Willi Meinck — Uluitoarele aventuri ale lui Marco Polo 01

CWILLI SMEINCK 


ULUITOARELE 
VENTURI ALE LUI 


WILLI MEINCK 


ULUITOARELE AVENTURI ALE LUI MARCO 
POLO 


x 


GIOVANNI CÂNTĂ 


Vara anului 1268 era fierbinte, doar vântul care venea dinspre 
mare şi adia blând peste lagună, aducea puţină răcoare. Apa din 
jurul Insulei Murano, lua culorile cerului ş le reflecta din nou. 
Giovanni, băiatul de 13 ani al constructorului pietrar Ernesto, 
şedea pe treptele ruinatei vile romane şi se uita după corabia 
care se apropia abia vizibil de portul San-Nicolo, cu cenuşiile-i 
pânze spânzurând dezumflate. 

Vila, cu trepte de piatră şi coloane de marmoră şi-o zidise cu 
secole în urmă un bogătaş roman. Era un ultim vestigiu al recii 
splendori a imperiului roman, care o dală stăpânise o lume, ce 
se întindea de pe coastele de nord ale continentului negru, 
ajungând până în Asia Mică. Nu peste multă vreme vor veni 
hamali şi pietrari să strângă marmora scumpă şi cărămizile, 
pentru noi clădiri pe apele şi canalele Veneţiei. 

Giovanni se ridică. Se culcă iar în umbra smochinului din 
apropiere şi ascultă cântecul păsărilor. În asemenea clipe visa 
şi-şi uita trainica durere, durerea că se născuse cocoşat. | se 
părea că aude murmurul mării pe plaja de la Lido. Cerul şi 
întinsa, nemişcata lagună erau pline de un clinchet uşor pe 
care-l prindea numai urechea lui Giovanni. Strigătele catârgiilor 
nu-l deranjau. 

In ce-l priveşte pe Giovanni, natura săvârşise o mică minune. 
Avea păr negru şi ochi albaştri luminoşi în care lucea durere şi 
nostalgie. Dar cel mai frumos lucru la el era vocea. Când cânta 
Giovanni, conversațiile zgomotoase ale marinarilor şi sticlarilor, 
ale hamalilor şi muncitorilor de la arsenal ale frânghierilor şi 
constructorilor de corăbii, umilele şi insistentele rugăminţi ale 
cerşetorilor, amuţeau. Ţăranii şi catârgii care se aflau atunci în 
apropiere stăteau pe loc şi ascultau, pentru că se părea că şi 
vântul ar fi adiat mai blând peste lagună. 


Dar Giovanni care iubea tot ce e frumos era adesea trist. Mai 
ales când o vedea pe Giannina, fata vecinului. 

Acum zăcea în iarbă şi nu ştia dacă ar trebui să fie trist sau 
vesel. Ingâna pentru el un cântec pe care îl auzise adesea în 
cârciuma „La Malvagia”: 


„O Therezina! Măicuţa ta te-ntreabă. 
Ce te întreabă mam”, Oh Therezina? 
Ar vrea să te dăruiască unui castelan 
Ce-n fiecare zi te-ar dărui cu raci. 
Dar tu nu-l vrei pe el, oh Therezina 
Căci nu vrei să mănânci doar raci în fiecare zi”. 


Bărcile late şi joase ale pescarilor se odihneau pe lagună. 
Dinspre San Michele se apropia o barcă cu vâsle: Tânărul de la 
proră arătă spre coloanele de marmoră ale vilei. Venea Marco 
Polo prietenul lui Giovanni. 

„Hei, Giovanni!” strigă el peste apă, „eşti aici Giovanni?” 

Giovanni zâmbi şi îşi lipi trupul de pământ. Marco sări din 
barcă pe treptele de piatră şi zise către servitor, uitându-se 
iscoditor în toate direcţiile: „Vino să mă iei după masă Paolo, dar 
nimănui niciun cuvânt, auzi? Mama nu trebuie să ştie”. 

„Da, stăpâne!” 

Văslaşul se îndepărtă. 

„Giovanni, dar unde eşti?” 

Atunci prietenul nu mai putu să tacă. 

„Sunt aici Marco!” Se salutară ca şi când nu s-ar fi văzut de 
ani de zile. Cu toate acestea Marco îl vizita în fiecare 
săptămână. De fapt în ziua aceea trebuia să meargă la fratele 
Lorenzo, care-l instruia în scris, citit, aritmetică şi religie. Dar o 
dată şi o dată tot trebuia să ajungă şi la Murano, la Giovanni şi 
la Giannina! 

Se cunoscuseră cu doi ani înainte la sărbătoarea Pescarilor, 
Giovanni cântase un vechi cântec popular italian şi Marco, fiul 
unui distins patrician şi mare negustor căpătă încuviințarea 
mamei sale să invite în casa ei pe copilul cu voce de înger. 

Aşa a început prietenia între Marco şi Giovanni, fiul 
constructorului pietrar Ernesto. Mama lui Marco nu era tocmai 
de acord cu desele întâlniri ale prietenilor. Dar grija ei pentru 
soţul său. Care acum treisprezece ani, împreună cu fratele său, 


Maffio, plecaseră într-o îndepărtată şi aventuroasă călătorie şi 
de-atunci nu mai dăduseră niciun semn de viaţă, o obosise şi o 
făcuse indiferentă. Nu-l mai supraveghea atât de sever, şi Marco 
găsea mai des ocazii să-i viziteze pe Giovanni și Giannina. Il 
ajuta Paolo, un servitor al casei. 

Marco era mai înalt decât Giovanni şi avea o statură 
frumoasă. Fruntea îi trăda setea de aventură, când era enervat 
ochii îi scânteiau şi bărbia i se împingea înainte gata de atac 
Uneori era arogant şi voia cu orice preţ să-şi impună voinţa 
chiar şi atunci când ceea ce voia era nesăbuit. Nu se lăsa uşor 
de ceva (o acţiune) ce şi-a băgat în cap. Dar când era la 
Giovanni firea lui încăpăţânată se îmblânzea şi asculta la cele ce 
i le spunea Giovanni. 

Giovanni şi Marco şezură o vreme unul lângă altul şi se uitară 
la apa care acum, sub atingerea unei brize uşoare, respira ca o 
fiinţă vie. 

„Am fost în Piazzetta înainte să vin la tine”, zise Maree „şi am 
ascultat pe un povestitor de basme. Era zdrenţăros ca un 
cerşetor şi desculţ. Dar ştia să povestească ca un rege”. 

Giovanni îşi cobori ochii şi se privi. Povestitorul de basme din 
Piazzetta fusese desculţ? Se uită la prietenul său, care purta 
haine dintr-un postav florentin şi pantofi cu catarame, apoi din 
nou îşi cobori privirea asupra lui însuşi. Purta o cămaşă şi un 
pantalon grosolan. Şi era desculţ ca şi povestitorul din Piazzetta! 

„Ce s-a întâmplat Giovanni? Întrebă Marco, care văzu ochii 
luminoşi ai prietenului îndreptaţi asupra lui. 

„Nimic”, răspunse Giovanni. „Florile înfloresc. Uite! Galbene, 
roşii şi albe. Şi acolo departe corabia, nu poţi să-i mai vezi acum 
decât catargele!” 

„Merge la Bizanţ. Sigur că merge la Bizanţ”, zise Marco 
gânditor. Numele acestui oraş, capitala imperiului roman de 
răsărit, exercita asupra lui o atracţie ciudată. Bizanțul era poarta 
spre lumea de basm a răsăritului în care domneau puternicii 
împărați ai Mongolilor. Spre Bizanţ plecaseră în 1250 tatăl său 
Nicolo Polo şi unchiul Maffio Polo, şi cinci ani mai târziu, după 
cum povestea un prieten al casei, plecaseră într-o fantastică 
călătorie spre imperiul mongol. Când numele acestui oraş era 
amintit, mama îşi apleca lin capul, ca să-şi ascundă lacrimile din 
ochi. 

Marco îşi iubea mama cu o sfioasă adoraţie. Pentru el era cea 


mai frumoasă femeie din Veneţia. O dată i-a spus că o să plece 
pe mare cu o corabie la Bizanţ şi de acolo mai departe spre 
răsărit ca să-şi caute tatăl şi unchiul şi să cunoască 
misterioasele ţări de unde se aducea la Veneţia mătasea, 
pietrele prețioase, minunat coloratele covoare, scumpele 
mirodenii şi alte multe şi felurite mărfuri. Dar mama s-a supărat 
şi i-a poruncit ca trei zile să nu mai iasă din casă. Maria, 
servitoarea, i-a spus că mama a plâns toată ziua. Şi de-atunci 
Marco nu i-a mai vorbit despre gândurile lui aventuroase. 

Dar când era la Giovanni putea să vorbească despre nostalgia 
lui după îndepărtatele ţări. Cum ar şi fi fost posibil să trăieşti în 
Veneţia, în acest oraş al lagunelor unde se întâlneau negustori 
şi corăbieri din toate părţile lumii fără să fii cuprins de acest dor 
înfocat, după călătorii lungi şi afaceri bănoase. 

„La ce te gândeşti iarăşi?” îşi întrebă Giovanni prietenul. 

„La ceea ce am auzit în Piazzetta. O să-ţi povestesc mai 
târziu. O poveste despre un diamant care-i aşa de mare, cât un 
ou de porumbel. Hai, vino Giovanni, să mergem la heleşteul lui 
Messer Celsi”. 

Ţăranii munceau pe ogoare. Un senator trecu în goană călare 
pe un cal negru pe lângă ei, salutat respectuos de cei doi băieţi. 

„lia, iiiia” îşi mâna un catârgiu animalele încărcate înalt cu 
sarcini de fân, şi care-şi vedeau tihnit de drum. 

Cei doi băieţi trecură pe lângă o colibă de sticlar, din hornul 
căreia ieşea un nor de fum negru ce se înălța spre cerul luminos 
de vară. Uşa de lemn era deschisă larg. Sticlarii vlăguiţi de 
căldura arzătoare a cuptoarelor, luceau goi până la brâu. 

În apropierea mănăstirii de maici care se afla pe cealaltă 
parte a insulei imediat lângă apă, o întâlniră pe Giannina. Ştia 
că astăzi Marco vine la Murano şi că vor merge cu Giovanni la 
heleşteu. Pentru acest motiv îi aştepta aici, dar se prefăcea ca şi 
când ar fi ajuns aici din întâmplare. 

„Ah, voi sunteţi?” zise ea. „Aproape aş fi trecut pe lângă voi, 
fără să vă văd. Bună ziua Messer Marco, bună ziua Messer 
Giovanni”. Se înclină, îndepărtându-şi braţele ca o doamnă de la 
curtea regelui Franţei. „Este pentru mine o mare cinste, să vă 
pot saluta, prea nobili domni”. Salutul ăsta îl învățase de la 
mama ei, care lucra în bucătăria mănăstirii de călugăriţe şi care 
adesea trebuia să transmită în oraş mesagii secrete orale sau 
scrise - ale călugăriţelor. 


„Din nou arăţi foarte bine Messer Marco”, zise şi se rezemă de 
tulpina unui chiparos întunecat şi subţire. 

„Trebuie tu mereu să glumeşti”, zise Giovanni stingherit. 

„Dă-i pace, Giovanni. O să-şi vină în curând în fire”. Fruntea 
lui Marco se încreţi a supărare. 

Atunci fetiţa şterse cu o cascadă de râs luminos proasta 
dispoziţie şi începu să danseze zburdalnic în jurul băieţilor.” 
Luaţi-mă cu voi” strigă. „Dacă diseară mă ajutaţi să car apă de 
la cisternă, pot veni şi eu”. 

„Bine, bine!” mormăi Marco mulţumit. „Vino cu noi, am de 
povestit o poveste frumoasă”. 

„Şi Giovanni o să cânte”, zise Giannina şi-şi puse braţul în 
jurul umerilor prietenului. „Nu-i aşa Giovanni? O să cânţi?” ŞI-I 
privi rugător. 

Giovanni aprobă din cap, de pe obrazul lui dispăruse orice 
supărare. Mergea desculţă pe lângă prietenul său, cărarea plină 
de praf urca uşor şi ducea la un pod, construit din bârne 
necioplite şi care se întindea peste un canal îngust, întărit pe 
dreapta şi pe stânga cu trunchiuri de copac şi împletituri de 
nuiele. 

„Mergeţi înainte”, zise Marco. „Vin imediat după voi”. Se 
aşeză, îşi scoase pantofii şi ciorapii, şi-i ascunse într-un tufiş. 
Apoi fugi, uşor de picior şi vesel peste pod, până când fu din nou 
lângă fetiţă şi Giovanni. 

Mai demult ar fi fost periculos să te apropii prea mult de 
heleşteul care aparţinea bogatului ţăran Celsi. Doi paznici 
înarmaţi cu ciomege groase băgau de seamă ca nimeni să nu 
pescuiască sau să se vânture pe mal. Însă marele sfat al 
Veneţiei a dat o ordonanţă ca toate heleşteele din oraşul 
insulelor să fie secate. La început Messer Celsi s-a împotrivit 
acestei ordonanţe. Intr-o voluminoasă scrisoare a căutat să 
dovedească marelui sfat că heleşteul aparţine deja din vechime 
ca drept de privilegiu familiei sale şi că Sfatul oraşului nu are 
niciun drept să-i ia proprietatea. Dar Proveditorii circumscripţiei 
sale l-au ameninţat cu o mare amendă, dacă nu se supune 
ordinului Cârmulirii. Aşa că lui Messer Celsi nu i-a rămas nimic 
altceva mai bun de făcut decât să cedeze. 

De atunci nu mai existau paznici. O porţiune a lacului era deja 
umplută, dar încă mai strălucea o pânză de apă ovală, cu 
marginile pline de stuf, care atrăgea copiii la joacă sau la 


pescuit. În orice caz, mulţi peşti nu mai existau în heleşteu 
pentru că Messer Celsi a pus să fie pescuiţi cu năvoade mari şi 
numai puţini peşti mari şi câţiva mai mici au scăpat din această 
expediţie de pradă. 

Lacul se întindea nemişcat în lumina soarelui care stătea sus 
- la amiază. Nimeni nu părea să fie în apropiere. Dar cine ar fi 
venit la ora asta într-un loc atât de singuratic? Sticlarii stăteau 
până seara târziu în faţa cuptoarelor încinse, constructorii de 
corăbii aşezau cu pricepere bârne şi scânduri una lângă alta, 
ţăranii şi zilierii munceau pe ogoare, zidarii şi pietrarii zideau 
palatele conților, prinților şi ale marilor comercianţi bogaţi, iar 
cerşetorii scamatori şi micii negustoraşi se vânturau prin faţa 
bisericilor şi prin pieţele publice, sau umblau din casă în casă 
după diferitele lor treburi. 

Ascunsă în stuf era barca, care înainte cu câteva săptămâni, 
jumătate plină cu apă, stătea lângă puntea stricată de lemn. 
Tatăl lui Giovanni, bunul Ernesto, cum îl numeau muncitorii, o 
reparase. El nu-i putea refuza nimic lui Giovanni. Cei doi băieţi şi 
Giannina coborâră în fugă povârnişul nisipos, străbătură stuful 
înalt, până la piept, ajunseră la barcă şi se urcară în ea. 

Giovanni se aşeză pe bancheta de la cârmă. Giannina şi 
Marco se aşezară jos pe scânduri în mijlocul bărcii. Totul era aşa 
de ciudat, de tăcut, încât ţi se părea că în orice clipă s-ar putea 
întâmpla ceva deosebit. Frunzele celor doi mesteceni, de pe 
malul povârnit, tremurau, o familie de rațe sălbatice se strecura 
prin stuf şi ici şi colo, cădea ceva cu zgomot în apă, ca şi când ar 
fi fost pietre. „Broaşte”, zise Marco. 

Giovanni se aşezase aşa, ca Giannina să nu-i poată vedea 
spatele. Suferea pentru infirmitatea lui, întotdeauna când fetiţa 
era în apropiere. Îi venea uneori să creadă că un spirit rău l-a 
vrăjit, şi aibă cocoaşe. Odată, în disperarea lui s-a dus la 
bătrânul Francesco, despre care se vorbea, că poate să prepare 
din plante băuturi vrăjite. Şi l-a rugat să-i dea ceva ca să scape 
de ea. Francesco însă n-a putut să-l ajute. „Nu te necăjit pentru 
asta, fiul meu, i-a zis. Tu ai nişte braţe puternice şi un torace ca 
de atlet grec. Ce importanţă mai are ghemul de cocoaşe? 
Dumnezeu ţi-a dat ochi buni şi o voce splendidă. Du-te. Băiatul 
meu, şi nu mai fi trist”. Vorbele astea şi le-a repetat Giovanni de 
mii de ori, dar durerea din el nu voia să dispară. 

Giannina citea gândurile prietenului în frumoasele trăsături 


ale chipului său. Şi ea ar fi vrut să-l vadă vesel. Dar nu era uşor 
să găseşti cuvintele potrivite. Aşa că ea începu să spună tot ce-i 
venea în minte: „Ascultaţi cum cântă păsările! Acolo pe cer un 
nor alb! Ca o corabie! Un rac! Uite Giovanni un rac!” In fiece 
clipă descoperea ceva nou. 

Obrazul lui Giovanni se lumină. 

Ea spune toate lucrurile astea numai ca să-l înveselească pe 
Giovanni, gândi Marco. 

„Să vă povestesc acum basmul cu piatra prețioasă?” întrebă 
el tare. „Sau mai întâi vâslim?” 

„În stuf e mai răcoare. Şi nimeni nu poate să ne descopere. 
Povesteşte Marco”, se rugă Giovanni. Işi ridică genunchii, îi 
cuprinse cu braţele şi îşi înclină capul pe o parte, aşteptând. 

Marco începu: „Am să vi-l povestesc aşa cum l-am auzit în 
Piazzetta. Şi povestitorul s-a jurat că fiecare cuvânt i-adevărat. 
Aşadar ascultați: În Toulouse locuia un conte care avea o 
preafrumoasă fată. El trăia cu vecinul său Don Fernando. Conic 
de Barcelona, de mulţi ani în duşmănie. Intr-o zi însă, obosiţi de 
necurmatul război care pustia pe rând ambele ţări, au încheiat 
pace şi s-au întâlnit la un banchet unde s-au salutat cu multă 
cinste. Şi ca să întărească pacea, hotărâră să-l căsătorească pe 
fiul lui Don Fernando cu frumoasa Julia, fiica contelui de 
Toulouse. Numai că, contele de Toulouse promisese fiicei lui să-i 
aleagă un soţ, numai cu învoirea ei. Dar nu-şi făcea griji, fiindcă 
tânărul avea un caracter nobil şi avea bunele maniere pe care le 
cerea politeţea franceză. Părinţii aranjară în aşa fel, ca cei doi să 
se întâlnească în Toulouse în casa miresii. Chiar la prima 
întâlnire Julia şi tandrul se îndrăgostiră unul de altul. In ceea ce 
priveşte zestrea, părinţii s-au înţeles curând. Tatăl Juliei o ţinea 
gata în galbeni buni, pe care-i împrumutase bogatul conte de 
Provence asupra moșiilor din Arles şi Tarascon. 

Dar frumoasa Julia avea un diamant de o deosebită valoare. 
Era aşa de mare cât un ou de porumbel şi strălucea în lumina 
soarelui încât îţi lua ochii. Strălucea ca un mic soare şi scălda 
împrejurimea într-o lumină sclipitoare. Acest diamant pe care 


voia să-l poarte la nunta ei din Barcelona, i-l încredinţă lulia 
logodnicului ei, ca să-l ducă nevătămat acasă la el - în 
Barcelona. 


Tânărul, după un drăgăstos rămas bun, plecă fericit, însoţit de 
escorta lui, călare, spre coastă, unde o corabie îl aştepta pentru 


a-şi putea continua călătoria. Dar o soartă potrivnică a vrut, ca 
în timpul drumului să fie atacați de către piraţii normanzi care 
se aventuraseră până în apele Cataloniei şi după o scurtă, dar 
violentă luptă să fie învinşi. Cea mai mare parte a suitei 
tânărului conte căzu în luptă, el însă ca printr-o minune rămase 
nevătămat. Piraţii prădară corabia şi duseră prizonierii, pentru 
care sperau să obţină un mare preţ de răscumpărare, în 
ascunzătoarea lor din insula Madeira. Așa căzu preţiosul 
diamant, pe care frumoasa lulia vroia să-l poarte la nuntă, în 
mâinile piraţilor, şi n-a mai apărut nici până acum”. 

Marco, care în timpul rit povestea se uitase peste apă, privi 
plin de aşteptare spre Giannina şi Giovanni. 

„Şi ce s-a întâmplat cu tânărul?” întrebă Giannina. 
„Povesteşte mai departe!” 

„Şi Julia, mireasa?”, adăugă Giovanni. 

„Tânărul conte a fost eliberat după ce piraţii au primit marele 
preţ de răscumpărare. Dar Julia a fost aşa de supărată de 
pierderea preţiosului diamant, încât i-a făcut logodnicului ei 
amarnice reproşuri. Ea-i spuse că se va mărita numai atunci cu 
el când îi va regăsi diamantul”. 

„Ce mireasă rea”, zise Giannina îngrozită. „M-aş fi măritat cu 
el chiar dacă ar fi fost sărac ca un cerşetor. El poate fi mulţumit 
că piraţii au furat diamantul. Cel puţin aşa a putut să cunoască 
caracterul slab al viitoarei lui soţii”. 

Giovanni aprobă din cap, cuvintele Gianninei. Dar Marco 
continuă: „Povestitorul ne-a spus mai departe, că tânărul a 
rămas nemângâiat de vorbele Juliei, şi, de ani de zile, cu trei 
corăbii caută piraţii care i-au furat diamantul”. 

„li un măgar”, zise Giannina şi-şi înălţă sprâncenele a dispreţ. 
„N-o să găsească niciodată diamantul”. 

„Marea e largă”, socoti Giovanni. „Când stai pe plaja de la 
Lido şi priveşti spre mare, vezi numai apă şi cer. Şi marile 
corăbii par în depărtare minuscule punctişoare”. 

„Eu cred că tânărul va găsi diamantul”, zise Marco agitat. 
„Când vrei cu tot dinadinsul ceva, reuşeşti”. 

Cei trei din barcă rămaseră încă un timp pe gânduri. Giannina 
socoti apoi, că ea-şi poate foarte bine imagina viaţa pe o 
corabie de pirați. N-ar avea nimic contra să ia parte la o 
expediţie piraterească. 

„Fetele n-au ce să caute acolo”, zise Marco. 


„Aşa crezi tu? Căpitanul piraţilor n-are nicio mireasă?” întrebă 
Giannina mânios. „Dacă noi trei am fi pe o corabie de pirați eu 
aş fi mireasa lui Giovanni”. Marco era pe punctul să izbucnească 
în râs batjocoritor. Dar când văzu obrazul fericit al lui Giovanni 
se stăpâni. 

Vâsliră mult pe apă şi rămaseră pe loc în mijlocul lacului. 
Marco savura liniştea naturii. Pe străzile Veneţiei, pe canale şi în 
pieţe, pe cheiul unde ancorau corăbiile, era zgomotos şi 
tulburător, aşa încât zilele până la plecarea spre Murano treceau 
ca zborul grăbit ai unui. Stol de păsări. În Veneţia inima lui era 
mereu răscolită. Aici, la prietenii lui, simţea cum neliniştea 
interioară dispărea. Putea să le istorisească tot ce-l tulbura. ÎI 
ascultau cu sufletul la gură, când le spunea că într-o zi o să 
plece peste mare cu o corabie ca să-şi caute, în ţări îndepărtate, 
tatăl şi unchiul; şi ei credeau cu o credinţă neclintită că-şi va 
îndeplini planul. Credinţa asta îl ajuta să-şi înlăture unele 
îndoieli, care-l chinuiau. Da, aşa era. Aici în Murano nimănui nu-i 
dădea în gând să-l închidă trei zile, când vorbea despre ideea lui 
preferată. Era acum de paisprezece ani, ştia să citească şi să 
scrie şi aflase de la fratele Lorenzo multe lucruri interesante 
despre oraşele şi ţările străine. Chiar şi din conversațiile marilor 
negustori care călătoriseră departe, a corăbierilor şi a 
cavalerilor cruciați prinsese ici şi colo câteva vorbe, care-i 
lărgeau noţiunile despre îndepărtatele popoare. 

„Marco, unde ai plecat iar cu gândurile?” strigă Giannina şi îl 
bătu prieteneşte pe umăr. „Alergi încă după diamant? Azi 
sunteţi muţi ca peştii. Haideţi să mergem la țărm să prindem 
raci!” 

„Giannina are dreptate”, zise Giovanni. „Vâsleşte la țărm, 
Marco”. 

Dar prinsul racilor nu reuşi. Degeaba răscoliră jur-împrejur 
prin apă, niciun rac nu apăru la vedere. Atunci cei doi băieţi se 
culcară pe mal la soare, iar Giannina o luă la picior să facă rost 
de mâncare. In curând se întoarse cu doi pepeni şi cu un colţuc 
de pâine albă. Marco îşi scoase pumnalul, pe care îl purta mereu 
cu el şi tăie fructele. Miezul galben şi zemos era dulce şi aromat. 

După ce mâncară, duseră barca până în stuf şi plecară spre 
vila părăsită. Voiau să se aşeze pe treptele-i de piatră şi să 
aştepte sosirea lui Paolo. Marco îşi scoase pantofii şi ciorapii din 
ascunzătoarea de lângă podul de lemn şi le ducea la subţioară. 


Era plăcut să mergi descult pe pământul încălzit de soare. Pe 
pajişte, la dreapta lângă potecă, păştea o turmă de vite: 
Aparţinea lui Messer Celsi, care chiar şi fără heleşteu, era destul 
de bogat ca să-şi îmbrace cele două fete în brocat de mătase, 
ca doamnele patricienilor sau ale nobililor. 

Laguna era încă tot nemişcată, doar ici şi colo îşi încreţea 
oglinda când o fugară pală de vânt adia deasupra-i. Soarele 
cobora domol şi liniştit spre apus. Cântecul păsărilor părea 
obosit, şi trandafirii sălbatici din spatele gardului îşi aplecau 
capetele. 

Giovanni se aşezase pe pietre şi îngâna încet o melodie. 

„Cântă Giovanni” - se rugă Giannina. 

Şi Giovanni cântă vechiul cântec al celor doi pescari care 
plecaseră pe mare, se luptaseră cu valurile pentru viaţa lor, iar 
seara se întorseseră acasă cu o pradă bogată. 

Vocea îi răsuna atât de strălucitor, luminoasă peste lagună, 
încât totul dispărea din jur. Melodia ajungea până la pescarii din 
larg. Ei uitau de năvoade şi-şi întorceau capetele spre cântăreţ, 
care acum stătea în picioare pe treptele albe şi-şi ţinea braţele 
întinse. Paolo care se apropia cu repezi lovituri de vâsle, lăsă 
vâslele sa cadă şi rămase pe loc, nemişcat pe lagună. Cerul şi 
apa înconjurau insula ca nişte ziduri de sticlă, care păreau că 
răsfrâng sunetele. 

Giannina şedea la picioarele prietenului ei şi privea fix în sus, 
spre e. Obrazul lui se schimbase, ochii îi străluceau mai luminoşi 
ca de obicei şi în jurul gurii şi al ochilor vedeai râsul mândru şi 
încăpățânat al pescarilor, care supuneau apele cu barca lor şi 
care-şi dezvăluiau puterea şi curajul în vuietul furtunii. 

„Giovanni cântă”. Încet de tot buzele Gianninei formară 
aceste cuvinte. Şi cântecul părea pentru ea ca un miracol. 

Marco stătea lângă gardul din apropiere şi nu simţea mirosul 
ameţitor al trandafirilor. Privea cum cădea umbra smochinului 
pe pietre, vedea pe Giannina şi Giovanni şi percepea coloanele 
de marmoră şi oglinda de argint a apei. Toate astea aparţineau 
melodiei şi cuvintelor pe care prietenul său le cânta în dialectul 
moale venețian. Marco simţea că-i cresc puterile. Era gata de 
orice eroism. Cântecul îi inspira gânduri îndrăzneţe şi pline de 
curaj. 

Când Giovanni sfârşi, o bună bucată de vreme nu scoaseră 
niciun cuvânt. Ascultau apa, pe care cântecul părea să mai 


răsune ca un ecou. 

„Frumos ai cântat, Giovanni” zise apoi Giannina. 

Paolo, servitorul lui Marco, îşi luă vâslele în mâini şi se 
îndreptă spre vilă. Pescarii erau din nou atenţi la năvoadele lor, 
valuri mici scăldau trunchiurile de stejar ce erau bătuţi pe fundul 
apei ca să indice drumul corăbiilor negustorilor. 

Marco îşi puse ciorapii şi se încălţă. Dădu mâna cu Giannina şi 
îşi îmbrăţişă prietenul. 

„Minunat ştii să cânţi, Giovanni! În curând vin iarăşi!” Apoi 
sări sprinten în barcă. Paolo zâmbi prietenos copiilor şi împinse 
barca. 

„Adio, Giannina! Adio, Giovanni” strigă Marco, şi multă vreme 
le făcu cu mâna. 

Peste palatele, bisericile şi colibele din Veneţia se vedea 
discul soarelui, albastrul luminos al aerului trecu într-un roz pal. 
Barca lui Marco dispăru în ceaţă văratică. 

„Vino, Giannina”, zise Giovanni. „Îţi ajut să cari apă!” 

intunericul nopţii se întindea peste Veneţia. Străzile și 
canalele erau numai sărăcăcios iluminate de lămpi de petrol 
agăţate la distanţe mari, unele ardeau numai în prima jumătate 
a nopţii pentru că setoşi de câştig arendaşii petrolului îl 
economiseau. „Signori di notte” numiţi de senat în fiecare Sestir 
şi care conduceau serviciul de poliţie şi judecau hoţiile, 
spargerile şi crimele nocturne, pedepsiseră pe mai mulți 
arendaşi ai petrolului cu simţitoare amenzi în bani, deoarece ei, 
prin zgârcenia lor, periclitau siguranţa politică. 

Intr-o noapte chiar un înalt demnitar dintre signori di notte, un 
judecător în materie de crimă, fusese atacat de o bandă de hoţi. 
l-au furat mantaua purpurie şi punga cu bani, şi tocmai voiau 
să-i taie degetul ca să ajungă în posesia unui inel preţios, când, 
câţiva muncitori de la Arsenal săriră în ajutorul nobilului domn. 
Hoţii dispărură ca şi când i-ar fi înghiţit noaptea şi judecătorul 
scăpă numai cu spaima. 

Pe vremea asta era periculos să treci pe străzile înguste şi 
nepavate. Cu deosebire întuneric era în Sestir di Castello în 
apropierea Arsenalului. Acesta era situat acolo, cu zidurile lui ca 
de cetate, înconjurat de jur-împrejur de apă. În aceste enorme 
clădiri erau adăpostite cele mai importante ateliere ale oraşului, 
în care mâinile îndemânatice ale meşterilor construiau corăbii şi 
le echipau de la cârmă până la catarg. Aici erau separate 


corăbiile avariate după luptele cu normanzii sau genovezii. Tot 
aici se găsea enormul depozit de arme al oraşului, aici erau 
adăpostite corăbii de comerţ, de război şi galere. 

Către ora două din noapte, spre intrarea dinspre mare se 
apropia o barcă. Doi purtători de făclii, unul în partea din faţă şi 
celălalt la partea din spate a bărcii luminau apa întunecată. 
Patru soldaţi trăgeau la vâsle în tempo egal, fără prea mare 
grabă. În spatele lor stătea un tânăr ofiţer care se uita în sus 
spre cele două turnuri de pază, care flancau intrarea la dreapta 
şi la stânga. La apelul santinelelor ofiţerul dădu parola valabilă 
pentru noaptea aceasta, imediat apoi grila de apărare din stâlpi 
de stejar fu ridicată şi barca alunecă fără zgomot înăuntru. 

Petro Bocco unul din cei şase Patroni dell'Arsenale, care erau 
supraveghetorii întregii administrații a locului, nu adormise încă. 
Fruntea îi era brăzdată de gândurile care îl chinuiau în aceste 
nopţi când ea Patrone di Guardia dormea într-o cameră de 
gardă specială. 

Când auzi afară paşi se sculă în picioare, îşi aranjă vesta roşie 
şi-şi aruncă pe deasupra haina violetă. După ce tânărul ofiţer 
intră, Pietro Bocco raportă că în incinta arsenalului totul este în 
ordine. Expresia lui Pietro se schimbase instantaneu. Nici urmă 
de proastă dispoziţie nu se putea observa pe faţa lui. Stătu de 
vorbă cu ofiţerul ca şi cu un om care tocmai i-ar fi adus o veste 
bună. Pietro Bocco ştia să-şi ascundă gândurile. Numai ochii 
cenuşii îşi păstrară în timpul conversaţiei strălucirea lor rece. 

După câteva minute, ofiţerul mulţumit că nu se ivise niciun 
incident părăsi mulţumit camera de gardă şi se îndreptă spre 
barca care-l aştepta. 

Santinela de pe turnul din centru, care ştia în mod precis că 
ofiţerul e în arsenal, strigă santinele de pe celelalte turnuri, pe 
nume: „Dimitro!” „Ernesto!” „Benedetto!” „Danielo!” răsună 
prin noapte. Şi de fiecare dată, cel strigat răspunse cu un 
puternic” Da”, ca semn că nu doarme. 

Zăbrelele de stejar fură ridicate şi barca cu făclierii înarmaţi 
ieşi din nou în noapte. 

Pietro Bocco se aşeză în scaunul bogat împodobit cu sculpturi 
în lemn, îşi răzimă braţele pe masă şi privi fix în lumina tulbure 
a lămpii. Aşa se petrecea în fiecare noapte. Auzea strigătele 
santinelelor şi îşi închipuia mersul patrulei în jurul zidurilor 
groase ale arsenalului. Erau gânduri ce se aflau la periferia 


conştientului. De fapt se învârteau numai în jurul unui singur 
gând principal şi se furişau mereu mai aproape de el, ca 
degetele unui hoţ. 

Aşa era în fiecare noapte, dar în expresia obrazului său, era 
ceva, care-ţi spunea că astăzi o să se ia decizia. De unde însă 
apăru oboseala bruscă pe obrazul său tras, care părea şi mai 
slăbit, din cauza bărbuţei cărunte? Erau de vină gândurile şi 
luptele interioare ce durau de nopţi întregi? Sau prindea putere 
pentru acţiunile ce avea să le întreprindă în curând? Pietro 
Bocco, Patrone dell'Arsenale, închise ochii şi-şi puse capul pe 
masă. Lumina slabă a lămpii se oglindea în geam. De departe se 
auzeau acum chemările santinelelor: „Dimitro!”, „Ernesto!”, 
„Danielo!”, „Benedetto!”. Timpul trecea nesfârşit de încet. 

Ultima afacere comercială a lui Pietro Bocco nu fusese 
norocoasă. Două corăbii cu sticlărie, pânzeturi şi bijuterii, 
căzuseră în mâinile piraţilor croaţi. La această pierdere se 
gândea bărbatul singuratic din camera de gardă? Averea lui se 
împuţinase. Dar negustori ca Pietro Bocco nu se lasă aşa de 
uşor daţi la pământ; ei sunt şi vicleni, tenaci, iar când e vorba 
de aur, ducați şi putere politică sunt gata să facă legământ şi cu 
diavolul. 

Pietro dormea. Capul i se rezema pe braţe, lumina lămpii îi 
cădea pe părul cărunt. Nu era un somn odihnitor; după o vreme 
îşi ridică capul şi privi buimăcit spre geam. | se părea că vede 
acolo chipul băiatului pe care-l visase. Era chipul lui Marco Polo, 
nepotul său, pe care-l vedea pe geamul ferestrei care lucea 
întunecat. Mânios, îşi trecu mâna peste ochi, se întoarse şi 
începu să se plimbe în sus şi în jos prin cameră. Apoi deschise 
uşa şi strigă santinela. Acesta îşi luă grăbit sulița şi intră în 
cameră. 

„Du-te şi adu-mi-l pe scribul Luigi!” 

„Da, domnule!” 

Soldatul fugi repede de-a lungul coridorului, cobori în pas 
normal scările, traversă apoi încet curtea spre locuinţa lui Luigi. 
Murmura vorbe scârbite despre nebunia Patronului, care trezea 
pe nenorocitul de scrib, în mijlocul nopţii. 

Hotărârea fusese luată. Dacă toate mergeau după Pietro 
Bocea, în curând va fi în posesia averii lui Nicolo Polo; şi-atunci 
va avea bani suficienţi ca să-l poată determina pe distinsul 
Messer Morossini, magistratul elector din circumscripţia lui, să-l 


aleagă senator. 

Senator Pietro Bocco! Numai Marco Polo, moştenitorul 
cumnatului său îi mai sta în drum. Pe întoarcerea lui Nicolo Polo, 
nu se mai putea conta. Şi sora lui nu va supravieţui durerii 
cauzate de pierderea fiului ei. 

Pietro îşi scoase capul pe fereastră şi privi spre nenumăratele 
stele de pe cer. Era o noapte dulce, o briză uşoară aducea 
răcoare. Stelele se oglindeau în apă, lumini mişcătoare de făclii 
alunecau pe deasupra. Dinspre depozitul de lemne venea un 
miros aromat de lemn de fag şi de brad care va fi apoi 
transformat de către dulgheri în vâsle şi catarge. 

Senator Pietro Bocco! Dacă va fi senator şi apoi va deveni din 
nou Patrone dell'Arsenale, nu va mai trebui să facă acest 
umilitor serviciu de noapte. Asta va rămâne pentru ceilalţi trei 
Patrone, care nu erau în Senat. Atunci nici măcar nu va mai fi 
obligat să locuiască în Arsenal, ci se va putea mişca liber pe 
afară şi va putea găsi suficient timp să încheie diverse afaceri 
comerciale rentabile. 

Muncitorii din arsenal porecliseră palatul din incinta 
arsenalului pe care-l locuia el „iadul”. Şi aveau dreptate cu 
această etichetare. Şederea în această clădire posomorâtă şi 
incomodă nu era deloc plăcută. Al doilea palat în care locuia 
Paolo Frangipani, era „purgatoriul” şi nu era mai plăcută decât 
locuinţa lui Pietro Bocca. Dar palatului celui de-al treilea Patrone 
dell'Arsenale îi zicea „Paradisul”. 

Pietro Bocco îşi amintea, cum a fost învins în lupta pentru cea 
mai bună locuinţă din arsenal, deoarece el nu putuse să ofere 
senatorului responsabil atâţia ducați ca şi ceilalţi doi 
pretendenți. Totul depindea de bani. Şi bani câştigai doar când 
puteai echipa corăbii ca să le trimiţi în porturile din Bizanţ şi 
Alexandria, de pe coastele Franţei, Spaniei, Angliei, Portugaliei, 
a Africii de Nord şi ale Asiei Mici. Aducea cel mai mare câştig 
comerţul cu mărfuri din răsăritul apropiat şi cel îndepărtat. 

Ochii lui Pietro Bocco se aprinseră, când îşi aminti cum familii 
de negustori, care cu câţiva ani înainte erau neînsemnate, se 
îmbogăţiseră. Având avere ajunseseră şi la o mare influenţă 
politică şi erau sau membri ai senatului sau primiseră funcţii 
bine plătite, şi el fusese pe drumul cel mai bun până când 
nefericita afacere comercială s-a încrucişat cu planurile lui 
ambiţioase. 


Se dădu înapoi şi închise fereastra, ştia că din cauza acestor 
gânduri nu-şi va găsi niciodată liniştea. Ele îl constrângeau, 
mereu şi iarăşi mereu, să se gândească la faptul că pentru el nu 
există decât această posibilitate, să ajungă repede la bani. 

Afară auzi paşi. Cineva bătea la uşă: scribul Luigi Farino intră 
ezitând şi se înclină: „Sunt aici stăpâne! Ce doriţi?” 

Pietro Bocco se îndreptă în fotoliul său. Îl privi pătrunzător pe 

scrib. Dar Luigi nu era dintre aceia pe care-i poţi înfrica. Era 
cunoscut faptul că nimic nu-l putea scoate din ale sale. Pe 
obrazul lui neclintit nu se putea niciodată citi dacă resimte 
durere sau bucurie, frică laşă sau curaj furios. El adusese lui 
Pietro Bocco şi celorlalţi conducători de mai multe ori servicii de 
încredere. Se preţuia tăcerea şi calmul lui distant. 
_ „Şezi Luigi! Patronul arătă spre scaunul aşezat în faţa mesei. 
Incerca să dea luciului rece din ochii săi un licăr prietenos. Un 
scurt moment se gândi chiar să renunţe la planul său. Nu-i 
plăcea figura netedă, categorică şi neutră. 

Dar goni repede acest gând fugar şi zise brusc: „Un băiat 
trebuie să dispară!” 

Scribul îl privi fix pe Patrone. Obrazul îi arăta aşa ca şi când 
cineva i-ar fi dorit „Buon giorno”. 

Un individ neplăcut, gândi Pietro Bocco. Dar am nevoie de el. 
Zise tare: „Da, Luigi?” 

„Depinde domnule, cât...” 

Pietro Bocco făcu un gest mânios cu mâna: „Tu ştii că pentru 
lucruri bine făcute, plătesc bani buni!” 

„Băiatul trebuie să dispară, stăpâne? Întrebă Luigi. „Cum 
trebuie să înţeleg asta?” 

„Foarte simplu”, răspunse Patrone cu o voce aspră, „nu mai 
trebuie să mai apară niciodată în Veneţia sau acolo unde 
venețienii au vreo influenţă!” 

„Da, domnule!” 

Obrazul tras al lui Pietro Bocco, cu buzele strânse şi fruntea 
nobilă arăta hotărât şi întunecat. Acum nu se mai putea da 
înapoi. Işi scoase punga şi numără pe masă douăzeci şi cinci de 
ducați. 

„Pe ceilalți douăzeci şi cinci îi primeşti când ţi-ai îndeplinit 
însărcinarea. 

Se aplecă peste masă şi rosti încet numele băiatului. 

Luigi strânse indiferent banii şi se strecură afară. 


GIANNINA 

Gingaşa fetiţă brunetă locuia cu părinţii săi într-o casă de 
lemn care avea şi o mică grădiniţă. Nu se întâmpla prea des să 
aibă liber o după-masă întreagă, acasă erau multe lucruri de 
făcut. Tatăl era maistru într-o sticlărie şi muncea până seara. 
Când era acasă, şedea gânditor în faţa mesei şi aşeza în faţa lui 
mostre de oglinzi, le examina în lumina clar-obscură sau la 
lumina lumânărilor, privea de multe ori în ele sau le lăsa să 
reoglindească diferite obiecte din cameră sau de afară. Işi bătea 
capul cum ar putea face încă mai frumoasă şi mai perfectă, mult 
căutata oglindă de Murano, pe care o lăuda însuşi împăratul 
bizantin. 

Tatăl Gianninei examina cu ochi de cunoscător fiecare 
mostră, de oglindă, pe care un altul cu greu le-ar fi putut 
deosebi. Pentru el fiecare oglindă avea un suflet. Una era 
sinceră şi cinstită, alta mincinoasă şi perfidă, a treia politicoasă 
şi rece ca un prinţişor răsfăţat. Difereau între ele mai ales în 
chipul în care redau liniile şi culorile obrazului. Una lăuda şi 
măgulea, cealaltă îţi arăta fiecare rid, fără putinţă de tăgadă, în 
a treia străluceau înfăţişări splendide, dar răpea orice căldură 
umană. 

Tatăl Gianninei vroia să facă o oglindă, care să redea nu 
numai înfăţişarea exterioară a figurii umane, dar şi ceea ce viaţa 
a întipărit pe ea. Era de felul său un om tăcut şi visător, care 
vorbea puţin. Aşa că îşi petrecea viaţa alături de Giannina, fiica 
lui, şi nu ştia nimic despre ea. Işi fixase un scop în viaţă, ca să 
insufle unei oglinzi sentimente umane, şi din acest motiv uita de 
cei mai apropiaţi oameni care trăiau în jurul lui. 

Probabil aceasta era cauza lipsei de simţire şi a avariţiei 
mamei Gianninei. La început fusese altfel. Sau era de asemenea 
posibil ca mediul din mânăstire s-o fi înrăit. Când se întorcea 
acasă, de la munca ei din mănăstire, sau din vreunul din 
drumurile ei misterioase, ducătoare de solii în elegantul cartier 
Rialto de pe Canal Grande, nu avea nicio vorbă bună pentru fiica 
ei. Căuta vreun pretext ca s-o poată certa, iar când era prost 
dispusă bătea fetiţa. Ameninţa adesea c-o s-o dea pe Giannina 
servitoare. Deja de un an de zile cerea soţului ei să-şi dea 
consimţământul, dar, până acum, el refuzase. 

Acum Giannina împlinise 12 ani. Dar neprietenoasa casă 
părintească nu putuse să-i răpească copilăreasca bucurie de a 


trăi. Era plină de viaţă şi zburdălnicie, când hoinărea cu prietenii 
ei prin insulă. Şi Giovanni, care locuia în casa vecină, o auzea 
cum cânta acasă, la lucru. Părea un ciripit de pasăre. 

Noaptea însă, în pat, când nu putea să doarmă din cauza 
multelor întrebări nelămurite ce-i apăreau în minte, începea 
adeseori să plângă, fără niciun motiv deosebit. Aşa era viaţa. 
Lumină şi umbră laolaltă. Uneori eşti tristă Giannina, apoi râzi 
iarăşi. În mica inimă omenească este loc pentru tot ce se 
găseşte pe lume pentru soare şi umbră, aur şi zdrenţe. 

Ce frumoase fuseseră ceasurile petrecute cu Giovanni şi 
Marco. Trecuseră deja opt zile. Giannina se bucura de viitoarea 
întâlnire. Dar Marco dăduse de ştire că va putea veni abia la 
sfârşitul săptămânii viitoare. Deci mai trebuia să aştepte zece 
zile. 

Într-o seară mama veni mai devreme acasă; abia intră în 
casă, şi începu s-o strige cu glas prietenos pe Giannina, care 
culegea caise în grădină. 

„Vino fata mea, pune coşul în colţ şi aşează-te! Vreau să-ţi 
spun ceva”. 

Giannina îşi privi mama cu mirare. Ce se întâmplase? Primise 
oare maică-sa vreun bacşiş deosebit de mare, pentru vreo solie 
de era aşa de bine dispusă? Tatăl încă nu era acasă. Şi caisele 
stăteau lângă ladă şi păreau nişte mici mingi de aur. Aroma lor 
plăcută umplea camera. Mama îşi căuta cuvintele. Sau i se 
părea doar Gianninei că-i aşa? Dintr-o dată avu sentimentul c-o 
să afle ceva neplăcut, ceva ce aştepta cu o teamă nelămurită de 
multă vreme. 

„Am fost la Messer Celsi, fiica mea. Tocmai mă întorc de la 
Messer Celsi. Un domn sensibil şi generos! Uite mi-a dat imediat 
cinci ţechini arvună”. 

Mama puse banii pe masă şi se uita l-a ei cu ochi plini de 
lăcomie. 

„Un domn distins şi generos”, repetă încă o dată încetişor.” O 
să fii servitoare la el! Zise ea brusc cu voce schimbată. „Capeţi 
o rochiţă frumoasă, fetiţa mea. Messer Celsi îţi vrea binele. Nu 
te bucuri deloc? Nerecunoscătoareo! Mama ta aleargă de 
dimineaţa până seara, ca să te poată căpătui, şi tu stai aici ca o 
stană de piatră. Ai uitat să vorbeşti?” 

Mama Gianninei se mişca aferată prin cameră, încoace şi 
încolo evitând să se uite la faţa ei. 


Fetiţa şedea nemişcată pe scaun, culesese caise şi era fericită 
că era soare, fiindcă vântul foşnea în pomi, iar în grădină totul 
rodea aşa de bine. Casa, grădina, nenumăratele mostre de 
oglinzi care zăceau peste tot în cameră, cântecul lui Giovanni în 
vecini, fericitele ceasuri petrecute cu prietenii - totul va deveni 
de-acum doar o frumoasă amintire. 

„O Mama mia! Suspină fetiţa. „Nu ştii că Messer Celsi îşi bate 
servitoarele? Messer Celsi este un om rău. Toată lumea ştie 
lucrul ăsta, mamă!” 

„Nu mai vorbi asemenea prostii fată! Zise mama supărată. 
„Messer Celsi este de mâine stăpânul tău. Păzeşte-te să-l 
vorbeşti de rău!” 

Când tatăl veni acasă avu loc între el şi nevastă-sa o ceartă, 
dar dură doar puţină vreme, femeia îşi impuse voinţa. 

El adusese o oglindă, minunat de frumoasă, şi credea că în 
curând îşi va vedea dorinţele realizate. Printr-un deosebit mijloc 
de cizelare voia să-i dea o fină glazură, care ar fi fost necesară 
pentru a putea reda cele mai delicate nuanţe şi culori. 

Odată şi o dată fata trebuia să înceapă munca, cu cât mai 
devreme cu atât mai bine. Messer Celsi se interesează într- 
adevăr mult pentru ea. Un domn distins şi generos. Ah! Uite aici 
caisele. Mănâncă Pietro, mănâncă! 

„Unde-i?” 

„Unde să fie? Dincolo la Giovanni, leneşa de ea!” 

„Adu-o!” 

Mama Gianninei se opri. Asta suna ca o poruncă, de multă 
vreme nu mai auzise din partea lui Pietro tonul ăsta. Fugi în 
grădină şi îşi strigă fata. „Giannina, Giannina, unde eşti? Vino 
repede, tata vrea să-ţi vorbească!” 

„Vine acum, vecină!” Obrazul blajin al lui Ernesto, 
constructorul pietrar, apăru deasupra gardului viu care separa 
cele două grădini. „Nu fi aşa de severă cu ea, Elena!” zise el cu 
seriozitate. 

„Vezi-ţi de treburile tale”, răspunse înţepat mama Gianninei. 
„Prea de multe ori îmi sare dincolo la Giovanni. Ar trebui să bagi 
mai bine de seamă la asta, Ernesto!” 

Giannina se strecură prin gardul viu şi veni la mama ei. Îşi 
ştersese lacrimile. Totul venise atât de pe neaşteptate, încât nici 
nu putea să înţeleagă. 

Tatăl ei o aştepta cu obrazul destins şi o privi cercetător cu 


ochii lui visători. 

„Ai plâns, Nini? Odată şi odată tot trebuie să-ţi iei adio de la 
copilărie”. 

Giannina îşi îmbrăţişă tatăl şi plânse de ţi se rupea inima. Elo 
cuprinse cu braţul şi o trase strâns spre el. „Nu plânge, Nini, nu 
plânge!” 

Când se mai linişti puţin, îi povesti propria lui copilărie. „Când 
am fost de 10 ani a trebuit să merg la sticlărie. Munca era grea, 
micuță Nini. Dar ştii că bunicii tăi erau pescari săraci, şi conta 
fiecare soldo. Omul sărac îşi câştigă cu greu pâinea. Aşa-i asta. 
Tu eşti deja o fetiţă mare, ai 12 ani şi eşti frumoasă ca un 
trandafir. Hai, uită-te în oglinda asta! Ei, ce zici la asta? Fără 
voia ei Giannina trebui să înceapă să râdă când îşi văzu obrazul 
plâns, în oglindă. 

„Vite-o că râde din nou, Elena”, zise Pietro către nevastă-sa. 

Mama simţi că i se înmoaie inima. „Tu cu oglinzile tale, zise 
şi-şi şterse cu dosul palmei ochii, ţi-ai dat tot sufletul acestor 
oglinzi reci” şi către Giannina: „O să poţi să îl vizitezi pe 
Giovanni când o să ai liber! Dar să nu uit, zarzavaturile...” Şi se 
grăbi să iasă în grădină. 

„Mama nu-ţi vrea răul, Nini. O să fie toate bune”. 

Giannina mai ţinea oglinda în mână. „Ce frumoasă e, Papa. Ca 
un izvor când bate pe el soarele”. 

Tatăl se ridică şi aprinse o lumânare. „Acum apropie-ţi tare 
obrazul de ea şi observă culorile din ochii tăi!” 

Giannina se examină şi zise mirată: „Ara ochi mari, Papa. Se 
uită la mine ca nişte ochi străini. Sunt negri, şi se vede în ei 
lumânarea, mică de tot, şi obrazul tău. Dar culorile nu pot să le 
deosebesc. Totul e aşa de întunecat, Papa. Dacă ar fi soare”. 

„Trebuie să poţi deosebi exact culorile chiar şi la lumina 
lumânării” răspunse tatăl. 

Deja era cu toate gândurile la oglinzile lui. 

Messer Celsi era înalt şi uscăţit. O şuviţă de păr, neagră ca 
smoala. Îi cădea mereu pe frunte, îi devenise un tic, ca-n fiecare 
clipă s-o dea înapoi, aşa că te minunai că pe lângă ocupaţia 
asta, mai găsea vreme să-şi rezolve nenumăratele lui afaceri. 

Avea păşuni cu turme de oi, vaci şi boi bine hrănite, pe 
ogoarele lui se cocea grâul auriu, şi în grădinile lui se recolta în 
fiecare dimineaţă zarzavaturi care erau duse cu bărcile în 
tarabele de legume din piaţa St. Marco sau la Ponte de la 


Moneta. 

Messer Celsi domnea peste un cârd de argaţi şi servitoare. 
Era un stăpân aspru care-şi băga nasul în toate, care-şi bătea 
servitoarele, de câte ori îi trecea prin minte. Pe lângă pământ 
mai avea o casă scumpă, zidită din cărămizi, aşezată pe ur. 
Fundament de pietre necioplite şi o sticlărie în care se 
confecţiona sticlă pentru geamuri şi pentru oglinzi. 

Cele două fete ale lui, Giulietta şi Angela, erau grase şi 
frumoase şi trăiau mereu cu preocuparea cum ar putea să se 
îngraşe mai mult. 

Messer Celsi mergea în fiecare zi la biserică şi aprindea multe 
lumânări în cinstea sfinţilor. 

Era un tablou distractiv când perechea, îmbrăcată ca nişte 
patricieni venețieni, trecea în trăsură spre biserică; el drept şi 
teapăn ca un băț, iar Signora mică şi rotundă, cu o bărbie dublă 
care-i atârna până la colierul de perle. 

De fapt era lucru de mirare că Messer Celsi, cu tot traiul lui 
îmbelşugat, rămânea aşa de slab. Mânca cu plăcere claponi 
graşi şi bea vinuri franţuzeşti, greceşti sau spaniole. Claponul 
trebuia să fie gătit într-un anume fel, special, interiorul umplut 
cu ceapă şi tot felul de alte ierburi condimentate şi bine fripte 
pe frigare. lar penele de pe cap nu trebuiau să fie smulse şi nici 
pârlite. 

Giannina nu ştia acest lucru. Servitoarea nu-i spusese nimic 
despre aşa ceva. Probabil era supărată, fiindcă cea nouă lucra 
din prima zi în bucătărie. Giannina plină de râvnă şi cu groază 
permanentă de a nu face ceva pe dos, pusese de foc, adusese 
apă, învârtise la frigare şi stropise cu grăsime pasărea. Mirosea 
în bucătărie ca într-o rotiserie din Piazza. Fumul îi pişcă ochii aşa 
că abia mai putea vedea ceva. Nu era deloc atentă ca penele de 
pe capul claponului să nu fie pârlite, din contră, îşi dădea toată 
silinţa să le ardă de tot. 

Cealaltă servitoare de la bucătărie arunca din când în când o 
privire spre foc şi vedea bine ce făcea Giannina. După o vreme, 
cu ipocrizie, îşi lovi palmele laolaltă îngrozită: „O, Giannina ce-ai 
făcut? Penele de decor, frumoasele pene de pe cap! Stăpânul o 
să fie furios. Trebuie să mă duc să aduc apă!” 

Cu astea, dispăru şi timp de o jumătate de ceas nu mai 
reveni. 

Giannina se uită după ca dând mirata din cap, dar nu avu 


timp să se minuneze de această ciudată purtare a servitoarei. În 
aceeaşi clipă intră Messer Celsi în bucătărie şi zise bine dispus: 
„Na, ce face claponaşul meu?” 

Îşi dădu înapoi şuviţa de păr şi aspiră cu ochii închişi deliciosul 
miros al fripturii. Apoi se apropie de frigare şi imediat dispăru 
buna lui dispoziţie, ecoul unei bune afaceri pe care o făcuse cu 
negustorul de vite, transformându-se într-o sălbatică furie şi 
ţipete stridente. 

Giannina observa cu îngrozită mirare cum i se umflă vinele de 
la gât şi cum devine stacojiu la faţă. 

„Ce-ai făcut? Strigă la ea. „O, tu ticăloaso, leneşo, hoaţă cu 
ochi negri, ce-ai făcut cu claponaşul meu? Te omor, tu...” Se 
înecă ca şi când n-ar mai fi avut aer. Ceva înfiorător se 
întâmplase! Servitoarea asta spurcată avea îndrăzneala să-l 
facă să-şi mănânce claponaşul fără penele de pe cap. 

Messer Celsi ridică mâna şi lovi cu toată puterea în obrazul 
îngrozit al fetiţei. 

„Piei din ochii mei, hoaţo! Afară la câmp!” 

Cu toată uscăciunea lui, era un om puternic. Devii puternic 
când mănânci claponi şi mai ales când aceste animale îndopate 
sunt servite cu podoaba de pene pe cap. 

Giannina merse clătinându-se spre masă şi se prinse bine de 
marginea ei. A doua lovitură aproape că-i răpi auzul, a treia 
lovitură şi loviturile de picior nu le mai simţi deloc. Şi claponul se 
frigea voios pe frigare. Deveni maron închis şi crocant şi 
mirosea a mirodenii şi ulei de prima calitate. Era Messer Celsi un 
domn sensibil şi mărinimos? 

Frumoasa şi plinuţa Giulietta privi în bucătărie, îşi văzu tatăl 
furios şi fetiţa întinsă pe jos. 

„De ce te enervezi aşa de tare, tăicuţule? Ah, da! Cu 
servitoarele omul are multe necazuri!”. 

Giannina nu  simţise niciodată până atunci o ură 
asemănătoare în inimă. Lăsă claponul înfipt în frigare. N-are 
decât să se ardă şi să umple odăile de miros. Fugi ca şi când ar 
fi fost urmărită din casă, nu răspunse la nicio întrebare. Fugea 
undeva departe, undeva, unde nu mai erau oameni. A lovit-o ca 
pe un animal: obrajii îi ardeau, buzele îi erau umflate, urechile o 
dureau. Pe malul heleşteului se lăsă să cadă în iarbă. Inima îi 
bătea să se rupă. 

Ochii ei împăienjeniţi de lacrimi priviră prin coroana unul 


arbore cerul şi norii albi. 

„Odată şi o dată se sfârşeşte şi copilăria”, spusese tatăl său. 

„Priveşte în oglinda asta, Nini”, şoptea o voce. Ce ochi 
frumoşi ai. Poţi să deosebeşti culorile? Sunt ca o insulă 
întunecată de chiparoşi într-o mare argintie. Nini nu trebuie să 
plângi. O dată şi o dată se sfârşeşte şi copilăria”. 

Era vocea lui Giovanni. Dar Giovanni nu era câtuşi de puţin 
aici. Toropită Giannina se ridică, văzu heleşteul, iarba, arborii şi 
simţi căldura şi vântul. 

Abia acum îşi dădu seama ce se întâmplase. Bestia o lovise şi 
ea nici măcar nu ştia pentru ce. Ce făcuse oare? Işi aducea 
aminte nelămurit de obrazul Giuliettei. Giannina smulse cu o 
furie crescândă câteva smocuri de iarbă din pământ. 

„Înghiţitor de claponi! Înghiţitor de claponi! Strigă ea peste 
heleşteul liniştit. Şi-apoi încă o dată: „Înghiţitor de claponi”. 

O broască sări speriată în apă. Mirosea a mlaştină, a trestie, a 
peşte. 

„Dracul să te ia Messer Celsi!” zise printre dinţi, dar se opri 
imediat înspăimântată. Se va întuneca cerul sau se va deschide 
pământul? Se uită speriată în jur. Nu se întâmpla însă nimic. 

Copacii se legănau în vânt. 

Giannina era singură, cu ura ei. 


UN CERŞETOR ADUCE O SCRISOARE 


Dangătul clopotului de pe Turnul San Marco răsuna dulce în 
aerul dimineţii. La Trotteria chema pe membrii Marelui Sfat şi pe 
Senatori la o şedinţă. El răsuna timp de o jumătate de oră şi 
când se stingea ecoul ultimului dangăt, în Palatul Dogilor uşile 
sălii de şedinţă erau închise. Cel ce întârzia, nu mai putea să 
între. Anul acesta marele Sfat era format numai din 318 
membri. De fapt după constituţie erau prevăzuţi 480, care 
trebuiau să fie aleşi de către 12 mari alegători, din cele mai 
nobile şi puternice familii, din cele şase şestieri ale oraşului. De 
data asta aleseseră doar 318, pentru că voiau să îndepărteze de 
la putere familiile de mai mică importanţă. 

Poporul nu mai avea amestec în alegerea conducerii. Dogele 
şi Senatul, care de fapt aveau puterea executivă, erau aleşi de 
către membrii marelui Sfat. Douăzeci şi şapte de familii aveau 
242 reprezentanţi în marele sfat. Douăzeci şi şapte de familii în 
fruntea cărora: Contarini, Quirini şi Dandolo, Morosini, Michieli şi 


Falieri, erau cei ce hotărau soarta oraşului. Douăzeci şi şapte de 
familii care se luptau între ele, urzeau conspirații, îndepărtau din 
drumul lor pretendenți incomozi la posturile importante din stat. 
Douăzeci şi şapte de familii se sileau să-şi trimită reprezentanţi 
în Signoria din care făcea parte dogele, cei şase mari sfetnici ai 
săi şi cei 3 preşedinţi ai Quaranti-ei - care exercită jurisdicţia 
penală. 

Dangătul clopotului din turnul San Marco umplea aerul 
dimineţii. Nobilii încălecau, caii sau catâării, sau intrau în bărcile 
mai mult sau mai puţin strălucitor împodobite, care stăteau 
gata. 

Porţile palatului dogilor erau larg deschise. Se strânsese un 
cârd de cerşetori, îmbrăcaţi în zdrenţe, ce-şi arătau rănile 
scârboase. Dacă vreun membru al Sfatului venea peste 
piazzetta, îl înconjurau ca un stol de animale flămânde şi nu mai 
dispăreau până când nu li se arunca pe pasajul pieţii câteva 
monezi. Atunci începea o luptă sălbatică care uneori îi lăsa pe 
cei mai slabi, laţi, pe pavaj, văietându-se. Nimănui nu-i pasă de 
ei. După ce-şi veneau puţin în fire, se târâiau până pe chei, unde 
cerşeau o mică pomană de la hamali şi marinari. Mii de cerşetori 
trăiau în puternicul şi înfloritorul oraş Veneţia, regina oraşelor 
norditaliene. În apropierea palatului dogilor, lângă Ponte della 
Paghia stăteau animalele de călărie ale nobililor păzite de 
servitori. 

Marco Polo îşi părăsi locuinţa, salută pe Senator care tocmai 
trecea călare pe lângă el, aruncă o privire fugară înspre balcon 
şi plecă repede mai departe. Cu o seară înainte, pe când se 
întorcea de la fratele Lorenzo, întovărăşit de credinciosul Paolo, 
primise în mod ciudat o scrisoare. Un cerşetor îmbrăcat în 
zdrenţe pestriţe, de catifea, în şi postav ţesut cu fir, s-a 
strecurat isteţ pe lângă Marco şi, fără să fie văzut de Paolo, i-a 
strecurat în mână o scrisoare. În scrisoare Marco era rugat ca, în 
ziua următoare, să vină, în orele dimineţii, într-o mică tavernă în 
spatele Piazza. Acolo, va primi o ştire importantă. Scrisoarea nu 
trebuia s-o arate nimănui şi să nu-şi ia niciun însoțitor. 

Marco avea un sentiment neplăcut când îşi amintea de 
obrazul cerşetorului. Aproape era tentat să se întoarcă ca să-l 
roage pe Paolo să-l urmărească de la distanţă, dar din nou îl 
tenta aventura, aşa că merse singur, dar se hotări să fie pregătit 
la orice. În secret spera că va primi o ştire despre tatăl şi 


unchiul său. 

Taverna era situată într-una din străduţele pline de cotituri 
din piaţa oraşului. Nu avea câtuşi de puţin o faimă bună. Aici 
înnoptau saltimbaci şi ghicitori ambulanți, comedianţi decăzuţi, 
cerşetori şi scholari - oameni care călătoreau din oraş în oraş, 
ca să-şi arate cunoştinţele, şi într-un fel sau altul să câştige 
câţiva soldi pentru viaţa lor mizerabilă. Chiar şi marinari, care 
dezertează de pe corăbii străine stăteau uneori ascunşi aici 
pentru câteva nopţi. Dar aceştia erau, în general, oaspeţii cei 
mai nevinovaţi, ei îşi câştigau viaţa cu mijloace oneste, 
bineînţeles se găseau printre ei şi din aceia care nu se sfiau să 
dea o lovitură într-o pungă bine garnisită şi erau gata, pentru 
câţiva arginţi, să ducă la îndeplinire cele mai criminale 
însărcinări. 

Mai găseai acolo şi un anumit gen de haimanale, numiţi Bulis, 
care-şi făcuseră din tavernă locul preferat de întâlnire. Stăteau 
în serviciul unor persoane suspuse, care se îngrijeau de 
întreţinerea lor, şi cărora le plăteau prin serviciile ce le aduceau. 
Luptele secrete pentru putere a familiilor nobile erau duse cu 
orice mijloace. Un semn din partea stăpânilor lor era suficient să 
pună pe Bulis în mişcare. 

Zbirii priveau la cele ce se întâmplau în tavernă, de cele mai 
multe ori, cu indiferenţă, doar ştiau şi ei că mai marii lor nu ar fi 
fost de acord dacă şi-ar fi luat prea în serios meseria. 

Dar ospătăria avea şi clienţi demni de cinste, de care 
ospătarul bondoc şi ţeapăn, era foarte mândru. Aşa, din timp în 
timp, apărea onorabilul scrib, de la Arsenal, Luigi Farino, ca să 
bea câte un păhărel de vin, sau ca să ducă cu ospătarul, în 
odăiţa din fund, câte-o conversaţie. Chiar alaltăieri fusese în 
tavernă. Fireşte n-a stat mult, n-a băut nici măcar un pahar de 
vin, a schimbat doar cu ospătarul câteva cuvinte, străduindu-se, 
vizibil, să nu fie văzut de prea multă lume. 

Dangătul Trotteriei amuţi, fără ca Marco să bage de seamă, 
din cauza multiplelor zgomote. Se învăârtea sprinten prin 
învălmăşeala din piaţa de peşte. Negustorii te îmbiau cu strigăte 
puternice: „Frutti di mare” - fructele mării: sepii, octopozi, 
languste, calamaretti, enorme grămezi de raci, cu peşti mari şi 
mici, de forme ciudate. Mirosea a mare şi mlaştină, şi a plante 
de apă; câinii scotoceau prin murdăria din spatele gheretelor; 
servitoarele, care făceau cumpărături pentru stăpânii lor, se 


târguiau cu negustorii; doi călugări franciscani, fără să privească 
nici în dreapta nici în stânga, treceau prin învălmăşeală în 
asprele lor rase cafenii, cu picioarele goale în sandalele sure de 
praful străzilor şi uliţelor. 

Marco fu fericit când ajunse, trecând peste Ponti della Paglia 
şi pe lângă catării şi caii membrilor marelui sfat, în Piazzetta. 
Simţi brusc că-i este foame şi-şi cumpără, de la un negustor de 
castane prăjite, fructele gustoase şi bine rumenite. 

Nu departe, pe canalul San Marco erau câteva corăbii care 
aşteptau fluxul ca să poată ieşi, din canal, în mare. Pe catargele 
lor fluturau mândrele pavilioane cu leul ce avea obrazul blând al 
Sf. Marco. Ca un sicriu roşu, în mijlocul lor, era galera 
criminalilor, închisoarea celor ce se aflau în serviciul maritim al 
Republicii Venețiene. 

Vântul adia proaspăt şi umfla pânzele cenuşii, cafenii şi 
galbene ale bărcilor pescarilor, vameşilor şi zbirilor. 

Marco era, cu totul, scufundat în priveliştea vieţii ce se 
desfăşura pe apă. Pânzele se zbăteau ca aripile păsărilor, peste 
apa încreţită în valurile strălucind în culori şterse. O voce 
tremurătoare îi ajunse până la ureche: „Sunt un om sărman şi 
bătrân, o Domnule, dă-mi o pomană. Încă n-am mâncat nimic, o 
nobile domn. Dă-mi ceva ca să nu mor de foame! Zdrenţărosul 
cerşetor îşi întinse rugător şi pofticios mâinile. Marco îi dădu 
castanele rămase şi culese o mie de mulţumiri şi binecuvântări 
care-i proroceau o viaţă lungă şi o intrare sigură în paradis. 

Nu mai exista alt oraş la fel ca Veneţia. Marco, care încă nu 
fusese mai departe de Fusino, Mestre şi Padua simţea adânc, în 
sinea lui, că Veneţia este ceva unic, ceva minunai, o perlă între 
oraşe cu lumini aurii şi puternice şi cu umbre posomorâte şi 
amenințătoare, iubită şi temută, un oraş puternic, harnic, 
nemaipomenit de bogat şi nemaipomenit de sărac, pe care 
marea îl rodea cum roade castorul un trunchi de copac; pe care 
marea îl servea ca un diavol ce revărsa asupra lui aur şi 
marmoră, aramă şi strălucire şi care, totuşi, în acelaşi timp, îşi 
freacă rânjind mâinile, pentru că ştie că toată bogăţia clădită pe 
sute de mii de trunchiuri de stejar şi bazată pe puternice bolți şi 
scrinuri secrete, sculptate din lemn scump şi din fildeş, într-o zi 
va cădea pradă apei necontenit la lucru. Dar astăzi Veneţia 
trăia, înflorea ca un tânăr ce se apropie de vârsta bărbăţiei; era 
înzestrată cu cele mai bogate daruri ale naturii, clocotind de 


viaţă, strălucind ca o minune de frumuseţe. 

Trei mauri, servitori ai tânărului Messer Morosino, trecură pe 
lângă Marco. Liorelele, pe care le purtau, erau la fel de bogate şi 
multicolore ca mozaicurile din biserica San Marco sau din Palatul 
Dogilor. Cerşetorul, de la care primise Marco scrisoare cu o zi 
înainte, fusese îmbrăcat în zdrenţe întreţesute cu fire de aur şi 
argint, sărac şi pestriţ ca viaţa de pe străzi, canale şi pieţe. 

Paolo, servitorul credincios al lui Marco, îşi urmărea 
neobservat stăpânul. Se ascunsese sub arcadele palatului 
dogilor şi observa cum tânărul stăpân privea peste ape şi nu 
reuşea să se despartă de priveliştea ce i-o înfăţişau corăbiile. 
Atenţia lui Paolo fu distrasă, tocmai când Marco plecă, de un 
copil, care trecu în goană pe lângă el. Nu cumva ăsta era 
Giovanni, prietenul lui Maro, din Muranos. 

„Giovanni, strigă Paolo mirat... Giovanni, încotro aşa grăbit?” 

Copilul se opri. Când îl văzu pe Paolo se repezi la el şi-i spuse 
agitat: „Ce bine că te întâlnesc Paolo”. Găfâia şi trebui mai întâi 
să-şi recapete suflul, ca să poată vorbi mai departe. 

„Paolo, bunul meu Paolo, trebuie neapărat să vorbesc cu 
Marco. Spune-mi unde e Marco? Am fost acasă la el şi Maria mi- 
a spus c-a plecat. Inţelege, Paolo, trebuie să vorbesc imediat cu 
Marco. Nu ştii ce s-a întâmplat?” 

Paolo îşi trecu braţul în jurul lui Giovanni:” Dar ce s-a 
întâmplat? De ce eşti aşa de agitat? Uite, acolo este prietenul 
tău Marco. Nu trebuie să bage de seamă că-l urmăresc...” 

Dar când Paolo arătă spre locul unde se afla Marco cu câteva 
clipe mai înainte, observă că acesta era gol. 

„Unde poate fi, Giovanni? Întrebă el nedumerit. 

„Acolo, coteşte spre piaţa de ierburi. Vino, Paolo!” 

Se grăbiră prin învălmăşeala de negustori, cerşetori ţi boţi de 
buzunare pe Piazzetta, nelăsându-se împiedicaţi de niciun 
obstacol. Giovanni se strecură grăbit înainte şi observă cum 
prietenul coti într-o străduţă îngustă şi întunecoasă. Unde vroia 
oare să meargă? Giovanni şi Paolo se priviră întrebător. Avură 
dintr-o dată neliniştitorul sentiment că un pericol iminent ÎI 
ameninţă pe Marco. Giovanni uită de ce fugise ca urmărit de 
diavoli de la Murano spre Rialtor. 

Când ajunseră în cele din urmă la intrarea ulicioarei, îl văzură, 
spre marea lor uşurare, pe Marco plimbându-se domol în sus şi 
în jos, ca şi când ar fi aşteptat pe cineva. 


Aerul între cele două şiruri de case sărăcăcioase acoperite cu 
paie mirosea a apă stătută şi a gunoi, ce stăteau în grămezi în 
faţa intrărilor caselor de pe partea stângă. In afară de Marco nu 
se zărea suflet de om. La capătul ulicioarei se afla o casă de 
piatră acoperită cu paie, ce putea fi recunoscută că e o tavernă, 
prin şarpele din fier forjat ce-i servea de emblemă. 

„Eu rămân aici”, zise Paolo în şoaptă. „Stăpânul nu trebuie să 
ştie că l-am urmărit”. 

Clopotele bătură ora nouă. 

Un bărbat vânjos, de statură mijlocie, ieşi din tavernă, se uită 
liniştit în toate direcţiile şi înaintă cu paşi furişaţi spre Marco. 

Ospătarul îşi scoase capul pe uşă, dar şi-l retrase imediat. 

„Vino fiule”, zise el către un beţiv care voia să iasă pe uşă pe 
lângă el, „afară nu se întâmplă nimic”. Cu mâinile-i puternice îl 
prinse de amândouă braţele şi-l duse ca pe o păpuşă înapoi, în 
crâşma cu aspect de pivnita. 

„ezi fiule, mai capeţi un vinişor”. 

Cei patru cheflii, ce şedeau la masa de lângă butoi, se certau 
aşa de aprins la jocul cu zaruri, încât niciunul nu observă 
incidentul, mai ales că beţivul era mulţumit că zgârcitul ospătar 
l-a invitat să mai bea. „Marco, Marco! Strigă Giovanni. Fugi cu 
salturi repezi spre prietenul său. 

Bărbatul îşi încetini paşii. „Drace! Scrâşni el „ce caută aici 
cocoşatul ăsta”. Mâna lui cuprinse pumnalul din buzunar. 

„Giannina a dispărut, Marco!”, zise Giovanni. „A plecat de ieri. 
Nimeni nu ştie ce i s-a întâmplat”. 

„A dispărut Giannina?” întrebă Marco mirat. 

„Dă-te la o parte din drum, broască cocoşată!” strigă omul 
aflat lângă cei doi băieţi, şi-l împinse pe Giovanni de piept, aşa 
că acesta zbură până în zidul casei. 

Marco stătea ca paralizat pe loc şi-l privea pe Giovanni care 
căzu lângă casă, cu obrazul schimonosit de durere. Giannina 
dispăruse? Vorbele astea îl zăpăciseră. 

În mâna omului luci un pumnal. 

„Marco!” strigă Giovanni, se catapultă cu picioarele din zid. 
Ca o pisică sări în spatele omului trăgându-l cu putere de păr, 
înapoi. În felul acesta Marco se putu feri de lovitura de pumnal. 
Omul căzu pe burtă şi-l scutură cu putere pe Giovanni din spate 
şi sări din nou în picioare. 

„Câine spurcat” scrâşni Paolo, la numai câţiva paşi distanţă. 


Strigătul lui Giovanni îl adusese la faţa locului. 

Omul îşi scăpă pumnalul, fugi ca gonit de diavol prin străduţă 
şi dispăru după un colţ. Paolo îl urmărea. 

„Vino”, zise Giovanni. „Trebuie să dispari repede de aici”. 

Îl trase pe Marco, care stătea nehotărât, de braţ. 

Paolo n-are nevoie de noi acum” zise el, „termină el singur cu 
criminalul. Tu trebuie să dispari de aici, Marco.” _ 

Giovanni ridică pumnalul şi-şi trase prietenul după el. In 
apropierea pieţei de plante medicinale stătură pe loc ca să-l 
aştepte pe Paolo. Vederea atâtor oameni îi liniştea. Marco părea 
abia acum că se trezeşte din amorţire. 

„Ce noroc că ai venit, Giovanni”, şi se înfioră amintindu-şi 
obrazul schimonosit al bărbatului ce se repezise la el cu 
pumnalul ridicat. Dacă totul s-ar fi sfârşit, n-ar mai fi mers 
niciodată la Murano, niciodată n-ar mai fi putut vedea marea 
care-l chema strălucind în toate culorile cerului. Ţeapăn şi 
însângerat i-ar fi zăcut trupul în murdăria uliţei. Giovanni, 
prietenul său l-a salvat, ca printr-o minune a apărut tocmai la 
timp. 

„Giovanni”, zise Marco, „ca o săgeată i-ai sărit în gât, într- 
adevăr ca o săgeată!” 

Ochii lui Giovanni se întunecară. Părea să nu fi auzit cuvintele 
prietenului. „Broască cocoşată”, spusese criminalul. Brusc îşi 
scoase pumnalul din buzunar. g 

„Dar ce e cu Giannina”? Întrebă Marco. Îşi puse mâna pe 
umărul prietenului. „Spune, Giovanni, ce-ai povestit tu despre 
Giannina?” 

Giovanni îl privi absent. Brusc simţi cum creşte în el spaima 
pentru Paolo. „Trebuie să-l ajutăm pe Paolo!” zise. „Repede, 
Marco!” 

Fugiră înapoi. Dar când voiau să cotească pe lângă tavernă, 
Paolo le venea deja înainte. Răsufla repede, obrazul îi strălucea 
de sudoare. 

„A dispărut ticălosul”, zise gâfâind.” Nu l-am mai văzut. A 
fugit ca un diavol. Haideţi să dispărem de-aici. Veniţi!” 

„Bine că eşti iarăşi aici, Paolo”, zise Marco, şi-şi îmbrăţişă 
servitorul, puternic şi lat în umeri. 

” Am tras o spaimă de moarte când nenorocitul a sărit pe 
dumneata”, Paolo îşi şterse sudoarea de pe frunte. 

Giovanni îşi pipăi cu grijă braţul drept cu care se lovise de 


casă. 

„Te doare?” întrebă Marco îngrijorat. 

Giovanni dădu din cap că nu. Se aşezară pe o bancă de 
piatră. Pe chei hamalii încărcau corăbiile. Cărau, în lung şir, lăzi 
de Lemn încărcate cu mărfuri, cu sticlă de Veneţia şi saci cu 
sare, peste pasarela care se clătina. Un scrib nota, serios, 
fiecare bucată, înainte ca ea să dispară în magazia corabiei. În 
spatele catargelor cu pânzele ridicate se puteau vedea casele, 
bisericile şi grădinile din San Giorgio. Pe cer plutea un munte de 
nori albi. Pe trunchiurile de stejar, ce indicau drumul spre 
canalul San Giorgio, se odihneau pescăruşi albi. 

„Asta e scrisoarea care v-a chemat în acest loc rău famat? 
Întrebă Paolo. „Ciudat!” Ţinea scrisoarea în mâinile lui mari şi 
examina gânditor literele scrise îngrijit. Marco citise textul şi le-a 
povestit cum a ajuns scrisoarea în mâna lui. Dar acum toate 
acestea îşi pierduseră importanţa: groaznica ştire că Giannina 
dispăruse, le prindea toată atenţia. Întâmplarea din strâmta 
ulicioară pălea, ca şi când s-ar fi întâmplat cu săptămâni în 
urmă. 

„Trebuie s-o căutăm”, zise Marco. „Imediat!” 

„Dar unde oare ar putea să fie? Intrebă Paolo şi-i privi 
nedumerit pe amândoi. 


URSUL DRESAT 


De câteva zile nu mai căzuse strop de ploaie. Şoseaua spre 
Padua se întindea pustie în lumina puternică a soarelui. O 
trăsură trasă de doi cai de rasă, din grajdurile Dogelui, ridicau 
nori de praf, ce se despărţeau în dreapta şi stânga şoselei și- 
apoi cădeau pe iarbă. ` 

Pe o movilă, aproape de drum, era o mică capelă. In fața 
intrării din fier forjat şedea Giannina şi privea cu ochi stinşi după 
trăsură. Praful o învălui, îi intră în nas şi în urechi, i se aşeză pe 
părul ce-i cădea în neorânduială pe obraz, îi pişcă ochii. 

Dormise peste noapte într-un stog de fân. Se trezise 
dimineaţa târziu, cam ameţită, şi se spălase într-un pârâiaş. 
Apoi, o luase mai departe. Câteva ţărănoi, ce greblau iarbă, i-au 
dat vin, pâine şi brânză, de capră, şi ar fi vrut să ştie de ce 
merge fetiţa pe şosea aşa singură şi fără să fie îmbrăcată de 
călătorie. Ea le spuse că merge la Padova la unchiul său şi nu 
trădă faptul că fugise. 


Nu se va mai întoarce niciodată la Messer Celsi. Giannina se 
rezemă de pietrele fierbinţi ale capelei şi-şi şterse praful din 
ochi. Era obosită şi s-ar fi culcat, puţin, la umbră, dar trebuia să 
meargă mai departe, pentru că-şi propusese să ceară adăpost 
într-un sat aproape de Padua, iar în dimineaţa următoare să 
meargă în oraş. 

O căruţă, trasă de doi boi, trecu încet pe alături. Țăranul 
şedea pe scânduri, şi-şi lăsase picioarele să-i atârne şi privea în 
gol. In depărtare se vedeau casele unui sat. Chiparoşii tăcuţi şi 
întunecaţi îi amintiră Gianninei de cimitirul de la San Michele. 
Simţi furişându-se în inimă o durere ascuţită, care apoi îi 
cuprinse tot corpul. Inchise ochii şi se lăsă pradă durerii. Se 
ridică ca în somn şi se întinse în umbra zidului. Voia să doarmă 
puţin şi să uite de toate mâhnirile. In curând respira adânc şi 
regulat. Nimic din aspectul ei exterior nu trăda neliniştitoarele 
vise ce puseseră stăpânire pe ea. 

Işi culcase capul pe braţul drept, părul ei negru îi acoperea 
faţa, iar picioarele-i bronzate treceau de umbra zidului, şi erau 
încălzite de soare. Ă 

Giannina visează. Il aude cântând pe Giovanni. Fluxul a 
acoperit treptele vilei şi se ridică mereu. Cerul este acoperit cu 
nori ameninţători ce se fugăresc. O furtună biciuieşte apa, ce Îi 
ajunge lui Giovanni până la genunchi, jur-împrejur e numai apă, 
ploaia cade deasă. Dar mai puternic decât urletul furtunii şi a 
vântului, răsună vocea lui Giovanni. Pe Giannina o cuprinde o 
neţărmurită frică. „Apa! Giovanni! Nu-şi mai poate vedea 
prietenul, valurile se închid peste el... „Uite. Giannina, îţi 
dăruiesc o oglindă de argint curat. Ai visat. Doar soarele 
străluceşte Giannina - nu vezi ce strălucitor e? ... Cât de mari 
sunt ochii mei Papa?” îngrozită scoate un țipăt. Vede în oglindă 
obrazul schimonosit de mânie al lui Messer Celsi, el îşi dă înapoi, 
cu un gest brusc, meşa de pe frunte şi strigă: „Ce-ai făcut hoaţo, 
cu claponaşul meu? Casa arde. Ajutor, casa arde”. Giannina 
vrea să arunce oglinda, dar nu-şi mai poate mişca braţele. 
Degetele lui Messer Celsi o prind de gât şi încep să strângă... 

Pe şosea se apropia de capela de piatră o tovărăşie ciudată: 
un bătrân voinic, cu un obraz ridat şi cu o barbă neagră 
amestecată cu fire argintii. Era sărăcăcios îmbrăcat şi purta o 
pălărie galbenă cu o foarte frumoasă pană. Obrazul lui semeţ de 
ţigan, cu nasul coroiat trăda faptul că nu era italian de origine. 


Pe umăr avea o mică maimuţică, îmbrăcată cu nişte pantalonaşi 
roşii de catifea şi o jachetă galbenă. Când voi să se întindă după 
un fluture, ce zbura pe aproape, ca cât pe aici să cadă, dar în 
ultima clipă se agăţă iar, de gâtul stăpânului ei. 

„Nu face prostii, Pippino” zise bătrânul. Se opri şi-şi dădu 
pălăria pe ceafă. 

„Ei, Herkules, mai poţi merge?” întrebă întorcându-se.” Cald 
astăzi, bătrâne prieten, ai? Aşteaptă încă puţin, acolo la capelă 
poposim.” 

Herkules, un urs cafeniu, cu ochi trişti şi de înălţimea unui om, 
dădu din capul lui mare, ca şi când ar fi înţeles vorbele 
stăpânului său. 

Bătrânul prinse din nou oiştea căruţei, care mai mult semăna 
cu o colivie pe roate, şi trase de frânghie ca să silească ursul sa 
meargă mai departe. Herkules păşea obosit pe lângă el. Lacătul 
de pe zăbrelele groase ale înaltei cutii bocănea, iar Pippino 
caută, cu degete pricepute, un purece. 

Doi studenţi, în drum spre universitatea din Padua, î strigară 
bătrânului câteva glume şi-i atraseră atenţia că a fi timpul să-i 
schimbe lui Pippino pantalonii. Se udase, uitând de el, în zelul lui 
de-a prinde pureci. Făcu o mutră nenorocită când stăpânul său îl 
certă, şi nu ştia, de ruşine, încotro să se mai uite. 

Lângă capelă, caravana se opri. 

„Aşa Herkules, acuma îţi dau puţin drumul. Rămâi frumos aici 
în apropiere, imediat îţi dau ceva de mâncare. Şi ţie, frăţiorul, 
să-ţi scoatem întâi pantalonii. Tu rămâi legat că, altfel, o ştergi”. 
_ Pippino zburda de fericire, c-a scăpat de incomodele lui haine. 
In timp ce bătrânul deschidea colivia, ca să scoată de mâncare, 
Herkules fugi în jurul capelei şi rămase pe loc mirat în faţa fetiţei 
adormite. 

