Oliver Bowden — [Assassin's Creed] 02 Fratia

vidude zeci cu 


OLIVER BOWDEN 


Seria: Assassin's Creed 
Volumul 2 


FRĂŢIA 
Original: Assassin's Creed: Brotherhood (2010) 


Traducere din limba engleză de: 
MIHAI-DAN PAVELESCU 


y 


virtual-project.eu 


Pann 
2017 


VP - 


2 


PROLOG 


Evenimentele din ultimele cincisprezece minute extraordinare 
- ar fi putut să fie cincisprezece ore, ba chiar zile, într-atât de 
lungi păruseră - se învălmășiră din nou prin mintea lui Ezio, pe 
când se împleticea, ameţit, afară din cripta de sub Capela 
Sixtină. 

Își amintea, deși ca prin vis, că în adâncurile criptei văzuse un 
sarcofag uriaș care părea din granit. Când s-a apropiat de el, 
obiectul a început să strălucească, dar cu o  sclipire 
neameninţătoare. 

l-a atins capacul, care s-a deschis de parcă ar fi fost ușor ca 
un fulg. Din lumina galbenă și caldă ce strălucea dinăuntru s-a 
ridicat o siluetă ale cărei trăsături Ezio nu le putea distinge, deși 
știa că se uita la o femeie. O femeie neobișnuit de înaltă, care 
purta coif și avea pe umărul drept o bufniţă maronie. 

Lumina care o înconjura îl orbea. 

— Te salut, Profetule, a rostit ea adresându-i-se cu numele 
acela care-i fusese atribuit în chip misterios. Te aștept de zece 
mii de anotimpuri. 

Ezio nu a cutezat să ridice privirea. 

— Arată-mi Mărul. 

Bărbatul i l-a întins, supus. 

— Ah... 

Mâna femeii a mângâiat aerul de deasupra obiectului, dar fără 
să-l atingă. Mărul strălucea și pulsa. Ochii ei l-au sfredelit pe 
Ezio. 

— Trebuie să stăm de vorbă. 

Tinea capul înclinat într-o parte, de parcă ar fi reflectat asupra 
unui lucru. Ezio a ridicat privirea și i s-a părut că vede umbra 
unui surâs pe chipul opalescent al femeii. 

— Cine ești tu? 

— Oh... am multe nume. Când am... când am murit, mă 
numeam Minerva. 

Ezio cunoștea acel nume. 

— Zeița înţelepciunii! Bufnița de pe umărul tău... Coiful... 
Sigur că da! 


VP-3 


Și-a plecat fruntea. 

— Noi, zeii pe care strămoșii tăi i-au venerat, am pierit. 
lunona, stăpâna zeilor, și tatăl meu, Jupiter, stăpânul zeilor și 
soțul ei, cel care m-a adus pe lume prin fruntea sa. Mi-a dat 
viaţă nu prin vintrele, ci prin creierul său! 

Ezio era transfigurat. Privea statuile înșiruite de-a lungul 
pereţilor. Venus. Mercur. Vulcan. Marte... 

În depărtare se auzea un zgomot ca de sticlă ce se sparge, 
sau poate sunetul pe care l-ar face o stea căzătoare - era râsul 
Minervei. 

— De fapt, n-am fost zei, ci am existat pur și simplu mai 
devreme. Chiar și pe vremea când umblam prin lumea aceasta, 
oamenii s-au străduit să ne înțeleagă existența, însă noi eram 
mai avansați în timp. 

A făcut o pauză. 

— Deși poate că nu ne înțelegeţi, trebuie să ţineţi seama de 
avertismentul nostru. 

— Nu pricep... 

— Nu-ţi fie teamă. Vreau să vorbesc cu tine, dar, de 
asemenea, și prin tine. Tu ești Alesul vremurilor tale. Profetul. 

Ezio a simţit căldura unei mame îmbrăţișându-i oboseala. 

Minerva și-a ridicat braţele deasupra capului și tavanul criptei 
s-a transformat în bolta cerească. Faţa ei sclipitoare a căpătat o 
aură de tristeţe. 

— Ascultă și privește! 

Bărbatul se simțea zguduit chiar și acum, când își amintea: 
văzuse întregul Pământ și cerurile care-l înconjurau, tocmai 
până la Calea Lactee, întreaga galaxie, iar mintea lui abia 
putuse înțelege ce avea în fața ochilor. Văzuse o lume - lumea 
lui - distrusă de Om și o câmpie biciuită de vânturi. După aceea 
văzuse oameni - înfrânți, efemeri, totuși plini de speranță. 

— Noi v-am dăruit Edenul, a zis Minerva, dar a devenit Infern. 
Lumea a ars până n-a mai rămas decât cenușa, însă v-am 
plăsmuit după chipul și asemănarea noastră și v-am creat astfel 
încât, indiferent ce aţi fi făcut, indiferent cât rău ar fi existat în 
voi prin puterea alegerii voastre, să supravieţuiți dacă veți alege 
asta, fiindcă v-am dăruit alegerea! Apoi am reconstruit. După 
distrugere, am reconstruit lumea și ea a devenit, după eoni, cea 
pe care o cunoști și în care trăiești astăzi. Am încercat să ne 


VP -4 


asigurăm că o asemenea tragedie nu se va mai repeta 
niciodată. 

Ezio a privit din nou cerul. Pe fundalul orizontului a văzut 
temple și forme, gravuri în piatră aidoma unor caligrafii, 
biblioteci ticsite cu pergamente, și corăbii, cetăţi, muzică și 
dansuri. Siluete și contururi din civilizaţii străvechi pe care nu le 
știa, dar pe care le recunoștea ca aparţinând semenilor lui. 

— Acum însă poporul meu este pe moarte, a continuat 
Minerva. Și timpul va lucra împotriva noastră... adevărul va fi 
preschimbat în mit și legendă. Dar Ezio, Profet și Conducător, 
deși ai forța fizică a unui simplu om, voinţa ta este la fel de 
puternică precum a noastră și vorbele mele vor fi păstrate în 
tine. 

Ezio o privea vrăjit. 

— Fie ca vorbele mele să aducă, de asemenea, speranţă, a 
adăugat Minerva. Tu însă trebuie să acţionezi iute, fiindcă n-a 
mai ramas mult timp. Ferește-te de Borgia! Ferește-te de 
Crucea Templierilor! 

Apoi cripta s-a întunecat. Minerva și Ezio erau singuri, scăldați 
în strălucirea tot mai slabă a luminii calde. 

— Acum poporul meu trebuie să părăsească lumea aceasta. 
Mesajul a fost transmis. De-aici, totul rămâne în seama ta. Noi 
nu mai putem face nimic. 

S-a făcut beznă și tăcere, iar cripta a redevenit un simplu 
beci, în care nu se găsea nimic. 

Și totuși... 

Ezio ieși aruncând o privire spre trupul contorsionat de 
convulsii al lui Rodrigo Borgia, „spaniolul”, papa Alexandru al VI- 
lea, conducătorul facțiunii Templierilor, însângerat și aparent în 
agonia morţii. Îi era imposibil să-i dea acum lovitura de graţie. 
Bătrânul părea să moară de propria-i mână; după cum arăta, 
părea că luase otravă, probabil aceeași cantarella pe care o 
administrase atâtor dușmani de-ai lui. Ei bine, n-avea decât să-și 
găsească singur drum spre /nferno. Ezio nu intenţiona să-i arate 
milă ușurându-i sfârșitul. 

Părăsi întunecata Capelă Sixtină, ieșind sub razele 
strălucitoare ale soarelui. Ajuns în portic își zări prietenii și 
camarazii Asasini, membrii Frăției, alături de care avusese 
atâtea aventuri și supravieţuise atâtor pericole. 


VP-5 


PARTEA | 


Nu pot fi numite virtuţi uciderea 
concetățenilor, trădarea prietenilor, 
perfidia, cruzimea și lipsa credinţei. 
Toate acestea îi pot aduce unui 
principe puterea, dar nu și gloria. 


Niccolò Machiavelli, 
Principele 


Capitolul 1 


Ezio rămase pentru o clipă ameţit și dezorientat. Unde se 
afla? Ce era locul acesta? Pe măsură ce-și venea încet în simţiri, 
îl văzu pe unchiul său Mario desprinzându-se din grupul de 
camarazi Asasini și apropiindu-se de el, pentru a-l prinde de 
braţ. 

— Te simţi bine, Ezio? 

— A... a... a fost o luptă... cu Papa, cu Rodrigo Borgia. L-am 
lăsat murind. 

Ezio tremura din toate încheieturile. Nu se putea stăpâni. 
Putea fi adevărat? Cu câteva minute în urmă - deși i se părea că 
trecuseră o sută de ani de atunci -, se luptase pe viaţă și pe 
moarte cu acela pe care-l ura și de care se temea cel mai mult - 
conducătorul Templierilor, organizaţia ticăloasă care dorea să 
distrugă lumea pe care Ezio și prietenii lui din Frăția Asasinilor 
se străduiseră din răsputeri s-o protejeze. 

Insă el îi înfrânsese pe Templieri. Folosise uriașele puteri ale 
misteriosului Măr, Partea sacră din Eden ce-i fusese încredinţată 
de vechii zei pentru a se asigura că ceea ce investiseră în 
omenire nu va pieri în vărsare de sânge și fărădelege. lar Ezio 
ieșise triumfător. 

Oare? 

Ce spusese? „L-am lăsat murind”. Într-adevăr, Rodrigo Borgia, 
bătrânul ticălos care-și făcuse drum cu ghearele și colții până în 


VP-6 


fruntea Bisericii pe care o conducea ca Papă, păruse în pragul 
morţii. Luase otravă. 

Însă acum o îndoială teribilă punea stăpânire pe inima lui 
Ezio. Oare prin faptul că-i arătase milă - sentimentul pe care se 
întemeia Crezul Asasinului și pe care, după cum bine știa, 
trebuia să-l arate tuturor, mai puţin celor care prin existenţa lor 
puneau în primejdie vieţile altor oameni - dăduse, de fapt, 
dovadă de slăbiciune? 

Dacă așa era, n-avea să îngăduie niciodată să i se vadă 
îndoiala, nici chiar unchiului Mario, conducătorul Frăției. Işi 
îndreptă umerii. Îl lăsase pe Papă murind de propria-i mână. Îi 
lăsase timp să se roage. Nu-l înjunghiase în inimă ca să se 
asigure că murea. 

Un pumn rece îi strânse inima atunci, când un glas limpede îi 
șopti în minte: „Ar fi trebuit să-l ucizi”. 

Se scutură din tot corpul pentru a-și alunga demonii, la fel 
cum un câine se scutură de apă după ce iese pe mal. Și totuși, 
gândurile îi zăboveau asupra experienței năucitoare pe care o 
avusese în cripta stranie de sub Capela Sixtină a Vaticanului: 
clădirea din care tocmai ieșise sub razele soarelui cu care nu era 
obișnuit și care-l făceau să clipească. În jurul său, totul părea 
ciudat de calm și normal - clădirile Vaticanului erau așa cum 
fuseseră dintotdeauna, strălucitoare în lumina puternică. 
Amintirea celor petrecute în criptă îi reveni în talazuri ce-i 
copleșeau mintea. Avusese o viziune, o întâlnire cu o zeiță 
bizară - fiindcă nu exista alt cuvânt prin care să descrie făptura 
aceea -, despre care acum știa că era Minerva, zeiţa romană a 
înțelepciunii. Ea îi arătase atât trecutul îndepărtat, cât și viitorul, 
într-un fel menit să-l facă să deteste responsabilitatea pe care 
revelația acelor lucruri i-o pusese pe umeri. 

Cui i-ar fi putut-o împărtăși? Cum ar fi putut explica orice din 
viziunea aceea? Totul păruse atât de ireal. 

După experienţa respectivă - și poate că ar fi fost mai bine 
să-i spună ordalie -, știa cu siguranță doar că luptele nu se 
încheiaseră. Poate că într-o bună zi avea să poată reveni în 
orașul lui natal, Florenţa, și să-și găsească liniștea în tovărășia 
cărţilor, bând cu prietenii iarna, vânând cu ei toamna, făcând 
curte fetelor primăvara și supraveghind munca de pe domenii 
vara. 

Dar nu era încă timpul pentru asta. 


VP -7 


În adâncul inimii, Ezio știa că Templierii și tot răul pe care-l 
reprezentau ei nu dispăruseră. Erau un monstru cu mai multe 
capete decât Hidra și, aidoma fiarei aceleia, pe care doar un 
bărbat ca Hercule o putuse ucide, erau aproape nemuritori. 

— Ezio? 

Vocea unchiului Mario răsună aspru, însă îl ajută să se smulgă 
din reveria ce-l prinsese în gheare. Trebuia să-și revină și să 
gândească limpede. 

In mintea lui ardea un foc nestăvilit. Ca să se liniștească, își 
rosti numele în gând: „Sunt Ezio Auditore da Firenze. Sunt 
puternic și maestru al tradiţiilor Asasinilor”. 

Privi din nou în jur. Nu știa dacă visase sau nu. Revelaţiile 
ciudatei zeițe din criptă îi clătinaseră profund credinţele și 
presupunerile. Parcă timpul însuși fusese răsturnat cu susul în 
jos. leșit din Capela Sixtină, unde-l lăsase pe ticălosul papă 
Alexandru al VI-lea aparent în agonia morţii, miji iarăși ochii în 
lumina nemiloasă a soarelui. Camarazii Asasini se adunau în 
jurul lui, cu chipuri grave pe care se citea o hotărâre îndârjită. 

Gândul continua să-l hăituiască. Oare ar fi trebuit să-l ucidă 
pe Rodrigo - să se asigure că era mort? Alesese să n-o facă... iar 
Papa păruse hotărât să-și ia viața, după ce dăduse greș în planul 
său final. 

Totuși glasul acela limpede continua să răsune în mintea lui 
Ezio. 

Și nu era doar atât. O forţă de neînțeles părea să-l târască 
înapoi spre capelă; simţea că lăsase acolo ceva neterminat. 

Nu era vorba de Rodrigo. Nu doar de Rodrigo. Deși, dacă se 
întorcea, de data asta i-ar fi dat lovitura de graţie. Mai exista 
ceva. 

— Ce este? întrebă Mario. 

— Trebuie să mă-ntorc, spuse Ezio încordat, înțelegând brusc 
că jocul nu se terminase și că nu trebuia să lase din mână Mărul. 

In clipa când pricepu acest lucru, se simţi copleșit de nevoia 
de a acţiona imediat. Se smulse din brațele ocrotitoare ale 
unchiului său și se grăbi înapoi, spre criptă. Mario le făcu 
celorlalți semn să rămână locului și-l urmă. 

e 

Ezio ajunse repede în locul unde-l lăsase pe muribundul 
Rodrigo Borgia... dar bătrânul nu mai era acolo! Mantia papală 
din damasc, bogat împodobită, zăcea morman pe podea, pătată 


VP-8 


cu stropi de sânge, însă posesorul ei dispăruse. Asasinul simţi 
din nou că inima îi era strânsă de o mână îngheţată, din oțel, ce 
voia parcă să o strivească. 

Pentru ochii necunoscători, ușa secretă spre criptă era închisă 
și aproape invizibilă, dar când se apropie de locul în care își 
amintea că o zărise, se deschise lin sub atingerea lui. Ezio se 
întoarse către Mario și fu surprins să-i vadă teama întipărită pe 
chip. 

— Ce-i înăuntru? întrebă unchiul, străduindu-se să vorbească 
pe un ton calm. 

— Misterul, răspunse Ezio. 

Îl lăsă pe Mario în prag și cobori prin pasajul slab luminat, 
sperând că nu era prea târziu, că Minerva prevăzuse situaţia și, 
ca atare, avea să dea dovadă de clemenţă. Cu certitudine, lui 
Rodrigo nu i-ar fi fost îngăduit să intre aici, totuși Ezio ţinu 
pregătit pumnalul secret moștenit de la tatăl său. 

În criptă, uriașele făpturi umane, dar în același timp 
supraumane - erau oare statui? - ţineau Cârja. 

Una dintre piesele Edenului. 

Cârja lăsa impresia că era lipită de cel care o ţinea și, când 
Ezio încercă s-o smulgă, făptura păru că-și întețește strânsoarea 
și începe să strălucească, la fel ca inscripţiile runice de pe 
pereţii criptei. 

Bărbatul își aminti că nicio mână omenească nu trebuia să 
atingă neprotejată Mărul. Făpturile se răsuciră apoi și se 
afundară în pământ, lăsând cripta complet goală, cu excepţia 
sarcofagului uriaș și al statuilor care-l înconjurau. 

Ezio se retrase un pas, aruncă o privire în jur și șovăi înainte 
de a pleca, știind instinctiv că era ultima oară când mai vedea 
locul acela. Ce credea? Spera că Minerva îi va apărea din nou? 
Nu-i spusese ea oare tot ce trebuia să știe? Sau cel puţin tot ce 
putea el să afle și să rămână în siguranță? Mărul îi fusese 
înmânat. Alături de Măr, celelalte piese ale Edenului i-ar fi 
acordat lui Rodrigo supremaţia după care tânjea, iar Ezio știa 
prea bine după atâţia ani că o asemenea putere unificată ar fi 
fost prea periculoasă pentru oameni. 

— Eşti bine? răsună de sus glasul lui Mario, neobișnuit de 
tulburat. 

— Totul e-n regulă, încuviinţă Ezio și reveni spre lumină cu o 
ciudată ezitare. 


VP-9 


După ce ajunse lângă unchiul lui, îi arătă Mărul fără niciun 
cuvânt. 

— Și Cârja? 

Clătină din cap. 

— Mai bine în Pământ decât în mâinile oamenilor, rosti Mario 
înțelegând gestul. Dar asta nu trebuie să ţi-o spun eu. Haide! N- 
ar trebui să mai zăbovim. 

— De ce atâta grabă? 

— Chiar crezi că Rodrigo va sta cu brațele-ncrucișate și ne va 
lăsa să ieşim liniștiți de-aici? 

— Când am plecat, era în pragul morţii. 

— Nu-i chiar același lucru cu a-l fi trimis pe lumea cealaltă, 
nu? Haide! 

leșiră cât de repede cu putinţă din criptă și un curent de aer 
rece părea să îi urmeze. 


Capitolul 2 


— Unde sunt ceilalți? întrebă Ezio, încă amețit de recentele 
întâmplări, când ajunseră în nava mare a Capelei Sixtine. 

Grupul de Asasini de acolo dispăruse. 

— Le-am spus să plece. Paola s-a întors la Florenţa, iar 
Teodora și Antonio la Veneţia. Trebuie să acoperim toată Italia. 
Templierii sunt înfrânți, dar nu nimiciţi. Se vor regrupa dacă 
Frăția Asasinilor nu va fi vigilentă. De-a pururi vigilentă. Restul 
tovarășilor noștri au luat-o înainte și ne vor aștepta la cartierul 
nostru general din Monteriggioni. 

— Ei stăteau de veghe. 

— Așa-i, dar și-au dat seama când li s-a încheiat misiunea. Nu 
mai este timp de pierdut, Ezio. Toţi știm asta, rosti Mario cu 
convingere. 

— Trebuia să mă fi asigurat în privinţa lui Rodrigo Borgia. 

— Te-a rănit în luptă? 

— Am fost protejat de armură. 

Mario își bătu încântat nepotul pe spate. 

— Am vorbit în pripă mai devreme. Cred că ai avut dreptate 
să nu ucizi dacă nu era nevoie. Intotdeauna am fost de părere 
că e mai bine să fii cumpătat. Ai crezut că era pe moarte, după 


VP - 10 


ce s-a otrăvit singur. Cine știe? Poate că s-a prefăcut... sau 
poate că n-a reușit să înghită o doză fatală de otravă. Oricum ar 
fi, trebuie să înfruntăm situaţia așa cum este acum și să nu ne 
mai irosim puterile întrebându-ne cum ar fi fost dacă procedam 
altfel. Noi te-am trimis pe tine, un singur om, împotriva unei 
întregi armate de Templieri și ţi-ai îndeplinit misiunea cu vârf și 
îndesat. lar eu continui să fiu bătrânul tău unchi și-am fost 
îngrijorat în privința ta. Haide, trebuie să ieşim de-aici. Avem 
multe de făcut și ultimul lucru de care aveam nevoie este să ne 
încolțească gărzile Borgia. 

— Unchiule, n-ai putea crede ce-am văzut! 

— Atunci ai grijă să rămâi în viaţă, ca să-mi poţi povesti. 
Avem cai într-un grajd dincolo de San Pietro, în afara hotarelor 
Vaticanului. După ce ajungem la ei, vom reuși să ieșim în 
siguranţă de-aici. 

— Mă aștept ca Borgia să-ncerce să ne oprească. 

Mario rânji larg. 

— Bineînţeles... iar eu mă aștept ca Borgia să jelească 
pierderea multor vieți în noaptea asta! 

În capelă, Ezio și unchiul său fură surprinși să găsească o 
mulțime de preoți, care se întorseseră să termine slujba 
întreruptă de înfruntarea dintre Asasin și Papă pentru obţinerea 
Părţilor din Eden pe care le descoperiseră. 

Preoții se repeziră furioși la ei, înconjurându-i și strigând: 

— Che cosa fate 'qui? 

— Aţi pângărit sanctitatea acestui lăcaș sfânt! 

— Assassini! Dumnezeu va avea grijă să daţi socoteală pentru 
crimele voastre! 

Pe când Mario și Ezio își croiau drum prin gloata mânioasă, 
clopotele din San Pietro începură să dea alarma. 

— Condamnaţi ceea ce nu-nțelegeţi, îi spuse Ezio unui preot 
care încerca să-i oprească. 

Flaciditatea corpului prelatului îi provoca silă, iar Asasinul îl 
împinse în lături cât mai blând cu putinţă. 

— Trebuie să mergem, nepoate, rosti Mario apăsat. Acum! 

— Glasul lui este glasul Satanei, răsună vocea altui preot. 

lar altul adăugă: 

— Feriţi-vă din calea lor! 

Ezio și Mario străbătură mulţimea și ieșiră în uriașa curte 
interioară a catedralei, unde îi aștepta însă o mare de mantii 


VP -11 


roșii. Se părea că fuseseră convocați toţi cardinalii. Erau 
derutați, dar se aflau încă sub influenţa papei Alexandru al VI- 
lea, Rodrigo Borgia, conducătorul Templierilor. 

— Noi nu luptăm împotriva oamenilor, psalmodiau cardinalii, 
ci împotriva principatelor, împotriva puterilor, împotriva 
conducătorilor forțelor întunericului din lumea aceasta, 
împotriva mârșăviei spirituale din cercurile sus-puse. Îmbrăcaţi, 
așadar, platoșa Domnului, luaţi pavăza Credinței și-atunci veți 
putea stinge săgețile de foc ale ticăloșilor! 

— Ce-i cu ei? întrebă Ezio. 

— Sunt confuzi, răspunse încruntat Mario. Caută călăuzire. 
Haide! Trebuie să ieșim înainte să ne observe prezenţa gărzile 
Borgia. 

Aruncă o privire în urmă, spre Vatican. În lumina soarelui, 
scânteiau armuri. 

— Prea târziu, murmură el. Uite-i că vin! Grăbește-te! 


Capitolul 3 


Veșmintele umflate de vânt ale cardinalilor formau o mare 
roșie, care se despărți în două când patru soldaţi Borgia porniră 
în urmărirea lui Ezio și Mario. Panica puse stăpânire pe cardinali, 
care începură să strige de frică, iar Asasinii se treziră înconjurați 
de o mare de oameni. Neștiind încotro s-o apuce, cardinalii 
formaseră fără să vrea o barieră; poate că, subconștient, curajul 
le fusese întărit de sosirea gărzilor în armuri, ale căror pieptare 
din oțel străluceau în soare. Cei patru soldaţi își trăseseră deja 
săbiile din teci și acum pășeau în cerc, pentru a-i înfrunta pe 
Ezio și Mario, care-și scoaseră la rândul lor săbiile. 

— Lăsaţi jos armele și predaţi-vă, Asasinilor! strigă soldatul 
aflat cel mai în faţă, făcând un pas înainte. Sunteţi înconjurați și 
în inferioritate numerică! 

Înainte ca acesta să mai poată rosti vreun cuvânt, Ezio se 
avântă înainte, simțind cum membrele-i obosite își recăpătau 
energia. Soldatul nu avu timp să reacționeze, fiindcă nu se 
aștepta ca adversarul lui să fie atât de îndrăzneţ în fața unor 
sorți atât de defavorabili. Sabia lui Ezio descrise un cerc și 
spintecă aerul cu iuțeală, șuierând. Soldatul încercă în van să-și 


VP - 12 


ridice arma pentru a para - mișcarea Asasinului fusese pur și 
simplu prea iute. Sabia lui Ezio își lovi ţinta cu precizie perfectă 
și reteză gâtul expus al inamicului, făcând să ţâșnească o jerbă 
de sânge. Ceilalţi trei soldaţi încremeniră, uimiţi de viteza 
Asasinului și uluiți de iscusința dovedită. Momentul acela de 
ezitare le fu fatal. Arma lui Ezio abia își încheiase primul arc 
ucigaș, când Asasinul ridică brațul stâng, iar mecanismul 
pumnalului ascuns se declanșă cu un clic și vârful îi țâșni din 
mânecă. Îl străpunse între ochi pe al doilea soldat, înainte ca 
acesta să poată măcar încerca să se apere. 

Între timp, neobservat, Mario făcuse doi pași în lateral, 
micșorând unghiul de atac asupra celor doi soldaţi rămași, a 
căror atenţie era în continuare îndreptată către demonstraţia 
șocantă de violenţă care se derula în faţa lor. Incă doi pași, apoi 
își înfipse brusc sabia pe sub pieptarul soldatului celui mai 
apropiat, străpungându-i trupul de jos în sus. Nedumerit, 
soldatul își schimonosi chipul agonizând. Cu groaza întipărită în 
ochi, acesta se-ntoarse să fugă... dar era prea târziu. Sabia lui 
Ezio îl lovi în partea dreaptă, iar a lui Mario îi spintecă coapsa. 
Soldatul căzu cu un icnet în genunchi și Mario îl lovi fulgerător 
cu piciorul. 

Cei doi Asasini priviră în jur: sângele celor uciși se întindea pe 
lespezile curţii interioare, îmbibând poalele stacojii ale mantiilor 
cardinalilor. 

— Să plecăm înainte s-apară și alţi oameni ai lui Borgia! 

Își fluturară săbiile spre cardinalii acum îngroziţi, care se 
îndepărtară în grabă, eliberându-le calea ce-i ducea departe de 
Vatican. Pornind spre sud-est, auziră tropot de copite - fără doar 
și poate, alți soldați - și traversară piaţeta alergând cât îi țineau 
picioarele, în direcția Tibrului. Caii pregătiţi de Mario erau 
priponiţi imediat în afara domeniului Sfântului Scaun, dar cei doi 
trebuiau mai întâi să înfrunte gărzile papale care-i urmăreau și 
se apropiau iute, călare. Copitele cailor se auzeau răsunând pe 
caldarâm. Folosindu-se de săbii, Ezio și Mario izbutiră să devieze 
halebardele pe care gărzile le azvârliră spre ei. 

Mario dobori un soldat, care era pe punctul de a-l străpunge 
pe nepotul său pe la spate cu sulița. 

— Nu-i rău pentru un bătrânel! strigă Ezio recunoscător. 

— M-aștept să-mi întorci favoarea, replică Mario. Și mai ușor 
cu „bătrânelul”! 


VP - 13 


— N-am uitat tot ce m-ai învăţat. 

— Așa sper. Atenţie! 

Ezio se răsuci la timp pentru a reteza picioarele calului unui 
soldat care se năpustise asupra lor rotind ameninţător un 
buzdugan. 

— Buona questa! strigă unchiul său. 

Asasinul sări într-o parte, evitând alţi doi urmăritori, pe care 
izbuti să-i răstoarne din șei când trecură pe lângă el, bărbaţii 
fiind azvârliţi în faţă de propriul lor avânt. Mai greoi și mai în 
vârstă, Mario preferă să stea pe loc și să răspundă atacurilor 
inamicilor până ce izbutiră să iasă din raza lor de acţiune. Odată 
ajunși la marginea pieţei mari care se întindea în faţa catedralei 
San Pietro, cei doi Asasini suiră cu iuţeală pe acoperișurile unde 
nu-i pândea niciun pericol, căţărându-se cu agerimea unor 
șopârle pe zidurile coșcovite ale caselor, după care o luară la 
fugă sărind peste canioanele formate de străzi. Nu era 
întotdeauna ușor, și la un moment dat Mario fu cât pe-aici să 
cadă. După un salt prea scurt, bâjbâi cu disperare ca să se 
prindă de jgheabul pentru apa de ploaie. Gâfâind, Ezio se 
întoarse din drum și-l ridică peste margine, cu doar o clipă 
înainte ca săgețile trase de arbaletele urmăritorilor să șuiere 
inofensive pe lângă ei. 

Inaintau însă mult mai repede decât gărzile, care, având 
armuri mai grele și fiind lipsiţi de abilităţile Asasinilor, încercară 
zadarnic să ţină pasul, alergând pe ulite până când, treptat, 
rămaseră în urmă. 

Mario și Ezio se opriră pe un acoperiș care dădea spre o 
piațetă de la marginea lui Trastevere. Lângă un han cu aspect 
modest, pe a cărui firmă ponosită scria „Vulpoiul adormit”, doi 
roibi mari și robuști erau înșeuaţi, păziți de un bărbat cocoșat, 
sașiu și cu mustață stufoasă. 

— Gianni! șuieră Mario. 

Cocoșatul ridică ochii și desfăcu îndată dârlogii cu care erau 
legați caii de un inel mare din fier fixat în zidul hanului. Mario 
sări pe dată de pe acoperiș, ateriză cu genunchii ușor îndoiţi și 
sări în șaua bidiviului voinic aflat cel mai aproape de el. Animalul 
necheză și tropăi pe loc, cuprins de freamătul nerăbdării. 

— Ș$șș, Campione, îl linişti Mario, după care, ridicând ochii 
spre Ezio, care rămăsese pe clădire, răcni: Haide! Ce mai 
aștepți? 


VP - 14 


— O clipă, Zio, răspunse bărbatul și se răsuci spre două gărzi 
Borgia care izbutiseră să se caţere pe acoperiș și care acum 
aținteau spre el - spre marea lui surprindere - niște pistoale al 
căror model îi era complet necunoscut. 

De unde făcuseră rost de ele? Nu avea însă timp de întrebări, 
așa că se roti prin aer spre ei, slobozindu-și pumnalul secret și 
retezând jugularele celor doi înainte ca aceștia să aibă timp să 
apese pe trăgace. 

— Impresionant, comentă unchiul lui strunindu-și armăsarul 
nărăvaș. Acum, dă-i drumul! Cosa diavolo aspetti? 

Ezio sări de pe acoperiș și ateriză lângă al doilea cal, care era 
ținut cu strășnicie de cocoșat, după care sări de acolo în șa. 
Bidiviul se cabră speriat sub greutatea neașteptată din spinare, 
dar bărbatul îl struni imediat și apoi își urmă unchiul, care 
pornise în galop către Tibru. Gianni dispăru în han și chiar atunci 
un detașament de călăreți Borgia apăru în piaţetă, de după colț. 
Înfigându-și călcâiele în coastele calului, Ezio goni după Mario cu 
o viteză ameţitoare pe străzile desfundate ale Romei, către râul 
leneș și murdar. Înaintând prin labirintul de străzi vechi, Asasinii 
auzeau venind din spate răcnetele soldaţilor care-i suduiau. 

Odată ajunși la insula Tiberina, traversară râul pe un pod 
șubred care trepidă sub copitele cailor și apoi se întoarseră și 
galopară spre miazănoapte pe drumul principal care ducea spre 
ieșirea din orășelul sărăcăcios ce fusese cândva capitala lumii 
civilizate. Nu se opriră până nu ajunseră în adâncul ținutului 
rural și se asigurară că nu mai puteau fi ajunși. 

Lângă așezarea Settebagni, la umbra unui ulm masiv de 
lângă drumul prăfuit ce mergea paralel cu râul, descălecară, își 
priponiră caii și poposiră să-și tragă răsuflarea. 

— Am scăpat cam la limită, unchiule. 

Bătrânul ridică din umeri și zâmbi, parcă îndurerat, apoi 
scoase dintr-un cobur un burduf din piele cu vin roșu aspru și-l 
întinse nepotului său. 

— la, rosti el găfâind încă. O să-ţi facă bine. 

Ezio bău și se strâmbă. 

— De unde ai porcăria asta? 

— E cel mai bun vin de la Vulpoiul adormit, rânji larg Mario. 
Nu te teme, după ce vom ajunge la Monteriggioni, o să ai parte 
de lucruri mai bune. 


VP -15 


Bărbatul surâse și-i înapoie burduful, apoi chipul îi deveni 
îngândurat. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Mario cu blândeţe. 

Fără grabă, Ezio scoase Mărul din punga în care-l ascunsese. 

— Ce-ar trebui să fac cu ăsta? 

Unchiul îl privi cu gravitate. 

— Este o responsabilitate mare, dar, în același timp, e o 
povară pe care va trebui s-o duci singur. 

— Și cum pot face asta? 

— Ce-ţi spune inima? _ 

— Inima îmi spune să scap de el. Insă raţiunea... 

— Ţi-a fost încredinţat... de puterile necunoscute pe care le-ai 
întâlnit în criptă, rosti Mario solemn. Ele nu l-ar fi redat 
muritorilor dacă n-ar fi fost destinat unui scop anume. 

— Este prea periculos. Dacă ar cădea din nou în mâinile cui 
nu trebuie... 

Ezio se uită încruntat spre râul care curgea liniștit în 
apropiere. Mario îl privi, așteptând. 

Bărbatul cântări Mărul în mâna sa dreaptă înmănușată. 
Continua să ezite. Știa că nu putea să arunce pur și simplu o 
comoară atât de mare, iar cuvintele unchiului îl puseseră pe 
gânduri. Cu siguranţă, Minerva nu i-ar fi îngăduit să ia înapoi 
Mărul dacă n-ar fi avut un motiv. 

— Decizia trebuie să fie numai a ta, zise Mario. Dar dacă în 
clipa asta nu ești pregătit să ai grija lui, dă-mi-l să-l păstrez eu. Il 
poți lua mai târziu, după ce îţi pui ordine în gânduri. 

Ezio încă mai șovăia, apoi amândoi auziră în depărtare 
zgomot de copite în galop și lătrături de copoi. 

— Nemernicii ăia nu renunţă ușor, zise Mario printre dinți. 
Haide, dă-mi-l! 

Ezio oftă, însă după aceea puse Mărul în punga din piele și i-o 
aruncă unchiului, care o piti iute în coburul său. 

— lar acum, zise Mario, trebuie să trecem râul călare, prin 
apă. Blestemaţii de câini ne vor pierde urma și chiar dacă 
gărzile ar fi atât de isteţe încât să traverseze Tibrul, vom putea 
scăpa de ele în pădurile de pe malul celălalt. Haide! Vreau ca 
până mâine la ora asta să fim în Monteriggioni. 

— Cât de tare vrei să galopăm? 

Mario își înfipse călcâiele în coastele calului său, care se 
cabră, făcând spume la bot. 


VP - 16 


— Foarte tare, pentru că de-acum încolo nu ne vom mai lupta 
doar cu Rodrigo, ci și cu fiul și fiica lui - Cesare și Lucrezia. 

— Și ei sunt...? 

— Cei mai periculoși oameni pe care-i vei întâlni probabil 
vreodată. 


Capitolul 4 


În după-amiaza zilei următoare, la orizont apăru micul orășel- 
cetate Monteriggioni, dominat de rocca lui Mario. Cei doi Asasini 
merseseră mai iute decât speraseră și acum încetiniră pasul, 
pentru a cruța caii. 

— ... după care Minerva mi-a povestit despre soare, spuse 
Ezio. Mi-a spus despre o catastrofă care s-a petrecut cu mult 
timp în urmă și a prezis o alta, care va sosi... 

— Dar abia într-un viitor îndepărtat, vero? rosti Mario. Așadar 
nu trebuie să ne facem griji în privinţa asta. 

— Si, încuviinţă celălalt bărbat. Mă-ntreb câte alte aventuri ne 
mai așteaptă. 

Tăcu o clipă, căzând pe gânduri. 

— Poate că se va termina-n curând. 

— Și asta ar fi ceva rău? întrebă Mario. 

Ezio era pe punctul de a răspunde, când fu întrerupt de 
zgomotul unei explozii: o lovitură de tun provenită din direcţia 
orașului. Trase sabia din teacă și se ridică în scări pentru a 
cerceta meterezele. 

— Nu te speria! râse cu poftă Mario. Se face instrucţie. Am 
modernizat tot arsenalul de aici și am instalat tunuri noi pe 
creneluri. În fiecare zi facem instrucţie. 

— Atâta timp cât nu ţintesc spre noi... 

— Nu te speria, repetă unchiul. l-adevărat că oamenii încă nu 
și-au format ochiul, dar au suficientă minte ca să nu tragă în 
șeful lor! 

Peste puţin timp intrau prin poarta principală a orașului și 
suiau pe strada care ducea la citadelă. Lumea se strânsese de o 
parte și de cealaltă a drumului, privindu-l pe Ezio cu un amestec 
de respect, admirație și afecţiune. 

— Bine-ai revenit! îi strigă o femeie. 


VP - 17 


— Grazie, Madonna, îi zâmbi el înclinând ușor din cap. 

— De trei ori ura pentru Ezio! răsună un glas de copil. 

— Buongiorno, fratellino! îi răspunse Ezio. 

Se întoarse spre Mario și adăugă: 

— E bine să fii din nou acasă. 

— Cred că sunt mai încântați să te vadă pe tine decât pe 
mine, îi replică unchiul, dar zâmbi când i-o spuse. 

De fapt, multe ovaţii, mai ales cele din partea orășenilor mai 
vârstnici, i se adresau lui. 

— Abia aştept să revăd vechea reședință a familiei, zise Ezio. 
A trecut ceva vreme... 

— Așa-i, și te așteaptă câteva persoane nerăbdătoare să te 
vadă. 

— Cine? 

— Chiar nu poţi ghici? Nu cred că ești într-atât de preocupat 
de îndatoririle tale pentru Frăţie. 

— Bineînţeles că pot ghici. Te referi la mama și la sora mea, 
nu? Ele ce fac? 

— Claudia a fost foarte nefericită după moartea soţului ei, 
însă timpul vindecă aproape totul și cred că acum se simte mult 
mai bine. De fapt, iat-o! 

Intraseră călare în curtea interioară a reședinței fortificate a 
lui Mario și, pe când descălecau, sora lui Ezio, Claudia, apăru în 
capul scării de marmură care ducea spre intrarea principală și 
cobori treptele în fugă, aruncându-se în braţele fratelui ei. 

— Frăţioare! strigă ea îmbrăţișându-l. Intoarcerea ta acasă 
este cel mai frumos cadou de aniversare pe care mi l-aș fi putut 
dori. 

— Claudia, scumpa mea, zise Ezio fără să-i dea drumul din 
braţe. Cât mă bucur că m-am întors! Ce face mama? 

— Este bine, slavă cerului! Murea de nerăbdare să te vadă și 
am stat ca pe ace de când am primit vestea că te întorci. lar 
faima ţi-a luat-o înainte. 

— Haide să intrăm, spuse Mario. 

— În oraş mai este cineva care va fi încântată să te vadă, 
continuă Claudia luându-și fratele de braţ și urcând treptele 
împreună. Contesa de Forli. 

— Caterina este aici? întrebă el, străduindu-se să-și ascundă 
entuziasmul din voce. 


VP-18 


— N-am știut cu exactitate când vei sosi. Ea și mama sunt cu 
maica stareță, dar vor veni înainte de apusul soarelui. 

— Mai întâi să ne ocupăm de afaceri, interveni Mario. Am 
convocat pentru seara asta o întrunire a Consiliului Frăției. Știu 
că mai ales Machiavelli dorește foarte mult să discute cu tine. 

— S-a terminat, așadar? întrebă Claudia încordată. Spaniolul a 
murit cu adevărat? 

Ochii cenușii ai lui Ezio se înăspriră. 

— Voi explica totul la întrunirea de diseară, răspunse el. 

— Prea bine, încuviinţă femeia, însă îngrijorarea i se citea în 
ochi când plecă. 

— Și, te rog, strigă Ezio după ea, transmite-i salutările mele 
contesei când se-ntoarce! Diseară mă voi întâlni cu ea și cu 
mama. Mai întâi însă am ceva de rezolvat cu Mario, lucruri care 
nu suferă amânare. 

După ce rămaseră singuri, tonul unchiului deveni grav. 

— Trebuie să te pregătești bine pentru diseară, Ezio. 
Machiavelli va sosi la apus și știu că are multe întrebări pentru 
tine. Vom discuta chestiunile acum, apoi te sfătuiesc să te 
odihnești... poate că n-ar fi rău să revizitezi orășelul. 

e 

După o discuţie îndelungată și temeinică cu Mario în cabinetul 
lui, Ezio coborî în Monteriggioni. Întrebarea dacă Papa 
supraviețuise sau nu îl obseda și încercă să-și abată gândurile 
de la ea. Unchiul îi propusese să-l viziteze pe croitorul lui și să-și 
comande haine noi, pentru a le înlocui pe cele murdărite în 
călătorie, așa că într-acolo se-ndreptă mai întâi. Îl găsi pe croitor 
așezat turcește pe masa lui de lucru, unde cosea o mantie din 
brocart verde-smarald. 

Ezio îl plăcu imediat, fiindcă era doar cu puţin mai în vârstă 
decât el și avea un suflet deschis. Croitorul îl întâmpină cu 
căldură. 

— Cărui fapt datorez această cinste? întrebă el. 

— Cred că am nevoie de niște straie noi, răspunse Ezio cu 
regret. Spune-mi, ce crezi? Fii sincer, te rog. 

— Signore, chiar dacă meseria mea n-ar fi fost să vând haine, 
v-aș fi sfătuit că v-ar fi de mare folos un rând nou de veșminte. 

— Așa gândisem și eu! Prea bine! 

— Vă voi lua măsurile și apoi puteţi alege culorile care vă 
plac. 


VP -19 


Ezio se lăsă pe mâinile croitorului, după care ceru o vestă din 
catifea gri-închis și pantaloni strâmţi din lână de aceeași 
culoare. 

— Pot fi gata până diseară? 

Croitorul zâmbi. 

— Nu, dacă doriţi să fac o treabă bună, signore. Dar putem 
încerca o probă mâine la amiază. 

— Perfect, zise Ezio sperând că întrunirea la care urma să 
participe în cursul serii nu avea să atragă după sine necesitatea 
plecării imediate din Monteriggioni. 

Pe când traversa piața principală a orașului, zări o femeie 
atrăgătoare care se lupta cu o lădiţă cu flori galbene și roșii, pe 
care nu izbutea s-o ridice. La ora aceea din zi, în jur erau puţini 
trecători, iar lui Ezio îi fusese întotdeauna greu să ignore 
domniţele aflate la ananghie. 

— Te pot ajuta? întrebă el apropiindu-se. 

Ea îi surâse. 

— Da, ești exact bărbatul de care am nevoie. Grădinarul meu 
ar fi trebuit să-mi aducă florile acestea, dar i s-a îmbolnăvit 
soția, așa că a fost nevoit să plece acasă. Aveam drum pe aici și 
m-am gândit să le iau eu, dar lada este mult prea grea pentru 
mine. Crezi că ai putea...? 

— Bineînţeles. 

Ezio se aplecă și ridică lădiţa pe un umăr. 

— Ce de flori! Eşti o femeie norocoasă. 

— Ba chiar și mai norocoasă acum că te-am întâlnit pe tine. 

Nu era nicio îndoială că femeia flirta cu el. 

— l-ai fi putut cere soţului tău să ţi le aducă, observă Ezio, sau 
vreunui servitor. 

— Mai am un singur alt servitor, care este de fapt o femeie și 
n-are nici pe jumătate forța mea. Cât despre soţ... nu am. 

— Am înţeles. 

— Am comandat florile acestea pentru aniversarea Claudiei 
Auditore, rosti femeia cu privirea ațintită asupra lui. 

— Pare a fi un eveniment așteptat. 

— Cu siguranţă. 

Ea făcu o pauză scurtă, apoi spuse: 

— De fapt, dacă ai dori, m-ai putea ajuta și în altă privinţă: 
caut pe cineva impunător, care să mă însoţească la petrecere. 

— Și crezi că eu aș fi destul de impunător? 


VP - 20 


Femeia deveni mai îndrăzneață. 

— Da! Nimeni din oraș nu umblă mai mândru ca dumneata, 
domnule. Sunt sigură că până și fratele Claudiei, Ezio însuși, ar fi 
impresionat. 

Bărbatul zâmbi. 

— Mă măgulești. Dar fiindcă veni vorba, ce știi despre acest 
Ezio? 

— Claudia - cu care sunt prietenă bună - îl consideră cel mai 
grozav om din lume, însă el o vizitează rar și, din câte am 
înţeles, este destul de distant. 

Ezio hotărî că sosise momentul să dea cărțile pe față. 

— Este adevărat, din păcate - am fost... distant. 

— Ah, nu! gemu femeia. 7u ești Ezio! Nu pot să cred! Claudia 
a spus într-adevăr că aștepta să te întorci. Petrecerea ar fi 
trebuit să fie o surpriză pentru ea. Promite-mi că nu sufli o 
vorbă! 

— Acum mai bine mi-ai spune cum te numești. 

— Sigur că da. Sunt Angelina Ceresa. Promite-mi că vei păstra 
tăcerea. 

— Ce-ai putea face ca să mă convingi? 

Ea îl privi ștrengărește. 

— O, îmi trec prin cap câteva lucruri. 

— Abia aștept să le aud. 

Ajunseseră deja la ușa casei Angelinei. Menajera vârstnică le 
deschise și Ezio așeză lădiţa cu flori pe o bancă de piatră din 
curtea interioară. Se întoarse apoi spre femeie și zâmbi. 

— Așadar... mi le spui? 

— Mai târziu. 

— De ce nu acum? 

— Signore, te asigur că așteptarea va merita din plin. 

Niciunul dintre ei nu știa însă că evenimentele viitoare aveau 
să-i copleșească și că nu se vor mai revedea niciodată. 

Ezio își luă rămas-bun și, văzând că ziua era pe sfârșite, porni 
înapoi spre citadelă. Pe când se apropia de grajduri, observă o 
fetiță care mergea singură pe mijlocul drumului. Tocmai voia să- 
i vorbească, când deodată răsunară strigăte disperate și se 
auziră tropăiturile ca niște tunete ale unor copite de cai. Mai iute 
ca gândul, Ezio înșfăcă fetița și o duse la adăpostul unei firide 
din zidul unei case. O făcuse la timp, deoarece de după colț 
apăru în galop un armăsar de război puternic, complet echipat, 


VP -21 


dar fără călăreț. După el, fără să se grăbească, mergând pe jos, 
venea bătrânul Federico, grăjdarul-șef al lui Mario, pe care Ezio 
îl recunoscu imediat. 

— Torna qui, maledetto cavallo! răcni neputincios Federico 
după calul care deja nu se mai vedea. 

Zărindu-l pe Ezio, îi zise: 

— Domnule, mă poţi ajuta, rogu-te? Este armăsarul favorit al 
unchiului dumitale. Tocmai mă pregăteam să-i scot hamurile și 
să-l ţesăl, când s-a speriat de ceva - este foarte agitat. 

— Nu-ţi face griji, voi încerca să ţi-l aduc înapoi. 

— Mulţumesc tare mult, zise Federico ștergându-și sudoarea 
de pe frunte. Sunt prea bătrân pentru așa ceva. 

— Nu-ţi face griji. Rămâi aici și stai cu ochii pe copila asta - 
cred că s-a rătăcit. 

— Sigur că da. 

Ezio porni în fugă după armăsar, pe care-l găsi fără mare 
greutate. Se domolise și mânca fân dintr-o căruţă de pe 
marginea străzii. Necheză ușor la apropierea bărbatului, dar îl 
recunoscu și rămase locului. Ezio îi puse palma pe grumaz și-l 
mângâie liniștitor, apoi îl luă de căpăstru și-l duse încetișor 
înapoi. 

Pe drum avu ocazia să facă altă faptă bună, când întâlni o 
tânără îngrijorată până peste poate, care se dovedi a fi mama 
fetitei pierdute. Ezio îi explică ce se întâmplase, având grijă să 
nu dezvăluie în ce pericol fusese copila. După ce-i spuse unde 
era fiica ei, tânăra mamă porni în fugă, strigându-și fetiţa - 
„Sophia! Sophia!” - și Ezio auzi un țipăt de răspuns „Mamma!” 
După câteva minute, se alătură micului grup și-i întinse 
căpăstrul lui Federico, care, mulţumindu-i din nou, îl imploră să 
nu-i spună nimic lui Mario. Ezio îi făgădui și Federico plecă spre 
grajduri cu armăsarul. 

Tânăra mai zăbovi însă cu fiica ei, iar Ezio se întoarse către 
ele zâmbind. 

— Fetița vrea să-ţi mulțumească, rosti mama. 

— Mulţumesc, spuse Sophia ascultătoare, ridicând ochii spre 
Ezio cu un amestec de admiraţie și tulburare. 

— Pe viitor să stai lângă mama ta, îi spuse el cu blândeţe. Să 
nu mai pleci așa, capisco? 

Fetița încuviinţă în tăcere. 


VP - 22 


— Am fi pierduţi dacă dumneata și familia dumitale n-aţi avea 
grijă de noi, signore, zise mama copilului. 

— Facem ce putem, replică Ezio, dar se-ntoarse tulburat în 
citadelă. 

Deși era destul de sigur că se putea ţine ferm pe poziții, nu 
aștepta deloc întâlnirea cu Machiavelli. 

[] 

Până la întrunire mai era încă destul timp, așa că, pentru a 
evita să se mai gândească la direcţia în care se puteau îndrepta 
discuţiile, precum și din pură curiozitate, Ezio sui pe metereze 
pentru a examina îndeaproape noile tunuri de care Mario era 
atât de mândru. Erau mai multe și toate arătau minunat. 
Fuseseră turnate din bronz și lângă fiecare se afla câte o movilă 
ordonată de ghiulele din fier. Cel mai mare tun avea ţeava lungă 
de trei metri, iar unchiul îi spusese că ajungeau la o greutate de 
aproape nouă mii de kilograme, dar între ele fuseseră 
intercalate și culevrine mai ușoare și mai lesne manevrabile. In 
turnurile care se înălţau pe ziduri se aflau alte tunuri, mai mici 
decât culevrinele, pe afeturi din fier turnat, și falconete ușoare 
pe cărucioare din lemn. 

Ezio se apropie de un grup de soldaţi care se strânseseră în 
jurul unuia dintre tunurile mari. 

— Sunt frumoase afurisitele, rosti el trecându-și palma peste 
ornamentele complicate din jurul orificiului pentru aprindere. 

— Așa este, Messer Ezio, încuviinţă conducătorul grupului, un 
plutonier mătăhălos, pe care Asasinul și-l amintea de la prima 
lui vizită în Monteriggioni, în tinereţe. 

— Am auzit c-aţi făcut instrucţie mai devreme. Pot să-ncerc să 
trag și eu? 

— Puteți, sigur că da, dar mai devreme am tras cu cele mici. 
Astea mari sunt nou-noute. Se pare că încă n-am deprins 
șmecheria încărcării lor, iar maestrul armurier care ar trebui să 
ne-nveţe a dispărut. 

— Nu l-aţi căutat? 

— Ba da, domnule, dar până acum n-am avut noroc. 

— O să încerc și eu să dau de el. La urma urmelor, tunurile nu 
sunt aici doar pentru paradă și nu se știe niciodată când aţi 
putea avea nevoie de ele. 

Ezio porni mai departe, continuându-și turul meterezelor. Nu 
parcursese mai mult de douăzeci-treizeci de metri, când auzi 


VP - 23 


zgomote puternice dintr-o magazie din lemn ce fusese 
construită în vârful unuia dintre turnuri. În apropiere se afla o 
ladă de scule, iar pe măsură ce Ezio se apropia, zgomotele se 
dovedeau a fi sforăituri. 

În magazie era întuneric și cald și duhnea îngrozitor a vin 
stătut. După ce ochii i se acomodară cu lumina slabă, Asasinul 
distinse silueta unui bărbat voinic, îmbrăcat într-o cămașă nu 
prea curată, care zăcea pe un maldăr de paie cu mâinile și 
picioarele rășchirate. Îl împinse ușor cu vârful piciorului, dar 
singurul rezultat fu că bărbatul îngăimă ceva, se trezi doar pe 
jumătate, după care îi întoarse spatele, îndreptându-și faţa spre 
perete. 

— Salve, Messere, spuse Ezio împingându-l din nou, de data 
asta mai tare. 

Bărbatul întoarse capul și deschise un ochi. 

— Care-i treaba, prietene? 

— Avem nevoie de tine să ne arăţi cum funcţionează noile 
tunuri de pe metereze. 

— Nu azi, amice. Mâine la prima oră. 

— Eşti prea beat ca să-ţi faci treaba? Capitano Mario nu cred 
că va fi prea încântat dacă o s-audă asta. 

— S-a terminat cu munca pe ziua de azi. 

— Nu-i chiar așa târziu. Ştii cât e ceasul? 

— Nu. Și nici nu-mi pasă. Eu fac tunuri, nu ceasuri. 

Ezio se lăsase pe vine ca să vorbească cu bărbatul, care la 
rândul lui se ridicase în capul oaselor și-l regală acum cu un 
damf de usturoi și Montalcino ieftin, după care râgâi puternic. 
Ezio se ridică în picioare. 

— Vrem ca tunurile acelea să fie pregătite pentru tragere și 
avem nevoie de ele acum, spuse Ezio. Vrei să găsesc pe 
altcineva, mai capabil decât tine? 

Armurierul se ridică de pe paie clătinându-se. 

— Ușurel, prietene! zise el. Nimeni altul nu pune mâna pe 
tunurile mele! 

Se sprijini de Ezio ca să-și regăsească echilibrul. 

— Nu știi ce-nseamnă... unii soldați n-au nici cel mai mic 
respect pentru artilerie. Sigur că da, pentru mulţi dintre ei, 
turnurile sunt chestii noi și complicate, nu zic ba. Se-așteaptă ca 
un tun să funcționeze ca o vrajă - așa cum ai pocni din degete! 
Degeaba-ncerci să scoţi ceva bun din ei. 


VP - 24 


— Putem vorbi în timp ce mergem? întrebă Ezio. Timpul nu 
stă-n loc pentru noi. 

— Cum spuneam, zise armurierul, ce-avem noi aici sunt 
chestii de prima mână. Numai lucrurile cele mai bune pentru 
Capitano Mario... dar să știi că sunt destul de simple. Am pus 
mâna pe-un model franțuzesc pentru o armă pe care s-o ţii c-o 
singură mână. Ei o numesc „ucigașul din fier forjat”. Foarte 
isteţ! la gândește-te: un tun pe care să-l ţii într-o singură mână. 
Asta-i viitorul, prietene! 

Ajunseseră aproape de grupul adunat în jurul tunului nou. 

