de feţe 
mascate care se uitau în jos, nemișcate, încordate. Era ea un 
animal scăpat din laţ în mijlocul unei arene. 

Comte își scoase furtunul albastru din mască și îl așeză cu 
grijă pe o cutie din apropiere, din care ieșeau tot felul de leviere 
și opritoare. Se întoarse spre Chang și arătă cu capul masca - îl 
făcea să semene cu un monstru, cu un căpcăun din cărţile de 
povești - spre femeia cea mai apropiată de Chang, al cărei păr 
Cardinalul tocmai îl descoperise. 

— Cauţi pe cineva, Cardinale? strigă el cu o voce nu la fel de 
puternică, dar care, filtrată de cutia aceea ciudată, fixată în 
mască, i se păru inumană lui Chang. Poate te ajut cu ceva... 

Comte d'Orkanez se aplecă și trase pânza care acoperea 
părul ultimei femei. Părul se desfăcu în cascadă, buclat, 
strălucitor, negru. Comte întinse cealaltă mână și îndepărtă 
furtunurile care îi treceau peste picioare. Pielea femeii era 
decolorată, cu o paloare bolnăvicioasă, mai ceva decât mâna lui 
Vandaariff sau faţa lui John Carver culcată lângă cartea de sticlă 
- albă ca gheaţa polară, lucind de transpiraţie și, sub ea, unde 
fusese caldă cândva, și aurie, acum era doar indiferența rece a 


cenușiului. Pe al treilea deget de la piciorul stâng se afla un inel 
de argint, dar Chang o recunoscuse din prima clipă în care îi 
văzuse părul... era Angelique. 


— Din câte știu... o cunoști pe domnișoara, continuă 
d'Orkanez. Sigur, s-ar putea să le cunoşti și pe celelalte - 
domnișoara Poole (aici Comte arătă cu capul spre femeia din 
mijloc) și doamna Marchmoor. 

Comte arătă apoi spre femeia aflată chiar în faţa lui Chang. 
Cardinalul privi în jos, încercând să o recunoască pe Margaret 
Hooke (văzută ultima oară pe un pat la St. Royale) - părul, 
înălţimea, culoarea pielii care de-abia se puteau distinge de sub 
cauciucul negru. Îi veni să vomite. 

Chang scuipă sânge pe platformă și strigă spre Comte, vocea 
răgușită trădându-i oboseala. 

— Ce vrei să le faci? 

— Tot ce mi-am pus în cap. O cauţi pe Angelique sau pe 
domnișoara Temple? După cum vezi, cea de a doua nu e aici. 

— Unde e? 


— Cred că trebuie să alegi. Dacă vrei să o salvezi pe 
Angelique, e imposibil - pentru că văd efectele sticlei pe faţa ta, 
Cardinale - iar să o iei de aici să-i faci același lucru domnișoarei 
Temple. 

Chang nu spuse nimic. 

— Din punct de vedere teoretic, bineînţeles. Ar fi trebuit să 
mori de zece ori până acum - nu-i așa, domnule maior? Ai s-o 
faci acum. Şi cred că cel mai potrivit ar fi să o faci la picioarele - 
sper că am fost informat corect - dragostei tale fără speranţă. 

Privindu-l ţintă pe Comte, Chang apucă de furtunurile care se 
înălţau din trupul doamnei Marchmoor și dădu să le rupă. 

— Dacă faci asta, o omori, Cardinale! Asta dorești - să 
distrugi o femeie neajutorată? De la distanţa asta nu te pot opri. 
Dar forţele au fost deja descătușate și puse la treabă! Niciuna 
nu-și poate nega destinul - misiunea lor e transformarea sau 
moartea! 

— Ce transformare? strigă Chang, vocea lui ridicându-se 
deasupra zgomotului din ce în ce mai intens din conducte și a 
gazului care șuiera în spatele lui. 

Drept răspuns, d'Orkanez se întinse spre furtunul prin care 


vorbise și îl vâră la loc în mască. Cuvintele lui răsunară ca un 
tunet în uriașa sală boltită. 

— Transformarea îngerilor! Puterile cerului transferate 
omului! 


Comte d'Orkanez trase tare de unul din levierele de alamă ale 
piedestalului, iar cu cealaltă mână lovi ca un ciocan un opritor 
de metal. Numaidecât furtunurile din jurul lui Angelique, care 
până atunci atârnaseră moi, se treziră la viață, umplându-se de 
gaz și lichid fierbinte. Trupul ei se arcui pe masă și aerul fu 
străbătut de un scâncet din ce în ce mai distinct și mai 
înspăimântător. Chang nu-și putea dezlipi privirea. Comte trase 
de un al doilea levier, iar degetele de la mâinile și picioarele 
femeii începură să se miște... al treilea levier și, spre groaza lui 
Chang, culoarea lor se schimbă și mai mult, un albastru de 
gheaţă, cadaveric. D'Orkanez împinse alte două opritoare în 
același timp și aduse primul levier la poziția inițială. Scâncetul 
deveni de două ori mai puternic, răsunând în fiecare conductă și 
lovindu-se de pereţii catedralei boltite. Mulțimea de sus suspină 
la unison, iar Chang auzi strigăte dinspre celule - ţipete pline de 
emoție și încântare, urlete de încurajare - care se prefăcură într- 
un cor asurzitor. Trupul femeii se arcui iar și iar, făcând 
furtunurile sa se onduleze precum camele care se scutură de 
ploaie, apoi în mijlocul acelor ţipete și urlete Chang desluși un 
alt sunet care i se înfipse în inimă ca un cui: vocea lui Angelique, 
un geamăt ireal, pornit din străfundurile plămânilor, ca și cum 
ultimele rămășițe de rezistenţă ale corpului ei se risipeau în faţa 
devastatorului atac mecanic. Lacrimile începură să brăzdeze 
chipul Cardinalului fără ca acesta să le bage în seamă. Orice ar 
fi făcut el ar fi ucis-o dar oare nu era ea distrusă chiar acum, în 
faţa ochilor lui? Nu se putea clinti din loc. 

Scâncetul încetă brusc, reducând la tăcere întreaga sală, ca o 
împușcătură. Cu o licărire pe care Chang nu-i veni să creadă că 
o vede, un val de lichid traversă membrele femeii, pe sub piele, 
ajungându-i până la șolduri și tors, învăluindu-i în cele din urmă 


și capul. 
Pielea lui Angelique se transformă într-un albastru strălucitor, 
transparent, de parcă femeia însăși... trupul ei... s-ar fi 


transformat, în faţa lor, în sticlă. 
Comte trase opritoarele și împinse la loc ultimul levier. Se 


întoarse spre mulţimea de spectatori și ridică mâna triumfal. 

— Ceea ce trebuia făcut s-a făcut! 

Mulțimea izbucni în urale și aplauze extatice. D'Orkanez 
înclină din cap, ridică și cealaltă mână, apoi se întoarse spre 
Blach, deconectând pentru o clipă furtunul din mască. 

— Omoară-l! 


Actul de impietate pe care d'Orkanez îl comisese asupra lui 
Angelique - oare nu-i violase însăși esența? - îl convinse pe 
Chang să treacă la acţiune, transformându-i inima într-un sloi de 
gheaţă. Dădu ocol celei de-a treia mese și se repezi la cei doi 
soldaţi din Macklenburg care stăteau la capul domnișoarei 
Poole, lecţiile a o mie de lupte regăsindu-se în fiecare lovitură 
teribilă, neîndurătoare. Dintr-o singură mișcare făcu o fentă - 
săbiile celor doi se înălțară spre pieptul lui în același timp, cu 
inegalabila precizie germană - și le înlătură cu bastonul. Își trecu 
pumnalul peste faţa celui mai apropiat, tăindu-i-o de la nas la 
bărbie - rana proaspătă umplu de sânge ţevile argintii - și 
soldatul se dădu îndărăt, clătinându-se. Celălalt ripostă, 
încercând să-l străpungă. Chang schimbă direcţia loviturii pe 
lângă umăr, cu bastonul care se rupse, și văzu că, în avântul lui, 
soldatul ajunsese prea aproape de el. Își împlântă pumnalul sub 
coastele tânărului, apoi îl scoase brusc, deja - fiindcă fiecare 
secundă părea să sosească de la mare depărtare lăsându-se în 
genunchi. Deasupra lui, un alt glonţ trimis de Blach se înfipse în 
peretele plin de conducte. Cel de-al treilea soldat veni spre el de 
la picioarele domnișoarei Poole, călcând peste camarazii lui. 
Chang se întoarse și porni în fugă spre Angelique. Blach se 
apropie de capul lui Angelique ca să-l poată ţinti mai bine. 
Comte d'Orkanez se afla la picioarele lui Angelique. Chang era 
prins ca într-un clește - soldatul era chiar în spatele lui. Chang 
se răsuci pe călcâie și tăie mai multe furtunuri. Gazul 
insuportabil, urât mirositor, ţâșnind ca o flacără polară, îl izbi pe 
soldat în față. Chang se lăsă pe o parte, îi zbură sabia din mână 
și își înfundă pumnul în gâtul lui, făcându-l să încremenească pe 
loc. Inainte ca Blach să apese pe trăgaci, îl împinse pe soldat 
direct în maior. Se auzi o împușcătură și soldatul se clatină. Încă 
o împușcătură și Chang simţi o arsură - glonţul (sau o bucată de 
os?) trecând prin soldat și zgâriindu-i umărul. Îl împinse din nou 
pe soldat spre Blach și se repezi spre ușă. 


Dar Blach făcu același lucru și acum cei doi se aflau față în 
față, la doar o jumătate de metru unul de altul. Blach ridică 
pistolul și trase în timp ce Chang îi rase mâna cu pumnalul. 
Glonţul nu-și nimeri ţinta iar pumnalul mușcă din degetele lui 
Blach, pistolul căzând la podea. Blach urlă de furie și sări să-și 
recupereze arma. Ușa încă mai era blocată de căruţul de metal 
și de cei doi inși cu căști din spatele lui. Chang se aruncă în ei cu 
toată puterea, împingându-i câţiva pași - dar cei doi își 
recăpătară echilibrul și porniră la atac, silindu-l să rămână în 
sală. Blach culese pistolul de pe jos cu mâna stângă. Comte lega 
de zor furtunurile tăiate cu o sfoară. Blach ţinti din nou. Chang 
văzu cu surprindere ce conţinea căruciorul, obiectele dinăuntru 
se dislocaseră în timpul agitaţiei. Fără să mai stea pe gânduri 
lăsă să-i cadă pumnalul din mână, apucă obiectul cel mai 
apropiat și îl azvârli în spate, spre maior, apoi se aruncă în 
căruț. 


Cartea de sticlă se îndreptă spre Blach tocmai când acesta 
apăsa pe trăgaci, glonţul făcând-o ţăndări în aer. Jumătate din 
cioburi zburară înapoi, spre turn, cu viteza glonţului, și se izbiră 
de pereţii de fier sau pătrunseră pe ușă, spre cei doi inși cu 
căști, care se aruncară disperaţi la pământ. Jumătate însă zbură 
cu viteza imprimată de cel care aruncase cartea. Comte 
d'Orkanez era apărat de masă, la fel cum Angelique - dacă, în 
starea în care se afla, sticla mai putea avea vreun efect asupra 
ei - era apărată de furtunuri și de maior care stătea chiar pe 
direcţia cărţii. Faţa și corpul lui neprotejate se umplură imediat 
de tăieturi mai mari sau mai mici. 

Chang scoase capul din cărucior și îl văzu pe maior cuprins de 
spasme, cu gura deschisă, scoțând un țipăt răgușit, îngrozitor, 
care i se înălță din plămâni precum fumul dintr-un foc de-abia 
aprins. In jurul fiecărei răni începură să apară pete de albastru, 
care se întindeau, plesneau și se desprindeau. Tipătul se 
prefăcu în horcăit, apoi se stinse, din gura maiorului ţâșnind un 
praf roz. Blach căzu în genunchi cu un pocnet, apoi se prăbuși 
pe burtă și faţa i se făcu ţăndări ca o farfurie de teracotă 
smălțuită cu lapislazuli. 


Sala cea mare se cufundase în tăcere. Comte se ridică încet 
din spatele mesei. Era cu ochii ţintă pe Chang, care se chinuia 


să coboare din căruţ. Comte urlă cu o furie care scutură 
catedrala din temelii. Se repezi la Chang ca un urs uriaș, cuprins 
de turbare. Fără pumnal (căzuse undeva, sub cufărul de fier), 
Chang apucă de cărucior - cei doi inși erau în patru labe, 
zdruncinaţi bine, dar fără a avea aceeași soartă ca și maiorul, 
șorțurile lor de piele ferindu-i de cioburile de sticlă - și îl împinse 
spre Comte. Fără să mai vadă ce se întâmplă, o luă la goană 
spre scară și începu să urce treptele. 

Aproape imediat, la a șaptea treaptă, piciorul îi alunecă pe o 
pată de sânge; căzu și privi înapoi, căutându-se în buzunar după 
brici. Cei doi inși cu șorțuri de piele erau ghemuiţi la pământ, 
ţinându-se departe de ușa în care stătea acum Comte 
d'Orkanez, cu pistolul lui Blach în mână, îndreptat spre Chang. 
Cardinalul știa că rămăsese un singur glonţ și că, după numai 
alți doi pași, va ieși din linia de tragere a lui d'Orkanez numai că, 
în spatele lui Comte, pe masă, văzu cum braţul drept, sticlos, 
albastru al lui Angelique... începuse să se miște. Chang scoase 
un țipăt. Mâna lui Angelique se flexa, căuta ceva în jur. Prinse 
mai multe furtunuri și le smulse din locul lor, declanșând un 
abur gros, albastru. Comte se întoarse, în timp ce femeia înșfacă 
alte furtunuri, trăgând de ele de parcă ar fi fost un smoc de 
buruieni. Când d'Orkanez se repezi să o prindă de mână, Chang 
zări o clipă, peste umărul lui, fața lui Angelique, cu ochii încă 
acoperiţi parţial de mască, schimonosită de furie, gura ei 
deschisă, limba și buzele de un albastru-violet strălucitor, 
pocnind din dinţii alb-albaștri ca un animal. Chang o luă la fugă 
pe scară. 

După un alt cot văzu cartea învelită în faţa de pernă, pe care 
o sprijinise de perete. Chang o culese de pe jos în fugă, reușind 
în sfârșit să-și scoată briciul din buzunar cu mâna dreaptă. Jos 
auzi mai multe voci și o ușă trântită, apoi zăngănitul 
ascensorului trezit la viață. Peste doar câteva clipe ajunse în 
dreptul lui - Chang se simţea sleit de puteri - apoi urcă în viteză 
mai departe. Cel care stătea sus avea să fie înștiințat de sosirea 
lui cu mult înainte ca el să ajungă acolo. Era doar o chestiune de 
timp înainte de a da ochii cu Blenheim și oamenii lui, pe scară? 
Chang continuă să urce cu aceeași încăpățânare. Măcar dacă 
putea ajunge la pasajul care ducea spre biroul lui Vandaariff... 

Gândurile îi fură întrerupte de vocea lui d'Orkanez, care 
răsună în sala cea mare făcându-i pe toţi cei prezenţi să 


ciulească urechile: 

— Nu vă alarmaţi! După cum știți și singuri, dușmanii noștri 
sunt mulţi și disperaţi - l-au trimis pe acest asasin ca să ne 
zădărnicească opera. Dar opera noastră nu poate fi zădărnicită! 
Nici cerul însuși nu ne poate opri! Priviţi la ce s-a înfăptuit în faţa 
ochilor voștri! Priviţi transformarea! 

Chang se opri, fără să vrea, pe scară, urmărit de imaginea 
feţei și a braţului lui Angelique. Privi în urmă, spre străfundurile 
metalice, șerpuite, ale turnului și auzi, dincolo de el, ca o rafală 
de vânt, un oftat general de uimire dinspre spectatorii lui 
d'Orkanez din celule. 

— Vedeţi? continuă Comte. Trăiește! Merge! Vedeţi cu ochii 
voştri... puterile ei extraordinare... 

Mulțimea oftă din nou - o șoaptă șuierată, întreruptă de 
câteva ţipete - de teamă sau de bucurie, Chang nu-și dădea 
seama. Un alt oftat. Ce se întâmpla? Lacrimile vărsate pentru 
Angelique încă nu i se uscaseră pe faţă - simţi că nu mai poate. 
Se repezi spre o fantă și o deschise. Era mai mult decât riscant 
să se oprească - dușmanii lui puteau apărea oricând deasupra 
lui - dar trebuia să știe... era în viață? Mai era om? 

N-o putea vedea - probabil că era prea aproape de baza 
turnului - dar îl vedea pe d'Orkanez. Comte stătea cu faţa spre 
locul unde trebuia să fie Angelique și revenise la cea de-a doua 
masă, lângă o altă cutie cu leviere și opritoare. La fiecare masă 
era atașată o astfel de cutie, prin furtunuri negre, și Chang își 
dădu seama visceral, simțind că îl ia cu rău de la stomac, că și 
celelalte două femei vor fi transfigurate la fel. Privi trupul inert 
de pe cea de-a treia masă și se cutremură când și-o imagină pe 
Margaret Hooke, sălbatică, rănită și mândră, zvârcolindu-se de 
durere, în timp ce carnea îi era transformată în sticla. Oare își 
alesese singură această soartă sau pur și simplu i se 
abandonase lui d'Orkanez dintr-o ambiţie disperată - crezând 
că, din cauza câtorva fărâmituri de putere pe care i le aruncase 
el, obiectivele lui nu puteau decât să-i fie de folos? 

Mulțimea oftă din nou și Chang simţi cum îl lasă genunchii, 
apucându-se de balustradă ca să nu cadă din picioare. Era 
ameţit de parcă l-ar fi lovit cineva cu piciorul în cap, apoi 
senzaţia de greață îi trecu și începu să se miște - dar era doar o 
mișcare a minţit, iute, neliniștită, ca într-un vis, prin mai multe 
scene - o cameră, o stradă, un pat, o piaţă aglomerată, una 


după alta. Apoi mișcare încetini și se opri, concentrându-se pe 
un singur moment, foarte clar: Comte d'Orkanez în pragul unei 
uși, îmbrăcat în haina de blană, oferind cu mâna acoperită de 
mănușă un dreptunghi strălucitor de sticlă albastră. Chang simţi 
cum propria mână se întinde spre Comte, chiar dacă știa că, de 
fapt, aceasta strângea balustrada de fier, și o văzu cum atinge 
sticla - degetele mici și delicate pe care le cunoștea atât de bine 
- și simţi iureșul forţei erotice în timp ce el - în rolul ei - fu 
înghiţit în memoria dinăuntru, un stimul din ce în ce mai 
puternic, incredibil de viu, irezistibil precum opiul și la fel de 
înrobitor, pentru ca să fie tras înapoi, repede, fără milă, înainte 
de a-și putea da seama a cui era amintirea aceea dulce sau ce 
anume o zămislise. Comte vâri cardul înapoi în haină și zâmbi. 
Așa o ispitise ticălosul pe Angelique, mai mult ca sigur, iar 
Angelique, paradoxal, își proiecta acum propria trăire a acelei 
clipe intime în mintea și corpul fiecărei persoane aflate la o 
distanţă de o sută de metri. 


Imaginea îi dispăru din minte cu un alt puseu de ameţeală și 
imediat se simţi gol pe dinăuntru și insuportabil de singur - 
prezenţa ei neașteptată în mintea lui păruse a fi o intruziune 
brutală, dar, din clipa în care fusese retrasă, o parte din el 
tânjea după mai mult - căci cu ea, simțea că era ea, Angelique, 
își dorise de-atâta vreme să aibă acest gen de intimitate 
imposibilă. Chang privi din nou în josul scării întortocheate, 
înfrângându-și pornirea de a se întoarce, de a se abandona unei 
îmbrăţișări de dragoste și moarte. O parte a minţii îi spunea că 
nu mai conta nici una, nici alta, din moment ce totul venea de la 
ea. 

— Simţiţi forța singuri! Cunoașteţi adevărul! 

Vocea lui d'Orkanez risipi vraja. Chang scutură din cap și se 
întoarse, reluându-și urcușul cât putu de repede. Nu înțelegea 
ce simte - nu se putea hotări ce să facă - și astfel Cardinalul 
Chang se retrase, cum se întâmpla de obicei, trăgând de el până 
găsea un obiect pe care să-și verse furia deznădăjduită, căutând 
violenţa pentru a-și limpezi din nou inima. 

Auzi iar scâncetul terifiant izbindu-se de bolta sălii. Comte 
d'Orkanez se apropiase de femeia următoare, domnișoara 
Poole, trăgând de leviere ca să o metamorfozeze și pe ea. 
Zgomotul scos de mașinărie fu însoţit de strigătele spectatorilor 


din celule - acum că știau ce aveau să vadă, erau și mai dispuși 
să-și exprime sprijinul și încântarea. Chang însă era asaltat de 
imaginea femeii cu spatele arcuit, ca o creangă îndoită până la 
refuz, gata să plesnească, drept care încercă să se îndepărteze 
și mai mult de strigătele lor de aprobare, suind treptele cu toată 
viteza, de parcă ar fi fost urmărit de însuși diavolul. 

Tot nu știa unde să-i găsească pe Svenson și pe domnișoara 
Temple, dar, dacă voia să-i ajute, trebuia să rămână liber. 
Duduitul conductelor încetă brusc, urmat după o clipă de tăcere 
încordată de o altă reacţie a mulţimii. Comte croncăni din nou 
despre putere, transformare și adevăr - fiecare dintre cele trei 
cuvinte mari fiind urmat de aplauze. Chang strâmbă din gură, 
furios. Conductele se treziră la viaţă - d'Orkanez trecuse la 
Margaret Hooke. Chang nu avea ce face. Urcă treptele în 
continuare până văzu ușa spre pasarelă și biroul lui Vandaariff. 

Se opri, gâfâind, și scuipă. Ușa de fier era închisă și nu se 
clinti din loc - blocată din partea cealaltă. Chang urma să fie 
mânat spre vârful turnului, ca un cerb cu sufletul la gură. Pentru 
ultima oară duduitul conductelor se opri brusc și mulţimea urlă 
de plăcere. Cele trei femei fuseseră supuse alchimiei feroce a lui 
d'Orkanez. Acum îl vor aștepta în vârf. N-o găsise pe Celeste. O 
pierduse pe Angelique. Dăduse greș. Chang își vâri briciul la loc 
și își reluă ascensiunea. 


Ușa de sus era confecţionată din aceleași plăci de oţel, 
asamblate cu niturile grele ale unui vagon de tren. Se deschise 
fără zgomot dând la iveală un hol luminos, elegant, cu pereţii 
albi și podeaua din marmură sclipitoare, de aceeași culoare. La 
mai puţin de zece metri se afla o femeie bine făcută, într-o 
rochie neagră, cu părul legat la spate cu o panglică și cu faţa 
ascunsă sub o semi-mască împodobită cu pene negre. Femeia 
înclina din cap spre el, ceremonios. Cei zece dragoni în uniformă 
roșie din spatele ei, cu săbiile trase și evident aliaţi în 
subordinea ei, nu se mișcară. 

Chang cobori din vârful turnului pe podeaua de marmură, 
privind în jos. O pată mare de sânge - provenită fără doar și 
poate de la o rană adâncă și apoi întinsă (victima, probabil, 
târâtă prin ea). Dunga trecea chiar pe sub picioarele femeii. 
Chang îi întâlni privirea, deschisă, limpede. Răsuflă ușurat - de- 
abia acum își dădu seama cât se săturase de încrederea 


batjocoritoare a dușmanilor lui - dar poate că atitudinea ei avea 
de-a face mai puţin cu el și mai mult cu podeaua însângerată. 


— Cardinale Chang, zise ea. Te rog să mă însoţești. 

Chang scoase cartea de sticlă din faţa de pernă. Simţea cum 
energia ei îi pătrunde prin buricele degetelor înmănușate, un 
magnetism antagonic. O strânse și mai tare și o ridică la vedere. 

— Ştii ce e asta, spuse el, cu vocea la fel de răgușită și 
inegală. Nu mi-e frică să o fac bucăţi. 

— Sunt sigură. Am auzit că nu prea ţi-e frică de nimic. Dar nu 
aici vom hotărî noi lucrurile. Nu te acuz că nu știi ce s-a 
întâmplat cu adevărat sau care e miza jocului. Sunt sigură că 
vrei să-i asculți pe mulţi, la fel cum știu că sunt mulţi care ar 
vrea să te vadă. Nu-i oare mai bine să evităm cât mai mult 
violenţa? 

Marmura mânjită de sânge de sub picioarele femeii părea 
ilustrarea perfectă a acestui loc odios și Chang de-abia se putu 
abţine să nu-și arate colții la indulgenţa tonului ei. 

— Cum te numești? întrebă el. 

— Nu sunt o persoană importantă, te asigur. Doar o 
purtătoare de cuvânt... 

Zgomotul din gâtul lui Chang o făcu să-și înghită vorba. 
Imaginea de-o clipă a lui Angelique - culoarea nefirească a pielii 
ei, străfundurile ei sticloase, albastru-violete, și suprafaţa ei mai 
lucioasă, transparentă, azurie - era înfiptă în memoria lui Chang, 
dar impactul ei copleșitor îi depășea capacitatea de a-i 
descoperi logica, de a o transpune în cuvinte. Cardinalul înghiţi 
în sec, strâmbându-se de durere, și scuipă din nou, lăsându-se 
cuprins de furie ca să-și înfrângă lacrimile. Făcu un gest cu 
mâna dreaptă, degetele  încleștându-i-se la gândul unei 
asemenea grozăvii comise pentru a distra atât de mulţi și 
respectabili spectatori. 

— Am văzut această operă măreaţă, șuieră el. Nimic nu-mi 
poate schimba hotărârea. 

Drept răspuns, femeia îi făcu semn cu mâna să o urmeze. În 
aceeași clipă, dragonii se înșiruiră de o parte și de alta, 
prinzându-l pe Chang ca într-o mănușă. La vreo zece metri 
dincolo de ei Chang văzu un al doilea rând de dragoni care se 
desfășură la fel, cu aceeași precizie, pentru a alcătui un unghi 


ascuţit ce ducea spre interiorul casei. 

Dinspre vârful turnului auzi un urlet înăbușit - strigătele 
spectatorilor din celule - dar, înainte ca Chang să se întrebe 
care era motivul acelei reacţii, genunchii îi cedară la impactul 
visceral al altei imagini care i se înfipse în minte. Spre rușinea 
lui, era chiar e/, cu bastonul în mână, în cea mai bună formă - 
banala lui vanitate, cu o foame prost disimulată, aplecându-se 
ca să ia mâna întinsă spre el - întinsă, acum știa (și simțea) cu 
dispreţ și dezinteres. Se văzu preţ de o clipă, o fracțiune de 
secundă, cu ochii și inima lui Angelique și rămase, descoperit în 
mintea ei, ca o relicvă regretată a unei alte vieţi pe care o 
detestase tot timpul, cu toată fiinţa ei. 

Imaginea dispăru și Chang se clătină pe picioare. Ridică ochii 
și îi văzu pe dragoni cum se aliniază, clipind și reluând poziţia de 
drepți; o văzu și pe femeie clătinând din cap. Il privea cu milă, 
dar nu-și schimbă expresia rezervată. Îi făcu din nou semn să i 
se alăture. 

— Cardinale Chang, spuse ea, ar fi mai bine să nu mai auzim 
ce se întâmplă acolo. 


Mergeau în tăcere, dragonii în faţa și în spatele lor, în timp ce 
inima lui Chang încerca să-și încetinească bătăile după impactul 
năprasnic al imaginii lui Angelique - cele mai dulci amintiri ale 
lui erau acum întinate de regret. În cele din urmă, o văzu pe 
femeie cum se uită la cartea din mâna lui. Chang nu spuse 
nimic. Era sfâșiat de furie și disperare, sleit de puteri, cu mintea 
rătăcind, la fiecare pas, spre fatalism. Nu se putea uita la niciun 
soldat, la femeie - sau la oricare faţă curioasă, bine hrănită, din 
casă, care îl priveau în timp ce trecea prin casă flancat de 
dragoni - fără să repete în gând atacul cel mai rapid și mai 
nemilos cu briciul. 

— Pot să te întreb de unde ai asta? întrebă femeia, cu ochii la 
carte. 

— Dintr-o cameră, răspunse Chang răstit. O transfigurase pe 
doamna căreia îi fusese dată. Când am nimerit peste ea, habar 
nu avea că un soldat încerca să o violeze. 

Chang rosti cuvintele cât mai tăios cu putinţă. Femeia cu 
masca neagră rămase impasibilă. 

— Pot să te întreb ce ai făcut? 


— În afară de a lua cartea? S-a întâmplat cu atât de mult 
timp în urmă, încât de-abia dacă îmi mai aduc aminte... doar nu 
vrei să spui că-ţi pas? 

— Ce ţi se pare atât de ciudat? 

Chang se opri, vocea devenindu-i neobișnuit de aspră. 

— Din ceea ce-am văzut, madame, e imposibil! 

Auzindu-i tonul ameninţător, dragonii se opriră și ei, cu săbiile 
gata de atac. Femeia le făcu semn să se liniștească. 

— Sigur, așa ceva te tulbură tare. Știu că ceea ce face Comte 
e greu și de imaginat și de suportat. Eu am fost supusă 
Procesului, desigur, dar asta nu e nimic în comparaţie cu ce... cu 
ce trebuie să fi văzut dumneata... în turn. 

Femeia îl privea cu înţelegere, chiar cu simpatie - spre 
exasperarea lui Chang, care arătă furios în spatele lor, spre 
podeaua pătată de sânge. 

— Şi acolo ce s-a întâmplat? Ce operă atât de greu de 
imaginat? Altă execuţie? 

— Şi mâinile dumitale sunt acoperite de sânge, Cardinale. 
Crezi că ești îndreptăţit să vorbești despre așa ceva? 

Chang se uită în pământ fără să vrea - de la domnul Gray 
până la soldaţii de jos, toţi îl stropiseră cu sânge - dar îi înfruntă 
privirea sfidător. Nu-i părea rău de niciunul. Toţi fuseseră niște 
naivi, niște proști, niște animale ţinute în frâu... poate exact la 
fel ca el. 

— Nu-ţi pot spune ce s-a întâmplat aici, continuă femeia. 
Eram în altă parte a casei. Dar e o dovadă în plus, pentru 
amândoi, că lucrurile sunt extrem de serioase. 

Gura lui Chang se strâmbă într-un rânjet. 

— N-ar fi rău să ne continuăm drumul, spuse femeia, suntem 
deja în întârziere... 

— Să ne continuăm drumul încotro? întrebă Chang. 

— Acolo unde vei găsi răspunsul la întrebările dumitale, 
desigur. 

Chang nu făcu nicio mișcare, ca și cum dacă rămânea pe loc 
amâna confirmarea morţii domnișoarei Temple și a doctorului. 
Soldaţii îl priveau lung. Femeia se uită direct în lentilele lui 
fumurii și se aplecă spre el, cu nările fremătând la mirosul greu 
de sticlă albastră, dar cu aceeași expresie pe față. Chang îi văzu 


ochii limpezi, fără îndoială rezultat al Procesului, dar nici urmă 
de mândrie sau aroganță. Fiind mai aproape de inima Cabalei, 
dăduse oare de un membru al ei mai privilegiat și mai demn de 
încredere? 

— Trebuie să mergem, șopti ea. Nu ești cea mai importantă 
persoană de aici. 


Înainte ca Chang să apuce să răspundă, auziră un strigăt 
puternic dinspre coridorul din faţa lor, o voce aspră pe care 
Cardinalul o recunoscu imediat. 

— Doamnă Stearne! Doamnă Stearne! strigă colonelul 
Aspiche. Unde e domnul Blenheim? Trebuie să vină aici 
numaidecât! 

Femeia se întoarse în direcţia din care venea vocea, în timp 
ce dragonii făcură un pas înapoi ca să-i facă loc ofițerului, care 
se apropia cu un alt grup de soldaţi. Chang observă că Aspiche 
șchiopăta. Când îl văzu, colonelul își miji ochii și strânse din 
buze - apoi Aspiche își fixă privirea asupra femeii. 

— Dragă domnule colonel... începu ea, dar Aspiche o 
întrerupse fără menajamente. 

— Unde e domnul Blenheim? Trebuia să vină de mult - n- 
avem voie să întârziem! 

— Nu știu. Eu am fost trimisă să-l aduc... 

— Am fost informat, mârâi Aspiche tăios, ca și cum, ca să 
facă uitat faptul că îl angajase cândva pe Chang, era suficient să 
nu i se pomenească numele. Dar v-a luat atâta timp, încât mi s- 
a spus să vă aduc și eu pe dumneavoastră. 

Colonelul se întoarse spre soldaţii care îl însoțeau și arătă 
spre mai multe camere, ordonând: 

— Câte trei de fiecare aripă... pas alergător... cum găsiţi 
ceva, cum trimiteţi un om să-mi raporteze. Trebuie găsit... 
executarea! 

Soldaţii dispărură în fugă. Aspiche evită să-l privească pe 
Chang și se apropie de femeie, oferindu-i braţul - deși lui Chang 
îi veni a crede că o făcea mai mult pentru el, ca să poată păși 
mai ușor, decât pentru doamnă. Se întrebă ce păţise colonelul la 
picior și parcă se simţi mai bine. 

— De ce nu e în lanţuri sau mort? întrebă colonelul, căznindu- 
se să pară politicos în ciuda iritării vizibile. 


— Nu mi s-a spus să fac așa ceva, răspunse doamna Stearne, 
care, după câte își dădea Chang seama acum, nu putea avea 
mai mult de treizeci de ani. 

— Este extrem de periculos și lipsit de orice scrupule. 

— Știu. Dar, zise doamna Stearne și se întoarse spre Chang 
cu o faţă total inexpresivă, nu are de ales. Singurul ajutor pentru 
Cardinalul Chang - chiar și numai pentru a-i ostoi sufletul - este 
informaţia. Acolo îl și ducem, la sursă. În plus, nu ţin să pierd o 
carte într-o luptă inutilă - și Cardinalul are una. 

— Informaţia, spuneţi? rânji Aspiche și se uită la Chang peste 
umărul femeii. Despre ce? Despre curva lui? Despre idiotul ăla 
de Svenson? Despre... 

— Vă rog să vă /iniștiţi, domnule colonel, șuieră doamna 
Stearne, ajunsă la capătul răbdării. 

Nu mică îi fu mirarea, și mulţumirea, lui Chang când văzu că 
Aspiche își trage capul pe spate și pufnește supărat. Și nu mai 
vorbește. 


Sala de bal era aproape. Era logic să fie folosită pentru o 
astfel de adunare - poate că numeroșii spectatori din sala cea 
mare se și strângeau acolo, împreună cu cei din sala de operaţii 
de la capătul scării în spirală. Chang se întrebă brusc, cu inima 
îndoită, dacă nu cumva domnișoara Temple fusese dusă acolo. 
Trecuse oare pe lângă ea, îndeajuns de aproape ca să audă 
aplauzele celor care asistau la distrugerea ei? 

Din cauza lui Aspiche care șchiopăta fură nevoiţi să-și 
încetinească mersul, bocănitul cizmelor acoperind orice alt 
zgomot din casă. Chang se întrebă dacă propria lui execuţie sau 
transformare forțată avea să fie principala sursă de distracţie. 
Își va sparge cartea de cap înainte ca așa ceva să se întâmple. 
După toate aparențele, avea să fie un sfârșit destul de rapid, la 
fel de îngrozitor pentru el ca și pentru privitori. Va fi ceva care, 
cel puţin în ultimele clipe, va întoarce pe dos stomacul călăilor. 

Observă că doamna Stearne îl privea fix. Işi lăsă capul pe o 
parte, ca o invitaţie făcută în șagă de a-i vorbi... dar pentru 
prima dată femeia se arătă șovăitoare. 

— Ţi-aș fi... dacă se poate, ţi-aș fi recunoscătoare... cum îţi 
spuneam, eram în altă parte... dacă... mi-ai spune ce-ai văzut... 
cu Comte... acolo jos. 


Chang de-abia se abţinu să n-o plesnească peste faţă. 

— Ce-am văzut? 

— Întreb fiindcă nu ştiu. Doamna Marchmoor și domnișoara 
Poole... le-am cunoscut... știu că au fost supuse... că marea 
operă a lui d'Orkanez... 

— S-au dus la el de bunăvoie? întrebă Chang. 

— O, da, replică doamna Stearne. 

— De ce nu te-ai dus și dumneata? 

Femeia ezită o clipă, privindu-l în ochii ascunși în dosul 
ochelarilor. 

— Eu... trebuie... îndatoririle mele pentru seara aceasta... 

Doamna Stearne fu întreruptă de o exclamaţie a lui Aspiche, o 
admonestare clară privind abordarea acestui subiect - sau a 
oricărui alt subiect în compania lui Chang. 

— Şi, în locul dumitale, au luat-o pe Angelique. 

— Da. 

— Fiindcă voia acest lucru? 

Doamna Stearne se întoarse spre Aspiche înainte ca acesta să 
pufnească din nou și se răsti la el: 

— Încetaţi, domnule colonel! Apoi femeia îl privi din nou pe 
Chang și spuse: Voi merge și eu acolo, de bunăvoie. Dar 
probabil că știi de la doctorul Svenson - da, știu cine e, la fel 
cum o știu și pe Celeste Temple - ce s-a întâmplat cu femeia 
aceea la institut. Mi s-a spus că ai fost și dumneata acolo și că 
ești răspunzător - neintenţionat, spuse femeia repede când văzu 
că Chang dă să vorbească, și că știi prea bine că era într-o stare 
gravă. După părerea lui d'Orkanez era singura ei șansă. 

— Șansă pentru ce? N-ai văzut în ce... în ce... s-a 
transformat! 

— E-adevărat, n-am... 

— Atunci n-ar trebui să mai vorbești despre asta, strigă 
Chang. 


Aspiche chicoti. 

— Te-amuză ceva, colonele? mârâi Chang. 

— Tu mă amuzi, Cardinale. O clipă. 

Aspiche se opri și își trase brațul din cel al doamnei Stearne. 
Vâri mâna în mantaua lui stacojie și își scoase unul din 


trabucurile lui negre, subţiri, și o cutie de chibrituri. Rupse cu 
dinţii vârful trabucului și scuipă. Ridică ochii spre Chang cu un 
rânjet perfid și își vâri trabucul în gură, încercând să-l aprindă. 

— Vezi tu, mi-ai fost prezentat drept un om stricat până în 
măduva oaselor - un ins fără scrupule și fără conștiință, gata să 
prindă și să ucidă pe oricine, contra cost. Și ce găsesc în schimb 
în ultimele tale ore, când trebuie să-ţi faci bilanţul vieţii? Un om 
legat de o curvă care se gândește la el cum se gândește la ce-a 
mâncat ieri-dimineaţă, și înhăitat - lupul singuratic de pe chei! - 
cu un idiot de chirurg și cu o tânără și mai idioată - sau mai bine 
să-i spun o fată de pe-acum bătrână? Are câţi ani - douăzeci și 
cinci? - și singurului bărbat care a avut-o i-a venit mintea la loc 
și s-a descotorosit de ea ca de o mârţoagă! 

— Deci sunt în viaţă? întrebă Chang. 


— A... n-am spus asta, chicoti Aspiche, scuturând chibritul. 

Colonelul trase adânc din trabuc și scoase un fir subţire de 
fum prin colţul gurii. Îi oferi din nou braţul doamnei Stearne, dar 
Chang rămase pe loc. 

— Colonele, ai aflat, cred, că tocmai i-am omorât pe maiorul 
Blach și pe trei dintre oamenii lui - sau poate cinci, n-am avut 
timp să-i număr. Mi-ar face o mare plăcere să ai aceeași soartă. 

Aspiche pufni dispreţuitor și dădu drumul la un rotocol de 
fum. 

— Doamnă Stearne, Chang ridică vocea ca să-l audă toţi 
dragonii, știi cum am ajuns să-l cunosc pe colonel? Uite cum... 

Aspiche scoase un mârâit și duse mâna la sabie. Chang înălță 
cartea deasupra capului. Cele două șiruri de dragoni ridicară 
săbiile, gata să sară la el. Doamna Stearne, făcând ochii mari, 
păși în faţă ca să-i despartă. 

— Domnule colonel... Cardinale... așa ceva nu trebuie să se 
întâmple... 

Chang nu-i dădu nicio atenţie, privind crunt în ochii plini de 
ură ai lui Aspiche, șuierând cu satisfacţie: 

— L-am cunoscut pe domnul colonel-aajutant în ziua în care 
m-a angajat... să-l execut... să-l asas/nez... pe comandantul lui, 
colonelul Arthur Trapping, Regimentul 4 Dragoni. 

Cuvintele lui fură întâmpinate cu tăcere, dar avură efectul 
unei palme asupra soldaţilor din jur. Doamna Stearne holbase 
ochii - îl cunoscuse și ea pe Trapping. Se întoarse spre Aspiche, 


spunând șovăitor: 
— Colonelul Trapping... 


— Dar e absurd! Ce altceva ai să mai inventezi ca să-mi 
asmuţi oamenii împotriva mea? strigă Aspiche, jucând foarte 
credibil (Chang se văzu nevoit să recunoască) rolul celui cu 
onoarea lezată - deși Aspiche, fiind un ins atât de plin de sine, 
probabil se convinsese deja că așa ceva nu se întâmplase 
niciodată. Toată lumea știe că ești un ticălos, un ucigaș și un 
mincinos... 

— Cine l-a omorât, colonele? întrebă Chang, provocator. Ai 
descoperit? Cât crezi că mai ai până ai s-o păţești și dumneata? 
Cât timp ai câștigat pe onoarea vândută? Ti-au cerut să fii de 
faţă când i-au scufundat cadavrul în fluviu? 

Scoțând un țipăt, Aspiche își scoase sabia cu un gest larg, dar, 
de furie, se sprijini pe piciorul bolnav și, preţ de o clipă, își 
pierdu echilibrul. Chang îi dădu un brânci doamnei Stearne și îl 
lovi scurt în gât cu pumnul drept. Colonelul făcu un pas îndărăt, 
cu mâna la guler, înecându-se, roșu la faţă. Chang se retrase 
imediat lângă doamna Stearne, ridicând braţele în semn de 
pace. Doamna Stearne strigă la dragoni care se pregăteau să-l 
străpungă pe Chang cu săbiile lor. 

— Opriţi-vă! Opriţi-vă... opriți-vă... toţi! 

Dragonii șovăiră, în continuare gata de atac. Femeia se răsuci 
pe călcâie spre Chang și Aspiche. 

— Cardinale... încetează! Domnule colonel  Aspiche... 
comportaţi-vă ca un ofiţer adevărat! Trebuie să ne continuăm 
drumul. Dacă mai spuneţi ceva, nu voi răspunde de ceea cevi 
se va întâmpla! 

Chang înclină din cap spre doamna Stearne și, precaut, se 
mai îndepărtă cu un pas de colonel. Se obișnuise atât de mult cu 
calmul doamnei Stearne, încât tonul ei autoritar îl luă prin 
surprindere. Ca și cum l-ar fi invocat din interior, ca pe ceva 
învăţat, precum reacţia automată a militarului - numai că 
aceasta era o pornire emoţională, o forţă de caracter care îi 
permitea unei femei ce habar nu avea ce înseamnă a comanda 
să controleze douăzeci de soldaţi experimentați - în locul 
ofițerului lor. Din nou, Chang rămase uimit și tulburat de 
impactul real al Procesului. 


Continuară să meargă în tăcere, intrând pe un alt coridor 
lăturalnic, care ocolea bucătăriile. Chang privi pe fiecare ușă 
deschisă sau arcadă pe lângă care treceau, în speranţa că-i va 
găsi pe Svenson și domnișoara Temple sau o cale de scăpare. 
Plăcerea de moment a șicanării lui Aspiche trecuse, acum 
mintea lui era din nou chinuită de îndoieli. Dacă azvârlea cartea 
spre un șir de soldaţi și apoi se strecura prin breșa creată, avea 
o șansă dar încercarea era inutilă dacă nu știa încotro se 
îndreaptă. Dacă fugea la întâmplare, mai curând sau mai târziu 
nimerea tot într-un grup de soldaţi sau de adepţi deloc 
binevoitori ai lui d'Orkanez. Ar fi fost făcut bucățele fără niciun 
regret. 

Chang se întoarse la auzul unor pași repezi în urma lui. Era 
unul dintre dragonii pe care Aspiche îi trimisese ca să-l găsească 
pe Blenheim. Soldatul își croi drum printre dragonii din spate și îl 
salută pe colonel, raportându-i că Blenheim încă nu fusese găsit, 
celelalte grupuri continuau să-l caute prin camerele din casă. 
Aspiche înclină scurt din cap. 

— Unde e căpitanul Smythe? 

Soldatul nu știa. 

— Caută.-l! se răsti Aspiche ca și cum ar fi trimis după Smythe 
încă de la început, iar soldatul era prea prost ca să înţeleagă. 
Trebuie să fie afară... pune santinelele... adu-mi-l aici 
numaidecât! 

Dragonul salută din nou și dispăru. Aspiche nu mai spuse 
nimic și alaiul își continuă drumul. 

De mai multe ori fură siliţi să aștepte ca un grup sau altul de 
invitaţi să traverseze coridorul, îndreptându-se pe un alt drum - 
după presupunerile lui Chang - spre sala de bal. Oaspeţii erau 
mascaţi și îmbrăcaţi elegant, zâmbitori și plini de nerăbdare - 
precum cei doi tineri pe care îi auzise mai devreme în salon, și 
se uitau lung la soldaţi și la cele trei persoane din mijlocul lor - 
Chang, Aspiche și doamna Stearne - de parcă acestea ar fi făcut 
parte dintr-o enigmă alegorică, stranie, ce trebuia descifrată: 
militarul, doamna, demonul. Chang ţinu să rânjească malefic 
tuturor celor care îl priveau prea mult, dar, după fiecare grup 
întâlnit, se simţea și mai izolat, dându-și seama ce greșeală 
făcuse că venise la Harschmort... și cât de aproape îi era 
sfârșitul. 

Mai merseră vreo patruzeci de metri și dădură de un ins 


scund, cu o pelerină groasă și ochelari negri, cu un fel de 
bandulieră de-a curmezișul pieptului de care atârnau poate 
două duzini de butelii de metal. Insul le făcu semn să se 
oprească. Aspiche lăsă brațul doamnei Stearne și păși înainte, 
șchiopătând și vorbind cu voce joasă, dar nu îndeajuns de joasă 
ca să nu poată fi auzit de Chang: 

— Doctore Lorenz! șopti colonelul. S-a întâmplat ceva? 

Doctorul Lorenz nu împărtăși nevoia de discreţie a colonelului. 
Se adresă cu o voce ascuţită și lui Aspiche și femeii: 

— Am nevoie de câţiva din oamenii dumneavoastră. Cred că 
șase ar fi de ajuns. Imediat, nu mai avem timp de pierdut. 

— Ai nevoie? întrebă Aspiche, iritat. De ce tocmai de oamenii 
mei? 

— Fiindcă celor care au fost trimiși să mă ajute li s-a 
întâmplat ceva, lătră Lorenz. Sper să înțelegeţi! 

Lorenz arătă spre ușa deschisă din spatele lui. Chang observă 
o pată de sânge lăsată de o mână pe cadrul ușii și urma unui 
glonţ care mușcase din lemn. 

Aspiche se întoarse și pocni din degete spre șase oameni din 
primul șir, apoi intră pe ușă împreună cu ei. Lorenz se uită după 
ei, dar nu îi urmă, bătând ușor cu mâna una dintre buteliile care 
îi atârnau de bandulieră. Își plimbă privirea de la Chang la 
doamna Stearne, apoi se opri la cartea de sub braţul acestuia. 
Doctorul Lorenz își linse buzele. 

— Ştiţi care e asta? 

Întrebarea îi era adresată doamnei Stearne, dar doctorul nu-și 
dezlipi ochii de pe cartea de sticlă. 

— Nu știu. Cardinalul mi-a spus că a luat-o de la o doamnă. 

— Aha, făcu Lorenz și se gândi o clipă. Cu o mască 
împodobită cu mărgele? 

Chang nu răspunse. Lorenz își linse iar buzele, dând din cap. 

— Mai mult ca sigur. Lady M&lantes. Și lordul Acton. Şi 
căpitanul Hazelhorst. Și cred că, iniţial, chiar doamna 
Marchmoor. Dacă mi-aduc bine aminte. Un volum destul de 
important. 

Doamna Stearne nu răspunse, ceea ce era, Chang știa de 
acum, felul ei de a spune că era conștientă de importanţa cărții 
și nu avea nevoie de aprecierea doctorului Lorenz. 

O clipă mai târziu Aspiche apăru în fruntea oamenilor lui, toţi 


șase cărând o targă ce părea foarte grea, acoperită de o pânză 
groasă, cusută pe margini, care închidea etanș pe cel sau pe 
cea de dedesubt. 

— Excelent. Mii de mulţumiri. Pe aici... spuse Lorenz și arătă 
spre o ușă de partea cealaltă a holului. 

— Nu vii cu noi? întrebă Aspiche. 

— Nu mai e timp. Și așa am pierdut minute preţioase - dacă 
vrem să realizăm ceva, trebuie să acționăm imediat - ni s-a 
terminat rezerva de gheaţă! Vă rog să le prezentaţi tuturor 
omagiile mele. Doamnă, zise Lorenz și înclina din cap spre 
doamna Stearne, apoi se luă după soldaţii care cărau targa. 


Merseră până la capătul coridorului și se opriră iar, Aspiche 
trimiţându-și un om înainte ca să se asigure că își puteau 
continua drumul. În timp ce așteptau, Chang apucă mai bine 
cartea. Șirul de dragoni din faţa lui se micșorase, de la zece la 
patru. Dacă azvârlea cartea cum trebuie îi anihila pe toţi și 
putea scăpa... dar unde? Se uită la soldaţii din faţa lui și își 
imagină cum s-ar face cartea ţăndări... apoi se gândi la Reeves, 
la fragila lui alianță cu căpitanul Smythe. Oare ce-i făcuseră 
dragonii? Cum mai putea da ochii cu Smythe după ce îi ucidea 
oamenii cu atâta mârșăvie? Dacă altă cale nu era, nu va șovăi... 
dar dacă nu avea pe unde să scape, ce rost mai avea să-și mai 
bată capul cu dragonii? Va păstra cartea - ori ca să ucidă figurile 
importante ale Cabalei pe care avea să le întâlnească - pe 
Rosamonde sau pe Comte - ori să negocieze, dacă nu propria 
viaţă, măcar pe cea a lui Svenson sau pe cea a lui Celeste. 
Trebuia să spere că cei doi mai erau în viaţă. 

Înghiţi în sec, făcând o grimasă, şi văzu că doamna Stearne îl 
privea cu atenţie. Intenţionat sau nu, drumul parcurs din vârful 
turnului și până aici durase destul de mult pentru ca focul furiei 
lui să se stingă, lăsându-i trupului povara întreagă a epuizării și 
întristării. Simţi ceva pe buza de jos și se șterse cu mănușa - o 
pată de sânge. Se uită din nou la doamna Stearne, dar expresia 
ei nu trăda niciun fel de sentiment. 

— Vezi, am foarte puţin de pierdut, zise el. 

— Toţi credem la fel, comentă colonelul Aspiche, până când 
acel ceva, foarte puţin, îţi este luat și atunci te simţi de parcă ţi 
s-ar fi luat totul. 


Chang nu spuse nimic, respingând cu înverșunare până și cea 
mai neînsemnată dovadă de înţelepciune din partea colonelului. 

Dragonul reapăru în cadrul ușii, pocni din călcâie și îl salută 
pe Aspiche: 

— Domnule colonel, îmi cer scuze, totul e pregătit. 

Aspiche aruncă trabucul pe podea și îl strivi cu vârful cizmei. 
Porni șchiopătând înainte, spre sala de bal, în fruntea oamenilor 
lui. Doamna Stearne îl urmări pe Chang cu mare atenţie în timp 
ce îi urmau pe dragoni și se îndepărtă încet-încet de el. 

Când pătrunseră în sala de bal, erau atât de multe persoane 
adunate acolo, încât Chang nu izbuti să le vadă decât pe cele 
mai apropiate, în timp ce dragonii deschideau calea, spectatorii 
eleganţi retrăgându-se în șoaptă, ca un reflux. Işi croiră drum 
spre mijlocul sălii și, la ordinul sec al lui Aspiche, colonelul și 
dragonii făcură câte șase pași mari în fiecare direcţie, 
împingând mulţimea spre pereţi, apoi se întoarseră cu faţa spre 
Cardinalul Chang și doamna Stearne, singuri în cercul deschis. 

Doamna Stearne făcu un pas înainte și o reverență adâncă, 
înclinând capul de parcă s-ar fi aflat în prezenţa unui membru al 
casei regale. În faţa lor, ca un șir de monarhi cocoţaţi pe un 
podium, stăteau capetele neîncoronate ale Cabalei: Contessa di 
Lacquer-Sforza, ministrul adjunct Harald Crabbe și, cu braţul 
înfășurat bine în bandaje, Francis Xonck. Alături de ei se afla 
prinţul, cu Herr Flauss în stânga lui, mascat și, după toate 
aparențele, din nou în stare să stea în picioare, iar în dreapta, 
agăţată de braţul lui, zâmbitoare, o femeie blondă, zveltă, în 
robe albe și cu o mască de aceeași culoare, împodobită cu pene. 

— Bravo, Caroline, spuse Contessa, răspunzând reverenţei cu 
o înclinare a capului. Acum poţi să-ţi vezi de celelalte îndatoriri. 

Doamna Stearne își îndreptă spatele și privi din nou spre 
Cardinalul Chang, înainte de a dispărea repede prin mulţime. 
Chang rămase singur în fața judecătorilor lui. 

— Cardinale Chang... începu Contessa. 

Cardinalul Chang își drese glasul și scuipă, flegma purpurie 
aterizând la jumătatea distanţei dintre el și podium. O șoaptă 
revoltată animă mulţimea. Chang văzu cum dragonii se uită 
unul la altul, agitaţi, în timp ce oaspeţii din spatele lor făceau un 
pas înainte. 

— Contessa, replică Chang cu o voce neplăcut de răgușită și 


își plimbă privirea peste celelalte persoane de pe podium. 
Domnule ministru... domnule Xonck... Alteță... 

— Vrem cartea, zise Crabbé. Așeaz-o pe podea și 
îndepărtează-te de ea. 

— Şi apoi? întrebă Chang, rânjind batjocoritor. 

— Apoi vei fi ucis, răspunse Xonck. Dar cu b/ândețe. 

— Şi dacă nu vreau? 

— Atunci tot ce-ai văzut deja va fi doar un prolog banal la 
durerea pe care o vei simţi, zise Contessa. 

Chang se uită la mulţimea din jurul lui, și la dragoni - nici 
urmă de Smythe, Svenson sau Celeste. Era conștient de luxul ce 
domina sala de bal - candelabrele de cristal, podeaua 
strălucitoare, pereţii de sticlă și oglindă - și de eleganța 
spectatorilor mascaţi, toate în contrast cu înfățișarea lui 
dezgustătoare. Ştia că, pentru acești oameni, starea 
veșmintelor și a corpului lui erau semne de necontestat ale 
inferiorităţii sociale. Atitudinea lor îl durea și când se gândea la 
Angelique - considerată, în locul acesta, ca și el, o cantitate 
neglijabilă, un animal de povară. Altfel, de ce ar fi fost prima 
supusă acelei hidoase transformări - de ce ar fi fost dusă la 
institut? Fiindcă nu conta dacă murea. Dar, din păcate, ea nu le 
putea vedea disprețul - la fel cum nu-l putea vedea nici pe el 
(nu, aici nu avea dreptate, sigur îl vedea - ea doar respingea 
ceea ce vedea), la fel cum nu putea vedea, dincolo de propria 
ambiţie disperată, adevărul despre felul în care fusese folosită. 
Chang își aduse imediat aminte, ca o consolare, figurile 
importante ale orașului pe care le găsise, una după alta, 
prăbușite peste cărţile de sticlă, în șirul acela de camere, și pe 
Robert Vandaariff, devenit un automat care scria foaie după 
foaie. Dispreţul Cabalei nu se limita la cei de origine sau poziţie 
socială inferioară. 

Trebuia să recunoască existenţa unei anumite echităţi într-ale 
maltratării. 

Și totuși, Chang rânji la feţele dispreţuitoare și mânioase care 
încercau să ajungă la el prin cercul făcut de dragonii nesiguri pe 
ei. Fiecărui oaspete i se oferise șansa de a linge cizmele Cabalei 
și acum toţi voiau să se bucure de acest privilegiu. Cine erau 
acești oameni ca să prostească atâta mulţime? 

Se gândi cu amărăciune că jumătate din obiectivele Cabalei 


erau deja îndeplinite - ambiția exacerbată a adepților ei pândise 
mereu în umbra vieţii lor, așteptând hămesită șansa de a ieși la 
lumină. Faptul că acea șansă era la fel de onestă ca și cârligul 
cu momeală nu-i trecuse prin cap nici unuia dintre ei - erau prea 
ocupați să se felicite că l-au înghiţit. 


Înălţă cartea de sticlă strălucitoare ca să o vadă toţi. Fără să 
vrea, braţul ridicat puse presiune pe plămânii lui care parcă 
dădeau în clocot și Cardinalul Chang se văzu cuprins de un 
acces de tuse înnebunitor. Scuipă din nou și își șterse gura 
mânjită de sânge. 

— Ne obligi să ștergem podeaua după tine, observă 
Contessa. 

— Bănuiesc că nu prea v-a convenit că nu am dat ortul popii 
la minister, replică Chang cu vocea răgușită. 

— Nu ne-a convenit deloc, dar așa ne-ai demonstrat că ești 
un adversar respectabil, Cardinale, spuse Contessa și îi zâmbi. 
Nu credeţi, domnule Xonck? 

Chang își dădu seama că femeia lua în derâdere rana lui 
Xonck. 

— Ba bine că nu! Cardinalul ne arată cât de dificilă e 
misiunea pe care o avem, toţi, în faţă - lupta hotărâtă pe care 
trebuie să ne pregătim să o purtăm, răspunse Francis Xonck, 
ridicând vocea astfel, încât să ajungă până în cele mai 
îndepărtate colţuri ale încăperii. Viziunea pe care o îmbrăţișăm 
va fi respinsă cu toată tenacitatea de cel pe care îl vedeţi aici. 
Nu-l subestimaţi - dar nu vă subestimaţi nici propriile calităţi, 
ieșite din comun, înţelepciunea și curajul. 

Chang pufni dispreţuitor la auzul acestei lingușeli sfruntate a 
mulțimii și se întrebă de ce se ocupa Crabbe de politică, ţinând 
discursuri peste discursuri, și nu Xonck, cu elocvenţa lui 
onctuoasă. Își aminti de starea de prostraţie a lui Henry Xonck - 
cât de curând Francis Xonck avea să fie mai puternic decât cinci 
Harald Crabbe puși laolaltă. Crabbe trebuie să fi simţit acest 
lucru, fiindcă făcu un pas înainte, adresându-se și el întregului 
auditoriu. 

— Un astfel de om a comis crime chiar și în seara aceasta - 
prea multe ca să le mai enumerăm! - în încercarea lui dea ne 
zădărnici misiunea. Ne-a ucis soldaţii, ne-a pângărit femeile - a 


dat buzna ca un sălbatic în ministerul nostru și în această casă! 
Şi de ce? 

— Fiindcă ești un mincinos și un sifilitic... 

— Fiindcă, strigă Crabbé, reușind fără efort să acopere vocea 
răgușită a lui Chang, fiindcă noi oferim o viziune care va 
înfrânge puterea pe care acest om - și stăpânii lui - o exercită 
asupra voastră, de a vă ţine în șah, de a vă oferi firimituri în 
timp ce profită de pe urma muncii și a valorii voastre! Noi 
spunem că toate acestea trebuie să se sfârșească - iar călăul lor 
vine să ne execute! Vedeţi și singuri! 

Mulțimea începu să strige furioasă și, din nou, Chang simţi că 
nu-i înţelege absolut deloc pe oameni. Pentru el, cuvintele lui 
Crabbe erau la fel de absurde și de slugarnice ca și cele rostite 
de Xonck, la fel de lingușitoare, mai mult de-atât nici nu se 
putea. Și totuși, mulţimea întărâtată precum câinii de vânătoare 
îi dorea capul. Dragonii cedau teren în timp ce spectatorii îi 
împingeau din ce în ce mai tare. Văzu cum Aspiche, înghiontit 
din spate, se uita agitat spre podium - apoi spre Chang, 
încruntat, de parcă ar fi fost vina Cardinalului. 

— Dragi prieteni... vă rog! Vă rog... un moment! strigă Xonck 
zâmbind, cu mâna teafără ridicată. 

Strigătele se potoliră imediat. Controlul era uluitor. Chang se 
îndoia că acești oameni fuseseră supuși Procesului - nu aveau 
când - dar nu înţelegea cum de un grup atât de mare de indivizi 
neîndoctrinaţi (sau negermani) puteau reacţiona la unison. 

— Dragi prieteni, repetă Xonck, nu vă impacientaţi... omul 
acesta va plăti... va plăti imediat. Xonck îl privi pe Chang cu un 
zâmbet nerăbdător și adăugă: Trebuie doar să stabilim metoda. 

— Pune cartea jos, Cardinale, spuse Contessa. 

— Dacă se apropie cineva de mine o sparg de faţa dumitale 
atât de frumoasă. 

— Chiar așa? 

— Cu cea mai mare plăcere. 

— Câtă meschinărie, Cardinale... mă faci să-mi schimb 
părerea despre dumneata. 

— Atunci îmi cer scuze. Dacă te încălzește cu ceva, află că 
am să te ucid pe tine, nu fiindcă și tu m-ai ucis pe mine, deja, cu 
sticla din plămâni, ci fiindcă ești, cu adevărat, cel mai înverșunat 


dușman al meu. Prinţul e un idiot, pe Xonck l-am bătut deja, iar 
ministrul adjunct Crabbe e un laș. 

— Vai, ce neînfricat ești, replică femeia, neizbutind să-și 
reprime un mic zâmbet. Dar l-ai uitat pe Comte d'Orkanez. 

— El își face treaba, dar dumneata îi arăţi direcţia - până la 
urmă, el este omul dumitale. Mai mult de-atât, chiar urzești 
planuri împotriva tovarășilor dumitale - știe vreunul dintre ei ce 
misiune i-ai încredinţat domnului Gray? 

— Domnului... cui? întrebă Contessa cu zâmbetul încremenit 
pe faţă. 

— Hai, hai... n-o face pe neștiutoarea. Domnului Gray. De la 
institut - era cu dumneata la minister - când Herr Flauss a fost 
supus Procesului. 

Chang arătă spre demnul ministru plenipotenţiar al ducatului 
de Macklenburg care, în ciuda expresiei nedumerite, încuviinţă 
din cap. Înainte ca femeia să spună ceva, Chang continuă: 

— Bănuiesc că dumneata l-ai pus la treabă pe domnul Gray. 
Altfel cum de l-am găsit în cele mai îndepărtate tuneluri ale 
închisorii în timp ce umbla la cuptoarele lui d'Orkanez? Nu știu 
dacă a reușit să facă ce i-ai spus. L-am omorât înainte de a avea 
ocazia să facem schimb de informaţii. 


Trebuia să-i recunoască admirabila stăpânire de sine. Chang 
de-abia terminase de vorbit, că femeia se și întoarse spre 
Crabbe și Xonck, șuierând fioros: 

— Ştiaţi despre asta? Vo/ l-aţi trimis pe Gray la subsol? 

— Bineînţeles că nu, șopti Crabbe. Gray era în subordinea 
ta... 

— Atunci l-a trimis Comte? șuieră Contessa din nou, și mai 
furioasă. 

— Gray era în subordinea ta, repetă Xonck, mintea lucrându-i 
în spatele tonului măsurat. 

— Atunci ce căuta în tuneluri? întrebă Contessa. 

— Eu sunt sigur că nu era acolo, spuse Xonck. Sunt sigur că 
amicul nostru Chang minte. 

Se întoarseră spre el. Contessa dădu să vorbească, dar Chang 
scoase mâna din buzunarul pardesiului. 

— Cred că asta e cheia lui, strigă Chang și azvârli cheia grea, 


de metal, pe podea, în dreptul podiumului. 


Desigur, cheia putea fi a oricui - Chang se îndoia că vreunul 
din ei îl cunoștea pe Gray atât de bine ca să o recunoască - dar 
obiectul palpabil avu efectul scontat: îi adeverea spusele. Zâmbi 
cu o plăcere macabră, simțind în sfârșit că, odată cu această 
ultimă șaradă, cu acest schimb de replici în care o momise pe 
Contessa, inima îi era cuprinsă de o răceală bine-venită - căci 
Chang știa că nimic nu era mai periculos decât omul căruia nu-i 
mai păsa de nimic și saluta șansa de a vâri cât mai multă 
zâzanie între cei de pe podium, în aceste ultime clipe. Figurile 
de pe podium rămaseră tăcute, la fel ca și mulțimea - deși 
Chang era sigur că spectatorii habar nu aveau ce înseamnă 
toate acestea, văzând doar că cei care îi conduceau se aflau 
într-o mare încurcătură. 

— Ce făcea Gray acolo... începu Crabbe. 


— Deschideţi ușile! spuse Contessa, fulgerându-l pe Chang cu 
privirea și ridicând vocea tăioasă ca un brici. 

In spatele lui, Chang auzi cum se trag zăvoarele. Imediat 
mulţimea începu să șușotească, privind înapoi și făcând loc. 
Altcineva intra în sala de bal. Chang se uită spre podium - cei de 
acolo păreau la fel de concentrați asupra nou-venitului ca și 
spectatorii - apoi înapoi, în timp ce șoaptele erau întrerupte de 
exclamaţii și chiar strigăte de panică. 

In cele din urmă mulţimea se retrase de-o parte și de alta, 
eliberând spaţiul dintre Cardinalul Chang și Comte d'Orkanez, 
care se îndrepta încet spre el. In mâna stângă Comte avea o 
lesă neagră, de piele, legată printr-o clemă de metal de gulerul 
de piele din jurul gâtului unei femei care venea în spatele lui. 
Chang simţi cum îi stă inima în loc. 

Femeia era goală, părul negru îi atârna în bucle lucioase, și 
mergea cu pași rari în spatele lui d'Orkanez, ochii rătăcindu-i 
prin încăpere, fără se oprească asupra cuiva, ca și cum ar fi 
văzut toate acestea pentru prima oară. Se mișca încet, dar fără 
sfială, firesc precum un animal, pășind cu grijă, pipăind atent 
podeaua, în timp ce se uita la feţele celor din jur. Trupul ei 
emana o lumină albastră, din străfundurile lui albastru-violete, 
cu pielea lucioasă ca apa, în același timp flexibil și rigid, dându-i 
lui Chang impresia că fiecare mișcare avea nevoie de efort și 
pregătire conștientă. Era frumoasă și nepământeană - Chang 


nu-și putea desprinde privirea - forma sânilor ei, echilibrul 
perfect dintre coastele și șoldurile ei, mersul ei maiestuos. Văzu 
că, în afară de cap, faţa și trupul lui Angelique nu mai avea nicio 
urmă de păr - absenţa sprâncenelor deschizând-o într-un fel la 
faţă, făcând-o să semene cu o madonă medievală cuprinsă de 
beatitudine; în același timp sexul ei dezgolit era imposibil de 
inocent și de lasciv. 

Numai albul ochilor ei strălucea. Ochii i se opriră asupra lui 
Chang. 


Comte trase de lesă și Angelique își continuă drumul. Sala era 
cufundată în tăcere. Chang auzea lipăitul fiecărui pas pe lemnul 
lustruit. Își dezlipi ochii de pe Angelique și privi spre d'Orkanez, 
pe fața căruia se citea o ură înverșunată. Privi apoi spre podium: 
Crabbé și Xonck, șocați, Contessa însă, deși îngrijorată, privindu- 
și tovarășii de parcă ar fi vrut să constate cât de reușită era 
această încercare de a le distrage atenţia. Chang își întoarse 
privirea la Angelique. Simţi că nu se mai poate stăpâni. Femeia 
păși mai aproape... și o auzi vorbind: 

— Car-di-na-le Chang, spuse ea, rostind fiecare silabă cu 
aceeași grijă ca și înainte... numai că acum vocea era altfel, mai 
mică, mai intensă - de parcă jumătate din ea îi fusese furată. 

Buzele nu i se mișcau - oare se puteau mișca? - și Chang își 
dădu seama, uluit, că vorbele ei erau numai în capul lui. 

— Angelique... șopti el. 

— S-a sfârșit, Cardinale... știi bine că s-a sfârșit... uită-te la 
mine. 

Chang încercă să facă orice altceva. Nu putu. Femeia veni mai 
aproape, din ce în ce mai aproape. 

— Sărmane Cardinal... m-ai dorit atât de mult... și eu am 
dorit, atât de mult... îți mai aduci aminte? 

Cuvintele din mintea lui se umflară precum ghemele 
chinezești de hârtie în apă, transformându-se în flori 
strălucitoare, până când simţi că prezenţa ei îl copleșește, iar 
gândurile ei îi înlocuiesc simţurile. 


Nu se mai afla în sala de bal. 
Stăteau împreună pe malul fluviului, privind apa cenușie, la 
apusul soarelui. Făcuseră vreodată așa ceva? Da, odată, își 


amintea acum - se întâlniseră din întâmplare pe stradă și ea ÎI 
lăsase să o conducă înapoi la bordel. Își amintea ziua în toate 
amănuntele ei, în timp ce o retrăia prin intermediul memoriei 
femeii proiectate asupra lui. li vorbea - cuvinte lipsite de sens - 
spunea orice ar fi putut avea efect asupra ei, despre istoria 
caselor pe lângă care treceau, despre aventurile lui, despre 
viața adevărată de pe chei. Femeia îi răspundea rar, 
monosilabic. La vremea aceea se întrebase dacă nu cumva 
reacţiona astfel fiindcă nu înţelegea prea bine limba - accentul 
ei era destul de evident - acum însă, din păcate, avându-i 
gândurile în minte, își dădu seama că femeia pur și simplu nu 
voise să vorbească și că acel episod nu avea nimic de-a face cu 
el. Acceptase să meargă cu el - intenţionat se apropiase de el - 
ca să evite un alt client gelos care o urmărise tot drumul de la 
Circus Garden. Fusese cu gândul în altă parte, zâmbind politicos 
și dând din cap, vrând doar ca el să înceteze odată... până când 
se opriseră o clipă pe mal și priviseră apa. Chang tăcuse, apoi 
vorbise liniștit despre curgerea fluviului spre o mare nesfârșită - 
remarcând că, până și ei, cu vieţile lor amărâte, prin faptul că 
erau acolo, în acel moment, se aflau la un pas de marea taină. 

Acea imagine a unei posibile evadări, acel ecou neintenţionat 
al vieţii ei închipuite, de necuprins, atât de ruptă de realitate... o 
luase prin surprindere. Femeia își amintea acel moment și i se 
oferea aici, la sfârșit, în semn de mulţumire. 


Cardinalul Chang clipi de câte ori. Privi în jos, spre podea. 
Stătea în patru labe, iar din gură i se prelingea saliva roșie de 
sânge. Colonelul Aspiche era lângă el, uitându-se ameninţător, 
cu cartea de sticlă în mâini. Angelique stătea lângă Comte 
d'Orkanez, cu privirea rătăcită în care nu se citea nici 
curiozitate, nici interes. Comte făcu un semn către podium și 
Chang se chinui să se întoarcă într-acolo. Lângă podium 
mulţimea se dădu la o parte din nou... ca să o lase să treacă pe 
doamna Stearne. Femeia intră de mână cu o femeie scundă, 
într-o robă de mătase albă. Chang scutură din cap - nu putea 
gândi - femeia în alb... o cunoștea... clipi iar și se șterse la gură, 
înghițind cu greutate. Roba era transparentă și se lipea de 
trupul ei... era cu picioarele goale... o mască împodobită cu 
pene albe... cu părul de culoarea castanelor, eu fruntea 
încadrată de bucle mari. Cu un efort supraomenesc Chang își 


îndreptă spatele și rămase în genunchi. 

Dădu să vorbească în timp ce doamna Stearne se întinse și 
smulse masca de pe faţa domnișoarei Temple. Urmele lăsate de 
Proces erau vizibile în jurul ochilor ei cenușii și îi traversau 
rădăcina nasului. 

Chang încercă să-i pronunţe numele. Gura nu-l ascultă. 

Colonelul Aspiche se mișcă în spatele lui. Forţa loviturii făcu 
să se învârtă sala în jurul lui atât de repede, încât Chang se 
întrebă, în ultima clipă dinaintea întunericului, dacă fusese 
decapitat. 


9 
Provocateur 

Corpul omenesc nu-și amintește durerea, își amintește doar 
că a trecut printr-o experienţă dureroasă - în calitate de chirurg, 
doctorul Svenson știa bine asta. Spaima însă se întipărește în 
memorie mai mult decât orice altceva și, în timp ce urca 
anevoie, centimetru cu centimetru, spre nacela de metal, 
peisajul rural legănându-se ameţitor sub el, vântul îngheţat 
amorțindu-i faţa și degetele, doctorul se îndoia din ce în ce mai 
mult că mai era în toate minţile. Incercă să se gândească la 
orice numai la hăul de sub picioarele lui nu, dar nu izbuti. Din 
cauza efortului nu mai putea să vorbească, darămite să strige 
după ajutor, însă fiecare mișcare îl făcea să scâncească îngrozit. 
Toată viaţa se ferise de înălțimile de orice fel - chiar și atunci 
când urca scările pe vas își impunea să privească drept în faţă și 
să se miște ca un ceasornic pentru ca mintea și stomacul să nu-i 
cedeze la niște înălţimi atât de neînsemnate. Fără să vrea, pufni 
dispreţuitor - dând drumul câtorva stropi de salivă - la însăși 
ideea de scară. Singura lui consolare, extrem de firavă, era că 
vântul puternic și cerul întunecat îl ascunseseră până acum de 
privirile celor care s-ar fi uitat pe fereastră. Nu că ar fi știut 
precis că nu fusese văzut. Doctorul ţinea ochii închiși. 

Ajunsese la jumătatea cablului și își simţea braţele ca de 
plumb. Deja i se părea că tot ce mai putea face era să rămână 
agăţat acolo. Deschise ochii pentru o fracțiune de secundă, dar 
îi închise cu un țipăt, cuprins de vertijul provocat de nacela care 
se legăna încontinuu. La fereastra circulară unde văzuse faţa 
cuiva era doar sticlă neagră. Oare chiar fusese El6ise? Acolo, 
jos, fusese sigur de asta, acum însă - acum de-abia mai știa 
cum îl cheamă. Se forță să urce mai departe - de fiecare dată 
când își desprindea o mână de pe cablu ca să-l apuce din nou, 
mai sus, simţea că moare de frică, dar se silea să repete 
mișcarea, iar și iar, cu fața încremenită într-un rictus 
înspăimântător. 

Încă o jumătate de metru. Gândurile negre începură să nu-i 
dea pace - ce-ar fi să se oprească? Ce-ar fi să dea drumul 
cablului? Oare în spatele fricii lui de înălțimi nu se ascundea 
tocmai impulsul de a sări? De ce se ferea de balcoane și 
ferestre, dacă nu de pornirea de a se arunca în gol? Acum era 
atât de simplu. Pășunile de dedesubt ar fi un mormânt la fel de 


bun ca și marea - de câte ori nu se gândise la asta, de la 
moartea Corinnei? De câte ori nu-l luase cu frig privind dincolo 
de balustrada de fier a unei nave baltice, simțind - ca și un 
terier deprimat care simte băţul pe spinare - tentaţia de a se 
arunca în apă? 

Incă o jumătate de metru, scrâșnind din dinţi și dând din 
picioare, căţărându-se doar din voinţă și furie. Acela da, motiv 
de a trăi - ura faţă de acești oameni, față de atitudinea lor 
condescendentă, de asumarea privilegiului, de pofta lor 
nemăsurată. Se gândi la ei cum stau acolo, în nacelă, departe 
de frigul insuportabil, fără îndoială înfășurați în blănuri, legănaţi 
de vânt, ascultând zumzetul molcom al rotoarelor. Incă un sfert 
de metru, cu braţele încordate precum cablul. Deschise palma și 
prinse cablul din nou... plesni din cizme... iar și iar. Se sili să se 
gândească la orice, numai la a-și da drumul nu - dirijabilul - nu 
mai văzuse așa ceva! Umplut cu gaz - hidrogen, probabil - dar 
numai atât? Și ce anume îl făcea să se deplaseze? Nu-și dădea 
seama cum putea purta greutatea nacelei, darămite un motor 
cu abur... oare exista altă sursă de energie? Ceva care avea de- 
a face cu Lorenz și lutul albastru-violet? În alte împrejurări 
aceste întrebări i s-ar fi părut fascinante, acum însă doctorul se 
agăța de ele cu ardoarea celui care recită tabla înmulţirii ca să 
împiedice o crise iminentă. 


Deschise ochii din nou și privi în sus. Era mai aproape decât 
credea, la vreo zece metri de nacela lungă de fier. Cablul era 
prins de cadrul de oţel al balonului cu gaz, chiar în spatele 
nacelei, unde nu se vedea nicio fereastră... dar exista vreo ușă? 
Închise ochii și continuă să urce, încă un metru chinuitor, apoi 
privi din nou în sus. Rămase îngrozit... urcând cu ochii închiși 
nu-și dăduse seama... și, o clipă, rămase pe loc. Sub nacelă și 
pe părţile ei laterale se aflau rotoarele din spate - fiecare lung 
de aproape trei metri - iar drumul lui spre nacelă trecea chiar 
printre ele. Din cauza vântului și a sforțărilor lui cablul se legăna 
de colo-colo - paletele rotoarelor se învârteau atât de repede 
încât nu-și putea da seama cât de mare era distanţa dintre ele. 
Cu cât urca, cu atât mai mare era riscul de a se apropia prea 
mult de unul din ele și de a fi lovit de palete. 

Altă soluţie nu avea decât să se lase să cadă și, cu cât 
prelungea așteptarea, de teamă, cu atât simţea că i se scurge 


puterea din braţe. Se trase în sus, cu ochii închiși, și prinse 
cablul între genunchi ca să-l oprească din legănat. In timp ce 
înainta centimetru cu centimetru, auzi mai clar mișcarea 
amenințătoare a rotoarelor, secerând metodic aerul. Se afla 
chiar sub ele. Simţea mirosul de fum - același amestec înţepător 
de ozon, sulf și cauciuc ars de la care aproape că-i venise să 
vomite în mansarda conacului Tarr - vehiculul zburător era o 
altă invenţie malefică a Cabalei. Simţea rotoarele aproape de el, 
duduind. Intinse o mână, o întinse și pe cealaltă și ajunse între 
rotoare, împăcat cu gândul că ar putea fi ciopârţit. Paletele 
urlau în jurul lui, dar Svenson reuși să rămână neatins. Mai urcă 
un centimetru-doi, tremurând de efort. Nacela era chiar în faţa 
lui - doar la un metru. Orice încercare de a se balansa într-acolo 
- dacă nu reușea să se apuce de ea - îl trimitea direct în 
rotoare. In plus, în partea din spate a nacelei nu avea de ce să 
se agaţe, chiar dacă risca un balans. Privi în sus. Cablul era 
atașat de cadrul metalic cu un bolţ de fier... era singura soluţie. 
Incă doi metri. Ajunsese cu capul deasupra rotoarelor. Aproape 
că atingea bolţul. Se mai căţără un sfert de metru, gâfâind, 
neînţelegând de unde avea atâta forță. Incă cincisprezece 
centimetri. Intinse mâna cu un efort supraomenesc, pipăi bolţul 
și bara de oțel de deasupra. Se cutremură de spaimă - se ţinea 
de cablu doar cu o mână și cu genunchii. Inghiţi în sec și se 
prinse bine de bară. Acum trebuia să o apuce și cu mâna 
cealaltă. Pe urma putea să-și înfășoare picioarele în jurul barei și 
să se târască pe deasupra rotoarelor spre marginea de sus a 
nacelei. Dar pentru asta trebuia să dea drumul la cablu. Brusc - 
era, poate, inevitabil - îl lăsară nervii și scăpă cablul din mână. 
In secunda următoare apucă bara de metal și cu cealaltă mână, 
rămânând suspendat în aer. Privi în jos și văzu cum cablul 
dispare în rotorul din dreapta, făcându-se fărâme. Işi trase 
genunchii la piept aproape scâncind - înainte ca rotoarele să-i 
reteze picioarele - și le împinse peste bara de metal. Privi în sus, 
la balonul de gaz de deasupra capului. Sub el era moartea - prin 
dezmembrare, dacă nu prin impactul cu solul. Alunecă încet de- 
a lungul barei, dezlipindu-și anevoie mâinile de pe metalul 
îngheţat, la fiecare grindă transversală. Avea mâinile amorţite - 
se ajuta cu aceeași disperare de antebraţe ca și de degete. 

Avu nevoie de zece minute ca să se târască trei metri. Nacela 
era acum chiar sub el. Se lăsă să cadă ușor și simţi metalul tare 


sub picioare, îi curgeau ochii - plini de lacrimi sau din cauza 
vântului, doctorul Svenson nu-și dădea seama. 


Nacela era o cutie de oţel înnegrit care atârna, la un metru 
sub balonul de gaz, de patru bare de metal fixate la fiecare colț. 
Suprafaţa acoperișului era alunecoasă din cauza frigului și a 
umezelii aduse de ceața venită din largul coastei, doctorul 
Svenson era prea paralizat de teamă și prea amorţit de efort ca 
să se apropie de margine ca să se agaţe de una din bare. De 
aceea preferă să se ghemuiască în mijlocul acoperișului, cu 
braţele înfășurate în jurul aceleiași bare de care se folosise ca să 
urce până aici. Simţi cum îi clănţănesc dinţii în timp ce se 
căznea să-și limpezească mintea și să cântărească situaţia. 
Nacela era lată de vreo patru metri și lungă de treisprezece. 
Observă o trapă rotundă în acoperiș, dar, ca să ajungă la ea, 
trebuia să dea drumul barei de metal. Inchise ochii și încercă să- 
și controleze respiraţia, tremurând în ciuda efortului depus și a 
mantalei groase - sau poate chiar din cauza lor, transpiraţia de 
pe corp și din haine făcându-l să-i fie frig acum, în bătaia aspră 
a vântului. Nacela se clătină brusc, obligându-l să deschidă ochii 
și să se prindă și mai bine de bară. Dirijabilul își schimba direcţia 
și Svenson simţi cum îi scapă bara din mână din cauza forţei de 
inerție. Cu un hohot de râs neașteptat se văzu acum - încercând 
disperat să nu cadă de pe o navă aeriană care se întorcea brusc 
- și în trecut, dominat o viaţă întreagă de teama de scări. |și 
aminti nu mai departe de ziua precedentă - atât de recent? - 
cum urcase în patru labe pe acoperișul reședinței diplomatice! 
De-ar fi știut ce-l aștepta! Strânse bara și mai tare și râse din 
nou - acoperișul! Se agăța chiar de soluţia misterului evadării 
prinţului - veniseră după el cu dirijabilul! Probabil că rotoarele 
erau silenţioase la o viteză redusă - opriseră dirijabilul deasupra 
clădirii și coborâseră câţiva oameni ca să-l elibereze pe prinţ 
fără ca nimeni să prindă de veste. Până și mucul de ţigară avea 
sens acum - aruncat de Contessa di Lacquer-Sforza în timp ce 
privea de la o fereastră a nacelei. Ceea ce nu avea sens, încă, 
era de ce prinţul fusese furat fără știrea celorlalţi membri ai 
Cabalei - cel puţin a lui Xonck și Crabbé. Ca și moartea lui 
Arthur Trapping, răspunsul lui i-l puteau da decât dușmanii lui... 
dacă ar fi putut desluși măcar unul dintre aceste mistere... ar fi 
putut înţelege totul. 


În sfârșit, dirijabilul se redresă. Ceaţa se îndesi în jurul lui 
Svenson, care făcu mai mulţi pași pe acoperiș, având grijă să nu 
calce prea tare - ultimul lucru pe care și-l dorea era ca toţi cei 
de dedesubt să afle că era acolo. inchise ochii din nou și încercă 
să respire mai liniștit, dar nu reuși decât să gâfâie mai rar - 
dinţii îi clănțăneau în continuare. Voia să rămână pe loc până 
când nu se mai putea ţine de bară sau până când dirijabilul 
ajungea la destinaţie. 