Ursul abia împlinise un an când ajunsese în mâna omului. Nu 
mai ştia nimic de înalții munţi Carpaţi cu pădurile lor tăcute şi 
întunecate, care odinioară fuseseră patria lui. Atât cât putea să 
se gândească în urmă fusese mereu înconjurat de oameni, care- 
i cereau să se rotească pe două picioare, în cele mai ciudate 
mişcări, după tactul bătut de o mică tobă. 

Herkules se obişnuise cu faptul că trebuia cu un inel petrecut 
prin nas, să călătorească din ţară în ţară şi să danseze. Era 
fericit că găsise în bătrânul ţigan un stăpân, care nu se purta 
prea rău cu el. 


Oamenii din bazarele orientului, sau de la târgurile sau 
messele Spaniei, Franţei, Germaniei şi Italiei, fuseseră adesea 
buni cu el, atunci când, după obositorul dans al necruţătoarei 
tamburine, nu mai putea. Herkules, în lunga lui viaţă, ajunsese 
la concluzia că cel mai bine e să îndeplineşti toate dorinţele 
oamenilor. 

Îşi aducea aminte de întâmplarea din portul Alexandria. 
Atunci aparţinea unui arab tânăr şi iute la mânie, care nu se 
gândea la altceva decât să câştige mai mulţi bani şi-l făcea să 
danseze de dimineaţa până seara. Intr-o după-masă, trebui să-şi 
arate priceperea într-o piaţă publică înconjurat de spectatori 
beţi şi zgomotoşi: era atât de vlăguit, încât abia putea şi se 
ridice în picioare. Soarele strălucea nemilos de fierbinte. Il 
făceau să se ridice după bătaia tamburinei şi clinchetul 
clopoţeilor şi-l obligau să se legene şi să se rotească în dans. 
Chiar şi catărilor şi cămilelor, ce se aflau în celălalt capăt al 
pieţii, le era milă de el şi scoteau răgete tânguitoare. Dar 
oamenii voiau să le îndeplinească vrerea. Stăpânul lui trăgea 
aşa de tare de inelul din nas încât el, de durere, se ridica. 

Negustorii îşi lăsau din ochi covoarele, fructele, şiragurile de 
mărgele, oalele şi armele bine ascuţite ca să vadă spectacolul. 
Unii îi înjurau cruzimea, alţii însă, indiferenți la durerile 
animalului, îl înfuriau mai mult pe stăpânul ursului prin strigăte 
aţâţătoare. El îl izbea pe Herkules cu lovituri de picior; când nici 
acest lucru nu mai ajută îşi scoase cuțitul şi împunse ursul de 
patru ori în coaste. Sângele curgea peste blana cafenie şi 
murdară. „Joacă ursul, dracului”, strigă arabul lovind sălbatic în 
tamburină. 

„În curând o să danseze!” strigă un privitor, beat, râzând şi 
lovindu-şi coapsele. 

Herkules nu mai simţi nicio durere când se ridică şi când, cu o 
singură lovitură de labă, îşi dobori călăul. Tamburina zbură în 
mulţimea privitorilor, care îngrozită se dădu la o parte. Herkules 
îşi pierduse orice stăpânire de sine: fugea după oamenii care 
urlau; dărâmă o baracă de lemn cu olărie zăpăci şi încurcă 
catârii şi cămilele, fugi prin ulițele pustii de oameni şi găsi, 
condus de steaua lui bună, ieşirea din oraș. 

Herkules ştia că e în joc viaţa lui, pentru asta îşi dădea şi 
silinţa să scape din apropierea oamenilor. Intr-o pădurice se 
culcă şi-şi petrecu noaptea. Zile întregi rătăci prin ţară. Găsea 


Y AA 


doar puţină hrană, şi, astfel, se hotări în cele din urmă şi caute 
din nou oamenii. Merse şi intră în satul cel mai apropiat, care 
era alcătuit doar din câteva case. S-a lăsat cuminte prins şi 
închis într-un grajd. Era aşa de prăpădit că dormi aproape două 
zile şi două nopţi. Între timp înghiţea tot ce i se turna în troacă. 

Intâmplarea a vrut ca tocmai în acest timp, bătrânul ţigan cu 
Zuzika, nepoţica lui de opt ani, şi cu maimuţica să treacă prin 
sat. Venea de la Cairo şi era în drum spre lerusalim Cumpără 
ursul cu puţini bani, şi-l luă cu el în lungile lui călătorii prin lume. 

Acum viaţa devenise mai frumoasă pentru Herkules. Mica 
Zuzika iubea ursul blajin şi se îngrijea să fie bine îngrijit şi-i 
dădea pe ascuns din dulciurile pe care le primea, uneori, ca 
pomană când cerşea. Herkules deveni prietenul ei şi tovarăşul ei 
de joacă. 

Din păcate timpul acesta luminos ţinu doar câţiva ani. S-a 
întâmplat în Damasc, când Zuzika trezi interesul a doi negustori 
de sclavi. Ei îi oferiră bătrânului o sumă mare pentru 
posibilităţile lui şi-i promiseră, cu multe vorbe frumoase, că 
fetiţa va fi vândută unui domn bogat care se va purta cu ea ca şi 
cu o prinţesă. Zuzika era de 12 ani şi de o deosebiți frumuseţe. 
Timpurile erau grele şi bătrânul ştia că într-o zi tot va trebui s-o 
dea. S-a gândit mult, în cele din urmă şi-a dat consimţământul. 

Trist, şi-a luat rămas bun de la Zuzika şi a plecat cu Herkules 
şi Pippino mai departe. Se mângâia cu faptul că pentru Zuzika s- 
a sfârşit cu nenorocita viaţă nomadă, sigur că, acum, îi mergea 
mai bine. Cei doi negustori se juraseră cu o mie de jurăminte şi-l 
luaseră martor pe Allah la jurămintele lor. 

Ţiganul nu băgă de seamă nimic la despărţire, pentru că 
Zuzika era foarte mandră şi ştia să-şi ascundă durerea. 

Acum când Herkules zări în umbra capelei fetița culcată, simţi 
un ciudat sentiment de bucurie şi veselie, care-i şterse toată 
oboseala. | se părea că aude sunetul unei voci cunoscute. 
Mormăind prietenos îşi aplecă încet capul peste obrazul 
Gianninei şi-l mirosi cu botul lui umed. 

„Ce ai păţit, Herkules?”, întrebă bătrânul. 

Giannina, trezită în mod atât de neaşteptat din somnul ei. 
Deschise ochii şi privi cu mirate figura cafenie şi flocoasă. In 
primul moment crezu că mai visează, dar când Herkules se 
ridică în toată înălţimea lui şi ascultând un impuls interior făcu 
neîndemânatice mişcări de dans, când văzu iarba, florile şi 


aerul, când ajunse la ureche o convorbire a unor oameni, care 
treceau pe şosea, ştiu că nu mai doarme. In mod foarte ciudat 
nu simţea nicio frică faţă de enormul animal; mai mult, era 
înveselită de mişcările lui. 

„Herkules ce s-a întâmplat cu tine? Dansezi fără să ţi-o fi 
cerut?” Bătrânul stătea lângă capelă dând din cap. Apoi o găsi 
pe Giannina, care îşi ridica părul de pe obraz. 

„Adică aşa, Herkules”, strigă bătrânul, „faci pe cavalerul 
distins. Dar acum vino încoace, mâncarea te aşteaptă. Şi tu 
mica mea floare”, se adresă el Gianninei, „dormi aici. Singură 
singurică, în toiul zilei, şi nu ţi-e frică deloc de Herkules al meu? 
Nici nu trebuie să-ţi fie frică, Herkules iubeşte fetiţele”. 

Se aşeză lângă Giannina în iarbă. Herkules adulmecă aerul şi 
dispăru după colt, unde-i aştepta mâncarea. 

„Da, da”, povestea bătrânul ţigan, „Herkules este un animal 
inteligent. Zuzika mea îl iubea ca pe un frate. Era frumoasă ca 
un mac în mijlocul unui lan de grâu auriu.” Bătrânul privi în gol, 
îngândurat. 

„Aţi avut o fetiță? Întrebă curioasă Giannina. „Dar unde e?” 

„Ah, fetiţa mea dac-aş putea să-ţi povestesc. Asta e o poveste 
tristă. De când Zuzika nu mai e cu noi, norocul ne-a părăsit”. 
Ţiganul o privi dintr-o parte c-o fugară aruncătura de ochi. 

„Povesteşte-mi totul, bunicuţule”, se rugă Giannina, uitând 
grijile în ceea ce privea soarta ei. 

„Zuzika a fost o mică vrăjitoare, când bătea în tamburină şi-şi 
mişca şoldurile, toţi cei ce cădeau în vraja ei erau posedaţi de 
plăcerea dansului. Aşa era mica mea Zuzika. Cei mai răi la inimă 
deschideau pungile, când se ducea să încaseze. Nu trebuia să 
zică decât un cuvânt, ca Herkules să înceapă să danseze. Chiar 
atunci când era obosit se ridica şi se răsucea ascultător Eu 
trebuie să mă cert cu el, de multe ori până când se hotărăşte să 
danseze, dar pe Zuzika o asculta după un cuvânt.” 

Giannina, încă mişcată de povestea micei ţigăncuşe, avu 
care, din când în când, arunca câte o privire fetiţei, ca şi când ar 
fi vrut să aprecieze dacă cuvintele lui aveau sau nu efectul dorit. 

„Într-o zi a venit un domn bogat şi nobil, îmbrăcat ca un 
sultan în haine de mătase, ca boierii şi o văzu pe mica mea 
Zuzika, dansând. Rămase pe loc şi o privi ca vrăjit. Oh! Fetişoara 
mea, dacă ai fi văzut-o pe Zuzika! Era frumoasă cu rochiţa ei 
roşie ca o prinţesă din basme. Domnul ne-a dat un ban de aur şi 


a mângâiat-o prietenos pe Zuzika pe obraji. Apoi m-a luat 
deoparte şi mi-a oferit cinci sute de ducați buni, de aur, pentru 
mica mea Zuzika...” i 

„Dur nu cumva aţi fost de acord? Intrebă Giannina abia 
îndrăznind să respire. 

„Nici pentru o mie de ducați n-aş fi dat-o”, răspunse bătrânul. 
„Dar tu ştii cum e când un nobil domn îşi pune ceva în cap. Intr- 
o zi, Zuzika mea plecă să aducă de mâncare şi apă pentru 
Herkules şi Pippino, şi nu se mai întoarse. Am căutat-o, am fost 
cel puţin de zece ori la cadiu, l-am denunţat pe bogatul domn, 
până în cele din urmă m-au izgonit din oraş. Puteam să fiu 
fericit, că nu mi-a dat cincizeci de lovituri de baston. Cine mai 
întreabă în lume de o sărmană ţigăncuşă orfană?” 

Bătrânul privea trist în faţa lui. El povestise povestea de vreo 
mie de ori şi mereu o împodobea cu noi amănunte, până când la 
sfârşit o credea şi el, credea că toate s-au întâmplat aşa cum le 
povestea el. 

„Dar ce faci tu, aşa, singură pe şosea, floricica mea? O privi 
cu o privire vicleană şi şireată. „Îmi face impresia că ai 
necazuri?” 

Giannina asculta vocea adormitoare a bătrânului ţigan nevoie 
de câteva minute până când se regăsi iarăşi în realitate. Un 
sentiment neplăcut o punea în gardă, să nu povestească 
bătrânului despre soarta ei, dar ursul se întoarse şi-i mirosi 
prietenos braţul aşa ca şi când ar fi poftit-o să-l mângâie. Il 
mângâie pe blana-i cafenie şi se bucură auzindu-l mormăitul 
mulţumit. 

„Eşti o fată bună”, zise bătrânul. „Mergi acum la părinţii tăi?” 

Giannina îşi ascunse capul în blana lui Herkules. „Dar nu pot 
merge acasă”, suspină ca uitând orice prevedere. „Nu, nu! 
Niciodată n-am să mă mai întorc acasă!” 

„Aşa, aşa! Mi-am închipuit eu că ai necazuri, floricica mea. 
Eşti frumoasă ca Zuzika mea. Dar nu mai plânge. Uite, e aici şi 
Pippino!” 

Luă fetita de mână şi o duse la căruță. „Asta este toată 
familia noastră. Trebuie să ai grijă de Pippino. Odată-ți sare în 
cap şi-ţi ciufuleşte părul. Are şi pureci, ca nisipul mării, dar dacă- 
i dai tu de mâncare câteva zile, se îmblânzeşte cu totul. 

Herkules se ţine după tine ca un căţel ascultător... Şi-acum, 
şezi, fiica mea şi povesteşte-mi de ce nu te poţi întoarce acasă. 


Bătrânul Ferco poate găseşte o soluţie...” 

Paolo avea mustrări de conştiinţă, că plecase cu cei doi băieţi 
fără s-o fi anunţat pe mama lui Marco, dar acum era prea târziu: 
se găseau pe drumul spre Aquilea. Un pescar, din Mestre, le 
spusese că o fetiţă, care după descrierea făcută ar fi putut fi 
Giannina, ar fi mers în direcţia asta. 

Cei trei erau descurajaţi. În faţa lor se întindea o nesfârşită 
şosea cu nenumărate încrucişări de drumuri, cu poduri ce 
treceau peste pâraie şi fluvii: ducea prin sate şi oraşe, trecea 
înainte printre case, se încolăcea ca un şarpe peste înălţimi şi 
peste munţi, şi n-avea nici început nici sfârşit. Roatele 
convoaielor greu încărcate ale neguţătorilor scârţâiau trecând 
prin urmele tăiate de alte căruţe în şosea, păzite de mercenari 
înarmaţi cu halebarde şi arbolete. Dinspre comitatul Tirol, din 
arhiepiscopatul Salzburg, din principatele din Karintia şi 
Steiermark, de pretutindeni, cu cele mai fine ramificații, şoseaua 
se întindea ca o pânză de păianjen peste păduri, ogoare, munţi, 
păşuni, fluvii şi case, şi toate prăfuitele drumuri păreau să ducă 
la Veneţia şi de acolo prin canalele ei, care se terminau în mare, 
pe nesigure căi de navigaţie să atingă cele mai îndepărtate 
ţărmuri. 

In faţa unui han adumbrit de doi puternici copaci bătrâni, 
drumeţii se opriră, Marco intră să se intereseze de Giannina. 
Hangiul îi dădu prietenos lămuriri. Din nou era în zadar! Nu 
trecuse pe aici nicio fetiţă. 

„Ar fi trebuit să-l întrebăm pe bătrânul Francesco”, zise 
Giovanni. El ştie multe, din cele ce rămân ascunse altor oameni. 
Dar acum, nu-i aşa, nu putem să ne întoarcem?” 

„Sunt atâtea drumuri, unde ar putea fi mica Giannina?” Paolo 
privi întrebător spre cei doi prieteni. 

„Trebuie s-o găsim chiar dacă ar trebui să mergem până la 
capătul pământului”, răspunse Marco. În secret era însă şi el 
foarte neliniştit pentru mama lui, care nu ar fi putut să 
bănuiască unde dispăruse el, aşa dintr-o dată. 

In dreapta şi în stânga şoselei viile ținutului Friane se căţărau 
pe araci. Se auzeau clopotele de la biserici. Cerul se boltea 
peste ţinut ici şi colo acoperit cu nori albi a căror margini băteau 
în roz. Veneţia cădea spre apus, iar în faţa lor, spre răsărit o 
pădure îşi deschidea poarta şi lăsă să pătrundă în ea şoseaua. 

Ţărani, îmbrăcaţi în pânză albă, munceau încovoiaţi printre 


butucii de vie sau cărau, pe spate, coşuri de lemn pline cu 
pământ. Pe cealaltă parte a drumului o femeie ara miriştea 
rămasă după prima recoltă. După-masa târzie şi fierbinte era 
nemişcată şi tăcută, fără cântece; se apropia seara. 

În jurul călătorilor adia suflul răcoros al pădurii cu miresmele 
ci proaspete şi parfumate. 

O femeie bătrână care culegea crengi uscate fugi în umbra 
adâncă a copacilor, când auzi paşi. Pădurea, pământul cu 
ogoarele şi viile aparţineau ecleziaştilor care pedepseau sever 
cel mai mic furt de lemne. 

„Suntem în a doua zi pe drum”, zise Paolo. „În curând e 
noapte şi nicăieri nici urmă. Haideţi să ne întoarcem, stăpâne. 
Signora nu ştie unde suntem, e bolnavă şi o să se îngrijoreze.” 

„Paolo are dreptate. N-are niciun rost să mergem mai 
departe. Poate ea a plecat tocmai în direcţie opusă şi se 
îndepărtează din ce în ce mai mult de noi. Vino, Marco”, zise 
Giovanni, „ne întoarcem la Veneţia şi vorbim cu părinţii 
Gianninei. Şi-apoi putem pleca din nou...” 

Obrazul lui Marco era încruntat şi cu o expresie de refuz 
întipărită pe el. Nimeni nu trebuia să vadă ce sentimente îl 
animau. Rațiunea îi spunea că ei au dreptate, dar gândul că 
Giannina rătăceşte lipsită de apărare pe şosea şi că probabil nu 
are nici ce să mănânce, nici nu ştie unde o să doarmă, îi gonea 
toate argumentele raţiunii. În inima omului conlocuiesc de- 
avalma multe dorinţe: cad ca nişte mici steluțe în ea şi 
luminează întunericul, apoi se stâng sau mocnesc mai departe, 
ca oarecând să se reaprindă din nou, mai puternic. 

Pădurea atenua zgomotele. Razele de apus ale soarelui abia 
luceau, pătrunzând prin bolta de frunze; muşchiul strălucea sub 
raze în pete verzi sau aurii, iar ferigile arătau ca nişte ciudate 
aripi de păsări răsărite din pământ. 

Poate Giovanni are dreptate, socoti Marco. Dar dacă s-a dus 
spre Padua? Atunci fiecare pas ne îndepărtează de ea. In afară 
de Mestre nu găsiseră nicăieri nicio urmă. Din contră, toate 
pledau pentru faptul că ea n-a luat drumul ăsta. Are vreun rost 
să meargă până la Aquilea sau poate şi mai departe? Şi mama 
ce face acasă? O să o mâhnească mult dispariţia mea. 

În sufletul lui Marco se făcu dintr-o dată o necruțătoare 
lumină. Poate o ameninţă şi pe mama vreun pericol? De ce-au 
vrut să-l omoare? Şi ce însemna misterioasa scrisoare? Cum de- 


a uitat de toate astea. 

A, mama, mama mea, şopti el neauzit. Copacii se înălţau pe 
amândouă laturile şoselei ca nişte uriaşi înspăimântători. Marco 
privea spatele lat al lui Paolo care se mişca în ritmul paşilor, 
alături mergea Giovanni care se muncea să ţină pasul. Brusc se 
opriră şi aşteptară până când Marco fu lângă ei. 

„Dar dacă s-a dus la Padua?”, întrebă Giovanni. 

„Tocmai mă gândeam şi eu la lucrul ăsta”, răspunse ezitând 
Marco. 

„Mama ta o să-şi facă griji pentru tine, Marco, chiar şi tatăl 
meu! Întâi trebuie să ne întoarcem. Ştii, am sentimentul că 
totuşi o vom găsi pe Giannina. Poate că e undeva foarte 
aproape, şi noi am trecut, undeva, pe lângă ea, fără să băgăm 
de seamă...” 

„Imediat se face seară”, zise şi Paolo. 

Marco se împotrivi numai de formă. Când Giovanni şi Paolo, 
făcură cale întoarsă, îi urma. 

Aşa că mergeau din nou spre Veneţia. leşiră din pădure în 
câmpie şi simţiră din nou aerul cald al înserării. Speranţa că o 
vor găsi pe Giannina le grăbea paşii. Speranţa asta deveni dintr- 
o dată aşa de puternică, încât uitară şi de oboseală şi de foame. 
În umbra pădurii căutarea fetiţei li se păruse lipsită de orice 
nădejde, acum însă. În inserarea aurie, credinţa că o vor găsi, 
totuşi, li se întărea. 

Giovanni avea credinţa fermă că prietena lui trebuie să fie 
undeva aproape, simţea asta ca şi când ar fi căpătat de cine ştie 
unde o veste ascunsă. Când zări în depărtare un grup de 
oameni, inima îi bătu în piept ca un ciocan. Erau, după cum se 
dovedi mai târziu, ţărănci ce se întorceau de la câmp, unde 
munciseră pe ogoarele stăpânilor. 

Ca să-şi ascundă, deziluzia, zise cu o voce convinsă: „O găsim 
cu siguranţă. Cred că acum suntem pe drumul bun”. 

Fără să mai aştepte vreun răspuns, fugi mai departe, aşa că 
trebuiră să-şi dea osteneala să-l urmeze. 

Multele încrucişări de drumuri, care înainte cu câteva ore le 
răpeau orice siguranţă, nu-i mai deranjau. In faţa lor se grupau 
casele liniştite ale unui sat, dominat de un castel ce se înălța la 
stânga, pe un deal. Doi câini cu pete albe şi maronii se jucau în 
faţa podului coborât. Privirile călătorilor fură atrase de zidurile 
groase, ce înconjurau clădirile de locuit şi puternicul turn de 


veghe, ce părea a stăpâni ca un pumn ameninţător încântătorul 
peisaj. 

Uitară minute în şir să mai supravegheze şoseaua. Paolo fu 
cel dintâi care se desprinse din a contempla această privelişte, 
dar după aceea fiecare susţinea că el a văzut cel dintâi grupul 
ce venea înspre ei. Această prietenoasă controversă nu mai 
avea nicio importanţă. Fiecare-şi spunea că purta în inimă 
această presimţire, după ce părăsiseră întunecata pădure. 

Paolo fu însă în orice caz primul care strigă: „Ce societatea 
ciudată mai e şi asta? Un bărbat cu pălărie galbenă?” îşi 
adumbri ochii cu palma, pentru că-l orbea soarele. „Şi e şi o 
fetiţă cu el...” 

„Giannina?” întrebă Marco neîncrezător. 

„Giannina!”, strigă Giovanni, fugind către grup. Atunci se 
puseră în mişcare şi Marco şi Paolo, aşa că ajunseră aproape 
deodată lângă Giannina. Ferko, bătrânul ţigan, puse oiştea 
căruciorului pe pământ şi salută domnii, făcând un gest larg cu 
pălăria. Nu se vedea pe obrazul lui cât de neplăcută îi era 
această întâlnire. Avusese seara trecută multă bătaie de cap 
până când o convinsese pe Giannina să plece împreună cu el, şi- 
acum totul părea a fi fost în zadar. 

„Aici eşti, Giannina?! Zise Giovanni. „Te-am căutat, Giannina”. 
Îi era ciudă pe aceste cuvinte obişnuite. Dar ce-ar fi putut să 
spună, ca să poată da expresie tuturor sentimentelor lui? 

„Giovanni, Marco?” strigă fetiţa uimită, ca şi când s-ar fi 
întâlnit cu stafii şi nu cu oameni în carne şi oase, oameni pe 
care-i cunoştea de ani de zile şi care aparţineau micii ei vieţi, ca 
apa în jurul insulei Murano sau ca şi caisul din grădina casei 
părinteşti. 

„Te-am căutat cu toţii, Giannina”, zise şi Marco. „Am întrebat 
pretutindeni de tine, dar nimeni nu te-a văzut. Cum ai putut să 
fugi, fără să ne spui nouă nimic? Bine că te-am întâlnit, 
Giannina, acum mergem repede acasă.” 

Treptat, treptat, aşa cum lumânările sunt stinse de mâna 
omului, se stinse bucuria din inima Gianninei. Înapoi acasă, 
zisese Marco. La Messer Celsi? 

„Vino, Herkules”, zise ţiganul şi deschise colivia. „Poţi să-ţi 
mai dezmorţeşti puţin picioarele. Dansează bătrâne, dansează 
pentru mica noastră Giannina”. 

Puternic şi neliniştitor bătea pumnul în tamburină, clopoţeii 


sunau provocător. 

Herkules dansa. 

Pippino, care trebui să rămână în colivie, zgâlţâia zăbrelele. 

Soarele apunea în vest, late fâşii de lumină aurie treceau 
printre norii cu pete galbene, portocalii şi violete. 

„Hai, Herkules dansează! Dansează pentru mica ta prietenă. 
În curând vei dansa la curţile regilor şi împăraţilor!” Tamburina 
răsuna. 

„Zuzika e iarăşi cu noi. N-o vezi? Dansează, dansează 
Herkules! Părul ei e ca nisipul palid al pustiului, dar când bate 
soarele, e din aur curat!” 

Herkules dansa. Ochii lui trişti o priveau continuu pe Giannina. 
Chiar Marco, Giovanni şi Paolo căzură sub influenţa bătrânului 
vrăjitor. Razele soarelui ardeau peste tot cerul. Blana lui 
Herkules strălucea. Ochii bătrânului ţigan aruncau scântei, 
buzele lui murmurau vorbe ce se transformau apoi în strigăte 
puternice, şi acompaniau ritmul tamburinei într-un mod ciudat, 
aţâţător. 

„Dansează, Herkules. Zuzika e iarăşi aici. Părul ei a devenit 
negru ca noaptea. E tristă! Obrajii ei sunt ca laptele. Obrazul ei 
plânge. Dansează, Herkules! In curând vei dansa în faţa conților 
şi-a fiilor de prinţ”. 

„Termină, bătrâne!”, zise Paolo cu o voce aspră. „Nu înnebuni 
fetiţa, ea se întoarce cu noi!” El îngenunche în faţa Gianninei şi 
o trase spre el. „Priveşte-mă, Giannina. Pipăie-mi muşchii. 
Braţele astea au să te apere. Nimeni nu-ţi va mai putea face 
ceva rău”. 

Tamburina tăcu brusc. Herkules îşi puse picioarele dinainte pe 
pământ, Pippino sărea înnebunit prin cuşcă. 

Un domn cu o doamnă trecură călare peste podul lăsat şi se 
apropiară. „La o parte din drum, ţigane! Strigă domnul. 

Ferko, care stătea în mijlocul drumului, se trase cu o grabnică 
plecăciune înapoi. Doamna şopti câteva cuvinte însoţitorului ei. 
Acesta aprobă din cap. „Du-te, la castel, ţigane, spune că 
stăpânul te-a trimis. Poţi să câştigi câţiva soldi”. 

Ferko se înclină de vreo zece ori şi-şi flutură cu mişcări largi 
pălăria. 

„În cuşcă, Herkules! N-ai auzit? Mergem la castel!” 

„Messer Celsi m-a bătut, m-a călcat în picioare şi m-a lovit cu 
pumnul în obraz”, zise Giannina. „Ce-am făcut?” 


Ochii îi erau întunecaţi de durere şi ură. 

„Nu te mai duci niciodată înapoi la el”. Peste obrazul lui Marco 
trecu un zâmbet luminos.” Am să vorbesc cu mama, Giannina. 
Ea e bolnavă şi are nevoie de îngrijire. Vii la noi, Giannina.”. 

„Nu te mai duci la Messer Celsi”, zise şi Giovanni. „Acum am 
un pumnal, un fulg de pasăre în zbor poţi să-l tai cu el. Uită-te la 
el, Giannina! Chiar că nu trebuie să-ţi mai fie frică de nimic. 
Tatăl tău a fost alb ca varul la faţă când a auzit c-ai fost bătută”, 
povesti el mai departe, după o pauză.” O servitoare care te-a 
văzut când ai fugit din bucătărie, i-a spus. A trântit o oglindă de 
pământ, a călcat-o în picioare. Dacă nu l-ar fi reţinut mama ta, 
fugea atunci la Messer Celsi... Ştii că pe Marco au vrut să-l 
omoare?” 

Giannina se eliberase din braţele lui Paolo. Atâtea impresii noi 
se revărsaseră asupra ei dintr-o dată încât numai ultima frază îi 
rămăsese în memorie. „Au vrut să te omoare pe tine, Marco? E 
adevărat?” 

„Giovanni şi Paolo m-au scăpat”, răspunse Marco. 

„Uite cu acest pumnal vroia să-l omoare pe Marco”. Giovanni 
îi arătă pumnalul. Ea îl luă şi-l puse pe palmă. 

„Tata a zdrobit o oglindă? Intrebă ca fără nicio legătură. 

Herkules veni pentru ultima oară la ea şi-şi frecă botul de 
umărul ei, apoi se lăsă, ascultător, închis în cuşcă. 

„Rămâi cu bine, bunicuţule! Rămâneţi cu bine, Herkules şi 
Pippino, eu nu mai pot veni cu voi”. 

„Rămâi cu bine, floricica mea”, zise bătrânul ţigan. 
„Dumnezeu să-ţi dea sănătate şi bogăţie. Eu plec mai departe s- 
o caut pe Zuzika mea...” 

Luă oiştea de pe pământ şi-i înfăşură frânghia. Roatele se 
puseră, scârţâind, în mişcare. 

Soarele era ca de foc deasupra vârfurilor întunecate ale 
pădurii. 

„Mă gândeam c-am găsit-o deja pe Zuzika”, vorbea bătrânul 
singur. Dar bătrânul Ferko nu mai are noroc...” 

Cuşca se clătina greoi încoace şi încolo. Roatele se învârteau 
în urmele adânci. 

În depărtare lătrau câinii. 


MOARTE ŞI ZARURI 
Adierea nopţii intra prin fereastra deschisă. 


Signora Polo zăcea neliniştită în patul ei şi se uita fix la 
lumânări. Ploua de dis de dimineaţă. Se apropia toamna. Pe 
vremea aceasta Veneţia semăna cu o corabie mare, părăsită pe 
care ici şi colo se legănau lumini tulburi. 

Aerul era umed şi nesănătos, dar bolnava pretindea ca 
ferestrele şi obloanele să rămână deschise. Ungă patul ei atârna 
un şnur de mătase, cu un clopoțel pe care-l putea pune în 
mişcare. Signora Polo îl întrebuința rar. lubea singurătatea. Dar 
se şi temea de ea. Tainica speranţă, că soţul şi cumnatul ei se 
vor întoarce, era mai puternică în aceste ore singuratice ale 
nopţii. Dar mai puternice erau şi îndoielile. De mii şi mii de ori 
îndepărtase gândurile care vroiau să-i insinueze că n-ar mai fi în 
viaţă. Aceste gânduri diabolice, chinuitoare îmbrăcau haina 
raţiunii, cum ar mai putea fi în viaţă, îi şopteau, a plecat de 
paisprezece ani şi n-a dat nici măcar un semn de viaţă. Era doar 
un om îndrăzneţ şi nu-i era frică de pericole. Multe corăbii se 
odihnesc pe fundul mărilor... 

Noaptea îi aducea însă şi amintirea ceasurilor fericite 
petrecute cu Nicolo. Aşa că dorea întunericul, dar o şi îngrozea. 
Obrajii îi deveniseră palizi şi transparenţi. Rumeneala sănătăţii o 
părăsise deja cu mulţi ani înainte. Numai când Marco era cu ea i 
se înviora obrazul; când şedea lângă patul ei, şi când ea îi putea 
povesti despre Andrea Polo da San Felice, bunicul, şi de Nicolo 
Polo, tatăl, retrăia din nou trecutul şi-şi închipuia că totul este 
un fericit prezent. 

„Corpul dumneavoastră nu-i bolnav. Signora”, zisese doctorul. 
„Sufletul dumneavoastră este bolnav şi vă răpeşte orice dorinţă 
de-a trăi”. 

Flăcările pâlpâitoare ale lumânărilor luminau covoarele roşii 
de pe pereţi. Brusc îi reveni spaima, se încorda ca şi când ar fi 
atins o durere fizică, mina se întinse după şnur. Clopotul sună 
sonor în tăcerea casei. Paşi grăbiţi se apropiară şi Giannina intră 
în cameră. _ 

„Ce s-a întâmplat Signora? Intrebă ea. „Ochii dumneavoastră 
strălucesc, aveţi cumva temperatură? Am să chem doctorul”. 

„Nu, nu!” strigă bolnava... „Niciun doctor. Unde este Marco? 
Spune-mi repede, Marco este acasă?” 

In faţa ferestrelor ploaia şi întunericul unduiau ca un zăbralnic 
de doliu. 

Signora fu atât de slăbită după acest efort, încât putea numai 


cu greutate să-şi mişte mâinile pe plapumă. Giannina, cu 
obrazul ei sănătos şi creol se aplecă asupra ei şi zise, 
binevoitoare ca o mică mămică: 

„Marco este acasă, signora, doarme aşa de adânc încât nici 
măcar n-a auzit sunetul clopotului.” 

„Paolo e cu dânsul?” 

„Da, Signora, Paolo doarme în odaia lui aşa cum aţi ordonat”. 

„Ai grijă de el, Giannina”, şopti bolnava. „Marco nu mai 
trebuie să plece niciodată! Auzi! El e ca tatăl său, mi-e teamă că 
într-o zi o să plece pe mare. Urăsc marea!” 

Gândea, înainte, după vorbele rostite: când Nicolo se va 
întoarce, îl voi ruga să ne mutăm din Veneţia pe uscat. Nu mai 
pot vedea apă, ea ademeneşte oamenii şi nu ţi-i mai dă înapoi. 
Peste tot pe malurile mării, atraşi de misterioasa ei putere, au 
apărut colonii şi oraşe. Dar Veneţia e aşezată chiar în mijlocul 
acestei ape perfide. Familiile nu-şi mai aparţin, marea le 
desparte. Pe unul din maluri stă femeia cu copiii şi pe celălalt, 
nevăzut, bărbatul care face negoţ cu aur, diamante, blănuri, piei 
de capră, grâne şi covoare, ambră şi mosc, șoimi de vânătoare 
şi mirodenii. În fiecare an Dogele oferă mării un inel de aur, 
căsătoreşte Veneţia cu marea. Un obicei păgân, diabolic. 

„Mi-e frică, Giannina. Curăţă lumânările, ca să nu se stângă... 
Cei asta cu greutate se ridică puţin. „Clanţa uşii se mişcă, 
Giannina! Marco intră cu paşi uşori. 

„Eu sunt, mama. Nu te simţi bine?” 

Giannina ieşi din cameră. ` 

„Aşează-te fiul meu. Îmi pare bine c-ai venit. Închide 
ferestrele. Vreau să fiu singură cu tine. 

Marco îşi privi uimit mama. Închise ferestrele şi se aşeză pe 
un scaun lângă pat. Chipul mamei era alb ca florile de cireş în 
lumina albăstruie a lunii. Lumina gălbuie cădea pe covoarele 
roşii şi pe sticla pestriță a ferestrelor. Pe masa care se sprijinea 
pe labe de lei sculptate se afla un mic elefant sculptat în fildeş. 
Mobilele erau închise la culoare. 

„Paolo doarme cu tine? Întrebă mama. 

Lui Marco îi fusese frică de întrebarea asta. De când lipsise de 
acasă trei zile, în căutarea Gianninei, credinciosul Paolo dormise 
în camera lui. Cu toate că mama nu ştia nimic despre încercarea 
de asasinat săvârşită asupra lui, frica apăsătoare, în care vedea 
pretutindeni pericole pentru fiul ei, se accentuase ca urmare a 


întâmplărilor din ultima săptămână. 

Astăzi însă Paolo îi ceruse liber fiindcă i se părea c-ar fi găsit o 
urmă. Ce trebuia să-i răspundă mamei? Orice enervare era 
primejdioasă pentru ca doctorul îl rugase să ţină departe de ea 
orice lucru neplăcut sau din calc afară de fericit. Dar totuşi nu 
putea să mintă, când îl întreba: ochii aceştia îndreptaţi neliniştit 
asupra lui nu putea să-i mintă. 

„Trebuie să-ţi iei doctoria, mama. Mâna îţi este aşa de caldă” 


„Paolo doarme cu tine?” 

„Nu, mama”, zise el încetişor, „astăzi l-am trimis undeva”. 
„Nu-mi mai pot mişca braţul stâng. Simt ca şi când m-ar 
împunge un ac în inimă... Tu-mi ascunzi ceva, Marco... Spune, 
eşti mulţumit că Giannina e aici?” 

„Da, mama, dar ea îi aparţine lui Giovanni. Tatăl lui s-a 
accidentat, şi-acum Giovanni nu mai are timp să cânte...” 

„Adu-mi-l, Marco, aş mai vrea să-l aud o dată cântând...” 

Toate sunt atât de triste, mama, se gândi Marco. Giannina îi 
povestise despre soarta Zuzikăi, nepoata bătrânului ţigan. Nu se 
întâmplau deci pe lume decât lucruri triste? Lumea era totuşi 
imensă şi frumoasă: pământul, apa şi cerul erau ale ei. Undeva 
trăia şi Zuzika. Cine poate spune dacă era sau nu, nefericită? 
Păcat că nu putea să vorbească despre lucrurile astea cu mama. 

„Mă plimb puţin prin cameră, mama. Paolo o să vină în 
curând, înapoi. Până atunci rămân cu tine. Dacă vrei, pot să 
dorm aici, cu tine, aici pe covor. Asta nu mă deranjează. Vreau 
numai să fiu aici, când ai avea nevoie de mine”. 

„Aşează-te, copilul meu, firea ta e neliniştită ca a tatălui tău... 
Dar nu trebuie să-ţi faci griji pentru mine, îmi trece în curând. 
Ce lumină e în cameră. Lumânările sunt ca nişte stele, lucesc 
pretutindeni. Aşează-te, copilul meu, nu te mai văd deloc...” 

„Dar ce ai, mama?” Marco se aplecă peste obrazul mamei. 
Era alb ca ceara, mâna ei stângă era întinsă ţeapăn pe plapuma 
de mătase albastră. Ochii erau nenatural de mari şi reflectau ca 
o oglindă, lumina. 

Marco fugi la uşă. „Giannina”, strigă el. „Giannina! Ce se 
întâmplă cu mama... Trebuie s-o ajutăm...” 

Giannina veni cu un lighean şi un prosop. 

„Trebuie să chemăm preotul. Giannina?” întrebă Marco 
înspăimântat. 


„O să treacă... Deschide ferestrele!” Îi puse bolnavei prosopul 
ud şi rece pe frunte. Respirația deveni mai regulată, ochii se 
închiseră. Se părea chiar că pe faţa ei apare un zâmbet. 

Aerul năvăli în cameră. Era aerul Veneţiei, aerul de toate 
zilele, cu milosul ei de nămol, peşte, mare, lemn, cânepă, cer şi 
soare, tămâie, mir şi lumânări sfinţite. 

Canalul îngust curgea întunecat mai departe. Două bărci 
trecură foarte aproape una de alta. 

Noaptea era plină de o muzică lină, apăsătoare. 

Signora Polo deschise ochii. „Aici sunteţi? Zise. „Unde am 
fost? Şi ferestrele sunt larg deschise. Respir, inima mi s-a liniştit 
de tot. Mulţumesc, Giannina”. 

„Acum pot pleca”, zise fetiţa către Marco.” Dacă ai nevoie de 
mine strigă-mă încet. Vin atunci imediat. 

„Vorba nu-mi face nicio greutate, Marco. E atâta lumină în 
mine... Ei spun că Veneţia e regina mărilor, nu-i crede, e sclava 
mărilor... leri a fost unchiul tău Pietro Bocco la mine. E un om 
bun. Dacă se întâmplă ceva, poţi să i te încredinţezi lui...” 

„Dar ce să se întâmple? Pietro Bocco nu-mi place mama. E 
prietenos, dar ochii lui sunt aşa de reci. N-avem nevoie de el. Eu 
rămân cu tine atâta vreme cât vrei tu. Niciodată n-am să plec de 
la tine. Şi-apoi mai sunt şi prietenii mei aici: Giannina, Giovanni 
- şi Paolo, Paolo îmi poartă de grijă ca un frate. Îl iubesc... 
Mama, nu crezi că tata se întoarce?” 

„Nu ştiu...” Vorbea aşa de încet, încât Marco trebuia să-şi 
plece urechea la buzele ei. „Afară străluceşte soarele? Aş vrea 
acum să văd oameni mulţi, să nu mai fiu singură! Nicolo...” 

Laguna şi cerul erau de aceeaşi culoare. Ploaia le ştergea 
hotarele. Cupolele bisericii San Marco cu crucile împodobite cu 
globuri de aur, pluteau ca cinci temple păgâne, deasupra 
caselor. Pieţile şi străzile erau aproape pustii de oameni. 
Cerşetorii şi vagabonzii îşi căutau adăpost în galeriile cu coloane 
din Piazza, dar erau împrăştiaţi mereu de zbiri cu lovituri de băț, 
apoi se piteau pe undeva pe sub vechi şoproane de lemn, 
arcade ale podurilor, prin gangurile de intrare a caselor sau sub 
bărci răsturnate. Doar lumini sărăcăcioase luminau noaptea. 

Pe canale, circulaţia era mai animată. Bărcile alunecau pe 
apele tăcute. Doamne şi Domni erau conduşi la cluburi sau 
casinouri unde îşi petreceau noaptea la jocuri de noroc sau în 
conversații distractive. 


La ora asta Paolo şedea în Taverna din spatele pieţei de 
zarzavat. De câteva săptămâni era un oaspete obişnuit şi chiar 
se împrietenise cu cârciumarul. 

De câteva zile apărase un om, al cărui ochi stâng era acoperit 
c-o legătură neagră. Cârciumarul îi spunea familial pe nume, îl 
chema Giorgio. De cele mai multe ori şedea singur într-un colţ şi 
bea pahar după pahar, fără să se îmbete. Lui Paolo i se părea să 
recunoască în el omul care-l atacase pe Marco. Încercase de mai 
multe ori să lege o conversaţie cu el, dar acesta răspundea la 
cele mai nevinovate întrebări numai cu mormăieli care nu 
spuneau nimic şi care dădeau prea puţin prilej de conversaţie. 

Cârciumarul avea o părere foarte bună despre el. 

„Giorgio cel negru este un individ tăcut”, îl lămuri el pe Paolo, 
„pe ăsta mai repede îl omor, decât să trădeze un cuvânt”. 

Indiferenţa cu care-l privea pe Paolo, îl lămuriră pe acesta că 
nu a fost recunoscut. 

Cârciumarul, astăzi, nu-şi mai vedea capul de treabă. Vremea 
ploioasă adusese şi meseriaşi şi negustori în tavernă, care altfel 
îşi ofereau mărfurile în pieţile publice. Aşa că în pivniţa boltită 
se găsea o societate amestecată, plină de aburi de vin, glume 
grosolane, sau de strigătele mânioase sau prietenoase ale 
jucătorilor. 

La masa lui Paolo şedea un cioplitor de vâsle, un mozaicar, un 
vânzător de găini şi un vânzător de pui prăjiţi. Negustorii înjurau 
din cauza ploii, pentru că le strica afacerile; cei doi meseriaşi se 
uitau ironic la colegii lor de băutură - şi-şi dădeau cu părerea că 
ar schimba bucuros cu ei. Doar neguţătoria aduce atâta venit, 
încât puţintică ploaie nu le poate cauza mari pierderi. 
Vânzătorul de găini începu o lamentaţie lungă şi lată despre 
taxele mari pe care le cerea regimul şi spuse că mulţi negustori 
abia dacă-şi câştigă banii pentru sarea din mâncare. 

„Vremuri grele, vremuri grele. Nu-i aşa frate? Se adresă el 
vânzătorului de pui prăjiţi. Acesta aprobă din cap cu o mutră 
îngrijorată. După înfăţişarea lor exterioară, celor doi nu putea să 
le meargă prea rău. Mai ales vânzătorului de găini, gras ca un 
butoi şi care radia mulţumire şi bună stare, cu atât mai mult cu 
cât ar fi vrut s-o ascundă. 

Mozaicarului îi fu milă de cei. Doi negustori. „Crâşmare, dă de 
două ori vin fără apă pentru sărmanii noştri prieteni de aici. 
Altfel mor de sete!” 


Cei doi refuzară la început cu indignare, dar când strălucitorul 
vin roşu se află în faţa lor, nu se lăsară mult poftiţi. În curând 
bine-hrănitul vânzător de găini scoase un pachet mare şi dădu 
fiecăruia câte un pui fript. „Îmi împart bucuros cina cu voi, 
fraţilor”, zise el cu o voce de om cherchelit. 

Paolo care luase foarte puţin parte la conversaţie, căpătă şi el 
un pui bine fript. 

Mesele erau ocupate strâns. Cârciumarul şi o servitoare 
fugeau ocupați printre butoaie, bănci şi mese, încoace şi încolo; 
vin roşu, alb sau galben curgea pe cepurile de lemn în carafe. 
Lampa de petrol dădea puţină lumină şi estompa strâmbăturile 
de tot felul ale celor prezenţi. 

Brusc Paolo deveni atent. Uşa grea a tavernei se deschise 
scârţâind din balamale. Giorgio cel negru, cu obrazul încă 
ascuns sub legătura neagră, intră, aruncă o privire repede peste 
tavernă şi cobori treptele de piatră. Salută în trecere pe 
cârciumar şi se aşeză pe micul scaun lângă butoiul cel mare. 

Paolo era acum sigur că Giorgio a fost acela care l-a atacat pe 
tânărul său stăpân. Işi aminti de mişcările mlădioase ca de 
pisică, de sprâncenele stufoase şi de părul care abia îi lăsa 
câţiva centimetri de frunte liberă. 

„A la vostre salute! Strigă negustorul de găini, care era din ce 
în ce mai bine dispus, şi-şi ridică paharul... Când răsucesc gâtul 
puilor mă doare sufletul”, povestea el.” Da, ce pot face fraţilor? 
Trebuie să trăiesc. O dată servitorul unei distinse familii mi-a 
adus două sute de privighetori. Asta a fost o afacere bună. Sunt 
iute ca o veveriţă. Nu prea se vede pe mine. Unu, doi, trei, le- 
am smuls capetele şi ca un doctor savant le-am scos limbile. La 
nunta frumoasei Izabella s-au servit limbi de privighetori. O 
delicatesă demnă de un împărat... A la vostre salute, fraţilor!” 

Paolo simţea cum vinul îi pătrundea în sânge şi-i făcea 
gândurile să lucreze mai repede. Ca nişte vagi umbre care i-ar fi 
trecut pe alături îi renăşteau în minte visuri şi amintiri. Nu mai 
asculta conversaţia de la masă, murmură o scuză şi se sculă să 
meargă la Giorgio cel negru. Încă nu ştia ce o să-i spună. Poate 
o să-l prindă de-a dreptul de guler şi să-i scuture obrazul 
dispreţuitor încoace şi încolo, până când îşi va deschide gura 
încuiată. 

Norocul lui Paolo fu că, în clipa aceea, trecu prin tavernă un 
om îmbrăcat în negru, cu un obraz alb şi neclintit, cu părul 


pieptănat lins, spre spate, el se îndreptă spre cârciumar, îl 
saluta binevoitor şi luă loc lângă Giorgio cel negru. Sosise 
onorabilul scrib de la Arsenal, Luigi Farino. 

Nimic de pe figura lui nu trăda mânia şi furia care răpiseră 
toată liniştea de la nereuşitul atentat contra lui Marco. Stăpânul 
său, Messer Pietro Bocco, n-a mai vorbit cu e/niciun cuvânt, ci |- 
a privit doar ameninţător. Luigi ştia că nobilii stăpâni îndepărtau 
din drumul lor, cu un semn al mâinii, pe toţi complicii 
primejdioşi. Cu toate că din fire nu era fricos, nu se putea 
scutura de acest sentiment neplăcut. 

Mai puternică însă decât această frică ascunsă, era setea lui 
după bani. Venise astăzi ca să ia înapoi de la Giorgio cel negru 
cel puţin trei ducați din cei cinci, pe care acesta îi primise, sau 
să-i ceară ca acesta să-şi ducă, în sfârşit, până la capăt 
însărcinarea. Giorgio cel negru avea însă o spaimă 
superstiţioasă: nu se apuca a doua oară de un lucru care de 
prima dată nu-i reuşise. De altfel el îşi primise plata, şi cea măi 
mare parte o lăsase deja în tavernă, aşa că, cu cea mai mare 
bunăvoință, nu mai pute-a restitui nimic. Scribul îl călca pe 
nervi. 

„Doriţi un vinişor, domnule? Întrebă cârciumarul. Luigi aprobă 
din cap. 

„Ce e nou, Giorgio? Întrebă scribul, şi-şi imprimă glasului o 
nuanţă amenințătoare. 

„Să mă lăsaţi în pace”, răspunse Giorgio cel negru enervat. 

„Atunci dă-mi banii înapoi, ai primit cinci ducați, mojicule”. 

„Ține-ţi gura, obraz de peşte”, mârâi Giorgio furios. „Vino 
afară cu mine şi capeţi câţi ducați vrei”. Aruncă cârciumarului 
care se apropia câţiva soldi şi se ridică. Apoi se aplecă asupra 
scribului şi zise: „Dacă încă o dată mă mai sâcâi, scribule, în 
curând vor putea să te pescuiască din canal”. 

Giorgio cel negru ieşi fără să se mai uite împrejur. 

„Doriţi încă un vinişor, domnule? Întrebă cârciumarul. 

„Lua-l-ar dracu”, zise Luigi. „Adu vin, cârciumare!” 

„Este un necioplit”, şopti cârciumarul. „Cel mai bine ar fi să-l 
lăsaţi în pace”. _ 

Paolo urmărise scena cu încordare. Il vedea pe scribul de la 
Arsenal pentru prima oară în tavernă şi bănuia că acesta avea o 
legătură cu încercarea de asasinat. In orice caz ar fi fost bine să- 
| cunoască. Aşa că se apropie, clătinându-se puţin, şi se lăsă să 


cadă pe un scaun lângă el. 

„Sunteţi atât de singur, domnule”, zise el şi-l privi vesel, „îmi 
daţi voie să mă aşez puţin lângă dumneavoastră?” 

„Cine eşti?” întrebă rece Luigi. 

„Un hamal, domnule. Săptămâna asta am câştigat bine. Nu 
mai pot suporta flecăreala neguţătorilor de găini. Nu mă 
refuzaţi, să bem un vinişor împreună. Adu de două ori vin, 
cârciumare.” 

Scribul nu fu contra, făptura inofesiv-cinstită a voinicului 
hamal îi inspira încredere. 

Paolo, care fusese bine aprovizionat de stăpânul său pentru 
cercetările lui nocturne, îşi zornăi banii din buzunar şi abia erau 
paharele golite, când comandă altele. Dar asculta fiecare cuvânt 
al scribului. La început nu află prea multe: Luigi ştia să-şi 
stăpâneasca gândurile. Paolo află doar ca tovarăşul lui de 
băutură e scrib în Arsenal şi în serviciul lui Pietro Bocco. Aceasta 
îl făcu în orice caz foarte atent şi îi întări bănuiala, că şi scribul 
este amestecat în afacere. 

„Bea, scribule”, strigă el cu voce amenințătoare. „Sângele e 
prea gros. Toarnă o gură de vin în el şi începe să zburde ca un 
peştişor în apă. Astăzi nu-mi pasă, adu vin cârciumare!” 

Luigi zâmbea numai cu buzele. Obrajii, nasul şi ochii îi 
rămâneau nemişcaţi ca de piatră. Vinul nu reuşea să învioreze 
masca, ce devenise o a doua natură a lui Luigi. Dar îi picura în 
gânduri şi-i dezlega limba pentru scurte observaţii. 

Excelentul Piccolit din viile din Friaul avea efect şi asupra lui 
Paolo. El îi mulțumea în gând negustorului de găini pentru cina 
oferită. Cu un pui în burtă, puteai mai uşor rezista ademenirilor 
şi zăpăcelii adusă de vin. 

„Eşti un tovarăş puternic, hamal, ai putea să-ţi mai câştigi 
bani şi pe alături”, zise Luigi cu limba împleticită. 

„De ce nu, scribule? Pentru bani îţi aduc luna de pe cer!” 

„Luna, luna! Îl maimuţări Luigi. „Pentru asta nu câştigi niciun 
ban rău”. 

„Nu rânji, frate”, zise Paolo şi-şi puse degetul mare şi cel 
arătător ca un cleşte deschise în jurul gâtului alb. „Dacă strâng 
nu mai zici nici pâs, te strivesc ca pe o pasăre”. 

„Se poate”, zise Luigi liniştit. „Aşa parcă-mi placi mai mult, 
hamalule. Dar ochii tăi sunt prea cinstiţi pentru asemenea 
treburi... Ai putea să câştigi uşor câţiva ducați... Gâtul meu lasă- 


| în pace, pentru ăsta nimeni nu-ţi dă nimic. Cel mult ajungi în 
închisoare sau pe galeră. Poţi vâsli acolo toată viaţa. Acum 
trebuie să plec... Nu-mi plac ochii tăi...” 

„Adu vin, cârciumare! Strigă Paolo. 

Servitoarea tăie fitilul lămpii. Se făcu întuneric şi apoi iar 
lumină. Mirosul fitilului ars şi îmbibat în petrol se amestecă cu 
aburul vinului şi cu mirosul de transpiraţie. O lumină gălbuie 
cădea pe bănci şi pe mese, pe vinul roşu, pe capetele blonde 
sau brune, pe feţele aspre. Pe mese zburau cărţi de joc 
murdare, zaruri albe cu puncte negre răsunau în cornete de 
piele şi se rostogoleau urmărite de ochi nesăţioşi, pe masă. Doi 
marinari cântau un cântec trist marinăresc. Nimeni nu asculta. 
Se vorbea, gesticula, râdea şi se bătea cu pumnul în masă. 

Luigi şedea cu ochii sticloşi, străin, pe scaun. 

Paolo îşi pierduse stăpânirea asupra gândurilor lui. 

„il cunoaşteţi pe Marco, fiul lui Nicolo Polo?”, întrebă şi nu-şi 
mai putu ascunde furia din ochi. 

Cuvintele treziră simţurile adormite ale scribului. 

„Eşti cumva un informator al lui Messer Bocco, hamal?” bâigui 
el. „Pleacă! Strigă apoi el brusc. O frică nebună i se citi în ochi. 
„Şterge-o de lângă mine”. Se răzimă cu braţul de spătarul 
scaunului, se ridică cu greu şi se îndreptă cu paşi nesiguri spre 
uşă. Cârciumarul sări grăbit şi o deschise. Aerul umed pătrunse 
în încăpere. 

Paolo plăti şi fugi după scrib. 

„Unde eşti?”, strigă el în noapte. „He, cioclu negru, aşteaptă. 
Sunt eu prietenul dumitale, hamalul!” 

Se împleticea în aerul proaspăt, şi nu ştia deloc încotro fuge. 
Străduţa dădea într-un canal. De zidul unei case se rezema 
nemişcat scribul. Paolo îi zări obrazul alb ca hârtia. „În sfârşit, 
te-am prins!” 

„De la mine nu afli nimic!” zise scribul cu glas de beţiv. 

Paolo îl prinse de braţe şi îl strânse. 

„Ce aveţi de gând cu Marco? Cine ţi-a dat însărcinarea să-l 
omori?” 

Ploaia îi acoperi. Strada era plină de mocirlă, un teren 
mlăştinos. Canalul curgea înainte, pierdut, undeva ardea o 
lampă. Scribul scâncea de durere, „de la mine nu afli nimic”, e 
încăpăţână el. 

Atunci Paolo cuprinse făptura plăpândă care se zbătea în 


zadar, o ridică sus, o trase până la malul apei şi o azvârli dintr-o 
dată în apă. Apa pleoscăi ca şi când ar fi căzut în ea un bolovan 
enorm. Pălăria dusă de valuri, abia se mai observa în întuneric. 

„Ajutor! Strigă scribul. Părul îi atârna în şuviţe ude pe faţă. 
„Lasă-mă în pace, hamalule... Ajutor!” 

Ploaia şi locul îngust în care se aflau înghiţi strigătele. 

Scribul se căţără pe mal. Avea deja pământ sub picioare şi 
putea să se prindă de stâlpi. Se căţără ca un şobolan gigant pe 
malul povârnit. 

Paolo stătea cu picioarele desfăcute pe mal.” Să nu mai 
îndrăzneşti să pui la cale ceva contra băiatului”, zise rece. „A 
doua oară te omor”. 

Se întoarse şi plecă. Aerul proaspăt şi evenimentele petrecute 
îl treziseră. „Păzeşte-te de Pietro Bocco, tinere stăpân”, 
murmură el. „Nicio grijă Signora Polo, voi băga bine de seamă”. 

Insă această noapte ploioasă şi rece, când florile de toamnă 
mai înfloreau ezitirie în grădinile Veneţiei, când frunzele de pe 
copaci începeau să se coloreze, când veşnicele valuri ale mării 
loveau în digul protiguitor, în noaptea aceasta, fără stele şi 
lumină de lună, Signora Polo îşi luase rămas bun de la viaţă. 

Credinciosul Paolo nu-i mai putea spune nimic. Ea se odihnea 
liniştită sub plapuma de mătase, ochii erau închişi. Lângă mâna 
ei lipsită de viaţă se afla micul elefant sculptat, de fildeş, ultimul 
cadou de la Nicolo, soţul ei. Obrazul ei se odihnea după durerea 
singuraticei ei vieţi. 

Lumânările ardeau, preotul era îngenuncheat lângă pat şi 
murmura ultima rugăciune pentru tăcuta femeie. 

Aşteptarea, cu toate speranţele şi toată durerea ei trecuseră 
de acum, se sfârşise şi cu frica bolnăvicioasă pentru fiul ei, cu 
tremurul pentru fiecare pas al lui, pentru fiecare gând şi dor al 
lui pentru mare şi pentru depărtări. 

Preotul plecă tăcut. 

Marco gândea în vorbe simple: Mama a murit. Trebuie să 
deschid puţin ferestrele, ca aerul proaspăt să-i poată mângâia 
obrajii. Dar ea nu mai simte nimic acuma. Ea tace. N-o să-mi 
mai spună de-acum nicio vorbă. 

Marco era singur în cameră. „Sau, poate numai dormi, mama? 
Poate doarme numai. 

Se aplecă peste obrazul ei. Atunci văzu că moartea îl 
însemnase deja. 


Lumina se revărsa peste pat, pe obrazul palid plutea o 
nevăzută umbră. 

Şi-atunci Marco îşi aminti că nu mai are pe nimeni pe 
pământul acesta, că toate au murit în jurul lui. 

Şi abia atunci începu să plângă. 

Moartea unei fiinţe dragi, înseamnă mult în viaţa 
supravieţuitorilor. In tavernă însă, unde lampa avea o lumină 
tulbure şi unde vinul curgea din butoaie, unde doi marini 
cântau, unde ochii străluceau pofticioşi la jocul cu zaruri, în 
tavernă, unde în capetele chefiliilor trăiau, mureau sau se 
năşteau gânduri măreţe sau gânduri mărunte, nu simţi nimeni 
bătaia aripilor morţii care atinseseră casa din San Giovanni 
Crisostomo. Paharele erau izbite vârtos pe masă, zarurile 
alunecau peste scândurile mesei grosolane, umede de vin. Și 
fericirea sau nefericirea unei lumi era pentru unii cuprinsă în 
numărul punctelor negre de pe albele zaruri. 

Marca se avântă cu putere neostoită contra digului de la Udo, 
construit din grinzi, mărăciniş şi nisip, gărzile de noapte priveau 
valurile care-l izbeau şi se înveleau mai bine în mantalele lor. 

Senatul avea o şedinţă secretă de noapte. Doi băieţaşi 
scoteau globuri de aur dintr-un vas. În mâinile lor se aflau decizii 
despre ducați, corăbii, mari funcţii în stat, decizii dacă acest sau 
acel domn v-a fi ales în senat. 

Moartea unui om drag înseamnă puţin în mersul lumii. Un 
grăunte de praf măturat în infinit. 

Ploaia uda flori, case, punți de corăbii, cupole de biserici, 
acoperişuri de paie, coloane de marmoră şi barăci de lemn. 

In această noapte întunecată, grea de ploaie, începu un nou 
capitol în viaţa lui Marco Polo. 

Paolo fu primul care intră în cameră. Hainele lui miroseau a 
vin şi a umezeală. 

„Pot să rămân puţin cu tine stăpâne?” îndrăzni să arunce 
numai o privire fugară asupra moartei. 

Marco aprobă din cap, tăcut. 

„Tatăl tău m-a scos din orfelinat. Încă nu erai pe lume, 
stăpâne”. Buzele lui Paolo formau cu greu vorbele. „Nu mi-am 
cunoscut nici tata, nici mama. Aşa este, stăpâne. Dacă nu mă 
trimiteţi să plec, rămân toată viaţa la tine... Signora acum nu 
mai simte durerea”. Ingenunche lângă pat şi-şi aplecă capul. 

„iți mulţumesc, Paolo”, zise Marco. 


Giannina îşi stăpâni groaza şi intră în cameră, fiindcă se 
gândea că acum Marco nu trebuie să fie lăsat singur. Încerca să- 
și oprească lacrimile. Mângâie masa cu mâna şi-l privi cu o 
privire sfioasă pe Marco, care stătea lângă pat. 

„Giannina”. 

„Da!” 

„Ea ar fi vrut să-l mai asculte o dată pe Giovanni cântând. Dar 
acum nu mai aude nimic. Oare tata simte că ea a murit?” 

Gândurile lui Marco se îndepărtară de camera mortuară. Se 
gândea la tatăl lui, ca şi când ar fi ştiut sigur că mai e în viaţă. 
Mama îi povestise atâtea despre el, încât i se părea că-l 
cunoaşte perfect - ochii severi, statura înaltă şi dreaptă şi - 
arareori - risul rece şi răspunsul prompt la o întrebare 
neaşteptată. 

„Mâine mă duc la Giovanni”, zise Giannina. 

„De-acum toate vor fi altfel”, răspunse Marco dus pe gânduri. 


FRATELE LORENZO 


Moartea mamei lăsă în sufletul lui Marco o urmă adâncă. 
Uneori i se părea că-i mai aude paşii uşori în casa tăcută; şi 
durerea îi întuneca privirea. Dar în curând îşi dădu seama că 
există în viaţa oamenilor o putere care vindecă orice rană. 
Vântul toamnei bătea peste mare şi lagună. Florile de va: a se 
ofileau în grădinile Veneţiei, purtate de vânt, frunze galbene şi 
ruginii cădeau în canale şi săltau pe valuri. 

Marco nu băga în seamă vâjâitul vântului. Şedea în camera u; 
aplecat peste un manuscris pe care profesorul său, Bruder 
Lorenzo, i-l dase. Povestea despre faptul cum dogele orb Enrico 
Dandulo, un moşneag înalt şi cărunt, de 93 de ani, cucerise 
Bizanțul, capitala înconjurată de puternice ziduri de apărare, a 
imperiului Roman, în fruntea unei armate de cruciați. 

Mai trăiau în Veneţia oameni ce luaseră parte la această 
expediţie şi care adusese neguţătorilor venețieni o nemăsurată 
pradă, precum şi multe avantaje comerciale. Unul dintre aceştia 
era fratele Lorenzo. Era atunci, în 1204, de optsprezece ani şi 
făcea parte dintre primii atacanţi care se urcaseră pe zidul 
cetăţii cu ajutorul podurilor de lemn ce porneau de pe înaltele 
corăbii venețiene şi după lupte crâncene şi grele împrăştiară pe 
apărătorii greci. În fruntea tuturor, îmbărbătând soldaţii prin 
curajul lui, Enrico Dandolo intră în oraş cu crucea albă pe 


mantaua-i purpurie. 

Marco citea manuscriptul pe care-l scrisese un călugăr în 
singurătatea chiliei lui, cu răsuflarea tăiată. Simţea o deosebită 
mulţumire, studiind descrierea cuceririi Bizanțului. Puterea lui 
de închipuire fu atât de înfierbântată de descrierea luptei, încât 
în timp ce citea sări brusc în picioare, întinse mâna după o sabie 
închipuită şi cu ochii închişi sări contra ostaşilor duşmani, aşa 
cum făcuse bătrânul Doge. Fără veste camera se transformă 
într-un câmp de luptă. Marco îşi puse antebraţul stâng la spate 
şi cu dreapta întinsă înainte îşi distruse adversarul după o luptă 
îngrozitoare. 

Afară vântul împrăştie norii cenuşii şi făcu o deschizătură prin 
care razele soarelui, întâii timid, apoi din ce în ce mai puternice 
şi mai luminos îşi revărsă peste apă, pietre, ogoare şi grădini 
lumina aurie. 

Dar Marco nu vedea nimic. El era orbul doge Enrico Dandolo, 
un uriaş în energie şi lupta cu spatele lipit de zidul cetăţii, 
îmbărbătându-şi soldaţii cu strigăte sălbatice, contra forţelor 
superioare ale adversarilor. 

Zgomotul luptei deveni mai puternic. „Avanti amigi!” strigă 
Marco şi se repezi înainte cu sabia ridicată. 

Obloanele de la ferestre se închiseră cu zgomot. Marco se lovi 
cu genunchiul de un scaun greu de stejar. Nu simţi nicio durere, 
dar fu readus de zgomotul făcut din lumea lui imaginară, la 
realitate. Epuizat, se opri, lăsă imaginara sabie din mână şi 
deschise ochii. 

Marco privi îngrijorat în jur, dacă nu cumva cineva i-a putut 
vedea vitejeştile lui fapte de arme. Era singur în cameră. În faţa 
lui zăcea răsturnat scaunul de stejar. O dungă lată de soare se 
desena pe covor. In frunzişul ce începea să îngălbenească, al 
castanului singuratic din curte, foşnea vântul. 

Bizanțul era departe, Bizanțul cu palatele şi bisericile de 
marmoră albă. Cu cupolele aurite ale templelor greceşti, care se 
oglindeau în albastrul aurit de soare al mării Marmara. 

Pe masă se afla manuscriptul în care fiecare literă era scrisă 
cu dragoste şi înţeleaptă răbdare, formând cuvinte şi propoziţii, 
din care o minunată putere emana, o forţă care acţionase şi 
asupra lui Marco şi-l silise să ia sabia şi să răstoarne cu 
genunchiul un scaun greu de stejar. 

Marco zâmbi, când simţi abia acum durerea. 


Bizanțul era aşa de aproape, încât îl puteai atinge cu mâna. 
Nu trebuia decât să închidă ochii, ca să-l lase să învie în el. 
Marco ridică scaunul şi merse la fereastră. Priveliştea obişnuită 
a curţii pavate, cu castanul în mijloc, şi casa de peste drum, îi 
dădură un sentiment de siguranţă şi de pace, chiar dacă vântul 
toamnei devenea furtunos şi lăsa să-ţi închipui valurile 
înspumate ale mării Adriatice. 

Abia după moartea mamei sale, Marco începuse să se ocupe 
mai serios de ştiinţă. Înainte nu privise învăţătura cu prea multă 
seriozitate. Îi făcea mai mare plăcere să se plimbe cu Giovanni 
şi Giannina prin insula Murano, să şadă ascuns în stuf, pe 
scândurile vechii bărci de pescari şi să-şi facă vise romantice. 
Împreună cu prietenii. Nu îi făcea greutate să înveţe şi învățase 
repede regulile gramaticale şi legile fundamentale ale 
matematicii, apoi putea să spună pe de rost, fără să se încurce, 
pasagii din Biblie sau din psalmii ce i se indicau. 

Acum însă i se părea că o mână puternică l-ar fi împins în 
viaţă: uite, vezi! Tot ce vezi trăieşte. Bisericile, palatele şi 
monumentele nu sunt lucruri moarte, îşi au istoria lor şi sunt o 
parte din istoria Veneţiei. Dar şi satele de pescari, atelierele 
meseriaşilor, sticlăriile din Rialto şi Murano, corăbiile de război şi 
de negoţ, antrepozitele de mărfuri de pe coastele îndepărtate 
fac parte tot din istoria Veneţiei. Şi marea face parte din ea, şi 
canalele fac parte din ea, şi nenumăratele braţe de muncă care 
zidesc digurile, sapă noi albii râurilor și bat stâlpi de stejar pe 
terenurile mocirloase, ca astfel să ia fiinţă noi palate, noi case, 
noi biserici. 

Fratele Lorenzo era foarte mulţumit de interesul crescând al 
învăţăcelului său pentru ştiinţe şi îi aprecia simţul de observaţie. 
Chiar şi Pietro Bocco, care după moartea cumnatei sale fusese 
numit tutore şi administrator al averii lui, vedea cu ochi buni că 
Marco se închidea în camera lui şi învăţa. „O să devii odată un 
bărbat învăţat”, îi spuse nepotului său cu un zâmbet binevoitor. 
„Veneţia are nevoie de asemene capete luminate”. Pe când 
Marco privea pe fereastră, îşi aduse aminte de avertismentul 
credinciosului Paolo. „Păzeşte-te de Pietro Bocco, stăpâne. Nu 
pot să-ţi spun încă nimic sigur, dar simt că trebuie să fiţi foarte 
atent”. 

În capul lui Marco se învălmăşeau multe gânduri care-i ţineau 
într-o veşnică agitaţie. Această agitaţie nu avea nimic chinuitor, 


îl ajuta să uite greutăţile deja depăşite, şi să caute să descopere 
cele ce se petrec în prezent sau ce va aduce viitorul. 

Uşa se deschise. Intră Paolo. 

„E timpul, stăpâne, să mergem la fratele Lorenzo. Trebuia să 
vă amintesc să luaţi şi manuscrisul. 

Marco veni de la fereastră şi se pregăti de plecare. 

„Trebuie să mergem în curând iarăşi la Murano”, zise 
urmărindu-şi gândurile. 

„Lui Messer Pietro Bocco nu-i place lucrul ăsta”, răspunse 
Paolo, cu o căutătură furişă spre stăpânul lui. 

Obrazul lui Marco se înroşi de mânie, vinele de la tâmple îi 
băteau în ritmul grăbit al inimii. 

„Fac ce vreau!” 

Peste obrazul lui Paolo trecu o geană de mulţumire. 

„Poate o să-mi interzică să vizitez şi mormântul mamei, la 
San Michele”, zise Marco încă tot mânios. 

„Trebuie să vă spun ceva, stăpâne”. Paolo se uită în jur, ca şi 
când i-ar fi fost frică de cineva care trage cu urechea. Marco îl 
privi întrebător şi rămase nemişcat, când observă seriozitatea 
neobişnuită de pe faţa servitorului său. 

„Ce s-a întâmplat, Paolo?” 

„Azi de dimineaţă au pescuit din canal cadavrul scribului Luigi 
Farino. Cu un pumnal în spate”. 

Marco se apropie mult de Paolo şi-l prinse de umăr: 

„Asta e scribul despre care mi-ai povestit?” Il scutură pe 
Paolo. „Tu ai făcut-o, Paolo? Spune-mi repede, ai făcut tu asta 
pentru mine?” Privirile lui Marco serioase şi îngrijorate scrutau 
obrazul mare şi blajin al servitorului. 

„Altcineva l-a îndepărtat din cale. Poate ştia prea multe. 
Stăpânii nu stau mult pe gânduri, când e vorba să îndepărteze 
un complice incomod”. 

„Mulţumesc lui Dumnezeu, Paolo. Mi-era frică pentru tine”. 

„Eu bag de seamă”, murmură servitorul. „Ziua şi noaptea vă 
păzesc”. Zise apoi, şi” vă întovărăşesc stăpâne, la fratele 
Lorenzo”. 

Pleacă de acasă pe jos. Vântul uscase străzile aşa că se putea 
merge bine. Marco ducea manuscrisul în buzunar şi era atent ca 
nu cumva să se deterioreze. 

În faţa unei căsuțe, din apropierea lui Ponte della Moneta, 
care fusese zidit cu patru ani în urmă şi care ducea de la Canal 


Grande spre vechiul Rialto, îşi luă rămas bun de la Paolo. 

Fratele Lorenzo şedea pe un scaun îmbrăcat în piele, în faţa 
lui pe un pupitru, era o carte deschisă. Un pudel mic şi alb sări 
lătrând vesel înaintea lui Marco. 

„Taci, Tiberius”, zise bătrânul cu sclipiri vesele în ochi. Dar 
Tiberius băgă de seama că mustrarea nu trebuie luată în serios, 
şi lătră încă şi mai tare, până când Marco scoase din buzunar un 
pachet şi-i aruncă oasele mult aşteptate. 

În odăiţa învățatului, Marco uită de tot ce-l preocupase până 
atunci. 

„Ai uitat salutul pe care te-am învăţat”, zise fratele Lorenzo. 
„E cumva de vină, Tiberius?” zise el. 

Marco se înroşi. „Pace casei acesteia!” zise el. 

„Amen!” răspunse fratele Lorenzo. „Acum aşează-te! Şi tu 
Tiberius să nu ne mai deranjezi!” 

Tiberius rodea oasele trosnindu-le. 

„A dat din cap că-i de acord, frate Lorenzo”, îndrăzni Marco să 
glumească. 

Bătrânul zâmbi. Era de statură mijlocie şi, cu toată vârsta, 
rămăsese zvelt cu părul şi cu barba sa albă, cu rasa cafenie fără 
glugă, arăta ca un oarecare apostol din picturile bisericeşti. 
Numai obrazul său nu era aşa de copilăros - blajin, ci avea 
trăsături pasionate, viclean-prefăcute, care printr-o înţeleaptă 
prudenţă fuseseră atenuante. Ochii erau mici şi vioi, şi părea că- 
ţi vede până în fundul sufletului. 

leri fratele Lorenzo primise o înaltă vizită. Messer Pietro Bocco 
fusese la el ca să se intereseze de progresele nepotului său în 
ştiinţa bisericească. Lăsă să se întrevadă, că ar fi bucuros, dacă 
sub influenţa fratelui Lorenzo, Marco s-ar hotărî să se 
călugărească. Se despărţi cu salutări prieteneşti, şi aşeză pe 
masă o pungă, care după cum fratele Lorenzo constată, 
conţinea 25 de ţechini. 

Numai că la capitolul 4 din „Regulamentul călugărilor 
minoriţi” se prevede că niciun frate nu putea să primească bani 
sub nicio formă, nici direct, nici printr-o persoană interpusă. 
Aceasta îi aducea fratelui Lorenzo grave mustrări de conştiinţă. 
Dar el îşi spuse şi de data aceasta, că el fiind călugăr franciscan 
a îndurat în lungile lui pelerinagii sărăcie şi foame, şi că nu ar 
face un păcat prea mare dacă ar primi cei 25 de ţechini, ca să-şi 
mai înfrumuseţeze amurgul vieţii cu câte un păhărel de vin sau 


câte un pui fript. De altfel, Messer Pietro Bocco nu-i cerea ceva 
rău, din contră, ceva ce era pe placul lui Dumnezeu. Trebuia să 
conducă în sânul bisericii pe acest băiat deştept şi isteţ. 

Bineînţeles că fratele Lorenzo îşi dădea seama că negustorul, 
care judeca totul la rece, avea în vedere averea familiei lui 
Marco. Nu era încă hotărât de partea cui se va da, deoarece 
simţea pentru băiat o afecţiune părintească. 

Marco, care nu bănuia aceste gânduri, se uita plin de 
aşteptare în ochii inteligenţi, înconjurați de nenumărate riduri, ai 
învățătorului său. 

„Ai adus manuscriptul? E bine. Cum ţi-a plăcut, fiul meu?” 

„Frate Lorenzo,  povesteşte-mi despre Enrico Dandolo. 
Dumneata l-ai văzut doar cu proprii ochi”. 

Peste chipul lui Marco trecu o lumină de plăcută aşteptare. 

Căţelul Tiberius veni sătul din colţul său şi se culcă la 
picioarele stăpânului, se uita la Marco ca şi când ar fi înţeles 
totul, ce se ţesea în jurul lui. 

Sprâncenele albe ale fratelui Lorenzo se apropiară gânditor. În 
spatele scaunului cu braţe comode se aflau vaze multicolor 
pictate şi mici figurine de bronz. Sub icoana Maicii Domnului 
ardea o candelă. Pe perete, în faţa bătrânului atârna un tablou 
al sfântului Francisc de Assizi, fondatorul ordinului 
Franciscanilor. 

„Mi-e frig. Adu ligheanul cu cărbuni”, porunci bătrânul. 

Marco aduse ligheanul format din frunze de stejar, din fier 
forjat, aşezate vertical ca să formeze un vas şi sufla în el. 
Fratele Lorenzo îşi ținu mâinile deasupra-i şi privea în cărbunii 
scânteietori. Căldura îi dezmorţi aducerile aminte. 

„Vii într-un ceas bun, fiul meu. Sunt clipe în viaţa oamenilor 
bătrâni, când îţi face impresia că prezentul e mort şi nu trăieşte 
decât trecutul. 

O lumină caldă îi întineri ochii, când începu să povestească. 

„Tu vrei să auzi despre mari fapte de vitejie, despre cucerirea 
Bizanțului sau despre luptele contra Genovezilor... Dar nu 
despre acestea vreau să-ţi povestesc astăzi. 

Altceva învie astăzi în inima mea: nu mai puţin interesant, o 
să fi de acord, după ce vei fi auzit”. 

Bătrânul dezaprobă cu o privire, neplăcerea care se zugrăvea 
pe figura lui Marco. 

„Uită-te în jur”, continuă el mai departe, „acesta este chipul 


fratelui Francisc. Uită-te la el. În anul 1221, astăzi sunt de atunci 
47 de ani, l-am văzut pentru prima oară pe răposatul Francisc. 
Eva la consiliul general de la Sfânta Maria de Porticula. Trei mii 
de fraţi şedeau pe coasta muntelui cu pante line: vântul se 
domolise şi soarele strălucea ca într-o fierbinte zi de vară. 
Sfântul Francisc era slăbit de bătrâneţe. Aşa că în locul lui vorbi 
fratele Elias...” 

„Dumneavoastră aţi fost unul din cei trei mii de fraţi”; 
întrerupse Marco „şi l-aţi văzut pe Sfântul Francisc? Spune, frate 
Lorenzo, cum arăta? Avea aureolă în jurul capului?”. 

„Este permis numai puţinor muritori să vadă pe pământ 
atributele sfinţeniei. Era un om, cu un obraz lunguieţ, copilăros- 
blajin, care a renunţat la cariera lui de negustor şi şi-a dăruit 
toată averea bisericii... Un om simplu şi bun...” 

Fratele Lorenzo făcu o pauză. Nu vorbea din cauza lui Messer 
Pietro Bocco, ci fiindcă se lăsase complet în voia amintirilor şi nu 
auzi, cum Marco zise:” A fost un negustor, şi s-a făcut călugăr?” 

Fratele Lorenzo se aplecă înainte. În faţa ochilor spiritului 
vedea tabloul: copacii tomnatici, biserica tăcută, cu cimitirul, 
casele călugărilor, care şedeau în jur ca nişte pietre nemişcate. 

Îşi propti capul în mână şi povesti mai departe: 

„Către sfârşitul conciliului, fratele Francisc trase pe Elias de 
rasă. Acesta se aplecă spre el şi ascultă ce dorea. Apoi Elias se 
îndreptă şi vorbi: „Fraţilor, aşa spune fratele: există o ţară 
numită Germania. Acolo locuiesc oameni care sunt creştini şi 
sunt evlavioşi. După cum ştiţi vin adesea în ţara noastră, cu 
bastoanele lor lungi şi cu cizmele lor largi şi cântă laudă 
Domnului şi Sfinţilor lui, pelegrinează în sudoare şi arşiţă pe aici 
şi vizitează lăcaşurile sfinţilor. Dar fiindcă fraţii, care de câteva 
ori au fost trimişi acolo, s-au întors într-o stare de plâns, fratele 
nu sileşte pe nimeni să mai meargă acolo. Dar cine vrea pentru 
slava Domnului şi a sufletelor, să meargă, aceluia îi dă o 
misiune de ascultare, tot aşa de importantă, ba chiar şi mai 
importantă, ca şi celor ce ar călători peste mare. Deci cine vrea 
să meargă, să se scoale şi să treacă la o parte...” Aşa vorbi 
fratele Elias din însărcinarea fratelui Francisc... 

Bătrânul se opri din povestire. Marco ascultase cu atenţia 
încordată. 

„Şi-atunci v-aţi dus în Germania întrebă. „Cum s-a mers 
acolo? Acolo trebuie să fie nişte munţi aşa de înalţi că ajung 


până la nori şi sunt veşnic acoperiţi de zăpadă şi de gheaţă. 
Este aşa, frate Lorenzo?” 

Marco se aplecă curios şi privea fix obrazul învățătorului său 
ca şi când ar fi putut găsi acolo răspunsul. 

Fratele Lorenzo îmbărbătat de interesul arătat, întâmplările îi 
reînviară în memorie ca şi când toate s-ar fi întâmplat abia cu o 
zi înainte. 

„Ascultă, fiul meu”, zise el, „vreau să-ţi zugrăvesc exact cum 
s-a întâmplat. Inima mea, pe timpul acela era plină de nelinişte, 
nu-mi era deloc frică de pericolele care mă amenințau, şi am 
fost unul dintre primii care s-au prezentat. Au fost aleşi nouăzeci 
de fraţi. Am plecat în grupe de câte trei sau patru. De 
sărbătoarea Sfântului Mihail eram în Trient şi am fost bine 
primiţi. Nici în Bozen şi în Brixen nu am avut nimic de suferit. De 
la Brixen am trecut în munţi şi pe vremea amiezii am ajuns la 
Sterling. Din întâmplare oamenii n-aveau pline. Nu ştiam limba 
germană şi nu ştiam cerşi. Apoi ne merse prost. Ne chiorăiau 
maţele. Seara când ne-am culcat, pe o grămadă de paie, cu 
două îmbucături de pâine şi trei morcovi, încercam să ne 
potolim foamea. Dimineaţa următoare ne-am sculat flămânzi şi 
cu stomacul gol. După ce am mers vreo jumătate de milă, 
aveam amețeli, picioarele nu mai voiau să ne ducă, genunchii 
ne tremurau. Chinuiţi de foame culegeam fructe de păducel şi 
din diferiţi pomi ce-i găseam în drum. Aşa am ajuns în cele din 
urma la Mittenwald, şi când am ajuns în sat găsirăm doi oameni 
ospitalieri care ne cumpărară de doi dinari pâine. Am mai cerşit 
nişte morcovi, aşa că om completat ce ne lipsea din pâine. Apoi 
ne-am urmat drumul înainte prin oraşe, cetăţi şi mănăstiri, până 
ce am ajuns la Ausburg, unde am fost bine primiţi de domnul 
Episcop...” 

Fratele Lorenzo îşi puse mâinile pe cartea deschisă. Strigătele 
vâslaşilor care treceau prin apropiere răsunau înnăbuşit în 
cameră. Tiberius stătea nemişcat, cu ochii atenţi, pe locul lui. 
Marco şedea pe taburet, şi aşteptă, acum fără un interes prea 
deosebit, continuarea povestirii. 

„Aşa am ajuns în Germania şi prin mila lui Dumnezeu am 
putut să ne înfiinţăm acolo ordinul. Fratele Cezar fu ales ca prim 
conducător al Ordinului din Germania. Eu cu fraţii din grupa mea 
eram la Salzburg. Odată fratele Cezar ne chemă la Worms. Am 
plecat doi câte doi prin oraşe şi sate. Mă dusei cu fratele Mihail 


într-un sat să cerem de mâncare. Încă tot mai aveam greutăţi ca 
să ne putem face înţeleşi, şi căpătăm acelaşi răspuns: „Gott 
berate”, ceea ce însemna: „Dumnezeu o să aibă grijă de voi”. 
Dar fiindcă afară de vorbele astea nu ne dădeau nimic, fratele 
Mihail care era un glumet, mi-a zis: „Acest „Gott berate” o să ne 
omoare astăzi”. 

Atunci am început să cerşesc latineşte. Nemţii îmi 
răspundeau: „Noi nu înţelegem latineşte, vorbeşte nemţeşte cu 
noi”. Eu le-am spus „Nix deutsch”. Şi ei îmi răspunseră:” E totuşi 
foarte ciudat că tu ne spui nemţeşte, că nu ştii nemţeşte” şi 
adăugară „Gott berate”. Da, fiul meu, aşa a fost cu nemţii, ei 
sunt un popor vesel şi aspru, şi munţii ajung până la cer şi 
râurile prin trecătorile munţilor sunt transparente ca sticla 
verzuie, când vezi valurile cu coroniţele lor de spumă săltând 
peste pietre, ţi se pare că sunt nişte organi nebunatici. Bărbatul 
şi femeia care stăteau înaintea noastră râzând prietenos şi care 
la rugămintea noastră de a ne da o bucată de pâine, ne-au 
răspuns „Gott berate” m-au adus la disperare. Nu mai ştiam ce 
să fac. In disperarea mea am început să râd şi m-am aşezat pe o 
bancă şi am rămas acolo. Bărbatul şi femeia s-au uitat unul la 
altul, au râs şi ei, şi mi-au dat pentru neobrăzarea mea pune, 
ouă şi lapte. Când am văzut că purtarea asta ne e de folos, m- 
am purtat la fel vreo douăsprezece case şi am cerşit atâta, încât 
a fost suficient pentru şapte fraţi...” 

Ultimele fraze trecură pe lângă urechea lui Marco, numai 
superficial îşi dădea seama de sensul lor. Povestirea călugărului 
nu putuse să-l prindă. Se gândea la bătrânul ţigan, i se părea 
că-i vede înaintea ochilor faţa, şi că aude ciudatele cuvinte 
aţâţătoare, care însoțeau bătaia tamburinei: „Dansează, 
Herkules! In curând vei dansa la curţile regilor şi ale princiar!” 
Şi-apoi mai era şi marea strălucind în sute de culori, şi azvârlind 
spre mal valuri puternice: o mână de uriaş îi mângâia suprafaţa 
şi o netezea, aşa că acum strălucea ca o Oglindă. Obrazul 
Gianninei se oglindea în ea. O rază de soare alunecă peste apă 
şi imprimă pe chipul aşa de cunoscut, unele trăsături ciudate ale 
obrazului bătrânului ţigan, fără a face însă din el ceva urât sau 
respingător. Zuzika, se gândi Marco. Şi cu acest nume se împleti 
dorul lui de mare, după viaţa pe corăbiile cu pânze, după 
vagabonzi pe necunoscutele drumuri, după câştigul unei bogate 
comori, bogate ca-n basme, aur şi diamante... 


Fratele Lorenzo aruncă o privire cercetătoare obrazului lui 
Marco. 

„Povestea mea nu pare să te intereseze”, spuse el cu o 
uşoară nemulţumire în glas. 

Marco se trezi din vis. 

„Totuşi, frate Lorenzo”, zise el politicos. „Aţi povestit foarte 
frumos. Numai că dintr-o dată m-am trezit cu gândurile aiurea”. 

„Ai dori să devii un cuceritor, ca orbul doge Enrico Dandolo?” 

„lubesc marea şi corăbiile, frate Lorenzo”. 

„Aşa, aşa”, clătină din cap bătrânul. 