— Puteţi pune capăt căutărilor, anunţă Asasinul voios. lată-l! 

Plutonierul îl privi pe armurier cu ochii mijiţi. 

— E-n stare de ceva? întrebă el. 

— Poate că acum sunt nițeluș ametit, replică armurierul, da-n 
adâncul inimii sunt un om pașnic. În vremurile astea, unicul chip 
prin care să rămân în viaţă este să-ncurajez războinicul adormit 
din adâncul meu. De-asta, e datoria mea să beau. 

ÎI împinse pe plutonier în lături. 

— la să vedem ce-avem noi aici... 

După ce examină câteva clipe tunul, începu să-i mustre pe 
soldați: 

— Ce-aţi făcut aici? Aţi umblat la ele, așa-i? Slavă Domnului 
că n-aţi tras cu vreunul, fiindcă ne-aţi fi putut omori pe toţi. Încă 
nu-s pregătite. Mai întâi trebuie bine curățate ţevile. 

— Cu tine aici, s-ar putea nici să nu mai avem nevoie de 
tunuri, comentă plutonierul. Ajunge să sufli spre inamic! 

Armurierul era însă ocupat să curețe ţeava cu o vergea și cu 
ghemotoace mari de bumbac îmbibat de ulei. După ce termină, 
se îndreptă de spate și gemu. 

— Asta a fost, rosti el și se întoarse către Ezio. Pune-i pe băieţi 
să-l încarce - atâta lucru pot face și ei, deși Domnul mi-e martor 
c-a durat mult pân-au învăţat și asta - și poţi trage. Vezi dealul 
de colo? Am pus pe el niște ţinte, la aceeași înălţime cu tunul. 
Incepe prin a ţinti ceva aflat la aceeași înălțime - în felul ăsta, 
dacă tunul o să explodeze, cel puţin n-o să-ţi zboare și ţie 
scăfârlia. 

— Foarte încurajator, zise Ezio. 

— Fă o încercare, Messer. Asta-i aprinzătorul. 

Ezio puse fitilul în orificiul pentru aprindere. O vreme nu se 
întâmplă nimic, apoi bărbatul sări îndărăt când tunul se 


VP -25 


cutremură și mugi. Văzu apoi că ghiuleaua lui distrusese una 
dintre ţinte. 

— Bine lovit, spuse armurierul. Perfetto! Cel puţin mai există 
cineva aici, în afară de mine, care știe să tragă. 

Ezio le ceru soldaților să reîncarce tunul și trase din nou, dar 
de data asta dădu greș. 

— Nu le poţi avea pe toate, chicoti armurierul. Vino mâine-n 
zori. Facem iar instrucţie și-o să ai ocazia să te antrenezi. 

— Voi veni, încuviință Ezio, neștiind că data următoare avea 
să tragă cu un tun în toiul unei bătălii adevărate. 


Capitolul 5 


Când Ezio intră în sala mare a citadelei unchiului său, umbrele 
serii se îndeseau deja și slujitorii începuseră să aprindă facle și 
lumânări ca să risipească întunericul. Posomoreala amurgului 
era pe potriva stării tot mai mohorâte a bărbatului, odată cu 
apropierea întrunirii. 

Era atât de pierdut în gânduri, încât la început nici nu remarcă 
persoana din faţa căminului masiv. Silueta ei subţire, totuși 
puternică, părea micuță pe lângă cariatidele gigantice aflate de- 
o parte și de alta a șemineului. De aceea, tresări surprins când 
femeia se apropie de el și-i atinse brațul. Dar îndată ce o 
recunoscu, chipul i se destinse într-o expresie de încântare pură. 

— Buonasera, Ezio, rosti femeia... cam sfios pentru firea ei, 
gândi el. 

— Buonasera, Caterina, îi răspunse și făcu o plecăciune 
înaintea contesei de Forli. 

Apropierea dintre ei aparţinea trecutului, totuși niciunul n-o 
dăduse uitării, iar când ea îi atinse brațul, amândoi - sau cel 
puţin așa i se păru lui Ezio - simţiră fiorul momentului. 

— Claudia mi-a spus că ești aici și abia așteptam să te revăd, 
dar... 

Bărbatul ezită. 

— ... Monteriggioni este departe de Forli și... 

— Nu trebuie să te măgulești singur, crezând că am bătut 
atâta drum numai pentru tine, răspunse Caterina cu aceeași 
ascuțime a limbii de altă dată. 


VP - 26 


Din surâsul ei Ezio putea vedea totuși că nu vorbise pe de-a 
întregul serios. În acea clipă înţelese că era încă atras de femeia 
aceea extrem de independentă și periculoasă. 

— Sunt întotdeauna gata să te slujesc, Madonna, în orice fel 
aș putea, zise el și era purul adevăr. 

— Unele feluri sunt mai grele decât altele, replică ea, iar de 
data asta avea ceva dur în tonul vocii. 

— Despre ce-i vorba? 

— Nu este tocmai simplu, urmă Caterina Sforza. Am venit în 
căutarea unei alianțe. 

— Spune-mi mai multe. 

— Ezio, mă tem că misiunea ta încă n-a luat sfârșit. Armatele 
papale se îndreaptă spre Forli. Domeniul meu este mic, dar, din 
fericire - sau din nefericire pentru mine - se află într-o regiune 
de mare importanţă strategică. 

— Și dorești ajutorul meu? 

— Armatele mele sunt slabe... condotierii voştri ar însemna 
un sprijin important pentru cauza mea. 

— Va trebui să discut despre asta cu Mario. 

— Elnu mă va refuza. 

— Nici eu. 

— Ajutându-mă pe mine, nu numai că vei face o faptă bună, 
dar vei lua poziţie împotriva forțelor răului în faţa cărora noi am 
fost mereu uniţi. 

În timp ce ei vorbeau, apăru Mario. 

— Ezio, Contessa, ne-am adunat și așteptăm, vorbi el, iar 
chipul îi era neobișnuit de serios. 

— Vom mai discuta despre asta, îi spuse Ezio Caterinei. Acum 
sunt așteptat la o întrunire convocată de unchiul meu, unde 
cred că va trebui să dau explicaţii pentru faptele mele. Haide să 
ne întâlnim după aceea, de acord? 

— Întrunirea mă privește și pe mine, spuse Caterina. Vom 
merge împreună. 


Capitolul 6 
Încăperea îi era foarte familiară lui Ezio. Pe peretele interior, 


acum expus, erau aranjate în ordine paginile Marelui Codex. 


VP - 27 


Masa, de obicei acoperită de hărţi, era liberă, iar în jurul ei, pe 
jilțuri din lemn întunecat cu spătare drepte și rigide, stăteau 
membrii Frăției Asasinilor ce se adunaseră la Monteriggioni 
alături de cei din familia Auditore care-i cunoșteau cauza. Mario 
stătea la biroul lui, iar la un capăt se afla bărbatul sever cu 
veșminte închise la culoare, cu chip încă tânăr, dar cu riduri 
adânci de concentrare săpate pe frunte. Acesta devenise unul 
dintre asociaţii cei mai apropiaţi ai lui Ezio și în același timp unul 
dintre criticii lui cei mai nemiloși: Niccolò Machiavelli. Cei doi se 
salutară înclinând din cap, apoi Ezio se apropie de Claudia și de 
mama lui, Maria Auditore, conducătoarea familiei după moartea 
tatălui său. Maria îl îmbrăţișă strâns pe unicul ei fiu rămas în 
viață, de parcă însăși viaţa ei ar fi depins de îmbrăţișarea aceea, 
și-l privi cu ochi strălucitori când el i se desprinse din braţe și se 
așeză lângă Caterina, în fața lui Machiavelli, care acum se ridică 
și-l privi întrebător. În mod clar, de data asta nu avea să existe 
un prolog politicos. 

— Mai întâi de toate, poate că-ţi datorez scuze, începu 
Machiavelli. Eu nu am fost în criptă și probleme urgente m-au 
chemat la Florenţa înainte să pot analiza cu adevărat cele 
întâmplate acolo. Mario ne-a oferit relatarea lui, însă numai 
versiunea ta poate fi completă. 

Ezio se ridică și începu simplu și direct. 

— Am intrat în Vatican, unde l-am întâlnit pe Rodrigo Borgia, 
papa Alexandru al VI-lea, și l-am înfruntat. El deţinea una dintre 
Părțile Edenului, Cârja, și a folosit-o împotriva mea. Am izbutit 
să-l înving și, folosind puterile combinate ale Mărului și Cărjei, 
am pătruns în cripta secretă, iar pe el l-am lăsat afară. Era 
deznădăjduit și m-a implorat să-l ucid, dar n-am făcut-o. 

Se opri din povestit. 

— Apoi? îl îndemnă Machiavelli, în vreme ce toți ceilalţi 
așteptau în tăcere. 

— În criptă am văzut multe lucruri ciudate... lucruri de 
neînchipuit în lumea noastră. 

Vizibil tulburat, Ezio se strădui să continue pe ton egal. 

— Mi-a apărut apoi o viziune a zeiței Minerva. Mi-a vorbit 
despre o tragedie teribilă ce se va abate asupra omenirii în 
viitor, dar a amintit, de asemenea, despre niște temple uitate 
care ar putea, dacă vor fi găsite, să ne ajute și să ne conducă 
spre un soi de mântuire. A părut să invoce un duh care avea o 


VP - 28 


legătură strânsă cu mine, dar nu pot spune care este aceasta. 
După ce și-a încheiat avertizările și prezicerile, zeița a dispărut. 
Când am ieșit, l-am văzut pe Papă murind... sau așa am crezut; 
părea că înghiţise otravă. Puțin mai târziu, ceva m-a îndemnat 
să revin acolo. Am luat Mărul, însă Cârja, care ar fi putut fi altă 
Parte a Edenului, a fost înghițită de pământ. M-am bucurat, 
fiindcă Mărul în sine, pe care i l-am încredințat lui Mario să-l 
păstreze, este deja o responsabilitate destul de mare pentru 
mine. 

— Uimitor! strigă Caterina. 

— Nu-mi pot închipui asemenea minuni, adăugă Claudia. 

— Prin urmare, rosti Machiavelli sec, în criptă nu se afla arma 
teribilă de care ne-am temut, sau cel puţin Templierii nu au pus 
mâna pe ea. Măcar asta este o veste bună. 

— Dar cum era zeița... Minerva? întrebă Claudia. Arăta... ca 
noi? 

— Înfăţișarea ei, răspunse Ezio, era omenească și în același 
timp mai presus ca a oamenilor. Potrivit spuselor ei, aparţine 
unei rase mai vechi și mai măreţe decât a oamenilor. Restul 
semenilor ei au murit cu veacuri în urmă și ea aștepta de mult 
timp clipa întâlnirii. Aș vrea să pot descrie în cuvinte lucrurile 
magice pe care le-a făcut. 

— Ce sunt templele acelea despre care a vorbit? interveni 
Mario. 

— Nu știu. 

— Minerva a spus c-ar trebui să le căutăm? Cum putem ști ce 
anume să căutăm? 

— Poate c-ar trebui... poate că tocmai căutarea ne va arăta 
calea. 

— Trebuie să pornim în căutarea lor, spuse apăsat 
Machiavelli, însă mai întâi trebuie să ne croim cale liberă. 
Spune-ne despre Papă. Ziceai că n-a murit? 

— Când m-am întors în criptă, mantia papală zăcea pe 
podeaua capelei. Papa dispăruse. 

— A făcut vreo promisiune? A dovedit căință? 

— Niciuna, nici alta. Dorea numai să obţină puterea. Când a 
văzut că nu va izbuti, s-a prăbușit. 

— lar tu l-ai lăsat să moară de propria-i mână. 

— Nu doream să fiu eu cel care-l ucide. 

— Ar fi trebuit s-o faci. 


VP - 29 


— Nu mă aflu aici ca să polemizez în privinţa trecutului, îmi 
susțin hotărârea pe care am luat-o. Să discutăm despre viitor 
acum. Despre ce trebuie să facem. 

— Acţiunile noastre au devenit mult mai urgente din cauza 
eșecului tău de a-l omori pe conducătorul Templierilor când ai 
avut ocazia. 

Machiavelli inspiră adânc, apoi se relaxă puţin. 

— În regulă. Ezio, știi bine stima pe care o avem toţi faţă de 
tine. N-am fi ajuns niciodată atât de departe fără cei douăzeci 
de ani de devotament pe care i-ai arătat față de Frăția Asasinilor 
și de Crezul nostru. lar o parte din mine te admiră că nu ai ucis 
atunci când ai apreciat că era inutil. Ai respectat codul onoarei 
noastre, însă ai judecat greșit, prietene, și asta înseamnă că ne 
așteaptă o misiune urgentă și periculoasă. 

Făcu o pauză și-i privi cu atenţie pe cei din încăpere cu ochii 
lui de șoim, după care adăugă: 

— Iscoadele noastre din Roma au raportat că ameninţarea 
prezentată de Rodrigo s-a redus într-adevăr. Cel puţin în spirit, 
el nu mai este același om. Se spune că este mai puţin periculos 
să te lupţi cu puiul unui leu decât cu un leu bătrân, aflat pe 
moarte, dar în cazul lui Borgia zicala aceasta nu se confirmă. 
Cesare, fiul lui Rodrigo, este cel cu care va trebui să ne 
înfruntăm de acum. Având la dispoziţie averea uriașă pe care 
familia lui a acumulat-o prin mijloace curate și necurate... dar 
mai cu seamă necurate - Machiavelli își îngădui un surâs ironic 
-, el conduce o armată mare de soldaţi bine instruiți cu care 
intenţionează să cucerească toată Italia, întreaga peninsulă, și 
nu are de gând să se oprească la hotarele Regatului de Neapole. 

— N-ar cuteza niciodată... și nici n-ar putea! tună Mario. 

— Ba ar cuteza și ar putea, răspunse apăsat Machiavelli. 
Ticăloșia lui nu cunoaște limite și este un Templier tot atât de 
dedicat pe cât a fost și tatăl lui, însă în același timp este un 
soldat nemilos. A dorit dintotdeauna să îmbrăţișeze cariera 
armelor, chiar și după ce tatăl lui l-a numit cardinal de Valencia, 
pe când avea doar șaptesprezece ani. Așa cum știm, a renunţat 
la poziţia aceea - fiind primul cardinal din istoria Bisericii care a 
făcut asta. Familia Borgia ne tratează ţara și Vaticanul ca pe 
propriul lor fief. Acum planul lui Cesare este să zdrobească mai 
întâi partea de miazănoapte, să cucerească Romagna și să 
izoleze Veneţia. Intenţionează, de asemenea, să-i distrugă pe 


VP - 30 


toți Asasinii rămași, deoarece știe că, până la urmă, noi suntem 
singurii care-l putem opri. „Aut Cesar, Aut Nihil” este motoul lui, 
„Ori sunteţi alături de mine, ori muriţi”. Și să știți că sunt de 
părere că acest nebun chiar crede asta. 

— Unchiul meu a amintit de o soră, spuse Ezio. 

— Da, zise Machiavelli întorcându-se spre el, Lucrezia. Ea și 
Cesare sunt... cum să spun? Foarte apropiaţi. Intreaga lor 
familie este foarte apropiată; când nu-i ucid pe ceilalți fraţi și 
surori, soţi și neveste, pe toți cei despre care cred că le stau în 
cale, ei se... împerechează unii cu alții. 

Maria Auditore nu-și putu înăbuși un strigăt de dezgust. 

— Trebuie să ne apropiem de ei, continuă Machiavelli, cu 
toată grija cu care ne-am apropia de un cuib de vipere. Și numai 
Dumnezeu știe unde și cât de curând vor lovi. 

Se opri și bău jumătate dintr-o cupă cu vin. 

— lar acum, Mario, vă părăsesc. Ezio, sunt convins că noi ne 
vom reîntâlni în curând. 

— Pleci chiar în seara asta? 

— Timpul este cel mai prețios, bunule Mario. Plec imediat spre 
Roma. Rămas-bun! 

După ieșirea lui Machiavelli, sala se cufundă în tăcere. După o 
pauză lungă, Ezio rosti amar: 

— Machiavelli mă-nvinuiește că nu l-am ucis pe Rodrigo când 
mi s-a ivit ocazia. Toţi mă-nvinuiţi pentru asta, adăugă el 
aruncând o privire în jur. 

— Oricare dintre noi ar fi putut lua decizia pe care ai luat-o tu, 
replică mama lui. Ai fost sigur că Papa era pe moarte. 

Mario se ridică, se apropie de el și-l cuprinse cu braţul pe 
după umeri. 

— Machiavelli îţi cunoaște valoarea, ca noi toţi. Și chiar dacă 
Papa ar fi fost înlăturat din drum, noi tot am fi avut de-a face cu 
progeniturile lui. 

— Dar dacă i-aș fi retezat capul, trupul i-ar mai fi putut 
supravieţui? 

— Ezio, trebuie să luăm lucrurile așa cum sunt, nu cum ar fi 
putut să fie. 

Mario îl bătu cu palma pe spate. 

— lar acum, fiindcă mâine ne așteaptă o zi grea, propun să 
cinăm și să ne retragem mai devreme la culcare. 


VP - 31 


Ochii Caterinei îi întâlniră pe ai lui Ezio. Oare își imaginase sau 
chiar zărise acolo un licăr de pasiune? In sinea lui, ridică din 
umeri. Poate că doar își imaginase. 


Capitolul 7 


Ezio mâncă frugal - doar pollo ripieno cu legume la grătar - și 
bău un pahar de Chianti îndoit cu apă. În timpul cinei, mesenii 
nu conversară prea mult, iar el răspunse politicos, deși laconic, 
întrebărilor necontenite ale mamei. Se simţea foarte obosit după 
încordarea acumulată în așteptarea întrunirii, tensiune care 
acum se destrăma. De când părăsise Roma nu prea avusese 
ocazia să se odihnească și părea că avea să treacă încă și mai 
mult timp înainte de a-și putea realiza mult râvnitul vis de a 
petrece o vreme în vechea reședință din Florenţa, citind și 
plimbându-se pe dealurile line din jur. 

De îndată ce se ivi ocazia de a se retrage politicos, bărbatul 
își ceru scuze și porni spre iatacul său, o odaie mare, tăcută și 
slab luminată de la etaj, cu vedere spre peisajul rural, nu spre 
oraș. După ce ajunse acolo și-i făcu semn slujitorului să plece, se 
eliberă de toată tensiunea care-l susținuse pe durata zilei; 
corpul i se înmuie, umerii i se gârboviră și pasul îi încetini. 
Mișcările îi erau lente și greoaie. Traversă camera spre locul 
unde slujitorul îi pregătise deja baia. Își scoase cizmele, se 
dezbrăcă și, rămas în pielea goală, se opri pentru o clipă cu 
veșmintele în mână înaintea unei oglinzi înalte, aflate lângă 
cada din aramă. Își privi trupul cu ochi obosiţi. Unde se duseseră 
ultimele patru decenii, atât de lungi? Işi îndreptă spinarea. Era 
mai în vârstă, chiar mai puternic, cu siguranţă mai înțelept, dar 
nu putea ignora oboseala profundă pe care o simţea. 

Își azvârli hainele pe pat, sub care, într-un cufăr din lemn de 
ulm zăvorât, se aflau armele secrete din Codex pe care i le 
făurise Leonardo da Vinci. Avea să le cerceteze dimineaţa la 
prima oră, după consiliul de război pe care urma să-l aibă cu 
Mario. Pumnalul secret original nu-l părăsise niciodată, decât 
când se dezbrăca, și chiar și atunci îl ţinea la îndemână. Îl purta 
întotdeauna cu el; devenise parte din trupul lui. 


VP - 32 


Răsuflând ușurat, Ezio se lăsă să alunece în cadă. Cufundat 
până la gât în apa fierbinte, inspiră aburii ușor înmiresmaţi, 
închise ochii și expiră prelung, lent, destins. În sfârșit se putea 
bucura de tihnă. Ar fi fost bine să profite din plin de cele câteva 
ore de odihnă. 

Tocmai aţipise și începuse să viseze, când îl trezi un zgomot 
extrem de slab - ușa care se deschisese și se închisese îndărătul 
tapiseriilor grele ce atârnau pe ea. Deveni imediat vigilent, 
aidoma unui animal sălbatic. Fără zgomot, mâna lui căută 
pumnalul și, dintr-o singură mișcare îndelung practicată, îl fixă 
de încheietură. După care se răsuci lin și se ridică în picioare în 
cadă, pregătit de acţiune, cu privirea spre ușă. 

— la te uită, rosti Caterina surâzând larg pe măsură ce se 
apropia. Se pare că trecerea anilor nu ţi-a micșorat nimic. 

— Ai un avantaj față de mine, Contessa, zâmbi el. Eşti 
complet îmbrăcată. 

— Mă gândesc că putem face ceva pentru a schimba situaţia, 
dar aștept. 

— Ce anume? 

— Aştept să spui că, de fapt, nu trebuie să vezi cu ochii tăi. Să 
spui că ești sigur, chiar și fără să-mi vezi goliciunea trupului, că 
Natura a fost la fel de binevoitoare cu mine, dacă nu chiar mai 
mult, pe cât a fost cu tine. 

Zâmbetul i se lărgi, văzând nedumerirea lui Ezio. 

— Dar îmi amintesc că nu te-ai priceput niciodată să faci 
complimente la fel de bine pe cât te pricepi să scapi lumea de 
Templieri. 

— Vino-ncoace! 

Bărbatul o trase spre el, prinzând-o de cingătoarea rochiei, iar 
degetele ei se îndreptară mai întâi către pumnal, desprinzându- 
|, apoi către șireturile corsajului. Câteva secunde mai târziu, Ezio 
o ridică în cadă cu el, buzele li se lipiră, iar ei se îmbrăţișară. 

Nu zăboviră mult în cadă; ieșiră destul de repede și se 
șterseră unul pe altul cu prosoapele aspre de in lăsate de 
slujitor. Caterina adusese un șip cu ulei aromat de masaj și-l 
scoase acum dintr-un buzunăraș al rochiei. 

— Intinde-te pe pat, zise ea. Vreau să fiu sigură că ești cu 
adevărat pregătit pentru mine. 

— Cred că poţi vedea că sunt deja. 

— Fă-mi plăcerea asta. |ţi va face și ţie plăcere. 


VP - 33 


Ezio surâse. Tratamentul ăsta era mai bun decât somnul. 
Somnul putea să mai aștepte. 

Ezio se văzu nevoit să aștepte trei ore înainte să se lase în 
voia somnului, după care Caterina i se ghemui în brațe. Adormi 
înaintea lui și Ezio o privi o vreme. Natura fusese într-adevăr 
binevoitoare cu ea. Trupul zvelt, cu linii curbe, șolduri înguste, 
umeri lați și sâni mici, dar perfecţi, continua să fie al unei tinere 
de douăzeci de ani, iar părul ei roșcat și frumos, care-i gâdila 
pieptul când își lăsa capul pe el, avea același parfum care-l 
înnebunise cu mulţi ani în urmă. O dată sau de două ori în toiul 
nopţii, se trezi și văzu că se îndepărtase de ea, iar când o luă din 
nou în brațe, Caterina se cuibări la pieptul lui fără să se 
trezească, suspinând încetișor, fericită și încleștându-și degetele 
în jurul braţului său. Mai târziu Ezio avea să se întrebe dacă nu 
cumva aceea fusese cea mai bună noapte de dragoste din viața 
lui. 

Dormiră până târziu, desigur, însă Ezio nu voia să renunţe la 
încă o partidă de amor în favoarea instrucţiilor de artilerie, deși 
o parte a conștiinței îl mustra pentru asta. Auzea în depărtare, 
vag, zgomote de marș - zâăngănitul echipamentelor unor bărbaţi 
care mărșăluiau rapid - și răcnete de comenzi, urmate de 
bubuiturile tunurilor. 

— Se fac exerciţii cu tunurile cele noi, explică el când Caterina 
se opri o clipă și-l privi întrebător. Manevre... Mario nu umblă cu 
jumătăţi de măsură. 

Draperiile de brocart gros de la ferestre împiedicau 
pătrunderea luminii și iatacul rămase învăluit într-o penumbră 
confortabilă; niciun slujitor nu veni să-i tulbure. În scurt timp, 
gemetele de plăcere ale Caterinei erau singurele sunete pe care 
Ezio le mai putea auzi. Palmele lui se încleștară în jurul feselor ei 
ferme, iar ea îl trăgea cu insistență mai aproape, când îi 
întrerupse altceva decât bubuirile tunurilor. 

Pe neașteptate, tihna și atmosfera plăcută a iatacului fură 
spulberate. Cu o detunătură asurzitoare, ferestrele dispărură 
odată cu o parte a peretelui din piatră și o ghiulea uriașă 
pătrunse înăuntru, aterizând, fierbinte, la numai câţiva 
centimetri de pat. Podeaua se încovoie sub greutatea ei. 

Instinctiv, Ezio se aruncase protector peste Caterina și în clipa 
aceea din iubiţi se transformară în profesioniști și camarazi; 


VP - 34 


dacă doreau să rămână amanți, mai întâi trebuiau să 
supravieţuiască. 

Săriră din pat și se îmbrăcară iute. Ezio observă că, pe lângă 
șipul cu încântătorul ulei, Caterina avea și un foarte util pumnal 
cu lamă zimţată. 

— Ce dracu”! răcni el. 

— Du-te și caută-l pe Mario, zise Caterina pe un ton apăsat. 

Altă ghiulea îi urmă primei, rupând grinzile din lemn de 
deasupra patului pe care abia îl părăsiseră și preschimbându-le 
în surcele. 

— Trupele mele sunt în curtea principală, adăugă femeia. O 
să le caut și-o să ocolim citadela prin spate, ca să încercăm să-i 
luăm prin învăluire. Spune-i lui Mario că asta am hotărât. 

— Mulţumesc, zise Ezio. Fii prudentă! 

— Aș fi preferat să fi avut timp să-mi schimb hainele, râse ea. 
Data viitoare ar fi mai bine să tragem la un a/bergo, nu crezi? 

— Mai bine să ne-asigurăm naibii că va exista o dată viitoare, 
zise bărbatul râzând neliniștit, în timp ce își prindea sabia la 
șold. 

— Să fii sigur! Arrivederci! strigă Caterina și ieși în fugă din 
iatac, fără să uite să-i trimită o sărutare din vârful degetelor. 

Ezio privi rămășițele patului. Armele din Codex - pumnalul 
dublu, pumnalul cu otravă și pistoletul - erau îngropate sub ele, 
mai mult ca sigur distruse. Cel puţin îi mai rămăsese pumnalul 
secret. Nu avea cum să-l uite nici chiar in extremis - era 
moștenirea lăsată de tatăl lui asasinat. 


Capitolul 8 


Nu știa ce oră era, însă experiența îi spunea că atacurile erau 
lansate de obicei în zori, când victimele erau încă buimace și-și 
alungau somnul din ochii împăienjeniţi. Avea noroc că datorită 
antrenamentelor se bucura, chiar și după ce împlinise vârsta de 
patruzeci de ani, de atenţia și agilitatea unei pisici sălbatice. 

leși din clădire și se sui pe metereze, cercetând împrejurimile. 
Multe cartiere din orașul aflat mai jos erau în flăcări. Văzu că 
ardea atât prăvălia croitorului, cât și casa Angelinei. Pentru 
biata Claudia n-avea să mai fie nicio petrecere în seara aceea. 


VP - 35 


Se feri instinctiv când o altă ghiulea izbi un crenel. Pentru 
numele Domnului, oare ce tunuri aduseseră atacatorii lor? Cum 
puteau reîncărca și trage atât de rapid? Și cine era în spatele 
acestui asalt? 

Prin fum și praf, îl zări pe Mario, care ocolea zidurile prăbușite 
îndreptându-se către el. Ezio sări de pe meterez, ateriză 
ghemuit și alergă spre el. 

— Unchiule! Che diavolo...? 

Mario scuipă dezgustat. 

— Familia Borgia! Ne-au luat prin surprindere. 

— Fottere! 

— L-am subestimat pe Cesare. Probabil că a sosit dinspre 
răsărit în timpul nopții. 

— Ce facem acum? 

— Principalul este să-i evacuăm pe orășeni - cei care mai sunt 
în viaţă. lar până atunci trebuie să-i ţinem în loc pe atacatori. 
Dacă vor cuceri orașul, îi vor ucide pe toţi cei dinăuntru: în ochii 
lor, locuitorii din Monteriggioni sunt fie Asasini, fie complici ai 
Asasinilor. 

— Știu drumul de ieșire. Lasă asta-n seama mea. 

— Mulţumesc. Eu o să-i mobilizez pe apărători și-o să le pun la 
îndemână tot ce avem. Eu zic să pornim atacul fără întârziere, 
adăugă Mario după o pauză scurtă. Tu du-te pe metereze și 
folosește tunul. 

— Și tu? 

— O să conduc un atac frontal. Să le dăm ticăloșilor ce 
merită! 

— Caterina va-ncerca să-i ia prin învăluire. 

— Grozav! Atunci chiar avem o șansă. Haide, grăbește-te! 

— Stai! 

— Ce este? 

— Unde-i Mărul? întrebă Ezio cu glas scăzut. 

Nu-i spusese unchiului său că armele Codexului fuseseră 
distruse de una dintre ghiulele. În sinea lui se ruga ca, prin 
vreun miracol, drumul să i se încrucișeze din nou cu al lui 
Leonardo, fiindcă nu se îndoia că maestrul tuturor artelor și 
științelor l-ar fi ajutat să le reconstruiască la nevoie. Până 
atunci, mai avea pumnalul secret și era la rându-i cunoscător în 
luptele cu arme tradiţionale. 


VP - 36 


— Mărul e-n siguranță, îl linişti Mario. Du-te acum! Și dacă 
vezi că oamenii lui Borgia au cea mai mică șansă de a străpunge 
zidurile, treci imediat la evacuarea orașului. Ai înţeles? 

— Si, zio mi-o. 

Mario își puse palmele pe umerii lui și-l privi cu gravitate 
câteva clipe. 

— Soarta noastră, rosti el, se află doar parţial în mâinile 
noastre. Noi putem controla doar o parte din ea. Dar să nu uiţi 
niciodată - niciodată, nepoate! - că indiferent ce se va întâmpla 
azi cu mine sau cu tine, nu există nici măcar un fulg pierdut de 
vreo vrabie care să nu fi căzut atins de degetul Domnului. 

— Am înţeles, Capitano. 

După un scurt moment de tăcere, Mario îi întinse mâna. 

— Insieme per la vittoria! 

Ezio prinse mâna unchiului său și o strânse cu putere. 

— Insieme! 

Când Mario se întoarse să plece, Ezio rosti: 

— Ai grijă, Capitano. 

Mario încuviinţă încruntat. 

— O să mă străduiesc. lar tu, ia calul meu cel mai bun și du-te 
iute la zidurile exterioare. 

Își trase apoi sabia din teacă și, cu un răcnet asurzitor de 
încurajare către oamenii săi, se năpusti spre dușman. 

Ezio privi în urma lui o clipă, după care o luă la fugă către 
grajd, unde aștepta grăjdarul bătrân căruia îi prinsese calul 
nărăvaș cu o zi înainte. Roibul uriaș era înșeuat și pregătit. 

— Maestro Mario a trimis deja ordinul, zise grăjdarul. Poate că 
nu mai am sprinteneala tinereţii, dar nimeni nu m-ar putea 
acuza că nu-mi fac treaba. Ma attenzione, armăsarul ăsta-i tare 
năbădăios! 

— leri l-am strunit. Azi mă va recunoaște. 

— Asta-i adevărat. Buona fortuna! Toţi depindem de 
dumneata. 

Ezio sui în șa și dădu pinteni calului spre zidurile exterioare. 

Trecu în galop prin orașul deja devastat. Croitorul zăcea mort 
și mutilat în fața prăvăliei lui - oare ce rău făcuse omul acesta 
cuiva vreodată? lar Angelina plângea în hohote înaintea casei ei 
arse din temelii; ea cu ce se făcea vinovată? 

Ăsta era războiul - brutal și crud, ticălos și prostesc. Bărbatul 
simţea cum îl năpădea furia. 


VP - 37 


Libertate, milă și iubire, acestea erau singurele lucruri pentru 
care merita să lupţi și să ucizi, și tot ele erau elementele pe care 
se întemeia Crezul Asasinilor. Frăția. 

Continuându-și drumul, Ezio văzu și alte scene teribile. 
Bidiviul îl purta prin orașul care ardea, iar în jur erau doar 
distrugere și haos. 

— Copiii mei! Unde-s copiii mei?! ţipa o tânără mamă, pe 
lângă care trecu fără s-o poată ajuta. 

— Strânge tot ce poți și să fugim de aici! răsună glasul unui 
bărbat. 

— Doamne Dumnezeule, piciorul meu! Ghiuleaua mi-a 
sfârtecat piciorul! urla altcineva. 

— Cum scăpăm de-aici? ţipau mai mulţi oameni, fugind de 
colo-colo îngroziți. 

— Unde-i mămica mea? Mamma! Mamma! se auzi glăsciorul 
unui copil. 

Ezio era nevoit să-și împietrească inima. Nu putea să salveze 
câte un singur om - nu era timp pentru asta -, dar dacă ar fi 
putut organiza o apărare corespunzătoare, numărul celor salvaţi 
ar fi fost mai mare decât al victimelor. 

— Aiuto! Aiuto! ţipa o adolescentă prinsă de soldaţii Borgia 
care o trântiseră la pământ s-o batjocorească. 

Ezio își continuă drumul cu chipul întunecat. Avea să-i ucidă. 
Avea să-i ucidă pe toţi, dacă putea. Cine era acest Cesare Borgia 
fără inimă? Putea el să fie mai rău decât Papa? Putea oare să 
existe un Templier mai ticălos? 

— Apă! Apă! Aduceţi apă! răcnea disperat un bărbat. Arde 
totul! 

— Unde ești, Doamne Dumnezeule, te implor! Unde ești, 
Marcello? plângea o femeie. 

Ezio merse mai departe, strângând din dinţi, însă ţipetele 
după ajutor continuau să-i răsune în urechi. 

— Come usciamo di qui? 

— Fugiţi! Fugiţi! 

Vocile se înălțau și coborau pe fundalul canonadei. Auzea 
țipete și suspine, implorări disperate pentru ajutor, pentru o cale 
de a fugi din orașul năpăstuit asupra căruia nemiloșii soldaţi ai 
lui Borgia dezlânţuiseră infernul. 

„Te rog, Doamne”, gândi Ezio, „fă să nu străpungă zidurile 
înainte să tragem și noi cu tunurile!” Deși distingea exploziile 


VP - 38 


proiectilelor lansate de tunurile ușoare și  falconetele 
apărătorilor, încă nu auzea bubuiturile tunului greu pe care-l 
văzuse în ziua anterioară, singurul care ar fi putut distruge 
uriașele turnuri de asalt din lemn pe care atacatorii le 
împingeau către zidurile orașului. 

Își îndemnă roibul în sus pe rampa către ziduri și sări din șa 
când ajunse în locul unde-l văzuse pentru ultima oară pe 
maestrul armurier beţiv, lângă tunul lung de trei metri. Era 
perfect treaz acum și-i direcţiona pe artileriști să îndrepte ţeava 
spre un turn pe care atacatorii lor, excelent instruiți, îl 
împingeau lent, dar sigur, spre metereze. Ezio văzu că vârful 
turnului de asalt era la aceeași înălțime cu crenelurile zidurilor 
orașului. 

— Nenorociţii! murmură el în barbă. 

Dar cum ar fi putut cineva să prevadă viteza și - până și Ezio 
trebuia să recunoască asta - perfecțiunea desăvârșită a 
atacului? 

— Foc! răcni plutonierul veteran, care comanda primul tun 
mare. 

Tunul bubui și reculă violent, dar ghiuleaua rată ţinta, abia 
atingând în treacăt un colţ al acoperișului turnului de asalt. 

— Încercaţi să nimeriţi blestematele de turnuri, idioţilor! urlă 
plutonierul. 

— Mai avem nevoie de muniții, domnule! 

— Atunci coboară iute la magazie! Priviţi! Atacă poarta! 

Alt tun mugi și scuipă foc, iar Ezio fu încântat să vadă un grup 
de atacatori striviți și transformați într-un terci de sânge și oase. 

— Încărcaţi! răcni plutonierul. Trageţi din nou, dar numai la 
comanda mea. 

— Aşteptaţi să se mai apropie turnul, ordonă Ezio, apoi ochiţi 
la baza lui. Asta îl va răsturna cu totul. Arbaletrierii noștri îi pot 
ucide după aceea pe supraviețuitori. 

— Da, domnule. 

Armurierul se apropie de Ezio. 

— Înveţi iute tactica, îi zise el. 

— Este o chestiune de instinct. 

— Instinctul bun prețuiește cât o sută de oameni în luptă, 
încuviință armurierul. Dar n-ai venit la instrucţiile de tragere de 
azi-dimineaţă, iar pentru asta nu există scuze. 

— Dar tu? replică Ezio. 


VP - 39 


— Haide, rânji armurierul, mai avem un tun mare, care 
acoperă flancul stâng, însă comandantul lui a fost lovit drept în 
frunte de o săgeată de arbaletă. A murit înainte să cadă la 
pământ. Preia dumneata comanda servanţilor. Treaba mea de 
acum este să mă asigur că niciuna dintre ţevi nu se încinge prea 
tare sau crapă. 

— Bine. 

— Ai însă grijă cum ochești. Soldaţii prietenei dumitale sunt 
acolo și se luptă cu mercenarii Borgia. Nu cred că vrei să-i 
omori. 

— Care prietenă? 

Armurierul îi făcu cu ochiul. 

— Te rog! Orașul ăsta-i tare mic. 

Ezio se îndreptă grăbit spre al doilea tun mare. Un servant 
turna apă pe ţeavă, ca s-o răcească după ce trăsese, iar altul 
încărca tunul, turnând praf de pușcă bine îndesat, urmat de o 
ghiulea de oțel de douăzeci și cinci de kilograme. Al treilea 
servant pregătea fitilul, aprinzându-l la ambele capete, astfel 
încât să nu existe nicio întârziere dacă un capăt se stingea 
accidental. 

— Să-i dăm drumul, rosti Ezio când ajunse lângă el. 

— Signore! 

Asasinul cercetă câmpul care se întindea dincolo de zid. larba 
verde era împroșcată cu sânge, iar soldaţii căzuţi zăceau risipiţi 
printre snopii de grâu. Putea zări culorile galben, negru și 
albastru ale uniformelor oamenilor Caterinei, amestecate printre 
cele ciclamen cu galben ale tunicilor Borgia. 

— Tunurile mai mici să-i ochească pe soldați! ordonă el. Să 
țintească uniformele mov cu galben. lar acum să-ndreptăm 
tunul ăsta spre turnul de asalt de acolo. S-a apropiat periculos 
de mult. Trebuie să-l doborâm! 

Servanțţii răsuciră tunul și-i coborâră ţeava, îndreptând-o spre 
baza turnului, care ajunsese la mai puţin de cincizeci de metri 
de ziduri. 

Ezio era concentrat asupra ochirii, când un tun ușor din 
apropiere fu lovit în plin și explodă, împrăștiind în toate direcţiile 
bucăţi de bronz incandescente. Tunarului său principal, care se 
afla la niciun metru depărtare, îi fu retezat capul. Din trupul 
prăbușit al soldatului sângele se revărsa ca dintr-o fântână 


VP - 40 


arteziană. Izul pătrunzător de carne arsă umplu nările lui Ezio, 
care luă imediat locul celui ucis. 

— Țineţi-vă cumpătul! strigă el spre restul servanţilor. 

Privi prin cătare mijind ochii. 

— Atenţie... și... foc! 

Tunul bubui, iar Ezio sări în lateral și privi ghiuleaua izbind 
drept în baza turnului. Oare acea singură lovitură fusese 
îndeajuns? Turnul se înclină periculos de mult, păru să-și revină, 
apoi - Dumnezeule! - se izbi de pământ aproape cu încetinitorul, 
azvârlind hăt departe pe unii dintre soldaţii dinăuntru și 
strivindu-i pe alţii. Zbieretele catărilor răniţi care-l trăseseră se 
adăugară cacofoniei urletelor de panică și moarte ce însoțeau 
toate bătăliile. Ezio privea cum trupele Caterinei înaintau iute 
pentru a-i lichida pe supraviețuitorii Borgia răniţi și buimaciţi. 
Contesa însăși se afla în frunte cu platoșa argintie scânteind în 
razele reci ale soarelui. Ezio o zări înfigându-și sabia în ochiul 
drept al unui căpitan, străpungându-i craniul. Corpul inamicului 
se zvârcoli câteva clipe în agonia morţii, încercând zadarnic să 
prindă cu mâinile lama și s-o smulgă. 

Nu avea totuși timp să se bucure de triumf sau să se culce pe 
laurii izbânzii. Privind peste metereze, văzu că soldații Borgia 
aduceau berbeci masivi la poarta principală și auzi în același 
timp strigătul de avertisment al Caterinei. „Vom trimite o mie de 
oameni la Forli ca s-o ajute împotriva ticălosului de Cesare”, își 
promise el în gând. 

— Dacă reușesc să intre, ne omoară pe toţi, rosti un glas 
lângă el. . 

Se întoarse și-l văzu pe bătrânul plutonier. Işi pierduse coiful 
și avea o rană urâtă la cap, care-i sângera. 

— Trebuie să evacuăm locuitorii orașului. Imediat. 

— Unii au reușit deja să fugă, dar cei care nu se pot descurca 
singuri sunt prinși în capcană. 

— Mă ocup eu, rosti Ezio amintindu-și rugamintea lui Mario. 
Preia comanda aici, Ruggiero. Priveşte! Au adus un turn chiar 
lângă creneluri! Soldaţii lor suie pe ziduri! Trimite imediat niște 
oameni înainte să pierdem locul ăla! 

— Da, domnule! 

Răcnind ordine, plutonierul porni imediat în fruntea unui grup 
care se adunase iute la comanda lui și care, în câteva secunde, 


VP - 41 


era încleștat în luptă corp la corp cu periculoșii mercenari 
Borgia. 

Cu sabia în mână, lovind în dreapta și-n stânga, Ezio trecu pe 
lângă atacatori și cobori în oraș. Organiză iute un grup din 
soldații Caterinei, care fuseseră siliți să revină între ziduri când 
sorții bătăliei se întorseseră iarăși în favoarea lui Borgia, și se 
strădui pe cât putu mai bine să-i strângă pe locuitorii aflaţi în 
pericol și să-i îndrume spre citadelă, unde erau mai în siguranţă. 
Între timp, i se alătură și Caterina. 

— Ce vești ai? o întrebă el. 

— Proaste. Au spart poarta principală și intră în oraș. 

— Atunci nu mai avem nicio clipă de pierdut. Trebuie să ne 
retragem în citadelă. 

— O să-mi adun restul trupelor. 

— Veniţi cât puteţi de repede. L-ai văzut cumva pe Mario? 

— Lupta în afara zidurilor. 

— Și ceilalţi? 

— Mama și sora ta sunt deja în citadelă. Ele i-au condus pe 
oameni prin tunelul ce duce spre miazănoapte, dincolo de ziduri, 
unde vor fi în siguranţă. 

— Bun. Trebuie să mă duc la ele. Vino și tu cât poţi de repede. 
Va trebui să ne retragem. 

— Ucideţi-i pe toţi! urlă un sergent Borgia, care apăru de după 
un colț în fruntea unui grup mic de soldați. 

Toţi aveau în mâini săbii însângerate, iar unul ţinea o lance în 
care înfipsese capul unei femei. Ezio simţi cum i se usucă 
gâtlejul când recunoscu chipul - era Angelina. Cu un urlet, se 
năpusti asupra mercenarilor. 

Unul singur împotriva a șase nu însemna nimic pentru Asasin. 
Spintecând și împungând, în câteva clipe se afla, gâfâind, în 
mijlocul unui cerc de bărbaţi schilodiţi și pe moarte. 

Vălul sângeriu al furiei i se ridică de pe ochi. Caterina 
dispăruse. Ștergându-și fața de sudoare, sânge și murdărie, Ezio 
se-ntoarse în citadelă și le spuse străjerilor de la porți să le 
deschidă doar pentru Caterina și unchiul lui. Urcă apoi în turnul 
interior și privi orașul incendiat. 

Cu excepţia trosnetelor flăcărilor și a gemetelor izolate ale 
răniților și muribunzilor, se lăsase o tăcere rău prevestitoare. 


VP - 42 


Capitolul 9 


Liniștea nu dură însă mult. În timp ce Ezio verifica dacă 
tunurile de pe metereze erau corect aliniate și încărcate, o 
explozie puternică aruncă în aer porţile masive din lemn ale 
citadelei, omorându-i pe mulţi dintre apărători și împingându-i 
pe cei rămași înapoi, către curtea interioară de sub meterezele 
pe care se afla Asasinul. 

Când fumul și praful se ridicară, Ezio zări un grup de oameni 
care stătea pe locul fostei porți. Păreau să fie conduși de unchiul 
lui, dar era limpede că ceva nu era în regulă. Chipul lui Mario era 
pământiu și sângele i se scursese din obraji. De asemenea, 
părea mult mai bătrân de șaizeci și doi de ani câţi avea. Ochii lui 
îi întâlniră pe ai lui Ezio, când acesta sări pe metereze pentru a 
înfrunta noul pericol. Mario căzu în genunchi, apoi se prăbuși cu 
faţa în jos. Se strădui să se ridice, dar o sabie lungă și subţire ca 
o floretă - o sabie Bilbao - îl împunse între omoplaţi. Un tânăr 
aflat în spatele lui îl apăsă în pietriș cu vârful cizmei negre, iar în 
colțul gurii bătrânului apăru un firicel de sânge. 

Tânărul era îmbrăcat în negru și o mască neagră îi acoperea 
parţial chipul sălbatic. Ezio îi recunoscu pe piele pustulele „Bolii 
Lumii Noi” și se înfioră. Nu exista nicio îndoială asupra identităţii 
acelui individ. 

Tânărul era flancat de alţi doi bărbaţi, ambii abia trecuţi de 
patruzeci de ani, și de o femeie blondă și frumoasă, cu buze 
nemiloase. Alt bărbat, îmbrăcat tot în negru, stătea mai într-o 
parte. Avea în mâna dreaptă o sabie cu lama însângerată, iar în 
stânga ţinea un lanţ prins de o zgardă grea trecută în jurul 
gâtului Caterinei Sforza, care era legată și avea un căluș în gură. 
Ochii ei fulgerau furie nestăvilită și sfidare. Ezio simţi că i se 
oprește inima în loc; nu-i venea să creadă că puţin mai 
devreme, în aceeași dimineață, o ţinuse în braţe, pentru ca 
acum să fie capturată de ticălosul conducător al familiei Borgia. 
Cum se putuse întâmpla așa ceva? Ochii li se întâlniră pentru o 
clipă și Ezio se strădui să-i promită din priviri că nu va rămâne 
mult timp prizonieră. 

Neavând timp să înţeleagă tot ce se întâmpla în jur, Asasinul 
se lăsă purtat de instinctul lui de soldat. Trebuia să acţioneze 
imediat, altfel era în pericol să piardă totul. Făcu un pas înainte, 


VP - 43 


închise ochii și sări de pe metereze, cu pelerina fluturând - un 
salt în gol spre curtea interioară. Ateriză în picioare cu iscusinţa 
căpătată în urma atâtor încercări grele și apoi se îndreptă de 
spate pentru a-și înfrunta dușmanii, cu hotărârea rece săpată în 
trăsăturile feței. 

Maestrul armurier apăru târându-și piciorul rănit și se opri 
lângă umărul lui. 

— Cine-s ăștia? șuieră el. 

— Ah, rosti tânărul în negru, dar nu ne-am prezentat. Ce 
nepoliticos din partea noastră! Desigur însă că eu te cunosc pe 
tine, Ezio Auditore, chiar dacă numai după reputație. Ce plăcere! 
In sfârșit voi reuși să înlătur ghimpele care mă supără cel mai 
rău. După dragul tău unchi, bineînţeles. 

— Indepărtează-te de el, Cesare! 

O sprânceană se arcui și ochii negri scânteiară pe fața 
chipeșă, însă ciuruită de vărsat. 

— Cât de măgulit sunt că mi-ai ghicit numele. Dă-mi voi să ți- 
o prezint și pe sora mea, Lucrezia. 

Se întoarse și își frecă nasul în mod deloc frățesc de nasul 
tinerei cu păr blond, care-l strânse de braţ și-și lipi buzele 
periculos de aproape de gura lui. 

— lar aceștia sunt bunii mei asociaţi, Juan Borgia, văr, prieten 
și bancher, scumpul meu aliat francez generalul Octavien de 
Valois și, ultimul, dar nu cel din urmă, mâna mea dreaptă, 
Micheletto da Corella. Ce m-aș face fără prietenii mei? 

— Și fără banii tatălui tău. 

— Asta a fost o glumă proastă, prietene. 

Pe când Cesare vorbea, soldaţii lui pătrundeau aidoma unor 
spectre în citadelă. Ezio nu avea nicio putere să-i oprească, iar 
oamenii lui - copleșiți numeric - fură iute imobilizaţi și 
dezarmaţi. 

— Sunt însă un militar destoinic, continuă Cesare, și o parte 
din plăcerea războiului vine din alegerea unor ajutoare eficiente. 
Trebuie să recunosc că nu credeam că vei fi așa ușor de înfrânt. 
Pe de altă parte, sigur că da, nici tu nu mai ești prea tânăr, nu-i 
așa? 

— O să te omor, rosti sec Ezio. O să te distrug pe tine și toată 
stirpea ta de pe fața pământului. 

— Nu, rânji larg celălalt, azi n-o vei face. Și ia privește cu ce 
m-am ales graţie amabilităţii unchiului tău! 


VP - 44 


Mâna lui înmănușată scotoci într-o pungă de la brâu, din care 
scoase, spre groaza lui Ezio, Mărul! 

— Utilă  drăcovenie, adăugă Cesare surâzând subțire. 
Leonardo da Vinci, noul meu sfătuitor militar, mi-a spus că știe 
deja destul de multe despre ea, așa că sper să mă lumineze și 
mai mult, ceea ce sunt sigur că va face dacă vrea să-și păstreze 
capul pe umeri. Artiștii ăștia! Cu un galben, poţi cumpăra zece - 
sunt sigur că ești de acord. 

Lucrezia chicoti neplăcut la auzul cuvintelor fratelui ei. 

Ezio se uită către vechiul lui prieten, însă da Vinci refuză să-i 
întâlnească privirea. Căzut la pământ, Mario se mișcă și gemu. 
Cesare îi apăsă faţa în ţărână cu talpa cizmei și scoase un pistol; 
era un model nou, își dădu seama imediat Ezio și regretă din 
nou că armele lui Codex fuseseră distruse la începutul asaltului. 

— Nu-i o armă cu fitil, rosti armurierul atent. 

— Nu, zise Cesare, ci cu rotiţă. Se vede că nu ești ageamiu. 
Este mult mai eficientă decât armele vechi. Leonardo a 
construit-o special pentru mine. În plus, se reîncarcă rapid. Vrei 
să-ţi demonstrez? 

— Cum să nu! exclamă armurierul, curiozitatea învingând 
orice alt instinct. 

— Cu plăcere, spuse Cesare și, întinzând pistolul spre el, îl 
împușcă, ucigându-l. Reîncarcă-l, te rog, îi ceru el generalului 
Octavien, după care scoase o armă identică de la brâu. Am avut 
parte de atâta vărsare de sânge, încât este dureros să mă 
gândesc că mai este totuși necesară puţină curăţenie. N-am ce-i 
face! Ezio, vreau să iei lucrurile în spiritul lor - din partea familiei 
mele pentru familia ta. 

Se aplecă și, punând din nou talpa cizmei pe spatele lui Mario, 
își trase sabia afară, lăsând sângele să șiroiască din rană. Ochii 
bătrânului se căscară de durere, și se căzni să se târască spre 
nepotul lui. 

Cesare se aplecă din nou și trase cu pistolul aproape lipit de 
ceafa lui Mario, zburându-i creierii. 

— Nu! urlă Ezio și amintirea uciderii brutale a tatălui și a 
fraţilor lui îi fulgeră prin minte. Nu! 

Se repezi către Cesare, mânat de valul incontrolabil al 
suferinţei pricinuite de pierderea unchiului. 


VP - 45 


Când sări, generalul Octavien, care reîncărcase pistolul lui 
Cesare, trase fără șovăială. Ezio se clătină îndărăt, icni și își 
pierdu cunoștința. 


Capitolul 10 


Când își reveni în simţire, soarta înfruntării se schimbase din 
nou, iar trupele Borgia fuseseră alungate în afara zidurilor 
citadelei. Soldaţii care recuceriseră rocca blocaseră cu o 
baricadă poarta spartă, îi adunaseră pe toţi supraviețuitorii din 
Monteriggioni în citadelă și începuseră să organizeze evacuarea. 
Nu se știa cât puteau rezista încăpăţânării mercenarilor Borgia, 
ale căror forțe păreau să n-aibă limite. 

Toate astea Ezio le află de la bătrânul plutonier, pe când își 
revenea. 

— Stai nemișcat, signore. 

— Unde sunt? 

— Pe o targă. Te ducem în sanctuarul interior. Acolo n-o să 
pătrundă nimeni. 

— Lăsaţi-mă jos. Pot merge. 

— Va trebui să-ţi pansăm rana. 

Ezio nu-l luă în seamă și răcni la cei care duceau targa. Dar 
când se ridică, îl cuprinse amețeala. 

— Nu pot să lupt în starea asta. 

— Dumnezeule, vin din nou! strigă plutonierul, când un turn 
de asalt se prăbuși peste crenelurile citadelei și din el se revărsă 
un alt val de soldaţi Borgia. 

Ezio se răsuci către ei și mintea i se limpezi încet. Puternica 
lui stăpânire de sine îl făcu să nu mai simtă durerea mistuitoare 
a rănii de glonț. Condotierii Asasini îl înconjurară imediat și-i 
respinseră pe oamenii lui Cesare. Ilzbutiră să se retragă fără 
multe pierderi, dar pe când înaintau în castelul vast, Claudia 
strigă din pragul unei uși, nerăbdătoare să afle cum se simțea 
fratele ei. În clipa când păși în afara ușii, un căpitan Borgia se 
năpusti spre ea, cu o sabie însângerată în mână. Ezio privi 
îngrozit, dar își reveni iute și își strigă oamenii. Doi Asasini se 
repeziră către sora lui, reușind în ultima clipă să ajungă între ea 
și sabia sclipitoare a atacatorului. La impactul celor trei tăișuri 


VP - 46 


ieșiră scântei, căci cei doi Asasini își ridicaseră armele simultan 
pentru a para lovitura ucigașă. Claudia se împiedică și căzu, cu 
gura deschisă într-un țipăt mut. Cel mai puternic dintre Asasini, 
plutonierul, împinse în sus sabia inamicului, blocând-o, iar 
camaradul lui îl înjunghie în abdomen pe căpitanul Borgia. 
Claudia își recăpătă cumpătul și se ridică încet. Insoţită de 
Asasini, se apropie iute de Ezio și, rupându-și o fâșie din rochie, 
i-o apăsă pe umărul rănit; pânza albă înflori pe dată roșie de 
sângele din rană. 