Când deschise ochii, dirijabilul executa o nouă întoarcere, mai 
lentă decât prima și - până atunci nu-și dăduse seama, dar 
acum văzu prin breșele neregulate din ceaţă - la o altitudine 
mai joasă, la vreo treizeci de metri deasupra a ceea ce părea o 
pășune mlăștinoasă, cu câte un copac stingher, ici-colo. Oare 
voiau să traverseze marea? Văzu mai multe lumini, vagi la 
început, pâlpâitoare, dar care deveneau din ce în ce mai clare, 
permițându-i să stabilească destinaţia dirijabilului - căci, 
într-adevăr, aparatul continua să coboare. 

Era o structură enormă, dar destul de joasă - două sau trei 
etaje, după estimarea lui Svenson - care dădea impresia de 
forţă indestructibilă. Clădirea semăna cu o mandibulă, spaţiul 
gol din mijlocul ei fiind ocupat de un fel de grădină ornamentală. 
În timp ce dirijabilul se apropia de sol, auzi cum zgomotul 
rotoarelor se schimbă - duduitul deveni mai rar - și observă și 
alte detalii: parcul mare din faţă, plin de trăsuri și, vânzolindu-se 
de colo-colo ca niște furnici (sau, văzuţi mai de aproape, ca 
niște șoricei), vizitii și rândași. Svenson se uită în partea cealaltă 
și zări două felinare care se legănau pe acoperiș, iar în spatele 
felinarelor un grup de bărbaţi - care, fără îndoială, așteptau să 
ancoreze dirijabilul. Aparatul de zbor se apropie și mai mult... 
treizeci de metri... douăzeci de metri... brusc, Svenson se temu 
să nu fie văzut, drept care, fără prea multă tragere de inimă, se 
lipi cu burta de acoperișul nacelei, agăţându-se de mânerul 
trapei. Placa de metal era rece ca gheaţa. Ca să nu-și piardă 
echilibrul, stătea cu picioarele rășchirate, cu o mână strângea 
mânerul, iar pe cealaltă o ţinea lipită de acoperiș. Dirijabilul își 
continuă coborârea. Auzi strigăte care veneau de dedesubt și 
apoi se deschise o fereastră și cineva răspunse din nacelă. 

Aterizau pe casa Harschmort. 

Doctorul Svenson închise din nou ochii, acum mai mult de 
teama de a fi descoperit decât de înălţime, auzind în jurul lui 


zgomotele scoase de dirijabil în timp ce se pregătea de 
aterizare. Nimeni nu apăru prin trapă - cel mai probabil cablurile 
erau lăsate prin partea din faţă a nacelei. Poate că, în clipa în 
care rotoarele se opreau, cablurile erau fixate din nou de bara 
pe care urcase. Nu-și dădea seama când, dar era doar o 
chestiune de timp până aveau să-l vadă. Se forță să se 
gândească la situaţia lui și la șansele lui de scăpare. 

Era neînarmat. Era sleit de puteri - mai rău de-atât, avea 
glezna scrântită, îl durea capul, iar palmele îi erau jupuite. Pe 
acoperișul clădirii se afla o ceată de matahale care de-abia 
așteptau să-l înhaţe, dacă nu chiar să-i facă vânt în parcul de 
dedesubt. În nacelă erau alți dușmani de-ai lui - Crabbé, 
Aspiche, Lorenz, domnișoara Poole... iar în mâinile lor, în cine 
știe ce stare - Elise Dujong. Sub el auzi un alt zgomot scurt, 
apoi un zăngănit metalic când un inel greu de oţel se lovi de 
suprafaţa de piatră. Își înfrână pornirea de a se ridica și a arunca 
o privire. Nacela începu să se clatine ușor și Svenson auzi două 
voci - pe cea a lui Crabbe, apoi pe cea a domnișoarei Poole. 
Cineva le răspunse de jos și, curând, în conversaţie interveniră 
prea multe voci pentru ca doctorul să le mai poată distinge - 
acum coborau din nacelă pe o scară fixă sau mobilă. 

— A dat Dumnezeu, (acesta era Crabbé, strigând către cineva 
de pe acoperișul clădirii), e totul pregătit? 

— Am petrecut de minune, spuse domnișoara Poole, deși nu 
fără emoții... 

— La naiba, continuă Crabbe. Habar n-am... Lorenz spune că 
poate, dar eu de-abia acum aud asta... da, de două ori... a doua 
oară direct în inimă... 

— Ușor! Ușor am spus! (Acesta era Lorenz.) Şi gheaţă... avem 
nevoie de o cadă plină, numaidecât... da, toţi... apucaţi! 
Repede, nu mai e timp! 

Crabbe asculta în timp ce altcineva care vorbea prea încet îl 
informa despre anumite evenimente - oare era Bascombe? 

— Da... da... înţeleg. 

Svenson și-l imagina pe ministrul adjunct dând din cap și 
mormăind. 

— Și Carfax? Baax-Saomes? Baroneasa Roote? Doamna 
Kraft? Henry Xonck? Excelent... dar ilustrul nostru amfitrion? 


— Colonelul s-a rănit la gleznă, da, chicoti domnișoara Poole - 


exista vreun lucru care să n-o amuze pe femeia aceea? În /uptă 
cu doctorul acela înfiorător, Svenson. Mă tem că doctorul a avut 
parte de o moarte violentă - mă fac cenușie la faţă numai când 
mă gândesc! 

Domnișoara Poole - căreia colonelul Aspiche îi ţinu hangul cu 
un „ha, ha, ha” răsunător - izbucni în râs, mândră de jocul ei de 
cuvinte. In starea în care se găsea, sleit de puteri și de emoţii, 
Svenson își dădu cu greu seama că cei doi făceau haz pe seama 
incinerării lui în cuptor. 

— Pe aici... pe aici... da! Mai mult ca sigur, domnișoară Poole, 
călătoria nu i-a priit deloc! 

— Dar, domnule colonel, părea, nu de mult, atât de docilă... 
poate că doamna are nevoie de mai multă atenție din partea 
dumneavoastră. 

O duceau cu ei pe Eldise - era în viaţă. Oare ce-i făcuseră? Și 
ce voia să spună domnișoara Poole prin „docilă”? Se tortură cu 
imaginea lui El6ise pe scara de lemn, confuzia din privirea ei... 
venise la conacul Tarr cu un scop anume, chiar dacă acesta îi 
dispăruse din memorie. Cine era Svenson ca să spună cine era 
Elise cu adevărat? Apoi își aminti căldura buzelor ei și nu știu la 
ce să se mai gândească. Teama de a fi descoperit îl împiedica să 
ridice capul și să se uite în jos. Clipele se târau încet, iar el 
mormăia în sinea lui, rugându-se ca cei de pe acoperișul clădirii 
să dispară de acolo cât mai repede. 

In cele din urmă nu mai auzi nicio voce. Dar dacă mai 
rămăseseră cei care ancorau dirijabilul sau îl păzeau? Auzi un 
declic înfundat dinspre trapa de sub el, apoi simţi cum i se 
întoarce mânerul în mână. Îi dădu repede drumul și se retrase. 
Trapa se deschise și din ea apăru faţa mânjită de unsoare a unui 
bărbat îmbrăcat în salopetă. Bărbatul îl văzu pe Svenson și 
rămase cu gura căscată. Doctorul își repezi călcâiul cizmei în 
faţă cu toată puterea, strâmbându-se la auzul trosnetului. Insul 
căzu înapoi prin trapa deschisă, cu Svenson pe urmele lui. 
Doctorul își vâri picioarele prin gaura rotundă, neluând în seamă 
șirul de trepte de fier fixate de perete, și se lăsă să cadă pe 
bărbatul în salopetă, care ședea năuc, gemând la baza scării. 
Svenson ateriză direct pe umerii lui, făcându-l una cu podeaua. 
Se îndepărtă anevoie de victima care rămăsese nemișcată și se 
apucă de trepte ca să se poată ridica în picioare. Din buzunarul 
salopetei insului ieșea o cheie fixă, enormă, plină de unsoare. 


Cântărind-o în mână, Svenson își aminti și de cheia cu care îl 
aranjase pe domnul Coates în Tarr Village și de sfeșnicul cu care 
îl ucisese pe nefericitul Starck. Oare violența devenise atât de 
necesară, o tactică atât de firească? Oare numai cu o noapte în 
urmă Comte îl făcuse să-și amintească de vina pe care o purta 
în suflet - faptul că otrăvise pe cineva, un ticălos, dar ce conta 
în Bremen? Unde erau acele scrupule acum? 

Păși cu precauţie prin nacelă, care era împărțită în cabine, 
precum interiorul aglomerat, dar bine utilat al unui iaht. Lângă 
perete erau bănci de piele, capitonate, și, între ele, mai multe 
mese mici, cât și ceea ce părea a fi o servantă cu băuturi - 
sticlele erau vizibile prin ușa de sticlă. Degetele amorţite ale lui 
Svenson se chinuiră să dezlege curelele de piele cu care era 
închisă servanta. Mâinile lui încă mai erau pe jumătate 
îngheţate și pline de julituri, în consecinţă nu puteau executa o 
operațiune atât de complicată precum desfacerea unei simple 
clame. Scânci de nerăbdare și înhăţă cheia. Lovi cu putere ușa 
de sticlă, apoi vâri cheia prin gaură ca să-i netezească 
asperităţile. Scoase cu grijă o sticlă de coniac și o destupă cu 
degetele lui înţepenite, ca niște gheare. Trase o dușcă 
sănătoasă, tușind o dată și încântat de senzaţia de căldură din 
stomac, apoi mai trase una. Respiră adânc, cu lacrimi în colţul 
ochilor, și mai trase o dușcă. Puse sticla jos - voia să se 
încălzească și să se revigoreze, nu să-și amorţească simţurile. 

Lângă peretele din față era o altă servantă, mai înaltă, de 
lemn. Se apropie de ea și încercă să o deschidă. Era încuiată. 
Svenson înălță cheia și, cu o lovitură bine ţintită, sparse lemnul 
din jurul încuietorii. Deschise ușile servantei și văzu un șir bine 
uns de cinci carabine strălucitoare, cinci cuțite de abordare bine 
lustruite și, atârnând în spatele lor, trei revolvere militare. 
Svenson azvârli cheia pe o bancă de piele și luă repede un 
revolver și o cutie cu cartușe, scoțând butoiașul ca să-l încarce. 
Privi în sus, ascultând în timp ce degetele strecurau cartuș după 
cartuș în revolver și, după al șaselea, vâri butoiașul la loc. Mai 
era cineva afară? Luă un cuţit de pe perete. Era o armă 
înspăimântătoare, asemănătoare cu un satâr de măcelărie, lung 
de vreo șaptezeci și cinci de centimetri, cu un mâner rotund de 
alamă lucitoare care îi acoperea toată mâna. Habar nu avea 
cum să o folosească, dar era atât de înfiorătoare încât aproape 
sigur putea ucide fără prea mult efort. 


Insul în salopetă stătea în continuare nemișcat. Svenson făcu 
un pas spre el, se opri, oftă, apoi se aplecă repede lângă om și 
vâri revolverul în buzunar. li pipăi carotida ca să vadă dacă avea 
puls... Avea. Oftă din nou când îi văzu nasul spart și îi schimbă 
poziția pentru ca sângele care îi curgea întruna să nu-l sufoce. 
Se șterse pe mâini și se ridică în picioare, scoțând revolverul. 
Acum că era sigur că nu-și pierduse omenia, putea să-și caute 
răzbunarea. 


Doctorul Svenson trecu prin următoarea cabină, căutând 
ieșirea - o altă trapă, prevăzută cu o scară rabatabilă, de metal, 
se deschidea spre acoperișul clădirii, aflat la vreo trei metri mai 
jos. O altă scară urca spre cabina pilotului. Se asigură că nu-l 
vedea nimeni de la baza scării și ascultă din nou. Această 
cabină din mijloc semăna foarte mult cu cealaltă - bănci și mese 
- dar, pe podea, sub o scoabă de metal, zări mai multe bucăţi 
de frânghie. Svenson îngenunche tulburat. Bucăţile erau tăiate 
la un capăt și pătate de sânge... Frânghiile cu care fusese legată 
ElSise, mâinile, picioarele, gura ei. Cel care o legase nu avusese 
niciun fel de scrupule - strânsese până îi dăduse sângele. Câte 
nu îndurase această femeie, gândi doctorul și simţi cum îl ia cu 
frig, dar și cum crește furia în el. Oare asta nu-i demonstra 
virtutea? Oftă, căci, mai mult ca sigur, asta mai arăta și cât de 
nemiloasă, cât de meticuloasă era Cabala. La fel cum își 
sacrificau potenţialii adepţi la conacul Tarr, tot așa, fără niciun 
scrupul, se asigurau de loialitatea unui nou adept - și, 
bineînţeles, orice adept adevărat suporta fără crâcnire 
încercările la care era supus. Svenson ar fi dat orice să știe ce-i 
spuseseră, ce o îndemnaseră să facă, cu ce o ispitiseră, ce 
întrebări îi puseseră... ar fi dat orice ca să știe ce răspunsese 
ElGise. 

Trase adânc aer în piept - nu se transformase chiar atât de 
mult ca să coboare pe un astfel de obiect, ţinându-și echilibrul 
cu câte o armă în fiecare mână, fără a fi încordat - se strecură 
prin trapă și cobori (sau alunecă) cât putut de repede pe scara 
rabatabilă. Mătură cu privirea acoperișul, căutând un paznic. 
Dar, din câte putea vedea, era singur acolo. Dirijabilul era 
ancorat de acoperiș cu două cabluri prinse de fundul nacelei și 
nu părea a fi supravegheat de nimeni. Hotări să nu mai riște și 
se îndreptă cu pași mari spre singurul loc în care ar fi putut intra 


cei pe care îi urmărea - o mică magazie de piatră la vreo 
douăzeci de metri, cu ușa întredeschisă, proptită de o cărămidă. 

In timp ce mergea, doctorul Svenson își privi mâinile - cuțitul 
în stânga, revolverul în dreapta. Făcuse bine să ia două arme? 
Cu revolverul ţintea bine doar de la distanță mică, iar un 
asemenea cuţit nu mânuise niciodată. Era dreptaci, prin urmare, 
pe care dintre ele ar putea-o mânui mai bine cu stânga? Se 
gândi la cei cu care s-ar putea lupta - soldaţii Ragnarok din 
Macklenburg sau dragonii colonelului Aspiche - toţi înarmaţi cu 
săbii și perfect instruiți cum să le folosească. Cu cuțitul în mâna 
stângă nu putea para nici măcar o singură lovitură. Dar, dacă îl 
ţinea în mâna dreaptă avea vreo șansă - sau, mai important, 
avea o șansă mai mare decât dacă trăgea în ei cu revolverul? 
Nu. Hotărî să nu le schimbe locul. 


Deschise ușa larg și văzu o scară goală, cu trepte de piatră, 
străjuită de pereţi albi. Nu auzi nimic. Svenson împinse încet ușa 
la loc, se întoarse și merse repede, înghițindu-și nodul din gât, 
către capătul acoperișului ce dădea spre grădină. Acoperișul se 
termina, ca un castel plin de ornamente, cu un zid mic, crenelat, 
de unde putea privi în voie. Ceaţa era tot groasă și, sub el, văzu 
grădina ca printr-un văl, cu vârfurile conice ale brazilor bine 
îngrijiţi, urne decorative și statuare, apoi torţe aflate în mișcare, 
străpungând întunericul ameninţător. Torţele păreau a fi purtate 
de dragoni - auzi strigăte, dar îi fu greu să-și dea seama de 
unde vin, fiindcă nu toţi din grădină aveau torţe. Apoi strigătele 
se înăspriră - unde, aproape de mijloc? Urmă o împușcătură și 
un țipăt înăbușit. Alte două împușcături răsunară una după alta 
și Svenson văzu cum torţele se îndreaptă spre același loc - privi 
în faţa lor ca să le vadă prada. Ceaţa era în continuare prea 
deasă - dar faptul că torţele se aflau în mișcare îi dădea de 
înţeles că rana celui care fusese împușcat nu era îndeajuns de 
gravă - sau că rănitul nu era singur. 

Brusc, doctorul Svenson văzu ceva mișcându-se aproape chiar 
sub locul unde se găsea el, o siluetă care trecea pe furiș prin 
gardul viu și se îndrepta spre marginea grădinii, probabil ca să 
traverseze aleea acoperită de pietriș și să pătrundă în clădire. 
Ceaţa se agăța de vegetaţia umedă și se împrăștia la capătul 
ei... era Cardinalul Chang. Dragonii îl fugăreau pe Chang! 
Svenson flutură din braţe ca un nebun, dar Chang se uita la o 


fereastră - prostul! Svenson dădu să strige, dar la ce bun - doar 
ca să-i facă pe dragoni să urce repede pe acoperiș? 

Apoi Chang dispăru, întorcându-se în umbra grădinii - 
furișându-se Dumnezeu știe unde - doi dragoni sosind în locul 
pe care Chang tocmai îl părăsise. Svenson se înfioră la gândul 
că, dacă ar fi reușit să-i atragă atenţia lui Chang, acum omul ar 
fi fost mai mult ca sigur mort. Dragonii priviră atent în jur, apoi 
în sus, silindu-l pe Svenson să se ascundă după perete. 

Ce făcea Chang acolo? Și cum de niciunul dintre cei care se 
vânzoleau pe jos nu remarcase sosirea dirijabilului? Svenson 
bănui că de vină erau ceața și culoarea întunecată a aparatului 
de zbor și se consideră norocos că ajunsese acolo într-un mod 
discret, sperând ca și în continuare să treacă neobservat... 
măcar de-ar putea să se folosească de ea și în continuare. 

Auzind trosnetul unei crengi în grădină, Svenson privi din nou 
în jos și, spre surprinderea lui, îl zări pe Chang imediat, vizibil 
numai de la brâu în sus din cauza ceţii - ceea ce însemna că se 
ţinea bine pe picioare - și lovind ceva din interiorul unei urne 
masive de piatră. Torţele se strângeau în jurul lui - însoţite de 
strigăte. Svenson se aplecă peste marginea acoperișului și 
azvârli cu toată puterea cuțitul spre o fereastră de la parter, sub 
el. Apoi se piti după zid, în timp ce zgomotul de sticlă spartă se 
interfera cu strigătele urmăritorilor. Imediat auzi ţipetele 
confuze ale dragonilor și pașii lor grăbiţi pe pietrișul din jurul 
clădirii. Reușise să le distragă atenţia, cel puţin câţiva dintre ei 
apropiindu-se de fereastra spartă și, astfel, dându-i lui Chang 
răgazul necesar ca să-și ducă planul la îndeplinire... să se 
ascundă într-o urnă? Svenson riscă o altă privire, dar nu-l mai 
văzu. Nu mai avea ce face acolo - cu cât rămânea mai mult într- 
un loc, cu atât putea fi prins mai ușor. Se întoarse repede la 
scară și începu să coboare în casă. Poate că o parte din energie 
se datora coniacului, dar faptul că - într-un fel, undeva - nu era 
singur, făcea să-i renască speranţele. 


Scara avea doar zece trepte și se oprea la etajul trei, fiind 
singura cale de acces spre acoperiș. Svenson ascultă la ușă și 
apăsă încet clanţa, ţinându-și răsuflarea până când își dădu 
seama că ușa nu era încuiată. Se minună de nepăsarea acestor 
oameni - dar, cu excepţia a trei persoane care acționau de 
capul lor, pe cine nu reușiseră ei să îmblânzească? Se gândi din 


nou la Chang - ce anume îl făcuse să vină aici? Cu un junghi în 
inimă - și înjurând printre dinţi - înţelese că motivul era 
domnișoara Temple. Chang îi dăduse de urmă - aflase că era la 
Harschmort. lar acum Chang făcea tot posibilul să nu fie prins. 
Pe de altă parte, cei de aici nu știau de prezenţa lui Svenson. In 
timp ce erau ocupați cu urmărirea Cardinalului Chang - Svenson 
credea în capacitatea tovarășului lui de a scăpa de ei - el însuși 
trebuia să o salveze pe domnișoara Temple. 

Dar cum rămânea cu El6ise? Doctorul Svenson oftă fără să 
vrea. Nu știa ce să facă. Dar, dacă femeia era cum spera el, încă 
îi mai simţea parfumul părului ei, cum să o părăsească? Casa 
era enormă - cum putea nădăjdui că le va salva pe amândouă? 
Svenson se opri și își duse mâna la ochi, încercând să găsească, 
în ciuda stării de epuizare, un echilibru între pornirile inimii și 
cele ale minţii căci ce însemna salvarea lor în comparaţie cu 
scopul lui, evident mult mai important - recuperarea prinţului și 
a onoarei ducatului de Macklenburg? Nu știa ce să facă. Era 
doar un om și, cel puţin pe moment, cât se poate de singur. 

Se strecură pe palierul de la etajul trei. De o parte și de alta 
se întindeau coridoare largi, spre ambele aripi ale casei, iar în 
faţa lui se afla capătul scării principale a casei, o adevărată 
minunăţie, și un balcon de marmură care, dacă se uita din el 
(ceea ce nu îndrăzni), putea vedea intrarea principală, două 
nivele mai jos. Ambele coridoare erau pustii. Dacă domnișoara 
Temple sau Eldise ar fi fost închise într-o cameră, cu siguranţă 
ar fi avut un paznic la ușă. Trebuia să coboare la celelalte etaje. 

Dar ce anume căuta? Incercă să se concentreze asupra a 
ceea ce știa ce planuri aflate în derulare i-ar fi putut ghida pașii? 
Din câte își putea da seama, Cabala folosise conacul Tarr ca să 
depoziteze și să prelucreze o cantitate masivă de lut albastru- 
violet - fie ca să fabrice mai multă sticlă malefică, fie ca să 
construiască și să adăpostească dirijabilul, fie pentru ceva mult 
mai sinistru... să exploateze, prin Comte d'Orkanez, geniul 
alchimic al lui Oskar Veilandt. Un al doilea obiectiv fusese 
acumularea - pentru a le stoca în sticlă - informaţiilor cu 
caracter intim de la persoane frustrate, aflate în anturajul celor 
puternici și sus-puși. Înarmată cu ele, Cabala își putea desfășura 
activitatea subversivă, de constrângere, fără nicio grijă. Cine nu 
avea secrete de care să-i fie rușine? Cine nu ar fi făcut orice ca 
să le păstreze? Acest spectru al puterii absolute îl duse cu 


gândul la răposatul duce de Stăelmaere. Cel de-al treilea 
obiectiv fusese atragerea lui în Cabală - într-o izolare relativă, o 
încercare de a-l face să treacă de partea lor. Dar, odată cu 
moartea ducelui, cel puţin intrigile de palat ale lui Crabbe 
fuseseră date peste cap. 

Și ce însemna asta pentru El6ise, cea care provocase moartea 
ducelui? Poate, gândi el înfiorat, loialitatea ei nu mai conta - 
după demonstraţia de curaj, Cabala o va supune Procesului, 
punând stăpânire pe ea pentru totdeauna. Svenson își dădu 
seama imediat că acesta era adevărul. lar dacă logica lui se 
adeverea - și era îngrozitor de sigur că așa avea să se întâmple 
- exact aceeași soartă o aștepta și pe domnișoara Temple. 


Doctorul cobori tiptil scara lată din lemn de stejar, cu spatele 
lipit de perete, gata să reacționeze la apariţia unui paznic. 
Ajunse la jumătatea distanţei dintre etaje și privi în jos. Nimeni. 
Se furișă până la etajul doi, din nou pe lângă perete. Auzi voci 
dinspre foaierul principal de dedesubt, dar o privire rapidă în 
faţă și în spate îl asigură că pe coridoare nu era nici urmă de 
paznici. Unde erau cei care călătoriseră cu dirijabilul? Se 
duseseră direct la parter? Cum putea ajunge la ei? 

Habar nu avea, dar se îndreptă spre ultima porţiune a scării - 
palierul acesta era mai lat și mai luxos decât celelalte, menit să 
întărească prima impresie a unui vizitator al casei, după ce 
vedea intrarea principală. Svenson înghiţi în sec. Chiar și de la 
distanţa aceea zări un grup de lachei în livrele negre și un șir 
întreg de invitaţi elegant îmbrăcaţi care își făceau apariţia în 
casă. O clipă mai târziu auzi tropăit de cizme și văzu un bărbat 
chel, furios, cu favoriţi groși, în fruntea unei cete de dragoni. La 
apariţia lui lacheii luară poziţia de drepţi și salutară precum 
soldaţii, strigându-i numele - Plengham? - bărbatul ignorându-i 
cu desăvârșire. Apoi ieși din raza vizuală a lui Svenson. Doctorul 
oftă cu amărăciune - privind în jos, la cei cinci-șase oameni pe 
care trebuia să-i dovedească în prezenţa a o sută de spectatori. 

Intoarse iute capul când auzi un zgomot în spatele lui și făcu 
să tresară două fete îmbrăcate în negru, cu șorţuri și bonete 
albe - servitoare. Svenson observă respectul întipărit pe feţele 
lor înfricoșate și îl exploată imediat - cu cât aveau mai mult timp 
de gândire, cu atât puteau fi mai tentate să ţipe. 


— În sfârșit! mârâi el. Tocmai am sosit cu domnul ministru 


Crabbé - m-au trimis aici să-mi aranjez ţinuta - aduceţi-mi un 
lighean și curățaţi-mi mantaua - cât se poate - dar repede, 
haideţi, la treabă! 

Cele două tinere făcură ochii mari când îi văzură revolverul 
din mână - Svenson îl vâri în buzunar și își scoase mantaua din 
mers, întorcând fetele din drum pe holul pe care tocmai 
veniseră. Aruncă mantaua murdară în braţele uneia și înclină 
scurt din cap către cealaltă. 

— Am să vorbesc cu lordul Vandaariff - informaţii vitale - o 
activitate extraordinară. L-aţi văzut pe prinţ, de bună seamă - 
prinţul Karl-Horst? Vorbiţi când vi se vorbește! 

Fetele făcură o reverență. 

— Da, domnule, spuseră ele aproape în același timp, una 
dintre ele - nu cea care ducea mantaua doctorului, cu un păr 
castaniu murdar, care îi ieșea de sub bonetă pe la urechi, poate 
puţin mai vânjoasă decât tovarășa ei - adăugând: Domnișoara 
Lydia tocmai s-a dus să-l întâmpine pe prinţ, mai mult ca sigur. 

— Excelent, spuse Svenson repede. Vă puteţi da seama după 
accentul meu, da - sunt omul prinţului - am informaţii vitale 
pentru stăpânul vostru, dar nu pot să-l întâlnesc în halul ăsta, 
nu? 

Fata care avea în grijă mantaua o luă înainte ca să deschidă o 
ușă. Cealaltă îi șopti ceva disperată, iar prima îi răspunse la fel, 
întrebând, probabil, unde să-l ducă. Cea de a două se lăsă 
păgubașă - toată scena întâmplându-se prea repede pentru ca 
Svenson să se plângă de întârziere și fetele îl invitară într-o 
toaletă care deborda de dantelă albă și unde aerul era un 
mélange aproape sufocant de fum de lumânări înmiresmate și 
flori uscate stropite cu parfum. 

Intrându-și în rol, fetele îl împinseră pe Svenson în fața 
oglinzii, unde doctorul de-abia se putu abţine să nu dea înapoi la 
arătarea din faţa lui. În timp ce una dintre servitoare îi peria fără 
prea mult folos mantaua, cealaltă udă un prosop și începu să-l 
șteargă pe faţă - dar Svenson își dădu seama de inutilitatea 
efortului lor. Faţa lui era o mască de murdărie, sudoare și sânge 
uscat - de la propriile răni sau ale victimelor, nu putea spune. 
Părul lui blond spălăcit, de obicei pieptănat pe spate într-o 
manieră respectabilă, se încâlcise în faţă, plin de sânge și praf. 
Intenţia lui fusese să se folosească de servitoare doar pentru a 
culege informaţii, acum însă simţea nevoia să-și amelioreze într- 


un fel înfățișarea. Îndepărtă mâinile prea insistente și începu să- 
și scuture tunica și pantalonii. 

— Curăţaţi-mi mantaua - de rest mă îngrijesc și singur. 

Se apropie de lighean și își vâri capul în el, înfiorându-se la 
contactul cu apa rece. Scoase capul, bâjbâi după un prosop, pe 
care fata i-l vâri în mână, apoi își îndreptă spinarea, frecându-și 
energic părul și faţa, apăsând de mai multe ori tăieturile 
redeschise, acoperind prosopul cu pete mici, roșii. Aruncă 
prosopul, răsuflă mulţumit și își trecu mâinile prin păr, 
aranjându-l cât mai bine. O surprinse pe servitoarea cu mantaua 
în mâini privindu-i faţa în oglindă. 

— Domnișoara Lydia, spuse el. Unde e acum - unde sunt ea și 
prinţul? 

— Domnișoara a plecat cu doamna Stearne, domnule. 

— Domnule căpitan, o corectă cealaltă. Domnul e căpitan, 
nu-i așa, domnule? 

— Ce spirit de observaţie ai, răspunse Svenson, forțând un 
zâmbet părintesc, apoi privi din nou ligheanul și se linse pe 
buze. Scuză-mă... 

Svenson se întinse spre cana de cupru și o duse la gură, bând 
cu nesaţ, stropindu-și gulerul și tunica. Nu-i păsa, așa cum nu-i 
păsa nici ce gândesc servitoarele - simţea o arșiţă în interior. 
Când băuse ceva ultima oară - în nacela dirijabilului? Parcă 
trecuse o jumătate de viaţă de atunci. Puse cana jos și luă un alt 
prosop ca să se șteargă pe față. Aruncă prosopul și își scoase 
monoclul din buzunar, punându-l la ochi. 

— Ai terminat cu mantaua? întrebă el. 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnule căpitan, dar mantaua 
dumneavoastră e murdară tare, replică servitoarea cu umilinţă. 

Svenson îi smulse mantaua din mână. 

— Murdară spui? E jegoasă rău. Dar cel puţin acum seamănă 
a haină, chiar dacă nu e prezentabilă - și asta e o realizare. lar 
tu (aici Svenson se întoarse spre cealaltă servitoare) m-ai ajutat 
să arăt din nou a ofițer, chiar dacă nu unul foarte respectabil - 
dar vina îmi aparţine pe deplin. Vă mulţumesc amândurora. 

Svenson vâri mâna în buzunarul de la pantaloni și scoase 
două monede de argint, pe care le dădu fetelor. Servitoarele 
făcură ochii mari... bănuitoare. Erau prea mulţi bani - credeau 
oare că mai voia și alte servicii de la ele? Doctorul își drese 


vocea, înroșindu-se la faţă, fiindcă acum fetele îi zâmbeau 
sfioase. Își aranjă monoclul, își îmbrăcă mantaua anevoie și, 
uitându-și tonul trufaș, spuse întretăiat: 

— Sunteţi bune să-mi spuneţi... în ce direcţie... a luat-o... 
această doamnă... doamnă Stearne? 


Servitoarele se grăbiră să-i arate o scară lăturalnică pe care 
doctorul Svenson nu ar fi putut-o vedea niciodată, la care se 
ajungea printr-o ușă obișnuită, amplasată lângă o oglindă. 
Svenson era tot nesigur în privința responsabilităţii lui, a celei 
mai bune intenţii. O lua pe urma lui Karl-Horst și a logodnicei lui 
- dar, mergând pe acest drum, nu putea da și de domnișoara 
Temple sau de El6ise? Cabala probabil că îi ascundea pe cei ca 
domnișoara Temple cât mai mult de ochii oaspeţilor - sau ai 
„adepţilor” cum îi numise domnișoara Poole cu aroganță - 
fiindcă prea arătau a prizonieri. Intrucât oaspeţii nu se aflau la 
etajul acesta sau l-a cel de deasupra, avea cel puţin ocazia să 
coboare fără a fi văzut. Dar dacă îl găsea pe prinţ înaintea 
domnișoarei Temple sau a lui ElGise - însemna că ajungea la 
capătul căutărilor? O clipă își imagină întoarcerea la 
Macklenburg, la acea viață anostă, îndobitocit de muncă, cu 
inima învăluită, ca întotdeauna, de ceața disperării. Dar cum 
rămânea cu înțelegerea pe care o făcuse pe acoperișul hotelului 
Boniface cu Chang și domnișoara Temple? Cum putea alege 
între aceste două căi? Svenson le lăsă în urmă pe cele două 
servitoare, care se uitau după el cu capetele înclinate ca niște 
pisici curioase. Își înfrână pornirea de a le face cu mâna și se 
îndreptă cu pași mari spre scară. 

Era mai mică decât scara principală, dar numai în sensul în 
care Sfinxul e mai mic decât Piramidele, fiindcă și ea arăta 
extraordinar. Fiecare treaptă era din lemn cu desene de diverse 
culori, iar pereţii erau acoperiţi cu copii în miniatură, extrem de 
reușite, ale mozaicurilor bizantine ale lui lustinian și ale Teodorei 
din Ravenna. Svenson se abţinu să nu fluiere de admiraţie 
gândindu-se la banii cheltuiţi de Robert Vandaariff numai ca să 
ornamenteze această scară lăturalnică, apoi încercă fără succes 
să extrapoleze de la acea sumă aproximativă costul 
transformării închisorii Harschmort în casa Harschmort. Era o 
avere ale cărei dimensiuni depășeau capacitatea doctorului de a 
jongla cu cifrele. 


La baza scării se așteptase să vadă o ușă spre holul de la 
primul etaj, dar nici vorbă de așa ceva. Găsi în schimb o ușă 
neîncuiată, batantă, de bucătărie. Era aproape de bucătării? Se 
încruntă o clipă, încercând să se poziționeze cât mai exact. In 
vizita lui precedentă intrase prin faţă, împreună cu prinţul, și își 
petrecuse tot timpul în aripa stângă - în jurul sălii de bal - apoi 
în grădină, unde văzuse cadavrul lui Trapping. Acum se afla pe 
teritoriu necunoscut. Împinse cu precauţie ușa batantă și aruncă 
o privire înăuntru. 

Era o încăpere cu mese de lemn goale și o podea de piatră 
simplă. În jurul unei mese se aflau doi bărbaţi și trei femei - 
două stăteau jos, iar una mai tânără turna bere dintr-o cană în 
pahare de lemn - toate cele cinci persoane în haine de lucru din 
lână neagră. În faţa lor, pe masă, era un platou gol și mai multe 
boluri de lemn - servitori care luaseră masa de seară mai târziu. 
Svenson își scoase pieptul înainte și se apropie de masă 
încercând să-l imite cât mai bine pe maiorul Blach, exagerându- 
și accentul și pocindu-și dicţia pentru a obţine un maximum de 
aroganță. 

— Scuzaţi-mă! Îl caut pe prinţul Karl-Horst von Maasmărck - a 
trecut pe aici? Sau - scuzaţi-mă - poate fi găsit pe aici? 

Cei cinci îl priviră lung, de parcă ar fi vorbit chineza. Doctorul 
Svenson recurse din nou la modul de a fi al maiorului Blach, 
adică ţipă la ei: 

— Prinţul! Cu domnișoara Vandaariff pe aici? Unul din voi să- 
mi spună imediat! 

Sărmanii servitori se făcură mici pe scaune, sfârșitul plăcut al 
cinei fiindu-le stricat de urletul lui insistent, ameninţător. Trei 
din ei arătară cu o grabă vrednică de plâns spre ușa opusă, iar 
una dintre femei chiar se ridică în picioare, dând din cap cu un 
amestec de respect și teamă spre aceeași ușă. 

— Pe acolo, domnule... de nici zece minute... vă rog să ne 
iertați... 

— Ah, sunteţi foarte amabili, da - vă rog să vă reluaţi 
activitatea! se răsti Svenson, pășind spre ușă înainte ca vreunul 
dintre ei să întrebe cine naiba era și de ce un om atât de 
neîngrijit voia să dea de urma prinţului. 

Doctorul nu putea decât să spere că ordinele membrilor 
Cabalei erau la fel de derutante, iar ei la fel de imperativi. 


Nu era greu să creadă așa ceva. 


Dincolo de ușa batantă, Svenson se opri din nou, întinzând 
mâna ca să-i încetinească balansul. Se afla în capătul unui salon 
deschis, mai lat - mărginit de un fel de hol al servitorilor cu 
tavanul lăsat, care permitea trecerea fără a tulbura liniștea celor 
din salon. Deasupra lui se afla un balcon pentru muzicanți din 
care răzbătea sunetul delicat al unei harpe. La vreo zece metri 
în faţă era o altă ușă batantă, dar nu îndrăzni să se apropie de 
ea, căci ar fi fost cu siguranţă văzut. Se lipi de o mică ieșitură 
din perete și ascultă vocile ridicate ale celor de dincolo de ușă. 

— Trebuie să aleagă, domnule Bascombe! Nu pot suspenda 
procesul firesc la infinit! După cum știți, în afara acestei 
chestiuni urgente mai există transformările provocate de Comte, 
iniţierile din sala de operaţii, nenumăraţii oaspeţi importanţi 
desemnaţi pentru a face parte din colecţie - trebuie să le acord 
atenţie la toţi, e vital... 

— Dar, după cum v-am spus, doctore Lorenz, nu le cunosc 
dorinţele! 

— Ori una, ori alta, e foarte simplu! Ori îl folosim imediat, ori 
ne dispensăm de el și-l lăsăm să putrezească! 

— Da, aţi fost foarte clar... 


— Nu îndeajuns de clar ca să se hotărască! spuse Lorenz 
repede, cu pedanteria condescendentă a unui profesor 
atotcunoscător. Veţi vedea... la tâmple, la unghii, la buze, 
decolorarea infiltrarea... fără îndoială, chiar și dumneavoastră 
veţi sesiza mirosul... 

— Burzuluiţi-vă la mine cât vreţi, domnule doctor, dar trebuie 
să așteptăm cuvântul ministrului. 

— Mă voi burzului la dumneavoastră... 

— Şi vă reamintesc că soarta fratelui reginei nu o decideţi 
dumneavoastră! 

— Hei... ce-a fost zgomotul ăsta? 

Era o altă voce. Una pe care Svenson știa că o mai auzise, dar 
nu-și dădea seama unde. Dar, mai important, se referea la 
zgomotul făcut de ușa batantă deschisă chiar de el. Ceilalţi 
încetară discuţia. 

— Care zgomot? se răsti Lorenz. 


— Nu știu. Mi s-a părut că aud ceva. 

— În afară de harpă? se miră Bascombe. 

— Da, în afară de harpa asta minunată, mormăi Lorenz 
nervos. Exact ce are nevoie un membru al casei regale făcut 
harcea-parcea când zace într-o cadă plină cu gheaţă, care mai e 
și spartă... 

— Nu, nu... de acolo... spuse vocea întorcându-se spre 
direcţia în care se afla Svenson, aproape la vedere. 

Era vocea lui Flauss. 


Ministrul plenipotenţiar era cu ei. Îl va recunoaște și acela va 
fi sfârșitul. Să se întoarcă prin camera servitorilor? Și pe urmă - 
pe scară, în sus? 

Gândurile lui Svenson fură întrerupte de un grup mare de 
persoane care intră pe ușa din partea opusă și se alătură 
celorlalţi - mulţi pași... sau, mai exact, multe cizme. Lorenz îi 
întâmpină cu vocea lui plată, batjocoritoare: 

— În sfârșit, a dat Dumnezeu. Vedeţi care e problema noastră 
- am nevoie de doi dintre oamenii dumneavoastră ca să aducă 
niște gheaţă, mi s-a spus că există o gheţărie pe undeva, pe- 
aici... 

— Domnule căpitan, spuse Bascombe, întrerupându-l calm pe 
doctor, am vrea să nu fim deranjaţi de niciun vizitator nedorit 
dinspre holul servitorilor. Se poate? 

— Asta după ce trimiteţi doi oameni după gheaţă, insistă 
Lorenz. 

— Bineînţeles, zise Bascombe, doi oameni după gheaţă, patru 
după cadă, unul după domnul ministru ca să-l întrebe 
respectuos, dacă s-a mai primit vreun ordin, și unul care să 
verifice holul. Toată lumea mulţumită? 

Svenson se furișă înapoi spre ușă și se împinse ușor în ea, 
încercând să nu facă niciun zgomot. Ușa nu se clinti. Fusese 
zăvorâtă pe partea cealaltă - servitorii asigurându-se să nu fie 
deranjaţi din nou de la masă. Se împinse în ușă din nou, mai 
tare, dar fără folos. Scoase repede pistolul - căci printre 
zgomotele de metal scrâșnit și de pași târșâiţi ce se auzeau 
dinspre dușmanii lui din celălalt capăt al încăperii desluși un 
bocănit sacadat de cizme care venea direct spre el. 

Înainte de a se hotărî ce să facă omul se uita drept la el, de la 


mai puţin de doi metri: un ins înalt, cu părul castaniu, lung și 
lins, căpitan de dragoni, cu mantaua roșie imaculată, coiful de 
alamă sub un braţ și sabia trasă în mâna cealaltă. Svenson îi 
întâlni privirea dură și strânse revolverul, dar nu trase. Ideea de 
a ucide un soldat era împotriva firii - cine știe ce li se spusese 
acestor oameni sau ce li se ordonase să facă, mai ales de către 
un membru al guvernului precum Crabbe sau chiar Bascombe? 
Svenson își imagină cât de prompt ar fi fost Chang în această 
situaţie și dădu să apese pe trăgaci. 

Ochii căpitanului de dragoni îl măsurară de sus până jos, 
cercetându-i uniforma, văzându-i gradul și înfățișarea neîngrijită. 
Fără să scoată vreun cuvânt privi în cealaltă direcţie, apoi făcu 
încet un pas spre Svenson, dând de înţeles - celor care priveau 
din partea cealaltă a salonului - că voia să vadă ușa din spatele 
lui. Svenson tresări - dar tot nu putu să apese pe trăgaci. 
Căpitanul se aplecă pe lângă Svenson și verifică dacă ușa era 
încuiată. Revolverul lui Svenson era aproape de pieptul 
căpitanului, dar acesta își ţinea sabia lipită de picior. 

— Doctorul Svenson? șopti el. 

Svenson înclină din cap, incapabil să scoată o vorbă. 

— L-am văzut pe Chang. Am să-i duc pe oamenii ăștia spre 
centrul clădirii - te rog să mergi în direcția opusă. 

Svenson înclină iar din cap. 

— Căpitane Smythe? strigă Bascombe. 

Smythe se întoarse. 

— Nimic deosebit, domnule. 


— Vorbeaţi cu cineva? 

Smythe tăcu un gest vag spre ușă în timp ce se îndrepta spre 
Bascombe, dispărând din raza vizuală a lui Svenson. 

— Sunt servitori în cealaltă cameră. N-au văzut pe nimeni - 
poate că pe ei i-a auzit domnul ministrul plenipotenţiar. Ușa e 
încuiată acum. 

— Fără îndoială, se declară Lorenz de acord, nerăbdător. 
Mergem? 

— Vă rog să mă urmaţi, domnilor, strigă Smythe. 

Svenson auzi ușa deschizându-se, pașii grei ai soldaţilor care 
îl ridicau pe duce, plescăitul apei care se scurgea din cadă și, în 
sfârșit, ușa închizându-se la loc. Așteptă. Nu se mai auzea nimic. 
Oftă și păși pe hol, vârându-și revolverul la loc, în buzunarul 


mantalei. 


Herr Flauss stătea chiar în faţa ușii, rânjind mulţumit de sine. 
Svenson scoase revolverul. Flauss pufni dispreţuitor. 

— Ce vrei să faci, doctore? Vrei să mă împuști, pentru ca 
fiecare soldat să știe că ești aici? 

Svenson începu să traverseze încet salonul către ministrul 
plenipotenţiar, cu revolverul aţintit asupra lui. După toate 
chinurile prin care trecuse, era mai mare rușinea să se lase 
înfrânt de creatura asta bicisnică și meschină. 

— Ştiam eu că am auzit ceva, zâmbi Flauss, la fel cum știam 
că Smythe nu a spus adevărul. N-am idee de ce - și sunt foarte 
curios să știu ce putere ai dumneata asupra unui căpitan de 
dragoni, mai ales în starea jalnică în care te afli. 

— Eşti un trădător, Flauss, răspunse Svenson. Întotdeauna ai 
fost. 

Ajunsese la mai puţin de doi metri de ministrul plenipotenţiar, 
care se afla la mai puţin de un metru de ușă. Flauss pufni din 
nou cu dispreţ. 

— Cum pot fi trădător dacă execut ordinele prinţului? E- 
adevărat că nu le-am înţeles întotdeauna - e-adevărat că am 
fost ajutat să ajung la acest nivel de claritate - dar greșești în 
privinţa mea, ca și în privinţa prinţului, la fel ca întotdeauna... 

— Prinţul e un idiot și un trădător, ca și dumneata, se stropși 
Svenson înfierbântat, și-a trădat tatăl, națiunea... 

— Sărmane doctor, ești depășit de evenimente. S-au 
schimbat multe în Macklenburg, remarcă Flauss, lingându-și 
buzele, cu ochii scăpărând. Baronul dumitale e mort. Da, 
baronul von Hoern - amărâta lui reţea de agenţi era bine 
cunoscută - altfel de ce aș urmări fiecare mișcare a unui obscur 
medic naval? Și, desigur, ducele se simte foarte rău - genul 
dumitale de patriotism e passé - cât de curând prinţul Karl-Horst 
va fi națiunea și perfect plasat pentru a da curs avantajoaselor 
iniţiative financiare ale lordului Vandaariff și ale asociaţilor 
acestuia. 

Flauss purta o mască neagră îngustă, fără zorzoane. Svenson 
recunoscu, nu fără oroare, cicatricele sinistre pe care masca nu 
izbutea să le ascundă în totalitate. 

— Unde e maiorul Blach? întrebă el. 


— Undeva pe-aici, sunt sigur - la fel cum sunt sigur că va fi 
foarte fericit să te prindă. Voi avea, în sfârșit, mica mea 
confruntare cu el - altă binecuvântare! Trebuie să privim 
dincolo, la adevărurile mai profunde. Dacă, așa cum spui 
dumneata, prinţul nu e prea înzestrat într-ale politicii, cu atât 
mai mult se impune ca cei care îl sprijină să compenseze 
această lipsă. 

Veni rândul lui Svenson să pufnească dispreţuitor. Privi în 
spate. Făcând și mai bizară întâlnirea cu ministrul plenipotenţiar 
a cărui minte fusese alterată, harpista nevăzută continua să 
cânte. Se întoarse spre Flauss. 

— Dacă știai că sunt aici, de ce nu le-ai spus nimic stăpânilor, 
lui Lorenz sau Bascombe? De ce m-ai ajutat? 

— Dar nu te-am ajutat cu nimic - cum îţi spuneam, dacă mă 
împuști, ești terminat. Nu cred că ești chiar atât de inconștient 
pe cât ești de scandalagiu - dacă vrei să rămâi în viaţă, îmi dai 
arma și mergem împreună la prinţ - așa îmi voi dovedi 
loialitatea în noul meu rol. Cu atât mai mult cu cât, fie vorba 
între noi, ca să ajungi până aici cred că ai evitat foarte mulţi 
dușmani de moarte. 

Mulţumirea de sine a ministrului plenipotenţiar îi arăta 
doctorului Svenson până unde mergea transformarea provocată 
de Proces. Omul acesta niciodată nu ar fi avut îndrăzneala să 
riște o confruntare - cu atât mai puţin să-și trâmbiţeze cu atâta 
cinism planurile secrete. Flauss fusese întotdeauna adeptul 
acordurilor protocolare, urmate de aranjamente pe sub mână, al 
intrigilor și al trocului politic. Dispreţuise stilul direct al maiorului 
Blach și atitudinea independentă, rezervată, a lui Svenson 
considerându-le în aceeași măsură sfidătoare ba, mai mult de 
atât, un atac la propria persoană. Nu mai exista niciun dubiu că 
loialitatea acestui individ fusese „clarificată”, după cum chiar el 
se exprimase, de experimentul alchimic prin care trecuse, și 
care îl făcuse mai curajos, dar Svenson observă că narcisismul și 
făţărnicia lui erau intacte. 

— Predă-mi arma, doctore Svenson, repetă Flauss, cu o voce 
voit aspră dar și, inevitabil, comică. Sper că te-am convins cu 
logica mea. /ns;st. 

Svenson schimbă poziţia revolverului, apucându-l de ţeavă și 
de butoiaș. Flaiiss zâmbi deoarece aceasta părea a fi prima 


mișcare a doctorului în a-i preda politicos arma. Dar, dintr-un alt 
impuls animalic, neobișnuit, Svenson ridică revolverul și îl lovi în 
cap pe ministrul plenipotenţiar. Flauss se dădu înapoi cu un 
icnet ascuţit. Privi spre Svenson cu furia celui trădat - ca și cum, 
neținând cont de „logica” lui, Svenson ar fi încălcat toate legile 
naturii - și dădu să ţipe. Svenson făcu un pas spre el, cu arma 
pregătită pentru o nouă lovitură. Flauss o luă la goană, mai 
repede decât păreau să-i permită kilogramele lui, și Svenson lovi 
în gol. Flauss deschise gura din nou. Svenson schimbă poziţia 
revolverului și îl îndreptă spre faţa ministrului. 

— Dacă ţipi, te-mpușc! Nu-mi pasă dacă aude toată lumea! 
șuieră el. 

Flauss nu ţipă. ÎI privi pe Svenson cu ură și își duse mâna la 
cucuiul din frunte. 

— Eşti o brută, spuse el. Un să/batic! 


Svenson păși în tăcere pe hol - acum cu masca de mătase 
neagră a ministrului plenipotenţiar pe faţă, ca să nu mai iasă 
atâta în evidenţă - urmând sfatul lui Smythe de a se îndepărta 
de centrul clădirii, fără a avea habar dacă drumul acesta îl putea 
aduce mai aproape de persoanele pe care voia să le salveze. Cel 
mai probabil irosea puţinul timp pe care îl avea la dispoziţie ca 
să-și ducă planul la îndeplinire - drept care scoase o exclamaţie 
de nemulțumire - la fel cum irosise cam toate în viaţă. Işi punea 
tot felul de întrebări despre căpitanul dragonilor - îl „văzuse” pe 
Chang (dar nu Chang fugise din calea dragonilor prin grădină?), 
dar de unde îl cunoștea pe el? Măcar de-ar fi avut răgazul să 
stea de vorbă - mai mult ca sigur omul știa unde se afla Eloise 
sau domnișoara Temple. O clipă îi trecuse prin cap să-l 
interogheze pe Flauss, dar prezenţa fizică a acestuia îi întorcea 
stomacul pe dos. Îi astupase gura, îl legase cu mâinile la spate și 
îl ascunsese după un divan, ceea ce însemna destul timp pierdut 
cu această broască râioasă. Ştia că i se va simţi lipsa lui Flauss - 
era ciudat că încă nu porniseră în căutarea lui - și că anonimatul 
lui în Casa Harschmort avea să înceteze cât de curând. Pe de 
altă parte, clădirea era atât de mare, încât mersul pe dibuite nu 
putea decât să-i reducă din avantajul pe care îl avea asupra 
celorlalți. 

Holul se sfârșea într-o bifurcaţie. Svenson rămase pe loc, 
nehotărât, ca un personaj de basm aflat într-o pădure, care știa 


că, dacă nu alege cum trebuie, va nimeri în braţele unui 
căpcăun. Un coridor ducea spre un șir de saloane mici, ca 
verigile unui lanţ. Celălalt dădea spre unul mai îngust, cu pereţii 
goi, dar cu podeaua placată cu marmură neagră. Şi, în timp ce 
cumpănea, doctorul Svenson auzi un țipăt de femeie... vag, ca și 
cum ţipătul ar fi trecut printr-un zid foarte gros. 

De unde venise? Ascultă. Nimic. Pătrunse pe coridorul negru - 
mai puţin luxos, mai puţin luminat, și mult mai periculos - căci, 
dacă alegerea lui era greșită, șansele de scăpare erau minime. 

Coridorul era presărat de mici nișe care adăposteau statui - 
cele mai multe busturi din marmură albă fixate pe piloni de 
piatră, unele cu torsul fără braţe. Capetele erau copii (deși, dată 
fiind averea lui Vandaariff, cine știe?) ale unor statui din 
antichitate, doctorul recunoscând privirea inexpresivă, crudă 
sau gânditoare a mai multor Cezari - Augustus, Vespasian, 
Gaius, Nero, Domițian, Tiberius. Se opri imediat ce trecu de 
ultimul. Vag - deși mai tare decât ţipătul - auzi... aplauze. Se 
întoarse ca să localizeze sursa zgomotului și văzu, în zidul alb 
din spatele bustului acelui împărat sever și îngândurat, 
crestături regulate care urcau până în tavan... trepte. Svenson 
se strecură în spatele pilonului și privi în sus, apoi în jur și - 
trăgând adânc aer în piept - închise ochii și începu să urce. 

Nu găsi nicio trapă. Scara urca în întuneric până când mâinile 
doctorului dădură de o nouă suprafaţă. Deschise ochii și clipi de 
câteva ori ca să se poată orienta. Era o schelă de lemn, capătul 
unei pasarele înguste. Auzi voci în depărtare... apoi din nou vag, 
precum un foșnet de frunze, aplauze. Se afla în spatele scenei 
unui teatru? Doctorul înghiţi în sec, fiindcă înălțimile ameţitoare 
de la care mașiniștii teatrului manevrau lifturile și cortinele îi 
dădeau stomacul peste cap (și, contrar voinţei lui, nu-și putea 
cobori privirea, abandonându-se vertijului). Işi aminti un 
spectacol cu Castor und Pollux de Bonricharadt, unde finalul 
triumfător, în care cei doi protagoniști se urcă la cer susținând 
un duet extrem de lung în timp ce erau ridicaţi (gemenii fiind 
trupeși ca toţi cântăreții de operă, motiv pentru care cablurile 
protestau la fiecare mișcare) la câteva zeci de metri - aproape 
că-l făcuse să se prăbușească de groază în poala unei văduve 
nefericite care ședea lângă el. 

Doctorul Svenson se căţără pe pasarelă și se târî de-a lungul 
ei în tăcere. În faţă văzu un licăr de lumină, poate o ușă 


îndepărtată rămasă întredeschisă, prin care o singură rază 
încerca să tulbure întunericul. Oare ce spectacol era găzduit la 
Harschmort într-o noapte ca asta? Petrecerea prilejuită de 
logodnă fusese, de fapt, un dublu eveniment - celebrarea 
publică a logodnei lui Karl-Horst cu Lydia și întrunirea Cabalei 
pentru a-și rezolva treburile curente. Oare în noaptea aceasta 
avea loc un eveniment asemănător - oare acest spectacol era 
faţa respectabilă a altei fărădelegi care se punea la cale în 
Harschmort? 

Continuă să înainteze, incomodat de cârceii care îi cuprindeau 
picioarele și de durerea din glezna luxată. Se gândi la cuvintele 
dispreţuitoare ale lui Flauss - baronul murise, iar ducele nu mai 
avea prea mult de trăit. Prinţul era un idiot și un stricat, 
predispus mai mult ca oricare altul la manipulare și control. Și 
totuși, dacă doctorul îl putea smulge pe prinţ din ghearele 
Cabalei - chiar dacă fusese supus Procesului - poate mai exista 
o speranţă, cu condiţia ca miniștrii din jurul lui să fie 
responsabili, cu scaun la cap. 

Dar apoi își aminti, pufnind amărât, scurta lui conversaţie cu 
Robert Vandaariff lângă cadavrul lui Trapping. Influenţa acestui 
om era atât de mare, încât orice întâmplare nefericită sau 
scandaloasă - precum moartea colonelului - putea fi ștearsă cu 
buretele. Nepotul lui Robert Vandaariff - mai ales dacă devenea 
moștenitor înainte de a ajunge la majorat și, în consecinţă, 
ducatul avea nevoie de un regent - era cel mai bun câștig pe 
care omul de afaceri îl putea realiza de pe urma căsătoriei fiicei 
lui. După nașterea copilului, Karl-Horst devenea inutil - și, 
bineînţeles, neregretat de nimeni la moartea lui subită. 

Dar care erau opţiunile lui Svenson? Dacă prinţul murea fără 
a avea copii, tronul ducatului de Macklenburg revenea copiilor 
verișoarei lui, Hortenze-Caterina, cel mai mare dintre ei neavând 
nici cinci ani. Oare aceasta nu era o soartă mai bună pentru 
ducat decât să fie înghiţit de imperiul lui Vandaariff? Svenson se 
văzu nevoit să accepte adevărul mai profund al misiunii 
încredințate de baron. Știind acum care erau interesele Cabalei, 
dacă nu putea împiedica mariajul, ceea ce părea imposibil, 
trebuia să-l omoare pe prinţul Karl-Horst - cu alte cuvinte, să 
devină trădător în slujba unui patriotism mai profund. 

Logica îi lăsă un gust amar, dar nu văzu o altă soluţie. 

Svenson oftă, dar numaidecât, ca într-o scamatorie de la circ, 


raza de lumină din faţa lui - despre care, din cauza întunericului, 
crezuse că se strecoară printr-o ușă întredeschisă - dezvălui 
ceea ce era cu adevărat: crăpătura dintre două cortine, la nicio 
jumătate de metru de el. Lărgi crăpătura ușor și simţi cum 
năvălesc lumina și zgomotul peste el, căci cortinele erau foarte 
groase, de parcă ar fi fost întrețesute cu plumb ca să nu poată 
lua foc. Doctorul Svenson putea vedea și auzi totul... și rămase 
îngrozit. 


Era o sală de operații. Pasarela pe care se afla Svenson era 
plasată în dreapta spectatorilor și traversa scena la înălţimea 
tavanului - la vreo șapte metri deasupra mesei de operaţii și a 
femeii în robă albă și cu mască albă, imobilizată de mai multe 
curele de piele. Balconul era mult înclinat și plin de spectatori 
mascaţi, eleganţi, privind concentrați la femeia mascată care 
vorbea de pe scenă. Doctorul Svenson o recunoscu imediat pe 
domnișoara Poole, suficiența ei neostoită fiind de neconfundat. 

In spatele tuturor, pe o tablă neagră imensă erau trecute 
cuvintele: „ȘI ASTFEL SE VOR NAȘTE DIN NOU”. 

Lângă domnișoara Poole stătea, nesigură pe picioare, o altă 
femeie mascată, îmbrăcată în alb, cu părul blond ciufulit, ca 
după un efort fizic. Svenson observă, tulburat, dar și 
dezaprobator, roba de mătase subţire și aproape transparentă 
care se lipea de corpul ei, scoțându-i în evidenţă fiecare contur. 
De partea cealaltă se afla un bărbat într-un șorţ de piele, gata 
să o prindă în caz că femeia își pierdea echilibrul. În spate, lângă 
femeia de pe masă, stătea un alt bărbat, cu mănuși mari de 
piele, ţinând sub braţ ceea ce părea a fi o cască de alamă și 
piele - exact ce purta Comte d'Orkanez când Svenson îl 
recuperase pe prinţ de la institut sub ameninţarea pistolului. 
Bărbatul de lângă masă puse casca jos și începu să scoată piese 
de mașinărie din mai multe cutii de lemn - aceleași cutii care 
fuseseră luate de la institut de dragonii lui Aspiche. Omul atașă 
câteva bucăţi de sârmă de cupru răsucită la elementele 
mecanice din cutii - de unde stătea el, Svenson nu vedea decât 
că erau fabricate din oţel lucios cu cadrane de sticlă și butoane 
de alamă și apoi, cu precauţie, de o parte și de alta a unor 
ochelari negri, de cauciuc. Svenson își dădu seama după masca 
de cauciuc conectată la o sursă de electricitate, după cicatricele 
de pe față că femeia întinsă pe masă urma să fie supusă 


Procesului, așa cum, fără îndoială, făcuseră și cu femeia de 
lângă domnișoara Poole (cea care scosese ţipetele!). 

Bărbatul termină de atașat sârmele și încercă să așeze masca 
hidoasă pe faţa femeii, oprindu-se o clipă ca să îndepărteze una 
dintre penele albe. Femeia scutură din cap, o încercare inutilă 
de a-i evita mâinile - cu ochii holbaţi și mișcându-și gura 
acoperită de un câăluș. Avea privirea fixă, rece, sticloasă, 
cenușie... Svenson simţi că se sufocă. Bărbatul prinse 
dispozitivul de faţa femeii și strânse bine curelele, acoperind 
vederea doctorului cu corpul lui. Svenson nu-și dădea seama de 
starea femeii - era drogată? Fusese bătută? Nu putea ști decât 
numai după ce domnișoara Poole termina cu femeia blondă - 
oare cine era? numai după ce își puneau în practică intenţiile 
malefice și faţă de domnișoara Temple. 


Domnișoara Poole se apropie de o măsuţă cu rotile destinată, 
după toate aparențele, să poarte o tavă cu instrumente 
medicale - și luă o butelie cu dop de sticlă. Cu un surâs plin de 
subînțelesuri, scoase dopul și făcu un pas spre primul șir de 
spectatori, trecându-le butelia pe la nas. Unul după altul - și de 
fiecare dată spre satisfacția domnișoarei Poole - figurile 
mascate, îmbrăcate elegant, se traseră înapoi cu dezgust. După 
cea de a șasea persoană, domnișoara Poole reveni la loc, lângă 
femeia blondă. 

— O provocare pentru cei mai curajoși dintre noi - după cum 
vor fi de acord toţi cei care au mirosit acest amestec - și totuși, 
natura științei noastre și a nevoilor noastre face ca acest 
minunat specimen, o veritabilă săgeată ce zboară spre o ţintă a 
destinului, să fi fost convins să o consume nu numai o singură 
dată, ci zilnic, timp de douăzeci și opt de zile la rând, până la 
apariţia ciclului. Până acum, un asemenea lucru nu se putea 
realiza decât cu forța sau - după cum s-a și întâmplat - 
ascunzând cantităţi infime de substanţă în ciocolată sau 
aperitiv. Acum, vedeţi cu ochii voştri puterea noii ei voințe. 

Domnișoara Poole se întoarse spre femeie și ridică butelia. 

— Draga mea, spuse ea, înţelegi că trebuie să bei asta, așa 
cum ai făcut în ultimele săptămâni. 

Femeia blondă dădu din cap afirmativ și luă butelia din mâna 
domnișoarei Poole. 

— Te rog să miroși, zise domnișoara Poole. 


Femeia se conformă. Strâmbă din nas, dar nu reacţionă în 
altfel. 

— Te rog să bei. 

Femeia duse butelia la gură și aruncă pe gât conţinutul, ca un 
marinar înnebunit după rom. Se șterse frumos la gură, rămase 
nemișcată pentru o clipă, ca și cum ar fi vrut să se asigure că 
substanţa îi rămânea în stomac, apoi înapoie butelia. 

— Mulţumesc, draga mea, spuse domnișoara Poole zâmbind. 
Te-ai descurcat foarte bine. 

Spectatorii izbucniră în aplauze furtunoase, iar tânăra blondă 
zâmbi sfioasă. 

Doctorul privi înainte. De un cadru de fier fixat în tavan - și la 
îndemână, fiindcă singura menire a pasarelei părea a fi să 
înlesnească accesul la ele - atârna un șir de lămpi cu parafină 
vârâte în cutii de metal, ca la teatru. Partea din faţă a fiecărei 
cutii era deschisă, ca să îndrepte lumina într-o singură direcţie, 
și prevăzută cu o lentilă de sticlă mată ca să concentreze lumina 
pe o suprafaţă mai mică. Se gândi o clipă - dacă putea să 
ajungă acolo fără să fie văzut - să stingă lămpile și să arunce 
teatrul în beznă... dar erau cel puţin cinci lămpi înșirate pe o 
distanță de vreo cinci metri. Nu putea ajunge la toate fără să fie 
văzut și, foarte probabil, împușcat. Dar ce altceva putea face? 
Mișcându-se cât mai ușor și mai repede, doctorul Svenson se 
târi prin crăpătura dintre cortine și ajunse în văzul tuturor celor 
care ar fi ridicat privirea din întâmplare. 


Domnișoara Poole șopti ceva la urechea femeii blonde, apoi o 
conduse mai aproape de spectatori. Tânăra făcu o reverență și 
spectatorii aplaudară politicos din nou. Svenson putea jura că 
blonda era roșie la faţă de plăcere. Femeia se îndreptă de spate 
și domnișoara Poole o împinse ușor spre unul dintre soldaţii din 
Macklenburg, care îi oferi braţul plesnind din călcâie. Tânăra îl 
luă de braţ și, iuţind pasul, cei doi dispărură pe una dintre 
rampe. 

De pe aceeași rampă apărură alţi doi soldaţi din Macklenburg, 
având între ei o a treia femeie mascată, îmbrăcată în alb. 
Femeia pășea anevoie și capul îi cădea mereu în piept era 
drogată sau rănită. Părul castaniu îi cădea pe spate și în jurul 
umerilor, ascunzându-i trăsăturile. Din nou, fără să vrea, 
doctorul Svenson se trezi privind trupul femeii, mătasea albă 


care îi scotea în evidenţă curbura șoldurilor, braţele albe care 
ieșeau din mânecile suflecate. 

La apariţia lor, domnișoara Poole se întoarse iritată. Svenson 
nu auzi ce le șoptește repede soldaţilor și nici ce îi răspund 
aceștia plini de respect. Profitând de acest moment de agitaţie, 
privi spre domnișoara Temple, a cărei față era acoperită de 
masca hidoasă, căznindu-se fără folos să scape de curelele de 
piele. 

Domnișoara Poole arătă spre nou-venită. 

— Vă prezint acum un alt caz - poate unul caracteristic 
pentru pericolele care însoțesc marele nostru proiect și pentru 
forţa lui corectivă. Femeia aici de faţă - îi vedeţi înfățișarea 
neîngrijită și condiţia modestă - a fost invitată să ia parte la 
proiect, dar, în cârdășie cu dușmanii noștri, s-a hotărât să ne 
respingă invitaţia. Mai mult de-atât, respingerea ei a luat 
forma... crimei. Femeia din faţa voastră l-a ucis pe unul dintre 
noi, cei fără de vină! 

Spectatorii porniră să șușotească între ei și să fluiere. 
Svenson înghiți în sec. Femeia era Eldise Dujong. Nu o 
recunoscuse - părul ei fusese legat cu o panglică, iar acum nu 
mai era - un detaliu neînsemnat, și acum simţi că îi stă inima în 
loc. Toate îndoielile lui privind loialitatea femeii se prăbușiră în 
faţa acestei emoţii puternice. Părul lăsat pe spate ar fi trebuit să 
fie darul ei către el, făcut în intimitate, acum însă femeia era 
insensibilă, vulnerabilă, iar intimitatea, o altă dorinţă 
neîmplinită. Se târî repede spre cea mai apropiată lampă și vâri 
mâna în buzunar după revolver. 

— Şi totuși, continuă domnișoara Poole, am adus-o aici, în 
faţa voastră, ca să arătăm cât de înţelept - și cât de întelegător 
- este proiectul nostru. Căci, lăsând deoparte toate celelalte, 
faptele acestei femei îi dovedesc forța și curajul ieșite din 
comun. Să le distrugem doar fiindcă femeii îi lipsește voința sau 
clarviziunea, puterea de a vedea calea adevăratei bunăstări? 
Noi am hotărât să nu le distrugem - și să o primim pe această 
femeie în sânul nostru! 

Domnișoara Poole îi făcu un semn asistentului. Acesta se 
aplecă din nou asupra domnișoarei Temple ca să se asigure că 
toate conexiunile electrice sunt în regulă, apoi îngenunche în 
faţa cutiilor. Svenson privi înnebunit în jur. Peste o clipă avea să 
fie prea târziu. 


— Ambele femei - vă asigur, femei mai feroce ca ele nu 
există decât în bandele de thuggee! ni se vor alătura, una după 
alta, prin Procesul nostru clarificator. l-aţi văzut efectele asupra 
unui subiect care s-a supus de bună voie. Acum veţi vedea cum 
transformăm un dușman înverșunat în cel mai entuziast adept! 


Prima împușcătură răsună din întunericul de deasupra sălii. 
Bărbatul de lângă domnișoara Temple se clătină și făcu un pas 
înapoi, apoi se prăbuși sub tabla neagră, sângele stropindu-i 
șorţul de piele. Publicul începu să ţipe. Cei de pe scenă priviră în 
sus, dar direct în lămpi și - cel puţin pentru câteva secunde 
preţioase - nu putură distinge ce era dincolo de ele. O nouă 
împușcătură îl izbi în umăr pe cel de-al doilea bărbat cu șorț de 
piele, făcându-l să se îndepărteze de Eldise și să cadă în 
genunchi. 

— E acolo! ţipă domnișoara Poole. Omorâţi-l! Omorâţi-/! 

_ Arătă în sus, spre Svenson, cu faţa schimonosită de furie. 
Incercând să o protejeze pe Elöise, soldatul din Macklenburg 
fusese dezechilibrat de cel de-al doilea asistent. Acum lăsă 
femeia - Eldise căzu imediat în genunchi - și scoase sabia. 
Svenson nu-l luă în seamă. Nu avea cum să ajungă la el și știa 
că soldaţii Ragnarok nu purtau arme de foc. Indreptă revolverul 
spre domnișoara Poole dar - ce voia să facă? Cum putea uita 
cruzimea de care dăduse dovadă femeia la carieră? - ezită să 
apese pe trăgaci. 

Pasarela se clătină în spatele lui. Svenson se uită și văzu două 
mâini care apucaseră de margine. Se răsuci pe genunchi și lovi 
cu arma fiecare mână în parte, făcându-l pe posesorul lor să 
cadă înapoi. Pasarela se clătină din nou. Acum trei perechi de 
mâini trăgeau de margine, împingându-l pe doctor în balustrada 
de fier. O clipă, Svenson privi neajutorat mulţimea dezlănţuită - 
bărbaţi suiți unii pe umerii altora, femei care zbierau la el de 
parcă ar fi fost o vrăjitoare. Intinse piciorul și îl repezi peste 
mâna cea mai apropiată - acum însă erau oameni și de o parte 
și de alta, încercând să se urce pe pasarelă. In stânga era un 
tânăr atletic, îmbrăcat în frac, fără îndoială cel de-al doilea fiu al 
unui lord, hotărât să-și însușească moștenirea fratelui mai mare. 
Svenson îl împușcă în picior și nu-l mai așteptă să cadă, 


9 Tâlhari la drumul mare în India secolelor XIII-XIX (n.tr.) 


întorcându-se spre următorul - un ins vânos, în cămașă 
(îndeajuns de deștept ca sa renunţe la haină înainte de a urca 
acolo) care sări peste balustradă și se ghemui la niciun metru de 
el. Svenson trase din nou, dar acum și mai multe mâini clătinau 
pasarela. Glonţul își greşi ţinta și nimeri într-una din lămpile cu 
parafină, făcând-o ţăndări. Bucăţile de metal fierbinte, sticlă 
spartă și parafină în flăcări se împrăștiară pe scenă. 

Bărbatul în cămașă se aruncă asupra lui Svenson, trântindu-l 
pe pasarelă. O femeie ţipă. De pe scenă ieșea fum - parafina - 
mirosea a păr ars? Bărbatul era mai tânăr, mai puternic și mai 
proaspăt - îl buimăci pe Svenson cu un cot aplicat în maxilar. 
Doctorul încercă, fără folos, să-i bage degetele în ochi, iar 
pasarela se clătină și mai tare, în timp ce tot mai multe mâini 
trăgeau de cei doi și tot mai mulţi bărbaţi se căţărau pe ea - 
lemnul scârțâi, apoi trosni scurt - povara era prea grea. Femeia 
tipa în continuare. Insul în cămașă îl apucă pe Svenson cu 
amândouă mâinile și îl ridică - rânjind triumfător - ca un 
preludiu la pumnul care urma să turtească nasul doctorului. 

Pasarela cedă, aplecându-se spre scenă și aruncându-i pe toţi 
peste balustradă și în șirul în lămpi - Svenson ţipând de durere 
la contactul cu metalul încins - și apoi (într-un moment în care 
doctorul se simţi paralizat de groază de la prima vertebră din 
șira spinării până la organele genitale) pe podeaua sălii. 

Resimţi șocul până în măduva oaselor și câteva clipe rămase 
nemișcat, vag conștient de agitația din jurul lui. Clipi de câteva 
ori. Era viu. Auzea ţipete și strigăte din toate direcţiile... fum... 
mult fum... și căldură - de fapt, totul îi arăta că sala era cuprinsă 
de flăcări. Incercă să se miște. Spre surprinderea lui nu se afla 
pe podea - nu se afla pe ceva neted. Se întoarse pe o parte și 
văzu faţa ca de ceară a insului în cămașă, cu gâtul întors 
nefiresc, cu limba vânătă. Svenson se ridică în patru labe - 
dându-și seama, când îl auzi alunecând pe podea, că încă mai 
avea revolverul asupra sa. 


Lămpile căzute creaseră un baraj de foc între scenă și balcon, 
blocând trecerea dintr-o parte într-alta. Prin zidul de fum care se 
înălța la tavan Svenson văzu mai multe persoane alergând de 
colo-colo, le auzi ţipetele și strigătele, dar se întoarse repede 
spre un alt țipăt, mult mai aproape de el. Era Eloise, 
înspăimântată, dar în continuare ameţită de drog, dând fără 


putere din picioare, încercând să se apere de flăcările care îi 
împresurau roba de mătase, fumegândă. Doctorul își vâri 
revolverul la cingătoare și își scoase mantaua. Se apropie în 
genunchi de Eldise și îi acoperi picioarele cu ea, stingând 
flăcările, apoi trase femeia din calea focului. Se întoarse spre 
masă și căută mâna domnișoarei Temple. Degetele ei îl prinseră 
de braţ - o rugăminte tăcută, disperată - dar fu nevoit să se 
desprindă de ea ca să-i desfacă legăturile de piele. Svenson îi 
eliberă braţele și văzu cu satisfacţie cum mâinile domnișoarei 
Temple se și reped la masca infernală de pe faţa ei. Îi eliberă și 
picioarele și o ajută să coboare de pe masă, din nou surprins - 
căci doctorul nu se obișnuise până atunci - de cât de ușoară 
putea fi o persoană atât de întreprinzătoare. În timp ce tânăra 
își scotea călușul din gură, Svenson se aplecă la urechea ei și îi 
strigă, încercând să acopere vuietul focului și trosnetul lemnului: 

— Urmaţi-mă! Puteţi merge? 

O trase după el pe sub valul de fum și văzu cum tânăra făcu 
ochii mari când își recunoscu salvatorul. 

— Puteţi merge? repetă el. 

Domnișoara Temple înclină din cap. Svenson arătă spre 
Elöise, care de-abia se vedea, ghemuită lângă peretele curbat al 
sălii. 

— Ea nu poate! Trebuie să o ajutăm! 

Tânăra dădu din nou din cap și îl apucă de braţ - întrebându- 
se dacă nu cumva avea și el nevoie de ajutor. Doctorul privi în 
sus, atras de zgomotul de pași de la balcon. Auzi un fâsâit și 
văzu un nor mare de aburi. Bărbaţii aruncau găleți cu apă. 
Doctorul și domnișoara Temple o ajutară pe Elöise să se ridice - 
tânăra era mai scundă cu vreo cincisprezece centimetri decât 
femeia pe care o sprijinea. 

— L-am văzut pe Chang! îi strigă Svenson. Pe acoperiș e un 
aparat de zbor! Căpitanul dragonilor e alături de noi! Nu priviţi 
în cărţile de sticlă! 

Vorbea fără șir - dar avea atâtea să-i spună. De sus se arunca 
din ce în ce mai multă apă - norii de aburi se luau la întrecere 
cu cei de fum - și se auzea tot mai mult tropăit de cizme. 
Svenson se întoarse în direcţia lor. Ridică revolverul și împinse 
femeile de la spate. 

— Haideţi! Mai repede! 


Soldatul din Macklenburg se întorsese cu o ceată întreagă. 
Svenson ţinti chiar în clipa în care mai multe găleți fură golite de 
la balcon și un val de scrum și de abur se ridică în faţa celeilalte 
rampe. Simţi brusc cum i se face greață de atâta oboseală și 
nechibzuinţă - tocmai împușcase trei oameni și îi frânsese gâtul 
altuia în doar câteva secunde. Așa își petreceau viaţa oameni ca 
Chang? Nu mai avea aer. Făcu un pas înapoi și se împiedică de 
suportul unei lămpi, căzând pe spate, lovindu-se cu capul de 
podea. Simţi o explozie de durere în tot corpul - toate rănile 
căpătate la carieră sau la conacul Tarr se treziră la viaţă. 
Deschise gura, dar nu izbuti să scoată vreun cuvânt. Va fi prins. 
Se mișcă încet, ca o broască ţestoasă. Incăperea era aproape în 
întuneric - o singură lampă mai rămăsese întreagă; cutia se 
răsucise și acum bloca lumina, doar o rază portocalie, stranie, 
care încerca să risipească bezna din jur. 

Aștepta să fie asaltat de dușmani, spintecat ca un porc de 
șapte săbii odată. În jurul lui, flăcările mistuiau lemnul în ciuda 
apei care se revărsa de la balcon, se întretăiau strigăte de 
bărbaţi și, mai departe, țipete de femei. Oare nu-l văzuseră? Se 
luptau numai cu focul? Nu-l mai puteau urmări din cauza 
flăcărilor? Se întoarse anevoie cu faţa în jos și începu să se 
târască printre cioburile de sticlă și bucăţile de metal după cele 
două femei. Tușea - cât fum inhalase? Continuă să înainteze, cu 
revolverul în mână. Cutia cu cartușe era în buzunarul mantalei, 
iar mantaua i-o dăduse lui Eldise, își aminti el cu un fior de 
teamă. Dacă nu o ajungea din urmă, rămânea cu doar două 
cartușe în revolver - împotriva tuturor dușmanilor din 
Harschmort. 

Ajunse la rampă și cobori pe ea, târâș. Drumul se curba - 
dădu de ceva - o gheată... și un picior. Era bărbatul pe care îl 
împușcase în umăr. Pe întunericul acesta nu avea cum să-și dea 
seama dacă omul era mort, sau pe moarte, sau doar se înecase 
cu fum. Svenson nu avea timp de pierdut. Se ridică cu greu în 
picioare, trecu pe lângă insul căzut și descoperi o ușă. O împinse 
și trase adânc aerul curat în piept. 

Încăperea era pustie. Covorul gros, dulapurile de lemn și 
oglinzile de-a lungul pereţilor îi aminteau de o cabină de la 
operă - sau, de parcă ar fi fost vreo diferenţă, de camera de 
toaletă a lui Karl-Horst din palatul Macklenburg. Ideea că 


această încăpere era legată de o sală de operaţii părea cu atât 
mai dezgustătoare fiindcă arăta ce fel de om era Robert 
Vandaariff. Dulapurile erau deschise, pline de haine răvășite, 
unele aruncate la podea. Svenson înaintă, scuturându-se de 
cenușă și de cioburile de sticlă, afundându-se în covorul luxos, 
apoi se opri. Pe podea, lângă dulapuri, în mod clar sfâșiată, era 
rochia pe care Eldise o purtase la conacul Tarr. Privi în urmă. 
Liniște. Unde erau cele două femei? Il durea gâtul. Se sili să 
traverseze încăperea spre o altă ușă. Apăsă clanţa încet, crăpă 
ușa și aruncă o privire. 

Închise ușa imediat. Pe coridor era forfotă mare - servitori, 
soldaţi, oameni care strigau după apă, oameni care strigau după 
ajutor. Nu avea nicio scăpare. Oare femeile avuseseră parte de 
o soartă mai bună? Se întoarse spre ușa ce ducea la rampă. 
Dușmanii lui (sau altcineva) aveau să o deschidă dintr-o clipă 
într-alta prea mult rău le făcuse. Svenson regreta din suflet că 
împușcase atâţia oameni, că din cauza lui - o flacără? Ceva 
căzut de sus? - domnișoara Poole avea de suferit, în ciuda urii 
pe care o simţea faţă de ea. Dar ce altceva ar fi putut face? Ce 
altceva va fi silit să facă? 

Nu avea timp de gândire. Oare cele două femei se ascundeau 
aici? Spuse în șoaptă, simțindu-se ridicol: 

— Domnișoară Temple? Domnișoară Temple! Elise? 

Nu primi niciun răspuns. 

Se apropie de peretele cu dulapuri deschise ca să se uite prin 
hainele de acolo, dar se opri la rochia Eldisei de pe covor. O 
ridică, pipăind mâhnit marginile rupte ale corsajului și bucăţile 
de dantelă, sfâșiate. O lipi de faţă și inspiră adânc, apoi oftă 
dezamăgit - rochia mirosea a lut albastru-violet - pătrunzător, 
acru, urât - și a transpiraţie uscată. Oftă din nou și lăsă rochia 
să cadă. Trebuia să le găsească pe cele două femei - neapărat - 
dar - îi venea să strige de disperare - cum rămânea cu prinţul? 
Unde era? Ce altceva putea face decât să-l ucidă înainte de 
nuntă? Acest gând îi aminti cuvintele domnișoarei Poole, rostite 
în sala de operaţii, alături de femeia blondă și de poţiunile 
dezgustătoare. Domnișoara menţionase ciclul tinerei... „până la 
apariţia ciclului”... era clar că aici era vorba tot de 
experimentele alchimice, diabolice, ale lui d'Orkanez (sau 
Veilandt). Svenson simţi cum îi îngheaţă sângele în vine - 
domnișoara Poole pomenise și de „destinul” femeii - își dădu 


seama că femeia blondă atât de supusă, dovedită a fi unul 
dintre instrumentele docile ale Cabalei, era Lydia Vandaariff. 
Oare Vandaariff era atât de lipsit de inimă încât să-și sacrifice 
propria fiică? Svenson pufni dispreţuitor în faţa evidenţei 
răspunsului. lar dacă propriul sânge al lordului însemna atât de 
puţin, cât îi păsa lui de prinţ - sau de succesiunea la tronul 
ducatului? 

Clătină din cap. Gândea prea încet. Pierdea timp preţios. 

Păși spre dulap și simţi cum trosnește sticla spartă sub cizme. 
Privi în jos - nu aici se scuturase - și văzu covorul plin de 
cioburi... lucitoare... care reflectau lumina... ridică ochii... o 
oglindă? Ușile a doua dulapuri din apropiere erau deschise una 
spre cealaltă... blocând ce era în spate. Svenson le închise și 
descoperi o gaură mare în zid, prin ceea ce fusese o oglindă 
mare, cu rama îmbrăcată în foițe de aur. Păși alene peste 
cioburi. Sticla avea un aspect ciudat... era decolorată? Culese un 
ciob mai mare și îl întoarse pe o parte și pe alta, apoi îl ridică la 
lumină. O parte era oglinda propriu-zisă, cealaltă însă era puţin 
mai întunecată și parcă transparentă. Era o oglindă-spion - și 
una dintre cele două femei (domnișoara Temple, cine alta?) o 
spărsese în deplină cunoștință de cauză. Svenson aruncă ciobul 
și pătrunse prin gaură - având grijă să redeschidă ușile 
dulapurilor pentru a-i deruta pe urmăritori - și apoi sări peste un 
scaun pe care tânăra mai mult ca sigur îl folosise ca să spargă 
oglinda, fiindcă vedea ace minuscule, lucioase, înfipte în lemn. 

Încăperea aflată de partea cealaltă a oglinzii confirmă toate 
temerile doctorului Svenson privind viaţa în casa Harschmort. 
Pereţii erau zugrăviți în roșu-aprins, podeaua era acoperită de 
un covor turcesc pătrat, bine îngrijit, pe care se găseau un 
scaun, o masă de scris mică și un divan de pluș. Lateral era un 
dulap cu caiete și călimări, dar și cu sticle de whisky, gin și vin 
de Porto. Lămpile erau și ele roșii pentru ca lumina să nu 
deconspire oglinda-spion. Prezenţa lui în acea cameră i se părea 
lui Svenson și deplasată și indecentă. Recunoștea, pe de o 
parte, că puţine lucruri erau mai absurde decât accesoriile care 
asigurau plăcerea altei persoane. Pe de altă parte, știa că o 
astfel de instalaţie nu făcea decât să se folosească, fără 
scrupule, de cei inocenți și nebănuitori. 

Îngenunche repede pe covor, încercând să dea de vreo pată 
de sânge, în caz că vreuna dintre femei se tăiase la picior în 


timp ce călca pe cioburile de sticlă. Nici urmă de așa ceva. Se 
ridică în picioare și își continuă căutarea - mai mult târșâindu-și 
picioarele. Coridorul în care se afla acum era străjuit de aceleași 
lămpi vopsite în roșu și cotea tot timpul, dintr-un motiv pe care 
nu-l putea înțelege. Cât îi va mai trebui să înţeleagă logica 
acestei clădiri? Svenson se întrebă cât de des sau cât timp se 
rătăceau servitorii - și care era pedeapsa pentru servitorul care 
nimerea într-o cameră atât de deosebită, precum cea pe care o 
lăsase în urmă. Aproape că se aștepta să găsească un schelet 
vârât într-o cușcă, plasat undeva, la vedere, ca să-i sperie pe 
lacheii și cameristele prea curioase. 