Am încercat tot posibilul Messer Pietro Bocco, se gândi el, şi 
simţi o ascunsă mulţumire că Marco Polo nu se lasă dus de 
dorinţele unchiului: pentru că fratele Lorenzo, mai purta în inima 
lui bătrână un crâmpei din aventuroasa lui tinereţe, care-l 
purtase mereu fără linişte, din oraş în oraş, din ţară în ţară, 
chiar dacă numai în postură de călugăr cerşetor, pe drumurile 
Germaniei, Franţei, Ungariei. 

O clipă fugară se gândi chiar să prevină băiatul despre 
intrigile unchiului său. Dar pe urmă îşi spuse, că pentru el este 
mai avantajos să nu se amestece în această luptă lumească. 
Ochii lui vioi şi şireţi străluceau, deja, gândindu-se la vinişorul pe 
care şi-l va putea permite din ţechinii lui Pietro Bocco, imediat 
ce elevul lui va fi plecat. 

„Pentru azi e destul, poţi să pleci, fiul meu. Trebuie să mă 
odihnesc puţin”. 

Bătrânul se ridică şi închise cartea de pe pupitru. Un norişor 
de praf cobori spre duşumea. Tiberius sări şi-l conduse pe Marco 
până la uşă, dând din coadă. 

„Pace acestei case!” îşi luă rămas bun Marco. 

„Amen!” răspunse fratele Lorenzo. 

Tiberius începu să latre. 


MĂRGELE DE LEMN 


După multă vreme, într-o seară când laguna de apus părea o 
mare de foc, Giovanni stătea din nou pe treptele bătrânei vile şi 
asculta murmurul apel. O barcă de pescari se odihnea pe valuri, 
culorile vii ale cerului începură să se estompeze până când se 
pierdură în cenuşiul uniform al înserării. Secera lunii strălucea 
şters. Stelele se aprindeau una câte una. 

Albele coloane de marmoră se înălţau zvelte ca nişte tulpini 


împietrite de arbori. Aerul era plin de un îndepărtat vuiet, ca şi 
când peste Adriatica o furtună marină ar fi înălţat corăbiile ca pe 
nişte jucării pe culmea înalta cât casa a valurilor înspumate, şi- 
apoi în clipa următoare le-ar fi prăvălit în prăpastia învolburată, 
dintre ele. 

Laguna însă se mişca în unduiri largi şi line: valuri mici spălau 
picioarele lui Giovanni, şi apa îşi exercita, ca totdeauna în 
misterioasa lumină a amurgului, puterea-i magică. 

De când tatăl se accidentase la construcţia Palatului de pe 
Canal Grande, Giovanni nu mai cântase niciodată. N-a dat 
urmare nici chiar chemării preotului să cânte de sărbătoarea 
Sfântului Theodorus în corul de copii de la biserica San Marco. 
Muzica ce dormita în sufletul lui şi era trezită la viaţă în zilele 
fericite prin culoarea deosebit de frumoasa a apei, prin ochii 
întunecaţi şi întrebători ai Gianninei sau prin aspectul unui pom 
înflorit, părea să fi amuţit pentru totdeauna. 

Natura înconjurătoare părea un clopot amuţit. 

Zi şi noapte fără cântec. Apă, bărci, corăbiile care cu pânzele 
umflate treceau ca nişte păuni mândri, fără cântec. 

O piatră îi zdrobise lui Ernesto piciorul drept, o piatră care 
acum de mult era băgată în clădirea palatului contelui de Este. 
Niciun colţ al şlefuitului bloc de marmoră de Carrara n-a fost 
ciobit, carnea şi oasele lui Ernesto au împiedicat ca valoroasa 
marmoră să fie vătămata. 

Zidarii, pietrarii şi tâmplarii au stat la început neajutorat în 
jurul lui Ernesto, care zăcea pe jos şi gemea încet. Toţi îl iubeau 
şi îi ziceau „bunul Ernesto”, pentru că nu exista un alt om gata 
întotdeauna de a sări în ajutor, ca el. Niciunul nu putea să-şi 
amintească să fi avut vreodată vreo ceartă cu el. De statură 
mijlocie, lat în umeri şi cu braţe care munceau ca pentru trei, 
când aşa ceva era necesar, el cu mişcările lui liniştite şi 
domoale, executa lucrările cele mai grele şi mai anevoioase. 

Odgonul putred al scripetelui se rupsese şi piatra a căzut de 
la cinci metri înălţime. Strigătele de avertisment l-au făcut pe 
Ernesto să sară în ultima clipă la o parte, altfel ar fi fost ucis. 

Asemenea accidente se întâmplau adesea. Dar ca aşa ceva să 
i se întâmple tocmai prevăzătorului Ernesto! 

Angiello şi-a revenit primul, l-a apucat de braţ pe cel ce stătea 
imediat lângă el şi l-a tras după el, să aducă o targă. Ceilalţi 
făcură un cerc în jurul rănitului, doi se aplecară asupra lui și-i 


dădeau îngrijiri. 

Bunul Ernesto fu dus în Spitalul Sf. Petru şi Pavel, care servea 
ca loc de găzduire pentru pelerinii care mergeau în Palestina, şi 
care în rare cazuri primea şi răniţi sau bolnavi. 

Giovanni îşi aminti de după-amiaza când doi zidari cu şăpcile 
scoase intrară în căsuţa lui Ernesto şi aduseră ştirea despre 
nenorocirea care-l lovise pe tatăl său. Aproape timizi stăteau cei 
doi bărbaţi înaintea băiatului, Giovanni îi cunoştea, erau doar 
prieteni ai tatălui său, prieteni buni, cave uneori îl duceau pe 
Ernesto la cârciumă să mai bea o gură de vin, şi care înainte 
mai glumiseră prieteneşte cu băiatul. 

Feţele lor făceau o impresie străină şi chiar şi glasurile le 
sunau ca şi când n-ar fi fost ale lor. 

Ce spuseseră? Ernesto accidentat - tatăl tău - piciorul 
zdrobit? Asta nu putea fi adevărat. Dar de ce tata nu venise cu 
ei? Ce voiau de la el? Dintr-o dată creierul i se goli, ca şi când 
puţinele vorbe i-ar fi gonit toate gândurile. 

„Tata este accidentat?” întrebă el după o vreme neîncrezător 
şi aşteptă ca ei să-l apuce de guler cu enormele lor mâini pline 
de var şi să-l scuture prieteneşte: „Aici e tatăl tău. Intră Ernesto, 
şi vezi ce spaimă i-am tras, băiatului tău”. 

Dar bărbaţii rămaseră tăcuţi şi priveau emoţionaţi într-o 
parte, când văzură adânca groază şi ascuţita durere ce se 
zugrăveau pe obrazul tânăr şi serios al copilului. 

Giovanni nu plânsese. Tata trăia. Poate nu este aşa de grav? 
Fără să ezite fugi la spital. Mai târziu nu putea să spună ce drum 
luase. Numai atât îşi mai aducea aminte că la catedrala San 
Donato s-a împiedicat şi a căzut în noroiul de pe stradă. S-a 
ridicat însă imediat şi plin tot de noroi a ajuns în cele din urmă 
în faţa porţii mari a spitalului. Un frate îmbrăcat într-o caşă 
neagră, cu un obraz alb şi rotund, sub glugă, l-a primit şi l-a dus 
într-o sală de aşteptare, care semăna cu o hrubă întunecoasă şi 
avea o singură fereastră înspre apă. Zidurile spitalului aveau 
aproape cinci picioare grosime. ă 

Lui Giovanni i s-a părut c-a trebuit să aştepte ore întregi. În 
cele din urmă fratele se întoarse, se aşeză ceremonios pe un 
scaun Şi-i explică, lui Giovanni, că nu-l putea vedea pe tatăl sau. 
Tocmai e doctorul la el, e foarte probabil că va trebui să-i taie 
piciorul accidentatului. Giovanni trebuie să aibă răbdare şi să se 
roage lui Dumnezeu ca totul să meargă bine. 


Poarta se mişcă scârţâind din ţâţâni, se deschise şi se închise 
din nou, Giovanni era pe stradă. 

După poarta grea şi neagră zăcea tata. Doctorul tocmai era la 
el. 

Giovanni se întoarse ca în vis şi trase pentru a doua oară de 
bara clopoţelului. Din nou poarta se răsuci scârţâind din 
balamale. Zgomotul durea. 

„Ce vrei din nou?” întrebă fratele cu obrazul rotund şi alb, 
puţin nervos, după cum se părea. „Nu poţi intra acum la el”. 

Giovanni îi privi cu ochii lui luminoşi. Fruntea fratelui se 
netezi. 

„Îi veţi spune tatii că am fost aici?” întrebă Giovanni serios. Şi 
când văzu semnul de aprobare adăugă grăbit: „Spuneţi-i că am 
să ţin totul în ordine, casa şi grădina. Nu trebuie să-şi facă griji... 

„O să-i spun. Dar acum du-te acasă!” 

Elena şi Pietro, părinţii Gianninei, din casa vecină îl aşteptau. 

„Bine c-ai venit! Cum îi merge? Oh! Bietul meu copil” zise 
femeia cu lacrimi în ochi. „Uite mănâncă mai întâi! Mâine mă 
duc la Giannina şi-i povestesc ce s-a întâmplat. Dar vorbeşte 
odată, spune, cura îi merge? Sărmanul Ernesto!” 

„Linişteşte-te, femeie”, zise Pietro încetişor. „Nu vezi că e cu 
totul zăpăcit?” 

„Doctorul e tocmai acum la el”, zise Giovanni cu privirea 
absenta. „Probabil că o să-i taie piciorul”. 

„Aici pe masă sunt bani, Giovanni”, zise Pietro şi-şi împinse la 
o parte nevasta care începu să jelească. „Zidarii, tâmplarii şi 
transportorii de pietre i-au adus. Acum încearcă să dormi, sau 
vino dincolo la noi”. 

Giovanni putu să-şi viziteze tatăl pentru prima oară abia după 
cinci zile. Işi ascunse adânca emoție, când văzu pe cearceafurile 
albe. Obrazul slab şi cenuşiu, şi zise foarte vesel „Acum toate-s 
bune, Papa! O să te minunezi când o să vii acasă şi o să vezi ce 
frumoasă s-a făcut grădina. leri a fost Angiolio la noi, alaltăieri 
Giorgio, în fiecare seară vine altul şi întreabă cum îţi merge şi 
dacă poate să mă ajute cu ceva”. 

„Piciorul s-a dus, Giovanni”, răspunse Ernesto cu voce tristă. 
„Niciodată n-am să mai pot lucra la clădiri...” 

„Asta nu face nimic, Papa”, întrerupse Giovanni, „eu 
împlinesc în curând patrusprezece ani...” Se aplecă peste 
obrazul tatălui său şi zise aproape solemn: „De ieri sunt ucenic 


la meşterul Benedetto. Voi deveni constructor de corăbii, Papa, 
un constructor de corăbii vestit ca şi meşterul Benedetto. M-a şi 
învăţat câteva chiţibuşuri”. 

„Aşa, te-a şi învăţat câteva chiţibuşuri”, tatăl zâmbi pe sub 
mustață. 

Şi Giovanni fu fericit, când văzu surâsul pe obrazul cenuşiu. 
„Toţi sunt atât de prietenoşi cu mine”. 

„Meşterul Benedetto te-a luat ucenic...” zise Ernesto mirat. 
„Acolo eşti într-adevăr în mâini bune. Invață numai serios; 
Benedetto este unu! Dintre cei mai buni constructori de corăbii 
din Veneţia”. 

Aerul din sala cu 16 paturi, ocupate de bolnavi, mirosea 
închis. Un călugăr mergea fără zgomot de la pal la pat, ici şi colo 
se auzea câte un geamăt. Chiar şi în zilele luminoase când afară 
lucea soarele, în încăperea boltită domnea penumbra. De 
fiecare dată când Giovanni îşi vizita părintele, avea acelaşi 
sentiment de apăsare. 

„Mai cânţi, Giovanni?” întrebă într-o zi Ernesto. Obrazul îi 
devenise mai plin, şi putea deja să glumească despre durerile ce 
i se părea că le simte în degetul mare de la piciorul drept. 

„Nu mai cânt, Papa”. Dar când Giovanni băgă de seamă că 
tatăl nu fu mulţumit cu acest răspuns, adăugă cu mândrie: 
„Acum construiesc bărci şi corăbii. Asta e o mare artă”. 

„O să cânţi din nou, Giovanni”. _ 

La astea vorbe se gândea acum Giovanni. Întunericul se lăsa 
din ce în ce. Vuietul vântului îndepărtat părea şoapta unui ghioc, 
iar laguna stăruia într-o nemişcare tăcută. Multe stele îşi 
aprinseseră luminile pe cer, iar secera lunii părea bătută cu 
diamante. 

Eu am o cocoaşe, iar tatăl meu un picior de lemn. Ce familie 
frumoasă! Aceste gânduri scormoneau aerul şi nu-i dădeau 
pace. 

„Ce este Veneţia fără meşteşugul nostru de a construi 
corăbii?” auzi Giovanni glasul meşterului Benedetto, cu ironica 
intonaţie care se presimţea în surdină. „Un labirint nenorocit de 
case de lemn şi de piatră mirosind a peşte şi a gunoi de catâr. 
Noi facem din Veneţia o regină, cu corăbiile şi bărcile pe care le 
construim, capetele noastre descoperă bijuteriile cele mai 
frumoase... Corăbiile sunt perle de lemn. Bagă-ţi în cap asta 
copilul meu, altfel niciodată n-o să se aleagă din tine un bun 


constructor de corăbii, perle de lemn...” 

Lui Giovanni i se părea că aude râsul meşterului Benedetto, 
rostind aceasta comparaţie ciudată. 

Pe San Michele ardea un foc. 

Un muzicant se aşezase într-un colţ singuratic şi cânta un 
cântec la fagot. Departe peste pământ şi apă cântecul tânguitor 
răsuna. 

Era ora 7 seara. Giovanni deveni neliniştit. Îşi încorda privirea 
ca să vadă în întuneric şi asculta orice zgomot. O barcă se 
apropie, dar nu venea dinspre Veneţia ci tocmai din direcţia 
contrară. Un pescar trecu aproape de Giovanni, fără să-l 
observe. Stropi de apă cădeau de pe vâsle înapoi în mare, părea 
ca şi când ar fi fost aruncate pietricele în apă. 

In cimitirul de la San Michele, acolo unde ardea focul, se 
odihnea mama lui Marco. 

Tatăl lui Giovanni şedea pe banca din faţa casei, cu cârjele 
lângă el, şi se gândea, că imediat va fi vremea să se apuce de 
vreun lucru oarecare. Nu mai putea sta acasă fără să facă nimic 
şi să trăiască din pomana prietenilor. 

In ultima săptămână se schimbaseră multe. Dar un lucru 
rămăsese, devenise chiar mai puternic în aceste ceasuri grele; 
prietenia lui Giovanni cu Marco şi Giannina. Se vedeau mai rar 
ca înainte, dar când se întâlneau, simțeau fără prea multe vorbe 
că prietenia lor se cimentase şi mai mult. 

Cei doi băieţi simțeau însă că viaţa începe să le despartă 
drumurile. 

Marco iubea marea şi corăbiile, toate îl atrăgeau în depărtări 
şi dorinţa lui copilărească de a pleca în ţări îndepărtate ca să 
caute ascunse comori, nu era altceva decât reflexul năzuinţelor 
negustorilor venețieni după un negoţ rentabil şi după toate 
aventurile care erau în legătură cu aceasta. 

Giovanni însă îşi îndrepta toate năzuinţele spre meşteşugul 
meşterului Benedetto. Nu căuta fericirea în depărtări, ci îşi urma 
cu încăpățânare telul; să devină constructor apreciat de corăbii 
la Murano şi aici, pe insula de pe lagună, înconjurată de apa 
strălucind la toate reflexele de lumină, cu privirea aţintită spre 
Veneţia cea plină de viaţă şi culoare, să ducă o viaţă liniştită cu 
tatăl său şi cu Giannina. Giannina îi aparţinea de când putea să 
gândească înapoi, şi-au împărţit toate bucuriile şi spaimele. Dar 
de când era în Veneţia i se părea că găseşte în ochii ei ceva 


străin, care-l neliniştea. În seara asta Marco şi Giannina veneau 
la Murano. De asta Giovanni aştepta de atâta vreme la punctul 
de întâlnire stabilit. 

Şi în nerăbdarea aşteptării apăreau gânduri ca nişte mâniji 
nestăpâniţi, care de multă vreme pândeau ascunse în umbră. 
Poate nici nu vin? Eu stau aici şi aştept, dar cine-mi spune că 
Giannina se bucură aşa de mult de vizita la Murano? In Veneţia 
e carnaval. Piazzetta, Piaţa San Marco, Canalele şi podurile sunt 
înţesate de măşti colorate. 

Giovanni îndepărtă obosit gândurile bănuitoare, întunecate. 

Era o noapte de toamnă cu mii de stele, un ecou al verii 
trecute, care fusese fierbinte şi plină de lumină orbitoare. 

Nu s-auzea cumva un râs luminos de fată dinspre San Michele 
ce se amesteca în cântecul fagotului cu îndepărtata muzică a 
vântului mării? 

„Giovanni, Giovanni”, strigă o voce de fetiţă. 

Clopotul nevăzut începu atunci din nou să sune plin şi clar. 

Işi duse palmele căuş la gură şi strigă cu glas care răsuna ca 
oţelul peste ape: 

„Giannina” şi încă o dată, accentuând fiecare silabă: „Gia-nni- 
na!” Apoi puternic ca un cântec de fanfară: „Marco! Marco!” 

„O să cânţi din nou”, îi spusese tatăl. 

Barca apăru din întuneric ca un peşte mare şi greoi, 
îndreptându-se spre Giovanni. 

„Ai văzut focul de la San Michele, Giovanni?” întrebă Marco, 
încă înainte să coboare din barcă. „Giannina l-a aprins ca să 
bagi tu de seamă, că sosim curând. Cele mai aiurite gânduri îi 
trec prin cap câte o dată, miresei tale de pirat”. 

Râdea tare şi deschis. Când punea piciorul pe pământul 
insulei Murano, se simţea uşor ea o pasăre care pluteşte în 
înaltul cerului. 

„Ei uite că iarăşi suntem împreună”, zise Giannina, uşor 
emoţionată. „Cum se simte tatăl tău?” 

„Ah! Işi face planuri. Şade în faţa casei şi-şi închipuie că din 
nou o să poată zmulge arbori”. i 

Paolo legă barca de un stâlp care ieşea din apă. Inţelesul 
fusese că Marco şi Giannina îşi vor petrece noaptea la Murano şi 
abia în dimineaţa următoare se vor întoarce la Veneţia. 

„Messer Pietro Bocco o să se înfurie, dacă află despre asta”, îi 
pusese în gardă Paolo. „Ar putea folosi prilejul ca să mă dea 


afară din serviciul tău”. 

Marco îl liniştise. „Niciodată n-am să admit aşa ceva Paolo. 
Nu-ţi face griji. Tu poţi rămâne la mine cât vrei. Şi când am şi 
plec în călătorie, am să te iau cu mine”. 

Paolo intrase în societatea celor trei, aşa că ei vorbeau fără 
reţinere în faţa lui. Ţinea la ei, ca un frate mai mare, care-şi 
întindea braţul ocrotitor deasupra lor. 

„Ce seară frumoasă” - zise Marco. „Întotdeauna e aşa de 
frumos la Murano”. 

Se aşezară pe pietre şi priviră peste apă. Nu departe de ei 
trecu o barcă mai mare pusă în mişcare de puternice lovituri de 
vâsle. Cântecul fagotului tăcuse. 

„Deci, tu ai aprins, focul?” zise Giovanni. „Aproape bănuiam 
că-i un semn de la voi”. 

„Vezi, Marco!” strigă Giannina şi bătu din palme.” Ce aiureală 
să aprinzi un foc”, imită ea vocea lui Marco,” cum s-ar şi putea 
gândi Giovanni că-i un semn pentru el. Acuma nu râde”, zise ea 
cu prefăcută supărare. „Te superi, pentru că am avut dreptate!” 

Dar lui Marco de fapt nu-i ardea de râs. Bucuria nestăpânită a 
Gianninei care se oglindea în mişcările ei, în expresia feţei şi în 
vorbele-i repezi, provocau în Marco o tristeţe, care de altfel îi 
era străină. Îi acoperi ca un zăbralnic sentimentele şi le cobori 
până la sentimentul de autocompătimire. 

„Uite că râd”, zise el aproape mânios. Şi mai hohoti o dată. 
Dar era un râs care tulbura atmosfera nopţii de toamnă. Imediat 
îi fu şi lui ciudă pe el însuşi. 

Dar Giannina goni proasta dispoziţie. Găsi brusc cuvinte 
entuziaste pentru luna de pe cerul întunecat spuzit de stele, 
apoi avu impresia c-a descoperit un licurici, sări în picioare, fugi 
după el ca pe urmă să se întoarcă şi să le spună că aproape s-a 
tăiat într-un ciob de sticlă. 

„Sticlă”, zise ea „peste tot găseşti sticlă în Murano! Dacă ar fi 
fost un diamant”. 

Paolo şedea la o parte, zâmbind uşor şi se juca cu o nuia pe 
care şi-o tăiase dintr-o salcie. 

Noaptea tăcută, conversaţia în şoaptă şi luminile mişcătoare 
de pe lagună, dădeau dorințelor aripi de fantezie. 

Peste trăsăturile lui Giovanni trecu o lumină fericită, care 
scoase în evidenţă frumoasele şi totuşi bine marcatele linii ale 
obrazului lui, care devenise mai serios. Işi aduse aminte de 


vorbele meşterului Benedetto. „Munca îţi prieşte. Eşti lat în 
umeri ca Ernesto, tatăl tău, şi ai o fire liniştită...” 

„Munca îmi prieşte”, zise şi se îndreptă cu mândrie. 

„Ai nişte mini de adevărat muncitor”, îşi dădu cu părerea 
Giannina şi-şi trecu curioasă degetele peste palma lui. 

„Eu mă gândesc adesea la Zuzika”, zise Marco. Oare cum îi 
merge? Câteodată îmi vine să plec la Damasc şi s-o caut”. 

Vorbiseră de multe ori despre Ferko, bătrânul ţigan care acum 
trecea prin cine ştie ce sate şi oraşe, cu Herkules şi Pippino. ŞI 
Zuzika necunoscuta ţigăncuşe le era apropiată ca o soră: soarta 
ei necunoscută, nesigură, care te făcea şi te gândeşti la un 
basm. Le dădea întotdeauna subiect de gândire şi de vise. Chiar 
şi astăzi, în întunericul subtil al nopţii înstelate, închipuiau 
poveşti în care căutau să-şi imagineze cum ar putea să-i meargă 
Zuzikăi. 

Pentru Giovanni şi Giannina era mai mult un joc cu firele fine 
ale fanteziei, în timp ce din cuvintele lui Marco se desprindea 
credinţa că, într-o zi, o să afle ceva mai concret despre Zuzika 
sau poate o să ajungă faţă în faţă cu dânsa. Işi imagina că 
trebuie să semene cu Giannina, cu buze pline şi roşii şi ochi 
arzători de cărbune. Dinspre mare venea o adiere răcoroasă. 
Giovanni care nu avea ciorapi strânse din umeri tremurând. 

De pe insulă un vânt uşor ducea fumul de la cuptoarele unei 
sticlării, din apropiere, spre lagună. 

Cuptoarele sticlăriilor din Murano nu se stingeau nici noaptea. 

Norii de pe boltă începură să se mişte. Vântul îi despărţea şi 
se juca cu ei, îi purta în faţa lunii, apoi îi împrăştia din nou şi 
iarăşi apoi îi strângea în chip de munţi sau de figuri ciudate. 

În timpul acesta Ernesto şedea pe banca făcută de el, în faţa 
casei. Elena, vecina, fusese pe la el şi-i adusese câteva felii de 
cârnat afumat. Plecase imediat fiindcă trebuia să pregătească 
mâncarea pentru Pietro, care mergea la lucru. 

Lui Ernesto îi cădea bine să fie singur - singur cu cârjele şi cu 
grijile lui, care acum îl chinuiau mai mult ca oricând. 

Se gândea la vizita ciudată pe care o primise astăzi de 
dimineaţă, Giovanni nu ştia nimic despre asta. Messer Celsi 
fusese la el şi se interesase cum se mai simte Ernesto. 

Ernesto îşi mişca neliniştit, încoace şi încolo, piciorul stâng, iar 
îl durea ciotul drept. Vântul foşnea uşor prin copaci. 

Fusese un nemaipomenit noroc că meşterul Benedetto îl luase 


pe Giovanni ucenic, fără să ceară obişnuita taxă pentru 
învăţătură. Dar Giovanni nu avea nici măcar ciorapi şi umbla 
îmbrăcat ca un vagabond. La el însuşi, Ernesto nu se gândea. El 
era mulţumit cu ceea ce găsea în casă. Mâncarea lui principală 
se compunea din polenta, un terci gros făcut din făină de grâu şi 
apă, care apoi se cocea în cenuşă fierbinte. Polenta dimineaţa, 
la prânz şi seara. Câteodată mai mânca şi câte o sardinie sărată 
sau o bucată de telemea. 

Messer Celsi fusese foarte prietenos şi vorbise cu el, ca de la 
egal la egal. 

„Acum ai necazuri Ernesto, dar eu vreau să te ajut. Nu sunt 
chiar aşa de rău, cum vorbesc oamenii. Fata, şi arătă spre casa 
vecină, n-ar fi trebuit să fie aşa simţitoare. Dar eu n-o iau în 
nume de rău, sunt un om de înţeles. A plecat? Bine! Există 
destule servitoare care lucrează bucuros la mine, sau nu crezi?” 

Ernesto nu dădu niciun răspuns şi-şi stăpâni indignarea, ce 
creştea în el. 

„Cum am spus, Ernesto”, vorbi Messer Celsi mai departe, 
„Vreau să te ajut, doar nu pot să părăsesc un compatriot aşa de 
capabil. Dacă ai nevoie de bani, mă rog, Celsi îţi dă. Facem o 
hârtiuţă, că o să mi-i dai înapoi în trei ani...” 

Cam aşa vorbise Messer Celsi. Ernesto poate primi imediat 
două sute de ţechini, sau chiar mai mult, dobânzile, nu merită 
să vorbim despre ele, o să ne înţelegem. 

„Dar unde vor mai fi întârziind copiii?” strigă Elena peste 
gard. Du-te în casă. Ernesto, se face răcoare...” 

Ernesto se juca îngândurat cu cârjele pe care singur şi le 
confecţionase. Ştia bineînţeles, cu precizie, că Messer Celsi nu-şi 
făcuse oferta din mărinimie, ci vroia să ajungă pe această cale, 
în posesia casei lui Ernesto. 

„Nu poţi plăti, bine, îţi luă casa. Aici pe hârtie stă scris că-mi 
datorezi două sute de ţechini”. Asta era felul de-a fi al lui Messer 
Celsi. Oriunde era ceva de câştigat, apărea imediat nesătulul 
Celsi cu obrazul lui de cucuvea şi cu şuviţa neagră de pe frunte 
şi spunea vorbe prietenoase şi gata de a da o mână de ajutor. 

Ce-ar fi trebuit să facă Ernesto? Colegii lui l-au ajutat până 
acum şi chiar şi vecinii făcuseră tot posibilul ca să-i uşureze 
soarta, dar şi ei erau nişte bieţi nenorociţi care abia treceau de 
bine de rău prin viaţă. 

ÎI durea inima când îşi vedea copilul umblând în haine numai 


zdrenţe. 

Două sute de ţechini! Din asta ar putea să-şi cumpere o barcă 
de pescuit şi ar mai rămânea ceva şi pentru Giovanni. Dar o să 
fie el în stare să restituie suma la termen lui Messer Celsi? 
Pescuitul nu aducea mult venit. Ernesto ştia că pescarii erau 
fericiţi dacă puteau câştiga banii necesari pentru mâncarea şi 
sărăcăcioasa îmbrăcăminte, pentru ei? | familiile lor. Şi era 
imposibil să plece la pescuit singur. Avea nevoie de un însoțitor 
priceput. De vâslit putea să vâăslească, avea doar braţe 
puternice. La vâslit, n-avea importanţă dacă eşti lipsit de un 
picior. Şi un însoțitor îşi găseşte el în mod sigur, dacă are barcă. 

Ernesto îşi făurea planuri. Era de treizeci şi nouă de ani, părul 
la tâmple îi încărunţise deja. Trebuia să se târâie cu cârje. De 
treisprezece ani trăia singur cu Giovanni în căsuţa pe care o 
zidise odinioară pentru Marietta. După atâta vreme, putea să se 
gândească la nevasta lui fără să-l doară, era o amintire duioasă 
şi îndepărtată. 

Căsuţa e ca un sipet pentru bijuterii. Cele mai multe case din 
Murano şi din Veneţia sunt din lemn. Există numai puţine 
cuptoare de ars cărămizi în republica San Marco. Cărămizile 
sunt scumpe, dar şi mai scumpe sunt pietrele din munţi sau 
blocurile din carierele de marmoră de la Carrara. Transportul lor 
la Veneţia se face greu. Şi dintr-o dată bogaţii domni vrură ca 
palatele şi casele lor de locuit să fie zidite din piatră. Puteau să 
şi-o permită, pietrele sunt la fel de scumpe ca sarea, dar vieţile 
omeneşti şi mâna de lucru sunt ieftine. Cu cât mai scumpe sunt 
pietrele, cu atât e mai ieftină mâna de lucru. In Veneţia se 
aşezaseră în ultima vreme mulţi meseriaşi care sperau să 
câştige mai mult în acest oraş decât acasă la ei. Bogaţii domni 
puteau să aleagă.” Plata ţi se pare prea mică, du-te acasă, se 
găsesc alţii destui”. 

Casa lui Ernesto este însă o clădire de piatră, bine durată, 
pentru secole. El a scos cu preţul vieţii piatra dintr-o mină de pe 
o insulă îndepărtată şi a cărat-o noaptea cu barca la Murano. Pe 
vânt şi furtună! Noapte de noapte! Marietta, nevasta lui, îl 
aştepta pe mal cu căruciorul pe care îl trăgea pe drumurile rele, 
pe vreme de ploaie, pline de noroi, de-a curmezişul insulei şi 
descărca pietrele în locul unde mai târziu trebuia să se înalțe 
casa. 

Deja îşi purta copilul sub inimă, casa creştea. Ernesto slăbise. 


Marietta cu dinţii strânşi îi dădea pietrele la mână. Nu se lăsa 
gonită de la muncă. 

Când s-a născut Giovanni, nu mai lipsea decât acoperişul. Dar 
Marietta nu s-a mai sculat din patul de naştere. Florile înfloreau 
pe pervazul ferestrelor când a murit. 

Lui Ernesto îi era dragă fiecare piatră din casa asta. 

Giovanni avea trăsăturile maicii sale şi umbla îmbrăcat ca un 
cerşetor. 

Două sute de ţechini! 

Cerul se acoperea din ce în ce mai mult. 

Ernesto se întinse după cârje şi tocmai voia să se ridice, când 
uşa de la grădină se deschise şi o tânără fată cu un coş pe braţ 
intră. 

„O, eşti încă aici, Ernesto? Bine că te mai găsesc încă afară!” 

„Ce doreşti?” întreba Ernesto mirat. 

„M-a trimis Messer Celsi. Aduc un clapon fript Vă doreşte 
poftă bună!” 

Messer Celsi îi trimitea un clapon. 

Ernesto se ridică cu greutate. Pentru un clapon Giannina 
fusese sălbatic bătută. Vinele de pe fruntea lui Ernesto se 
umflară de mânie. 

„Penele de pe cap sunt părlite?” întrebă el cu o enervare 
stăpânită în glas. Eu mănânc numai claponi cu pene pe cap, 
spune lucrul ăsta distinsului Messer Celsi!” 

Servitoarea îl privi cu ochi speriaţi. Dar Ernesto se liniştise: 
„Du-te şi du-l înapoi. Spune-i că nu-l vreau!” 

Ernesto şchiopătă spre casă. 

Fata plecă dând din cap, în ea se trezi spaima, când îşi dădu 
seama că trebuie să-i ducă lui Messer Celsi claponul înapoi. 

„Dar tu tremuri, Giovanni”, zise Giannina... „Vom merge 
repede spre casă. Sigur că deja ne aşteaptă”. 

Paolo luă coşul cu mâncarea şi legă mai bine barca. Se 
anunţa o noapte furtunoasă. 

Vântul urla şuierând peste apă, îi apuca de haine, mătura 
pajişti şi mirişti şi vântura frunzele uscate. 

Trebuiau să strige dacă voiau să se audă. Norii acoperiseră 
luna, abia dacă se mai vedeau câteva stele pe cer. Când trecură 
pe lângă sticlărie uşa se deschise. O bandă de lumină căzu pe 
drum şi lumină silueta ce părea uriaşă, a unui sticlar, care 
respirând adânc stătea în prag. 


Giannina şi Giovanni ieşiră din întuneric, intrară în lumină, şi- 
apoi din nou în întuneric. Îşi strângeau umerii din cauza 
vântului, şi-şi ţineau buzele strânse. Acest mers tăcut împreună, 
prin insula natală măturată de vânt, le umplea sufletul de un 
sentiment plin de lumină şi nespus de frumos. 

Maico, care rămăsese cu câţiva paşi în urmă, văzuse în fâşia 
de lumină îmbrăcămintea subţire şi sărăcăcioasă a prietenului. 
Se grăbi să ajungă lângă Giannina. În faţa lor mergea Paolo şi cu 
silueta lui masivă le deschidea drumul. 

„În curând sosim”, strigă Giovanni. 

Data următoare îi aduc haine, gândea Marco. Şi îşi propuse. 
Cum să întocmească cu Giannina un plan de bătaie, pentru că el 
ştia cât îi era de sensibil prietenul. „Am aici nişte haine care mi- 
au rămas prea mici. Stau degeaba în sipet. Ai putea oare tu să 
le foloseşti, Giovanni? N-aş mai vrea să le las să stea degeaba” 
„.. Marco îşi făurea un discurs iscusit, cu care să-l convingă pe 
Giovanni să primească darul. 

Acum se aflau în faţa canalului care împărțea în două insula 
Murano. 

„Tata Andre!” strigă Giovanni spre celălalt mal. Vântul îi luă 
vorbele de pe buze şi i le duse cu repeziciune. 

Trebuiră să strige de mai multe ori până când primiră 
răspuns. După un timp oarecare sosi barcagiul cu barca. Injura 
că a fost scos din cămăruţa lui la o oră aşa de târzie. Dar când îl 
văzu pe Giovanni îi trecu supărarea. 

„Tu eşti”, mormăi el, „urcă-te!” Atunci o recunoscu şi pe 
Giannina. „Ai venit şi tu?” întrebă. 

Împinse barca şi vâsli contra valurilor. Vântul îi flutura părul. 
„Furtuna dracului!” mâărâi el şi cu mişcări atente îşi legă barca 
bine pe celălalt mal. 

Pomii celor două grădiniţe din faţa caselor mai aveau doar un 
frunziş sărac, în spatele crăcilor şi crenguţelor ferestre lor 
străluceau. 

„Mergem la noi!” ordonă Giannina. 

„Vin imediat” strigă Giovanni. 

Când Giovanni intră în cameră, Ernesto şedea în faţa 
căminului şi privea în flăcări. Pe masă stătea o farfurie cu feliile 
de cârnat afumat pe care le adusese mama Gianninei. 

„Uite c-ai venit!” zise Ernesto şi-şi ridică capul. „Aşează-te şi 
mănâncă, trebuie că ai o foame de lup... Afară e chiar furtună?” 


Flăcările jucăuşe luminau obrazul lui Ernesto. Giovanni se 
aşeză lângă el şi-şi întinse mâinile spre foc. 

„Vreau să mă încălzesc, puţin Papa”, zise el. „Ai mâncat?” 

Ernesto dădu din cap, aprobând. Picioarele lui sunt albastre 
de frig, gândi el. 

„Incălzeşte-te, copilul meu!” 

„Nu înţeleg de ce sunt astăzi aşa de vesel?”, zise Giovanni, 
neputându-şi dezlipi privirea de jocul flăcărilor. 

Tatăl zâmbi... „Se întâmplă câteodată”, răspunse el. 

„Trebuie să merg imediat dincolo, la Giannina”, îşi amintii 
Giovanni. „Mă aşteaptă. Marco doarme astăzi la noi”. 

In timp ce Giovanni se ridica, tatăl se îngrijora, gândindu-se 
ce va zise Messer Celsi despre claponul refuzat. Se hotărâse 
între timp să primească cele două sute de ţechini. Chiar în 
dimineaţa următoare va merge la Messer Celsi. Sau oare nu era 
mai bine să aştepte până când bogatul fermier îşi va repeta 
oferta? 

„Ce ai mâncat dumneata, Papa?” 

„Aproape un clapon”, răspunse Ernesto zâmbind amar. 

Giovanni îl privi întrebător. 

„Mănâncă numai, să te faci puternic şi să poţi construi corăbii 
mari”. Se aplecă şi luă de sub bancă o bucată de lemn pe care o 
aruncă în foc. Flăcările o cuprinseră lacome. Umezeala din pori 
aburi şi pocni zdrobind învelişurile, arzând. 

„Dar vii şi dumneata, Papa?” întrebă Giovanni mestecând cu 
toată gura. „Ce bun e cârnatul! Când voi câştiga bani, vom 
mânca adesea cârnat...” 

„Mai vreau să rămân puţin singur. Du-te, fiul meu!” 

Furtuna de toamnă vui toată noaptea. Dimineaţa următoare 
însă soarele apăru printre norii cenușii şi împodobi cerul cu cele 
mai frumoase culori. 

Marco dormi la Giovanni şi stătură de vorbă multă vreme. Era 
aşa de bine să stai în pat, pe când vântul urla în jurul casei şi 
scutura obloanele de la ferestre. 

Acum insula zăcea liniştită în zorii dimineţii şi întreținea 
conversații mute cu valurile foşnitoare. 

Ernesto, care de când cu accidentul lui, dormea puţin, se 
sculase şi deretica prin bucătărie. Făcuse focul şi agăţase 
ceaunul de aramă umplut cu apă deasupra flăcărilor. In curând 
veni şi Paolo din casa vecină să-l trezească pe Marco. Voiau să 


plece cât mai devreme posibil ca Pietro Bocco să nu observe că 
fuseseră plecaţi toată noaptea. 

„Vin din nou cât de curând”, zise Marco la despărţire. 

Giovanni se uită după ei. Marco subţire şi elastic era abia cu 
un cap mai scund decât servitorul. 

Chiar şi Giannina se sculase devreme. Ea mai rămânea încă o 
zi în Murano, ca s-o ajute pe mama ei, care nu se simţea prea 
bine. La spălat. Când ieşi în grădină văzu în depărtare prietenul 
cu servitorul. 

„ŞI plecaţi”, strigă după ei,” şi nici măcar nu v-aţi luat rămas 
bun?” 

Marco făcu cu mâna, şi strigă ceva, dar vorbele nu i se mai 
auziră. 

Munţi albi de nori formau un semicerc proteguitor în jurul 
soarelui. Giannina se sprijini cu mâinile de un stâlp de lemn şi 
privea puţin dusă pe gânduri după prieten. 

Giovanni stătea neobservat în uşa grădinii. Voia s-o strige, dar 
nu putea scoale nicio vorbă. g 

De când n-o mai văzuse pe Giannina? In lumina clară a 
dimineții băgă de seamă brusc, că ea, oarecum, se schimbase. 
Obrazul ei părea să fi căpătat trăsături şi culori noi. Era cu totul 
neobişnuit s-o vezi pe Giannina cea plină de viață aşa de liniştită 
şi de dusă pe gânduri. La ce se gândea? 

O durere ascuţită, de a cărei cauză nu-şi putea da seama, se 
făcu simțită. 

Marco şi Paolo nu se mai vedeau. Obrazul Gianninei era 
destins şi visător, în faţa ochilor ei strălucea un văl însorit. 
Simţea o oboseală plăcută răspândindu-i-se în tot corpul. 

Crede că-l mai vede, se gândi Giovanni. Cum ar putea fi 
altfel? El e zvelt şi poartă haine frumoase. 

Roţile căruţelor se învârteau prin nisip şi peste pietre. 
Scârţâitul se apropia. Strigăte răsunau prin aerul dimineţii 
Giovanni întoarse capul. 

„Fugi, ţapul meu, fugi!” Bătrânul Francesco se apropia şi-şi 
mina ţapul pe care şi-l înhămase la căruciorul lui, ca pe un căluţ. 
Ţapul îşi aplecă mult capul şi se puse pe drum. 

Giannina se trezi din visele ei, fugi pe lângă Francesco 
salutându-l şi acum stătea pe neaşteptate în faţa lui Giovanni. 

„Ah, Giovanni”, zise ea şi-şi desfăcu braţele. „Sunt aşa de 
fericită că sunt aici!” 


„Marco a plecat”, răspunse el absent. Nu putea uita expresia 
visătoare a ochilor Gianninei privind în depărtare, şi care acum îl 
priveau vioi şi cercetători. 

„Trebuie să plec la meşterul Benedetto”, zise şi voi să între în 
casă. Dar Giannina îl reţinu. „Ce ai, Giovanni?”, întrebă ea. 

El îşi plecă ochii şi avu dintr-o dată un neplăcut simţământ de 
vină. „Nu voiam să te deranjez”, începu el bâlbâindu-se. Ar fi 
vrut să-şi tragă singur palme pentru vorbele astea care fără voia 
lui i s-au desprins de pe buze. 

„Nu te înţeleg”, strigă Giannina. „Stai aici ţeapăn ca un lemn, 
şi vorbeşti aşa de ciudat”. 

Mânia din vocea Gianninei îi accentuă zăpăceala, aşa că el nu 
găsi nimic mai bun de făcut decât să se întoarcă şi să între tăcut 
în casă. 

După o vreme ieşi din nou cu o legătură în care-şi avea 
uneltele. Speranţa ca s-o întâlnească pe Giannina, în grădină, nu 
se îndeplini. Ştia, bineînţeles, că se purtase ca un măgar, însă îi 
era literalmente peste puteri să între în casa vecinului şi să 
restabilească cu câteva vorbe relaţiile lor de prietenie. 

Drumul ducea peste un mic deal. De pe culme aveai o 
privelişte largă peste laguna cu luciri argintii. Giovanni privi apa, 
fără să mai fie mişcat de frumuseţea ei. 

Doi platani subţiri creşteau lângă podeţul care trecea peste 
un braţ îngust al canalului. Frunzişul tremură. Între cei doi 
copaci înalţi, în mijlocul drumului aştepta Giannina. l-o luase 
înainte dusă pe gânduri. Intâi voise să între în casă, dar dintr-o 
dată îşi dăduse seama că nu trebuie să se supere pe Giovanni. 

Acum, când el se apropia, ei îi bătea inima, era ca şi când ar fi 
răsărit soarele în gândurile şi sentimentele ei. Stătea între cei 
doi platani cu faţa îndreptată spre prietenul, care era la numai 
câţiva paşi. 

Giovanni îşi ridică privirea şi se opri uimit. Îşi schimba 
legăturica dintr-o mână în alta şi se uita la o vrabie care sărea 
ca o minge de pe o balustradă a podului pe cealaltă. 

„Mai înainte mă gândisem, ce frumos ar fi, dacă aş putea să 
rămân mereu aici”, zise Giannina. 

Obrazul lui Giovanni se făcu roşu ca racul. Se uită înainte, pe 
lângă Giannina, şi înregistră fără să vrea amănunte indiferente: 
balustrada podului era stricată într-un loc, parul care o susţinea 
atârna oblic deasupra apei şi se reflecta în ea. Un peşte sări 


ploscăind peste oglinda apei şi-apoi provocă cerculeţe, ce 
lunecau pe apă şi care apoi se neteziră, ca o melodie ce se 
pierde. 

Giovanni tuşi. 

„Vântul s-a domolit”, zise el în cele din urmă. 

Fetiţa se aplecă şi culese o floare roşie de toamnă. 

„Meşterul Benedetto aşteaptă”, zise. 

Giovanni simţi din felul cum îi suna glasul nerăbdarea şi-şi 
căuta încordat cuvintele potrivite, ca să risipească neînţelegerea 
ce se accentua din ce în ce mai mult. Incordarea îi încreţi 
fruntea şi împrumută chipului lui o expresie serioasă. 

Giannina altfel îşi închipuise întâlnirea cu prietenul ei. | se 
părea că citeşte pe obrazul lui răceală şi refuz. Ce se întâmplase 
în cele patru săptămâni ce trecuseră? De ce s-a schimbat 
Giovanni aşa de mult? Frică, ruşine, o durere ascuţită şi 
persistentă, mânie şi furie se luptau între ele şi-i aduseră pe 
buze cuvintele: 

„Nu vreau să te mai deranjez. Dar ai putea să-mi spui, dacă 
nu mai vrei să ştii de mine!” 

Brusc ochii i se umplură de lacrimi. Dar Giovanni nu trebuia să 
vadă că suferă. Se întoarse şi fugi ca urmărită de o fantomă. 

„Giannina”, strigă Giovanni cu o voce înspăimântată.” 
Aşteaptă-mă!” îşi aruncă legăturica cu unelte în iarbă şi alergă 
după fetiţă. Toată nesiguranța îi dispăruse dintr-o dată, în timp 
ce fugea, îi şi veniră în minte primele vorbe. Şi când o ajunse pe 
Giannina şi o ţinea strâns de braţ. Zise, încă gâfâind: „Toate 
astea stau cu totul altfel, Giannina. Aşa de mult mă bucur!” 

Ea îşi ascunse obrazul ud de lacrimi şi spuse suspinând: Eu 
plâng şi tu te bucuri!” 

„N-o lua aşa, Giannina”, zise Giovanni, care dintr-o dată 
deveni deosebit de volubil. „Mă bucur că eşti aici, într-adevăr, 
Giannina. Numai c-am crezut că ţie nu-ţi mai place chiar aşa de 
mult aici... Acuma vino. Eu mi-am aruncat pur şi simplu uneltele 
în iarbă. Dacă meşterul Benedetto ar şti!” ... 

Îi luă palmele de pe obraz. „Uite că iar râzi”, zise el fericit. 


SARE 
Aproape în acelaşi ceas, când dogele Zeno Ranieri muri de 
moarte naturală după aproape şaisprezece ani de guvernare, se 
împlini şi timpul fixat pentru perioada de funcţionare a lui Pietro 


Bocco ca Patrone dell'Arsenale. După cum prevedea 
regulamentul ocupase acest post treizeci şi două de luni, care 
se împliniseră la 17 iulie 1263, când fu schimbat. 

Messer Pietro Bocco nu mai locuia în” lad”, palatul întunecos 
situat între groasele ziduri ale Arsenalului, ci se mutase în casa 
lui, de pe un braţ lateral al Canalului Grande. Se simţea din nou 
mai liber şi începu să-şi pună în mişcare puterea. Moartea 
Signorei Polo şi instituirea lui ca tutore şi administrator al averii 
lui Marco îi picaseră tocmai la ţanc. 

Pusese să fie îndepărtat scribul Luigi Farino, care îl deranjase 
cu unele vorbe incomode, şi era gata ca şi de-acum înainte să 
dea la o parte din drumul său orice piedici, fie prin viclenie, fie 
prin forţă. 

Pe nepotul său, Marco Polo, îl credea în mâini bune la fratele 
Lorenzo. 

Avea intenţia ca, cât mai curând, să-l studieze ceva mai 
îndeaproape pe Paolo, care după părerea lui îi era prea 
credincios băiatului. Servitorul nu-i plăcea. De fapt Pietro Bocco 
nu avea nicio dovadă, care să-i justifice nelămurita bănuială pe 
care o avea contra lui Paolo, dar parcă simţea că servitorul ştia 
mai multe, decât ar fi trebuit să ştie. Pentru moment însă îl 
preocupa aşa de mult o altă problemă, încât tot ceea ce nu era 
în imediată legătură cu aceasta, trecea pe locul doi. 

Pietro Bocco tocmai îşi expediase secretarul care îi adusese o 
listă a mărfurilor cumpărate şi se plimba prin cameră în sus şi în 
jos. În capul lui lunguieţ se învălmăşeau gândurile. Ridurile de 
pe fruntea lui înaltă se mişcau abia observabil, iar sprâncenele 
încruntate se arcuiau, ca un cer înnourat ameninţător de 
furtună, peste ţipenia verticală a nasului. Se gândea la cei 
cincisprezece saci umpluţi, să pleznească, cu sare care stăteau 
în depozitul său, şi la o barcă condusă de oameni îndrăzneţi 
care să treacă nevăzuţi prin cercul bărcilor poliţiei. 

O întreprindere periculoasă, care ar putea aduce temniţă şi 
proscriere, dar şi o mie de ducați câştig. 

Covorul moale cu motive orientale estompa zgomotul paşilor 
bărbatului ce se plimba neobosit în sus şi în jos. 

Frică, Pietro Bocco? Se întrebă singur. Gura i se strâmbă într- 
un râs dispreţuitor - ironic. Frica ar fi un sfetnic rău pentru 
planurile lui care ţinteau foarte sus. Dar ea era totuşi prezentă, 
chiar dacă el şi-o ascundea până şi de el însuşi. Stătea ghemuită 


ca un mic animal de pradă printre gândurile lui şi încerca să-i 
paralizeze puterile. Sau era oare conştiinţa lui care bătea la uşi 
demult închise? 

Din nou pe obrazul bărbatului apăru râsul mut ce-i 
schimonosea trăsăturile regulate. 

Conştiinţă? Câte parale făcea conştiinţa pe vremea asta, când 
puhoiul ducaţilor zăvora inimile? 

Proscrierea şi temniţa amenințau dacă planul lui nu reușea. 

Ispiteau cei o mie de ducați! 

Pietro Bocco era demult hotărât să nu scape afacerea din 
mână. 

Ar fi fost nebun de legat! 

Se eliberă cu forţa de gândurile incomode. Pe lângă 
nesăţioasa lui sete de putere mai poseda şi o bogată putere de 
imaginaţie, care îl ajutase de multe ori să treacă peste 
momente de descurajare. 

Soarele desenă umbra crucii ferestrei pe masă şi pe covor. 

Pietro Bocco nu băgă de seamă. 

Vântul bătea cu zgomot în ziduri, voci omeneşti şi murmurul 
obişnuit al vălurelelor îi răsunau în urechi. 

Pietro Bocco nu le auzea. 

Messer Pietro Bocco visa să ajungă în postul cel mai înalt pe 
care Republica îl conferea unui bărbat de origine burgheză. 

Merge îmbrăcat în purpură ca dogele şi sfetnicii săi, şi se 
bucură de toate privilegiile nobilimii. Stola aurie iese minunat în 
evidentă pe haina lui, cerul şi apa se contopesc într-o simfonic 
de culoare şi lumină, bărci împodobite cu fieri alunecă pe 
canale, Piazza este plină de oameni îmbrăcaţi în haine de 
sărbătoare. O mulţime pestriță, gălăgioasă, al cărei zgomot e 
acoperit de dangătul clopotului de pe Campanilla! 

Mulțimea cu multe mii de capete strigă: „Trăiască Piero 
Bocco!” 

„Trăiască marele cancelar Pietro Bocco!” 

Este ales pe viaţă şi devine cavaler de San Marco. Capătă 
titlul de Excelentă şi are precădere în faţa tuturor Senatorilor şi 
a judecătorilor statului, cu excepţia sfetnicilor Dogelui şi a 
Procuratorilor din San Marco. Este în posesia marelui sigiliu al 
Republicii şi are acces la toate secretele de stat. 

— El-el-el! Marele cancelar Piero Bocco! 

„Uitați-vă ce mândru calcă!” 


„Nu pare oare mai distins decât însăşi Dogele?” 

Steagul Republicii, cu leul de aur, flutură pe palatul dogilor şi 
pe celelalte clădiri oficiale. 

Aceasta e treapta supremă pe care un muritor, din clasa lui 
Pietro Bocco, poate urca. Funcţia lui e cea mai bănoasă din 
întreaga Republică San Marco. Senatul îi plăteşte pe lângă 
veniturile obişnuite, de 9000 - până la 10.000 de ducați, încă o 
leafă de 3.000 de ducați. 

Pietro Bocco îşi trecu, cu o mişcare absenta, mâna peste 
frunte şi se opri. Un ciocănit în uşă îl trezi din visele lui. În ochi îi 
apăru o lucire rece când uşa se deschise şi un servitor anunţă 
vizita comandantului de barca Matteo, care se intitula cu 
mândrie căpitan. 

„Spune-i să aştepte!” porunci Pietro Bocco şi-şi continuă 
plimbarea prin cameră. 

Cu simţurile, treze, socotea mai departe. Visele de viitor 
păreau să-l fi întinerit. Se simţea mai proaspăt şi gata de 
acţiune, mai ales de când nu mai era îngropat în Arsenal şi nu 
mai trebuia să facă serviciul aspru şi uniform. Când îşi 
reamintea cât de cenuşii şi obositoare fuseseră cele treizeci şi 
două de luni, îl treceau şi acum fiorii. 

Şi când te gândeşti că-i trecuse prin minte să mai rămână în 
serviciu încă treizeci şi două de luni. _ 

Dar timpul n-a fost pierdut degeaba. li adusese unele legături 
şi cunoştinţe utile. Pe această cale îl cunoscuse şi pe 
proprietarul de barcă Matteo, care-i făcuse unele servicii 
folositoare. Matteo, care punea mare preţ pe apelativul de 
căpitan, era un flăcău îndrăzneţ care cunoştea laguna şi 
Castellos ca în palmă, iar la regatele care aveau loc în fiecare an 
câştiga întotdeauna premiul întâi. Se zicea despre el, în glumă, 
că făcuse un contract cu spiritele vântului. Oarecum prindea, 
chiar pe acalmie, un firicel de vânt care îl ajuta să sosească la 
destinaţie. Dar se şopteau şi alte lucruri despre căpitanul 
Matteo. 

Pietro Bocco deschise uşa şi-l strigă pe servitor. 

„Să vină căpitanul Matteo!” 

Cu mersul larg şi legănat al marinarului, solidul Matteo, în 
vârstă cam de cincizeci de ani, intră. Îşi ţinea şapca în mână şi 
clipi din ochi în soarele care-i bătea din plin în obraz. 

„Adu vin, dar grăbeşte-te!” 


Se îndreptă spre Matteo, care îl cântărise cu o privire ascuţită 
şi acum fără o deosebită grabă îşi cobori pleoapele. 

„la loc, căpitane!” 

E puternic ca un taur, se gândi Pietro Bocco, când văzu umerii 
laţi şi braţele musculoase. 

Matteo se aşeză şi-şi puse mâinile pe genunchi. Erau nişte 
mâini neobişnuit de mari. Pietro Bocco observă cu nelinişte că-l 
cuprinde un sentiment neplăcut, când privi făptura puternică ce 
şedea în faţa lui. 

Fu fericit când servitorul aduse vinul. 

„Să bem, căpitane!” Pietro Bocco ridică paharul şi-l ţinu în 
plină lumină. Bule mici, transparente se ridicau în el. Băură. 

Matteo aşeză cu grijă paharul pe faţa de masă întreţesută cu 
fire de aur şi-şi şterse gura cu mâna. Îl privi pe Messer Pietro 
Bocco aşteptând. 

„Cum stăm căpitane, corabia ţi-e gata?” 

Pietro Bocco îşi împinse maxilarul cu bărbuţa ascuţită înainte, 
şi-şi privi interlocutorul cu o privire fixă şi dominatoare. 

„Mi-am vopsit corabia în negru”. Matteo îşi alegea cuvintele 
cu atenţie. „Corabia e neagră iar pânzele sunt roşii. Roşu 
închis”. 

„Bine!” 

Pietro Bocco îşi înclină capul, apoi şi-l ridică brusc, ca şi când 
prin această mişcare neaşteptată ar fi vrut să-şi intimideze 
partenerul. 

„E vorba de sare, Matteo”, zise direct. Examina cu atenţie 
mina marinarului, care era pe masă şi care acum se strânse 
pumn. Era mulţumit de efectul vorbelor sale. 

„O sută de ducați pentru tine, căpitane! Sau ţi-e frică?” 
Ultimele vorbe ţâşniră ca o săgeată otrăvită. Umerii puternici ai 
lui Matteo făcură o mişcare. Nasul lui cărnos, ca întotdeauna 
când era enervat, luă toate culorile curcubeului. 

Pietro Bocco era atent la schimbările de expresie de pe faţa 
celui ce şedea în faţa lui. 

„O sută de ducați într-o noapte! Gândeşte-te, Matteo”. 

„Câţi saci sunt, Messer Bocco?” 

„Cincisprezece!” 

Indignat Matteo îşi încruntă sprâncenele. Ghicise manevra lui 
Pietro Bocco, care voia să-l oblige prin întrebarea lui la un 
răspuns necugetat. „Sau ţi-e frica?” Un zâmbet ironic abia vizibil 


îi întinse buzele. Nu-i plăcea cum nobilul domn se purta cu el. 
Odată căpitan apoi iarăşi Matteo! Şi în fond cine era Pietro 
Bocco? Nici măcar un senator... 

Căpitanul Matteo se ridica şi zise indiferent. 

„Sarea e scumpă în Bolonia sau Padua, Messer Bocco. O sută 
de ducați într-o noapte, spuneţi dumneavoastră - scuzaţi-mă, 
dar pot să însemne şi galera pe viaţă sau să te coste şi capul. 
Ştiţi cât de aspru pedepseşte legea contrabanda”. 

Mânia înroşi fruntea lui Pietro Bocco. Şi-o stăpâni imediat și 
zise cu forţată prietenie: 

„la loc, căpitane. Asupra preţului serviciilor dumitale, ne vom 
înţelege”. 

Cu vizibila sila Matteo se aşeză din nou. 

„Un om din echipajul meu e bolnav” zise scrâşnit. „Atâta 
vreme cât n-am înlocuitor, nu pot face nimic”. 

Oare îi este într-adevăr frică? Se întreba Pietro Bocco, sau o 
spune numai fiindcă vrea să mai ridice preţul. Nu putea descifra 
individul şi-i era ciudă că-l subapreciase. 

Matteo şedea tăcând pe scaun. 

Aşa nu te poţi juca cu mine, îşi repetă el în gând, şi privea 
înaintea lui cu un chip de nepătruns. 

Pietro Bocco îşi schimbă tactica. Işi dădu seama că Matteo nu 
putea fi tratat ca scribul Luigi Farino - Dumnezeu să-l 
odihnească în pace. 

Matteo era regele contrabandiştilor, tovarăşi îndrăzneţi erau 
gata să dea ascultare oricăror dispoziţii de-ale lui. Ştia diverse 
lucruri despre afacerile unor persoane care stăteau în cele mai 
înalte dregătorii ale Republicii şi nu era prostovanul care ar 
putea să pară, pentru un observator superficial. În ochii mari şi 
înfundaţi în orbite se putea citi curaj, pricepere şi o 
considerabilă doză de şiretenie ţărănească, pe care desigur o 
moştenise de la înaintaşii lui. 

„O bună idee să vă vopsiți barca în negru”, lăudă Pietro 
Bocco. A la vostre salute căpitan!” 

Băură. 

Din nou curse vinul auriu în bogat împodobitele pahare. 
Matteo aştepta cu răbdare. Furia lui se liniştise repede. Afacerile 
se fac cu capul; sentimentele joacă doar un rol secundar. 

Vinul era bun. 

Pe când Pietro Bocco se gândea la cea de-a doua ofertă care 


trebuia acum să i-o facă lui Matteo, îşi aduse aminte pe 
negândite de statura puternică, lată în umeri a servitorului 
Paolo, şi-i trecu ceva prin cap, ce brusc îl transpuse într-o bună 
dispoziţie, o dispoziţie de-a dreptul exuberantă. 

„Aş avea un flăcău de încredere pentru călătoria nocturnă, 
căpitane”, zise el. 

„Două sute de ducați, Messer Bocco. Niciun soldo mai puţin”, 
răspunse Matteo, fără să ia în seamă vorbele lui. 

Pietro Bocco învârti paharul în mână şi încercă să prindă în el 
o rază de soare. 

„Bine, căpitane! Două sute de ducati!” 

„Şi un ajutor vânjos şi de încredere!”, zise Matteo. 

„Şi un ajutor de nădejde! Bea căpitane!” Dracu' să te ia, mai 
zise în sinea lui. Şi nu se ştia dacă vorbele astea se refereau la 
Matteo sau la Paolo. 

Căpitanul, auzind oferta, scoase un mormăit mulţumit. Cei doi 
bărbaţi, atât de deosebiți la înfăţişare - Pietro Bocco cu faţa lui 
lunguiaţă şi Matteo cu faţa lui cărnoasă, de ţăran, îşi apropiară 
capetele ca să discute amănuntele afacerii. 

Era o seară fără stele care o prefăceau de-a dreptul în noapte. 
Vântul nu era prea puternic. La ora asta abia dacă se mai 
găseau pietoni pe străduţele strâmte, ce sfârşeau într-un canal 
sau într-o fundătură. 

Paolo părăsi casa şi merse o bucată de drum de-a lungul 
marginii canalului. Treceau pe alături fantomatice bărci, 
conversații şoptite îi ajungeau la urechi. Lumini sărăcăcioase se 
oglindeau tremurate în apa unduitoare. O voce de femeie strigă 
ceva peste canal înspre casa de vizavi. Lângă gardul unei 
grădini, imediat lângă apă, creştea un tufiş rotund şi-i atinse 
părul. 

Paolo simţea o uşoară nelinişte. Astăzi după-masă fusese la 
Marco un trimis al lui Messer Pietro Bocco. Şi îl rugase să-i 
împrumute serviciile lui Paolo pentru noaptea asta. Comunicase 
că un servitor de-ai lui ar fi bolnav. De fapt totul fusese 
convingător. Marco nu avu nicio bănuială, mai ales că unchiul 
său se preocupase de el foarte puţin, în ultimele săptămâni, şi 
nu găsi niciun pretext ca să-l refuze. 

Dar de ce tocmai noaptea? Gândurile lui Paolo nu-şi puteau 
găsi liniştea. Cel mai mult i-ar fi plăcut să se întoarcă: îi era 
teamă de un atac îndreptat contra stăpânului lui. 


Valurile loveau monoton treptele de piatră, ce ţineau canalul 
pe dreapta şi pe stânga, şi care conduceau la intrarea în case. 
Stâlpi de stejar pentru legatul bărcilor se aflau în imediata lor 
apropiere. Paolo trecu atent peste o punte şi după câţiva paşi 
ajunse la un canal mai larg. Prima casă aparţinea lui Pietro 
Bocco. Calea de apă ducea direct în Canal Grande. 

Paolo bătu în poartă. Un servitor deschise, ca şi când ar fi stat 
în dosul ei şi l-ar fi aşteptat pe vizitator. Ridică sfeşnicul cu două 
lumânări până la înălţimea obrazului. „Eşti tu. Paolo”, zise el, cu 
o uşoară deziluzie. „Eu mă gândeam” ... 

Nu putut să-şi termine fraza. Vocea lui Pietro Bocco îi reteză 
cuvintele. „Cine e?” 

„A venit Paolo, Messer Bocco”. 

Auziră o înjurătură înăbugşită. 

Paolo folosi împrejurarea şi întrebă în şoaptă: „Este vreun 
servitor bolnav aici la voi?” 

„Ce şoptiţi acolo?” strigă nestăpânit Pietro Bocco. „Adu-mi-l 
aici!” 

Servitorul merse înainte şi lumină cărarea dintre sacii aşezaţi 
pe partea dreaptă şi pe partea stângă a coridorului. Mirosea a 
piele, mirodenii, alimente, pânză şi blănuri - un ciudat amestec 
de mirosuri care fac plăcere unui nas de negustor, când 
cotrobăieşte prin depozitul lui; aici punând la loc o bucată de 
stofă, desfăcută dintr-un balot, aici mângâind un morman de 
blănuri, sau când, ca în joacă, loveşte cu piciorul într-un sac de 
făină. Miros care-i aduce aminte că este stăpân peste toate 
aceste produse, aduse din depărtări sau din apropiere. 

Paolo se prefăcu că se împiedică şi în cădere luă în braţe un 
sac. Degetele i se înfipseră în el. Asta nu era, oare, sare? 

Picături de sudoare îi apărură pe frunte. 

„Fii mai atent!” auzi el acum din imediată apropiere, vocea 
aspră. 

Înainte să-şi fi putut formula vreun gând, se afla deja în faţa 
lui Pietro Bocco. Lumina lumânărilor căzu pe obrazul lunguieţ cu 
ochii uşor bulbucaţi, lucind ca de febră. Messer Bocco stătea în 
uşa depozitului, care se deschidea în spatele lui ca o prăpastie 
neagră. 

„Stăpânul meu mă trimite la dumneavoastră”, zise Paolo. 

„Bineînţeles că n-ai venit bucuros?” întrebă Pietro Bocco şi 
întorcându-se către celălalt servitor: „Pune sfeşnicul jos şi 


pleacă!” 

Se uită la clepsidră şi-şi trecu nervos mâna prin păr. Atunci 
auzi de afară obişnuitul zgomot - râşcâit al unei bărci care 
acostează. 

„În fine”, murmură el, şi zise apoi mai prietenos ca înainte. „O 
să pleci cu căpitanul Matteo la San Nicolo. Mâine în zori eşti 
înapoi”. 

Fără să mai aştepte răspuns se duse la poarta casei și o 
deschise. Curentul făcu să pătrundă înăuntru aerul umed de 
afară şi aduse cu el şi mirosul specific de nămol, apă şi gunoaie 
de tot felul în faţa casei era o barcă cu bordurile înalte. Ale cărei 
contururi se zăreau nesigur în întunericul serii, se auzeau ordine 
date cu vocea ridicată. 

Din depozit a fost adusă o scândură, care făcu legătura cu 
Fondamentul. 

Căpitanul Matteo apăru în uşă şi aproape o umplu cu statura 
lui lată şi masivă. 

Paolo stătea încă în acelaşi loc. Trebuiau sa plece la San 
Nicolo? Portul era cuprins în teritoriul vamal al Veneţiei, nimeni 
n-ar putea avea ceva contra ca Pietro Bocco să transporte sacii 
care stăteau gata pregătiţi, şi care după părerea lui Paolo 
conţineau sare, la San Nicolo. 

Dar pentru ce noaptea, şi pentru ce în aşa mare secret? Se 
întreba Paolo a o suta oară. Bineînţeles că ştia cât era de 
periculos să iei parte la asemenea afaceri. Nu te mai întreba 
nimeni după aceea: ai mers de bunăvoie, sau te-a silit cineva să 
faci lucrul ăsta? 

Prima dispoziţie pe care Signoria o dăduse, sub conducerea 
noului Doge Lorenzo Tiepolo, fusese interzicerea transporturilor 
de sare spre oraşele italiene vecine situate în nord. Era o 
măsură de retorsiune pentru refuzul acestor oraşe de a vinde 
cumpărătorilor Veneţiei cereale pentru nevoile Republicii. Sicilia 
şi sudul Italiei, care erau furnizorii ei de cereale, avuseseră în 
anul acesta recolte neîndestulătoare, în timp ce oraşele din 
nordul Italiei avuseseră recolte bune, mai ales Lombardia 
avusese o recoltă excelentă. Ca să prevină foametea, Veneţia a 
fost obligată să cumpere cereale de la negustorii din Dalmația, 
care, bineînţeles, au exploatat situaţia şi au cerut preţuri 
exorbitante. 

Interdicţia de a exporta sare afectase oraşele din Italia de 


nord atât de mult, încât se uniră sub conducerea Bologniei ca să 
obţină, prin forţă, ridicarea interdicţiei. Lipsa de sare ridică între 
timp fantastic preţurile, încât ispitea pe neguţători: lipsiţi de 
scrupule la contrabandă, cu această marfă valoroasă. 

Paolo încercă în zadar să se elibereze de aceste gânduri 
covârşitoare. Vizibila agitaţie a lui Pietro Bocco, neliniştitul joc al 
valurilor, conversaţia dusă pe şoptite între cei doi bărbaţi, nu 
erau în măsură să-i risipească bănuielile şi nelămurita spaimă. 
Ştia bine că se dă în mâna lui Pietro Bocco şi se expune bunului 
său plac, dacă ia parte la această contrabandă. 

Pietro Bocco, în schimb, nu risca decât până când sacii vor fi 
scoşi, pe nevăzute, din casă. De asta era acum atât de neliniştit. 
Bineînţeles, era foarte interesat ca barca căpitanului Matteo să 
nu cadă în mâna vameşilor, dar mai puţin de frica pedepsei cât 
de pierderea câştigului. El putea să se spele pe mâini dacă 
barca ar fi fost prinsă, iar unul dintre contrabandişti - contra 
tuturor aşteptărilor - nu şi-ar ţine gura. 

„Pe lagună bate un vânt bun”, zise căpitanul Matteo, auzit 
acum şi de Paolo. 

„Asta o să vă ducă repede la San Nicolo”, adăugă Pietro 
Bocco cu un surâs ironia. 

La San Nicolo? Se întrebă Paolo şi dădu neîncrezător din cap. 
Ce trebuia să facă? Putea să refuze, să ia parte la transport? 

Bordul înalt al întunecatei bărci se ridica ameninţător în faţa 
casei; lemnul se frecă de lemn şi scândurile se legănau lin pe 
apa întunecată. 

Din echipaj nu se zărea încă nimeni. Căpitanul Matteo ieşi din 
casă, se uită în dreapta şi în stânga. Nicăieri nici suflet de om! 
Zidurile caselor se ridicau abrupt din apă, cele mai multe 
ferestre erau oblonite, numai ici şi colo mai ardea câte o lumină 
singuratică. 

„Avanti! De pe bord Avanti!” strigă căpitanul Matteo. 

Fără zgomot, ca nişte pisici se strecurară patru oameni, peste 
scândura ce forma puntea, în casă. Umplură coridorul aşa că lui 
Paolo îi fu imposibil să iasă. La lumina lumânărilor le văzu 
chipurile împietrite şi cum, indiferenți, aşteptau noi ordine. 
Priveau în jur fără vreun interes deosebit. 

„Duceţi sacii pe bord”, porunci căpitanul Matteo. „Încetişor 
Ernesto, aşteaptă până iese primul!” 

Cu mişcări îndemânatice îşi încărcară sacii pe spatele aplecat 


și-i cărară afară. Când plecă şi al patrulea se păru că Pietro 
Bocco îşi aduce aminte pentru prima dată de Paolo, care stătea 
la capătul coridorului. 

„Hai! Dă-i drumul, Paolo!” strigă el enervat, „mişcă-te! — Sau 
o fi prea greu pentru tine?”, întrebă el cu vizibilă batjocură în 
voce. 

Fără să se gândească, Paolo puse mâna pe un sac şi şi-l 
aruncă pe umăr. Căpitanul Matteo îl observă în tăcere, dar lăsă 
să-i scape un mormăit de apreciere când Paolo trecu pe lângă 
el. 

„Puternic flăcău”, zise el către Pietro Bocco. 

„Trebuie să bagi de seamă cu el, căpitane. Dacă face cumva 
greutăţi...” Tăcu o vreme, ca şi când ar fi aşteptat ca Matteo să-i 
continue gândul. 

Dar căpitanul Matteo nu adăugă nicio vorbă. 

„În fond, o ştii şi singur” zise Pietro Bocco cu un râs rău. 
„Voinic flăcău!” murmură Matteo. 

În câteva minute sacii fuseseră încărcaţi. Pietro Bocco îi făcu 
semn să se apropie lui Paolo care se întorsese. 

„Aici e căpitanul Matteo. Lui trebuie să-i dai ascultare”. „Da, 
domnule!” Paolo îl privi pe Matteo care era zdravăn ca un urs şi 
care era abia cu două degete mai scund decât el. „Du-te pe 
bord”, porunci Matteo. Obrazul lui lat şi cărnos se încreţise şi 
avea o expresie aproape binevoitoare. Nu ascundea deloc că-i 
plăcea Paolo. 

Căpitanului Matteo nu-i era frică de niciun diavol, nici de 
moarte, şi mai ales de îngâmfatul Pietro Bocco. 

Mişcarea plină de forţă, cu care Paolo îşi aruncase pe umăr 
greu sac cu sare, îi trezise admiraţia şi sentimente aproape 
prieteneşti. 

„Daţi-mi banii, Messer Bocco. Vedeţi că totul este gata. 
Reuşita stă în mâna lui Dumnezeu!” 

„În mâna lui Dumnezeu?” întrebă Pietro Bocco încercând să 


glumească. 
Căpitanul Matteo îl privea fără nicio înţelegere. 
„Aici sunt banii. Numără-i!” Pietro Bocco se duse spre 


sfeşnicul aşezat pe o treaptă de piatră. 

Dar căpitanul Matteo nu-i dădu ascultare. Luă punga şi o băgă 
în buzunar. 

Imediat după aceea, barca aluneca prin noapte, pusă în 


mişcare de patru vâslaşi. 

Cotiră spre Canal Grande. La lumina faclelor din bărcile ce 
treceau pe alături Paolo, care şedea pe o bancă de vâslit, 
observă că barca lor era vopsită în negru. Această constatare 
făcu să-i crească neliniştea interioară. Vâsli cu mâna stângă, iar 
cu dreapta îşi pipăi pumnalul, ce-l purta sub haină. 

Era pumnul lui Giorgio cel negru, pe care-l pierduse când 
atacase pe Marco. 

Atingerea mânerului armei bine ascuţite îi aduse aminte de 
vorbele lui Giovanni, când după lungi căutări o găsiseră în cele 
din urmă pe Giannina pe şoseaua care ducea la Aquilea: „Am 
acum un pumnal, poţi tăia un fulg în zbor cu el. Priveşte-l, 
Giannina. Acum într-adevăr nu mai trebuie să-ţi fie frică...” 

Vântul bătea mai puternic şi se juca cu greementul şi pânzele 
întinse. În dreapta şi în stânga canalului se ridicau palatele vechi 
şi noi, ale celor mai distinse familii, pe lângă modestele clădiri 
de lemn. Pilotul cu picioare strâmbe manevră atent barca pe 
sub arcadele lui Ponte de la Moneta. 

Căpitanul Matteo stătea pe bocaportul închis şi privea departe 
peste trupurile aplecate ale vâslaşilor. Din când în când, privirea 
lui aluneca asupra lui Paolo care vâslea fără mare efort. 

In timpul unei vizite la Murano, când Paolo aducea un mesaj 
din partea lui Marco, Giovanni îi făcuse cadou pumnalul. Se 
vedea că se desparte cu greu de prada lui, dar îşi spunea că, 
arma, la Paolo ar fi în cele mai bune mâini. „Poate ai nevoie de 
el vreodată. Bagă bine de seamă să nu i se întâmple ceva lui 
Marco. Dar să ai grijă şi de Giannina”. 

„Trageţi vâslele înapoi”, comandă căpitanul Matteo. 

O corabie trecu foarte aproape pe lângă el, bordul era abia la 
câteva picioare depărtare. 

Pe bărci joase şi late, vânzătorii de tăiţei, fructe şi zarzavaturi, 
peşte şi castane îşi lăudau marfa cu strigăte gălăgioase. 

La fereastra unei case cu două etaje apăru capul unei 
servitoare care strigă ceva, cu o voce ascuţită, spre cei de jos. 

Trei negustori violară cu grabă spre locul de legat al bărcilor ţi 
priviră în sus plini de aşteptare. Un braţ alb dădu drumul unei 
frânghii de care era legat un coş pe care îl trase apoi plin cu 
mere roşii, după ce lupta dintre vânzători se încheiase cu 
destule vorbe de ocară. 

Pe Canal Grande viaţa pestriță nu se liniştea seara. Abia la 


miezul nopţii, când lumina palidă a lunii cădea pe canal, 
adormeau casele, podurile, corăbiile şi canalele, iar săracii şi 
bogaţii visau, unii întinşi cât erau de lungi sub plăpumi de 
mătase, alţii tremurând cu genunchii la gură, acoperiţi cu 
zdrenţe şi saci. 

Matteo îşi alesese cu înţeleaptă grijă ora de plecare, în aceste 
ceasuri ale scrii. Circulaţia plină de viaţă îl făcea să se strecoare 
mai uşor printre controale. 

Dar chiar când vameşii îl opriră la intrarea în Canal della 
Gândea, putu dovedi cu hârtii că el duce un transport la San 
Nicolo la un prieten de afaceri al lui Pietro Bocco. 

Messer Pietro Bocco îşi gândise şi el bine faptele: dacă barca, 
pe periculosul ei drum, ar fi fost prinsă de vameşii poliţişti, el 
putea dovedi, că el dăduse ordinul ca transportul să fie livrat la 
San Nicolo. Ar mai adăuga apoi că căpitanul Matteo, care nu 
avea faima cea mai strălucită, a acţionat pe cont propriu. 

Paolo nu observa nimic din viaţa multicoloră de pe Canal 
Grande. Căuta să amâne cât mai mult posibil hotărârea care-l 
presa. În timp ce vâslea se trezeau în el tot mai puternic, 
tablouri din trecut. Şi ceea ce era mai ciudat, pe lângă acestea, 
privea ca vrăjit obrazul căpitanului Matteo şi-şi întipărea în 
minte fiecare trăsătură, fiecare rid. Aceste două trăiri, care în 
mod vizibil nu aveau absolut nicio legătură una cu alta, existau 
alături şi-i fortau gândurile să ia întorsături neliniştitoare. 

Barca aluneca repede înainte, pusă în mişcare de puternice 
lovituri de vâsle. 

Paolo se gândea la frageda lui copilărie, despre care ştia 
numai din spusele, ocazionale, ale dispărutului său stăpân 
Nicolo Polo, care îl scosese pe copilul voinic de paisprezece ani, 
ce era atunci Paolo, de la orfelinat. | se părea că vede primele 
lui luni de viaţă, ca şi când și-ar fi dat atunci seama de ele şi le- 
ar fi săpat în memorie. 

Pe pietrele reci zace un sugaci bine învelit şi bine legat cu 
sfoară, ca un pachet, pe jumătate îngheţat şi plângând sfâşietor. 
Bărci trec în tăcere pe lângă el, vâslaşii îşi întorc capul să nu-l 
vadă, mustrându-i conştiinţa. Nu este un fapt neobişnuit, la 
Veneţia, să vezi un copil abandonat, dar trezeşte întotdeauna un 
sentiment greu de suportat, ce mişcă inimile. Când nedoritul 
micuţ şi proaspăt locuitor al terrei rămâne afară o noapte 
întreagă, scâncetele lui devin aşa de jalnice, că se aud abia 


până la câţiva paşi. 

O tânără femeie iese dintr-o casă şi ia sugarul cu ea. ÎI 
păstrează câteva săptămâni, până când se mai înzdrăveneşte, 
şi-apoi îl duce la Hospitale della Pieta. Acesta este o lăudabilă 
instituţie a Republicii, care este însărcinată cu primirea tuturor 
copiilor părăsiţi de părinţi. Sugaciul, căruia nu i se cunoaşte nici 
tatăl nici mama, fu botezat Paolo. 

Apa susura cu pleoscăituri monotone pe lângă bord. Căpitanul 
Matteo stătea ca turnat în piatră pe punte. Făptura-i vânjoasă 
exprima sălbatica forţă şi hotărâre, dar ochii mari cenuşii, 
ridurile care coborau de la umerii obrajilor spre bărbie, şi nasul 
cărnos şi roşu trădau bunătate şi o blajină înţelegere. Paolo 
simţea în obrazul acesta ceva înrudit cu soarta lui, şi totodată 
ceva aducător de nenorocire. 

Matteo îşi rezolvase altfel viaţa decât servitorul Paolo. 

Ce s-ar fi întâmplat dacă Nicolo Polo nu l-ar fi scos din 
întunericul orfelinatului? 

Nu visa Paolo! Îl avertiză o voce interioară. Tu călătoreşti cu o 
barcă neagră! Tu transporţi sarea lui Messer Pietro Bocco. 

Întrebări şi amintiri zburau ca nişte lilieci peste apă şi-l 
atingeau cu aripile lor unduitoare. 

Paolo se trezi din gândurile lui îndreptate spre trecut când 
malurile de pe amândouă părţile se retraseră şi braţul de apă fie 
revărsa în Canal della Giudeca. 

Chiar şi căpitanul Matteo părea că simţi o uşoară nelinişte. 
Trecu pe lângă vâslaşi la proră şi observă cu vădită mulţumire 
forfota deasă a bărcilor şi a luntriilor ce treceau înainte prin 
stânga unei galere, care intra în Canal Grande împinsă înainte 
de bătaia regulată a cincizeci şi şase de lovituri de vâsle. Apa se 
învolbura la prora mândrei corăbii. „Babord Ernesto!” strigă 
căpitanul Matteo. Cârma de lemn se mişca scârţâind. 

Paolo cunoştea tot aşa de bine ca şi căpitanul Matteo toate 
golfuleţele şi fiecare ramificaţie a lagunei. Adesea fusese trimis 
de către Nicolo Polo în cele mai ascunse colţuri, cu diverse 
însărcinări. Urmărea cu încordare drumul. Se aţineau spre 
strâmta trecătoare dintre Insula La Giudecca şi San Giorgio. 

De ce nu mergea căpitanul Matteo prin Canalul San Marco? 

Vântul sufla puternic, de dimineaţa el bătea înspre apus prin 
Canalul della Giudecca. 

Căpitanul Matteo alesese acest drum cu premeditare. Pe 


canal San Marco, vizavi de Piezzetta, patrulau prea multe bărci 
ale zbirilor. Şi-apoi, nici nu-i făcea plăcere să treacă pe lângă 
galera roşie a condamnaților. 

Paolo încă nu găsea niciun motiv de îngrijorare, pentru că era 
posibil să ajungi şi pe acest drum la San Nicolo. Îi trecu fugar 
prin minte gândul că Marco era în noaptea asta fără apărare. In 
casă, de fapt, nu i se putea întâmpla nimic, dar îi era frică ca 
Marco să nu plece în Piazza sau în port pe Ponte della moneta. li 
plăcea doar aşa de mult să fie în apropierea corăbiilor. 

Barca cea neagră trecu printre cele două insule. La stânga 
erau casele pescarilor din San Giorgio, strânse în jurul bisericii şi 
ghemuite ca nişte câini, la dreapta pe vârful de la Giudecca 
flăcările unui foc luminau siluetele a trei oameni care făceau 
semne. 

„Mai repede! Hai, grăbiţi-vă!” porunci căpitanul Matteo şi fugi 
grăbii la pupă. „Dă-mi mie cârma, Ernesto! Întinde pânza!” 

Barca plutea în apele deschise ale lagunei. 

„Trageţi vâslele, întindeţi pânza!” dădu mai departe ordinul, 
strâmbul de picioare, Ernesto. 

Cu mâini destoinice cei trei bărbaţi dezlegară funiile şi 
ridicară pânza. Paolo le stătea neajutorat în drum, până când 
„picioare strâmbe” îi indică înjurând un loc unde să se aşeze. 

Vântul umflă cu o puternică suflare pânza, catargul oftă şi 
barca pluti ascultând de cârmă spre apus. Umbra lungă a insulei 
la Giudecca se făcu una cu apa de vânt răscolită. 

Pielea de pe obrazul lui Matteo se întinse, ochii lui căutau să 
străpungă întunericul. Pe cer nu lucea nicio stea, care le-ar fi 
putut arăta drumul. Ţeapăn pe picioare, căpitanul stătea pe 
locul lui mai ridicat şi cârmui barca pe lângă la Garcia şi San 
Clemente, aşa încât malurile întunecate ale insulelor abia se 
puteau bănui. Simţea în nas mirosul proaspăt şi sărat al mării şi 
vântul amestecat cu mici stropi de apă îi gâdilau obrazul, care-i 
luă o expresie de mulţumire. 

Laguna era perfidă, o abatere din drum de unul sau două 
picioare, aducea cu ea pericolul împotmolirii. Atunci era greu să 
o scoţi iar la apă. 

Niciun stâlp indicator de stejar sau de ulm nu marcau drumul, 
doar experienţe repetate de mii de ori erau în stare să 
descopere, cu al şaselea simţ al marinarului, încolăcită cărare 
navigabilă. Şi trebuia mereu şi mereu să prevezi din nou 


surprizele, să bagi de seamă cu priviri scrutătoare orice 
schimbare pe suprafaţa apei, să asculte cu urechea la pândă 
zgomotul apei, zgomotul târşiit pe care-l face lemnul când 
atinge fundul apei, şi în ultima clipă cu o uşoară mişcare a 
cârmei să întorci pe drumul bun, chiar şi atunci când urletul 
vântului şi zgomotul valurilor, izbite de bord, încearcă să 
acopere orice alte zgomote. 

Inima căpitanului Matteo se umfla de o mândrie triumfătoare. 
Viaţa avea sens pentru el numai atunci când stătea la cârmă, 
învăluit de vânt, întuneric şi umezeală, şi când putea să înşele 
vigilenţa zbirilor care patrulau în bărcile lor repezi pe lagună. 

Barca zbura pe apă ca o umbră fugară. Căpitanul Matteo se 
aţinea pe lângă mal. În curând vor fi la aceeaşi latitudine cu 
insula San Spirito. Pe San Spirito şi pe insula următoare 
Poveghia, care era transformată într-un port, stăteau la pândă 
bărcile zbirilor şi navigau în schimburi continue. Matteo parcă 
abia aştepta o întâlnire, ca să le poată scăpa, ca o corabie 
fantomă, prin manevre îndrăzneţe. 

Vântul era favorabil, aşa că fără să schimbe poziţia pânzei 
puteau să-şi păstreze cursul. Cei patru oameni ai echipajului 
îndeplineau manevrele necesare ca şi când ar fi fost o singuri 
fiinţă. Totul se petrecea repede şi în tăcere. 

Lui Paolo nu-i mai rămăsese timp să se mai gândească. Acum 
îi era lămurit pe deplin faptul că ei nu mergeau la San Nicolo, ci 
se aflau într-un drum de contrabandă, Pietro Bocco îl atrăsese 
într-o cursă. 

O mânie surdă se trezi în el. Pe bord se aflau patru oameni 
plus căpitanul voinic ca un urs. Încercă să-şi reamintească 
figurile şi statura celor patru, dar nu putu să-şi amintească 
decât de Ernesto cel cu picioare strâmbe, care nu-i păru un 
adversar de luat în serios. Cu câtva timp înainte Paolo fusese 
aşa de învăluit în gândurile lui, încât nu dăduse nicio atenţie 
celorlalţi. Exista numai o modalitate ca să-i poată sili să-i 
schimbe ruta; trebuia să-l răpună pe căpitanul Matteo, iar pe 
ceilalţi să-i ţină în şah cu pumnalul. Dar Paolo recunoştea că 
încercarea asta nu avea nici cea mai mică şansă de succes. 