— La naiba! Nu te mai pune în situaţii riscante! îi zise Ezio, 
după ce-i mulțumi plutonierului, în vreme ce oamenii acestuia le 
țineau piept inamicilor, pe unii aruncându-i de pe metereze, iar 
pe alţii punându-i pe fugă. 

— Trebuie să te ducem în sanctuar! strigă Claudia. Haide, 
vino! 

Ezio le îngădui să-l poarte din nou cu targa, fiindcă pierduse 
foarte mult sânge și nu se putea ţine pe picioare. Intre timp, 
supraviețuitorii care nu izbutiseră să părăsească orașul se 
strânseră în jurul lor. Monteriggioni rămăsese pustiu și se afla 
complet sub controlul mercenarilor Borgia. Doar citadela mai 
rămăsese în mâinile Asasinilor. 

Ajunseră în sfârșit la destinaţie, în sala uriașă și fortificată de 
sub zidul de miazănoapte al castelului, care era legată de 
clădirea principală printr-un pasaj secret ce pornea din 
biblioteca lui Mario. Sosiră acolo aproape în ultima clipă. Unul 
dintre oamenii lor, un hoț venețian pe nume Paganino, care 
fusese cândva sub conducerea lui Antonio de Magiani, tocmai 
închidea ușa secretă spre scară în urma ultimului fugar. 

— Ser Ezio, strigă el, credeam c-aţi fost ucis! 

— Incă n-au scăpat de mine, răspunse bărbatul cu asprime. 

— Nu știu ce să fac. Unde duce pasajul ăsta? 

— Spre miazănoapte, dincolo de ziduri. 

— Deci este adevărat! Am crezut întotdeauna că nu era decât 
o legendă. 

— Ei bine, acum știi adevărul, răspunse Ezio. 

Se uită la Paganino și se întrebă dacă nu cumva, în vâltoarea 
evenimentelor, spusese prea multe unui om pe care-l cunoștea 
prea puţin. Îi porunci plutonierului să închidă ușa, dar, în ultima 
clipă, Paganino, se strecură afară, întorcându-se în clădirea 
principală. 


VP - 47 


— Unde te duci? 

— Trebuie să-i ajut pe apărători. Nu vă-ngrijoraţi, îi voi 
conduce aici, ca să poată scăpa. 

— Trebuie să zăvorăsc ușa în urma noastră. Dacă nu vii acum, 
va trebui să te descurci singur. 

— O să mă descurc, Ser. M-am descurcat mereu. 

— Atunci mergi cu Dumnezeu. Eu trebuie să asigur protecţia 
acestor oameni. 

Ezio îi privi pe cei strânși în sanctuar. În semiîntuneric, reuși s- 
o zărească nu numai pe Claudia, ci și pe mama lui. Se simţi 
ușurat. 

— N-avem vreme de pierdut, le spuse el, apoi blocă ușa din 
spatele lor cu o bară solidă de fier. 


Capitolul 11 


Mama și sora lui îi curățară iute rana și o bandajară, după 
care Ezio se ridică și-i spuse plutonierului să răsucească maneta 
ascunsă în statuia Maestrului Asasin Leonius, aflată lângă 
șemineul gigantic din mijlocul peretelui de miazănoapte al 
sanctuarului. Ușa camuflată se deschise și dezvălui coridorul 
prin care puteau ajunge în siguranța ținutului rural, la aproape 
un kilometru depărtare de zidurile orașului. 

Claudia și Maria stăteau lângă intrare, dirijându-i pe cei care 
se refugiaseră din oraș. Plutonierul o luase înainte cu un grup de 
soldaţi, purtând torţe, pentru a-i conduce și apăra pe fugari. 

— Repede! îi îndemnă Ezio pe oameni când pătrunseră în 
gura întunecată a tunelului. Nu vă speriaţi. Grăbiţi-vă, dar nu 
alergați. Nu vrem să vă călcaţi în picioare în tunel. 

— Dar ce se va-ntâmpla cu noi? Și cu Mario? întrebă mama 
lui. 

— Mario... cum să-ți spun asta oare?... Mario a fost ucis. 
Vreau ca tu și Claudia să vă-ntoarceţi la Florenţa. 

— Mario e mort? ţipă Maria. 

— Și ce ne-așteaptă în Florenţa? întrebă Claudia. 

Ezio desfăcu larg braţele. 

— Căminul nostru. Lorenzo de Medici și fiul lui au promis că 
ne vor reda reședința Auditore și s-au ţinut de cuvânt. Orașul se 


VP - 48 


află din nou sub controlul Signoriei și știu că guvernatorul 
Soderini veghează asupra lui. Duceţi-vă acasă. Lăsaţi-vă în grija 
Paolei și a Annettei. Am să vin și eu cât pot de repede. 

— Ești sigur? Veștile pe care le-am auzit despre locuința 
noastră sunt diferite. Messer Soderini a ajuns prea târziu ca s-o 
mai salveze. În tot cazul, vrem să stăm cu tine. Să te ajutăm. 

Când ultimii orășeni intrau în tunelul întunecat, în urma lor 
izbucni un vacarm de bubuituri și izbituri dinspre ușa care 
despărțea sanctuarul de lumea exterioară. 

— Ce-i asta? 

— Soldaţii lui Borgia. Grăbiţi-vă! Grăbiţi-vă! 

Ezio își îmboldi familia spre tunel, iar el rămase în ariergardă 
cu puținii Asasini care supravieţuiseră. 

e 

Străbăteau cu greu tunelul, iar când ajunseră la jumătate, 
Ezio auzi zgomotele ce anunțau că mercenarii Borgia spărseseră 
ușa și intraseră în sanctuar. În scurt timp aveau să pătrundă și 
în tunel. Îi îndemnă pe oameni să iuțească pasul, strigând la cei 
întârziaţi, dar în urma lor se auzeau deja limpede tropăiturile 
soldaților. Când grupul trecu dincolo de zona care marca 
terminarea unei secțiuni a pasajului, Ezio apucă o manetă de pe 
zid și, după ce ultimul Asasin trecu, o apăsă cu toată puterea, 
eliberând poarta-ghilotină. Aceasta se prăbuși din tavan și 
primul urmăritor care se apropia fu strivit de ţepușele ei grele 
din fier. Urletele lui de agonie umplură pasajul. Ezio o luase deja 
la goană, știind că le oferise oamenilor să-i timp preţios ca să se 
retragă în siguranţă. 

După un drum ce li se păru că dura ore întregi, deși nu putea 
să fi trecut mai mult de câteva minute, panta podelei păru să se 
schimbe, devenind orizontală, după care începu să urce lin. 
Aerul era mai puţin stătut acum, anunțând că se apropiau de 
ieșire. Atunci auziră și vuietul surd al unei canonade susţinute - 
probabil că soldaţii Borgia dezlănţuiseră focul asupra citadelei, 
ca un act final de pângărire. Pasajul se cutremură și praful se 
învolbură din plafon; sunetul pietrelor ce crăpau se auzi încet la 
început, apoi deveni ameninţător de puternic. 

— Dio, ti prego, salvaci - cade tavanul! suspină o femeie. 

Teama că vor fi îngropaţi de vii se răspândi prin mulţime și 
oamenii începură să ţipe. 


VP - 49 


Plafonul tunelului se crăpă brusc și peste ei căzu o avalanșă 
de sfărâmături. Fugarii iuţiră disperaţi pasul, încercând să scape 
de pietrele care se prăbușeau, însă Claudia reacţionă prea lent 
și dispăru într-un nor de praf. Ezio se-ntoarse alarmat când auzi 
țipătul surorii lui, dar nu izbuti s-o zărească. 

— Claudia! strigă el îngrijorat. 

— Ezio! auzi răspunsul și, când praful se așeză, apăru Claudia, 
pășind cu grijă peste pietre. 

— Slavă cerului că ești teafără. Te-ai lovit? 

— Nu, n-am păţit nimic. Mama ce face? 

— Sunt bine, anunţă Maria. 

Se scuturară de praf, mulțumind proniei cerești că scăpaseră 
cu bine și continuară să străbată ultima porţiune a pasajului. In 
cele din urmă ieșiră sub cerul liber. Niciodată iarba și pământul 
nu avuseseră un miros mai dulce. 

Gura tunelului era despărțită de câmpul din jur de câteva 
ravene ce puteau fi trecute cu ajutorul unor poduri din frânghii. 
Ideea îi aparținuse lui Mario, ca parte dintr-un plan general de 
evadare. Monteriggioni avea să supravieţuiască vandalismului 
familiei Borgia. Odată ce aceștia îl distrugeau, nu avea să mai 
prezinte niciun interes pentru ei, dar Ezio urma să revină și să-l 
reconstruiască - o fortăreață mândră pentru Asasini. Era sigur 
de asta. Ba chiar avea să fie mai mult decât atât, își promise el; 
avea să fie un monument în cinstea nobilului său unchi, care 
fusese ucis cu atâta cruzime. 

Se săturase de urgiile ticăloșiei lipsite de sens abătute asupra 
familiei sale. 

Ezio intenţiona să taie podurile în urma lor după ce treceau, 
însă înaintau lent, fiind nevoiţi să-i ajute pe bătrâni și pe răniții 
rămași în urmă. Auzea din spate răcnetele și tropăiturile 
urmăritorilor care se apropiau cu repeziciune. Cu greu ar fi putut 
căra pe cineva în spate, totuși reuși să sprijine pe umărul lui 
teafăr o femeie care se accidentase la un picior și se împletici 
înainte pe primul pod de frânghii ce se legăna periculos sub 
greutatea lor. 

— Haideţi! strigă el, încurajând ariergarda, care se angajase 
deja în luptă cu soldaţii Borgia. 

Așteptă pe celălalt mal al râpei până ce ultimul dintre oamenii 
lui ajunse în siguranţă. Doi mercenari Borgia reușiră și ei să 
treacă podul. Ezio le ieși în cale și-i atacă mânuind sabia cu 


VP - 50 


braţul teafăr. Deși umărul rănit îl durea, Asasinul se lupta mai 
bine decât inamicii săi; sabia lui le pară atacurile într-o zvâcnire 
de oțel. 

Păși într-o parte și respinse lovitura sălbatică a unuia dintre 
atacatori și din aceeași mișcare îi spintecă articulaţia 
genunchiului prin armură. Soldatul se prăbuși, fără să-și mai 
poată folosi piciorul. Camaradul lui fandă, crezând că Ezio se 
dezechilibrase, dar Asasinul se rostogoli în lateral și sabia i se 
izbi de pietre făcând să sară așchii în ravenă. Soldatul se 
cutremură când șocul loviturii îi făcu arma și oasele brațului să 
vibreze. Ezio întrezări ocazia și, ridicându-se iute, lovi fulgerător 
cu sabia pe deasupra braţului coborât al oponentului, izbindu-l 
în faţă. Mercenarul se prăbuși și, dintr-o mișcare, Asasinul reteză 
funiile ce susțineau podul, care șfichiuiră violent aerul, deasupra 
ravenei. Podul se nărui, iar mercenarii Borgia care începuseră 
să-l traverseze se prăbușiră în abis urlând. 

Ezio privi peste râpă și-l zări pe malul opus pe Cesare. Lângă 
el se afla Caterina, tot în lanţuri, ţinute acum de Lucrezia, care 
avea întipărit pe chip un rânjet malefic. Lângă ei se aflau Juan 
Borgia, Micheletto cel palid la faţă ca un spectru și generalul 
Octavien, francezul asudat. 

Cesare ţinea ceva în mână și flutura braţul spre Ezio. 

— Al tău va fi următorul! urlă el furios. 

Ezio văzu că era capul unchiului său. 


Capitolul 12 


Acum, Ezio nu se mai putea duce decât într-un singur loc. 
Trupele lui Cesare nu mai aveau pe unde să înainteze și-ar fi 
avut nevoie de câteva zile ca să ocolească râpa și să-i ajungă 
din urmă pe Asasinii supraviețuitori. li îndrumă pe refugiaţi spre 
orașele necontrolate de familia Borgia - Siena, San Gimignano, 
Pisa, Lucea, Pistoia și Florenţa -, unde puteau găsi adăpost. 
Încercă de asemenea să le convingă pe mama și pe sora lui că 
ar fi fost înţelept să revină în Florenţa, unde erau în siguranţă 
indiferent de ce se întâmplase cu Villa Auditore și în ciuda 
amintirilor triste evocate de oraș și a faptului că ambele erau 
copleșite de dorinţa nestăvilită de a răzbuna moartea lui Mario. 


VP -51 


Ezio însuși intenţiona să se întoarcă la Roma, unde, o știa 
prea bine, Cesare avea să-și regrupeze forțele. Era chiar posibil 
ca, în aroganța sa, fiul lui Rodrigo să creadă că Ezio fusese 
învins sau poate chiar murise pe drum. Acest lucru ar fi fost 
desigur în avantajul Asasinului, care era însă chinuit de alt gând. 
După moartea unchiului său, Frăția rămăsese fără conducător. 
Machiavelli era un personaj puternic în cadrul organizaţiei și 
deocamdată nu părea să-i fie prieten lui Ezio. Era o problemă ce 
trebuia soluționată. 

Din Monteriggioni reușiseră să scape nu numai oameni, ci și 
mai multe animale, printre care și roibul mare pe care Mario îl 
iubise atât de mult. Ezio încălecă armăsarul, ţinut de frâu de 
bătrânul grăjdar, care izbutise să fugă de asemenea din oraș. 
Cei mai mulţi dintre caii pe care bărbatul îi avea în grijă 
căzuseră în mâinile soldaţilor Borgia. 

Ezio își luă rămas-bun de la mama și sora lui. 

— Chiar trebuie să te duci la Roma? întrebă Maria. 

— Mamă, singura cale prin care putem câștiga războiul acesta 
este să-i atacăm noi primii pe dușmani. 

— Dar cum ai putea tu singur să izbândești împotriva forțelor 
familiei Borgia? 

— Nu sunt unicul lor inamic. În plus, Machiavelli este deja 
acolo. Trebuie să cad la pace cu el, ca să ne putem alia. 

— Cesare are Mărul, îi reaminti Claudia abătută. 

— Trebuie să ne rugăm Domnului ca aceasta să nu se poată 
folosi de puterile artefactului, spuse Ezio, deși se simţea cuprins 
de îndoieli. 

Leonardo era plătit de Cesare acum, iar Ezio cunoștea prea 
bine inteligenţa fostului său prieten. Dacă Leonardo îl iniţia pe 
Cesare în tainele Mărului, ba, mai rău încă, dacă Mărul ajungea 
iarăși în mâinile lui Rodrigo... 

Scutură din cap pentru a-și alunga gândurile acelea. Avea 
timp destul la dispoziție pentru a înfrunta ameninţarea Mărului, 
atunci când avea să fie cazul. 

— N-ar trebui să călărești acum. Roma se află la mulţi 
kilometri depărtare spre miazăzi. N-ai putea să mai amâni 
măcar o zi-două? întrebă Claudia. 

— Oamenii lui Borgia nu se vor odihni și duhurile rele ale 
Templierilor sălășluiesc în ei, replică sec fratele său. Nimeni nu 
va mai avea liniște până când puterea lor nu va fi înfrântă. 


VP - 52 


— Și dacă nu va fi înfrântă niciodată? A 

— Nu trebuie să abandonăm nicicând lupta. In clipa în care o 
vom face, am pierdut. 

— E vero. 

Umerii Claudiei se gârboviră, apoi se îndreptă iarăși. 

— Lupta nu trebuie abandonată niciodată, adăugă ea 
hotărâtă. 

— Până la moarte! rosti Ezio. 

— Până la moarte! 

— Ai grijă pe drum. 

— Și voi. 

Ezio se aplecă din șa să-și sărute mama și sora înainte de a-și 
întoarce calul pe drumul spre miazăzi. Capul îi zvâcnea de 
durere, iar lupta îl epuizase. Mai mult însă îl dureau inima și 
sufletul din cauza pierderii lui Mario și a capturării Caterinei. Se 
cutremură la gândul că femeia se afla în ghearele ticăloșilor 
Borgia, întrucât știa prea bine ce soartă ar fi putut avea în 
mâinile lor. Trebuia să ocolească trupele Borgia, totuși instinctul 
îi spunea că acum, după ce își atinsese principalul obiectiv - 
distrugerea fortăreței Asasinilor -, Cesare avea să revină acasă. 
Mai exista și problema salvării Caterinei, dar Ezio știa că femeia 
doar moartă s-ar fi lăsat îngenuncheată. 

Cel mai important era să spargă buboiul care infecta Italia, și 
s-o facă repede, înainte de a infecta toată țara. 

Ezio dădu pinteni calului și porni la galop spre sud, pe drumul 
plin de praf. 

Se simţea ameţit de epuizare, dar se sili să rămână treaz. Își 
jură să nu se odihnească până n-avea să ajungă în fosta 
capitală, acum ruinată, a ţării sale asediate. Mai avea mulți 
kilometri de străbătut până să poată dormi. 


Capitolul 13 


Făcuse o prostie călărind atât de mult spre miazăzi, rănit și 
oprindu-se doar pentru a-i îngădui calului să se odihnească! Ar fi 
fost mai bine dacă ar fi folosit niște cai de poștă, însă armăsarul 
roib, Agnella, era ultima lui legătură cu Mario. 


VP-53 


Unde se afla oare acum? Își amintea o mahala sărăcăcioasă și 
dărăpănată, din care se ridica un arc maiestuos de piatră 
galbenă, o fostă poartă ce se deschisese cândva în zidurile unei 
cetăți cu adevărat măreţe. 

Intenţia lui Ezio fusese de a i se alătura lui Machiavelli pentru 
a îndrepta răul pe care-l făcuse neasigurându-se că Rodrigo 
Borgia era mort. 

Dar, Dumnezeule, se simţea atât de obosit! 

Se trezise și stătea pe spate pe o saltea. Simţea mirosul de 
paie uscate dinăuntrul ei, împreună cu un iz vag de bălegar. 

Unde se afla? 

li apăru pe neașteptate în minte imaginea Caterinei. Trebuia 
s-o elibereze. Ei doi trebuiau să rămână împreună în cele din 
urmă. 

Dar poate că și el ar trebui să se elibereze de ea, cu toate că 
o parte a inimii îi spunea că nu-și dorea asta cu adevărat. Cum 
putea să aibă încredere în ea? Cum ar putea un bărbat simplu 
să înțeleagă vreodată labirinturile subtile ale minţii unei femei? 
Din păcate, chinurile dragostei nu se domoleau odată cu vârsta. 

Oare ea se folosea de el? 

Ezio își păstrase mereu în adâncul inimii o odăiță, un sanctum 
sanctorum pe care îl ţinea zăvorât chiar și pentru prietenii cei 
mai apropiaţi, pentru mama lui - care știa de existenţa acelei 
odăiţe și o respecta -, pentru tatăl și fraţii lui răposaţi. 

Oare Caterina izbutise să se strecoare acolo? El nu reușise să 
oprească asasinarea tatălui și fraţilor, dar - Cristos și Sfânta 
Cruce îi erau martori - făcuse tot ce-i stătuse în putinţă pentru a 
le proteja pe Maria și Claudia. 

Caterina putea avea și singură grijă de ea; era aidoma unei 
cărţi ce-ţi păstra copertele închise, totuși... el tânjea s-o 
citească. 

„Te iubesc!” îi striga inima fără vrerea lui. Femeia visurilor 
sale, atât de târziu sosită în viața lui. Ezio își reaminti însă că pe 
locul întâi rămânea datoria, iar Caterina... ea nu-și dezvăluia 
niciodată cu adevărat toţi așii din mânecă. Ochii ei căprui și 
enigmatici, surâsul, felul în care-l putea juca pe degetele lungi și 
pricepute... Apropierea dintre ei... Apropierea aceea... Și în 
același timp tăcerea intensă a părului ei, care mirosea mereu a 
vanilie și trandafiri... 


VP - 54 


Cum ar fi putut să aibă vreodată încredere în ea, chiar și când 
își lăsase capul pe pieptul ei, după ce făcuseră dragoste 
pasional și dorise atât de mult să se simtă în siguranţă? 

Nu! Frăția. Frăția. Frăția! Misiunea și destinul lui. 

„Sunt mort”, îşi spuse Ezio. „Sunt deja mort pe dinăuntru, dar 
voi termina ce am de făcut”. 

e 

Visul se destrămă și pleoapele îi tresăriră și se deschiseră. | se 
dezvălui imaginea unui piept feminin generos, dar trecut de 
floarea vârstei, care se apropia de el în cămașa ce se desfăcea 
ca apele Mării Roșii. 

Ezio se ridică iute în capul oaselor. Rana îi era bandajată 
acum cu pricepere, iar durerea era atât de surdă, încât aproape 
că putea să n-o ia în seamă. Când vederea i se limpezi, observă 
pereţii din piatră grosolană a unei odăițe. Draperiile din stambă 
erau trase peste ferestrele mici, iar într-un colț ardea o sobiță 
din fier; tăciunii care se întrezăreau prin ușiţa ei deschisă 
aruncau singura lumină din încăpere. Ușa odăiţei era închisă, 
dar cea care se afla aici, alături de el, aprinse un muc de 
lumânare. 

O femeie de vârstă mijlocie, ce părea a fi o ţărancă, 
îngenunche lângă el. Îi îngrijea rana, aranjând cataplasma și 
bandajul, cu o expresie de bunătate pe chip. 

ÎI durea și Ezio făcu o grimasă. 

— Calmatevi! zise femeia. În curând n-o să te mai doară. 

— Unde-i calul meu? Unde-i Campione? 

— În siguranţă. Se odihnește. Domnul mi-e martor că merită. 
Sângera din cauza zăbalei. Așa un cal bun... Ce i-ai făcut? 

Femeia lăsă jos vasul cu apă pe care-l ţinea și se ridică în 
picioare 

— Unde mă aflu? 

— În Roma, dragul meu. Messer Machiavelli te-a găsit leșinat 
în șa, cu calul înspumat, și v-a adus pe amândoi aici. Nu-ţi face 
griji, ne-a plătit îndeajuns pe mine și pe soțul meu să avem grijă 
de voi. Ne-a dat și ceva în plus ca să păstrăm taina. Il cunoști pe 
Messer Machiavelli - îl înșeli cu prețul vieţii. Oricum, noi ne-am 
mai aflat și altă dată în slujba organizaţiei voastre. 

— Mi-a lăsat vreun mesaj? 

— Da, bineînţeles. De cum te înzdrăvenești, să te duci la 
Mausoleul lui Augustus. Știi unde este? 


VP -55 


— Este una dintre ruine, nu? 

— Așa e! Nu c-ar fi mai în paragină decât restul orașului 
ăstuia îngrozitor. Și când te gândești că a fost cândva centrul 
lumii. la privește-l acum - mai mic decât Florența și pe 
jumătatea Veneţiei. Avem totuși ceva cu care să ne lăudăm. 

Femeia chicoti. 

— Cu ce anume? 

— Doar cincizeci de mii de suflete amărâte trăiesc în orașul 
ăsta sărăcăcios care se mândrea cândva să-și spună Roma... iar 
șapte mii dintre ele sunt prostituate. E nemaivăzut! chicoti iar 
femeia. Nu-i de mirare că toţi poartă urmele „Bolii Lumii Noi”. Să 
nu te culci cu niciuna de-aici dacă nu vrei să te-acoperi de 
cicatricele vărsatului. Până și cardinalii au boala... ba se spune 
că Papa însuși și fiul lui suferă de ea. 

Ezio își amintea Roma ca prin vis. Era un loc bizar, ale cărui 
ziduri străvechi și coșcovite fuseseră ridicate iniţial pentru a 
adăposti o populaţie de un milion de oameni. Acum terenurile 
erau acoperite în majoritate de loturile cu legume ale ţăranilor. 

Işi reaminti de asemenea pustiul plin de ruine al fostului 
Forum Roman, unde acum pășteau oi și capre. Oamenii furau 
bucăţi antice de marmură sculptată și dalele de porfir, care 
zăceau de-a valma în iarbă, pentru a construi cocini pentru 
porci, sau pentru a le măcina și obţine praf de var. Printre 
cocioabele părăginite, pe ulițele murdare și strâmbe, clădirile 
noi și măreţe ale papilor Sixt al IV-lea și Alexandru al VI-lea se 
înălţau obscene, ca niște torturi de nuntă pe o masă pe care nu 
exista nimic de mâncare, doar firimituri de pâine mucegăită. 

Puterea Bisericii era confirmată după ce Papa revenise din 
exil, de la Avignon. Papa - figura conducătoare a întregii lumi, 
depășindu-i nu doar pe regi, ci și pe însuși Maximilian, Sfântul 
Impărat Roman - își avea din nou scaunul la Vatican. 

Nu Papa Alexandru al VI-lea împărțise în faimoasa lui judecată 
continentul de miazăzi al Noilor Americi între ţările colonizatoare 
Portugalia și Spania în Tratatul de la Tordesillas în 1494? Fusese 
același an în care „Boala Lumii Noi” izbucnise în Neapole, în 
Italia. O numiseră „boala franceză” - morbus gallicus -, dar toţi 
știau că sosise din Lumea Nouă odată cu corăbierii genovezi ai 
lui Columb. Era o boală respingătoare. Feţele și trupurile 
oamenilor se acopereau de pustule și buboaie, iar chipurile li se 


VP - 56 


deformau într-atât, încât în ultimele faze ale bolii abia dacă mai 
puteau fi recunoscute. 

In Roma, sărmanii trăiau cu orz și uneori, dacă o găseau, cu 
slâănină, iar pe ulițele murdare domneau tifosul, holera și Ciuma 
Neagră. Cetăţenii se împărțeau în cei ostentativ de bogaţi și 
restul, majoritatea, care arătau ca niște ciurdari și trăiau la fel 
de prost. 

Ce contrast cu opulenţța aurită a Vaticanului! Marea cetate a 
Romei devenise un morman de ruine al istoriei. Ezio își amintea 
că pe ulițele împuţite ce treceau drept străzi, pe care bântuiau 
acum câini sălbăticiţi și lupi, cândva erau biserici, acum în ruină 
și palate abandonate în paragină, ce-l duceau cu gândul la 
posibila surpare a fostei reședințe a familiei sale din Florenţa. 

— Trebuie să mă duc și să-l caut pe Messer Machiavelli, zise 
el alungându-și viziunile acelea din minte. 

— Toate la timpul lor, răspunse femeia. Ţi-a lăsat veșminte 
noi. Când te simţi în putere, îmbracă-te. 

Ezio se ridică în picioare și-și simţi capul învârtindu-se. Se 
scutură ca să-l limpezească, după care îmbrăcă straiele lăsate 
de Machiavelli. Erau noi, din olandă, cu o glugă de lână moale, 
având un soi de cozoroc precum ciocul unui vultur, la care se 
adăugau mănuși moi, dar rezistente, și cizme din piele spaniolă. 
Se îmbrăcă, luptându-se cu durerile iscate de efort, iar după ce 
termină, femeia îl conduse pe un balcon. În clipa aceea, Ezio își 
dădu seama că nu se afla într-o bojdeucă dărăpănată, ci în 
rămășițele unui palat cândva măreț. Probabil că fuseseră la 
piano nobile. Privi ruinele dezolante ale orașului ce se întindea 
mai jos și suspină adânc. Un șobolan trecu îndrăzneț peste 
cizmele lui și bărbatul îl lovi cu piciorul. 

— Ah, frumoasa Roma, comentă el ironic. 

— Ce-a mai rămas din ea, chicoti iarăși femeia. 

— Mulţumesc, Madonna. Cui îi datorez...? 

— Sunt Contessa Margherita deghli Campi, răspunse ea și, în 
lumina slabă, Ezio îi putu distinge în sfârșit trăsăturile fine ale 
chipului cândva frumos. Sau ce-a mai rămas din ea... 

— Contessa, zise Ezio straduindu-se să-și alunge tristețea din 
glas când schiță o plecăciune. 

— Mausoleo este acolo, zâmbi femeia și arătă cu mâna. Acolo 
va trebui să te întâlnești cu Machiavelli. 

— Nu-l văd. 


VP - 57 


— Este în direcţia aceea. Din păcate nu se vede din pa/azzo-ul 
meu. 

Ezio miji ochii. 

— L-aș putea vedea însă din turla acelei biserici? 

Contesa se întoarse către el. 

— Din Santo Stefano? Da, însă este o ruină. Treptele 
clopotniţei s-au surpat. 

Asasinul își adună forţele. Trebuia să ajungă la locul de 
întâlnire cât mai repede cu putinţă, dar și în siguranţă. Nu voia 
să fie întârziat de cerșetorii, târfele și tâlharii care bântuiau pe 
ulițe zi și noapte. 

— Asta n-ar trebui să fie o problemă, răspunse el. Vi ringrazio 
di tutto quello che avete fatto per me, buona Contessa. Addio. 

— Eşti mai mult decât binevenit, surâse ea trist. Eşti sigur 
totuşi că poți să pleci deja la drum? Cred că ar trebui să vezi un 
doctor. Ti-aş recomanda unul, dar de acum nu ne mai putem 
permite serviciile lor. Eu ţi-am curățat și pansat rana, însă nu 
mă pricep prea bine. 

— Templierii nu vor aștepta și nici eu nu pot s-aștept. 
Mulţumesc din nou și la revedere. 

— Du-te cu Domnul! 

Bărbatul sări de pe balcon direct pe stradă, se crispă în 
momentul impactului, apoi traversă în fugă piaţa dominată de 
palatul în ruină, în direcţia bisericii. De două ori pierdu 
clopotnița din vedere și fu nevoit să se întoarcă. In trei rânduri 
fu acostat de cerșetori leproși, iar o dată se întâlni cu un lup 
apărut de pe o uliţă lăturalnică, care avea în gură ceva ce părea 
a fi un copil mort. În cele din urmă ajunse în spaţiul deschis din 
fața bisericii. Ușa ei era bătută în scânduri, iar statuile din 
travertin ale sfinţilor care-i împodobeau portalul erau deformate 
de timp. Nu știa dacă se putea încrede în pietrăria roasă de 
vreme, dar n-avea de ales - trebuia să se caţere. 

Reuși s-o facă, deși picioarele îi lunecară în mai multe rânduri, 
iar o dată îi scăpară în golul unei ambrazuri care i se prăbuși sub 
tălpi, lăsându-l atârnat de vârfurile degetelor. In ciuda rănilor, 
era totuși un bărbat puternic și izbuti să se ridice și să 
depășească pericolul, până ce, în sfârșit, ajunse în vârful turlei 
de pe acoperișul din plumb al bisericii. Cupola mausoleului 
strălucea stins sub razele lunii, la câteva cvartale depărtare. 
Avea să se ducă acolo și să aștepte sosirea lui Machiavelli. 


VP - 58 


Își aranjă pumnalul secret, sabia și jungherul, și se pregătea 
să sară în gol, ţintind o căruță cu fân din piaţa de dedesubt, 
când rana îl făcu să se încovoaie de durere. 

„Contessa mi-a oblojit umărul cât a putut de bine”, își spuse, 
„dar a avut dreptate - trebuie să mă duc la un doctor”. 

Străbătut de fiori de durere, cobori cu grijă din clopotniţă. Nu 
știa unde putea găsi un medico, așa că se îndreptă către un 
han, unde căpătă îndrumări în schimbul a doi ducați, care-i 
asigurară de asemenea și o butelcă de vin Sanguineus tulbure, 
care-i mai alină întrucâtva suferinţa. 

Se făcuse târziu când ajunse la cabinetul doctorului. Fu nevoit 
să ciocănească de câteva ori, cu putere, înainte să audă 
zgomote înăbușite dinăuntru, după care ușa se întredeschise și 
dezvălui un bărbat gras și bărbos de vreo șaizeci de ani, care 
purta ochelari cu lentile groase. Arăta beat - Ezio simţi iz de vin 
în răsuflarea lui -, și părea să aibă un ochi mai mare decât 
celălalt. 

— Ce vrei? întrebă bărbatul. 

— Ești Dottore Antonio? 

— Și dacă aș fi...? 

— Am nevoie de ajutorul tău. 

— Este târziu, replică doctorul, însă ochii i se îndreptară către 
rana de la umărul Asasinului și privirea îi deveni mai blândă, dar 
tot precaută. Te va costa mai mult. 

— Nu sunt în postura să mă târguiesc. 

— Bine. Intră. 

Doctorul trase lanţul de la ușă și se dădu într-o parte. Ezio se 
împletici recunoscător în holul ale cărui grinzi erau acoperite de 
recipiente din aramă și flacoane de sticlă, lilieci și șopârle 
uscate, șoareci și șerpi. 

Antonio îl conduse într-o încăpere în care se afla un birou 
uriaș, acoperit cu hârtii răvășite, un pat îngust într-un colț, un 
dulap, ale cărui uși deschise dezvăluiau alte flacoane, și un 
cufăraș din piele, de asemenea deschis, ce conţinea o mulțime 
de bisturie și ferăstraie micuțe. 

Urmărind privirea lui Ezio, doctorul râse scurt, ca un lătrat. 

— Noi, medicii, nu suntem decât niște reparatori de oameni, 
zise el. Întinde-te pe pat, să mă uit la rană. Să știi însă că te va 
costa trei ducați - în avans. 

Ezio îi întinse banii fără un cuvânt. 


VP -59 


Medicul desfăcu pansamentul, după care apăsă și curăță 
rana, până ce Asasinul aproape că-și pierdu cunoștința din 
cauza durerii. 

— Nu te mai agita atât! mârâi Antonio. 

Mai examină o vreme rana, turnă peste ea un lichid usturător 
dintr-o sticlă, o tamponă cu o bucată de vată, aduse 
pansamente curate și o legă din nou strâns. 

— La vârsta ta nu-ţi poţi reveni fără medicamente de pe urma 
unei asemenea răni. 

Doctorul căută în dulapul deschis și reveni cu un flaconaș care 
conţinea un lichid gros ca melasa. 

— Ăsta îţi va amorţi durerile. Să nu-l bei pe tot odată. Și să știi 
că te mai costă trei ducați. Dar să nu-ți faci griji, în timp te vei 
vindeca. 

— Grazie, dottore. 

— Patru din cinci doctori ar fi recomandat lipitori, însă ele nu 
s-au dovedit eficiente la asemenea răni. Ce-a cauzat-o? Dacă 
armele de foc n-ar fi atât de rare, aș zice că-i o împușcătură. 
Dacă mai ai nevoie, întoarce-te, sau îți pot recomanda niște 
colegi buni din oraș. 

— Și ei costă la fel de mult? 

Doctorul Antonio pufni. 

— Bunule domn, ai scăpat ieftin. 

Ezio ieși pe stradă. Se pornise o ploaie ușoară și străzile deja 
se umpluseră de noroi. 

— „La vârsta ta...” mormăi el. Che sobbalzo! 

Se întoarse spre han, unde văzuse că erau camere libere. 
Avea să tragă acolo, să mănânce ceva și dimineaţă să 
pornească spre mausoleu. După care n-avea nimic de făcut 
decât să aștepte sosirea camaradului Asasin. Machiavelli ar fi 
putut totuși să-l informeze prin contesă la ce oră să se 
întâlnească. În același timp însă Ezio îi cunoștea prea bine grija 
pentru securitate. Fără doar și poate Machiavelli avea să apară 
la locul stabilit zilnic, la intervale regulate. N-avea să fie nevoit 
să aștepte prea mult. 

Porni pe străzile și ulițele mizerabile, ascunzându-se iute în 
bezna din firidele intrărilor de câte ori zărea vreo patrulă Borgia 
- lesne de recunoscut după uniformele galben-roșii. 


VP - 60 


Până ajunse la han se făcuse miezul nopţii. Trase o dușcă din 
flaconul cu lichid negru - era într-adevăr bun - și ciocăni în ușă 
cu mânerul sabiei. 


Capitolul 14 


A doua zi, Ezio părăsi hanul devreme. Rana îl ţinea, totuși 
durerea se mai atenuase, iar el își putea folosi mai bine brațul. 
Înainte de a pleca, exersă câteva mișcări cu pumnalul secret și 
constată că-l putea folosi fără dificultate și putea de asemenea 
executa câteva lovituri de bază cu sabia și jungherul. Avusese 
noroc că nu fusese împușcat în umărul mâinii cu care manevra 
sabia. 

Fiindcă nu era sigur dacă familia Borgia și complicii ei 
Templieri știau că el scăpase cu viaţă din bătălia de la 
Monteriggioni și, observând numărul mare de soldaţi înarmaţi cu 
muschete și îmbrăcaţi în uniformele roșu-închis cu galben, 
preferă să meargă pe un drum ocolitor spre mausoleul lui 
Augustus, iar când ajunse acolo, soarele era deja sus pe cer. 

Nu se zăreau mulţi oameni și, după ce cercetă grijuliu 
împrejurimile și se asigură că nimeni nu ţinea locul sub 
observație, Ezio se apropie precaut de clădire și se strecură în 
interiorul întunecos printr-o ușă pe jumătate dărâmată. 

După ce ochii i se obișnuiră cu întunericul dinăuntru, desluși o 
siluetă înveșmântată în negru, nemișcată ca o statuie, rezemată 
de o coloană. Ezio privi iute într-o parte și într-alta pentru a 
vedea dacă exista vreun loc unde să se ascundă înainte de a fi 
zărit la rândul său, dar, cu excepţia smocurilor de iarbă dintre 
blocurile de piatră prăbușite din străvechea ruină romană, nu 
zări nimic. Așa că hotărî să înainteze cu pas iute, dar în liniște, 
către bezna adâncă dintre zidurile mausoleului. 

Era prea târziu. Necunoscutul îl văzuse de asemenea, probabil 
imediat ce intrase, conturat pe fundalul razelor de lumină ce 
pătrundeau pe ușă, și venea către el. Pe măsură ce se apropia, 
Ezio îl recunoscu pe Machiavelli, care ridică un deget spre buze. 
Îi făcu apoi un semn discret să-l urmeze și se-ndreptă către o 
zonă încă și mai întunecată din mormântul fostului împărat 
roman, construit cu aproape un mileniu și jumătate înainte. 


VP - 61 


În cele din urmă se opri și se întoarse. 

— Șșș, murmură el și aşteptă, ascultând cu atenție. 

— Ce...? 

— Mai încet! îl admonestă Machiavelli continuând să asculte 
concentrat. Vorbește în șoaptă! 

În cele din urmă păru că se destinde și continuă: 

— E bine. Nu te-a urmărit nimeni. 

— Ce vrei să spui? 

— Cesare Borgia are ochi peste tot. Mă bucur să văd c-ai venit 
la Roma. 

— Păi... nu mi-ai lăsat straie la Contessa... 

— Ea avea instrucţiuni să aștepte sosirea ta la Roma, surâse 
Machiavelli. Știam că vei veni aici după ce te vei asigura că 
mama și sora ta sunt în siguranţă. La urma urmelor, ele sunt 
ultimele supraviețuitoare ale familiei Auditore. 

— Nu-mi place tonul tău, se încruntă Ezio. 

Machiavelli își îngădui un zâmbet subțire. 

— Nu este tocmai momentul potrivit pentru fineţuri, dragul 
meu camarad. Știu cât de vinovat te simţi pentru pierderea 
familiei tale, deși nu poţi să fii învinuit nici pe departe pentru 
marea trădare. 

Făcu o pauză după care continuă: 

— Vestea atacului asupra lui Monteriggioni s-a întins în toată 
Roma. Unii dintre noi au fost siguri că ai pierit acolo. Am lăsat 
hainele în grija credincioasei noastre prietene, fiindcă, după cum 
te cunosc, nu ne-ai fi lăsat în voia sorții murind acolo... oricum, 
pentru orice eventualitate. 

— Așadar mai crezi în mine? 

Machiavelli ridică din umeri. 

— Ai greșit. O dată. Și asta pentru că, în esenţă, instinctul ţi-a 
cerut să dovedești milă și încredere. Da, este un instinct bun, 
însă acum noi trebuie să lovim și să lovim puternic. Să sperăm 
că Templierii nu vor afla că ești în viaţă. 

— Cred că o știu deja. 

— Nu neapărat. Iscoadele mele mi-au spus că evenimentele 
au fost foarte confuze. 

Ezio căzu pe gânduri. 

— În scurt timp, dușmanii noștri vor ști că trăiesc... pe pielea 
lor. Cu câți avem de-a face? 


VP - 62 


— Vestea bună este că am ucis mulți Templieri din Italia, ca și 
din multe teritorii din afara ţării. Vestea rea este însă că 
Templierii și familia Borgia sunt acum unul și același lucru și vor 
lupta ca niște lei încolțiți. 

— Spune-mi mai multe. 

— Suntem prea izolaţi aici. Va trebui să ne pierdem în 
mulțimile din centrul orașului. Vom merge la luptele cu tauri. 

— „Luptele cu tauri”? 

— Cesare este un toreador excelent. La urma urmelor, este 
spaniol. Mai exact, nu-i spaniol, ci catalan, ceea ce, într-o bună 
zi, s-ar putea dovedi în avantajul nostru. 

— În ce fel? 

— Regele și regina Spaniei doresc să-și unifice ţara. Ei sunt 
din Aragon și Castilia, iar catalanii le sunt ca un ghimpe în 
coastă, deși sunt o naţiune puternică. Să mergem și fii precaut! 
Trebuie să ne folosim amândoi abilităţile de a te pierde în 
mulțime pe care le-ai învăţat de la Paola cu mult timp în urmă în 
Veneţia. Sper că nu le-ai uitat. 

— Pune-mă la-ncercare. 

Porniră împreună prin fostul oraș imperial, acum pe jumătate 
în ruine, furișându-se în umbre, intrând și ieșind din mulţimi, 
aidoma peștilor care se ascund printre plantele de pe fundul 
apelor. Ajunseră în cele din urmă la arenă, unde se așezară pe 
latura cea mai scumpă, mai aglomerată, dar mai ascunsă 
vederii, și priviră timp de o oră cum Cesare și numeroasele lui 
ajutoare uciseră trei tauri fioroși. Ezio urmări cu atenţie tehnica 
de luptă a tânărului Borgia: folosea banderilele și picadorii 
pentru a-l obosi pe animal, înainte de a-i aplica lovitura de graţie 
după o mulţime de fente spectaculoase. Nu i se putea însă 
contesta curajul și abilitatea în timpul ritualului sângeros al 
morții, chiar dacă avea patru matadori tineri care-l ajutau. Ezio 
privi în spatele lui către loja celui care juca rolul de Prezidente al 
luptei și recunoscu acolo chipul dur, însă fascinant de frumos al 
Lucreziei, sora lui Cesare. Oare fusese doar imaginaţia lui, ori o 
văzuse într-adevăr mușcându-și buza până la sânge? 

Oricum, aflase câte ceva despre cum avea să se comporte 
Cesare pe un câmp de bătălie și cât de mult puteai avea 
încredere în el în orice fel de înfruntare. 

Peste tot, soldaţii Borgia stăteau cu ochii pe spectatori, la fel 
ca pe străzi, toți înarmaţi cu armele noi, letale. 


VP - 63 


— Leonardo..., rosti Ezio fără să vrea, gândindu-se la vechiul 
lui prieten. 

Machiavelli îi aruncă o privire. 

— Leonardo a fost silit să lucreze pentru Cesare sub 
amenințarea cu moartea... și ar fi fost o moarte foarte 
chinuitoare. Este un detaliu, sigur că da, un amănunt teribil, dar 
nimic mai mult. Ideea este că inima lui nu se află alături de noul 
său stăpân, care nu va avea niciodată inteligenţa sau 
capacitatea de a controla pe de-a întregul Mărul. Sau cel puţin 
așa sper eu... Trebuie să avem răbdare. Il vom recăpăta și odată 
cu el îl vom recăpăta și pe Leonardo. 

— Aş vrea să fiu și eu la fel de sigur ca tine. 

Machiavelli oftă. 

— Poate că ești înțelept că ai îndoieli, comentă el în cele din 
urmă. 

— Spania a cucerit Italia, adăugă Ezio. 

— Și Valencia a cucerit Vaticanul, replică Machiavelli, dar noi 
putem schimba asta. Avem aliaţi în Colegiul cardinalilor, dintre 
care unii sunt puternici. Nu toţi sunt marionete. lar Cesare, în 
ciuda fuduliei, depinde de tatăl lui pentru fonduri. De aceea ar fi 
trebuit să te asiguri de moartea acestui Papă ticălos, adăugă el 
privindu-l pătrunzător pe Ezio. 

— N-am știut. 

— Și eu pot fi învinuit în aceeași măsură ca tine, pentru că ar 
fi trebuit să-ţi spun. Dar, așa cum ai zis chiar tu, acum trebuie să 
ne preocupe prezentul, nu trecutul. 

— Amin! 

— Așa să fie. 

— Totuși cum își pot ei permite toate astea? întrebă Ezio, 
când alt taur se împletici și căzu sub sabia precisă și nemiloasă 
a lui Cesare. 

— Papa Alexandru este o combinaţie stranie, explică 
Machiavelli. Este un administrator excelent, ba chiar a făcut 
niște lucruri foarte bune pentru Biserică, dar latura lui rea o 
învinge întotdeauna pe cea bună. Ani întregi a fost trezorierul 
Vaticanului și a găsit căi de a strânge bani - experienţa l-a făcut 
util. Vinde pălării de cardinal și a creat zeci de cardinali, despre 
care poate garanta că-i vor ţine partea. Ba chiar a iertat ucigași, 
dacă aceștia aveau suficienți bani ca să-și răscumpere viața. 

— Și cum a justificat așa ceva? 


VP - 64 


— Foarte simplu. În predicile lui susține că-i mai bine ca un 
păcătos să trăiască și să se căiască, decât să moară și să scape 
astfel de suferință. 

Ezio nu se putu abţine să chicotească, deși râsul îi era amar. 
Gândul îi zbură la recentele serbări pentru marcarea anului 
1500, „Marele an al jumătăţii de mileniu”. Desigur, prin ţară 
fuseseră destui flagelatori ce așteptau Judecata de Apoi, iar 
călugărul nebun Savonarola - care pentru scurtă vreme avusese 
Mărul în stăpânire, dar pe care Ezio însuși îl învinsese în Florența 
- fusese de asemenea păcălit de superstiţia aceea. 

Anul 1500 fusese cu adevărat măreț. Ezio își aminti că mii de 
pelerini veniseră la Sfântul Scaun din toate colțurile lumii. 
Evenimentul fusese sărbătorit până și în avanposturile micuțe 
de peste mările îndepărtate din Apus, în Lumile Noi descoperite 
de Columb și, după câţiva ani, de Amerigo Vespucci, care le 
confirmase existenţa. Banii curseseră în Roma când credincioșii 
cumpăraseră indulgenţe pentru a se mântui de păcate înaintea 
sosirii lui Cristos pe pământ ca să-i judece pe vii și pe morți 
deopotrivă. Tot pe atunci începuse Cesare cucerirea orașelor- 
state din Romagna, iar regele Franţei ocupase Milano, 
justificându-și acțiunea prin afirmaţia că era moștenitorul de 
drept - strănepotul lui Gian Galeazzo Visconti. 

După aceea, Papa își numise fiul, pe Cesare, căpitan-general 
al forţelor papale și Gonfaloniere al Sfintei Biserici Romane într-o 
ceremonie măreaţă în dimineaţa celei de-a patra duminici din 
Postul Paștelui. Cesare fusese întâmpinat de băieţași în straie de 
mătase și de patru mii de soldaţi îmbrăcaţi în uniforma specifică 
lui. Triumful său păruse complet: în luna mai a anului anterior, 
se căsătorise cu Charlotte d'Albret, sora regelui loan al III-lea de 
Navarra, iar regele Ludovic al Franţei, cu care familia Borgia era 
aliată, îi dăruise ducatul Valentinois. Deoarece fusese deja 
cardinal de Valencia, nu era de mirare că oamenii îl porecliseră 
Valentino. 

lar acum vipera asta ajunsese la apogeul puterii. 

Cum l-ar fi putut învinge Ezio vreodată? 

Își mărturisi gândurile lui Machiavelli. 

— In cele din urmă, zise Niccolò, îi va dobori propria lor trufie. 
Au un călcâi al lui Ahile. Toţi avem câte o slăbiciune ascunsă. O 
cunosc și pe ata, de altfel. 

— Și care ar fi aceea? se răsti Ezio, simțindu-se împuns. 


VP - 65 


— Nu trebuie să-ţi spun cum o cheamă. Fereşte-te de ea, 
spuse Machiavelli după care schimbă subiectul. Ții minte orgiile? 

— Mai continuă? 

— Bineînţeles. Ce-i mai plac lui Rodrigo - refuz să-i mai spun 
Papă. Și, trebuie să-i recunoști și potenta, fiindcă are șaptezeci 
de ani. 

Machiavelli râse sec, după care deveni brusc mai serios. 

— Cei din familia Borgia se vor sufoca sub greutatea propriilor 
lor excese. 

Ezio își amintea perfect orgiile. Asistase la una. Fusese un 
dineu oferit de Papă în apartamentul său aurit și bogat 
împodobit, demn de Nero, la care participaseră cincizeci de 
femei dintre cele mai bune din armata de târfe a Romei. Lor le 
plăcea să-și spună „curtezane”, dar tot târfe rămâneau. După ce 
terminaseră de mâncat - sau mai bine zis „îndopat” -, 
dansaseră cu servitorii. La început fuseseră îmbrăcate, dar mai 
târziu își lepădaseră straiele. Sfeșnicele de pe mese fuseseră 
așezate pe podelele de marmură și nobilii oaspeţi aruncaseră 
castane coapte pe jos. Târfelor li se ceruse să meargă în patru 
labe pe pardoseală, ca animalele, cu fesele mult ridicate în aer, 
și să culeagă castanele. După care aproape toţi li se alăturaseră. 
Ezio își amintea cu dezgust imaginea lui Rodrigo, alături de 
Cesare și Lucrezia. În cele din urmă fuseseră acordate premii - 
cizme de piele fină, din Spania, desigur, mantii de catifea roșii- 
galbene încrustate cu diamante, inele, brățări, pungi din brocart, 
conţinând fiecare câte o sută de ducați, pumnale, falusuri de 
argint... orice se putea imagina - bărbaţilor care făcuseră sex de 
cele mai multe ori cu prostituatele care se târau pe jos. lar 
membrii familiei Borgia, care se pipăiau între ei, fuseseră 
principalii judecători. 

e 

Cei doi Asasini părăsiră arena luptelor cu tauri și se pierdură 
imediat prin gloatele ce ticseau străzile la lăsarea serii. 

— Urmează-mă, rosti Machiavelli cu glas încordat. Ai avut 
ocazia să-ţi vezi principalul dușman acţionând, așa că ar fi bine 
să-ţi cumperi echipamentele care-ţi lipsesc. Și ai grijă să nu 
atragi atenţie nedorită asupra ta. 

— Fac eu asta vreodată? 

O dată în plus, Ezio se pomeni iritat de remarcile bărbatului 
mai tânăr. Machiavelli nu era conducătorul Frăției - de fapt, 


VP - 66 


după moartea lui Mario, nimeni nu preluase poziţia aceea - și 
interregnul lui urma să se termine în curând. 

— Oricum, continuă el, am pumnalul secret. 

— lar gărzile au arme de foc. Instrumentele acelea pe care 
Leonardo le-a creat pentru ele - știi bine că nu-și poate stăpâni 
geniul - se reîncarcă rapid, după cum ai văzut, și au în plus 
ţevile crestate în mod ingenios pe dinăuntru pentru ca 
împușcăturile să fie mai precise. 

— Il voi căuta pe Leonardo și voi sta de vorbă cu el. 

— S-ar putea să fie nevoie să-l ucizi. 

— Pentru noi, el este mai important viu decât mort. Ai spus tu 
însuţi că inima lui nu-i alături de Borgia. 

— Am spus că așa sper. 

Machiavelli se opri. 

— la banii ăștia. 

— Grazie, rosti Ezio luând punga care-i fusese întinsă. 

— Cât timp îmi ești îndatorat, ascultă glasul raţiunii. 

— Așa voi face, de îndată ce voi auzi din nou vocea raţiunii 
tale. 

Ezio își părăsi prietenul și se îndreptă către cartierul 
armurierilor, de unde își cumpără un pieptar nou de zale, 
apărătoare pentru antebraţe și o sabie și un jungher de calitate 
mai bună și mai echilibrate decât cele pe care le avea deja. Mai 
mult ca orice ducea dorul vechii sale apărători Codex, construită 
dintr-un metal secret, care parase atât de multe lovituri care 
altfel ar fi fost fatale. Era însă prea târziu acum pentru regrete. 
Trebuia să se bizuie pur și simplu pe mintea și pe experiența lui. 
Pe acelea nu i le putea lua nimeni și niciun fel de accident. 

Se-ntoarse la Machiavelli, care-l aștepta într-un han, așa cum 
stabiliseră din timp, și-l găsi nervos. 

— Bene, zise Machiavelli, acum poţi să supraviețuiești 
călătoriei de întoarcere în Firenze. 

— Poate că da, însă n-am de gând să revin în Florenţa. 

— Nu? 

— Poate că tu ar trebui s-o faci. Este locul căruia îi aparții. Eu 
nu mai am acolo niciun cămin. 

Machiavelli deschise larg brațele. 

— Este adevărat că vechea voastră reședință a fost distrusă. 
N-am vrut să-ţi spun. In tot cazul, mama și sora ta trebuie să fie 
acum în siguranţă. Este un oraș în afara influenţei Borgia, și 


VP - 67 


stăpânul meu, Piero Soderini, îl păzeşte bine. Acolo îţi poți 
reveni. 

Ezio se înfioră auzindu-și confirmate temerile cele mai crunte. 
Se stăpâni însă și zise: 

— Rămân aici. Ai spus-o chiar tu - nu va exista pace până nu 
ne vom ridica împotriva întregii familii Borgia și a Templierilor 
care o slujesc. 

— Ce cuvinte curajoase! mai ales după Monteriggioni. 

— E o josnicie din partea ta să spui asta, Niccolò. Cum aș fi 
putut ști că mă vor găsi așa repede? Sau că-l vor ucide pe 
Mario? 

Machiavelli își prinse însoţitorul de umeri și-i vorbi cu 
sinceritate: 

— Ezio, indiferent ce se va întâmpla, trebuie să ne pregătim 
cu atenţie. Nu trebuie să atacăm orbiţi de mânie. Ne luptăm cu 
scorpioni - ba chiar mai rău, cu șerpi! Ți se pot încolăci în jurul 
gâtului și te pot mușca de testicule dintr-o singură mișcare. Ei 
nu știu ce-nseamnă binele și răul, își cunosc doar interesul. 
Rodrigo s-a înconjurat de șerpi și ucigași. Până și fiica lui, 
Lucrezia, a fost transformată într-una dintre armele lui cele mai 
ascuţite: este maestră în arta otrăvirii. Cu toate acestea, până și 
ea pălește în comparaţie cu Cesare, adăugă el după o pauză. 

— Din nou, el! 

— Este ambițios, nemilos și crud mai presus de imaginaţia ta. 
Legile oamenilor nu-nseamnă nimic pentru el. Și-a omorât 
propriul frate, pe ducele de Gandia, ca să înainteze spre putere. 
Nimic nu-l va opri. 

