Willi Meinck — Uluitoarele aventuri ale lui Marco Polo 02

SWILLICMEINCK. ` 


ULUITOAREIE 
AVENTURI ALE LUI 


WILLI MEINCK 


ULUITOARELE AVENTURI ALE LUI MARCO POLO 


xk 


ÎN LUMEA LARGĂ 


Se plimbau cu paşi rari. Seara era cenuşie şi tăcută. 

„Încotro plecăm, frate Guielmo?” 

Călugărul nu răspunse, se opri şi privi peste ape. Celălalt se 
înfăşură înfiorat în rasa-i maronie. Stăteau pe loc. La picioarele 
lor se întindea marea, ce şoptea cu mii de glasuri. 

„Încotro plecăm, mă întrebi?” Fratele Guielmo arătă cu un 
gest larg spre cer şi apă. „Acolo! Dar unde se va sfârşi?” 

„Domnul să ne aibă în paza lui”, murmură fratele Nicolo da 
Vicenza şi-şi făcu semnul crucii. Aruncă o privire iscoditoare 
tovarăşului său. „Eşti bătrân, frate Guielmo, Papa ar fi putut 
alege pe unui mai tânăr”. 

Fratele Guielmo răspunse liniştit: „Plano Carpini avea deja 
şaizeci şi cinci de ani, când a călătorit la tătari, din însărcinarea 
capului creştinătăţii”. 

„Atunci ştii ce mari sunt greutăţile drumului. Ei dădeau 
zăpada la o parte cu picioarele, ca să-şi găsească un culcuş, şi 
când se trezeau dimineaţa, vântul îi acoperise complet cu 
zăpadă”. 

„Ştiu, frate Nicolo. Dar acum să ne întoarcem în mănăstire”. 

Un pescăruş se legăna obosit peste ape. Cer şi mare erau 
una. Nu erau stele. Vântul se juca cu rasele singuraticilor 
călugări. 


La aceeaşi oră, Marco părăsi în secret casa. Când ajunse în 
Piazzeta şi văzu la lumina făciliilor şi lămpilor de petrol, oamenii 
îmbrăcaţi sărbătoreşte şi când le auzi glasurile şi strigătele, se 
linişti. Acolo era corabia, bine fixată de stâlpii de stejar. Dinspre 
San Giorgio se zăreau lumini. Un marinar se plimba pe punte, 
făcându-şi de lucru la vele şi înjurând încet. Marco îl observă. 

Își luase rămas bun de la prietenii lui Giovanni şi Giannina, de 
la Murano şi San Michele, de la frumoasele şi totodată 
dureroasele amintiri din copilărie, acum îşi lua rămas bun de la 
Veneţia. 


Pe apă pluteau bărci şi luminile lor se legănau. Chemări 
străbăteau prin întunericul înserării. Un zbir gonea, cu înjurături 
grosolane, un cerşetor care-şi găsise culcuş pentru noapte sub o 
grămadă de lemne. 

Era timpul ca Marco să se întoarcă acasă, dar în acest 
moment pe corabie se petrecu ceva ciudat: doi oameni se 
urcaseră pe punte. Unul dintre ei era căpitanul, Marco îl 
recunoscu după statura lui îndesată şi după barba lungă care-i 
ajungea până pe piept. Dar cine era celălalt care-i vorbea în 
şoaptă căpitanului? Marco se apropie de corabie, se ascunse 
după un stâlp şi observă, cu o privire pătrunzătoare, ce se 
întâmpla pe punte. Căpitanul îl trimise pe marinar jos. 

Dar cine era bărbatul puternic şi lat în umeri? Marco nu putea 
să-i vadă faţa, dar statura, forma capului şi gesturile calme şi 
rare... încă înainte de a vedea obrazul bărbatului, Marco ştiu că 
e căpitanul Matteo. 

Dar ce căuta Matteo, proprietarul bărcii negre, la bordul 
corabiei care mâine dimineaţă pornea la drum spre Armenia cu 
Nicolo, Maffio şi Marco Polo, precum şi cu cei doi călugări la 
bord? De ce trimisese căpitanul marinarul de pe punte? De ce 
vorbeau aşa de încet, ca niciun al treilea să nu le înţeleagă 
vorbele? Marco nu găsea niciun răspuns. O bănuială îl cuprinse. 
Oare voia Matteo să-l convingă pe căpitan la o contrabandă? 

Acum bărbaţii se apropiau de ascunzişul lui, dar vorbeau așa 
de încet, încât el nu înţelese nimic. După gesturile lor îşi dădu 
seama că se înţeleseseră. Apoi auzi cum Matteo îşi luă, cu glas 
tare, rămas bun. „A rivederci Antonio. Pe mâine!” 

Bărbatul înalt şi puternic sări de pe scară pe chei şi plecă pe 
țărm. Marco îl urmărea nehotărât. Dar când văzu că Matteo se 
îndreaptă spre o barcă care stătea lângă Ponte della Paglia 
grăbi paşii. 

„Buona sera, căpitane Matteo!”, zise el tare. 

Bărbatul se opri surprins. „Tu eşti Marco!” strigă el cu vocea 
tunătoare. „Ce cauţi tu aşa de târziu în port?” îşi puse mâna pe 
umărul tânărului şi-i spuse părinteşte: „Te înţeleg. Nici eu n-aş 
avea linişte! Hai vino, urcă-te în barca mea. Te duc acasă. Mai 
putem sta puţin de vorbă”. 

Marco îşi uită bănuielile; îşi aminti de vizitele din locuinţa 
căpitanului, şi de promptitudinea cu care i-a ajutat la căutarea 
lui Paolo. 


„Urcă-te!” îl îndemnă Matteo. „Mai am multe de isprăvit”. 

Marco sări în barcă. Căpitanul Matteo o împinse de la mal şi 
vâsli cu puternice lovituri peste canalul San Marco. Marco mai 
văzu odată peisajul nocturn al Veneţiei, şi presimţea că-şi va 
aminti adesea de acest tablou. 

Căpitanul Matteo lăsă vâslele libere: barca plutea domol pe 
lângă viaţa colorată şi zgomotoasă din Piazzetta, până când 
corpul întunecat al unei corăbii le închise vederea. Auziră un 
cântec - răsunând dureros. Deţinuţii, de pe galera roşie a 
răufăcătorilor de pe canalul San Marco, cântau. 

Căpitanul Matteo vâsli mai departe. Pe la Santa Maria della 
Salute, cotiră în Canal Grande. Circulaţia pe apă era aşa de 
densă, încât vâslaşul trebuia să-şi dea silinţa să nu se 
ciocnească de alte bărci. 

„Aţi fost pe corabia noastră”, zise brusc Marco. „V-am văzut 
împreună cu căpitanul Antonio”. 

Matteo îl privi surprins. Trecură, la un fir de păr, pe lângă un 
stâlp ce ieşea din apă. 

„Aşa, ai pândit ce-am vorbit?” întrebă ameninţător căpitanul 
Matteo. 

„Nu venisem ca să vă pândesc” răspunse Marco. „Nu voiam 
decât să mai văd o dată corabia, nu aveam linişte acasă”. 

„Aha, voiai să mai vezi încă o dată corabia?” Matteo râse. 
„Purtai grija ca nu cumva să fie furată peste noapte?” Apoi 
deveni serios şi întrebă aproape cu căldură: „Deci n-ai auzit ce- 
am vorbit?” 

„Nu. Am auzit doar când aţi spus: La revedere, pe mâine! 
Spuneţi-mi, căpitane Matteo, ce înseamnă asta?” 

Părăsiră Canal Grande cu furnicarul său de bărci şi luntri cu 
vâsle şi intrară într-un mic curs de apă. Aici era linişte și 
singurătate. Nicio barcă, niciun glas de om. La dreapta şi la 
stânga urâte, tăcute, ziduri de piatră. In faţa lor trecea peste 
apă un pod de lemn. In mijlocul lui atârna de o prăjină o lampă 
de petrol ce ardea tulbure. Lumina ei nu ajungea nici măcar să 
se oglindească în apă. 

Căpitanul Antonio este un vechi prieten al meu”, zise Matteo, 
„Am fost marinari pe „Santa Maria” şi am călătorit împreună 
până pe coastele Franţei, Spaniei şi ale Africii”. Căpitanul Matteo 
se aplecă brusc înainte şi zise mânios:” Dar de ce-ţi povestesc 
eu astea? Sunt eu un hoţ sau un asasin? Sunt un om liber şi pot 


să-mi pun piciorul pe scândurile oricărei corăbii”. 

Marco zise împăciuitor: „Nu gândesc nimic rău despre 
dumneata, căpitane Matteo!” 

Mânia lui Matteo se împrăştie surprinzător de repede. Şi 
Marco observă zâmbetul ascuns din jurul gurii şi din ridurile ce-i 
înconjurau ochii afundaţi în orbite. 

„Dă-mi mâna, fiule, zise căpitanul Matteo, cine ştie când o să 
ne mai revedem? Niciun om n-ar putea-o spune, dacă o să se 
întâmple peste cinci zile, peste cinci ani sau poate niciodată. Un 
marinar bătrân îţi doreşte vânt favorabil, asta valorează mai 
mult decât o mie de ducați”. Râse apoi, de răsunară zidurile. 

Mâna lui Marco dispăru în uriaşul pumn al lui Matteo; suportă 
strânsoarea fără să i se clintească niciun muşchi de pe obraz. 

„La revedere, căpitane Matteo!” strigă el. „Peste cinci zile” 

Sări râzând pe mal, împinse barca cu piciorul şi-l părăsi pe 
uluitul căpitan. 

Dimineaţa era rece şi vântoasă. Corabia îşi întinsese pânzele 
și se îndrepta spre San Nicolo. Senatorii şi stareţul mănăstiri, 
care veniseră să-şi ia rămas bun, se întoarseră în palatul dogilor. 
Numai Giovanni şi Giannina rămăseseră pe chei și făceau semne 
cu mâna. Marco Polo stătea, cu părul fluturând, pe punte şi le 
răspundea la salut, până când nu-şi mai putu vedea prietenii. 
Atunci merse la prora corabiei, care în curând se îndreptă cu 
toate pânzele umflate spre mar. 

La el era numai fericire. Se simţea ca un vultur ce pluteşte 
liber şi mândru prin aer. 

Valurile mării se spărgeau de scândurile corabiei, îngusta linie 
a insulei Lido dispăru, jur-împrejur nu era decât cenușiu - 
verzuia apă mereu în mişcare, cu coama valurilor alb înspumată 
şi care se înălţau şi se prăvăleau fără încetare. 

Maffio Polo, unchiul, se aşeză lângă Marco. Şi pe obrazul său 
se oglindea bucuria, care revine întotdeauna când o corabie 
părăseşte portul şi alunecă peste valuri cu pânzele umflate. 

Se aplecă spre urechea lui Marco şi zise: „Vezi, am plecat!” 

„E aşa de frumos, unchiule Maffio!” 

Chiar şi fratele Guielmo era pe punte dar el se uita înapoi, 
acolo unde se ridicau zidurile ocrotitoare ale mănăstirii San 
Nicolo. Ea părea că se cufundă în mare odată cu insula Lido. 

Fratele Nicolo stătea în cabină şi păzea preţioasele daruri pe 
care Papa le dăduse pentru marele Han. Frumoasele vaze de 


cristal, odăjdiile, cărţile scrise de călugări şi alte scumpeturi 
umpleau jumătate din cabină, aşa că rămăsese loc doar pentru 
două paturi aşezate unul deasupra celuilalt. 

Şi pentru o măsuţă cu două taburete. Fratele Nicolo era un 
învăţat şi experimentat luptător pentru credinţă, dar iubea mai 
mult comoditatea, din bine ocrotita viaţă călugărească, decât 
această plină de cinste însărcinare a papei Gregor al X-lea. 

Îşi împinse scaunul spre pat şi se urcă pe el. | se păru că 
pereţii corabiei se mişcau acum, mai puternic. Se ţinu bine cu 
amândouă mâinile şi aşteptă până când peretele cabinei se 
aplecă în faţa ochilor lui. Atunci se rezemă pe marginea patului 
şi imediat după asta se aruncă cu un avânt îndrăzneţ şi ancoră 
în pat. 

Respiră uşurat. Cum era bine hrănit. Între burtă şi acoperiş nu 
rămăsese decât o distanţă cam de două laturi de palmă, aşa că 
trebuia să se întoarcă cu cea mai mare atenţie. In timp ce 
privea  cuvioasele mişcări ale pereţilor cabinei şi asculta 
înăbuşitul vuiet al mării prin poştele de lemn, se gândea cu un 
surâs dureros la liniştita viaţă dintre zidurile mănăstirii. Agitaţia 
ultimilor zile îl obosise. Adormi şi-şi uită grijile. 


În timpul acesta Marco Polo se familiariza cu toate 
amănuntele conducerii unei corăbii şi mai află din conversațiile 
duse cu marinarii câte ceva despre oamenii de la bord. | se 
părea ciudat că Antonio, căpitanul, nu venea decât arareori pe 
punte. Se lăsa complet în grija cârmaciului său şi a 
experimentatului său echipaj. De la velier află că Antonio nu era 
în duşmănie cu vinul şi că în cabina lui posedă o rezervă care nu 
putea fi învinsă vreodată. Dar când un altul bea măcar un singur 
strop se înfuria straşnic. Se mai întâmplase că strânsese 
echipajul de la cârmaci până la bucătar, şi trecuse din om în om 
ca să-i miroase. Adesea oamenii se dădeau puţin înapoi când 
căpitanul Antonio îşi apropia nasul de gura lor: pentru că, de 
obicei, înaintea unor astfel de examene, obişnuia să bea 
cumsecade în liniştea depozitului său. Dar fiindcă era un 
excelent navigator, lumea nu-i lua apucăturile prea în nume de 
rău, ci doar zâmbea când îşi amintea de el. Odată, după o 
puternică furtună din golful Biscaya, căpitanul Antonio i-a 
chemat pe toţi, pe rând, în cabina sa şi i-a turnat fiecăruia un 
păhărel cu vin, bineînţeles nu omisese să bea cu fiecare. 


Astfel Marco află tot felul de istorii ba vesele, ba triste: Era 
frumos să stai pe punte şi să priveşti mereu întinderea 
schimbătoare a mării şi să simţi vântul şi să observi jocul 
schimbător de culori al valurilor sau zborul de săgeată al 
pescăruşilor. 

Dar existau şi zile, care aduceau un sentiment de descurajare 
şi de melancolie, mai ales când vremea era posomorâtă şi 
vântul slab. Atunci corabia parcă se târa prin deşertul de ape, 
ce-şi pierduse toată frumuseţea, şi îţi era dor de o bucăţică de 
pământ, cu pomi, ogoare de grâu, de oameni ce trec peste o 
pajişte. 

„Asta este boala mării” îl lămuri velierul. „Când apare soarele 
sau se iveşte vreo furtună, trece”. Obrazul său bronzat şi 
zbârcit, cu ochii mici şi inteligenţi se încreţea tainic. „Cel mai 
frumos lucru de pe mare e o furtună, atunci simţi într-adevăr că 
eşti om”. 

Marco era prea ocupat ca să fie atins de boala mării. Erau de 
trei zile pe drum şi încă nu reuşise să arunce o ochire în cabina 
căpitanului. Când căpitanul Antonio urca pe punte, nu uita 
niciodată să-şi încuie uşa. Marco atunci se strecura jos şi-şi lipea 
urechea de lemnul uşii, dar nu prinsese până acum niciun 
zgomot. 

Să se fi înşelat oare? Nu putea să creadă. Şi fu întărit în 
bănuiala lui, deoarece gura cheii era întotdeauna acoperită. 
Cabina căpitanului ascundea un secret, şi el era singurul, în 
afara de căpitan, care ştia despre el. Dacă se mai putea încrede 
în simţul lui de pătrundere, atunci a cincea zi trebuia să se 
întâmple ceva. 

Călugării şedeau mai mult în strâmta lor cabină. Marco se 
întreţinuse adesea cu ei. Fratele Nicolo de Vicenza cu exagerata 
lui amabilitate şi cu vocea plângăcioasă, nu-i plăcea. In schimb 
cu fratele Guielmo stătea bucuros de vorbă. Când Nicolo de 
Vicenza se urca gâfâind pe punte, Marco cobora şi bătea la uşa 
cabinei călugărilor. 

„Lăudat fie Isus Christos!” salută el. 

„În vecii vecilor Amin! la loc fiul meu”. Fratele Guielmo îi 
împingea un taburet. Pe masă se afla o carte. 

„Pot să-mi permit să întreb ce carte citiţi, frate Guielmo?” 
Marco privea rândurile fine scrise cu mâna. Literele stăteau 
drepte şi regulat înşirate pe hârtia gălbuie. 


„Este darea de seamă a fratelui, Plano Carpini, care în anul 
1245 a călătorit ca ambasador al papei la tătari. Mi-am copiat 
câteva fragmente. Le vezi aici. Am să le arunc în mare, înainte 
de a ajunge la țărm”. Fratele Guielmo oftă. 

„E chiar aşa de rău, ceea ce stă scris?” întrebă mirat Marco. 

„Tătarii sunt orgolioşi şi cruzi. Ambasadorii papei au trebuit să 
aştepte mult, după călătoria lor plină de greutăţi până la curtea 
împăratului Kuiuk, până când acesta i-a primit. Şi atunci i-a 
tratat foarte de sus”. 

„Pot citi ce spune fratele Plano Carpini?” întrebă Marco grăbit. 

„Citeşte tare ca să mai aud încă o dată. Aici, în locul acesta 
descrie audienta călugărilor şi trimişilor la împărat”. 

Fratele Guielmo îi dădu cartea şi Marco începu să citească: 

„in acest loc, unde împăratul era aşezat pe tron. Furăm 
chemaţi înaintea împăratului. După ce Dsingai, primul său 
secretar de stat. Ne notase numele noastre şi a celorlalţi, le 
strigă cu voce ridicată, după ce le recitise înaintea împăratului şi 
a tuturor prinților. Atunci fiecare din noi îşi îndoi de patru ori 
genunchiul stâng şi furăm atenţionaţi ca nu cumva să atingem 
pragul. Şi după ce am fost percheziţionaţi, în mod ruşinos, dacă 
nu cumva purtăm la noi vreun cuţit, am intrat înăuntru pe uşa 
dinspre răsărit: căci pe partea dinspre apus nimeni în afară de 
împărat nu îndrăznea să între. Aceasta a fost pentru prima oară 
când am intrat în locuinţa împăratului, în prezenţa sa, după ce 
fusese făcut împărat. Aici primea şi pe ceilalţi ambasadori, căci 
în cortul său puteau să intre doar puţini aleşi. 

Aici i s-au adus şi daruri din partea ambasadorilor, adică 
mătase, catifea, stofe de purpură, materiale pentru baldachine, 
brâuri de mătase împodobite cu aurituri, blănuri scumpe şi încă 
alte daruri de genul acesta într-o cantitate atât de uimitoare, că 
era o adevărată minune să vezi toate acestea. Tot în acelaşi loc 
i s-a dat un mic cort sau o umbrelă care se poartă deasupra 
capului împăratului și care în întregime era acoperită cu pietre 
scumpe. De asemenea guvernatorul unei provincii îi adusese 
multe cămile care erau acoperite cu stofe pentru baldachine şi 
deasupra cărora erau aşezate şei cu un fel de lectici în care 
puteau şedea oameni. După aprecierea noastră erau cam 
patruzeci, cincizeci de cămile. De asemenea s-au adus mulţi cai 
şi catâri, cu tot harnaşamentul şi cu echipamentul pentru piept 
şi cap, parte din piele, parte de fier. 


Şi noi am fost întrebaţi dacă vrem să dăruim ceva, dar noi 
dădusem aproape totul. 

La o oarecare depărtare de campamentul oştirii pe un deal se 
aflau mai mult de cinci sute de căruţe, toate încărcate cu aur, 
argint, şi haine de mătase, şi toate aceste căruţe fură împărţite 
între împărat şi prinți; fiecare prinţ împărțea apoi partea lui cu 
oamenii lui, dar totul după bunul său plac”. 

Marco uită, pe când citea că se află în strâmta cabină de 
corabie. Vedea aievea lumea de basm în faţa ochilor lui, şi 
dorinţa lui de a vedea aceste ţări cu enormele lor bogății, deveni 
mai tare ca niciodată. 

Vocea supărată a fratelui Guielmo îl trezi din visele lui. 

„Opreşte-te, fiul meu. Văd că te copleşeşte această viaţă 
străină, plină de păcate”. 

Marco puse cartea pe masă. „Da, frate Guielmo”, zise, „Mă 
bucură foarte mult această călătorie. Tatăl meu mi-a povestit 
multe despre curtea marelui Han. Acum este cu totul altfel 
decât atunci. Tătarii locuiesc în palate frumoase în îndepărtatul 
Catai. Abia aştept să ajung acolo”. 

„Eşti tânăr, fiul meu, dumnezeu să te binecuvânteze! Şi-acum 
du-te, trebuie să mă odihnesc puţin”. 

Când ieşi pe coridor, căpitanul Antonio tocmai se urca pe 
punte. Marco se strecură la uşa cabinei căpitanului, îşi lipi 
urechea de lemnul ei şi ascultă: auzi paşi grei şi o tuse uşoară. 

Marco râse în sinea lui. Bătu cu pumnii în uşă, dar imediat se 
făcu tăcere. 


Vântul îşi schimbase direcţia şi sufla cu putere în pânze. 
Soarele era cald. Nori mici alburii pluteau pe Cer. Coastele Italiei 
rămăseseră în urmă. Pluteau pe mările Greciei. Călătorii se 
aşezară comod pe punte, şi domnea o bună dispoziţie, care 
lumina chiar şi obrazul îngândurat al fratelui Guielmo. 

Marco şedea cu tatăl şi cu unchiul său în partea din faţă a 
corabiei pe o legătură de frânghii. Erau de cinci zile drum, şi 
Marco aştepta cu încordare ceea ce urma să se întâmple. Ca, 
oarecum, să-şi pregătească tatăl şi unchiul zise: „Păcat că Paolo 
n-a venit cu noi”. Cum niciunul nu răspunse, adăugă: „Nu eşti 
de aceeaşi părere, unchiule?” 

Maffio Polo, care era cufundat în contemplarea mării aprobă 
distrat. 


Nicolo îşi privi cu atenţie fiul. „Cum ţi-ai adus aminte de aşa 
ceva?” îl întrebă. 

„Cred că un om de încredere nu ne-ar strica în călătoria 
noastră”. 

„Ascultă-l cum vorbeşte”, se amestecă vesel şi Maffio „ca un 
vechi şi experimentat conducător de caravane”. 

„Are dreptate”, zise Nicolo Polo. Şi unchiul se grăbi şi el să 
confirme simţul de prevedere al nepotului. Cei doi vârstnici erau 
din nou încă o dată într-un prietenesc concurs pentru a câştiga 
favoarea lui Marco, şi Marco se simţea matur în lege. Priviţi, ce 
om important mai era. Dar tocmai acum sosi căpitanul Antonio 
şi-i făcu semn să vină la el. Marco se ridică încet: „lertaţi-mă, 
dar căpitanul vrea să-mi vorbească”. 

„O să fiţi uimit, când o să intraţi în cabina mea!” mărâi 
căpitanul Antonio. 

Marco îl urmă tăcut. 

„Voia să vă vorbească numai dumneavoastră”. 

Când intrară în cabină, Matteo stătea în mijlocul ei: 

„Buon giorno, căpitane Matteo”, zise Marco, „uneori te revezi 
după cinci zile, uneori abia după cinci ani. Dar se poate întâmpla 
să nu te mai revezi niciodată”. 

Matteo prinse tânărul de amândoi umerii şi-l scutură bine. 

„Uită-te la copilul ăsta al dracului, Antonio, cât de bine mi-a 
tinut minte vorbele!” 

Îi dădu drumul lui Marco şi se aşeză pe bancă. 

„Şi-acum ce ne facem, Marco?” întrebă el. 

Însă Marco, după prieteneasca scuturătură a puternicului 
uriaş Matteo, avea senzaţia că toată cabina se clătina, ca pe 
timp de furtună. 

Căpitanul Antonio se repezi la prietenul său Matteo: „Ai găsit 
ce-ai căutat, acum uite cum stăm ca nişte păcătoşi prinşi cu 
ocaua mică”. 

„Taci, Antonio!” Matteo se ridică. 

„Te arunc pur şi simplu în mare, cu mâna mea!” ameninţă 
Antonio şi se trase furios de barbă. 

Matteo începu să râdă. Antonio fu şi el molipsit de râsul lui. 

Marco se uită de jur-împrejur prin cabină. Era aranjată plăcut: 
o bancă, care noaptea servea drept pat, o masă cu picioare 
sculptate, patru scăunele, o lampă de aramă şi un dulap zidit. 
Pereţii erau acoperiţi de covoare. In stânga o ușă ducea în 


cămară. 

„Trebuie să lămurim afacerea”, zise Matteo. „Vezi, i-am făcut 
tot felul de neplăceri prietenului meu”. 

Căpitanul Antonio aduse o sticlă şi trei pahare. Şi-apoi le 
umplu. Marco îşi aminti istoria velierului, şi ştiu să-i dea onoarea 
cuvenită. 

Băură. Era un vin roşu tare, care-ţi intra imediat în sânge. 
Când căpitanul Antonio, turnă a doua oară, Matteo îşi ridică 
mâna în semn de avertisment. 

„Nu toată lumea este obişnuită ca tine, cu vinul”, zise. lar cu 
Marco vorbi foarte serios: „Ascultă Marco!” Privi apoi gânditor în 
gol. Îi venea greu să vorbească, dar apoi ceea ce spunea fu ca 
un fel de mărturisire a păcatelor. „Când auzit despre lunga 
voastră călătorie, n-am mai avut pic de linişte. Dintr-o dată s-a 
trezit ceva în mine. Dracu ştie zace într-un om. Nu-mi mai 
plăcea Veneţia, brusc găseam în papură la orice. Apa din canale 
mirosea urât, laguna era o băltoacă de gunoi, şi noaptea, 
noaptea visam marea”. Tăcu. Nimeni nu devenise nerăbdător. 

„Femeilor, Marco, mamelor, nu le este uşor. Când mi-am 
vândut barca cea neagră, mi-a spus doar atât: „De acum tu 
pleci, Matteo”. Și doar nu-i spusesem despre asta nicio vorbă, 
dar ştiuse înaintea mea”. 

Matteo îşi sprijini amândouă coatele de masă şi-şi privea fix 
pumnii. Vinul din pahare se clătina odată cu corabia: „Aşa că l- 
am convins pe Antonio să mă ia în secret şi pe mine. Pur şi 
simplu pentru că-mi era teamă că tatăl tău o să zică: „Nu, 
Matteo, n-avem ce face cu tine”. Şi-acum, vezi, şed aici şi 
vorbesc despre lucruri pe care n-aş vrea să le spun”. 

„Da”, zise Antonio, „şi-afară bate vântul. De-ar rămâne tot 
aşa!” 

Ascultând vorbele lui Matteo, Marco trebui să-şi amintească 
fără voia lui, de mama sa. Şi ea urâse marea, deoarece credea 
că ea i-a răpit soţul. Dar bărbaţii iubeau marea. Nu, nu era nici 
chiar aşa. Cei doi călugări mai bine se ascundeau în cabina lor. 
Fiecare om era altfel. Marco se simţi atras de acei oameni care 
erau ca tatăl său, ca unchiul Maffio şi ca Matteo. 

„O să vă ajut, căpitane Matteo”, zise el. „Trebuie să veniţi cu 
noi. Aşteptaţi puţin, imediat vorbesc cu tata”. 

Marco se urcă din nou pe punte şi se aşeză la locul lui. 

„Ce fel de secrete ai tu cu căpitanul Antonio?” întrebă Maffio 


Polo. 

„AŞ dori să-ţi spun ceva, tată”. 

„Despre ce e vorba?” 

„Şi eu nu pot să ştiu?” întrebă Maffio. 

„Ba da, cu amândoi vreau să vorbesc”. 

Marco povesti, ceea ce tocmai se întâmplase în cabina 
căpitanului, şi-i rugă, cu cuvinte convingătoare, să îndeplinească 
dorinţa căpitanului Matteo. 

Pentru Nicolo şi Maffio Polo, Matteo nu era un străin. Ştiau 
despre curajoasele lui drumuri de contrabandist, toată Veneţia 
vorbea despre ele. Se înţeleseră dintr-o privire. Marco îi privea 
cu o mică strângere de inimă. 

„Să-l vedem pe căpitanul tău Matteo”, zise Maffio Polo şi se 
ridică. „Ce zici Nicolo, îl luăm cu noi, dacă ne place?” 

„Să mergem la el, Maffio!” 

„O să vă placă, în mod sigur, unchiule”, zise plin de râvnă 
Marco. „E aproape la fel cu dumneata!” 

„Aşa, aşa! Ei, atunci!” g 

Corabia se afla în apropierea unei coaste. In depărtare se 
ridicau munţi întunecaţi. În faţa lor o coastă stâncoasă, spălată 
de valurile mării. Marco îşi aştepta nerăbdător tatăl şi unchiul. 
Lipsiră multă vreme. Coasta nu se mai zărea, nu mai exista 
decât cer şi apă. 

În cele din urmă fraţii se întoarseră. Antonio îi însoțea. 

„Ce este, tată?” întrebă Marco. „De ce nu l-aţi adus şi pe 
căpitanul Matteo?” 

„Nu-i chiar aşa de simplu”, răspunse Maffio, „arătă cam 
ciufulit după arestul lui voluntar. Bravii noştri călugări ar putea 
să tragă o spaimă serioasă. Mâine căpitanul Antonio o să-l 
prezinte celorlalţi”. 

„Deci vine cu noi?”, strigă vesel Marco. 

Nicolo Polo aprobă din cap. 

„Cred că-i omul ce ne trebuie”, zise Maffio. 

Căpitanul Antonio fugea pe punte şi dădea ordine de prisos. 
Marinarii se mişcau mai cu râvnă; corabia avea vânt bun. Calea 
marină se mai populă. Văzură corăbii cu pânze și galere. Dacă 
priveai spre orizont, marea părea compusă din puternice cursuri 
de apă ce curgeau unul lângă altul, dar nu exista niciun țărm; 
doar culori diferite de verde şi albastru marin le deosebeau între 
ele. 


Matteo fu fericit când putui să-l schimbe pe cârmaci, Marco nu 
se mai dezlipea de lângă el. Într-o dimineaţă zăriră uscatul. La 
picioarele unui lanţ de munţi se întindea un mic orăşel: case 
albe şi galbene cu acoperişuri plate, tiveau golful. În faţa lor se 
întindea coasta Armeniei. 

„Am ajuns la capăt”, spuse Matteo. „Păcat! Marea e aşa de 
frumoasă”. 


RĂZBOI ÎN ARMENIA 


Oamenii vorbeau cu glasul înăbuşit şi priveau înspăimântați în 
jur ca şi când le-ar fi fost teamă că grozăvia ar putea izbucni din 
nou. Războiul trecuse peste oraş, dărâmase case şi scufundase 
corăbii, iar lăncile şi săgețile străpunseseră trupuri însângerate. 

Portul Layas se întindea pustiit în lumina soarelui de toamnă. 
Palmierii tiveau plaja. Munţi întunecaţi înconjurau golful ce 
strălucea albastru închis. 

Nicolo şi Maffio Polo se îndreptară spre colonia neguţătorilor 
venețieni. De acolo, cu doi ani înainte, se întorseseră la Veneţia. 
Atunci Layas-ul era un oraş comercial înfloritor: neguţătorii din 
Veneţia, Genoa, din Bagdad şi Ormuz, bărbaţi din diverse ţări şi 
diverse popoare umpleau străzile: Astăzi în dreapta şi în stânga 
numai ruine. lar mamele îşi strigau cu spaima copiii, când îi 
vedeau pe străini trecând. 

Ce se întâmplase? 

Messer Nelli, singurul venețian ce rămăsese în Layas, îl primii 
cu sinceră bucurie şi-i invită în locuinţa lui. De la el aflară cele 
ce se petrecuseră cu puţine săptămâni în urmă. 

Sultanul Baibars al Egiptului năvălise în Armenia cu o 
numeroasă armată şi pustiise mari întinderi de pământ. Capitala 
Sis fusese cucerită şi jefuită, palatele şi grădinile regelui 
distruse. 

Când populaţia din Layas află despre apropierea trupelor 
duşmane, fugi în munţi sau se refugie pe corăbiile din port 
Soldaţii sultanului jefuiră oraşul părăsit şi-l aprinseră. Puseră 
mâna şi pe corăbii şi le scufundară. Două mii de armeni şi de 
franci îşi găsiră moartea în acest război. 

„Şi unde v-aţi ascuns Messer Nelli?” întrebă Maffio Polo. 

„Am fugit în munţi cu negustorii armeni. După ce trupele s-au 
retras, am găsit colonia jefuită, dar din fericire nedărâmată. 


Rând pe rând oamenii s-au întors din munţi”. 

„Deci e periculos de călătorit acuma?” întrebă Nicolo Polo. 

„Nu sunt un om fricos” răspunse Messer Nelli, „dar nu merg 
bucuros noaptea pe străzi”. 

O servitoare aduse vin şi aprinse luminările. Messer Nelli îşi 
pofti musafirii să rămână la cină, dar fraţii nu mai aveau pic de 
linişte, mulţumiră ospitalierului amfitrion şi-şi luară rămas bun. 

„Ar fi bine să mai aşteptăm puţin” zise Maffio Polo. 

Prin strada portului adia vântul. Câini flămânzi răscoleau 
printre ruine. Cerul în apus colora marea. Toate nuanțele de 
roşu şi galben tremurau deasupra apei şi făceau să strălucească 
firele de praf din norii de nisip ridicaţi de vânt. 

„Dacă ajungem în mâinile mamelucilor, ne fac de petrecanie”. 

„Trimişi de-ai papei cu daruri pentru marele Han, este tocmai 
ce le lipseşte”. 

Se întorceau la corabie, vânjosul Maffio Polo cu obrazul aspru 
şi totuşi puţin ironic şi zveltul şi puternicul Nicolo, cu trăsăturile 
lui bine accentuate - aceşti doi fraţi atât de diferiţi ca aspect, şi 
care se înțelegeau totuşi fără prea multe vorbe. Acum fiecare 
aştepta de la celălalt să vorbească primul despre grija lor 
secretă. 

„Am putea să-l trimitem pe Marco, cu căpitanul Antonio, 
înapoi la Veneţia”, zise Maffio. 

„De fapt, am putea”. 

Tăcere. Marea strălucea, dar ochii nu mai puteau s-o 
privească. Dureau. Corabia se ridica întunecată ca o umbră în 
faţa lor. 

„Şi ce o să facă la Veneţia?” întrebă Nicolo. „Singur în 
Veneţia...?” 

„E mai bine să vină cu noi. De fapt nici n-ar putea suporta să 
fie trimis înapoi”. 

Fraţii se lăsaseră duşi de o barcă la corabie şi se urcară pe 
punte. Căpitanul Matteo şi cu Marco îi aşteptau cu mare 
nerăbdare. Intre timp aflaseră şi ei despre război. 

„Ce s-a întâmplat, tată?” întrebă Marco. Stătea în faţa lui, 
abia cu două degete mai scund decât părintele său. Obrazul 
îngust şi încă puţin copilăresc, în care se zugrăveau trăsăturile 
unei gândiri cercetătoare, priveau spre tatăl său cu o îngrijorată 
aşteptare. „Plecăm, nu-i aşa? Nu ne lăsăm împiedicaţi?” 

Şi cum nu primi niciun răspuns, se adresă unchiului Maffio: 


„De ce nu ziceţi nimic?” 

Maffio îşi încreţi fruntea, serios. „Nu-i chiar aşa de simplu. S- 
ar putea să ne taie capetele, şi asta nu-mi prea place”. 

Marco supărat, făcu un gest de protest. Maffio nu se lăsă 
clintit „O să-l întrebăm pe căpitanul Matteo. El va hotărî. Ce zici 
Nicolo?” Nicolo aprobă. 

„Dă-l dracului de sultan!” zise căpitanul Matteo. 


Cei doi călugări se duseseră la mănăstire. În dimineaţa 
următoare fratele Guielmo se întoarse. Bătrânul călugăr, cu 
părul alb, era amărât. Le ceru lui Nicolo şi Maffio o întrevedere. 
Fraţii îl invitară în cabina lor. 

Fratele Guielmo se aşeză respirând cu greutate. „Aţi auzit 
despre evenimentele din recentul război?” 

” Da”. 

„ŞI ce intenţionaţi să faceţi?” 

„Ne vom aproviziona cu tot ce este necesar şi ne vom 
continua călătoria”. 

Fratele Guielmo îi privi pe cei doi fraţi! În ochii lui Maffio 
scânteia ironie, obrazul lui Nicolo rămase neclintit. 

„Vă rog să vă întrerupeţi călătoria, până când se va restabili 
ordinea în ţară”. 

„Nu, frate Guielmo”, răspunse Maffio Polo. „Dacă noi ezităm 
deja la începutul călătoriei noastre, nu vom mai ajunge 
niciodată la capăt. Unde este fratele Nicolo da Vicenza? E şi el 
de aceeaşi părere cu dumneata?” 

Obrazul călugărului se înroşi de mânie. „Fratele Nicolo zace 
bolnav în spital”, zise nervos. „S-a îmbolnăvit aşa de brusc?” 
întrebă Nicolo. 

Călugărul făcu un gest obosit. Ce rost avea să-l facă pe 
celălalt răspunzător de decizia lor. Era adevărat că fratele Nicolo 
căutase să-l convingă să renunţe la călătorie, dar în fond, 
împotrivirea lui nu fusese prea mare. Ca şi fratele Nicolo, care 
se îmbolnăvise de frică, nu-i plăceau nici lui primejdiile şi 
aventurile. 

„Plecaţi singuri, domnilor. Dumnezeu să vă aibă în paza lui!” 
zise fratele Guielmo. „Noi ne întoarcem în Italia. Eu sunt bătrân 
şi obosit şi n-aş face decât să vă stânjenesc”. 

Maffio Polo îl ajută să urce pe punte. li era milă de bătrânul 
călugăr. Şi-i zise: 


„Nu suntem supăraţi pe dumneata, frate Guielmo. Pe noi ne 
cheamă nostalgia depărtărilor. Noi neguţătorii nu avem linişte, 
când afaceri rentabile ne cheamă, călătorim până la marginea 
pământului. Rămâneţi cu bine! Vă dorim călătorie plăcută la 
întoarcerea în patrie”. 

Venețienii mai rămaseră o lună la Layas. Se interesară de 
evenimentele războiului şi primiră ştiri favorabile. Comerţul 
reînvia încetul cu încetul. Corăbii intrară în port. Meseriaşii se 
întorseseră în oraş; lucrau în atelierele lor şi rezideau casele 
distruse. 

Intr-o ploioasă zi de toamnă, venețienii părăsiră oraşul 
portuar. Călătoreau împreună cu mai mulţi neguţători, care 
voiau şi ei să meargă la Ormuz, în golful Persic, trecând peste 
Mossul şi Bagdad. Pe parcursul drumului prin Armenia, li se 
asociară alţi neguţători, încât formară o caravană impunătoare. 

De la început, lui Marco îi plăcu aceasta viaţă atât de bogată 
în schimbări. Pământul îi părea nemăsurat de mare, cu totul 
altfel ca Veneţia. Drumul caravanelor îi ducea prin munţi 
stâncoşi şi sălbatici ca şi prin câmpii întinse şi roditoare. Dinspre 
munţi bătea un vânt rece, care le sufla în obraz nori de praf. În 
văi aerul era nemişcat, şi pământul răcit Peste noapte scotea 
aburi în căldura soarelui dimineţii. Zile de-a rândul nu întâlneau 
nicio aşezare omenească, apoi dintr-o dată un oraş mare. 

Vârfurile înalte ale munţilor se acoperiră cu zăpadă. In câmpii 
ploua fără oprire. Râurile ieşiră din albii şi caravana trebuia să 
facă ocoluri de mile întregi, dar îşi continua neabătută drumul. 

Dar unde erau oare aţâţătoarele aventuri, despre care visase 
Marco? 


CONVERSAŢIE NOCTURNA 


În mica încăpere a caravanseraiului ardea o lampă de Petrol. 
Uşa era deschisă. Marco zăcea neliniştit pe patul său. Lângă el 
dormea Matteo. Noaptea era foarte întunecoasă, iar stelele 
scânteiau c-o neobişnuită strălucire. În mijlocul pătratei curţi 
pavate, clipocea o fântână arteziană. 

Uneori, lui Marco i se părea că-i pe drum de mulţi ani. Viaţa 
exotică din oraşe îl captiva aşa de mult încât amintirile din 
copilărie îi păleau, ba chiar i se părea că Veneţia cu canalele şi 
insulele ei nu era decât un tablou frumos şi apropiat, pe care-l 


văzuse cândva în trecutul îndepărtat. Se ridică din culcuşul său 
şi aruncă la o parte acoperitoarea din blană de capră. Un 
gândac mare şi roşu fugi peste pietre şi dispăru într-un colţ 
întunecos. f 

Lângă fântâna arteziană şedeau doi bărbaţi. Intr-un mod de 
neînțeles, noaptea devenise mai luminoasă, ca şi când stelele s- 
ar fi apropiat mai tare de pământ. Undeva, departe, răsună 
urletul şi chelălăitul, ce-ţi spărgea urechile, ale unui șacal. Apoi 
se făcu din nou tăcere. 

Marco se încredinţă de somnul adânc al lui Matteo şi ieşi în 
curte. În camera de alături erau culcaţi Nicolo şi Maffio Polo. Şi 
ci păreau să doarmă adânc. Marco se duse la fântâna săritoare 
şi-şi răcori fruntea. 

Conversaţia bărbaţilor amuţi. Unul dintre ei se ridică şi se 
apropie de fântână. Era înalt şi puternic şi purta o manta din 
brocat greu. Ochii lui negri îl cântăriră pe Marco. „Dumneata 
eşti”, zise „Credeam că-i vreun spion pe care-l interesează 
conversații străine. Aşează-te lângă noi, Messer Polo”. 

Marco recunoscu în înaltul şi brunetul persan pe neguţătorul 
Hadşi-Muhamed. El vorbea italiana ca un napolitan şi vorbea 
bucuros limba asta. 

„lertaţi-mă, nu voiam să vă deranjez” răspunse Marco: 

„Veniţi, veniţi! Asta este o noapte în care inimile se deschid. 
Aşa se spune la noi în Kirman când sunt stele pe cer”: 

Marco merse cu el. După obiceiul persan îşi puse mâna 
dreaptă pe piept şi se înclină în faţa străinului. 

„Hassan-Bek din Samarkand” îl prezentă Hadşi-Muhamed: 
Călătoreşte la Ormuz”. 

Străinul, un bărbat de statură mijlocie, dar viguros, se înclină 
şi el şi murmură un salut. 

Între cei doi bărbaţi era întinsă o faţă de masă pe care era un 
vas de lut cu lapte de oaie rece şi două pocale. Hadşi-Muhamed 
turnă în pahare şi-i dădu lui Marco să bea. 

„Cum v-a plăcut Mossul?” întrebă neguţătorul. 

Marco îl rugă să vorbească persana, fiindcă observase că 
străinul nu înţelege italiana. În timpul călătoriei Marco învățase 
multe cuvinte persane, aşa că putea să se facă înţeles destul de 
bine. 

„Mossul a fost înainte un oraş frumos”, zise Hadşi-Muhamed. 

Sosiseră ieri la Mossul, iar lui Marco i se părea că oraşul nu se 


deosebeşte de celelalte oraşe comerciale pe care le cunoscuse. 
Străduţe înguste cu colibe de pământ şi case mici, moschee 
albe cu cupole albastre aurite, cu minarete subţiri şi ascuţite, 
străzi late cu ziduri fără ferestre, în spatele cărora se înălţau 
casele şi se întindeau grădinile celor bogaţi. În pieţe ţi se oferea 
muselinul ţesut din mătase cu fir de aur. Sub bolți de cărămizi 
era prăvălie lângă prăvălie. Pantofarii şedeau în faţa atelierelor 
lor şi coseau nişte pantofi diafani multicolori, pe care-i decorau 
cu perle şi fire de argint; lucrători în aramă ciocăneau oale şi 
căldări: aurari şi argintari cizelau brățări şi pocale; negustori de 
pietre preţioase le ofereau bijuterii şi tâmplarii sculptau casete 
din merişor turcesc. 

O viaţa zgomotoasă, înnebunitoare, cu totul altfel decât la 
Veneţia, mai uşoară mai multicoloră şi totuşi oarecum înrudită. 
Lipseau numai corăbiile, marile corăbii cu pânze şi galerele, 
marea şi lagunele, palatul dogilor şi greoaia splendoare a 
bisericii San Marco. 

Bogat îmbrăcaţii neguţători, care făceau afaceri cu cai, 
nestemate, mătase, lucruri de aur şi de argint, mirodenii, blănuri 
şi sclavi, erau stăpânii vieţii, la Mossul ca şi la Veneţia. 

„Sunteţi aşa de îngândurat, tinere domn”, zise Hadşi- 
Muhamed. 

„Mossul este un oraş frumos”, răspunse Marco. „Aveţi 
dreptate”. 

Atunci străinul se aplecă înainte şi răspunse cu aprindere: „Nu 
mai există frumuseţe în ţara noastră, copitele tătarilor au 
zdrobit-o!” 

Hassan-Bek se lasă din nou pe spate ca şi când această 
replică i-ar fi istovit puterile. 

În colibele de pământ, din spatele caravanseraiului, un copil 
începu să plângă. Auziră glasul linişti tor al unei femei, apoi 
noaptea adâncă şi tăcută îi cuprinse din nou. 

„Hassan-Bek şi-a pierdut, la năvălirea tătarilor, casa, banii şi 
familia” zise Hadşi-Muhamed încetişor. „lranul a fost odată o 
ţară puternică. Se vorbea peste tot despre vitejia eroilor 
iranieni, de atunci puterea noastră a dispărut, Allah este mânios 
pe noi. Stolurile armatelor străine de călăreţi au trecut peste 
ţara noastră lipsită de apărare. Oraşele au fost distruse, satele 
arse până la temelii, ogoarele călcate în copitele cailor şi 
transformate în păşuni pentru caii tătarilor. Ţara noastră este în 


mâna străinilor şi războaiele nu mai iau sfârşit”. 

Hadşi-Muhamed  vorbise  italieneşte. Hassan-Bek privea 
neclintit firul argintiu al apei fântânii arteziene şi nu mai acorda 
nicio atenţie conversaţiei. 

„Povestiţi-mi câte ceva despre ţara voastră”, se rugă Marco. 

„E târziu, tinere domn, şi dimineaţă devreme, la primul răget 
al măgarului, trebuie să pornim. O să fiţi obosit”.” Aş putea să 
vă ascult toată noaptea”, zise Marco. Neguţătorul persan, 
bucuros de atenţia veneţianului începu să povestească. 

„Deci ascultați povestea califului din Bagdad. 

Pe vremea aceea nu eram mai în vârstă decât eşti dumneata 
astăzi. Bagdadul era capitala unui imperiu puternic. Acolo locuia 
califul, şeful suprem al tuturor dreptcredincioşilor, într-un palat 
splendid. Oraşul era centrul comerţului şi al ştiinţei şi artei 
arabe. Cunosc multe oraşe, însă doar puţine dintre ele se 
puteau măsura cu Bagdadul. Califul îşi strânsese cele mai mari 
bogății, pe care le-ar fi posedat vreodată un prinţ, dar nu făcea 
nimic ca să se apere de pericolul care-l ameninţa”. 

Hadşi-Muhamed îşi estompă glasul aşa că Marco trebuia să 
asculte foarte atent dacă voia să înţeleagă. 

„În acea vreme prinții tătari au început să-şi extindă puterea. 
Erau patru fraţi: pe cel mai mare îl chema M5nke. El domnea în 
scaunul de domnie al familiei şi se intitula stăpânitorul 
stăpânitorilor. După ce au cucerit ţara Catai, precum şi alte ţări, 
au râvnit şi după alte cuceriri, şi mai mari. 

Plăsmuiseră să fondeze un imperiu şi-şi propuseseră să 
împartă lumea între ei. Unul trebuia să se îndrepte către răsărit, 
celălalt să-şi pornească armatele înspre sud, iar ceilalţi doi să-şi 
întindă cuceririle în celelalte părţi ale lumii. 

Ulagu-han, unul dintre puternicii prinți tătari, îşi strânse o 
armată puternică şi o porni spre sud. Nu sunt fricos, Messer 
Polo, dar credeţi-mă, când am văzut pentru prima oară tătarii, 
m-a cuprins o spaimă paralizantă. De-atunci au trecut 
treisprezece ani. Supuseseră toate ţările în calea lor şi se 
apropiau de Bagdad, o sută de mii de călăreţi şi de pedestraşi. 
Prinţul tătar hotărî să-şi înşele adversarul: două treimi din 
armată rămase ascunsă în pădure, iar prinţul, în fruntea unei 
mici trupe, se apropie de poarta oraşului. 

Califul ieşi cu gărzile lui din oraş şi voi să distrugă mica ceată 
de duşmani. Astăzi, când mă gândesc la asta, aş vrea să râd 


amar. Cum putea cineva cădea într-o cursă aşa de grosolană? 
Ulagu-han se prefăcu că se retrage. În pădure însă, armata 
Califului fu înconjurată şi distrusă într-o îngrozitoare bătălie. 
Califul căzu prizonier şi Bagdadul fu predat cuceritorilor. 

Când Ulagu intră în oraş, descoperi spre marea lui uimire - un 
turn care era complet umplut cu aur. Il chemă la el pe calif şi-i 
zise: „Văd aici un turn care-i plin cu aur. De ce nu ţi-ai 
întrebuințat comorile ca să-ţi pui pe picioare o armată 
puternică? Doar ştiai că Eu o să vin. Zgârcenia ta trebuieşte 
pedepsita!” Dădu poruncă să fie închis califul în turn, lipsit de 
orice mâncare. Aşa că acesta muri în mijlocul bogățiilor sale”. 

Hadşi-Muhamed tăcu. Nu se mai auzea nimic în afară de 
clipocitul fântânii arteziene, şi a zgomotelor pe care le făceau 
animalele în grajduri. Aerul devenise mai rece. Nu mai era mult 
până la miezul nopţii. 

Hassan-Bek se trezi din starea lui de amorţeală. Se îndreptă şi 
zise: „E vremea să mergem la culcare, Allah să fie cu voi!” Se 
ridică în picioare şi făcu o plecăciune. 

„Vă mulţumesc pentru povestirea voastră, Hadşi-Muhamed” 
zise Marco. 

„Noaptea, când strălucesc stelele, inimile se deschid, v-am 
mai spus-o. Noapte bună, Messer Polo!” 

Marco intră în camera lui, închise uşa şi se culcă. Obosise. Şi 
în timp ce se gândea la conversaţia din timpul nopţii, adormi. 

Când se trezi dimineaţa, în curte domnea o mare animaţie. 
Măgarul răgea pătrunzător şi strident, câinii lătrau şi oile 
behăiau  încetişor. Printre toate astea răsunau strigătele 
nervoase ale servitorilor şi ale rândaşilor. Matteo era afară şi se 
îngrijea de bagaje. 

Dimineaţa era umedă şi ceţoasă. Primele raze ale soarelui 
străpungeau prin neguri şi luminau tabloul plin de mişcare, al 
caravanei care se pregătea de plecare. Mândre şi inaccesibile, 
trei cămile stăteau într-un colţ al curţii şi priveau de sus în jos la 
oameni şi animale. 

Nicolo Polo intră în camera fiului său. 

„Bună dimineaţa, Marco. Am ceva de vorbit cu tine”. 

Marco îşi privi cu mirare tatăl. 

„Nu este bine să ai relaţii prea apropiate cu străinii”, zise 
Nicolo Polo. „Te-am văzut astă noapte stând de vorbă cu 
oameni străini. Lucrul ăsta nu-mi place”. 


„Hadşi-Muhamed este un neguţător ca şi noi tată, de ce n-ar 
trebui să stau de vorbă cu el?” întrebă Marco cu un fel de 
dârzenie în glas. 

„ŞI celălalt?” 

„Îl cheamă Hassan-Bek. L-am văzut ieri pentru prima oară”. 

„Aşa, îl cheamă Hassan-Bek”, zise Nicolo Polo. „Apare brusc 
un străin şi băiatul meu se aşază cu el noaptea lângă fântână”. 

Obrazul lui Marco păli, îşi stăpâni un răspuns, mânios. De 
câtăva vreme relaţiile lor camaradereşti erau tulburate. Şi 
Marco nu putea să-şi explice motivul. Tatăl devenise foarte 
tăcut, iar la întrebări dădea răspunsuri distrate. 

„Deci nu mai pot sta de vorbă cu nimeni altul în afară de 
dumneata, unchiul Maffio şi căpitanul Matteo?” întrebă. Nicolo 
Polo se uita fix la uşă. „Nu vrei să mă înţelegi!” „Dar eu aş vrea 
să cunosc ţările şi oamenii, tată!” spuse Marco aproape rugător. 
„Am vorbit despre Bagdad, de cucerirea oraşului de către 
tătari...” 

„Le-ai spus, că noi călătorim ca trimişi ai papei la curtea 
Marelui Han?” 

„Nici măcar o vorba!” 

„Să nu vorbeşti niciodată despre asta”, zise Nicolo energic. 
Glasul îi răsuna mai cald... „în ţările astea oamenii sunt 
neliniştiţi. Avem în faţa noastră o călătorie lungă şi periculoasă. 
În munţi există triburi de bandiți. Ele îşi trimit spionii să se 
amestece cu caravanele, de asta nu-i bine să stai noaptea de 
poveşti la fântână, cu străini”. 

Nicolo Polo se ridică şi zise: „Când eram numai singuri, eu cu 
Maffio, era mai simplu, acum eşti şi tu cu noi...” 

„Pentru mine nu trebuie să-ţi faci griji, tată”, strigă Marco. 
„Sau poate crezi că n-am să fac faţă, c-am să mă fac de râs?” 

„Bineînţeles”, răspunse Nicolo râzând. „Tu faci deja faţă. Doar 
că eu sunt de părere că nu strică puţină prudenţă. E mai bine să 
taci, când lumea îi înjură pe tătari. Noi suntem neguţători şi 
trimişi ai papei. lar dacă avem noroc şi suntem deştepţi ne vom 
întoarce oameni bogaţi la Veneţia. Gândeşte-te mereu la lucrul 
ăsta; în primul rând suntem negustori”. Soarele se ascunse 
după o pătură de nori. O uşoară ploicică începu să cadă. Aşa era 
aici în zilele de început de primăvară: nopţile erau blânde, valuri 
de ceaţă dimineaţa devreme şi-apoi toată ziua o ploaie 
monotonă! 


În timp ce Marco împreună cu Nicolo şi Maffio Polo mâncau 
lipii de grâu cu supă de fasole fierbinte, căpitanul Matteo 
supraveghea încărcarea bagajelor. in curte se afla un cuptor în 
care se făcea foc cu surcele şi cu baligă uscată de cămilă. Nori 
cenuşii albaştri de fum se ridicau spre cer, dar erau din nou 
împinşi în jos de ploaia şi aerul umed. Cu strigăte puternice 
catârgii strângeau chingile samarelor şi a pachetelor, mai 
aruncau puţină mâncare animalelor şi mâncau în mare grabă 
lipii. 

Cincisprezece djigiţi însoțeau caravana. Ei trebuiau să-i apere 
de orice atac pe neguțători. Stăpânitorii din orient puneau mare 
accent pe importanța comerțului între ținuturile de la marea cea 
mare şi ţările de la soare apune; de aceea ordonaseră ca să se 
pună la dispoziţia caravanelor oameni puternici şi de încredere. 
Aceşti oameni erau plătiţi în raport cu depărtarea cu câte doi 
sau trei Grosi pentru fiecare catâr. Matteo părea printre 
servitorii şi argaţii care, în majoritatea lor, erau slabi, ca un uriaş 
din lumea legendelor persane. Purta un costum de piele care 
sublinia şi mai mult puternicele lui gesturi şi paşii lui legănaţi. 
Cu toate că nu ştiai niciun cuvânt în persană se făcea 
extraordinar de bine înţeles, deoarece fiecare îşi dădea toată 
silinţa să-i înţeleagă sensul gesturilor ce le făcea cu braţele, 
clipirile din ochi şi toate fineţurile ce se citeau pe trăsăturile 
mobile ale obrazului său. Atât timp cât Matteo avea pământ 
sigur sub picioare, nu-şi dorea un altfel de viaţă. 

Dar cu cât se apropia mai mult momentul plecării, dispoziţia 
lui se înrăutăţea. Vina o purta Giulietta, iapa voinică şi cu 
picioare lungi care, după îndelungi căutări, fusese găsită drept 
cel mai potrivit mijloc de transport pentru căpitanul Matteo. 
Purta cu uşurinţă corpul greu şi nu exista nimeni pe lume, care 
s-ar fi putut mândri, c-ar fi scos-o din sărite. 

Caravana se puse în mişcare. Caravanbaşi tocmai părăsea 
curtea. Urma în spatele lui un catâr puternic, cafeniu la culoare, 
care conducea caravana. Clopoţeii de argint de pe 
harnaşamentul său strălucind de curat, sunau melodic. Animalul 
acesta conducător purta şi cadourile papei pentru marele han. 

Marco dădu drumul frâului armăsarului său focos, ca să-l ajute 
pe Matteo să se urce în şea. Giulietta stătea ca o stană de 
piatră. Catârgii şi argaţii priveau plini de compătimire la Matteo, 
care-şi încălecă calul, gemând. Un djigit îşi mângâie serios 


barba. 

Marco bătu iapa cu palma. Giulietta o luă la trap, şi aveai 
impresia c-o să meargă în pasul ăsta până la capătul lumii. 

„Cum vă simţiţi, astăzi?” întrebă Marco, care călărea alături 
de Matteo. 

Căpitanul Matteo îi aruncă o privire otrăvită. 

Ploaia înmuiase pământul, şi drumul lat era călcat de 
nenumărate copite, în adâncituri se formaseră băltoace 
galbene, noroioase. 

Căpitanul Matteo şi Marco călăreau în spatele animalului 
conducător. Le urmau Nicolo şi Maffio Polo, care, ca nişte 
călăreţi încercaţi ce erau. Işi aleseseră două animale superbe. 
Caii din Persia erau vestiți în lumea întreagă. Costau nu mai 
puţin de două sute de pfunzi turnesieni şi stăteau în mare cinste 
la prinții din India. În orice caz nu trăiau mult în ţara asta 
fierbinte: clima caldă şi umedă le mistuia curând vitalitatea. 

În Persia se găseau, de asemenea, cei mai mari şi mai frumoşi 
măgari din lume. Cărau poveri grele şi erau uşor de hrănit. Când 
era vorba să treci prin deşerturi întinse sau întinderi nisipoase 
fără suficiente adăpători şi fântâni erau de neînlocuit. Ajungeau 
uneori la preţuri mai ridicate decât caii. 

Cea mai mare parte a caravanei era alcătuită din măgari greu 
încărcaţi, care-şi urmau calea fără să-şi ridice ochii. Uneori 
vreunul aluneca, şi-atunci cei din urma lui stăteau pe loc şi 
aşteptau cu răbdare, până când convoiul se punea din nou în 
mişcare. 

Cel mai bine ieşeau pe drumurile rele cămilele. Greu 
încărcate cu covoare de Kirman, cu stofe de brocat din Mossul, 
cu mătase sau cu broderii de mătase, treceau peste băltoacele 
gloduroase. 

Ariergarda caravanei o făceau djigiţii care, cu tot terenul 
impropice, făceau curajoase figuri de călărie. 

Marco îşi apucă plosca de piele şi se mai învioră cu o 
înghiţitură de apă. Căpitanul Matteo se ţinea bine cu amândouă 
mâinile de şea şi nu îndrăznea să-i dea drumul. Giulietta lui 
trecea cu obişnuita indiferenţă peste toate greutăţile. 

Vremea se mai lumină. Ici şi colo se zăreau printre nori fâşii 
de albastru. La răsărit se ridicau munţi acoperiţi de păduri 
întunecate. 

„Nu crezi că merge ceva mai bine?” întrebă Matteo, 


îndreptându-se în şea. 

„Merge bine căpitane, Matteo 

„Ştii ce-mi doresc eu acum?” 

„Da! Aţi vrea să fiţi la cârma unei corăbii”. 

„Aşa-i! Vezi, marea, pânzele sunt umflate, valurile se sparg de 
corabie - tu mişti cârma, şi simţi cum această minunăţie de fier 
şi de lemn te ascultă, se leagănă şi trece printre valuri... înţelegi 
tu asta, Marco? Ce-i o spinare de cal în comparaţie cu aşa ceva? 
Poţi să te plimbi pe spinarea unui cal ca pe scândurile unei 
corăbii? la încearcă! Cea mai mică bărcuţă mi-e mai dragă decât 
Giulietta, deja mă dor toate oasele!” „Cu o corabie nu poţi 
străbate deşertul”, răspunse Marco. „Aici ai dreptate! Nu-mi 
rămâne nimic altceva de făcut, decât să mă împrietenesc cu 
Giulietta”. 

Căpitanul Matteo tăcu din nou. Către amiază se îndreptă spre 
ei caravana unui înalt demnitar persan. Douăzeci de soldaţi din 
garda personală, călare pe cai albi şi jucăuşi, formau avangarda. 

Caravanbaşi se dădu respectuos la o parte, şi întregul convoi 
de negustori îi urmă exemplul. Numai Giulietta mergea 
nepăsătoare înainte. Marco încercă, în zadar, să o împingă cu 
calul său la o parte. 

Doi din garda personală îşi agitară cravaşele şi începură să 
înjure, Giulietta nu se lăsă impresionată. 

Avangărzii îi urmau zece cămile care n-o onorară pe Giulietta 
nici măcar c-o privire. Apoi veneau patru catări albi, minunat 
împodobiţi. Duceau între şeile lor, bătute în argint, două litiere 
împletite, în formă de cort, purtând nevestele bogat îmbrăcate 
ale dregătorului. 

Doi soldaţi din garda personală călăreau strigând cât îi ţinea 
gura, în jurul Giuliettei, care se împiedică şi căzu într-o băltoacă. 
Matteo se rostogoli câţiva paşi pe pământul argilos şi moale şi 
rămase întins lângă litiera a doua. Când se ridică înjurând, o 
mână albă şi mică apropie perdelele şi se auzi un râs cristalin. 

Acest râs nu era în măsură să schimbe în bine dispoziţia în 
care se afla Matteo. 

Un soldat călări spre el. Îl înjura pe călăreţul trântit la pământ 
cu cuvinte care trădau un serios antrenament, din fericire 
Matteo nu înţelegea nimic. 

Acum însă soldatul îşi înalţă cravaşa ca să lovească bărbatul 
încă îngenuncheat în noroi, era obişnuit să înlăture prin lovituri 


mA 
| 


| asigură cu însufleţire Marco. 


toate obstacolele din calea stăpânilor. 

Căpitanul Matteo sări în picioare cu o viteză ce-ţi tăia 
respiraţia şi-şi apucă adversarul de braţ. Cravaşa căzu în 
mocirlă. Obrazul soldatului se schimonosi de durere. Matteo 
zmulse călăreţul de pe cal, îl ridică în aer şi-l azvârli cu un 
puternic efort în mocirlă. Aceste isprăvi săvârşite cu viteză 
fulgerătoare erau însoţite de tot atâtea înjurături, care 
dovedeau că limba, italiană e cel puţin la egalitate cu persana. 

Şi-acum se întâmplă ceva ciudat. In timp ce din amândouă 
taberele se ridicau strigăte amenințătoare, Giulietta îşi făcu 
drum prin cercul oamenilor ieşiţi din fire şi se îndreptă spre 
Matteo a cărui ţinută şi expresie erau atât de înfricoşătoare 
încât nimeni nu îndrăznea să se apropie de el. 

Poate Giulietta simţea că ca poartă vina neplăcutului incident, 
sau poate necazul provocat stăpânului ei îi trezise afecțiunea 
latentă? Capul ei mare, cu ochii blânzi şi trişti, se aplecă peste 
umărul lui Matteo, şi-i linse mâna plină de noroi. 

Şi iată, că această atitudine neaşteptată a credinciosului 
animal îmblânzi inimile. Mânia lui Matteo dispăru şi djigiţi şi 
ostaşi din gardă se despărţiră paşnic. 

Călărețul care fusese aruncat, cu atât de puţină blândeţe, prin 
aer, îşi ridică cravaşa din mocirlă, se săltă pe cal, şi porni în 
galop întins făcând periculoase exhibiţii. 

După acest eveniment trecerea de care se bucura Matteo, în 
ochii membrilor caravanei, crescu şi mai mult. lar între Giulietta 
şi Matteo se născu un sentiment de mare prietenie. 

Marco observa, cum în caravanseraie, Matteo se strecura 
noaptea în grajd, ca să-i mai dea de mâncare Giuliettei. Paznicul 
închidea amândoi ochii, dar câte un catâr răgea jalnic, când 
Matteo îi lua fânul. 

Caravana îşi urma drumul. Neguţătorii se cunoşteau mai bine, 
în cursul călătoriei. Când poposeau de prânz, sau când soseau în 
vreun  caravanserai, şedeau împreună şi vorbeau despre 
afacerile lor şi despre întâmplări din ţări străine. Hassan-Bek se 
aşeza şi el lângă ei şi asculta în tăcere. Foarte rar lua parte la 
conversaţie. 

După opt zile zăriră casele şi turnurile Bagdadului. Globul de 
foc al soarelui era pe cer şi-şi revărsa lumina. Se legăna vârful 
vreunui minaret, făcea să joace în culori multicolorele 
acoperişuri de ţigle şi scălda în lumina lui valurile de culoarea 


lutului ale Tigrisului, apoi cobora neobservat pe vârfurile de 
marmoră fine şi subţiri ca nişte ace şi se odihnea pentru câteva 
clipe pe acoperişul imens al mănăstirii mahomedane. Degetele 
de amurg ale inserării se întindeau după frumuseţea-i purpurie. 
Cerul se stinse şi un văl cenuşiu înveli pământul. 
„Vezi, Giulietta, am sosit la Bagdad”, zise căpitanul Matteo. 
Marco zâmbi. 


TURCOAZE ALBASTRE 


În Bagdad găseai ruine şi grădini. Somptuosul palat al 
califului, cu turnul în care odinioară ascunsese comori de aur şi 
argint, zăcea în ruine. Zidurile oraşului erau în parte distruse, iar 
şanţurile de apărare înnămolite. Dar moscheile se înălţau 
neatinse, în zvelta lor frumuseţe marmoreană, în mijlocul 
clădirilor. De pe minarete răsunau strigăte prelungite: „La illa il 
Allah...” Mahomedanii cădeau la pământ, pentru rugăciune. 

Pe o colină se înălța o biserică cu o cruce de aur. 

Când soarele trecea printre crengile copacilor se zărea o 
lucire de verde crud. Şi pământul galben se acoperea cu 
verdeață. Primele zile ale primăverii erau fierbinţi. 

Tigrul curgea prin oraş. Pe malurile lui se întindeau grădini şi 
parcuri, dumbrăvi de curmali şi migdali. Pe apă mişunau luntri 
încărcate cu mărfuri, bărci şi rudimentare bărci cu pânze. De la 
Bagdad până la oceanul Indian erau şaptesprezece zile de drum. 

Oraşul se obişnuise cu stăpânitorii străini, iar stăpânitorii 
străini se simțeau mai bine în casele bogaţilor decât pe spatele 
cailor şi în hoarda lor. Nu mai erau adevăraţi nomazi, nu mai 
erau războinicii înspăimântători ca bunicii şi părinţii lor, de sub 
conducerea lui Gingis-han. Dar mai erau încă suficient de 
puternici, ca să stăpânească ţările cucerite. 

Bagdadul se vindecase de furtuna ce-l bântuise, devenise din 
nou metropola comerţului. 

Din Korasan şi Kirman sosiseră turcoaze de o neasemuită 
frumuseţe. Nicolo şi Maffio Polo voiau să cumpere aceste 
nestemate strălucitor albastre. Turcoazele aveau căutare la 
popoarele din răsărit. Li se atribuiau puteri magice. Cine purta 
un Abu-lşaki, un turcoaz din Nişapur, era ocolit de nenorociri. 
Nestemata îţi păstrează vederea limpede, îţi asigură victoria 
asupra duşmanilor, şi-ţi câştigă favoarea prinților; ea 


îndepărtează visele rele. Este demnă prin frumuseţea ei să 
împodobească tezaurele prinților şi stăpânitorilor. Învăţaţii 
obişnuiau să arunce o privire asupra unei Abu-lşaki, înainte de-a 
începe să studieze luna nouă. 

Aşa spunea un vechi manuscris din Nişapur. 

Nicolo, Maffio şi Marco Polo străbătură străzile zgomotoase 
ale bazarului. Marco simţea farmecul exotic şi totuşi oarecum 
obişnuit al vieţii, mai mult decât tatăl sau unchiul său. S-ar fi 
oprit bucuros din când în când, dar n-aveau timp. 

În curând ajunseră într-o stradă mai liniştită. Zarafi indieni 
şedeau în faţa prăvăliilor lor şi se lăsau bătuţi de soare. Lângă ei 
se aflau diferite mici greutăţi. 

Într-un atelier, cinci femei stăteau aplecate deasupra unui 
gherghef de lemn şi decorau, cu mâini răbdătoare, mătasea fină 
cu figuri de animale lucrate în fir de aur sau argint strălucitor. 
Alături doi sclavi cu pielea neagră erau ocupați să găurească 
perle, cu nişte unelte ascuţite. Un paznic îi supraveghea. 
Atelierul era apărat în partea dinspre stradă, de un gard din fier 
forjat. Aproape toate perlele care veneau din India în Europa, 
erau găurite şi montate în Bagdad. 

Venețienii îşi îmbrăcaseră cele mai bune haine, ca să apară, 
în ochii cercetători ai negustorilor, drept clienţi capabili de plată. 
Se găseau acum în strada aurarilor şi a negustorilor de pietre 
scumpe. Din ateliere se auzea bătaia uşoară a ciocanelor. Un 
bijutier mai bătrân le făcu semn neguţătorilor să se apropie şi se 
interesă ce ar dori. Când auzi că ar căuta turcoaze, îi pofti cu 
gesturi largi să intre în prăvălia lui şi îşi lăudă marfa cu o 
mulţime de vorbe. 

Nicolo şi Maffio Polo îi remarcară privirile prin care-i evalua. 
Bărbatul vioi şi puţin înalt îşi preţăluia clienţii cu ochi de 
cunoscător şi se socotea, dacă putea îndrăzni să-i înşele. Intr-o 
pungă avea nişte pietre pe care le ţinuse câteva zile în ulcioare 
de lut pline cu apă. Ele se întunecaseră la culoare şi acum 
păreau strălucitor de albastre ca şi cele mai frumoase turcoaze. 
Peste câteva săptămâni, însă, pietrele se vor deschide din nou 
şi-şi vor pierde strălucirea, şi-atunci nu vor valora mai mult 
decât pietricelele de pe marginea unui râu. 

În cămăruţă era o răcoare plăcută. O dungă lată de soare 
trecea prin fereastra zăbrelită. Bijutierul scoase o pungă din 
dulapul din perete şi îi răsturnă conţinutul pe masă. Marco 


trebui să se stăpânească, ca să nu scoată un strigăt de 
admiraţie. Nestemate, dumnezeiesc de frumoase scânteiau în 
lumina soarelui. 

Bijutierul jura o mie de jurăminte că acestea erau cele mai 
frumoase pietre scumpe din minele de turcoaze de la Nișapur. 

„Priviţi numai, o! Domnilor”, strigă el, „nu sunt oare ele mai 
frumoase decât stelele? Trebuie să vă uitaţi la piatra asta. 
Curată ca roua dimineţii! Jur pe barba profetului, de douăzeci şi 
cinci de ani fac negoţ cu pietre preţioase, dar n-am văzut 
niciodată ceva asemănător”. Işi cobori vocea jurând din nou. 
„Aveţi noroc, prea onorabili domni, de pe vremea lui Solomon, 
n-au mai existat asemenea pietre”. Şi şoptind tainic. Continuă: 
„Vă rog să nu mă trădaţi. Nimeni nu trebuie să afle ce vă spun 
acum. Aceste turcoaze din faţa domniilor voastre, odată au 
împodobit tezaurul califului. Mi le-a vândut un prinţ tătar”. Luă 
mai multe pietre în mână şi le ţinu contra luminii. Pe obrazul său 
se putea citi expresia unei supreme încântări. „Strălucesc mai 
luminos decât soarele şi sunt albastru-scânteietoare ca ochii 
zeilor”. 

Feţele fraţilor rămăseseră împietrite în tot timpul acestui 
discurs presărat cu nenumărate plecăciuni. Maffio căută cea mai 
mare piatră, o cântări în mână şi o încălzi la vasul cu jăratic. 
Apoi o mirosi şi zise către Marco: 

„Unii negustori încearcă să vândă fildeş vopsit drept turcoaze 
veritabile. Pietrele false sunt mai uşoare şi dacă le încălzeşti 
miros a os”. 

Bijutierul îşi pocni palmele şi din nou cu o mie de jurăminte îi 
asigură că este un negustor cinstit de pietre scumpe și că 
niciodată n-a ţinut pietre false în prăvălia lui. Cu o mişcare iute 
vâri înapoi turcoazele în pungă şi scoase din dulăpiorul din 
perete altă pungă la vedere. 

Nicolo Polo îşi privi fratele şi pe Marco, cu un zâmbet abia 
schiţat, când negustorul răsturnă pietrele pe masă. Fără să bage 
în seamă discursul înflorit al şiretului negustor, luă câteva 
turcoaze în palmă şi le examină. Luceau strălucitor albastru fără 
nicio urmă de verde şi suportară şi proba vasului cu jăratic. 

Târguiala pentru preţ dură mai mult de o jumătate de ceas. Şi 
când în cele din urmă căzură de acord, bijutierul îi asigura că nu 
câştigase din afacerea asta niciun dirşem. 

Nicolo Polo îi dădu un pumn de bani. Turcoazele fură aşezate 


într-o cutiuţă de lemn de palmier, care fu sigilata cu sigiliul 
neguţătorilor. Peste o lună - scurtă vreme înaintea plecării 
caravanei - pietrele urmau să fie ridicate, iar restul de plată 
achitat. 

Bijutierul însoţi pe venețieni până înaintea prăvăliei şi-şi luă 
rămas bun cu plecăciuni politicoase şi cuvinte linguşitoare. 
Mulţumit de preţul obţinut şi plin de sinceră admiraţie privi după 
ei. 

În drum spre caravanserai Hassan-Bek îi ajunse din urmă și-i 
salută. Nicolo şi Maffio Polo îl întâmpinară cu reţinere, când el se 
interesă de afacerile lor. El părea astăzi mai comunicativ ca de 
obicei şi părea să-şi fi învins indispoziţia, dar simţi imediat că 
venețienii nu erau încântați de prezenţa lui, aşa că-şi luă rămas 
bun cu pretextul că vrea să meargă până la târgul de cai să 
vadă dacă găseşte ceva cai buni. 

Nicolo Polo zise gânditor: „Nu-mi place de el. Am impresia că 
are intenţii rele. De ce se interesează aşa dintr-o dată de 
afacerile noastre?” 

„Există asemenea singuratici”, fu de părere Maffio. „Viaţa lor 
nu e prea uşoară”. 

„leri au sosit trei oameni din câmpia de lângă Ormuz”, zise 
Nicolo. „Sunt singurii care au putut scăpa. Bandiţii veneau din 
munţi, lor li se atribuie cunoştinţe magice, că ar poseda arte 
diabolice. Când au atacat caravana, lumina zilei s-a întunecat. 
Niciunul din ei nu-l vedea pe celălalt...” 

„O să ne atârnăm de gât un Abu-lşaki”, ironiza Maffio. 

„Ar fi mai bine să facem rost de nişte arme bune”. 

Chiar şi Maffio deveni acum serios. „Ai dreptate”, zise el. 
„Trebuie să fim foarte cu băgare de seamă. Are ochii fanatici şi 
posomorâţi ai Asasinilor şi-i urăşte pe tătari. Dar pentru asta nu 
e obligatoriu să fie în legătură cu bandiții”. 

Marco urmărise conversaţia cu mult interes. Compătimirea ce 
o simţise pentru soarta lui Hassan-Bek se preschimbă în 
neîncredere. Şi-şi puse în gând să-l observe cu atenţie. Il umplea 
de bucurie faptul că drumul lor devenea mai periculos, el doar 
plecase ca să trăiască mari aventuri! 

„Nu înțeleg, unchiule, ce înseamnă cuvintele dumitale: 
fanaticii şi posomorâţii ochi ai Asasinilor?” zise Marco. 

„Sosim curând la caravanserai. O să-mi înţelegi vorbele când 
o să cunoşti povestea bătrânului de pe munte”. 


mA 


„Dar începe, te rog”, îl îmboldi Marco. 

lar Nicolo zise râzând: „De-acum nu mai ai pace!” 

„O s-o afli după ce mâncăm”, promise Maffio. 

În spatele zidului de lut înflorea un cais. Aerul era dulce. 
Razele calde ale soarelui trezeau vegetaţia. Florile de pe tufişuri 
se deschideau şovăitoare. In curte se făcuse linişte. Marii 
neguţători se retrăseseră în odăile lor, clar obscure, împodobite 
cu covoare şi cu pături de pâslă, să-şi petreacă binecuvântata 
odihnă de după-masă. 

Marco îi aminti unchiului de promisiune. leşiră în grădină. 
Nicolo Polo şi Matteo îi urmară. Un servitor aducea rogojinile de 
pâslă, se aşezară, după obiceiul persan, cu picioarele 
încrucişate sub ei. Între crengile caisului cânta o pasăre 
multicoloră. 

„Am auzit povestea bătrânului de pe munte de la mai multe 
persoane”, începu să povestească Maffio. „Ascultă, acum, cum 
mi-a fost redată; Cu multă vreme înainte, apăru în Egipt un 
partid mohamedan, care se converti la învăţătura ismaeliţilor. 
Aparţineau de acesta mai multe secte care întreţineau legături 
secrete cu diferite ţări. Hassan-ben-Ali fondă, în Persia, secta 
ismaelită a Asasinilor, care obţinu în curând o mare putere. Prin 
viclenie, trădare, mită, Hassan ajunse în posesia multor oraşe şi 
cetăţi din nordul Persiei. Alamut, o cetate inexpugnabilă din 
munţi, deveni reşedinţa lui. Adepții sectei lui îl venerau ca pe un 
sfânt şi-i ziceau Bătrânul de pe munte. li îndeplineau fără cârtire 
absolut orice poruncă. 

Urmaşii lui Hassan-ben-Ali îşi dădeau silinţa să întărească 
puterea ordinului. Rokned-din, prinţul Asasinilor, ordonă să se 
planteze într-o frumoasă vale închisă de jur-împrejur de munţi o 
grădină minunată, plină de flori şi de fructe gustoase. Pe terase 
erau zidite palate de toate formele, cu acoperişuri de aur şi 
bogat împodobite cu picturi şi cu stofe de mătase. In curţi 
vedeai fântâni arteziene cu apă cristalină. Râuri de vin, lapte şi 
miere curgeau prin grădină. În pavilioane şi palate găseai cele 
mai frumoase fete, ele cântau la tot felul de instrumente şi 
dansau pe pajiştile presărate cu flori. Paznicele lor erau închise 
în camere. 

Prinţul lăsase să se construiască aceste grădini de o 
fermecătoare frumuseţe nu fără o deosebită intenţie. De fapt 
credinţa lui Mahomed promite credincioşilor săi, care-i urmează 


preceptele, bucuriile paradisului. Acum prinţul voia să 
răspândească credinţa că el însuşi este un profet şi că poate să 
asigure favoriţilor lui intrarea în paradis. Aşa că lăsă să se 
construiască la intrarea văii o cetate puternică şi inexpugnabilă 
la care nu se putea ajunge decât pe un drum secret. Prinţul 
ţinea la curtea lui un număr de tineri de la doisprezece la 
douăzeci de ani, pe care-i alesese dintre cei mai curajoşi şi mai 
temerari dintre locuitorii munţilor învecinaţi. Lor le povestea 
zilnic despre profet şi despre puterea sa personală, care îi 
permitea să-i ducă în paradis. 

La un anumit timp dădea la zece sau la doisprezece tineri 
băuturi narcotice, şi când aceştia erau scufundaţi într-un somn 
de moarte poruncea să fie duşi în diferite camere din palatele 
acestei grădini. Când ei se deşteptau din somnul lor adânc, 
simţurile lor erau îmbătate de toate aceste frumuseți. Se 
vedeau înconjurați de fete frumoase, care cântau şi jucau şi 
erau hrăniţi cu mâncări gustoase şi vinuri minunate. Tinerii, 
printre râurile de lapte şi miere, se credeau în paradis şi nu 
simțeau nicio dorinţă să-l părăsească. 

Dar după ce treceau patru sau cinci zile, erau din nou 
adormiţi adânc şi scoşi din grădină. Atunci prinţul îi chema la el 
şi-i întrebă: „Unde aţi fost vitejii mei fraţi?” 

Tinerii răspundeau: „Am fost în Paradis prin graţia înălţimii 
Tale!” Şi-atunci povesteau în faţa întregii curţi, care-i asculta cu 
uimire şi curiozitate, despre nemaipomenitele lor întâmplări. 

Prinţul le zicea: Avem asigurarea, Profetului nostru, că acela 
care-şi apără stăpânul, intră în rai. Pe voi vă aşteaptă această 
soartă fericită, dacă-mi îndepliniţi cu credinţă ordinele şi-mi 
ascultați poruncile. 

Aceste cuvinte trezeau cea mai mare încântare. Tinerii se 
considerau fericiţi să primească porunci de la stăpânul lor şi 
erau gata să moară în serviciul lui. Dacă vreun stăpânitor 
învecinat, trezea neîncrederea lui Rokned-din, acesta ordona să 
fie omorât de către ucigaşii lui. Niciunul nu ezita să-şi dea viaţa. 

Dominația plină de groază a Asasinilor se făcu resimţit din 
greu în toate ţările învecinate. Prinţul avea doi plenipotenţiari 
sau guvernatori, dintre care unul îşi avea reşedinţa la Damasc, 
iar celălalt în Kurdistan. Aceştia îi urmau exemplul şi educau 
tineretul pentru o ascultare orbească. In felul acesta niciun 
stăpânitor nu putea scăpa neasasinat, în cazul când îşi atrăgea 


duşmănia bătrânului de pe munte. 

Numai când tătarii pătrunseseră până departe în vest şi 
cuceriră şi această ţară, auzi şi Ulagu-han, fratele Marelui Han 
Mönke despre aceste fapte îngrozitoare: auzi că Rokned-din îi 
jefuia pe străinii care călătoreau prin ţara sa şi trimise în anul 
1256 una din armatele sale ca să asedieze pe crudul principe în 
cetatea sa. Dar cetatea era aşa de puternic întărită, încât rezistă 
trei ani. În cele din urmă prinţul fu constrâns prin foamete să se 
predea. Cetatea lui fu dărâmată şi grădinile paradisului său 
distruse. 

Tătarii se răzbunară îngrozitor pentru crimele Asasinilor. 
Marele Han Mönke ordonă ca întreaga sectă, cu femei şi copii, 
să fie ştearsă de pe pământ, numai foarte puţini au scăpat din 
măcel”. 

Maffio Polo tăcu. Marco privea absent o floare care se 
deschidea şi-şi întindea petalele în căldura soarelui de amiază. 
Dincolo înverzea un tufiş şi se împodobea cu flori roşii şi albe. 
Un pârâiaş se strecura prin iarbă. Din spatele peretelui de lut se 
ridica un fum albastru-cenuşiu care vicia mirosul proaspăt al 
pământului. 

Căpitanul Matteo zice: „Trebuie să văd de Giulietta. Nu pot 
avea nicio încredere în grăjdarii ăştia.” Trecu prin grădină. 
Marco îl văzu intrând în curte prin uşa îngustă. 

„Acum înţelegi cuvintele mele referitoare la ochii întunecaţi ai 
Asasinilor”, zise Maffio Polo. 

„Da, acum le înţeleg. Şi voi credeţi, că Hassan-Bek...” Marco 
îşi aduse aminte de conversaţia nocturnă şi continuă:” Hadşi- 
Muhamed mi-a povestit la fântână că Hassan-Bek şi-a pierdut 
din cauza tătarilor şi casa şi banii şi familia”. 

Maffio zise: „Poate îi facem o nedreptate”. 

„E bine să fii mereu cu ochii în patru”, socoti Nicolo Polo. 


ÎNTÂLNIRE CU CARAUNII 


Căpitanul Matteo călărea la capătul caravanei. Era încins cu o 
sabie enormă. Drumul urca abrupt. In dumbrăvile de palmieri se 
înmagazina căldura şi radia în toate direcţiile. Cerul părea un 
imens clopot de bronz înfierbântat de soare. 

„Odată şi odată trebuie să se termine”, zise căpitanul Matteo. 
„Fii atentă, Giulietta, când ajungem pe vârf, o să vedem marea. 


Şi-atunci dintr-o dată se face răcoare”. 

Îşi şterse sudoarea de pe frunte. Giulietta îl asculta cu 
răbdare. În faţa lor mergeau cincisprezece cămile. Chiar, şi 
măgăruşii cenuşii şi neînsemnaţi îşi vedeau liniştit de drum. 

„Habar n-ai ce frumoasă e Veneţia în anotimpul ăsta. Dinspre 
mare adie un vânt proaspăt. Ai văzut vreodată un oraş în 
mijlocul apei? Nu, aşa ceva tu nu-ți poţi închipui. Şi nici nu vreau 
să mai vorbesc despre palate şi despre poduri”. 

Limba uscată a căpitanului Matteo rostea cu greutate 
cuvintele. Totuşi îşi continua monologul: îi aducea, oarecum, o 
uşurare. 

„Închipuieşte-ţi, că eşti pretutindeni înconjurat de apă: Şi 
când îţi înmoi mâna în ea, răceala ei îţi cuprinde tot corpul, şi te 
simţi ca un peştişor, înainte să fie dus la piaţa de peşte”. 
Caravana ridica nori de praf, care se reaşeza galben şi cenuşiu 
pe frunze şi ierburi. Papagalii cu penele lor viu-multi-colore 
înviorau verdele uscat al copacilor. Găinuşe de munte şi fazani 
stăteau în mijlocul drumului şi zburau în ultima clipă de sub 
copitele Giuliettei, sau săreau în huceag. Căpitanul Matteo lăsă 
frâul mai liber. lapa nu se grăbea, erau încă în raza vizuală a 
caravanei. Convoiul neguţătorilor trecea printr-un sat de munte. 
Colibele sărăcăcioase mărgineau drumul. Erau construite din 
trunchiuri de curmali şi acoperite cu frunze mari. În spatele 
zidurilor de lut rodeau grădini bogate în care se coceau nuci 
mari, lămâi, smochine şi rodii. Nu se zărea pe stradă nici ţipenie 
de om. Satul părea mort în arşiţa dogoritoare a amiezii. 

Marco călărea alături de tatăl său. Cu statura lui zveltă şi 
vânjoasă şedea drept în şea şi stăpânea mişcările calului. 
Devenise un bun călăreț. Când i se ivea ocazia încerca să imite 
figurile, de călărie, ale djigiţilor. Astăzi însă era mai convenabil 
să nu facă mişcări inutile. Îşi înfăşurase capul ca să se apere de 
razele soarelui cu o pânză albă îngusta. Obrazul îi era bronzat, 
cafeniu închis. Plictisitorul drum îl indispunea. 

Fruntea şi obrajii îi erau punctaţi de sudoare şi-l făceau să 
pară mai în vârstă. Semăna cu un oştean obosit, a cărui energie 
latentă se poate trezi, în prezenţa duşmanului, la nebănuite 
performanţe. 

„Unde este, Matteo”? 

Întrebarea tatălui trezi simţurile amorţite ale lui Marco: Se 
uită în jur. Unchiul Maffio era singur. In spatele lui călărea 


Hassan-Bek. Drumul se strâmtase; se apropiau de vârful 
muntelui. 

Matteo nu se vede nicăieri. „Am să călăresc înapoi”. 

„Bine, dar rămâi mereu în raza vizuală. Dacă nu-l găseşti pe 
Matteo, spune-le djigiţilor”. 

„Da, tată”. 

Insărcinarea îl învioră pe Marco, ca o băutură răcoritoare. Cu 
o mişcare din şold îşi îndreptă calul la o parte Unchiul se uită în 
gol şi trecu tăcând pe alături. 

„incotro vrei s-o iei Beg Polo?” întrebă Hassan-Bek, care 
examina terenul cu o privire ageră. 

„Ce vă interesează?” murmură neauzit Marco. lar tare 
răspunse: „Mă întorc imediat”. 

„Nu vă îndepărtați de caravană”, îi strigă în urmă Hassan-Bek. 

Marco supărat, biciui aerul cu cravaşa. De ce-şi bătea capul 
Hassan-Bek tocmai cu el? Era suficient dacă tatăl şi unchiul îi 
dădeau mereu instrucţiuni. 

Caii, catârii, măgarii şi cămilele trecură pe lângă el, mânate 
de conducătorii lor. Djigiţii erau împărţiţi pe toată lungimea 
caravanei. Marco îl întrebă pe unul din ei dacă-i văzuse pe 
căpitanul Matteo. Djigitul trase din umeri cu părere de rău. 
Marco aşteptă. Muşte şi țânțari îl înconjurară şi el dădea cu 
cravaşa după ele. Calul lui juca neliniştit, îl sili din coapse să 
stea liniştit. 

Tocmai dispăreau ultimele cămile după o cotitură. Trebuia 
oare să se întoarcă fără să-l fi găsit pe Matteo? Zgomotul făcut 
de nenumăratele copite, şi strigătele obosite ale catârgiilor nu 
se mai auzeau. O linişte neobişnuită îl înconjură brusc. Plantele 
nu mai creşteau în soarele arzător şi nimicitor, florile erau ofilite 
şi lipsite de culoare, iar trunchiurile copacilor stăteau unele 
lângă altele ca o pădure de coloane împietrite. Nu era viu decât 
ceea ce era inutil: muşte, țânțari, păianjeni otrăvitori, şerpi. 

Dar unde era căpitanul Matteo? 

Se aflau în munţii în care trăiau tâlharii caraunaş, la trei zile 
de drum depărtare de Ormuz. Tatăl îl pusese în gardă. Marco îl 
strigă cu voce puternică pe Matteo. Aerul sufocant îi înăbuşi 
chemarea. Atunci dădu pinteni calului şi o luă în galop spre sat. 
Obrazul i se întunecă de mânie, când îl văzu pe Matteo 
înconjurat de trei oameni îmbrăcaţi în alb şi cu pielea maron 
închisă, lângă fântână. Matteo tocmai înmuia o pânză în găleata 


de piele, se ştergea pe faţă şi apoi cu pânza udă şterse şi pe 
Giulietta pe spate. 

Mânia lui Marco se potoli repede. „Vino căpitane, Matteo”, 
strigă el. „Caravana e deja pe munte. Altfel n-o mai ajungi!” 

„Bine c-ai venit, Marco” Matteo aruncă încă o dată găleata în 
fântână şi o scoase. Ochii lui pătrunzători urmăreau din orbitele 
adânci, mişcările oamenilor. 

„Poţi să mă lămureşti ce fel de afurisiţi corbi sunt ăştia! 
Rămâi călare, Marco. Aici ceva nu-i în ordine... Hei, mă, tu pielea 
dracului i-aţi degetele tale murdare de pe mine”, zise Matteo 
zâmbind furios. Unul din ei încercase să pună mâna pe frâul lui 
Marco. Matteo prinse de braţ pe omul îmbrăcat în alb şi-l trase 
la sine. 

„Vezi măi prietene, numai domol, altfel cazi în fântână! Rămâi 
în şa, Marco!” 

Împinse omul în alb până la Giulietta. Acesta făcea mar. 
Sforţări ca să se elibereze dar nu reuşea să-şi scoată braţul din 
strânsoarea puternicului pumn. Vinele gâtului şi de pe frunte i 
se umflau de durere. O lovitură îl făcu să zboare clătinându-se. 
Între timp Matteo nu-i pierdu din ochi pe ceilalţi doi. 

Aceştia păreau nehotărâţi, neştiind ce ar putea întreprinde 
contra acestui bărbat uriaş. 

Matteo sări în şea. Auzi un strigăt poruncitor, după care 
apărură oameni înarmaţi ce se îndreptau în fugă spre fântână. 
Scoteau urlete de mânie. O lance zbură aproape, pe lângă 
umărul lui Marco, a doua se înfipse în coapsa Giuliettei. lapa sări 
în două picioare şi se repezi spre bandiți. Sângele şiroia din 
rană. Brusc însă i se împiedică picioarele dinainte. Căzu și 
Matteo căzu în faţă, dar se ridică imediat în picioare şi-şi scoase 
sabia. 

Aştia sunt caraunaș, gândi Marco. Numără nouă sau zece 
bărbaţi, era excepţia celor neînarmaţi, care acum intrară în fugă 
într-o casă. Simţurile lui încordate îl preveneau de pericol, se 
ghemui instinctiv şi se lipi de gâtul calului. O lance zbură 
aproape de tot peste capul lui. Îşi întoarse calul şi-l repezi peste 
bandiți. Pe un al doilea îl lovi cu sabia. Hainele i se lipeau de 
corp, părul îi era ud ca după o baie. Calul încerca săltând 
neliniştit să se îndepărteze de câmpul de luptă. Cei trei bărbaţi 
se întoarseră înarmaţi din casă şi se repeziră la Matteo, care era 
înconjurat de ceilalţi. Acum exista ocazia ca Marco să poată fugi. 


Bandiţii nu-i dădeau nicio atenţie. Nu mai exista nicio îndoială că 
în curând îl vor copleşi pe Matteo, care se apăra ca un scos din 
minţi, cu sabia lui uriaşă. Nu era mai bine să-i aducă pe djigiţi? 
Ca niște umbre zburau gândurile prin capul lui Marco. 

„Fugi, Marco!” auzi vocea lui Matteo. 

În faţa lui zăcea o lance. Se ridicau nori de praf, armele se 
izbeau cu zgomot. Strigătele oamenilor şi gemetele chinuitoare 
ale celor lovite umpleau atmosfera. Patru bandiți erau răniţi sau 
morţi. 

„Adu ajutoare, Marco!” gâfâi Matteo. Toate se întâmplară cu 
viteză de fulger. Un laţ cuprinse gâtul lui Matteo, o smucitură, o 
durere care-l făcu să vadă roşu, îl făcură să se prăbuşească la 
pământ Sabia zbură în praful drumului. Marco îşi îndreptă calul 
spre bandiți. Cinci lănci se ridicară spre el. Gândurile lui lucrau 
repede şi limpede. Înfipse pintenii în trupul calului, care se ridică 
în două picioare, se întoarse pe cele dinapoi şi o luă la goană. 

Un singur gând îl stăpânea pe Marco: ajutor pentru Matteo! 

Auzi înjurăturile şi blestemele bandiţilor. Calul zbura printre 
copaci, tufişuri, costişe. Marco se aplecă înainte şi îl silea să-şi 
dezlănţuie toate forţele. Drumul cu multe curbe ducea spre vârf. 

Ajutor pentru Matteo! 

Îl durea capul, sângele îi bătea în urechi, şi-i ciocănea în 
tâmple. În vine simţea vâjâitul înăbuşit al bătăilor inimii. Simţea 
o sete nebună. O salivă lipicioasă îi umplea gâtlejul. Soarele 
nemilos îşi revărsa razele lui dogoritoare pe pământ. Drumul 
spre vârful muntelui părea că nu mai vrea să se sfârşească. Pe 
amândouă părţile se întindeau câmpuri cu pepeni. 

Brusc, lui Marco i se păru că aude tropot de copite. Se 
întoarse dar nu văzu nimic altceva decât drumul pustiu. Bandiţii 
nu-l urmăreau, probabil se temeau de djigiţii care întovărăşeau 
caravana. 

Marco trăgea de frâie şi-şi lovea calul cu cravaşa, ca să-l 
silească la o ultimă sforţare. Se gândi la tatăl său: Ce-o să zică 
de modul cum a acţionat? 

Atunci văzu spre uimirea lui doi cai înşeuaţi, fără stăpân, ce 
venea în direcţia lui în trap liniştit. În primul moment crezu că 
animalele au scăpat în timpul popasului de amiază, însă alungă 
imediat gândul, ştiind că djigiţii i-ar fi prins fără nicio greutate. 

Când animalele se mai apropiară, recunoscu calul tatălui său 
şi îl cuprinse o frică paralizantă. Lăsă frâul mai liber, iar catul lui 


se opri cu botul plin de spumă. Nu mai exista niciun fel de 
îndoială, armăsarul murg cu steaua albă de pe frunte era calul 
de călărie al tatălui său. Marco sări de pe cal şi chemă murgul. 
Când armăsarul auzi vocea cunoscută se apropie cu grijă. 

Marco întinse mâna dup frâu, dar îi dădu drumul. Întâi trebuia 
sa afle ce s-a întâmplat şi încerca să îndepărteze toate gândurile 
care năvăleau asupra.-i. Işi legă calul de un pom şi fugi pe jos 
mai departe. Unchiul Maffio era doar cu el, se gândi, si apoi 
djigiţii! Şi negustorii ceilalţi sunt înarmaţi, nu este atât de simplu 
să ataci o caravană. 

Marco îşi făcea reproşuri că-şi părăsise tatăl, ar fi putut să-i 
dea ajutor. Dar cine bănuia că vor fi atacați? Mai spera să-i vadă 
înaintea lui poposind paşnic, într-o pădurice de palmieri. 

Marco îşi grăbi paşii. Drumul ducea peste un platou şi se 
pierdea într-un coborâş îngust. 

Îl cuprinse un sentiment de părăsire la vederea munţilor 
întunecaţi şi tăcuţi şi a cerului lipsit de nori. Podişul era acoperit 
cu iarbă de stepă verde cenuşie, cu mărăciniş şi cu bine 
mirositoare ierburi argintiu-cenuşii. 

Un vânt fierbinte mătura vegetaţia săracă şi ridica praf. Marco 
îşi duse mâna ca apărătoare la ochi: atunci zări, la margine 
câmpiei, o trupă de călăreţi care se apropia de el cu 
repeziciune. Nu putea să-şi dea seama dacă oamenii îmbrăcaţi 
în alb îl văzuseră deja. Nu mai era vreme să fugă înapoi la cal. 
Se aruncă jos şi se târî prin iarbă şi prin tufişurile joase: la 
cincizeci de paşi depărtare de drum rămase culcat. 

Îşi ridică cu grijă capul şi privi printre ierburi. Praful îi pişcă 
ochii roşii şi inflamaţi, şi şuviţe de păr îi atârnau pe obraz. 
Numără doisprezece călăreţi înarmaţi. După aspect aparţineau 
bandiţilor din sat. Erau înarmaţi cu lănci, pe spate le atârnau 
arcuri. În tolbe nu mai aveau nicio săgeată. 

Inima lui Marco bătea cu lovituri repezi. Călăreţii păreau a 
veni direct spre el. Îşi scoase sabia din teacă şi şi-o puse, gata, 
lângă el. În mâna stângă îşi luă pumnalul. Nu simţea nicio frică. 
Ceva irevocabil se îndrepta spre el, şi nu-l puteai nicicum opri: 
dacă-l descopereau, însemna pentru el moartea. Asta era 
aventura! 

Oare aşa şi-şi închipuise altădată în Veneţia, când privea plin 
de nostalgie după corăbii şi dispreţuia frumuseţea lagunei 
strălucitoare sau pe drumul cenuşiu şi ploios al caravanei? 


Era aventura pe care şi-o visase? Să se lupte cu bandiții și cu 
negustorii de sclavi, să o elibereze pe Zuzika, frumoasa 
îndurerata ţigăncuşă. El, eroul plin de strălucire! Şi uite, își 
primeşte răsplata; aur, argint şi aplauzele mulţimii. Şi fata pe 
deasupra! 

Acum, Însă zăcea în murdărie, vânt şi arşiţă... printre ierburi 
bine mirositoare... 

Un fazan argintiu îi trecu prin faţa ochilor, iar călăreţii în alb, 
cu feţele întunecate şi temerare se îndreptau spre el. Fiecare 
bătaie de inimă părea că durează ceasuri. 

Simţul timpului îi dispăruse. Marco era gata să lupte, cu sabia, 
cu pumnalul, cu picioarele, cu dinţii. Pumnul strâns înfipse 
pumnalul în pământ, el îşi încordă toţi muşchii gata să sară. 

Lăncile călăreţilor erau pătate de sânge, hainele le erau 
zdrenţuite. Trecură pe lângă Marco. In mijlocul lor, văzu doi 
Prizonieri legaţi pe cai. Unul dintre ei era Hassan-Bek. Zăcea 
leşinat pe spatele calului, hainele îi erau pline de sânge. 

„Există asemenea singuratici. Nu-i uşoară viaţa pentru ei 
zisese Maffio Polo, în Bagdad. 

Şi-acum Hassan-Bek era legat, grav rănit, pe cal. 

Ce se întâmplase? întrebarea aceasta îl chinuia pe Marco. 
Celălalt prizonier era un djigit. 

Marco se ridică în genunchi. Călăreţii dispăruseră. În curând 
vor descoperi caii fără călăreț şi pe cel legat de un copac. Işi luă 
armele şi se îndepărtă de drum. Viţa sălbatică i se încolăcea de 
picioare, mărăcinii îi zdrenţuiau hainele. 

Un nor de praf se ridică la marginea podişului. Marco auzi 
mugetele tânguitoare ale animalelor şi recunoscu cămilele, 
catârii, caii şi măgarii caravanei, mânaţi din urmă de călăreţi 
îmbrăcaţi în alb, care-şi mânuiau cravaşele înjurând. Era greu 
păstrezi laolaltă animalele înfricoşate. Două cămile o luară la 
fugă şi ieşiră de pe drum, din nou era pericol pentru Marco fie 
văzut Dar acum era suficient de departe ca să poată fugi 
ghemuit până la un copac pipernicit. 

Marco îşi puse mâna la ochi şi aşteptă până când dispăru 
convoiul. Nu mai văzu alţi prizonieri. Ce se întâmplase cu 
oamenii? Unde era tatăl său? Unde era unchiul Maffio? 

Îi uciseseră, oare, bandiții? 

Atâtea întrebări! 

Asta nu mai era aventură! Aventura se născuse şi murise 


|”? 


lângă căminul în care lemnele ard trosnind şi înalţă flăcări ca 
nişte limbi roşii. 
Setea îl chinuia pe Marco. 


În spatele înaltului munte curgea un râu. Apa lui se prelingea 
prin şanţuri şi jgheaburi şi umezea pământul galben roşcat. 
Avea un curs repede printr-o vale roditoare. Acolo creşteau 
curmali şi arbori roditori. Pe o păşune verde erau strânşi 
împreună, cai, oi şi măgari. O dungă de pădure ascundea 
colibele caraunaşilor de priviri prea curioase. 

Se apropia deja seara. Şeful caraunaşilor, un bărbat mic şi 
corpolent, inspecta prada; stofe de mătase, covoare, saci cu 
grâu şi orez, baloturi de bumbac, piei şi alte bunuri. Obrazul lui 
lătăreţ şi dolofan, cu mustaţa neagră, strălucea de poftă şi 
mulţumire. Caraunii aşteptau tăcuţi împărţirea prăzii, numai 
copiii îşi permiteau să scoată uşoare strigăte de admiraţie. 

În spatele pădurii, de pe coastă, apunea soarele. În jurul 
munţilor plutea un văl de lumină, ca un abur strălucitor colorat. 
Morţii zăceau în colibe. Nevestele morţilor şedeau lângă ei cu 
picioarele încrucişate sub ele, scoțând strigăte jalnice, prelungi. 
Un paznic medita asupra ghinionului său, care-l condamnase să 
păzească prizonierii, în timp ce ceilalţi îşi primeau partea lor de 
pradă. 

„Hei, şacalule, stai liniştit!” urlă el mânios şi vâri lancea 
printre zăbrelele de lemn, în groapă, ca să-i lase un semn de 
amintire prizonierului ce se zbătea furios. O smucitură îl făcu să 
cadă cu tot corpul peste zăbrele. Işi lovi capul de lanţul şi de 
lacătul de fier şi rămase aşa, ameţit, o clipă. 

Prizonierul din groapă îi ţinea lancea în mâna însângerată, i-o 
smulsese prinzând-o de vârful ascuţit. 

„Mă diavol cu piele tuciurie”, urla Matteo cu obrazul 
schimonosit de durere. „Bagă de seamă că acum am să te gâdil 
cu propria-ţi lance!” 

Trecu o vreme până când Matteo reuşi să întoarcă lancea? şi- 
o aşeză în palmă şi o aruncă în sus, dar lovi numai lemnul. 

Paznicul sări în laturi şi se depărtă de locul periculos, 
clătinându-se încă. Râsul triumfător al prizonierului îl urmărea. 

Căpitanul Matteo se aşeză într-un colţ şi-şi legă mâna cu o 
bucată de pânză ruptă din haină. Acum avea o armă şi îşi jură 
să n-o mai lase din mână. 


Paznicul, însă, când îşi veni în fire, se înspăimântă. Acest uriaş 
nebun, furios, care şi fără armă era mai periculos decât un tigru, 
îi luase lancea. Va fi expus batjocurii tovarăşilor când aceştia 
vor afla de ghinionul lui. Deja vedea disprețul zugrăvit pe 
obrazul căpeteniei lor: o să fie închis în propria-i închisoare, 
acoperit de ocară şi ruşine. 

Nenorocitul se târî în patru labe până la zăbrele şi încercă să 
privească, pe furiş, în groapă. Dar abia îi apăru părul peste 
marginea gropii, că prizonierul dădu cu lancea după el. Paznicul 
se retrase, apoi se apucă să se roage şi promise lapte iapă, 
plăcinte de grâu, carne de berbec şi Kumis, numai să-şi 
recapete lancea. 

Matteo, deşi nu înţelegea niciun cuvânt, ghici, totuşi, că 
Paznicul îi promitea ceva. Arma din mână avea asupra lui o 
influenţă binefăcătoare. Uită de ruşinea că şedea închis, ca un 
câine, în groapa împuţită. Adună-ţi minţile Matteo, îşi zise, altfel 
te prăpădeşti aici în mod lamentabil. Îşi făcea griji pentru Marco, 
care din vina lui ajunsese în pericol. 

„Hai, vino prietene”, zise el cu voce calmă, „să stăm puţintel 
de vorbă”. 

Un obraz negricios cu ochi speriaţi se ivi peste marginea 
gropii. 

„Apropie-te, fecior de căţea, nu-ţi fac nimic”, zise Matteo 
prietenos. „Fugi şi adu-mi de mâncare şi o băutură răcoritoare! 
Aşa, un munte de mâncare, înţelegi? apoi am să-ţi dau lancea 
şi-o să mă poţi străpunge în toată liniştea. Uite, lancea ta, o 
vezi? Aşa că şterge-o micul meu prieten!” 

Paznicul privi în toate părţile. Începea, încetul cu încetul, să se 
întunece. Tovarăşii lui mai erau la împărţirea prăzii. Dădu din 
cap plin de zel, şi-l lămuri prin gesturi pe Matteo, c-o să-i 
îndeplinească dorinţa. 

Dar abia dispăru, că Matteo se apucă de lucru. Rupse vârful 
lancei şi începu să sape trepte în peretele de pământ întărit. Pe 
cer apăruseră primele stele. 

Dintr-o dată Matteo auzi un geamăt înăbuşit. Părea că 
străbate prin pământ până la el. Se opri şi ascultă. Acum auzea 
strigătele slabe. O voce îl strigă pe nume. Lui Matteo nu-i era 
frică nici de oameni nici de diavoli, dar vocea asta ca de strigoi îl 
băgă în toate spaimele. Era oare moartea, care-l striga din 
adâncul mormântului? 


Închisoarea era la marginea satului. Zgomotele zilei se 
liniştiseră. Nu lătra niciun câine, nu zbura nicio pasăre prin 
coroanele copacilor, chiar şi strigătele de jale ale femeilor 
amuţiseră. 

„Cine mă strigă”? întrebă Matteo. Vocea lui tunătoare se 
înecă în groapa strâmtă. Ascultă, din nou îşi auzi numele. 
Răsuflă uşurat când auzi şi cuvinte persane. Şi îşi aminti că pe 
locul închisorii caraunaşilor erau patru gropi. Deci în afară de el 
mai era încă un prizonier. 

„Cine e?” strigă Matteo. „Spuneţi-vă numele”. 

„Hassan-Bek”. 

„Aşteptaţi Hassan-Bek. Încerc să ies din mizeria asta de 
gaură, poate o să reuşesc să vă ajut”. 

Şi îşi continuă cu febrilitate munca. Acum nu era vreme 
pentru conversații. Ceea ce bănuise se confirma prin prezenţa 
lui Hassan-Bek. Caravana fusese atacată de bandiți. Dar unde 
erau ceilalţi? Ce se întâmplase cu Nicolo şi Maffio Polo? Unde se 
găsea Marco? 

Încercă să se caţere pe trepte, înfigea adânc vârful lăncii în 
perete şi se servea de ea ca suport. Dar în curând descoperi că 
toată osteneala ce şi-o dădea era degeaba. Abia reuşea să se 
caţere câteva picioare, îşi pierdea echilibrul şi trebuia să sară 
înapoi. Era imposibil să ajungi pe pereţii care se strâmtau 
mereu, până la zăbrelele de sus. Stătea aici ca într-un mormânt 
şi singura lui distracţie ar fi fost conversaţia cu Hassan-Bek. Dar 
cum el nu ştia niciun cuvânt persan, iar Hassan-Bek de 
asemenea nu vorbea niciun cuvânt în italiană, orice posibilitate 
de comunicare era imposibilă. Posomorât Matteo se aşeză pe 
pământ. Arşiţa înăbuşitoare se mai potolise. Tot corpul îi era ud 
de sudoare după eforturile ce le făcuse, mâna rănită îl durea. li 
era foame şi sete. 

Când zări mutra de pungaş a paznicului şi-i auzi glasul şoptit, 
îşi recăpătă curajul. Câteva lipii căzură în groapă. Matteo le 
curăţi de mântuială şi muşcă din ele. Gura îi era uscată, abia 
putea să înghită. 

Paznicul îşi ceru lancea. g 

Vitalitatea lui Matteo se trezi din amorțeală. lşi birui 
posomorâta-i dispoziţie sufletească. Un gând îi străfulgeră prin 
minte, care-l stimulă imediat la o mai mare inventivitate. Dacă 
paznicul ar deschide zăbrelele şi s-ar întinde după lance... Vocea 


lui Matteo deborda de amabilitate: „Deschide uşiţa, mă corbule, 
şi dă-mi un ulcior. Eu beau şi tu-ţi recapeţi lancea. Uite-o! Ce 
lance frumoasă! E drept, fără vârf, dar ce importanţă are? Uite, 
ţi-o dau aşa de frumos, că n-ai decât să-i prinzi coada. Deschide 
doar uşiţa!” 

_ Matteo îşi însoțea cuvintele cu gesturi foarte grăitoare. 
Impărțirea prăzii părea să se fi terminat Se auzeau paşi şi 
glasuri. Paznicul descuie grătarul de zăbrele, scoase lanţul şi îl 
deschise, răsturnându-l. Cu o frânghie cobori ulciorul, şi-şi ceru 
lancea. 

Matteo bău laptele rece. Nu-şi bătea capul cu torentul de 
vorbe pe care paznicul agitat le revărsa asupra lui. Bău ulciorul 
până la jumătate şi avu impresia că niciodată în viaţa lui nu i-a 
trecut peste buze o băutură mai divină. „Eşti un înger, măi 
ticălosule”, murmură el. Acum, tragi afară ulciorul şi îl laşi 
alături în groapa lui Hassan-Bek. Apoi îţi dau lancea”. 

Paznicului nu-i rămânea nimic altceva de făcut decât să 
asculte indicaţiile acestui diavol. Toate gândurile lui erau 
îndreptate numai în jurul unui lucru: recăpătarea lăncii. După ce 
o să o aibă din nou în mână, se va răzbuna în mod îngrozitor. 

Matteo nu mai auzea vocea lui Hassan-Bek decât foarte slab. 
Grătarul de pe groapa alăturată fu închis din nou. Paznicul veni 
înapoi şi se întinse aplecându-se după lancea care-i era întinsă 
îndatoritor. Dar abia o apucă bine în mână, că Matteo îl trase în 
groapă cu o smucitură puternică. 

„Aşadar, uite, eşti aici!” Îl prinse de piept pe paznicul îngrozit 
de moarte, şi-i trase o palmă care-l lipi de perete, „Asta pentru 
că vroiai să mă gâdili cu lancea! Dacă însă vrei să rămâi în 
viaţă, aşează-te frumos aici, ca să mă pot urca pe umerii tăi. 
Aşa, vezi! Nu îndrăzni să faci vreo mişcare greşita...” Se urcă pe 
umerii paznicului, dar nu atinse marginea. Groapa era prea 
adâncă. Sări dezamăgit pe pământ. 

Acum şedeau doi prizonieri în groapa cea strâmtă. 

Şi nu vedea nicio posibilitate de evadare. 


Marco urmări bandiții până la satul părăsit, de pe drumul 
caravanelor. Se ascunse într-un tufiş şi observă cum caraunii 
mână cămilele, catârii şi măgarii în munţi, pe o cărare ascunsă. 
O parte din el alese cei mai buni cai ai caravanei şi-i urmă, 
împreună cu cei doi prizonieri. Djigitului îi legară ochii. Hassan- 


Bek zăcea inconştient pe spinarea calului. Marco aşteptă până 
cel din urmă călăreț părăsi satul, şi-şi prinse şi fel un cal dintre 
cei lăsaţi în urmă; îl duse la fântână să-l adape, şi bău şi el o 
gură din apa călduţă şi cu gust amar. Apoi intră în câteva case 
să caute ceva de mâncare. Bandiţii lăsaseră destule în satul 
jefuit, ca să-şi poată potoli foamea și să-şi hrănească calul. 

Marco se întreba unde putea fi Matteo? Bănui că bandiții îl 
transportaseră şi pe el. 

Aerul fierbinte tremura deasupra pământului. Pe cer se 
vedeau zburând în cerc patru perechi de vulturi. Liniştea după- 
amiezii era de necrezut, după tulburătoarele evenimente. Marco 
trebui să se hotărască, dacă să caute să afle ascunzătoarea 
bandiţilor sau să vadă ce s-a întâmplat cu cei ce scăpaseră din 
caravană. 

Dacă n-ar fi fost şi calul fără stăpân al tatălui! 

Bandiţii furaseră şi catârul cu cadourile papei pentru marele 
han, precum şi toate bunurile familiei Polo. Dacă nu-i urmărea 
acum, ar fi fost greu să li se mai descopere ascunzătoarea. 

Şi căpitanul Matteo? Şi Hassan-Bek rănit? 

Cu inima grea. Marco se hotărî să-i urmărească pe bandiți. 
Urmele duceau pe cărări pe care puteai să-ţi frângi gâtul, peste 
munţi prăpăstioşi şi stâncoşi, peste văi singuratice către un râu. 
Era de mirare cât de repede înaintaseră bandiții cu animalele 
furate. Cu toate că Marco călări fără întrerupere în urma lor, nu 
mai putu să-i ajungă. Călări de-a lungul râului şi după o bucată 
de vreme, descoperi locul pe unde convoiul trecuse râul. Acum 
nu mai era greu să urmăreşti urmele care duceau la satul 
caraunaşilor şi la păşunile lor. In timp ce caraunaşii îşi 
descărcau prada, se căţără pe o coastă, de acolo putea urmări 
nestingherit evenimentele. Mai la vale, la o depărtare de câteva 
sute de paşi, văzu paznicul cu lancea. Acum împingea printre 
grilajul de zăbrele; acum cădea ca lovit de trăsnet, se scula cu 
greutate, şi - nu mai avea lance în mână. Marco uită toată 
oboseala şi toate gândurile negre. Cu toate că nu putea să 
arunce nicio privire în groapă, ştiu că isprava o făcuse Matteo. 

Marco aştepta seara cu nerăbdare. Când văzu cum Matteo îl 
trage în groapă pe paznic izbucni în râs. Caraunii, greu încărcaţi 
cu pradă, intrară în colibele lor. 

Marco cobori atent povârnişul şi se strecură spre închisori. 

„Matteo, eu sunt Marco, mă auzi?” 


„La dracu!” strigă Matteo. 

„Aşteaptă, îţi arunc o frânghie!” Fixă frânghia care servise 
pentru coborârea ulciorului de grilajul de lemn şi o aruncă în 
groapă. 

Matteo îi dădu o lovitură paznicului, care leşină pentru mai 
multe ceasuri, şi se căţăra afară din groapă. A 

„Băiete”, strigă el încet. „Băiete, cum ai reuşit să faci asta?” Il 
îmbrăţişă pe Marco. „Vino”, zise, „să-l eliberăm şi pe Hassan- 
Bek. Cheia i-am luat-o, deja, banditului ăluia”. 

Ascultară. Niciun zgomot nu se auzea. Bandiţii erau încă 
ocupați cu prada lor. Matteo deschise grilajul de zăbrele şi-l 
dădu de pământ. 

„Hassan-Bek”, strigă Marco în întuneric, „ia frânghia”. 

Niciun răspuns. 

„Vrem să te eliberăm... Hassan-Bek?” 

„Şi-a pierdut cunoştinţa”. O presimţire întunecată îl cuprinse 
pe Matteo, care cobori în groapă cu frânghia, dar după o vreme 
se întoarse. 

„Nu-l mai putem ajuta. Hassan-Bek a murit... Vino Marco, nu 
putem pierde timpul!” 

Are ochii posomorâţi şi fanatici ai Asasinilor... Oamenii îl 
priveau cu neîncredere, pentru că era tăcut şi singuratic. Acum 
era mort, căzuse în lupta contra bandiţilor. 

Intunericul preschimba copacii în uriaşi şi tufişurile de lângă 
drum în fiinţe fantomatice. Animale de pradă se strecurau prin 
noapte. Un şarpe se strecură fâşâind în huceag. Şacalii urlau. 
Răgi un leu. Cerul întins şi înalt era semănat cu punctişoare de 
lumină. 

Matteo şi Marco mergeau prin noapte. 


Două zile după atacul banditesc, Nicolo şi Maffio Polo călăreau 
cu două sotnii - fiecare cuprinzând o sută de războinici tătari şi 
cincizeci de djigiţi - pe drumul prăfuit. Urcau o pantă domoală. 
In faţa lor în depărtarea ceţoasă şi tremurând de arşiţă, munţi 
întunecaţi. Dacă întorceau capul vedeau marea de un albastru 
puternic, respiraţia ei răcoroasă îi înviora. În câmpiile Ormuzului 
se cocea grâul. Vântul bătea dinspre mare şi, încălzit de soare, 
adia deasupra spicelor de ovăz şi secară. 