Se opri - tunelul acesta nu se mai sfârșea - și riscă din nou: 

— Domnișoară Temple! 

Așteptă un răspuns. Nimic. 

— Celeste! Eloise! Eldise Dujong! 

Coridorul era cufundat în liniște. Svenson se întoarse și 
ascultă. Nu-i venea să creadă că urmăritorii lui nu-l ajunseseră 
încă. Încercă să-și flexeze glezna și tresări de durere. Și-o luxase 
din nou când căzuse de pe pasarelă și foarte curând va trebui 
să-și tragă piciorul după el sau să-și reia ţopăitul absurd. Se 
echilibră rezemându-se cu o mână de perete. De ce nu băuse 
mai mult în dirijabilul ăla? De ce nu se oprise la sticlele alea din 
prima cameră roșie? Dumnezeule, cât ar fi dat pentru o dușcă 
de coniac. Sau pentru o ţigară! Nevoia acută îl făcea să nu aibă 
stare. De când nu mai fumase? Tabachera era în buzunarul 
interior al mantalei. Voia să înjure în gura mare. Un fir de tutun, 
atâta tot - măcar atât merita și el! Își vâri încheietura unui deget 
în gură ca să-și înăbușe pornirea de a ţipa și o mușcă tare. Dar 
fără folos. 

Înaintă șchiopătând spre o intersecţie. Coridorul se continua 
la stânga. În față se înfunda, cu o scară. În dreapta era o 
draperie roșie. Svenson nu șovăi nicio clipă - se săturase de 
scări și de mers. Trase draperia scurt și întinse revolverul. Era o 
altă cameră de observaţie, peretele îndepărtat o altă oglindă 
transparentă. Camera roșie era goală, dar nu și cea de dincolo 
de oglindă. 


Ce se petrecea în faţa lui era ca un spectacol medieval, un 
Danse Macabre al unor indivizi din toate straturile sociale 
conduși de Moarte și de slujitorii ei. Indivizii - o faţă bisericească 


în sutană roșie, un amiral, bărbaţi în smochinguri de cea mai 
bună calitate, doamne pline de bijuterii și dantele - pătrunseră 
în cameră unul după altul, clătinându-se pe picioare, ajutaţi de 
un grup de servitori cu măști negre care îi conduceau la un 
șezlong sau la un scaun, unde se lăsau să cadă fără prea multă 
ceremonie, evident într-o stare de semi-conștienţă. Dacă ar fi 
fost din partea locului, Svenson era sigur că i-ar fi știut pe toţi - 
așa însă îi recunoscu doar pe Henry Xonck, pe baroneasa Roote 
(amfitrioana unui salon, care îl invitase pe Karl-Horst odată, fără 
să-și mai reînnoiască invitația după ce prinţul își petrecuse tot 
timpul bând - și apoi dormind - pe un scaun din colţ) și pe lordul 
Axewithe, președintele Băncii Imperiale. O adunare ca aceasta 
era pur și simplu fără precedent - iar o adunare la care toţi 
participanţii se prezentau într-o asemenea stare era de 
neconceput. 

În mijlocul încăperii se afla o masă pe care unul din fiecare 
pereche de servitori așeza în timp ce celălalt instala personajul 
important pe care îl avea în grijă un dreptunghi mare, 
strălucitor, de sticlă albastră... o altă carte de sticlă... oare câte 
persoane erau? Svenson le privi cum intrau pe rând. 
Cincisprezece? Douăzeci? În picioare lângă masă, urmărind 
spectacolul cu un zâmbet sarcastic, stătea Harald Crabbe, cu 
mâinile la spate, plimbându-și ochii plini de satisfacţie de la 
numărul din ce în ce mai mare de cărţi la procesiunea 
personalităţilor cu privirea inexpresivă care umpleau camera. 
Lângă Crabbe se afla, după cum era de așteptat, Bascombe, 
care scria ceva într-un registru. Svenson îl studie pe tânăr în 
timp ce lucra: nasul ascuţit și buzele subţiri, hotărâte, părul 
îngrijit pieptănat, poziţia perfectă și degetele iuți care dădeau 
paginile registrului înainte și înapoi, înfigându-și creionul în ele 
ca un ac de broderie. 

Desigur, doctorul Svenson îl mai văzuse pe Bascombe, la 
dreapta lui Crabbé, și auzise conversaţia dintre el și Francis 
Xonck în bucătăria ministrului, însă era prima oară când îl 
observa pe tânăr știind că fusese logodnicul lui Celeste Temple. 
Fusese întotdeauna curios să știe ce anume făcea ca doi oameni 
să se simtă atrași unul faţă de altul pasiunea pentru grădinărit, 
plăcerea de a mânca un mic dejun substanţial, snobismul, 
apetitul sexual - și nu se putu abţine să nu-și pună aceeași 
întrebare în legătură cu Bascombe și domnișoara Temple, fie și 


numai pentru ceea ce i se revelase despre mica lui aliată, pe 
care se simţea dator să o apere (o datorie compromisă de 
amintirea obsesivă a robelor de mătase subţire care i se mulau 
pe trup... greutatea ei abia simțită în timp ce o ajuta să coboare 
de pe masă... chiar și forţa incredibilă cu care își smulsese 
călușul dintre buzele ei întinse la maximum). Svenson înghiţi în 
sec și se încruntă din nou la Bascombe, hotărând că îi displace 
aroganţa tânărului - îţi puteai da seama de ea doar urmărind 
cum scria în registru. Văzuse destulă ambiţie crasă la palatul 
Macklenburg ca să recunoască foamea de putere a acestui om 
cu aceeași ușurință cu care ochiul lui versat recunoștea 
simptomele sifilisului. Mai mult de-atât, își putea imagina cum îl 
ajutase Procesul. Ceea ce înainte fusese temperat de îndoială 
sau respect avea acum, datorită creuzetului alchimic, duritatea 
oţelului. Svenson se întrebă cât de curând îi va simţi Crabbé 
cuțitul înfipt în spate. 


Ultima pereche de servitori își întinse victima pe divan, lângă 
nepăsătoarea față bisericească, un om în vârstă, de altfel - o 
femeie arătoasă, cu trăsături vag orientale, într-o rochie de 
mătase albastră și cu câte o perlă albă, mare, care îi atârna de 
fiecare ureche. Ultima carte fu așezată pe masă - erau acum 
aproape treizeci! - iar Bascombe își făcu ultimele însemnări 
rapide cu creionul... apoi se încruntă. Dădu paginile înapoi și 
repetă calculele, faţa lui din ce în ce mai încruntată arătând că 
rezultatul era același. Le adresă câteva cuvinte servitorilor, le 
cântări răspunsurile, oprindu-se doar la câteva dintre ele, și își 
aruncă privirea asupra unei femei somnolente, extrem de 
atrăgătoare, cu o mască împodobită cu mărgele de sticlă, pe 
care Svenson o bănui a fi venețiană și extrem de scumpă. 
Bascombe întrebă din nou, clar, de parcă ar fi știut că îl ascultă 
Svenson: 

— Unde e cartea pentru această femeie? 

Nu primi niciun răspuns. Se întoarse spre Crabbé și cei doi 
începură să șușotească între ei. Crabbé ridică din umeri. Întinse 
mâna spre unul dintre servitori, care ieși în fugă, evident în 
căutarea cărții. Cărțile de pe masă fură vârâte cu grijă într-un 
cufăr placat cu fier. Svenson observă că servitorii purtau mănuși 
de piele și păreau că mângâie cărţile - precauţia lor amintindu-i 
de teama cu care marinarii rânduiau muniţia în magazia de 


arme. 

Asocierea fiecărei cărți cu o anumită persoană - fiecare 
persoană de rang înalt - se lega probabil de șirul de scandaluri 
dezvăluite de cei din anturajul potentaţilor, la conacul Tarr. Era 
acesta doar un alt nivel de culegere a informaţiilor? În ţară 
strânseseră - stocaseră în acele cărţi - mijloacele de a-i 
manipula pe cei puternici... oare scopul lor fusese doar de a-i 
şantaja pe acei potentaţi să călătorească la Harschmort și apoi 
de a-i supune celei de-a doua etape? Temeritatea acestui plan îl 
făcu să clatine din cap, căci cea de a doua etapă însemna 
stoarcerea de informaţii, amintiri, planuri și vise a celor mai 
influente persoane din ţară. Se întrebă dacă victimele își păstrau 
amintirile. Sau se transformau în niște carapace amnezice? Ce 
se întâmpla atunci când - sau dacă? - redeveneau pe deplin 
conștiente... știau unde se aflau... sau cine erau? 

Şi mai era ceva, chiar dacă ţinea de logică. Oamenii purtau 
mănuși ca să nu atingă direct sticla - și să se uite la ea era 
periculos, cei care muriseră la conacul Tarr o dovedeau din plin. 
Atunci cum se folosea Cabala de aceste informaţii - cum le 
citea? Dacă nu puteai atinge cartea fără să-ţi riști viaţa sau 
sănătatea, ce rost mai avea? Trebuia să existe o modalitate... o 
cheie... 

Svenson privi în spatele lui. Un zgomot? Ascultă... nimic... 
nervii lui. Servitorii sfârșiră de încărcat cufărul. Bascombe vâri 
registrul sub braţ și pocni din degete, dând ordine: voi luaţi 
cufărul, voi mergeţi cu domnul ministru, voi rămâneţi aici. Se 
îndreptă spre ușă împreună cu Crabbé - oare ministrul îi 
înmânase ceva asistentului său? Parcă... Svenson nu-și dădu 
seama ce anume. Apoi Crabbe și Bascombe dispărură. 

Ultimii doi servitori rămaseră doar o clipă în poziție de drepţi 
și apoi, vizibil relaxaţi, se apropiară unul de dulap, celălalt de o 
cutie de trabucuri de pe o măsuţă. Schimbară câte cuvinte 
zâmbind și arătând cu capul spre cei din jur. Cel de lângă dulap 
umplu două pahare cu whisky și se alătură celuilalt, care tocmai 
scuipa un vârf de trabuc. Făcură schimb de daruri - pahar 
contra trabuc - și își aprinseră, pe rând, trabucurile. Cu stăpânii 
plecaţi de nici nouăzeci de secunde, plescăiră din buze și 
începură să pufăie ca niște prinți. 

Svenson privi în jur, doar-doar îi va veni vreo idee. Camera de 
observaţie în care se afla era mai puţin mobilată decât cealaltă 


- fără dulap cu băuturi și fără divan. Cei doi servitori începură să 
se plimbe prin încăpere, dând ocol scaunelor și făcând 
comentarii pe marginea celor care dormitau acolo sau pe divan 
și, în mai puţin de un minut, se apucară să caute prin 
buzunarele fracurilor sau în poșetele doamnelor. Svenson își miji 
ochii când văzu ce făceau cei doi și îi așteptă să vină mai 
aproape. Chiar în faţa lui era divanul pe care stăteau faţa 
bisericească și arăboaica - cu capul lăsat pe spate (cu ochii 
visători, pe jumătate închiși, îndreptaţi spre tavan), cerceii de 
perle strălucind în contrast cu pielea ei arămie... cei doi nu 
aveau cum să nu-i vadă. 

De parcă i-ar fi auzit gândul, unul dintre ei ridică privirea, 
văzu perlele și se repezi la ele, ignorând următoarele cinci 
victime de până la femeie. Celălalt îl urmă, vârându-și trabucul 
în gură, și amândoi se aplecară peste femeia nemișcată, cu 
spatele la Svenson, la nici jumătate de metru de bariera de 
sticlă. 

Doctorul lipi revolverul de oglindă și apăsă pe trăgaci. Glonţul 
pătrunse în spatele celui mai apropiat și apoi, prinzând o 
traiectorie neașteptată, ieși prin pieptul lui și îi sfărâmă paharul 
din mână, făcându-l să cadă peste nefericitul cleric. Tovarășul 
lui se întoarse spre direcţia din care auzise împușcătura și privi 
năuc gaura rotundă din oglindă. Svenson trase din nou. Sticla se 
înstelă imediat și o pânză de păianjen îi înceţoșă vederea. Vâri 
repede revolverul la cingătoare și se întinse după o măsuţă plină 
de călimări și hârtii, pe care le împrăștie pe jos. Trei lovituri cu 
măsuţa, pe care o mânui ca pe un topor, și oglinda se făcu 
țăndări. 

Lăsă măsuţa jos și se uită în spatele lui. Ecoul împușcăturilor 
probabil că se îndreptase într-acolo, prin tuneluri, și nu în faţă, 
spre casă - trebuia să aibă încredere că tunelurile erau bine 
izolate fonic, de dragul intimităţii. De ce nu-l urmărea nimeni? 
Pe covor, la picioarele lui, cel de-al doilea servitor respira greu, 
împușcat în piept. Svenson se lăsă în genunchi ca să vadă pe 
unde pătrunsese glonţul și conchise repede că rana era mortală 
- în cel mult un minut omul se stingea. Se ridică în picioare, 
incapabil să suporte privirea celui care de-abia mai sufla, și se 
apropie de tovarășul lui, mort de-a binelea, împingându-l de pe 
preotul bătrân. Svenson îl lăsă să cadă pe podea, deja asaltat de 
remușcări. N-ar fi fost mai bine doar să-i rănească? Să-i împuște 


și să-i facă să se supună, legându-i cu șnururile de la draperii, ca 
pe Flauss? Poate... dar asemenea compromisuri - oare viaţa 
omului devenise un compromis? - nu-i mai dădeau timp să le 
găsească pe cele două femei, să-l recupereze pe prinţ și să-i 
oprească pe stăpânii acestor indivizi. Svenson văzu că mortul 
încă mai ţinea un trabuc aprins între degete. Fără să mai stea 
pe gânduri, se aplecă și i-l luă, trăgând din el cu nesaț și 
închizând ochii pentru a savura o plăcere care îi lipsise atât de 
mult. 


Cei doi nu erau înarmaţi, drept care Svenson se resemnă să-și 
continue drumul pe furiș și să blufeze, ţinând revolverul gol la 
vedere. Îi lăsă pe cei din cameră în voia lor și începu să străbată 
un șir lung de saloane pustii, uitându-se după Bascombe sau 
Crabbe, dar nădăjduind să-l găsească mai ales pe primul. Dacă 
bănuielile lui privind cărţile de la conacul Tarr se adevereau, 
anume că puteau absorbi - sau înregistra - amintiri, atunci 
cufărul cu cărți avea valoarea unui continent neexplorat. 
Svenson își dădu seama și de valoarea incontestabilă a 
registrului lui Bascombe, unde era catalogat și detaliat cuprinsul 
fiecărei cărţi - al fiecărei minţi! Dacă cineva se ghida după acele 
însemnări și consulta acea bibliotecă nefirească, ce întrebare 
mai putea rămâne fără răspuns? Ce avantaj mai putea rata? 

Doctorul Svenson privi în jur cu îngrijorare. Trecuse printr-o 
altă cameră de zi și ajunsese într-un foaier aerisit, cu o fântână 
arteziană al cărei bolborosit acoperea orice zgomot de pași i-ar 
fi putut indica direcția corectă. Doctorul se întrebă într-o doară 
dacă în labirintul casei Harschmort exista și un minotaur. Se 
apropie cu pași grei de fântână și privi în apă - puteai evita 
vreodată să nu te uiţi în apă? - și scoase un hohot de râs fiindcă 
minotaurul era chiar în faţa lui: el însuși, tras la faţă, plin de 
funingine, bătut, cu trabucul în gură, cu arma în mână. Pentru 
invitaţii acestei seri de gală nu era el oare nemesisul lor hotărât, 
monstruos? Ideea îl făcu să chicotească - la fel cum îl făcu să 
chicotească și vocea caraghios de răgușită, de corb care 
încearcă să cânte ceva după prea multe pahare de gin. Lăsă jos 
trabucul, își vâri revolverul la cingătoare, se aplecă și luă apă în 
căușul palmelor, mai întâi ca să bea, apoi ca să se stropească 
pe faţă și din nou ca să-și netezească părul. Işi scutură mâinile, 
picăturile încreţindu-i chipul reflectat în apă, și ridică privirea. 


Venea cineva. Aruncă trabucul în apă și scoase revolverul. 


Erau Crabbe și Bascombe, urmaţi de doi dintre servitorii lor, și 
între ei, inconfundabil, ascuţit ca un vârf de lance, lordul Robert 
Vandaariff. Svenson se strecură în spatele fântânii și se lăsă la 
podea, în ciuda fricii și a oboselii simțindu-se ca un personaj de 
operetă. 

— E incredibil - mai întâi sala, acum asta! spuse ministrul 
mânios. Oamenii sunt pe poziţii? 

— Da, răspunse Bascombe, un pluton din Macklenburg. 

Crabbe pufni cu dispreţ. 

— Ăștia mai mult încurcă lucrurile. Prinţul e un idiot, ministrul 
plenipotenţiar e un grobian, maiorul e un mârlan teuton - iar 
doctorul! Ai auzit? E în viaţă! Este în Harschmort! Cred că a 
venit odată cu noi - dar, sincer să fiu, nu-mi dau seama cum a 
făcut. Doar dacă a fost ascuns - de unul dintre noi! 

— Dar cine putea fi? șuieră Bascombe și, văzând că ministrul 
nu răspunse, riscă șovăitor: Aspiche? 

Svenson nu mai află răspunsul lui Crabbé, fiindcă cei trei 
părăsiseră foaierul. Se ridică în genunchi, răsuflând ușurat că nu 
fusese văzut, și se luă după ei. Nu înţelegea... deși Vandaariff 
mergea între cei doi conspiratori de la minister, aceștia nu-i 
acordau nicio atenţie, vorbind peste el... și nici lordul nu lua 
parte la conversaţie. Şi ce se întâmplase cu cufărul plin de cărți 
din sticlă albastră al lui Bascombe? 

— Da, da... așa e mai bine, spunea Crabbé, amândouă 
trebuie să participe. Sărmana Elspeth a pierdut ceva păr, iar 
Margaret, mda, era nerăbdătoare să continue. Ea mereu e 
nerăbdătoare, dar... se pare că a avut o confruntare cu 
Cardinalul la hotelul St. Royale... ea... nu știu... când vrea una, 
când vrea alta... 

— lar asta merge împreună cu... cealaltă? îl întrerupse 
Bascombe politicos, revenind la subiect. 

— Da, da... ea constituie precedentul, bineînţeles. După 
părerea mea, treburile merg prea repede... prea mult efort în 
prea multe locuri... 

— Contessa este îngrijorată pentru programul nostru... 

— Cum sunt și eu, domnul Bascombe, replică ministrul scurt, 
cred că ai observat și dumneata - confuzia, riscul - când am 


încercat să organizăm în același timp inițierr în sală, 
transformările supervizate de Comte în catedrală, culegerile de 
date din saloane, recolta lordului Robert iar acum (aici Crabbe 
arătă spre cel mai puternic om din cinci naţiuni), din cauza 
blestematei ăleia de femei, ducele... 

— Doctorul Lorenz pare încrezător... 

— Ăsta mereu e încrezător! Și totuși, Bascombe, știința e 
mulţumită dacă un experiment din douăzeci reușește cu 
adevărat... nu faci nimic cu încrederea doctorului Lorenz când 
riscul e atât de mare... avem nevoie de certitudine! 

— Desigur, domnule ministru. 

— O clipă. 

Crabbe se opri și se întoarse spre cei doi servitori care veneau 
din urmă - făcându-l pe Svenson să se ghemuiască după un 
filodendron pleoștit. 

— Daţi fuga în vârful turnului - nu vreau niciun fel de 
surprize. Aveţi grijă să fie totul în ordine. Unul din voi rămâne 
acolo, celălalt se întoarce. Noi așteptăm aici. 

Slujitorii o luară din loc. Svenson privi printre frunzele prăfuite 
și îl văzu pe Bascombe cum protestează politicos. 

— Dar, domnule ministru, chiar credeţi că... 

— Ce cred eu este că nu vreau să mă audă nimeni. Crabbe 
făcu o pauză pentru a-i lăsa pe cei doi să se îndepărteze și apoi 
continuă: în primul rând, începu ministrul adjunct aruncându-i o 
privire lui Robert Vandaariff, ce carte avem pentru lordul 
Vandaariff? Avem nevoie de ceva ca să-l ținem ocupat, nu? 

— Întocmai, domnule ministru... deși, pe moment, e una care 
lipsește, cea de la lady Melantes... 

— Şi care trebuie recuperată... 

— Desigur, domnule ministru... dar pe moment poate juca 
rolul de păstrător al secretelor lordului Vandaariff... până când 
avem ocazia să stricăm ireparabil pe altcineva. 

— Excelent, mormăi Crabbé. Își făcu ochii roată, își linse 
buzele și se aplecă spre Bascombe. Roger, încă de la început ti- 
am oferit această șansă, este? Moștenirea și titlul, noi 
perspective de căsătorie, avansarea în ierarhia 
guvernamentală? 

— Așa este, domnule ministru, vă sunt îndatorat până peste 


cap... și vă asigur că... 

Crabbé îl făcu să renunţe la tonul lingușitor cu un gest scurt, 
de parcă s-ar fi apărat de muște. 

— Ce ţi-am spus până acum... despre faptul că prea multe 
lucruri se mișcă deodată... rămâne între noi. 

Svenson rămase din nou uimit când văzu că nici Crabbe, și 
nici Bascombe nu i se adresau deloc lordului Vandaariff, deși 
acesta se afla la niciun metru de ei. 

— Ești un tip inteligent, Roger, și viclean ca toţi cei implicaţi 
în această afacere - ai dovedit-o cu vârf și îndesat. Fii cu ochii în 
patru, și pentru tine, și pentru mine, la orice comentariu sau 
acţiune nelalocul ei... din partea oricui. Ai înţeles? Am ajuns într- 
un moment foarte delicat și tare mă tem că e ceva necurat la 
mijloc. 

— Vreţi să spuneţi că unul dintre ceilalţi... Contessa sau 
domnul Xonck... 


— Nu vreau să spun nimic. Dar am suferit aceste... sincope... 
— Din cauza acestor provocateur - Chang, Svenson... 
— Şi domnișoara Temple, adăugă Crabbé, ușor caustic. 


— Includerea ei pe listă nu face decât să întărească adevărul, 
domnule ministru... Fiecare dintre ei s-a jurat că nu acţionează 
în slujba nimănui, că nu are niciun plan și că vrea doar să se 
răzbune. 

Crabbé se trase și mai aproape de Bascombe, șuierându-i la 
ureche: 

— Da, da... și totuși! Doctorul sosește cu dirijabilul! 
Domnișoara Temple știe care sunt planurile noastre în privinţa 
Lydiei Vandaariff și rezistă - fără ajutor, ceea ce e greu de 
crezut - imersiunii într-o carte de sticlă! lar Chang... câți a 
omorât? Cât rău a făcut? Chiar ai o părere atât de bună despre 
ei, chiar crezi că au făcut toate astea fără niciun ajutor? De 
unde, te întreb eu, Roger, ar fi putut veni acest ajutor, dacă nu 
din rândurile noastre? 

Crabbé era alb la faţă, iar buzele îi tremurau de mânie - de 
teamă sau și de una, și de alta, ca și cum furia lui era 
declanșată de însăși ideea de a fi vulnerabil. Bascombe nu 
răspunse. 

— O cunoști pe domnișoara Temple... poate mai bine decât 
oricare altul. Chiar crez că i-ar fi putut ucide singură pe oamenii 


ăia? Că ar fi putut rezista singură cărţii? Că ar fi găsit-o singură 
pe Lydia Vandaariff, mai-mai să ne-o sufle de sub nas? Dacă nu 
sosea doamna Marchmoor... 

Bascombe clătină din cap. 

— Nu, domnule ministru... Celeste Temple pe care o cunosc 
eu nu e capabilă de astfel de lucruri. Trebuie... trebuie să existe 
o altă explicaţie. 

— Şi o avem? Există o explicaţie pentru moartea colonelului 
Trapping? Toţi cei trei provocateur erau atunci în casa asta, dar 
e imposibil să fi știut cum să-l ucidă fără trădarea unuia dintre 
noi! 

Cei doi rămaseră tăcuţi. Svenson nu-i scăpa din ochi. Își duse 
mâna încet la nas ca să se scarpine. 

— Francis Xonck a fost ars de Cardinalul Chang, începu 
Bascombe repede, trecând în revistă suspecţii. E imposibil să se 
fi lăsat rănit atât de grav. 

— Mda... și totuși, Xonck e un tip extrem de îndrăzneţ și de 
șiret. 

— De acord. Comte... 

— Comte d'Orkanez e înnebunit după sticla și transformările 
lui - viziunea lui. Pot să jur că, în sinea lui, toate astea sunt doar 
elementele unui alt tablou - o capodoperă, poate - și totuși, 
după mine, gândirea lui e puţin prea... zise Crabbe și înghiţi în 
sec, trecându-și un deget peste mustață. Poate din cauza 
planurilor lui oribile care o privesc pe fata aia... nu fiindcă aș 
crede că aceste planuri au fost dezvăluite pe de-a-ntregul... 

Crabbe ridică privirea spre tânăr, ca și cum ar fi spus prea 
multe, dar expresia lui Bascombe rămase neschimbată. 

— Şi Contessa? întrebă Bascombe. 

— Contessa, repetă Crabbe. Contessa, într-adevăr... 


Amândoi priviră spre servitorul care se întorcea în goană. ÎI 
lăsară să se apropie fără să-și continue discuţia. După ce omul îi 
anunţă că drumul era liber, Bascombe îi făcu semn să o 
pornească înaintea lor. Servitorul făcu stânga-mprejur, iar 
Crabbe și Bascombe îl așteptară din nou să dispară ca să-l 
urmeze în tăcere - meditând, evident, la posibilii suspecți. 
Svenson se furișă după ei. Existenţa neîncrederii și a disensiunii 
în cadrul Cabalei era un răspuns la o rugăciune pe care nu 


îndrăznise să o rostească. 

Fără să-i mai blocheze vederea cei doi servitori, doctorul îl 
putea studia mai bine pe ministru - un bărbat scund care ducea 
cu el o geantă de piele, în genul celor folosite pentru documente 
oficiale. Svenson era sigur că ministrul nu o avea în momentul în 
care se adunaseră cărţile, ceea ce însemna că o luase între timp 
când îl luase și pe lordul Vandaariff? Oare în geantă erau 
documente de-ale lordului Vandaariff? Tot nu înţelegea de ce, în 
ciuda prezenţei lui benevole, Vandaariff era ignorat complet de 
cei doi. Crezuse că Vandaariff era creierul conspirației - cu mai 
puţin de două zile în urmă individul îl îndepărtase subtil de 
cadavrul lui Trapping. Capcana întinsă de Cabală, controlul pe 
care voia să-l exercite asupra celorlalți, starea de 
somnambulism provocată oaspeţilor... toate fuseseră puse la 
punct recent - cu siguranţă membrii Cabalei profitaseră din plin 
de casa și de numele lordului ca să-și îndeplinească obiectivele, 
dar numai după ce se asiguraseră de participarea și aprobarea 
lui. lar acum lordul îi urma docil - prin propria lui casă ca un 
câine. Și totuși, când îl văzuse prima dată, pitit în dosul fântânii, 
Vandaariff nu avea faţa brăzdată de cicatricele Procesului. Cum 
altfel i se înfrânsese voinţa? Cu ajutorul unei cărți de sticlă? De- 
ar fi putut rămâne singur cu Vandaariff timp de cinci minute! 
Chiar dacă acel răgaz i-ar fi permis doar o examinare sumară, și- 
ar fi putut face o idee despre efectele acestui control mintal și, 
cine știe... poate și despre antidotul lui. 

Acum însă, neînarmat și singur, nu putea decât să se ţină 
după ei. Din încăperile pe lângă care treceau răzbătea o forfotă 
din ce în ce mai mare - zgomot de pași, voci, argintărie, 
cărucioare. Până acum drumul parcurs de cei trei ocolise orice 
spaţiu deschis sau intersecţie - fără îndoială ca să-l ferească pe 
Vandaariff de ochii celorlalţi. Svenson se întrebă dacă servitorii 
casei știau de servitutea mentală a stăpânului lor și cum ar 
reacţiona dacă ar afla. Nu își imagina că Robert Vandaariff era 
un stăpân cumsecade - poate că, până la urmă, personalul casei 
știa şi îi sărbătoarea căderea - poate că membrii Cabalei își 
vârâseră mâna în buzunarele lui Vandaariff ca să cumpere 
loialitatea angajaţilor lui. Ambele posibilităţi îl făceau pe 
Svenson să nu se încreadă în servitori... dar știa că șansele lui 
de a scăpa de acolo se împuţinau văzând cu ochii. Fiecare pas îl 
aducea și mai aproape de ceilalți membri ai Cabalei. 


Svenson trase adânc aer în piept. Cei trei erau la vreo zece 
metri în faţa lui, tocmai părăseau un coridor lung și - bănui el - 
intrau pe altul. De îndată ce dispărură după colţ, o luă la fugă ca 
să recupereze distanţa, ajunse la colţ și se uită pe furiș doar 
cinci metri până la covor! Svenson păși tiptil, cu revolverul în 
mână, și înaintă repede, zgomotul înfundat al cizmelor lui 
amestecându-se cu cel scos de încălţările lor - zece metri, apoi 
cinci, și ajunse chiar în spatele lor. Urmăriţii îi simţiră într-un fel 
prezenţa și se întoarseră tocmai când Svenson îl înșfăca de 
guler pe Vandaariff cu mâna stângă și lipea revolverul de 
tâmpla lui cu mâna dreaptă. 

— Nicio mișcare! șuieră el. Dacă strigaţi, omul ăsta va muri, 
apoi și voi. Trag mai bine ca oricare cu pistolul și puţine lucruri 
îmi fac mai mare plăcere! 

Nimeni nu strigă și, din nou, Svenson simţi, îngrijorat, cum 
crește în el pornirea animalică de a ucide - deși nu era un 
ochitor de temut nici când avea arma încărcată. Și nu era sigur 
cât valora Vandaariff în ochii lor. Se întrebă brusc dacă nu 
cumva Crabbe și Bascombe chiar voiau moartea acestuia - un 
lucru de dorit, dar pe care se fereau să-l facă singuri - mai ales 
acum, când ministrul avea geanta cu informaţiile vitale. 

Geanta. Trebuia să ia geanta. 

— Geanta! se răsti el la ministrul adjunct. Las-o jos și 
îndepărtează-te de ea! 

— Nu vreau! replică ministrul cu o voce ascuţită, palid la faţă. 

— Ba ai să vrei! mârâi Svenson, trăgând cocoșul și împingând 
ţeava revolverului în scăfărlia lui Vandaariff. 

Degetele lui Crabbé începură să joace nervos pe mânerul 
genţii. Dar nu-i dădură drumul jos. Svenson desprinse revolverul 
de tâmpla lui Vandaariff și îl îndreptă spre pieptul lui Crabbé. 

— Doctore Svenson! spuse Bascombe, ridicând mâinile într- 
un gest împăciuitor, disperat, care lui Svenson i se păru a fi o 
încercare de a-i lua arma. 

Svenson întoarse revolverul spre tânăr, care tresări vizibil, 
apoi înapoi, spre Crabbe, care acum strângea geanta la piept, 
apoi din nou spre Bascombe, trăgându-l pe Vandaariff spre el ca 
să aibă mai mult spațiu. Oare de ce nu se descurca mai bine în 
acest tip de confruntare? 

Bascombe înghiţi în sec și făcu un pas înainte. 


— Doctore Svenson, începu el șovăitor, n-aveţi nicio șansă... 
sunteţi chiar în cuibul de viespi, veţi fi prins... 

— Îl vreau pe prinţ, spuse Svenson, și vreau și geanta. 

— Imposibil, zise Crabbé cu o voce piţigăiată și, spre 
exasperarea doctorului, se întoarse și aruncă geanta ca pe un 
disc de-a lungul coridorului. 

Geanta se lovi de perete și se opri la vreo șapte metri dincolo 
de ei. Svenson simţi că-i stă inima în loc - lua-l-ar naiba! Un 
singur cartuș dacă avea, i l-ar fi trimis lui Harald Crabbe direct 
între urechi. 

— Poftim geanta, behăi Crabbé înfricoșat. Cum de-ai 
supravieţuit la carieră? Cine te-a ajutat? Unde te-ai ascuns în 
dirijabil? De ce îmi zădărnicești toate planurile? 

Vocea ministrului se prefăcu într-un țipăt ascuţit. Svenson mai 
făcu un pas înapoi, trăgându-l pe Vandaariff după el. Bascombe 
- deși înspăimântat de curajul doctorului - făcu și el un pas 
înainte. Svenson lipi iarăși revolverul de urechea lui Vandaariff. 

— Rămâi pe loc! Spuneţi-mi unde e Karl-Horst... prinţul... 
insist... 

Restul cuvintelor îi rămaseră în gât. De undeva, de la un etaj 
inferior, Svenson auzi un scrâșnet tânguitor, precum cel scos de 
frânele unui tren trase în plină viteză... și, împreună cu el, ca un 
fir de argint care străbate haina de damasc a unui rege, ţipătul 
unei femei disperate. Ce spusese Crabbe despre activitatea lui 
d'Orkanez... „catedrala”? Toţi trei rămaseră ţintuiţi locului în 
timp ce zgomotul atinse o intensitate insuportabilă pentru ca 
apoi să se stingă brusc. Svenson se mai retrase un pas, 
împreună cu Vandaariff. 

— Dă-i drumul! șuieră Crabbé. Nu faci decât să-ţi înrăutăţești 
situaţia! 

— S-o înrăutățesc? făcu Svenson înfuriat de aroganţa omului. 

Ah, de-ar fi avut încă un cartuș! Arătă spre podea, spre locul 
din care venise zgomotul acela oribil. 

— Ce grozăvii se petrec acolo? Ce grozăvii am văzut deja? 
întrebă doctorul, trăgând de Vandaariff. Omul ăsta e-al meu! 

— Ba e-al nostru, rânji Crabbe. 

— Ştiu ce i-aţi făcut, spuse Svenson repede. Dar eu îl pot 
pune pe picioare! Cuvântul lui va fi crezut și atunci se va alege 


praful de voi! 

— Nu știi nimic, răspunse Crabbe, care, în ciuda fricii, se 
dovedea foarte tenace - fără îndoială o calitate extraordinară în 
negocierea tratatelor, dar înnebunitoare pentru Svenson. 

— Poate că Procesul vostru diabolic este ireversibil, zise 
Svenson, n-am avut timp să-l studiez, dar știu că lordul 
Vandaariff nu a fost supus acestui ritual. Nu are cicatrice - era 
perfect lucid și stăpân pe el acum două seri, cu mult înainte ca 
astfel de cicatrice să dispară - mai mult de-atăt, știu din ce-am 
văzut în sala voastră de operaţii că, dacă ar fi fost transformat, 
ar fi încercat să scape din strânsoarea mea. Nu, domnilor, sunt 
sigur că lordul se află sub controlul temporar al unui drog, 
pentru care am să găsesc un antidot... 

— Ba n-ai să faci nimic, strigă Crabbe și se întoarse spre 
Vandaariff, adresându-i-se pe un ton tăios, ca și cum ar fi 
asmuţit un câine: Robert! l-ai arma imediat! 

Spre surprinderea lui Svenson, lordul Vandaariff se răsuci pe 
călcâie și se repezi la pistol cu amândouă mâinile. Doctorul făcu 
un pas înapoi, dar lordul nu-i dădu drumul și într-o clipă deveni 
clar că Vandaariff, care se purta ca un automat, era mai viguros 
decât chirurgul ajuns la capătul puterilor. Svenson ridică privirea 
și văzu zâmbetul răutăcios de pe faţa lui Crabbe. 

Era ultima manifestare de aroganță pe care o mai putea 
suporta. Tocmai când Vandaariff își înteţea atacul - cu o mână 
în gâtul lui, cu cealaltă încercând să-i apuce arma - Svenson vâri 
revolverul în fața ministrului, trăgând cocoșul. 

— Potolește-l sau mori! strigă el. 

În clipa aceea, Bascombe sări să-l prindă de braţ pe Svenson. 
Doctorul îl pocni cu revolverul, ţeava tăind adânc unul din 
pomeţii tânărului și dezechilibrându-l. Mâna lui Vandaariff prinse 
ca într-un clește mâna lui Svenson, care ţinea pistolul. Svenson 
apăsă fără să vrea pe trăgaci, apoi se uită în sus și întâlni 
privirea lui Bascombe. Acum amândoi știau că butoiașul 
revolverului e gol. 

— Nu are cartușe! strigă Bascombe, ridicând vocea spre 
capătul îndepărtat al coridorului. Ajutor! Evans! Jones! Ajutor! 


Svenson se întoarse. Geanta! Se desprinse de Vandaariff și 
alergă spre geantă, deși pentru asta trebuia să meargă în 


direcţia din care reveneau servitorii. Cizmele îi răsunară pe 
lemnul lustruit, alunecos, glezna luxată protestă cu un junghi 
ascuţit, dar ajunse la geantă, o luă de pe jos și se întoarse 
șontâcăind spre Bascombe și Crabbé. Ministrul ţipă la cei care - 
Svenson nu avea niciun dubiu erau aproape de el. 

— Geanta! Luaţi-i geanta! Nu trebuie să scape cu ea! 

Bascombe își recăpătase echilibrul și înaintă cu mâinile 
întinse, ca și cum ar fi vrut să-i bareze drumul lui Svenson - sau 
cel puţin să-l imobilizeze până când ceilalţi îi puteau zbura 
creierii. Doctorul nu vedea nicio ușă, nicio firidă, nicio 
alternativă - trebuia să-l înfrunte. Își aminti zilele petrecute la 
universitate,  beţiile și jocurile din dormitoare - uneori 
îmblânzeau și cai - dar Bascombe era mai tânăr și furios, 
bazându-se și el pe ceea ce învățase în studenţie. 

— Oprește-l, Roger - omoară-l! 

Chiar dacă spumega de furie, Crabbe reușea să fie la fel de 
autoritar. 

Până să-l imobilizeze Bascombe, Svenson îl plesni cu geanta 
peste faţă, o lovitură mai mult mișelească decât dureroasă, care 
însă îl făcu pe Bascombe să se întoarcă. Svenson se lăsă pe un 
umăr și se repezi în Bascombe. Tânărul încercă să-l apuce de 
umeri, dar Svenson se feri și mâinile lui Bascombe îi alunecară 
pe lângă corp. Svenson aproape că trecu de el, șchiopătând, dar 
Bascombe îl prinse cu ambele mâini de cizma stângă și trase 
spre el, dezechilibrându-l. Svenson căzu pe podea, însă se 
răsuci pe spate și îl văzu pe Bascombe stând pleoștit, cu fața 
plină de sânge. Doctorul ridică cizma dreaptă și încercă să-l 
lovească în față, dar îl nimeri în braţ - ambii bărbaţi țipând de 
durere, fiindcă Svenson uitase de glezna luxată. Incă două 
lovituri puternice și scăpă de Bascombe. 

Dar cei doi servitori în negru ajunseseră deja acolo - nu avea 
nicio șansă. Se ridică în picioare anevoie - și se lumină la față 
când văzu că cei doi se opriseră din instinct și respect să-i ajute 
pe Crabbe și Bascombe. Fără să mai stea pe gânduri, doctorul 
Svenson se repezi spre ei, cu geanta într-o mână și cu revolverul 
în cealaltă. Auzi protestele lui Crabbe: 

— Nu, nu! Pe el! Opriţi-/! 

Bascombe strigă și el: 

— Geanta! Geanta! 


Svenson ajunsese deja în dreptul lor și se pregătea să-i 
lovească tocmai când cei doi ridicau privirea. Niciuna dintre 
lovituri - cu pistolul și geanta - nu-și atinse ţinta, dar îi făcu pe 
servitori să se chircească la podea, suficient ca doctorul să 
câștige teren și să se îndepărteze în goană de ei. Servitorii se 
luară după el. Însă în pofida fricii și a gleznei, doctorul Svenson 
știa că acum era stăpân pe situaţie. 

Străbătu coridorul în fugă, alunecând și tresărind de durere la 
fiecare pas. Unde îi trimisese Crabbe pe cei doi ca să aștepte - 
în „vârful turnului”? Se încruntă - din balon nu văzuse niciun 
turn la Harschmort. Mai mult de atât, oamenii răspunseseră 
destul de repede la strigătul de ajutor al lui Bascombe - cu alte 
cuvinte, nu urcaseră nicăieri. Doar dacă... dădu colţul și se trezi 
într-un foaier spaţios, din marmură, cu podeaua ca o tablă de 
șah. Pe peretele îndepărtat văzu o ușă de fier, de o formă 
ciudată, larg deschisă spre o scară întunecată, în spirală... acolo 
era vârful turnului, iar scara ducea în jos. Înainte de a-și termina 
gândul, doctorul Svenson simţi cum îi fuge podeaua de sub 
picioare - căzu și alunecă pe marmură până la peretele 
îndepărtat. Scutură din cap și încercă să se ridice. Era murdar 
de... sânge! Călcase într-o baltă mare de sânge și, în cădere, o 
întinsese până la perete, udându-și toată partea dreaptă. 

Privi în sus. Cei doi urmăritori apărură în ușa pe care tocmai 
intrase și el. Încercă să se miște, dar un alt zgomot ascuţit, 
mecanic, se înălță de dincolo de ușa ce dădea spre turn, 
aproape asurzindu-l. Auzul nu-l înșelă, în zgomotul acela infernal 
desluși un țipăt de femeie. 

Svenson își azvârli pistolul cu toată puterea spre cei doi, 
nimerindu-l pe unul chiar în genunchi. Omul gemu și căzu cu 
spatele în tocul ușii, arma alunecând pe podea. Cel de-al doilea 
alergă să pună mâna pe ea în timp ce Svenson se repezi spre o 
altă ușă - care dădea spre un hol mare, în direcţia opusă 
turnului (ultimul lucru pe care și-l dorea era să se apropie de 
locul din care veneau ţipetele). Auzi cum cocoșul revolverului 
bate în gol, apoi cum slujitorul scoate un mâărâit furios, și grăbi 
pasul. 

Dădu colţul și pătrunse într-un alt foaier, mai mic, cu uși de o 
parte și de alta. Repede și fără zgomot, doctorul Svenson trecu 
de o ușă batantă, închizând-o ușor ca să nu se legene, atent să 
nu lase vreo urmă de sânge. Nimerise în zona bucătăriilor. Trecu 


pe lângă mai multe butoaie și dulapuri, spre o ușă interioară. 
Tocmai ajunsese la ea, când văzu că se deschide. Se ascunse 
după ea și, spre norocul lui, cel care intră nu o închise la loc. O 
clipă mai târziu, ușa din partea opusă - cea pe care venise - se 
deschise și auzi vocea urmăritorului său. 

— A venit cineva pe aici? 

— Când? întrebă o voce îmbufnată, de la niciun sfert de 
metru de locul în care stătea pitit doctorul. 

— Adineauri. Un tip osos, străin, murdar de sânge. 

— Pe aici n-a trecut. Vezi vreo urmă de sânge? 

Urmă o pauză, în care Svenson auzi zgomot de pași, semn că 
cei doi căutau în jurul lor. Cel care intrase pe lângă el se rezemă 
de ușă, făcându-l să se lipească de perete. 

— Nu înţeleg pe unde a luat-o, mormăi celălalt. 

— Pe coridorul din dreapta... care duce în sala trofeelor. Care 
e plină de arme. 

— Ei, drăcie, șuieră urmăritorul și Svenson auzi zgomotul 
binecuvântat al ușii care se închidea în urma lui. 

Un moment mai târziu auzi și cum se deschide un dulap, cum 
cel din foaier scotocește prin el, și un zgomot de pietricele. Apoi 
omul ieși pe ușa pe care venise și o trase după el. Svenson 
răsuflă ușurat. 


Doctorul privi peretele din spatele lui - îl pătase de sânge. 
Oftă - nu avea ce face - și se întrebă dacă era ceva de băut în 
vreunul din dulapuri. Era departe de a fi în siguranţă - dușmanii 
se aflau la câțiva metri de el, și într-o direcţie, și în cealaltă - dar 
aceasta devenise acum a doua lui natură, în plus... pietricele? 
Cuprins de curiozitate, Svenson se furișă spre cel mai mare 
dintre dulapuri - îndeajuns de mare ca să încapă în el - sigur că 
acolo căutase omul. Il deschise și tresări când aerul rece din 
interior îl lovi în faţă. Nu erau pietricele, ci bucățele de gheaţă. 
O pungă de gheaţă se prelinse pe cadavrul ducelui de 
Stăelmaere, cu pielea vânătă, cu ochii de reptilă pe jumătate 
deschiși, vârât într-o cadă de fier. 

De ce îl ţineau așa? Ce credea Lorenz că mai poate face cu el 
- să-l readucă la viaţă? Era absurd. Două gloanţe - cel de-al 
doilea îi trecuse prin inimă - care îl trimiseseră pe lumea 
cealaltă și acum, după atâtea ore, sângele se coagulase, 


mădularele înţepeniseră... ce mai voiau? Svenson simţi nevoia 
acută să scoată un briceag și să ciopârțească trupul ducelui - 
poate să-i deschidă jugulara? - ca să zădărnicească și mai mult 
planurile nefirești ale lui Lorenz, dar asemenea acţiuni i se 
părură a fi sub demnitatea lui. Fără un motiv concret nu avea de 
gând să meargă până acolo încât să profaneze chiar și acest 
cadavru pentru care nu avea decât dispreţ. 

Neputându-și dezlipi ochii de pe cadavru, doctorul Svenson 
simţi cum îl cuprinde disperarea. Cântări geanta în mână - îl 
aducea mai aproape de prinţ, de salvarea prietenilor săi? 
Cuvântul îl făcu să schiţeze un zâmbet trist. Nu-și mai amintea 
când se împrietenise ultima oară cu cineva. La palat, baronul 
era - fusese - un șef bun și un mentor destoinic, chiar și bolnav 
de podagră, dar nu își făceau confidenţe. Comunicase destul de 
bine cu ofiţerii sub care servise, în port sau la bordul navei, dar 
rareori se mai gândea la ei după ce drumurile li se despărţeau. 
Prietenii lui de la universitate se împuţinaseră, majoritatea 
muriseră. Rudele lui stăteau în umbra Corinnei, aproape uitate. 
Ideea că, în aceste câteva zile, își legase soarta - nu numai 
viaţa, ci tot ceea ce însemna ea - de doi oameni incompatibili 
(sau erau trei acum?) după care, dacă ar fi trecut pe lângă ei pe 
stradă, nici nu ar fi întors capul... ei bine, nu era adevărată pe 
de-a-ntregul. Ar fi zâmbit cu subiînţeles la încăpăţânarea abia 
ţinută în frâu a domnișoarei Temple, ar fi clătinat din cap la 
aerul ostentativ misterios al lui Chang... și s-ar fi mulţumit să o 
admire reţinut pe Elise Dujong, în rochia ei neîndoielnic sobră. 
Și, vai, i-ar fi subestimat pe toţi - la fel cum prima lor impresie 
despre el nu ar fi fost pe măsura faptelor lui de acum. Svenson 
tresări, privind în jos, la sângele care se întărea pe uniforma lui. 
Până la urmă, ce realizase? Ce realizase în viaţa lui? Trăise ca în 
ceaţă de la moartea Corinnei... Oare îi va dezamăgi pe cei trei 
cum o dezamăgise și pe ea? 


Stătea obosit, îngrijorător de obosit, fără să aibă habar ce va 
face în secunda următoare, în faţa unui dulap în care se afla un 
cadavru, dușmanii așteptându-l și dintr-o parte și din alta. De o 
stinghie de metal de deasupra capului atârnau mai multe cârlige 
mari, de metal, prevăzute în capăt cu un mic mâner de lemn în 
cap de cruce. Destinate manevrării unor bucăţi mari de carne, 
dacă lua câte unul în fiecare mână avea cu ce să se apere. 


Svenson alese două și zâmbi. Se simţea ca un pirat. 

Ceva îi atrase privirea spre duce... nu că s-ar fi schimbat ceva 
la el - cadavrul era la fel de ţeapăn și de vânăt. Svenson își 
dădu seama că... acea nuanţă vineţie nu era culoarea normală a 
mortului, pe care o văzuse mai mult decât suficient cât timp 
navigase pe Marea Baltică. Nu, aceasta parcă strălucea... și 
bătea spre a/bastru. Gheaţa se mișcă, alunecând în timp ce se 
topea, și ochii lui Svenson se opriră asupra apei din cadă... 
gheaţa și apa... gheaţa era îngrămădită la marginea căzii și 
peste zona inferioară a cadavrului, în timp ce apa, unde se 
producea topirea, acoperea pieptul și rana ducelui. Curios, 
Svenson păși în spatele ducelui și, prinzându-l cu cârligele de 
subțţiori, îl ridică până îi văzu rana. În timp ce carnea sfârtecată 
ieșea deasupra apei, doctorul constată cu uimire că rana fusese 
astupată cu lut albastru-violet. 


Ușa se deschise și, luat pe nepregătite, Svenson scăpă 
cadavrul, care alunecă la loc, în cadă, gheaţa și apa revărsându- 
se cu zgomot pe podea. Ridică privirea - cel care intrase sigur 
auzise zgomotul, la fel cum văzuse că ușa dulapului era 
deschisă - și își recuperă cârligele. Geanta! Unde era geanta? O 
pusese jos când se întinsese după cârlige. Își blestemă prostia, 
lăsă un cârlig în cadă și înșfăcă geanta tocmai când ușa 
dulapului începu să se miște. Svenson se împinse cu toată 
puterea în ușă și, cu o bufnitură care nu putea decât să-l 
mulţumească, în cel care se afla dincolo de ea. Un alt servitor în 
haină neagră se dădu înapoi clătinându-se, cu un sac de gheaţă 
în braţe, se împiedică și căzu. Sacul se sparse și bucăţile de 
gheaţă se împrăștiară pe podea. Svenson se năpusti asupra 
omului, preferând să calce pe el decât să alunece pe gheaţă, și 
ieși pe ușa batantă, lăsând o pată mare, roșie, pe vopseaua ei 
gălbuie. 

Aceasta era o bucătărie - o masă lungă și lată pentru 
prepararea mâncării, o vatră de piatră, enormă, sobe, poliţe 
pline de oale, cratițe și alte obiecte de metal. De cealaltă parte 
a mesei stătea doctorul Lorenz, cu pelerina neagră aruncată pe 
umeri, cu ochelarii cu lentile groase pe vârful nasului, citind o 
foaie de pergament scrisă mărunt. In dreapta lui, așezate pe o 
bucată de pânză, erau mai multe instrumente de metal, chei, 
cuțite și foarfeci mici și ascuţiţi, iar în stânga un șir de eprubete 


legate una de alta într-un alambic. Svenson văzu banduliera cu 
butelii de metal atârnând de un scaun - rezerva de lut rafinat, 
albastru-violet, de la carieră. 

La masă, aproape de Svenson, ședea un alt servitor, fumând 
un trabuc. Alţi doi stăteau lângă vatră, cu ochii pe mai multe 
vase de metal care atârnau deasupra focului, o combinaţie 
surprinzătoare de ceainic și coif medieval, aproape rotund și 
legat în oţel, cu orificii prin care ţâșneau aburi. Toţi acești 
oameni purtau mănuși masive, de piele. Toţi patru se uitară 
surprinși la Svenson. 


De parcă s-ar fi născut așa, teama și oboseala dându-și mâna 
pentru a rezolva situaţia cât mai brutal cu putinţă, Svenson făcu 
doi pași spre masă și îl lovi cu toată puterea pe cel de pe scaun, 
înainte ca acesta să poată face vreo mișcare. Cârligul se înfipse 
cu zgomot, ţintuindu-i mâna dreaptă de masă. Omul urlă de 
durere. Svenson dădu drumul cârligului și, cu o lovitură de 
picior, zbură scaunul de sub el, omul urlând din nou în timp ce 
cădea la podea, punând și mai multă presiune pe mâna 
imobilizată. Svenson lăsă geanta și aruncă scaunul spre unul 
dintre servitorii de lângă foc, cel mai apropiat, și se năpusti 
asupra lui. Scaunul îl lovi pe om peste braţele întinse și îl 
dezechilibră. Făcând un pas lateral, ca toreadorii - sau cum își 
imagina el că ar face toreadorii - Svenson îl lovi din nou, de data 
aceasta peste cap și umeri. Scaunul se făcu fărâme și omul se 
prăbuși. Cel cu mâna ţintuită de masă ţipa în continuare. Lorenz 
striga după ajutor. Cel de-al doilea ins de lângă foc se repezi la 
el. Svenson se feri și alergă spre poliţa cu oale - dincolo de ea 
se afla un butuc de măcelărie. Svenson încercă să ajungă la el, 
dar simţi cum mâinile omului îl prind de veston. Văzu în 
apropiere un șir de cuțite la care însă nu putea ajunge. Omul 
trase până când îl întoarse cu fața spre el și îi aplică un cot în 
gură. Svenson căzu cu spatele pe butucul de măcelărie, 
marginea acestuia făcându-l să icnească de durere. Bâjbâi în 
spate și dădu de un mâner, o unealtă, și îl lovi pe atacator 
tocmai când acesta își afunda pumnul în stomacul lui. Svenson 
se frânse de spate, dar și lovitura lui fusese îndeajuns de 
puternică pentru a-l face pe agresor să dea înapoi. Doctorul 
ridică privirea, gâfâind. În mâna ţinea un ciocan de lemn, greu, 
folosit la frăgezirea cărnii, cu capul striat pentru a fi mai eficient. 


Faţa servitorului era plină de sânge. Svenson îl lovi din nou, 
peste ureche, și omul căzu la podea. 

Privi spre Lorenz. Servitorul de la masă era în aceeași poziție, 
alb la faţă. Doctorul Lorenz căută furios prin pelerină, privindu-l 
pe Svenson cu ură. Dacă ar fi putut ajunge la banduliera aia! 
Svenson se ridică în picioare și se apropie de masă, ridicând 
ciocanul. Servitorul îl văzu și se lăsă în genunchi ţipând iar. 
Strâmbându-se de efort, Lorenz scoase la lumină ceea ce căuta 
- un mic pistol negru! Doctorii se priviră fix o clipă. 

— Eşti mai insistent decât păduchii! șuieră Lorenz. 

— lar tu ești pierdut, șopti Svenson. Toţi sunteţi pierduţi. 

— Absurd! Absurd! 

Lorenz întinse mâna, ţintind. Svenson aruncă ciocanul spre 
șirul de eprubete, făcându-le țăndări, și se aruncă la pământ. 
Lorenz urlă disperat - atât din cauza experimentului eșuat, cât și 
a bucăţilor de sticlă care îi zburau în faţă iar glonţul traversă 
încăperea și se înfipse în ușă. Svenson simţi geanta sub mână și 
o înșfăcă din nou. Lorenz trase din nou, dar Svenson avu norocul 
să se împiedice de o oală (ţipând și el când simţi altă durere 
ascuţită în gleznă), nemaifiind în locul pe care îl ochise Lorenz. 
Ajunse la ușă și ieși valvârtej - un al treilea glonţ mușcă lemnul 
chiar lângă capul lui - alunecă pe hol și căzu cât era de lung. In 
urma lui Lorenz urla ca un taur jugănit. Svenson se ridică și 
porni pe furiș spre un alt pasaj, cu speranţa că va găsi camera 
trofeelor... înainte ca propriul lui cap împăiat să fie expus acolo, 
la loc de cinste. 


Înaintă șchiopătând și la întâmplare, nevăzând nicio ușă, 
aproape paralizat de îngrijorare la gândul a ceea ce făcuse - 
barbaria de care dăduse dovadă într-un timp atât de scurt, 
rănile pricinuite cu atâta sânge rece. Ce se întâmplase cu el - 
împușcase oameni pe pasarelă de parcă ar fi fost niște ţinte 
insensibile, ucisese oameni neajutoraţi prin oglindă, iar acum 
măcelul acesta îngrozitor din bucătărie - și o făcuse atât de 
ușor, atât de eficient, de parcă ar fi fost ucigaș de meserie - de 
parcă ar fi fost Cardinalul Chang. Dar el nu era Chang - nu era 
ucigaș - mâinile îi tremurau, iar faţa i se acoperise de o sudoare 
rece. Se opri, sprijinindu-se de perete, copleșit de imaginea 
mâinii ţintuite de masă, ca un pește alburiu care de-abia se mai 
zbate. Simţi cum i se urcă stomacul în gât și se uită în jur după o 


urnă, o oală, o plantă, dar nu găsi nimic și se sili să înghită în 
sec, cu gura plină de fiere. Nu mai putea continua așa, nu mai 
putea trece dintr-o confruntare într-alta, fără nici cea mai vagă 
idee despre ce anume căuta. Voia să stea jos, să se odihnească, 
să plângă - să-și ofere un răgaz, oricât de mic. În jurul lui auzea 
vocile oaspeţilor, muzică, zgomot de pași - probabil că era 
foarte aproape de sala de bal. Cu un geamăt plin de 
recunoștință zări o ușă mică, simplă, neîncuiată, se rugă cu 
toată credința lui falimentară să fie goală și se strecură 
înăuntru. 


Păși în întuneric, închise ușa și imediat lovi ceva cu piciorul, 
se împiedică și zgomotul păru să ţină minute în șir. Înțepeni, 
așteptând... abia respirând... alte zgomote nu mai veneau de 
acolo... și nimic dinspre hol. Răsuflă încet, adânc. Întinse mâinile 
și pipăi în jur... prăjini... mopuri, mături... se afla într-o debara. 

Doctorul Svenson așeză cu grijă geanta jos și bâjbâi în 
continuare. Dădu de rafturi - pe unul îl lovise cu piciorul și își 
mișcă mâinile cu precauţie, nevrând să răstoarne ceva. 
Degetele i se mișcau rapid, trecând de la un raft la altul, până 
când mâna dreaptă îi nimeri într-o cutie de lemn plină de 
obiecte tubulare, netede... lumânări. Scoase una și căută o cutie 
de chibrituri - cu siguranţă trebuia să fie în același loc. De fapt, 
cutia de chibrituri se afla pe un raft mai jos și, ghemuindu-se, 
Svenson aprinse un chibrit pe dibuite - de câte ori făcuse el asta 
în întunericul navei? - transformând mica lui cameră a 
misterelor într-un banal catalog al obiectelor de gospodărie: 
săpunuri, prosoape, perii, găleți, mopuri, mături, cârpe de praf, 
oale, halate, oţet, ceară, lumânări... și, o binecuvântă pe femeia 
care avusese grijă să-l pună acolo, un scăunel. Se întoarse și se 
așeză cu faţa la ușă. Ce slujnică deșteaptă... căci, înfipt chiar 
lângă ușă, era un mic lanţ agăţat de un cui, care se putea 
strecura în jurul clanţei, servind drept încuietoare - și care putea 
fi folosit numai din interior. Svenson fixă lănţișorul și văzu, lângă 
cutia de chibrituri, un raft golit, cu urme de ceară - locul în care 
se puneau lumânările. Nimerise în sanctuarul cuiva și și-l 
însușise. Doctorul Svenson închise ochii și lăsă oboseala să-i 
gârbovească umerii. Dacă femeia ar fi ascuns acolo și niște 
tutun! 


Era extraordinar de simplu să adoarmă, știa că avea această 
posibilitate. Dar făcu o grimasă și se sili să stea drept, apoi - de 
ce oare uita mereu? - își aminti de geantă și o așeză pe 
genunchi. Desfăcu încuietoarea și scoase tot ce conţinea, un 
teanc de foi de pergament, acoperite cu litere frumos 
caligrafiate. Le frunzări... înclinându-le ca să prindă mai bine 
lumina. 

Citi, repede, sărind de la un rând la altul, apoi de la o pagină 
la alta, și așa mai departe. Era descrierea amănunţită a unor 
achiziţii și a subterfugiilor prin care fuseseră făcute, ieșită clar 
de sub pana lui Robert Vandaariff. La început Svenson 
recunoscu destule nume și locuri ca să poată urmări drumul 
banilor - bănci din Florenţa și Veneţia, agenţi de bursă din 
Viena, din Berlin, negustori de blănuri din Stockholm, negustori 
de diamante din Antwerp. Dar cu cât citea mai mult - și cu cât 
dădea paginile înainte și înapoi ca să se lămurească mai bine (și 
să priceapă ce iniţiale reprezentau instituţii „RLS” însemnând 
Rosamonde Lacquer-Sforza și nu, cum bănuise la început, 
Rotterdam Liability Services, o mare agenţie de asigurări 
maritime) - cu atât înțelegea mai bine că această descriere era 
străbătută de două fire care se întretăiau: o campanie intensă 
de achiziţii prin trafic de influenţă și activitatea subterană a 
unor indivizi extrem de diferiţi, ca niște mici insule pe un râu, 
care dirijau, fiecare în felul lui, direcţia banilor. Dar ce îl frapa 
cel mai mult pe doctor erau numeroasele referiri la ducatul de 
Macklenburg. 

Era evident că Vandaariff purtase negocieri prelungite, atât 
direct cât și printr-o sumedenie de intermediari, ca să cumpere 
un teren enorm în zona montană a ducatului, insistând să obţină 
și drepturile de extracţie. Ceea ce confirma bănuielile lui 
Svenson la vederea pământului roșu în cariera de lângă conacul 
Tarr - înălțimile din Macklenburg erau mult mai bogate în 
zăcăminte de lut albastru-violet. Ceea ce confirma și faptul că 
Vandaariff era conștient de valoarea acestui minereu de 
proprietăţile lui ieșite din comun și de posibilele lui utilizări 
neortodoxe. În sfârșit, documentul îi întărea convingerea, 
formată cu două zile în urmă, că Robert Vandaariff era implicat 
până peste cap în această afacere. 

Încetul cu încetul, doctorul Svenson le identifică şi pe celelalte 
personaje majore ale Cabalei, aflând cum fiecare dintre ele i se 


alăturase lui Vandaariff în această aventură. Contessa apăruse 
la bursa venețiană, ea îi făcuse cunoștință lordului Robert, la 
Paris, cu Comte d'Orkanez, recomandându-l drept persoana cea 
mai potrivită care să-l consilieze, la început - discret - în 
legătură cu achiziționarea unor obiecte vechi dintr-o mănăstire 
bizantină subterană, recent descoperită în Salonic. Dar acesta 
era doar un pretext, fiindcă d'Orkanez fusese angajat să 
studieze și să verifice caracteristicile unor eșantioane de 
minereu pe care se pare că lordul Vandaariff le obținuse în 
secret de la niște speculanţi venețieni. Svenson rămase însă 
surprins că nu dădea peste numele lui Oskar Veilandt, din ale 
cărui studii alchimice activitatea conspirației părea să se inspire 
atât de mult. Era oare posibil ca Vandaariff să-l fi cunoscut (sau 
să-l fi corupt) pe Veilandt de atât de mult timp, încât să creadă 
că nu mai era nevoie să-i pomenească numele? Nu avea sens, 
drept care Svenson dădu foile înainte ca să vadă dacă nu cumva 
pictorul era menţionat mai încolo, dar descrierea se ramifica 
brusc, trecând la cercetări și diplomaţie, de la oameni de știință 
și inventatori de la Institutul Regal care erau și ei invitaţi să 
studieze aceste eșantioane, resursele industriale fiind supuse 
unor experimente în derulare (aici apăreau pentru prima oară 
doctorul Lorenz și Francis Xonck), la Macklenburg și subtilele 
interacțiuni dintre lordul Vandaariff, Harald Crabbe și persoana 
lor de contact din Macklenburg - Svenson făcu ochii mari, 
desigur - fratele mai mic al ducelui, dispepticul Konrad, 
Episcopul de Warnemunde. 

Beneficiind de toate aceste forţe și de capitalul necesar, 
Vandaariff își punea planurile în aplicare fără niciun fel de 
probleme, folosindu-se de institut ca să localizeze zăcămintele și 
de Crabbe ca să negocieze transferul de terenuri cu Konrad, 
care juca rolul de intermediar pentru deţinătorii de proprietăți 
din zonă, aristocrați ajunși la fundul sacului. Dar, pe 
neașteptate, Svenson văzu că situaţia era mai complicată, 
fiindcă, în loc de aur, Konrad vindea pământ în schimbul unor 
arme de contrabandă furnizate de Francis Xonck. Fratele ducelui 
construia un adevărat arsenal - pentru a asigura controlul lui 
Karl-Horst asupra moștenirii lui. Svenson surâse ironic. Cabala 
se folosise din plin de Konrad, ajutându-l practic să importe o 
armată secretă pe care, din clipa în care ajungeau să conducă 
prin procură (și să-l omoare pe Konrad), prin fiul prinţului ce 


avea să se nască în curând, conspiratorii o puteau folosi ca să-și 
apere investiţia - în timp ce aducerea unor trupe străine ar fi 
dus la răzmeriţă. Era exact genul de stratagemă pe care se 
clădise reputaţia lui Vandaariff. Și între toţi se mișcau mereu 
Comte și Contessa. Svenson vedea ceea ce Vandaariff nu era în 
stare să vadă: oricât de mult și-ar fi închipuit că el era creierul 
acestui proiect, afaceristul nu era decât motorul lui. Doctorul nu 
avea niciun dubiu că cei care puseseră totul în mișcare, de la 
bun început, manipulându-l pe Vandaariff, fuseseră Contessa și 
Comte. Momentul exact în care cei doi își uniseră forţele cu 
ceilalţi - fie că fuseseră asociaţi înainte sau după ce Vandaariff îi 
recrutase - era neclar, dar Svenson își dădu seama imediat de 
ce căzuseră de acord să se întoarcă împotriva binefăcătorului 
lor. Lăsat liber, Vandaariff le-ar fi stabilit profitul la toți... 
înrobindu-l, aveau toată averea lui la dispoziţie. 

Erau multe lucruri pe care Svenson nu le înţelegea - în primul 
rând tot nu dăduse de numele lui Veilanat și nu aflase cum de 
reușise Cabala să-l subjuge pe Vandaariff, care fusese el însuși, 
atotputernic, la petrecerea dată în cinstea logodnei? Oare de 
aceea fusese ucis Trapping - fiindcă ameninţase că îl va informa 
pe Vandaariff de ceea ce i se pregătea? Dar atunci cum de unii 
dintre conspiratori nu știau cine îl ucisese pe Trapping? Sau 
poate că Trapping ameninţase că îi va spune lui Vandaariff 
despre planurile lui d'Orkanez în privinţa Lydiei, dacă lordul 
Robert nu le știa deja? Dar nu, ce mai contau sentimentele lui 
Vandaariff dacă omul tot trebuia să devină sclavul lor? Sau 
Trapping descoperise altceva - ceva care dovedea că unul 
dintre membrii Cabalei acționa împotriva celorlalţi? Dar care din 
ei - și care era secretul lor? 

Svenson era deja ameţit de-atâtea nume, date, locuri și 
persoane. Se întoarse la paginile scrise mărunt. Atâtea lucruri se 
întâmplaseră în Macklenburg pe care el nici nu le bănuise. 
Rădăcinile conspirației se afundaseră tot mai adânc, acumulând 
proprietăţi și influenţă și, doctorul clătină din cap în timp ce 
citea, făcând tot ce era nevoie ca să acumuleze și mai mult. 
Incendieri, șantaj, ameninţări, chiar și crime... chiar și... de când 
dura asta? De ani întregi, parcă... citi despre experimente „utile 
din punct de vedere științific și din punct de vedere practic” prin 
care se declanșaseră epidemii în cartiere unde proprietarii nu 
voiau să-și vândă casele. 


Doctorul Svenson simţi cum îi îngheaţă sângele în vine. În 
faţa lui stăteau cuvintele „febra sângelui”. Corinna... oare 
oamenii aceștia o uciseseră... uciseseră sute de oameni... o 
infectaseră pe vara lui... ca să scadă drastic preţul pământului? 


Auzi pași dincolo de ușă. Repede și fără zgomot vâri foile la 
loc, în geantă, și suflă în lumânare. Ascultă... alți pași... vorbea 
cineva? Muzică? De-ar fi știut exact în ce parte a casei se afla! 
Pufni cu dispreţ - de-ar fi avut o armă încărcată, de n-ar fi ajuns 
la capătul puterilor - era ca și cum și-ar fi dorit să aibă aripi! 
Doctorul Svenson își acoperi ochii cu palma. Îi tremurau 
mâinile... pericolul imediat... nevoia de a-i găsi pe ceilalți... 
prinţul - dar toate se amestecau cu ideea - nu, cu adevărul, nu 
avea absolut nicio îndoială - că aceeași conspirație, aceiași 
oameni o uciseseră - cu nepăsare, fără scrupule, cu sânge rece 
- pe Corinna lui. Parcă nu-și mai simţea corpul, ci era într-un fel 
suspendat deasupra lui, controlându-l, dar nemailocuind în el. 
Tot timpul acesta pe care îl petrecuse apărându-se, luptându-se 
cu destinul și o lume fără inimă - ca să afle că forțele distructive 
nu trebuia căutate în evoluţia implacabilă a unei boli, ci în 
urzelile diabolice ale oamenilor. Doctorul Svenson își acoperi 
gura ca să-și înăbușe un suspin. Fusese ceva care putea fi oprit. 
Așa ceva nu trebuia să se întâmple. 


Își șterse ochii și răsuflă din greu, cutremurându-se. Nu mai 
putea suporta. Nu mai putea suporta nici să stea în debaraua 
aceea. Scoase lănţișorul, deschise ușa și păși pe coridor înainte 
de a-l lăsa nervii de tot. De jur-împrejur - vizibili și într-o direcţie 
și într-alta prin arcadele deschise - oaspeţi, mascaţi, cu 
pelerine. Întâlni privirea unei perechi şi zâmbi, înclinând din cap. 
Cei doi îi răspunseră la fel, cu un amestec de politeţe și oroare 
faţă de felul în care arăta. Fără să mai stea pe gânduri, doctorul 
le făcu semn să se apropie. Perechea se opri, ceilalți continuând 
să treacă pe lângă ea, toţi în direcţia sălii de bal. Svenson le 
făcu semn din nou, cu un aer și mai conspirativ și cu un zâmbet 
larg. Bărbatul păși spre el, cu femeia de mână. Svenson repetă 
semnul și, în sfârșit, bărbatul își trase mâna și veni aproape. 

— Îmi cer iertare, șopti Svenson. Sunt în slujba prinţului de 
Macklenburg, despre care sigur știți că e logodit cu domnișoara 
Vandaariff (aici doctorul arătă spre uniforma lui)... am dejucat 


un complot, cu multă violenţă... puteţi vedea pe faţa mea... 

Bărbatul înclină din cap, dar era clar că ezita între a o lua la 
fugă și a se încrede în Svenson. 

— Trebuie să ajung la prinţ - probabil că acum e cu 
domnișoara Vandaariff și cu tatăl ei - dar, după cum vedeţi, nu 
am cum să o fac cu atâţia oameni în jur fără să provoc panică, 
un lucru periculos pentru toată lumea. Svenson privi într-o parte 
și într-alta, coborând și mai mult vocea: S-ar putea să mai fi 
rămas câţiva complotiști... 

— Ce vorbiţi! replică bărbatul, vizibil ușurat că poate să 
spună și el ceva. Am aflat că deja au prins unul! 

Svenson dădu din cap cu subiînţeles. 

— Dar s-ar putea să mai fie și alţii - trebuie să-l înștiinţez pe 
prinţ. Aș putea îndrăzni - nu știu cum să spun - aș putea 
îndrăzni să vă rog să-mi împrumutaţi pelerina dumneavoastră? Îi 
voi spune prinţului despre dumneavoastră - și prietenilor săi, 
desigur, domnul ministru adjunct, Comte, Contessa... 

— O cunoașteţi pe Contessa? întrebă repede bărbatul, 
riscând o privire vinovată spre femeia care îl aștepta sub 
arcadă. 

— Desigur, răspunse Svenson zâmbind, aplecându-se la 
urechea bărbatului. N-aţi vrea să vă fac cunoștință? e o femeie 
incomparabilă. 


Înfășurat în pelerina neagră care îi acoperea uniforma și 
petele de sânge, fum și praf portocaliu, și cu masca neagră pe 
care o luase de la Flauss, doctorul intră în mulţimea care se 
îndrepta spre sala de bal, făcându-și loc fără prea multă 
ceremonie, mormăind ceva în germană la orice încercare de 
protest. Privi în sus și văzu tavanul sălii pe sub arcadă, dar, 
înainte de a ajunge acolo, auzi voci ridicate - și, acoperindu-le, 
un strigăt ascuţit, poruncitor: 

— Deschideţi ușile! 

Vocea Contessei. Zăvoarele fură trase și dinspre cei care erau 
în față se auzi un murmur neliniștit... apoi o tăcere nefirească, 
înfricoșătoare. Cine sosise? Ce se întâmplase? 

Înaintă cu și mai puţină grijă faţă de etichetă, trecu pe sub 
ultima arcadă și intră în sala de bal. Era înțesată de oaspeţi care 
se opuneau înaintării lui ca și cum ar fi făcut loc cuiva în mijlocul 


sălii. O femeie ţipă, apoi alta - fiecare țipăt fiind înăbușit repede. 
Svenson își croi drum prin mulţimea vizibil tulburată, ajunse la 
un șir de dragoni, apoi, prin spaţiul dintre doi soldaţi în mantale 
roșii, văzu chipul fioros al colonelului Aspiche. Doctorul Svenson 
se întoarse imediat și îl descoperi, chiar în mijlocul sălii, pe 
Comte d'Orkanez. Depăși alt grup de spectatori și înlemni. 


Cardinalul Chang, în patru labe, insensibil, cu saliva 
prelingându-i-se pe bărbie. Lângă el, o femeie goală, ca o 
statuie însufleţită, de sticlă albastră. Comte o trăgea de o lesă 
prinsă de o zgardă de piele. Svenson clipi de câteva ori și înghiţi 
în sec. Era femeia de la seră - Angelique! - mai bine zis corpul 
ei, părul ei... Simţi că se învârtește sala cu el când se gândi la 
implicaţiile experimentelor lui d'Orkanez - și mai puţin la cum 
de reușise așa ceva. Își întoarse disperat privirea spre Chang. Să 
fi trecut Cardinalul prin mai multe decât trecuse el însuși? Omul 
era o ruină, cu fața cadaverică, plin de sânge, cu haina lui roșie 
sfâșiată, pătată și arsă. Ochii lui Svenson trecură de Chang și se 
opriră asupra unui podium... toţi dușmanii lui, unul lângă altul: 
Contessa, Crabbe (dar fără Bascombe, ciudat), Xonck și apoi 
Karl-Horst, la braţ cu blonda din sala de operaţii așa cum se 
temuse, Lydia Vandaariff era un instrument în mâna criminală a 
Cabalei, ca și tatăl ei. 

Încă o șoaptă prelungită, precum șuierul unui val ce stă să se 
prăvălească, și mulţimea se despărţi ca să permită intrarea în 
cercul din spatele lui Chang a două femei. Prima era îmbrăcată 
simplu, într-o rochie neagră, purta o mască neagră și avea părul 
prins într-o panglică de aceeași culoare. Din urma ei venea o 
femeie cu părul castaniu, îmbrăcată în robe de mătase albă. Era 
domnișoara Temple. Chang o văzu și se sili să se ridice în 
genunchi. Femeia în negru scoase masca de pe faţa 
domnișoarei Temple. Svenson rămase cu gura căscată. Tânăra 
purta semnele Procesului adânc întipărite pe chip. Domnișoara 
Temple nu spuse nimic. Svenson îl văzu cu coada ochiului pe 
Aspiche, cu un baston de cauciuc în mână. Braţul lui se abătu 
asupra lui Chang și acesta căzu la podea. Aspiche chemă doi 
dragoni și arătă spre ușa pe care intraseră femeile. 

Cei doi îl târâră pe Chang afară din sală. Domnișoara Temple 
nu-i aruncă nici măcar o privire. 


Aliaţii lui erau distruși. Unul fizic, celălalt mintal și - trebuia să 
recunoască - amândoi fără nicio speranţă de a putea fi salvaţi 
sau recuperațţi. Și, dacă domnișoara Temple căzuse prizonieră, 
ce altă soartă decât moartea sau aceeași servitute o aștepta pe 
Eloise? De nu le-ar fi abandonat - iar dăduse greș - o nenorocire 
după alta! Geanta... dacă putea face ca geanta să ajungă în 
mâinile altui guvern - pentru ca măcar să știe și altcineva... dar, 
așa cum stătea înghesuit în mulțimea care umplea sala de bal, 
doctorul Svenson nu se îndoia că aceasta era doar o altă 
speranţă deșartă. Şansa de a scăpa de acolo era ca și 
inexistentă, ca să nu mai vorbim de posibilitatea de a ajunge la 
frontieră sau la un vas... Nu știa ce să facă. Privi spre podium, 
mijindu-și ochii la prinţul care zâmbea afectat. Dacă ar fi avut un 
pistol ar fi tras în ei - ar fi fost de ajuns dacă i-ar fi ucis pe prinţ 
și încă unul sau doi... dar până și acel sacrificiu îi era refuzat. 

Vocea Contessei îi întrerupse gândurile: 

— Draga mea Celeste, strigă ea, ce bine că ni te-ai... a/ăturat. 
Doamnă Stearne, vă rămân recunoscătoare pentru că v-aţi făcut 
intrarea la timp. 

Femeia în negru făcu o reverență adâncă. 

— Doamnă Stearne! se auzi vocea aspră a lui d'Orkanez. Nu 
doriţi să le vedeţi pe însoţitoarele dumneavoastră transformate? 

Bărbatul masiv făcu un semn în spate și Svenson se trezi din 
nou îmbrâncit de cei din jur care își lungeau gâtul ca să vadă 
mai bine alte două femei albastre, strălucitoare, goale și ele, cu 
zgarda la gât, pășind încet, precaut, lipăind pe parchet. Pielea 
fiecăreia emana lumină, fiind îndeajuns de transparentă ca să 
descopere, dincolo de ea, dungi mai întunecate de albastru- 
violet. Ambele femei duceau în mână o lesă strânsă și, în timp 
ce se apropiau de Comte, i-o întinseră... După ce luă lesele, 
Comte își plimbă privirea calm peste mulţime. Femeia care era 
cea mai aproape de Svenson... doctorul înghiţi în sec... părul de 
pe capul ei - de fapt, uitându-se mai bine, își dădu seama, 
simțind cum îl trec fiorii pe șira spinării, că era singurul păr pe 
care îl avea - fusese ars deasupra tâmplei stângi... sala de 
operații... parafina... era domnișoara Poole. Trupul ei era în 
același timp frumos și inuman - splendida tensiune de la 
suprafaţa lui, sticloasă, dar parcă și moale - lui Svenson i se 
făcea pielea de găină uitându-se la ea, însă nu-și putea 
desprinde ochii și, îngrozit, simţi cum crește dorinţa în el. lar cea 


de a treia femeie - nu-i putea desluși trăsăturile, dar nu putea fi 
decât doamna Marchmoor. 

Comte trase ușor de lesa domnișoarei Poole și aceasta înaintă 
spre femeia în negru. Brusc, capul femeii în negru căzu pe o 
parte și femeia se clătină, cu ochii tulburi. Ce se întâmplase? 
Domnișoara Poole se întoarse spre locul în care se afla Svenson. 
Doctorul încercă să se ferească de ochii ei ciudaţi care parcă 
vedeau până în străfundurile lui. Simţi cum îi tremură genunchii 
și cum întreaga sală se prăbușește. Svenson se afla pe o 
canapea dintr-un separeu întunecat... mâna lui - o mână 
delicată, ca de femeie - mângâia părul desfăcut al doamnei 
Stearne în timp ce, de partea cealaltă a femeii, un bărbat 
mascat, acoperit cu o pelerină, se apleca să o sărute pe gură. 
Privirea domnișoarei Poole (viziunea provenea din experienţa ei, 
ca și în cazul cardurilor de sticlă albastră sau al cărţilor... ea era 
o carte vie!) se întoarse ușor, întinzând cealaltă mână spre un 
pahar de vin - braţul ei într-o robă albă ca și cea purtată de 
domnișoara Temple, de fapt ambele femei purtau aceleași robe 
de mătase ale iniţierii! - apoi separeul dispăru și Svenson se afla 
din nou în sala de bal, luptându-se cu primele senzaţii de 
greață. De jur-împrejur, ceilalţi oaspeţi clătinau din cap, ameţiţi. 
Minţile lor erau pur și simplu violate - efectul cardurilor de sticlă 
asupra întregii mulţimi! 

Doctorul Svenson încercă disperat să găsească logica a ceea 
ce se petrecea - cardurile, Procesul, cărţile, iar acum femeile 
acestea, ca trei graţii demonice - nu mai era timp! Crezu că 
înţelege restul, Procesul și cărţile, căci șantajul și influenţa erau 
practici standard, chiar pe o scară atât de mare, dar asta - asta 
era alchimie și n-o putea înţelege, la fel cum nu putea înţelege 
motivul pentru care cei din jur se abandonau unei asemenea - 
asemenea - grozăvii! 

Comte îi spunea ceva doamnei Stearne - și Contessei, iar 
aceasta din urmă îi răspundea - dar Svenson nu izbutea să le 
înțeleagă cuvintele, viziunea insistentă încă îi mai tulbura 
creierul. Făcu un pas înapoi și se izbi de oameni la fel de 
dezorientaţi ca și el, apoi se întoarse ca să-și facă drum prin 
mulţime, să se îndepărteze de dușmanii lui, de domnișoara 
Temple. Nu făcu nici șapte pași și mintea îi fu acaparată de o 
altă viziune... o viziune cu el însuși! 

Se afla la conacul Tarr, o înfrunta pe domnișoara Poole pe 


scara de la carieră, Crabbe scăpa de el, oamenii lui se repezeau 
la el, parându-i loviturile lipsite de vlagă și luându-l pe sus - apoi 
aruncându-l peste balustradă. Din nou era azvărlit în experienţa 
domnișoarei Poole - își privea propria înfrângere! - și o trăia cu 
atâta acuitate, încât simţea cum îl arde râsul sardonic al 
domnișoarei Poole la vederea jalnicelor lui eforturi de a se 
apăra. 

Svenson răsuflă adânc, venindu-și în fire, în patru labe pe 
podea. Cei din jur se dădeau înapoi. Același lucru i se 
întâmplase și lui Chang. Domnișoara Poole simţise cumva că era 
acolo. Se chinui să se ridice, dar fu împiedicat de mai multe 
mâini și împins, împotriva voinţei lui, spre mijlocul încăperii. 


Alunecă și căzu din nou, încercând să se apere cu geanta. Era 
sfârșitul. Și totuși - ceva... se strădui să gândească - ignorând 
totul - auzea strigăte, pași... dar doctorul Svenson clătină din 
cap, agăţțându-se de... ceea ce văzuse adineauri! În prima 
viziune a domnișoarei Poole - a doamnei Stearne - bărbatul de 
pe canapea fusese Arthur Trapping, cu faţa plină de cicatricele 
proaspete ale Procesului. Amintirea era din seara morții lui - în 
chiar jumătatea de oră de dinaintea uciderii lui... și, în timp ce 
domnișoara Poole întorcea capul ca să-și ia paharul de vin, 
Svenson văzuse pe peretele îndepărtat o oglindă... iar în 
oglindă, privind din umbra unei uși pe jumătate deschise... 
silueta inconfundabilă a lui Roger Bascombe. 

Nu avea ce face. Își întoarse privirea disperată spre 
domnișoara Temple, cu inima frântă din nou când îi văzu ochii 
inexpresivi, indiferenți. Aspiche îi smulse geanta din mână, iar 
dragonii îl înșfăcară de braţe. Bastonul de cauciuc al colonelului 
se abătu asupra lui și soldaţii începură să-l târască pe doctorul 
Svenson spre moarte. 


10 
Moștenitoarea 

Comte d'Orkanez îi dusese pe toţi - domnișoara Temple, 
domnișoara Vandaariff, doamna Stearne și cei doi soldaţi - pe 
rampa întunecată spre sala de operaţii. Sala era la fel de 
respingătoare ca și prima dată, gândi domnișoara Temple, 
oprindu-și privirea asupra mesei goale, de care atârnau curelele, 
și a mormanului de cutii de lemn de sub ea, unele deschise, din 
care ieșeau bucăţi de pâslă portocalie, simțind că i se taie 
picioarele de groază. Mâna de fier a lui d'Orkanez o ţinuse tot 
timpul de umăr și acum Comte privi în urmă ca să se asigure că 
sosiseră toţi. Apoi o pasă doamnei Stearne, care păși între cele 
două femei în robe albe, luându-le de mână și trăgându-le după 
ea. În ciuda furiei ei ascunse, domnișoara Temple se trezi că o 
trage și ea, copleșită de teamă, deși se abţinu să nu se uite la 
femeie. Comte își așeză monstruoasa cască de alamă pe unul 
din suporturile pătate de rugină (sau de sânge uscat?) de pe 
masă și se îndreptă spre tabla uriașă. Din câteva mișcări iuți și 
ample scrise următoarele cuvinte cu majuscule: „ȘI ASTFEL SE 
VOR NAȘTE DIN NOU”. Cuvintele i se părură cunoscute 
domnișoarei Temple, parcă le văzuse și în altă parte în vizita ei 
precedentă. Își mușcă buza, fiindcă amănuntul i se părea 
important, dar memoria nu o ajută. Comte aruncă bucata de 
cretă pe tavă și se întoarse spre ele. 