— O să-l distrug! 

— Da, o vei face, însă nu acţiona nesăbuit! Nu uita că el are 
Mărul. Să ne ajute Dumnezeu dacă ajunge să-i afle puterile. 

Gândurile lui Ezio reveniră tulburate la Leonardo, care 
înţelegea prea bine Mărul... 

— El nu știe ce-nseamnă nici pericolul, nici oboseala, continuă 
Machiavelli. Cei care nu cad răpuși de sabia lui se străduiesc să 
se înroleze sub comanda sa. Puternicele familii Orsini și Colonna 
au fost deja silite să-ngenuncheze la picioarele lui, iar regele 
Ludovic al Franţei îi stă alături. 

Tăcu din nou, reflectând. 

— Cel puţin regele Ludovic îi va rămâne aliat, însă doar atâta 
timp cât îi este util... 


VP - 68 


— Mi se pare că-l supraestimezi. 

Machiavelli nu părea să-l fi auzit, pierdut în propriile-i gânduri. 

— Ce vrea să facă oare cu atâta putere și cu atâţia bani? Ce-l 
animă? Nu știu încă, dar, zise Machiavelli și își fixă prietenul cu 
privirea, Cesare dorește întreaga Italie, iar în ritmul acesta o va 
avea. 

Ezio șovăi, fără să-i vină a crede. 

— Aud cumva... aud cumva admirație în glasul tău? 

Chipul celuilalt era inexpresiv. 

— Ştie cum să-și exercite voinţa, ceea ce este o virtute rară în 
lumea de azi, și este genul de individ care poate face lumea să 
se supună voinţei aceleia. 

— Ce vrei să spui? 

— Doar atât: oamenii au nevoie de modele pe care să le 
urmeze... ba chiar să le aduleze. Poate fi vorba despre 
Dumnezeu ori despre Cristos, dar încă și mai bine, despre 
cineva pe care-l poţi vedea cu propriii tăi ochi, nu doar o 
imagine. Rodrigo, Cesare, ba chiar și un actor sau un cântăreţ 
bun, atâta timp cât sunt bine îmbrăcaţi și au încredere în ei 
înșiși. lar restul urmează de la sine. 

Machiavelli sorbi puţin vin. 

— Asta face parte din noi, înţelegi tu? Tu, eu sau Leonardo nu 
suntem interesaţi, dar în lume există oameni care doresc cu 
lăcomie să fie urmati, iar ei sunt cei periculoși. 

Termină tot vinul din pahar. 

— Din fericire, ei pot fi de asemenea manipulaţi de unii ca 
mine. 

— Sau uciși de unii ca mine. 

Tăcură mult timp. 

— Cine-i va conduce pe Asasini acum, după moartea lui 
Mario? întrebă Ezio. 

— Ce mai întrebare! Suntem dezorganizaţi, iar candidaţii sunt 
puţini. Este important, desigur, însă alegerea se va face în timp. 
Până atunci, haide! Avem multe de rezolvat. 

e 

— N-ar trebui să luăm cai? Chiar dacă jumătate din Roma este 
în ruine, rămâne un oraș mare. 

— Ușor de zis, dar mai greu de făcut. Pe măsură ce cuceririle 
lui Cesare din Romagna se înmulțesc - iar acum el controlează 
majoritatea regiunii -, și puterea familiei Borgia crește. Ei ocupă 


VP - 69 


cartierele cele mai bune din oraș. În momentul ăsta ne aflăm 
într-un rione al lor. Nu vom putea face rost de cai din grajdurile 
de aici. 

— Așadar, voinţa lui Borgia este singura lege aici? 

— Ce vrei să sugerezi? Că eu aș aproba-o? 

— Nu face pe prostul cu mine, Niccolò. 

— Nu fac pe prostul cu nimeni. Ai un plan? 

— O să improvizăm. 

e 

Porniră către locul unde se aflau grajdurile cu cai de tocmit, 
mergând pe străzi unde, observă Ezio, multe dintre prăvăliile 
care ar fi trebuit să fie deschise la ora aceea aveau obloanele 
lăsate. Ce se întâmpla? Cu cât avansau mai mult, cu atât gărzile 
în uniforme roșu cu galben deveneau mai numeroase și mai 
amenințătoare. De asemenea, Machiavelli era tot mai neliniștit. 

Nu trecu mult până ce un sergent mătăhălos aflat în fruntea 
unui grup de doisprezece mardeiași îmbrăcați în uniforme îi opri. 

— Ce cauţi pe-aici, prietene? îl întrebă el pe Ezio. 

— E timpul să improvizăm? murmură Machiavelli. 

— Vrem să tocmim niște cai, răspunse Ezio sec. 

Râsul sergentului se auzea ca un lătrat. 

— Aici nu poţi face asta, prietene. Daţi-i drumul, zise el 
arătând cu braţul în direcţia din care veniseră cei doi Asasini. 

— Nu-i voie? 

— Nu. 

— De ce? 

Sergentul își trase sabia din teacă și oamenii lui îi urmară 
exemplul. Lipi vârful sabiei de gâtul lui Ezio și apăsă foarte ușor, 
până apăru o singură picătură de sânge. 

— Ştii ce-a păţit pisica dac-a fost curioasă, nu? Haide, şterge- 
o! 

Cu o mişcare aproape imperceptibilă, Ezio extinse pumnalul 
secret și reteză tendoanele încheieturii care ținea sabia, iar 
arma căzu zăngănind inutilă pe pământ. Sergentul scoase un 
urlet și se îndoi de mijloc, protejându-și mâna rănită. În clipa 
aceea, Machiavelli sări înainte și descrise un arc mare cu sabia 
spre trei soldați aflați în apropierea lui; se retraseră 
împleticindu-se, uluiți de neașteptata îndrăzneală a celor doi. 

Ezio retrase iute pumnalul secret și, dintr-o singură mișcare, 
își scoase sabia din teacă și jungherul. Își aţinti armele la timp 


VP - 70 


pentru a-i ucide pe primii doi atacatori, care-și reveniseră din 
șoc și înaintau pentru a-și răzbuna sergentul. Niciunul dintre 
soldați nu avea abilităţile de luptător necesare pentru a-i face 
față lui Ezio sau lui Machiavelli, deoarece Asasinii aparțineau 
unei cu totul alte clase. Șansele erau totuși împotriva celor doi 
prieteni, care erau depășiți numeric, însă  ferocitatea 
imprevizibilă a atacului lor fusese îndeajuns pentru a le oferi un 
atu indiscutabil. 

Luaţi aproape complet prin surprindere și neobișnuiţi să aibă 
necazuri în încăierări, cei doisprezece mercenari fură omorâţi 
rapid, dar zgomotele luptei dăduseră alarma și alţi soldați Borgia 
apărură iute - erau aproape treizeci. Machiavelli și Ezio se 
simțeau copleșiți de numărul mare al soldaților și de efortul de a 
lupta simultan cu atât de mulţi. Renunţând la mișcările 
elegante, adaptară un mod rapid și eficient de luptă - uciderea 
în trei secunde, printr-o singură fandare și străpungere. Cei doi 
bărbaţi le ţinură piept soldaţilor cu încrâncenare, până când, în 
cele din urmă, toți inamicii lor fie fugiseră, fie zăceau răniți sau 
morți la picioarele lor. 

— Ar fi bine să ne grăbim acum, gâfâi Machiavelli. Doar 
pentru c-am trimis câţiva călăi Borgia la Creatorul lor din ceruri 
nu-nseamnă că vom reuși să pătrundem în grajdurile alea. 
Oamenilor de rând continuă să le fie frică și de aceea mulţi nici 
măcar nu-și deschid prăvăliile. 

— Ai dreptate, încuviinţă Ezio. Trebuie să le trimitem un 
semnal. Așteaptă aici! 

Într-un vas din apropiere ardea un foc. Ezio luă o surcea în 
flăcări, după care sări pe zidul grajdului pe care, în briza slabă, 
flutura stindardul Casei Borgia înfățișând un taur negru pe un 
câmp auriu. Îi dădu foc și, pe când ardea, câteva uși de prăvălii 
se deschiseră prudent, la fel ca și porțile grajdului. 

— Așa-i mai bine! strigă Ezio, apoi se întoarse și se adresă 
mulțimii mici și neîncrezătoare ce se adunase. Nu vă temeţi de 
Borgia! Nu vă lăsaţi înrobiţi de ei! Zilele le sunt numărate și ora 
judecății se apropie. 

Sosiră și mai mulţi oameni, care începură să-l aclame. 

— Se vor întoarce! îi atrase atenţia Machiavelli. 

— Așa-i, dar noi le-am arătat oamenilor că tiranii ăştia nu sunt 
atotputernici. 


VP -71 


Ezio sări de pe zid în curtea interioară a grajdului, unde i se 
alătură Machiavelli. Își aleseră iute doi cai robuști și-i înșeuară. 

— Ne vom întoarce! îi promise Ezio grăjdarului-șef. Ar fi bine 
să faci puţină curățenie aici... acum că locul îți aparține din nou, 
așa cum este firesc. 

— Așa vom face, signore, încuviinţă grăjdarul, dar continua să 
pară temător. 

— Nu vă fie frică. Nu vă vor face niciun rău acum, după ce i- 
ați văzut înfrânți. 

— De ce crezi asta, signore? 

— Pentru că au nevoie de voi. Nu pot face nimic fără voi. 
Arătaţi-le doar că nu vă lăsaţi intimidaţi și manipulaţi, și vor fi 
nevoiţi să vă roage să-i ajutaţi. 

— Ne vor spânzura... sau și mai rău. 

— Chiar vreţi să vă petreceţi restul vieţii în jugul lor? 
Împotriviţi-vă! Vor fi nevoiţi să dea ascultare unor solicitări 
rezonabile. Nici măcar tiranii nu pot exista dacă un număr 
suficient de oameni refuză să-i asculte. 

Deja călare, Machiavelli scoase un carnețel negru și scrise 
ceva, zâmbind absent în barbă. Ezio sări în șa. 

— Parcă ziceai că ne grăbim, comentă el. 

— Așa-i. Mi-am notat ce-ai spus. 

— Ar trebui să fiu măgulit de asta? 

— Să știi că da. Haide! 

Porniră, iar Machiavelli spuse după o vreme: 

— Excelezi în deschiderea rănilor, Ezio, dar poţi să le și 
închizi? 

— Eu vreau să lecuiesc boala din sânul societăţii noastre, nu 
doar să mă lupt cu simptomele. 

— Îndrăzneţe cuvinte, însă nu trebuie să te ceri cu mine; nu 
uita că suntem de aceeași parte. N-am făcut decât să-ţi expun 
un punct de vedere. 

— Ce-i ăsta, un test? întrebă Ezio suspicios. Dacă așa este, 
haide atunci să vorbim deschis. Eu cred că moartea lui Rodrigo 
Borgia n-ar fi soluţionat problema noastră. 

— Serios? 

— Ajunge să privești orașul ăsta! Roma este centrul zonei 
stăpânite de familia Borgia și de Templieri. Cuvintele pe care i 
le-am spus grăjdarului sunt perfect adevărate. Uciderea lui 


VP- 72 


Rodrigo n-ar fi schimbat lucrurile - taie-i capul unui om și el va 
muri, sigur că da, însă aici noi avem de-a face cu o Hidră. 

— Înţeleg ce vrei să spui - aidoma monstrului cu șapte capete 
pe care a trebuit să-l omoare Hercule... și chiar dacă le reteza, 
capetele continuau să crească, asta până când Hercule a înţeles 
vicleșugul pe care trebuia să-l folosească. 

— Exact! 

— Așadar... sugerezi să apelăm la popor? 

— Poate că da. Cum altfel? 

— lartă-mă, Ezio, dar oamenii sunt nestatornici. A te bizui pe 
ei este ca și cum ai încerca să construiești castele pe nisip. 

— Nu sunt de acord, Niccolò. Cu siguranţă, credința noastră în 
oameni se află în centrul Crezului Asasinilor. 

— Și asta vrei tu să testezi? 

Ezio era pe punctul de a-i răspunde, dar chiar în clipa aceea 
un hoţ tânăr trecu în fugă pe lângă ei și, cu vârful cuţitului, 
reteză iute și precis curelușele de piele cu care punga de bani a 
lui Ezio îi era legată la brâu. 

— La naiba! exclamă bărbatul. 

Machiavelli izbucni în râs. 

— Probabil că este cineva din cercul tău de cunoștințe. la te 
uită ce mai fuge! Parcă ar fi fost antrenat chiar de tine. Haide, 
du-te și ia înapoi ce ţi-a furat. Avem nevoie de banii ăia. Ne 
întâlnim la Campidoglio, pe Capitoliu. 

Ezio își întoarse calul și porni la galop în urmărirea hoțului. 
Acesta intrase pe ulicioare prea strâmte pentru a putea fi 
traversată călare și Asasinul fu nevoit să ocolească, temându-se 
că l-ar putea pierde pe tâlhar, dar știind în același timp, spre 
propria lui deznădejde, că tânărul se descurca în mod sigur mai 
bine decât el la fugă. Parcă fusese antrenat de Asasini! Dar cum 
era posibil așa ceva? 

ÎI încolţi în cele din urmă într-o fundătură și se folosi de 
armăsar pentru a-l ţintui de un zid. 

— Dă-o înapoi! îi ordonă sec și trase sabia din teacă. 

Hoţul părea hotărât să scape, dar când văzu cât de lipsită de 
speranţe îi era situaţia, cedă și, în tăcere, ridică mâna care ţinea 
punga. Ezio i-o smulse și o puse la loc sigur. Făcând asta, 
îngădui calului să se retragă foarte puţin și, într-o clipită, hoțul 
escaladă zidul cu o viteză extraordinară și dispăru dincolo de el. 


VP-73 


— Hei! Stai așa! N-am terminat cu tine! strigă Ezio, dar nu 
auzi drept răspuns decât zgomotele tot mai slabe ale picioarelor 
ce alergau. 

Oftă și, fără să ia în seamă cei câţiva gură-cască care se 
adunaseră, își îndemnă calul spre colina Capitoliului. 

e 

Se lăsa amurgul când îl reîntâlni pe Machiavelli. 

— Ţi-ai recuperat banii de la amicul nostru? 

— Da. 

— O victorie micuță. 

— Se acumulează, replică Ezio. Și cu timpul, străduindu-ne, 
vom mai avea câteva. 

— Să sperăm că vom reuși înainte ca privirea lui Cesare să 
cadă asupra noastră și să ne învingă din nou. La Monteriggioni, 
aproape c-a reușit. Și acum, la treabă! 

Machiavelli dădu pinteni calului. 

— Unde mergem? 

— La Colosseum. Avem o întâlnire cu un om de-al meu, 
Vinicio. 

— Şi... 

— Mă aştept să-mi aducă ceva. Vino! 

Pe când străbăteau oraşul spre Colosseum, Machiavelli 
comentă sarcastic despre clădirile noi ce fuseseră ridicate de 
papa Alexandru al VI-lea. 

— Uită-te la toate fațadele astea, care chipurile sunt clădiri 
oficiale. Rodrigo este foarte isteț în felul cum își menține 
afacerile în Roma. Îi păcălește destul de ușor pe prietenii tăi... 
cetățenii. 

— De când ai devenit așa cinic? 

Machiavelli zâmbi. 

— Nu sunt defel cinic, ci descriu Roma, așa cum este în 
prezent. Dar ai dreptate, Ezio, poate că sunt niţel prea plin de 
amărăciune, puţin prea negativist câteodată. Poate că nu-i chiar 
pierdut totul. Vestea bună este că avem totuși aliaţi în oraș. O 
să-i cunoști. lar Colegiul cardinalilor nu este complet la 
dispoziția lui Rodrigo, așa cum ar vrea el să fie. Totuși e foarte 
nesigur... 

— Ce este foarte nesigur? 

— Succesul nostru final. 


VP - 74 


— Nu putem decât să-ncercăm. Abandonul este o cale sigură 
spre eșec. 

— Cine a pomenit ceva despre abandon? 

Își continuară drumul în tăcere, până ajunseră la zidurile 
sumbre ale Colosseumului, o clădire deasupra căreia continuau 
să planeze, cel puţin pentru Ezio, ororile jocurilor ce avuseseră 
loc acolo cu o mie de ani în urmă. Îi atrase imediat atenţia un 
grup de gărzi Borgia care escorta un sol papal. Cu săbiile trase 
din teci, cu halebardele împungând ameninţător și purtând făclii 
care pâlpâiau roșiatic, hărțuiau un omuleț cu chip speriat. 

— Merda! șuieră Machiavelli. Ala-i Vinicio. Au ajuns primii la 
el. 

Cei doi își încetiniră caii și se apropiară de grup în tăcere și 
foarte precauţi, pentru a-i lua prin surprindere. Reușeau deja să 
audă frânturi de conversaţie. 

— Ce-ai acolo? întrebă un soldat. 

— Nimic. 

— Ai încercat să furi corespondenţa oficială a Vaticanului, așa- 
i? 

— Perdonatemi, signore. Cred că vă-nșelaţi. 

— Nu ne-nșelăm deloc, hoț mizerabil, rosti alt soldat 
împungându-l cu halebarda. 

— Pentru cine lucrezi tu, /adro? 

— Pentru nimeni. 

— Bun, atunci nimănui nu-i va păsa ce-o să se-ntâmple cu 
tine. 

— Am auzit destul, zise Machiavelli. Trebuie să-l salvăm și să 
recuperăm scrisoarea pe care o are la el. 

— Scrisoarea...? 

— Haide! 

Machiavelli își îndemnă calul cu călcâiele. Animalul ţâșni 
înainte și în aceeași clipă călăreţul smuci puternic de hățuri. 
Armăsarul se cabră, lovind sălbatic cu picioarele din faţă, și izbi 
în tâmplă soldatul cel mai apropiat, căruia îi sfărâmă coiful și-i 
fractură craniul. Omul căzu ca un sac de cartofi. Intre timp, 
Machiavelli se rotise spre dreapta, aplecându-se mult în șa, și 
spintecă brutal umărul halebardierului care-l ameninţa pe 
Vinicio. Bărbatul scăpă imediat arma și se prăbuși, durerea 
arzându-i umărul. Ezio dădu pinteni bidiviului său, trecu pe 
lângă alţi doi soldaţi și-și folosi mânerul sabiei pentru a-l lovi 


VP-75 


ucigător pe unul în ţeastă, iar pe celălalt îl izbi cu latul lamei 
peste ochi. Mai rămăsese un singur soldat. Distras de atacul 
neașteptat, acesta nu-și dădu seama că Vinicio îi prinsese 
halebarda și se simţi smucit brusc înainte. Pumnalul lui Vinicio 
aștepta și străpunse gâtul bărbatului, care se prăbuși cu un 
gâlgâit sinistru produs de sângele ce-i inunda plămânii. Odată în 
plus, faptul că își luase adversarii prin surprindere le oferise 
Asasinilor un avantaj; în mod clar, gărzile Borgia nu erau 
obișnuite cu astfel de forme de atac. Vinicio le făcu iute semn 
celor doi spre artera principală care pornea din plaza centrală. 
Un cal se îndepărta galopânăd; curierul care stătea drept în șa îl 
îndemna să gonească și mai repede. 

— Dă-mi scrisoarea! porunci Machiavelli. lute! 

— N-o am, e la el! strigă Vinicio arătând spre calul care se 
îndepărta. Mi-au luat-o! 

— După el! răcni Machiavelli către Ezio. Pune mâna pe 
scrisoare cu orice preţ și adu-mi-o la Terme ai Diocleziano la 
miezul nopţii. Te voi aștepta. 

Ezio dădu pinteni calului și porni în galop. 

ÎI prinse mai ușor decât pe hoţul de mai devreme. Armăsarul 
Asasinului era mai bun decât al curierului, care nu era nici pe 
departe un luptător, iar Ezio îl dobori cu ușurință din șa. N-ar fi 
vrut să-l omoare, însă nu-și putea îngădui să-l lase să plece 
pentru ca apoi să dea alarma. 

— Requiescat in pace, murmură el și-i reteză gâtul. 

Puse scrisoarea, nedeschisă, în punga de la brâu și prinse 
calul curierului de căpăstru pentru a-l lua cu el. După aceea se 
întoarse și porni spre ruinele Termelor lui Dioclețian. 

De acum era aproape beznă, exceptând torțele care pâlpâiau 
din loc în loc în suporturi montate în ziduri. Pentru a ajunge la 
terme, trebuia să traverseze o porțiune destul de întinsă de 
teren abandonat, iar când ajunse la jumătatea ei, calul i se 
cabră și necheză cu teamă parcă. Celălalt cal făcu la fel și Ezio 
se strădui din greu să-i liniștească. Dintr-odată auzi un sunet 
care-i îngheţa sângele în vine, aidoma urletului lupilor, și totuși 
nu chiar la fel. Posibil chiar mai rău. Păreau mai degrabă niște 
glasuri omenești care imitau animale. Își întoarse calul în 
întuneric și dădu drumul căpăstrului celuilalt. Eliberat, bidiviul 
curierului dispăru, galopând în noapte. Ezio spera că avea să 
ajungă teafăr în grajdul lui. 


VP - 76 


Nu avu prea mult timp să se gândească la asta, deoarece 
ajunse la termele abandonate. Machiavelli încă nu sosise - fără 
îndoială se afla într-una dintre misterioasele lui misiuni 
personale prin oraș - dar apoi... 

Dintre tufișurile și smocurile de iarbă ce crescuseră pe 
rămășițele străvechii capitale romane, apărură siluete care-l 
înconjurară. Inși cu chipuri sălbatice, a căror înfățișare nu era 
nici pe departe umană. Stăteau în picioare ca oamenii, însă 
aveau urechi lungi, râturi, gheare și cozi și erau acoperiţi cu fire 
groase și aspre de păr sur. Ochii păreau să le sclipească 
roșietici. Ezio inspiră adânc - ce Dumnezeu erau creaturile astea 
demonice? Privi iute ruinele; era înconjurat de cel puţin 
doisprezece oameni-lupi. Işi trase iarăși sabia din teacă. Ziua 
asta nu era nici pe departe una dintre cele mai bune pe care le 
avusese. 

Cu mârâituri și urlete de lupi, creaturile se năpustiră asupra 
lui. Când se apropiară, Ezio văzu că erau într-adevăr oameni ca 
el, doar că păreau nebuni, ca aflaţi în transă. Armele lor erau 
niște gheare lungi și ascuţite din oțel, cusute zdravăn în 
vârfurile mănușilor grele, cu care încercau să-i spintece 
picioarele lui Ezio și coastele calului, pentru a-l dobori din șa. 

Izbuti să-i ţină la depărtare cu ajutorul sabiei și, întrucât nu 
păreau să aibă cămăși din zale sau alte protecţii pe sub pieile de 
lup, reuși să-i rănească. Spintecă braţul unuia și insul se retrase, 
urlând îngrozitor în beznă. Creaturile erau mai degrabă agresive 
decât abile, iar armele lor nu erau pe potriva sabiei sclipitoare a 
lui Ezio, care înaintă iute, despicând ţțeasta unuia și 
străpungându-i altuia ochiul stâng. Ambii căzură pe loc, răniţi 
mortal. Ceilalţi oameni-lupi părură să se răzgândească în 
privinţa continuării atacului și se pierdură în întuneric sau în 
grotele și adăposturile formate de ruinele năpădite cu buruieni 
ce înconjurau termele. Asasinul porni în urmărirea lor și tăie 
coapsa unuia, în vreme ce altul căzu sub copitele calului și muri 
cu șira spinării zdrobită. Depășindu-l pe al șaselea, Ezio se 
aplecă și, răsucindu-se înapoi, își împlântă sabia în stomacul lui, 
revărsându-i măruntaiele; individul se împletici, căzu și muri. 

In cele din urmă, se lăsă tăcerea. 

Ezio își domoli calul și se ridică în scări, străduindu-se să 
pătrundă cu privirea prin beznă și să audă semnale pe care ochii 
lui nu le puteau percepe. Brusc, i se păru că aude șuieratul unei 


VP - 77 


răsuflări anevoioase nu departe, însă nu vedea absolut nimic. Își 
îndemnă calul și înaintă fără grabă în direcţia aceea. 

Zgomotul părea că răzbate din întunericul unei grote puţin 
adânci, formate de resturile unei arcade prăbușite și acoperite 
de iederă și buruieni. Bărbatul descălecă, legă căpăstrul calului 
de ciotul unui copac, frecă lama sabiei cu noroi, astfel încât să 
nu sclipească și să-l trădeze, apoi înaintă cu multă luare aminte. 
Pentru o clipită i se păru că întrezărește pâlpâitul unei flăcărui în 
adâncul grotei. 

Pe când înainta, pe deasupra capului său ţâșniră lilieci și se 
pierdură în noapte. Locul duhnea de la excrementele lor. Insecte 
nevăzute, dar și alte creaturi fojgăiră și zgrepţănară, 
îndepărtându-se de el. Asasinul le blestemă pentru zgomotele 
pe care le făceau și care i se păreau ca bubuiturile de tunete, 
totuși ambuscada - dacă exista cu adevărat - nu se declanșă. 

Apoi văzu din nou flăcăruia și auzi un scâncet slab. Grota era 
mai adâncă decât ar fi crezut, judecând după arcada prăbușită, 
iar coridorul i se curba lin și în același timp se îngusta, 
pătrunzând în bezna ce se adâncea. Pe măsură ce Ezio înainta, 
licăririle de flăcări pe care le întrezărise mai devreme se 
contopeau într-un foc micuţ, în lumina căruia desluși o siluetă 
gârbovită. 

Aici aerul era ceva mai proaspăt. Probabil că în acoperiș 
exista o gaură de aerisire pe care n-o putea zări și care 
permitea aerului să întreţină arderea. Ezio rămase perfect 
nemișcat și privi. 

Scâncind, silueta întinse mâna stângă slăbănoagă, osoasă și 
noduroasă și prinse capătul unei bare de fier vârâte în foc. 
Celălalt capăt al barei era incandescent și, tremurând, creatura 
scoase bara din foc, apoi, încordându-se, apropie capătul încins 
de ciotul însângerat al celuilalt braţ, înăbușindu-și un urlet, în 
încercarea de a-și cauteriza rana. 

Era omul-lup pe care-l schilodise Asasinul. 

Ezio se năpusti în clipa în care atenţia omului-lup era 
acaparată de durere și de operaţia pe care o făcea. Fu cât pe- 
aici să rateze, întrucât făptura era iute și aproape că reuși să 
scape, dar degetele bărbatului se încleștară strâns în jurul 
brațului teafăr al acesteia. Nu era ușor să-l ţină imobilizat, căci 
mâna creaturii era lunecoasă din cauza grăsimii cu care se 
unsese, iar duhoarea pe care o degaja era pur și simplu 


VP -78 


sufocantă, însă Ezio nu-i dădu drumul. Își ținu răsuflarea, lovi cu 
piciorul bara de fier, îndepărtând-o, și întrebă: 

— Ce dracu' ești? 

— Urgh, fu singurul răspuns pe care-l primi. 

Ezio îl lovi brutal peste cap cu cealaltă mână, acoperită de o 
mănușă de zale. Sângele țâșni de lângă ochiul stâng al creaturii, 
care gemu de durere. 

— Ce ești tu? Vorbește! 

— Ergh. 

Bărbatul îi vedea dinţii sparti și cenușii, iar duhoarea unei 
târfe bete ar fi părut un parfum de primăvară pe lângă cea care- 
i ieșea creaturii din gură. 

— Vorbește! 

Ezio îi înfipse vârful sabiei în brațul rănit și-l răsuci. Nu avea 
timp de pierdut cu această făptură mizerabilă. Îl îngrijora soarta 
calului său. 

— Aargh! 

Alt urlet de durere, după care un glas aspru, aproape de 
neînțeles, vorbi în italiană printre mărâiturile nearticulate. 

— Sunt discipol al Secte; Luporum. 

— Secta Lupilor? Ce dracului mai e și asta? 

— O să afli. Ce-ai făcut în noaptea asta... 

— Tacă-ţi gura! 

Strângându-l cu și mai multă forţă de braţ, Ezio aţăţă focul 
pentru a spori lumina și privi în jur. Se afla într-un soi de odaie 
cu tavan boltit, care fusese probabil cioplit astfel în mod 
deliberat. Înăuntru nu se găseau decât două scaune și o masă 
rudimentară, pe care se aflau câteva hârtii fixate locului cu o 
piatră. 

— Fraţii mei vor reveni-n curând și-atunci... 

Ezio îl târî până la masă și arătă cu sabia spre hârtii. 

— Și astea? Ce-s astea? 

Celălalt îl privi, apoi scuipă. Ezio apropie din nou vârful sabiei 
de ciotul însângerat. 

— Nu! se tângui omul. Nu mai vreau! 

— Atunci, spune-mi! 

Ezio se uită la hârtii. Avea să vină o clipă când trebuia să lase 
sabia din mână, chiar dacă numai pentru câteva secunde, ca să 
ia hârtiile de pe masă. Scrierea era în italiană, dar și în latină, 


VP - 79 


însă existau și alte simboluri pe care nu le putea descifra, cu 
toate că păreau un soi de litere. 

Auzi apoi un foșnet din direcţia din care venise. Ochii omului- 
lup scânteiară. 

— Secretele noastre, zise el. 

În aceeași clipă, în încăpere năvăliră alte două creaturi, urlând 
și agitându-și ghearele din oțel. Captivul Asasinului se smuci și 
se eliberă, și li s-ar fi alăturat dacă Ezio nu i-ar fi retezat capul, 
pe care-l trimise rostogolindu-se către prietenii lui. Sări apoi de 
cealaltă parte a mesei, înhăţă hârtiile de pe ea și aruncă masa 
către inamici. 

Lumina flăcărilor pălise. Focul trebuia aţâțat din nou. Ezio se 
strădui să-i distingă în semiîntuneric pe ultimii doi oameni-lupi, 
care se întrezăreau aidoma unor umbre cenușii. Se retrase în 
întuneric, vâri hârtiile sub tunică și aşteptă. 

Poate că oamenii-lup aveau forța unor nebuni, dar nu puteau 
fi foarte iscusiţi, decât, poate, în arta de a-i speria pe trecători. 
În tot cazul nu erau în stare nici să păstreze liniștea, nici să se 
miște în tăcere. Folosindu-se mai degrabă de urechi decât de 
ochi, Ezio izbuti să-i ocolească, rămânând lipit de perete, până 
știu că ajunsese în spatele lor. În tot acest timp, oamenii-lup 
credeau că bărbatul continua să fie undeva în întunericul din 
fața lor. 

Nu avea timp de pierdut. Băgă sabia în teacă, acţionă 
pumnalul secret, se apropie de unul dintre ei silențios ca un lup 
adevărat, și-i reteză beregata, în timp ce-l ţinea strâns cu 
celălalt braț. Individul muri pe loc, fără să scoată un sunet, iar 
Ezio îi lăsă ușor trupul jos. Se gândi să-l ia prizonier pe celălalt, 
dar n-avea timp de interogatorii. Poate că erau și mai mulţi și nu 
era sigur că avea destulă putere să mai lupte. Putea simți 
groaza omului-lup care supravieţuise. Acesta abandonă rolul pe 
care-l jucase și strigă neliniștit în beznă: 

— Sandro? 

După aceea fu extrem de simplu să-l localizeze și, o dată în 
plus, gâtul fu ţinta vizată de Asasin. De data asta însă victima se 
răsuci lovind orbește cu ghearele din oţel. Îl vedea pe Ezio, dar 
el știa că aceste creaturi nu purtau cămăși de zale pe sub 
costumele lor extravagante. Retrase pumnalul secret și, folosind 
jungherul mai mare și mai puţin subtil, care avea avantajul 
lamei dinţate, îi spintecă pieptul. Inima și plămânii expuși luciră 


VP - 80 


în lumina focului care murea, iar ultimul om-lup căzu cu faţa în 
tăciuni. Duhoarea de păr și carne arsă ameninţă să-l răpună pe 
Ezio, care sări îndărăt și fugi de acolo cât putu de repede, 
înfrânându-și groaza, îndreptându-se spre aerul proaspăt al 
nopții. 

Afară, văzu că oamenii-lup nu-i atinseseră calul. Poate că 
fuseseră prea siguri că aveau să-l prindă înăuntru ca să se mai 
sinchisească să-l omoare, ori să-l alunge. Il dezlegă și-și dădu 
seama că tremura din toate încheieturile și nu era în stare să-l 
încalece. Așa că-l luă de căpăstru și se îndreptă spre Termele lui 
Dioclețian. Ar fi fost bine ca Machiavelli să fie acolo și să fie bine 
înarmat. Ar fi fost minunat dacă ar fi avut pistolul Codex sau una 
dintre armele pe care Leonardo le construise pentru noul lui 
stăpân. Cel puţin Ezio avea satisfacția de a ști că încă putea ieși 
învingător în lupte, folosindu-și mintea și priceperea dobândită 
datorită antrenamentelor - două lucruri de care nimeni nu-l 
putea lipsi până în ziua în care-l prindeau și-l torturau până la 
moarte. 

(J 

Rămase cu atenția trează pe durata scurtului drum până la 
terme și se pomeni tresărind din când în când înaintea umbrelor 
- ceva ce nu i s-ar fi întâmplat în tinereţe. Gândul sosirii la 
terme nu-l liniștea câtuși de puţin. Dacă acolo îl aștepta altă 
ambuscadă? Sau dacă oamenii-lup îl surprinseseră pe 
Machiavelli. Oare acesta știa de existenţa Sectei lupilor? 

Și, la urma urmelor, cui îi era Machiavelli loial? 

Ajunse fără să întâmpine vreo problemă la ruina uriașă, vag 
întrezărită în noapte, o amintire a vremurilor demult apuse, 
când Italia condusese lumea. Nicăieri nu se zărea niciun semn 
de viaţă, când, pe neașteptate, Machiavelli apăru de după un 
măslin și-l întâmpină cu gravitate. 

— De ce-ai întârziat atât? 

— Am fost aici înaintea ta, însă am avut... vizitatori. 

Ezio îl privi drept în ochi pe celălalt bărbat. 

— Ce vrei să spui? 

— Nişte păcălici în costume de carnaval. Îţi sună familiar? 

Machiavelli se încruntă. 

— Îmbrăcaţi ca niște lupi? 

— Deci îi știi! 

— Da. 


VP - 81 


— Atunci de ce-ai propus să ne-ntâlnim tocmai aici? 

— Sugerezi că eu aș fi...? 

— Ce altceva aș putea crede? 

— Dragul meu Ezio, rosti Machiavelli și făcu un pas spre el, te 
asigur, prin sanctitatea Crezului nostru, că n-am avut habar că 
vor fi aici. 

Făcu o pauză, apoi continuă: 

— Ai însă dreptate. Am căutat un loc de întâlnire cât mai 
departe de oameni, fără să-mi dau seama că și ei ar putea alege 
un asemenea loc. 

— Sau poate au primit o informaţie. 

— Dacă-mi contești cumva onoarea... 

Ezio flutură din braţ, cu un gest de indiferenţă. 

— Haide să ne oprim aici, spuse el. Avem destule de făcut, nu 
trebuie să mai pierdem timpul certându-ne. 

De fapt, știa prea bine că, cel puţin pentru moment, trebuia 
să aibă încredere în Machiavelli. lar deocamdată nu avea niciun 
motiv să n-o facă. Cu toate acestea, pe viitor urma să fie mai 
prudent în a-și dezvălui atuurile. 

— Cine sunt ei? Ce sunt ei? 

— Sunt Secta Lupilor. Uneori își mai spun Discipolii lui 
Romulus. 

— N-ar trebui să plecăm de-aici? Am izbutit să pun mâna pe 
niște hârtii de-ale lor și s-ar putea întoarce să le recupereze. 

— Mai întâi, spune-mi dacă ai reușit să pui mâna pe scrisoare, 
apoi povestește-mi, pe scurt, tot ce ţi s-a mai întâmplat, zise 
Machiavelli. După cum arăţi, parcă te-ai fi luptat în război. 

După ce Ezio își termină relatarea, îi zâmbi. 

— Mă îndoiesc că oamenii-lup se vor întoarce în noaptea asta. 
Suntem doi bărbaţi bine antrenați și bine înarmaţi și se pare că, 
oricum, i-ai învins. Pe de altă parte, acest lucru e posibil să-l fi 
iritat pe Cesare. Vezi tu, deși deocamdată există puţine dovezi, 
noi credem că oamenii ăștia sunt în solda familiei Borgia. Sunt o 
bandă de așa-ziși păgâni, care terorizează Roma de luni de zile. 

— In ce scop? 

Machiavelli deschise larg brațele. 

— Politică... Propagandă... Ideea este că, speriaţi, oamenii vor 
fi încurajați să se repeadă sub protecția papalității, în schimbul 
căreia li se va cere să-și arate loialitatea. 


VP - 82 


— Foarte convenabil, într-adevăr. N-ar trebui totuși să plecăm 
de-aici? _ 

Deloc surprinzător, Ezio se simţi deodată foarte obosit. Il 
durea până și sufletul. 

— Nu se vor întoarce în noaptea asta. Ezio, nu intenţionez 
câtuși de puţin să-ţi subapreciez capacităţile, însă oamenii-lup 
nu sunt ucigași, ba nici chiar luptători. Borgia îi folosesc ca 
intermediari de încredere, totuși misiunea lor principală este de 
a înspăimânta. Sunt suflete sărmane și amăgite, îndoctrinate să 
lucreze pentru ei. Ei cred că noii lor stăpâni îi vor ajuta să 
reclădească Roma antică: întemeietorii Romei au fost Romulus 
și Remus, care au fost alăptaţi de o lupoaică în pruncie. 

— Îmi amintesc legenda. 

— Pentru sarmanii oameni-lupi, nu este defel o legendă, totuși 
ei sunt o unealtă destul de periculoasă în mâinile familiei Borgia. 

Machiavelli făcu o scurtă pauză. 

— Acum - scrisoarea! adăugă el. Și hârtiile acelea pe care zici 
că le-ai înhăţat din vizuina lor. Și, că veni vorba, felicitări pentru 
asta! 

— Dacă sunt de vreun ajutor... 

— Vom vedea. Dă-mi scrisoarea. 

— Poftim. 

Machiavelli rupse grăbit pecetea pergamentului. 

— Rahat! murmură el. Este cifrată. 

— Ce vrei să spui? 

— Ar fi trebuit să fie o scrisoare obișnuită. Vinicio este - a fost 
- una dintre iscoadele mele infiltrate în sânul familiei Borgia și 
mi-a spus că o avea dintr-o sursă sigură. Naivul! Ei transmit 
informaţiile cifrat. Dacă nu știm cifrul pe care-l folosesc, 
scrisoarea este inutilă. 

— Poate că vor fi de ajutor celelalte hârtii pe care le-am 
șterpelit. 

— Slavă cerurilor, Ezio, zise Machiavelli surâzând, uneori îi 
multumesc bunului Dumnezeu că luptăm în aceeași tabără. la să 
vedem! 

Examină iute paginile luate de Ezio de la oamenii-lup și chipul 
încruntat i se destinse. 

— Folosesc la ceva? 

— Cred că... poate... 

Continuă să citească și fruntea i se încreți iarăși. 


VP - 83 


— Da! în numele Domnului, da! Cred c-am reușit! 

Il bătu pe Ezio pe umăr și râse. 

Ezio râse și el. 

— Vezi? Uneori logica nu-i unicul mod prin care poţi câștiga 
un război. Și norocul poate juca rolul său. Andiamo! Ai spus că 
avem aliați în oraș. Haide, du-mă la ei! 

— Urmează-mă! 


Capitolul 15 


— Și calul? întrebă Ezio. 

— Dă-i drumul. Își va găsi drumul înapoi spre grajd. 

— Nu-l pot abandona. 

— Trebuie s-o faci. Ne întoarcem în Roma. Dacă îi dăm drumul 
acolo, vor ști că te-ai întors. Dacă-l vor găsi aici, vor crede - cu 
puţin noroc - că încă rătăcești prin zona asta și-și vor concentra 
atenţia asupra ei. 

Fără tragere de inimă, Ezio făcu așa cum i se sugerase, iar 
Machiavelli îl conduse la o scară din piatră ascunsă, care cobora 
sub pământ. La baza ei ardea o făclie, pe care o luă. 

— Unde ne aflăm? întrebă Ezio. 

— Intr-un sistem de tuneluri antice subterane de sub Roma. 
Tatăl tău l-a descoperit și de atunci a rămas secretul Asasinilor. 
II vom folosi pentru a evita gărzile care ne caută, fiindcă poţi să 
fii sigur că oamenii-lup vor da alarma. Tunelurile astea sunt 
mari, deoarece erau utilizate pentru transport și trupe în 
timpurile de demult, și au fost, de asemenea, bine construite, ca 
toate din vremea aceea. Multe dintre ieșirile în oraș s-au năruit 
și sunt acum blocate, așa că trebuie să ne alegem drumul cu 
grijă. Stai aproape de mine - ţi-ar fi fatal să te rătăcești aici. 

Vreme de două ore, merseră printr-un labirint care părea fără 
sfârșit. Pe drum, Ezio întrezări tuneluri laterale, intrări surpate, 
sculpturi bizare de zei uitaţi deasupra unor arcade și ocazional 
scări, unele suind, altele dispărând în beznă, iar câteva 
dezvăluind licăre de lumină în capete. Într-un final, Machiavelli, 
care mersese tot timpul iute, într-un ritm susţinut, se opri în 
dreptul unei astfel de scări. 


VP - 84 


— Am ajuns, anunţă el. Eu o voi lua înainte. Aproape c-au 
sosit zorii. Trebuie să fim prudenți. 

Dispăru în sus pe trepte. 

Parcă după o eternitate, timp în care Ezio se întrebase dacă 
nu cumva fusese abandonat, îl auzi pe Machiavelli șoptind: 

— E-n regulă, poţi să vii. 

In ciuda oboselii, bărbatul porni în fugă pe trepte, bucuros să 
revină la aer curat. Se săturase pe veci de tuneluri și grote. 

leși printr-un chepeng larg în interiorul unei încăperi destul de 
mari pentru a fi fost cândva un depozit. 

— Unde suntem? 

— Pe o insulă a Tibrului. Cu ani în urmă, locul era utilizat ca 
depozit. Acum nu mai calcă nimeni pe aici, în afară de noi. 

— „Noi”? 

— Mă refer la Frăţie. Dacă vrei, este similar ascunzătorii 
noastre din Roma. 

Un tânăr voinic, sigur de sine, se ridică de pe un taburet de 
lângă masa pe care se aflau hârtii și resturi de mâncare și veni 
spre ei. Tonul vocii îi era sincer și prietenos. 

— Niccold! Ben trovato! lar tu trebuie să fii faimosul Ezio! zise 
el întorcându-se spre Ezio. Bine ai venit! 

li prinse mâna și i-o strânse cu căldură. 

— Fabio Orsini, la dispoziţia ta. Am auzit multe despre tine de 
la vărul meu - un vechi prieten de-al tău - Bartolomeo d'Alviano. 

Ezio zâmbi la auzul numelui. 

— Un luptător excelent, încuviinţă el. 

— Fabio a descoperit locul ăsta, preciză Machiavelli. 

— Aici avem toate dotările necesare, zise Fabio, iar afară se 
întinde o vegetaţie atât de sălbatică, încât nici nu ţi-ai putea da 
seama ce se află dincolo de ea. 

— Mă bucur să te avem de partea noastră. 

— Familia mea a primit câteva lovituri grele din partea 
familiei Borgia și unicul meu țel este să le vin de hac și să ne 
redobândim patrimoniul. 

Privi în jur șovăitor. 

— Desigur, toate astea ţi se pot părea cam sărăcăcioase după 
Toscana. 

— Este perfect. 

— Bene, surâse Fabio. Ei bine, acum dacă aţi sosit, trebuie să 
mă scuzaţi, dar sunt nevoit să plec - imediat. 


VP - 85 


— Ce planuri ai? întrebă Machiavelli. 

Chipul lui Fabio deveni serios. 

— Vreau să-ncep pregătirile pentru Romagna. Azi, Cesare 
deţine controlul asupra domeniului și a oamenilor mei, dar în 
curând, sper, vom fi iarăși liberi. 

— Buona fortuna! 

— Grazie. 

— Arriverderci! 

— Arriverderci! 

Făcându-le prietenos cu mâna, tânărul plecă. 

Machiavelli eliberă o porțiune de masă și întinse scrisoarea 
cifrată, alături de pagina care conţinea cifrul luată de la 
oamenii-lup. 

— Trebuie să mă apuc de treabă, zise el. Cred că ești flămând 
și obosit - acolo ai mâncare și vin, precum și apă romană, bună 
și curată. Refă-ţi puterile cât timp lucrez eu, fiindcă mai sunt 
multe de făcut. 

— Fabio este unul dintre aliaţii despre care vorbeai? 

— Da. Mai sunt însă și alţii. Ba chiar unul cu o poziţie foarte 
importantă. 

— Și este „unul”, sau „una”? întrebă Ezio gândindu-se fără să 
vrea la Caterina Sforza. 

Nu și-o putea alunga din minte. Caterina era în continuare 
prizoniera familiei Borgia, iar prioritatea lui era să o elibereze. 
Dar oare femeia se jucase cu el? Ghimpele acela de îndoială 
continua să-i stăruie în gând. Caterina era totuși un spirit liber și 
Ezio nu avea nicio putere asupra ei. Atât doar că nu-i plăcea să 
creadă că era luat drept naiv. Și nici nu voia să fie manipulat. 

Machiavelli ezită, de parcă ar fi spus deja prea multe, după 
care răspunse: 

— Este vorba despre cardinalul Giuliano della Rovere. El a 
concurat cu Rodrigo pentru desemnarea ca Papă și a pierdut, 
dar este încă un om puternic, cu prieteni influenţi. Deţine 
legături potenţial puternice cu francezii, dar așteaptă momentul 
potrivit - știe că regele Ludovic se folosește de Borgia doar 
atâta timp cât îi convine. Mai presus de orice, îi urăște pe Borgia 
cu patimă. Ştii câţi spanioli a numit Borgia în posturi cheie? Ne 
aflăm în pericolul real ca ei să obţină controlul asupra întregii 
Italii. 


VP - 86 


— Asta-nseamnă că-i omul potrivit pentru noi. Când îl pot 
întâlni? 

— N-a sosit încă timpul. Mănâncă, eu mă apuc de lucru. 

Ezio fu recunoscător pentru ora aceea de tihnă, însă 
descoperi că foamea, ba chiar și setea - cel puţin de vin - îi 
trecuseră. Bău cu plăcere apă și mâncă un copan de pui, 
privindu-l pe Machiavelli, care studia hârtiile întinse pe mână. 

— Merge? îl întrebă el după un timp. 

— Șșt! 

Soarele ajunsese la clopotnițele Romei când Machiavelli lăsă 
pana din mână și împinse către el foaia de hârtie pe care 
scrisese. 

— Gata! 

Ezio așteptă în tăcere. 

— Este un ordin adresat oamenilor-lup, adăugă Machiavelli, 
potrivit căruia familia Borgia le va furniza acestora plata 
obișnuită și instrucţiunile de atac în vederea creării de diversiuni 
menite să stârnească panică în diverse părţi ale Romei, care 
deocamdată nu se află sub controlul familiei papale. Atacurile 
trebuie sincronizate cu „întâmplătoarea” apariţie a unui preot 
Borgia, care va folosi puterile Bisericii pentru a-i „alunga” pe 
atacatori. 

— Și tu ce propui? 

— Dacă ești de acord, aș zice să începem să plănuim propriul 
nostru atac asupra familiei Borgia. Să continuăm treaba bună 
începută de tine la grajduri. 

Ezio șovăi. 

— Crezi că suntem pregătiţi pentru un astfel de atac? 

— Si. 

— Mai întâi, aș vrea să știu unde-i ţinută prizonieră Caterina 
Sforza. Ar fi un aliat puternic. 

Machiavelli îl privi derutat. 

— Dacă este prizoniera familiei Borgia, atunci este ţinută în 
castelul Sant'Angelo, pe care l-au transformat într-o fortăreață 
puternică. Păcat că Mărul este la ei... adăugă el după o scurtă 
pauză. Oh, Ezio, cum ai îngăduit să se întâmple așa ceva? 

— Tu n-ai fost la Monteriggioni. 

Fu rândul lui Ezio să facă o pauză după un moment de tăcere 
furioasă. 


VP - 87 


— Știm într-adevăr ce fac dușmanii noștri? Avem măcar o 
rețea clandestină aici, care să ne ajute? 

— Nu prea. Majoritatea mercenarilor noștri, ca Fabio, sunt 
prinși în încleștări cu forțele lui Cesare. lar francezii continuă să-l 
susţină. 

Ezio și-l aminti pe Octavien, generalul francez de la 
Monteriggioni. 

— Bun, zise el, totuși ce avem? 

— O singură sursă, dar solidă: fetele care lucrează într-un 
bordel, un stabiliment de lux, frecventat de cardinali și alți 
cetățeni romani importanţi. Există însă un neajuns. Matroana 
bordelului este leneșă și se pare că merge la petreceri ca să se 
distreze, nu ca să ne susţină cauza culegând informaţii. 

— Dar hoţii din oraș? întrebă Ezio amintindu-și de individul 
îndrăzneț care fusese cât pe ce să dispară cu punga lui cu bani. 

— Si, însă refuză să stea de vorbă cu noi. 

— De ce? 

— Habar n-am, zise Machiavelli ridicând din umeri. 

Ezio se ridică. 

— Cred c-ar fi mai bine să-mi spui cum să ies de-aici. 

— Unde te duci? 

— Să-mi fac niște prieteni. 

— Te-aș putea întreba ce fel de prieteni? 

— Pentru moment, ar fi mai bine să lași asta-n seama mea. 


Capitolul 16 


Se înnoptase deja când Ezio găsi sediul Ghildei Hoţilor din 
Roma. Petrecuse toată ziua punând întrebări discrete prin 
taverne, unde fusese săgetat de priviri suspicioase și primise 
răspunsuri menite să-l ducă în eroare, până când, în cele din 
urmă, probabil că venise ordinul că Asasinul putea să afle locul 
secret. Moment în care un puști zdrenţțăros îl conduse într-un 
cartier jalnic, printr-un labirint de ulicioare, și-l lăsă în fața unei 
uși, apoi se făcu nevăzut. 

Nu era o casă căreia să vrei să-i arunci mai mult de două 
priviri: un han mare și dărăpănat, a cărui firmă, pe care era 
zugrăvit un vulpoi, fie adormit, fie mort, atârna într-o parte. 


VP - 88 


Ferestrele erau acoperite cu draperii destrămate și lemnăria ar 
fi trebuit reparată în totalitate. 

În mod neobișnuit pentru un han, ușa era zăvorâtă și Ezio lovi 
zadarnic cu pumnul în ea. 

Fu surprins să audă în spatele lui un glas șoptind ceva. Se 
răsuci pe călcâie. De obicei nu se întâmpla să-i îngăduie cuiva 
să se apropie neauzit de el. Trebuia să se asigure că așa cevan- 
avea să se mai întâmple vreodată. 

Din fericire, glasul acela precaut suna prietenos. 

— Ezio! 

Bărbatul păși înainte ieșind de după un copac și Asasinul îl 
recunoscu îndată. Era vechiul lui aliat Gilberto La Vo/pe - 
„Vulpea” -, care cu ceva timp în urmă fusese conducătorul 
hotilor din Florenţa, aliaţi ai Asasinilor. 

— Ce face aici, Vulpe? 

Gilberto rânji larg și-l îmbrăţișă. 

— Mă-ntrebi adică de ce nu-s în Florenţa? Răspunsu-i cât se 
poate de simplu. Starostele șefilor din Roma a murit și m-au ales 
pe mine-n locul lui. Am simţit că mi-ar prii să schimb aerul, iar 
vechiul meu locotenent și mână dreaptă Corradin era pregătit să 
preia conducerea acasă. În plus - zise el coborând vocea 
conspirativ chiar în clipa asta Roma înseamnă pentru mine o... 
provocare mai interesantă, să zicem. 

— Da, pare un motiv suficient. Nu intrăm? 

— Ba da. 

Vulpea ciocăni în ușă - folosind în mod evident un cod -, iar 
aceasta se deschise aproape pe dată, dezvăluind o curte 
interioară spațioasă, cu mese și bănci înșirate ca într-un han, 
dar toate coșcovite și foarte murdare. Câţiva bărbaţi și femei se 
agitau intrând și ieșind prin ușile ce duceau din curte spre 
clădirea hanului. 

— Nu-i prea grozav, nu? zise Vulpea îndemnându-l să ia loc și 
strigând să li se aducă vin. 

— Să fiu sincer... 

— Se potrivește scopurilor noastre. lar eu am planuri. Însă ce 
te-aduce pe tine aici? 

Vulpea ridică o mână. 

— Aşteaptă! Nu-mi spune! Cred că știu răspunsul. 

— De obicei, îl știi, da. 

— Vrei să-i pui pe hoţii mei să lucreze ca iscoade pentru tine. 


VP - 89 


— Exact, încuviinţă Asasinul și se aplecă înainte atent. Vrei să 
mi te-alături? 

Vulpea își înălță cupa într-un toast tăcut și bău puţin din vinul 
care-i fusese adus, după care răspunse sec: 

— Nu. 

— Poftim? De ce? întrebă Ezio surprins. 

— Pentru că asta ar însemna să joc după cum îmi cântă 
Niccolò Machiavelli. Nu, mulţumesc. Omul ăla-i un trădător al 
Frăției noastre. 

Afirmația nu-l luă prin surprindere, deși Ezio nu era nici pe 
departe convins de adevărul ei. 

— E o acuzaţie gravă, zise el. Mai ales când vine din partea 
unui hoţ. Ce dovezi ai? 

Vulpea îl privi încruntat. 

— A fost ambasador al Curţii Papale și a călătorit ca oaspete 
personal al lui Cesare însuși. 

— A făcut toate astea cu știința noastră. 

— Chiar așa? În plus, am aflat că te-a abandonat chiar 
înaintea atacului de la Monteriggioni. 

Ezio făcu un gest de dezgust. 

— O simplă coincidenţă. Gilberto, este foarte posibil ca 
Machiavelli să nu fie chiar pe placul tuturor, dar el este un 
Asasin, nu un trădător. 

Vulpea îl privi cu atenţie, însă la fel de încruntat. 

— Eu unul nu sunt convins. 

In clipa aceea, un bărbat, pe care Ezio îl recunoscu ca fiind 
hoțul care încercase să-i fure punga, se apropie de Vulpe și-i 
șopti ceva la ureche. Gilberto se ridică imediat, iar hoţul se 
îndepărtă. Simţind necazuri, Ezio se sculă și el. 

— Îmi cer iertare pentru comportamentul lui Benito de ieri, 
zise Vulpea. Nu știa cine ești și te văzuse alături de Machiavelli. 

— Mai dă-l naibii pe Benito! Ce se-ntâmplă? 

— Ah, da, Benito mi-a adus vești. Machiavelli se va-ntâlni în 
scurt timp cu cineva în Trastevere. Merg și eu acolo să văd ce se 
petrece. Vrei să mă-nsoțești? 

— la-o-nainte! 