Obrazul lui Nicolo Polo era slăbit şi cenuşiu. Toată fiinţa lui 
părea la fel de împietrită. Gândurile i se învârteau în acelaşi cerc 


vicios, neliniştite, necontenit: eu sunt de vină, dacă şi-a pierdut 
viaţa... îmboldiţi caii, mai repede, mai repede!... Eu sunt de 
vină! mai repede, mai repede... Galop! 

Caii mici şi păroşi ai tătarilor se străduiau cât mai mult. Cal şi 
călăreț păreau o singură fiinţă. Caii fugeau neobosiţi, iar 
călăreţii atenuau orice zdruncinătură cu mişcări ale corpului, de 
mii de ori repetate şi care, deja, făceau parte din fiinţa lor, ca şi 
arcul cu săgețile, plosca de piele şi hrana. Erau obişnuiţi să fie în 
şa două zile şi două nopţi într-una. Dormeau călare în timp ce 
caii păşteau. 

Lângă Nicolo Polo, călărea fratele său, care-şi da silinţa să-şi 
ascundă îngrijorarea. Tăcerea îl apăsa. 

„E bine că ne-am preschimbat ducaţii în turcoaze”, zise. 

„Nenorocul mă urmăreşte! Trebuia să-l las la Veneţia!” 

„Nu vorbi prostii, Nicolo!” răspunse grăbit Maffio, băiatul 
trăieşte. Bandiţii vor doar preţ de răscumpărare”. 

Nicolo se trezi din împietrirea lui. „A fugit drept în braţele 
bandiţilor, căutându-l pe acest afurisit de Matteo”. 

Spre amiază făcură un scurt popas. Drumul caravanelor 
ducea printre doi munţi, sus în munţii înalţi. Trecură pâraie şi 
râuri şi se răcoriră cu apa rece. Seara, erau la o distanţă de o zi 
de drum de la locul atacului. Nicolo Polo propuse căpitanului 
sotniei să-şi continue drumul şi noaptea. 

Se aprinseră focuri. Flăcările jucăuşe ţineau departe 
animalele sălbatice, fumul împrăştia insectele supărătoare. In 
timp ce caii păşteau, călăreţii îşi mâncară cina lor simplă şi se 
întinseră să doarmă pe blănuri sau pe pături de pănură. După 
două ore urmau să fie treziţi de către paznici. 

Se făcuse răcoare, şi înaintau mai repede, decât în căldura de 
cuptor a zilei. Nicolo şi Maffio Polo priveau încruntaţi înainte. 
Întunericul uniform al nopţii cu siluetele copacilor, a munţilor şi 
a tufişurilor, zgomotul făcut de copitele cailor şi de zăngănitul 
harnaşamentului, îi adormeau. Călăreau în urma unui grup de 
zece tătari, în vârful coloanei. Călăreţii din faţă se opriră brusc. 
Prin întuneric se auziră strigătele avertizatoare ce străpungeau 
tăcerea. Călăreţii se pregătiră de luptă. 

Fraţii auziră o voce amenințătoare de bas: „La dracu, măi 
diavoli pitici, nu vedeţi că noi nu suntem tâlhari de drumul 
mare!?” Şi-apoi se auzi o voce tânără şi limpede: „Unde este 
conducătorul vostru? Caravana noastră a fost atacată de 


bandiți!” 

Nicolo Polo dădu pinteni calului şi, urmat de Maffio, porni 
înainte. Mai credea că vreun demon nocturn îi zăpăceşte 
simţurile. „Marco/” strigă el cu respiraţia tăiată. „E doar fiul 
meu! Nu vedeţi?” 

Tătarii le dădură drumul celor doi. Nicolo Polo sări de pe cal 
şi-l îmbrăţişă pe Marco. „De unde vii?” murmură el. Gândurile 
negre dispărură ca duse de vânt; îşi desfăcu îmbrăţişarea şi zise 
cu asprime: „Uite, aici e unchiul tău, Maffio, şi-a făcut griji 
pentru tine. Salută-l”! 

Nicolo Polo îşi dădu calul la o parte. Mâna lui strângea violent 
frâul, strânse din dinţi, ca să-şi poată stăpâni emoția. 

„Suntem iar împreună, unchiule”, zise Marco cu o voce aspră. 
înţelegea sentimentele care-l potopeau pe tatăl său; pentru că 
şi el trăia în clipele acestea o multitudine de sentimente 
necunoscute, un amestec de fericire şi tristeţe, care-i umpleau 
ochii de lacrimi. 

În timp ce Maffio îşi îmbrăţişa nepotul, Nicolo Polo se apropie 
de Matteo: Îţi mulţumesc, Matteo, îţi mulţumesc că l-ai salvat pe 
Marco.” 

Matteo, stingherit, îl contrazise. „Vă înşelaţi, Nicolo Polo, 
Marco a fost cel care m-a scos pe mine din groapa aia împuţită. 
N-am să uit lucrul ăsta niciodată, v-o jur, Nicolo Polo, niciodată 
n-am să uit!” 

Nicolo îl privi neîncrezător. Între timp tătarii deveniră 
nerăbdători: voiau să ştie unde se aflau bandiții. Prinţul tătar din 
Ormuz, înfuriat de noul atac al unei caravane, poruncise, 
căpeteniilor sotniilor ca şi conducătorului djigiţilor, să descopere 
în orice condiţii ascunzătoarea tâlharilor. Comerţul între Bagdad 
şi Ormuz era simţitor perturbat de aceste neruşinate atacuri 
asupra caravanelor. 

Tătarii hotărâră să înainteze până în valea următoare, ca 
acolo să asculte cele ce urmau să le povestească Marco şi 
Matteo. Curând se aprinseseră focurile şi Marco povesti ce li se 
întâmplase. 

Când Nicolo Polo auzi că Hassan-Bek e mort, îşi cobori 
privirile. 

„N-am fost drepţi cu el. Era un bărbat viteaz”, zise el. Zăcea 
întins pe pământ, rănit, şi tot se mai apăra contra tâlharilor. 
Cinci neguţători, caravanbaşiul şi zece djigiţi au fost omorâţi.” 


„Ți-am văzut calul, tată, m-am întâlnit cu el, venea fără 
stăpân... 

„Tatăl tău a căzut, în luptă, de pe cal”, zise Maffio Polo; „Am 
călărit zi şi noapte ca să aducem ajutoare.” 

Se întoarse spre fratele său: „Vezi Nicolo, că planul meu a fost 
bun. Ar fi fost fără rost să-i urmărim singuri pe caraunaşi”. 

„Marco a făcut-o”, răspunse, mândru, Nicolo Polo. 

„Când mă gândesc la asta simt un fior rece pe şira spinării”, 
zise Maffio. 

Marco îşi aminti brusc de conversaţia nocturnă cu Hadşi- 
Muhamed şi Hassan-Bek. 

„Hadşi-Muhamed trăieşte?” întrebă el. 

„Trăieşte şi ne aşteaptă cu încordată nerăbdare în Ormuz”. 


Şase oameni şedeau pe lângă foc. Lumina jucăuşe cădea pe 
pământ, se oglindea în ochii oblici şi înguşti ai căpeteniilor 
sotniilor şi zugrăvea lumini şi umbre, roşu cald sau cenuşiu 
închis pe feţele celor din jur. A 

Marco era epuizat de obositoarele marşuri. Inchise ochii, şi 
corpul lui extenuat căzu într-o parte. Nicolo aduse o pătură şi-l 
acoperi. Chiar şi Matteo putea să se ţină treaz numai printr-o 
supremă încordare de voinţă. 

„Ar fi mai bine să poposim până dimineaţă”, zise Maffio către 
tătari. 

Curând toţi oamenii dormeau adânc; ardeau numai focurile de 
veghe şi santinelele se plimbau în cerc în jurul taberei. 

Ca o furtună se repeziră tătarii şi djigiţii în seara zilei 
următoare asupra ascunzişului caraunaşilor. Cei ce li se 
împotriviră cu mâna armată, fură ucişi. Prizonierii, strânşi în 
mijlocul satului, trebuiră să scoată de prin case mărfurile 
prădate. Apoi au fost legaţi fedeleş şi încărcaţi pe cal. 

Între timp venețienii merseră la gropile închisorii şi scoaseră 
mortul. Într-o grădină, între doi pomi înalţi, îl îngropară şi ca să-l 
apere de animalele de pradă, îi acoperiră mormântul cu pietre 
grele. 

„Aici odihneşte. Nimeni nu l-a cunoscut, nimeni nu l-a iubit. 
Dumnezeul lui nu este Dumnezeul nostru. Dar a fost un bărbat 
viteaz”. 

„Rămâi cu bine, Hassan-Bek”. 


O BARCĂ DE TRANSPORT MINUNATĂ ŞI DEMNĂ DE 
RESPECT 


Un braţ de mare, îngust, despărţea insula stâncoasă de 
continent. Pe apă se încrucișau continuu corăbii şi bărci cu vâsle 
încărcate cu cele mai scumpe mărfuri din toate ţările: ghimber 
şi piper din India, perle de pe învecinatele insule Bahrain, Jasp 
de pe îndepărtatul Kaşgar, aur şi ţesături de mătase, săbii şi 
cămăşi de zale de la Damasc, cai arabi şi persani, colţi de 
elefant... 

Marco trecând prin zgomotosul oraş comercial Ormuz, de pe 
insula stâncoasă şi lipsită de apă, crezu că vede etalate toate 
comorile lumii. Uneori se trezea în el dorinţa să ajungă stăpânul 
tuturor acestor bogății. Se ocupa de afacerile tatălui şi unchiului 
său, care-şi regăsiseră aproape toate lucrurile furate, şi se 
bucura de fiecare afacere reuşită. 

Dar el se interesa şi de obiceiurile oamenilor ca şi de istoria 
lor. Strânsese în decursul celor şase luni de călătorie, atâtea 
impresii, încât nu mai era posibil să le păstreze pe toate numai 
în memorie. Şi câte trăiri îi mai stăteau în faţă? Vor trece ani, 
până când pe nesfârşitul drum al caravanelor, trecând peste 
ghețari, munţi cu zăpezi veşnice, pustiuri arse de soarele 
fierbinte, vor ajunge la reşedinţa Marelui Han Kublai, la Kambali. 

Marco începu să intuiască imensitatea lumii şi varietatea 
felurilor de viaţă şi dorinţa de a păstra tot ce a văzut şi a auzit 
crescu puternic în el. Îşi cumpără, de la un negustor indian, 
hârtie de Samarkand şi aşternu pe hârtie cele mai importante 
impresii despre peisaj şi locuitori. În curând observă că vorbele 
scrise pretind mai multă claritate şi precizie decât gândurile 
fugare. 

Neobosita lui sete de investigaţie, nu se mai mulțumea cu 
relatări, în parte exacte, ci căuta să descopere substanţa, 
adevărul intim cuprins de realitate. Era fericit când putea să se 
convingă cu proprii lui ochi asupra lucrurilor. 

Ormuz era o imensă piaţă comercială. Aici se întâlneau 
neguţători arabi, persani şi italieni. Nu puteai găsi niciun locşor - 
când treceai prin oraş - unde să nu se încheie vreo tranzacţie. 

Cu toate că în solul stâncos al insulei nu se găsea apă, în 
curţile umbroase ale bogaţilor susurau fântânile arteziene. Un 
nevăzut convoi de hamali căra zilnic în bărci, cu fundul plat, 
nenumărate burdufuri cu apă. Fără acest permanent trafic cu 


continentul Ormuzul n-ar fi putut supravieţui. 

Vara soarele ardea atât de apăsător, încât oamenii cu stare 
părăseau oraşul; se mutau în grădinile lor de-a lungul litoralului 
sau pe insulele fluviului, unde locuiau în colibe împletite 
deasupra apei, sprijinite pe piloni de lemn. Apăraţi de razele 
arzătoare ale soarelui de un acoperiş de frunze, aşteptau seara. 
Când bătea însă vântul fierbinte dinspre câmpie, pierea orice 
viaţă. Oamenii se salvau, stând în apă până la gât, aşteptând 
ore întregi, până când suflul lui aducător de moarte înceta. 

Hadşi-Muhamed care stătea adesea la Ormuz îi povesti lui 
Marco despre un asemenea vânt fierbinte, care cu un an în 
urmă provocase moarte a şase mii de oameni. Stăpânitorul 
Ormuzului nu a putut plăti regelui din Kirman tributul pe care i-l 
datora şi regele a voit să pedepsească oraşul şi să-şi ia tributul 
cu forţa. Cinci mii de soldaţi pedeştri şi o mie şase sute de 
călăreţi au pornit să atace Ormuzul. Trupele îşi urmau calea prin 
câmpiile roditoare ale Kirmanului şi marşul se efectua fără 
greutate. In Ormuz nimeni nu bănuia pericolul ce-i ameninţa. 
Marii neguţători şi dregători părăsiseră oraşul şi locuiau în 
casele lor de vară. 

Seara, trupele regelui au poposit într-o oază de palmieri; nu 
departe de Ormuz, şi se pregăteau de atac: erau veseli şi se 
aşteptau la o pradă bogată. Când în dimineaţa următoare îşi 
continuară marşul, îi surprinse un îngrozitor vânt fierbinte. Cai şi 
oameni se prăbuşiră şi căutau în primejdia de moarte, în care se 
aflau, să găsească undeva, un adăpost. Caii loveau cu copitele 
în jurul lor, soldaţii îşi făceau gropi în pământ. Dar vântul 
arzător, distruse tot ce era viu. Oameni şi animale îşi găsiră 
moartea la porţile oraşului pe care voiau să-l atace prin 
surprindere. 

Când venețienii sosiră la Ormuz, vara tocmai începuse. Arşiţa 
îi făcea să sufere, dar totuşi nu-şi neglijară afacerile; Mâna 
rănită a lui Matteo se vindecă repede. Şi când se gândea la 
prizonieratul său în mâinile caraunaşilor, i se părea c-a visat. 

Acelaşi lucru se întâmpla şi cu Marco. Noile impresii făceau să 
pălească aventurile trecute, şi-i trezeau dorinţa după noi şi noi 
întâmplări; dorea să se apropie ceasul continuării călătoriei. 

Locuiau în casa lui Hadşi-Muhamed. Era situată pe continent 
într-o grădină dumnezeiască de frumoasă, vizavi de Ormuz, şi 
era atât de splendid aranjată încât Marco se gândea, fără voia 


lui, la grădinile de paradis ale Asasinilor cu palatele şi 
pavilioanele lor. 

Într-o zi, Marco, şezând în sala principală din casa bărbaţilor, 
se lăsase în voia gândurilor. Era singur. O lumină estompată 
trecea prin peretele de sticlă colorată. Camera înaltă era plăcută 
şi răcoroasă. Auzea muzică şi un cântec nostalgic, atât de 
departe, încât nu-şi dădea seama dacă e realitate sau doar 
amintire. 

Femeile de pe plaja din Lido îi primeau pe pescari cu cântece, 
când se întorceau seara acasă, cu bărcile lor. Barcagii cântau, 
şi-şi treceau melodia din gură în gură. Cântece pe canalele 
Veneţiei. Bărci care pluteau fără zgomot. Șoptitoare valuri. 
Giovanni, constructorul de corăbii stă pe treptele de piatră ale 
dărăpănatei vile romane, şi Giannina, cea cu părul negru, 
ascultă minunatul cântec. Catârgii se opresc, pescarii lasă să le 
cadă vâslele, conversațiile sticlarilor amuţesc. Giovanni cântă... 
Veneţia... Amintiri din copilărie, dureroase, frumoase, 
îndepărtate. 

Îi era dor de Veneţia? Marco se examină până în străfundul 
conştiinţei şi găsi că dorul după depărtări era la fel de puternic 
ca odinioară, când plin de dorinţe copilăreşti privea urma 
corăbiilor ce părăseau portul San Nicolo. 

Da, îi era dor de castanul înflorit, de piazzetta, de mormântul 
mamei, din cimitirul de la San Michele, dar celălalt dor era mai 
puternic, nostalgia depărtărilor era mai puternică. 

Femeile voalate cântau în grădină, în tactul bătut de-o 
tamburină. 


Hadşi-Muhamed şi Matteo intrară în cameră. 

„Allah fie lăudat, că vă găsim”, zise marele neguţător. „Vă 
credeam în Ormuz. Pregătesc o călătorie în insulele Bahrain şi 
m-aş socoti fericit, dacă dumneata şi căpitanul Matteo aţi vrea 
să mă însoţiţi.” 

„În insulele Bahrain? La pescuitorii de perle?”. Marco nu putea 
să-şi ascundă bucuria. „Vă însoțesc bucuros, dacă tata-mi dă 
voie”. 

„Messer Polo este de acord”, zise Haşdi-Muhamed. „Dacă vă 
convine, plecăm mâine, în zorii zilei”. 

„Va fi o fericire să scăpăm din iadul ăsta încins”, mormăi 
Matteo, care era dornic să mai simtă încă o dală sub picioare 


puntea unei corăbii. 

Când Nicolo şi Maffio Polo se întoarseră seara din oraş, Marco 
deja îşi împachetase lucrurile necesare şi le trimisese pe velier. 

„Uită-te la el, cum s-a mai grăbit”, zise Maffio zâmbind. 

„lar pe Matteo nici măcar nu-l mai poţi vedea. Bănuiesc că 
noaptea asta o să doarmă pe corabie”. 

Marco n-avea, însă, niciun chef de glumele pline de 
bunăvoință ale unchiului său. 

„Mâine în zori, plecăm, tată”, zise el încă îngrijorat că ar mai 
putea interveni ceva. „Totul este pregătit”. 

„Bine”, zise Nicolo Polo.” Dar gândeşte-te, că asta nu este o 
călătorie de plăcere. Am hotărât, că în viitor, tu trebuie să ne 
dai o mână de ajutor în afacerile noastre. Pe insulele Bahrain se 
găsesc perle ieftine, dar numai atunci, când știi să te târguieşti. 
Ai încredere în Hadşi-Muhamed. El ştie cum să trateze cu 
negustorii şi o să-ţi dea sfaturi folositoare”. 

Aceasta era prima însărcinare a lui Marco. Era mândru că 
tatăl său îi încredinţase o afacere importantă, şi-şi puse în gând 
să urmeze sfaturile lui Hadşi-Muhamed cu exactitate. 

În dimineaţa următoare, înainte de răsăritul soarelui, părăsiră 
portul. Matteo se uită neîncrezător la velierul cu un singur 
catarg, şi-l compara cu corăbiile încercate de furtuni, construite 
în şantierele Veneţiei. Zise clătinând din cap: 

„Asta nu-i corabie, Marco, asta-i o barcă de transport, mare. 
Uită-te, cum sunt împreunate scândurile. Niciun singur cui. Şi 
ancora e tot din lemn. E cea mai ciudată ambarcaţiune pe care- 
am văzut-o vreodată. Dacă vine o furtună, se desface în bucăţi”. 

Hadşi-Muhamed care auzise ultimele cuvinte, zise zâmbind: 

„Nu vă faceţi griji, cuiele de lemn în scânduri sunt tot atât de 
rezistente ca şi celelalte. Nu se întrebuinţează fierul fiindcă e 
prea scump”. 

Matteo trebui să recunoască că echipajul manevra cu o 
deosebită îndemânare corabia greoaie. Marea era perfidă, se 
putea schimba de la o clipă la alta: acum se întindea albastră şi 
transparentă, ca un liniştit lac de munte, ca dintr-o dată valuri 
clocotitoare să se azvârle, din toate direcţiile, asupra corabiei. 
Un vârtej de vânt prindea pânzele, catargul se apleca primejdios 
şi pendula înfricoşător dintr-o parte într-alta. Un timp, vasul fu 
prada puterii vântului şi-a valurilor. Apoi dintr-o dată totul se 
linişti, valurile se potoliră în unduiri largi şi agitate, încât părea 


că o mână de mamă încearcă să netezească pânza albastră a 
mării. 

Intr-o noapte, îşi făcură culcuşurile pe punte. Apăru luna care 
se oglindea în dâra argintie lăsată de corabie. Marco admira 
cerul spuzit de stele. Hadşi-Muhamed se mişca neliniştit. Matteo 
stătea lângă cârmaci fără gânduri şi nespus de fericit privea 
marea. 

„Cum vă place ţara noastră?” întrebă Hadşi-Muhamed. 

Marco simţi parcă un înţeles tainic, ascuns în spatele 
întrebării. Răspunse ezitând: „Ţara dumneavoastră e mare şi 
frumoasă”. 

„Când o să vedeţi Kirmanul, Messer Polo! Frumos ca o 
nestemată! Pe Allah, că nu-mi pot imagina ceva mai frumos. În 
apropierea oraşului se găsesc izvoare calde, dătătoare de 
sănătate. Se găsesc în grădini mari şi sunt împrejmuite cu 
marmoră”. Hadşi-Muhamed se ridică şi-l privi rugător pe Marco. 
Barba lui roşie, vopsită cu henna îi atingea umărul. 

„Sunt un om bogat, Messer Polo, în Kirman şi în alte oraşe am 
case care sunt demne să adăpostească un rege. lartă-mă că 
vorbesc cu atâta lipsă de modestie despre bunurile mele”. Făcu 
o pauză. 

Marco se ridică şi se întrebă: de ce negustorul lăuda 
frumuseţea Kirmanului şi-i povestea despre bogăţiile lui? Privi 
departe pe lângă Hadşi-Muhamed, marea strălucitoare. Ţara 
asta era plină de taine, când credeai c-ai dezlegat una din ele, 
apărea altă taină. La ce se gândea Hadşi-Muhamed, acest 
persan înalt, brunatic şi cu faţa palidă? 

„Tăceţi, nu vă plac cuvintele mele?” 

„Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi”. 

„Sunteţi prevăzător, Messer Polo, prevăzător şi curajos. 
Dumitale trebuie să-ţi mulţumim, că ne-am putut recăpăta cele 
jefuite de către caraunaşi...” 

Marco făcu un gest de protest. 

„AŞ vrea să vă fac o propunere”, continuă Hadşi-Muhamed. 
„Rămâneţi la mine în Persia, ajutaţi-mă în afacerile mele şi-am 
să vă primesc ca pe un fiu în familia mea. O să călătorim 
împreună în India, în Egipt, în Italia, oriunde ne vor conduce 
afacerile...” Hadşi-Muhamed îl privi pe Marco cu ochii lui negri 
adânci.” Vă apreciez foarte mult, Messer Polo”. 

Această noapte înstelată exercita asupra lui Marco un farmec 


irezistibil. Un văl ţesut din lumină părea să-i izoleze simţurile de 
lumea din afară ca să i le închidă numai în inimă. Marele 
negustor atât de mândru şi de rezervat îi spunea aceste cuvinte 
mişcătoare... îşi aminti conversaţia de la fântână şi de Hassan- 
Bek care murise. 

Hadşi-Muhamed îi făcuse o ofertă ispititoare: dacă ar primi, îl 
aştepta o viaţă interesantă de negustor, plină de bogăţie şi 
străluciri, în schimb drumul spre Katai era plin de pericole şi de 
lipsuri. 

Corabia plutea prin noapte. Valurile clipoceau uşor. Lângă 
cârmaci stătea Matteo, un uriaş cu ochi inteligenţi, care priveau 
cu dragoste şi gingăşie marea. 

„Vă mulţumesc, Hadşi-Muhamed”, zise Marco Polo. „Nu vă 
supăraţi pe mine dacă nu vă primesc propunerea. Incă de pe 
când eram copil visam să plec spre ţări îndepărtate... Şi-apoi 
cum mi-aş putea părăsi tatăl şi unchiul?” 

Hadşi-Muhamed îşi plecă privirile. 

„Tatăl dumitale ar fi de acord”, zise el. „Vă iubeşte foarte 
mult şi ar vrea să vă ferească de pericolele unei prea lungi 
călătorii”. 

„Aşadar propunerea vine din partea lui?” întrebă Marco. „Ela 
căutat să vă convingă?” 

Marele negustor îşi ridică mâna, făcând un gest liniştitor. 

„Nu! A fost dorinţa mea. Sunteţi încă tânăr, Messer Polo, dar 
sunteţi un om neobişnuit. Noi neguţătorii avem un ochi sigur, 
credeţi-mă, altfel n-am fi în stare să câştigăm nici măcar un 
soldo”. 

Hadşi-Muhamed se culcă din nou. Obrazul lui palid părea 
străin şi închis în sine. 

Gândurile lui Marco erau răvăşite. Se îndreptă spre balustrada 
corabiei şi privi peste ape. Cât de mult se bucurase de 
încrederea ce i-o arătase tatăl său, când îi încredinţase pentru 
prima oară o misiune. De fapt dorea ca fiul lui să ajungă ajutor 
de negustor la Hadşi-Muhamed. Nu dovedise oare că poate 
acţiona cu pricepere şi cu prudenţă? Marco nu-şi mai înţelegea 
părintele. 

In a opta zi a călătoriei, cerul se întunecă, era aşa ca şi când 
cineva ar fi trecut printr-o sală imensă şi ar fi stins toate 
lumânările. Marea se întindea inertă, ca plumbul topit. 

„Apa lipeşte”, murmură Matteo, pentru sine. „O să fie o 


furtună groaznică”. Îşi aminti de furtuna de pe coastele Spaniei, 
care, odinioară, îi izbise corabia de stânci. 

Întregul echipaj apăru pe punte. Matteo îi aruncă lui Marco o 
frânghie. „Leagă-te bine”, îi zise. 

Cerul era plumburiu. Marea era plumburie. Văzduhul era 
plumburiu. 

Nu se simţea nicio adiere de vânt; era atât de cald, încât 
respirai cu greutate. La cea mai mică mişcare prin toţi porii 
năvălea sudoarea. 

„Ar fi bine să coborâm sub punte”, zise Hadşi-Muhamed şi 
cobori în cabina lui. 

„Rămâi sus”, porunci Matteo şi-l legă bine pe Marco, apoi se 
legă şi pe el.” Dedesubt e mormântul”. 

Cenuşiul uniform se coloră gălbui, marea începu să se 
învârtească, o izbitură de vânt arzător de fierbinte zdrenţui vela 
de la capă. Matteo şi Marco se aruncară jos, un val mare trecu 
spălând puntea, corabia se săltă pe un munte de apă, se 
prăbuşi apoi în vale, şi dansă, dansă ca o jucărie. Cârmaciul se 
muncea în zadar să stăpânească cârma. Matteo îi veni în ajutor, 
apăsând cu puterea lui de uriaş, dar cârma nu se mişcă. Puterea 
furtunii şi a apei apăsa cu toată greutatea corpul corabiei; 
catargul se aplecă înfricoşător. 

Marco se agăţă strâns de cabinele de pe punte. Mereu se 
prăbuşeau peste el munţi de apă. Frânghia îi strângea pieptul. 
Matteo se târî până la el şi-i urlă ceva în ureche, dar Marco nu 
pricepu niciun cuvânt. Corabia se apleca, se ridica, cădea 
clătinându-se într-o adâncă prăpastie; apoi era ridicată de un 
munte de apă învolburată şi azvârlită din nou în adâncuri. 

Marco nu mai putea gândi nimic limpede, avea nevoie de 
toată forţa lui ca să se ţină agăţat. Corabia devenise o fiinţă de 
sine stătătoare. Nu mai asculta de braţele oamenilor. Marco se 
aştepta ca în fiecare clipă să fie zdrobită de masa de apă 
bubuitoare. Se gândi la vorbele lui Matteo: „Dacă vine o furtună, 
se desface în bucăţi”. Ce-o să se facă el în cazanul ăsta rotitor, 
ca de vrăjitoare? într-o clipă apa îl va suge în adâncuri. 

Un fulger luminos sfârtecă atmosfera apăsătoare, plumburiu- 
gălbuie. Aproape imediat răsună un puternic bubuit de tunet, 
peste urletul nemaipomenit al apei. „Dacă vine ploaia, zbieră 
Matteo, suntem salvaţi. Ţine-te bine, Marco. 

Nu-ţi da drumul!” Furtuna îi zmulgea cuvintele de pe buze şi 


le rupea în bucăţi. 

Peste mare vuia furtuna. Valuri, vânt, fulgere şi tunete, o 
titanică luptă a naturii dezlănţuite. Minuscula corabie se clătina 
prăbuşindu-se de pe valurile înalte ca munţii în prăpăstii 
sticloase. A 

Marco se lovi cu capul de lemn. Işi pierdu puterea din braţe şi 
simţi durerea pătrunzătoare a frânghiei care-i înconjura strâns 
pieptul. Atunci braţul lui Matteo îl înconjură, trăgându-l pe 
cabina de pe punte. Frânghia se mai lărgi, mâinile lui Marco 
apucară iarăşi lemnul şi se agăţă strâns de el. Auzi la ureche 
vocea lui Matteo: „Plouă! Furtuna se potoleşte!” 

Furtuna se mai potoli. Cerul şi marea începură să se despartă. 
Vuietul se mai linişti. Marinarii îşi strigau vorbe triumfătoare, 
dansul infernal luase sfârşit, iar corabia asculta din nou de 
voinţa oamenilor. O ploaie torențială, însoţită de tunete din ce în 
ce mai rare se revărsa asupra mării şi potoli valurile. 

O minunată ploaie răcoritoare. Apăru soarele şi o clipi de 
neuitat, picăturile de ploaie şi valurile mării, părură făcute din 
aur curat. 

Matteo şi Marco se ridicară şi-şi dezlegară frânghiile. 

„O veche barcă de transport, minunată şi demnă de respect”, 
strigă Matteo şi privi cu mirare spre catarg. „Nu ţi-am spus 
imediat ce-am văzut-o?” 

„Nu”, răspunse Marco râzând. „Ai zis: La prima furtună se 
desface-n bucăţi!” 


În ziua a douăsprezecea sosiră în micul port Samak. Hadşi- 
Muhamed îi făcu cunoştinţă lui Marco, cu un negustor indian, 
partener de-a lui de afaceri, care-i invită să locuiască în casa lui 
de la ţară. Pescuitul de perle de pe insulele Bahrain era în cea 
mai mare parte în mâinile marilor neguţători indieni. Casa 
indianului era construită după moda persană, în jurul unei curţi 
de formă pătrată şi părea un mic palat. Cei trei pereţi ai sălii de 
primire erau pictaţi cu frunziş şi flori în albastru şi aur. Lumina 
colorată trecea prin peretele de sticlă, care despărţea camera 
de curte, şi sublinia splendoarea apăsătoare şi întunecată a 
spaţioasei încăperi. 

Marco şi Matteo, conduşi de Hadşi-Muhamed, merseră în 
dimineaţa următoare pe plaja stâncoasă. Trecură pe lângă un 
cătun compus din colibe sărăcăcioase. Copiii slabi, negri şi 


A 


cafenii cu burţile umflate, îi înconjurară pe străini, cerşind cu 
mâinile întinse. Matteo le dădu o pungă cu lipii. Copiii se 
repeziră lacomi asupra acestor bunătăţi. 

„Cine locuieşte în colibele astea?” întrebă Marco. 

„Pescuitorii de perle. În general, sunt negri. Dar priviţi, acolo 
se vede marea”. 

În faţa lor marea strălucea. În interiorul Insulei, pe lângă 
izvoare şi râuri, erau grădini şi case de vară. O insulă bogată! 

Pe plajă erau munţi de moluşte, carnea lor putrezea la 
căldura soarelui. Negrese îmbrăcate în zdrenţe, spălau carnea 
alterată şi rău mirositoare şi căutau perle. 

Supraveghetorul le urmărea bănuitor. O femeie se ridică să-şi 
îndrepte spatele şi atunci biciul se abătu asupra ei şi un torent 
de înjurături o îndemnară să-şi vadă de lucru. 

Femeia se plecă şi răscoli mai departe în muntele împuţit. 

Golful strălucea albastru diamantin. Stânci întunecate tiveau 
apa limpede, cristalină. Bărcile pescuitorilor de perle erau trase 
pe plaja îngustă. 

Matteo se apropie cu paşi domoli de supraveghetor. Ochii lui 
înfundaţi în orbite aruncau scântei. Urmări bărbatul care se 
dădea înapoi, până la marginea apei. „Măi sepie! De ce-ai lovit 
femeia? 

Supraveghetorul nu înţelegea ce vroia uriaşul. Matteo îl luă 
biciul şi i-l aruncă în mare. 

„Ce faci acolo?” întrebă Hadşi-Muhamed mânios. 

Femeile spălau moluştele fără întrerupere. 

Matteo se întoarse la Hadşi-Muhamed şi la Marco. 
Supraveghetorul scoase, însă, un strigăt puternic. Matteo se 
întoarse, strigătul scăzu încât ajunse doar un murmur furios. 

„Nu vă amestecați în treburi care nu vă privesc, Messer 
Matteo! Asta ar putea să aibă o influenţă proastă asupra 
afacerilor noastre. Femeile sunt sclave din Africa şi aparţin 
partenerului meu de afaceri. Dumneata ce crezi, Messer Polo? 

„Matteo a avut dreptate!” 

„Noi neguţătorii nu suntem apărători de sclavi”, zise Hadşi- 
Muhamed, aspru. „Cine nu înţelege acest lucru, nu pricepe 
nimic din negoţ”! zise el şi plecă. Marco îl urmă dus pe gânduri. 

Marea era transparentă şi razele de soare ajungeau până pe 
fundalul de coral. Pescuitorii de perle stăteau nemişcaţi pe 
proeminentele stâncilor. Cu stropi de apă scânteind pe trupurile 


lor lucioase, negre sau brune, respirau greu. Mâinile lor 
cuprindeau mânerul cuţitelor curbate, cu care deschideau 
scoicile. Stăteau aşa, cu muşchii destinşi şi priveau fix apa. In 
jurul trupurilor lor atârnau plase fin înnodate. 

Apoi un strigăt al unui supraveghetor îi zmulse din 
încremenire. „Hai, iai, săriţi! Hai, iai, săriţi!” Bărbaţii se aruncară 
cu capul înainte în apă. Înotând în adânc, ca nişte peşti mari, 
cam zece până la cincisprezece stânjeni adâncime, dezlipiră 
scoicile de pe bancul de perle. Marco urmărea scena cu 
respiraţia oprită. Suprafaţa apei se netezi. Trecu nesfârşit de 
lungă vreme: era posibil pentru un om să rămână atâta vreme 
sub apă? 

O sută de bătăi de inimă! 

Supraveghetorul se plimba indiferent în sus şi în jos pe mal, 
lovindu-şi coapsele cu cravaşa. 

Ce se întâmpla acolo în adânc? Munca la bancurile de perle 
tulburase apa şi interiorul mării se închisese pentru privirile 
oamenilor. 

„Un mare velier la orizont”, zise Hadşi-Muhamed şi arată cu 
mâna spre mare. 

O sută douăzeci de bătăi de inimă! 

Un cap apăru, un al doilea, al treilea... 

Scufundătorii înotau spre mal. Oboseala le istovea feţele. O 
clipă rămaseră îngenuncheaţi, sprijinindu-se în mâini cu privirile 
înfipte în nisipul galben. Apoi îi duseră scribului punga, 
răsturnând conţinutul în faţa lui. 

Ali: treizeci de scoici, Abdulah: patruzeci de scoici, Mustafa: 
treizeci şi cinci de scoici... Scribul nota. 

„Hai, iai - la locurile voastre, soi de leneşi!” comandă 
supraveghetorul. 

Pescuitorii de perle se aşezară cu capetele aplecate la locurile 
lor. Nevestele lor spălau pe plajă, moluştele, iar copiii lor fugeau 
pe plajă, prin împrejurimi ca nişte câini flămânzi. Se scufundau 
zilnic cam de patruzeci, cincizeci de ori, ca să scoată de la o mie 
până la două mii de scoici. 

Din nou răsunau strigătele supraveghetorului. Trupurile brune 
şi negre săriră în apă şi înotară în adânc. 

„Hai, iai. Ali de ce nu sari? Hai-iai, tu cu pielea mai deschisă, 
sari, altfel o să simţi cravaşa!” 

Ali şi cel cu pielea deschisă la culoare, respirară adânc şi 


săriră. 

„Corabia se apropie de țărm”, zise Hadşi-Muhamed. 

„De ce ţipă feciorul ăsta de căţea?” zise Matteo. „Nu vede cât 
sunt de istoviţi bieţii oameni”. 

„Perlele sunt scumpe” răspunse Marco şi trăsăturile lui se 
accentuară”. 

Părăsiră plaja. Strigătele supraveghetorului îi urmăriră până în 
interiorul insulei. „Hai, iai - săriţi! Hai. 

Nevestele neguţătorului indian trăiau în lumea închisă a casei 
femeilor. O mică portiţă, din zidul alb şi înalt, ducea în imperiul 
lor; o grădină înfloritoare cu boschete de trandafiri şi copaci 
umbroşi, o fântână arteziană în curtea pavată şi o casă cu două 
etaje. 

Purtau haine de mătase, brodate cu aur şi argint. La 
încheieturile mâinilor şi în părul lor străluceau diamante şi 
luceau giuvaiere de perle. Se plimbau prin grădină, dansau, se 
jucau sau cântau, şi încercau prin viclenii şi intrigi să obţină 
favorurile indianului, se urau şi se iubeau şi erau triste din cauza 
vieţii lor îmbelşugate, viaţă inutilă de pasăre închisă în colivie. 
Strigătele supraveghetorilor şi şuieratul loviturilor de cravaşa nu 
pătrundeau până în grădină. Inimile lor ajunseseră nesimţitoare. 

Indianul îi trată pe Marco şi pe Hadşi-Muhamed. Pe faţa de 
masă se găseau cupe de argint pentru spălatul degetelor. 
Servitoarele aduceau orez, pepeni tăiaţi felii, mai multe feluri de 
carne şi de legume. Musafirii aşteptară până când stăpânul 
casei începu să mănânce, atunci serviră şi ei. 

Fără niciun zgomot fiinţe servile îndepărtau farfuriile goale şi 
aduceau mici farfurioare cu dulciuri. 

Hadşi-Muhamed povesti despre atacul caraunaşilor. Indianul îl 
cântări pe Marco cu o privire iute. Băură vin. Stăpânul casei îl 
asculta politicos pe Hadşi-Muhamed; nicio trăsătură nu se mişca 
pe obrazul lui brunatic. Când persanul vorbi despre perle, 
indianul îşi înclină capul şi făcu semn unui servitor să se 
apropie. În curând în faţa oaspeţilor se află o cutie cu cele mai 
frumoase perle. 

Le răsturnă pe faţa de masă. 

Hadşi-Muhamed vorbi despre vara fierbinte din Ormuz și 
despre intenţia lui de a se întoarce în Kirman. 

Perle rotunde şi ovale, zăceau în faţa lor, exemplare alese, 
unele mari cât cireşele. Luceau albăstrui sau galben în lumina 


lumânărilor. 

Lui Marco povestea lui Hadşi-Muhamed îi părea că nu se mai 
termină. Acum îi povestea indianului despre o călătorie de 
afaceri pe care o făcuseră împreună şi îi amintea o sută de 
amănunte lipsite de importanţă. Stăpânul casei zâmbea reţinut, 
rostea când şi când câte un cuvânt şi îi îmbia să bea. 

In cele din urmă Hadşi-Muhamed luă în mână câteva perle şi 
le examină. 

Indianul îşi pierdu politicoasa indiferenţă. Chipul lui se 
schimbă. Acum era un artist care priveşte cu o adâncă fericire o 
pictură divină. 

„Uitaţi-vă, Messer Polo, la această minunăţie a mării” zise el 
cu vioiciune. Lăuda perlele folosind cuvintele unui poet. 

Apoi expresia lui deveni serioasă şi dintr-o dată fu un 
negustor care stă în pragul ruinei. Zise oftând: 

„Toată averea mea e în faţa voastră. E greu să mai găseşti 
pescuitori de perle. Nu trăiesc mult. Preţul pentru un negru, cu 
pieptul bine dezvoltat, e mare”. 

Din nou obrazul lui luă altă expresie. Acum era prietenul 
mărinimos, care aminteşte îndurerat că trebuie să se despartă 
de un obiect îndrăgit. 

„Dacă n-ai fi dumneata Hadşi-Muhamed!” Oftă el. „Spuneţi un 
preţ acceptabil pentru această comoară împărătească, şi o 
aveţi”. 

Hadşi-Muhamed oferi şase sute de pfunzi turnesieni. 

Stăpânul casei se ridică. „Du afară cutia!” porunci 
servitorului. Şi către Hadşi-Muhamed: „N-ar fi trebuit să faceţi cu 
mine asemenea glume”. 

Marco urmărea cu interes aprins târguiala. Amândoi 
negustorii uitaseră de prezenţa lui. Luptau într-un duel nevăzut. 
Trăsăturile le rămâneau stăpânite şi politicoase, dar în ochi le 
lucea focul rece după câştigul de aur. Hadşi-Muhamed avea 
case şi pământuri, indianul era nemăsurat de bogat. Nu se 
tocmeau ca micii negustoraşi din bazare, ci se pipăiau, căutau 
după slăbiciuni bine ascunse, cu toate că ştiau că niciunul din ei 
nu-l poate înşela pe celălalt. 

In curte murmura fântâna ţâşnitoare. Un val de aer răcoritor 
adia prin uşa deschisă. 

Timpul trecea pe neobservate. O servitoare aduse vin şi 
dulciuri. 


Neguţătorii căzură de acord la suma de o mie două sute de 
pfunzi turnesieni. 

Marco şi Hadşi-Muhamed îşi luară rămas bun. Stăpânul casei îi 
conduse până la uşă şi le dori odihnă plăcută pentru noapte. 

„O afacere rentabilă, Messer Polo”, zise Hadşi-Muhamed. 
„Dacă vă convine, primiţi jumătate din perle pentru şase sute de 
pfunzi. Cred că tatăl dumitale va fi mulţumit”, adăugă, zâmbind. 

Mai rămaseră pe insulă încă trei zile. Apoi corabia lor părăsi 
portul. 

„Hai, iai, săriţi!” strigătele se stinseră... 

Aerul proaspăt şi sărat al mării şterse mirosul puturos al 
moluştelor putrezite. 


CEL MAI SCUMP ŞI FRUMOS LUCRU E APA 


Venețienii părăsiră Ormuzul pe vremea recoltei curmalelor. 
Hadşi-Muhamed şi o ceată de djigiţi întovărăşeau caravana. 
Soarele ardea ca un cuptor încins. De zeci de ani nu mai fusese 
o vară atât de fierbinte. Nicolo şi Maffio Polo îndemnau la grabă. 
Afacerile lor în Ormuz, merseseră bine. Voiau acum, fără mare 
întârziere, să călătorească spre Persia şi sperau ca peste puţine 
luni să ajungă la marele drum de caravane al răsăritului. 

Călăreau printr-o câmpie roditoare, spre nord, înspre Kirman. 
Îi conducea Nasr-ed-din, un caravanbaşi. Neguţătorul persan îl 
socotea cel mai de nădejde om din regatul Kirman. Nasr-ed-din 
era mic la stat şi uscăţiv, dar era un om cu o imaginaţie bogată. 
Când povestea, pe faţa lui se puneau în mişcare nenumărate 
riduri şi-o făceau când veselă sau tristă, când înţeleaptă sau 
prostănacă, iar ochii de sub sprâncenele albe şi stufoase îi 
subliniau expresia. 

Marco stătea de vorbă, cu plăcere, cu bătrânul. 

Câmpia, pe cele două laturi ale drumului, era bogată în pomi 
fructiferi, ogoare şi păşuni galben-verzui. Turme de oi şi capre, 
sau cirezile de vite, cămile, cai şi măgari, găseau aici suficientă 
hrană. În multe locuri se găseau şi izvoare calde, tămăduitoare. 

„O ţară roditoare, domnule”, zise Nasr-ed-din. „Dar nu v-aş 
sfătui să gustaţi din pâinea de grâu”. 

Marco îl privi întrebător. 

„Este tot atât de amară ca şi apa de fântână”. 

Nasr-ed-din nu exagerase. Gâtlejurile lor trebuiseră să se 


obişnuiască cu gustul amar al pâinii, datorat mai ales apei 
surate. Caravanbaşiul avea pentru acest ciudat fenomen o 
explicaţie originală: „Vedeţi, pământul de-aici este deasupra 
mării. Oceanul Indian ajunge pe sub pământ până în oraşul 
Kirman. Vă mai minunaţi acuma că pâinea noastră are gust aşa 
de amar?” 

Nasr-ed-din urmărea, cu ochi şireţi, efectul vorbelor sale. Şi 
când Marco zâmbi uşor ironic, îşi puse la bătaie toată elocinţa. 

„Credeţi-l pe bătrânul Nasr-ed-din. Noi călărim acuma pe 
deasupra mării. Într-o zi, scoarţa pământului o să slăbească şi o 
să se prăbuşească în mare şi atunci, dintr-o dată, Kirmanul o să 
fie aşezat pe malul mării. Văd deja corăbiile indiene, încărcate 
cu fildeş şi mirodenii, acostând în Kirman. Şi nenumărate 
caravane...” Nasr-ed-din descria cu multe vorbe oraşul port 
Kirman, care tocmai atunci răsărise din imaginaţia lui. Marco îl 
asculta cu răbdare, deoarece monotonia călătoriei prin arşiţa 
soarelui, părea să se mai scurteze graţie poveştilor bătrânului. 
Lăsa ca tot ceea ce i se părea fără sens să-i treacă doar pe la 
ureche şi reţinea numai ce era înţelept şi bun. 

Lui Nasr-ed-din îi plăcea să pună întrebări la care dădea 
singur răspuns. 

„Ce e mai scump şi mai frumos în viaţă? Vă gândiţi la aur? Cu 
aur poţi cumpăra orice: flori, cai, palate, pietre scumpe, sclave 
şi sclavi. Dar apa sărată se va îndulci dacă arunci flori în ea? O 
să mă înţelegeţi când vom călători prin deşert. Cu aur cumpăr 
oameni şi animale. Animalele lipsite de glas trudesc pentru 
mine. Bine! Dar apoi, spiritele rele mă ispitesc să ies de pe 
drumul bun, şi nu mai văd nimic altceva decât nisip galben, sau 
crusta sărată a Deşertului Negru... Şi cel mai îngrozitor chin al 
oamenilor se apropie: Setea! Ştiţi, ce e setea, tinere domn? Oh! 
Să vă păzească Allah! să n-o cunoaşteţi vreodată! Setea este 
sare presărată pe inima care abia mai bate, setea este foc în 
măruntaie, setea e praf în sânge, setea e geamătul cleios”. 
Glasul lui cobori. 

„Setea e mai grozavă decât năvălirea tătarilor de pe vremea 
lui Gingis-han. Animalele cad în nisipul fierbinte al deşertului. 
Oamenii slăbesc în puteri şi se fac răi: înfig pumnalul în trupul 
animalelor ca să bea sângele încălzit de febră. Şi eu şed aici cu 
bucata mea de aur. Ce pot să fac cu ea? Nimic! Ei, acum ştiţi ce 
e mai scump şi mai frumos pe lume?” Nasr-ed-din făcu o pauză, 


apoi cu o voce solemnă enunţă înţelepciunea scoasă din viaţa 
lui de caravanier: „Vă, spun: cel mai scump şi mai frumos lucru 
pe lume e apa! Acum râdeţi, dar într-o zi veţi înţelege adevărul 
spuselor mele”. 

Mânia prefăcută a lui Nasr-ed-din dispăru repede. Dădu o 
lovitură uşoară de cravaşă măgarului pe care-l călărea. 
Măgăruşul îşi mişcă mirat urechile, dar nu se gândi deloc să-şi 
grăbească paşii. 

Marco rămase puţin în urmă, avea timp suficient să se 
gândească. Pândea neîncrezător conversațiile confidenţiale ale 
tatălui şi unchiului său cu neguţătorul persan. Între cei trei 
bărbaţi se înfiripase un sentiment de prietenie. Marco se ferea 
să rămână singur cu tatăl său, de aceea se aţinea pe lângă 
Matteo şi Nasr-ed-din, ruga pe djigiţi să-l înveţe arta armelor şi a 
călăritului, iar seara şedea, mai mult tăcând, lângă focul de 
tabără. 

Gândurile lui se învârteau mereu în jurul conversaţiei ce o 
avuse cu Hadşi-Muhamed pe puntea corabiei. Căuta să-şi 
înţeleagă părintele. Vorbele negustorului persan îi veniră în 
minte: „Tatăl vostru vrea să vă scutească de pericolele şi 
lipsurile unei călătorii aşa de lungi”. Şi-apoi îşi amintea de 
mama care murise. O vedea cu ochii închişi, zăcând sub 
plapuma de mătase. Inima nu-i mai bătea. Lângă mâna ei, 
lipsită de viaţă, era micul elefant sculptat în fildeş, pe care i-l 
dăruise Nicolo Polo, înainte de plecare. Fusese singură toată 
viaţa. O auzea spunând: „Ei spun că Veneţia este regina mărilor. 
Nu-i crede, e sclava mărilor...” Cuvinte rostite pe patul de 
moarte care erau sortite să-i înfrâneze dorul de depărtări. 
înţelegea teama mamei, ea voia să-l păzească de viaţa 
aventuroasă şi plină de pericole a negustorilor, care-i furase 
bărbatul. 

ÎI înţelegea chiar şi pe unchiul Pietro Bocco, care odinioară 
voia să-l închidă într-o mănăstire, ca să-i poată lua averea 
familiei Polo, dar pe tatăl său nu-l putea înţelege. De ce nu 
pricepea el dorul său după evenimente şi trăiri noi, setea lui de 
cunoaştere, nostalgia ţărilor îndepărtate, despre care îi vorbise 
atât de mult în Veneţia? 

Se apropiau de Kirman, domiciliul neguţătorului persan. Acolo 
se va hotărî dacă tatăl îşi va menţine intenţiile. Ce-o să facă el 
dacă Nicolo şi Maffio Polo împreună cu Matteo îşi vor continua 


singuri călătoria? Când se gândea la asta îl cuprindea furia şi o 
mare durere. Era mai uşor să lupţi cu spada în mână contra 
bandiţilor, decât să suporţi aceste gânduri insinuante. 

Mânaria şi sfiala îl opreau pe Marco să vorbească, despre 
aceasta, cu tatăl lui. Era ceva nelămurit între ei. Dar se părea că 
tatăl nu-şi dădea seama de asta. Tot timpul călătoriei fusese 
bine dispus, râdea şi glumea cu Matteo şi cu neguţătorul 
persan, iar replicile ironice ale fratelui său le primea cu un 
zâmbet larg. De foarte multă vreme nu mai fusese atât de bine 
dispus. 

Marco, în schimb, devenea pe 2i ce trece tot mai posomorât. 
Câteodată i se părea că bărbaţii s-au coalizat împotriva lui. Uită 
cu totul, că el era acela care se ferea de compania lor. Când 
turnurile oraşului Kirman apărură la orizont, luă hotărârea de 
nezdruncinat să continue călătoria chiar contra voinţei tatălui 
său. 

Locuiau în casa negustorului persan, care îi găzduia cu multă 
amabilitate. Marco vedea bine că Hadşi-Muhamed nu exagerase 
când vorbise despre bogăţia lui: servitoare şi servitori le 
îndeplineau orice dorinţă, iar camerele erau aranjate regeşte. 


Pregătirile de călătorie fură făcute în grabă, deoarece peste 
câteva zile o caravană, mai mare, condusă de Nasr-ed-din, 
trebuia să părăsească Kirmanul. Ţinta lor era oraşul Balch, situat 
pe marele drum al caravanelor ce mergeau spre răsărit. In seara 
din ajunul plecării, tatăl veni în camera lui Marco. „Suntem gata, 
Marco”, zise şi se aşeză, istovit, de oboselile zilei, pe o pătură de 
pănură. Un servitor îi întrebă dacă doresc ceva. 

„Adu-ne pepeni proaspeţi şi un ulcior de lapte”, zise Nicolo 
Polo. 

Marco îşi simţea bătăile inimii. Acum urma deznodământul. 
Şedea în faţa tatălui său cu obrazul posomorât. 

Nicolo Polo îl privi examinator. „Ce s-a întâmplat cu tine 
Marco? Ai devenit atât de tăcut, nu-ţi mai place călătoria 
noastră? Mi se pare că ai vrea mai mult să rămâi aici la Hadşi- 
Muhamed?” 

Marco nu percepu tonul întrebător. Căuta să se convingă că 
tatăl său îşi bate joc de el. Florile şi păsările brodate de pe 
acoperitoarea de divan dispărură din ochii lui; îşi pierdu 
obişnuita stăpânire de sine, atât de greu dobândită: 


„Sigur că aţi fi fost mai mulţumit dacă aş fi rămas la Veneţia”, 
zise el cu foc. „Dar pe mine nu mă va opri nimeni! Nici chiar aici 
în Kirman!” Nu observă că servitorul punea, pe masă, felii de 
pepene, cu miros aromat. Fruntea i se înroşise, iar sprâncenele i 
se încruntau mânios. 

Peste trăsăturile severe ale lui Nicolo Polo flutură un zâmbet. 

„Aşa vorbeşti tu cu mine?” zise el. 

Marco tăcu zăpăcit. 

Nicolo Polo se gândea. Ce ştia el de bucuriile şi grijile fiului 
său? De două decenii călătorea prin lume, privise în multe inimi 
omeneşti şi le văzuse frumuseţile şi adâncurile. Simţea în 
această clipă că Marco nu mai era copilul cu gândurile rătăcite 
în jurul viselor sale copilăreşti, ci un om matur, un bărbat tânăr, 
copt prematur, cu voinţă puternică şi cu o gândire 
independentă. Marco de-acum făcea parte din sfatul bărbaţilor. 
Obrazul lui Nicolo Polo se lumină. Da, trebuia să i se dea de 
înţeles că aparţinea de-acum sfatului bărbaţilor. 

„De asta ai fost aşa de posomorât în ultima, vreme?” zise el. 
„Cine ţi-a povestit că nu vrem să te luăm cu noi?” 

„Dumneata singur m-ai întrebat dacă nu vreau mai bucuros 
să rămân la Hadşi-Muhamed, nu-ţi mai aminteşti tată?” 

„Negustorul persan este prietenul nostru. Te-ar fi păstrat 
bucuros pe lângă el. l-am spus: Vorbeşte cu Marco, este un om 
matur, cum hotărăşte el, aşa se va întâmpla”. După o pauză 
continuă: „Bineînţeles nu ne-am fi bucurat, dacă al fi rămas 
aici... Dar să nu uităm să gustăm pepenii, sunt dulci ca mierea, 
nu aşa de amari ca pâinea de grâu”. 

Gândurile negre ale lui Marco dispăruseră. O bucurie, 
puternică şi luminoasă îi umplea toată fiinţa. Se răcori cu 
pepenii şi le lăudă gustul deosebit prin cuvinte pline de exaltare. 
Hadşi-Muhamed şi Matteo se minunară la cina de adio din seara 
aceea, de limbuţia lui. Nicolo şi Maffio Polo îi cerură în mai multe 
rânduri sfatul în chestiuni importante, iar Marco îşi dădea toată 
silinţa să dea răspunsuri pline de înţelepciune. 

În dimineaţa următoare părăsiră Kirmanul. Hadşi-Muhamed îi 
însoţi până la poarta oraşului. Ultimele sale cuvinte le adresă lui 
Marco:” Modesta mea casă vă stă la dispoziţie, oricând 
deschisă, Messer Polo. Nu uitaţi, să intraţi pe la mine, când la 
întoarcere veţi trece prin Kirman”. 

Marco îşi luă un cald rămas bun, dar nu se gândea la 


întoarcere. Gândurile lui erau îndreptate înainte. 

Caravana făcu patru zile până la marginea pustiului. Lăsară 
animalelor o zi de odihnă, cumpărată hrană şi apă, pregătindu- 
se pentru continuarea drumului. Nasr-ed-din vorbea cu dispreţ 
despre deşert.” Nu este mai mare decât o palmă, dacă îl 
comparaţi cu deşertul Nisipului negru”, îi spuse lui Marco. „În 
şapte zile l-am trecut”. 

Caravana nu văzu timp de trei zile suflet de om. Niciun tufiş, 
niciun copac, totul era uscat şi pustiu. Pământul sărat era 
acoperit în unele locuri cu o crustă de sare, ce amintea, prin 
culoare, de zăpada murdară. Nicio pasăre nu plutea în văzduh, 
niciun şoarece nu se furişa pe pământ. Aerul era nemişcat, 
nicăieri nu se găsea vreun adăpost împotriva soarelui arzător. 
Câteodată treceau pe lângă un loc cu apă, în mocirle împuţite 
vedeai apă verde ca iarba şi cu un gust aşa de scârbos încât nu 
se putea nici măcar gusta. Trebuiau să îndepărteze cu forţa, de 
apa nesănătoasă, animalele însetate. 

Matteo călărea un catâr puternic şi se gândea cu nostalgie la 
drumurile lui tomnatice, în plină furtună, cu barca lui cea 
neagră. Abia se obişnuise cu mersul săltăreţ pe spatele unui 
animal, că deja i se oferea o nouă surpriză, deşertul pustiu și 
plictisitor. Nu rostea pe zi mai mult de zece propoziţii, 
condimentate, însă, cu înjurături suculente. 

Nasr-ed-din îi conduse, după patru zile de drum, la un fluviu 
ce curgea pe sub pământ şi care avea apă bună de băut. În 
unele locuri scoarţa pământului se prăbuşise sub puterea 
curentului. Animale şi oameni se înviorară cu apa răcoroasă. 
Rămaseră o noapte acolo, îşi reînnoiră rezerva de apă, iar în 
dimineaţa următoare porniră cu puteri proaspete. După încă trei 
zile, părăsiră deşertul şi poposiră într-un mic orăşel. 

Merseră apoi săptămâni şi săptămâni. Soarele şi praful le 
tăbăcise feţele. Ogoarele din apropierea satelor şi a oraşelor 
erau culese, şi fructele coapte cădeau din copaci. Pe coline erau 
cetăţi sau mănăstiri, prin păduri se furişau lei şi leoparzi, iar în 
tufişuri veverite şi şerpi şuierau uşor. Seara ţânţarii zburau 
peste stufărişul de pe malurile mocirloase ale micilor lacuri. 

Caravana mergea încet, iar oamenii deveneau din ce în ce 
mai tăcuţi. Se trezeau la viaţă când pe neaşteptate cădea vreo 
burniţă sau vreun vânt răcoros, venind dinspre munţi, 
împrospăta aerul. O coapsă de berbece friptă la frigare şi un 


ulcior de apă făceau parte din fericirile existenţei. Bagdad, 
Ormuz, Kirman şi furtuna de pe marea Persiei, rămăseseră mult 
în urmă. 

Nasr-ed-din îi povestea lui Marco despre oraşul Sibirkan.” Este 
aşezat pe un mic râu, în vale. Acolo găseşti tot ce-ţi dogeşte 
inima; curmale, rodii, tot felul de fructe. Nicăieri nu se găsesc 
pepeni mai dulci. Aţi mâncat vreodată felii uscate de pepeni de 
Sibirkan? Sunt ca mierea”. Bătrânul privea amărât înaintea lui. 
„Intre noi şi Sibirkan se întinde pustiul. Asta am vrut să v-o spun 
tinere domn”. Dar adăugă cu mândrie: „N-aveţi nicio grijă, 
bătrânul Nasr-ed-din vă va conduce pe drumul cel mai bun şi cel 
mai scurt”. 

Drumul prin pustiu părea să nu mai aibă sfârşit. Marco uită să 
mai numere zilele şi nopţile. Marea moartă de nisip galben 
obosea ochii. Beau apa caldă din burduturile de piele și 
înghiţeau cu greutate hrana. Nicio fântână, niciun curs de apă. 
Nici măcar o mocirlă împuţită. Într-o zi se porni vântul și 
învârteji în faţa lor firele de nisip. Pe cer se iviră norii plumburii. 
Plouă. Oameni şi animale îşi ridicară capetele să lângă apa. 
„Binecuvântat fie Allah”, murmură Nasr-ed-din. 

„Un dar divin”, strigă încântat Matteo. 

Servitorii şi conducătorii animalelor aşezară pe nisip tot felul 
de vase, ca să nu piardă nicio picătură de ploaie. 

Ploaia răcoritoare care durase un ceas, făcu subiectul multor 
convorbiri până când în cele din urmă apărură la orizont munţii 
întunecaţi. „Simt mirosul apei din vale”, zise Nasr-ed-din. „Nu 
simţiţi cum se schimbă aerul? Mâine suntem în Sibirkan”. 


FATA CU OCHII LUMINOSI 


La frontiera nord-estică a Persiei este aşezat oraşul Balch. Se 
numea odată „Amu-al-Bulad”, mama tuturor oraşelor. lar 
băştinaşii povesteau că, în acest oraş, înainte eu sute de ani, 
Alexandru cel Mare se căsătorise cu fiica regelui Persiei, Darius. 
Moscheea fusese frumoasă ca un basm. În faţa porţilor se aflau 
grădini şi livezi cu pomi fructiferi. Pe munte se înălța o puternică 
citadelă. Zidul oraşului înconjura palate de marmoră, grădini şi 
case, ateliere şi cocioabe, moschee şi bazare. 

Şi-apoi venise anul întunecat, anul 1220. Câţiva bărbaţi şi 
femei bătrâne îşi mai aminteau, dar când vorbeau despre asta, 


se uitau în jur cu frică, niciun al treilea, nu trebuia să audă. 

Populaţia ieşise cu daruri înaintea lui Gingis-han fiorosul 
stăpânitor al tătarilor. Voiau să scape de la distrugere mama 
tuturor oraşelor, iar ei tremurau pentru viaţa lor. Dar Gingis-han 
nu cunoscu mila. Porunci ca oraşul să fie distrus iar oamenii 
ucişi. 

De atunci trecuseră cinci decenii, moscheea zăcea în ruine, şi 
încă multe alte ruine aminteau de distrugere. 

Intr-o mică piaţă, lângă un zid părăginit şedeau cam cincizeci 
de bărbaţi, femei şi copii. Priveau indiferenți în gol „scormoneau 
în boccelele lor sărăcăcioase, sau se rezemau de zid, până când 
chemarea stăpânului sau o lovitură de băț îi trezeau. 

Ziua era posomorâtă; dinspre munţi bătea un vânt tomnatic. 
Erau doar puţini cumpărători, iar negustorii de sclavi erau prost 
dispuşi. O fetiţă slabă şedea cu genunchii la gură, pe pământ. 
Picioarele ei murdare şi goale erau pline de 1 ani făcute de 
loviturile de baston ale negustorilor. O căra a cincea oară la târg 
şi era furibund că nu găsea niciun cumpărător. Ochii luminoşi ai 
fetiţei erau lipsiţi de strălucire. Işi dădu părul înapoi de pe faţă 
cu un gest obosit, iar o femeie îi dădu o bucată de pâine. 

„Mănâncă, Aşima”, îi zise. „Bagă de seamă, te vede stăpânul 
tău!” Aşima ascunse pâinea la spate. 

„Ce şopotiţi acolo?” strigă negustorul. 

Aşima se ghemui şi mai strâns. 

„Nimic, stăpâne”. 

Aştepta loviturile de baston. Loviturile nu erau cel mai rău 
lucru. Puteai să te obişnuieşti cu ele. Dureau în prima clipă, mai 
ales când atingeau vechile răni, nevindecate. Durerea fizică era 
trecătoare, mai rea era foamea şi setea, însoțitorii eterni ai 
tinerei ei vieţi de sclavă. 

Aşima îşi aminti de fluviul galben. 

Se afla jos, adânc în vale, iar bărcile nu păreau cu nimic mai 
mari decât frunzele de bambus. Drumul cobora abrupt până la 
mal, Soarele arde spinările aplecate şi transpirate ale hamalilor. 
Ei cărau saci, ţevi de lut, fier, baloturi de bumbac. Toate 
mărfurile imaginabile sunt descărcate de pe bărcile de transport 
şi de pe corăbii, de la răsăritul soarelui până la apusul lui. Fetiţa 
simte cum o lasă puterile; se reazămă de un stâlp şi se 
gândeşte la o farfurie cu orez şi la un ulcior cu apă. Strigătele 
supraveghetorilor şi cântecul hamalilor amuţesc. Aşima cade. 


Dar durerea scormonitoare a foamei din măruntaiele ei e prea 
puternică. Se ridică cu greutate, îşi ia povara şi se înşiruie 
clătinându-se în lanţul hamalilor. 

Când a fost asta? Aşima îşi pierduse simţul trecerii timpului. 
Nu se mai gândeşte, căci odată cu gândurile apare şi disperarea 
care e mai rea decât loviturile, foamea şi setea. Ea omoară 
visele, şi-atunci nu-ţi mai rămâne nimic altceva, decât o mână 
care se întinde lacomă după fiecare oscior pe care ţi-l întinde 
cineva. 

„Aşima, trezeşte-te!” şopti femeia. „Ascunde pâinea!” 

Fetiţa îşi îndreptă spatele încovoiat şi privi uimită în jur. Mâna 
pipăia după pâine. Cum de n-o lovise? auzi o voce prietenoasa:” 
Scoală-te, porumbiţa mea, domnul se interesează de tine”. 

„Scoală-te odată, tu proasto”, zise femeia. 

Trecătorii se opriră pe loc. 

Negustorii bănuiau o afacere bună îşi sculară sclavii: „Ridicaţi- 
vă, măi leneşilor! Nu vedeţi, c-a venit un domn!” 

Fiecare vroia să strige mai puternic decât celălalt. 

„Pe acesta trebuie să-l vedeţi, nobile domn! Uitaţi-vă ce 
muşchi minunaţi are!” 

„O femeie harnică ca un măgar de povară!” 

„O sută cincizeci de ducați, acest tânăr puternic”. 

Bărbatul uriaş, care trezise agitaţie printre negustori şi 
curiozitatea plină de respect a celor din jur, nu fu scos din 
liniştea lui de strigătele şi gesturile laudative. Examina e u 
atenţie fetiţa cea slabă şi se întreținea într-o limbă străină cu 
negustorul în prima clipă statura lui puternică o sperie pe Aşima 
și nu ştiu dacă este un noroc sau un ghinion pentru ea, că se 
interesa tocmai de dânsa. 

Voia s-o cumpere? îi văzu obrazul Favoriţii negri îi dădeau un 
aspect temerar. O lovitură cu mâna şi te omoară, se gândi ea. 
Era distins îmbrăcat. Un mare negustor dintr-o ţară îndepărtată. 
Dar ochii lui aveau o privire blânda, i se păru c-o priveşte cu 
milă. Ea urmări cu mare atenţie conversaţia care se ducea în 
persană, amestecată cu multe cuvinte străine, şi o speranţă 
timidă se trezi în ea. 

Străinul arătă spre rănile de pe picioare. Negustorul de sclavi 
găsi scuze elocvente, cuvintele lui abundau în amabilităţi: o 
numi pe Aşima o mică prinţesă, care are doar nevoie de puţină 
îngrijire. 


Străinul se gândi mult timp, apoi îşi puse mâna pe umărul ei. 
Fetița se dădu înapoi. Acum simte cât eşti de slabă, socoti ea. N- 
o să te cumpere. Mica flăcăruie de speranţă se stinse. Străinul o 
privi, se întoarse şi plecă mai departe. 

Negustorul o împinse furios înapoi. „Ah! tu netrebnico, nimeni 
nu te vrea”. 

Aşima se aşeză din nou pe pământ, îşi încrucişă picioarele sub 
ea, şi privi indiferentă în gol. 

„Trebuie să zâmbeşti când vine un domn”, zise femeia de 
lângă ea. „Ai stat ca o piatră. Mănâncă-ţi pâinea!” 

Fetiţa îşi scoase dintre zdrenţe pâinea şi muşcă din ea. 

Ziua posomorâtă se lumină. Orele treceau. Spatele Aşimei era 
rece ca gheaţa. Şedea nemişcată, jos pe pământ. Veni 
înserarea. 

„Scoală-te!” zise negustorul.” Am plătit pentru tine douăzeci 
de ducați” se jelui el, „şi nimeni nu te vrea. O, ce nebun am 
fost!” 

N-o lovi, atât de mare îi era disprețul. 

Noaptea era fără stele. Îi dădu puţină pâine şi un ulcior de lut 
plin cu apă apoi îi legă lanţul ruginit de gleznă. 

Aşima era singură în şopronul de lemn de lângă casă. Vântul 
bătea prin crăpături. Se cuibări în paiele foşnitoare şi-şi strânse 
braţele pe lângă corp. Acum se apropiau de ea voci şi peisaje. 

„Pe munte florile de ceai sunt cele mai frumoase, dar cea mai 
frumoasă din lume, e Aşima”, murmura o voce, adâncă, 
maternă. 

Aşima e culcată în pat. Mama dă perdeluţele albe de mătase 
la o parte. 

„De ce nu dormi? Să-ţi povestesc basmul frumoasei Aşima?” 

Mica fetiţă vrea. „Povesteşte-mi-l mămico!” 

Şi ea ascultă vocea caldă, alintătoare, care-i povesteşte cea 
mai frumoasă legendă a poporului ei. 

„Înainte cu multă, multă vreme, locuia într-un sat o familie de 
ţărani. În luna mai, când înfloreau rodiile şi spicele de orez se 
înălţau verzi întunecate, familiei i se născu o fetiţă. O botezară 
Aşima. Auzi, o chema Aşima ca şi pe tine...” 

Mâinile mamei mângâiau obrăjorul fierbinte. 

„Povesteşte mai departe, mămico”. 

„Când Aşima avea trei luni, ştia să zâmbească cu guriţa ei 
rotundă, iar ochii ei negri, migdalaţi, îi priveau pe mama şi pe 


tatăl ei, ca şi când ar fi înţeles totul. 

După cinci luni Aşima se mişca singură prin odaie, şi în curând 
învăţă să umble. La opt luni ştia deja să vorbească. Și Aşima 
crescu. Era frumoasă şi harnică. Când avea nouă ani ţesea la 
război cele mai frumoase lucruri. 

Când planta dimineaţa orezul, după-masa se transforma într- 
un buchet bine făcut. La lucru cânta, şi vocea ei răsuna aşa de 
luminos ca şi clopoţeii de argint de pe o pagodă. Aşima era şi 
cea mai bună dansatoare din cele patru zări. Când în serile de 
vară se ducea la palmierii cenuşii de pe malul Fluviului cu nisip 
de aur, se strângea tot satul s-o vadă. lar oamenii erau veseli şi 
trişti în acelaşi timp, atât de frumos era dansul ei. Mă auzi, 
Aşima?” 

Vocea mamei amuţi. Vântul bătea prin şopronul de lemn. 
Sclava se mişcă oftând. Lanţul de la piciorul ei zăngăni. 

„Povesteşte mai departe, mămico!” şopti Aşima. 

Lupta cu toate gândurile să păstreze amintirile luminoase ale 
trecutului. Zadarnic! Vis şi realitate se contopiră. Focurile din 
fierării ardeau, în satul lor, iar bărbaţii îşi pregăteau armele. O 
armată de călăreţi se apropie dinspre nord. Fugarii povestesc 
fapte înfiorătoare: sate şi oraşe arse până în temelii, oameni 
ucişi, sânge şi moarte şi sclavie... Femeile şi copiii fug în munţi 
şi se ascund în labirintul pădurii de stânci... 

Trupul slab al Aşimei se încordă, ridicându-se. Lanţul se lovi 
de picior şi o durere arzătoare o trânti înapoi, pe culcuşul ei. 

„Lăsaţi-mă în pace!” şopti ea cu ochii larg deschişi. 

Paiele foşniră, un şobolan fugi peste trupul ei. Vântul urla, şi 
nimeni nu-i auzi strigătele disperate. Imaginile de groaza ale 
trecutului ei o năpădiră din nou. 

„Aşima, îi auzi?” întrebă mama cu voce slabă.” Lasă-mă să 
zac aici”. Nu mai pot. Fugi în sat şi ascunde-te. Poate mai este 
cineva în viaţă. Îi auzi, Aşima? Ah, soarele mai străluceşte... 
Acum!” Mama îşi întinde braţele înainte, cu un şest de apărare. 
În ochii ei citeşti o spaimă nebună. „Fugi, A-şi-ma!” 

O trupă călare năvăleşte. Fetiţa nu se mai poate mişca, 
groaza îi paralizează membrele. Aude strigăte sălbatice. O 
lovitură de lance o ucide pe mamă. Primul călăreț apucă fetiţa, 
o pune înaintea lui pe şea, şi călăreşte mai departe... 

Sclava ţipă. Era trează sau visase? 

Mămico, povesteşte-mi basmul frumoasei Aşima. De cenu mă 


ajuţi tu, străinule înalt? Dă-mi orez. Ajută-mă, totuşi, străinule... 
Fetiţa adoarme. Capul i se odihneşte pe braţ. Buzele îi erau 
strânse. Curentul de aer îi mişca pletele negre. 
Obrazul copilăresc nu mai cunoştea ce înseamnă zâmbetul. 


Venețienii locuiau într-un caravanserai bine amenajat Se 
refăcuseră după osteneala călătoriei obositoare; nu peste multă 
vreme urmau să plece din nou. Nasr-ed-din voia să-i mai 
conducă până la Badakşan, apoi cu următoarea caravană să se 
întoarcă la Kirman. 

Matteo îl aştepta pe Marco cu nerăbdare, acesta plecase în 
oraş cu Nicolo şi Maffio Polo. Işi deşertă conţinutul pungii pe 
masă şi-şi numără ducaţii. Până acum nu luase parte la afacerile 
negustorilor, cu toate că aceştia îi atrăseseră atenţia în mai 
multe rânduri asupra unor ocazii favorabile. Acum îi părea rău. 
O sută de ducați! Ce putea face cu ei? îşi aruncă punga pe pat. 

Servitorul veni cu o făclie, aprinse lampa de petrol şi-l întrebă 
ce doreşte. Matteo făcu un gest de refuz. „De ducați am nevoie, 
fiule”, mârâi el. 

Când auzi că venețienii s-au întors din oraş, îl chemă pe 
Marco la el. 

„Ce s-a întâmplat Matteo? Eşti aşa de serios...” 

„ezi, fiul meu. Ce ţară mai e şi asta? Am abia o nenorocită 
sută de ducați în punga”. Matteo îl privi pe Marco examinator. 

„Ai nevoie de bani?” întrebă Marco. Spune-mi de cât ai 
nevoie, Matteo”. 

„O sută de ducați nenorociţi. Şi pentru ei poţi cumpăra o 
inimă vie de om... E slabă ca un ieduţ”. Matteo privi pe lângă 
Marco. „Picioarele ei sunt pline de răni, făcute de lovituri de 
baston de tâlharul ăla cu piele neagră”. Işi strânse pumnii. „Il 
omor”, zise inimos. 

„Ce s-a întâmplat, Matteo?” 

„Nu pot să-i uit ochii. Marinarii blonzi au asemenea ochi de 
culoare luminoasă, cum e marea. Şi-i slabă ca un ieduţ!” Matteo 
dădu din cap cu milă. „Trebuie să mă ajuţi, Marco”, zise apoi. 
„Vreau să cumpăr fetiţa. Altfel diavolul ăla o omoară. Cere o 
sută douăzeci de ducați”. Matteo se aplecă înainte. „Trebuie s-o 
luăm cu noi, Marco. Auzi”! La ce-i foloseşte dacă-i cumpăr 
libertatea? Cade iar în mâna primului negustor de sclavi, şi 
nenorocirea începe din nou. 


Marco sări enervat în picioare. 

„Dar noi n-avem ce face c-o fetiţă”, strigă el.” Avem înaintea 
noastră ghetari şi deşerturi”. 

„Aşa, vrei s-o las s-o omoare în bătăi?” întrebă Matteo cu 
răceală. 

Marco se opri şi căzu pe gânduri. Rațiunea îl avertiza: nu te 
lăsa convins. 

„Niciodată o fată n-ar suporta atâta oboseală”. Zise el 
nesigur. 

„Îţi închipui că a venit până aici în lectică? Bine, să nu mai 
vorbim de asta”. 

Marco simţi tonul dispreţuitor din cuvintele lui Matteo, care-l 
determină să ia o hotărâre. 

„Bine, Matteo” zise el cu voce fermă. „Am să te ajut”. 

Pe obrazul lui Matteo străluci din nou vechiul lui zâmbet plin 
de căldură. 

„Ei, deci”, zise el mulţumit. „Acum hai să ţinem consiliu de 
război: Ce-o să zică tatăl tău? Şi Maffio Polo? 

„Tata n-o să fie de acord. Pe unchiul Maffio s-ar putea să-l 
câştig de partea noastră”. 

„Trebuie să-i luăm prin surprindere”, zise Matteo gânditor. 

Dimineaţa următoare, Marco şi Matteo se duseră la târgul de 
sclavi. Aşima cu obrazul ei palid şi slăbit şedea ca şi ieri pe 
pământ. Îşi strângea tremurând hainele pe lângă trup. Aerul era 
curat şi dulce, iar frunzele copacilor începeau să se coloreze 
încet. 

Prost dispus, negustorul de sclavi se rezema de perete. Când 
îl văzu pe Matteo îi sări înainte. 

„Scoală-te tu! zise şuierător. „Ah! te omor!” Făcu o adâncă 
plecăciune. „Fiţi salutaţi nobili domni! Uitaţi-vă cum zâmbeşte 
mica Aşima. V-a recunoscut imediat. O sută douăzeci de ducați 
domnule! Un preţ de batjocoră”. 

Matteo nu luă în seamă torentul de vorbe. 

„Asta e”, zise el. ` 

Marco privi ființa slabă, îmbrăcată în zdrenţe. Işi ascunse 
dezamăgirea. 

„Dar zâmbeşte odată”, şopti negustorul de sclavi şi o împinse. 
Obrazul Aşimei încercă un zâmbet. 

„Aşadar asta e”, zise Marco. 

„Probabil te-ai aşteptat la o frumuseţe? întrebă Matteo. Atunci 


n-ar fi fost aici, în târgul ăsta nenorocit”. 

Marco îi văzu ochii: un albastru luminos cu pupila neagră. 
Ochii ciudaţi, febrili, strălucitori. Îi amintiră de Giovanni. 

„Poate te-ai răzgândit?” întrebă nerăbdător Matteo. Şi către 
fetiță: „Nu trebuie să-ţi fie frică, fetiţa mea”. 

Aşima se uită în sus, la uriaş. Expresia chinuită dispăru de pe 
obrazul ce zâmbea jalnic. Cine ar îndrăzni să-i facă rău în 
apropierea acestui uriaş? În ochii ei răsări o afecţiune timidă. 

Marco se târgui cu negustorul de sclavi şi îi numără o sută de 
ducați. 

„O cheamă Aşima”, zise negustorul. „Du-te micuța mea. Ah! 
îmi vine aşa de greu să mă despart de ea”. Obrazul lui, luă 
expresia unei dureri adânci. 

Aşima mergea ca în vis între cei doi străini. Lumea stătea pe 
loc şi se uita după ei, dădeau din cap. Un copil de cerşetor, 
înveşmântat în zdrenţe între doi domni distinși? 

„Sunt curios ce o să zică cei doi Polo”, mârâi Matteo, şi-şi 
stăpâni un sentiment neplăcut. 

Chiar şi Marco avea îndoieli serioase. Se gândea la replica lui 
Hadşi-Muhamed, pe insula perlelor: „Noi suntem neguţători şi 
nu ocrotitori de sclavi. Cine nu pricepe atâta lucru, nu pricepe 
nimic din comerţ!” 

Cumpărară haine pentru Aşima şi o duseră la o baie. Apoi se 
întoarseră la caravanserai. Fetiţa îi urma lipsită de voinţă. 

Nimeni nu-i spunea niciun cuvânt rău, nimeni n-o lovea! Nu 
putea înţelege, ce se întâmpla, dacă era vis sau realitate. Un 
servitor aduse de mâncare. 

„Aşa”, zise Matteo gata de luptă, „acum să stăm de vorbă cu 
ei. Hai, Marco! Tu aştepţi aici, fetiţa mea”. 

Când Matteo şi Marco intrară, cei doi Polo tocmai discutau 
despre pregătirile de călătorie. 

„Bine c-aţi venit”, zise Maffio. 

Mai aşteptaţi, gândi Matteo, în curând o să vorbiţi altfel. Și-şi 
adună toate minţile. 

„Am cumpărat o fetiţă”, zise. „Acum suntem cinci”. 

Nicolo îşi ridică privirea, surprins. 

„Nu face glume, Matteo, vorbim aici despre lucruri serioase. 
În faţa noastră urmează cea mai grea parte a călătoriei 
noastre”. 

Un început prost, îşi zise Marco. 


Matteo răspunse: „Nu vorbesc vorbe goale. Veniţi în camera 
mea şi convingeţi-vă. Aţi fi făcut la fel dacă aţi fi văzut-o în 
târgul de sclavi.” 

„Vorbeşte ca un popă”, zise mirat Maffio. 

„Ce fel de nebunie e asta. Marco?” întrebă sever Nicolo. „Noi 
am cumpărat o fetiţă, o să ne fie de folos pe drum”. „Noi! noi!” 
strigă enervat Nicolo. „La dracu, Matteo, duci fetiţa imediat 
înapoi!” 

Acum se înfurie Matteo. „Cum vorbiţi cu mine Messer Polo?! 
Eu nu sunt servitorul dumneavoastră, gândiţi-vă la asta! Fetiţa 
vine cu noi, sau vă părăsesc”. 

Maffio Polo voi să intervină ca mijlocitor, dar Matteo părăsi 
furios camera. 

Când Marco dori să-l urmeze, tatăl său îl strigă înapoi.” Tu stai 
aici! Când ai să înţelegi în cele din urmă, că suntem negustori şi 
nu filantropi?” 

Aşima se ghemui când Matteo năvăli în cameră. Acum te 
loveşte de te omoară, se gândi, îşi încovoie spatele şi-şi acoperi 
obrazul cu braţele: aştepta loviturile tremurând de spaimă. 

Mâna mare o mângâie pe păr. Şi auzi vocea lui adâncă, 
cuvinte într-o limbă străină. 

„N-ai nicio frică, fetiţa mea. Ce crezi tu despre capitul Matteo? 
Am fost soldat la regele Spaniei. Când mă vedeau duşmanii o 
luau la fugă. Dar de ce mă mândresc eu înaintea ta, micuța 
mea? Tu şi-aşa nu mă înţelegi. la-ţi numai braţele de pe faţă. 
Sunt furios pe spiritul ăsta mercantil. Nu se gândesc la altceva 
decât la spurcaţii lor de ducați galbeni. Dacă nu-şi vin în fire, ne 
întoarcem amândoi la Veneţia”. Se opri gânditor şi privi spre 
fetiţa ghemuită.” Dar n-o să fie simplu, fără bani să călătoreşti 
peste Persia. Da, dacă s-ar putea călători, cu o corabie! Nu, 
fetiţa mea, n-o să fie simplu”. 

Se aşeza lângă Aşima şi se socoti. Se părea c-au trecut ore 
întregi până când în cele din urmă veni Marco. Obrazul îi era 
rumenit de o fericită exaltare. 

„Fata vine cu noi, Matteo”, strigă el. „Nu-ţi mai face griji”. 

„Cum ai scos-o la capăt?” întrebă surprins Matteo. 

„Dau ei ceva şi pe cuvântul meu”, răspunse Marco mândru. 
„Unchiul Maffio a fost de partea noastră”. 

„Acum m-ai scos pentru a doua oară din groapă, Marco, şi 
încă şi pe fetiţă”. 


Aşima simţi că toate-s bune, străinul înalt râdea din nou. 
Se sculă în picioare şi făcu o plecăciune. 


ÎN VALEA ÎNGERULUI MORŢII 


Călăreau prin regatul Badakşan. Nicolo Polo se uita din când 
în când îngrijorat spre cer: „În curând o să ningă”, zise către 
fratele său. 

„O să trebuiască să aşteptăm primăvara”, răspunse Maffio 
Polo. 

Şi amândoi se gândiră la drumul peste ţara ghețarilor tăcuţi 
Bam-i-Duniah. Acoperişul lumii, cum îi ziceau băştinaşii. 

Vântul bătea pe deasupra munţilor înalţi, adia prin văi şi pe 
şesuri aducând cu sine suflul îngheţat al înălțimilor. Frunzişul 
copacilor era ofilit, iar pe pământ se întindea un covor foşnitor 
de frunze moarte. Uilii, creţii şi şoimii pluteau pe cerul 
plumburiu, acoperit cu nori. 

Marco călărea lângă caravanbaşi. Drumul bătătorit de 
mulţimea copitelor urma cursul unui fluviu mare şi limpede. Într- 
un mic golfuleţ plutea o luntre. Un pescar urmărea cu sulița 
ridicată prada ce se zărea prin transparenţa apei. Pe coasta 
muntelui înalt păştea o turmă de oi. Marco observă cum 
animalele îşi ridicară capetele adulmecând. Din spatele lor 
zbură o săgeată. Cel mai mare animal, de la marginea turmei, 
făcu un salt în aer apoi căzu. Dădu din picioare, îşi înălţă capul, 
apoi rămase întins pe pământ, ţeapăn. Turma zbură ca vântul în 
munţi. Vânătorul, un bărbat înalt, îmbrăcat în piele de animal 
ieşi din tufiş și fără a da nicio atenţie caravanei care trecea, 
începu să jupoaie de piele, cu mâini îndemânatice, oaia căzută. 

„Badakşanul este o ţară bogată”, zise Nasr-ed-din. „Trebuie 
să călăriţi până la muntele Sikinan. Acolo se găsesc cele mai 
scumpe rubine din lume. Hanii tătarilor le poartă ferecate în aur, 
ca nasturi pe tşapanele lor. Dar mai bine nu treceţi pe acolo, 
Beg Polo”. Obrazul încreţit al lui Nasr-ed-din părea mâhnit. 
„Regele a interzis cu pedeapsa cu moartea să se mai sape după 
rubine. Un stăpânitor şiret, credeţi-mă. El ştie că pietrele îşi vor 
pierde curând valoarea când fiecare şi le va putea procura după 
cum îi place. Rubinele îmi aparţin mie, zice el. Și este foarte 
chibzuit cu ele. Unele le trimite cadou la regi şi prinți, altele le 
dă ca tribul seniorului său, împăratul mongolilor, iar altele le 


schimbă cu aur. Un stăpânitor şiret... Uneori le dăruieşte şi 
străinilor care călătoresc prin ţară”. 

Caii alergau în trap susţinut pe drumul pietros. Copitele lor 
erau aşa de tari, încât nu trebuiau să fie potcoviţi. Puteau să 
galopeze pe cele mai înguste cărări stâncoase, până pe vârful 
munţilor celor mai abrupți. Băştinaşii te asigurau, că nu cu 
multă vreme în urmă, în ţară mai trăiau armăsari, ce se trăgeau 
din vestitul Bucefal, al lui Alexandru cel Mare. Caii ăştia aveau 
din naştere un semn pe frunte. Pe vremea aceea crescătoria de 
cai aparţinea unui unchi al regelui, şi fiindcă a refuzat că i-o 
cedeze regelui, a fost executat. Văduva lui însă, în deznădejdea 
ei, a dat ordin ca toţi caii să fie sugrumaţi. Aşa a dispărut 
această rasă de cai de pe lume. 

Nasr-ed-din strânse frâul calului. Se aflau pe marginea unui 
platou stâncos. In faţa ochilor o cascadă cădea vuind într-o 
prăpastie adâncă. Vântul le aducea în obraz o bură de mici 
picături de ploaie. 

„Privește, tinere domn, acolo se află Sikinanul”, zise Nasr-ed- 
din şi îi arată un munte, care se înălța deasupra celorlalţi, la 
două zile de drum depărtare de noi”. 

„N-am niciun chef să-mi pierd capul”, zise Marco. 

Nasr-ed-din îşi ridică implorator braţele. „Să vă ferească Allah 
de aşa ceva”, şopti el. 

Aşima călărea cu Matteo în urma caravanei. De opt zile 
părăsise Balchul. Amintirea târgului de sclavi, a loviturilor, de 
baston, a culcuşului mizerabil pentru noapte, şi a lanţului de fier 
o apăsa încă. Nimeni n-o văzuse până acum zâmbind. Obrazul ei 
fraged şi copilăresc mai purta încă trăsăturile împietrite ale 
durerii. Se lupta împotriva irezistibilului sentiment de fericire 
care izbucnea adânc în fiinţa ei, şi pândea tremurătoare vocea 
neîncrederii, aşteptând să audă glasuri rău voitoare ale 
oamenilor. 

Buzele ei şopteau abia auzit un nume: „Matteo!” Un cuvânt 
străin, plin de bunătate. 

Dar cineva parcă îi şoptea: „Mai aşteaptă. Te-a cumpărat cu o 
sută de ducați... Nimeni nu-şi aruncă banii pe drum... Nu ştii că 
oamenii sunt răi? Adu-ţi aminte cum strigă: te omor tu broască 
râioasă! Ah! neisprăvito!” 

Dar femeia de lângă tine, o sclavă ca şi tine ţi-a dat pâine, şi 
Matteo ţi-a cumpărat un cal şi un halat de mătase căptuşit cu 


blană... 

Cine era străinul cel înalt? Un vrăjitor bun, un zeu care a 
eliberat-o? Aşa i se învârteau gândurile în cap, se ridicau pe 
înălţimi şi-apoi se prăbuşeau în prăpăstii întunecate. 

Când n-o vedea nimeni, mângâia calul lui Matteo şi-i vorbea în 
limba ei. 

Ca să-i arate recunoştinţa, s-ar fi aruncat cu drag la pământ în 
faţa lui Matteo. Când vorbea cu ea căuta să-şi întipărească în 
minte cuvintele străine, şi apoi şi le repeta necontenit în gând. 

Seara liniştită cobora de pe munţi, pe şesuri şi în văi. Ajunseră 
într-un oraş. Aşima îl învălui pe Matteo c-o privire sfioasă. 
Simţea că-l apasă o grijă. Blana moale îi mângâia trupul slăbuţ. 
Rănile i se vindecaseră, doar cea de la gleznă mai durea când o 
atingeau scările de la şea. 

În caravanserai sări prima de pe cal. Se îngriji de adăpostirea 
animalelor, aduse perne şi covoare în camerele neguţătorilor şi 
încerca pe orice cale să fie de folos. 

„Aşează-te. Aşima” mormăi Matteo, şi-i arătă o pernă. 

eşti încă slăbuţă ca un ieduţ, dar o să te punem noi pe 
picioare”. 

Cu ochii ei luminaţi fetiţa îl pândea cu frică şi îngrijorare. 
Fruntea lui lată era încruntată, îi observă privirile înspăimântate. 

„Nu-ţi fie frică, Aşima!” Îşi căuta puţinele vorbe persane pe 
care le învățase în timpul călătoriei. „Nu-ţi fie frică, tu rămâi cu 
noi”. Îi zâmbi prietenos. „Culcă-te, ieduţule. Eu mă duc să iau o 
gură de aer.” 

Zgomotele zilei se potoliseră, se auzea doar vuietul fluviului 
din apropiere. Un servitor cobori găleata în fântână și lanţul 
zăngăni. În camere, lumânările se stingeau pe rând. 

O grijă îl chinuia pe Matteo: Polo îi dăduse două sute de 
ducați, cu care îi cumpărase un cal şi halatul de mătase. Acum 
se gândea la călătoria ce le stătea înainte prin 
înspăimântătoarea ţară a gheţurilor, de deasupra norilor. De ce 
oare nu se întovărăşise şi el la afacerile negustorilor? 

Deschise uşa camerei lui Marco. „Tu nu dormi încă?” 

„Şezi, Matteo”, zise Marco vesel. „Transcriu ce mi-a povestit 
astăzi Nasr-ed-din, despre Badakşan”. 

Proasta dispoziţie a lui Matteo parcă se mai risipi. 

„O să ajungi până la urmă un adevărat cărturar”, zise. „Dar 
nu ai de ce să-l auzi aşa de mult pe bătrân, ăsta minte fără 


ruşine. Ce se poate găsi aici în afară de munţi, de fluvii și de oile 
pe care le-am văzut?” Matteo îşi rezemă capul în mâini. „Ce zici 
de fetiţa mea? Nu arată ca o prinţesă în halatul ei de mătase? Ai 
putea s-o înveţi puţin italieneşte”. 

„Nici nu îndrăzneşte să stea de vorbă cu mine. Când mă 
apropii, priveşte în pământ”. 

Matteo aprobă. „Trebuie să avem răbdare. Nu-ţi mai amintești 
cum stătea înaintea noastră? O floare aruncată în praf, călcată 
în picioare, de abia acum începe, cumva, să se ridice”. 

Marco îşi puse pana de gâscă la o parte. Lumina slabă a 
luminării cădea peste litere. „La două zile de drum, de aici, se 
găseşte muntele Sikinan”, zise el gânditor... acolo se găsesc 
cele mai frumoase rubine. Nu trebuie decât să le iei”. 

Matteo îşi ciuli urechile. „Ce vorbeşti?” Obrazul i se învioră şi-l 
privi pe Marco cu ochi scânteietori. 

„Aşa e, Matteo, doar că în afacerea asta poţi să-ţi pierzi 
capul”. Şi-i povesti ce aflase de la Nasr-ed-din. 

„Sikinan îi zice muntelui”, murmură Matteo. „Şi e la o distanţă 
de două zile de drum departe de aici”. Apoi zise tare: „Scrie 
toate astea, Marco. Un căpitan trebuie să noteze în fiecare zi ce 
s-a întâmplat, acum nu te mai deranjez. Noapte bună!” 

Inainte să iasă, se mai întoarse o dată. 

„Trebuie să te mai îngrijeşti şi tu puţin de Aşima. Promite-mi. 
Rămânem doar mai multă vreme aici...” Ezită, apoi zise: „Nu pot 
fi mereu cu ea”. 

Marco nu simţi că s-ar ascunde ceva în dosul vorbelor lui 
Matteo. Il cuprinse brusc o fierbinţeală; tot corpul părea că-i 
arde. Voia să se culce puţin, după asta o să-i treacă. 

Marco se sili să zâmbească. 

„Da, da, am să mă îngrijesc de-acum de Aşima. Noapte 
bună!” 

Uşa se închise. Marco stinse lumânările. Se culcă şi se acoperi 
până la bărbie cu două blănuri. Acum îl străbătu prin tot corpul 
un fior rece. li clănţăneau dinţii, dar trecu repede şi asta. 


Matteo intră încet în camera lui. Fetiţa era întinsă în patul ei, 
cu ochii închişi. Lumânările mai ardeau. Îi observa mişcările 
printre pleoapele pe jumătate deschise. De ce nu se culca? 
Inima începu să-i bată repede şi neregulat. El cotrobăia prin 
bagajele lui, scoase diferite pungi şi săculeţe, îşi luă blana grea 


din cuier şi şi-o aşeză lângă lucruri. 

Aşima nu se clinti de spaimă. Acum străinul cel înalt se întinse 
după spadă. Părea şi mai uriaş. Işi opri în gât un strigăt de 
groază. Spaimele de pe timpul sclaviei îi sugrumau inima. Acum 
se apropia de patul ei. Ea strânse pleoapele. El o să ridice 
sabia... li dăruise un halat de mătase căptuşit cu blană... De ce 
vroia s-o omoare?... Loveşte, vrăjitor ticălos... Străinul cel înalt e 
bun, o să vină în curând şi o să mă scape. 

„Matteo!” ţipă ea. Pentru prima oară îi pronunţa numele cu 
voce tare. Işi deschise ochii şi groaza dispăru dintr-o dată. 
Vrăjitorul ticălos dispăruse. Ea vedea doar obrazul blajin al 
străinului înalt, şi-i auzea cuvintele liniştitoare. 

Se lăsă în genunchi lângă pat şi-i dădu la o parte părul de pe 
faţă. „Ai visat, nu-i aşa, iedule? Acuma dormi! Deja ştii să-mi 
spui numele? Asta-i frumos! Acum Matteo mai pleacă puţin. Să 
nu-ţi faci griji dacă mâine n-o să fiu aici. Vin eu înapoi...” 

Matteo stinse lumânările şi părăsi camera. Inchise uşa uşor. 
Aşima rămase culcată cu ochii deschişi. Intunericul n-o mai 
speria. In mintea ei răsuna glasul liniştitor. Incercă să repete 
cuvintele: „Ai visat, nu-i aşa ieduţule?”, dar nu le pricepea 
sensul. 

Timpul trecea încet. Paşi grei se auziră trecând prin curte, se 
făcu din nou linişte. Fetiţa mângâie pătura moale de lână de 
oaie. Unde era străinul înalt? Se nelinişti. De ce a plecat, aşa de 
târziu? Trupul îi era obosit după călăritul epuizant, dar nu putea 
să adoarmă. Pândea fiecare zgomot, dar nu auzea nimic ce i-ar 
fi putut vesti întoarcerea. ` 

Aşima îşi dădu pătura la o parte şi se ridică. Işi luă halatul de 
mătase, deschise uşa şi privi afară: Cerul era plin de stele şi 
luna răsărea plină. Curtea părea părăsită în lumina palidă a 
lumii. In spatele uşilor dormeau oamenii. Acolo se afla camera 
tânărului domn. Să meargă la el? Ştia că-i un prieten al 
străinului înalt. El i-ar înţelege îngrijorarea, cu el ar putea să 
vorbească. 

Noaptea era rece. Fetiţa tremura. Cum ar putea îndrăzni să 
intre în camera tânărului domn? Se întoarse în cameră, se aşeză 
pe pat şi privi în întuneric. Ceasuri după ceasuri trecură şi Aşima 
se împotrivea somnului. Nenumărate gânduri şi imagini îi 
treceau prin minte, bune şi rele. Căzu pe pătură. „Ai visat, nu-i 
aşa ieduţule?” se întorsese oare? Obrazul Aşimei zâmbea fericit. 


O furase somnul. 


Aşima, când se crăpă de ziuă, se trezi şi văzu patul străinului 
înalt, gol. Auzi glasuri în curte: grăjdarii scoteau caii şi-i duceau 
la râu, să-i adape. Fetiţa se spălă la fântână şi fugi la uşa 
tânărului domn. Ciocăni uşor, îşi lipi urechea de lemn şi ascultă. 
Grija pentru Matteo îi alunga orice sfială. Ciocăni încă o dată şi-l 
strigă pe tânărul domn pe nume. Şi-atunci i se păru că aude 
ceva, ca un geamăt. Deschise uşa cu grijă, gata, în orice clipă s- 
o ia la goană. 

Când ochii i se obişnuiră cu lumina slabă, îl zări pe Marco ce 
se agita, în somn, gemea. Fugi la el şi îngenunche lângă pat.” 
Ce s-a întâmplat, tinere domn?” 

El n-o putea înţelege, căci în prima emotie vorbise în limba ei: 

„Ce s-a întâmplat, tinere domn? Sunteţi bolnav?” întrebă ea în 
persană. Îşi puse mâna pe fruntea lui înfierbântată. „Să vă aduc 


apă?” 
Fetiţa fugi afară şi se întoarse cu un pahar cu apă. Udă un 
prosop şi i-l puse pe frunte. Marco deschise ochii, dar n-o 


recunoscu. Murmura cuvinte pe care ea nu le înţelegea. Îşi puse 
braţul în jurul umerilor lui şi încercă să-l ridice ca să poată să-i 
dea să bea, dar imediat ce-i slăbea strânsoarea, el cădea înapoi, 
pe spate. 

„Aşteaptă tinere domn”, zise ea. „Mă întorc imediat”. 

Se grăbi să iasă şi bătu la uşa celor doi mari negustori. O voce 
puternică o pofti să între. 

Încă nu-şi venise complet în fire, vorbele îi veneau, însă, de la 
sine pe buze. 

„Străinul înalt - Matteo - a dispărut... Tânărul domn e 
bolnav”, bâlbâi ea. 

„Ce vorbeşti tu, Aşima?” strigă Nicolo Polo.” E bolnav Marco?” 

„Da, domnule, bolnav. Faţa lui arde”. 

„Ai auzit, Maffio?” 

Fraţii îşi azvârliră păturile de pe ei şi se repeziră împreună cu 
Aşima în camera lui Marco. Se aplecară asupra bolnavului. 
Nicolo Polo ridică cu grijă capul lui Marco şi îi turnă în gură 
puţină apă. 

„Mă auzi, Marco? Sunt eu tatăl tău! Nu mă înţelege, Maffio”, 
zise el uluit. „Şi totuşi are ochii deschişi. Ce spune?” 

Marco murmura fraze fără înţeles, cuvintele se repetau: 


Maffio Polo îşi apropie urechea de buzele bolnavului. Dădu din 
cap. 

„Absurdităţi, numai absurdităţi, asta murmură el”. Maffio se 
ridică hotărât „Trebuie să aducem un doctor. Rămâi cu el, 
Aşima, până când ne întoarcem!” 

Fetiţa dădu din cap. 

„Matteo a dispărut”, zise ca încetişor. Şi fiindcă nimeni nu-i 
răspunse, îl prinse pe Maffio de mânecă. 

„Ce vrei tu, Aşima?” 

„Matteo a plecat, domnule, de aseară”. 

Maffio făcu un gest cu mâna. „Vine el înapoi! Ai grijă de 
tânărul domn!” 

Aşima se aşeză lângă Marco, pe covor. Gemetele bolnavului 
n-o preocupau. Obrazul ei avea din nou expresia unei dureri 
împietrite. Se uita indiferentă la bolnav. Durerile lui nu-i 
atingeau inima. În mod mecanic îi răcorea fruntea înfierbântată 
şi îi aranja păturile. Străinul cel înalt, părintele ei ocrotitor, 
dispăruse. El o mântuise de mizerie, dar când sufletul ei începu 
să se trezească, a plecat. Afară în noapte, încins cu spada. 

Nicolo şi Maffio Polo se întoarseră cu medicul şi cu servitorul 
lui. Medicul era un bătrân înalt şi demn; o barbă albă ca zăpada 
îi acoperea obrazul întunecat. Cu un gest de mână împrăştie 
curioşii care se strânseseră în jurul uşii.” Lăsaţi-mă singur cu 
bolnavul”, zise el aspru. Fraţii se priviră nehotărâţi, apoi ieşiră, 
cu feţele îngrijorate. Aşima îi urmă. 

„Cel mai bine e să-i îndeplinim dorinţele”, zise Maffio. 
Aşteptară. Nicolo Polo se plimba neliniştit în sus şi în jos. Un 
neguţător din Badakşan, care călătorise cu ei, le spuse: 

„Puteţi avea încredere în el, a vindecat mulţi bolnavi. Se 
vorbeşte că ar fi fost în India şi că a câştigat acolo cunoştinţe în 
arta magiei”. 

Cuvintele nu puteau risipi neliniştea lui Nicolo. 

După o vreme, uşa se deschise, şi servitorul doctorului le făcu 
semn să între. 

Bolnavul zăcea mai liniştit, şi se părea că febra îi scăzuse 
Medicul murmura vorbe neînţelese, iar cu mâna făcea semne 
tainice, apoi se înclină de trei ori şi părăsi camera, cu faţa 
îndreptată înspre bolnav. 

” Lăsaţi uşa deschisă porunci!” 

Servitorul aduse o ladă mare şi-i deschise capacul. Cei din jur 


priveau într-o tăcere plină de respect, cum bătrânul aprinse 
lemne şi beţişoare aromate, şi cu picioarele încrucișate sub el 
şedea pe un covor ce i se pregătise, uitându-se ţintă la fumul ce 
se ridica. Şezu aşa multă vreme. Un curent de aer făcu să iun 
nor de fum prin uşa deschisă. Atunci servitorul întinse, 
bătrânului cu pletele albe, un evantai din pene viu colorate. 
Scoţând nişte strigăte ce-ţi îngheţau sângele în vine, bătrânul 
fugi în cameră şi împrăştie fumul. 

Doctorul scoase din lada lui un praf albastru şi ordonă să i se 
dea bolnavului la fiecare ceas câte puţin din el, turnat într-o 
ceaşcă de lapte de capră. 

„O să se însănătoşească?” întrebă Nicolo Polo. 

„Ingerul morţii fură sufletele călătorilor”, murmură bătrânul. 
Apoi deveni brusc mai vioi. „Sunteţi în valea îngerului morţii! 
Fiul vostru are febra neagră. Cu voia lui Allah se va însănătoşi. 
Când îşi va reveni în puteri, trimiteţi-l sus în munţi, aerul curat al 
cerului, goneşte spiritele bolii”. 

Işi întinse mâna, ca şi când ar fi vrut să citească în liniile ei 
soarta bolnavului. O mână mică şi moale care apucă repede cei 
cinci ducați pe care Nicolo Polo i-i mai adăugă la onorar. 

Aşima aduse o ceaşcă cu lapte de capră şi scutură o priză de 
pulbere albastră în ea. Cu ajutorul lui Nicolo Polo îl făcură pe 
bolnav să bea doctoria. 

Marco stătea în faţa lor cu ochii închişi şi respira liniştit. 
„Doarme”, zise Nicolo. „Rămâi cu el, Aşima. Îngrijeşte-l să se 
facă sănătos!” Trăsăturile lui aspre se înmuiaseră, mâinile i se 
mişcau neajutorate. 

La uşă se mai întoarse o dată. Gânditor: 

„Ziceai că Matteo a dispărut?” 

Aşima aprobă. 

„Nu-ţi face griji pentru el. O să se întoarcă!” 

Fraţii părăsiră camera bolnavului cu paşi uşori. 

Marco se întoarse ca şi când l-ar fi deranjai curentul de aer 
care venea de la uşă. 

„Ai visat, nu-i aşa, ieduţule”, şopti Aşima. 


Când Matteo părăsi caravanseraiul îşi zise că planul lui, fără 
nicio îndoială, e lipsit de judecată. Şi în primul moment fu tentat 
să-şi întoarcă calul şi să se înapoieze. Apoi se gândi iar la 
echipamentul care-i lipsea încă Aşimei pentru continuarea 


călătoriei, şi-şi stăpâni gândurile care încercau să-l oprească. Îşi 
urmase de atâtea ori îndemnurile şi scăpase întotdeauna cu 
pielea întreagă, aşa că trecu călare pe strada pustie spre poarta 
oraşului şi se certă cu paznicul într-o italiană amestecată cu 
cuvinte persane, până când acesta îi deschise, înjurând, poarta. 

Luna scălda în lumină drumul atât de bătătorit. Un vânt rece 
sufla peste mirişti. Călăritul prin noapte, pe spatele armăsarului 
rezistent, dădea aripi imaginaţiei lui Matteo. 

Se simţea acum în şaua persană, comodă, aproape tot aşa de 
bine ca şi pe puntea unei corăbii, avea aceeaşi senzaţie ca şi 
atunci când, stând la cârma bărcii lui negre, scăpase de zbiri pe 
laguna răscolită de furtună, într-o fugă învăluită de valuri 
spumate. 

Merse până când se iviră zorile, şi apăru soarele deasupra 
pădurilor întunecate. Se odihni trei ore şi sări din nou în şa. Ori 
pe unde trecea statura lui masivă trezea interes. 

În sate oamenii se opreau pe loc şi se uitau uimiţi după el. 
Întâlni vânători şi pescari. Măgarii sălbatici o luau la goană când 
auzeau zgomotul de copite. Pe costişe păşteau turme de oi, 
fazani şi găinuşe de munte înviorau cu penajul lor colorat 
peisajul tomnatic. 

Târziu, după-masă, sosi la poalele muntelui Sikinan. O ceată 
de călăreţi îi apăru în faţă: soldaţi ai regelui din Badakşan, care 
asigurau paza regiunii miniere. În clipa aceea Matteo îşi dădu 
seama ce nesocotit fusese: crezuse oare că-i necesar doar să 
călărească până la Sikinan şi să culeagă cele mai preţioase 
rubine? Nu, îi fusese limpede cât de grea era treaba asta, dar s- 
a încrezut în steaua lui, care până la urmă o să aranjeze 
lucrurile în favoarea lui. Viaţa îl învățase să încerce întotdeauna 
lucrurile ieşite din comun, de aceea nici acum nu considera 
cauza pierdută. 

Călăreţii purtau cămăşi din zale de argint şi coifuri negre, îşi 
scoseseră săbiile şi-l înconjurară pe? Matteo, cu feţe 
amenințătoare. Comandantul îl somă să coboare de pe cal. 
Matteo, cu obrazul împietrit, rămase în şa şi aşteptă. Ochii 
pândeau în orbitele adânci. 

„Câine ticălos, descalecă”, zbieră comandantul. 

Matteo înţelese înjurătura. Sprâncenele lui se încruntară. 
Ridică mâna. 

„Nu zbiera, măi cioară mică!” zise liniştit. 


Comandantul rămase uluit când auzi cuvintele străine. Matteo 
îşi cobori mâna şi apucă mânerul sabiei. După multe discuţii 
ajunseră la concluzia că Matteo trebuia să-i urmeze pe călăreţi. 
Matteo, prizonier, călărea în mijlocul lor şi aştepta curios 
evenimentele viitoare. 

Era aproape vesel. Observa cu priviri de cunoscător caii nobili 
şi armele bogat împodobite. Aştia nu erau soldaţi obişnuiţi. 
Galopau atât de repede încât trebuia să-şi dea silinţa să ţină 
pasul. Platoşele lor de zale străluceau în lumina soarelui ce 
apunea. 

Pe un munte, ce se ridica în mijlocul câmpiei, ca o uriaşă 
pastetă, se înălța un castel de vânătoare. În drumul lor întâlniră 
soldaţi călare şi pedestraşi. Un convoi de bărbaţi cu bețe, tobe şi 
comun de vânătoare se dădu respectuos la o parte, când 
călăreţii trecură în goană pe lângă ei. Matteo bănuia că se 
întorceau de la o vânătoare cu hăitaşi. 

Poarta de la castel se deschise. Traversară călare curtea şi 
descălecară înainte ca Matteo să fi avut timp să vadă ce mai e 
prin jur, doi bărbaţi înarmaţi îl conduseră într-o cameră 
sărăcăcioasă, şi zăvorâră uşa grea. Acum şedea aici şi avea 
timp să se gândească la situaţia lui. Era întuneric beznă; camera 
n-avea nicio fereastră. Matteo pipăi să găsească ceva pe ce să 
poată şedea, şi găsi un butuc pe care se aşeză. 

N-o să fie rău Matteo, se mângâie singur, nici măcar armele 
nu ţi le-au luat. Doar n-ai căzut în mâinile tâlharilor. 

Auzi paşi şi glasuri. Zăvorul fu dat în lături şi patru războinici 

înarmaţi îi scoaseră afară şi îl somară, să-şi predea sabia. Le-o 
dădu ezitând. 
_ Il conduseră într-o sală de aşteptare aranjată cu mult fast. 
Intr-un candelabru enorm, făcut din coarne de cerb, ardeau 
nenumărate lumânări. In jurul lui Matteo lucea marmoră 
roşiatică şi străluceau oglinzi de bronz. În faţa unei uşi înalte, 
din fildeş, stăteau nemişcaţi doi războinici foarte bogat 
îmbrăcaţi şi înarmaţi cu lănci lungi. Matteo nu mai avu timp să 
se gândească; un servitor îi făcu semn să se apropie. 

Matteo intră într-o sală mare şi rămase pe loc fascinat, orbit 
de lumina lămpilor şi a lumânărilor. Îi ajunseră la urechi vocile 
unei mulţimi de oameni, care abia îndrăzneau să facă unele 
observaţii cu voce scăzută. Inainte cu câteva ceasuri călărea pe 
drumul plin de praf, acum se vedea înconjurat de domni nobili, 


ce purtau haine de brocat şi mătase şi-l priveau cu uimire. 

Trecu ca prin vis calea, ce se tăia în mulţime, spre un tron de 
aur şi se înclină. Cine locuia în acest palat? Un prinţ sau un 
rege? 

Matteo se lăsă în genunchi. În faţa lui şedea un suveran tânăr 
şi grăsuţ. Matteo îi auzi vocea puternică, care-i spunea ceva. 

„Nu vă înţeleg, prea nobil domn!” zise şi se ridică. Suveranul 
îl privi sever, apoi dădu o poruncă; doi domni părăsiră sala. 

Matteo nu se simţea prea bine în pielea lui, nu era deloc 
plăcut să fii privit din toate părţile ca un animal exotic. 
Suveranul stătea de vorbă cu trei domni, ce-i stăteau în 
apropiere şi care-l ascultau respectuos. După o vreme fu adus în 
sală un bărbat mai în vârstă: se aruncă jos, la picioarele 
suveranului, se ridică apoi şi îi vorbi lui Matteo în diferite limbi. 
Matteo respiră uşurat când în cele din urmă auzi cunoscutele 
sunete italieneşti. 

„Da, da!” strigă el vesel. „Acum vă înţeleg!” 

Vocea lui tunătoare pătrunse până în cele mai îndepărtate 
colţuri. 

Tălmaciul îşi ridică mâna avertizator: 

„Nu aşa de tare, domnule! Vă aflaţi în faţa Maiestăţii sale, a 
celui mai măreț rege al Badakşanului. Răspundeţi la întrebările 
lui!” 

Matteo aprobă din cap. Sentimentul de spaimă îi dispăru, 
acum, cel puţin, se putea face înţeles. Gândurile lui erau treze şi 
clare. 

Tălmaciul traduse: Maiestatea sa, cel mai măreț rege al 
Badakşanului, ar vrea să ştie cum vă cheamă, şi de unde 
veniţi!” 

„Eu sunt vestitul căpitan Matteo şi vin de la Veneţia, perla 
mării Adriatice”. 

„Maiestatea Sa, cel mai măreț rege al Badakşanului, ar vrea 
să ştie dacă în ţara voastră toţi oamenii sunt aşa de înalţi ca 
dumneata”. 

„Sunt şi mari şi mici, dar în toată Veneţia sunt doar câţiva 
care sunt aşa de înalţi ca şi mine, vestitul căpitan Matteo 
proprietarul bărcii negre”. 

„Maiestatea Sa, cel mai măreț rege al Badakşanului, ar vrea 
să ştie de ce vestitul căpitan Matteo, proprietarul bărcii negre, a 
venit în regatul său Badakşan”. 


Matteo examină pe ascuns trăsăturile suveranului. Erau 
viclene şi prefăcute şi un zâmbet abia perceptibil i se ivea în 
colţul buzelor. Curtenii abia îndrăzneau să şoptească. 

„Călătoresc împreună cu trei vestiți mari negustori din 
Veneţia spre Katai, la curtea marelui Han. Pe drum am aflat 
despre marile bogății şi marea generozitate a Maiestăţii Sale cel 
mai măreț rege al Badakşanului. Se vorbeşte că în muntele 
Sikinan se găsesc rubine mari cât un ou de porumbel, şi care nu 
sunt întrecute. In frumuseţe, de nimic ce se află pe lume”. 

Zâmbetul regelui se accentuă. 

„Maiestatea Sa, cel mai vestit rege al Badakşanului, ar vrea 
să ştie unde a învăţat vestitul căpitan Matteo, proprietarul bărcii 
negre, şarlatania? Maiestatea Sa, cel mai măreț rege al 
Badakşanului, vă face atent, că peste cinci minute o să vă 
pierdeţi capul”. 

Matteo îl privi indiferent şi nu răspunse la întrebare. Regele se 
juca cu un căţel de aur, ce-i atârna de pânza de purpură. 
Rubinele de pe haina lui străluceau. 

După o vreme, regele puse altă întrebare. Tălmaciul o 
traduse: „Maiestatea Sa, cel mai măreț rege al Badakşanului, ar 
vrea să ştie, de ce nu răspunzi?” 

„Meditez, cum aş putea călători fără cap la curtea Marelui 
Han?” 

După acest răspuns, se făcu auzit un murmur de consternare. 
Regele însă izbucni într-un hohot de râs şi se bătea peste 
coapsele grase, iar societatea fu şi ea cuprinsă dintr-o dată de 
aceeaşi veselie. Atunci faţa monarhului luă o înfăţişare 
amenințătoare, şi râsul întregii adunări se stinse. Numai un 
băieţandru dintr-un colţ, mai dădu drumul unui întârziat, sărman 
„ha-ha-ha”, Toate capetele se întoarseră scandalizate înspre el. 

„Maiestatea sa, cel mai vestit rege al Badakşanului, 
porunceşte vestitului căpitan Matteo, proprietarul bărcii negre, 
ca înainte de execuţie, să ia parte la un banchet al Maiestăţii 
Sale, a celui mai vestit rege al Badakşanului”. 

Regele bătu din palme. Patru sclavi negri aduseră o litieră 
căptuşită cu catifea roşie şi decorată cu rubine. 

Maiestatea sa, cel mai vestit rege al Badakşanului, se sculă 
de pe tron şi se urcă în litieră. Sclavii îl duceau, iar curtenii în 
frunte cu uluitul Matteo veneau în urma litierei. 

„Ar fi mai bine dacă ai merge pe picioarele tale grăsanule”, 


murmură Matteo „ai fi atunci un rege foarte manierat”. 

Trecură prin mai multe camere până într-o sală mare, care 
era deja pregătită pentru banchet. Regele îi porunci lui Matteo 
să ia loc pe o pernă, la dreapta lui. Servitorii aduseră mâncăruri 
şi băuturi în cantităţi enorme. Mirosul fripturilor, a mirodeniilor 
rare se amesteca cu aroma vinurilor de calitate. 

Regele mânca cantităţi imense. De pe buzele lui picura 
untura. Apoi îşi ridică pocalul de aur, râgâi cu mare plăcere, şi 
bău. 

” Ai fi un Rege foarte manierat, dacă n-ai hali şi n-ai trage 
atâta la măsea”, murmură Matteo, şi se servi serios. 

Tâlmaciul zise: „Maiestatea Sa, cel mai măreț rege al 
Badakşanului, îl invită pe vestitul căpitan Matteo, ca înaintea 
execuţiei, să mănânce şi să bea bine”. 

Matteo râgâi atât de tare, încât vecinul lui din dreapta își 
scăpă pulpa de fazan din mână, apoi sorbi dintr-o înghiţitură un 
mare pocal de vin. Pe obrazul regelui apăru un zâmbet 
binevoitor. 

„Ai fi un rege cu totul manierat, dacă mi-ai lăsa capul pe 
umeri”, murmură Matteo. 

Când regele bea, şi curtenii trebuiau să-şi golească paharele. 
Matteo admira rezistenţa la băutură a Majestății Sale, şi ar fi 
dorit ca şi prietenul său Benedetto din Murano să fi putut lua 
parte la acest chef. Un demnitar după celălalt cădea lălăind, 
ceea ce, de fiecare dată, îl făcea pe cel mai vestit rege să 
izbucnească într-un hohot de râs puternic. Câţiva servitori 
apucau de ceafă pe nenorociţi şi-i târâiau, ca pe nişte saci inerti, 
afară din sală. 

Matteo era într-o foarte bună dispoziţie. Pierduse orice simţ al 
timpului, şi chiar şi în ce privea situaţia periculoasă în care se 
găsea. Tălmaciul, zăcea beat lângă el. Tocmai fuseseră căraţi 
afară ultimii meseni. Majestatea Sa cânta un cântec sălbatic şi 
stropea covoarele cu vin. 

„Eşti un băiat de viaţă, grăsanule”, urlă Matteo, „asta ţi-o 
spune vestitul căpitan Matteo, proprietarul bărcii negre”. 

Ridică pocalul, proaspăt umplut, şi-l goli dintr-o înghiţitură. 
Obrazul Majestății sale începu să-i joace înaintea ochilor şi i se 
păru uriaş. Auzi un râs puternic. Luminări şi rubine străluceau. 
Toată sala părea scăldată în lumină roşie. Matteo se ridică 
clătinându-se, apoi se prăbuşi în braţele unor servitori puternici. 