Vântul îi vâjâia pe la urechi, barca scârţâia şi ofta şi valurile 
răscolite săreau peste bord. Puntea făcea un unghi ascuţit cu 
suprafaţa apei, cu mână expertă, cu toate simţirile încordate, 
căpitanul Matteo cârmea barca prin noapte. 


În magazia bărcii stăteau bine împachetaţi cei cincisprezece 
saci cu sare ai lui Messer Pietro Bocco. Cel puţin dacă ar fi putut 
să-i arunce în mare! 

Deasupra capului lui Paolo se umfla întinsă până să 
pleznească vela principală. Mânia i se transformă într-o furie 
sălbatică, cum Paolo nu mai simţise decât o singură dată în 
viaţa, atunci când pedagogul de la orfelinat îl bătuse şi-l lăsase 
aproape mort. Toate gândurile cu judecată îi dispărură din 
minte. 

Din trei sărituri, punându-şi în joc mâini şi picioare, ajunse la 
căpitanul Matteo, îl împinse pe acesta surprins de piept și îi 
zbură cu o violentă lovitură de pumn bara cârmei din mână. 
Barca se ridica, velele fluturară îngrijorător în jurul vergelor, îşi 
pierdu drumul şi dansa aiurea pe valuri. Matteo scoase un 
strigăt, care acoperi înfiorător vuietul vântului. 

„Eşti nebun?” scrâşni el şi se aruncă cu braţele întinse asupra 
adversarului. Dar cu toată încordarea lui grozavă, nu uită soarta 
bărcii. 

„La cârma!” urlă Ernesto, care şi apăruse lângă cei doi 
luptători, aşteptând o ocazie ca să intervină. 

„Rămâneţi la locurile voastre!” gâfâi el. 

Cei doi bărbaţi se ţineau îmbrăţişaţi, vinele lor de la gât şi de 
la cap li se umflaseră ca de un deget. 

„Strâmbul de picioare” puse barca în vânt. Când puntea se 
ridica iarăşi oblic pe suprafaţa apei, luptătorii rămaseră câteva 
minute proptiţi pe piciorul stâng şi încercară să-şi păstrez? 
Echilibrul. Matteo îşi strânse braţele ca un cleşte, aşa încât 
mânerul pumnalului de sub haina lui Paolo îi apăsa ultimele 
coaste. 

Dar Paolo nu simţea nicio durere. Acum era pe viaţă şi pe 
moarte. Până în prezent căpitanul Matteo nu fusese învins de 
nimeni. Cineva mai slab decât Paolo după această periculoasă 
îmbrăţişare ar fi zăcut pe jos cu coastele frânte. 

Vântul crescu, până la furtună. Cânta, pentru lupta mută şi 
gâfâietoare, o melodie fioroasă. Corabia se lăsă mai tare într-o 
parte, dar fu imediat pusă din nou pe linie. 

Luptătorii îşi pierdură echilibrul şi căzură cu o bubuitură surdă 
pe podeaua de lemn. În cădere Paolo îşi slăbi legătura 
pumnalului aşa ca putu să-l împingă spre spate sub coloana 
vertebrală. Matteo folosi împrejurarea se întoarse din înlănţuire, 


se ghemui şi cu o puternică mişcare a spatelui său încovoiat, 
rupse îmbrăţişarea şi azvârli corpul greu al adversarului prin 
aer. 

Paolo zbură cu braţele şi cu picioarele întinse spre balustradă 
şi se lovi cu capul de marginea ei. Un val trecu peste el şi-l udă 
până la piele. Mâinile lui se înfipseră instinctiv ca nişte gheare, 
în lemn. Aşa scăpă de pericolul de a fi spălat peste bord, de apa 
care se retrăgea. 

In această clipă Ernesto cel strâmb de picioare, care până 
acum privise lupta cu împietrită groază, lăsă cârma. Voia să se 
arunce peste cel care zăcea pe jos şi să-l arunce peste bord. Dar 
căpitanul Matteo îl prinse de guler şi-l împinse cu o mişcare a 
braţului spre pupă: „Fiu de diavol!” zbieră el cu obrazul crispat 
şi cu ochii injectaţi, „păstrează cursul!” 

Paolo între timp, încă puţin toropit, se ridicase în picioare. la 
pumnalul! li trecu prin cap. Dar în acelaşi timp o nelămurită 
simpatie pentru adversarul său îi paraliza mâna. Nu puse mâna 
pe pumnal, deşi ştia bine că îngrozitoarea luptă se va duce până 
la capăt, până când unul din cei doi va zăcea la pământ, fără 
putinţă de apărare. 

Poate nu era bine că nu simţea nicio ură în inimă. 

Căpitanul Matteo îşi aplecă fruntea şi se repezi asupra lui 
Paolo care se rezema cu amândouă mâinile de balustradă. Voia 
să folosească toropeala adversarului şi să-l scoată din luptă. 

Paolo văzu gâtul de taur şi pumnul strâns ce se repezea ca un 
ciocan spre stomacul lui. În ultima clipă reuşi să sară la o parte. 
Pumnul căpitanului Matteo lovi lemnul ce sări în ţăndări. 

Un urlet îi ieşi din gură. Sângele curgea peste încheieturile 
degetelor şi se revărsa peste dosul palmei, dar oasele fuseseră 
mai tari decât lemnul. O mânie subită şi o furie oarbă îi întunecă 
gândurile. Sări ca un tigru după adversarul ce se retrăgea şi 
care acum cu spatele lipit de catarg aştepta cu mintea clară un 
nou atac. 

Paolo voia să scape de o nouă strânsoare. Se împinse de la 
catarg şi se repezi cu amândoi pumnii înainte spre căpitan. 
Izbiră cu puterea unei securi fruntea lui Matteo. Acesta dădu 
înapoi ameţit cu un strigăt de triumf, Paolo se repezi la el şi-i 
căra pumni cu nemiluita. Câteva clipe obrazul adversarului fu 
lipsit de apărare. 

Paolo vedea ca printr-o ceață roşie buzele pleznite din care 


curgea un firicel de sânge spre barbă şi în jos spre gât. 

ÎI stăpânea un singur gând. Loveşte! Loveşte, ca să se 
termine o dată. Ce s-ar fi întâmplat după aceea nu mai avea 
importanţă. 

Era vorba de sare. Despre sarea lui Messer Pietro Bocco. 

Cine se mai gândea acum la asta? 

Furtuna urla şi alb înspumatele valuri rânjeau dispreţuitor, iar 
barca zbura cu pânzele întinse până la refuz pe apa care 
mugea. 

Paolo uită unde se găsea şi avea ochi şi urechi numai pentru 
mişcările sau vorbele adversarului său. 

Luptau ca nişte uriaşi din basme. Orice le stătea în drum era 
măturat, lemn, funii, pânze sau corpuri omeneşti. 

Pe obrazul lui Matteo, apăru o uimire de necrezut. Îşi 
strânsese ochii şi-şi scutură capul ca să-şi stăpânească 
toropeala. Trăsăturile i se schimonosiră de teribila încordare a 
tuturor rezervelor de putere ce-i mai stăteau la dispoziţie. 
Rămăsese brusc înţepenit pe cele două picioare, îşi aplecă 
torsul şi cuprinse cu un atac surprinzător corpul lui Paolo. 

Căzură. 

„Diavoli şi moarte!” gâfâi Matteo printre dinţi, apoi îşi trase cu 
o mişcare bruscă braţele înapoi şi îi cuprinse lui Paolo, care 
zăcea sub el, încheietura mâinii. Cu o extraordinară sforţare 
împinse antebraţul lui Paolo sub spatele lui. Paolo se apăra cu 
disperare, se răsuci în toate părţile ca să-i scape, dar cu un 
strigăt de durere, simţi că leşină. 

Un om din echipaj apucă o secure şi se apropie să-i crape 
capul. 

Matteo se ridică cu greutate şi-şi şterse sudoarea şi sângele 
de pe faţă. Îşi privea cu uimire pumnul umflat şi plin de sânge. 

„Tată sfânt”, murmură el. 

Atunci văzu omul cu securea ridicată în faţa lui Paolo. 

„Pleacă de lângă el!” mărâi. „Să nu-l atingi!” 

Clătinându-se merse la pupă şi luă cârma din mâinile lui 
„picioare strâmbe”. 

„Tată sfânt”, mai zise şi a doua oară. 

Lupta nu stinse sentimentele prieteneşti pe care le simţise 
încă de la începutul cunoștinței lui cu Paolo, ci din contră, parcă 
le accentuase. O să-şi vină curând în fire, îşi zise. 

„Să sperăm că nu mai faci şi alte prostii, prietene!” monologă 


el, „m-ai angajat grozav de bine”. 

Apoi îşi concentră atenţia asupra drumului de urmat prin 
noaptea furtunoasă. 

Dacă „picioare strâmbe” a păstrat bine cursul, trebuiau să se 
afle acum în apropiere de Castello, care se afla în faţa portului 
Malamocco. Avea impresia că întunericul se luminează oarecum, 
chiar şi furtuna părea să slăbească în intensitate. Asta, pentru 
moment, era un lucru foarte neplăcut, pentru că el trebuia să 
treacă prin imediata apropiere de Castello. Se găseau în punctul 
cel mai periculos. Aici patrulau încontinuu bărci ale zbirilor şi 
controlau Talvegul. 

„Picioare strâmbe” stătea la proră şi privea încordat înainte. 
Deodată apăru brusc în faţa lui umbra unui velier. Ernesto se 
întoarse şi scoase un strigăt de alarmă. Căpitanul observase şi 
el corabia, rămăsese prea puţin timp pentru a se feri. Vântul 
împingea barca neagră cu pânzele umflate spre zbiri. Căpitanul 
Matteo mişcă, păstrându-şi sângele rece, cârma şi trecu pe 
lângă ei, la o distanţă de cel mult cincisprezece picioare. 

Vaga speranţă a căpitanului Matteo să rămână neobservaţi, 
nu se îndeplini Din păcate tocmai apăruse luna. 

Căpitanul Matteo auzi strigătele zbirilor, care-l somau să 
întoarcă, începu să râdă dispreţuitor: „Veniţi, dacă vreţi să-l 
prindeţi pe căpitanul Matteo...” Corabia străină începu să-i 
urmărească. 

Paolo zăcea nemişcat pe un colac de funii. Durerea, care-i 
răpise cunoştinţa pentru scurta vreme, devenise mai blândă. 
Auzise strigătele căpitanului şi observa echipajul la vele, care cu 
repeziciune fulgerătoare îndeplineau ordinele căpitanului lor, şi 
nu aveau ochi şi urechi pentru nimic altceva. 

Se întoarse şi se rostogoli de pe frânghii pe podeaua bărcii. 
Durerile din umărul stâng se accentuară. Tot corpul i se acoperi 
de sudoare. Sângele îi bătea ca un ciocan în vine şi locul rănit îl 
durea ca împuns cu ace înroşite. Imediat ce rămase mai liniştit, 
durerile cedară, îşi ridică încet capul şi-l aşeză pe frânghii! 
Vântul şi mici picături de apă îi împrospătau obrazul. 

Când se ridică puţin, văzu barca zbirilor; nu se puteau 
dezbăra de ea, nu se apropia, dar nici nu se îndepărta. 

Căpitanul Matteo  înjură încet Priceperea la vele a 
urmăritorilor, care în alte condiţii i-ar fi făcut impresie, acum îi 
produceau un neplăcut fior. Coamele înspumate ale valurilor 


străluceau ca mii de peşti argintii, care ar fi sărit uşor pe 
deasupra apei. 

Căpitanul Matteo trecu înainte pe lângă intrarea portului 
Malamocco şi se aţinu aproape pe lângă ţărmul insulei lungi şi 
înguste. Urmăritorii rămaseră în silajul înspumat. 

Nori negri acoperiră luna. 

Erau în joc o mie de ducați ai lui Messer Pietro Bocco, care pe 
vremea asta stătea în pat cu pulsul bătându-i febril şi asculta 
furtuna. 

Pentru Paolo, dacă ar fi căzut în mâinile zbirilor, era vorba de 
munca pe viaţă, la galere. 

Ei se ţineau cât mai aproape pe urmele lor. Nu mai credea că 
ar putea să le scape. Stăpânindu-şi durerea, se târâi cu dinţii 
strânşi până la balustradă, se ridică cu greutate şi sări în apa 
întunecată şi agitată de valuri. Ea i se lipi rece de corp. Hainele i 
se îngreunaseră de apă, ghetele îi atârnau ca nişte greutăţi 
legate de picioare. Barca urmăritorilor îi apăru în raza vizuală. 
Trase adânc aer în piept şi se scufundă sub apă. Tăcere şi 
întuneric îl înconjurară. 

Vântul fluiera pe deasupra lagunei, iar apa îngâna o 
înfricoşătoare melodie. 


O NOUĂ ZI 


În orele serii când amurgul şi întunericul învăluie oraşul ca 
într-un veşmânt ce-i estompează contururile, când în camere se 
aprind lumânările, în inimile oamenilor încep şi prindă formă, 
vise, dorinţe şi nostalgii. 

Marco era singur în cameră. Paolo plecase de o oră la Messer 
Pietro Bocco şi urma să se întoarcă abia mâine dimineaţă. 

Afară urla vântul. 

De fapt Marco ar fi vrut să mai iasă astă seară, clar amina 
mereu şi se lăsa în voia căldurii plăcute pe care-o răspândea 
focul ce ardea pocnind în cămin. 

Pe Piazetta dansau măştile cu nebună zburdălnicie. Făclii 
fumegânde ardeau pe sub arcade şi făceau din noapte zi. 

Existau ceasuri în care Marco se ascundea ca un pustnic şi-şi 
țesea nevăzutele lire ale lumii lui de vis. Aproape simţea un 
sentiment de mulţumire că Paolo nu era acasă. Se simţea matur 
şi independent. În afară de Maria şi Giannina nu se mai afla 
nimeni în casă. Toată povara răspunderii apăsa pe umerii lui. 


Uneori era aşa de bine să fii singur. 

Giannina era deja în micuța ei mansardă. Oare se gândeşte la 
ultima lor excursie la Murano? Ea rămăsese doar o zi mai mult 
decât el. Sigur, acum şade pe patul ci şi visează cu ochii ei negri 
la toate lucrurile posibile. Marco şi-o putea închipui aidoma, ca 
şi când s-ar fi aflat aici în cameră lângă el şi ar fi vorbit, în felul 
ei, naiv, despre toate întâmplările de peste zi, care în expunerea 
ei luau un caracter deosebit, ca de basm. O floare devenea o 
minune de frumuseţe, un ciob de sticlă se transforma într-un 
diamant. Ce bine-ar fi dacă ar fi coborât să stea puţin de vorbă. 

Se gândi, dacă nu cumva să se ducă şi s-o invite, îşi zise apoi, 
că poate ea preferă să rămână singură. E foarte probabil că se 
gândeşte la Giovanni şi n-ar vrea s-o deranjeze. 

Orele singuratice ale serii - pot să ia şi forma unor ascuţite şi 
fine lame de pumnal care îţi străpung inima. 

Avea mai ales sentimentul că Giannina, de la ultima lor vizită 
la Murano, s-a îndepărtat de el. Chiar şi felul ei de-a vorbi nu 
mai era aşa de liber, ca înainte. O ciudată sfială înălţase între ei 
un zid invizibil. 

Când el o să-şi pună în aplicare planul pe care şi-l pregătea în 
cel mai mare secret, ar fi foarte posibil ca Gianninei să-i pară 
rău de fiecare clipă în care s-a ferit de el. 

Într-un fel de mânie contra lui Giovanni, pe care îl făcea, 
oarecum inconştient, răspunzător de rezerva Gianninei, Marco 
nu era mulţumit de el însuşi, se certa singur fiindcă simţea că-l 
judecă greşit şi pe prieten şi pe Giannina. 

Oare nu cumva se îndrăgostise de Giannina? 

Marco izbucni în râs. Ce gânduri îţi mai pot trece prin cap. 
Dură destulă vreme până când forţata lui veselie se domoli. 

Poate era totuşi mai bine să iasă puţin. Cine l-ar putea 
împiedica? Îşi era doar propriul stăpân. Unchiul său, Pietro 
Bocco, apărea numai arareori, ca să vadă cum merg treburile, 
aşa zicea el. 

Un puternic sentiment de libertate îl stăpânea pe Marco, după 
toţi anii, în care, bolnăvicioasa frică a mamei îi frânase orice 
pornire a sufletului său dotat cu atâta fantezie, mai ales când 
stătea în port şi se uita după corăbiile ce plecau în călătorii 
îndepărtate. 

Luase ferma hotărâre ca, în primăvara următoare, să se 
strecoare pe un vas care mergea spre Bizanţ. De acolo va 


încerca să ajungă la Damasc. 

Marco îşi ţinea încă secret planul de Giovanni şi Giannina. Nici 
măcar cu Paolo nu vorbise despre asta, dar voia să i se 
destăinuiască mâine. 

Maria se mai uită încă o dată în cameră şi aruncă o bucată de 


lemn pe foc. 

„Mai ieşiţi astăzi, tinere stăpân?” întrebă ea. „Sau pot încuia 
poarta?” 

Marco se apropie mai tare de foc. Afară sufla un vânt 
neplăcut. 


„Încuie, Maria”, zise. 

Ea se apropie ezitând de uşă, şi rămase acolo pe loc încă o 
clipă, cu privirea îndreptată spre Marco. Când el nu auzi 
aşteptatul zgomot de închidere a uşii, îşi ridică mirat privirea. 

„Ce mai e, Maria?” 

„Paolo, vine mâine dimineaţă înapoi, nu-i aşa, stăpâne?” 
întrebă ea dându-şi silinţa să-şi stăpânească neliniştea din glas. 

„Dar de ce să nu vină?” răspunse Marco. Îşi stăpâni un 
sentiment neplăcut ce-l cuprinsese dintr-o dată. În viitor n-o să-i 
mai dea drumul lui Paolo să facă diferite servicii pentru alţii. 
Unchiul său, Pietro Bocco, n-are decât să se îngrijească singur 
să-şi găsească mină de lucru! 

Se gândea din nou la planul lui cel mare, pe care până la 
primăvară trebuia să-l pregătească până în cele mai mici 
amănunte. Erau multe de pus la punct. 

In timp ce stătea lângă cămin şi urmărea zborul scânteilor, nu 
auzi cum se deschisese uşa. Se ridică surprins când auzi vocea 
Gianninei. 

„Sunt aşa de neliniştită azi”, zise ea. „Auzi furtuna de afară?” 

Marco se dădu puţin la o parte şi o invită să ia loc lângă el. 

„Câte o dată mi-e frică”, povesti ea mai departe „că marea o 
să înghită case, grădini, ogoare - tot, tot...” 

„Deci ai venit fiindcă ţi-e frică?” 

Giannina îşi trecu degetele prin păr şi-apoi şi-l dădu peste 
cap, se făcu a nu auzi întrebarea lui Marco. 

„Mă simt atât de străină aici, Marco. De ce? Doar Murano este 
atât de aproape. Când e senin poţi să-l vezi cu ochii... Acum la 
Murano e frig. Te mai gândeşti la ultima noastră vizită? ... Oh! 
Dar ce tot vorbesc? Asta se întâmplă fiindcă e o vreme atât de 
furtunoasă afară. Nu pot suferi vântul, aşa-s ca o fetiţă mică...” 


Îi e dor de casa, îşi zise Marco, ăsta-i motivul că a fost atât de 
sfioasa şi de închisă în sine în ultima vreme. Şi de fapt acum e 
frig la Murano. Îşi văzu în gând prietenul, cum îşi retrage 
tremurând picioarele, şi-şi aminti că voise să-i trimită ceva 
îmbrăcăminte. Îl cuprinse un sentiment cald de prietenie, dar 
ceea ce spusese despre vânt, trebuia neapărat Lămurit. 

„Vântul îşi are şi părţile lui bune”, zise.” El poartă corăbiile 
peste mare. Mie-mi place când bate vântul. Bineînţeles nu 
totdeauna”, îşi întrerupse brusc vorba. 

Giannina şedea lângă el pe bancă, flăcările roşiatice îi colorau 
uşor obrajii şi i se oglindea în ochi. Era mai frumoasă decât 
oricare altă fată pe care o cunoscuse Marco. li era dor de casă, 
iar el îi povestea despre vânt. Uneori nu era câtuşi de puţin 
simplu să spui ceea ce ai pe suflet. 

Atmosfera liniştită din cameră potolise neliniştea Gianninei. 

Simţea că oboseşte, dar nu avea puterea să se despartă de 
căldura plăcută şi de flăcările jucăuşe. 

„Nu trebuie să te simţi străină aici”, zise Marco privind fix 
înainte.” Vom merge de-acum mai des la Murano. Giovanni o să 
se bucure. Nu trebuie să te gândeşti că l-am uitat... Numai că, 
adăugă el cu importanţă, acum nu-l uit, asta poţi să mă crezi.” 

Marco simţea cum cu fiecare cuvânt rostit, prietenia ce-i lega 
pe el, Giannina şi Giovanni, se lega din nou mai puternic. 

Era foarte fericit pentru asta. 

Chiar şi Gianninei îi trecuse tristeţea. 

După ce ea îşi luă rămas bun şi plecă, el se duse la lada de 
sub geam şi căută haine pentru prietenul său. „O să arăţi în ele 
ca un conte”, murmură el. 

În ziua următoare voia să plece, cu Paolo la Murano şi să i le 
dea tatălui lui Giovanni. Când seara prietenul său o să vină 
acasă, o să găsească hainele. Atunci n-o să mai aibă ocazia să 
refuze darul prietenului. 

Marco dormi adânc şi fără vise în noaptea aceasta şi nu 
bănuia nimic din încordările ce i le va aduce ziua următoare. 

Apărură zorii unei dimineţi liniştite. Aerul se mişca uşor. Nimic 
nu-ţi mai amintea de noaptea furtunoasă din ajun. Laguna 
somnola în nelămurita lumină crepusculară, luând culori 
plumburii, grea de tot, ca plumbul, apa înconjura lucitoare La 
Giudecca, La Gracia, San Clement, San Spirito şi celelalte 
numeroase Insule. Pescarii brăzdau cu bărcile lor late apa 


liniştită şi le ancorau în cunoscutele locuri de pescuit, ca să-şi 
pună undiţele şi să-şi coboare năvoadele în adânc. 

Piazza, care numai cu câteva ore înainte clocotise de o 
înfierbântată viaţă şi plină de lumina făcliilor, se întindea tăcută 
învăluită în lumina crepusculară. Paşii răsunători ai primilor 
neguţători accentuau impresia de împietrită melancolie. Apoi 
soare şi culori poleiră apă şi pietre şi scoaseră în evidenţă 
tabloul grațios şi totuşi plin de putere. 

O altă zi. O zi nouă. 

Messer Pietro Bocco o aştepta cu înfrigurare, ca să-i aducă în 
cele din urmă certitudinea asupra reuşitei afacerii sale. 

O mie de ducați câştig! Conta pe ei, trebuiau să-i servească la 
cumpărarea unei noi mărfuri. Ar fi timpul să-şi mai lărgească 
negoţu. 

Vise urâte îl chinuiseră în timpul nopţii, de multe ori se trezise 
speriat şi privise fix în întuneric. Fusese bine că-l trimisese şi pe 
servitorul lui Marco, sau lăsându-se dus de nerăbdare, făcuse o 
mişcare greşită? 

La dracu cu gândurile astea chinuitoare! Ce-ar mai putea să i 
se întâmple dacă barca cade în mâinile zbirilor? Doar aranjase 
bine toate lucrurile astea. 

Dar cei o mie de ducați nu trebuia să-i piardă. 

Se îmbrăcă repede, îşi luă în grabă micul dejun şi se duse în 
camera de lucru. Dimineaţa trecu fără vreun eveniment 
deosebit Pietro Bocco examină aşezarea mărfurilor - oglinzi, 
frânghii, ceară, postăvărie germană, materii răşinoase - care 
trebuiau să fie trimise în curând la Alexandria, şi stătu de vorbă 
cu Secretario său, asupra celor ce mai urmează să cumpere în 
Fondoco al nemților. 

Dar se surprinse mereu asupra faptului că ascultă cu atenţie 
orice zgomot venit din camera vecină, în ascunsa speranţă, că 
în sfârşit va sosi un curier. Se înţelesese cu căpitanul Matteo, că 
acesta îl va înştiinţa imediat de reuşita acţiunii. 

La prânz se aşeză la masă în toane rele, şi abia dacă se atinse 
de mâncare. Gândurile negre care-l chinuiseră toată noaptea se 
reîntoarseră. Renunţă la obişnuitul somn de după-masă şi se 
întoarse imediat în camera lui de lucru. Pe Secretario îl expedie 
cu o mişcare nervoasă a mâinii. În zadar încerca să-şi recâştige 
recea lui linişte, enervarea lui creştea mereu. 

Cu gânduri negre în cap, deschise Cartea Mare şi o privi 


neclintit. Literele i se şterseră din faţa ochilor, praful şi aerul 
stătut îl făcură să tuşească. Obrazul îi deveni stacojiu şi ochii 
păreau că-i ies din orbite de încordare. Epuizat îşi şterse 
sudoarea de pe frunte când în cele din urmă accesul de tuse i se 
calmă. 

Apoi auzi în camera de alături timbrul unei voci străine. 
Imediat cineva bătu la uşă. Servitorul intră şi anunţă că un 
trimis ar dori să vorbească cu Messer Pietro Bocco. 

„Trimite-l înăuntru!” zise Pietro Bocco şi se ridică plin de 
importanţă. 

Ernesto cel cu picioare strâmbe intră în cameră cu o expresie 
ursuză pe faţă. Se vedea pe el că dormise puţin. Işi învârtea 
timid şapca în mâini, trecu o privire furişă peste aranjamentul 
camerei şi-şi căuta în memorie cuvintele cu care îl însărcinase 
căpitanul Matteo. 

Pietro Bocco îl privea binevoitor şi-i zise încurajator: 

„Ce aduci? Spune repede!” îşi aşeză un ţechin în palmă şi-l 
azvârli, jucându-se, în aer. 

„Încărcătura a fost predată la locul convenit, domnule”, zise 
„picioare strâmbe”. 

Pietro Bocco luă cunoştinţă de înştiinţare, mimând o calmă 
mulţumire, ca şi când nici nu s-ar fi aşteptat la altceva, dar în 
sinea lui jubila aşa că îi fu cam greu să ascundă diferitele 
sentimente care făceau să-i bată inima mai repede. Un 
observator mai atent decât „picioare strâmbe”, i-ar fi citit în 
lăcaşul lacom al ochilor, agitația. 

„Bine, prietene! Vestea asta merită un ţechin!” 

Îi aruncă lui „picioare strâmbe” moneda de aur. Acesta o 
prinse şi o păstra nehotărât în mână. Mai avea să transmită şi o 
a doua veste, care, după cum îşi închipuia, va fi foarte neplăcută 
pentru acest domn. 

„S-a întâmplat. Căpitanul Matteo vrea să vă comunice...” se 
bâlbâi el. 

Pietro Bocco îşi ridică, surprins, capul. 

„Ce mai e?” întrebă nerăbdător. „Spune repede, n-am timp!” 

Pentru Pietro Bocco, era foarte important ca „picioare 
strâmbe” să nu stea prea multă vreme la el în casă. Ce mai 
voia? Totuşi ieşise ceva şi prost? 

„Un om s-a accidentat, a fost spălat de valuri peste bord”, 
zise în silă Ernesto. 


Pietro Bocco își încruntă sprâncenele neplăcut impresionat, 
deoarece-şi închipuia că contrabandiştii vor cere un suprapreţ, 
pentru acest lucru. 

Dar în acelaşi timp simţi şi o uşurare. 

„Asta-i treaba voastră, spune-i căpitanului! Eu nu sunt 
responsabil pentru echipajul vostru!” 

„Servitorul, domnule, pe care l-aţi trimis dumneavoastră a 
fost dus peste bord...” 

Lui Pietro Bocco îi trebui un anumit timp ca să înţeleagă 
sensul cuvintelor în toată importanţa lor. Da, omorâse două 
muşte dintr-o singură lovitură. O mie de ducați şi dispariţia 
incomodului servitor, pe care-l bănuia de mult; pe drept sau pe 
nedrept asta nu-l mai interesa. 

„Aşa!” zise el şi încercă să dea glasului său o tentă de mânie. 
„Asta este o proastă afacere pentru mine! A murit?” 

„Picioare strâmbe” trase din umeri. „Furtuna era foarte mare 
când a fost dus de valuri peste bord. Nu l-am mai văzut...” 

„Acum pleacă” 

„Picioare strâmbe” abia închise uşa după el, că dispăru şi 
necazul pe care-l afişase Pietro Bocco. Prinse cu amândouă 
mâinile pupitrul şi îl zgâlţâi, zicându-şi: „Nu mai fi lipsit de 
îndrăzneală Pietro Bocco! Acum ai noroc în ceea ce întreprinzi. 
Dumnezeu îmi este binevoitor. Pentru negoţ e necesar curajul şi 
sângele rece. Dumnezeu îi ajută pe cei destoinici!” 

Şi din nou se pierdu în visele lui de măreție. Care-l 
ademeneau pe un drum, ce ducea abrupt spre bogăţie şi putere. 
Dar Pietro Bocco nu avu timp să-şi guste triumful până la sfârşit. 
Neanunţat şi foarte agitat năvăli în cameră nepotul lui. 

„lartă-mă, unchiule”, zise el abia răsuflând,” ce s-a întâmplat 
cu Paolo? Incă nu s-a întors nici acum, îl aştept de azi 
dimineaţă”. 

Pietro Bocco dădu supărat drumul pupitrului, îşi zise însă 
imediat că trebuie să-şi ascundă excelenta dispoziţie în care-l 
aduseseră veştile lui „picioare strâmbe”. 

„Eşti foarte agitat”, zise el mieros,” de asta am să te iert că 
intri neanunţat şi mă deranjezi în afacerile mele.” 

Se apropie de nepotul său, îşi puse mâinile pe umerii lui, aşa 
cum cu puţine clipe mai înainte şi le pusese pe pupitru. 

„Mă găseşti încă gândindu-mă la o veste tristă pe care am 
primit-o tocmai acum...” 


Marco văzu obrazul lunguieţ cu fruntea frumoasă şi cu ochii 
scânteietori foarte aproape de-ai lui şi trebui să-şi amintească 
brusc de avertismentul pe care i-l dăduse Paolo:” Păzeşte-te de 
Messer Pietro Bocco, tinere stăpân. Nu ştiu încă nimic precis, 
dar...” Antipatia faţă de unchiul său deveni dintr-o dată aşa de 
puternică, încât trebui să se stăpâneasca, să-i suporte apăsarea 
mâinilor lui pe umerii săi. 

„Credinciosul Paolo s-a înnecat noaptea trecută pe când îşi 
făcea serviciul. Suportă asta cu curaj, fiul meu!” 

„Nu”, strigă Marco, „nu, nu-i adevărat şi-i scutură mâinile de 
pe umeri. 

Pietro Bocco se dădu înapoi şi pentru câteva clipe îşi pierdu 
stăpânirea de sine. „Mă acuzi de minciună?” zise el 
ameninţător. 

Obrazul lui Marco devenise alb şi fără viaţă ca marmora, o 
mânie, hotărâtă, rece, nestăpânită îl cuprinse. 

„Şi totuşi minţi!” strigă el şi degetele i se strânseră tremurând 
în pumni, părea de parcă ar fi vrut să se repeadă la unchiul său. 

„Ti-ar trebui o palmă”, scrâşni Pietro Bocco. 

Mânia subită se stinse ca un foc, pe care s-a aruncat o bucată 
umedă de pământ. Ce-o să zică Giannina? Se gândi. 

Şi Giovanni? Nu-şi mai putea închipui viaţa fără Paolo, care a 
avut întotdeauna o credincioasă grijă de el. Încă ieri seara se 
hotărâse să-l facă părtaş la planurile lui secrete şi să-l roage să-i 
dea o mână de ajutor. 

„De ce l-am lăsat oare să plece?” se întrebă surd. Ca de lao 
mare depărtare i se părea că aude vocea rece a unchiului său: 

„Se poate vorbi acum rezonabil cu tine? Gândeşte-te te rog 
că-i vorba de un servitor... Vreau să uit nemaiauzita ta 
comportare!” Marco se trezi din împietrire. 

„O să trebuiască să anunţi rudele cele mai apropiate ale 
servitorului”, continuă Pietro Bocco, „sau mai bine, am să fac eu 
asta”. 

„N-are nicio rudă”, răspunse Marco. „Dar spune-mi unchiule, 
cum s-a întâmplat?” 

„A plecat aseară cu o barcă pe care am închiriat-o pentru 
noaptea asta, la San Nicolo. Afară a fost furtună, după cum ştii 
şi tu. Probabil a fost neîndemânatic şi valurile l-au spălat peste 
bord”. 

„Pot să vorbesc cu cineva, unchiule, care l-ar fi văzut ultimul, 


pe Paolo?”, întrebă Marco. 

„Nu!” răspunse Pietro Bocco tăios. „Pui întrebări ca un 
inchizitor de stat. Întrebările tale mă jignesc. Moartea mamei 
tale se pare că te-a impresionat mai puţin decât nenorocirea 
întâmplată acestui servitor. Acum du-te acasă. lţi poruncesc!” 
Marco se întoarse şi părăsi fără un cuvânt cameră. _ 

„A plecat cu o barcă spre San Nicolo”, zise Marco. In faţa lui 
stătea Giannina încă zăpăcită de înspăimântătoare veste. Paolo 
să se fi înnecat? Puternicul Paolo care ştia să înoate ca un 
peşte? Paolo prietenul bun şi liniştit sub privegherea căruia se 
jucaseră, cântaseră, visaseră? 

Asta nu putea fi posibil Nu, ea nu putea crede. Giannina se 
agăţă de acest gând, şi reuşi să-şi oprească lacrimile. 

Paolo nu s-a înecat, îşi repeta ea mereu. Gândurile lui Marco 
lucrau acum limpede. Nu-i spusese unchiul său că abia primise 
vestea despre moartea lui Paolo? Asta înseamnă că cel ce 
adusese vestea fusese cu puţin timp înaintea lui acolo. 
Intrebările apăreau şi dispăreau, ca să facă loc la noi îndoieli. 
Luminase cu scurte fulgerări un drum întunecat, care ducea 
spre un sfârşit necunoscut. 

De ce nu voia unchiul său să-i dea numele bărcii? 

Să fi plecat la San Nicolo? 

Intrebări, întrebări, care cereau imperios un răspuns. 

Drumul e scurt şi sigur spre San Nicolo, doar nu era nici pe 
furtună aşa de periculos, jur-împrejur se găseau insule la care 
un înotător ca Paolo putea ajunge, chiar când marea era agitată. 
Şi-apoi laguna era plină, ziua şi noaptea de bărci. Ziua şi 
noaptea! 

„Nu cred că s-a înecat”, îi întrerupse Giannina gândurile. „Tu 
crezi, Marco?” Aştepta cu spaimă răspunsul. 

„Când am deschis uşa, un bărbat părăsea casa”, zise Marco. 
„Oare ăsta să fi fost trimisul care a adus ştirea? Dar oare cum 
arăta?” Oricât se gândea nu putea să-şi amintească figura şi 
statura omului. 

„Unchiul meu m-a dat afară când am întrebat dacă pot vorbi 
cu cineva, dintre cei ce l-au văzut ultimii pe Paolo. Eram aşa de 
surprins şi de furios. Dar n-are niciun rost să fii furios, căci 
atunci faci atâtea lucruri nepotrivite. Ce pot însemna toate 
astea, Giannina?” Chinuitoarea nesiguranţă îi apăsa inima. 

De n-aş mai fi venit la Veneţia, se gândea Giannina. Şi 


Murano îi apăru ca o liniştită grădină de flori, în care păsările 
cântau şi zumzăiau albine. Apoi îşi aminti de schimonositul 
obraz al lui Messer Celsi, de şuviţa lui neagră de păr, de braţul 
lui ridicat şi de loviturile de picior. Ce fericită fusese atunci că 
Marco o adusese la Veneţia. Nu există grădini liniştite de flori, 
nici la Murano, nici la Veneţia. Nicăieri! Nicăieri! Viaţa era altfel 
şi trebuia s-o învingi. 


CENTRUL PĂMÂNTULUI 


Meşterul Benedetto avea şaizeci de ani, era mic şi grăsuţ, cu 
păr rar şi alb ca zăpada. Bea cu plăcere câte un păhărel de vin 
fără apă - puteau fi chiar două sau trei - iubea toamnele dulci 
şi-i era frică de vocea stridentă a nevesti-si care, cel puţin de 
zece ori pe zi, striga: Benedetto! Benedetto! De se auzea bine 
până la San Michele. 

Existau puţine bărci pe apele lagunelor, care să nu fi fost 
construite în atelierul meşterului. Chiar şi ambasadorii ţărilor 
străine veneau la Murano să-i dea comenzi. 

Giovanni mergea în fiecare zi la lucru cu un sentiment de 
încordare; căci fiecare zi îi aducea noi cunoştinţe şi noi 
descoperiri, nu numai în ceea ce privea prelucrarea lemnului, 
dar şi referitor la multe alte lucruri. Se aprofunda din ce în ce 
mai mult în arta de a îmbina laolaltă scânduri şi poşte, de stejar, 
de ulm sau de fag roşu ca să iasă din ele bărci, lotci de pescuit 
şi corăbii, ce erau apoi în stare să înfrunte vânt şi valuri şi să 
transporte oameni şi mărfuri până pe ţărmuri de neconceput de 
îndepărtate. 

Lui Giovanni îi făcea plăcere să înveţe la meşterul Benedetto. 
Se surprindea singur, uneori, cum încearcă să imite felul plin de 
umor în care meşterul le împărtăşea învăţătura şi înţelepciunea 
rezultată din experienţa vieţii. Adeseori rostea fraze de-a 
dreptul ciudate şi făcea şi asemenea gesturi, care îi aduceau, 
când le repeta, tatălui său, zâmbete furişe pe buze. 

Fără să bănuiască nimic, Giovanni mergea spre locul lui de 
muncă, fără să-şi închipuie că, tocmai astăzi, o să afle unde-i 
centrul pământului? 

Era o zi veselă, frunzişul copacilor era scăldat în lumină şi 
strălucea în tonalități ce mergeau de la maron închis până la 
galben auriu. Îşi legăna legăturica cu unelte şi fredona un 
cântec. Un zâmbet îi juca pe buze. Se gândea la cele ce se 


întâmplaseră cu o săptămână înainte, când Giannina îl 
condusese până la atelier. „la veniţi încoace, trântorilor” 
strigase deodată meşterul Benedetto. 

Calfele şi Giovanni se apropiaseră cu paşi domoli, ca să 
privească schiţa liniei de plutire a unei bărci pe care meşterul 
Benedetto o desenase pe nisip. 

„Aşa! Ce credeţi voi că este aici? Nu vedeţi nimic, ce? ... Ce 
vezi, tu, Giovanni?” 

„Linii, meştere Benedetto, o jumătate de ou, mare, pe care 
cineva a aruncat-o în nisip” 

„Oh! Sfinte Nepomuc”, se scandaliză meşterul Benedetto, 
„Vede un ou mare. Oare noi construim în atelierul meu ouă?” 

Bineînţeles că după asta râse:” Ai o barcă în faţa ochilor, nu 
vezi? În curând se mărită cu vântul şi o ia din loc. O s-o cheme 
mireasa vântului! Na, acuma ştii ce înseamnă liniile? Repetă!” 

Calfele se priveau zâmbitori: Ce-o să mai născocească 
bătrânul? Giovanni îşi cântări fiecare cuvânt, dar nu ştia, ce 
cloceşte bătrânul. 

„Văd o barcă, meştere Benedetto. O cheamă mireasa 
vântului!” 

„Ei, în fine”, zise meşterul mulţumit. „Acuma măsoar-o exact 
cât e de lată şi socoteşte cât de mult trebuie să-i iasă învelişul 
extern peste suprafaţa apei şi cât trebuie să-i fie de adânc 
pescajul, ca să nu ne răstoarne - mireasa vântului - asta a ta! 
Dar nu cumva ai şi tu o mireasă adevărată?” mai aruncă el, 
plecând. „Hai! Hai, daţi-i drumul! La lucru, leneşilor! La lucru!” 

Giovanni însă se aplecă roşu la faţă peste barca lui din nisip. 
Nu erai niciodată în clar cu glumele meşterului Benedetto. 
Probabil l-a văzut de la fereastra casei, venind cu Giannina, şi şi- 
a dat cu presupusul. 

La întâmplarea asta trebuia să se gândească acum Giovanni, 
pe când mergea pe obişnuitul drum spre atelier. Salută ţăranii şi 
sticlarii pe care-i întâlni şi fiindcă mai avea puţină vreme se opri 
pe mărginea canalului. Treceau bărci de zarzavaturi, plin 
încărcate cu căpăţâni de varză, morcovi şi alte legume, lotci de 
pescari, cu peşti strălucitori în butoaie şi plase. Totul părea să 
se reverse spre Veneţia, toate fructele pământului, animalele, 
sticlăria. Produsele insulei Murano curgeau spre nesăţiosul oraş 
şi se întorceau sub formă de monezi sunătoare, ca să dispară în 
buzunarele lui Messer Celsi şi al patronilor de sticlării. Mai 


rămânea şi un mic rest pentru ţărani şi sticlari. 

La dreapta lui trecea peste apă, podul şubred în faţa căruia îl 
aşteptase Giannina. In timp ce mergea, Giovanni se gândea la 
tatăl său pe care forţata inactivitate îl făcea tot mai posomorât 
şi mai ursuz. Cum ar putea să-l ajute? Astăzi dimineaţă, când îşi 
luase rămas bun, tatăl lui şi spusese cu un râs deloc bucuros, că 
probabil în cursul zilei o să treacă pe la meşterul Benedetto, dar 
mai întâi are ceva altceva de aranjat. 

Multe îi trecuseră lui Giovanni prin cap, până când în cele din 
urmă ajunse la ultima curbă şi văzu obişnuitul tablou: scheletul 
unei bărci mari, acoperit cu scânduri în imediata apropiere a 
lagunei. Depozitul de lemne şi casa cu trepte de piatră care 
duceau spre o verandă patinată, de la etajul întâi. Meşterul 
Benedetto tocmai ieşea din bucătărie pe verandă şi privea spre 
insulele aflate vizavi de San Nicolo. 

O proaspătă adiere de vânt îi bătea în faţă lui Giovanni. 
Razele de soare străbătură biruitoare boarea dimineţii, totul 
lucea şi scânteia de-ţi lua ochii. Lotci de pescari din care 
torsurile oamenilor, trecând peste bord, păreau nişte pitici, 
staţionau peste tot pe lagună. Giovanni se opri o clipă, să 
soarbă din ochi frumosul tablou al locurilor natale. Simţi în nări 
mirosul de lemn şi-şi aduse aminte de lucru. 

Era vremea să meargă, la dejun. Calfele poate şedeau, deja 
flămânde la masă, s-ar fi putut însă să mai şi doarmă pe 
saltelele lor de paie. Locuiau într-o cameră a încăpătoarei case 
de lemn, cameră ce se afla la parter. Giovanni avea privilegiul 
ca în fiecare seară să se poată întoarce acasă. Meşterul 
Benedetto i-o permisese, ca să-şi poată ajuta tatăl. Meşterul îl 
aprecia pe Ernesto şi încerca să-l ajute cum putea, de aceea îi şi 
luase copilul în ucenicie la el, şi până acum nu-i păruse nicio 
clipă rău c-o făcuse. 

Giovanni fugi pe scări în sus, şi după ce bătu scurt la uşă, 
deschise uşa bucătăriei. 

„Buon giorno, doamnă maistoriţă. Buon giorno meştere 
Benedetto, buon giorno calfelor”, îşi strigă salutul de dimineaţa 
în vasta bucătărie. 

„Calfele nici nu sunt aici, nu vezi?” strigă maistoriţa de 
undeva din fundul bucătăriei. „Fugi jos şi adu-i, altfel nu mai 
capătă nimic de mâncare!” 

Polissena, nevasta meşterului, era mică şi rotunjoară ca şi 


Benedetto, dar cu toată vârsta avea părul negru ca smoala. În 
fond, era foarte de treabă şi te puteai înţelege cu ea, numai că 
natura îi făcuse parte de o voce stridentă, care făcea să le 
treacă un fior pe şira spinării chiar şi pescarilor ce se aflau 
foarte departe de lagună, când începea să-şi strige ordinele de 
pe verandă, în liniştea dimineţilor. În plus meşterul Benedetto îşi 
luase obiceiul să facă pe cel tare de urechi. 

Ceea ce o îndrituia pe Polissena să-şi forţeze vocea până la 
nebănuite performanţe. 

Cele trei calfe Filiberto, Giulio şi Aurelio, intrară căscând: 

„Suntem aici, doamnă maistoriţă”, zise Filiberto şi-şi mângâie 
încetişor barba. 

„Deja... deja! ...” strigă Polissena şi pocni aluatul la care lucra 
pe masă. 

„Oh? Brânză din lapte de iapă!” Giulio glumeţul adulmecă cu 
o expresie de încântare, pe obraz, aerul din bucătărie. 

„Şi după aceea un păhărel de vin, nu-i aşa, meştere, atunci 
doar îţi prieşte şi lucrul mai bine”, adăugă şi Aurelio cel slab şi 
înalt. 

Şi după cum se întâmpla în fiecare dimineaţă, Polissena 
împărţi brânza din lapte de iapă, din care cumpărase ieftin o 
mare cantitate de la un negustor: era cam uscată, şi după 
părerea calfelor avea din ce în ce mai mult gust de paie, dar 
maistoriţa o lăuda ca pe cea mai grasă şi mai bună brânză care 
vreodată ar fi împodobit scândura bine frecată a mesei ei. 

„ŞI să nu aduci vin, Benedetto! lar tu Giulio nu-mi mai spune 
că brânza nu-i bună!” 

Puse pe masă laptele de capră fumegând şi taie dintr-o şuncă 
agăţată într-un colţ, câteva bucăţi. 

„Aşa!” zise. „Daţi şi copilului partea lui, măi mâncăcioşilor!” 

După ce meşterul Benedetto rosti rugăciunea, începură să 
mănânce. În timpul dejunului nu se auzi niciun cuvânt. Giovanni 
mătură veranda, aduse apă pentru maistoriţă de la cisterna din 
apropiere, taie lemne şi dădu drumul la capre, ca să mai poată 
paşte iarba sărăcăcioasă. Apoi se anunţă la lucru, la meşterul 
Benedetto. 

Barca aproape gata în muncă brută era aşezată pe malul uşor 
înclinat, pe stiva de lansare. În săptămânile viitoare vor veni 
sculptorii şi auritorii să înceapă ornamentaţia. Barca aparţinea 
ambasadorului Spaniei, Don Manuel Colemiro din Guadalajara, şi 


trebuia să fie decorată cu deosebită grijă. 

Cele trei calfe tăiau cu fierăstrăul şi ciocăneau încât prin 
atmosfera limpede răsuna până departe. Filiberto şi Giulio 
şedeau pe schelă, Aurelio cioplea cu securea tulpina subţire a 
unui pin, ce era prevăzută pentru catarg. 

Barca, asemenea unui schelet al unei păsări uriaşe, era 
aşezată pe blocuri mari de lemn. Care la rândul lor erau aşezate 
pe nişte grinzi puternice. Această comparaţie Giovanni o auzise 
de la meşterul Benedetto. Chila ar închipui şira spinării. Il 
lămurise el, etrava, oasele pieptului şi crevacela, coastele. 

Giovanni învățase, în scurtul timp de ucenicie, o mulţime de 
lucruri. Acum trebuia să construiască singur suportul pentru o 
barcă mai mare, de transport, ce urma să fie construită. Din 
când în când meşterul Benedetto îl chema la el, ca să-i explice 
câte ceva. 

Meşterul lucra singur într-un şopron de lemn, unde nici măcar 
Polissena sau calfele nu aveau dreptul să între. Se străduia să 
construiască un nou fel de ambarcaţiune, care trebuia să 
plutească pe îngustele canale ca o pasăre, repede şi fără 
zgomot. Scheletul îi apărea ciudat în şopron, era ca un peşte de 
pradă, zvelt, lung cam de treizeci de picioare şi construit mult 
mai uşor decât bărcile de până acum. In vârful etravei era fixat 
un fier în formă de topor de sub care ieşeau în evidenţă mai 
mulţi dinţi. 

Giovanni devenise mai puternic, graţie muncii zilnice în aer 
liber, şi a brânzei de lapte de iapă; pieptul i se lărgise şi muşchii 
braţului îi ieşeau în evidenţă, mai şi crescuse. Când îl vedeai 
lucrând cu cămaşa descheiată la piept, văzând făptura atletică a 
tânărului cu umeri laţi, uitai micuța cocoaşe de pe omoplatul lui 
drept. Giovanni devenise şi mai vesel: durerea ascunsă în fundul 
ochilor lui, şi care atât de des se aşternea ca o umbră peste 
simţirea lui, aproape că dispăruse. 

Uneori începea să cânte fără să fie rugat: 


Înoată corăbioara mea 
Pe marea tăcută 
Saltă corăbioara mea 
Pe marea învolburată. 
Du-te corăbioară în lumea largă 
Dar zboară-napoi 


Spre portul de-acasă. 


Numai o singură grijă mai avea Giovanni: tatăl veşnic dus pe 
gânduri. Astăzi o să vină la meşterul Benedetto, dar nu-i 
mărturisise scopul vizitei. 

„Hei, Giovanni, vino până la mine!” strigă meşterul. 

Giovanni puse grinda deoparte. Văzu pe faţa lui Benedetto că 
acesta iarăşi născocise ceva. 

Meşterul Benedetto se aşeză sprinten ca un tânăr pe vine, jos, 
şi-şi înfipse degetul în nisip. 

„Aici e Murano! Vezi?” 

Giovanni aprobă din cap, zâmbind. 

Meşterul făcu un al doilea punct cam la o depărtare de un 
picior şi zise: „Acolo e continentul negru unde locuiesc 
necredincioşii şi unde credincioşi şi necredincioşi îşi taie 
capetele pe rând”. 

Un al treilea punct însemna Bizanțul şi Marea Neagră, al 
patrulea Rusia, al cincilea Germania, al şaselea Franţa şi Spania. 

„Ei vezi, fiule, ai aici lumea întreagă. Un constructor de 
vapoare trebuie s-o ştie. Aşa că toată lumea se întinde în jurul 
insulei Murano”. 

Îşi încreţi fruntea, serios, şi continuă: 

„Ceea ce vezi tu aici nu-i decât nisip, fin nisip galben; cum n-o 
să găseşti nicăieri unul mai frumos... Nu râde! Am întrebuințat 
nisipul fiindcă într-un ceaun de cupru nu poţi să faci găuri cu 
arătătorul. Înţelegi?” 

„Nu, meştere Benedetto!” 

„Atunci fii atent! Pământul este ca un ceaun de cupru 
răsturnat, înconjurat jur-împrejur de apă. Şi sus, exact în mijloc 
e Murano”. Ridică plin de importanţă degetul arătător. „Asta am 
vrut de fapt să-ţi spun, înţelegi. Am putea spune că Murano este 
un mic pământ în sine. Uită-te numai bine la el! Nu este ca un 
ceaun de cupru răsturnat? Nu este înconjurat de jur-împrejur de 
apă? Na, vezi că toate sunt aşa cum îţi spun?” 

Se ridică şi porni mulţumit să se întoarcă în şopron, dar 
Giovanni îl reţinu cu o întrebare: „Meştere Benedetto, dar ce-i 
atunci Veneţia? Murano nu este decât o anexă a Veneţiei!” 

„Oh! Copilul ăsta”, oftă meşterul Benedetto şi se opri. „Dacă- 
mi începi cu Veneţia, apoi îţi spun: Murano este soarele şi 
Veneţia este luna”. 


„Este oare luna cumva mai mare decât soarele?” întrebă 
nevinovat Giovanni. 

„Du-te la lucrul tău, trântore!” Porunci meşterul Benedetto şi 
încercă zadarnic să-şi ascundă jocul vesel al ridurilor din jurul 
ochilor. 

„Aşa rămâne, Murano este buricul pământului!” 

Îşi băgă mâna în talaj şi scoase un ulcior. Tocmai când încerca 
să-l ducă la buze răsună prin aer vocea tăioasă a Polisseniei: 
„Benedetto! Benedetto!” 

„Buricul pământului, v-am zis? Aici e!” Murmură el şi se 
retrase repede sub şopron şi începu să ciocănească zgomotos. 

Cam la o depărtare de-o azvârlitură de piatră, un pescar îşi 
fixase barca. 

„Benedetto! Benedetto!” strigă a doua oară Polissena. 
Găinilor care scormoneau după râme, nu le păsa de asta. 
Meşterul Benedetto ciocănea cu disperare. „Strigă, bătrâno”, 
mirii el. 

„Benedetto!' Benedetto!” răsună dinspre apă. Era oare ecoul, 
sau striga şugubăţul din barcă. 

Cotcodăcind indignat, cele şapte găini fugeau după a opta, 
care le-o luase înainte cu o rimă grasă în cioc. Cocoşul cântă cu 
penele mândru răsfirate. 

Filiberto, Giulio şi Aurelio râdeau. Râdeau şi ciocăneau cât 
puteau! Giovanni stătea ascuns după şopron. 

Polissena strigă a treia şi ultima oară, îşi puse amândoi 
pumnii în şolduri şi privi mânioasă, de la înălţime, paşnicul 
tablou al bărbaţilor care munceau cu râvnă. 

„Aşteptaţi voi!” zise şi se reîntoarse într-o dispoziţie 
războinică la aluatul de tăiţei. 

O adiere proaspătă venea dinspre lagună, care curată şi 
limpede lucea în culori transparente de verde şi albastru, şi care 
legăna lotcile pe suprafaţa ei uşor ondulată. Orizontul era 
pierdut în ceaţă şi toată luminozitatea cerului albastru-cenuşiu 
de toamnă părea să se concentreze peste buricul pământului 
după cum îi zicea meşterul Benedetto. 

După ce maistoriţa dispăru din nou în imperiul ei, zgomotele 
făcute de bărbaţi se mai atenuară. In şopronul misterios larma 
amuţi de-a binelea. Meşterul Benedetto îşi scoase cu atenţie 
capul afară, şi aruncă o privire repede înspre verandă, îl retrase 
mulţumit, duse ulciorul la gură şi bău cu înghiţituri largi. De 


acum lucrul îi mergea de două ori mai repede. 

Giovanni era numai zel în a-şi aranja grinzile după măsurile 
date. 

Orele treceau. Soarele se ridica tot mai sus: vântul călduţ şi 
umed mângâia oamenii, animalele şi plantele, dar cu toată 
blândeţea lui de vară te lăsa să bănuieşti apropierea iernii. 

Amiaza era aproape, când o barcă de mărfuri mai mare, cu 
pânzele ciudat colorate, se apropie de pământul meşterului 
Benedetto care înainta în apă în unghi obtuz. Contururile ci 
făceau ca o pată de umbră pe fondul albastru deschis, şi 
împrumutau corabiei ce se apropia cu viteză ceva posomorât şi 
ameninţător. 

Giovanni se ridică şi se uită cu mâna streaşină la ochi peste 
apa strălucitoare. Se obişnuise să privească critic felul de 
construcţie al unei corăbii, proporţia dintre lungime şi lăţime, 
echipamentul de pânze, frânghii, scripeţi, suprafaţa velelor şi 
alte amănunte. Barca îi plăcu, era frumoasă şi bine construită. 
Tocmai de aceea se miră mai mult de felul în care era vopsită. 
Cu cât se apropie, cu atât vedea mai clar că era vopsită în 
negru. Fugi la meşterul Benedetto să-i anunţe sosirea bărcii. „O 
barcă neagră cu pânze roşu închis, acostează la noi meştere”, 
zise el agitat. 

„Ce mai spui şi tu?” Meşterul Benedetto era cufundat în 
gânduri în faţa bărcii sale, îşi ridică neîncrezător capul: „O barcă 
neagră?” 

Când Giovanni aprobă, din cap, plin de zel, ieşi din şopron, să 
se convingă singur. 

Pânzele coborâră de pe catarg, răsunară comenzi scurte, 
odgoane fură legate în jurul stâlpilor şi ancora fu aruncată în 
apă. Un bărbat vânjos sări sprinten pe debarcader. 

Polissena, care de la fereastra ei observase sosirea bărcii, ieşi 
pe verandă, ca s-o vadă din apropiere. Când văzu însă bărbatul, 
ce părea a fi proprietarul bărcii, îşi pocni mâinile pe deasupra 
capului şi fugi înapoi în bucătărie. Abia înăuntru îndrăzni să 
scoată un blestem mânios, se opri însă imediat, speriată şi-şi 
puse mâna pe gură murmurând: „lartă-mă, sfântă Maica 
Domnului!” 

Cu totul altfel se comportă meşterul Benedetto.” Tu eşti 
Matteo”, strigă el cu un obraz vesel către cel ce venea. „Dar 
cum de arăţi aşa?” 


Căpitanul Matteo îi trase cu ochiu, celălalt ochi era ascuns de 
o umflătură albăstruie. 

„Un mic accident, Benedetto”, zise el încurcat.” N-are nicio 
importanţă. Chiar şi barca a mai păţit câte ceva. Trebuie să o 
puneţi imediat la punct. 

„Ha-ha-ha-ha!” râse Benedetto cu toată gura. „Faine lucruri 
mai faci. lartă-mă, dar când te văd în halul ăsta şi barca de 
asemenea, ha-ha-ha-ha, parcă ai fi un ciclop! Şi barca, un sicriu 
cu pânze! Nu o mai recunoşti. Ce ispravă ai mai făcut?” 

Căpitanul Matteo îşi ridică braţul bandajat. „Linişteşte-te, 
Benedetto”, zise el cu voce scăzută. „Ştii că nu-mi place prea 
multă vâlvă” ... 

Meşterul Benedetto făcu un semn cu mâna, încă râzând: „E-n 
regulă, Matteo! Filiberto, Giulio! Strigă el. Urcaţi pe bord şi 
vedeţi ce este de reparat! Repede, repede leneşilor!” 

„Am adus un butoiaş cu un vinişor nobil” şopti Matteo. 

Peste obrazul lui Benedetto flutură o lumină veselă; dar 
imediat după aceea dădu îngândurat din cap. „Dar ceea ce 
aducem pe țărm fără ca bătrâna să bage de seamă?'” întrebă el 
îngrijorat. 

Acum căpitanul Matteo izbucni într-un râs răsunător şi 
Benedetto implora să fie mai liniştit. 

„O să se aranjeze”, zise Matteo. „Lasă pe mine!”. 

Giovanni observa conversaţia şi gesturile celor doi de la o 
oarecare distanţă. Acum vedea spre marea lui mirare că 
dispărură amândoi în şopron, unde nu aveau voie să între nici 
maistoriţa, nici calfele. Proprietarul bărcii negre părea a fi în 
grațiile meşterului Benedetto. 

Celor doi bărbaţi, prieteni din copilărie, le plăcea vinul şi 
depănau amintiri. Ochii şireţi, dar veseli ai meşterului Benedetto 
sclipeau suspect când ulciorul se apropie de sfârşit. Dar 
gândurile îi rămăseseră limpezi. 

„Trebuie să fi fost un tip puternic, cel care te-a aranjat aşa”. 

Căpitanul Matteo privi gânditor spre masa de lucru. 

„Păcat de el. Nu pot deloc să-mi explic, dar mi-a plăcut de la 
prima vedere”. 

„Ţi-a plăcut?” întrebă Benedetto în dubiu. Dar Matteo nu mai 
avea niciun chef să mai vorbească despre întâmplările nocturne. 
Amintirea lor trezea în el tristeţe şi neplăcere. 

„Nu mai ai vin?” întrebă aspru. 


Benedetto întoarse necăjit ulciorul cu gura în jos. 

Prin crăpăturile şi găurile scândurilor străluceau razele de 
soare desenând cărări sclipitoare în care dansau firicele de praf. 

„Picioare strâmbe, ia vino încoace!” strigă Matteo cu voce 
tunătoare. 

„Giovanni, Giovanni!” strigă şi meşterul Benedetto. 

Pe şoptite căpitanul Matteo îi dădu lui picioare strâmbe, care 
venise în goană, nişte instrucţiuni. 

Giovanni primi însărcinarea s-o anunţe pe maistoriţă de 
sosirea căpitanului Matteo şi să-i aducă la cunoştinţa că va 
rămânea şi la masă. 

Maistoriţa primi vestea cu obraz mânios; pentru că ea ştia, 
foarte bine, că o întâlnire între Benedetto şi Matteo obişnuia să 
ducă la o veselă beţie, însă legile ospitalităţii îi interziceau să 
spună ce avea pe limbă. 

Între timp picioare strâmbe cără în cea mai mare viteză 
butoiaşul cu vin de pe bord şi i-l predă meşterului Benedetto, 
care-l aşeză în cel mai întunecat colţ al şopronului. 

„Aşa, asta am făcut-o”, zise el răsuflând, luă apoi ulciorul şi-l 
tinu sub cepul de lemn. „Divin zgomot, auzi, Matteo?” 

Vinul cădea din plin pe fundul ulciorului. Meşterul Benedetto îl 
privea cu evlavie. 

Afară vântul se juca cu valurile mici, calfele ciocăneau în 
lemn, frunzişul veşted foşnea. 

„Se poate construi o corabie fără să-ţi placă vinul?” filosofa 
Benedetto. „Spune, Matteo, se poate aşa ceva?” 

„Bea, Benedetto!” răspunse căpitanul şi nasul său cărnos 
ardea presimţind nobila băutură. 

Tatăl lui Giovanni, după ce fiul lui închise uşa în urma lui, se 
sculă cu greutate şi sări într-un picior până la fereastră. 

Giovanni mergea fără să se uite împrejur, îşi legăna legăturica 
cu unelte, îngâna un cântec sau se mira de ursuzenia tatălui 
său. Din pomii roditori din grădinile din faţa caselor cădeau 
frunze ruginii pe pământul negru; flori târzii de toamnă 
înfloreau, vrăbiile făceau gălăgie pe ramuri şi primele raze de 
soare se sileau să aducă lumină şi bună dispoziţie în gândurile 
singuraticului. 

Uite, acolo mergea Giovanni cu ciorapi primiţi cadou şi cu 
ghetele grosolane, pe care ei i le făcuse, cum putuse el mai 
bine, dintr-o piele de capră ce o primise. 


Ernesto se uită după copilul lui, până când acesta ajunse între 
copacii care se deschideau în faţa lui ca o poartă şi se închideau 
apoi în depărtare, până când se făcu tot mai mic şi apoi nu se 
mai zări. 

Un stol de ciori, tulburate de fuga unui iepure, se ridică 
zburând de pe ogor şi se reaşeză din nou la o oarecare 
depărtare. Păsările morţii! Negre şi urâte, neîndemânatice la 
zbor. 

Palatul contelui de Este se află pe malul canalului Grande, 
marmora albă se oglindeşte mandră în apă, o barcă împodobită 
bogat cu covoare acostează lângă Riva, contele întinde mâna 
doamnei lui, o conduce pe scări şi în trecere mângâie blocul de 
marmoră lucioasă, cu vinişoare roşii, ce zdrobise piciorul lui 
Ernesto. 

Ernesto cu mâinile rezemate de pervazul ferestrei se uită 
afară fără să vadă copacii, ogoarele, florile, soarele. 

Pietro, tatăl Gianninei, trece şi salută. Sticlăria îl aştepta; 
simţea, deja, între degete sticla şlefuită. 

Ernesto închise ochii. Îl aştepta camera, banca de lângă 
cămin îl aştepta, cârjele îl aşteptau. Îl durea să stea într-un 
picior. Uneori îşi pierdea echilibrul, dar mâinile şi braţele îi erau 
puternice şi nu-l lăsau să cadă. 

Nu se obişnuise încă să meargă cu un singur picior. Nici nu 
era uşor, nici chiar pentru răbdătorul Ernesto nu era ușor. 

Elena, mama Gianninei, trecu grăbită salutându-l. Se ducea la 
mânăstire, să curețe de pene păsările tăiate, să scoată vin din 
pivniţă şi să ducă un mesaj la Veneţia. 

În Veneţia era carnaval. 

Ernesto sări înapoi la banca lui. 

Fereastra era mică, iar camera mare; intra puţină lumină 
înăuntru. Unde cădeau razele de soare - pe masă, pe 
duşumeaua roasă de atâta umblet, pe fundamentul de zid al 
căminului - se vedea fiecare firicel de praf. 

Ernesto se gândi la Marietta, la ochii ei ce fuseseră tot atât de 
luminoşi ca şi ai lui Giovanni. Acum se odihnea pe insula cimitir 
San Michele, departe de monumentele funerare cioplite în 
piatră, într-un colţişor verde şi liniştit, de când cu nenorocirea lui 
nu mai fusese pe acolo, acum îşi propuse, ca în ziua următoare, 
înainte de a-şi începe noua viaţă, să meargă să-i viziteze 
mormântul. 


Obrazul serios al lui Giovanni, statura lui dispărută printre 
copacii înalţi, îi porunceau: Scoală-te Ernesto, nu mai amâna! 

Işi luă cârjele şi le propti sub braţe şi se avântă spre uşă. Se 
găsi în faţa casei cu o speranţă ce-i încolţea în inimă. 

Dimineaţa era limpede şi pătrunsă de o adiere proaspătă. 
Ernesto plecă. Suflătorii de sticlă îl cunoşteau aproape toţi, îi 
strigau cuvinte încurajatoare: 

„Te mai vedem şi pe tine?” 

„Mergi mai repede ca noi, Ernesto!” 

„Nu te necăji, Ernesto, ţie-ţi lipseşte un picior, nouă ni se fac 
praf plămânii”. 

Le răspundea şi îşi grăbea paşii. Ce rost avea de fapt să şezi 
abătut lângă cămin? Trebuia să se împace cu gândul că de- 
acum n-o să mai poată lucra ca pietrar. Bineînţeles că-i venea 
greu să meargă la Messer Celsi şi să-l roage pentru cele două 
sute de ţechini. Işi făcea reproşuri că nu primise banii data 
trecută. Messer Celsi o să stea bine înţepenit în şa şi o să-i 
dicteze condiţii care vor fi cu siguranţă mai grele decât la prima 
ofertă. 

Ernesto căuta să-şi abată gândurile de la discuţia ce urma să 
aibă loc, uitându-se la ce se întâmplă în dreapta şi în stânga 
drumului. Trei vaci negre păşteau pe o pajişte; în jurul unui 
copac, aflat pe un răzor, zăceau frunze îngălbenite. Doi câini se 
rostogoleau, jucându-se. Săriră în picioare şi după ce se rotiră 
un timp, unul în jurul celuilalt, o luară zburdalnic la fugă. Pe 
ogoare munceau servitoare şi argaţi. 

Când fu anunţat Ernesto, Messer Celsi se afla în faţa bogatului 
său dejun. Dejunul era pentru el tot atât de important ca şi o 
liturghie la care se ducea regulat împreună cu nevasta. Işi dădu 
peste cap şuviţa de pe frunte şi-şi linse buzele pline de grăsime. 
Astăzi nu servise clapon; Messer Celsi voia ca de-acum înainte 
să mănânce în fiecare dimineaţă slănină prăjită, pentru că un 
farmacist din Veneţia îi mărturisise că această mâncare 
ascuţeşte mintea pe când consumul cărnii de clapon o 
amorţeşte. 

Cu mult respect şi cu un fior tainic se gândea Messer Celsi la 
conversaţia cu învățatul farmacist, care tot timpul l-a fixat ea o 
viperă, cu ochii lui de şarpe. Pe rafturi se aflau borcane, care, 
după etichetele lipite pe ele, ar fi conţinut „Sirop Alexandrin”, 
Tinktură de rabarber şi sirop de broască ţestoasă”. In cupe plate 


se găseau ochi de raci, cărcăiaci, moluşte, altele erau umplute 
cu şplitere de pietre preţioase, din care, se confecţionau licori 
de hyacint, şi care, după spusele farmacistului, erau în stare să 
trezească aproape şi morţii. Messer Celsi fusese deosebit de 
impresionat de veveriţele împăiate, de ouăle de struţ, de şerpi şi 
de alte animale ciudate ce atârnau din tavanul lambrizat. 

Sfatul farmacistului, să mănânce slănină friptă pentru 
ascuţirea minţii, nu părea să fi fost greşit. Lui Messer Celsi i se 
părea că gândurile lui lucrează mai repede şi pentru a fi capabil 
de performanţe şi mai mari, îşi mai puse o bucată de slănină pe 
pâine. 

Servitoarei, care-i anunţase pe Ernesto, îi luciră ochii. Nu avea 
adesea ocazia să mănânce slănină, sau carne, căci Messer Celsi 
era un bărbat econom, în ceea ce privea servitorimea. Cum ar fi 
putut altfel să câştige una după alta bucăţi de pământ şi să le 
adauge proprietăţii ce-o moştenise? Econom şi viclean, şi 
slănină friptă în fiecare dimineaţă! Sfatul farmacistului valora 
aur. 

„Lasă-l pe Ernesto să aştepte afară!” porunci Messer Celsi şi- 
şi înfipse dinţii în pâinea albă îmbibată de untură. 

Ernesto stătu multă vreme răbdător în faţa casei, piciorul şi 
subţiorile îl dureau. Şi speranţa devenise o mică flăcăruie care 
se furişe în jurul unei bucăţi de lemn de mesteacăn, ce se stinge 
şi apoi iar se aprinde pe neaşteptate în alt loc şi creşte iar 
scoțând o mică limbă de foc. 

„Aşează-te, Ernesto, acolo pe trepte!” zise servitoarea cu 
milă.” Domnul îşi ia acum dejunul”. 

Dar Ernesto nu voia nicio milă. Rămăsese încăpățânat în 
picioare, cu privirea îndreptată spre grămada de gunoi din 
mijlocul curţii. 

Oare mă pofteşte şi astăzi cu un clapon, îşi zicea bătându-şi 
joc de el însuşi. 

In grajd, caii scurmau nerăbdători cu copitele. Două femei, cu 
coşuri bine încărcate, trecură prin poarta curţii. Povara pe care o 
duceau trebuie că atârna greu, pentru că îşi încovoiau adânc 
spatele şi nu se uitau nici în dreapta nici în stânga. 

Cele mai fericite erau găinile, ele ciuguleau pline de râvnă, în 
gunoi. 

Dar şi umilitoarea aşteptare luă un sfârşit. 

Messer Celsi îl primi pe Ernesto în camera lui de lucru, 


aranjată după modelul marilor negustori Veneţieni. 

„Aşa, ai venit! Îmi închipuiam eu c-o să vii. De fapt Messer 
Celsi e mai deştept decât crezi. Dacă însă am să-ţi mai dau 
astăzi cele două sute de ţechini - nu ştiu, vecine...” îşi dădu 
şuviţa de păr spre spate şi-şi dădu silinţa să-l privească pe 
Ernesto cu privirea rece de şarpe a farmacistului. 

După prelungitul dejun se simţea în deplinătatea forţelor lui 
intelectuale şi-şi propuse să-i trimită farmacistului un cadou, 
poate un purceluş sau o şuncă. Asemenea oameni trebuie să ti-i 
apropii. Ernesto brusc nu mai avu chef - întâmple-se ce s-o 
întâmpla - să mai facă pe umilitul. Se ridică, aşa cum putut şi 
zise: „Voiam să iau cei două sute de ţechini pe care mi i-aţi 
oferit Messer Celsi, dar dacă nu mai vreţi să mi-i daţi, plec”. Se 
întoarse pe cârjele lui şi se îndreptă şchiopătând spre uşă. 
Messer Celsi privi uimit spatele lat şi nu avu nici măcar timp să 
se înfurie. 

„Rămâi, Ernesto”, zise „nu aşa era vorba”. Dintr-o dată simţi 
c-a mâncat prea multă slănină grasă; se făcu palid. „Rămâi!” 
strigă cu voce înăbuşită şi fugi afară. 

Ernesto se uită, la el, dând din cap. În curând Messer Celsi se 
întoarse, încă galben la faţă, dar altfel bine. Primul lui gând 
limpede îl privea pe farmacist: şarlatanul oare nu şi-a bătut joc 
de el? Hotări să nu-i mai trimită niciun purcel şi nicio şuncă. 

„Vrei să-ţi primeşti cele două sute de ţechini” zise către 
Ernesto, „ceea ce Messer Celsi promite, înfăptuieşte. Nu trebuie 
să crezi c-am uitat. Hârtiuţa ta e deja gata, trebuie să faci numai 
un semn pe ea şi totul e în ordine... După aceea poţi mânca şi 
ceva slănină prăjită”. 

Ernesto renunţă la slănină prăjită. Lasă să i se citească 
condiţiile, se apropie de pupitru şi-şi desenă neîndemânatic 
semnul pe o „hârtiuţă” care cauza de acum destulă bătaie de 
cap. 

Cu o solemnă seriozitate Messer Celsi numără cei două sute 
de ţechini pe masă. 

„la-i, Ernesto”, zise el ca şi când i-ar fi dat de nevastă pe fiica 
lui. „Messer Celsi îţi vrea binele”. 

„Doar nu mi-i faceţi cadou!” răspunse Ernesto, supărat de 
felul cum se frământa bogatul fermier, doar trebuie să vi-i dau 
înapoi până la ultimul soldo”. 

Răsturnă monezile într-o bucată de pânză, pătrată, şi-l legă 


laolaltă cele patru colţuri. 

Messer Celsi îşi conduse politicos datornicul până la poartă. 

Polissena îl salută pe căpitanul Matteo cu o mutra acră. De 
fapt îi plăcea de el, se supăra numai fiindcă îl încuraja la băutură 
pe Benedetto. In timpul prânzului, spre marea distracţie a 
calfelor se petrecură câteva incidente. Meşterul Benedetto, plin 
de curaj din cauza vinului băut, îi porunci Polisseniei într-un ton 
cu totul neobişnuit să se grăbească şi nu se lăsă câtuşi de puţin 
mişcat de glasul ei strident. Căpitanul Matteo, care voia să-l 
liniştească, fu redus la tăcere cu un dispreţuitor gest făcut de 
Polissenia din mână. 

Cu toate astea prânzul le tihni foarte bine. 

Căpitanul Matteo şi meşterul Benedetto se grăbeau foarte 
mult să ajungă iar lângă butoiul lor. Şi cele trei calfe, ca şi 
Giovanni, se duseră la lucru. 

Cerul se acoperi gros, cu nori albi. Giovanni îşi văzu tatăl 
venind şi fugi vesel înaintea lui. 

„Mă gândeam, Papa, că nu mai vii”, strigă el. 

„Ce-ţi mai închipui şi tu Giovanni!” Ernesto ridică pânza 
înnodată şi făcu să sune ţechinii. „Auzi?” 

Obrazul îi era vesel cum nu-i mai fusese demult. 

„Tu o să capeţi haine frumoase, iar eu am să-mi comand la 
meşterul Benedetto o barcă.” 

„Papa, de unde ai atâţia bani?” întrebă mirat Giovanni. 

„M-am împrumutat de la Messer Celsi. Nu-ţi face griji, am să 
merg în fiecare zi la pescuit şi cu timpul am să plătesc banii.” 

Giovanni, care se pricepea prea puţin la chestiuni băneşti, se 
bucură împreună cu tatăl. 

„Vino, Papa, asta trebuie să i-o spunem imediat meşterului 
Benedetto. Am să-l rog să-mi dea voie să-l ajut la construcţia 
bărcii noastre”. 

Zâmbind, şchiopătă tatăl spre şopronul meşterului Benedetto. 
Se opri o clipă şi privi spre lagună. In curând se va legăna şi el 
ca şi ceilalţi pescari cu barca pe apă, să arunce năvoadele, să 
instaleze undiţe, pe căldură sau frig, pe ploaie, pe soare. 

„O să fie frumos, Ernesto”, îşi zise făcându-şi curaj.” Frumos!” 


ÎN CĂUTARE 


Speranţa că Paolo trăieşte și că dintr-un motiv oarecare se 
ascunde sau că poate e ţinui prizonier, nu murise în inima lui 


Marco. După conversaţia cu Giannina rătăci toată după-masa şi 
jumătate din noapte pe străduţe, se uită prin tavernele din port 
sau prin cârciumi, stătu pe Ponte della Moneta şi pe Ponte della 
Paghia trecu prin pieţe mai mari şi mai mici, întrebă cerşetori şi 
mateloţi, vânzători de cornuri şi soldaţi, dar la sfârşit trebui să 
recunoască faptul că-i greu să găseşti un om, despre care nu 
ştiai altceva decât c-a dispărut într-un mod ciudat în timpul unui 
drum nocturn c-o barcă, într-un oraş cu peste o sută cincizeci de 
mii de locuitori. 

Piazza se întindea în lumina faclelor aşezate ca un şireag de 
mărgele luminoase peste mulţimea cu mii de capete. Marco 
trecea indiferent prin agitația multicoloră şi zgomotoasă. Era 
obosit şi flămând. Vederea atâtor oameni, care la adăpostul 
măştilor se mişcau liber şi nestăpânit, îl întrista. Se opri 
nehotărât înaintea portalului principal al bisericii San Marco şi 
privi în sus spre caii antici, din bronz aurit, care cu zece ani 
înainte  împodobiseră Hipodromul din Bizanţ, până când 
învingătorul Enrico Dandolo îi trimisese la Veneţia împreună cu 
alte trofee preţioase. Făceau impresia că în orice clipă sunt gata 
să sară, de pe postamentul lor de coloane de piatră, în mulţime. 

Atunci, la miezul nopţii, începu să răsune clopotul din turnul 
San Marco, acoperind puternic zumzetul vocilor vameşilor, 
căzând ca răsunătoare lovituri de ciocan în îngustele prăpăstii 
de piatră. Era chemarea la slujba de la miezul nopţii. Portarul 
deschise portalul şi oamenii intrau, coborându-şi glasurile, în 
umbra bisericii. Marco stătea la o parte şi-şi făcea o zmintită 
speranţă că Paolo ar putea fi unul din credincioşii ce intrau. 
Cerşetorii înconjurau pe distins îmbrăcaţii domni şi doamne, ce 
mergeau la slujbă ca la o serbare. 

Nu mai avea niciun rost să mai aştepte aici. Giannina era 
acasă şi se neliniştea. li promisese să-i dea imediat de ştire, dar 
ce-i putea spune? Ar fi fost cu totul altfel dacă ar fi descoperit o 
urmă oricât de neînsemnată. Îi era frică de privirea întrebătoare 
a ochilor ei, şi i se părea a descoperi în ei un ascuns reproş. 

Sau poate i se părea numai? 

Intr-un tainic colţ al gândurilor lui îşi făcea loc un chinuitor 
sentiment de vinovăţie, pe care nu-l putea deloc izgoni. De ce l- 
a trimis pe Paolo la Pietro Bocco? De ce? Paolo îl apărase ca un 
părinte, credincios şi discret, prieten şi tovarăş de joc. Îi venea 
să strige: Paolo unde eşti? Vino, vino înapoi! 


Răsunătorul clopot chema mulţimea în biserică. Marco intră, 
ca să se elibereze de gândurile lui negre. În calda penumbră 
vocile neliniştite se potolesc. Coridorul lat, mărginit de coloane, 
nişe, bolți, ducea la un altar luminat de nenumărate lumânări. 
Miros de tămâie şi de mir umplea clădirea, ce părea atât de 
uriaşă, încât ar fi putut cuprinde toată Veneţia. Cupolele, 
arcadele şi zidurile superioare erau acoperite cu mozaicuri care 
se relevau strălucind de culoare pe fondul aurit. 

Strălucitoarea pompă apăsa greu pe  conştiinţele 
credincioşilor, trezind mândrie şi groază în faţa măreției şi 
puterii Veneţiei. Temple şi biserici ale ţărilor străine fuseseră 
prădate ca să împodobească interiorul şi exteriorul bisericii San 
Marco, şi încă şi acum cârduri de artişti şi de meseriaşi erau 
ocupați cu îmbogățirea podoabelor ei. Orientul îi livrase cea mai 
frumoasă marmoră, cinci sute de coloane de granit, marmoră 
roşie, verde antică, Porfir, Cipolino şi bazalt, cu capitelii şi 
ornamentaţii antico-romane, ionice, dorice, arabe și bizantine se 
îngemănau, cu toată varietatea lor, într-un tot armonios. 
Republica comerţului îşi întinsese braţele pline de ventuze spre 
Tyr, Bizanţ, Dalmația şi Grecia, spre Aquilea şi spre insulele 
învecinate şi-şi apropia, prin vicleşug sau prin forţă, ceea ce i se 
părea că i-ar putea folosi, colonade, cai de bronz auriţi, care în 
trecut împodobiseră arcul de triumf al împăratului romanilor 
Traian, ca şi privilegiul de a-și fonda agenţii comerciale în toate 
punctele mai importante de pe coasta mării Mediterane. 

Marco îngenunche pe arabescurile reci ale pardoselii şi se 
aplecă. Cântecul vocilor curate de copii plutea în incintă. 

Apoi, se făcu tăcere. Marco închise ochii şi auzi murmurul voci 
preotului care celebra missa. Răsuna din ce în ce mai 
îndepărtat, până când nu mai auzi nimic. Abia zgomotul făcut de 
oamenii care se ridicau şi schimbau cu voce scăzută între ei 
observaţii, îl trezi din somnolenţă. 

Părăsi biserica, fără să fi găsit speranţă şi mângâiere. 

Când ajunse acasă, Giannina îl aştepta în poartă. Cum îl văzu 
ştiu că şi căutarea lui fusese zadarnică. Obrazul lui era aşa de 
obosit şi de subţire, încât i se făcu milă de el. Fusese multă 
vreme plecat, era bucuroasă că în cele din urma se întorsese. 

„Nimic”, zise Marco, şi evită să se uite la fetiţă. „Dar unde ar 
trebui să caut? Noi nu ştim nimic, Giannina”. 

Se scutură de oboseală. „Mâine mă duc iar la unchiul meu, 


trebuie să-mi dea lămuriri”. 

„Acum du-te şi te culcă, Marco”. 

Urcară scările. 

Gianninei îi era frică de ziua următoare. De când era în 
Veneţia îi era frică de multe lucruri, peste care înainte trecea cu 
inima uşoară; de întuneric, de fulgerul ce brăzda cerul, de 
bubuitul tunetului, de apa întunecată de sub un pod, de paşii de 
pe scară, pe când ea se afla în micuțul ei dormitor. Dispariţia lui 
Paolo îi accentuă spaima. 

Ca urmărită de o sută de diavoli, urcă în sărituri scara 
îngustă, zmulse uşa din ţâţâni, se aruncă îmbrăcată pe pat şi 
trase plapuma peste cap. Dinţii îi clănţăneau şi tot corpul îi 
tremura parc-ar fi avut temperatură. 

„Giovanni! ... Mâine vin la tine, Giovanni”, şopti ea neauzit. 

Se linişti încetul cu încetul. 

În noaptea aceea Marco dormi puţine ceasuri, abia pătrunse 
prima lumină în camera lui, că se sculă şi se îmbrăcă. Maria îi 
aduse dejunul cu ochi rătăciţi, îl puse pe masă şi ieşi. 

Marco îşi făurise un plan în timpul nopţii. Işi spunea că nu 
avea rost să mai vorbească cu unchiul său, voia întâi să încerce 
să afle ceva de la servitorul lui Pietro Bocco. Lumina zilei îi 
colora mai luminos gândurile și-i trezea speranţele pierdute. Cu 
curaj înnoit se apropie de casa unchiului său, pândi ca un hoţ la 
uşă şi apăsă pe clanţă. Norocul îl favoriza. Abia intrase, când 
servitorul cobori scările. Marco îi păşi în cale. 

„Vreau să vorbesc cu tine. Stai liniştit, ca unchiul să nu bage 
de seamă”, şopti el. 

Servitorul nu păru să-l recunoască imediat. Ochii i se măriseră 
ca şi când ar fi întâlnit un spirit rău, iar buzele i se apropiară, 
moi. Abia avu puterea să-şi pună pe buze degetul arătător, în 
semn de avertisment. 

Marco, care stătea în faţa lui în gangul strâmt şi întunecos, 
simţi mai clar ca niciodată până atunci că în casa asta domnea 
frica, frica de hotărârile nemiloase ale stăpânului, care nu se 
dădea înapoi de la nimic, şi care cunoştea un singur scop - să 
agonisească cât mai mult metal galben lipsit de viaţă: bani! 

În casa asta banii se rostogoleau prin mâinile stăpânului şi 
paralizau toate sentimentele curate. Omora dragostea de 
oameni şi trezea frica de oameni. 

„| muri parlanto” şopti servitorul şi căută să-şi stăpânească 


groaza. „Pereţii vorbesc, tinere domn, plecaţi de aici! Vă rog”. 

Marco îl urmă până într-un colţ întunecos, mişcat de 
atmosfera apăsătoare a acestei case. Cu plăcere l-ar fi apucat 
pe servitorul uscăţiv de umeri şi l-ar fi scuturat puţin, dar îl 
cunoştea şi pe Pietro Bocco şi înţelegea groaza angajaţilor săi. 

„Ştii ceva despre Paolo?” întrebă grăbit. „L-ai văzut”? 

O uşă scârţâi din ţâţâni. Paşi la etajul superior al casei. 

Servitorul îşi ridică mâinile deasupra capului ca şi când ar fi 
vrut să se apere de lovituri. 

Era oare Messer Pietro Bocco care-şi începea turul de 
dimineaţă prin casă? Era vreo servitoare care, cu un coş greu 
încărcat de rufe, voia să se urce până la balconul de lemn de pe 
acoperiş? 

Servitorul se lipi de peretele răcoros. Marco se aşeză lângă el 
şi se gândea ce vorbe ar fi trebuit să-i spună unchiului său. 

Paşii se apropiau de scară. 

„Fugi tinere, domn”, şopti servitorul cu buzele tremurânde. 

Marco rămase pe loc nemişcat. Mânia trezită de rolul umilitor 
pe care-l juca era gata să-l învingă, o înăbuşi cu greu. 

În aceste clipe de insuportabilă încordare îl anima un singur 
gând: Paolo a dispărut. Seara a plecat şi-apoi nu s-a mai întors. 

Paşii coborau primele trepte. 

Seara a plecat şi de întors nu s-a mai întors. Acest gând, ce 
revenea mereu, era mai puternic decât sentimentele lui pentru 
Giannina, decât dorul lui nemăsurat după ţări îndepărtate şi îl 
mişca mai dureros decât moartea, mamei lui, de-acum câteva 
luni. 

Unchiul spusese ieri: „Tocmai am primit o veste tristă, care 
mă pune pe gânduri, credinciosul tău Paolo s-a înecat!” 