— Vom folosi una dintre rutele vechi - pe acoperișuri. Aici 
este ceva mai greu ca-n Florenţa. Crezi că te descurci? 

— Dă-i drumul! 


VP - 90 


Era într-adevăr dificil. Acoperișurile din Roma erau mai 
departe unul de altul decât cele din Florenţa și multe se năruiau 
sub pașii bărbaţilor, cărora nu le era deloc ușor să-și menţină 
echilibrul. Nu doar o dată, Ezio făcu să se dărâme câteva olane 
șubrede care se loviră de pământ făcându-se ţăndări. Pe străzi 
erau puțini trecători, iar cei doi Asasini se deplasau atât de iute, 
încât se făceau nevăzuţi înainte ca gărzile Borgia să poată 
reacționa. Ajunseră în cele din urmă într-o piaţă, ale cărei tarabe 
erau închise, mai puţin două taverne puternic iluminate în jurul 
cărora se adunaseră mulţi mușterii. Ezio și Vulpea se opriră pe 
un acoperiș din faţa pieţei, se ascunseră după hornuri și priviră 
cu atenție. 

La scurtă vreme, Machiavelli apăru în piaţă și aruncă o privire 
în jur. Ezio văzu cum un alt bărbat, purtând pe mantie 
însemnele familiei Borgia, se apropie de el și-i strecură discret o 
hârtie, fără să se oprească din mers. Machiavelli părăsi și el 
piața. 

— Ce părere ai? îl întrebă Vulpea. 

— Eu o iau pe urmele lui Machiavelli, tu urmărește-l pe 
celălalt, răspunse nervos Ezio. 

Chiar atunci, într-una dintre taverne izbucni o încăierare. 
Auziră strigăte furioase și zăriră scânteieri de arme. 

— Merda! zise Vulpea încruntându-se. Aia-s oamenii mei. S-au 
luat la harţă cu gărzile Borgia. 

Ezio îl zări pe Machiavelli din spate pe o stradă ce ducea către 
Tibru, după care dispăru din vedere. Era prea târziu să-i mai ia 
urma acum, așa că-și îndreptă atenţia către lupta din piaţă. 
Soldaţii Borgia zăceau întinși pe caldarâm. Majoritatea hoţilor se 
împrăștiaseră cățărându-se pe ziduri, pe acoperișuri, unde erau 
în siguranță, dar unul dintre ei, un adolescent, gemea întins pe 
jos, iar rana din braţ îi sângera. 

— Ajutor! se auzi un glas tulburat. Ajutor! Fiul meu a fost 
rănit! 

— Știu vocea asta, rosti Vulpea încruntat. Este Trimalchio. lar 
el este Claudio, fiul lui cel mai mic, adăugă el uitându-se la 
tânărul rănit. 

Pe parapetele a doua acoperișuri de pe laturile paralele ale 
pieței apărură două grupuri de câte trei gărzi Borgia înarmate cu 
flinte, pe care le aţintiră spre Claudio. 

— O să-l împuște, zise Ezio alarmat. 


VP - 91 


— Să ne grăbim! Eu mă ocup de cei din stânga, iar tu de cei 
din dreapta. 

Mișcându-se ca niște umbre, însă cu iuţeala panterelor, Ezio și 
Vulpea trecură peste acoperișurile care-i duceau la obiectivele 
lor. Ezio îi văzu clar pe soldaţi ridicând armele și ochindu-l pe 
tânărul căzut. Sprintă pe coama ultimului acoperiș, cu tălpile 
abia atingând ţiglele, apoi, cu un avânt puternic, sări în direcţia 
celor trei. Săritura fusese suficient de înaltă pentru ca Ezio să-l 
doboare cu călcâiul pe soldatul din mijloc, pe care-l izbi drept în 
ceafă. Asasinul ateriză ghemuit, pentru a amortiza impactul, își 
îndreptă genunchii și își deschise ambele braţe. Ceilalţi doi 
soldaţi căzură pe dată: un pumnal străpunse ochiul celui din 
dreapta și-i pătrunse adânc în craniu, iar celălalt fu răpus de 
vârful ca un ac al pumnalului secret, care-i intră în ureche, de 
unde începu să-i șiroiască pe gât în jos un lichid întunecat, 
vâscos. Ezio ridică ochii și văzu că Vulpea își ucisese adversarii 
cu eficienţă similară. Într-un minut de măcel executat în tăcere, 
toți soldaţii cu arme de foc fuseseră omorâţi. Apăru însă alt 
pericol: un pluton de halebardieri cu armele în poziţie de luptă 
năvăli în piaţă, repezindu-se către nefericitul Claudio. Clienţii 
tavernelor se retraseră speriaţi. 

— Claudio! strigă Vulpea. Fugi! 

— Nu pot! Mă doare... prea rău... 

— Rezistă! răcni Ezio, care se afla ceva mai aproape de locul 
unde zăcea băiatul. Sosesc! 

Sări de pe acoperiș, pe tenda unei tarabe și ajunse imediat 
lângă rănit. Examină rapid rana, care nu era chiar atât de gravă 
pe cât părea. 

— Ridică-te! îi spuse el. 

— Nu pot. 

Claudio era stăpânit de panică. 

— Mă vor ucide. 

— Fii atent. Poţi să mergi, așa-i? 

Băiatul încuviinţă din cap. 

— Atunci poţi și să alergi. Țin-te după mine și fă exact ce fac 
eu. Trebuie să ne ascundem de soldați. 

ÎI ridică în picioare și porni spre cea mai apropiată tavernă. 
Ajuns acolo, se pierdu în mulţimea de mușterii neliniștiţi și fu 
surprins să vadă ușurința cu care Claudio îl urma. Trecură 
printre băutori și se îndreptară către zid, în vreme ce, în spate, 


VP - 92 


halebardierii abia începuseră să-și croiască drum printre 
oameni. Ajunseră la timp la o străduţă îngustă care-i scoase în 
siguranţă din piață. Vulpea și Trimalchio îi așteptau. 

— Am bănuit că veţi veni pe-aici, zise Vulpea în timp ce tatăl 
își îmbrăţișa fiul. Daţi-i drumul, le spuse el după aceea. N-avem 
vreme de pierdut. Întoarceţi-vă repede la sediu și puneţi-o pe 
Teresina să curețe rana și s-o bandajeze. Plecaţi! 

— lar tu, băiete, îi spuse Ezio lui Claudio, stai ascuns o vreme, 
intesi? 

— Molte grazie, Messere, îi zise Trimalchio, după care își trecu 
braţul pe după umerii băiatului sprijinindu-l în timp ce-l 
admonesta: Corri! 

— Ești în pericol acum, rosti Vulpea după ce ajunseră la 
adăpost într-o piaţetă tăcută. Mai ales în urma celor întâmplate. 
Am văzut deja afișe cu chipul tău după cele petrecute la 
grajduri. 

— Nu și cu chipul lui Machiavelli? 

— Nu, zise Vulpea clătinând din cap, dar este posibil ca pe el 
să nu-l fi văzut nimeni prea bine. Puţini știu cât este de iscusit 
cu sabia în mână. 

— Și totuși tu nu crezi asta... 

Vulpea dădu iarăși din cap. 

— Ce putem face cu afișele alea cu chipul meu? 

— Nu te-ngrijora. Oamenii mei le rup deja. 

— Mă bucur că unii dintre ei sunt mai disciplinaţi decât cei 
care s-au luat la bătaie fără motiv cu soldaţii Borgia. 

— Ezio, trebuie să-nțelegi că-n Roma există o tensiune pe 
care tu n-ai simţit-o încă. 

— Serios? 

Ezio încă nu-i povestise prietenului său despre aventura cu 
oamenii-lup. 

— Cât despre vestitori, continuă Vulpea, câțiva ducați pentru 
fiecare vor fi suficienţi pentru a-și ţine gura. 

— Sau... i-aș putea elimina eu pe martori. 

— N-ar trebui să se ajungă la așa ceva. Tu te pricepi să 
„dispari”. Fii totuși atent. Familia Borgia are mulți alți dușmani, 
nu doar pe tine, însă niciunul atât de supărător. Nu se va opri 
până nu te va vedea atârnat în cârligele din castelul 
Sant'Angelo. 

— Mai întâi ar trebui să mă prindă. 


VP - 93 


— Fii cu ochii-n patru! 

e 

Folosind un traseu întortocheat, reveniră la Ghilda Hoţilor, 
unde Claudio și tatăl lui sosiseră deja în siguranţă. Teresina 
curăța rana băiatului și, după ce sângerarea fu oprită, se dovedi 
că nu fusese decât o tăietură în mușchiul braţului - îl durea 
foarte tare, totuși urmările nu aveau să fie grave -, iar Claudio 
era mult mai vesel. 

— Ce mai noapte! oftă Vulpea obosit când se așezară în fața 
unui pahar de Trebbiano și a unei farfurii cu salami. 

— Mie-mi spui? M-aș putea lipsi de așa ceva. 

— Asta nu cred că se va-ntâmpla cât mai continuă lupta. 

— Gilberto, rosti Ezio, știu ce am văzut amândoi, dar sunt 
convins că n-ai de ce să te temi în privinţa lui Machiavelli. Îi știi 
și tu metodele. 

Căpetenia hoţilor îl privi cu luare aminte. 

— Da, este foarte viclean. Trebuie să-ți mulţumesc că i-ai 
salvat viața lui Claudio. Dacă tu crezi că Machiavelli a rămas 
loial Frăției, atunci sunt dispus să dau crezare judecății tale. 

— Spune-mi cum stau lucrurile cu hoţii tăi? O să m-ajuţi? 

— Ti-am zis că am planuri cu Roma, replică Vulpea gânditor. 
Acum că noi doi lucrăm din nou împreună, aș vrea să știu ce 
gândești și tu. 

— Lucrăm împreună? 

Vulpea surâse. 

— Așa se pare. Eu voi rămâne totuși cu ochii-n patru la 
prietenul nostru în veșminte negre. 

— De-acord, nu-i nimic rău în asta, totuși aș vrea să nu faci 
nimic pripit. 

Vulpea îi ignoră sfatul. 

— Spune-mi atunci ce crezi c-ar trebui să facem cu locul ăsta? 

Ezio căzu pe gânduri. 

— În primul rând, să ne asigurăm că membrii familiei Borgia 
n-au acces aici. Poate l-am putea transforma de-adevăratelea 
într-un han. 

— Îmi place ideea asta. 

— Va fi nevoie de multă muncă: zugrăvire, înlocuirea ţiglelor, 
o firmă nouă... 

— Am destui oameni. Sub conducerea ta... 

— Atunci mă voi ocupa direct. 


VP - 94 


Pentru Ezio urmă o lună de relaxare sau cel puţin de 
semirelaxare, în care se ocupă de renovarea sediului Ghildei 
Hoţilor, ajutat de o mulţime de braţe dornice să facă asta. Hoţii 
aveau o sumedenie de abilităţi, întrucât mulţi fuseseră 
meșteșugari care-și pierduseră locurile de muncă după ce 
refuzaseră să-și plece frunţile înaintea familiei Borgia. Când 
terminară, locul arăta cu totul altfel. Zugrăveala strălucea vesel, 
iar ferestrele erau spălate și aveau draperii noi. Acoperișul nu 
mai era șubred și pe firmă era zugrăvit un vulpoi tânăr, care 
dormea. Arăta ca și cum, în clipa în care s-ar fi trezit, ar fi fost în 
stare să șterpelească cincizeci de găini o dată. Ușile duble 
luceau în ţâţâni noi și dădeau către o curte interioară imaculată. 

Ezio, care plecase în misiune la Siena în ultima săptămână de 
muncă la han, fu încântat când reveni. Stabilimentul funcţiona 
deja și era plin de mușterii. 

— l-am păstrat numele fiindcă-mi plăcea, zise Vulpea. „La 
Volpe Addormentata”. Nu știu de ce. 

— Să sperăm că adoarme bănuielile dușmanilor și le oferă un 
sentiment fals de siguranţă, rânji Ezio. 

— Cel puţin activitatea asta n-a atras atenţie nedorită asupra 
noastră. Și-l conducem ca pe un han obișnuit. Avem până și o 
sală de jocuri. Asta a fost ideea mea. S-a dovedit o sursă 
excelentă de venituri, fiindcă ne-am asigurat ca gărzile Borgia 
care-l frecventează să piardă de fiecare dată! 

— Și unde...? întrebă Ezio coborându-și glasul. 

— Pe-aici. 

Vulpea îl conduse către aripa stângă a hanului, printr-o ușă pe 
care scria „Uffizi - Privato”, pe care o păzeau doi hoţi fără să 
bată prea mult la ochi. 

Inaintară pe un coridor care ducea la niște încăperi cu uși 
masive. Pereţii lor erau acoperiţi cu hărţi ale Romei, iar birourile 
și mesele erau încărcate cu teancuri ordonate de hârtii, la care 
lucrau bărbaţi și femei, deși abia răsăriseră zorii. 

— Aici se face treaba adevărată, explică Vulpea. 

— Pare foarte eficient. 

— Un lucru bun la hoţi - cel puţin la cei destoinici - este că 
gândesc cu capul lor și le place un anumit grad de concurenţă, 
chiar în rândurile lor. 

— N-am uitat asta. 


VP - 95 


— Dacă te-ai implica, probabil că i-ai putea învăţa și tu câte 
ceva. 

— Da, cred c-o voi face. 

— În același timp însă, zise Vulpea, nu cred c-ar fi bine să stai 
aici. Nici pentru tine, nici pentru noi. Poţi totuși să mă vizitezi 
oricând dorești - cât mai des. 

— Așa voi face. 

Ezio se gândi la camera în care locuia acum: singuratică, dar 
confortabilă și foarte discretă. Nicăieri altundeva n-ar fi fost 
fericit. Reveni la problema actuală. 

— După ce ne-am organizat, lucrul cel mai important este 
localizarea Mărului. Trebuie neapărat să-l recuperăm. 

— Va bene. 

— Ştim că-i în mâinile familiei Borgia, dar, în ciuda tuturor 
eforturilor, tot n-am izbutit să-i dăm de urmă. Deocamdată, cel 
puţin, se pare că nu l-au folosit. Nu pot decât să cred că-l 
studiază, dar că n-au succes. 

— Au cerut sfaturile unui... expert? 

— Sunt sigur în privința asta, dar el poate pretinde că-i mai 
puţin inteligent decât este în realitate. Să sperăm că așa va fi. Și 
să mai sperăm că familia Borgia nu-și pierde răbdarea cu el. 

Vulpea zâmbi. 

— N-am să te mai întreb atunci, dar să fii sigur că oamenii 
noștri scotocesc toată Roma în căutarea Mărului. 

— Cei din familia Borgia l-au ascuns bine. Foarte bine. Poate 
chiar unii de alţii. În tânărul Cesare există o pornire tot mai 
accentuată spre rebeliune, care nu-i place tatălui său. 

— Care-i scopul hoţilor dacă nu să descopere lucrurile 
preţioase bine ascunse? 

— Molto bene. Acum trebuie să plec. 

— Un ultim pahar înainte de plecare? 

— Nu, am multe de făcut. Ne vom revedea totuși în curând. 

— Unde să-mi trimit rapoartele? 

Ezio căzu pe gânduri, apoi răspunse: 

— La punctul de întâlnire al Frăției de pe insula Tiberina. 


VP - 96 


Capitolul 17 


Sosise de acum timpul, decise Ezio, să-l caute pe vechiul lui 
prieten Bartolomeo d'Alviano, vărul lui Fabio Orsini. In 1496, el 
luptase umăr la umăr cu verii Orsini împotriva trupelor papale, 
iar Bartolomeo revenise recent în Italia după o perioadă de 
mercenariat în Spania. 

Bartolomeo era unul dintre cei mai faimoși condotieri și un 
vechi tovarăș de arme al lui Ezio. În plus, în ciuda purtării uneori 
grosolane și a crizelor îngrijorătoare de mânie și de depresie, 
era un bărbat loial și integru. Calitățile acestea îl făceau să fie 
unul dintre atuurile Frăției, la care se alătura ura lui nesecată 
împotriva sectei Templierilor. 

Dar cum putea Ezio să dea de urma lui? Avea s-o afle în 
curând. Bartolomeo tocmai revenise din luptă și se găsea în 
cazarma armatei lui de mercenari, care poposise la periferia 
Romei, la distanţă destul de mare de oraș, în ţinutul rural din 
nord-est, nu departe de unul dintre turnurile fortificate pe care 
familia Borgia le ridicase în puncte-cheie din oraș și din 
împrejurimi. Membrii familiei papale știau că nu era bine să se 
pună cu Bartolomeo, cel puţin până nu se simțeau îndeajuns de 
puternici pentru a-l strivi ca pe un gândac, așa cum îl 
considerau, iar puterea lor, Ezio o știa de asemenea, creștea de 
la o zi la alta. 

Sosi la destinaţie la scurt timp după ora de pranzo. Soarele 
trecuse de zenit, iar ziua era foarte fierbinte și briza dinspre 
apus abia dacă mai alunga zăpușeala. Odată ajuns la poarta 
uriașă din palisada înaltă care înconjura cazarma, Asasinul bătu 
cu pumnul. 

Se deschise o vizetă și Ezio simţi că cineva îl studia cu 
atenţie. Apoi vizeta se închise și auzi o conversaţie scurtă, 
înăbușită. Ferestruica se deschise din nou, dar acum se auzi un 
glas baritonal care strigă voios, iar după ce fură trase multe 
zăvoare, poarta se deschise larg. In prag stătea un bărbat 
voinic, puţin mai tânăr decât Ezio, cu braţele larg deschise și 
straiele militare mai puţin mototolite ca de-obicei. 

— Ezio Auditore, coțcar bătrân! Intră, intră! Te omor dacă n-o 
faci. 

— Salut, Bartolomeo. 


VP - 97 


Cei doi prieteni se îmbrăţișară cu căldură, după care 
traversară platoul de apel dintre barăci, îndreptându-se către 
locuinţa condotierului. 

— Haide, haide! spuse Bartolomeo cu obișnuitul lui 
entuziasm. Vreau să cunoști pe cineva. 

Intrară într-o odaie lungă și joasă, bine luminată datorită 
ferestrelor mari. Incăperea slujea atât ca living, cât și ca sală de 
mese, și era spațioasă și aerisită. Ceva din interiorul acesteia nu 
se potrivea totuși deloc lui Bartolomeo. La ferestre erau draperii 
curate. Pe tăblia mesei era întinsă o față de masă brodată, de 
pe care fuseseră deja strânse resturile prânzului. Pe pereţi 
atârnau tablouri. Exista până și o etajeră pentru cărți. Nu se 
zărea nicăieri Bianca, iubita spadă uriașă a condotierului. Mai 
presus de orice, locul era incredibil de ordonat. 

— la loc, rosti Bartolomeo după care pocni din degete spre un 
scutier și-i ceru vin; era într-o evidentă stare de surescitare. la 
ghici pe cine vreau să cunoști! 

Ezio mai aruncă o privire în jur. 

— Păi, pe Bianca o cunosc deja... 

Bartolomeo făcu un gest de iritare. 

— Nu, nu! Ea e-n camera hărților - acolo locuiește acum. la 
ghici! 

— Păi, zise Ezio șiret, ar putea oare să fie... soţia ta? 

Bartolomeo părea atât de dezamăgit, încât Asasinului 
aproape că-i păru rău că făcuse o deducție atât de exactă, deși 
nu fusese tocmai greu. Totuși bărbatul voinic se înveseli iute și 
continuă: 

— Este o adevărată comoară. N-ai putea să-ţi crezi ochilor. 

Se răsuci și răcni în direcţia odăii vecine: 

— Pantasilea! Pantasilea! 

Scutierul apăru din nou cu o tavă pe care erau dulciuri, o 
carafă și pahare. 

— Unde-i? întrebă Bartolomeo. 

— Te-ai uitat și sub masă? zise Ezio ironic. 

In clipa aceea își făcu apariţia Pantasilea, coborând o scară 
aflată pe partea vestică a încăperii. 

— Uite-o! 

Ezio se ridică pentru a o saluta pe femeie. 

— Ezio Auditore, spuse el făcând o plecăciune. 

— Pantasilea Baglioni - acum Baglioni-d'Alviano. 


VP - 98 


Femeia era încă tânără; Ezio aprecie că avea între douăzeci și 
cinci și treizeci de ani. După nume, provenea dintr-o familie 
nobilă, iar rochia, deși modestă, îi era frumoasă și croită cu bun- 
gust. Faţa, încadrată de păr blond și fin, era ovală, avea nasul 
cârn, buzele generoase și vesele asemenea ochilor inteligenţi - 
căprui-închis -, care priveau primitori, însă păreau să ascundă 
ceva. Era înaltă, ajungându-i lui Bartolomeo până la umăr, și 
zveltă, cu umeri largi și șolduri înguste, brațe lungi și subţiri și 
picioare frumos conturate. În mod clar, Bartolomeo găsise o 
comoară. Ezio spera că va fi în stare să o păstreze. 

— Lieta di conoscervi, rosti Pantasilea. 

— Altrettanto a lei. 

Pantasilea se uită de la un bărbat la celălalt. 

— Vom avea timp să facem cunoștință așa cum se cuvine cu 
altă ocazie, i se adresă ea lui Ezio cu aerul unei femei care nu-i 
părăsea pe bărbaţi pentru a-i lăsa să-și vadă de treburile lor, ci 
pentru că avea ea însăși treabă. 

— Mai stai puţin, tesora. 

— Nu, Barto, știi bine că trebuie să discut cu contabile. Nu știu 
cum izbutește să încurce socotelile de fiecare dată. In plus, ceva 
nu-i în regulă cu aprovizionarea cu apă. Trebuie să văd și ce-i 
acolo. Ora, mi scusi, ma... se adresă ea lui Ezio. 

— Con piacere. 

Zâmbindu-le amândurora, Pantasilea sui scara și dispăru. 

— Ce crezi? întrebă Bartolomeo. 

— Într-adevăr fermecătoare. 

Răspunsul lui Ezio era sincer. De asemenea, observase că 
prietenul lui se înfrânase în compania Pantasileei. Presupuse că 
în prezența femeii se auzeau puţine sudalme specifice 
cazărmilor. Se întrebă ce găsise ea oare la condotier, dar, la 
urma urmelor, n-o cunoștea absolut deloc. 

— Cred c-ar face orice pentru mine. 

— Unde-ai cunoscut-o? 

— O să vorbim altă dată despre asta. 

Bartolomeo luă carafa și două pahare și-și trecu celălalt braţ 
după umerii lui Ezio. 

— Sunt foarte bucuros c-ai venit. Așa cum știi, tocmai am 
revenit din campanie și de cum am aflat că ești în Roma am vrut 
să-mi trimit oamenii să te caute. Știu că vrei să-ți ţii secretă 
adresa la care locuiești și nu te-nvinuiesc, mai ales în cuibul ăsta 


VP - 99 


de vipere, dar din fericire mi-ai luat-o înainte. Și asta-i bine, 
fiindcă vreau să discut cu tine despre război. Haide în camera 
hărților! 

— Știu că Cesare a făcut o alianţă cu francezii, spuse Ezio. 
Cum merg luptele împotriva lor? 

— Bene. Companiile pe care le-am lăsat acolo, și care vor 
lupta sub conducerea lui Fabio, sunt bune. lar eu voi instrui mai 
mulți oameni aici. 

Ezio căzu pe gânduri. 

— Machiavelli părea să creadă că lucrurile erau... mai 
complicate. 

Bartolomeo ridică din umeri. 

— ÎI știi și tu pe Machiavelli. Este... 

Îi întrerupse un sergent de-al lui Bartolomeo, însoţit de 
Pantasilea. Bărbatul părea neliniștit, însă ea era calmă. 

— Capitano, rosti agitat sergentul, avem nevoie de ajutorul 
tău imediat. Soldaţii Borgia au lansat un atac. 

— Ce?! Nu m-așteptam la asta atât de repede. Scuză-mă, 
Ezio. Dă-mi-o pe Bianca! strigă Bartolomeo spre Pantasilea. 

Femeia îi azvârli pe dată spada cea mare și, încingându-și-o în 
grabă, Bartolomeo ieși în fugă din odaie urmat de sergent. Ezio 
dădu să-l urmeze, dar Pantasilea îl opri, prinzându-l ferm de 
braţ. 

— Stai! zise ea. 

— Ce este? 

Pantasilea părea profund tulburată. 

— Ezio, voi trece direct la subiect. Luptele nu merg bine - nici 
aici, nici în Romagna - fiindcă am fost atacați din ambele părți. 
Soldaţii Borgia sunt pe un flanc, iar pe celălalt se află francezii 
conduși de generalul Octavien. Trebuie totuși să știi că poziția 
familiei Borgia este slabă. Dacă-i înfrângem, atunci ne-am putea 
concentra forțele pe frontul francez. Cucerirea acestui turn ar fi 
de mare ajutor. Dacă cineva s-ar putea duce prin spate... 

Ezio înclină din cap. 

— Atunci cred că știu o cale prin care pot fi de folos. 
Informaţia ta este de nepreţuit. Mille grazie, Madonna d'Alviano! 

Pantasilea zâmbi. 

— Este lucrul cel mai simplu pe care o soţie îl poate face 
pentru a-și ajuta bărbatul. 


VP - 100 


Capitolul 18 


Mercenarii lui Borgia lansaseră un atac prin surprindere 
asupra cazărmii, alegând ora siestei. Oamenii lui Bartolomeo îi 
respinseseră folosind arme tradiţionale, dar pe când îi 
împingeau spre turn, Ezio îi văzu pe mușchetarii lui Cesare 
adunându-se pe creneluri; toţi aveau noile arme cu aprindere 
prin rotiţă, pe care le aţinteau spre condotierii ce roiau 
dedesubt. 

Ocoli în goană busculada, izbutind să evite orice ciocnire cu 
soldaţii Borgia, și descrise un cerc larg, îndreptându-se către 
partea din spate a turnului. Așa cum se așteptase, atenţia 
tuturor era concentrată asupra bătăliei care se ducea la poarta 
turnului. Se cățără pe zidul exterior, găsind cu ușurință prize 
pentru picioare în bolovanii tăiați grosolan din care fusese 
construit. Soldaţii lui Bartolomeo erau înarmaţi cu arbalete și 
unii aveau flinte pentru a trage la distanţă, însă le-ar fi fost 
imposibil să reziste focului letal al noilor și sofisticatelor puști cu 
rotiță. 

În mai puţin de trei minute, Ezio ajunse în vârf, la aproape 
treisprezece metri deasupra solului. Se săltă peste parapetul din 
spate și cobori silențios pe acoperișul turnului. Se furișă 
îndărătul mușchetarilor, avansând în tăcere, pas cu pas, tot mai 
aproape de inamic. Işi scoase încet jungherul și extinse 
pumnalul secret. Ajunse în spatele mușchetarilor și, într-o 
explozie de violență, ucise patru soldaţi cu cele două arme ale 
lui. Abia atunci ţintașii Borgia își dădură seama că inamicul era 
printre ei. Ezio văzu un soldat îndreptându-și muscheta spre el; 
era totuși la patru-cinci metri depărtare, așa că-și azvârli pur și 
simplu jungherul prin aer. Acesta se roti de trei ori, după care se 
înfipse cu un bufnet între ochii dușmanului. Bărbatul căzu, dar 
izbuti să apese pe trăgaciul armei; din fericire pentru Ezio, ţeava 
se îndepărtase de la ţintă și glonţul îi șuieră prin dreapta, lovi alt 
soldat, străpungându-i gâtul, și se înfipse apoi în umărul celui 
din spatele lui. Ambii soldaţi se prăbușiră, astfel că pe 
acoperișul turnului mai rămaseră doar trei mușchetari. Fără să 
se oprească, Asasinul sări în lateral și-l lovi cu dosul palmei 
peste față pe cel mai apropiat. ÎI izbise cu atâta forță, încât îl 
trimise pe spate peste creneluri. li smulse arma din mâini 


VP - 101 


înainte ca bărbatul să cadă și-l izbi cu patul ei în faţă pe al 
doilea mușchetar, care-și urmă camaradul peste creneluri cu un 
urlet îngrozit. Ultimul inamic ridică braţele în semn că era gata 
să se predea, dar era prea târziu - pumnalul secret îi pătrunsese 
deja între coaste. 

Ezio mai înșfăcă o muschetă și cobori în goană scara spre 
următorul nivel al turnului. Acolo se aflau patru soldaţi care 
trăgeau prin ambrazurile înguste din zidurile groase de piatră. 
Ținând muscheta la înălţimea șoldului, Asasinul apăsă trăgaciul 
și soldatul aflat cel mai departe de el se prăbuși sub impactul 
glonţului, cu sângele ţâșnindu-i din piept. Inaintând doi pași, 
Ezio roti arma ca pe o bâtă, de data asta cu țeava înainte, și lovi 
genunchiul altuia, care se prăbuși. Unul dintre soldaţii 
supraviețuitori apucase să se întoarcă într-atât cât să tragă o 
dată. Ezio se aruncă înainte instinctiv și simţi fierbinţeala 
curentului de aer produs de glonţul care-i rată obrazul cu câţiva 
centimetri și se înfipse în zidul din spatele lui. Forța cu care 
Asasinul se rotise îl izbi de soldat, care se lovi puternic cu ceafa 
de meterezul gros din piatră. Ultimul inamic se răsucise de 
asemenea de la ambrazură pentru a ţine piept amenințării 
neașteptate. Își coborî privirea spre Ezio, care ţâșnise deja de pe 
pardoseală, dar în secunda următoare pumnalul secret îi 
străpunse falca soldatului și-i pătrunse apoi în creier. 

Bărbatul cu genunchiul zdrobit încercă să-și ducă mâna la 
pumnal, dar Ezio îl lovi brutal cu piciorul în tâmplă, după care 
se-ntoarse să privească bătălia se derula dedesubt. Părea că 
atacatorii se retrăgeau. Nemaifiind susținuți de puterea de foc 
copleșitoare de pe metereze, soldaţii Borgia renunţară treptat la 
luptă, după care pur și simplu dădură bir cu fugiţii, abandonând 
tumul în mâinile condotierilor. 

Ezio cobori scara spre poarta principală a turnului, întâlnind o 
mână de soldaţi care opuseră o rezistenţă îndârjită înainte de a 
se prăbuși sub sabia lui. După ce se asigură că în turn nu mai 
rămăsese niciun inamic, Asasinul deschise poarta și ieși pentru 
a se alătura lui Bartolomeo. Bătălia se încheiase și Pantasilea se 
afla deja lângă soţul ei. 

— Bravo, Ezio! Bine lucrat! Împreună, i-am pus pe fugă pe 
luridi codardi! 

— Da, așa-i. 


VP - 102 


Ezio schimbă un zâmbet furiș, conspirativ, cu Pantasilea. 
Sfatul ei inteligent contribuise în bună măsură la câștigarea 
luptei. 

— Armele astea noi sunt tare afurisite, zise Bartolomeo. Am 
reușit să capturăm câteva, dar încă n-am izbutit să învăţăm să 
le manevrăm. 

Rânji apoi larg. 

— Totuși, acum că potăile Papei au fugit, voi putea atrage mai 
mulți bărbaţi să lupte de partea noastră, adăugă el. Dar mai 
întâi, și mai cu seamă după atacul de azi, vreau să consolidez 
cazarma. 

— Nu-i o idee rea, dar cine o va face? 

Bartolomeo clătină din cap. 

— Eu nu mă prea pricep la chestii din astea. Tu ești cel care ai 
învăţat carte... n-ai vrea să aprobi planurile? 

— Sunt deja desenate? 

— Da, am tocmit serviciile unui tânăr sclipitor. E florentin ca 
tine și îl cheamă Michelangelo Buonarotti. 

— N-am auzit niciodată de el, dar va bene. O voi face, dar în 
schimb vreau să știu toate mișcările lui Cesare și Rodrigo. N-ai 
putea pune niște oameni să-i urmărească pentru mine? 

— În curând nu voi duce deloc lipsă de oameni. Am destui ca 
să-ţi pun la dispoziţie o forţă de muncă suficientă pentru 
lucrările de reconstruire și câţiva cercetași iscusiți care să se 
ocupe de Borgia. 

— Excelent! 

Ezio știa că Machiavelli avea iscoade peste tot, însă, spre 
deosebire de Bartolomeo, avea obiceiul de a nu-și destăinui 
toate informaţiile aflate. Machiavelli era aidoma unei odăi 
încuiate, pe când condotierul era cerul deschis. Și chiar dacă 
Ezio nu împărtășea suspiciunile Vulpii - pe care spera că acum 
le mai diminuase -, nu era nimic rău să aibă o armă de rezervă. 

Petrecu luna următoare supraveghind consolidarea cazărmii, 
reparând stricăciunile suferite în urma atacului, ridicând turnuri 
mai înalte și mai puternice și înlocuind palisadele cu ziduri din 
piatră. După ce termină munca, făcu un tur de inspectare cu 
Bartolomeo. 

— Nu-i așa că-i o frumuseţe? întrebă condotierul radiind de 
bucurie. 

— Da, e chiar impresionantă. 


VP - 103 


— lar vestea și mai bună este că tot mai mulţi oameni ni se 
alătură de la o zi la alta. Bineînţeles, am încurajat concurenţa 
dintre ei - e bună pentru moral și-n același timp un antrenament 
util pentru când vor ieși de-aici și vor lupta cu-adevărat. 

Îi arătă lui Ezio o planșă mare din lemn cu stema lui în vârf, 
montată pe un stativ. 

— Aici sunt rangurile luptătorilor noștri. Cu cât devin mai buni, 
cu atât suie mai sus pe planșă. 

— Eu unde figurez? 

Bartolomeo îi aruncă o privire scurtă, după care flutură mâna 
undeva în aerul de deasupra planșei. 

— AŞ zice că pe-aici pe undeva. 

Un condotier apăru și-l anunţă că unul dintre oamenii lui cei 
mai buni, Gian, începuse să se lupte pe terenul de paradă. 

— Dacă vrei să faci o demonstraţie, să știi că avem și partide 
de antrenament. Acum, iartă-mă, dar am pariat niște bani pe 
băiatul ăla. 

Bartolomeo chicoti și se îndepărtă. 

Ezio pomi către noua și îmbunătăţită odaie a hărților. Lumina 
naturală era mai bună și încăperea fusese lărgită pentru a face 
loc meselor și stativelor pentru hărţi mai mari. Tocmai examina 
o hartă a Romagnei, când i se alătură Pantasilea. 

— Unde-i Bartolomeo? întrebă ea. 

— La lupta de pe terenul de paradă. 

Pantasilea oftă. 

— Are o viziune foarte agresivă asupra lumii. Eu sunt de 
părere că strategia este la fel de importantă. Nu ești de acord? 

— Ba da. 

— Aș vrea să-ţi arăt ceva. 

Femeia îl conduse afară din odaie, pe un balcon spațios cu 
vedere asupra unei curţi interioare a cazărmii. Pe o latură a 
acesteia se afla o hulubărie nouă și destul de mare. 

— Aceia sunt porumbei călători, explică Pantasilea. Fiecare 
dintre ei, trimis de Niccolò Machiavelli din oraș, îmi aduce 
numele unui agent al familiei Borgia din Roma. Borgia s-au 
îmbogăţit cu ocazia Jubileului din 1500, pe seama banilor de la 
pelerinii dornici să-și cumpere iertarea păcatelor. lar cei care n- 
au vrut să cumpere indulgente au fost pur și simplu prădați. 

Ezio se încruntă. 


VP - 104 


— Însă raidurile tale i-au neliniștit profund pe membrii familiei 
Borgia, continuă Pantasilea. Iscoadele lor răscolesc orașul în 
căutarea oamenilor noștri și îi demască atunci când pot. La 
rândul lui, Machiavelli a aflat numele unora dintre ei și mi le 
trimite prin intermediul porumbeilor. Rodrigo a adăugat însă alţi 
noi membri Curiei, în tentativa de a-și păstra balanţa puterii 
printre cardinali. După cum știi, are o experiență de decenii în 
politica Vaticanului. 

— Așa este. 

— Când te-ntorci în oraș, ar trebui să iei lista cu numele astea 
cu tine. Îţi vor fi utile. 

— Madonna, sunt pierdut în admiraţie. 

— Caută-i pe indivizii ăștia, elimină-i dacă poţi și toți vom 
răsufla mult mai ușurați. 

— Trebuie să mă-ntorc fără întârziere la Roma. Și-ţi voi spune 
ceva care mă face pe mine să răsuflu mult mai ușurat. 

— Ce anume? 

— Ceea ce tocmai mi-ai dezvăluit dovedește că Machiavelli 
este fără doar și poate unul de-al nostru. 

Apoi Ezio șovăi. 

— Cu toate că... 

— Da? 

— Am stabilit o înțelegere similară cu Bartolomeo. Lasă să 
treacă o săptămână, apoi spune-i să vină pe insula de pe Tibru - 
el știe locul și îndrăznesc să cred că-l știi și tu - și să-mi aducă 
ce a aflat despre Rodrigo și Cesare. 

— Tot te mai îndoiești în privinţa lui Machiavelli? 

— Nu, dar sunt sigur că vei fi de acord că-i bine să verificăm 
de două ori toate informaţiile pe care le căpătăm, mai ales în 
vremurile astea. 

O umbră păru să treacă peste chipul Pantasileei, dar apoi 
femeia surâse și rosti: 

— Bartolomeo va fi acolo. 


Capitolul 19 


După ce reveni în Roma, Ezio făcu primul popas în bordelul pe 
care Machiavelli îl amintise ca fiind altă sursă de informaţii; 


VP - 105 


poate că unele dintre numele pe care acesta i le trimisese 
Pantasileei cu porumbeii călători proveneau de aici. Trebuia să 
verifice cum își obțineau fetele informațiile, însă hotărî să 
meargă acolo incognito. Dacă i se afla identitatea, era posibil ca 
fetele să-i dea informaţiile pe care el credea că și le dorea. 

Ajunse la adresă și citi ce scria pe firmă: Rosa in Fiore. Nu 
exista nicio îndoială în privinţa adresei, totuși nu părea genul de 
loc pe care l-ar fi frecventat cei aflați la conducerea clanului 
Borgia... decât dacă și-ar fi coborât mult standardele. In tot 
cazul, nu era pe măsura stabilimentului Paolei din Florenţa, cel 
puţin pe dinafară. Pe de altă parte, bordelul Paolei era mult mai 
discret la exterior. Ciocăni la ușă nu prea convins. 

Îi deschise imediat o fată atrăgătoare și plinuţă, de vreo 
optsprezece ani, îmbrăcată într-o rochie de mătase destul de 
ponosită. 

Fata îi aruncă un zâmbet profesionist. 

— Bun venit, străine! Bine ai venit /a Rosa in Fiore! 

— Salve, răspunse Ezio și ea se trase într-o parte pentru a-l 
lăsa să treacă. 

Vestibulul era cu certitudine o treaptă mai sus pe scara 
eleganţei, totuși peste tot locul domnea un aer general de 
neglijenţă. 

— La ce te-ai gândit pentru seara asta? întrebă fata. 

— Ești atât de amabilă s-o chemi pe stăpâna ta? 

— Madonna Solari nu-i aici, răspunse ea mijind ochii. 

— Am înţeles. 

Ezio șovăi, neștiind cum să continue. 

— Ai idee unde este? 

— Pe afară. 

În mod vădit, fata era mult mai puţin prietenoasă acum. 

Ezio îi oferi zâmbetul lui cel mai fermecător, dar își dădu 
seama că, nemaifiind tânăr, nu produsese nicio impresie asupra 
fetei, care îl credea un soi de persoană oficială. Fir-ar să fie! Ei 
bine, dacă dorea să ajungă la vreun rezultat, trebuia să pretindă 
că era un simplu client. lar dacă pretinzând asta, chiar devenea 
un client - atunci așa să fie! 

Tocmai hotărâse să treacă la treabă, când ușa dinspre stradă 
se deschise brusc și dădu năvală altă fată. Avea părul vâlvoi și 
veșmintele răvășite. Părea speriată. 

— Aiuto! Aiuto! strigă ea. Madonna Solari... 


VP - 106 


Începu să plângă cu sughiţuri și nu mai putu continua. 

— Ce s-a-ntâmplat, Lucia? Liniștește-te! De ce te-ai întors așa 
repede? Credeam c-ai plecat cu Madonna și cu niște clienţi. 

— Oamenii aceia nu erau clienţi, Agnella. Au... au... spus că 
ne duc într-un loc pe care-l știau pe malul Tibrului, dar acolo 
aștepta o barcă și-au început să ne lovească și-au scos cuţitele. 
Au suit-o pe Madonna Solari la bord și au legat-o-n lanţuri. 

— Lucia! Dio mio! Tu cum ai scăpat? 

Agnella își trecu braţul în jurul prietenei ei și o conduse până 
la sofaua de lângă un perete. Scoase apoi o batistă și începu să 
tamponeze ușor urma roșie de lovitură care începea să se umfle 
pe obrazul Luciei. 

— M-au lăsat să plec... m-au trimis înapoi cu un mesaj... sunt 
traficanţi de carne vie, Agnella. Au spus că-i vor da drumul 
numai dac-o răscumpărăm. Dacă nu, o omoară. 

— Cât bani vor? întrebă Ezio. 

— O mie de ducați. 

— Cât timp avem la dispoziţie? 

— Vor aștepta o oră. 

— Atunci avem timp. Așteptaţi aici. O s-o aduc eu înapoi. 

„La dracu'!” gândi Ezio. „Nu e bine deloc. Trebuie neapărat să 
vorbesc cu femeia aia”. 

— Unde sunt răpitorii? 

— Lângă /sola Tiberina. E un ponton acolo, Messere. Cunoști 
locul? 

— Da, îl știu foarte bine. 

Ezio porni în grabă. Nu mai avea timp să treacă pe la banca 
lui Chigi și niciuna dintre cele trei sucursale ale ei nu-i erau în 
drum, așa că recurse la un cămătar, care-i ceru o dobândă 
uriașă, dar completă până la o mie de ducați suma pe care Ezio 
o deţinea deja. Având banii, dar fiind hotărât să nu se despartă 
de niciun ducat pe cât posibil și jurându-și să recupereze 
dobânda împrumutului de la ticăloșii ce răpiseră tocmai 
persoana cu care trebuia să discute, Asasinul închirie un cal. 
Porni apoi în galop sălbatic spre Tibru, făcând să se ferească din 
calea lui oamenii, găinile și câinii de pe stradă. 

Slavă Domnului, găsi fără greutate barca - mai degrabă o 
corăbioară - și, descălecând, alergă până la capătul pontonului 
de care era amarată, strigând numele Madonnei Solari. 


VP - 107 


Răpitorii erau pregătiţi. Pe puntea ambarcaţiunii se aflau deja 
doi bărbaţi, care-și aţintiră pistoalele asupra lui. Ezio miji ochii. 
Pistoale? În mâinile unor asemenea escroci mărunți? 

— Nu te-apropia! 

Ezio se retrase, dar nu-și luă degetul de pe declanșatorul 
pumnalului secret. 

— Ai adus banii? 

Asasinul scoase încetișor cu cealaltă mână punga cu mia de 
ducați. 

— Bun. Acum să vedem dacă și căpitanu' e-ndeajuns de bine 
dispus să nu-i reteze beregata târfei. 

— Căpitanul?! Da cine dracu’ vă credeți? Aduceţi-o pe punte! 
Imediat! 

Furia din vocea lui Ezio îl convinse pe negustorul de sclavi 
care vorbise. Se întoarse puţin și strigă spre cineva de sub 
punte, care auzise probabil deja schimbul de cuvinte, deoarece 
alți doi bărbaţi suiau deja, îmbrâncind o femeie care părea să 
aibă în jur de treizeci și cinci de ani. | se întinsese machiajul și 
faţa îi era mânjită, atât de lacrimi, cât și din cauza tratamentului 
brutal la care fusese supusă. Pe umeri și pe sâni se vedeau 
vânătăi urâte, în locurile unde rochia îi fusese sfâșiată lăsând la 
vedere corsajul. Fusese legată cu lanțuri de mâini și de picioare 
și avea tivul rochiei pătat cu sânge. 

— Uite-ţi comoara căutată, mârâi primul negustor de sclavi. 

Ezio răsuflă apăsat. Zona de cotitură a râului de aici era 
izolată, dar zărea insula Tiberina la nici cincizeci de metri 
depărtare. Dacă le-ar fi putut trimite un mesaj prietenilor lui... 
Însă dacă aceștia auzeau ceva acum bănuiau probabil că erau 
niște matrozi beţi - pe care-i întâlneai în număr mare pe 
malurile râului -, iar dacă Ezio ar fi ridicat glasul sau ar fi strigat 
după ajutor, La Solari ar fi fost ucisă pe loc, la fel și el - cu 
excepția cazului în care răpitorii erau niște ţintași foarte 
nepricepuţi -, pentru că se aflau foarte aproape. 

Când ochii disperaţi ai femeii îi întâlniră pe ai Asasinului, pe 
scară apăru al treilea bărbat, îmbrăcat în tristele zdrențe 
murdare ale unei uniforme de căpitan de marină. Omul se uită 
la Ezio, apoi la punga cu bani. 

— Arunc-o-ncoace! îi ceru apoi cu glas răgușit. 

— Mai întâi trimite femeia aici! Și scoate-i lanţurile! 

— Ești surd? Aruncă... punga... încoace! 


VP - 108 


Involuntar, Ezio înaintă un pas. Imediat, pistoalele se ridicară 
ameninţător, căpitanul trase de la brâu o sabie, iar ceilalți doi o 
strânseră încă și mai puternic pe femeie, făcând-o să geamă și 
să se crispeze de durere. 

— Nu te-apropia! Îi luăm gâtul dacă mai faci un singur pas. 

Ezio se opri, dar nu se retrase. Măsură din ochi distanța până 
la punte. Degetul îi tremura deasupra butonului ce acționa 
pumnalul secret. 

— Am toţi ducații aici, flutură el punga și înaintă încă un pas 
în timp ce ochii celor de la bord erau aţintiţi asupra banilor. 

— Stai pe loc! Nu mă pune la-ncercare. Dacă mai faci un 
singur pas, femeia moare. 

— Și-atunci n-o să mai căpătaţi niciun ban. 

— Așa crezi? Noi suntem cinci și tu ești singur, și nu cred c-o 
să pui picioru' pe barca asta înainte ca amicii mei să te umple 
de gloanțe. 

— Mai întâi trimite-o pe femeie aici! 

— Eşti greu de cap sau care-i treaba? Nimeni nu se-apropie de 
barca mea decât numai dacă vrei ca puttana să moară! 

— Messere! Aiutateme! se tângui nefericita femeie. 

— Taci dracului, târfă! mârâi unul dintre cei care o ţineau și o 
lovi peste față cu mânerul pumnalului. 

— Bine! strigă Ezio când zări sângele podidind chipul femeii. 
Ajunge. Daţi-i drumul imediat! 

Aruncă punga cu bani spre căpitan, astfel încât să-i aterizeze 
la picioare. 

— Așa mai stăm de vorbă, rânji negustorul de sclavi. Și-acum 
să terminăm trebușoara asta. 

Înainte ca Asasinul să poată reacţiona, își lipi tăișul sabiei de 
beregata femeii și i-o reteză dintr-o singură mișcare, 
despărțindu-i pe jumătate capul de corp. 

— Dacă ai ceva de obiectat, adresează-te lui Messer Cesare, 
hohoti el când trupul se prăbuși pe punte sub o fântână 
arteziană de sânge. 

Apoi, aproape imperceptibil, făcu semn din cap spre cei doi 
bărbați înarmaţi cu pistoale. 

Ezio știa ce avea să urmeze și era pregătit. Se feri de ambele 
gloanțe cu iuțeala fulgerului și în clipa în care sări, declanșă 
pumnalul secret. Îl înjunghie adânc în ochiul stâng pe primul 
bărbat care o ţinuse pe Madonna Solari. Inainte ca victima să 


VP - 109 


cadă, Asasinul evită sabia căpitanului și, atacând de jos în sus, îi 
înfipse lama adânc în abdomen, spintecându-l când se ridică. 
Lama nu era concepută pentru tăiat și se îndoi puţin, mai 
degrabă rupând decât retezând, dar nu mai conta. 

lar acum, pistolarii. Așa cum se așteptase, aceștia încercau de 
zor să-și reîncarce armele, dar panica îi făcea neîndemânatici. 
Ezio își retrase pumnalul și scoase din teacă jungherul masiv. 
Adversarii se aflau prea aproape ca să poată folosi sabia și avea 
nevoie de tăișul zimţat al jungherului și de lama lui grea. li 
reteză unui bărbat mâna cu care ţinea pistolul, după care îi 
înfipse vârful adânc între coaste. Nu avu totuși timp să-i dea 
lovitura finală, fiindcă, venind din spate, celălalt pistolar îl lovi 
cu patul armei. Din fericire, lovitura nu-și atinse ţinta și Ezio, 
scuturând din cap pentru a-l limpezi după șoc, se roti și 
străpunse cu jungherul pieptul atacatorului, care-și ridicase 
brațul pentru a încerca să-l lovească iarăși. 

Privi în jur. Unde dispăruse căpitanul? 

Îl zări împleticindu-se pe malul râului, strângând la piept 
punga din care curgeau monede. „Idiotul”, gândi Asasinul, 
„trebuia să ia calul”. O luă la goană după el și-l ajunse cu 
ușurință. Îl înșfăcă de păr și, cu o lovitură de picior, îl sili să 
îngenuncheze cu capul dat pe spate. 

— Ce ţie nu-ți place altuia nu-i face, rosti el și reteză capul 
căpitanului exact cum făcuse acesta cu Madonna Solari. 

Dădu drumul trupului să se zbată pe pământ, după care ridică 
punga și se-ntoarse la ambarcaţiune, adunând pe drum ducaţii 
împrăștiați. Pe punte se zvârcolea rănit negustorul de sclavi. 
Ezio nu-i dădu atenţie și cobori în cabina sărăcăcioasă, în care 
scotoci până găsi un sipet mic, a cărui încuietoare o forță cu 
lama însângerată a jungherului. Era plin cu diamante. 

— Așa mai merge, își șopti el în barbă, puse caseta sub braţ și 
se urcă pe punte. 

Puse în coburii calului punga cu bani și sipetul cu diamante, 
alături de pistoale, după care reveni la bărbatul rănit, alunecând 
pe sângele lui. Aplecându-se, îi reteză tendoanele gleznelor, 
acoperindu-i gura cu palma ca să-i acopere urletele. Asta ar fi 
trebuit să-l încetinească. Pentru totdeauna. 

Își apropie buzele de urechea bărbatului. 

— Dacă supraviețuiești, spuse Ezio, și ajungi la netrebnicul cu 
fața distrusă de vărsat căruia îi spui „stăpân”, povestește-i ce s- 


VP - 110 


a-ntâmplat și transmite-i complimentele lui Ezio Auditore. Dacă 
nu, Requiescat in pace. 


Capitolul 20 


Ezio nu se întoarse imediat la bordel. Era târziu. Înapoie calul, 
cumpără de la grăjdar un sac în schimbul câtorva bănuţi și puse 
înăuntru prada și ducaţii. Aruncă sacul pe umăr și merse la 
cămătar, care păru surprins și dezamăgit să-l vadă așa curând, 
și-și achită suma împrumutată și dobânda. Se-ntoarse apoi la 
locuinţa lui, având grijă să se piardă în mulțimile serii ori de câte 
ori vedea gărzi Borgia. 

Odată ajuns în odaia lui, ceru să i se aducă apă pentru baie, 
se dezbrăcă și se spălă obosit, dorindu-și ca, o dată în plus, 
Caterina să apară în ușă și să-l ia prin surprindere. De data asta 
însă nu avu parte de nicio întrerupere așa plăcută. Imbrăcă 
straie curate și le îndesă în sac pe cele purtate, aproape distruse 
după peripeţiile din cursul zilei aceleia. Avea să scape mai târziu 
de ele. Își curăţă pistoalele și le puse într-o tolbă. Se gândise să 
le păstreze, însă erau greoaie, așa că hotărî să i le dăruiască lui 
Bartolomeo. Majoritatea diamantelor aveau să ajungă tot la 
condotieri, dar, după ce le examină, alese cinci mai mari și le 
puse în propria-i pungă. Graţie lor, nu avea să mai irosească 
vremea alergând după bani, cel puţin un timp. 

Pe celelalte avea să le trimită la cazarmă prin intermediul 
Vulpii. În cine altcineva să aibă încredere, dacă nu într-un hoţ 
care-i era prieten? 

În scurt timp era iarăși gata de plecare. Tolba îi atârna pe 
umăr și, copleșit de osteneală, își rezema braţul pe ea. Il 
oboseau luptele; îl oboseau lăcomia și dorința de putere și-l mai 
obosea nefericirea la care duceau toate astea. 

Aproape că era prea obosit să mai continue. 

Luă mâna de pe clanţă, își dădu jos tolba de pe umăr și o 
puse pe pat. Incuie ușa și se dezbrăcă din nou, apoi stinse 
lumânarea și aproape căzu pe saltea. Abia avu timp să-și 
amintească să treacă un braţ protector în jurul pungii înainte să 
adoarmă. 

Știa că momentul de tihnă n-avea să dureze prea mult. 


VP - 111 


La Vulpoiul adormit, Ezio lăsă tolba, dând instrucţiuni precise. 
Nu-i plăcea că era nevoit s-o încredinţeze în mâinile altcuiva, 
însă prezenţa lui era necesară în altă parte. Rapoartele aduse de 
iscoadele Vulpii erau puţine, dar rezultatele coincideau cu cele 
trimise de Machiavelli lui  Pantasilea prin intermediul 
porumbeilor călători, ceea ce potoli majoritatea neliniștilor lui 
Ezio în privința prietenului său. Totuși Vulpea tot mai avea 
rețineri. Asasinul îl putea înțelege. Machiavelli lăsa impresia unui 
individ distant, ba chiar rece. Deși erau concetăţeni florentini, 
iar Florenţa nu iubea câtuși de puţin Roma, și mai ales familia 
Borgia, se părea că Vulpea, în ciuda dovezilor contrarii, continua 
să nutrească îndoieli. 

— Spune-i instinct, mormăise el posac atunci când Ezio 
insistase. 

Nu se aflase nimic despre Măr, în afară de faptul că era în 
mâinile familiei Borgia, și nimeni nu putea spune dacă era în 
posesia lui Rodrigo sau a lui Cesare. Rodrigo îi cunoștea bine 
potenţialul, totuși lui Ezio i se părea improbabil că avea să-i 
destăinuie fiului său multe dintre cunoștințele lui, ţinând seama 
de tensiunea dintre ei. lar Cesare fusese ultimul văzut în posesia 
obiectului, însă nu apăruse niciun semn că l-ar fi utilizat. Ezio se 
rugă cerului ca indiferent cui îl dăduse să-l studieze - dacă 
procedase într-adevăr astfel -, acela ori să fie năucit de 
misterele Mărului, ori să le tăinuiască de stăpânul lui. 