Când Matteo se trezi, nu mai ştia dacă e zi sau noapte. Capul 
care-i vuia îi aminti de monstruosul chef. Era din nou în 
cămăruţa întunecoasă şi fără ferestre şi se gândea, cu vie 
părere de rău, la drumul său nesocotit spre muntele Sikinan. 
Flăcăruia vieţii mai pâlpâia în el, tulbure și lipsită de strălucire. 
Rămâi cu bine micuță Aşima, ataşează-te de Marco, el o să te 
ocrotească dacă Matteo nu se va mai întoarce. 

„Vestitule căpitan Matteo”, îşi zise el cu un râs amar,” 
proprietarul bărcii negre, acum ţi s-au încurcat iţele”. 

Trecură ore. În cele din urmă auzi paşi. Doi soldaţi înarmaţi şi 
tălmaciul, palid ca brânza de capră, intrară, Matteo respiră 
adânc aerul proaspăt şi examină cu priviri repezi împrejurările. 
In curte un grup de soldaţi stăteau lângă caii lor. Uimit îşi 
recunoscu armăsarul, şi el înşeuat. Ce însemna asta? Voiau să-i 
taie capul pe undeva prin pădure? Uimirea lui deveni şi mai 
mare, când un soldat îi dădu înapoi sabia. 

Tălmaciul îi spuse c-o voce răguşită: „Majestatea sa, cel mai 
măreț rege al Badakşanului, a poruncit să predau vestitului 
căpitan Matteo, proprietarul bărcii negre, această pungă cu 
rubine, drept cadou din partea Majestății Sale, cel mai măreț 
rege al Badakşanului. Dacă te mai arăţi vreodată în apropierea 
muntelui Sikinan, aşa porunceşte Majestatea Sa, ţi se vor 
smulge unghiile, apoi ţi se vor tăia degetele, apoi braţele ţi se 
vor toca, ţi se vor tăia nasul şi urechile, ţi se vor scoate ochii şi 
la sfârşit, aşa spune Majestatea Sa, cel mai măreț rege al 
Badakşanului, ţi se va despărţi capul de trup, cu o sabie tocită şi 
ruginită”. 

„Ţi-ai învăţat bine lecţia”, mormăi, Matteo, uimit. 

Tălmaciul îi întinse punga cu rubine şi-i făcu o plecăciune. 

„Rămâi cu bine, străine”, şopti el „şi nu te mai întoarce 
niciodată prin părţile astea. Sunteţi primul care scapă de 
moarte. Allah să vă ocrotească”. 

Matteo sări pe cal şi-l îmboldi cu pintenii. 

„Repede s-o ştergem de-aici, vestit căpitan Matteo; proprietar 
al bărcii negre, înainte ca împeliţatul ăstuia să-i mai dea prin 
cap să-ţi taie degetele, mâna, nasul, urechile și capul”. 

leşi în galop pe poartă. În urma lui rămaseră muntele Sikinan, 
dealul cu castelul ce arăta ca o enormă pastetă, şi amintirea ca 
de vis a râsului tunător al unui bărbat gras şi puternic, şi 
nenorocitul „ha-ha-ha” al băieţandrului din colţ. 


Marco simţi pătrunzându-i în conştiinţă, de undeva departe, 
ceva luminos. 

Un licăr de lumină pluteşte pe deasupra lagunei întunecate. 
Se apropie încet. Strălucirea ei alunecă peste apă ca în vis. O 
fată poartă o lampă roşie strălucitoare. Obrazul ei e în umbră. 
Marco vrea să strige: „Giannina!” dar nu-şi poate mişca buzele. 
Limba îi pare de plumb, în gură... Se aprinde un soare mare şi 
luminos. Obrazul bătrân şi încreţit al lui Nasr-ed-din groaznic 
schimonosit, îi şopteşte scrâşnind cu răutate: „Setea e foc în 
măruntaie, setea e horcăit lipicios!” Marco vrea să-şi ridice 
mâna, să se apere de soarele necruţător, dar braţul îi atârnă ca 
paralizat din încheietura umărului, iar nisipul galben al 
deşertului frige. Prin vine sângele îi curge ca un fluviu de foc, 
apoi se face întuneric, răcoare şi linişte. Multă, multă vreme... 
Un strop de apă, cade pe o piatră. La intervale regulate ciocanul 
de argint loveşte piatra. Inima bate. Marco pândeşte ce se 
întâmplă înlăuntrul lui. Inima bate. 

Acum îi ajunge la ureche un glas îndepărtat: 

„Acum zace foarte liniştit, Maffio”. 

Marco îşi porunceşte să regândească propoziţia: „Acum - zace 
- ...” E greu. Oricât încercă nu mai regăsi ultimele cuvinte, 
căzuseră în nesfârşitul întuneric. 

O mână i se aşeză pe frunte, uşoară şi răcoroasă. Marco 
deschise ochii şi zări un obraz străin de fată. 

„O, domnilor, priviţi!” strigă fetiţa. 

Şi apoi tatăl său se aplecă asupra lui. 

„S-a trezit, Maffio, har domnului! Marco mă vezi? Mă 
recunoşti? A dat din cap” zise Nicolo Polo şi-şi şterse pe furiş 
ochii. „Ai văzut, Maffio? M-a recunoscut. Adu-i laptele şi praful 
albastru, Aşima!” 

Marco îşi mişcă buzele. Îi era sete şi era foarte obosit. Tată, ar 
fi vrut sa spună, dă-mi să beau, dar nu putu. 

Nicolo Polo îl ridică şi Aşima îi dădu să bea laptele cu praful 
albastru. 

Marco, căzu într-un somn adânc din care se trezi târziu. 
Gândurile lui lucrau. Era culcat în camera sa şi lampa de petrol 
ardea. Trebuie să fie seară, sau noapte. Işi întoarse cu grijă 
capul. În colţ şedea Aşima pe o pernă. Dormea oare? Nu, în ochii 
ei luminoşi, cu pupila neagră, se oglindeau razele de lumină 
galbene şi calde. Oare la ce se gândea? Era tristă. Marco privi, 


pentru prima oară, trăsăturile frumoase ale obrazului ei 
copilăros. Orbitele ochilor cu sprâncenele frumos arcuite păreau 
să susţină fruntea albă şi valurile de pâr negru şi strălucitor. Se 
credea singură numai cu ea însăşi. Nu i se mişca nicio trăsătură 
de pe faţă. 

„Aşima”, zise Marco încet,” de ce eşti tristă?” 

Ea se apropie cu paşi uşori de patul lui. 

„V-aţi trezit, tinere domn. Cum vă simţiţi?” Timp de o secundă 
pe faţa ei apăru o expresie de bucurie. „Să vă aduc ceva de 
mâncat sau de băut? Cum se vor mai bucura stăpânii!” 

Marco nu răspunse. Aşima se apleca îngrijorată asupra lui: 
oare spiritul lui va recădea din nou în marele întuneric? 

Atunci el întrebă încet: „Ce s-a întâmplat, Aşima?” 

„Ai fost foarte bolnav, tinere domn. Patru zile demonii febrei 
negre v-au ţinut prizonier sufletul, dar acum i-aţi învins”. 

„Patru zile?” Marco îşi aminti de seara când îl cuprinsese 
febra. Matteo fusese la el, după plecarea lui el se culcase, apoi 
se făcuse întuneric în gândurile lui ce vagabondaseră prin 
întinderi nesfârşite, fără nicio ordine şi fără niciun ţel, şi-apoi se 
prăbuşiseră în înfiorătorul hău, plin de glasuri ce şopteau ceva 
de neînțeles. 

Marco privi obiectele din cameră. Umbra Aşimei se distingea 
pe perete. 

„E târziu, Aşima?” 

„Foarte târziu, tinere domn, aproape miezul nopţii. Vă aduc 
mâncarea, apoi am să-i trezesc pe stăpâni. Au poruncit, să-i 
chem imediat, ce tânărul domn se trezeşte”. 

„Adu-l şi pe Matteo, pe prietenul meu Matteo, auzi! El n-a zis 
nimic?” 

„Acum vă aduc mâncarea”, îi răspunse ea cu o voce lipsită de 
orice sonoritate. 

Lumina lămpii pâlpâia. Nu auzea niciun zgomot. Degetele lui 
se jucau cu acoperitoarea albă, îşi ridică braţul drept şi-l lăsă să 
cadă din nou, îşi mişcă picioarele şi încercă să se ridice, dar nu 
reuşi. 

Aşima aduse o supă densă de pasăre şi îi ajută să mănânce. 
Epuizat, se lăsă din nou pe spate, dar simţea, cum în ciuda 
plăcutei slăbiciuni, îi reînvia în toate membrele puterea de viaţă. 

„De ce eşti tristă, Aşima?” îşi repetă el întrebarea. 

Fetiţa puse castronul de lemn pe podea. 


„Acum îi trezesc pe stăpâni. Dacă sunteţi obosit, trebuie să 
dormiţi, tinere domn”. 

Inchise uşa în urma ei. El căută să-i audă paşii uşori. Era ca în 
vis: noapte, lumină tremurătoare, lătrat îndepărtat de câini, 
paşi, şi un murmur uşor. Se gândi: Dacă acum închid ochii, 
adorm. Şi se împotrivi, fiindu-i frică să nu fie aruncat iarăşi de 
către demonii febrei în prăpastia înfiorătoare. 

Nicolo şi Maffio Polo sosiră imediat. 

„Marco! Cum te simţi? Ai mâncat? De acum te faci sănătos”. 

Marco citi, pe obrazul tatălui său, bucurie şi înfrigurată 
aşteptare. 

„Merge cumva, tată. Aşima mi-a dat supă”. 

„Ți-am cumpărat lucruri frumoase. Ai sa rămâi uimit, când ai 
să le vezi”. 

Marco zâmbi obosit. Dar unde era Matteo? se întrebă el. Auzi 
cum tatăl său spune:” Acum lasă-l să doarmă, Maffio”. 

Dimineaţa veni însorită, deşi bătea vântul. În curtea 
caravanseraiului o caravană se pregătea de plecare. Animalele 
se întorceau de la râu şi aşteptau răbdătoare să fie încărcate cu 
poverile grele. 

Nicolo şi Maffio Polo plecaseră în oraş. Bolnavul mai dormea. 
Aşima, puţin obosită după noaptea prea scurtă, îşi terminase 
lucrul şi aştepta ca tânărul domn să se trezească. În cameră 
zgomotele şi sunetul glasurilor se auzea înăbuşit Prin fereastra 
micuța pătrundeau razele soarelui. Un vas cu cărbuni împrăştia 
căldură. 

Aşima împietri. Adormise? Visa? Auzea un glas binecunoscut, 
care le domina pe toate celelalte. Işi încrucişa braţele pe piept şi 
se dădu un pas înapoi, obrazul ei de fildeş se împurpura. Atunci 
uşa se deschise şi lumina strălucitoare pătrunse în cameră. 
Statura străinului înalt umplea rama uşii. 

„lată-mă-s aici”, strigă el. „Te uiţi la mine ca la un strigoi, 
ieduţule. De ce mai doarme încă Marco? Pare aşa de slab la 
faţă”. Matteo îşi cobori vocea. „E bolnav”? 

Marco se trezi. Se simţea mai în puteri, după somnul adânc. 

„Dumneata eşti, Matteo? M-am mirat ta astă noapte n-ai venit 
la mine. Ai dormit lemn, nu-i aşa?” Gândurile îi erau limpezi. 
Când îl văzu pe Matteo că stă oarecum nehotărât, își dădu 
seama că se întâmplase ceva în timpul cât el fusese bolnav. 
Privirile lui se îndreptară spre Aşima, care stătea nemişcată în 


lumina soarelui. 

„Uită-te, Matteo”, zise el în italiană, „ochii Aşimei plâng, dar 
faţa îi e veselă, zâmbeşte”. 

„Mă duc să aduc apă”, zise Aşima. 

Marco şi Matteo erau singuri. Matteo îşi scoase punga din 
buzunar, şi răsturnă rubinele în palmă. 

„Nicolo şi Maffio o să-mi tragă o săpuneală”, zise Matteo 
râzând. „Dar uite ici”... îşi închise palmele una peste alta şi 
scutură pietrele preţioase, care zăngăniră ca nişte bucăţi de 
sticlă.” Rubine Marco, din mâna Majestății Sale, cel mai măreț 
rege al Badakşanului. Unde este fetiţa mea? Pe cel mai frumos 
am să i-l dăruiesc ei, drept podoabă”. 

Marco ascultă uimit povestea lui Matteo. Uită de boala lui şi 
de câteva ori râse cu hohote. Dar când voi să se ridice puţin, îşi 
dădu seama cât de slăbit era încă. 

Mâinile mari ale lui Matteo atinseră fruntea lui Marco. 

„Acum nu mai spun nicio vorbă. Dormi şi fă-te sănătos, fiul 
meu”. 

Abia după o lună Marco se sculă din pat, şi merse câţiva paşi 
prin curte. Privi vârfurile acoperite cu zăpadă ale munţilor care 
înconjurau de jur-împrejur valea. Fântâna i se părea ciudat de 
mică. De fapt toate lucrurile păreau să aibă altă înfăţişare. In 
amintire le păstrase cu mult mai mari Nasr-ed-din, cave încă tot 
mai aştepta o caravană pe care să o conducă la Kirman, i se 
părea un pitic stafidit. Chiar şi Matteo i se părea mai mic. Marco 
se simţea ca un uriaş, dar această senzaţie de putere nu dură 
mult timp. În curând picioarele nu-şi mai făcură datoria, şi el fu 
fericit când putu să se ducă să se odihnească. 

O săptămână mai târziu, doi servitori zdraveni îl cărau cu o 
litieră pe muntele înalt. Matteo şi Aşima îl însoțeau. Doi catâri, 
încărcaţi cu provizii şi cu cele necesare, păşeau în spatele 
litierei. Fraţii Polo stăteau în faţa caravanseraiului făcându-le 
semne cu mâna, până când micul convoi dispăru. 

Aveai un sentiment ciudat să şezi în litieră. Un drum la 
început lat, şi care se îngusta încet, urca muntele, în numeroase 
serpentine. Trecură prin păduri întunecate, şi ajunseră pe un 
podiș stâncos. Un pod de lemn, ce se clătina, trecea peste un 
râu. Jos în adânc curgeau apele clare şi verzui în albia lor 
stâncoasă. 

Spre scară ajunseră la ţintă; o vale mică scutită de vânturi, 


acoperită pe ici-colo cu copaci, cu un râu de munte cu ape 
limpezi şi cu o peşteră în stâncă. Îşi înălţară corturile şi pregătiră 
pentru Marco un culcuş cald şi comod. Noaptea vântul de pe 
înălţimi mătura în vale fulgii de zăpadă. În dimineaţa următoare, 
pe pământ se întindea o pătură albă şi strălucitoare. 

Valea era ca o insulă liniştită, înălţată deasupra lumii agitate 
şi puse pe târguială. Marco se înzdrăveni repede în aerul curat 
al munţilor. În curând putu să-l însoţească pe Matteo la 
vânătoare sau la pescuit de păstrăvi. Seara, când vremea era 
favorabilă, şedeau afară la focul de tabără. Dacă vântul bătea 
prea tare, şedeau în peşteră şi priveau jocul învârtejit al fulgilor 
de zăpadă. 

Când Matteo şi Marco vorbeau în italiană, Aşima asculta 
fiecare cuvânt. Şi când Marco o întrebă, dacă vrea să înveţe 
limba, aprobă bucuroasă. Chiar şi în somn şoptea cuvintele 
străine. 

Încetul cu încetul umbrele trecutului se estompau. În ochii ei 
strălucea o copilărească afecţiune pentru Matteo. Când se 
simţea neobservată, fugea jos la nu, se aşeza pe un trunchi de 
copac şi repeta frazele învăţate. Dacă era mulţumită de ea, 
strângea pietricele mici şi le arunca în apă. 

Săptămânile trecură repede în munţi. Marco era complet 
restabilit. Într-o dimineaţă însorită de iarnă, îşi strânseră 
corturile şi se pregătiră de întoarcere. 

„Te bucuri, Aşima?” întrebă Marco. 

„Nu ştiu, tinere domn”. 

Simţea o tristeţe nelămurită. 


LO-BZANG BLAJINUL 


„Lumea-i imensă şi destinele oamenilor sunt ciudate, în 
vremurile acestea”. 

Vulturi pluteau deasupra înalţilor munţi stâncoşi. Potecile 
făcute de cerbi şi măgari sălbatici nu mai erau acoperite cu 
zăpadă. Lumina aurie a soarelui pătrundea în prăpăstiile 
întunecate. Vremea moale umpluse albia stâncoasă a fluviului 
cu o apă învolburată şi rece ca gheaţa. Caii și iacii dădeau la o 
parte zăpada îngălbenită și păşteau mușchiul îngheţat. Urşii, ca 
nişte oameni ai munţilor, graşi şi păroşi treceau prin pădurile 
tăcute. Turme de oi sălbatice şi de ţapi sălbatici păşteau în văi. 


Pantera pătată se strecura pândind prin tufărişuri. Găinuşele 
sălbatice se ridicau în zbor şi scoteau ţipete şuierătoare de 
alarmă. Bufnița, aşezată pe o cracă, privea fix în lumină cu ochii 
ei chihlimbarii şi uimiţi. 

Micile poiene din pădure erau acoperite de lalele roşii, 
galbene şi liliachii. 

La umbră era foarte frig. Adierea ghețarilor uriaşi era mai 
puternică decât soarele călduţ, primăvăratic. lar când umbrele 
serii coborau peste lumea munţilor, viaţa părea că 
încremeneşte. 

Atunci se aprindeau focurile vânătorilor singuratici şi a 
călătorilor din văi. În peşteri şi pe munţi, iar cuceritorii 
Pamirului, al acoperişului lumii, visau palate aurite. ; 

„Lumea-i imensă, iar destinele oamenilor sunt ciudate. In 
vremurile acestea”, zise Lo-bzang, blajinul. Aruncă o creangă 
groasă în foc. Flăcările îşi înălţară limbile, şi se întindeau și după 
mâinile bătătorite ale căpeteniei. El şedea lângă foc, ca o piatră 
brună, veche de când lumea. 

Aşima stătea lângă ceaunul mare de aramă, în care fierbea o 
ciozvârtă de ţap sălbatic. 

Lângă Lo-bzang şedea Marco şi-i asculta spusele. Era ceasul 
dintre amurg şi seară. Luminile reci ale stelelor începeau să 
strălucească, iar peste ghețari se întinse o fantomatică podoabă 
albastră. 

Cu voce monotonă Lo-bzang recita cântecul tibetan, despre 
facerea lumii. 

„Care dintre toate lumile a fost cea dintâi? Care dintre creaţii 
a fost întâia? Ascultaţi cântecul despre facerea lumii.” Işi unduia 
corpul în ritmul poveștii. Pielea de pe obrazul lui era ca spatele 
zbârcit al unui Yac. Ochii îşi pierduseră privirea de vultur a 
păstorilor la pândă. 

„Dintre toate lumile, cea gândită a fost cea dintâi. Dintre 
toate lucrurile create, cauza genezei a fost cea dintâi. La 
început a apărut puterea memoriei, a raţiunii, a sufletului rege. 
Această putere s-a născut din ea însăşi; se numeşte Sang-gyas 
şi este fără început şi fără sfârşit. Apoi a fost creat hazardul, şi 
în cele din urmă umezeala şi vântul. 

După ce umezeala şi vântul au fost create au apărut cinci 
ouă. Primul era un ou roşu închis, de sardonix, al doilea un ou 
roşu, de aramă, al treilea un ou albastru, de fier, al patrulea un 


ou galben, de aur, iar al cincilea un ou alb, de scoică. 

Din interiorul oului roşu închis, de sardonix, a ieşit vântul 
asemenea unui munte negru. Din interiorul oului roşu de aramă 
spart, se înălţă focul asemenea unui munte roşu. Din interiorul 
oului de fier, năvăli apa cea albastră. Din interiorul oului de aur 
apăru pământul cel galben. Din interiorul oului alb, de scoică, 
căzu pe cer limpezimea ca un curcubeu. 

Peste aceste cinci ouă fu creată o rază de lumină...” 

bătrâna căpetenie tăcu. Flăcările care pâlpâiau. Mirosul 
pătrunzător al cărnii care fierbea, uşorul nechezat al 
armăsarului alb, treziră în el amintirea curselor de cai, a 
sărbătorilor populare şi a petrecerilor de la nunțile tribului său, 
care erau întotdeauna însoţite de poveştile pline de fantezie ale 
celor mai buni povestitori. 

Cuvintele lui veneau de undeva de departe. 

„Când oamenii s-au înmulţit şi au apărut triburi nenumărate, 
erau stăpâniţi în răsărit de către regele Katailor; în sud de către 
regele soldat, Ge-sar; în vest de către regele învăţător al Indiei; 
în nord de către regele persan al bogăției; în Nord-est de regele 
Uigurilor, Thelmo Hor şi în mijloc de către victoriosul rege al 
Tibetului. 

Legile regilor se aseamănă cu un jug de aur. Unde se aşază 
acesta, acolo apasă greu. Acolo unde loveşte biciuşca repezită 
cu putere, acolo doare. Unde se arată mânioasa armă 
şerpuitoare, acolo domneşte spaima...” 

Mâinile lui Lo-bzang i se odihneau pe genunchi. Căciula mare 
şi roşie din blană de vulpe îi acoperea fruntea. Blana albă de 
capră îi înconjura gâtul vânjos. Fulgi de zăpadă cădeau în foc. 

Era singuratic ea un pin pipernicit, dar de neclintit, care, 
crescut pe povârnişul unei stânci, sfidează furtunile. Neamul său 
fusese ucis sau împrăştiat în toate vânturile, turmele lui de vite 
furate. Lo-bzang blajinul, bătrân ca vremea, pradă amintirilor, 
şedea lângă focul de tabără. În inima lui chiar şi ura murise. Nu 
mai era altceva decât un povestitor, un păstrător ale marilor şi 
groaznicelor fapte ale „stăpânitorului lumii”, Gingis-han, care 
unise triburile din stepă şi subjugase toate popoarele, de la 
Marele Zid până pe malurile mării abisiniene. 

„Povesteşte mai departe, Lo-bzang”, zise Marco. 

Bătrâna căpetenie spuse: „Frica de rege se aseamănă cu un 
jug de aur. Sunetul plin al tobelor de război, acoperite eu 


membrane din piele de taur, din Ordus-ul mongolilor trezeşte 
spaima de moarte. In anul iepurelui (1219), călăreţii galbeni îşi 
încălecară fugarii negii, îşi îmbrăcară armurile tari, luară în 
mâini lăncile puternice, îşi ascuţiră săgețile cu coajă de piersici 
şi desfăcură steagul lor cu nouă cozi, care se vedea de departe. 
Bătură tobele acoperite cu piele de vită. Işi încălecară caii cu 
dungă neagră pe spate, îşi puseră platoşele îmbrăcate în piele, 
prinseră în mână mânerul sabiei încovoiate, îşi ascuţiră 
ascuţitele săgeți şi spuseră: „Vrem să luptam pe viaţă şi pe 
moarte cu poporul mahomedanilor...” De patru ori o sută de mii 
de copite tropotiră peste stepă. Cerul era negru de praf, au 
venit atât de repede, încât n-am avut timp să fugim. 

Cortul lui Gingis-han se afla la poalele muntelui înzăpezit. El 
zise către soldaţii lui: „Puteţi să vă luaţi prizonieri dintre femeile 
şi copiii pe care i-aţi găsit fiecare. Pe oamenii capabili de luptă 
omorâţi-i, ca să nu ne trădeze şahului lor Mahomed. Dar dacă 
Tumanele voastre au lipsă de îngrijitori la cai sau de păstori, 
atunci puteţi să vă alegeţi câţiva”. Aşa porunci stăpânitorul 
stăpânitorilor, cel lat în şolduri. Şi eu am mers cu ei ca îngrijitor 
la cai până în ţara regelui bogățiilor, până am putut fugi... 

Marco asculta povestea bătrânei căpetenii ce-şi pierduse 
tribul şi ţara şi acum îi conducea pe neguţătorii care călătoreau, 
pe drumul plin de pericole peste acoperişul pământului, până în 
Kaşgaria. Inainte cu patru săptămâni, în luna Martie a anului 
1222, părăsiseră regatul Badakşan. Primăvara venise cu două 
luni mai devreme decât era de aşteptat. Călătoriră pe malul 
fluviului Pandş, trecură pe lângă multe oraşe şi aşezări, cave 
aparţineau fratelui regelui Badakşanului. După trei zile de drum 
sosiră în ţinutul Vakan şi de acolo urcară, timp de patrusprezece 
zile, în munţii tăcuţi, care sunt atât de înalţi încât nicio pasăre 
nu poate zbura în apropierea vârfurilor lor. 

Lo-bzang se sculă şi făcu câţiva paşi mai departe de foc. 
Pândea unele semne îndepărtate. 

„Demonii vântului urlă în jurul ghețarilor”, zise el. „Trebuie să 
adăpostim animalele în peşteră”. Cu paşi uşori ca de pisică intră 
în întuneric. 

Lui Marco i se păru ca şi când o fiinţă străină, de basm. S-ar fi 
topit în nimic. 

O pală de vânt îngheţat luă toată căldura ce se strânsese în 
timpul zilei. Fulgii uşori de zăpadă cădeau oblic pe raza de 


lumină, ca un val alb şi unduitor. Marco se aşeză cu spatele la 
foc. Călătoreau de optsprezece luni şi făcuseră jumătate din 
drum. Cuvintele lui Lo-bzang îl sileau să gândească mai departe. 
Cât de întins era pământul înconjurat de ocean? Va fi oare 
posibil vreodată unui om să cucerească aceşti ghețari reci, care 
se ridicau la cer, pe deasupra norilor Gânduri ciudate prindeau 
contur. Îşi imagina ce s-ar în tâmpla dacă, brusc, două mâini 
uriaşe ar lua oraşul Veneţia cu insulele şi canalele sale, cu 
copacii înfloriţi şi cu sticlăriile ei, cu lacurile înconjurate de 
păpuriş, cu palatele ei de marmoră, cu podurile şi turnurile, cu 
bărcile şi corăbiile ei cu pânze, cu cimitirele şi pieţele, şi le-ar 
muta aici, în această ţară a gheţurilor, rece şi bătută de furtuni, 
aici pe acoperişul pământului. 

Lupi urlă în piazzetta, apa îngheaţă, iar bărcile şi corăbiile 
sunt înţepenite în ea ca prinse de vrajă; florile cad de pe pomi, 
mândri senatori, cu mantalele lor de purpură, se ghemuiesc pe 
lângă cămine, pantere şi lei de munte omoară oameni care fug 
să se ascundă, clopotele de furtună răsună până când mâinile 
înţepenite ale clopotarilor nu mai pot ţine frânghiile. 

Ciudate gânduri nocturne! 

Obrazul Aşimei ardea în lumina focului. Odihna din Badakşan 
îi făcuse bine. Obrajii ei se rotunjiseră, iar ochii nu mai aveau 
privirea de animal hăituit. Faţa ei începea să prindă viaţă, din 
trăsăturile ei dispărea disperarea mută. Când zâmbea era 
frumoasă. 

Ar trebui să vadă Veneţia, se gândi Marco. 

Matteo îi ajută să pună ceaunul pe pământ. 

Lo-bzang se întoarse din peşterile în care adăpostise caii, 
catârii şi cămila. 

„Ajutaţi-mă să duc proviziile în peştera noastră”, zise. „larna 
se întoarce. O să fie furtună şi viscol de zăpadă”. 

Căpetenia Lo-bzang cel blajin, pronunţa cuvintele ca pe o 
poruncă. Visele şi amintirile se şterseseră. In ochii lui se 
reîntorsese privirea de vultur. Urechile lui auzeau semne, nasul 
îi presimţea pericolul alb, instinctul lui de vânător îl punea în 
gardă. 

„Aţâţaţi focul şi duceţi crengile aprinse în peşteră! La dreapta 
şi la stânga intrării trebuie să ardă toată noaptea două focuri”. 
Aceste ultime cuvinte şi le spuse mai mult lui însuşi. 

Aşima pregătea mâncarea. Bărbaţii cărară proviziile, păturile 


blănurile. Ninsoarea deveni din ce în ce mai deasă, vântul sufla 
din ce în ce mai tare. Zăpada se aşternea în micile poieni, peste 
lalelele roşii, albe şi liliachii. 

Oamenii se înveliră în păturile şi blănurile lor. Furtuna urla. 
Frigul pătrundea prin crăpăturile stâncilor. Lo-bzang. 

Marco şi Matteo doborâră doi arbori şi-i cărară în peşteră. 
Văzură focul ce ardea în orbitele animalelor speriate, şi feţele 
indiferente ale rândaşilor. Lo-bzang întreținea focul. Fumul 
îngreuna respiraţia, fulgi de zăpadă se învolburau nebunește la 
intrarea în peşteră şi erau măturaţi înlăuntru de câte o pală de 
vânt. Marco simţea cum frigul tăios pătrundea prin pături şi 
blănuri şi îi înţepenea trupul. Îşi mişcă mâinile și picioarele, 
degetele de la mâini şi de la picioare, îşi frecă faţa şi-şi şterse 
ochii înlăcrimaţi de fum. Apoi osteni. O oboseală plăcută, părea 
să fi îndepărtat şi frigul şi înţepeneala. Visa foc şi raze de soare 
calde, până când mâna aspră a bătrânei căpetenii îl trezi. 

„Trezeşte-te şi mişcă-te, tinere domn, şi ajută-mă să-i trezesc 
şi pe ceilalţi, altfel ne ia cu ea moartea îngheţată”. 

Aşa trecu noaptea între somn şi trezie. Dură multă, multă 
vreme până când se lumină de ziuă. Se încălzeau la flăcările 
focului şi înjurau fumul. În ceaun clocotea apa pentru ceai. 
Aşima azvârli în el frunzele amestecate cu flori de jasmin. 

Mâncară pesmeţi şi felii de păstramă. Marco mătură zăpada 
de la intrare, Lo-bzang şi Matteo ieşiră în viscolul de afară în 
mâini cu securi cu coada lungă, şi aduseră lemne de foc. Nicolo 
şi Maffio Polo inspectară adăpostirea şi hrana animalelor. 

Furtuna nu se potolea. Trecură zile şi nopţi. Marii neguţători 
devenită nervoşi şi-şi spuneau vorbe pline de enervare. Matteo 
se îngrijea de Aşima, care şedea indiferentă lângă foc. Frigul o 
chinuia, ea era din Kunming, oraşul luminii strălucitoare. Acolo 
era întotdeauna primăvară; tot timpul anului înfloreau florile şi 
copacii. Acum se coceau merele dulci ca mierea, cu coaja aspră, 
roşu-maronie, iar soarele fierbinte de vară bătea întinderile 
câmpurilor de orez ce luceau verzui. 

Mai îngrozitoare decât urletul furtunii erau urletele lupilor. 
Umbrele lor întunecate se strecurau pe lângă intrarea peşterii. 
Proviziile de carne se apropiau de sfârșit. Ceaiul se terminase. 
Aruncară opt pumni de făină de mălai în apa clocotită şi băură 
terciul fierbinte. Foamea îi sili să taie cămila. 

„Tu ai vrut să plecăm în Martie! Scrâşnea Maffio, cel atât de 


calm, şi eu ţi-am urmat sfatul”. 

„Nu vorbi prostii!” răspundea Nicolo posomorât. 

Furtuna urla, stâncile păreau a fi blocuri de gheaţă, iar marii 
neguţători îşi spuneau cuvinte pline de mânie. 

„Dă-i Aşimei şi pătura asta”. Zise Marco către prietenul său. 
Matteo. „Eu nu am nevoie de ea.” 

Caii şi catârii slăbiseră. Li se vedeau prin piele oasele 
colţuroase. Argaţii trebuiau să-şi dea osteneala să-i ţină departe 
de depozitul de mărăciniş, în curând se vor termina şi proviziile 
lor de hrană. 

„De câte zile durează blestemata asta de furtună a 
diavolului?” întrebă Matteo cu voce înăbușită. 

„De cincisprezece zile”, răspunse Marco. 

Hrana le era compusă din carne şi terci. Uneori mai primeau 
şi câte o farfurie plină cu orez. 

„Dacă aşa merge, va trebui să tăiem şi celelalte animale”, 
dăduse unul glas, la ceea ce se gândeau cu toţii. 

Era zi sau noapte? Stăteau ghemuiţi, cu ochii inflamaţi, lângă 
foc şi-şi ţineau mâinile pe ceaunul de aramă. O jumătate de 
trunchi de copac mai era într-un colţ, şi câteva vreascuri. 

Căpetenia ieşi în viforniţa de afară. După o vreme se întoarse, 
se aşeză pe păturile lui şi privi în flăcări. Apoi spuse: „Nu trebuie 
să tăiem animalele. Furtuna se potoleşte”. Niciun muşchi nu i se 
mişca pe obrazul bătrân. 

Ziua următoare apărură primele timide raze de soare, în 
peşteri. Armăsarul cel alb necheză uşor. Vuietul furtunii se 
îndepărtase. Nu mai ningea în jurul ghețarilor pluteau nori albi. 
Petecele de culoarea turcoazelor creşteau mereu pe cer, soarele 
strălucitor împrăştie norii, ghețarii scânteiau ca nişte enorme 
diamante montane, care, asemenea unor coloane, susțineau 
bolta cerului. 

Oamenii, epuizați, măturau zăpada ca să elibereze locurile de 
păscut pentru animale. Respirau adânc aerul curat. Aşima 
stătea chircită într-un colţişor însorit şi-şi încălzea membrele 
înţepenite. 

Zăpada se topea. Când bătea vântul, aducea cu el nisip 
galben. Munţii mai puţin înalţi păreau pătaţi cu alb, maron şi 
galben. Caii şi catării găsiră rădăcini, muşchi şi ceva iarbă 
săracă. Îşi reveniră cu încetul. 

Lo-bzang zise: „E vremea să mergem în munţii stâncoși. 


Însoţeşte-mă, tinere domn. Munţii stâncoşi uscați sunt patria 
caprelor sălbatice”. Argaţilor de la cai le porunci: „Strângeţi 
rădăcini de tămâioasă, uscaţi-le la soare şi sfărâmaţi-le între 
pietre”. 

Marco şi Lo-bzang urcară în munţi, înarmaţi cu lănci de 
vânătoare, arcuri cu săgeți şi cu spade scurte şi încovoiate. 
Bătrâna căpetenie urma o cărare făcuta de animale. Urme 
proaspete în zăpadă şi în pământul umed indicau în apropiere o 
turmă. Micii munţi stâncoşi, patria caprelor sălbatice, se înălţau 
ca nişte morminte regale, pe un platou acoperit cu tufişuri şi 
copaci singuratici. 

Lo-bzang se căţără cu grijă pe un perete de stâncă oblic, îi 
aruncă lui Marco frânghia şi aşteptă, până când ajunse lângă el. 
Auziră un zgomot ca de tunet ce se apropie din ce în ce mai 
mult şi cu o iuţeală ameţitoare o lavină se prăbuşi deasupra lor. 

Lo-bzang se căţără cu grijă pe un perete de stâncă oblic, se 
lipiră de perete. Pământul tremura, aerul era plin de bubuituri. li 
acoperi un nor alb şi îngheţat de zăpadă. Marco avea impresia 
că este lipit de peretele de stâncă de o mână puternică. Se lupta 
pentru aer; un bloc enorm de zăpadă se rostogoli pe peretele 
oblic şi căzu la vale, distrugând totul în cădere. Ecoul răspundea 
din munţi. Apoi se făcu linişte. 

Părăsiră acoperişul de stânci care-i apărase. Costişa pietroasă 
pe care tocmai o urcaseră, devenise o suprafaţă netedă şi albă, 
iar poteca de sălbăticiuni care ducea în sus era acoperită cu 
zăpadă afinată, adâncă până la glezne. Statură o vreme pe loc 
şi priviră muţi costişa albă. 

Ne-ar fi măturat ca pe nişte insecte supărătoare, gândi Marco. 

„O lovitură, tinere domn”, zise Lo-bzang. 

Cei doi vânători urcară mai sus, din ce în ce mai sus. Adânc 
sub ei, un fluviu se încolăcea printre munţi şi prăpăstii. Tăcuţii 
ghețari ardeau în lumina rece, galbeni, albaştri, roz şi albi. 

Marco îşi simţea bătăile pulsului în tot corpul. Cu o sută de 
paşi mai sus, deasupra lui era marginea platoului înalt. Brusc îl 
apucă o frică de adâncul ameţitor. Se lipi de peretele de stâncă 
şi se agăţă cu amândouă mâinile de un colţ ieşit în afară. Cu 
ochii închişi îşi asculta ciocăniturile inimii care-i bătea în toate 
vinele. Stătu aşa minute în şir. Se ruşina de slăbiciunea lui, dar 
când îşi deschise ochii şi slăbi puţin strânsoarea mâinilor, din 
nou îl cuprinse spaima că la cea mai mică mişcare se 


rostogoleşte în abis. Auzi vocea lui Lo-bzang. Care se întorsese, 
ca şi când ar fi venit de undeva dintr-o nebuloasă depărtare. 

„Demonii muntelui v-au zăpăcit mintea, tinere domn. Veniţi 
cu mine să coborâm cincizeci de paşi”. 

Lipsit de voinţă, Marco se lăsă condus, în jos. Inima îi bătea 
mai liniştit, frica şi sentimentul de ameţeală dispărură şi el privi 
mirat în jur. 

„Ce-a fost asta Lo-bzang?” întrebă uimit. 

„Djinii mânioşi, v-au zăpăcit simţurile”, zise  Lo-bzang. 
„Trebuie să-i înşeli. Cântă un cântec sau îndepărtează-i prin 
strigăte puternice sau râzi”. 

Marco urmă sfatul căpeteniei şi depăşi bariera invizibilă, dar 
după optzeci de paşi îl năpădi a doua oară aceeaşi frică 
inexplicabilă. Inima îi bătea, ca şi când ar fi vrut să-i crape 
venele. Marco se târî în patru labe mai departe, apoi se opri și-şi 
acoperi capul cu braţele. Numai să nu privească în adânc! Se 
simţea atras irezistibil spre marginea potecii stâncoase şi îşi 
imagina căderea în toate îngrozitoarele ei detalii. Rămase 
nemişcat până când inima începu să-i bată mai liniştit şi îi 
dispărură toate imaginile de groază. 

Bătrâna căpetenie stătea, cu douăzeci de paşi mai sus, pe 
marginea platoului înalt. Îi aruncă frânghia, dar Marco o ignoră. 
Să se lase legat pe această scurtă porţiune de drum lipsită de 
pericole? Nu-şi înţelegea slăbiciunea şi-i era ruşine de Lo-bzang 
dar în același timp spaima se ghemuia în gândurile lui, gata să-l 
împiedice. 

Izbucni într-un hohot de râs şi strigă: „Vin, acum, Lo-bzang!” 

Vocea lui răsuna ciudat de estompată în aerul rarefiat. 
Mergând şi târâindu-se făcu cei douăzeci de paşi. Mâinile îi 
sângerau rănite de pietrele ascuţite. 

„Toţi păţesc la fel, când trec pentru prima oară peste bariera 
norilor”, zise Lo-bzang, văzându-l pe Marco lângă el respirând 
greu, dar cu o faţă fericită. „Astăzi, orizontul e limpede”. 

Ochii lui cu privirile agere examinară împrejurimile, pe multe 
porţiuni se mai găsea zăpadă. Urmele se răspândeau şi duceau 
mai departe printre doi munţi plini de bolovăniș, unde se găseau 
tufe şi o iarbă verde-gălbuie. Vântul le bătea din faţă. Se luară 
după urme. Soarele se ridicase şi încălzea pământul rece. Apa 
din zăpada topită se scurgea prin nenumărate canalicule, 
săpate în stâncă sau în pământ. Marco se gândi cu groază la ce 


s-ar întâmpla dacă acum ar veni o furtună. Peisajul luă altă 
înfăţişare. Acum treceau printr-o dungă de pădure şi priveau 
într-o mică vale înconjurată ce munţi ce se ridicau ca în trepte. 

Lo-bzang se opri şi-l prinse pe Marco, bine, de mânecă. Arătă 
spre o pajişte. Capre de munte, cu blana neagră strălucitoare şi 
o turmă de oi sălbatice păşteau, paşnic unele lângă altele. 

Oile erau mai mari decât văzuse Marco vreodată: coarnele lor 
măsurau, trei, patru, sau chiar şase palme. La capătul văii 
strălucea un lac înconjurat de stuf. Gâşte şi rațe sălbatice 
stăteau pe mal sau înotau pe apa cu vălurele inelate. Infloreau 
flori galbene şi albe. Flori de primăvară, punctişoare vesele și 
colorate în valea verde! un zâmbet în mijlocul uriaşilor de 
gheaţă, neaşteptat şi frumos! 

Vânătorii stătură pe loc până când cuprinseră în inimă 
frumuseţea peisajului şi se trezi în ei pasiunea pentru 
vânătoare. 

Marco simţea o agitaţie febrilă. Se strecurară, contra vântului, 
de-a lungul marginii pădurii. Lo-bzang, arătă fără să rostească 
un cuvânt, un grup de copaci, cam la o depărtare de o sută de 
paşi, şi-i făcu semn lui Marco să rămână pe loc. 

Bătrânul merse cu paşi mari, dar fără să facă niciun zgomot, 
mai departe, Marco îngenunche şi-şi fixă săgeata pe coarda 
arcului. Vântul foşnea în păpurişul uscat şi se juca în frunzişul 
rămas din toamnă pe copaci. 

Lo-bzang ajunsese la grupul de arbori. Un stol de gâşte 
sălbatice zbură peste apă. Oile şi caprele îşi ridicară capetele 
adulmecând. Marco întinse coarda, ochi o puternică oaie 
sălbatică şi dădu drumul săgeţii. Picioarele din faţă ale 
animatului se frânseră, căzu apoi se ridică iar şi fugi cu paşi 
nesiguri pe coastă în jos. 

Un tap de stâncă, atins de săgeata bătrânului vânător, după o 
săritură căzu dând din picioare. 

Amândouă cârdurile fugiră spre malul lacului şi dispărură 
după o movilă. Marco își urmări prada îngrijorat că ar putea să-i 
scape. Oaia se împiedică și căzu peste tulpina unui copac 
răsturnat de vânt și rămase întinsă, pe jos, până când o atinse a 
cuțitul vânătorului. 

Lo-bzang jupui animalele de piele şi le scoase măruntaiele. 
Luă coapsele şi bucăţile de carne mai bună şi le legă în piele. Cu 
ajutorul lui Marco legă aceşti saci de crengile unui copac. 


Vânătorii uciseră în două zile patru oi sălbatice şi doi ţapi de 
stâncă. Când coborâră la tabăra lor fiecare căra pe spate un sac 
de blană, plin cu carne. Fură primiţi cu zgomotoasă bucurie de 
către cei ce-i aşteptau cu nerăbdare. In curând ardeau focurile şi 
cernea fierbea în cazane. 

În ziua următoare Matteo şi doi argaţi de la cai porniră sub 
conducerea lui Lo-bzang ca să aducă şi restul de vânat. Marco 
rămase cu tatăl şi cu unchiul său în campament. 

Soarele şi hrana întăritoare aduseră înapoi voia bună şi 
spiritul de iniţiativă, Nicolo şi Maffio Polo îşi scoaseră armele de 
vânătoare. Voiau să încerce şi găsească vânat în apropiere, prin 
împrejurimi. 

Aşima scoase păturile din peşteri şi le aşeză pe pietrele 
încălzite de soare. Scoase din bagaj o bucată de pânză şi o cutie 
de aramă cu o alifie făcută din plante. 

Marco şedea cu ochii închişi pe stâncă şi-şi lăsă obrazul să se 
bronzeze la soare. Era mulţumit cu el însuşi şi cu viaţa de pe 
drumurile îndepărtate. Drumul lung peste munţi nu-l mai speria. 
Visa o vânătoare de pantere şi de tigri albi. Cu o lance iese 
înaintea animalului sălbatic şi-i înfige arma ascuţita în gâtlej. El, 
marele vânător! Uitate sunt, furtunile de zăpadă, săptămânile 
petrecute în peştera rece şi plină de fum, gândurile posomorâte 
şi frica de înălţimi. „Uite aici e pielea tigrului alb” îi spune lui 
Matteo. „Dă-i-o Aşimei, să nu-i fie frig noaptea”. 

Nu mai sufla vântul în valea adăpostită, în apropiere păşteau 
caii şi catârii, păziţi de un argat. 

Aşima rupse pânza în fâşii subţiri. Se apropie cu paşi sfioşi de 
Mareo. Marele vânător de tigri, clipi în soare şi observă umbra 
fetiţei. 

„Mâinile voastre sunt umflate, tinere domn”, zise Aşima. 

Marco îşi privi mâinile. 

„Da”, zise el mândru, „de la vânătoare! N-are nicio 
importanţă”. 

Aşima unse rănile cu alifia răcoritoare şi le legă. 

Mirosul lemnului de pin şi a acelor, verzi închise, parfumau 
aerul. Un cârd de potârnichi zbura peste tufişuri. Printre pietre 
răsăreau lujerele tămâioaselor de munte. Peste lumea munţilor 
şi a zăpezilor veşnice se arcuia cerul înalt şi întins. 

După opt zile de odihnă caravana porni mai departe. 
Animalele aveau mult de cărat. Într-o mică aşezare de vânători, 


formată din opt colibe de pământ, cumpărară un yac şi hrană 
pentru patruzeci de zile de drum. 

Mergeau înspre răsărit. Coarne şi oase erau semnele de 
recunoaştere ale drumului caravanelor, care ducea peste munţi 
şi văi într-un schimb continuu. Trecură fluvii şi râuri. Fâşii de 
pajişti, păduri şi munţi pleşuvi. Patruzeci de zile nu zăriră nicio 
aşezare omenească. 

Apoi coborâră din munţii înalţi în deşertul ars de soare 
Markan-Sui, care desparte acoperişul pământului de câmpia 
roditoare Kașgar-Daria. 

Feţele lor erau înroşite de vântul de zăpadă şi înnegrite de 
soare, iar nisipul zburător le intrase în crăpăturile pielii tăbăcite. 
Priveau înapoi cu mândrie în inimi şi cu un sentiment puternic 
de certitudine privind continuarea călătoriei. În urmă 
rămăseseră munţii stâncoşi, uriaşi, cu conturele estompate în 
zarea tremurătoare. 

Oameni şi animale rezistau tăcuţi. 

Umbrele lungi ale cailor şi călăreţilor cădeau pe nisipul 
galben. 


BEG BALANDER CEL GENEROS 


Marco trecea călare pe armăsarul lui alb, cu pieptul puternic, 
pe strada principală din Kaşgar. Privea eu putină aroganță, în 
jos, spre negustorii gălăgioşi care ofereau fructe proaspete, 
pânzeturi de bumbac, obiecte necesare echipamentului unei 
caravane: frânghii de cânepă, vin de struguri, mătase şi alte 
nenumărate mărfuri. Bazarele şi târgurile de animale din Kaşgar 
nu se deosebeau deloc de cele din Persia, doar că erau mai 
puţin bogate în mărfuri scumpe, cum ar fi stofele de brocat, 
sculpturile de fildeş, aurituri şi nestemate, cum erau bazarele 
din Bagdad. Ormuz sau Kirman, metropolele comerţului dintre 
India şi Europa. În Kaşgar predominau articolele necesare 
trebuinţelor zilnice. 

Multe priviri admirative îl urmăreau pe tânărul venețian. 
Obrazul lui subţire, cu nasul proeminent şi fruntea înaltă, avea 
pielea albă cu urme de roşeaţa sănătoasă. Sprâncenele stufoase 
şi privirea cercetătoare a ochilor lui mari, cenuşii, trădau curaj şi 
imaginaţie în gândire. 

Era un sentiment plăcut să treci călare, bine îmbrăcat, prin 


străzile pline de animaţie ale oraşului. Drumul plin de pericole 
peste acoperişul lumii nu-i întărise numai încrederea în el însuşi, 
ci consolidase şi noile raporturi, începute în Kirman, între el şi 
tatăl său. Nu mai era tânărul necopt, care trebuia înconjurat de 
o grijă specială, fusese primit în prietenescul cerc al bărbaţilor şi 
îşi dădea seama că independenţa lui este luată în consideraţie. 
Sfaturile lui erau băgate în seamă ca şi cele ale unchiului sau 
ale lui Matteo. 

Marco purta, după moda hanilor tătari, un tşapan albastru de 
mătase, împodobit cu un rubin scânteietor legat în aur, un 
cadou din partea prietenului său. Matteo. În picioare purta 
cizme din piele moale de cămilă. După ce ieşi pe poarta 
oraşului, dădu pinteni calului şi galopă în direcţia soarelui, a 
cărui glob era roşu ca sângele, pe lângă vii, grădini, pajişti verzi 
şi lanuri aurii de cereale. îl anima un nestăpânit sentiment de 
libertate. Căruţe trase de măgăruşi şi încărcate cu in, crengi de 
copaci, cărbuni şi legume, hamali, o turmă de porci, cămile - un 
nesfârşit convoi de căruţe, oameni şi animale, treceau prin faţa 
ochilor lui. Armăsarul galopa în salturi largi peste pământul 
uscat şi bătătorit, pielea lui strălucitoare se întindea strâns 
peste jocul puternic al muşchilor. 

Torsul lui Marco îi atingea coama ce flutura în vânt. Strânse 
frâul. Armăsarul trecu într-un trap grăbit. 

Marco văzu înaintea lui un nor de praf, parcă poleit de lumina 
roşie a soarelui în apus. Se apropia şi recunoscu, întâi 
fantomatic, apoi din ce în ce mai clar, un grup de călăreţi şi de 
războinici tătari. În frunte călărea stegarul, îi urma sotnicul, 
îmbrăcat cu-n tşapan brodat cu fire aurite, apoi cei cinci 
comandanţi de companii şi în urma lor, în perfectă ordine pe caii 
lor mici, repezi şi cu coame lungi, soldaţii. Erau înarmaţi cu 
arcuri şi săgeți şi cu săbiile încovoiate vârâte în teci împodobite. 

Căruţele trecură pe marginea drumului, bărbaţii îşi mânară 
cămilele şi măgarii pe pajişte, privind indiferenți peste pâlcul de 
călăreţi. 

Războinicii galbeni trecură cu obrazele împietrite, nemişcate. 
Copitele loveau pământul, praful se învolbura deasupra 
drumului, iar în aer se răspândise un miros de piele şi de 
sudoare de cai. 

Nepoţii nomazilor din stepă, trecură călare, străini şi distanţi, 
temuti şi urâţi de către popoarele subjugate. Peste tot în oraşele 


cucerite, de la Bagdad şi Novgorod, până în depărtatul Kambali 
reşedinţa Marelui Han Kublai, sotniile, grupurile de câte o mie şi 
Tumanele războinicilor galbeni stăteau gata să înăbuşe orice 
răscoală şi să pedepsească orice nesupunere după legile lassah. 

Întâlnirea cu războinicii tătari, îl puse pe gânduri pe Marco. 
Simţea duşmănia ascunsă care-i înconjura. Niciodată n-o să uite 
cuvintele nenorocosului Hassan-Bek: „In ţara noastră nu mai 
există frumuseţe. Copitele tătarilor au călcat-o în picioare”. 
Chiar şi Hadşi-Muhamed îi dăduse de înţeles, cu o atentă 
reţinere, că nu-i de acord cu dominaţia tătară, deşi el nu 
suferise absolut nicio pagubă în ceea ce priveşte bunurile 
pământeşti. lar bătrâna căpetenie, Lo-bzang, îi povestise istoria 
distrugerii tribului său ca pe o străină şi îndepărtată întâmplare. 
Era el deja prea bătrân şi focul urii se stinsese. Dar unde şi l-ar fi 
putut întreţine? În preajma vetrelor străine devii cu timpul un 
oaspete nepoftit. 

Dorinţa lui Marco, de a cunoaşte istoria tătarilor, care înainte 
cu cincizeci de ani, sub domnia lui Gingis-han, cuceriseră 
jumătate pământul, devenea din ce în ce mai puternica. In 
taină, admira marile fapte de arme ale călăreţilor galbeni. Nu se 
înflăcărase el, copil fiind, pentru bătrânul doge al Veneţiei, 
Enrico Dandolo, care în fruntea unei armate de cruciați, cucerise 
în anul 1204, Bizanțul, capitala imperiului roman de răsărit, 
apărată de jur-împrejur de puternice ziduri? Nu era oare dreptul 
celor înţelepţi şi puternici, să-i subjuge pe ceilalţi? 

Tătarii o omorâseră pe mama Așimei, iar pe fetiţi o vânduseră 
unui negustor de sclavi. Gingis-han, în cortul său de aur de la 
picioarele muntelui înzăpezit, zisese: „Luaţi pentru voi femeile şi 
copiii, aşa cum i-aţi luat prizonieri. Dar pe bărbaţii capabili de 
luptă ucideţi-i. Dacă Tumanele duc lipsă de argaţi la cai şi de 
păstori, atunci căutaţi-vă câţiva”. 

Gândurile lui Marco erau împărţite. Nu era deloc mulţumit cu 
sine însuşi, fiindcă nu putea găsi răspuns la întrebările pe care i 
le trezise în întâlnirea cu tătarii. 

Tatăl şi unchiul său. Practicii şi pricepuţii mari neguţători 
respectau pe marele han Kublai, nepotul lui Gingis-han, care 
supusese ţara Katailor şi se ridicase la rangul de Impărat. Nicolo 
Polo îi spusese în Balch: „Când o să pricepi în cele din urmă că 
noi suntem negustori şi nu binefăcători”. Insă prietenul său 
Matteo luase fetiţa de mână şi o readuse într-o viaţă 


omenească, mai mult, îşi pusese capul în joc ca să-i poată 
cumpăra haine şi podoabe. 

Marco strânse frâiele şi sări din şa. La dreapta drumului, 
curgea printre coline verzi Kaşgar-Daria. Puse piedica 
armăsarului alb şi-l lăsă să pască în luncile de pe mal. 

La răsărit se înălţau casele din Kaşgar. Strălucirea apusului 
poleia acoperişurile. Minaretele moscheelor şi două turnuri de 
biserică cu cruci aurite întreceau înălţimea zidului. În Kaşgar 
trăiau sub oblăduirea Marelui han, mahomedani şi creştini, în 
bună înţelegere. 

Marco merse de-a lungul malului fluviului. Drumul ducea pe 
lângă o grădină îngrădită. Copacii erau încărcaţi de caise 
galben-aurii, piersici, pere şi mere. Un tufiş de trandafiri cu flori 
roşii şi galben-palid se revărsa peste gardul de lemn. La mijlocul 
grădinii se afla o casă albă. Poarta de la intrare era împodobită 
cu sculpturi şi ornamente pictate. Marco se uită în toate părţile, 
dacă nu văzu nici suflet de om, îşi culese repede un buchet ce 
trandafiri. 

Aşima iubea florile. 

În tăcerea serii răsună un hohot de râs. Un domn distins 
îmbrăcat, şi de-o respectabilă corpolenţă şedea pe o bancă 
ascunsă în tufiş, şi strigă înveselit: 

„Intră străine şi ia-ţi câte flori vrei. Vă găsiţi pe proprietatea 
judecătorului din Kaşgar. Mi se spune Beg Baiander, cel 
generos. Deci luaţi câte vreţi”. 

Ochii lui strălucind de ironie, examinau pe străinul îmbrăcat 
bogat. 

Marco stătea nehotărât în faţa porţii grădinii, cu florile în 
mână. 

„Scuzaţi furtul, Beg Baiander” zise el jenat. „Numele meu e 
Marco Polo, şi vin de la Veneţia”. 

„Intraţi şi răcoriţi-vă puţin, înainte de a vă întoarce la Kaşgar!” 

Marco intră pe poartă în grădina scăldată în liniştea sorii. Beg 
Baiander îl însoţi într-un mic pavilion, complet îmbrăcat în 
verdeață. O servitoare aduse felii de pepene, caise şi vin. În 
spatele plantelor care-l înveleau şi a pomilor, cerul strălucea 
într-o puternică lumină roşie şi în tonalități de galben, care 
deveneau din ce în ce mai şterse ca să treacă apoi într-un 
cenuşiu uniform. Aerul era cald și florile, din straturile bine 
îngrijite, îşi răspândeau mirosul. 


Beg Baiander îl copleşi pe Marco, cu întrebările. Întâlnea 
pentru prima oară un mare neguţător venețian. 

„Trebuie să mă ierţi, Beg Polo” zise, „dar numai arareori am 
ocazia să vorbesc cu străini. Slujba îmi răpeşte tot timpul Nici nu 
bănuţi câţi hoţi, cerşetori şi instigatori la răscoală există. Allah 
să-i pedepsească. Cu stăpânitorii tătari stau bine. Ei doresc 
disciplină şi ordine”. Obrazul grăsun se întinse într-un zâmbet 
vanitos, „În săptămâna trecută am judecat la moarte doi ţărani 
fiindcă, voiau să asmută populaţia paşnică contra stăpânilor 
tătari. Serviţi-vă, Beg Polo, gustaţi caisele astea, sunt dulci ca 
mierea”. Beg Baiander cel generos oftă sub sarcina slujbei lui 
grele. Făcu cu degetul arătător un gest elocvent în jurul gâtului. 
„Capul tăiat, acesta este cel mai bun mijloc ca să aduci la ordine 
lepădăturile astea. Hanii tătari sunt foarte mulţumiţi de mine. 
Priviţi-mi reşedinţa. Câmpiile până jos la fluviu, viile, atât cât 
vedeţi cu ochii, sunt ale mele. Ah! nu-i deloc uşor să le păstrezi 
pe toate”. 

Se duse cu Marco la gard şi-i arătă, cu mâna împodobită de 
inele, proprietatea. 

Marco îşi aminti de întâlnirea cu sotnia tătară şi pentru o clipa 
i se păru că zăreşte în dosul obrazului grăsuliu şi vorbăreţ al lui 
Beg Baiander, feţele împietrite şi nemişcate ale războinicilor 
galbeni. 

„Sunteţi un cetăţean al Kaşgarului, Beg Baiander?” întrebă. 

„Din timpuri imemorabile, Beg Polo”, răspunse judecătorul de 
pace mândru. 

„Vă mulţumesc pentru ospitalitate”, zise Marco rece şi făcu o 
plecăciune. „Dar acum trebuie să mă grăbesc, ca să pot ajunge 
la vreme la porţile oraşului”. 

„Aşteaptă încă o clipă, Beg Polo”, strigă judecătorul de Pace. 
Cu paşi mici fugi spre straturile de flori şi culese un buchet 
mare. „Luaţi aceste flori. Şi vizitaţi-mă cât mai curând în 
modesta mea căsuţă. Allah să fie cu voi!” 

Marco scoase piedica armăsarului şi călări în galop întins pe 
drumul spre Kaşgar. Abia ieşi din raza vizuală a lui Beg Baiander 
şi aruncă, în praf, înaintea lui marele buchet de flori şi-l lăsă 
călcat în picioare de calul său. Işi puse, însă, cingătoare micul 
mănunchi de flori furate. 

Era deja întuneric, când Marco călărea pe străzile oraşului. 
Paznicul tătar anunţa printr-un anumit număr de bătăi, ora, ca 


toată lumea să se retragă în locuinţele sau culcuşurile lor. Cine 
era găsit pe strada după acest semnal, trebuia să plătească o 
amendă considerabilă. Marco dădu pinteni calului, nu avea 
deloc dorinţa, ca mâine, să-i fie înfăţişat lui Beg Baiander cel 
generos. 

În spatele întunecatului pom de magnolia era hanul. Ochii 
Pătrunzători ai lui Marco descoperiră o siluetă subţire în faţa 
zidului alb. Când ea îl observă, fugi repede la poartă şi o 
deschise. El sări de pe cal şi-l duse de căpăstru. 

„Tu eşti, Aşima!” strigă el bucuros. 

„Din întâmplare mă uitam afară, tinere domn”, răspunse 
fetiţa. „E târziu deja”. 

O ramură de magnolia trecea peste zid. Două flori albe luceau 
printre frunzele de un verde întunecat. Apărea luna. 

Aşima vorbise italieneşte. Cuvintele sunau pe buzele ei, ca o 
muzica străină. 

EI îşi scoase cu grijă buchetul de trandafiri de la cingătoare. 

Atunci Aşima zise încet: „Trebuie şi mi grăbesc. Messer mă 
așteaptă”. 

Îl adoră ca pe un zeu, se gândi Marco. 

„Aici ai câteva flori, ia-le pentru Messer Matteo!” zise el scurt. 

Ea luă, ezitând, florile: „Mulţumesc, tinere domn”. 

Într-o caldă dimineaţă de vară, imediat după răsăritul 
soarelui, părăsiră Kaşgarul. Se ataşaseră unei caravane care 
călătorea spre răsărit pe drumul de la sud. Bătrânul Lo-bzang îi 
întovărăşea. După opt zile ajunseră la Jarkent, un oraş la 
marginea deşertului Takla Mahan. Nu rămaseră aici mai mult de 
o săptămână; căci apa, din lacurile râu mirositoare ale oraşului, 
abia se putea bea. 

Marco observă la băştinaşi o umflătură la gât, mare cât un 
pumn, adesea cât un cap de om. Se spunea că boala asta 
scârboasă se trăgea de la apă. 

Venețienii erau mulţumiţi că plecau aşa de repede din aceste 
locuri. Pe drumul spre Chotau, ce ducea de-a lungul a 
nenumărate râuri şi fluvii, trecură prin sate, oraşe şi locuri 
întărite. Negustorii îi aprovizionară cu fructe proaspete, apă, 
pâine, ceai şi cu diferite alte lucruri necesare unei călătorii. Pe 
ogoare creşteau cereale, bumbac, în şi cânepă. Între sate şi 
oraşe era o vie circulaţie. Întâlniră multe caravane: veneau din 
Katai şi călătoreau spre Kaşgar. 


Oraşul Chotau era înconjurat de un zid vechi, acoperit, pe 
alocuri, cu tufişuri verzi. Şi aici, caravana poposi doar câteva 
zile. Lo-bzang se îngriji de hrană, hrană pentru animale şi apă, 
pentru că aveau în faţă o călătorie mai lunga prin deşertul de 
nisip Takla-Mahan, unde, totuşi, se găseau mai multe locuri cu 
apă şi fluvii: ele coborau în vale din munţii Kuen-Lun, aflaţi în 
apropiere, şi apoi se înecau pe rând în dunele de nisip. 

Caravana mergea de-a lungul marginii deşertului. Marco avea 
impresia că erau priviţi bănuitor de către locuitorii micilor oraşe 
şi sate. Bătrâna căpetenie îi povesti că prin această regiune 
trecuseră adesea trupe tătăreşti care jefuiseră aşezările 
omeneşti. Localnicii, când auzeau veşti despre vreun marş al 
trupelor străine, fugeau cu familiile şi animalele lor la o distanţă 
de două zile de drum, în deşert, spre un loc unde găseau apă 
proaspătă, şi unde rămâneau până când soldaţii dispăreau. 
Nimeni n-ar fi putut să-i găsească prea uşor, pentru că vântul le 
ştergea aproape în aceeaşi clipă urmele pașilor pe solul nisipos. 
Proviziile lor, provenite din recoltă, le ascundeau sub nisip, şi-şi 
scoteau în fiecare lună numai atât cât aveau nevoie să trăiască. 

Frica permanentă de soldaţii tătari, ce treceau prin regiune, îi 
făcuseră bănuitori faţă de orice străin. 

Drumul prin soarele arzător era de-a dreptul greu şi obositor. 
Lui Marco îi era adesea dor de aerul rece şi aspru al zăpezilor, 
din zona ghețarilor. Un grup de copaci sau un râu cu maluri 
înverzite, erau singurele şi rarele modificări în peisaj. In faţa lui 
călăreau Matteo şi Aşima. Îşi îmboldi armăsarul, strângându-l 
între coapse, la un pas mai grăbit, până când, ajunse să 
călărească lângă cei doi. 

Aşima trase frâul, care atârna moale, mai strâns şi se îndreptă 
în şa. Obrazul ei gălbui se îmbujoră uşor. 

„Ai venit?”, zise Matteo posomorât. „Ai putea să-mi spui. Cât 
timp o să mai călărim prin marea asta galbenă şi a dracului?” 

„Încă două zile, zice Lo-bzang. Apoi ajungem în Tşert-șen”. 
Cădea înserarea, dar aducea prea puţină răcoare. Călăreau 
alături tăcuţi. 

Pustiul alunga ideea că ar mai exista pe lume grădini şi flori, 
ci doar nisip şi spatele legănat al cailor. 


VOCI ÎN PUSTIU 


Când venețienii ajunseră în micul oraş Lop, punctul de 
întâlnire al multor caravane, aveau exact doi ani de drum. 
Oraşul se afla situat la începutul vestitului deşert Lop. Un vânt 
puternic şi fierbinte bătea dinspre răsărit şi aşternea nisipul 
pustiului pe străduţe, bazare şi căsuţele sărăcăcioase. Dervişii 
urlători îi înconjurară pe noii sosiți întinzând spre ei tablele lor 
de lemn cu insistente gesturi prin care cerşeau bani şi mâncare. 
Oraşul arăta ca o tabără de război. Venețienii îşi găsiră cu greu 
nişte adăposturi sărăcăcioase, în două case, pe care le închiriară 
de la locuitori, pentru patru săptămâni. Casele erau, oarecum, 
ferite de gălăgia străzii principale. ` 

Într-o după-masă Marco se duse la prietenul său Matteo. ÎI 
văzu stând la fereastră şi privind afară, în mica grădiniţă. 

Pe faţa lui se zărea o trăsătură străină, de tristeţe grea. Arătă 
spre grădină: 

„În grădină înfloreşte o floare mare galbenă. Câteodată îţi 
vine a crede că nu mai există altceva pe pământ decât ghețari 
şi pustiuri şi-apoi, brusc, vezi în faţa ta o floare galbenă...” 

Ochii lui Matteo se îndreptară din plin asupra tânărului său 
prieten şi căutau în expresia lui un ecou al simțămintelor ce-l 
cuprinseseră. 

„Îţi mai aduci aminte? într-o zi ai venit la mine cu prietenii tăi 
şi m-ai întrebat: Unde este Paulo? Giannina plângea. Giovanni 
îmi aştepta nerăbdător răspunsul. Şi tu încercai să-ţi ascunzi 
neliniştea în dosul atitudinii tale ţepene. 

Ca şi acum stăteam la fereastră. Şi în grădina din faţa casei 
mele înflorea o floare galbenă cu lujerul lung. In spatele ei se 
legăna catargul bărcii mele negre. Câtă vreme a trecut de 
atunci, Marco?” Matteo se îndreptă de spate şi zise cu voce tare: 
„Un marinar nu trebuie să devină un înghiţitor de praf!” Vorbi 
apoi cu glas domol: „Înţelegi tu asta? Dar ce s-ar fi ales din 
fetiţa mea dacă n-aş fi scos-o din mâinile ticălosului ăluia? Oare 
am să mă mai întorc vreodată la Veneţia? Câteodată mă 
gândesc că n-am s-o mai revăd niciodată...” Urmă o lungă 
tăcere, apoi: „Am s-o duc în ţara ei. Acolo o să fie fericită”. 

„Aşima?” întrebă Marco. 

„Da. Ţara ei se află la sud de Katai, la graniţa cu India. Când 
se simte neobservată, se gândeşte la munţii roşii din ţara ei. 
Numai de n-ar mai fi blestemata asta de arşiţă şi praf şi oamenii 


ăştia care toată vremea se tânguiesc”. 

„Ţi-e dor de casă, Matteo?” 

„Dor de casă? Mă tânguiesc oare ca o femeie bătrână? leri a 
venit un om în grădina noastră. Aşima m-a strigat şi stătea 
tremurând de frică în faţa individului ăluia. Ce s-a întâmplat 
Aşima? o întreb şi vreau să-l apuc de guler. Lasă-l, Messer 
Matteo, zice ea, nu vrea nimic rău. Individul îşi întinde mutra de 
lup, a rânjet şi mi se adresează mie. Ce vrea ăsta Aşima? o 
întreb. „Zice că sunteţi mai puternic decât demonii din pustiu 
care păzesc comoara de aur. Ar trebui să mergeţi cu el şi să 
luaţi comoara”. Asta îndrăznea să-mi propună nenorocitul de 
şarlatan. Şi nu ştiu, de fapt, ce plan ascuns are. Când l-am 
aruncat pe uşa afară, ameninţa cu pumnul şi înjura cu obrazul 
schimonosit de ură... De ce e Aşima aşa de fricoasă? Nu-i 
înţeleg deloc pe oamenii de-aici...” 

„Ţi-e dor de casă, Matteo, asta e”, Marco îşi privi prietenul, cu 
simpatie. 

„Şi tu?” întrebă Matteo. 

Marco se examină, conştiincios, aşa cum obişnuia: bineînţeles 
că-i era dor de Veneţia. Dorul părea adormit în inima lui, până 
când o amintire, un peisaj, o floare din grădină sau ceva 
invizibil, un mic gând furiş, îl trezea. Era puternic, sau mai slab, 
dureros sau mângâietor, chinuitor sau alinător, dar nu fusese 
încă niciodată aşa de puternic aşa de dureros, de chinuitor încât 
să se gândească să se întoarcă la Veneţia, înainte să studieze 
această lume străină. Şi pentru asta socotea că nu-i e dor de 
casă. 

„Te miri că Aşimei îi era frică? Eu o înţeleg. Era îngrijorată, că 
tu ai să pleci cu omul acela să cauţi comoara de aur”. 

Expresia gânditoare dispăru de pe obrazul lui Matteo. Zâmbi 
în interiorul lui. 

„Asta trebuie să fie, probabil a crezut c-am să mă las amăgit 
de ticălosul ăla... Deci ţie nu ţi-e dor de casă... Praful ăsta intră 
prin toate crăpăturile.” Bătu cu mâna peste pături. „Ce nevoie 
am eu să caut în pustiu aur?” 


Patru săptămâni mai târziu, împreună cu o caravană mai 
mare, începură drumul prin pustiul Lop. Bătrâna căpetenie 
închinase două cămile şi trei măgari solizi, ca animale de povară 
pentru alimentele care erau suficiente, cal puţin pentru o lună. 


El atrase atenţia călătorilor, să nu se îndepărteze de caravană 
mai mult de cinci paşi, pentru că deşertul era reşedinţa unor 
spirite rele, care momeau pe călători prin tot felul de năluciri şi-i 
ducea la pieire. 

Fiecare animal purta la gât un clopoțel. Clinchetul lor 
monoton adormea gândirea. Cât puteai cuprinde cu ochii nu se 
vedeau decât dune de nisip. Vântul le vălurise ca şi suprafaţa 
unei ape. Nisip galben, fierbinte, în care nu putea trăi nicio 
vietate. 

Seara ajungeau la locuri unde exista apă, care abia ajungea 
pentru animalele lor de povară. Înainte de a se culca, 
caravanbaşiul fixa un par înalt, pe care lega bucăţi de pânză, 
cam la o sută de paşi înaintea lor, pe drumul din pustiu, ca în 
dimineaţa următoare să nu cumva să greşească direcţia. Marco 
călărea prost dispus pe măgarul său. Nici Nicolo Maffio Polo nu 
scoteau o vorbă. Nu bătea vântul. Un obiect alb, pe o dună de 
nisip, în stânga drumului, trezi atenţia lui Marco. Călări spre el. 
Nimeni nu-i strigă să se întoarcă. Călăreţii şedeau pe măgarii 
sau cămilele lor toropiţi de o oboseală ciudată. 

Brusc se iscă vântul. Lui Marco i se păru că aude în depărtare 
o muzică. Prin aerul ce tremura de arşiţă răsuna un sunet 
deosebit, ca un cântec, care se apropie repede şi apoi se 
preschimbă într-un vuiet de furtună. Îl potopi un aer învins ca 
din gura unui cuptor deschis dintr-o dată. Cerul se întunecă, un 
zid de nisip negru se abătu asupra lui Marco şi îl învălui. 

Îşi ţinu o pânză în faţa gurii şi sări jos de pe măgar. Om şi 
animal căzură în nisipul fierbinte. Marco îşi lipi obrazul de trupul 
animalului, apărându-l cu braţele. Nisipul îi intra printre pleoape, 
printre buzele închise şi-i intra în nas şi în urechi. 

Furtuna din deşert urla dezlănţuită. 

Marco stătea nemişcat în spatele trupului cald. Al animalului 
şi respira cu greutate. Încercă, din răsputeri, să-şi stăpânească 
tusea şi greaţa. Îşi imagina că este acoperit de o movilă de nisip 
fierbinte, care creşte din ce în ce mai mult şi ameninţă să-l 
înăbuşe. Nisipul îi scârţâia între dinţi. Vinele de la gât i se 
umflară. Apăsarea din gâtlej deveni atât de puternică încât 
trebui să deschidă gura. Tusea îi scutură tot trupul, mâinile i se 
crispară în pielea animalului. Trupul lui Marco se destinse, 
moale, fără vlagă. 

Movila de nisip nu putea să crească, fiindcă puterea violentă a 


vântului o împrăştia mereu. Inima lui Marco bătea slab, plămânii 
i se umplură de praf, dar organele lui ascultau de instinctul de 
autoconservare şi funcționau mecanic în continuare. Sângele 
mai circula prin vine. 

Sunetul melodios şi şuierător, ca băzâitul unei coarde foarte 
întinse, se atenuă. Pe neobservate furtuna scăzu în intensitate. 
Movila ce se formase peste om şi animal crescu: căci puterea 
vântului nu mai era în stare să împrăştie firele de nisip. 

Când după furia furtunii de nisip se lăsă această linişte ce 
necrezut, când norii de praf care se învolburaseră în atmosferă 
se aşezară şi pe cer apăru un soare roşu închis, ce ardea ca un 
cuptor încins, tot peisajul se schimbase. Unde înainte fusese o 
movilă, acum se întindea o suprafaţă plană şi acolo unde 
suprafeţele plane obosiseră ochii se ridica un munte înalt de 
nisip. Suprafaţa galbenă şi vălurită era netedă şi părea mai 
pustie ca înainte. 

Sub mica moviliţă nu se mişca nimic. Un picior îmbrăcat cu un 
pantalon alb de bumbac apărea de sub grămada de nisip. 

Soarele apuse, coborând între pământ şi cer. Inserarea învălui 
peisajul dezolant. În marea de dune, împietrite şi cenuşii, bătea 
slab o inimă omenească. 

Pe cerul nopţii apăru secera lunii şi luminiţele multor stele. 

Mica movilă începu să se mişte: apăru, mai întâi, spatele unui 
animal, apoi, patru copite începură să dea nisipul la o parte, 
întâi fără putere, apoi din ce în ce cu mai multă putere, 
căutându-şi un punct de sprijin. După multă osteneala, în cele 
din urmă, animalul reuşi să se ridice în picioare. Se clătină, 
recăzu în nisip, se ridică din nou şi fugi cu paşi nesiguri în 
pustiu. Deodată se opri, îşi scutură capul şi coama şi scoase un 
răget răguşit, abia auzibil. Acoperit peste tot cu praf măgarul 
stătea în mijlocul nisipului ca o făptură de basm. 

Marco zăcea ghemuit pe pământ. Piciorul stâng îi era întins, 
braţele îi apărau faţa. Trezit din starea de inconştienţă, se 
întoarse pe spate şi-şi întinse braţele. Când, eliberat de stratul 
de nisip, voi să respire adânc, simţi praful din nas şi din gură. Se 
ridică încet şi încercă să îndepărteze firele de nisip. 

Măgarul rămase în picioare lângă Marco. Prezenţa unei fiinţe 
vii îi dădu lui Marco putere: se prinse de piciorul din spate al 
animalului şi se ridică în picioare, căută în Kurdshum burduful cu 
apă. Marco îşi dăţi gura şi bău cu înghiţituri mari apa călduţă. 


Ascultă, dar întunericul îl înconjura cu o tăcere de moarte. Acolo 
era obiectul alb care-l ispitise să iasă de pe drum. 

Dar unde era caravana? Apăsătoarea pustietate îi strivea 
inima, ca o greutate de plumb. Măgarul îşi frecă botul de umărul 
lui. 

„Suntem singuri, surule”, murmură Marco. „Aşteaptă puţin, 
imediat îţi dau apă”. 

Cerul gurii şi limba îl dureau când vorbea. Scoase un vas de 
aramă din Kurdshum, turnă cu grijă în el apă şi îi întinse 
animalului. 

„Cel mai scump lucru şi cel mai frumos e apa... Nu bea aşa de 
mult, cenuşiule!” 

Obiectul alb, din nisipul deşertului, era ud schelet omenesc, 
curăţit de nisip, de furtună. Marco stătea tăcut în faţa lui. Nu 
avea în el nimic înspăimântător. Un om, sfârşit de foame şi de 
sete, se aşezase în nisip şi murise. In timp ce Marco privea 
oasele înălbite şi se simţea cuprins de sufletul morţii, auzi 
tropotul de copite al unei grupe mai mari de călăreţi. Aruncă o 
ultimă privire scheletului. Capul de mort rânjea cu dinţii lui 
galbeni. 

„Vino, cenuşiule!” zise Marco. „Tu nu auzi? Prietenii noştri ne 
caută”. 

Se azvârli în şea, ascultă şi auzi foarte clar zgomotul mai 
multor copite, în spatele movilei cele mari. Dădu animalului o 
uşoară lovitură şi măgarul o luă, încet, în direcţia indicată. 

„Grăbeşte-te, cenuşiule!” strigă Marco şi supărat, înfipse 
pintenii şi trase de frâu. 

Când fu pe înălţime, se opri şi privi în jur. Dar nu văzu decât 
movilele de nisip netezite şi lipsite de viaţă, în lumina palidă a 
lumii. Zgomotele amuţiseră. Orice urmă de viaţa părea a fi 
dispărut. Nu se găseau nici măcar hiene sau vulturi negri, în 
această infinită singurătate, niciun firicel verde, numai oase 
înălbite, de oameni şi animale, nisip şi munţi pleşuvi. 

Marco îşi aminti de vorbele avertizatoare ale lui Lo-bzang: 
„Spiritele rele zăpăcesc mintea. Nu vă îndepărtați mai mult de 
cinci paşi de caravană”. 

Disperat se uită în jur şi încercă să se orienteze, în ce parte ar 
trebui să caute caravana. În spatele lui era scheletul, aşa că el 
ar trebui s-o ia la stânga, ori poate ar fi mai bine să aştepte un 
grup care să-l caute? Ei o să-l caute imediat ce-i vor băga de 


seamă dispariţia. Brusc îl năpădi o puternică nelinişte. Ce s-a 
întâmplat cu ceilalţi? Teribila furtună, cu respiraţia ei fierbinte, 
nu putea omori oamenii? Craniul dansa în faţa ochilor lui. 
Îndepărtă vedenia cu o mişcare bruscă. 

Stăpâneşte-te, Marco! îşi zise. 

Dar nu putea să-şi izgonească neliniştea. Rezistase oare 
Aşima, furtunii? Goneşte, cenuşiule! 

Măgarul o luase la trap cu urechile posomorât pleoştite, în 
direcţia ce i se poruncise. 

Marco căută îndelung, dar nu găsi nicăieri vreun semn că ar fi 
oameni prin apropiere. Pierduse orice reper de orientare. Ochii 
inflamaţi îi ardeau deşi se mai răcorise puţin. Epuizat de 
sforţările făcute, Marco hotărî să se odihnească până în zori. 
Abia se întinse, că şi adormi. Om şi animal se lipiră unul de 
celălalt căutând ocrotire. 

Când Marco se trezi, soarele apărea pe cerul lipsit de nori. 
Cenugşia disperare din noaptea cu lună nu-l mai apăsa. Odată cu 
lumina zilei îi reveni şi încrederea în el însuşi. Luă Kurdshumul 
de pe spatele măgarului şi-i răsturnă conţinutul pe o pătură, 
carne uscată, felii de pepene uscate, lipii de grâu şi două 
bidoane de piele cu apă. Alimentele erau prăfuite. Le curăţă 
cum putu mai bine, şi le împărţi pentru el și pentru măgăruş. 

Mâncarea şi apa nu ajungeau, cu cea mai mare economie, 
decât pentru două zile. Măgarul primi o lipie şi un vas aramă 
plin cu apă. După ce şi Marco înghiţi un prânz sărăcăcios, călări 
spre soare răsare. 

Deseori îşi oprea surul, ca să privească în depărtare. 
Deznădejdea alternă cu încrederea, dar cu cât timpul trecea, cu 
atât mai mult i se posomorau gândurile. Ochii lui nu vedeau 
decât nisipul lipsit de viaţă. Un vânt cald vălurea în joacă 
dunele. Foamea şi setea se făcură simţite. Trebuia să te 
stăpâneşti ca să păstrezi severa raţionalizare a alimentelor și a 
apei. 

Când se apropie seara, Marco încă nu descoperise nicio urmă 
a drumului caravanelor. Ştia că deşertul se întindea încă spre 
răsărit, cale de patrusprezece zile. 

ÎI năpădiră gânduri negre; unde rămăseseră ei? Te-au părăsit 
în nenorocirea ta, fiecare îşi scăpă propria piele. Ce le pasă lor 
dacă oasele tale le va înălbi deşertul? Tata și unchiul Maffio se 
gândesc la afacerile lor. Matteo e fericit dacă o trece cu bine pe 


mica Aşima peste deşert. Şi fetiţa? Ce-ar zice, dacă el s-ar 
întoarce? 


Da, tinere domn! Da, tinere domn! 
Hai, plecați voi gânduri urâte! 


„Da, tinere domn!” strigă el. 

Scoase cu disperare apa din Kurdshum şi bău. Ce conta, dacă 
el crapă mâine sau peste trei zile? Măgarul îşi ascuţi urechile 
lungi, îşi ridică adulmecând capul şi răgi. 

„Ai dreptate, surule”, murmură el, „eşti mai deştept ca mine”. 

O vreme stătu pe loc nehotărât, i se părea că nu făcuse niciun 
pas mai departe de azi dimineaţă. Il înconjura acelaşi peisaj 
ameninţător, luminat în roşu şi galben de soarele care apunea. Il 
durea capul de atâta încordare. 

Atunci auzi o voce bine cunoscută care îl striga pe nume, 
foarte clar: „Marco!” şi încă o dată: „Marco!” 

Era vocea tatălui său. ÎI inundă o nestăpânită bucurie. „Da, 
vin!” strigă el. „Sunt aici tată!” 

De unde venise vocea? Acum era din nou linişte de moarte. În 
ce direcţie s-o ia? 

„Hai, fugi, surule! Acolo sus pe dună, înainte să se întunece” 

Lovea măgarul cu cravaşa şi striga: „Tată! Sunt aici! Tată!” 

Se opri pe dună. Nu se vedea suflet de om, nu se auzea niciun 
glas. 

ÎI înnebunise mirajul. 

Cu ochii obosiţi se uită fix, minute în şir, peste dune şi văi. 

„Înainte, surule! Vreau să trăim!” 

Din nou străluciră stelele pe cer, din nou căzu lumina rece şi 
strălucitoare a lunii pe călăreţul singuratic. Se sili să gândească 
limpede: am călărit mereu spre răsărit. Soarele şi stelele mi-au 
arătat drumul... Călăresc pe lângă ei... Poate sunt la dreapta 
sau la stânga mea. Setea. Gura mi-e uscată, buzele sângerează. 
Simt gustul sângelui. Mâna pipăia după Kurdshum. 

„Înainte, surule! Vreau să trăim!” 

Stomacul îi era gol. Două lipii şi o bucată de carne uscată, nu 
mai mare decât un sfert de palmă, ce însemna atâta? 

ÎI chinuiau gânduri ciudate: „Ţi-e dor de casă, Matteo, asta e! 
Azvârle omul cu mutră de lup în drum. Nu vezi cum tremură 
Așima? Ce vrea de la ea? Dacă mie mi-e dor de casă? Nu! Vreau 


să ajung în Katai. Palatele aurite. Am să beau apă cu pocalul cel 
mare. Apă rece de fântână. În ceaun fierbe coapsa ţapului 
sălbatic. Ce miros divin. Şi flori atârnă peste zid, roşii şi galbene. 
la-le Aşima, sunt pentru tine sau dă-le lui Matteo, dacă tu n-ai 
nevoie de ele. Auzi muzica? 

Figura lui Matteo şi a Aşimei apăreau ca oameni în carne şi 
oase printre dune, se apropiau de el şi stăteau cu el de vorbă. 
Auzea muzică, sunete frumoase, argintii. Aşima plângea şi 
unde-i cădeau lacrimile, în nisip, se făcea un lac cristalin. 

Frâiele scăpară din mâinile lui Mareo şi măgarul se opri. 
Marco se trezi din visele lui. Scoase apa şi bău. 

„Numai o înghiţitură, surule!” 

Se culcară în nisip, prea obosiţi ca să mai întindă o pătură. 

Ziua a treia începu cu un soare fierbinte şi un vânt fierbinte 
care-ţi azvârlea nisipul în obraz. Marco înjumătăţi rațiile ca să le 
mai ajungă pentru încă o zi. Surul rămase încăpățânat pe loc. 
Marco îl lovi cu cravaşa. 

„la-o înainte, diavole!” strigă el cu glas răguşit. 

Apoi îşi aruncă biciuşca în nisip şi îmbrăţişă gâtul animalului. 
Surul îşi linse dinţii şi încercă să-l muşte. Marco sari înapoi şi-şi 
scoase pumnalul. In ochi îi lucea o furie animalică, să sară pe el, 
să-i străpungă gâtul cu fierul şi să-i bea sângele cald? 

Statură aşa, faţă în faţă, privindu-se în ochi. Măgarul îşi cobori 
capul, lăsându-l să atârne, împăcat cu soarta. Mâna lui Marco 
căzu moale. 

Işi desfăcu centura şi o aruncă jos împreună cu sabia, scoase 
din Kurdshum şi din buzunarele şeii tot ce nu mai era necesar şi 
păstră numai apa, vasul de aramă şi sărăcăcioasele resturi de 
alimente. 

Ziua a patra. 

Trupurile li se deshidratau. Marco bău apa ce mai rămăsese. 
Supse lacom până când nu mai rămase niciun strop, apoi tăie 
pielea şi linse cu limba uscată interiorul umed. Frâul îl înfăşură 
pe braţ şi merse mai departe. 

„Ai să mori, în curând, surule, ca eu să mai pot trăi o zi”. Ziua 
a cincea! 

Degetele îi cuprinseră mânerul pumnalului. Cu ochii roşii, 
injectaţi de sânge, Marco privea dunele. Paşii îi erau nesiguri. 
Foamea îi scormonea măruntaiele, dar mai râu îl chinuia setea. 
Limba în gură, umflată, diform, o simţea ca pe o piele. Buzele îi 


erau crăpate şi lipsite de sânge. 

Măgarul trăgea slăbit de frâu, ca şi când ar fi bănuit pericolul 
ce-l ameninţă. 

„Setea e sare pe inima care abia se zbate, setea e foc în 
intestine, setea e praf în vine, setea e un horcăit lipicios... 
Chinul omenirii: setea!” 

Degetele lui Marco cuprindeau din ce în ce mai bine mânerul 
pumnalului. În măgar se trezi ancestralul instinct al strămoşilor 
lui: Voia să-şi atace duşmanul şi să-l zdrobească cu copitele. O 
smucitură a frâului îl supuse din nou voinţei omului. 

„Încă nu, surule! Culcă-te, e deja întuneric! Mâine o să vină. 
Vin acum, nu auzi tropotul de copite?” 

Om şi animal căzură într-un somn neliniştit, plin de vise aduse 
de febră şi de spaimă. 


„Unde se întinde marea tăcere a dunelor de nisip, domneşte 
moartea. Unde nicio apă nu udă pământul, nu există verdeață. 
Unde nu este apă şi verdeață, nu există vieţuitoare. Unde nu 
există vieţuitoare, acolo hălăduiesc demonii deşertului: ei n-au 
trup şi nu duc lipsă nici de apă, nici de verdeață. Demonii 
deşertului sunt ajutoarele morţii. Ei l-au momit din drum pe 
tânărul domn”. 

Lo-bzang lovi cu băţul în pielea bine întinsă pe tobă. De patru 
ori răsunară loviturile ca un ecou. Acolo călăreau, împrăştiaţi la 
distanţă, Nicolo Polo, Matteo, Maffio Polo şi un conducător de 
cămile. 

„Ar fi trebuit să rămâi cu caravana, fiica mea”, zise bătrâna 
căpetenie către Aşima. 

„Unde se aud tobele şi strigătele oamenilor, acolo este viaţă”, 
răspunse Aşima. „Trebuie să-l găsim pe tânărul stăpân!” 

Lo-bzang bătu în tobă. Ochii lui iscoditori inspectau peisajul 
tăcut şi înfierbântat de soare. 

„Eşti obosită, fiica mea”. 

„O să-l găsim, Lo-bzang?” 

„Dacă o să auzi de trei ori bătaia tobei...” 

„Cât de mare e pustiul?” 

„De la sud la nord, trei sute de zile de drum. De la răsărit la 
apus, douăzeci şi opt de zile de drum. 

Fetiţa şopti: „Trei sute de zile de drum”. Apoi sfioasa sclavă îşi 
ridică glasul: „Trebuie să-l găsim!” strigă ea, „auzi Lo-bzang!” 


Privirile ei imploratoare se îndreptau spre faţa neclintită a 
bătrânei căpetenii. 

„Dacă auzi de trei ori bătaia tobei!” 

Când se lăsă înserarea, grupul celor ce căutau se întoarseră la 
caravană. Mâncară şi băură. Conducătorii siliră cămilele să 
îngenuncheze şi le scoaseră poverile, apoi duseră animalele la 
adăpători. Bărbaţii îşi umpleau sticlele de piele. Strigăte 
puternice şi conversații în şoaptă, răgetul unui măgar... lumină 
de lună şi sclipiri de stele... Şi curând se auzi respiraţia adâncă 
şi regulată a celor ce dormeau. 

Bărbaţii, din grupul celor ce căutau şi Aşima şedeau încă 
împreună. 

„Ziua a cincea”, zise Matteo cu voce înăbuşită. „Unde poate 
fi?” 

„N-am să-i fac nicio mustrare” zise Nicolo Polo. „Numai de s- 
ar întoarce!” Creţuri adânci îi brăzdau fruntea. „Mai este vreo 
speranţă Lo-bzang?” 

Toţi ochii se îndreptară spre bătrâna căpetenie. Aşteptau 
sentinţa cu feţele împietrite. 

„Este curajos”, zise Lo-bzang. 

Înainte de răsăritul soarelui grupul celor ce căutau plecă din 
nou; erau distribuiţi într-un şir larg, distanțat în lărgime, şi 
călăreau în stânga caravanei. La intervale regulate răsunau 
bătăile tobei. Aşima număra loviturile. Odată îl prinse strâns pe 
Lo-bzang de mânecă şi zise: 

„Ascultă Lo-bzang, n-a răsunat de trei ori?” 

„Nu, fiica mea”. 

În arşiţa soarelui de amiază, prin lovituri, fără nicio pauză 
între ele, Matteo chema grupul laolaltă, după cum înţeleseseră. 
Mâncară şi băură în grabă şi apoi călăriră, pe partea cealaltă a 
caravanei, drumul înapoi. 

Un vânt uşor ridică praful în faţa lor. Animalele epuizate, căci 
de câteva zile făceau drumul dublu în comparaţie ca caravana, 
mergeau obosite prin nisipul fierbinte. Dunele pleșuve păreau să 
nu aibă nici început nici sfârşit. Bătăile tobei sunau înăbuşit. 

Aşima le număra. Fiecare lovitură durea. De câtă vreme 
călăreau deja? Umbrele lor se scurtaseră. Cum dureau de rău 
ochii după atâta încordare! închise pleoapele şi căzu într-o stare 
de amorţeală, bântuită de vise. 

Atunci auzi trei lovituri. Sângele i se ridică la cap, iar inima 


începu să-i bată năvalnic. Toate simţurile i se treziră. 

„Ascultă, Lo-bzang!” 

Trei lovituri: Tam-tam-tam. 

Şi iarăşi: Tam-tam-tam. 

Şi încă o dată: Tam-tam-tam. 

„Vino, fiica mea”, zise liniştit bătrâna căpetenie. „Toba ne 
cheamă”. 


Zăcea în nisip într-o scobitură ce şi-o săpase cu mâini obosite. 
Şaua era pe o înălţime, două ştergare, unul alb şi altul roşu erau 
legate de ea şi fluturau în vânt. La piciorul deluşorului, la 
douăzeci de paşi depărtare de corpul nemişcat al omului, zăcea 
măgarul cu picioarele din faţă strânse pe burtă, şi cele din spate 
întinse. 

Grupul nemişcat părea atins de suflarea morţii. 

Tam-tam-tam răsunau puternicele lovituri de tobă. Din cinci 
direcţii călăreţii se repeziră. Nicolo Polo aruncă toba în nisip şi 
se aplecă deasupra lui. 

Ceilalţi îngenuncheară făcând un cerc în jurul tatălui şi a 
copilului său. Buzele crăpate ale lui Marco, nasul, bărbia, obrajii 
scofâlciţi, erau acoperite de sânge uscat, întunecai la culoare. 

Aşima udă o cârpă albă şi şterse obrazul lui Marco. Sângele se 
spălă uşor, nu avea nicio rană pe faţă. 

„Inima îi bate!” Nicolo se ridică. „Dă-i să bea, Aşima”. 

„E curajos”, zise Lo-bzang. 

„Dar cum i-a ajuns sângele pe faţă?” întrebă Maffio Polo. 

„l-a deschis o arteră măgarului şi i-a băut sângele”. 

Aşima îi dădu să bea. Apa caldă îi udă limba şi gâtlejul uscat 
şi trecu în stomacul gol, iritându-l, provocându-i în prima clipă, o 
mare durere, care-l arse ca un foc şi-l trezi pe Marco. 

Deschise ochii şi văzu obrazul înconjurat de valuri de păr al 
Aşimei, trăsăturile severe şi îngrijorate ale tatălui său, firele albe 
din barba lui şi de la tâmple. Cu toată durerea arzătoare pe care 
o simţea, înregistră acest tablou, cu cea mai mare claritate. Işi 
dădu imediat seama că nu visează, că nu-i un miraj al deşertului 
care-i înşală simţurile. 

Peste obrazul slăbit trecu o rază de bucurie când îşi văzu 
credincioşii prieteni în jurul său. 

„Ar trebui să fii bătut”, zise Maffio, cu o mânie jucată, „ne faci 
la griji...” 


„Lasă-l în pace, nu vezi cât e de slab”, îl opri Nicolo Polo, 
supărat. 

Marco zise: „Daţi-i să bea apă surului, poate mai trăieşte”. 

Lo-bzang şi îngrijitorul de cămile se munciră cu măgarul. Îi 
dădură apă şi orz, şi încetul cu încetul îşi reveni în puteri şi 
surul. 

După ce mâncă şi bău, Marco simţi o oboseală de plumb. 
Bărbaţii întinseră o pânză şi-l culcară la umbră. Aşima îi făcea 
vânt cu evantaiul împletit din paie. 

„Ai fost îngrijorată pentru mine, Aşima?” întrebă Marco, pe 
jumătate adormit. 

„Da, tinere domn... Dar acum trebuie să dormiţi”. 

„Da, tinere domn” murmură Marco şi închise mulţumit ochii. 


ÎN UMBRA MARELUI CĂLĂREŢ 


Călătorii treceau prin imperiul Tanguţilor, supus de Gingis- 
han, cu puţină vreme înainte de moartea lui. Drumul conducea 
pe sub lanţul de munţi Nan-San, urca spre mari înălţimi, apoi 
cobora şerpuitor ca un fluviu galben şi îngheţat în văile 
roditoare. Pe costişe, în rânduri lungi, se aflau corturile negre 
ale Kara-Tanguţilor. Prin deschizăturile rotunde ale 
acoperişurilor, nori de fum se ridicau drept în sus şi în bătaia 
vuitului fluturau asemenea unor lungi steaguri pe deasupra 
corturilor. Pe pajişti păşteau mari turme de vite; păstorii, nişte 
bărbaţi înalţi şi puternici, cântau din flaute de os, sculptate. 
Ogoarele, la vreme de toamnă, acoperite cu mirişti sau cu un 
verde târziu, anunțau apropierea satelor şi a oraşelor. Sus în 
munţi, mănăstirile şi domeniile preoţilor erau înconjurate cu 
ziduri puternice, lor le aparţineau întinderile bogate de pământ, 
ce dominau împrejurimile. După toamna, caldă ca şi vara, îşi 
începu domnia iarna, pe care călătorii şi-o petrecură în 
frumoasa capitală a imperiului Tongut, Kautşu. Rămaseră aici 
mai mult de un an și făcură mai multe călătorii de afaceri în 
interiorul ţării. Marco avu, astfel, ocazia să studieze religia şi 
obiceiurile populaţiei. 

Işi dădea, de asemenea, silinţa să înveţe limba catailor 
precum şi pe cea mongolă, căci nu mai era departe ziua când, el 
cu tatăl şi cu unchiul sau, vor trebui să apară înaintea Marelui 
Han Kublai, împărat al giganticului imperiu Katai, ca să-i predea 


darurile şi scrisorile din partea Papei. 

Ca şi în Armenia, Bagdad, Ormuz, Badaksan, Kaşgaria şi alte 
ţinuturi prin care-i condusese călătoria lor, Marco simţea şi aici 
cum umbra marelui călăreț se întindea amenințătoare asupra 
popoarelor subjugate. Zidurile oraşelor, fortărețele şi podurile 
erau păzite de soldaţi tătari sau străini. Observă că şi aici toate 
funcţiile înalte de stat se găseau în mâinile funcţionarilor tătari. 

Întrucât Nicolo şi Maffio Polo erau în posesia unei tăblițe de 
aur cu sigiliul Marelui Han, lor toate porţile le erau deschise. 
Guvernatorul din Kantşu le acordă chiar şi o audienţă și le 
promise că-l va anunţa pe Kublai Han de sosirea lor şi de data 
când îşi vor continua călătoria. Le oferi o casă, cu servitori cu 
tot, într-un loc frumos aşezat şi trimise, de mai multe ori, soli să 
se intereseze de dorinţele lor. 


În bazarul principal din Kautşu, pe care Marco şi Matteo îl 
vizitau într-o luminoasă zi de primăvară, Matteo văzu a doua 
oară omul eu figură de lup. Sau era doar o asemănare, care-l 
inducea în eroare? Mutra de lup, cu fruntea lată şi cu barba de-o 
formă ciudată, apăru în mulţimea de oameni, dar când observă 
privirile uriaşului Matteo, dispăru fulgerător. N-avea niciun rost 
să-l urmăreşti în învălmăşeala uliţelor cu prăvălii şi în dughenele 
deschise. Matteo îşi aminti pumnul ridicat şi ochii scânteind de 
ură ai omului, pe când, în Lop, îl aruncase pe uşă afară. 

Matteo încerca să-şi stăpânească un sentiment neplăcut, şi 
fără a da vreo atenţie ofertelor negustorilor, urmărea cu priviri 
cercetătoare şuvoiul mulţimii. 

„Eşti aşa de distrat, Matteo”, zise Marco. „Cum îţi plac 
zeitățile de aici?” şi-i arătă o mică figurină sculptată în fildeş, 
care reprezenta un zeu, cu picioarele încrucişate sub el şi cu 
mâinile împreună pe burta grasă. 

Negustorul îşi etală imediat obiectele de artă şi îi năpădi cu 
un potop de vorbe. Matteo se uita peste capul lui. II cuprinsese 
subit o nelinişte puternică! Oare ar trebui să-i spună lui Marco, 
cea ce văzuse? Sau era pur şi simplu de râs să vorbească de 
asta? Cine ar fi putut să-l împiedice pe omul acesta să 
călătorească ca şi ei, de la Lop la Kautsu? La dracu, cu atâtea 
gânduri fără rost! 

„Vino, zdrenţărosul meu frate”, zise el către un bătrân 
cerşetor, care-şi întindea implorator mâna, şi-i dădu un pumn de 


dirhemi de aramă. Bătrânul murmură o mie de binecuvântări şi 
dispăru, cu numeroase plecăciuni, după o magherniţă. 

Zgomotul atâtor glasuri, aerul blând de primăvară, schimbul 
de lumină şi umbră, când ieşiră din umbra halelor în piaţa liberă 
şi bătută de soare, ca şi hoinăreala lipsită de orice ţintă, îi 
obosiseră pe Marco şi Matteo. Dar cum până la cină mai aveau 
timp. Marco îşi convinse prietenul să facă o vizită în marele 
templu, al oraşului, care, aşezat pe un deal înalt, domina peste 
grădini şi case. 

„O să te faci păgân şi o să începi să te închini la zeii străini”, 
glumi Matteo. 

„Cum poţi vorbi aşa, Matteo”, zise Marco necăjit, noi am venit 
aici ca să le vestim adevărata credinţă, cea a creştinismului”. 

„Şi ca să facem afaceri rentabile, dar las-o”, zise Matteo 
blajin, „altfel îmi mai ţii o predică, ca şi călugărul de pe corabie 
care-şi băgase în cap să mă dezobişnuiască să înjur”. 

Îşi scoaseră caii din grajduri şi călăriră spre „Muntele 
înţelepciunii”. Ca şi în celelalte oraşe existau şi în Kautşu case 
distruse, ce aminteau de cucerirea tătară, dar templul nu fusese 
atins. 

Bărbaţi, femei şi copii se întâlneau pe drumul pietros ce 
ducea spre poarta din zidul mănăstirii. Cei doi călăreţi depăşiră 
o familie. Două fete mai mărişoare şi un băieţel cam de cinci ani 
mergeau cuviincioşi unul lângă altul; în braţele mamei dormea 
un sugaci cu obrajii dolofani, iar tatăl mâna înaintea lui un 
berbec negru. Toţi erau îmbrăcaţi de sărbătoare. Un cârd de 
rubedenii şi prieteni urma micul grup. 

Venețienii îşi legară caii de un pom şi intrară în curtea tăcută. 
Oamenii se mişcau cu timiditate şi reţinere, văzându-i pe cei doi 
străini, schimbau observaţii în şoaptă, dar feţelor lor nu erau 
duşmănoase. 

Prin curte curgea un râu cu malurile ţărmurite cu pietre, şi 
peste care treceau trei poduri de marmoră. Tufişuri şi pomi 
împodobiţi cu verdeață, accentuau grandioasa linişte şi 
frumuseţe a curţii înconjurate cu un coridor sprijinit de coloane. 
Pe pereţi, în tablouri viu colorate, era înfăţişată viaţa 
fondatorului acestei religii, Gauthama Buddha. Legenda spune 
că el s-ar fi născut cu multe secole înainte, în India, ca fiu al 
unui rege şi ar fi pus bazele acestei sfinte învățături. 

Matteo şi Marco urmară şi ei convoiul condus de bărbatul cu 


berbecele negru, trecând printr-o a doua poartă într-un parc 
îngrijit. Aici, pe un loc mai ridicat, se înălța templul principal 
înconjurat de temple mai mici. Patru călugări îmbrăcaţi în haine 
negre, mergeau cu paşi măsuraţi şi eu feţele pline de evlavie 
spre intrare. Oamenii se dădeau respectuoşi la o parte. 
Berbecele se opri încăpățânat pe loc şi începu să behăie. 

Pe venețieni îi impresionă frumuseţea parcului, unde creşteau 
flori primăvăratice, alături copaci foarte, foarte bătrâni, cu 
tulpinile groase şi cu coroanele larg desfăcute; îi impresionă 
tăcerea plină de evlavie a mulţimii, îmbrăcate pestriţ, precum şi 
templul, cu acoperişul lui strălucind în soare şi cu intrarea 
scăldată într-o umbră întunecată. 

Fără să vrea Marco trebui să recunoască că era stăpânit de un 
sentiment solemn, plin de emotie, când intră în întunericul 
crepuscular ce domnea în imensa sală a templului. 

Nici chiar Matteo nu se putu sustrage farmecului straniu, dar 
în acelaşi timp se trezi în el şi neliniştea. Rezemat de o coloană 
lăcuită în roşu privea cu obrazul întunecat zeitatea culcată în 
mijlocul templului şi care cu o mână îşi sprijinea capul, iar pe 
cealaltă şi-o odihnea pe coapsă. 

Statuia era lungă, cam de cincizeci de picioare şi era complet 
poleită cu aur. In spatele ei se aflau figurile aurite ale preoţilor, 
care păreau atât de naturale, încât îţi puteai imagina, cu groază, 
că în fiecare clipă se pot trezi, din încremenirea lor, ca să 
săvârşească vreo faptă bună sau cu feţe pline de mânie să 
pedepsească pe cei păcătoşi. 

Lumina pâlpâitoare a lumânărilor aluneca peste statuile 
aurite, beţişoare de lemn aromat umpleau încăperea cu miros 
sfânt. Oameni se aruncară la pământ în faţa statuii şi-şi plecară 
capetele murmurând rugăciuni. Marco şi Matteo căzură şi ei în 
genunchi, ca să nu aducă vreo jignire acestor obiceiuri străine. 

Zeul, cu ochii lui auriţi şi lipsiţi de viaţă, părea ca îl urmăreşte 
pe fiecare în parte, batjocoritor. In Matteo sentimentul de 
nelinişte se accentuă. Aşima era singură acasă cu servitorii. 
Marii neguţători erau plecaţi într-o călătorie de afaceri, care-i 
ţinea departe încă mai mult de-o săptămână. Ar fi dorit să se 
ridice şi să plece fără întârziere la ea; îi era frică totuşi să 
tulbure liniştea solemnă, şi simţea şi o teamă neînţeleasă faţă 
de puterea zeului străin. 

Marco, bănuind gândurile prietenului său, observa jertfirea 


berbecului negru. Patru servitori puternici, ai călugărilor, 
prinseră animalul, îl aruncară în faţa statuii şi-l înjunghiară pe 
altarul de jertfă. Cu toate că această jertfă păgână, îi răni adânc 
simţămintele, urmă, totuşi, mulţimea de oameni care ieşeau din 
templu, sub conducerea călugărilor. 

_ In spatele templului lângă zidul mănăstirii se afla un cuptor. 
Intr-un cazan, apa clocotea. Servitorii mănăstirii jupuiră 
berbecele, îi scoaseră măruntaiele şi-l tăiară în bucăţi. 

In timp ce carnea fierbea în cazan, oamenii, conduşi de 
călugări, se întoarseră în templu, se aruncară iarăşi la pământ în 
faţa zeităţii şi, într-o lungă rugăciune, cerură sănătate pentru 
sugaci, care prin ţipete ascuţite, deranja evlavioasa rugăciune. 
Oamenii credeau că, prin intervenţia zeului, sugarul încorpora în 
el cele mai sănătoase sucuri ale cărnii. 

Preoţii păstrară pentru serviciile lor, capul, picioarele, inima, 
ficatul, plămânii, blana berbecului negru şi câteva bucăţi de 
carne. 

Tatăl copilului, în timpul acesta, împachetă carnea fiartă în 
şervete curate de in, ca să o poată duce acasă. Rubedeniile şi 
prietenii se alipiră râzând şi glumind, de familie, deoarece se 
bucurau de sărbătorirea ce avea să urmeze şi în gând, deja, se 
ospătau cu carnea fragedă a berbecului de un an. 

Venețienii răsuflară uşuraţi când, ieşind pe poarta mănăstiri, 
ajunseră iar afară. Veselia oamenilor, care cu câteva clipe mai 
înainte zăcuseră în praf înaintea statuii de aur, a zeului, îi uluia. 
Femei şi fete culegeau de pe marginea drumului flori 
primăvăratice, copiii fugeau strigând cât îi ţinea gura pe pajişti, 
iar bărbaţii, discutând cu înfocare, coborau muntele. Peste tot 
negustorii, îşi instalaseră tarabele şi ofereau prăjituri, mici 
figurine sculptate, de zeități, ceapă verde și picioare de găină 
prăjite. 

„Nu-i înţeleg”, zise Marco, gânditor. 

„Trebuie să mergem repede acasă!” 

Marco sări în şea şi călări alături de Matteo spre oraş. Cum 
era posibil că nu toţi oamenii îl recunoşteau pe unicul şi 
adevăratul dumnezeu al creştinilor? Mahomedanii îl cinsteau pe 
Allah, alte popoare credeau chiar în mai mulţi zei, tătarii 
credeau într-o fiinţă supremă şi un mare număr de spirite 
puternice, pe care le numeau Ongot, se ocupau cu prorocirile, 
cu zborul păsărilor, vrăjitorii şi formule magice, agăţau în iurtele 


lor o imagine a zeului Natigay cu nevasta şi copiii lui şi nu uitau 
niciodată, înainte să mănânce, să ia o bucată grasă de carne cu 
care ungeau gura zeului, a nevestei şi a copiilor săi. Apoi mai 
vărsau şi afară, pe uşă, zeamă de carne, ca jertfă pentru 
celelalte spirite. În imperiul lui Kublai han erau îngăduite toate 
religiile. Mahomedani, creştini, adepţi ai lui Buddha şi a altor 
religii păgâne, trăiau la curtea Marelui Han şi-şi dădeau toată 
silinţa să-l convingă de adevărul învățăturilor lor. Nu se dădeau 
înapoi, pentru a-i obţine favorurile, nici de la mijloacele diabolice 
ale vrăjitoriei. 

„Sunt îngrijorat pentru Aşima”, zise Matteo. 

Marco se sperie. 

„De ce? Doar Aşima a rămas acasă. Ce ar putea să i se 
întâmple?” întrebă Marco mirat. 

Matteo mormăi ceva neînțeles. 

„Spune ce s-a întâmplat”. 

Matteo îi povesti întâmplarea din bazar. 

„În Veneţia aş fi aruncat individul în apă, dar aici... Tu vezi 
doar ce fac. Cine poate să ştie cât sunt de puternici zeii lor?” 

Figura enormă a zeului aurit făcuse mare impresie asupra lui 
Matteo. 

Marco îşi stăpâni mânia ce i-o provocă credinţa lui Matteo în 
puterea zeilor străini, dar gândul că pe Aşima ar putea s-o 
amenințe vreun pericol îl făcu să se grăbească. 

Ultima bucată de drum, o parcurseră în galop întins. 
Negustorii şi meseriaşii, care îşi aveau tarabele şi atelierele la 
marginea drumului, priveau uimiţi în urma străinilor. 

Aşima stătea în faţa casei şi îi aştepta. 

„Aşa, deci aici eşti fetiţa mea!” strigă Matteo, care-şi recăpăta 
imediat buna dispoziţie. „Câteodată eşti fricos ca o muiere 
superstiţioasă, Matteo”, murmură el, pentru sine. 

Dar ca să îndepărteze orice îndoială întrebă: 

„Nu te-a vizitat nimeni?” 

„Cine era să mă viziteze, Messer Matteo?” Aşima îl privea 
uimită. 

„Cine ştie, cine ştie?” zise Matteo zâmbind pe sub mustață. 
„Eşti doar cea mai frumoasă fată ce se poate găsi în Kautşu”. 

Aşima se întoarse intimidată şi puţin îmbujorată. 

„Câte mai trăncăneşti astăzi!” zise Marco supărat. 

„Ai auzit, Aşima? El nu crede că tu eşti cea mai frumoasă fată 


din Kautşu... Poate ai văzut una mai frumoasă?” glumi el. 

Amândoi se molipsiră de buna dispoziţie a lui Matteo. 

După mâncare, Matteo îşi invită prietenul şi pe Aşima în 
camera lui. Se aşezară în jurul ligheanului cu cărbuni aprinşi. 
Lumina crepusculară a înserării arunca prin fereastră, prin hârtia 
unsă cu ulei, umbra coroanei unui pom, cu multe crăci și mici 
frunzuliţe. Mobila de culoare închisă, dădea naştere unui 
sentiment de frig. 

Aşima purta o haină din mătase roşie, brodată cu figuri 
colorate de animale. Marco simţi ceea ce era deosebit în fiinţa ei 
şi avu dorinţa să privească în adâncul ascuns al gândirii ei. 
Seara liniştită, cu cântecul adormitor al păsărilor şi cu focul de 
umbre tăcut al micilor frunzuliţe aducea la suprafaţă cuvinte 
niciodată spuse. 

Şezură aşa duşi pe gânduri, până când întrebarea lui Marco 
rupse tăcerea. 

„Câţi ani ai Aşima?” 

Mâna ei cu încheieturi fine, mângâie mătasea. Lanţul ruginit 
era rupt. Din rana de la gleznă rămăsese doar o urmă roșiatică, 
o abia vizibilă umbră roşiatică. 

„Nu ştiu, tinere domn”... 

„Nu ştie”, zise Matteo. 

„Nu-mi mai spune, tinere domn”, o rugă Marco. „Astă seară, 
nu”. 
In lumina crepusculară fizicul dispărea. Nebăgată în seamă o 
umbră uşoară alunecă prin faţa ferestrei. Un om trecu şi se 
chirci să nu fie văzut. 

„Tu doar nu eşti servitoarea noastră”. 

„Nu, asta nu eşti fetiţa mea”. 

„Astă seară nu, nici mâine... niciodată!” 

In faţa ferestrei se ridică un om. 

Matteo văzu în faţa lui ochii morţi, de aur, ai zeului străin. 

„Tu trebuie să ne spui tot Aşima”, zise el. „Povesteşte-ne 
ceva despre munţii cei roşii. Eu mă gândesc uneori la Veneţia. 
Acolo nu sunt munţi roşii, doar chiparoşi şi un castan. EIl 
înfloreşte acum, în curte...” 

„Poate am şaisprezece ani”, zise Aşima. „Aşa cred. Mama 
mea îmi povestea, cu mulţi ani în urmă, multe legende 
frumoase. Câteva dintre ele le mai ştiu şi astăzi”. 

„Povesteşte-ne una, Aşima!” 


Feţele deveniseră acum, trei pete luminoase. În afară de 
cărbunii care străluceau stins, totul era scăldat în întuneric. 
Sufletul ei se eliberă de umbrele trecutului, anii întunecoşi fură 
şterși de lumina strălucitoare a amintirilor din copilărie. 

„Vorbeşte, fetiţa mea”, se auzi glasul înăbuşit al lui Matteo. 

Şi fiindcă povestea ce i-o spusese mama ei şi-o repetase de 
sute de ori, o avea clară în memorie, aşa încât putea să repete 
fiecare frază şi fiecare cuvânt, fără nicio ezitare. 

Ea începu: „Înainte cu două sute de ani, trăia în India un rege, 
el avea trei feciori pe care-i iubea foarte mult. Tezaurul lui era 
plin de comori nemăsurate, dar ceea ce avea mai scump era un 
cal, cu o piele albă, mătăsoasă. Acest cal fugea mai repede ca 
vântul, aşa încât îţi părea că picioarele lui nici nu ating 
pământul. Dacă îi spuneai, la ureche, cuvânt fermecat, putea să 
se ridice până la nori şi să-şi ducă călăreţul cu iuţeala săgeţii 
dintr-o parte a ţării, în cealaltă. Lunga lui coamă ardea ca focul 
în bătaia razelor soarelui. 

Regele se gândi, multe nopţi în şir, căruia dintre băieţi să-i 
lase calul. În cele din urmă găsi o soluţie. Lăsă calul liber, şi 
chemă la el pe cei trei feciori. Apoi le spuse: „Plecaţi şi căutaţi 
calul cel alb. El va aparţine aceluia care-l va prinde. Dar nu vă 
certaţi pentru el”. 

Cei trei feciori, care trăiau în frăţească armonie, se închinară 
până la pământ în faţa tatălui lor. Erau mulţumiţi de hotărârea 
lui şi plecară imediat, împreună, ca să-l caute. 

De două ori se schimbă luna, până când ajunseră la Kunming, 
oraşul strălucitoarei splendori, dincolo de graniţa de nord a 
imperiului indian. Aici domnea eterna primăvară, şi pe pământul 
roşu şi roditor florile înfloreau în tot timpul anului. 

Un pescar bătrân le povesti, c-a văzut în munţi un cal alb dar 
când a vrut să-l prindă s-a ridicat în aer și a zburat de-acolo pe 
un nor roşu ca focul. 

După descrierea pescarului, fraţii recunoscură că acesta era 
calul lor fermecat, şi plecară să-l caute în trei direcţii. 

Al doilea fecior plecă spre răsăritul soarelui. După o zi de 
drum ajunse pe o pajişte mănoasa şi văzu calul cel alb. 

Acesta se lăsă uşor prins. Şi fiindcă ştia în ce parte o luaseră 
fraţii lui trimise soli după ei ca să le spună să se întoarcă. 
Băiatul cel mai mare călătorise spre apus. In seara celei doua zi 
de drum, când luna apăru deasupra munţilor dinspre apus şi se 


oglindea în lacul Kunming, îi apăru pasărea Phönix şi îi dădu de 
veste că roibul a fost găsit. Întâi s-a întristat, apoi se resemnă, 
căci ţinutul era de-o fermecătoare frumuseţe, aşa încât îşi uită 
gândurile posomorâte. Munţii din faţa lui, scăldaţi în lumina 
blândă a lunii, îi boteză Munţii cu coaste verzi. 

Al treilea fecior călătorise spre un alt oraş. Acolo află, că 

fratele său găsise calul fermecat. După un timp, cei trei fraţi se 
întâlniră în locul în care se înţeleseseră dinainte, şi al doilea, cel 
care găsise calul, zise: „Calul ne va aparţine la toţi trei”. 
_ Dar ceilalţi socoteau că dorinţa tatălui lor trebuie respectată. 
In timp ce ei se certau, calul îşi rupse frânghia, cu care era legat 
de un copac, şi dispăru în aer, în faţa ochilor celor trei fraţi. 
Cerul se coloră auriu, de parcă ar fi răsărit soarele, şi-şi aruncă 
lumina pe munţii din răsărit. Al doilea fecior zise: „Priviţi, ăştia 
sunt munţii calului de aur. Nu trebuie să ne întristăm. Calul ne-a 
condus într-o ţară minunată”. 

Fraţii se stabiliră la poalele munţilor calului de aur, şi nu li se 
făcea niciodată dor de India. 

După două sute optzeci de zile sosi un trimis al regelui și le 
aduse porunca să se întoarcă în patrie, dar ei nu se putură 
despărţi de noua lor ţară. 

Când regele auzi acest lucru, îşi chemă fratele şi-i spuse: „O 
vrajă rea îmi ţine legaţi feciorii în afara graniţelor regatului 
nostru. Pleacă cu trei mii de soldaţi în această ţară străină şi 
adu-mi feciorii înapoi”. 

Fratele regelui îi promise că va îndeplini porunca. Îşi alese trei 
mii de soldaţi cu armuri de argint şi plecă, cu elefanţi şi cămile, 
spre oraşul strălucitoarei splendori. Îşi găsi curând nepoţii, 
fiindcă ei nu se ascundeau de el, ci îl întâmpinară cu respect. 

Dar simţămintele unchiului se schimbară la vederea lacului 
strălucitor din Kunming cu stâncile lui abrupte şi cu munţii 
înverziţi. El îşi zise: „Dacă o vrajă leagă pe oameni acest loc, 
atunci este o vrajă fericită”. Aşa că se hotărî să rămână şi el în 
ţara cu pământul roşu şi roditor, şi nu se mai gândi la 
însărcinarea dată de rege. 