Şi Marco nu putea ieşi din colţul lui întunecos şi să-i strige în 
obraz: Vreau să ştiu unde este Paolo! Spune-mi! Spune-mi! 

I muri parlanto. Zidurile vorbesc! 

Messer Pietro Bocco cobori scările şi stătu pe loc în coridor, ca 
şi când ar fi bănuit prezenţa umană. Auzea oare respiraţia 
precipitată a servitorului? 

Îşi întoarse gânditor capul spre lumina sărăcăcioasă ce 
pătrundea prin crăpăturile uşii. 

Prin capul sau treceau gânduri ciudat, ce-i trezeau un mândru 
sentiment de superioritate. Compara câştigul lui, dintr-o noapte, 
cu leafa unui medic. Republica San Marco plătea unui doctor 


învăţat, 47 lire di grossi şi cerea, pentru asta, să aibă doi 
învăţăcei, să ia parte lunar la o consfătuire cu ceilalţi medici sub 
preşidenţia Priorilor, ca să discute despre medicină, mai ales 
despre cazurile în dubiu, să consulte pe gratis oamenii de rând, 
sau pe unul sau altul dintre nobili, şi să se îngrijească ca în 
grădinile de la Giudecca să fie plantate ierburi de leac. 

Şi el, Pietro Bocco, a câştigat într-o noapte o mie de ducați. 
Messer Pietro Bocco zâmbea gândindu-se la îndrăzneaţa 
comparaţie, care tocmai îi trecuse prin cap şi care dovedea, 
după părerea lui, superioritatea meseriei de negustor, asupra 
tuturor celorlalte ocupaţii, chiar şi asupra celor mai savante. Şi 
ce-i cerea Republica? Işi depănă el mai departe gândurile. 
Republica îi cerea să nu se lase prins când făcea contrabandă cu 
sare. 

În cele din urma Pietro Bocco merse mai departe şi deschise 
uşa grea de la capătul coridorului şi dispăru în vasta încăpere 
boltită a depozitului său de mărfuri. 

Servitorul tremura din toate mădularele.” Vă spun ce ştiu, 
tinere domn. Dar apoi plecaţi! Vă rog, plecaţi!” 

„Deci ştii ceva?” întrebă grăbit Marco. 

„Aseară o barcă neagră a oprit în faţa casei noastre. E tot ce 
ştiu. Dar plecaţi înainte să se întoarcă Messer Pietro Bocco! 
Paolo a plecat cu barca cea neagră. Mai multe nu ştiu, tinere 
domn. Plecaţi! Stăpânul se întoarce! li aud paşii!” 

Marco fugi la poarta casei, o deschise şi se strecură afară. 

A plecat cu o barcă neagră. În cele din urmă are un punct de 
plecare. Firicelul de speranţă prinse rădăcini şi convingerea că 
unchiul său îl minţise deveni mai puternică ca înainte. Dintr-o 
dată deveni aşa de vesel încât uită pentru moment prin ceea ce 
abia trecuse în întunericul din casa scărilor unchiului său. 

„Am să te găsesc, Paolo”, îşi zise, „tu nu te-ai înnecat. Nu! 
Minţi unchiule, ţi-o spun încă o dată: Tu minţi! 

Voi să-şi înceapă imediat cercetările, apoi îşi aduse aminte că 
ar fi mai bine să o încunoştiinţeze pe Giannina de rezultatul 
strădaniilor lui. Cu bucuria în inimă, fugi acasă. 

Giannina, gata de drum spre Murano, îl aştepta cu nerăbdare. 
„Ai aflat ceva?” îl întrebă când îi văzu obrazul încălzit. 

„Paolo a plecat cu o barcă mare neagră, spune-i lui Giovanni! 
Eu plec imediat, fratele Lorenzo n-are astăzi decât să aştepte. 
Trebuie să găsim barca neagră!” Vorbea agitai. 


Giannina îi sorbea cuvintele de pe buze. Gândurile şi visele 
apăsătoare din timpul nopţii păleau în dimineaţa scăldată de 
soare. 

Aproape şi-ar fi îmbrăţişat prietenul. 

„O să-l găsim, Marco”, zise ea cu siguranţă în glas. Totul este 
liniştit în jur, apa străluceşte ca o oglindă şi reflectează lumina 
pe ziduri; un Barcarole, care stătea culcat pe fundul bărcii sale, 
cam la o distanţă de o săgeată trasă din arc, şi se uita la cer, 
cânta cu voce puternică o melodie, inventându-şi singur textul: 
o barcă trecu înainte, aproape fără să-i auzi clipocitul lopeţilor. 

Casele stau mute, nici paşi, nici zgomot de trăsură nu tulbură 
liniştea plină de evlavie, din mijlocul aglomeratului oraş. 

In depărtare un al doilea Barcarole reia melodia şi o trece mai 
departe, unuia, al treilea. Femeile deschid ferestrele, ies pe 
balcoane şi ascultă cântecul ce pluteşte peste ape uneori 
puternic, cu explozii de bucurie în tonalități luminoase, apoi din 
nou dulce şi estompat. Cântăreţii îşi aruncau unul altuia 
cuvintele ca pe nişte mingi colorate şi scânteietoare. 

Giannina şi Marco n-aveau timp să asculte, dar oarecum 
inconştient paşnicul peisaj le impregnă sufletele. 

Marco îşi aminti că are legătura de haine pentru Giovanni 
gata pregătită. 

O aduse din camera lui şi o rugă pe Giannina să i-o dea 
prietenului său. 

Ea se opri o clipă ca şi când n-ar fi înţeles despre ce este 
vorba. A 

„Pentru Giovanni?” Intrebă şi-şi dădu înapoi cu o mişcare 
neîndemânatică părul de pe frunte. „Da, trebuie să plec 
imediat”. 

„Aminteşte-ţi de barca neagră!” îi atrase atenţia Marco. 
„Acum nu mai am timp. A rivederci Giannina, pe diseară!” 

Chemă cântăreţul care pentru moment tăcea. Barca acostă şi 
Marco se urcă în ea. Alunecau repede peste apa scăldată în 
soare, ieşiră din canalul strâmt şi intrară după câteva drumuri 
cotite în Canal Grande. 

„Există multe bărci, tinere domn”, zise  Barcarole, 
conducându-şi cu pricepere barca prin animata circulaţie. „Nici 
nu le poţi număra. Căutaţi o barcă neagră?” îşi încreţi fruntea 
semn că-şi încordează gândurile. „Nu-mi pot aminti să fi văzut 
vreo barcă neagră!” 


Dându-şi silinţa să-şi servească clientul, striga după orice 
cunoscut. 

„Ştii vreo barcă neagră, Alfredo? Ai văzut vreo barcă neagră, 
Filippo?” 

Dar înainte de-a putea primi vreun răspuns, trecuseră pe 
lângă celălalt. Obrazul bronzat al lui Barcarole părea necăjit de 
nereuşita încercărilor sale. 

Marco îl rugă să tacă. După cele ce i le spusese unchiul său 
barca ar fi trebuit să între în portul San Nicolo. 

„Du-mă la Lido!” îi strigă lui Barcarole. 

„La Lido”, repetă Barcarole încântat. „O să zburăm, tinere 
domn, încă n-aţi ajuns niciodată aşa de repede la Lido”. Işi 
adânci vâsla în apă şi o purta cu braţ puternic. Zvelta 
ambarcaţiune tăia valurile ca o săgeată. 

Marco cunoştea insula lungă şi întinsă, Lido, cu porturile ei 
San Nicolo, Tre Porti, Malamocco şi Chiogia. Dunele ei nalte de 
nisip, digurile ei artificiale şi întăriturile malurilor apărau laguna 
de valurile mării Adriatice. Ca un puternic zăvor se întindea 
insula Lido în faţa Veneţiei ţinând piept naturii şi sfidând 
duşmanii. Nu numai o dată intrase marea înaltă în canale şi 
golfuri, rupsese bucăţi din canal şi le aruncase cu puterea ei 
nestăvilită asupra insulei din lagună. Dar necontenit din nou şi 
din nou mâinile harnice ale oamenilor zădărniciseră valurile 
înspumate să înghită splendorile de marmoră ale Veneţiei. 

În fiecare dimineaţă, muncitori de la Arsenal plecau la Lido ca 
să pună la punct întăriturile. 

Vara, marea era de cele mai multe ori nemişcată şi se apăra 
oftând de vântul slab. Valurile lingeau cu limbi sticloase nisipul 
alb şi se jucau cu scoici, bucăţi de lemn şi plante de apă. Mai 
multe sute de pânze de toate mărimile şi formele înviorau 
suprafaţa apei strălucitoare şi cu nostalgie în suflet doreau să se 
plimbe pe plajă. Presimţeau coastele Dalmației şi ale Istriei, iar 
la ceasurile stabilite se întorceau cu tainică tristeţe în strâmtele 
şi singuratecele lor chilii. 

Dar când furtuna biciuia marea, plaja era ca moartă. Corăbii şi 
bărci se grăbeau să ajungă din timp în golfurile şi porturile care 
le puteau apăra de primejdie. 

Marco cunoştea istoria insulei, din povestirile fratelui Lorenzo. 
Văzuse sărbătoriri mari şi mici. În anul 993, când o puternică 
flotă venețiană învinsese pe dalmaţieni, dogele Pietro Orseolo 


poruncise, ca în amintirea acestei victorii, o mare sărbătorire se 
va ţine anual aici. 

In mănăstirea benedictină se aflau, de zeci de ani, relicvele 
Sfântului Nicolae, cucerite cu ocazia primei cruciade, şi în 
fiecare an mii de venețieni, locuitori din Malamocco, Pisa, Padua 
şi din alte oraşe mai îndepărtate, veneau în pelerinaj la 
mormântul Sfântului.  Barcarole, proprietarii de bărci şi 
negustorii de relicve, se bucurau în acest timp, mai mult decât 
pelerinii, pentru că în acest răstimp afacerile lor erau mai 
înfloritoare ca niciodată. 

Mult timp se păstrase vie şi amintirea întâlnirii dintre Papa 
Alexandru al III-lea cu Ilmpăratul Barbarossa, care a avut loc în 
anul 1177. Sărbătoririle care au avut loc cu această ocazie nu şi- 
au găsit sfârşit zile şi nopţi întregi, şi nici nu se putea descrie 
măreţia lor prin cuvinte. 

In 1202, însă, Lido se preschimbase într-un puternic lagăr de 
război. Zăngănitul armelor şi ale armurilor era mai puternic 
decât urletul mării. Aproape patruzeci de mii de cruciați 
aşteptau nerăbdători într-o căldură pârjolitoare pe insula 
îngustă şi pustie, care pe vremea aceea era ocrotită de 
venețieni. După negocieri ce-au durat ani de zile cu conducătorii 
armatei cruciaților, în cele din urmă, vicleanul doge Enrico 
Dandolo dădu semnalul de plecare, dar nu spre Palestina cum ar 
fi dorit Papa, ci spre Zara şi Bizanţ, cum dorea Veneţia, 
puternica Republică San Marco. 

Insula trăise sărbători mari şi mici. Întinsă în lung între mare 
şi lagună, visează uneori la strălucitele timpuri apuse, visează 
ca şi prinții şi muncitorii de la Arsenal, ca şi cerşetorii şi 
episcopii, sticlarii şi senatorii la o mare serbare strălucitoare, 
care să întreacă în bogăţie şi strălucire, şi care să adumbrească 
cu seducătoarea ei frumuseţe chiar şi aspectul mării pe vremea 
apusului de soare. 

Marco fusese anul trecut cu mama sa la San Nicolo şi luase 
parte la Balestra, la concursul de tragere la ţintă cu arbaleta al 
copiilor, în ţinte şi figurine de lemn. Chiar şi Paolo fusese acolo. 
Şi întotdeauna marea îl vrăjise. 

Gândurile şi amintirile, puse în mişcare de întinderea apei şi 
de alunecarea bărcii, creşteau şi pierdeau din intensitate. În 
spatele lor se afla Piazetta cu Palatul dogilor şi Riva della 
Schiavoni, la dreapta San Giorgio, iar în faţă se ridicau din apă 


insulele din jurul lui San Nicolo. 

Marco urmărea peste valurile mici şi sclipitoare bărcile de 
toate felurile, pe care valurile le scăldau. Mari corăbii de negoţ, 
galere, burci ale zbirilor, caiace, luntrii de pescari şi bărci 
acoperite ce semănau cu mici căsuțe plutitoare. Toate se 
întâlneau pe lata bandă navigabilă, care era marcată pe ambele 
părţi cu stâlpi de lemn. 

Un peisaj viu şi multicolor în plin soare. 

Oricât îşi încorda Marco privirea, nu putea zări nicăieri o barcă 
neagră. Dar tocmai acest lucru îi dădea curaj. Dacă, într-adevăr, 
această barcă ciudată exista, atunci putea fi şi găsită. Se 
gândea la ce o să întreprindă la San Nicolo. 

Barcarole începu nepăsător un cântec peste întinderea 
apelor; mânuia fără niciun semn de oboseală, după cum făcea 
impresia. Se bucura de afacerea bună ce o făcea. Har se găsea 
vreun client care să vrea să meargă până la Lido. De cele mai 
multe ori trebuia să se mulţumească să umble numai prin 
încâlceala canalelor din Rialto. După ce va termina se va culca 
pe fundul bărci sale ca să cânte cerul, apa şi femeile. Ce 
frumoasă era viaţa! 

Un grup de hamali şi marinari şedeau pe vine pe chei şi 
urmăreau încordaţi, cum se rostogoleau trei zaruri de pietrele 
murdare. Nimic altceva nu-i interesa. În golful portului se 
găseau două mari corăbii cu catarge înalte şi nenumărate bărci 
cu vele şi luntrii. În spatele pădurii de catarge şi de odgoane apa 
strălucea. Marinari istrieni, care se aflau în serviciul flotei 
venețiene, vagabondau pe străduţe. 

Marco sări pe mal şi porunci lui Barcarole să-l aştepte. Voia să 
găsească un telal care făcea negoţ cu antichităţi şi care-şi avea 
fixat locul în apropierea portului. Acesta ştia tot ce se petrecea 
în port. Nu-i păsa dacă stătea toată noaptea treaz, atunci când 
simţea cu nasul lui subţire vreo noutate în aer. Şi fiindcă făcea 
cu mateloţii, care se întorceau după lungi drumuri pe apă, din 
nou în port, un comerţ înfloritor, mai afla unele lucruri ce 
rămâneau ascunse muritorilor de rând. Dacă vreodată o barcă 
neagră acostase în portul San Nicolo, Umberto, telalul, trebuia s- 
o ştie. 

Într-o străduţă, alături de un enorm cazan al unui vânzător de 
aluat fiert, învăluit de norii de fum ai focului de lemne, se găsea 
magherniţa lui Umberto, un simplu stativ de lemn pe care erau 


răspândite ciudăţenii din toate ţările lumii. Marco auzea vorbele 
telalului ce porneau ca trase dintr-o arbaletă. Şapte sau opt 
oameni acopereau mica statură cu obrazul creol ridat, şi 
mişcările agitate ale braţelor lui. Marco observă de la prima 
vedere că va trebui să aibă răbdare, până când va ajunge să 
poată vorbi singur cu telalul. 

Se apropie de grup şi fu martorul unui furios schimb de 
cuvinte, între telal şi un cumpărător limbut. Era vorba de un 
bust antic, despre care Umberto susţinea c-ar fi al lui Cajus 
Gracchus, senatorul care trăise cam cu 1400 de ani înainte. Se 
jura pe toți sfinţii c-a achiziţionat capul de la un învăţat, care a 
trebuit să-l vândă deoarece avea nevoie de bani pentru drumul 
de întoarce la Napoli. 

„Cajus Gracchus?” zise batjocoritor celălalt. „Cine vă poate 
crede? Eu cunosc istoria romană”. Se bătu în piept. „Pe mine nu 
mă poţi prosti, sunt eu însumi un învăţat”. 

„Un învăţat, auziţi-l fraţilor? Un învăţat ar vrea să fie, şi nici 
măcar nu recunoaşte faţa nobilului roman. Orice copil o ştie mai 
bine ca el. Priviţi aceste trăsături fine, buclele, fruntea înaltă...” 

„Capul dumitale are un nas lat şi turtit, nu vedeţi? Copiii 
Corneliei aveau nasuri coroiate”, îl întrerupse limbutul. 

Cei din jur, care în viaţa lor nu auziseră de Cajus Gracchus şi 
de Cornelia, dădură aprobativ din cap. „E adevărat ce spune”, 
îşi dădu unul cu părerea încât îl făcu pe telal să spumege de 
furie. 

Vocea lui Umberto aproape se frânse când răspunse: „Priviţi- 
vă nasul Dumneavoastră! Unde s-a mai întâmplat vreodată să 
se judece un cap antic „după nas „. Sunteţi un hingher şi nu un 
învăţat!” Dispreţuitor ascunse bustul la piept ca şi când ar fi 
vrut să-l apere de vorbele înjositoare ale celorlalţi. 

Cei ce-l înconjurau îşi bătură de mulţumire coapsele şi-l 
împintenau pe limbut la alte răspunsuri piperate. Lupta verbală, 
însoţită de ambele părţi cu gesturi largi şi cu strigăte comice de 
scandalizare, luă în cele din urmă sfârşit când glasurile deveniră 
mai aprinse şi Umberto recunoscu că învățatul nu-i hingher, dar 
că are o oarecare îndepărtată asemănare cu un negustor de 
păsări, care-şi exercita meseria în Malamocco, şi căruia el, 
Umberto, îi duce din când în când câte o legătură de sturzi, ca 
să aibă ce mânca. 

Limbutul la rândul său recunoscu că dacă priveşti anticul cap 


din profil şi dacă-ţi închipui că nasul lătăreţ este unul coroiat, iar 
fruntea ceva mai înaltă, ar putea să fie, dar în niciun caz Cajus 
Gracchus, ci eventual fratele său, Tiberius. 

Astfel cearta se sfârşi spre mulţumirea tuturor. Cei doi cocoşi 
se despărţiră mânioşi, iar cei ce-i înconjuraseră se împrăştiară şi 
ei imediat după aceea. 

Marco se apropie de magherniţa lui Umberto. Telalul puse din 
nou bustul la locul lui şi se adresă băiatului. 

„Fiţi salutat, tinere domn. Cu ce vă pot servi? Vedeţi tot ce 
am! O corabie din fildeş de India cu semnele vrăjitoreşti ale 
necredincioşilor, la proră, sau aici; un vas de la curtea 
Sultanului”. 

„Nu, Umberto”, îi întrerupse Marco avalanşa de vorbe. „Nu 
vreau să cumpăr nimic. Vreau o informaţie de la dumneata!” 

„O informaţie?” Obrazul telalului, încă roşu de râvna depusă, 
luă o expresie de părere de rău. 

Marco îi aruncă câţiva Quattaroli. 

„Aţi văzut în noaptea care a premers zilei de ieri, în port, vreo 
barcă neagră?” întrebă Marco încordat. 

Umberto căzu pe gânduri. Obrazul său arămiu şi mâinile lui 
frumos formate, care în clipele când era singur mângâiau cu 
dragoste sculpturile aduse de mateloţi, arătau ca suprafaţa 
exterioară a unei şunci atârnate la afumat. Poate că 
permanenta fumărie a focului de lemn era de vină. Privirile lui 
Marco, în care se amesteca o uşoară deziluzie, erau fixate, pline 
de aşteptare şi nerăbdare, de ochii gânditori ai telalului. 

„Asta a fost în noaptea furtunoasă?” întrebă Umberto. „Giulio, 
ascultă-mă, Giulio”, strigă brusc, devenind din nou vioi, pe 
negustorul de tăieţei. 

Giulio scoase polonicul de lemn din cazan şi-şi şterse mâinile 
de şorţul ce fusese odată alb. 

„Ai văzut vreodată o barcă negară în San Nicolo?” îl întrebă 
telalul. 

Marco bănuia care va fi răspunsul şi nu se miră când 
negustorul de fidea, gras şi zgârcit la vorbă, dădu din cap că nu, 
şi imediat începu să mestece iar fiertura pe care el o vindea pe 
câţiva  bănuţi muncitorilor din port,  corăbierilor sau 
vagabonzilor. 

Speranţele lui Marco scăzură simţitor. Dacă Umberto nu ştia 
nimic, isteţul, omniprezentul Umberto, cine altcineva ar fi putut 


să-i dea vreo informaţie? Marco îşi spuse că drumul la San 
Nicolo fusese făcut în zadar. Era o mare îndrăzneală să crezi c-o 
să găseşti printre nenumăratele bărci, ce umpleau de viaţă 
apele Veneţiei, să o găseşti tocmai pe aceea cu care plecase 
Paolo. Incepea să se îndoiască chiar şi de vorbele servitorului lui 
Pietro Bocco. l-a spus oare adevărul, sau de frica stăpânului său 
l-a minţit, numai ca să scape de întrebările lui stânjenitoare? 
Exista de fapt această misterioasă barcă neagră? 

Întrebări şi chinuitoare îndoieli! Dar Marco nu era de felul 
acelora care ar fi oprit căutările; cu cât greutăţile erau mai mari 
cu atât voinţa lui devenea mai puternică. 

Străduţa portului era plină de strigătele negustorilor şi ale 
trecătorilor. Casele, dintre care cea mai mare parte erau 
construite din lemn şi acoperite cu paie, erau aşa de apropiate 
încât doi oameni stând unul lângă altul cu braţele întinse ar fi 
putut să le atingă zidurile. Intre ferestre erau legate sfori, de 
care atârnau rufe albe sau multicolore. Un capăt al străduţei 
dădea în port, celălalt ducea într-un labirint de cărări încolăcite. 
Peste tot mirosuri de peşte fript, carne şi castane prăjite. 
Oamenii din diferite ţări, în special marinari, se mişcau pe 
străduţă: greci, mahomedani, mauri, germani, spanioli în 
coloratele lor straie. Catâri încărcaţi greu cu cele mai felurite 
poveri păşeau domol prin praf. Saltimbanci şi cântăreţi încercau 
să atragă atenţia trecătorilor; doi călugări mai bătrâni priveau 
zâmbind cu bunăvoință o ceată de copii ce se jucau şi strigau - 
şi peste toate acestea se putea zări o dungă îngustă, de cer, de 
pe care soarele îşi trimitea razele în strâmta străduţă, care pe o 
parte era scăldată într-o lumină vie, iar pe cealaltă într-o umbră 
răcoroasă. 

Toată această viaţă plină de mişcare şi mizerie, trecea pe 
lângă Marco. 

Trebuie să caut în continuare! Îşi zise hotărât. 

Nu pot merge acasă până când n-am găsit-o. Altfel ce-ar 
gândi Giannina, îşi adăugă în gând. 

In Umberto se trezi curiozitatea. „O barcă neagră spuneţi? De 
ce o căutaţi?” Ochii lui şireţi scânteiau. 

Marco dădu un răspuns evaziv şi-şi luă rămas bun de la telul. 

Acum în faţa lui se întindea marea în toată frumuseţea ei. O 
enormă piatră prețioasă, strălucitoare, care-ţi orbea ochii cu 
splendoarea de basm a culorilor ei. Pe plajă, în faţa dunelor, 


erau întinse plase de pescuit şi doi pescari le legau ochiurile 
rupte. Femei, în umbra dunelor, fierbeau supă în ceaune de 
cupru şi frigeau peşti la frigare. Cântau în timpul lucrului, vor 
cânta până în seară, mereu aceeaşi melodie monotonă şi 
nostalgică, ce părea să-i cheme pe pescari. Abia când ecoul le 
va răspunde de pe mare şi se vor zări bărcile, va amuţi şi 
cântecul. 

Femeile şi fetele din Lido cântau. 

Şi Marco fugi pe nisipul umed, chiar pe lângă valuri, lăsând 
întipărită urma paşilor săi. 

Vântul şi respiraţia mări îl adiau. Merse până la Malamocco, 
punând mereu ciudata lui întrebare, în casele pescarilor, în 
cârciumi, cancelarii, depozite, chiar şi pe muncitorii de la sărării, 
care mergeau în fiecare seară obosiţi acasă şi nu le păsa nici de 
bărci, nici de corăbii, îi întrebă. 

Abia târziu se întoarse la Lido. Soarele apunea şi scălda 
marea şi cerul în jăratic aprins. Silueta unui copac cu crengi 
îndoliate se zugrăvea pe fundalul strălucitor. „Du-mă la 
Veneţia!” strigă Marco către Barcarole, care stătea întins, în 
barcă, visând. 

Când Giannina călcă pe pământul insulei Murano şi inspiră 
mirosul pajiştilor, a ogoarelor şi a frunzişului veşted întins ca un 
covor durerea pentru Paolo i se atenuă şi făcu loc unui 
sentiment de încredere, ca şi când cineva i-ar fi şoptit: nicio 
frică, Giannina, de-acum toate vor fi bune. 

Când mă voi întoarce la Veneţia, se gândea, poate Paolo e 
acolo şi zâmbeşte de câte griji ne-am făcut pentru el. 

Murano era mai deschis şi mai liber decât strâmta, 
întortocheata, gălăgioasa Veneţie. Bineînţeles că în timpul din 
urmă şi în Murano se clădea din ce în ce mai mult, aşa încât 
locurile de casă de pe insulă păreau să se înghesuie, dar în 
comparaţie cu insula Rialto părea încă spațioasă şi trezea 
impresia că mici cătune se pierd într-o câmpie liniştită. 

Senatul dăduse o lege, care prevede ca toate sticlăriile, aflate 
pe insula Rialto și pe micile insule din apropiere, să fie mutate 
pe Murano. Murano poseda cele mai multe sticlării şi trebuia să 
devină sediul principal al producţiei de sticlă al Veneţiei. 
Ambasadori străini şi spioni se interesau de arta de a sufla sticlă 
şi plăteau mari sumo ea mită, ca să poată ajunge în posesia 
metodelor de fabricaţie. Işi dădeau silinţa să dezvolte şi în ţările 


lor meşteşugul de a sufla sticlă, ca să devină independenţi de 
negustorii de sticlă venețieni. 

Existau sticlari care nu rezistau ispitei şi părăseau pe ascuns 
Veneţia. Mai ales în Boemia şi Franţa, în serviciul străinilor îşi 
întrebuinţau cunoştinţele câştigate şi educau ucenici şi calfe. De 
aceea voia senatul să mute toată industria sticlei la Murano, ca 
să o poată controla mai bine. În acelaşi timp sticlarii căpătau 
drepturi mai mari şi lefuri mai ridicate. 

În ultimii ani Murano se dezvoltase simţitor, şi de acum 
înainte va creşte ca număr de locuitor, însă pentru moment îşi 
mai păstra caracterul său câmpenesc. 

lute de picior, Giannina trecu în grabă pe lângă o colină unde 
se vedea ferma lui Messer Celsi. Nu-i mai era frică de diavolul 
uscăţiv, dar nici nu voia să-l întâlnească. Când fu în faţa casei 
lor, îl văzu pe tatăl lui Giovanni în grădina învecinată. Işi 
întinsese cât mai mult piciorul şi se lăsa bătut de soare. 

„Giannina, tu eşti?” strigă el, trezit de paşii ei. „Giovanni o să 
se bucure. Cât stai!” 

Întrebarea lui Ernesto îi aminti fetiţei de trista ei misiune. Se 
aşeză lângă el pe bancă şi-i povesti ce s-a întâmplat. Ernesto se 
gândi mult până când răspunse. Nu putea să înţeleagă, decât cu 
greu, cum un om poate să dispară fără urmă. Şi mai ales ca asta 
să i se întâmple puternicului Paolo! 

„Cum aş putea să vă ajut?” întrebă el. „Eu cu un singur 
picior”. 

Din nou amărăciunea începea să-l cuprindă, dar când văzu 
obrazul trist al Gianninei se stăpâni. 

„Marco trimite pentru Giovanni haine şi pantofi, sunt aici, 
unchiule Ernesto. Lui îi sunt prea mici, şi crede că i s-ar potrivi 
lui Giovanni”. 

„Aşa!” Obrazul lui Ernesto se contractă. 

Giannina întinse minunatele haine pe bancă. 

„Dacă Paolo ar fi iarăşi aici”, zise, „atunci toate ar fi bune... 
Uitaţi-vă la pantofii ăştia frumoşi cu catarame!” 

„Împachetează totul la loc, Giannina”, zise el cu voce aspră. 

Giannina îl privi uimită. 

Ernesto o mângâie pe păr. „Tu crezi că Giovanni le-ar primi, 
Giannina?” întrebă el încetişor. Fetiţa se înroşi. 

„Dar Marco îi vrea binele, unchiule Ernesto”, zise ea ezitând. 

„Ştiu, Giannina. Şi totuşi trebuie să le duci înapoi. Spune-i 


tânărului domn, că am să-i cumpăr lui Giovanni haine noi. Chiar 
mâine! Spunei-o aşa ca să nu se simtă jignit! Poate o să 
înţeleagă!” mai adăugă gânditor. 

Giannina nu ştia ce-ar fi trebuit să răspundă, cum grija pentru 
Paolo era mai mare decât toate celelalte lasă povestea cu 
hainele să treacă repede la o parte. Intră în casa părinţilor săi şi 
pregăti pentru ea şi Ernesto un mic dejun. In timp ce mâncau se 
sfătuiră împreună ce era de făcut. Tatăl lui Giovanni socotea că 
spre amiază trebuie să meargă la meşterul Benedetto şi acolo 
să se intereseze de barca neagră. Altceva n-o putea sfătui. 

Cu inima grea mergea Giannina la prietenul ei. Ştia cât de 
mult ţine acesta la Paolo. Vestea îl va lovi greu, dar nu era nimic 
altceva de făcut. Trebuia să-i spună ce s-a întâmplat. Cu cât mai 
curând cu atât mai bine. 

Când fetiţa, indiferentă la frumuseţea lagunei, văzu mica 
întreprindere de construit bărci în faţa ei, Giovanni era tocmai la 
meşterul Benedetto şi-i primea învăţăturile vesele şi înțelepte. 
Meşterul, care-şi ţinea degetul arătător în aer, îşi întrerupse 
brusc vorbele. „Aha!” zise el către Giovanni care nu bănuia 
nimic. „Vine mireasa vântului. Ei, nu-ţi rămâne decât să fugi 
repede la ea”. Zise şi dispăru sub şopronul său. 

Giovanni îşi ridică uimit privirile. Cum trebuie s-o mai 
înţeleagă şi pe asta? Ce voia să spună meşterul? Atunci o văzu 
pe Giannina. Ea mergea încet, nu venea ca altădată veselă, 
sărind. El nu ştia dacă trebuie să râdă sau să rămână serios, dar 
bucuria sosirii Gianninei era mai mare decât supărarea pentru 
ironiile meşterului. N-are decât să vadă că Giannina e prietena 
mea, se gândi cu ciudă, din partea mea toţi pot s-o vadă. 

„Uite că eşti din nou la Muran”, zise el mirat de seriozitatea 
ce o avea întipărită pe figură. „Te-a lăsat să pleci?” îşi corecta 
repede cuvintele. „Adică mă întreb... Marco... vrea să comunice 
ceva?” 

Giannina nu-i luă în seamă zăpăceala, cu glas egal îi povesti 
de ce venise. Stătea în faţa lui, când terminase, cu umerii 
căzuţi. Vântul se juca în rochia ei şi soarele strălucea pe părul ei 
întunecat. Loviturile de secure şi bocănitul ciocanelor le 
pătrundeau zgâriind în conştiinţă. 

Giovanni se şterse cu dosul palmei peste ochi. „Mi-a intrat 
ceva în ei” murmură şi se întoarse cu spatele. li ardeau şi-l 
usturau ochii. 


„Noi nu credem că Paolo s-a înecat. Messer Bocco minte!” 
zise Giannina ca să rupă tăcerea. 

„Bineînţeles că minte”, îi continuă Giovanni vorba. „Aşteaptă 
puţin, am ceva în ochi... Aşa, acum e mai bine”. 

li povesti apoi că el văzuse ieri barca cea neagră. 

Giannina scoase un strigăt de bucurie, se bătu, însă. Imediat 
peste gură, pentru că-şi spunea că în existenţa bărcii, încă nu se 
dovedea dacă Paolo trăieşte sau nu. 

Se gândiră ce era mai bine de făcut. Giovanni era de părere 
că ar fi bine dacă i-ar spune meşterului Benedetto povestea de 
la început până la sfârşit. Sigur că atunci le-ar fi spus unde şade 
căpitanul Matteo. Giannina fu de aceeași părere. 

Obrazul meşterului Benedetto părea neobişnuit de serios 
când auzi povestea celor doi. Se gândea la vizita căpitanului 
Matteo şi vedea unele lucruri în altă lumină: barca avariată 
obrazul plin de lovituri a lui Matteo şi chiar veselia oarecum 
făcută a acestuia. Întrebările îl năpădeau. Erau oare toate astea 
în legătură cu dispariţia servitorului Paolo? Avusese loc o luptă 
între cei doi, în care Matteo să-şi fi azvârlit adversarul peste 
bord? 

Paolo plecase c-o barcă neagră şi nu se mai întorsese. 

O ciudată coincidenţă îl condusese pe căpitanul Matteo la 
Murano. 

Acum băiatul şi fetiţa stăteau în faţa lui şi-i cereau un sfat. 

Meşterul Benedetto cunoştea viaţa căpitanului Matteo. 
Prietenul era cel mai priceput contrabandist, deşi făcea meseria 
asta de câţiva ani, nu se putea dovedi absolut nimic contra lui. 
Asta o ştia Benedetto, dar în ochii lui contrabanda nu era o 
crimă. La afaceri din astea luau parte, în secret, şi domnii care 
în Marele Sfat, în discursuri ipocrite cereau cea mai aspră 
pedepsire a contrabandiştilor. Numai că ei se pricepeau să 
rămână în umbră. 

Să se fi făcut Matteo vinovat de o crimă? Asta era întrebarea 
care-l pusese pe meşterul Benedetto aşa de serios pe gânduri. 
Nu putea să-şi închipuie aşa ceva; Matteo cu toată viaţa lui 
aventuroasă îşi păstrase aceeaşi fire blajină. Să fi fost atacat şi 
probabil a trebuit să-şi apere pielea? 

Era dator cu un răspuns copiilor care stăteau neliniştiţi în faţa 
lui. Nu putea tăcea mai departe, aşa că se hotări în cele din 
urmă să le vorbească. 


„Veniţi”, zise el. 

Giovanni şi Giannina îl urmară afară. Lunga tăcere a 
meşterului le trezise, în special lui Giovanni, un sentiment de 
adâncă nelinişte. 

„Am să vă descriu unde şade căpitanul Matteo”, zise meşterul 
Benedetto. Cu vârful piciorului le desenă drumul în nisip. 

„Mergeţi la el”, zise meşterul Benedetto păstrându-şi încă 
expresia serioasă. „Cel mai bine mâine dimineaţă. Astă seară 
nu-l mai găsiţi. Şi transmiteţi-i că ev sunt cel ce v-a trimis la el. 
Spuneţi-i că vreau să ştiu exact cum stau lucrurile, și să nu mai 
vorbiţi cu nimeni despre asta”. 

Cu paşi târşâiţi se întoarse apoi în şopron, căută în talaj după 
ulciorul lui şi trase o duşcă. 

Giannina îşi luă rămas bun de la prietenul ei. Deşi acum ştia 
unde se afla barca cea neagră, inima ei nu era deloc mai 
uşoară. Se temea ca mâine să nu afle o veste îngrozitoare. Dar 
nevoind să-l lase pe Giovanni să observe, zise cu o prefăcută 
veselie: 

„Acum plec. Am aflat ce era mai important”. 

„Da”, răspunse Giovanni.” pleacă... Azi parcă-i vară, ai vrea 
toată ziua să stai pe afară” 

După ce Giannina plecă, stătu multă vreme pierdut în gânduri 
şi privind în gol. 

Marco se întoarse abătut, seara, târziu, acasă. Maria îi dădu 
drumul să între. 

„Messer Pietro Bocco a fost aici” zise ea. „Venea de la fratele 
Lorenzo şi părea foarte mânios, că nu sunteţi acasă”. 

Marco văzu la lumina sfeşnicului obrazul ei plâns, şi-şi reţinu o 
observaţie violentă. 

Vino numai unchiule, gândi el mânios, am să-ţi dau răspunsul 
potrivit. Dar setea lui de luptă pe care şi-o impunea nu era 
adevărată. Inutila căutare îl apăsa. 

„Giannina doarme, nu-i aşa?” întrebă. 

„Vă aşteaptă, tinere stăpân”. 

Ea stătea la fereastră, când el intri în cameră. 

„În fine, ai sosit”, zise ea veselă, că în cele din urmă ceasurile 
chinuitoarei aşteptări trecuseră şi că ea putea să-i dea o veste 
bună. Hainele care fuseseră sortate lui Giovanni le adusese 
înapoi şi le pusese din nou în ladă. Acum nu voia să vorbească 
despre el. 


„Mâine voi căuta din nou”. Zise Marco. 

Fetița se apropie repede. „Giovanni ştie unde se află barca 
neagră”, zise cu însufleţire. „Mâine mergem la căpitanul Matteo, 
el este proprietarul bărcii negre”. 

Marco parcă nici nu mai putea să se bucure prea tare. Să fi 
fost prea obosit? 


CĂPITANUL MATTEO 


Barca neagră ascunsă de ochii curioşilor se afla în adâncitura 
unui râuleţ îngust de partea cealaltă a Canalului Grande. În casa 
din spatele grădinii locuiau două familii: 

Căpitanul Matteo cu nevasta lui, Lucia şi un mozaicar cu trei 
feciori mari şi cu o fată de cincisprezece ani. Casa aparţinea - ca 
multe altele - Republicii. Chiria lunară era mare: venitul 
Republicii din chirii se ridica anual aproape la un milion de 
ducați. Cine nu plătea, la termen, era dat afară. Căpitanul 
Matteo îl ajutase pe mozaicar, nu o dată, cu sume mai mari sau 
mai mici. 

În grădina neîngrijită înflorea în mijlocul buruienilor o floare 
galbenă cu tulpina înaltă. Neţinând seama de străduinţele 
toamnei îşi desfăşea din zi în zi tot mai frumoase florile. Era unul 
din colţurile acelea idilice, care trezeau impresia unui sătuc 
pierdut de lume, în mijlocul vieţii pline de mişcare a Veneţiei. 
Casa era pe amândouă părţile înconjurată de apă, şi nu puteai 
ajunge la ea decât cu barca. 

Căpitanul Matteo stătea întins în pat şi se răsucea oftând. Prin 
crăpăturile obloanelor soarele pătrundea în odaie. Voia mai 
doarmă puţin. Munca lui începea doar seara. Foarte rar pleca cu 
barca în timpul zilei. Se gândea dacă n-ar fi mai bine să schimbe 
din nou culoarea bărcii. Asemănarea pe care meşterul 
Benedetto o făcuse, că ar arăta asemenea unui coşciug cu 
pânze, îl atinsese serios. 

In bucătărie, nevasta lui făcea zgomot cu vasele. Zgomote 
care în general nu-l supărau, astăzi îl enervau şi-l nelinişteau. 
Bănuia că întâmplările sale nocturne erau cauza nervozităţii lui, 
dar nu voia s-o recunoască. Se întâmpla adesea în ultimul timp 
să se gândească la viaţa lui trecută. 

___Nu cumva îmbătrâneşti căpitane Matteo? Se întrebă singur. 
Inchise ochii şi căzu într-o stare de somnolenţă. Şi din nou îi 
apărură în gând tablouri din trecut. 


Pe când avea optsprezece ani, a părăsit pentru prima oară 
oraşul natal. Era matelot pe o corabie de comerţ. Plutiră spre 
Sicilia şi-şi păstrară cursul spre coastele franceze. Pesmeţii 
marinăreşti îi priau, iar munca grea o îndeplinea ca în joacă. 
Deja de atunci nu îndrăznea nimeni să-i caute nod în papură, iar 
el nu căuta niciodată cearta. Rămaseră opt zile în portul 
Marssilia  şi-apoi de-acolo plutiră spre apele spaniole. O 
îngrozitoare furtună, care bătea fierbinte şi puternic dinspre 
continentul negru, azvârli corabia de stâncile de pe faleză. 
Numai doi oameni scăpară cu viaţa. Matteo şi cârmaciul. 

Tânărul matroz colinda Spania şi după oarecari întâmplări 
aventuroase ajunse soldat în garda personala a regelui Spaniei. 

De fapt se întâmplaseră multe contra voinţei lui, sau ea să 
vorbim cinstit: s-a lăsat dus, a primit cu bucurie în faţă orice 
nouă aventură fără sa se gândească prea mult, deşi mintea lui 
era mai ageră decât a multor tovarăşi de drum pe care-i 
cunoscuse. Se mai adăuga la asta şi puterea lui fizică, care-i 
îndepărta multe piedici din drum pe neobservate. 

Viaţa lui nu fusese de asemenea natură ca să aibă vreun 
motiv să fie prea din cale afară de mulţumit cu ea. De fapt nu 
făcuse nimic deosebit. Disciplina severă şi serviciul monoton, ca 
soldat al regelui Spaniei, nu-i plăcură. Era tânăr şi 
neastâmpărat, şi oraşul său de baştină era Veneţia. Numele ei îl 
găseai pe toate buzele. In Veneţia trăiau părinţii lui; tatăl era fiu 
de ţăran şi în tinereţe se mutase de pe Terra ferma în oraş, 
unde după o muncă plină de străduinţă şi printr-o bună 
căsătorie îşi achiziţionase un mic atelier de forjerie artistică. 
Forja garduri pentru grădinile din fața caselor şi pentru 
cisternele publice. lar în casa din vecini locuia blonda Lucia, care 
era abia un copil când Matteo plecase în lumea largă. La toate 
astea se gândea Matteo când purta viu colorata uniformă. Şi aşa 
s-a întâmplat că, într-o bună zi, regelui spaniol îi lipsi un soldat 
voinic. 

Matteo se întoarse la Veneţia; când tatăl său muri vându 
atelierul şi-şi cumpără o barcă de mărfuri. 

Lucia deveni nevasta lui. 

Cât de departe în urmă sunt toate acestea şi totuşi cât de 
luminos trăiau în amintire! Nu făcuse de fapt nimic deosebit? În 
războiul maritim contra Genovei, fusese unul dintre cei mai viteji 
mateloţi; băga spaima şi groaza în soldaţii de pe corăbiile 


duşmane. 

Gândurile rătăceau prin trecut, se căţărau pe vârfuri abrupte 
şi zăboveau prin şesuri. 

Dar cine era el astăzi? Unul ce se lăsă să fie intitulat căpitan, 
unul ce devenise cu vârsta orgolios? Avea cincizeci de ani, încă 
mereu puternic şi agil, dictând unui stol de contrabandişti. 
Apărat de favoarea prea înalţilor domni, care aveau nevoie de 
serviciile lui. 

Căpitanul Matteo! 

Afară soarele strălucea. Barca neagra se odihnea în golfuleţul 
strâmt, o floare galbenă înflorea în mijlocul buruienilor 
luxuriante. 

Ce-l împiedicase să devină căpitan pe o mândră fregată 
venețiană? Nu ştia oare mai multă marinărie decât atâţia care 
se intitulau căpitani? 

Da, dacă ar fi fost fiul unui bogat patrician! Dar nu făcea să-ți 
mai baţi capul cu asta. La dracu cu toate! 

II cuprinse un somn târziu, greu, fără vise, care-i împrăştie 
gândurile şi amintirile. 

Când Lucia deschise uşa şi-l strigă, drept răspuns răsună un 
puternic sforăit. Se întoarse în bucătărie şi trase cu părere de 
rău din umeri. 

„Va trebui să mai aveţi puţină răbdare”, le zise lui Marco, 
Giovanni şi Giannina care tocmai sosiseră şi-i spuseseră că 
trebuie neapărat să vorbească cu căpitanul Matteo, fiind vorba 
de o chestiune foarte importantă. 

Intre cei trei avusese loc în dimineaţa aceea o ceartă, fiindcă 
Marco şi Giovanni nu voiau să-şi ia prietena cu ei. Credeau că e 
prea periculos pentru o fată, şi ar fi mai bine dacă ar rămânea 
acasă. Giannina însă le-a spus răspicat părerea ei şi nu s-a lăsat 
convinsă. În curând se va dovedi câtă dreptate a avut. 

Acum şedeau în bucătărie şi nu ştiau, ce ar trebui să facă. 
Ceea ce vedeau, de fapt, îi îndreptăţea să-şi liniştească bătăile 
de inimă ce le avuseseră. Işi imaginaseră primirea cu totul altfel. 
Lucia era o femeie zdravănă şi frumoasă, cu un obraz matern, şi 
care făcea treburi zilnice, cu totul obişnuite, și arăta chiar şi o 
foarte obişnuită curiozitate faţă de neobişnuita vizită. 

Giannina fu cea dintâi care prinse curaj. „Nu cumva puteţi să-l 
treziţi pe căpitan?” întrebă ea rugător, „e într-adevăr foarte 
important, puteţi să ne credeţi”. 


„Dar ce vreţi de la el?” Lucia curăţase castronul de aramă cu 
nisip şi oţet era atât de lucitor încât te puteai oglindi în el. „Dacă 
mi-aţi spune, poate aş putea să-l trezesc.” 

Marco îi aruncă Gianninei o privire de punere în gardă. Ea se 
întoarse scandalizată. Îşi închipuie el că ea ar fi în stare să 
trădeze măcar un cuvinţel? Doar era stabilit că nu trebuiau să 
vorbească cu nimeni în afară de căpitanul Matteo. 

„Sunteţi aşa de misterioşi”, zise Lucia fără să-şi întrerupă 
lucrul „şi îmi mai şi cereţi să-mi trezesc bărbatul. Nu auziţi cum 
sforăie? Cel mai bine ar fi să vă întoarceţi către amiază”. Dar cei 
trei răspunseră că preferă să aştepte în bucătărie dacă dânsa le 
dă voie. 

„De fapt ne trimite meşterul Benedetto, de la Murano”, 
vorbele ieşiră din gura Gianninei. Privi triumfător spre cei doi 
băieţi. Vedeţi, ce-ar fi fost dacă n-aş fi venit! Staţi aici ca nişte 
proşti. 

„Aşa, meşterul Benedetto vă trimite! Şi trei curieri deodată!” 
Lucia îşi stăpâni un zâmbet. Aşeză castronul pe masă şi îşi 
şterse mâinile. „Atunci am să încerc să-l trezesc”, zise ea 
dezarmată de perseverenţa lor. „Până atunci, şedeţi!” 

Şedeau tăcuţi unul lângă altul pe bancă. Ce o să mai aducă 
clipele următoare? Abia acum deveniseră iarăşi conştienţi. De 
ce veniseră: în curând vor afla ce s-a întâmplat cu Paolo. 

Auziră, cum în camera vecină, o bubuitoare voce de bas 
întreba mirat: „Trei copii? Şi pentru asta mă trezeşti?” 

Răspunsul femeii nu se putu desluşi. 

„Dar dacă nu vrea să vorbească cu noi?” şopti Giannina. 

Băieţii priveau în gol, cu obrazele încruntate. 

„Trebuie!” zise Marco printre dinţi. „Altfel o să mă cunoască el 
pe mine!” 

După o vreme Lucia se întoarse. „N-a fost deloc simplu să-l 
trezesc. Când doarme, atunci doarme. Dar acum v-aţi făcut 
cheful. Mai aveţi puţină răbdare, o să vă strige”. 

Luă din nou castronul de aramă în mână, şterse cu o cârpă 
nisipul cu care-l curăţase, şi-l ţinu în lumină. 

„Sunt foarte curioasă, să ştiu ce aveţi pe suflet”, zise ea cu o 
ultimă încercare, să scoată ceva de la copii, „trebuie într-adevăr 
să fie o chestiune importantă”. Îi privi plină de aşteptare. 

Cei trei tăcură. Fiecare încerca în felul său să-şi întărească 
şovăielnica speranţă cu gânduri încrezătoare. Dar nu le reuşea. 


Cu simţurile încordate pândeau zgomotele din camera vecină. 

Pe pervazul căminului se afla un ceasornic cu nisip. Giannina 
nu-şi putea abate privirea de la el. Urmărea cum se forma 
picătura, cum se mărea ca ajungând un micuţ balon de săpun şi 
cum în cele din urma se desprindea de vârful de sticlă. 

Se părea că trec eternităţi. 

Tresări, când auzi, brusc, o voce tunătoare: „Veniţi înăuntru!” 

Cei trei intrară grăbiţi în camera alăturată. Trebuiră întâi să se 
obişnuiască cu penumbra. In faţa unei ferestre care dădea în 
grădină, se vedea un cais, care cu tot anotimpul înaintat îşi 
păstra încă frunzişul. Dincolo de cais se putea vedea bordul 
bărcii negre. 

Căpitanul Matteo stătea în mijlocul camerei. Giannina se 
sperie văzându-i statura puternică şi obrazul umflat. Arăta într- 
adevăr înspăimântător. Ochiul drept privea printr-o mică 
deschizătură, fulgerând mânios, după cum li se păru celor trei. 

Fruntea, sprâncenele şi tâmplele erau tot atât de pestrit 
colorate ca şi nasul său borcănat de betiv. Copiii îşi dădeau 
silinţa să scape de frica care-i cuprindea în ghearele ei. 

Prima spaimă scăzu, când căpitanul Matteo începu să 
vorbească. Printre vorbele lui se simţea felul blajin de a fi. 

„Apropiaţi-vă!” le ceru el. „Uite e şi o fetiţă drăguță cu voi. 
Cum te cheamă fetiţa mea?” 

„Giannina”, răspunse ca şi răsuflă uşurată. 

„Şi pe voi, cei doi viteji?” se întoarse căpitanul Matteo spre 
băieţi. 

Aceştia, luaţi prin surprindere de întrebarea ce venise aşa de 
iute, răspunseră ascultători: 

„Marco”. 

„Giovanni”. 

„Giannina, Marco, Giovanni” repetă el. „acum cel puţin vă 
cunosc. Dar spuneţi-mi de ce m-aţi scos din pat?” 

Se uită gânditor la Giovanni şi-şi aminti că văzuse obrazul 
frumos al băiatului la meşterul Benedetto.” Dar noi ne 
cunoaştem” zise el binevoitor. Vizita celor trei îi făcea în mod 
evident plăcere. Nu putea să bănuiască ce fel de întrebări grele 
o să-i pună în curând, el credea că aduceau vreo ştire de la 
Murano. Poate butoiul cu vin îi plăcuse aşa de mult meşterului 
Benedetto încât mai voia unul. Un zâmbet plăcut se întinse 
peste trăsăturile-i nobile. 


Marco îşi drese energic glasul: „Dumneata eşti căpitanul 
Matteo?” întrebă el. 

Ochiul de ciclop al lui Matteo se deschise larg: strălucea de 
ironie. 

„Ho, ho” răspunse, „întrebi ca excelența sa de la Tribunalul 
superior, fiul meu”. Se înclină uşor. „Eu sunt căpitanul Matteo. 
Cu ce vă pot servi?” Giannina cu toată seriozitatea situaţiei 
trebui să zâmbească, dar deveni imediat serioasă. 

„Şi barca cea neagră vă aparţine?” întrebă mai departe Marco 
impasibil. 

Privirea căpitanului Matteo deveni gânditoare. Se apropie de 
Marco şi-i puse mâna pe umăr. O mână lată şi puternică care-i 
acoperea porţiunea de la gât până la braţ. 

„Acum spune ce vrei, tinere. Aşa nu se vorbeşte cu căpitanul 
Matteo, chiar dacă porţi haine frumoase”. 

Mâna cea lată îl apăsă puţin de tot, şi ochiul înţelept şi liniştit 
îl privea cu o părintească înţelegere. Părea c-ar vrea să-i spună, 
nu te enerva copilul meu. Marco rămase liniştit. 

Toate le face pe dos, gândi Giannina. Şi Giovanni stă şi nu 
zice niciun cuvânt. 

„Căpitanul Matteo”, zise ca „suntem aşa de îngrijoraţi... şi 
chiar şi meşterul Benedetto s-a gândit...” Simţi cum i se ivesc 
lacrimi în ochi. Suspinând zise mai departe. „Spuneţi-ne unde 
este Paolo!” 

Giannina nu mai putu vorbi, nu mai avu nici măcar puterea 
să-şi acopere cu mâinile obrazul scăldat în lacrimi. 

Căpitanul Matteo se duse la fereastră. Statura lui o acoperi. 

Semiobscuritatea invada odaia. Abia vizibil se mişcau afară 
ramurile caisului. Fiul mozaicarului culesese floarea cea galbenă 
şi fluiera un cântec. 

Giannina suspina mai tare şi-şi ascunse obrazul. Părui îi cădea 
pe mâinile ce luminau alb prin părul negru lucios. 

Asta este, gândi omul de la fereastră. Ar vrea să ştie ce s-a 
întâmplat cu Paolo. Da, dacă-aş şti! De ce o fi sărit în apă? 
Bătea cu degetele în sticlă. 

„Nu plânge”, zise Giovanni, şi-şi puse braţul în jurul umerilor 
fetiţei. 

Inima lui Marco se închise în faţa atâtor sentimente care-l 
emoţionau. 

Uşa se deschise brusc şi Lucia intră în cameră.” 


„Am auzit pe cineva plângând! Ce-ai făcut, Matteo?” zise ea 
indignată şi se aplecă asupra fetiţei. „De ce plângi?” O privi pe 
Giannina matern îngrijorată. 

Căpitanul Matteo se întoarse: „Las-o, Lucia. Nimeni nu i-a 
făcut nimic. Probabil a trăit o mare durere şi atunci e mai bine 
dacă plânge... Du-te în bucătărie. Noi mai avem ceva de vorbit.” 

Lucia îl privi întrebător. 

„Du-te”, repetă el. „Îţi povestesc, după aceea, ce s-a 
întâmplat.” 

Lucia ieşi clătinând din cap. 

Giannina îşi şterse lacrimile. „Nu mai plâng”, zise ea, „sigur n- 
o să mai plâng”. Simţea prin tot corpul o durere, o durere 
ascuţită şi pătrunzătoare, iar în cap sângele îi pulsa. Avea acum 
siguranţa că va auzi o veste proastă. 

Chiar şi în ochii lui Giovanni care erau îndreptaţi spre 
căpitanul Matteo apăru o neliniştitoare frică. 

„Am să vă povestesc cum s-au întâmplat toate”, zise 
căpitanul Matteo. „Dar înainte de asta trebuie să-mi promiteţi că 
nu veţi vorbi cu nimeni despre acest lucru, cu excepţia 
meşterului Benedetto”. 

Îi privi pe rând cântărindu-i cu seriozitate. 

Ei aprobară dând din cap. O tăcere adâncă, de-ţi simţeai 
ţiuind urechile, umplu încăperea. 

„Dar cine era în fond acest Paolo?” întrebă căpitanul înainte 
de a începe povestea. „Cum a ajuns la Pietro Bocco? Mi-a plăcut 
mult de Paolo al vostru, puteţi să mă credeţi”. 

„Eu l-am trimis la Pietro Bocco”, răspunse încet Marco. 

„Pietro Bocco este unchiul meu şi Paolo serveşte în casă la 
noi”. Vina crescu ca un munte înaintea lui. 

Căpitanul Matteo văzu chinul zugrăvit pe faţa lui Marco. Ciuda 
care o simţi la început contra lui dispăruse. „Tu nu puteai să ştii 
ce se va întâmpla”, zise „nu trebuie să-ţi faci remuşcări”. 

„Paolo era prietenul nostru” zise Giovanni. 

„Ar fi devenit şi prietenul meu”, zise căpitanul Matteo, privind 
departe peste capetele copiilor, „Sau nu mă credeţi cumva?” 
întrebă. „Uitaţi-vă aici!” şi-şi arătă obrazul. „Sunt urmele 
pumnilor lui şi cu toate astea vi spun: Ar fi devenit ş i prietenul 
meu!” Aproape rugător îi privi în faţă pe cei trei. Vroia să fie 
crezut. 

„Dar  spuneţi-ne ce s-a întâmplat!” strigă Giannina 


deznădăjduită. 

„Vorbiţi despre el ca şi când nu s-ar mai întoarce. Mai 
trăieşte, căpitan Matteo? Nu mai plâng. Nu, nu mai plâng!” 

Lacrimile îi alunecau tăcute peste obraji. 

Căpitanul Matteo se aşeză greoi pe bancă şi începu povestea 
frumoasei nopţi de pe lagună, întâi alegându-şi cu greutate 
cuvintele, apoi mai cu foc subliniindu-şi cu gesturi cuvintele. De 
fapt nu vorbi despre faptul că transporta mărfuri interzise 
pentru Pietro Bocco. Dar când descrise cursa de întrecere cu 
zbirii, puteai bănui legătura. O întrebare pusă de Marco, o 
înlătură cu un gest obosit al mâinii. Şedea ca un acuzat pe 
banca lui, cu umerii lui laţi, aplecaţi înainte şi cu capul sprijinit în 
mâini. 

În Marco se aprinse iar ura contra unchiului său, care purta 
toată vina. Căpitanul Matteo se ridică. „Acum ştiţi cum s-a 
întâmplat”. Îşi trecu o privire repede peste feţele lor. Giovanni 
stătea nemişcat pe locul lui cu braţele atârnându-i. Se simţea 
aşa, ca atunci când cei doi bărbaţi îi aduseseră vestea despre 
accidentul tatălui său. 

„Nu-ţi pierde curajul”, îi zise căpitanul Matteo. Se aplecă 
înainte şi îl privi pătrunzător. „Tu cu ochii tăi luminoşi!” 

Giovanni nu răspunse nimic. Ce ar fi putut răspunde? Paolo 
dispăruse şi nimeni nu putea şti dacă mai trăieşte. Nimeni. 

„Credeţi că a putut ajunge la țărm!” întrebă Marco. 

Căpitanul Matteo aprobă din cap. „Am să cer să fie căuta? 
Pretutindeni. Nu mai fiţi trişti. Într-o bună zi Paolo o să apară. 
Puteţi veni, ori de câte ori vreţi, la mine”. 

Aşa se termină vizita la căpitanul Matteo. Giovanni care plecă 
singur la Murano se agăța de aceste cuvinte: într-o bună zi 
Paolo o să apară. Ele îi dădeau puterea să-şi învingă starea de 
apatie şi de inerție a gândurilor. 


SINGURĂTATE 


Era o dimineaţa de noiembrie: Ceaţa se întindea peste 
pământ şi apă, se furişa în sinuozităţile malurilor, se căţăra pe 
pomi şi pe zidurile caselor. Valurile de ceaţă se întindeau din ce 
în ce mai departe şi mai transparente, învelind omenirea de pe 
insulele lagunei, până când sfâşiate de razele soarelui dispărură 
ca nişte vedenii. 

Negustorii cu luntrile lor mergeau spre pieţe. Servitoare şi 


cameriste se străduiau pentru binele stăpânilor lor, care obosiţi 
de distracţiile carnavalului, stăteau întinşi, prost dispuşi, în 
paturile lor. 

O zi nouă! 

Nu se mişca nicio ramură de pe castanul din curte, nicio 
frunza nu mai cădea pe pământ. Stătea nemişcat, scăldat în 
soare, înconjurat de casele de lemn şi piatră, separate la rândul 
lor, între ele, de canale, pomi şi grădini. O mică insulă, printre 
alte insule. 

Toamna anului 1268 adusese până acum puţine furtuni. 

Marco era singur în cameră. După vizita la căpitanul Matteo, 
era adeseori singur. Giannina i se ferea din cale. Dacă o întâlnea 
din întâmplare şi voia să stea de vorbă cu ea - căci simţea de 
multe ori nevoia - ea îşi găsea repede câte o scuză Trebuie să 
fac curat în cameră!” sau: „lartă-mă, rufele!” sau „Ah! Trebuie 
să frec masa!” li cunoştea fiecare trăsătură a feţei şi fiecare 
mişcare a corpului şi ştia exact ce era adevărat şi ce era 
minciună, după mimica ei. O vedea fugind apoi într-o grabă 
jucată şi respirând uşurată când era în cele din urmă afară, când 
nu mai trebuia să-l vadă. 

Asta era! 

Ar fi trebuit să-i spună cinstit ce are pe inimă. „Lasă-mă în 
pace, Marco, nu mai vreau să ştiu de tine”. Atâta i-ar fi fost de 
ajuns. Şi nici măcar nu i-ar lua-o în nume de rău. Își pregătise 
demult, un răspuns: „E frumos că mi-o spui, Giannina îţi 
mulţumesc chiar foarte mult. Mă şi miram că o iei la goană atât 
de nefiresc, de câte ori mă apropriu de tine” - aici ar fi râs ironic 
- „Dar vreau să-ţi dau un sfat, un sfat prietenesc: nu-ţi mai face 
griji pentru mine. Am acum şi așa atâtea lucruri la care să mă 
gândesc, lucruri pe care tu nu le pricepi, aşa că vezi-ţi doar de 
treabă, Giannina: în ceea ce priveşte persoana mea n-am să te 
mai incomodez. A rivederci!” 

Cuvintele astea le-ar fi rostit pe un ton socotit şi-apoi de la 
uşă, ar mai fi adăugat plin de bunăvoință: „La Murano poţi pleca 
de câte ori vrei, nu trebuie să mă mai întrebi. Transmite-i şi lui 
Giovanni multe salutări din parte-mi”. 

Era încă o zi, care începea la fel de goală şi banală ca și 
celelalte zile ce-au urmat dispariţiei lui Paolo. 

Marco fusese, fără ştirea Gianninei, încă de două ori te 
căpitanul Matteo, şi-l întrebase dacă a mai aflat ceva nou Nimic! 


Barca cea neagră primise între timp o culoare mai prietenoasă. 
Se făcuse o muncă uriaşă până s-a răzuit de pe ea culoarea 
neagră, a spus căpitanul Matteo. Dar Marco, nu trebuie să-şi 
piardă curajul cu toate cele întâmplate: căci după cercetările ce 
le făcuseră hoarda de contrabandişti ai căpitanului Matteo, 
nicăieri pe plaja insulei Lido nu fusese descoperit vreun cadavru. 

Marco simţise jena (nedumerirea) din cuvintele căpitanului 
Matteo. Plecase fără să găsească mângâiere. Nu-i povestise 
Gianninei nimic despre această vizită, ca să n-o întristeze. 

Marco se aşeză la dejun şi mâncă fără nicio poftă. Tăcut o 
lăsă pe Maria să strângă masa. Şi Maria, după câte se părea se 
ţinea departe de el. Înainte vreme stătea cu plăcere de vorbă cu 
el. Acum arareori o auzeai zicând mai mult decât „Da, tinere 
stăpân!” „Nu, tinere stăpân!” 

Îşi pregăti uneltele de scris, luă pană în mână şi începu să 
încerce să-şi scrie gândurile şi observaţiile. Orele de lecţii de la 
fratele Lorenzo le frecventa destul de neregulat şi bătrânul era 
necăjit. Chiar şi Tiberius, cățelul avea de suferit, se întâmpla 
chiar, ca Marco să uite să-i aducă mult aşteptatele oase. Nu-şi 
rărise vizitele la fratele Lorenzo fiindcă i s-ar fi stins setea de 
învăţătură, ci fiindcă Pietro Bocco îi poruncise cu cuvinte aspre 
să meargă punctual la ore. Simţea instinctiv că, în spatele 
interesului pe care Pietro Bocco îl afişa pentru studiile lui, se 
ascundea o anumită intenţie, care în mod sigur nu era grija 
pentru avansarea în ştiinţă a nepotului. 

La aceasta se adăuga şi faptul că fratele Lorenzo punea din 
ce în ce mai mult accentul pe învăţarea pe de rost a psalmilor şi 
a regulilor mănăstireşti, povestea ore întregi despre vieţile 
părinţilor bisericii şi a sfinţilor, şi lăuda în cuvinte elocvente 
viaţa dusă în frica lui Dumnezeu, din mănăstiri. Odată Marco 
adormi în timpul lecţiei şi fu trezit doar de glasul mânios al 
bătrânului şi de lătrăturile lui Tiberius. 

Lui Marco îi plăcea să şadă singur la masa lui şi să acopere 
hârtia galbenă cu litere ondulate. Era greu, să exprimi ceea ce 
se întâmpla în jurul tău. Dar nu renunţa la încercările sale şi 
observă că din zi în zi mergea mai bine. Aşa de exemplu 
descrisese drumul său cu Barcarole, la Lido. Când a recitit se 
simţi mândru, ce bine-i reuşise. 

Cel mai grozav lucru, la scris, era faptul că puteai păstra pe 
hârtie, pentru toate timpurile, ceea ce o dată n-a fost decât un 


gând fugar ce-a trecut prin capul unui om. 

De fapt se găseau pe foile de hârtie, pe care el le încuia cu 
grijă de fiecare dată, şi descrieri ale unor întâmplări din Murano. 
Ici şi colo puteai găsi numele de Giannina şi Giovanni. Le-ar fi 
citit bucuros prietenilor, dar cu relaţiile lor actuale, era 
bineînţeles imposibil. 

Singurătatea avea părţi bune cât şi rele. 

Toamna va trece curând, şi chiar şi scurtele luni de iarnă vor 
trece şi ele. În vremea asta erau încă multe de făcut, ca în 
primăvară să fie toate gata pregătite pentru marea călătorie. 

Paolo, cu care s-ar fi putut sfătui, nu mai era cu el. Poate ar fi 
mers împreună. În orice caz ar fi fost singurul căruia ar fi putut 
să i se mărturisească. 

Acum nu mai avea pe nimeni. Nu-i purta grija decât Pietro 
Bocco şi încă într-un fel supărător. Acela, pe care-l ura, îşi făcea 
griji pentru el. 

Marco îşi puse coatele pe masă şi-şi rezemă capul în mâini. 
leri fusese în cimitirul de la San Michele. Un chiparos întunecat 
se înălța lângă mormântul mamei, flori roşii, galbene şi violete 
se veştejeau peste muşchiul cenuşiu-argintat. Se răzimase de 
tulpina chiparosului şi privise fără să vadă, peste monumentele 
mâncate de vreme. O femeie bătrână trecu pe alături şi se miră 
de copilul singuratic. Cimitirul nu-i pentru tineri, gândi ca. 

Marco îşi vizita mama în fiecare săptămâna. In el remuşcarea 
se trezise, acum înţelegea, că el îi pricinuise înainte, fără să 
vrea, multă durere. Ceea ce el simţise ca o încătuşare nu fusese 
decât dragoste şi teamă pentru soarta lui, născute în orele de 
singurătate, când obosită şi bolnavă de dorul soţului ei, şedea în 
fotoliu la fereastră. Vorbea cu ea şi uneori credea că ea îi aude 
vorbele. 

Acolo unde soarele strălucea deasupra apei se afla Murano. 
De ce nu mai venea Giovanni la el, acum când avea nevoie de 
un prieten? De când cu vizita la căpitanul Matteo nu mai 
auziseră nimic unul de celălalt. Ca în vis s-a despărţit atunci de 
el, fără niciun salut, fără o vorbă bună. Şi doar era nevinovat de 
dispariţia lui Paolo, pe el îl lovea mai mult decât pe Giannina şi 
pe Giovanni. Dacă prietenul lui nu vede lucrul ăsta, n-o să mai 
poată fi între ei prietenie, niciodată. 

Dar frumoasele ceasuri din vara trecută nu puteau fi pur şi 
simplu şterse cu buretele. Frumoasele ceasuri şi ceasurile grele! 


Amândouă la un loc făceau viaţa. Una fără alta nu există. Şi 
tocmai în ceasurile grele, când cineva e cu toiul singur şi nu se 
poate baza decât pe sine însuşi, atunci trebuie să-l ajuţi. 

Pe când Marco se chinuia ori se scufunda în amintiri, se văzu 
cum mergeau pe şoseaua prăfuită spre Aquilea. Paolo, Giovanni 
şi el. Apăru pălăria galbenă şi ascuţită a bătrânului ţigan, 
Herkules dansa după tactul tamburinei, Pippino cu nădragii lui 
roşii scutura gratiile cuştii. Giannina era iarăşi cu ei. Şedeau în 
locul lor favorit pe treptele de piatră a vechii vile romane, vocea 
strălucitoare a lui Giovanni răsuna peste lagună şi Giannina 
povestea povestea Zuzikăi, mica ţigăncuşă. 

Ceasuri fericite, lipsite de griji. 

Paolo şedea lângă ei, iar ei se simțeau în apropierea lui 
ocrotiţi. 

Nu trebuie să-şi piardă curajul, zisese căpitanul Matteo către 
Marco, nicăieri pe plajele de la Lido n-a fost pescuit vreun 
cadavru. 

Multe fapte se întâmplaseră în cursul acestui an, ce vor 
arunca o umbră peste cele ce vor veni. Dar Marco creştea şi 
voinţa lui, hrănită cu visări şi doruri după îndepărtate ţări, nu se 
sfărâma. Chiar şi singurătatea, care uneori era greu şi dureros 
de suportat, nu putea să-l abată de la planurile lui. 

Marco înmuie pana în cerneală şi desenă literă lângă literă. În 
casă se auzea ceva mişcare. Maria curăța în camere. Astăzi 
după-masă voia să meargă în piaţa Rialto, acolo unde erau 
marile antrepozite şi erau ancorate corăbiile de comerţ, unde 
mari negustori şi hamali depozitau: sticlă, aur, postavuri, acolo 
unde se găseau bănci de schimb şi taverne portuare. 

Marco nu auzi paşii uşori care se apropiaseră de uşa lui şi se 
opriră ezitând. Când auzi bătaia în uşă îşi ridică surprins capul. 
Cine-i făcea vreo vizită? Poate unchiul? Dar el nu bătea aşa de 
timid. 

La chemarea lui, Giannina intră în cameră. 

Marco nu se gândi nicio clipă la discursul ce şi-l pregătise 
pentru această împrejurare. 

„Tu eşti, Giannina?” zise el bucuros. Îşi strânse în fugă foile 
laolaltă. „Sunt gata cu lucrul meu. Am scris, aşa, câte ceva”. 

Giannina care-i văzu bucuria încercă să zâmbească. 

„Şezi, Giannina. Imi pare bine c-ai venit. Tocmai m-am gândit 
la unele lucruri. Locuim acum în aceeaşi casă şi ne vedem aşa 


de rar. Nici la Murano n-am mai fost de multă vreme...” 

Giannina se aşeză pe bancă. Trebuia să-i spună ceva 
neplăcut. Amânase mereu, dar o dată şi o dată trebuia să i-o 
spună. S-ar putea ca Marco s-o ia mai uşor decât îşi închipuia 
ea. 

Nu socotise şi Ernesto că ar fi posibil ca Marco să înţeleagă? 
Căuta să se convingă singură, că în fond, era vorba de un lucru 
lipsit de importanţă. 

„Când stai toată ziua în cameră”, zise Marco, „îţi trec unele 
lucruri prin cap. Tocmai mă gândeam la bătrânul ţigan şi la 
nepoţica lui Zuzika...” De ce îi povestea aceste lucruri? Vorbea, 
vorbea mereu şi nu se gândea deloc, că-i aduce aminte cu 
aceasta şi de Paolo. 

Cum să încep, se gândea Giannina. E aşa de vesel că am 
venit la el. Dar înainte de a i-o spune nu-l pot privi drept în ochi. 

„Voiam să-ţi spun de multă vreme ceva, Marco. Numai că mi- 
a fost mereu frică, c-o să te superi”, şi Giannina se rezimă cu 
amândouă mâinile de bancă şi-şi lăsă picioarele să i se 
balanseze în gol. 

„De ce să mă supăr?” întrebă Marco. „Spune-mi”. Sunt 
obişnuit să primesc veşti proaste, se gândi el cu amărăciune. 

Până când Giannina începu din nou să vorbească interveni o 
pauză apăsătoare: „Giovanni nu ştie nimic despre asta, fiindcă 
tatăl lui nu i-a spus nimic. Şi de fapt nu-i nimic rău”, zise ea 
devenind brusc mai vioaie. „Nu pricep de ce nu ţi-am spus mai 
demult. Ernesto a trimis înapoi hainele pe care mi le-ai dat tu să 
le duc lui Giovanni: Asta e ceea ce am vrut să-ţi spun. El credea 
că Giovanni n-o să vrea să le primească, o să-i cumpere Ernesto 
haine noi. Tu ştii doar cum sunt ei, amândoi, nu-i aşa Marco, că 
înţelegi... Le-am pus înapoi în ladă, chiar dedesupt”. 

Rise jenată. 

Marco nu mai auzi nimic. Urechile îi zumzăiau şi obrazul îşi 
pierdu culoarea. 

„Ce ai, Marco? Întrebă ea înfricoşată. Spune-i-o aşa ca să nu 
se simtă jignit, auzi ea cuvintele lui Ernesto. Şi ea o spusese 
trăncănit, ca şi când ar fi fost un lucru obişnuit. 

Văzu cum el se luptă să-şi găsească cuvintele. Degetele i se 
strânseră în pumni. 

„Giannina”, gâfâi el. Nu mai vedea obiectele din cameră şi 
tremura din tot corpul. Tot ceea ce îşi imaginase în tăcere ca 


ură, izbucni. Jignirile unchiului, tăcerea lui Giovanni, rezerva 
Gianninei, toate formau un lanţ de fapte, care după părerea lui 
aveau legătură, şi care îl aduseră în pragul unei nechibzuite 
furii. 

„leşi afară!” strigă el la fetiţă. „Toţi sunteţi de-o pânză! 
Unchiul, Giovanni şi tu! Toţi minţiţi! Nu mai vreau să văd pe 
nimeni! Pleacă de la mine!” 

Ea îl privi speriată şi îngrozită, obrazul lui îi părea aşa de 
străin, încât fără să vrea făcu un pas înapoi. Abia atunci îi 
înţelese vorbele jignitoare şi nedrepte. Aşa nu avea voie şi 
vorbească cu ea. Îşi stăpâni impulsul de a-i cere să-i înţeleagă 
comportamentul. 

„Plec. Dacă tu asta crezi despre noi!” zise cu voce nesigură. 
Aşteptă o clipă, sperând c-o să retracteze tot ce zisese, dar el 
nu auzise deloc, cuvintele ei. 

Alunei ca ieşi. 

Uşa se trânti. Marco se ţinea cu amândouă mâinile de placa 
mesei, în cap i se încrucişau o mulţime de gânduri. Acum ştia de 
ce Giannina se ferise de el. Nu-i părea rău de niciun cuvânt ce i-l 
spusese. Toţi se coalizaseră contra lui şi Giovanni era autorul - 
el cu obrazul lui de înger. Îl ura. Dacă ar fi acum aici, nu ştie ce 
s-ar întâmpla. Pot să-i povestească de o sută de ori că Giovanni 
n-a ştiut nimic. Nu mai crede. 

Marco îşi aminti de ultima vizită la Murano, atunci când Paolo 
mai era la el: noaptea întunecată, dunga lată de lumină care 
tăia drumul pornind de la uşa deschisă a unei sticlării, statura 
înaltă a lui Paolo, apoi Giannina şi Giovanni cei doi nedespărţiţi 
şi la coadă el, prostul de Marco. Giovanni tremura în noaptea 
aceea rece şi vântoasă, şi nu avea nici măcar ciorapi. Şi lui i-a 
fost milă de el şi simţea pentru el prietenie şi dragoste; atunci 
îşi propusese, să-şi ajute prietenul. Prieten? N-o să mai 
întrebuinţeze niciodată cuvântul ăsta în legătură cu Giovanni. 
Căută un termen pentru simţămintele sale, dar nu găsi niciunul. 

Valul fierbinte de furie începea să se răcească; rezultă tristeţe 
şi milă pentru că adusese înapoi hainele şi le pusese în ladă, 
altceva nu se întâmplase nimic. Sunt chiar dedesubt. Işi putea 
foarte bine închipui cum vorbiseră cei doi.” Du hainele înapoi, 
Giannina. De la el nu primesc cadouri. Cum poţi să crezi asta 
despre mine!”” Ai dreptate. Giovanni. Le pun pur şi simplu 
înapoi în ladă. Poate nici nu bagă de seamă”. „Spune-i. Aş vrea 


ca să bage de seamă...” 

Marco se plimba prin cameră în sus şi în jos. Se minuna că 
soarele străluceşte, se duse la fereastră, o deschise şi-şi scoase 
capul afară. „Ce zi frumoasă şi senină”. Aerul îi răcori faţa, un 
bărbat păşea spre poarta deschisă a casei de vizavi, zăbovi 
puţin, apoi intră. Inima îi bătea liniştit. Se reaşeză la masă şi se 
juca distrat cu pana de scris. 

Oboseală, linişte şi dangăt de clopote! Acum ar fi bine să 
doarmă puţin. După aceea te trezeşti şi eşti fericit, că totul n-a 
fost decât un vis, te duci la Giannina şi-i spui: Ce fel de aiureală 
am mai visat! Nici nu pot să-ţi spun, c-o să râzi de mine. 

Inima, ca într-o cameră mare şi liniştită, răsuna ca loviturile 
de ciocan într-un perele subţire de barcă. Covorul e roşu închis, 
n-auzi niciun zgomot, doar respiraţia ţi-o auzi. 

Pe masă se află micul elefant sculptat în fildeş, un cadou al 
tatălui. Mama a murit, nici n-a trecut aşa de multă vreme de 
atunci, dar parcă a trecut o veşnicie. 

Ar fi timpul, tată, să vii. Pe mama n-o s-o mai vezi, doarme la 
San Michele. Dar eu mai sunt aici! O poartă fusese deschisă, 
paşi răsunară pe pavaj, paşi de fetiţă grăbiţi. N-ai decât să pleci! 
Transmite-i salutări. Nu uita! 

După ce Giannina părăsi casa şi voi să cotească după colţ, se 
izbi de un bărbat înalt. Privi în sus zăpăcită. 

„lertaţi-mă, Messer Pietro Bocco!” strigă şi voi să treacă 
grăbită pe lângă el. 

„Încotro te duci?” întrebă el privind cu neîncredere legătura 
cu haine. 

„Ceva de aranjat, domnule, imediat mă întorc”, răspunse 
repede. 

„Marco este acasă?” 

„Da, domnule, este în camera lui”. 

Messer Bocco o măsură întunecat, apoi plecă mai departe. 

Giannina fugi la puntea de scânduri ce trecea peste canal, se 
opri însă brusc, ca şi când cineva ar fi reţinut-o de umăr. Dacă el 
acuma se duce la Marco, cu expresia asta funestă pe obraz? Ce 
voia cu Marco? De câte ori venea era ceartă şi se enerva. Făcu 
un pas pe punte, merse până la mijlocul ei şi se opri din nou. 
Sub punte curgea apa. Nicio barcă, niciun om în apropiere. 
Nehotărâtă îşi legăna mica legăturică, se întoarse apoi cu o 
hotărâre grabnică şi fugi acasă. Acum nu putea să-l lase singur. 


Îi spusese cuvinte urâte la prima mânie, dar în sinea ei era gata 
să-l ierte. 

Messer Pietro Bocco, salutat cu frică de Marta, trecu fără un 
cuvânt, pe lângă ea, spre camera lui Marco. Zmulse uşa 
deschizând-o şi zise până nici n-o închise: „Aici şade, tânărul 
domn”. Vocea îi suna tăioasă şi rece. Venea de la fratele 
Lorenzo şi aflase că nepotul său, cu toate avertismentele 
categorice, iarăşi nu apăruse la lecţie. Se trăgea de barbă cu 
mişcări nervoase. „Scoală-te, când îţi intră tutorele. Ştiu că nu 
ştii ce e politeţea, dar o să am grijă ca s-o înveţi”. 

Marco luă în mână o foaie de hârtie şi o făcu sul. 

„Scoală-te, când îţi spun!” repetă unchiul, ceva mai domol, 
dar ameninţător. 

Marco se ridică: „Buon giorno, unchiule!” 

Pietro Bocco crezu că băiatul îşi bate joc de el. Se repezi 
furios, îl prinse de braţ şi îl trase aproape jumătate peste masă. 
„Am să te bag într-o şcoală de călugări!” strigă el şi ridică braţul 
să-l lovească. 

„Daţi-mi drumul”, scrâşni Marco şi se răsuci sub puternica 
strânsoare. 

Văzu mâna ridicată, obrazul schimonosit şi îşi repezi capul 
peste masă, eliberându-se. Lovitura ce trebuia să-i lovească 
capul, îi căzu pe umăr, însoţită de înjurături furioase. 

Marco îşi scoase pumnalul: se retrase în colţul cel mai 
îndepărtat, gata să lovească dacă unchiul său s-ar fi apropiat. 

Acesta îşi dădea silinţa să-şi regăsească liniştea lui rece. 
„Ameninţi cu arma pe unchiul tău”, zise. „Nici nu mă aşteptam 
la altceva din partea ta. Dar asta te va costa mult”. 

„Dacă mă mai loviți încă o dată, lovesc şi eu!” răspunse 
Marco. 

Pietro Bocco simţi că astea nu sunt doar vorbe goale. 

„Văâră-ţi pumnalul în teacă!” porunci el. „Nu mai părăseşti 
casa decât cu permisiunea mea. Îţi voi trimite un servitor să te 
supravegheze. Şi la primăvară, intri în mănăstire. Tu ţi-ai făcut- 
o, cu mâna ta!” 

Timp de o clipă, cât o bătaie de inimă, Marco se simţi tentat 
să-i strige în obraz cuvântul „contrabandist”, dar îşi aduse 
aminte la timp de avertismentul căpitanului Matteo, de a nu 
vorbi cu nimeni despre acest lucru. In afară de asta, era numai o 
presupunere a lui. Înainte să fi găsit o replică, Pietro Bocco 


părăsise camera. 

Marco sări spre masă, ridică mâna şi lovi lemnul cu pumnalul, 
îl scoase şi lovi din nou, mereu, tot mereu! 

Când Giannina fu sigură că Messer Pietro Bocco părăsise 
casa, se grăbi, cu spaima în inimă, la Marco. Tot ce se 
întâmplase înainte, i se părea acum lipsit de importanţă. Nu 
pricepea de ce voise să fugă, să-şi părăsească în mod laş 
prietenul. 

Pumnalul era înfipt în masă şi Marco se uita la el întunecat. Se 
prefăcu că nu bagă de seamă sosirea Gianninei. 

Furia lui se liniştea şi făcea loc unei gândiri sănătoase. 
Unchiul voia să-l bage la primăvară într-o şcoală de călugări. 
Bine c-o ştia! Până atunci el o va lua la sănătoasa. Râse scurt. 

Prezenţa fetiţei exercita asupra lui o influenţă liniştitoare. 
Crezuse că plecase. 

„M-a lovit”, zise, „dar a fost pentru ultima oară, ţi-o jur!” 

„l-ai făcut ceva?” întrebă Giannina cu furişă privire spre 
pumnal. 

Marco scoase pumnalul din tăblia mesei. 

„Dacă mai îndrăzneşte o dată, îl omor” zise el. Se simţea şi 
puţină mândrie în tonul cuvintelor lui. „Dar n-o să mai 
îndrăznească a doua oară. Ai văzut, cum s-a repezit să iasă din 
cameră?” 

Giannina făcu semn cu capul. 

„Adineaori am crezut că ai plecat” continuă el după o mică 
pauză. „Rămâi aici! Ce să cauţi acolo? O să mai vorbim odată 
despre asta, dar acum nu vreau să-l văd pe Giovanni... Tu vezi 
doar că mie aici nu mi-e uşor de loc; îmi ajung jignirile unchiului 
meu!” 

Giannina, încă sub influenţa recentelor întâmplări, nu îndrăzni 
să răspundă, şi când Marco o rugă să-l lase singur, se întoarse la 
lucrul ei. Îşi propuse, ca la următoarea ocazie să vorbească din 
nou cu el, şi dacă nici atunci n-o să fie de înţeles, se va întoarce 
la Murano. 

Unchiul voia să-i trimită un supraveghetor. Forţa de rezistenţă 
a lui Marco se trezi. N-are decât să vină. Mari bucurii nu-l 
aşteaptă în casa asta. Poate îi trimite servitorul ce tremura de 
frică, cu care Marco vorbise în coridorul casei. 

Unchiul îi interzisese să părăsească casa. Nu se gândea câtuşi 
de puţin să-i asculte ordinul. După discuţie, frica tainică ce o 


avea până acum de privirea rece a ochilor lui Pietro Bocco, 
scăzu simţitor. Căută să se convingă singur, că el cu atitudinea 
lui l-a speriat şi l-a îngrozit. Acest sentiment de plenitudine îl 
ajută mai mult ca orice să-l facă iarăşi întreprinzător şi să uite 
clipele de slăbiciune şi de singurătate. Acum când ştia ce 
plănuia Pietro Bocco fiecare clipă era valoroasă. Marco îşi luă 
mantaua şi părăsi casa fără să lase vorbă nici unde merge nici 
când se întoarce. 

Se duse acolo unde bătea inima Veneţiei: la Campe di Rialto, 
unde se negocia cu aur, perle, corăbii, proprietăţi, poliţe şi 
mărfuri din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, acolo unde în 
gangurile boltite şi pe străduţe sute de aurari dădeau formă 
nobilului metal şi-l prelucrau cu dăltuţe fine, acolo unde băncile 
de schimb autorizate de Republică schimbau şilingi bavarezi 
contra veneţienelor Lire di grossi, sau contra unor monede 
alexandrine, acolo unde se găseau prăvălii şi magazine. 

Voia să iasă din strâmtoarea înăbuşitoare a camerei sale, să 
vadă oamenii, apă, corăbii, să respire miresmele de făină, peşte, 
ambra, mosc şi de condimente. 

La Ponte della Moneta, trebuie să aştepte, căci cele două părţi 
de mijloc ale podului, care atârnau de lanţuri, fuseseră ridicate 
ca să poată trece o corabie. Canalul Grande era în acest punct 
însufleţit de circulaţia a sute de bărci şi luntrii, ce treceau aşa de 
aproape una de alta încât abia rămânea între ele o distanţă deo 
palmă. Se auzea zumzetul a mii de glasuri, se striga pe bărci şi 
de la tejghele, se vorbea italieneşte, nemţeşte, spaniola, araba, 
franceza şi rusa. 

Funcţionarii Uffioale sopra Rialto păşeau mândri printre 
oamenii multicolor îmbrăcaţi. Ei purtau, ca reprezentanţi ai 
supremei oficialități a insulei Rialto, sabia atârnată la şold ca şi 
Caposestieri şi sfetnicii dogelui; aveau sarcina de a asigura 
siguranţa publică pe Rialto, supravegheau licitaţiile corăbiilor şi 
a mărfurilor şi observau ca ordonanţele, în ce priveşte negoţul şi 
navigația, să fie respectate. 