Machiavelli nu putea fi găsit nicăieri; nu lăsase nicio veste, 
nici măcar la sediul secret al Asasinilor de pe insula Tiberina. 
Ezio nu reuși să afle decât că „era plecat”, dar nu fusese văzut 
nici în Florenţa. Cei doi tineri care se aflau temporar în Roma la 
momentul acela - Baldassare Castiglione și Pietro Bembo - și 
conduceau ascunzătoarea erau demni de toată încrederea și 
deja membri asociaţi ai Frăției, nu în ultimul rând fiindcă unul 
dintre ei avea legături cu Cesare, iar celălalt cu Lucrezia. Ezio 
regreta că Baldassare trebuia să se-ntoarcă în curând la 
Mantova, iar Pietro la Veneţia. Se consolă cu gândul că tinerii 
aveau să-i fie totuși de ajutor din așezările lor natale. 

Multțumit că făcuse tot ce se putea pe fronturile acelea, Ezio 
reveni cu gândul /a Rosa in Fiore. 

Când vizită din nou bordelul, ușa era deschisă, iar locul părea 
mai aerisit și mai luminos. Își aminti numele fetelor pe care le 


VP - 112 


cunoscuse în ziua răpirii Madonnei Solari și le spuse femeii mai 
vârstnice și elegante din vestibul, care, observă el, era păzită de 
doi tineri bine îmbrăcaţi și politicoși, dar cu aspect ameninţător. 
Femeia încuviinţă din cap și-i făcu semn să intre în curtea 
interioară, unde avea să le găsească. 

Dincolo de ușă se afla o grădină de trandafiri înconjurată de 
ziduri din cărămidă roșie. De-a lungul unui zid se întindea o 
pergolă aproape ascunsă sub trandafirii roz căţărători, iar în 
centru era o fântână micuță înconjurată de bănci din marmură 
albă. Fetele pe care le căuta stăteau de vorbă cu două femei în 
vârstă, așezate cu spatele la Ezio. La apropierea lui, ele se 
întoarseră. 

Asasinul tocmai se pregătea să se prezinte - hotărâse să 
încerce altă abordare de data asta - și rămase cu gura căscată. 

— Mamă? Claudia? Ce faceţi aici? 

— Te aşteptam. Înainte să plece, ser Machiavelli ne-a spus că 
te-am putea găsi aici. 

— El unde-i? L-aţi văzut în Florenţa? 

— Nu. 

— Totuși, ce căutați voi în Roma? repetă Ezio prostește. 

Era șocat și neliniștit. 

— Florenţa a fost atacată? 

— Nu, nici vorbă, răspunse Maria, însă zvonurile erau 
adevărate: pal/azzo-ul nostru a fost distrus. Nu mai avem ce face 
acolo. 

— Și chiar dacă n-ar fi fost distrus, interveni Claudia, eu n-aș 
mai fi putut reveni niciodată la rocca lui Mario din Monteriggioni. 

Ezio o privi și dădu aprobator din cap. Inţelegea ce îngrozitor 
era locul acela pentru o femeie ca ea, totuși își simţea inima 
tulburată. 

— Așa că am venit aici, continuă Maria, și am închiriat o casă 
în Roma. Locul nostru este alături de tine. 

O mulţime de gânduri goniră prin mintea bărbatului. În 
străfundul inimii, deși nu voia s-o recunoască, Ezio continua să 
simtă că ar fi putut împiedica moartea tatălui și a fraţilor lui. Nu 
reușise s-o facă. Maria și Claudia erau tot ce mai rămăsese din 
familia lui. Nu era oare posibil să nu le poată apăra nici pe ele? 
N-ar fi vrut ca femeile să depindă numai de el. 

Ezio atrăgea pericolul. Dacă ele se aflau în preajma lui, n-ar fi 
fost expuse aceluiași pericol? Nu dorea ca povara morții lor să-i 


VP-113 


apese pe umeri. Ar fi fost mai bine ca ele să fi rămas în Florenţa, 
unde aveau prieteni, unde le-ar fi fost asigurată securitatea, 
într-un oraș redevenit stabil sub conducerea înțeleaptă a lui 
Piero Soderini. 

— Ezio, zise Claudia întrerupându-i gândurile, vrem să te 
ajutăm. 

— V-am trimis la Florenţa pentru că am vrut să vă știu în 
siguranţă... 

Bărbatul se străduise să-și înfrâneze iritarea din glas, dar își 
dădu seama că vorbea pe ton răstit. Maria și Claudia păreau 
uimite și, cu toate că Maria își reveni iute, Ezio văzu că sora lui 
era rănită și ofensată. Oare îi citise cumva gândurile? 

Din fericire îi întrerupseră Agnella și Lucia. 

— Messer, iartă-ne, dar suntem îngrijorate. Tot nu avem nicio 
veste despre Madonna Solari. Știi ce s-a-ntâmplat cu ea? 

Gândurile lui Ezio continuau să fie concentrate asupra 
Claudiei și a expresiei din ochii ei, dar atenţia i se întoarse către 
întrebare. Probabil că Cesare ștersese bine urmele. Pe de altă 
parte, zilnic erau pescuite cadavre din Tibru și unele dintre ele 
stătuseră în apă mult timp. 

— A murit, răspunse el sec. 

— Ce?! strigă Lucia. 

— Merda! murmură Agnella. 

Vestea se răspândi iute printre celelalte fete. 

— Ce facem acum? întrebă una. 

— Va trebui să închidem? întrebă alta. 

Ezio înţelese de ce erau tulburate. Sub conducerea Madonnei 
Solari, indiferent cât de ineficientă fusese, după spusele lui 
Machiavelli, fetele culeseseră informaţii pentru Asasini. Lipsite 
de protecţie și dat fiind că, așa cum sugera moartea lui Solari, 
Cesare avea suspiciuni față de Rosa in Fiore, care avea să le fie 
soarta? Pe de altă parte, dacă Cesare ar fi crezut că Solari nu 
era singura iscoadă din stabiliment, n-ar fi acționat până acum? 

Asta era. Întotdeauna mai exista speranţă. 

— Nu puteţi închide, răspunse el. Am nevoie de ajutorul 
vostru. 

— Messere, suntem pierdute fără cineva care să conducă 
totul! 

De lângă Ezio se auzi un glas ferm: 

— O voi face eu. 


VP - 114 


Vorbise Claudia. 

Ezio se răsuci fulgerător spre sora lui. 

— Tu nu aparții acestui loc! 

— Știu să conduc o afacere, replică ea. Am condus ani de zile 
moșiile agricole ale unchiului Mario. 

— Asta-i cu totul altceva. 

— Ce alternativă ai, Ezio? interveni glasul liniștitor al mamei 
lor. Este evident că ai nevoie de cineva, cât mai repede, și știi 
că poţi avea încredere în sora ta. 

Era perfect logic, într-adevăr, dar asta ar fi însemnat s-o 
aducă pe Claudia în prima linie a frontului - adică exact unde n- 
ar fi dorit s-o vadă. O fulgeră din ochi, însă ea îi înfruntă 
sfidătoarea privirea. 

— Claudia, zise el, dacă faci asta, rămâi pe cont propriu. Eu 
nu-ţi pot oferi niciun fel de protecţie. 

— Douăzeci de ani m-am descurcat perfect fără protecţia ta. 

— Bine, încuviinţă Ezio glacial. Atunci ar fi bine să-ncepi 
treaba numaidecât. În primul rând, vreau locul perfect curăţat, 
redecorat și îmbunătăţit în toate privinţele. Până și grădina 
trebuie reamenajată serios. Vreau să devină cel mai bun 
stabiliment din oraș și Dumnezeu mi-e martor că aveţi destulă 
concurență. Vreau de asemenea ca toate fetele să fie curate - 
boala asta nouă despre care nimeni nu pare să știe prea multe 
s-a răspândit în toate porturile și orașele mari, așa că toți 
înțelegem ce-nseamnă. 

— Vom avea grijă, răspunse Claudia tăios. 

— Ar fi bine. Încă ceva! Pune-ţi curtezanele tale să afle unde-i 
ținută Caterina Sforza, zise el, păstrându-și chipul împietrit. 

— Poţi să te bizui pe noi. 

— Dă-i drumul atunci! Orice greșeală și te vei pomeni cu 
soldaţii pe cap. 

— Pot avea grijă de mine însămi, frăţioare. 

— Sper, mormăi bărbatul și plecă. 


Capitolul 21 


În următoarele săptămâni, Ezio fu ocupat să consolideze 
forțele Frăției adunate în Roma și să hotărască cum să 


VP - 115 


folosească informaţiile aflate de la Vulpe și rapoartele primite de 
la Bartolomeo. Nu cuteza să spere că soarta se întorcea 
împotriva familiei Borgia, dar era posibil să asiste la începutul 
sfârșitului. Își amintea totuși vechea zicală potrivit căreia era 
mai ușor să înfrunţi un leu tânăr decât unul bătrân și cu 
experienţă. Optimismul lui precaut era temperat de faptul că 
strânsoarea lui Cesare se înteţea în jurul Romagnei, în timp ce 
francezii dețineau controlul asupra orașului Milano. De 
asemenea, francezii nu-și  retrăseseră sprijinul acordat 
comandantului papal. Cu ani în urmă, marele dușman al Papei, 
Giuliano della Rovere, cardinal de San Pietro în Vincoli, 
încercase să-i întoarcă pe francezi împotriva familiei Borgia și 
să-l îndepărteze pe Alexandru de la putere, dar Rodrigo fusese 
mai abil. Cum ar fi putut Ezio reuși acolo unde della Rovere 
dăduse greș? Cel puţin, nimeni nu-l otrăvise pe cardinal - era 
prea puternic ca să i se întâmple asta - și el rămăsese atuul lui 
Ezio. 

Asasinul decisese de asemenea, deși n-o spusese nimănui, să 
încurajeze Frăția să-și mute sediul permanent la Roma. Orașul 
era centrul afacerilor mondiale... și centrul corupţiei mondiale. 
Ce alt loc ar fi fost mai potrivit, mai ales acum, când 
Monteriggioni nu mai era o opţiune viabilă? Avea, de asemenea, 
planuri pentru un sistem de distribuire a finanţelor Frăției în 
funcţie de succesul misiunilor individuale ale  Asasinilor. 
Diamantele pe care le luase de la negustorii de sclavi se 
dovediseră foarte utile și reprezentaseră o suplimentare bine- 
venită a fondurilor de campanie. 

Într-o bună zi... 

Totuși ziua aceea era încă foarte departe. Frăția tot nu avea 
un conducător ales, deși, prin consens general și prin virtutea 
acțiunilor lor, el și Machiavelli deveniseră șefii ei temporari. Era 
însă ceva provizoriu și nimic nu fusese ratificat în Consiliul 
oficial. 

Caterina continua să-i bântuie gândurile. 

Ezio o lăsase pe Claudia să se ocupe de restaurarea 
lupanarului Rosa in Fiore fără nicio intervenţie sau 
supraveghere. N-avea decât să se scufunde ori să înoate în 
propria ei încredere arogantă în sine. Dacă se scufunda, nu era 
vina lui. Bordelul reprezenta totuși o legătură importantă în 
rețeaua lui și Ezio recunoștea în sinea lui că dacă n-ar fi avut 


VP - 116 


deloc încredere în Claudia, i-ar fi urmărit mai îndeaproape 
munca. Acum era momentul să-i pună la încercare abilităţile. 

Când reveni /a Rosa in Fiore, fu în același timp surprins și 
încântat. Era la fel de bine renovată precum cazarma lui 
Bartolomeo, de care se ocupase chiar el, deși era îndeajuns de 
modest și de realist ca să nu-și asume toate meritele. Işi 
ascunse mulţumirea când văzu camerele somptuoase, decorate 
cu tapiserii scumpe, sofalele largi, pernele îmbrăcate în mătase 
moale și vinurile albe răcite cu gheaţă - un lux costisitor. 

Fetele arătau ca niște doamne, nu ca niște târfe, iar 
manierele lor dovedeau că fuseseră învățate să se poarte mai 
rafinat. În ceea ce-i privea pe clienţi, afacerea era înfloritoare și, 
cu toate că anterior avusese reţineri privind statutul bărbaților 
care frecventau acel loc, acum nu mai avea îndoieli. Aruncând o 
privire în salonul central, Ezio zări cel puţin doisprezece cardinali 
și senatori, membri ai Camerei Apostolice și alți membri ai 
Curiei. 

Toţi se distrau de minune, erau relaxaţi și - spera el - nu 
suspectau nimic. Însă dovada finală a investiţiei avea să fie 
valoarea informaţiilor pe care curtezanele Claudiei le puteau 
extrage de la nemernicii aceștia lipsiţi de scrupule. 

Își zări sora - și fu încântat să-i remarce veșmintele modeste - 
vorbind destul de apropiat (după părerea lui) cu Ascanio Sforza, 
fostul vice-cancelar al Curiei, care, revenit la Roma după ce 
căzuse în dizgrație pentru o scurtă perioadă, încerca să 
recâștige favorurile Papei. Când îl văzu pe Ezio, expresia 
Claudiei se schimbă brusc. Se scuză față de cardinal și veni spre 
fratele ei cu un zâmbet larg. 

— Bun venit /a Rosa in Fiore, frate! spuse ea. 

— Într-adevăr, răspunse Ezio sobru. 

— După cum vezi, este cel mai popular bordel din Roma. 

— Corupţia rămâne corupţie, oricum ar fi îmbrăcată. 

Femeia își mușcă ușor buza inferioară. 

— Ne-am descurcat bine. Și nu uita motivul pentru care locul 
acesta există de fapt. 

— Da. Banii Frăției par să fi fost bine investiţi. 

— Asta nu-i tot. Vino în birouri. 

Spre surprinderea lui, Ezio o găsi acolo pe Maria, care lucra cu 
un contabil. Mama și fiul se salutară destul de reţinut. 


VP - 117 


— Vreau să-ţi arat asta, zise Claudia și scoase un registru. Aici 
păstrez o listă a tuturor abilităţilor pe care le-au deprins fetele 
mele. 

— Fetele tale? 

Ezio nu putu să-și ascundă sarcasmul din glas. Sora lui părea 
să se simtă în largul ei în acest mediu. 

— De ce nu? Privește! zise Claudia devenind mai reţinută. 

Fratele ei răsfoi registrul. 

— Nu le-nveţi prea multe. 

— Crezi că te-ai descurca mai bine? replică ea ironic. 

— Nessun problema, răspunse el dezagreabil. 

Simţind încordarea, Maria își părăsi lucrul și veni la ei. 

— Ezio, rosti ea, Borgia îngreunează situaţia pentru fetele 
Claudiei. Ele se țin departe de necazuri, totuși bânuielile sunt 
greu de evitat. Există câteva lucruri pe care le-ai putea face ca 
să le ajuţi... 

— O să ţin minte asta. Trebuie să mă lași să le notez. 

Ezio își întoarse atenţia asupra Claudiei. 

— Altceva? 

— Nimic. 

Sora lui făcu o pauză, apoi rosti încetișor: 

— Ezio? 

— Ce-i? 

— Nimic. 

Bărbatul se întoarse, pregătindu-se parcă să plece, apoi se 
răsuci și întrebă: 

— Ai găsit-o pe Caterina? 

— Lucrăm la asta, răspunse ea sec. 

— Mă bucur s-aud. Bene. Caută-mă pe /sola Tiberina când afli 
exact locul unde o țin închisă. 

Inclină din cap în direcția exclamațiilor de veselie ce 
răzbăteau din salonul central. 

— Cu atâţia indivizi de la care să mulgi informații, n-ar trebui 
să fie atât de greu. 

Spunând asta, ieși. 

Când ajunse în stradă, se simţi vinovat de felul cum se 
comportase. Păreau să se descurce excelent, totuși Claudia 
avea să-și poată păstra cumpătul? 

Ridică din umeri. Recunoștea o dată în plus că adevărata 
sursă a mâniei lui era neliniștea legată de incapacitatea de a-i 


VP - 118 


proteja pe cei la care ţinea cel mai mult. Știa că avea nevoie de 
ei și în același timp era conștient că teama lui pentru siguranţa 
lor îl făcea vulnerabil. 


Capitolul 22 


Mult așteptata întâlnire cu Machiavelli avu loc pe insula 
Tiberina, la scurt timp după vizita la bordel. La început, Ezio fu 
rezervat - nu-i plăcea când cineva din Frăţie dispărea fără să-l 
anunţe unde se ducea dar în adâncul inimii recunoștea că 
trebuia să facă o excepţie pentru Machiavelli. Frăția era o 
organizație formată din inși cu minţi și spirite libere, care 
acționau împreună nu din constrângere sau obedienţă, ci din 
griji și interese comune. El nu era stăpânul nimănui și nu avea 
niciun alt drept asupra lor. 

Grav și ferm, strânse mâna vechiului său coleg; Machiavelli 
evita căldura îmbrățișărilor. 

— Trebuie să discutăm, zise Ezio. 

— Cu siguranţă! răspunse Machiavelli privindu-l atent. Am 
înțeles că ai aflat despre mica mea înţelegere cu Pantasilea. 

— Da. 

— Bun. Femeia asta are mai multă inteligență tactică în 
degetul mic decât are soțul ei în tot trupul... ceea ce nu 
înseamnă că Bartolomeo nu e cel mai bun în meseria lui. 

Făcu o pauză, după care adăugă: 

— Am izbutit să obţin ceva foarte important de la unul dintre 
contactele mele: numele a nouă agenţi Templieri pe care Cesare 
i-a recrutat ca să terorizeze Roma. 

— Spune-mi doar cum îi pot găsi. 

Machiavelli căzu pe gânduri. 

— ţi sugerez să începi prin a căuta semne de tulburări prin 
cartierele orașului. Vizitează-i pe cetăţenii de acolo. Poate vei 
găsi pe unii care te pot îndruma în direcţia bună. 

— Ai obţinut informaţia asta de la un oficial Borgia? 

— Da, zise Machiavelli precaut, după o pauză scurtă. De unde 
știi? 

Gândindu-se la întâlnirea din piaţă la care fusese martor 
împreună cu Vulpea, Ezio se întrebă dacă nu cumva aceea 


VP - 119 


fusese legătura iniţială. Probabil că de atunci Machiavelli mai 
avusese și alte întâlniri. 

— Am presupus pur și simplu, răspunse el. Grazie. 

— Claudia, Bartolomeo și Vulpea te așteaptă în sanctuarul de 
aici, zise Machiavelli. Să știi că ai ghicit bine. 

— Virtù, dragul meu Niccolò, asta-i tot, replică Ezio și porni 
înainte. 

— Virtute? murmură Machiavelli pentru sine și-l urmă. 

Îi găsi pe camarazii din Frăţie în picioare când intră în 
sanctuarul ascunzătorii. Chipurile le erau sumbre. 

— Buona sera, zise Ezio și trecu direct la subiect. Ce aţi aflat? 

Bartolomeo vorbi primul: 

— Am constatat că bastardo Cesare se află în castelul 
Sant'Angelo... cu Papa. 

— lar iscoadele mele, adăugă Vulpea, au confirmat că Mărul a 
fost dat într-adevăr cuiva pentru a fi studiat în amănunt. Mă 
străduiesc să-i aflu identitatea. 

— N-o putem ghici? 

— Nu-i bine să ghicim, trebuie să știm în mod s/gur. 

— Am informaţii despre Caterina Sforza, interveni Claudia. 
Săptămâna viitoare, joi spre amurg, va fi mutată în temniţa din 
castel. 

Ezio simţi că i se oprește inima pentru o clipă atunci când auzi 
asta, totuși era o veste bună. 

— Bene, zise Machiavelli. Prin urmare, castelul va fi ţinta. 
Roma se va tămădui repede după ce Rodrigo și Cesare nu vor 
mai fi. 

Ezio ridică o mână. 

— Îi voi ucide numai dacă va apărea împrejurarea potrivită. 

Machiavelli păru iritat. 

— Nu repeta greșeala pe care-ai comis-o în criptă. Trebuie să-i 
ucizi acum. 

— Sunt de partea lui Niccolò, spuse Bartolomeo. N-ar trebui să 
mai așteptăm. 

— Bartolomeo are dreptate, întări Vulpea. 

— Trebuie să plătească pentru moartea lui Mario, adăugă 
Claudia. 

Ezio îi linişti. 

— Nu vă temeţi, prieteni. Vor muri - aveți cuvântul meu. 


VP - 120 


Capitolul 23 


În ziua stabilită pentru mutarea Caterinei în castelul 
Sant'Angelo, Ezio și Machiavelli se alăturară mulţimii care se 
adunase în fața unei calești frumoase, cu ferestrele acoperite de 
draperii, pe ale cărei portiere se afla blazonul Borgia. Gărzile ce 
înconjurau caleașca ţineau spectatorii la distanţă, și nu era de 
mirare, fiindcă nu toţi erau cuprinși de entuziasm. Un vizitiu sări 
de pe capră și se grăbi să deschidă portiera caleștii, deplie 
scărița și întinse mâna pentru a le ajuta pe ocupante să 
coboare. 

După o clipă, apăru prima dintre ele, într-o rochie albastru- 
închis cu corsaj alb. Ezio o recunoscu imediat pe blonda 
frumoasă cu buze nemiloase. O văzuse ultima dată când fusese 
cucerit Monteriggioni, însă nu era un chip pe care să-l poată uita 
vreodată: Lucrezia Borgia. Femeia cobori cu demnitate, dar 
măreţia îi dispăru complet când se întoarse către caleașcă, băgă 
braţul înăuntru, apucă ceva - sau pe cineva - și trase cu toată 
puterea. 

O smuci pe Caterina Sforza afară, ţinând-o de păr, făcând-o să 
cadă pe jos în faţa ei. Deși prizonieră, cu părul vâlvoi și în 
lanţuri, purtând un veșmânt maro grosolan, Caterina continua 
să aibă o ţinută și o forţă vitală mai remarcabile decât ale celei 
care o ţinea captivă. Machiavelli fu nevoit să-l prindă pe Ezio de 
braţ, reținându-l, când acesta tresări și dădu să se repeadă 
înainte. Ezio văzuse cum fuseseră maltrataţi destui dintre cei 
dragi lui, însă acum era momentul pentru a da dovadă de 
rațiune. Tentativa lui de eliberare ar fi fost sortită eșecului. 

Punând un picior pe victima ei întinsă la pământ, Lucrezia 
începu să vorbească: 

— Salve, cittadini de Roma! Aveţi în faţa voastră o imagine 
înălțătoare. Caterina Sforza, târfa din Forli! Prea multă vreme 
ne-a sfidat! Acum, în cele din urmă, a fost îngenuncheată. 

Mulțimea nu reacţionă cu prea mult entuziasm auzind asta și, 
în tăcerea din jur, Caterina ridică fruntea și strigă: 

— Nimeni nu se coboară mai jos ca Lucrezia Borgia! Cine te-a 
pus să faci asta? Fratele tău? Sau tatăl tău? Poate că te-au 
lucrat niţel amândoi? Cine știe, poate chiar în același timp, nu? 
La urma urmelor, voi toți vă-mperecheați în aceeași cocină. 


VP - 121 


— Chiudi la bocca! ţipă Lucrezia și o lovi cu piciorul. Nimeni 
nu hulește familia Borgia! 

Se aplecă, o ridică pe Caterina în picioare și o pălmui cu atâta 
violenţă, că o trimise din nou în noroi. După aceea înălţă capul 
cu mândrie. 

— La fel se va-ntâmpla cu oricine - oricine - cutează să ne 
sfideze! 

Le făcu semn gărzilor, care o înșfăcară pe nefericita Caterina, 
o ridicară în picioare și o îmbrânciră în direcția porţilor 
castelului. Cu toate acestea, contesa izbuti să strige: 

— Oameni buni ai Romei, nu vă pierdeţi speranţa! Va sosi și 
vremea voastră. Veţi fi eliberaţi de jugul acesta, v-o jur! 

După ce Caterina dispăru, iar Lucrezia sui în caleașcă pentru a 
o urma, Machiavelli se întoarse către Ezio. 

— Este limpede că Contessa nu și-a pierdut deloc din 
înflăcărare. 

Ezio se simţea vlaguit. 

— O vor tortura, murmură el. 

— Este păcat că Forli a căzut, dar îl vom recuceri. O vom 
elibera și pe Caterina, însă va trebui să ne concentrăm. Tu te afli 
acum aici pentru Cesare și Rodrigo. 

— Caterina este un aliat puternic... este una de-a noastră. 
Dacă o vom ajuta acum, când este în necaz, ne va ajuta și ea pe 
noi. 

— Poate că da. Tu ucide-i mai întâi pe Cesare și Rodrigo. 

Mulțimea începuse să se împrăștie și, cu excepția santinelelor 
de la poartă, gărzile Borgia se retraseră în castel. In scurtă 
vreme, în apropierea castelului mai rămaseră doar Ezio și 
Machiavelli, ascunși într-un loc întunecat. 

— Lasă-mă, Niccolò, rosti Ezio pe măsură ce umbrele începură 
să se alungească. Am treabă de făcut. 

Ridică ochii spre zidurile perfect verticale ale străvechii 
structuri circulare; mausoleul împăratului Hadrian fusese clădit 
cu o mie de ani în urmă, iar acum era o fortăreață 
inexpugnabilă. Puținele sale ferestre se aflau foarte sus, iar 
zidurile erau netede. Legat de Bazilica San Pietro printr-un 
coridor fortificat săpat în stâncă, era de aproape două sute de 
ani, un centru papal de necucerit. 

Ezio cercetă zidurile. Nimic nu era complet de necucerit. În 
lumina torțelor ce pâlpâiau în suporturile lor odată cu lăsarea 


VP - 122 


nopţii, ochii lui începură să urmărească ridicăturile, fisurile și 
imperfecțiunile care, oricât de mici, i-ar fi îngăduit să se caţere. 
După ce-și trasă ruta în minte, sări ca o pisică spre primele prize 
pentru mâini și picioare, își înfipse degetele în ele, își calmă 
răsuflarea, apoi, fără grabă, hotărât, începu să escaladeze zidul, 
ținându-se pe cât posibil departe de lumina aruncată de torţe. 

La jumătatea suișului, ajunse la o deschidere: o fereastră fără 
geam, cu cadru din piatră, sub care, pe partea interioară a 
zidului, se afla o pasarelă pentru santinele. Privi într-o parte și- 
ntr-alta, însă nu văzu pe nimeni. Pătrunse neauzit pe fereastră și 
privi în jos, de cealaltă parte a pasarelei, peste o balustradă, în 
curtea grajdului. Erau patru bărbaţi acolo și-i recunoscu pe toţi. 
Cesare discuta cu trei dintre principalii lui locotenenţi: generalul 
francez Octavien de Valois, Juan de Borgia Lansol de Romani, 
bancherul personal al lui Cesare și asociat intim al lui, și un ins 
slab, înveșmântat în negru, cu chip neîndurător și brăzdat de 
cicatrice - Micheletto da Corella, mâna dreaptă a lui Cesare și 
ucigașul lui cel mai loial. 

— Uitaţi de Papă, spunea Cesare, pentru că voi răspundeți 
doar înaintea mea. Roma este stâlpul care susţine întreaga 
noastră acțiune. Ea nu poate pregeta și asta înseamnă că nici 
voi nu puteţi pregeta. 

— Dar Vaticanul? întrebă Octavien. 

— Poftim? replică Cesare disprețuitor. Adunătura aia de 
boșorogi obosiţi? Acum le cântăm în strună cardinalilor, dar în 
curând nu vom mai avea nevoie de ei. 

leși apoi din curtea grajdului pe-o poartă, părăsindu-i pe 
ceilalţi trei. 

— Ei bine, zise Juan după o pauză, se pare că ne-a lăsat Roma 
s-o administrăm. 

— Atunci va fi pe mâini bune, zise sec Micheletto. 

Ezio mai ascultă o vreme, dar nu mai auzi nimic nou, așa că 
escaladă mai departe zidul exterior, străduindu-se să descopere 
încăperea în care era întemnițată Caterina. Zări lumină dinspre 
altă fereastră, care avea geam, însă acesta era deschis pentru a 
intra aerul nopţii, și un pervaz exterior pe care se putu sprijini 
parţial. Privi cu grijă prin fereastră spre un coridor iluminat de 
lumânări, ai cărui pereţi erau din lemn simplu. Lucrezia se afla 
acolo, așezată pe o băncuţă capitonată, și scria într-un carnet, 
iar la răstimpuri ridica ochii, de parcă ar fi așteptat pe cineva. 


VP - 123 


După câteva minute, Cesare apăru printr-o ușă din capătul 
opus al coridorului și se îndreptă grăbit spre sora lui. 

— Lucrezia, rosti el și o sărută într-un chip nici pe departe 
frăţesc. 

După aceea, îi desprinse mâinile din jurul gâtului său și, fără a 
le da drumul, o privi în ochi și spuse: 

— Sper c-ai tratat-o cu amabilitate pe musafira noastră. 

— Gura aia a ei..., zise Lucrezia strâmbându-se. Ce mi-ar mai 
plăcea să i-o cos pentru totdeauna! 

Cesare zâmbi. 

— Mie unuia mi-ar plăcea s-o deschid. 

— Serios? 

Ignorându-i răutatea tonului, bărbatul continuă: 

— Ai vorbit cu tata despre fondurile cerute de bancherul meu? 

— Papa este la Vatican acum, dar s-ar putea să necesite ceva 
muncă de lămurire când va reveni. Ca și bancherul lui. Știi cât 
de prudent este Agostino Chigi. 

Cesare râse scurt. 

— În mod clar nu s-a-mbogăţit în urma pripelii. Făcu o pauză. 
Dar asta n-ar trebui să fie o problemă, nu? adăugă el după o 
scurtă pauză. 

Lucrezia își trecu din nou brațul pe după gâtul fratelui ei și-și 
frecă buzele de gâtul lui. 

— Nu, dar... câteodată mă simt tare singură - fără tine aici. 
Am petrecut puțin timp împreună în ultimele zile, fiindcă ești 
atât de ocupat cu celelalte cuceriri ale tale. 

Cesare o lipi de trupul lui. 

— Nu-ţi face griji, pisicuţo. In curând, după ce voi pune mâna 
pe tronul Italiei, vei fi regina mea și singurătatea ta va fi de 
domeniul trecutului. 

Femeia se retrase puţin și-l privi drept în ochi. 

— Nu mai pot aștepta. 

EI își trecu mâna prin părul ei blond și fin. 

— Să fii cuminte cât o să lipsesc. 

Apoi, după altă sărutare prelungă, își părăsi sora și ieși prin 
aceeași ușă prin care sosise, în timp ce Lucrezia, părând 
dezamăgită, plecă în direcţia opusă. 

Oare unde plecase Cesare? Avea să părăsească imediat 
castelul? După felul cum se despărţise de sora lui, așa părea. 
Ezio se deplasă iute pe circumferința zidului exterior, până 


VP - 124 


ajunse într-o poziţie din care vedea poarta principală a 
castelului. 

O făcuse la timp. Pe când se uita, poarta se deschise în 
strigătele gărzilor: 

— Atenţie! Căpitanul-general pleacă spre Urbino! 

La scurt timp după aceea, călare pe un cal negru, Cesare ieși 
pe poartă, însoţit de o escortă mică. 

— Buona fortuna, Padrone Cesare! răcni unul dintre ofiţerii de 
strajă. 

Ezio își privi dușmanul de moarte dispărând în noapte. „A fost 
o vizită foarte scurtă”, își spuse el. „Și nu s-a ivit nicio 
oportunitate să-l ucid. Niccolo va fi tare dezamăgit”. 


Capitolul 24 


Ezio își îndreptă din nou atenţia la sarcina pe care o avea în 
acel moment: găsirea Caterinei. Zări sus de tot pe latura de 
apus a castelului o ferestruică afundată mult în zid, dinspre care 
răzbătea o lumină slabă, și porni într-acolo. Când ajunse la ea, 
văzu că nu exista un pervaz pe care să se sprijine, ci doar o 
impostă îngustă, ieșită în relief deasupra ferestruicii, de care s- 
ar fi putut agăța în siguranţă cu o mână. 

Privi înăuntru și zări o odăiţă pustie. Pe un perete ardea o 
torță. Părea a fi un post de gardă, așa că Ezio spera că era pe 
calea cea bună. 

Mai departe pe același nivel exista altă ferestruică 
asemănătoare. Ezio se apropie de ea și privi printre gratiile al 
căror rost nu-l înţelegea. Nimeni îndeajuns de subţire ca să 
poată scăpa pe ferestruică n-ar fi reușit să coboare patruzeci și 
cinci de metri până la sol și apoi să traverseze terenul deschis 
până la râu, unde ar fi fost mai în siguranţă. Lumina era mai 
slabă aici, dar își dădu seama imediat că era o carceră. 

Apoi trase cu putere aer în piept. Înăuntru, tot în lanţuri, se 
afla Caterina! Stătea pe o bancă tare, rezemată de perete, însă 
Ezio nu vedea dacă era legată sau nu de zid. Tinea capul plecat 
și putea, la fel de bine, să fie trează sau adormită. 

Femeia ridică fruntea la auzul unor bubuituri asurzitoare în 
ușă. 


VP-125 


— Deschideţi! se auzi Lucrezia răcnind. 

Una dintre cele două sentinele care moţăiau lângă ușă se 
grăbi să-i dea ascultare. 

— Da, Altezza. Imediat, Al/tezza. 

După ce intră în carceră, urmată de o santinelă, Lucrezia nu 
pierdu mult timp. Din conversaţia pe care o auzise puţin mai 
devreme, Ezio ghicea deja motivul furiei ei: gelozia. Lucrezia 
credea că Cesare și Caterina deveniseră amanți. Asasinul nu 
putea crede una ca asta. Mintea lui refuza să accepte 
pângărirea Caterinei de un asemenea monstru al depravării. 

Lucrezia traversă iute încăperea, o ridică pe contesă în 
picioare, trăgând-o de păr, și-și apropie faţa de a ei. 

— Căţea ce ești! Cum a fost călătoria de la Forli la Roma? Ai 
mers cu trăsura lui Cesare? Ce-ai făcut acolo? 

Caterina o privi drept în ochi. 

— Ești jalnică, rosti ea. Chiar josnică, dacă ai impresia că eu 
trăiesc după aceleași principii ca tine. 

Înfuriată, Lucrezia o îmbrânci, făcând-o să cadă. 

— Despre ce ţi-a vorbit? Despre planurile lui pentru Neapole? 

Făcu o pauză. 

— ȘI... ţi-a plăcut? 

Ștergându-și sângele de pe faţă, Caterina replică: 

— Chiar nu-mi mai amintesc. 

Insolenţa ei liniștită o umplu de furie pe Lucrezia. Îmbrâncind 
garda într-o parte, înhăță un drug de fier folosit pentru 
asigurarea ușii și o lovi pe contesă peste spate. 

— Poate c-atunci o să-ţi aduci aminte asta! 

Caterina ţipă de durere și Lucrezia se retrase mulțumită. 

— Așa! Cel puţin asta o să te-nvețe minte. 

Azvârli drugul de fier pe podea și ieși. Garda o urmă și ușa se 
închise cu o bufnitură. Ezio observă că ușa avea o ferestruică 
prevăzută cu gratii. 

— Încuie-o și dă-mi cheia, o auzi pe Lucrezia poruncind de 
afară. 

Se auzi un zornăit, apoi un scârțâit ruginit, când cheia se 
răsuci în broască, urmat de un zăngănit de lanț. 

— Poftiti, Altezza. 

Glasul bărbatului tremura. 

— Bun. Dacă mă-ntorc și te mai găsesc dormind în post, voi 
pune să fii biciuit. O sută de bice. Ai înțeles? 


VP - 126 


— Da, Altezza. 

Ezio ascultă cum pașii Lucreziei se îndepărtau și căzu pe 
gânduri. Modul cel mai simplu de a ajunge la încăperea în care 
era Caterina ar fi fost de sus. 

Sui pe zid până ajunse la altă deschidere de pe care se putea 
coborî pe o pasarelă pentru santinele. De data asta, existau și 
santinele care făceau de planton, dar se părea că nu erau decât 
două, care mergeau de altfel împreună. Aprecie că parcurgerea 
unui circuit întreg trebuia să le ia cinci minute, așa că așteptă 
până trecură, apoi sări neauzit înăuntru. 

Ezio urmări gărzile de la distanță, mergând aplecat, până 
ajunse la o ușă în zid, de unde cobora o scară de piatră. Ştia că 
urcase două niveluri deasupra carcerei Caterinei, așa că, după 
ce cobori două paliere, ieși de pe scară și se pomeni într-un 
coridor asemănător celui în care se întâlniseră Cesare și 
Lucrezia, dar acesta nu era lambrisat cu lemn, ci construit din 
piatră. Se întoarse în direcția carcerei Caterinei, fără să 
întâlnească pe nimeni, însă trecu pe lângă mai multe uși 
masive, toate cu ferestruici zăbrelite care sugerau că erau 
carcere. Când peretele începu să se curbeze, urmând linia 
castelului, auzi glasuri în faţă și recunoscu accentul piemontez 
al gardianului care vorbise cu Lucrezia. 

— Nu e locul meu aici, mormăia el. Ai auzit cum mi-a vorbit? 
Îmi pare rău că n-am rămas în Torino, deși-i un oraş de rahat. 

Ezio înaintă tiptil. Cele două santinele stăteau cu feţele către 
ușă când Caterina apăru la ferestruica zăbrelită. Femeia îl zări 
pe Ezio în spatele lor, înainte ca Asasinul să se retragă în 
întuneric. 

— Ah, spatele meu, se plânse ea. Nu-mi puteţi da niște apă, 
vă rog? 

Pe masa de lângă ușă, la care stătuseră așezate santinelele, 
se afla o carafă cu apă. Unul dintre bărbaţi o luă și se apropie de 
ferestruică. 

— Mai vrei ceva, prinţesă? întrebă el sarcastic. 

Torinezul chicoti. 

— Vă rog, aveţi un pic de suflet, zise Caterina. Dacă 
deschideţi ușa, v-aș putea arăta ceva care să merite cu- 
adevărat. 

Santinelele deveniră brusc mai formale. 


VP - 127 


— Nu-i nevoie de așa ceva, Contessa. Am primit ordine. 
Poftim! 

Cel cu carafa deschise ferestruica, întinse carafa Caterinei, 
apoi închise ferestruica la loc. 

— Ar cam fi vremea să fim schimbaţi, nu? spuse piemontezul. 

— Da. Luigi și Stefano ar fi trebuit să sosească deja. 

Santinelele își aruncară o privire. 

— Crezi c-afurisita aia de Lucrezia o să se-ntoarcă-n curând? 

— N-aș zice. 

— Ce-ar fi s-aruncăm atunci o privire în corpul de gardă, să 
vedem de ce întârzie? 

— Bine. N-ar trebui să ne ia mai mult de câteva minute. 

Ezio îi privi dispărând după curba zidului, apoi se apropie de 
ferestruică. 

— Ezio, șopti Caterina, ce dracu’ faci aici? 

— Îmi vizitez croitorul - tu ce crezi? 

— Pentru numele Domnului, crezi că avem timp de glume? 

— O să te scot de aici. În noaptea asta. 

— Dac-o faci, Cesare te va urmări ca un câine turbat. 

— Deja încearcă s-o facă, dar, după cum se comportă 
santinelele astea, oamenii lui nu par niște fanatici. Știi cumva 
dacă paznicii mai au o cheie? 

— Nu cred. l-au dat-o Lucreziei. A venit pe-aici. 

— Știu, am văzut. 

— Atunci de ce n-ai făcut nimic ca s-o oprești? 

— Eram de cealaltă parte a ferestrei. 

— Afară?! Eşti nebun? 

— Doar atletic. Dacă Lucrezia are singura cheie, ar fi bine să 
mă duc s-o iau. Știi cumva unde e? 

Caterina căzu pe gânduri. 

— Am auzit-o spunând că are apartamentele chiar în vârful 
castelului. 

— Excelent. Cheia este ca și a mea. Acum stai cuminte aici 
până mă-ntorc. 

Femeia îl privi sfredelitor, apoi se uită la lanţurile ei și la ușă. 

— Și unde crezi că m-aș putea duce? zâmbi ea ironic. 


VP - 128 


Capitolul 25 


De acum, Ezio începuse să se obișnuiască cu zidurile 
exterioare ale castelului Sant'Angelo și constată că, cu cât urca, 
cu atât îi venea mai lesne să găsească prize pentru mâini și 
pentru picioare. Căţărându-se cu dibăcie, cu mantia înfoiată 
ușor de briză, se trezi în scurt timp la nivelul parapetului celui 
mai de sus și trecu silențios peste el. 

De cealaltă parte, parapetul nu era foarte înalt - niciun metru 
și jumătate până la o pasarelă îngustă din cărămidă, de pe care 
porneau scări, la intervale regulate, până la grădina de pe 
terasă, în centrul căreia se afla o clădire din piatră fără etaj, cu 
acoperiș plat. Clădirea avea ferestre largi și lumina multor 
lumânări se revărsa dinăuntru, dezvăluind încăperi opulente și 
decorate cu mult bun-gust. 

Pasarela era pustie, dar nu și grădina. Pe banca de sub 
ramurile arcuite ale unui platan, Lucrezia stătea sfioasă, 
ținându-se de mâini cu un tânăr chipeș pe care Ezio îl recunoscu 
ca fiind unul dintre cei mai de seamă cetățeni ai Romei, Pietro 
Benintendi. Cesare n-ar fi fost tocmai încântat dac-ar fi aflat 
asta! Asasinul se furișă pe pasarelă și se apropie cât cuteză de 
mult. Era recunoscător lunii care răsărise și oferea nu numai 
lumină, ci și petice de umbre derutante, în care se putea 
ascunde. Ascultă. 

— Te iubesc într-atât, încât aș vrea să-mi cânt iubirea 
cerurilor, spunea Pietro înflăcărat. 

Lucrezia îi puse un deget pe buze. 

— Te rog, șoptește vorbele acestea doar pentru tine. Cine știe 
ce-ar face Cesare, dacă ar afla! 

— Dar tu nu ești măritată, nu? Am auzit desigur despre 
răposatul tău soţ și-mi pare foarte rău, totuși... 

— Taci, prostule! 

Ochii căprui ai Lucreziei scânteiară. 

— Nu știi că Cesare a ordonat asasinarea ducelui de 
Bisceglie? Soțul meu a fost strangulat. 

— Poftim? 

— Exact cum ai auzit. 

— Dar ce s-a-ntâmplat? 


VP - 129 


— Îmi iubeam soţul și Cesare a devenit gelos. Alfonso era un 
bărbat arătos, iar Cesare știa prea bine schimbările pe care 
„Boala Lumii Noi” le pricinuise chipului său, deși Dumnezeu mi-e 
martor că sunt neînsemnate. Și-a pus oamenii să-i întindă o 
cursă lui Alfonso și să-l bată. A crezut că avertismentul va fi 
limpede, însă Alfonso nu era o marionetă. A contraatacat și, pe 
când se afla în convalescenţă după atentat, oamenii lui au 
întreprins represalii. Cesare a avut noroc că n-a împărtășit 
soarta Sfântului Sebastian! Apoi însă, în cruzimea lui, l-a trimis 
pe Micheletto da Corella în iatacul lui Alfonso, unde-și tămăduia 
rănile, să-l sugrume acolo. 

— Nu se poate așa ceva! 

Pietro devenise neliniștit. 

— Eu mi-am iubit soțul. Acum mă prefac faţă de Cesare, ca 
să-i liniștesc bănuielile, dar este ca un șarpe - mereu alert, 
mereu veninos. 

Lucrezia îl privi pe Pietro. 

— Îi mulțumesc Domnului că te am pe tine, care să mă 
consolezi. Cesare a fost mereu gelos pe cei asupra cărora îmi 
îndrept atenţia, totuși asta n-ar trebui să ne împiedice. In plus, 
el a plecat la Urbino să-și continue campania. Nimic nu ne poate 
pune piedici. 

— Eşti sigură? 

— Voi păstra secretul nostru... dacă doreşti, rosti Lucrezia 
apăsat. 

Își desprinse o mână dintre palmele bărbatului și o așeză pe 
coapsa lui. 

— Ah, Lucrezia, suspină el. Cum mă cheamă buzele tale! 

Se sărutară, la început delicat, apoi tot mai pasional. Ezio își 
schimbă puţin poziția și atinse fără să vrea o bucată de 
cărămidă, care se desprinse și căzu în grădină. Incremeni 
locului, ținându-și respirația. 

Lucrezia și Pietro se despărțiră îndată. 

— Ce-a fost asta? rosti femeia. Nimeni n-are voie să intre în 
grădina și apartamentele mele fără știrea mea, nimeni! 

Pietro se ridicase deja și privea în jur temător. 

— Ar fi mai bine să plec, vorbi el iute. Trebuie să mă 
pregătesc pentru repetiţii... să-mi citesc replicile pentru mâine. 
Trebuie să plec. 

Se apropie și o sărută pe Lucrezia pentru ultima oară. 


VP - 130 


— Adio, iubirea mea! 

— Stai, sunt sigură că n-a fost nimic! 

— Nu, este târziu. Trebuie să plec. 

Cu o expresie melancolică, Pietro traversă grădina și dispăru 
prin ușa aflată în zidul opus. 

Lucrezia așteptă o clipă, apoi se ridică de pe bancă și pocni 
din degete. De la adăpostul unor tufișuri înalte din apropiere, 
apăru una dintre gărzile ei personale, care făcu o plecăciune. 

— Am auzit totul, mia signora, spuse el, și pot depune 
mărturie. 

Lucrezia țuguie buzele. 

— Perfect. Spune-i lui Cesare. Vom vedea ce simte el când se- 
ntoarce roata. 

— Da, signora. 

Cu o altă plecăciune, garda se retrase. 

Rămasă singură, Lucrezia rupse o margaretă dintr-un strat de 
flori din apropiere și începu să-i smulgă pe rând petalele. 

— Mă iubește, nu mă iubește, mă iubește, nu mă iubește... 

Ezio cobori silențios pe scara cea mai apropiată și se îndreptă 
către ea. Între timp, femeia se așezase iarăși pe bancă și ridică 
privirea la apropierea lui, fără a dovedi însă teamă, ci doar 
ușoară surprindere. Ei bine, dacă mai avea și alte gărzi ascunse 
prin grădină, Ezio avea să scape iute de ele. 

— Te rog, continuă, nu vreau să te întrerup, rosti el și făcu o 
plecăciune deși cu ironie vădită. 

— Ca să vezi, Ezio Auditore da Firenze! 

Lucrezia îi întinse mâna s-o sărute. 

— Sunt încântată să te întâlnesc în sfârșit așa cum se cuvine. 
Am auzit foarte multe despre tine, mai ales recent. Asta fiindcă 
îmi imaginez că nimeni altul nu poate fi cauza micilor probleme 
cu care ne-am confruntat în ultima vreme în Roma. Păcat că 
Cesare nu mai este aici, adăugă ea după o scurtă pauză. l-ar fi 
făcut mare plăcere. 

— Lucrezia, nu am nimic cu tine personal. Elibereaz-o pe 
Caterina și mă retrag. 

Glasul femeii se înăspri ușor. 

— Mă tem că asta-i imposibil. 

Ezio desfăcu larg braţele. 

— Atunci nu-mi lași de ales. 


VP - 131 


Se apropie de ea, însă cu prudenţă. Lucrezia avea unghii 
lungi. 

— Gărzi! ţipă femeia, transformându-se într-o clipă din nobilă 
în harpie, și se repezi cu unghiile spre ochii lui. 

Bărbatul o prinse de încheieturi în ultima clipă. Scoase apoi o 
bucată de frânghie din punga lui de piele, îi răsuci mâinile la 
spate și i le legă iute, după care o trânti pe pământ și-și așeză 
talpa ferm pe rochia femeii, pentru a o împiedica să se ridice. 
Apoi își trase sabia și jungherul și se întoarse către cele trei 
gărzi care soseau în goană din direcţia apartamentelor. Din 
fericire pentru el, soldații aveau arme ușoare, erau mătăhăloși și 
nu purtau cămăși de zale. Deși nu-și putea schimba poziţia - 
fiindcă, mai presus de orice, nu-i putea îngădui Lucreziei să 
evadeze, cu toate că ea încerca să-l muște de gleznă prin cizmă 
-, eschivă lovitura de sabie a primului atacator și-l înjunghie 
scurt și decisiv în partea expusă a trupului. Unul mai puţin. Al 
doilea era mai precaut, dar, văzând-o la pământ pe Lucrezia, 
care mârâia, înaintă. Făcu o fandare către pieptul lui Ezio, dar 
Asasinul o pară și-i ridică arma în sus, iar cu mâna stângă îi 
înfipse jungherul în cap. Doi scoși din luptă. Sperând să profite 
de faptul că ambele arme ale lui Ezio erau blocate, al treilea 
soldat se năpusti. Asasinul îl izbi puternic cu braţul drept și sabia 
celui de-al doilea zbură către noul atacator. Acesta fu nevoit să 
ridice arma pentru a se apăra, însă o făcu târziu pentru că sabia 
zbură spre el, crestându-i bicepsul. Se crispă de durere, totuși 
continuă asaltul, rotindu-și sabia către Asasin. Ezio își 
recăpătase poziţia și devie atacul cu jungherul, iar cu braţul cu 
care mânuia de obicei sabia, eliberat acum, îi sfâșie necruţător 
torsul. Se terminase. Gărzile zăceau moarte în jurul lui... iar 
Lucrezia tăcea pentru prima dată. Gâfâind, o ridică în picioare. 

— Haide, îi spuse, și să n-aud un sunet. Dacă ţipi, jur că-ți 
retez limba. 

O târî spre ușa pe unde ieșise Pietro, ajunseră într-un coridor 
și pe jumătate o împinse, pe jumătate o purtă pe sus în direcţia 
camerelor de detenţie din turn. 

— Salvezi prințese din temnițe, acum? Ce romantic! zise 
Lucrezia și scuipă. 

— Gura! 

— Crezi probabil că ești grozav dacă dai ordine și creezi haos, 
și ucizi după bunul tău plac, așa-i? 


VP - 132 


— Am zis să-ţi ţii gura! 

— Dar planul tău are vreo finalitate? Ce crezi că vei câștiga? 
Nu știi cât de puternici suntem? 

Ezio ezită înaintea unei scări ce cobora la nivelul inferior. 

— Care e drumul? întrebă el. 

Femeia izbucni în râs și nu-i răspunse. 

— Care e drumu repetă Ezio zgâlţâind-o violent. 

— La stânga, răspunse Lucrezia posacă. 

Tăcu o vreme, apoi începu din nou să vorbească. De data asta 
Ezio o lăsă în pace. Acum era sigur că știa unde se afla. Lucrezia 
se zbătea întruna în strânsoarea lui, însă el se concentra asupra 
a două lucruri: să n-o scape din mâini și să fie atent la orice 
posibil atac al gărzilor din castel. 

— Ştii ce s-a-ntâmplat cu supraviețuitorii familiei Pazzi în 
Florența, după ce ai îngenuncheat-o? Scumpul tău prieten 
Lorenzo, așa-zisul Magnifico, le-a confiscat toate bunurile și i-a 
aruncat în temniță. Pe toţi! Chiar și pe cei care n-au jucat vreun 
rol în complotul împotriva lui. 

Fără să vrea, gândurile lui Ezio se întoarseră la represaliile 
împotriva unei rebeliuni din Forli care o vizase pe ea. Măsurile 
aplicate de contesă le depășiseră mult pe ale lui Lorenzo... ba 
chiar și cele ale Magnificului păruseră blânde. Işi alungă asta din 
minte. 

— Femeilor li s-a interzis să se mărite, iar de pe pietrele de 
mormânt ale familiei s-au șters toate înscrisurile, continuă 
Lucrezia. Au fost scoși din cărţile de istorie. Pac! Uite-așa! 

Nu fuseseră totuși torturați, gândi el. Era însă posibil ca la 
momentul respectiv Caterina să fi considerat că acţiunile îi erau 
perfect justificate. Cu toate acestea, cruzimea ei o costase o 
parte din loialitatea pe care se putuse bizui mereu până atunci 
și poate că de aceea Cesare reușise până la urmă să cucerească 
Forli. 

Continua totuși să fie o aliată importantă, iar Ezio nu trebuia 
să uite asta. Și, în același timp, să-și suprime orice sentimente - 
reale sau imaginare - nutrea față de ea. 

— Tu și prietenii tăi Asasini nu vă gândiţi la consecințele 
acţiunilor voastre. Vă mulţumiţi să puneţi lucrurile în mișcare, 
dar nu le duceți niciodată până la capăt. 

Lucrezia se opri să-și tragă răsuflarea și bărbatul o îmbrânci 
violent înainte, dar asta n-o împiedică să vorbească. 


VP - 133 


— Spre deosebire de voi, Cesare va termina ce a început și va 
aduce pacea în Italia. El ucide pentru un ţel mai măreț... din 
nou, spre deosebire de voi. 

— Oamenii neștiutori și nepăsători sunt ţinte facile, replică 
Ezio. 

— Poţi spune ce dorești, zise Lucrezia simțind că atinsese un 
punct sensibil. În tot cazul, îmi irosesc cuvintele cu un ipocrit ca 
tine. 

Aproape că ajunseseră la carcere. 

— Nu uita, șuieră Ezio scoțându-și jungherul, dacă-ncerci să-i 
avertizezi pe paznici, îţi tai limba... 

Femeia respira întretăiat, dar tăcu. Asasinul înaintă încetișor. 
Cei doi paznici noi jucau cărţi la masă. Trântind-o pe Lucrezia pe 
pardoseală în fața lui, Ezio sări asupra lor și-i ucise, înainte ca 
cei doi să aibă timp să reacționeze. După aceea se-ntoarse și 
porni în goană după femeie, care se ridicase și fugea în direcţia 
din care veniseră, ţipând după ajutor. O ajunse din două salturi, 
îi acoperi gura cu palma și o trase cu celălalt braţ spre el, rotind- 
o și împingând-o spre carcera Caterinei. Lucrezia îl mușcă și 
trase de mâna înmănușată care-i acoperea gura, după care, 
înțelegând că era neputincioasă, păru să renunțe și se înmuie 
din tot corpul. 

Caterina era deja la ferestruica pe care bărbatul o descuie. 

— Salute, Lucrezia, rânji ea răutăcios. Mi-ai lipsit. 

— Vai a farti fottere, troia! 

— Fermecătoare ca întotdeauna, zise Caterina. Ezio, adu-o 
mai aproape. O să iau eu cheia. 

Întinse braţul și Ezio îi ascultă ordinul. Nu putu să nu observe 
cum Caterina mângâie sânii Lucreziei, când își strecură degetele 
între ei și scoase cheia, atârnată pe un șnur de mătase neagră. 

Caterina îi dădu cheia lui Ezio, care descuie iute ușa. Aceeași 
cheie deschidea și lacătul lanțurilor contesei, care nu fusese, 
totuși, legată de perete. Pe când ea se descotorosea de fiare, 
bărbatul o îmbrânci pe Lucrezia în încăpere. 

— Gărzi! Gărzi! începu ea să ţipe. 

— Tacă-ţi fleanca! șuieră Caterina, apoi luă o cârpă murdară 
de pe masa temnicerilor și-i puse căluș. 

Ezio luă o bucată de frânghie și legă picioarele Lucreziei, după 
care închise ușa carcerei și o încuie. 

Ezio și Caterina se priviră. 


VP - 134 


— Eroul meu, zise ea sec. 