Chiar şi celor trei mii de soldaţi le plăcu aşa de mult, încât nu 
se mai întoarseră în India: îşi zidiră case de lut şi colibe de 
bambus, şi plantară orez pe ogoare. Natura le răsplătea munca 
cu daruri nesecate, încât trăiră mulţumiţi până la sfârşitul vieţii 
lor...” 


Dinspre fereastră se auzi un zgomot târşâit. Apoi foșni ca şi 
când o veveriţă s-ar fi furişat prin frunziş uscat, apoi ca şi când 
cineva ar fi tuşit uşor. 

Păsările nu mai cântau. Vântul adormise, dar sevele tainice 
ale primăverii urcau în muguri şi flori, se revărsau aducând 
viaţă, prin lemn şi prin frunzele de un verde deschis. 

Aşima îşi ridică umerii pătrunsă de un fior de frig. 

„Da”, zise gânditor Matteo. 

Cărbunii erau arşi, mirosul lor se simţea în aer, iar în ligheanul 
de metal era numai cenuşă albă. 

„Aşadar, Kunmingul este patria ta... Dar graniţa Indiei e mare. 
Poţi merge de-a lungul ei cinci sute de zile. Nimeni nu ştie precis 
cât de lungă e...” 

„Dar ce contează cinci sute de zile de drum”, îşi dădu cu 
părerea Marco. 

Aşima zise: „Dacă merg mereu spre miazăzi, ajung în 
Kunming. Peste munţi şi fluvii. Peste păduri. Dar în păduri sunt 
spirite rele şi animale sălbatice, şerpi groşi cât trunchiurile 
copacilor, bolovani care varsă foc. Şi tigri albi”. 

„De unde ştii tu lucrurile astea Aşima?” 

„Mi le-a povestit un hamal, Messer Polo”. 

Marco râse puţin. „Un hamal!” zise. Şi după o pauză: „Ar 
trebui să ai un cal fermecat, atunci ai putea să zbori dintr-o dată 
de lângă noi”. 

Afară, lipit strâns de perete, respira cineva. Nu-l vedea 
nimeni. Nimeni nu-i auzea respiraţia. Nimeni nu-i bănuia 
prezenţa. Cei trei din cameră erau ocupați numai cu ei însăşi. În 
cele din urmă Matteo zise: „Se face răcoare. [ie ţi-e frig fetiţa 
mea”. 

„Am să te duc la Kunming, Aşima” zise Marco cu hotărâre. 
„Să ajungem mai întâi la curtea Marelui Han. Am să-l rog să-mi 
dea autorizaţia să călătoresc prin Catai. O să călătorim 
împreună, Matteo, tu şi cu mine”. 

Matteo lăsă să se audă un mormăit de încuviinţare. 

„În Kunming înfloresc florile tot anul”, zise Aşima. 

Camerele de dormit ale bărbaţilor se aflau la primul etaj. 
Marco ieşi puţin în grădină. Ziua fusese bogata în evenimente. 
Era plăcut să mai gândeşti şi să mai visezi în noaptea răcoroasă 
de primăvară. Mirosul florilor şi al verdelui fraged se amestecau 
cu al pământului umed. Petalele florilor albe luceau stins, 


puncte luminoase, răspândite neregulat în întuneric. Pietricelele 
făcură un uşor zgomot când tălpile lui Marco păşiră pe drum. 

In camera Aşimei ardea o lumânare. Acum îşi aprindea şi 
Matteo lumina. Crengi şi frunze îl atingeau pe Marco, pe când se 
îndrepta spre poartă. 

„Messer Polo”, zisese ea. E vremea să-i zică pur şi simplu 
Marco, altfel s-ar putea întâmpla ca eu să-i fac o plecăciune şi 
să-i vorbesc cu „Signorina Aşima”. Râse înveselit, pentru el 
însuşi. 

Pe cerul catifelat străluceau stele singuratice. Cenuşiul- 
argintiu al nopţii de primăvară înconjura mângâietor copacii şi 
tufişurile şi-i făcea, într-un mod ciudat, să prindă viaţă. Lipsită 
de umbră, o făptură întunecată se strecura în urma lui Marco. 
Intr-o mână ţinea pumnalul, gata pentru lovitura ucigătoare. La 
doi paşi de Marco braţul se ridică şi se încordă gata să lovească. 

Un pas trecu de pe pământul moale al grădinii pe drumul plin 
de pietricele. Marco auzi uşorul zgomot, se întoarse şi observă 
conturul întunecat al unui bărbat îmbrăcat în negru. Ca şi gura 
unui şarpe cu limba ascuţită şi veninoasă, pumnalul se îndreptă 
spre el. Marco se ghemui. Fierul lovi pe deasupra lui şi se înfipse 
în stâlpul porţii grădinii. 

Marco îşi îndreptă fulgerător spinarea, simţi rezistenţa unui 
corp în cădere şi auzi o respiraţie gâfâitoare şi fierbinte. 
Bărbatul căzu pe gard, dar sări imediat în picioare şi fugi, 
urmărit de Marco, spre fundul grădinii. 

În spatele a două ferestre, la parter şi în etajul superior 
străluceau vesel raze de lumină. 

Aşima îngâna cu vocea ei plăcută, de păsărică, un cântec. 
Stinse lumânarea şi se culcă. 

Matteo se plimba în sus şi în jos prin cameră, mulţumit. 

Marco se întoarse din întunericul grădinii, respirând greu. 
Merse încet şi cu muşchii destinşi spre poartă, scoase pumnalul 
din lemn şi-şi trecu mâna înfiorat peste lama rece. Obosit, se 
rezemă o clipă de poartă, ca şi când lupta tăcută i-ar fi epuizat 
toate puterile. 

Brusc îşi aduse aminte de vizita în templu, văzu oamenii 
zăcând, în praf, în fața uriaşului zeu aurit cu ochii morţi, auzi 
rugăciunile murmurate. Cuţitul se înfipsese în gâtul berbecului 
negru, iar sângele roşu închis, curgea într-un vas. 

Oare ofensase zeitatea străină? Voia zeul să se răzbune? 


Marco îşi învinse spaima superstiţioasă. Fusese un bărbat în 
carne şi sânge acela care-l atacase cu perfidie. 

Se întoarse pe drumul din grădină şi se opri la fereastra 
Aşimei. Sigur, ea dormea deja. Deschise uşor uşa şi urcă scările. 

Matteo se opri uimit din plimbarea lui. 

„Nu dormi încă?” 

Marco îi arătă pumnalul şi-i povesti atacul perfid. Matteo îşi 
încleştă furios pumnii puternici. 

„Bandiţii şi ucigaşii!” scrâşni el printre dinţi. „Dacă-l prind îi 
zdrobesc mutra de lup.” 

„Te gândeşti la omul din Lop?” întrebă Marco. 

Matteo îşi întinse braţele cu un gest nehotărât. 

„Ar fi bine să nu-i spunem nimic Aşimei”. 

„Da! Poate să fi fost numai un hoţ obişnuit?” 

Marco deschise fereastra. Noaptea tăcută adie uşor peste el. 
Crengi negre se întindeau spre lumină cu ramurile lor ca nişte 
degete întinse. 


CURIERUL CU PANA DE ŞOIM 


Munţi de nori albi, poleiţi de lumină, pluteau pe cer. Doi cocori 
zburau pe deasupra vârfurilor înalte ale copacilor şi-apoi se 
lăsară în jos, aşezându-se pe ramuri. Printre frunze se strecurau 
razele soarelui pe tulpinile netede, cenuşii-argintu, până jos, pe 
pajiştea ce sclipea diamantin. De pe stradă pătrundeau în 
tăcerea verde chemări vesele. Mirosea a iarbă proaspătă şi a 
floare. 

O alee lată, mărginită de două şiruri drepte de copaci ducea 
spre palatul guvernatorului. 

Un bărbat mergea cu paşi şovăitori prin parc. Buza inferioară, 
groasă, îi atârna şi pe mutra lui şireată de lup, cu fruntea lată şi 
teşită, se citea spaimă. Drumul spre poartă părea că nu se mai 
sfârşeşte. Era singur cu tufişurile şi cu copacii. 

Afară, oamenii glumeau şi-şi spuneau: „Ce frumos e după 
ploaie”, sau: „Când mai plouă încă pe coada măgarului, pe cap 
deja îi străluceşte soarele”. lar copiii săreau râzând şi strigând, 
prin băltoace. 

Bărbatul îşi ridică umerii şi-şi încovoie puţin spatele. 

„Cine eşti tu?” întrebă santinela cu pielea galbenă, de la 
poartă. 


„Ăsta e Said! Lasă-l să treacă” zise cealaltă santinelă şi 
deschise cu piciorul o mică trecere prin poartă. 

Said fu condus la guvernatorul Abaka. Acesta şedea pe un 
scaun întunecat şi sculptat, la dreapta şi la stânga erau figuri de 
animale, un cocor şi o broască ţestoasă. Abaka îşi mângâie 
barba neagră şi bogată. Purta un veșmânt de mătase cu broderii 
bogate. Said stătea în genunchi în faţa scaunului, cu obrazul 
aplecat spre pământ. Nu îndrăznea să-şi ridice privirea. Când 
era vorba să săvârşească un omor era ca un tigru care stă la 
pândă şi se repede asupra prăzii, când însă se afla în faţa unui 
potentat era laş ca un şacal. 

Guvernatorul îl chemase. Ceasurile de ieri şi până astăzi 
fuseseră îngrozitoare. Ar fi trebuit oare să fugă? Dar cuvântul lui 
Abaka ajungea până departe. Din Kaşgar până la Kambali, din 
Tşahannor până în Tali. Era numai o unealtă a lui Ahmed, cel 
rău, care domnea în capitala imensului imperiu şi care se 
bucura de încrederea neţărmurită a Marelui Han. Cine trezea 
nemulţumirea lui Ahmed, sfârşea pe eşafod şi era aruncat hrană 
câinilor. Peste tot în oraşe existau partizani ai lui Ahmed şi 
întreţineau în birourile pentru afaceri secrete, şi în alte posturi, o 
armată întreagă de spioni. 

Fruntea lui Said atinse pământul. Razele calde ale soarelui îi 
cădeau pe spate. 

Vocea rece, obişnuită să dea porunci, a lui Abaka, rosti: „Uită- 
te la mine!” 

Said îşi ridică obrazul, privirile lui rătăcite erau fascinate de 
ochii lui Abaka în a căror adâncuri întunecate ardea un foc. 
Inspăimântat îşi lăsă capul în jos. 

„Trebuie să te uiţi la mine! îl ameninţă Abaka. 

Said privi obrazul îngust, acceptându-şi soarta, dar speranţa 
trezită brusc fu stinsă ca o flăcăruie de o pală de vânt, de 
primele cuvinte ale lui Abaka. 

„Nu ţi-ai îndeplinit misiunea!” 

„Nu, stăpâne”. 

„Trebuie să te uiţi la mine!” Obrazul lui Abaka se crispă, ochii 
îi ardeau, dungi de mânie îi brăzdau fruntea. „Câine!” Mâna, cu 
degete scurte, se încleştă pe braţele scaunului, degetele se 
deschiseră şi se încleştară din nou, apoi rămaseră nemişcate pe 
lemnul întunecat. 

Said tremura aşteptând temutul cuvânt al lui Abaka: „O sută 


şapte lovituri!”. O sută şapte lovituri, cu ciomagul cel greu, 
însemnau moartea. Dorinţa lui de viaţă se trezi: îşi aruncă trupul 
înainte, lovi cu fruntea dalele de piatră şi se tângui 
deznădăjduit: „lartă-mă stăpâne! O, iertaţi-mă! Uriaşul e în 
legătură cu Satana, m-a vrăjit, încât n-am putut să mă mişc...” 

Peste faţa lui Abaka zbură un zâmbet dispreţuitor, care 
aproape imediat făcu loc unei expresii de automulţumire. Îşi 
gusta puterea asupra creaturii ce zăcea pe pământ. Abaka, 
guvernatorul din Kautşu! Oamenii tremurau când îl vedeau. Cine 
cădea în dizgraţia lui îşi pierdea viaţa. Nu era el oare tot atât de 
puternic ca şi Ahmed în Kambali? Aici el era alesul lui Allah! 

„lertaţi-mă, prea nobile stăpân! O, iertaţi!” 

„Taci”, zise Abaka aspru „şi uită-te la mine!” 

Said se îndreptă. 

Mâinile guvernatorului se rezemau liniştite pe braţele 
scaunului. 

„Beg Baiander ţi-a poruncit să-l momeşti pe uriaş deşert, n-ai 
făcut-o... Eu ţi-am poruncit să-l omori pe tânărul diavol cu pielea 
netedă, nu ai făcut-o...” Vocea i se ridică cu mânie: „Câtă vreme 
vor mai împuţi aceşti câini necredincioşi ţara, cu putoarea lor?” 

Abaka se sili să se liniştească. Trebuia să lase să fie omorât 
Said, sau va mai avea nevoie de el? 

Afară în parc străluceau pajişti şi frunze, cocori pluteau pe 
deasupra copacilor cu gâturile întinse şi cu ciocuri lungi şi 
ascuţite, păsărele mici şi multicolore cântau. Doi bărbaţi, unul 
zvelt, înalt, şi unul mai lat în umeri şi cu două degete mai scund 
se apropiară de poartă. Două lănci încrucişate le opriră intrarea. 
Atunci, cel zvelt scoase tăbliţa de aur cu sigiliul lui Kublai han. 
Lăncile lăsară intrarea liberă, şi cel cu pielea galbenă deschise 
serviabil poarta. 

In camera lui Abaka pătrundeau razele soarelui, se oglindeau 
în luciul mobilelor, săltau peste covoarele de mătase însufleţeau 
broasca ţestoasă, cocoşul şi dragonii sculptați, leii şi şerpii 
înaripaţi de pe peretele de lemn. 

Uşa fu deschisă uşor, secretarul guvernatorului intră şi se 
aruncă la pământ: 

„Ce este?” întrebă Abaka scârbit. 

„lertaţi, stăpâne”, zise grăbit secretarul. „Cei doi străini 
tăbliţa de aur vor să vă vorbească. Mi-am închipuit...” 

Guvernatorul făcu un semn cu mâna să se ridice. Said se 


dădu ca un câine bătut, la o parte, ca să lase drumul liber. 
Abaka rămase un timp nemişcat, apoi zise arătându-l pe Said: 
„Du-l în curte, Selim să-i tragă douăzeci şi şapte... Trimite pe 
domni la mine!” 

„Mulţumesc stăpâne! Să trăiţi zece mii de ani” murmură Said 
şi-i sărută veşmântul. Abaka îi împinse fruntea cu piciorul. 

„Mulţumesc, o stăpâne!” şopti Said şi părăsi încăperea 
mergând cu spatele înainte, făcând nenumărate plecăciuni. 

Guvernatorul Abaka se aşeză şi-i aşteptă pe străini cu un 
obraz de nepătruns. 

Nicolo şi Maffio Polo îngenuncheară, îşi aplecară capetele, iar 
la un semn al guvernatorului se ridicară în picioare. Privirile lui 
Abaka alunecară scârbite peste turcoaza legată în aur, pe care 
Nicolo Polo o purta la gât, la capătul unui lănţişor subţire. 

„lertaţi că vă deranjăm în importantele voastre afaceri de 
conducător de stat, dar daţi-ne voie să vă aducem un mic dar”. 

Nicolo Polo scoase o pungă cu perle, ce străluceau stins. Şi o 
puse în mâna întinsă a lui Abaka. 

„Bunătatea voastră este nespusă, şi peste tot oamenii vorace 
despre faptele voastre glorioase în serviciul împăratului”, 
continuă Nicolo Polo. „Am trimis o scrisoare la curtea 
domnitorului domnitorilor, cel mai puternic stăpân de pe 
pământ, care conduce cu o mână înţeleaptă popoarele, şi am 
bunătatea şi bunăvoința voastră pe care voi, nobile ne-aţi 
arătat-o nouă, smeriţi servitori ai Maiestăţii împăratului Am 
călătorit, cu îngăduinţa Voastră, prin întreaga ţară strălucită a 
Tanguţilor şi am auzit că oamenii pronunţă numele Vostru cu 
dragoste şi respect, am văzut multe oraşe şi palate, şi am făcut 
afaceri bune. Am dobândit stofe de camelot, ţesute din păr de 
cămilă amestecat cu lână albă, care sunt cele mai frumoase din 
lumea întreagă... 

Vă mulţumim, o domnule, pentru infinita voastră bunătate şi 
bunăvoință...” 

Marii neguţători făcură o adâncă plecăciune. 

Pe obrazul lui Abaka nu se mişcă niciun muşchi, doar în ochii 
se aprinse o scânteie perfidă. Aceşti câini albi voiau să-i dea 
planurile peste cap, le ghicise jocul, dar cuvintele lor înţelept 
alese, îl obligară să întrebe cu un glas indiferent, care totuşi 
suna ironic: „Aţi trimis o scrisoare Marelui Han? Puteaţi să vă 
scutiţi oboseala, el a fost deja anunţat de sosirea voastră”. 


„lertaţi-ne, dacă nu v-am cerut sfatul, dar n-am îndrăznit să 
vă plictisim cu această treabă lipsită de importanţă... Astăzi, 
însă, apelam la marele şi binevoitorul vostru ajutor: Suntem 
foarte îngrijoraţi şi neliniştiţi...” 

Abaka îşi păstră calmul; aruncă, jucându-se, punga cu perle şi 
o cântări din nou în mână. 

„Vorbiţi, deci”, zise, „dar gândiţi-vă că am afaceri importante 
de rezolvat”. 

Nicolo Polo închise puţin ochii. 

„Îmi vine greu nobile domn să vorbesc despre acest lucru... 
Ştiţi că fiul meu ne însoţeşte. În timp ce noi, cu binevoitoarea 
Voastră îngăduinţă, călătoream prin ţara Voastră, cineva a 
încercat să-mi ucidă fiul...” 

„Aveţi halucinaţii”, zise Abaka. 

„Cu acest pumnal, domnule!” Nicolo scoase de la brâu 
pumnalul. „A fost atacat noaptea, în grădină”. 

Sprâncenele lui Abaka se încruntară ameninţător, privirile lui 
căutau pe obrazul lui Nicolo Polo, dacă ştia ceva despre 
motivele ascunse ale atentatului, dar nu citi nimic altceva decât 
grija tatălui pentru fiul său, şi cererea lui insistentă după ajutor. 

„Daţi-mi, arma”, zise el tărăgănat. „Am să pun să fie căutat 
făptaşul. Soldaţii mei vă vor apăra”. 

„Vă mulţumim, nobile domn!” zise Nicolo Polo. Fraţii 
îngenuncheară, se înclinară de trei ori, şi plecară. 

Abia închiseră uşa în urma lor, că intră secretarul aşteptând 
tăcut, poruncile lui Abaka. 

„Said şi-a primit pedeapsa?” 

„Incă nu, stăpâne!” 

Furia lui Abaka se trezi brusc. „Adu un servitor”, strigă el, „nu 
mai pot respira aerul de aici!” 

Servitorul legănă un fel de cădelniţă cu fum de mirodenii, 
până când Abaka îi făcu semn să părăsească încăperea. 

„Să vină Said!” 

Secretarul se înclină şi se grăbi să aducă la îndeplinire 
porunca stăpânului. 

Said intră cu genunchii tremurând şi se aruncă la pământ în 
faţa lui Abaka. 

„Uite, tâmpitule, aici ţi-e pumnalul!” 

Said nu îndrăznea să-l ia, până când vocea tăioasă a lui Abaka 
îi porunci: „la-l!” 


Privirile speriate ale lui Said căutau să citească ceva pe 
obrazul lui Abaka. Luă pumnalul şi şi-l puse în cingătoare. 

„Astă seară pleci! O să călăreşti zi şi noapte! lţi dau tăbliţa cu 
pană de şoimi, ca să ţi se pună la dispoziţie caii cei mai iuți. 
Noaptea îţi vor lumina drumul purtători de făclii... 

Vocea poruncitoare a lui Abaka suna ca un cântec luminos în 
urechile lui Said. 

„Vei duce o veste importantă. Nimeni nu trebuie s-o vadă, 
nimeni nu trebuie s-o găsească. Auzi! Ar însemna moartea ta... 
Călăreşti zi şi noapte. Eşti un curier cu pana de şoim. Nimeni nu 
trebuie să te oprească până când nu pui scrisoarea în mâinile 
prea cinstitului domn Ahmed”. Glasul îşi recăpătă din nou tonul 
obişnuit, când Abaka continuă: „ai înţeles?” 

„Până când nu pun scrisoarea în mâinile preacinstitului domn 
Ahmed”, zise respectuos Said. 

„Selim îl aşteaptă”, zise secretarul din uşă. „Mai trebuie să-și 
primească pedeapsa?” 

„Daţi-i şaptesprezece lovituri”, zise Abaka, „cu ciomagul cel 
uşor, ca să poată călări diseară”. 


„Selim, măi câine, ai lovit cu toată puterea”, scrâşni Said 
furios, şi-şi pipăi spatele dureros. „Aşteaptă numai până când 
mă întorc”. 

Selim cel puternic râse. „Şterge-o Said”, strigă el, „altfel îţi 
mai joacă odată pe spate ciomagul”. 

Seara, când secretarul îi dădu scrisoarea sigilată şi tăbliţa cu 
pană de şoim, Said uită durerile. Ascunse scrisoarea pe piele, îşi 
agăţă tăbliţa de gât şi plecă în fugă. In grajduri, se aflau patru 
sute de cai buni, gata în fiecare clipă, aşa încât curierii şi trimişii 
împăratului să-şi poată înlocui, la orice oră din zi sau din noapte, 
caii obosiţi cu alţii odihniţi. În imperiul Marelui Han se găseau 
mai mult de zece mii de case de poştă, având, în total, două 
sute de mii de cai. Chiar şi în ţinuturile muntoase, departe de 
marele drum, unde nu existau sate, iar oraşele erau foarte 
depărtate unul de altul, Kublai han porunci să se înfiinţeze staţii 
de poştă. Ordinul lui oblicase multe familii să-şi părăsească 
satele şi oraşele natale şi să se mute în aceste ţinuturi ca să fie 
gata pentru serviciul poștei imperiale. Astfel apărură sate noi, 
mari, cu ogoare lucrate şi cu mari păşuni verzi. 

Din Kambali porneau toate drumurile principale spre 


provinciile imperiului, unde, la distanţe de douăzeci şi cinci sau 
treizeci de mile, existau case de poştă. Pe distanţa dintre o 
staţie şi alta treceai pe lângă multe sate mici, compuse din 
treizeci, patruzeci de colibe, aici locuiau curierii aflaţi în serviciul 
împăratului. 

Când trebuiau transmise veşti urgente despre rebeliuni în 
vreo provincie, sau răzvrătirea vreunui prinţ, atunci curierii 
făceau pe zi două sute sau chiar două sute cincizeci de mile. 
Imediat ce se apropiau de vreo staţie de poştă, scoteau dintr-un 
corn sunete puternice, ca un cal odihnit să fie gata de plecare. 

Curierii şi curierii rapizi, se bucurau de mare cinste. 

„Lăsaţi-mă să trec, sunt un curier al guvernatorului!” strigă 
Said abia trăgându-şi suflarea. „Nu vedeţi tăbliţa cu pana de 
şoim?!” 

Santinelele speriate îi dădură drumul. 

Un scrib înscrise ziua şi ora şi porunci să i se dea lui Said unul 
dintre cei mai buni cai. „Vrei şi purtători de făclii care să-ţi arate 
drumul până la staţia următoare?” întrebă el politicos. 

Said îşi înfipse o pană de şoim în turban, îşi legă o cingătoare 
cu clopoței în jurul trupului şi-şi agăţă cornul, de poştă, la gât. 
Spatele zdrobit îl durea. 

Obrazul îngust al lui Abaka, cu buzele strânse şi cu 
sprâncenele încruntate ameninţător, îl urmărea: „O să călăreşti 
zi şi noapte! auzi! Duci o veste importantă. Nimeni nu trebuie să 
o vadă, nimeni nu trebuie s-o găsească. Ar însemna moartea 
pentru tine... Eşti un curier cu pană de şoim...” 

Aceste cuvinte îl îmboldeau pe Said la cea mai mare grabă. 

„Cunosc drumul”, zise el scurt, sări, cu faţa crispată de 
durere, în şa, şi călări prin noapte, întrebuinţând fără milă 
biciuşca. 

„Aşteaptă numai, Selime să mă întorc...”, murmura el. 

Clopoţeii de la cingătoare răsunau. Pana de şoim şi tăbliţa îi 
netezeau toate căile. Dacă era zi sau noapte, dacă bătea 
soarele sau ceața se târa peste şesuri sau costişe de munte, 
întotdeauna îl întâmpinau feţe serviabile, mâncăruri excelente îi 
stăteau la dispoziţie, iar spinările scribilor se încovoiau în faţa 
curierului lui Abaka. 

Umilinţele erau uitate. Orgoliul umflă sufletul lui de târâtoare. 
Era un trimis cu pană de şoim! Nu uitaţi, voi! Cai focoşi, albi, 
negri, cu muşchi încordaţi şi coame ce fluturau în vânt, îl duceau 


înspre răsărit. Copitele lor galopau pe drumurile pietroase. O 
caravană se dădu la o parte, să lase trecerea liberă călăreţului. 

Said nu cunoştea odihna. Epuizat de continua încordare, 
dormea doar puţine ceasuri, se trezea în mijlocul nopţii, chinuit 
de vise neliniştite, şi cerea zgomotos purtători de făclii, care să-l 
însoţească până la staţia următoare. 

Mai avea încă două sute de mile până la Kambali. Călărea un 
cal alb, cu pielea mătăsoasă. 

Apăru soarele. Calul zbura ca o săgeată. Bivoli trăgeau pluguri 
de lemn prin noroiul câmpurilor de orez, vârfurile verzi ale 
ogoarelor de grâne se legănau în valuri largi, ca vara: cerul înalt 
avea o culoare albastru stins, care spre orizont se topea într-un 
cenuşiu albicios. O turmă de porci negri, condusă de un bătrân 
pastor mic, ca un pitic, scurma prin şanţuri, adulmecând cu 
râturile lor. 

Clopoţeii de pe centura curierului răsunau. Hamalii îşi aşezau 
cu grijă poverile pe drum şi respirau o clipă, ca să privească 
după curierul cu pană de şoim. Said nu mai simţea nicio durere 
în spate, doar un sentiment de epuizare şi o mare nevoie de 
somn. 

„Călăresc zi şi noapte! Vezi stăpâne, cât de repede îţi aduc la 
îndeplinire porunca. Allah să-i distrugă pe diavolii străini... Dar 
Selim este un trădător. El vă ameninţă viaţa...” Mutra lui de lup 
se întindea de plăcere, când se gândea la răspunsul lui Abaka. 
„Tu eşti servitorul meu cel credincios, Said. Uite, ai aici cinci 
sute de liang în bani de mătase... Ce ziceai de feciorul ăla de 
căţea, de Selim? Am să-l omor”. Said zări înaintea lui, într-o 
mică vale, prelungirea îngustă a unui lac. Drumul cobora în 
pantă lină spre malul nisipos. Duse cornul la gură şi trâmbiţă, ca 
să cheme luntrașul. O barcă lată stătea pe apă, între doi stâlpi. 
Cu paşi rari, şi cu o undiţă în mână, ieşi din stufăriş un bărbat 
tânăr şi vânjos. 

„Grăbeşte-te!” strigă Said. „Sunt un mesager cu pană de şoim 
şi am o veste importantă pentru domnul Ministru Ahmed, din 
Kambali!” 

„Pentru Ahmed!”, zise luntraşul întunecat şi scoase o 
înjurătură, numai vag prinsă de urechea lui Said. 

„Trebuie să te grăbeşti!” repetă Said furibund şi îi azvârli 
frâiele calului, „altfel o spun stăpânului tău!” 

„Urcă-te, tu mesager cu pană de şoim...” 


Luntraşul vâslea tăcut peste apă. Coama calului strălucea în 
lumina soarelui ca mii de fire de argint. 

„Lacul este adânc”, zise luntraşul şi se opri din văslit. De pe 
celălalt mal se apropia, de râu, o caravană de cămile. Animalele 
cărau colivii pătrate de lemn, şi înaintau cu paşi plini de mândrie 
şi cu capetele orgolios ridicate, spre malul lacului. Se auzeau 
strigătele obosite ale gonacilor. „Grăbeşte-te!” porunci Said. 

O expresie de tristeţe îmblânzi flăcările posomorâte din ochii 
luntraşului. Apucă vâslele şi le trecu, leneş, prin apă. 

„În colivii sunt fazani, rațe sălbatice şi potârnichi... şi 
prepeliţe. Vezi tu, mesager cu pană de şoim?” 

Barca scârţâi peste nisip. 

„Sunt pentru vânătoarea împăratului”. 

Said luă în seamă cuvintele ciudatului luntraş. El călărea aşa 
cum poruncise Abaka, zi şi noapte, şi păzea scrisoarea către 
Ahmed ca pe o comoară scumpă. 

În ziua a cincea se găsea pe un munte pleşuv, de acolo văzu, 
la picioarele lui, mahalalele oraşului Kambali, cu furnicarul lor de 
oameni, cu răsunătoarele carillioane a reparatorilor de oale, 
bărbieri, ascuţitori de cuțite, ce umblau încoace şi încolo; cu 
bătăile ritmice în toba, care nu era mai mare decât o jumătate 
de palmă, a strângătorului de zdrenţe; cu grădinile, casele, 
colibele dominate de palatele de marmoră a reşedinţei 
împăratului, înconjurate de puternice ziduri, în oraşul nou 
construit Taidu. 

Said nu văzu meseriaşii, care lucrau în atelierele lor deschise, 
pe dreapta şi pe stânga străzii principale, nu dădu atenţie nici 
comercianților şi neguţătorilor, care în faţa gheretelor şi 
prăvăliilor lor îi mărgineau la infinit drumul, hotărî să nu simtă 
tentaţia mirosului de prăjituri şi ale rotiseriilor; el sufla în corn şi- 
şi lăsa clopoţeii să răsune. 

Întâlnirea apropiată cu puternicul ministru de finanţe, îi şterse 
oboseala. Emoţia şi un sentiment de respectuoasă aşteptare, 
amestecate cu o neliniştită spaimă de sclav îl cuprinseră pe 
când călărea în curtea palatului lui Ahmed. Se pipăi la piept, 
unde avea ascunsă scrisoarea lui Abaka. 

„O veste pentru prea cinstitul stăpân Ahmed”, zise el către 
servitorul care-i luă calul şi-i arată o poartă. 

„Va trebui să aşteptaţi puţin”, zise servitorul, „stăpânul este 
la Dşambuik-Hatun, prea nobila noastră împărăteasă”. „Trebuie 


să mă prezint imediat nobilului stăpân Ahmed!” Servitorul zâmbi 
condescendent. 
„Du-te la cancelarie şi anunţă-te... O să fii chemat...” 


Ahmed se întoarse după-masa de la împărăteasă, într-o foarte 
bună dispoziţie. De ani de zile se bucura de favorurile ei şi ştia 
s-o facă să fie de acord cu planurile lui. Ei trebuia să-i 
mulţumească că ajunsese cel mai puternic ministru al statului. 

El îşi mai amintea de vremea când sosise la curtea prinţului 
ltşi Noyan, venind din oraşul său natal, Feuaket, de pe malul 
Sihunului, sosise plin de planuri ambiţioase la curtea prinţului. 
Acolo a văzut-o prima oară pe Dşambuik, frumoasa fată a 
prinţului şi simţise pe obraz privirea ochilor ei întunecaţi. 

Într-o zi a venit la el o servitoare a lui Dşambuik şi l-a rugat să 
ducă o tainică veste şi s-o predea în mâinile tânărului prinţ tătar 
Kublai. În primul moment voise să refuze această rugăminte, 
doar visa şi el, în tăcere, să cucerească dragostea frumoasei 
fete. Dar vocea rece a raţiunii birui, şi el îndeplini dorinţa fiicei 
prinţului şi o servi cu un devotament calculat. 

Ahmed se lăsa cu plăcere pradă amintirilor, despre 
ascensiunea lui. Băiat de negustor fără sânge de nobil, până la 
rangul de guvernator principal şi stăpân peste finanţele uriaşului 
imperiu al lui Kublai han. 

Dşambuik-Hatun nu-i uitase credincioasele servicii. 

În colţul gurii lui Ahmed se ivi un zâmbet crud. Împărăteasa 
se îngrăşase, dragostea lui murise. Dar atunci când mergea la 
ea, se purta aşa ca şi când ar fi rămas tot frumoasa fiică din 
casa tatălui său, prinţul Itşi Noyan. 

Ahmed era şiret şi ambițios. 

El împărțea dregătoriile statului şi posturile oficiale, el îi 
judeca pe toţi cei ce-i erau duşmani sau într-un fel, oarecare, îi 
stăteau în drum. Când voia să înlăture pe cineva, mergea la 
împărat şi-i spunea: „Generalul Yaug s-a făcut culpabil de les- 
majestate. Îndrăzneşte să vorbească de rău pe preacinstitul său 
stăpân, în faţa soldaţilor lui. Yang merită moartea”. lar 
împăratul răspundea: „Faceţi cum credeţi că e mai bine!” Atunci 
Ahmed nu întârzia să ordone să fie adusă la îndeplinire 
pedeapsa cu moartea. 

Puterea lui devenise, în cinci ani, formidabilă, iar încrederea 
Marelui han şi împărat Kublai în el era aşa de mare, încât nimeni 


nu mai îndrăznea să-l contrazică. Cine era învinovăţit de el, nu 
găsea niciun mijloc să se apere de acuzaţiile ce i se aduceau, 
pentru că nu se găsea nimeni care să îndrăznească să-l apere. 

Când afla de la spionii lui că un om avea o fată frumoasa, 
trimitea la el pe unul din servitorii lui credincioşi. lar acesta 
spunea: „Tu ai o fată frumoasă. Cui vrei să i-o dai? Nu poţi face 
nimic mai bun decât să i-o dai de nevastă lui Ahmed 
guvernatorul general. El te va numi pentru trei ani şef de 
serviciu la oficiul arderii banilor de hârtie”. 

Cine putea rezista unei asemenea ispite? 

Onorabilul domn Ministru Ahmed, în faţă i se zâmbea 
prietenos, dar poporul murmura şi gemea sub greutatea 
impozitelor pe care le întreise. În schimb, Ahmed acumulase 
comori uriaşe; căci cel ce dobândea o funcţie, trebuia să-i facă 
un cadou important. 

Guvernatorul general observa cu priviri severe oamenii, care 
stăteau pe marginea drumului în genunchi şi-şi încovoiau 
spinările. Ei tăceau până el trecea cu suita. 

Patru servitori, pe cai albi, ţineau o umbrelă deasupra capului 
lui şi-şi dădeau silinţa să ţină pasul cu calul lui Ahmed. Armele 
gărzii de onoare zăngăneau, clopoţeii de argint de pe 
harnaşament sunau în tactul paşilor cailor. 

„Un curier cu pană de şoim vă aşteaptă cu o veste 
importantă, preacinstite stăpâne”. 

„De unde vine?” 

„Din partea lui Abaka, guvernatorul din Kautşu”. 

„Adu-mi-l”. 

Said intră cu paşi sfioşi şi se aruncă la pământ. 

„Dă-mi scrisoarea!” 

Said o întinse. O clipă privirile măsurătoare ale lui Ahmed 
opriră asupra lui. Curierul cu pană de şoim îşi înclină capul. 
Emoţia îl făcu să-şi uite oboseala. În capul lui se amestecau 
gânduri, fără nicio legătură, îl copleşea fastul rece și greu din 
marea încăpere în mijlocul căreia trona, asemenea unui zeu, un 
bărbat îndrăzni să arunce o privire: Ahmed rupsese sigiliul și 
citea scrisoarea. Fruntea lui netedă rămase nemişcată. Said, 
brusc, nu mai simţi nicio frică, i se părea că îl pândeşte un noroc 
deosebit. 

Se simţea dintr-o dată copil: tovarăşii de joacă îl chinuiau. 
„Obraz de câine, obraz de câine” îi strigau ei. El aşteaptă liniștit 


lângă un tufiş până când ei se apropie, atunci îşi apucă 
bastonul, de care este legat un şobolan mort şi împuţit, şi-l 
loveşte pe primul în obraz şi râde în urma copiilor care fug 
îngroziţi... 

Said simţea o inexplicabilă apropiere faţă de Ahmed, 
sentiment pe care nu-l încercase niciodată în faţa lui Abaka. 

Guvernatorul general puse scrisoarea în poală, îşi rezema 
bărbia în palmă şi cu vârful degetelor, îşi lovea buza superiorii. 
Pe obrazul lui, nimic nu trăda dacă era bine sau prost dispus. 
Lunga tăcere, în timp ce el zăcea la picioarele puternicului 
bărbat amorţiră gândurile jucăuşe ale lui Said. 

Atunci Ahmed zise: „Faţa ta îmi place. Cum te cheamă?” 
„Said”. 

„Eşti un ucigaş?” 

„Nu, stăpâne!” bâlbâi Said. 

Ahmed nu-i luă în seamă răspunsul. 

„Am nevoie de ucigaşi”, vorbi ca pentru el. 

Said înţelese abia rostitele cuvinte, şi îşi înghiţi justificările 
care-i stăteau pe buze. 

„Povesteşte-mi ce se vorbeşte despre Abaka!” 

„Am călărit zi şi noapte”, zise Said nedumerit. 

„Trebuie să-mi povesteşti ce se vorbeşte despre Abaka!” 

Said îşi aminti de loviturile primite şi de izbitura cu piciorul în 
frunte. 

„Oamenii îl iubesc, prea cinstite stăpâne”, zise el cu vocea 
gâtuită. Obrazul alb al lui Ahmed cu ochii lui cerniţi, îi inspira 
acum o frică paralizantă. Ce voia acest bărbat înspăimântător 
de la el? 

„Eşti un mincinos”, zise Ahmed. 

Said tăcu. 

„Asta e bine”. Dar brusc vocea lui Ahmed se înăspri: „Dar pe 
mine nu trebuie să mă minţi!” 

Said auzi ameninţarea şi se înfioră. 

Ahmed întrebă indiferent: „l-ai văzut pe marii neguţători 
străini?” 

„Da, stăpâne! Este cu ei un bărbat mare ca un uriaş, el poate 
să facă vrăji... Şi o frumoasă sclavă...” 

Tăcu zăpăcit. Ce s-apucase să povestească? Prea cinstitul 
stăpân o să cheme imediat garda personală. 

„Tu intri în serviciul meu”, zise Ahmed. „Şi acum pleacă!” 


TSAD NAIMAN SUME KHOTAN 


Kublai-han, regele regilor, stăpânitor ales de către Kuriltai-ul 
prinților tătari, peste toate popoarele subjugate, împărat al 
imensului imperiu Katai, şedea pe tron, în mijlocul sălii de 
recepţie, cu obrazul îndreptat spre miazăzi. 

Canaturile porţilor de intrare erau larg deschise şi în interiorul 
sălii de onoare, susţinută de coloane înalte de marmoră, se 
revărsau patru fluvii de lumină. La fiecare uşă câte doi paznici 
uriaşi băgau de seamă, ca niciunul dintre cei care intrau să nu 
atingă un semn de rău augur. Afară, şambelanii umblau roată şi 
atrăgeau atenţia ambasadorilor şi marilor neguţători străini, 
asupra acestei ciudăţenii, care avea loc cu ocazia recepţiilor 
împăratului. 

Cine avea totuşi ghinionul să atingă pragul înalt, era fără 
zăbavă înhăţat de paznici şi i se lua veşmântul de deasupra. 
Trebuia, atunci, să şi-l răscumpere cu o mare sumă de bani. 
Dacă un om mai de rând, se făcea vinovat de această scăpare, 
era pedepsit cu lovituri de baston. 

Tsad-naiman-sume-khotan, oraşul celor o sută opt temple, 
după cum era denumit de tătari, sau Sangtu, cum se numea în 
limba catailor reşedinţa de vară a stăpânitorului, se întindea cu 
casele şi grădinile sale de pe costişele domoale, până pe câmpie 
ca pătrăţelele unei tăblii de şah. În lumina fierbinte a soarelui de 
vară. 


Pe dealurile verzi, adumbrite de înalţi copaci tăcuţi, găseai 
temple şi pavilioane, ale căror acoperişuri arcuite, erau 
împodobite cu dragoni şi cu alte figuri de animale ciudate. Largi 
bulevarde duceau de la o poartă a oraşului la alta. Meseriaşi din 
toate ţările lumii erau colonizați în Sangtu; fabricanți de hârtie 
din Samarkand, ţesători de mătase din provinciile de sud ale 
Chinei, aurari din Buchara, Bagdad şi Sis, frânghieri din Balch şi 
Kirman, armurieri din Jesd şi blănari din Novgorod... Un mare 
număr de mari neguţători învăţaţi, aventurieri, călugări, 
comedianţi, saltimbanci, șamani, cititori în stele şi vrăjitori se 
strămutau la Sangtu în lunile lunie, lulie şi August, timp pe care 
Kublai han îl petrecea la reşedinţa lui de vară. 

Palatul, zidit din marmoră şi alte pietre de valoare, trezea prin 


minunata sa aşezare ca şi prin construcţia lui artistică admiraţia 
tuturor oamenilor care aveau norocul să-l vadă. În timp ce o 
faţadă împodobită cu splendide porţi şi basoreliefuri era 
orientată spre interiorul oraşului, alta cu nimic mai puţin bogat 
ornamentată privea spre zidul înconjurător al orașului. 

Palatul era situat în mijlocul unui parc înconjurat de un zid 
care avea o lungime de 16 mile. Pe pajiştile verzi păşteau zece 
mii de armăsari şi iepe albe, ca zăpada; ele aparţineau 
grajdurilor Împăratului. Cel care ar fi îndrăznit să-i împiedice în 
mişcările lor, era pedepsit ca un criminal de rând. Din laptele 
iepelor aveau voie să bea - cu excepţia unei singure familii ai 
cărei membri săvârşiseră în prezenţa lui Kublai han, mari fapte 
de vitejie - doar urmaşii lui Gingis-han. Cititorii în stele, din 
serviciul marelui Han, erau foarte priepuţi în demoni, ca artă a 
magiei, ei jertfeau laptele, o dată pe an, la 28 August, în 
prezenţa împăratului, ca să obţină bunăvoința zeilor şi a 
spiritelor; zeii ce urmau să ferească cu puterea lor poporul, 
bărbaţi şi femei, vitele şi păsările, grâul și celelalte fructe ale 
pământului. 

În parcul împăratului se întindeau multe livezi frumoase și 
bogate, udate de numeroase râuri. Cerbi, căprioare şi tapi 
săltau uşor prin plantaţii, iar la vremea când trebuiau să-şi 
primească hrana se apropiau, blânzi, de îngrijitorii lor. Mai mult 
de două sute de şoimi, de vânătoare, erau închişi în coliviile pe 
care împăratul le vizita cel puţin o dată pe săptămână. Găseai în 
parcul împăratului chiar şi leoparzi şi alte animale dresate 
pentru vânătoare. 


Anul acesta, în mijlocul grădinilor și dumbrăvilor, Kublai han 
construise o vilă regală, ea se sprijinea pe coloane pictate şi 
aurite. Jur-împrejurul fiecărei coloane se încolăcea un dragon 
înaripat, care era de asemenea aurit. Capetele lor sprijineau 
proeminenţele acoperişului, iar ghiarele lor îndepărtate se 
întindeau în dreapta şi în stânga pe lambriuri. Acoperişul era 
făcut din tulpini de bambus aurit. Două sute de frânghii de 
mătase asigurau rezistenţa clădirii contra forţei vântului. Era 
construită cu un asemenea meşteşug încât putea fi 
descompusa, transportata şi reconstruită, în orice loc ţi-ar fi 
plăcut. 

Kublai han stăpânul tuturor acestor bogății şedea pe tron. 


Privirile lui alunecau peste prinții, cavalerii, astrologii, 
funcţionarii şi căpeteniile oştirii, şoimarii, medicii şi ambasadorii 
care corespunzător rangului lor, erau mai mult sau mai puţin 
somptuos îmbrăcaţi, se opriră o clipă asupra paznicilor de la 
porţi şi se pierdură apoi în albastrul cerului. Curtenii se mişcau 
cu demnă seriozitate, apoi căzură într-o tăcere plină de 
aşteptare, când canaturile porţilor fură închise. 

Impăratul observă în valul de lumină care se îngusta, un grup 
de patru oameni, care prin feţele şi îmbrăcămintea lor, se 
deosebeau de ceilalţi. Se aplecă spre Hiu-Heng, ce stătea în 
stânga lui, şi zise: „Au sosit!” 

Bătrânul învăţat din Katai, se înclină uşor, se juca cu mânecile 
largi ale veşmântului său, şi tăcu. O ultimă rază de lumină, 
strălumina obrazul lui inteligent, cu sprâncene albe stufoase şi 
cu bărbuţa săracă, pe faţă avea o vagă expresie de înstrăinare. 

Vocea puternică a unui mare demnitar răsună în încăperea 
crepusculară: „Plecaţi-vă capetele şi închinaţi-vă”. Curtea căzu 
în genunchi şi se aplecă până la pământ „Prea Inalt Cer, tu care 
toate le acoperi! Pământ care te odihneşti sub ocrotirea cerului. 
Vă strigăm şi vă implorăm, îngrămădiţi binecuvântări asupra 
capului Impăratului! Faceţi ca el să trăiască zece mii, o sută de 
mii de ani”. 

Un al doilea orator, cu voce răsunătoare interveni: 
„Binevoiască eternul cer să păstreze măreţia şi fericirea 
Imperiului său, facă să aibă binecuvântarea păcii şi a fericirii toţi 
cei ce sunt supuşi împăratului, să domnească belşugul!” 
Curtenii murmurară: „Eternul cer să ni-l ţină pe Împărat!” 

Demnitarii atinseră de patru ori pământul cu fruntea. Kublai 
han privea îngândurat peste spinările încovoiate. La un semn al 
mai marelui şamberlanilor, paznicii deschiseră din nou porţile şi 
lăsară să intre lumina. Curtenii se ridicară şi formară un larg 
semicerc în jurul tronului. De la intrarea din mijloc se formă în 
mulţime o cale pe care cu paşi elastici, fugi un leu îmblânzit, se 
întinse la picioarele împăratului şi-şi culcă capul puternic pe 
labele dinainte. 

Kublai ban i se juca în coamă. Leul căscă şi-şi arată dinţii 
ascuţiţi. 

Împăratul zise: „Am crampe”. 

Pe obrazul mai marelui şamberlanilor apărură cute de 
îngrijorare. Zise aspru către un paj: „N-ai auzit? Maiestatea sa 


împăratul are crampe. Adu medicul arab!” 

„Cine zice că vreau un medic? Duceţi leul afară... să vină 
bătrânul Kuhnan!” 

Mai repede decât o săgeată pornită din arc îşi atinge ţinta, se 
împrăştie vestea că maiestatea sa împăratul are crampe. Şi în 
timp ce leul, ascultând chemarea paznicului, fugea prin sală 
spre uşă, peste tot se porniră conversații în şoaptă. 

„Maiestatea Sa, într-adevăr, astăzi, nu arată bine”. 

„Dar unde e medicul? Trebuie doar să se aducă un medic”. 

„Împăratul nu vrea niciun medic”. 

„Nu de mult am avut şi eu crampe, priviţi, aici în locul ăsta, ca 
şi când în matele mele ar fi fost un şoarece care roade. Dar 
credeţi că medicul a putut să mă ajute?... Atunci m-am dus pur 
şi simplu în pădure...” 

Vorbăreţul şi bine hrănitul demnitar îşi întrerupse fraza și se 
dădu palid înapoi, leul se oprise în faţa lui. 

Ochii animalului de pradă urmăreau pe cel ce se dădea înapoi 
şi întindea braţele înainte, în chip de apărare. 

„Duceţi dihania de-aici”, zise el cu voce stinsă. 

Când leul auzi chemarea poruncitoare a paznicului şi simţi 
puternica lovitură a biciuştii, se scutură, scoase un răget 
indignat şi-şi continuă drumul spre uşă. 

Peste trăsăturile obosite ale împăratului flutură un zâmbet. 
Hiu-Heng, învățatul chinez îşi încrucişă braţele în mânecile-i 
largi. 

Sprijinit de doi servitori, intră în sală Khunan, un bătrân 
războinic tătar, care luptase încă sub Gingis-han şi sub generalul 
său Subutai-Bahadur. Se aşeză pe un covor pus pentru el lângă 
împărat şi zise: „M-ai chemat, sunt aici. Deci spune-mi ce vrei. 
Dar de ce şezi tu pe un tron de aur şi-ţi petreci vremea printre 
pietre moarte, pe care nu le poţi muta dintr-un loc într-altul?” 

„Taci, Khunan”, zise Kublai han. 

„Atunci de ce-ai poruncit să fiu adus aici, dacă trebuie să tac? 
Peste tot văd numai sfetnici străini în jurul tău. Nepoţii mei nu 
mai vor să mai locuiască în iurte”. 

Bătrânul războinic murmura cuvinte neînţelese până când 
vocea poruncitoare a împăratului îi ajunse la ureche: „Khunan, 
mă auzi? Povesteşte cum ne-a poruncit Gingis-han să cucerim 
pământul!” 

„Te aud, Kublai han!” Bătrânul se ridică. În ochii lui strălucea 


focul amintirilor, uită că se găsea în sala de onoare a palatului 
imperial. Braţele lui deveniseră prea slabe ca să mai mânuiască 
armele, dar gândurile lui erau frumoase şi repezi ca o herghelie 
de cai sălbatici care năvăleşte peste stepă, ca o furtună, în 
lumina rece a dimineţii. 

Khunan povestea: „Inainte cu mulţi ani, când atotputernicul 
aurar a acoperit marele fluviu cu plăci de argint şi blănarul iarna 
îmbrăcă dealurile şi câmpiile în hermelină, când Omonul era 
îngheţat ca piatra pe o adâncime de lungimea unei suliţi, Gingis- 
han l-a chemat pe comandantul de oşti Subatai-Badahur în 
cortul lui de aur, de pe vârful muntelui, şi i-a zis: „Acum trebuie 
să-i subjugi pe sarazini. la-ţi o sută de mii de călăreţi şi pleacă la 
război. Kublai cel tânăr să te însoţească, ca să facă fapte de 
vitejie!” 

Însufleţiţi de flacăra arzătoare a mâniei au pornit contra 
sarazinilor şi îl urmam pe eroul Subutai cel cu un ochi, şi pe 
viteazul tânăr Kublai. Oastea noastră era numeroasă ca 
picăturile de ploaie. Săgeţile noastre întunecau cerul. Uruitul 
căruţelor noastre şi zgomotul pe care-l făceau copitele cailor era 
ca tunetul şi ca fulgerul. Cu iuţimea vântului și urmăream pe 
duşmanii puşi pe fugă...” 

Kublai han asculta cu ochii închişi. Curtenii plictisiţi de acest 
intermezzo, schimbau în şoaptă observaţii. 

„lmi sângerează inima, Khunan”, zise Kublai han abia auzit. 
„Nu povesti mai departe Ah! De-aş mai putea să mă întorc în 
stepă!” 

Numai Hiu-Heng, învățatul şi sfetnicul împăratului, auzi 
cuvintele, fu foarte mulţumit, dar obrazul său rămase nemişcat. 

„Ambasadorii străini aşteaptă”, zise. „E timpul să fie primiţi”. 

In timp ce servitorii îl conduceau pe bătrânul tătar. Kublai han 
porunci să-i fie înfăţişaţi ambasadorii. Inguştii săi ochi apropiaţi 
îşi pierdură expresia gânditoare şi faţa lui cu oasele obrazului 
proeminente şi cu obrajii plini, se aplecă cu interes. 

Venețienii se aruncară la pământ în faţa împăratului. 

„Sculaţi-vă!” zise împăratul. „Vedeţi că nu v-am uitat. 
Călăreţii mei v-au escortat în siguranţă de la Kautşu până aici?” 

„Vă mulţumim, eternă maiestate, pentru marea favoare pe 
care ne-aţi acordat-o”, zise Nicolo Polo. „Încă mai mari şi mai 
înfloritoare au devenit ţările voastre, în timpul cât am lipsit. Am 
fost trataţi cu respect de către cavalerii şi funcţionarii voştri...” 


Kublai han ascultă vorbele bine cumpănite ale veneţianului cu 
vădită plăcere. Privirile lui trecură de la Nicolo Polo, la Marco 
care stătea cu o jumătate de pas în spatele tatălui său. 

„Spuneţi-mi acum, cu ce v-a însărcinat stăpânul vostru 
Papa?” 

În timp ce Nicolo Polo povestea, Marco avu ocazia să-l 
observe pe împărat şi tot ceea ce îl înconjura. Cu toate că tatăl 
şi unchiul său îi povestiseră multe despre viaţa de la curtea 
puternicului stăpânitor, era, totuşi, din cale-afară de uimit de 
bogăţiile de basm din interiorul palatului şi de întâmplările din 
timpul recepţiei, şi se întreba dacă nu cumva imaginaţia lui îi 
înfăţişează un miraj. 

Erau la capătul călătoriei lor; după zile şi nopţi pline de 
primejdii, au dus la capăt, ceva de neînchipuit. 

Marco Polo stătea în faţa împăratului din Katai şi privea cum 
sprâncenele negre şi pictate, de deasupra ochilor oblici şi 
înguşti ale stăpânitorului, se mişcau abia perceptibil; descoperi 
ridurile ce plecau de la nas şi treceau pe lângă colţurile gurii, 
urmări privirile repezi care porneau bănuitoare de sub pleoape 
şi apoi se reîntorceau în pupilele întunecate, încărcate de o 
leneşă mulţumire. 

Visele copilăriei lui, să plece în lumea largă pe căi pline de 
aventură, se îndepliniseră şi, totuşi, simţea, mai clar ca oricând, 
că era abia la început şi că dorul său de aventură nu se va 
stinge niciodată, şi niciodată nu se va simţi mulţumit cu ceea ce 
va dobândi. 

Un leu intrase în sală şi se culcase în faţa tronului, împăratul 
s-a jucat cu coama animalului de pradă, iar curtenii importanţi, 
sau mai puţin importanţi, miniştri, conducători de oşti, 
comandanţi, învăţaţi, s-au întreţinut cu toată seriozitatea despre 
crampele împăratului. 

Gândurile lui Marco făceau curioase salturi, în timp ce asculta 
atent raportul tatălui său. Prinții şi sfetnicii din jurul împăratului 
ascultau interesaţi, şi căutau pe obrazul lui Kublai han semne 
dacă aprobă sau dezaprobă cele auzite. Se produse o uşoară 
mişcare şi se auziră voci admirative, când Matteo, în fruntea 
unui şir de servitori care aduceau darurile Papei, trecu de-a 
lungul sălii şi ordonă să fie depuse la picioarele împăratului. 
Uimirea era determinată mai puţin de daruri cât de statura 
uriaşă a lui Matteo. Chiar şi privirile împăratului se opriră timp 


de o clipă asupra lui. Apoi zise către Nicolo Polo: 

„Credinţa şi osteneala voastră sunt demne de laudă. Pentru 
asta meritaţi daruri. Am să vă dau pocale de aur şi veşminte de 
gală, ţesute cu fir. Uleiul de la mormântul Dumnezeului vostru 
am să-l păstrez cu cinste. Dacă o să mă întrebaţi de puteţi 
călători prin ţările mele, am să vă răspund: Călătoriţi! Cine 
ridică mâna asupra voastră este duşmanul meu. Aşa am să 
spun. Dar cine este tânărul din suita voastră? Nu-l cunosc.” 

„Este fiul meu şi servitorul maiestăţii voastre”. 

Ochii împăratului îl cântăriră pe Marco. 

„Fiul vostru are strălucire în obraz şi foc în privire”, zise Kublai 
han. „Stă de-acum sub protecţia mea specială şi va fi însoţitorul 
meu de cinste”. Impăratul se întoarse spre cataiul Hiu-Heng şi 
zise: „Ai auzit vorbele mele!” 

Bătrânul învăţat răspunse: „Să citeşti în inimile oamenilor 
este cea mai mare artă. Când nu poţi deosebi un diamant fals 
de unul veritabil, îţi pierzi banii. Când te încrezi într-un om rău, 
ar putea să te coste viaţa, dar atunci când câştigi inima unui om 
puternic, ai câştigat o bătălie”. 


ÎN GRADINA PALATULUI IMPERIAL 


Împărăteasa Dşambuik-Hatun, rămăsese în Kambali. Era una 
dintre cele patru soţii principale ale lui Kublai han şi avea o 
mare influenţă în afacerile de guvernământ. Trei sute de 
fecioare o serveau. Paji şi doamne de onoare îi citeau din ochi 
orice dorință, tremurau în faţa acceselor de furie ale 
împărătesei, plângeau cu lacrimi false când vedeau tristeţea 
zugrăvindu-se pe obrazul stăpânei lor şi lăudau cu vorbe 
linguşitoare frumuseţea ei. Zece mii de persoane erau afectate 
pentru întreţinerea curţii împărătesei în palatul din Kambali, 
care era situat în mijlocul unui parc uriaş. Il înconjurau şi îl 
apărau patru ziduri şi distanţa de la un zid până la celălalt, era 
aşa de mare, încât o săgeată trasă cu putere abia o atingea. 

Coloanele şi dalele din palatul imperial erau făcute din piatră 
şi marmoră cioplită. Dragoni sculptați şi auriţi, statui de 
războinici, păsări şi animale, scene de lupte, împodobeau pereţii 
sălilor şi ai camerelor; suprafeţele inferioare ale acoperişurilor 
arcuite şi proeminente erau atât de bogat împodobite, încât nu 
ofereau ochilor altceva, decât aur şi picturi. Grandioasele clădiri 


erau înconjurate de un zid de marmoră. O scară exterioară urca, 
cu trepte late alb-strălucitoare, de pe iarba verde, spre palat. 

Camerele cu tezaurele lui Kublai han şi iatacele soțiilor lui 
erau situate la o aruncătură de piatră depărtare de palatul 
principal, şi constituiau în sine un mic orăşel liniştit. În această 
singurătate obişnuia  împăiatul să-şi rezolve afacerile de 
guvernământ; pentru că acolo era ferit de intruşi. 

Dşambuik-Hatun îl aştepta pe ministrul Ahmed. Fiecare 
întâlnire cu el îi amintea de tinereţea ei, pe care şi-o petrecuse 
în aerul proaspăt al stepei. Câteodată se trezea în ea nostalgia 
după viaţa petrecută în corturi, după o cursă călare pe spatele 
unui cal de rasă şi se simţea în splendidul palat mai nefericită ca 
o femeie de pe malul unui fluviu şi care aruncă, în ceaunul prins 
deasupra focului, ultimul pumn de orez. 

Impărăteasa trecea prin parc plictisită de atâta inactivitate. 
Obrazul ei devenise, sub stratul de fard, un chip mort cu un 
zâmbet studiat, care nu ajungea decât până în colţul buzelor. 

Patru servitoare o urmau în tăcere. 

Ziua era înăbugşitor de fierbinte, iar vântul părea că vine de-a 
dreptul din iad. Dşambuik-Hatun se opri pe malul unui bazin şi 
privi, cu gândul dus departe, care se pierdea în aura ceţoasă a 
trecutului, la jocul peştişorilor roşii ca arama. Peştii se adunau 
într-un colţ adumbrit, şi-apoi se repezeau ca dând ascultare unei 
comenzi neauzite, în soare, şi căutau să prindă cu boturile lor 
năroade, mici frunze boltite, ce pluteau pe apă, ca nişte soli 
grăbiţi ai toamnei, apoi alunecau cu mişcări abia vizibile prin 
apa limpede ca de cristal. 

Zâmbetul lui Dşambuik îi cuprinse tot obrazul şi chipul mort, 
cu obrajii pictaţi în culoarea piersicilor, căpătă viaţă. 

Cinci tineri viteji o ceruseră de soţie, ea, însă, îi refuzase, unul 
după altul; sărea ca o pisică sălbatică prin iarba înaltă a stepei, 
îşi călărea murgul focos, cu dungă neagră pe spinare, dădea 
drumul săgeţilor din arcul încordat, cu mână sigură, ca un 
vânător sau un războinic cu experienţă. Când iarba era udă de 
rouă şi pământul galben, ţi se lipea de tălpi, când soarele îşi 
trimitea primele săgeți de lumină peste pădurile întunecate ale 
munţilor, iar femeile din corturi îşi frecau cu nisip oalele sau 
mergeau cu ulcioarele după apă la fluviu, când bărbaţii plecau 
călare la vânătoare scoțând strigăte de veselie, şi totul în jurul 
ei era aşa de larg, de liber şi de întins, cât eternul cer albastru, 


atunci o cuprindea un dor neînțeles şi deschizându-şi braţele 
trecea prin iarbă, cu statura ei zveltă şi mândră, cu paşi legănaţi 
de dans. 

„Priviţi, pe-acolo trece Dşambuik, fata lui ltşi Noyan...” 
Împărăteasa se aşeză pe marginea bazinului şi căută să-şi vadă 
imaginea oglindită în apă. Zâmbetul îi îngheţă pe obraz şi se 
cuibări iarăşi în colţul gurii. 

O servitoare, tânără şi subţire ca un crin, se apropie cu paşi 
unduitori şi aduse o pernă. 

„Pleacă!” strigă împărăteasa, furioasă şi o lovi peste obrazul 
tânăr. „Plecaţi toate! Nu mai vreau să vă văd în ochii!” 
Servitoarele dispărură printre copaci şi aşteptau acolo, ascunse 
de privirile stăpânei lor, alte porunci. 

Dşambuik-Hatun stătea nemişcată. Zidurile şi clădirile opreau 
suflarea vântului. In timp ce vârfurile copacilor înalţi se zbăteau 
ca de furtună, în iarbă se legănau tulpinile galbene-verzui ale 
florilor sub povara corolelor bogat înflorite, dar parcă totul 
începuse să se ofilească. Un fluture întârziat rătăci pe deasupra 
pajiştei şi se aşeză pe mâneca veşmântului împărătesei. 

Oraşul era afară; ardea în el, viața răsunătoare, zgomotoasă, 
veselă sau nefericită. Mâinile cu încheieturi fine ale catailor 
sculptau zeități, ţărani sau fele. Animale ciudate, din lemn sau 
fildeş, tăiau jad şi nefrit ca să facă vase scumpe, ciocăneau 
argintul şi aurul, brodau mătasea cu flori şi păsări strălucitor 
colorate, împleteau coşuri din bambus sau paie de mei, pictau în 
tuş, cu diferite pensule, tablouri diafane ca o adiere, pe hârtie 
albă de orez sau pe mătase pală... Pumni grei ţineau plugul de 
lemn în pământul mocirlos, sau prin pământul zgrunţuros şi 
galben, spinări se încovoiau în faţa obrazelor orgolioase a 
stăpânitorilor străini. 


Said trecea, bine îmbrăcat şi sătul, prin străzile şi străduţele 
pline de viaţă. Se simţea bine în serviciul lui Ahmed. Avea un 
devotament nemărginit faţă de stăpânul lui. Işi amintea cu 
mândrie de drumul sau călare de la Kautşu, la Kambali, care-i 
schimbase viaţa în mod atât de miraculos. 

Se opri în faţa unui cofetar slab şi foarte bronzat, care prăjea 
în ulei mici figurine, făcute din aluat. 

„Ce vinzi?” întrebă el condescendent ca un domn mare. 
Obrajii lui se rotunjiseră, din cauza bunului trai din ultimele luni. 


Cofetarul examină străinul cu o privire iute. Puse figurinele 
crocante pe o tablă şi le întinse sub nasul lui Said. 

„Asta vând. Mici Ahmezi, prăjiţi în ulei! Gustaţi-i! Zece weni 
cei mici, douăzeci de weni cei mijlocii! Un preţ de batjocură, v-o 
spun! Cumpăraţi-i şi mâncaţi! Fripţi în ulei de calitate. Mici 
Ahmezi, ah! Uite-i ce bine se frig, diavolii, priviţi!” 

In Said se trezi o furie surdă. Acest catai scârbos îndrăznea 
să-l batjocorească, pe Ahmed, pe stăpânul lui. 

„De ce le zici mici Ahmezi?” întrebă el. Dându-şi silinţa să-şi 
ascundă în glas tonul prefăcut şi pânditor. 

„Ce vorbeşti?” strigă cofetarul presimţind pericolul. „Vrei să 
mă jigneşti?” şi îi strigă pe ceilalţi negustori şi meseriaşi aflaţi în 
apropiere: „Li vino încoace! Wang, te rog adu-ţi şi ciocanul. 
Yang şi Wu, n-auziţi, aici e un străin care vrea să nenorocească 
un negustori catai cinstit.” 

Cei strigaţi îl înconjurară pe Said cu feţe amenințătoare. 

„Ce vrea acest dovleac de lemn de la tine?” 

„Dispari de-aici, măi, fecior de broască ţestoasă!” 

„Daţi-i una peste botul lui de câine, diavolului cu nas lung!” 

Wang cel voinic, cu şorţul de piele dinainte, ieşi în faţă şi-l 
întrebă pe cofetar: „Ce-a zis?” 

„Că aş avea de vânzare mici Ahmezi. Vă rog, eu n-am zis 
niciodată aşa ceva”, răspunse cofetarul şi-şi privi prietenii cu 
ochi şireţi: „El a spus-o! El însuşi a folosit acest fel de-a vorbi. 
Zece mii de ani să trăiască bunul nostru stăpân preacinstitul 
Ahmed. De s-ar prăji în iad, preacinstitul Ahmed! Astea sunt 
propriile lui cuvinte, credeţi-mă”. 

Oamenii râseră de îndrăzneala vicleană a cofetarului. 

Said însă îşi pierdu stăpânirea. 

„El a spus-o. El l-a calomniat pe preacinstitul domn Ahmed!” 
strigă el furios. „Am să aduc poliţia. În carceră cu el, cu 
şobolanii!” 

Negustorii şi meseriaşii se priviră neliniştiţi. Unii plecară pe 
neobservate. Cofetarul se albi la faţă şi îşi aminti de soţie şi de 
cei trei copii. Atunci Wang îl apucă pe Said de ceafă şi-l împinse 
spre zid. 

„Pleacă de-aici!” îi porunci. 

„Aşteptaţi voi numai!” scrâşni Said şi se îndepărtă repede. 

Cofetarul îşi împacheta uneltele; puse cuptorul pe placa 
pătrată, le legă pe toate bine, laolaltă, cu o frânghie, de lemnul 


de purtat greutăţile. Îşi puse povara pe umăr şi plecă în altă 
parte a suprapopulatului oraş. 

Fierarul Wang fu însă arestat, cam pe la amiază de către 
soldaţi şi aruncat în temniţă. 

„Eşti un servitor de încredere”, îi spuse Ahmed lui Said şi-i 
dădu un pocal de argint. „Bagă de seamă, însă, că într-o zi, 
câinii ăştia galbeni îţi vor suci gâtul”. 


Ahmed avea în Kambali o locuinţă tainică, cunoscută numai 
puţinor oameni de încredere. In fiecare lună schimba servitorii, 
bucătarii, grădinarii şi celălalt personal şi îi muta în ţinuturi 
îndepărtate ale marelui imperiu. În timp ce împăratul îşi 
schimba reşedinţa la Sangtu, iar Tşingkim, prinţul cel mai în 
vârstă, îşi petrecea timpul la vânătoare, Ahmed era stăpânul 
atotputernic în Kambali. Soli şi curieri soseau şi plecau. Ei îi 
ţineau la curent cu cele mai importante evenimente, de la el 
primeau poruncile. 

Sosirea marilor neguţători creştini, care veniseră în calitate de 
ambasadori ai papei, îl neliniştea foarte mult. Se temea că 
străinii îi vor atenua influenţa asupra împăratului. Ahmed îşi 
rezemă bărbia în palmă şi îşi bătu nervos buzele cu vârfurile 
degetelor. 

Ei posedă o tăbliță de aur... Dacă i-ai fi făcut dispăruţi Abaka, 
în Kaşgar sau în Lop, nimeni nu s-ar fi sinchisit, acum, însă, e 
prea târziu. Impăratul i-a primit cu cinste... „Ziceai că aduc cu ei 
o fată frumoasă?” 

Degetele subţiri băteau mai repede tactul pe buze. Se sculă şi 
ieşi din camera umbroasă în grădina plină de soare. Said îl urma 
ca o umbră, urmărind încordat orice mişcare a stăpânului său. 

„S-ar putea să li se întâmple un accident, domnilor”, murmură 
Ahmed. „Catai este o ţară plină de pericole... Dar asta ar fi prea 
stângaci, nu aşa lucrează Ahmed, el îşi ţese firele cu mai multă 
fineţe!” „Said!” strigă el. 

„Da, stăpâne!” 

„Mă aştepţi aici. Plec la împărăteasa”. 

Vântul de apus sufla praful deşertului pe coroanele dese ale 
copacilor. Dşambuik-Hatun arunca firimituri de prăjituri în lacul 
cu peştişori aurii. Gurile căscate ale peştilor ieşeau la suprafaţa 
apei limpezi ca sticla şi făceau cerculeţe de vălurele neliniştite. 
O servitoare se apropie ezitând. 


„A sosit prea cinstitul domn ministru Ahmed”. 

Împărăteasa îşi ridică privirea. Cu un gest mătură toate 
firimiturile în apă. 

„Îl aştept”. 

Ahmed făcu o adâncă plecăciune şi rămase pe loc în faţa 
împărătesei. Pe obrazul lui oacheş, cu barba îngrijită, se zugrăvi 
o admiraţie respectuoasă. 

„Dumneata eşti Ahmed”, zise Dşambuik-Hatun cu o voce 
obosită. „Trebuie să plec la Sangtu, să iau parte la vânătoarea 
cu şoimi... Nici nu vă puteţi închipui cât de plictisitoare o viaţa 
între zidurile astea!” 

„AŞ fi fost nemângâiat majestate”, răspunse Ahmed. „Sunt 
atâtea lucruri pe care trebuie să le discut cu domnia voastră. 
Cum aş putea oare fără înţeleptele voastre sfaturi să conduc 
afacerile de guvernământ ale majestăţii sale împăiatului?” Şi 
adăugă cu voce mai scăzută: „Când sunt la Domnia voastră uit 
grijile care mă apasă”. 

Strălucirea vorbelor lui şi privirile lui tăcute, pe împărăteasă o 
delectau. 

„Ascultaţi cum vâjâie vântul în copaci”, zise. 

Frunze, deja îngălbenite pe la margini, se legănau în aer. 

Merseră pe drumurile îngrijite ale parcului spre muntele 
verde. Fazani, păuni şi mândre găinuşe de munte se mişcau pe 
pajiştile pline de flori. Muntele verde era artificial. Măsura în 
circumferință o milă şi era înalt de o sută de paşi. Acolo de unde 
fusese cărat pământul se afla acum un lac liniştit plin de lebede. 
Pe vârful muntelui se afla un pavilion diafan. Copaci cu frunza 
mereu verde şi cu largi coroane apărau, pe cei ce se plimbau, 
de razele fierbinţi ale soarelui. Copacii proveneau din toate 
regiunile imperiului. Când Kublai han afla că undeva creşte un 
copac rar, poruncea să fie dezgropat cu toate rădăcinile lui, şi 
indiferent cât era de mare sau de greu, poruncea să fie adus cu 
elefanţi, pe muntele verde. 

„Uite-i cum merg amândoi” zise servitoarea cea zveltă care 
mai resimțea palma de pe obraz. „Uitaţi-vă la bătrână, cum 
umblă ca o rață!” 

La mijlocul drumului spre vârful muntelui, Dşambuik se opri. 
Îşi dădea silinţa să-şi ascundă respiraţia gâfâitoare. Un copac 
cioturos îşi întindea larg crengile încolăcite. Ace de pin cenuşiu- 
argintiu opreau praful şi razele soarelui. Impărăteasa se aşeză 


pe o bancă şi-l pofti pe Ahmed să ia loc lângă ea. 

„Vorbiţi despre grijile care vă apasă, pot să te ajut Ahmed?” 

Peste trăsăturile lui Ahmed trecu un zâmbet mulţumit. Era 
tentat să-şi sprijine, cu gestul lui obişnuit, bărbia în palmă şi să- 
şi bată cu vârful degetelor buzele, dar îşi aduse aminte că se 
afla în faţa împărătesei, şi-şi zugrăvi pe obraz cu artistică 
pricepere, o expresie de gânditoare îngrijorare: 

„Cataii sunt un popor rebel şi nu ştiu să apreciez nesfârşita 
bunătate a guvernării maiestăţii sale împăratului”. 

Dşambuik-Hatun făcu un gest de neplăcere, şi mlădiosul 
Ahmed zise cu o voce stinsă abia auzibilă: „Cel mai fericit timp 
al vieţii mele nu se mai întoarce niciodată...” î 

Împărăteasa îşi mângâie veşmântul de mătase. În ochii ei 
apăru o lucire caldă, care-i înfrumuseţa obrazul îngheţat. 

Ahmed se aplecă şi-i examină cu atenţie profilul. Invăţase să 
aibă răbdare şi să-şi pregătească cu migală planurile lui 
ambiţioase: era mai bine să tacă, când florile îşi răspândeau 
mirosul, iar amintirile veneau şi plecau ca norii pe cer. 

„Deci nu te simţi bine în serviciul nostru?” întrebă 
împărăteasa. 

„Ce înseamnă modestele mele servicii?” răspunse Ahmed. 
„Sunt îngrijorat că vorbele mele pline de bune intenţii, într-o zi, 
nu vor mai ajunge până la inima maiestăţii sale.” 

Privirile lui Ahmed urmăreau o pasăre, ce stătea nemişcată 
deasupra copacilor, apoi căzu brusc, ca o piatră, la pământ şi se 
ridică apoi într-o curbă îndrăzneață, cu un mic animal, care se 
zbătea, în gheare. 

„Nu vă înţeleg, Ahmed”. 

„La Sangtu au sosit ambasadori străini, şi s-au priceput să-şi 
câştige prin linguşiri favorurile maiestăţii sale împăratul”. 

Ahmed aştepta cu respiraţia oprită, efectul vorbelor sale. 

Dşambuik-Hatun, cea plină de neprevăzut, întrebă ironic: „[i- 
e frică de ei, ministre Ahmed?” 

„Nu mă gândesc decât la binele imperiului”. 

„Împăratul e mai deştept ca dumneata”, zise împărăteasa cu 
seriozitate. 

Ministrul Ahmed îşi înclină capul, îşi înăbuşi dezamăgirea şi 
zise: „lertaţi majestate”. 


ZI DE IARNA ÎN KAMBALI 


Cădeau fulgi albi şi pufoşi. Învolburându-se acopereau 
acoperişurile multicolor emailate ale palatelor, a porţilor 
oraşului şi a pavilioanelor, se agăţau de crăcile desfrunzite sau 
de acele cenuşiu-argintii, netezeau drumurile umblate, şi se 
învârtejeau în jurul unei pălării galbene şi ascuţite, şi cădeau 
uşori ca o pană pe blana maronie a unui urs dresat - fulgi de 
zăpadă, fără miros, albi şi nepărtinitori ca moartea, care trece 
tăcută peste palate şi colibe, şi eliberează pe cei flămânzi de 
foame, iar pe cei sătui de atâta saţietate. 

Albul, la catai, este culoarea doliului. Când le moare o rudă, 
sau un prieten, se îmbracă în alb. 

Albul, la stăpânitorii tătari, este culoarea fericirii; în prima zi, a 
noului an, se îmbracă în haine albe. 

Un tigru zăcea posomorât, închis în cuşcă, cu capul culcat pe 
labele lui puternice şi privea înaintea lui cu ochii lui îngheţaţi şi 
lipsiţi de luciu. În faţa lui era o bucată mare de carne 
însângerată. Un câine mic şi negru rupea din ea cu dinţii lui mici 
şi ascuţiţi şi-şi dădea aere mai fioroase decât marele lui prieten, 
cu care era închis la un loc, din copilărie. 

Marco se opri în faţa cuştii, nesinchisindu-se de fulgii de 
zăpadă. Veşmântul său, căptuşit cu hermelină şi tivit cu samur, 
îl apăra de frig şi umezeală. Simţi mirosul tăios de sălbăticiune. 
Marco încercă să prindă privirea animalului de pradă şi să 
trezească o simţire în ochii nemiloşi. 

„Nu mă mai cunoşti, Turgo?” 

Câinele cel negru latră furios şi sări pe gratii. Marco zâmbi, 
privind străduinţele zadarnice, ale câinelui, ca să-i ajungă, 
sărind, mina cu care ţinea zăbreaua. 

Turgo, tigrul, se sculă încet, îşi înălţă capul şi începu să umble 
neliniştit prin cuşcă, de la zid la zăbrele, de la zăbrele la zid. 
Muşchii lui puternici se încordau sub blana mătăsoasă şi 
dungată. 

„Nu mă mai cunoşti, Turgo?” 

Marco se dădu un pas înapoi: tigrul se azvârli, răgând, asupra 
zăbrelelor şi lovi cu labele lui puternice drugii de fier, care 
vibrară. Câinele lătra furibund. 

„N-are niciun rost, Turgo!” 

Tigrul sări înapoi şi fugi prin cuşcă, de la perete la zăbrele, de 
la zăbrele la perete. lar fulgii albi şi pufoşi de zăpadă continuau 


să cadă. 

„Rândul trecut bătea soarele, îţi aminteşti, Turgo?” 

Era la sfârşitul lui Aprilie: în câmpia întinsă de lângă Kambali, 
înverzeau semănăturile şi pomii înfloreau. Impăratul părăsise 
oraşul cu o uriaşă suită. Trei soţii îl însoțeau în trăsuri aurite. 
Dşambuik-Hatun, care nu mai găsea nicio plăcere într-o 
vânătoare, rămăsese în Kambali. 

Împăratul călătorea împreună cu doisprezece domni într-un 
pavilion construit din lemn şi purtat de patru elefanţi. In afară, 
pavilionul era îmbrăcat în piei de tigru, iar înăuntru cu pături 
întreţesute cu fire de aur. Marco împărtăşi marea cinste de a 
face parte dintre însoțitorii din pavilion ai împăratului. 

Zece mii de şoimari, păzeau şoimii preţioşi, ulii şi vulturii, 
dresați pentru vânătoare. Chiar şi împăratul avea în pavilionul 
lui, doisprezece dintre cei mai buni vulturi bărboşi. 

Timp de două zile, expediţia vânătorească, care număra 
șaptesprezece mii de oameni, se deplasă spre nord-est. In 
imediata apropiere a împăratului se legănau cuştile leoparzilor, 
tigrilor şi râşilor, legate de spinările cămilelor şi a catârilor. Lui 
Kublai han îi plăcea să privească dintr-un loc sigur, cum 
animalele dresate se aruncau asupra cerbilor, căprioarelor şi a 
măgarilor sălbatici, cum îi sfâşiau cu ghearele şi îşi înfigeau 
colții fioroşi în cafea lor. Într-una din cuşti era Turgo, tigrul alb, 
pe care i-l trimisese din sud, un prinţ tătar. 

Drumurile erau asigurate de zece mii de paznici, repartizaţi în 
mici grupe, de câte doi sau trei oameni, fiecare grup fiind în 
raza vizuală a celuilalt, toţi erau înzestrați cu fluerici, capişoane 
pentru şoimi, ca să poată chema şi păstra şoimii de vânătoare. 
Păsările împăratului şi a dregătorilor, purtau la picioare câte o 
tăbliță de argint cu numele proprietarului şi a şoimarului său, 
aşa încât li se putea stabili uşor proprietarii. 

Dacă proprietarul nu putea fi găsit imediat, atunci toate 
lucrurile pierdute la vânătoare, arme, şoimi, vase sau podoabe, 
se duceau în cortul Bungalazi, înălţat pe vârful unui deal. 
Proprietarii veneau la el când voiau să-şi ridice lucrurile 
pierdute. 

Totul era foarte bine pus la punct. 

Pe malul fluviului lat, care nu departe de aici se vărsa în 
ocean. În mijlocul bogatului teren de vânătoare înconjurat de 
şoimari şi hăitaşi, îşi înălța împăratul, împreună cu suita, tabăra. 


Marco nu crezuse niciodată că aşa ceva ar fi posibil. În câteva 
ore pe câmpia verde creştea un adevărat oraş cu străzi şi 
străduţe, cu standuri de mărfuri, cu ateliere. Pavilioane şi corturi 
somptuoase, pentru fii, curtenii şi soțiile împăratului, înconjurate 
de mici corturi ale gărzilor personale şi ale şoimarilor, se înălţau 
într-o perfectă ordine, unele lângă altele. 

Corturile erau acoperite cu piei de tigru, vărgate cu alb, negru 
sau roşu, şi căptuşite cu blăni de hermelină sau samur. Marco, 
care privea uimit acest tablou se credea într-un oraş bogat 
populat. 

Cortul, unde Kublai han dădea audiente, era aşa de mare 
încât în el ar fi putut să campeze zece mii de soldaţi în spatele 
cortului se găseau camerele şi iatacul de dormit al împăratului, 
fiecare sprijinindu-se pe trei coloane de lemn aurite. 

Pe malul fluviului se aflau cuştile animalelor de pradă. Turgo, 
nervos din cauza zgomotului şi a foamei, îşi înălţă capul puternic 
şi scoase un urlet mânios care-ţi îngheţa măduva în oase. 
Simţea mirosul de plante tinere, de pe malul fluviului şi bănuia 
apropierea vânatului în păduri şi pe şesuri. 

Pe când era încă numai cât o pisică şi stătea neajutorat lângă 
mama lui ucisă, mâini, apărate de mănuşi de piele, îl apucaseră 
de ceafă şi-l băgaseră în cușcă alături de cățelul cel negru, care 
pe atunci nu era mai mare decât un pumn, Turgo crescu repede 
şi în comparaţie cu el cățelul părea din ce în ce mai mic. Dar se 
obişnuiseră unul cu celălalt: Turgo, animalul regal, cu 
căţelandrul negru care chelălăia necontenit şi avea ochi 
veninoşi. 

O experienţă repetată de sute de ori îl învăţaseră pe Turgo că 
după o călătorie în cuşca ce se clătina, după neobişnuita gălăgie 
făcută de oameni, după mirosul de pământ străin, de plante şi 
de animale cu exaltaţiile lor diverse, după foamea chinuitoare, îi 
urma curând clipa unei libertăţi întotdeauna aţâţătoare. Atunci 
uşa se deschidea şi ieşea cu paşi şovăitori în teritoriul de 
vânătoare, vedea prada cafenie, tremurând de frică, şi sărea cu 
sângele înnebunit după animalul pus pe fugă... 

Foamea îl îmboldea, cu o lovitură perfidă zdrobi coada unei 
lănci pe care un turgan neatent o vârâse printre gratii, şi dădu 
drumul unui urlet care te paraliza de groază. 

Marco se opri pe deal lângă steguleţele lui Budangazi. Soarele 
apunând lumina corturile multicolore şi coloanele aurite; un 


mare număr de cai, catâri, cămile păşteau pe pajiştile verzi; 
fluviul îşi urma cursul mai larg şi strălucitor, la poalele dealului 
treceau patru elefanţi. Între corturi, clădiri şi pavilioane se mişca 
o mulţime de oameni în veşmintele lor de mătase, sclipeau 
armele Turgandi-lor, o lectică plutea peste mulţimea de capete, 
umeri şi braţe ca o barcă ciudat construită. 

Patru servitori duseră lectica pe deal şi o puseră jos lângă 
Marco Polo. 

O mână subţire dădu perdeaua la o parte. 

„V-am văzut stând singur Beg Polo”, zise o voce plină 
amabilitate. „Permiteţi-mi să vă ţin companie”. 

„Cu plăcere stimate domn”, răspunse Marco bucuros. 
Ministrul Ahmed cobori şi se înclină uşor. 

„Luaţi pentru prima oară parte la vânătoarea Maiestăţii Sale?” 
întreba Ahmed. 

„Pentru prima oară”. 

Murmurul glasurilor omeneşti fu depăşit de semnale de corn 
şi de răgetele furioase ale animalelor de pradă, flămânde. Tipsia 
soarelui îşi stinse culorile de foc de pe cer, și-şi strânse ultimele 
raze estompate, de pe fluvii, pajişti şi păduri, ca să se scufunde 
împreună cu ele în cealaltă lume. 

„Nu eram mai în vârstă decât dumneata când am venit la 
curtea maiestăţii sale”, zise Ahmed. 

Cum Marco îl aprecia pe acest om deştept şi cu voinţa 
Puternică, tăcu aşteptând. Lumina ce se stingea făcea ca 
strigătele şi conversațiile ce ajungeau până în deal, să pară mai 
înăbuşite. 

„Câteodată doresc, să devin din nou un simplu neguţător... 
Dar dumneata eşti încă tânăr şi plin de viaţă, Beg Polo... Mă 
gândesc, adesea la oraşul meu natal, este situat într-o vale 
roditoare. Casa noastră era în apropierea unui fluviu; ședeam pe 
mal şi mă uitam după bărci şi după corăbii cu pânze”. In glasul 
lui Ahmed se amestecă o tentă de glumă. 

„Dar ce vă mai povestesc eu, Beg Polo? Sunt sigur că 
dumneata nu plănuieşti să te întorci în frumosul dumitale oraş 
natal... Râdeţi, de mine şi de dorinţele mele mici şi prosteşti. Ce 
v-aţi putea dori mai mult? Vă bucuraţi de favorurile Maiestăţii 
sale împăratul...” 

Negurile înserării se ridicau pe pajişti, pe fluviu se zăreau 
valuri cenuşii ca plumbul. 


„Pe mine puteţi să contaţi oricând, aduceţi-vă aminte de 
acest lucru când vă apasă vreo grijă”. 

Ahmed făcu semn servitorilor. 

Marco simţi parcă un sentiment de prietenie pentru bărbatul 
puternic şi temut. 

„Vă mulţumesc, prea onorate domn”, zise el. 

Ministrul se aplecă din lectică şi zise cu obrazul apropiat 
urechea lui Marco: „Trebuie să vă păziţi de Hiu-Heng. Dar nu 
vorbiţi cu nimeni despre acest lucru”. 

Cu picioarele scăldate până la pulpe în negură, servitorii 
plecară cu lectica. Amurgul stinsese toate culorile. 

Rămaseră în urmă doar cuvintele: „Trebuie să vă păziţi de 
Hiu-Heng”. 

„Să citeşti în inimile oamenilor este cea mai mare artă. Când 
nu poţi deosebi un diamant fals, de unul veritabil, îţi pierzi banii. 
Când te încrezi într-un om rău, ar putea să te coste viaţa. Dar 
atunci când câştigi inima unui om puternic, ai câştigat o 
bătălie”. 

„Fiul vostru are strălucire în obraz şi foc în privire”. 

Gânduri veneau şi plecau. Marco îşi aminti de o întâmplare 
din palatul din Kambali. 

Impăratul stă întins pe canapeaua lui, înconjurat de însoțitorii 
de onoare şi de miniştri, şi porunceşte să i se dea paharul de 
aur cu lapte de iapă. 

Hiu-Heng zice: „Au trecut trei ani. Eterna voastră maiestate a 
poruncit, ca, în fiecare al treilea an. Să se deschidă temniţele şi 
să fie amnistiaţi cei închişi pentru vini mai puţin importante”. 

Impăratul se întinde pe spate şi priveşte gânditor spre plafon. 
„Nu există băutură mai gustoasă decât laptele rece de iapă. Ce 
părere ai despre propunerea lui Hiu-Heng, ministre Ahmed?” 

„E nevoie de o mână puternică. Cine grăieşte cuvinte rele 
despre maiestatea voastră, trebuie să stea la închisoare”. 

Sprâncenele albe ale lui Hiu-Heng, tresăriră. 

„Poate că ai dreptate, Ahmed” zice Kublai han. 

Ministrul se plecă mulţumit. 

„Hiu-Heng! vreau să am o listă a celor închişi!” 

La întâmplarea asta se gândea Marco, în timp ce stătea lângă 
steguleţul Budangaziului. „Trebuie să vă păziţi le Hiu-Heng!” 
Cuvintele se agăţau strâns de memoria lui. | se părea că peste 
mulţimea de oameni se aşază o plasă, nevăzută ţesută cu 


îndemânare, dar cine ţinea în mână firele? Kublai han? Ahmed? 
Hiu-Heng? 


Turgo răgi pentru ultima oară. Focurile de pază începură să 
ardă. Semnale de corn chemau paznicii de noapte la locurile lor. 

În dimineaţa următoare, începu vânătoarea; un spectacol de o 
înfiorătoare frumuseţe. Călăreţii anunţară că în apropiere se 
găsesc cocori, bâtlani şi alte păsări. Servitorii traseră perdelele, 
iar împăratul, de pe canapeaua lui, porunci să se dea drumul la 
şoimi. 

Ei se avântară spre cerul albastru cenuşiu, se ridicară în zbor 
vertical, deasupra prăzilor, apoi se repeziră în jos asupra ei, 
înfigându-şi ghearele aducătoare de moarte şi lovindu-le cu 
ciocul. Cocorii şi bâtlanii luptau cu disperare pentru viaţa lor, 
încercau să se ridice mai sus decât urmăritorii lor, îşi întindeau 
ciocurile contra lor, să-i străpungă sau să-i rănească. De cele 
mai multe ori, însă, învingeau şoimii cei repezi, care coborau 
apoi în zbor, chemaţi de fluierături, înapoi la şoimarii lor, 
aducându-le prada, iar aceştia ca răsplată le ţineau gata 
pregătite bucăţi de carne. 

Marco urmărea emoţionat luptele date în văzduh. Ca o pală 
de vânt treceau păsările de vânătoare pe lângă pavilion, se 
ridicau în slavă, pândeau, aproape stând pe loc, prada, care era 
scoasă de câinii de vânătoare şi de vânători din păpurişul din 
jurul micilor lacuri şi din tufişuri, şi se pregăteau de luptă. 

Împăratul se ridicase şi urmărea vânătoarea cu ochi 
strălucitori. Un gest al lui dădu încuviințarea că şi ceilalţi domni 
pot să-şi trimită păsările, la vânătoare. Şoimarii le scoteau 
glugile de pe cap şi aruncau şoimii în aer, cu o mişcare avântată 
a pumnului stâng. 

În ziua următoare. Kublai han dori să vâneze vânat mai mare. 
Înainte de mijirea zorilor, hăitaşii şi vânătorii încercuiseră ţinutul 
bogat în vânat: oi sălbatice, capre de munte, cerbi şi căprioare 
fură gonite din culcuşurile lor şi mânate înspre vânători. 

Împăratul se rezema de o coloană a pavilionului. Elefanții se 
opriseră pe loc. Se auzeau răgetele înfiorătoare ale tigrului şi ale 
leoparzilor ce-şi adulmecau prada. Paznicii se pregătiră să 
deschidă zăbrelele cuştilor. Peste poiană cădeau, lungi, umbrele 
arborilor. Era încă devreme, stropii de rouă scânteiau în iarbă. 
Hăituit de vânători, din pădure în poiană, sări un minunat cerb 


dama, cu coarne puternice. 

„Daţi drumul la tigru!” porunci împăratul. 

Turgo sări dintr-un singur salt în iarba umedă, îşi lipi trupul de 
pământ şi contra vântului se furişă spre marginea pădurii. 
Câinele cel negru fugea spre el lătrând. 

Marco îşi simţea bătăile inimii. Strigătele hăitaşilor amuţiră, 
era o tăcere de moarte. 

Micul căţeluş scheunând încet, făcu un cerc în jurul lui Turgo, 
şi se întoarse în cuşca deschisa. Paznicii şi soldaţii urmăreau cu 
respiraţia oprită tigrul. Spinările cenuşii, ca stâncile, ale 
elefanților stăteau nemişcate. 

O arzătoare nelinişte puse stăpânire pe Marco. Nervii lui 
tremurau de încordarea. Lucrurile şi oamenii din apropierea lui 
erau înregistraţi de conştiinţa lui cu o extraordinară limpezime: 
Ahmed, cu faţa palidă, în umbra unei coloane; Van-Ku, colonelul 
gărzilor de la porţi, privirea lui plină de ură, făţişă, îl urmărea pe 
Ahmed; căruntul Hiu-Heng, îşi mişca doar mâinile jucându-se cu 
mătasea netedă şi răcoroasă a largilor lui mâneci, ce cădeau 
până la pământ; Împăratul stătea cu spinarea încovoiată, gata 
parcă pentru o săritură, lăncile erau rezemate de coloane şi 
ţinute laolaltă de o curea de piele; lumini şi umbre; feţe albe, 
galbene, arămii, scăldate într-o lumină pătrunzătoare sau 
întunecate de o umbră cenuşiu-neagră; veşminte de mătase, 
întreţesută cu fire de aur şi argint; coloane aurite: canapeaua 
acoperită cu blănuri... Văzu scara de frânghie, făcută din funii 
albe, rulată şi agăţată de balustrada sculptată. 

Văzu şi uită în aceeaşi clipă, şi, totuşi, tabloul i se întipări în 
minte ca o ştampilă roşie, ca cinabrul, imprimată pe fond negru. 

Cerbul adulmeca cu capul ridicat. Coastele îi tremurau, peste 
trupul lui trecu un fior. Îşi răsuci grumazul, fugi, ca urmărit, în 
umbra unui copac, se opri brusc, apoi porni în direcţia opusă, 
trecând în diagonală peste poiană. 

Spatele vărgat al tigrului aluneca prin iarba înaltă. Acum 
cerbul îşi simţise duşmanul, care era mai de temut decât fiinţele 
gălăgioase şi cu două picioare, care l-au scos din pădurea 
ocrotitoare şi l-au gonit în poiană. Fuga lui deveni o zbatere fără 
niciun sens, fugă în cerc sau unghiuri. 

Fugi înapoi, în pădure! voia să-i strige Marco şi tremura la 
gândul că vreo posibilitate de scăpare, ceva neprevăzut ar 
putea împiedica lupta inegală. 


Foamea cotropitoare din măruntaiele lui Turgo fu mai 
puternică, decât plăcerea de a se juca cu prada. Trupul lui 
destins, în săritura ce-o făcu peste iarba înaltă, căzu pe labele 
lui elastice de animal de pradă, se înalţă din nou, făcu o 
uimitoare întoarcere, ca să-şi poată ataca prada din flanc. 

Marele cerb cafeniu, încolţit şi strâmtorat, se întoarse, în 
disperarea lui, şi-şi îndreptă coarnele contra tigrului. Ele se 
rupseră sub izbitura corpului greu. Turgo urlă de durere, lovi cu 
ghearele în blana maronie şi îi sări cerbului în spinare. Sub 
greutatea lui cerbul se prăbuşi; Turgo rupse vertebra cervicală, 
cerbul se sfârşi horcăind. 

Lupta avu loc cam la cincizeci de paşi depărtare de pavilion. 
Elefanții se mişcau neliniştiţi şi paznicii, înarmaţi cu cârlige de 
fier, trebuiră să le amintească de datoria lor de coloane vii 
pentru casa împăratului. 

Kublai han ridică mâna. 

„Închideţi-l în cuşcă”, porunci el. 

Căţeluşul negru sărea lătrând furios în jurul cerbului. Paznicii 
se apropiară de tigrul care-şi sfâşia prada îmboldit de durerea 
cauzată de rănile făcute de coarnele acestuia; își înfigea 
ghearele şi dinţii în carnea caldă a animalului. 

„Înapoi, Turgo!” 

„N-auzi, Turgo, înapoi!” 

Tigrul îşi înălţă capul şi mârâi furios. Sângele roşu coloră în 
negru firele de iarbă şi se înfiltră în pământ. Soarele fu acoperit 
de un nor. Umbrele copacilor, ale elefanților, ale cuştilor, ale 
oamenilor se şterseră. 

„Trebuie să-l închideţi în cuşcă!” 

ÎI îmbrânceau cu lăncile. O frânghie i se încolăci în jurul 
gâtului. Căţelul muşcă adânc mâna unui paznic şi fu aruncat la o 
parte. 

O lovitură de lance atinse rana de sub blana pătată de sânge. 
Turgo se ridică pe labele dinapoi, înnebunit de durere, şi dobori 
un paznic. 

Elefanții mugeau cu trompele ridicate. Pavilionul se clătină. 
Kublai han se ţinea bine cu amândouă mâinile de balustradă. 
Colonelul Van-Ku dezlegă cu o singură mişcare Scara de 
frânghie şi cobori sprinten la pământ. 

Atunci apăru din nou soarele. Oamenii, animalele şi umbrele 
se mişcau agitaţi. Cerbul mort zăcea nebăgat în seamă, în iarbă. 


Un gând iute şi insinuant puse stăpânire pe Marco, născut din 
dorinţa de a-şi dovedi curajul şi de a se distinge în faţa 
împăratului. 

Mâna lui Hiu-Heng ce aşeză pe umărul lui Marco. „Rămâneţi” 
şopti învățatul chinez. 

Dar Marco pusese deja mâna pe lance şi sărise peste 
balustradă. 

Turgo, încolţit de vârfurile lăncilor, rupse cercul. Brusc îl văzu 
pe Marco în faţa lui. Tigrul se dădu înapoi surprins din faţa 
duşmanului căzut ca din cer. O a doua frânghie zbură în jurul 
grumazului său. : 

Vocea cunoscută a paznicului răsună: „Inapoi, Turgo!” 
Căţeluşul negru, îmboldit de lovituri de picior şi de strigăte 
mânioase, fugi pe aleea formată de oamenii cu lăncile întinse. 
Turgo fugi şi el, cu capul plecat, spre cușcă. 

Grilajul de fier se închise cu zgomot „Mă mai cunoşti, Turgo?” 
întrebă Marco. 

Între cele două întrebări nu trecuse mai mult decât timpul 
pentru şaizeci de bătăi ale inimii. 

Fulgii albi şi pufoşi se învolburau în aer. Cât de minunat este 
alcătuit spiritul uman. Pluteşte liber peste văile amintirii şi-ţi 
aduce ca prin farmec, în mijlocul iernii, în faţa ochilor minţii, 
peisaje din trecut. 

O căruţă trasă de măgari, încărcată cu pietre de marmoră 
cioplită, trecu pe lângă el. Doi lăncieri mergeau la dreapta şi la 
stânga înfofolitului vizitiu. 

Turgo fugea neliniştit prin cuşcă. Căţeluşul negru şedea într- 
un colţ şi urmărea tăcut jocul neastâmpărat al fulgilor de 
zăpadă. 

Pe nesimţite fulgii se răriră. Marco trecu prin marea poartă, 
spre Taidu. Santinelele îl salutară. Lângă turnul cu clopote, în 
mijlocul oraşului, zări un bărbat bătrân cu o pălărie galbenă şi 
ascuţită. Omul stătea cu spinarea cocârjată, în faţa unui atelier 
de frânghii şi ţinea, legat cu o funie, un urs cafeniu. 

Marco îşi opri paşii nevenindu-i să-şi creadă ochilor şi-și trecu 
cu un gest iute, mâna peste frunte. Dar pălăria ascuţită şi 
galbenă, cu pana jumulită, şi dedesubt obrazul bronzat şi sfrijit, 
şi ursul cu ochii trişti... În Kambali trăiau mulţi saltimbanci, 
veniţi cu miile din toate părţile lumii. Marco tocmai voia să 
treacă mai departe, când bătrânul se apropie de el, plecându-şi 


spinarea cu umilinţă: 

„O mică pomană nobile domn, nu pentru mine. Am nevoie de 
hrană pentru Herkules al meu, altfel piere”. 

Vocea devenise bătrână şi spartă. Ursul se ridică cu greutate 
şi începu să se legene. 

Nu mai ningea. Urmele trecătorilor se imprimau în zăpadă. 
Meseriaşi şi negustori îşi deschideau dughenele. O companie de 
soldaţi ieşi din turnul clopotelor şi trecu în pas de marş pe 
stradă. 

„O mică pomană, nobile domn”. 

Două javre trecură cu coada între picioare pe lângă urs. Tinde 
era copilăria? leri, încă, zăcea într-o depărtare ce se pierdea în 
neguri, azi tot ce făcea sau la ce se gândea avea legătură numai 
cu prezentul. Era un favorit al împăratului Katai. Visele lui se 
îndepliniseră. 

Şi, deodată, în faţa lui stă bătrânul ţigan cu ursul şi-i întinde 
rugător farfuria de lemn ca şi când ar fi călătorit pe nesfârşitele 
drumuri cu singurul ţel, de a-i aminti, distinsului domn, de o fată 
cu părul negru, care şedea pe treptele de piatră ale vilei de pe 
malul mării şi asculta vocea lui Giovanni răsunând limpede pe 
deasupra lagunei. Unde era Pippino? se gândi Marco. Nu poate fi 
el, nu-l are pe Pippino. 

De pe tarabele negustorilor se ridicau, în aerul limpede, 
coloane de fum albastre şi transparente. Vizitii mergeau cu paşi 
repezi pe lângă măgari, îşi pocneau vesel bicele şi plescăiau cu 
limba. Era o zi senină de iarnă, acoperită de-un cer înalt. 

„Cine eşti tu, bătrâne?” întrebă Marco. 

Ţiganul auzi cunoscutele vorbe italiene. Capul, cu nasul 
îndrăzneţ încovoiat, i se ridică. Privi la distinsul străin. Umilinţa 
din ţinuta lui dispăru. Îşi presimţi norocul, luă tamburina şi 
începu s-o lovească. Unde îl mai văzuse oare pe domnul acesta? 
Degeaba îşi răscolea memoria, în care erau înmormântate multe 
mii de întâmplări şi de întâlniri. Nu găsea urma care ducea, 
peste încâlcite poteci, fluvii, mări. Pustiuri şi ţări cu munţi înalţi, 
spre drumul plin de soare şi praf ce se întindea între Mestre şi 
Aquilea. 

„Oh! vă cunosc nobile domn!” strigă el. „Cine ar putea să nu 
vă cunoască? Orice copil vă pronunţă numele cu respect. 
Sunteţi bunătatea întruchipată. Priveşte Herkules. Acesta este 
domnul care ne aruncă în farfurie dirhemi de argint”. 


Marco îşi băgă râzând mâna în pungă şi-i dădu bătrânului 
țigan un ducat de aur. 

„Unde l-ai lăsat pe Pippino?” îl întrebă. 

Bătrânul privea moneda de aur cu ochi plini de încântare. Aici, 
în mâna lui neagră, se găsea metalul galben şi strălucitor, 
averea, patrusprezece zile sătule. 

„Oh, Herkules”, oftă el. „Mulţumesc, domnule, de un milion de 
ori mulţumesc. O să ajungeţi în paradis. Priveşte, Herkules, ni s- 
a arătat un înger. Ah, dacă mica noastră Zuzika, ar fi trăit-o şi 
pe asta! Dar cine sunteţi dumneavoastră, domnule? lertaţi-i 
întrebarea. Mica mea Zuzika era frumoasă ca un înger. Oamenii 
răi mi-au furat-o în Bagdad. Aţi vrea să ştiţi unde e Pippino? 
Pippino a murit. Credinciosul animal avea mereu pureci. l-am 
săpat cu mâinile mele un mic mormânt. Acum sunt bătrân, 
nobile domn... Vă mulţumesc”. 

Patrusprezece zile, de mâncat pe săturate, zăpăceau mintea 
celui venit de departe. Privi îngrijorat în toate părţile şi-şi apăsa 
mâna, în care ţinea banul de aur, pe piept s-ar putea ca 
generosul străin să se răzgândească şi să-şi reclame banii 
înapoi? Oh, cunoscuse glume groaznice în lunga lui viaţă de 
cerşetor. 

„Vino, Herkules” şopti şi trase de frânghie. Se îndepărtă, cu 
multe plecăciuni, din faţa străinului şi în cele din urmă fugi cu 
paşi mărunți şi cu obrazul fericit pe lângă ursul năpârlit ţinând în 
pumn moneda de aur. 

Marco privi gânditor în urma lui. 

„Rămâi cu bine, bătrâne!” 

Soarta ţigăncuşei Zuzika trecuse prin visele copilăriei lui şi 
făcea parte din nostalgia lui după depărtări. 

Pălăria galbenă şi ascuţită sălta în tactul paşilor mărunți. 
Marco o văzu dispărând în mulţime, apărând din nou pe altă 
parte până când dispăru definitiv. 

Când cu mulţi, mulţi ani înainte de-a părăsi Veneţia, crezuse 
că într-o zi o va găsi pe Zuzika şi că o va elibera, ca un prinţ din 
basme, de cei ce o chinuiau. Între Katai şi Veneţia se întindeau 
depărtări nemăsurate, în mijlocul cărora se înălţau puternicii 
ghețari ai acoperişului pământului, dar simpla vedere a unei 
pălării galbene şi ascuţite, cu o pană jumulită, şi a unui urs 
slăbit şi cafeniu, părea să îndepărteze toate piedicile. Marco fugi 
cu paşi repezi după ţigan, spre mirarea tuturor negustorilor, 


meseriaşilor şi a celor ce treceau pe stradă. 

„Aşteaptă-mă, bătrâne!” 

Şi Ferko atinse blana tovarăşului său. Fiindcă-şi închipuia că 
nobilul domn vrea să-şi ceară înapoi ducatul. În spaima lui, lovi 
în tamburină şi strigă: „Dansează Herkules! Nobilul domn vrea 
ca tu să dansezi. Nu-mi luaţi ducatul, rog...” 

Se opriseră deja curioşi, ce se interesau de micul grup. 

„Taci o dată, bătrâne”, zise Marco supărat. „Nu mă mai 
cunoşti?” 

Dar cum ar fi putut ţiganul să-şi amintească de el? Atunci 
demult, Marco era un băiat subţiratic de cincisprezece ani, 
astăzi în faţa bătrânului stătea un bărbat înalt, cu o barbă moale 
castanie, ce încadra un obraz inteligent. 

„Eşti Ferko, ţiganul. Aminteşte-ţi odată: o căutam pe prietena 
noastră Giannina, pe drumul spre Aquilea”. 

Spaima chinuitoare a lui Ferko dispăru. Îşi îndreptă statura 
cocârjată şi zise cu solemnitate: „Ştiam că vă voi mai întâlni 
stimate domn. Ah! ce mică e lumea, Herkules. Dar pe mica 
noastră Zuzika, n-am văzut-o nicăieri...” 

În timp ce bătrânul povestea, simţurile lui Marco se închiseră 
pentru lumea din afară, şi privea înăuntrul lui. 

Merge cu prietenul său Giovanni şi cu credinciosul său 
servitor Paolo de la Veneţia, trecând prin Mestre, spre Aquilea. 
Inimile lor grele, căci Giannina dispăruse. Unde este Giannina? 
Străzile şi drumurile sunt nesfârşite. Soarele apune, căi late de 
lumină aurie duc de la pământ înspre norii pestriţi, galbeni roşii, 
portocalii şi violet-deschis. In cele din urmă, în depărtare zăresc 
oameni. O ciudată societate se apropie: un bărbat bătrân cu o 
pălărie galbenă şi o fetiţă. În urma lor, pe un cărucior, cu două 
roate, e cuşca cu ursul cafeniu, Herkules, şi maimuţica Pippino. 
Fetiţa e Giannina. Bătrânul ţigan loveşte tamburina. „Hai, 
Herkules, dansează! Dansează pentru mica prietenă! în curând 
o să dansezi la curţile împăraţilor şi a regilor!” Herkules 
dansează, şi ochii melancolici o privesc fix pe Giannina. 
„Dansează, Herkules! Zuzika noastră e din nou cu noi. O vezi? 
Părul ei e ca nisipul palid al pustiului, dar când bate soarele este 
din aur curat. Ea e tristă. Obrajii ei sunt ca laptele. Obrazul 
plânge. Dansează, Herkules!” 

Gândurile lui Marco se întoarseră din copilărie în realitatea 
prezentă. Işi scoase punga, luă doi ducați şi-i puse pe farfuria de 


lemn pe care Ferko, buimăcit, i-o întindea. 

„A rivederci, bătrâne. Salută din parte-mi Veneţia, dacă o mai 
revezi vreodată”. 

„Doi ducați de aur”, şopti bătrânul. Şi strigă tare după 
generosul domn: „Mâine mă voi întoarce la Veneţia. Aveţi 
încredere, onorate domn! Bunul Dumnezeu să vă răsplătească 
fapta bună ce aţi făcut-o!” Işi scoase pălăria din cap şi o flutură 
până când Marco dispăru în mulţime. 

Pe cerul cenuşiu albicios apărură culori de albastru deschis. 
Stratul de zăpadă de pe strada principală era călcat de 
nenumărate urme de cizme, sandale de paie, pantofi de pânză 
şi de copite, căci şirul ce măgari de povară, care, căruţe, cai şi 
cămile, era nesfârşit. Tot ce era preţios pe lume lua drumul spre 
Kambali. Nu mai puţin de o mie de căruţe încărcate cu mătase 
brută, treceau zilnic prin poarta oraşului. O zecime din lână. 
Mătase şi alte mărfuri, produse în provincii, aparţineau 
împăratului, căci fiecare meseriaş trebuia să lucreze o zi pe 
săptămână pentru curtea imperială a lui Kublai han. 

Said, care-l urmărea din umbră, pas cu pas, pe Marco, se 
ascunsese după un pom. Se îngrăşase. Obrajii plini, cu buzele 
groase şi cu fruntea lată şi teşită îi dădeau un aer de 
binevoitoare blândeţe. Nici chiar Matteo n-ar fi descoperit în el 
pe bărbatul uscăţiv cu mutră de lup. Care-l neliniştise atât de 
mult în Lop şi Kautşu. 

Se produse brusc o stagnare în convoiul de căruţe, oameni şi 
animale de povară care treceau. Vizitii strânseră frâiele şi siliră 
animalele să se oprească. Lăsară bicele să cadă. Pe zăpadă 
zăceau spicele negre de piele, ca nişte şerpi subţiri, cârlige se 
ciocneau între ele. Feţele vizitiilor şi ale argaţilor, de la vite, 
împietriră. Vorbăria încetă: negustorii îşi părăsiră tarabele şi se 
aşezară pe marginea drumului; meseriaşii îşi părăsiră atelierele 
şi se postară pe marginea drumului; hoţii de buzunare îşi băgară 
mâinile în propriile buzunare şi se postară pe marginea 
drumului; Said ucigaşul îşi strânse umerii apăsat de o neagră 
presimţire şi se amestecă în mulţime. Marco Polo privi uimit. 

O tăcere împietrită... Curentul vieţii părea înţepenit sub o 
pojghiţă de gheaţă. 

Veneau cu paşi şovăitori şi cu ochii stinşi, adânc înfundaţi în 
orbitele osoase. Pe obrajii lor supţi ardeau pe dreapta şi pe 
stânga două semne însângerate, care-i stigmatizau pentru vecie 


drept criminali. 

În frunte mergea Wang, fierarul. Said nu l-ar fi recunoscut 
dacă cofetarul n-ar fi mers pe lângă el susţinându-l cu grijă. 
Zdrenţele fluturau la fiecare mişcare a trupului slab ca un 
schelet. Ochii arzând de febră clipeau ferindu-se de lumina de 
care se dezobişnuiseră. 

„O tu stăpâne al cerului!” O femeie plângea. Doi copii îngroziţi 
se agăţau de rochia ei. 

Said se ascunse în mulţimea de oameni tăcuţi, dar brusc se 
opri. 

Marco Polo se apropie, trecând printre căruțele şi animalele 
care sforăiau, de aceste făpturi nenorocite. 

„Cine sunt oamenii ăştia?” îl întrebă pe cofetar. 

O privire sălbatică îl privi pe domnul elegant îmbrăcat. 

„Sunt deţinuţii, care prin infinita bunătate a maiestăţii sale 
împăratul, au fost eliberaţi” zise Li. Apoi îşi pierdu controlul şi 
strigă: „Să trăiască o sută de mii de ani... Noroc şi belşug!” 

Mâna scheletică a lui Wang i se aşeză pe umăr liniştitoare. Un 
unic strigăt se ridică din mulţimea care plângea cu sughiţuri. 

„O sută de mii de ani!” răsună, cu înfiorătoare ironie. 

O companie de poliţişti trecu călare pe cai repezi. Vizitii îşi 
ridicară bicele şi traseră de hăţuri. Roţile treceau huruind pe 
stradă, clopoţeii răsunară, negustori şi meseriaşi se întoarseră 
privind posomorâţi la gheretele şi atelierele lor. 

Marco începu să înţeleagă liniştita măreție a învățatului 
chinez, care-l servea pe împărat pentru a putea ameliora soarta 
poporului său împilat. 

„Eterna sa maiestate a ordonat ca, în fiecare al treilea an, să 
se deschidă închisorile şi să amnistieze pe deţinuţii cu delicte 
mai mici”. 

Dar atunci de ce Ahmed l-a pus în gardă contra lui Hiu-Heng? 

Viaţa la curtea lui Kublai han era plină de taine şi de lupte 
subterane pentru putere, care erau duse cu feţe numai zâmbet. 

Said uită repede neplăcuta întâlnire. Nici nu se mai gândea să 
se răzbune pe cofetarul care, odinioară, vorbise cu atât de puţin 
respect despre Ahmed. Acum dispreţuia micile servicii de 
informator. Existau destui alţii care spionau poporul de jos. El 
devenise un domn, şi poate nu va trece multă vreme până când 
prea onoratul domn Ahmed, o să-i dea, ca răsplată pentru 
serviciile lui credincioase, o mică funcţie aducătoare de venituri. 


Era modest în pretenţiile lui: o casă, o grădină frumoasă, 
servitori şi servitoare şi puţină putere asupra oamenilor. În tainic 
secret spera ca, într-o zi, să devină, ca Beg Baiander în Kaşgar, 
judecător regional. 

Dungi de culoare roz se amestecau şi se topeau în albastrul 
rece al cerului. Cuptoarele şi sobele scoteau fum. Arome de 
mâncare şi friptură se făceau simţite în aerul limpede al iernii. 
Picioare grăbite treceau prin zăpadă. În camera sărăcăcioasă a 
lui Wang se îngrămădeau tot felul de mâncăruri. Pentru 
ulcioarele cu vin de orez abia dacă se mai găsea loc. 

Un copil orb şedea în curte şi cânta dintr-un fluier de bambus. 


CĂPITANUL MATTEO 


Zilele la curtea marelui han semănau cu nişte fluturi 
multicolori, care zburătăceau mereu prin grădini şi printre flori. 
Serviciul la curte îi lua tot timpul, lui Marco, aşa că petrecea 
foarte puţin timp în frumoasa lui reşedinţă. Trei curţi separau 
clădirea principală de gălăgia străzii. O boltă de verdeață, 
umbroasă şi verde, era locul preferat al Aşimei. 

Acolo şedea şi privea peştii aurii, când Marco, fără să o 
observe, trecu grăbit spre casă. Ei îi plăceau ceasurile liniştite, 
grele de amintiri; atunci se simţea fericită, dar simţea şi o 
durere uşoară şi plină de nostalgie, ca muzica îndepărtată a 
unei viori ehru. 

Uşa pocni. Intrase în casă, fără să o vadă. Albine galbene 
zumzăiau şi se aşezau pe florile, a căror corole se legănau. 
Aşima trecu spre bazinul cu peşti aurii, din mijlocul curţii. Lângă 
apă creştea un tufiş de iasomie. De ce nu şi-ar pune nişte flori în 
păr? Se răsuci puţin alintată, ca să-şi zărească făptura oglindită 
în apă. Apoi îngenunche pe margine şi se aplecă înainte. Chipul 
ce se oglindea în apă purta în păr două flori albe. Prin mijlocul 
veşmântului de mătase ce i se mişca, în vânt, înota un peşte de 
aur. 

Un foşnet o sperie. Sări iute în picioare şi fugi uşor în umbra 
bolţii de verdeață. Inima îi bătea, ca şi când ar fi fost prinsă 
asupra unui fapt nepermis. Auzi paşi şi se retrase cât mai în 
umbră. O abia perceptibilă rază de soare îi mângâia umărul. 
Stătu aşa o vreme respirând uşor şi repede. „Mica bijuterie”, 
camerista ei subţirică, trecu în fugă pe lângă boltă şi dispăru 


printr-o uşiţă în curtea a doua. Aşima era din nou singură cu 
albinele zumzăitoare, cu peştii aurii şi cu pereţii albi ca neaua, 
care înconjurau grădiniţa. 

Soarele după-amiezii ardea. Nu adia nici cel mai uşor vânt, 
care să fi putut aduce puţină răcoare. |n casă, însă, după 
ferestrele închise, apărate cu hârtie subţire de pergament era 
umbră şi răcoare. Dar era mai bine sub bolta verde, aici era 
numai cu ea însăşi şi nu deranja pe nimeni. 

Marco nici nu băgase de seamă că ca nu-i în casă, trecuse 
repede prin curte, cine ştie pe unde-i umblau gândurile? Obrazul 
lui păruse străin, toată făptura lui părea cuprinsă de o neliniştită 
preocupare. Ei i se părea cu totul schimbat. 

Sărbătoare după sărbătoare se desfăşurau la curtea marelui 
han. Impăratul îi dăruise lui Marco un veşmânt, împodobit cu 
perle şi cu pietre preţioase. Preţuieşte cincisprezece mii de 
ducați bizantini de aur, o lămurise el. „Priveşte Aşima, nici 
măcar dogele Veneţiei nu poartă un asemenea veşmânt. Poţi 
cumpăra cu preţul lui o corabie!” Fastul de la curtea împăratului 
îl orbea. Două flori albe de iasomie în părul ei negru ca pana 
corbului - nici n-o să le bage de seamă. 

lerburile aveau nuanţe diferite, unele de un verde plin de 
sevă, dar cele mai multe bătând în galben. Aşteptau noaptea. 
Albinele harnice, însă, zburau în jurul tufişului parfumat de 
iasomie, se împingeau în caliciul florilor, pline de miere şi cărau, 
pe picioarele lor păroase, polenul, de la o floare la alta. O 
veveriţă, nu mai mare decât degetul arătător al Aşimei, sări 
peste intrarea în boltă. Peste tot în iarbă, găseai o viaţă care 
mişuna pretutindeni: furnici, gândaci, muşte. Şi şoareci, care 
priveau scoţându-şi capetele ascuţite din găurile lor. 

Bineînţeles, acum şedea în camera lui şi scria, ce s-a 
întâmplat sau ce a auzit la curtea împăratului. Sau stă aplecat 
deasupra cărţilor şi învaţă limba tătară sau uigură. Se spunea că 
o mie de fecioare din neamul Kungurat, dintre cele mai 
frumoase, au intrat în serviciul împăratului. Erau fete de prinți şi 
de alţi mari nobili. Când un curtean simţea dorinţa să-şi ia o 
nevastă, atunci se înfăţişa înaintea împăratului. Dacă împăratul 
îl simpatiza, îi dădea de nevastă pe una din aceste fete, dându-i 
şi o bogată zestre. In felul acesta le purta de grijă Maiestatea sa, 
curtenilor lui. 