— Domnișoara Vandaariff va fi prima, anunţă el cu o voce 
care suna la fel de zgrunţuroasă, fiindcă trebuie să participe la 
ceremonie - are nevoie de timp ca să-și revină după in/țiere. 
Draga mea, îți promit că va fi doar prima dintre numeroasele 
plăceri de care vei avea parte în această seară de gală. 

Domnișoara Vandaariff înghiţi în sec și încercă să zâmbească. 
Deși, cu câteva clipe în urmă, fusese atât de veselă, aerul 
sinistru al sălii și ţinuta mohorâta a lui d'Orkanez îi 
redeșteptaseră neliniștea. După domnișoara Temple acestea ar 
fi trezit neliniștea și în statuia de fier a unui sfant. 

— Nu știam de existenţa acestei săli, spuse Lydia Vandaariff 
cu glas pierit. Desigur, sunt atâtea săli în clădirea asta și tatăl 
meu... tatăl meu... e atât de ocupat... 

— Sunt sigură că nu s-a gândit că te interesează știința, rosti 
doamna Stearne zâmbind. Trebuie să fie multe magazii și 


ateliere pe care nu le-ai văzut! 

— S-ar putea, răspunse domnișoara Vandaariff și privi dincolo 
de felinare, spre balconul pustiu, apoi sughiţă și își acoperi gura 
cu mâna. Vor fi și spectatori? 

— Bineînţeles, spuse Comte. Ești un exemplu. Așa ai fost 
toată viaţa, draga mea, mereu în slujba tatălui tău. În seara 
aceasta vei fi un exemplu pentru activitatea noastră și pentru 
viitorul tău soţ, dar, cel mai important, domnişoară Vandaariff, 
pentru tine însăți. Mă înţelegi? 

Lydia clătină din cap cu umilinţă. 

— Atunci e și mai avantajos, fiindcă te asigur că... mă ve; 
înțelege. 

Comte vâri mâna sub șorţ și scoase un ceas de buzunar. Își 
miji ochii și îl vâri la loc. 

— Doamnă Stearne, sunteţi amabilă să vă apropiaţi împreună 
cu domnișoara Vandaariff? 

Domnișoara Temple trase adânc aer în piept ca să prindă 
curaj, în timp ce Caroline îi dădea drumul la mână și o conducea 
pe Lydia spre masă. Comte privi dincolo de ele și făcu un semn 
celor doi soldaţi din Macklenburg. 

Inainte ca domnișoara Temple să facă vreo mișcare, soldații 
se repeziră la ea și o imobilizară, ridicând-o astfel, încât tânăra 
să nu poată atinge podeaua decât cu vârful picioarelor. Comte 
își scoase mănușile de piele și le aruncă pe rând în casca de 
alamă. Vocea lui se auzi la fel de insinuantă și de amenințătoare 
precum zgomotul scos de bărbier când își ascute briciul. 

— lar dumneata, domnişoară Temple, ai să aștepți până când 
domnișoara Vandaariff va fi supusă Procesului. O vei urmări de 
la început și până la sfârșit și îţi va fi din ce în ce mai frică, 
fiindcă în toată aventura asta ţi-ai pierdut de tot, absolut de tot, 
sufletul. Dar sufletul tău, vei vedea, îmi va aparţine mie. Mai rău 
de-atât, îţi spun acum ca să înţelegi mai bine, acest dar, al 
apartenenţei tale faţă de mine, mi-l vei face chiar... tu, de bună 
voie, cu bucurie... cu recunoștință. Vei trece în revistă, cu 
puţinele amintiri pe care le vei păstra, gesturile îndărătnice din 
ultimele zile, care ţi se vor părea niște simple maimuţăreli de 
copil - sau nici măcar atât, reacţiile unui căţel neascultător. Și îţi 
va fi rușine. Ascultă-mă bine, domnișoară Temple, în această 
sală te vei naște din nou, pocăită și înţeleaptă... sau nu te vei 


naște deloc. 
D'Orkanez o privi lung. Domnișoara Temple nu răspunse, nici 
nu putea să o facă. 


Comte pufni dispreţuitor și își scoase ceasul din nou, se 
încruntă și îl vârî la loc, sub șorţ. 

— S-a întâmplat ceva în holul din exterior... începu doamna 
Stearne. 

— Știu, mormăi Comte. Dar... această... întârziere - posibilii 
adepţi așteaptă cam de mult. Încep să cred că am greșit că nu 
v-am trimis pe dumneavoastră... 

Zgomotul unei uși deschise lângă rampa opusă îl făcu pe 
Comte să se întoarcă și să meargă într-acolo. 

— Aveţi habar cât e ceasul, madame? urlă el în întuneric, 
apoi se întoarse cu pași mari la masă și se aplecă asupra cutiilor 
de sub ea. 

În spatele lui, de pe rampa cufundată în întuneric, apăru o 
tânără scundă, cu forme voluptoase, cu părul castaniu-închis, 
cârlionţat, cu faţa rotundă și un zâmbet nesăţios. Purta o mască 
împodobită cu pene de păun și o rochie lucioasă, de culoarea 
mierii de albine subţiate, cu franjuri argintii în jurul sânilor și al 
mânecilor. În mâini ducea mai multe butelii de metal, astupate. 
Domnișoara Temple era sigură că o mai văzuse - era seara 
amintirilor vagi - apoi își dădu seama: era domnișoara Poole, 
cea de a treia femeie din trăsura care o dusese la Harschmort, 
supusă Procesului chiar în noaptea aceea. 

— Vai, monsieur le Comte, spuse domnișoara Poole veselă. 
Știu foarte bine cât e ceasul, dar vă asigur că nu s-a putut evita 
întârzierea. S-au tărăgănat lucrurile în mod periculos... Tânăra 
se opri când o văzu pe domnișoara Temple. Cine e? întrebă ea. 

— Celeste Temple - cred că v-aţi cunoscut, zise Comte răstit. 
Cum așa, s-au tărăgănat? 

— Am să vă spun mai târziu. 

Domnișoara Poole își lăsă privirea să ajungă la domnișoara 
Temple, arătând, deloc subtil, motivul pentru care nu voia să 
vorbească despre întârzierea ei, apoi se întoarse și flutură din 
mână ca o școlăriță spre doamna Stearne. 

— Pot să vă spun doar că pur și simplu a trebuit să-mi schimb 
rochia - din cauza prafului portocaliu - și, ca să nu ţipaţi la mine, 


mi-a luat cam cât i-a luat și doctorului Lorenz să prepare lutul 
dumneavoastră atât de preţios. 

Domnișoara Poole îi înmână buteliile lui d'Orkanez și se 
apropie cu pași ca de dans de domnișoara Vandaariff, arborând 
un alt zâmbet larg. 

— Lydia, spuse ea pițigăiat și o prinse de mâini pe 
moștenitoare, în timp ce doamna Stearne privea cu ceea ce 
domnișoarei Temple i se părea a fi un surâs ascuns, precaut. 

— Vai, Elspeth! strigă domnișoara Vandaariff. Am venit ca să 
te văd la hotel... 

— Știu, draga mea, şi-mi pare atât de rău, dar am fost 
chemată aici de urgenţă... 

— Mi-a fost atât de rău... 


— Sărmana de tine! A fost și Margaret acolo, nu? 

Domnișoara Vandaariff încuviință din cap și apoi pufni, semn 
că nu voia să o aibă /ângă ea pe Margaret, după cum prea bine 
știa și domnișoara Poole. 

— De fapt, domnișoara Temple a ajuns acolo prima, remarcă 
doamna Stearne pe un ton destul de glacial. Ea și Lydia au avut 
destul timp să discute înainte ca doamna Marchmoor să poată 
interveni. 


Domnișoara Poole nu răspunse, dar privi spre domnișoara 
Temple, încercând să-și dea seama cât de redutabilă era ca 
adversar. Întorcându-i privirea condescendentă, domnișoara 
Temple își aminti mica lor confruntare din trăsură - pe 
domnișoara Poole o împunsese în ochi - și înţelese că acea 
umilință va rămâne în mintea femeii, în ciuda Procesului, ca o 
urmă de bici transformată în cicatrice. În rest, domnișoara Poole 
avea acea fire voit veselă care îi displăcea domnișoarei Temple, 
ca și cum ar fi trebuit să mănânce o jumătate de kilogram de 
unt dulce la o singură masă. Atât doamna Marchmoor (trufașă și 
teatrală), cât și doamna Stearne (serioasă și rezervată) păreau 
să fi fost marcate de întâmplări nefericite din viaţa lor, în timp 
ce veselia exagerată a domnișoarei Poole părea o dezminţire 
categorică. Și cu atât mai dezgustătoare pentru domnișoara 
Temple, căci, dacă poza în prietena adevărată a Lydiei, o făcea 
doar pentru a folosi și mai bine diabolicul lor e/ixir. 

— M-am înţeles destul de bine cu Lydia, spuse domnișoara 


Temple. Am învăţat-o cum să împungă ochii femeilor care 
încearcă să se întindă mai mult decât le e plapuma. 

Domnișoarei Poole îi îngheţă zâmbetul pe faţă. Privi înapoi, 
spre Comte - care punea în ordine cutiile, buteliile și bucăţile de 
sârmă de cupru - apoi i se adresă doamnei Stearne, îndeajuns 
de tare ca să audă toată lumea: 

— Ti-au scăpat multe la moșia domnului Bascombe - sau mai 
bine să-i spun lordul Tarr? Întârzierea noastră se datorează, în 
parte, capturării și execuţiei medicului prinţului, doctorul - vai, 
cum îl cheamă? - un tip ciudat, mort acum, din păcate. Am mai 
întârziat și din cauza unuia dintre subiecţii noștri; reacţia ei la 
colecția noastră a fost violentă, dar nu fatală, sfârșind prin a 
crea o problemă, destul de importantă - deși doctorul Lorenz 
crede că se poate remedia... 

Domnișoara Poole privi din nou spre Comte. Acesta se oprise 
din lucru și asculta, impasibil. Prefăcându-se a nu-l băga în 
seamă, domnișoara Poole i se adresă din nou doamnei Stearne, 
cu un zâmbet șiret în colţul buzelor ei groase. 

— Ce-i mai ciudat, Caroline - m-am gândit că asta te va 
interesa în mod deosebit - e că această Elise Dujong - este 
guvernanta copiilor lui Arthur și Charlotte Trapping. 

— Ce vorbești? spuse Caroline prudentă, semn că nu știa 
unde voia să ajungă domnișoara Poole. Și ce s-a întâmplat cu 
femeia asta? 

Domnișoara Poole arătă spre rampa întunecată din spatele ei. 

— Păi, e în camera de alături. Domnul Crabbe a fost cel care 
a propus ca un spirit atât de temerar să fie pus la treabă, drept 
care am adus-o aici ca să fie inițiată. 

Domnișoara Temple observă că domnișoara Poole se uita 
acum la Comte, încântată că îi oferea o informaţie pe care 
acesta nu o deţinea. 

— Femeia asta era o apropiată a familiei Trapping? întrebă el. 

— Da, în consecinţă și a familiei Xonck, răspunse domnișoara 
Poole. Prin Francis a ajuns la conacul Tarr. 

— A spus ceva? Despre moartea colonelului sau... sau 
despre... întrebă Comte și arătă spre Lydia cu o reţinere care 
nu-i stătea în fire. 

— Nu știu domnul ministru adjunct a fost ultimul care a 
interogat-o. 


— Unde-i domnul Crabbé? întrebă comic. 

— De fapt, pe doctorul Lorenz ar trebui să-l căutaţi mai întâi, 
monsieur le Comte, fiindcă rău' făcut de femeia asta dacă vă 
amintiţi cine mai participa la proiectul nostru de la conacul Tarr 
- e atât de mare încât doctorul ar vrea foarte mult să se 
consulte cu dumneavoastră. 

— Nu zău? mârâi Comte. 

— Cât mai curând cu putinţă, replică domnișoara Poole și 
zâmbi din nou. O, de-ar exista doi ca dumneavoastră, monsieur, 
fiindcă experiența dumneavoastră e solicitată pe atâtea fronturi! 
Promit că voi face tot posibilul să scot cât mai multe lucruri de la 
această doamnă - se pare că foarte mulţi doreau moartea 
colonelului. 

— De ce spui asta, Elspeth? întrebă Caroline. 

Domnișoara Poole răspunse fără să-și dezlipească privirea de 
pe Comte: 

— Nu fac decât să reproduc cuvintele domnului ministru 
adjunct. Fiind plasat la mijloc, între atâtea grupuri, colonelul 
avea acces la... multe secrete. 

— Dar toţi cei de aici sunt loiali cauzei, zise Caroline. 

— Și totuși, colonelul e mort, replică domnișoara Poole, 
întorcându-se spre Lydia care ascultase discuţia lor cu un surâs 
încurcat. lar când e vorba de secrete... cine poate spune ce nu 
știm? 


Comte își înșfăcă mănușile și casca, motiv pentru care fu 
nevoit să facă un pas spre domnișoara Poole - care, fără să 
vrea, făcu și ea un mic pas în spate. 

— Mai întâi o iniţiaţi pe domnișoara Vandaariff, mârâi Comte, 
apoi pe domnișoara Temple. Apoi, dacă mai e timp - doar dacă 
mai e timp - o iniţiaţi și pe femeia aia. Scopul vostru aici este 
să-i informaţi pe cei care sunt de faţă despre proiectul nostru, 
nu să iniţiaţi per se. 

— Dar domnul ministru adjunct... începu domnișoara Poole. 

— Dorinţele lui nu vă privesc. Doamnă Stearne, mergeţi cu 
mine. 

— Monsieur? 

Era clar că doamna Stearne crezuse că va rămâne în sala de 


operaţii. 

— Sunt treburi mai importante, șuieră Comte și se întoarse 
spre cei doi bărbaţi cu căști și șorţuri de piele care intrau 
trăgând după ei o femeie care de-abia se ţinea pe picioare. 
Domnișoară Poole, dumneata ai să te adresezi spectatorilor, dar 
să nu-ţi treacă prin cap să te atingi de mașinărie, adăugă el și 
strigă spre balconul învăluit în beznă: Deschideţi ușile! 

D'Orkanez se răsuci pe călcâie, ajunse la rampă din doi pași și 
dispăru. 

Doamna Stearne privi îngrijorată spre domnișoara Temple, 
apoi spre Lydia și, în sfârșit, spre figura zâmbitoare a 
domnișoarei Poole, a cărei prezenţă apetisantă - cel puţin în 
opinia ei - îl făcuse pe Comte să o ia de acolo cu tot cu rochia ei 
neagră, simplă și sobră. 

— Sunt sigură că vom mai avea ocazia să vorbim, zise 
domnișoara Poole. 

— Probabil, replică doamna Stearne și porni demnă după 
Comte. 

După ce doamna Stearne părăsi sala, domnișoara Poole le 
făcu un semn scurt celor doi oameni ai lui d'Orkanez. Deasupra 
lor se deschiseseră toate ușile și acum mulţimea umplea 
balconul, scoțând exclamaţii de uimire la vederea scenei de 
dedesubt. 

— Haideţi s-o întindem pe scumpa de Lydia pe masă. 
Domnilor? 


În timpul îngrozitoarelor încercări la care fu supusă 
domnișoara Vandaariff, cei doi soldaţi din Meklenburg o ţinură 
strâns pe Celeste între ei. Domnișoara Poole vârâse un căluș de 
bumbac în gura domnișoarei Temple, împiedicând-o să strige. 
Oricât de mult încercă să împingă cu limba cocoloșul greţos, 
domnișoara Temple nu făcu decât să desprindă din el mai multe 
bucățele, iar acum se temea să nu le înghită și să se înece cu 
ele. Se întrebă dacă această doamnă Dujong fusese împreună 
cu doctorul Svenson până la capăt. Cu gândul la sărmanul om, 
domnișoara Temple vărsă o lacrimă, străduindu-se să nu 
izbucnească în plâns, căci, cu nasul înfundat, nu mai avea cum 
să respire. Doctorul... mort la conacul Tarr. Nu înţelegea - Roger 
fusese în trenul de Harschmort, nu era /a conacul Tarr. Ce rost 


avea să meargă acolo? Se gândi la cardul de sticlă albastră, 
unde Roger și ministrul adjunct vorbeau în trăsură... crezuse că 
prada cu care fusese ispitit Roger era conacul Tarr. Oare 
lucrurile stăteau exact pe dos - dorinţa de a pune stăpânire pe 
conacul Tarr impusese racolarea lui Roger? 

Apoi o asaltă o altă întrebare ultimele secunde ale experienţei 
stocate în card ușa de metal și sala imensa... bărbatul lat în 
umeri care se apleca peste masă, pe masa pe care se afla o 
femeie... cardul acela provenea de la colonelul Trapping. 
Bărbatul de lângă masă era Comte. lar femeia... domnișoara 
Temple nu-și dădea seama. 

Aceste gânduri îi fură alungate de ţipetele înăbușite ale 
Lydiei, de scrâșnetele mașinăriei și de mirosul insuportabil. 
Domnișoara Poole stătea lângă masă și descria fiecare etapă a 
Procesului de parcă s-ar fi referit la o masă somptuoasă - 
fiecare clipă a entuziasmului ei era contrazisă de spatele arcuit 
al tinerei, de degetele ei care încercau să se agaţe de orice, de 
fața ei roșie, de gemetele ei animalice. Spre dezgustul 
domnișoarei Temple, spectatorii șușoteau și aplaudau fiecare 
moment important, ca și cum s-ar fi aflat la circ. Ştiau ei oare 
cine era persoana torturată din faţa lor - o frumuseţe care 
rivaliza cu orice față princiară, răsfăţata presei mondene, 
moștenitoarea unui imperiu? Tot ce vedeau ei erau o femeie 
care se zvârcolea încontinuu și o alta care le spunea ce 
experienţă extraordinară trăia acea ființă. Pentru domnișoara 
Temple, acesta părea a fi rezumatul întregii existenţe a Lydiei 
Vandaariff. 

Dar, după ce calvarul se sfârși, domnișoara Temple se dojeni 
cu asprime. Nu credea că ar fi putut scăpa de cei doi soldaţi, dar 
era sigură că aceste clipe de haos, pline de zgomote și scântei, 
fuseseră singurele în care ar fi avut vreo șansă. De îndată ce 
oamenii lui d'Orkanez o dezlegară pe Lydia și îi coborâră trupul 
lipsit de vlagă de pe masă - domnișoara Poole șoptind ceva pe 
un ton mieros la urechea tinerei care părea dusă pe altă lume - 
soldaţii se apropiară de domnișoara Temple și o urcară în locul 
ei. Domnișoara Temple dădu din picioare, dar soldaţii o 
imobilizară imediat. În doar câteva secunde fără speranţă se 
trezi întinsă pe spate, pe pernuţele de bumbac fierbinţi și 
înmuiate de transpiraţia Lydiei, curelele blocându-i mijlocul, 
gâtul, pieptul, mâinile și picioarele. Masa fu înclinată pentru ca 


spectatorii de la balcon să-i vadă tot corpul - domnișoara 
Temple nu vedea decât lumina intensă a lămpilor cu parafină și 
o masă nedefinită de chipuri umbrite - la fel de nepăsătoare 
față de soarta ei ca și o șleahtă hămesită faţă de un animal 
înfricoșat, pe cale de a fi sacrificat. 

Se uită la Lydia în timp ce tânăra care de-abia se ţinea pe 
picioare - cu faţa strălucind de sudoare, cu părul jilav la ceafă, 
cu ochii tulburi și gura deschisă - era examinată rapid de 
domnișoara Poole. Infiorată, se gândi la scurta ei viaţă și la 
surprizele ei mai întâi o înșiruire de guvernante și mătuși, rivale 
și pretendenți la mâna ei, apoi Bascombe, Poole și Marchmoor... 
se va alătura lor, curând, programată să se îndrepte spre 
aceeași destinaţie, cu voința în jug, precum vita silită să 
trudească pe ogorul altuia. 

Dar ce altceva își dorise? Domnișoara Temple nu era lipsită de 
intuiţie, vedea cât de libere le făcuse Procesul să se simtă și pe 
Marchmoor și pe Poole și - nu se îndoia deloc - cât de repede își 
va întări voinţa Lydia Vandaariff. Chiar și Roger - în ciuda 
călușului, scoase un scâncet prelung când imaginea lui îi trecu 
prin fața ochiului interior - își înfrânsese pornirile dintr-o 
decenţă ce își avea rădăcinile în teamă și timiditate. Procesul 
nu-i făcea mai înţelepţi - își aducea prea bine aminte felul în 
care Roger nu putea pune de acord faptele ei recente cu 
persoana cu care se logodise cândva - ci mai crânceni. 
Domnișoara Temple simţi că se îneacă din nou când călușul de 
bumbac îi ajunse în gât. Ea era deja mai crâncenă. Nu avea 
nevoie de tot bâlciul ăsta și, dacă ar fi avut forţa unui bărbat și 
cravașa tatălui ei, toţi ticăloșii ăștia ar fi stat acum în genunchi 
în faţa ei. 

Neluând în seamă discursul domnișoarei Poole, domnișoara 
Temple înţelese și că o mare parte din această luptă ţinea de 
vise. Doamna Marchmoor scăpase de bordel, doamna Stearne 
de o văduvie anostă, iar domnișoara Poole de speranţa naivă de 
a se mărita cu cel mai bun bărbat pe care îl putea găsi... așa 
ceva era ușor de înţeles. Ceea ce nu înțelegeau e; - ceea ce 
nimeni nu înţelegea, de la tatăl ei furios și mătușa ei până la 
Roger, Comte și Contessa, cu îngrozitoarele lor abuzuri - era 
natura propriilor ei dorinţe, a propriile ei vise, făurite în soarele 
tropical și în briza umedă, sărată, a oceanului. Văzu în minte 
fragmentele sinistre din Buna Vestire a lui Oskar Veilanat, 


uimirea de pe chipul Mariei și mâinile albastre, strălucitoare, 
care își înfigeau unghiile de cobalt în trupul ei ce se abandona... 
dar ea știa că dorinţa ei, oricât de aţâţată ar fi fost de 
primitivismul acelei tranzacţii fizice, se configura de fapt 
altundeva... culorile ei - pigmenţii nevoii ei - existau înaintea 
interpunerii artistului - minereuri primordiale, fărâmiţate, și 
săruri netratate, pene și oase, cochilii din care se scurgea o 
cerneală purpurie, pe o masă, încă mirosind urât, a mare. 

Atât de grea era inima domnișoarei Temple, dar, printre 
bătăile ei puternice, tânăra simţi că furia nestăpânită lua treptat 
locul fricii. Ştia că nu va muri, căci scopul lor era coruperea, 
saltul peste actul în sine al morţii spre lenta descompunere a 
sufletului ei, cu ajutorul viermilor care îi vor fi înfipţi în minte. Nu 
va permite așa ceva. Va lupta. Va rămâne la fel, indiferent de 
cât va trebui să pătimească indiferent de chinuri - și îi va ucide 
pe toţi! Intoarse scurt capul când unul dintre asistenții lui 
d'Orkanez se aplecă ameninţător asupra ei și îi puse masca 
albă, cu ochelari de sticlă și metal, apăsând-o cu putere până 
când cauciucul negru i se lipi de faţă. Domnișoara Temple scânci 
înfundat, căci marginile de metal îi intrau în carne și erau 
extrem de reci. Dintr-o clipă într-alta curentul avea să trezească 
la viaţă sârmele de cupru. Știind că durerea cumplită era la doar 
câteva secunde distanţă, domnișoara Temple nu putu decât să 
scuture iar din cap și să conchidă că Lydia Vandaariff era o 
bleagă și că pentru ea nu va fi nicio problemă, se va zvârcoli și 
va ţipa doar ca să-i convingă că totul era în regulă, nu fiindcă nu 
avea încotro. 

Doi soldaţi o aduseră în sală și pe această domnișoară 
Dujong, apatică, de-abia ţinându-se pe picioare, și o lăsară pe 
podea. Nefericita femeie fusese înfășurată în robe albe și, dat 
fiind că părul îi atârna pe faţă, domnișoara Temple nu-și putu da 
seama de vârsta ei sau de cât de arătoasă era. Scoase din nou 
un scâncet și trase de legături. 

Asistenţii nu apăsară pe comutator. Tânăra îi blestemă 
amarnic fiindcă se jucau cu ea. Vor mur și ei. Toţi vor fi 
pedepsiţi. II uciseseră pe Chang. Il uciseseră pe Svenson. Dar 
acesta nu va fi sfârșitul... Domnișoara Temple nu era pregătită 
să-i lase să... 


Legăturile din jurul capului erau strânse, dar nu cât să nu 


poată auzi împușcăturile... și strigătele furioase ale domnișoarei 
Poole - apoi alte împușcături și vocea domnișoarei Poole trecu 
de la furie la un țipăt de groază. Dar și acesta fu acoperit de o 
izbitură care clătină masa, alte ţipete, mai puternice... și apoi 
simţi miros de fum și căldura flăcării - a flăcării! - pe picioarele 
goale! Nu putea vorbi, nu se putea mișca, iar prin ochelarii groși 
nu vedea decât tavanul întunecat. Cine stinsese luminile? Se 
prăbușise tavanul? „Împușcăturile” auzite de ea fuseseră doar 
trosnetele grinzilor desprinse din tavan? Căldura se înteţea la 
picioarele ei. O vor lăsa acolo să ardă de vie? Dacă nu o vor 
lăsa, dacă se va preface că e rănită, nu o vor ţine de mâini îi va 
împinge și va fugi în direcţia opusă... dar dacă cei ce o ţineau 
captivă fugiseră deja și o lăsaseră acolo să ardă de vie? 

Simţi cum o prinde cineva de braţ și se răsuci ca să se apuce 
de el - nu putea întoarce capul, nu putea vedea prin fumul din 
ce în ce mai gros - și să strângă - trebuia să o elibereze, 
trebuia! Își feri picioarele din calea flăcărilor care se apropiau de 
ea, înăbușindu-și un țipăt. Mâna o trase și domnișoarei Temple i 
se opri inima în loc - pentru ca, o clipă mai târziu, mâinile îi 
desfăceau cureaua care îi încingea mijlocul. Era o proastă - cum 
putea omul să o elibereze dacă îl ţinea de braț? După alte 
câteva clipe care parcă nu se mai terminau legătura cedă și își 
dădu seama că are mâinile libere. Atenţia salvatorului ei se 
îndreptă asupra picioarelor și, fără să mai stea pe gânduri, 
domnișoara Temple își duse mâinile la faţă și începu să tragă de 
mască. Găsi șurubul în care fusese fixată și își zdreli degetul 
rotindu-l. Ochelarii îi căzură de pe faţă și domnișoara Temple 
înșfăcă mai multe fire de cupru și se ridică în capul oaselor. 
Începu să învârtă casca deasupra ei, care arăta ca un luceafăr 
medieval, gata să o repeadă în capul celui care, cu mustrări de 
conștiință, se hotărâse să o salveze. 

Salvatorul reușise să desfacă și celelalte legături. Acum 
domnișoara Temple simţea cum braţele lui i se strecoară pe sub 
picioare și în spate ca să o ia de pe masă și să o așeze cu 
picioarele pe podea. Tânăra făcu o grimasă - câtă îndrăzneală! - 
în alte împrejurări robele de mătase ar fi putut fi considerate 
lenjeria ei intimă - și se pregăti să aplice o lovitură cu casca în 
timp ce, cu cealaltă mână, își scoase călușul din gură. Fumul era 
gros - văzu flăcările înălțându-se dincolo de masă, o linie 
portocalie care separa balconul de scenă și bloca accesul la 


rampa mai îndepărtată, de unde veneau strigăte și unde 
deslușea siluete agitându-se prin întuneric. Trase adânc aer în 
piept și începu să tușească. Salvatorul își trecu mâna pe după 
talia ei, venind mai aproape. Domnișoara Temple se pregăti să-l 
lovească în ceafa. 


— Urmaţi-mă! Puteţi merge? 

Domnișoara Temple se opri în ultima clipă - vocea - șovăi - 
apoi bărbatul o trase sub perdeaua de fum. Tânăra deschise 
ochii, cu o plăcere nesperată când văzu pe cine avea în faţă și 
şocată de înfățișarea lui îngrozitoare, de parcă omul ar fi trecut 
prin Infern ca să o găsească. 

— Puteţi merge? strigă doctorul Svenson din nou. 

Domnișoara Temple încuviinţă din cap, dând drumul la cască. 
Voia să-l ia în braţe și ar fi făcut-o, dacă doctorul nu ar fi tras-o 
de braţ și nu ar fi arătat spre cealaltă femeie - Dujong? care 
venise de la conacul Tarr, iar acum ședea cu spatele lipit de 
peretele curbat al sălii cu mantaua doctorului aruncată peste 
picioare. 

— Ea nu poate! strigă el pe deasupra flăcărilor care pârjoleau 
totul în cale. Trebuie să o ajutăm! 

Femeia ridică privirea spre ei în timp ce doctorul o lua de braţ, 
iar domnișoara Temple o sprijinea din partea cealaltă. Cei doi o 
ridicară anevoie de jos - undeva în mintea ei domnișoara 
Temple nu era deloc sigură - de fapt era iritată - de hotărârea 
lui Svenson de a mai lua pe cineva cu ei, deși acum femeia 
dădea semne că putea să meargă, murmurându-i ceva 
doctorului. Oare nu despre ea spusese domnișoara Poole că 
fusese „ispitită de Francis Xonck”? Oare nu era ea un fel de 
adept care se afla în posesia unor informații privilegiate? Ultimul 
lucru pe care și-l dorea domnișoara Temple era compania unei 
astfel de persoane, ca și îngrijorarea sinceră a doctorului în timp 
ce îi înlătura părul de pe faţa plină de transpiraţie. Auzi pași în 
spatele lor și un sfârâit care se repetă - găleţile golite în foc - 
apoi tuși din cauza amestecului de abur și fum care îi izbi în 
faţă. Doctorul se aplecă spre femeie și îi strigă la ureche: 

— „Chang! E un... aparat... dragonilor... nu... cărţile de 
sticlă! 

Domnișoara Temple dădu din cap, dar, nu numai din cauza 


zgomotului, informaţiile erau prea dense ca să le găsească o 
logică - prea multe alte senzaţii îi distrăgeau atenţia - metalul 
fierbinte și lemnul spart de sub picioarele goale, mâna cu care o 
susţinea pe femeie și braţul pe care îl ţinea întins înainte, ca să 
se orienteze prin beznă. Ce se întâmplase cu luminile? Dinspre 
șirul de felinare care ardeau mai devreme răzbăteau doar 
câteva raze portocalii, ca un soare de iarnă, slab, incapabil să 
străpungă ceața - ce se întâmplase cu domnișoara Poole? 
Doctorul Svenson se întoarse - în spatele lor crescuse agitația - 
și o împinse pe femeie spre domnișoara Temple, care se 
împiedică. Apoi o înghionti din spate, făcând-o să meargă mai 
repede. Văzu cum doctorul Svenson întinde un revolver spre 
urmăritori și îl auzi cum strigă: 

— Haideţi! Mai repede! 

Înţelegând întotdeauna care îi erau nevoile imediate, 
domnișoara Temple își îndoi genunchii, aruncă braţul femeii 
peste umărul ei și apoi se îndreptă de spate scoțând un geamăt. 
Își trecu mâna pe după mijlocul femeii și, străduindu-se să nu 
cadă, se îndepărtă în vârful degetelor de perete și se apropie de 
rampă, sperând că panta o va ajuta să o care mai ușor pe 
domnișoara Dujong. Se loviră de peretele opus tocmai unde 
acesta se curba și amândouă ţipară de durere (impactul fiind 
resimţit mai ales de umărul femeii mai înalte), se dădură înapoi 
și se clătinară pe picioare, aproape pierzându-și echilibrul, dar 
până la urmă domnișoara Temple reuși să-și ducă povara pe 
următoarea porţiune a pasajului învăluit în întuneric. Nu pentru 
mult timp, fiindcă se împiedică de ceva moale și se prăbuși 
împreună cu cealaltă femeie, căzătura fiind atenuată de trupul 
inert peste care nimeriseră. Domnișoara Temple bâjbâi în jur și 
dădu de un obiect din piele - șorțul - era unul dintre asistenții lui 
d'Orkanez - și apoi de o dâră lipicioasă, sângele lui, probabil. Işi 
șterse mâna de șorţ, își trase picioarele sub ea, o apucă pe 
domnișoara Dujong de subsuori și o împinse peste cadavru. Apoi 
o ridică în picioare - exasperată de faptul că pur și simplu nu era 
făcută pentru acest gen de acţiune - și, întinzând mâna, găsi o 
ușă boltită. Nu era încuiată și nici nu era blocată de cadavru. Cu 
o nouă sforţare o trase după ea pe domnișoara Dujong spre 
lumină și aer curat. 

Merse așa cu femeia până când i se împleticiră picioarele și 
căzu pe covorul moale. Se întoarse în patru labe la ușa deschisă 


și se uită după doctorul Svenson. Fumul începea să se strecoare 
în încăpere. Nevăzându-l pe Svenson, închise ușa și se rezemă 
de ea ca să-și tragă sufletul. 

Camera de toaletă era pustie. Auzi agitația din sala de 
operaţii și pașii grăbiţi de pe holul cu oglinzi de pe partea 
cealaltă. Se uită la femeie, încercând să se ridice, și îi văzu 
tălpile înnegrite și tivul pârlit, decolorat, al robelor ei de mătase. 

— Mă  auziţi? șuieră domnișoara Temple nerăbdătoare. 
Domnișoară Dujong? Domnișoară Dujong. 

Femeia se întoarse spre ea, cu părul căzut pe faţă, abia 
putând să se miște din cauza mantalei doctorului Svenson, mult 
prea lungă. Domnișoara Temple oftă și se ghemui în faţa femeii, 
străduindu-se să se arate cumsecade și grijulie, știind prea bine 
că avea prea puţin timp - sau chef, ca să fie sinceră - pentru 
așa ceva. 

— Mă numesc Celeste Temple. Sunt prietenă cu doctorul 
Svenson. Doctorul ne va ajunge curând din urmă, sunt sigură - 
dar, dacă nu scăpăm, eforturile lui vor fi inutile. Mă înţelegeţi? 
Suntem în casa Harschmort. Vor să ne ucidă pe amândouă. 

Femeia clipi ca o șopârlă de munte. Domnișoara Temple o 
prinse de bărbie. 

— Înțelegeţi? 

Femeia înclină din cap. 

— Mă iertaţi... m-au... îngăimă ea fluturând din mână, un 
gest vag, nedefinit. Nu mai pot să gândesc... 

Domnișoara Temple pufni și, ţinând-o în continuare de bărbie, 
îi îndepărtă cu mișcări repezi părul de pe faţă, șuviță cu șuviţă, 
ca o pasăre care își dichisește cuibul. Femeia era mai în vârstă 
decât domnișoara Temple - în starea groaznică de acum nu era 
corect să spună cu câţi ani - și, în timp ce se lăsa îngrijită, 
trăsăturile ei îi dezvăluiră atâta delicateţe și armonie încât 
domnișoara Temple simţi, fără să vrea, un fel de simpatie faţă 
de ea. 

— Nu face nimic, zise domnișoara Temple și zâmbi, puţin cam 
strâmb. Gândesc eu pentru amândouă - chiar prefer asta. Dar 
nu pot să și merg pentru amândouă. Dacă vrem să supravieţuim 
- să supraviețuim, domnişoară Dujong - trebuie să ne mișcăm. 

— El6ise, șopti ea. 

— Poftim? 


— Mă numesc Elise. 
— Excelent. Asta simplifică lucrurile. 


Domnișoara Temple nu riscă să deschidă ușa din faţă fiindcă 
știa că holul de dincolo de ea era plin de servitori și soldaţi - 
deși nu înţelegea de ce nu trecuseră pe aici ca să stingă focul. 
Oare interdicția de a pătrunde în această cameră secretă - una 
care, evident, juca un rol central în planurile diabolice ale 
Cabalei - era respectată de personal chiar și în momentele de 
criză? Reveni la Elise, care încă mai stătea în genunchi, ţinând 
în braţe o haină sfâșiată - mai mult ca sigur rochia în care 
venise aici. 

— Au distrus-o, spuse domnișoara Temple, îndreptându-se 
spre dulapurile deschise. Așa fac ei. Propun să întorci capul... 

— Vrei să te schimbi? întrebă Eldise, silindu-se să se ridice în 
picioare. 

Domnișoara Temple dădu în lături ușile unui dulap și văzu 
oglinda perfidă din spatele lor. Privi în jur și găsi un scăunel de 
lemn. 

— Nu. Vreau să sparg ceva. 

Domnișoara Temple închise ochii în momentul impactului și 
tresări, încântată însă de rezultatul acţiunii ei. La fiecare lovitură 
se gândea la alt dușman - Spragg, Farquhar, Contessa, 
domnișoara Poole - și de fiecare dată când simţea durere în 
braţe faţa i se lumina de plăcere. De îndată ce reuși să facă o 
spărtură, cu toate că nu îndeajuns de mare ca să poată trece 
prin ea, domnișoara Temple întoarse capul spre domnișoara 
Dujong și zâmbi conspirativ. 

— Am găsit o cameră secretă, șopti ea și, la încuviințarea 
șovăitoare a domnișoarei Dujong, începu să lovească din nou. 

Era genul de activitate care i-ar fi luat pe puţin încă treizeci 
de minute, să lărgească gaura, să sfărâme fiecare ciob. Drept 
care domnișoara Temple își puse mintea la treabă și, lăsând 
scaunul, luă rochia sfâșiată a Eldisei. Cele două femei o întinseră 
pe jos ca să nu calce în vreun ciob și se strecurară prin oglindă. 
Ajunsă dincolo, domnișoara Temple strânse rochia, o făcu ghem 
și o aruncă înapoi în cameră. Privi pentru ultima oară spre ușa 
pe care veniseră, din ce în ce mai îngrijorată de întârzierea 
doctorului, se aplecă și uni ușile dulapurilor care se aflau de o 


parte și de alta a oglinzii ca să ascundă gaura. Se întoarse spre 
Elöise, care se zgribulea în mantaua lui Svenson. 

— Ne găsește el, îi spuse domnișoara Temple. Hai, ia-mă de 
braţ. 


Nu scoaseră nicio vorbă în timp ce pășeau ușor pe coridorul 
acoperit cu un covor gros, feţele lor palide, pătate de fum și 
robele lor de mătase căpătând o nuanţă roșiatică în lumina 
fantomatică a lămpilor cu gaz. Domnișoara Temple voia să se 
îndepărteze cât mai mult de sala de operaţii... și numai după 
aceea să se gândească la cum să se deghizeze și să scape de 
acolo... și totuși, la fiecare colţ, privea înapoi și asculta, sperând 
ca doctorul să le ajungă din urmă. Oare le ajutase să scape de 
acolo sacrificându-se pe sine - mai mult de-atât, lăsând-o cu o 
persoană pe care nu o cunoștea și în care nu avea niciun motiv 
să se încreadă? Simţi greutatea lui El6ise pe braţul ei și auzi din 
nou îndemnurile lui Svenson; „Haideţi! Mai repede!”... și iuți 
pasul. 

Coridorul îngust ajunse la o răspântie. Se continua în stânga, 
pe peretele din faţă era fixată o scară care urca spre o gură de 
aerisire, iar în dreapta era o draperie groasă, de culoare roșie. 
Domnișoara Temple întinse încet un deget și o dădu ușor la o 
parte. Era o altă cameră de observaţie, care dădea spre un 
salon pustiu, destul de mare. Dacă voia să scape de urmăritori, 
ultimul lucru de care avea nevoie era să mai spargă o oglindă. 
Se îndepărtă de draperie. El6ise nu putea urca scara. Hotări să o 
ia la stânga. 

— Cum te simţi? întrebă în șoaptă domnișoara Temple, 
încercând să-i insufle cât mai multă încredere. 

— Sigur mai bine. Mulţumesc pentru ajutor. 

— Pentru puţin. ÎI ştii pe doctor. Suntem camarazi vechi. 


— Camarazi? 

Domnișoara Dujong se uită la ea și Celeste observă 
neîncrederea din ochii femeii - statura ei, aspectul ei plăpând, 
robele caraghioase - și simţi din nou cum o cuprinde iritarea. 

— Întocmai, răspunse ea. Poate ar fi mai bine dacă ţi-aș 
spune că doctorul, eu și un individ pe nume Cardinalul Chang 
ne-am unit forţele împotriva unei Cabale alcătuite din mai multe 
figuri sinistre cu intenţii sinistre. Nu știu pe care dintre ele le 


cunoşti - Comte d'Orkanez, Contessa di Lacquer-Sforza, Francis 
Xonck (aici  domnișoara Temple ridică semnificativ din 
sprâncene), Harald Crabbe, ministrul adjunct de externe și 
lordul Robert Vandaariff. Pe lângă ăștia, mai sunt și alți ticăloși, 
mai mici în rang - doamna Marchmoor, domnișoara Poole - pe 
care cred că o știi - Caroline Stearne, Roger Bascombe, mult 
prea mulţi germani - e destul de greu să rezum toată povestea 
acum, dar se pare că totul are legătură cu prinţul de 
Macklenburg și cu un fel de sticlă albastră, ciudată, din care se 
pot face cărţi, cărţi care stochează - sau consumă - amintiri, 
experienţe - este de-a dreptul extraordinar... 

— Da, le-am văzut, șopti Elöise. 

— Zău? 

În vocea domnișoarei Temple își făcu loc dezamăgirea, 
fiindcă, pe neașteptate, tânăra simţise nevoia să descrie cuiva 
propria experienţă ieșită din comun. 

— Ne-au expus pe fiecare unei astfel de cărți... 

— Cine? întrebă domnișoara Temple. 


— Domnișoara Poole și doctorul... doctorul Lorenz, răspunse 
ElGise și înghiţi în sec. Câteva femei n-au suportat... și au fost 
ucise. 

— Fiindcă n-au vrut să se uite? 

— Nu, nu - fiindcă s-au uitat. Au fost ucise chiar de carte. 

— Ucise? Doar fiindcă s-au uitat în carte? 

— Așa cred. 

— Eu n-am fost ucisă. 

— Poate fiindcă ești foarte puternică. 

Domnișoara Temple pufni cu dispreţ. Rareori respingea 
lingușeala, chiar și atunci când știa că interesul era în altă parte 
(ca atunci când Roger îi lăudase delicateţea și umorul, iar cu 
braţul din jurul taliei ei încercase să pornească explorator spre 
sud), dar ea chiar se desprinsese de carte, cu de la sine putere - 
o realizare pe care i-o remarcase până și mereu 
condescendenta Contessa. Ideea că și opusul era posibil - că ar 
fi putut fi înghițită de carte, că ar fi putut pieri - îi trimise un fior 
pe șira spinării. Ar fi putut ceda fără nicio împotrivire, adevărat - 
conţinutul cărții fusese atât de ispititor. Dar nu pierise - și, în 
plus, domnișoara Temple era absolut sigură că, dacă se mai uita 


într-o carte ca asta, fascinația ei avea să fie și mai mică, fiindcă, 
așa cum se eliberase odată, va ști cum să o facă și a doua oară. 
Se întoarse spre Eldise, în continuare nesigură de adevărata faţă 
a femeii. 

— Dar și tu ești puternică, o persoană pe care dușmanii noștri 
au încercat să o recruteze - motiv pentru care ai și fost dusă la 
conacul Tarr. Tocmai de aceea purtăm robele astea - ca să ne 
inițiem în misterele lor diabolice, să trecem prin Procesul care 
ne frânge voinţa. Domnișoara Temple se opri și se privi, trăgând 
de robe cu amândouă mâinile. În același timp, deși nu aș numi-o 
practică, senzaţia mătăsii care se lipește de corp e, totuși... atât 
de... 

Elöise zâmbi sau cel puţin încercă să zâmbească, domnișoara 
Temple văzând cum îi tremură buza de jos. 

— Da, dar... vezi tu, nu-mi amintesc... Știu că am mers la 
conacul Tarr, dar pe Dumnezeul meu că nu mai știu de ce! 

— Mai bine ne continuăm drumul, spuse domnișoara Temple, 
uitându-se ca să vadă dacă nu cumva femeia avea să 
izbucnească în lacrimi și răsuflând ușurată când văzu că nu. Și 
îmi poţi spune ce anume îți amintești despre conacul Tarr. 
Domnișoara Poole a pomenit de Francis Xonck și, desigur, de 
colonelul Trapping... 

— Sunt profesoara copiilor colonelului, așa m-a cunoscut 
domnul Xonck - da, a fost foarte atent de când a dispărut 
colonelul, spuse Eldise și oftă. Vezi tu, sunt confidenta surorii 
domnului Xonck, soţia colonelului - am fost aici, la casa 
Harschmort, și în noaptea dispariţiei colonelului... 

— Zău? făcu domnișoara Temple. 

— M-am întrebat mereu dacă nu cumva am văzut ceva 
important, dacă nu cumva am auzit vreun secret ceva care să 
aţâţe curiozitatea domnului Xonck, un lucru pe care să-l poată 
folosi împotriva fraţilor lui sau care să-i ascundă rolul jucat în 
moartea colonelului... 

— E oare posibil să fi știut cine l-a ucis și de ce? 

— Habar n-am! răspunse El6ise exasperată. 

— Dar dacă amintirile tale au dispărut, înseamnă că au 
meritat să-ţi fie luate, observă domnișoara Temple. 

— Da, dar pentru că am aflat ceva ce nu trebuia să aflu? Sau 


pentru că am fost - alt cuvânt mai potrivit nu văd - ispitită ca să 
iau parte la așa ceva? 


Elise se opri și își duse mâna la gură, cu ochii strălucindu-i 
de lacrimi. Disperarea femeii i se păru autentică domnișoarei 
Temple, știa la fel de bine ca oricare altul - din propria 
experienţă cu cartea de sticlă - că ispita putea clinti până și 
sufletul cel mai neînduplecat. Dacă femeia nu-și putea aminti ce 
făcuse, dacă era măcinată de regrete, mai conta adevărul? 
Domnișoara Temple nu-și dădea seama - cum nu-și dădea 
seama nici de starea relativă a inocenţei trupului ei. Pentru 
prima oară lăsă ca o undă de compătimire să-și facă loc în 
vocea ei. 

— Și totuși, n-au vrut să te recruteze, zise ea. Domnișoara 
Poole le-a spus lui d'Orkanez și Carolinei că ești o adevărată 
pacoste. 

Elise răsuflă adânc și ridică din umeri. 

— Doctorul m-a salvat dintr-o mansardă și apoi a fost 
capturat. Am pornit pe urmele lui, înarmată cu revolverul lui, și 
am încercat să-l salvez și eu. În tot acest timp - scuză-mă, mi-e 
greu să vorbesc despre asta - am împușcat un om. L-am 
împușcat mortal. 

— Dar e formidabil. Eu n-am împușcat pe nimeni, dar am ucis 
un bărbat cu mâinile goale și pe încă unul cu ajutorul unei 
trăsuri. 

Elise nu răspunse, drept care domnișoara Temple continuă în 
ideea de a o încuraja să se destăinuie. 

— Chiar am vorbit despre asta - în fine, atât cât se poate 
vorbi - cu Cardinalul Chang care, crede-mă, e un tip care 
vorbește puţin - un tip misterios aș putea spune - mi-am dat 
seama de asta din clipa în care l-am văzut pentru prima oară - 
mai ales fiindcă era îmbrăcat în roșu de sus și până jos, într-un 
vagon de tren, dis-de-dimineaţă, cu un brici într-o mână și cu o 
carte de poezii în cealaltă și purta ochelari fumurii, fiindcă 
fusese rănit la ochi - și, cu toate că habar n-aveam cine e, l-am 
remarcat imediat și, când l-am văzut din nou - când am devenit 
tovarăși de acţiune cu doctorul - mi-am dat seama imediat cine 
e. Doctorul a spus ceva despre el - despre Chang - adineauri, 
adică în sala de operaţii - n-am înţeles ce din cauza strigătelor, 


a fumului și a focului - și, ce ciudat, am înţeles că, în condiţii 
extreme, informațiile care ne asaltează unul dintre simţuri le 
anihilează pe celelalte. De exemplu, mirosul, fumul și flăcările 
pur și simplu mi-au inhibat simţul auzului. Este exact genul de 
lucruri care mă fascinează. 

Merseră câteva clipe în tăcere înainte ca domnișoara Temple 
să-și aducă aminte cu ce începuse. 

— A, da - motivul pentru care am vorbit cu Cardinalul Chang 
- ei bine, trebuie să-ţi spun că tipul e foarte periculos, n-are 
niciun pic de milă - probabil că omoară oameni mai des decât 
îmi cumpăr eu pantofi - i-am spus de cei pe care i-am omorât eu 
și - ei bine, recunosc că mi-a venit foarte greu să vorbesc 
despre asta, cert e că până la urmă Chang m-a învăţat cum 
poate o începătoare ca mine să folosească pistolul - să-ţi 
împungi ţinta cu vârful ţevii. Înţelegi? Mi-a spus ce să fac ca să 
mă ajute să-mi controlez sentimentele. Fiindcă, la momentul 
acela, habar n-aveam cum să vorbesc de una sau de alta. Dar, 
lucrurile astea care s-au întâmplat - ne lămuresc în ce fel de 
lume trăim și cum să acţionăm. Dacă nu l-ai fi împușcat pe tipul 
ăla, tu sau doctorul aţi mai fi în viață? Eu aș mai fi în viaţă, dacă 
doctorul nu m-ar fi dat jos de pe masa aia? 


Elöise nu răspunse. Domnișoara Temple sesiză că femeia se 
luptă cu îndoielile și își dădu seama că, pentru a învinge acele 
îndoieli și a accepta tot ce se întâmplase, trebuie să devii o 
persoană mult mai puţin inocentă. 

— Dar tipul acela era însuși ducele de Stăelmaere, șopti 
Elise. A fost un asasinat. Nu înţelegi - mai mult ca sigur mă vor 
spânzura! 

Domnișoara Temple clătină din cap. 

— Cei pe care i-am ucis ev erau niște ticăloși, spuse ea. Sunt 
sigură că acest duce era la fel - majoritatea ducilor sunt niște 
oameni pur și simplu oribili... 

— Da, dar nimeni nu va lua în seamă... 

— Prostii. Eu iau în seamă, la fel cum și tu iei în seamă, cum a 
luat și doctorul în seamă. În asta constă diferenţa. Singurul lucru 
pe care nu dau doi bani e părerea dușmanilor noștri. 

— Dar... legea... ei vor fi crezuți... 

Domnișoara Temple își exprimă opinia despre lege ridicând 


nepăsător din umeri. 

— Probabil că va trebui să părăsești ţara - doctorul te-ar 
putea lua cu el în Macklenburg sau ai putea să o însoţești pe 
mătușa mea într-un tur al restaurantelor din Alsacia - o soluţie 
se găsește întotdeauna. De exemplu - uite ce naive suntem, 
alergând de colo-colo fără să cugetăm măcar o clipă! 

El6ise privi în urmă, fluturând vag din mână. 

— Dar... credeam că... 

— Desigur, răspunse domnișoara Temple. Se vor lua după 
noi, dar nici eu, nici tu nu am avut prezenţa de spirit ca să 
căutăm prin buzunarele mantalei. Doctorul e un tip prevăzător - 
nu se știe niciodată - administratorul tatălui meu nu ieșea 
niciodată din casă fără un cuţit, o sticlă, carne uscată și o pungă 
de tutun ca să-și umple pipa o săptămână întreagă. Şi, cine știe, 
s-ar putea să aflăm și ceva despre viaţa secretă a doctorului 
Svenson, adăugă ea cu un zâmbet șiret. 

— Dar... dar sunt sigură că nu există așa ceva... 

— Hai, să fim serioase, fiecare are secretele lui. 

— Eu nu am, te asigur... nimic indecent... 

Domnișoara Temple pufni cu dispreţ. 

— Decent sau indecent... Ce ai pe tine? la uită-te - ţi se văd 
picioarele - picioarele goale! Ce rost mai are decenţa când 
suntem într-un pericol atât de mare - ne vânturăm pe coridoare 
astea fără să avem nici măcar corset! Avem noi vreo vină? Nu fi 
naivă - hai. 

Domnișoara Temple întinse mâna și luă mantaua doctorului, 
dar imediat strâmbă din nas. Chiar dacă lumina roșiatică îi 
ascundea petele, mirosul de pământ, ulei și sudoare era prea 
puternic, ca și cel de lut albastru-violet, extrem de neplăcut. 
Încercă să o scuture, dar fără folos, stârnind câţiva nori mici de 
praf, apoi renunţă. Domnișoara Temple vâri mâna într-unul din 
buzunarele laterale și scoase o cutie cu cartușe pe care i-o dădu 
lui El6ise. 

— Poftim - acum știm că e un om care poartă cartușe la el. 

ElGise dădu din cap nervoasă, semn că nu era de acord cu 
gestul  domnișoarei Temple. Domnișoara Temple îi întâlni 
privirea și își miji ochii. 

— Domnișoară Dujong... 


— Doamnă. 
— Poftim? 
— Doamnă. Doamna Dujong. Sunt văduvă. 


— Condoleanţe. 

ElGise ridică din umeri. 

— M-am obișnuit. 

— Excelent. Doamnă Dujong, zise domnișoara Temple pe 
același ton aspru, hotărât, problema e că Harschmort, în caz că 
nu ai observat, e o casă a mâăștilor, oglinzilor și minciunilor, a 
lipsei de scrupule și brutalităţii. Nu ne putem face iluzii - mai 
ales despre noi, fiindcă de asta se folosesc dușmanii noștri ce/ 
mai mult. Am văzut niște lucruri îngrozitoare, te asigur, și am 
suportat niște lucruri îngrozitoare. Şi eu am trecut prin... 

Domnișoara Temple simţi că nu mai poate continua, copleșită 
de emoție, neputând decât să gesticuleze cu mantaua, 
scuturând-o. 

— Asta e nimic. Căutăm prin haina cuiva. Și ce? Poate că 
doctorul Svenson și-a dat viața ca să ne salveze - crezi că i-ar 
păsa că ne-am uitat prin buzunarele lui, dacă asta ne-ar fi de 
folos - sau ne-ar ajuta să-l salvăm? Nu e deloc momentul să fim 
ridicole. 

Doamna Dujong nu răspunse, evitând privirea domnișoarei 
Temple, apoi dădu din cap și întinse mâinile făcute căuș ca să 
primească tot ce se mai găsea prin buzunarele mantalei. 
Mișcându-se repede - în ciuda plăcerii pe care o simţea, 
domnișoara Temple nu avea obiceiul să continue cu critica după 
ce își exprima punctul de vedere - dădu de tabachera 
doctorului, de chibrituri, de celălalt card albastru, de o batistă 
extrem de murdară și de o mână de monede amestecate. Cele 
două femei priviră lung obiectele adunate și, cu un oftat, 
domnișoara Temple începu să le vâre la loc - fiindcă acela părea 
cel mai simplu mod de a le transporta. 

— Până la urmă, se pare că ai avut dreptate - nu cred că am 
aflat nimic. 

Domnișoara Temple ridică ochii și o văzu pe Eldise studiind 
tabachera de argint. Era simplă, lipsită de ornamentaţii, cu 
excepţia câtorva cuvinte gravate elegant „Zum 
Kupitânchirurgen Abelard Svenson, vom C.S.” 

— Poate că aminteşte de avansarea lui la gradul de căpitan- 


chirurg, șopti Elise. 

Domnișoara Temple înclină din cap. Băgă tabachera la loc în 
buzunar, știind că amândouă se întrebau cine i-o făcuse cadou - 
un coleg, o iubire secretă? Domnișoara Temple puse mantaua 
pe braţ și ridică din umeri - dacă ultima iniţială era „S” nu era 
interesant deloc, probabil un dar de la vreun frate sau văr 
insipid. 


Își continuară drumul pe coridorul îngust, străjuit de felinare 
roșii, domnișoara Temple deprimată că doctorul nu li se 
alăturase, dar și puţin contrariată că nimeni nu pornise în 
urmărirea lor. Se abţinu să nu ofteze, impacientată, când simţi 
mâna celeilalte femei pe braţul ei și, întorcându-se spre ea, 
încercă să afișeze o expresie cât mai tolerantă. 

— Îmi pare rău, începu Elise. 

Domnișoara Temple dădu să spună ceva - ultimul lucru pe 
care îl aprecia după ce lua la rost pe cineva era ca persoana 
respectivă să-i irosească timpul cu tot felul de scuze. Dar El6ise 
îi atinse braţul din nou și continuă să vorbească: 

— Nu m-am gândit... sunt niște lucruri pe care trebuie să ţi le 
spun... 

— Chiar trebuie? 

— Am fost urcată într-un dirijabil. M-au luat la întrebări. Nu 
știu ce le-am spus... de fapt, nu știu ce aș fi putut să le spun și 
ei să nu știe deja de la Francis Xonck... dar îmi aduc aminte ce 
m-au întrebat. 

— Cine a pus întrebările? 

— Doctorul Lorenz m-a drogat și m-a legat de mâini. Apoi, 
împreună cu domnișoara Poole, m-a făcut să le satisfac cele mai 
necuviincioase pretenţii... n-am avut cum să mă împotrivesc... 
deși mi-e rușine când mă gândesc ce-am făcut... 

Vocea femeii se stinse. Domnișoara Temple se gândi la ce 
păţise și ea, aflată la cheremul lui d'Orkanez și al Contessei, și 
simţi cum i se strânge inima - dar nu se putu abţine să nu se 
gândească la ceea ce s-ar fi putut întâmpla. Atinse ușor braţul 
acoperit de mătase al femeii. Elöise își trase nasul. 

— Pe urmă m-a interogat ministrul Crabbé. Despre doctor. Și 
despre tine. Şi despre acest Chang. Apoi despre motivul pentru 
care l-am ucis pe duce - nu-i venea să creadă că nu am fost 


pusă de altcineva să o fac. 

Domnișoara Temple râse batjocoritor. 

— Pe urmă m-a întrebat - încet, probabil ca să nu-l audă 
ceilalţi - despre Francis Xonck. La început a vrut să știe cum am 
ajuns în slujba surorii domnului Xonck, apoi despre planurile 
actuale ale domnului Xonck. Dacă sunt în slujba lui acum. Când 
am răspuns că nu sunt - sau cel puţin nu știu dacă sunt - a 
întrebat despre Comte și Contessa - mai ales despre Contessa... 

— Pare o listă întreagă, replică domnișoara Temple, care își 
pierduse răbdarea. Ce anume te-a întrebat despre ei? 

— Dacă ei l-au ucis pe colonelul Trapping. O bănuia îndeosebi 
pe Contessa, cred că femeia asta nu le spune întotdeauna care 
sunt planurile ei sau face niște lucruri fără să-i pese dacă strică 
planurile celorlalţi. 

— Şi ce i-ai spus ministrului adjunct Crabbe? 

— Păi, absolut nimic - nu știam nimic. 

— Şi care a fost reacţia lui? 


— Păi, nu-l cunosc îndeajuns de bine ca să spun cu 
siguranţă... 

— Dar dacă ai încerca să ghicești? 

— Am să încerc... aș zice că s-a arătat înfricoșat. 

Domnișoara Temple se încruntă. 

— Nu vreau să-l jignesc pe colonelul Trapping, zise ea, dar, 
după câte am auzit... ei bine, se pare că lumea se interesează 
de el nu pentru calităţile lui. Pe cât de curios s-a arătat ministrul 
adjunct Crabbé, pe atât de insistent a fost și Comte d'Orkanez, 
care o presa pe domnișoara Poole să-i spună același lucru - și, 
dacă stau bine să mă gândesc, și Contessa și Xonck au făcut la 
fel, într-o trăsură care i-a luat de la gară. De ce se arată toţi atât 
de preocupaţi de un ins atât de... șters? 

— Nu-mi dau seama. 

Cei care îl uciseseră pe colonel o făcuseră fără știrea celorlalți 
membri ai Cabalei... oare deja se întorseseră împotriva Cabalei - 
deja își făceau planuri să o trădeze? Trapping aflase ceva și 
fusese ucis înainte de a le spune celorlalți! Colonelul încă mai 
sufla când domnișoara Temple plecase de lângă el: ori fusese 
otrăvit de curând, ori imediat după aceea. Domnișoara Temple 
era în drum spre sala de operaţii... când ajunsese acolo, Comte 


era deja înăuntru... ca și Roger - îl văzuse pe Roger urcând 
scara în spirală în faţa ei. Nu i văzuse pe Crabbé sau pe Xonck - 
habar nu avea cine era Xonck și nici cine erau cei din 
Macklenburg. Dar în spatele ei în spatele tuturor și singură pe 
coridor... fusese Contessa. 


Holul se sfârși. Într-o parte era o treia firidă acoperită de o 
draperie, în cealaltă o ușă. Traseră puţin draperia și priviră pe 
furiș. Această cameră de observaţie era dominată de un șezlong 
mai încăpător, drapat cu blănuri și pături de mătase. Pe lângă 
dulapul cu băuturi și masa de scris pe care le văzuseră și în 
celelalte camere, aceasta avea și un tub acustic de alamă și o 
grilă de metal care probabil că permiteau transmiterea 
instrucţiunilor de o parte și de alta a oglinzii. Nu era o cameră 
destinată în exclusivitate observării, ci și interogatoriilor... sau 
unui spectacol particular regizat pas cu pas. 

Încăperea de dincolo de peretele de sticlă nu semăna cu 
niciuna din cele văzute până atunci la Harschmort de 
domnișoara Temple și o tulbura chiar mai mult decât sala de 
operaţii. Era o cameră în culori spălăcite, cu o podea simplă de 
lemn nelustruit, luminată de o lampă suspendată care arunca un 
cerc galben pe singura piesă de mobilier, un șezlong exact la fel 
cu cel dinainte, care se remarca atât prin absenţa blănurilor și a 
mătăsurilor, cât și prin inelele de metal înfipte în cadrul de lemn. 

Dar, privind prin oglindă, domnișoara Temple simţi că se 
sufocă nu la vederea șezlongului ci la apariţia Contessei di 
Lacquer-Sforza, cu masca împodobită cu giuvaiere roșii pe faţă, 
cu portţigaretul lung între buze, uitându-se în jos la singura 
piesă de mobilier. Contessa scoase un rotocol de fum, își 
scutură portţigaretul pe podea și pocni din degete spre ușa 
deschisă din spatele ei, făcând un pas lateral ca să permită 
intrarea a doi bărbaţi cu pelerine cafenii, care aduceau una din 
cutiile lungi de lemn. Femeia îi așteptă să scoată capacul cu o 
rangă și să părăsească încăperea, apoi pocni iar din degete. 
Bărbatul care pătrunse în cameră, cu un amestec inegal de 
respect și condescendenţă amuzată, purta o uniformă închisă la 
culoare și o mască aurie ce îi ascundea partea de sus a feţei. 
Avea părul spălăcit și rar, o bărbie lipsită de fermitate și, când 
zâmbi, domnișoara Temple observă că are și dinţii stricaţi. Pe 
deget însă purta un inel mare, de aur... domnișoara Temple îi 


privi din nou uniforma... inelul era cu sigiliu... Acesta era prinţul 
doctorului Svenson! Îl văzuse la Royale - și nu îl recunoscuse 
imediat într-o uniformă mai oficială și cu acea mască. Prinţul se 
așeză în șezlong și i se adresă Contessei. 

Domnișoara Temple și El6ise nu auzeau nimic. Apropiindu-se 
tiptil de grila de metal, domnișoara Temple văzu că era 
prevăzută cu un mic mâner rotund, de alamă. Il apăsă, dar 
mânerul nu se mișcă, apoi încercă să-l întoarcă încet, ca să nu 
scârțâie. Mânerul se roti fără zgomot și, dintr-odată, cele două 
femei îl auziră pe prinţ. 


— „mulţumit, desigur, entuziasmat chiar, deși deloc 
surprins, cred că vă dați seama, căci la fel cum cele mai 
puternice animale se recunosc de îndată ce se întâlnesc în 
pădure, tot așa și membrii societății înzestrați de la natură cu o 
superioritate de netăgăduit se privesc cu respect și își caută 
compania, fiind cât se poate de potrivit ca spiritele unite printr-o 
simpatie fundamentală să fie unite și printr-o simpatie mai 
apropiată de corporal... 

Prinţul își descheia gulerul de la tunică. Contessa rămăsese 
nemișcată. Domnișoarei Temple pur și simplu nu-i venea să 
creadă că un astfel de om îi putea descrie cu atâta nerușinare 
unei astfel de femei ceea ce avea să urmeze - deși știa că 
aroganţa prinților nu putea fi subestimată. Își ţuguie buzele, 
consternată de flecăreala lui monotonă, în timp ce prinţul 
încerca să dea de cap șirului de nasturi de argint cu un deget 
palid, încârligat. Domnișoara Temple privi spre doamna Dujong, 
care arăta la fel de dezorientată, și își apropie buzele de 
urechea ei: 

— Ăsta e prinţul doctorului, șopti ea, iar ea e Contessa... 

Înainte ca domnișoara Temple să mai adauge ceva, Contessa 
mai făcu un pas în cameră și închise ușa în urma ei. Zgomotul îl 
întrerupse pe prinţ, care aprobă gestul cu un rânjet larg ce dădu 
la iveală un dinte cariat. Bărbatul își duse mâna la centură. 

— Madame, mi-am dorit aceasta din clipa în care v-am 
sărutat mâna... 

Vocea Contessei se auzi tare și ascuţit, cuvintele rostite clar și 
fără a ţine cont de logica lor. 

— Albastru Joseph albastru palat gheaţă consum. 


Prinţul rămase fără grai, cu gura căscată, cu degetele 
înţepenite. Contessa se apropie de el, trase gânditoare din 
portțigaretul lăcuit și scoase fumul pe gură în timp ce vorbea, de 
parcă, exercitându-și forţa ascunsă, ar fi devenit și mai 
diabolică. 

— Alteța Voastră, veţi crede că v-aţi făcut voia cu mine în 
această încăpere. Deși v-ar face mare plăcere, nu veţi putea 
transmite această informaţie absolut nimănui, sub nicio formă. 
Aţi înţeles? 

Prinţul încuviinţă din cap. 

— Rendez-vous-ul nostru a durat treizeci de minute, prin 
urmare nu se poate ca în acest răstimp să mă fi întâlnit cu Lydia 
sau cu tatăl ei. Tot acum v-am destăinuit că d'Orkanez preferă 
compania erotică a băieţilor. Nu veţi putea transmite nici 
această informaţie, cu toate că, știind despre ce e vorba, nu veţi 
refuza nicio cerere de-a lui d'Orkanez de a vă vizita neînsoţit 
mireasa. Aţi înţeles? 

Prinţul încuviinţă din cap. 

— În sfârșit, în pofida întâlnirii noastre din această seară, veţi 
crede că acum aţi dezvirginat-o pe domnișoara Vandaariff, 
înainte de nuntă, dovedind cât de mare vă e apetitul sexual, și 
cât de irezistibil vă consideră ea. În cazul că rămâne gravidă, 
aceasta se va datora în exclusivitate pornirii dumneavoastră 
necontrolate. Aţi înțeles? 

Prinţul încuviinţă din cap. Contessa se întoarse la auzul unui 
ciocănit ușor în ușă. Femeia întredeschise ușa și, văzând cine 
era, o deschise larg pentru a-i permite persoanei să intre. 

Domnișoara Temple își duse mâna la gură. Era Roger 
Bascombe. 


— Ce s-a întâmplat? întrebă calm Contessa. 

— Voiaţi să știți... mă duc să iau cărţile din producţia din 
seara aceasta și să mă întâlnesc cu ministrul adjunct... 

— Îi duci cărţile lui d'Orkanez? 

— Desigur. 

— Ştii pe care o vreau. 

— Da, cartea lordului Vandaariff. 

— Ai grijă să fie la locul ei. Și stai cu ochii pe domnul Xonck. 


— De ce? 

— Nu știu exact, domnule Bascombe - de aceea trebuie să-l 
supraveghezi îndeaproape. 

Roger dădu din cap afirmativ. Privirea i se mută asupra celui 
din șezlong, care le urmărea conversaţia cu o curiozitate tâmpă, 
ca o pisică atrasă de o rază de lumină refractată de o prismă. 
Contessa urmări privirea lui Roger și surâse afectat. 

— Spune-i lui d'Orkanez că până acum am făcut ce-aveam de 
făcut. Eu și prinţul suntem în toiul unei întâlniri extrem de 
fierbinţi, după cum se poate vedea. 

Gândindu-se la absurdul situaţiei, femeia își permise un chicot 
răgușit, apoi oftă cu o plăcere contemplativă, de parcă ar fi fost 
întreruptă dintr-o meditaţie prelungită. 

— E groaznic când cineva nu poate rezista propriilor porniri... 
Contessa îi zâmbi lui Bascombe, apoi i se adresă prinţului: 
Dragul meu Karl-Horst, îţi faci voia cu trupul meu chiar în acest 
moment - mintea ta e înțesată de senzaţii - niciodată n-ai avut 
parte de un asemenea extaz, care nu se va repeta niciodată. 
Întotdeauna îţi vei raporta plăcerea viitoare la acest moment... 
și vei constata că lipsește ceva. 

Femeia râse din nou. Prinţul era roz la față, șoldurile îi 
tresăltau caraghios pe șezlong, iar unghiile îi zgâriau ușor 
brațele capitonate. Contessa se uită la Roger cu un zâmbet 
strâmb care îi confirma domnișoarei Temple că fostul ei logodnic 
se afla în puterea femeii la fel de mult ca și prinţul. Contessa se 
întoarse spre bărbatul din șezlong. 

— Acum... poţi... termina, spuse ea îmbiindu-l ca pe un căţel 
care așteaptă un os mare. 

La auzul cuvintelor ei, prinţul înţepeni, respirând sacadat, 
scâncind, cu mâinile încleștate de șezlong. După ceea ce 
domnișoarei Temple i se părură a fi doar câteva clipe, bărbatul 
răsuflă adânc, cu umerii gârboviţi de efort, iar zâmbetul 
dizgraţios îi reveni pe faţă. Își îndreptă pantalonii absent și se 
linse pe buze. Domnișoara Temple pufni îngrozită de întregul 
spectacol. 


Ochii îi fură atrași de Contessa și își duse repede mâna la 
gură. Contessa privi încruntată direct în oglindă. Tubul acustic - 
mânerul fusese întors. Pufnetul domnișoarei Temple fusese 


auzit. 

Contessa îi spuse lui Roger pe un ton poruncitor: 

— E cineva acolo! Anunţă-l pe Blenheim! Pe partea cealaltă - 
imediat! 

Domnișoara Temple și El6ise se repeziră spre draperie în timp 
ce Roger se făcea nevăzut, iar Contessa se apropia cu pași mari 
de oglindă, neagră de furie. Când trecu pe lângă ea, prinţul 
încercă să se ridice în picioare și să o ia în braţe. 

— Draga mea... 

Fără să se oprească femeia îl plesni peste faţă, făcându-l să 
cadă în genunchi. Ajunse în dreptul oglinzii și ţipă de parcă le-ar 
fi văzut feţele speriate. 

— Oricine ai fi orice ai face tot vei muri! 

Domnișoara Temple o trase de mână pe Elise dincolo de 
draperie, până la ușa din apropiere. Nu conta încotro o luau, 
trebuia să părăsească holul numaidecât. În ciuda jumătăţii de 
mască pe care o purta, furia de pe faţa Contessei rivaliza cu cea 
a unei gorgone și, în timp ce trăgea de mâner, domnișoara 
Temple simţi că tremură de frică. Se năpustiră pe ușă și o 
trântiră la loc - și scoaseră un țipăt de groază la vederea figurii 
melancolice care le răsărise în faţă. Era doar spatele ușii vopsite 
în negru, acoperit de un portret în ulei, sobru, impresionant, al 
unui bărbat în negru, cu ochii pătrunzători și buzele subţiri, reci 
- lordul Vandaariff, căci în spatele lui se înălța spectrul casei 
Harschmort. Chiar dacă nu își încetini mersul, cu inima la gură, 
domnișoara Temple își dădu seama că pictura era opera lui 
Oskar Veilandt. Dar - nu era mort? lar Vandaariff locuia la 
Harschmort numai de doi ani? Gemu de ciudă că nu se putea 
opri ca să se gândească mai bine! 

Trecură ca vântul printr-o anticameră ciudată plină de picturi 
și sculpturi, cu podeaua în mozaic. Auziră pași din ce în ce mai 
aproape, drept care se repeziră în direcţia opusă, trecând 
valvârtej pe lângă un colț, apoi pe lângă altul, până când 
ajunseră într-un foaier cu podeaua din marmură albă și neagră, 
lucioasă. Domnișoara Temple auzi un țipăt. Fuseseră văzute. 
ElGise o luă la stânga, dar domnișoara Temple o prinse de braț și 
o trase spre dreapta, către o ușă de metal impozantă, închisă la 
culoare, în ideea că o vor putea închide după ele ca să taie 
calea urmăritorilor. Se îndreptară într-acolo, lipăind cu picioarele 
goale pe pătratele de marmură, spre un palier de fier. 


Domnișoara Temple îi dădu mantaua lui El6ise și o împinse spre 
o scară în spirală din oţel sudat, apoi încercă să închidă ușa. Lisa 
nu se clinti din loc. Se propti din nou în ea, fără succes. Se lăsă 
în genunchi, scoase piedica de lemn care o ţinea în loc și 
împinse ușa grea cu toată puterea, închizând-o tocmai când 
auzea pașii urmăritorilor răsunând pe marmura din foaier. Se 
lăsă din nou în genunchi și, cu ambele mâini, vârî piedica la loc 
sub ușă. Porni apoi după doamna Dujong, lovind treptele de 
metal cu picioarele ei albe, delicate și umede de transpiraţie. 

Fiind vorba de o scară în spirală, treptele se îngustau pe 
măsură ce ajungeau la coloana de fier din centru și astfel, 
întrucât era mai mică, domnișoarei Temple i se păru corect să 
coboare pe partea interioară, la o jumătate de pas în urma lui 
Elöise, dar ţinând-o de braţ în timp ce aceasta se ţinea cu 
cealaltă mână de balustradă. Scara de metal era foarte rece, 
mai ales pentru picioarele lor goale. Domnișoara Temple avea 
senzaţia că aleargă în cămașa de noapte pe schelele și 
pasarelele unei fabrici părăsite - ceea ce semăna foarte bine cu 
unul din acele vise ciudate care întotdeauna păreau să aibă un 
sfârșit straniu, cu oameni pe care aproape că nu-i știa. Coborând 
în goană, uimită de existenţa acestui turn de metal întunecat - 
subteran - domnișoara Temple se întrebă spre ce nou pericol se 
îndreptau, căci turnul i se păru cel mai înfiorător dintre toate. 

Auzise ceva în spate - un zgomot? Trase de Elise ca să se 
oprească, bătând-o ușor pe braţ ca să nu vorbească și privi în 
susul scării. Auziră zgomot de pași nu din interiorul turnului, ci 
din afara lui - împreună cu fragmente de conversaţie. Pentru 
prima dată domnișoara Temple privi cu atenţie pereţii turnului - 
tot din oţel sudat - și observă mai multe fante mici, ciudate, 
asemănătoare cu cele văzute uneori pe peretele unei trăsuri, 
pentru a înlesni comunicarea cu vizitiul. Elise o deschise pe cea 
mai apropiată. În locul unei ferestre deschise, descoperea un 
dreptunghi de sticlă afumată prin care puteau vedea... și ceea 
ce le fu dat să vadă le tăie răsuflarea. 

Văzură o încăpere enormă, ca un stup diabolic, cu pereţii 
acoperiţi de șiruri de celule în care se puteau uita fără nicio 
problemă. 

— Sticlă afumată! șopti domnișoara Temple. Deţinuţii nu văd 
când sunt spionaţi! 

— Priveşte, ăia să fie noii deţinuţi? întrebă Eldise. 


În faţa ochilor lor, celulele de la ultimul nivel se umpleau 
precum lojele de la teatru cu invitaţii casei Harschmort, mascaţi 
și îmbrăcaţi elegant, coborând prin trapele din tavanul celulelor, 
instalându-se pe scaune pliante, deschizând sticle de băutură, 
fluturând batiste spre ceilalți printre zăbrelele înspăimântătoare 
- un spectacol la fel de absurd și, după părerea domnișoarei 
Temple, la fel de ridicol, ca și cel pe care l-ar fi oferit enoriașii 
cocoțați pe arcada unei catedrale. 

Cele două femei se aflau atât de sus, încât, chiar dacă își 
lipeau fața de sticlă, tot nu puteau vedea podeaua. Oare câte 
celule erau? Domnișoara Temple nu-și putea închipui câţi 
deţinuţi puteau încăpea acolo. Cât despre spectatori, păreau a fi 
cel puţin o sută sau, cine știe, aritmetica nefiind punctul ei forte, 
poate trei sule pe care nerăbdarea îi făcea să vorbească din ce 
în ce mai tare, ca un motor care își mărește turaţia. Singurul 
indiciu privind scopul acelei adunări sau, de ce nu, al înseși 
catedralei, îl constituiau conductele strălucitoare de metal care 
împânzeau pereţii încăperii, legate între ele, răsărind precum 
vita-de-vie, dar de grosimea unui trunchi de copac. Deși 
domnișoara Temple era sigură că șirurile de celule acopereau 
toată sala, din cauza conductelor nu le putea vedea pe cele de 
jos - de unde deduse că erau mult mai importante decât 
celulele. Dar care era direcţia conductelor și ce fel de lichid 
circula prin ele? 

Domnișoara Temple întoarse capul brusc când un scrâșnet de 
metal ajunse până la ele ca un plesnet de bici - cineva 
deschidea ușa pe sub care strecurase piedica. Celeste o apucă 
de braţ pe Eldise și o trase după ea. 

— Unde mergem? întrebă El6ise dezorientată. 

— Nu știu, ai grijă să nu ne împiedicăm de mantaua aia! 

— Dar, dacă o ţinem tot așa, doctorul n-o să ne mai poată 
găsi - suntem izolate! Jos trebuie să fie oameni - nimerim chiar 
în braţele lor! spuse Eldise iritată, dar se conformă, ridicând 
mantaua mai sus. 

Domnișoara Temple nu făcu decât să pufnească dispreţuitor, 
știind că alt soluție nu aveau. 

— Ai grijă să nu aluneci, murmură ea. 


În timp ce coborau, zgomotul de deasupra lor se amplifica, 


atât din direcţia spectatorilor din celule, cât și dinspre ușa care 
era forţată de urmăritori. Curând auziră tropăit de cizme pe 
treptele de oţel. Fără să mai stea pe gânduri, cele două femei 
iuţiră pasul - oare unde se sfârșea turnul? - până când 
Domnișoara Temple se opri brusc și se întoarse spre Elise, 
gâfâind amândouă. 

— Mantaua, îngăimă ea, dă-o încoace. 

— Lasă că o duceu... 


— Nu, nu, cartușele, cartușele doctorului - repede! 

ElGise schimbă poziţia mantalei, încercând să găsească 
buzunarul care trebuia, iar domnișoara Temple căută cu ambele 
mâini cutia masivă, o scoase și o desfăcu repede. 

— Treci în spatele meu, șuieră domnișoara Temple. Şi 
încearcă să ţii pasul! 

— Dar n-avem nicio armă, șopti Eloise. 

— Întocmai! E întuneric poate le luăm ochii cu mantaua - hai, 
repede, scoate tot ce mai are prin buzunare tabachera și cardul 
de sticlă! 

Domnișoara Temple trecu pe lângă Elise și goli cutia pe 
scară, reușind să acopere cu cartușe vreo patru trepte. 
Zgomotul de cizme de deasupra lor se apropia de ele. 
Domnișoara Temple se întoarse spre Elise, făcându-i semn 
nerăbdătoare să o ia din loc, înșfacă mantaua și o așeză pe trei 
trepte sub cele pe care erau cartușele, aranjând-o în așa fel 
încât să-i dea o formă cât mai curioasă. Privi în sus - urmăritorii 
aveau să apară dintr-o clipă într-alta - și porni la vale, cu robele 
ridicate și picioarele goale, dispărând imediat după primul colţ. 

Tocmai o ajunsese din urmă pe Elise, când auziră un strigăt - 
cineva văzuse mantaua - și apoi prima căzătură, apoi o alta, 
urlete de durere și cartușe împrăștiate, zăngănit de săbii și 
strigăte disperate. Se opriră și ridicară privirea, dar domnișoara 
Temple nu avu nevoie decât de o fracțiune de secundă ca să 
vadă mișcarea rapidă și lumina reflectată. Scoase un țipăt 
ascuţit și se repezi la El6ise, ridicând-o și trăgând-o pe 
balustradă, într-un echilibru precar și cu picioarele la doar câţiva 
centimetri de sabia care încercase să le secere și acum sărea și 
ricoșa, scoțând scântei, alunecând pe trepte în jos. Femeile 
săriră de pe balustradă, uimite că încă mai erau în viaţă, și își 
continuară coborârea pe fondul furiei, confuziei și a vaietelor de 


durere de deasupra. 


Sabia le îngreuna situaţia, cugetă domnișoara Temple 
scoțând un geamăt, căci apariţia ei la baza scării cu siguranţă 
avea să-i pună în gardă pe cei de acolo. Sau poate că nu - poate 
că-i va sfârteca! Optimismul ei nesecat o făcu să surâdă. Nu mai 
avea nicio idee deșteaptă. Ajunseră la capătul scării și văzură o 
platformă la fel de înţesată de cutii ca și holul unui hotel în plin 
sezon. În dreapta, dând spre sala cea mare, era o ușă deschisă. 
In stânga, un alt bărbat cu o cască de alamă și un șorţ de piele 
stătea ghemuit lângă o ferestruică de mărimea unui cuptor cu 
cărbuni, montată direct în coloana de oţel care se înălța prin 
scara spiralată. Omul examina cu atenţie o tavă cu sticle și 
butelii cu dop de plumb pe care era clar că o primise prin 
ferestruică și o așezase pe podea. Lângă ferestruică, fixat de 
coloană, era un panou cu tot felul de butoane. Coloana era, de 
fapt, un ascensor. 

Infiptă în mijlocul podelei - probabil fără zgomot, altfel nu se 
explica nepăsarea omului într-un morman de paie folosite la 
împachetat, se afla sabia. 

Pe ușă apăru un al doilea bărbat cu caschetă, care trecu pe 
lângă mormanul de paie, luă două sticle cu dop de ceară, una 
de un albastru-deschis, cealaltă de un portocaliu-aprins, și se 
întoarse repede pe aceeași ușă fără să scoată vreun cuvânt. 
Femeile rămaseră nemișcate, îndoindu-se că nu fuseseră văzute 
- oare câăștile afectau vederea periferică a oamenilor și le 
atenuau auzul chiar atât de mult? Prin ușa deschisă domnișoara 
Temple auzi câteva ordine scurte, pași grăbiţi și - era cât se 
poate de sigură - vocile mai multor femei. 

Deasupra lor cele două femei auziră un cartuș care aluneca la 
vale, ricoșând de trepte și de peretele liftului. Urmăritorii își 
reluaseră coborârea. Cartușul zbură pe lângă ele, se rostogoli pe 
podea și se lovi de stiva de lăzi de lângă peretele opus, oprindu- 
se aproape de picioarele omului. Acesta se aplecă și îl privi 
uimit. Domnișoara Temple și Eloise erau pierdute. 

Dincolo de ușă se auzi o voce de bărbat atât de bubuitoare, 
încât domnișoara Temple tresări din toate mădularele. Nu auzise 
niciodată așa ceva, nici măcar de la marinarii beţi în timp ce 
traversa oceanul; această voce nu era puternică din cauza 
supralicitării corzilor vocale - tonul ei normal era exagerat într- 


un mod misterios, fascinant și tulburător. Vocea îi aparţinea lui 
d'Orkanez. 

— Bun venit tuturor, rosti Comte. 

Bărbatul cu cască ridică privirea. O văzu pe domnișoara 
Temple. Tânăra cobori ultimele trepte, trecând pe lângă el. 

— A sosit momentul să începem, strigă Comte, așa cum vi s-a 
spus! 

Din celulele de deasupra lor - absurd, ultimul lucru la care s- 
ar fi așteptat domnișoara Temple - mulţimea începu să cânte. 

Nu se putu abţine și privi prin ușa deschisă. 