Asasinul îi ignoră cuvintele. 

— Poţi să mergi? 

Caterina încercă, dar se împletici. 

— Nu cred... probabil că de vină sunt cătușele cu care mi-au 
imobilizat picioarele. 

Bărbatul oftă și o ridică în braţe. Avea să fie nevoit s-o arunce 
ca pe un sac dacă ar fi fost cumva atacați și să-și scoată iute 
armele. 

— Încotro? întrebă ea. 

— Mai întâi la grajduri, apoi pe drumul cel mai rapid afară de- 
aici. 

— De ce m-ai salvat, Ezio? Te întreb serios acum, să știi. 
Acum că Forli a fost cucerit, nu îţi mai sunt de niciun folos. 

— Ai totuși o familie. 

— Nu-i familia ta. 

Ezio continuă să meargă. Tinea minte unde se aflau 
grajdurile, în raport cu poziţia lor actuală. Din fericire, Caterina 
părea să fi fost singura prizonieră din partea aceea a turnului, 
așa că nu întâlniră alte gărzi. Merse totuși cât mai silențios, dar 
cu pas iute, deși nu într-atât încât să poată cădea într-o 
capcană. La răstimpuri, se oprea și asculta. Femeia era ușoară 
în braţele lui și, după perioada petrecută în temniţă, părul 
continua să-i miroasă a vanilie și a trandafiri, reamintindu-i 
bărbatului de vremurile fericite când fuseseră împreună. 

— Ştii, Ezio, în noaptea aceea în Monteriggioni, când am 
făcut... baie împreună... trebuia să mă asigur de loialitatea ta. 
Pentru a proteja Forli. Era atât în interesul Frăției Asasinilor, cât 
și în propriul meu interes, dar... 

Se întrerupse. 

— Înţelegi? 

— Dacă-mi doreai loialitatea, ar fi fost suficient să mi-o ceri. 

— Aveam nevoie să fii de partea mea. 

— Loialitatea și braţul meu înarmat de partea ta nu erau 
îndeajuns. Doreai să te asiguri că și inima mea era alături de 
tine. 

Ezio continuă să meargă, trecând greutatea femeii de pe un 
braț pe celălalt. 

— Dar, e la politica. Bineînţeles c-am știut totul. Nu trebuie să- 
mi explici. 


VP-135 


Își simţea inima de parcă i s-ar fi prăbușit într-un puț fără 
fund. Cum era posibil ca părul ei să fie încă înmiresmat? 

— Caterina, întrebă el cu gâtlejul uscat, au...? Cesare...? 

Femeia își dădu seama, chiar dacă doar vag, ce simţea el, și 
surâse - însă doar cu buzele, observă Ezio, nu cu ochii. 

— Nu s-a-ntâmplat nimic, zise ea. Probabil că numele meu 
continuă să mai însemne ceva. Am rămas... nepângărită. 

Ajunseseră la ușa principală a grajdurilor. Nu era păzită, dar 
era încuiată. Ezio o lăsă pe Caterina din braţe. 

— Încearcă să umbli puţin pe-aici, îi spuse el. Trebuie să 
recapeți forță în glezne. 

Privi apoi în jur, căutând o modalitate să deschidă ușa, care 
nu avea nici ivăr, nici clanţă. Trebuia să existe o cale... 

— Încearcă acolo, spuse Caterina. Pare a fi un soi de pârghie. 

— Așteaptă aici, zise el. 

— De parcă aș avea de ales... 

Bărbatul porni către pârghie și zări o deschidere pătrată în 
podea, cu trapa deschisă. După mirosul care răzbătea 
dinăuntru, părea să fie un depozit de grâne. Privind cu atenţie 
înăuntru, zări o mulţime de saci și lăzi... care aduceau mult cu 
cele folosite pentru depozitarea prafului de pușcă. 

— Grăbește-te! îl îndemnă Caterina. 

Ezio prinse pârghia în mâini și trase de ea. La început abia 
dacă se clinti, dar sub forța mușchilor să-i cedă câte puţin, 
pentru ca apoi să se deplaseze cu ușurință. Ușa se deschise 
larg. 

În grajd se aflau doi soldaţi, care se întoarseră auzind 
scârțâiturile țâțânilor și se repeziră spre ei, trăgând în același 
timp săbiile din teci. 

— Ezio! Aiuto! 

Asasinul se repezi la Caterina, o ridică în brațe și o purtă către 
trapă. 

— Ce faci? 

O ținea chiar deasupra trapei. 

— Să nu-ndrăznești! 

Ezio îi dădu drumul să cadă, neputând să-și abţină un chicot 
scurt ca răspuns la ţipătul ei de spaimă. Beciul nu era adânc și 
avu timp s-o vadă aterizând în siguranţă pe sacii moi, după care 
se întoarse spre soldaţi. Lupta fu scurtă și nemiloasă, deoarece 
adversarii se mișcau greoi și fuseseră luaţi prin surprindere. 


VP - 136 


Abilitatea lui Ezio în dueluri îi depășea cu mult. Unul dintre ei 
izbuti să-l atingă cu tăișul sabiei, însă doar cât să-i cresteze 
pieptarul, fără să-i atingă pielea. Asasinul începuse să resimtă 
oboseala. 

După ce lupta se termină, se aplecă și o ridică pe Caterina din 
beci. 

— Figlio di puttana! sudui ea scuturându-se de praf. Să nu-mi 
mai faci niciodată așa ceva! 

Observă că femeia părea deja să meargă mai bine. 

Alese iute doi cai, îi înșeuă și-i pregăti. O ajută pe Caterina să 
suie, după care sări pe șaua celuilalt. Pe o latură a grajdurilor se 
deschidea o arcadă prin care văzu poarta principală a castelului. 
Era păzită, dar deschisă. Se apropiau zorii și fără doar și poate 
erau așteptați negustorii din oraș, care să aducă fel de fel de 
bunuri. 

— Gonește cât poţi de tare, îi spuse Ezio femeii, înainte ca 
gărzile să-și dea seama ce se-ntâmplă, treci podul și-ndreaptă- 
te către insula Tiberina. Acolo vei fi în siguranţă. Caută-l pe 
Machiavelli. Mă așteaptă. 

— Dar amândoi trebuie să scăpăm de-aici. 

— Te voi urma, însă deocamdată trebuie să rămân aici ca să 
mă ocup de gărzi, să creez o diversiune, ceva care să-i întârzie. 

Caterina smuci de hăţurile calului ei, care se cabră. 

— Să te-ntorci întreg, îi spuse ea bărbatului, altfel nu te voi 
ierta niciodată! 

Ezio spera că vorbise serios și o urmări cu privirea dând 
pinteni calului și trecând ca o vijelie pe lângă gărzile de la 
poartă, care se risipiră în toate părțile. De îndată ce văzu că 
trecuse dincolo în siguranţă, Asasinul se-ntoarse călare prin 
grajduri, până la depozitul de grâne și praf de pușcă. In drum, 
luă o făclie dintr-un suport din zid. O aruncă prin trapa deschisă, 
apoi întoarse calul și galopă înapoi pe unde venise, trăgând 
sabia din teacă. 

Gărzile formaseră un cordon și-l așteptau, cu halebardele 
ridicate. Ezio nu cunoștea calul, dar știa ce avea de făcut: 
galopă direct spre gărzi, iar în ultima clipă smuci violent hăţurile 
și, aplecându-se în faţă în șa, înfipse călcâiele în burta 
animalului. În același moment în care calul se năpusti înainte, 
din apropierea grajdurilor răsună o explozie teribilă. Ezio 
avusese dreptate: fusese praf de pușcă. Pământul se cutremură 


VP - 137 


de forța detonării și, instinctiv, gărzile se feriră. Speriat și el de 
intensitatea bubuiturii, calul încerca să scape cât mai repede de 
acolo. Galopând, sări peste șirul de soldaţi cu aceeași ușurință 
cu care ar fi trecut peste un gard viu. 

Lăsând în urmă panică și nedumerire Ezio călări în direcția 
soarelui care răsărea. Inima îi crescuse de mulțumire. O salvase 
pe Caterina! 


Capitolul 26 


După ce se asigură că scăpase de orice posibili urmăritori, 
renunţă la cal. li părea rău după un animal atât de bun, dar îl 
duse la grajdurile din care el și Machiavelli închiriaseră cai parcă 
cu o veșnicie în urmă și-l dărui grăjdarului-șef. Grajdurile erau 
curate și ordonate, și era limpede că reprezentau o afacere 
prosperă într-un cartier care părea să fi scăpat de sub controlul 
familiei Borgia, iar pentru moment, cel puţin, își păstra 
independenţa. După aceea porni pe jos spre insula Tiberina. 
Bacul secret al Asasinilor aștepta la mal și, odată ajuns pe 
insulă, Ezio se grăbi către ascunzătoare. 

Caterina sosise cu bine și acum stătea întinsă pe un pat 
improvizat, lângă ușă, unde o îngrijea un doctor. Zâmbi când îl 
văzu și încercă să se ridice în capul oaselor, însă medicul o 
împiedică blând. 

— Ce ușurată sunt să văd c-ai scăpat cu bine! 

Ezio îi prinse mâna și o strânse ușor. 

— Unde-i Machiavelli? 

Caterina nu-i răspunse la strângerea de mână, dar poate că 
era încă prea slăbită. 

— Nu știu. 

Din celălalt capăt al încăperii, învăluit în întuneric, apăru 
Vulpea. 

— Ezio! Mă bucur să te revăd, zise el îmbrăţișându-l. Ti-am 
adus-o pe Contessa aici. Cât despre Machiavelli... 

Chiar în aceeași clipă se deschise ușa principală și apăru 
Machiavelli. Părea tras la faţă. 

— Unde-ai fost? întrebă Vulpea. 


VP - 138 


— L-am căutat pe Ezio... dar asta nu înseamnă c-ar trebui să- 
ți dau ţie socoteală, replică Machiavelli. 

Ezio fu întristat să observe tensiunea care continua să existe 
între cei doi prieteni ai lui. Machiavelli se întoarse apoi către el și 
întrebă direct: 

— Ce știți despre Cesare și Rodrigo? 

— Cesare a părăsit aproape imediat castelul, îndreptându-se 
spre Urbino. Cât despre Rodrigo, era la Vatican. 

— Ciudat..., se încruntă Machiavelli. Rodrigo ar fi trebuit să fie 
în castel. 

— Foarte ciudat într-adevăr, comentă Vulpea sec. 

Dacă sesizase sarcasmul, Machiavelli alese să-l ignore. 

— O ocazie irosită! reflectă el. 

După care se reculese și se adresă Caterinei: 

— Fără supărare, Contessa. Ne bucurăm să te vedem în 
siguranţă. 

— Nicio supărare, răspunse ea. Acum că Cesare a plecat la 
Urbino, trebuie să ne concentram pe dezvoltarea forțelor 
noastre aici. 

Machiavelli ridică din sprâncene. 

— Credeam că tocmai acum ar trebui să lovim! Să-i luăm 
urma și să-l ucidem acolo unde se află. 

— Așa ceva ar fi imposibil, răspunse Caterina. l-am văzut 
armata și este numeroasă. N-aţi putea răzbate până la el. 

— Și eu zic să lucrăm aici, în Roma, interveni Ezio. Am început 
bine. Ar trebui să continuam să șubrezim influența familiei 
Borgia și s-o restabilim pe a noastră. Ba chiar aș vrea să- 
ncepem imediat. 

— Vorbești ca și cum ai fi deja conducătorul nostru, observă 
Machiavelli, dar poziția aceasta n-a fost discutată, cu atât mai 
puţin ratificată, de consiliul nostru. 

— lar eu spun c-avem nevoie de un conducător și cât mai 
repede, rosti Vulpea. N-avem timp de consilii și ratificări. 
Trebuie să consolidăm din nou Frăția și cred că Ezio e omul cel 
mai potrivit să ne conducă. Machiavelli, mă adresez ţie - noi doi 
suntem cei mai vechi Asasini supraviețuitori, iar Bartolomeo o 
poate confirma. Haide să luăm decizia asta acum - dacă vrei, 
poate fi secretă -, iar ulterior o putem supune unui vot formal. 

Machiavelli păru pe punctul de a replica, dar tăcu și ridică din 
umeri. 


VP - 139 


— Nu vă voi înșela așteptările, spuse Ezio. Gilberto, vreau să-i 
aduci pe Bartolomeo și pe Claudia. Avem multe de discutat. 
Niccolò, te rog, urmează-mă! 

În drum spre ieșire, trecu pe lângă patul Caterinei. 

— Ai grijă de ea, se adresă el doctorului. 

e 

— Unde mergem? întrebă Machiavelli după ce ajunseră în 
centrul orașului. 

— Vreau să-ţi arăt ceva. 

Îl conduse în cea mai apropiată piaţă comercială. Jumătate din 
ea era deschisă: o brutărie, o măcelărie al cărei proprietar 
alunga muștele de pe produse și o tarabă cu legume și 
zarzavaturi destul de ofilite. Deși era încă devreme, tavernele 
aveau vânzările cele mai mari. Şi, așa cum se așteptase Ezio, 
câţiva soldaţi Borgia îl scărmănau pe nefericitul proprietar al 
unei tarabe cu produse de pielărie. 

— Privește, zise el după ce se contopiră cu mulțimea nu 
foarte numeroasă de cumpărători din piață. 

— Știu ce se întâmplă, zise Machiavelli. 

— Și eu știu că știi, Niccolò. lartă-mă că ţi-o spun, dar tu vezi 
tabloul de ansamblu. Înţelegi ce trebuie întreprins din punct de 
vedere politic pentru a distruge familia Borgia, iar eu nu mă- 
ndoiesc câtuși de puţin de sinceritatea ta în privinţa asta. 
Trebuie să-ncepem însă de la un nivel mai elementar, adăugă 
Ezio după o scurtă pauză. Membrii familiei Borgia iau ce vor de 
la oameni pentru a-și menţine puterea, fără să păţească nimic. 

Se uitară cum soldaţii îl trântiră pe pielar la pământ și cum, 
râzând în hohote, își aleseră ce vrură de pe taraba lui și plecară. 
Bărbatul se ridică, îi urmări cu privirea îndepărtându-se, cuprins 
de furie neputincioasă, după care, gata să izbucnească în 
lacrimi, începu să-și rearanjeze marfa. O femeie se apropie să-l 
aline, dar el o îndepărtă. Ea rămase totuși în preajma lui, 
dragostea și îngrijorarea citindu-i-se în ochi. 

— De ce nu l-ai ajutat? întrebă Machiavelli. De ce nu i-ai pus 
pe fugă? 

— Uite cum stă treaba, zise Ezio, este bine și frumos s-ajuţi un 
om, dar așa nu rezolvi problema. Se vor întoarce când noi nu 
suntem aici și vor proceda în același fel. Uită-te la calitatea 
produselor care se vând aici. Legumele sunt vechi, pe carne 
roiesc muștele și pâinea, fără doar și poate, este tare. Produsele 


VP - 140 


cele mai bune merg la Borgia. Și de ce crezi tu că beau atât de 
mulți oameni? 

— Nu știu. 

— Fiindcă suferă, răspunse Ezio. Sunt asupriţi și fără 
speranţe. Vor să uite de toate. Dar noi putem schimba asta. 

— Cum? 

— Recrutându-i pentru cauza noastră, zise el desfăcând larg 
brațele. Oamenii ăștia vor forma temelia rezistenţei noastre față 
de Borgia. 

— Am mai discutat subiectul, replică Machiavelli tăios. Doar 
nu vorbești serios. 

— Voi începe cu pielarul acela. Pentru a câștiga războiul, 
avem nevoie de soldați loiali, indiferent cum vor lupta pentru 
noi. Trebuie să sădim în minţile lor semințele răzvrătirii. 

Făcu o pauză, după care continuă cu hotărâre: 

— Recrutându-i pe cei pe care statul tiranic i-a transformat în 
inamici, noi înarmăm poporul care a fost dezarmat de Borgia. 

Machiavelli își privi pătrunzător prietenul, apoi zise: 

— Du-te atunci! Du-te și convinge primii noștri recruți! 

— Asta am de gând și-ai să vezi că din oamenii hotărâți pe 
care-i voi aduna în jurul nostru, voi făuri o sabie capabilă să 
reteze capetele Hidrei de pe trunchiul Borgia... și de pe 
Templieri. 


Capitolul 27 


Ezio reveni singur la sediul Asasinilor de pe insula Tiberina. 
Avusese o zi bună, în care convertise discret la cauza lor mai 
mulţi cetățeni nemulţumiţi ai Romei. 

Cu excepţia personalului credincios care îngrijea și păzea 
locul, sediul era pustiu și Ezio se bucură, fiindcă își dorea liniște 
pentru a se gândi și a plănui, dar când se apropie, constată că 
avea un musafir. Unul care dorea să se asigure că prezenţa nu-i 
va fi observată și care, de aceea, așteptase până ce personalul 
începuse să-și vadă de treburi altundeva prin clădire înainte de 
a se face văzut. 

— Pst! Ezio! Aici! 

— Cine-i acolo? 


VP - 141 


Simţurile lui Ezio intrară în alertă, deși glasul acela i se părea 
cunoscut bărbatului. Tufișuri înalte creșteau de ambele părți ale 
potecii care ducea la sediul lor, pe care nu-l mai știa nimeni din 
afara organizaţiei. Dacă printr-o întâmplare secretul fusese 
aflat... 

— Vino aici! 

— Cine-i acolo? 

— Eu sunt! 

Elegant ca întotdeauna, Leonardo da Vinci ieși din 
ascunzătoare pe potecă. 

— Leo! Dumnezeule! 

Amintindu-și cine era noul stăpân al lui Leonardo, Asasinul își 
stăvili impulsul iniţial de a-și îmbrăţișa vechiul prieten. 

Reacţia lui nu-i scăpă lui Leonardo, care părea mai bătrân, 
desigur, dar care nu-și pierduse deloc din elan sau din 
entuziasmul viguros. Inaintă un pas, însă își ţinu capul plecat. 

— Nu mă surprinde că nu arăţi prea mult entuziasm la 
vederea mea. 

— Trebuie să recunosc că m-ai dezamăgit. 

Leonardo deschise larg braţele. 

— Am știut că tu ai fost cel care a pătruns în castel. Numai tu 
o puteai face. Așa mi-am dat seama că ești în viaţă. 

— Eram sigur că noii tăi stăpâni îţi spuseseră deja. 

— Nu-mi spun nimic. Pentru ei nu sunt cu nimic mai presus de 
un sclav. 

In ochii lui Leonardo se citea însă o sclipire jucăușă. 

— Totuși sunt nevoiţi să aibă încredere în mine. 

— Atâta timp cât ai ce să le oferi. 

— Cred că sunt destul de isteţ ca să stau mereu cu un pas 
înaintea lor. 

Leonardo înaintă spre Ezio, cu braţele pe jumătate întinse. 

— Mă bucur să te revăd, prietene. 

— Ai construit arme pentru ei - arme de foc noi, împotriva 
cărora ne va fi foarte greu să luptăm. 

— Știu, dar dacă m-ai lăsa să-ţi explic... 

— Și cum ai găsit locul ăsta? 

— Pot să-ţi explic... 

Leonardo părea atât de nefericit și plin de remușcări, dar în 
același timp atât de sincer, încât inima lui Ezio se deschise fără 
să vrea. Se gândi că, la urma urmelor, Leonardo venise să-l 


VP - 142 


vadă, expunându-se fără îndoială unor riscuri însemnate; iar 
dacă făcea asta căutând împăcarea, atunci ar fi fost un 
conducător cu adevărat stupid dacă ar fi refuzat prietenia și 
ajutorul unei asemenea persoane. 

— Haide, vino! exclamă el și desfăcu brațele larg. 

— Ah, Ezio! 

Leonardo se repezi către el și cei doi se îmbrăţișară cu 
căldură. 

Ezio își conduse prietenul în sediul Asasinilor, unde se așezară 
față în faţă. Caterina fusese mutată într-o încăpere mai retrasă 
unde se putea reface în liniște, iar medicul dăduse dispoziţii să 
nu fie tulburată. Ezio era ispitit să încalce dispoziţiile acelea, 
însă avea să aibă timp destul și ulterior pentru a sta de vorbă cu 
ea. În plus, apariţia lui Leonardo dictase schimbarea priorităţilor. 

Porunci să le fie aduse vin și prăjituri. 

— Povestește-mi totul, ceru el după aceea. 

— În primul rând, trebuie să mă ieri. Mi-am oferit serviciile 
familiei Borgia doar pentru că m-au constrâns. Dacă aș fi refuzat 
să-i slujesc, aș fi avut parte de o moarte înceată și chinuitoare. 
Mi-au descris ce intenționau să-mi facă dacă refuzam să-i ajut. 
Și acum mă apucă tremuratul când îmi amintesc. 

— Aici ești în perfectă siguranţă. 

— Nu! zise Leonardo clătinând din cap. Trebuie să mă-ntorc la 
ei. Îţi voi fi de mai mare folos dacă vor crede că lucrez tot pentru 
ei: m-am străduit din răsputeri să creez numărul minim de 
invenţii care să-i mulțumească. 

Ezio deschise gura pentru a spune ceva, dar prietenul lui 
ridică mâna, oprindu-l. 

— Te rog, este un soi de confesiune și aș dori s-o termin. 
După aceea mă poţi judeca așa cum crezi de cuviinţă. 

— Să știi că nu te judecă nimeni. 

Atitudinea lui Leonardo deveni mai gravă. Se aplecă înainte, 
ignorând tava care le fusese adusă. 

— Lucrez pentru Borgia pentru că am fost constrâns, rosti el, 
dar nu-i numai atât. Ştii bine că mă ţin departe de politică - nu- 
mi place să am probleme -, dar oamenii care vânează puterea 
mă caută, fiindcă știu ce pot face pentru ei. 

— Da, știu foarte bine asta. 

— Eu le cânt în strună ca să rămân în viaţă. Și de ce doresc să 
rămân în viaţă? Pentru că mai am încă multe de făcut! 


VP - 143 


Trase aer adânc în piept. 

— Nu-ţi pot explica, Ezio, cum îmi clocotește mintea! 

Făcu un gest larg care părea deopotrivă optimist și 
deznădăjduit. 

— Sunt atât de multe de descoperit! 

Ezio tăcu. Știa și el asta prea bine. 

— Acum știi totul, încheie Leonardo. 

— De ce ai venit aici? 

— Ca să îndrept lucrurile. Trebuia să te asigur că inima mea 
nu-i alături de ei. 

— Și ce vor de la tine? 

— Orice. Pe locul întâi se află mașinile de război. Îmi cunosc 
capacitățile. 

Leonardo scoase un vraf de hârtii, pe care i le întinse lui Ezio. 

— Uite câteva dintre cele pe care le-am conceput pentru ei. 
Acesta este un vehicul acoperit de armură, care, dacă este 
corect construit, se poate deplasa pe orice teren, iar oamenii 
aflaţi înăuntrul lui pot trage cu tunuri - da, cu tunuri mari! -, 
fiind în același timp complet protejaţi de orice atacuri dinafară. 
l-am spus „tanc”. 

Ezio păli, privind planurile. 

— Şi... a început construcţia lui? 

Leonardo surâse viclean. 

— Am spus „dacă este corect construit”. Din păcate, dacă 
planul acesta rămâne valabil, vehiculul nu poate decât să se 
rotească pe propria-i axă. 

— Înţeleg, zâmbi Ezio. 

— Sau privește aici! 

Asasinul examină desenul unui călăreț care conducea doi ca 
înhămaţi unul lângă altul. Prin intermediul unor tije orizontale 
lungi, de hamurile lor erau legate în faţă și în spate niște 
dispozitive aidoma unor seceri pe roţi, care ar fi putut reteza 
orice inamic spre care ar fi galopat călărețul. 

— Cu adevărat letal, comentă el. 

— Da, însă, din păcate, călăreţul este... total expus, arătă 
Leonardo cu aceeași licărire amuzată în ochi. 

Zâmbetul lui Ezio se lărgi, după care păli din nou. 

— Și ce-mi poţi spune despre pistoalele cu care i-ai înzestrat? 

Leonardo ridică din umeri. 


VP - 144 


— Trebuie să-i mai arunci și câte un os lui Cerber, zise el. A 
trebuit să le ofer ceva funcţional, altfel ar fi devenit suspicioși. 

— Sunt niște arme foarte eficiente... 

— Așa-i, totuși nici pe jumătate la fel de eficiente ca pistoletul 
pe care l-am construit pentru tine cu ani în urmă, bazat pe 
planul din Codex. Păcat... în privinţa lui a trebuit cu adevărat să 
mă-nfrânez. 

Asasinul se gândi cu tristețe la armele sale Codex pe care le 
pierduse, dar avea să pomenească și despre ele. 

— Ce mai este pe hârtiile astea? 

Deși erau singuri, Leonardo își cobori glasul. 

— Am copiat planurile nu numai pentru mașinile cele mai 
mari, ci și pentru destinațiile lor în bătălii. 

Își deschise brațele cu un gest ironic. 

— Astfel nu cred că vor mai avea aceeași eficienţă. 

Ezio își privi cu admiraţie vechiul prieten. Acesta era bărbatul 
care proiectase un submarin pe care venețienii să-l folosească 
împotriva galerelor turcești. Dacă n-ar fi ales să strecoare 
defecte în planurile astea, n-ar mai fi existat absolut nicio șansă 
împotriva familiei Borgia. Se simțea extrem de fericit că-l 
reprimise pe Leonardo în braţele sale. Omul acesta valora mai 
mult decât două armate. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Leo, bea măcar un pahar cu 
vin. Știu că nu te-aș putea răsplăti niciodată îndeajuns pentru 
toate astea. 

Leonardo refuză însă cupa ce i se oferise. 

— Am și alte vești, din păcate mult mai grave. Știi că ei au 
Mărul, nu? 

— Bineînţeles. 

— Mi l-au dat să-l studiez. Noi doi cunoaștem deja câte ceva 
despre puterile lui. Rodrigo știe mult mai puţine, dar este mai 
inteligent decât Cesare, însă Cesare este cel la care trebuie să 
fii atent. 

— Ce informaţii le-ai dat despre Măr? 

— Cât mai puţine cu putinţă, dar a trebuit să le dau ceva. Din 
fericire, Cesare pare mulțumit deocamdată cu informaţiile pe 
care i le-am furnizat. Rodrigo însă știe că Mărul poate face mult 
mai multe și devine nerăbdător. 

Leonardo făcu o pauză. 


VP - 145 


— M-am gândit la diverse moduri de a fura Mărul, însă este 
păzit, iar accesul meu la el este îngăduit doar sub paza cea mai 
strictă. Am izbutit totuși să-i folosesc puterile pentru a te 
localiza. Știi că are această capacitate de-a dreptul fascinantă. 

— Și le-ai arătat-o și lor? 

— Bineînţeles că nu! Nu vreau decât să-l restitui proprietarului 
său de drept. 

— Nu te teme. Îl vom recupera. Între timp, tărăgănează 
lucrurile cât poţi și, dacă este posibil, ţine-mă la curent cu 
informaţiile pe care le divulgi familiei Borgia. 

— Așa voi face. 

— Încă ceva, adăugă Ezio după o scurtă pauză. 

— Spune-mi. 

— Am pierdut toate armele Codex pe care le-ai construit 
cândva pentru mine. 

— Înţeleg... 

— În afară de pumnalul secret original. Pistoletul, pumnalul cu 
otravă, pumnalul dublu și apărătoarea miraculoasă pentru 
braţ... toate s-au dus. 

— Hmm, zise Leonardo și apoi zâmbi. Ei bine, poate să nu fie 
o problemă să le reconstruiesc pentru tine. 

— Serios? 

Lui Ezio nu-i venea să-și creadă urechilor. 

— Planurile lor, pe care mi le-ai dat, se găsesc încă bine 
tăinuite în Florența, unde se află și ajutoarele mele Agniolo și 
Innocento. Cei din familia Borgia nu vor pune niciodată mâna pe 
ele. Dacă vor cuceri vreodată Florenţa - ferească Domnul! - sau 
chiar dacă ar face-o francezii, Agniolo a primit ordinul strict să le 
distrugă, și nici chiar el și Innocento - nu că nu m-aș încrede 
absolut în ei - nu vor putea vreodată să le reconstruiască 
singuri, fără ajutorul meu. Dar eu... nu uit niciodată un plan. Cu 
toate acestea... 

Șovăi aproape stânjenit. 

— Trebuie să mă plătești pentru materialele de care voi avea 
nevoie. În avans. 

— Serios? // Vaticano nu te plătește? întrebă Ezio uluit. 

Leonardo începu să tușească. 

— Foarte... puţin. Consideră probabil că rămânerea mea în 
viață reprezintă o plată suficientă. lar eu nu sunt atât de naiv 
încât să nu înţeleg că în clipa în care serviciile mele devin... de 


VP - 146 


prisos, mă vor omori cu aceeași nepăsare cu care ar putea ucide 
un câine. 

— Nu chiar, replică Asasinul. Mai degrabă te-ar omori ca să nu 
lucrezi pentru altcineva. ` 

— Da, de fapt cam așa gândisem și eu. Insă n-am realmente 
unde să fug. Nu crede totuşi că aş dori s-o fac. Vreau să-i văd 
nimiciţi pe cei din familia Borgia - mă voi implica în politică 
tocmai ca să ajung să văd acest lucru împlinit. Dar iubitul meu 
Milano se află în mâinile francezilor, gândi el cu glas tare. 
Poate... mai târziu, când totul se va termina... poate că aș putea 
atunci să-mi încerc norocul chiar în Franţa. Se spune că este o 
țară foarte civilizată... 

Era timpul să-l readucă la realitate. Ezio se duse la un cufăr 
ferecat în fier, din care scoase o pungă din piele burdușită cu 
ducați. l-o întinse. 

— Plata în contul armelor Codex, rosti el. Când vor fi gata? 

Leonardo căzu pe gânduri. 

— Nu va fi la fel de ușor ca data trecută, zise el. Va trebui să 
lucrez în secret și de unul singur, căci nu mă pot încrede pe 
deplin în toate ajutoarele care lucrează aici pentru mine. 
Îngăduie-mi să te contactez eu și-ţi promit c-o voi face cât mai 
repede cu putinţă. 

Cântări în palmă punga grea. 

— Și cine știe, poate că pentru atâţia bani aș putea chiar 
adăuga vreo două arme noi - propriile mele invenţii, desigur, 
dar pe care cred că le vei găsi eficiente. 

— Indiferent ce vei face pentru noi îţi va aduce recunoștinţa 
mea veșnică, alături de protecţie, oriunde te-ai afla, spuse Ezio. 

În același timp își propuse să nu uite să pună câţiva noi 
recruți să fie cu ochii pe Leonardo, imediat ce-și încheiau 
instruirea, și să-i raporteze cu regularitate toate mișcările 
acestuia. 

— Cum vom păstra legătura? întrebă el apoi. 

— M-am gândit deja, răspunse Leonardo. 

Luă o bucată de cretă și, pe masa dintre ei, desenă mâna 
dreaptă a unui om, cu degetul arătător întins. 

— Foarte frumos, comentă Ezio. 

— Mulţumesc. Este o schiță dintr-o parte a unui portret al 
sfântului loan Botezătorul pe care mă tot gândesc să-l pictez. 


VP - 147 


Asta dacă voi reuși vreodată să mă apuc de el... Du-te acolo 
unde indică degetul. 

Ezio îl ascultă. 

— Asta e, zise Leonardo. Spune-le oamenilor tăi să fie cu ochii 
în patru. Dacă văd vreun desen ca ăsta - pentru oricare alţii, va 
părea o mâăzgălitură oarecare de pe stradă -, să te anunte, iar tu 
să urmezi direcţia în care arată degetul. Așa ne vom întâlni. 

— Minunat, încuviinţă Asasinul. 

— Nu-ţi face griji, mă voi asigura să te anunţ din vreme. Asta 
în caz că te pregătești să pleci în vreo misiune sau altundeva. 

— Mulţumesc! 

Leonardo se ridică în picioare. 

— Acum trebuie să plec, altfel mi se va observa lipsa. Dar mai 
întâi... 

— Mai întâi... ce? 

Prietenul său rânji larg și scutură punga cu ducați. 

— Mai întâi mă duc la cumpărături. 


Capitolul 28 


Ezio părăsi ascunzătoarea la scurt timp după Leonardo, 
pentru a-și continua activitățile de recrutare, dar și pentru a-și 
face de lucru. Abia aștepta să simtă din nou în mâini armele 
Codex. 

Mai târziu în cursul zilei, când reveni pentru o întâlnire 
stabilită din timp, constată că Machiavelli i-o luase înainte. 
Caterina era împreună cu el, așezată pe un scaun, cu genunchii 
acoperiți de un pled miţos. Ca de obicei, Machiavelli nu se ridică 
în picioare pentru a-l saluta când intră în încăpere. 

— Unde-ai fost? întrebă el. 

Lui Ezio nu-i plăcu tonul bărbatului. 

— Toţi avem secretele noastre, răspunse el inexpresiv. Și pot 
să-ntreb tu cu ce te-ai ocupat? 

Machiavelli surâse. 

— Am perfecţionat sistemul porumbeilor călători. Acum îi 
putem folosi pentru a trimite ordine noilor recruți oriunde s-ar 
afla în oraș. 

— Excelent. Mulţumesc, Niccolò! 


VP - 148 


Se priviră în ochi. Machiavelli era cu aproape zece ani mai 
tânăr decât Ezio, dar independenţa și ambiția i se citeau clar în 
ochii enigmatici. Oare îi displăcea faptul că Ezio se afla la 
conducere? Oare sperase să fie el în fruntea Frăției? Ezio își 
alungă gândul acela - cu siguranţă, Machiavelli era mai degrabă 
un teoretician, un diplomat, un animal politic. Și utilitatea lui nu 
putea fi contestată, la fel ca loialitatea faţă de Frăţie. Ezio 
regreta că nu-l putea convinge pe Vulpe în privinţa asta. 

De parcă i-ar fi citit gândurile, Vulpea intră în ascunzătoare, 
însoţit de Claudia. 

— Ce noutăţi ai? întrebă Ezio după ce se salutară. 

— Bartolomeo își cere scuze pentru absenţă, dar se pare că 
generalul Octavien a atacat din nou cazarma. 

— Am înţeles. 

— Inamicii și-au intensificat asaltul, dar i-am respins de 
fiecare dată. 

— Excelent. 

Ezio se întoarse cu răceală spre sora lui. 

— Claudia, rosti el și înclină capul. 

— Frate, răspunse ea la fel de glacial. 

— Vă rog să luaţi loc, spuse Ezio. 

După ce se conformară cu toții, continuă: 

— Am pregătit un plan pentru familia Borgia. 

— Eu sugerez, interveni prompt Machiavelli, să atacăm fie 
liniile lor de aprovizionare, fie pe susținătorii lui Cesare. 

— Mulţumesc, Niccolò, zise Ezio sec. Planul meu este să le 
atacăm pe ambele. Dacă-i putem tăia fondurile, Cesare își va 
pierde armata și se va întoarce fără trupe. De unde face el rost 
de bani? 

— Știm că pentru mare parte din bani depinde de Rodrigo, 
răspunse Vulpea, iar bancherul lui Rodrigo este Agostino Chigi. 
Dar are și Cesare propriul lui bancher, a cărui identitate n-a fost 
deocamdată confirmată, deși avem unele suspiciuni. 

Ezio decise ca pentru moment să nu-și dezvăluie gândurile în 
privinţa respectivă. Ar fi fost mai bine dacă i-ar fi fost 
confirmate, pe cât posibil, de oamenii Vulpii. 

— Cunosc pe cineva - un client de-al nostru de la Rosa in 
Fiore - care-i datorează bani acestui bancher. Senatorul Egidio 
Troche se plânge întruna de rata dobânzilor. 

— Bene, încuviinţă Ezio. Este o pistă ce trebuie urmată. 


VP - 149 


— Mai este ceva, zise Machiavelli. Avem informaţii că au de 
gând să amplaseze trupe franceze pe drumul spre castelul 
Sant'Angelo. Probabil că incursiunea ta i-a neliniștit serios. De 
asemenea, se pare că Cesare plănuiește să revină la Roma de 
urgență. Nu cunosc motivele grabei sale, însă le vom afla. In tot 
cazul, când sosește, va fi atât de bine păzit, încât nu te vei 
putea apropia de el. lIscoadele noastre ne-au spus că 
intenţionează să-și ţină întoarcerea secretă, cel puţin pentru 
moment. 

— Are vreo carte în mânecă, spuse Vulpea. 

— O concluzie sclipitoare, spuse Machiavelli și cei doi 
schimbară priviri deloc prietenoase. 

Ezio căzu pe gânduri. 

— S-ar părea că cel mai bun lucru pe care-l putem face este 
să-l încolțim pe generalul francez Octavien și să-l omorâm. După 
dispariţia lui, Bartolomeo îi va putea ataca pe francezi, care-și 
vor abandona posturile de strajă de la castel. 

Caterina interveni pentru prima dată în discuţie: 

— Chiar dacă trupele franceze vor pleca, garda papală va 
continua să păzească podul și poarta principală. 

— Da, zise Vulpea, dar există și o intrare secundară. Amantul 
cel mai recent al Lucreziei, actorul Pietro Benintendi, are cheia. 

— Chiar așa? zise Ezio. l-am văzut pe cei doi împreună în 
castel. 

— Îmi voi pune oamenii să-l găsească, promise Vulpea. N-ar 
trebui să fie prea greu. 

— Pare o idee bună, zise Caterina zâmbind. Mi-ar plăcea să 
dau o mână de ajutor. Ar trebui să-l putem speria și să obţinem 
cheia aceea de la Pietro... iar el va înceta s-o mai viziteze pe 
Lucrezia. Aș face orice s-o lipsesc pe căţeaua aia de orice 
plăcere! 

— Momentino, Contessa, interveni Machiavelli. Va trebui să ne 
descurcăm fără ajutorul tău. 

Caterina îl privi surprinsă. 

— De ce? 

— Pentru că te vom scoate din Roma - te vom trimite poate la 
Florența până îţi vom putea recâștiga Forli. Copiii tăi se află deja 
în siguranţă acolo. 

Machiavelli aruncă o privire în jur. 


VP - 150 


— Eliberarea ta de către Ezio n-a rămas fără consecințe. 
Orașul e împânzit de vestitori care anunţă o recompensă 
princiară pentru capturarea Contessei - vie sau moartă. Și niciun 
fel de mită nu le poate închide gurile. 

În odaie se așternu liniștea. După aceea Caterina se ridică, 
lăsând pledul să cadă pe podea. 

— În acest caz se pare că mi-am prelungit șederea mai mult 
decât ar fi fost de dorit, rosti ea. Vă rog să mă iertaţi. 

— Ce tot spui? întrebă Ezio alarmat. 

— Spun doar că aici sunt în pericol... 

— Te vom proteja! 

— Și - încă mai important - sunt o povară pentru voi. 

Uitându-se direct la Machiavelli, Caterina întrebă: 

— Nu-i așa, Niccolò? 

Bărbatul tăcu. 

— Mi-am primit răspunsul, continuă Caterina. Voi începe 
imediat pregătirile de plecare. 


Capitolul 29 


— Eşti sigură că vei putea călări? o întrebă Ezio. 

— Am călărit de la castel când m-ai eliberat, nu? 

— Da, însă atunci n-aveai de ales. 

— Și acum am? 

Ezio tăcu. Erau în dimineaţa de după întrunire și urmărea cum 
Caterina și cele două slujnice ale ei strângeau puţinele straie și 
provizii pe care Claudia i le pregătise pentru călătorie. Avea să 
plece în ziua următoare, înainte de răsăritul soarelui. O escortă 
mică formată din oamenii lui Ezio urmau s-o însoţească o parte 
din drum, pentru a o scoate în siguranţă din Roma. Ezio se 
oferise să se alăture, dar Caterina refuzase. 

— Nu-mi plac despărțirile, spusese ea. Și cu cât sunt mai 
prelungite, cu atât sunt mai neplăcute. _ 

Acum bărbatul o privea cum se agita de colo-colo. Işi aminti 
clipele pe care le petrecuseră împreună, cu mult timp în urmă, 
în Forli, apoi în Monteriggioni, când el crezuse cu încântare că 
era o regăsire ce avea să dureze. Frăția Asasinilor părea să fi 
preluat controlul asupra vieții lui... lăsându-l singur. 


VP - 151 


— Mi-ar plăcea să rămăi, îi spuse el. 

— Nu pot, Ezio. O știi prea bine. 

— Trimite-ţi slujnicele de-aici. 

— Trebuie să mă grăbesc. 

— Trimite-le! Nu va dura mult. 

Ea îl ascultă, dar Ezio observă că o făcuse fără tragere de 
inimă, ba chiar le spuse: 

— Aveţi grijă să vă întoarceţi după cinci minute pe ceasul cu 
apă. 

După ce rămaseră singuri, Ezio nu știu de unde să înceapă. 

— Ei bine? rosti Caterina cu mai multă blândeţe, iar el văzu că 
ochii îi erau tulburaţi, deși nu-și dădea seama de ce. 

— Eu... te-am salvat, zise stins bărbatul. 

— Așa este și-ţi sunt recunoscătoare pentru asta. Dar nu le-ai 
spus celorlalţi că ai făcut-o doar pentru că sunt o aliată utilă - 
chiar dacă Forli nu mai există? 

— Vom recâștiga Forli. 

— Și atunci eu mă voi întoarce acolo. 

Ezio amuţi. Își simţea inima pustie. 

Caterina se apropie și-și puse mâinile pe umerii lui. 

— Ascultă-mă, Ezio. Fără Forli, eu nu mai sunt de folos 
nimănui. Acum plec pentru a fi în siguranţă și pentru a fi alături 
de copiii mei. Nu vrei asta pentru mine? 

— Ba da. 

— Ei bine, atunci... 

— Nu te-am eliberat fiindcă ești de folos cauzei. 

Veni rândul ei să tacă. 

— Ci pentru că... 

— N-o spune, Ezio. 

— De ce? 

— Fiindcă eu nu-ţi pot spune același lucru. 

Nicio armă nu l-ar fi putut tăia mai adânc decât cuvintele 
acelea. 

— Aşadar, te-ai folosit de mine? 

— Sunt vorbe prea aspre. 

— Ce alte cuvinte ai vrea să folosesc? 

— Am încercat să-ți explic mai devreme. 

— Eşti o femeie nemiloasă. 

— Sunt o femeie care are o misiune... și o datorie. 

— Așadar, te folosești de orice servește cauzei tale. 


VP - 152 


Caterina tăcu din nou, apoi spuse: 

— Am încercat să-ţi explic deja. Trebuie să accepţi situaţia. 

Își luase mâinile de pe umerii lui și bărbatul simţi că gândurile 
ei reveniseră la călătorie și că se uita după obiectele ce trebuiau 
împachetate. 

Într-un moment de nesăbuinţă, își spuse: „La dracu’ cu Frăția! 
Știu ce-mi doresc! De ce n-ar trebui să trăiesc și pentru mine?” 

— Vin cu tine, rosti el cu glas tare. 

Caterina se întoarse și-l privi cu seriozitate. 

— Ascultă-mă, Ezio. Poate că vrei să faci o alegere, dar o faci 
prea târziu. Poate că și eu am procedat la fel. Insă acum tu ești 
conducătorul Asasinilor. Nu renunţa la munca pe care ai început- 
o, la munca măreaţă a reconstruirii după dezastrul de la 
Monteriggioni. Fără tine, totul se va destrăma din nou, și cine ne 
va mai salva după aceea? 

— Însă tu nu m-ai dorit niciodată cu adevărat. 

O privi. Femeia era acolo, în odaie, dar spiritul ei pierise 
demult. Nu știa cu cât timp în urmă îl părăsise și pe el... poate 
că nici nu existase vreodată cu adevărat. Poate că numai 
sperase să existe ori își imaginase. In clipa aceea, Ezio simțea 
că se uita la leșul iubirii, totuși refuza să creadă în moartea ei. 
Dar, ca în cazul atâtor alte morţi, vedea că nu avea alternativă, 
trebuia să se obișnuiască cu realitatea. 

Se auzi o bătaie în ușă. 

— Intră! zise Caterina și slujnicele ei pășiră înăuntru. 

Ezio le lăsă să împacheteze. 

e 

Hotărâse să nu-și ia rămas-bun de la Caterina în dimineața 
următoare, dar n-o putu face. Era frig, iar când ajunse în piaţa 
stabilită, într-un cartier sigur al Romei, ei erau deja călări și caii 
tropăiau nerăbdători. Poate că, acum, în ultima clipă, Caterina 
avea să cedeze. Însă ochii femeii, deși blânzi, erau distanţi. Ezio 
se gândi că ar fi putut accepta situaţia mai ușor dacă ea nu l-ar 
fi privit cu bunătate. Bunătatea era aproape umilitoare. 

— Buona fortuna, Contessa, reuși să-i spună, și... adio. 

— Să sperăm că nu va fi „adio”. 

— Ah, eu așa cred că va fi. 

Ea îl privi cu atenţie. 

— Ei bine atunci, buona fortuna anche, prinţul meu, și... 
Vittoria agli Assassini)! 


VP - 153 


Își întoarse calul și, fără alt cuvânt, ba chiar fără să privească 
măcar o dată în urmă, galopă spre miazănoapte în fruntea 
escortei ei, ieșind din oraș și din inima lui. Ezio îi urmări cu 
privirea până deveniră doar niște puncte îndepărtate. Un bărbat 
singur, de vârstă mijlocie, căruia i se oferise o ultimă șansă la 
dragoste, șansă pe care o ratase. 

— Vittoria agli Assassini, murmură el inexpresiv în barbă, apoi 
se răsuci și se-ntoarse în orașul încă adormit. 


Capitolul 30 


Întrucât întoarcerea lui Cesare era iminentă, Ezio trebui să-și 
ignore suferinţa interioară și să continue munca pe care i-o 
atribuise soarta. În încercarea de a-i tăia fondurile lui Cesare, 
primul pas fusese de a-l găsi și anihila pe bancherul acestuia, iar 
pista iniţială către identitatea lui avea să provină de la Rosa in 
Fiore. 

— Ce vrei? 

Claudia n-ar fi putut fi mai puţin prietenoasă nici dacă ar fi 
încercat. 

— La întâlnirea noastră, ai amintit de un senator. 

— Da, așa este. De ce? 

— Ai spus că îi datora bani bancherului lui Cesare. Este aici 
acum? 

Sora lui ridică din umeri. Ş 

— O să-l găsești probabil pe Campidoglio. In niciun caz n-ai 
nevoie de ajutorul meu în privinţa asta. 

— Cum arată? 

— Păi, ia să vedem... ca un bărbat obișnuit? 

— Nu mă lua peste picior, surioară. 

Claudia mai cedă puţin. 

— Are vreo șaizeci de ani și este slab, pare mereu împovărat 
de griji, întotdeauna bărbierit, părul grizonant, înalt cam cât tine 
sau puţin mai scund. Îl cheamă Egidio Troche. Un ins 
încăpățânat, pesimist, înrădăcinat în tipicurile lui. O să-ţi fie greu 
să-l convingi! 

— Mulţumesc, zise Ezio și-și privi cu asprime sora. Vreau să 
dau de urma bancherului și să-l ucid. Cred că mi-am făcut o idee 


VP - 154 


despre cine este, dar mai întâi trebuie să aflu unde locuiește. 
Senatorul ăsta m-ar putea conduce la el. 

— Din câte știu, bancherul e foarte atent în ceea ce privește 
siguranţa personală. La fel ai proceda și tu dacă ai fi în locul lui. 

— Crezi că eu n-am grijă de mine? 

— Cred că nu-mi prea pasă de asta. 

— Uite ce-i, Claudia, dacă mă port mai dur cu tine este din 
cauză că-mi fac griji în privinţa ta. 

— Scutește-mă, te rog! 

— Te descurci bine... 

— Vă mulţumesc, amabile domn... 

— Dar am nevoie de tine să organizezi ceva important. După 
ce-l voi ucide pe bancher, vreau ca fetele tale să-i ducă banii 
într-un loc sigur. 

— Ajunge să mă anunţi când - sau ar trebui, poate, să spun 
„dacă” - reușești. 

— Bine. Să fii pregătită. 

Destul de posomorât, Ezio porni spre Colina Capitoliului, 
centrul administrativ al Romei, un loc foarte animat. Câţiva 
senatori își desfășurau activitatea în piaţa largă în jurul căreia 
erau dispuse clădirile guvernamentale, însoţiţi de secretari și 
asistenţi, ce purtau hărtii în învelitori din piele și alergau după 
stăpânii lor, care treceau de la o clădire la alta, toţi încercând să 
pară cât mai ocupați și importanţi. Pe cât posibil, Ezio rămase în 
mijlocul mulțimii, privind cu atenţie în jur după un bărbat care 
să semene cu descrierea oferită de Claudia. Inaintând, stătea cu 
urechile ciulite ca să prindă orice indiciu despre prada lui. Cu 
siguranţă că, în clipa de faţă, Egidio nu se afla printre senatori, 
dar părea să le ofere colegilor lui un subiect animat de 
conversație. 

— Egidio iar cere bani, zise un senator. 

— Păi când n-o face? Acum pentru ce-i mai vrea? 

— O propunere de reducere a numărului de execuţii publice. 

— Ridicol! 

Ezio se apropie de un alt grup de senatori, unde află mai 
multe informaţii. Din câte auzise, nu-și dădea seama exact dacă 
Egidio era un reformator liberal militant (așadar naiv) sau mai 
degrabă un manipulator nu prea iscusit. 


VP - 155 


— Egidio propune o petiție pentru încetarea  torturării 
martorilor în tribunalele penale, spunea cel care părea a fi 
conducătorul grupului următor lângă care ajunse Asasinul. 

— Nicio șansă! replică bărbatul cu chip îngrijorat cu care 
stătea de vorbă. Oricum, el nu-i decât un paravan. De fapt nu 
vrea banii decât pentru a-și plăti datoriile. 

— Și mai vrea să scape de licenţele de scutire. 

— Te rog! Așa ceva nu se va întâmpla niciodată. Toţi cetățenii 
care se simt nedreptăţiţi de legile noastre trebuie să aibă 
dreptul de a plăti pentru o scutire de la legile respective. Este 
datoria noastră. La urma urmelor, tocmai Sfântul Părinte a 
introdus licenţele de scutire și el urmează exemplul Domnului 
lisus Cristos - „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”! 

„Altă escrocherie Borgia pentru a mulge bani”, gândi Ezio, pe 
când celălalt senator replică: 

— De ce-ar trebui să-i dăm noi bani lui Egidio? Toată lumea 
știe ce va face cu ei. 

Cei doi izbucniră în râs și-și văzură de treburile lor. 

Lui Ezio îi atrase atenţia după aceea un mic grup de soldaţi 
Borgia, care aveau cusut pe pieptare blazonul personal al lui 
Cesare: doi tauri roșii, cu crini în colţuri. Deoarece asta însemna 
întotdeauna bucluc, se îndreptă către ei și zări, pe când se 
apropia, că înconjuraseră un senator. Oamenii din jur se purtau 
de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic neobișnuit, însă Ezio observă 
că lăsaseră o distanţă respectuoasă faţă de soldați. 

Nefericitul senator corespundea perfect descrierii Claudiei. 

— Gata cu discuţiile, spunea sergentul care-i conducea pe 
soldați. 

— Ţi-a expirat termenul de plată, adăugă caporalul care-i era 
adjunct, iar datoria-i datorie. 

Egidio renunţase la orice pretenţii de demnitate și implora. 

— Faceţi o excepţie pentru un bătrân, se tângui el. Vă implor! 

— Nu, mârâi sergentul și făcu un semn din cap spre cei doi 
soldaţi, care-l prinseră pe Egidio și-l trântiră la pământ. 
Bancherul ne-a trimis să luăm banii și știi ce-nseamnă asta. 

— Lăsaţi-mă până mâine... până-n seara asta! O să fac rost 
de bani pân-atunci. 

— Nu-i suficient, răspunse sergentul și-l lovi tare cu piciorul în 
stomac. 


VP - 156 


După aceea se retrase un pas, iar caporalul și cei doi soldați 
începură să-l bată zdravăn pe bătrânul prăbușit. 

— N-o să vă recuperaţi banii în felul ăsta, rosti Ezio înaintând. 

— Tu cine ești? Vreun amic de-al lui? 

— Un cetățean îngrijorat. 

— Atunci plimbă-ţi grijile și vezi-ţi dracului de treburile tale! 

Așa cum sperase Ezio, sergentul se apropie de el destul de 
mult și, cu ușurință îndelung exersată, Asasinul acționă 
pumnalul secret; ridicând braţul drept, îl deplasă fulgerător de-a 
curmezișul gâtului expus, imediat deasupra pieptarului de zale. 
Soldaţii priviră încremeniţi de uimire cum conducătorul lor căzu 
în genunchi, ducând zadarnic mâinile la rană pentru a opri 
fântâna de sânge. Înainte ca ei să poată reacţiona, Ezio se 
năpusti asupra lor și în câteva secunde cei trei se alăturară 
sergentului pe lumea cealaltă, toţi cu beregatele retezate. 
Misiunea lui nu-i lăsa timp pentru dueluri cu sabia, ci doar 
pentru ucideri rapide și eficiente. 

În timpul confruntării, piazza se golise ca prin farmec. Ezio îl 
ajută pe senator să se ridice. Straiele acestuia erau pătate de 
sânge și omul părea - și de fapt chiar era - în stare de șoc 
amestecată cu ușurare. 

— Ar fi bine să plecăm imediat de-aici, îi spuse Ezio. 

— Știu eu un loc, încuviință Egidio. Urmează-mă! 

Porni apoi cu viteză remarcabilă către o străduță care se 
deschidea printre două clădiri guvernamentale mari. Pătrunseră 
pe ea, cotiră la stânga, apoi coborâră câteva trepte și ajunseră 
într-o subterană unde se afla o ușă. Senatorul o descuie iute și-l 
împinse pe Asasin într-un apartament mic și întunecat, dar cu 
aspect confortabil. 

— Asta-i vizuina mea, zise Egidio. Foarte utilă când ai atâţia 
creditori câți am eu. 

— Însă unul dintre ei pare cu adevărat important. 

— Greșeala mea a fost să-mi unific datoriile pe care le am la 
bancher. Pe atunci nu eram pe deplin conștient de legăturile lui. 
Ar fi trebuit să rămân la Chigi. Măcar el este onest... în măsura 
în care poate fi un bancher! Dar tu? întrebă Edigio după o 
pauză. Un bun samaritean la Roma? Credeam că e o specie pe 
cale de dispariţie. 

Ezio nu-i luă în seamă comentariul. 

— Eşti Senatore Egidio Troche? 


VP - 157 


Celălalt păru uluit. 

— Să nu-mi spui că-ți datorez și ție bani! 

— Nu, dar mă poţi ajuta. Il caut pe bancherul lui Cesare. 

Senatorul surâse subţire. 

— Pe bancherul lui Cesare Borgia? Ha! Dar cine ești? 

— Să zicem doar că sunt un prieten de familie. 

— In ziua de azi, Cesare are o sumedenie de prieteni. Din 
păcate, eu nu mă număr printre ei. Așa că, te rog să mă scuzi, 
acum trebuie să-mi fac bagajele. 