În casă şi în camerele servitorimii era o linişte atât de mare, 


de parcă ar fi dormit cu toţii. Şi mărul cu fructele lui galben- 
roşietice stătea nemişcat în faţa zidului alb. Aşima socotea că ea 
nu-i cu nimic mai urâtă decât fecioarele poporului Kungurat. Işi 
trecu degetele peste frunte, nas, şi buzele frumos formate. 

Odată îi dăduse o pătură. „Dă-i-o Aşimei, eu n-am nevoie de 
ea”. Dar asta a fost cu multă vreme înainte. Pe atunci se gândea 
că frigul necruţător şi furtuna de zăpadă au s-o omoare. Apoi au 
coborât, din munţii aspri, în desert, şi când a simţit razele 
fierbinţi ale soarelui, a ştiut c-o să trăiască. 

Tam-tam-tam! Trei lovituri de tobă răsună înăbuşit în aerul 
deşertului. „Auzi Lo-bzang? Trei lovituri. L-au găsit...” Zace cu 
obrajii supti în covata de pământ. Ea îi dă să bea apă. El bea cu 
înghiţituri lacome şi îi zâmbeşte recunoscător. După cinci zile şi 
cinci nopţi de chinuitoare căutări, ei i se pare că revine viaţa în 
trupul până atunci lipsit de simtire. 

Acum şedea sub bolta de verdeață şi visa putinei. Dar dacă ar 
veni acum cineva la ea şi ar întrebat-o: „Care a fost cel mai 
frumos lucru din viaţa ta?” ar şti ce să răspundă. Nu era ceva 
prea mare, ceva prea deosebit, nu era o bijuterie cu perle. Ea nu 
ştia că în seara aceea de primăvară, din Kautşu, Marco a fost în 
pericol de moarte. Nimic nu-i tulbura frumoasa amintire, legată 
de conversaţia nocturnă cu Marco şi Matteo. In timp ce le 
povestea basmul cu calul fermecat şi cu feciorii împăratului 
Indiei se simţise pentru întâia oară complet eliberată de 
umbrele întunecate ale trecutului. 

Îşi aducea aminte de fiecare cuvânt. În cameră fusese 
întuneric. Cărbunii arseseră, în ligheanul de metal era doar 
cenuşă albă. „Ar trebui să ai un cal fermecat”, zisese Marco. 
„Atunci ai putea să zbori dintr-o dată de la noi, şi să ne laşi”. 

„Se face frig. Tu tremuri fetiţa mea. Şedem aici de multă 
vreme”, răsună prin întuneric vocea îngrijorată a lui Matteo. 

Dar Marco zice brusc: „Am să te duc în Kunming, Aşima. Când 
o să fim la curtea marelui ban, am să-i cer permisiunea să 
călătorim prin Katai. O să călătorim împreună, Matteo, tu şi cu 
mine”. 

Sigur că era dorul de ţară, cel care o făcea să simtă durerea 
uşoară şi plină de nostalgie. Acum trăiau de mulţi ani în oraşul 
mare şi zgomotos, şi nu i-a vorbit niciodată de drumul la 
Kunming. Ah! De fapt nici nu ştia, ce ar fi vrut. Acum ar putea 
trece prin faţa casei şi să fredoneze un cântec, sau să culeagă 


un buchet de floricele de pe pajişte. Dar cel mai bine era, totuşi, 
să rămână mai departe sub bolta de frunziş. Cântecul ei, sau 
chiar şi numai vederea ci ar putea să-l deranjeze, şi asta nu voia 
cu niciun preţ. Probabil se pregătea din nou pentru vreo 
sărbătoare sau o recepţie la curtea imperială. 

S-ar putea ca el să-i poarte pe ascuns pică pentru că n-a luat 
parte la sărbătoarea albă. Fusese o splendidă sărbătoare, 
sărbătoarea de Anul Nou. Atât de mare era consideraţia, de care 
se bucurau nobilii venețieni încât ministrul Ahmed venise în 
casa venețienilor şi le transmisese personal urările de Anul Nou: 
„Fie ca norocul să vă fie tot anul tovarăş, şi fot ce întreprindeţi 
să vă reuşească, aşa cum doriţi”. 

Toată casa fusese emoţionată de neobişnuita vizită. Toţi 
purtau veşminte albe. Ea însă îşi purta obişnuita ei haină de 
mătase; deoarece albul era culoarea de doliu, pentru poporul 
său. De aceea n-a putut îndeplini dorinţa lui Marco, să ia şi ea 
parte la sărbătoarea albă a tătarilor. 

„Cine este fata aceasta frumoasă?” întrebase Ahmed. Ea n-o 
să uite niciodată privirea cu care a învăluit-o temutul bărbat, 
deşi el părea prietenul lui Marco. 

„O servitoare?” 

„Ea aparţine familiei, stimate domn”, răspunsese Marco. 

Ea se ascunsese în spatele lui Matteo, a cărui statură masivă, 
în hainele albe şi înfoiate, părea şi mai enormă. După-masă se 
dusese în oraş. Era un sentiment ciudat, să vezi veselia 
gălăgioasă a mulţimii îmbrăcată în albe haine de doliu. Cei mai 
mulţi băştinaşi, catai, purtau ca şi ea veşmintele obişnuite. Dar 
tătarii, mulţimea de străini şi cataii bogaţi, care şedeau lângă 
ieslea aurită, îmbrăcaseră în cinstea împăratului veşminte albe. 

Animale de povară greu încărcate, treceau prin oraş; căci în 
ziua asta prinții şi dregătorii din toate provinciile şi regatele 
supuse marelui han, trimiteau aur, argint, diamante, mătase şi 
pânzeturi albe. Într-un nesfârşit convoi, ţinut în ordine de către 
călăreţi, intrau cai albi, ca zăpada, pe poarta palatului imperial. 
Erau animale superbe, cu frâie și şei de argint şi aur. Provinciile 
trimiteau, aşa era obiceiul, de fiecare dată, de câte nouă ori, 
nouă cai. Impăratul primea, cu ocazia acestei sărbători, nu mai 
puţin de o sută de mii de cai albi. 

Ningea uşor: fulgi diafani pluteau prin aerul rece. Aşima 
stătea, înfofolită în blana ei, la marginea drumului. „Mica 


bijuterie” o trage de mânecă şi strigă foarte emoţionată: „Vin. 
Uitaţi-vă acolo!” 

Capetele mulţimii înghesuite se întoarseră în direcţia porţii. 

Veneau elefanții. Acoperitori aurii, de mătase, brodate cu 
figuri de animale şi păsări erau puse pe spinările lor cenuşii şi 
atârnau aproape până jos, de ambele părţi. Fiecare elefant 
purta două dulăpioare cu vase de aur şi de argint şi alte 
tacâmuri, pentru sărbătoarea din palatul imperial. Vederea 
enormelor animale, care păşeau gânditoare, făcu să amuţească 
toate conversațiile. Cinci mii de elefanţi trecură prin faţa ochilor 
uimiţi ai mulţimii. Apoi urmară cămilele, încărcate în acelaşi fel, 
cu obiecte preţioase. 

Aşima nu putea uita această desfăşurare de bogății, dar ea nu 
uita nici ceea ce Marco îi povestise despre serbare, în ziua 
imediat următoare, şi când ea fusese fericită că nu îmbrăcase 
un veşmânt alb. 

Seara când, la lumina nenumăratelor făclii şi lumânări, 
nobilimea aranjată după rangul ce-l avea, cavalerii, astrologii, 
medicii şi şoimarii, ofiţerii armatei, guvernatorii, miniştri şi alţi 
mari dregători intrară în marea sală de recepţie, ca să-şi ocupe 
locurile cuvenite la masă, se iscă o rumoare, şoapte tainice, 
exclamaţii răutăcioase sau mânioase printre curtenii îmbrăcaţi 
în alb; pentru că unul dintre ei purta un veşmânt roşu, de 
mătase, brodat, cu mâneci căzând largi spre pământ şi se 
apropie cu obrazul neclintit de împărat: era Hiu-Heng, învățatul 
chinez. 

Se făcu o linişte de moarte, când îngenunche în faţa 
împăratului şi se înclină de trei ori. 

Ahmed abia putu să-şi ascundă zâmbetul triumfător. 

Obrazul lui Kublai han se întunecă; se gândi mult, apoi se lăsă 
domol spre spate în fotoliu, îşi rezemă bărbia în mână. Şi privi 
peste adunarea tăcută şi albă. Nimeni nu îndrăznea să spună 
vreun cuvânt. Făcliile îşi revărsau lumina peste colonade şi 
peste feţele celor prezenţi, vasele scânteiau, iar fu gurile 
sculptate sau pictate de pe pereţi şi de pe plafon se trezeau la o 
tainică viaţă. 

La ce se gândea Sutu-Bogdo, trimisul zeilor? Ochii lui scrutau 
obrazul bătrânului său învăţător Hiu-Heng. Dar rămase pentru el 
de nepătruns, aşa cum de nepătruns îi rămăsese şi sufletul 
poporului, pe care-l supusese cu puterea armelor, oricâtă silinţă 


îşi dăduse. Hiu-Heng era singurul care-i vorbea sincer şi pentru 
acest motiv îl preţuia. Dar cum putea să îndrăznească, să-i 
încalce ordinul în forma asta şi în mod atât de public? 

Kublai han se îndreptă în scaun. În ochii lui ardea un foc 
mocnit când zise cu o voce stăpânită: „Hiu-Heng, trebuie să ştii 
că ţi-e capul în joc. De ce nu porţi veşminte albe, când EU, 
împăratul, v-am poruncit să purtaţi?” 

Lumânărării şi făclierii se opriră pe loc. Ahmed îşi mângâia, 
într-o nervoasă încordare, barba. Lucrurile stăteau prost pentru 
Hiu-Heng. O mie de perechi de ochi se îndreptară spre obrazul 
învățatului chinez. 

Hiu-Heng zise: „Am avut un fiu, maiestate. A căzut, când 
trupele voastre au cucerit Kambali. După moartea lui am purtat 
un an întreg un veşmânt alb din cânepă groasă. Cum aş putea 
deci să îmbrac la marea voastră serbare un veşmânt alb? Roşu 
este culoarea fericirii la poporul meu. In cinstea Maiestăţii 
voastre port astăzi un veşmânt roşu”. 

Se auzi un murmur de glasuri. Dşambuik-Hatun, care şedea la 
stânga împăratului, se aplecă spre el şi îi spuse câteva cuvinte 
la ureche. Fruntea îi era roşie de mânie. 

Kublai han ridica mâna. Imediat se făcu iarăşi linişte în sală 
„Oare nu are dreptate să poarte un veşmânt roşu? Roşu este 
culoarea fericirii la catai. Aşadar poruncesc ca toţi cataii să 
poarte în ziua aceasta un veşmânt roşu. Ceilalţi însă vor trebui 
să poarte unul alb. Aceasta e porunca mea”. 

Ahmed îl învălui pe Hiu-Heng cu o privire plină de ură. 

La sărbătoarea albă se gândea Aşima, acum când şedea în 
bolta de verdeață şi desena cu vârful piciorului contururile unei 
pete de soare, pe nisip. În fond, nici nu şi-ar putea dori o viaţă 
mai bună. O avea pe „Mica bijuterie” micuța şi vesela 
cameristă, care îi ţinea de urât, când era singură. Bineînţeles că 
nu putea să cânte toată ziua sau să exerseze la harfa cu şapte 
corzi... Ce tăcere era în casă. Poate că el s-a culcat, să fie 
odihnit pentru diseară, la cine ştie ce serbare. 

Intrarea în bolta de verdeață încadra un peisaj admirabil, 
luminat de soare; în faţă, înfloreau nenumărate flori pe pajiştile 
îngrijite; la dreapta, tufişul de iasomie se oglindea în apă, iar în 
spate era un măr încărcat cu fructe coapte. Bucata de cer, era 
de un albastru transparent. Nu se mişca nicio creangă, ici şi colo 
se legăna câte o tulpină de floare pe care se aşeza sau de pe 


care-şi lua zborul vreo gâză. 

Atunci auzi vocea lui Marco: „Aşima, unde eşti?” 

Şi ei i se păru că suna oarecum îngrijorat, rămase în umbră şi 
aşteptă. Cum ar fi şi putut să iasă aşa brusc, în lumina aşa de 
vie a soarelui? Nu era oare obosită? Aproape i se închideau 
ochii. Acum el stătea, bineînţeles, în faţa uşii şi devenea 
nerăbdător, nici nu trebuia să-şi închidă ochii ca să-i vadă în 
minte fiecare trăsătură a obrazului. 

„Aşima!” 

El se apropia cu paşi grăbiţi de boltă, iar ea se aşeză pe 
bancă şi-şi întinse braţele. 

Silueta lui acoperi lumina. 

„Ai flori în păr, Aşima. Ce frumos arată!” 

„Ah, am adormit puţin. Eşti de multă vreme acasă, Marco?” 

Emoţionată, privea pe alături de el. Părul ei greu şi negru îi 
apăsa pe gât. Văzuse florile. O bucurie fierbinte îi coloră obrajii, 
dar când îi văzu faţa, simţi că el se îndepărtase deja de tăcuta 
boltă. 

De fapt nu era vina lui, dacă avea aşa de puţin timp, îl 
înţelegea, dar ar fi putut şedea puţin lângă ea. Nu era felul lui, 
poate s-ar plictisi doar lângă ea. Mişcările lui repezi, trădau, că 
se grăbeşte. 

„Vino repede în casă, Matteo trebuie să vină cu mine la 
împărat. Împăratul ne aşteaptă, Aşima”. 

Plecă cu el, prin grădină, spre casă. Işi scoase florile din păr, 
şi le lăsă să cadă în apă. Nu era curioasă, ce căutau, Matteo şi 
Marco, la împărat: căci nu bănuia cât de mult va fi influenţată 
soarta ei de această convorbire. 


Marco lua parte pentru prima oară la o şedinţă a Tai-ului. Tai- 
ul era curtea superioară de judecată care conducea afacerile 
armatei. Din el făceau parte doisprezece prinți tătari. Ei 
prezentau împăratului propunerile de avansare sau de destituire 
a conducătorilor de trupe, decoraţii, mutărilor de trupe dintr-o 
provincie a imperiului în alta, şi îl sfătuiau cu ocazia războaielor. 
În afară de membrii Tai-ului mai veniseră şi Ahmed, Hiu-Heng, 
un astrolog, un sotnic, Marco şi Matteo. Kublai han permise 
domnilor să ia loc pe perne. 

Prinții tătari se aşezară în semicerc strâns în jurul împăratului 
şi întorceau spatele celorlalţi. Servitorii treceau tăcuţi şi serveau 


cumis, lapte şi vin de orez. Marele han făcu semn sotnicului, un 
tătar lat în umeri, chel, făcând parte din tribul Kereiţilor. 

„Acum povesteşte-ne, ce ai văzut şi ai auzit în Tipangu. Nu 
uita nimic, trebuie să ne spui tot”. 

„Eternă maiestate, voi cel mai puternic stăpânitor de pe 
întreg pământul, stăpân peste ţările de la răsărit până la apusul 
soarelui, împărat al uriaşului imperiu catai, i-aţi trimis pe 
Onghan şi Yeke Tşeren spre insula Tipangu. Ea se află în 
oceanul cel mare. Am plecat cu corabia, eu, Onghan şi Yeke 
Tşeren, un tâlmaci şi o sută de războinici, aşa cum aţi poruncit, 
ca să cerem domnitorului străin supunere şi tribut. 

După nouăsprezece zile am ajuns pe o insulă şi am spus. 
„Vrem să vorbim cu regele vostru. El trebuie să se supună celui 
mai puternic stăpânitor de pe pământ, Marelui han Kublai, şi să-i 
plătească tribut”. Ei au spus: „Vâsliţi atunci mai departe spre 
răsărit. Atunci veţi ajunge la insula cea mare unde domneşte 
regele nostru”. 

Aşa că am mai vâslit câteva zile până când am acostat în 
Tipangu. Onghan şi Yeke Tşeren au plecat cu doi războinici şi cu 
tălmaciul la palatul domnitorului. Acoperişul palatului este 
acoperit cu plăci groase de aur şi plafoanele dinăuntru sunt tot 
de aur. Asta am văzut-o. 

Am trecut prin multe săli şi camere. În ele se găseau mese 
micuţe făcute din aur curat. 

Onghan a zis către Yeke Tşeren: „Astea trebuie să i le 
povestim lui Kublai han, stăpânul stăpânilor. Niciodată n-am 
văzut asemenea bogății”. 

Regele din Tipangu însă nu a voit să-i primească pe Onghan şi 
pe Yeke Tşeren. „Ei trebuie să meargă la Tokimune. Ce vor ăştia 
de la mine?” Aşa că am mers în alt palat, la Tokimune. Acesta 
era ministru preşedinte. Onghan şi Yeke Tşeren îi predară 
scrisoarea maiestăţii Voastre. Tokimune o citi imediat. „Cine 
sunteţi voi, de aveţi asemenea pretenţii neruşinate?” zise el. 
Onghan îi răspunse: „Suntem trimişi ai celui mai puternic 
stăpânitor al pământului, Marele han Kublai, împăratul cataiului. 
Dacă îi îndepliniţi cererile, o să vă fie binevoitor, altfel o să 
ocupe ţara voastră prin luptă”. 

Atunci Tokimune se înfurie. „Luaţi pe cei doi şi tăiaţi-le 
capetele! Pe cel chel şi pe ceilalţi lăsaţi-i să plece. Trebuie să se 
întoarcă şi să aducă la cunoştinţa marelui han, răspunsul 


nostru”. Aşa a spus el. Onghan şi Yeke Tşeren au fost imediat 
executaţi, iar noi am fugit repede la corabia noastră şi am 
părăsit portul. Acesta e tot adevărul”. 

Chelul se aruncă la pământ în faţa împăratului. 

Kublai han îl ascultase fără să-şi trădeze gândurile. Cei 
doisprezece miniştri ai Tai-ului şedeau cu feţele pline de 
mândrie pe pernele lor, cu ochii lor oblici şi înguşti nemişcat 
îndreptaţi spre marele han. 

„Tot acoperişul e din aur, ziceai?” întrebă împăratul după o 
lungă gândire. 

„Am văzut cu propriii mei ochi, maiestate”. 

Kublai han se întoarse brusc înspre învățatul catai: „Ce spui 
Hiu-Heng?” 

„Tipangu este situat în mijlocul oceanului Armatele maiestăţii 
voastre sunt obişnuite să lupte pe uscat”. 

„Ahmed, spune-mi părerea ta”. 

„Moartea lui Onghan şi a lui Yeke Tşeren, cei doi viteji, trebuie 
răzbunată”. 

„Bine”, zise împăratul. „Acum ieşiţi afară şi aşteptaţi ce voi 
hotărî EU”. 

Kublai han rămase împreună cu miniştri Tai-ului în sală, 
ceilalţi se retraseră în anticameră şi discutau încet. 

Matteo care înţelegea binişor limba străină, pricepuse 
cuprinsul raportului. Viaţa în oraş şi călătoriile în ţinuturile 
învecinate făcute împreună cu Nicolo şi Maffio Polo, de multă 
vreme nu-i mai plăceau. Acum întrevedea posibilitatea să 
ajungă în sfârşit din nou pe mare, să stea la cârma unui vas, 
sau, de ce nu, să plece chiar în calitate de căpitan. Nu era făcut 
pentru neguţătorie, cu aşa ceva trebuiau să se ocupe Nicolo şi 
Maffio Polo, care strânseseră, deja, o importantă avere. 

Lui îi erau dragi cerul înalt şi aerul sărat al mării, vântul şi 
velele bine umflate, această minunată viaţă de marinar, strâmtă 
şi totodată vastă. Kambali era prea zgomotos pentru el. Casa în 
spatele celor trei ziduri îi părea prea liniştită. Lunga vară 
fierbinte, cu vânturile fierbinţi venind din est de unde aduceau 
cu ele nisipul marelui deşert, nu îi schimbau dispoziţia. El nu era 
făcut să stea toată ziua în cameră şi să bea vin de orez din 
ceşcuţe diafane. 

Oceanul nu era la o depărtare mai mare de Kambali de patru 
zile de drum, dar Matteo, în toţi anii aceştia, nu fusese decât o 


singură dată pe coastă şi văzuse golful cu valurile-i învolburate 
şi cu corăbiile lui cu pânze. Ce lucru divin era marea! Strălucea 
pretutindeni în splendide culori, se revărsa în valuri sclipitoare 
peste plajele nisipoase, înconjura insule înverzite, pe care încă 
nu le văzuse ochi de om, şi pe care le păzea ca pe nişte 
nepreţuite daruri pentru marinarii curajoşi. 

Dacă nu s-ar fi gândit la Aşima şi la Marco, care-l aşteptau în 
Kambali, ar fi plecat de mult, ca simplu marinar, cu prima 
corabie. 

Veneţia era atât de departe, încât pur şi simplu le durea, când 
te gândeai la asta. In vise, însă, era aproape: întâi apărea ca un 
peisaj, cu colonade colorate, case, poduri şi canale, şi-apoi 
începea să prindă viaţă; corăbiile pluteau pe canalul San Marco 
spre portul care conducea spre mare; nenumărate bărci şi luntrii 
de pescari pluteau pe lagună, sunetele clopotelor cădeau ca 
nişte lovituri argintii de ciocan peste străduţe, iar o barcă 
neagră cu vele roşii se lupta cu valurile într-o noapte 
furtunoasă. Vise! 

Dar ce-l reţinea în Kambali? Ar putea să-şi cumpere la Veneţia 
o corabie, şi încă multe alte lucruri; pentru că îşi câştigase, cu 
ajutorul marilor neguţători, o avere bunicică. 

Îl reţineau insulele înverzite, speranţa unei călătorii plină de 
aventuri, care cerea curaj şi îndrăzneală, nostalgia după trăiri 
deosebite... Şi toate astea se găseau acum aşa de aproape că le 
puteai atinge cu mâna, dar totul atârna de hotărârea mânarului 
prinţ tătar. 

„l-ai spus că sunt un bun marinar?” întrebă Matteo pentru a 
treia oară. 

„l-am spus că eşti vestitul căpitan Matteo, proprietarul bărcii 
negre, cel mai bun marinar care există pe pământul ăsta, al lui 
Dumnezeu”, răspunse Marco zâmbind. 

Hiu-Heng stătea drept, în faţa peretelui sculptat. Nimeni n-ar 
fi putut să spună cât e de bătrân. Marco simţea respect faţă de 
învățatul chinez, dar o ciudată timiditate îl reţinea să se apropie 
de învăţat, cu toate că ar fi dorit-o. 

Sotnicul chel, şedea într-o posomorâtă aşteptare pe un scaun, 
şi privea îngândurat în gol. Trupa lui se găsea la câteva mile 
depărtare de Kambali. Soldaţii trăiau în corturi şi, în afară de 
serviciul lor militar, se mai ocupau şi cu creşterea animalelor, 
ceea ce le aducea un venit apreciabil. Laptele, carnea şi pieile, 


le aduceau în oraşele din apropiere şi le schimbau pentru 
mărfuri de tot felul. În afară de asta primeau din partea 
împăratului o soldă acceptabilă. Dacă vreun chinez îndrăznea să 
se revolte, când le cereau grâu, carne sau alte lucruri, îl aranjau 
în aşa fel încât nu mai uita toată viaţa. 

Chelul era fericit că scăpase cu pielea întreagă din insula 
Tipangu şi nu dorea nimic altceva, cu mai multă ardoare decât 
să-şi poată continua viaţa tihnită din campamentul de corturi. 
Strănepoţii lui Gingis-han nu mai erau însufleţiţi de acelaşi spirit 
războinic, ca înaintaşii lor, însă puterea lor era încă mare, ca să 
înăbuşe prin iuţimea cailor lor şi prin forţa armelor răscoalele 
chinezilor, ce se aprindeau ici şi colo. 

Ministrul Ahmed se alătură lui Marco şi Matteo. Reuşise să 
câştige simpatia lui Marco. Marco îl socotea un credincios 
servitor al împăratului şi om de stat priceput, de aceea îi părea 
rău de tensiunea dintre Ahmed şi Hiu-Heng. Considera c-ar fi 
mai bine, dacă ei ar fi de acord în afacerile statului. 

„Împăratul o să-mi urmeze sfatul”, zise ministrul Ahmed. „Şi 
dumneata Beg Matteo o să-ţi câştigi o faimă nemuritoare”. 

„Sfatul durează mult”, zise Matteo. 

Ahmed se întoarse spre Marco: „Nu v-ar face plăcere să luaţi 
parte la expediţie? O, am uitat că dumneata rămâi mai cu 
plăcere în preajma maiestăţii sale”. 

Marco îl examină pe Ahmed cu o privire iute. 

„Am să fac ceea ce doreşte maiestatea sa”, zise. 

Ahmed aprobă din cap. 

„Mi-ar părea rău să vă văd părăsind Kambali, Beg Polo”. 

Astrologul împăratului şedea, plin de importanţă, în faţa 
astrobalului său, pe care erau notate planetele şi orele când 
treceau meridianele, şi diferitele lor aspecte, pentru tot anul în 
curs. Îşi aranjă tăbliţa pătrată şi căută să citească de pe căile şi 
poziţiile planetelor, care ar fi timpul cel mai favorabil pentru 
plănuita expediţie. Era un astrolog renumit, nu se putea nega că 
unele epidemii, cutremure, conspirații, furtuni, inundaţii şi alte 
evenimente crâncene sau fericite, pe care le prezisese, prin 
cuvinte vagi şi confuze, se îndepliniseră, câteodată. Şi asta îi 
mărise faima. 

Cuvintele lui Ahmed îi răpiseră lui Marco liniştea. Bineînţeles 
că-l tenta această expediţie plină de aventură, tot aşa ca şi pe 
Matteo, dar erau şi alte lucruri ce trebuiau luate în consideraţie. 


Tatăl şi unchiul său erau adesea plecaţi. Şi-apoi își aduse aminte 
că îi comandase lui Monsieur Guillaume Boucher, bijutierul curţii 
lui Kublai han, o bijuterie... Kambali era un oraş interesant. 
Niciun alt oraş nu i-ar oferi atâtea lucruri care meritau să fie 
cunoscute. Putea să se lase zăpăcit de acoperişuri şi mese de 
aur? 

Într-o zi o să-i spună Aşimei: „Acum te duc la Kunming, oraşul 
strălucitoarei splendori”. Probabil ea se gândea că el îşi uitase 
promisiunea, dar el îşi amintea, adesea, de seara când ea îi 
spusese „În Kunming florile înfloresc tot anul” 

Sigur ei îi era dor de ţară, dar nu venise încă vremea pentru 
călătoria în sudul ţării. Generalul Bayan, pe care-l porecliseră, 
cel cu o sută de ochi, cucerise, după ani întregi de lupte, bogata 
şi splendida provincie Manji, din sudul Chinei. Împăratul Sung 
fusese răsturnat. Manji se afla acum în mâinile lui Kublai han. 
Chiar şi Kunming aparţinea acum stăpânirii sale. Dar era mai 
înţelept să aştepţi până când ţara îşi va reveni după pustiirile 
aduse de război. 

Două flori de iasomie în păr, erau mai scumpe decât 
acoperişurile de aur. 

Monsieur Boucher, maestrul bijutier de la Paris, îi promisese 
să-i facă cea mai frumoasă brățară, care ar fi ieşit vreodată pe 
uşa atelierului său. 

„Frumoasa fată din casa voastră o să fie mâhnită dacă 
părăsiţi Kambali”, zise Ahmed către Matteo. „Am auzit că o iubiţi 
ca pe fiica voastră”. 

Matteo se îndreptă şi îl privi pe puternicul ministru, fără sfială. 
Ahmed era un bărbat zvelt, de statură mijlocie, capul îi ajungea 
până la umărul lui Matteo. 

„Este întocmai cum spuneţi, domnule ministru”. 

Peste trăsăturile lui Ahmed se zugrăvi un zâmbet cuceritor. 

„Vă înţeleg. Dorul de mare nu vă lasă nicio clipă de linişte. Şi 
eu doresc uneori să fiu departe de Kambali”. 

Îşi duse mâinile la spate şi merse în celălalt capăt al 
anticamerei. Stătea acolo în lumină şi nimeni nu bănuia ce 
gânduri îl frământă. 

În spatele uşilor înalte şi întunecate, Tai-ul îşi ţinea sfatul şi 
hotăra asupra vieţii şi morţii a zeci de mii de oameni. 

Un soldat din gardă îl strigă pe Hiu-Heng, Ahmed şi pe 
astrolog. Prinții tătari se plimbau, discutând în surdină, prin 


anticameră. Chelul sări în picioare şi-şi aplecă spinarea. Se 
înclinară şi Marco şi Matteo. 

După o chinuitoare aşteptare apăru în sfârşit Ahmed. 

„Maiestatea Sa împăratul v-a numit căpitan al unei corăbii, 
Beg Matteo”, zise el cu o rezervată amabilitate. „Norocul să vă 
fie alături în serviciul puternicului nostru stăpân, marele han 
Kublai.” 

Marco şi Matteo părăsiră palatul cu sentimente împărţite. 
Lungile umbre ale serii cădeau pe aleile parcului. N-aveau poftă 
să se urce în lectici, şi făcură semn purtătorilor, care-i 
aşteptaseră, să se întoarcă singuri. Voiau să se mai plimbe puţin 
pe străzi. 

„Pentru Aşima, să nu-ţi faci griji”, zise Marco. 

Prietenul tăcu. Soarele îi bătea din spate. Peste tot pe 
marginea drumului stăteau turgaunzii împăratului, înarmaţi cu 
arc şi săgeți şi cu lănci ascuţite. 

„Cu mulţi ani înainte am fost soldat al regelui Spaniei”, zise 
Matteo. „Am dezertat fiindcă nu-mi plăcea să mă târâi pe 
drumuri îmbrăcat într-o uniformă tărcată... Aşa, că mă înţelegi, 
Marco? întrebă el şi fără să mai aştepte răspunsul, continuă: 
„Nu-s eu un marinar cum nu se poate mai bun? Dar republica 
San Marco nu mi-a încredinţat niciodată o corabie, căci nu eram 
copilaşul unui patrician. Acum însă împăratul ăsta galben mi-a 
încredinţat una. Părul meu deja e cărunt, Marco”. Il cuprinse 
brusc, fericit, pe Marco pe după umeri. „Uită-te la mine, acum 
sunt cu adevărat căpitanul Matteo. Auzi: Căpitanul Matteo. Zi şi 
tu o dată”. 

„Căpitan Matteo!” 

„Dar nu te bucuri deloc, Marco”. 

„Ba da”, zise Marco. 

Umbrele lor li se întindeau înainte, cea lata a lui Matteo cea 
zveltă cu o jumătate de cap mai scundă, a lui Marco. [iglele 
glazurate ale acoperişurilor străluceau verzi, galbene, cafenii. 
Litiere, cu perdelele trase, treceau pe lângă ei. 

De acum Matteo o să plece. Dar când se va întoarce oare? 

Un bărbier rădea capul unui bărbat. Un frânghier împletea în 
faţa atelierului său. Într-o fierărie plină de fum, ardea un foc 
liber, iar ciocanele băteau fierul fierbinte. Rădăcini de viaţă 
lungă, ierburi, oase de tigru în vin roşu şi medicamente de soiul 
ăsta ţi se ofereau într-o farmacie. Suna şi răsuna, se auzeau 


strigăte şi murmurul a mii de conversații. Pe deasupra mulţimii 
imense, de necuprins cu privirea, plutea un nor de praf. 

„Muncesc de dimineaţa până seara”, zise Marco. „Harnici 
oameni!” 

„Mă întorc, curând, înapoi”, zise Matteo. 

Apoi trecură prin curţi şi grădină, pe lângă bazinul cu pești 
aurii, şi intrară în casă. 

„Ne-am întors, Aşima”, zise căpitanul Matteo. 

Nu se mai simţea nimic din marea lui bucurie. 


NOPȚI TĂCUTE CA MORMÂNTUL 


Focul din fierărie ardea. Flăcărui albastre săltau pe deasupra 
bucăţilor de cărbune. Când curentul de aer, din foaie, trecea 
printre cărbuni, se ridica o flacără galben-roşiatică, ca lumina 
atelierul înnegrit de fum, faţa fierarului şi a tânărului său ajutor 
Su-lien-tsang. Fierarul purta peste bustul lui gol şi vânjos un şorţ 
de piele. Două răni cicatrizate, asemenea semnelor care înfierau 
criminalii, îi marcau obrajii. 

Su-lien-tsang mânuia foalele, iar fierarul ţinea, cu un cleşte, o 
bucată de fier în foc. Atelierul era deschis înspre stradă. Soarele 
de seară zugrăvea pe pavaj umbrele caselor de lemn cu etaj, ale 
gheretelor şi ale copacilor. 

Din ţeava unei fântâni curgea un fir de apă, şi când razele 
întâlneau suprafaţa apei strălucitoare o făcea să tremure. Femei 
şi fete veneau cu ulcioare, le aşezau sub firicelul subţire şi 
stăteau de vorbă. Un bărbat îşi aduse măgăruşul de povară la 
jgheabul de piatră şi aşteptă răbdător până când animalul îşi 
potoli setea. 

Fierarul scoase din foc fierul încălzit până la alb, îl puse pe 
nicovală şi începu să-l modeleze, lovindu-l puternic cu ciocanul 
până-i dădu forma dorită. Atunci îl aruncă peste celelalte bucăţi 
de fier de lângă nicovală, îşi şterse sudoarea de pe faţă şi privi 
afară pe stradă. Priveliştea peisajului cunoscut şi familiar, îi 
încălzi inima şi totodată îl întristă. Oamenii treceau prin faţa lui, 
ca pe o scenă, în veşminte multicolore unii, însoţiţi de servitoare 
şi servitori, care le deschideau drum prin mulţime, alţii în haine 
cârpite cărând greutăţi pe umăr, atârnate în cumpănă, oferindu- 
şi mărfurile sau serviciile cu voci puternice sau cu răsunătoare 
clinchete de clopoței, şi în cele din urmă nenumăraţii cerşetori 


îmbrăcaţi în zdrenţe, scotocind prin gunoaiele din spatele 
gheretelor negustorilor, în nesfârşit război cu câinii flămânzi. 

Pe prăvăliile şi dughenele negustorilor, a ghicitorilor, a 
cititorilor în stele şi a scribilor, atârnau pânze roşii cu inscripţii 
mari albe, care dădeau peisajului multicolor un aer oarecum 
impozant şi strălucitor de viaţă. 

Su-lien-tsang se opri din lucru şi îşi întinse capul pentru a 
percepe prin auz ceea ce ochilor lui stinşi nu-i fusese dat 
niciodată să vadă. Lumea se construia în el, bazată pe datele 
auzului şi ale pipăitului, pe ale mirosului şi ale amintirii unei 
lumini, care era atât de frumoasă încât şi acum se înfiora când 
şi-o amintea. Era aşa de departe în urmă, încât nu ştia dacă 
provine din primele zile ale copilăriei lui sau dintr-o lume 
dinaintea existenţei lui pământeşti. Uneori se aşeza în curtea 
din spatele atelierului şi cânta dintr-un fluier de bambus. 

Focul din fierărie dogorea. 

„Vine seara, Şu”, zise Wang fierarul, „du-te la prietenii tăi”. 

„Merg în curte, tată Wang”. 

Şü găsi cu paşi siguri portiţa. Şi în curând Wang auzi sunetele 
dulci ale fluierului de bambus. 

„Tu nu vezi, Șu, dacă e zi sau noapte, dar când cânţi la 
fluierul tău de bambus, intră regele jadului în fierăria mea şi stă 
de vorbă cu mine”. 

Bucăţile de fier de lângă nicovală, aveau formă de vârfuri de 
lănci şi de săbii. Pe când Wang era copil şi se juca în faţa 
fierăriei tatălui său, Kambali se mai numea Yen-King şi era 
reşedinţa „Fiului Cerului”. Atelierul era situat lângă o apă; când 
Wang avea timp se aşeza în iarba verde şi arunca mici pietricele 
în apă sau sculpta corăbioare din lemn de bambus. Apoi Kublai 
han cuceri oraşul şi se numi pe el „fiu al cerului”. 

La început nu se schimbară multe. Într-o zi însă zbură din 
gură în gură o veste de neconceput: toţi chinezii trebuiau să 
părăsească Kambali, ca să fie strămutați pe celălalt mal al 
fluviului, acolo unde se găsea palatul împăratului. Zeci de mii de 
meseriaşi şi muncitori au fost strânşi din Kambali şi din 
împrejurimi şi, în jurul palatului imperial, apăru oraşul Taidu. 

Oraşul cel nou căpătă forma unui pătrat şi măsura în 
perimetrul douăzeci şi patru de mile, fiecare latură fiind lungă 
de câte şase mile. Fu înconjurat de ziduri albe şi groase, cu câte 
trei porţi pe fiecare latură. Peste fiecare poartă şi între porţi 


apărură clădiri frumoase, unde erau păstrate armele oraşului. 
Douăsprezece mii de soldaţi îi păzeau zidurile puternice. 

Străzile largi erau drepte şi legau între ele porţile oraşului. Pe 
cele două părţi ale ei se găseau dughene şi prăvălii. Toate 
terenurile erau pătrate şi stăteau aliniate unul lângă altul. 
Oraşul cel nou semăna, prin regularitatea lui, cu o mare tablă de 
şah. In centru, pe o clădire înaltă atârna un clopot, care o dată 
cu căderea întunericului, era tras la anumite intervale de timp. 
După a treia bătaie a clopotului nimeni, fără o anumită 
aprobare, nu mai avea voie să se afle pe străzi sau ulicioare, 
afară de cazul când un bolnav grav avea nevoie de ajutor. 
Atunci un servitor cu o lampă aprinsă, trebuie să-i meargă 
înainte. 

Odată cu întunericul cobora peste oraşul uriaş, care ziua 
semăna cu un furnicar în plină activitate, o linişte de mormânt. 
Paza, formată din treizeci, patruzeci de bărbaţi, trecea prin 
străzile părăsite şi căutau persoanele care ar fi îndrăznit să 
nesocotească severa interdicţie. Cel ce era prins era dus imediat 
la închisoare, iar a doua zi trebuia să răspundă în faţa 
judecătorului. Cum toţi funcţionarii erau ca şi judecătorii, 
mongoli sau străini din ţările dinspre apus, călcarea legilor de 
către chinezi era pedepsită cu cea mai mare asprime. 
Vagabondajul prin noapte era de cele mai multe ori pedepsit cu 
lovituri de baston, ce duceau, uneori la moartea pedepsitului. 

Tatăl lui Wang trebuise, atunci, să-şi părăsească fierăria şi să- 
şi preia locuinţa sub severa pază a gărzilor şi a soldaţilor, în nou 
clăditul Taidu. Numai puţini catai bogaţi, care se bucurau de 
încrederea stăpânitorilor mongoli, putură să rămână în oraşul 
vechi. Dar în curând Taidu crescându-i mereu populaţia, trecu 
peste porţile oraşului, în faţa fiecărei porţi apăru câte o 
suburbie, care crescu repede şi se uni suburbiile învecinate, aşa 
că în jurul zidurilor apăru un nou oraş, mai mare decât cel 
dinlăuntrul lor. 

In suburbii locuiau negustorii străini şi meseriaşii. Ei se mutau 
odată cu curtea lui Kublai han de la Kambali la Sangtu şi de la 
Sangtu, din nou la Kambali. Ei veneau din toate provinciile, din 
Katai sau din ţările vestului îndepărtat, ispitiţi de bogăţiile de 
basm ale lui Kublai han şi în speranţa că, graţie unor afaceri 
bune, vor face în scurt timp avere. 

Ospătării, hanuri şi caravanseraie mărgineau drumul cam pe 


o lungime de o milă; pentru fiecare popor stătea la dispoziţie o 
clădire sau mai multe. Când veneau la Marele Han, ambasadori 
sau mari neguţători din ţări străine, obiceiul era să fie găzduiţi 
pe socoteala împăratului. Ahmed, ministrul de finanţe, se 
îngrijea mereu de noi surse de venituri pentru a acoperi 
cheltuielile mereu în creştere ale curţii. Impozitele pe care 
trebuia să le plătească populaţia catai, pentru drojdia albă, 
grâu, lemn, porțelan, dude, cărbuni, mătase şi lână, fructe 
uleioase, impozitele pe terenuri şi ale meseriaşilor se dublaseră 
de mai multe ori, iar preţurile pentru mărfurile de uz zilnic 
creşteau din lună în lună; o greutate de sare ajunsese la 
nemaiauzitul preţ de 15 liang. 

Focul din fierărie se stinsese. Wang îşi scoase şorţul de piele, 
îşi îmbrăcă haina de bumbac şi se aşeză în faţa atelierului. 
începea să se însereze. Încă mai strălucea firul subţire de apă. 
lar pe oglinda mişcătoare a apei dansau luminiţe aurii. 
Vânzătorii ambulanți îşi împachetau mărfurile, iar negustorii îşi 
încuiau prăvăliile. Trecu un cântăreţ bătrân şi distins. Wang îl 
salută cu respect. 

Şi deodată seara abia presimţită, fu prezentă; un dangăt greu 
de clopot răsună peste zgomotul înăbuşit al străzii. Cântecul 
dulce al fluierului de bambus amuţi. Isteţul cofetar veni şi-i 
aduse prietenului prăjituri. 

„Mănâncă, Wang”, zise el. Privi în jur şi apoi şopti: „La 
noapte... Nu uita! Trebuie să mă grăbesc. Somn uşor Wang”. 

Se întunecă. Un domn străin, elegant îmbrăcat, mergea 
aproape de zid. Îşi grăbi paşii, când zări semnele de pe faţa 
fierarului. 

„Ce voia Li, cofetarul? întrebă ȘŞu cel orb. „l-am auzit vocea”. 

Wang tăcu. Simţea încă privirile străinului. Atunci clopotul cel 
mare bătu a doua oară. Fierarul râse amar. 

„Păziţi-vă, sunt un criminal!” zise către un bărbat care-şi 
bătea măgarul încăpățânat. 

„Ce-ai păţit, tată Wang?” întrebă copilul mâhnit. 

„Li ne-a adus nişte prăjituri bune. Mănâncă. A trecut un străin, 
altceva nimic”. 

„Îţi mulţumesc, tată Wang.” 

Clopotul bătu a treia oară. Străzile marelui oraş se întindeau 
părăsite în amurgul întunecat. Ardeau lămpi cu lumină tulbure. 
Nu bătea vântul, iar liniştea accentua impresia unei nemărginite 


pustietăţi. Doi arcaşi tătari stăteau de gardă în faţa turnului 
unde era clopotul. Gândurile lor rătăceau. Prin ferestrele de 
hârtie şi crăpăturile din lemnul caselor străbăteau slabe raze de 
lumină, o companie de poliţişti trecu în şiruri desfăşurate pe 
strada principală. „Mergeţi la culcare, măi broaşte țestoase 
leneşe!” strigă unul din ei cu obrăznicie şi lovi cu coada lăncii 
într-o poartă de lemn, ceilalţi râseră. 

Un bărbat aşteptă, într-o stradă lăturalnică, până când trecu 
patrula. Statura lui înaltă cu umerii înguşti şi aplecaţi înainte 
părea oarecum şubredă. Obrazul îi era în întuneric. Mergea în 
umbra zidurilor, păşind cu grijă. Acolo unde străduţa dădea în 
larga stradă principală, se opri. O clipă, cât o bătaie de inimă, 
lampa de petrol lumină capul necunoscutului. O mască neagră îi 
acoperea fruntea, tâmplele şi nasul. El aşteptă până când 
strigătele patrulei nu se mai auziră, se uită în dreapta şi stânga 
şi fugi pe partea cealaltă a străzii. 

Atelierul lui Wang zăcea în întuneric. În spatele uşii, ce dădea 
de-a dreptul în stradă, respira orbul Și. El auzea, ceea ce 
nimeni afară de el nu putea auzi. Un şobolan ieşi din gaura lui, 
se repezi la o frunză de varză din grădină şi începu s-o roadă. 
Doi bărbaţi se căţărară peste zid, îşi opriră paşii în curte, iar 
unul şopti respirând greu: „Am sosit”. Uşa scârţâi. Acum intrau 
înăuntru. 

Acestea erau zgomotele apropiate. Dar $u auzea de 
asemenea, ceea ce se întâmpla cu mult mai departe. Auzul lui 
era atât de ascuţit, încât putea aprecia cu precizie depărtarea 
de la care se auzeau zgomotele. Acum patrula se afla la turnul 
cu clopote. 

Şü auzi paşii uşori, în acelaşi timp cu lătratul câinelui din 
grădina din vecini. Deschise uşa şi necunoscutul cu mască intră 
în atelierul întunecat. 

„Condu-mă la Wang”, porunci el. 

„Veniţi, stăpâne”. 

Fierarul, cofetarul Li, pantofarul Wu şi purtătorul de litiere 
Yang stăteau chirciţi în jurul unei lămpi de petrol. Lumina nu 
ajungea mai departe de feţele şi genunchii lor. Celelalte obiecte 
din cameră erau în întuneric. În faţa ferestrei era o scândură. 

„Eu sunt curierul cunoscut”, spuse bărbatul. „Nu vă sculaţi şi 
ascultaţi-mă”. Se uită spre orbul Şü. După o scurtă ezitare zise: 
„Băiatul trebuie să plece”. 


Şu ascultător voi să deschidă uşa, să iasă. 

„Lăsaţi-l aici. Șu nu trădează nimic, stăpâne. Chiar dacă l-ar 
omori, Și nu spune nimic”, zise Wang. 

„Bine”, răspunse curierul necunoscut, „poate să rămână”. 

Şü se aşeză fericit într-un colţ şi ascultă conversaţia 
bărbaţilor. 

„Când se vor aprinde focurile de pe munţi?” întrebă 
nerăbdător Li. 

Wang îşi aminti de celula întunecoasă şi puturoasă în care-l 
închiseseră trei ani. Cicatricile îi ardeau obrajii. „Sugrumaţi pe 
toţi cei ce poartă bărbi!” murmură el cu ură. 

Purtătorul de lectici Yang şi pantofarul Wu tăceau. 

„N-a sosit încă vremea”, zise curierul necunoscută. „Dar 
stăpânul meu, vă trimite poruncă să fiţi gata”. 

„Un tigru care mănâncă prea mulţi oameni, cade până în cele 
din urmă în capcană”, zise purtătorul de lectici. „Ahmed a fost 
astăzi iarăşi la împărăteasă...” 

„N-a sosit încă vremea”, repetă curierul necunoscut. 
„Capcana nu este suficient de adâncă”. 


„Când stăpânul vostru o să spună: „Omoară-l”, atunci îl 
sugrum cu mâinile mele”, zise Wang cu obrazul întunecat. 

„E mai bine dacă faci vârfuri de lănci şi săbii”. 

Curierul necunoscut examină feţele încordate. Fitilul plutea pe 
ulei şi ardea cu o flăcăruie albastră. El zise: „Ahmed le-a luată 
țăranilor plantațiile de bambus şi se îmbogăţeşte vânzând lemn 
de bambus. A interzis bieţilor oameni să prindă peşti în fluviu şi 
râuri, dar familiile lor trebuie să dea de mâncare şi de băut 
curierilor militari. Ei le iau tot meiul pe care îl mai au în ladă. Şi 
când oamenii înjură, sunt bătuţi. Ştiţi voi că mulţi bărbaţi, din 
regiunea Kiang-huai, au trebuit să-şi vândă nevestele şi copiii, 
pentru că nu mai puteau plăti arenzile şi impozitele necinstiţilor 
funcţionari ai lui Ahmed?” 

„Şi sarea pentru aluatul meu!” se amestecă şi cofetarul. 
Credeţi că pot cumpăra sarea? «Pfui Li», zice lumea «păstrează- 
ţi pentru tine plăcintele astea fără gust. Cine poate să le 
mănânce?» Aşa zic. Şi dacă aş cumpăra sarea, care-i aşa de 
scumpă, atunci ei n-ar mai putea plăti ce le pregătesc.” 

„Şi preţul cailor s-a ridicat”, zise purtătorul de lectici. 

„În curând, la târguri, vor fi mai mulţi cerşetori decât 


negustori şi cumpărători”. 

„Prea cinstitul domn Ahmed şi funcţionarii lui străini se 
îmbogăţesc cu fiecare zi tot mai mult, şi noi flămânzim...” 

Glasurile agitate deveneau tot mai puternice. Curierul 
necunoscut ridică mâna, cerând linişte. A 

„Hoang Dşin a ieşit în curte” zise orbul Șu. „li cunosc paşii”. 

Bărbaţii îşi opriră răsuflarea şi ascultară cu urechea la pândă. 
Nu auzeau nimic. 

Hoang Dşin era cârciumar. El vindea rachiu prost cu preţuri 
mari. Soldaţii se îmbătau la el. 

„Acum a intrat din nou în casă”. 

„Du-te în faţa uşii Și, şi fi atent, ca să nu ne audă nimeni. 
Dacă auzi ceva suspect, bate în fereastră”. 

Şu părăsi camera. O vreme fu tăcere. Şedeau chirciţi năpădiţi 
de gânduri grele, în jurul lămpi ce pâlpâia. 

„Nu despre preţul cailor vrem să vorbim acum”, socoti Wang. 

„Vorbeşte încet, Wang. Ascultaţi ce vă spun: Ahmed a 
născocit o nouă diabolică faptă. Ca să facă plăcere împărătesei, 
vrea să execute un om nevinovat”. 

„Ah, acest diavol!” suspină Wang. 

„Dşambuik-Hatun cea grasă, e tot aşa de rea ca şi Ahmed!” 

„Mâine am să vând Dşambuik-Hatun” ameninţă cofetarul. 

„Fără sare!” adăugă purtătorul de lectici. 

Wang însă îl privi mânios pe cofetar. „Ar fi mai bine dacă ţi-ai 
ţine gura aia flecară. Ai uitat că am ajuns la închisoare, fiindcă 
vindeai „mici Ahmezi”? 

Li îşi plecă vinovat capul. 

„Povestiţi-ne noua faptă drăcească a lui Ahmed”, se rugă 
Wang. 

Bărbaţii îşi strânseră cercul. Glasul şoptit povesti: „leri 
împărăteasa stătea în „baia florilor multicolore şi a apei 
cristaline”, şi a poruncit unei servitoare să-i aducă mere dulci. 
După o vreme servitoare se întoarse plângând şi spuse că nu 
poate aduce mere dulci, fiindcă un catâr cu povara lui s-a 
prăbuşit în munţi. Ştiţi doar că în fiecare zi o ştafetă aduce 
aceste preţioase fructe din provincia Hanii. Drumul trece pe 
lângă prăpăstii periculoase, peste poduri care se clatină, şi pe 
poteci stâncoase, care uneori nu sunt mai late decât umerii 
hamalului. Dşambuik-Hatun, însă, roşie de furie, pentru că nu-şi 
putea primi merele dulci, chemă doi turganzi şi porunci ca 


servitoarea să fie dusă la carceră”. 

„Ar trebui omorâta cu pietre!” zise Wang cu voce stăpânită. 

Curierul necunoscut povesti mai departe: „Când după-masa, 
preacinstitul domn Ahmed, fu primit de împărăteasă, ea îi 
spuse: «Când stăpânul meu Kublai, este la Sangtu, nu-mi 
primesc nici măcar merele dulci. Ar trebui să vă îngrijiţi mai bine 
de ordinea din Kambali, ministre Ahmed». O servitoare i-a auzit 
vorbele, ea spune că Ahmed a pălit de tot. El a poruncit ca 
hamalul să fie aruncat imediat în închisoare, mâine, în zori, 
nenorocitul trebuie să fie executat”. 

Ochii arzători din dosul măştii, aruncară o privire fugară peste 
feţele ascultătorilor. 

Wang scrâşnea din dinţi. 

Cofetarul îşi ascunse obrazul în mâini. 

„Este un diavol!” zise purtătorul de litiere. „Toţi îl urăsc!” 

„Viaţa unui chinez nu-i este cu nimic mai de preţ decâta unui 
câine”. 

Curierul necunoscut zise: „Toţi trebuie să afle despre crimele 
lui Ahmed. Aveţi grijă de asta, dar fiţi prevăzători”. 

„În curând se luminează”, zise Wang înăbuşit. „Îl vom auzi 
cum strigă când securea călăului va cădea asupra lui...” Glasul i 
se ridică. „Şi dumneata zici: «N-a sosit încă vremea!»”. 

„Ascultaţi acum că vă spun: Hamalul nu va fi executat, înainte 
să se lumineze, va fi liber”. 

Bărbaţii răsuflară uşuraţi, se aplecară puţin spre spate iar 
feţele lor intrară în întuneric. De acolo priveau cu o sfială 
aproape superstiţioasă silueta cu umerii înguşti şi mâinile de 
intelectual. In spatele vorbelor lui se simţea puterea, iar ei 
aveau încredere în el. 

„Cine sunteți dumneavoastră?” întrebă cofetarul şi se 
înspăimântă imediat de limbuţia lui. 

Wang mormăi o înjurătură. 

„Un catai, ca şi voi”, răspunse curierul necunoscut. 

Umblă noaptea prin oraş, se gândea purtătorul de lectici. 

Clopotul bătu de cinci ori. 

„De cum soseşte, trebuie să-l ascundeţi la voi, Wang. Băgaţi 
de seamă să nu-l vadă vecinul”. 

„Vine aici?” întrebă Wang uimit. 

„Ţi-e frică?” 

Obrazul lui Wang trecu din umbră în lumină. „Nu vă înţeleg 


stăpâne...” 

„Rămâne trei zile la tine, apoi îl scoatem din Kambali şi-l 
ducem în siguranţă... Dar acum ascultați ce vă trimite stăpânul 
meu: Mâine vin două căruţe şi vă aduc fier. Fă săbii şi vârfuri de 
lance. Li, Wu şi Yang trebuie să le împartă la alţi prieteni şi să le 
spună: «Ascuţiţi armele şi păstraţi-le gata. Asta este ce vă 
porunceşte stăpânul». 

Șu ciocăni la fereastră. 

„Aşteptaţi puţin aici”, zise curierul necunoscut. „Mă întorc 
imediat”. 

„Aud paşi uşori, stăpâne”, şopti Şü emoţionat, „s-au oprit... 
acum merge mai departe, stăpâne...” 

Curierul necunoscut puse mâna pe umărul copilului orb. 
„Nicio frică Șu, sunt prietenii noştri, lasă-i să între!” 

In atelierul întunecat intrară doi bărbaţi. Unul zise: „Aici e 
stăpâne. Se va observa abia în zori, că nu mai e acolo. Acum 
plec”. 

„Aşteaptă!” 

Şi către Șu: „Auzi ceva $ü?” 

„Nu, stăpâne.” 

„Atunci pleacă. lţi mulţumesc. Spune tuturor care au dat o 
mână de ajutor că le mulţumesc”. 

Bărbatul se strecură, pe uşa îngustă, în stradă. O clipă se zări 
silueta hamalului eliberat; avea aceeaşi înălţime ca şi curierul 
necunoscut, doar mai lat în umeri. Uşa se închise uşor. Șu 
asculta cu capul aplecat înainte. 

Bărbaţii şedeau în jurul lămpii, când curierul necunoscut se 
întoarse cu cel eliberat. 

„Asta este”. 

Wang îl îmbrăţişă pe hamal. Ceilalţi se înclinară tăcuţi. 

„Eu sunt Han El-Kang”, zise bărbatul. Apoi se chirci brusc la 
pământ, îşi ascunse obrazul în mâini şi hohoti. 

„Nu plânge, Han” zise milosul Li. „Acum eşti liber”. 

Bărbatul se ridică. 

„Când se vor aprinde semnalele pe munţi?” întrebă vocea 
aspră a lui Wang. 

„Fă arme, fierarule. Când vom avea arme, se vor aprinde şi 
semnalele de pe munţi. Moarte criminalului Ahmed!” 

„Moarte criminalului Ahmed!” murmurară bărbaţii. 

Curierul necunoscut ieşi în noaptea tăcută ca mormântul. 


Said zâmbi în sinea lui. Auzea conversațiile leneşe ale 
patrulei. Poliţiştii veneau direct spre el. Tocmai bătea clopotul şi 
răsuna până departe, peste acoperişurile plane şi cenuşii. Acum 
comandanții gărzii de noapte îl zăriră pe trecător. Strigătele lor 
îl siliră să se oprească, Poliţiştii îl înconjurară. Feţele lor se 
înviorară. In fine, o diversiune în monotonia serviciului lor de 
noapte. Said scoase fără grabă tăbliţa de argint a „Biroului 
pentru afaceri secrete” şi o arătă comandantului gărzii. 

„Citeşte”, zise el cu aroganță. 

Comandantul cercetă sigiliul, salută milităreşte şi înapoie 
tăbliţa. Garda plecă mai departe. Said se uită după ei. Noaptea 
era de o blândă frumuseţe. Câteva stele străluceau pe cerul 
înnourat. Contururile caselor aplecate şi zidite înghesuit, una 
lângă alta, nu se mai distingeau. Said era prietenul nopţilor 
întunecoase. Ce sentiment plăcut să scoţi tăbliţa de argint şi s-o 
poţi arăta soldaţilor! 

Said îl ura din toată inima pe Marco Polo, pe care-l urmărea 
de ani întregi, din însărcinarea preacinstitului stăpân Ahmed. 
Dacă ar fi fost după el, l-ar fi înlăturat de mult din drum. Se simţi 
foarte uşurat când află că uriaşul, faţă de care, după întâlnirea 
din Lop simţea o frică nestăpânită, părăsise Kambali. Acum 
plutea pe o corabie pe marea cea mare şi veştile te făceau să 
bănuieşti că niciodată nu se va mai întoarce la Kambali. 

Spionul simţea contra lui Marco aceeaşi ură ca şi stăpânul 
său, şi nu aştepta cu mai puţină nerăbdare ca în cele din urmă 
să găsească un pretext, care să-i poată permite lui Ahmed să-l 
îndepărteze pe favoritul împăratului. Admira răbdarea lui 
Ahmed, dar simţea cu precizie, că ca va ajunge în curând la 
capăt. Instinctul îi spunea că hotărârea se apropie. Preacinstitul 
stăpân era nervos şi iritabil şi cu ocazia ultimei întâlniri îi venise 
greu să-şi păstreze masca lui binevoitoare. Înțelegerea lui Said 
nu ajungea atât de departe, încât să priceapă cât de strâns era 
legată soartă lui de a veneţianului. El credea că atunci când îşi 
va îndeplini însărcinarea, Ahmed îi va înlesni o viaţă liniştită de 
mic stăpân. 

Se strecura pe lângă zidurile albe şi aştepta să se întâmple 
ceva. Câteodată se prindea cu mâinile de zid şi se ridica să 
privească peste el. În bolta îmbrăcată în verdeață ardea lumina. 
Cunoştea orice colţişor şi ştia cine este în casă, cum erau situate 
camerele fiecăruia, deosebea după zgomotul paşilor dacă prin 


curte trecea tânărul stăpân sau altcineva şi cunoştea bine toate 
amănuntele din proprietatea străină. Viaţa lui era legata de a 
duşmanului său într-un fel înfricoşător. 

O pisică sări fără zgomot peste cărare. Un câine urla, altul îi 
răspundea, apoi se făcu din nou tăcere. Said auzi paşi ce se 
strecurau. Surprins se lipi de zid şi puse mâna pe pumnal, dar 
înainte de a putea lua o hotărâre, o fiinţă înaltă şi subţire 
alunecă pe lângă el. O clipă Said zări un obraz acoperit cu o 
mască neagră. Trebuia să alarmeze poliţia? Câteva strigăte ar fi 
fost de ajuns ca să cheme santinelele de la apropiatul turn cu 
clopote. Sau ar fi mai bine să prindă el pe omul cu mască? 

Umbra întunecata îi dispăru din vedere. Said merse pe urmele 
ei: unde dispăruse străinul? Nu-l mai vedea. Uitând de orice 
prevedere, Said îşi grăbi paşii. Omul cu mască stătea în spatele 
unui copac şi privea mulţumit cum urmăritorul lui fuge. Când îl 
crezu suficient de departe fugi aplecat pe cealaltă parte a străzii 
şi o coti într-o străduţă. Întunericul îl cuprinse ocrotitor. 

Said se opri. Respira repede. Zadarnic căuta să străpungă cu 
privirea împrejurimile moarte şi întunecate. Putea vedea doar la 
câţiva paşi depărtare. Trunchiul de copac de lângă el îl înfricoşa. 
Râse de spaima lui şi înfipse furios lama ascuţită a pumnalului în 
coaja copacului. Străinul dispăruse sau stătea ascuns pe undeva 
în umbră şi îl pândea? Said merse înapoi pe mijlocul străzii largi, 
uitându-se din când în când să vadă dacă nu-l urmăreşte cineva, 
şi-şi luă apoi din nou în primire postul de observaţie de lângă 
zid. 

În boltă mai ardea lumina. 

N-avea rost să mai aştepte. Urechile îl înşelau cu zgomote, iar 
ochii vedeau umbre care se strecurau. Când prin peretele 
subţire de lemn de la locuinţa servitorilor se auzi o tuse, Said 
tresări. 

Era prietenul nopţilor întunecate şi tăcute, ca mormântul, 
atâta vremea cât ele nu ascundeau niciun pericol pentru el. 
Acum însă, socoti el, era mai bine să meargă acasă. 


Marco Polo şedea în bolta de verdeață şi copia după un 
manuscris, pe care-l împrumutase de la bibliotecă, istoria 
campaniei lui Kublai han, contra provinciilor chineze. Admira 
literele atât de exact desenate şi se bucura că poate să le 
descifreze. Avusese nevoie de ani întregi de studiu, până când 


în cele din urmă descoperise secretul acestui scris străin. Notele 
lui, despre ţările străine pe care le cunoscuse în cursul 
călătoriilor, umpleau deja o carte întreagă. 

Manuscrisul lăuda faptele lui Kublai han. Marco reciti însă o 
dată frazele introducerii: „Kublai han şi-a dobândit domnia prin 
neîntrecuta lui vitejie, prin virtute şi înţelepciune, contra 
pretențiilor fratelui său mai tânăr Arik-Buka - care era sprijinit 
de către mulţi prinți tătari. Înainte de urcarea lui pe tron, a 
servit voluntar în armata şi a căutat să ia parte la fiecare 
campanie. Era în faptele sale întotdeauna viteaz şi cutezător, iar 
în ceea ce priveşte arta militară şi priceperea într-ale războiului, 
era socotit drept cel mai înţelept şi mai priceput conducător de 
oşti, care vreodată au condus soldaţii la luptă...” 

O uşoară pală de vânt adia printre frunze şi crengi, răcorindu-l 
pe singuratic. Lumina celor două luminări pâlpâia. 

Marco îşi adună foile şi închise cu închizătoarea de fildeş, 
cartea legată în mătase. 

Era pentru prima oară, de când trăia la curtea Marelui han că 
nu plecase la reşedinţa de vară. Impăratul îl însărcinase să 
studieze, în Kambali, afacerile financiare. lar Marco, în felul lui 
temeinic, încerca să descopere secretul monezii din Kambali. 
Tot mai des îl umplea de mirare faptul că negustorii puteau 
cumpăra toate mărfurile de care aveau nevoie pentru moneda 
de hârtie imprimată cu sigiliul roşu ca şi cinabrul, ca şi când 
aceste bucăţi de hârtie ar fi din aur sau argint curat. 

În fiecare an soseau la curtea lui Kublai han mari caravane de 
negustori, din multe ţări, şi ofereau perie, bijuterii, stofe 
întreţesute cu fir de aur, brâie bătute în diamante, veşminte de 
mătase şi brocat, sculpturi de fildeş şi alte mărfuri valoroase. 
Atunci împăratul poruncea ca doisprezece negustori pricepuţi 
din jurul său, să examineze mărfurile şi să le stabilească 
valoarea. Permitea negustorilor străini un anumit câştig asupra 
sumei evaluate, şi poruncea ca preţul astfel stabilit să le fie 
plătit cu bani de hârtie. 

Câteodată lui Marco i se părea că împăratul poseda secretul 
alchimiştilor; căci nu era oare aşa, în realitate, el făcea aur din 
hârtie? Nu se putea oare cumpăra de la toţi supuşi imperiului lui 
aur şi argint şi orice alte mărfuri pe care ţi le-ai dori, pentru 
hârtii ştampilate? 

Cu câteva zile mai înainte Marco fusese la atelierele 


monetăriei şi observase cum se pregătea hârtia pentru 
fabricarea banilor. Se scotea coaja subţire, interioară, a duzilor, 
se înmuia câtva timp şi-apoi se pisa într-o piuliţă până devenea 
ca un terci. Din acesta se fabrica hârtia, care semăna cu cea 
fabricată din bumbac, dar era complet neagră. Apoi era tipărită 
cu ajutorul unor plăci de aramă şi tăiată în dreptunghiuri de 
diferite mărimi. Funcţionari demni de încredere le ştampilau cu 
sigiliul lor, iar în cele din urmă şeful suprem al monetăriei le 
ştampila cu sigiliul roşu al împăratului. 

In felul acesta îşi dobândeau deplina valabilitate şi nimeni, din 
toate ţările împăratului, nu îndrăznea să refuze drept plată banii 
de hârtie, tipăriţi în mari cantităţi. Dacă banii se deteriorau în 
urma unei lungi întrebuinţări, erau duşi la monetărie unde erau 
schimbaţi contra unor bani noi. Se reţineau trei procente pentru 
cheltuielile de tipărire. 

Cea mai mică hârtie, avea valoarea unui ban, cele mai 
mărişoare a unei parale venețiene de argint, apoi existau hârtii 
de cinci sau zece parale de argint şi în sfârşit de doi, trei până la 
zece bizantini de aur. Cine încerca să falsifice banii de hârtie sau 
să pună bani falşi în circulaţie, trebuia să se aştepte la cele mai 
grele pedepse. 

Intr-una „Edict împărătesc al strălucitului stăpânitor care stă 
sub protecţia cerului” se spunea: „Când o persoană este 
denunţată că ar avea intenţia să falsifice bani, adică sculptează 
plăci, fabrică hârtie, cumpără culori roşii, umple semne şi 
numere şi tipăreşte pe ascuns bani, şi când aceasta 
mărturiseşte faptul, va fi pedepsită cu moartea. În afară de îi va 
fi confiscată averea personală. De ar veni vreo amnistie, el nu 
va beneficia de ea. 

Cine taie bani de hârtie şi îi schimbă în aşa fel ca să facă din 
bani buni, bani falşi, la prima abatere va fi pedepsit cu 107 
lovituri şi cu deportarea pe un an, în caz de recidivă cu 
trimiterea lui pe viaţă, într-un ţinut îndepărtat. 

Cine achiziţionează bani falşi şi îi pune în circulaţie, va fi 
pedepsit la prima abatere cu 107 lovituri, în caz de recidivă cu 
aceeaşi pedeapsă plus deportarea pe un an de zile. Dacă dintre 
doi vecini, unul are cunoştinţă că celălalt tipăreşte bani falşi şi 
nu denunţă faptul, primeşte 77 de lovituri. Dacă conducătorii 
circumscripţiei denunţă că şefii colectivităţilor sau soldaţii 
poliţiei au neglijat supravegherea fiecare dintre cei vinovaţi va fi 


condamnat la 47 de lovituri. Toţi angajaţii de la jandarmerie 
însărcinaţi cu paza și prinderea criminalilor vor primi câte 37 de 
lovituri. 

Dacă cineva denunţă sau prinde pe unul care a tipărit bani 
falşi, va fi răsplătit cu 5 ting de argint. În afară de asta mai 
primeşte şi averea personală a făptaşului. Dacă arestarea se 
face pe cale oficială, recompensa se reduce la jumătate. Dacă 
cineva denunţă sau arestează pe cineva care a falsificat bani, 
primeşte ca recompensă 10 ting de bani tşung-tung, care se vor 
lua de la făptaş. 

Dacă un caz de falsificare nu este încă descoperit şi făptaşul 
mărturiseşte singur de bună voie, i se iartă pedeapsa. Dacă 
cineva reuşeşte să aresteze pe vreunul din complici, 
recompensa pentru prinderea  falsificatorilor se reduce la 
jumătate.” 

Afacerile financiare din uriaşul imperiu i se păreau lui Marco, 
mulţumită talentului de conducător al ministrului Ahmed, într-o 
desăvârşită ordine. Aceasta i-o confirmaseră funcţionarii din 
serviciile financiare ale monetăriei cu o politicoasă curtoazie, şi 
chiar şi Ministrul Ahmed îi dăduse orice informaţie dorită. 

Vântul uşor adia prin liniştea adâncă a nopţii, mângâia 
ierburile şi florile şi mişca, în joacă, frunzele foşnitoare. Bolta era 
o căsuţă cu pereţii verzi, deschisă tuturor vocilor imateriale. O 
lumină jucăuşă căzu pe capul şi pe umerii lui Marco. Braţele şi 
mâinile se topeau în întuneric. Încercă un sentiment de 
dureroasă singurătate. Se obişnuise cu serbările strălucite şi 
zgomotoase şi-acum şedea singur în mijlocul oraşului uriaş, cu 
bătăile lui de inimă, cu dorinţele şi amintirile lui. Oamenii 
respirau, dormeau, visau. Clopotul bătu de cinci ori. În măr, o 
pasăre, beată de somn, îşi scutură penele, ciripi de câteva ori şi- 
şi ascunse din nou capul între pene. Peste pajişte se lăsă o 
boare umedă, micile floricele îşi deschideau abia simţit corolele. 
Un suflu dătător de viaţă împrăştie oboseala. Fruntea lui Marco 
însă se lăsă pe braţe. In timp ce jur-împrejur natura îşi revenea, 
din ascunzişuri adânci se trezeau gânduri, ce se transformau în 
imagini şi vise... 


Curierul necunoscut îşi scoase masca neagra şi şi-o vâri în 
buzunar. Mersul lui neauzit se preschimbă în paşi energici, 
spatele i se îndreptă, când în faţa lui apăru poarta oraşului şi 


postul de pază. Sentinelele îşi puseră săgețile în arcuri. Atunci îl 
recunoscură pe Van-Ku. 

„Respect şi ascultare!” strigă una din ele, şi dădu cu vece 
tare raportul. 

Colonelul Van-Ku mulţumi prietenos şi intră în corpul de 
gardă. 

„Ce va fi căutând noaptea pe străzi?” întrebă una din 
santinele. 

„Lasă-l în pace”, răspunse cealaltă. „Cu Van-Ku te poţi 
înţelege”. 

Sentinele erau catai dintr-o provincie îndepărtată a imperiului. 
Brusc, din întunericul nopţii, apăru în faţa lor, Said, şi scoase 
tăbliţa de argint şi întrebă: „Cui i-aţi dat acum drumul să între?” 

„Ce te interesează?” zise santinela încruntată şi-i înapoie 
tăbliţa. „Du-te acasă şi te culcă!” 

„Dar spune-mi prietene, pe cine, ai lăsat să între?” îşi repetă 
Said întrebarea. Şi cum nu primi niciun răspuns: Vorbeşte, mă! 
N-ai văzut sigiliul de pe tăbliţa mea?” 

„Bagă lancea în el”, îşi dădu cu părerea cealaltă sentinelă. 
Scuipă pe pământ în faţa lui Said şi căscă. 

Said plecă furios. 

„Aşteptaţi c-am să vă aranjez eu!” strigă el de la o distanţă 
care-l punea în siguranţă. 

Cerul devenise negru ca smoala, se împodobea cu stele 
îndepărtate, sus, deasupra munţilor celor mai înalţi. Timpul 
trecea liniştit. Cofetarul Li, purtătorul de lectice, Yang şi 
pantofarul Wu se strecurau prin grădini şi curţi spre casele lor. O 
pisică urmărea un şobolan în goană. La colţurile străzilor ardeau 
lămpile. 


Aşima se trezi ţipând. Se ridică şi privi îngrozită în jur. Asculta 
cu respiraţia oprită, dar nu auzea nimic decât bătăile propriei 
inimi. Era singură. ipase oare în vis, şi o trezise ţipătul ei? De 
când Matteo nu mai era acasă, o cuprindea o spaimă 
nelămurită. Lucruri pe care le credea demult uitate se 
reîntorceau în visele ei; lanţul ruginit de la încheietura piciorului, 
vorbele urâte şi loviturile stăpânului ei. „Ah! tu netrebnico! 
Nimeni nu vrea să te cumpere” | se părea că aude glasul aspru 
şi răguşit. 

Dar fusese doar un vis... 


Se întinse între perne şi plăpumi, mângâie mătasea netedă, 
simţi mirosul proaspăt de iarbă, care pătrundea pe fereastră. 
Afară aştepta noaptea blândă şi înstelată. Ce frumoasă era 
viaţa! Dacă n-ar fi grijile pentru Matteo! El plutea pe marea cea 
mare, cu o corabie, aluneca peste munţi subpământeni, peşti, 
demoni ai apelor, temple şi palate de cristal, şi nu voia să ştie 
nimic de pericolele care-l pândeau. Ea nu văzuse niciodată 
marea, dar Marco şi Matteo îi povestiseră despre nesfârşita ei 
întindere şi despre frumuseţea el strălucitoare. De ce nu venea 
nicio veste de la marinarii care plecaseră spre insula Tipangu, s- 
o cucerească? Vara şi iarna trecuseră, primăvara împodobise 
pajiştile cu un verde crud și coroanele arborilor cu diferite culori, 
vântul adiase peste  lanurile unduitoare şi aurii, nopţile 
întunecoase ale verii prevesteau din nou toamna, dar de la 
Matteo nu venise nicio veste. 

Aşima se duse la fereastră şi văzu lumina din boltă. Părea atât 
de neverosimilă, aşa cum tremura printre frunze şi sclipea 
liniştită printre umbrele ce se mişcau uşor, încât se înfioră şi-şi 
aminti de ţipătul care o trezise. Se retrase tremurând în 
întunericul ocrotitor. Avu brusc impresia că ţipătul venise din 
bolta de verdeață. În imaginaţia ei înspăimântată îl văzu pe 
Marco cum zace, cu obrazul lipsit de sânge, pe Pământ şi dintr-o 
rană îi curge sângele. Lumina fantomatică strălucea 
batjocoritor. Ţipătul îi răsuna în urechi. Gândul că fi putut să i se 
întâmple ceva, îi dădu putere să-şi înăbuşe îngrozitorul 
sentiment de spaimă. Îşi îmbrăcă veşmântul şi se strecură în 
grădină. Cu picioarele goale fugi peste covorul cald şi umed de 
iarbă, spre intrarea în boltă şi rămase acolo cu inima bătând. 
Trupul i se destinse, respiră adânc şi-şi lăsă braţele să-i cadă de- 
a lungul trupului. 

Marco adormise peste cărţile lui. Pe masă erau două 
lumânări. Liniştea insuflată de paşnica imagine îi goniră spaima 
prostească. Capul lui zăcea pe scândura tare de lemn; obrazul, 
cu barba neagră şi moale, era îndreptat spre ea. Lumânările 
erau arse aproape în întregime. Aşima simţi nisipul sub tălpi şi-şi 
îndoi degetele de la picioare. 

Se aşeză uşor pe bancă. Oare nu se putea întâmpla ca o pală 
de vânt să răstoarne un sfeşnic şi flăcările să rănească obrazul 
celui adormit? Se retrase până în cel mai îndepărtat capăt al 
băncii şi strigă încetinel: „Marco! Trezeşte-te!” 


Îi observa obrazul cu priviri temătoare. Pleoapele rămâneau 
închise, respira adânc şi regulat. Aşima se apropie de el și-l 
scutură de umăr. El se trezi imediat, îşi înălţă capul şi Privi 
silueta luminoasă ca pe o apariţie de vis. 

„Aşima, tu eşti” strigă el. 

Acum, deci o recunoscuse. Ce-i mai rămânea de făcut decât 
să se întoarcă în cameră? 

„Dar tu eşti desculţă Aşima” zise el îngrijorat. „O să răceşti. 
Aşează-te, Aşima”. O conduse la bancă. Zise apoi zâmbind: 

„Am adormit aici şi tu m-ai trezit”. 

„leşisem puţin în grădină. E aşa de frumos noaptea”. 

Aşima îşi întinse picioarele lovindu-şi-le unul de altul. 

„Toţi dorm”, zise Marco. „Doar noi doi nu dormim”. 

Stătură tăcuţi unul lângă celălalt. Aşima examina luminarea 
din stânga. Fitilul căzu în ceara topită, arse mai departe cu o 
lumină albăstruie până când o pală de vânt o stinse. 

Frunzele îşi cântau cântecul lor nocturn. În spatele intrării se 
întindea un întuneric de smoală şi învăluia frunzele şi fructele 
mărului. Cerul era țintuit cu stele. Ce ciudat, cele din apropiere 
erau ascunse vederii, iar cerul era aşa de aproape încât părea 
că-l poţi atinge cu mâna. Noaptea de vară era o fântână adâncă, 
liniştită, şi plină de taine. 

„Dacă aş şti de unde vin visele”. 

„Ai visat, Aşima?” 

„Am auzit un țipăt. Când m-am trezit mi-a fost frică”. 

„Visele vin şi se duc, ca stelele”. 

Conversaţia lor curgea ca un râu într-o albie liniştita Vorbeau 
despre vise şi stele şi nu se uitau unul la celălalt. 

Marco zise: „E mai frumos decât o serbare cu pocale de aur. 
Dar nu poţi visa mereu”. 

„Nu!” cuvântul zbură ca o săgeată, spre Marco. 

Acum faţa ei se posomori. El ştiu că imediat o să se ridice şi o 
să spună încetişor: „Acum trebuie să merg să mă culc”. 

El zise: „Împăratul vrea să mă trimită la Manji, Aşima. L-am 
rugat. Dar trebuie, totuşi, să aşteptăm până se întoarce 
Matteo... Nu-ţi mai place la Kambali?” Şi cum nu primi multă 
vreme răspuns, continuă: „Am putea pleca chiar și mâine”. 

Aşima îşi încrucişă mâinile în mânecile largi ale veşmântului. 
„Nu mai ştiu nimic”, zise ea. „Mi-e frică pentru Matteo... Ah, nu 
mai ştiu, dacă mai vreau să merg la Kunming, Marco. Nimeni nu 


mă mai cunoaşte acolo... Nu mai ştiu... Dar acum trebuie să 
merg să mă culc. Noapte bună Marco”. 
„Buona notte” îi strigă el din urmă. 
„Buona notte” răsună răspunsul din întuneric. 
Uşa se deschise încet. O pală de vânt stinse lumina palida a 


lumânărilor. 


INTRIGI LA CURTE 


Kublai han se întorsese de la Sangtu la Kambali. Serbările şi 
banchetele pe care le oferi curtenilor şi ambasadorilor săi 
durară trei zile. Mai mult de optzeci de mii de persoane luară 
parte la ele. Stăpânitorul şedea, cu obrazul îndreptat spre 
miazăzi, pe tronul său înalt, alături erau curtenii care-l serveau 
pe împărat cu mâncăruri şi băuturi. Erau legaţi la nas şi la gură 
cu bucăţi de mătase, astfel ca respiraţia lor să nu atingă vinul şi 
felurile de mâncare. Un paj îi întindea împăratului pocalul cu vin 
se retrăgea trei paşi și îngenunchia. Toţi curtenii şi toate 
persoanele prezente în de recepţie cădeau în genunchi şi se 
închinau de trei ori până la pământ. 

Cel prea înalt îşi duse pocalul la buze şi bău cu înghiţituri 
lacome. Atunci cântăreții la harfă începură să cânte: 
interveneau timbale, tobe şi instrumente de suflat. 

Prea înaltul bea. Obrazul lui galben-cenuşiu şi plin de riduri se 
împurpurase când puse jos pocalul. Instrumentele tăcură, iar 
doamnele şi domnii se ridicară şi-şi ocupară locurile. La dreapta 
lui Kublai han şedeau feciorii lui, nepoţii şi rudele de viţă 
împărătească. Scaunul fiului mai-mare Tşing era ceva mai 
ridicat decât al celorlalţi fii. Prinții străini și curtenii şedeau 
conform rangurilor lor la alte mese mai în aceeaşi ordine luau 
loc la stânga împăratului soțiile fiilor, a nepoților, a celorlalte 
rude, şi soțiile curtenilor. Cea mai mare parte a cavalerilor şi a 
curtenilor trebuiau însă să șadă pe covoare. 

În faţa sălii de recepţie se strânsese o mulţime multicoloră: 
mari neguţători şi ambasadori din diferite ţări, care aduceau 
multe obiecte ciudate şi rare; arendaşi care voiau să-și 
reînnoiască  arenzile;  comedianţi, cântăreţi şi muzicanți, 
saltimbanci şi vrăjitori, care voiau să-şi arate priceperea şi arta 
lor Marelui han. 

Marele han Kublai şedea pe tronul lui înalt împodobit dragoni 


şi privea peste adunarea curtenilor. Veşmintele lor de mătase 
întreţesute cu fire de aur şi argint şi brodate cu flori şi figuri de 
animale, înfăţişau un tablou mai minunat colorat decât şi-ar fi 
putut imagina orice pictor. Se servea carne, zarzavaturi şi 
fructe, iar servitoarele aşezau pe masă pocale de aur şi argint 
cu lapte de iapă, de cămilă, vin de orez şi vin de struguri. 
Curtenii treceau printre invitaţi şi-i întrebau dacă erau bine 
serviţi. 

Împăratul făcu un semn unui curtean şi-l chemă la el 
Respirația lui mirosea a vin şi a mâncăruri rău digerate. 
Curteanul îşi reţinu respiraţia, cât timp împăratul îi vorbea la 
ureche. Kublai dorea să vorbească cu Marco Polo. Obrazul lui 
avea o expresie de şiretenie, care dispăru însă imediat ce 
însoţitorul lui de onoare se înclină înaintea lui. Ministrul Ahmed 
îşi făcu loc şi se apropie de tron. Hiu-Heng stătea ca întotdeauna 
cu braţele încrucişate la stânga împăratului. 

Kublai zise: „Aţi studiat finanţele în Kambali, spuneţi-mi dacă 
sunt bine orânduite”. 

Marco Polo ştia că împăratului îi plac răspunsurile scurte. Fără 
nicio ezitare răspunse: „Admir înţeleapta politică financiară a 
maiestăţii voastre”. 

Kublai simţi în stomac o durere ascuţită şi sfredelitoare. Buna 
lui dispoziţie dispăru. Pajul trebui să aducă vin. Din nou răsunară 
instrumentele, şi din nou curtea se închină, până când împăratul 
aruncă pocalul de aur, pe pământ. Prin vinele stăpânitorului de 
şaizeci şi şase de ani pulsa viaţă roşie. Domnii care stăteau în 
apropierea lui văzură cum îl înviorează vinul. Marco Polo îl 
privea liniştit pe împărat. 

„Ahmed vrea să urce impozitele”, zise Marele han. „Am 
nevoie de bani pentru soldaţii mei. N-ar trebui atunci să ridice 
impozitele?” 

Marco Polo căzu pe gânduri. Conversaţiile deveniră mai puţin 
zgomotoase, ca şi când oamenii din cele mai îndepărtate colţuri 
ar fi simţit că se discută o importantă chestiune de stat. Tşing 
Kim, prinţul cel mai în vârstă, îşi aşeza cu zgomot pocalul pe 
masă şi se şterse pe gura plină de grăsime. 

Marco simți privirile lui Hiu-Heng, care mărturiseau o 
disimulată îngrijorare. Pentru prima oară putu citi în trăsăturile 
învățatului catai. Apoi ochii lui îl căutară pe Ahmed, care-i făcea 
un semn din cap, zâmbind. 


„Nu ar fi bine, Majestate, să mai împovăraţi poporul cu sarcini 
mai mari”, zise Marco. 

Împăratul se întoarse spre Hiu-Heng: „Ce socoteşti dumneata 
Hiu-Heng?” 

Învăţatul păşi înaintea stăpânului său, se înclină uşor şi zise: 
„Păstorul îşi tunde oile sale de două ori pe an. Dacă păstorul şi- 
ar tunde zilnic oile el se va bucura în mod sigur de cantitatea 
obţinută, dar oile nu vor mai avea apărare contra arşiţei şi a 
frigului, şi se vor prăpădi. Poţi oare să le tunzi complet şi de 
ultima lână? Averea poporului are o limită. Dacă ministrul 
Ahmed vrea să le-o ia pe toată, nu-i oare asta aceeaşi greşeală 
ca şi tunsul în fiecare zi?” 

Ridurile adânci, de pe obrazul lui Kublai, care coborau de la 
nas şi treceau pe lângă colţurile gurii se adânciră şi mai tare. 
Conversaţiile din sala imensă scăzură până la şoaptă. Se auzeau 
glasuri puternice de afară. Prinţul moştenitor Tşing Kim, puţin 
înfierbântat de vin, bău în sănătatea vecinului de masă. În faţa 
tronului, Hiu-Heng, Ahmed şi Marco Polo erau ţinta multor priviri 
curioase, ironice şi Invidioase. 

Kublai însă se gândea la ştirea secretă pe care o primise cu 
câteva zile înainte. Expediția contra insulei Tipangu dăduse 
greş, cu mari pierderi. Aproape toată flota fusese nimicită. Avea 
nevoie de bani ca să-şi construiască noi corăbii şi ca să-şi 
întărească armata, căci Kaidu, nepotul lui Oktaihan, vechiul său 
rival, se mişca în ţările lui de pe malurile fluviului Imil şi încerca 
să-i convingă pe prinții din nordul Kataiului, Noyan, Kadan şi 
Singtu la o alianţă contra lui. Tot atât de supărătoare erau şi 
veşnicele rebeliuni ale catailor din provinciile din regatul de sud, 
Sung, cucerite numai cu câţiva ani în urmă, şi aici avea nevoie 
de întărirea trupelor de ocupaţie. 

Împăratul se lăsă pe spate în tronul său. Gândurile îi încreţeau 
fruntea. Ochii îi ardeau mocnit. Îl apucă o scârbă de societatea 
de la curte, uşuratică şi strălucitoare care nu se gândea la 
altceva decât la plăcerile ei. Asemui domnii şi doamnele de la 
curte cu fazanii minunat colorați care, cu capetele lor mici şi 
proaste, ciuguleau lacom viermii de pe pajiştile sale. 

Privirile lui trecură de la Marco Polo, la Hiu-Heng şi la Ahmed. 
Cine erau ăştia? Prietenii sau duşmanii lui? Kublai zâmbi 
superior. Cine ar putea îndrăzni să fie duşmanul lui? Cu un gest 
al mâinii poate distruge orice duşman. Dar puterea trebuia 


cucerită în fiecare zi, şi pentru asta avea nevoie de Hiu-Heng. 
Ahmed şi Marco Polo, şi de alţii o mie, care-l ajutau să 
domnească peste popoarele străine. Le aprecia inteligenţa, dar 
nu-l iubea pe niciunul. Atât timp cât îi erau folositori, le dăruia 
diamante, veşminte şi pocale de aur, iar când nu mai avea 
nevoie de ei, îi lăsa să cadă şi se bucura când haita invidioşilor 
se repezea asupra foştilor favoriţi ca nişte vulturi şi corbi 
flămânzi. 

După o lungă tăcere împăratul se adresă lui Ahmed: 

„Sunteţi ministru de finanţe, aţi auzit ce-au spus cei doi? 
Acum să aud sfatul vostru”. 

Ahmed îşi mască mulţumirea. El înţelesese sensul întrebării 
lui Kublai: Tu, Ahmed, trebuie să-mi faci rost de bani. Asta 
gândea împăratul. Venise ocazia să-i dea o lovitură lui Hiu-Heng 
pe care-l ura. Cu Marco Polo, această tânără vulpe care se 
strecurase în favorurile lui Kublai han se va răfui mai târziu. Cu 
respectul cuvenit păşi înaintea domnitorului său. 

„Supusul vostru servitor vă roagă maiestate să-i acordaţi 
ascultare câteva clipe. Eu  nevrednicul, îndrăznesc, în 
nepriceperea mea, să asemuiesc impozitele statului cu un câmp 
de o întindere de mai multe zeci de mii de king. Înainte, nu 
exista nimeni care să-l lucreze şi peste tot creştea numai iarbă. 
Am luat, din însărcinarea maiestăţii voastre, sarcina desţelenirii 
lui. Există pământ lucrat, dar mai există şi pământ nearat. Sunt 
unele bucăţi unde tocmai a fost semănat, iar pe altele încolţesc 
deja semănăturile. Să ceri ca semănăturile să fie călcate în 
picioare nu se poate”. 

Ministrul Ahmed făcu o pauză bine socotită, şi aruncă o privire 
iute spre Kublai han, care-i urmărea cuvintele cu vizibil interes. 
Şoaptele celor din jur îi alunecau pe lângă urechi. Ahmed 
continuă ceva mai tare: 

„Acum cancelarul Hiu-Heng este cel care-mi inspectează 
acţiunile. El este de fapt paznicul ogoarelor. Dar dacă el nu 
dovedeşte suficientă energie, atunci acel care conduce câmpul, 
n-are decât osteneală pierdută! Şi chiar dacă el ar avea 
suficientă energie, şi cerul n-ar trimite suficientă ploaie, nu poţi 
strânge nicio recoltă. Ceea ce numesc ploaia cerului, asta ar fi, 
dacă maiestatea voastră mi-ar da puteri sporite. Pentru aceasta 
rog pe Majestatea Voastră să se milostivească de mine”. 

Kublai han îl onoră pe Ahmed cu un zâmbet mulţumit. „Vulpile 


nu iubesc câinii repezi de picior. Dar cum s-ar putea ca să nu-i 
placă stăpânului lui? Poruncesc cancelarului Hiu-Heng să-l lase 
să conducă liber în toate chestiunile financiare. Kogotai trebuie 
să se îngrijească, ca paza personală a lui Ahmed să fie mărită”. 

Ahmed învinsese. În timp ce paharele erau duse la buze, iar 
mirosul mâncărurilor se răspândise în sala de recepţie, se 
răspândi şi vestea, dusă din gură în gura, că Kublai han mărise 
puterea ministrului de finanţe. Multe priviri îl căutau pe Hiu- 
Heng, care trecu liniştit printre şirurile de oameni, spre masă. 
Obrazul lui era, ca întotdeauna, de nepătruns; mâncă şi bău 
foarte puţin, iar când masa fu ridicată şi comedianţii şi 
saltimbancii îşi începură reprezentațiile, părăsi sala plină de 
conversații aţâţate şi de râsete de oameni băuţi. 

Cântăreţii la harfă îşi acordară strunele, suflătorii suflară în 
cornurile lor şi în instrumentele lor din lemn, tobele răsunau și 
arcuşurile treceau peste strune bine întinse. Prea înaltul bău. 
Spinările încovoiate ale curtenilor păreau un covor multicolor şi 
plin de strălucire. 

Marco Polo văzu silueta lui Hiu-Heng trecând, peste arcada 
îndrăzneţ boltită a podului de jad, spre palatul prinţului 
moştenitor Tşing Kim. 


Zilele se scurtară. Prin Kambali treceau încărcături de cărbuni. 
Chiar şi în faţa reşedinţei venețienilor opri o căruţă descarcă 
pietrele negre. Minierii le scoteau la lumina zilei din adâncurile 
pământului. În Veneţia, Marco nu s-ar fi gândit niciodată că 
există pietre care pot să ardă şi să fie mult mai bune decât 
cărbunii de lemn, şi care să răspândească toată noaptea căldura 
cu jarul, lor arzător. Dar văzuse deja atâtea lucruri de mirare, 
încât după o obişnuinţă de ani întregi, nu se mai minuna, când 
îşi încălzea mâinile deasupra pietrelor dătătoare de căldură. 

Toamna trecea pe străzile şi ulicioarele din Kambali: vânt de 
furtună mătura miriştile, scutura gardurile din tulei mei, încovoia 
tulpinile copacilor din parcul împăratului, smulgându-le frunzişul 
de pe ramuri. Praful se aşeza, rece, pe acoperişuri. Păsările 
uitau să mai cânte. Rândunelele zburau în jurul clădirilor, peste 
porţile oraşului, şi cădeau ca o săgeată pe larga stradă 
principală, zburau aproape de pământ şi se ridicau apoi vertical 
spre cerul acoperit cu nori albi. 

În zilele însorite şi liniştite pluteau funigeii ca nişte fire de 


argint, printre acele pururi verzi ale arborilor vieţii. Dar razele 
soarelui îşi pierduseră puterea, cerul avea o culoare rece, alb- 
albăstruie. 

Când se lăsa seara, cerşetorii îşi scoteau din sac ultimele 
zdrenţe, atârnându-şi-le, tremurând, pe trup. Wang făcea vârfuri 
de lănci şi săbii. Fluierul de bambus al lui Și zăcea prăfuit într- 
un colţ. Cofetarul alerga cu marfa lui din străduţă în străduţă şi 
aţâţa prin cuvinte viclene, sentimentele de care pâlpâiau ca 
nişte flăcărui albastre. Pantofarul Wu închisese atelierul şi 
părăsise locuinţa, fiindcă nu mai putea plătească impozitele. Se 
mutase la ţară, la un frate. Purtătorul de lectici Yang căra 
stăpânii pe umerii săi puternici, și în fiecare seară mărturisea, 
unui prieten de încredere al curierului necunoscut, toate 
conversațiile importante pe care le auzise. 

Meseriaşii roboteau în atelierele lor. In faţa băncilor de schimb 
stăteau numeroşi mari negustori şi comercianţi, ca să-şi 
schimbe banii uzaţi pentru alţii noi. Casieriile erau deschise 
puţine ceasuri pe zi, nu existau destui bani. Unii hangii, 
proprietari de case de ceai, sau de băi, îşi plăteau angajaţii sau 
pe cei ce-i aprovizionau cu mici plăcuţe de bambus, pe care 
treceau suma datorată şi semnătura lor. Aceşti bani de bambus 
nu puteau fi schimbaţi decât în casele hangiilor şi proprietarilor 
care-i semnaseră. 

În a douăzeci şi opta zi a lunii septembrie fu serbată ziua de 
naştere a împăratului, cu neasemuit fast. Douăzeci de mii de 
prinți, ofiţeri, dregători şi alţi curteni, primiră veşminte ţesute cu 
aur şi argint, cizme albe şi brâie, bogat împodobite, de culoare 
galben. Chiar şi Marco primi de la împărat un nou veşmânt. 
Când curtenii se adunară în marea sală. A palatului, ţi se părea 
că nu vezi altceva în faţa ochilor decât regi. 

În ziua aceasta, însă, cerul avea o culoare galbenă ca 
pucioasa, iar împăratul era din nou chinuit de durerile lui de 
stomac. Creştinii, sarazirii, budiştii şi reprezentanţii altor religii 
şi popoare, ce trăiau la curtea Marelui han, îşi implorară zeii să-l 
binecuvânteze pe împărat şi să-i dea o viaţă lungă, sănătate şi 
fericire. Supuşii tătari şi chiar şi popoarele regatelor şi a 
provinciilor supuse trimiseră cadouri bogate. 

Negustorii mahomedani îi aduseseră împăratului, care iubea 
cu pasiune vânătoarea, şoimi şi vulturi din ţara Kirghizilor şi din 
Kuris. Ca semn al deosebitei sale mulţumiri, Kublai ban le 


trimise mâncăruri de la masa lui. Negustorii, însă, şedeau cu 
feţe întunecate în faţa felurilor de mâncare cu carne şi nu se 
atingeau de ele. Kublai han observă acest lucru şi trimise să-i 
întrebe, de ce nu mănâncă din mâncărurile lui. Cel mai bătrân 
dintre negustori, un bărbat înalt şi drept, cu o barbă lungă şi 
albă, îndrăzni să spună că ei socotesc carnea spurcată, fiindcă 
provine de la animale care n-au fost sacrificate după legile lor. 
Obrazul lui Ahmed păli când auzi vocea mânioasă a împăratului. 
Kublai han porunci ca negustorii mahomedani să fie aduşi în 
faţa tronului. 

„Dacă mâncările mele nu sunt suficient de bune voi”, zise el 
cu un obraz morocănos, „luaţi-vă lucrurile și căraţi-vă de aici”. 

Atunci colonelul Van-Ku se aruncă la picioarele împăratului şi-i 
ceru ascultare. 

„Ce vrei?” întrebă împăratul surprins. „Spune repede”. 

Van-Ku spuse cu o voce care se putea auzi până departe. 

„lertaţi-mă majestate, dar trebuie să vă spun ce am citit în 
cartea sfântă a sarazinilor, pentru că acolo scrie: „omorâţi pe 
toţi cei ce se închină la mai mulţi zei!” 

O tăcere de gheaţă se făcu în urma acestor cuvinte. Colonelul 
Van-Ku, un catai din nord, cunoscut ca un viteaz conducător de 
oşti, îndrăznea să ia în mod public poziţie contra 
mahomedanilor. Toţi ştiau că atacul lui îl vizează în primul rând 
pe Ahmed, care-şi plasase coreligionarii în cele mai importante 
posturi. Pe unele feţe se putea zări un zâmbet răutăcios, căci 
aici la curte o clică o combătea pe cealaltă. 

Negustorii mahomedani rămăseseră în picioare. Kublai han îi 
chemă la el. 

„Aţi auzit ce-a zis Van-Ku?” 

Bătrânul neguţător se uită zăpăcit în jur. Atunci înaintă 
Ahmed în faţa tronului, se aruncă la pământ şi ceru ascultare, 
dar Kublai han îi porunci să tacă şi îl întrebă pe cel mai 
respectat dintre ei: 

„Stă scris în cartea voastră sfântă: «Omorâţi pe toţi cei ce se 
închină la mai mulţi dumnezei?» 

Invăţatul se întoarse încurcat, dar nu putu să scape de 
întrebarea împăratului. 

„Da, aşa stă scris, majestate”, răspunse totuşi. 

„ŞI voi credeţi că legile voastre sfinte vin de la dumnezeu?” 
Acum împăratul vorbea cu o voce neutră ca şi când ar fi vrut să 


dea curaj bărbatului încurcat, din faţa lui. 

„Fără îndoială, maiestate!” zise învățatul cu o voce sigură. 

La pândă, cel prea înalt, întrebă: 

„Dar dacă dumnezeu vă porunceşte să omorâţi pe 
necredincioşi, de ce nu-i daţi ascultare?” 

Întrebarea  zăpăcitoare adormi  prudenţa din capul 
mahomedanului şi el răspunse: 

„Încă nu putem, n-a sosit timpul”. 

Un murmur se făcu auzit. Ahmed îşi frângea mâinile cotropit 
de furie şi spaimă. 

„Dar EU pot să vă omor!” strigă Kublai ham. „Prindeţi-l şi 
tăiaţi-i capul! Pe ceilalţi aruncaţi-i în temniţă”. 

Turgaunzii îi târâră pe nenorociţii care, fără să se 
împotrivească, se lăsau împinşi înainte prin sală. Van-Ku dispăru 
în mulţimea curtenilor. Prietenul său Tşu-Yin, şef de secţie de 
stânga în cancelaria centrală, îi puse tăcut mâna pe umăr. 

Ministrul Ahmed era din cale afară de agitat, părea că o mână 
îi sugrumă grumazul. Proştii ăştia amenințau să distrugă tot ce 
făcuse. Din partea lui puteau să-i taie capul lui Mulla şi pe 
ceilalţi să-i lase să putrezească în închisoare. Asta nu-l deranja. 
Dar ştia foarte bine că mânia lui Kublai han, aţâţată de mâinile 
câinilor de  necredincioşi, se va întoarce contra tuturor 
mahomedanilor. _ 

Îl urmări pe Van-Ku, care acum stătea de vorbă cu Tşu-Yin. În 
timp ce medita în ce fel ar putea să îndepărteze nenorocirea, în 
capul său se şi cocea planul de răzbunare contra lui Van-Ku. 
Imediat ce-şi va restabili puterea, o să-l distrugă pe Tşu-Yin, 
prietenul colonelului Van-Ku. Care lucra în cancelaria centrală. 

Ahmed îşi stăpâni învolburatele sentimente de ură şi-l rugă 
din nou pe cel prea înalt să-l asculte. „Vorbeşte deci Ahmed”, 
zise Kublai han. Tonul lui devenise ceva mai blând. 

Ministrul îl rugă pe împărat să mai amâne executarea 
ordinului. El propuse ca să se dea ocazia altor doi învăţaţi să 
vorbească despre acest pasaj din Coran. Spre mirarea tuturor 
curtenilor de faţă, Kublai han fu de acord. 

Cine putea bănui ce-l determina pe împărat să ia o hotărâre 
sau alta? Era cu toane ca şi viermele bolii, care-i rodea după 
plac intestinele sau se ţinea liniştit. Cerul în dosul uşilor 
deschise era galben ca pucioasa. Putea oare el să aţâţe mânia 
dumnezeilor străini? 


Obrazul lui Kublai han pustiit de pasiuni şi de sete de putere 
era de nepătruns, ca o piatră cenuşie. El înhămase la carul său 
oameni şi dumnezei străini. Cu oamenii se juca ca şi cu nişte 
păpuşi, dar de zei simţea o frică superstiţioasă Erau patru 
profeţi cinstiţi şi adoraţi de diferitele popoare: creştinii îl 
venerau pe Isus Christos ca pe dumnezeul lor, sarazinii pe 
Mahomed, evreii pe Moise şi chinezii pe Sogomombarhan. El 
însă îi cinstea şi venera pe toţi patru şi le implora ajutorul. 

În timp ce împăratul rezemat pe spate, de tron, aştepta 
sosirea înţelepţilor, îşi aduse aminte cu mulţumire de răspunsul 
pe care-l dăduse lui Marco Polo. Veneţianul îl întrebase într-o 
împrejurare de ce nu trece la religia creştină, iar el, cel prea 
înalt, îi răspunsese cu un zâmbet înţelept: „De ce să mă fac 
creştin? Vedeţi doar singuri că creştinii nu ştiu şi nu fac nimic 
nemaipomenit, ceilalţi, însă, pot să facă ce vor. Vrăjitorii lor au 
putere asupra vremii rele şi pot s-o izgonească în cine ştie ce 
colţ al cerului. Şi pe când eu stau la masă ei îmi aduc pocale 
pline cu lapte şi cu vin, ca să pot bea din ele. Ele zboară prin 
văzduh, şi nu le atinge nicio mână. Eşti martor că preoţii lor au 
darul profeţiilor, şi pot să-ţi răspundă la ce-i întrebi. Dacă eu m- 
aş converti la religia Dumnezeului vostru şi aş deveni un creştin, 
ce o să spună prinții curţii mele şi ceilalţi oameni, care nu au 
aplecare pentru această religie? Nu m-ar întreba ce m-a 
determinat să trec la religia creştină? Ce fel de puteri 
extraordinare au dovedit preoţii ei, ce minuni au făcut? Asta o 
să mă întrebe. Şi la asta eu nu le pot răspunde nimic. Şi atunci 
au să mă socotească un om asupra căruia o nebunie are mare 
putere, în timp ce ceilalţi preoţi, graţie artei lor, fac minuni aşa 
de mari, şi ar putea chiar să-mi ia şi viaţa”. 

Se făcu o mişcare printre curteni când cei doi doctori 
musulmani se îndreptară spre tron. Kublai han îi măsură în 
tăcere şi le porunci să şadă. Ei încercau să-şi ascundă emoția. 
Unul dintre ei era scund şi cu plete albe. Ochii i se mişcau 
mereu în orbite, peste fruntea înaltă, de la colţurile ochilor până 
la tâmple, se întindea o plasă de zbârcituri. Celălalt era un 
bărbat uscăţiv cu o faţă osoasă şi cu mâini mari. Prinse privirea 
lui Ahmed şi o clipă îşi cobori pleoapele. O linişte adâncă şi 
concentrată îi era zugrăvită pe obraz. 

„În cartea voastră sfântă vi se porunceşte să-i omorâţi pe cei 
ce sunt de altă credinţă”. 


Toţi tăcură. Toţi ochii erau îndreptaţi asupra doctorilor 
musulmani. Obrazul lui Ahmed era nefiresc de palid. Un calm 
rece îi şterse nervozitatea. Cântărea în această clipă toate 
posibilităţile, şi jură lui Van-Ku şi prietenului său o îngrozitoare 
răzbunare, dacă va reuşi ca împăratul să fie abătut de la planul 
lui nesăbuit. Nu era chiar aşa de simplu să-l distrugă şi pe el, 
chiar dacă mahomedanii ar cădea în dizgrație. 

Şi-acum se întâmplă ceva neprevăzut. Cortina galbenă ca 
pucioasa a cerului se dădu la o parte şi raze de soare vii şi 
ascuţite  străbătură ziua cenuşie de toamnă.  [iglele 
acoperişurilor, până acum atât de mohorâte, străluciră ca aurul. 
Trupa de comedianţi, ce aştepta în faţa uşii cu feţe pofticioase 
viclene, fu învăluită de o lumină limpede. O mişcare tăcută trecu 
prin mulţimea de oameni. Aur, argint, diamante, mătase 
colorată şi colonade roşii străluceau pe fondul întunecat al 
sculpturilor în lemn. Soarele apăru. Se făcu lumină. 

„Este adevărat”, îşi începu Mulla cel înalt şi vânjos discursul, 
„că Allah ne porunceşte să-i omorâm pe aceia care se închină la 
mai mulţi zei. Dar numai pe aceia care nu recunosc existenţa 
unei entităţi superioare. Deoarece majestatea voastră pune 
numele lui Dumnezeu la începutul oricărui ordin al măriei 
Voastre, nu puteţi fi socotit că faceţi parte din această 
categorie”. 

Kublai han, care nu văzuse altceva în brusca revărsare de 
lumină decât un semn divin, fu foarte mulţumit cu răspunsul lui 
Mulla. Dădu ordin ca negustorii arestaţi să fie imediat puşi în 
libertate, celor doi doctori le dărui bogate cadouri. 

Cea de-a şaizeci şi şasea aniversare a zilei de naştere a 
stăpânitorului. Decurse, după acest incident, în modul obişnuit. 
Domnii şi doamnele mâncară atât încât burţile lor amenințau să 
pleznească şi băură din ameţitoarele băuturi atât încât seara, 
când părăsiră sala de recepţie, mulţi dintre ei în beţia lor, 
atinseră pragul uşii. 


Lunile de iarnă aduseră zăpadă şi un frig uscat. Într-o zi, orbul 
Șu intră în fierărie şi zise înspăimântat: „Tată Wang, cofetarul a 
fost arestat. Soldaţii caută prin case, după arme. Yang zice că 
trebuie să fugiţi imediat”. 

Copilul căuta pipăind mâna aspră a fierarului. „Spune ceva, 
tată Wang” se rugă el cu obrazul îndreptat spre fierar, şi pe care 


se zugrăvea spaima. 

Wang trase copilul spre ei. 

„Dar încotro să mergem, Şü? Obrajii mei sunt înfieraţi cu 
semnul criminalilor. Aici toată lumea ştie cine sunt. Cine-mi va 
da de lucru în alt oraş? Toţi vor crede că sunt un hoţ sau un 
ucigaş”. 

„Am să cânt la fluierul de bambus. N-o să murim de foame. 
Grăbeşte-te, tată, Wang. Am auzit ţipetele femeilor, când au 
venit. Sparg uşile cu securile”. Şi-apoi Şü imploră încet de tot: 
„Mi-e frică. Vino. Tată Wang”. 

Fierarul simţi tremurul copilului din braţele sale. Își aduse 
aminte de timpul petrecut la închisoare, care aproape că-l 
costase viaţa. Acum plăcintarul Li, prietenul lui întotdeauna bine 
dispus, era cel arestat. Din nou soldaţii treceau prin oraş să-i 
constrângă la ascultare pe cataii gata oricând de răscoală. 
Wang îşi aminti de noaptea când fusese la el curierul 
necunoscut. Atunci speranţele fuseseră mari, se adusese fier, 
iar el făcea săbii şi vârfuri de lănci. Credeau că în curând se vor 
aprinde focurile pe munţi, şi aşteptau nerăbdători, dar 
aşteptaseră degeaba. Priveau cu ochii arzători spre munţii 
întunecaţi din vest, care înconjurau Kambali. Cunoşteau fiecare 
pisc, îşi făceau socotelile pe care dintre ele se va aprinde primul 
foc, şi aşteptau, aşteptau... 

Acum speranţa muri în inima lui Wang. „Am să cânt la fluierul 
de bambus”, zisese Şü cel orb. El nu vedea lumina zilei, dar 
avea un suflet viteaz şi atunci când cânta, îţi puteai uita grijile. 
Focul din fierărie se stinse. In atelier se făcu un frig tăios. 

„Mergem Şü”, zise Wang. „Tu ai să cânţi la fluier, iar eu o să 
cerşesc după pomană. E frumoasă viaţa în Katai, Şu”. 

„li aud, tată Wang, sparg uşile, în curând o să ajungă la noi. 
Trebuie să ne grăbim!” 

Wang încărca puţinele lui bunuri sărăcăcioase pe spatele 
măgarului şi ieşi, pe poarta din dos, în ulicioară. În poartă, se 
auzeau lovituri când el zise încetişor: „Înainte, cenuşiule!” 

Şü se ţinea bine de frâu. Faţa lui de copil era întunecată de 
jale. 

„Poate ne vom întoarce vreodată”, murmură Wang. Drumurile 
argiloase erau bătătorite de paşi şi de copite. În faţa caselor se 
găseau grămezi de zăpadă murdară. Multe prăvălii şi ateliere 
erau închise. Prin poarta de la sud trecea un fluviu de oameni. 


Santinele îi lăsau să treacă, pentru că comandantul lor, Van-Ku 
le poruncise să lase pe oricine să treacă nestânjenit, însă la 
celelalte porţi, care stăteau sub comanda tătarului Kogotai, 
fuseseră arestaţi mulţi suspecți. Temniţele se umpleau cu 
chinezi. 

Ministrul Ahmed însă, după incidentul petrecut de ziua de 
naştere a împăratului, mai puternic decât oricând, îşi ţesea 
intrigile. Poporul flămânzea: fiindcă el îi storcea de ultimul 
bănuţ. Tezaurul statului se umplu şi împăratul nu întrebă de 
unde veneau banii. El îl lăuda pe Ahmed în mod public, și când 
acesta îl acuză pe Tşu-Yin, şeful de secţie de stânga din 
cancelaria centrală, că nu dă urmare edictelor împărăteşti și 
ceru să fie condamnat la o sută şapte lovituri de baston şi apoi 
să fie decapitat, Kublai han fu de acord. Tşu-Yin, trebui să-şi 
piardă viaţa, fiindcă-şi pusese mâna pe umărul prietenului său, 
Van-Ku. 

Van-Ku îmbrăcă un veşmânt alb, peste uniformă, şi se duse la 
locul unde fuseseră înmormântate rămăşiţele pământeşti ale 
prietenului. Stătu multă vreme în faţa movilei de pământ. 
Santinele de la închisoare nu îndrăzniră să gonească pe bărbatul 
care stătea acolo ca împietrit, deşi era interzis să se apropie de 
acel loc. Fulgii de nea cădeau din cerul cenuşiu şi acopereau 
mormântul. Corbii se ridicau în zbor croncănind. Cerul era 
îndoliat ca şi el. 

Buzele strânse ale lui Van-Ku se deschiseră. „Te-a ucis, Tşu- 
Yin, dar am să te răzbun! Nu am să-mi găsesc liniştea până 
când trupul lui nu va fi aruncat drept hrană Câinilor şi viperelor! 
Asta îţi jur... îţi jur!” 

Obrazul lui era ca oţelul, când plecă. 

La curte domnea cutremur şi spaimă sub stăpânirea arbitrară 
a lui Ahmed. Dşambuik-Hatun, grăsana, dărui favoritului ei, ca 
semn de apreciere, nouă sclave frumoase. 

Kublai han îi dărui un cal alb din grajdurile împărăteşti, 
împreună cu un harnaşament preţios. 

Ahmed se scălda în favorurile împăratului. El considera 
dregătoria lui Hiu-Heng numai ca un post de cinste, lipsit de 
conţinut, şi nu lua în consideraţie nicio oprelişte. 

Într-o zi geroasă şi clară de ianuarie, a anului 1282, Marco află 
că expediţia contra insulei Tipangu, eşuase. Matteo părăsise 
Kambali mai mult de un an de zile. Stătuse în faţa lui, puternic şi 


vesel zicând: „Acum plec, Marco. 

Nici nu poţi să-ţi închipui cât de mult mă bucur că ajung iar pe 
mare. Acum simt din nou că toate au un rost. Pe Aşima o las în 
grija ta. Tu te pricepi s-o aperi când cineva vrea să se apropie 
prea mult de ea”. Şi-apoi: „Stai de vorbă cu ea. Cine ştie dacă-i 
mai este dor de Kunming? Poate într-o zi, vine cu noi la Veneţia. 
Ah! Veneţia! Ceea ce aici e de aur, la Veneţia e de fier. Mi-e 
drag fierul, Marco, e mai de încredere decât aurul. Rămâi cu 
bine, frate! La revedere! În curând mă întorc acoperit de glorie. 
Şi nu uita: poate vine cu noi la Veneţia”. 

Aşa îşi păstra Marco în amintire prietenul: vesel şi încrezător. 

Ministrul Ahmed îi adusese la cunoştinţă vestea nenorocită şi- 
şi exprimase sincere regrete. Se gândise chiar şi la Aşima, care 
acum, după cum se exprimase, rămânea orfană. Marco trecea 
absent prin obişnuitul aspect al străzii și nu băga de seamă 
oamenii îmbrăcaţi sărăcăcios, care-şi cărau boccelele cu priviri 
speriate, nu auzi înjurăturile soldaţilor ce împingeau înaintea lor 
bărbaţi cu priviri întunecate, tresări când o femeie fugi strigând 
pe lângă ceata soldaţilor, dar uită acest tablou al nenorocirii, 
imediat ce coti în strada unde se afla locuinţa. 

Două mii de djunci chinezeşti porniseră spre Tipangu, cu mai 
mult de o sută de mii de soldaţi la bord. Debarcaseră pe coasta 
bogatei insule Tipangu şi într-o primă bătălie învinseră armata 
duşmană, distrugând-o. Dar Tokimune veni apoi cu o puternică 
armată, strânsă din toate regiunile ţării, și-i respinse pe tătari şi 
catai, pe corăbiile lor. Corăbiile fuseseră surprinse de un 
îngrozitor vânt ce bătea dinspre nord şi cea mai mare parte 
dintre ele fuseseră distruse. 

„Veneţia, ah! Veneţia!” Acum prietenul meu n-o să revadă 
niciodată Veneţia; pentru că Marco nu-şi ascundea faptul că 
îndrăzneţul Matteo luptase în primele rânduri și că nu credea în 
posibilitatea să se găsească printre puţinii supraviețuitori. Dar 
cu cât se apropia mai mult de casă, cu atât mai mult se agăţă 
de firicelul de speranţă ce-i mai rămăsese. Işi compuse o faţă 
veselă, când trecu grăbit prin curte, dar se feri s-o întâlnească 
pe Aşima, pe tatăl sau pe unchiul său. ` 

Marco îşi scoase mantaua şi se aşeză la masă. Işi propti capul 
în mâini şi privi adânc îngândurat în gol. Era oare posibil ca un 
om ca Matteo, pur şi simplu să nu se mai întoarcă? în timpul 
lungii şi periculoasei lor călătorii se născuse între ei prietenia, 


crescând mereu hrănită de întâmplări mai importante, sau mai 
puţin importante şi până la urmă îi făcuse să-şi fie indispensabili 
unul altuia. Zi de zi Matteo fusese cu el şi-l ajutase cu puterea 
lui de judecată, înţeleaptă şi neinfluenţabilă, să-şi păstreze 
drumul drept pe cărările încâlcite ale intrigilor de la curte. 

Gândurile lui Marco se întoarseră în trecut. Amintirile 
perindau prin faţa ochilor lui, ca nişte nori purtaţi de vânt: 
Matteo luptă cu sabia lui enormă contra caraunaşilor, lanţul i se 
încolăceşte în jurul grumazului şi cade. „Fugi Marco”, mai poate 
zice el în cădere... Matteo e închis în hrubă şi zmulge paznicului 
lancea din mână... „Hassan-Bek e mort. Vino, Marco, nu mai 
avem vreme...” Fuga prin noaptea înstelată. Umbre fantomatice 
apăreau pe drum, animale de pradă se strecurau prin pădure, 
şacalii urlau Sa câmpie... „Crezi c-a venit cu lectica? Bine, să nu 
mai vorbim de asta. Noapte bună. E slabă ca un ieduţ”. „Acum 
m-ai scos pentru a doua oară din hrubă, Marco, şi pe deasupra 
şi pe fetiţă!” „În grădină înfloreşte o floare mare galbenă... Oare 
am să mă mai întorc vreodată la Veneţia?” 

Lui Marco i se părea că aude glasul şoptit al prietenului său şi 
cu fiecare frază, în faţa lui învia un tablou: „Mai trăieşti, 
Matteo?” puse el ca un copil întrebarea şi pândi adânc în el 
însuşi ca şi când de acolo i-ar fi putut veni un răspuns. Nu veni 
niciun răspuns. Tăcerea din casă îl apăsa. 

„Nu plânge, ieduţule” îi spusese Matteo Aşimei. „Doar Marco 
rămâne cu tine”. Şi-apoi plecase. 

Acum trebuia să-i dea Aşimei vestea tristă. Ea, bineînţeles, 
era în camera ei, cu mica bijuterie. larna în Kambali, nu-i făcea 
bine. Frigul aspru îi accentua starea proastă. Mâinile ei erau reci 
şi insensibile. Odată când intrase pe neaşteptate în camera ei, o 
găsise, cu obrazul alb, şezând pe cuptorul stins şi când el o 
întrebă îngrijorat dacă nu se simte bine, cuvintele ei veniră ca 
de la o mare depărtare: „Mi-e frică de zăpada asta albă”. 

Marco se ridică şi începu să se plimbe cu paşi uşori în lung şi- 
n lat prin cameră. N-avea rost să se lase copleşit de 
descurajare. Cine spune că Matteo n-ar fi în viaţă? Cuvintele 
Ministrului Ahmed nu sunaseră prea încurajator, dar ce ştia 
Ahmed despre Matteo? Matteo ştia să-şi apere pielea ca nimeni 
altul. Marea şi furtuna erau elementele vieţii lui. Dacă din o mie 
de djunci, nouă sute nouăzeci şi nouă s-au scufundat, atunci 
sigur căpitanul Matteo a cârmuit-o pe a o mia în siguranţă, prin 


toate greutăţile drumului. Matteo trăia. Nu putea să fie altfel. 
Marco se certă singur că se gândise ca o femeie bătrână, la tot 
ce e mai rău. Aşima nu trebuia să afle nimic de spaimele lui. 
Avea oare vreun rost să-i rupă inima, până când nu primea vreo 
veste mai sigură? 

Simti brusc dorinţa de a-i vizita în camera lor pe cei doi 
bătrâni, ce abia sosiseră dintr-o lungă călătorie. Se gândea, 
mişcat, la ocupaţia lor, care fără pic de linişte, îi ducea dintr-un 
capăt al ţării în celălalt, mereu la pândă după afaceri bune. Îşi 
exercitau meseria de negustori, cu deplină dăruire şi îndurau cu 
răbdare toate ostenelile. Aproape că se ruşina puţin, că el, cu 
excepţia scurtelor călătorii la Sangtu, sau la terenurile de 
vânătoare din nord, ale împăratului, îşi petrecuse toţi anii 
aceştia în Kambali. 