Un adevărat tablou viu - încadrată de ușa din faţă și de 
perdeaua argintie de conducte strălucitoare din spate, uriașa 
sală de operaţii, în care d'Orkanez dădea frâu liber intenţiilor lui 
diabolice, era dominată de tre mese largi. La capătul fiecăreia 
dintre ele se afla o cutie de lemn și alamă în care unul dintre 
bărbaţii cu cască introducea o carte de sticlă albastră ca și cum 
ar fi strecurat un cartuș în butoiașul unui revolver. 

Insul cu cele două sticle stătea lângă prima masă și turna 
lichidul albastru în valva unui furtun negru, de cauciuc. Alte 
furtunuri negre se încolăceau în jurul mesei ca o colonie de 
șerpi, lucioase și dezgustătoare, dar și mai dezgustător arăta 
obiectul de dedesubt, ca o larvă fără culoare într-un cocon 
nefiresc. Domnișoara Temple privi spre cea de a doua masă și 
văzu cum fața domnișoarei Poole dispare sub o înfiorătoare 
mască neagră, de cauciuc, manevrată de unul dintre bărbaţii cu 
cască... apoi spre ultima masă, unde un al treilea bărbat atașa 
furtunuri trupului gol al doamnei Marchmoor. Privind în sus, spre 
celule, înalt și autoritar, cu o mască enormă de care atârna un 
tub negru, gros și lucios, ca o limbă de demon - Comte însuși. 
Trecu poate o clipă. Domnișoara Temple întinse mâna și închise 
ușa cu zgomot. 

Și chiar în acel moment își dădu seama, sala de operaţii 
amintindu-i de ultima imagine de pe cardul de sticlă albastră al 
lui Arthur Trapping... femeia de pe masă fusese Lydia 
Vandaariff. 


Elise scoase un țipăt în spatele ei. Bărbatul cu cască o prinse 
pe domnișoara Temple pe după umeri, ca într-un clește, și o izbi 
de ușa închisă, apoi o aruncă pe podea. 


Domnișoara Temple ridică ochii și îl văzu cu sabia în mână. 
Elise înșfacă una din sticlele cu lichid portocaliu de pe tavă și 
se pregăti să o arunce în atacator. Spre surprinderea ambelor 
femei, în loc să o străpungă pe domnișoara Temple, omul se 
dădu înapoi și o luă la fugă în sus, pe scară, cât de repede îi 
permiteau casca și șorţul. „Nu-i mai trebuia decât niște aripi de 
liliac, gândi domnișoara Temple, ca să fie imaginea perfectă a 
diavolului șchiop.” 

Femeile se priviră, uluite de cât de aproape fuseseră de 
moarte. Ușa se zgudui de câteva ori, iar scara răsună de 
strigătele celui care urca treptele în goană - strigăte la care 
omul primi răspuns în clipa în care îi întâlni pe urmăritori. Nu 
mai era timp. Domnișoara Temple o apucă de braţ pe Eldise și o 
împinse spre ferestruica deschisă. 

— Trebuie să intri aici, șuieră ea. /ntră aici! 

Nu știa dacă era loc pentru amândouă sau dacă ascensorul 
rezista la greutatea lor, dar se repezi la panoul de alamă cu 
butoane, forțându-și mintea obosită - avusese o zi mult prea 
plină și niciodată nu trecuse atâta vreme fără să mănânce sau 
să bea ceva - ca să se descurce cu butoanele... unul verde, unul 
roșu, unul albastru și unul foarte gros, de alamă. Eldise urca în 
ascensor, cu buzele strânse, cu o mână făcută pumn, iar cu 
cealaltă încleștată pe sticla portocalie. Strigătele de pe scară se 
apropiau și cineva bătea cu putere în ușă. Când domnișoara 
Temple apăsă butonul verde, ascensorul dădu să se ridice. La 
butonul roșu, o luă în jos. Cel albastru nu părea să aibă niciun 
efect. Apăsă din nou butonul verde. Nu se întâmplă nimic. Il 
încercă pe cel roșu și ascensorul cobori - poate vreo trei 
centimetri, dar cobori. 

Ușa care ducea spre platformă se scutură din balamale. 

Prinsese șpilul. Butonul albastru însemna că ascensorul 
trebuia să-și continue cursa - era folosit ca să prevină uzura 
inutilă a motoarelor datorată schimbării direcţiei în timpul 
cursei. Domnișoara Temple apăsă butonul albastru, apoi pe cel 
verde, și se aruncă pe ferestruică. Elise o trase repede 
înăuntru, domnișoara Temple abia izbutind să-și tragă picioarele 
înainte ca liftul să o pornească în sus, prin coloana învăluită în 
beznă, ultimul lucru pe care cele două femei îl văzură fiind 
cizmele negre ale soldaţilor din Macklenburg care coborau 
anevoie ultimele trepte. 


Poziţia era extrem de incomodă și, după ce răsuflă ușurată că 
în primul rând urcau, că în al doilea rând urmăritorii nu reușiseră 
să le oprească și, în al treilea rând, rămăsese cu picioarele 
întregi, domnișoara Temple încercă să se miște puţin, însă 
descoperi că o împungea cu genunchii pe Eldise, iar cotul 
acesteia îi intra în ureche. Întoarse capul și se trezi cu urechea 
lipită de pieptul celeilalte femei, simţindu-i căldura și 
transpiraţia, pielea moale și chiar bătăile înfundate ale inimii, în 
ciuda ascensorului care zăngănea întruna, ca o taină șoptită 
într-un salon aglomerat. Domnișoara Temple își dădu seama că 
bustul îi era prins între picioarele celeilalte femei, care stătea cu 
genunchii lipiţi de bărbie, în timp ce propriile ei picioare erau 
îndoite până la limita suportabilului sub ale lui Elöise. Nu mai 
avusese timp să închidă ferestruica, drept care își ţinea 
picioarele cu o mână - cealaltă în jurul noii sale amice - de 
teamă să nu cadă din ascensorul care se ridica poticnit. Nu-și 
vorbeau, dar, după câteva clipe, simţi cum femeia își eliberează 
un braţ și apoi, deja recunoscătoare pentru confortul oferit 
neintenţionat și, prin urmare, nerecunoscut, de trupul tovarășei 
ei de suferință, cum îi mângâie ușor părul. 

— Sus vor încerca să-i schimbe direcţia înainte de a apuca să 
coborâm, șopti ea. 

— Știu, răspunse calm Eldise. Tu trebuie să ieși prima. Am să 
te împing de la spate. 

— Pe urmă am să te trag de picioare. 

— Ne descurcăm noi, n-ai grijă. 

— Dar dacă sunt oameni acolo? 

— E foarte posibil. 


— Îi vom lua prin surprindere, conchise domnișoara Temple, 
sigură de sine. 

ElGise nu răspunse, ci lipi capul femeii mai tinere de pieptul ei 
și respiră adânc, cu blândeţe și mâhnire, un amestec pe care 
domnișoara Temple nu-l înţelese pe de-a-ntregul. O asemenea 
intimitate fizică cu o altă femeie era ceva neobișnuit pentru ea, 
ca să nu mai vorbim de intimitatea emoţională - dar era 
conștientă că aventurile prin care trecuseră le legaseră repede, 
la fel cum ocheanul elimina distanţa dintre navă și țărm. La fel 
se întâmplase și în cazul lui Chang și al lui Svenson, doi bărbaţi 


pe care nu-i cunoștea cu adevărat, dar deveniți singurele ființe 
pe care se putea baza sau pentru care își făcea griji - o surpriză 
pentru ea, căci un astfel de gând o făcea să vadă întâmplările 
din ultimele zile din perspectiva întregii ei vieţi. Nu-și cunoscuse 
mama. Domnișoara Temple se întrebă - timid și din ce în ce mai 
puţin sigură de ea, nu era momentul să se lase pradă 
contemplaţiei sau sentimentalismului - dacă percepțiile pe care 
le avea acum, căldura trupului altei femei, contactul cu el, cel 
puţin în acel spaţiu închis, infim, grija necontestată, aduceau cu 
cele pe care le-ar fi avut în preajma mamei ei. Cu obrajii 
îmbujoraţi de slăbiciune și dorință, domnișoara Temple îşi 
ascunse fața între braţul și pieptul femeii și scoase un suspin 
care o făcu să se cutremure. 


Urcară pe întuneric până când ascensorul se opri brusc. Ușa 
se deschise și domnișoara Temple văzu uimirea de pe feţele a 
doi bărbaţi îmbrăcaţi în livreaua neagră a servitorilor de la 
Harschmort, unul cu mâna pe ușă, celălalt cu o altă tavă de 
lemn plină cu butelii și sticle, înainte ca să poată închide ușa cei 
doi, iar cei de jos să cheme ascensorul înapoi, domnișoara 
Temple își repezi picioarele - cu tălpile murdare ca ale oricărui 
copil al străzii - în fețele lor, făcându-i să se dea înapoi de 
dezgust, dacă nu chiar de teamă. Impinsă din spate de Eldise, 
domnișoara Temple sări din ascensor, ţipând la cei doi bărbaţi 
ca o apucată, cu părul vâlvoi, cu faţa mânjită de funingine și 
sudoare; apoi, căutându-l cu disperare, se aruncă asupra 
panoului de control, apăsând cu toată puterea pe butonul verde 
care ţinea ascensorul pe loc. 

Bărbaţii rămaseră cu gura căscată, din ce în ce mai 
înneguraţi, dar încercarea lor de a riposta fu anihilată de 
apariţia lui El6ise, care se chinuia să coboare cu picioarele 
înainte, cu robele de mătase strânse în jurul coapselor albe, cu 
chiloţii de mătase la vedere, despicătura ce se arătă, 
întunecată, pentru o fracțiune de secundă, făcându-i pe cei doi 
să încremenească, înainte ca femeia să sară și să aterizeze 
neîndemânatic în genunchi. El6ise avea în mână sticla cu lichid 
portocaliu-aprins. La vederea ei, cei doi mai făcură un pas 
înapoi, expresia lor trecând brusc de la dorinţă perversă la 
rugăminte. 

In clipa în care El6ise sări din ascensor, domnișoara Temple 


ridică mâna de pe buton și se îndreptă spre insul cu mâinile 
goale, împingându-l cu toată puterea în cel cu tava. Amândoi se 
retraseră, clătinându-se, pe ușa de metal, în foaierul cu podeaua 
de marmură albă și neagră, atenţi să nu scape pe jos 
încărcătura lor prețioasă. Domnișoara Temple o ajută pe Eldise 
să se ridice în picioare și îi luă sticla din mână. În spatele lor 
ascensorul se trezi la viață, dispărând în jos. Cele două femei 
intrară și ele în foaier, dar servitorii, care își mai reveniseră din 
șoc, nu le lăsară să treacă mai departe. 

— Ce naiba vreţi să faceţi? strigă cel cu tava, făcând semn cu 
capul spre sticla din mâna domnișoarei Temple. De unde aţi luat 
aia? Ne-ar putea... ne-ar putea... pe toți... 

Celălalt șuieră spre ea. 

— Pune-o jos! 

— Pune-o tu jos, i-o întoarse domnișoara Temple. Pune tava 
jos și pleacă! Plecaţi amândoi! 

— Nu vrem! spuse cel cu tava, mijindu-și ochii ameninţător. 
Cine ești tu să-mi dai mie ordine? Dacă tu crezi că... doar fiindcă 
ești una din curvele stăpânului... 

— Daţi-vă la o parte! șuieră celălalt din nou. Avem treabă! O 
să pună biciul pe noi! /ar ne-aţi făcut să așteptăm ascensorul! 

Insul încercă să treacă pe lângă ele spre ușa turnului, dar cel 
cu tava nu se clinti din loc, privind cu o furie nemăsurată despre 
care domnișoara Temple știa că își avea rădăcina în mânaria 
rănită și miza neînsemnată. 

— N-o să treacă de noi! N-o să plece nicăieri! Trebuie să dea 
explicaţii - mie sau domnului Blenheim! 

— N-avem nevoie de Blenheim! șuiera tovarășul lui. Ultimul 
lucru... pentru numele lui Dumnezeu... 

— Uită-te la ele, zise cel cu tava, urâţindu-se din ce în ce mai 
mult la faţă. Astea nu participă la nicio ceremonie... astea se 
ascund... altfel de ce ar tipa? 

Concluzia îl puse pe gânduri pe celălalt și, timp de câteva 
clipe, amândoi le priviră cu atenţie pe femeile îmbrăcate mai 
mult decât sumar. 

— Dacă le prindem, pun rămășag că ne alegem cu o răsplată. 

— Dacă nu facem ce ni s-a spus, ne dau afară. 

— Oricum trebuie să așteptăm să se întoarcă ascensorul. 


— Mada... crezi că au furat robele alea? 


În timpul acestui dialog obositor, domnișoara Temple se 
întrebă ce să facă, îndepărtându-se încet de ușă, pas cu pas. 
După cum șovăiau și se ciorovăiau cei doi, își dădu seama că 
mai devreme sau mai târziu o vor face pe vitejii, deci trebuia să 
acţioneze. In mână ţinea sticla portocalie care, cu siguranţă 
conținea o substanță chimică foarte periculoasă. Dacă o 
spărgea de capul unuia dintre ei, cel mai probabil îi anihila pe 
amândoi, și atunci putea să-și continue fuga. Dar, judecând 
după cum se fereau de ea, precum școlărițele de un păianjen, 
nu se putea baza că, în clipa în care o făcea ţăndări, sticla nu le 
putea răni și pe ele - poate cu vaporii. Mai mult de-atât, sticla 
putea fi o armă excelentă pentru crizele sau negocierile viitoare 
și era de preferat să păstreze și nu să risipească tot ceea ce era 
de valoare. Pe de altă parte, trebuia să găsească o soluţie ca să 
nu mai fie urmărite, fiindcă se săturase de toată goana asta 
care părea a nu se mai sfârși. 

Cu un gest dramatic, domnișoara Temple își luă avânt și, 
scoțând un strigăt războinic, se prefăcu că vrea să-i spargă 
sticla de cap servitorului cu tava și care - din cauza tăvii - nu-și 
putea ridica mâinile ca să se apere. Dar spaima de sticlă fu atât 
de mare, încât omul ridică mâinile fără să vrea și, când braţul 
tinerei se lăsă în jos, o scăpă pe podeaua de marmură, sticlele și 
buteliile făcându-se ţăndări cu un zgomot îndeajuns de 
convingător. 

Servitorii ridicară ochii spre ea, amândoi cu capul între umeri 
în așteptarea loviturii, contrariaţi că domnișoara Temple nu 
dăduse drumul la sticla portocalie - și nici nu intenţionase să-i 
dea drumul. Imediat privirile lor se întoarseră spre tavă, de unde 
se înălță șuierând un abur urât mirositor care o făcu pe 
domnișoara Temple să se înece. Mirosul acesta nu era, cum se 
așteptase ea, de lut albastru-violet, ci îi amintea de trăsura în 
care se chinuise să scape de trupul masiv al lui Spragg din care 
ţâșnea sângele - miros concentrat de sânge de om. Trei dintre 
buteliile sparte își amestecaseră conţinutul și se transformaseră 
- alt termen mai potrivit nu era - într-un fel de baltă arterială 
strălucitoare care se prelingea de pe tavă pe podea într-o 
cantitate mai mare decât lichidele iniţiale - ca și cum 
combinaţia de substanţe chimice nu ar fi dat naștere la sânge, ci 


la și mai mult sânge, care se revărsa pe podeaua de marmură 
ca dintr-o rană invizibilă. 


— Ce dracu' faceţi aici? 

Cei patru priviră spre locul din care venea acea voce 
dezaprobatoare, ușa din spatele servitorilor, unde stătea un ins 
înalt cu favoriţi grizonaţi, ochelari cu rame de sârmă și o 
carabină în braţe. Purta o pelerină lungă, neagră, a cărei 
eleganţă îi făcea capul mai rotund și gura cu buze subţiri mai 
aspră. Servitorii se înclinară imediat și începură să se încurce în 
explicații. 

— Domnule Blenheim... femeile acestea... 

— Eram... ascensorul... 

— Ne-au atacat... 


— Sunt fugare... 

Domnul Blenheim îi întrerupse cu iuţeala unui satâr de 
măcelărie. 

— Luaţi tava, umpleţi-o din nou și duceţi sticlele și buteliile 
unde trebuie. Trimiteţi o fată să curețe podeaua. Anunţaţi-mă 
când aţi terminat. Vi s-a spus cât de însemnată e misiunea 
voastră. Nu vă asigur că vă veţi păstra slujbele. 

Fără să scoată un cuvânt, cei doi luară tava plină de lichid și 
trecură în pas alergător pe lângă stăpân, cu capul plecat. 
Blenheim trase de câteva ori aerul pe nas, trecându-și ochii 
peste balta sângerie, și își opri privirea asupra femeilor. Fixă 
sticla portocalie din mâna domnișoarei Temple, dar nu reacţionă 
în niciun fel. Arătă spre ele cu carabina. 

— Voi două veniţi cu mine. 


Merseră înaintea lui, direcționate la fiecare cotitură de ordine 
monosilabice răstite, până când ajunseră în faţa unei uși de 
lemn excesiv ornamentate. Blenheim privi repede în jur și o 
descuie, poftindu-le să intre. Le urmă imediat, demonstrând o 
sprinteneală surprinzătoare pentru dimensiunile lui, și ferecă 
ușa, vârând cheia - una din cele multe de pe un inel de argint, 
după cum observă domnișoara Temple - la loc, într-un buzunar 
de la vestă. 

— E mai bine să vorbim feriți de lume, spuse el, privindu-le cu 
niște ochi reci, indiferenți, care nu reușeau să-i ascundă 


pragmatismul feroce. 

Blenheim schimbă poziţia carabinei din mână cu o ușurință 
care le dădu fiori celor două femei. 

— Pune sticla aia pe masa de lângă tine. 


— Chiar vreţi asta? întrebă domnișoara Temple cu o politeţe 
exagerată. 

— Fără întârziere. 

Domnișoara Temple își făcu ochii roată prin încăpere. Tavanul 
era înalt și pictat cu scene din natură - jungle, cascade și un cer 
nesfârșit - reprezentând probabil Africa, India sau America. Pe 
fiecare perete erau expuse arme, artefacte și trofee de 
vânătoare - capete împăiate, piei, colţi și gheare. Podeaua era 
acoperită de un covor gros, iar mobila era capitonată cu piele de 
cea mai bună calitate. Încăperea mirosea a fum de trabuc și a 
praf, domnișoara Temple observând în spatele domnului 
Blenheim o servantă enormă cu mai multe sticle decât și-ar fi 
putut închipui că există într-o lume civilizată și bănui că, dată 
fiind natura exploratorie a decorului, printre ele trebuia să fie 
multe băuturi și poţiuni din adâncurile întunecate ale culturilor 
primitive. Domnul Blenheim își drese glasul mai mult decât era 
nevoie și, înclinând din cap supusă, domnișoara Temple așeză 
sticla unde îi spusese el. Apoi îi aruncă o privirea lui Eldise și îi 
văzu ochii întrebători. Tânăra o luă de mână - mâna în care 
ElOise ţinea cardul de sticlă albastră - acoperind-o cu a ei. 

— Așadar, dumneavoastră sunteţi domnul Blenheim? întrebă 
ea, neavând ideea ce subînţeles ar vrea să-i transmită. 

— Întocmai, răspunse omul grav, cu o undă de trufie. 


— Am auzit de dumneavoastră de foarte multe ori. 

Bărbatul nu răspunse, privind-o cu atenţie. 

— De foarte multe ori, zise și El6ise, încercând ca vorbele ei 
să sune mai tare decât o șoaptă. 

— Eu sunt administratorul acestei case. În care produceţi tot 
felul de neplăceri. Adineauri eraţi chiar în drumul stăpânului, 
spionând ca niște ticăloase - n-are niciun rost să negațţi. Și pun 
pariu că aţi făcut stricăciuni și prin turn cum mi-aţi stricat și 
podeaua! 

Din nefericire pentru domnul Blenheim, acuzaţiile lui - fără 
doar și poate era un om a cărui autoritate depindea de 
capacitatea lui de a trece în revistă infracțiunile aveau efect 


numai asupra celor care se simțeau cât de cât vinovați. 
Domnișoara Temple înclină din cap doar ca să-i arate că îi 
înţelege iritarea. 

— Din punct de vedere administrativ, aș spune că o casă atât 
de mare e foarte greu de condus. Aveţi mulţi angajaţi? Eu 
însămi m-am gândit uneori la proporţia corectă dintre numărul 
de angajaţi și mărimea unei case - sau, mai degrabă, ambiția 
unei case, dat fiind că de multe ori obiectivul social al unei 
persoane o ia înaintea resurselor ei fizice... 

— Aţi spionat. Aţi pătruns în pasajul care duce la 
apartamentul stăpânului! 

— Parșiv pasaj, replică domnișoara Temple. Mai curând pe 
stăpânul dumneavoastră ar trebui să-l faceţi ticălos... 

— Ce făceaţi acolo? Ce-ati auzit? Ce-ati furat? Cine v-a plătit 
să faceţi asta? 

Fiecare întrebare a domnului Blenheim era mai vehementă 
decât precedenta, drept care la ultima se înroși de tot la faţă, 
scoțând în evidenţă firele de păr alb din favoriţii lui grizonaţi, 
făcându-l și mai demn de dispreţ în ochii domnișoarei Temple. 

— Vai de mine, domnule Blenheim... tenul dumneavoastră! 
Poate că ar trebui să o lăsaţi mai ușor cu ginul! 

— Pur și simplu ne-am rătăcit, interveni calm Eldise. A fost un 
incendiu... 

— Ştiu! 

— Se vede și pe feţele noastre... rochia mea... adăugă Elöise 
și îi atrase privirea asupra mătăsii înnegrite care îi învăluia 
gambele bine făcute. 

Blenheim se linse pe buze. 

— Asta nu înseamnă nimic, mormăi el. 


Dar pentru domnișoara Temple însemna foarte mult: faptul că 
omul încă nu le predase stăpânului îi demonstra că domnul 
Blenheim avea planul lui. Arătă spre capetele împăiate și armele 
expuse pe pereţi cu un gest vag și cu un zâmbet conspirativ. 

— Curioasă încăpere, zise ea. 

— Ba nu e curioasă deloc. Este camera trofeelor. 

— N-am nicio îndoială, dar, cu alte cuvinte, este o cameră a 
bărbaților. 


— Și ce-i cu asta? 

— Noi suntem femei. 

— Nu văd legătura. 

— Legătura, domnule Blenheim, spuse domnișoara Temple 
clipind din ochi fără sfială, trebuie să o aflăm de la 
dumneavoastră. 

— Cum vă numiţi? întrebă Blenheim, cu buzele strânse și 
privirea ţintă. Ce știți? 

— Depinde de persoana pe care o slujiţi. 

— Răspundeţi-mi imediat! 

Domnișoara Temple dădu din cap înțelegătoare, de parcă 
Blenheim s-ar fi înfuriat pe vreme și nu pe ea. 

— Nu vrem să vă facem necazuri, explică ea. Și nici nu vrem 
să ofensăm pe cineva. Dacă, de exemplu, sunteţi puternic 
atașat de domnișoara Lydia Vandaariff... 

Blenheim îi expedie sugestia tăind aerul cu mâna. 
Domnișoara Temple dădu afirmativ din cap. 

— Sau poate că i-aţi făcut un jurământ de credinţă lordului 
Vandaariff, sau Contessei, sau lui Comte d'Orkanez, sau 
domnului Francis Xonck, sau ministrului adjunct Crabbe sau... 

— Îmi veţi spune tot ce știți indiferent pe cine slujesc eu. 

— Desigur. Dar, mai întâi, cred că știți că în casa asta au 
pătruns mai mulţi agenți. 

— Bărbatul în roșu... spuse Blenheim și dădu din cap 
impacientat. 

— Şi celălalt, adăugă Eloise, de la carieră, cu balonul... 

Din nou Blenheim le făcu semn să treacă la alt subiect. 

— Pe ăștia i-am prins, șuieră el. Dar de ce aleargă prin casă și 
își sfidează stăpânii două dintre adepte în robe albe? 

— Vă întreb din nou, domnule, la care stăpâni vă referiţi? 
făcu domnișoara Temple. 

— Dar... zise Blenheim și se opri, apoi înclină din cap de 
câteva ori, ca și cum i s-ar fi confirmat gândurile. Atunci deja... 
complotează unii împotriva altora... 

— Ştiam noi că nu sunteţi un naiv, șopti ElGise, fără speranţă. 

Domnul Blenheim nu răspunse imediat, iar domnișoara 
Temple, deși nu riscă să-i arunce o privire lui Elise, profită de 


moment și o strânse de mână. 

— În timp ce Comte se află jos, în sala cea mare, spuse ea, 
speculând, iar Contessa este într-o cămăruţă împreună cu 
prinţul... unde este domnul Xonck? Sau ministrul adjunct 
Crabbe? 

— Sau unde se crede că ar fi? întrebă Eldise. 

— Unde este lordul Vandaariff? 

— Este... zise Blenheim și se opri. 

— Ştiţi unde îl puteţi găsi pe stăpânul dumneavoastră? 
întrebă Eldise. 

Blenheim clătină din cap. 

— Dar încă nu mi-aţi... 

— Dumneavoastră ce credeți că făceam noi? întrebă 
domnișoara Temple dând frâu liber exasperării. Am scăpat din 
sala de operaţii... am scăpat de domnișoara Poole... 

— Care a venit cu ministrul Crabbé în dirijabil, adăugă Elsise. 

— Apoi am auzit ce punea la cale Contessa în camera 
dumneavoastră secretă, reluă domnișoara Temple, și de acolo 
am făcut tot posibilul să-l surprindem pe Comte în laboratorul 
lui. 

Blenheim se încruntă la ea. 

— Pe cine nu am deranjat? întrebă domnișoara Temple 
răbdătoare. 

— Pe Francis Xonck, șopti domnul Blenheim. 

— Dumneavoastră aţi spus-o, nu eu. 

Domnul Blenheim își mușcă buza. Domnișoara Temple 
continuă: 

— Vedeţi... noi n-am divulgat nimic... dumneavoastră aţi 
intuit singur și aţi dedus faptele. Deși... dacă v-am ajuta... 
domnule Blenheim... ne-aţi ajuta și dumneavoastră pe noi? 

— Poate că da. Acum nu pot să spun, numai dacă știu la ce 
fel de ajutor te referi. 

Domnișoara Temple îi aruncă o privire Elisei, apoi se aplecă 
spre Blenheim ca și cum ar fi vrut să-i împărtășească un secret. 

— Ştiţi unde se află domnul Xonck... chiar în acest moment? 

— Toată lumea trebuie să fie în sala de bal... mormăi 
Blenheim... dar pe el nu l-am văzut. 


— Sunteţi sigur? întrebă domnișoara Temple, de parcă acest 
lucru ar fi fost extrem de important. Și dacă vă arăt ce face? 

— Unde? 

— Nu unde, domnule Blenheim... nu unde... ci cum. 

Domnișoara Temple zâmbi și, lăsând mâna lui Eldise, îi arătă 
cardul de sticlă albastră. 


Domnul Blenheim încercă să-l apuce, pofticios, dar 
domnișoara Temple îl trase înapoi. 

— Ştiţi ce poate... începu ea, dar, până să mai adauge ceva, 
Blenheim făcu repede un pas spre ea, o înșfacă de braț cu o 
mână, iar cu cealaltă îi smulse cardul. 

Blenheim se dădu înapoi și se linse iarăși pe buze, plimbându- 
și privirea de la card la femei și înapoi. 

— Trebuie să aveţi grijă, spuse domnișoara Temple. Sticla 
albastră e foarte periculoasă. Te zăpăcește... dacă privești în ea 
pentru prima oară... 

— Știu despre ce e vorba! mâărâi Blenheim și se îndepărtă de 
ele, spre ușă, pentru a o bloca. 

Ridică ochii spre cele două femei pentru ultima dată și apoi îi 
aţinti asupra sticlei. Privirea i se înceţoșă când pătrunse în 
lumea de acolo. Domnișoara Temple știa că Blenheim îi vedea 
pe prinţ și pe doamna Marchmoor, imagini mult mai fascinante 
pentru el decât cele în care Roger îi privea lacom picioarele, în 
timp ce stătea culcată pe sofa, și întinse mâna încet, fără 
zgomot, spre cea mai apropiată panoplie de unde luă un pumnal 
scurt, ascuţit, cu o lamă care se curba în stânga și în dreapta ca 
un șarpe de argint. Domnul Blenheim scoase un icnet și se 
clătină - ciclul cardului luase sfârșit - dar rămase pe loc, 
abandonându-se unui bis pe care nu și-l putea refuza. Având 
grijă să se înţepenească bine pe picioare și amintindu-și sfatul 
lui Chang, domnișoara Temple se apropie de domnul Blenheim 
din lateral și înfipse pumnalul în el până la plăsele. 

Bărbatul căscă gura, făcu ochii mari și ridică privirea de pe 
card. Domnișoara Temple scoase pumnalul cu ambele mâini, 
efortul făcându-l pe Blenheim să se aplece spre ea. Privi în jos, 
la pumnalul plin de sânge, apoi la faţa ei. Tânăra îl înjunghie din 
nou, de data aceasta mai sus, împlântându-i lama între coaste. 
Domnul Blenheim scăpă cardul pe covor și smulse pumnalul din 


mâna domnișoarei Temple, dându-se înapoi. Scoase un geamăt 
și căzu în genunchi, cu sângele ţâșnindu-i din abdomen. Nu mai 
putea răsufla și - din fericire pentru cele două femei - nu mai 
putea scoate niciun zgomot. Căzu pe o parte și rămase 
nemișcat. Domnișoara Temple, mulţumită că pe covor se 
insinua deja un nou desen, roșiatic, îngenunche repede și își 
șterse mâinile. 


Ridică privirea spre Eldise, care nu se mișcase deloc, 
urmărind transfigurată cum administratorul răsufla din ce în ce 
mai rar. 

— El6ise? șopti ea. 

Elöise se întoarse iute spre ea, dezmeticită, eu ochii mari. 

— Totul e în regulă, El6ise? 

— A, da. lartă-mă... nu... nu știu... credeam că doar ne vom 
furișa pe lângă el... 

— Ne-ar fi urmărit. 

— Desigur. Desigur! Nu... da, Dumnezeule... 

— Era dușmanul nostru de moarte! exclamă domnișoara 
Temple simțind că își pierde stăpânirea de sine. 

— Desigur... cred că e din cauza... poate cantitatea de 
sânge... 

Fără să vrea, tonul acuzator din vocea lui Elise slăbise 
înverșunarea domnișoarei Temple, fiindcă, până la urmă, crima 
nu-i stătea deloc în fire și, cu toate că știa prea bine că 
procedase cum trebuia, știa și ce anume înfăptuise - o crimă - 
cu sânge rece - și din nou simţi că totul se derulase atât de 
repede, prea repede ca să-și păstreze controlul asupra a ceea 
ce credea și a ceea făceau faptele din ea. Lacrimile îi arseră 
colţurile ochilor. ElGise se aplecă brusc spre ea și o strânse de 
umeri. 

— Nu asculta ce spun, Celeste... sunt o proastă... crede-mă! 
Ai făcut foarte bine! 

Domnișoara Temple pufni cu dispreţ. 

— Cred că ar trebui să-l dăm la o parte din ușă. 

— De acord. 

Îl apucă fiecare de câte un braţ, dar efortul de a ascunde 
cadavrul voluminos - căci între timp Blenheim își dăduse duhul - 


după o mică bibliotecă le făcu să răsufle din greu, Eldise 
sprijinindu-se de un fotoliu din piele, domnișoara Temple 
ștergând pumnalul de mâneca domnului Blenheim. Oftând din 
nou la gândul sarcinilor pe care și le asuma o minte pragmatică, 
tânăra lăsă pumnalul jos și începu să-l caute prin buzunare, 
adunând într-o grămăjoară tot ce găsea: bancnote, monede, 
batiste, chibrituri, două trabucuri întregi și unul început, 
creioane, bucăţi de hârtie goală, cartușe pentru carabină și un 
inel cu tot atâtea chei cât să deschidă toate ușile din 
Harschmort. In buzunarul de la piept mai era o cheie... toată din 
sticlă albastră. Domnișoara Temple făcu ochii mari și îi ridică 
spre tovarășa ei. 


Elise nu se uita la ea. Se prăbușise în fotoliu, cu un picior în 
sus, albă la faţă, cu ochii înceţoșaţi, ţinând în mâini cardul 
albastru. Domnișoara Temple rămase cu cheia de sticlă în 
mână, întrebându-se cât timp îi luase lui ElGise... și de câte ori 
trăise ea senzațiile doamnei Marchmoor pe sofa. Elise lăsă să-i 
scape un geamăt printre buzele întredeschise și tânăra începu 
să se simtă stânjenită. Cu cât se gândea mai mult la ce trăise ea 
prin intermediul sticlei albastre - pofta, cunoașterea, delicioasa 
imersiune și, desigur, propriul eu văzut dintr-un unghi mai puţin 
plăcut - cu atât știa mai puţin cum ar trebui să se simtă. 
Atacurile asupra propriei persoane (care păreau că au loc ori de 
câte ori se urca într-o trăsură) le deslușise cum trebuia și, prin 
urmare, o umpleau de furie. Dar aceste incursiuni mentale îi 
dăduseră peste cap tot ceea ce știa ea despre decenţă, despre 
dorinţă și despre experiență, punându-i sub semnul întrebării 
toate certitudinile. 

Elise era văduvă, în căsnicia ei trebuie să fi găsit un echilibru 
în privinţa chestiunilor de ordin fizic, dar, în loc de rațiune și 
detașare, domnișoara Temple observă cu surprindere câteva 
broboane de transpiraţie pe buza de sus a femeii și simţi un 
freamăt în coapse la gândul că asista la satisfacerea nemijlocită 
a dorinţei cuiva (un lucru cu care nu se mai confruntase până 
acum, dacă nu punea la socoteală săruturile lui Roger și 
încercările acestuia de a-i pipăi trupul, ceea ce acum - prin 
încordarea voinţei - nu mai voia să accepte). Nu se putea abtine 
să nu se întrebe, și din curiozitate, și din mândrie, dacă la fel 
arătase și ea. 


Văduva era îmbujorată la faţă, mușcându-și cu dinţii buza de 
jos, cu degetele albite de forța cu care strângeau sticla, cu 
răsuflarea întretăiată de suspine, cu roba de mătase alunecând 
de pe ea, îndeajuns de moale și de subţire ca să-i descopere 
sfârcurile întărite ale sânilor, legănatul aproape imperceptibil al 
șoldurilor, cu un picior întins pe covor, mișcând din degete la tot 
felul de impulsuri ascunse; ca să fie tacâmul complet, fascinând- 
o și tulburând-o pe domnișoara Temple și mai mult, El6ise încă 
mai purta masca împodobită cu pene - fapt care, într-o oarecare 
măsură, o făcea pe domnișoara Temple să creadă că nu se uită, 
la Eldise, ci de-a dreptul la o Femeie Misterioasă, așa cum 
fusese și ea în oglinda olandeză a Contessei. Continuă să 
privească în timp ce El6ise repeta ciclul cardului, domnișoara 
Temple putând acum să localizeze, la același icnet ușor, 
momentul în care doamna Marchmoor îl trage pe prinţ în ea, 
încolăcindu-și picioarele în jurul șoldurilor lui, cu toată puterea... 
Domnișoara Temple se întrebă cum de fusese în stare să-și 
desprindă privirea de pe card fără nicio dificultate - în timp ce 
Elöise părea prinsă ca într-o capcană. Ce spusese El6ise despre 
carte - despre puterea ei de a ucide oameni, despre cum 
leșinase? Cu o hotărâre care, poate prea des în viaţa ei, îi 
întrerupea brusc reveria, tânăra întinse mâna și smulse cardul 
din mâinile tovarășei ei. 

Elise ridică privirea, neștiind ce se întâmplase și unde se 
afla, cu gura deschisă și ochii tulburi. 

— Totul e în regulă? întrebă domnișoara Temple. Pur și 
simplu te-ai pierdut în cardul ăsta. 

l-I arătă lui Elise. Văduva se linse pe buze și clipi de mai 
multe ori. 

— Dumnezeule... îmi cer scuze... 

— Ești roșie la față, remarcă domnișoara Temple. 

— Mai mult ca sigur, murmură El6ise. Nu eram pregătită... 


— Cardul are același efect ca și cartea - te implică la fel de 
mult, chiar dacă nu la fel de profund - fiindcă nu e aceeași 
cantitate de sticlă și, prin urmare, nu sunt tot atâtea întâmplări. 
Parcă spuneai că nu ai rezistat cărții. 

— Aşa e. 

— Cardului se pare că i-ai rezistat prea bine. 

— Poate... și totuși, cred că am descoperit ceva care ne poate 


fi de folos... 

— Mă înroșesc la gândul a ceea ce ar putea fi. 

Elöise se încruntă, căci, în ciuda slăbiciunii ei, nu era dispusă 
să accepte tonul batjocoritor al unei femei mai tinere, dar 
domnișoara Temple se grăbi să zâmbească sfios și să o bată 
ușor pe genunchi. 

— Să știi că arătai foarte bine, spuse domnișoara Temple și 
surâse viclean. Crezi că doctorul Svenson te-ar fi găsit și mai 
atrăgătoare? 

— Nu înţeleg ce vrei să spui, murmură El5ise, înroșindu-se din 
nou. 

— Sunt sigură că nici el nu înţelege. Dar spune-mi, ce-ai 
descoperit? 

Elöise inspiră adânc. 

— Ușa aia e încuiată? 

— Da. 

— Atunci ai face mai bine să iei loc, trebuie să discutăm. 


— După cum știi, începu Eldise, sunt sau cel puţin am fost - 
profesoara copiilor lui Arthur și Charlotte Trapping, doamna 
Trapping fiind sora lui Henry și a lui Francis Xonck. In general, se 
crede că promovarea rapidă a colonelului Trapping s-a datorat 
mașinaţiunilor domnului Henry Xonck, deși acum înţeleg că, de 
fapt, domnul Francis Xonck a fost cel care a tras toate sforile - 
cu ajutorul noilor lui aliaţi - ca să ia averea familiei de la fratele 
lui, toate aranjamentele fiind făcute - dat fiind că Arthur 
Trapping căpătase acces la tot felul de secrete guvernamentale 
foarte utile - cu binecuvântarea aceluiași frate. Factorul decisiv 
în afacerea asta a fost colonelul Trapping. Acesta îi raporta 
totul, conştiincios, lui Henry - căruia îi transmitea atât 
informaţiile utile, cât și cele eronate pe care i le furniza Francis. 
Mai mult de atât, tot Francis a fost cel care m-a convins să merg 
la conacul Tarr cu secretele mele - din nou în ideea de a-și 
putea șantaja fraţii. Un lucru care a devenit brusc necesar 
tocmai fiindcă Arthur Trapping fusese ucis - înţelegi? Colonelul a 
fost ucis, în ciuda faptului că, fie de bună voie, fie fără să știe, se 
afla în s/ujba Cabalei. 

Domnișoara Temple înclină din cap neconvingător, cocoţată 
pe braţul fotoliului, legănându-și picioarele și sperând că 
lucrurile vor deveni mai clare cât de curând. 


— Şi te întrebi de ce, continuă Eldise, tocmai fiindcă Arthur 
Trapping era un om atât de șters. 

— Doctorul a găsit, totuși, un al doilea card albastru asupra 
colonelului, replică domnișoara Temple, cel cu Roger Bascombe. 
Fusese cusut în căptușeala uniformei lui. Dar spuneai că ai 
descoperit... 

Elöise o întrebă gânditoare: 

— Ai văzut ceva în el care să pară a fi... secret? Care să 
justifice faptul că a fost ascuns acolo... protejat într-un fel sau 
altul? 

— N-aș crede, în afară de partea în care apar ev... în afară 
de... mda, în afară de momentul final, când sunt sigură că i-am 
văzut pe Lydia Vandaariff întinsă pe o masă și pe Comte 
d'Orkanez - înţelegi tu, examinâna-o. 

— Poftim? 

— Ai auzit bine. Nu mi-am dat seama decât de curând - când 
am văzut mesele - atunci mi-a amintit că am văzut-o pe Lydia - 
când am văzut cardul nu știam cine Lydia... 

— Dar, Celeste, (aici domnișoara Temple se încruntă, nefiind 
întru totul sigură de tovarășa ei nici măcar acum, și deranjată de 
tonul mult prea familiar), faptul că a rămas cusut în tunica lui 
Arthur Trapping înseamnă că nu l-a găsit nimeni! Înseamnă că 
tot ce știa el - tot ce dovedea cardul - a murit odată cu el! 

— Dar nu a murit deloc. Doctorul are cardul, iar noi știm 
secretul. 

— Întocmai! 

— Întocmai ce? 

ElSise înclină din cap cu o privire serioasă. 

— Ceea ce am descoperit eu poate fi și mai important... 

Domnișoara Temple nu mai suporta, nu era genul de 
persoană care să desfacă tacticos hârtia în care e împachetat un 
cadou. 

— Da, dar nu ai spus ce anume ai descoperit. 

Eloise arătă spre cardul albastru din poala domnișoarei 
Temple și spuse: 

— La sfârșitul ciclului poate îţi amintești că femeia... 

— Doamna Marchmoor. 

— Întoarce capul şi pe urmă se văd spectatorii. Printre ei i-am 


recunoscut pe Francis Xonck, domnișoara Poole, doctorul Lorenz 
- alţii pe care nu-i știu, deși tu s-ar putea să-i cunoști. lar în 
spatele lor... se află o fereastră... 

— Dar nu e o fereastră, spuse domnișoara Temple repede, 
dând să se apropie. E o oglindă! Separeurile de la St. Royale au 
oglinzi olandeze care servesc drept geamuri în hol. Doctorul a 
recunoscut ușile exterioare ale hotelului prin această oglindă, de 
aceea s-a și dus prima dată la St. Royale... 

Elise dădu din cap nerăbdătoare fiindcă, în sfârșit, ajunsese 
la ceea ce descoperise. 

— Dar doctorul a observat și cine era în holul hotelului? 
Cineva care părăsise separeul ca să discute cu altcineva, 
ferindu-se de cei care rămăseseră acolo fascinaţi de... 
spectacol? 


Domnișoara Temple clătină din cap. 

— Colonelul Arthur Trapping, șopti Elöise, care vorbea foarte 
aprins... cu lordul Robert Vandaariff! 

Domnișoara Temple își duse mâna la gură. 

— Comte! exclamă ea. Comte vrea să se folosească de Lydia 
- să se folosească de căsătoria ei, nu știu exact cum, ca parte 
din planul alchimic al lui Oskar Veilanat... 

Elise se încruntă. 

— Cine e... 

— Un pictor - un mistic - cel care a inventat sticla albastră! Ni 
s-a spus că e mort - ucis pentru secretele lui - dar acum mă 
îndoiesc că e mort, s-ar putea să fie ţinut prizonier undeva... 

— Sau poate că amintirile lui au fost stocate într-o carte! 

— De ce nu? Dar se pune întrebarea: ceilalti știu cu adevărat 
care sunt intenţiile lui d'Orkanez în privinţa Lydiei? Mai mult de- 
atât, tată! ei este în cunoștință de cauză? Dacă Trapping a găsit 
cardul lui Roger și i-a recunoscut pe Lydia și Comte? Este oare 
posibil ca Trapping să nu fi avut o imagine completă a planului 
diabolic al complicilor lui și să fi ameninţat că-i dă în vileag? 

— Nu cred că l-ai întâlnit vreodată pe colonelul Trapping, zise 
ElGise. 

— Nu în sensul că aș fi schimbat o vorbă cu el. 

— E mult mai probabil că a interpretat exact scena și s-a dus 


direct la singurul om cu buzunare mai adânci decât cumnatul 
lui. 

— Dar încă nu l-am văzut pe lordul Vandaariff - cine știe, 
poate chiar în acest moment se gândește cum să se răzbune pe 
d'Orkanez. Asta dacă știe ce s-a întâmplat - dacă Trapping a 
promis că-l va informa, dar a fost ucis înainte de a apuca să-i 
spună ce și cum? 

— Blenheim nu-l văzuse pe lordul Robert, remarcă Elise. 

— Prin urmare planul lui Comte legat de Lydia e în derulare. 
Am văzut-o cum îi bea otrăvurile. Dacă Trapping a fost ucis ca 
să nu-i spună tatălui ei... 

— Comte trebuie să-l fi ucis! 

Domnișoara Temple se încruntă. 

— Şi totuși... sunt sigură că d'Orkanez era la fel de curios ca 
toţi ceilalţi să afle cine i-a făcut felul colonelului. 

— Oricum, lordul Robert trebuie anunţat de moartea 
agentului lui secret. Nu-i de mirare că se ascunde. Poate căele 
cel care îl ţine prizonier pe pictorul ăsta - în ideea că vrea să-l 
dea la schimb cu altcineva? Poate că chiar în clipa asta își 
urzește propriul plan împotriva tuturor! 

— Fiindcă veni vorba, spuse domnișoara Temple aruncându-și 
ochii peste cizmele domnului Blenheim care se vedeau de sub o 
canapea din piele roșie. De ce-o fi avut domnul Blenheim...asta? 

Întoarse cheia de sticlă albastră spre lumină și o privi 
îndeaproape. 

— E aceeași sticlă ca și cea din care sunt făcute cărţile, 
observă Elise. 

— Ce crezi că ar putea deschide? 

— Ceva foarte delicat... ceva făcut tot din sticlă? 


— Exact la asta mă gândeam și eu, spuse domnișoara 
Temple zâmbind. Ceea ce mă face să trag o altă concluzie: 
domnul Blenheim nu avea de ce să se afle în posesia acestei 
chei. Îţi poţi imagina ca un membru al Cabalei să încredinţeze 
un astfel de lucru - care trebuie să fie de nepreţuit - unuia care 
nu era de-al lor? Blenheim era administratorul casei, rolul lui în 
planurile lor nu putea fi mai important decât al dragonilor sau al 
soldaților din Macklenburg. Cine să aibă atâta încredere în el? 

— Numai o singură persoană. 


Domnișoara Temple dădu din cap afirmativ. 
— Lordul Robert Vandaariff. 


— Cred că mi-a venit o idee, anunţă domnișoara Temple și 
sări de pe braţul fotoliului. 

Având grijă să nu calce în pata întunecată de pe covor - le 
venise destul de greu să ascundă cadavrul, nu-și mai bătuseră 
capul și cu petele - se îndreptă spre servanta înţesată de sticle. 
Căutând cu o plăcere nedisimulată, găsi până la urmă o sticlă 
neîncepută, de o vârstă respectabilă, și un cuţit mic, ascuţit, pe 
care îl înfipse în sigiliul de ceară și apoi în dopul moale de 
dedesubt, găurindu-l doar atât cât să poată curge lichidul - fără 
a se sinchisi de bucăţile de dop care cădeau în vin. Domnișoara 
Temple alese o carafă goală, și începu, foarte concentrată să 
toarne în ea vinul de Porto, rubiniu, încercând să golească sticla 
cât mai bine. Când, în sfârșit, ajunse la drojdie, lăsă carafa și luă 
un pahar în care scurse tot ce mai rămăsese în sticlă. Apoi luă 
un alt pahar și, folosind cuţitașul ca pe un baraj, turnă în el 
conţinutul primului pahar până când pe fundul acestuia nu mai 
rămase decât drojdia moale, de culoare roșcată. Ridică privirea 
și îi zâmbi lui El6ise, pe a cărei faţă se citea toleranţă dar și 
uimire. 

— Nu ne putem continua cercetările, dacă rămânem 
prizonierele acestei încăperi, nici nu ne putem alătura 
doctorului, nici nu putem scăpa din casa asta, nici nu ne putem 
răzbuna chiar dacă ne înarmăm cu pumnale, tot ne vor prinde 
sau ne vor ucide. 

Elise încuviință din cap, iar domnișoara Temple zâmbi 
gândindu-se cât de ingenioasă poate fi. 

— Dar, dacă suntem îndeajuns de isteţe ca să știm cum să ne 
deghizăm, se schimbă socoteala. Incendiul din sala de operaţii a 
creat o mare confuzie, pun pariu că cei de-acolo nici măcar nu 
știu ce s-a întâmplat cu adevărat - prea mult fum, prea multe 
împușcături și ţipete, prea puţină lumină. Ideea e că nimeni nu 
știe dacă am fost sau nu supuse Procesului, zise domnișoara 
Temple și arătă spre sedimentele, maronii de-acum, din paharul 
de vin. 


Merseră pe coridor în picioarele goale, cu spatele drept, fără 


grabă, străduindu-se să pară cât se poate de liniștite în timp ce 
erau atente la agitația din ce în ce mai mare din jurul lor. 
Domnișoara Temple ţinea pumnalul cu lama curbă în mână. 
Elise ținea sticla cu lichid portocaliu și vârâse tabachera, cardul 
de sticlă albastră și cheia de sticlă în buzunarele robei. Işi 
trăseseră măștile în jurul gâtului ca să li se usuce feţele fiindcă, 
în jurul ochilor și deasupra nasului, aplicată cu minuţie, aranjată 
la milimetru, imitând exact cicatricele lăsate de Proces, era 
drojdia vinului de Porto. Domnișoara Temple fusese cât se poate 
de mulțumită privindu-se în oglinda servantei și acum spera că 
nimeni nu se va apropia atât de tare încât să simtă mirosul de 
vin. 

Între timp vânzoleala oaspeţilor și a servitorilor prin camera 
trofeelor crescuse simţitor. Dintr-odată, cele două femei se 
treziră în mijlocul unor bărbaţi și femei în pelerine, pardesie și 
rochii elegante, cu măști și mănuși, care le salutau dând din 
cap, cu respectul calculat pe care cineva l-ar arăta unei piei-roșii 
purtătoare de tomahawk. Domnișoara Temple și Eloise nu 
răspunseră nicidecum acestor saluturi, simulând letargia de 
după Proces pe care femeia mai tânără o remarcase în sala de 
operaţii. Faptul că erau înarmate le ajuta doar să-și facă loc - 
domnișoara Temple își dădu seama că oaspeţii le considerau de 
rang înalt, acolite ale celor care conduceau toată afacerea, cu 
alte cuvinte. În rest, de-abia se abţinea să nu le fluture pumnalul 
în feţele lingușitoare și să mârâie la ele. 

Șirul de invitaţi le conducea spre sala de hal, deși domnișoara 
Temple nu era convinsă că într-acolo trebuia să meargă și ele. 
Părea mai probabil că ceea ce le lipsea acum haine, încălțări, 
tovarășii lor - era în altă parte, în vreo încăpere lăturalnică 
precum cea în care îi întâlnise pe Farquhar și Spragg, cu mobila 
acoperită de cearșafuri albe și masa plină de sticle și mâncare. 
Se întinse după mâna Elisei și o găsi tocmai când un zgomot 
din spatele lor le făcu să se întoarcă și să se despartă. Făcându-i 
pe oaspeţi să se dea la o parte din faţa lor, o mișcare care o 
izolă și mai mult pe domnișoara Temple între ei, spre ele 
mărșăluiau mai mulţi dragoni încolonaţi pe două rânduri, în 
tunici roșii și cizme negre, înalte, conduși de un ofiţer încruntat. 
Domnișoara Temple îi făcu repede semn Eldisei să se ascundă 
printre invitaţi, dar nu mai avu timp să procedeze la fel, fiind 
împinsă chiar în drumul soldaţilor. Ofiţerul o pironi cu privirea și 


tânăra se uită din nou după Elise - dispărută după doi domni 
arțţăgoși, cu pelerine de călărie de culoarea stridiei. Cei din jur 
se opriră ca să asiste la ciocnirea iminentă. Ofiţerul ridică mâna 
scurt și oamenii lui se opriră brusc. Pe coridor se făcu liniște... o 
liniște care îi permise domnișoarei Temple să audă ceea ce până 
atunci fusese un chicot inaudibil, undeva în spatele ei. Se 
întoarse încet și îl văzu pe Francis Xonck fumând un trabuc, cu 
capul lăsat pe o parte, într-un salut de-a dreptul dispreţuitor. 


— Dar ce perle descoperim, zise el tărăgănat, neașteptate și 
necăutate, prin cotloanele casei Harschmort... 

Bărbatul se opri în clipa când îi văzu semnele de pe faţă. 
Domnișoara Temple nu răspunse, înclinând doar din cap pentru 
a-i recunoaște autoritatea. 

— Domnișoara Temple? făcu el, curios și oarecum sceptic. 

Tânăra făcu o scurtă reverență. 

Xonck îi aruncă o privire ofițerului și întinse mâna ca să atingă 
bărbia domnișoarei Temple. Tânăra îl lăsă să-i miște capul dintr- 
o parte în alta, păstrând tăcerea. În cele din urmă Xonck făcu un 
pas înapoi și o privi calm. 

— De unde ai apărut? întrebă el. Răspunde-mi imediat. 


— Din sala de operaţii, spuse ea îngroșându-și vocea. A fost 
un incendiu acolo... 

Xonck nu o lăsă să termine, vârându-și trabucul în gură și 
întinzând mâna nebandajată ca să-i mângâie sânii. Mulțimea din 
jur murmură surprinsă atât de fermitatea, cât și de îndrăzneala 
lui. Cu toată stăpânirea de sine de care era în stare, domnișoara 
Temple vorbi la fel și nu se opri deloc în timp ce Xonck o pipăia 
peste tot: 

— ...a pornit de la felinare, a fost mult fum, am auzit 
împușcături, era doctorul Svenson. Nu l-am văzut, eu eram 
întinsă pe masă. Domnișoara Poole... 

Francis Xonck o plesni peste faţă. 

— ...a dispărut. Soldaţii m-au dat jos de pe masă. 

În timp ce vorbea cum văzuse în sala de operaţii, și cu mare 
plăcere, își repezi mâna asupra lui Francis Xonck, încercând să-i 
înfigă în față pumnalul. Din nefericire, bărbatul îi anticipase 
mișcarea. Pară lovitura cu braţul, apoi o înșfacă de încheietură și 
o strânse tare. Ca să nu se dea de gol, domnișoara Temple nu 


se împotrivi, ci lăsă să-i cadă din mână pumnalul, care căzu 
zăngănind pe podea. Francis Xonck îi împinse mâna pe lângă 
corp și se îndepărtă. Tânăra nu se mișcă. Xonck privi pe lângă 
ea, spre ofiţer, strâmbă din nas cu dispreţ - gest care, 
domnișoara Temple era sigură, însemna că ofițerul își 
manifestase dezaprobarea faţă de ceea ce văzuse - și culese 
pumnalul de pe jos. Îl vâri la cingătoare, se răsuci pe călcâie și 
strigă degajat peste umăr: 

— Adu-o pe domnişoară cu dumneata, căpitane Smythe - în 
pas alergător. Ai întârziat. 


Domnișoara Temple riscă doar o scurtă privire menită să o 
caute pe Eldise în timp ce se îndepărta, dar nu o văzu. Căpitanul 
Smythe o apucase de braţ, nu cu brutalitate dar hotărât, 
forţând-o să ţină pasul cu ei. Îl privi pe ofiţer, cu o expresie 
nepăsătoare, bovină, și văzu o față care îi aminti de Cardinalul 
Chang sau de un Cardinal copleșit de răspunderi, de ura faţă de 
superiori, de oboseală, dezgust față de propria persoană, dar 
fără a avea ochii desfiguraţi, desigur. Ochii căpitanului erau 
negri și mai calzi decât păreau să merite ridurile aspre din jurul 
lor. Bărbatul se uită la ea bănuitor și tânăra își întoarse privirea 
spre spatele impresionant al lui Francis Xonck care își croia 
drum prin mulţime cu ușurința arogantă a bisturiului unui 
chirurg. 

Xonck îi conduse printre grupurile cele mai compacte de 
oaspeţi, trecerea lor fiind un spectacol plin de șoapte și 
exclamaţii de uimire - Xonck dând mâna în stânga și în dreapta, 
bătând bărbaţii amical pe spate și sărutând ușor femeile 
frumoase sau pe cele de rang înalt - și apoi, pe lângă sala de 
bal, către un spaţiu deschis în care se întâlneau mai multe 
coridoare. Xonck o mai privi o dată cercetător pe domnișoara 
Temple, se apropie de două uși gemene, de lemn, le deschise și 
scoase capul pe ele, șoptind ceva. O clipă mai târziu se întoarse, 
închise ușile și se apropie de tânără agale. Își scoase trabucul 
din gură și îi privi cu dezgust fiindcă era aproape terminat. ÎI 
aruncă pe podeaua de marmură și îl strivi sub pantof. 

— Căpitane, înșiră-ţi oamenii pe coridorul ăsta, pe ambele 
flancuri, și spune-le să nu lase pe nimeni să intre pe acolo, zise 
Xonck arătând spre două uși departe de sala de bal. Colonelul 
Aspiche îţi va da mai multe instrucţiuni când va sosi aici. Pe 


moment, misiunea dumitale este să aștepți și să n-o scapi pe 
femeia asta din ochi. 

Căpitanul dădu scurt din cap și se întoarse spre oamenii lui, 
ordonându-le să se plaseze de-a lungul coridorului și în fața 
fiecărei uși. Apoi rămase la o lungime de sabie de domnișoara 
Temple și, de ce nu, chiar de Francis Xonck. Dar, după ce i se 
adresase căpitanului, Xonck nu-i mai acordase atenţie, vocea lui 
prefăcându-se într-o șoaptă la fel de amenințătoare ca și 
săâsâitul unui șarpe gata de atac. 

— Ai să-mi răspunzi repede, Celeste Temple, și-am să-mi dau 
seama dacă minţi - iar dacă minţi, ai să plătești cu capul. 

Domnișoara Temple înclină din cap cu o privire absentă, ca și 
cum i-ar fi fost indiferent. 

— Ce ţi-a spus Bascombe în tren? 

Tânăra nu se așteptase la așa ceva. 

— Că vrea să fim aliaţi. Că asta e dorinţa Contessei. 

— Și Contessa ce-a spus? 

— N-am vorbit cu ea în tren... 

— Înainte de asta - înainte! La hotel - în trăsură! 

— A spus că trebuie să plătesc pentru moartea oamenilor ei. 
Și a început să mă pipăie, fără rușine... 

— Bine, bine, zise Xonck nerăbdător, făcându-i semn să 
continue. Dar despre Bascombe - ce-a spus despre e/? 

— Că va deveni lordul Tarr. 

Xonck mormăi ceva și privi peste umăr spre ușile de lemn. 

— Prea mulţi trebuie să fi fost acolo... altceva, altceva... 

Domnișoara Temple încercă să-și amintească ce îi spusese 
Contessa sau orice i-ar fi putut confirma bănuielile lui Xonck... 

— Și Comte era acolo... 

— Știu... 

— Contessa l-a întrebat ceva. 

— Ce l-a întrebat? 

— Nu cred că trebuia să aud și eu... dar sunt sigură că n-am 
înţeles ce voia să spună... 

— Spune-mi ce l-a întrebat! 

— Contessa l-a întrebat pe Comte d'Orkanez cum credea el 
că lordul Robert Vandaariff le-a descoperit planul de a o 


insemina pe fiica lui pe cale alchimică - cu alte cuvinte, cine i-a 
trădat? 


Francis Xonck nu spuse nimic, dar ochii lui o sfredeliră cu 
ferocitate, încercând să-și dea seama cât de docilă era cu 
adevărat. Domnișoara Temple reuși să-și ascundă teama, 
concentrându-se pe jocul umbrelor de pe tavanul de peste 
umărul lui, dar intui că ultimele ei cuvinte îl tulburaseră pe 
Xonck atât de mult, încât bărbatul era pe cale de a o plesni din 
nou, ba chiar de a o agresa într-un mod și mai degradant - 
când, în spatele lor, punând capăt agitaţiei lui ca un șuier care 
anunţă pe neașteptate fierberea apei în ceainic, ușile de lemn 
se deschiseră și ministrul plenipotenţiar al ducatului de 
Macklenburg își arătă faţa plină de cicatrice proaspete și șopti 
cu o voce respectuoasă: 

— Sunt gata, domnule Xonck. 

Xonck scoase un mârâit și se îndepărtă de domnișoara 
Temple, pipăind mânerul pumnalului de la brâu. Aruncându-i o 
ultimă privire cercetătoare, se răsuci pe călcâie și îl urmă pe 
ministrul plenipotenţiar în sala de bal. 


Trecură aproximativ două minute până când domnișoara 
Temple înţelese, după vocile ridicate care răzbăteau prin cele 
două uși, că membrii Cabalei se adresau oaspeţilor adunaţi 
acolo. Era conștientă de prezenţa tăcută a căpitanului Smythe 
și, în general, a soldaţilor din spatele ei, gata să execute 
ordinele indiferent de distanţa la care se aflau. Trase adânc aer 
în piept și îl lăsă să iasă încet. Spera din toată inima că dorinţa 
de a afla cât mai multe îl făcuse pe Xonck să nu-și dea seama 
de deghizarea ei - care cel mult îi putea induce în eroare pe 
oaspeţii ignoranţi, și nu pe membrii experimentali ai Cabalei. 
Sub impulsul instinctului de conservare, își trase pe faţă masca 
împodobită cu pene. Oftă din nou. Nu putea merge nicăieri... dar 
putea vedea cât de sigură era cușca în care era prinsă. Se 
întoarse spre căpitanul Smythe și zâmbi. 


— Domnule căpitan... dacă tot aţi văzut cum sunt 
interogată... pot să vă pun și eu o întrebare? 
— Poftim? 


— Păreţi nefericit. 


— Poftim? 

— Toţi cei de aici, din casa Harschmort par... ei bine, par 
extraordinar de multumiti. 

Căpitanul Smythe nu răspunse, privindu-și repede oamenii 
postați cel mai aproape de el. Domnișoara Temple înţelese și 
continuă în șoaptă: 

— Mă întreb de ce. 

Căpitanul o privi cu atenţie. În cele din urmă vorbi, aproape în 
șoaptă: 

— Am înţeles eu bine, de la domnul Xonck... că numele 
dumneavoastră e... Temple? 

— Întocmai. 

Căpitanul își linse buzele și arătă spre robele ei, micul 
decolteu din jurul sânilor lăsând să se întrevadă pieptarul de 
mătase prin straturile de alb transparent. 

— Am fost informat... că vă place verdele... 


Până ca domnișoara Temple să apuce să răspundă la această 
replică uluitoare, ușile din spatele ei se deschiseră din nou. 
Tânăra se întoarse, afișând o expresie absentă, și o văzu pe 
Caroline Stearne, la fel de tulburată, la fel de preocupată și atât 
de surprinsă să dea cu ochii de domnișoara Temple, încât nu-i 
acordă nicio atenţie ofițerului din spatele ei. 

— Celeste, șopti ea repede, trebuie să vii cu mine 
numaidecât. 

Domnișoara Temple fu trasă de mână prin mulţimea tăcută 
care se retrăgea din calea lor nerăbdătoare, fiecare persoană 
impacientată de această apariţie care le distrăgea atenţia de la 
ceea ce se întâmpla în mijlocul încăperii. Tânăra se sili să 
rămână calmă, așteptându-se ca la îndemnul lui Francis Xonck 
să fie supusă tirului de întrebări ale întregii Cabale, în faţa a 
sute de străini mascaţi, și tocmai acest gând o făcu să nu scoată 
o exclamaţie de uimire când, trasă repede de Caroline Stearne, 
îl văzu pe Cardinalul Chang, în genunchi, scuipând sânge, 
arătând de parcă ar fi trecut prin chinurile iadului. Cardinalul se 
uită la ea și, odată cu privirea lui, cu faţa lividă și mânjită de 
sânge, abia mișcându-se, cu ochii din fericire apăraţi de sticla 
fumurie, o întâmpină și privirea celorlalte persoane din faţa ei - 
Caroline, colonelul Aspiche și Comte d'Orkanez, care era 


îmbrăcat cu haina lui de blană impunătoare și ţinea în mână o 
lesă legată de gâtul unei femei plăpânde - cam de aceeași talie 
și înălțime cu domnișoara Temple - care ieșea în evidenţă în 
primul rând prin nuditate și apoi, mai ales, prin faptul că părea a 
fi făcută pe de-a-ntregul din sticlă albastră. De-abia când 
această statuie își întoarse capul spre domnișoara Temple, cu o 
expresie indescifrabilă și cu ochii la fel de lipsiţi de profunzime 
ca și cei ai unei statui romane, bile de un albastru-violet 
învolburat, lucioase, strălucitoare, tânăra își dădu seama că 
femeia - sau creatura - era vie. Rămase ţintuită locului și nu i-ar 
fi putut striga nimic lui Chang nici dacă ar fi vrut. 

Caroline Stearne trase masca de pe faţa domnișoarei Temple 
și i-o lăsă în jurul gâtului. Tânăra așteptă câteva clipe 
chinuitoare, sigură că cineva va începe să strige la ea... dar 
nimeni nu scoase o vorbă. 

Chang încercă să deschidă gura, dar nu izbuti să scoată vreun 
sunet, de parcă nu ar fi avut destul aer. 

Apoi, ca și cum totul se întâmpla prea repede, colonelul 
Aspiche ridică braţul și lovi cu obiectul pe care îl ţinea în mână 
capul Cardinalului Chang, trântindu-l la pământ. La un semn 
scurt al colonelului, doi dragoni se desprinseră din cercul 
soldaților interpuși între invitați și membrii Cabalei și îl apucară 
pe Chang de braţe. Îl târâră pe lângă ea, trupul lui părând lipsit 
de viață. Domnișoara Temple nu se întoarse, ci se sili să ridice 
ochii, în ciuda inimii care o luase razna și a lacrimilor care 
dădeau să  ţâșnească, întâlnind privirea inteligentă, 
cercetătoare, a lui Caroline Stearne. 


În spatele ei, vocea Contessei plesni aerul ca un bici 
triumfător. 

— Draga mea Celeste, ce bine că... ni te-ai alăturat. Doamnă 
Stearne, îți rămân recunoscătoare pentru apariția dumitale atât 
de oportună. 

Caroline, care ajunsese În fața Contessei, făcu o reverență 
adâncă, plină de respect. 

— Doamnă Stearne! se auzi și vocea aspră a lui d'Orkanez. 
Nu dorești să-ţi vezi tovarășele transformate? 

Caroline se întoarse împreună cu toți ceilalţi din sala de bal, 
căci gestul lui d'Orkanez anunţa continuarea unui spectacol 
grandios, prezentarea altor două femei de sticlă care se 


apropiau încet de cercul din mijloc, cu braţele plutind parcă, 
trupurile lor neacoperite, expresia arogantă a unei seducţii 
desăvârșite, tulburătoare, teribile. Domnișoarei Temple nu-i luă 
mult timp - ce cuvânt folosise Comte, „tovarășele”? - ca să le 
recunoască, uluită, pe doamna Marchmoor și, cu o arsură nouă, 
care îi desfigura faţa, pe domnișoara Poole. Ce însemna faptul 
că dușmanele ei - de bună voie? - fuseseră transformate, 
transfigurate, în aceste... aceste obiecte? 

Comte trase de lesa domnișoarei Poole și o aruncă spre 
doamna Stearne. Domnișoara Poole deschise gura aproape 
imperceptibil și schiță un zâmbet înfiorător care o făcu pe 
Caroline să se clatine; capul îi căzu pe o parte. O clipă mai 
târziu, în timp ce efectul se propaga spre primul șir de oaspeţi 
ca un val căruia nimic nu-i putea sta în cale, domnișoara Temple 
simţi cum e luată pe sus și aruncată într-o scenă atât de 
copleșitor de reală încât uită cu desăvârșire că se află în sala de 
bal. 


Stătea pe o canapea de pluș într-un separeu, la lumina 
lumânărilor, și mângâia părul frumos, moale, desfăcut, al lui 
Caroline Stearne. Doamna Stearne purta - ca și ea (domnișoara 
Poole, de fapt) - robele albe ale iniţierii. De partea cealaltă a 
doamnei Stearne şedea un bărbat cu o pelerină neagră și cu o 
mască de piele roșie bine lipită de faţă, care se apleca să o 
sărute pe gură, un sărut la care doamna Stearne răspunse cu un 
geamăt pasional. Ca în povestea doamnei Marchmoor din 
trăsură, despre cei doi bărbaţi, numai că aici era vorba de un 
bărbat și două femei. Dorinţa arzătoare a doamnei Stearne o 
făcu pe domnișoara Poole să scoată un chicot condescendent în 
timp ce se întorcea ca să ia un pahar cu vin... și, în acel 
moment, ochii ei se opriră asupra unei uși deschise și a unei 
siluete care de-abia se deslușea în lumina de dincolo... o siluetă 
pe care domnișoara Temple o recunoscu imediat - Roger 
Bascombe. 

Viziunea dispăru din mintea domnișoarei Temple, ca o 
legătură care îţi este smulsă brusc de pe ochi, și se trezi din nou 
în sala de bal unde toată lumea clipea ameţită, în afară de 
Comte d'Orkanez, care rânjea cu un aer de superioritate. Comte 
i se adresă din nou Carolinei - o glumă vulgară despre măicuţe 
și pierderea vălului dar domnișoara Temple nu le urmări 


conversaţia, impresionată de ceea ce tocmai văzuse... 

Domnișoara Poole și Caroline Stearne purtau robe albe, iar 
bărbatul de pe canapea - îl mai văzuse, se folosise de pelerina 
lui! - nu era altul decât colonelul Trapping. Domnișoara Temple 
încercă să înţeleagă ceva, se simţea de parcă ar fi vrut să 
deschidă repede o ușă și nu putea vâri cheia în broască... scena 
se petrecuse în noaptea aceea, la Harschmort... chiar înainte de 
uciderea colonelului, fiindcă femeile se schimbaseră în robele 
albe, dar încă nu fuseseră supuse Procesului. Ceea ce însemna 
că Trapping fusese omorât în timp ce ea se furișa prin holul plin 
de oglinzi, pe lângă omul acela ciudat cu cutiile lui - cu câteva 
minute înainte de a intra în camera lui Trapping. Işi dăduse deja 
seama că Roger și Contessa fuseseră cel mai aproape de colonel 
la moartea lui... oare femeile acestea să-l fi ucis - în urma 
ordinelor primite de la Comte? Dacă Trapping se înţelesese pe 
ascuns cu lordul Vandaariff... dar de ce, se întrebă ea brusc, 
domnișoara Poole alesese tocmai această amintire - care 
evident că te punea pe gânduri în privinţa colonelului ucis - ca 
să o împartă cu Caroline Stearne? In sala de operaţii sesizase un 
fel de rivalitate între ele - o făcuse doar ca să-și bată joc de 
afecțiunea pe care Caroline o purta celui mort, nici mai mult nici 
mai puţin decât un trădător al Cabalei? In fața tuturor? 


Era dezorientată - ce se întâmpla cu ea? Trebuia să fie atentă 
- un strigăt răgușit și apoi totala imersiune, pe neașteptate, într- 
o altă viziune: o scară înaltă, de lemn, luminată de o torţă sub 
un cer întunecat, mai mulţi bărbaţi care urcă în fugă, o siluetă 
care încearcă să scape, îmbrăcată într-un pardesiu negru - 
ministrul Crabbe! - apoi ceata de bărbaţi se repede asupra 
altuia - într-o manta de un albastru metalic, căzut pe scară, 
dând din picioare, faţa lui trasă și părul deschis la culoare, 
văzute pentru o clipă, confirmând că era vorba de doctorul 
Svenson - îl ridică icnind și îl azvârlă fără să mai stea pe gânduri 
peste balustradă. 

Domnișoara Temple ridică privirea - dându-și seama că 
aceasta era o imagine din cariera de la conacul Tarr - se afla din 
nou în sala de bal și văzu cum mulţimea se agită în jurul unui 
grup care se îndrepta spre centru; odată ajunși acolo, cei din 
grup îl îmbrânciră pe doctorul Svenson care, cu o figură de om 
hăituit, de-abia suflând, zvântat în bătaie, căzu în patru labe - 


exact cum căzuse și Chang. Svenson privi în sus, căutând 
înnebunit o cale de scăpare, dar nu găsi decât faţa domnișoarei 
Temple, la vederea căreia înțepeni. Colonelul Aspiche se apropie 
de el, îi smulse o geantă de piele din mână și îl lovi fără milă cu 
bastonul de cauciuc. Totul se petrecu în doar câteva secunde. 
Ca și Chang înaintea lui, doctorul Svenson părăsi încăperea tras 
de braţe, pe lângă domnișoara Temple. 


Nefiind în stare să se uite la Svenson fără să se dea de gol, 
domnișoara Temple se concentră asupra femeilor de sticlă. 
Oricât de mult o tulburau - domnișoara Poole, dacă această 
statuie animată, absurdă, mai putea fi numită așa, lingându-și 
buzele cu vârful livid, lucios al unei limbi azurii, o făcu să se 
cutremure de o spaimă nedefinită - cele trei femei amânau într- 
un fel momentul în care trebuia să înfrunte ochii violeţi, 
sfredelitori, ai Contessei. Dar Caroline o luă de mână și o 
întoarse spre podiumul pe care stăteau membrii Cabalei - 
Contessa, Xonck, Crabbe, apoi prinţul și Lydia Vandaariff, tot cu 
mască și în robele albe, iar din spatele acestei perechi, ca un 
copil care trage cu urechea, se iţea ministrul plenipotenţiar, 
Herr Flauss. Fără să vrea, domnișoara Temple își îndreptă 
privirea spre Contessa care o fulgeră cu ochii ei reci, implacabili. 
Spre norocul ei, nu ea, ci Harald Crabbe făcu un pas înainte și 
începu să vorbească: 

— Oaspeți dragi... prieteni devotați... adepti atât de 
credincioși... a sosit, în sfârșit, momentul în care vă putem 
anunţa că planurile noastre s-au împlinit... roadele lor așteaptă 
acum să fie culese. Strădania noastră este de a culege aceste 
roade, de a nu le lăsa să cadă, uitate, pe pământul nesimţitor. 
Inţelegeţi cu toţii importanţa acestei nopţi - în care începe o 
nouă epocă - cine s-ar putea îndoi de așa ceva când avem 
dovada chiar în faţa noastră, acești îngeri dintr-o altă eră? Da, în 
noaptea aceasta vor avea loc mari evenimente - prinţul și 
domnișoara Vandaariff vor pleca spre Macklenburg pentru a 
face nunta... ducele de Stâelmaere va fi numit șeful Consiliului 
Privat al reginei... cele mai influente persoane ale acestei ţări 
vor renunţa, în această casă, la puterea lor... și toți - poate 
lucrul cel mai însemnat! - toţi vă veţi îndeplini misiunea - vă 
veţi împlini destinul! Astfel ne vom făuri aici visul comun. 

Crabbe făcu o pauză și întâlni mai întâi privirea colonelului 


Aspiche - care dădu un ordin scurt ce contrasta evident cu tonul 
flatant, lingușitor al ministrului adjunct, în urma căruia toate 
ușile sălii de bal se închiseră cu zgomot - apoi pe cea alui 
d'Orkanez, care trase de lese ca un dresor diabolic, trimițându-și 
cele trei creaturi de sticlă în tot atâtea direcţii, spre mulţimea 
înmărmurită. Scena îi aminti domnișoarei Temple de leii din 
arenă care măsurau din priviri un număr impresionant de martiri 
și tânăra văzu cu îngrijorare că pe cea de-a treia femeie - cea 
care semăna cu ea la statură și dimensiuni - Comte o trimisese 
spre ea. Creatura înaintă cât îi permitea lesa și acum, trăgând 
de ea, își flexa degetele cu nerăbdare făcându-i pe cei din 
apropiere să se dea înapoi de teamă. Domnișoara Temple simţi 
o presiune pe gândurile ei - gânduri încețoșate acum de o 
senzaţie cumplită de frig... 

— Sper să acceptaţi ideea că nu e loc pentru riscuri, că nu e 
loc de întoarcere, continuă Crabbé. Trebuie să fim sigur - la fel 
cum fiecare dintre voi, așa cum aţi jurat, trebuie să fie sigur de 
fiecare bărbat și de fiecare femeie din această sală de bal! Toţi 
cei prezenţi în această încăpere aţi fost supuși Procesului, toţi v- 
aţi transferat informaţiile într-unul din volumele noastre, toţi v- 
aţi demonstrat loialitatea necondiționată... sau cel puţin așa 
presupunem noi. Cum spuneam... veţi înţelege dacă suntem 
siguri. 

Comte trase de lesa doamnei Marchmoor, care își arcui 
spatele și își trecu privirea peste mulțime. Bărbații și femeile din 
fața ei se clătinară sau încremeniră pe loc, tăcură, scânciră sau 
strigară, își pierdură echilibrul și se prăbușiră la podea - toți, în 
timp ce minţile lor erau scotocite în căutarea minciunii. 
Domnișoara Temple observă că d'Orkanez stătea cu ochii 
închiși, concentrat... oare doamna Marchmoor îi transmitea tot 
ce vedea ea? Apoi Comte deschise brusc ochii. Unul dintre cei 
doi bărbaţi cu pelerine de culoarea stridiei căzuse în genunchi. 
Comte d'Orkanez îi făcu semn colonelului Aspiche și doi dragoni 
îl scoaseră repede din încăpere pe cel căzut, care acum plângea 
de frică. Comte închise ochii din nou, iar doamna Marchmoor își 
continuă interogatoriul fără cuvinte. 

După doamna Marchmoor veni rândul domnișoarei Poole, care 
se mișcă la fel de neîndurătoare prin partea ei de mulţime, 
descoperind alţi doi bărbaţi și o femeie care regretară imediat 
hotărârea de a participa la această adunare. Preţ de o clipă 


domnișoara Temple se întrebă dacă acești oameni erau ca și ea 
dușmani înverșunaţi ai Cabalei, dar, de îndată ce fură scoși din 
sală, își dădu seama că erau exact contrariul. Nu erau decât 
niște oportuniști care reușiseră să falsifice o invitaţie sau să-i 
înșele pe cei de la intrare în speranţa că vor participa la o soirée 
exclusivistă, pentru mai marii societăţii. Deși impresionată de 
rugăminţile lor, după ce dispărură nu se mai gândi nicio clipă la 
ce îi aștepta... fiindcă domnișoara Poole își încheiase misiunea, 
iar Comte trăsese de lesa celei de-a treia femei. 

Valul invizibil al privirii scormonitoare a femeii se apropia 
încet de ea precum focul sau fitilul unei bombe care, odată ars, 
înseamnă moarte. Din ce în ce mai aproape; domnișoara Temple 
nu știa ce să facă. Dintr-o clipă într-alta avea să fie demascată. 
Să o ia la fugă? Să încerce să-i dea un vânt femeii în speranţa că 
aceasta se va face fărâme? Nu mai avea timp. Trase adânc aer 
în piept și se înţepeni pe picioare, gata să lovească. Caroline 
stătea dreaptă, tot în așteptare, și îi aruncă o privire 
domnișoarei Temple, cu faţa și mai palidă - tânăra își dădu 
brusc seama că doamna Stearne era îngrozită. Dar în momentul 
următor privirea femeii trecu pe lângă umărul domnișoarei 
Temple. Se auzi un zgomot ușa? - apoi vocea ascuţită a 
ministrului adjunct Crabbé: 


— Dacă nu vă supăraţi, monsieur le Comte, e suficient! 


Chiar în spatele domnișoarei Temple își făcuse apariția un 
grup ieșit din comun. Mulțimea din jur lăsă capul jos în semn de 
respect pentru bărbatul înalt, de o paloare cadaverică și cu 
părul lung, cărunt, cu pieptul plin de medalii și o eșarfă albastră, 
strălucitoare, de-a curmezișul hainei. Mergea ţeapăn - de fapt, 
mergea ca femeile de sticlă - sprijinindu-se cu o mână într-un 
baston negru, iar cu cealaltă de braţul unui ins mărunt, cu faţa 
ascuţită, părul gras și ochelari, care tinerei nu i se păru deloc 
genul de însoțitor al unui membru al casei regale. Discursul 
ministrului adjunct o făcuse să înţeleagă că acesta era ducele 
de Stăelmaere, un om care, dacă ceea ce se punea pe seama lui 
era adevărat, nu angaja ca servitori decât aristocrați scăpătaţi, 
atât de mult detesta prezenţa oamenilor obișnuiți. Ce căuta un 
astfel de personaj la o adunare atât de mare - și de obișnuită? 
Și asta încă nu era totul fiindcă, lângă duce - aproape ca și cum 
ar fi fost mirele și mireasa - se afla lordul Robert Vandaariff. In 


spatele lui, sprijinindu-l pe lordul Robert, era Roger Bascombe. 

— Nu cred că am terminat cu verificările care, după cum aţi 
spus și dumneavoastră, domnule ministru, sunt absolut vitale, 
zise Francis Xonck. 

— Într-adevăr, domnule Xonck, încuviință Harald Crabbé și 
apoi ridică vocea ca să-l audă toţi cei din sală. Dar proiectul 
nostru nu poate aștepta! Avem în mijlocul nostru doua 
personalităţi eminente ale ţării poate ale continentului! - una 
dintre ele însuși amfitrionul nostru. Mi se pare înţelept, dar și 
politicos, să le dăm întâietate domniilor lor. 

Domnișoara Temple văzu cum Francis Xonck aruncă o privire 
spre ea și își dădu seama că acesta urmărise foarte atent 
rezultatele verificării ei. Se întoarse spre grupul de nou-veniţi - 
chiar dacă îi displăcea să-l vadă pe Roger, îi displăcea și mai 
mult să-i vadă pe Xonck și pe Contessa - și în aceeași clipă știu, 
ca și cum ar fi fost trezită de o cărămidă care cade brusc pe 
podea, că ministrul adjunct oprise verificările nu din cauza ei, ci 
din cauza acestor persoane, căci privirea femeii de sticlă trebuie 
să fi trecut și peste ele, dezvăluindu-i lui d'Orkanez gândurile lor 
ascunse. Dar pe cine proteja Harald Crabbe? Pe duce? Pe 
Vandaariff? Sau pe Bascombe, aghiotantul lui - și planurile 
secrete pe care le puseseră la cale împreună? Și de ce se 
arătase Caroline atât de înspăimântată? Îi venea să bată din 
picior de frustrare - Vandaariff era sau nu conducătorul Cabalei? 
Se lupta el pe viaţă și pe moarte cu d'Orkanez ca să-și salveze 
fiica? Gestul lui Crabbe - ca și prezenţa lui Roger - era o dovadă 
a loialității lor față de Vandaariff? Atunci cum trebuia să 
interpreteze faptul că Roger era în pragul ușii chiar înainte ca 
Trapping să fie ucis? Domnișoara Temple își aminti dintr-odată 
de apariția logodnicului ei în camera secretă, unde Contessa îl 
chinuise pe prinţ - oare cui îi era loial Roger? Dacă Roger îl 
ucisese pe Trapping (mintea ei nu putea accepta așa ceva - 
Roger?), o făcuse în folosul Contessei? 

Ducele de Stăelmaere începu să vorbească, glasul lui șovăitor 
și uscat ca iasca: 

— Mâine voi deveni șeful Consiliului Privat al reginei... 
națiunea e în criză... regina nu se simte bine... Prinţul 
moștenitor nu are urmași și e nevolnic... drept care, în noaptea 
aceasta, a primit darul visurilor lui, un dar menit să-i înrobească 
sufletul slăbit... o carte de sticlă plină de minuni în care se va 


îneca. 

Domnișoara Temple se încruntă. Aceste cuvinte nu sunau nici 
pe departe ca venind din partea unui duce. Intoarse privirea 
încet și văzu că femeia de sticlă era concentrată asupra ducelui, 
iar în spatele ei, mișcându-și buzele aproape imperceptibil, la 
fiecare cuvânt rostit de ducele de Stăelmaere, stătea Comte 
d'Orkanez. 

— Consiliul Privat va guverna... viziunea noastră, aliaţii mei... 
Și va găsi expresia... își va lăsa pecetea asupra lumii. Aceasta e 
promisiunea mea... în faţa voastră. 

Apoi ducele se întoarse spre cel de lângă el și înclină din cap 
glacial; 

— Domnule Vandaariiff... 

Deși vocea lui Robert Vandaariff nu era la fel de sumbră ca a 
ducelui, o înfioră și mai mult pe domnișoara Temple, căci, 
înainte de a spune ceva, lordul se întoarse spre Roger și luă o 
foaie de hârtie împăturită, înmânată cu tot respectul de care 
poate fi în stare un funcţionar... dar lordul se întorsese după ce 
Roger îl strânsese ușor de braţ. Vandaariff despături hârtia și, la 
un alt semn făcut de Roger - tânăra îi urmărea cu atenţie - 
începu să citească, glasul lui puternic răsunând la fel de dogit 
precum pașii cuiva într-o cameră pustie. 

— Nu-mi stă în fire să ţin cuvântări, de aceea vă cer iertare 
că mă voi folosi de această foaie de hârtie - în noaptea aceasta 
se căsătorește singurul meu copil, prinţesa mea, Lydia, cu un 
om pe care l-am îndrăgit ca pe fiul meu. 