Marco stătea înghesuit printre mulţimea de oameni de pe 
pod, şi aştepta să treacă corabia iar cele două părţi ale podului 
să fie coborâte. Din nou îl cuprinse neastâmpărul, când simţi 
apropierea lui Campo di Rialto, a acestei pieţe strâmte, 
înconjurată de ganguri boltite, înaintea vechii biserici San 
Giacometta, şi unde se încheiau, peste zi, afaceri de uriaşă 


amploare. 

Îşi uită grijile personale, se lăsă purtat pe lângă Stagiera 
publica, unde erau cântărite mărfurile şi livrările erau trecute în 
socotelile întocmite şi merse de-a lungul Fondamentelui spre 
piaţa de peşte. 

Vedea, de la distanţă, aburii ce se ridicau deasupra 
rotrieriilor, şi simţea mirosul uleiului în clocot. Pe celălalt mal 
stăteau corabie lângă corabie în fața Fondaco-ului nemților, care 
locuiau aici şi-şi depozitau aici mărfurile. Nu era numai un 
negustor, venit în anii tinereţii de la Augsburg sau Nuremberg la 
Veneţia, ce îşi făcuse aici norocul şi se întorsese acasă ca om 
bogat; se găseau în străzile strâmte chiar şi meseriaşi germani, 
mai ales pantofari, ei locuiau aici de-o viaţă şi stăpâneau aşa de 
bine dialectul venețian, încât abia puteai să-i deosebeşti de 
băştinaşi. 

De la Fondaco al nemților înainte, erau corăbiile cu vinuri sau 
cu ulei, dar pe ambele maluri ale canalului se întindeau 
încăperile boltite ale negustorilor, se înălţau clădirile magaziilor, 
dominate de magazia de cereale, unde, după o ordonanţă a 
Senatului în mod permanent trebuiau să se afle depozitate 
80.000 baniţe de cereale ca fond de rezervă. Pentru strângerea, 
fixarea preţurilor şi vânzarea cerealelor era responsabilă 
Camera del frumento, care în acelaşi timp era şi cea mai 
importantă instituţie bancară a Republicii. Dacă guvernământul 
avea nevoie de bani pentru mari întreprinderi, se împrumuta de 
la particulari bogaţi şi însărcina Camera del furmento să 
restituie banii. Termenul era de cele mai multe ori de şase luni. 

Marco îşi cumpără un peşte bine prăjit. Sub cerul liber al 
Rialto-ului îi revenise pofta de mâncare. Întâmplările urâte din 
ultimele ceasuri, n-o să-i mai poată veni de hac; el acţionase 
corect, să sperăm că unchiul se va fi lămurit că nu se poate 
trata cu el ca şi cu un copil mic. 

Se rezemă de piatra cenuşie a unei fântâni din marginea 
pieţii, îşi duse cu degetele sale subţiri, de pe care se prelingea 
uleiul bine mirositor, peştele la gură, şi îl mâncă cu poftă. Fumul 
focului de lemne se ridica spre cer, pe bănci şi pe pământ 
vedeai butoaie mari şi mici pline cu peşte sărat, peşti uscați sau 
afumaţi atârnau de bețe de lemn. Într-un vas mare cu apă înota 
captura din noaptea trecută: mâna vânzătorului se afundă în ea 
şi scoase un peşte lung, cât braţul, care se zbătea, şi ţinu corpul 


alb cu solzi argintii în lumina soarelui. 

„Peşti proaspeţi avem astăzi, cumpăraţi oameni buni, avem 
astăzi peşte proaspăt!” cânta în tonurile cele mai înalte. Vinele 
de la gât i se umflau de efort. Dar nu-i servea la nimic, căci 
cântecul lui se îneca în multivocalele reclame, târguieli, certuri 
şi râsete. 

Târgul de pește de pe Rialto. Soare, glasuri, o mulţime 
multicoloră de oameni şi miros de apă, peşte, fum şi aroma 
apetisantă a fripturii de peşte. 

Privirile lui Marco fură atrase ca vrăjite de un marinar lat în 
umeri, care-şi deschidea domol drum prin mulţime. Întrecea în 
înălţime cu un cap mulţimea de oameni. Marco îşi aminti de 
Paolo. După umbra scurtă a caselor îşi dădu seama că ora 
prânzului e aproape. Acum acasă vor deveni nerăbdători: oare 
unchiul îşi va fi trimis supraveghetorul? 

De fapt nu fusese tocmai corect ceea ce-i spusese Gianninei 
în mânia lui. Când se va întoarce acasă o să mai discute în 
linişte cu ea despre asta. Poate că-l judecase greşit şi pe 
Giovanni? S-ar putea de fapt ca acesta, într-adevăr, să nu fi ştiut 
nimic despre haine. 

Marinarul se opri lângă o rotiserie şi glumea eu două 
servitoare. Se oferea - după cum observă Marco după gesturile 
lui - să le ducă coşurile, dar primi un refuz râzând. Işi desfăcu 
braţele - dacă nu vreţi n-am ce face - şi merse bine dispus mai 
departe. 

Marco îl urmărea cu priviri absente. Gândurile lui poposeau în 
jurul prietenului: Giovanni construia corăbii. Tatăl lui îşi pierduse 
un picior. Marco ştia cât de mult îşi iubea Giovanni tatăl. Nu se 
plânsese, ci intrase în ucenicie la meşterul Benedetto. Acum 
visa să ajungă un vestit constructor de corăbii. De fapt era just 
să iei aşa viaţa de coarne, să nu te lamentezi, să o începi cu 
dinţii strânşi. 

Dar nu trebuia să-ţi uiţi nici visele, căci abia atunci fericirea 
se-ntoarce singură şi învinge tristeţea. Oameni ca Giovanni nu 
primeau bucuros daruri, chiar când veneau din mâna unui 
prieten. 

lar el zisese: Sunteţi toţi de aceeaşi teapă, unchiul, Giovanni 
şi tu. La furie spui uneori vorbe care adeseori sunt ireparabile. 

Giannina să nu-şi închipuie c-o să vină la ea c-o plecăciune: te 
rog mult să mă ieri! Nu! N-ar strica dacă şi ea şi-ar da puţin 


silinţa să-l înţeleagă, şi să se gândească mai puţin la Murano. Să 
nu mai vorbim despre lucrurile trecute, ou zică el. Atâta ar 
putea să-i ajungă. 

Marinarul cel înalt intră în ospătăria „La clopot”. Această casă, 
aşezată la marginea pieţii de peşte îi aducea proprietarului ei, 
un bogat negustor de pânzeturi, o chirie anuală de 900 de 
ducați. Chiriaşii prăvăliilor de la parter aveau de plătit 700 de 
ducați, iar ospătarul de la etajul întâi 200. Până câştigai cei 200 
de ducați, trebuia să curgă mult vin din butoaie, destulă carne 
să fie friptă la frigare, ca gologanii din pungile chefliilor să 
treacă în caseta legată în fier a ospătarului. 

Marinarul, pe care-l chema Marino şi care semăna cu Paolo, 
se aşeză la singura masă liberă ce se afla în mijlocul sălii, 
înconjurată de celelalte mese ocupate de oaspeţi care beau, 
mâncau sau stau de vorbă. 

Marco observase unde intrase marinarul; se eliberă de 
gândurile lui, mai ales că ajunsese la o anumită concluzie şi 
socotea c-a sosit timpul să acţioneze. Nu venise fără un anumit 
scop la Rialto. Pe când urca scările spre ospătărie, avu nevoie 
de o oarecare încordare ca să-şi stăpâneasca repulsia interioară. 
Vizita pentru prima oară singur o ospătărie şi îi propuse să 
privească cu o mină plictisită peste clienţii prezenţi şi apoi să 
meargă de-a dreptul la masa la care şedea marinarul. Restul va 
veni apoi de la sine. 

Clienţii nu luară notă de intrarea lui, râdeau, povesteau, 
băteau cu pumnii în masă şi-şi ridicau paharele: numai ospătarul 
arunca o scurtă privire băiatului cu faţa serioasă. Pe Marco îl 
cuprinse un sentiment de mulţumire când văzu marinarul 
şezând singur la masă, cu un picior de găină în mână. 

„Daţi voie?” întrebă şi se aşeză fără să mai aştepte un 
răspuns. Până acuma toate merseseră bine. Bătea toba cu 
degetele pe masă. Marinarul rodea la osul său. Era un om domol 
de felul său şi îşi rezolva treburile pe rând: acum îmi mănânc 
piciorul de găină, apoi îmi clătesc gâtul c-o înghiţitură de vin. Și 
pe urmă am să examinez băieţaşul mai îndeaproape. 

Prima greutate se ivi, când ospătarul se apropie şi întrebă ce 
doreşte tânărul domn. „Limonada de lămâie?” Nu aşa ceva nu 
se găseşte în ospătăria lui, tânărul domn trebuie să meargă la 
Limonadiera de pe stradă. 

„Poate un vin uşor?” 


Marinarul râse în sinea lui şi-şi linse cu poftă degetele. 

„Adu-mi vin, ospătare”, zise Marco fălos, „vin bun!” Spera ca 
marinarul să nu fi observat în lumina clar-obscură, cum se 
înroşise. 

Ospătarul aduse vinul şi o carafă mare cu apă. Marco îşi 
încreţi fruntea enervat. Comandase şi apă? Dar nu zise nimic. 
Duse paharul la buze şi bău o înghiţitură serioasă. Nu era primul 
vin pe care îl bea, în orice caz însă, nu băuse decât la masă şi 
foarte diluat cu apă. 

Marinarul aruncă osul pe masă şi-şi şterse mâinile pe 
pantaloni. Se lăsă pe spate mulţumit, îşi examină fără jenă 
comeseanul şi nu zise nimic. După o vreme mai bău o gură de 
vin. 

Marco se simţi obligat să-l imite. Şi fiindcă i se păru că citeşte 
pe obrazul marinarului o binevoitoare aprobare, îşi goli paharul 
până la jumătate şi îndrăzni să zâmbească. De fapt vinul nu i se 
părea din cale-afară de bun. 

Marinarul râse. Ceva - Marco nu putea să ghicească ce - 
părea să-l înveselească, extraordinar, demult. După ce se mai 
linişti, nu zise, totuşi, nimic. 

Marco socoti că era timpul să tragă şi a treia duşcă. După 
asta va grăi marinarul. 

Îşi goli cu îndrăzneală hotărâre paharul. Era ceva mai bun la 
gust, când îl bei aşa de repede, una după alta. Gândurile 
deveneau mai uşoare, zburau parcă ar fi avut aripi, şi-i aduceau 
pe limbă cuvinte, pe care înainte ar fi trebuit să le caute. 

„E un vinişor bun, ce părere ai dumneata, marinarule? M-ar 
interesa cum te cheamă. Pe mine mă cheamă Marco Polo”. 

Marinarul fu din nou cuprins de o inexplicabilă - pentru Marco 
- veselie, dar în cele din urmă se mulţumi să deschidă gura ca 
să dea un răspuns. 

„Mie îmi zice Marino!” Vorbea rar. „Deci pe tine te cheamă 
Marco. De câţi ani eşti?” 

Marco era de părere, că în cazul acesta ar fi îndreptăţit să 
spună cu câţiva anişori în plus. 

„Şaptesprezece”, minţi el. 

Marinarul dădu din cap şi-şi ridică paharul gol. 

Marco, făcu la fel. 

Ospătarul sosi în fugă şi le luă. 

În curând stăteau din nou pline în faţa lor. 


Marino nu era prea vorbăreţ. Pe când glumea cu servitoarele 
îi umblase gura mai bine. Dar Marco îşi spunea că tot o să 
scoată de la el ce-şi pusese în cap. Ajuns într-o stare de vesel 
entuziasm putu să înţeleagă, brusc, de ce râsese aşa marinarul: 
vinul era de vină! 

De fapt era foarte comic să vezi cum capetele clienţilor încep 
să danseze deodată, cum se dublează, cum capătă câte două 
guri şi câte două nasuri şi apoi cum se strângeau şi redeveneau 
un singur obraz. În capul lui Marco păreau să fie la lucru nişte 
prietenoase genii ale ceţei. 

Din antebraţul lui Marino crescură două mâini care se 
întinseră după două pahare. Marco găsea această dedublare 
extraordinar de hazlie şi chicotea pe înfundate. Aproape uitase 
de ce venise. : 

De fapt de când şedea aici? Inchise ochii în speranța că 
ciudatele apariţii vor dispare când îi va redeschide. 
Prietenoasele spirite ale coții părură acum că puseseră în 
mişcare mici roți de vânt, acestea se roteau din ce în ce mai 
repede, crescură din ce în ce mai mari şi-l amenințau să-l 
azvârle de pe scaun. Îşi deschise repede ochii şi respiră uşurat 
când observă că mai şade pe scaunul lui. Instinctiv mâinile i se 
agăţară ferm de tăblia mesei. 

Capul îi zumzăia şi din stomac i se ridica în corp curioase 
senzaţii. Marco trebui să strângă din dinţi. 

„Bea un pahar cu apă!” auzi ca din mari depărtări vocea 
marinarului. O mână îi întinse un pahar. ÎI luă şi-l bău, cu 
lăcomie. Delicioasă apa rece de cisternă! 

„Incă un pahar!” ceru el. 

Marino turnă. Marco bău. „Aş putea să tot beau la apă acum”, 
zise către marinar. Obrazul lui care fusese alb ca brânza de 
oaie, începu să-şi recapete culoarea sănătoasă. Indrăzni să 
arunce o privire în jur. După cum se părea nimeni nu observase 
că-i fusese rău. Clienţii aveau acum numai un nas şi din 
antebraţul lui Marino nu mai creşteau două mâini. Toate îşi 
aveau din nou rânduiala lor. 

Marco avea sentimentul de-a fi trecut printr-un mare pericol. 
Într-adevăr ziua fusese bogată în evenimente: acum ştia cum e 
când bei vin. 

Marino chemă ospătarul. „Adu-i un picior de pui” comandă el. 

După ce Marco înghiţi piciorul de pui, slăbiciunea lui fu 


definitiv depăşită. Simţi pentru marinarul care îşi dăduse silinţa 
să-i poarte de grijă, o adevărată simpatie, şi-şi propuse să-i 
povestească, de ce l-a urmărit. 

„Tare aş vrea să ştiu, de ce ai băut aşa de repede?” întreba 
marinarul. 

„N-ai scos nicio vorbă, Marino”, răspunse Marco. Mirosul 
vinului îi veni în nas şi-i aminti cât s-a simţit de rău. Işi jură că n- 
o să mai bea de-acum nicio picătură din băutura asta diabolică. 

„De fapt nu sunt vorbăreţ”, răspunse Marino.” Dar acum 
mărturiseşte-mi ce te apasă”. 

„N-o să spuneţi nimănui?” 

„Cu cine-ai vrea să vorbesc despre asta? Marinarul îşi puse 
braţele pe masă şi se aplecă înainte. 

„Deci ascultă, Marino”, începu Marco cu o figură serioasă. „Nu 
vreau să-ţi ascund nimic, dar să ştii că m-am hotărât după o 
matură chibzuinţă. Când ţi-am spus că sunt de şaptesprezece 
ani, te-am înşelat. Sunt de cincisprezece ani, dar vezi şi 
dumneata singur că sunt bine dezvoltat, nu-i aşa?” 

Marino dădu din cap cu seriozitate: „Eşti un uriaş, n-aș dori să 
am de-a face cu tine”. 

Marco nu se lăsă abătut. Înşiră cuvintele ca un povestitor de 
pe Piazzetta, spuse că mama sa a murit, că tatăl de paisprezece 
ani n-a mai dat niciun semn de viaţă şi că unchiul său vrea să-l 
bage într-o şcoală de călugărie. 

„Ce-ai face dumneata în locul meu, Marino?” întrebă. 

Marinarul îşi clătină capul în felul său gânditor, încoace şi 
încolo. „Trebuie mai întâi să beau un pahar de vin”, zise. 

Marco comandă vin. „Nu-mi mai rămâne nimic altceva de 
făcut decât să fug. Cât mai departe”, zise. „M-am gândit foarte 
bine. Ce crezi dumneata de povestea asta?” 

Marino bău vinul, pe care-l aduse ospătarul, dintr-o sorbitură 
şi-şi trecu limba peste buze. „Deci vrei să fugi de-acasă?” zise. 
„Dar ce legătură am eu cu asta?” 

„Dumneata trebuie să mă bagi prin contrabandă pe o corabie. 
Vreau să merg la Damasc, am acolo ceva de aranjat”. Marco, 
fericit că în cele din urmă spusese ce avea pe suflet, privi plin 
de aşteptare spre marinar. 

„Vrei sa mergi la Damasc?” 

„Este vreme până la primăvară”, adăugă Marco. 

„Te prinde cineva, şi-atunci ce spui: Marino m-a băgat pe 


corabie - şi pe mine mă bagă în lanţuri”. 

„Niciun cuvinţel n-am să spun. V-o jur!”. „Se poate ca însăşi 
căpitanul, să dea ordin ca pur şi simplu să fii azvârlit peste bord. 
Atunci?” 

Marco care voia să împrăştie toate îndoielile, îşi stăpâni cu 
greu un sentiment de spaimă, dar răspunse lăudăros: „N-are 
decât să mă arunce peste bord. Ştiu să înot bine...” Marino râse. 
„Deci în Damasc ai câte ceva de aranjat”, zise apoi, „e posibil ca 
la primăvară să plec cu escadra Republicii la Beirut, Damasc şi 
în Palestina. 

Marco nu-şi mai putu stăpâni bucuria. „Imediat ce te-am 
văzut, în piaţa de peşte, am ştiut că o să mă ajuţi!” strigă 
încântat. 

Marino ridică braţul. „Nu aşa de vijelios, băiete! Până la 
primăvară, mai este vreme lungă...” 


REGELE CÂMPURILOR 


În anul 1267 într-un mic sat, ce aparţinea regatului Neapole, 
avu loc următoarea întâmplare: Angiolino, un ţăran sărac cu o 
fâşie de pământ luată în arendă, împrumută de la stăpânul său, 
pe ogoarele căruia muncea patru zile pe săptămână, un măgar 
cu ajutorul căruia voia să care nişte fân de pe o pajişte 
îndepărtată. | se păru ciudată graba cu care administratorul 
stăpânului îi împrumută măgarul, dar nu-şi bătu capul, şi căută 
să plece cât mai repede ca să nu-l mai poată striga înapoi; 
pentru că s-ar fi putut întâmpla ca administratorul să-şi schimbe 
în ultima clipă părerea. 

Dis-de-dimineaţă soarele ardea, fierbinte, pe cer. Din timp în 
timp Angiolino se oprea şi-şi ştergea cu mâneca sudoarea de pe 
frunte. Roca vulcanică ardea sub tălpile lui goale, dar pielea 
îngroşată îi era tot aşa de puţin sensibilă ca şi tălpile de piele 
ale cizmelor unui domn distins. Privea cu îngrijorare măgarul, 
care în virtutea obişnuinţei punea copită după copită, dar la 
opriri rămânea pe loc clătinându-se pe picioare şi numai cu greu 
nu-şi pierdea echilibrul. Când ţăranul îi atinse din întâmplare 
nările, observă că-i erau fierbinţi de-a binelea. Ce-ar fi trebuit să 
facă? Fânul trebuia cărat în cele două zile când nu era obligat la 
clacă, altfel ar mai fi rămas pe câmp încă şase zile, şi dumnezeu 
ştie cum va fi vremea. Apoi îi şi lipsea curajul să ducă animalul 
înapoi; pentru că administratorul era un domn aspru şi mereu 


gala de bălaie. Aşa că merse mai departe, măgarul îşi aşeza 
ascultător copită, după copita şi se mişca aşa cum putea. 

Când Angiolino ajunse la pârâul care curgea prin păşunea 
stăpânului îşi zise: Am să las măgăruşul să bea o gură de apă şi- 
o să-i dau câteva mâini de iarbă, ca să mai prindă puteri. Aşa că 
duse animalul la apă. 

„Bea prietenuţule!” zise. „De fapt apa aparţine stăpânului. 
Dar acum nu vede, şi nici nu se va împuţina, dacă-ţi astâmperi 
setea. Între timp am să-ţi aduc câteva mâini de iarbă. 

Aerul tremura de arşiţă. Pajiştea se întindea până la o stâncă 
cenuşie de lavă, în spatele căreia, într-o uriaşă căldare strălucea 
şi scânteia marea, reflectând de sute de mii de ori razele 
soarelui peste pământul pârjolit. Pentru Angiolino era o 
privelişte obişnuită care-l mişca mai puţin decât ar fi făcut-o o 
bucală de brânză grasă de capră şi un ulcior de apă rece la 
fântână. Se asigură, uitându-se cercetător în toate părţile, că nu 
e nimeni în apropiere, se aplecă şi rupse cu mâini îndemânatice 
iarba de pe malul pârâului. 

” Aşa prietenule”, zise, „în curând o să te înzdrăveneşti. Cât 
eşti la Angiolino nu trebuie să flămânzeşti, doar el ştie, ce 
înseamnă când n-ai ce băga în gură”. 

Bine dispus se întoarse şi vru să-i ducă măgarului mâncarea. 
Ceea ce văzu îl băgă în asemenea sperieţi, încât rămase cu gura 
căscată. larba îi căzu din mână. De fapt, măgarul zăcea lângă 
apa care sălta peste pietre voios înspumată, crăpase şi limba-i 
atârna din gură. 

După ce Angiolino îşi mai stăpâni spaima, sări pe animal şi 
încercă să-l pună din nou pe picioare. 

„Scoală-te, dragul meu”, se căina el deznădăjduit. „O să 
capeţi cea mai bună iarbă, pe braţele mele am să te car, numai 
să te ridici, ca să te pot duce înapoi la stăpânul meu... Oh! 
Animal încăpățânat”, dădu cu piciorul în trupul ce zăcea 
nemişcat în faţa lui,” vrei să-mi pierd pentru tine şi bruma de 
avut ce-o mai am? Mă dobitocul dracului! Fecior de căţea, 
scoală-te, altfel o să simţi pe pielea ta pumnii lui. 

Angiolino! ... Ah! Dragul meu, ce treburi mai faci. Nu te mai 
preface, scoală-te...” Dar nici ameninţări, nici rugăminţi nu 
serviră la nimic. Roiuri de muşte i se așezară pe limbă, ochi și 
nări. Măgăruşul nu se mai mişca, zăcea ţeapăn pe pământ şi 
rânjea batjocoritor, aşa i se părea lui Angiolino, cu dinţii lui mari 


şi galbeni. 

Când în cele din urmă. Țăranul înţelese, că măgarul nu mai 
poate fi trezit la viaţă, se îndepărtă cu câţiva paşi, se aşeză pe 
răzor şi-şi lăsă picioarele să-i atârne în apă. Privea împietrit, cu 
obrazul întunecat, valurile, care-şi urmau uşor cursul. 

Angiolino avea treizeci de ani. Din cea mai fragedă copilărie 
fusese în serviciul contelui, aşa cum o făcuseră şi bunicii şi 
părinţii lui. Câştiga numai atât, ca să-şi poată plăti arenda 
pentru îngusta fâşie de pământ arendată. Patru zile pe 
săptămână le muncea pentru stăpân, şi adesea acestea patru 
zile erau cinci. În puţinele ceasuri libere îşi clădise, din pietre de 
stâncă, o căsuţă amărâtă; într-un şopron de scânduri avea două 
capre şi trei oi. În anul următor urma să se căsătorească. Şi- 
acum i s-a întâmplat povestea cu măgarul. 

Angiolino care până acum suportase totul cu răbdare, începu 
să fiarbă. Era oare vinovat de moartea măgarului? Abia acum 
înţelese de ce administratorul îi împrumutase cu atâta grabă 
măgarul. Măcar dacă l-ar fi refuzat şi să-şi fi cărat finul, acasă, 
cu spinarea. 

Dar acum, nimic, nicio lamentaţie nu ajuta. Țăranul se ridică 
în picioare brusc hotărât, o tainică speranţă începu să se înfiripe 
în el. Doar nu pot să-l facă răspunzător de moartea măgarului. 
Angiolino îşi pregăti un discurs şi-şi da singur răspunsurile care 
l-ar fi aşteptat din partea stăpânului. „Se clătina deja, domnule, 
când mi l-a dat argatul”. „L-ai chinuit pân-a murit, trebuie să-l 
plăteşti!”  „Chemaţi argatul, domnule. El poate dovedi că 
măgarul a fost bolnav”. „Nu fi obraznic Angiolino, că altfel va 
trebui să pun să te biciuiască!” 

Speranţa din inimă se stinse, îşi cunoştea stăpânii, o viaţă 
întreagă i se plecase, dar de data asta... îşi ridică pumnii spre 
cer: „Dumnezeule, dacă nu mă ajuţi de data asta!” 

S-a întâmplat aşa cum prevăzuse Angiolino. S-a întâmplat 
încă şi mai rău. Trebuia să plătească imediat preţul ridicat pe 
care stăpânul îl pretindea pentru măgar, nici măcar să-l poată 
plăti muncind pentru preţul lui în cele două zile pe care le avea 
libere pe săptămână. Neputând plăti, stăpânul porunci să i se ia 
pământul şi cele două capre şi trei oi. Mai mult, trimise vorbă că 
Angiolino a scăpat uşor. 

Angiolino se duse noaptea la mireasa lui şi-şi luă rămas bun. 

O să se întoarcă curând, îi zise, ea nu trebuia să-şi facă griji 


pentru el. 

Ea plânse, căci îi era teamă de expresia sălbatică şi străină ce 
i-o vedea întipărită pe obraz. Ce făcuseră stăpânii cu blajinul 
Angiolino? 

Angiolino şi-a ținut promisiunea. Abia au trecut două pătrare 
de lună, şi Angiolino era din nou aici. Venise, călare, cu o bandă 
de hoţi de codru, cărora li se alăturase. Căpitanul lor era un 
nobil decăzut, cu un obraz copilăros şi delicat. Era poreclit „faţă 
palidă” şi Faţă palidă era vestit pentru cruzimea lui. 
„Spânzuraţi-l”! Era felul său obişnuit de a vorbi. Pentru el nu 
conta decât faptul de-a face rost de o pradă cât mai bogată. Dar 
Angiolino, care deja se evidenţiase prin marea lui vitejie, 
începea să dea un alt înţeles acestor jafuri. 

Voia mai întâi să-şi plătească poliţele fostului stăpân care-i 
luase nenorocitul de pământ şi animalele. Nu-l contrazise pe 
Faţă palidă, când acesta dădu ordin să-l spânzure şi-l spânzură 
pe locul unde Angiolino, la ordinul său, fusese biciuit pentru un 
fleac. Castelul stăpânului a fost ars până în temelii. Un an mai 
târziu, banda haiducilor crescuse la 120 de oameni, şi vestea îi 
mersese până departe, peste hotarele regatului Neapole. În 
scurt timp, Angiolino învățase să scrie şi să citească şi devenise 
şeful bandei. Faţă palidă îşi spunea doar cuvântul, când se ţinea 
sfat pentru a hotărî o nouă lovitură, şi se supunea în silă 
ordinelor lui Angiolino. 

Străbăteau oraşe şi provincii. Angiolino făcea dreptate, când 
auzea, că vreunui ţăran sărac sau vreunui muncitor i se făcea o 
nedreptate de către stăpânul lui, şi făcea mai bine dreptate 
decât ar fi făcut-o judecătorii. 

Unui bogat stareţ benedictin, care călătorea cu suita de la 
Neapole la Roma, îi luă jumătate din bani 1250 de uncii, din care 
o parte servi ca să facă zestre unei fete sărace, altă parte ca să 
ajute familiile ţăranilor săraci şi restul pentru întreţinerea trupei. 
Angiolino devenise o plagă pentru nobilii stăpâni, care încercau 
tot ce era posibil să-l prindă, dar el era iubit şi respectat de 
popor şi nimănui nici prin gând nu-i trecea să-l trădeze. ÎI 
porecliseră: Regele câmpurilor. 

Când Paolo sări în acea noapte furtunoasă peste bordul bărcii 
contrabandiştilor şi începu să dea din mâini şi din picioare, simţi 
întâi o durere atât de aprigă, încât aproape îşi pierdu conştiinţa. 
Nu se mai mişcă, şi-atunci căzu ca o piatră la fund. Valurile se- 


nchiseră deasupra lui; deschise gura să respire, şi înghiţi apă, în 
jurul lui era numai întuneric, plutea într-un spaţiu plin de 
zgomote bubuitoare, îşi uită durerile şi avu dintr-o dată un 
plăcut sentiment de siguranţă se afla într-o lume tainică 
despărțită de orice întâmplări pământeşti. Ştia exact unde se 
găseşte, gândurile îi erau limpezi, dar dorinţa de viaţă îi era ca 
paralizată. 

Apa îi intră prin gură şi pe nas, urechile îi vâjâiau, picioarele îi 
atinseseră fundul apei. In clipa aceea, însă, ca şi când ar fi fost 
atins de o baghetă magică, dorul de viaţă îi reveni. Se ghemui la 
pământ şi cu o mişcare bruscă se împinse în sus, de pe fundul 
lagunei. | se păru că pluteşte o eternitate prin întunericul plin de 
vuiet, apa părea că-i pătrunde prin toţi porii, îi ciocănea cu bătăi 
nebune în urechi, amintiri din copilărie i se perindau în goană 
prin faţa ochilor, amintiri ce până atunci zăcuseră îngropate în 
subconştientul lui; îl cuprinse o spaimă nebună că se scufundă 
iarăşi. Un mormânt rece şi umed îl îmbrăţişă. 

Deodată capul i se înălţă deasupra apei, valurile îi băteau în 
obraz. Se găsea la suprafaţa apei învolburate de vânt şi-şi dădu 
seama că dacă pentru el viaţa mai are preţ de-a fi trăită, trebuia 
să rămână la suprafaţă. Nimic altceva nu mai avea loc în 
gândurile sale, nici Marco, nici Giannina, nici Giovanni, acum nu 
se gândea decât la el însuşi. Durerile din încheietura umărului 
drept erau aşa de puternice, încât îl făceau să strige, dar cu 
toate astea îşi mişca braţul. Scuipă apa cu care un val îi umplu 
gura şi începu să se dezbrace. 

Se întinse pe spate şi execută numai atâtea mişcări cât să nu 
se scufunde. Respira adânc. Deasupra lui se boltea un cer 
înnourat, cu puţine stele. Din timp în timp se zărea luna. Paolo 
încercă să se orienteze, să ştie în ce direcţie să înnoate. 

În jurul lui, numai apă, valuri, vuiet, creste înspumate şi 
urletul vântului. 

Ştia că plaja de la Lido trebuie să fie în apropiere, însă, în ce 
direcţie? Tot mereu îşi înălța capul, înăbuşindu-şi durerea, şi 
căuta umbra întunecată a pământului. Nu se zărea nimic. Se 
gândi că vântul, dacă nu cumva îşi schimbase direcţia, bătea 
paralel cu malul, aşa că el ar trebui să o tină la stânga şi să 
înoate de-a curmezişul valurilor. Uşoara toropeală care-i 
strânsese până acum fruntea ca un cerc, dispăruse. Cu mişcări 
puternice, menajându-şi, pe cât era posibil, braţul drept, Paolo 


începu să înoate. Nu voia să se scufunde, totul în el se răzvrătea 
contra acestei morţi umede, care-l pândea din toate părţile. De 
câtă vreme înota deja? Mişcările lui deveniră mai greoaie, nu 
mai ridica privirea să se mai uite încotro e ţărmul. Ar fi fost o 
încordare inutilă. Forţa lui era abia suficientă ca să se poată 
menţine la suprafaţa apei, şi încet, nemaipomenit de încet, să 
înainteze. 

Paolo obosi, închise ochii, şi visă că stă întins într-un pai. 
Urletul vântului şi vuietul apelor îi răsuna din ce în ce mai 
îndepărtat, uită să mai înoate, picioarele lui se scufundară și 
dădură de fund. 

Dintr-o lovitură Paolo se trezi din amorţeală. Era în apropierea 
uscatului, stătea pe pământ. Apa îi ajungea abia până la piept, 
şi în faţa lui se întindea ţărmul. 

Valurile erau mai mici, înotase fără să ştie într-un mic golfuleţ 
apărat. Incet, se apropie de mal. Se clătina, pe când apa Îi 
ajungea numai până la pulpe, se târâi cu ultimele lui puteri mai 
departe şi căzu pe nisipul galben şi moale al dunelor. 

La cincizeci de paşi depărtare de locul unde Paolo doimea 
fără vise, ca mort, se afla coliba bătrânului Dimitro despre care 
se spunea că a împlinit o sută de ani. El singur nu-şi mai aducea 
aminte de anul naşterii, putea doar să spună, că pe vremea 
când împăratul Barbarossa s-a întâlnit cu Papa Alexandru al IIl- 
lea la Veneţia, era deja flăcău. Şi această întâlnire între aceste 
două capete încoronate ale creştinătăţii avusese loc cu nouăzeci 
şi unu de ani înainte. 

Incă opt case de pescari, acoperite cu stuf, se găseau într-un 
neregulat semicerc în jurul colibei lui Dimitro. El însuşi nu mai 
mergea la pescuit, dar se făcea folositor celorlalţi prin diferite 
lucruri - cârpit de năvoade, uscatul peștilor, reparatul bărcilor, 
împletitul vârşelor - aşa încât i dădea bucuros partea lui, din 
ceea ce aducea pescuitul. 

Dimitro se scula primul dimineaţa. Furtuna se liniştise, laguna 
strălucea în lumina crepusculară, ca şi când nimic nu s-ar fi 
petrecut în noaptea ce trecuse. Luna mai era pe cer, palidă şi 
fără strălucire, iar luminile stelelor se stingeau pe rând. 

Lângă o barcă pescărească care, pentru a fi apărată de 
lăcomia valurilor, fusese trasă pe plajă, zăcea ceva întunecat. 
Ochii lui Dimitro erau tot atât de pătrunzători ca ai unui tânăr, şi 
nu le scăpa nimic, ce ar fi apărut neobişnuit în peisajul de toate 


zilele. La început crezu că e vorba de un lemn aruncat de ape, 
îşi dădu seama apoi că acolo zăcea un om, îmbrăcat numai cu 
un pantalon. Dimitro stătu multă vreme lângă corpul ce respira 
liniştit până se hotărî să-l trezească. Când se aplecă deasupra 
lui observă, după umflătură, că umărul omului era rănit. Îl trezi 
cu grijă. 

Dimineaţa de toamnă se ridica rece peste apă. Globul soarelui 
era încă ascuns sub orizont. Paolo tremura când îşi deschise 
ochii şi la prima mişcare simţi durerea din articulaţia umărului. 
Privi în obrazul foarte bătrân şi crezu că mai visează. Dar 
Dimitro îl lămuri curând, că nu-i o arătare ci un om în carne şi 
oase. Amintirile lui Paolo în ce priveşte întâmplările din noaptea 
trecută îi reveniră deodată. Şi fiindcă nu se îndoia nicio clipă că 
barca contrabandistului căpitan Matteo fusese prinsă de zbiri, se 
adresă bătrânului pescar implorându-l. 

„Ascunde-mă, bunicuţele, zbirii mă urmăresc. Puteţi să mă 
credeţi, n-am făcut nicio crimă. Am ajuns să fiu amestecat într-o 
afacere... am să vă povestesc totul pe urmă. Dar acum 
ascundeţi-mă, până nu se face ziuă”. 

Lumina tulbure a dimineţii se răspândea peste apă şi țărm şi 
lăsa să se observe mai bine contururile colibelor şi a bărcilor. 
Bătrânul privi atent chipul lui Paolo. O bună bucată de timp, 
îngrijorătoare, trecu după tăcutul examen. 

„Vino”, zise apoi şi-i făcu semn cu mâna. 

Paolo se sculă cu greutate şi-l urmă pe bătrân. Pe când 
mergea încercă să-şi mişte braţul drept, îl durea foarte tare, dar 
bănui că nu era rănit serios. 

Coliba lui Dimitro nu consta decât dintr-o singură încăpere, în 
care mirosea aşa de puternic a peşte, încât lui Paolo i se opri 
pentru o clipă respiraţia. Dimitro aprinse un opaiţ cu ulei şi arătă 
spre un culcuş de papură dintr-un colţ al camerei. 

Paolo se întinse, sleit de oboseala scurtului drum parcurs şi-l 
lăsă pe bătrân să-l acopere cu o pătură zdrenţuită. Înainte de a 
adormi auzi mişcare în colibele învecinate, voci slabe, zgomotul 
uşilor închise, paşi pe nisip, şi-apoi adormi adânc şi se trezi abia 
când soarele intră pe ferestruică. 

Zăcea cu ochii deschişi şi se gândea ce-i de făcut. Pentru 
moment nu-i rămânea nimic altceva decât să se lase în seama 


să i se vindece şi să-şi revină iar în deplinătatea puterilor. În 


afară de pantalon nu mai avea absolut nimic. Situaţia lui, într- 
adevăr, nu era de invidiat, dar era fericit c-a scăpat de zbiri, 
acum era vorba să scape şi pe mai departe de mâna lor, fiindcă 
n-avea niciun chef să fie aruncat în închisoare sau condamnat 
pe viaţă la galere. 

Se hotărî, ca imediat ce sănătatea i-o va permite, să 
părăsească teritoriul republicii San Marco şi să plece spre sud. 
Undeva îşi va găsi el de lucru şi un adăpost. li era greu să se 
despartă de Veneţia mai ales când se gândea la Marco, 
Giovanni şi Giannina, dar nu exista altă ieşire din necazul în care 
căzuse. Singurul lucru, ce-i mai rămânea de făcut, era ca pe-o 
cale oarecare să le dea de veste copiilor că mai e în viaţă şi că 
după un număr de ani, probabil, o să se întoarcă la Veneţia. 

In timp ce se gândea astfel, auzi cum se deschide uşor uşa. Işi 
întoarse capul şi văzu în pragul uşii o fală subţirică, cam în jur 
de optsprezece ani. 

„Bunicul m-a trimis”, zise ea sfioasă, „mai dormiţi?” 

Paolo zâmbi. „Nu”, răspunse el, „nu mai dorm. Dar apropie-te, 
aş sta bucuros de vorbă cu dumneata”. 

Ea dădu din cap. „Bunicul mi-a interzis să stau de vorbă cu 
dumneata”. 

Dar i se vedea curiozitatea înscrisă pe obraz. Aruncă afară o 
scurtă privire, văzu că Dimitro coboară spre plajă şi se furişă 
înăuntru. 

„Numai pe o clipă”, zise repede, „spune de unde ai căzut 
dumneata aici? leri nu erai. Şi de ce bunicul se poartă aşa de 
misterios?” 

„Dar dumneata n-ai voie să vorbeşti cu mine”, o preveni 
Paolo. E 

Se strâmbă supărata. Incă unul care o trata ca pe o fetiţă 
mică.” Atunci plec. Messer Necunoscutule”, zise. „Să nu-ţi 
închipui că povestea dumitale mă face curioasă”. 

„Mai stai”, zise Paolo. „A fost doar o glumă. Ţi-aş povesti 
bucuros ce s-a întâmplat cu mine dacă-mi promiţi că n-o să 
vorbeşti cu suflet de om despre asta”. 

Supărarea ei dispăru într-o clipă. „Povesteşte-mi se rugă ea 
cu ardoare. „De la mine nimeni n-o să afle nimic. Dar grăbeşte- 
te până nu se întoarce bunicul”. 

Se aşeză pe culcuşul lui şi-l privi cu ochii scânteind de 
curiozitate. 


Paolo socoti că ar fi mai bine să nu-i spună întregul adevăr. 
Gura ei părea a fi prea din cale-afară de vorbăreaţă. Aşa că-i 
povesti că în timpul unui drum nocturn cu o barcă cu pânze 
fusese spălat peste bord de valuri şi s-a salvat cu ultimele puteri 
ce-i rămăseseră, aici pe țărm. Îi făcea plăcere să-i urmărească 
mimica, care oscila între milă şi dezamăgire. Milă fiindcă fusese 
rănit şi zăcea vlăguit, de osteneală în faţa ei, dezamăgire fiindcă 
se aşteptase la o poveste plină de mister în locul acestei 
întâmplări obişnuite. 

„Acum fug la bunicul să-i spun, că sunteţi treaz”, zise. Atunci 
se deschise uşa. Dimitro intră”. Fata sări în picioare. „Tocmai 
voiam să vin la dumneata bunicule”, strigă şi se furişă pe lângă 
el afară. 

Bătrânul se apropie fără niciun cuvânt de culcuşul lui Paolo. 
„Povesteşte”, zise, şi Paolo se minună de sunetul plin de putere 
al vocii lui. Paolo povesti. În acest timp Dimitro îi pregătea 
mâncarea de dimineaţă. După unele observaţii ce le făcea 
ocazional, Paolo băgă de seamă că urmăreşte fiecare cuvânt. 

„Întâi mănâncă”, zise bătrânul, când Paolo sfârşi. „Trebuie să- 
ţi fie foame!” Îi aşeză înainte o bucată de pâine şi nişte peşte 
uscat, pe care-l scoase dintr-o ladă de lemn aşezată în colţ. 
Paolo care nu mâncase de multă vreme şi trecuse prin multe şi 
mari eforturi, în mod ciudat, nu simţi nicio poftă de mâncare. 
Mâncă câteva îmbucături de pâine, şi împinse mâncarea la o 
parte. 

„lartă-mă, bunicule”, zise, „dar acum nu pot mânca nimic”. 
Fruntea şi obrajii îi ardeau şi capul îl durea. 

Dimitro, care-l observase atent, îi porunci să se întoarcă. „Nu 
trebuie să-ţi faci griji”, zise, „diseară vorbesc cu ceilalţi. Rămâi 
aici până când te faci sănătos, noi nu predăm pe nimeni zbirilor, 
dacă nu cumva e un hoţ sau un ucigaş... Acum strânge din 
dinţi!” 

Dimitro examină umărul rănit, mişcă braţul drept al 
bolnavului şi murmură cuvinte neînţelese. Paolo simţea dureri 
mari şi o fierbinţeală care-i cuprinse tot corpul. 

„Rămâi culcat!” porunci bătrânul. Părăsi coliba şi se întoarse 
în curând cu o alifie. Şi din nou, murmurând cuvinte neînţelese, 
îi unse umărul bolnav şi i-l legă strâns cu o cupă. 

„N-ai voie să te mişti tinere”, murmură Dimitro, „mi se pare c- 
o să trebuiască să te adăpostesc mai multă vreme”. 


Seara, în jurul lui Paolo stăteau cinci pescari şi se sfătuiau ce-i 
de făcut. Dimitro le povestise istoria străinului. Se hotărâră să-i 
asigure adăpost, până când se va însănătoşi, şi atunci să-l ajute 
să poată pleca neobservat de nimeni. Fata subţirică, o stră- 
strănepoată a bătrânului urma să-l îngrijească. _ 

Paolo n-auzea din toate acestea nimic. Il cuprinsese o 
puternici febră. Pescarii îi aduseseră două pături, ca să nu 
sufere de frig noaptea. Îl apăsau cu greutatea unor munţi, 
încercă să le arunce de pe el, dar când voi să se ridice, o 
groaznică durere în umăr îl trânti înapoi, şi o pară de foc îi 
străbătu corpul. 

O uşă se deschise, în faţa ei se deschidea o prăpastie în care 
apa bubuia şi vuia. Încerca să se dea înapoi, dar o putere străină 
îl obliga să pună un picior după altul şi să înainteze când era să 
se prăbuşească se lumină dintr-o dată. O scară lată, luminată de 
soare ducea spre un loc liniştit, al cărui țărm era făcut din 
marmoră. Pe mal Giovanni, Giannina și Marco îi făceau semne 
cu mâna. „Vino la noi Paolo, te aşteptăm, vino!” O luă la goană 
pe scări în jos, copiii care făceau semne se retrăgeau şi ei cu cât 
fugea el mai repede cu atât se retrăgeau şi ei de el. „Giannina!” 
strigă el. „Giovanni, Marco! Staţi pe loc. De ce fugiţi? Se făcu 
noapte adâncă. Lacul liniştit se transformă într-o mare 
bubuitoare, care trecu peste maluri şi se aruncă asupra lui. Se 
scufundă în apa fără fund. 

„Giannina”, strigă el cu ultimele puteri. 

Giulia strănepoata bătrânului îl îngrijea. Auzea strigătele ce le 
scotea din cauza febrei. Când se trezea din fantazările lui şi-şi 
ridica pleoapele grele, venea la el ca să-i schimbe bandajul sau 
să-i pună comprese reci pe frunte, care ar fi trebuit să stângă 
focul intern ce ameninţa să-l distrugă. Sau îi turna apă rece 
printre buzele crăpate. Voia să-şi mişte limba ca să spună 
câteva cuvinte şi se minuna câtă oboseală îl costa. Trecură 
săptămâni până când putu din nou să vorbească cumsecade şi 
să gândească clar. 

Îşi mişcă braţul drept şi constată cu bucurie că durerile 
dispăruseră. Giulia se bucura cu el împreună, ca şi când ea s-ar 
fi însănătoşit după boala asta grea. Dar Paolo slăbise foarte 
mult. 

Când fata părăsi camera îşi pipăi cu degetele obrazul.” 
Trebuie să arat ca şi craniul unui mort”, îşi zise, „simt oase 


pretutindeni. Am şi o barbă ca un pirat”. 

Cu mirosul de peşte din colibă se obişnuise, făcea un tot cu 
mica ferestruică cu vedere spre plajă şi lagună şi cu mâinile 
îndemânatice şi arse de soare ale bătrânului Dimitro, care seara 
la lumina tulbure a opaiţului şedea la masă şi sculpta figuri de 
sfinţi sau bărci cu pânze. 

Paolo se ridică în capul oaselor pe culcuşul său, se propti în 
braţe şi privi mândru în jur. Giulia se întoarse în cameră şi bătu 
uimită în palme. 

„Poţi deja să şezi”, se bucură ea. „Asta trebuie să i-o spun 
bunicului. Am să vă pregătesc imediat mâncarea. Trebuie să 
mănânci mult ca să-ţi revii în puteri”. Îi pregăti o ciorbă de peşte 
pe care el o mâncă cu multă poftă. 

Trupul slăbit de boală se înzdrăvenea cu încetul, aşa că putea 
să se gândească s-o pornească la drum în zilele următoare. li 
spuse lui Dimitro. 

„Mai rămâi o săptămână, apoi poţi să porneşti”, zise bătrânul. 
ÎI îndrăgise pe Paolo şi l-ar fi adăpostit cu drag şi mai multă 
vreme, dar cu bătrâneasca lui înţelepciune simţea că Paolo e 
neliniştit, cât timp se mai găseşte pe pământ venețian. 

Giulia îl îngrijise tot timpul cu abnegaţie. Intr-o seară îi 
povestise şi ei, adevărul adevărat cum ajunsese pe o barcă de 
contrabandişti, lupta lui cu căpitanul Matteo şi săritura peste 
bord. Acum ştia şi ea că el o să plece, şi poate n-o să se mai 
întoarcă niciodată.” 

Dar o chinuia o întrebare pe care nu şi-o mai putea reţine. 

Afară ploua. Pescarii plecaseră cu bărcile şi cu năvoadele lor 
pe mare. Bunicul Dimitro plecase în satul din apropiere ca să 
vândă peşti uscați. Paolo stătea la masă şi privea prin mica 
ferestruică, plaja părăsită. Giulia frământa aluatul de pâine într- 
o covată de lemn. 

„Bunicul mi-a spus c-o să plecaţi în curând”, zise. 

Paolo aprobă cu o mişcare a capului. 

„Ce-o să spună însă Giannina, mireasa dumitale?” Se ridică şi- 
şi dădu înapoi cu antebraţul părul blond de pe frunte. Obrazul i 
se îmbujorase. „Mereu îmi cade părul pe faţă”, zise, şi încercă 
să râdă. 

„Ce o să spună Giannina?” întrebă Paolo mirat.” Logodnica 
mea?” 

Ea frământa aluatul şi era cu totul şi cu totul cufundată în 


ocupaţia ei. 

„Bineînţeles”, adăugă ea. „Ai vorbit pe când aiurai de febră 
atât de des de Giannina... Pentru mine-i egal. Am întrebat doar”. 

„Aşa, aşa”, răspunse Paolo, „de fapt ce-o să zică?” 

„O să fie foarte tristă, nu te gândeşti şi dumneata... Ah? Dar 
am uitat ceva...” Fugi afară în ploaie, fără năframă şi cu aluatul 
pe mâini. După o vreme se întoarse cu părul ud. 

„Ce vreme!” zise. 

Paolo privi iarăşi pe fereastră. Picăturile de ploaie cădeau fără 
încetare pe suprafaţa apei. Se gândea la Marco; era îngrijorat că 
Messer Pietro Bocco să nu pună ceva la cale contra lui. Pentru 
Giovanni şi Giannina nu purta grijă, era doar trist pentru că n-o 
să-i revadă probabil lungă vreme, poate niciodată. Inainte să 
plece voia să-l roage pe bătrânul Dimitro să-i transmită salutări 
lui Marco. 

Giulia îl întrebase ceva şi-apoi fugise afară în ploaie. Acum era 
din nou în faţa coveţii de lemn. De ce-i rămăsese dator cu 
răspunsul. „Văd că eşti trist”, zise ea. 

„Giannina nu este logodnica mea”, răspunse el. „Dar ai 
dreptate, Giulia, ca o să fie foarte tristă, ca şi Giovanni şi 
Marco...” 

Obrazul Giuliei deveni vesel şi trist în acelaşi timp. Nu putea 
să-şi explice multe lucruri din cele ce o mişcau. Mâinile ei 
frământau aluatul, iar obrazul îi era aplecat deasupra coveţii. 

„Şi eu o să fiu tristă când o să pleci, Paolo”, zise ea. 

În scara următoare Paolo îşi luă rămas bun de la Veneţia, de 
la ospitalitatea tăcută a pescarilor, de la Dimitro, moşneagul de- 
o sută de ani cu ochi tineri, cu obrazul ridat de bătrâneţe. De la 
Giulia. 

„Poate te mai întorci, nu?” întrebă fata. 

Făceau cerc, cu toţii, în jurul lui. Era întuneric. Picioarele 
încălţate cu ghete grosolane pescăreşti se întipăreau în nisip. 
Apa strălucea. 

„Vă mulţumesc tuturor” zise Paolo. 

Şi către Giulia:” Mă mai întorc, sigur, Giulia”. 

Despărțirea fu grea. Abia îşi găsise o nouă patrie şi trebuia s-o 
şi părăsească. 

O barcă îl duse pe uscat. Pescarii îi dăduseră lui Paolo o 
cămaşă, ghete şi o haină. 

Şi-acum iată-l pe şosea, cu un săculeţ de pânză în mână, plin 


cu pâine și peşti uscați, singur, singur, bazându-se numai pe el 
însuşi, sănătos şi puternic, după îndelungata lui boală, cu un 
sentiment de fericire şi libertate, care era mai puternic decât 
durerea despărțirii. Acum începea viaţa lui proprie, până acum 
trăise doar pentru alţii, totdeauna gata când era nevoie de el, 
credincios şi de încredere, ascunzându-şi adânc în inimă 
dorinţele şi visele proprii. O viaţă măruntă plină de curaj! 

În acea noapte furtunoasă, când a sărit cu pumnii strânşi pe 
căpitanul Matteo, începuse ceva cu totul nou. 

Ce va fi mai departe Paolo? În faţa lui se întinde şoseaua, care 
duce spre sud, prin oraşe al căror nume îl pronunţi cu respect, 
peste dealuri, munţi şi stânci, de-a lungul litoralului, prin păduri 
dese şi livezi de măslini. 

Şi Paolo pribegi pe şoseaua prăfuită, munci ca hamal într-un 
mic orăşel portuar, cără într-un coş, pe spete, pământ pe un 
deal, pământ spălat de ploaie, ajută la culesul portocalelor în 
golful Gaeta, cerşi ca să aibă ce mânca în oraşul sfânt Roma, 
dormi în grajduri, şoproane şi hanuri, pribegi, pribegi şi visa 
Canal Grande şi o colibă de pescari de pe plaja lagunei. 

Ţinta lui următoare era Neapole, oraşul de la poalele 
Vezuviului, care se înălța posomorât din marea albastră. 

Înălţimea sa domnul Episcop călătorea de la Neapole la Roma. 
Papa Clement al IV-lea murise de câtăva vreme, la 28 noiembrie 
1268, şi încă nu-i fusese ales succesorul. Deci era bine să fii 
adeseori la Roma. Episcopul ducea cu el trei mii de uncii, 
ascunse sub bancheta trăsurii. Înălţimea sa Episcopul călătorea 
însoţit de mercenari înarmaţi; pentru că pe această şosea dădea 
lovituri un hoţ de drumul mare, despre care se spunea că nu 
este prea binevoitor cu domnii nobili. 

Roţile trăsurii se învârteau în praful drumului Primele zile de 
ianuarie ale noului an, aduseseră vânt şi ploaie, astăzi însă cerul 
era albastru şi razele soarelui prevesteau primăvară. Deja 
câmpul se acoperea cu un văl verde deschis, iar mugurii 
începeau să pleznească. La dreapta pe coasta stâncoasă şi 
abruptă erau parcă agăţate casele unui sătuc vechi, de sute de 
ani, care nu putea fi ajuns decât pe înguste cărări pentru catări 
şi trecând peste nişte trepte săpate în stâncă. lnălţimea Sa 
domnul Episcop trebuia să se uite foarte atent, dacă voia să 
deosebească cenuşiul caselor de cenuşiul stâncii. 

Peste trepte trecură două femei purtând liber pe cap înalte 


ulcioare de lut. Păşeau ca nişte regine, mândre, cu feţe nobile şi 
de nepătruns, şi nu aruncară nicio privire asupra celor ce 
treceau pe şosea. 

Copitele cailor se mişcau în trap uşor. Mercenarii îşi puseră 
halebardele pe umăr. Douăzeci şi cinci călăreau înaintea 
trăsurii, douăzeci şi cinci în spatele ei, o întreagă pădure de 
halebardieri. Şi în mijlocul lor înălţimea sa Episcopul cu trei mii 
de uncii de aur şi cu un coş de mâncare plin cu delicatese. 

Roţile se învârteau prin praful şoselei. Scaunele trăsurii erau 
îmbrăcate în catifea roşie. Pantofii Episcopului se odihneau pe 
un covor, papuci mici pe nişte picioare mici, care trebuiau să 
care un corp greu, lnălţimea Sa Episcopul ocupa un loc care ar fi 
fost suficient pentru doi. Razele soarelui străluceau prin 
gemuleţele trăsurii. Episcopul trase perdeluţele. 

Era deja a doua zi de când era pe drum, şi până acum nu se 
întâmplase nimic. De ce n-ar merge şi astăzi la fel de bine? Se 
rezemă mulţumit şi, în oarecare măsură, liniştit pe perne, încă 
nu se hotărâse cine va fi urmaşul Sfântului Părinte. N-ar fi oare 
posibil, să fie ales prin votul restrâns? Înălţimea Sa Episcopul se 
lăsă purtat un timp de aceste gânduri plăcute. 

Mercenarii se apropiau de o pădure. Îşi prinseră mai strâns 
halebardele în mâini. Şoseaua se întindea părăsită, nicio 
caravană negustorească, niciun om cu căruţă, niciun câine, nicio 
pisică. Umbra pădurii o cuprindea în braţe, pădure deasă de 
foioase cu primele frunze încă nedesfăcute în vârful crengilor, 
scăldată în soare, trunchiuri de copaci, netede sau scorţoase. Şi 
tufişuri pe solul răcoros al pădurii. 

Un bărbat înalt, lat în umeri şi flămând venea înspre escorta 
episcopală. Se întâlniră în locul unde copacii, în dreapta şi 
stânga şoselei se îndepărtau, ca şi când natura ar fi construit 
aici o sală de recepţie. 

Era Paolo, bărbatul care îl întâlnea pe episcop. El mergea spre 
Neapole şi se bucura că bate soarele. Episcopul călătorea la 
Roma şi trăsese perdelele trăsurii. Paolo îşi ţinu pălăria în mână 
şi se dădu la o parte, ca să lase drum liber mercenarilor. 
Geamurile trăsurii zâăngăniră. 

lnălţimea Sa Episcopul simţi că-i e foame şi se întinse după 
coşul ce-i stătea în faţă. 

In spatele copacilor nechezară cai, dar se găseau la o 
depărtare suficient de mare ca mercenarii să nu-i poată auzi. 


Angiolino, regele câmpurilor, stătea după un trunchi neted de 
copac şi observa cum suita episcopală se apropia de mijlocul 
poienii. În pădure era linişte, doar păsările ciripeau sau zburau 
din creangă în creangă. „Faţă palidă” băuse câteva ulcioare de 
vin, după cum se întâmpla adesea în ultima vreme. El râgâi cu 
zgomot. Angiolino îi aruncă o privire furioasă. 

În spatele fiecărui copac stătea câte un bărbat înarmat Mult în 
urmă alţi zece păzeau caii gata pregătiţi. Lovitura fusese 
pregătită în cele mai mici amănunte. Trei spioni îl informaseră 
încontinuu pe Angiolino despre țelul şi despre viteza de mişcare 
a călătorilor, alţi cinci au găsit cel mai favorabil loc pentru atac 
şi au tăiat prin desiş o potecă până la o mică poieniţă, din 
mijlocul pădurii, unde puteau adăposti caii. O a doua cărare, ce 
trebuia să servească ca drum de retragere, ducea de-acolo 
iarăşi înapoi pe şosea. 

Angiolino ridică mâna. Semnalul fu transmis din pom în pom. 
Oamenii înarmaţi năvăliră, cu lăncile întinse şi fără să scoată un 
strigăt, pe şosea. Angiolino dăduse acest ordin, ca astfel 
însoțitorii Episcopului să fie alertaţi în ultimul moment. El dorea 
ca atacurile lui prin surprindere, pe cât posibil, să se facă fără 
vărsări de sânge. 

„Faţa palidă” însă, excitat de vin şi de spiritul lui de 
contrazicere contra comandei supreme pe care o avea 
Angiolino, scoase un strigăt pătrunzător. 

Regele câmpurilor, sosi, în capul unui grup de zece oameni, 
primul pe şosea. Înainte ca mercenarii episcopului să-şi vină în 
fire, lăncile tâlharilor se îndreptau spre ei pe trei laturi. Latura a 
patra rămăsese liberă pentru a încuraja pe acei care-şi iubeau 
mai mult viaţa decât sacul cu bani al episcopului. 

Cu viteza vântului se împrăştiase între Neapole şi Roma, 
vestea că Regele câmpurilor şi oamenii săi, nu fac absolut niciun 
rău mercenarilor care fuseseră angajaţi ca însoțitor ai stăpânilor 
bogaţi, în cazul când nu opun nicio rezistenţă. Pe de alta parte 
însă lucrurile stăteau aşa, că nu primeau solda ca s-o ia la 
goană în caz de pericol. Şi mai puteau fi şi traşi la răspundere 
pentru asta. 

Comandantul mercenarilor se găsi pentru o clipă într-un 
violent conflict cu sine însuşi la vederea feţelor hotărâte ale 
tâlharilor şi a lăncilor gata de atac, dar fiindcă se afla oarecum 
destul de departe în urmă, dădu ordinul de atac. 


„Săriţi pe ei!” strigă el cu voce ascuţită şi îşi întoarse calul aşa 
încât acesta arătă tâlharilor crupa-i puternică. 

Dar înainte ca mercenarii să-şi facă fără nici urmă de 
încântare datoria, avu loc o surprinzătoare cotitură. Era doar aici 
şi Paolo, bărbatul flămând, cu pălăria în mână, care încă o dată 
fără voia lui ajunsese într-o situaţie care ameninţa să iasă rău. 
El nu stătu atâta pe gânduri cât mercenarii, smulse unuia 
halebarda din mână şi se repezi contra bandiţilor, conduşi de 
Angiolino. 

În aceeaşi clipă se întâmplă şi a doua surpriză. Uşa trăsurii se 
deschise, doi mici pantofiori ce încălţau două mici picioruşe 
săriră sprinten de pe covorul moale, în praful drumului şi 
prezentară vederii tâlharilor un trup grăsuţ, îmbrăcat în Brocart 
şi catifea cu un obraz neînfricat. Înălţimea Sa Episcopul 
dispunea de cuvinte tari, care deja făcuseră pe diverşi păcătoşi, 
în biserică sau în tăcute cămăruţe, să simtă pe şira spinării cum 
le trec fiori fierbinţi sau de gheaţă. 

„Plecaţi, fii de diavoli!” strigă şi-şi ridică braţele într-o sfântă 
mânie. „Nu vă atingeţi de un servitor al lui Dumnezeu”. El, 
folosindu-se de tăcerea uimită, se apropie de „faţa palidă”, cu 
nobila intenţie să-l readucă pe tânăr pe calea cea dreaptă. „Şi 
pe tine fiul meu, cu obrazul tău blând şi copilăros, ce te-a adus 
în această mizerabilă societate? Întoarce-te până nu va fi prea 
târziu...” 

„Spânzuraţi-l!” strigă furios faţa palidă, tăindu-i discursul. 

Înălţimea Sa Episcopul păli, cuvintele lui pline de putere îi 
încremeniră pe buze. Micii pantofiori se grăbiră cu paşi mici spre 
trăsură şi se urcară din praful şoselei pe covorul moale. 

Paolo după ce răsturnă doi bandiți fu biruit de ceilalţi. Când 
văzu cum mercenarii la ordinul lui Angiolino îşi aruncă 
halebardele şi cum îşi urmează repejor comandantul pe partea 
lăsată liberă, în pădure, îşi zise, c-a fost nebun. Dar ce se 
întâmplase nu se mai putea schimba, trebuia să suporte 
consecinţele. 

Vizitiul şedea pe capră şi-şi răsucea barba pe degetul 
arătător. Cu mâna liberă ţinea hăţurile bine întinse. 

Tâlharii stăteau în ordine la locurile lor. La un semn al lui 
Angiolino, vistiernicul ales al cetei, păşi spre trăsură şi se urcă în 
ea. Îi aduse la cunoştinţă episcopului, care se uita fix şi îngrozit 
în obrazul lui, gata nu numai de a număra banii, ci şi să coboare 


pe partea cealaltă. Nu găsi cu cale că trebuie să se ostenească 
să întrebe pe Înălţimea sa Episcopul, unde sunt banii, aruncă 
numai o privire fugară peste acoperitoarele de catifea şi de 
brocat cu fir de aur, ridică cu o mână îndemânatică perna de pe 
locul de şezut şi cobori imediat pe şosea cu un săculeţ bine 
umplut. Faţa lui strălucea de mulţumire că îşi dusese la 
îndeplinire misiunea cu atâta siguranţă şi cu bune rezultate. 
Când trânti uşa trăsurii, geamul ferestrei căzu şi se sparse pe 
pământul tare al şoselei. 

Vistiernicul îl privi întrebător pe Angiolino. 

„Ca de obicei”, zise acesta. 

„la tot!” strigă „Faţa palidă”, scandalizat. „Pe grăsan 
spânzuraţi-l. Nu pot suferi episcopii!” 

„Taci!” îl domină Angiolino. 

Vistiernicul numără conştiincios. El sorta monezile în două 
grămezi egale. „Trei mii de uncii”, zise, scoase din buzunar o 
pungă des întrebuințată şi răsturnă în ea o mie cinci sute de 
uncii. Ceilalţi se întoarseră în săculeţul înălţimii sale Episcopului. 
Era numai pe jumătate plin, dar totuşi destul de impozant la 
vedere. Angiolino îl luă şi merse spre episcopul care stătea 
speriat lângă trăsură. 

„Aici aveţi o mie cinci sute de uncii”, zise. „Şi acum 
dumnezeu să vă aibă în pază”. 

Apoi dădu ordinul de plecare. Mai repede decât s-ar fi 
aşteptat Înălţimea Sa Episcopul, tâlharii dispăruseră în pădure. 

Pe şosea zăcea o halebardă ruptă, stătea o trăsură cu un 
geam lipsă şi un episcop cu o mie cinci sute de uncii şi cu un 
obraz uluit. 

Cerul era albastru. Soarele strălucea prin filigramul crengilor, 
mirosea a pădure şi a primăvară. 

Un ţărănuş venea încoace, bine dispus, pe drum. Trăgea un 
cărucior de mână, pe care se afla un ţap acoperit cu dragoste cu 
o bucată de pânză. Când ajunse la locul unde tocmai se 
întâmplase atacul, şi unde se aflau halebarda cea ruptă şi 
vizitiul care se îngrijea de cai şi de episcop, se înclină plin de 
respect în faţa înaltului stăpân şi voia să treacă, cu căruciorul şi 
cu ţapul, cât mai repede, mai departe. 

„Mă, omul dracului, nu vezi că aici un servitor al lui 
Dumnezeu a fost jefuit!” strigă Înălţimea sa Episcopul. „Imediat 
te grăbeşte şi alarmează pe zbiri. M-au jefuit tâlharii de drumul 


mare. Să vină o companie întreagă. Fugi. Cât te ţin picioarele!” 

„Da, Înălţimea Voastră!” 

Ţărănuşul se puse ascultător la trap. Roatele căruciorului 
săltau pe şosea, ţapul îşi dădea înspăimântat silinţa să nu-şi 
piardă echilibrul, behăia neobişnuit cu acest tratament nedemn. 

După o cotitură a drumului, ţărănuşul se uită cu grijă în jur. 
Înălţimea sa Episcopul şi trăsura nu se mai vedeau. Merse mai 
încet înainte şi apoi o coti pe o cărare în pădure. 

După ce crezu că s-a îndepărtat suficient, de şosea, se opri, 
ridică partea din spate a căruciorului şi ajută ţapului să iasă din 
cărucior. 

„Aşa, acum paşte pe aici”, murmură el. „O să găseşti tu ceva. 
În afacerile înalţilor stăpânitori nu trebuie să te amesteci”. Legă 
tapul de un copac şi se culcă într-un loc însorit să tragă un pui 
de somn. 

Angiolino porunci ca Paolo să fie cărat cu ei la apropiatul 
ascunziş al tâlharilor. „Faţa palidă” mârâia furios, dar nu 
îndrăznea să se opună. Efectul vinului începea să scadă. 
Cuvintele episcopului îl atinseseră foarte adânc. Ura pe toţi acei 
ce făceau vreo aluzie la trăsăturile fine şi copilăreşti ale 
obrazului lui, care de fapt, dacă ie priveai mai bine, nu-i puteau 
ascunde răceala şi cruzimea. In sinea lui fierbea de furie, că nu 
se putuse răzbuna pe grăsan. 

Cei doi tâlhari, pe care-i lovise Paolo, erau complet restabiliţi. 
Unul purta la vedere pe frunte, un cucui uriaş. 

Mâinile lui Paolo erau legate. | se pusese o frânghie în jurul 
gâtului, al cărei capăt se afla în mâna unui călăreț, aşa încât 
Paolo era silit, dacă nu voia să fie sugrumat să fugă repede pe 
lângă cal. Din fericire lungimea drumului care-l făcură în galop 
pe şosea nu era mai lung de o mie de paşi, cotiră pe un drum 
lateral care ducea până la poalele unei înălţimi abrupte. 
Angiolino ordonă ca Paolo să fie dezlegat „Faţa palidă” trecu 
aproape de tot de el. „Sus o să fii spânzurat!” îi şopti el. 

Paolo se întrebă dacă n-ar trebui să-l doboare pe setosul de 
sânge „faţă palidă” şi să încerce să fugă. Dar îşi spuse apoi, că 
n-ar avea niciun rost. Aşa că se hotărî, să aştepte, să vadă ce 
vrea cu el comandantul, care-i făcuse o bună impresie. 

Urcară pe o potecă îngustă şi plină de bolovani, îşi trăgeau 
caii de căpăstru după ei şi se ţineau strâns lipiţi de peretele de 
stâncă, urcând tot mai sus, mereu mai sus. La stânga se 


deschidea o prăpastie. În unele locuri poteca nu era mai lată de 
cinci picioare: pietre care se desfăceau sub paşii oamenilor şi a 
cailor cădeau în abis. 

Sub ei, vedeai casele cenuşii ale unui sat care era zidit între 
stânci, ca şi cuibul unor păsări de pradă. Dacă te uitai înapoi 
vedeai linia sinuoasă a şoselei, albia strălucitoare a unui râu şi 
dunga de pădure. 

Poteca de catâri ducea printr-o învălmăşeală de stânci şi 
ferea convoiul de privirile unor observatori curioşi. De fapt din 
sat mai puteau fi văzuţi. Dar dacă zbirii veneau în sat şi îi 
întrebau pe ţăranii dacă i-au văzut pe bandiți, aceştia trăgeau 
din umeri. Angiolino lua de la bogaţi şi dădea săracilor. Il 
porecliseră „Regele câmpurilor” pentru că era mai puternic şi 
mai şiret decât Domnii, cărora le aparţineau ogoarele, livezile, 
apele şi oamenii săraci. 

Paolo îşi şterse sudoarea de pe frunte. Rămâi cu bine Veneţia, 
gândi, rămâneţi cu bine Dimitro şi Giulia, rămâneţi cu bine 
Giovanni, Giannina şi Marco. Un pas la stânga şi cad la o mie de 
picioare în adâncul prăpastiei. Nu era obişnuit să umble pe 
drumuri din astea, unde-ţi puteai rupe capul la fiecare pas. 
Veneţia era întinsă şi plană iar noaptea era legănată, s- 
adoarmă, de apele lagunei. 

Drumul urca acum atât de abrupt, încât Paolo trebuia să 
meargă în patru labe. Din sat s-ar fi părut că un şir de insecte 
ciudate s-ar fi urcat pe un perete. Caii îşi aşezau cu grijă picior 
după picior şi-şi ţineau capetele aplecate încât coamele lor 
aproape că atingeau pământul. Injurături răsunau prin aerul 
limpede, când copitele alunecau de pe pietre. 

În cele din urma Paolo trecuse cu bine de ultima porţiune 
abruptă a drumului: Se opri o clipă, vântul i se juca în păr şi-i 
zburătăcea hainele. Un platou întins, de formă dreptunghiulară 
acoperit cu iarbă săracă şi cu tufişuri care-ţi ajungeau numai 
până la genunchi, i se înfăţişă înaintea ochilor. Era frig aici sus. 
Paolo observă spre mirarea lui un mare număr de case, care 
fuseseră zidite cu sute de ani înainte din pietre de stâncă şi 
până în prezent ţinuseră piept oricărei furtuni. Cultura 
pământului se dovedi imposibilă pe această câmpie bătută de 
vânturi, din acest motiv casele erau de mai bine de un secol 
nelocuite, până când Angiolino şi banda sa se mutase aici. 

Numai această singură potecă ducea spre ascunziş. Numai 


doi oameni erau suficienţi să-l apere în cazul când zbirilor le-ar fi 
trecut vreodată prin cap să îndrăznească să-i atace. Alimente 
aveau suficiente. În caz de nevoie, banda ar fi putut suporta un 
asediu de doi ani. Se găsea chiar şi apă. Un pârău, alimentat de 
un izvor care se termina la marginea stâncilor printr-o cascadă, 
care se prăvălea urlând în abis. 

Lângă o casă ardea un foc, doi bărbaţi frigeau la frigare o 
pulpă de vacă. Cu ocazia fiecărui atac, o parte a trupei rămânea 
acasă ca să facă treburile curente şi ca să cumpere hrană de la 
ţărani. Ei plăteau bine, iar ţăranii le vindeau bucuros din 
produsele lor. 

Paolo aproape că uită că se găsea prizonier. Privea cu 
deosebit interes ce se întâmpla aici sus. Cu totul pe neaşteptate 
i se înfăţişase ochilor această ciudată activitate de pe platoul 
care avea cerul drept acoperiş şi stâncile prăpăstioase drept 
paznici şi care forma în sine o mică lume. Unde erau valabile 
alte legi, decât cu câteva mii de picioare mai jos. 

Aici nu existau stăpâni şi servitori. Angiolino era conducătorul 
ales, şi când trebuiau luate hotărâri importante, îi strângea pe 
toţi laolaltă şi se sfătuia cu ei. Banda în majoritatea ei era 
formată din ţărani săraci, care fugiseră de la stăpânii lor, pentru 
că nu mai putuseră suporta asuprirea, din sete de aventură sau 
din dorul după o viaţă sălbatică şi liberă pe care credeau c-o vor 
găsi în munţi. Erau printre ei şi ticăloşi, cel mai periculos era fiul 
unui conte, de Calabria, sărăcit. De mulţi ani fugise de-acasă 
fiindcă urma să fie tras la răspundere pentru un omor. Angiolino 
îşi dădea silinţa să-i îndepărteze pe aceşti tovarăşi unul după 
altul. 

Sâmburele bandei era bun şi susțineau simţul de dreptate al 
comandantului. 

Călăreţii terminaseră cu îngrijirea cailor, stăteau în grupuri şi 
discutau despre reuşita atacului, sau intrau în case. Paolo, în loc 
să se mai gândească la fugă, stătea şi privea ca vrăjit la viaţa ce 
se desfăşura pe platoul care părea o uriaşă palmă stâncoasă, 
întinsă spre cer. Nici n-ar fi avut vreun rost să încerce să fugă. 
Dacă stăteai la marginea platoului, stâncile coborau aşa de 
abrupt, încât coborârea ar fi însemnat o moarte sigură. lar 
poteca de catâri era păzită, niciun şoarece n-ar fi putut să se 
strecoare neobservat. 

Paolo nu mai avu ocazia să se mai mire şi să se mai 


gândească. Un băiat tânăr. Subţire, cu obrazul plin de pistrui şi 
cu părul roşcat se apropie de el. 

„Vino, străine, trebuie să te închid”, îi zise încet, nu 
neprietenos, după cum i se păru lui Paolo. 

„Ce aveţi de gând cu mine?” întrebă Paolo. 

„Dac-ar fi după „faţă palidă „ai fi spânzurat”. Pistruiatul î 
aruncă prizonierului o privire iute, cercetătoare. A 

Paolo nu răspunse, pentru moment totul îi era indiferent. li 
era foame, de câteva zile nu mâncase ceva cumsecade. Trecură 
pe lângă foc şi mirosul de carne friptă îi gâdilă nările. 

„N-aş avea nimic contra, dacă înainte de-a mă spânzura mi- 
aţi da să mănânc şi puţină carne friptă”, zise. 

Pistruiatul râse cu hohote. 

„Vino numai”, zise, „în casa de alături”. 

Împinse un zăvor mare şi ruginit şi deschise uşa. 

Paolo intră. Uşa fu din nou zăvorâtă. Se afla într-o încăpere, 
mai mare, care probabil înainte fusese grajd pentru doi cai. 
Printr-o fereastră îngustă fără geam, din colţul superior drept 
cădea puţină lumină înăuntru. Ajungea numai ca să poţi 
recunoaşte puţinele obiecte care formau mobilierul: o bancă, un 
ulcior, două iesle, o grămadă de paie, înconjurate de ziduri 
goale de piatră. Paolo pipăi zidurile reci, apoi se aşeză pe paie. 
Era obosit după sălbatica fugă cu frânghia de gât şi după 
istovitoarea partidă de căţărat Prin uşă auzea strigăte vesele, 
nechezatul cailor şi frânturi de conversaţie dar nu încercă să 
descifreze sensul cuvintelor. Şi în fond de ce? Afară era soare, 
adia vântul. Şi dacă va fi după „faţă palidă” astă seară o să fie 
spânzurat. 

Şezu o bucată de vreme şi se minună singur că privea 
evenimentele ce trebuiau să urmeze fără o emoție deosebită 
După cele ce auzise în timpul mersului, bănuia că se găseşte în 
puterea omului, despre care se vorbea că iubeşte şi face 
dreptate celor slabi, dacă era adevărat, atunci putea aştepta cu 
curaj seara. 

Înainte să-şi mai cumpănească şi alte gânduri zăvorul fu tras 
din nou şi uşa se deschise. Pistruiatul îi aducea o bucată de 
friptură de carne de vacă, o bucată de pâine albă şi un ulcior cu 
apă. 

„Nu trebuie să flămânzeşti la noi”, zise. „Şi nici nu trebuie să 
te temi. „Faţa palidă” nu mai are ce dicta. Acuma mănâncă!” 


Erau cuvinte încurajatoare pentru Paolo. Pistruiatul îi plăcea. 
Bucata de carne era destul de mare ca să-l sature de carne 
pentru mai multe zile. După ce mâncă, se lungi pe paie, se 
bucură de dunga de lumină care-i traversa încăperea, şi în cele 
din urmă adormi. 

Seara, ceata se adună în jurul unui foc, care pentru a fi ferit 
de vânt ardea într-o scobitură a terenului. Cam o sută douăzeci 
de oameni erau aşezaţi într-un cerc larg şi aşteptau să fie adus 
prizonierul. 

Angiolino şedea în mijlocul cetaşilor săi - conducători a zece 
oameni - şi privea posomorât în flăcările focului. Avusese cu o 
oră înainte o discuţie cu „Faţă palidă” care mirosea din nou a 
vin, şi înghiţise în tăcere câteva neruşinate obrăznicii ale 
beţivului. Era timpul suprem să îndepărteze din banda lui pe 
acest asasin şi scandalagiu împreună cu complicii lui. 

Noaptea era înstelată. Peste platoul întins cu puţine 
adâncituri, şuiera eternul vânt care ducea cu el norii de fum. 
Umbrele colţuroase ale munţilor se ridicau amenințătoare pe 
cerul nopţii. Feţele oamenilor, albe, brune, tinere şi bătrâne 
prinseseră o nuanţă roşiatică din cauza focului, şi multe perechi 
de ochi urmăreau pline de atenţie, cum prizonierul era adus la 
Angiolino. 

Paolo cuprinse cu privirea tăcuta adunare, văzu în spatele 
oamenilor, terenul îngrădit unde păşteau sau se odihneau caii, 
auzi şuieratul vântului, vuietul cascadei şi crezu, pentru o clipă 
fugară, că simte apropierea mării de-acasă. 

„Mă cunoşti?” întrebă Angiolino. 

Paolo răspunse că nu. 

Focul se înteţi, se oglindi însutit în ochii scânteietori, care 
luceau ca ochii animalelor de pradă, şi erau cu toţii îndreptaţi 
spre bărbatul înalt şi lat în umeri. 

„Mi se spune Regele câmpurilor”, zise Angiolino cu mândrie. 
„Luăm de la cei bogaţi şi dăm celor săraci. N-ai auzit de noi?” 

„Am auzit de voi”. 

„Şi tu, nebunule, l-ai apărat pe grăsanul pe episcop?” 
continuă Angiolino. „Nu ştii că cele trei mii de uncii, pe care le 
avea asupra lui, le-a stors de la ţăranii lui?” 

„Când am luat apărarea episcopului încă nu ştiam cine 
sunteți”. Paolo vorbea fără nicio frică. 

„Minţi!” strigă „Faţă palidă”. „Spânzuraţi-l!” 


„Tacă-ţi gura!” Glasul lui Angiolino suna aspru şi hotărâtor. 
„Faţa palidă” scrâşni din dinţi. 

Oamenii tăceau. Angiolino stăpânindu-se complet, se adresă 
din nou prizonierului. „Povesteşte cine eşti şi de unde vii. 
Vorbeşte tare ca să te audă cu toţii!” 

Paolo îşi plecă capul. Trebuia să povestească cine e. Flăcările 
îi atrăgeau ca fermecate privirile. Şi jur-împrejur feţele cu 
tăietura vibrândă a gurilor, cu frunţi late sau înguste, cu mâinile 
înconjurându-şi genunchii, încordata tăcere! | se părea că 
trebuie să dea fiecăruia socoteală de ce l-a apărat pe episcop! 
În faţa lui şedea o întreagă gloată de judecători, ei nu purtau 
robe scumpe şi nu-l priveau de sus, şedeau pe pământ și doreau 
să ştie cine este. 

Angiolino avu darul de-a fi nerăbdător. Timpul trecea, iar 
celălalt se gândea la ce avea de spus. O singură dată fusese 
nerăbdător, atunci când pentru un măgar mort i se luase 
sărăcăciosul avut. 

„Cine eşti şi de unde vii?” O simplă întrebare pentru Paolo, de 
care depinde dacă o să trăiască mai departe sau dacă o să fie 
spânzurat. 

Am fost un servitor, era să devin un contrabandist fiindcă aşa 
poruncise Messer Pietro Bocco, acum sunt un vagabond. Acesta 
e adevărul. 

Aşa va răspunde. 

Unul care şedea aproape de foc avea pe frunte cucuiul făcut 
de pumnul lui Paolo. Dar privea la fel de liniştit şi plin de 
aşteptare prizonierul, ca şi ceilalţi. 

„Povesteşte!” îl somă încă o dată Angiolino. 

„Spânzuraţi-l odată pe câinele ăsta!” strigă „Faţă palidă”. 
Ceea ce spunea era adresat mai puţin prizonierului. Angiolino 
ştia. Se ridică un murmur ameninţător. 

Angiolino sări şi-l lovi prin surprindere cu pumnul în frunte. 

„Mă, ţărănoi bădăran!” urlă „Faţă palidă”. Se clătină dându-se 
înapoi şi-şi scoase sabia. „Acum ai terminat-o!” 

„Luaţi-l!” porunci Angiolino. 

Cinci săriră pe el şi puseră stăpânire pe cel ce lovea furios în 
jur. Sabia îi căzu zăngănind pe pietre. 

ÎI cărară la marginea stâncilor, acolo unde cascade se 
aruncau în abis. 

Un strigăt ascuţit acoperi vuietul vântului. 


Acoliţii lui Faţă palidă, cinci sau şase dintre cei o sută 
douăzeci, îşi aplecară feţele. Ceilalţi respirară uşuraţi, eliberaţi 
de-o grea povară. Odată şi odată asta trebuia să se întâmple. 
Angiolino suportase mult, foarte mult... 

Cei cinci oameni se întoarseră şi se aşezară pe locurile lor. 

„Acum vorbeşte!” îl încurajă Angiolino pe prizonier. 

Lui Paolo i se păru că se trezeşte din vis. Se sili să uite ceea 
ce tocmai trăise şi nu putuse pricepe. 

Şi-şi povesti povestea. Nimeni nu-l întrerupse. Urechile îi 
ascultau cuvintele, iar inimile i le înțelegeau. Niciodată Paolo nu 
povestise despre viaţa lui, pentru că nimeni nu-l întrebase: Cine 
eşti? Acum însă la lumina focului ce aducea căldură în noapte, 
vorbele îi veneau ca de la sine pe buze. 

Obrazul întunecat al lui Angiolino se lumină. 

„La mine a fost vorba de un măgar” zise el, când Paolo 
termină. „La tine despre cincisprezece saci de sare. Intotdeauna 
e la fel. Mereu e la fel”. 

Ceilalţi aprobară tăcuţi şi priviră gânditori în para focului. 


PRIMĂVARA ANULUI 1269 


Odată, în iarna trecută, vântul adusese mari fulgi de zăpadă 
şi-i aşternuse pe acoperişuri, poduri, mantale de purpură, iar 
cele cinci cupole ale bisericii San Marco fuseseră acoperite o 
jumătate de zi cu zăpadă albă. 

Negoţul cu lemn al negustorilor de fructe - care conform unei 
ordonanţe a PROVEDITORI-lor pentru negoţul cu lemne, 
depozitau în bărcile lor mănunchiuri de mărăciniş şi alt lemn 
subţire, le adusese ca în fiecare an şi un venit suplimentar, 
destul de important. Chiar şi cerşetorii şi cei lipsiţi de adăpost îşi 
cumpărară pentru bănuţii lor cerşiţi crengi uscate ca să-şi poată 
face foc în pieţe, pe lângă poduri, în spatele bisericilor sau pe 
pietrele cheiurilor de acostaj. Sosiseră bărci cu lemne din 
Dalmația şi Istria, încărcătura fusese evaluată de către 
PROVEDITORI şi fuseseră plătite taxele de vamă. 

Chiar şi Messer Pietro Bocco luase parte, cu bune rezultate, la 
negoţul cu lemne. 

Lunile de iarnă, pline de sărbătorile carnavalului, trecuseră 
repede. 

Acum începuse domnia primăverii; tivise canalele şi cursurile 
de apă cu un verde gingaş, făcu să apară frunze şi flori pe arbori 


şi tufişuri şi mătură norii de pe înalta şi întinsa boltă a cerului. 

Pe Rialto viaţa comercială nu încetase nicio clipă. Nici în 
timpul iernii, acum însă, începea vremea pregătirilor pentru 
marile călătorii. 

Constructorii de corăbii din Arsenal sau din atelierele private, 
făceau ultimele finisaje la corăbiile de comerţ. Incepute anul 
trecut, şi care în primăvară sau în vară vor porni pentru prima 
oară pe apă cu escadrele Republicii. În fiecare an numărul 
corăbiilor venețiene creştea, fugea steagul cu leul aurit în toate 
direcţiile lumii, şi scădeau din ce în ce mai mult influenţa 
Genuei, cea mai periculoasă rivală a ei. 

Fiecare mare neguţător, care voia să-şi construiască o 
puternică corabie de comerţ, primea, dacă era găsit vrednic de 
asta, un important împrumut din partea Senatului. În valoare de 
treizeci de pfunzi. În afară de asta. Republica echipa patru 
escadre, pe care marii neguţători îşi puteau încărca mărfurile. 
Înainte de plecare, corăbiile erau scoase la licitaţie publică de 
către funcţionarii UFFICIALE SOPRA RIALTO. Un mare neguţător 
căruia i se atribuia o corabie, pentru o sumă care putea urca 
până la trei mii de ducați devenea „PATRONE” şi dispunea de 
tot spaţiul de încărcare. Cel mai adesea se întovărăşeau patru 
sau cinci mari neguţători. Corabia era însoţită de fiii familiilor 
nobile, care erau răspunzători de siguranţa ei şi care nu 
pierdeau ocazia să facă în porturile străine şi alte afaceri. 

Prima escadră, constând din cinci sau şase galere, era 
prevăzută pentru drumul la Alexandria, cel mai important port 
pentru comerţul cu orientul; a doua escadră călătorea la Beirut 
în Siria, Damasc, Palestina, atingea Famagosta şi alte porturi 
cipriote; a treia escadră ancora la Bizanţ, străbătea Marea 
Neagră şi ajungea până la gura fluviului Don, în fine escadra a 
patra care era poreclită „Uriaşele galere de Flandra” naviga de- 
a lungul țărmului continentului negru, trecea prin strâmtoarea 
Gibraltar, spre Anglia şi Flandra, iar la întoarcere trecea de-a 
lungul coastelor Franţei şi Spaniei şi se întorcea peste Sicilia, 
înapoi la Veneţia. Călătoria escadrei a patra dura un an şi 
aducea cel mai mare câştig, dar era în orice caz şi cea mai 
riscantă. Piraţii făceau apele siciliene, spaniole şi portugheze 
nesigure, cu toate că ei îndrăzneau destul de rar să atace 
galerele venețiene care ştiau să-şi apere bine pielea. 