In orice caz serviciul său, ca însoțitor de onoare al lui Kublai 
han, îi adusese o răsplată mai mare decât toate întreprinderile 
negustoreşti ale tatălui şi ale unchiului său. Când îşi pierduse 
răbdarea, chiar ei l-au sfătuit să rămână la curtea Marelui han. 
Atâta timp cât se bucura de favorurile împăratului, era mai 
simplu, şi pentru ei, să ajungă în posesia mai multor înlesniri 
comerciale. 

Când îşi aducea aminte că petrecea a opta iarnă în Kambali şi 
când mai adăuga la asta şi cei trei ani şi jumătate cât durase 
călătoria lor de la Veneţia până în Katai, i se părea că-l desparte 
o viaţă de om, de copilăria şi tinereţea lui. Când plecase avea 
şaptesprezece ani, un tinerel cu planuri măreţe. Felul lui de 
viaţă şi sângele neliniştit pe care-l moştenise de la înaintaşii lui, 
treziseră devreme în el dorinţe stăruitoare ce-l îmboldeau la 
acţiune. Împreună cu Giovanni şi cu Giannina, în vechea barcă 
pescărească erau foarte preocupaţi de piratul ce furase un 
diamant mare cât un ou de porumbel ca şi o mie de alte lucruri 
care nu făceau parte din viaţa de toate zilele. Apoi veniseră 
marile şi micile evenimente care-l siliseră să ia hotărâri şi să 
acţioneze. lar când tatăl său se întorsese, luându-l prin 
surprindere găsise un copil în vârstă de cincisprezece ani, mult 
mai copt şi mai independent decât ceilalţi de aceeaşi vârstă. 

Dar copilăria era tot atât de departe, ca şi oraşul natal 
Veneţia, de Kambali. Când în puţinele lui ceasuri liniştite încerca 
să şi-l amintească pe Giovanni, tânărul constructor de nave cu 
voce minunată, sau de vioaia tovarăşă de copilărie, Giannina, 


cea cu pletele negre, sau de credinciosul sau servitor Paolo, 
feţele lor rămâneau scăldate în umbra cenuşie a uitării. Culorile 
străluceau mult mai puternic, când se gândea la mormântul 
mamei sale, din cimitirul tăcut de pe San Michele, sau la 
bătrânul ţigan cu pălăria galbenă şi ascuţită, care cu poveştile 
sale despre nepoata sa Zuzika răpită în Damasc sau Bagdad îi 
preocupase imaginaţia ani de zile, şi pe care îl revăzuse în mod 
atât de miraculos în mijlocul aglomeratului oraş Kambali. 

Inaltă şi strălucitoare apărea în gândurile lui statura 
prietenului Matteo. Cum ar putea admite că Matteo nu mai 
trăieşte? 

Se duse cu inima îndoită şi cu tainica grijă, la Nicolo şi Maffio 
Polo. 

Aşa cum bănuise Marco, cei doi bătrâni stăteau la masă, 
aplecaţi asupra unor liste de mărfuri, socoteli şi teancuri de 
bancnote, prinşi într-o ceartă de toată frumuseţea. Zărindu-l pe 
Marco îşi întrerupseră duelul de cuvinte. Maffio Polo zise 
glumind cu bunătate: „Vine domnul fiul tău, Nicolo. Cărui fapt 
datorăm deosebita cinste, de a vă putea saluta Messer Polo?” 

Marco se aşeză la masă în faţa lor şi simţi, brusc, că-şi 
recâştigă toată încrederea. Cei doi bărbaţi, abia întorşi dintr-o 
lungă călătorie, puneau tocmai la cale o nouă afacere: erau 
îndrăzneţi şi întreprinzători, toată viaţa lor era comerţul. Erau cu 
totul monopolizaţi de planurile lor şi-i cerură imediat sfatul şi 
ajutorul. Funcţionarii înaltului  comisariat pentru comerțul 
exterior, armau corăbii şi puneau la dispoziţie capital pentru o 
călătorie mai lungă spre sud. Cu toate că statul lua din totalul 
venitului realizat, şapte zecimi şi lăsa neguţătorilor însărcinaţi 
de ei numai trei zecimi, se găseau mulţi pretendenți. Marco le 
promise că va interveni la funcţionarii înaltului comisariat pentru 
comerţul exterior, ca Nicolo şi Maffio Polo să primească corăbiile 
şi mărfurile dorite. 

In timpul conversaţiei, Marco avu timp suficient să studieze 
neobservat feţele celor doi: rămăseseră tineri cu toată viaţa 
periculoasă şi incomodă pe care o duceau din tinereţe. Le 
admira din ce în ce mai mult capacitatea lor de efort. Nimeni n- 
ar fi crezut că Nicolo Polo, deşi avea fire argintii în barbă şi pe la 
tâmple, peste puţine săptămâni va împlini cincizeci de ani. 
Mersul lui era alert, ţinuta dreaptă, iar gesturile îi erau măsurate 
şi sigure. Chiar şi unchiul Maffio, care număra cincizeci şi doi de 


ani, îşi păstrase nealterat umorul şi nu se plângea niciodată de 
slăbiciuni fizice. Erau mari neguţători venețieni, de care Veneţia, 
metropola comerţului apusean putea cu tot dreptul să fie 
mândră. Dar ce ştiau domnii din Republica San Marco despre 
aceşti fii ai oraşului lor, ce ştiau ei despre Katai, despre această 
frumoasă şi bogată ţară de basm? 

Marco își puse întrebarea, oare când cei doi bătrâni - aşa îi 
porecliseră el şi Matteo în discuţiile lor confidenţiale - îşi vor 
aduce, în sfârşit, aminte să ancoreze în portul natal al Veneţiei, 
ca să înceapă un capitol mai liniştit al vieţii lor, cu nenumăratele 
lor comori strânse? În secret îi era frică să nu plece spre casă 
înainte ca el să fi avut posibilitatea să cunoască imensul 
imperiu. El spera să primească permisiunea împăratului să facă, 
în viitorul apropiat, o lungă călătorie spre sud. _ 

Privirea lui Marco se pironi în ochii tatălui. Işi zâmbiră într-o 
tăcută înţelegere, mulţumiţi unul de celălalt. Nicolo Polo îşi 
amintea plin de mândrie de vorbele lui Kublai han, la sosirea lor 
în Sangtu: „Fiul vostru are foc în privire şi strălucire în obraz”. 
Nu trebuia să-şi facă nicio grijă pentru Marco. El devenise, prin 
înţeleapta lui reţinere, un bărbat respectat la curtea marelui 
Han. 

În conversaţia lui interveni o tăcere grea, care părea că 
întinde o punte de trecere de la afaceri la chestiunile personale. 
Maffio Polo fu primul care o trecu. 

„Uită-te la el, Nicolo” zise el zâmbind, „cu doisprezece ani în 
urmă era un copil care mergea la San Nicolo, la balestra. lar noi 
ne certam, care dintre noi va avea onoarea să ducă arcul 
„nobilului domn”. Îţi mai aduci aminte cum într-o seară a intrat 
în cămaşă de noapte în camera noastră Şi a întrebat? Maffio 
imită vocea copilărească, „lartă-mă, tată, trebuie să-l întreb 
ceva pe unchiul... Aţi zis unchiule, că oricine care se apropie de 
marele han, sărută pământul. Aţi făcut şi voi asta?” Maffio Polo 
râse din toată inima şi vorbi mai departe: „Acum e el însuşi la 
curte şi a zăcut în praf în faţa prea înaltului, cel puţin de câteva 
sute de ori, dar Marco al nostru a rămas la fel. Nu-şi găseşte 
liniştea până când nu ştie sigur, cât aur şi câtă aramă se ascund 
într-o pungă. Ai găsit desigur mai multă aramă decât aur printre 
toţi aceşti prea distinşi domni!” 

„Mai rău decât atât, răspunse Marco cu seriozitate. „Există 
mai mulţi bani falşi la curte decât o aramă cinstită. Feţele lor 


sunt măşti goale. Nu ştii ce se găseşte în dosul lor”. 

„Ce e nou la curte?” întrebă Nicolo Polo. 

„Kublai han are dureri de burtă”, interveni Maffio, „şi curtenii 
fug împrejur cu oale de noapte de aur”. 

„Tşu-Yin, şeful de secţie, din stânga a fost executat”, 
răspunse Marco Polo. „Lumea spune că a fost o răzbunare a 
ministrului Ahmed”. 

„Şi ce crezi tu despre asta?” întrebă Nicolo Polo. 

„Nu ştiu. Ahmed a fost întotdeauna amabil cu mine. La curte 
se vorbesc multe”. 

„În Kambali a fost descoperită o conspirație a catailor” zise 
Maffio Polo, pe gânduri. „Mâna lui Ahmed apasă greu asupra 
populaţiei. Ea îl urăşte”. 

„Asta nu înseamnă nimic”, socoti Nicolo Polo, „şi pe noi ne 
urăsc, nu le plac străinii Eu nu m-aş pune rău cu Ahmed, el se 
bucură de încrederea împăratului”. 

Unul dintre ei lipsea. „Ar trebui să fie aici şi Matteo” zise 
Maffio. Nicolo Polo se gândi: Eram mulţumit când Matteo era cu 
el. lar tare zise: „N-ar fi trebuit să plece”. 

„Acum ar fi putut veni cu noi”. 

Frazele cădeau ca nişte stropi grei. 

„Flota a fost distrusa la Tipangu” zise Marco fără să-şi ridice 
ochii. 

Apoi se făcu linişte multă vreme, până când în cele din urmă 
Maffio, zise ca pentru sine: „Ai aflat şi tu?” 

Nu se priveau în ochi. Nicolo şi Maffio Polo aflaseră vestea mai 
demult decât Marco, dar tăcuseră. 

„Eu cred că mai e în viaţă, tată”. 

„Există speranţe”, zise Nicolo Polo. 

Marii neguţători mai rămaseră şase săptămâni în Kambali 
Marco se îngriji ca să li se pună la dispoziţie două corăbii. Când 
Kublai han se pregătea să plece, cu enorma lui suită, spre 
ţinuturile de vânătoare din nord, plecară şi ei cu o caravană 
spre mare. 

Primăvara întârzie mult să spargă drumul alb al iernii, dar 
într-o noapte îşi instală domnia. Crengile lungi ale platanilor 
măreţi se înconjurară de o boare roşiatică, mugurii plesneau. In 
curţi vedeai scaune şi litiere vopsite proaspăt; femeile şedeau în 
faţa caselor şi confecţionau flori artificiale; ciocane băteau în 
metale nobile; doamnele de la curte se fardau şi se parfumau, 


se împodobeau cu brățări de aur, ace cu turcoaze, brâie 
colorate şi cu pantofi brodaţi, şi plecau, învăluite de o boare 
parfumată, să se plimbe prin grădinile împărăteşti. 

Un cântăreţ bătrân trecea cu harfa lui cu şapte coarde pe 
străzi şi străduţe şi cânta în pieţele publice: 


„Yen-King (Kambali în limba chineză) frumos ca luna argintiu- 
strălucitoare! 

La dreapta te-nconjoară marea răsăritului şi cerul te încinge 
ca un brâu, 

La stânga își întind spre tine nenumăratele braţe şi ziduri de 
pază, munții Tai-hing; 

În valea aurie se revarsă mereu hrana strălucitoare a soarelui. 

Din toate părțile pândesc săbii şi lănci. Un tigru le ţine strâns 
în ghearele lui. 

O, matură străinii jefuitori şi reinvie din nou imperiul 
împăratului. 

Să domnească din nou o pace generală, spre fericirea 
poporului, se apropie o glorioasă epocă, 

Yen-King, frumos ca luna argintiu strălucitoare”. 


Arborii şi arbuştii înfloreau. Pe când dimineaţa oraşul mai 
dormea încă, păsările ciripeau deja. Soarele se ridica pe 
înălțimile cerului albastru. Kublai han părăsi cu uriaşa lui suită 
Kambali. 


CINE EŞTI TU, FRATE? 


Bătea vântul şi arborii de pe marginea latei şosele îşi aplecau 
vârfurile înfrunzite. Cerul se întuneca. Nori negri cenuşii se 
îmbulzeau în faţa soarelui şi strânseră lumina de pe câmpie. 
Ogoarele de orez uşor înverzite, care urcau muntele în chip de 
terase, începând din valea fluviului, îşi pierdură strălucirea. 
Pădurile din depărtare ce urcau şi coborau costişe se pierdură 
într-un abur albastru închis. Când copitele cailor și ale măgarilor 
atingeau pământul, ridicau un praf uşor ca o pulbere. Peste 
câmpie, arşiţa era apăsătoare. Vântul era fierbinte. Plantele 
simțeau nevoia de apă. lar şoseaua se căţăra ostenită, din vale 
spre munţi. Hamalii îşi cărau poverile cu paşi legănaţi, 
cărucioare cu câte două roţi, trase de măgăruşi, încărcate din 


plin, se clătinau, peste drumul umblat; la piciorul muntelui se 
întâlniră două caravane. 

Căpitanul Matteo strânse frâiele calului şi-i zise tovarăşului 
său: 

„Tu vrei deci să călătoreşti cu mine, mai departe 
prietenuţule”. Îşi întrerupse şirul gândurilor şi-şi şterse cu 
stânga sudoarea de pe frunte. „Arşiţa asta blestemată şi-a 
dracului te moaie de tot”, mărâi el. 

Matteo îşi avea braţul drept învelit într-o pânză murdară. Luă 
iar frâul în mână şi strigă: „Acum ia-o la goană roibule, până nu 
vine ploaia”. 

Pe lângă şosea curgea fluviul galben. Celălalt mal se vedea cu 
greu prin ceaţă. lar munţii din depărtare păreau o îngrămădire 
de nori. 

Tovarăşul lui Matteo călărea pe un catâr. Purta o haină 
simplă, ţărănească. Peste şa, atârna de fiecare parte o 
acoperitoare de mătase albastră, a cărei model din flori brodate 
dispărea sub nenumăratele pete de grăsime. Animalul mergea 
răbdător, era încărcat cu fel de fel de obiecte ciudate. Două oale 
se ciocneau una de alta, o enormă pălărie de paie era aşezată 
pe capul animalului şi alte două îi erau legate pe crupă, în faţă şi 
în spate se legănau punguliţe de pânză, sticle de piele şi mici 
săculeţe. În mijlocul acestor minunăţii, destul de mare ca să 
poată vedea peste pălăria de paie aşezată pe capul animalului 
stătea căţărat călăreţul, un catai din sud, cu mişcări iuți. 
Acoperitoarea de mătase albastră, împrumuta acestui ciudat 
aranjament o umbră de bună stare. Hamali, care în aşteptarea 
ploii, îşi puseseră nişte mantii din ţesut de palmier, examinau 
catârul şi pe călăreţul lui cu priviri invidioase. 

Fluviul galben îşi pierdu culoarea, o rafală de vânt, mătură 
peste apă şi peste câmpie. Corăbiile îşi strânseră în grabă 
pânzele. Acum joncile late, cu acoperişuri semirotunde, 
împletite, pluteau uşor peste valuri sau îşi tăiau drum cu 
obositoare lovituri de vâsle, contra curentului. 

Matteo şi tovarăşul său de drum îşi îndemnară animalele. 
Când căzură primele picături grele, de ploaie, ajunseseră la 
intrarea verde-închis, a pădurii. Se opriră sub acoperişul de 
frunze, care-i apăra de ploaie şi-şi legară bine animalele de 
călărie de nişte rădăcini ce ieşeau din pământ. Ploaia turnă 
peste coroanele copacilor, picura printre crengi şi frunze și 


curgea pe tulpinile copacilor. O pală de aer proaspăt făcea să 
intre aerul cald şi umed cu miros de putregai în pământul 
acoperit cu muşchi al pădurii. Mirosea puternic a flori şi a plante 
aromatice. 

Matteo îşi dădu părul spre spate şi se putu vedea că lobul 
urechii stângi, îi lipsea. 

„Aşadar vrei să vii cu mine mai departe”, îşi continuă el 
gândurile. „Bine prietenuţule, îmi placi. Dar să nu-mi faci vreun 
necaz, asta ca să nu te mai bage încă o dată în butuc... Am să-ţi 
zic şefuleţul, înţelegi: şefuleţul: Eu sunt şeful şi tu eşti 
şefuleţul... Dacă ai chef, vino cu mine la Kambali. Prietenul meu 
Marco, o să-ţi găsească undeva vreun loc”. 

„Vă mulţumesc mult prea onorate” zise şefuleţul. Obrazul lui 
cu ochi isteţi luă o expresie de pişicher, încât Matteo trebui să-şi 
amintească, fără voie, de scena din piaţa micului oraş. 

Sosise de pe coastă păstrând încă în nări mirosul sărat al 
mării. Antebraţul umflat şi durerea ascuţită de la ureche, îi 
îndreptau gândurile, mai des decât ar fi dorit-o, la bătălia 
pierdută şi la aventuroasa călătorie printre valurile furioase ale 
mării, care-i purtaseră corabia până în periculoasa apropiere a 
stâncilor submarine. Încercase să-şi alunge gândurile neplăcute, 
privind atent la toate amănuntele din apropierea drumului şi din 
depărtare. După trei zile ajunsese în orăşelul „Muntele familiei 
pietrificate”. Îngusta stradă principală se întindea de-a lungul 
malului unui afluent al fluviului galben. Trecu călare prin poarta 
oraşului şi trebui ca să se aplece ca să nu se lovească. 
Negustorii şi meseriaşii de pe marginile străzii făceau remarci 
glumeţe sau pline de apreciere, referitor la statura uriaşă a 
străinului. Matteo se obişnuise deja cu astea şi nu-i păsa. 
Începuse să-i placă populaţia asta harnică, şi cu toată sărăcia ei 
gata oricând să râdă din toată inima şi să dea o mână de ajutor, 
aşa că nu-i lua glumele în nume de rău. 

Cam în mijlocul oraşului strada se lărgea pe dreapta şi pe 
stânga şi forma o piaţă dreptunghiulară. Aici zări obrazul 
şefuleţului pentru prima oară, foarte curăţel împodobit cu un 
guler de lemn. ÎI înveseli şi îl impresiona în acelaşi timp. Aşa că 
nu-l lăsă inima să treacă pur şi simplu mai departe. In clipa 
aceea şefuleţul arăta oricum altfel, numai pişicher nu, ceea ce 
se poate uşor explica prin situaţia nu prea plăcută în care se 
găsea. De pe scena înaltă, cam de un stat de om, scuipa 


deasupra celorlalţi otravă şi fiere în mulţimea ce-l copleşea cu 
observaţii, batjocoritoare. In furia lui neputincioasă - mâinile şi 
gâtul îi erau prinse în butuc - uită de orice şi scoate nişte 
înjurături groaznice. Totul i se păru lui Matteo ca o veselă 
reprezentaţie teatrală. Un bufon îşi făcea numărul prefăcându- 
se furios şi făcând tot felul de figuri aiurite, ca să-i facă pe 
privitori să râdă. 

Dar aparențele erau înşelătoare, înjurăturile nechibzuite 
enervară mulţimea, care la început glumise fără răutate. Deja 
se puteau auzi strigăte mânioase: „Să ne lăsăm înjuraţi de acest 
cap de lemn?” „[ine-ţi gura, mă!” 

Un negustor culese din coşul său nişte fructe putrezite şi 
strigă: „Haideţi, luaţi-le şi înfundaţi-i râtul de porc!” 

Ochii vii ai „şefuleţului” aproape că ieşiră din orbite când 
observă că doi băietani îşi făceau de lucru cu catârul lui care se 
afla lângă eşafodul de lemn; îl loveau, râzând, în pălăriile de 
paie şi zăngăneau oalele. 

„Are un catâr cu trei capete, priviţi. Pe fiecare cap are o 
pălărie!” 

„De unde ai furat acoperitoarea de mătase?” 

„Zici c-a furat-o? Asta e un domn care a plecat într-o 
călătorie. In curând o să vină preacinstitul domn guvernator, ca 
să-şi ceară scuze, că l-a pus în butuc”. 

Zburau observaţiile mulţimii vesele şi batjocoritoare spre 
lipsitul de apărare de pe eşafod şi voiau să-şi continue glumele 
lipsite de răutate, când şefuleţul strigă cu o voce stridentă: 
„Plecaţi de-acolo! mai, c... de câine! Măi, ouă verzi! Aşteptaţi 
numai să fiu din nou liber...” Vocea lui se înecă scoțând 
ameninţări îngrozitoare. Îşi încleşta pumnii şi apoi îşi îndepărta 
degetele, îşi răni încheieturile de lemnul tare şi îşi răsucea gâtul 
ca găina în mâna brutală a celui care o sacrifică. Când îşi 
deschise gura pentru un nou val de înjurături, îi zbură în ea o 
caisă putredă, o a doua lovitură îi plezni pe frunte, la dreapta şi 
la stânga, fructele putrede îi pocniră gulerul de lemn. Copilanarii 
băteau cu bețe de bambus în oalele de gătit de pe spatele 
catârului şi strigau de încântare. 

Pe fața bărbatului din butuc se produse o schimbare 
uimitoare. Scuipă fructul din gură şi-şi răsuci cu grijă gâtul şi 
privi tăcut, capetele, braţele şi umerii celor de la picioarele lui. 
Mâinile lui se îndoiau din încheieturi ca nişte flori rupte cu 


răutate, şi în ochii lui se putea citi tristeţea. Nu era nici urmă de 
frică pe trăsăturile lui, doar această apăsătoare muţenie. 

Soarele contura umbrele bine distincte ale eşafodajului de 
lemn pe pavajul plin de gropi. Găinile ciuguleau grăbite resturile 
de fructe, printre picioarele vânzătorilor, ale meseriaşilor şi 
pescarilor. Un copilaş căzu pe poponeţu-i gol pe pietre şi începu 
să plângă. 

„Acuma-i mut ca o broască” strigă cu o voce ascuţită 
negustorul de fructe, care împărţise caisele putrede. „Mai daţi-i! 
Sau aţi uitat că ne-a jignit pe toţi?” 

Matteo cobori, gemând, de pe cal şi-şi croi drum, până ajunse 
în mijlocul mulţimii. 

„Tacă-ţi gura”, zise către negustor un bărbat puternic şi cu o 
înfăţişare serioasă. „Lăsaţi-l, în pace!” 

Unii râseră jenaţi şi-şi aruncară pe ascuns, pe pavaj, fructele 
cu care voiau să lovească. Se vedeau pe ei însuşi în chipul 
fratelui lor, care era pe eşafod, şi li se făcu ruşine. Dar cei mai 
puţin sensibili nu voiau să renunţe la distracţia lor şi-şi ridicară 
mâinile, gata să arunce din nou. 

Omul din butuc îşi dădu seama de pericol şi obrazul lui îşi 
schimbă a doua oară, în mod uimitor, expresia. Sprâncenele lui 
formară sub fruntea-i ridată o linie aproape orizontală, ochii 
vicleni priveau printr-o îngustă deschizătură, gura îi zâmbea 
şiret, şi toată faţa îi luă expresia unei mărinimoase iertări, ca şi 
când ar fi vrut să spun: „Nu vă port pică, frăţiorilor. Uitaţi-vă la 
mine, am uitat tot ce mi-aţi făcut. Dar acum duceţi-vă liniştiţi 
acasă şi gândiţi-vă puţin! 

Îşi îndepărtă implorator mâinile şi zise cu o voce ce răsuna 
până departe: „Ştiţi voi pentru ce prea cinstitul vostru judecător 
de pace m-a băgat în butuc?... Sunt oare un hoţ sau un asasin?” 

Brusc în piaţa micului orăşel se făcu linişte. O pânză mare de 
corabie plutea încet pe fluviu. Digul şi parapetul de deasupra, 
înalt cam de cincizeci de centimetrii ascundea jonca vederii. 
Mama îşi ridică copilul de pe pietre şi îl legăna în braţe 
murmurându-i cuvinte liniştitoare. Franjurile de pe enorma 
umbrelă a negustorului de peşte se legănau. Mirosea a fructe 
stricate, a legume proaspete, a ceapă şi a peşte. „Pagoda 
prețioasă” se ridica, înconjurată de o lumină clară, pe deal. 
Cerul albastru aproape o atingea. 

„A zis că suntem nişte c... de câine”, scrâşni negustorul. 


Fetele tinere şi bătrâne, vesele şi serioase se întoarseră spre el. 
Brusc se găsi în centrul privirilor. Îl cuprinse un sentiment 
neplăcut şi zise, trăgându-şi pe seamă: „De fapt cine-i ăsta? 
Întâi ne înjură şi-apoi se miră... Doar prea cinstitul nostru 
judecător de pace nu l-a băgat degeaba în butuc? Ce-a făcut?” 

Privirea omului de pe eşafod se îndreptă fix spre cel ce 
întreba. Colţurile gurii i se întinseră puţin pe când răspunse: 

„Vrei să ştii ce-am făcut? Oh! sunt un mare hoţ. Imediat o să 
aruncaţi din nou în mine cu caise putrede, când o să vă 
povestesc. Sunt un mare hoţ. Am furat statul! Prea cinstitul 
vostru judecător mi-a zis: „Tu l-ai furat pe prea înălţatul nostru 
împărat. Nu ştii că înălţimea sa a interzis jocul de zaruri? El va 
supus pe voi cataii cu puterea sabiei sale, în consecinţă lui îi 
aparţine tot ce posedaţi. Aşa că atunci când joci, tu joci averea 
prea Înaltului împărat, iar eu trebuie să te pedepsesc”. 

Bărbatul îşi împreună mâinile, dar faţa îşi păstra expresia de 
pişicher. 

„Acum ştiţi ce fel de crimă enormă am săvârşit. O crimă de 
stat. Şaptesprezece lovituri de nuia şi în butuc cu el Şi-acum 
stau aici în arşiţă... Ah, cinstită măicuţă”, zise el către o femeie 
bătrână cu părul alb şi cu un aer blând şi matern „curăţă-mă 
puţin. Nu mai pot suporta putoarea asta...” 

Femeia strigă copilandrul care bătuse toba în oale şi-i zise cu 
asprime: „Fugi acasă şi adu un lighean cu apă! Du-te la vecina 
şi împrumută un ştergar curat. Vezi că trebuie să fie spălat. Nu 
uita să aduci şi un ulcior cu lapte”. 

Copilul o luă la fugă, dar înainte să se fi întors, sacagiul turnă, 
din putina lui de lemn, apă limpede într-un vas, măcelarul îşi 
scoase şorţul nu din afară de curat şi i-l dădu femeii, negustorul 
de fructe aduse un coşuleţ cu nişte caise aurii, cel care frigea 
peştii căută câţiva peştişori bine prăjiţi şi-i puse pe o frunză, 
negustorul de legume dădu ceva ceapă verde, iar ţăranul ce 
venise din satul vecin scoase din coşul lui un picior de găină şi-i 
zise unui copil: „Caţără-te sus şi dă-i-l!” 

„Totuşi n-ar fi trebuit să spună că suntem c... de câine” 
murmură negustorul încă neîmpăcat. 

Ah, era primăvară. Pomii erau înfloriţi sau îşi purtau primele 
fructe. O pisică sări pe eşafod şi se aşeză la soare la picioarele 
bărbatului prins în butuc, ca şi când ar fi fost numai ea singură 
pe lume. Bărbatul vedea de la înălţimea unde era aşezat, ceea 


ce ceilalţi nu puteau să vadă: vălurelele mici ale fluviului, arcada 
înaltă a podului de piatră, o tânără femeie la prova unei jonci 
care trecea - ea îşi ţinea capul puţin aplecat spre spate şi privea 
în lumina clară a soarelui - colibele de bambus căţărate pe 
malul înălţat artificial, al fluviului, câmpia verde uşor vălurită cu 
ogoare de cereale şi de orez, şi cu grădini unde înfloreau arbori 
albi sau roz. Şi i se părea ca şi când ar auzi sunetele duioase 
scoase de o mulţime de viori - erhu, acompaniate de sunetele 
perlate ale harfei cu şapte coarde, ridicându-se spre cer pe 
aripile melodiilor instrumentelor de suflat, şi-apoi readuse spre 
pământ de loviturile puternice şi amenințătoare ale țimbalului. _ 

Îi spălară faţa cu apă rece, îi dădură să mănânce şi să bea. li 
întinseră, apoi, vin de orez, ca să-şi uite chinul. In spatele 
colibelor de bambus se înălţau, pe un deal, clădirile Yamen-ului 
cu acoperişurile arcuite aşezate unele peste altele, dar inima 
micului orăşel bătea în piaţă, acolo unde un catai stătea băgat 
în butuc. 

Matteo râse: „Lasă-te bine hrănit, prietenuţule”. 

„Nu vezi străine că-i flămând şi că-i e sete?” zise scandalizată 
o femeie. „Dacă nu-ţi place, vezi-ţi de drum”. i 

„Mie-mi place aici măicuţă”, zise Matteo împăciuitor. Işi legă 
calul de un stâlp şi intră în han să mănânce de amiază. Braţul 
rănit îl durea rău, aşa că se hotărî să rămână peste noapte în 
orăşel. Seara observă când un gardian posomorât îl eliberă pe 
bărbatul din butuc. 

„Ei, acum ai terminat, fiule”, murmură el şi merse mulţumit la 
culcare. 

Când mijeau zorile şi soarele apărea deasupra orizontului, sări 
pe cal şi călări mai departe. Se grăbea spre Kambali la Marco şi 
la Aşima, spre Nicolo Polo cel chibzuit şi veselul Maffio. Işi 
imagina cât de neliniştiţi trebuie să fie pentru el, şi îşi imagina 
totodată primirea ce-o să i-o facă când va apărea în faţa lor, cu 
urechea lui tăiată. Se gândea cu oarecare mâhnire la corabia lui 
şi la viteazul său echipaj. Fusese mai mult de un an căpitan, şi- 
acum vagabonda din nou pe şoselele pline de praf. Nu lipsise 
mult ca marea verde şi învolburată să-i servească drept 
mormânt, şi lipsise doar un fir de păr ca sabia unui războinic 
galben, să nu-i crape capul în două. Dar valurile mării îl 
aduseseră la mal pe când înota pe jumătate inconştient, şi o 
fulgerătoare mişcare a capului l-a scăpat de lovitura de sabie. 


Ce conta urechea însângerată ce-i căzuse la picioare? 

Dădu pinteni calului. Kambali se afla încă la o depărtare de 
opt sute de Li, şi trebuia să se grăbească. Şoseaua, la ora asta 
timpurie, era neumblată. Doar ţăranii munceau pe ogoarele 
stăpânilor lor sau pe îngustele fâşii de teren arendat, pe care le 
mai putuseră păstra în vremurile acestea de foamete şi de 
scumpire a arenzilor. Bivoli puternici trăgeau plugurile de lemn 
prin pământul mlăştinos. Femei şi copii cu feţe lipsite de 
expresie întorceau roţile pentru apă, sau, până la genunchi în 
noroi, plantau în pământ răsadurile verzi de orez. 

Matteo zări contururile întunecate ale unui călăreț. Două 
pălării de paie se legănau pe crupa unui catâr şi o a treia 
acoperea capul animalului. Călărețul şedea mândru în şa, 
printre pungile şi săculeţele lui, pe acoperitoarea de mătase 
albastră. 

„Te-ai urcat devreme în şa”, zise Matteo. 

„Te salut. Maria Ta”, răspunse cel agrăit solemn. 

„Încotro mergeţi?” 

„La Kambali, fiule”. 

„Daţi-mi voie să vă întovărăşesc puţin”. 

Aşa începu cunoştinţa lui Matteo cu omul pe care-l boteză mai 
apoi, în adâncul pădurii „şefuleţul”. Călătoreau de câteva zile în 
doi, şi se dovedi că se potriveau, uriaşul venețian şi chinezul 
pirpiriu din provincia sudică Manji - „şeful” şi „şefuleţul”. Matteo 
iubea marea iar „şefuleţul” şoselele câmpurile, grădinile, pe 
locuitorii ţării sale, basmale şi legendele lor. Aşa cum Matteo se 
simţea ca acasă pe nesfârşita întindere a oceanului, tot aşa 
„şefuleţul” se simţea în siguranţă în raitele nocturne pe care le 
dădea prin grădinile şi grajdurile străine; după cum Matteo, 
când cu drumurile lui de contrabandist, nu prea lua în serios 
legile, tot aşa nici „şefuleţul” nu le prea lua în serios, când se 
găsea în preajma vreunui conac sau a unui campament tătar, 
sau întâlnea vreo oaie, vreo găină sau vreo rață singuratică. 
„Şefuleţul” era un tovarăş plăcut de drum, dar din când în când, 
pe Matteo, îl bătea gândul că până la Kambali „şefuleţul” ar 
putea să-l bage în vreun necaz. 

Şedeau  adăpostiţi în umbra copacilor înalţi. Respirația 
proaspătă înviora plantele. Stropii cădeau de pe frunze pe 
pământul pădurii. Şefuleţul desfăcu bandajul de pe braţul lui 
Matteo, scoase dintr-o punguliţă o unsoare şi unse rana lunga. 


Matteo îşi întoarse cu grijă antebraţul, îl durea foarte tare. 

„Nu te mişca, măria ta” porunci „şefuleţul”. 

„Măi, tu faci o mie de ducați” zise Matteo. „Dar dacă-mi mai 
zici o dată Maria ta, să ştii că-mi pun în cap una din pălăriile 
tale”. 

Se întinse în glumă după pălăria care era bine legată pe crupa 
catârului şi trase de sfoară. Sfoara se rupse, şi în faţa lui Matteo 
căzu la pământ o găină. „Şefuleţul” o ridică grăbit, o înfăşură în 
ştergarul de pânză şi o ascunse din nou în interiorul pălăriei. Se 
uită în toate părţile, dar nu se vedea suflet de om. 

„Ce-a fost asta, şefuleţule?” întrebă Matteo încă uimit de 
mişcările iuți ale celuilalt. 

„O puicuţă, Maria Ta. Am cumpărat o puicuţă”. 

Matteo clătină din cap. Cu cea mai mare bunăvoință nu-şi 
putea aminti când putuse şefuleţul să „cumpere” puicuţa, 
călăriseră alături din zori până la amiază. 

„Când ai cumpărat-o?” întrebă. 

„Aţi adormit puţin călare; atunci a venit un ţăran şi mi-a 
oferit-o”, minţi „şefuleţul”. 

„Parcă ne văd, într-o zi, în butuc pe amândoi”, mârâi Matteo, 
„frumos tablou...” 

Ploaia susura. Vântul căzuse. Lumina cenuşiu verzuie se ţesea 
fantomatic printre tulpini, cărări şi frunze. Aerul era blând. 

„Şefuleţul” o să frigă astă seară o „găină de milog”, anunţă 
tovarăşul său de drum. 

Totuşi Matteo uită imediat vorbele: fiindcă soarele străbătu 
printre acoperişul format din coroanele verzi, de frunze ale 
copacilor şi umplu ceața cenuşiu verzuie de strălucire. Raze de 
soare, ascuţite ca nişte săgeți, se strecurau prin coroanele 
copacilor, se furişau prin muşchi şi plante aromatice și tremurau 
neliniştite în milioanele de picături strălucitoare de pe ierburi şi 
frunze. Peste pământul pădurii se ridicau aburi alburii, firele 
subţiri ale plaselor păianjenilor, dintre crengi, sclipeau ca 
argintul pur. Pădurea era scăldată în lumină, iar schimbarea era 
atât de copleşitoare, încât cei doi oameni se opriră ca vrăjiţi. 

După o vreme de emoţionantă tăcere, Matteo zise: „Frate, 
ţara ta e frumoasă...” Şi o spuse nu numai fiindcă bătea soarele, 
iar natura după ploaie era limpede ca rouă de pe o floare, ci 
fiindcă simţea o adâncă dragoste pentru ţara asta şi pentru 
harnicii ei locuitori. 


Ei sculptau din rădăcini şi fildeş opere inimitabile, pictau pe 
mătase flori şi păsări multicolore, pictau în tuş cu pensule 
uşoare peisagii fine ca un suflu, zideau pe dealuri şi stânci, ce se 
ridicau înalte deasupra lacurilor liniştite, palate şi pavilioane. 
Poeţii scriau poezii atât de fin cizelate ca şi volutele încolăcite, 
decorative, de pe vasele de bronz, din vechi timpuri, ţăranii şi 
grădinarii preschimbau ţara într-o mare grădină înfloritoare... 
Erau nemărginit de bogaţi şi nemărginit de săraci. Munceau 
pentru strălucirea stăpânitorului, şi priveau cu tristeţe şi mânie 
în suflet, cum ogoarele şi câmpurile lor de orez erau 
preschimbate în păşuni pentru caii războinicilor tătari. Trăiau în 
propria lor ţară ca şerbi ai stăpânitorilor străini, îşi ascundeau 
armele şi visau aşteptând ziua când se vor aprinde pe munţi 
semnalele luminoase. 

„Din toate părţile pândesc săbii şi lănci. Un tigru le ţine 
strâns, în ghearele lui. 

O, mătură jefuitorii străini şi reînvie din nou imperiul 
împărătesc. 

Să domnească din nou o pace generală, spre fericirea 
poporului”. 

Matteo resimţi jalea şi speranţa catailor. Mintea lui nu era 
orbită de pompa de la curtea marelui Han. Repetă din toată 
inima: „Frate, ţara ta e frumoasă”. Şi ceva mai târziu zise 
zâmbind: „Ce importanţă are dacă-mi lipseşte o ureche! Te 
obişnuieşti şi cu asta... Hai să plecăm mai departe, până când 
cineva de pe-aici nu observă că i-a dispărut o găină”. 

Trecură călare prin pădure, respirând adânc aerul curat. Nu 
dură mult până când ajunseră din nou în câmp deschis. Lui 
Matteo îi era foame şi fu fericit când tovarăşul lui de drum îi 
propuse să facă popas. La malul unui nu, legară piedici la 
picioarele animalelor şi-i lăsară să pască. 

Cerul era senin, lumina strălucitoare îi furase culoarea. 
Soarele sorbea lacom umiditatea. Un copac cu ramuri întinse, 
dădea umbră. 

„Şefuleţul” începu imediat pregătirile pentru amiază. Scoase 
găina, o spintecă, îi scoase maţele şi o spălă în apa limpede a 
râului. Apoi o îmbrăcă într-o crustă groasă de două degete de 
lut. Într-o adâncitură a solului, aprinse din crenguţe şi vreascuri 
un foc care şi începu să trosnească, puse găina, împachetată în 
lut, cu grijă, în mijlocul focului. Curând deasupra flăcărilor 


clocotea un ceaun cu apă. 

Rezervele de orez ale „şefuleţului” păreau să fie inepuizabile. 
Matteo avea uneori impresia că săculeţele şi oalele de pe 
spatele catârului se umpleau de la sine. Săculeţul cu orez, ieri 
dimineaţă aproape gol, astăzi era din nou plin să pocnească. Din 
fericire de data asta mersese pe cale cinstită. Intr-un sat 
„şefuleţul” tratase nişte bolnavi, îi bandajase şi le dăduse ierburi 
de leac, în schimb primise orez. 

Deci Matteo putea privi cu liniştită plăcere, cum tovarăşul său 
vărsă orezul în apă. 

După ce focul trecu „şefuleţul” scoase bucata de lut din 
cenușa fierbinte şi aşteptă puţin, până se răci. Sparse cu o 
piatră crusta uscată, penele se prinseseră bine în lut, şi rămase 
doar carnea albă şi bine friptă a găinii. Cum „şefuleţul” umpluse 
găina cu ceapă şi condimente, ea răspândea un miros apetisant. 
Aranja farfuriile cu orez şi puse apoi găina aburindă pe o pânză 
albă, apoi umplu două căni cu un vin de orez gălbui. 

„Găină de milog” şi „zăpadă mirositoare, şefule” zise el 
mândru, „poftă bună”. 

Matteo începu să mănânce, dar nu precupeţi cuvintele de 
laudă pentru talentul culinar al şefuleţului. Vinul de orez sau 
„Zăpada mirositoare” după cum îi zicea tovarăşul lui de 
călătorie, dezlegă limbile. Mâncau în umbra unui copac, şi masa 
lor pe iarbă verde fu preschimbată prin talentul şefuleţului într- 
un eveniment ieşit din comun. Un ştergar verde întins pe iarbă, 
murmurul unui râu, două beţişoare de bambus în degetele 
îndemânatice ale şefuleţului, cu care-şi ducea la gură orezul şi 
carnea. Lui Matteo i se părea că-i un barbar cu cuțitul şi cu 
lingura lui de lemn, dar, cu toate astea, îi bine şi nu-l deranjă 
deloc că zăpada nu era mirositoare. Zăpadă bine mirositoare - 
în limba asta cuvintele căpătau o rezonanţă nouă, erau aşa de 
ciudate şi într-un deosebit fel, frumoase, emoţionante ca 
muzica, pe care abia atunci începi s-o înţelegi, când ai ascultat-o 
de multe ori. 

Şefuleţul umplu cănile, cu vin de orez, şi băură. Gândurile 
deveniră mai uşoare şi se transformară în întrebări şi imagini, 
care veneau din adâncul inimii. 

„Cine eşti tu, frate?” întrebă Matteo. 

Tovarăşul de drum văzu ţăranul care-şi ducea plugul prin 
arşiţa amiezii. În ochii lui apăru din nou enigmatica tristeţe. 


În spatele ţăranului se zăreau colibele de lut ale unui mic 
sătuleţ. Satul părea o insulă înconjurată de pânzele de apă ale 
lanurilor de orez. Doi bivoli trăgeau la plug. Spatele lor erau de 
un cenuşiu murdar, ca pământul uscat. Acoperişurile colibelor 
erau din stuf. 

Chinezul îşi aminti o legendă. „[ăranul ară, iar noi şedem la 
umbră ca poeţii în grădinile împărăteşti.” 

Dar legenda era asta: Un tânăr găsi o perlă roşie mare, câto 
cireaşă. Când moşierul vru să i-o ieie, pentru că fusese găsită pe 
moşia lui, tânărul se preschimbă într-un dragon. Din gâtlejul lui 
izbucni un şuvoi de apă şi umplu valea prefăcând-o într-un lac. 
Moşierul se înecă. Dragonul gonea prin văi şi strâmtori. In urma 
lui curgea un puternic fluviu, iar dragonul înotă în valurile lui 
până la mare. Soarele se oglindea în platoşa de solzi argintii a 
dragonului. Apoi se scufundă. Dar în nopţile tăcute de vară, 
când luna plină străluceşte pe cer, apare din nou în diverse 
locuri. 

„Odată am avut o bucată de pământ”, zise cataiul. „Nevasta 
mea era harnică şi blinda ca o pisicuţă. Am avut o fetiţă. 
Moşierul mi-a zis: „trebuie să-ţi ridic arenda, căci vremurile sunt 
grele. Trebuie să-ţi plăteşti şi datoriile. Nu ţi-am împrumutat 
până acum cinci baniţe de orez?” 

Râul înecă totul, recolta fu proastă... Dar moşierul era un 
stăpân bun: „trimite-mi fata ta la mine, şi-atunci îţi mai 
împrumut ceva”. Nevasta mea plângea...” 

Şefuleţul luă cana cu vin de orez şi bău. Ochii lui priveau 
departe, era ca şi când ar fi povestit o poveste străină. 

„El a bătut-o. Trebuia să facă lucrurile cete mai grele. 
Moşierul îi interzise să mai stea de vorbă cu noi. Obraijii ei 
deveneau din ce în ce mai palizi. Când mica noastră floare de 
lotus muri am împrumutat bani pentru un sicriu. N-am putut să 
ne cumpărăm veşminte albe, dar am jelit mult... În coliba 
noastră era întotdeauna curat. Toate stăteau la locul lor. Ne 
merse puţin mai bine. Munceam din zori până târziu pe ogorul 
nostru şi nu mai aveam atâtea datorii. Într-o zi veni proprietarul 
şi zise: „Ticăloşii de tătari au atacat ţara noastră. Trebuie să 
lupţi contra lor du-te şi prezintă-te la oraş”. Am ajuns soldat. Dar 
armata noastră nu era puternică. În retragere am furat un catâr, 
dar am ajuns prea târziu acasă. Casa noastră era distrusă. 
Nevasta mea era moartă, iar pe ogoare păşteau caii tătarilor”. 


Chinezul tăcu. În crengile de deasupra lor ciripeau păsărelele. 
Pe ştergarul alb rămăseseră oasele găinii. Şedeau întinşi la 
umbră. Râul părea să curgă mai încet. Un vultur se lăsă pe 
pajişte, apucă în gheare o găină şi se ridică cu prada spre cerul 
albastru palid. Gândurile celor doi bărbaţi erau simple şi grele. 

„Asta s-a întâmplat demult”, zise cataiul. „Acum umblu cu 
catârul prin ţară. Ei râd de pălăriile mele: una e a mea, pe 
cealaltă a purtat-o nevasta mea când muncea alături de mine 
pe câmp. Şi pălăria mică cu florile pictate, pe care abia poţi să le 
mai recunoşti, a purtat-o fetiţa noastră. Toate îşi au locul şi 
rânduiala lor. Găina am furat-o de la un moşier. Acum merg cu 
tine la Kambali sau indiferent unde. În bagajele mele am un vârf 
de lance”. 

Matteo respiră adânc şi-şi netezi părul. 

„Vino, cu mine”, zise cu glasul înecat. „N-am să-ţi mai spun 
„şefuleţule”... E bine că ai un vârf de lance în bagaje”. 

„Mă cheamă Fan-Kung-do” zise chinezul. 


RĂPIREA 


De-acum asta mi-e viaţa, gândi Aşima. Mica bijuterie râdea în 
grădină, păsărelele ciripeau insistent, iar găinile cotcodăceau. 
Mica bijuterie de ce nu mergea pe vârful picioarelor? Aşima era 
gata să se supere, dar mânia i se stinse, nu avea chef s-o certe. 
Zgomotele dimineţii o deranjau. Curtea a treia era destul de 
îndepărtată de stradă ca să ţină la distanţă strigătele şi zarva 
făcută de muncitori. Dar la ce mai servea asta, când păsărelele 
cântau cât puteau de tare şi când fiecare pas şi hohot de râs o 
supăra? Tânărul domn plecase devreme de-acasă. 

„Astăzi aş fi vrut să rămân toată ziua acasă, dar ministrul 
Ahmed a trimis un curier după mine”. Zâmbise puţin încurcat. 
„lartă-mă, te rog, Aşima”. Apoi îşi luase în grabă rămas bun. 

Ea nu reprezenta mai mult pentru el decât o piatră 
strălucitoare, care-i ornamentează grădina. 

Poate ar fi trebuit să-i spună: „De ce vă scuzaţi faţă de mine? 
Nu vă înţeleg, Messer Polo. Ce există oare mai important decât 
afacerile voastre la curte?” 

Şi-apoi ar fi putut adăuga şi cuvintele înţepătoare: „Doar ştiţi, 
că eu mă simt cel mai bine singură”. 

Descoperi şi alte multe răspunsuri, unul mai plin de înţelesuri 


decât celălalt şi toate pline de ironic. Obrazul ei frumos se 
învioră, iar ochii îi străluceau ca nişte peşteri de jad. Işi luă 
oglinda de argint cu mâner de fildeş şi o lustrui până o făcu 
strălucitoare. Oare nu era frumoasa? Se examină în oglindă. 
Vântul se juca cu batanele ferestrelor deschise. Frunzele salciei 
plângătoare tremurau, cântând o uşoară melodie, acompaniate 
de tăcutele şi neliniştitele lor umbre. 

Mica bijuterie aduse ceaiul. Păşea neauzit pe covor cu micii ei 
paşi. Mişcările îi erau graţioase ca ale unei dansatoare. Aşima 
puse oglinda deoparte şi se întoarse de la fereastră. 

„Eşti aşa de veselă mică bijuterie” zise, „tu râzi mereu”. 

Fata aruncă o privire repede stăpânei. Simţi o mică spaimă 
prin tot corpul. Oare o mâniase pe stăpână? Dar Aşima nu părea 
supărată, poate puţin tristă. Oare ea nu auzea cum cântă 
păsărelele? 

„Am aruncat o pietricică în bazin”, zise mica bijuterie „peştii 
s-au repezit din toate părţile, a fost aşa de caraghios”. 

Arătă cu mânuţele ei mici, cât de repede se repeziseră 
peștişorii de aur. Şi gura ei vorbăreaţă imită cu buzele răsucite 
felul cum ei încercau să o înşface. Era aşa de caraghios încât 
Aşima izbucni în hohote de râs. 

„Opreşte-te, mică bijuterie”, zise ea redevenind serioasă, „eu 
nu vreau să râd deloc”. 

Mica bijuterie se opri imediat. Dar veselia rămase întipărită pe 
obrazul ei. Şi nu exista nicio îndoială că la cea mai mică ocazie 
râsul ei va izbucni din nou. 

„E aşa de frumos aici”, îndrăzni ea să spună. „Sunteţi foarte 
bună cu mine. Nimeni nu mă bate, şi pot să mănânc până când 
mă satur”. 

N-o bate nimeni şi de asta e veselă, gândi Aşima. Simţi cu o 
uşoară ruşine cât de nerecunoscătoare fusese ea. Putuse uita, 
că stătuse odată pe cea mai joasă treaptă a vieţii înainte ca 
Matteo şi Marco să o elibereze? Foame, bătăi! Și zdrenţe în loc 
de haine, un culcuş murdar de paie în locul unui pat. lşi încolăci 
braţele în jurul gâtului cameristei sale şi zise: „Ah! mică bijuterie 
Şi nu ştia dacă trebuie să râdă sau să plângă. 

După o vreme zise: „Trebuie să te întreb ceva”. 

Camerista îşi apleca curioasă capul înainte, şi cu vârful roşu al 
limbii îşi linse repede buzele. Făcea impresia că se aştepta să 
audă imediat, un mare secret. 


Obrajii Aşimei se îmbujorară. Mai ezită puţin, dar totuşi nu 
putu să-şi stăpânească întrebarea: „Spune mică bijuterie, sunt 
frumoasă?” 

Acum se înroşise toată, şi nu mai ştia de emotie încotro să-şi 
întoarcă capul. 

Mica bijuterie răspunse cu cinstită admiraţie: 

„Cum puteţi întreba aşa ceva? Sunteţi frumoasă ca o zână. 
Cine vă vede este robit de frumuseţea voastră, dar asta o știți şi 
singură, de ce mă întrebaţi pe mine?” Şi-apoi adăugă visătoare: 
„Sunteţi la fel de frumoasă şi de bună, ca regina cerului”. 

Așima zăpăcită se juca cu colierul de perle. 

„intreb prosteşte „mică bijuterie”, zise. „Nimeni nu trebuie să 
ştie ce te-am întrebat”. „Nimeni” promise solemn mica bijuterie, 
„Nici măcar peştii din bazinul cu peşti aurii”. Şi ea era convinsă, 
că de data asta va reuşi să-şi ţină gura. 

Aşima auzi paşi. Se ridică. 

„Vine cineva”, zise. „leşi, mică bijuterie, poate s-a întors 
stăpânul”. _ 

Uşa se deschise uşor. Inima Aşimei bătea mai repede. Işi 
aşeză mai bine acele cu turcoaze şi-şi netezi cu mâini nervoase 
veşmântul. Vântul aducea sunetul unei voci străine, de bărbat, 
până la urechile ei. Se reaşeză dezamăgită. Când „mica 
bijuterie” se întoarse, faţa ei era rece şi indiferentă. 

„Ce s-a întâmplat?” întrebă. 

„Un curier de la stăpânul Marco Polo. Stăpânul vă aşteaptă 
într-o casă de vară de pe malul fluviului. A trimis şi o litieră”. 

„Marco - tânărul stăpân mă aşteaptă? Nu s-a dus la ministrul 
Ahmed?” 

Aşima o privea pe mica bijuterie fără să înţeleagă, dar își uită 
apoi toate bănuielile şi o cuprinse o bucurie plină de zel. Bătu 
din palme şi zise cu zburdălnicie: „Atunci trebuie să mă schimb, 
mică bijuterie. Grăbeşte-te. Doar tu singură ai spus: „Stăpânul 
mă aşteaptă într-o casă de vară de pe fluviu, şi-acum stai şi te 
uiţi. Ce s-a întâmplat? Oare i s-a întâmplat ceva, mică bijuterie?” 
Se opri speriată. „Încă niciodată n-a trimis după mine. De ce nu 
vine acasă? Spune-mi ce poate însemna asta?” 

Mica bijuterie îi ajută cu mâini îndemânatice să-şi îmbrace 
veşmântul cel nou. „Nu s-a întâmplat nimic”, îşi linişti ea 
stăpâna, „stăpânul vrea să vă vorbească. Asta-i tot”. Şi râse în 
sinea ei. 


„Sunt neliniştită, mică bijuterie”. 

Nu era nimeni în casă de la cine să ceară un sfat. Unde era 
uriaşul şi bunul Matteo? El i-ar fi împrăştiat îngrijorările cu râsul 
lui zgomotos. Câteodată se gândea că el n-o să se mai întoarcă 
niciodată. Ar fi vrut să vorbească despre acest lucru, cu Marco. 
Dar se părea că nu-i face plăcere să audă rostit numele 
prietenului său. Chiar şi marii neguţători se fereau să vorbească 
în faţa ei despre Matteo. 

Aşima părăsi casa cu sentimente împărţite. Dar când se află 
pe stradă, în lumina soarelui, îndoielile sale dispărură. Purtătorii 
lecticei, care se odihniseră puţin la umbră, săriră serviabili în 
picioare. Un măcelar îşi oferea marfa cu glas tare. Trecători 
ocupați sau pierzând vremea populau mica străduţă. Meseriaşii 
şedeau în faţa caselor şi-şi vedeau ce lucru, patru muncitori se 
odihneau în umbra unei ceainării. Un domn bătrân trecea cu 
paşi măsuraţi strada. Ducea la plimbare, într-o colivie, un 
papagal. Purtătorul de lectici dădu la o parte perdeaua de 
mătase şi-i ajută Aşimei să urce. 

„Unde mă duceţi?” întrebă Aşima. 

„Nu departe, stăpână” răspunse monosilabic purtătorul de 
lectici. 

Ea se lăsă pe pernele moi Mătasea avea un miros plăcut. 
Legănatul lecticii şi lumina crepusculară colorată o adormeau. 
Lovituri de ciocan şi diferite voci îi treceau pe la urechi. Nu era 
atentă la drum şi începu să viseze. Işi uită frica. El o aştepta 
într-o casă de vară pe malul fluviului. Sigur voia s-o prezinte 
prietenilor lui. Simţi o mare bucurie. Singurătatea şi toate 
gândurile prosteşti nu mai existau. Zâmbi când își aminti de 
întrebarea pe care i-o pusese micii bijuterii. „Sunteţi frumoasă 
ca o zână” - oare „mica bijuterie” era sinceră sau voia doar s-o 
linguşească? Numai „mica bijuterie” să nu povestească nimănui 
cât de prosteşte o întrebase... Sigur că fusese sinceră. 

Litiera se legăna uşor. Aşima se ridică şi dădu perdeaua 
înapoi. Trecu o trăsură cu roţi mari, cu rafuri de aramă. Cerul 
era înnorat, munţii din vest se puteau vedea bine. Aproape nu 
bătea deloc vântul. Aşima observă câţiva hamali. Cărau legume 
proaspete, coşuleţe cu greieri, putini de apă şi acvarii cu peşti 
aurii pe cumpenele de pe umerii lor. La marginea străzii colibele 
de lut se ascundeau după garduri şi după tufe de mei. Purtătorii 
de lectică îşi vedeau neobosiţi de drum. In curând porţile şi 


mahalalele oraşului fură lăsate în urmă. 

Platani înalţi, împodobiţi cu o primăvăratică boare roşiatică, 
stăteau pe marginea străzii. Un râu curgea printre pajişti, pe 
malul lui creşteau sălcii pletoase. Aşima lăsă perdeaua sa cadă 
şi se culcă din nou pe perne. Simţi cum o cuprinde o uşoară 
nelinişte, şi încercă să se apere de ea, dar nu reuşi. Brusc îşi 
aminti de Matteo. Şi văzu cu înspăimântătoare claritate o 
imagine care o zgudui până în străfundurile fiinţei ei. Chipul 
palid ca moartea al lui Matteo o privea cu ochii arzând de febră. 
Buzele lui o strigau pe nume. Apoi imaginea fantomatică dispăru 
şi nu se mai vedea decât mătasea galbenă. Dar frica 
nemăsurată rămase şi-şi auzea în tot corpul bătăile inimii. 
„Duceţi-mă înapoi”, ar fi voit să strige, dar nu mai era în stare 
nici să se mişte. Se lăsă fără voie pradă mişcărilor legănate ale 
litierei. 

Yang ducea bara stângă pe umărul lui. Mergea îngândurat, 
acomodându-şi mecanic paşii în tactul vecinului său. Nu băga în 
seamă peisajul. Greutatea nu era mare. Când şedea Dşambuik- 
Hatun în litieră, barele apăsau mai greu. 

„O duci în casa de pe fluviu” zisese Said. „Dacă îţi duci bine la 
îndeplinire sarcina o să fii răsplătit. N-ai voie să spui nimănui 
niciun cuvânt, altfel îţi pierzi capul.” 

Wang şi orbul Șu, fugiseră din Kambali. Cofetarul Li era în 
închisoare... Purtătorul de lectici făcea pas după pas. Mâna lui 
dreaptă cuprindea stinghia, vinele i se desenau pe dosul mâinii. 
Gândurile îi lucrau: De ce poruncise ministrul Ahmed ca fata să 
fie dusă în izolata casă de vară? Era o chinezoaică, îi văzuse 
obrazul, când îl întrebase: „Unde mă duceţi?” și el nu putea să 
uite. 

Frunzele tinere ale platanilor atârnau tăcute pe ramuri. Yang 
zări casa. Era pe un deal. Acoperişurile arcuite cu dragonii şi cu 
demonii vântului se zăreau printre copaci. Pe cer se strângeau 
nori albi. Aici era singuratic şi frumos. Grădini cu pomi înfloriţi şi 
arbuşti, un înalt zid alb înconjura această lume tăcută, iar la 
poalele dealului, sclipind ca o nestemată, fluviul. 

Poarta se deschise. Un servitor arăta purtătorilor de lectici 
drumul. Aşima auzi voci. Se trezi din nemişcarea ei. Gândurile 
rele dispărură. Acum ajunsese la capăt. Imediat o să apară 
Marco s-o primească zâmbind. 

Litiera fu aşezată pe pământ, Yang dădu la o parte perdeaua 


şi-i ajută să coboare. 

Aşima privi în jur, în grădină. Un servitor bogat îmbrăcat 
stătea în faţa ei înclinându-se. 

„Unde este domnul Marco Polo?” întrebă Aşima. 

Servitorul trase din umeri abia vizibil. Ochii înspăimântați ai 
Aşimei se îndreptară întrebători spre Yang. 

„Unde m-aţi adus?” 

Yang privi pe lângă ea. Ce-ar fi putut răspunde? Ridicară 
litiera pe umeri şi plecară. 

Aşima stătu o vreme nemişcată pe alee. 

„Sunteţi aşteptată, stăpână”, zise servitorul. El arătă, cu un 
gest de invitaţie, spre casă. O scară mâncată de vreme ducea 
spre o uşă întunecată. La dreapta şi la stânga ei, pe nişte 
postamente înconjurate de verdeață erau aşezaţi doi lei 
înaripaţi, de bronz. Aşima făcu o mişcare ca şi când ar fi vrut să 
fugă spre litieră. Servitorul i se puse în cale, şi repetă apăsat: 
„Sunteţi aşteptată, stăpână. Vă rog”... 

Atunci se deschise uşa şi un bărbat ieşi pe aleea albă. Strigă 
mânios: „De ce eziţi? Dacă nu vrea, adu-o cu forţa”. 

La auzul vocii Aşima înmărmuri. Bărbatul venea spre ea; îi 
văzu obrazul rânjind batjocoritor. Se apropie şi ea îi recunoscu 
fruntea teşită, barba ciudată şi buzele groase ieşite în afară. Era 
bărbatul cu mutra de lup, era Said! 

Scoase un țipăt şi se întoarse. Servitorul o înşfăca. Aşima îi 
zgârie cu unghiile obrazul. Se apăra cu mâinile şi cu picioarele. 
Strigătele ei de ajutor răsunară în liniştea însorită. _ 

Yang auzi strigătele. O mânie întunecată îl cuprinse. Işi 
încetini paşii. 

„Ce se-ntâmplă cu ea?” îl întrebă pe purtătorul care fugea 
alături de el. 

„Ce ne pasă nouă?” răspunse celălalt. Casa de pe deal și 
zidurile-i albe dispărură din vedere. Pe pajişte murmura râul. 
Sălciile se înclinau înaintea lui precum curtenii împăratului în 
faţa strălucitorului tron împodobit cu dragoni. 

Yang nu putea uita tipetele. 

Marco Polo stătea nerăbdător în anticamera Palatului. 

Plecase de-acasă fără plăcere. Dar curierul spusese că 
ministrul Ahmed vroia să-i vorbească urgent. Curteni cunoscuţi 
şi necunoscuţi veneau şi plecau. In toată casa domnea o 
activitate febrilă. Santinelele stăteau cu feţe încremenite lângă 


uşi. Neguţători străini, funcţionari mahomedani şi dregători 
treceau discutând încet prin sală. Marco Polo le simţea privirile 
mirate şi i se părea că le citeşte gândurile: O fi căzut în dizgrație 
la Ahmed, că-l lasă să aştepte? Ca un petiţionar stă aici mândrul 
venețian. 

Marco Polo se ridică şi privi peste gloata colorat 
înveşmântată, de curteni şi negustori. Işi stăpâni mânia care 
începea să-l copleşească şi trecu cu paşi rari prin sală. Domnul 
Ministru Ahmed, îl chemase la el, iar el urmase porunca fără 
întârziere şi acum îi lăsau să aştepte. Mânia i se preschimbă în 
furie. 

Când uşa se deschise şi secretarul strigă un nume, Marco Polo 
zise cu voce tare: „Spuneţi Ministrului Ahmed că nu mai aştept 
mult. Grăbeşte-te! Afară mă aşteaptă litiera”. 

Domnii se priviră cu ochiade care spuneau multe. Marco Polo 
era un favorit al împăratului. Un cuvânt din partea lui putea să 
le aducă noroc sau nefericire. Aşa că îşi ascundea răutăcioasa 
bucurie şi aşteptau; dacă marele domn căzuse în dizgrație, mai 
era timp să-şi dea frâu liber sentimentelor. 

Secretarul se înclină în faţa lui Marco Polo. 

„lertare, prea onorate domn” zise el zăpăcit. „Vă rog mai 
aşteptaţi o clipă. Domnul Ministru Ahmed...” 

„Pleacă şi anunţă ceea ce ţi-am spus”, porunci Marco Polo. 

Santinelele priveau incidentul cu vizibila plăcere. In fine, se 
mai întâmpla ceva deosebit în monotonul lor serviciu. Peste 
feţele lor se zugrăvi mulţumirea. 

În jurul lui Marco Polo se făcu un cerc larg, căci niciunul nu 
dorea ca distinsul domn să-i adreseze acum vreun cuvânt. 

Marco Polo îşi puse mâinile la spate şi se plimba gânditor prin 
sală în sus şi în jos. Nimeni nu-i observa încordarea, cu care 
aştepta răspunsul. Impăratul plecase cu puţine săptămâni 
înainte cu întreaga curte la reşedinţa lui de vară din Sangtu. 
Marco Polo îşi amintea de unele mici întâmplări, cărora nu le 
dăduse nicio importanţă, şi care astăzi îi apăreau în cu totul altă 
lumină. După plecarea împăratului Ahmed îi spusese cu un 
zâmbet amabil: „Prea înălţatul ne-a părăsit. Acum aţi rămas cu 
totul în mâna mea, Beg Polo. Unora le este frică de mine, dar 
dumneata nu te temi de mine, nu-i aşa?” 

„De ce m-aş teme?” răspunsese Marco mirat. 

„Nu credeţi ce vorbeşte lumea, sunteţi doar prietenul meu”. 


Ministrul îşi pusese mâna pe umărul lui Marco şi-i făcu un semn 
prietenos cu capul. 

O altă amintire îl încolţi pe Marco Polo. Înainte cu câteva zile 
luase parte la o consfătuire. Era vorba despre ocuparea unor 
locuri în serviciul arderii banilor de hârtie, deterioraţi. Ministrul 
Ahmed propusese să fie schimbaţi câţiva şefi de secţie. Fiecare 
ştia că funcţionarii trebuiau să fie schimbaţi numai pentru faptul 
că Ahmed promisese ateste posturi favoriţilor săi. Dar nimeni nu 
îndrăznea să se opună. Numai Marco Polo întrebase: „De ce îi 
licenţiaţi Ministre Ahmed, au săvârşit delapidări?” 

Ministrul răspunse scurt: „Presupuneţi că ar fi delapidat”. Apoi 
după felul său iscusit, trecu la un alt subiect. 

Timpul trecea. Când Marco se apropia de vreun grup, 
conversațiile încetau. Se gândi la cuvintele tatălui său: „Eu nu 
mi-aş strica relaţiile cu Ahmed, se bucură de încrederea 
împăratului. Mânaria lui se revolta. | se părea că aşteaptă de-o 
veşnicie. În cele din urmă, se deschiseră batantele uşii înalte, 
secretarul privi prin sală. 

„Prea cinstitul ministru Ahmed, vă aşteaptă”, zise el către 
Marco Polo. „lertaţi c-aţi trebuit să aşteptaţi. O greşeală, prea 
cinstite domn”. 

Încordarea dispăru. Marco Polo îl urmă pe secretar. Ministrul 
Ahmed se ridică de pe tronul său de argint şi-i ieşi înainte. 

„Ce-am auzit, Beg Polo?” zise. „A trebuit să aşteptaţi? Scuzaţi, 
a fost o neînțelegere de neiertat. Am să-l trag la răspundere pe 
secretarul meu. Dar ce vă aduce la mine? vorbiţi fără grijă. Sigur 
e vorba despre o chestiune importantă, pe care vreţi să mi-o 
aduceţi la cunoştinţă”. 

„Aţi trimis după mine un curier”, răspunse Marco Polo; „Nu vă 
mai reamintiţi, stimate domn? El mi-a spus că doriţi să-mi vorbiţi 
într-o chestiune foarte importantă”. 

Ministrul Ahmed se uită cu o privire fixă, pe lângă Marco Polo 
Fruntea lui se încreţi. Obrazul până atunci strălucind de o 
prietenoasă amabilitate, păru brusc rece şi distant. 

„Am trimis eu un curier? N-am nevoie astăzi de dumneata. 
Beg Polo. De ce aş fi trimis un curier, nu vă înţeleg?”. 

Marco Polo îşi înfipse unghiile în palme. Ministrul nu vorbise 
niciodată în felul acesta cu el. Îşi îndreptă ochii posomorâţi spre 
subţiraticul bărbat. Niciun muşchi nu i se clinti pe obraz, când 
răspunse vorbelor jignitoare ale ministrului: „Nu aveţi astăzi 


nevoie de mine, domnule ministru? Permiteţi-mi să mă retrag. 
Nu mai e necesar să mai trimiteţi şi altădată vreun curier, n-am 
să mai vin”. 

Răspunsul fu pentru orgoliosul bărbat ca o palmă trasă pe 
obraz, îşi păstră numai cu greutate stăpânirea de sine. 
Trăsăturile lui se crispară şi ochii negri îi ardeau, când Marco 
Polo se întoarse şi se îndreptă spre uşă. Acest venețian era croit 
din alt lemn, decât curtenii care-l înconjurau. Cum de putuse 
uita asta? Nu era recomandabil să-l jigneşti. Kublai han îl 
favoriza încă, mai mult decât pe alţii, şi-i asculta sfaturile. Marco 
nu era aşa de uşor de dat la o parte ca Tşu-Yin, şeful de secţie 
de stânga din cancelaria centrală. El stătea cu o înţeleaptă 
reţinere, între partidele care luptau pentru putere la curte. 
Ahmed încercase zadarnic să-l atragă de partea lui. De când cu 
marea confruntare cu Hiu-Heng. Il urmărea pe venețian cu ura 
lui perseverentă, care uneori devenea mai puternică decât 
prudenţa recomandabilă. Nu uitase nicio clipă vorbele lui Marco 
Polo: „Nu ar fi bine maiestate să impuneţi sarcini mai grele 
poporului”. 

Astăzi pusese la cale o lovitură hotărâtoare contra 
veneţianului: răpirea  Aşimei îl va constrânge la fapte 
necugetate. 

Paşii lui Marco Polo se îndepărtau. Deja pusese mâna pe 
clanţa uşii, ca să iasă din cameră, când vocea ministrului îl 
strigă: 

„Rămâi, Beg Polo”, zise el. „Ce fel de încurcătură idioată mai 
e şi asta? Nu vă puteţi da seama cât de ocupat sunt cu afacerile 
de guvernământ? Vă rog să uitaţi ce-am spus, nervos fiind”. 

Marco Polo îşi luă mâna de pe clanţă şi se întoarse. Examină 
obrazul ministrului cu priviri cercetătoare: era stăpânit şi 
prietenos. 

„Luaţi loc, Beg Polo” zise Ahmed cu un gest care-l invita? 
„Poate e bine să-mi mai uit puţin grijile”. 

Marco Polo luă loc, tăcut. Îl supăra că nu putea ghici gândurile 
bărbatului din faţa lui. 

„Nu vreau să vă răpesc timpul, domnule ministru”, zise el şi 
îşi rezemă mâinile pe lemnul întunecat. 

Ahmed răspunse zâmbind: „Încă nu sunteţi complet împăcat.” 
Zâmbetul îi dispăru de pe obraz. „Trebuie să mă înţelegeţi, 
vreau să vorbesc deschis cu dumneavoastră, Beg Polo. Nu este 


pentru prima oară când vine cineva şi-mi spune că l-a chemat 
un curier de-al meu. Ştiţi că am duşmani, ei nu aprobă politica 
mea financiară pe care o duc în interesul Maiestăţi sale 
împăratul. Credeţi-mă că n-am trimis nici ur. Curier după 
dumneavoastră. Nu ştiu ce poate însemna asta, şi-mi fac griji. 
Dacă doriţi pot să-mi chem secretarul, el vă va dovedi spusele 
mele”. 

Marco Polo făcu un gest de refuz. 

„Vă cred, domnule ministru. Scuzaţi că am fost atât de 
violent”. 

Ministrul Ahmed îl conduse la uşă şi-şi luă amabil rămas bun. 
Domnii din sala de aşteptare se dădură respectuos la o parte. 
Marco Polo părăsi palatul cu un sentiment de nelinişte şi 
nemulţumire. Pe stradă trecu pe lângă el o litieră galbenă. N-o 
băgă în seamă. Soarele strălucea, iar viaţa de pe stradă era ca 
şi în celelalte zile. Îi devenise familiară ca şi peisajele de-acasă, 
din copilăria lui. 

Îşi concedie purtătorii lecticii şi merse acasă pe jos. De când îl 
părăsise Matteo, iar tatăl şi unchiul Maffio îşi începuseră lunga 
lor călătorie, se simţea de-a dreptul singur printre curtenii de la 
curtea imperială. Faţă de Aşima simţea un sentiment de 
vinovăţie, pentru că nu îndrăznise până acum să-i povestească 
despre nenorocitul deznodământ al campaniei contra insulei 
Tipangu. Astăzi voia să stea de vorbă cu ea; aflase că din cele 
două mii de jonci catare se întorseseră coastele Chinei abia 
douăzeci şi cinci, dar spera ca Matteo să se numere printre cei 
ce se întorseseră. 

Servitorul îl întâmpină pe Marco Polo cu vizibilă jenă. Mica 
bijuterie îi spusese că stăpânul n-o să se întoarcă aşa de curând, 
şi plecase în oraş. 

„Ce s-a întâmplat?” întrebă Marco enervat. „Te uiţi mine ca la 
un strigoi”. 

„lertaţi-mă, cinstite stăpâne”, bâlbâi servitorul. 

Marco Polo se uită sub bolta de verdeață. Spera s-o găsească 
acolo pe Aşima. Razele soarelui treceau prin verdele proaspăt. 
Trebuie să fie în camera ei, se gândi Marco, mai avea deci timp 
să-şi găsească vorbele. Îşi reaminti conversaţia cu ministrul 
Ahmed. Degeaba îşi bătea capul cine ar fi putut să-i joace festa 
tâmpită, şi să-i trimită un curier fals. Cuvintele lui Ahmed: „N- 
am astăzi nevoie de dumneata, Beg Polo” şi expresia rece şi 


distantă a obrazului ministrului îi răniseră prea adânc mândria 
şi-i întăriseră neîncrederea care deja de multă vreme mocnea în 
el. Tocmai voia să strige servitorul, ca să se intereseze de 
aspectul curierului, când acesta apăru, emoţionat, şi-i aduse la 
cunoştinţă o veste aproape de necrezut. Vocea lui tremură, iar 
gesturile lui de obicei atât de măsurate, acum erau foarte 
agitate. Cu o privire de admirativă uimire se uita la stăpânul său 
în timp ce zicea: „Hiu-Heng, stăpâne... Prea cinstitul domn Hiu- 
Heng a venit la voi, vrea să vă vorbească”. 

Învăţatul Hiu-Heng era pentru servitor, ca şi pentru oricare 
catai simplu, o fiinţă supranaturală. Pe mii de căi neştiute 
cuvintele şi faptele lui de la Palatul împăratului ajungeau în 
atelierele meseriaşilor, la locurile de muncă ale zidarilor şi 
hamalilor şi în colibele ţăranilor. 

„Hiu-Heng este un nemuritor”, vorbeau chinezii. „Nu ştiţi ce i- 
a spus împăratului”: „Dacă porunceşti chinezilor să poarte haine 
albe la sărbătoarea ta, atunci nenorocirea se va abate asupra 
capului tău. Culoarea bucuriei la poporul meu este roşu!” Şi ce-a 
răspuns împăratul? „Dacă zici Hiu-Heng, că roşu este culoarea 
fericirii, atunci cataii să poarte haine roşii”. Aşa a răspuns 
împăratul; fiindcă el ştie că Hiu-Heng este un nemuritor”. 

Şi-acum Hiu-Heng venise la Marco Polo. Sta lângă bazin şi 
privea jocul peştişorilor sacri, aurii. Obrazul lui cu bărbuţa 
săracă şi cu sprâncenele dese şi albe răspândea o adâncă 
linişte. Purtătorii de lectică se retraseră din curte cu paşi 
neauziţi. Hiu-Heng era fără gardă. Soarele strălucea pe 
veşmântu-i de mătase. 

„Vă rog, prea onorate domn” zise Marco Polo, „Fiţi binevenit 
în nevrednica noastră casă”. 

Hiu-Heng se înclină mulţumind şi intră în cameră. Servitorul 
aduse ceaiul. 

Hiu-Heng zise: „Am venit fiindcă n-am uitat vorbele voastre. A 
sosit timpul să acţionăm, domnule Marco Polo. Ministrul Ahmed 
nu înţelege când îi spun: „Renunţă la aroganta ta şi la dorinţele 
tale murdare, la aparenta ta activitate şi la planurile tale 
ambiţioase”. 

Marco Polo asculta ca vrăjit discursul învățatului catar care 
ajungea la ţintă fără niciun ocoliş. Simţea că o decizi e pe 
aproape. 

„Aţi spus împăratului, că nu trebuiesc impuse sarcini mai mari 


poporului” continuă Hiu-Heng. „Ahmed însă îi ia ultima 
îmbucătură. Este crud şi impune biruri aspre. Dacă priviţi 
poporul o să-l găsiţi ofilit şi secătuit, iar imperiul este gol şi 
pustiit. Ahmed a defraudat în ultimul an 29.000 ting în bancnote 
de hârtie, 26 ting aur, 180 ting argint, 1200 încărcături de ceai, 
110 cai, 20 de arme de vânătoare şi multe altele. Toate acestea 
le ştim. Ahmed l-a executat pe nevinovatul Tşu-Yin. Este un 
ucigaş. Am venit la voi ca să v-o spun, domnule Polo”. 

Hiu-Heng se lăsă pe spate. Obrazul nu-i mai era în bătaia 
soarelui. In jurul candelabrului zburau muşte. Marco le auzea 
zumzetul uşor. 

O întâmplare petrecută cu ani în urmă, îi răsări în amintire. 
Tigrul Turgo, urlă în cuşca lui. În străzile şi străduţele 
strălucitorului oraş de corturi se plimbă societatea de vânători. 
Discul roşu aprins al soarelui dispare în spatele pădurii. El stă 
lângă cortul Bulangaziului. Ministrul Ahmed coboară din litiera 
lui şi se apropie de el. „Păzeşte-te de Hiu-Heng Beg Polo”. 

| se părea că aude vocea avertizoare chiar în ureche, dar ea 
îşi pierduse cuceritoarea-i putere. Cuvintele învățatului catai 
aveau mai multă putere: „A sosit timpul să acţionăm. Ahmed 
este un ucigaş”. 

Hiu-Heng îi lăsă lui Marco Polo timp de gândire. Privirea lui se 
pierdu în depărtări. Muştele bâzâiau. Ceaiul strălucea verzui. 
Niciun zgomot nu pătrundea din afară în liniştea încărcată de 
încordare. 

Hiu-Heng zise: „Când cel nobil îşi dă seama că i-a venit 
vremea să plivească, pliveşte, când nu-şi dă seama trece, şi lasă 
să se îngrămădească bălăriile. Am ajuns acolo, încât este 
necesar ca bălăriile să fie smulse”. 

Apoi se făcu din nou linişte. Nu exista posibilitatea de a ocoli 
chestiunea. Nuanţa pasionată a vocii întotdeauna stăpânite, 
răsuna în urechile lui Marco, îşi dădu seama, cu toată 
certitudinea, de energia învățatului, acum hotărât la orice. Hiu- 
Heng şedea drept pe scaun şi aştepta răspunsul. 

Marco Polo revăzu anii şi evenimentele petrecute la curtea 
marelui han. Compară pe cei doi bărbaţi influenţi din preajma lui 
Kublai han şi le cântări faptele. Cu ani în urmă crezuse în 
cinstea lui Ahmed, se lăsase înşelat de amabilitatea ministrului 
şi-i părea rău de duşmănia ce domnea între el şi Hiu-Heng Apoi 
apărură îndoielile, căci Ahmed, după eliminarea cancelarului 


Hiu-Heng, devenise din ce în ce mai necruţător. 

Învăţatul catai făcu un gest care-i trădă emoția ascunsă: 
„Dacă aveţi nevoie de dovezi, întrebaţi-l pe colonelul Van-Ku”. 

El şi-a pierdut prietenul graţie securii călăului lui Ahmed. 

„Sau puneţi să vi se povestească povestea generalului Tşen. 
Ahmed i-a răpit nevasta şi fata, iar pe general l-a ponegrit în 
faţa împăratului”. Vocea lui Hiu-Heng căpătă un sunet 
ameninţător, iar cuvintele pe care le rosti căzură grele, în 
tăcerea ce domnea: „Ahmed trebuie să moară!” 

Marco Polo se retrase puţintel. Obrazul lui Hiu-Heng era acum 
în faţa lui, în plin soare, acest obraz care acum îşi recăpătase 
din nou expresia de nedefinită înstrăinare. În jurul gurii plutea o 
expresie de veche durere. 

„Hotărârea pe care trebuie s-o luaţi este grea”, zise el. „Eu ies 
în grădină... Am venit într-o litieră închisă. Purtătorii mei sunt de 
încredere. Nimeni nu ştie că sunt aici”. 

Marco Polo sări în picioare şi-şi ridică amândouă braţele cu un 
gest rugător. 

„Rămâneţi, prea stimate domn”. 

Nu voia să rămână singur, ar fi putut să se retragă cu câteva 
fraze care în fond n-ar fi spus nimic şi să lase altora judecata 
asupra lui Ahmed. Împăratul era în Sangtu. Prinţul moştenitor 
Tşing Kin se afla în partea de nord a ţării, la vânătoare, iar garda 
personală a lui Ahmed fusese întărită în ultima vreme. Era o 
întreprindere periculoasă să răstorni pe acest bărbat puternic. 
Ce o să zică Kublai han despre această acţiune arbitrară din 
Kambali? Hiu-Heng avea dreptate; hotărârea era greu de luat. 
Dar nu voia să se dea la o parte. Marco recunoscu, cu un vag 
sentiment de ruşine, că era nedemn sa stai aşa, între bine şi 
rău. Dar Hiu-Heng era un catai. O ultimă întrebare îl chinuia pe 
Marco Polo. Cataii nu fuseseră oare subjugaţi de către tătari? 

„De ce îl serviţi pe împărat?” 

„Pentru că vreau să-mi ajut poporul”, răspunse Hiu-Heng. 

Marco Polo îl înţelegea. Sosise ceasul celei mai importante 
hotărâri din viaţa lui. Nu-l găsi slab şi şovăitor; deoarece multe 
alte hotărâri îl formaseră deja. Şi i se părea că vede în faţa 
ochilor obrazul sever al tatălui său care părea să spună: „Marii 
neguţători nu sunt filantropi, când o să înţelegi asta în cele din 
urmă?” Apoi îi apăru faţa blajină şi râzătoare a prietenului său 
Matteo. „Trebuie s-o luăm cu noi Marco auzi, altfel diavolul ăsta 


o bate de o omoară... Se gândesc numai la ducaţii lor galbeni...” 

Trebuie să vorbesc cu Aşima, se gândi Marco. Obrazul lui 
palid parcă era cioplit în piatră când zise: „Merg cu voi Hiu- 
Heng”. 

Îşi juca viaţa cu acest răspuns. 

Marco Polo repetă: „Merg cu voi, Hiu-Heng”. Obrajii lui 
prinseră viaţă, îmbujorându-se uşor. 

Servitorul, în grădină, în spatele unui tufiş, se găsea într-un 
îngrozitor conflict de conştiinţă: „Nemuritorul” stătea de vorbă 
cu stăpânul lui. Feţele lor erau serioase. În faţa lor erau ceştile. 
Ah, el simţea clar: Ceaiul se răcise. Şi dacă se întind după cești 
ca să bea? „Nu spui la nimeni c-am fost la stăpânul tău”, zisese 
„nemuritorul” către el. Ar putea să-i zmulgă limba, şi nimeni n-o 
să afle acest lucru, nici măcar mica bijutierie, nesocotită, care 
pur şi simplu fugise în oraş. Dar ceaiul sigur se răcise. Putea 
îndrăzni să-l deranjeze pe „nemuritor” din gândurile lui, prin 
simpla lui apariţie? Stătu multă vreme în spatele tufişului, 
tremurând la fiecare mişcare a stăpânilor. Dar astăzi era o zi 
norocoasă pentru el. In cele din urmă stăpânii se ridicară în 
picioare, Hiu-Heng îşi lua rămas bun. Ceştile de ceai rămaseră 
neatinse. Pe când litiera închisă era purtată afară, pe poartă se 
strecură iute, ca o veveriţă în curte, „mica bijuterie”. 

Purtătorul de litiere Yang văzuse obrazul Aşimei, şi nu-l mai 
putea uita. „Unde m-aţi adus?” 

Tatăl lui Yang era un ţăran de la periferia oraşului Kambali. Se 
înhăma cu nevasta înaintea plugului de lemn. Înotau prin 
mocirla micului ogor de orez. Picioarele lor erau ca nişte rădăcini 
noduroase. Aveau două capre negre şi câteva găini. Yang 
mergea rar la părinţii săi. Când apunea soarele cădeau pe 
culcuşurile lor de paie şi dormeau. Când se lumina de ziuă, 
cărau deja apă pe ogorul lor. Surorile lui Yang nu mai erau 
acasă. Cea mai mare dispăruse într-o zi. Cu câteva ceasuri 
înainte de a fi fost vândută bogătaşului Li. Cea mai tânără se 
resemnase cu soarta ei. Aparţinea familiei Li. 

Litiera galbenă stătea lângă celelalte în sala cea mare; Era la 
amiază, Yang trecu prin curte. Se gândea la surorile lui. Vedea 
ochii înspăimântați ai străinei îndreptaţi asupra lui, şi-şi 
închipuia că vede ochii surorilor lui. Plecaseră cu litiera goală. 
Străina se uitase după ei cu tăcută disperare. 

„De ce eziţi? Adu-o cu forţa dacă nu vrea”. 


Asta fusese vocea lui Said. 

Yang părăsi palatul ministrului. 

„Încotro Yang?” strigă râzând un soldat. „Vrei să faci o vizită 
logodnicei tale în orele amiezii?” 

Apoi ea strigase după ajutor, iar ei merseseră mai departe cu 
litiera lor galbenă; căci doar Said spusese: „Nu trebuie să 
spuneţi nimănui niciun cuvânt, altfel vă pierdeţi capetele”. 

Viaţa era grea în Catai. Yang nu mai iubea viaţa. Căra ziua şi 
noaptea pe nobilii domni şi doamne pe umerii lui, şi căpăta o 
farfurie plină de orez, mai plină decât a celorlalţi. Toate aveau 
un rost, atâta vreme cât se puteau întâlni în fierăria prietenului 
său Wang, atâta vreme cât speranţa mai trăia, că într-o noapte 
semnalele de foc de pe munte se vor aprinde. Acum în Kambali 
era o tăcere de moarte. Oamenii umblau cu feţele posomorâte 
şi nu îndrăzneau să vorbească despre nedreptăţile ce se 
petreceau în fiecare zi. 

Doi bărbaţi îl depăşiră pe Yang. Unul râdea în hohote. Râzi, 
râzi, gândi Yang. Era numai la câţiva paşi departe de casă. 

De ce lăsase diavolul ca fata să poată fi răpită? Nu fusese 
arogantă ca şi celelalte cucoane, care nu-l onorau nici măcar cu 
o privire. El dăduse la o parte perdeaua de mătase, ea urcând 
întrebase oarecum temătoare: „Unde mă duceţi?” 

Yang stătea înaintea porţii. Trebuia oare să intre şi să spună: 
„Ministrul Ahmed vă ţine stăpâna prizonieră într-o casă de vară 
de pe fluviu”. Se rezemă de leul de piatră şi-şi propti mâinile de 
fundament. Peste tot în faţa caselor se găseau aceşti paznici de 
piatră, ca să împiedice intrarea spiritelor rele. In timp ce Yang se 
gândea nehotărât, ce să facă, poarta se deschise. Se dădu 
repede la o parte, ca să lase să treacă o litieră bine închisă. 
Purtătorii se îndepărtară cu repeziciune. 

Privirile lui Yang o urmăreau gânditoare. Purtătorul înalt și 
vânjos de la bara dreaptă era în serviciul cancelarului Hiu-Heng. 
Yang îl cunoştea. 


Ziua era fierbinte ca o zi de vară. Dealurile împădurite opreau 
vântul rece din vest. Căldura verii domnea peste enorma 
depresiune plină de case, poduri, palate, grădini şi ogoare ale 
oraşului Kambali. 

Marco Polo şedea în semiobscuritatea răcoroasă a camerei 
lui. Era într-o ciudată bună dispoziţie, tot ce era nehotărât, 


ambiguu în poziţia lui la curte, lucru care uneori îl indispunea, 
dispăruse. Îşi dădea seama de greutăţile  periculoasei 
întreprinderi, dar nu-i era frică de pericol. Servitorul trebui să-i 
aducă cerneală şi hârtie. Scrise trei scrisori: prima Aşimei, a 
doua lui Nicolo şi Maffio Polo iar a treia prietenului Matteo. Apoi 
o strigă pe mica bijuterie. Era atât de cufundat în gândurile lui 
încât nu observă purtarea înspăimântată a cameristei nici 
obrazul ei scăldat în lacrimi. 

„Dacă mâine seară nu mă întorc, dă această scrisoare 
stăpânei tale”, zise el. „Dar nu înainte de mâine seară, nu uita. 
Şi jură-mi că n-o să vorbeşti cu nimeni despre asta”. 

Puse scrisoarea într-un pupitru al mesei sale. 

„O găseşti aici”, zise el fără să-şi ridice privirea. „De ce nu 
răspunzi?” 

Atunci mica bijuterie izbucni în suspine şi se aruncă la 
picioarele lui. 

„Bate-mă stăpâne... Sunt aşa de nefericită”, strigă ea 
deznădăjduită. „Unde este stăpâna? N-o găsesc nicăieri... Am 
fost în oraş. Dar nu ştiam...” îşi puse capul pe braţe şi plânse cu 
disperare. 

„Scoală-te”, zise aspru Marco Polo. „Ce tot povesteşti? Spune- 
mi imediat ce s-a întâmplat! N-auzi mică bijuterie? Scoală-te”. 

Camerista se ridică şi zise: 

„Aţi trimis doar un curier, cinstite stăpâne şi o litieră galbenă. 
Au dus-o pe stăpână într-o casă de vară de pe fluviu”. Şi din nou 
lacrimile i se porniră şuvoi peste obraz. „Era aşa de fericită. 
Grăbeşte-te, mică bijuterie, mi-a spus, trebuie să mă schimb, 
stăpânul mă aşteaptă într-o casă de vară de pe fluviu” şi-acum 
Dumneavoastră sunteţi acasă cinstite stăpâne. Şi stăpâna e 
plecată... Mi-e frică...” 

Marco Polo întrerupse şuvoiul de vorbe al fetei: „Taci acum!” 
porunci. „Povesteşte-mi exact ce s-a întâmplat”. 

Asculta întunecat relatarea prolixă a micii bijuterii. Ea nu uita 
nimic. Cum ar fi putut să nu spună că Aşima o întrebase dacă e 
frumoasă? „Sunteţi frumoasă şi bună ca regina cerului. Cine vă 
vede este răpit de frumuseţea voastră. Sunteţi frumoasă ca o 
zână”. Aşa i-a răspuns. Aproape că-şi uita durerea cu descrierea 
asta incitantă. 

„Zici că a fost o litieră galbenă?” 

Mica bijuterie îndrăzni să arunce o privire furioasă. Cuvintele 


lui sunau ca şi când ar fi spus ceva cu totul indiferent. 

„leşi afară, nesocotito”, izbucni el. „Nu te mai pot vedea în 
ochi”. 

Multe se întâmplaseră în ziua asta. În timp ce el se afla la 
Ahmed, Aşima fusese răpită. Ce zisese Hiu-Heng? „Dacă vrei 
dovezi, lasă să ţi se povestească istoria generalului Tşen. 
Ahmed i-a răpit soţia şi fiica, iar pe el l-a ponegrit în faţa 
împăratului”. Auzea vocea batjocoritoare a lui Ahmed: „N-am 
nevoie de dumneata astăzi, Beg Polo. De ce să fi trimis un curier 
după dumneata?” 

ÎI cuprinse o mânie îngrozitoare. Mâinile lui se cramponau de 
braţele scaunului. Acum nu mai avea nicio îndoială că Ahmed 
era instigatorul acestui fapt ruşinos. 

Dură o bucată de vreme, până când putu să-şi elibereze 
gândurile din lanţurile furiei. Ce era de făcut? Să iasă pe stradă 
şi să întrebe dacă au văzut vreo litieră galbenă? învălmăşeala 
străzilor şi străduţelor din Kambali era enormă, și existau, 
desigur, mai mult de o mie de litiere galbene. Nehotărât mergea 
prin cameră în sus şi în jos. Dacă n-ar fi venit Hiu-Heng, l-ar fi 
provocat pe Ahmed cu sabia, aşa. Nu-i rămânea altceva de făcut 
decât să aştepte până când judecata va cădea asupra capului 
lui Ahmed. Dar nu putea rămâne în cameră fără să facă nimic. 
Strigă servitorul: „Adu-mi sabia şi înșeuează calul!” porunci. 

„Afară este un om care vrea să vă vorbească”, zise servitorul, 
aruncând o privire iute pe obrazul palid al stăpânului. 

Marco Polo deveni atent. Ce se mai întâmpla iarăşi? 
Sprâncenele lui se arcuiră amenințătoare. 

„Adu-l la mine”, zise el scurt. 

Yang intră. Se înclină şi aşteptă până când stăpânul va 
întreba ce doreşte. 

După îmbrăcăminte Marco Polo recunoscu că este vorba de 
un purtător de lectici. În el se trezi o vagă speranţă: 

„Ce vrei?” întrebă. 

Yang se întoarse şi se uită la servitor care rămăsese în 
picioare lângă uşă. Marco Polo îi făcu semn să iasă şi repetă 
întrebarea. 

„Said a poruncit să ducem pe stăpâna acestei case într-o casă 
de vară singuratică”, zise Yang. 

„Cine este Said?” 

„Un spion al lui Ahmed”, răspunse Yang plin de ură. „Mi-a 


spus c-o să-mi pierd capul dacă am să vorbesc despre răpire”. 

„Tu ştii unde e Aşima?” întrebă repede Marco Polo. 

„Da stăpâne. Eu am dus-o în casa de pe fluviu”. 

„Aşează-te”, zise Marco Polo. „Cum te cheamă? O să fi 
răsplătit”. 

Gândurile lui lucrau ca în febră, nu auzi răspunsul lui Yang şi 
strigă servitorul. 

„Adu-i să mănânce şi să bea”. 

Yang şedea la masă şi mânca cu poftă. De multă vreme nu 
mai mâncase lucruri aşa de bune, aproape că uitase pericolul în 
care se băgase. Abia după ce se sătură îşi reaminti şi zise: 
„Dacă află Said, că l-am trădat, îmi pierd capul”. 

Dar Marco Polo îl linişti. 

„De-acum Said nu va mai fi periculos pentru nimeni” zise el 
hotărât. „Am să te apăr, pentru că ai făcut o faptă bună”. 

Calul era afară. Era ora fierbinte a după amiezii. Gândurile lui 
Marco se învălmăşiră, când îşi imagină că Aşima era demult în 
puterea mizerabilului. 

„Te pricepi să umbli cu arme, Yang?”. 

„Da, stăpâne”, zise purtătorul de lectici. 

Mica bijuterie care strângea vasele, rămase nemişcată. Ochii 
ei plini de curiozitate erau larg deschişi. 

„Nu sta aici”, o repezi Marco Polo. „leşi afară şi spune că 
avem nevoie şi de un al doilea cal şi de arme”. 


În singuratica casă de pe fluviu domnea o linişte 
înfricoşătoare. Servitorii treceau fără zgomot prin camere. Uşile 
se închideau şi se deschideau fără să se audă. Nu se auzeau 
voci ridicate. Aşima stătea la fereastră şi privea prin verdele 
copacilor spre fluviul lucind în soare. Treceau bărci cu vâsle şi 
corăbii cu pânze. Pânzele atârnau dezumflate pe catarge. Aşima 
vedea peisajul liniştitor, dar avea inima plină de jale. Se ţinea de 
zăbrelele de aramă, artistic lucrate, şi-şi apăsa obrazul de ele. 
Pe pajişte înfloreau florile. Semănau cu nişte colibe de 
cultivatori de orez, albe şi galbene. Pe malul fluviului creşteau 
platani subţiri. Sub fereastră înflorea un cireş. Îşi scoase braţul 
printre zăbrele şi făcu semn oamenilor, care păreau ca nişte 
pitici, pe bărcile lor. Fluviul era prea departe. 

Prinse din nou zăbrelele cu amândouă mâinile şi strigă cu 
sălbatică disperare: „Ajutor! Mă ţin prizonieră. Ajutaţi-mă!” 


Strigătele ei nu răzbăteau mai departe de grădină. 

Auzi o voce batjocoritoare sub fereastra ei: „Stai liniștită, 
porumbiţo, altfel o să trebuiască să te închid în pivniţă. Acolo 
poţi să strigi şi să faci câtă larmă vrei”. 

Era Said. Dar Aşima nu tăcu, până când Said furios intră în 
cameră şi o smulse de la fereastră. Aşima fugi în cel mai 
întunecat colţ al camerei. 

„Nu mă atinge!” zise şi îşi întinse braţele a apărare, gata să-l 
zgârie cu unghiile pe obraz. 

Said se stăpâni, căci văzuse urmele roşii de pe faţa 
servitorului. 

Rămase în spatele mesei şi zise ameninţător: „În pivniţă 
ajungi, dacă nu te linişteşti. In Lop erai blândă. Acum eşti ca o 
pisică sălbatică. Aşteaptă numai, stăpânul o să te domolească”. 

Aşima îşi sfărma zadarnic capul de ce bărbatul cu mutră de 
lup o urmăreşte cu ura lui. Îşi aminti cum în Lop Matteo îl 
aruncase pe uşă afară. Îl recunoscuse de la prima privire deşi 
nu-l mai văzuse niciodată de atunci. Apariţia lui neaşteptată era 
înspăimântătoare. Ce voia cu ea? Din însărcinarea cui o ţinea 
prizonieră? 

In faţa ei, pe masă, erau prăjituri şi ceai. Un servitor tăcut 
adusese masa de prânz, apoi după o vreme o strânsese din nou. 
Ea nu voia să se atingă nici de ceai, nici de prăjituri. Nu voia să 
mănânce nimic în casa asta, chiar dacă ar trebui să moară de 
foame. 

Fereastra era zăbrelită. Nimeni nu-i auzea ţipetele. Uşa grea 
de stejar era încuiată. Nu exista nicio posibilitate: de fugă. 
Căutase în toate dulăpioarele şi pupitrele după ceva obiecte 
care i-ar fi putut servi ca arme sau ca unelte de fugă, dar nu 
găsi nimic altceva decât lenjerie fină, pudră şi ulei de flori. Acum 
şedea obosită la masă, dar numai trupul ei era obosit, gândurile 
îi erau limpezi. 

Suri în picioare şi fugi din nou la fereastră. Ar trebui să strige 
până când n-ar mai avea glas? Azi dimineaţă, în camera ei, era 
nemulțumită de ciripitul păsărilor şi mica bijuterie râdea în 
grădină. Cât de repede se îmbrăcase când a auzit că stăpânul 
vrea să stea de vorbă cu ea. Şi-acum era prizonieră în casa asta. 
Dar unde era Marco Polo? Ce însemna asta? Brusc o cuprinse un 
sentiment paralizant de groază, care-i amorţi trupul. Simţi dintr- 
o dată că pe Marco îl ameninţă un pericol şi asta era mai rău ca 


orice. Cu pași nesiguri se apropie din nou de masă şi căzu pe 
scaun, dar își stăpâni repede slăbiciunea. Fugi la uşă şi bătu cu 
pumnii în ea: 

„Deschide-ţi!” strigă. „Sar pe fereastră dacă nu deschideţi!” 

„N-ai decât să sari” murmură Said, care stătea în dosul uşii, 
apoi râse în hohote şi părăsi încăperea. 

Peisajul primăvăratic era frumos. Pe cer munţi de nori albi 
stăteau nemişcaţi. Umbrele zidurilor, şi ale copacilor se lungiră. 
Un hamal se aşeză în umbra zidului şi se odihni puţin. Pe 
pajiştile ce coborau spre țărm păşteau vaci tărcate cu maron. 

Opt călăreţi înarmaţi galopau pe drum. Înaintea lor călăreau 
Marco Polo şi Yang. Ceilalţi şase făceau parte din garda 
personală a lui Hiu-Heng. 

„Acolo este, domnule”, zise Yang şi arătă cu mâna întinsă 
casa. 

Îşi lăsară caii în trap uşor. În faţa porţii săriră din șea. Hamalul 
se sculă, îşi luă lemnul de pe umeri cu greutatea și plecă. Feţele 
mânioase ale călăreţilor nu-i plăcură; el îi mai auzi cum băteau 
la poartă. 

Marco Polo şi Yang stăteau cu săbiile scoase în faţa porţii. 
Soldaţii din gardă luară poziţie în umbra zidului. Ascultau cu 
simţurile încordate. Marco auzi cum îi vâjâiau urechile. Inima îi 
bătea cu putere. Mâna lui cuprinse mânerul sabiei. În spatele 
zidului o ţineau prizonieră pe Aşima. Nu se auzea niciun glas de 
om. Păsările cântau pe ramuri. O privighetoare cânta în adâncul 
grădinii tăcute. Era de nesuportat. 

„Mai ciocăneşte o dată!” zise Marco Polo către Yang. 

Purtătorul de lectici bătu cu piciorul în poartă. Atunci auziră 
paşi. Marco Polo îi făcu lui Yang semne din ochi. Soldaţii din 
garda personală îşi cuprinseră mai bine lăncile şi erau gata să 
sară. 

„Deschideţi poarta! strigă Yang. Venim de la prea cinstitul 
domn Ahmed”. 

Nu primi niciun răspuns. Zgomotul uşor al paşilor amuţise, dar 
simţurile excitate la maximum ale lui Marco simțeau apropierea 
unui om în spatele porţii. Acum nu mai era timp de pierdut. Lovi 
cu mânerul sabiei în lemn. 

„În numele împăratului, deschide-ţi poarta!” 

Auziră paşi grăbiţi care se îndepărtau și apoi strigătele 
Aşimei, foarte departe, dar foarte clare: „Ajutor! Sunt aici! Dați- 


mi ajutor...” 

Marco Polo îşi băgă sabia în teacă şi ajunse sărind marginea 
de sus a zidului. Yang şi cei din gardă îl urmară. Fugiră prin 
grădină spre casă. Nimeni nu le ieşi în cale, să li se opună. Uşa 
casei era descuiată. 

„Rămâneţi afară!” porunci Marco soldaţilor din gardă. „Nimeni 
nu trebuie să scape”. 

El intră cu Yang în casă, trecură prin mai multe camere până 
în bucătărie unde găsiră strâns tot personalul: doi servitori, o 
servitoare şi o bucătăreasă grasă care se tânguia tot timpul. 
„Nu ne faceţi nimic, domnilor, n-am făcut nimic rău”. 

Marco înşfăca un servitor şi-l scoase din grupul înspăimântat. 
„Unde o ţineţi prizonieră?” întrebă el. „Mergi înainte!” 

Servitorul, un bărbat înalt şi puternic, îl conduse în sus pe 
scări. Ajunseră într-un coridor lung. Said stătea ascuns după o 
coloană. Ochii i se obişnuiseră cu întunericul. Îl văzu pe Marco 
Polo, omul pe care-l pândise aproape opt ani, pentru că aşa-i 
poruncise stăpânul lui. Îl ura mai mult ca niciodată căci îşi dădea 
seama că visul lui despre o mică viaţă liniştită, de stăpân se 
prăbuşise. Ahmed nu i-o va ierta niciodată. Se simţise aşa de 
sigur în casa singuratică şi-acum diavolul ăsta, era aici, la cinci 
paşi depărtare. 

„Sosesc, Aşima. Mă auzi?” 

Prin uşi răzbătu vocea încărcată de nebună bucurie a fetei. 
„Marco? Ai sosit!” 

Servitorul întoarse cheia în broască. 

Said nu era înarmat. Năvălitorii sosiseră atât de pe 
neaşteptate, încât îşi pierduse capul. Viaţa leneşă şi lipsită de 
evenimente, de spion îi adormise prudenţa. Era din nou lupul 
hăituit, ce se strecura printre oameni. In faţa ochilor îi jucau 
scântei. Îşi văzu duşmanul într-o lumină puternică, înalt şi 
strălucitor. Sabia lui Marco căzu, cu un zgomot înăbuşit, pe 
pământ. 

Uşa fusese deschisă. Marco stătea în faţa Aşimei. Ea făcu, 
ezitând, un pas spre el. | se părea că trebuie să urce un munte. 
lubitul stătea pe vârf şi în spatele lui cerul strălucea în culorile 
roşu puternic ale aurorei. 

Muşchii lui Said se încordară, gata să sară. Sabia era pe 
duşumea: strălucea ca argintul. 

„Aşima”, zise Marco încet. „Vino”. 


Atunci ea fugi spre el şi-şi ascunse obrazul la pieptul lui. El o 
cuprinse puternic cu braţele. 

Yang auzi paşii uşori. Îşi întoarse capul şi văzu conturul de 
umbră al unei persoane. Ridică sabia, dar înainte să poată lovi, 
Said fugise pe lângă el. În două sărituri fu pe scări. 

Trei soldaţi din gardă stăteau în semicerc la poarta casei. Said 
fugi ca un lup în capcană. Se apără ca un nebun, muşcă şi 
zgârie şi scoase înjurături furioase. 

Îl uciseră fără milă. 


SUB VELA CEA MARE 


Şoseaua cobora din munţi. De opt zile nu mai plouase. 
lerburile şi plantele erau prăfuite. In faţa porţii dărăpănate, de 
piatră, creşteau doi copaci cioturoşi. Munţii erau galbeni şi 
pleşuvi. Ici şi colo se aflau copaci şi tufişuri nu mai înalte decât 
până la pieptul unui om. Chiar şi printre verdeaţa de pe 
sărăcăcioasele pajişti se zărea pământul galben. Ţăranii îşi 
săpaseră locuinţele în munte. Zidurile ridicate, din piatra 
stâncilor şi care înconjurau curţile, nu erau mai înalte decât 
înălţimea grâului pe vremea recoltei. Fluviul lat, binecuvânta 
satul cu apele lui verzui. Nu seca nici în verile cele mai fierbinţi, 
iar primăvara când se umplea până la maluri cu apele lui 
învolburate nu ieşea niciodată peste malul abrupt. 

Matteo zăcea în umbra răcoroasă a unei locuinţe de peşteră. 
O femeie bătrână şedea lângă el. Din timp în timp muia o cârpă 
în apă şi o punea pe fruntea bolnavului. Capul îi ardea, iar 
sângele îi curgea fierbinte prin vine. Simţea în tâmple bătaia a 
mii de ciocănaşe. Braţul bolnav i se umflase şi-l durea atât de 
tare încât lui Matteo îi venea să înnebunească. Acum zăcea fără 
să-l mai simtă, ca şi când nu i-ar mai fi aparţinut. In jurul 
pieptului i se părea că un cerc de fier se strânge din ce în ce mai 
mult. 

Matteo respira cu greutate. 

„Ridică-mi capul puţin mai sus, măicuţă”, îi spuse femeii. Dar 
ca nu putea să-l înţeleagă, fiindcă vorbise într-o limbă străină. 
Se aplecă deasupra lui şi el privi în ochii bătrânei. 

„Ridică-mi puţin capul”, se rugă el încă o dată. 

Atunci îl înţelese. Aduse o plasă de pescuit şi i-o băgă sub 
pernă. Mişcarea capului îl epuizase. Inchise ochii şi-şi ascultă 


bătăile din urechi. Faţa lui îşi pierduse culoarea: fruntea şi 
obrajii îi erau alb-gălbui. Barba crescută sălbatic, era presărată 
cu multe fire cărunte. Femeia îi şterse sudoarea de pe frunte. 
Atunci îşi deschise ochii din nou şi zise cu o voce limpede: 
„Măicuţă, am să mor curând. Cheamă-l pe Fan-Kung-do”. 

Femeia se ridică şi ieşi. Rămase singur. Vedea prin 
deschizătura uşii moara de orez. Cilindrul de piatră zăcea pe 
piatra de moară. O găină intră, gravă, în peşteră, îşi vâri ciocul 
într-un vas, apoi îşi dădu capul pe spate şi lăsă apa să-i curgă pe 
gâtlej în jos. Bea apă fără să se sinchisească de Matteo. Un 
zâmbet abia schiţat i se zugrăvi pe buze: o găină îi ţinea 
companie. 

De cealaltă parte a fluviului se înălţau munţii. Se vedeau 
contururile domoale. Peisajul era străin, totul în jurul lui era 
străin, nimic nu-i amintea de patrie. Trebuia să moară într-un 
sat pierdut din Catai? Era de neconceput. O găină bea apă... 
Soarele scălda totul în lumina lui nemiloasă, desena umbre 
puternice.” 

Fan-Kung-do, tovarăşul de drum intră vesel: 

„Da ce-ţi închipui?” zise el. „Mai aşteaptă câteva zile şi te faci 
sănătos. Până la Kambali mai sunt o sută douăzeci de Li, patru 
zile de drum şi am ajuns”. 

Îngrozitoarea durere chinuia corpul uriaş, din vârful degetelor 
de la picioare până la rădăcinile părului. Ochii, cufundaţi adânc 
în orbite, străluceau de febră. 

„Ascultă ce-ţi spun, Fan”, zise Matteo. „Intri prin poarta din 
Sud a oraşului. Din strada celor zece mii de fericiri, a treia 
stradă perpendiculară. Întreabă de Marco Polo. Aşima 
moşteneşte tot ce am. Bani, rubine - totul. Rămâi pe lângă ea și 
pe lângă Marco. O vreau. la pentru tine de ce ai nevoie”. 

Fan-Kung-do îi puse cârpa udă pe frunte. 

„Dă-mi să beau, frate”. 

Fan-Kung-do aduse ulciorul. Stătu multă vreme în colţul 
întunecos. Lacrimile îi curgeau pe obraz. 

„Fă-te sănătos”, implora el. „Am să-ţi frig „găină de milog, 
sau ce vrei”. 

„Nu pot să mor”, zise Matteo atât de tare încât Fan se sperie. 
„Du-mă pe o barcă. Vreau să mor pe apă”. 

„Bea, Matteo. Fac orice pentru tine. Fug la țărm şi opresc o 
jonca”. 


Bolnavul bău apa cu înghiţituri lacome. Epuizat îşi culcă din 
nou capul pe pernă. Apoi zise: „Fugi Fan! Nu mai am prea multă 
vreme”. 


Femeia se așeză din nou lângă patul bolnavului. Intrase fără 

să facă cel mai mic zgomot. Matteo nici nu băgă de seamă. Pe 
lângă durerile-i mari, visurile erau prezente. Granițele dintre vis 
şi realitate se estompară. Privirea ochilor lui părăsi lumea din 
afară; cele adânc închise în inima lui ieşiră la suprafaţă. 
_ Afară bate soarele. El şedea în camera lui întunecoasă pe pat. 
In timpul nopţii fusese cu barca lui neagră pe lagună. Acum se 
odihneşte după încordarea şi ostenelile nopţii, dar nu poate 
dormi; se răsuceşte neliniştit în patul său. Lucia curăţă, ca 
oglinda, vasul de aramă. O vede. Faţa ei e tristă... Pe Riva della 
Schiavoni e corabia în amurg. „Aşadar mă iei cu tine, Antonio? 
Inţelege-mă, nu mai suport să trăiesc aici la Veneţia”. Valurile 
bat coastele corabiei. El stă la cârmă. „Vezi tu, Marco, asta e 
marea. N-are ţărmuri, dar are multe culori. Îi simţi mirosul? 
Valurile şi vântul şi cerul şi soarele şi stelele - toate fac parte 
din ea. Dar toate au rost doar atunci când stai sub pânze. Asta e 
fericirea, Marco! Vreau să mor sub vela cea mare...” 

Bolnavul deveni neliniştit. 

Bătrâna femeie reînnoi compresa şi zise: „Stai liniştit și nu te 
mişca”. 

O văzu. 

„Unde e Fan?” 

„S-a dus pe țărm. Vine curând înapoi. Dormi acum, străine”. 

Lăsă perdeaua să cadă. Prin împletitura de paie pătrundea o 
lumină ştearsă. Bolnavul recăzu din nou pradă amintirilor. 

E un frig îngheţat. „Demonii vântului urlă din jurul ghețarilor, 
zise bătrâna căpetenie. In peşteră arde un foc. Fumul ustură 
ochii. Lo-bzang aruncă un pumn de făină în apa clocotită. Ei 
stau, cu ochii injectaţi, pe lângă foc şi-şi ţin mâinile pe ceaunul 
de aramă...” Pentru femei, Marco, pentru mame nu-i uşor. Lucia 
a ştiut mai curând decât mine. „Eşti un neliniştit”, a zis ea „în 
curând vei pleca din nou”. 

Matteo îşi uită durerea. Totul i se părea foarte uşor. Gândurile 
lui învingeau spaţiul şi timpul. Retrăia trecutul în tablouri bine 
conturate. Din ce în ce mai puternic apărea peisajul venețian 
plin de soare. 


El în faţa prea măriei sale a celui mai mărit rege al 
Badakşanului şi-i spune în cuvinte pline de fală: „Eu sunt 
căpitanul Matteo, proprietarul bărcii negre şi vin de la Veneţia, 
perla mării Adriatice. Uite, ai aici capul meu, dar dă-mi rubine în 
schimb”. 

In grădina din faţa casei înfloreşte o floare galbenă cu lujer 
înalt. Casa este înconjurată de înguste cursuri de apă. Stă, cu 
braţele încrucişate la fereastră, şi vede puntea şi catargul unei 
bărci negre. Ea e acolo. Valurile mici cântă. Pe canale trec bogat 
împodobite gondole, cu covoare şi perdele multicolore, 
nefăcând niciun zgomot. Cerul albastru se bolteşte peste insula 
Rialto şi se oglindeşte în canalul San Marco. Crucile de aur de pe 
cupolele bisericii celei mari, din spatele Piazzettei scânteiază în 
lumina soarelui... Doi senatori în mantale roşii de catifea ies pe 
poarta palatului dogilor şi privesc peste mulţimea multicoloră 
din mica piaţă. Unul din ei este înalt şi vânjos. Vine la Matteo şi-i 
zice: „Să bem căpitane”. Ţine paharul contra luminii. Bule de 
aur uşoare şi transparente se ridică. Pe masă e o acoperitoare 
întreţesută cu fire de aur. „Câţi saci sunt?” întreabă Matteo. „O 
sută de ducați”, răspunde celălalt. Atunci Matteo râde răsunător 
şi zice: „Eşti un zgârcit, Messer Bocco, ţine-ţi banii. Uite aici, 
regele din Badakşan, mi-a dat o pungă plină cu rubine...” Pe 
canal Grande sunt palate de marmoră. Cei care fierb tăiţei, 
negustori de fructe şi legume, cei ce frig castane şi vânzători de 
peşti îşi oferă mărfurile pe bărci late. O fată dă drumul unui coş 
cu mere spre canal. Ea stă pe balcon şi-i face semne lui Matteo. 
„Tu eşti, Aşima?” strigă uimit. „Ce cauţi tu la Veneţia?” 

Bolnavul trăia o viaţă ciudată, în timp ce zăcea liniştit pe palul 
său. Anii erau uşori. Obrazul lui era destins, durerea nu mai 
avea putere asupra lui. Atunci vocea lui Fan îl readuse la 
realitate. „Matteo! Eu sunt, „şefuleţul”. La mal a tras o joncă 
mare şi ne aşteaptă”. 

„O joncă zici? Ah, da... Ajută-mă, Fan”. 

Matteo se ridică cu greutate. Se propti în braţul sănătos şi-şi 
cobori picioarele. 

„Numai până în curte, Matteo” zise Fan-Kung-do. „de acolo te 
cărăm noi... Vino înăuntru şi ajută-mă”, strigă. 

Corăbierul şi Fan îl duseră pe Matteo până la sulul de piatră al 
morii de orez şi-l ajutară să se aşeze pe targa făcută din pari şi 
plase de pescuit. 


„A fost o idee bună, Matteo. Acum nu mai trebuie să mergi şi 
totuşi înaintăm. Simţi vântul? Bagă de seamă, pe apă ai să te 
faci mai repede sănătos!” 

„Grăbiţi-vă”, zise Matteo. 

Corăbierul privi cu uimire uriaşul corp al străinului. 

„Hai să pornim!” îi şopti Fan. „Nu-ţi fie frică, o să fii bine 
plătit”. 

Îl cărară pe Matteo la mal. Deplin conştient înregistră totul. 
Doi copii, goi puşcă, stăteau în faţa intrării unei curţi şi 
urmăreau bărbaţii cu priviri speriate. Cel mai mic îşi băgă 
degetul în gură şi începu să plângă. În stânga se înălța zidul 
galben al muntelui, rotunjit la vârf părea un val încremenit în 
faţa unui alt zid galben, găurit de ochii negri ai peşterilor ce 
serveau ca locuinţe. Un ţăran ducea un măgar de căpăstru. 
Matteo simţi mirosul fânului. Țăranul se opri şi se înclină tăcut, 
crezând că ei cărau un mort. Când văzu însă ochii mari arzând 
de febră îndreptaţi asupra lui, se înspăimântă. 

Cei ce-l purtau trebuiră să-l pună de câteva ori jos, până când 
ajunseră la fluviu. Ridicară bolnavul pe bordul joncei şi-l 
aşezară, jos, lângă catarg. Apa murmura iar vântul umflă uşor 
pânza, jonca se dezlipi de mal şi o luă spre mijlocul fluviului. 
Fan-Kung-do se chirci lângă Matteo şi privea îngrijorat obrajii 
căzuţi, cu nasul ce se ascuţise. Nu putea înţelege, că uriașul 
zăcea neputincios şi bolnav înaintea lui. Recunoştea că Matteo 
era deja însemnat de moarte, dar tot mai spera că printr-o 
minune ar putea interveni brusc o ameliorare. 

Matteo zăcea sub vela cea mare. Catargul se apleca puţin, 
proptele de bambus împărțeau frânghiile în chip de evantaie, 
jonca străbătea valurile strălucind verzui. 

Străbătuse multe oceane şi iubise viaţa de marinar. Fusese 
periculos şi frumos. Aurul era galben şi scump şi domnii îl 
plăteau la lumina lumânărilor. Acum ar putea pentru cât avea 
să-şi cumpere la Veneţia o corabie... Ar fi vrut bucuros să mai 
trăiască puţin, ca să-l ajute pe Fan-Kung-do să-şi uite necazurile. 
Era un om care avea nevoie de el. Pentru Aşima nu-şi mai făcea 
griji, era în mâini bune lângă prietenul lui, Marco Polo. Dar acest 
amărât de chinez cu cele trei pălării de paie ale lui... Fără să 
ezite şi-a lăsat catârul în sat, ca să îndeplinească ultima dorinţă 
a tovarăşului său de călătorie. 

Nevasta corăbierului şedea sub acoperişul împletit de paie şi 


frigea peşti. Se ridica un fum albastru. Fluviul era tivit pe 
ambele maluri de munţi. În golfuri şi în scobiturile malului erau 
bărci. Pescarii îşi scufundau plasele atârnate de pari şi aşteptau. 
Jonci şi bărci cu vâsle treceau pe alături. 

„Simţi mirosul peştelui fript, Matteo? Poate ţi-e foame?” 
întrebă Fan-Kung-do. „Am să-ţi aduc un peştişor”. 

„Rămâăi”, îl rugă Matteo. 

Fan se reaşeză nenorocit. Albia fluviului se strâmta. Apa 
devenise neliniştită. Jonca se ridica şi se lăsa Matteo ascultă și 
un zâmbet fericit vuietul valurilor. Văzu o stâncă abruptă ieşind 
din valuri. Trecură cu iuţeală prin strâmtoare. Malurile se 
îndepărtară iar, şi valurile se liniştiră. Matteo avea impresia că 
acostau, după o lungă călătorie agitată. Intr-un port. O durere 
înfiorătoare îl tăie ca un cuţit, prin piept. Corpul său puternic se 
ridică. Apoi simţi că devine din ce în ce mai uşor. Deschise ochii 
neobişnuit de tare, ca şi când ar fi vrut să cuprindă cu această 
ultimă privire tot universul. 

Matteo recăzu pe spate. 

Fan-Kung-do se uita pierdut în ochii fără vedere. Soarele 
apăru, vântul adia obosit peste apă, iar jonca se apropia încet 
de mal. 

Matteo zăcea însă întins şi mut sub pânza cea mai mare. 
Moartea e grandioasă şi ireversibilă. 