Când Roger - care stătea cu capul în pământ - îl strânse ușor 
pentru a treia oară, lordul Robert făcu semn spre podiumul unde 
se aflau prinţul și fiica lui. Domnișoara Temple se întrebă ce 
emoții provocate de tatăl ei rămâneau sub masca fetei... cât de 
mult îi tocise Procesul voinţa, prea slabă, și furia de a fi 
abandonată, ce efect puteau avea aceste cuvinte de 
circumstanţă, lipsite de miez. Lydia făcu o reverență și zâmbi 
larg. Oare știa că tatăl ei era marioneta lui Roger Bascombe? 
Oare de aceea zâmbea? 

Lordul Robert se întoarse spre oaspeţi și se uită pe hârtie ca 
să vadă unde rămăsese. 

— Ziua de mâine va veni ca și cum această noapte nici nu ar 
fi existat. Niciunul dintre voi nu se va întoarce la casa 


Harschmort. Niciunul dintre voi nu va ști că a fost aici, nu vă veți 
recunoaște unul pe altul, nici nu veţi accepta veștile despre 
ducatul de Macklenburg decât ca pe niște zvonuri nefondate. 
Dar strădaniile prietenului meu, ducele, vor fi cunoscute de 
întreaga ţară, ca și de alte ţări ale lumii. Unii dintre voi veţi 
deveni agenţii mei, veţi călători acolo unde e nevoie și, înainte 
de a părăsi acest loc, toţi veţi primi instrucţiuni sub forma unei 
cărţi de coduri, de la șambelanul meu... domnul Blenheim. 

Vandaariff ridică ochii, îndemnat fiind să-l prezinte pe 
Blenheim mulțimii... însă acesta nu era acolo. Pauza se 
transformă în confuzie în timp ce oamenii priveau în jur, iar cei 
de pe podium se uitau încruntaţi spre colonelul Aspiche care le 
răspunse ridicând trufaș din umeri. Preluând dibaci iniţiativa - 
spre iritarea și admiraţia domnișoarei Temple - Roger Bascombe 
își drese glasul și făcu un pas înainte. 

— În absenţa domnului Blenheim, volumele cu instrucţiuni 
pentru dumneavoastră pot fi luate de la mine, în birourile 
administraţiei, imediat după încheierea acestei adunări. 

Roger privi repede spre podium, apoi șopti ceva la urechea 
lordului Robert și își reluă locul. Lordul Robert continuă: 

— Sunt fericit că pot contribui cu ceva la acest proiect și le 
sunt recunoscător celor care au crezut în reușita lui. Vă rog pe 
toţi să vă bucuraţi de ospitalitatea casei mele. 

Roger îi luă cu grijă hârtia din mâni. Mulțimea izbucni în 
aplauze pentru cei doi oameni atât de importanţi, care rămaseră 
cu aceeași privire inexpresivă, ca niște statui în bătaia ploii. 

Domnișoara Temple era contrariată. Nu exista absolut nicio 
luptă între Vandaariff și Comte - lordul Robert fusese pur și 
simplu învins. Informaţiile lui Trapping nu ajunseseră până la el, 
iar soarta Lydiei - indiferent de planul diabolic care fusese pus la 
cale - era pecetluită. Nu mai conta dacă Oskar Veilanat era ţinut 
prizonier în această casă, cum nu mai conta nici cine îl omorâse 
pe Trapping - un gând la care tânăra se încruntă. Dacă 
Vandaariff era sclavul lor, de ce oprise Crabbe verificările? Dacă 
nici membrii Cabalei nu știau cine era ucigașul lui Trapping, de 
ce situația părea atât de calmă? Oare lupta pentru a decide 
soarta Lydiei era singurul motiv care îi despărţise pe dușmanii ei 
în mai multe tabere? Mai existau și alte motive? 

În același timp, domnișoara Temple se întrebă pe cine trebuia 
să prostească acest spectacol oferit de duce și de lordul Robert 


- auzise cuvinte mai însufleţite și mai convingătoare de la 
vânzătoarele de pește de pe chei, pe jumătate bete. La semnul 
făcut de Caroline Stearne, înclină capul când cele două 
persoane de rang înalt și asistenții acestora - sau, mai bine zis, 
păpușarii lor? - înaintară spre mijlocul sălii de bal. În timp ce 
treceau pe lângă ea, domnișoara Temple ridică ochii și întâlni 
privirea lui Roger Bascombe care se încruntă cu o curiozitate 
disimulată - disimularea fiind a doua lui natură când îi văzu 
cicatricele de pe față. Când ajunseră în mijlocul sălii, tânăra 
observă cu surprindere cum Comte îi înmânează lui Roger lesa 
doamnei Marchmoor, iar insului mai scund, ascuţit la față, lesa 
domnișoarei Poole. În clipa în care ușile fură deschise de dragoni 
nefiind în stare să-și dezlipească ochii de Roger mai mult de 
câteva secunde - văzu cum logodnicul ei se apropie de colonelul 
Aspiche și smulge un cuvânt mai blând nu se potrivea - o 
geantă de piele din mâna lui. O geantă pe care o văzuse și la 
doctorul Svenson... 

In spatele ei, Contessa se adresă mulţimii, luând-o înaintea lui 
Xonck și a lui Crabbe care tocmai deschiseseră gura ca să 
vorbească. Cei doi se întunecară la faţă preţ de o fracțiune de 
secundă, apoi începură să aprobe din cap fiecare cuvânt al 
Contessei. 

— Doamnelor și domnilor, aţi ascultat cuvintele amfitrionului 
nostru. Știţi ce pregătiri trebuie să faceţi. După ce vă achitaţi de 
sarcini, sunteţi liberi să plecaţi. Plăcerile oferite de casa 
Harschmort în noaptea aceasta vă aparţin în întregime, iar 
apoi... în fiecare noapte... plăcerile lumii. Vă urez la toţi o 
noapte plină de satisfacţii... o noapte a victoriei noastre. 

Contessa făcu un pas în faţă și, zâmbind radios spre mulţime, 
începu să o aplaude. Imediat i se alăturară toţi cei de pe 
podium, apoi toţi oaspeţii, fiecare persoană nerăbdătoare să 
intre în grațiile Contessei și să-și manifeste aprobarea - din acea 
poziţie privilegiată - una faţă de cealaltă. Celeste aplaudă și ea, 
simțindu-se ca o maimuţă dresată, observând cum Contessa le 
șoptește ceva lui Xonck și Crabbe. Printr-un acord tacit, membrii 
Cabalei coborâră de pe podium și se îndreptară spre ușă. Inainte 
ca domnișoara Temple să poată reacţiona în vreun fel, auzi 
vocea lui Caroline Stearne în ureche: 

— Trebuie să mergem și noi. S-a întâmplat ceva. 


În timp ce se apropiau de ușile deschise, atrăgând privirile 
curioase ale invitaţilor care ieșeau veseli pe partea cealaltă, în 
urma lui Vandaariff și a ducelui, domnișoara Temple simţi că, pe 
lângă doamna Stearne, în spatele ei mai era cineva. Deși nu avu 
curaj să se uite - curiozitatea nu se potrivea cu încrederea și 
liniștea pe care le insufla Procesul - zgomotul de pași sacadați îi 
dădură de înţeles că era vorba de Comte și de ultima dintre 
Graţiile de sticlă, femeia pe care nu o cunoștea. Ceea ce venea, 
totuși, ca o binecuvântare - o nouă provocare era mai 
convenabilă decât surâsurile batjocoritoare și neîncrederea la 
care se aștepta de la Marchmoor sau Poole dar în sinea ei știa 
că nu mai conta cine îi scotocea prin minte, până la urmă tot 
avea să fie dată în vileag. Singura ei speranţă era că același 
instinct care îl făcuse pe Crabbe să împiedice verificarea ducelui 
sau a lordului Vandaariff îi va împiedica și pe ei să pună în 
pericol aptitudinile femeii într-un spaţiu atât de închis - căci fără 
doar și poate ceilalți membri ai Cabalei nu doreau să-și 
descopere minţile în faţa lui d'Orkanez... cel puţin nu și dacă se 
trădau unii pe alţii. 

Intră în foaierul deschis unde așteptase împreună cu căpitanul 
Smythe, care se retrăsese la câţiva metri ca să nu deranjeze 
discuţia superiorilor, superiori care așteptară la rândul lor, tăcuţi 
dar nerăbdători, sosirea ultimului dintre ei, moment în care 
toate ușile se închiseră, ferindu-le cuvintele de urechile delicate 
ale adepților ce s-ar fi întâmplat să treacă pe acolo. În timp ce 
auzea cum se răsucesc cheile în broască și se trag zăvoarele, 
domnișoara Temple se întrebă, mâhnită, ce se întâmplase cu 
Elöise și dacă Svenson sau Chang mai erau în viaţă, gânduri 
care îi fură alungate brusc de apariţia Contessei di 
Lacquer-Sforza care își aprindea o ţigară înfiptă în portţigaretul 
negru, strălucitor, trăgând din ea de trei ori înainte de a vorbi, 
ca și cum fiecare fum i-ar fi sporit și mai mult furia. Poate un 
fapt și mai curios, niciunul dintre bărbaţii atât de puternici din 
jurul ei nu îndrăzni să întrerupă acest ritual vizibil ameninţător. 

— Ce-a fost asta? mărâi ea în cele din urmă, fixându-l cu 
privirea pe Harald Crabbé. 

— Îmi cer iertare, Contessa... 

— De ce-ai întrerupt verificările? Ai văzut cu ochii tăi cum au 
fost demascaţi nu mai puţin de cinci intruși - oricare dintre ei 
ne-ar fi putut dejuca planurile cât am fi fost în Macklenburg. Ştii 


doar... știi doar că proiectul nostru nu e încheiat. 

— Draga mea, dacă te-a deranjat atât de mult... 

— N-am spus nimic fiindcă s-a trezit domnul Xonck să spună 
ceva, numai ca să-l contrazici tu - de faţă cu toată lumea. Dacă 
am fi ripostat mai departe, am fi demonstrat lipsa de unitate pe 
care - cu foarte mare efort, domnule ministru adjunct - am 
reușit să o evităm. 

— Înţeleg. 

— Nu prea cred. 

Contessa mai scoase o gură de fum, sfredelindu-l pe Crabbe 
cu ochii ei de șarpe. Crabbe încercă să-și dreagă glasul și să 
spună ceva, dar Contessa i-o luă înainte. 

— Nu ne lua de proști, Harald. Ai oprit verificările pentru ca 
d'Orkanez să nu descopere anumite persoane. 

Crabbe încercă să arate spre domnișoara Temple, dar din nou 
cuvintele pe care ar fi vrut să le rostească îi rămaseră pe limbă 
când o auzi pe Contessa pufnind cu dispreţ: 

— Te rog să nu mă insulţi - ajungem și la domnișoara Temple 
- mă refer la duce și la lordul Vandaariff. Niciunul n-ar fi trebuit 
să ne creeze vreo dificultate, doar dacă, bineînţeles, am fost 
induși în eroare în ceea ce privește adevărata lor stare. Aproape 
toți am văzut cadavrul ducelui, nu putem spune că doctorul 
Lorenz nu și-a făcut datoria mai mult decât trebuie - poate în 
colaborare cu Comte. Caz în care rămânem numai cu lordul 
Robert, de a cărui transformare cred că tu ai răspuns. 

— Vandaariff este sub controlul nostru absolut, protestă 
Crabbe, doar ai văzut cu ochii tăi... 

— Nu m-a convins cu nimic! Putea la fel de bine să se 
prefacă! 

— Întreabă-l pe Bascombe... 


— Excelent - cum să nu, hai să ne bazăm pe cuvântul 
preacredinciosului tău asistent - pot să dorm liniștită acum! 

— Crezi ce vrei, spuse Crabbe, din ce în ce mai furios și el. 
Cheamă-l pe Robert - du-te și vorbește cu el, fă ce vrei, ai să 
vezi că e sclavul nostru! Exact cum am plănuit! 

— Atunci de ce ai întrerupt verificarea? întrebă Francis Xonck, 
pe un ton calm, periculos. 

Crabbe se bâlbâi, gesticulând vag cu amândouă mâinile. 


— Nu chiar din motivul pe care l-am invocat în momentul 
acela - recunosc - dar ca să nu compromit aparenta autoritate a 
ducelui și a lordului Robert supunându-i verificării alături de toţi 
ceilalți! Multe lucruri depind de cât de invizibili rămânem în 
spatele acestor marionete - dacă i-am fi verificat, am fi arătat 
ce sunt cu adevărat, servitorii noștri! Deja au început să apară 
probleme - în primul rând Blenheim trebuia să-și însoțească 
stăpânul, ca să păstreze aparențele - dacă Roger nu ar fi fost 
inspirat ca să facă un pas înainte... 

— Unde e Blenheim? întrebă răstit Contessa. 

— Parcă a intrat în pământ, doamnă, răspunse Caroline. l-am 
întrebat pe invitaţi, după cum aţi poruncit, dar nu l-a văzut 
nimeni. 

Contessa pufni din nou și privirea îi trecu peste domnișoara 
Temple, spre ușă, unde se afla colonelul Aspiche, care intrase 
ultimul. 

— Nu știu, zise el. Oamenii mei l-au căutat prin toată casa... 

— Interesant, în măsura în care Blenheim i-ar fi loial lordului 
Robert, observă Xonck. 

— Lordul Robert e sub controlul nostru! insistă Crabbe. 

— Sub controlul omului tău, Bascombe, cel puţin, zise Xonck. 
Ce era cu hârtiile alea? 

Întrebarea îi fusese adresată lui Aspiche, care nu o înţelese. 

— O geantă cu hârtii! strigă Xonck. Tu le-ai luat de la doctorul 
Svenson! lar Bascombe le-a luat de la tine! 

— Habar n-am, răspunse colonelul. 

— Eşti la fel de incapabil ca și Blach! răbufni Xonck 
dispreţuitor. Unde mai e și ăla? 

Comte d'Orkanez oftă din greu. 

— Maiorul Blach e mort. Cardinalul Chang. 

Xonck se gândi o clipă, făcu ochii mari și ridică din umeri. Apoi 
se întoarse din nou spre colonelul Aspiche. 

— Unde e Bascombe acum? 

— E cu lordul Robert, răspunse Caroline. După ce domnul 
Blenheim... 

— Unde ar mai putea fi? strigă Crabbe, exasperat. Unde? 
Trebuie distribuite cărțile de coduri - cineva trebuia să o facă în 
absenţa lui Blenheim! 


— Ce noroc că s-a hotărât să intervină, spuse Contessa pe un 
ton glacial. 

— Doamna Marchmoor e cu el - cred că ai tot atâta încredere 
în ea pe cât am eu în Bascombe! se stropși Crabbe. Amândoi și- 
au dovedit din plin loialitatea faţă de noi toțti! 

Contessa se întoarse spre Smythe. 

— Domnule căpitan, trimite doi oameni să-l aducă pe 
Bascombe aici de îndată ce-și termină treaba. Adu-l aici 
împreună cu lordul Robert, dacă e nevoie. 

Smythe făcu semn oamenilor lui și doi dintre ei se îndepărtară 
în fugă, zăngănindu-și săbiile. 

— Unde e Lydia? întrebă Xonck. 

— E cu prinţul, răspunse Caroline. Își ia rămas-bun de la 
oaspeţi. 

— Mulţumesc, Caroline. lată că-mi dă și mie cineva atenţie, 
spuse Contessa, apoi i se adresă din nou lui Smythe: Trimite 
câţiva oameni și după ei. 

— Adu-i la mine, zise Comte d'Orkanez cu vocea lui 
bubuitoare. Încă nu și-au terminat treaba. 

Cuvintele lui d'Orkanez rămaseră suspendate în aer, 
ameninţător, iar ceilalți nu spuseră nimic, de parcă o singură 
vorbă ar fi putut reîncepe o controversă de-abia potolită. 
Căpitanul trimise alţi doi oameni după perechea princiară și își 
reluă locul lângă peretele îndepărtat, privindu-și cizmele ca și 
cum nu ar fi auzit nimic. 


— Problema se poate rezolva foarte ușor, anunţă ministrul 
adjunct, întorcându-se spre Comte d'Orkanez, dacă ne uităm în 
cartea în care au fost stocate gândurile lordului Robert. Cartea 
aceea va arăta clar că am procedat exact cum s-a stabilit. Acolo 
trebuie să fie o descriere detaliată a participării lordului la 
întreaga afacere - fapte pe care numai el le putea ști. 

— Cel puţin o carte a fost distrusă, șuieră Comte. 

— Distrusă? Cum? întrebă Contessa. 

— Chang. 

— Blestematul! mârâi ea. Asta chiar le întrece pe toate. Ştii 
ce carte era? 

— Nu știu până când nu le compar pe cele care au rămas cu 


ce-am consemnat în registru, răspunse Comte. 

— Atunci să trecem la treabă, zise Crabbé arțăgos. Vreau să 
fiu exonerat cât mai repede cu putinţă. 

— Cărţile sunt duse chiar acum în mansardă, spuse Comte. 
Cât despre registru, după cum prea bine știi, rămâne în grija 
asistentului tău. 

— Dumnezeule! exclamă Xonck. Bascombe pare să devină un 
ins foarte important! 

— Va aduce registrul cu el! Și așa vom încheia discuţia. Ne- 
am răcit gura de pomană - ne-am cheltuit energia și am 
întârziat periculos de mult - iar cea mai plauzibilă explicaţie 
pentru situaţia în care ne aflăm este chiar în faţa noastră, spuse 
Crabbé, arătând cu capul spre domnișoara Temple. Ea și 
tovarășii ei ne-au făcut tot răul din lume! Cine știe, poate chiar 
ei l-au ucis pe Blenheim! 

— La fel cum Cardinalul Chang l-a ucis pe domnul Gray... 
observă Xonck calm, întorcându-și privirea spre Contessa. 

Crabbe luă aminte la cuvintele lui, clipi de câteva ori și, 
încurajat de schimbarea subiectului, dădu din cap aprobator. 

— A! Sigur! Sigur! Uitasem - uitasem cu totul! Contessa? 

— Ce vrei? Dat fiind că acest Chang e un ucigaș, iar domnul 
Gray e dat dispărut, n-am nicio urmă de îndoială că omul a fost 
ucis. Nu știu unde - instrucţiunile mele fuseseră ca domnul Gray 
să-l ajute pe doctorul Lorenz în privinţa ducelui. 

— Şi totuși, Chang spunea că s-au întâlnit la subsol - lângă 
conducte! strigă Crabbé. 

— Eu n-am auzit asta... zise Comte d'Orkanez. 


Contessa ridică ochii spre el și scoase mucul din portţigaret, îl 
lăsă să cadă pe podea și îl strivi cu vârful pantofului, în timp ce 
scotea o nouă ţigară. 

— Erai ocupat cu doamnele tale, replică ea. 

Domnișoara Temple observă cum Contessa se întunecă 
pentru o clipă la faţă, măsurând-o cu privirea pe femeia de sticlă 
care stătea liniștită ca un leopard dresat, nebăgând în seamă 
ciorovăiala lor, albastrul ei violet părând și mai strălucitor în 
apropierea hainei negre de blană a lui d'Orkanez. 

— Chang pretindea că domnul Gray îţi sabotează munca - la 


ordinele mele, continuă Contessa. Desigur, cea mai bună 
dovadă ar fi ca proiectul nostru să fi intrat în impas - dar, din 
câte văd eu, ai reușit trei transformări impecabile. Întrucât 
acesta este un proces pe care recunosc că nu-l înţeleg câtuși de 
puţin, consider că rezultatele obţinute de tine arată că Chang a 
minţit cu nerușinare. 

— Doar dacă nu l-a ucis pe Gray înainte ca acesta să-și ducă 
misiunea la îndeplinire, spuse Crabbé. 

— Ceea ce este o speculație mârșavă și absurdă, mormăi 
Contessa. 

— Ceea ce nu înseamnă că nu e adevărat... 

Contessa se întoarse brusc spre ministrul adjunct. Mâna ei - 
care tocmai vâra tabachera în poșetă - era înarmată acum cu 
boxul strălucitor. Ţepii boxului se lipiră de gâtul lui Crabbé, 
apăsând o venă care zvâcnea nervos. 

Crabbe înghiţi în sec. 

— Rosamonde... făcu d'Orkanez. 

— Mai spune o dată, amărâtule, dacă ai curaj, șuieră 
Contessa, și am să te sfâșii ca pe o mânecă prost cusută. 

Crabbe rămase nemișcat. 

— Rosamonde... repetă Comte. 

Contessa nu-și dezlipi ochii de pe Crabbe. 

— Poftim? 

— Ti-aş sugera să... ne ocupăm de domnișoara. 

Contessa se îndepărtă repede de Crabbé - ferindu-se de o 
eventuală ripostă din partea lui - și se răsuci pe călcâie spre 
domnișoara Temple. Era roșie la față - de plăcere, după câte se 
părea - și urmărea totul cu mare interes și emoție. Domnișoara 
Temple se îndoia că se aflase vreodată într-un pericol mai mare 
ca acum. 

— Vasăzică ai fost supusă Procesului în sala de operații, 
spuse Contessa zâmbind. Imediat după Lydia Vandaariff? 

Domnișoara Temple încuviinţă repede din cap. 

— Ce păcat că domnișoara Poole nu poate confirma. Nu că n- 
am putea face și noi ceva... ia să văd... portocaliu pentru 
Harschmort... târfa de lux... hotel, cred... și, desigur, sortită 
pieirii... 

Contessa se aplecă înainte și șuieră în urechea domnișoarei 


Temple: 

— Portocaliu Magdalene portocaliu Royale gheaţă consum! 

Domnișoara Temple rămase surprinsă, încercând să îngaime 
un răspuns, apoi își aminti - prea târziu - de prinţ în camera 
secretă... 

Contessa o apucă de faţă pe domnișoara Temple, smucindu-i 
capul spre ea ca să o privească în ochi. Cu un surâs rece, 
batjocoritor, Contessa își trecu limba, ca un șarpe, peste ochii 
domnișoarei Temple. Tânăra scânci când Contessa o linse din 
nou, lipindu-și limba de nasul și obrajii ei, urmărindu-i conturul 
sprâncenelor. Pufnind dispreţuitor și triumfător, Contessa îi făcu 
vânt domnișoarei Temple în braţele colonelului Aspiche. 

Tânăra ridică ochii și văzu cum eleganta Contessa își șterge 
gura cu mâna și plesnește batjocoritor din buze. 

— Harker-Bornarth '39, aș zice... un vin excelent... păcat să-l 
risipești pe o sălbatică. Du-o de-aici. 


Domnișoara Temple fu târâtă cu forța pe un coridor din 
apropiere și aruncată, cuvântul cel mai potrivit, ca un sac de 
cartofi într-o încăpere luminată difuz și păzită de doi soldaţi în 
uniformă neagră din Macklenburg. Căzu în genunchi și se 
întoarse repede spre ușa deschisă, cu părul în ochi, dar nu-l 
văzu decât pe Aspiche închizând-o cu putere. O clipă mai târziu 
auzi cum se răsucește cheia în broască și cum zgomotul 
cizmelor lui se pierde în depărtare. Se sprijini pe călcâie și oftă. 
Işi șterse faţa, plină de salivă și de urmele de vin, cu mâneca 
robei și privi în jur. 

Era, după cum intuise încă de la început, același gen de salon 
prăfuit și neîntrebuinţat în care îi întâlnise pe Spragg și pe 
Farquhar dar, scoțând un țipăt scurt, își dădu seama că nu era 
singură. Sări în picioare și se apropie de cele două siluete întinse 
pe podea cu faţa în jos. Erau calde - amândouă și - scânci ea de 
bucurie - respirau! Își întâlnise, în sfârșit, tovarășii! Cu toată 
forța de care era în stare îi întoarse cu faţa în sus. 

Deși avea fața plină de lacrimi, domnișoara Temple zâmbi 
când doctorul Svenson începu să tușească amarnic și se strădui 
să-și våre genunchii sub umerii lui ca să-l ajute să se ridice în 
capul oaselor. In clar-obscurul încăperii nu-și dădu seama dacă 
era vorba de sânge, dar simţi mirosul înţepător care se 
impregnase în hainele și în părul lui. Îl împinse din nou și îl 


rezemă cu spatele de o canapea din apropiere. Svenson tuși din 
nou și, dând semne că își revine, își acoperi gura cu mâna. 
Tânăra îi îndepărtă părul din ochi, zâmbind larg. 

— Doctore Svenson... șopti ea. 

— Draga mea Celeste... am murit? 

— Nu, doctore... 

— Excelent... dar Chang? 

— E viu și el, doctore... e și el aici... 

— Tot la Harschmort suntem? 

— Da, Încuiați într-o cameră. 

— Şi ești cu mintea întreagă? 

— Sigur. 

— Minunat... o clipă... îmi cer iertare. Svenson se întoarse și 
scuipă, trase adânc aer în piept, gemu și se așeză mai bine, cu 
ochii strânși. Doamne Dumnezeule... mormăi el. 

— Tocmai am fost în compania dușmanilor noștri! spuse ea. 
Își văd de planul lor, care merge ca pe roate. 

— Cred și eu... scuză-mă pentru gestul meu nepoliticos... 

Domnișoara Temple se apropiase în grabă de Cardinalul 
Chang, abţinându-se să nu plângă când îl văzu cum arăta. 
Mirosul pe care îl emana acesta era și mai intens, iar sângele 
uscat din jurul nasului, al gurii și al gulerului, ca și paloarea 
cadaverică a feţei, arătau cât de precară era starea în care se 
afla. Începu să-i șteargă faţa cu roba, ţinându-i capul cu cealaltă 
mână, și numaidecât își dădu seama că îi căzuseră ochelarii. Îi 
privi lung cicatricele înfiorătoare de la ochi și își mușcă buzele 
gândindu-se la suferinţele prin care trecuse. Aerul îi huruia în 
piept ca o cutie cu ace pe care o zdrăngăne cineva. Oare era pe 
moarte? Îi lipi capul de pieptul ei și îl legănă, șoptind cu 
blândeţe: 

— Cardinale Chang... trebuie să te întorci la noi... sunt eu, 
Celeste... sunt cu doctorul... nu putem supravieţui fără tine... 

Svenson se trase aproape de ei, îl apucă pe Chang de 
încheietură și puse cealaltă mână pe fruntea lui. Apoi îi pipăi 
gâtul și își lipi urechea de pieptul lui ca să audă cum respiră. Se 
ridică în picioare, oftă, o îndepărtă ușor pe domnișoara Temple 
și palpă cu degetele ceafa lui Chang, acolo unde fusese lovit de 
bastonul colonelului. 


Tânăra privi neajutorată cum degetele palide ale doctorului 
caută prin părul negru al lui Chang. 

— Credeam că ai fost supusă Procesului, spuse el încet. 

— Nu. Am imitat cicatricele. Îmi pare rău că... n-am vrut să te 
dezamăgesc. 

— Nu te scuza. Pare să fi fost o idee excelentă. 

— Da, dar Contessa tot m-a dat de gol. 


— N-are de ce să-ţi fie rușine... Mă bucur că ești întreagă. Pot 
să te întreb... mi-e și frică să o spun... 

— M-am pierdut de Eldise. Avea și ea aceleași cicatrice 
false... nu cred că a fost prinsă dar nu știu unde e. Pe de altă 
parte, nici nu sunt prea sigură cine e cu adevărat. 

Doctorul îi zâmbi mâhnit, cu ochii neobișnuit de limpezi. 

— Nici eu nu sunt... ceea ce mi se pare a fi lucrul cel mai 
ciudat, zise el și o privi pe domnișoara Temple cu aceeași 
expresie îngrijorată. Dar oare când știi cu adevărat cine sunt toți 
cei din jur? 

Svenson își întoarse privirea și își drese vocea. 

— Ai dreptate, pufni domnișoara Temple, mișcată de acest 
semn neașteptat de slăbiciune al doctorului. Și totuși, îmi pare 
tare rău că m-am pierdut de ea. 

— Am făcut tot ce-am putut... faptul că suntem în viaţă e un 
adevărat miracol... Am suferit toţi, în egală măsură. 

Tânăra încuviinţă din cap, dând să spună ceva, dar neștiind ce 
anume. Doctorul oftă, rămase pe gânduri și apoi, brusc, îl 
strânse de nas pe Chang cu o mână și cu cealaltă îi acoperi 
gura. Domnișoara Temple făcu ochii mari. 

— Dar ce... 

— O clipă... 

O clipă fu de ajuns. Ca un om readus la viaţă, Chang deschise 
ochii, își îndreptă umerii și își întinse braţele spre Svenson, 
huruitul din plămâni dublându-și intensitatea. Doctorul își luă 
mâinile de pe el, iar Cardinalul începu să tușească și să 
împroaște cu salivă și sânge. Svenson și domnișoara Temple îl 
apucară de braţe și îl ridicară în genunchi, poziţie care îi ușura 
suferinţa și îl ajuta să scape de tot ce adunase în plămâni. 

Chang se șterse la gură și apoi își curăță degetele de podea - 
nu avea niciun rost să le șteargă de haină sau de pantaloni, 


înţelese domnișoara Temple. Cardinalul se întoarse spre cei doi, 
clipi de câteva ori și își pipăi repede faţa. Tânăra îi întinse 
ochelarii zâmbind. 

— Mă bucur atât de mult să vă văd pe amândoi, șopti ea. 


Rămaseră așa câteva clipe, dându-și un răgaz ca să-și adune 
puterile și să-și vină în fire, iar în cazul domnișoarei Temple să-și 
șteargă lacrimile și să-și stăpânească tremurul din voce. Aveau 
atât de multe lucruri să-și spună, erau atâtea lucruri de făcut - 
slăbiciunea o făcu să pufnească dispreţuitor, chiar dacă tot 
atunci își suflă și nasul. 

— Eşti în avantaj faţă de noi, Celeste, mormăi Chang răgușit. 
După sângele din părul doctorului presupun că niciunul dintre 
noi nu știe unde ne aflăm, cine ne păzește... și dacă e zi sau 
noapte. 

— Cât timp a trecut de când am fost prinși? întrebă Svenson. 

Domnișoara Temple pufni din nou. 

— Nu foarte mult. Dar atât de multe lucruri s-au întâmplat de 
când am vorbit ultima oară, de când v-am lăsat în urmă... îmi 
pare atât de rău... am fost naivă și... 

Svenson dădu din mână cu nepăsare. 

— Celeste, mă îndoiesc că avem timp să... nu că ar conta... 

— Contează pentru mine. 

— Celeste... spuse Chang chinuindu-se să se ridice. 

— Staţi liniștiți, amândoi, zise domnișoara Temple și se ridică 
în picioare, acum fiind mai înaltă decât ei. Am să vă spun totul 
în câteva cuvinte, dar mai întâi trebuie să-mi cer scuze că v-am 
părăsit la Plum Court. A fost o prostie din partea mea, pentru 
care era să plătesc cu viaţa - pentru care era să plătiți amândoi 
cu viața. 

Doctorul Svenson încercă să spună ceva, dar tânăra ridică 
mâna. 

— În faţa ușii sunt doi soldaţi din Macklenburg, continuă ea, 
iar pe coridor sunt cel puţin zece dragoni cu comandantul și 
colonelul lor. Ușa e încuiată și - după cum vedeţi - camera în 
care ne aflăm nu are ferestre. Bănuiesc că niciunul dintre voi nu 
are vreo armă asupra lui. 

Chang și Svenson își pipăiră buzunarele oarecum resemnați, 
negăsind nimic. 


— Facem noi rost, nu contează, adăugă ea repede, nedorind 
să-și piardă autoritatea. 

— Dacă ieșim de aici, zise Svenson. 

— Desigur - dar cel mai important lucru e să dejucăm planul 
dușmanilor noștri. 

— Şi care e planul lor? întrebă Chang. 


— Aici e problema - nu știu decât o parte din el. Dar cred că 
fiecare dintre voi știe câte o parte. 

Respectându-și promisiunea de a fi cât mai concisă, 
domnișoara Temple își spuse povestea pe nerăsuflate: St. 
Royale, poţiunea domnișoarei Vandaariff, tabloul din camera 
Contessei, lupta ei cu cartea, lupta ei - într-o versiune 
prescurtată - cu Comte și cu Contessa în trăsură, călătoria cu 
trenul spre Harschmort, drumul spre sala de operaţii. Atât 
Chang, cât și Svenson deschiseră gura ca să adauge câte ceva, 
dar tânăra le făcu semn să tacă și continuă - camera secretă, 
Contessa și prinţul, uciderea lui Blenheim, descoperirea făcută 
de Elise în cardul albastru, Trapping, Vandaariff, Lydia, 
Veilandt, sala de bal și, în sfârșit, cearta dintre Contessa și aliaţii 
ei în urmă cu nici zece minute. Toată povestea dură poate două 
minute de șoapte repezite. 

Când termină, domnișoara Temple trase adânc aer în piept, 
sperând că nu uitase nimic esenţial, deși mai mult ca sigur 
uitase - pur și simplu prea multe se întâmplaseră. 

— Prin urmare... zise doctorul și se ridică de pe podea ca să 
se așeze pe canapea, au preluat controlul acestui guvern 
împreună cu ducele - care vă asigur că a fost ucis - și sunt pe 
cale să preia și controlul ducatului de Macklenburg... 

— Nu vreau să te jignesc, doctore, spuse domnișoara Temple, 
dar nu înţeleg de ce atâta interes pentru un regat german care 
nu este chiar cel mai mare dintre toate. 

— Ducat german... mda, pentru simplul motiv că munţii 
noștri conţin mult mai mult lut albastru-violet decât o sută de 
conace Tarr luate la un loc. De ani de zile cumpără terenuri 
acolo... spuse doctorul și se opri, apoi scutură din cap și 
continuă: Oricum... dacă pornesc în noaptea asta spre 
Macklenburg... 

— Va trebui să mergem și noi... mormăi Chang și fu cuprins 
de un nou acces înfiorător de tuse pe care se strădui să-l ignore, 


scotocindu-se prin buzunarele pardesiului. Am purtat astea cu 
mine tot timpul, tocmai pentru acest moment... 

Domnișoara Temple scoase o exclamaţie de uimire și fericire, 
clipind din nou ca să-și oprească lacrimile din colţul ochilor. 
Botinele ei verzi! Se așeză pe podea fără nicio urmă de șovăire 
sau timiditate și începu să-și încalţe veselă comorile pierdute. 
Ridică privirea spre Chang, care zâmbea - tușind în continuare - 
și se apucă să-și lege șireturile. 

— Nu știu ce înseamnă asta, zise ea, o să râdeţi de mine - ați 
și început - știu că sunt doar niște încălțări, am multe perechi și, 
ca să fiu sinceră, în urmă cu patru zile n-aș fi dat nicio ceapă 
degerată pe ele, acum însă n-aș mai vrea să le pierd pentru 
nimic în lume. 

— Bineînţeles, replică Svenson liniștit. 

— A! Era să uit! făcu domnișoara Temple. Am sustras câteva 
lucruri care îţi aparţin - din manta, pe care am pierdut-o, dar am 
avut grijă să luăm cardul și o tabacheră de argint, cu ţigări! 
Pentru că tot veni vorba, văd că nu-i la mine, e la Eldise, dar, 
când o găsim, o să ţi-o dea înapoi. 

— Dar... e minunat... 

— Mi s-a părut că ţii mult la ea. 

Doctorul dădu din cap afirmativ, apoi întoarse privirea, 
încruntându-se, de parcă nu ar fi vrut să mai spună nimic. 
Chang tuși din nou, plămânii congestionaţi făcându-i pieptul să 
sune dogit. 

— Trebuie să te ajutăm cu ceva, zise Svenson, dar Chang 
scutură din cap. 

— Plămânii... 

— Praful de sticlă, spuse domnișoara Temple. Contessa a 
explicat cum te-a ucis. 

— Îmi pare rău că o dezamăgesc pe marea doamnă... zise 
Chang și zâmbi. 

Svenson îl privi cu îngrijorare. 

— Sticla era de ajuns ca să-ţi fie fatală - ca să nu mai punem 
la socoteală și proprietăţile ei toxice. Dar e un adevărat miracol 
că n-ai murit din cauza viziunilor hipnotice. 

— Te asigur că le-aș fi preferat acestor accese de tuse. 

— Nu există vreo modalitate de a-i scoase sticla din plămâni? 


Doctorul căzu pe gânduri, încruntat. Cardinalul scuipă din nou 
și începu să vorbească: 

— Povestea mea e simplă. Când ne-am dat seama că nu știm 
încotro ai luat-o, eu și doctorul ne-am despărțit. Doctorul s-a dus 
la conacul Tarr, iar eu la minister, fiecare greșind în felul lui. Eu 
i-am întâlnit pe Bascombe și pe Contessa, am văzut cum se 
desfășoară Procesul, m-am luptat cu Xonck, am fost cât pe-aci 
să-mi pierd viața, apoi ţi-am dat de urmă - prea târziu - la St. 
Royale - de unde și botinele - și am reușit să iau trenul spre 
Harschmort. Odată ajuns aici, le-am văzut pe cele mai puternice 
figuri reduse la tăcere, cu minţile golite în cărțile de sticlă, și pe 
Robert Vandaariff, ca o maimuţă, umplând pagină după pagină 
cu secretele. N-am putut împiedica transformarea celor trei 
femei... Chang se opri (domnișoara Temple înţelegea că cei doi 
făcuseră eforturi supraomenești, și fizice și emoţionale, motiv 
pentru care îi admira fără nicio reţinere), apoi își drese glasul și 
continuă: Deși l-am ucis pe maiorul Blach. În rest, am dat greș 
și-am fost prins - a, am reușit să-l ucid și pe domnul Gray, omul 
Contessei... 

— A! S-a discutat foarte aprins despre el! exclamă 
domnișoara Temple. 

— Avea de îndeplinit o misiune - de care sunt sigur că ceilalţi 
n-aveau habar. Nu știu despre ce era vorba, zise Chang și ridică 
ochii spre domnișoara Temple. Spuneai că cei care ne păzesc 
sunt dragoni? 

— Nu și cei din fața ușii - cei de pe coridor, da - în jur de 
șase, cu ofițerul lor, căpitanul Smythe, și colonelul... 

— Smythe! Chang se lumină la faţă. 

— L-am întâlnit și eu, spuse Svenson. Mi-a salvat viaţa! 


— Ştia și de mine, într-un fel, zise domnișoara Temple. Ceea 
ce m-a luat prin surprindere... 

— Dacă izbutim să scăpăm de Aspiche, cu siguranţă Smythe 
ni se va alătura, spuse Chang. 

Domnișoara Temple privi înapoi, spre ușă. 

— Ei bine, dacă numai de atât e nevoie, atunci în curând o să 
scăpăm de aici. Doctore? 

— Eu vă pot povesti pe drum - acum vă spun doar că pe 
acoperiș e un dirijabil - așa am ajuns de la conacul Tarr. S-ar 


putea să se folosească de el ca să ajungă la un vas de pe canal 
sau mai departe, în susul coastei... 

— Sau să meargă până la Macklenburg, zise Chang. 
Mașinăriile astea sunt uimitor de puternice. 

Svenson încuviinţă din cap. 

— Ai dreptate - ar fi absurd să le subevaluezi capacitatea - 
dar asta mai poate aștepta. Trebuie să împiedicăm căsătoria. 
Trebuie să-l oprim pe duce. 

— Şi trebuie s-o găsim pe Eldise, exclamă domnișoara 
Temple, mai ales că ea are cheia de sticlă! 

— Ce cheie de sticlă? întrebă Chang răgușit. 

— N-am pomenit de ea? Cu ea cred că se pot citi cărţile fără 
nicio problemă. Am luat-o din buzunarul lui Blenheim. 

— Dar e! de unde o avea? întrebă Chang. 

— Exact! făcu domnișoara Temple zâmbind larg. Și acum, vă 
rog să vă întindeţi la loc pe podea sau, sunt sigură că e bine și 
dacă staţi pe canapea, dar trebuie să închideţi ochii și să 
rămâneţi nemișcaţi. 

— Celeste, ce vrei să faci? întrebă Svenson. 

— Să mă ocup de evadare, firește. 


Domnișoara Temple bătu în ușă și strigă cu un glas mieros la 
paznicii postați de o parte și de alta. Aceștia nu răspunseră, 
drept care tânăra continuă să bată, deși se văzu silită să 
schimbe din când în când mâna din cauza încheieturilor zdrelite, 
până când auzi cum se răsucește cheia în broască și văzu cum 
ușa se întredeschide precaut, lăsând să apară faţa palidă, 
bănuitoare a unui soldat din Macklenburg - mai tânăr decât ea, 
ceea ce o făcu să-i zâmbească și mai dulce. 

— Vă rog să mă scuzaţi, dar trebuie neapărat să vorbesc cu 
domnul colonel. Am câteva informaţii pentru Contessa, sper că 
înțelegeţi - pe care aceasta de-abia așteaptă să le afle. 

Soldatul nu se mișcă. Oare o înțe/esese? Domnișoara Temple 
își înăspri zâmbetul când se aplecă și îi vorbi mai tare, răspicat 
și ameninţător: 

— Trebuie să vorbesc cu domnul colonel! Numaidecât! Altfel 
vei fi pedepsit! 

Soldatul se uită spre camaradul lui, care nu se vedea, nesigur 


de ceea ce ar trebui să facă. Domnișoara Temple strigă cât o 
ţinea gura: 

— Domnule colonel Aspiche! Am niște informaţii vitale pentru 
dumneavoastră! Dacă nu le primește, Contessa vă va tăia 
urechile! 

La strigătul ei paznicul trânti ușa și încercă să o încuie la loc, 
dar domnișoara Temple auzi deja zgomotul apăsat al unor cizme 
grele apropiindu-se. În clipa următoare ușa se dădu în lături și în 
pragul ei își făcu apariţia Aspiche, cu fața roșie de furie, cu 
trabucul într-o mână și cu mâna cealaltă pe mânerul sabiei, 
privind-o crunt, ca un profesor în jiletcă roșie gata să-și 
biciuiască elevul. 

— Mulţumesc foarte mult, zise tânăra. 

— Despre ce informaţii tot cârâi acolo? mărâi Aspiche. Astfel 
de maniere nu ţi se potrivesc deloc - mai ales dacă aflu că umbli 
cu minciuna. 

— Dar e absurd, protestă ea, cu vocea întretăiată, 
prefăcându-se înfricoșată, tremura spre satisfacția colonelului. 
Și nu e nevoie să băgaţi spaima în mine - starea aliaților mei, ca 
și puterea Contessei, m-au făcut să-mi dau seama că nu mai are 
niciun rost să mă împotrivesc. Acum nu încerc decât să-mi 
salvez viaţa. 

Domnișoara Temple își șterse nasul de mânecă. 

— Despre ce informaţii e vorba? repetă Aspiche. 

Tânăra se uită în spatele lui, spre cei doi paznici care priveau 
cu o curiozitate nedisimulată, apoi se aplecă și șopti: 

— Sunt niște informaţii destul de delicate... 

Aspiche se aplecă și el, cu o expresie amenințătoare. 
Domnișoara Temple își trecu buzele peste urechea lui: 

— Albastru... Cezar... albastru... regiment... consum... 
gheaţă... 

Tânăra ridică privirea și văzu că ochii colonelului nu se mișcă, 
fixând un punct din spatele ei. 

— Poate că artrebui să fim singuri, șopti ea. 

Aspiche se adresă paznicilor cu furie în glas: 

— Lăsaţi-mă singur cu prizonierii! 

Paznicii se retraseră în grabă, în timp ce Aspiche trăgea ușa 
cu ambele mâini și o închidea cu zgomot. Apoi colonelul se 
întoarse spre domnișoara Temple cu o privire inexpresivă. 


— Cardinale... doctore... puteţi să vă ridicaţi... spuse tânăra 
tot în șoaptă, ca să nu o audă paznicii. 

Chang și Svenson se ridicară încet privindu-l pe colonel cu o 
curiozitate morbidă. 

— Celor care sunt supuși Procesului li se întipărește în minte 
un fel de cod de control, explică tânăra. Am auzit-o pe Contessa 
folosind un astfel de cod pentru prinţ și, din nou, când a încercat 
să folosească unul pentru mine - ca să demonstreze că nu am 
fost convertită. N-am putut să-l descifrez... am încercat să 
ghicesc... 

— Ai riscat atât de mult gândindu-te că o să ghicești? se miră 
Svenson. 

— Da, dar am ghicit, nu? Codul e alcătuit din mai multe 
cuvinte - primul e o culoare și am dedus că fiecare culoare e 
legată de locul în care respectivul a fost supus Procesului. Vă 
aduceţi aminte că erau mai multe cutii căptușite cu pâslă de 
diferite culori. 

— Portocaliu la Harschmort, zise Chang. Albastru la institut. 

— Şi, văzând că Aspiche a fost convertit înainte de mutarea 
cutiilor de la institut, mi-am dat seama că albastrul e culoarea 
pentru colonel. 

— Care au fost celelalte cuvinte? întrebă Svenson. 

— Cel de-al doilea cuvânt se referă la ro/u/ lor, folosind o 
metaforă biblică - sunt sigură că asta ţine de fanfaronada lui 
d'Orkanez. Pentru prinţ e losif - fiindcă el va fi tatăl copilului 
altcuiva, la fel cum sărmana Lydia probabil că e Maria - pentru 
mine trebuie să fi fost Magdalena, ca și pentru toate femeile 
iniţiate, în robe albe - iar pentru colonel, ca reprezentant al 
statului, am ghicit corect că e „Cezar”... restul urmează același 
raţionament - „regiment” în loc de „Palace” sau „Royale”... 

— EI înţelege acum ce spunem? întrebă Svenson. 

— Cred că da, dar și așteaptă instrucţiuni. 

— Dacă i-am spune să-și taie singur beregata? propuse 
Chang, chicotind și scuipând în același timp. 

— Poate ne spune dacă au prins-o pe Eldise, zise Svenson și îl 
întrebă rar și clar pe colonelul Aspiche: Ştii unde e doamna 
Dujong? 

— Închide-ţi gura aia spurcată până nu ţi-o închid eu! răcni 


Aspiche. 

Svenson făcu repede un pas înapoi, cu ochii mari. 

— Aha, probabil că numai persoana care i-a spus codul îi 
poate porunci, zise domnișoara Temple și își drese glasul. 
Colonele, știi unde-o putem găsi pe doamna Dujong? 

— Bineînţeles că nu, răspunse iute Aspiche, ursuz. 

— Mada... când ai văzut-o ultima dată? 

Colonelul afișă un zâmbet flegmatic, răutăcios. 

— În dirijabil. Doctorul Lorenz a luat-o la întrebări și, când am 
văzut că nu vrea să răspundă, eu și domnișoara Poole... 

Pumnul doctorului Svenson se abătu ca un ciocan în falca lui 
Aspiche, lipindu-l de ușă. Domnișoara Temple se întoarse spre 
Svenson - care șuiera de durere, flexându-și mâna - apoi spre 
Aspiche, care spumega de furie, încercând să se ridice. Înainte 
de a o face, Chang întinse braţul și scoase sabia colonelului din 
teacă, o seceră strălucitoare care o făcu pe tânără să se dea 
înapoi cu un scâncet. Când privi din nou, Cardinalul ţinea lama 
lipită de pieptul colonelului. Aspiche rămăsese încremenit. 

— Doctore? întrebă ea calm. 

— Îmi cer scuze... 

— N-ai de ce, colonelul e o bestie. Te doare tare mâna? 

— O să-mi treacă. 

Domnișoara Temple se apropie de Aspiche, privindu-l și mai 
încruntată. Ştia că El6ise trecuse și ea prin multe încercări, dar 
acum se gândea, furioasă, la felul în care femeia, drogată și de- 
abia ţinându-se pe picioare, le îngreunase evadarea din sala de 
operaţii. Era mai mult decât bucuroasă să pună o parte din vină 
și remușcare pe seama ticălosului din faţa ei. 

— Colonele, ai să deschizi ușa asta și ai să ne scoţi pe toţi în 
hol. Ai să le ordoni celor doi paznici să intre aici și ai să-i încui 
înăuntru. Dacă protestează, ai să-i ucizi. Înţelegi? 

Aspiche încuviinţă din cap, plimbându-și privirea șovăitor de 
la ea la vârful sabiei. 

— Atunci execută ordinul. N-avem timp de pierdut. 

Germanii nu opuseră niciun fel de rezistenţă, erau prea 
obișnuiți să îndeplinească ordinele fără crâcnire. În câteva clipe 
domnișoara Temple și tovarășii ei ajunseră în foaierul deschis 
unde avusese loc disputa membrilor Cabalei. Dragonii 


dispăruseră, la fel și ofițerul lor. 
— Unde-i căpitanul Smythe? îl întrebă ea pe Aspiche. 
— Îi ajută pe domnul Xonck și pe domnul ministru adjunct. 
Domnișoara Temple se încruntă. 
— Atunci tu ce căutai aici? Nu trebuia să execuţi niște ordine? 
— Ba da - trebuia să vă execut pe voi. 
— Dar de ce așteptai pe coridor? 


— Voiam să termin de fumat trabucul, răspunse răstit 
Aspiche. 

Chang pufni cu dispreţ în spatele domnișoarei Temple. 

— Până la urmă, fiecare își dă arama pe faţă, mormăi el. 


Domnișoara Temple se furișă până la ușile care dădeau în 
sala de bal. Încăperea enormă era pustie. Strigă spre Aspiche: 

— Unde-au dispărut? 

Colonelul dădu să vorbească, dar tânăra i-o luă înainte. 

— Unde sunt dușmanii noștri - Contessa, Comte, ministrul 
adjunct Crabbe, Francis Xonck, prinţul și mireasa lui, lordul 
Vandaariff, ducele de Stăelmaere, doamna Stearne...? 

— Și Roger Bascombe? adăugă doctorul Svenson. 

Tânăra se întoarse spre el, apoi spre Chang, și dădu trist din 
cap. 

— Şi Roger Bascombe. Pe rând, dacă nu ţi-e cu supărare. 

Colonelul le spuse - strângând din buze abătut, dovadă a 
rezistenţei inutile la controlul exercitat de domnișoara Temple - 
că dușmanii lor se împărţiseră în două grupuri. Primul își 
propusese să facă un tur al casei, ca să-i adune pe toţi oaspeţii 
și toate personalităţile aflate în stare de apatie, ale căror minţi 
fuseseră golite în cărţile de sticlă, și să pregătească plecarea 
ducelui de Stăelmaere, cu tot ceremonialul cuvenit, spre 
iminenta lui coup d'état. Ducele avea să fie însoţit de Contessa, 
ministrul adjunct și Francis Xonck, precum și de lordul 
Vandaariff, Bascombe, doamna Stearne și cele două femei de 
sticlă, Marchmoor și Poole. Cel de-al doilea grup, despre a cărui 
misiune Aspiche nu putea oferi nicio informaţie, era alcătuit din 
Comte d'Orkanez, prinţul KarlHorst von Maasmărck, Lydia 
Vandaariff, Herr Flauss și cea de-a treia femeie de sticlă. 

— N-am recunoscut-o, spuse domnișoara Temple. Cea de a 


treia femeie ar fi trebuit să fie Caroline. 

— E Angelique, cunoștința Cardinalului, replică precaut 
doctorul Svenson. Femeia pe care am căutat-o în seră. Ai avut 
dreptate nu și-a găsit moartea acolo. 

— Comte a ţinut-o în viaţă ca să o folosească pe post de 
cobai, zise Chang răgușit. Dacă transformarea nu-i reușea, nu 
mai trebuia să le sacrifice pe celelalte - dacă îi reușea și lumea 
se întreba de ce a adus-o în halul ăsta, cu atât mai bine. Una 
peste alta, a demonstrat ce înseamnă să faci, cu adevărat, 
economie. 

Domnișoara Temple și doctorul rămaseră tăcuţi, lăsându-l pe 
Chang să-și verse amărăciunea și furia. Chang se șterse la ochi 
pe sub ochelari și oftă. 

— Întrebarea e ce fac ei acum și căruia din cele două grupuri 
ar trebui să-i luăm urma. Dacă admitem că și oprirea ducelui, și 
oprirea căsătoriei prinţului sunt vitale, poate ar trebui să ne 
despărțim... 

— Aș prefera să n-o facem, spuse iute domnișoara Temple. Şi 
într-un loc, și în celălalt ne vom găsi dușmanii en masse - unde- 
s trei puterea crește. 

— De acord, zise doctorul, și părerea mea e să mergem după 
duce. Toţi membrii Cabalei se duc la Macklenburg - ducele și 
lordul Vandaariff sunt factorii esenţiali pentru a prelua controlul 
acolo. Dacă îi împiedicăm să facă asta, putem să le dăm tot 
planul peste cap. 

— Adică să-i omorâm? întrebă Chang. 

— Să-i omorâm din nou, cel puţin în cazul ducelui, murmură 
doctorul. Eu unul sunt pentru asasinarea lor. Este exact ce vreau 
să fac cu Karl-Horst, dacă se întâmplă ca gâtul lui să fie aproape 
de mâinile mele. 

— Dar ţi-a fost dat în grijă, zise domnișoara Temple, puţin 
șocată de tonul lui Svenson. 

— Şi a devenit sclavul lor. Nu mai e decât un câine turbat sau 
un cal cu chișiţa ruptă - trebuie eliminat, de preferat înainte de 
a avea ocazia să zămislească un moștenitor. 

Tânăra își duse mâna la gură. 

— Desigur! Comte folosește alchimia ca să o insemineze pe 
Lydia - acolo vrea să ajungă cu planul lui - e transpunerea în 


fapt a tabloului alchimic al lui Oskar Veilandt, Buna Vestire! Şi 
vor să o facă în noaptea asta - poate chiar acum! 

Doctorul Svenson își supse dinţii, tresări de durere și privi 
când la domnișoara Temple, când la Chang. 

— Eu sunt totuși de părere să-l oprim pe duce. Dacă n-o 
facem... 

— Dacă n-o facem, viaţa mea și a domnișoarei Temple sunt 
distruse, spuse Chang. 

— Și, după aceea, prinţul și Lydia? întrebă domnișoara 
Temple. 

Svenson încuviinţă din cap și oftă. 

— Mă tem că cei doi sunt deja condamnaţi... 

Chang chicoti pe neașteptate, un zgomot la fel de plăcut 
precum cel scos de o cioară care face gargară. 

— Oare ne deosebim atât de mult, doctore? Mai lasă puţină 
milă și pentru noi! 

La ordinul domnișoarei Temple, Aspiche îi conduse spre 
intrarea principală a casei. Acolo însă înţeleseră imediat că nu 
aveau cum să iasă, din cauza invitaţilor care se adunau într-un 
număr din ce în ce mai mare ca să-l petreacă pe duce. Tânăra 
își aduse brusc aminte de drumul pe care îl făcuse cu Spragg și 
Farguar prin pasajul grădinarului dintre aripile casei, spre 
trăsuri. În mai puţin de două minute - cu un Aspiche ursuz, 
gâfâind din greu - ajunseră, răsuflarea condensându-se în aerul 
rece, tocmai când alaiul cobora treptele spre impunătoarea 
trăsură neagră a ducelui. 

Ducele se mișca încet, cu grijă, ca o insectă foarte delicată, 
funebră, încadrat de un bărbat mărunt, cu părul unsuros - 
„doctorul Lorenz”, șopti Svenson - și de doamna Marchmoor, 
fără lesă în jurul gâtului, trupul ei strălucitor acoperit acum de o 
mantie neagră, groasă. Din spate veneau pe rând Contessa, 
Xonck și ministrul adjunct Crabbe și, după ei, oprindu-se la 
trepte și fluturând mâinile spre duce, grupul lui Robert 
Vandaariff, Roger Bascombe și doamna Poole, de asemenea fără 
lesă și acoperită de o mantie asemănătoare. 

Ducele fu instalat în trăsură și, o clipă mai târziu, i se alătură 
doamna Marchmoor. Domnișoara Temple privi spre tovarășii ei - 
acum era momentul să se repeadă asupra trăsurii - dar, spre 
dezamăgirea ei, văzu că oaspeţii se pregăteau să plece și ei, 


luându-și zgomotos rămas-bun de la duce în timp ce își căutau 
din ochi propriile trăsuri. Orice atac asupra trăsurii ducelui era 
aproape imposibil. 

— Ce ne facem? șopti ea. Am întârziat! 

Chang cântări sabia în mână. 

— Pot să mă duc eu... singur, ca să mă pot mișca mai iute... 
mă ţin de ei până la palat... 

— Nu și în starea în care ești, spuse Svenson. Te-ar prinde 
imediat și te-ar ucide - știi prea bine. Uită-te la soldaţii ăia! 
Ducele are o escortă întreagă! 

Domnișoara Temple întoarse privirea și își dădu seama că 
doctorul avea dreptate - două șiruri de dragoni călări, în jur de 
patruzeci de oameni, care se postau în faţa și în spatele trăsurii. 
Ducele era de neatins. 

— Va convoca Consiliul Privat, șuieră Chang. Va adopta toate 
legile impuse de ei. 

— Cu puterea ducelui, cu banii lui Vandaariff, cu tronul 
ducatului de Macklenburg și cu o sursă inepuizabilă de lut 
albastru-violet... vor fi de neoprit... șopti Svenson. 

Domnișoara Temple se încruntă. Poate că era un gest inutil, 
dar trebuia să încerce. 

— Dimpotrivă. Cardinale Chang, înapoiază-i, te rog, sabia 
colonelului - insist. 

Chang o privi nedumerit, dar îi înapoie precaut arma lui 
Aspiche. Înainte ca omului să-i dea prin gând să facă ceva cu ea, 
domnișoara Temple îi vorbi pe un ton hotărât: 

— Colonele Aspiche, ascultă-mă cu atenţie. Oamenii tăi îl 
apără pe duce - ceea ce e foarte bine. Nimeni altcineva - repet, 
nimeni altcineva - nu are voie să se apropie de duce în timpul 
călătoriei spre palat. Acum ai să pleci, ai să iei un cal și ai să te 
alături alaiului - imediat, dar să nu vorbești cu nimeni, să nu te 
întorci în casă - ia calul unuia dintre soldaţii tăi dacă trebuie. 
Când ajungi la palat, având grijă să eviţi privirea doamnei 
Marchmoor, vei găsi momentul potrivit - momentul potrivit, 
fiindcă trebuie să nu dai greș - neapărat inainte de convocarea 
Consiliului Privat - ca să-i tai capul ducelui de Stăelmaere. Mă 
înţelegi? 

Colonelul Aspiche încuviinţă din cap. 

— Excelent. Nu sufla o vorbă nimănui. Hai, pleacă! 


Domnișoara Temple zâmbi, văzând cum colonelul trece cu 
pași mari prin mulţime, hotărât să-și îndeplinească misiunea, 
îndreptându-se spre cel mai apropiat grajd. 

— Să vedem cum îi lipesc de data asta capul, zise ea, 
prefăcându-se că nu observă uimirea de pe faţa lui Svenson și a 
lui Chang. Pornim în căutarea prinţului? 


Colonelul nu le spusese exact încotro o luase grupul lui 
Comte, doar undeva, sub sala de bal. Din peregrinările lui prin 
casa Harschmort, Cardinalul Chang era convins că poate găsi 
drumul, drept care domnișoara Temple și doctorul Svenson îl 
urmară prin pasajul grădinarului și apoi pătrunseră în casă. În 
timp ce mergeau, domnișoara Temple ridică ochii spre Chang, la 
fel de neînduplecat în pofida rănilor, și își dori ca, măcar pentru 
o clipă, să-i poată citi gândurile, ca una dintre femeile de sticlă. 
Voiau să-i salveze - sau să-i distrugă, scopul era același - pe 
prinţ și pe Lydia, dar Angelique, femeia pierdută de Cardinal, 
avea să fie și ea acolo. Oare spera să o recupereze? Să-l forțeze 
pe Comte să inverseze transformarea? Sau să o scape pentru 
totdeauna de suferință? Simţi greutatea propriei mâhniri, a 
regretului și a durerii pricinuite de atitudinea lui Roger, a izolării 
- oare aceste sentimente, care păreau neînsemnate doar fiindcă 
îi aparţineau, oricât de mult ar fi chinuit-o, se puteau compara 
cu povara care apăsa umerii unui om precum Chang? Cum oare, 
cum oare putea să nu existe un zid de netrecut între ei? 

— Cele două aripi ale casei sunt construite la fel, zise el 
răgușit, am cutreierat nivelele inferioare din partea cealaltă. 
Dacă nu mă înșel, scara care duce în jos ar trebui să fie... cam 
aici... 

Chang zâmbi - şi domnişoara Temple rămase din nou 
surprinsă, poate și din cauza stării precare în care se afla acest 
om, de amestecul de forţă fizică și morală din zâmbetul lui - și 
arătă spre o firidă care nu ieșea prin nimic în evidenţă, acoperită 
cu o draperie de catifea. O dădu brusc la o parte și descoperi o 
ușă de metal lăsată întredeschisă. 

— Câtă încredere, chicoti el și o deschise, să lași o ușă 
deschisă... credeam că s-au învăţat minte. 

Se răsuci pe călcâie ca să privească în urmă, cu o faţă cruntă, 
la auzul unor pași care se apropiau. 


— Sau poate că no ar fi trebuit să o facem... murmură 
doctorul Svenson, în timp ce Chang îi zorea să intre. 

— Asta o să-i mai întârzie, spuse el încuind ușa. Fuga! 

Auziră cum cineva trage de ușă de mai multe ori, în timp ce 
coborau scara în spirală, ajungând, două nivele mai jos, la o altă 
ușă, tot întredeschisă. Chang se strecură pe lângă domnișoara 
Temple și pe lângă Svenson ca să se uite primul. 

— Ce-ar fi să facem rost de niște urme? șopti doctorul. 

Domnișoara Temple dădu din cap aprobator, dar, în loc să 
răspundă, Chang o porni înainte, cu pași de pisică, lăsându-i pe 
cei doi să-l urmeze. Pătrunseră pe un coridor neobișnuit, care se 
curba, precum clădirea unei opere sau un amfiteatru roman, cu 
un șir de uși pe partea interioară, de parcă ar fi dat spre loje sau 
spre arenă. 

— Seamănă cu institutul, îi șopti Svenson lui Chang, care 
încuviinţă din cap, atent la coridorul din faţă. 

Înaintaseră, ţinându-se aproape de perete, până într-un punct 
din care nu mai puteau vedea ușa scării, când un zgomot de 
dincolo de următoarea curbură îl făcu pe Chang să 
încremenească. Cardinalul ridică palma deschisă, semn că 
trebuia să rămână pe loc, apoi se apropie încet de curbură cu 
spatele lipit de perete. 

Se opri. Aruncă o privire înapoi, zâmbi, apoi se repezi înainte. 
Domnișoara Temple auzi un țipăt de surpriză și trei lovituri 
înfundate. Chang reapăru și le făcu semn din cap să-l urmeze. 


Pe podea, lângă o altă ușă deschisă, respirând anevoie, cu 
nasul sângerând, zăcea ministrul plenipotenţiar al ducatului de 
Macklenburg, Herr Flauss. Lângă mâna lui care zvâcnea ușor se 
afla un revolver. Chang îl culese de pe jos și verifică dacă era 
încărcat. În timp ce doctorul Svenson îngenunchea lângă omul 
care se sufoca, Chang îi întinse arma domnișoarei Temple. 
Tânăra scutură din cap. 

— la-l tu sau doctorul, șopti ea. 

— Doctorul. Mă simt mai în largul meu cu un cuţit sau cu 
pumnii. 

Chang privi cum Svenson îi scotocește repede buzunarele lui 
Flauss, fiecare mișcare mai bruscă fiind întâmpinată cu un gest 
inutil de protest din partea celui rănit. Doctorul ridică ochii, în 


spatele lor, scara - pași. Se ridică în picioare, abandonându-l pe 
ministrul plenipotenţiar. Chang îi vâri pistolul în mână și, 
apucându-l de mânecă iar pe domnișoara Temple de braț, îi 
trase după el pe coridor până ieșiră din raza vizuală a lui Flauss. 

— Dar, Cardinale, ăștia sigur sunt înăuntru... șopti Svenson 
nemulțumit. 

Chang îi trase pe amândoi într-o firidă și își acoperi gura ca 
să-și înăbușe un acces de tuse. Domnișoara Temple auzi pași 
repezi pe coridor... și apoi brusc liniște. Simţi încordarea lui 
Chang și văzu degetul mare al doctorului pregătit să apese 
trăgaciul pistolului. Cineva înainta spre ei, încet... pașii se 
opriră... apoi se retraseră. Tânăra ciuli urechile... și auzi vocea 
arogantă, șuierată a unei femei. 

— Lasă-l în plata Domnului, un idiot mai puţin... 

Chang așteptă... apoi se aplecă spre cei doi. 

— Puteam intra pe furiș numai dacă îl ascundeam pe Flauss - 
în clipa asta căută prin sală, crezând că am intrat. Ceea îi 
împiedică să continue ce și-au propus să facă. Dacă intrăm 
acum, avem șansa să-i luăm prin surprindere pe cei care au 
rămas în urmă. 

Domnișoara Temple trase adânc aer în piept, simțindu-se de 
parcă în ultimele cinci minute ar fi devenit un adevărat soldat. 
Până să înţeleagă - sau, mai important, să protesteze împotriva 
acestui raţionament încurcat, Chang dispăru, iar doctorul 
Svenson, apucând-o de mână, o trase după el. 

Ministrul plenipotenţiar rămăsese în ușă, ridicat în capul 
oaselor dar încă incapabil de a reacţiona în vreun fel. Trecură pe 
lângă el și nu auziră decât cum își trage nasul plin de sânge, 
pătrunzând într-un foaier cu scări înguste de o parte și de alta, 
ce duceau spre balcoanele care împrejmuiau încăperea. Chang 
se pitulă iute în stânga, urmat de Svenson și de domnișoara 
Temple, încercând să se facă una cu peretele. Domnișoara 
Temple strâmbă din nas cu dezgust la mirosul acru de lut 
albastru-violet. În faţa lor o auziră pe Contessa. 

— A fost atacat... n-ai auzit nimic? 


— Nu, răspunse vocea uscată, tunătoare, a lui d'Orkanez. 
Sunt ocupat și, prin urmare, fac zgomot. Atacat de cine? 

— Nu știu, răspunse Contessa. Colonelul Aspiche a scurtat 
gâtul fiecărui suspect în parte... de unde și curiozitatea mea. 


— Ducele a plecat? 


— Conform planului, urmat de cei aleși pentru recoltă. Așa 
cum am stabilit, confuzia și pierderea memoriei au fost puse pe 
seama unei epidemii de febră a sângelui - adepţii noștri vor 
duce vorba despre asta peste tot - o veste care va justifica 
declararea carantinei la Harschmort, ceea ce îl va sechestra pe 
lordul Robert atât timp cât va fi necesar. Dar nu asta e problema 
noastră acum. 

— Înţeleg, mormăi Comte. Dat fiind că mă aflu în toiul unei 
proceduri extrem de delicate, ţi-aș fi recunoscător dacă mi-ai 
spune ce naiba cauţi aici. 


Domnișoara Temple își dădu toată silința să ţină pasul cu 
ceilalţi în timp ce urca în tăcere treptele înguste. Când depăși 
nivelul la care se aflau balcoanele, văzu deasupra un tavan de 
piatră, boltit, luminat de câteva candelabre de fier 
amenințătoare, pline de ţepușe. Domnișoara Temple nu privea 
niciodată un candelabru fără să-și imagineze impactul distructiv 
al prăbușirii lui pe podea (mai ales dacă tocmai trecea pe sub 
el), iar aceste gânduri instinctive, ca și aceste temeri, făceau și 
mai mult din laboratorul lui d'Orkanez o sală a ororilor. Balconul 
era ticsit cu cărţi, hârtii și cutii, toate acoperite de un strat gros 
de praf. Svenson îi făcu semn cu degetul că se putea apropia ca 
să se uite printre stinghiile balustradei. 

Domnișoara Temple nu fusese la institut, dar reușise să 
zărească platforma diabolică de la baza turnului de fier. Această 
încăpere (pereţii traversaţi de rafturi cu cărți păreau să spună 
că aici fusese cândva un fel de bibliotecă) era un amestec 
straniu al aceleiași activităţi (căci și aici erau mese înţesate cu 
recipiente aburinde, eprubete în care fierbeau tot felul de 
lichide, documente din pergament și instrumente metalice de 
forme nemaivăzute) și al unui dormitor, fiindcă în mijlocul 
camerei, eliberat prin împingerea la perete a mai multor mese și 
scaune, se afla un pat foarte mare. Domnișoara Temple fu cât 
pe-aci să scoată un strigăt de uimire, ducându-și mâna la gură, 
dar nu își întoarse privirea. Pe pat, cu picioarele goale 
desfăcute, zăcea Lydia Vandaariff, cu robele albe adunate în 
jurul coapselor, cu fiecare braţ întins și legat de un șnur de 
mătase albă. Faţa îi era acoperită de broboane de sudoare, iar 
mâinile îi erau încleștate pe șnururile de mătase ca și cum 


aceste legături erau mai mult o sursă de alinare decât de 
durere. Cearșaful dintre picioarele Lydiei era umed, ca și 
podeaua de piatră de sub picioarele ei, o baltă de lichid 
albăstrui brăzdat de dungi purpurii, încârligate. Tivul brodat al 
robei Lydiei fusese tras în jos, într-un gest inutil de pudoare, dar 
nu-i putea ascunde petele de albastru și roșu de pe coapsele 
albe. Tânăra privea în tavan, clipind des. 

Prăbușit într-un fotoliu din apropiere, cu un pahar pe jumătate 
plin în mână și o sticlă de coniac deschisă pe podea, între 
picioare, era KarlHorst von Maasmărck. Comte purta șorțul de 
piele - haina de blană neagră era întinsă pe câteva scaune din 
spatele lui - și ţinea în mână un obiect metalic bizar, un tub 
prevăzut cu mânere, cu valve și un cioc, pe care îl ștergea cu o 
cârpă. 


Pe pereţii din spatele lui, atârnând de cuie bătute neglijent în 
rafturile cu cărți, erau treisprezece pătrate din pânză. 
Domnișoara Temple se întoarse spre Chang și arătă cu mâna. 
Chang le văzuse și el și întinse palma, apoi o răsuci ca și cum ar 
fi dat o pagină. La St. Royale, Lydia mormăise ceva despre 
celelalte fragmente din Buna Vestire - dând de înţeles că le 
văzuse la un loc. Domnișoara Temple își dădu seama că 
pătratele de pânză reprezentau tabloul reconstituit complet, dar 
nu se așteptase ca d'Orkanez să agaţe fiecare pictură cu faţa la 
perete, căci ceea ce vedea acum nu era imaginea blasfematorie 
completă (pe care era mai mult decât curioasă să o vadă), ci 
spatele tabloului - formulele alchimice ale lui Oskar Veilandt 
înscrise pe fiecare bucată, pentru care tabloul nu era decât un 
camuflaj decorativ, o reţetă amănunţită pentru propria lui Bună 
Vestire, oribila inseminare a Lydiei Vandaariff cu ajutorul științei 
lui aiuritoare. În jurul fiecărei pânze erau lipite zeci de note și 
scheme - fără doar și poate propriile încercări ale lui d'Orkanez 
de a înţelege instrucţiunile lui Veilandt. Domnișoara Temple 
privi spre tânăra de pe pat și își mușcă încheieturile degetelor 
ca să nu ţipe... 

Auzi un oftat nerăbdător răzbătând de mai jos și fâsâitul unui 
chibrit aprins. Domnișoara Temple se lăsă pe burtă și se târî 
până la marginea balustradei ca să vadă mai bine. Înfiorată de 
teamă văzu, aproape chiar sub ea, grupul Contessei. Cum de nu 
îi auziseră când erau pe coridor? Lângă Contessa - care fuma o 


nouă ţigară înfiptă în portţigaret - stăteau Francis Xonck și 
Crabbé, iar în spatele lor se aflau cel puţin șase inși în haine 
negre, cu bâte în mână. Privi spre Chang și Svenson și văzu că 
atenţia Cardinalului era concentrată în altă parte, sub balconul 
de vizavi. Strălucind în umbră, în timp ce flăcările portocalii din 
creuzetele lui d'Orkanez se reflectau de pielea ei, stătea cea de 
a treia femeie de sticlă, Angelique, așteptând în tăcere. 
Domnișoara Temple o privi lung, înțelegând că era obiectul 
pasiunii mistuitoare a lui Chang - ca și, de fapt, finalizarea ei, 
căci femeia era o prostituată ceea ce însemna că... 

Domnișoara Temple se înroși la față, amestecând brusc 
amintirile din carte cu gânduri de-ale lui Chang și Angelique dar 
scutură din cap și se forţă să fie atentă la conversaţia destul de 
animată de dedesubt. 

— Nu te-am fi deranjat, începu Xonck privind cu oarecare 
dezgust spectacolul din faţa lor, dacă nu am fi în imposibilitatea 
inexplicabilă de a găsi o anumită cheie. 

— Unde e Lorenz? întrebă Comte. 

— Pregătește dirijabilul, înconjurat de o sumedenie de soldați, 
răspunse Crabbé. Aș prefera să-l lăsăm în pace. 

— Dar Bascombe? 


— ÎI însoțește pe lordul Robert, pufni Contessa. Va aduce lada 
de cărţi și registrul - dar nici el nu are o cheie și, din mai multe 
motive, aș prefera să nu-l implicăm. 

Crabbe făcu ochii mari. 

— Domnul Bascombe ne este absolut loial tuturor... 

— Unde e cheia ta? întrebă Comte, încruntându-se la 
ministrul adjunct. 

— Dar nu e cheia mesa, răspunse Crabbé puţin iritat. Și nici nu 
cred că ar trebui să fie la mine - cum zicea și Contessa, noi 
strângeam cărțile, nu le studiam... 

— Cine a avut-o ultimul? strigă Comte aproape mânios, 
trecându-și dispozitivul metalic respingător dintr-o mână într- 
alta. 

— Nu știm, spuse Contessa răstit. Eu cred că ministrul. lar 
ministrul crede că domnul Xonck. lar domnul Xonck crede că 
Blenheim... 

— Blenheim? pufni Comte dispreţuitor. 


— Nu în mod direct, zise Xonck. Trapping. Eu cred că 
Trapping a luat-o ca să se uite la una din cărţi - poate doar din 
curiozitate, poate nu doar din curiozitate... 

— Ce carte? 

— Nu știm, spuse Contessa. Voiam să-i intrăm în gratii - tot 
nu cred că s-a procedat bine în cazul lui. Blenheim ori i-a luat-o 
din buzunar în timp ce cadavrul era mutat dintr-o parte într-alta, 
ori a primit-o de la lordul Robert. 

— Să înţeleg că Blenheim încă nu a apărut? 

Contessa încuviinţă din cap. 

— Întrebarea e dacă e mort sau a pornit-o pe cont propriu, 
zise Crabbe. 

— L-am putea întreba pe lordul Robert, propuse Comte. 

— Da, dacă și-ar mai aminti ceva, observă Xonck. Dar, după 
cum știți, memoria lui e acum într-o carte o carte pe care n-o 
putem găsi. Dacă am găsi-o, n-am putea să o citim fără cheie! E 
absurd! 

— Aha, făcu Comte gânditor, întunecându-se la faţă. Și Herr 
Flauss ce-a păţit? 

— Nu știm! strigă Crabbe. 

— Dar nu crezi că ar trebui? întrebă Comte, logic. 

D'Orkanez se întoarse spre Angelique și bătu din palme. 
Femeia ieși numaidecât la lumină, ca un tigru îmblânzit, 
atrăgând atenţia tuturor. 

— Dacă se ascunde cineva aici, îi spuse Comte privind în sus, 
spre balcoane, găsește-/. 


Domnișoara Temple se răsuci spre Chang și Svenson, cu ochii 
mari de spaimă. Ce puteau face? Se uită în stânga și-n dreapta - 
nu aveau unde să se ascundă, să se protejeze! Doctorul 
Svenson se lăsă pe vine, scoase pistolul și măsură din ochi 
distanța până la Angelique. Chang puse o mână pe braţul 
doctorului. Doctorul i-o dădu deoparte și trase cocoșul. 
Domnișoara Temple simţi cum frigul acela albastru, bizar, se 
apropie de mintea ei. În câteva clipe aveau să fie descoperiţi. 

Dar tăcerea apăsătoare din încăpere fu întreruptă de un 
zgomot venit din balconul de vizavi, chiar de deasupra lui 
Angelique. Imediat Xonck scoase un pumnal cu lama curbă și se 


repezi în sus pe treptele înguste. Domnișoara Temple auzi 
zgomote de încăierare și apoi protestele înăbușite ale unei 
femei, în timp ce Xonck o trăgea în jos pe scară. În cele din 
urmă Xonck îi făcu vânt și femeia căzu în genunchi în fața 
celorlalți. Era El6ise. 

Domnișoara Temple se uită la Svenson și îi văzu fața 
împietrită. Inainte ca doctorul să reacționeze în vreun fel, tânăra 
îl apucă strâns de mâna în care ţinea pistolul. Nu era momentul 
să se lase pradă furiei. 

Xonck se îndepărtă de Eldise, ca și ceilalţi, de altfel, căci, la 
un semn al lui d'Orkanez, Angelique se apropie de femeie cu 
pași care răsunau precum copitele de-abia potcovite ale unui 
ponei. Elöise clătină din cap și privi în sus, uluită de apariţia 
acestei creaturi splendide, fără nimic pe ea, și scoase un țipăt. 
Țipă din nou - domnișoara Temple strânse braţul doctorului cât 
de tare putu - dar ţipătul i se stinse în gât în timp ce groaza de 
pe chip se transformă încet în resemnare. Femeia de sticlă îi 
pătrunsese în minte, iar acum i-o scotocea cu o eficienţă lipsită 
de orice urmă de compasiune. Din nou domnișoara Temple văzu 
cum Comte d'Orkanez închisese ochii, concentrat la maximum. 
Eloise nu spunea nimic, stătea doar cu gura deschisă, 
legănându-se pe genunchi, privind neajutorată în ochii albaștri, 
reci, ai inchizitorului ei. 

Apoi totul se sfârși. ElGise se lăsă pe podea ca o cârpă. Comte 
se apropie de ea. 

— E doamna Dujong, șopti Crabbé. De la carieră. Ea l-a 
împușcat pe duce. 

— Întocmai. A fugit din sala de operaţii împreună cu 
domnișoara Temple, zise Comte. Domnișoara Temple l-a ucis pe 
Blenheim - cadavrul lui este în camera trofeelor. Blenheim avea 
cheia la el - și domnișoara se întreba de ce. Este vârâtă în 
pieptarul doamnei Dujong, împreună cu o tabacheră de argint și 
un card de sticlă albastră. Cele două obiecte sunt de la doctorul 
Svenson. 

— Un card de sticlă? întrebă Contessa și își roti prudent ochii 
prin încăpere. Și ce arată el? 

Elöise gâfâia de epuizare, încercând să se ridice în patru labe. 
Comte își vâri repede mâna în pieptarul ei, dând de obiectele pe 
care le descrisese. Se îndreptă de spate, uitându-se atent la 
tabacheră, amânând răspunsul la întrebarea Contessei. Xonck 


își drese vocea. Comte ridică privirea și aruncă tabachera de 
argint spre el, Xonck prinzând-o cu stângăcie. 

— E a lui Svenson, zise el și privi spre prinţ, care era tot în 
fotoliu, urmărind spectacolul amuzat, cu ochii împăienjeniţi de 
alcool. Cardul conţine o experienţă a doamnei Marchmoor, într- 
un separeu de la St. Royale... o întâ/nire cu prinţul. Se pare că a 
impresionat-o destul de mult pe doamna Dujong. 

— Asta e... tot? întrebă Contessa, din nou cu precauţie. 

— Nu, răspunse Comte și oftă adânc. Nu e. 

Îi făcu din nou semn lui Angelique. 

Spre consternarea celorlalți membri ai Cabalei, femeia de 
sticlă se întoarse spre ei. Membrii Cabalei se dădură înapoi în 
timp ce Angelique porni agale spre ei. 

— Ce... naiba faci? se bâlbâi Crabbe. 

— Vreau să dau de cheia acestui mister, răspunse Comte cu 
vocea lui aspră ca șmirghelul. 

— Nu poţi finaliza proiectul fără ajutorul nostru, șuieră Xonck 
și arătă spre tânăra de pe pat. N-am făcut destul pentru tine - 
nu te-am ajutat să-ţi împlinești toate viziunile? 

— Viziuni din care să profiţi tu, Francis. 

— Niciodată n-am negat asta! Dar dacă vrei să mă transformi 
într-o legumă, cum l-ai transformat pe Vandaariff... 

— Nu asta intenţionez, răspunse Comte. Ceea ce vreau eu să 
fac este în interesul tuturor. 

— Înainte de a ne trata ca pe niște animale, Oskar... și de a 
mă transforma în dușmanul tău, spuse Contessa ridicând vocea 
și vorbind cu înverșunare, poate ne explici și nouă ce vrei să 
faci. 


Domnișoara Temple își duse mâna la gură, înțelegând cât de 
naivă fusese. Oskar! Cum de nu-și dăduse seama? Comte nu 
furase tablourile lui Oskar Veilandt, pictorul nu era nici prizonier, 
nici plecat cu mintea... cei doi erau una și aceeași persoană! Ce- 
i spusese mătușa Agathe - că d'Orkanez se născuse în Balcani, 
crescuse la Paris, unde se pare că primise o moștenire? Cum se 
potriveau toate astea cu ceea ce le spusese domnul Shanck 
despre Veilandt - școala la Viena, atelierul din Montmartre, 
dispariția misterioasă - ca om înstărit și respectabil, acum știa! 


Privi spre Chang și Svenson și-l văzu pe Chang clătinând din cap 
cu amărăciune. Svenson nu avea ochi decât pentru Elise, 
privind încruntat și neajutorat spre sărmana femeie prăbușită la 
pământ. 

Comte își drese glasul și ridică mâna în care ţinea cardul de 
sticlă. 

— Întâlnirea este urmărită de câţiva spectatori - printre care 
te numeri și tu, Rosamonde. Și tu, Francis. Dar isteata doamnă 
Dujong a perceput, prin peretele-oglindă, o a doua întâlnire, în 
hol... cea dintre Trapping și Robert Vandaariff, în care colonelul 
vorbește foarte serios. 

Această dezvăluire fu întâmpinată cu o tăcere desăvârșită. 

— Şi ce înseamnă asta? întrebă Crabbe. 

— Încă n-am terminat, anunţă sec d'Orkanez. 

— N-ai putea să ne spui mai direct, monsieur? protestă 
Crabbe. Nu mai avem timp... 

— Memoria doamnei Dujong vorbește despre un al doilea 
card - unul pe care doctorul l-a scos din căptușeala uniformei lui 
Arthur Trapping. E clar că Trapping n-a fost percheziționat cum 
trebuie. Printre alte lucruri, acest card conţine o scenă în care 
eu o examinez pe Lydia. 

— Arthur voia să i-l dea lui Vandaariff, spuse Xonck. Lacomul 
de el n-a putut rezista... 

Crabbe făcu un pas înainte, mijindu-și ochii. 

— Adică vrei să ne spui că tu l-ai ucis? șuieră el spre Comte. 
Fără să ne spui și nouă? Riscând totul? Dând peste cap tot 
planul? Nu-i de mirare că lordul Robert era atât de agitat - nu-i 
de mirare că am fost forțați să... 

— Dar tocmai aici e buba, Harald, tună Comte. Vă spun toate 
astea fiindcă eu nu m-am atins nici măcar de un fir de păr din 
capul lui Arthur Trapping. 

— Dar atunci... de ce... începu Crabbé, dar se răzgândi... în 
timp ce fiecare membru al Cabalei se uita bănuitor la ceilalţi. 

— Spuneai că femeia avea cardul de la Svenson? întrebă 
Contessa. Dar Svenson de unde îl avea? 

— Nu știe. 

— De la mine, desigur, se auzi o voce tărăgănată, împleticită, 
din cealaltă parte a încăperii. 


Karl-Horst încerca să-și umple paharul. 

— Cred că l-a găsit în camera mea. Eu, unul, nici măcar nu l- 
am remarcat pe Trapping - mă interesa mai mult Margaret! A 
fost prima bucăţică de sticlă pe care am văzut-o... un cadou 
menit să-mi asigure participarea. 

— Un cadou de la cine? întrebă Francis Xonck. 

— Dumnezeu știe... Chiar contează? 


— Informaţia ar putea fi vitală, Alteța Voastră, spuse 
Contessa. 

Prinţul se încruntă. 

— Păi... în cazul ăsta... 