Cele patru escadre aduceau la Veneţia mărfurile Indiei, 


Greciei, Palestinei, Siriei, Egiptului, Africii şi a ţărilor de pe 
coasta Mării Negre, şi de aici erau împrăştiate în toată Europa. 

Messer Pietro Bocco împreună cu secretario se lăsă 
transportat în ALTO RIALTO. Era bine dispus, primise doar de la 
trei parteneri de afaceri însărcinarea să obţină la licitaţie pentru 
oferta maximă de două mii cinci sute de ducați o corabie din 
escadra a doua. Nu se îndoia că având această sumă va mătura 
din drum pe toţi ceilalţi concurenţi. Escadra urma să pornească 
la drum la mijlocul lunii aprilie. 

În timpul lunilor de iarnă Messer Pietro Bocco nu stătuse 
degeaba. În depozitul casei sale şi într-o boltă închiriată pe 
malul Canalului Grande mărfurile pe care le prevăzuse pentru 
schimburi stăteau gata: pahare, oglinzi, cântare, securi, arme, 
piepteni de fildeş şi alte obiecte care în orient erau bucuros 
schimbate contra mirodeniilor, praf de aur, mătase, pietre 
preţioase, perle şi covoare. 

Credea că are şi toate motivele să fie mulţumit de nepotul 
său. De la ultima ceartă acesta nu s-a mai răzvrătit şi s-a 
prezentat regulat la ore la fratele Lorenzo. Părea să se fi 
resemnat ca în aprilie să între elev la şcoala din mănăstirea 
benedictină San Nicolo. Odată ce va fi după zidurile groase în 
grija călugărilor, restul va veni de la sine. PROCURATORUL, care 
era responsabil de îngrijirea orfanilor pe acest mal al Canalului 
Grande, un venerabil bătrân din cea mai nobilă familie a 
oraşului, a acceptat cu bunăvoință propunerea lui Pietro Bocco. 

Aşa că toate se întorceau în mâinile ambiţiosului negustor, 
spre folosul său. 

Nici nu bănuia cât de fals îşi judeca nepotul. Era adevărat că 
se pricepea să-şi plaseze banii aşa ca să-i aducă cel mai mare 
câştig, să obţină favoarea Senatorilor şi procuratorilor printr-o 
purtare prietenoasă, dar în ceea ce priveşte sufletul oamenilor 
se pricepea mai puţin, greşeală care-i va aduce şi de-acum 
înainte unele surprize. 

Chiar şi căpitanul Matteo îi refuzase cu câtva timp înainte un 
transport, când vroise să-l mai însărcineze cu o contrabandă. Nu 
orice se putea cumpăra cu bani. Dar Pietro Bocco credea în 
atotputernicia banilor. Insuşirea de a se putea transpune în felul 
de a gândi sau a simţi a altora sau a se strecura în țesătura 
planurilor lor proprii îi era cu totul străină. „Ai aici o sută de 
ducați, du-mi cu barca ta cerealele acolo şi acolo - o sută de 


ducați ţi se par prea puţini? Bine, o să capeţi o sută cincizeci, 
dar niciun soldo în plus”. Căpitanul Matteo s-a întors însă tăcut 
pe călcâie şi a ieşit. 

Pietro Bocco nu-şi amintea cu plăcere de această înfrângere, 
pentru el de neînțeles, pe care a suferit-o şi socoti că e mai bine 
să se scalde în lumina succeselor lui comerciale. 

La Ponte della Moneta cobori împreună cu secretario din 
barcă şi trecu prin străduţele aurarilor, a şlefuitorilor de pietre 
scumpe şi a zarafilor spre ALTO RIALTO, unde erau deja strânşi 
mulţi mari neguţători. Salută cunoştinţe, rătăci prin gangurile 
boltite care fuseseră zidite de către conducere, drept adăpost 
pentru ploaie şi pentru încurajarea negoţului, duse convorbiri 
care erau un fel de pregătiri noi în afaceri, dădu instrucţiuni 
secretario său care-l urmă pas cu pas, să cumpere mărfuri de 
fierărie de pe apropiata RIVA DI FERRO, şi intră ca să bea ceva 
răcoritor într-o ospătărie de lângă biserica San Giocomo, punctul 
de întâlnire al neguţătorilor. 

Nu stătu multă vreme aici. Servitorii tocmai aduceau scaune 
şi o masă pentru funcţionarii Ufficiale sopra Rialto, care 
conduceau licitaţia, şi le aşezară sub smochinul din faţa bisericii. 
Unul după altul veniră şi marii neguţători, se formară grupuri şi 
schimbau între ei observaţii despre probabilul mers al licitaţiei. 
Incercau pe de lături, în mod prudent să afle unul de la celălalt 
date despre mărimea ofertelor. 

Se câtă vorba spusă odată de un mărunt comerciant, ţi care 
revenea în discuţie în fiecare an: la noi în Veneţia corăbiile se 
cumpără aşa cum altundeva un sac de biscuiţi. 

Neguţătorii din Veneţia, erau foarte mândri că printr-un 
simplu” da” pot să ajungă în posesia unei corăbii a republicii 
pentru durata unei lungi călătorii pe mare. 

Licitaţia începu în modul obişnuit din vechime cu ofertele 
corăbiilor aparţinând primei escadre. Conversaţiile neguţătorilor 
amuţiră. Fiecare aştepta cu încordare prima ofertă. Ascultau cu 
interes descrierea corabiei: catarge, velaturi, numărul vâslelor, 
lungime, lăţime şi - ceea ce era mai important - capacitatea de 
încărcare. 

Funcţionarul invită neguţătorii să-şi facă ofertele. Tăcere plină 
de aşteptare. Aşa se întâmpla în fiecare an, fiecare se ferea să 
fie primul ofertant. Funcţionarul îşi încreţi fruntea. În cele din 
urmă cineva pronunţă o sumă minimă, dar imediat fu 


supralicitat de altul. 

Scribul nota, iar funcţionarul, care şedea în spatele mesei, 
repeta cu glas tare ultima ofertă. Un murmur de enervare se 
ridica atunci când oferta de la cinci sute de ducați sălta la o mie. 

În crengile smochinului, care îşi deschisese florile, vrăbiile 
lărmuiau, nestingherite de treburile oamenilor. Crucea de pe 
turnul vechii biserici acoperite cu stuf se profila distinct pe cerul 
albastru. Un vânt proaspăt şi primăvăratec adia peste 
acoperişuri. 

Licitaţia, pe marginea animatei circulații din Alto Rialto, îşi 
urma cursul. Către amiază cele cinci galere ale primei escadre, 
pentru călătoria la Alexandria, fuseseră, licitate. După-masă 
urmau la rând corăbiile escadrei a doua. Neguţătorii erau 
mulţumiţi de felul cum decursese licitaţia. Preţurile oferite până 
acum nu li se păreau prea ridicate. Chiar şi funcţionarul 
republicii era mulţumit. Aşa că se despărţiră cu exclamaţii 
vesele, şi felicitară pe cei cinci noi PATRONI ai corăbiilor. 

Messer Pietro Bocco nu mai avea nicio îndoială, că va reuşi să 
ajungă pentru două mii de ducați în posesia celei mai bune 
corăbii din escadra a doua. In cazul acesta ar economisi, pentru 
el şi pentru partenerii lui de afaceri, cinci sute de ducați. Poate 
ar fi posibil să iasă chiar cu o mie cinci sute de ducați. Avea doar 
şi norocul un rol la licitaţii. 

Mâncă cu poftă, mai ales că şi secretario îi raportă, că reuşise 
să facă cumpărături bune pe Riva di Ferro. 

Un ceas după prânz veniră şi funcţionarii Ufficiale sopra 
Rialto: neguţătorii se adunară şi ei într-un semicerc pe lângă 
masă; scribul aşeză hârtie, călimară, şi pene de gâscă în ordine, 
şi licitaţia corăbiilor escadrei a doua începu. 

Soarele stătea sus la amiază, vântul se potolise. Se făcuse 
aşa de cald, încât neguţătorii făcură semne servitorilor lor şi le 
dădură în grijă mantalele. Umbra scurtă a smochinului nu era 
mai mare decât circumferința puternicei coroane a pomului pe 
crengile căruia vrăbii şi păsări cântătoare stăteau şi priveau 
obosite la florile care, în razele soarelui, se deschideau sub ochii 
lor. 

Doi negustori germani însoţiţi de tâlmaciul lor trecură pe 
acolo, se opriră o clipă, şi lăsară să li se explice ce se întâmpla 
aici. Hamali dirijaţi de un scrib nervos, cărau baloturi de pânză. 
In turnul San Giacomo bătu clopotul. 


Alto Rialto răsuna de zgomotul paşilor mai înceţi sau mai 
grăbiţi, de murmurul glasurilor, care solemne, rugătoare, 
convingătoare, ironice, aprinse sau liniştite, formau cuvinte, ca 
să-şi convingă interlocutorul despre eficienţa unei mărfi sau 
despre minunatele ei posibilităţi de a fi revândute cu câştig. 
Erau pomenite nume de ţări şi coaste marine îndepărtate, 
bazarurile orientului şi caravanele de pe drumul mătăsii ce trec 
prin deşerturile Asiei până în legendara Chină, vânători de 
elefanţi în junglele Indiei şi vânzarea de sclavi albi şi negri în 
pieţele din Cairo, prindeau viaţă în conversațiile comercianților 
străini şi venețieni din Alto Rialto. 

Funcţionarul indiferent de ceea ce se întâmpla în jurul lui, 
striga ultima ofertă şi aştepta, dacă cineva oferă mai mult. Două 
corăbii fuseseră, pentru amândouă părţile, licitate la preţuri 
acceptabile. Messer Pietro Bocco ştia, că galera a treia, care va 
fi oferită acum, era cea mai bună şi că are magazia cea mai 
încăpătoare. Dar asta o ştiau şi ceilalţi negustori, aşa că era de 
aşteptat o concurenţă mai mare decât la celelalte două corăbii. 
Funcţionarul lăudă cu glas răguşit avantajele galerei şi pofti pe 
domni să-şi facă ofertele. 

Messer Pietro Bocco se ţinea încă în expectativă; abia când 
văzu că funcţionarul se pregătea să dea semnul pentru 
aprobarea ultimei oferte de o mie două sute de ducați, se 
amestecă şi el. 

„O mie cinci sute de ducați”, strigă el dându-şi silinţa să nu i 
se observe febrila încordare. „O mie şase sute!” spuse o voce 
din spate. Era un mare negustor subţire şi înalt. Până acum nu 
luase parte la licitaţie. 

Pietro Bocco, băgă de seamă, că-şi aflase un concurent 
serios. „O mie opt sute”, zise el cu glas puternic. 

Funcţionarul se uită în jur: 

„Două mii!” supralicită celălalt cu indiferenţă. 

Neguţătorii deveniseră atenţi la duelul ce începuse între cei 
doi. Două mii de ducați era o sumă mare. Cea mai mare ofertă 
pentru celelalte două corăbii fusese de o mie cinci sute. 

Pietro Bocco, văzu nenumăratele priviri ce erau aţintite 
asupra lui. Mult timp de gândire nu-i rămăsese. 

„Două mii două sute!” strigă el. 

„Două mii cinci sute!” strigă celălalt. Niciun muşchi de pe faţă 
nu i se clinti. 


Pietro Bocco îşi ascunse deziluzia unui surâs ironic. Mai mult 
de două mii cinci sute de ducați, după înţelegerea dintre el şi 
asociaţii lui de afaceri, nu avea voie să ofere. Numai în cazul 
când ar pune din propriul buzunar o diferenţă de bani atunci 
care ar avea dreptul la mai mult spaţiu de depozitare? Şi când 
te gândeşti că sperase să iasă cu două mii sau chiar cu o mic 
cinci sute de ducați. Nu-l cunoştea pe acest mare negustor, un 
lucru îi devenise însă clar: Subţiraticul cu obrazul împietrit 
trebuia să aibă la dispoziţie un mare capital. În aceste timpuri 
un negustor necunoscut putea câştiga peste noapte o avere, 
dacă-i reuşea o afacere, tot aşa după cum putea pierde peste 
noapte o avere. 

„Două mii şapte sute!” zise Pietro Bocco. Asta era, după cum 
îşi propusese ultima lui ofertă pentru cea mai bună galeră a 
escadrei a doua. 

„Trei mii?” supralicită celălalt fără să ezite. 

Un murmur neplăcut se făcu auzit. Negustorii nu erau de 
acord cu această sumă ridicată, trebuiau să se teamă, că prin 
aceasta se vor urca şi preţurile pentru celelalte galere. Marelui 
negustor nu-i păsa de agitația pe care o stârnise, spuse încet 
câteva cuvinte la urechea servitorului său şi apoi privi întrebător 
spre funcţionar. 

Pietro Bocco îşi strânse buzele, când galera îi fu atribuită 
celuilalt. 

Licitaţia dură până seara. Cel care pusese mâna pe o corabie 
se îndepărta mulţumit. Ceilalţi rămaseră până când ultima 
galeră fu licitată. 

Lui Messer Pietro Bocco i se atribuise galera a patra din 
escadra a doua, pentru două mii de ducați. Era o corabie mai 
mică dar deprinsă cu navigația, şi plecase acasă, oarecum cu 
sentimente amestecate. Partenerii de afaceri care contau sigur 
pe obţinerea unei corăbii mai mari nu-i vor prea aduce laude. 
Dar în cele din urmă o să trebuiască să ia în considerare faptul 
că lucrurile nu s-au petrecut din vina lui. Şi dacă o să-i 
favorizeze norocul, şi cu corabia asta se putea obţine un câştig 
serios. Poate era o hotărâre a sorții, că obţinuseră tocmai galera 
aceasta, cine ar putea şti? 

Zilele şi săptămânile următoare, urmau să fie foarte ocupate. 
Trebuiau angajaţi marinari, mărfurile trebuiau rânduite şi 
rezolvate multele formalităţi la Ufficiale sopra Rialto. 


Messer Pietro Bocco nu pleca şi el cu corabia, cei patru 
negustori aleseseră pe cel mai tânăr dintre ei, un bărbat 
întreprinzător de vreo patruzeci de ani, ca patron al corabiei, 
pentru drumul la Beirut, Damasc şi Cipru. 

Unul dintre marinarii care se lăsă angajat pentru călătoria 
asta fu Marino. O făcu de dragul lui Marco, pentru ca lui, în fond 
îi era indiferent dacă pleca la Alexandria, Marsilia, Bizanţ sau în 
oricare alt port. Le cunoştea pe toate, fiecare oraş îşi avea 
farmecul lui deosebit. Se simţea la fel de bine în ospătăria 
„Veneţia” din Amsterdam ca şi în mica cârciumă portuară din 
Rue de la Mure, din Marsilia. 

Se întâlnise în lunile ce trecuseră de mai multe ori cu Marco şi 
aflase de certurile cu unchiul lui şi-şi zisese: Bine, dacă vrea n- 
are decât să vadă lumea. Din asta n-o să se facă mai prost. De 
ce să se lase închis într-o mănăstire, dacă nu are chef de aşa 
ceva? 

La o săptămână după ce Messer Pietro Bocco obţinu la 
licitaţie corabia, Marco şi Marino se întâlniră din nou la ospătăria 
„La clopot”. In faţa lui Marco se afla un pahar care conţinea mai 
multă apă decât vin. De la prima lui întâlnire cu Marino, nu mai 
băuse vin decât lungit cu apă. 

Marino îi aduse la cunoştinţă ca escadra o să plece peste trei 
săptămâni. Marco respiră uşurat. In cele din urmă avea o 
certitudine. Termenul era mai scurt decât cel la care ar fi trebuit 
să între în şcoala de călugări. Faptul că o să-şi înceapă călătoria 
în lumea largă tocmai pe corabia lui Pietro Bocco, îl umplea de 
mulţumire. 

Marino şedea vizavi de el şi tăcea, dar tăcerea lui nu-l mai 
deranja pe Marco. Ştia că marinarul nu-i prea vorbăreţ, dar 
dacă-ţi promitea ceva, puteai să te încrezi cu toată certitudinea 
în el, Marco descoperise la marinar unele trăsături care-i 
aminteau de Paolo. Aşa că între ei se născuse un fel de 
camaraderie tăcută pe care o preţuiau amândoi. Despre Paolo, 
băiatul nu mai auzise niciodată nimic, cu toate că silinţele ce şi 
le dădea să afle ceva nu conteniră, câtuşi de puţin. Mai fusese 
de două ori la căpitanul Matteo, dar nici acesta nu-i putuse da 
nici veste bună, nici veste rea, aşa că totul rămase învăluit într- 
o umbră tainică, pe care în funcţie de dispoziţie le puteai 
interpreta uneori ca veşti triste, alteori ca dătătoare de mari 
speranţe. 


Marco, oricât de greu i-ar fi venit, îşi schimbase şi felul de-a îi 
în ceea ce îl privea pe Messer Pietro Bocco, aşa ca acesta, după 
o vreme, îşi rechemă servitorul pe care-l trimisese ca paznic în 
casa lui Marco. i 

Marino bău din paharul său şi apoi îl puse pe masă.” Incă trei 
săptămâni”, zise. 

O ceată de clienţi intră pe uşă şi se aşeză la mesele libere. Se 
apropia ora mesei. 

Încă trei săptămâni se gândea Marco. De fapt ce se 
întâmplase cu Giovanni? Nu-l mai revăzuse, dar se gândise 
adesea la el. O adevărată prietenie, cum existase între el şi 
Giovanni, n-o puteai da pur şi simplu la o parte, dintr-o mişcare. 
Şi la urma urmelor se înfuriase aşa pentru un lucru lipsit de 
importanţă: o legătură de haine, trimise înapoi! Din cauza asta îi 
învinuise pe Giovanni şi Giannina că sunt de-un fel cu unchiul 
lui. Dar de atunci se strânseseră atâtea laolaltă: dispariţia lui 
Paolo, amenințările unchiului şi alte câteva lucruri asupra cărora 
nu mai făcea să se mai gândească. 

Strigătele şi conversațiile zgomotoase din ospătărie, obrazul 
visând călătorii pe mare şi străine porturi al lui Marino, 
certitudinea că peste trei săptămâni călătoria va începe şi 
nesiguranța asupra faptului că toate vor sfârşi cu bine, treziră în 
Marco dorinţa să vorbească despre tot ceea ce-l preocupa cu un 
om apropiat. Era mai uşor. Să priveşti în ochi întâmplările ce vor 
să vină alături de cineva care ar fi aproape, care ar înţelege şi 
căruia să-i poţi povesti fără să te sfieşti, de dorinţele şi visele 
tale, unuia care pur şi simplu şade lângă tine şi te ascultă, te 
aprobă printr-o mişcare a capului sau din când în când mai 
spune câteva vorbe, care te ajută să împodobeşti îndepărtata 
lume cu multicolorele culori ale aşteptării. 

x 


Într-o după-masă Giovanni se duse la meşterul Benedetto şi-i 
ceru o zi liberă. 

„Tare aş vrea să plec la Veneţia, meştere”, zise, „am acolo de 
aranjat ceva foarte important”. 

Meşterul Benedetto puse jos securea din mână şi îl privi 
examinator. „Ai acolo ceva important de aranjat? Poate vrei să-l 
viziteze din nou pe căpitanul Matteo? Atunci du-te, se bucură 
întotdeauna când mergi”. Şi după o pauză adăugă: „Incă nu ţi-ai 
pierdut speranţa?” 


„Nu cred că Paolo e mort” răspunse Giovanni. Apoi deveni 
stingherit şi ezită o vreme, înainte de a continua: „Nu vreau să 
merg la căpitanul Matteo, e vorba de altceva...” 

„Aşa, aşa, deci ceva secret...” Meşterul Benedetto îşi încruntă 
ameninţător sprâncenele, dar Giovanni îl cunoştea, şi-l cunoştea 
după ochi că nu-i supărat. 

„Du-te!” porunci meşterul Benedetto. „Şi fă aşa, ca să piei 
urgent din ochii mei!” . 

„Am să recuperez totul, meştere”, zise Giovanni. Işi scoase 
şorțul, împachetă uneltele, curaţi locul de muncă şi se grăbi 
spre casă unde îşi îmbrăcă hainele cele noi şi plecă spre 
debarcader. Laguna se întindea liniştită, mişcată doar de-un 
uşor curent de aer, care-i încreţea suprafaţa şi atingea pânzele 
bărcilor şi ale corăbiilor. O barcă îl duse pe Giovanni în douăzeci 
de minute până la Piazzetta. Nu dădu atenţie mulţimii de 
oameni care animau piaţa, nici chiar felul de construcţie a 
corăbiilor de pe Canal Grande nu-l interesau astăzi. Paşii îl 
duceau pe drumul cunoscut. Se opri pe loc în faţa casei lui 
Marco. 

Ceea ce îşi pusese în gând, nu era aşa de uşor de dus la 
îndeplinire. Giannina nu ştia nimic de venirea lui. Multă, multă 
vreme se gândise şi vorbise despre aceasta şi cu tatăl său.” Du- 
te la el”, zisese tatăl, „atunci o să vezi cum staţi, dacă stai de 
vorbă cu el”. 

Era ca şi când primăvara îi trezise frumoasele amintiri ale 
întâmplărilor trăite împreună. Când Giovanni se întorcea de la 
lucru se gândea adesea la prietenul său şi-şi dorea ca să se 
întâlnească din nou ca altădată, şi ca tot ce era urât să fie uitat. 
Ultimul îndemn, pentru vizită, fu faptul ce i-l împărtăşise 
Giannina, că Messer Pietro Bocco vrea să-i bage prietenul într-o 
şcoală de călugări. Giovanni îşi putea închipui cum se simţea 
Marco. 

Aşa că stătea în faţa casei şi-şi înăbuşea ultimele ezitări îl 
primi Maria. Giannina tocmai plecase la piaţa de zarzavaturi, dar 
tânărul stăpân e casă, zise ea, şi sigur o să se bucure foarte 
mult. Giovanni n-are decât să meargă la el în cameră, doar ştie 
drumul. Lui Giovanni îi convenea că Giannina nu e acasă. 
Socotea că e mai bine dacă o să vorbească mai întâi singur cu 
prietenul său. Bătu la uşă şi intră fără să ezite. „Buon giorno, 
Marco”, zise vesel, „am mai venit şi pe la tine”. 


Marco îşi ridică uimit privirile. Giovanni era în faţa lui. În prima 
clipă i se păru foarte natural că nu-i trece nimic altceva prin cap, 
decât să zică fără jenă şi sfială: „Tu eşti Giovanni? la loc aici”. 
Impinse spre el un scaun pe care prietenul se aşeză. 

Evitară să se privească. Interveni o pauză: amândoi simțeau o 
bucurie sinceră că se întâlniseră, şi în acelaşi timp un fel de 
ruşine pentru că trăiseră atâta vreme despărțiți, ca şi când n-ar 
fi existat niciodată o prietenie între eL Este necesar să se spună 
câteva vorbe, ca să poată restabili din nou vechile lor bune 
relaţii. 

„Ce mai faci, Giovanni?” întrerupse Marco tăcerea.” Arăţi 
bine, te-ai făcut de-a dreptul voinic”. 

„Asta din cauza lucrului. Uită-te de exemplu la mâinile mele!” 
întinse spre Marco mâinile sale deschise. Acesta le examină 
expert, trecu două degete peste pielea întărită de pe palmă şi-şi 
ridică sprâncenele, ca un cunoscător. 

Apoi se priviră în ochi şi izbucniră uşuraţi în râs. 

„Uite cum stăm şi ne uităm la mâinile mele”, zise vesel 
Giovanni. 

Într-adevăr, mă bucur c-ai venit”, răspunse Marco. Îşi 
ascundeau emoția şi adânca bucurie interioară, sub cuvinte de 
toate zilele. 

„Mereu vroiam să vin la tine”, începu Giovanni să 
povestească. „N-am ştiut că tu mi-ai trimis nişte haine. A fost 
frumos din partea ta, Marco. Acum înţeleg că te-ai supărat când 
Giannina le-a adus înapoi. Dar tu-l cunoşti pe tata... Astăzi mi-a 
spus: „Du-te la el, şi vorbeşte cu e „. Aşa că uite-mă... Am avut 
şi eu grijile mele. Tata cu un singur picior - acuma vrea să 
meargă la pescuit...” 

„Ţi-a spus Giannina ce-am zis în furia mea?” întrebă Marco. 
„Sigur că ţi-a spus”, îşi răspunse singur la întrebare. „Ea a fost 
foarte supărată de asta... Dar bineînţeles eu n-am socotit-o 
aşa”. 

„Giannina nu mi-a povestit nimic despre asta”, răspunse 
Giovanni „la mânie mai zice omul câte ceva. Ştiu şi eu cum e 
asta!” 

Aşa statură de vorbă amândoi şi-şi spuseseră tot ce aveau pe 
inimă, toate cele ce le tulburaseră prietenia. Işi amintiră de 
frumoasele zile din vara trecută, pe când şedeau pe fundul 
vechii bărci pescăreşti în mijlocul stufului, pe când Marco 


povestea basmul preţiosului diamant şi a frumoasei şi crudei 
lulia şi când Giannina în entuziasmul ei ce se aprindea repede, 
ar fi plecat cu plăcere pe o corabie de pirați. Se gândiră şi la 
ceasurile pline de îngrijorare: când Marco a fost atacat pe 
strâmta străduţă şi cum Giovanni prin intervenţia lui curajoasă i- 
a scăpat viaţa, cum o căutaseră pe Giannina pe drumul spre 
Aquilea. Toate întâmplările astea trăite în comun le erau înscrise 
în inimă pentru totdeauna, şi era cât pe aici ca o singură vorbă 
rea, spusă la furie, să le distrugă prietenia. 

Prietenia este o comoară scumpă, care trebuieşte păzită şi 
îngrijită ca să nu-şi piardă niciodată strălucirea şi frumuseţea. 

„Giannina o să se bucure când o să audă că între noi toate 
sunt ca mai înainte”, zise Giovanni. 

Însă obrazul lui Marco deveni foarte serios după ce fuseseră 
rostite toate aceste cuvinte. Prietenul băgă de seamă. În 
bucuria lui aproape uitase că Messer Pietro Bocco voia să-şi 
închidă nepotul într-o şcoală de călugări. 

Castanul din curte îşi înălța lumânările lui roşcate în grădiniţa 
din faţă, pământul era înverzit şi se acoperea cu petalele albe şi 
colorate ce cădeau din arbori. Chiar şi printre crăpăturile 
pietrelor încolţea proaspătul verde al primăverii. Veneţia arăta 
ca nou născuta. Cu groază se gândea Marco la liniştea 
îndepărtată de lume din incinta mănăstirii, de la San Nicolo. 
Pietre moarte şi golaşe, călugări făcând semnul crucii, 
murmurând rugăciuni. lar în faţa zidurilor cenuşii respira marea, 
corăbii intrau în porturi, Umberto neguţătorea cu capete antice 
şi cupe de aramă, negustorul de tăieţei îşi frământa aluatul, 
copiii se jucau. Un tânăr călugăr rătăceşte singur peste nisipul 
galben, se îndepărtează din ce în ce mai mult de mănăstire, 
până când abia îl mai poţi zări. Lângă el marea frumoasă şi plină 
de forţă. Giovanni şedea tăcut pe scaunul său. Ochii prietenului 
se întunecaseră, pe fruntea lui gravă şi gânditoare, la rădăcina 
nasului apărură două şanţuri. 

„E bine c-ai venit, Giovanni”, zise Marco, „jură-mi că n-o să 
spui nimănui, ce-o să-ţi povestesc acum”. 

„Jur”, zise Giovanni solemn. „Pe Sfânta Maică a domnului”. 

Marco se apropie de ladă şi ridică capacul. „Vino aici!” dădu 
la o parte hainele de deasupra. În faţa privirilor uimite ale lui 
Giovanni se înfăţişară două pumnale, micul elefant de fildeş 
care stătuse totdeauna pe masă, o brățară lată de aur, o pungă 


plină de bani şi doi săculeţi cu biscotto. 

„O să trebuiască să vă descurcaţi singuri, când n-am să mai 
fiu aici”, zise Marco în taină. „Nu se poate altfel”. 

Giovanni îl privi întrebător. „Nu te înţeleg. Ce ai de gând, 
Marco?” 

„Nici Giannina nu trebuie să afle mai înainte despre asta. 
Nimeni! Numai ţie îţi spun. Plec cu o corabie la Damasc. După 
cum vezi, totul e pregătit. Brăţara a fost a mamei, ca şi micul 
elefant. Pe amândouă le iau cu mine. S-ar putea să-l întâlnesc 
pe tata. Atunci am să i le arăt. Tu ştii că trebuie să merg lao 
şcoală de călugări! N-o să se aleagă nimic din asta...” Marco luă 
un pumnal şi-l dădu prietenului. „Pumnalul ăsta îţi era hărăzit 
ţie, Giovanni. la-l. Tu ţi-ai dăruit pumnalul lui Paolo ca să mă 
poată apăra pe mine: mi-a povestit. la-l pe acesta în locul lui”. 

Marco aşeză înapoi cu grijă hainele peste valoroasele obiecte 
şi închise lada. Obrazul lui serios se ilumină. Se simţea ca 
eliberat, odată ce împărtăşise prietenului, secretul lui păstrat cu 
străşnicie. 

„Aşadar, vrei să pleci”, zise Giovanni, ţinând pumnalul în 
mână. Se lupta să ia o grea hotărâre. După toate cele ce se 
petrecuseră între ei, credea că trebuie să-i dovedească 
prietenului că-i alături de el în aceste ceasuri grele. 

„Marco, dacă vrei, merg cu tine!” 

Făcuse o declaraţie aşa de grea în urmări, şi nu înţelegea să 
şi-o retragă, şi nici nu voia să şi-o retragă. Cum şi-ar putea 
părăsi prietenul când ar avea nevoie de el? Dar tatăl său şi 
Giannina, munca lui la meşterul Benedetto, construcţia de 
vapoare? Noi facem Veneţia regină, zisese meşterul Benedetto. 
Ce-ar fi Veneţia fără corăbiile noastre? — Perle de lemn sunt ele, 
bagă-ţi în cap, altfel n-o să devii niciodată un adevărat 
constructor de vapoare. Gândurile astea îi treceau prin cap lui 
Giovanni. 

Marco văzu ochii luminoşi ai prietenului îndreptaţi asupra lui. 
Bănuia că nu îi fusese uşor să se hotărască. 

„Tu nu poţi veni cu mine, Giovanni”, zise. „Gândeşte-te la 
Giannina. Trebuie să te îngrijeşti de ea. Nu se poate să vii şi tu. 
Marino, marinarul, va avea destul necaz să ia unul singur, prin 
contrabandă, pe vapor...” 

Giovanni îşi dădu silinţa să-l convingă să vină la Murano şi să 
stea un timp ascuns la el, dar Marco îi răspunse că Messer Pietro 


acolo l-ar căuta în primul rând. Nu, nu rămâne nimic altceva de 
făcut, decât să părăsească Veneţia. Giovanni doar ştia că dacă 
el şi-a băgat ceva în cap, apoi duce şi la îndeplinire. Marco îi 
zugrăvi călătoria pe mare şi aventurile pe care o să le trăiască 
în Damasc, în cuvinte arzătoare. lar Giovanni îl asculta. Era ca 
altădată, când şedeau pe treptele de piatră şi visau în faţa 
lagunei. Numai Giannina nu era cu el Marco clătină din cap când 
Giovanni îl întrebă dacă n-ar trebui să i se spună şi prietenei lor. 
„Tu trebuie să înţelegi zise „i-am povestit unui singur om, şi 
acela eşti tu, Giovanni”. 

Giovanni îşi înţelese prietenul şi fu aşa de fericit că-i arăta 
atâta încredere, cât şi pentru pumnal, încât durerea despărțirii 
fu oarecum atenuată. 

Abia după ce Marco va pluti pe marea îndepărtată Giovanni 
va putea să-i dea de ştire prietenei sale, despre fuga lui. 

Aşa dorea Marco. 

In ziua când escadra a doua trebuia să-şi înceapă călătoria, 
ploua. Hamalii cărau ultimele mărfuri înjurând vremea rea. 
Messer Pietro Bocco stătea cu Patrone al corabiei pe chei, şi-i 
dădea sfaturi. Acesta se apăra plictisit: auzise de sute de ori 
aceste puneri în gardă. 

Căpitanul corabiei stătea prost dispus pe punte şi purta 
marinarii să facă lucruri inutile, numai ca în ultimele momente 
să nu stea degeaba. Mai bucuros ar fi aşteptat până când ar fi 
trecut ploaia. Dar corăbiile escadrei a doua trebuiau să 
părăsească portul. Actele aşteptau deja să fie pregătite de 
plecare. 

Funcţionarul de la Ufficiale sopra Rialto, purtându-şi mândru 
sabia, se urcă pe bord, după ce totul fu încărcat. Scribul îl urma 
cu lista mărfurilor. Se controla ultima oară, dacă taxele vamale 
erau achitate. Dacă nu se găsea cumva pe bord vreo marfă 
interzisă, dacă toate ordonanţele fuseseră respectate. 

Marino privea funcţionarii cu sentimente amestecate, cum 
coborau în cală. Adusese copilul pe bord cu mare greutate, dar 
nevăzut de nimeni. l-ar fi părut foarte rău dacă l-ar fi descoperit 
în ultima clipă. 

Messer Pietro Bocco, care n-avea prea mult timp şi nici nu 
voia să mai stea mult în ploaie, plecă spre Alto Rialto unde îl 
aştepta secretario. Nu stătea niciun moment degeaba şi făcea 
mai multe afaceri în acelaşi timp. Anul acesta spera să câştige 


mult. 

Maico stătea într-un colţ întunecos cu cei doi săculeţi ai lui de 
biscotto şi aştepta cu arzătoare nerăbdare plecarea corabiei. 
Trecuse prin mii de spaime când hamalii şi marinarii aduseseră 
ultimele mărfuri. Lăzile de lemn stăteau încărcate aşa de 
aproape una de alta încât spaţiul dintre ele nu era nici măcar 
de-o palmă. Marco se aşezase la capătul coridorului îngust şi 
spera că întunericul o să-l ascundă. 

Funcţionarul, care controla corabia, era mândru de postul său 
şi foarte conştiincios, mai ales când Patrone al corabiei uita să-i 
dea câţiva ducați. Marco îi auzi, cu inima cât un purece, pe 
bărbaţii ce coborau în magazie. Un marinar lumina cu o lampă 
de petrol. Patrone răspundea la întrebări ce se găsea în fiecare 
ladă. 

Veneau acum pe strâmtul coridor tocmai spre Marco, stăteau 
pe loc ici şi colo, schimbau câteva cuvinte şi mergeau mai 
departe. În neliniştea ce-l cuprinsese Marco auzea murmurul 
cuvintelor, dar nu le mai înţelegea sensul. Dacă nu se întorceau 
imediat, îl vor descoperi. Se lipi de scânduri şi-şi opri respiraţia. 
Mai bucuros ar fi strigat: „Veniţi odată şi duceţi-mă afară!” 
numai chinuitoarea aşteptare să ia sfârşit. 

Funcţionarul atinse cu piciorul sacii cu biscotto pe care Marco 
îi pusese jos, în faţa sa. „Ce-i asta?”, întrebă mirat. „Marinare, ia 
dă lampa aici!” În lumina tulbure a lămpii îl descoperi pe tânărul 
care-l fixa cu un obraz încruntat. 

„Patrone!”, strigă el. „Uite ce-am găsit aici! Şi ziceaţi că la 
dumneavoastră totul e în ordine”. Râse cu bunăvoință. „Voiai să 
faci o călătorie pe mare, nu?” zise către Marco. „la ieşi din 
colţişorul tău. Eşti un pic cam tinerel pentru aşa ceva. Nu te uita 
aşa de încruntat la mine, poţi să fii fericit că te-am găsit”. 

Patrone se strecură furios în faţă. Dar când văzu obrazul 
copilului, îşi înghiţi cuvintele mânioase care-i stăteau pe limbă. 
„Tu eşti?” întrebă uimit. Şi către funcţionar: „E nepotul lui Pietro 
Bocco. Dau ordin să fie dus la unchiul său”. 

Luă marinarului lampa din mână şi-i porunci să-l ducă la 
Messer Pietro Bocco, cu câteva cuvinte lămuritoare. 

„Vedeţi ce nas are Ufficiale sopra Rialto?” auzi Marco vocea 
funcţionarului, pe când urca pe punte. 

Urmă marinarul, lipsit de putere. Dezamăgirea lui era aşa de 
mare, încât nu mai vedea şi nu mai auzea nimic din viaţa 


agitată din jur. Ploaia cădea de sus. Marco păşea cu capul plecat 
prin bălți şi noroi spre Campo di Rialto. 

Marinarul îi spuse câteva cuvinte de mângâiere. Marco nu-i 
răspunse. 


O FATĂ N-ARE ROCHIE DE MIREASĂ 


La patru zile de drum depărtare de Roma, nu departe de 
graniţa cu regatul Neapolelui, se afla situat satul Rocca Secca. 
Lipite strâns de coasta stâncoasă, casele lui priveau în jos spre 
vechiul drum roman construit pentru armată. In acest sat 
sărăcia era acasă la ea. Umbla în haine sărăcăcioase, care 
îmbrăcau copiii sau fetele frumoase, bătrânii sau tinerii, fugea în 
picioarele goale, peste pământul pietros, iar pe vremea 
primăverii purta flori roşii în păr. 

Livada de măslini de pe coasta însorită, fântâna din valea 
umbroasă, ogoarele şi păşunile, iepurii de pe câmp şi păstrăvii 
din râu aparţineau boierului. Pietrele, vântul, soarele şi aerul de 
respirat, aparţineau ţăranilor. Ei trăiau ceva mai bine decât 
câinii ce mişunau peste tot. Aşa era dat de la dumnezeu. Turnul 
subţire al bisericii se înălța mândru peste colibe, tânărul preot 
purta o sutană roasă, avea un obraz palid, ochi cinstiţi și 
îndureraţi. Când era vreo nuntă sunau clopotele. 

Izabella şi Alberto voiau să se căsătorească. Alberto merse la 
boier şi-l întrebă dacă-şi dă încuviințarea. Incuviinţarea i-o dădu 
boierul, pentru că voia să le arate ţăranilor cât e el de plin de 
bunăvoință şi de nobleţe. Dar când Alberto își exprimă 
rugămintea ca pentru anul în curs să-i scadă din bir, ca să-i 
poată cumpăra lzabellei o rochie de mireasă, se înfurie şi 
porunci ca tânărul ţăran sa fie gonit cu câinii de la curte. Câinii 
nu-i făcură nimic. Alberto avea o privire care îi înţepeni ca 
vrăjiţi. 

Aşa că Alberto avea acum permisiunea să se însoare, dar nu 
ştia de unde ar putea face rost de o rochie de mireasă pentru 
Izabella. 

Duminică, după slujbă, merse cu Izabella la preotul care 
locuia în umbra grădinii bisericii într-o casă dărăpănată şi nu 
trăia mult mai bine decât ţăranii. Mână în mână intrară la ei şi-i 
spuseră că vor să se căsătorească, dar că nu posedau cu mult 
mai mult decât ce aveau pe ei. Izabella îşi plecă ochii pentru că-i 
era ruşine de picioarele ei negre şi desculţe. Şi Alberto îi povesti 


preotului, ce păţise cu boierul; avea încredere în ochii cinstiţi. 

Obrazul palid al preotului se făcu roşu ca focul. Îşi ridică 
ambele mâini, a binecuvântare şi zise:” Bogaţii se desfrânează, 
iar săracii mor de foame. Dar duceţi-vă acasă, veţi fi ajutaţi”. 

In aceeaşi zi, îşi îmbrăcă sutana şi plecă în munţi. 

„Doamne, iartă-mă”, murmură el. Dar trebuie să-i ajut, altfel 
nu pot. Nu tu doamne m-ai pus să le fiu păstor?” 

Părinţii preotului, ţărani din satul vecin, situat cam la 
jumătatea înălţimii muntelui îşi primiră fiul învăţat, cu umilă 
bucurie, şi îi arătară - fiindcă asta era voinţa lui nestrămutată - 
după ce suspinară de câteva ori - drumul spre Angiolino Regele 
câmpurilor. 

Preotul urca aceeaşi potecă pe care cu luni înainte păşise 
Paolo, ca prizonier. Pereţii stâncoși reflectau arşiţa în abisuri. 
Razele soarelui luminau puternic vinele şi colţurile pietrelor. 
Obrazul palid al călătorului singuratic ce urca tot mai sus se 
înroşise de efort; sutana neagră se agăţă de un colţ de piatră şi 
se rupse. Işi scoase haina ce-l stânjenea şi o aruncă pe umăr. 

Când privi în jos, spre satul care se ascundea în sărăcăcioasa 
dar sălbatica-i frumuseţe în sinul acestui pământ stâncos, îşi 
văzu tatăl şi mama stând în mijlocul drumului şi urmărindu-l 
îngrijoraţi. Le făcu semn cu mâna, iar ei îi răspunseră la fel. 
Conştiinţa care-i înflăcăra inima şi care-i dădea doar sentimente 
de dreptate, îl mâna înainte. Se prezentă fără frică în faţa celor 
două santinele, care-i puseseră lăncile în piept şi-l întrebară ce 
doreşte. 

„Duceţi-mă la Angiolino, Regele câmpurilor”, zise. 

„Cine sunteţi şi ce vreţi de la el?” 

„Vedeţi cine sunt”. Îşi arătă sutana celor doi. „Şi ceea ce 
vreau, am să-i spun căpitanului vostru personal”. 

Santinelele schimbară o privire şi nu ştiau, ce să creadă, 
despre această vizită neobişnuită. Bineînţeles veneau la ei 
adesea ţărani din împrejurimi, ca să le aducă veşti importante 
sau să-şi exprime multe dorinţe, dar un preot? 

Schimbară câteva cuvinte în şoapta. 

„Luaţi loc aici în scobitura asta a stâncii, Cuvioşia Voastră şi 
odihniţi-vă de oboseala urcuşului”, zise cel uscăţiv, ce avea un 
obraz de ţăran, aspru şi tăbăcit de intemperii, „Dimitro o să vă 
anunţe venirea”. 

Preotul se aşeză pe culcuşul de paie din umbra stâncii. 


„Spune-i că cererea mea nu suferă amânare!” strigă după cel ce 
se îndepărta. 

Angiolino şi Paolo şedeau pe marginea unei stânci şi-şi lăsau 
să le atârne picioarele. Zece paşi mai departe vuia cascada 
căzând în adânc, în spatele lor păşteau catâri şi cai, în faţa lor 
se ridicau stâncile cenușii, fierbinţi, vechi de când lumea. Paolo 
îi povestea Regelui câmpurilor despre Veneţia. Angiolino îi 
simţea nostalgia, în cuvinte. 

„Ai dori să te întorci iarăşi la mare şi la lagune”, zise, „într-o zi 
ai să dispari de-aici”. 

„Astă noapte am visat, că s-a năruit un munte peste mine. 
Zăceam în mijlocul pietrelor şi vedeam printr-o mică spărtură 
cerul. Marginea ascuţită pe care o prinsesem ca să-mi croiesc 
un drum, mi-a tăiat mâinile...” 

„Eu am crescut în munţi”, zise Angiolino. „Marea o cunosc 
numai din depărtare. Ea e întotdeauna altfel. Dar munţii te 
înconjoară ca nişte fraţi tăcuţi. Poţi să ai încredere în ei, dacă nu 
ţi-e frică de prăpăstiile şi striurile lor”. 

„Pescarii m-au îngrijit până m-am însănătoşit. Ei sunt săraci, 
dar mi-au dat pâine şi acoperiş. Poate într-o zi mă întorc, aşa i- 
am spus Giuliei la despărţire”. 

Aşa vorbeau între ei, şi-şi deschideau inimile, într-un ceas 
liniştit între două cavalcade pe şosele. 

Stropii de apă, purtaţi de vânt prin aer, le atingeau obrajii. O 
piatră se desprinse de pe coastă şi căderea ei în abis se stinse 
în vuietul apei. Paşii se apropiau. O voce grăi: 

„Ascultă, Angiolino, e un preot jos. Vrea să vorbească cu tine. 
A zis că cererea lui nu suferă amânare”. 

Angiolino şi Paolo se ridicară în picioare. 

„Ai zis, un preot?” 

„E un bărbat tânăr. Faţa lui e cinstită”. 

Regele câmpurilor stătu puţin pe gânduri. 

„Adu-l la mine”, zise apoi. „Vino cu mine, Paolo. O să-l primim 
la mine în casă şi o să-l ospătăm cu un vin bun. Preotului din 
satul meu îi plăcea vinul şi lua parte bucuros la ospeţele 
boierului”. 

Încăperea unde locuia Angiolino, era aranjată ca şi 
adăposturile celorlalţi. Pereţii goi erau acoperiţi cu covoare ce 
acopereau şi pardoseala de piatră. Mobile din cele mai scumpe 
esențe de lemn, făcute cu multă silinţă de către meseriaşi 


pricepuţi în artă, creau comoditate şi bucurie de-a trăi între 
zidurile ocrotitoare, mai ales când noaptea vântul urla în jurul 
casei. Covoarele, mobilele, şuncile din afumătorii şi vinul din 
pivnițe fuseseră cărate sus cu mari oboseli la lumina lunii, pe 
spatele catârilor. Angiolino avea grijă ca fiecare să-şi primească 
partea lui cuvenită. 

Masa din mijlocul încăperii, scaunul pe care se aşeza 
Angiolino, uneltele de scris, cărţile şi covoarele proveneau dintr- 
un castel de pe la poalele munţilor, la o depărtare de o jumătate 
de zi de călărie, de aici. Stăpânul se despărţise bucuros de 
mobilierul său, când auzi, că se pune mai puţin preţ pe viaţa lui, 
decât pe covoarele ce le are. Dar când Angiolino cu trupa lui 
plecă, nu găsi că are altceva mai grabnic de făcut decât să-şi 
alarmeze mercenarii şi să pornească în urmărirea bandiţilor. Dar 
nu i-a găsit; nimeni nu-i văzuse, oameni, cai, mobile, 
dispăruseră; pentru că munţii erau acoperiţi cu păduri dese, şi 
țăranii îşi închideau ochii şi urechile, când - atunci pe când tăiau 
lemne - vedeau strecurându-se pe lângă ei fugare umbre, sau 
auzeau cai nechezând sau voci şoptite de oameni. 

„Luaţi loc, cuvioşia voastră”, zise Angiolino. 

Tânărul preot privi în jur şi obrazul lui avu o tresărire de 
nemulţumire când văzu aranjamentul luxos din casa de pe 
vârful muntelui, casă care secole de-a rândul nu văzuse decât 
sărăcie şi pietre. 

„Trăim ca stăpânii”, zise Angiolino. „Permiteţi-ne-o, cuvioşia 
voastră. Pentru asta însă nu devenim orgolioşi. Viaţa noastră de 
toate zilele e plină de pericole. Luăm de la aceia care au din 
abundență, şi dăm acelora, care muncesc şi flămânzesc după 
pâine şi lucruri frumoase. 

„De asta vin la voi”, zise tânărul preot. 

„Adu vin şi carne Paolo, cuvioşia sa trebuie să fie flămând 
după obositorul urcuş”. 

„Vă mulţumesc, Angiolino, dar eu nu vreau nimic decât să vă 
prezint o rugăminte”. 

„Nu beţi vin, cuvioşia voastră?” 

„Nu pentru asta am venit”. 

Figura lui Angiolino se însenină. 

„Mâncaţi doar cu noi şi spuneţi-mi dorinţa. Vă vom ajuta, dacă 
stă în puterea noastră”. 

Mâncară pâine şi şuncă şi băură un pahar de vin. Tânărul 


preot povesti întâmplarea lui Alberto şi se rugă pentru o rochie 
de mireasă pentru Izabella. 

Angiolino se gândi la mireasa lui, pe care n-o mai văzuse de 
atâta vreme şi la preotul din satul său natal, care bea vin şi 
mânca în fiecare zi carne şi care-şi ameninţa enoriaşii cu toate 
pedepsele iadului, dacă pescuiau din râu vreun peşte sau 
culegeau lemne prin păduri. 

„Boierul l-a gonit cu câinii de la curte”, zise Angiolino cu ură în 
ochi.” E foarte bine cuvioşia voastră c-aţi venit la mine. Spuneți- 
le lui Alberto şi Izabella, ca în curând îşi vor putea sărbători 
nunta”. 

În amurg, preotul cu sutana pe umăr coborî muntele. Doi 
oameni din trupa lui Angiolino îl însoţiră până în satul său de 
baştină, unde sosiră înainte de a se întuneca. Soarele apusese 
în spatele muntelui; în prăpăstii, văi şi costişe se întindea 
înserarea. 

Tatăl îşi primi fiul cu ochi întrebători, iar mama veni din curte 
cu paşi grăbiţi. 

„Am făcut bine ce-am făcut, tată” zise tânărul preot gânditor. 

Patru zile mai târziu, o ceată de douăzeci de oameni, cu caii 
lor coborâră de pe vârful muntelui în vale. Călăriră spre Rocca 
Secca, conduşi de Angiolino şi Paolo. 

Caii mergeau într-un trap vesel, prin dimineaţa proaspătă. 
Aveau harnaşament bun, iar lăncile şi săbiile călăreţilor erau în 
bună stare. Ţăranii de pe ogoare se opreau din lucru şi se uitau 
după ei. 

„Deci asta-i ultima ta cavalcadă cu noi”, zise Angiolino. „Păcat 
că pleci frate!” 

„Poate o să mă întorc în curând la voi”, răspunse Paolo. „Dar 
acum să nu ne mai gândim la asta”. 

Dădură pinteni cailor, călăriră în galop întins prin satul 
singuratic, cotiră pe lângă biserică, în latul drum boieresc şi 
ajunseră curând la casa boierească, ale cărei ziduri de cărămidă 
roşie se oglindeau într-un lac tăcut. Călăreţii înconjurară casa, 
goniră servitorii în grajduri şi supuseră câţiva argaţi înarmaţi 
care voiau să li se împotrivească. 

Între timp Angiolino şi Paolo intrară în casă cu sabia scoasă şi 
îl căutară pe stăpânul, care îi dăduse generos permisiunea de 
căsătorie lui Alberto, şi apoi îl gonise cu câinii din curtea sa. 

„Ce vreţi de la mine?” întrebă tremurând. 


„Bani pentru un scop nobil”, zise Angiolino.” Aruncaţi-vă sabia 
din mână”. 

Sabia căzu pe pardoseală. 

„Am numai puţini bani în casă”, zise stăpânul. 

Angiolino cunoştea aceste pretexte. Le auzise deja de sute de 
ori. „Aduceţi imediat aici cinci sute de ducați, sau vă legăm şi vi- 
i căutăm singuri!”, zise el ameninţător. 

Boierul se făcu alb la faţă şi-i trebui un oarecare timp până 
când îşi reveni, ca să poată deschide uşa grea a unu dulap de 
stejar şi să scoată din el o lădiţă legată în fier, care conţinea 
bani. 

„Număraţi pe masă cinci sute de ducați!” porunci Angiolino. 

De afară se auzi zgomot de arme şi strigăte. Angiolino şi 
Paolo nu făcură nicio mişcare. Mâinile boierului ezitară să 
deschidă lădiţa. In ochii lui licări speranţa. Aştepta vizita 
contelui de Casallvieri, o fi sosit oare tocmai acum cu mercenarii 
săi? Urechile lui ascultau cu încordare. 

„Leagă-l” porunci Angiolino. 

Paolo îşi rezemă atent sabia de masă, scoase o sfoară din 
buzunar şi îl legă aşa de strâns de scaun încât acesta nu se mai 
putea mişca. 

„N-aţi vrut să ne daţi cinci sute de ducați”, zise Angiolino, 
„aşa că luăm tot, şi vă mulţumim”. 

Zăngănitul de arme amuţise. Pe obrazul celui legat care până 
acum nu rostise nici cinci vorbe, se zugrăvi furia şi frica laşă. 
Spaima crescu, când Angiolino se apropie mult de el. 

„Ascultaţi ce vă spun, nobile domn!” strigă el ameninţător. 
„Țăranii se plâng de dumneavoastră. li jupuiţi şi nu le lăsaţi nici 
pâinea uscată, îi goniţi cu câinii când vin cu mărunte cereri la 
dumneavoastră. Astăzi scăpaţi cu viaţa, dar data viitoare o să 
fiţi spânzurat. V-a vorbit Regele câmpurilor. Şi-acum vă salut!” 

Paolo şi Angiolino părăsiră casa şi plecară. 

Călăreţii o luară din nou înspre sat. Casa stăpânului, în 
spatele lor, se oglindea în lacul liniştit, boierul îşi strigă 
servitorii, ca să-l dezlege. Servitorii şi argaţii ieşiră fără 
deosebită grabă din grajduri. Era o zi frumoasă. Pe apă pluteau 
două lebede. 

In dreptul bisericii călăreţii o cotiră după colţ şi călăriră în 
galop întins, înapoi pe drumul pe care veniseră. Ţăranii se opriră 
din lucru şi priviră în urma cetei înarmate până când dispăru în 


norii de praf ridicaţi de copitele cailor. Pe unul dintre ei îl chema 
Alberto. Muncea fără pic de bucurie. 

Câteva zile mai târziu Paolo îşi luă rămas bun de la munţii 
plini de prăpăstii, de la platoul măturat permanent de vânturi, 
de la Angiolino, Regele câmpurilor. Ce îl alunga de-acolo? N-ar fi 
putut să spună nici el: poate nesiguranța în ceea ce privea 
soarta lui Marco, amintirea prieteniei cu cei doi băieţi şi cu 
Giannina. Încă mai purta la el pumnalul pe care i-l dăduse într-o 
zi Giovanni. Nu uitase vorbele şi ochii luminoşi ai băiatului, care- 
| priveau plin de încredere: „Poate o să ai nevoie de el vreodată. 
Bagă numai bine de seamă să nu i se întâmple ceva lui Marco”. 
Multe lucruri îl rechemau la Veneţia. Noaptea visa marea, bărci 
şi cântec, o colibă de pescari şi papuci grosolani de plajă, 
obrazul bătrân ca vremea al unui moşneag şi o fată tânără, care 
frământa aluatul de pâine cu mâinile şi fugea afară în ploaie. 

„Mă întorc acum la Veneţia, Angiolino”, zise el, „vreau doar să 
văd ce mai e pe acolo. Trebuie să mă strecor noaptea ca un hoţ. 
Poate aş putea trăi pe acolo pe undeva prin apropiere”. 

Stăteau în faţa coborâşului spre vale. Paolo îşi răsese barba, 
pe care o purtase câteva luni. Era îmbrăcat ca un domn distins 
şi ţinea de căpăstru un cal pe care i-l făcuse cadou Angiolino. . 

„Du-te frate”, zise Regele câmpurilor. „Nu pot să te rețin. În 
curând se înserează. Dacă-ţi merge rău, întoarce-te la noi”. 

Se îmbrăţişară de rămas bun. Oamenii din bandă stăteau pe 
marginea stâncii şi se uitau după el. Le făcuse plăcere să fie 
împreună cu ei. 

Paolo cobori, trecu, lipindu-se de peretele stâncos, de 
porţiunea periculoasă, fiind atent ca frâele să nu fie strânse. 

Respiră uşurat când cărarea se mai lărgi. Soarele umplea cu 
lumina aurie a serii valea în formă de căldare. Pistruiatul care 
altădată trăsese zăvorul ruginit pe uşa închisorii lui Paolo şi 
după aceea îi adusese pâine şi carne friptă la frigare era de 
santinelă împreună cu un ţăran mai bătrân cu figura mai 
încruntată, originar din satul vecin. 

„Bea o gură de vin să prinzi puteri”, zise şi-i întinse plosca. 
„Păcat că ne părăseşti!” 

Paolo bău. „Rămâneţi cu bine fraţilor”, răspunse. „A fost bine 
cu voi!” 

Amândouă santinele se uitară după el până când dispăru 
după cotitura drumului. 


Către seară ajunse în sat şi fără să ezite luă calea cunoscută 
spre Rocca Secco. Ţăranii, ce se întorceau obosiţi de pe ogoare, 
îl salutau, căci arăta ca un nobil domn. Niciunul n-ar fi putut 
bănui în el un membru al bandei lui Angiolino. 

Izabella stătea la gard şi privi, după călăreț. Era desculţă şi nu 
purta nicio floare în păr. 

Paolo călărea prin amurg, şoseaua se întindea goală de 
oameni. Odată se opri şi se uită în jur. Acolo se întindeau 
contururile estompate ale munţilor pe al căror vârf trăise luni de 
zile. Se simţise ocrotit în paza lor, dar noaptea când vântul urla 
fără încetare, se trezea dorul lui după şesuri şi după canalele 
Veneţiei. Acum se găsea pe drumul de întoarcere. Dar se 
despărţea greu de peisajul care-i devenise familiar. 

În grădina bisericii din Rocca Secco îşi legă calul de un pom şi 
bătu la uşa casei parohiale. Tânărul preot deschise şi îl lăsă să 
între. Nu-l recunoscu. 

Paolo se uită în jur, în cameră nu se putea zări în lumina 
tulbure a lămpii cu petrol decât o masă, cu un scaun, un pat şi o 
etajeră cu cărţi, pe perete. Preotul îşi pofti musafirul să ia loc pe 
scaun şi-l întrebă ce doreşte. El se aşeză pe pat. 

„Din păcate nu pot să vă servesc cu nimic, domnule, fiindcă 
nu am nimic în casă”, zise jenat de sărăcia lui. Obrajii lui palizi 
se îmbujorară. 

Paolo scoase o pungă cu ducați din buzunar şi o puse pe 
masă. 

„Aţi fost acum câtăva vreme la noi şi v-aţi exprimat o dorinţă 
în privinţa a doi credincioşi ai voştri. Angiolino mă trimite să vă 
predau această pungă cu cinci sute de ducați de aur. Aţi spus că 
o fată are nevoie de-o rochie de mireasă. Daţi-i banii, cuvioşia 
voastră”. 

Preotul sări emoţionat în picioare. „Dumneata eşti zise.” 
Acum vă recunosc. M-aţi primit împreună cu Angiolino. Vă 
mulţumesc că aţi venit! Aşteptaţi, fug repede până în vecini, să 
vă pot servi cu ceva mâncare!” 

Paolo refuză şi se ridică. „Am puţină vreme, cuvioşia voastră”. 

Dar tânărul preot îl împinse înapoi pe scaun, fugi la vecini şi 
se întoarse curând cu pâine, brânză şi vin. Pregăti repede cina 
şi-şi pofti musafirul să se servească. 

Paolo nu se lăsă mult rugat. „Angiolino trimite vorbă, că 
sunteţi oricând binevenit, dacă aveţi vreo dorinţă”, zise după ce 


se sătură. „Dar acum vă rog, lăsaţi-mă să plec. Am în noaptea 
asta un lung drum de făcut. 

Tânărul preot îşi conduse oaspetele până în faţa uşii. Paolo 
dezlegă frânghia cu care-şi legase calul. „Rămâneţi cu bine, 
cuvioşia voastră. Eu mă întorc în ţara mea”. 

Sări pe cal şi porni. Aerul era plăcut. Într-un tufiş al sălbăticitei 
grădini începu să cânte o privighetoare. 

Prin mintea celor ce stăteau în drum, treceau gânduri ciudate, 
pe când ascultau tropotul de copite ce se îndepărta. 


VIZITA NOCTURNĂ 


Când Giovanni se întoarse de la lucru, tatăl său nu era acasă. 
Probabil încă se mai găsea cu barca lui pe lagună. Abia când 
ceilalţi erau la mal, Ernesto şi însoţitorul său îşi scoteau 
năvoadele. Giovanni ştia de ce tatăl său nu-şi mai lăsa nicio 
clipă de repaus. Işi făcea griji că în doi ani n-o să poată plăti cei 
două sute de ţechini, datoraţi. Pescuitul aducea tocmai atât cât 
să poată trăi, şi să se îmbrace. Cum ar fi putut însă să plătească 
şi dobânzile care erau scadente la fiecare sfert de an şi în afară 
de asta să mai pună deoparte atâta încât să-şi poată plăti la 
timp suma împrumutată? 

„Hârtiuţa” lui Messer Celsi începu să-şi exercite nenorocita-i 
influenţă. Uneori pe tatăl lui Giovanni îl urmăreau gândurile 
grele chiar şi în somnul lui adânc, când adormea zdrobit de 
oboseală, chinuindu-l în singurătatea de peste zi. Vedea cum se 
târâie cu greutate pe un drum fără sfârşit, lângă el Giovanni 
îmbrăcat în zdrenţe, cu ochii lui luminoşi îndreptaţi acuzator 
asupra tatălui, şi mai auzea râsul ascuţit al lui Messer Celsi, care 
enorm de mare, stătea la marginea drumului şi-i zorea pe cei 
doi vagabonzi fără cămin să plece cât mai departe. 

Ca să mai scape de griji Ernesto mai vizita din când în când cu 
tovarăşul său căruia îi plăcea vinul, cârciuma la Malvagia, ca să 
se întâlnească cu zidarii şi pietrarii pe care îi cunoştea dinainte. 
Se întâmpla, ca, uneori, să bea mai mult vin decât s-ar fi potrivit 
cu punga lui, ca să nu se mai gândească la” hârtiuţă”. După 
aceea îşi făcea mustrări de conştiinţă pentru fiecare soldo 
cheltuit, dar degeaba. 

Giovanni lucra în grădină, în care acum totul înverzea şi 
înflorea, plivea buruienile, săpa pământul şi-l stropea cu apă. 
Apoi se aşeza pe bancă şi aştepta să se întunece. Vara, care se 


anunţa prin nopţile dulci de primăvară şi prin fructele mici şi 
verzi ale pomilor şi tufişurilor, nu părea să-i aducă prea multe 
lucruri bune. Cât de frumos şi cât de lipsit de griji trăiseră în 
anul trecut, până când se întâmplase nenorocirea cu accidentul 
tatălui, până la dispariţia lui Paolo şi până când prietenia cu 
Marco fusese adumbrită. Ceva devenise ca altădată, ba chiar 
mai adânc şi mai frumos: prietenia cu Marco. Tocmai de aceea îl 
atingea aşa de dureros că prietenul, după nereuşita fugii lui, 
trăia închis ca un prizonier în camera lui, până când unchiului o 
să-i convină să-l închidă într-o şcoală de călugări. Şi asta urma 
să se întâmple în următoarele zile, după cum îi spusese 
Giannina. 

Giovanni îşi muncea mintea cum ar putea să-şi ajute 
prietenul, dar nu găsea nicio ieşire. Câteodată îşi zicea că poate 
soarta i-a fost mai favorabilă lui Marco decât credea acesta. 
Cine ştie cum i-ar fi mers prin ţări străine. Dar când îşi aducea 
aminte de nostalgia lui Marco după îndepărtate ţări, de visele lui 
îndrăzneţe, îşi dădea seama ce ar însemna pentru el să fie 
închis ani întregi. 

Luna răsărise, stelele străluceau iar păsările adormiseră. 
Mama Gianninei aprinsese în cameră lumânările. Giovanni 
vedea strălucind lumina ce trecea prin tufişuri. 

Meşterul Benedetto îl lăudase astăzi şi-i spusese că are mâini 
îndemânatice şi un ochi bun în ceea ce priveşte lemnul, aşa cum 
se şi cere pentru un bun constructor de corăbii. Numai că pentru 
asta nu trebuie să se creadă grozav. Apoi îl luă pe Giovanni cu el 
în atelierul lui şi-i arătă barca deja terminată. El, Giovanni, 
trebuia să vadă primul barca. Se pricepea deja, în oarecare 
măsură, la construcţia bărcilor şi rămase uimit de frumuseţea 
construită de mâinile meşterului. Era sortită pentru transportul 
de persoane şi avea şi o cabină în care pe vreme de ploaie 
puteau şedea patru oameni ca într-o cameră. Dar cea mai 
frumoasă era forma arcuită. 

„în curând o să vezi multe asemenea bărci pe canalele 
Veneţiei”, zise meşterul şi bău o gură din ulcior. „Şi nimeni nu 
va putea nega, că prima de acest fel a fost construită de 
meşterul Benedetto din Murano. Am deja pentru ea şi un nume 
«Dongola!» Cum sună? Acum şterge-o la lucru, leneşule!” 

Dar Giovanni nu se lăsă gonit. Mângâie cu mâna rotunjimile 
lemnului şi zise cu seriozitate: „Meştere Benedetto, barca este 


foarte frumoasă, nici nu pot să spun cât de frumoasă e”. 
Acestea fiind zise fugi afară. 

Când Giovanni se gândea la viitorul lui nu-şi făcea nicio grijă, 
dar dorea ca şi tatăl şi prietenul lui să fie fericiţi. Noaptea deveni 
mai întunecată, iar luna mai strălucitoare. Giovanni auzi, după 
zgomotul cârjelor, că tatăl său venea acasă. Îi fugi înainte. 

„M-ai aşteptat, nu-i aşa?” îşi salută Ernesto băiatul. „S-a făcut 
puţintel cam târziu, dar pescuitul a fost bun”. 

Giovanni simţi mirosul de vin ce i se degaja din haine şi 
observă după ochii strălucitori ai tatălui că acesta băuse şi 
câteva păhărele. Era mai vesel ca altădată şi părea să-şi fi uitat 
toate grijile. Intr-o legătură ce-i atârna pe umăr aducea şi câţiva 
peşti. Giovanni îi luă şi pregăti cina pentru tatăl său, apoi îi 
povesti cum îl lăudase meşterul Benedetto. 

Ernesto îl ascultă, şi mâncă cu poftă cina. Munca şi vinul îl 
obosiseră, aşa că se culcă şi în scurt timp adormi. Trebuia doar 
ca mâine dimineaţa, în zori, înainte de răsăritul soarelui, să fie 
iar în picioare. Nici Giovanni nu mai rămase multă vreme treaz. 
In curând se făcu linişte în mica căsuţă. Zgomotul respiraţiilor 
adânci şi regulate dovedeau că amândoi dormeau tun. Nu 
auziră paşii uşori, care se apropiau afară şi nici nu văzură 
contururile întunecate ale unui om ce se strecura cu grijă prin 
grădiniţa din faţa casei. 

Un obraz se aplecă la geam şi doi ochi încercau să pătrundă 
întunericul din camera slab luminată de strălucirea palidă a 
lunii. 

Un deget ciocăni în fereastră. Cei ce dormeau nu îl auziră. Din 
nou un ciocănit uşor şi persistent, până când ceva se mişcă în 
cameră. Giovanni se trezi primul. Se ridică. Tatăl era întins în 
patul său şi dormea. 

Dar ce putuse să-l trezească? Nu se auzea niciun sunet, cu 
siguranţă visase ceva. Se întinse liniştit la loc, dar sări imediat în 
picioare, când se auzi din nou ciocănind. 

O voce adâncă şi bine cunoscută zise: „Giovanni! Giovanni!” 
Copilul îşi aruncă păturile de pe el, fugi la fereastră şi-şi lipi 
obrazul de geam. 

Incă nu ştia precis dacă nu cumva are vedenii sau dacă ceea 
ce vedea e adevărat. 

In faţa ferestrei, luminat de lună stătea un domn, elegant 
îmbrăcat, care semăna cu Paolo. Acum zâmbi şi-i făcu semn 


băiatului să-i descuie uşa şi să-l lase să între. lar când Giovanni 
văzu zâmbetul, ştiu că omul de-afară e Paolo. Sări la uşă, 
lovindu-se cu piciorul de un scaun, dar nu simţi nicio durere. 

„Papa!” strigă el. „Paolo a venit. Trezeşte-te, papa!” Deschise 
uşa casei. „Paolo!” strigă el în întuneric. „Ştiam că o să te întorci 
odată şi odată!” 

Paolo îmbrăţişă băiatul, îl ridică în braţe şi îl duse în casă. „Nu 
aşa de zgomotos, Giovanni”, şopti el. 

„Ce se întâmplă aici?” răsună vocea lui Ernesto. Giovanni cu 
respiraţia tăiată de îmbrăţişare şi cu ochii plini de lacrimi de 
bucurie strigă aproape înspăimântat: „Dar papa, a venit Paolo, 
n-auzi?” 

Fugi înainte prin cameră, îşi prinse tatăl, care se ridicase de 
jumătate, de umeri şi zise: „Uite, papa, Paolo e iarăşi aici!” 

Între timp intrase şi Paolo. „Într-adevăr sunt eu, Ernesto, şi 
vreau să te rog să mă adăposteşti în noaptea asta”. 

„Dar poţi rămâne aici cât timp vrei, Paolo”, se amestecă 
Giovanni. Nici nu-i mai lăsa pe ceilalţi doi să ajungă la cuvânt... 
„Oricând şi oricât poţi să rămâi la noi Paolo, nu-i aşa papa, 
spune-i”. 

Ernesto aprobă. „Bineînţeles că Paolo poate rămâne, cât are 
chef. Dar acum ia loc Paolo şi Odihneşte-te, ai făcut sigur un 
drum lung până aici. Şi tu Giovanni, ar trebui să-i frigi nişte 
peşti”. 

Paolo îl opri pe Giovanni, care voia să se repeadă în bucătărie, 
zicându-i că nu-i e foame. Şi Giovanni rămase bucuros în 
cameră, fiindcă nu voia să scape niciun cuvânt din cele ce urma 
să povestească Paolo, şi-apoi avea şi el atâtea să-i povestească. 

Între timp Ernesto se sculase şi aprinsese lampa. Privi cu 
mirare hainele frumoase ale lui Paolo. 

„Arăţi bine, Paolo, acum povesteşte-ne cum ţi-a mers. Am fost 
atât de mâhniţi de dispariţia ta... Dar acum eşti din nou aici”. 

„Şi căpitanul Matteo o să se bucure”, îl întrerupse Giovanni. 
De atâta fericire nu-şi mai putea ţine gura. 

„Căpitanul Matteo?”, întrebă Paolo, încreţindu-şi fruntea. „N-a 
fost închis?” 

Dintr-o dată Ernesto şi Giovanni înţeleseră, pentru care motiv, 
Paolo dispăruse aşa fără urmă, după săritura lui peste bord. 

„N-ar fi trebuit să fugi, Paolo”, zise Ernesto. „Căpitanul Matteo 
a scăpat cu contrabanda lui, de zbiri”. 


O vreme se făcu linişte în cameră. Lumina lămpii proiecta 
umbrele capetelor, pe masă. 

Paolo privi gânditor în obrazul lui Giovanni. Devenise mai 
serios şi mai matur graţie trăirilor de care avusese parte până 
acum. 

Cuvintele lui Ernesto treziră multe gânduri în mintea lui Paolo. 
Putea deci să se mişte liber prin Veneţia, nu mai trebuia să se 
strecoare ca un hoţ prin noapte şi să bată la ferestre? Putea să 
meargă ziua în miaza mare la aşezarea de pescari de pe plaja 
lagunei, să între în coliba lui Dimitro şi să spună: Priviţi, sunt din 
nou aici, Dimitro şi Giulia. V-am adus câteva nimicuri pentru că 
aţi fost aşa de de buni cu mine. Pentru dumneata Dimitro o 
trusă de cuțite, de sculptură, din Damasc şi pentru dumneata 
Giulia o brățară de aur şi un şirag de perle. 

Paolo îşi aminti de cadoul pentru Giovanni, pe care-l avea la 
el. ÎI scoase din geantă şi zise: „Tu, Giovanni, mi-ai făcut o dată 
cadou un pumnal. L-am păstrat cu grijă. Astăzi ţi-am adus altul 
în locul lui. la-l!” 

Îi întinse lui Giovanni arma, al cărui mâner era din fildeş cu 
ornamente din argint. 

Giovanni privi pumnalul cu priviri pline de evlavie. Nu 
îndrăznea să-l atingă. 

„la-l”, încurajă Paolo copilul. 

Atunci Giovanni luă preţiosul pumnal şi-şi trecu mâna peste 
argintul ce strălucea stins. 

„Acum am două pumnale”, zise. „Şi Marco mi-a făcut unul 
cadou. Îţi mulţumesc, Paolo”. 

Giovanni se bucură foarte mult, dar nu putea să-şi dea frâu 
liber bucuriei. Existau între ei foarte multe lucruri nelămurite. 
Paolo se schimbase, nu numai fiindcă purta haine elegante, dar 
mişcările lui deveniseră mai libere, ochii lui aveau o privire 
îndrăzneață şi pătrunzătoare. 

„Tu ai adus un cadou scump, Paolo”, zise Ernesto. „Nu prea 
pot pricepe lucrul ăsta”. Se sculă, săltă până la fereastră, ca să-i 
deschidă larg o parte. „Nu trebuie s-o iei în nume de rău”, îşi 
continuă el spusele, „dacă vrei să taci, totuşi n-o să cred nimic 
rău despre tine”. 

Paolo se apropie de masă, îşi puse amândouă braţele pe 
tăblia mesei şi-şi plecă înainte partea superioară a corpului. „Am 
să-ţi povestesc totul Ernesto, tot ce mi s-a întâmplat. Poate să 


asculte şi Giovanni, şi-apoi veţi hotărî singuri dacă am făcut sau 
nu rău. Ah! Ernesto ce bine că sunt iarăşi la Veneţia!” 

Paolo se uită peste feţele celor doi, departe în lumina tulbure 
a lămpii, şi le povesti despre faptele lui, fără a adăuga nimic, 
fără a omite nimic. Ernesto şi Giovanni urmăreau fiecare cuvânt. 
Prin deschizătura ferestrei intrau uşoare zgomote nocturne. O 
cracă trosnea, sau vreo pasăre bătea somnoroasă din aripi. 
Foarte departe lătra un câine. Zgomotele se strecurau prin 
noapte cu labe de pisică. 

Ochii lui Giovanni se căscau mari de uimire, şi de o tăcută 
admiraţie pentru aventurile lui Paolo. 

„La despărţire, Angiolini mi-a dat o mie de ducați. Cinci sute 
erau hărăziţi pentru Alberto şi Izabella, iar cinci sute pentru 
mine. „Numai Dumnezeu ştie cum o să-ţi meargă în Veneţia”, 
mi-a zis Angiolino. Îmi devenise drag ca un prieten, dar ceva mă 
mâna înapoi la Veneţia, nu sunt făcut pentru viaţa din munţi...” 

Paolo tăcu. În cameră mirosea a ulei ieftin şi a fitil ars. 
Domnea o linişte încremenită, în care îţi făcea impresia că îţi 
auzi până şi bătăile inimii. Ochii lui Giovanni ardeau, abia putea 
sa aştepte răspunsul tatălui, îi era frică să nu sune altfel decât 
cum ar fi dorit-o el. 

Ernesto îşi drese glasul. „Ce ai fi putut face altceva?” zise el, 
ca şi când ar fi vorbit cu sine însuşi. „N-a fost vina ta că ai ajuns 
pe drum... acum ai văzut o bucăţică din lume, iar inima ta te-a 
readus din nou la Veneţia. Fii bine venit, Paolo!” 

Bucuria lui Giovanni se manifestă zgomotos, şi Ernesto trebui 
să-i atragă atenţia să fie mai liniştit Elena, în casa vecinului 
avea somnul uşor, nu era necesar ca ea să aibă imediat ştire de 
vizita nocturnă. 

Giovanni se gândea acum şi la Marco şi la Giannina. Cât o să 
se mai bucure când vor afla de întoarcerea lui Paolo. Poate 
cunoştea Paolo vreo posibilitate ca Marco să poată fi scutit de 
şcoala de călugări. Vroia să povestească imediat despre soarta 
prietenului său, dar fu oprit de o întrebare a lui Paolo. 

„Jie cum îţi merge, Ernesto?” 

„Cum să-mi meargă”, răspunse cu amar Ernesto. „Cu meseria 
am terminat-o. Mi-am cumpărat o lotcă şi merg în fiecare zi la 
pescuit”. 

Gândurile lui Giovanni ajunseră instantaneu la grele griji ce-i 
apăsau pe tatăl lui. „Messer Celsi ne-a împrumutat două sute de 


ţechini...” 

„Taci, Giovanni” îl întrerupse tatăl. Giovanni îşi privi părintele 
fără să înţeleagă. De ce n-ar trebui să-i povestească lui Paolo şi 
de grijile lor? El era ca un frate mai mare, care aparţinea 
familiei. Dar nu era necesar să spună mai mult, Paolo ştia, bine, 
ce însemna, când trebuia să împrumuţi bani de la un om ca 
Messer Celsi. 

„M-am gândit adesea la voi doi”, zise, căutându-şi cuvintele 
cu care să-i ofere ajutor lui Ernesto. „Cum le-o fi mergând lui 
Ernesto şi lui Giovanni? Mă întrebam”. 

„Nouă ne merge bine acum, n-ai de ce să-ţi faci griji”, zise 
Ernesto. 

Giovanni simţi că acum nu trebuie să se mai amestece în 
conversaţie. 

„Îmi pot închipui cum te simţi”, zise Paolo. „Pe Messer Celsi îl 
cunosc. Nu mai trebuie să-i rămâi dator, Ernesto. Mâine îi duci 
cei două sute de ţechini înapoi”. 

Paolo îşi scoase din taşca de piele punga cu bani şi numără 
ducaţii pe masă. Nu-i păsa de protestele lui Ernesto. 

„Fac aşa cum ar fi făcut Angiolino”, zise el. 

In noaptea aceasta în casa din Murano se reîntoarse bucuria 
de-a trăi. Două sute de ducați de aur se aflau pe masă. 

„De-acum sunt datornicul tău, Paolo”. Ernesto se îndreptă de 
spate. „Domnul o să facă nişte ochi, când o să-i duc banii 
înapoi”. Paolo privea în gol, zâmbind. Se simţea acasă. 
Intâmplările din trecut păleau. Mâine voia să meargă la colibele 
de pescari de pe plaja de la Lido şi să întrebe pescarii dacă nu 
vor să îl primească în asociaţia lor. 

Nu dormi deloc, zăcea cu ochii deschişi pe pat şi se gândea. 
Giovanni îi povestise despre Marco, care era încuiat în camera 
lui şi în curând o să-i fie răpită libertatea pe ani întregi. 

Dar Marco era încă prea tânăr, ca să poată pleca singur în 
lumea largă. 

Trebuia oare să-l ajute să fugă? 

La această întrebare Paolo nu găsea niciun răspuns. 


TĂBLIŢA DE AUR 
Doi bărbaţi îmbrăcaţi în ponosite haine de călătorie, cu feţele 
şi mâinile arse de soarele pârjolitor al pustiului, ajunseseră pe 
coasta mării după lungă, foarte lungă şi grea călătorie. După 


statură şi după feţele lor trebuiau să fie fraţi, asemănarea 
devenise şi mai evidentă prin faptul că trecuseră amândoi prin 
aceleaşi pericole. Cel mai în vârstă, înalt la stat şi puternic zidit, 
arătă cu o mişcare largă a braţului spre portul de la picioarele 
muntelui. 

„Un port ca toate celelalte”, zise el, „corăbii, hamaili, 
negustori şi taverne. Până aici sus poţi auzi strigătele 
oamenilor”. 

Se aflau la jumătatea înălţimii muntelui, la picioarele căruia se 
găseau casele albe şi străduţele cotite ale oraşului. 

„Am devenit oarecum mizantropi”, răspunse cel mai tânăr, 
care putea să aibă în jur de patruzeci de ani şi era zvelt şi înalt. 

Coborâră înspre oraş. Numai arar schimbau vreun cuvânt. 
Erau obişnuiţi să se înţeleagă prin puţine cuvinte şi puţine 
gesturi, doar printr-o privire fugară, printr-o mişcare a colţului 
gurii sau a sprâncenelor. 

In faţa lor se întindea marea albastră, tăcuta şi îndepărtată. 
Nu arăta altfel decât apele Indiei, care spălau coastele imensului 
imperiu mongol. 

Dar era marea care le amintea de patrie, căreia îi întorseseră 
spatele cu patrusprezece ani înainte, ca să se afunde în 
interiorul Asiei. 

Îşi grăbiră paşii. În Layas exista şi o colonie a compatrioţilor 
lor. Pe aceştia voiau să-i caute să audă din nou sunetul moale al 
dialectului venețian. 

Domnea o căldură înăbuşitoare. Când ajunseră la primele 
casc ale oraşului, soarele era sus, la amiază. Străzile şi ulițele 
parc-ar fi fost moarte. Ferestrele erau acoperite cu pânze albe, 
ca scut contra luminii soarelui. Un copil de armean, gol şi brun 
se juca în praful străzii fără să-i pese de arşiţă. Singur singurel, 
şedea acolo şi se certa cu o bucată de lemn de cedru, care 
închipuia o cămilă nărăvaşă, într-un popas în pustiu. 

Cei doi bărbaţi se opriră în faţa unei cârciumi din apropierea 
portului, împinseră la o parte perdeaua de mărgele şi intrară în 
încăperea semi-obscură. Cârciumarul se sculă adormit, ca să 
servească clienţii sărăcăcios îmbrăcaţi. Dar când ei comandară 
înainte de toate, cel mai bun vin şi un prânz bun, deveni 
sprinten şi serviabil. 

Mâncară şi băură. Cel mai în vârstă îşi luă taşca de piele şi 
scoase din ea o tăbliță de aur pe care o aşeză înaintea lui. 


Cârciumarul se apropie pe vârful degetelor şi tocmai voia să-şi 
exprime admiraţia printr-un torent de cuvinte. Un gest 
poruncitor al celui mai tânăr îndepărtă pe cel prea curios. 

Tăbliţa de aur purta semnul marelui han şi fusese dată celor 
doi călători ca scrisoare de acreditare. Această tăbliță îi apărase 
în imperiile tătăreşti. Fiecare guvernator de provincie era obligat 
să le dea ajutor pe drum, să le pună la dispoziţie servitori şi 
soldaţi, catâri şi cămile şi să-i ajute pe orice cale ca să poată 
înainta. Totuşi călătoria de la curtea marelui han până pe coasta 
Mediteranei durase peste trei ani, fiindcă tăbliţa de aur nu putea 
împiedeca furtunile din pustiu, nici lipsa de apă. lar cărările 
stâncoasă din munţii cei înalţi, punţile care se clătinau peste 
abise fără fund, arşiţa fierbinte cu vânturile fierbinţi care-ţi tăiau 
respiraţia, insectele otrăvitoare şi alte multe intemperii naturale, 
refuzau să se transforme din cauza tăbliţei de aur cu semnul 
Marelui Han într-o răcoroasă şi lipsită de pericole alee de 
plimbare. 

Cel mai tânăr înţelese de ce tovarăşul sau pusese tăbliţa pe 
masă. Nu ca să-i impună cârciumarului respect pentru oaspeţii 
săi. Era o amintire a uimitoarei şi aventuroasei lor călătorii, un 
rămas bun pentru o parte importantă din viaţa lor trecută şi 
totodată aşteptarea amestec de bucurie şi îngrijorare a primei 
lor întâlniri cu ţara. 

Şedeau tăcuţi unul în faţa celuilalt şi beau vinul rece, 
amestecat cu apă. Cârciumarul se reaşezase în colţul său şi se 
minuna de muţenia clienţilor lui Era obişnuit ca la mese să fie 
gălăgie şi agitaţie. De fapt la vremea prânzului veneau numai 
câteodată, câţiva neguţători, negustori sau marinari; ceilalţi 
preferau ca pe vremea asta să doarmă acasă la ei sau în vreun 
colţişor umbros. 

Mâinile arse de soare ale celui mai în vârstă se vârâră sub 
tăbliţa de aur şi o ridicară puţin. 

Înainte cu patrusprezece ani, părăsise Bizanțul împreună cu 
fratele său. Nu aveau nimic altceva în buzunare decât pietre 
preţioase, pe care şi le cumpăraseră din câştigul realizat din 
vânzarea încărcăturii corabiei. Pietrele preţioase erau, în toate 
colţurile lumii, un articol căutat în comerţ. In curând se dovedi 
că planul lor de a schimba cu câştig nestematele, fusese bun. 

Împăratul Balonin al Il-lea, care auzisese de intenţia lor de a 
călători spre legendarul imperiu Mongol, îi autoriză să plece din 


Bizanţ în anul 1255. Plutiră peste Marea Neagră spre portal 
Soldaia, iar de acolo pe uscat spre Bulgar, pe Volga şi Sarai, la 
curtea lui Barkaihan, stăpânitorul tătarilor apuseni. Călătorii 
venețieni fuseseră primiţi cu cinste de către prinţul tătar, care 
le-a dat în schimbul cadourilor lor giuvaiere de o îndoită valoare 
ca şi numeroase alte daruri. 

Ani întregi trăiră la curtea hanului, întreprinseră călătorii şi-şi 
formară o idee despre marea întindere a părţii vestice a 
imperiului tătar. Un război izbucnit între Barkaihan şi fratele său 
Hulagu îi sili să ia drumul spre Bokhara. După ce trecură Sir- 
Daria, străbătură pustiul Kirsil Kum. Petrecură trei ani în 
Bokhara şi folosiră acest răstimp să-şi înmulțească pietrele 
preţioase. 

Cunoscuseră la curtea lui Barkaihan pe ambasadorul Marelui 
Han, care-şi avea reşedinţa la Kangbala, departe, în răsărit. Cei 
doi călători a fiară că puternicul stăpânitor Kublai han locuia în 
mijlocul oraşului său într-un palat, al cărui hol cuprindea şase 
mii de persoane. Se spunea că această grandioasă clădire 
împreună cu parcurile ce-o înconjurau avea un perimetru de opt 
Li chinezeşti (22 1/2 km). 

Despre bogăţia de basm de la curtea Marelui Han circulau 
cele mai neverosimile poveşti, dar călătorii italieni voiau să se 
convingă de acestea cu propriii lor ochi, aşa că primiră cu 
bucurie invitaţia ambasadorului să plece împreună cu el la 
curtea stăpânului său. Avură nevoie de peste un an de zile 
pentru anevoioasa călătorie. Speranţele pe car le nutriseră în 
tăcere, au fost însă mult depăşite de realitate. 

Marele Han îi primi cu mare bunăvoință şi-i puse să 
povestească despre prinții şi popoarele din ţările unde apune 
soarele. Il interesa mai ales felul în care se poartă războaiele, 
Papa şi învăţăturile bisericii creştine. 

Într-una din zile le propuse, celor doi italienii să călătorească 
la Roma în calitate de ambasadori ai lui şi să-l roage pe Papa să- 
i trimită o sută de învăţaţi, care să explice învăţaţilor lui, 
învăţăturile creştine, şi să câştige şi popoarele sale pentru 
această învăţătură. Cei doi călători se învoiră bucuroşi, cu atât 
mai mult cu cât de multă vreme se trezise în inima lor dorinţa 
de a se întoarce în ţară. 