Se întâmplase ceva deosebit: murise un om cu un suflet 
mare. 


ÎN PALATUL PRINȚULUI MOŞTENITOR 


Părea c-ar fi călărit de-a dreptul în cerul învăpăiat de culorile 
de foc ale înserării. Siluetele lor erau scăldate într-o lumină 
roşie. Aşima şedea pe cal, în faţa lui Marco. El călăreau în 
fruntea micului grup. Imediat în urma lor sforăia calul lui Yang, 
apoi urmau cei patru soldaţi din garda personală a lui Hiu-Heng. 
Seara - fără pic de vânt - era mai liniştită decât fusese ziua. 
Tropotul copitelor cailor răsuna până departe. Aşima se înfioră. 

„Încă ţi-e frică, Aşima?” întrebă Marco îngrijorat. 

„Nu ştiu.” 

Copacii de pe marginea şoselei treceau în fugă prin faţa 
ochilor lor. Peste vârfurile verzi şi ascuţite ale ogoarelor de 
cereale strălucea lumina aurie. Două libelule se jucau peste 


pajiştea de pe malul fluviului. Apropierea marelui oraş, întins 
până departe sub cerul aprins al înserării, se făcea deja simțită: 
Case şi colibe, răspândite fără alegere peste câmpia netedă, 
monumente funerare şi altare de jertfă pentru spiritele bune şi 
rele, care aduceau roade ogoarelor, sau trebuiau să le păzească 
de secetă şi grindină. 

Călăreau pe lângă un convoi de căruţe. Vizitii mergeau pe jos 
pe lângă măgarii lor şi pocneau obosiţi din bice. Feţele lor erau 
înnegrite de praful de cărbune; ei cărau la Kambali mult 
căutatele pietre negre scoase din munţi. Ziua lor de muncă 
fusese grea. Căruţele mari, cu două roţi săltau peste drumul 
stricat de atâta circulaţie. Doi călugări cu capetele rase, 
îmbrăcaţi cu rase ponosite veneau spre călăreţi. Din ce în ce 
mai mulţi oameni şi animale populau şoseaua. Sosiră în cartierul 
mărginaş şi le fu greu să-şi taie drum prin învălmăşeală. Priviri 
mirate urmăreau micul grup; pentru că era cu totul neobişnuit 
ca un domn distins îmbrăcat să ducă o fată, în faţa lui, pe şa. 

Marco Polo se nelinişti. Lumina devenea mai ştearsă şi nu le 
mai putea desena umbrele. Aproape uitase, din cauza multor 
evenimente din ultimele ore, misiunea grea, care acum apărea 
în faţa lui în toată ameninţătoarea ei importanţă. 

Promisese că o să-l întâlnească pe Hiu-Heng la căderea nopţii, 
şi aştepta, în fiecare clipă, primul dangăt al clopotului, ce 
amintea, întârziaţilor, că porţile oraşului vor fi în curând închise. 
În mulţimea de oameni, care se îndreptau spre oraş, se observă 
o grabă neliniştită. 

„Nu-mi mai e frică, Marco”, zise Aşima şi se rezemă fericită de 
braţul lui. „Ah! l-aş fi omorât!” 

Micuţă Aşima, se gândi Marco plin de gingăşie, dar în acelaşi 
timp în el crescu un sentiment de ură rece şi nestăpânită contra 
lui Ahmed, care aproape-i opri respiraţia. | se părea ca o hotărî 
re divină faptul că purtătorul de lectici Yang venise la el să-i 
spună locul unde fusese închisă Aşima. In zadar îşi bătea capul 
să descopere ce îl determinase pe Yang să-i aducă la cunoştinţă 
planul lui Ahmed. Îşi puse în gând să-l răsplătească regeşte pe 
purtătorul de lectici. Amintindu-şi de cele trei scrisori scrise 
după plecarea lui Hiu-Heng, îşi spuse că ar fi bine, ca imediat 
după sosire, să-l mulţumească pe Yang pentru faptul că-l 
prevenise şi pentru ajutorul dat. Mâine s-ar putea ca toate să fie 
altfel. Dar ce se va întâmpla atunci cu Aşima? 


Calul lui Yang se lipi de-al lui. 

„Acolo, peste drum, stăpâne”, zise Yang, „vedeţi litiera?” 

Marco Polo văzu o litieră bine închisă, escortată de opt 
soldaţi. 

„Ce s-a întâmplat, Yang?” întrebă el mirat. „De ce eşti aşa de 
agitat?” 

„Acum sunt pierdut”, şopti Yang, „mă vor găsi oriunde m-aş 
ascunde”. 

„Nu te înţeleg, vorbeşte!” îl îndemnă nerăbdător Marco. 

„E litiera ministrului Ahmed, stăpâne. Se duce la casa de pe 
fluviu”. 

Marco strânse frâul. Calul îşi dădu capul pe spate şi se opri 
dansând. 

„Nu te înşeli?” întrebă. 

Litiera nu se mai vedea. Nu mai era timp de pierdut. Cei doi 
soldaţi din garda lui Hiu-Heng, care rămăseseră să păzească 
personalul, trebuiau înştiinţaţi. Să-l trimită pe Yang? Ar fi mai 
bine să dea această însărcinare unui soldat din gardă. 

Îi făcu semn primului soldat să se apropie, îl examină, tăcut, 
şi în cele din urmă zise „Du-te, înapoi! Trebuie să întreci litiera şi 
pe cei opt soldaţi, ei nu trebuie să te vadă. Spune celor doi, care 
au rămas în casă, să dispară cât mai repede, nu pe drum, ci de- 
a lungul fluviului”. 

„Respect şi ascultare!” zise soldatul şi se îndreptă în şea: 

„În litieră e ministrul Ahmed”, adăugă Marco, după o scurtă 
ezitare. 

„Am înţeles, stăpâne!” zise călăreţul, îşi întoarse calul şi plecă 
în trap grăbit. 

Clopotul cel mare bătu. Marco văzu cum călăreţul dispare în 
amurg. 

„Trebuia să mă trimiteţi pe mine stăpâne”, zise Yang, 
stăpânindu-şi frica. 

„Tu vii cu mine, Yang, mai am nevoie de tine”. 

Călăriră mai departe. În faţa lor se întindea zidul alb ce 
înconjura oraşul cu puternicele clădiri înălțate deasupra porții. 
Aşima îşi strânse tremurând umerii şi se ţinea bine de coama 
calului. „Taci mereu”. De ce o spusese? Pericolul nu trecuse 
încă, iar ea îl deranja cu neînsemnatele ei gânduri. 

Santinelele de la poartă lăsară să treacă grupul de călăreţi. 
Mulțimea de oameni se pierdea în străzile şi străduţele laterale; 


vizitii îşi deshămau caii, măgarii şi catârii în faţa hanurilor: micii 
negustori îşi încărcau mărfurile şi-şi strângeau umbrelele, iar 
meseriaşii îşi închideau atelierele. Kambali se pregătea pentru 
noapte. Peste munţii din vest se înălța palidă secera lunii. 

Marco Polo încerca să-şi închipuie, ce va face Ahmed, când va 
vedea că lovitura lui dăduse greş. Trebuia s-o pună pe Aşima în 
siguranţă; căci era de aşteptat că, ambițiosul bărbat, îl va ataca 
acum pe faţă. Dădu pinteni calului. Nu mai întâlniri decât puţini 
oameni. În curând clopotul va bate a doua oară. La încrucişare 
soldaţii din gardă se despărţiră de Marco Polo, Aşima şi Yang. Ei 
se opriră o vreme, văzură cum călăreţii dispar în întuneric şi 
ascultară tropotul copitelor. Apoi dădură pinteni cailor. 

Marco Polo se gândea dacă n-ar trebui să-l roage pe Hiu-Heng 
să-i dea găzduire Aşimei. Dar ce se va întâmpla dacă lovitura 
contra lui Ahmed nu va reuşi? Era greu de luat o hotărâre. 
Aşima şedea în faţa lui şi nici nu-i bănuia gândurile. Ea dormea 
în braţele lui, emoţiile prin care trecuse, păreau să o fi epuizat. 
Caii ascultară de frâu şi cotiră în strada laterală unde Marco Polo 
avea locuinţa. 

„Am sosit?” întrebă Aşima. | se părea c-ar fi trecut o veşnicie 
de când o luase litiera galbenă. 

Când servitorul închise poarta în urma lor şi trecură prin 
curtea liniştită, Marco avu un sentiment de siguranţă, ca şi când 
orice pericol ar fi trecut. Mica bijuterie ieşi din camera ei şi-şi 
îmbrăţişă stăpâna. Râdea şi plângea deodată. 

Clopotul cel mare bătu a doua oară. Acum străzile oraşului 
erau goale. Marco Polo socotea că la această oră Ahmed 
ajunsese la casa de pe fluviu. 

„Taci o dată”, zise el către mica bijuterie. 

li rugă pe Aşima şi pe Yang să vină în camera lui. Mica 
bijuterie se retrase repede, pentru că-i era frică de ochii mânioşi 
ai stăpânului. 

Servitorul aprinse lumânările şi aduse ceaiul. Yang se oprise 
lângă uşă. Aşima şedea în faţa lui Marco şi îi privea îngrijorată 
fruntea chinuită. 

„Aşează-te, Yang. Nu mai avem mult timp”. 

Yang luă loc. Ochii lui Marco se odihniră pe obrazul simplu, de 
ţăran, al purtătorului de lectici. Îi plăcu. Scoase dintr-un sertar 
secret al mesei lui de scris, un pachet de bani de hârtie şi-i puse 
pe masă. 


„la-i, Yang”. 

Purtătorul de lectici privi cu o adevărată uimire banii. Dădu 
din cap. 

„Nu, stăpâne” zise el. 

Cu atâţia bani ar putea cumpăra pentru tatăl lui pământ şi 
lemne de o casă, şi ar mai rămâne suficient să ducă o viaţă 
lipsită de griji. 

Marco Polo împinse banii peste masă. 

„la-i, totuşi”, iar către Aşima zise: „Lui îi datorăm salvarea ta, 
Aşima. Ahmed a poruncit să fii răpită. l-am văzut pe drum, la 
poarta oraşului. El ştie de-acum ce s-a întâmplat. 

„Ahmed?” întrebă Aşima. „Dar ce voia cu mine?” Brusc îşi 
dădu seama de pericolul care-l ameninţa pe Marco. El o 
eliberase şi atrăsese toată furia îngrozitorului bărbat asupra lui. 
Ahmed nu va ezita nicio clipă să se răzbune. 

„Trebuie să fugi, Marco”, zise ea emoţionată, „imediat trebuie 
să pleci! Te omoară dacă se întoarce”. 

Se ridică şi fugi la el; îşi puse mâinile pe umerii lui şi-l scutură. 

„N-auzi, Marco? De ce mai şezi aici?” 

Obrazul lui se liniştise de tot, chiar zâmbea uşor. 

„Pe tine trebuie să te ducem în siguranţă”, zise el şi cu un 
gest energic îi mătură toate argumentele. „Numai până mâine 
seară, atunci am să fiu din nou cu tine”. Se întoarse către Yang: 
„Poţi s-o adăposteşti pe stăpână până mâine?” 

Yang avea mulţi prieteni. Îşi aminti de familia cofetarului Li. 
Femeia locuia la o depărtare de nici trei sute de paşi de aici, 
într-o colibă mică. Dar cum ar putea-o duce pe stăpână într-o 
casă aşa de amărâtă? 

„Ce este, Yang?” întrebă Marco. 

„Nu departe de aici. Stăpâne... e o colibă, acolo se întâlnesc 
oameni de încredere”. 

„Rămâi cu ea, Yang” zise încet Marco Polo. „Dacă mâine 
seară nu mă întorc, atunci fugi cu ea. la şi banii ăştia şi o pungă 
cu pietre preţioase”. 

Aşima înţelesese fiecare cuvânt: trebuia să plece cu Yang şi 
să-l părăsească pe Marco. 

„Nu merg, Marco. Rămân cu tine”. 

Purtătorul de lectici părăsi camera. Erau singuri. Lumina caldă 
a lumânărilor îi învălui, un vânt uşor se juca cu frunzele 
copacilor şi adia un suflu proaspăt în cameră. In curte sforăia un 


cal. Servitorul lăsă găleata în fântână. Auzeau cum săreau 
stropii. Zgomotele erau foarte aproape. Un bărbat se plimba 
neliniştit prin grădină în sus şi în jos. Yang! Banii şi punga cu 
pietre scumpe erau pe masă. Yang aştepta. 

Marco zise: „Hiu-Heng a fost astăzi la mine. Încă nu ştiam ce 
făcuse Ahmed, Aşima, dar i-am promis să-l ajut să-l omoare pe 
Ahmed. Acum nu mai am nicio îndoială că fac bine ceea ce fac. 
Este un asasin şi duce ţara la râpă”. 

„De ce vrei să mă trimiţi de-acasă?” întrebă Aşima. 

Marco Polo îi înconjură umerii cu braţele şi o trase spre el. 

„Ascultă, Aşima, ce-a zis Matteo, înainte să plece. M-am 
gândit mereu la cuvintele lui, dar n-am îndrăznit să vorbesc cu 
tine despre asta... „Poate vine şi ea cu noi la Veneţia. Vorbeşte 
odată cu ea despre acest lucrul” aşa a spus Matteo”. 

Aşima îl privi în ochii lui negri şi întrebători. 

„Lui Matteo îi era mereu dor de Veneţia”, zise ea. „Dacă tu 
doreşti vin şi eu cu tine la Veneţia. Dar unde este Matteo?” 

„Campania contra Tipangu a dat greş, au fost distruse multe 
corăbii”. 

Yang bătu la uşă. 

„lertaţi-mă, stăpâne, dacă Ahmed a trimis un curier înainte... 
Ar putea sosi în orice clipă”, strigă el. 

„Du-te, Aşima” zise Marco. „Du-te cu Yang. Mâine seară voi fi 
din nou la tine”. 

„Dac-ar fi aici Matteo”, şopti Aşima. 


Grădinile imperiale se întindeau în toată liniştita lor frumuseţe 
sub cupola înstelată a cerului de primăvară. Secera lunii 
strălucea în mijlocul unei cununi de nori albastru închişi. Pe 
malul lacurilor şi a canalelor creşteau ierburi drepte ca nişte 
săgeți şi flori care-şi aplecau gingaş capetele. 

Printre tulpinile cenuşii ale arborilor vieţii se ascundeau 
depărtările. Ceea ce nu vedeau ochii, lăsau să bănuiască 
chemările nostalgice ale cucilor. 

Sub arcada podului „cingătoarei de jad”, sclipea apa. O barcă 
trecu. Pe un stâlp înalt era legată o lampă rotundă şi galbenă, a 
cărei lumină se oglindea în adâncul apei. O voce de femeie 
cânta acompaniată de sunetele perlate ale ghitarei. 


Când răsună strunele, înalții nori 


ai nopții se opresc din mers, 

iar peştii înoată în urma ecoului care răsună 

din adâncimile fluviului. 

Toate dealurile sunt îmbrăcate cu florile copacilor în 
floare, 

Pe aleea adumbrită de copaci şi bătută de 

lună, se apropie frumuseţea”. 


Luntraşul stătea la pupă şi vâslea. Curteni şi doamne de 
onoare, servitori şi servitoare gustau farmecul nopţii. Dșambuik- 
Hatun, capricioasa plecase cu împăratul la Sangtu, oraşul celor 
o sută opt temple. Aşa că nu trebuia să-ţi fie teamă, că soldaţii 
din garda ei personală îşi fac rondul prin parc, ca să deranjeze 
pe plimbăreţii nocturni. 

Marco Polo se îndrepta, însoţit de un soldat din garda 
personală a lui Hiu-Heng, spre pavilionul verde. Fără vorbă, 
soldaţii de la poartă îl lăsaseră să treacă, era şi el posesorul unei 
tăblițe de aur cu sigiliul Marelui Han, care-i permitea să intre la 
orice oră în grădinile împărăteşti. Ca întotdeauna înaintea unei 
importante hotărâri, aştepta nerăbdător săvârşirea faptului 
eliberator, şi nu dădea nicio importanţă peisajului înconjurător. 
Asta era noaptea în care Ahmed trebuia să moară, şi el era gata 
să-l omoare cu sabia lui, dacă Hiu-Heng i-ar cere-o. Urcau dealul 
pe un drum şerpuit și vedeau luminile înguste ale ferestrelor 
pavilionului verde. 

„Aici este domnul”, zise soldatul de gardă. 

In jurul pajiştilor, într-un cerc tăcut se înălţau copaci puternici. 
Marco Polo aruncă o privire înapoi, ca şi când ar fi vrut să-şi ia 
rămas bun de la viaţa liberă a copacilor şi a plantelor, care 
nesimţitoare la soarta oamenilor îşi purtau florile şi frunzele. 
Trecu prin mai multe încăperi până ajunse într-o mică cămăruţă. 

Ardeau două lumânări. Trei bărbaţi şedeau la o masă. Când le 
văzu feţele împietrite, îşi aminti de un proverb chinez: „Când te 
întâlneşti cu cineva, trebuie să spui numai în parte ceea ce 
gândeşti. Nu trebuie să-i dai în mână toată inima ta”. 

Se înclină tăcut. 

La masă şedeau: colonelul Van-Ku, comandant peste zecii de 
mii de soldaţi, la poarta de sud a oraşului; Tşen fost general în 
armata de sud a împăratului, acum degradat prin maşinaţiile lui 
Ahmed, comandant peste şase mii de soldaţi şi Hiu-Heng. 


Ei se ridicară şi-i răspunseră la salut. 

„Luaţi loc, domnule Marco Polo, vă mulţumesc că aţi venit”. 

„Nu trebuie să-i dai toată inima ta în mână”, dar el se grăbi 
spre ei cu toată căldura inimii, deşi ei îl priveau cu feţe 
posomorâte. 

„Ce s-a întâmplat domnii mei?” întrebă el. „De ce tăceţi?” 

„V-am aşteptat multă vreme”, zise Van-Ku. În glasul lui se 
simţea neîncrederea. 

Marco Polo simţi înstrăinarea dintre el şi chinez. Îşi stăpâni un 
răspuns violent şi i se adresă lui Hiu-Heng: „Dumneavoastră ştiţi 
de ce nu am venit mai devreme. Nu v-au spus soldaţii voştri de 
gardă ce s-a întâmplat?” 

Hiu-Heng ridică mâna împăciuitor. 

„Ştiu, Messer Marco Polo. Van-Ku nu are intenţii rele”. Se 
întoarse spre Van-Ku. „Nu judeci bine. N-a venit încă timpul. De 
asta nu pot fi încă aprinse focurile de semnal, pe munţi. Inţelege 
asta Van-Ku. Judecata ţi-e tulburată de moartea prietenului tău. 
Ahmed e ucigaşul lui. Gândeşte-te la lucrul ăsta!” 

„In toate oraşele, cataii aşteaptă semnalele noastre”, zise 
Van-Ku. 

„Peste tot trupele tătare sunt gata să ne scalde în sânge!” 
răspunse Hiu-Heng. 

„E mai bine să mori liber decât să-ţi necinsteşti străbunii 
printr-o ruşinoasă sclavie”. 

Hiu-Heng sări în picioare. Mânia şi toată energia ascunsă a 
acestui om apărură la suprafaţă, şi şterseră obişnuitul chip de 
izolare de lume a înţeleptului învăţat. 

„Stai liniştit, Van-Ku”, zise el mânios. „Nu ştii ce vorbeşti. 
Trebuie să te supui. Îl vom omorî pe Ahmed şi îi vom trage la 
răspundere pe toţi aderenţii lui din ţară. Asta este tot ce putem 
face acum”. 

„Şi sclavia rămâne”, murmură Van-Ku. 

Marco Polo urmărea pasionatul schimb de cuvinte cu 
sentimente contradictorii. Nu voia să fie atras într-o conspirație 
îndreptată contra stăpânirii lui Kublai han. De aceea fu mulţumit 
că prudenţa înţeleaptă a lui Hiu-Heng avu prioritate şi Van-Ku, 
cu planurile lui revoluţionare, trebui să se supună lui Hiu-Heng. 

Tşen ascultase tăcut controversa. Acum zise: „Dacă Ahmed 
nu vine, aşteptăm degeaba”. 

Hiu-Heng îşi  încrucişă braţele în mânecile largi ale 


veşmântului său, îşi stăpânea toată enervarea, chiar şi Van-Ku 
şedea acum liniştit la locul lui. 

„Nu este uşor, să te caţeri pe deal şi să pui mâna pe tigru”, 
zise Hiu-Heng. „Să plecăm la palatul Prințului moştenitor şi să 
aprindem lumânările”. 


Ministrul Ahmed se plimba furios în sus şi-n jos prin camera 
lui. Servitorul aprinsese toate lumânările. În curte zăngăneau 
armele soldaţilor de gardă. Secretarul bătu uşor la uşă şi intră. 

Ahmed se uită la el cu o privire lungă şi-apoi îşi continuă 
plimbarea. 

„Onorate stăpâne...” 

„Taci”, îl întrerupse Ahmed. 

Secretarul rămase nehotărât lângă uşă. Ahmed nu-l băgă în 
seamă. Gândurile îi erau răvăşite. Era cuprins de o furie 
nestăpânită, care era totuşi însoţită şi de o spaimă înăbuşită, 
când îşi amintea de obrazul crispat şi de trupul lui Said scăldat 
în sânge. Din cele ce i le spuseseră servitorii, aflase că Marco 
Polo, însoţit de şase soldaţi înarmaţi, eliberase fata. Se 
întorsese, pe cel mai scurt drum şi în mare grabă, la Kambali şi 
poruncise ca Marco Polo să fie arestat. Pe faţa lui se zugrăvi un 
zâmbet rău. Veneţianul trebuia să plătească cu viaţa, pentru că 
se pusese în calea lui, el cel mai însemnat dregător al 
împăratului. Simţea un sentiment neplăcut, gândindu-se cum îi 
va motiva lui Kublai han măsura luată, dar spera ca şi de data 
aceasta să obţină sprijinul Dşambuikăi-Hatun. Morţii nu mai 
puteau vorbi, iar Marco Polo nu va mai ajunge ziua de mâine, 
asta şi-o jura. N-ar fi cel dintâi care, la ordinul lui, ar fi fost 
înjunghiat în celulă. 

Lumina puternică îl supăra. 

„De ce stai aşa”, îşi repezi secretarul. „Stinge şapte 
lumânări!” 

Secretarul se grăbi să execute conştiincios ordinul. Şapte şi 
nu mai multe, căci prea cinstitul stăpân credea în puterea 
magică a acestui număr sfânt. Se strecura ca o umbră de la un 
candelabru la celălalt şi stingea flăcările cu degete umezite. 

Ministrul Ahmed îl urmărea cu priviri bănuitoare. 

„Ce este?” întrebă el. „S-au întors?” 

„A sosit un curier, prea onorate stăpâne”, zise secretarul. 
„Alteța Sa prinţul moştenitor Tşing Kim vă aşteaptă în palatul 


său. Alteța Sa doreşte să-l căutaţi numaidecât”. 

Ahmed se opri surprins. 

„Prinţul moştenitor Tşing Kim?” întrebă. „Când s-a întors la 
Kambali? De ce n-am fost anunţat?” 

„Alteța Sa a sosit abia de o oră”, zice curierul. 

Vrea să-mi vorbească, se gândi Ahmed. Trebuie să fie ceva 
urgent. 

Se simţea măgulit că Tşing Kim vroia să-l vadă pe el mai întâi, 
chiar în mijlocul nopţii. 

„Spune-i servitorului să-mi aducă veşmântul. Grăbeşte-te! Am 
nevoie de o litieră şi de şapte soldaţi din garda personală”. 

Când litiera trecu prin poarta spre Taidu, colonelul tătar 
Kogotai han comandant peste cei douăsprezece mii de soldaţi 
care formau garda palatului, ieşi din umbra zidului şi-l întrebă: 

„Încotro, Ministre Ahmed?” 

„Alteța Sa prințul moştenitor Tşing Kim vrea să-mi 
vorbească”. 

Kogotai han se dădu un pas înapoi. 

„Prinţul moştenitor Tşing Kim?” întrebă el. „Dar el nici măcar 
nu-i în Taidu”. 

„A sosit acum un ceas”, răspunse Ahmed. 

„Cum e posibil să fi venit în secret, fără să fi băgat de seamă 
ca să pot trimite o parte din străjeri să-i facă primirea?” 

„Treceţi mai departe”, porunci Ahmed purtătorilor de lectică. 
„Ei, acum ştiţi că Alteța Sa a sosit”, zise. „Doar v-am spus că 
Alteța Sa prinţul moştenitor Tşing Kim vrea să-mi vorbească 
într-o chestiune foarte urgentă. Somn uşor Kogotai han”. 

Colonelul privi posomorât în urma litierei. Nebunul asta 
arogant! Nu-l înţelegea pe Kublai han de ce îi ridica pe străini în 
cele mai înalte dregătorii. 

Santinele tătare ascultaseră conversaţia fără să trădeze nicio 
emoție. Cu picioarele îndepărtate stăteau la dreapta şi la stânga 
porţii şi-şi cuprindeau cu mâna cozile lăncilor. 

„L-aţi văzut pe prinţul moştenitor Tşing Kim cu suita lui?” 
întrebă Kogotai han. 

„Nu, stăpâne!” 

Colonelul îngândurat urcă scările, se opri şi privi cerul 
acoperit de stele şi nori. Sosise oare Tşing Kim pe poarta de 
nord, iar străjerii palatului uitaseră să-l anunţe? Kogotai han 
intră în camera de gardă, făcu semn soldaţilor care săriră în 


picioare să şadă, şi se aşeză pe scândurile cioplite din bardă ale 
mesei. Mirosea a sudoare şi a piele. Soldaţii nu îndrăzneau să 
sufle. Două lămpi cu ulei ardeau cu lumină tulbure deasupra 
paturilor. Lăncile stăteau gata aşezate într-un rastel lângă uşă. 

„Aduceţi-mi calul şi un arc cu săgeți!” zise Kogotai han. 
Sosirea tainică a lui Tşing Kim nu-i lăsa pic de linişte. Voia să 
călărească până la palat, şi să vadă cu ochii lui dacă Ahmed 
spusese adevărul. 

Între timp litiera trecuse prin poarta celui de-al doilea zid 
înconjurător şi ajunsese în apropierea palatului. Ahmed văzu 
lumină printre copaci. Zâmbi trufaş. Conversaţia cu colonelul 
tătar îi făcuse bine. Se gândea dacă era recomandabil să-l 
înştiinţeze pe prinţul moştenitor Tşing Kim despre arestarea lui 
Marco Polo, dar se hotărî să mai aştepte, până când va primi o 
veste sigură. 

Între palatul împăratului şi cel al prinţului moştenitor, Tşing 
Kim, curgea, ţărmurit în marmoră, râul tăcut şi întunecat. Un 
pod alb lega cele două clădiri. Când litiera se apropie, o siluetă 
întunecată fugi să-l anunţe pe Marco Polo, care aştepta cu sabia 
scoasă, sosirea lui Ahmed. 

Marco Polo se ascunse în dosul unei coloane. Sala de 
aşteptare era slab luminată. La uşile ce duceau în interiorul 
palatului făceau de gardă câţiva soldaţi din suita lui Hiu-Heng. 
Colonelul Van-Ku, şedea, în felul neglijent al lui Tşing Kim, pe 
tron. Obrazul lui era în umbră. 

Tşen stătea cu sabia scoasă după o coloană din apropierea 
tronului. Hiu-Heng stătea în umbră. 

Ahmed cobori din litieră şi porunci soldaţilor din gardă să 
aştepte afară. Intră pe poarta deschisă în sala de aşteptare şi-şi 
căuta cuvintele raportului despre evenimentele petrecute în 
Kambali, pe care-l va prezenta prinţului moştenitor cu o amabilă 
supunere. Ahmed nu era atent la ce se petrecea în jur. Pașii lui 
răsunau. Coloanele se înălţau roşii întunecate şi-şi aruncau 
umbrele. Părea un tablou fantomatic modul cum bărbatul scund 
trecea prin sala înaltă şi largă. 

Ahmed îşi pusese veşmântul albastru de damasc, de mare 
dregător. Trecând din umbră în lumina mată, firele de aur ale 
broderiei străluciră. Un sentiment de libertate îi dădea aripi. Işi 
imagina conversaţia cu prinţul moştenitor Tşing Kim. Nu era ei 
un maestru în ce priveşte felul de a te comporta cu persoanele 


sus-puse, nu simţea oare dinainte orice schimbare în 
sentimentele partenerului de discuţie şi nu ştia să-l cinstească 
linguşindu-l în vorbele sale? Nu se pricepea el oare mai bine 
decât toţi ceilalţi de la curte să-şi păstreze favorurile prea 
înălţatului? De doisprezece ani îndeplinea funcţia de ministru de 
finanţe a acestui uriaş imperiu, iar când împăratul părăsea 
Kambali îi încredința lui, fostului negustor din Fenaket, 
conducerea întregii capitale. 

Kogotai han călărea în trap prin grădinile palatului. Copitele 
armăsarului negru răsunau puternic pe pământ. Corpul subţire 
şi avântat al animalului trecea în viteză pe lângă copaci. O 
barcă, luminată de o lampă galbenă, era pe malul micului lac, 
barcagiul şedea pe banca lui de vâslaş şi privea visător în apă. 
Jos, în adânc, se oglindeau stelele. O servitoare fugi grăbită şi se 
ascunse într-un tufiş până trecu călăreţul. Kogotai han nu băga 
în seamă frumuseţea nopţii. Voia să aibă siguranţa dacă Tşing 
sosise, sau dacă Ahmed l-a dus de nas. Armăsarul negru zbura 
în galop peste podul de piatră. Călărețul sări din şa şi aruncă 
frâiele în mâna unui servitor care se apropiase în fugă. 

Ahmed auzi tropotul copitelor, dar nu se lăsă deranjat în 
gândurile lui plăcute. Două santinele stăteau de gardă la 
intrarea în sala tronului. El ştia că lui Tşing Kim îi face plăcere să 
primească chiar şi oaspeţi de taină, de pe înălţimea tronului 
său. Un servitor deschise uşa. 

Ministrul văzu pe prinţul moştenitor, se aruncă şi atinse cu 
fruntea pământul. Un gest îl chemă în faţa tronului. În 
candelabrele cu cinci braţe, ce se aflau jur-împrejurul sălii, nu 
ardea decât câte o lumânare. Culorile şi ornamentele tavanului 
şi a mobilelor străluceau şters pe fondul întunecat lăcuit al 
sculpturilor. Nu se auzea nimic, decât ciripitul somnoros al unei 
perechi de rândunici, care-şi făcuseră cuibul sus într-un colţ. 

Simţurile lui Ahmed erau influențate de tăcerea şi 
solemnitatea ce domnea în jur, îşi dădu silinţa să-şi păstreze 
ţinuta sigură de sine. Prinţul moştenitor Tşing Kim, îl lăsă să se 
apropie de tron, fără un cuvânt de salut. Faţa lui era în umbră, 
aşa încât Ahmed nu putea vedea decât ochii şi contururile feţei. 
Îl cuprinse un sentiment de nelinişte. De ce şedea prinţul aşa de 
nemişcat şi tăcut? Eticheta de la curte îl obliga să se lase în 
genunchi şi să atingă de trei ori cu fruntea pământul. Auzi în 
timp ce se înclina, în spatele lui un schimb de cuvinte aţâţat, dar 


nu îndrăzni să se uite într-acolo. 

Tşen ieşi de după o coloană şi fugi spre tron. Cu o lovitură de 
sabie despărţi capul lui Ahmed de trup. Van-Ku se ridică de pe 
tron şi privi spre ticălosul muribund de la picioarele lui. Prietenul 
său Yin era răzbunat. Van-Ku privi spre uşă, lumina îi căzu din 
plin pe obraz şi atunci auzi un strigăt mânios şi în aceeaşi clipă îl 
recunoscu pe Kogotai han, care stătea lângă intrare, cu arcul 
încordat. Săgeata străbătu umbra aducătoare de moarte ce se 
apropia de el. Rămase nemişcat. Săgeata îi străpunse inima. 

Marco Polo, care-l urmărea pe Kogotai han, sosise prea târziu. 

„Ce-aţi făcut?” strigă el. „L-aţi omorât pe Van-Ku!” 

Cu sabia în mână stătea în faţa comandantului gărzii 
palatului. 

Kogotai han puse o săgeată pe coardă şi îndreptă arcul spre 
Marco Polo. „Aruncaţi sabia”, zise cu o voce de gheaţă. „Sunteţi 
arestaţi!” 

Marco văzu vârful ascuţit îndreptat spre el. Ofiţerul tătar era 
numai la doi paşi, iar coarda arcului era bine întinsă. Dacă mâna 
galbenă şi viguroasă îi dădea drumul, săgeata l-ar străpunge şi 
ar cădea ca şi colonelul Van-Ku, ce zăcea lângă tron, cu ochii 
deschişi. Ochii înguşti ai comandantului îi pândeau orice 
mişcare. 

Uşoară ca un gând, făptura Aşimei se interpuse între Marco şi 
arcaş. Marco aruncă sabia. Atunci vocea lui Hiu-Heng răsună: 

„Aşteaptă Kogotai han! Lasă arcul!” 

Invăţatul catai trecu repede pe lângă mort. Tşen stătea 
aplecat asupra lui Van-Ku şi se uita în ochii lipsiţi de privire. 

„Noi l-am omorât pe criminalul Ahmed şi vom răspunde 
înaintea maiestăţii sale împăratul”, zise Hiu-Heng. „Acum lasă- 
ne să plecăm. Mâine vom merge la Sangtu.” 

„Eu sunt comandantul gărzii palatului şi eu răspund.” „Sunteţi 
arestaţi!” „Fugi la poartă şi dă alarma gărzii de pază”, porunci 
santinelei de la uşă. Soldatul rămase pe loc nehotărât, era un 
soldat din garda personală a lui Hiu-Heng. 

„Execută ordinul comandantului”, zise Hiu-Heng, apoi întoarse 
spre Kogotai han: „Vedeţi că nu ne gândim să fugim. Dă-ne 
posibilitatea să scriem încă în noaptea asta actul de acuzare. Nu 
acţiona greşit, gândeşte-te la mânia prea înaltului!” 

„Mergeţi înainte”, porunci Kogotai han. „Tşen să-şi arunce 
sabia!” 


Hiu-Heng, Marco Polo şi Tşen mergeau înaintea lui Kogotai 
han, spre ieşire. Auziră paşi şi zăngănit de arme. Nu se simţea 
farmecul blândei nopţi de primăvară. Lumina faclelor lucea pe 
lănci şi feţe amenințătoare. Glasul cucului răsuna neauzit de 
nimeni, o mână se aşeză pe corzile răsunătoare ale ghitarei şi o 
voce şopti: „Linişte, acum!” 

Luminile ardeau în sala tronului. Van-Ku zăcea în faţa tronului 
de aur. 


CAVALCADA SPRE SANGTU 


Fan-Kung-do era aşa de bogat cum nu visase niciodată în 
viaţa lui. Avea bancnote negre cu sigiliul roşu aprins al marelui 
han, pentru care ar fi putut să-şi cumpere o casă şi o bucată de 
loc. O pungă de piele cu nepreţuite rubine îi atârna la gât; lângă 
catârul lui, păşea un cal. Işi cumpărase un veşmânt nou, iar 
când călărea de-a lungul satului, ţăranii îl salutau ca pe un 
stăpân. 

Mormântul era ridicat lângă fluviu. Fan îl ridicase cu un ţăran, 
Matteo se odihnea cu faţa înspre apă şi spre ţărmul stâncos în 
pământul galben al cataiului. Pe mormântul lui erau pietre care-l 
apărau de vulturi şi de corbi. Fan dăduse, prietenului şi 
tovarăşului său de drum, lucrul cel mai drag ce-l poseda, pălăria 
de paie a fetiţei lui moarte. 

Fluviul se zbuciuma vuind prin trecătoarea de stânci. 
Corăbierii priveau cu feţe îngrijorate pereţii colţuroşi de stâncă, 
pe unde şiroiau apele albe sau galbene. Când joncile erau furate 
de fluviul învolburat din prima clipă orice artă a cârmaciului nu 
mai conta; ele se învârteau văzute din vârful stâncilor, ca nişte 
corăbioare de jucărie, se îndreptau cu viteză de săgeată spre 
zidul abrupt ce se înălța asupra apei şi dispăreau după colţul 
ascuţit. 

Se întâmplase de multe ori ca joncile să se sfarme de stânci. 

Strâmtoarea de pe fluviu era numită de corăbieri, „groapa cu 
şerpi”, căci noaptea, când era lună plină, valurile ridicau limbi 
argintii ca de şerpi, spre scândurile joncilor şi amenințau 
oamenii care îndrăzneau să se apropie de bord. Sus, deasupra 
fluviului se înălța pavilionul „fiorului albastru ca azurul” care 
fusese zidit, după cum spunea legenda, cu multe sute de ani 
înainte de un sihastru. El ar fi trăit acolo cu un cocor, pe care-l 


trata ca pe copilul lui. După o lungă viaţă liniştită, într-o zi se 
zice că ar fi zburat la cer pe spatele cocorului. 

Fan luându-şi adio de la mormântul lui Matteo, îşi aminti toată 
grija crescândă pentru sănătatea tovarăşului său, străbătută de 
o veselă mulţumire. Durerea după nevastă şi copil, şi după 
coliba curată de pe marginea câmpului de orez, se mai ştersese. 
Acum însă simţea din nou durerea. 

Pe cer pluteau vulturi şi uli, stăteau aproape nemişcaţi pe 
deasupra ogoarelor, apoi dădeau din aripi şi alunecau în volute 
largi pe deasupra cotiturii fluviului. Nu creştea niciun pom şi 
niciun tufiş pe solul stâncos; ici şi colo în crăpăturile umplute cu 
pământ ale stâncilor mai creştea ceva iarbă sărăcăcioasă care 
abia ajungea, drept hrană, caprelor şi oilor sălbatice. Matteo 
murise sub vela cea mare şi-acum zăcea îngropat sub o movilă 
de pietre. 

„Rămâi cu bine, şefule!” zise Fan-Kung-do. „A fost frumos. Am 
să fac tot ce mi-ai spus”. 

Mai erau trei zile de drum până la Kambali. Nu mai trebuia să 
fure nicio găină şi nicio oaie, dar din obişnuinţă, o mai făcea din 
când în când. Ah, obişnuinţa! Spre seară se aşeza sub un copac, 
mai departe de drum, se asigura că nu-l vede nimeni şi întindea 
pe iarbă o pânză. Calul şi catârul păşteau în apropiere. Un curier 
special trecu în galop pe drum, în faţa lui atârna sacul de poştă, 
roşu, a poştei imperiale. Fan-Kung-do aşteptă până când nu-l 
mai zări şi auzi, apoi puse pe pânză legătura de bani şi turnă din 
pungă rubinele. 

Ce minunat străluceau! 

„Dacă n-ai fi murit”, oftă Fan şi acoperi cu mâna pietrele 
scânteietoare. „Ce să fac acum, şefule?” îşi continuă încet 
conversaţia cu prietenul mort. „De ce nu mi-ai spus: Banii sunt 
pentru tine, chiar şi calul poţi să-l iei, celelalte însă le dai 
prietenilor mei”. Aşa ar fi trebuit să vorbeşti. „la cât ai nevoie.” 
Un om are nevoie de atâtea lucruri, doar ştii. Dacă are un 
pantalon şi o cămaşă de pânză, vrea să aibă şi un veşmânt de 
mătase, şi dacă are asta nu mai poate locui într-o colibă, ci-și 
doreşte o casă ca onoratul domn Wu, cu o grădină plină de 
curmali şi accacia albe, dacă are o casă pe munte, are nevoie 
de o casă de vară, în vale, cu servitori şi servitoare. Şi-așa 
merge mai departe. Şi asta din cauza ta: „la, cât ai nevoie”. 

Fan-Kung-do oftă încă o dată din fundul inimii. Ridică mâna de 


pe pietre şi închise ochii să nu le mai vadă ispititoarea 
strălucire. Matteo îi povestise cât fusese de greu să obţină 
rubinele de la înălţimea sa cel mai înalt rege al Badakşanului. 
Lui Fan i se părea că aude râsul răsunător al tovarăşului său de 
drum, dar în aceeaşi clipă văzu înaintea ochilor obrazul palid al 
muribundului. Şi acesta-i şoptea: „Aşima primeşte tot ce am. 
Bani-rubine-tot. Rămâi cu ea şi cu Marco. O vreau... la pentru 
tine cât ai nevoie... Treci prin poarta de sud a oraşului. De pe 
strada celor zece mii de fericiri a treia stradă”. 

Poimâine o să vadă zidul înconjurător al oraşului Kambali. 
Acolo sunt palate de marmoră şi săli, ce se sprijină pe coloane 
de marmoră. Oamenii, sunt atât de numeroşi ca şi boabele de 
pe un câmp de orez. Dar dacă acolo locuiesc aşa de mulţi 
oameni, o să fie greu să găsească strada celor zece mii de 
fericiri în toată învălmăşeala aia de străzi şi străduţe. Cum şi-a 
putut închipui „şeful” aşa ceva? 

„Dacă n-ai fi murit”, zise Fan a doua oară şi-şi deschise ochii. 
Văzu rubinele. Ardeau ca focul în razele soarelui de seară, şi i se 
părea că se transformă în picături de foc care cad pe inima lui 
chinuită. 

Pe mormântul lui Matteo erau aşezate pietre, vuietul fluviului 
ajungea până sus pe blocul de stâncă, şi pe cer pluteau vulturii. 
El se odihnea, cu mica pălărie de paie, în pământul galben, 
departe de ţara lui. Fan se uită cu frică în toate părţile. Nu se va 
supăra oare Matteo dacă nu-i îndeplineşte dorinţa? 

Pe şosea trecea o caravană de cămile. Calul lui Fan şi catârul 
mâncau frunzele verzi de pe un tufiş; o familie de rațe se opri pe 
malul lacului. 

„Eu ştiu că tu vezi tot ce fac, şefule”, zise Fan. „Tu vrei deci, 
ca eu să-mi iau jumătate? Na, bine, îmi iau jumătate. Strada 
celor zece mii de fericiri o s-o găsesc eu, nu trebuie să-ţi faci 
griji pentru asta.” 

Fan-Kung-do privea fix şi încordat în sus, ca şi când ar fi 
aşteptat un semn tainic. Liniştea adâncă a serii luminată de 
soarele aprins îl învăluia. Pe crengile groase ale copacului 
cioturos câteva păsări se jucau neastâmpărate. Săreau de pe 
cracă pe cracă, fără să le pese de lupta ce se da în bărbatul de 
pe pajişte. Fan se cutremură când în faţa lui, căzu ceva. Era de 
la o pasăre, şi după cum stabili Fan, liniştit, nu avea nimic de-a 
face cu un semn tainic. 


Împărţi banii şi rubinele în două părţi egale. Apoi îşi prinse 
animalele şi plecă împăcat mai departe. Dacă n-ar fi fost 
durerea după prietenul pierdut, ar fi cântat cu plăcere un 
cântec. Într-un mic orăşel, în care sosi înainte de căderea 
întunericului, făcu popas. 

Cât un stat de om de înaltă, plutea ceața peste ogoare, în 
dimineaţa următoare, când îşi continuă drumul. Apoi răsări 
soarele şi împrăştie vălurile cenuşii şi transparente ale ceţii. 
Toate păreau noi şi strălucitoare în lumina dimineţii. Un bărbat 
înalt, cu un copil de mână, îi veneau în faţă. Sandalele lor de 
paie erau găurite, iar îmbrăcămintea le era veche şi uzată. 

Oameni săraci, îşi zise Fan-Kung-do, merg pe jos pe şosea şi 
nici nu ştiu dacă-şi vor câştiga un blid de orez. Un bărbat 
puternic şi un copil. În curând printre catai o să fie mai mulţi 
cerşetori decât muncitori... Nu cumva avea vreun săculeţ de 
orez ir. Plus? Văzu ochii stinşi ai copilului. Un orb se gândi el cu 
milă, şi încă aşa de tânăr! 

Trase de frâu şi sări jos pe pământ. 

„Bună dimineaţa”, zise el condescendent. „Cât mai este până 
la Kambali?” 

Bărbatul purta pe obraz două cicatrici după semnele de 
criminal ce-i fuseseră arse. Fan-Kung-do se gândi la averea ce o 
purta la el. Bărbatul îl examină cu o lungă privire, în care se 
oglindeau amărăciune şi dispreţ de oameni. 

„Nu trebuie să te temi, domnule, nu sunt nici hoţ, nici ucigaş. 
Mâine la amiaz puteţi sosi deja în Kambali”. 

„Wang este bun”, zise copilul cel orb. 

Fan-Kung-do râse de spaima lui. Fără să-şi dea seama imită 
felul de-a vorbi al lui Matteo: 

„Dar ce crezi tu, băiete” zise el către Wang, „aşa ceva se 
întâmplă cât ai bate din palme: îţi faci rost de-o găinuşă, te 
prind şi deja ai un semn pe faţă. În zilele noastre trebuie să fii 
isteţ”. 

Wang zâmbi ascultând felul de-a vorbi a vioiului bărbat din 
sud, dar îşi recăpătă imediat seriozitatea şi zise: 

„Eu sunt Wang fierarul, din Kambali. Mâinile mele n-au făcut 
nimic necinstit, credeţi-mă”. 

Şu îşi scoase fluierul de bambus şi cântă un cântec. 

„Călătoresc spre sud” zise Wang. „Poate acolo voi găsi ceva 
de lucru”. 


„De ce aţi părăsit Kambali?” întrebă Fan. 

„De ce?” răspunse Wang posomorât. „Poate nu mi-a plăcut 
acolo”. 

Fan-Kung-do simţi că nu trebuie să mai insiste. Tăcu ascultă 
melodia  fluierului de bambus. „Opreşte-te, Șu, cânţi de 
dimineaţa până seara. Deja nu te mai pot asculta”. 

Orbul Șu îşi întrerupse melodia. Când Wang auzea cântecele i 
se făcea dor de atelierul său în curtea căruia Şü cânta altădată 
cântecele. Şü ştia lucrul ăsta şi de asta nu se supăra. 

„Dar cântă aşa de frumos”, zise Fan-Kung-do. „Aşteptaţi 
puţin, am aici un săculeţ cu orez.” 

„Ziua începe bine, Șu”, zise Wang, puţin ruşinat de mărinimia 
străinului. „Vă mulţumim, domnule. Drum bun până la Kambali.” 
Şi adăugă încet: „Salutaţi-l şi din partea noastră”. 

Drumul era lat şi cam stricat de atâta circulaţie. In dreapta şi 
în stânga lui erau plantați copaci. Soarele se ridică, razele lui 
ardeau spinările aplecate ale ţăranilor care mergeau pe urma 
plugurilor sau plantau răsadurile verzi de orez. 

Pe un platou, ce dominau valea, se ridicau corturile unui lagăr 
de trupe, nemărginit în întindere, caii păşteau în jur, o trupă de 
călăreţi trecu în galop întins pe lângă șosea, cu lăncile gata de 
atac, şi executau la ordinul comandantului, întoarceri de o 
îndrăzneală nebunească, oprindu-şi brusc caii cu frâul, aşa că 
aceştia ridicaţi pe picioarele dinapoi se întorceau pe loc şi în 
aceeaşi clipă o luau la goană pe pajişte, în direcţia opusă. 

Lângă cortul bogat împodobit şi acoperit de piei de leopard, 
stătea comandantul şi privea exerciţiile călăreţilor lui. 

Fan-Kung-do văzuse, cât durase călătoria lui, multe trupe. Ele 
înconjurau, cam la o distanţă de patru sau cinci mile, oraşele 
mai mari şi puteau să le ocupe oricând ar fi dorit. Soldaţi tătari 
şi catai apărau stăpânirea lui Kublai han, soldaţii catai din sud 
erau transferați în lagărele de trupe din nord îndepărtate la o 
distanţă de mai multe mii de Li, iar soldaţii din nord erau duşi în 
sud. În afară de asta ofiţerii lor erau schimbaţi la fiecare doi ani. 

Existau lucruri asupra cărora puteai să te gândești mereu. 
Exista şi multă tainică durere. Fan nu putea uita întâlnirea ce o 
avuse în dimineaţa aceea, ea îl mişcase într-un fel pe care nu şi- 
| putea explica raţional. Era de vină cântecul copilului orb sau 
obrazul întunecat al fierarului marcat cu semnele criminalilor? 

La ce-i putea servi vârful de lance din bagajul său? 


Pielea de pe caii lor strălucea ca mătasea, şi călăreau aşa de 
aproape pe lângă el, încât le putea observa expresia războinică 
de pe feţe. 

Poate era mai bine să arunce vârful de lance. Catailor le era 
interzis să poarte arme. 

Fan-Kung-do se simţi mai uşurat când se îndepărtă de 
apăsătoarea apropiere a campamentului de trupe. Spre amiază 
sosi într-un mic orăşel şi-şi permise o masă princiară: orez. 
Pasăre, pastă de carne, boboci de pin, mlădiţe de bambus şi 
rădăcini de lotus. Se gândi cu jale la Matteo. Il mustra conştiinţa 
că-i cheltuia atât de uşuratic banii. 

„Nu te supăra, şefule” murmură el, „diseară îmi fac rost de o 
puicuţă ieftină, aşa totul se va echilibra”. 

Cu cât se apropia mai mult de marele oraş, cu atât ajungea 
mai mult în contradicţie cu el însuşi. Oricât îşi dădea silinţa, 
totuşi gândurile lui se învârteau mereu în jurul banilor şi a 
rubinelor. Discuţiile lui cu prietenul mort sunau din ce în ce mai 
pline de reproşuri. „Acum ai putea să călăreşti alături de mine. 
Mori pur şi simplu şi zici: „la cât ai nevoie”... 

Dar ce pot eu face, dacă viaţa e aşa de scumpă? Tu vezi doar: 
o simplă masă de prânz şi deja zboară o bancnotă. Acum merg 
la Kambali să-ţi îndeplinesc dorinţa, dar nu trebuie oare să mă 
gândesc şi la viitorul meu? Spune şi tu şefule, nu trebuie să mă 
gândesc şi la viitorul meu?” 

Într-un loc singuratic Fan scoase banii şi rubinele şi începu din 
nou să le împărţească: Trei sferturi pentru el și un sfert pentru 
Aşima. Apoi fură o găină, o fripse la foc deschis şi se culcă cu 
burta sătulă sub cerul liber, între calul și catârul său. 

ÎI chinui un vis: Bandiţii îl atacaseră şi-l căraseră într-o 
peşteră. Acolo erau banii şi rubinele. Căpetenia bandiţilor era 
înalt şi când îşi scoase cârpa neagră de pe faţă, Fan îl recunoscu 
pe Matteo. Matteo râse batjocoritor şi zise cu o voce tunătoare: 
„Ai furat, şefuleţule, acum ajungi în butuc...” 

Fan se trezi înainte să fi răsărit soarele. Se ridică şi privi peste 
spinarea catârului său în lumina crepusculară. Cu mâini 
tremurătoare se pipăi la piept şi în pânza de la brâu. Banii şi 
rubinele erau la locul lor. Respirând uşurat se pregăti de drum. 

Târziu, după-amiază, Fan-Kung-do ajunse la periferia oraşului 
Kambali. Era prima zi după moartea lui Ahmed. Vestea despre 
întâmplările nocturne zburase din gură în gură şi chinezii erau 


de-o agitată veselie. Meseriaşii şi negustorii stăteau în grupuri, 
ca să asculte povestea morţii lui Ahmed. 

Zidurile duble ale palatului şi alarma dată imediat, celor 
douăsprezece mii de soldaţi, puternica gardă a palatului Taidu, 
nu reuşiseră să păstreze secretă moartea lui Ahmed. Incă în 
timpul nopţii vestea ajunsese, pe tainice căi, în oraş, se 
împrăştiase cu viteza vântului în orele dimineţii şi-acum punea 
în mişcare spiritele. De la Kambali, vestea zbură în toate 
direcţiile imensului imperiu, mai repede decât cei mai repezi 
curieri speciali ai poştei imperiale. 

Bătrânii povestitori publici treceau din loc în loc şi povesteau 
ascultătorilor atenţi. 

Oraşul mişuna de soldaţi. Grupuri de călăreţi treceau pe străzi 
şi împrăştiau grupurile de oameni. Porţile oraşului erau păzite 
de o gardă  întreită. Toate căruțele şi bagajele erau 
percheziţionate. 

Din cauza asta Fan-Kung-do hotărî să rămână în cartierul din 
afara oraşului. Duse animalele în grajdul unui han arătos, 
închirie o cameră şi se plimbă spre seară pe străzi. Intr-o mică 
piaţă se alipi de un grup de oameni, care înconjurau un 
povestitor. 

Fan-Kung-do ascultă cum bătrânul povestea în ritmul bătăilor 
băţului de eben, cu vocea lui cântată. 

„Ştiu despre păsări, că pot să zboare, despre peşti ştiu că pot 
înota, despre patrupede că pot să fugă. Cele ce fug pot să fie 
prinse cu laţul, cele ce înoată să fie prinse cu undiţa, iar cele ce 
zboară să fie împuşcate, dar în ceea ce-l priveşte pe dragon, nu 
pot înţelege cum poate scăpa de duşmanii săi călătorind cu 
vântul şi valurile, şi atunci când îi convine, s ridică spre cer”. 

Bătrânul îşi cobori vocea şi continuă abia şoptit „L-am văzut 
astăzi pe Hiu-Heng, nu seamănă el cu un dragon?” 

Un suspin de uşurare trecu prin mulţimea de oameni. Ei erau 
îngrijoraţi pentru Hiu-Heng, care era arestat, împreună cu 
ceilalţi, în casa lui. Dar nu era el asemenea unui dragon care 
putea să scape de duşmanii lui pe aripile vântului sau ale 
valurilor, atunci când ăi convenea? 

„Să trăiască zece mii de ani”, zise o femeie. 

Fan-Kung-do obosit de atâta umblat şi de atâtea noi impresii 
se întoarse curând la hanul său. Mâncă şi bău şi se retrase în 
camera lui. Se întunecase. Prin pereţi subţiri se auzeau 


conversații potolite. Într-un candelabru ardeau luminări. Fan 
mângâie tăblia mesei strălucind întunecată, admiră modelul şi 
culorile covorului, ce acoperea toată podeaua. Bagajul său 
zăcea într-un colţ al camerei. Învelitoarea de mătase albastră 
părea de-a dreptul jerpelită, iar săculeţele şi pungile nu se 
potriveau deloc aici. Le băgă în ladă, se aşeză liniştit pe pat şi 
căzu pe gânduri. 

Nu-şi închipuise niciodată că va locui ca un domn, într-o 
camera, care să nu aibă pereţi galbeni de lut şi o podea 
asemănătoare. Uita ce văzuse şi auzise în oraş. Vocile care 
murmurau în odaia alăturată tăcură. Un rândaş mai făcea 
treabă prin curte, o uşă se izbi, câini lătrau undeva departe. 

Era ca în vis. Nu trebuia să se ocupe de animale, mâini străine 
le aprovizionau cu mâncare, nu mai existau griji pentru mâncare 
şi pentru aşternut, purta un veşmânt de pânză fină, şi dacă i-ar 
conveni mâine şi-ar putea cumpăra un veşmânt de mătase. Pe 
masă era o ceaşcă cu ceai. O adusese servitorul şi întrebase 
dacă domnul mai are vreo dorinţă. 

Ce ar mai fi putut să-şi dorească? Fan oftă. Farmecul trecu 
repede şi simţul lui practic îşi recâştigă supremaţia. Mâine o să 
treacă prin poarta de sud a oraşului... Strada celor zece mii de 
fericiri şi apoi a treia stradă perpendiculară la stânga... 
Bineînţeles că voia să îndeplinească ultima dorinţă a lui Matteo, 
nimeni n-ar putea să-l oprească de la aşa ceva, altfel n-ar mai 
putea fi fericit toată viaţa lui. Era greu, fiindcă Matteo se 
exprimase aşa de neclar: „la-ţi atât de cât ai nevoie, fiule!” Işi 
amintea fiecare cuvânt. Se sculă uşurel, se uită în jur prin 
cameră, ca şi când i-ar fi fost teamă că un hoţ se strecurase 
înăuntru, şi zăvori uşa. Apoi scoase din nou bancnotele şi 
rubinele, le puse în faţa lui pe masă, şi privi grămezile de 
diverse mărimi. 

„Trebuie să iei în considerare”, zise el „câte cheltuieli am 
avut. Când mă gândesc numai la hrana pentru calul tău! apoi a 
trebuit să fie plătit corăbierul şi ţăranul care mi-a ajutat să-ţi sap 
groapa, chiar şi bătrâna din colibă, şi-a întins mâna, poţi să mă 
crezi. Şi, deodată bancnotele s-au făcut nevăzute, ca păsărelele, 
care acum stau pe cracă, şi deodată nu mai sunt. Dacă ai noroc 
îţi mai lasă şi o amintire pe nas”. 

Obrazul lui Fan se încreţi în riduri pline de amărăciune. 
„Spune dacă nu eşti de acord... Dar poţi fi sigur că acum am să 


caut cele mai frumoase două pietre, pentru Aşima”. 

Inima lui Fan îi bătea puternic în piept. Credea cu adevărat că 
prietenul său poate să-i audă vorbele şi aştepta în fiecare clipă 
să-i audă glasul mânios, dar nu se întâmplă nimic. 

„Ştiam eu că o să fii de acord”, zise el. 

Ascunse punga cu pietrele preţioase şi banii sub pernă, stinse 
lumânările şi se aşeză, cu conştiinţa împăcată, să doarmă. 


Casa lui Hiu-Heng era situată în mijlocul oraşului, nu departe 
de turnul cu clopote! Servitorii mergeau încet şi vorbeau în 
şoaptă. In biblioteca învățatului şedeau cei trei bărbaţi obosiţi 
de încordările nopţii. Nu dormiseră deloc, ci scriseseră actul de 
acuzare contra lui Ahmed. Marco Polo lua la cunoştinţă cu 
groază de marele număr de crime pe care le săvârşise Ahmed în 
cei doisprezece ani de guvernare. 

Timpul trecuse dintr-o muncă încordată, abia dacă băgară de 
seamă bătaia clopotului care anunţa primul succes al dimineţii. 
Soarele se ridica peste vârful Tai-hing şi-şi revărsa razele peste 
oraşul tremurând de agitaţie. In faţa lor se afla actul de acuzare, 
care după o ultimă citire, urma să fie trimis la Sangtu, lui Kublai 
han, împreună cu un raport al comandantului gărzii palatului, 
Kogotai han. 

Marco Polo îşi rezemă capul în mâini şi închise ochii. Îl supăra 
lumina soarelui. Sprâncenele lui se încruntau de încordare. ÎI 
vedea pe Van-Ku, cum stătea drept şi nemişcat aşteptând 
săgeata aducătoare de moarte, şi cum căzuse în faţa tronului. 
Auzea vocea rece a lui Kogotai han. „Aruncaţi spada, sunteţi 
arestat”. Işi aminti, cum făptura Aşimei apăruse brusc în faţa lui, 
ca şi când ar fi vrut să-l oprească de la o faptă nesăbuită, şi 
retrăia, căzând într-o stare de visare, încă o dată clipa, scăldată 
în fericire, a eliberării Aşimei, o vedea în uşa deschisă, stând şi 
ezitând, cu un zâmbet pe buze, să se aproprie de el, până când 
i-a strigat: „Dar Aşima, vino!”... Ea îl iubea şi-i promisese că va 
merge cu el la Veneţia... 

Aripile somnului îl atinseră. 

„Lăsaţi-l să se odihnească”, zise Hiu-Heng. Servitorii puseră 
fără zgomot mâncarea pe masă, şi ieşiră. Simţurile lui Marco 
erau însă atât de ascuţite în urma evenimentelor petrecute, 
încât auzi vorbele şi paşii uşori. 

„Am adormit puţin”, zise. 


„Odihniţi-vă”, zise Hiu-Heng. „O meritaţi”. Privirea lui se opri 
asupra veneţianului, plină de simpatie. „Actul de acuzare e 
gata. Îl aşteptăm pe Kogotai han. Culcaţi-vă puţin, domnule 
Marco Polo. Aveţi nevoie de somn mai mult decât noi, dacă vrei 
să călăreşti până la Sangtu”. 

„Lăsaţi-mă aici”, se rugă Marco Polo. „Poate aveţi nevoie de 
mine cu ocazia convorbirii cu Kogotai han”. 

Hiu-Heng luă actul de acuzare şi citi: 

„Noi nevrednicii, îl rugăm pe Marele Han Kublai, cel prea 
slăvit, stăpânul pământului, împăratul Chinei...” 

Cu tonul ei neutru, vocea lui răscolea mai mult spiritele, decât 
ar fi făcut-o o ieşire plină de mânie. Marco Polo îşi frământă 
mâinile, iar generalul Tşen umbla neliniştit în sus şi-n jos prin 
cameră, în timp ce Hiu-Heng repeta din nou capetele de acuzare 
„Ahmed nu a anunţat prea înălţatului emisiunea de bancnote în 
valoare de două sute de mii de ting bancnote de hârtie, a ridicat 
cu de la sine putere şase ministere în clasa de rangul doi, a 
neglijat poşta fulger a maiestăţii sale, a dat ordin să se 
întrebuinţeze trei feluri de saci de poştă, roşii, verzi şi albi 
pentru poşta lui personală... 

A luat impozite pe grâu sălbatic, lemn, obiecte de porțelan, 
dude, pe cărbuni de lemn şi de pământ, pe textile, măsline, şi 
mori de ulei... La început a spus că vrea să ducă poporul la 
mulţumire şi fericire, apoi a asuprit toate districtele prin ordine 
chinuitoare, şi pretenţii din cale afară de aspre... A ordonat să-i 
fie îndepărtați din drum cei ce-i stăteau în cale: marele cenzor 
Tşin Yii, secretarul de stat de stânga Tşu Yin, subsecretarii Feng 
Kuei şi Pan Kie şi pe mulţi alţi, peste tot a dat afară funcţionari 
capabili şi i-a aruncat în închisoare ca să numească în locul lor 
oameni din clica lui, a săvârşit sustrageri, a adunat mari comori 
şi a răpit soțiile şi fetele familiilor supuse...” 

„Taci Hiu-Heng”, se rugă generalul Tşen. 

Învăţatul puse actul de acuzare pe masă. Marco Polo sculă şi 
se duse la fereastră. Curtea era plină de soldaţi înarmaţi, casa 
era separată de lumea din afară, ca un cerc strâns. Erau 
prizonierii gărzii palatului şi nu ştiau ce se întâmplă afară. 

Aşteptarea asta inactivă era chinuitoare. De ce nu venea 
Kogotai han? Ştia doar că actul de acuzare era gata. 

Marco se gândea la Aşima plin de îngrijorare. N-o s-o mai 
vadă, înainte să plece la Sangtu, s-ar putea să n-o mai vadă 


niciodată? Gândul era atât de neconceput, încât el făcu un nu, 
cu capul, ca şi când prin această mişcare l-ar fi putui îndepărtat. 
Dar gândul i se instală cu toată puterea în minte şi-l făcu să se 
gândească şi la un şir de consecinţe. 

Toate atârnau de capriciile lui Kublai han. Dacă-l chinuiau 
durerile lui de burtă sau era prost dispus din cine ştie ce cauză, 
s-ar putea întâmpla să-l condamne la moarte, fără măcar să 
asculte actul de acuzare... Dşambuik-Hatun era în Sangtu. 
Ahmed fusese favoritul ei, nu va încerca ea să-l influenţeze pe 
Kublai han? De ce se lăsase convins să ia parte la asasinarea lui 
Ahmed? De ce îl trimitea Hiu-Heng tocmai pe el, Marco Polo, la 
Kublai han şi nu duce singur actul de acuzare contra lui Ahmed? 

Când Marco Polo îşi ridică privirea, văzu ochii lui Hiu-Heng 
îndreptaţi asupra lui. Se ruşină de gândurile lui laşe, cum putuse 
uita măcar pentru o singură clipă ce-i făcuse Ahmed lui şi 
Aşimei? Erau prizonierii lui Kogotai han şi situaţia lor nu era 
trandafirie. Dacă Ahmed ar fi rămas în viaţă astăzi ar fi 
prizonierul acestui criminal. Îşi aminti cu mulţumire că luase 
hotărârea înainte să fi ştiut de răpirea Aşimei. Se dăduse de 
partea lui Hiu-Heng, înainte ca întâmplările personale să-l 
constrângă să acţioneze contra lui Ahmed sau cel puţin să se 
apere de el. Şi o să meargă pe drumul ăsta, fără nicio frică, 
până la capăt. Cuvintele impetuosului Van-Ku i se întipăriseră 
adânc în memorie: „Mai bine să mori liber, decât să-ţi 
necinsteşti străbunii zăcând în sclavie”. 

„Vă faceţi griji pentru logodnica voastră?” zise Hiu-Heng, 
„Vom face tot ce stă în puterea noastră şi o vom proteja”. 

Vocea lui avea un ton cald. Învăţatul chinez nu-i fusese 
niciodată atât de aproape ca în clipa asta. 

„Vă mulţumesc, prea stimate domn”, zise Marco Polo. „Toate 
vor merge bine, aşa cred”. 

Un servitor anunţă că Kogotai han sosise. Toată oboseala le 
dispăru. Stând în picioare îl primiră pe comandantul gărzii 
palatului. Două santinele se postară de-a dreapta şi de-a stânga 
uşii. Kogotai han de o statură scundă, dar puternică, păşi în faţa 
lui Marco Polo, îşi dădu capul pe spate şi-l examină cu ochii 
ascuţiţi. Era îmbrăcat cu armură de război şi semăna, cu coiful 
lui de argint a cărei placă argintie de apărare cobora pe frunte, 
până la rădăcina nasului, cu un cocoş gata de luptă. Era cu totul 
pătruns de importanţa răspunderii lui, de când cu evenimentele 


nocturne, şi-şi dădea silinţa să şteargă din el orice urmă din 
neajutorata lui blândeţe. Care-l caracteriza. După ce examină 
suficient pe veneţianul înalt şi lat în umeri, îşi propti pumnii în 
şolduri şi începu să se plimbe cu paşi plini de importanţă, prin 
cameră. 

Se opri brusc, îşi întinse degetul arătător şi zise: 

„Aşadar, voi doriţi să călăriţi spre Sangtu. Bine, plecaţi la 
Sangtu, la Saut-Bogdo... Cel prea înalt o să vă spună ce 
urmează să se întâmple... Spuneţi-i ca eu voi veghea asupra 
imperiului. Nu uitaţi! O mie de călăreţi vă vor întovărăşi. Nu 
călăriţi nici în cap, nici la coadă, nici pe partea stângă nici pe 
partea dreaptă. Santinelele vor veghea mereu asupra voastră. 
Gândiţi-vă la acest lucru! Dacă încercaţi să fugiţi, am poruncit 
să fiţi omorât. Un curier rapid a părăsit azi de dimineaţă 
Kambali. Uşii Temir, preşedintele sfatului cenzorilor, i-a 
prezentat deja celui prea mărit raportul meu. Am lăsat ca toate 
să fie scrise aşa precum le-am văzut... Uşii Temir este fratele 
meu de sânge. Dacă vreţi puteţi să-i transmiteţi salutări din 
partea mea. Acum luaţi actul de acuzare şi plecaţi. Afară vă 
aşteaptă escorta”. 

Kogotai han îşi şterse sudoarea de pe faţă, după discursul 
ăsta lung. 

„Vă mulţumesc pentru garda de onoare, pe care mi-aţi dat-o 
să mă însoţească”, zise Marco Polo cu o uşoară ironie. „E foarte 
numeroasă... Am să-l salut pe onoratul Ușii Temir din partea 
voastră, iar celui prea mărit îi voi comunica că vegheaţi asupra 
imperiului”. 

Se înclină uşor şi-şi atinse, după obiceiul mongol, cu vârful 
degetelor, inima, obrazul şi fruntea. 

„Dşe-dşe” răspunse Kogotai han măgulit. 

Hiu-Heng se apropie de Marco Polo şi îl îmbrăţişă tăcut. Chiar 
şi generalul Tşen îl îmbrăţişă ca rămas bun. 

„Dşe-dşe”, făcu Kogotai han. „Eternul cer fie cu voi”. 

In curte stătea un cal focos, pătat ca un leopard, pregătit 
pentru Marco Polo. Dacă ar mai fi fost nevoie de un semn ca să 
marcheze bunăvoința lui Kogotai han, ar fi fost acest nobil 
animal. Marco Polo se aruncă cu un salt în şa şi plecă în mijlocul 
convoiului de călăreţi. Gândurile tulburi îl părăsiră, nu mai 
simţea nicio oboseală. Vântul îi mângâia fruntea. Soarele cobora 
în mersul lui de după-amiază spre munţii din vest; pomi şi 


tufişuri înfloreau în spatele zidurilor albe, copitele cailor băteau 
tactul unei melodii ameţitoare. Întâmplările nocturne din palatul 
prinţului moştenitor îi păreau acum fantomatice. Beţia libertăţii 
se revărsă asupra lui. 

Işi strânse coapsele, atinse uşor cu biciuşca spatele 
animalului, se aplecă peste coama lui şi-i strigă uşor: „Fugi 
pantera mea!” 

Simţea cum muşchii superbului animal se încordează apoi se 
repezi înainte ca o săgeată. Copitele-i atingeau uşor de tot 
pământul, încât lui Marco Polo i se părea că zboară. Trecură fără 
oprire prin poarta de nord a oraşului. In faţa lor se întindea largă 
şoseaua principală, care ducea la terenurile de vânătoare de 
lângă lacul alb şi către reşedinţa de vară Sangtu. 

Feţele soldaţilor tătari străluceau, în timpul galopului întins. 
Cravaşele se învârteau prin aer, armele străluceau în soare, iar 
spinările cafenii ale cailor se întindeau atât încât coamele 
fluturau în vânt. 

Cu toate că Marco Polo călărea în mijlocul detaşamentului, el 
ora acela care imprima ritmul în care se călărea. Dacă pornea în 
galop cu calul lui pătat, soldaţii care-l înconjurau îşi grăbeau caii 
cu strigăte uşoare sau cu lovituri de cravaşa; dacă mergea în 
trap ci strângeau frâiele cailor şi se adaptau noului ritm. Era o 
plăcută experienţă pentru Marco, să simtă că toată trupa de 
călăreţi forma un singur trup, pe care-l mişca după propria-i 
voinţă. De fapt îl păzeau foarte strict, chiar şi în timpul scurtelor 
popasuri pentru odihnă, aşa că nu-i rămânea nicio posibilitate 
de fugă. Dar îl tratau cu respect şi-i arătau simpatia lor prin 
priviri. Vestea despre moartea tiranului Ahmed o luase înaintea 
călăreţilor. Ţara era într-o agitaţie febrilă şi multe priviri 
mânioase îi urmăreau pe cei o mie de călăreţi. In unele oraşe 
avuseseră loc răscoale. Populaţia, răzvrătită, alungase pe 
favoriţii lui Ahmed din funcţii, trăgându-i la răspundere. Trupele 
intraseră în oraşe, ca să înăbuşe răscoalele şi să împrăştie 
adunările locuitorilor. In oraşe şi sate soldaţii erau în stare de 
alarmă. Numele lui Van-Ku şi a lui Hiu-Heng erau pe toate 
buzele; dar se mai vorbea şi despre generalul Tşen şi despre un 
străin înalt şi cu barbă, care dăduseră o mână de ajutor la 
îndepărtarea lui Ahmed. Când Marco Polo era văzut în mijlocul 
escortei de călăreţi, se ivea bănuiala că ar putea fi vorba de 
acest legendar erou străină. Dar soldaţii tătari nu dădeau nicio 


lămurire şi împrăştiau cu înjurături pe indiscreţii ce se apropiau 
de locurile lor de popas. 

În tot timpul cavalcadei pe Marco nu-l părăsi un sentiment 
optimist de speranţă. Se complăcea să-şi zugrăvească plăcute 
imagini de viitor, şi uită aproape complet situaţia lui 
periculoasă. Abia când de pe vârful unui munte zări reşedinţa de 
vară, cu dealurile şi cu grădinile ei înflorite, cu casele, palatele şi 
pagodele sale, îşi aduse aminte de greutatea însărcinării lui. 
Cum el din noaptea fatală fusese rupt de orice legătură cu 
lumea din afară, nu ştia în ce fel fusese privit faptul de către 
oamenii influenţi de la curte, şi nu-şi putea imagina, în ce fel l- 
au informat pe Kublai han. El ştia de asemenea că împăratul era 
plin de neprevăzut, şi făcea tocmai contrariul decât ceea ce i se 
sugerase. Fusese o înţeleaptă mişcare de şah, faptul că Hiu- 
Heng îl trimisese tocmai pe el, Marco Polo, cu actul de acuzare 
la Sangtu, pentru că împăratul, de la prima lor întâlnire îi 
arătase o favoare neschimbată. 

Marco trecu prin poarta oraşului. Văzu în faţa lui oraşul în care 
viaţa pulsa ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Şi în clipa asta 
ar fi dorit ca Matteo să-i fie alături, cu veselia şi cu înţelepciunea 
lui şireată. Se simţea singur în mijlocul călăreţilor, şi i se păru că 
zăreşte pe feţele soldaţilor tătari întunecată ameninţare. Işi 
scutură neliniştea, gândindu-se şi amintindu-şi de prima lui 
întâlnire cu Kublai han în marea sală a tronului. Tocmai sosiseră 
după îndelungata şi periculoasa lor călătorie prin pustiuri, 
roditoare şesuri, peste dealuri şi ghețari strălucitori, într-o 
multicoloră lume de basm, pe car e el nu şi-ar fi putut-o imagina 
niciodată. Nu va putea uita nicicând această primă întâlnire cu 
marca ţară din răsărit. Ştia fiecare cuvânt, îşi aducea aminte de 
fiecare gest al preamăritului. „Cine este tânărul din suita 
voastră? Nu-l cunosc”. — „Este fiul meu, şi servitorul maiestăţii 
Voastre” - „Fiul vostru are strălucire în obraz şi foc în privire. 
Stă sub protecţia mea specială şi va deveni însoţitorul meu de 
onoare”. 

Strada principală era pavată. Fierul potcoavelor sunau 
puternic pe pietre. Oamenii se dădeau la o parte din faţa stolului 
de călăreţi care se apropia în viteză cu lăncile strălucind. 
Umbrele lor treceau în zbor peste şirul lung de prăvălii, de pe 
marginea străzii. Ziua era senină, mirosea a iarbă şi a 
zarzavaturi proaspete. Munţi de ceapă verde şi de conopidă se 


înălţau pe acoperişuri şi pe scânduri, în colivii cântau greierii, 
giuvaergii îşi expuneau, cu solemnitate, pietrele preţioase, doi 
saltimbanci, pe o mică piaţă, îşi aruncau, înconjurați de o 
mulţime de privitori, lăncile în aer şi le prindeau apoi pe spatele 
gol, pe braţe sau pe coapse. 

Marco vedea acestea toate alunecând pe lângă el, şi nu putea 
să scape de gândul că poate le vede pentru ultima oară în viaţă. 
Grădinile şi palatele împărăteşti erau situate în celălalt capăt al 
oraşului. Dădu pinteni calului, îl lovi puternic cu cravaşa şi-l 
îmboldi la un galop dezlănţuit. 

„Fugi, pantera mea!” 

Încă o dată se dărui complet beţiei de libertate, până când 
poarta zidului palatului se deschise şi-l cuprinse  liniştita 
frumuseţe a pajiştilor şi a grădinilor. Pe pajiştile verzi, cerbi şi 
căprioare păşteau mai departe, fără să le pese de călăreţi. Sălcii 
plângătoare îşi lăsau să le atârne ramurile cu frunzuliţele lor 
verzi deschise, mici poduri de marmoră treceau peste râuri 
limpezi ca argintul. Printre tufişuri şi flori păunii treceau mândri 
şi-şi desfăceau cozile minunat colorate; fazani și găinuşe 
sălbatice îşi întorceau capetele. La al doilea zid înconjurător 
soldaţii rămaseră pe loc. Marco Polo, un căpitan din garda 
palatului şi patru soldaţi din gardă călăriră mai departe spre 
palat. Zidurile de marmoră se ridicau albe din Pământ, 
acoperişurile, din ţiglă emailată, străluceau, galben, verde şi 
roşu printre frunzişul pomilor. 

Un funcţionar inferior, îmbrăcat cu un veşmânt de mătase 
roşie, împodobit cu trese ţesute cu fir de aur, îl primi pe Marco 
Polo cu o plecăciune plină de demnitate. 

„Prea onoratul Preşedinte al sfatului cenzorilor Uşii Temir vă 
aşteaptă, onorate domn”. 

„Du-mă la el!” porunci Marco Polo. 

Uşii Temir era de puţină vreme în slujbă. Marco Polo nu-l 
cunoştea. Când intră în cameră rămase o clipă, pe loc, uimit, 
căci i se părea că are înaintea lui, pe nimeni altul decât pe 
Kogotai han, pe care-l părăsise acum patru zile. Asemănarea era 
izbitoare. Marco Polo observă însă că Preşedintele sfatului 
cenzorilor era cu totul diferit de fratele lui de sânge. Ceea ce la 
Kogotai han era o veselie oarecum necioplită, părea să se fi 
transformat la Uşii Temir într-o şireată viclenie. Ochii lui mici îl 
măsurară pe Marco Polo cu o privire pătrunzătoare; erau 


impersonali ca şi ochii unui tigru şi nu arătau aici o căldură 
Marco răspunse neînfricat privirilor, şi aşteptă. Abia vizibil se 
zugrăveau pe fruntea lui şi în colţul buzelor cutele unor 
incipiente enervări. 

În cele din urmă micul şi spătosul prinţ tătar zise: 

„Vorbiţi, domnule Marco Polo”. 

Capul său tuns şi rotund se aplecă înainte, ochii reci şi 
pătrunzători îl priveau acum pe Marco Polo din imediata 
apropiere. Marco privind obrazul bătrân, lipsit de milă şi brăzdat 
de o mulţime de creţuri, îşi aminti că Uşii Temir venise fără 
niciun chef din stepa tătară a ţării lui. Kublai han îl chemase pe 
vechiul său tovarăş de luptă, din tinereţe, şi dintr-un inexplicabil 
capriciu îl numise preşedintele sfatului cenzorilor, deşi Uşii 
Temir nu vorbea nici limba catai nici cea uigurică Bătrânul 
războinic poseda însă o extraordinară cunoaştere a oamenilor şi 
se bizuia pe inteligenţa lui ascuţită. Influenţa lui asupra lui 
Kublai han era mare. 

„Kogotai han, fratele vostru de sânge, vă trimite salutări”, 
zise, Marco Polo. 

„Aţi venit aici ca să transmiteţi salutări?” întrebă Uşii Temir. 

„Nu”, răspunse Marco Polo scurt. „Întrebaţi-mă şi vă voi 
răspunde... Aduc actul de acuzare”. 

Prezidentul sfatului cenzorilor luă voluminoasa scrisoare şi o 
aruncă, nedându-i importanţă, pe masă. 

„Câţi ani aveţi”, întrebă. 

Marco Polo îl privi uimit. 

„Douăzeci şi nouă”, răspunse. 

„Câţi oameni aţi omorât în război?” 

Ce voia bătrânul de la el? 

De ce punea întrebări atât de ciudate? Ochii înguşti păreau 
acum să-l examineze cu o vizibilă bunăvoință. Sau se înşela? Nu 
era mai mult privirea unui vânător care se bucură de făptura 
nobilă a vânatului încercuit? 

„in război niciunul!” zise. „De ce mă întrebaţi, Uşii Temir?” 

Pe obrazul bătrânului se zugrăvi dezamăgirea. 

„Tăceţi”, porunci el sever. lar după o lungă pauză zise: 
„Kogotai han este un erou. Când plecam călare la luptă, 
duşmanii tremurau.” Şi pe neaşteptate izbucni: „Nebunilor! Vă 
ascundeţi după ziduri groase şi suciţi capul lui Kublai, trimisul lui 
Dumnezeu”. 


Marco Polo îşi zise că cel mai bun lucru pe care-l putea face 
era să nu bage în seamă ciudata purtare. 

„Aşa, Kogotai han v-a însărcinat să-mi transmiteţi salutări”. 
Uşii Temir căzu multă vreme pe gânduri apoi continuă. „Mi-a 
trimis un curier... Voi i-aţi sfărâmat capul viperei de Ahmed?” 

Luă actul de acuzare de pe masă şi-l dădu lui Marco Polo. 

„Nu ştiu citi! Citiţi-mi-o, ca să pot să-i spun celui preacinstit”. 

Preşedintele sfatului cenzorilor se aşeză în faţa lui Marco Polo. 
Cu obrazul împietrit, două ore în şir, ascultă acuzele contra lui 
Ahmed. Nimeni nu intră în cameră. Seara îşi arunca umbrele, 
literele dansau în faţa ochilor lui Marco, capul îl durea de 
încordarea de a traduce semnele chinezeşti în limba tătară. 
Respirând uşurat citi în sfârşit şi ultima propoziţie. 

Obrazul lui Uşii Temir, rămase fără expresie. 

„Am auzit totul”, zise. „Cel prea cinstit are nevoie de linişte. 
Mâine am să-i spun. Acum plecaţi! Nu aveţi voie să părăsiţi 
cuprinsul palatului”. 

Marco Polo părăsi camera cu sentimente împărţite. Nu ştia 
dacă acţionase bine sau rău. Comportamentul vulpii bătrâne 
lăsa deschise toate ipotezele: adânc de tot, în el, simţea că, 
cauza lui nu stă prea prost, mai ales când îşi amintea de 
vorbele: „Voi i-aţi sfărâmat capul viperiei de Ahmed?” 

Servitorul îi dădu o cameră. Când Marco se duse să se plimbe 
puţin prin parcul palatului, i se ataşară patru soldaţi din gardă, 
care nu-l slăbeau din ochi. 

Dimineaţa următoare cerul era complet roşu. Rămase multă 
vreme purpuriu, până când culoarea se răspândi pe cupola 
cerului şi apoi se stinse încet. 

Treceau unul lângă altul prin lumina trandafirie. Marco Polo se 
gândea: Ce se va întâmpla cu cei doi bătrâni, dacă Kublai han 
mă va condamna? Vor cădea în dizgrație şi-şi vor pierde averea? 

Uşii Temir zise: „Preaînălţatul e în pavilionul fumului de 
tămâie. l-am spus tot. Trebuie să veniţi la el... se joacă cu pene 
de păun”. 

Pe firele de iarbă atârnau boabele de rouă, fără strălucire. 
Vârfurile ierburilor se înclinau. Un flamingo şedea singuratic pe 
pajişte. În palat era linişte. 

„Prea înălţatul a dormit prost”, zise Uşii Temir. 

Ce vrea cu mine? gândi Marco Polo. Vrea să mă înspăimânte? 

Uşii Temir purta la şold o sabie scurtă. Mânerul îi era bogat 


împodobit cu aur şi nestemate. 

Era ora dintre zori şi răsăritul soarelui. O oră timpurie. Se 
năştea ziua. Pentru un om care nu poate să doarmă, o oră 
dureros aşteptată. Dar era şi ora călăului. 

Peste alee se întindeau crengile şi ramurile copacilor; treceau 
ca printr-o sală înaltă şi verde. Între tulpinile copacilor stăteau 
drepţi turgaunzii la fel de tăcuţi şi de nemişcaţi ca și copacii, 
perfect aliniaţi. 

Nu se poate ca totul să se fi terminat, gândi Marco Polo. 
Atunci va fi executat şi Hiu-Heng şi generalul Tşen. Va fi liber 
sau în lanţuri când se va întoarce? 

Uşii Temir zise: „Nu există niciun motiv de veselie”. 

Marco Polo râse aspru. „Vreţi să mă speriaţi, Uşii Temir? 
întrebă el. „Eu nu regret nimic”. 

Îşi încetini paşii, ca şi când ar fi vrut să sublinieze, că nu-l 
interesa întârzierea deciziei. 

„De asemenea nu există niciun motiv de a nu fi vese 
şiretul bătrân. 

Dacă-şi pierd averea şi trebuie să se întoarcă, la Veneţia, 
săraci, se gândi Marco Polo, atunci asta ar fi mai rău pentru ei, 
decât moartea... Dar toate vor ieşi bine, tată, îşi făcu el curaj. 

„Acolo este pavilionul fumului de tămâie”, zise Uşii Temir şi 
arătă spre o clădire. Era galben deschisă, ca fildeşul şi era 
aşezată pe un platou între flori şi pajişti verzi. Aleea cu copaci şi 
soldaţi turgaunzi, pe margine, se opri brusc. Un drum larg ducea 
la poartă. „Aşteptaţi aici, domnule Mareo Polo”, zise Uşii Temir. 
„Am să-i anunţ celui prea înalt sosirea voastră”. 

Două servitoare fugeau râzând, uşor, prin parc. Veşmintele 
lor, de mătase multicoloră, în dungi galbene şi albastre, 
dispărură în tufişuri. O movilă uşor arcuită se ridica peste aburul 
albăstrui ce plutea deasupra pajiştilor. Dimineaţa nu mai era 
trandafirie. _ 

Cel prea Inalt stătea pe patul de odihnă, din lemn negru de 
abanos. Barba lui încărunţită îi atârna pe piept. Se rezema cu 
braţul stâng de o pernă mare. In mână ţinea un pocal cu vin. O 
cântăreaţă stătea ghemuită pe covor şi cânta la ghitară. 

Cel prea înalt ridică paharul la gură, bău, apoi aruncă pocalul 
pe covor. Peste tot erau răspândite pene de păuni. 

Un ogar pitic, cu blana albă, ca zăpada, şi cu capul ascuţit şi 
inteligent stătea lângă măsuţă. Pereţii camerei erau îmbrăcaţi în 


|” 


„zise 


mătase. Un stârc cenuşiu plutea peste un lac înconjurat de 
păpuriş; un fluviu se revărsa larg, păsări pluteau pe un cer alb, 
malurile erau deluroase şi nemărginit de singuratice, la piciorul 
unei stânci creşteau pini şi se înălţau două colibe acoperite cu 
trestie. Peisaj lângă peisaj, pictate pe mătase, pagode, case, 
peisagii după natură, păsări. Niciun om. _ 

Marco Polo cuprinse încăperea cu priviri repezi. Ingenunche 
lângă Uşii Temir pe podea şi aşteptă cuvintele împăratului. 
Inima îi bătea liniştită. O servitoare stătea în colţul camerei şi 
frigea deasupra ligheanului cu cărbuni aprinşi mici bucățele de 
carne. Mirosul aromat umplea încăperea. „Să nu mai cânte”, 
zise Kublai han. „Să plece”. 

Cântăreaţa se înclină de trei ori şi părăsi camera. 

„Uşii Temir şi Marco Polo” se adresă el celor îngenunchiaţi. 
„aşezaţi-vă în faţa mea”. 

Se aşezară pe covor. O servitoare le împinse perne la spate şi 
sub braţe. Cocorul plutea deasupra capului celui prea sublim. 
Camera nu avea nicio fereastră şi totuşi era complet inundată 
de lumină: căci afară, în spatele lui Uşii Temir şi a lui Mareo Polo 
se ridicase acum globul rotund şi arzător al soarelui. Cel prea 
înalt îl vedea prin uşa deschisă: o lumină caldă i se răspândea 
pe faţă şi-i şterse zbârciturile. 

„Adu-mi carne”, zise împăratul. 

Marco Polo observă că mâinile servitoarei tremurau, când îi 
întinse mica frigare cu mâner rotund de fildeş. 

Uşii Temir îşi împinse sabia spre spate. Cel prea înalt şi Uşii 
Temir mâncară cu poftă. Marco Polo avea impresia că Kublai 
han ezită intenţionat să înceapă conversaţia. Voia să-l 
chinuiască? aruncă bucăţi de carne ogarului, şi-apoi, cu totul pe 
neaşteptate: 

„Aşadar, l-aţi omorât pe Ahmed... Dşambuik-Hatun este 
foarte furioasă”. 

Luă trei pene de păun în mână şi suflă asupra lor. Ele zburară 
prin aer, două căzură lângă măsuţă, iar a treia în ligheanul cu 
cărbuni aprinşi unde arse. 

„Dacă Nayan nu ne lăsa în pace”, zise împăratul către Uşii 
Temir, „trebuie să-l învingem”. 

Marco Polo ştia că lui Kublai han îi place să ajungă la ţel pe căi 
ocolite. Acum vorbea despre cumnatul său Nayan, care ridicase 
contra lui o armată în nordul Kataiului, şi-acum îşi căuta aliaţi. 


Dar imediat, în clipa următoare, putea să rostească cu o singură 
propoziţie sentinţa contra lor. Aştepta încordat şi cu respiraţia 
oprită, şi-şi aminti de micile mâini tremurătoare care-i 
întinseseră friptura. 

„Uşii Temir mi-a spus tot”, zise cel prea înalt şi băgă o bucată 
de carne în gură. „Am auzit acuzaţiile voastre. Kogotai han 
trebuie să fie răsplătit... Dar ştiţi că guvernatorul din Yangtşu a 
fost omorât fiindcă era rudă cu Ahmed? Peste tot au fost 
revolte, dar trupele mele le-au înăbuşit”. 

Marco Polo vedea cum pe obrazul lui Kublai han se zugrăveşte 
o adâncă mulţumire. Se linişti complet. Cu capul ridicat, cu ochii 
îndreptaţi asupra celui prea înalt, aştepta sentinţa. 

Kublai han zise: „Ahmed m-a înşelat, ştiu asta, dar cum poate 
fi omorât un om fără judecată? Dumneata Uşii Temir, ai zis: 
„Bine că l-au omorât. Să-l bagi în închisoare, n-ar fi însemnat 
altceva decât să-l hrăneşti în fiecare zi şi să-ţi dai mâncarea din 
cămară pe degeaba”. Aşa ai spus... Sogetii Bahadur, Tula Temur 
şi dumneata Uşii Temir trebuie să plecaţii la Kambali. Hiu-Heng 
să convoace pe toţi dregătorii, pe toţi curtenii mai în vârstă şi pe 
învăţaţi, şi să le aducă la cunoştinţă actul de acuzare. Apoi va 
trebui să daţi sentinţa. 

Asta e porunca mea”. 

Uşii Temir şi Marco Polo atinseră de trei ori pământul cu 
fruntea. Cel prea înalt zise către Marco Polo. „Pe voi vă numesc 
guvernator de Yangtşu. Uşii Temir să vă dea tăbliţa de aur... 
Plecaţi înapoi la Kambali şi porniţi cât mai repede...” 

Un gest încheie convorbirea. 

Marco Polo mergea pe aleea lungă, printre şirurile de copaci şi 
turgaunzi, înapoi spre intrare. Trecea prin lumină şi umbră. Era 
de neconceput! Era liber! Dimineaţa timpurie era luminoasă. 
Aerul strălucea peste pajişti. Cel prea înalt suflase peste trei 
pene de păun. Una căzuse în ligheanul cu cărbuni încinşi şi 
arsese. O servitoare îi întinsese cu mâini tremurătoare frigăruia 
cu mâner de fildeş... 

Era de neconceput! Era liber! Cel prea înalt îl numise în cel 
mai înalt post pe care-l putea vreodată ocupa un străin în acest 
imperiu. Marco Polo din Veneţia guvernator în Yangtşu! 

Simţi oboseala în toate oasele. În cele cinci zile şi nopţi ce 
trecuseră dormise numai puţine ceasuri Dormi adânc şi fără 
vise. 


În dimineaţa următoare Uşii Temir îi aduse tăbliţa de aur cu 
capul de leu şi cu sigiliul împăratului. 

„Vă mulţumesc, Uşii Temir” zise Marco Polo cu un zâmbet 
vesel. 

„Ah, voi nebunilor!” răspunse întunecat bătrânul tătar. Apoi 
adăugă ceva mai blând: „Băgaţi numai de seamă să nu pună 
mâna pe voi turgaunzii lui Dşambuik-Hatun. Afară vă aşteaptă 
garda voastră personală, trimisă de cel prea sublim. Luaţi-o cu 
voi la Yangtşu, domnule guvernator”. 

Marco Polo dădu ordin să i se înşeueze calul şi porni în 
aceeaşi zi în fruntea gărzii, formată din cinci sute de soldaţi, 
înapoi, pe drumul spre Kambali. Călăreau cu el alături, aşa cum 
poruncise cel prea înalt, Uşii Temir, Sogetii Badahur şi Tula 
Temir. 


Fan-Kung-do avusese nevoie de opt zile ca să găsească 
drumul până la strada celor zece mii de fericiri. Stătuse adesea 
în faţa porţii de sud a oraşului, şi privea cum oamenii mergeau 
şi veneau, dar întotdeauna se întorcea cu conştiinţa încercată la 
han şi îşi îneca necazul în vin de orez şi ofta: „Matteo prietene, 
ce mi-ai lăsat pe cap! Acum oamenii se poartă cu mine ca şi cu 
un mandarin, şi totuşi nu sunt fericit. Mereu îmi spui: „du-te la 
Marco Polo şi Aşima”. Ţi-am promis doar, mai aşteaptă puţin, 
mâine mă duc. Sigur”. 

Catârul şi calul erau bine îngrijiţi în grajdul hanului. Fan-Kung- 
do îşi luă rămas bun de la ei, ca şi când n-ar mai fi vrut să se 
întoarcă niciodată. Speranţa lui, că n-o să găsească casa, sau să 
nu fie nimeni acasă, nu se îndeplini. Yang îl primi. Examină plin 
de neîncredere pe domnul bine îmbrăcat. 

Fan se îndreptă, ca o lumânare, şi-şi dădu obrazului o 
expresie distinsă: 

„Nu te uita aşa la mine. Fugi şi spune, stăpânilor tăi, că Fan- 
Kung-do vrea să le vorbească. De ce mai eziţi? Trebuie să-ţi fac 
eu picioare?” 

„Nu am voie să vă dau drumul înăuntru”, zise Yang nehotărât. 
„Prea onoratul stăpân nu s-a întors încă...” 

Atunci Fan-Kung-do se înfurie. Uită cât îi fusese de greu să vie 
aici. Acest servitor îndrăznea să-l împiedice pe el, domnul Fan- 
Kung-do, să între? 

„Mergi imediat la stăpâna ta, prietenuţule, şi-i anunţi că Fan- 


Kung-do, vrea să-i vorbească. Nu cumva o cheamă Aşima, pe 
stăpâna ta?... Vezi că ştiu exact. Spune-i că sunt un vechi 
prieten al lui Matteo. O să vezi, cum o să fugi ca să-mi dai 
drumul înăuntru”. 

După ce Yang plecă, să-l anunţe, începu să caute punga cu 
rubine şi luă două, din cele mai frumoase pietre, pe care le 
alesese pentru Aşima. Cu o faţă întristată o să spună: „Pe 
acestea vi le trimite prietenul meu, Matteo. Asta-i tot ce avea la 
el. „Dă-le Aşimei”, mi-a spus el. Mi-am cheltuit toţi banii, ca să-i 
fac o piatră la mormânt”. 

Fan repetase lucrurile astea de atâtea ori, încât aproape 
credea şi el în adevărul cuvintelor lui. Privi în jur prin curte, dar 
nu zări niciun animal cu pene, care să-i fi trezit vreo dorinţă. Pe 
o mică colonadă stătea un vas cu peşti aurii. 

Yang se întoarse. 

„Stăpâna vă aşteaptă”, zise el. 

„Vezi prietenuţule! Nu ţi-am spus eu? Acum mergi înainte şi 
condu-mă”. 

Yang o luă înainte zâmbind. 

Aşima aştepta pe vizitatorul străin care promisese să-i aducă 
veşti de la Matteo, cu o veselă emoție. Azi de dimineaţă sosise 
un curier special de la Sangtu şi-i adusese o scrisoare de la 
Marco Polo, cu fericita veste că toate s-au terminat cu bine şi că 
Marco se află pe drumul spre Kambali. 

O zi fericită. 

„la loc, străine”. „Ce bine c-aţi venit astăzi”! strigă ea. 
„Spuneţi repede cum îi merge lui Matteo? lertaţi-mi, 
nerăbdarea”. 

Fan-Kung-do se uita la Aşima cu gura căscată. Toate erau cu 
totul altfel decât şi le închipuise. În ochii ei luminoşi străluceau 
lumini neliniştite. Era frumoasă. Părul ei strălucitor negru- 
albăstrui încadra ovalul plin al obrazului, două ace cu turcoaze şi 
un trandafir roşu o împodobeau. 

Fan îşi aplecă privirile în faţa ochilor ei întrebători. 

Un fugar sentiment de spaimă trecu peste faţa ei. „De ce 
tăceţi?” întrebă ea nerăbdătoare. 

Mică floare de lotus, gândi trist Fan, cum pot să-ţi spun? 

„Eu sunt Fan-Kung-do”, zise el cu o voce stinsă, „Am fost un 
prieten al lui Matteo... Cel mai bun prieten al lui... Salută-i pe 
Marco Polo şi pe Aşima din partea mea...” 


Fan nu mai putea privi în ochii măriţi de groază ai fetei. El îşi 
aşeză capul pe braţe. O auzi pe Aşima vorbind, ca de la o mare 
depărtare.  „Spuneţi-mi ce s-a întâmplat!” strigă ea 
deznădăjduită. „Unde este Matteo? Trebuie să-mi spuneţi!” 

El se îndreptă hotărât. | se părea că ochii mari şi buni ai lui 
Matteo sunt îndreptaţi asupra lui. Scoase punga cu rubine şi 
banii şi le puse în faţa lui pe masă. 

„A murit sub pânza cea mare. Era fericit c-a putut să moară 
pe apă. Faţa lui zâmbea când a murit... „Aşima primeşte tot ce 
am”, a zis el. Bani, rubine - totul. Rămâi pe lângă ea şi Marco. O 
vreau”... Asta a spus. l-am săpat un mormânt, deasupra 
fluviului. Acolo se odihneşte faţă în faţă cu pavilionul norului 
albastru azuriu.” 

Ochii Aşimei rămaseră goi de lacrimi. Gândurile ei se 
întorceau departe în trecut. Străinul înalt venise spre ea într-o zi 
vântoasă de primăvară. O femeie îi dăduse o bucată de pâine. 
Noaptea era legată cu un lanţ, ca o căţea. Apoi venise Matteo şi 
o luase de mână „Vino, fetiţa mea. lţi cumpăr un veşmânt de 
mătase. Nu trebuie să-ţi mai fie frică, când căpitanul Matteo e 
cu tine. Nimeni nu-ţi mai poate face nimic”. Şi ea şoptise pentru 
prima oară numele lui: „Matteo”. 

Aşima zise, rupându-se de propriile ei amintiri: „Povesteşte-mi 
totul”. 

El povesti cum stătuse în butuc, când îl văzuse pentru prima 
oară pe Matteo, cum mâncaseră „găina de milog” şi băuseră 
zăpadă bine mirositoare, cum au călătorit, până când boala îl 
învinse pe Matteo - îi povesti totul. Şi în timp ce ea îl asculta, îl 
vedea pe Matteo în faţa ochilor şi-i auzea glasul îngrijorat: „Se 
face frig fetiţa mea. Stăm aici de multă vreme”. Asta fusese în 
seara când Marco îi spusese: „Te duc la Kunming, Aşima... O să 
călătorim împreună, Matteo, tu și cu mine.” 

Aşima se gândea: Matteo a murit. Trebuie să-i spun lui Marco. 

Fan tăcea de multă vreme. Ea se uita cu privirile pierdute, pe 
lângă el. În faţa lui erau rubinele şi bancnotele. 

„Te gândeai că Fan o să te înşele, Matteo?” îşi spuse „Am 
făcut tot ce-ai dorit, acum poţi să fii liniştit. Şi eu sunt foarte 
liniştit, o vezi doar, frate... Banii ăştia frumoşi. Uite cum stau 
degeaba...” 

Întinse mâna uşor spre bancnote, se juca puţin cu ele, apoi și 
le strecură în chimir. 


O să i le dau mai târziu înapoi, îşi propuse el. 

Aşteptă multă vreme ca Aşima să vorbească. Buzele erau 
întredeschise şi tot obrazul mut de durere. 

Atunci Fan-Kung-do zise încetişor: „Dacă voiţi rămân la 
dumneavoastră”. 

„Trebuie să-i spun lui Marco” răspunse ea fără să-şi dea 
seama de înţelesul cuvintelor ei. „Se întoarce în curând... 
Trebuie să-i spun lui Marco”, strigă ea şi-şi ascunse obrazul în 
mâini. 

Fan-Kung-do ieşi din cameră şi zise către Yang: „Acum 
plânge. Nu pot să văd aşa ceva, de aceea am şi ieşit. Dacă tu 
eşti servitor aici o să mă cunoşti în curând. Pe masă e o pungă 
cu rubine, să nu te atingi de ea!” 


IH WEI WAI SING 


Bătrânul sculptor în lemn şedea în fața atelierului, la umbra 
unui tufiş de bananier eu frunze late. Obrazul lui îngust și plin de 
crețuri, părea, prin șuviţa căruntă de păr care-i pornea de pe 
bărbie, şi mai lung decât fusese înainte. Mâinile, cu încheieturi 
fine, se odihneau deasupra cuţitelor de sculptură şi pe un bloc 
mic, dreptunghiular, din lemn de rădăcină. Peste tot în jur erau 
aşchii. Atelierul era situat la marginea oraşului Yangtşu, lângă 
un canal, care curgea cam la o sută de paşi depărtare de 
canalul imperial. 

Soarele ardea. Vele lângă vele pluteau mânate de o briză 
uşoară înspre sud. Mai mult de cinci mii de corăbii treceau zilnic 
pe aici, duceau încărcăturile lor din sudul ţării spre nesăţiosul 
oraş Kambali, la curtea Marelui Han, şi se întorceau goale, ca să 
fie încărcate din nou. 

Bătrânul se uita la frânghier şi la cei cinci feciori ai lui. Doi 
cărau au o legătură de cincisprezece picioare de tulpini de 
trestie de bambus, care până atunci fusese înmuiată în apă, și o 
aruncară jos. Al treilea fecior le crăpa în fâșii foarte subțiri, 
prindea câte patru fâşii cu degetele şi le dezghioca de pe lemn. 
Apoi le ducea celorlalţi care le împleteau frânghii, tot aşa de 
rezistente ca şi frânghiile de cânepă ale joncilor cu pânze. Cu 
asemenea frânghii, în zilele lipsite de vânt, erau trase corăbiile, 
de câte zece sau doisprezece cai, la malul canalului, sau contra 
curentului. 


Printre cursurile de apă ţăranii munceau pe ogoare. Căruţe se 
zdruncinau peste drumul pietruit de pe lângă canalul imperial. O 
muscă se aşeză pe dosul palmei sculptorului în lemn, o alungă, 
apoi luă bucata de lemn în mână. 

Copilul orb şedea în spatele colibei. De un an el şi Wang 
locuiau la bătrânul sculptor în lemn. Uneori mergea cu Wang în 
oraş - să vândă figurile sculptate: dragoni, lei, vulturi, ţărani 
chirciţi la pământ, cu pălării mari sau pe cei opt zei muritori. Dar 
de cele mai multe ori rămânea acasă şi cânta, când sculptorul 
dorea, la fluierul lui de bambus, sau îi asculta poveştile. Când, 
după lungul lor drum de cerşetori, sosiseră de la Kambali la 
Yangtşu, coliba bătrânului era aşa de dărăpănată, că ameninţa 
să se năruie în fiecare clipă. Wang o pusese din nou pe picioare, 
iar sculptorul în lemn îl rugase să rămână la el, împreună cu Şi. 
Uneori Wang mergea în oraş să-şi găsească de lucru, de ocazie. 

„Vin acum bunicuţule” răspunse Şu. 

Se opri în faţa măsuţei şi pipăi peste aşchiile de lemn. 

„Wang nu s-a întors încă”, zise sculptorul. „Mi-ar fi putut ajuta 
să tai în bucăţi rădăcinile”. 

„A plecat de ieri dimineaţă”, zise Şu trist. 

„Wang este un neliniştit, Şu”. 

Feciorul cel mai mare al frânghierului le strigă peste drum: 
„Cântă ceva, Şu, lucrăm mai bine când cânţi”. 

Dar Şu nu voia să cânte. 

„Şezi aici cu mine”, zise bătrânul. 

„Uneori mi-e frică, bunicuţule, că n-o să se mai întoarcă. 

Se înfurie aşa de uşor”. 

„Să-ţi povestesc povestea generalului Ba Nan?... Ai răbdare şi 
aşteaptă, diseară Wang se întoarce... Dacă vrei pot să-ți 
povestesc şi cum fierarul Han-al-Kang. Înainte cu multe sute de 
ani, a tăiat cu sabia lui o piatră în două, cu o singură lovitură... 
Sau mai bine cântă un cânticel vesel, auzi că te roagă”. 

Dar orbul Şu îşi trase capul într-o parte. „Aud venind mulţi 
călăreţi, bunicuţule. li vezi, deja?... Mulţi călăreţi!” Ei veneau 
călare pe drumul pietruit de pe lângă canalul imperial. Siluetele 
lor şi ale cailor lor se ridicau înalte spre cer. Patru soldaţi din 
gardă călăreau înainte şi eliberau drumul. 

„li văd”, zise bătrânul. „Acum patruzeci de zile au trecut spre 
sud. Acum se întorc”. 

„Cine este bunicuţule?” 


„Prea cinstitul domn guvernator, cu garda lui personala”. 

„Mulţi cai”, zise Şu. 

„Vino, Şu!” 

Sculptorul în lemn îl luă pe copilul orb de mână şi trecu cu el 
spre dig. 

„Vreau să-i văd faţa” murmură el. 

„Cum arată bunicuţule? Spune-mi şi mie!” 

„Călăreşte pe un cal pătat. Doi călăreţi ţin deasupra capului 
un baldachin de mătase albastră. Închipuieşte-ţi: un străin înalt 
cu obrazul brunet. Are ochii mari şi mândri, un nas lung, o barbă 
neagră care aproape că-i acopere buzele și o frunte înaltă. Nu-i 
bătrân, Şu. Străinii ăştia cu bărbi lungi sunt de obicei mai tineri 
decât crezi. Şade drept în şa și are un corp frumos. Nu ştiu ce să 
spun. Şi, despre obrazul lui. Închid ochii şi atunci pot să-i văd 
mai bine, atunci chipul lui trăieşte în mine. Acum trebuie să 
cădem în genunchi şi să atingem cu fruntea pământul în faţa 
prea cinstitului stăpân guvernatorul. Cred că e şi el ca şi ceilalţi 
un străin. Ar trebui să-i urâm pe toţi, fără nicio deosebire. Dar 
când ai să îmbătrâneşti Şu, ai să te dezobişnuieşti să urăşti”. 

„Câţi călăreţi sunt, bunicuţule?” 

„Sunt mulţi călăreţi, mai mulţi decât poţi tu să-i numeri pe 
degete. Cu mult mai mulţi. Ei trec şi noi zăcem în praf. Acum 
putem să ne ridicăm din nou”. Sculptorul se ridică cu greu, se 
ridicară şi ceilalţi şi râseră şi începură să vorbească toţi 
deodată. El îl văzu pe Wang apropiindu-se şi fu fericit. 

„Acolo e Wang, acum n-avem de ce să ne mai facem griji”. 

Merseră toţi trei de-a lungul şanţului. ŞU şi Wang îl ajutară pe 
bătrân să urce. Se aşeză la măsuţă, luă bucala de lemn în mână 
şi începu să lucreze. 

„Sculptezi un muritor sau un dragon?” întrebă Wang. 

„Un muritor, Wang. Tocmai a trecut sub un baldachin 
albastru”, răspunse bătrânul. 

„Atunci nu uita să-i scrii sub el şi vorbele: „Un diavol străin!” 
zise Wang posomorât. 

„l-am văzut, obrazul”, murmură sculptorul în lemn. „Tu nu 
trebuie să pleci aşa de des în oraş, adăugă sever. Şü este 
speriat când tu întârzii nopţi întregi”. 

Marco fusese într-o inspecţie în sudul provinciei sale. Sub 
jurisdicţia provinciei Yangtşu stăteau douăzeci şi şapte de oraşe. 
De un an el îşi dădea silinţa să-şi câştige alături de el pe 


funcţionarii oneşti, iar pe cei necinstiţi să-i îndepărteze din 
slujbe. Când trecea prin oficiile Yamen-ului, îl întâmpinau spinări 
plecate şi cuvinte linguşitoare. 

Kublai han cerea guvernatorilor lui, ca şi până acum, sume 
enorme pentru tezaurul statului. Ceea ce putea face Marco Polo, 
ca să uşureze soarta populaţiei, consta numai în faptul de a 
înlătura venituri ilicite care se scurseseră până atunci în 
buzunarele funcţionarilor necinstiţi. 

Când marele Han cucerise provincia Manji, partea sudică a 
imperiului, a stăpânitorilor Sung cu capitala la Hangtşu, o 
împărţise în nouă districte. În fiecare district instală un vicerege, 
care exercita puterea de guvernator principal. Vice regii 
trimiteau anual un raport către dregătorii din Kambali, despre 
sumele la care se ridicau veniturile, şi despre orice împrejurare 
importantă. După trei ani vice regii se schimbau ca şi 
funcţionarii publici. 

Un vice rege îşi avea reşedinţa în oraşul Hangtşu, care, făcea 
parte dintre cele mai bogate oraşe al imperiului, iar în ceea ce 
priveşte arhitectura şi peisajul înconjurător întrecea chiar şi 
Kambali. Ţinutul Yangtşu aliat sub guvernarea lui Marco Polo, 
aparţinea districtului vice regelui din Hangtşu. Veneţianul fusese 
şi în acest oraş, îi văzuse minunau aşezare şi înfloritoru-i 
comerţ. Vice regele îl primise foarte amabil şi-i dăduse ocazia să 
poată studia bine atât oraşul cât şi organizarea conducerii lui. 

Hangtşu era situat între legendara mare de vest şi un fluviu, 
care fusese condus în oraş prin nenumărate canale mici şi mari. 
Pe lângă străzi şi străduţe curgeau ca şi în Veneţia, dar mai 
largi, cursuri de apă, aşa încât puteai merge pe jos, călare, cu 
trăsura sau cu corăbii şi bărci în toate direcţiile oraşului. 

Veniturile pe care le încasa împăratul din districtul Hangtşu, 
erau atât de mari, încât la început, Marco Polo, clatină din cap 
neîncrezător. Kublai han primea un impozit anual pe sare în 
valoare de optzeci de Tomani de aur. Cum fiecare toman avea 
80.000 de Saggi şi fiecare sagii avea valoarea unui ducat 
venețian de aur, primea deci pentru sare 6.400.000 de ducați. 
Districtul Hangtşu era situat la malul mării şi poseda un mare 
număr de lagune şi de lacuri sărate. 

În câmpiile bogate era cultivată şi trestia de zahăr. Impozitul 
pe trestia de zahăr ca şi pentru alte mirodenii era de trei 
procente şi jumătate. Aceeaşi cotă la sută revenea şi pentru 


vinul de orez care se producea în mari cantităţi. Chiar şi 
meseriaşii plăteau un impozit de 31/2 după veniturile lor. Şi 
când te gândeai la ceea ce câştigau numai cele 12.000 de 
ateliere a marilor meseriaşi din Hangtşu anual, îţi puteai face o 
imagine aproximativă, ce fel de izvor de venituri erau aceștia 
pentru Marele Han. La toate acestea se adăugau şi sumele 
impozitelor plătite de negustori care plăteau de asemenea 31/2 
procente din tranzacţiile lor statului. Dacă bunurile erau aduse 
din ţări îndepărtate, ca de exemplu din India, atunci neguţătorii 
trebuiau să plătească chiar şi zece procente. Din toate 
produsele pământului, de la vite, de la produsele plantelor şi din 
mătase, împăratul îşi primea tributul său. Suma finală, care însă 
nu cuprindea impozitul pe sare, se cifra la 210 tomani, sau 
18.800.000 de ducați venețieni de aur. 

In timp ce Marco Polo se afla pe drumul de întoarcere spre 
Yangtşu se gândea la vizita din Hangtşu. Şi-şi propuse să-şi 
noteze în jurnalul său tot ce văzuse şi simţise. 

Călărea în fruntea gărzii lui personale pe drumul pietruit de 
pe digul marelui canal imperial şi nu era atent la cele ce-l 
înconjurau. | se părea că vorbele sunt prea slabe ca să-i poată 
descrie trăirile. li părea rău că nu este în stare să redea totul cu 
ajutorul pensulelor şi a culorilor. 

Adesea îşi amintea de mormântul prietenului său situat sus, 
deasupra puternicului fluviu. Presimţirea întunecată a lui Matteo 
se adeverise. Se odihnea departe de ţara lui în pământ străin, 
aşa de departe, încât te şi durea să te gândeşti. 

Amintirea trezea în Marco în ceasurile lui de singurătate o 
posomorâtă şi vagă presimţire. Primise, în serviciul lui Kublai 
han, cea mai mare cinste care-i fusese vreodată conferită unui 
străin, şi totuşi dorul de ţară se făcea simţit. Veneţia, este 
adevărat, nu poseda douăsprezece mii de poduri ca Hangtşu, 
dar era liberă şi frumoasă şi ar fi putut suporta comparaţia cu 
uriaşul oraş din sudul Chinei. 

Cu un an înainte Aşima se botezase în religia creştină, într-o 
biserică din Tşin Kiang, zidită în anul 1274, şi se căsătorise cu 
Marco Polo. Nunta o sărbătoriseră în tăcere. Nicolo şi Maffio Polo 
încă nu ştiau nimic de căsătorie. Marco se gândea cu îngrijorare 
la tatăl şi unchiul său care erau plecaţi de mai bine de doi ani şi 
nu-i trimiseseră veşti decât o dată. 

Vântul sufla în pânze şi mâna marile jonci; corăbierii şi 


nevestele lor, foarte bronzaţi de soare şi îmbrăcaţi în zdrenţe 
picturale, şedeau pe punte sau la umbră, multumind vântului 
care-i scutea de lucru. Ceilalţi însă, care mergeau spre nord, îşi 
afundau vâăslele lungi în apă în ritmul unui aspru cântec 
marinăresc şi apoi se aplecau cu toată greutatea corpului 
asupra lor. 

Lângă Marco Polo, călărea purtătorul de lectici, Yang. Dar 
acum nu mai era purtător de lectici: purta o sabie la şold şi pe 
umăr arcul în formă de gâscă sălbatică. În tolba lui puteai găsi 
zece săgeți roşii. Yang era căpitan, era în serviciul lui Marco Polo 
şi era comandantul gărzii lui personale. El nu-l văzu pe Wang, pe 
prietenul său din Kambali, căci nu vedea bucuros spinările 
încovoiate ale compatrioţilor lui, nici atunci când se înclinau în 
faţa lui Maico Polo. Şi fiindcă nu-l văzu pe Wang, fierarul din 
Kambali, nu-şi putu aminti de noaptea petrecută în cămăruţa 
acestuia. 

Când Marco Polo şi căpitanul trecură, Wang se ridică şi îi 
măsură cu priviri încărcate de ură. Nu-l recunoscu nici el pe 
Yang. Dar cum ar fi putut să ghicească în călăreţul cu coif de 
argint, pe purtătorul de lectici Yang? 

Două picioare goale nu lasă nicio urmă când trec peste 
puntea frecată lună, a unei jonci. Prima întâlnire dintre Yang și 
Wang nu-i făcu să se recunoască şi nu lăsă în urmă-i nicio urmă. 

Spinările încovoiate la marginea străzilor, ajunseseră o 
obişnuinţă pentru Marco Polo. Se vedea peste tot, în camerele 
oficiilor, la primiri, în timpul judecăților - peste tot. Oamenii îi 
datorau respect, pentru că era guvernatorul împăratului, dar nu- 
i păsa că frunţile lor se umpleau de praf, dacă atingeau prea de 
multe ori pământul. Se bucura de revederea cu Aşima, aşa că 
nu băgă în seamă pe bătrânul sculptor în lemn, care ducea de 
mână un copil orb şi se îndrepta spre atelierul lui. 

„În curând sosim acasă, prea înălțate domn”, zise Yang. 

„In curând”, răspunse Marco Polo. 

Casa guvernatorului, situată în mijlocul oraşului, era 
înconjurată de un parc mare. Pe vârful copacilor îşi făceau 
cuiburi cocorii. Lângă lacul cu flori de lotus se înălța un pavilion 
pe patru colonade roşii. Aşima rezemată de balustradă hrănea 
peştii aurii. 

„lertaţi-mă că plec”, zise mica bijuterie. „Fan-Kung-do, ar 
putea să se mânie dacă nu mă prezint la timp la el”. 


„Du-te, mică bijuterie”, zise Aşima zâmbind uşor. 

Mica bijuterie îşi luă dezamăgită rămas bun de la stăpâna ei. 

Fan-Kung-do, devenise temutul stăpân al servitorimii din 
casă. La recepții oficiale se înălța chiar până la rangul de 
majordom şi-şi îndeplinea funcţia cu mare atenţie. Pe „mica 
bijuterie” o ţinea foarte strâns. Niciodată nu ştiai ce fel de 
sentimente îi legau pe cei doi. Uneori se tachinau, alteori îşi 
spuneau cuvinte amenințătoare, ca de exemplu: „Aşteaptă, c- 
am să te spun stăpânei” sau „bagă de seamă, tu gură spartă”, 
şi se mai şi întâmpla ca zile întregi să treacă unul pe lângă 
celalalt, fără să schimbe o vorbă. 

„lar vii cu o jumătate de ceas mai târziu”, zise Fan dojenitor. 
„Bagă de seama, să nu te fac într-o zi să simţi nuiaua pe pielea 
ta”. 

Mica bijuterie strâmbă din gură. „După cum doreşte prea 
Înălţimea Voastră”, zise ea ironic. 

„Pleci imediat în oraş”, zise Fan. „Aduci de la bijutier brăţara 
şi totodată şi veşmântul stăpânului. Nu flecări prea mult, altfel 
ştii ce te aşteaptă”. 

„Mica bijuterie” îi întoarse spatele fără să scoată o vorbă, şi 
lui îi păru puţin rău că o repezise aşa. 

„Hai, hai”, zise el împăciuitor. „Nu trebuie să-ncepi imediat să 
plângi. N-a fost cu intenţie rea”. 

„Mica bijuterie” însă, pleznea de furie, pentru că-i dăduse o 
însărcinare, pe care ar fi putut-o duce la îndeplinire orice 
servitoare. Se opri nehotărâtă în uşă, gândindu-se cum ar face 
să-i arunce în obraz tot disprețul ei. Aşa că se întoarse, scoase 
limba uluitului Fan şi fugi cu ochii plini de lacrimi, de ciudă. 

În uşă se izbi de căpitanul Yang, care tocmai sosise cu 
stăpânul lui. Imediat îşi uită cearta cu Fan, îşi şterse lacrimile şi 
strigă: 

„V-aţi întors cu bine? Trebuie să-i spun imediat stăpânei”. 