Domnișoara Temple avea impresia că fiecare membru al 
Cabalei de-abia se abţinea să nu sară asupra prinţului, fiecare 
dorind să-l plesnească peste faţă până spunea tot ce știa, dar 
niciunul nu îndrăznea să-și arate nerăbdarea sau îngrijorarea în 
faţa celorlalţi... drept care așteptau în timp ce prinţul își țuguia 
buzele, se scărpina în ureche și își sugea dinţii, încântat să se 
afle în centrul atenţiei. Tânăra începea și ea să se îngrijoreze. 
Dacă Angelique își continua căutarea? Cine putea garanta că 
femeia de sticlă nu putea detecta și prezenţa minţilor lor? Simți 
cum îi înţepenește piciorul și cum îi vine să strănute din cauza 
prafului din aer. Privi spre Chang cu buzele strânse și își dădu 
seama că acesta reușise să-și controleze tusea. Până acum nici 
nu-i trecuse prin cap, dar, brusc, posibilitatea, inevitabilitatea! - 
ca Chang să-i dea de gol o umplu de groază. Trebuia să 
acţioneze în vreun fel - dar cum? Ce puteau face? 

— Poate de la doctorul Lorenz sau - cum îi spunea? - domnul 
Crooner, de la institut, care a avut o moarte atât de groaznică. 
Ei erau cei care lucrau la mașini. Mi-a fost dat ca suvenir - habar 
n-am cum l-a găsit ticălosul ăla de Svenson, doar dacă nu l-a 
ajutat cineva... eu unul l-am ascuns cum nu se poate mai bine... 

— Excelent, Alteța Voastră, îl întrerupse Contessa, ne sunteţi 
de mare ajutor. 

Contessa se apropie de Comte și îi luă obiectele pe care 
acesta le avea de la Elöise, vorbind cu o furie abia reținută: 

— Ne-a lămurit buștean. Avem ce ne-am dorit - cheia. Propun 
să ne întoarcem la cărți imediat și să aflăm tot ce se poate din 
declarația lordului Robert. Poate că, până la urmă, vom ști de ce 
a fost ucis colonelul. 


— Nu crezi că Chang a făcut-o? întrebă Crabbe. 

— Tu crezi? pufni Contessa cu dispreţ. Aș fi fericită să fie așa 
- viața mea ar deveni mai simplă. Dar nu - ne-aducem aminte 
cu toţii câtă diplomaţie am folosit și câte riscuri ne-am asumat 
ca să-l convingem pe Robert Vandaariff, care până în momentul 
acela credea că întreaga campanie era rodul minţii lui. Știm că 
Trapping vindea secrete - cine știe la câte secrete avea acces? 
Chang este ucigaș de profesie - asta e politică. Acum te vom 
lăsa, monsieur, să-ţi continui activitatea. 

Comte arătă spre Lydia. 

— Am rezolvat problema... dar încă n-am stabilizat-o. 

— Deja? spuse Contessa și privi trupul sleit de puteri al 
domnișoarei Vandaariff. Nu cred că i-ar fi plăcut să o facă la 
modul firesc. 

— Plăcerea stă în produsul final, Rosamonde, răspunse 
Comte. 

— Desigur, replică ea, privirea rătăcindu-i spre patul pătat. 
Cred că te-am deranjat destul. Ne vedem la dirijabil. 

Contessa dădu să plece, dar se opri când Xonck făcu un pas 
înainte și arătă spre Elise. 

— Ce faceţi cu asta? 

— Mă lăsaţi să hotărăsc eu? întrebă Comte. 

— Nu, dacă n-ai nimic împotrivă, zâmbi Xonck. Am vrut să fiu 
politicos... 

— Aș prefera să continui ce-am început, mârâi Comte 
d'Orkanez. 

— Cum ţi-e voia, spuse Xonck și o ridică pe Elise cu mâna lui 
teafără, scoţând-o din încăpere. 

O clipă mai târziu îl urmară Contessa, Crabbé și însoțitorii lor. 


Domnișoara Temple privi spre tovarășii ei și văzu că Chang îi 
astupa gura lui Svenson. Doctorul fierbea de furie - dar, la cel 
mai mic zgomot, Angelique îi putea descoperi și dovedi la fel de 
ușor ca și în cazul lui ElGise. Domnișoara Temple se aplecă din 
nou și aruncă o privire în laborator. Comte se uitase cum pleacă 
ceilalţi și revenise la masă. Privi spre Lydia, apoi spre Angelique, 
ignorându-l pe prinţ, și desfăcu o mică valvă care ieșea din 
partea laterală a instrumentului de metal. Cu o delicateţe de 


care nimeni nu l-ar fi crezut în stare, Comte turnă în valvă 
lichidul aburind dintr-una din buteliile încălzite, fără să verse un 
strop, și închise valva la loc. Ridică instrumentul de metal și se 
apropie de pat, așezându-l lângă piciorul Lydiei. 

— Eşti trează, Lydia? 

Lydia încuviință din cap. Era prima dată când domnișoara 
Temple o vedea că se mișcă. 

— Te doare ceva? 

Lydia făcu o grimasă, dar clătină din cap. Se întoarse, atrasă 
de un zgomot. Era prinţul, care își umplea un nou pahar. 

— Logodnicul tău nu-și va aminti nimic din toate astea, Lydia, 
spuse Comte. Și nici tu. Stai liniștită... ce nu poate fi oprit 
trebuie acceptat. 

Comte luă instrumentul și privi în sus, spre balcon. Ridică 
vocea, adresându-se întregii încăperi. 

— Ar fi mai bine să cobori de bunăvoie. Dacă te aduce 
domnișoara, o va face direct de la balcon. 

Domnișoara Temple se întoarse spre Chang și Svenson, 
îngrozită. 

— Știu că ești acolo, strigă Comte. Am așteptat să-ţi vorbesc 
dintr-un motiv bine întemeiat... dar n-am să-ţi spun a doua oară. 

Chang își luă mâna de pe gura lui Svenson și privi în spate, 
căutând o ieşire. Înainte ca să-l poată opri, Svenson sări în 
picioare și îi strigă lui d'Orkanez peste balcon: 

— Vin... lua-te-ar naiba să te ia, cobor imediat... 

Doctorul se răsuci spre Chang și spre domnișoara Temple, 
făcându-le semn să păstreze tăcerea. Se îndreptă cu pași 
apăsaţi spre scară, dar nu înainte de a strecura pistolul în 
mâinile domnișoarei Temple și a-i șopti la ureche: 

— Dacă nu se căsătoresc, progenitura lor nu e /egitimă! 


Domnișoara Temple luă pistolul cu stângăcie și privi în urma 
doctorului. Svenson dispăruse deja. Se întoarse spre Chang care 
încerca să-și înăbușe un acces teribil de tuse - un fir subţire de 
sânge i se prelingea pe bărbie. Se apropie din nou de balustrada 
balconului. Doctorul apăru în raza ei vizuală, cu mâinile 
depărtate de corp și deschise, ca să demonstreze că nu era 
înarmat. Tresări cu dezgust când o văzu mai de aproape pe 
Lydia Vandaariff, apoi arătă spre femeia de sticlă. 


— Presupun că această creatură m-a mirosit. 

Comte izbucni în râs - un sunet departe de a fi plăcut - și 
clătină din cap. 

— Dimpotrivă, doctore - dar ai folosit un termen potrivit, 
fiind, ca și mine, un om de știință, un cercetător. Mintea 
doamnei Dujong nu conţinea nicio amintire a vreunui atac 
asupra lui Herr Flauss. De unde am dedus că adevăratul vinovat 
se ascunde pe aici, pe undeva. 

— Aha, făcu Svenson. Dar nu înţeleg de ce ai așteptat ca să- 
mi arăţi că știi unde sunt. 

— Chiar așa? zise Comte cu un amestec de trufie și 
condescendenţă. Mai întâi de toate... unde îţi sunt tovarășii? 

Doctorul își căută cuvintele, flexându-și degetele, apoi le lăsă 
să ţâșnească pline de furie și dispreţ: 

— Dracu’ să te ia! Ai auzit bine - putrezi-ţi-ar oasele în iad! 
Colonelul Aspiche le-a tăiat gâtul la amândoi! 

— Dar nu și ţie. 

Svenson pufni dispreţuitor. 

— Nu că m-ar fi cruțat. Chang era deja pe jumătate mort - 
Aspiche a avut nevoie doar de câteva secunde ca să-l trimită pe 
lumea cealaltă. Cât despre domnișoara Temple (aici Svenson își 
trecu mâna peste frunte), cred că nu te îndoiești că s-a luptat cu 
îndârjire. De fapt, chiar rezistenţa pe care a opus-o m-a trezit și 
astfel am putut să-i crăp capul colonelului cu un scaun, dar, spre 
rușinea mea eternă, n-am mai avut timp să o salvez pe fată. 

Comte cântări cuvintele doctorului. 

— O poveste impresionantă. 


— Ești un ticălos, se stropși Svenson arătând spre Lydia fără 
să-și ia privirea de pe Comte. Eşti cel mai rău dintre toți fiindcă 
ţi-ai irosit darurile pe care ceilalţi nu le-au avut niciodată. Ţi-aș 
trage un glonţ în creier, monsieur - te-aș trimite în iad după 
Aspiche, cu mai puţine remușcări decât dacă aș strivi un purice. 


Cuvintele îi fură întâmpinate cu un hohot de râs, dar nu din 
partea lui d'Orkanez. Spre surprinderea domnișoarei Temple, 
prinţul se ridicase din fotoliu și făcuse un pas spre fostul lui 
însoțitor, cu paharul de coniac în mână. 

— Ce facem cu el, monsieur? Cred că eu sunt cel mai în 


măsură să hotărăsc - la urma urmei, e trădătorul meu. Ai vreo 
sugestie? 

— Eşti un idiot, șuieră Svenson. Nu ţi-ai dat seama deloc - 
nici măcar acum! Pentru numele lui Dumnezeu, Karl, uită-te la 
ea - la logodnica ta! O să nască odrasla altuia! 

Prinţul se întoarse spre Lydia, la fel de dezorientat ca și până 
atunci. 

— Tu înţelegi ce vrea să spună, iubito? 

— Nu, scumpul meu Karl. 

— Dar dumneata, monsieur? 

— Nu facem decât să o fortificăm, zise Comte. 

— Femeia e pe jumătate moartă! urlă Svenson. Trezește-o, 
idiotule! Lydia - pentru numele lui Dumnezeu - ridică-te și fugi! 
Nu-i prea târziu ca să te salvezi! 

Svenson făcea spume la gură, striga, flutura din mâini. 
Domnișoara Temple simţi cum Chang o apucă de braţ și apoi - 
mustrându-se că era din nou cu un pas în urmă - înţelese că 
doctorul făcea tot tărăboiul acela ca să le acopere coborârea. 
Ajunse împreună cu Chang până la ultimele trepte de jos, încă în 
afara razei vizuale a lui d'Orkanez. Privi în jos spre pistol - de ce 
naiba i-l dăduse doctorul? De ce nu încercase să-l împuște pe 
prinţ chiar el? De ce nu i-l dăduse lui Chang? Văzu că și Chang 
se uită la armă, apoi ridică privirea spre ea. 

Înţelese imediat și, fără să vrea, în ciuda faptului că nu-i 
vedea ochii, simţi cum o podidesc lacrimile. 

— Calmează-te, doctore! strigă Comte, pocnind din degete 
spre Angelique. 

În clipa următoare Svenson scoase un țipăt, se clătină și căzu 
în genunchi. Comte ridică mâna din nou și așteptă ca doctorul 
să-și vină în fire ca să continue: 

— Şi nu vreau să-mi mai desconsideri munca... 


— Munca? răcni Svenson arătând spre recipientele de 
laborator, spre Lydia. O nerozie medievală care o va costa viaţa 
pe fata asta! 

— Destul! strigă Comte, pășind ameninţător spre Svenson. 
Oare nerozia a creat cărţile? Nerozia a fost cea care a 
înmagazinat pentru eternitate esenţa însăși a atâtor vieţi? Doar 
fiindcă această știință e atât de veche, dumneata - un doctor 


lipsit de subtilitate, fără niciun simţ al nuanţei, al conceptelor 
elementare - o respingi cu înverșunare, sclav al ignoranței! 
Dumneata, care niciodată n-ai căutat substanţa chimică a 
dorinţei, a devoţiunii, a fricii, a viselor - care niciodată n-ai 
descoperit rădăcinile artei și ale religiei, puterea de a reface 
miturile cele mai sacre și profane! 

Comte se aplecase peste Svenson, cu gura schimonosită, 
parcă furios că se înfierbântase în faţa unui ins atât de troglodit. 
Își drese glasul și continuă, revenind la tonul lui rece, obișnuit. 

— Ai întrebat de ce am așteptat ca să-ţi arăt că știu unde 
ești. Bănuiesc că ai auzit anumite discuţii în contradictoriu între 
aliaţii mei - chestiuni la care eu am răspunsuri... fără ca să le 
împărtășesc neapărat și altora. Poţi vorbi de bunăvoie sau cu 
ajutorul lui Angelique - oricum ai să vorbeşti. 

— Nu știu nimic, zise Svenson răstit. Eu am fost la conacul 
Tarr - nu cunosc intrigile voastre de la Harschmort... 

Comte îl ignoră, mângâind butoanele de pe instrumentul lui 
metalic care se afla lângă piciorul alb al Lydiei. 

— Când am vorbit atunci, în seră, prinţul dumitale fusese 
răpit. La vremea aceea nici eu, nici dumneata nu știam cum sau 
de către cine. 

— De către Contessa, cu dirijabilul... 

— Asta știu. Dar vreau să știu și de ce. 

— Presupun că ţi-a dat o explicaţie! 

— Poate că da... poate că nu... 

— Gâlceava hoţilor, rânji doctorul. Și când te gândești că 
păreaţi atât de prieteni, voi doi... 

Prinţul făcu un pas înainte și îl plesni pe Svenson peste 
ureche. 

— N-ai voie să vorbești așa în fața superiorilor! zise el liniștit, 
ca și cum ar fi fost vorba de o conversaţie politicoasă, apoi pufni 
satisfăcut. 

Svenson ridică privirea spre prinţ, roșu la față de furie, plin de 
dispreţ, dar adresându-se în continuare lui d'Orkanez. 

— N-am de unde să știu, bineînţeles... eu nu fac decât să 
deduc, după cum ai spus și dumneata. Prinţul a fost răpit la doar 
câteva ore după ce l-am salvat de la institut. Dumneata - ca și 
ceilalţi - nu ai fost anunţat. E foarte clar, Contessa îl voia pe 


prinţ ca să-și atingă propriile scopuri. Ce loc ocupă prinţul în 
planurile dumitale? Un găgăuţă, un pion, un nimeni în jocul 
puterii... 

— Escroc ordinar și nerecunoscător! strigă prinţul. Câtă 
neobrăzare! 

— Unora acest lucru li se pare foarte evident, remarcă 
d'Orkanez nerăbdător. 

— Atunci cred că și răspunsul e foarte evident, răspunse 
Svenson batjocoritor. Tuturor celor care sunt supuși Procesului li 
se imprimă în memorie o comandă, nu-i așa? Întâmplarea a 
făcut ca eu să-l iau pe prinţ înainte ca această comandă să-i fie 
dată - Contessa, știind acest lucru, dar și că, datorită felului de a 
fi al prinţului, toată lumea îl consideră un imbecil, s-a folosit de 
ocazie ca să-i imprime în minte propria ei comandă, pe care săo 
folosească la timpul potrivit împotriva așa-zișilor ei aliaţi - ceva 
neașteptat, cum ar fi să te azvârle pe dumneata din dirijabil. 
Desigur, întrebat despre ce s-a întâmplat, prinţul nu-și va aminti 
absolut nimic. 

Comte rămase tăcut. Domnișoara Temple era uimită de 
prezenţa de spirit a doctorului. 

— Cum spuneam... e foarte evident, pufni Svenson. 


— Poate... e doar o născocire de-a dumitale... dar îndeajuns 
de credibilă ca să-mi pierd timpul scormonind memoria 
prinţului. Inainte de asta, doctore - fiindcă părerea mea este că 
minţi - am să ţi-o scormonesc pe-a dumitale. Angelique? 


Svenson sări în picioare cu un strigăt care se prefăcu într-un 
schelălăit în clipa în care mintea îi fu străpunsă de Angelique. 
Chang ţâșni de pe scară, domnișoara Temple urmându-l 
îndeaproape. Doctorul stătea în genunchi, cu faţa în mâini, cu 
prinţul deasupra lui, ridicând cizma ca să-l lovească în cap. 
Lângă el se afla Angelique. Prinţul îi privi dezorientat și înciudat 
că fusese întrerupt. Comte se desprinse de mintea lui Svenson 
scoțând un urlet de furie. Angelique se întoarse, puţin prea 
încet, și domnișoara Temple ridică revolverul. Era poate la o 
distanţă de trei metri când apăsă pe trăgaci. 

Glonţul străbătu braţul întins al femeii din sticlă prin cot, într-o 
ploaie de cioburi scânteietoare, trimițând antebraţul și mâna la 
podea, unde se prefăcură într-un nor de fum albastru-violet. 


Domnișoara Temple văzu cum Angelique deschide gura larg, dar 
îi auzi ţipătul numai în minte, biciuind fără deosebire gândurile 
tuturor celor aflaţi în încăpere. Domnișoara Temple căzu în 
genunchi, cu lacrimi în ochi, și trase din nou. Glonţul străpunse 
cuirasa  torsului lui Angelique,  înstelându-i suprafața. 
Domnișoara Temple continuă să apese pe trăgaci, fiecare glonţ 
lărgind găurile care se împreunau pentru a alcătui adevărate 
crevase - ţipătul își dublă intensitatea și domnișoara Temple 
simţi că nu se mai poate mișca, că de-abia mai putea vedea, 
copleșită de amintiri disparate care i se împlântau în minte ca 
niște pumnale - Angelique la mare, în copilărie, parfumul rânced 
de bordel, mătăsuri și șampanie, lacrimi, bătăi, vânătăi, 
îmbrăţișări reci și un licăr de speranţă, mai înduioșător decât 
toate celelalte, că visele ei disperate vor deveni realitate. În faţa 
ochilor domnișoarei Temple torsul se despică mai jos de coaste 
și se prăbuși, partea de sus a corpului izbindu-se de cea de jos 
într-un nor de fum albastru-violet și praf strălucitor, făcându-se 
țăndări la contactul cu podeaua de piatră. 


Domnișoara Temple nu-și dădea seama dacă tăcerea se 
datora incapacității celorlalți de a vorbi sau dacă o asurzise 
ţipătul. Vaporii din aer o ameţeau, drept care își astupă gura cu 
mâna, întrebându-se dacă nu cumva inhalase praful de sticlă 
albastră. Rămășițele fumegânde ale lui Angelique zăceau 
împrăștiate prin încăpere, cioburi albastre într-o baltă de 
albastru-violet. Ridică ochii și clipi de câteva ori. Chang stătea 
întins cu spatele lipit de perete, privind în gol. Svenson era în 
patru labe, încercând să se miște. Lydia era pe pat, scâncind și 
trăgând de legături. Prinţul zăcea pe podea lângă Svenson, 
șuierând de durere și dând din mâna în care îi pătrunsese un 
ciob de sticlă, pielea din jurul rănii albăstrindu-i-se. Numai 
Comte rămăsese în picioare, cu fața cenușie. 

Domnișoara Temple întoarse pistolul spre el și apăsă pe 
trăgaci. Glonţul sparse vasele de sticlă de pe masă, împrăștiind 
alte cioburi prin încăpere și stropind șorțul lui d'Orkanez cu 
lichid fierbinte. Zgomotul îi trezi pe cei din jur. Comte se repezi 
să-și ia instrumentul de metal de pe pat și îl înălță ca pe un 
buzdugan. Domnișoara Temple îndreptă pistolul spre capul lui, 
dar simţi cum Chang o apucă de braţ. Gemu surprinsă - Chang o 
strângea tare - și văzu că acesta, înșfăcându-l de guler pe 


Svenson, îi trăgea pe amândoi spre ușă cu toată puterea de 
care mai era în stare. Privi înapoi spre Comte care, în ciuda 
furiei, ocolea cu grijă bucăţile de sticlă spartă, și ochi din nou. 
Svenson reuși să se echilibreze până ajunseră la ușă, dar Chang 
nu-i dădu drumul. Când domnișoara Temple întinse braţul ca să 
apese pe trăgaci Chang o trase pe coridor după el. 

— Trebuie să-l omor! strigă ea. 


— Ai terminat cartușele! șuieră Chang. Dacă apeși pe trăgaci 
o să-și dea seama! 

De-abia făcuseră doi pași că doctorul se și întoarse, încercând 
să scape din strânsoarea lui Chang. 

— Prinţul... trebuie să moară... 


— Am făcut destul... spuse Chang cu glasul îngroșat, tușind 
din cauza efortului, și îi trase pe cei doi după el. 
— Dar se căsătoresc și... 


— Comte e un bărbat foarte puternic - suntem slăbiţi și 
neînarmaţi. Dacă ne punem cu el... cel puţin unul din noi va 
muri, reuși să îngaime Chang. Mai avem multe lucruri de 
rezolvat... și dacă-i oprim pe ceilalţi, îl oprim și pe prinţul tău 
idiot. N-o uita pe doamna Dujong. 

— Dar Comte... zise domnișoara Temple privind în urmă ca să 
vadă dacă nu cumva erau urmăriţi. 

— Nu ne poate urmări de unul singur... trebuie să aibă grijă 
de prinţ și de Lydia, răspunse Chang, dregându-și vocea și 
scuipând pe lângă Svenson. În plus, orgoliul lui d'Orkanez a 
fost... rănit... 

Chang vorbea răgușit. Domnișoara Temple îndrăzni să-i 
arunce o privire, acum că în sfârșit putea să alerge împreună cu 
ceilalţi, și văzu cu mâhnire lacrimile ce se strecurau pe sub 
lentilele ochelarilor lui Chang și îi auzi suspinele, în ciuda 
respirației întretăiate. Se șterse pe faţă și se strădui să ţină 
pasul. 


Ajunseră la scară și închiseră ușa în urma lor. Chang se sprijini 
de ea, cu mâinile pe genunchi, și se lăsă în voia unui nou acces 
de tuse. Svenson îl privi cu îngrijorare, punându-i mâna pe umăr 
ca să-l liniștească. Apoi își îndreptă privirea spre domnișoara 
Temple. 


— Te-ai descurcat foarte bine, Celeste. 


— Nu mai bine decât voi, răspunse ea ușor iritată, nevrând să 
vorbească despre propria persoană când Chang suferea atât de 
mult. 

— Vorbesc serios. 

Domnișoara Temple se cutremură. 

— Gândurile ei... la sfârșit, în mintea mea... 


— S-au folosit de ea fără milă, Comte... și toţi ceilalţi, zise 
Svenson,. Nimeni n-ar trebui să fie supus unor asemenea 
grozăvii. 

Domnișoara Temple însă știa că, pentru Angelique, adevărata 
grozăvie nu fusese transformarea, ci moartea ei prematură, iar 
teribilul ei țipăt nerostit fusese un protest la fel de primitiv și de 
inutil ca și ultimul țipăt al vrabiei înhăţate de uliu. Domnișoara 
Temple nu văzuse niciodată, nu fusese cuprinsă niciodată de o 
astfel de teamă - la un pas de moarte - și se întrebă dacă va 
avea parte de un sfârșit la fel de oribil - ceea ce se putea 
întâmpla chiar în noaptea aceasta. Pufni dispreţuitor - sau în 
ziua aceasta, habar nu avea cât era ceasul. Când ieșiseră în 
curte ca să vadă trăsurile încă mai era întuneric, iar acum se 
aflau la subsol. Oare trecuse numai o zi de când îl întâlnise 
prima oară pe Svenson în holul hotelului Boniface? 

Înghiţi în sec și scutură din cap ca să-și alunge groaza din 
minte. Cu o fervoare poate la fel de caracteristică, gândurile 
domnișoarei Temple săriră de la moarte la micul dejun. 

— După ce încheiem socotelile, spuse ea, îmi va face o mare 
plăcere să mănânc ceva. 

Chang ridică privirea spre ea. Tânăra îi zâmbi, străduindu-se 
să reziste expresiei lui aspre și lentilelor opace ale ochelarilor. 

— Mda... a trecut ceva timp... remarcă Svenson politicos, ca 
și cum ar fi vorbit despre vreme. 

— Şi o să mai treacă încă, reuși să spună Chang răgușit. 

— Cu siguranţă, zise domnișoara Temple. Dar nefiind din 
sticlă, mi s-a părut că merită să aduc subiectul în discuţie. 

— Într-adevăr, făcu Svenson stângaci. 

— După ce încheiem afacerea asta, desigur, adăugă 
domnișoara Temple. 

Chang se ridică în picioare, oarecum mai liniștit. 

— Trebuie să mergem, mormăi el. 


În timp ce urcau treptele domnișoara Temple zâmbi ca pentru 
sine, sperând ca vorbele ei să-l enerveze puţin pe Chang și 
astfel să-i abată gândurile de la suferinţa lui. Era conștientă că 
nu înţelegea ce simţea el cu adevărat, în ciuda faptului că îl 
pierduse pe Roger, fiindcă nu înţelegea legătura dintre Chang și 
femeia aceea. Oare ce fel de afecţiune puteau provoca aceste 
tranzacţii? Era îndeajuns de isteaţă ca să-și dea seama că 
majoritatea căsniciilor se bazează pe fel de fel de negocieri - în 
cazul părinţilor ei fusese vorba de pământ contra bani - dar 
pentru domnișoara Temple obiectele trocului - titluri, moșii, 
bani, moșteniri - erau întotdeauna separate de părţile implicate. 
Ideea tranzacţionării propriului corp - pentru că despre asta era 
vorba - presupunea un spirit mercantil pe care ea pur și simplu 
nu îl putea înţelege. Se întrebă ce simţise mama ei când ea 
însăși fusese concepută, prin acea împreunare fizică - fusese 
vorba doar de două trupuri (domnișoara Temple prefera să nu 
se gândească la „dragoste” când își amintea de tatăl ei atât de 
primitiv) sau de faptul că fiecare parte era legată de cealaltă - 
cum fusese și Lydia în laborator - printr-un aranjament între 
familii? Se uită la Chang, care urca treptele în faţa ei. Oare cum 
era să nu porţi astfel de poveri? Să fii liber ca orice sălbăticiune? 

— Nu l-am văzut pe Herr Flauss când ieșeam, remarcă 
doctorul Svenson. Poate că a plecat odată cu ceilalți. 

— Şi unde sunt ceilalţi? întrebă domnișoara Temple. La 
dirijabil? 

— Nu cred, răspunse Svenson. Probabil că-și rezolvă 
neînțelegerile înainte de a merge mai departe... probabil că-l 
interoghează pe lordul Vandaariff. 

— Şi pe Roger, zise domnișoara Temple doar ca să arate că îi 
putea rosti numele fără dificultate. 

— Ceea ce ne lasă să alegem între a-i găsi și a ajunge și noi 
la dirijabil, spuse Svenson și se întoarse spre Chang. Tu ce zici? 

Chang privi înapoi, ștergându-și gura pătată de sânge, cu 
răsuflarea întretăiată. 

— Dirijabilul. Dragonii. 

Doctorul Svenson înclină din cap. 

— Smythe. 


Casa era îngrijorător de liniştită când ajunseră la parter. 


— Oare să fi plecat toţi? întrebă Svenson. 

— Pe unde o luăm? hârâi Chang. 

— E sus - cel mai simplu e să o luăm pe seara centrală, dacă 
e liberă. Dar propun, din nou, să facem rost de arme. 

Chang oftă, apoi dădu din cap afirmativ, cu nerăbdare. 

— De unde? 

— Păi... Svenson nu avea nicio idee. 

— Veniţi cu mine, spuse domnișoara Temple. 


Domnul Blenheim fusese luat de acolo, deși pata de pe covor 
rămăsese la locul ei. Zăboviră doar câteva minute, îndeajuns 
însă pentru ca domnișoara Temple să zâmbească văzând 
curiozitatea și lăcomia de pe faţa celor doi tovarăși ai ei în timp 
ce cotrobăiau prin lăzile cu trofee ale lui Robert Vandaariff. 
Pentru ea tânăra își alese un pumnal - primul își făcuse datoria 
cu prisosinţă - iar Chang se opri la o pereche de cuțite cu lama 
lată și curbată, cu mânerele aproape la fel de lungi ca și lama. 

— Un fel de machete, explică el. 

Domnișoara Temple dădu din cap aprobator, neavând idee ce 
voia să spună, dar fericită că îl vedea mulţumit. Spre 
amuzamentul ei, doctorul Svenson trase o suliță africană de pe 
perete și apoi își vâri la cingătoare un pumnal împodobit cu 
pietre preţioase. 

— Sunt departe de a fi un spadasin, zise el sesizând privirea 
ei curioasă și grimasa lui Chang. Cu cât îi ţin mai departe de 
mine, cu atât mă aflu mai în siguranţă. Bineînţeles, niciuna din 
armele astea nu mă face să mă simt mai puţin ridicol - dar, 
dacă mă ajută să supraviețuiesc, pot să port și tichie cu 
clopoței. 

Doctorul i se adresă apoi lui Chang. 

— Spre acoperiș? 


În timp ce se îndreptau spre scara centrală, cântărind 
pumnalul în mână, domnișoara Temple simţi cum i se iuțește 
respiraţia și o gâdilă transpiraţia pe spate. Dacă Smythe se 
supunea ordinelor? Dacă Smythe nu era acolo? Dacă, în loc de 
soldaţi, dădeau de Contessa, de Xonck și de Crabbé? Ce trebuia 
să facă? Una era să o lase nervii când era singură și alta când se 
afla în compania lui Chang și a lui Svenson. Cu fiecare pas 


respira din ce în ce mai precipitat, iar inima îi bătea pe măsură. 

Ajunseră în foaierul principal, o sală imensă, acoperită de 
bucăţi de marmură neagră și albă, unde domnișoara Temple o 
întâlnise pentru prima oară pe Contessa di Lacquer-Sforza, cu 
mult timp în urmă, acum pustie, în care se auzea doar ecoul 
pașilor lor. Ușile impunătoare erau închise. Svenson își lungi 
gâtul ca să privească în susul scării, iar domnișoara Temple îi 
urmă exemplul. Din câte își putea da ea seama, nu era nici 
urmă de om între parter și ultimul etaj. 

În urma lor tăcerea mormântală fu spartă de o împușcătură. 
Domnișoara Temple rămase cu gura căscată. Chang arătă spre 
aripa cea mai îndepărtată. 

— Biroul lui Vandaariff, șopti el. 

Svenson deschise gura, dar Chang îi opri vorbele cu mâna 
ridicată. Oare să o fi împușcat pe Elise? Alte câteva secunde... 
o ușă se trânti în aceeași direcţie... apoi pași în depărtare. 

— Vin, zise Chang. Repede! 

Erau la etajul trei când dușmanii lor apărură în foaierul de 
dedesubt. Chang îi făcu semn domnișoarei Temple să se 
lipească de perete, iar el își continuă drumul ghemuit. Tânăra o 
auzi pe Contessa, dar nu înţelegea ce spunea aceasta. 
Deasupra, doctorul încerca să ajungă la o ușă abil mascată. 
Domnișoara Temple se repezi să-l prindă din urmă, trecu 
valvârtej pe lângă el și urcă treptele înguste spre locul în care îi 
aștepta Chang. Chang o prinse de braţ și se aplecă spre ea, 
așteptând să vină și doctorul ca să le șoptească la amândoi: 

— De partea cealaltă a ușii s-ar putea să fie un soldat. Până 
când dăm de Smythe nu trebuie să ne atingem de niciun 
dragon. Oamenii lui ar trebui să fie mai numeroși decât 
dușmanii noștri - dacă reușim să luăm legătura cu el, avem 
șansa să-l câștigăm de partea noastră. 

— Atunci ar trebui să merg eu, zise domnișoara Temple. 

Chang clătină din cap. 

— Eu îl cunosc cel mai bine... 

— Da, dar în clipa în care te va vedea, orice dragon va ridica 
sabia asupra ta. Nu și dacă mă va vedea pe mine - ceea ce îmi 
va da timp să-l strig pe căpitan. 

Chang oftă, iar Svenson se grăbi să dea afirmativ din cap. 

— Celeste are dreptate. 


— Știu... dar nu-mi place ideea, spuse Chang și își înăbuși un 
nou acces de tuse. Du-te! 

Domnișoara Temple deschise ușa și îi trecu pragul, cu 
pumnalul ascuns în sân, și tresări la rafalele de vânt care 
măturau acoperișul, aducând cu ele mirosul sărat al mării. De o 
parte și de alta a ușii se afla câte un dragon în tunică roșie. Lao 
depărtare de aproximativ douăzeci de metri se înălța 
ameninţător dirijabilul, ca un animal de pradă din altă lume, un 
balon enorm de care atârna o nacelă lungă de metal strălucitor, 
aproape de mărimea unei nave marine, dar aducând mai 
degrabă cu un vagon de tren. Dragonii cărau cutii spre nacelă, 
pe care le dădeau unor soldaţi îmbrăcaţi în uniforma neagră a 
armatei din Macklenburg postați în vârful pasarelei. În interiorul 
nacelei, printr-o fereastră luminată cu gaz, tânăra zări fața 
ascuţită a doctorului Lorenz, cu ochelarii de protecţie în jurul 
gâtului, umblând la mai multe comutatoare. Acoperișul casei 
arăta ca un stup de albine în care însă nu izbuti să-l vadă pe 
Smythe. 

Celor doi dragoni le mai luă o secundă ca să scoată un strigăt 
de surprindere la vederea ei și să o prindă de braţe. Domnișoara 
Temple se strădui să le explice prezenţa ei acolo în pofida 
vântului puternic: 

— Da... da, vă rog să mă scuzaţi... numele meu e Temple și îl 
caut... vă cer iertare... îl caut pe căpitanul... 

Înainte să-și termine fraza, dragonul din dreapta ei strigă spre 
dirijabil. 

— Domnule! Am prins pe cineva, domnule! 

Domnișoara Temple îl văzu pe doctoral Lorenz uitându-se 
șocat pe fereastră. Dispăru imediat - fără îndoială ca să coboare 
- drept care tânăra preluă strigătul soldatului: 

— Căpitanul Smythe! Îl caut pe căpitanul Smythe! 

Cei doi dragoni schimbară o privire dezorientată. Domnișoara 
Temple se gândi să se folosească de acest moment și să se 
smulgă din mâinile lor, dar soldaţii reușiră să o oprească, în 
ciuda faptului că tânăra dădea mereu din picioare. Apoi, la 
capătul pasarelei, unul lângă altul, apărură căpitanul Smythe și 
doctorul Lorenz. Tânăra simţi că i se oprește inima în loc. Cei doi 
începură să coboare - faţa lui Smythe fiind prea departe, în 
lumina difuză, ca să-i vadă reacţia - și în clipa următoare ușa din 


spatele ei se deschise ușor, iar Cardinalul Chang își lipi câte un 
pumnal de gâtul fiecărui dragon. Domnișoara Temple întoarse 
capul - evident aceasta era o complicaţie nedorită - și îl văzu pe 
doctorul Svenson, cu sulița sub braț, trăgând de mânerul ușii. 

— Sunt sub noi, șopti el. 

— Pe cine avem noi aici? strigă doctorul Lorenz batjocoritor. 
Niște jivine atât de insistente. Căpitane dacă nu e deranjul prea 
mare! 

— Căpitane Smythe! strigă domnișoara Temple. Ştii cine 
suntem! Ştii ce s-a întâmplat aici în seara asta i-ai auzit vorbind! 
Orașul dumitale - regina dumitale! 

Smythe rămăsese nemișcat lângă Lorenz, pe pasarelă. 

— Ce mai aștepți? se răsti Lorenz întorcându-se spre dragonii 
de pe acoperiș - un grup de vreo doisprezece oameni. Ucideţi-i 
pe intrușii ăștia numaidecât! 

— Căpitane Smythe, strigă tânăra, ne-ai ajutat și înainte! 

— Poftim? făcu Lorenz și se răsuci spre Smythe care, fără 
nicio ezitare, îi dădu un brânci doctorului Lorenz care se prăbuși 
de pe pasarelă pe acoperișul acoperit de pietriș, de la o înălțime 
de mai bine de trei metri. 

În clipa următoare Chang își retrase pumnalele și o eliberă pe 
domnișoara Temple. Dragonii făcură un pas înapoi și își 
scoaseră săbiile, înfruntându-l pe Chang, dar și aruncând priviri 
disperate ofițerului, neștiind ce să facă. Smythe sări de pe 
pasarelă și se apropie strângând mânerul sabiei. 

— Odată și-odată tot trebuia să se întâmple, zise el. 

Doctorul Svenson scoase un geamăt în timp ce trăgea cu 
toată puterea de clanţa de la ușă. Reușise pe moment s-o 
blocheze, dar privi îngrijorat spre Chang, care se întoarse spre 
Smythe. Căpitanul se uită spre rampă, din vârful căreia doi 
soldați din Maklenburg urmăreau dezorientaţi scena. Mulţumit 
că aceștia nu aveau de gând să atace, Smythe dădu un ordin 
scurt oamenilor lui: 

— Pregătiţi armele! 

În timp ce dragonii își scoaseră săbiile la unison, Svenson 
dădu drumul mânerului ușii și se alătură domnișoarei Temple și 
lui Chang. 

Ușa se trânti de perete și în pragul ei apăru Francis Xonck, cu 
un pumnal în mână. Păși pe acoperiș, văzu săbiile trase și că 


dușmanii lui erau departe de a fi vulnerabili. 
— Ce s-a întâmplat, căpitane Smythe? întrebă el tărăgănat. 


Smythe făcu un pas înainte cu sabia încă în teacă. 

— Cine mai e cu dumneata? întrebă el. Spune-le să iasă 
imediat. 

— Cu cea mai mare plăcere, zâmbi Xonck. 

Se dădu deoparte pentru a-i lăsa să treacă pe ceilalți membri 
ai Cabalei - Contessa, Comte, Crabbe iar după ei, prinţul, Roger 
Bascombe (cu mai multe caiete sub braţ) și apoi, sprijinind-o pe 
Lydia Vandaariff, Caroline Stearne. După Caroline apărură cei 
șase servitori în negru, primii patru cărând un cufăr greu, ultimii 
doi încadrând-o pe El5ise Dujong. Domnișoara Temple scoase un 
oftat de ușurare - era sigură că împușcătura pe care o auziseră 
însemnase că femeia fusese ucisă. În timp ce grupul trecea 
pragul ușii dragonii se retrăgeau, păstrând distanţa. Xonck îi 
aruncă o privire domnișoarei Temple, apoi făcu doi pași înainte 
și i se adresă lui Smythe: 

— Nu vreau să mă repet... S-a întâmplat ceva? 

— Nu mai putem continua așa, răspunse Smythe și arătă spre 
ElOise și Lydia Vandaariff. Eliberaţi-le pe cele două femei. 

— Poftim? făcu Xonck rânjind, ca și cum nu-i venea să creadă 
ce auzise, dar găsea că situaţia era extrem de amuzantă. 

— Eliberaţi-le pe cele două femei. 

— Mda, zise Xonck zâmbind spre Lydia, numai că femeia 
aceasta nu dorește să fie eliberată - ar cădea imediat din 
picioare. Nu se simte deloc bine, după cum se poate vedea. 
Scuză-mă - ai vorbit cu colonelul? 

— Colonelul Aspiche e un trădător, declară Smythe răspicat. 

— După câte văd eu, trădătorul ești dumneata. 

— Înseamnă cu nu vezi bine. Și că ești un ticălos. 

— Un ticălos care știe totul despre datoriile familiei dumitale, 
căpitane, mârâi Xonck, pe care nu le poate acoperi decât un 
salariu pe care s-ar putea să nu mai ajungi să-l încasezi - ce să-i 
faci, preţul trădării... sau al prostiei? 

— Dă-i înainte, domnule Xonck, dacă vrei să mori. 

Smythe își scoase sabia și se apropie de Xonck, care se 
retrase, cu zâmbetul lui plin de răutate întipărit pe chip. 


Domnișoara Temple duse mâna la pumnal, dar nu-l scoase - 
aerul părea greu, apăsător. Cabala nu avea altă soluţie decât să 
se retragă din faţa lui Smythe și a oamenilor lui - nu avea nicio 
speranță dacă ar fi înfruntat niște soldaţi atât de bine instruiți. 
Evident că Smythe gândea la fel, căci, în loc să se ocupe de 
Xonck, le făcu semn cu sabia celorlalţi. 

— Aruncaţi armele și întoarceţi-vă în casă. Vom rezolva 
problema acolo. 

— Așa ceva nu se va întâmpla, spuse Xonck. 


— Nu vreau vărsare de sânge, dar nici nu mă tem de ea, 
strigă Smythe ca să audă bine și cei de lângă Xonck mai ales 
femeile. Aruncaţi armele și... 

— Dar așa ceva nu e posibil, domnule căpitan, interveni 
Harald Crabbé. Dacă nu ajungem în Macklenburg în două zile, 
toate eforturile noastre au fost de prisos. Nu știu ce v-a spus 
acest grup de dezaxaţi (aici arătă cu un gest vag spre 
domnișoara Temple, Svenson și Chang), dar vă asigur că sunt 
niște ucigași lipsiţi de scrupule... 

— Unde e domnul Blenheim? îl întrerupse Smythe pe Crabbe 
fără menajamente. 

— A! Excelentă întrebare! strigă Crabbe. Domnul Blenheim a 
fost ucis - chiar de această tânără! 

Crabbe îndreptă un deget acuzator spre domnișoara Temple, 
care își întoarse privirea spre Smythe cu intenţia de a-l lămuri, 
dar, înainte de a apuca să spună ceva, căpitanul o salută 
ducând două degete la coiful de alamă. Apoi îl privi din nou pe 
ministrul adjunct, a cărui acuzaţie era clar că nu avusese 
rezultatul scontat. 

— Atunci m-a scutit de un efort - domnul Blenheim l-a omorât 
pe unul din oamenii mei, răspunse Smythe și apoi răcni la ei cu 
o asprime care o făcu să tresare pe domnișoara Temple: 
Aruncaţi armele! Treceţi în casă! Din acest moment consideraţi 
că eforturile voastre au fost de prisos! 


Împușcătura pornită de pe acoperiș răsună sec, zgomotul fiind 
parcă mai puţin evident decât impactul glonţului care îl făcu pe 
căpitanul Smythe să se răsucească în loc și să cadă în genunchi, 
coiful rostogolindu-i-se pe pietrișul din jur. Domnișoara Temple 
se întoarse și, sub pasarelă, îl văzu pe doctorul Lorenz înarmat 


cu un revolver cu ţeava fumegândă. Fără să mai stea pe 
gânduri, Xonck se apropie cu pași mari de căpitan și îl lovi cu 
piciorul în gură, trântindu-l pe spate. Apoi se întoarse spre cei 
din spatele lui și urlă cu ochii ieșiţi din orbite: 

— Ucideţi-i! 

Acoperișul se transformă în haos. Lorenz trase din nou, 
doborându-l pe cel mai apropiat dragon. Cei doi soldaţi din 
Macklenburg coborâră pe pasarelă, cu săbiile scoase, cu un 
strigăt de luptă gutural, german. Servitorii îmbrăcaţi în negru se 
repeziră după Xonck, cu bâtele ridicate, unii cu pistoale, trăgând 
în toate părţile. Dragonii, uluiți de atacul asupra ofițerului lor și 
prinși pe picior greșit, se dezmeticiră într-un târziu și începură 
să se apere cu disperare. Săbiile despicau aerul ameninţător și 
gloanţe rătăcite șuierau pe lângă urechile domnișoarei Temple. 
Tânăra încercă să scoată pumnalul, dar Chang o înșfacă de 
umăr și o împinse spre dirijabil. Domnișoara Temple se 
împiedică și, întorcându-se, îl văzu pe Chang parând o lovitură 
de bâtă cu unul din pumnale, iar pe celălalt împlântându-l între 
umerii unuia dintre bărbaţii îmbrăcaţi în negru. 

Chang se răsuci spre ea și strigă: 

— Taie legăturile! 

Bineînţeles! Dacă tăia cablurile, dirijabilul se putea înălța 
singur, plutind la voia întâmplării peste mare - altfel nu aveau 
cum să ajungă în Macklenburg în mai puţin de două săptămâni! 
Se repezi spre cablul cel mai apropiat și se lăsă în genunchi, 
încercând să-l taie cu pumnalul. Cablul era destul de gros, din 
cânepă, negru și îmbibat cu catran, dar lama pumnalului era 
ascuțită și curând firele secționate începură să se răsucească, 
gaura lărgindu-se sub dirijabilul care încerca să se elibereze. 
Privi în sus, dându-și buclele din ochi și scoase o exclamaţie de 
uimire când văzu infernul de deasupra. 

Chang se lupta cu unul dintre soldaţii din Macklenburg, 
încercând fără succes să răzbată cu pumnalele lui dincolo de 
sabia mult mai lungă. Xonck, cu fața năclăită de sânge - și 
înarmat cu o sabie - schimba lovituri crunte cu un dragon. 
Doctorul Svenson își flutura sulița ca un nebun, încolţindu-și 
adversarul. Apoi privirea domnișoarei Temple fu atrasă de 
Comte... și de străfulgerarea de albastru de sub braţul lui. 
Dragonul care îl înfrunta pe Xonck se împiedică și braţul în care 
ținea sabia se lăsă moale, de parcă brusc ar fi devenit prea 


greu. Numaidecât sabia lui Xonck se abătu asupra lui. Un al 
doilea dragon căzu în genunchi - și fu lovit de glonţul trimis de 
doctorul Lorenz. Domnișoara Poole stătea în ușă, înfășurată în 
pelerină, și îi paraliza pe dragoni, unul câte unul, la ordinul lui 
d'Orkanez. Domnișoara Temple ţipă după ajutor și continuă să 
taie cablul cu disperare. 

— Cardinale Chang! Cardinale Chang! 

Chang nu o auzi, se duela în continuare cu soldatul german 
încercând să rămână în viaţă - tușind atât de tare încât aproape 
că acoperea zgomotul din jur. Un alt dragon căzu la pământ, sub 
sabia lui Xonck. Ceilalţi dragoni văzură ce se întâmpla și se 
repeziră spre grupul de persoane adunate la ușă, doborând alţi 
doi servitori îmbrăcaţi în negru. Membrii Cabalei se împrăștiară 
de îndată, Crabbé și Roger poticnindu-se de Caroline și El6ise, 
Contessa urlând la Xonck, prinţul și Lydia căzând în genunchi și 
acoperindu-și capul cu mâinile, iar Comte împingând-o pe 
domnișoara Poole în faţă ca să oprească atacul. Dragonii - vreo 
șase la număr se clătinară pe loc, ca niște puieţi în bătaia 
vântului. Xonck se apropie de ei și îl lovi pe cel mai apropiat 
peste gât. Era de neoprit, domnișoara Temple nu mai văzuse 
atâta ferocitate și sânge rece. 

Tânăra surprinse o mișcare ciudată cu coada ochiului. În clipa 
următoare se trezi cu faţa la pământ, scuturând din cap, clipind 
des și căutându-și pumnalul. Se ridică pe coate, ameţită de tot, 
dându-și seama că șocul se produsese în mintea ei. Ca un 
răspuns la rugăciune, văzu sulița caraghioasă a doctorului 
Svenson străpungând-o pe domnișoara Poole și ţintuind-o de 
ușa de lemn. Femeia - creatura - rănită de moarte se zbătea ca 
peștele pe uscat, fiecare mișcare aducând-o și mai aproape de 
sfârșit. Se desprinse brusc de ușă, cu un trosnet strident, făcu 
un pas șovăitor și sulița se frânse la numai câţiva centimetri de 
umărul ei. Trupul ei care se dezintegra, încă mai era ascuns de 
pelerină, domnișoara Temple văzându-i doar gâtul arcuit și gura 
care se închidea și se deschidea cu un zgomot sec - Comte 
încercând fără folos să o echilibreze, să nu o piardă, dar femeia 
nu voia sau nu-i mai putea asculta ordinele. Cu un ultim trosnet 
căzu din nou. Suliţa îi căzu dintre omoplaţi, făcând ca torsul ei 
să se despice în două, și femeia se împrăștie pe jos ca o jucărie 
făcută fărâme. 


Cei de pe acoperiș încercau să se dezmeticească, ţipătul 
domnișoarei Poole aiurindu-i pe toţi, dar acalmia nu dură mult, 
Xonck și unul dintre soldații din Macklenburg năpustindu-se 
asupra dragonilor care mai rămăseseră, Chang încercând să-și 
înjunghie adversarul și, neașteptat, Roger Bascombe atacându-l 
pe doctoral Svenson. Domnișoara Temple se concentră din nou 
asupra cablului, manevrând pumnalul cu ambele mâini. 

Cablul cedă pe neașteptate, făcând-o să cadă pe spate. Se 
ridică și dădu fuga la celălalt cablu - dar înclinarea bruscă a 
dirijabilului, și a pasarelei, atrase atenţia celorlalţi. Văzu cum 
Lorenz își îndreaptă pistolul spre ea și, înainte ca ea să 
reacționeze în vreun fel, cum apasă pe trăgaci - dar nu mai 
avea gloanţe! Lorenz înjură și scoase tuburile goale, căutând 
altele prin buzunarele hainei. Un dragon se apropie de el pe la 
spate, dar Lorenz îi prinsese privirea și se răsuci pe călcâie, 
trăgând cele două gloanţe pe care apucase să le încarce direct 
în pieptul soldatului. Rânji satisfăcut și se întoarse spre 
domnișoara Temple, grăbindu-se să-și încarce arma din nou. 
Neștiind ce să facă, tânăra continuă să taie cablul. 

Lorenz nu o scăpă din ochi în timp ce își umplea pistolul cu 
cartușe. Apoi privi peste umăr. Xonck mai ucisese un dragon - 
doar trei mai erau pe picioarele lor - unul îl ataca pe Xonck, 
ceilalţi îi urmăreau pe membrii Cabalei. Svenson și Roger se 
rostogoleau pe jos. Cablul mai avea puţin și ceda. Domnișoara 
Temple ridică ochii spre Lorenz. Doctorul introduse ultimul 
cartuș, trase cocoșul și ochi, apropiindu-se de ea cu pași mari. 

Tânăra aruncă pumnalul - așa cum văzuse ea prin bâlciuri - 
direct spre faţa lui. Lorenz făcu un pas înapoi și apăsă pe 
trăgaci, dar nu o nimeri, ţipând de durere în clipa în care 
mânerul pumnalului îl lovi în ureche. Domnișoara Temple o luă 
la fugă în direcţia opusă, spre ceilalți. Auzi o nouă împușcătură 
în urma ei, însă continuă să alerge în zigzag, profitând de 
statura ei scundă și sperând din toată inima că pe Lorenz îl 
interesa mai mult să protejeze cablul decât să împuște o femeie. 


Chang răsufla din greu, lăsându-se pe un genunchi lângă 
soldatul din Macklenburg căzut la pământ, Svenson îl ţinea la 
respect pe Roger cu pumnalul lui împodobit cu pietre preţioase, 
Xonck stătea în picioare, cu cizma pe gâtul unui dragon care 
încă se mai zvârcolea, iar lângă ușă se aflau doi dragoni care îi 


atacaseră pe membrii Cabalei - unul cu braţul în jurul gâtului 
Contessei, apărându-se astfel de Comte și de prinţ. Celălalt 
stătea între El6ise și Caroline Stearne, ambele în genunchi. Nu 
se mai vedea niciun soldat din Macklenburg și niciun servitor în 
negru. Toţi răsuflau greu, umplând cu aburi aerul rece din jur, 
iar cei căzuţi gemeau de durere. Domnișoara Temple încercă să- 
| vadă pe Smythe în tot acest carnagiu, dar nu izbuti - ori fusese 
dus de acolo, ori era acoperit de vreun cadavru. Simţi că îi vine 
să plângă fiindcă nu-și îndeplinise misiunea, dar observă 
ușurarea de pe chipul lui Chang - și, când se întoarse, și pe 
chipul lui Svenson - că încă mai era în viaţă. 

— Ce ziceţi, domnule? strigă doctorul Lorenz. Să o împușc pe 
fată sau pe cei doi? 

— Sau să calc pe gâtul ăstuia? replică Xonck, de parcă 
dragonii de lângă ușă nici nu ar fi existat. Chestiunile legate de 
etichetă sunt întotdeauna atât de complicate... dragă Contessa, 
ce părere ai? 

Contessa ridică din umeri, arătând spre dragonul care părea 
că o ţine strâns. 

— Ce să spun, Francis... sunt de acord că este foarte 
complicat... 

— Mare păcat de Elspeth. 


— Întocmai - trebuie să recunosc că din nou l-am subestimat 
pe doctorul Svenson. 

— Nu ţine, strigă Chang cu vocea răgușită de epuizare. Dacă 
îl omori pe dragon - sau dacă ne împușcă Lorenz - cei doi 
dragoni nu vor pregeta să-i omoare pe Contessa și Comte. 
Trebuie să vă retrageţi. 

— Să ne retragem? pufni Xonck. Așa ceva din partea 
dumitale, Cardinale, e mai mult decât o surpriză - sau poate că 
e doar punctul de vedere al unui bandit. Întotdeauna m-am 
îndoit de curajul dumitale în situaţia de unu la unu. 

Chang scuipă strâmbându-se de durere. 

— Poţi să te îndoiești de orice, vierme... 

Doctorul Svenson îl întrerupse, făcând un pas înainte. 

— Mulţi dintre cei de aici vor muri dacă nu sunt ajutaţi - 
oamenii voștri ca și ai noștri... 

Xonck nu-i băgă în seamă, strigând către cei doi dragoni. 


— Daţi-i drumul Contessei și veţi trăi. E singura voastră 
șansă. 

Dragonii nu răspunseră, drept care Xonck apăsă cu piciorul 
gâtul celui căzut, făcându-l să scoată un șuierat precum aerul 
scăpat dintr-un balon. 

— E alegerea voastră... continuă Xonck în zeflemea și, 
văzând că dragonii nu fac nicio mișcare, se întoarse spre Lorenz: 
împușcă pe cineva - pe cine vrei. 

— Faci o mare prostie! strigă Svenson. Nu trebuie să moară 
nimeni! 

— Dacă trebuie, trebuie, doctore, chicoti Xonck și apăsă încet 
traheea dragonului până când o auzi cum trosnește. 

În clipa următoare mâna Contessei se abătu peste faţa 
dragonului care o ţinea, lăsând în urmă o dâră lungă de sânge - 
își pusese din nou boxul de metal. Xonck îl atacă pe ultimul 
dragon rămas înmărmurit, care nu făcu decât să pareze lovitura 
și apoi să cadă la pământ după ce Caroline Stearne îl lovi în 
genunchi, iar Comte îi imobiliză braţul înarmat. Imediat după 
aceea domnișoara Temple simţi două braţe puternice prinzând-o 
de talie și ridicând-o în aer. Chang o aruncă spre pasarelă, 
îndeajuns de tare ca să aterizeze chiar pe ea. Pistolul lui Lorenz 
se auzi din nou, dar glonţul șuieră pe lângă ei. 

— Repede... repede! strigă Chang și domnișoara Temple se 
conformă, dându-și seama că dirijabilul era singura lor scăpare. 

Din nou simţi cum era luată în braţe, de data asta de 
Svenson, și împinsă în cabină. Doctorul îi făcu vânt înăuntru și 
se întoarse ca să-l tragă pe Chang - gloanţele împânzind aerul 
cu așchii de lemn. Domnișoara Temple intră cu toată viteza pe o 
ușă, apoi pe alta, apoi pe o a treia, care era și ultima. Se 
întoarse cu un țipăt, ceilalți izbindu-se de ea, împingând-o spre 
un dulap. Printr-o coordonare disperată a mișcărilor, Chang 
trânti ușa cu putere, iar Svenson trase zăvorul. 

Reușiseră ca prin minune să supravieţuiască, dar acum erau 
prinși ca într-o capcană. 


Domnișoara Temple, pe podea, de-abia răsuflând, cu faţa 
brăzdată de transpiraţie și lacrimi, privi în sus spre Svenson și 
Chang. Era greu de spus care dintre ei arăta mai rău, căci, 
datorită eforturilor supraomenești, lui Chang îi sângerau nasul și 


gura, iar paloarea doctorului era accentuată de dezolarea din 
ochii lui. 

— Am lăsat-o în voia sorții pe Elise, șopti el. O vor ucide... 

— E careva rănit? întrebă Chang, întrerupându-l pe doctor. 
Celeste? 

Domnișoara Temple clătină din cap, incapabilă să vorbească, 
siderată de actele de sălbăticie la care tocmai asistase. Oare 
războiul era mai rău de atât? Închise ochii, când, fără să vrea, își 
aminti cum trosnise gâtul dragonului sub cizma lui Francis 
Xonck. Suspină tare și, rușinată, își vâri pumnul în gură și se 
întoarse, lăsând ca lacrimile să-i curgă în voie. 

— Dă-te din dreptul ușii, mormăi Chang răgușit, împingându-l 
pe Svenson. S-ar putea să tragă în încuietoare. 

— Suntem prinși aici ca niște șobolani, zise Svenson și privi 
pumnalul pe care îl ţinea în mână, mic și inutil. Căpitanul 
Smythe - toţi oamenii lui - absolut toţi... 

— Şi Elspeth Poole, răspunse Chang străduindu-se să 
vorbească clar. Și lacheii lor, și cei doi germani - situaţia ar fi 
putut fi mai rea... 

— Mai rea? făcu Svenson. 

— Încă n-am murit, doctore, spuse Chang, deși faţa lui trasă, 
năclăită de sânge, nu ar fi părut nelalocul ei într-un cimitir. 

— Şi nici prinţul! Nici Comte, nici Contessa, nici animalul de 
Xonck... 

— N-am tăiat cablurile, zise domnișoara Temple cu năduf. 

— Tăceţți - amândoi! șuieră Chang. 

Domnișoara Temple îl fulgeră cu privirea - chiar și în aceste 
condiţii vitrege tonul lui era departe de a-i face plăcere - dar 
Cardinalul nu era furios. Doar gura i se schimonosise. 

— N-ai tăiat cablurile, Celeste. Dar ai făcut tot ce-ai putut. Eu 
l-am ucis pe Xonck? Nu - oricât de patetic ar suna, n-am reușit 
decât să dobor un flăcău de la ţară, din Macklenburg, cu un cuţit 
puţin mai mare decât unul de bucătărie. Doctorul a salvat-o pe 
Elise? Nu - dar ne-a salvat vieţile la amândoi - și a salvat-o și 
pe a ei - distrugând-o pe domnișoara Poole. Dușmanii noștri 
aflaţi de partea cealaltă a ușii - și trebuie să credem că sunt toţi 
aici - sunt mai puțini acum decât înainte, mai puţin încrezători 
în forţele lor și la fel de nefericiţi - fiindcă nici noi; nu suntem 


morți. 

Faptul că Chang își continuă pledoaria cu o tuse înfiorătoare, 
cu capul între genunchi, nu o împiedică pe domnișoara Temple 
să-și șteargă nasul cu mâneca și să-și dea buclele din ochi. 
Suspină și îi șopti doctorului Svenson: 

— O vom salva - am mai făcut-o și până acum. 

Doctorul nu răspunse, ci doar își șterse ochii cu degetul mare 
și cu cel arătător - faptul că nu o contrazisese dându-i de înţeles 
că și el mai spera. Se ridică în picioare și oftă tare. 

— Atunci... 

Domnișoara Temple se agăţă de dulap ca să nu cadă din nou 
la podea, scoțând un strigăt de surpriză în timp ce toată 
încăperea se răsuci spre stânga, ca să revină la loc cu o viteză 
surprinzătoare. 

— Ne ridicăm... spuse Svenson. 

Domnișoara Temple se apropie de singura fereastră, rotundă 
ca hubloul unei nave, și privi în jos, dar deja acoperișul casei 
Harschmort se îndepărta cu repeziciune. În doar câteva secunde 
fură învăluiți de o ceaţă groasă, acoperișul și casa viu luminată 
fiind înghiţite de întunericul de dedesubt. După câteva mișcări 
bruște, elicele porniră să se învârtească, iar dirijabilul își 
schimbă din nou direcţia, încetând să se mai balanseze, vuietul 
surd al motoarelor dând naștere la o vibraţie pe care 
domnișoara Temple o simţea prin mâinile pe care le ţinea pe 
dulap și prin tălpile botinelor sprijinite de podea. 

— Se pare că, până la urmă, vom vizita și Macklenburgul, 
spuse ea. 

— Doar dacă, între timp, nu vom fi aruncaţi în mare, remarcă 
doctorul. 

— Mda, făcu domnișoara Temple. 


— Încă mai vrei să iei micul dejun? mormăi Chang. 


Domnișoara Temple se întoarse ca să-i arunce o privire 
încruntată - nu se cădea să glumească acum - dar chiar în clipa 
aceea auziră un ciocănit ușor în ușă. Tânăra se uită la cei doi, 
dar niciunul nu spuse nimic. Oftă și întrebă cât mai firesc cu 
putinţă: 

— Da? 

— Domnișoara Temple? Sunt ministrul Crabbé. N-aţi vrea să 


deschideţi ușa ca să discutăm ceva? 

— Despre ce? 

— Păi, despre vieţile voastre, draga mea. Ar fi mai bine să nu 
o facem prin ușă. 

— Mă tem că pe noi nu ne deranjează ușa, replică 
domnișoara Temple. 

— Poate că da... dar mă văd silit să subliniez că doamna 
Dujong nu e de aceeasi parte a ușii. În plus, deși aș prefera să 
evităm orice neplăcere, ușa este din lemn și încuietoarea ei 
poate ceda la câteva gloanţe - este doar în mod //uzoriu o 
pavăză. Mai mult ca sigur avem multe lucruri de discutat - e 
oare nevoie ca această excelentă tăblie de stejar să fie distrusă 
pentru a ajunge la aceeași concluzie? 

Domnișoara Temple se întoarse spre tovarășii ei. Svenson se 
uită pe lângă ea spre dulapul de care se sprijinea. Se apropie de 
el și îl deschise repede, vârând lama pumnalului sub 
încuietoare, dar nu găsi decât pături, frânghii, lumânări, haine 
de lână și o cutie cu pălării și mănuși. Doctorul se întoarse spre 
Chang care se sprijinea de tocul ușii. Chang ridică din umeri. 

— Nu putem ieși pe fereastră, spuse Svenson. 

— Tu ai singura armă, zise Chang, arătând spre pumnalul 
doctorului, fiindcă renunţase la cuţitele lui ca să-i facă vânt 
domnișoarei Temple pe pasarelă. Ar fi bine s-o ascundem. 

— De acord, dar ascunde-o tu. 

Svenson îi dădu pumnalul lui Chang, care îl vârî în buzunarul 
pardesiului. Doctorul o luă de mână pe domnișoara Temple, i-o 
strânse ușor și înclină din cap spre Chang, care descuie ușa. 


Încăperea următoare era cea mai spațioasă dintre cele trei 
care alcătuiau cabina dirijabilului și era mărginită de dulapuri și 
canapele mici fixate în perete, ocupate acum de mai mulţi 
membri ai Cabalei, toţi cu ochii pe ei. Pe o parte ședeau prinţul, 
Harald Crabbé și Roger Bascombe, iar pe cealaltă Comte, 
Contessa și, în pragul celeilalte uși, cu sabia în mână și cu 
cămaşa cândva albă pătată de sânge, stătea Francis Xonck. În 
spatele lui mai era cineva și domnișoara Temple încercă să-și 
dea seama cine lipsea. Oare căzuseră mai mulţi dintre ei în 
ultima luptă? Întrebările ei își găsiră răspuns o clipă mai târziu 
prin apariția Lydiei Vandaariff, care renunţase la robe în 


favoarea unei rochii de mătase albastră, strălucitoare, 
sprijinindu-se de braţul lui Xonck și pășind - tot șovăitor - spre 
prinţ, ceea ce îl făcu pe Roger să-i cedeze locul. Imediat după 
Lydia - fără doar și poate ca să o ajute la mers - apăru mereu 
grijulia Caroline Stearne, care se așeză fără zgomot lângă 
Comte. 

— Presupun că doctorul Lorenz pilotează dirijabilul, spuse 
Chang. 


— Întocmai, răspunse Harald Crabbé. 


— Unde e doamna Dujong? întrebă doctorul Svenson. 

Xonck arătă cu capul spre încăperea din spatele lui. 

— E în siguranţă... și destul de în formă, din câte am fost 
informat. 

Svenson nu spuse nimic. În afară de Xonck, nimeni nu avea 
vreo armă la vedere - deși, date fiind îndemânarea lui Xonck și 
dimensiunile reduse ale încăperii, domnișoara Temple se îndoia 
că mai era nevoie de încă una. Dar, dacă dușmanii lor nu voiau 
să-i execute imediat, tânăra nu înţelegea care le erau intenţiile. 

În același timp, modul în care erau așezați demonstra 
existenţa unor disensiuni între ei: pe o parte Crabbe și Roger și, 
sub braţul lor protector, prinţul (deși prinţul mergea cu cel care 
deţinea autoritatea), iar pe partea cealaltă Comte și Contessa, 
cu Caroline slujitoare devotată (deși domnișoara Temple nu-și 
dădea seama cât de mult conta aceasta - oare ea, Lorenz și 
Roger reprezentau eșalonul doi al Cabalei sau erau doar alte trei 
produse ale Procesului?) - apoi în mijloc, nealiat cu nimeni, 
Francis Xonck, înclinația lui spre violenţă fiind contracarată, mai 
ales într-un spaţiu atât de restrâns, de viclenia lui Crabbe, de 
cunoștințele lui d'Orkanez și de farmecul provocator al 
Contessei. 

Crabbe privi spre Contessa și ridică din sprâncene. Contessa 
dădu din cap aprobator - sau acorda permisiunea? - și Crabbe 
își drese glasul. Arătă spre un dulap de lângă doamna Stearne. 

— Înainte de a începe, dorește vreunul dintre voi un întăritor? 
Probabil că sunteţi obosiţi - eu unul știu că sunt și numai dacă 
mă uit la voi trei - e de mirare că încă mai puteţi sta în picioare. 
Vă servește Caroline - avem whisky, coniac, apă... 

— Numai dacă bei și tu, zise Chang. 

— Excelent - desigur, băutură la toată lumea - și scuzele 


mele, Caroline, că te pun să faci așa ceva - Roger, poate dai o 
mână de ajutor. Ca să simplificăm lucrurile, coniac la toată 
lumea. 

Urmă o tăcere stânjenitoare, conversaţia încetând printr-un 
acord tacit până când fiecare își primi paharul. Domnișoara 
Temple îl urmări pe Roger cum se apropie de Chang și Svenson 
cu câte un pahar în fiecare mână, afișând o expresie plină de 
deferență, dar ferindu-se să-i arunce măcar o privire. Tânăra 
întoarse capul în clipa în care Caroline îi atinse braţul și îi oferi 
un pahar. Clătină din cap, dar Caroline i-l vâri cu forţa în mână, 
făcând-o să aleagă între a-l accepta și a-l lăsa să cadă. Privi 
lichidul chihlimbariu și strâmbă din nas când simţi mirosul 
înţepător, familiar, pe care îl asocia cu tot ce era rău și o supăra. 

Scena friza absurdul - mai ales după carnajul de pe acoperiș, 
fiindcă se pregătise pentru o nouă încleștare pe viaţă și pe 
moarte - acum însă toţi stăteau ca la orice dineu - numai că 
bărbaţii și femeile beau laolaltă - și totul părea atât de fals, 
încât domnișoara Temple își miji ochii și, pufnind îndeajuns de 
tare ca să o audă toată lumea, așeză paharul pe o poliţă din 
apropiere și își șterse mâinile. 

— Domnișoară Temple, spuse Crabbé. Aţi prefera altceva? 

— Aș prefera să spuneţi ce vreţi. Dacă domnul Xonck vrea să 
ne ucidă, spuneţi-i să nu mai stea pe gânduri. 

— Câtă nerăbdare, rosti Crabbe și zâmbi onctuos, plin de 
șiretenie. Ne vom da toată silinţa să vă îndeplinim rugămintea. 
Dar mai întâi să bem în cinstea prinţului de Macklenburg și a 
miresei lui! 

Crabbe ridică paharul și îl dădu pe gât, ceilalţi urmându-i 
exemplul și rostind cu jumătate de gură: 

— În cinstea prinţului! În cinstea Lydiei! 

Prinţul zâmbi larg, dar Lydia se mulțumi doar să surâdă, 
arătându-și dinţii albi, mărunți, în timp ce își bea paharul, pentru 
ca apoi să se lase pradă unui acces de tuse care rivaliza cu cele 
ale Cardinalului Chang. Prinţul o bătu pe umeri ca să o ajute să- 
și recapete răsuflarea și să-și potolească stomacul care dădea 
semne de răzvrătire. Roger se apropie și îi oferi o batistă pe 
care tânăra i-o smunci din mână și o duse la gură, scuipând în 
ea. Într-un târziu tuşea se domoli și, palidă la faţă, abia suflând, 
Lydia îi înapoie batista lui Roger cu un zâmbet forţat. Roger 


împături batista cu îndemânare și o vâri la loc în buzunar... dar 
nu înainte ca domnișoara Temple să observe pata de un 
albastru strălucitor. 

— Te-ai liniștit, dragă? întrebă prinţul. 

Înainte ca Lydia să-i răspundă, Chang dădu paharul pe gât și 
își clăti gura înainte de a înghiţi coniacul. Doctorul Svenson își 
vărsă paharul pe podea. Crabbe privi calm și spuse cu tristeţe: 

— Mada... n-ai cum să-i împaci pe toţi. Caroline? 

Doamna Stearne strânse paharele. Crabbe își drese vocea și 
făcu un gest vag. 

— Să începem. 


— Din cauza eforturilor voastre distructive, nu mai putem 
spune cu certitudine ce anume știți despre planurile noastre sau 
cu cine v-aţi aliat. Doamna Marchmoor se află în drum spre 
oraș, Angelique și sărmana Elspeth nu mai sunt, zise Crabbe, 
ridică mâna și continuă: Vă rog să reţineţi că eu vă vorbesc 
acum fiindcă sunt singurul care îmi pot controla furia - dacă ar 
face-o oricare dintre asociaţii mei, simpla enumerare a acestor 
fapte ar duce la moartea voastră imediată. Deși v-am putea 
supune Procesului sau v-am putea transfera amintirile într-o 
carte, ambele acţiuni necesită un timp pe care noi nu-l mai 
avem la dispoziție, cât și instalaţii inexistente pe acest aparat 
de zbor. Sigur, am putea face aceste lucruri la sosirea în 
Macklenburg, dar nevoia noastră de a afla ce știți nu mai poate 
aștepta. La sosire trebuie să știm care e situaţia și dacă... 
printre noi... este vreo ludă. 

Crabbe întinse paharul spre Roger și continuă să vorbească în 
timp ce tânărul i-l reumplea. 

— Această ultimă confruntare de pe acoperiș - nechibzuită și 
dureroasă, cred, pentru toată lumea - nu face decât să ne 
întărească o convingere mai veche: aptitudinile voastre ne-ar fi 
fost de mare folos dacă aţi fi aderat la cauza noastră prin 
intermediul Procesului. Mulţumesc, Roger... Nu vă deranjaţi să 
protestaţi nu mai avem timp de astfel de conversații și - date 
fiind necazurile pe care le-aţi pricinuit - nici nu le-am accepta. 
Situaţia e cât se poate de clară. Doamna Dujong e prizoniera 
noastră. Dacă nu răspundeţi la întrebările noastre va muri - și 
sunt sigur că vă puteţi imagina de ce fel de moarte va avea 


parte, cât va dura și cât de insuportabile vor fi ţipetele ei într-un 
spaţiu închis ca acesta. Și, după ce își va da duhul, vom trece 
pur și simplu la unul dintre voi - poate la domnișoara Temple - 
și așa mai departe. E la fel de inevitabil precum zorii zilei. 
Intrucât aţi deschis ușa ca să n-o mai spargem noi, vă ofer 
șansa de a evita distrugerea fizică a tovarășilor voștri - ca și cea 
mentală. 


Domnișoara Temple îi privi pe cei din faţa ei - surâsul afectat 
al lui Crabbé, disprețul și deruta prinţului, expresia de animal 
hăituit a Lydiei, încruntarea neprefăcută a lui Roger, rânjetul lui 
Xonck, privirea cruntă a lui d'Orkanez, zâmbetul glacial al 
Contessei și răbdarea tristă a lui Caroline - niciunul nu-i dădu de 
înţeles că vorbele ministrului ar fi fost neadevărate. Dar își dădu 
seama de disensiunile dintre ei și că nu-i mai interesa ce 
descoperiseră ea și ceilalţi, ci felul în care aceste descoperiri 
aruncau lumină asupra trădărilor din sânul Cabalei. 

— Ne-ar fi mai ușor să vă credem, domnule, zise ea, dacă nu 
aţi minți cu atâta nerușinare. Ne cereţi să vorbim ca să evităm 
tortura, dar ce se va întâmpla în clipa când vă vom prezenta o 
deducție care îl incriminează pe unul dintre dumneavoastră - 
credeţi că acea persoană va accepta cuvântul nostru? Ba bine 
că nu - cel care va fi denunţat va cere oricum să fim supuși 
acelorași cruzimi ca să confirmăm sau să ne dezicem de 
acuzaţiile noastre! 

Ochii lui Crabbe luciră nefiresc. Ministrul adjunct clătină din 
cap, scoase un chicot și sorbi din pahar. 

— Dumnezeule - Roger - tânăra asta e mult mai vigilentă 
decât ţi-ai închipuit - domnişoară Temple, recunosc, m-aţi prins 
aici. Aveţi dreptate - dar să nu-mi reproșaţi că nu am încercat! 
Mda - atunci toţi patru veţi fi uciși pe îndelete, ca să simţiţi cum 
se cuvine. Dacă vreunul dintre voi are ceva de spus, cu atât mai 
bine - dacă nu, vom scăpa, în sfârșit, de inconvenientele pe care 
ni le faceţi. 

Xonck se apropie, sabia dansându-i ameninţător în faţă. 
Domnișoara Temple se retrase, dar un singur pas înapoi o făcu 
să se lipească de perete. Doctorul îi strânse din nou mâna, apoi 
strigă cât putu de tare: 

— Excelent, domnule ministru - și poate domnul Xonck ne va 
ucide inainte de a ne lăsa să vorbim - ceea ce vă va conveni de 


minune, nu? 

Crabbe se ridică în picioare, nerăbdător și furios. 

— A... era de așteptat! Încercarea disperată de a ne asmuţi 
pe unii împotriva celorlalți... Francis... 

— Da, Francis - ucide-ne repede! Slujește-l pe ministru, ca 
întotdeauna! Ca atunci când l-ai scufundat pe Trapping în fluviu! 

Xonck se opri, cu vârful sabiei la câţiva centimetri de pieptul 
lui Svenson, și spuse: 

— Mă slujesc pe mine. 

Svenson privi vârful sabiei și pufni cu dispreţ - chiar dacă 
domnișoara Temple simţea cum îi tremură mâna. 

— Bineînţeles... dar scuză-mă că te întreb... ce s-a întâmplat 
cu Herr Flauss? 


Preţ de o clipă nu răspunse nimeni. Încruntat, Crabbe îl 
îndemnă din priviri pe Xonck să meargă până la capăt, iar 
Contessa vorbi răspicat, alegându-și cuvintele cu grijă: 

— Herr Flauss s-a dovedit a fi... neloial. 

— Împușcătura! exclamă domnișoara Temple. L-aţi împușcat! 

— N-am avut încotro, zise Crabbe. 

— Cum putea fi neloial? croncăni Chang. Era propria voastră 
creaţie! 

— Dar de ce întrebi? 

Întrebarea Contessei îi era adresată doctorului. 

— Ce-ţi pasă? șuieră Crabbé în spatele lui Xonck. Francis, te 
rog... 

— Mă întreb dacă nu cumva uciderea lui a avut legătură cu 
cartea care lipsește, a lordului Vandaariff, spuse Svenson. Știţi 
care - cea în care amintirile lui au fost - care e termenul tehnic? 
- distilate? 

Urmară câteva momente de tăcere. Domnișoara Temple era 
cu sufletul la gură - își dădea seama că execuţia lor fusese 
amânată. 

— Cartea aceea a fost distrusă, se auzi vocea aspră a lui 
d'Orkanez. De către Cardinalul Chang, în turn - l-a omorât pe 
maiorul Blach... 

— Așa scrie în registrul lui? întrebă Svenson arătând 
dispreţuitor spre Roger. Atunci cred că veţi descoperi că lipsesc 


două cărţi - una cu Lady Melantes, doamna Marchmoor, printre 
alţii... și una... 

— Ce mai aștepți? strigă Crabbé. Francis! Ucide-l! 

— Sau aţi descoperi, continuă Svenson răgușit, dacă există 
măcar o a doua carte! Distilarea minţii lui Robert Vandaariff într- 
o carte - o minte care deţine cheile secretelor unui continent - 
ale viitorului! - ar fi deschis drumul spre bogăţie celui care ar fi 
stăpânit-o, care ar fi avut o cheie! Dar cel care a primit misiunea 
de a mai crea o carte pur și simplu nu a dus-o la îndeplinire - 
motiv pentru care, într-adevăr, a existat o carte care a fost 
distrusă, iar cealaltă nu a mai fost produsă! 

Contessa îi strigă lui Xonck cu fermitate în glas: 

— Francis, stai cu ochii pe ei! Apoi se întoarse spre Crabbe: 
Harald, ai vreo explicaţie? 

— Explicatie? La ce? La încercarea disperată... de a... 

Înainte ca ministrul să se oprească din bâlbâială, Chang vorbi 
din nou, provocându-l pe Roger: 

— Am văzut cu ochii mei, în biroul lui Vandaariff - a scris-o pe 
un pergament! Dacă n-aș fi distrus o carte, ar fi trebuit să o facă 
ei - ca să vă convingă că toate amintirile lui Vandaariff s-au dus 
pe apa sâmbetei, în timp ce e; deţineau singurul exemplar! 

— Un exemplar pe care l-am luat chiar eu de la ministru, 
strigă Svenson, într-o geantă de piele - pe care mi-a luat-o 
Bascombe în sala de bal. Sunt sigur că încă o mai are la el - sau 
tocmai asta a observat Flauss când vi s-a alăturat în biroul 
lordului Vandaariff... motiv pentru care a trebuit să moară? 


În liniștea care se așternu domnișoara Temple își dădu seama 
că își ținea răsuflarea. Cuvintele zburaseră atât de repede într-o 
parte și în alta, între ele aflându-se Francis Xonck, cu ochii în 
patru, ameninţători, cu sabia aproape de ei toţi. Simţea 
încordarea lui Svenson și știa că Chang era pregătit să sară, 
inutil, asupra lui Xonck - dar percepea și schimbarea tensiunii 
din încăpere în timp ce ministrul și Roger încercau să-și combată 
prizonierii. 

— Aspiche a luat geanta de la Svenson în sala de bal, anunţă 
Xonck, neîntorcându-se spre ceilalţi. lar Bascombe a luat-o de la 
el... dar nu am văzut-o când ne-am întâlnit în birou. 


— A fost împachetată, spuse Caroline Stearne calm, de la 


locul ei. Când s-au făcut pregătirile de călătorie... 

— E aici sau nu e aici? întrebă Xonck răstit. 

— Conţinutul ei este la mine, spuse Roger mieros. Așa cum 
spune Caroline, la loc sigur. Doctorul Svenson se înșală. E vorba 
de planurile lordului Vandaariff - însemnări personale despre 
fiecare etapă a acestei operaţiuni. Nu știu de unde a apărut 
ideea asta cu cartea lui Lady Melantes - dovă cărţi - nicio 
carte... 

— Doctorul Lorenz a identificat cartea care lipsește ca 
aparţinând lui Lady Melantes, se stropși Svenson. 

— Doctorul Lorenz se înșală. Cartea lui Lady Melantes - care 
conţine și amintirile doamnei Marchmoor și ale lordului Acton - 
este la loc sigur. Singura carte care lipsește - cea distrusă în 
turn - este cea a lordului Vandaariff. Puteţi verifica în registrul 
meu sau să vă uitaţi în cărți. 

Era un discurs eficient, cu doza suficientă de protest la 
acuzaţiile aduse și cu una la fel de impresionantă de mânarie 
profesională - specialitatea lui Bascombe. La prima vedere, 
superiorii lui bulversaţi, poate convinși de subordonarea lui 
necondiționată obţinută prin intermediul Procesului, păreau 
mulțumiți de explicaţiile lui. Domnișoara Temple știa însă, după 
felul în care Roger își freca degetul mare de coapsă, că totul era 
o minciună. Drept care izbucni în râs. Roger îi aruncă o privire 
furioasă, menită să o reducă la tăcere. 

— Vai, Roger... chicoti ea, clătinând din cap. 

— Liniște, Celeste! șuieră el. N-ai dreptul să te amesteci! 

— Ce bine ai reușit să-i convingi pe toţi! zise ea. Dar ai uitat 
cât de bine te cunosc eu. Poate că m-ai fi convins și pe mine - 
minunat discurs - dacă nu l-ai fi împușcat chiar tu pe Herr 
Flauss, după ce i-ai convins pe toţi de lipsa lui de loialitate, 
desigur... sau doar că să-i închizi gura pentru totdeauna? Tu 
însuți l-ai împușcat, Roger... nu-i așa? 


Cuvintele domnișoarei Temple făcură să se aștearnă liniștea 
în cabină, lăsând să se audă doar zumzetul înfundat al 
rotoarelor de afară. Sabia lui Xonck nu se clinti, în schimb își 
ţuguie buzele, iar ochii începură să-i zboare de la unul la altul. 
Contessa se ridică în picioare. 

— Rosamonde, începu Crabbé, e absurd... vor să ne 


învrăjbească... e singura lor speranţă... 

Dar Contessa nu-l băgă în seamă și se îndreptă încet spre 
Roger. Acesta se dădu înapoi, lovindu-se de perete, părând că 
se chircește. Îi întâlni privirea și tresări, căci ochii ei erau lipsiţi 
de orice urmă de afecțiune. 

— Rosamonde, spuse Comte. Dacă-l luăm la întrebări 
amândoi... 

Contessa se repezi la Roger, iute ca o cobră, și îi șopti ceva la 
ureche. 

Domnișoara Temple nu reuși să prindă toate cuvintele, dar 
când îl auzi pe primul - „albastru” - își dădu seama că femeia 
șoptea codul de control al lui Roger și că, spunându-i-l înaintea 
celorlalţi, Roger trebuia să răspundă numai la întrebările ei. 
Contessa se îndepărtă și tânărul se lăsă să cadă în genunchi, cu 
faţa lipsită de orice expresie și cu ochii înceţțoșaţi. 

— Rosamonde... încercă din nou Crabbé, dar Contessa îl 
ignoră și de data aceasta, vorbindu-i răspicat lui Roger, al cărui 
cap era la nivelul coapselor ei. 

— Roger... e adevărat ce ne spune doctorul Svenson? 

— Da. 

Crabbe dădu să deschidă gura, dar Contessa îl presă pe Roger 
din nou. 

— Amintirile lordului Robert au fost distilate într-o carte? 

— Nu. 

— Au fost scrise. 

— Da. 

— Şi hârtiile sunt la bordul dirijabilului? 

— Da. Le-am ascuns în geanta prinţului. Flauss a insistat să 
aibă el grijă de geanta prinţului, și-a dat seama despre ce era 
vorba. 

— Motiv pentru care l-ai împușcat. 

— Da. 

— Şi în toată afacerea asta, Roger... pe cine ai slujit? Cine ţi-a 
dat ordinele? 

— Domnul ministru adjunct Crabbe. 


Crabbé nu spuse nimic, ci rămase cu gura căscată, culoarea 
dispărându-i din obraji. Privi neajutorat spre Comte, spre Xonck, 


dar nu izbuti să scoată niciun cuvânt. 

— Caroline, zise Contessa fără să întoarcă privirea, ești bună 
să-l întrebi pe doctorul Lorenz unde anume ne aflăm acum? 

Caroline, care stătuse tot timpul cu ochii pe silueta cocârjată 
a lui Roger Bascombe, privi surprinsă, se ridică imediat în 
picioare și părăsi încăperea. 

— Mda, mormăi prinţul întristat. A pus hârtiile alea în geanta 
mea? Și mi-a împușcat omul din cauza asta? Lua-te-ar naiba, 
Crabbé! Cu toată insolenţa ta! 

Lydia Vandaariff își bătu ușor logodnicul pe picior. 

— Alteța Voastră, șuieră Crabbé, Bascombe minte - nu știu 
cum - putea fi oricine! Oricine știa codul lui de control! Oricine îi 
putea porunci să răspundă la aceste întrebări - să mă implice pe 
mine... 

— Și de unde putea ști acea persoană care vor fi aceste 
întrebări? mârâi Contessa și apoi arătă spre cei trei captivi. Cel 
puţin una dintre ele a fost sugerată de doctorul Svenson! 