Kublai han le dădu în ziua plecării tăbliţa de aur şi scrisori 
scrise în limba tătară pentru Papa de la Roma. Incărcaţi cu 


bogate cadouri părăsiră curtea Hanului în tovărăşia unui ofiţer. 
Pe ofiţer trebuiră să-l părăsească chiar a doua zi, căci se 
îmbolnăvise grav. Aşa că plecară singuri mai departe, iar tăbliţa 
de aur le deschidea frontierele imperiilor şi porţile oraşelor. 

Avură nevoie de trei ani până să ajungă la malul mării natale. 

„La ce te gândeşti, Maffio?” întrebă cel mai tânăr. 

Maffio Polo luă tăbliţa şi o băgă din nou în taşca de piele. 

„Mă simt ca şi tine, Nicolo”, răspunse. „Abia mai pot aştepta 
clipa când o să ajung la Veneţia, şi totuşi gândurile mele se 
lipesc - ca păsările de vergeaua unsă cu clei - de îndepărtata 
ţară cu lacurile ei liniştite printre munţii sălbatici, împodobiţi cu 
flori”. _ 

„Am fost plecaţi patrusprezece ani” zise Nicolo Polo. Işi 
răzimă capul în mâini. Încerca să se elibereze forţat de 
gândurile care-l asaltaseră pe toată durata lungii lor călătorii. 
Nu-i reuşea nici să scape de tainica grijă ce o purta pentru 
sănătatea soţiei şi a copilului său, care atunci la plecare abia se 
născuse. Patrusprezece ani! Dorinţa de a pătrunde cât mai 
adânc în uriaşul imperiu, ca şi observaţiile ironice ale fratelui, 
când el încerca să-l convingă să se întoarcă, fuseseră mai 
puternice. 

„Nu te mai gândi”, zise Maffio şi-l bătu pe umăr, „în curând 
suntem acasă. Ce înseamnă patrusprezece ani? Gândeşte-te, nu 
ne întoarcem cu mâinile goale?” Se bătu peste taşca de piele. 
„Diamantele au valoarea a trei încărcături de corăbii. Vino, hai 
să plecăm. Călătoria peste Mediterană nu-i decât un salt pentru 
noi”. 

„Ai dreptate, Maffio, gândurile nici aşa nu rezolvă nimic Nicolo 
Polo sări în picioare, îşi agăţă de umăr taşca de piele care arăta 
foarte ciudat, era făcută de un meşter pielar mongol. 

Cârciumarul îi însoţi până la uşă, dădu serviabil perdeaua de 
mărgele la o parte, şi le dori ca toate binecuvântările lui şi cerul 
lui Allah, să coboare asupra lor. 

Viaţa reîncepuse iarăşi pe străzile şi ulicioarele oraşului 
portuar. Cămile şi catâri se îndreptau spre târgul din piaţă, 
femei voalate se grăbeau în mers uşor pe stradă, iar negustorii 
îşi lăudau marfa prin bazare. Marea era netedă ca o oglindă şi 
strălucea într-o culoare de albastru transparent. În port erau 
doar puţine corăbii şi niciuna nu purta steagul cu leul auriu al lui 
San Marco. Layas era un port mic, lipsit de importanţă, dar 


poseda o colonie a neguţătorilor venețieni. 

Maffio şi Nicolo trecură pe lângă santinelă prin poarta 
Fondaco-ului. Ajunseră într-o curte, pătrată, care era înconjurată 
de case, gherete pentru vânzări şi magazine de mărfuri. 
Deosebiră locuinţele neguţătorilor, o măcelărie, o brutărie, o 
baie şi o judecătorie. Lângă hala pentru vânzări, o clădire din 
lemn, se înălța o mică bisericuţă, care îi aminti lui Nicolo de San 
Giocomo din Rialto, deşi nu avea nici cea mai mică asemănare 
cu biserica asta. 

In această curte, mai ales în faţa magaziilor de mărfuri şi 
gheretelor de târg, că şi în hala de vânzare domnea o viaţă 
trepidantă. Maffio şi Nicolo se apropiară de un grup de arabi 
îmbrăcaţi în alb, care înconjurau pe un mare negustor venețian 
şi cu care se târguiau făcând gesturi largi. Un tălmaci traducea, 
cu voce domoală, cuvintele italiene, în arabă. 

Amândoi călătorii se opriră şi încercară să arunce o ochire pe 
feţele compatrioţilor lor. Cuvintele rostite în limba patriei îi 
emoţionau aşa de puternic, încât le venea greu să se desprindă 
de acolo. 

Tâlmaciul se uită după ei şi nu putu să-şi dea seama în ce 
categorie să-i încadreze. Feţele lor erau negre-brune ca ale 
arabilor, dar după trăsături păreau să fie italieni. Nu avu prea 
multă vreme de gândit, afacerile îl răpeau din nou. 

Maffio şi Nicolo trecură prin hala de vânzare. Chiar şi aici se 
găseau mai mulţi vânzători străini decât venețieni. Escadra care 
în drumul său spre Cipru şi Damasc trebuia să treacă şi prin 
Layas, urma să sosească cel mai repede peste treizeci de zile, 
dar negustorii din oraş şi din împrejurimi îşi dădeau deja silinţa 
să-şi ofere mărfurile - cu multe strigăte - ca mărfuri de schimb. 

Marele negustor pe care Maffio şi Nicolo Polo îl opriră, după 
ce-l salutară cu politeţe, îi asculta uimit. 

„Cine sunteţi?” întrebă el. „Vorbiţi dialectul venețian, însă 
vorba voastră e amestecată cu multe cuvinte străine, pe care în 
Veneţia nu le-ar pricepe nimeni. Scuzaţi-mă, că furat de 
surprindere, v-am întrebat”, continuă el zâmbind. „Pot să vă 
poftesc în locuinţa mea? Sigur aveţi în urmă o lungă călătorie”. 

Făcu un gest de invitaţie şi rugă străinii să-l urmeze. Nicolo şi 
Maffio Polo primiră invitaţia. Pe drumul spre locuinţa marelui 
negustor îşi căutau cuvintele prin care să se prezinte, dar 
observară cu uimire că trebuiau să caute chiar după cele mai 


obişnuite vorbe din dialectul lor natal. 

În Fondaco, locuiau în timpul acela numai douăzeci şi cinci de 
venețieni, dintre care cinci mari negustori. Ei călătoreau de aici 
adesea la Aleppo, Antiohia sau spre golfurile din Cipru, pentru a 
pregăti afacerile comerciale pentru corăbiile venețiene care 
urmau să sosească. Ceilalţi locuitori ai Fondacoului erau scribi 
sau meseriaşi. 

Marele negustor, un bărbat mai tânăr, cam la treizeci de ani, 
cu părul negru, umeri înguşti şi mişcări repezi, se prezentă 
Agnolo Nelli. Bătu din palme şi porunci servitorului să 
pregătească un prânz. Cei doi călători îi spuseră că abia s-au 
ridicat de la masă; dar marele negustor considera că o mică 
gustare şi puţin vin, nu strică nimănui. 

În timp ce Maffio şi Nicolo Polo îşi înmuiau degetele în cupele 
pentru spălat degetele, amfitrionul trimise după ceilalţi doi mari 
negustori prezenţi în Fondaco, şi le comunică sosirea călătorilor. 
În curând sosiră şi aceştia în locuinţa lui Agnolo Nelli ca să 
salute pe noii veniţi. Era în pierdutul Layas un eveniment, să 
poţi vedea feţe noi, aşa că nu-ţi permiteai să-l pierzi. Din păcate 
niciunul dintre ei nu cunoştea familia Polo, căci locuiau în 
celălalt capăt al oraşului, în Sestir di Castello. Veneţia era mare, 
trăiau pe vremea aceia pe insulele lagunei o sută cincizeci de 
mii de oameni, timpurile când se cunoşteau cu toţii trecuseră 
demult. 

Maffio şi Nicolo Polo aflară pe lângă alte noutăţi că Papa 
Clemens al IX-lea murise la sfârşitul anului trecut şi că încă nui 
s-a ales înlocuitor. Afacerile papale erau între timp girate de 
plenipotenţiarul din Acra, Teobaldo Visconti, care locuia, pe 
atunci, în castelul său din sudul Italiei. 

Cei trei mari negustori se făcuseră comozi în jurul mesei şi 
erau curioşi să afle povestea celor doi călători. 

Nicolo luă cuvântul şi începu să vorbească despre lunga lor 
călătorie şi despre întâmplările lor la curtea celui mai puternic 
dintre domnitori. La început trebuia să-şi caute cuvintele, dar cu 
cât vorbea mai mult, îi venea tot mai uşor, şi dialectul de-acasă 
răsuna tot mai clar în gura lui, deşi încă amestecat cu multe 
expresii străine. 

Negustorii ascultau tăcuţi, schimbând din când în când câte o 
privire, ca să se convingă că de fapt erau de aceeaşi părere 
privind povestea compatriotului lor îmbrăcat în ponositele lui 


haine de călătorie. 

Nicolo Polo descrise uriaşul hol din palatul lui Kublai han, 
strălucind de aur şi argint, vorbi despre cerbii, căprioarele şi 
gazelele care păşteau în jurul lacului, cu peşti aurii, ce se afla în 
parcul care înconjura palatul, şi unde se mai afla şi un munte 
artificial pe care erau plantați cei mai frumoşi copaci din ţară ca 
să servească drept decor unui palat verde ce se află zidit pe 
vârful muntelui. Niciun alt stăpânitor de pe lume nu dispune 
asupra unei atât de puternice armate şi nu are atâtea 
proprietăţi şi bogății ca Kublai han, care, de altfel, este foarte 
cult şi i-a primit cu deosebită cinste. 

Agnolo Nelli, cel plin de viaţă, se mişca neliniştit pe scaun 
încoace şi încolo şi încuraja cu privirile lui pe ceilalţi doi mari 
negustori, ca să pună capăt în cele din urmă mincinoaselor 
lăudăroşenii ale celor doi aventurieri. El, ca amfitrion, trebuia, 
oricât i-ar fi venit de greu, să se reţină. Când Nicolo Polo făcu o 
pauză, căutând în amintirile lui o întâmplare care ar fi putut să 
zugrăvească mai viu compatrioţilor săi această lume străine, 
marele negustor mai vârstnic, care şedea în faţa lui, îi spuse cu 
o ironie ascunsă: 

„Bogăția celui mai mare stăpânitor de pe pământ, nu pare să 
fi avut vreo influenţă asupra voastră!” 

Ceilalţi râseră. 

Maffio Polo îşi cobori colţurile gurii şi privi, pe zeflemist, cu 
ochii strânşi, dar nu zise nimic. Veselia celor trei ascultători se 
linişti. Agnolo Nelli, amfitrionul, începu să se simtă prost. 
Tăcerea bruscă îl obliga să facă o remarcă împăciuitoare. 

„lertaţi-ne, dacă nu putem da crezare cuvintelor voastre”, 
zise Agnolo. „Da, tot ce povestiţi pare atât de neobişnuit”. 

Marele negustor, mai în vârstă, îl privi indignat. „Neobişnuit?” 
întrebă el. „Te exprimi foarte cu grijă, Agnolo”. 

„Asta înseamnă că ne consideraţi mincinoşi?” întrebă Nicolo 
Polo cu obrazul său roşu de mânie, ridicându-se în picioare. 
Fratele său îi puse însă împăciuitor mâna pe umăr, iar Agnolo 
Nelli îl rugă să nu înţeleagă greşit o vorbă spusă cu sinceritate. 

Maffio Polo se întoarse către negustorul mai vârstnic. 
„Spuneaţi că bogăţia marelui stăpânitor nu ne-a prea 
influenţat”, zise el liniştit. „Aici aveţi dreptate. Hainele noastre 
nu arată prea grozav. Prin deşert şi peste munţi nu umbli 
îmbrăcat în catifea şi mătase ca un episcop la procesiune sau ca 


un mare comerciant în Fondaco din Layas”. îşi privi 
interlocutorul fix în ochi şi nu se putu împiedica să nu 
zâmbească cu subtilă ironie, când continuă: „Cu toate astea 
călătoria noastră n-a fost cu totul pe degeaba. Priviţi ce-am 
adus cu noi. Puțin de tot, ne-a influenţat totuşi bogăţia...” 

Maffio Polo scoase punga cu nestemate şi o goli cu grijă pe 
masă: ele prinseră lumina soarelui şi o reflectară într-un 
curcubeu strălucitor, care îţi lua ochii. 

Negustorii, uimiţi de frumuseţea pietrelor, scoaseră strigăte 
de mirare: păreau să fi uitat dintr-o dată îndoielile şi observaţiile 
ironice. Marele negustor mai vârstnic se întinse după un 
diamant mai mare, şi-l puse în palmă şi îl privi cu ochi de 
cunoscător. 

„A fost fără rea intenţie”, zise el. Apoi. „Vă rog să iertaţi! 
Dacă-mi pot permite să vă dau un sfat, folositor, v-aş 
recomanda, ca în timpul călătoriei pe mare să vă coaseţi 
pietrele scumpe în haine”. 

Călătorii îşi aplecară capetele şi-şi aruncară o scurtă privire. 

„Sfatul dumneavoastră e bun”, zise Nicolo. „Vă mulţumim 
pentru el”. În ochii lui străluceau lumini. Negustorii le luară 
drept reflexe de diamant ce se aflau pe masă. Cum ar fi putut 
şti că în cusăturile şi buzunarele secrete a ponositelor haine de 
pe ei se găseau tocmai pietre preţioase care întreceau de mai 
multe ori în valoare pe cele din pungă? 

Când Maffio Polo, arătă domnilor tăbliţa de aur şi scrisorile 
către Papa, dispăru orice îndoială. Agnolo Nelli îşi ceru de mai 
multe ori scuze şi-şi puse casa, împreună cu servitorimea la 
dispoziţia călătorilor. Ei puteau rămâne la el oricât vor avea 
plăcere, era pentru el o cinste să-i poată servi. 

Maffio şi Nicolo Polo voiau însă să plece cât mai curând posibil 
spre Italia, ca să-şi predea solia Papei sau locţiitorului lui şi-apoi 
să călătorească spre Veneţia. Nicolo răspunse cu puţine vorbe la 
întrebările care i se puseră cu toate că la prima descriere 
arătase cât de colorat ştia să povestească. Aşa că marii 
neguţători îşi luară curând rămas bun, şi Agnolo se oferi să 
meargă, personal, în port ca să afle când pleacă prima corabie 
spre ltalia. 

Călătorii aflară la întoarcerea lui că în dimineaţa următoare o 
mică galeră franceză pleacă spre Massilia şi are o oprire în 
portul din Tarent. Apoi abia peste patrusprezece zile pleca prima 


corabie spre coastele Italiei. Agnolo îi invită ca până la plecarea 
corabiei a doua să fie oaspeţii lui, doar nu puteau să plece când 
abia sosiseră. Nicolo Polo răspunse însă că se obişnuiseră 
demult să ia hotărâri repezi, chiar şi fratele lui era pentru 
plecarea imediată.  Mulţumiră  amfitrionului lor pentru 
ospitalitate şi se duseră la căpitanul corabiei, un francez vesel 
din Tarascon, cu care se înţeleseră foarte repede. Doi marinari 
primiră însărcinarea ca să dea în magazie câteva lăzi la o parte, 
ca să le poată face un culcuş temporar celor doi oaspeţi. 

In dimineaţa următoare corabia plecă pe mare. Negustorii 
venețieni stăteau pe chei şi-şi luau rămas bun de la ciudaţii 
călători care abia ieri coborâseră muntele şi astăzi deja plecau 
pe mare. 

Un vânt uşor umfla pânzele, corabia ieşi încet din golful 
proteguitor. Călătoria avu loc în condiţii de vânt favorabile. 
Căpitanul se împrieteni repede cu pasagerii săi, şedeau adesea 
împreună şi jucau zaruri, beau vin bun franțuzesc şi ascultau 
poveştile de lup de mare ale mult călătoritului francez. 

Maffio şi Nicolo Polo se fereau însă să mai povestească despre 
ciudatele lor călătorii. Experienţa cu conaţionalii lor îi îndemna 
la prudenţă, de altfel, nici nu era necesar ca echipajul şi 
căpitanul să afle ceva despre pietrele scumpe pe care le aveau 
la ei. 

Călătorii îşi petreceau cea mai mare parte din timp pe punte. 

Insula Cipru rămăsese în urmă. Trecură zile şi nopţi până când 
într-o după-masă apăru în faţa ochilor lor, ieşind din marea 
albastră, insula Creta. Într-un loc munţii se retrăgeau într-un 
cerc larg şi lăsau liberă o vale lată şi înverzită care ajungea 
până la mare. Maffio arătă spre casele unui orăşel ce se întindea 
de pe malul mării până pe coastele muntelui. Oamenii le făceau 
semne cu mâna. Vedeau ogoare, pajişti, vite care păşunau, 
măslini argintii şi chiparoşi zvelţi. Grecoaicele se îndreptau spre 
fântâni şi aruncau corabiei priviri furişe, pline de nostalgie. 

Cârmaciul schimbă cursul, ca să se îndepărteze de apropierea 
periculoasă a coastei. Oameni, case, copaci se micşorară ca un 
joc de copii, iar în curând se mai putură zări doar contururile 
munţilor, cu o nuanţă mai închisă la culoare decât albastrul 
nesfârşit al mării. 

Nicolo Polo se duse la prora corabiei. Lupta contra unei negre 
presimţiri, care-l cuprinsese de când corabia se depărtase de 


liniştitoarea privelişte a orăşelului căţărat pe munte, şi plutea în 
largul mării. În gândurile lui încerca să-şi zugrăvească 
întoarcerea acasă, primii paşi prin curte, poarta casei care se 
deschide - dar când voia să gândească mai departe, în faţa 
ochilor lui apărea brusc imaginea caselor care dispăreau în 
depărtare, şi-a oamenilor care le făceau cu mâna. 

Valurile se spărgeau de corpul corabiei. Un vânt favorabil îi 
apropia mereu de soarele care apunea, şi părea din ce în ce mai 
mare. 

„Cum ar fi dac-am juca ceva, monsieur Polo?” întrebă 
căpitanul. „N-are niciun rost să priveşti fix apa, ore întregi. 

„Buono, căpitane, ai dreptate, prin asta nu înaintăm mai 
repede, şi nici mai încet”, răspunse Nicolo Polo. 

La începutul lui aprilie 1269 cei doi călători ajunseră, după 
patrusprezece ani, din nou pe pământ italian. Se aflau în portul 
Tarent, auzeau vorbe italieneşti, mergeau ca prin vis prin oraş şi 
lângă un templu antic grecesc, înconjurat de verdeață, îşi 
recăpătară judecata lor sănătoasă asupra realităţilor şi încercata 
lor putere de decizie. Nu fu nevoie de multe cuvinte ca să-şi 
stabilească planul pentru continuarea călătoriei. După ce 
vândură câteva diamante şi făcură rost de banii necesari, 
cumpărară o trăsură cu doi cai repezi, închiriară cinci mercenari 
înarmaţi şi după două zile plecară. Se povestea că în regatul 
Neapole şi chiar şi în statul Papal, dădea diverse lovituri un 
bandit de drumul mare şi din cauza căruia niciun călător distins 
nu se putea simţi în siguranţă. Nicolo primi zvonurile cu un 
surâs ironic, dar prudentul Maffio socoti că nu călătorise 
degeaba patrusprezece ani prin toată lumea, ca la sfârşit să fie 
jefuiţi. Aşa că, din acest motiv, călătoreau în compania 
mercenarilor şi ţineau şi pentru ei, gata, săbii şi arbalete. 

Călătoreau pe Via Appia, vechiul drum de război roman, de 
mare circulaţie, către plenipotenţiarul Teobaldo Visconti, care-i 
primi cu multă prietenie, ascultă cele relatate de ei şi preluă 
scrisorile Marelui Han Kublai. Desfăcu sigiliile scrisorii şi-i rugă 
pe cei doi să-i traducă în latină, frazele scrise în tătară. Asculta 
atent fiecare cuvânt. Mina lui cu încheieturi fine ce ieşea din 
mânecile cu bordură de hermelină, îi proptea barba. Avea un 
obraz inteligent şi energic, cu riduri, verticale, amenințătoare, la 
rădăcina nasului Solia legendarului stăpânitor îi venea tocmai 
bine, acum când făcea toate eforturile să ocupe scaunul papal. 


Porunci sfetnicului său să părăsească camera. 

Celor doi Polo, le aduse la cunoştinţă, în scurta convorbire 
care urmă, prin cuvinte prudente, că în cazul când va fi ales 
Papă, va da curs cererii marelui Han, de a trimite călugări şi 
învăţaţi în imperiul lui. 

Maffio şi Nicolo îl părăsiră pe plenipotenţiar, cu sentimentul 
eliberat, că şi-au îndreptat solia spre omul potrivit. 

In ziua următoare se urcară iarăşi în trăsură şi călătoriră mai 
departe spre patrie. Purtau încă tot hainele de călătorie, nici 
chiar la vizita făcută plenipotenţiarului nu-şi schimbaseră 
hainele ponosite. 

Văzură mănăstirea veche de şapte sute de ani de pe Monte 
Cassino, trecură fără să bănuiască nimic pe lângă ascunzişul 
trupei Regelui câmpurilor şi ajunseră, trecând graniţa statului 
papal, în Toscana, ale cărei coline, livezi şi câmpii îi înconjurară 
ca o grădină mare şi înfloritoare. 

Era frumoasă patria. Se rezemară tăcuţi de pernele trăsurii, 
închiseră ochii, ca să-şi întipărească pentru întotdeauna 
priveliştea roditoarei ţări. 

În Padua, trimiseră mercenarii acasă, vândură trăsura şi 
ultima parte a călătoriei o făcură călare. 

Nu vorbeau deloc unul cu celălalt. Fiecare era ocupat cu 
gândurile lui şi încerca să-şi stăpânească furtuna simţămintelor. 

Într-o seară liniştită, aurită de lumina soarelui sosiră la 
Mestre, puseră caii la adăpost şi înduri ară o barcă pentru a-şi 
urma mai departe drumul. 

Adiind îi mângâia suflul lagunei. 


TATĂL 


Afacerile lui Messer Pietro Bocco mergeau bine. Sosiseră veşti 
îmbucurătoare de la a doua escadră a corăbiilor venețiene. Mai 
puţin îmbucurător stătea însă planul de a-şi băga nepotul în 
mănăstirea de la San Nicolo. Bătrânul Procurator, care se 
îngrijea de tutela orfanilor şi de apărarea bunurilor lor pe 
această parte a canalului, îl vizitase pe Marco, şi constatase cu 
uimire împotrivirea sa netă de a intra în mănăstire. | se spusese 
cu totul altceva de către Pietro Bocco. Intr-adevăr corespundea 
faptul că elevul săvârşise o tentativă de fugă, dar Procuratorul 
nu socotea că această poznă copilărească ar putea fi un motiv 
ca Marco să fie închis, contra voinţei lui, într-o mănăstire. 


Refuză să-şi dea iscălitura şi îi atrase atenţia lui Messer Pietro 
Bocco într-o conversaţie serioasă, că îl va trage la răspundere 
dacă va constata nereguli în administrarea averii familiei Polo; 
pentru că acum bănuia, destul de clar, motivul pentru care 
negustorul voia să-l aibă pe moştenitor în spatele zidurilor unei 
mănăstiri. 

După această convorbire, în care Messer Pietro Bocco îşi 
arătase Procuratorului obrazul cel mai prietenos şi cea mai mare 
promptitudine de a-i fi pe plac, se întoarse acasă furios. Nu se 
gândea câtuşi de puţin să renunţe la planul său, era însă prea 
deştept, ca să întreprindă imediat ceva. Procuratorul avea 
optzeci şi doi de ani, şi se vorbea c-o să renunţe la postul său 
încă în anul acesta. Aşa că: răbdare. 

Luna aprilie era pe sfârşite. După vizita Procuratorului, 
închisoarea lui Marco se mai îmblânzise. Totuşi un servitor îl mai 
păzea încă, şi avea poruncă să nu lase să între la el niciun 
străin, şi nici nu mai avea posibilitatea, ca înainte, să se plimbe 
liber pe afară, dar chiar şi numai sentimentul că nu-i lăsat fără 
niciun fel de apărare la discreţia unchiului, îi dădea un 
sentiment de mulţumire interioară. Mai mult decât conversaţia 
cu bătrânul Procurator îl mişcase vestea lui Giovanni: 
credinciosul Paolo se întorsese şi trăia ca pescar într-o aşezare 
din Lido. Zi de zi îşi bătea capul cum ar putea să facă posibilă o 
întâlnire cu Paolo. Voia să-l vadă, să-i asculte râsul blajin şi de- 
abia auzit şi să plece ca altădată, cu el, la vâslit pe lagună. Dar 
tocmai în aceste zile trebuia să nu-i dea lui Messer Pietro Bocco 
niciun pretext să se plângă de purtarea lui. Ameninţările 
unchiului îl făcuseră prudent. 

Castanul din curte era înflorit în toată splendoarea lui. Marco 
stătea la fereastră aplecat peste cartea lui. Se afla din nou în 
grațiile fratelui Lorenzo, ce să mai vorbim despre Tiberius care, 
atunci când apărea Marco şi scotea oasele din buzunar, fugea 
plin de încântare în jurul lui. De când îşi urma învăţătura, iarăşi 
cu mult interes, fratele Lorenzo îl făcea rost de cărţi, pe care 
elevul le putea lua şi acasă. Şi nu erau numai cărţi bisericeşti. 

Când îşi ridică privirile văzu razele soarelui aşternându-se pe 
acoperişuri. Zilele de primăvară erau blânde şi luminoase şi 
amurgul dura multă vreme, până când reuşea să îmbrace 
multele şi diferitele culori, în mantaua lui cenuşie. Orele inserării 
erau pline de gânduri ce mereu căutau. Vor trece însă ani lungi 


până când va putea hotărî asupra lui însuşi. Dar care era ţinta? 
Nu exista nimeni care să-i arate drumul cel bun şi singur nu-l 
găsea. Marco ştia că nu te poţi lăsa pur şi simplu în voia visurilor 
tale sau să-ţi urmezi dorinţele aşa cum fac albinele care iau 
polenul din flori. Umbrele copilăriei se întindeau asupra fanteziei 
lui şi uneori strălucea soarele şi le străbătea preschimbându-le 
în aur strălucitor şi schimbător. 

O pisică se strecură prin curte. Se întunecase. Giannina intră, 
aprinse lumânările şi plecă să aducă cina. Il ajutase adesea să 
treacă peste ceasurile lui de singurătate, şi fusese mijlocitoarea 
care-i transmisese calda compătimire a lui Giovanni. 

Şedea cu cartea pe genunchi şi aştepta ca Giannina să se 
întoarcă, să mai stea puţin de vorbă la lumina lumânărilor. 
Atunci auzi în curte paşi grei şi răsunetul a două voci bărbăteşti. 
Bărbaţii stăteau în faţa uşei de la intrare şi nu erau hotărâți 
dacă să între sau nu. 

Marco deveni, brusc, atent, şi auzi cum se deschise uşa, cum 
alţi paşi se îndepărtează. Unul intrase, celălalt pleca. Marco se 
ridică în picioare şi-şi pipăi pumnalul. Cine putea să-i facă o 
vizită atât de târziu? In el se trezi o speranţă: s-ar putea să fie 
Paolo? judecând după greutatea paşilor ar putea fi Paolo. Fugi 
bucuros la uşă şi o deschise. Era gata să strige „Paolo”, când îi 
muri cuvântul pe buze. 

Un bărbat străin, înalt şi cu faţa arsă de soare intră, se uită în 
jur prin cameră, ca şi când ar fi căutat ceva, apoi privirea i se 
opri asupra lui Marco şi-l cercetă prelung. Pe trăsăturile lui se 
Zugrăvi ceva incomprehensibil, şi totuşi ceva. Mult dorit, ca la 
un om care vede cu ochii ceva, dar nu ştie dacă-i vis sau 
realitate. 

Giannina intră cu cina, o puse pe masă şi ieşi. Marco nici nu 
observă. Se întâmpla ceva extraordinar. Un bărbat străin stătea 
în cameră, cu o barbă neîngrijită şi cu haine de călătorie pline 
de praf. Dar ochii mari, forma frunţii şi ridurile ce coborau de pe 
pomeţii obrajilor până în colţurile gurii îndulceau trăsăturile. 

Lumânările începură să pâlpâie. Trebuie să le tai fitilele, gândi 
Marco şi străbătu camera ca şi când celălalt nici n-ar fi fost 
acolo. 

Străinul urmărea orice mişcare a băiatului. El fu acel care 
vorbi întâi: „Cum te cheamă?” îl întrebă. 

Cuvintele alungară starea de vis. Străinul nu vorbea ca un 


venețian. 

„Spuneţi-mi mai întâi cine sunteţi!”, răspunse Marco gata de 
harţă. 

„Eu sunt Nicolo Polo!” zise străinul şi pe obrazul şi în ţinuta lui 
apăru o undă de nerăbdare. Marco le vedea bine, de altfel 
percepea orice fapt exterior, numai în gândurile lui răvăşite nu 
mai putea să se regăsească. 

„Tocmai citeam!” zise. „Mă cheamă Marco”. 

„Marco Polo”, zise străinul ca pentru sine. Apoi mai tare: „Nu 
te bucuri deloc că tatăl tău s-a întors?” Nicolo Polo avea un 
sentiment apăsător a cărui origine nu putea să şi-o explice. 
Bănuia că ceva s-a schimbat, voia să întrebe de soţia lui, dar îşi 
înăbuşi întrebarea, fiul său stătea în faţa lui. 

Nicolo Polo îşi cuprinse fiul în braţe. „Eu sunt tatăl tău”, zise, 
„uită-te la mine!” 

Marco îşi lipi capul de hainele prăfuite şi spuse în gând 
cuvinte de uimire, de bucurie, de nerăbdare, de mândrie, care 
exprimau toate acestea la un loc. Apoi se desprinse brusc de 
tatăl său şi zise: 

„Acum Pietro Bocco n-o să mai poată face ce vrea. Am ştiut c- 
o să te întorci odată şi odată, tată”. 

Dar abia rosti cuvintele astea, că-şi aminti că mama lui se 
odihneşte la San Michele. Şi încrederii acordată străinului, care 
era tatăl lui, îi luă locul în adâncul său un gol, care-i stinse toate 
sentimentele. 

„Mama a murit”, zise, „tată”, voia să mai adauge ca să 
atenueze oarecum neaşteptata durere, dar nu putu. Işi amintea 
de tăcutele reproşuri care se făceau auzite în conversațiile ce le 
avea cu mama lui, când ea vorbea despre mare, despre corăbii 
şi despre îndepărtatele şi ispititoarele maluri, şi înţelese, în 
această clipă, că reproşurile mute se refereau şi la acest străin 
care se afla în faţa lui şi care era tatăl său. 

„Lionora a murit”, zise el cu glas stins. „Acum mă duc în 
camera mea... Trimite fata la mine, sunt foarte obosit. Când 
călătoreşti patrusprezece ani, oboseşti. Ea e la San Michele? Da, 
acum mă duc...” 

Marco văzu durerea zugrăvită pe obrazul tatălui, nimeni n-ar 
fi văzut-o. Dar el o văzu, părea ca şi când cineva ar fi închis 
brusc uşile spre inima lui. 

Tatăl ieşi, ţinându-se drept. Marco puse cartea la locul ei. 


Aerul din cameră mirosea a fitil ars. Erau lumânări tot aşa de 
albe ca pânza; nicăieri nu se găseau lumânări mai albe ca la 
Veneţia. 

Marco se duse în bucătărie şi-i spuse Gianninei: „Tatăl meu s- 
a întors... E obosit... Trebuie să înţelegi. A călătorit prin toată 
lumea patrusprezece ani. Mâine te duci la Giovanni şi-i spui că 
tata s-a întors. Acum toate vor fi bune”. 

Marco nu dormi toată noaptea. Când în dimineaţa următoare, 
după ce se îmbrăcă, îşi întâlni pe scări paznicul îi spuse: „Nu 
vreau să te mai văd pe aici. Du-te la unchiul meu şi spune-i 
lucrul ăsta!” 

Tatăl încă nu se trezise. Marco se strecură de mai multe ori 
prin faţa uşii lui, în speranţa că va auzi vreun zgomot în cele din 
urmă se auzi ceva, totuşi nu îndrăzni să între. Poate ar fi deschis 
uşa, dacă ar fi ştiut că patul era neatins şi tatăl şedea cu coatele 
rezemate de masă. 

Între timp servitorul lui Messer Pietro Bocco îşi dădu toată 
silinţa să ajungă cât mai repede la stăpânul său, ca să-i aducă la 
cunoştinţă vorbele nepotului; doar primise însărcinarea ca să-l 
anunţe imediat despre orice necuviinţă a băiatului. Messer 
Pietro Bocco îşi încuie imediat uşa de la depozitul de mărfuri şi 
plecă la Marco. În timpul drumului se gândea cum să-l aţâţe pe 
nepot să facă alte lucruri nesocotite. 

În mod cu totul ciudat Marco îl primi cu o politeţe rece. Şi 
înainte ca unchiul să-şi dea drumul la obişnuitele lui vorbe, 
băiatul spuse ceva, care în prima clipă i se păru imposibil, dar 
pe urmă îşi dădu silinţa să înţeleagă. 

„leri seară s-a întors tata, unchiule. Va fi o plăcere pentru el 
ca să vă pontă saluta”. 

Atâta spuse Marco, şi Messer Pietro Bocco ştiu imediat că asta 
nu era o născocire a bogatei fantezii a nepotului său. 

„Unde-i?”, întrebă, ascunzându-şi doar cu greu consternarea. 

Marco arătă înspre coridor, dar în aceeaşi clipă îşi zise că nu 
era bine ca unchiul să vorbească primul cu tatăl său, dar acum 
nu mai putea schimba nimic, fiindcă Pietro Bocco părăsi imediat 
camera fără să-şi mai învrednicească nepotul cu vreo privire. 

Întrevederea dintre Nicolo Polo şi cumnatul său dură foarte 
mult. Marco se plimba nervos în sus şi în jos prin cameră și nu o 
dată fusese tentat să iasă pe coridor, să asculte ce se vorbea în 
camera tatălui său. 


Giannina îi aduse dejunul. „Du-te înăuntru!” îl sfătui ca cu 
mânie în glas. „Sigur că-i povesteşte numai rele despre tine”. 

Marco ridică din umeri. „Crezi că tata îl crede?”, întrebă şi 
izbucni într-un hohot de râs ironic. „lar dacă-l crede pe el mai 
mult ca pe mine - atunci bine, eu nu pot schimba nimic...” Dar 
în timpul acesta urechile lui pândeau orice zgomot venit de pe 
coridor. 

Abia către amiază Pietro Bocco părăsi casa. 

Marco aştepta, acum, să vadă ce va mai urma. Obişnuita 
linişte din casă era aproape de nesuportat. Nicolo Polo îşi 
comandă mâncarea în cameră. Nici cu un cuvânt nu fu vorba că 
ar vrea să-şi vadă băiatul. „A golit o grămadă de pietre 
strălucitoare pe masă”, raportă Giannina. „Şi stă acolo, parcă ar 
visa”. 

„Nu trebuie să-i spui încă lui Giovanni, că s-a întors”, zise 
Marco. 

Giannina scutură din cap şi-l asigură că nici prin vis nu-i trece 
să plece astăzi la Murano. 

Maria umbla pe vârful picioarelor prin casă. Marco nu putea 
suporta să-i vadă obrazul fericit şi i se ferea din cale. 

Bătea vântul şi mici picături de ploaie izbeau în geam. Apoi 
apăru iarăşi soarele şi picăturile prinseră străluciri de diamant, 
apoi dispărură. 

Marco trecu de mai multe ori prin coridor. Avea de lucru prin 
celelalte odăi. S-ar putea întâmpla ca tatăl să deschidă brusc 
uşa şi să iasă din camera lui ca să strige după un oarecare 
Marco Polo; atunci el n-ar fi trebuit să fie aşa de grăbit să dea 
ascultare chemării. 

Uşa rămase închisă. Nicolo Polo şedea la masă, îşi aşezase 
capul pe braţe şi adormise de oboseală aşa de adânc, încât 
niciunul dintre grelele lui gânduri nu-l mai putea urma în vis. 

Marco încercase de mai multe ori să arunce o privire prin 
gaura cheii, dar trecea mai departe, tuşind, cu paşi apăsaţi. 

Adică el şedea în camera lui şi se uita la un morman de pietre 
preţioase? Messer Pietro Bocco fusese o înainte de masă 
întreagă la el, iar pentru fiul lui nu-i mai rămăsese timp? 

Amărăciunea lui Marco nu reuşea însă să-i înăbuşe din nou şi 
din nou pătrunzătoarea bucurie şi sentimentul că se găseşte în 
siguranţă. Se întâmpla chiar că, în tainicele lui dialoguri, folosea 
mai des decât s-ar fi simţit nevoia cuvântul” tată”, pe care-l 


pronunţa cu o deosebită dragoste. leri fusese încă un orfan cu 
vise nostalgice şi neliniştite, plutind între cer şi pământ. 
Bătrânul procurator şi unchiul cu inimă de piatră, fiind obligat să 
dea socoteală de fiecare pas, dar acum exista un om care-şi 
punea braţul asupra lui şi-i zicea: „încolo n-ai voie să mergi, 
adevăratul drum e acesta” şi mergeau împreună mai departe. 
Aşa o să fie de aici înainte. 

„Tatăl tău te cheamă”, zise Giannina. 

Obrazul lui Marco se înroşi. Işi căută ceva de făcut în cameră. 
| se părea că fraza găsea un ecou în inima-i: Tatăl tău te 
cheamă. Marco nu-şi mai dădea seama ce vreme e. Ar fi putut 
să fie dimineaţă sau după-masa târziu, aşadar, acum, tatăl său îl 
cheamă. Işi aşeză cartea pe etajeră. „Aşa, acum aici e ordine”, 
zise. 

Nicolo Polo şedea la masă. Se priviră. 

Imi seamănă, se gândi tatăl, exact aşa trebuie să fi arătat şi 
eu în tinereţea mea. 

Arată ca un pirat, se gândi fiul, aşa aş vrea să arăt şi eu mai 
târziu. Şi încercă, strângându-şi buzele şi  încreţindu-şi 
posomorât fruntea să dea imediat expresie dorinţei sale. 

Pe trăsăturile lui Nicolo Polo apăru umbra unui zâmbet. 

„După vizita lui Pietro Bocco am adormit aşa de adânc încât 
n-am mai auzit nimic. Acum să mai stăm puţin şi amândoi de 
vorbă”. Nu voia să recunoască nici faţă de el însuşi că simţea o 
oarecare sfială în faţa privirii directe şi cercetătoare a fiului său. 
„Unchiul tău mi-a povestit că tu te-ai purtat uneori ca un 
vagabond”, zise el mai aspru decât ar fi dorit-o. 

Marco nu răspunse. 

„Ţi-ai neglijat învăţătura, zile întregi ai vagabondat cu copii de 
meseriaşi. A mai spus că i-ai făcut şi multe necazuri mamei 
tale... E adevărat?” 

„Da”, zise Marco căruia i se părea că orice speranţă fusese 
degeaba. „Este adevărat... El voia să mă închidă într-o 
mănăstire”. Se uita întunecat în gol. 

„Nu mai ştia ce să se facă, aşa mi-a spus...” 

„Are ochi răi”, răspunse Marco. „M-a tratat ca pe un 
prizonier...” Ura îi dezlegă limba. „Intreabă-l pe Paolo sau pe 
căpitanul Matteo sau pe Giovanni!” Obrazul îi ardea de mânie şi 
cuvintele îi ieşeau repede de pe buze. Spunea tot ce-şi aducea 
aminte, descărcându-şi inima. In sfârşit, putea să vorbească, nu- 


i mai era frică că va fi neînțeles. Tatăl, şedea în faţa lui, iar 
Marco simţea, în tăcuta lui seriozitate şi în abia simţitul lui 
zâmbet, căldură şi simpatie. 

Nicolo Polo, înţelept şi având experienţa vieţii, cunoscând 
bine obiceiurile străine şi dotat cu simţul de a putea deosebi 
dintr-o privire adevărul de minciună, se sculă mişcat în picioare 
şi punându-şi braţul în jurul umerilor fiului său se apropie cu el 
de fereastră. Acum era din nou acasă. Lângă el stătea copilul lui 
care crescuse fără o adevărată îngrijire. Poseda, după cum îşi 
dăduse seama, din tulburătoarea lui povestire, o imaginaţie 
bogată, dar în acelaşi timp şi sănătosul simţ de a o ţine în frâu. 

Privi în curte şi spre casele de vizavi. Un nor cenuşiu plutea 
pe cer, fu luat de vântul jucăuş şi împrăştiat pe-o mare 
întindere, până când cenuşiu păli şi luă culoarea cerului. Nimic 
nu se schimbase, doar castanul era mai mare şi mai puternic. 

„Ai vrut să pleci la Damasc?” întrebă tatăl. „Asta numai ca să 
poţi scăpa de mănăstire?” 

„Mereu voiam să plec în ţări străine, departe, departe. Din 
cauza asta mama se întrista, şi se supăra pe mine când 
vorbeam despre plecare”. 

Marco vedea cum crengile se legănau în vânt, iar petalele 
florilor se legănau printre verdele frunzelor părând nişte 
fluturaşi. 

„Speram să te întâlnesc pe dumneata, undeva”, zise Marco. 

In aceeaşi zi Nicolo Polo plecă cu fiul său la San Michele şi 
vizită mormântul Lionorei. Abia seara târziu se întoarseră. Tatăl 
era tăcut şi cufundat în el însuşi. Maffio Polo îi aştepta. Cu 
statura lui puternică şi cu felul său zgomotos, blajin şi totuşi 
gălăgios părea că umple toată camera. Aflase pierderea pe care 
o suferise fratele său, şi-şi dădea seama că acum nu trebuia 
lăsat singur numai cu gândurile lui. 

Maffio Polo îşi pierduse soţia încă în tinereţe, era singur pe 
lume şi dorise să se întoarcă în ţară numai fiindcă-i era dor de 
jocul de culori al soarelui, de pietre şi apă, de Piazzetta şi de 
Piaţa San Marco, de Canal Grande şi de îngustele canaluri, 
mărginite de ziduri şi de tufişuri verzi, de murmurul a mii de 
glasuri de pe Alto Rialto, de strigătele negustorilor de peşte, de 
castane, de brutari, de neguţători de vechituri, şi ca să audă 
cântul moale al dialectului venețian. Se despărţise cu o seară 
înainte de fratele lui, în faţa casei acestuia şi se dusese la 


prieteni. Nicolo Polo trebuia lăsat să-şi petreacă prima seară cu 
familia singur acasă; abia pe la prânz Maffio aflase despre 
moartea cumnatei sale. 

Marco se simţi atras din prima clipă de unchiul său, mai ales 
că acesta, pentru a abate gândurile fratelui, răspundea cu 
plăcere întrebărilor nepotului şi povestea în mod hazliu 
întâmplări din timpul şederi lor la curtea marelui Han. Marco ar 
fi putut asculta până dimineaţa poveştile unchiului, fără să 
obosească; târziu, se duse la culcare. 

Maffio şi Nicolo Polo însă, stătură la sfat privind ce aveau de 
făcut în viitor. De la întoarcerea spre Veneţia, după întâlnirea cu 
plenipotenţiarul papal, îşi propuseseră să povestească numai 
prietenilor de încredere despre întâmplările lor aventuroase. 
Teobaldo Visconti le dăduse de înţeles, că le va da în curând de 
ştire dacă va da curs cererii marelui han de a-i trimite învăţaţi. 
Atunci sigur că el îi va ruga pe cei doi fraţi să preia conducerea 
acestei periculoase călătorii. 

Maffio Polo, deşi avea patruzeci şi cinci de ani, avea o 
sănătate de fier, şi era gata să mai facă o călătorie. Lui îi era 
suficientă o scurtă şedere la Veneţia, ca să plece din nou, cu 
puteri proaspete, în lume largă. 

Dar cum se punea problema pentru fratele său? Nicolo se 
gândea la conversaţia ce-o avusese cu fiul său: Marco avea firea 
neliniştită a tatălui şi a unchiului. Pentru Marco ar fi însemnat 
îndeplinirea tuturor dorințelor, dar nu era oare prea tânăr pentru 
o călătorie atât de periculoasă? Se gândea la ofiţerul dat de 
Marele Han şi care în a doua zi de călătorie se îmbolnăvise grav; 
se gândea la căldura copleşitoare, la cămilele care păşeau cu 
indiferenţă pe lângă scheletele albe împrăştiate prin nisipul 
galben din deşerturi; la atacurile din munţi, care aproape că i-ar 
fi costat viaţa lor, şi a însoţitorilor lor, la sutele de pericole, ce 
pândeau din umbră. 

„Este încă prea tânăr”, zise către fratele său. 

Dar în timp ce şedeau unul în faţa celuilalt tăcând şi căutând 
să ia o hotărâre corespunzătoare, uşa se deschise fără zgomot. 
Marco, în cămaşă de noapte, intră. 

„lartă-mă, tată”, zise, „trebuie să-l mai întreb ceva pe 
unchiul”. 

Fraţii se priviră înveseliţi, dar Marco întrebă cu faţa serioasă: 
„Spuneaţi, unchiule, că oricine, se apropie de Marele Han, 


trebuie să sărute pământul”. 

Maffio aprobă. 

„Şi voi aţi făcut asta?” 

Maffio izbucni în hohote de râs. „Bineînţeles”, zise, „doar nu 
puteam să fim nepoliticoşi”. Marco îşi încreţi fruntea şi ieşi. 

„Este încă prea tânăr”, zise Maffio râzând, „dar e plămădit 
dintr-un aluat bun”. 

Veni vara. Marco îşi savura din plin libertatea. Tatăl nu-i putea 
refuza nicio dorinţă, iar cu unchiul său se întreținea ca şi cu cel 
mai bun prieten. Într-o zi plănui să-l viziteze pe Paolo. Giovanni 
îi descrisese exact unde se află aşezarea de pescari. Prietenul 
nu putea veni cu el fiindcă în acest timp era mult de lucru la 
meşterul Benedetto. 

Un tânăr Barcarole, cu mişcările puternice, îl duse pe Marco 
peste laguna cu sclipiri argintii, trecând pe lângă mici insule şi 
pe lângă pescari, care cu bărcile legate de doi pari, îşi aranjau 
liniştiţi undiţele şi-şi scufundau năvoadele pe fundul apei. 

Marco nu mai fusese pe apele întinse, de foarte multă vreme. 
Era încă în zori, aerul proaspăt al dimineţii îi mângâia fruntea, 
soarele se ridica încet. Plutiră în lungul coastei de la Lido, 
depărtarea se pierdea în neguri aşa că zăreai contururile 
țărmului oarecum vag. 

În spatele dunelor de nisip ale insulei Lido se găsea marea, la 
o depărtare de cinci sute de paşi. Când Barcarole îşi lăsa vâslele 
să se odihnească, iar barca plutea clipocind peste apă, lui Marco 
i se părea că aude cântecul valurilor. 

După vreo oră sosiră la aşezarea pescărească. Micile căsuțe, 
înconjurate de grădiniţe verzi, se aflau în spatele nisipului 
galben. Pe o pajişte domol înclinată o fetiţă mică păzea nişte 
capre, le mâna cu uşoara lovitură de băț de lângă un gard şi 
deveni foarte emoţionată când văzu că este băgată în seamă. 
Păzitul  caprelor este o ocupaţie grea şi plină de 
responsabilitate! 

În grădini vedeai caişi încărcaţi de mari fructe verzi. 

Pe plajă un pescar bătrân, ca vremea, ciupea năvoade. Nici 
măcar o barcă nu rămăsese, astăzi acasă, doar o singură luntre 
plutea ca un peşte subţiratic pe malul lagunei. 

Barcarole îşi trase barca pe nisip şi plecă în interiorul insulei. 
Marco îi spusese că abia după-masă se vor întoarce. 

Bătrânul Dimitro nu se lăsă deranjat în îndeletnicirea lui, cu 


degetele lui negre şi noduroase intra îndemânatic în încurcătura 
plasei, prindea firele rupte ale năvodului, le înnoda, lega altele 
noi. 

„Buon giorno”, zise Marco. 

„Buon giorno”, răspunse omul de o sută de ani, cu glasul său 
tineresc, care şi pe Paolo îl umpluse pe timpuri, de mirare. 

„Îl caut pe Paolo. După cum mi s-a spus trăieşte aici la voi”. 

Dimitro înnoda fire. Marea murmura. Năvoadele miroseau a 
peşte, soarele frigea, valuri mici săltau jucăuşe peste nisip, 
înainte, înapoi, mereu, iar şi iar, limpezi ca sticla, cu coroniţe 
mici de spumă. Ochii lui Dimitro cântăriră cu o privire 
neobservată figura şi obrazul băiatului. 

„Cine eşti tu, băieţaşule?” întrebă bătrânul. 

„Mă cheamă Marco Polo”, răspunse politicos Marco.” Aş vrea 
să vorbesc cu Paolo, am să-i comunic ceva important”. 

Bătrânul Dimitro agăţă năvodul pe suportul de lemn şi făcu 
semn băiatului să-l însoţească. Merseră până la cea mai 
apropiată colibă. Giulia care şedea la fereastră şi cârpea o 
bluză, îşi ridică privirea. 

„Vizită pentru Paolo”, zise Dimitro şi părăsi coliba ca să se 
întoarcă la năvoadele lui. 

De ce s-o fi uitând aşa de mânioasă la mine? Se întrebă 
Marco. 

„Paolo nu este aici”, zise Giulia cu un fel de îndârjire, demult 
se temea, în taină, că odată o să vină cineva şi o să-l ia pe Paolo 
şi-acum uite, în faţa ei stă un băiat elegant îmbrăcat. Işi putea 
prea bine închipui cine e; căci Paolo îi vorbise despre tânărul lui 
stăpân şi-i spusese că poate într-o zi o să apară, şi o să-l cheme 
să se întoarcă la Veneţia, dar ea voia ca Paolo să rămână aici. 

„N-am să vă spun unde e Paolo”, zise ea. „El rămâne la noi”. 

„Dar totuşi eu trebuie să-i vorbesc”, zise Marco. „El o să se 
supere dacă o să afle că nu mi-aţi dat nicio informaţie. 

A plecat la pescuit? Spuneţi-mi, sunt doar Marco Polo, 
prietenul lui. Tatăl meu s-a întors”. 

Giuliei i se făcu frică să nu fi făcut ceva pe dos. Imediat 
deveni vioaie şi prietenoasă, azvârli bluza şi zise: „Ei, dacă 
sunteţi prietenul lui, vă spun că a plecat într-adevăr la pescuit, 
barca lui nu-i departe de-aici. Dacă doriţi, vă însoțesc până la el. 
Afară există o barcă”. 

Marco socoti că e suficient dacă-i spune unde pescuia. 


Giulia se aşeză din nou şi începu să se ocupe de bluză. Nu 
mai vorbea cu Marco. Nici măcar nu mai era necesar; inima îi 
era aşa de evident înscrisă pe faţă încât cuvintele nu mai erau 
necesare. Lui Marco nu-i rămase nimic altceva de făcut decât să 
o roage să vină cu el. Vocea îi suna cam supărată, dar Giulia se 
făcu că nu bagă de seamă, îşi aruncă repede lucrul de-o parte 
şi-i spuse lui Marco s-o ia înainte, vine şi ea imediat. 

După o vreme ea ieşi din colibă; îşi pusese o rochie nouă şi 
pantofi. Părul ei blond îi înconjura obrazul aşa că era o plăcere s- 
o priveşti. La încheietura mâinii purta o brățară lată de aur. 

„Plec cu el în larg, la Paolo, bunicuţule”, strigă Giulia, „Ne 
întoarcem imediat”. 

Bătrânul Dimitro murmură indignat câteva cuvinte. 

Fetiţa, din spatele casei, avea iar mari supărări cu caprele 
cele neascultătoare, şi nimeni nu dădea atenţie strigătelor ei 
mânioase, nici mişcărilor ei violente, nici măcar caprele. 

Paolo, cu barca lui, era într-un mic golfuleţ cam la cincizeci de 
paşi departe de stuf. Cu faţa pârlită de soare şi cu liniştea calmă 
a unui pescar, care toată viaţa n-ar fi făcut altceva decât să 
întindă curse peştilor şedea pe banca de vâslit şi îşi 
supravegheze uneltele de pescuit. 

Se obişnuise repede. Viaţa pescarilor îi plăcea şi nu simţea 
dorinţa să se întoarcă la Veneţia. De multe ori îşi propusese să-l 
viziteze pe Marco, şi să vorbească cu el despre asta, dar când se 
afla, seara, în coliba lui Dimitro, când supa de peşte se fierbea 
într-un ceaun pe foc liber, când noaptea valurile băteau pe plajă 
şi undeva vreun tânăr cânta o melodie plină de dor, sau când 
duminica se ducea cu Giulia la plimbare, atunci îşi amâna din 
nou şi mereu vizita. 

Apa în golfuleţ era netedă şi strălucitoare, în stuf făcea 
gălăgie o familie de rațe sălbatice. Soarele bronza faţa lui Paolo, 
aşa incit pielea părea ca tăbăcită. Nimic nu putea rămâne 
neauzit în liniştea mută. Paolo, auzind plescăitul văslelor, se 
întoarse şi îl zări pe Marco şi pe Giulia înainte ca ei să-l fi strigat. 

Auzi bucuria în sunetul glasurilor - în cea luminoasă și 
chiuitoare a Giuliei şi în cea cu o tonalitate mai adâncă a lui 
Marco. 

Marco  vâslea; conduse barca cu grijă lângă luntrea 
pescărească. „Bine mai arăţi astăzi”, zise Paolo, în prima clipi de 
emoție, către fată. 


Giulia se înroşi. „Şi el nici măcar nu voia să mă ia ca el”, 
răspunse arătându-l pe Marco. „Vedeţi că n-ar fi fost bine?” 

Paolo şi Marco se priviră, amândoi mişcaţi de întâlnire Giulia 
simţi dintr-o dată că nu mai stă în centrul atenţiei, şi asta o duru 
puţin, fiindcă în adâncul gândurilor ei pândea o frică tainică. Îşi 
lăsă mâna să-i atârne afară din barcă şi şi-o mişcă jucându-se în 
apa răcoroasă. 

„Aţi reuşit să scăpaţi de paza lui Messer Bocco?” întrebă 
Paolo. Cuvintele sunau fals în gura lui; îşi schimbă brusc felul de 
a se exprima, şi-şi alese felul încrezător cu care te adresezi unui 
prieten apropiat:” Ce mai faci, Marco, îmi era teamă că eşti deja 
la mănăstirea de la San Nicola”. 

Marco însă nu putut să mai treacă sub tăcere marea, 
emoţionanta noutate. „Nu ştii, Paolo? Tatăl meu s-a întors. 
Acum pot să fac ce vreau. Messer Pietro Bocco a scrântit-o. 
Chiar şi unchiul meu Maffio e acasă. In curând vom pleca toţi 
trei într-o lungă călătorie... Tata ştie că astăzi am venit la tine, şi 
mi-a spus să-ţi transmit salutări...” Marco privi cu coada ochiului 
la Giulia. Ea se apleca peste marginea bărcii şi părea adâncită în 
contemplarea imaginii ei oglindită în apă, dar urechiuşele ei 
pândeau atente. 

Marco îşi cobori vocea. Zise în şoaptă: „Vino cu noi, Paolo!” 
Paolo îşi dădu cu o mişcare gânditoare părul peste cap. 

„Aşa! De asta aţi venit”, zise Giulia înspăimântată şi-l privi pe 
Marco cu nişte ochi ce aruncau scântei. „Niciodată nu ar fi 
trebuit să vă spun unde e Paolo!” Bătu cu palma în apă, încât 
picăturile de apă o stropiră în obraz. 

Marco se simţi ca un păcătos surprins asupra faptului. 

Paolo zâmbi şi zise împăciuitor: „A fost doar o propunere, 
Giulia, se poate vorbi despre asta”. 

„Vorbiţi despre asta”, strigă ea, „eu plec. Treceţi în cealaltă 
barcă, tinere domn”. 

Cei doi reuşiră fără prea mare osteneală, s-o liniştească pe 
Giulia, şi cu vorbe împăciuitoare o convinseră să rămână. 

Marco observă că blajinul Paolo nu mai este stăpân pe 
hotărârile lui, dar că se simţea foarte bine în situaţia asta. O 
clipă fugară se gândi la Giannina, care era la fel de iritabilă şi-şi 
spuse, că acum va trebui să-l ajute pe Paolo. Zise că a glumit 
doar: dar nu-i reuşi aşa de repede să o liniştească pe 
bănuitoarea Giulia. Fu nevoie şi de câteva vorbe din partea lui 


Paolo, care o asigură, ce bine se simte printre pescari, până 
când liniştea plină de soare cu apa murmurând uşor în micul 
golfuleţ, fu împărtăşită şi de oameni. 

Paolo şi Marco se gândeau la timpurile trecute; nu erau 
necesare prea multe cuvinte pentru a trezi în ei întâmplări vii 
din trecut. Dar printre cuvintele şi privirile lor simțeau amândoi 
că stau astăzi în alte raporturi ca mai înainte. Marco nu mai era 
„tânărul stăpân”, iar Paolo nu mai era servitorul, ci un pescar 
liber, stăpân pe hotărârile sale, atâta vreme cât Giulia nu 
spunea ici şi colo câte un cuvinţel. 

În orice caz Marco nu putea înţelege, cum Paolo putea să 
renunţe aşa de repede la oferta de a face o călătorie aşa de 
mare şi de minunată. Dacă de exemplu Giannina l-ar ruga pe el. 
Marco, să nu plece, asta n-ar schimba hotărârea lui cu nimic. 

Pentru Giulia conversaţia celor doi era puţin cam plictisitoare, 
curând, îşi aminti, că trebuie să se întoarcă, deoarece îi e frică 
de bătrân dacă nu-şi termină treburile? Paolo şi Marco îi 
propuseră să plece singură, dar pentru aşa ceva nu avea chef. 

Abia după-masă Marco îşi luă rămas bun. Paolo, bucuros că, 
acum, viaţa lui era clarificată, promise că îi va face în curând o 
vizită lui Messer Nicolo Polo. 

Barcarole stătea liniştit pe plajă şi aştepta. Fetiţa cu caprele 
dispăruse, Marco sări în apa puţin adâncă şi trase barca pe 
plaje. Nisipul frigea sub tălpile lui goale; cerul înalt de vară 
strălucea luminos albastru, lipsit de nori. Dimitro o certă cu glas 
răstit pe Giulia, că s-a îmbrăcat cu hainele de duminică, în 
mijlocul săptămânii, şi că nu şi-a terminat lucrul. Giulia îşi luă 
grăbită rămas bun de la Marco, fugi în colibă, şi-şi puse cu grijă 
brăţara de aur la loc. 

Marco se încălţă şi se urcă în barcă. Barcarole, odihnit după 
somnul de prânz, ce-l trăsese în umbra unui curmal, vâsli înapoi 
spre Veneţia. 

În lunile când Marco era expus bunului plac al lui Pietro Bocco, 
timpul părea că se târâie ca paşii obosiţi ai unui moşneag. Acum 
însă părea un izvor argintiu care curge printre frumuseţile unui 
peisaj mereu în schimbare. Marco, Giovanni şi Giannina se 
plimbau duminicile ca şi odinioară prin insulă. Vorbeau numai 
arareori despre trecut, acum conversațiile lor se învârteau cel 
mai adesea în jurul viitoarei mari călătorii a lui Marco. Nu mai 
era un vis, ce nu putea fi îndeplinit: Nicolo Polo îi spusese 


băiatului c-o să-l ia şi pe el, dacă unchiul va fi de acord. 
Bineînţeles, că în aceeaşi clipă Marco s-a repezit la unchiul său, 
şi n-a avut nevoie decât de puţine cuvinte ca să-l convingă pe 
Maffio Polo, că nu poate să renunţe la preţioasele lui forţe. 

În viaţa lui Marco Polo apăruse un scop limpede. Vara şi 
toamna trecură. Începea un an nou. Marco îşi însoțea tatăl şi 
unchiul la afacerilor lor şi aruncă o privire de ansamblu asupra 
artei afacerilor şi a câştigării banilor. La dorinţa tatălui său 
mergea de două ori pe săptămână la o şcoală: aici învăţaţi şi 
senatorii iniţiau pe elevii proveniţi din cele mai nobile familii în 
ştiinţele laice: matematica, astronomia, geografia. Politica şi 
limbile străine. Marco învăţa bine. Fiindcă-şi spunea că va avea 
nevoie de aceste cunoştinţe în călătoria lui. 

Într-o seară, Nicolo Polo îşi chemă băiatul. Nu era ceva 
neobişnuit, şezuseră adesea în ultimele luni în camera tatălui. 
Atunci Nicolo Polo şi unchiul povesteau despre uimitoarele 
întâmplări din imperiul împăratului mongolilor, iar Marco 
povestea despre mama şi despre toate micile întâmplări, care 
îşi aveau pentru el importanţă. Cei doi bărbaţi ştiau deci felul în 
care Messer Pietro Bocco cumnatul lor se purtase cu băiatul, şi-i 
respingeau orice încercare de apropiere. Numai un lucru nu-l 
spusese Marco: încercarea de asasinat din vara anului 1268, 
asupra lui. Nu ştia nici el prea bine de ce nu-i povestise tatălui 
său despre acest lucru, în seara aceea, însă, era sortit ca şi 
această întâmplare să ajungă la urechile celor doi bărbaţi. 

Nicolo şi Maffio Polo nu se aflau câtuşi de puţin într-o bună 
dispoziţie, atunci când dădură ordin Mariei să-l cheme pe Marco. 
Ajunseseră de fapt, după o discuţie serioasă, la concluzia că 
educaţia care o dădeau băiatului nu era deosebit de înţeleaptă. 
Îl lăsau să facă ce vrea, şi vorbind cinstit, nu făceau decât să 
joace după cura le cânta el. De exemplu tânărul domn spunea: 
„Tată, mâine merg la Balestra, la San Nicolo, nu-i aşa că vii şi 
tu?” iar tată îşi dădea, fără să se mai gândească, aprobarea, 
deşi vedea obrazul acru al lui Maffio, care se gândea la 
urgentele afaceri ce urmau să aibă loc mâine. Şi ce să vezi, 
dimineaţa următoare toţi trei părăseau casa, îmbrăcaţi 
sărbătoreşte. La stânga Nicolo Polo, la mijloc băiatul, iar la 
dreapta Maffio Polo, mândru, că Marco îl lăsa pe el să ducă 
arbaleta. 

Sau Marco zicea: „Tată, astăzi plec cu Giannina la Murano. 


Vrem să-i facem o vizită lui Giovanni şi ne întoarcem abia 
seara”. 

Tocmai aceste vizite, strânsa intimitate a lui Marco cu aceşti 
copii de meseriaşi nu le conveneau Marilor neguţători. Şi erau 
de părere că e timpul să strângă puţin frânele. 

Marco intră vesel în cameră, se minună puţin de feţele 
serioase ale celor doi bărbaţi, dar nu se lăsă impresionat în buna 
lui dispoziţie. 

„Am sosit”, zise el şi făcu o gentilă plecăciune. 

Maffio şi Nicolo îşi ziseră, că de fapt e un tânăr politicos, pe 
care nu te poţi supăra. Maffio se uită la Nicolo, Nicolo îl privi pe 
Maffio, de fapt, uitaseră să se înţeleagă, care dintre ei se va 
adresa primul băiatului. 

Unchiul îşi drese glasul - şi tăcu. Ar fi trebuit să vorbească el 
primul? De fapt Nicolo era tatăl. 

„Ce s-a întâmplat cu voi, tată şi unchiule? Arătaţi aşa de 
ciudat astăzi zise Marco. 

Nicolo se gândea la o traversare furtunoasă pe o mare 
montată. Stătuse pe punte, singur călător şi nu-i păsa de 
enormele valuri. 

„Trebuie să vorbim serios cu tine!” zise el. „Aşa nu mai 
merge, fiul meu”. Pe fruntea lui dungile se adânciră. 

Marco privi surprins spre cei doi bărbaţi. Ce se întâmplase? 
Primiseră vreo veste rea? Cât ai clipi veselia, de pe faţa lui, 
dispăru. Poate era chiar în legătură cu călătoria lor? Curând însă 
află adevăratul motiv. 

Nicolo vorbi foarte serios cu Marco, aşa cum vorbeşti cu un 
prieten mai tânăr, îi spuse însă foarte clar că el şi fratele său nu 
vor mai îngădui atâta intimitate cu copiii de meseriaşi. Ar fi mult 
mai bine dacă şi-ar căuta prieteni printre copiii familiilor nobile. 

Marco îşi îndreptă privirea spre unchiul său, Maffio Polo 
confirmă, printr-un gest puternic al capului, că este de aceeaşi 
părere. Tatăl mai spuse că el, Marco, e aproape matur şi că 
trebuie să-şi dea seama că Giannina şi Giovanni nu sunt pentru 
el prietenii potriviţi. Lui Marco gândurile astea nu-i trecuseră 
niciodată prin cap. Dar cine să-i atragă atenţia? Mama fusese de 
acord cu acest lucru, cu toate că nu vedea chiar cu ochi buni că 
pleca aşa de des la Murano. lar în ceea ce-l privea pe unchiul 
Pietro Bocco, acestuia i-a ascuns cu bună ştiinţă escapadele lui. 

Marco se gândi multă vreme. Tatăl şi unchiul îi deveniseră, în 


acest scurt răstimp, foarte dragi şi ar fi dorit cu plăcere să-i 
asculte, dar ceea ce îi cereau astăzi, nu putea s-o facă. Trebuia 
să-i convingă că, în acest caz, nu aveau dreptate. Cât timp va 
mai fi în Veneţia o să fie bun prieten cu Giovanni şi Giannina, îi 
legau atâtea trăiri comune. 

Brusc îşi aminti de atacul din străduţa strâmtă din spatele 
pieţii de zarzavaturi. Nu Giovanni fusese acela care prin 
îndrăzneață lui intervenţie îi scăpase viaţa? Acum ştia ce trebuie 
să le răspundă celor doi bărbaţi. 

„Nu ştii, tată, că Giovanni mi-a salvat viaţa?” întrebă Marco, şi 
observă, cu mulţumire, feţele îngrozite ale lui Nicolo şi Maffio 
Polo. 

„Un criminal voia să mă omoare cu un pumnal. Giovanni i-a 
sărit în spate ca o pisică, altfel n-aş mai fi scăpat cu viaţă. Asta 
a fost odinioară, tată, şi acum nu mai trebuie să mă întâlnesc cu 
el?” 

„Ce povesteşti tu acolo?” întrebă aspru Nicolo Polo. „Spune 
adevărul, Marco!” 

Marco se concentră serios, ca să nu spună, în prima tulburare, 
cuvinte inexacte. Cum de poate, tatăl său să se îndoiască de 
vorbele lui? Povesti ce se întâmplase atunci, vorbi despre 
scrisoarea pe care i-o transmisese cerşetorul, descrise atentatul 
şi vorbi chiar şi despre bănuielile lui Paolo, că iniţiatorul ar fi fost 
Pietro Bocco. 

Cei doi bărbaţi puneau întrebări, cărora Marco le răspundea 
cu promptitudine. Nicolo Polo sărise în picioare şi umbla în sus şi 
în jos prin cameră. Maffio şedea cu pumnii strânşi, la masă. 

„Trebuia să ne spui lucrul ăsta mai demult”, zise unchiul. 

„Du-te la culcare, fiul meu”, zise Nicolo Polo, stăpânindu-se. 
„Cu Messer Pietro Bocco o să mai vorbim un cuvinţel, pe care n- 
o să-l uite toată viaţa”. 

Despre interdicţia de a mai pleca la Murano, la Giovanni, nu 
mai fu vorba. Marco, văzând emoția zugrăvită pe feţele celor 
doi, se duse neliniştit la culcare, dar cu toate acestea simţea o 
mare mulţumire că putuse interveni pentru prietenii lui. Nicolo şi 
Maffio Polo stătură în seara aceea încă multă vreme de vorbă. 

În zilele următoare îl chemară pe Paolo - care îi mai vizitase o 
dată şi adusese şi o legătură de peşti - şi-l întrebară ce ştia 
despre atentat. Şi Paolo repetă, ceea ce, în general, ştiau deja, 
din povestirea lui Marco. Din păcate nu existau puncte sigure de 


plecare care să-l fi putut dovedi pe Messer Pietro Bocco ca 
instigator. Dar cei doi fraţi, după toate cele auzite despre el, 
erau sigur că era amestecat în toate astea, şi hotărâră ca în 
vreo împrejurare favorabilă, să-l lase să observe că l-au dibuit. 

Marco nu mai trebuia să-şi facă griji, tatăl autoriză și pe mai 
departe escapadele la Murano şi lăsă să se întrevadă într-o 
observaţie că i-ar face plăcere să cunoască pe prietenul fiului 
său. Duminica următoare, Marco îşi convinse prietenul să vină la 
Veneţia. 

Tatăl se întorsese dintr-un drum pe care îl făcuse până la 
Piazzetta şi se afla singur în camera lui, când Marco bătu la uşă 
şi ceru voie să-şi prezinte prietenul. 

„Adu-l înăuntru dacă-i aici”, zise Nicolo Polo, înveselit de zelul 
fiului său. 

Marco, îl împinse pe Giovanni, care stătea, sfios şi cu inima 
bătându-i, în spatele uşii, în camera tatălui. 

„Asta e Giovanni, tată!” zise el. 

Giovanni făcu o plecăciune şi-l privi nestingherit pe Messer 
Polo. Sfiala îi dispăru. Era doar un constructor de corăbii, şi 
meşterul Benedetto îl învățase că constructorii de corăbii erau 
cei mai importanţi oameni din Veneţia, şi chiar şi în Paradis li se 
dădeau cele mai bune locuri. Niciodată, după cât ştia meşterul 
Benedetto, n-a ajuns în iad nici chiar leneşi ca Aurelio, Filiberto 
şi Alberto; ei nu trebuie să aibă nicio teamă, că vor ajunge 
vreodată să se prăjească pe frigările diavolului Giovanni îşi 
făcea singur curaj, gândindu-se la veselele discursuri ale 
meşterului Benedetto. 

Nicolo examină cu mare mulţumire băiatul cu ochi luminoşi şi 
cu obrazul frumos, şi ştiu dintr-o dată că fiul său, în relaţiile lui 
cu copiii de meşteşugari, căzuse pe un teren prielnic. Această 
convingere câştigă, în amploare, prin următoarea conversaţie. 

„Ar trebui să-l auzi odată cântând, tată”. Zise Marco căruia 
tăcerea i se păru penibilă. 

„Aşa, vasăzică ştii şi cânta?” întrebă Nicolo Polo. „Marco mi-a 
povestit că eşti ucenic la meşterul Benedetto”. 

„Construim acum o corabie mare”, zise Giovanni, „şi mai ajut 
şi eu pe ici pe colo”. 

Între Nicolo Polo care călătorise prin toată lumea şi Giovanni, 
care venea din mediul apropiat de Veneţia, avu loc o discuţie de 
specialitate, despre tipuri de corăbii arabe, indiene, normande şi 


venețiene, în timpul căreia Giovanni pierdu orice urmă de 
timiditate, nu crezuse că se poate vorbi aşa de bine cu Messer 
Polo. La încheierea conversaţiei, Nicolo Polo se apropie de lada 
din colţ, o descuie şi scoase din ea o pungă cu diamante. O 
răsturnă pe masă, în faţa ochilor uimiţi ai lui Giovanni şi-i zise 
să-şi aleagă unul drept mulţumire fiindcă a scăpat viaţa fiului 
său. 

Marco, amintindu-şi de legătura cu haine pe care odinioară 
prietenul său o refuzase, se înspăimântă puţin, când văzu, că 
Giovanni ca orbit de strălucirea lor, făcu un pas înapoi. Dar se 
vede că astăzi era cu totul altceva. g 

„la, Giovanni”, zise „tata ţi-l face cadou”. Işi conduse 
prietenul care-l urma supus, lângă masă. Chiar şi Nicolo îl pofti, 
din nou, să ia unul din diamantele pe care el le primise odată de 
la Marele Han, drept cadou şi amintire a prietenului, care în 
curând va părăsi Veneţia pentru multă vreme. 

Giovanni, complet  zăpăcit, îşi alese, din  grămada 
scânteietoarelor pietre, pe cea mai mică. Nicolo Polo îi dădu însă 
una mai mare şi adăugă glumind, că va trebui s-o dăruiască, 
mai târziu, când va ajunge la maturitate, logodnicei lui. 

Giovanni nu-şi mai dădu seama de atâta fericire, şi pentru 
diamant, şi pentru prieteneasca primire, cum ieşi pe uşă, şi-l 
întrebă apoi pe Marco, dacă nu cumva uitase să mulţumească. 
Dar prietenul îl linişti. 

Cei doi fraţi erau de mai bine de un an în Veneţia şi aşteptau 
cu nerăbdare o veste de la Teobaldo Visconti. Toţi aveau tracul 
specific dinaintea marilor călătorii, dar niciunul nu era aşa de 
neliniştit ca Marco. Deşi Nicolo şi Mafiio Polo nu vorbiseră decât 
cu puţini prieteni de încredere despre întâmplările lor, în 
cercurile comerciale era cunoscut ce enorme bogaţii aduseseră. 
Într-o zi se anunţă onoratul cumnat Pietro Bocco, care nu înainta 
chiar aşa de repede cu afacerile, cum ar fi vrut-o el, şi vroia să-i 
întrebe dacă nu ar fi dispuşi să-i împrumute o sumă mai mare 
de bani, de care avea nevoie ca să poată încheia un târg 
avantajos. 

Maffio, capul familiei Polo, îl primi cu un obraz de nepătruns 
şi-l pofti să ia loc. Messer Pietro Bocco voia să înceapă o 
politicoasă conversaţie, dar fu întrerupt printr-un gest al 
cumnatului. Maffio Polo se sculă, merse la uşă şi porunci Mariei 
să-l cheme pe Nicolo Polo. 


Se reaşeză şi-i spuse cu indiferenţă cumnatului că va trebui 
să aştepte puţin. Schimbară câteva cuvinte lipsite de 
importanţă, până când apăru şi Nicolo Polo, care-şi salută cu 
răceală cumnatul. 

Messer Pietro Bocco începu conversaţia, făcând ambilor mari 
neguţători complimente asupra felului înţelept în care îşi conduc 
afacerile, deşi au lipsit un timp atât de îndelungat din Veneţia. 
Fraţii mai aruncau din când în când câte un cuvânt, şi-l lăsau să 
vorbească. 

Marco are dreptate, are ochi răi, care-i fac de minciună 
vorbele prietenoase, gândi Nicolo, şi fu mândru de bunul simţ de 
observaţie al fiului său. 

În cele din urmă, Messer Pietro Bocco, după o iscusită 
introducere, ajunse la adevăratul motiv al vizitei: îi rugă, pe cei 
doi fraţi, să-i împrumute, cu o mică dobândă - erau doar rude - 
două mii când sute de ducați. 

Nicolo Polo tăcu. În clipa aceea îi trecu încă o dată prin cap tot 
ce aflase de la Marco şi de la Paolo şi-i păru rău, la vederea 
zâmbitorului ipocrit, că nu are la mână dovezi mai sigure. Işi 
încruntă ameninţător sprâncenele stufoase. 

Maffio Polo se ridică şi veni lângă masă. 

„Doriţi două mii cinci sute de ducați?” întrebă el, dar în tonul 
vocii sale se făcu auzit ceva ce-l făcu atent pe Pietro Bocco. 

„Cât aţi câştigat cu contrabanda voastră nocturnă?” întrebă 
brusc Nicolo Polo. „Vă mai amintiţi doar de cei cincisprezece 
saci de sare?” 

Messer Pietro Bocco păli. Atacul venise pe neaşteptate. Nicolo 
Polo porni a doua lovitură: „Mi-aţi povestit câtă grijă aţi purtat 
neascultătorului meu copil”, zise cu tăioasă ironie. „Vă 
mulţumesc pentru asta, Pietro Bocco”. Se aplecă şi-şi apropie 
ochii înflăcăraţi de mânie de obrazul palid ce se dădea înapoi. 
„Lovitura de pumnal a căzut alături. Păcat, Pietro Bocco, nu-i 
aşa?” 

Maffio Polo îşi prinse fratele de umăr şi îl trase cu blândeţe, 
dar, totuşi, puternic înapoi, căci n-ar fi vrut ca Nicolo să 
lovească în scârbosul obraz. 

Pietro Bocco îşi recâştigă stăpânirea de sine şi se ridică. 

„Ce fel de învinuiri absurde sunt astea?” strigă el nesigur. „Aţi 
adoptat nişte obiceiuri foarte ciudate”, mai zise încercând o 
vagă bătaie de joc. 


„O să avem grijă ca să fiți tras la răspundere pentru 
contrabanda de sare”, zise Maffio. „Plecaţi din casa noastră şi să 
nu vă mai prindem pe aici. Nu vă mai cunoaştem de-acum, 
Pietro Bocco. Sunteţi un criminal şi nu un neguţător cinstit”. 

Nu-l mai lăsară pe Pietro Bocco, care tremura de spaimă şi de 
furie, să mai rostească o vorbă, se apropie ameninţător de el, 
până când acesta se întoarse şi ieşi repede din cameră. 

Maffio şi Nicolo stătură la fereastră şi se uitară după el, cu 
feţe întunecate. 

„Trebuia să-l omor”, zise Nicolo Polo şi reintră în camera sa. 


GIOVANNI CÂNTĂ 


Toamna anului 1271 începu cu nişte furtuni puternice, marea 
dezlănţuită se arunca urlând contra digurilor şi rupsese bucăţi 
întregi din plaja de la Lido. Peste noapte se făcu însă linişte şi 
dimineaţa apăru soarele. 

Cerul se cufundă şi el în mare ca să împrumute norilor lui 
colorați strălucirea tainică a apei scânteietoare. 

Urmă un lanţ de zile frumoase, care dădu oamenilor, din 
Veneţia, ocazia să dreagă stricăciunile făcute de mare şi lagună. 
Piazzetta şi piaţa San Marco cu mândrele lor clădiri sa ridicau 
peste ape şi-şi ofereau, sub cerul liber, spaţiile sărbătoreşti, 
distracţiilor oamenilor multicolor îmbrăcaţi. 

Oraşul color o sută de insule trecuse peste o furtună. Trecuse 
şi spaima care-i cuprinsese pe cei fricoşi, când apa se înverşuna 
împotriva pământului ca şi a pietrelor şi zgâlţâia temeliile 
caselor, stâlpii de lemn şi grămezile de pietre. Domnii distinşi se 
lăsau duşi, în mantalele lor purpurii, prin Merceria de lângă 
Ponte della Moneta spre Piazza, sau se lăsau duşi de bărcile lor 
decorate cu covoare, şi sculpturi aurite din Canalul Grande în 
Canal della Giudeca spre San Giorgio. Alţii mergeau cu 
doamnele lor să se plimbe în tomnatice grădini ruginii. 

Hamalii încărcau corăbii din toate ţările lumii; marinarii 
cântau cântece despre furtuni, şi dor de ţară, meseriaşii 
construiau corăbii şi fabricau oglinzi; cerşetorii schilozi se târau 
prin faţa bisericilor şi cereau milostenii. 

Furtuna trecuse, Veneţia trăia, atmosfera era plină de culori şi 
glasuri ca şi de murmurul apei care se izbea de pietre, lemn şi 
tărmuri. 

La Roma, după doi ani de certuri în jurul tiarei papale, 


ajunsese pe scaunul Sf. Petru, fostul plenipotenţiar Papal 
Teobaldo di Viscont sub numele de Gregor al X-lea. 

Marco avea acum şaptesprezece ani şi era numai cu un lat de 
palmă mai scund decât tatăl său. Fruntea lui liberă şi bine 
formată, ochii mari, cenuşii, nasul drept şi bărbia puternică, 
dovedeau energie şi limpezime în gândire. 

Maffio şi Nicolo, aşteptaţi cu nerăbdare de Marco, se 
întorseseră ieri de la Roma. Întrevederea cu Papa se soldase 
favorabil. Gregor al X-lea îi primise cu bunăvoință, le-a dat 
scrisori pentru marele Han şi a numit doi călugări învăţaţi care 
urmau să-i însoţească în îndepărtatul Imperiu, ca din 
însărcinarea Papei să numească episcopi, să sfinţească preoţi şi 
să împartă indulgente. 

Cei doi fraţi începură fără nicio amânare pregătirile de 
călătorie, şi Marco îi ajută cu impetuozitate. Corabia, care urma 
să plece în zilele imediat următoare spre coasta Armeniei şi să 
transporte pe călători spre locul de destinaţie, era ancorată pe 
Riva della Schiavoni. Călugării se preocupau prea puţin de 
pregătirile de călătorie. Ei locuiau în mănăstirea de la San 
Nicolo. 

Cu două zile înainte de plecare, treburile mai importante fiind 
terminate, Marco ceru învoirea tatălui să plece la Murano, să-şi 
ia rămas bun de la prietenul său. 

Era o zi însorita de toamnă, când el şi cu Giannina trecură 
peste lagună. Un vânt dulce se juca în părul Gianninei. Marco 
vâslea. Pluteau printre valurile mici: case şi biserici îi salutau de 
pe insule, se întâlneau cu bărci de transportat mărfuri şi cu alte 
ambarcaţiuni. Marco privea atât de cunoscutul peisaj cu alţi 
ochi, vedea multe amănunte pe care altă dată le trecuse cu 
vederea. Pe San Michele pe o limbă de pământ se afla un 
chiparos solitar, care privit din depărtare părea crescut din apă. 
În spatele lui se ridica zidul ros de vremi al tăcutului cimitir, cu 
mormântul mamei, pe care-l vizitase ieri, împreună cu tatăl său. 

Apă şi insule şi bărci şi în spatele lor casele şi canalele, 
palatele şi bisericile de pe insula Rialto, cu mulţimea de oameni 
ce mişuna; corăbiile din porturi străluceau poleite de aura ţărilor 
îndepărtate. În turnul vechii biserici, de pe San Michele, sunau 
clopotele. 

Marco îşi întipări în suflet peisajele şi zgomotele patriei. 

Giannina era aşa de frumoasă, la cei cincisprezece ani ai ei, 


încât barcagii şi tinerii pescari îi făceau cu mâna sau treceau 
privind-o în tăcere. Părul ei negru îi mângâia tâmplele şi gâtul şi- 
i acoperea umerii înguşti cu nişte bucle negre ca noaptea; 
buzele luceau ca nişte fragi roşii şi copţi pe faţa-i oacheşă. 

Murano se întindea în faţa lor. Acolo unde fusese o dată villa 
romană, se mai puteau vedea numai nişte cuburi de; piatră ce 
rămăseseră îngropate în pământ, dar la stânga, lângă gard, se 
înălța smochinul cu frunzele lui acum colorate în galben, roşu şi 
maron. 

Giovanni îi aştepta; trase barca pe țărm şi îi ajută pe Giannina 
şi pe Marco să coboare. 

Se plimbară prin insulă, vizitară locurile care le trezeau 
amintiri, stătură o vreme lângă heleşteul aproape rece, rostiră 
cuvinte lipsite de importanţă şi încercară să nu se gândească la 
despărţirea ce urma să vină. Erau călători, ce treceau cu paşi 
liniştiţi pe lângă locurile copilăriei lor, râdeau de micile lor 
nebunii şi se credeau foarte bătrâni: pentru că. Giovanni, lat în 
umeri şi cu mâini aspre de muncitor, era pe cale să devină un 
vestit constructor de corăbii. Nu era prea departe ziua când se 
va spune: Uite, corabia asta a făcut-o Giovanni din Murano. 

lar Marco era un călător al lumii, care în curând o să treacă 
prin pustiuri călărind cămile. Nu pleca el în călătorie din 
însărcinarea sfatului creştinătăţii la cel mai puternic stăpânitor 
al lumii? Marco şi Giovanni, doi tineri, fiecare în felul său, cu 
planuri măreţe! Şi-acum trebuiau să-şi ia rămas bun, unul de la 
celălalt. 

Se plimbau prin insulă, între oi păşea uşor Giannina, care o 
dată vrusese să fie mireasa piratului Giovanni. 

Laguna se întindea în faţa privirilor lor, vântul adia pe 
deasupra ei. O zi de toamnă în lumina mat-aurie a soarelui de 
după-amiază. Fumul se înălța din hornurile sticlăriilor, luat de 
vânt şi purtat mai departe. _ 

Mulţi ani va petrece Marco departe de ţară. In inima lui 
Giovanni răsună o melodie. El nu poate exprima în cuvinte tot 
ce simte, dar poate cânta un cântec, care va da aripi tuturor 
cuvintelor care-i amuţesc pe buze. 

Şed pe cuburile de piatră, la picioarele lor străluceşte apa. O 
limbă de pământ plină de grădini şi de copaci opreşte vântul. 

Îşi iau rămas bun. 

Vocea lui Giovanni câştigase în amploare şi frumuseţe. 


Melodia unui cântec meşteşugăresc ce vorbeşte despre rămas 
bun, despre lungi călătorii pe drumuri fără capăt, despre fericita 
întoarcere acasă, este purtată de vânt peste mare. 

Giannina îşi priveşte uimită prietenul, al cărui obraz 
oglindeşte toate emoţiile ce se ascund în cuvintele şi melodia 
cântecului. 

Giovanni cântă. 

Pe cheiul Riva della Schiavoni însă e în ancoră corabia cu care 
Marco va părăsi Veneţia; doi călugări învăţaţi rătăcesc purtaţi de 
gânduri tulburi prin coridoarele în formă de calce ale mănăstirii 
şi-şi blestemă soarta, care i-a ales tocmai pe ei pentru 
îndepărtata şi periculoasa călătorie. 

Marco uită că e la Murano, gândurile lui o iau înaintea 
realităţii, îl poartă pe cărări singuratice prin munţi, pe drumuri 
de pădure pline de primejdie, cu animalele sălbatice care 
noaptea se strecoară în jurul taberei lor. 

Cântecul se stinge. 

Giovanni îşi ia rămas bun de la prietenul său Marco. Se 
îmbrăţişează şi se simt penibil în faţa Gianninei când ochii încep 
să le strălucească. 

„Dar tu ai să te-ntorci, Marco”, zise Giovanni şi ajută ca barca 
să fie împinsă pe apă. 

Giannina şi Marco se reîntorc la Veneţia. 

Giovanni rămâne pe pietrele albe şi le face semne cu mâna; 
barca cu Marco şi Giannina se face mai mică; soarele apune în 
dosul clădirilor Veneţiei, laguna e roşie ca jăraticul, iar barca 
întunecată dispare din privirile lui Giovanni, ca şi când s-ar fi 
topit în ceața colorată a serii de toamnă.