Fără să mai aştepte răspuns, fugi înapoi în parc. La 
însărcinarea pe care i-o dăduse Fan nici nu se mai gândea, căci 
era aşa de curioasă, să vadă cum o să primească stăpânul 
surpriza care-l aştepta. Aşa că nu putea fugi în oraş să aducă o 
brățară reparată şi un veşmânt de mătase! 

Marco Polo îl chemă pe Fan-Kung-do, la el. 

„Unde este stăpâna?” întrebă. 

„În parc, stimate stăpâne”, răspunse Fan. „Doi domni vă 


aşteaptă. Au sosit de trei zile”. Ochii lui şireţi clipeau, şi obrazul i 
se strâmbă complice, că aproape te durea să te uiţi la el. 

„Doi domni?” întrebă Marco mirat. „Aici în casă la mine?” 

„Domnii Nicolo Polo şi Maffio Polo”, anunţă Fan-Kung-do. 

Marco Polo îl privi surprins. Au sosit, gândi el, în fine au sosit. 
Se gândise adesea la cei doi bătrâni, mai ales după moartea lui 
Matteo, uneori cu o grea presimţire, că s-ar putea ca nici ei să 
nu se mai întoarcă din periculoasele lor călătorii. 

„O veste bună”, zise el emoţionat. 

În prima lui bucurie se amesteca şi puţină nelinişte, când se 
gândea la Aşima. Cum vor privi cei doi, căsătoria lui cu o 
chinezoaică? Dar bucuria neaşteptatei sosiri a tatălui şi a 
unchiului, precum şi încrederea lui în sine, îi împrăştiară 
îndoielile. 

Aşima sosi, urmată de mica bijuterie, în cameră: era 
îmbujorată de fugă. Îşi îmbrăţişă fericită soţul. 

„l-am spus deja, onoratului stăpân”, observă Fan-Kung-do, 
„de fapt era de datoria mea”. 

Aşima nu-l asculta. Se bucura că Marco se întorsese din 
călătoria lui şi-i putea spune vestea fericită, pe care deja 
limbutul Fan i-o adusese la cunoştinţă. 

Mica bijuterie fugi însă la Fan care stătea acolo oarecum 
zăpăcit şi-i puse sub nas micul ei pumnişor. 

„Ai trădat totul”, şuieră ea. „Oh, tu... tu... Ah, nici nu știu ce 
să mai zic. Ar trebui să-ţi fie ruşine! leşi afară! Nu vezi că 
stăpânii nu au acum lipsă de tine?” 

„De ce vă certaţi iarăşi?” întrebă Marco râzând. „Şi de ce staţi 
aici? Fugi, Fan, şi anunţă domnilor Nicolo şi Maffio Polo sosirea 
mea”. 

Mica bijuterie lăsă să-i cadă pumnul. Fan-Kung-do îi aruncă o 
privire nimicitoare. Asta trebuie s-o plătească, se gândi el 
mânios. De data asta, nuiaua-i a ei, obraznica. „Fug, cinstite 
stăpâne”, zise. 

Mica bijuterie însă socoti c-ar fi mai bine să execute 
însărcinarea dată de Fan. Cu un oftat tainic, părăsi încăperea. 

Tatăl intră întâiul în cameră, ţinându-se drept, aşa cum îl știa 
Marco, cu trăsăturile lui înguste şi severe. Işi dădea silinţa să-şi 
ascundă fericita emoție. Bărbaţii se apropiară unul de celălalt şi 
se cuprinseră de umeri. Feţele lor se aflau acum la aceeaşi 
înălţime. Semănau foarte mult. Marco se gândea: E acelaşi ca şi 


înainte... Nicolo Polo gândea: Fiul meu... 

„Am sosit”, zise. Apoi îşi întoarse capul şi strigă „Maffio, dar 
unde întârzii? Nu vrei să-l saluţi?” 

E chiar aşa ca şi altădată, gândi Marco şi zâmbi. 

Maffio Polo se oprise în uşă. Zise cu un râs larg: „Nu vă miraţi 
unul de altul, ca de chipurile unor zei... Dumnezeu să dea bine, 
stimate domnule guvernator. N-o să mă mir dacă într-o bună zi 
ai să ajungi şi împărat al Chinei!” Aşima părăsi camera pe furiş. 
Nu voia să deranjeze prima revedere a bărbaţilor. Mica bijuterie, 
săraca, îşi pocni fruntea de lemnul tare al uşii, când Aşima o 
deschise. Işi stăpâni strigătul de durere şi zise cu un obraz roşu 
ca focul: „Tocmai voiam să intru să întreb dacă stimaţii domni, 
nu doresc ceva”. 

„Acum n-au nevoie de tine”, zise Aşima. „Pleacă şi răcorește- 
ţi fruntea curioasă”. 

Cei trei bărbaţi se aşezară în jurul mesei. Marco Polo îl strigă 
pe Fan-Kung-do şi-i ceru ca nimeni să nu-l deranjeze, oricât de 
importantă ar fi chestiunea de rezolvat. 

Nicolo şi Maffio Polo povesteau despre călătoriile lor 
neguţătoreşti, până la ţărmul marelui ocean indian. Fuseseră la 
Kublai han şi-i dăduseră un raport. Marco asculta uimitoarele 
întâmplări ale tatălui şi unchiului cu interes crescând. Povestirea 
la început neutră a lui Nicolo Polo, deveni mai vie şi mai 
colorată, când începu să vorbească despre marile şi bogatele 
insule ale oceanului Indian. Maffio Polo le pigmenta cu reuşitele 
lui observaţii pline de umor. 

După obiceiul lui, Marco puse multe întrebări, şi-şi transcrise 
imediat întâmplările cele mai importante. Dorinţa de a cunoaşte 
India şi insulele oceanice, deveni mai puternica. 

Din când în când privirile lui alunecau pe fetele povestitorilor. 
Eforturile făcute în timpul călătoriei prin China fierbinte îi 
marcaseră. Tatăl devenise mai subţire: ridurile de pe frunte şi 
cele două cute care porneau de la nas trecând spre bărbie pe 
lângă colţurile gurii se adânciseră. Maffio Polo îşi pierduse o 
parte din podoaba capilară. O cunună de păr argintiu îi înconjura 
chelia. Amândoi erau foarte bronzaţi. Amândoi îmbătrâniseră, 
dar nu erau bătrâni. 

Lui Marco Polo i se părea că diferenţa de ani dintre el şi cei 
doi bătrâni se scurtase. Gândurile lui îi erau în avans faţă de 
vârsta pe care o avea; tatăl şi unchiul rămăseseră, însă, în 


dispoziţia lor de a întreprinde mereu ceva nou, tot atât de tineri 
ea şi pe vremea când plecaseră din Veneţia, ca să călătorească 
în ţările Orientului îndepărtat. Ei formau un grup de trei bărbaţi 
legaţi prin legături de familie, dar mai uniţi prin multitudinea 
pericolelor şi întâmplărilor trăite şi petrecute în comun; şi 
fiecare simţea, că nimic în afară de moarte, n-ar mai putea să-i 
despartă. 

Îşi amintiră de Matteo. Marco şi Aşima, fuseseră la mormântul 
lui, în drumul ce-l făcuseră de la Kambali spre Yangtşu. Le 
povesti istoria morţii lui Matteo, aşa cum o aflase de la Fan- 
Kung-do. 

„De ce n-a venit cu noi?” întrebă Maffio Polo, mişcat dureros 
de moartea prietenului. „Credeam c-o să trăiască o sută de ani”. 
Apoi adăugă gânditor: „Era aşa de bătrân, ca mine, când a 
murit... Nu mai suntem tineri. Tatăl tău are cincizeci şi doi, iar 
eu cincizeci şi patru de ani...” îşi ridică ochii şi-l privi direct în 
faţă pe Marco. „Ne-am gândit că a sosit vremea să ne gândim şi 
la întoarcerea acasă”. 

pe ce nu spun nimic despre Aşima? se întrebă Marco. 

Se închise în el, privi în gol şi se prefăcu a nu fi auzit nimic. 

„Suntem acum bogaţi ca nişte regi”, zise tatăl. „Ceea cea 
spus Maffio e adevăr: trebuie să ne gândim la drumul spre casă. 
Kublai han a fost foarte nervos, când i-am vorbit despre asta. 
„Nu v-am acoperit de daruri?” ne-a strigat el. „Şi acum vreţi să 
mă părăsiţi. De ce vreţi să vă expuneţi pericolelor şi oboselilor 
unei călătorii, în care aţi putea să vă pierdeţi şi viaţa? Dacă 
doriţi să câştigaţi, am să vă dau atâta cât doriţi. Dacă vreţi 
onoruri, am să vă dau dregătorii. Nu l-am făcut pe fiul vostru 
guvernator? Rămâneţi aici!”... O să fie greu să căpătăm de la 
Kublai han permisiunea de a pleca acasă”. 

Marco Polo simţea emoția în cuvintele tatălui său. Chipul 
ispititor al patriei apăru în faţa ochilor lui Marco. Dar descrierile 
călătoriei îi treziseră dorinţa de-a vedea India. 

Nicolo Polo zise: „N-aş vrea să fiu înmormântat în Katai”. 

„Nu sunteţi de acord că m-am căsătorit cu Aşima?” întrebă 
Marco Polo. 

Nicolo şi Maffio Polo se priviră uimiţi. Apoi Maffio începu să 
râdă. 

„De aia şade şi nu zice nimic!” strigă el. „Cum de am și putut 
uita să-l felicităm, să-i dorim noroc şi să-i dăm binecuvântare? 


Noi ne bucurăm, Marco... E oare Aşima nemulțumită de noi, cei 
doi urşi? întrebă îngrijorat. „S-a plâns de noi?” 

„Pur şi simplu a fugit” răspunse el zâmbind. „Dar ce-aţi făcut 
unchiule, de vă e teamă că Aşima ar putea fi nemulțumită de 
voi?” 

„Ce-am făcut?” întrebă Maffio în gura mare. „Ca un curtezan 
am stat mereu în jurul ei şi i-am citit din ochi orice dorinţă Şi 
tatăl tău? Când îl căutam era la Aşima”. 

„Vă dorim la amândoi mult noroc şi fericire”, zise Nicolo Polo 
serios. „Dar n-o să fie uşor pentru ea, când noi într-o zi ne vom 
întoarce la Veneţia”. 

„Ea se bucură că va merge la Veneţia, tată”, zise Marco Polo. 

În faţa ochilor lor plutea peisajul patriei, iar, adânc, în inimi, 
dorul. De fapt dorul era mereu prezent, uneori mai puternic, 
uneori mai slab, încât o cuprinsese şi pe Aşima. Când Marco 
Polo nu era acasă, Aşima stătea cu Nicolo şi Maffio Polo şi-i ruga 
să-i povestească despre Veneţia. Chiar şi în vis o urmărea chipul 
oraşului de pe cele o sută de insule. Uneori credea că s-a jucat 
şi ea, copil fiind, printre coloanele din piazzetta. Spaima de 
îndepărtatul oraş dispăruse cu totul, de când cei doi bătrâni o 
luaseră cu multă dragoste în societatea lor. 

Vara şi toamna trecură. Acoperişurile aurite ale mănăstirilor 
de pe insulele stâncoase se ascunseră sub o învelitoare subţire 
de zăpadă, canalul imperial îngheţă, dar nu era greu să se 
păstreze linia de navigaţie liberă. larna era scurtă şi blinda. 
Curând apăru din nou primăvara şi pământul se îmbrăcă în 
verde. 

Marco Polo era ocupat cu afacerile guvernamentale. Vizita 
oraşele din aproape, din ţinutul său, câteodată Aşima îl însoțea, 
sau rămânea cu Nicolo şi Maffio Polo. 

Le venea greu neastâmpăraţilor mari negustori să stea în oraş 
lipsiţi de orice activitate. Îi promiseseră lui Marco că în timpul 
cât el va fi în funcţia de guvernator nu vor întreprinde nicio 
călătorie de afaceri. Aşa că-şi petreceau timpul cu vânătoarea şi 
pescuitul, în ţinutul bogat în lacuri din nordul marelui fluviu. 
Călătoreau adesea în frumosul oraş Kaoyu, de la mare, se 
plimbau pe străzi şi priveau cu invidie activitatea comercială, 
sau urcau în munţi şi păduri la vânătoare de mistreți. Nicolo Polo 
împuşcă chiar doi lei, ale căror piei le făcu cadou Aşimei. Abia 
aşteptau timpul când Marco Polo urma să fie eliberat din funcţia 


lui de guvernator. Atunci voiau să plece împreună la curtea 
Marelui han şi să aştepte o împrejurare propice, pentru a-şi 
putea repeta cererea de a fi se permite să se întoarcă acasă. 


În coliba de bambus a bătrânului sculptor în lemn se afla o 
mică operă de artă, prăfuită. Reprezenta un cal cu călăreţul lui. 
Obrazul călăreţului nu era mai mare decât unghia degetului 
mare, dar era sculptat cu o atât de mare artă încât puteai crede 
că trăieşte. Era faţa prea cinstitului guvernator Marco Polo. 
Câteodată bătrânul sculptor lua statueta în mână şi o contempla 
gânditor. Wang spusese că ar trebui să sculpteze sub ea 
cuvintele „Un diavol străin”, dar bătrânul nu se putea hotărî să-i 
îndeplinească dorinţa. Figurina stătea de multă vreme, neatinsă, 
pe mica policioară. 

Nu se întâmpla nimic deosebit în micul atelier al sculptorului. 
Viaţa îşi urma cursul normal. Şü cânta uneori, câte un cântec 
vesel; sunetele urcau, ca trilurile unor păsărele, înalte și 
luminoase şi-apoi se prăbuşeau surprinzător, aşa încât părea că 
într-o fântână s-ar arunca mici pietricele. Aşa putea cânta numai 
Şu. Cântecul adia până la canal, când vântul bătea spre fluviu. 

Wang muncea de o vreme într-o fierărie, în celălalt capăt al 
oraşului. Fiindcă distanţa era aşa de mare, putea să vină acasă 
numai odată pe săptămână. Bătrânul sculptor şi Şü se bucurau 
că Wang găsise de lucru. 

Aşteptau cu nerăbdare în fiecare săptămână vizita lui, aici tot 
mai trăiau cu tainica teamă, că firea lui i-ar putea aduce într-o zi 
vreo nenorocire. Dar Wang venea regulat ei şi era mai calm ca 
înainte. Le aducea orez, legume şi fructe cumpărate din câştigul 
său, făcu în orele lui libere un pat pentru ŞU şi ţinea coliba de 
bambus în ordine. Seara şedeau în faţa atelierului. Bătrânul le 
povestea: pânzele joncilor treceau prin faţa ochilor lor; harnicii 
frânghieri împleteau fibrele lemnoase; cămile, măgari şi catâri 
încărcaţi cu poveri treceau pe drum. 

Şedeau împreună, până apunea soarele, atunci intrau în 
colibă şi se culcau. „Timpul trece mult prea repede când eşti 
acasă, tată Wang”, zise Şu de jumătate adormit şi se întoarse. 
Suspinând mulţumit, pe o parte. 

Aşa trecură aproape doi ani. Într-o zi, însă, veni un om la ei şi 
după ce privi cu teamă în jur, le spuse în şoaptă: „Wang a fost 
arestat. Am venit să vă spun. Staţi însă liniştiţi şi nu vorbiţi cu 


nimeni despre asta”. 

„Dar de ce?” strigă Şu care simţi cuvintele ca o lovitură. 

Bărbatul ridică mâna liniştitor. 

„Stai liniştit” îl avertiza el. „Să intrăm în colibă”. 

Sculptorul se ridică gemând. 

„Vino Şu”, zise şi prinse mâna orbului. Intrară în colibă şi se 
chirciră jos pe pământ. 

„Trebuie să plec imediat”, zise străinul. „Dacă ei află că Wang 
a locuit aici, vor veni poate şi la voi”. 

„Povesteşte-ne ce s-a întâmplat” zise sculptorul. 

„Am lucrat cu Wang în fierărie” povesti străinul repede. „Am 
fabricat săbii şi vârfuri de lănci... Wang pleca uneori cu căruţă la 
ţară şi le preda. leri seară când s-a întors, l-au arestat soldaţii 
guvernatorului”. 

„Soldaţii guvernatorului”, şopti Şü absent. 

„Acum plec”, zise străinul. „Dacă mai aflu ceva vin şi vă 
spun”. 

„Da”, zise bătrânul. 

Străinul se ridică. Era mic şi vânjos. Bătrânul se uită după el 
cum pleacă, cu paşi uşori ca de pisică. Dispăru în mulţimea de 
negustori şi cumpărători. 

„Spuneaţi că are ochi mari şi mândri, un nas lung, o barbă 
neagră care aproape că ascunde buzele, şi o frunte înaltă?” 
Fruntea lui $u era ridicată de gândurile care-l frământau. 
Incerca să-şi imagineze chipul prea cinstitului domn guvernator, 
aşa după cum i-l descrisese odată bătrânul sculptor. 

„Poate că nici nu-i aşa de mândru, bunicuţule” îşi făcea singur 
curaj. „Dar spune ceva... ei l-au arestat pe Wang Ce-ar trebui 
noi să facem?” 

„Trebuie să aşteptăm Șu”, răspunse bătrânul şi se ridică cu 
greutate. 

„Fug în oraş şi le spun oamenilor!” Șu tremura din tot corpul. 
„Dacă-l aruncă în închisoare, îl rog pe prea cinstitul domn 
guvernator să-l ierte. Poate că este un stăpân drept, bunicuţule. 
Oamenii nu vorbesc rău despre el”. 

Dacă ar fi numai asta - închisoarea - gândi sculptorul. 

„Vino, Șu, afară bate vântul. Nu-i aşa de cald ca în colibă... 
Trebuie să aşteptăm. Poate c-o să-i dea drumul”. 

Nu credea aşa ceva. Dar nu putea să-i spună lui Şü, că se 
temea de ce e mai rău: Wang făcuse arme şi le împărţise. În 


Kambali fusese închis. Avea pe faţă, arse cu fierul roșu semnele 
de criminal. Era un stigmatizat, aici nu încăpea iertare. 

„Dă-mi călăreţul cu calul, bunicuţule”. 

Sculptorul luă figurina de pe policioara de pe perete şi i-o 
dădu orbului. Şu pipăi cu degetele sculptura, apoi i-o dădu 
înapoi bătrânului. leşiră din colibă şi se aşezară în faţa ei, la 
măsuţă. Vântul unduia frunzele mari şi verzi ale tufişului 
bananierului. Şu asculta, căuta, cu auzul lui fin, să descopere 
zgomote sau glasuri Nici el nu ştia ce aşteaptă. Soarele pe cer 
era roşu ca sângele, dar pe acesta nu-l vedea. Observa doar că 
razele lui nu mai erau aşa de puternice. Simţea apropierea serii. 

„Aţi venit acum trei ani”, zise bătrânul, „Wang şi cu tine. 
Vecinii la început mi-au spus: Cum poţi primi un asemenea om! 
Poate fi un hoţ sau chiar un ucigaş... Wang le-a ajutat câte ceva. 
Ei s-au adunat în faţa colibei noastre şi Wang le-a spus povestea 
lui... Ai făcut bine, au zis ei... Pe tine te ascultau cu plăcere când 
cântai la fluierul tău de bambus...” 

Lumina zilei se stinse. Veni noaptea. Nu dormiră niciunul până 
când se iviră zorile. Aşteptau. 

Într-a treia noapte apăru, brusc, în colibă străinul şi şopti 
„Treziţi-vă, trebuie să vă spun ceva, dar nu vă speriaţi”. 

„Nu dormim”, zise bătrânul. 

Şu nici nu putea să vorbească. 

„Nici nu ştiu cum să v-o spun”, şopti vocea. „Dar trebuie s-o 
ştiţi şi voi”. 

„Vorbeşte!” porunci bătrânul. 

„L-au condamnat la moarte, ticăloşii!” 

Şu zise tare: „Acum merg la palatul guvernatorului”. 

„Stai liniştit”, şopti agitat străinul, „vrei să mă aresteze şi pe 
mine?” 

Şu se sculă. 

„Acum plec, bunicuţule”. 

Străinul se strecură afară neauzit. 

„Noaptea nu poţi face nimic”, zise sculptorul. „Te prind 
santinele şi te bagă în turn. Aşteaptă până se face ziuă, atunci 
am să te însoțesc”. 

Când clopotul anunţă primul ceas al dimineţii, părăsiră coliba. 
Şu îşi ţinea fluierul de bambus în mână. Erau primii trecători. 
Dar în curând nu mai erau singuri pe stradă, căci negustorii 
veneau devreme cu mărfurile lor cu umbrelele şi mesele pe 


care-şi etalau mărfurile. 

Santinelele de la clădirea oficială râseră când bătrânul şi 
copilul orb le cerură să le dea voie să între. 

„Vreţi să vorbiţi cu prea cinstitul domn guvernator?... la 
căraţi-vă de aici”. 

Şi râdeau. 

Şu se aşeză lângă zid şi cântă. _ 

„Lasă-i să şadă”, zise una dintre santinele. „E aşa de vesel. ți 
vine să sari şi să joci, când cântă”. 

Bătrânul sculptor se chirci lângă Şü şi se uita fără nicio 
speranţă la poartă. 

Veniră şi plecară mulţi oameni. Erau sătui şi bine îmbrăcaţi. 
Când Şü încetă să mai cânte, bătrânul îi povesti ceea ce văzuse. 
Santinelele fură schimbate. 

„Să mai încercăm o dată” zise Şu. 

„Nu vă putem lăsa să intraţi”, zise cu milă una din santinele. 
„Mergeţi acasă... Mâine puteţi veni din nou”. 

Dar ei rămaseră. Sculptorul scoase orez şi carne şi un pocal 
plin de apă. Mâncară şi băură. 

Atunci Şu auzi un călăreț. Batantele porţii se deschiseră şi 
santinele strigară: „Respect şi ascultare!” 

Căpitanul gărzii personale a lui Marco Polo voia să iasă în 
oraş. 

Şu puse vasul pe pământ, sări în picioare şi fugi spre poartă. 
Se aruncă în faţa copitelor calului şi-şi ridică obrazul cu ochii 
morţi spre călăreț. In mână ţinea fluierul de bambus. 

Căpitanul Yang opri calul, nu putea să-şi întoarcă privirea. 
Amintirea îl străfulgera brusc. Asta era orbul ŞU. 

„ŞU, cum ai ajuns aici? întrebă. „Scoală-te!” 

Orbul păstra în memoria lui vocile, după cum cei cu vedere, 
păstrează figurile celor cunoscuţi. Era vocea purtătorului de 
lectici Yang, care venise, adesea, în atelierul lui Wang. Şu ştiu 
numaidecât, că nu se înşală. Zăpăcit se ridică în genunchi. 

Căpitanul Yang sări de pe cai şi-l trase pe orb spre el. 

„Ce s-a întâmplat Şu?” întrebă el aşa de încet încât 
santinelele nu-l puteau auzi. 

„Wang este la închisoare, va fi condamnat la moarte”, şopti 
Şu. 

Yang nu pierdu vremea cu lucruri inutile. 

„Intreabă de locuinţa căpitanului Yang”, murmură el. „Vino 


imediat la mine”. lar cu ton de poruncă adăugă cu glas tare: 
„Dă-te la o parte, orbule! Aproape că te-ai fi prăpădit sub 
copitele calului meu”. 

Dădu pinteni calului şi călări spre oraş. 

Şu se duse, împreună cu bătrânul sculptor, la locuinţa lui 
Yang şi-i povesti ce se întâmplase. 

Multă vreme stătu căpitanul la masă, pe gânduri. Apoi zise: 
„Întoarceţi-vă în coliba voastră. Staţi liniştiţi. Nu spuneţi nimănui 
niciun cuvânt... Wang nu trebuie să moară!” 


Marco Polo şedea în camera lui de lucru şi compara listele şi 
socotelile anuale. Pe masa cea mare se găseau hârtii, teancuri 
de bancnote şi sigiliul guvernatorului. Era ultima verificare 
pentru lichidarea socotelilor lui de guvernator. Peste câteva 
săptămâni urma să fie schimbat. Noul guvernator, un prinţ tătar 
se afla deja pe drum, spre Yangtşu. Marco Polo îşi revedea cu 
mulţumire anii care trecuseră. Işi dăduse silinţa să fie drept şi să 
îndepărteze pe funcţionarii necinstiţi, din suita lui Ahmed, care 
căutaseră numai să-şi umple buzunarele. Nu luase niciodată 
mită. Vice regele din Hangtşu îl aprecia, îi spusese că trimisese 
împăratului rapoarte favorabile în ceea ce privea administraţia 
districtului Yangtşu. 

Îşi ridică privirea neplăcut surprins, când secretarul îl deranjă 
din gândurile lui. 

„Ce este?” întrebă. 

„Căpitanul Yang vrea să vă vorbească, prea cinstite stăpân”. 

Marco Polo împinse hârtiile la o parte. 

„Să între!” 

Obrazul lui Yang parcă era tăiat în piatră. Ei spusese: „Wang 
nu trebuie să moară”, dar ce putea el face dacă guvernatorul va 
refuza să-l ajute? Oare fusese bine că fugise de-a dreptul la 
guvernator? Îndoielile îl chinuiau. 

„Ridică-te Yang”, zise Marco Polo. „Ce s-a întâmplat?” 

Yang istorisi povestea fierarului Wang. Marco Polo îl asculta 
cu obrazul neclintit. Află că Said, spionul lui Ahmed. Il băgase pe 
Wang la închisoare în Kambali, acelaşi Said. Care mai târziu o 
răpise pe Aşima apoi îşi aminti cum Yang venise la el, şi-l 
ajutase s-o elibereze pe Aşima... Acum Yang îi cerea milă pentru 
prietenul său Wang. Dar Wang era un răzvrătit. Judecătorul îl 
condamnase la moarte... Marco Polo se întinse după sigiliul de 


stat şi îl cântări în mână. Yang îl servise, în calitate de căpitan al 
gărzii lui personale, trei ani, cu credinţă. 

„A dus arme la ţară, Yang” zise Marco Polo ezitând. „Asta se 
pedepseşte cu moartea”. 

„El nu trebuie să moară”, răspunse Yang cu aprindere. „Vă 
rog prea cinstite stăpâne, daţi-i libertatea. Wang nu este un 
criminal. Spionul lui Ahmed l-a stigmatizat drept criminal, i-a 
luat atelierul, a umblat ca un cerşetor, cu un copil orb de mână, 
prin toată ţara. Înţelegeţi-i disperarea prea cinstite stăpâne! Ce- 
a făcut? A omorât pe cineva? A furat?... Ajutaţi-l, vă rog!” 

Marco Polo se ridică în picioare şi se apropie de Yang. 

„Nu pot să-l eliberez, asta o ştii și dumneata, căpitane Yang”. 

„Puterea voastră e mare, prea cinstite stăpâne”, zise 
căpitanul insistând. 

„N-am uitat niciodată, ceea ce-ţi datorez, Yang”, continuă 
Marco Polo. „Acum vii să mă rogi pentru un prieten. Dacă îi dau 
drumul, duşmanii mei vor raporta împăratului. „Guvernatorul 
din Yangtşu deschide uşile puşcăriilor, criminalilor de les- 
majestate...” 

Obrazul lui Yang îşi pierdu, cu totul culoarea. Mâna lui 
cuprinsese fără să-şi dea seama mânerul sabiei, şi rămase acolo 
neputincioasă. 

„El nu trebuie să moară”, murmură. 

„Ţine-ţi firea, căpitane Yang”, zise Marco Polo, „ascultă ce-ţi 
spun... Îl graţiez pe fierarul Wang. O să fie deportat pe viaţă. Pe 
dumneata te eliberez din serviciul meu şi te însărcinez să-l 
conduci pe răzvrătit la locul unde este proscris”. Se apropie mult 
de Yang şi-şi puse mâna pe umărul lui. „Drumul până la locul de 
deportare este lung”, zise el încet, „îmi pare rău că te pierd”. 

Seara Yang călări spre coliba de bambus a bătrânului 
sculptor. Şu auzi apropiindu-se călăreţul. 

„El e, bunicuţule?” întrebă neliniștit. 

„El e, Şu”. 

Soarele apărea mare şi auriu în spatele unui nor transparent. 
O boare de ploaie împrospătase pământul. Pe ierburi străluceau 
milioane de stropi, iar în băltoace se oglindea lumina. 

Yang îşi legă calul de un stâlp şi sări peste şanţ. 

„Vă aduc o veste bună”, zise el. „Prea cinstitul stăpân, 
guvernatorul, l-a grațiat pe Wang şi l-a condamnat la deportare 
pe timpul vieţii”. 


„Slavă cerului!” strigă bătrânul sculptor. „Bine că-şi păstrează 
viaţa”. 

Din ochii orbi ai lui Şu curgeau lacrimi. 

„Pleacă și nu se mai întoarce niciodată?” întrebă. 

„Poţi să-l întovărăşeşti, Şu”, zise Yang. „Guvernatorul m-a 
însărcinat pe mine să-l duc pe Wang la locul lui de deportare”. 

Atunci bătrânul sculptor, intră în coliba lui şi aduse figurina de 
lemn a călăreţului. Îşi luă cuțitul de sculptat şi săpă în lemnul 
tare, următoarele cuvinte: IH WEI WAI SING - O inimă cinstită de 
străin. 


CĂLĂTORIA SPRE INDIA 


Venețienii erau din nou înconjurați de strălucirea şi bogăţia 
curţii imperiale. Locuiau în vechea lor locuinţă din apropierea 
străzii celor zece mii de fericiri. Boschetul de iasomie creştea 
lângă bazinul cu peşti aurii, albinele zumzăiau şi se aşezau pe 
flori, Aşima şedea în grota adumbrită, acoperită de verdeață şi 
se bucura de peisajul bine cunoscut al grădinii. 

Era ca şi altădată. 

Mica bijuterie fugea râzând prin curte, pândea pe la uşi şi 
flecărea cu mutriţa ei nevinovată tot felul de mici secrete. Mai 
des se auzea râsul ei ca de păsărică, atunci când onoratul domn 
majordom îşi făcea apariţia. Domnea ca o tirană asupra a lui 
Fan-Kung-do; căci acum ştia sigur că oricât ar ameninţa-o, nu l- 
ar fi lăsat inima s-o pedepsească cu binemeritata nuia. 

In faţa zidului alb se înălța, cu crengile şi ramurile lui 
neclintite, mărul. Doar frunzele tremurau uşor în boarea de vânt 
abia simțită. 

Umbre bine conturate se întindeau pe alee. Spinările peştilor 
aurii străluceau prin apa limpede. Când venețienii se întorceau 
acasă de la afacerile lor de la curtea marelui han, sau din 
călătoriile făcute în interiorul ţării, găseau aici o adâncă linişte 
binefăcătoare. 

Era ca şi altădată şi totuşi era oarecum altfel. 

Acum era prezent şi dorul de casă. ŞIi-l ascundeau unul de 
celălalt, dar simțeau, că devenea din ce în ce mai mare, şi 
aproape că le era frică de el. Era atotputernic în felul precaut în 
care creştea în intensitate: se cuibărea în colţurile ochilor, 
răsuna odată cu hohotele de râs, se ascundea în vorbele care, 


glumind, trezeau amintirile... 

O pisică sări peste curte, fugi, ascunzându-se prin iarbă, şi se 
aşeză la pândă sub un tufiş. Ochii ficși şi nemiloşi urmăreau o 
pasăre din măr. 

„iți mai aduci aminte, Nicolo, de vremea când eram copii și 
am fugit după o pisică şi tu ai căzut de pe punte în apă?” Maffio 
Polo râdea din toată inima trecându-şi mâna peste cununa de 
păr albă ca argintul. 

Pisica se mişca neliniştită, muşchii i se încordară - acum sări 
spre măr, ajunse până pe prima cracă şi încercă să prindă 
pasărea. 

„Prea târziu, proasto!” strigă Maffio Polo. 

Pasărea zburase. 

„Giovanni nu putea suferi pisicile, pentru că pândeau 
păsările”, zise Marco. 

„Ah, da, Giovanni, prietenul tău” zise Nicolo Polo. „Îmi aduc 
aminte când l-ai adus la noi: era aşa de sfios, când i-am spus să- 
şi aleagă diamantul cel mai frumos”. 

„Când îmi amintesc cum mai cânta! Niciodată n-am mai auzit 
o voce atât de strălucitoare...” 

Era ceva emotionant de copilăros în convorbirile bărbaţilor. 

„Dacă aş fi aşa de puternic, cum a fost Matteo”, zise Maffio 
Polo, „aş pleca la curtea regelui Kaidu, ca să lupt cu fiica lui”. 

Marco îl privi întrebător. 

„Nu cunoşti povestea fiicei regelui?” Maffio Polo se aşeză mai 
comod. „Am auzit-o în India”. 

„Aşteaptă puţin, unchiule” îl rugă Marco Polo. „Aşima te 
ascultă cu atâta plăcere când povesteşti”. 

„Atunci adu-o!”, răspunse Maffio măgulit. 

Era o seară liniştită. Ferestrele erau larg deschise: Fan-Kung- 
do stătea sub arcada porţii spre curtea a doua şi vorbea cu 
cineva, făcând gesturi amenințătoare. Probabil cu mica bijuterie. 
Nu trecu multă vreme, până când i se auzi râsul batjocoritor. 

Aşima se aşeză alături de bărbaţi şi Maffio începu: 

„Nu trebuie s-o povestiţi lui Kublai han. Bătrânul îl urăşte 
îngrozitor pe regele Kaidu. Nu poţi să-i pomeneşti nici numele în 
faţa urechilor lui, că se înverzeşte tot. După cum ştiţi, Kaidu şi-a 
măsurat de mai multe ori puterile cu armatele lui Kublai, şi după 
toate aparențele se pregăteşte şi acum de război contra lui în 
alianţă cu prinții Kadan şi Singtin... Dar ascultați acum povestea 


fiicei lui Kaidu. O cheamă Aigiarm - lumină de lună - şi este aşa 
de puternică încât în tot regatul nu se găseşte niciun tânăr care 
s-o poată învinge. Când tatăl ei a voit s-o mărite, ea a refuzat 
să-şi ia un bărbat care să fie mai slab decât ea. Atunci regele 
Kaidu i-a promis, că o lasă să se mărite când va vrea. Ea a lăsat 
atunci să se dea veste în multe ţări, că va lua de bărbat pe acel 
tânăr. Care o va învinge în luptă. 

În curând sosiră mulţi peţitori, din toate părţile lumii ca să-şi 
încerce norocul. Luptele aveau loc într-un cadru foarte solemn. 
Regele şi regina, cu toată suita lor de curteni şi doamne de 
onoare, luau loc în marea sală de recepții a palatului, atunci 
intra fiica regelui într-un veşmânt de mătase bogat împodobit în 
mijlocul sălii şi aştepta tânărul care era de asemenea îmbrăcat 
în mătase. Dacă reuşea s-o trântească pe Aigiarm la pământ, 
atunci o lua de nevastă, dar dacă învingea fiica regelui, atunci el 
pierdea o sută de cai... Se povesteşte că fiica regelui a câştigat 
până acum mai mult de zece mii de cai; fiindcă este aşa de 
mare şi de puternică, că aproape ai zice că-i o uriaşă... Maffio 
Polo făcu o pauză. Fiindcă niciunul nu zise nimic, adăugă: „Asta 
e povestea Aigiarmei. De altfel, fata ar fi tot atât de frumoasă, 
aşa ni s-a spus, pe cât e de puternică”. 

„Vrei s-o câştigi pe fata regelui, unchiule?” întrebă glumind 
Aşima. 

„Gândeşte-te că o cheamă şi lumină de lună”, interveni Nicolo 
Polo. 

„O sută de cai aş mai putea strânge”, răspunse Maffio oftând. 
„dar mi-ar place mai mult dac-aş putea să-mi înmoi degetul col 
mic în apa canalului San Marco. Kublai, bătrânul verde, ne ţine 
bine, ca şi când am fi cele mai scumpe nestemate de pe 
coroana lui”. 

„Ne-a făcut mult bine”, zise Marco Polo. 

„Desigur! - Dar acum nu ne lasă din mână”. 

Maffio Polo o spusese în glumă, dar nu era aşa, ideea se 
strecura în vise, era prezentă şi ziua... „Mi-ar place mai mult să- 
mi înmoi degetul cel mic în apa canalului San Marco... Aşima 
înţelegea sentimentele bărbaţilor, de parcă şi ea s-ar fi născut la 
Veneţia. 

„Trebuie să luptăm pentru întoarcerea noastră acasă”, zise 
Marco Polo. 

„Ca tinerii cu fiica regelui”, socoti Maffio. „Să sperăm că vom 


fi destul de puternici”. 

„Kublai han o să fie indignat, când o să audă”, zise Nicolo 
Polo. „Dar ce se întâmplă cu noi, dacă într-o zi închide ochii? E 
bătrân, şi uneori mi se pare că moartea n-o să mai aştepte prea 
mult după el. Exista oameni la curte care cam ochesc averea 
noastră. Atâta timp cât ne bucurăm de favoarea lui Kublai han, 
nu îndrăznesc să întreprindă nimic contra noastră, dar ce o să 
fie după aceea?”... 

Statură multă vreme împreună şi cântăriră multiple 
posibilităţi, cum ar putea pleca de la curtea lui Kublai han, dar 
raţiunea lor sănătoasă le spunea că nu avea niciun rost să plece 
în taină. Dacă vroiau să-şi mai revadă vreodată ţara, aveau 
nevoie de acordul împăratului. 

Venețienii îl însoțeau pe marele Han şi curtea lui în ţinuturile 
de vânătoare din nord, la reşedinţa de vară din Sangtu şi apoi 
din nou la Kambali. Vânturile din vest începură să bată şi iarna 
cobori de pe înălțimile Tai-hing în câmpie, în Kambali. Distinşii 
domni se duceau îmbrăcaţi în blănuri calde de samur la 
serbările şi recepţiile de la palatul imperial. Dşambuik-Hatun 
părăsi lumea aceasta şi fu îngropată cu mare pompă. 

Impăratul făcu apel către toţi medicii şi vindecătorii şi 
promise cea mai mare recompensă pentru acela care i-ar aduce 
elixirul vieţii veşnice. Medici, înţelepţi şi şarlatani se prezentară 
cu rădăcini de viaţă, băuturi vrăjite, pietre miraculoase şi tot 
felul de mixturi secrete, sau se ofereau să-i dea lui Szutu-Bogdo, 
trimisul lui Dumnezeu viaţă veşnică, prin punere de mâini, 
tămâieri sau cuvinte vrăjite. Ei aveau parte de recompense, sau 
îşi pierdeau capul, fiecare, după capriciul de moment al 
împăratului. 

Intr-o zi Marco Polo socoti că a venit ocazia să-i ceară 
împăratului o favoare. Tocmai se întorsese după o călătorie mai 
lungă făcută în interiorul ţării şi-i raportase împăratului despre 
obiceiurile şi  uzanţele  supuşilor lui şi despre starea 
administraţiei şi a finanţelor din ţinuturile vizitate. Împăratul îl 
primise în apartamentele sale particulare şi-i ascultase 
expunerea cu mare interes. In afară de Uşii Temir, preşedintele 
sfatului cenzorilor, nimeni de la curte nu era de faţă. 

„Mi-aţi povestit, ceea ce aţi văzut”, zise cel prea slăvit, „şi mi- 
aţi dat nişte sugestii bune. Pentru asta o să fiţi răsplătit. Mergeţi 
acasă şi odihniţi-vă. Când EU o să am nevoie de serviciile 


voastre, am să vă chem”. 

Prinţul tătar, cu capul lui rotund, lăsă să se audă un mârâit de 
aprobare. 

Atunci Marco Polo se aruncă la picioarele împăratului şi-l rugă 
să-l asculte. 

„Sculaţi-vă”, zise împăratul. „Ce mai doriţi?” 

Marco Polo îl rugă, în cuvinte mişcătoare, să le dea 
permisiunea de a se întoarce acasă. 

Kublai han îl asculta. 

Picăturile din ceasul cu apă cădeau în vasul de porțelan 
pictat. Marco Polo privi căutând ajutor spre preşedintele sfatului 
cenzorilor, dar obrazul lui Uşii Temir rămase lipsii de expresie. 

În cele din urmă împăratul zise: „Ai auzit Uşii Temir?” „Dşe- 
dşe” făcu prinţul tătar. 

Împăratul se întoarse spre Marco Polo. Ochii lui oblici îl 
examinară pe venețian cu o privire pânditoare. 

„Hiu-Heng a murit, am nevoie de sfetnici buni”. 

Marco Polo se dădu uimit un pas înapoi. 

„Hiu-Heng?” întrebă el, nevenindu-i să creadă. 

„Da”, răspunse cel prea înalt, impasibil. „Hiu-Heng a murit”. 

Marco Polo aproape uită auzind această veste că se afla în 
faţa celui prea slăvit. Îl cuprinse un sentiment de mâhnire, dar în 
acelaşi timp şi de furie faţă de felul indiferent și rece, în care 
Kublai han îi adusese la cunoştinţă moartea bătrânului învăţat. 
Dar învățase să-şi stăpânească simţămintele, aşa că stătea cu 
capul plecat şi aştepta cuvintele împăratului. 

„Vii la mine şi-mi spui că vreţi să plecaţi: nu vă mai place la 
curtea mea? Acum trebuie să lupt contra lui Kaidu Renegatul. 
Am să-l învăţ minte... Vouă însă vă spun: Armaţi corăbii şi 
plecaţi spre India. Trebuie să mergeţi până la marea insulă 
Ceylon. Acolo domneşte regele Sandernaz. E stăpânul celui mai 
mare rubin: mare cât o palmă şi gros ca braţul. 

Aşa mi s-a spus. Arde ca focul şi are puteri magice. Spuneţi-i 
regelui că EU, stăpânul pământului, vreau să am acest rubin. 
Capătă pentru el preţul unui oraş întreg. Veniţi înapoi şi spuneţi- 
mi ce-aţi văzut. Şi nu-mi mai vorbiţi despre întoarcerea acasă...” 

Marco Polo îngenunche şi atinse de trei ori cu fruntea covorul. 
Privirea împăratului se odihnea plină de bunăvoință asupra 
veneţianului. 

Uşii Temir tuşi. 


Kublai han zise: „Acum eşti mulţumit?” 

„Vă mulţumesc, maiestate, pentru marea cinste pe care ne-o 
faceţi”, răspunse Marco Polo. „Voi face totul aşa precum aţi 
poruncit”. 

Părăsi palatul imperial cu sentimente împărţite. Împăratul nu-i 
îndeplinise dorinţa, dar îi dăduse o însărcinare care îi îndeplinea 
cele mai tainice dorinţe. Adesea ascultase, cu ochi înflăcăraţi, 
povestirile tatălui şi unchiului despre India şi insulele marelui 
ocean. Parcă-l cuprinsese o beţie. leşi prin poarta mare, în oraş. 
Purtătorii de lectici îi oferiră serviciile. Nu-i auzi. Ca întotdeauna 
strada principală era plină de oameni: negustorii îşi strigau 
mărfurile, răsunau jocuri de clopote, muzicanţii făceau să 
răsune coardele, să cânte chitarele şi suflau în flaute, un 
murmur de multe mii de glasuri plutea peste mulţimea pestriță. 
Era faţa de fiecare zi a oraşului Kambali, care îl emoţiona pe 
străin, deşi o cunoştea de ani de zile. Exista o măreție şi un 
optimism în trăsăturile pline de viaţă ale capitalei imensului 
imperiu. 

Marco Polo trecu grăbit prin faţa atelierelor şi prăvăliilor, pe 
lângă standurile astrologilor, ghicitorilor, dentiştilor şi a scribilor, 
animat numai de dorinţa de a ajunge cât mai repede acasă, ca 
să le spună vestea, celor doi bătrâni şi Aşimei. 

În faţa strălucitoarelor peisagii pe care i le zugrăvea 
imaginaţia în faţa ochilor, uită de dorul de patrie, care cu puţină 
vreme încă înainte, îi adumbrea orice alt gând. Işi închipuia deja 
cum după luni de zile de călătorie pe mare, faţa lor apare din 
ocean insula înverzită. Valurile se izbesc urlând de mal, fug pe 
plajă în mişcări largi şi albe şi se-ntorc obosite de la picioarele 
palmierilor. Auzea o muzică ciudată în templele unor zei 
îngrozitori şi vedea trupurile zvelte ale bajaderelor unduindu-se, 
ca să-i descopere misterele. Păsări enorme pluteau deasupra 
stâncilor: cu ghearele lor ascuţite ca vârfurile lăncii, se 
năpusteau asupra cailor care păşteau paşnici. 

Vraja depărtărilor avea aceeaşi putere ca şi în copilărie. Dar 
ce vor spune Nicolo şi Maffio Polo? Marco îndepărtă acest gând 
neplăcut. Tablourile colorate ale imaginaţiei lui fură alungate de 
gândurile clare şi judicioase asupra pregătirilor de călătorie. Se 
gândi la corăbiile ce trebuiau pregătite de plecare, corăbii bune 
eu echipaje disciplinate şi cu experienţă. Soldaţi, mari negustori 
şi un cârd de pierde-vară împreună cu servitorii lor, îl vor însoţi 


în India; căci un trimis al împăratului era întotdeauna înconjurat 
de o mulţime de căutători de câştig şi de curteni mândri. 

Abia când părăsi zgomotoasa stradă principală, îşi aminti de 
vestea tristă pe care o aflase: „Hiu-Heng a murit”. Împăratul o 
spusese fără nicio urmă de părere de rău. Dar un lucru Marco 
Polo îl ştia: imediat ce se va răspândi vestea morţii bătrânului 
învăţat, milioane de inimi vor fi îndoliate. Lui Marco Polo i se 
părea de neînțeles, cum Kublai han care simţea el însuşi o 
spaimă nebună de moarte, privea moartea unui om, atât de 
apropiat lui, fără nicio emoție. El era un soare care nu dădea 
căldură, şi-n această clipă Marco Polo îşi dădu seama, că nu ar fi 
imposibil să-l urască şi pe el, chiar dacă-l acoperea cu favoruri. 

Stătu multă vreme gândindu-se în camera lui, înainte de-a se 
duce la Aşima şi la cei doi bătrâni, să le povestească despre 
însărcinarea împăratului. In taină le observa expresiile. Se 
insera. Servitorul închise ferestrele şi aprinse lumina. Mâinile 
Aşimei se frământau neliniştite, Maffio Polo îşi rezemase bărbia 
în palmă; Nicolo Polo, în picioare, privea în gol, pe lângă Marco, 
cu buzele strânse. 

„Să plecăm în India”, zise Maffio şi trase din umeri. „Dacă aşa 
porunceşte cel prea înalt...” 

Ochii Aşimei se măriseră şi deveniseră strălucitori. Para 
lumânărilor i se oglindea în pupile. 

„Nu rămân singură acasă”, strigă ea. „Mi-e frică, atunci când 
pleci, Marco”. 

„Plecăm cu corăbii mari” o linişti Marco, „Vii şi tu cu noi 
Aşima”. 

Atunci frica îi dispăru, dar nu se putea bucura căci observă 
muta resemnare de pe feţele lui Nicolo şi Maffio Polo. 

Nicolo Polo îşi descleştă buzele. „Am strâns mari bogății”, 
zise. „Dacă avem noroc, în India le mai putem înmulţi”. Lăsă să-i 
cadă umerii şi-şi privi băiatul cu o privire pierdută. „Nu Ştiu ce 
rost mai are”. 

„O să rămânem călători până la sfârşitul vieţii, Nicolo...” 

Vorbele celor doi bătrâni îl atinseră în inimă pe Marco. Abia 
acum simţea, pentru prima oară, cât de mare şi adânc în ei 
dorul de ţară. Nu putea să le răspundă nimic; dar își jură că 
aceasta va fi ultima călătorie în serviciul prea slăvitului. 


Curând după această conversaţie, Nicolo şi Maffio Polo porniră 


să aleagă în portul din sud, Zaitum, corăbiile şi echipajul 
necesar. Marco Polo şi Aşima rămaseră în Kambali. După trei 
luni, părăsită capitala, în fruntea unei uriaşe societăţi de două 
mii de oameni. Fan-Kung-do şi mica bijuterie călătoreau cu ei. 
Trebuiau să se îngrijească de stăpânii lor în timpul călătoriei. 

Drumul spre Zaitum îi ducea pe Marco şi Aşima prin ţinuturi 
cunoscute: portul era numai la patrusprezece zile de drum 
depărtare de Yangtşu. În drumul lor figura lui Matteo le era 
aproape. Ca în vis îi vedeau statura puternică şi înaltă; faţa lui 
prietenoasă cu râsul lui blajin părea să le dea curaj pentru 
călătoria în India. Ce frumos ar fi fost dacă ar fi putut să-i 
însoţească! 

Marco Polo îi îndemna să se grăbească. Acorda nobililor 
domni, care i se alăturaseră, doar scurte pauze de odihnă. Ca 
întotdeauna înaintea unei mari expediţii era cuprins de o 
nelinişte nervoasă. Abia aştepta ziua, când vor putea părăsi 
portul. Considera febrila lui bucurie de a descoperi secretele 
unei ţări încă străine lui, aproape ca o nedreptate pe care le-o 
făcea celor doi bătrâni. 

După şase luni sosiră la periferia oraşului Zaitum. Marco Polo 
şi Aşima călăriseră înaintea uriaşei societăţi. Se opriră pe un 
deal şi săriră jos de pe cai. Era o zi de vară târzie. Peste orizont 
se ridicau munţi de nori albi. Aerul îi învăluia ca o mătăsoasă 
țesătură de păianjen. În faţa lor se întindeau casele oraşului, 
printre o multitudine de grădini răspândite peste câmpie, sau se 
căţărau pe coastele dealurilor, tiveau malurile fluviului şi se 
alipeau de un golf azuriu şi liniştit al mării. O mănăstire se ridica 
întunecată şi amenințătoare pe un munte stâncos. Văzură, în 
ancoră, o mulţime de corăbii şi de jonci. 

Zaitum era un oraş frumos şi avea cel mai mare port din 
lume. 

Marco îl cunoscuse deja, de pe vremea când era guvernator în 
Yangtşu. În depozitele lui se aflau cantităţi uriaşe de mărfuri. 
Zilnic soseau corăbii din diferite ţări, ca să le ridice. In Zaitum se 
găsea de o sută de ori mai mult piper ca în depozitele din 
Alexandria, care aprovizionau ţările din partea de vest a 
pământului cu această scumpă mirodenie. 

În străduţele portului găseai diverşi meşteri în tatuaje. Erau 
vestiți în lumea întreagă; veneau mulţi oameni, chiar din 
interiorul Indiei, ca să-şi împodobească corpul cu tatuaje. Tot 


atât de renumite erau şi mărfurile de mătase şi de satin ale 
ţesătorilor din Zaitum. 

Marco şi Aşima îşi făceau tainice griji în ceea ce privea 
întâlnirea cu cei doi bătrâni. Dar dacă îşi închipuiseră că vor găsi 
doi oameni abătuţi sau prost dispuşi, avură o plăcută surpriză. 
Maffio Polo îi primi cu o gălăgioasă bucurie, iar Nicolo Polo le 
făcu, zâmbind mulţumit, o avântată descriere a pregătirilor 
deosebit de reuşite pe care le executase. Activitatea 
neîntreruptă din ultimele luni le făcuse bine. 

„Vă puteţi bizui pe noi, prea stimate domnule conducător al 
expediției”, zise Maffio Polo. „Dacă doriţi să plecaţi mâine, vă 
rog, în port stau gata zece foarte bune veliere indiene, încărcate 
cu tot necesarul, de către Nicolo Polo şi fratele său, pe nume 
Maffio Polo”. Făcu cu mâna, un gest de invitaţie: „Deci urcați, 
domnii mei, călătoria poate începe”. 

După opt zile velierele părăsiră portul Zaitum. Venețienii 
stăteau pe puntea primei corăbii şi-şi priveau, mândri, flota. 

„Acum ne-am încredinţat mării”, zise Maffio Polo. Să dea 
dumnezeu să ne întoarcem cu bine, continuă el în fiind. 

Cu cât se îndepărtau mai mult de port cu atât vântul era mai 
puternic. Cele zece corăbii cu pânzele lor umflate înfăţişau o 
privelişte uimitoare. Corpul corăbiilor şi catargele uşor înclinate, 
alunecau peste valurile înspumate. Cerul era de o nedefinită 
culoare alb-albăstruie. Marea în schimb era când verde ca sticla, 
când albastră, apoi de culoarea cernelii sau chiar neagră 
străbătută de coame albe de valuri. Călătoreau pe o corabie 
bine şi solid construită, cu patru catarge şi patru vele mari. La 
dreapta şi în stânga atârnau de pereţii bordului câte cinci bărci 
de salvare. Chila vasului era făcută din poşte groase de lemn 
care se îmbucau una în alta şi avea şi camere intermediare 
pentru apă. Dacă corabia se lovea de o stâncă şi se găurea, apa 
putea intra numai într-o despărţitură de unde putea fi scoasă 
fără primejdie. 

Echipajul era format din două sute cincizeci de oameni, sub 
comanda unui căpitan indian cu o barbă albă, care făcuse de 
multe ori drumul de la Manji spre India. Sub punte se aflau 
şaizeci de cabine mici. Prevăzute cu tot necesarul. Pe pereţi 
atârnau covoare frumos colorate, iar pe paturi găseai perne moi 
de mătase. O fereastră pătrată îţi oferea vederea spre mare. 
Dacă din întâmplare vântul ar fi căzut, erau suficienţi vâslaşi, ca 


să poată duce corabia înainte. 

Uriaşa societate era compusă din două sute de curteni, circa 
opt sute de soldaţi ai împăratului şi două sute cincizeci de mari 
neguţători, cam cu acelaşi număr de servitori. El îi împărţise pe 
pretenţioşii curteni şi hoarda lor de servitori pe cele zece 
corăbii. In magaziile vaselor se aflau, bine împachetate. 
Cadourile marelui han către regii străini, dar mai ales mărfurile 
neguţătorilor: baloturi de mătase, bijuterii de aur şi argint, 
veşminte, porţelanuri, fire toarse de aur şi argint, spade şi lănci, 
armuri de piele sau de metal, vase de aramă şi alte mărfuri 
cerute de India. Neguţătorii sperau să le vândă bine şi să 
achiziţioneze în schimb mirodenii, pietre scumpo, dinţi de 
elefant, nuci de India, perle, lemn de abanos şi santal. Această 
călătorie nu era numai un capriciu al împăratului, ci era, în 
acelaşi timp, o uriaşă întreprindere comercială care promitea un 
mare câştig, pentru marii neguţători ca pentru marele han. Căci 
el încasa zece procente din câştig. 

Marco Polo lasă conducerea comercială în mâinile atât de 
pricepute ale tatălui şi unchiului său. El avea suficient de lucru 
cu domnii de la curte. Ei veneau îi lăudau cu vorbe linguşitoare 
calităţile şi amabilitatea sa, se ponegreau unii pe alţii şi-i 
ofereau cadouri, care mergeau de la costisitoare bijuterii, până 
la sclave. Bineînţeles existau şi alţii, care-l priveau pe venețian 
cu o sinceră simpatic. Marco Polo nu primi niciun cadou şi ştiu 
să-i deosebească pe linguşitori, de cei sinceri. 

Plutiră două luni fără să zărească nicio singură dată uscatul. 
Marea îi ţinea cu totul prizonieri. Nu mai existau case. Vânători 
gălăgioşi, ziduri, turnuri, palate, nu existau oameni care să 
umple, multicolori şi gălăgioşi străzile şi bazarele. Dar nu 
existau nici grădini, ca să te poţi plimba. Marea lua mereu alt 
chip şi rămânea totuşi imensă şi impunătoare, chiar şi atunci 
când era netedă şi strălucitoare ca o oglindă, era măreaţă. 

Noaptea era luminoasă. Pe cer străluceau luna şi stelele. În 
lumina semi-obscură se auzeau trosnind catargele şi loviturile 
de vâsle. Aerul fierbinte se mai răcorise puţin, peste punte adia 
un vânt călduţ şi ici şi colo strălucea câte un veşmânt de 
mătase. 

In faţa pânzei albe se distingeau siluetele a doi marinari 
muşchiuloşi. 

Marco Polo şi Aşima stăteau la prora corabiei, rezemaţi de 


balustradă. Vuietul valurilor le suna în urechi, peste valuri se 
întindea un luciu argintiu. Auziră, undeva aproape de ei un 
strigăt uşor şi un râs luminos. Se întoarseră şi văzură o siluetă 
subţirică, care fugea grăbită peste punte. Unul din marinarii de 
lângă velă strigă: „Nu fugi pe-aici!” Vocea lui suna mânioasă. 

„Mica bijuterie” a plecat după aventuri zise Marco zâmbind. 
„Dacă o prinde Fan, o să iasă rău”. 

Uitară curând mica întâmplare. Marco Polo arătă spre vest. 
„Acolo se întinde coasta Indiei, Aşima. Mâine sau poimâine o s-o 
zărim”. 

Aşima privi în direcţia arătată ca şi când ar fi putut zări în 
orice clipă umbra întunecată a pământului, dar nu se vedea 
nimic în afară de mare şi cer. 

„Bătrânii dorm deja, în cabinele lor” zise Marco Polo ca pentru 
el. „Călătoria i-a înveselit din nou”. 

Își puse braţul în jurul umerilor Aşimei. Corabia trecea prin 
noapte. Cântecul mării era monoton. Inimile lor băteau liniştit, 
erau fericiţi. 

„Dar visează Veneţia”, zise Aşima şi se gândi cu o uşoară 
tristeţe la cei doi bătrâni pe care-i îndrăgise. 

În timp ce Marco şi Aşima savurau plăcuta noapte înstelată, în 
interiorul corabiei se juca o mică dramă. Fan-Kung-do, în 
ultimele zile, era neliniştit. Chiar şi în seara asta îl chinuia 
neliniştea, aşa că nu făcea altceva decât se tot întorcea de peo 
parte pe alta, în patul său. Părea că în el un demon perfid îi 
şoptea tot felul de gânduri neliniştitoare. În cele din urmă, Fan- 
Kung-do se sculă căci îşi zicea - şi pe bună dreptate - ca n-are 
niciun rost să se zgâiască la binecunoscutele obiecte din cabina 
lui. 

Prin fereastră adia un curent de aer. Fan se îmbrăcă repede şi 
părăsi încăperea înăbuşitoare. Se strecură prin coridorul lung 
prin faţa mai multor cabine. Unele uşi erau deschise, în altele 
ardea încă lumina. La capătul coridorului erau despărţiturile 
pentru servitoare. 

Fan-Kung-do căută uşa micii bijuterii. Un timp stătu nemişcat 
înaintea ei, cu inima bătând. Ce o să spună dacă o s-o 
trezească, dar nu auzi nimic decât zgomotele corabiei. Deschise 
prudent uşa. Se deschise uşor şi-i scăpă din mână, lovindu-se cu 
zgomot de perete Fan-Kung-do sări la o parte, gata să fugă 
înapoi în coridorul întunecos, dacă aude glasul micii bijuterii. 


Voia doar să ştie dacă nu cumva ea, după cum îi şoptea vocea 
perfidă, lăuntrică, umblă noaptea cine ştie pe unde. Nu era oare 
de datoria lui să vegheze asupra vieţii ei? 

Acum nu dorea nimic cu mai multă ardoare decât să audă 
strigătul mânios al micii bijuterii. Uşa pendula scârţâind în 
ţâţâni. Valurile izbeau corabia. Fan simţi o durere ascuţită, apoi 
se înfurie groaznic. Unde era nechibzuita? De data asta trebuie 
s-o simtă. Vai de ea dacă îndrăzneşte să-i dea un răspuns 
obraznic! Păcat că nu şi-a adus şi nuiaua, ca să-i dea ce merită. 
Sau poate doarme aşa de adânc, încât nu mai aude nimic? 

Fan-Kung-do intră hotărât în mica despărţitură. Mica bijuterie 
nu era acolo. Mânia lui se aprinse foc. „Aşteaptă tu”, murmură 
el. „O să faci nişte ochi, când o să mă găseşti aici”. 

Se socoti, dacă n-ar trebui s-o caute, dar îşi zise că e mai 
sigur s-o aştepte aici. Îşi repeta tot felul de vorbe jignitoare ca 
să-şi tină furia trează. Dar cu cât trecea timpul, se întrista din ce 
în ce mai mult. Nu auzi paşii uşori şi tresări numai când se 
deschise uşa şi mica bijuterie se strecură înăuntru, respirând 
grăbit. 

„Aşa, te-ai întors haimana ce eşti!” zise Fan-Kung-do. Îşi 
strânse tot curajul laolaltă şi-i dădu o palmă. Nu era prea 
dureroasă, pentru că mânia lui Fan-Kung-do în ultima clipă se 
mai atenuă. Mica bijuterie rămase împietrită. Apoi sări la el ca o 
pisică, şi-l muşcă de mână. 

„Ah, tu spionule!” strigă ca plângând. „Toată vremea mă 
chinuieşti. Nici măcar pe punte nu pot să mă duc să mai respir 
puţin aer curat”. 

Fan-Kung-do îşi privea rana făcută de dinţii ei şi stătea pe loc 
zăpăcit. 

„leşi afară!” strigă mica bijuterie. „Am să sar în apă dacă mă 
mai chinuieşti!” 

Îl lovea cu pumnişorii şi el se lăsă de bună voie împins spre 
uşă... Voia să se arunce în apă? Lui i se urcă sângele la cap. O 
auzea cum suspină înlăuntru. 

Fusese puţin pe punte să respire aer curat şi el o bătuse?! 
Numai de s-ar opri din plâns. Nu putea s-o lase, pur şi simplu, 
singură cu durerea ei. Când el deschise din nou uşa, ea începu 
să suspine şi mai tare. El nu îndrăznea să se apropie. 

„Capeţi mâine un rubin... Auzi, îţi fac cadou un rubin... Să te 
arunci în apă, ce vorbe sunt astea?” 


leşi, închise uşa şi aşteptă afară, până se făcu linişte, apoi 
fugi înapoi pe coridorul cel lung spre cabina lui. Îi întâlni pe 
Marco Polo şi pe Aşima, care tocmai se întorceau de pe punte. 

„O cauţi desigur pe mica bijuterie?” întrebă Marco Polo. 
„Trebuie să bagi mai bine de seamă ce face. Noaptea fuge pe 
punte şi glumeşte cu marinarii”. 

„Oh, broasca asta veninoasă se bâlbâi Fan. Şi îşi jură să n-o 
mai învrednicească cu nicio vorbă. Abătut se retrase în cabină. 

Corabia se apropia de coasta Indiei. Intrară în golful maritim 
Cheian şi văzură multe insule populate. Maffio Polo îi povesti lui 
Marco, că la revărsarea fluviilor se poate spăla mult aur din 
nisipul mării; chiar şi aramă, grâu şi fructe în mari cantităţi se 
pot găsi pe aceste insule. 

Dar ei plutiră mai departe spre regatul Ziamba, care abia cu 
câţiva ani în urmă fuseseră cucerite de trupele marelui han, în 
nişte împrejurări destul de ciudate. Când Kublai han aflase 
despre marile bogății ale acestui regat, îi poruncise generalului 
Sagatu să mobilizeze o puternică armată formată din călăreţi şi 
pedestraşi şi să cucerească ţările de pe coasta de răsărit a 
Indiei. Trupele trecură prin Manji şi trecură frontiera în regatul 
străin. Băştinaşii se opuseră vitejeşte şi cauzară tătarilor, în 
ţinuturile fierbinţi şi muntoase, mari pierderi, dar nu le putură 
opri înaintarea. Năvălitorii pustiiră oraşele deschise şi aşezările 
din câmpie. Intr-o amarnică luptă generalul Sagatu suferi o 
înfrângere categorică. 

El trimise imediat curieri împăratului şi îl rugă să-i trimită 
întăriri de trupe, mai ales pedestraşi. Akkambale, regele din 
Ziamba se retrase în cetăţile şi-n oraşele lui întărite. Avea 
aproape de optzeci de ani şi vedea cu jale în suflet cum tătarii îi 
pustiau ţara. Deşi învinsese armatele duşmane, ştia, că în timp, 
nu va putea rezista, de aceea trimise ambasadori la marele han 
şi-i oferi închinare. Kublai han speriat de marile pierderi pe care 
le suferiseră armatele lui, ascultă cu bunăvoință, ambasadorii 
regelui şi trimise imediat poruncă generalului Sagatu, să-şi 
retragă trupele şi să le ţină gata, pentru alte cuceriri. 

Din acest moment regele Akkambale trimitea anual, 
împăratului, o mare cantitate de lemn de aloe şi douăzeci şi 
cinci din cei mai mari şi mai frumoşi elefanţi. 

Corăbiile aruncară ancora într-un golf liniştit. Marco Polo 
permise călătorilor o oprire de opt zile. Curtenii şi marii 


neguţători aleseră doi reprezentanţi, care-i raportau în fiecare 
scară lui Marco Polo, tot ce se întâmpla. În regatul Ziamba călca 
pentru prima oară în tovărăşia lui Nicolo şi Maffio Polo. In 
spatele plajei întinse se ridica zidul verde şi de nestrăbătut al 
junglei. În faţa lui se aflau colibele construite din trestii uşoare. 

Era îngrozitor de cald; de mai multe luni nu căzuse niciun 
strop de ploaie. Marco ar fi făcut cu plăcere o expediţie în 
junglă, dar Nicolo şi Maffio Polo îl sfătuiră să renunţe, erau abia 
la începutul călătoriei lor şi de-acum încolo vor avea destule 
ocazii să cunoască pădurile Indiei, populate de multe animale 
sălbatice. Băştinaşii micii aşezării purtau doar un şort în jurul 
şoldurilor. Erau nişte bărbaţi bruneţi şi frumoşi, cu feţe deschise 
şi copilăreşti. Neguţătorii schimbară la ei bijuteriile şi obiecte 
ieftine, contra prafului de aur şi a nestematelor. Se cumpărară 
alimente pentru continuarea călătoriei, iar rezervele de apă fură 
reînnoite: apoi mica flotă părăsi golful. 

În golf nu era pic de vânt. Pânzele atârnau dezumflate, aşa 
încât vâslaşii, pe fiecare bancă câte patru, trebuiră să 
vâslească. Dar pe marea deschisă adia o uşoară briză. Se 
îndreptau spre sud. Săptămâni şi luni trecură aducând cu ele 
boli şi certuri între răsfăţaţii curteni. 

Marco Polo nu se plictisea. Chiar şi seara târziu veneau la el 
curtenii, ca să se plângă sau să-i ceară sfatul. Îi asculta cu o 
liniştită bunăvoință şi-şi câştigă astfel o mare autoritate. 
Hotărârile lui nu erau atacabile, căci în spatele lui stătea 
puterea celor cinci sute de soldaţi ai împăratului, şi el nu 
pierdea ocazia să-i amenințe pe nobilii domni, când era necesar, 
sau chiar să-i oblige cu forţa. Deşi interzisese un duel între doi 
curteni totuşi aceştia se luptară pe punte, cu săbiile; dădu ordin 
gărzii sale personale să-i dezarmeze şi să-i închidă în cabinele 
lor până când le veni mintea la cap. 

„Domneşte ca un prinţ înţelept”, zise Maffio, către fratele lui. 
Nicolo mormăi mulţumit, se vedea pe el că e mândru de Marco. 

Dacă Marco Polo reuşi să menţină o ordine severă în timpul 
lungii călătorii pe mare, nu acelaşi lucru se întâmplă în ceea ce 
priveşte boala. În mod ciudat, nu se îmbolnăveau decât bărbaţii. 
Bolnavii se plângeau de febră ridicată, şi erau galbeni la trup şi 
la ochi. De cele mai multe ori erau aşa de obosiţi că abia puteau 
să mişte. Medicii nu mai ştiau ce să se facă şi prescriau diferite 
medicamente, care nu ajutau la nimic. În fiecare dimineaţă când 


Marco Polo intra în cabina celor doi bătrâni. Se uita îngrijorat la 
ochii lor, căutând semnele ciudatei boli. Dar ei erau de-o 
sănătate de fier. 

Dar altfel se petreceau lucrurile pentru sărmanul Fan-Kung- 
do: după dezamăgirea cu mica bijuterie, se mai adăugă acum şi 
boala. Până acum în supărarea lor nu schimbaseră decât 
cuvinte absolut necesare; nici glume, nici ameninţări, nu râs, nu 
strâmbături - numai feţe reci ca gheaţa. Seara şedea fiecare 
singur, posomorăt, clocindu-şi necazul. 

Intr-o dimineață, când mica bijuterie intră în cabina 
majordomului, ca să-i primească ordinele, îl văzu cu obrazul 
aprins de febră, zăcând pe pat. Se sperie foarte tare şi imediat 
se aplecă deasupra lui întrebându-l: „Fan, ce ai?” 

Dar Fan îngâna cuvinte neînţelese. Peste noapte febra îl 
doborâse. Mica bijuterie îi şterse cu mâini tremurătoare 
sudoarea de pe faţă. li privi mâna, ovalul făcut de dinţii ei se 
incrustase ca un semn de neşters, ars cu fierul roşu. O cuprinse 
o frică de moarte. Fugi plângând la Aşima. 

„L-am muşcat de mână”, strigă ca nestăpânit. „Eram aşa de 
furioasă pe el, poate că a fost otrăvitor... e bolnav bunul Fan... 
Numai de n-ar muri... Dacă moare eu sunt de vină. L-am necăjit 
mereu”. 

Aşima încercă s-o liniştească pe mica bijuterie, care credea, 
cu toată seriozitatea, că boala lui Fan se trage din muşcătura ei. 

„Eram aşa de supărată pe el”, se tânguia. 

Maico, care şedea liniştit într-un colţ, zise cu o blândă ironie: 
„Dar ceilalţi bolnavi, mică bijuterie?! l-ai muşcat şi pe ei?” 

Mica bijuterie îşi ridică ochii uimită, lacrimile i se opriră: 

„Du-te şi-l îngrijeşte până se face sănătos”, zise Aşima. „Îţi 
dau liber până când Fan se face bine”. 

Marco Polo era foarte neliniştit din cauza acestei boli. Îi 
chemă pe toţi doctorii la el şi-i întrebă, dacă nu există vreun 
mijloc contra acestei febre şi a acestei oboseli. 

Un medic catai, care mai călătorise spre India, zise: „Nu se 
poate face nimic până, onorate domn, nu vom ajunge pe uscat 
şi vom putea da bolnavilor fructe proaspete, atunci se vor 
însănătoşi”. 

Şi fiindcă în zilele următoare, dacă vântul rămânea favorabil, 
puteau atinge Java, Marco îşi recâştigă speranţa. Erau deja de 
trei luni pe mare şi făcuseră o mie cinci sute de mile. Uneori 


trecuseră pe lângă insule mai mari sau mai mici, dar altceva nu 
văzuseră decât marea şi cerul, nu simţiseră nimic decât o arşiţă 
apăsătoare şi o ciudată nelinişte, care-i purta la un cap al 
corabiei la celălalt, nu auziseră nimic decât eternul vuiet al mării 
şi plescăitul valurilor ce se rostogoleau. 

Soarele apărea din mare. Cerul şi marea păreau de foc. Li se 
părea că plutise exact în mijlocul imensului pământ, înconjurați 
de linia orizontului, spre un nou continent, care se ridica din 
mare strălucitor de frumos, cu stâncile, munţii şi pădurile lui. 
Spre amiază acostară pe marea şi bogata insula Java. Marco 
Polo porunci ca bolnavii să fie transportaţi la mal şi să li se dea 
fructe proaspete. Mica bijuterie se îngrijea foarte mult de 
bolnavul ei. Aduse în barcă atâtea perne şi pături, încât Fan- 
Kung-do se odihnea pe ele ca un prinţ. Băştinaşii începură un 
comerţ activ cu neguţătorii din Manji şi Zaitum, care urma să 
aducă un mare câştig neguţători străini. Dacă reuşeau să-şi 
termine cu bine călătoria lor pe mare, aşa de lungă şi plină de 
pericole. In Java se găseau cele mai alese mirodenii şi 
condimente, piper, rădăcini de galagan, cuişoare şi nucşoare. Se 
mai găsea şi foarte mult aur. 

Neguţătorii intrară în legătură cu negustorii de pe coastă şi 
încheiată afaceri avantajoase. Nicolo şi Maffio Polo doreau să 
cumpere pietre scumpe şi perle, care erau de găsit pe alte 
insule. 

Bolnavii se însănătoşiră repede, aşa cum prezisese medicul 
chinez. Febra şi oboseala dispărură, după patru săptămâni 
Marco Polo putu da ordinul de continuare a călătoriei. Luară pe 
bord fructe, în mari cantităţi, ca să aibă provizii la o eventuală 
revenire a bolii. Mica bijuterie şi Fan-Kung-do, trăiau acum în 
pace, şi se pare că înmormântaseră neînțelegerile pentru 
totdeauna. 

După o săptămână zăriră Mica Javă (astăzi Sumatra), insula 
celor opt regate. Cum după puţină vreme de la ancorare, începu 
anotimpul ploios cu vânturi potrivnice, venețienii fură 
constrânşi, contra voinţei lor, să rămână vreme mai îndelungată 
pe uscat. Insula era foarte mare şi poseda comori din 
abundență. Existau mirodenii de toate felurile şi păduri întregi 
de Aloe, de lemn de abanos şi de binemirositorul lemn de 
santal. Insula era situată atât de departe spre sud, încât steaua 
polară nu se mai zărea. În interiorul insulei existau elefanţi 


sălbatici, rinoceri, maimuțe şi alte multe animale sălbatice. 

Regii îl recunoşteau pe marele han drept stăpânul lor, dar nu-i 
plăteau tribut. Ştiau că distanţa era prea mare, ca să poată fi 
trimise trupe din Manji. 

Marco Polo, în timpul şederii sale silite, vizită şase regate şi 
primi pentru împărat tot felul de cadouri scumpe şi ciudate. 
Regele din Basma îi dădu două cutiuţe de lemn, în care, după 
cum spunea, erau îmbălsămaţi cei mai mici oameni de pe 
pământ. Venețienii primiră zâmbind cadoul, pentru marele han, 
căci ei ştiau din călătoriile lor anterioare, ce fel de legătură 
aveau aceştia cu „cei mai mici oameni.” Era vorba, de fapt, de 
maimuțe, cu un obraz asemănător celui omenesc, care erau 
prinse de neguţători în goană după câştig. Li se tundea părul şi 
erau puse la uscat şi preparate cu canfor şi alte mirodenii, până 
când semănau leit cu nişte oameni foarte mititei. Atunci le 
împachetau în mici cutiuţe de lemn de santal, şi le trimiteau în 
chip de curiozităţi în toate părţile lumii. 

In lunile iunie, iulie şi august a plouat aproape fără încetare. 
Plantele creşteau aşa de repede în înălţime, încât îţi făcea 
impresia că vezi cum se înalţă, mai ales când apărea pentru 
scurt timp soarele. Plutiră până la regatul Samara, pe coasta de 
nord a insulei. Deoarece nu voiau să-şi petreacă tot timpul în 
cabinele lor strâmte, Marco Polo porunci să se construiască un 
campament solid, într-un loc propice, până când vântul la va 
îngădui să-şi continue lungul drum până în insula Ceylon. 

Aflase că în munţii din apropierea coastei existau triburi de 
munteni sălbatici care după ce-şi omorau duşmanii îi mâncau. 
Din acest motiv, dădu ordin ca în jurul campamentului lor să se 
sape un şanţ adânc şi lat, de asemenea, ordonă ca din o sută în 
o sută de paşi să se ridice turnuri de pază, iar şanţul să fie 
întărit cu stâlpi ascuţiţi. 

Soldaţii făceau cu schimbul de gardă, încât numeroasa 
societate se află timp de cinci luni, cât dură popasul lor, în 
deplină siguranţă. 

Cu băştinaşii din regiunile învecinate au trăit în cele mai bune 
raporturi, căci Marco Polo dăduse ordin să nu li se facă niciun 
rău acestor oameni negri şi goi, cât timp nu se arătau 
duşmănoşi. Vânătorii le aduceau vânat pe care-l vânau cu sulițe 
sau cu arcuri şi săgeți, pescarii le aduceau cei mai frumoşi peşti 
de apă dulce sau de mare, iar femeile le aduceau fructe şi vin, 


precum şi nuci de India, de mărimea unui cap de om, umplute 
cu savurosul lapte de cocos, rece. Vinul îl obțineau dintr-un 
copac ce semăna cu un curmal. li tăiau o ramură, iar dedesubtul 
tăieturii atârnau un vas, care în timpul unei zile şi a unei nopţi 
se umplea cu sucul copacului. Din acesta se prepara vinul. 

Când băştinaşii îşi aduceau mărfurile în campament, mica 
bijuterie nu era de văzut. Fugea în vreun turn de pază sau se 
ascundea în spatele bărcilor care stăteau una lângă alta trase 
pe plajă. Nu arăta nici urmă de curiozitate, căci Marco Polo îi 
spusese: „Nu ieşi din campament, mică bijuterie. Dacă 
mâncătorii de oameni te prind, te bagă într-un cazan mare cu 
apă clocotită, şi n-o să mai poţi, apoi asculta pe la uşi”. 

Prea cinstitul stăpân, pe care-l stima şi de care se şi temea, i- 
o spusese glumind, dar ea simţise că vorbele lui erau serioase. 
Şi fiindcă acum se înţelegea aşa de bine cu Fan, nu avea niciun 
chef să cadă în mâinile mâncătorilor de oameni. 

Petrecută cinci luni pe coasta regatului Samara. Când ridicară 
pânzele şi o porniră din nou pe mare, băştinaşii stăteau pe mal 
şi le făceau semne sau îi însoţiră o bucată de drum pe bărcile lor 
grosolane. În cele din urmă venise şi vântul mult aşteptat. 
Venețienii stăteau pe punte şi priveau cum uscatul devenea din 
ce în ce mai mic, până când dispăru complet. 

Din nou erau, cu excepţia unor mici insule, care apăreau şi 
dispăreau, înconjurați numai de apă. Pluteau spre vest. Cât de 
departe erau de Catai? Nu făcuseră oare aproape jumătate 
distanţa ce despărţea Kambali de portul Layas de pe coasta 
mării mediterane? în mintea lui Marco Polo încolţii un gând, 
care-l preocupa din ce în ce mai mult. Se gândea ca dramul de 
întoarcere la Veneţia să-l facă pe apă. După ce vor îndeplini 
însărcinarea lui Kublai han şi se vor întoarce cu bine la Kambali, 
voia să încerce, cu toată energia, să-şi realizeze aceste gânduri. 

Într-o după-masă, căpitanul îl anunţă că insula Ceylon 
apăruse la orizont. Marco Polo se urcă pe punte. In faţa lui se 
întindea, la orizont, o coastă întunecată şi misterioasă. Auzise că 
băştinaşii din India continentală, credeau că Ceylonul era locuit 
de spirite demoniace, de aceea o botezaseră insula Lanka - 
adică spirite rele. Acolo domnea însă, regele Sandernaz, acolo 
se găseau safire, topaze, ametiste, cele mai frumoase şi scumpe 
rubine din lume, acolo se găsea rubinul care era lung de o 
palmă şi gros ca braţul, ce ardea ca focul şi care trezise dorinţa 


celui prea înalt. 

A doua zi venețienii plecară pe uscat întovărăşiţi de două sute 
cincizeci de soldaţi, de servitorii necesari pentru transportul 
cadourilor, de zece curteni şi câţiva tâlmaci. Golful portuar se 
întindea nemişcat ca un lac adânc şi limpede. Un dig verde 
închis acoperit de ierburi, palmieri, pomi înfrunziţi şi ferigi înalte 
cât un stat de om, îl apărau de vânturi. Ţărmul mării se ridică în 
terase în spatele plajei cu nisip galben-auriu, câştigând în 
înălţime. Cele trei sute de bărci lăsate pe apă, trezeau brusc 
golful liniştit din somnolenta lui visătoare. Mici maimuțe agitate 
se căţărau pe corzile lianelor şi săreau cu ţipete ascuţite de pe o 
creangă pe altă creangă, până când găseau o spărtură în frunziş 
de unde să privească neobişnuitul tablou. În copaci erau 
papagali cu penaj multicolor. Păsările micuţe de tot săreau ca 
nişte mingi printre frunze. 

La o oarecare depărtare stăteau locuitorii şi aşteptau 
acostarea bărcilor. Îmbrăcămintea lor era un şorţuleţ în jurul 
şoldurilor, iar copii umblau goi complet. Când primele bărci fură 
trase pe nisip şi când soldaţii săriră pe mal cu armele şi armurile 
lor strălucind în soare, locuitorii satului se refugiară în colibe. 

Abia după ce venețienii împreună cu un tâlmaci intrară 
neînarmaţi în sat şi le spuseseră că veniseră cu intenţii bune, 
bărbaţii  arămii, femeile şi un mare număr de copii 
neastâmpăraţi, îndrăzniră să apară. Un bărbat în vârstă, care în 
afară de şorţuleţ avea legată pe cap şi o bucată de mătase 
verde, se oferi să-i conducă la rege. 

Marco Polo îl rugă pe tatăl său să rămână cu ceilalţi călători şi 
să construiască un campament întărit asemănător cu cel ce-l 
avuseseră în Mica Java. El, însă, împreună cu Maffio Polo în 
fruntea celor două sute de războinici, purtători de cadouri şi cei 
zece curteni, o porniră spre interiorul insulei Doi curieri din sat 
fuseseră trimişi înainte, ca să anunţe sosirea lor, regelui 
Sandernaz. 

Merseră de-a lungul coastei, intrară pe poteci înguste în 
junglă, traversară cursuri de apă. Pe poduri ce se clătinau, se 
căţărară pe lanţuri de fier fixate pe stânci şi după un marş de 
şase zile ajunseră într-o vale minunată. Ogoare de orez şi 
ogoare de susan, livezi de palmieri şi grădini, o înconjurau. La 
piciorul unui munte prăpăstios se înălţau casele şi colibele 
aşezării. Formau un semicerc larg în jurul palatului regal. 


Regele Sandernaz trimise înaintea lor zece elefanţi bogat 
împodobiţi şi  litiere. Venețienii, curtenii, tâlmaciul şi 
comandanții soldaţilor luară loc în căsuţele ce se legănau pe 
spinările elefanților şi se lăsară duşi la palatul regal, care era 
construit din lemn şi împodobit cu minunate sculpturi deosebit 
de frumos colorate. 

Regele îi primi la intrarea în palat şi dădu în cinstea lor un 
banchet cu mâncăruri foarte condimentate şi cu vin. Şedeau în 
jurul regelui şi a suitei sale pe covoare şi perne. Era înăbuşitor 
de cald în încăpere, în spatele fiecărui oaspete stătea o 
servitoare care-i făcea vânt cu un evantai de frunze de palmier. 

Regele Sandernaz nu era altfel îmbrăcat decât supuşii lui, 
numai că purta bogate bijuterii pe trupul său arămiu şi 
strălucitor: un colier de smaragde şi rubine de o nemaipomenită 
valoare, un şirag de o sută patru perle mari şi rubine care-i 
ajungea până la piept, brățări de aur, inele împodobite cu 
diamante pe degetele de la mâini şi de la picioare. 

In timpul mesei Maffio Polo zise: „Uită-te la el cum s-a 
împodobit. Cu ăsta ai putea cumpăra un castel întreg”. 

După banchet, Marco Polo îi transmise regelui cadourile, şi-i 
expuse, lăudându-i cu vorbe înflorite ţara şi înţeleapta lui 
conducere, dorinţa prea înălţatului, puternicului stăpânitor al 
pământului, împăiat al catailor şi mare han peste toţi războinicii 
tătari. 

Regele Sandernaz şedea cu picioarele încrucişate sub el pe o 
pernă rotundă de mătase galbenă şi asculta discursul lui Marco 
Polo, cu o expresie prietenoasă pe obraz. Cadourile marelui han, 
strălucita suită a prea cinstiţilor ambasadori îl bine dispuseseră. 
Dar rubinul nu putea să-l dea. El era gata să-l arate prinților 
străini, ca să poată povesti despre frumuseţea lui de neasemuit, 
marelui împărat, dar nu i-l putea dărui. 

Dădu poruncă cu voce scăzută. O servitoare ieşi în grabă. 
După puţină vreme aduse nestemata şi o puse, pe un talger plat 
de aur, în faţa lui Marco Polo şi a lui Maffio Polo. 

Venețienii şi curtenii tăcură uimiţi. Servitoarele uitară, de 
admiraţie să mai facă vânt musafirilor. 

Marele rubin era aşezat pe talgerul de aur; strângea în el 
toată lumina şi o transforma într-un foc roşu ca sângele. Părea 
că scaldă în lumina lui roşie, sala, feţele şi trupurile oamenilor, 
covoarele şi picturile de pe pereţi. Era ca un fluviu de foc, care 


luminează totul, fără să-l ardă. 

Regele Sandernaz observă mulţumit impresia ce o făcuse 
rubinul. Întrerupse lunga tăcere, şi prin tâlmaci îi transmise lui 
Marco Polo, că el va trimite marelui împărat de ale cărui fapte 
glorioase vorbeşte întreaga lume. Salutări şi cadouri, însă 
rubinul nu-l poate da nici pentru toate comorile lumii, fiindcă îl 
moştenise de la înaintaşii lui, iar dacă ar lăsa să iasă rubinul din 
regatul său, acest fapt i-ar aduce nenorocire. 

Marco Polo ceru în ziua următoare o audienţă privată regelui 
Sandernaz şi-i promise zece mii de cai, care i-ar fi aduşi peste 
Ormuz, dacă ar fi de acord să-i dea împăratului podoaba pe care 
şi-o doreşte. Dar regele persistă în refuzul său. 

După o săptămână Marco Polo plecă din nou cu suita lui şi se 
întoarse mulţumit la tovarăşii de călătorie, căci regele îi dăduse 
drept cadou pentru marele han multe pietre preţioase. Spera că 
Kublai han va fi mulţumit cu rezultatul călătoriei lui, deşi nu-i 
putuse aduce rubinul. 

Cu o zi înainte de a părăsi Ceylonul, venețienii împreună cu 
Aşima se duseră să se plimbe pe plajă. La dreapta lor se găsea 
golful cu corăbiile şi bărcile, la stânga oceanul. Priviră spre vest. 
Soarele se afla în spatele lor rotund şi arzător şi se înălța numai 
la câteva suliţi deasupra mării. Vântul le flutura pletele. Simţiră 
mirosul mării şi a vegetației luxuriante. Aşima în veşmântul ei 
de mătase multicoloră stătea în mijlocul celor trei bărbaţi. Liane 
înflorite se încolăceau în jurul tulpinii puternice şi cenuşii a unui 
copac uriaş, ale cărui rădăcini făceau o boltă deasupra 
pământului ca nişte uriaşe braţe murdare şi apoi se înfigeau cu 
vârfurile lor în pământul mustind de umezeală. Din coroana de 
frunze îi priveau ochi curioşi de maimute. 


Aerul era plin de murmurul mării. Valurile alb înspumate, se 
rostogoleau pe plajă. Lângă coastă, apa se pierdea într-un verde 
deschis. 

Stătură multă vreme fără să scoată o vorbă, şi priviră spre 
vest. Apoi Marco Polo zise: „Cu un vânt favorabil, în patru luni 
am ajunge la Ormuz”. 

„Două mii cinci sute de mile”, socoti Maffio Polo. „Am putea 
pluti de-a lungul Coastei Indiei”. 

Trei corăbii rezistente la călătoriile pe mare erau ancorate în 
golf. Hamalii şi marinarii cărau cadourile pentru marele han şi 


mărfurile negustorilor la bord. Soldaţii desfăceau campamentul. 
În ziua următoare înainte de răsăritul soarelui, ridicară ancorele. 
Toţi erau veseli. 

„Vântul bate dinspre vest”, zise Nicolo Polo. 

„Ai putea să te crezi pe plaja de la Lido”, zise Maffio. 

Doi uli enormi zburau spre coastă. Maimuţele scoaseră dintr-o 
dată ţipete pătrunzătoare. În pomi se auzeau foşnete şi 
trosnituri. Papagalii cârâiau, iar păsările scoteau sunete agitate. 

Maffio Polo îşi ridica ameninţător pumnul: „Fiţi liniştiţi, măi 
dracilor!” strigă. 

„Aşima, nu te mişca!” strigă Marco Polo şi o cuprinse 
protector cu braţul. 

Un şarpe ieşi dintre rădăcinile arborelui, îşi ridică partea de 
sus a trupului cu capul său ascuţit şi privi fix spre oameni. Dar 
fiindcă niciunul nu se mişcă, se lăsă din nou să cadă pe pământ 
şi se târî şerpuind spre cel mai apropiat tufiş. 

„Un şarpe piton” zise Nicolo Polo. „Nu-i primejdios”. 

„Maimuţe şi şerpi nu există pe insula Lido”. Işi dădu cu 
părerea Maffio. 

Se făcu din nou linişte în jurul lor. Doar marea susura. 

Un gând fantastic puse stăpânire pe venețieni Dacă nu s-ar 
mai întoarce în Catai? Veneţia era mai aproape decât China. Dar 
vântul bătea dinspre vest, şi cel prea înalt îi aştepta. 

În dimineaţa următoare, când vântul umfla pânzele şi cerul 
deveni roz, marinarii cântau. Globul de foc se ridică din mare, 
iar băştinaşilor de pe mal, li se părea ca şi când corăbiile ar pluti 
de-a dreptul în soare. 


ÎNTOARCEREA ACASĂ 


Burteh, în vârstă de şaptesprezece ani, era fiica unui prinţ 
tătar, din poporul Kungurat. Cu doi ani înainte aflase de marea 
cinste, că fusese aleasa de către deregătorii împăratului, ca să 
intre în serviciul personal al celui prea înalt. 

Burteh era frumoasă şi se bucura de favoarea împăratului. 
Când începea să cânte cântecele din ţara ei, ochii celui prea 
înalt prindeau viaţă. O răsplătea întotdeauna cu daruri bogate. 

Tânăra doamnă trăia bine ocrotită în apartamentele sale 
bogat împodobite şi visa că, într-o zi va veni un prinţ ca s-o 
ceară de soţie. Cititorii în stele îi spuseseră că se născuse într-o 


zodie norocoasă. Nu avea niciun motiv să se plângă de viaţa pe 
care o ducea în grădinile şi parcurile palatului imperial, doar că i 
se părea puţin plictisitor. 

Se întâmplă, în vremea aceea, că Bolgara, soţia regelui 
Persiei şi al Korasanului se îmbolnăvi grav. Ea îl imploră ca să-şi 
dăruiască simpatia unei urmaşe demne, aleasă dintre fecioarele 
poporului ei. l-o jură pe patul ei de moarte, iar după moartea ei 
trimise trei curteni de încredere Ulatai, Apușca şi Goza la curtea 
marelui han; fiindcă Bolgara era din neamul Kungurat, din 
nordul Kambali-ului. 

Trimişii fură bine primiţi de către cel prea slăvit. Împăratul 
tocmai se întorsese dintr-o victorioasă campanie contra lui 
Kaidu şi era într-o dispoziţie foarte bună. Auzi dorinţa regelui şi 
porunci unei servitoare s-o aducă pe Burteh. Tânăra doamnă 
intră în cameră, îmbrăcată în cel mai frumos veşmânt al ei, 
împodobită cu briliante, brățări şi agrafe de fildeş, şi se aruncă 
la pământ în faţa celui prea sublim. 

„Scoală-te,  Burteh, porunci împăratul. Au sosit trei 
ambasadori ai regelui Argon. Caută o fecioară din neamul 
Kungura: ca soţie pentru regele lor”. 

Ulatai, Apuşca şi Goza, examinară pe tânăra doamnă. Dar 
cum era frumoasă şi bine făcută, le plăcu. Îi mulţumiră marelui 
han şi declarară că o iau pe Burteh cu ei. Fata se bucură foarte 
mult, pentru că se părea că acum visele şi dorinţele ei tainice se 
vor îndeplini. 

Cel prea mărit porunci să se pregătească totul pentru 
călătorie şi să i se dea viitoarei neveste a regelui Argon, o 
numeroasă suită. Cu o zi înainte de plecare dădu în cinstea ei o 
serbare şi îşi luă rămas bun de la ea. 

Trimişii  părăsiră oraşul împreună cu Burteh şi cu 
strălucitoarea suită, călăreţii, servitorii, curtenii şi doamnele de 
onoare, şi luară pentru întoarcere acelaşi drum, pe care şi 
veniseră. După opt luni sosiră într-un ţinut în care se purtau 
lupte crâncene între prinții tătarii. Continuarea călătoriei era 
imposibilă. Burteh îşi plânse soarta nenorocită, când nobilii 
domni Ulatai, Apuşca şi Goza îi aduseră la cunoştinţă că trebuie 
să se întoarcă. Dar nu le mai rămânea nimic altceva de făcut 
dacă nu voiau să nu se trezească amestecați în grozăviile 
războiului. Trecură din nou opt luni până când sosiră din nou la 
reşedinţa marelui han. 


Împăratul le ascultă raportul cu o expresie mohorâtă şi în cele 
din urmă le declară că vor fi nevoiţi să-i aştepte hotărârea. Cel 
prea înalt nu se grăbea deloc. Burteh deveni foarte melancolică, 
iar celor trei trimişi le era dor de curtea regelui lor. Dar fiindcă 
cel prea sublim nu voia să se amestece în războiul stăpânitorilor 
tătari din vest, trebuiau să aibă răbdare. Săptămânile şi lunile 
treceau. Într-o zi, îşi dădură seama că trecuseră trei ani de când 
plecaseră din ţara lor, şi încă nu exista vreun semn că războiul 
din vest s-ar apropia de sfârşit. 

În vremea aceasta sosiră şi venețienii cu tovarăşii lor de 
călătorie. Vestea cât de bine şi cu ce bune rezultate decursese 
călătoria pe mare spre India, se împrăştie repede. Cadourile, 
regilor străini şi câştigul din afacerile comerciale încheiate erau 
atât de neobişnuit de mari, încât marele han îi distinse în faţa 
întregii lui curţi, prin faptul că le mări garda personală şi le dărui 
a zecea parte din pietrele preţioase şi din perlele aduse. li primi 
în apartamentele sale particulare, în cercul prinților tătari şi îi 
puse să-i facă un raport exact asupra tuturor celor văzute şi 
întâmplate. 

Gândul de a se întoarce la Veneţia pe mare, nu-i mai lăsa 
niciun pic de linişte lui Marco Polo. Observă îngrozit cât 
îmbătrânise împăratul în timpul celor aproape trei ani cât 
lipsiseră. 

Toate băuturile şi elixirele de viaţă lungă nu reuşiseră să-i 
redea sănătatea şi tinereţea. Obrazul său odinioară rotund 
căzuse şi era brăzdat de cute adânci şi posomorâte, umerii îi 
erau căzuţi şi spatele încovoiat, numai ochii priveau ca şi 
odinioară şireţi şi vicleni din dosul pleoapelor grele. 

Venețienii hotărâră să nu-l mai roage pe împărat să le dea 
aprobarea pentru călătoria lor spre casă, căci se temeau să nu-i 
piardă încrederea. Atunci ar fi fost şi mai greu să poată pleca de 
la curte. Ei luau acum în considerare un plan, ca după un 
oarecare timp să-i ceară Marelui han, permisiunea să facă o 
călătorie pentru afaceri comerciale în India, fără o escortă de 
soldaţi şi curteni. Îşi jurau ca din această călătorie să nu se mai 
întoarcă niciodată în Catai. 

Acum venețienii nu se mai gândeau la nimic altceva decât la 
drumul spre casă. Era ca un fel de febră ce-i năpădise, de când 
se întoarseră din nou în Kambali. Bătrânii visau să-şi încheie 
amurgul vieţii ca nişte cetăţeni onoraţi în Veneţia, iar dorinţa lui 


Marco era să poată povesti concetăţenilor lui despre uimitoarele 
lor călătorii şi întâmplări, încât să poată îmbogăţi cunoştinţele 
omenirii despre geografia pământului. Puteau susţine cu 
mândrie că niciunul din contemporanii lor, indiferent dacă era 
creştin, sarazin, tătar sau păgân nu vizitase regiuni aşa de vaste 
ale lumii, ca ei. 

Intr-o după masă, se prezentă la venețieni, din însărcinarea 
trimişilor de la curtea regelui Aragon, un curier, care-i rugă să le 
acorde acestora o întrevedere confidențială. Marco Polo 
răspunse că ar fi pentru ei o mare cinste să poată primi pe 
nobilii domni în umila lor locuinţă. Fan-Kung-do trebui să facă 
imediat toate pregătirile pentru primirea musafirilor. 

Ulatai, Apuşca şi Goza îi salutară cu toată consideraţia pe 
venețieni şi după manifestări obişnuite de respect şi cinstire 
reciprocă, luară loc la masă. Goza, cel mai în vârstă dintre 
curteni, îndreptă discuţia asupra călătoriei venețienilor în India, 
rugându-l pe Marco Polo să le povestească despre evenimentele 
survenite în timpul cât au plutit pe marele ocean. Și fiindcă 
domnii vorbeau limba tătară, mica bijuterie, care-şi făcu mereu 
treabă prin jur, spre marea ei mâhnire nu înţelese niciun cuvânt. 

Şi domniile voastre credeţi că se poate ajunge în siguranţă 
din Catai până la Ormuz?” întrebă Goza. 

Venețienii ciuliră urechile. De fapt ei îi văzuseră pe trimişi la 
curte, dar nu ştiau ce misiune aveau de îndeplinit în Kambali. 
Marco schimbă o privire cu cei doi bătrâni. 

„În siguranţă?” răspunse el cu o intonaţie interogativă. „Este 
o călătorie primejdioasă, dar după experienţa noastră nesigură 
decât cea pe uscat”. 

„Scuzaţi-ne, nobile domn”, se amestecă Nicolo Polo. 
„Domniile Voastre ne-ati cerut o întrevedere confidențială?” 

Atunci Goza se hotărî să le împărtăşească venețienilor 
pleurile lor secrete. 

„Cel prea slăvit nu ştie încă nimic despre vizita noastră”, zise, 
„Burteh, viitoarea regină a Persiei şi Korasan, ne-a trimis. Ea 
este foarte nenorocită că nu putem călători spre Persia. Ştiţi că 
în vest, războiul ne închide calea... Pentru acest motiv ne-am 
interesat, aşa ca în trecere, despre drumul pe mare. lertaţi-ne 
că n-am vorbit deschis încă de la început”. 

Goza îi privi pe venețieni plin de nelinişte. 

„Doriţi ca noi să vă însoţim la Ormuz?” întrebă Maffio Polo. 


„Aceasta este cea mai fierbinte dorinţă a reginei noastre”, 
zise Goza. 

„ŞI a noastră așijderea”, adăugă repede Ulatai. „De trei ani 
aşteptăm să ne putem întoarce acasă”. 

Trei ani, se gândi Marco Polo. Privirea lui mângâie feţele 
tatălui şi unchiului său, şi le văzu furtuna sentimentelor 
lăuntrice. 

Dar domnii străini nu puteau citi nimic în ele şi aşteptau 
nerăbdători răspunsul. 

„Noi suntem plecaţi de douăzeci de ani de-acasă”, zise Marco 
Polo. „Şi cel prea înalt se mânie când noi îi vorbim despre 
dorinţa noastră de a ne întoarce”. 

„Deci sunteţi de acord?” întrebă Goza. 

„Vorbiţi cu maiestatea sa împăratul. Noi am fi fericiţi...” 

După ce trimişii plecară, Marco Polo, căzu pe scaun, îşi 
rezemă capul în mâini şi murmură: „Nu pot să cred... Nu pot să 
cred...” 

„Să nu mai vorbim despre asta”, zise Nicolo Polo. 

Era pentru prima oară când Marco, îi vedea pe cei doi bătrâni, 
descurajaţi. 

Porunci lui Fan-Kung-do să îi pună şaua pe calul cel mai iute. 

„Mă întorc diseară, tată”, zise el. 

leşi călare pe poarta de nord a oraşului, singur de tot. Când 
lăsase în urmă periferiile, dădu pinteni calului. Nobilul animal îşi 
dădu capul spre spate, necheză bucuros îşi destinse trupul, şi 
porni în galop pe drum. Marco Polo călări spre vest, într-acolo 
unde se înalţă întunecoşi munţii Tai-hing. Aplecat mult deasupra 
coamei calului se lăsă pradă unei bucurii lipsite de gânduri. 

Seara se întoarse înapoi epuizat şi dădu calul alb de sudoare, 
servitorului. Bătu liniştitor, pe gât, animalul agitat. 

Când se întâlniră, în dimineaţa următoare, schimbau cuvinte 
lipsite de importanţă, dar fiecare observa la celălalt încordarea 
din ce în ce mai greu de suportat. Veselia lui Maffio Polo 
dispăruse, iar trăsăturile lui Nicolo Polo erau mai severe ca 
oricând. Trecură două săptămâni, fără să se fi întâmplat nimic. 
Fan-Kung-do şi mica bijuterie se mişcau cu maximă prudenţă, 
căci observaseră curând cât deveniseră de iritabili stăpânii. 

În ziua a cincisprezecea sosi însă un curier şi le anunţă vizita 
ambasadorului Goza. Speranţa care se stinsese deja, se 
reaprinse din nou. 


Goza le făcu cunoscut că fusese împreună cu tânăra regină la 
cel prea înalt şi îi prezentaseră prea plecata lor dorinţă. La 
început n-a părut prea convins, dar în cele din urmă nu le-a 
respins complet argumentele şi le-a promis să-i primească pe 
venețieni, dacă aceştia vor cere o audienţă. Cel prea înalt îi lăsă 
să aştepte până după-masă în anticameră. Apoi porunci să fie 
aduşi în faţa lui. Îi primi în apartamentele lui personale, care se 
aflau în parc, în spatele palatului. Uşii Temir era cu el. El 
devenise după moartea lui Hiu-Heng, principalul sfetnic al 
împăratului. Kublai han se întreţinu cu venețienii despre ultima 
lor călătorie spre India şi se interesă de multe amănunte. 
Câteodată privirea lui săgeta brusc bărbaţii, apoi din nou 
pleoapele coborau parcă somnoroase peste ochi, şedea în faţa 
lor mic şi foarte bătrân - un moşneag şiret cu o judecată 
practică şi căruia puterea nu i se urcase la cap. Uşii Temir nu lua 
parte la conversaţie. 

Venețienii îşi înfrânau nerăbdarea şi răspundeau lămurit la 
toate întrebările celui prea înalt. Simţeau că hotărârea e 
aproape. 

În cele din urmă cel prea înalt zise: 

„Ulatai, Apuşca şi Goza, cei trei, au fost la mine cu Burteh. 
Vreţi deci să-i conduceţi în siguranţă până în ţările! lui Argon... 
Burteh micuța de ea, e bolnavă de dor... Nu vă dau drumul 
bucuros, dar Uşii Temur a zis: „De ce-i mai opreşti, nu vezi că 
vor să meargă acasă? Trimite-i deci”. Voi mi-aţi făcut bune 
servicii. De asta vreau să vă aprob cererea. Duceţi-o pe Burteh 
la curtea regelui Aragon şi apoi mergeţi acasă. Veţi primi 
corăbii.” 

Împăratul vorbise cu prietenie şi bunăvoință. Se aruncară la 
picioarele lui şi-i mulţumiră pentru marea favoare. 

Mica bijuterie şi Fan-Kung-do băgară imediat de seamă, că 
intervenise un eveniment fericit. Stăpânii erau complet 
schimbaţi. Râdeau şi glumeau: toată casa era plină de veselie. 
Mica bijuterie află de la Aşima, ce se întâmplase, şi-i împărtăşi 
imediat vestea şi lui Fan. Stăpânii se întorceau în ţara lor dar ce 
se va întâmpla cu ei? Fan se gândea cu spaimă la călătoria pe 
mare. Nu iubea marea, nici viaţa în continuă mişcare de pe 
corăbii. 

„Ah, mică bijuterie”, suspină el. „De data asta mor, dacă mai 
merg în ţara aia fierbinte... Aş putea să-mi cumpăr o căsuţă şi o 


bucăţică de pământ. Ar mai ajunge şi pentru un porc şi pentru 
un bivol... Dacă tu ai vrea mică bijuterie aş putea vorbi cu 
stăpânii... Dar ţie ţi-ar place mai mult să mor...” 

Mica bijuterie îl privi mânioasă. 

„Aşa, asta crezi tu despre mine”, zise ea. „Atunci fii fericit cu 
bivolul tău. De mine n-ai nevoie decât atunci când eşti 
bolnav...” 

Voi să fugă repede afară, dar Fan o prinse. 

„Am zis numai aşa, mică bijuterie”, zise. „Vrei deci să rămâi 
cu mine dacă stăpânii sunt de acord?” 

Mica bijuterie aprobă, cu ochii plini de lacrimi. Era tristă 
fiindcă trebuia să se despartă de Aşima şi era fericită din toată 
inima, că în cele din urmă prostul de Fan îi spusese vorbele mult 
aşteptate. Plângea în braţele lui Fan şi era aşa de blândă ca o 
pisicuţă, care pentru moment şi-a ascuns ghearele. 

Kublai han porunci să li se predea venețienilor o tăbliță de 
aur, în care era săpată porunca lui, ca în toate ţările aflate sub 
stăpânirea lui, să li se acorde, lor şi tovarăşilor lor de călătorie, 
trecere liberă şi o primire bună; să li se dea orice ajutor de care 
au nevoie. Le dădu şi depline puteri ca să trateze în chip de 
ambasadori ai săi, cu papa şi cu regii Franţei şi Spaniei. 

În portul Zaitum, la porunca Marelui Han fură pregătite de 
plecare, pentru lunga călătorie, patrusprezece corăbii. Fiecare 
dintre ele avea un catarg care putea purta până la nouă vele. 
Cinci, mai mari, aveau un echipaj format din două sute cincizeci 
de oameni. Corăbiile aveau provizii pentru doi ani de zile. 

Cel prea înalt dădu în cinstea venețienilor, a trimişilor şi a 
frumoasei Burteh o serbare de rămas bun. Dărui lui Marco, 
Nicolo şi Maffio Polo multe rubine şi pietre preţioase de mare 
valoare, îşi luă de la ei un rămas bun dar şi promisiunea ca să se 
reîntoarcă la curtea lui, după ce vor petrece câţiva ani în 
Europa. 

Călătoriră pe cunoscutul drum spre sud, până când sosiră pe 
malul marelui fluviu Galben. În timp ce jonci şi bărci transportau 
pe celălalt mal toată societatea, venețienii. Aşima şi Fan-Kung- 
do călăriră spre stâncile ce se găseau în faţa pavilionului „la 
norul albastru azuriu”. Îşi luau rămas bun de la prietenul lor 
Matteo. Îngenuncheară tăcuţi în faţa mormântului acoperit cu 
pietre. Fluviul vuia printre stânci, vulturii pluteau sus în înaltul 
cerului, iar vântul purta praful galben peste câmpie. Printre 


pietre înfloreau flori cu mici căpşoare galbene. 

Prietenul îşi dormea somnul de veci. Dar în amintirea lor, trăia 
mai departe, cu râsul său răsunător, cu inteligenţii lui ochi 
afundaţi în orbite şi cu statura lui înaltă şi puternică. Venețienii 
îşi aminteau toate bucuriile şi necazurile pe care le 
împărtăşiseră cu Matteo. Dialogau cu el în gând. Apoi Marco 
zise: „A fost un om mare şi bun...” O să salutăm Veneţia, din 
partea ta, Matteo...” 

Aşima îşi ascunse obrazul în palme. Plângea. 

Fan-Kung-do, vorbea cu el însuşi: Ştiu că nu eşti supărat 
frate... Acum îmi zidesc o colibă şi-mi cumpăr o bucăţică de 
pământ. Un bivol şi un purcel... O să am o viaţă frumoasă. Cu 
mica bijuterie poate omul fi mulţumit. Toate trebuie să ţi le 
mulţumesc ţie, şefule... Rămâi cu bine, Matteo”. 


Într-o după-masă blânda de septembrie, patrusprezece 
corăbii ridicară ancora din portul Zaitum. Adia o briză uşoară. 
Fan-Kung-do şi mica bijuterie stăteau în mijlocul marei mulţimi 
de oameni, ce se uitau după corăbiile care, cu pânzele lor albe 
desfăşurate, plecau plutind uşor. Marco Polo şi Aşima le 
făcuseră amândurora bogate cadouri. 

„Ce buni sunt” zise Fan-Kung-do mişcat. „Acum putem să ne 
cumpărăm doi bivoli, mică bijuterie... Dar acum ne părăsesc”. 

Mica bijuterie făcea semne cu şalul de mătase. Culorile mării, 
ale cerului şi capetele oamenilor se topeau în faţa ochilor lor. 

„Doi bivoli”, murmură Fan. 

„Măi!” strigă la el mica bijuterie. „Nu te gândeşti decât la 
bivolii tăi!” 

„Na, na” zise Fan, liniştitor. 

Prin şalul colorat de mătase străbătea lumina soarelui. 

„Priveşte Aşima, abia mai poţi să-i recunoşti, zise Marco Polo. 
„Uite-i acolo în mulţimea de oameni. Mica bijuterie, cea curioasa 
şi Fan cel de omenie”. 

Marea se întindea maiestuoasă în faţa lor. Casele, grădinile şi 
pădurile, devenită din ce în ce mai mici, contururile li se 
estompară, şi din apă se mai ridicau doar înălțimile întunecate 
ale peisajului lăsat în urmă. 

Aşima nu-şi putea întoarce privirile de la ele. Marco Polo o 
înconjură cu braţul. Ea trebuia să simtă că el îi este alături. 

„Mi se pare ca şi când aş pleca acasă”, zise Aşima. 


Cei doi bătrâni stăteau la provă cu pletele fluturând în vânt. 
Abia acum, faţă în faţă cu marea care-i înconjura din toate 
părţile, se simțeau complet liberi. Aş fi în stare să mângâi vântul 
şi pânzele şi scândurile corabiei, se gândea Maffio Polo, cel ce 
acum avea şaizeci de ani, şi părul ca zăpada. Îşi puse mâna pe 
umărul fratelui său. 

„Mergem spre casă, Nicolo”. 

„Da, Dumnezeu să ne dea o călătorie fericită”. 


Călătoria fu plină de greutăţi. În golful Keinan bântuiau 
furtuna şi valurile izbeau corăbiile. Apoi din nou marea părea 
adormită săptămâni în şir într-o încăpăţânată nemişcare. Şi 
cerul revărsa o arşiţă copleşitoare. Multe îmbolnăviri cu febră 
făcură jertfe omeneşti. În mod foarte curios şi în călătoria 
aceasta se îmbolnăviră numai bărbaţii, Ulatai şi Apuşca, trimişii 
regelui Argon, muriră în aceeaşi zi. Bătrânul Goza şi frumoasa 
Burteh stăteau disperaţi lângă sicriele lor. 

Venețienii mergeau pe punte numai înarmaţi şi întovărăşiţi de 
soldaţii din garda lor personală. Noaptea stăteau pe rând de 
gardă în cabinele: căci simțeau privirile încărcate de mânie ale 
echipajului. Se auzeau glasuri printre marinari, care-şi şopteau: 
„Spiritele sunt contra noastră. Aruncaţi necredincioşii peste bord 
şi totul va merge mai bine” 

După trei luni ajunseră în mica Java, insula celor opt regate. 
Ancorară într-un golf de pe coasta de nord şi timp de o lună se 
refăcură după oboseala drumului. Dispoziţia echipajului şi a 
suitei se îmbunătăţi. Dar a doua parte a călătoriei fu şi mai grea 
decât prima. Plutiră optsprezece luni în mările Indiei, până când 
sosiră în portul Ormuz. În timpul călătoriei muriseră şase sute de 
persoane, şi dintre ele o singură femeie. 

Obrazul frumoasei Burteh devenise mic şi ascuţit. Chiar şi 
Goza şi venețienii erau ca uscați de oboselile călătoriei şi de 
arşiţa puternica. Numai Aşima nu se schimbase. Toţi fură fericiţi 
când putură să pună piciorul pe pământul stâncos al insulei din 
golful persic. Stăpânitorul din Ormuz le puse la dispoziţie cinci 
case de vară. Auziră şi vestea tristă a morţii regelui Argon, care 
murise cu puţină vreme înaintea debarcării lor. În regatul său 
domnea guvernatorul Kaikatu ca tutore al fiului minor al regelui 
Argon. 

Burteh izbucnii în bocete, şi multă vreme nu se linişti. Seara 


şedea în grădină şi se uita la marea liniştită şi strălucitoare. 
Doamnele de onoare încercau să o mângâie. Ea își acoperea 
obrazul şi le spunea să plece. Burteh se gândea la viaţa fără griji 
de la curtea Marelui Han, la copilăria ei, în cortul tatălui său, la 
cântecele păstorilor şi la caii care păşteau pe costişele 
dealurilor. Dar era tânără, şi într-o zi îşi luă oglinda şi-şi aranja 
părul. Când Goza îi spuse c-ar fi vremea să pornească spre 
curtea lui Kaikatu, fu de acord. 

Reşedinţa locţiitorului regelui era în Tebris. Goza îi rugă pe 
venețieni să-l însoţească, şi fiindcă Tebris era pe drumul care-i 
ducea spre casă, propunerea le veni foarte bine. Domnii şi 
doamnele se odihniseră şi porniră plini de speranţă din Ormuz. 
O mare şi strălucitoare caravană, cu litiere ce se legănau între 
catâri strălucitor împodobiţi, cămile de povară şi călăreţi 
mândri, traversa Persia. Tăbliţa de aur a marelui Han le aducea 
protecţie şi o escortă sigură. Pe cinci cămile erau încărcate 
valoroasele bagaje ale venețienilor, însă ca prevedere îşi 
cususeră cele mai valoroase pietre scumpe în veşmintele lor 
puţin arătoase. 

Sosiră cu bine la Tebris, Kaikatu îi primi cu mari onoruri. Când 
le auzi dorinţa de a ajunge pe cel mai scurt drum la Veneţia, 
ordonă să li se înmâneze trei tăblițe de aur. Pe ele scria, că cei 
trei ambasadori, trebuie să fie primiţi în toată ţara ca 
reprezentanţi ai lui cu toată cinstea necesară şi peste tot să li se 
asigure o escortă sigură. 

Frumoasa Burteh însă, împreună cu toată suita ei, fu trimisă 
la fiul lui Argon, care în fruntea unei armate de şaizeci de mii de 
oameni păzea trecătorile din munţi pe partea de răsărit a ţării, 
contra năvălirii duşmanilor. 

După un scurt popas venețienii şi Aşima, plecară mai departe. 
Avură nevoie de patru săptămâni până la Trapezunt, pe coasta 
Mării Negre. In port se afla o corabie de o construcţie 
îndrăzneață, cum nu mai văzuseră până atunci. Plutea pe apă 
ca un uriaş şi zvelt peşte de pradă. Celelalte corăbii de comerţ şi 
galerele păreau greoaie pe lângă ea. Pe catarg flutura mândru, 
steagul alb cu leul de la San Marco. 

Pe strada din port venețienii întâlniră doi marinari. Vorbeau 
tare şi-şi subliniau cuvintele cu gesturi largi. Maffio Polo se opri 
brusc. 

„Dar ascultați!” zise. 


Marinarii vorbeau italiana moale şi melodioasă a venețienilor. 
Cu respiraţia tăiată marii neguţători ascultau fiecare cuvânt. In 
port se afla o corabie a republicii San Marco, iar pe stradă se 
plimbau doi marinari venețieni. 

„la veniţi până la noi, domnilor marinari”, strigă Maffio Polo. 
„Sunteţi de la Veneţia!” 

Cei doi marinari îi măsurară pe bărbaţii rău îmbrăcaţi cu 
priviri dispreţuitoare. Se apropiat a încet. 

„Ce doriţi?” întrebă unul din ei. 

„Am văzut în port corabia venețiană”, răspunse Marco Polo. 
„Ne-a trezit admiraţia”. 

„Vorbiţi ca un venețian, zise marinarul gânditor, dar sună aşa 
de ciudat... Corabia a construit-o Giovanni din Murano. Nu-l 
cunoaşteţi? Şantierul lui e vestit în lumea întreagă.” 

„Giovanni din Murano”, murmură Marco Polo. 

Marinarii plecară încet mai departe, clătinând din cap: 

„Nu m-am zgâit la ei ca la nişte animale miraculoase întrebă 
râzând Maffio Polo. „Aş putea să-i ascult mereu”. 

Era o zi cenuşie şi ploioasă. Marea se întindea în faţa lor 
lipsită de strălucire. Neguţători din toate ţările lumii, mergeau 
împreună cu scribii lor spre port. Hamalii încărcau corăbiile, la 
orizont adia o uşoară pânză de ploaie. 

Marco Polo mergea tăcut pe lângă cei doi bătrâni. Simţea 
aceeaşi bucurie şi aceeaşi nerăbdare ca şi ei. Numele 
prietenului îi reînvie copilăria... Giovanni din Murano... Katai se 
îneca în marea amintirilor. 

Ţara era aproape, aproape de tot. 

Într-o frumoasă zi de vară târzie a anului 1295 de portul de la 
San Nicolo se apropia o corabie. Pe punte stăteau trei bărbaţi 
îmbrăcaţi în haine ponosite şi o femeie, care purta un ciudat 
veşmânt de mătase brodat cu flori galbene şi roşii. Simţeau 
mirosul proaspăt al mării şi vedeau cum dunga malului insulei 
Lido devenea tot mai mare. Soarele se topea pe cer. Marea 
bătea uşor plaja gălbuie. Un călugăr cobori treptele săpate în 
stâncă şi aşteptă sosirea corabiei. 

Pe apă se legănau într-un semicerc larg. Zece bărci de 
pescari. Pescarii scoteau plasele cu prada argintie şi viu 
mişcătoare. Pe mal ardea un foc de lemne. Flăcările înconjurau 
un ceaun de aramă, înnegrit de funingine. Două femei 
pregăteau mâncarea. Fumul se înălța ca un steag ce flutură. 


Corabia trecu pe cursul navigabil de la San Nicolo în lagună. 
Călătorii tot mai stăteau tăcuţi pe punte. Pe canalul San Marco 
se încrucişau gondole plutind repede. Gondolierii îşi mişcau cu 
uşurinţă vâslele şi-şi aruncau unul altuia cuvinte glumeţe. 
Grădinile tomnatic multicolore din San Giorgio îi salutau. 

Apoi în faţa lor se ridică insula Rialto, cu casele, palatele şi 
colibele ei. Pescăruşi albi se aşezau pe parii de stejar care 
indicau cursul navigabil. Cerul îşi revărsă lumina pe laguna 
strălucitoare, acoperită de gondole împodobite, cu bărci de 
pescari, bărci-case şi galere. Pânze galbene, castanii şi albe, 
înconjurau corabia. Acolo era Piazzetta, în alba lui frumuseţe se 
ridica din apă palatul dogilor. Pe cupolele bisericii San Marco 
străluceau crucile de aur. Doi senatori cu robe roşii îşi urmau 
servitorii care le tăiau drum în învălmăşeala de oameni din 
Piazzetta. Din campanila sunau clopotele. 

„Asta este Veneţia, Aşima”, zise Marco Polo. 

Leul de piatră privea peste lagună, iar sfântul Teodorus 
zâmbea de pe coloana lui. 

Sosiseră acasă.