— Dar cel care l-a condiţionat pe Bascombe ar putea fi în 
cârdășie cu cei trei! strigă Crabbe. Ceea ce ar explica de ce sunt 
încă în viaţă! 

Contessa făcu ochii mari. 

— Cel care l-a condiţionat pe Bascombe! Dar bineînţeles - 
bineînțeles, omuleţ viclean ce ești! Nu pentru lordul Robert sau 
duce ai oprit examinările din sala de bal - le-ai oprit fiindcă 
Roger a fost silit să-l însoţească pe Vandaariff! Altfel Comte ar fi 
văzut ce este în mintea lui - ar fi văzut tot ce ai complotat 
împotriva noastră, clar ca bună ziua! Contessa se întoarse brusc 
spre Comte și arătă spre Bascombe. Oskar, dacă nu mă crezi, 
pune-i tu întrebări, întrebări pe care eu n-am putut să le 
anticipez! Sau tu, Francis - poftim! Eu una mă declar mulţumită, 
dar voi puteţi continua ce-am început eu! Roger - vei răspunde 
la toate întrebările care îţi vor fi puse! 

Chipul lui d'Orkanez nu trăda nimic, dar domnișoara Temple 
știa că o bănuia deja pe Contessa și poate era curios sau nesigur 
care dintre complicii lui - unul dintre ei, amândoi, toți? - îl 
trădaseră. 

— Francis? întrebă el cu aceeași voce aspră. 

— Te rog, zâmbi Xonck, fără să clipească măcar. 

Comte d'Orkanez se aplecă înainte. 


— Domnule Bascombe... din câte știi dumneata, ministrul 
adjunct Crabbe a avut vreo legătură cu uciderea colonelului 
Arthur Trapping? 

Contessa se răsuci spre Comte, amenințătoare, fulgerându-l 
cu ochii ei violeţi. 

— Oskar, de ce... 

— Nu, răspunse Roger. 


Următoarea întrebare a lui d'Orkanez fu întreruptă de 
Caroline Stearne, care apăruse în pragul ușii alături de doctorul 
Lorenz. 

— Contessa, șopti ea. 

— Mulţumesc, Caroline - ești amabilă să aduci geanta 
prinţului? 

Palidă la faţă, Caroline își dădu seama de tensiunea care 
domnea în încăpere, încuviință din cap și ieși repede. Contessa 
se întoarse spre Lorenz. 

— Doctore, ce bine-mi pare că ai venit - sper, totuși, că a 
rămas cineva la cârmă? 

— Nu vă faceţi griji, doamnă - am doi oameni destoinici în 
gabie, răspunse Lorenz, termenul nautic făcându-l să 
zâmbească. 

Dar zâmbetul îi dispăru de pe faţă în clipa în care văzu că 
Bascombe era cel interogat, și nu prizonierii. 

— Care e poziţia noastră? întrebă repede Contessa. 

— Ne aflăm chiar deasupra mării. De aici, după cum știți, 
putem alege între a menţine cursul, riscând mai puţin să fim 
văzuţi, și a naviga pe lângă coastă. Cu ceața asta s-ar putea să 
nu conteze... 

— Şi cât mai avem până la Macklenburg? întrebă Comte. 

— Indiferent ce alegem, cel puţin zece ore. Poate mai mult, 
dacă bate vântul din faţă... cum se întâmplă chiar acum, 
răspunse Lorenz umezindu-și buzele subţiri. Pot să vă întreb ce 
se petrece aici? 

— O mică neînțelegere între asociaţi, spuse Xonck peste 
umăr. 

— Aha. Pot să vă întreb de ce prizonierii mai sunt încă în 
viață? 


Contessa se întoarse ca să-i privească, ochii ei oprindu-se în 
sfârșit asupra domnișoarei Temple. Cu o expresie deloc 
binevoitoare. 

— Te-am așteptat pe dumneata, doctore. Nu vreau să se 
descopere vreun cadavru pe uscat. Îi va ascunde marea - iar 
dacă unul dintre ei va fi adus de valuri pe plajă, asta se va 
întâmpla după mai multe zile petrecute în apă. Atunci până și 
drăgălașa domnişoară Temple va fi pământie și diformă ca o 
budincă stricată. 


Caroline apăru din nou, cu geanta într-o mână și cu un teanc 
de hârtii în cealaltă. 

— Doamnă... 

— Excelent ca întotdeauna, Caroline, spuse Contessa. Sunt 
atât de bucuroasă că reușești să-ți păstrezi cumpătul. Poţi să le 
citești? 

— Da, doamnă. Sunt ale lordului Vandaariff. Îi recunosc 
scrisul. 

— Şi despre ce scrie? 

— Nu pot să... e atât de copleșitor... 

— Îmi închipui. 

— Doamnă... n-ar fi mai bine să... 


— Mulţumesc, Caroline. 

Caroline înclină din cap și rămase în ușă împreună cu Lorenz, 
amândoi privind ce se petrece în încăpere cu un amestec de 
neliniște și fascinaţie. Comte se încruntă, pe fruntea lui Xonck 
apărură broboane de transpiraţie, iar faţa lui Crabbé se goli de 
sânge. Numai Contessa zâmbi, dar zâmbetul ei o înspăimântă 
pe domnișoara Temple mai mult decât toţi ceilalţi, căci 
deasupra buzelor ei stacojii și a dinţilor ascuţiţi ochii femeii 
scăpărau ca niște vârfuri de cuţit violete. Își dădu seama că 
femeia era mulțumită, că aștepta cu nerăbdare ce se va 
întâmpla cu prizonierii ca o mamă care simte nevoia organică de 
a-și îmbrăţișa copilul. 

Contessa se apropie de Xonck și se aplecă să-i șoptească: 

— Ce crezi, Francis? 


— Cred că ar fi bine să-mi vâr sabia în teacă... sau în cineva, 
răspunse el râzând și ochii i se opriră asupra lui Chang. 


Contessa se lipi de Xonck, chicotind ca o fetișcană. 

— E o idee excelentă. Dar mă întreb dacă ai loc să-ți iei 
avânt. 

— Adevărat, aș prefera un spaţiu mai mare. 

— la să văd dacă pot să mă descurc, Francis. 

Cu o piruetă elegantă, ca și cum ar fi dansat, Contessa se 
întoarse spre ministrul adjunct Crabbé, cu boxul ascuţit ca un 
brici, și îl lovi brusc în tâmplă, aproape de ureche. Ochii lui 
Crabbe ieșiră din orbite și ministrul icni din tot corpul... apoi 
încremeni în cele patru secunde lungi în care viaţa îl părăsi. Se 
prăbuși pe genunchii prinţului Karl-Horst. Prinţul sări în picioare 
ţipând ca din gură de șarpe și Crabbé se rostogoli cu un zgomot 
surd pe podeaua încăperii. 

— Curat, fără să mai fie nevoie să ștergem pe jos, zâmbi 
Contessa. Doctore Lorenz, ești bun să deschizi hubloul din faţă? 
Alteța Voastră, sunteţi amabil să o ajutaţi pe Caroline să se 
dispenseze de rămășițele ministrului? 

Contessa rămase în picioare, radiind, în timp ce Caroline și 
prinţul se aplecau asupra diplomatului căzut, rămas cu ochii 
holbaţi de șocul loviturii, străduindu-se să-l târască în încăperea 
de alături unde Lorenz îngenunchease ca să deschidă hubloul. 
De pe sofa, Lydia urmări gemând transferul cadavrului, simțind 
cum i se întoarce stomacul pe dos. Vomă în palme și, cu un oftat 
plin de dezgust, Contessa îi întinse o batistă mică, de mătase. 
Lydia o înșfacă recunoscătoare, cu câte o perlă de albastru în 
colțurile gurii. 

— Contessa... începu ea, cu voce temătoare, tremurată. 

Dar atenţia Contessei se îndreptă spre zăvorul tras de Lorenz 
care acum ridica hubloul de fier. O rafală de aer rece pătrunse 
brusc în cabină, precum gheara ascuţită a iernii. Domnișoara 
Temple privi spre hubloul deschis și își dădu seama că ceva nu 
era în regulă... norii... lumina lor palidă. Ferestrele rotunde din 
cabină erau acoperite de perdele verzi... nu observase că 
apăruseră zorii. 

— Se pare că împărţim viitorul în porţiuni din ce în ce mai 
mari, zise Contessa. Trei părţi egale, domnilor? 

— Trei părţi egale, șopti Comte. 

— Sunt de acord, spuse Xonck un pic încordat. 

— Atunci ne-am înţeles, zise femeia și strânse ușor umărul lui 


Xonck. Termină-i. 


Chang scoase iute pumnalul și încercă să-l împlânte în Xonck, 
dar nu reuși decât să-i pareze sabia cu mânerul și să i-o împingă 
lateral. Xonck se răsuci pe călcâie și îl lovi pe Chang cu braţul 
bandajat peste gât, făcându-l să cadă la podea, și unul, și 
celălalt urlând de durere. Doctorul Svenson se repezi la Xonck, 
cu o jumătate de pas prea târziu, iar Xonck ridică mânerul sabiei 
și i-l vâri în stomac, doctorul căzând în genunchi, simțind că se 
sufocă. Xonck se retrase un pas și se întoarse spre domnișoara 
Temple, cu sabia întinsă spre faţa ei. Tânăra nu putea face nicio 
mișcare. Îl privi pe Xonck, îl văzu cum răsuflă din greu, cum se 
strâmbă de durere... cum șovăie. 

— Francis? zise Contessa cu o voce ușor amuzată. 

— Ce e? șuieră el. 

— Ce aștepți? 

Xonck înghiţi în sec. 

— Mă întrebam dacă nu cumva ai vrea să o aranjezi chiar tu 
pe asta. 

— Drăguţ din partea ta... dar mă mulţumesc cu privitul. 

— Am întrebat și eu. 

— Te asigur că apreciez acest lucru, la fel cum apreciez și că 
ai vrea să o cruţi pe domnișoara Temple pentru a o interoga mai 
de aproape... dar aș aprecia și mai mult dacă ai termina odată și 
ai băga sabia aia în ea, scroafa dracului! 

Degetele lui Xonck se strânseră în jurul mânerului, 
schimbându-și priza. Domnișoara Temple văzu vârful nemilos al 
sabiei la nicio jumătate de metru de pieptul ei, lumina jucându- 
se pe lama de oţel în timp ce aceasta se ridica și cobora în 
ritmul respirației lui Xonck. Apoi Xonck rânji la ea. Erau ultimele 
ei clipe. 

— Mai întâi ministrul a vrut să-mi facă felul... acum Contessa, 
zise ea. Desigur, avea motivele lui, întemeiate... 

— Trebuie să o fac eu? întrebă Contessa. 

— Nu mă bate la cap, Rosamonde, se răsti Xonck. 

— Dar Comte nu a terminat cu întrebările! strigă domnișoara 
Temple. 

Xonck nu se mișcă. Tânăra strigă din nou, vocea ei devenind 


aproape un țipăt. 

— A întrebat dacă ministrul l-a ucis pe colonelul Trapping! 
Dar n-a întrebat cine altcineva l-ar fi putut ucide! Dacă Roger l-a 
ucis! Sau dacă a fost ucis de Contessa! 

— Poftim? făcu Xonck. 

— Francis! strigă Contessa. 

Femeia pufni de furie și trecu pe lângă Xonck ca să o reducă 
singură la tăcere pe domnișoara Temple, cu boxul ridicat. 
Domnișoara Temple se făcu mică și se întrebă, tremurând toată, 
dacă femeia îi va tăia carotida sau îi va sparge capul, incapabilă 
să se apere în vreun fel. 

Înainte ca toate acestea să se întâmple, Xonck se răsuci pe 
călcâie, o înșfăcă pe Contessa de talie cu braţul bandajat și îi 
făcu vânt, în ciuda ţipătului ei de protest, pe cea mai apropiată 
canapea - exact pe locul unde tocmai murise Harald Crabbe. 

Contessa privea cu o furie pe care domnișoara Temple nu o 
mai văzuse la nimeni până atunci - o ferocitate capabilă să 
cojească vopseaua sau să îndoaie oţelul. 

— Rosamonde... începu Xonck. 

Din nou prea târziu, domnișoara Temple se repezi să ia 
pumnalul lui Chang, căzut pe jos. Xonck o plesni cu latul sabiei 
peste cap, făcând-o să cadă peste doctorul Svenson, care gemu 
de durere. 

Tânăra scutură din cap, simțind o usturime în tâmpla dreaptă. 
Contessa continua să stea pe canapea, lângă prinţ și Lydia, 
nefericită precum copiii care au nimerit în toiul unei dispute 
între părinţi. 

— Vorbește aiurea! se stropși Contessa. Colonelul Trapping 
nu mai înseamnă nimic - Crabbe a fost luda! 

— Comte știe totul despre asta, reuși să îngaime domnișoara 
Temple. 

— Totul despre ce? întrebă Xonck, pentru prima oară 
îndreptând sabia spre Comte d'Orkanez, care ședea în faţa 
Contessei. 

— N-o să spună, șopti domnișoara Temple, fiindcă nu mai știe 
în cine să se încreadă. Trebuie să-l întrebi pe Roger. 

Comte se ridică în picioare. 

— Stai jos, Oskar, zise Xonck. 


— S-a mers deja prea departe, protestă Comte. 

— Stai jos sau îţi iau capul! strigă Xonck. 

Comte mimă surpriza și se așeză la loc, cu o figură la fel de 
gravă pe cât era de lividă Contessa. 

— N-am să vă las să vă bateţi joc de mine, șuieră Xonck. 
Trapping era omul meu - numai eu aveam dreptul să mă lepăd 
de el! Cine l-a ucis - deși prefer să nu cred asta - e dușmanul 
meu... 

— Roger Bascombe! strigă domnișoara Temple. Ştii cine l-a 
ucis pe colonelul Trapping? 

Cu un mărâit înfiorător și trei degete ca de fier ale mâinii în 
care ţinea sabia, Xonck înșfacă robele domnișoarei Temple, o 
ridică în genunchi și, cu un urlet plin de frustrare, o aruncă pe 
ușă, la picioarele lui Caroline Stearne, unde tânăra ateriză 
ţipând de durere. De-abia mai putea respira, drept care rămase 
acolo clipind des și simțind că îi era și mai frig decât înainte. Se 
uită în urmă și văzu că cea mai mare parte din robele ei 
rămăsese în mâna lui Xonck. Xonck îi întâlni privirea, furios în 
continuare, și domnișoara Temple scânci tare, convinsă că va 
veni la ea și o va apăsa pe gât la fel cum îi făcuse și 
dragonului... dar în tăcerea plină de gâfâituri Roger Bascombe 
răspunse la întrebarea ei. 


— Da, spuse el simplu. Știu. 

Xonck se opri în loc și îl privi lung pe Roger. 

— Contessa? întrebă el. 

— Nu. 

— Așteaptă, înainte de asta, de ce a fost ucis? interveni 
Comte. 

— ÎI slujea pe Vandaariff, în loc să ne slujească pe noi? 
întrebă Xonck. 

— Da, răspunse Roger. Dar nu de asta a fost ucis. Contessa 
știa deja pe cine slujea colonelul Trapping. 

Xonck și Comte se întoarseră spre Contessa. Naivitatea lor o 
făcu să pufnească. 

— Bineînţeles că știam, surâse ea batjocoritor ridicând ochii 
spre Xonck. Ești trufaș, Francis, de aceea crezi că toată lumea 
vrea ceea ce vrei tu - puterea fratelui tău - mai ales Trapping. 


Îţi ascunzi viclenia prefăcându-te că ești libertin, Trapping însă 
nu era la fel de subtil - era mulţumit să destăinuie orice secret 
al fratelui tău - și al tău - celor care plăteau preţul corect! 

— Atunci de ce? întrebă Xonck. Ca să protejeze proiectul 
Buna Vestire al lui Oskar? 

— Nu, răspunse Roger. Trapping încă nu se înţelesese asupra 
preţului pentru a o salva pe Lydia - doar îi făcuse apropouri lui 
Vandaariff. 

— Atunci Crabbé l-a ucis - Trapping trebuie să fi aflat de 
intenţia lui de a-i „distila” mintea lui Vandaariff... 

— Nu, repetă Roger. Domnul ministru adjunct l-ar fi ucis cu 
siguranţă... cum ar fi făcut și Comte... dacă ar fi găsit momentul 
și ocazia potrivită. 

Xonck se întoarse spre Contessa. 

— Deci tu l-ai ucis! 

Contessa pufni din nou, pierzându-și răbdarea. 

— Tu n-ai fost atent deloc, Francis? Ai uitat ce ne-a arătat 
Elspeth Poole - proasta, obraznica și puţin regretata domnișoară 
Poole - în sala de bal? Viziunea ei? 

— Erau Elspeth și doamna Stearne, zise Xonck privind spre 
Caroline. 

— Cu Trapping, adăugă Comte. În noaptea logodnei. 

— Fuseserăm trimise la el, protestă Caroline. Contessa ne 
poruncise să... să... 

— Întocmai, interveni Contessa. Încercam să-i fac o plăcere 
într-un loc unde ceilalţi oaspeţi nu aveau acces! 

— Fiindcă știai că nu se poate avea încredere în el, spuse 
Comte. 

— Deși îi putea fi distrasă atenţia până găseam timp ca să ne 
ocupăm noi de Vandaariff, ceea ce am și făcut! zise Contessa. 

— Dacă Trapping îl alerta pe Vandaariff - tot proiectul nostru 
era compromis! strigă Caroline. 

— Știm asta! se răsti Contessa. 

— Tot nu înţeleg, zise Xonck. Cine l-a ucis pe Trapping? 
Vandaariff? 

— Vandaariff nu și-ar fi ucis propriul agent, se auzi o voce 
răgușită din spatele lui Xonck, pe care domnișoara Temple o 


recunoscu a fi a doctorului Svenson, care încerca să se ridice în 
genunchi. 

— Dar Blenheim avea cheia lui Trapping! Blenheim a luat 
cadavrul la ordinele lui Vandaariff. La momentul acela lordul 
încă își mai controla casa. 

— Atunci cine? mârâi Comte. Și de ce? Și dacă uciderea lui 
Trapping n-a fost decisă de soarta Lydiei, sau de averea lui 
Vandaariff, sau de controlul asupra averii familiei Xonck, cum a 
fost posibil ca ucigașul acestui idiot să facă ţăndări alianţa 
noastră? 

Contessa se foi pe canapea și privi cu înverșunare spre Roger 
ale cărui buze tremurau ușor în încercarea nereușită de a 
rămâne pecetluite. 

— Spune-ne, Roger, zise Contessa. Spune-ne acum. 


Urmărind faţa fostului ei iubit, domnișoarei Temple i se părea 
că vede o marionetă - ce-i drept, foarte reușită, dar de o 
falsitate dureros de evidentă. Nu din cauza pasivităţii lui, nici 
măcar a tonului vocii sau a privirii tâmpe, fiindcă acestea se 
justificau prin acea situaţie ieșită din comun - ca și cum de-abia 
ar fi scos un țipăt sau ar fi scrâșnit din dinţi. Ci, pur și simplu, din 
cauza a ceea ce spunea, a cuvintelor lui ciudate, căci 
domnișoara Temple luase seama la felul în care le rostea el - 
cum o lua de braţ, sau se apleca peste masă în timp ce vorbea, 
sau chiar la reacţia pe care i-o produceau acele cuvinte 
(indiferent ce-i spunea). Acum însă, ceea ce spunea el îi arăta 
clar cât de mult se îndepărtase Roger de ea. Crezuse că prin 
logodna lor - fără a ţine cont de direcţia unde îi duceau zilele pe 
care nu le petreceau împreună - alcătuiau un tot unitar, acum 
însă, învăluindu-i inima precum zorii de dincolo de hublou, văzu 
că acest tot - o idee dincolo de fapte, oricât de vanitoasă, de 
prostească și de inutilă - supravieţuia numai în amintirea ei. Pur 
și simplu nu mai știa cine era Roger, niciodată nu va mai ști. Dar 
știuse vreodată? O întrebare la care nu putea răspunde. Era 
tristă nu din pricina lui - Roger era un neghiob, și nici din pricina 
ci scăpase de el. Într-un fel, ascultându-l în aerul din ce în ce 
mai rece, în inima ci atât de încercată, domnișoara Temple 
deplângea durerile lumii sau atât cât le putea ea duce. Își dădu 
seama pentru prima oară că, de fapt, lumea e alcătuită din fire 
de praf... din locuri invizibile care, fără intervenţia ei - 


intervenţie care nu putea dura o veșnicie - aveau să dispară. 


— Cu o noapte înainte de a fi supus Procesului, începu Roger, 
am întâlnit o femeia la hotelul St. Royale a cărei pasiune s-a unit 
cu a mea într-o armonie perfectă. La momentul acela încă nu 
mă hotărâsem să fiu supus Procesului, mai mult de-atât, mă 
gândeam să dau totul în vileag autorităţilor. Dar am întâlnit-o pe 
femeia aceasta... purtam mască amândoi, nu-i știam numele, și 
destinele noastre s-au unit. Încercând să aleg între promovarea 
sigură de care beneficiam dacă îl trădam pe ministrul adjunct și 
riscul de a-l sluji în continuare cu credinţă, am văzut cum femeia 
și-a abandonat întreaga viaţă acestei noi șanse - cum renunţase 
la tot, la toate legăturile ei, la toate speranţele ei. Și chiar dacă 
eram conștient că, supunându-mă Procesului, voi renunţa la 
toate aspiraţiile mele privind sentimentele alese și căsătoria, 
această femeie, doar într-o singură noapte, m-a impresionat 
până în adâncul sufletului - o tristeţe însoţită de tandreţea faţă 
de acel moment unic pierdut împreună. A doua zi însă am simţit 
că sunt altul, gândurile mele despre dragoste erau și ele altele, 
mai clare și mai raţionale, în slujba unor... scopuri mai 
cuprinzătoare în care ea nu-și avea locul... și totuși, după trei 
zile am întâlnit-o din nou, tot cu mască, în robele celei care se 
iniţiază în Proces... am recunoscut-o după parfum... după păr - 
chiar fusesem trimis să o conduc în sala de operaţii unde urma 
să fie supusă acelei schimbări ireversibile. Am găsit-o cu o altă 
femeie și cu un bărbat despre care știam că era un trădător. În 
loc să le conduc în sală, am trimis-o pe prietena ei înainte, iar pe 
bărbat l-am expediat de acolo și mi-am scos masca... crezând 
că, având același temperament, puteam ajunge la o înţelegere, 
secretă... că ne puteam alia... ca să schimbăm informaţii despre 
tine, Contessa, despre ministrul Crabbe, domnul Xonck, Comte, 
lordul Robert - că puteam îndeplini atât scopurile pentru care 
juraserăm, cât și ambițiile noastre. Şi chiar am încheiat o 
alianță, bazată nu pe ceea ce se cheamă dragoste... ci pe 
eficacitate. Și împreună v-am slujit pe toţi, stăpânii noștri, și am 
privit cu răbdare cum unul după altul cei de deasupra noastră 
au fost transformați în sclavi sau omorâţi, ridicându-ne până la 
marginea puterii, până când vom ajunge în situaţia de a moșteni 
totul, pe măsură ce fiecare dintre voi se va întoarce împotriva 
celuilalt așa cum faceţi chiar acum. Căci noi nu avem lăcomia 


voastră, patimile voastre, poftele voastre, ci am așteptat în 
liniște, luând aminte la fiecare plan, la fiecare secret - Procesul 
ne-a făcut mai puternici decât credeţi. Toate acestea le-am 
văzut împreună, un vis pe care amândoi credeam că nu-l vom 
mai avea niciodată. De-abia mai târziu am aflat că bărbatul nu 
plecase așa cum crezusem. Ne văzuse împreună... auzise totul... 
și voia să primească mai multe lucruri ca să tacă din gură. Ceea 
ce era imposibil. 

— Tu l-ai ucis? șopti Xonck. Tu? 

— Nu eu. Ea. Caroline. 


Toți ochii din încăpere se îndreptară spre Caroline Stearne. 

— Prindeţi-o! strigă Xonck și doctorul Lorenz se repezi pe 
lângă domnișoara Temple să o apuce pe Caroline de talie. 

Caroline se întoarse și îl izbi cu cotul în gât. Doctorul simți că 
se înăbușă, iar femeia profită de momentul lui de slăbiciune și îl 
împinse cu ambele mâini. Doctorul Lorenz dispăru prin hubloul 
deschis, urletul lui fiind înghiţit de vânt. 

Ceilalți rămaseră la locurile lor. Caroline îi făcu să se 
dezmeticească aplicându-i o lovitură de picior prinţului și dându- 
i un pumn Lydiei, croindu-și astfel drum spre scara de fier care 
ducea spre timonerie. O clipă mai târziu în cabină reverberă un 
țipăt ascuţit și pe trepte se rostogoli trupul unuia dintre 
navigatorii doctorului Lorenz, cu sângele șiroind dintr-o rana 
mare la ceafa. 

Domnișoara Temple se îndepărtă de bărbatul plin de sânge și 
de hubloul deschis în timp ce iadul se dezlănţuia în jurul ei. 
Contessa sări în picioare și se luă după Caroline, ridicându-și 
rochia cu o mână, iar în cealaltă ţinând strâns boxul. Comte și 
Xonck o urmară îndeaproape, însă Xonck nu izbuti decât să facă 
un pas înainte de a fi atacat de Svenson și Chang. Comte se 
întoarse, șovăi, apoi smulse ușa unui dulap de lângă el, dând la 
iveală un șir întreg de cuțite lungi, de abordaj. În timp ce Chang 
se lupta să-i smulgă sabia lui Xonck, Svenson îl înșfacă pe Xonck 
de buclele roșii și îl trase spre el - Xonck mârâind de durere - 
apoi îl lovi cu capul de podea. Xonck scăpă sabia din mână, iar 
Svenson îi izbi din nou capul de scândura podelei, făcându-i o 
rană deschisă deasupra ochilor. Comte desprinse un cuţit, arma 
masivă arătând în mâna lui ca un satâr de bucătărie, extrem de 
lung. Domnișoara Temple ţipă: 


— Doctore - atenţie! 

Svenson făcu un pas înapoi în timp ce, în sfârșit, Chang 
înșfacă sabia lui Xonck, silindu-l pe Comte să se oprească. 
Domnișoara Temple nu vedea faţa lui Comte, dar se îndoia că 
printre cunoștințele lui de alchimie se număra și duelul - mai 
ales atunci când avea în față un adversar înverșunat precum 
Chang, chiar dacă Chang se clătina pe picioare. 


Dar ţipătul domnișoarei Temple mai avu un efect - le aminti 
prinţului și Lydiei de prezenţa ei acolo. Karl-Horst se lăsă pe 
vine, rânjind viclean la ea, și, disperată, tânăra văzu că Lydia se 
îndreaptă în direcţia opusă, dincolo de hubloul deschis, unde 
zăcea El6ise, legată de perete și cu un căluș în gură. Cu faţa 
schimonosită, Lydia încercă să-i desfacă legăturile, fixând-o cu 
privirea pe domnișoara Temple de cealaltă parte a hubloului 
deschis prin care șuiera vântul. 

Prea multe se întâmplau în același timp. Chang tușea 
îngrozitor, domnișoara Temple nu-i vedea pe Svenson și pe 
Chang din cauza spatelui lat al lui d'Orkanez și a hainei lui de 
blană enorme. Lydia desfăcu un nod și atacă altul. Prinţul se 
apropia de ea, agitându-și ameninţător mâinile, dar se opri să-i 
privească trupul. Domnișoara Temple își dădu seama cât de 
expusă era, aproape goală, dar faptul că prinţul se oprise - în 
momentul culminant al unei crize, ca să se ho/beze pofticios la o 
femeie pe care spera să o ucidă - nu făcu decât să-i dea curaj 
fiindcă înţelesese ce trebuia să facă. 

Dădu să pornească spre scară, dar se repezi în cealaltă 
direcție, sărind peste hublou direct în Lydia, silind-o să renunţe 
la o mai dezlega pe Eldise. Apoi îi fentă pe cei doi din nou, 
sărind peste picioarele lui Elise, scăpând astfel de braţele 
prinţului, și se năpusti în Comte, își vâri mâinile în buzunarele 
hainei lui, găsind ceea ce căuta chiar în clipa în care bărbatul se 
întoarse și îi făcu vânt spre canapeaua cea mai îndepărtată cu 
braţul lui puternic. Domnișoara Temple ateriză la mijlocul 
distanţei dintre Comte și Chang ţinând în mâini, smulsă din 
buzunarul în care Comte însuși o ascunsese cu atât de multe ore 
în urmă la St. Royale, poșeta ei verde. Vâri o mână înăuntru și 
nu se mai osteni să scoată revolverul, ci trase prin poșetă, 
glonţul trecând pe lângă capul lui d'Orkanez și mușcând din 
dulapul de lângă el. Comte scoase un urlet panicat și se 


întoarse, dar domnișoara Temple trase din nou, glonţul fiind 
înghiţit de haina uriașă. Mai trase odată. Comte tuși scurt, de 
parcă ar fi stat la masă și i s-ar fi oprit ceva în gât, își pierdu 
echilibrul și se lovi cu fruntea de colțul dulapului. Se îndreptă de 
spate și o privi lung, în timp ce deasupra ochilor sângele 
începea să-i curgă șuvoi. Se întoarse, aproape firesc, dar se 
împletici. Genunchii îi cedară și bărbatul masiv se prăbuși cu 
faţa în jos, ca un copac. 


Xonck gemu, încercând să se târască. Chang se lăsă în 
genunchi și îl lovi tare cu mânerul sabiei în falcă, potolindu-l ca 
pe un taur împuns între coaste. Prin ușa deschisă domnișoara 
Temple îi văzu pe prinţ și pe Lydia albi la faţă de groază, dar era 
o groază amestecată cu sfidare, căci cei doi o dezlegaseră pe 
ElOise și o ţineau deasupra hubloului, unde cel mai ușor ghiont o 
putea arunca în hăul de dedesubt. 

Domnișoara Temple scoase revolverul din poșetă și se ridică 
în picioare, găsind răgaz să-și acopere chiloţii de mătase cu ce-i 
mai rămăsese din robe, ușurată că nimeni nu se uita la părţile 
pe care și le expusese când aterizase pe canapea. Chang și 
Svenson se apropiară de ușă, primul înarmat cu sabia lui Xonck, 
cel de-al doilea desprinzând un cuţit lung din dulap. Domnișoara 
Temple se postă între ei, trăgând din nou de restul de robe. 
Prinţul și Lydia rămăseseră nemișcaţi, reduși la tăcere de ceea 
ce li se întâmplase lui d'Orkanez și lui Xonck și de ţipătul 
înfiorător care ajunse până la ei dinspre timonerie. 

Vorbele furioase pe care le schimbau Caroline și Contessa nu 
puteau fi deslușite din cauza rafalelor de vânt care pătrundeau 
prin hubloul deschis, dar erau punctate de urletele Contessei și 
de strigătele lui Caroline - tenace dar îngrozite - amestecul fiind 
complicat și mai mult de ţipetele singurului membru al 
echipajului rămas în viaţă care, după rugăminţile lui guturale, 
părea să fie german. 


— Nu intra în panică, Eldise, strigă domnișoara Temple. Te 
scăpăm noi numaidecât. 

Cu călușul la gură, Elise nu putea răspunde, fixând cu 
privirea - neizbutind să și-o dezlipească - hăul îngheţat de sub 
ea, în timp ce Lydia o ţinea de păr iar, și un pas în spatele ei, 
prinţul își trecuse braţele pe sub picioarele ei. Cu mâinile și 


gleznele imobilizate, Elise nu-i putea împiedica pe cei doi să-i 
dea drumul prin hublou. 

— Lăsaţi-o în pace! strigă Chang. Stăpânii voştri au căzut! 
Sunteţi singuri! 

— Lăsaţi armele sau femeia asta va muri! replică prinţul cu o 
voce ascuţită. 

— Dacă o omorâţi, zise Chang, veţi muri și voi. Vă voi omori 
pe amândoi. Dacă îi daţi drumul, rămâneţi în viaţă. Mai mult de- 
atât nu negociem. 

Prinţul și Lydia se priviră agitați. 

— Lydia, strigă doctorul Svenson. Nu e prea târziu - putem 
repara ceea ce s-a făcut! Karl, ascultă-mă! 

— Dacă-i dăm drumul... începu prinţul, dar Lydia îi luă vorba 
din gură. 

— Nu ne trataţi ca pe niște copii! Habar n-aveţi ce știm noi 
sau cât valorăm! Habar n-aveţi - cum de-aţi avea! - că toate 
domeniile achiziționate de tatăl meu în Macklenburg sunt pe 
numele meu! 

— Lydia... încercă prinţul să o domolească, dar tânăra îl 
împinse furioasă și continuă. 

— Eu sunt următoarea prinţesă de Macklenburg, indiferent 
dacă mă mărit sau nu - indiferent dacă tatăl meu mai trăiește 
sau nu - indiferent dacă rămân singura supraviețuitoare în acest 
dirijabil! Insist să lăsaţi armele! Eu nu v-am făcut niciun rău - 
nici unuia dintre voi! 

Lydia îi privea furibundă, gâfâind. 

— Lydia... Prinţul observase în sfârșit pata de albastru de pe 
buzele ei și privi spre Svenson, contrariat. 

— Gura! Nu vorbi cu ei! Ţine-o de picioare! spuse Lydia 
simțind cum stomacul i se întoarce din nou pe dos, apoi scoase 
un geamăt și vomă pe rochie. Ar trebui să te lupţi tu cu ei! Ar fi 
trebuit să-i ucizi pe toţi trei! De ce nu-i în stare nimeni să facă 
nimic? 


Navigatorul de deasupra lor ţipă din nou și imediat dirijabilul 
se înclină spre stânga. Chang se lovi de perete, domnișoara 
Temple se lovi de Chang, iar doctorul Svenson căzu în genunchi, 
scăpând cuțitul din mână. Prinţul căzu spre hubloul deschis, 


dându-i drumul lui El6ise, dar în cădere o făcu să intre ca un 
berbec în Lydia, împingându-le pe amândouă în deschizătură. 
Lydia scoase un țipăt și se lovi cu coapsele de marginea 
hubloului, începând să alunece. El6ise dispăru până la brâu, 
doar mâinile prinţului o mai împiedicau să se prăbușească, deși 
aluneca și ea încet, în timp ce bărbatul încerca să se hotărască 
dacă să-i dea drumul ca să-și salveze mireasa. 

— 'Ţine-o bine! strigă Svenson și făcu un salt spre hublou ca 
să o apuce pe Lydia de mâinile care încercau disperate să se 
prindă de ceva. 

Dirijabilul se înclină în partea cealaltă, la fel de brusc. 
Domnișoara Temple își pierdu echilibrul în timp ce încerca să 
ajungă lângă Svenson. Chang făcu un salt spre prinţ. Prinţul se 
retrase îngrozit, dându-i drumul lui El6ise, dar Chang o prinse de 
picioare, înfigându-și degetele în legăturile ei, și se sprijini cu 
talpa de capacul hubloului. Apoi strigă spre domnișoara Temple 
și arătă spre timonerie. 

— Oprește-le - ne omoară pe toți! 

Domnișoara Temple deschise gura în semn de protest, dar 
văzu că Chang o trăgea în sus pe El6ise, Svenson făcând același 
lucru cu Lydia - în timp ce prinţul stătea ghemuit într-un colţ. 

Strânse revolverul în mână și urcă scara în fugă. 


Cel de-al doilea membru al echipajului zăcea pe treptele de 
sus, cu gura plină de sânge. De o parte și de alta a timoneriei se 
aflau panouri de metal înţesate cu pârghii și mânere, iar în 
celălalt capăt, în fața hublourilor - unde domnișoara Temple îl 
văzuse pentru prima oară pe doctorul Lorenz, de pe acoperiș - 
se afla cârma, din alamă și oţel șlefuit. Mai multe pârghii 
fuseseră rupte, iar altele fuseseră blocate, făcând ca 
mecanismele să scârțâie îngrozitor. Judecând după podeaua 
înclinată, era sigură că dirijabilul cobora în diagonală, răsucindu- 
se încet. 

In faţa ei zăcea Caroline Stearne, pe spate, cu braţele 
desfăcute, cu mâna goală la câţiva centimetri de un stilet mânjit 
de sânge. Ghemuită deasupra Carolinei, cu părul vâlvoi și boxul 
însângerat ca o mănușă, stătea Contessa di Lacquer-Sforza. O 
baltă purpurie se întindea spre peretele timoneriei. Contessa 
ridică ochii spre domnișoara Temple și rânji. 

— Hei, ia te uită, Caroline - protejata ta. 


Pumnul Contessei se abătu asupra lui Caroline înfigându-i 
boxul în gât, făcând-o pe domnișoara Temple să tresară, dar 
neproducând vreo reacţie în trupul inert al doamnei Stearne. 

— Unde sunt ceilalţi? întrebă Contessa cu un surâs trufaș. Să 
nu-mi spui că ai rămas singură. Sau, din moment ce ești aici, ar 
fi mai corect să spun că eu am rămas singură. Ca de obicei. 

Se ridică în picioare, cu rochia șiroind de sânge, și arătă cu 
mâna liberă spre mașinăria care gemea. 

— Nu că ar mai conta acum, puţin îmi păsa cine l-a ucis pe 
Trapping - dacă idiotul ăsta romantic nu i-ar fi omorât pe Lorenz 
și pe membrii echipajului - și dacă nu m-ar fi înfuriat atât de rău 
- acum am lua ceaiul împreună. Atâtea eforturi, pentru ce? 
Pentru nimic! Eu nu vreau decât oameni pe care să-i pot 
controla! Dar acum-ascultă! 

Contessa arătă din nou spre mașinărie și pufni dispreţuitoare. 

— Suntem terminati! Ceea ce mă face să fiu atât de... 
sălbatică... 

Se apropie de domnișoara Temple, iar aceasta ridică pistolul - 
privea în timonerie tot din capul scării. Contessa văzu pistolul și 
izbucni în râs. Întinse scurt mâna spre o manetă și o apăsă. Cu o 
mișcare bruscă ce scutură dirijabilul din toate încheieturile - și 
care o azvârli pe domnișoara Temple până la baza scării, 
impactul fiind ameliorat doar de cadavrul primului navigator - 
mișcarea de rotaţie își schimbă direcţia. Una dintre elice pocni 
asurzitor.  Scrâșnetul  mașinăriei crescu în intensitate și, 
scuturând din cap, domnișoara Temple auzi cum Contessa 
coboară pe treptele de fier. 

Se debarasă de cadavru - se mișca prea încet, scăpase și 
revolverul - și privi înainte, cu părul în ochi. Hubloul era închis, 
dar zguduitura bruscă îi dezechilibrase pe toţi. Chang ședea pe 
podea lângă Elise și îi tăia legăturile. Svenson era în genunchi 
cu faţa la Lydia și la prinţ, ghemuiţi într-un colţ, ferindu-se de el. 
Domnișoara Temple se târî spre ei, ţeapănă ca o broască 
țestoasă. 

— Cardinale! zise ea gâfâind. Doctore! 

Ignorând-o complet pe domnișoara Temple, vocea Contessei 
răsună de deasupra. 

— Roger Bascombe! Trezește-te! 


Chang și Svenson se întoarseră tocmai când Roger se 
conforma, venindu-și brusc în fire. Roger sări în picioare, îi văzu 
pe Xonck și pe Comte întinși pe podea și făcu un salt spre 
dulapul cu arme. Chang ridică sabia - domnișoara Temple văzu 
cu neliniște și mai mult sânge în jurul gurii lui Chang - și încercă 
să se scoale în picioare. Doctorul Svenson își luă cuțitul de pe 
jos și ajunse în picioare cu ajutorul unei console de alamă din 
perete. Apoi îi strigă Contessei: 

— S-a terminat, madame! Dirijabilul se prăbușește! 

Domnișoara Temple privi în urmă, ușurată că nu murise încă, 
dar neavând idee de ce. Contessa se oprise pe mica platformă 
din mijlocul scării unde, într-o mică firidă servitorii ei plasaseră 
un cufăr enorm. 

Domnișoara Temple reuși să se ridice în genunchi. Își văzu 
revolverul pe podea, în mijlocul încăperii, și strigă spre doctor în 
timp ce făcea un salt ca să-și recupereze arma: 

— Are cărţile! Are cărțile! 


Contessa își vâri ambele mâini în cufăr și, când le scoase, 
ţinea câte o carte în fiecare - cu degetele goale! Domnișoara 
Temple nu-și dădea seama cum procedase femeia - Contessa 
avea o expresie extatică pe faţă - cum de nu fusese absorbită 
de ele? 

— Roger! strigă Contessa. Ești în viaţă? 


— Sunt, madame, răspunse el, retrăgându-se când văzu că 
Chang se apropie de Francis Xonck care zăcea în continuare 
nemișcat. 

— Contessa, făcu Svenson, Rosamonde... 


— Dacă o arunc, strigă Contessa, cartea asta se va zdrobi de 
podea și unii dintre voi - mai ales cei sumar îmbrăcați și care 
stau jos - vor fi uciși. Am multe cărți. Le pot arunca una după 
alta - și, întrucât alternativa înseamnă sfârșitul fiecărei cărți, voi 
sacrifica oricât de multe va fi nevoie. Domnișoară Temple, nu te 
atinge de revolver! 

Domnișoara Temple se opri cu mâna deasupra armei. 

— Lăsaţi armele! Toţi! strigă Contessa. Doctore! Cardinale! 
Ascultaţi-mă, altfel cartea asta se va opri drept... în... capul ei! 

Femeia o fulgeră cu privirea pe domnișoara Temple zâmbind 
răutăcios. Svenson lăsă să cadă cuțitul, care alunecă din cauza 


înclinaţiei dirijabilului spre prinţ. Acesta îl culese de jos imediat. 
Chang nu făcu nicio mișcare. 

— Cardinale? 

Chang se șterse la gură și scuipă, fața pătată de sânge 
aducând cu masca pictată a unei piei-roșii sau a unui pirat din 
Borneo. Vocea lui obosită parcă venea din altă lume. 

— Oricum suntem pierduţi, Rosamonde. Eu oricum nu mai 
aveam mult de trăit, dar acum soarta ne e pecetluită la toți. 
Privește afară... ne prăbușim. Marea va spulbera și visele tale și 
visele mele. 

Contessa cântări cartea din mână. 

— Nu-ţi pasă deloc că domnișoara Temple va muri în chinuri? 

— Ar muri mai repede decât dacă s-ar îneca, răspunse 
Chang. 

— Nu te cred. Lasă arma jos, Cardinale! 

— Dacă-mi răspunzi la o întrebare. 

— Nu fi absurd... 

Chang schimbă poziţia mânii pe sabie și își trase braţul înapoi 
ca și cum ar fi vrut să folosească arma ca pe o lance. 

— Crezi că vei reuși să mă ucizi înainte ca eu să-ţi străpung 
inima cu sabia asta? Vrei să-ţi asumi riscul? 

Contessa își miji ochii și cântări opţiunile. 

— Care-i întrebarea? Repede! 

— Ca să fiu sincer, e vorba de dovă întrebări, zâmbi Chang. 
Prima, ce făcea domnul Gray când l-am ucis eu? A doua, de ce l- 
ai luat pe prinţ de la reședința lui? 

— Cardinale Chang - de ce? întrebă Contessa cu un oftat plin 
de o frustrare nedisimulată. De ce vrei să știi toate astea tocmai 
acum? 

Chang zâmbi din nou, arătându-și dinţii ascuţiţi murdari de 
sânge. 

— Fiindcă, după cum știi, mâine n-am să te mai pot întreba. 


Contessa izbucni în râs și cobori două trepte, făcându-le semn 
cu capul lui Svenson și domnișoarei Temple să treacă lângă 
Chang. Femeia se întunecă la față când o văzu pe Celeste, 
îndreptându-se spre Chang, și luând fără sfială pistolul de pe jos. 

— Alăturaţi-vă tovarăşului vostru, le șuieră Contessa, apoi 


privi spre El6ise cu dispreţ. Sı dumneata, doamnă Dujong - mă 
întreb dacă nu cumva ești neajutorată de la natură - grăbește- 
te! Contessa se întoarse spre prinţ, îndulcindu-și tonul. Alteță... 
sunteţi amabil să urcați în timonerie și să încercaţi să încetiniţi 
coborârea - cred că majoritatea panourilor au indicații de 
folosire pe ele... Lydia, rămâi unde ești. 

Karl-Horst se repezi pe trepte în sus, în timp ce Contessa 
continuă să coboare, pășind peste navigator, și se opri în pragul 
ușii ca să-i înfrunte pe cei patru. Doctorul o trăsese pe El6ise 
lângă el și acum o ţinea de mână, iar domnișoara Temple stătea 
- simțindu-se destul de singură - între doctor și Chang. Aruncă o 
privire peste umăr spre Roger, care se afla în ușa cealaltă, palid 
la față și nehotărât, o altă expresie pe care nu i-o mai văzuse 
niciodată. 

— Ce mai adunătură de rebeli, spuse Contessa. Fiind o 
femeie raţională, trebuie să vă recunosc victoria - deși 
neașteptată - la fel cum trebuie să recunosc că aș fi vrut ca 
situaţia în care ne aflăm să fie alta. Dar Cardinalul are dreptate. 
E foarte probabil că vom pieri cu toţii - vo; mai mult ca sigur - la 
fel cum li s-a întâmplat asociaţilor mei. Așadar, domnul Gray... 
nu mai e niciun secret acum - nici măcar pentru Comte, dacă ar 
mai fi în viaţă. Amestecul de lut albastru-violet a fost modificat 
pentru a scădea flexibilitatea noului înveliș al creațiilor lui. Ca 
mijloc de apărare, dacă deveneau prea puternice - erau mai 
casante. Din nefericire, au fost poate prea casante... în fine... se 
pare că m-am pripit. Contessa râse din nou - chiar și în aceste 
condiţii un sunet plăcut - și oftă, continuând în șoaptă. Cât 
despre prinţ - ei bine, nu-mi place că aude și el ce spun. Pe 
lângă faptul că m-am folosit de ocazie ca să-l condiţionez cu 
propriul meu cod de control, i-am administrat o otravă al cărei 
antidot nu-l am decât eu. Este o simplă măsură de precauţie. 
Am atras-o în secret de partea mea pe mama tânărului său văr - 
văr care moștenește averea în caz că prinţul moare fără urmași. 
După moartea lui Karl-Horst, copilul Lydiei - și planul funest al 
lui d'Orkanez de a le fabrica o odraslă - va fi prins într-o bătălie 
pentru succesiune pe care o voi controla eu. Sau poate că 
prinţul va supravieţui, continuând să ia antidotul fără să știe - 
am prevăzut totul. 

— Și prezentat în termenii cei mai seci cu putinţă, murmură 
Svenson. 


Deasupra lor, prinţul găsise comutatorul potrivit, căci una 
dintre elice se opri, urmată la câteva secunde de cealaltă. 
Domnișoara Temple privi spre hublouri, dar acestea erau 
acoperite de perdele - oare pierdeau în continuare din înălţime? 
Cabina se îndreptă și se umplu de tăcere, doar vântul ce șuiera 
afară își mai făcea simțită prezenţa. Zburau la întâmplare. 


— Vom vedea, spuse Contessa. Roger? 


Domnișoara Temple se întoarse când auzi un zgomot în 
spatele ei, dar nu Roger Bascombe îl făcuse. Francis Xonck 
reușise să se ridice în picioare, sprijinindu-se cu mâna rănită de 
o canapea, cu cealaltă ţinându-se de falcă, gura deschisă într-un 
rictus de durere dând la iveală doi dinţi sparţi. O privi pe 
domnișoara Temple cu ochi reci și întinse mâna teafără spre 
Roger, care imediat îi dădu cuțitul. 

— A, Francis, ce surpriză, strigă Contessa. 

— Vorbim mai târziu, zise Xonck. Scoală, Oskar. Încă n-am 
terminat. 

În faţa ochilor înmărmuriţi ai domnișoarei Temple uriașul de 
pe podea, ca un urs care se trezește din hibernare, începu să se 
miște, ridicându-se în genunchi - haina de blană deschizându-se 
o clipă ca să arate cămașa îmbibată de sânge, dar tânăra 
observă că era vorba doar de o rană superficială de-a lungul 
coastelor - lovitura primită în cap îl doborâse și nu glonţul. 
Comte se așeză pe o canapea și o privi cu o ură nedisimulată. 
Erau prinși ca într-un cleşte din nou, între cărţi și cuțitul lui 
Xonck. Domnișoara Temple simţi că nu mai suportă. Se răsuci 
spre Contessa și bătu din picior, ţintind-o cu revolverul. 
Contessa suspină de plăcerea de a fi provocată. 

— Ce-i asta, Celeste? 

— Este sfârșitul, zise domnișoara Temple. Ai să arunci cartea, 
dacă ai să ai timp. Dar eu voi face tot posibilul să trimit un glonţ 
prin cartea pe care o ţii în mâna cealaltă. Cartea se va face 
ţăndări și tu îţi vei pierde braţul - și, cine știe, poate faţa, poate 
piciorul - poate că tu vei fi cea mai casantă dintre toţi. 

Contessa scoase un hohot de râs, dar domnișoara Temple știa 
că femeia reacţiona astfel tocmai fiindcă era conștientă că 
spunea adevărul, acesta fiind genul de lucruri care îi plăceau la 
nebunie. 


— Interesant planul pe care l-ai descris, Rosamonde, strigă 
Xonck. Prinţul și domnul Gray. 

— Nu-i așa? spuse ea vesel. lar tu ai fi rămas foarte surprins 
când ar fi fost dat în vileag în Macklenburg! Ce păcat că n-am 
apucat să văd finalul planurilor ta/e secrete - cu Trapping sau 
muniţiile fratelui tău - sau al planurilor ta/e, Oskar, instrucţiunile 
ascunse date femeilor de sticlă, nașterea triumfătoare a creaţiei 
tale din pântecul Lydiei! Cine poate spune ce monstruozitate ai 
implantat în ea? Ce uimită, ce uluită aș fi fost să văd ce iese de- 
acolo! 

Contessa râse din nou și clătină din cap feciorelnic. 

— Le-ai distrus pe Elspeth și pe Angelique! tună Comte. 


— A, nici pe departe! Nu te ambala nu se cade. Și-n plus, cine 
erau alea? Nişte creaturi amărâte - sunt cu miile care le pot lua 
locul! Și altele care sunt chiar sub ochii tăi! Celeste Temple, 
Eloise Dujong, Lydia Vandaariff - un alt triumvirat pentru marele 
tău mister nelegiuit! 

Contessa simţi că pusese prea mult sarcasm în ultimele 
cuvinte, drept care redeveni serioasă pentru ca în clipa 
următoare să scoată un chicot. Una era să fii bine dispus, dar, în 
ochii prudenţi ai domnișoarei Temple, Contessa își pierdea de 
tot controlul. 

— Karl-Horst von Maasmărck! zbieră ea. Coboară aici și mai 
adu-mi două cărţi! Mi s-a spus să terminăm odată pentru 
totdeauna - și așa vom face! 

— Nu mai e nevoie, zise Xonck. l-am prins la mijloc. 


— Întocmai, râse Contessa. Dacă aș arunca acum cartea asta, 
cioburile de sticlă ar putea zbura pe lângă ei și te-ar lovi pe tine! 
Ceea ce ar fi foarte tragic! 

Prinţul cobori stângaci treptele, cu două cărți sub braţ 
înfășurate în haina lui, ducând în mână o sticlă cu lichid 
portocaliu asemănătoare cu cea pe care Eloise o luase din 
rezervele din turn ale lui d'Orkanez. Xonck se întoarse spre 
Comte, care mormăi ceva, îndeajuns de tare cât să audă și 
domnișoara Temple. 

— Nu poartă mănuși... 

— Rosamonde... începu Xonck. Chiar dacă s-au întâmplat 
atâtea... planurile noastre rămân aceleași... 


— Face tot ce-i spun eu, râse Contessa și se întoarse spre 
prinţ strigându-i: Un vals frumos, te rog! 

Conformându-se ca și în camera secretă, prinţul, fără să arate 
în niciun fel că își înţelege mișcările corpului, schiţă mai mulți 
pași de vals pe platforma de metal alunecoasă, de-abia reușind 
să nu scape poverile fragile. Comte și Xonck făcură imediat un 
pas înainte. 

— Cărţile, Rosamonde... o să le scape! strigă Xonck. 


— Poate că ar trebui să încep să le arunc, iar Celeste să 
încerce să mă împuște, dacă poate... 
— Rosamonde! strigă Xonck din nou, palid la faţă. 


— Ţi-e frică? întrebă Contessa râzând. 

Femeia îi făcu semn prinţului să se oprească - și prinţul se 
opri, gâfâind, derutat - apoi ridică braţul ca și cum ar fi vrut să-l 
îndemne să continue. 

— Rosamonde, strigă Comte. Vino-ţi în fire ţii sticla cu mâinile 
goale - îţi afectează mintea! Lasă jos cărţile, conţinutul lor e de 
neînlocuit! Încă mai suntem aliaţi. Francis îi ţine sub control cu 
sabia... 

— Dar Francis nu are încredere în mine, replică ea. Și nici eu 
n-am încredere în Francis. Şi nici în tine, Oskar. Cum de nu ești 
mort, dacă ai fost împușcat? lar te-ai folosit de a/chimia ta? lar 
eu care mă obișnuisem deja cu ideea... 

— Contessa, trebuie să te oprești... ne bagi pe toţi în sperieţi! 


Era Lydia Vandaariff, care făcuse câţiva pași în direcţia 
Contessei și acum întindea o mână spre ea, cu cealaltă ţinându- 
se de burtă. Se clătină, cu bărbia brăzdată de salivă albăstruie - 
dar oricât de nesigură ar fi stat pe picioare, vorbea ca 
întotdeauna pe un ton agitat și poruncitor. 

— Strici totul! Vreau să fiu prințesă de Macklenburg așa cum 
mi-ai promis! 

— Lydia, zise Comte, trebuie să te odihnești... să ai grijă... 

Tânăra nu-l băgă în seamă, ridicând vocea, sfredelitoare, 
plângăreaţă și arțăgoasă, la Contessa. 

— Nu vreau să fiu una din femeile de sticlă! Nu vreau să nasc 
copilul lui d'Orkanez! Vreau să fiu prinţesă! Trebuie să lași jos 
cartea și să ne spui ce să facem! 


Lydia gemu din nou, cuprinsă de spasme. 

— Domnișoară Vandaariff, șopti Svenson. Dă-te la o parte... 

Gura Lydiei se umplu din nou de lichid albastru, mult mai gros 
decât înainte. Tânăra simţi că se înăbușă și înghiţi, gemu și 
scânci iar spre Contessa, plină de furie și de lacrimi. 

— Pe ăștia îi putem ucide oricând, dar cărţile sunt preţioase! 
Dă-mi-le! Mi-ai promis totul -visele mele! Insist să mi le dai 
imediat! 

Contessa o fixă cu o privire sălbatică, dar domnișoarei Temple 
i se păru că femeia chiar încerca să cumpănească cererea Lydiei 
- cu toate că vorbele ei veneau de la o mare depărtare și le 
auzea numai în parte. Pe neașteptate, Lydia pufni de nerăbdare 
și făcu greșeala de a încerca să smulgă o carte din mâinile 
Contessei. Dovedind aceeași iuţeală ca atunci când îi făcuse 
felul lui Crabbe, Contessa, fără nicio urmă de compasiune, își 
feri cartea, iar pe cealaltă o repezi în gâtul domnișoarei 
Vandaariff. 

Contessa dădu drumul cărţii, iar Lydia căzu pe spate, pielea 
gâtului albăstrindu-se imediat, sângele din cerul gurii și din 
plămâni cristalizându-se, scrâșnind ca pietrișul sub roţile unei 
trăsuri. Tânăra muri înainte de a atinge podeaua, gâtul ei 
solidificat spărgându-se și separându-i capul de umeri la fel de 
precis precum securea gâdelui. 


De pe scară prinţul scoase un urlet de groază, izbucnind în 
lacrimi la vederea acestui spectacol oribil, tremurând din toate 
încheieturile, incapabil să rostească până și cele mai simple 
cuvinte. Îndurerat de soarta femeii sau indignat de atacul 
asupra a ceea ce-i aparţinea, domnișoara Temple observă 
pentru prima dată la prinţ capacitatea de a regreta, de a simţi 
dincolo de pofta trupească. Dar, ceea ce o putea face pe 
domnișoara Temple să nutrească o cât de mică simpatie pentru 
prinţ, pentru Contessa constituia un nou pericol, drept care, 
înainte ca prinţul să mai coboare o treaptă, femeia aruncă cea 
de a doua carte în genunchii lui. Sticla se sfărâmă deasupra 
cizmelor prinţului și, cu un țipăt asurzitor, acesta căzu pe spate, 
cu picioarele retezate, scăpând cărţile, aterizând pe trepte, 
cizmele rămânând drepte acolo unde le lăsase. Partea de sus a 
corpului alunecă ușor și se opri în navigatorul căzut. 


Contessa stătea singură, dezmorţindu-și degetele. Licărirea 
delirantă din ochii ei se estompă și femeia privi în jur, dându-și 
seama ce făcuse. 

— Rosamonde... șopti Xonck. 

— Liniște, șuieră ea, ducându-și dosul mâinii la gură. Te 
implor... 

— Mi-ai distrus Buna Vestire! 

Vocea aspră a lui d'Orkanez era un scâncet care nu i se 
potrivea deloc, motiv pentru care Comte se ridică în picioare și 
încercă să ia un alt cuţit din dulap. 

— Oskar - oprește-te! spuse Xonck, cu faţa lividă. Așteaptă! 

— Ai distrus munca mea de o viață! strigă Comte din nou, 
scoțând cuțitul și pornind spre domnișoara Temple. 

— Oskar! strigă Contessa. Oskar... așteaptă... 

ElOise o apucă pe domnișoara Temple de umeri și o trase din 
drumul lui d'Orkanez, care înainta greoi, cu ochii ţintă la 
Contessa. Femeia își căută repede boxul. Domnișoara Temple 
strângea pistolul în mână, dar parcă nu-i venea să apese pe 
trăgaci - deși aceasta era confruntarea finală cu dușmanii lor, 
simţea că era mai degrabă martoră la autodistrugerea lor decât 
combatantă. 

Cardinalul Chang era departe de a avea aceeași senzaţie. În 
timp ce Comte d'Orkanez trecea pe lângă el, Chang îl apucă de 
umărul masiv și îl forță să se întoarcă. Comte îl privi cu ochii 
rătăciţi și înălţă cuțitul cu stângăcie, aproape șovăitor. 

— Cum de îndrăznești? ţipă el la Chang. 

— Angelique. 

Cardinalul Chang aproape că scuipă cuvântul. Împlântă sabia 
în burta lui d'Orkanez și o ridică până la coaste, spintecându-i 
organele vitale. Comte gemu și înţepeni, apoi, o clipă mai târziu, 
Chang împinse și mai adânc sabia, făcând-o să intre până la 
jumătate. Picioarele lui d'Orkanez cedară și, în cădere, Comte 
luă cu el și sabia lui Chang, sângele întunecat scurgându-i-se în 
haina de blană. 


Cu tusea prefăcută în horcăit, Chang căzu în genunchi și se 
prăbuși la loc, cu spatele de tocul ușii. Domnișoara Temple 
scoase un țipăt și se ghemui lângă el, simțind cum degetele iuți 
ale doctorului îi smulg revolverul din mână. Își mută privirea de 


la faţa cadaverică a lui Chang și văzu cum Svenson îndrepta 
pistolul spre Francis Xonck - descumpănit de moartea lui 
d'Orkanez. Xonck se uită în ochii nemiloși ai lui Svenson, 
încercând disperat să spună ceva printre dinţii sparti. 

— Doctore... prea multe lucruri... rămân neterminate... 
poporul tău... 

Svenson apăsă pe trăgaci. Xonck făcu un salt înapoi de parcă 
ar fi fost lovit de un cal. Doctorul stătea acum faţă în față cu 
Roger Bascombe. 

Întinse braţul, dar se răzgândi și se răsuci spre Contessa, care 
se afla în celălalt capăt al cabinei dirijabilului. Trase, dar nu 
înainte ca Roger să se repeadă la el și să-i dea peste mână. 
Glonţul nu nimeri ţinta, iar Contessa scoase un țipăt și se 
îndreptă în fugă spre scară. 

Svenson încercă să scape de Roger, dar acesta - mai tânăr, 
mai puternic - profitând de faptul că doctorul se împiedică de 
piciorul lui Xonck, îi smulse arma din mână. Făcând o grimasă, 
ridică pistolul spre Svenson. Domnișoara Temple strigă: 

— Roger - nu! 

Roger o privi cu faţa desfigurată de ură și furie. 

— S-a terminat, Roger. Aţi dat greș. 

Tânăra știa că mai era un cartuș în revolver și că Roger era 
prea aproape ca să dea greș. 

— Nu-i adevărat, mârâi Roger Bascombe. 

— Roger, stăpânii tăi sunt morţi. Unde e Contessa? Te-a 
abandonat. Dirijabilul e în voia vântului. Și prinţul și ducele de 
Stăâelmaere sunt morți. 

— Ducele? 

— Va fi ucis de colonelul Aspiche. 

Roger o privi lung. 

— De ce ar face colonelul asta? 

— Fiindcă așa i-am ordonat eu. Am aflat codul de control al 
colonelului. 

— Ce-ai aflat? 

— Așa cum am aflat și codul tău, Roger. 

— Eu nu am niciun fel de cod... 

— Vai, Roger... tu chiar nu știi nimic. 

Roger își miji ochii și ridică revolverul spre doctorul Svenson. 


Domnișoara Temple vorbi repede și clar, privindu-l drept în ochi. 
— Apostol albastru minister albastru gheaţă consum. 
Lui Roger îi căzu faţa. 
— Stai jos, îi spuse domnișoara Temple. Vorbim când mai 
avem timp. 


— Unde-i Contessa? întrebă Eldise. 

— Nu știu, răspunse domnișoara Temple. Cum se simte 
Chang? 

Doctorul Svenson se târî până la Cardinal. 

— Eloise, ajută-mă să-l mișc. Celeste... zise el și arătă spre 
treptele de fier, spre prinţ. Sticla portocalie, dacă nu s-a spart, 
adu-o încoace! 

Domnișoara Temple dădu fuga, având grijă să ocolească 
cioburile de sticlă - multumind Domnului că era încălţată - 
străduindu-se să nu se uite la cadavrele desfigurate. 

— Ce e în ea? strigă ea. 


— Nu știu... e o șansă pentru Cardinal. Cred că asta a salvat-o 
pe Angelique... în seră, salteaua era plină de pete portocalii... 

— Dar toţi cei pe care i-am întâlnit erau îngroziți când o 
vedeau, spuse Elise. O luau la goană când mă prefăceam că o 
sparg! 

— Mda... trebuie să fie foarte periculoasă, și totuși... cui pe 
cui se scoate sau, în cazul de faţă, sticla. 

Domnișoara Temple găsi sticla, ascunsă sub braţul îndoit al 
prinţului. O scoase de acolo, aruncând o singură privire feţei lui 
oribile - gura deschisă cu dinţii pătaţi și gingiile roșii de sânge, 
buzele și limba albăstrii - apoi se uită în susul scării. Cufărul cu 
cărţi era la locul lui iar dinspre timonerie nu se auzea decât 
șuierul vântului. Tânăra alergă înapoi la Chang. Elise 
îngenunche în spatele lui și îi susținu capul, ștergându-i sângele 
de pe faţă. Svenson înmuie o batistă în lichidul portocaliu și, cu 
un oftat hotărât, îi acoperi nasul și gura. Chang nu reacţionă în 
niciun fel. 

— Are vreun efect? întrebă domnișoara Temple. 


— Nu știu, replică doctorul. Știu doar că fără asta e ca și 
mort. 


— Nu pare să aibă vreun efect, observă tânăra. 


— Unde-i Contessa? întrebă Eldise. 

Domnișoara Temple se uită la Cardinalul Chang. Batista 
doctorului îi strâmbase ochelarii, lăsând-o să-i vadă cicatricele, 
rănile din care sângele i se prelingea pe faţă și pe gât. Și totuși, 
dincolo de această istorie a violenţei - deși nu se îndoia că face 
parte integrantă din sufletul lui - domnișoara Temple remarcă și 
o blândeţe, o idee a felului în care arătaseră ochii lui la început, 
a acelui loc în care Chang își ascundea grijile, tihna și pacea - 
dacă o făcea vreodată. Domnișoara Temple nu se pricepea la 
pacea altora. Ce s-ar întâmpla dacă ar muri Chang? Ce s-ar fi 
întâmplat dacă ar fi fost în locul lui? Tânăra își imagină că Chang 
s-ar fi refugiat într-o speluncă a opiomanilor. Ce-ar face ea, 
căreia îi lipsea acel viciu, acea șansă de a uita de sine? Văzu 
cum El6ise și doctorul îl îngrijesc pe Chang împreună și se 
întoarse la Roger. Îi luă pistolul din mână și urcă pe scara de 
fier. 

— Celeste? făcu Svenson. 

— Tabachera ta de argint e la Francis Xonck - nu uita să o iei. 

— Ce vrei să faci? întrebă Elöise. 


— S-o iau pe Contessa, răspunse domnișoara Temple. 


Timoneria era cufundată în tăcere. Domnișoara Temple urcă 
pe lângă navigatorul mort și păși pe puntea însângerată, privind 
cadavrul lui Caroline. Femeia rămăsese cu ochii deschişi, 
înspăimântați, cu gâtul alb, frumos, sfâșiat ca de lup. Contessa 
nu se vedea nicăieri, dar în tavan fusese deschis un alt hublou 
de metal. Inainte să urce până la el, domnișoara Temple se 
apropie de ferestre. In sfârșit, norul și ceața se risipiseră. 
Dirijabilul își uitase direcţia iniţială și acum cobora pieziș, fără 
speranţă. Tânăra văzu numai întinderea de apă rece, cenușie, 
de dedesubt - nu foarte departe, erau cam la înălţimea 
acoperișului Casei Harschmort - și licărul crestelor palide ale 
valurilor întunecate. Până la urmă aveau să se înece în marea 
îngheţată? După tot ce li se întâmplase? Poate că Chang era 
deja mort. Părăsise încăperea și ca să nu mai vadă, preferând 
chiar și în aceste condiţii extreme să evite ceea ce știa că va fi 
dureros. Oftă și începu să se caţăre pe un raft ca să ajungă la 
hublou. leși în frigul de afară. 

Contessa stătea pe acoperișul cabinei, ţinându-se de o bară 


de metal de sub balon, vântul învolburându-i rochia și părul, 
care i se desfăcuse și acum îi flutura precum flamura neagră a 
piraţilor. Domnișoara Temple privi norii din jur, cu capul și 
umerii ieșiți prin hublou, cu coatele sprijinite pe acoperișul de 
metal rece ca gheaţa. Se întrebă dacă putea să o împuște pe 
Contessa chiar din locul în care se afla. Sau pur și simplu să 
închidă hubloul și să o lase pe femeie afară? Dar acesta era 
sfârșitul și tânăra descoperi că nu putea face nici una, nici alta. 
Părea transfigurată, așa cum poate fusese întotdeauna. 

— Contessa! strigă ea, încercând să învingă vântul, și apoi, 
cuvântul sunând ciudat de intim: Rosamonde! 

Contessa se întoarse și, văzând-o pe domnișoara Temple, 
zâmbi cu o graţie și o oboseală care o luară pe tânără prin 
surprindere. 

— Du-te înapoi, Celeste. 

Domnișoara Temple nu se mișcă. Strânse arma și mai tare. 
Contessa văzu revolverul și așteptă. 

— Eşti o femeie rea, strigă domnișoara Temple. Ai făcut 
numai lucruri îngrozitoare! 


Contessa doar înclină din cap și părul îi acoperi faţa pentru o 
clipă, dar și-l îndepărtă repede cu mâna. Domnișoara Temple nu 
știa ce să facă. În plus, își dădea seama că neputinţa ei de a 
vorbi și neputinţa ei de a acţiona erau aceleași cu cele pe care 
le încerca atunci când se afla în faţa tatălui ei - dar și că această 
femeie - această femeie îngrozitoare, îngrozitoare - o făcuse să 
renască, în cunoștință de cauză sau cel puţin apreciind că așa 
ceva era posibil, fiind singura în stare să o privească în ochi pe 
domnișoara Temple și să vadă acolo dorinţa, durerea, hotărârea, 
să o vadă așa cum era. Avea prea multe întrebări de pus - voia 
un răspuns la brutalitatea femeii, dar știa că nu-l va primi, voia 
să-și dovedească independenţa, dar știa că femeii nu-i păsa, 
voia răzbunare, dar știa că femeia nu-și va recunoaște 
înfrângerea niciodată. Nici domnișoara Temple nu se putea 
hotări să scape de dușmanul care întotdeauna o întrecuse fără 
niciun efort - împușcându-l în spate, la fel cum nu ar fi putut să- 
și convingă tatăl să ţină la ea doar incendiindu-i recolta. 

— Domnul Xonck și Comte sunt morți, strigă ea. Pe colonelul 
Aspiche l-am trimis să-l ucidă pe duce. Planurile tale s-au năruit. 


— Mda. Te-ai descurcat foarte bine. 
— Mi-ai făcut mult rău... m-ai schimbat... 


— De ce să regretăm plăcerea, Celeste? întrebă Contessa. 
Avem parte de ea atât de puţin în viaţă. Și n-a fost bine? Eu una 
m-am distrat pe cinste. 

— Eu nu! 

Contessa ridică mâna înarmată cu boxul și făcu o gaură de o 
jumătate de metru în balon. Imediat gazul albastru din interior 
începu să ţâșnească. 

— Du-te înapoi, Celeste, strigă Contessa și ridică mâna în altă 
parte, făcând o nouă gaură prin care aerul ţâșni albastru 
precum cerul de vară. 

Contessa se ținu de bară, învăluită de acest nor azuriu, părul 
vâlvoi și rochia însângerată făcând-o să arate ca un înger 
întunecat, ameninţător. 

— Eu nu sunt ca adepţii tăi! strigă domnișoara Temple. Am 
învăţat din experienţa asta! Te-am văzut așa cum ești! 

Contessa mai făcu o gaură în balonul care se dezumfla din ce 
în ce mai repede, dâra de gaz îndreptându-se direct spre 
domnișoara Temple. Tânăra simţi că se înăbușă și scutură din 
cap, închizând ochii care o usturau prea tare și bâjbâind după 
hublou. Aruncând o ultimă privire feţei împietrite a Contessei di 
Lacquer-Sforza, domnișoara Temple trase hubloul după ea și, 
scoțând un țipăt, se lăsă să cadă pe podeaua alunecoasă a 
timoneriei. 


— Ne scufundăm în mare! strigă ea și, cu un aplomb pe care 
nici măcar nu și-l bănuia, păși peste cadavrele mutilate până 
când ajunse jos, la ceilalţi, nealunecând nici măcar odată prin 
bălțile de sânge sau pe cioburile de sticlă albastră. Spre 
încântarea ei, Chang stătea acum în patru labe, tușind spre 
podea. Lichidul din jurul buzelor lui nu mai era roșu, ci albastru. 

— Are efect... zise Svenson. 

Domnișoara Temple nu putea scoate o vorbă, bănuind în 
perspectiva supravieţuirii lui Chang cât de mult ar fi îndurerat-o 
moartea acestuia. Văzu că doctorul o privea atent, observându-i 
încântarea, dar și incapabil să-și ascundă tristeţea. 

— Contessa? întrebă el. 


— Sparge balonul. Vom atinge apa dintr-o clipă într-alta! 

— Cât îl ajutăm noi pe Chang - Eldise, ia, te rog, sticla - tu ai 
grijă de e/, zise Svenson privind peste umăr la Roger Bascombe, 
care ședea liniștit pe o canapea. 

— Cum să am grijă de el? întrebă domnișoara Temple. 

— Cum vrei tu, replică doctorul. Trezește-l sau trage-i un 
glonţ în cap. Nimeni nu va protesta. Sau lasă-l în plata Domnului 
- deși eu te sfătuiesc să nu faci așa ceva. Am învăţat că e mai 
bine să-ţi pară rău de ce ai făcut decât de ce nu ai făcut. 

Svenson deschise hubloul din podea și își supse dinţii 
îngrijorat. Domnișoara Temple simţea mirosul mării. Svenson 
închise hubloul la loc și zise: 

— Nu mai e timp - trebuie să urcăm imediat pe acoperiș - 
Elise! Doctorul și Elöise îl apucară pe Chang de braţe și îl 
ajutară să urce treptele. Domnișoara Temple se întoarse spre 
Roger. Dirijabilul se zdruncină când atinse ușor primul val. 

— Celeste - lasă-l! strigă Eloise. Vino! 

Dirijabilul se zdruncină din nou, aterizând cu toată greutatea 
în apă. 


— Trezește-te, Roger, strigă domnișoara Temple cu vocea 
răgușită. Roger clipi de câteva ori și privirea i se limpezi. Privi în 
jur, la încăperea goală, fără să înţeleagă nimic. 

— Ne scufundăm, spuse ea. 

— Celeste! se auzi de sus strigătul lui Svenson. 

Ochii lui Roger se îndreptară spre pistolul din mâna 
domnișoarei Temple. Tânăra stătea între el și singura cale de 
ieșire. Îşi umezi buzele. Dirijabilul se legăna odată cu valurile. 

— Celeste... șopti el. 

— S-au întâmplat atâtea, Roger. Cred că... nu mă pot 
abţine... spuse domnișoara Temple și trase adânc aer în piept, 
privind în ochii lui temători, precauţi, rugători și simţi cum o 
podidesc lacrimile. Contessa m-a sfătuit, adineauri, să nu 
regret... 

— Te rog... Celeste, apa... 

— „„„dar eu nu sunt ca ea. Eu nu sunt nici măcar ca mine, 
poate că mi-am schimbat caracterul... căci acum se pare că 
regret totul - tot ce mi-a întinat sufletul, tot ce mi-a furat 


copilăria... toţi morţii ăștia... Lydia... chiar și sărmana Caroline... 

— Caroline? 

Roger rosti numele puţin prea repede, dar își dădu seama că 
poate acesta nu era subiectul pe care să-l abordeze tocmai 
acum, în aceste împrejurări și cu pistolul îndreptat asupra lui. 
Domnișoara Temple îi citi ezitarea pe față, luptându-se în 
continuare cu faptul că Roger o respinsese de două ori - mai 
întâi pentru a-și împlini ambiția, apoi ca apropiat - și iubit! - al 
lui Caroline Stearne. Nu despre asta voia să discute ea acum. Îi 
întâlni privirea cu propriile ezitări. 

— E moartă, Roger. E moartă, la fel ca mine și ca tine. 

Domnișoara Temple urmări reacţia lui Roger Bascombe la 
aflarea veștii și înţelese că următoarele lui cuvinte izvorăsc nu 
din cruzime sau răzbunare, ci pur și simplu fiindcă acum ea 
simboliza tot ceea ce-i zădărnicise planurile. 

— A fost singura persoană pe care am iubit-o vreodată, zise 
Roger. 

— Atunci e bine că ai găsit-o, replică domnișoara Temple, 
mușcându-și buzele. 

— Habar n-ai. Nu poţi întelege, spuse el, cu vocea plină de 
durere și amărăciune. 

— Ba cred că da... începu ea în șoaptă. 


— De unde până unde? strigă el. N-ai înţeles niciodată - nu 
m-ai înţeles nici pe mine, n-ai înţeles pe nimeni, din cauza 
mândriei tale - mândria ta insuportabilă... 

Domnișoara Temple ar fi vrut ca Roger să se oprească, dar 
acesta continuă, emoţiile copleșindu-l precum valurile care se 
loveau de pereţii cabinei. 

— Minunile la care am fost martor senzațiile pe care le-am 
trăit - dincolo de orice închipuire! spuse el privind-o superior, 
chiar dacă domnișoara Temple îi văzu lacrimile, lacrimile care i 
se rostogoleau pe obraji. A jurat că va fi a mea, Celeste, fără ca 
măcar să știe cine sunt - fără ca măcar să-i pese că vom muri! 
Că totul e în zadar! Că dragostea noastră va ajunge aici! Ştia de 
pe atunci! 

Roger întinse brusc mâinile și o împinse cu toată puterea, 
lovind-o de dulap. Se apropie de ea, fluturând din braţe și 
continuând să strige. 

— Roger, te rog... 


— lar tu cine ești, Celeste? Tu crezi că trăiești - atât de rece, 
atât de meschină, atât de nesimţitoare, fără ca măcar o clipă să 
uiţi de tine! 

Roger o înșfăcă de braţ și începu să o zgâlţâie. 

— Roger... 

— Caroline s-a dăruit - a dăruit totul! Tu ai ucis-o - m-ai ucis - 
ai ucis întreaga lume... 

Roger o apucă de păr și o trase spre el - tânăra îi simţi 
răsuflarea - apoi cu cealaltă mână începu să o strângă de gât. 
Plângea. Se priviră în ochi. Domnișoara Temple se sufocă. Apăsă 
pe trăgaci și Roger Bascombe se dădu înapoi. Uluit, în loc să se 
repeadă la ea, nu făcu decât să se îndepărteze și mai mult, ca o 
dâră de fum care se destramă, o siluetă diformă într-o haină 
neagră, care se prăbușește pe canapea și apoi alunecă ușor pe 
podea. Domnișoara Temple lăsă să-i cadă revolverul din mână și 
izbucni în lacrimi, nemaiștiind cine era ea cu adevărat. 


— Celeste! 

Era Chang care, în ciuda durerii, striga de pe cabină. 
Domnișoara Temple simți cum o ia cu rece de la picioare și văzu 
cum pătrundea apa prin podea. Se apropie cu pași împleticiți de 
scara de fier, cu ochii împăienjeniți de lacrimi, și începu să urce, 
copleșită de mâhnire. Doctorul Svenson se lăsă pe vine și întinse 
mâinile ca să o ajute să urce în timonerie. Tânăra nu voia decât 
să se ghemuiască într-un colţ și să lase valurile să o împresoare. 
Svenson o ridică ușor și alte mâini - El6ise și Chang - o ajutară 
să ajungă pe acoperiș. Ce mai conta? In cabină sau deasupra ei, 
tot aveau să moară - oricum aveau să se scufunde. De ce o 
făcuse? Ce schimbase cu asta? Doctorul o urmă, împingându-i 
picioarele de dedesubt. 

— Apucaţi-o, spuse Svenson și tânăra simţi braţul lui Chang 
în jurul umerilor. 

Balonul de deasupra se dezumfla în continuare, împins de 
vânt, opunând rezistenţă, dar lăsându-se încet pe o parte, în 
apă - mai bine decât să se prăbușească peste ei - înclinând 
acoperișul cabinei. Stropii de apă împroșcau faţa domnișoarei 
Temple, în timp ce valurile dădeau să răstoarne cabina. Chang 
se ținea cu cealaltă mână de bara de metal, la fel și doctorul și 
Elise. Tânăra privi în jur. 


— Unde e Contessa? întrebă ea, trăgând adânc aer în piept. 
— Nu era aici, răspunse Svenson. 
— Poate că a sărit, spuse Eldise. 


— Atunci e moartă, zise Svenson. Apa e prea rece - rochia ei 
e prea grea, ar trage-o la fund - chiar dacă ar supravieţui 
căderii... 

Chang tuși, cu plămânii parcă mai curaţi. 

— Îţi rămân dator, doctore, ţie și elixirului tău portocaliu. Sunt 
tocmai bun de înecat. 

— Sunt onorat că ţi-am putut fi de folos, răspunse Svenson, 
schițând un zâmbet. 

Domnișoara Temple se înfioră de frig. Puținele haine care o 
acopereau nu o protejau deloc împotriva vântului sau a apei 
care îi împroșca trupul ce nu i se mai oprea din tremurat. Nu 
suporta ideea, oricât de mult ar fi încercat ceilalți să glumească, 
nu voia să moară, nu după toate câte se întâmplaseră, și mai 
mult decât orice nu voia să moară înecată. Ştia că era o moarte 
îngrozitoare - lentă, foarte dureroasă. lar ea suferise destul. Işi 
privi botinele verzi și picioarele goale, întrebându-se în cât timp 
ar muri. Ajunsese atât de departe într-un interval de timp atât 
de scurt. De parcă apartamentul ei de la hotelul Boniface ar fi 
fost la fel de îndepărtat, și la fel de mult o parte a trecutului, ca 
și casa ei de pe insulă. Pufni înciudată. Cel puţin se afla din nou 
pe mare. Domnișoara Temple simţi că amorțește, dar, când privi 
în jos, observă că apa nu mai urcă. Intoarse capul spre hubloul 
deschis și văzu că timoneria se umple de apă, rochia lui Caroline 
Stearne plutind aproape de suprafaţă. Oare de ce nu se 
scufundau? Se întoarse spre ceilalţi. 

— E posibil să fi ajuns pe pământ? întrebă ea printre dinţii 
care îi clănțăneau. 

Ceilalţi trei priviră în același timp timoneria, apoi toţi patru se 
uitară în jur după ceva care să-i lămurească. Apa era prea 
întunecată ca să-și dea seama cât de adâncă putea fi. In faţă și 
lateral nu vedeau decât marea, în vreme ce vederea din spate 
era blocată de balonul rămas în voia vântului. Brusc învigorat, 
Cardinalul Chang sări peste bara de metal și se căţără pe balon, 
făcând ca, la fiecare pas, să ţâșnească din el dâre de fum 
albastru. Dispărea din raza vizuală a domnișoarei Temple cu 
fiecare val ce trecea pe dedesubt, până când tânăra nu-l mai 


văzu deloc. 


— Am putea fi oriunde, zise doctorul Svenson și adăugă după 
o tăcere în care niciuna dintre femei nu spuse nimic, din punct 
de vedere cartografic... 

O clipă mai târziu auziră strigătul de triumfal lui Chang. 
Cardinalul se întorcea, ud până la brâu, lăsând urme adânci în 
pânza balonului. 


— Pământ! strigă el. Slavă Domnului, pământ! 


Doctorul Svenson își feri privirea în timp ce o ridica pe Celeste 
peste barele de metal, apoi făcu același lucru cu Eldise, iar 
domnișoara Temple îi întinse mâna femeii mai în vârstă. Se 
ajutară reciproc să pășească pe balonul dezumflat, intrând în 
apă până la genunchi, dar văzând deja uscatul - o linie 
neregulată de valuri albe care se spărgeau de țărm și, dincolo 
de ea, o dungă mai întunecată de copaci. 

Chang o aștepta în apă și domnișoara Temple îi sări în braţe. 
Apa mării era rece ca gheaţa, însă tânăra izbucni în râs când îi 
simţi stropii pe faţă. Nu atingea nisipul cu vârfurile picioarelor, 
așa că se desprinse de Chang și, apreciind distanţa care o 
despărţea de țărm, plonjă în apă, simţindu-i răceala până la 
rădăcina părului. Domnișoara Temple începu să înoate, dând din 
picioare, fără să vadă prin apa întunecată, lacrimile și sudoarea 
dizolvându-i-se în mare, știind că trebuia să se grăbească, altfel 
frigul o va dovedi, că îi va fi și mai frig când va ieși din apă, udă 
până la piele și în bătaia vântului, și că din toate aceste motive 
ar putea pieri. 

Dar nu se sinchisea de niciunul. Zâmbi din nou, pentru prima 
oară după atâta timp sigură de locul în care se afla și încotro se 
îndrepta. Se simţea de parcă ar fi înotat spre casă. 


La trei luni dupa ce se intoarce in Londra. Celeste Temple primeste o misivă prin care 
Roger Bascombe o informeaza că pune capat logodnei lor şi ca doreste ca dom- 
nisoara Temple sa nu mai ia legatura cu ei si sa nu incerce să il mai intâlneasca până 
la sfărșitul vieții. Fără nici o alta explicație 

Şi cum lucrurile nu pot ramâne asa, mai mult din curiozitate decât din dorință, dom- 
nisoara Temple vrea să afle de ce logodnicul ei a părăsit-o cu atăta cruzime, 
Deghizataă, iși urmareste iubitul în drumul pe care acesta il parcurge de la slujba la 
casa Harschmort. acolo unde, cu puțin ajutor, descopera o lume pe care nu shar fi 
putut inchipui vreodata că exista 

Un labirint plin de masti, ritualuri stranii. prinți depravați, savanți nebuni ṣi oglinzi 
halucinante. Scopul acestor personaje ciudate este så captureze visele oamenilor 
folosind carțile de sticlă pentru a le putea controla conștiința. Ca să scape. dom" 
nișoara Temple e nevoita sa ucidă 


Drepturile de publicare ale acestui roman au fost deja vândute în pesti 


30 de ţări 


E uimitoare. halucinanta... Pur si simplu te absoarbe 


The GUARDAN 


Fantastica 


Ceva între Dicken