— Pot plăti. 

Egidio se liniști. 

— Ah! Poţi p/ăâti? Ma che meraviglia! Se luptă cu soldații 
pentru tine și; îţi oferă bani! Spune-mi, te rog, unde ai fost până 
acum de n-ai apărut în viața mea? 

— In tot cazul, n-am coborât din cer. Ajută-mă și te voi ajuta. 
Nimic mai simplu. 

Egidio căzu pe gânduri. 

— Vom merge la fratele meu. Nimeni n-are nimic de împărțit 
cu el și oricum nu putem rămâne aici - este prea deprimant și 
mult prea aproape de dușmanii mei... să cutez, oare, să spun ai 
noștri? 

— Să mergem, atunci. 

— Va trebui să mă protejezi însă. Mai sunt și alți soldaţi ai lui 
Cesare pe urmele mele și ei nu vor fi tocmai prietenoși, dacă 
înţelegi ce vreau să spun, mai ales după spectacolul pe care l-ai 
oferit în piazza. 

— Hai! 

Egidio ieși cu precauție, se asigură că împrejurimile erau 
sigure și apoi porniră pe un traseu labirintic, pe străduţe 
mărginașe și ulițe murdare, traversând piazze micuţe și ocolind 
pieţele comerciale. De două ori întâlniră patrule de câte doi 
soldaţi și în ambele rânduri Ezio fu nevoit să se lupte cu ei, 
utilizându-și însă acum sabia din plin. Se părea că tot orașul îi 
căuta și că slujitorilor familiei Borgia li se oferise o recompensă 
excelentă pentru ei. Timpul nu era de partea lui Ezio, așa că, 
atunci când următoarea pereche de gărzi apăru pe latura opusă 
a unei piazza mici, o luară pur și simplu la fugă, iar Asasinul, 
care nu putea escalada acoperișurile împreună cu senatorul, fu 
nevoit să se bizuie pe cunoștințele vaste ale acestuia despre 
străzile lăturalnice ale Romei. In cele din urmă, ajunseră în 


VP - 158 


spatele unei reședințe splendide, noi și tăcute, înconjurate de 
ziduri și aflate la câteva cvartale spre răsărit de San Pietro. 
Egidio intră primul în curte printr-o portiţă din fier pe care o 
descuie cu cheia. 

Odată ajunși la adăpost, răsuflară amândoi mai ușurați. 

— Cineva îţi vrea cu orice preț capul, comentă Ezio. 

— Nu încă... vor mai întâi să-i plătesc. 

— De ce te-ar omori totuși, după ce și-au recuperat banii? 
După cum se pare, ești un fel de vacă bună de muls pentru ei. 

— Nu-i așa simplu. Adevărul este că am fost un prost. Nu sunt 
un prieten al familiei Borgia, chiar dacă am împrumutat bani de 
la ei și recent am aflat o mică informaţie care mi-a oferit ocazia 
să le mai retez din importanţă... chiar dacă numai puţin. 

— Despre ce e vorba? 

— Acum câteva luni, fratele meu Francesco, care este 
șambelanul lui Cesare - știu, știu, nu vreau să mă enervez 
vorbind despre asta -, mi-a spus multe despre planurile lui 
Borgia pentru Romagna. Plănuiește să întemeieze acolo un mini- 
regat, de unde să extindă cuceririle spre restul ţării, până o 
aduce sub cizma lui. Și fiindcă Romagna se află la granița 
teritoriilor venețiene, Veneţia este deja nemulțumită de 
incursiunile lui Cesare acolo. 

— Și ce-ai făcut? 

Egidio desfăcu larg brațele. 

— l-am scris ambasadorului venețian și i-am transmis toate 
informaţiile pe care le căpătasem de la Francesco. L-am 
avertizat. Dar probabil că una dintre scrisorile mele a fost 
interceptată. 

— Asta nu l-ar incrimina pe fratele tău? 

— Până acum a izbutit să stea la adăpost de orice suspiciuni. 

— Ce te-a împins să faci asta? 

— Trebuia să acţionez cumva. |n prezent, Senatul nu poate 
face efectiv nimic, decât să semneze decretele emise de Borgia. 
Dacă n-ar face-o, ar înceta pur și simplu să mai existe. Așa cum 
merg lucrurile, nu există independenţă. Știi cum este să n-ai un 
caggo de făcut? 

Egidio clătină din cap. 

— Te schimbă... Recunosc că până și eu am început să recurg 
la băutură și jocuri de noroc... 

— Și prostituate. 


VP - 159 


Senatorul îl privi atent. 

— Oho, dar ești priceput. Tare priceput. Ce m-a trădat? 
Mirosul de parfum de pe mânecă? 

— Cam așa ceva, surâse Ezio. 

— Hmm. In sfârșit, după cum ziceam, înainte senatorii aveau 
ce să facă: susțineau petiţii pentru probleme reale, ca - nici nu 
știu de unde să încep - cruzimea, copiii abandonaţi, crimele de 
pe străzi, ratele împrumuturilor, ţinerea sub control a lui Chigi și 
a celorlalţi bancheri... În prezent, singurele legi pe care avem 
dreptul să le formulăm independent se referă la chestiuni cum 
ar fi lăţimea cuvenită a mânecilor de la veșmintele femeilor. 

— Dar nu și tu. Tu încerci să strângi bani pentru cauze false, 
ca să-ți plătești datoriile la jocurile de noroc. 

— Băiete, cauzele acelea nu sunt false. De-ndată ce vom avea 
un guvern adevărat și de-ndată ce mă voi redresa financiar, am 
de gând să mă dedic lor cu toată vigoarea. 

— Și când crezi că se va-ntâmpla asta? 

— Trebuie să avem răbdare. Tirania este insuportabilă, dar nu 
durează niciodată. Este prea friabilă. 

— Aș vrea să te cred. 

— Bineînţeles însă, trebuie să te ridici împotriva ei, indiferent 
ce s-ar întâmpla. Este evident. 

Senatorul făcu o pauză. 

— Eu sunt probabil cu - cât oare? - zece-cincisprezece ani mai 
în vârstă decât tine. Trebuie să profit din plin de anii care mi-au 
mai rămas de trăit. Sau poate n-ai privit niciodată un mormânt 
și ţi-ai spus: „Oare ăsta-i lucrul cel mai important pe care-l voi 
face vreodată - să mor?” 

Ezio nu răspunse. 

— Da, continuă Egidio, cred că ţi-ai pus și tu întrebarea asta. 
Maledette scrisori! exclamă el revenind la ce-l preocupa. Nu 
trebuia să le trimit ambasadorului. Acum Cesare o să mă 
omoare cu prima ocazie, indiferent dacă-i sunt sau nu dator, 
doar dacă nu cumva, prin cine știe ce miracol, hotărăște să-și 
verse furia asupra altcuiva. Dumnezeu știe că-i îndeajuns de 
capricios. 

— Asupra „altcuiva”? De pildă, asupra fratelui tău? 

— Nu mi-aş ierta asta niciodată. 

— De ce nu? Ești politician. 

— Nu toţi suntem răi. 


VP - 160 


— Unde-i fratele tău? 

— Habar n-am. Nu-i aici, slavă cerului! N-am mai vorbit cu el 
de când a aflat despre scrisori. Reprezint un pericol destul de 
mare pentru el. Dacă te-a văzut... 

— Putem trece la afacerile noastre? întrebă Ezio. 

— Bineînţeles. O faptă bună se cere răsplătită... și așa mai 
departe. la mai spune o dată - ce voiai? 

— Vreau să știu unde-i bancherul lui Cesare. Unde lucrează. 
Unde locuiește. 

Egidio se animă brusc. 

— Așa-i, trebuie să mă duc cu banii. Problema este că n-am 
niciun ducat, zise el deschizând larg braţele. 

— Ti-am spus că-ţi voi face rost de bani. Spune-mi doar suma 
și unde te întâlnești cu bancherul. 

— Nu știu niciodată până nu ajung acolo. De obicei, trec prin 
trei locuri pe care le-am stabilit din timp. Asociaţii lui mă iau de 
acolo și mă duc la el. li datorez zece mii de ducați. 

— Nicio problemă. 

— Su serio? 

Egidio aproape că radia de fericire. 

— Trebuie să încetezi imediat. Ai putea chiar să-mi dai 
speranțe. 

— Rămâi aici. Vin cu banii la apusul soarelui. 

e 

La lăsarea serii, Ezio se-ntoarse la Egidio, care era la fel de 
neîncrezător, și-i puse în mâini două pungi grele din piele. 

— Te-ai întors! Chiar te-ai întors! 

— Ai așteptat. 

— Sunt un om disperat. Nu-mi vine să cred c-ai făcut... asta. 

— Există o condiţie. 

— Ştiam eu... 

— Ascultă, zise Ezio. Dacă supraviețuieşti, aşa cum sper, 
vreau să fii cu ochii pe tot ce se-ntâmplă în politică în orașul 
ăsta. Și vreau să raportezi tot ce afli... 

Șovăi, apoi adăugă: 

— Madonnei Claudia de la bordelul Rosa in Fiore. Mai ales 
orice poţi afla despre familia Borgia. Cunoști locul? 

Egidio tuși. 

— Am... am un prieten care-l frecventează uneori. 

— Bun. 


VP - 161 


— Ce-o să faci cu informaţiile? Vei distruge familia Borgia? 

Asasinul surâse larg. 

— Deocamdată doar te... recrutez. 

Senatorul privi pungile cu bani. 

— Detest să-i dau lor, rosti el, apoi căzu pe gânduri. 

În cele din urmă zise: 

_ — Fratele meu a avut grijă de mine, fiindcă suntem o familie. 
Il urăsc pe pezzo di merda ăsta, totuși rămâne fratele meu. 

— Lucrează pentru Cesare. 

Egidio își adună gândurile și spuse: 

— Va bene. Cât timp ai lipsit, mi-au trimis vorbă despre locul 
de întâlnire de azi. Momentul este perfect. Sunt nerăbdători să- 
și ia banii, așa că întâlnirea va fi diseară. Să știi că aproape că 
am făcut pe mine de frică atunci când i-am spus mesagerului lor 
că le voi da toată suma. În curând ar trebui să-i dăm drumul. 
Cum vei proceda? O să mă urmărești? 

— N-ar fi bine să te duci însoțit la întâlnire. 

Egidio aprobă din cap. 

— Perfect. Atunci mai am timp pentru un pahar de vin înainte 
de plecare. Mi te alături? 

— Nu. 

— În tot cazul, eu am nevoie de un întăritor. 


Capitolul 31 


Ezio îl urmă pe senator prin alt labirint de străduţe, dar, 
întrucât acestea duceau spre Tibru, îi erau mai familiare. 
Trecură pe lângă monumente, pieţe și fântâni ce-i erau 
cunoscute, ca și pe lângă șantiere de construcţii; căutând să-și 
consolideze imaginea, Borgia cheltuiau generos pentru ridicarea 
de palazzi, teatre şi galerii. În cele din urmă, Egidio se opri într-o 
piaţetă atrăgătoare mărginită de reședințe mari pe două laturi și 
un șir de prăvălii luxoase pe a treia latură. Pe a patra latură se 
afla un părculeţ bine întreținut, care cobora lin spre râu. Acolo 
era destinaţia senatorului, care se așeză pe o bancă din piatră, 
privind aparent nepăsător în stânga și-n dreapta în lumina 
amurgului. Ezio îi admiră siguranţa de sine, care era de 


VP - 162 


asemenea utilă. Orice semn de agitaţie i-ar fi putut pune în 
gardă pe oamenii bancherului. 

Asasinul se ascunse după un cedru și așteptă. Nu fu nevoit s-o 
facă mult timp. La câteva minute după sosirea lui Egidio, apăru 
un bărbat înalt, îmbrăcat într-o livrea ale cărei însemne Ezio nu 
le recunoscu. Blazonul brodat pe un umăr prezenta pe jumătate 
un taur roșu pe un câmp auriu, iar cealaltă jumătate era 
acoperită de dungi orizontale late, negre și aurii. Ezio nu mai 
văzuse niciodată stema aceea. 

— Bună seara, Egidio, rosti nou-venitul. Se pare că ești 
pregătit să mori ca un adevărat signore. 

— Nu-i tocmai prietenos din partea ta să spui asta, Capitano, 
replică senatorul, deoarece am banii datorațţi. 

Bărbatul ridică dintr-o sprânceană. 

— Cu adevărat? Ei bine, atunci situaţia se schimbă complet. 
Bancherul va fi extrem de încântat. Sper că ai venit singur, da? 

— Mai vezi pe cineva pe-aici? 

— Urmează-mă atunci, furbacchione. 

Porniră spre răsărit și trecură Tibrul. Ezio îi urmă de la o 
depărtare discretă, totuși îndeajuns de aproape ca să le audă 
conversaţia. 

— Ceva vești despre fratele meu, Capitano? întrebă Egidio, pe 
când mergeau. 

— Pot să-ţi spun doar că ducele Cesare dorește foarte mult să 
stea de vorbă cu el. Bineînţeles, asta de-ndată ce va reveni din 
Romagna. 

— Sper că n-a păţit nimic. 

— N-are de ce se teme, dacă n-are nimic de ascuns. 

Continuară drumul în tăcere, iar când ajunseră la biserica 
Santa Maria sopra Minerva cotiră spre miazănoapte, în direcţia 
Panteonului. 

— Ce se va întâmpla cu banii mei? întrebă Egidio. 

Ezio înţelese că-l descosea pe căpitan în avantajul lui. 

Senatorul era un ins inteligent. 

— Banii tăi? pufni căpitanul. Sper că ai aici și dobânda. 

— Bineînţeles. 

— N-ar fi bine să lipsească. 

— Deci? 

— Bancherului îi place să fie generos cu prietenii lui. Îi 
tratează bine. Își permite. 


VP - 163 


— Tu ești tratat bine? 

— Așa-mi place să cred. 

— Câtă generozitate din partea lui, comentă Egidio cu un 
sarcasm atât de evident, încât îl simţi până și căpitanul. 

— Ce-ai spus? întrebă el ameninţător, oprindu-se. 

— Ah... nimic. 

— Haide atunci, am ajuns. 

Structura masivă a Panteonului se înălța din neguri în piazza 
sa micuță. Înaltul portic corintian al clădirii vechi de 1500 de ani, 
construită ca templu pentru zeii romani, dar care, între timp, 
fusese sfinţită ca biserică, se ridica mult deasupra lor. În umbra 
sa așteptau trei bărbaţi. Doi erau înveșmântaţi precum 
căpitanul, iar al treilea purta haine civile: un ins înalt și uscăţiv, 
cu aspect stafidit, pe care straiele scumpe atârnau largi. ÎI 
salutară pe căpitan, iar civilul îl salută pe Egidio cu o aplecare 
scurtă a capului. 

— Luigi! Luigi Torcelli! exclamă tare Egidio, din nou pentru 
urechile lui Ezio. Mă bucur să te revăd. Văd că ești tot agentul 
bancherului. Credeam că ai avansat între timp. Că lucrezi doar 
de la birou. 

— Gura, zise bărbatul uscățiv. 

— Are banii, spuse căpitanul. 

Ochii lui Torcelli sclipiră. 

— l-auzi! Asta-l va încânta cu adevărat pe stăpân. În seara 
asta dă o petrecere specială și-i voi duce personal banii, la 
palazzo. Trebuie să mă grăbesc. Timpul înseamnă bani... dă-i 
încoace. 

In mod clar, Egidio detesta să se supună, dar cei doi însoțitori 
ai lui Torcelli își coborâră halebardele spre el, așa că le întinse 
pungile. 

— Of! exclamă după aceea. Sunt grele. Mă bucur c-am scăpat 
de ele. 

— Gura! se răsti din nou celălalt, după care se adresă gărzilor: 
Țineţi-l aici până mă-ntorc. 

Dispăru apoi în biserica pustie și întunecată, închizând ferm în 
urma lui ușile masive. 

Ezio trebuia să-l urmărească, dar era imposibil să intre pe 
ușile acelea și, oricum, ar fi trebuit mai întâi să treacă 
neobservat de gărzi. Probabil că Egidio își dăduse și el seama de 


VP - 164 


asta, fiindcă începu să le vorbească bărbaţilor în uniformă, 
enervându-i, dar în același timp distrăgându-le atenţia. 

— De ce nu-mi daţi drumul? exclamă el indignat. Doar v-am 
plătit datoria! 

— Și dacă nu-i toată suma? răspunse căpitanul. Mai întâi 
trebuie numărați banii. Cred că până și tu-nțelegi asta. 

— Poftim? Zece mii de ducați? O să dureze toată noaptea! 

— Trebuie făcut. 

— Dacă Luigi întârzie, o să se-nfurie. Îmi imaginez ce fel de 
om trebuie să fie bancherul! 

— Gura! 

— E clar că aveţi un vocabular tare limitat. Da ia gândiţi-vă la 
bietul Torcelli - dacă n-apare cât mai repede cu banii, probabil 
că bancherul nu-i va îngădui să se alăture distracţiei. Chiar așa, 
el îşi lasă slujitorii să participe la distracţiile astea? 

Căpitanul îl altoi nervos peste ceafă și Egidio amuți, deși 
continua să rânjească. Îl zărise pe Ezio strecurându-se pe lângă 
ei și începând să escaladeze clădirea prin spate. 

După ce ajunse pe acoperișul edificiului circular, pe care 
frontonul clasic îl camufla parţial, Ezio se îndreptă către 
deschiderea rotundă - oculus - despre care știa că se afla în 
centru. Avea să-i pună la încercare toate abilitățile de cățărător, 
dar, odată ce ajungea înăuntru, avea să-l găsească pe agentul 
bancherului și să-și pună în aplicare următoarea etapă a 
planului, care i se contura rapid în minte. Torcelli era cam de 
statura lui și, deși mult mai puţin musculos, mantia lui largă 
avea să ascundă fizicul Asasinului dacă totul mergea bine. 

Partea cea mai dificilă avea să fie trecerea prin deschiderea 
din apexul cupolei și apoi coborârea de acolo până pe podea. 
Ezio mai fusese în biserică și știa că de tavan erau suspendate 
cădelnițe ce atârnau până jos. Dacă ar fi putut ajunge la una 
dintre ele... Și dacă lanţul i-ar fi putut susţine greutatea... 

Ei bine, nu exista alternativă. Ezio știa bine că nici chiar el nu 
s-ar fi putut deplasa ca o muscă pe curbura interioară a cupolei, 
deși era casetată, aflată la peste patruzeci de metri de 
pardoseala din lespezi reci de piatră. 

Se lăsă să atârne peste marginea oculusului și privi cu atenţie 
în bezna de dedesubt. Un punctuleț de lumină hăt dedesubt 
arăta unde era Torcelli, așezat pe o banchetă ce ocolea întreaga 
circumferință. Avea banii lângă el și probabil că-i număra la 


VP - 165 


lumina lumânării. Ezio privi în jur, căutând lanţurile ce susțineau 
cădelnițele. Nu are niciunul în imediata apropiere, dar dacă ar fi 
izbutit... 

Își schimbă poziţia și-și trecu picioarele peste marginea 
deschiderii circulare, de care se prinse cu ambele mâini. Era un 
risc uriaș, totuși lanțurile păreau solide, deși vechi, și mult mai 
masive decât se așteptase. Privi cu atenţie locurile unde se 
prindeau în tavan și, din câte putea zări, erau fixate zdravăn în 
piatră. 

Nu avea de ales. Împingându-se puternic în mâini, Asasinul se 
aruncă înainte și spre lateral în gol. 

Pentru o clipă i se păru că atârnă suspendat în văzduh, ca 
susținut de aer, așa cum apa îi ţine pe înotători, apoi începu să 
cadă. 

Dădu din braţe înainte și încercă să-și împingă cu puterea 
voinței corpul către lanțul cel mai apropiat... pe care-l prinse. 
Verigile îi lunecară pe sub mănuși și se duse în jos aproape un 
metru înainte de a izbuti să-și oprească alunecarea, după care 
se trezi legănându-se lin în beznă. Ascultă atent. Nu se auzise 
niciun sunet și era prea întuneric pentru ca Torcelli să vadă 
lanțul legănându-se mult deasupra capului său. 

Ezio privi luminiţa. Continua să ardă constant și nu răsună 
niciun strigăt de panică. 

Se lăsă să coboare încet pe lanţ, până ajunse la șase metri de 
podea. Era destul de aproape de Torcelli și-i putea zări silueta 
gârbovită deasupra pungilor cu bani, precum și scânteierile 
monedelor de aur la lumina lumânării. Îl auzea de asemenea pe 
bărbat murmurând și percepu clicurile slabe și ritmice ale unui 
abac. 

Deodată, de deasupra se auzi un trosnet îngrozitor. Sistemul 
de fixare al lanțului de plafon nu mai putuse susţine greutatea 
Asasinului și se desprinsese. Ezio dădu drumul lanţului, care 
slăbise acum în palmele lui, și se aruncă spre locul luminat de 
lumânare. În timp ce zbura prin aer, îl auzi pe Torcelli întrebând 
surprins: 

— Cine-i acolo? 

Urmă apoi un zornăit parcă interminabil, când patruzeci de 
metri de lanţ se prăvăliră. Din fericire, ușile bisericii erau închise 
și atât de masive, încât nu îngăduiau ca zgomotul să fie auzit de 
afară. 


VP - 166 


Ezio se prăbuși cu toată greutatea peste Torcelli, lăsându-l 
fără aer, și amândoi căzură cât erau de lungi pe pardoseală. 

Agentul bancherului încercă să se elibereze de sub Asasin, 
dar acesta îl ţinu strâns. 

— Cine ești? întrebă Torcelli speriat. Cristoase, ţine-mă-n paza 
ta! 

— Îmi pare rău, prietene, rosti Ezio și declanșă pumnalul 
secret. 

— Ce? Nu! Nu! se bâlbâi celălalt. Uite, ia banii! Sunt ai tăi! 
Sunt ai tăi! 

Ezio îl strânse mai tare de braț și-l trase mai aproape. 

— Dă-mi drumul! 

— Requiescat in pace, murmură Asasinul. 

e 

Ezio îl dezbrăcă rapid de mantie pe agentul bancherului și o 
îmbrăcă peste hainele lui, acoperindu-și jumătatea de jos a feţei 
cu o eșarfă și coborându-și mult pe ochi pălăria lui Torcelli. 
Mantia îi era puţin cam strâmtă, dar asta nu se observa imediat. 
După aceea termină de mutat banii în caseta metalică, unde 
agentul începuse deja să-i pună în fișicuri. Așeză alături registrul 
contabil și, abandonând abacul și pungile de piele, luă caseta 
masivă sub braţ și se îndreptă spre ieșire. Il auzise pe Torcelli 
vorbind și spera că-i putea imita acceptabil accentul. In orice 
caz, trebuia să riște. 

Se apropia de ușă, când căpitanul strigă de afară: 

— S-a-ntâmplat ceva? 

— Am terminat. 

— Atunci grăbește-te, Luigi, altfel întârziem. 

Ezio apăru pe portic. 

— Sunt toţi banii? 

Asasinul încuviinţă tăcut. 

— Va bene, zise căpitanul, după care, întorcându-se către 
bărbaţii care-l ţineau pe Egidio, rosti: Omorâtţi-l! 

— Stai! zise Ezio. 

— Ce-i? 

— Nu-l ucideți! 

Celălalt păru surprins. 

— Dar, Luigi, nu așa... procedăm de obicei? Și-n plus, știi ce-a 
făcut ăsta? 

— Am primit ordin direct de la bancher să-l cruțăm. 


VP - 167 


— Pot să-ntreb de ce? 

— Comentezi ordinele bancherului? 

Căpitanul ridică din umeri, apoi dădu din cap spre gărzi, care-i 
dădură drumul senatorului. 

— Norocosule, i se adresă el după aceea lui Egidio, care avu 
inteligența de a nu se uita spre Asasin înainte de a dispărea fără 
un cuvânt în noapte. 

Căpitanul se-ntoarse către Ezio. 

— În regulă, Luigi, dă-i drumul - ia-o-nainte. 

Ezio șovăi. Era descumpănit, fiindcă nu știa încotro să 
meargă. Cântări caseta în mâini. 

— E cam grea. Dă-le-o oamenilor tăi s-o ducă. 

— Sigur că da. 

Le înmână caseta, însă rămase locului. 

Gărzile așteptau. 

— Ser Luigi, vorbi căpitanul după câteva clipe, cu tot 
respectul, dar trebuie să ducem banii bancherului la timp. Nu-ţi 
contest autoritatea, totuși... n-ar trebui să ne grăbim? 

Ce rost avea să mai tragă de timp pentru a se gândi? Ezio știa 
că trebuia să se bazeze pe instinct. Probabil că bancherul locuia 
fie în apropierea castelului Sant'Angelo, fie a Vaticanului. Dar pe 
care dintre cele două posibile destinaţii s-o aleagă? Se hotări 
pentru castelul Sant'Angelo și porni spre apus. Gărzile avură un 
schimb de priviri, totuși îl urmară. Asasinul le simţi însă 
nedumerirea și într-adevăr, după ce merseseră câteva zeci de 
metri, le auzi șușotind: 

— Ce-i asta, un fel de test? 

— Habar n-am. 

— Poate că-i prea devreme? 

— Poate are motivele lui s-o luăm pe ocolite. 

În cele din urmă căpitanul îl bătu pe umăr și-l întrebă: 

— Luigi, te simţi bine? 

— Sigur că da. 

— Atunci, din nou cu tot respectul, de ce ne duci spre Tibru? 

— Din motive de securitate. 

— Aaa... chiar mă-ntrebam... De obicei mergeam direct acolo. 

— Asta este o misiune de-o importanţă aparte, replică Ezio 
sperând că avea dreptate. 

Căpitanul nu comentă nimic. Când se opriră să vorbească, 
unul dintre soldaţi îi șopti celuilalt: 


VP - 168 


— O tâmpenie, după părerea mea. Prostiile astea mă fac să- 
mi pară rău că n-am rămas fierar. 

— Mi-e foame de nu mai pot și vreau s-ajung acasă, îi zise 
celălalt. Mai dă-o dracu' de securitate! E la numai două străzi 
spre miazănoapte de-aici. 

Auzindu-l, Ezio răsuflă ușurat și în minte îi apăru pa/azzo-ul lui 
Agostino Chigi, bancherul care se ocupa de finanţele Papei, aflat 
la nord-est de locul unde se găseau acum. Era logic ca reședința 
bancherului lui Cesare să fie în apropiere - în cartierul financiar. 
Fusese o greșeală că nu se gândise la asta înainte, dar avusese 
o zi extrem de grea. 

— Am ocolit destul, anunţă el după ce mai merseră puţin. De 
aici mergem direct. 

Porni spre pa/azzo Chigi și ușurarea tovarășilor lui îl anunţă că 
mergeau în direcţia bună. Ba chiar, după un timp, căpitanul 
decise s-o ia înainte. Adoptară un pas mai rapid și în scurt timp 
ajunseră într-un cartier cu străzi largi și curate. Edificiul mare 
din marmură, puternic luminat, spre care se îndreptau avea la 
baza treptelor ce suiau până la ușile duble impunătoare gărzi 
îmbrăcate în altfel de uniforme. 

În mod evident, erau așteptați. 

— Aţi venit la timp, rosti comandantul gărzii, al cărui rang era 
cu siguranță superior căpitanului. 

Întorcându-se către Ezio, adăugă: 

— Luigi, dă-le oamenilor mei sipetul. Voi avea grijă să ajungă 
la bancher. lar acum, vino, cineva dorește să vorbească cu tine. 
Unde-i senatorul Troche? întrebă el privind în jur. 

— Rezolvat potrivit ordinului, răspunse Ezio iute înainte ca 
altcineva să poată vorbi. 

— Bine, încuviinţă sec comandantul gărzii. 

Ezio se uita lung după casetă, aflată acum în mâinile gărzilor 
care suiau treptele. Căpitanul dădu să le urmeze. 

— Voi nu! îl opri comandantul gărzii. 

— Nu putem intra? 

— Nu în seara asta. Tu și oamenii tăi vă veți alătura gărzii de 
aici. Și trimite un om să mai cheme un detașament. Nivel maxim 
de securitate din ordinul ducelui Cesare. 

— Porco puttana, mormăi unul dintre soldaţii care-l însoţiseră 
pe Asasin. 


VP - 169 


Ezio ciuli urechile. „Cesare este aici?” Gândurile îi goneau 
nebunește prin minte când trecu printre ușile deschise, în holul 
care strălucea de lumini și care, din fericire, era plin de lume. 

Căpitanul și comandantul gărzii continuau să se certe din 
cauza îndatoririlor suplimentare de pază, când apăru în grabă 
un detașament al gărzii papale municipale. Soldații gâfâiau și pe 
chipurile lor se citea îngrijorarea. 

— Ce s-a-ntâmplat, sergent? întrebă comandantul gărzii. 

— Perdonne, Colonnello, patrulam pe lângă Panteon... și ușile 
erau deschise... 

— Și? 

— Așa c-am cercetat. Am trimis niște oameni înăuntru... 

— Spune odată, omule! 

— L-am găsit pe Messer Torcelli, signore. Ucis. 

— Luigi? 

Comandantul gărzii se întoarse și privi către ușile duble prin 
care Ezio tocmai dispăruse. 

— Prostii! A venit acum câteva minute cu banii. Trebuie să fie 
o greșeală. 


Capitolul 32 


După ce scăpă iute și discret de mantia lui Torcelli, pe care o 
piti după o coloană, Ezio se strecură prin mulţimea de oaspeți cu 
veșminte bogate, dintre care mulţi purtau măști, urmărind cu 
atenţie gărzile ce duceau caseta cu ducați. Se apropie de ei în 
clipa când înmânară sipetul unui slujitor în livrea elegantă. 

— Pentru bancher. 

Slujitorul încuviință din cap, se întoarse și, ducând caseta cu 
ușurință, porni spre capătul opus al holului. Ezio se pregătea să 
o ia pe urmele lui, când îl înconjurară trei tinere. Straiele le erau 
la fel de opulente ca ale celorlalţi participanţi la dineu, însă 
decolteurile lor lăsau prea puţin loc imaginaţiei. Surprins, dar în 
același timp încântat, Asasinul le recunoscu ca fiind curtezane 
de /a Rosa in Fiore. In mod clar își subestimase sora. Nu era de 
mirare că era atât de furioasă pe el. 

— De aici ne ocupăm noi, îi spuse una dintre ele. 


VP - 170 


— N-ar fi bine să te apropii prea mult, adăugă alta. Nu ne 
scăpa totuși din ochi. 

Porniră în pas legănat după slujitor și-n scurt timp îl ajunseră 
din urmă, iar una dintre ele îl atrase într-o conversație. 

— Bună, rosti ea. 

— Bună seara, răspunse bărbatul precaut. 

Nu era totuși prea grozav pentru cineva doar să muncească, 
în timp ce în jur se desfășura o asemenea petrecere. 

— Te deranjează dacă te-nsoţesc? Câtă lume e-n seara asta! 
E tare greu să-naintezi repede printre oameni. 

— Sigur că da. Vreau să spun că nu mă deranjează dacă vrei 
să-mi ţii tovărășie. 

— N-am mai fost niciodată aici. 

— De unde ești? 

— Din Trastevere. Ca s-ajung aici, a trebuit să trec pe lângă 
niște ruine vechi, zise curtezana și se cutremură teatral. Mi-a 
fost tare frică. 

— Aici ești în siguranţă. 

— Cu tine, vrei să zici? 

Slujitorul zâmbi. 

— Te-aș putea proteja, dacă s-ar ivi nevoia. 

— Pun prinsoare c-ai putea s-o faci. 

Femeia privi sipetul. 

— Vai, dar ce casetă frumoasă ai! 

— Nu-i a mea. 

— Și ce ușor o ţii în braţele tale puternice... Cred că ai niște 
mușchi... 

— Ai vrea să-i atingi? 

— Santo cielo! Dar ce i-aș spune după aceea părintelui la 
spovedanie? 

Ajunseră în fața unei uși ferecate cu fier și păzite de două 
gărzi. Ezio văzu cum una dintre gărzi ciocăni în ușă. După 
câteva clipe, în prag apăru o siluetă în straie roșii de cardinal, 
însoţit de un slujitor îmbrăcat identic cu primul. 

— Banii pe care-i așteptați, Eminenţa Voastră, rosti primul 
slujitor și-i întinse caseta. 

Ezio își ținu răsuflarea; bănuiala îi fusese confirmată. 
Bancherul nu era altul decât Juan/Giovanni Borgia cel Bătrân, 
arhiepiscop de Monreale și cardinal de Santa Susanna. Același 


VP - 171 


pe care-l văzuse în compania lui Cesare la Monteriggioni și în 
curtea grajdurilor din castelul Sant'Angelo! 

— Perfect, zise bancherul ai cărui ochi negri scânteiau pe 
chipul pământiu. 

O privi cu atenţie pe fata care stătea lângă primul slujitor. 

— Și cred c-o s-o iau și pe ea. 

O prinse de braţ și o trase spre el, apoi făcu semn din bărbie 
spre primul slujitor. 

— Poţi să pleci. 

— Onoratissima!  chicoti fata ghemuindu-se aproape de 
bancher, în vreme ce slujitorul se străduia să-și păstreze chipul 
inexpresiv. 

Al doilea slujitor dispăru în odaia din spatele ușii, pe care o 
închise în urma lui, iar bancherul o împinse pe fată spre 
petrecere. 

Primul slujitor îi urmări cu privirea, după care oftă resemnat. 
Dădu să plece, apoi se opri și-și pipăi buzunarele. 

— Punga mea cu monede! Ce s-a-ntâmplat cu ea? murmură 
el. 

Se uită după bancher și fată, care erau înconjurați de oaspeți 
ce râdeau, printre care servitori agili cu tăvi din argint încărcate 
cu mâncăruri și băuturi. 

— Rahat! murmură el în barbă și se îndreptă către ușile din 
față, care se închiseră după el când ieși. 

Se părea că sosiseră toţi invitaţii. Ezio îl privi pe servitor 
plecând și-și spuse: „Dacă vor continua să-și trateze oamenii 
așa, ar trebui să conving cu ușurință oricâţi recruți am nevoie”. 

Se întoarse apoi și se plasă în apropierea bancherului, tocmai 
când un crainic apăru la o galerie și un gornist interpretă o 
melodie scurtă pentru a cere atenţie. 

— Eminenze, signore, signori, strigă heraldul, mult stimatul 
nostru oaspete de onoare, ducele de Valencia și Romagna, 
căpitan-general al Forze Armate papale, prinţ de Andria și 
Venafro, conte de Dyois și Lord de Piombino, Camerino și Urbino 
- Inălţimea Sa Messer Cesare Borgia - ne va face cinstea unui 
discurs în Marea Sală Interioară! 

— Haide, scumpo, trebuie să stai lângă mine, se adresă 
bancherul curtezanei de /a Rosa in Fiore și mâna descărnată i se 
furișă în jurul feselor femeii. 


VP - 172 


Ezio se strecură în mulţimea care se-mbulzea acum să treacă 
prin ușile duble ce duceau în sală. Observă că celelalte două 
fete din bordel erau destul de aproape, dar se prefăceau cu 
inteligență că nu-l vedeau. Se întrebă câţi alţi aliaţi reușise sora 
lui să infiltreze în pa/azzo. Dacă izbutise tot ce o rugase, avea să 
fie nevoit să-și pună cenușă în cap, totuși se simțea în același 
timp mândru și încurajat. 

Se așeză pe un scaun de lângă un culoar de trecere în 
apropiere de mijlocul sălii. Pe lângă pereţi stăteau înșiruite gărzi 
papale, iar un cordon de soldaţi era amplasat în faţa podiumului 
ridicat într-un capăt al sălii. După ce luară cu toţii loc și în timp 
ce femeile își făceau vânt cu evantaiele, fiindcă era înăbușitor 
de cald, pe podium sui un individ ce lui Ezio îi era familiar, 
înveșmântat în negru. Era însoţit de tatăl lui, totuși Rodrigo se 
multumi să se așeze în spatele lui. Spre ușurarea lui Ezio, 
Lucrezia nu se zărea nicăieri, deși probabil că fusese deja 
eliberată. 

— Bun venit, prieteni, zise Cesare și zâmbi scurt. Știu că pe 
toţi ne așteaptă o noapte lungă. 

Se opri așteptând să se termine râsetele și aplauzele răzlețe. 

— Nu vă voi reţine însă mult. Prieteni, mă simt onorat 
deoarece cardinalul de Santa Susanna a depus atâtea eforturi 
pentru a mă ajuta să-mi sărbătoresc victoriile cele mai recente. 

Aplauze. 

— Și oare cum să le celebrez mai bine decât alăturându-mă 
frăţiei Omului? În curând ne vom reuni aici pentru un dineu încă 
și mai măreț, pentru că atunci vom sărbători Italia unită. lar 
atunci, prieteni, ospăţul și banchetul nu vor dura doar o noapte 
sau două, sau cinci, șase ori șapte, ci vom sărbători timp de 
patruzeci de zile și nopţi. 

Ezio îl văzu pe Papă încordându-se la auzul acelor cuvinte, 
totuși Rodrigo nu zise nimic și nici nu-și întrerupse fiul în alt fel. 
Așa cum promisese Cesare, discursul fu scurt, limitându-se la 
enumerarea ultimelor orașe-state pe care le supusese și la 
schițarea vagă a planurilor pentru viitoare cuceriri. Când 
termină, în mijlocul uralelor și aplauzelor, Cesare dădu să plece, 
însă calea îi fu blocată de Rodrigo, care se străduia în mod 
evident să-și stăpânească mânia. Ezio se apropie cât putu de 
mult, pentru a asculta discuţia încordată ce începuse, sotto 
voce, între tată și fiu. Ceilalţi petrecăreţi începuseră deja să se- 


VP - 173 


ntoarcă în sala principală, cu gândurile îndreptate către plăcerile 
petrecerii ce-i aștepta. 

— N-am convenit să cucerim toată ltalia, spunea Rodrigo cu 
glas veninos. 

— Caro padre, dacă sclipitorul tău căpitan-general spune c-o 
putem face, de ce nu te veselești așteptând să se întâmple? 

— Riști să distrugi totul! Riști să dezechilibrezi balanţa 
delicată de puteri pe care ne-am străduit atâta s-o menţinem. 

Cesare își răsfrânse buza inferioară. 

— Caro padre, apreciez desigur tot ce ai făcut pentru mine, 
dar nu uita că eu comand armata acum, iar asta înseamnă că eu 
iau deciziile. 

Făcu o pauză plină de subinţeles. 

— Nu mai fi așa ursuz. Simte-te bine! 

După aceea cobori de pe podium și ieși pe o ușă acoperită de 
o draperie, aflată în lateral. Rodrigo privi pentru o clipă după el, 
mormăi ceva în barbă și-l urmă. 

„Fii ţanţoș cât mai poţi, Cesare”, gândi Ezio, „fiindcă tot de 
mâna mea vei pieri. Deocamdată însă bancherul tău trebuie să 
plătească prețul asocierii cu tine”. 

Afișând aerul unui invitat obișnuit, se îndreptă în direcţia în 
care plecaseră oaspeţii. În timpul discursului, sala principală 
fusese transformată - de-a lungul pereţilor fuseseră plasate 
paturi și divane sub baldachine grele, iar pardoseala fusese 
acoperită cu perne de damasc și covoare persane groase. 
Servitorii continuau să treacă printre oaspeţi, aducând vin, însă 
aceștia deveniseră mai degrabă interesaţi unul de celălalt. Peste 
tot, femeile și bărbaţii își lepădau veșmintele, câte doi sau în 
grupuri de trei, patru ori mai mulți. Izul de sudoare sporea odată 
cu căldura. 

Câteva femei și nu puţini bărbaţi, unii dintre cei care încă nu 
se angajaseră în plăceri și jocuri, îi aruncară lui Ezio ocheade, 
însă puţini îi dădură atenţie pe când înainta la adăpostul 
coloanelor spre bancher, care acum își scosese biretta, 
magnifica ferraiolo și roba, dezvăluind un trup slăbănog în bluză 
albă și indispensabili de lână. El și fata stăteau pe jumătate 
întinși pe un divan cu baldachin situat într-un alcov, mai mult 
sau mai puţin ascunși de ochii celorlalţi oaspeţi. Asasinul se 
apropie. 


VP - 174 


— Îţi place seara asta, draga mea? spunea bancherul, în timp 
ce degetele lui noduroase bâjbâiau stângace după cheotorile 
rochiei ei. 

— Da, Eminenza, teribil de mult. Sunt atâtea de văzut! 

— Mă bucur atunci, fiindcă să știi că n-am precupeţit nicio 
cheltuială. 

Buzele umede ale bancherului îi atinseră gâtul. Bărbatul 
mușcă și supse, mutând mâna fetei mai jos. 

— |mi dau seama, răspunse ea. 

Ochii curtezanei îi întâlniră pe ai lui Ezio peste umărul 
bancherului și-l avertizară să nu intervină deocamdată. 

— Da, dulceaţă, lucrurile cele mai minunate din viaţă sunt 
cele care fac ca puterea să fie atât de plină de recompense. 
Dacă văd un fruct crescând într-un arbore, eu întind pur și 
simplu mâna și-l culeg. Nimeni nu mă poate opri. 

— Ei, rosti fata, cred că depinde niţel și de proprietarul 
arborelui. 

Bancherul râse croncănit. 

— Cred că nu-nțelegi - toti arborii sunt ai mei. 

— Nu și arborele meu, scumpule. 

Bancherul se retrase puţin, iar când vorbi din nou, răceala i se 
strecurase în glas. 

— Dimpotrivă, tesora, te-am văzut furând punga slujitorului 
meu. Cred că am câștigat o partidă gratuită în contul penitenţei 
tale. Mai precis, o partidă gratuită care va dura toată noaptea. 

— Gratuită? 

Ezio spera că fata nu-și forța norocul. Aruncă o privire în 
încăpere. Puținele gărzi erau dispuse de jur-împrejur, la 
intervale de vreo cinci metri, dar niciuna nu se afla în apropiere. 
Știindu-se în avantaj, bancherul era în mod vădit sigur de sine. 
Poate puţin prea sigur. 

— Asta am spus, replică bancherul și o undă de ameninţare i 
se strecură în voce. Nu cumva ai o soră? zise el venindu-i o idee 
nouă. 

— Nu, dar am o fiică. 

Bancherul căzu pe gânduri. 

— Trei sute de ducați? 

— Șapte sute. 

— Te lași greu, dar... fie! Este o plăcere să fac afaceri cu tine. 


VP - 175 


Capitolul 33 


Pe măsură ce noaptea înainta, Ezio auzea tot felul de glasuri 
în jurul lui. 

— Încă o dată! 

— Nu, nu, mă doare! 

— Nu, nu face asta. Nu-ţi îngădui! 

Acestora li se adăugau sunete de durere și de plăcere - 
durerea reală, plăcerea simulată. 

Din păcate, bancherul nu părea să-și piardă energia și, fiindcă 
nu mai avea răbdare să dibuie cum se desfăcea rochia 
curtezanei, începu s-o sfâșie pur și simplu. Ea îl imploră pe 
Asasin din ochi să nu intervină. „Mă descurc”, părea să-i spună. 

Ezio privi din nou prin sală. Unii slujitori și majoritatea gărzilor 
fuseseră ademeniţi de oaspeţi să se alăture orgiilor și observă 
câţiva oameni care mânuiau falusuri de lemn și fildeș și biciuști 
negre. 

În curând... 

— Vino-aici, draga mea, spuse bancherul și o împinse pe fată 
pe spate pe divan, unde, izbutind s-o încalece, începu să se 
împingă în ea. 

Apoi degetele îi cuprinseră beregata și începu s-o stranguleze. 
Horcăind, fata se împotrivi, apoi leșină. 

— Așa! Da! icni el și venele de pe gât i se umflară. 

Degetele i se încleștară și mai puternic în jurul gâtului fetei. 

— Ar trebui să-ţi placă. În tot cazul, mie-mi place. 

După încă un minut termină și se lăsă greoi peste corpul 
curtezanei, lunecând din cauza sudorii și gâfâind. 

N-o ucisese; Ezio vedea pieptul fetei ridicându-se și coborând. 

Bancherul se ridică încet, lăsând-o pe curtezană întinsă 
jumătate pe divan, jumătate pe jos. 

Se adresă apoi pe un ton răstit celor doi servitori care 
continuaseră să-și vadă de treburi în apropiere. 

— Descotorosiţi-vă de ea! 

Porni spre orgia principală, urmărit cu privirile de Ezio și de 
cei doi servitori. De îndată ce bancherul ajunse la o distanţă 
sigură și își găsi altă ocupaţie, servitorii o ridicară pe fată cu 
blândeţe pe divan, așezară o carafă cu apă lângă ea și o 
acoperiră cu un pled miţos. Unul dintre ei îl zări pe Ezio, care 


VP - 176 


duse un deget la buze, iar servitorul zâmbi și încuviinţă din cap. 
Cel puţin mai existau și lucruri bune în borta asta puturoasă de 
infern. 

Asasinul îl urmări ca o umbră pe bancher, care-și trăsese 
indispensabilii pe el și se plimba acum de la un grup la altul, 
murmurând aprecieri ca un cunoscător într-o galerie de artă. 

— Ah, bellissima, spunea el la răstimpuri, oprindu-se să 
privească, după care se îndreptă către ușa ferecată cu fier de 
unde-și făcuse iniţial apariţia și ciocăni. 

Îi deschise al doilea slujitor, care verificase probabil între timp 
noile conturi. 

Ezio nu le dădu ocazia să mai închidă ușa în urma lor, ci sări 
înainte și-i îmbrânci pe amândoi înăuntru. Închise apoi ușa și se 
întoarse către ei. Slujitorul, un omuleţ în cămașă, bolborosi ceva 
și căzu în genunchi, iar o pată întunecată i se lăţi între picioare, 
după care leșină. Bancherul își îndreptă spinarea. 

— Tu! exclamă el. Assassino! Dar acum s-a terminat. 

Întinse braţul spre cordonul unui clopoțel, dar Ezio fu mai iute. 
Pumnalul secret ţâșni și-i reteză degetele. Bancherul își prinse 
mâna rănită cu palma cealaltă, iar trei degete se rostogoliră pe 
podea. 

— Înapoi! ţipă el. Dacă mă omori, n-o să câștigi nimic. Cesare 
n-o să te lase în viaţă... 

— Da? 

Chipul celuilalt deveni viclean. 

— Dacă-mi cruţi viaţa... 

Ezio zâmbi. Bancherul înţelese. Își strânse mai tare la piept 
mâna rănită. 

— Ei, urmă el și lacrimi de durere și furie îi izvorâră din ochi, 
cel puțin mi-am trăit viața. Am văzut, am simţit și am gustat 
multe, și nu regret nimic. Nu regret nici un singur moment al 
vieții mele. 

— Te-ai jucat cu fleacurile pe care le aduce puterea. Un 
bărbat cu adevărat puternic ar disprețui asemenea lucruri. 

— Le-am dat oamenilor ce și-au dorit. 

— Te amăgești singur. 

— Scutește-mă. 

— A sosit clipa să-ţi plătești datoria, Eminenza. Placerea 
nemuncită se mistuie singură. 


VP - 177 


Bancherul căzu în genunchi, bolborosind rugăciuni pe care și 
le amintea doar pe jumătate. 

Asasinul ridică pumnalul secret. 

— Requiescat in pace, rosti el. 

e 

Când plecă, Ezio lăsă ușa deschisă. Orgia ajunsese la nivelul 
unor simple pipăieli somnoroase, fetide. Câţiva oaspeţi sprijiniți 
de servitori vomitau, în timp ce alţi doi servitori cărau un 
cadavru; în mod evident, fusese prea mult pentru inima cuiva. 
Nu mai rămăsese nimeni de pază. 

— Am terminat, rosti un glas dinapoia lui Ezio. 

Se întoarse și o văzu pe Claudia. Vreo zece fete se 
desprinseră din mulţimea de oameni ce viermuia în sală. Printre 
ele, îmbrăcată acum și părând răvășită, dar altfel sănătoasă, se 
afla și cea pe care bancherul o maltratase cu atâta cruzime. 
Servitorii care o ajutaseră stăteau lângă ea. Alţi recruți. 

— Pleacă de aici, îi spuse Claudia fratelui ei. O să recuperăm 
noi banii. Cu dobândă. 

— Poţi...? 

— Măcar de data asta, ai încredere în mine. 


Capitolul 34 


Deși se simţea neliniștit că-și lăsase sora să încheie misiunea 
din palazzo, Ezio recunoscu în sinea lui că, la urma urmelor, el 
însuși o rugase să facă asta. Multe atârnau de rezultatul de 
acolo, dar era mai bine să facă așa cum spusese Claudia și să 
aibă încredere în ea. 

Era frig în zorii noii zile și își trase gluga pe cap când trecu pe 
lângă soldaţii care moțţăiau în faţa reședinței bancherului. 
Torţele se consumaseră și palazzo-ul, care nu mai era sclipitor 
luminat dinăuntru, părea vechi, cenușiu și mohorât. Asasinul se 
gândi o clipă să meargă în căutarea lui Rodrigo, pe care nu-l mai 
văzuse de când părăsise mânios podiumul după discursul fiului 
său - în mod evident, Cesare alesese să nu participe la orgie -, 
apoi abandonă ideea. N-avea cum să atace Vaticanul de unul 
singur și se simţea obosit. 


VP - 178 


Reveni la insula Tiberina ca să se spele și să se schimbe, dar 
nu zăbovi mult acolo. Trebuia să afle, cât mai iute cu putință, 
cum se descurcase Claudia; abia atunci putea să se destindă cu 
adevărat. 

Soarele apărea deasupra orizontului, poleind cu aur 
acoperișurile Romei, când Ezio le traversă în direcţia lupanarului 
Rosa in Fiore. De la înălțime, văzu o mulţime de patrule Borgia 
care alergau prin oraș într-o stare de agitaţie și surescitare 
evidentă, însă bordelul era bine ascuns, iar adresa lui era un 
secret respectat de clienţi - cu certitudine, nu doreau să 
răspundă înaintea lui Cesare dacă acesta ar fi aflat de 
stabiliment -, așa că Ezio nu fu surprins când nu văzu uniforme 
Borgia în preajma lui. Cobori pe o stradă din apropiere și se 
îndreptă, străduindu-se să nu se grăbească, către bordel. 

Pe măsură ce se apropia, se simţea însă tot mai încordat. In 
faţa clădirii se zăreau semne că acolo se dăduse o luptă și 

caldarâmul era pătat de sânge. Își trase sabia din teacă și, cu 
inima bătând să-i spargă pieptul, intră pe ușa întredeschisă. 

Mobilierul din hol fusese răsturnat și peste tot domnea haosul. 
Vaze sparte zăceau pe jos, iar tablourile - ilustrări savuroase ale 
unora dintre cele mai picante episoade din Boccaccio atârnau 
strâmbe pe pereţi. Și asta nu era tot. Trupurile a trei gărzi 
Borgia zăceau moarte imediat după intrare și tot locul era 
împroșcat cu sânge. Ezio înaintă precaut și în faţa lui apăru o 
curtezană, chiar cea care fusese maltratată de bancher. Straiele 
și mâinile îi erau însângerate, dar ochii îi scânteiau. 

— Slavă cerului că ai venit! 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă el, gândindu-se imediat la mama 
și la sora lui. 

— Am plecat fără probleme de acolo, dar probabil că gărzile 
Borgia ne-au urmărit... 

— Ce s-a-ntâmplat?! 

— Au încercat să ne prindă înăuntru și să ne atace. 

— Unde-s Claudia și Maria? 

Fata plângea acum. 

— Urmează-mă. 

O luă înainte, în direcţia curții interioare a bordelului. Ezio o 
urmă, la fel de neliniștit, totuși observă că fata nu era înarmată 
și, în ciuda tulburării ei, îl conducea fără teamă. Ce fel de 


VP - 179 


masacru...? Oare gărzile le uciseseră pe toate cu excepţia ei - 
ea cum scăpase? - și plecaseră luând și banii? 

Fata împinse ușa care ducea în grădină; când aceasta se 
deschise, Asasinului i se înfățișă o imagine teribilă, deși nu cea 
la care se așteptase. 

Peste tot zăceau soldaţi Borgia morți, iar cei vii erau grav 
răniţi sau pe moarte. In mijlocul lor, lângă fântână, se afla 
Claudia, cu rochia îmbibată de sânge, cu un stilet într-o mână și 
un pumnal în cealaltă. Majoritatea fetelor pe care Ezio le văzuse 
în palazzo se aflau în apropierea ei, înarmate la fel. Într-o parte, 
Maria era protejată de trei curtezane, iar în spatele ei, stivuite 
lângă perete, se vedeau nu mai puţin de șapte casete metalice 
identice cu cea pe care Ezio o adusese bancherului. 

Claudia era în continuare încordată, ca și celelalte femei, 
așteptându-se probabil la altă rundă de atacuri. 

— Ezio! exclamă ea. 

— Da, răspunse bărbatul fără să-și ia privirea de la măcelul 
din jur. 

— Cum ai ajuns aici? 

— Am traversat acoperișurile, de la insula Tiberina. 

— Ai mai vazut și alţi soldaţi Borgia? 

— Mulţi, dar toţi alergau în cerc ca niște găini bete. Niciunul 
prin apropiere. 

Sora lui se destinse puţin. 

— E bine. Atunci ar trebui să facem curățenie pe stradă și să 
zăvorâm ușa. După aceea să vedem cum scăpăm de mizeria 
asta. 

— Aţi... pierdut pe cineva? 

— Două fete - Lucia și Agnella. Le-am întins deja pe paturile 
lor. Au murit vitejește. 

Claudia nici măcar nu tremura. 

— Tu ești bine? întrebă Ezio șovăitor. 

— Perfect, încuviinţă ea netulburată. Vom avea însă nevoie de 
ajutor ca să scăpăm de leșurile astea. Poţi să mobilizezi niște 
recruți de-ai tăi să ne ajute? l-am lăsat pe noii noștri prieteni, 
servitorii, la palazzo, ca să trimită în direcția greșită pe cei care 
vor pune întrebări. 

— A supravieţuit cineva din patrula asta? 

Sora lui se încruntă. Încă nu coborâse armele pe care le ţinea 
strâns în mâini. 


VP - 180 


— Niciunul. Vestea nu va ajunge la urechile lui Cesare. 

Ezio rămase tăcut pentru un moment. Nu se auzea absolut 
nimic, în afara susurului fântânii și a cântecelor păsărilor 
dimineţii. 

— Când s-a întâmplat? 

Claudia surâse scurt. 

— Tocmai ai ratat finalul. 

— Prezenţa mea nu era necesară, zâmbi Ezio la rândul lui. Am 
o soră care știe să mânuiască pumnalul. 

— Și sunt gata s-o fac din nou. 

— Vorbești ca o adevărată Auditore. Îmi cer iertare. 

— Trebuia să mă pui la încercare. 

— Doream să te protejez. 

— După cum vezi, pot avea și singură grijă de mine. 

— Într-adevăr. 

Claudia cobori armele și făcu un gest spre sipetele cu comori. 

— Crezi că dobânda asta îţi ajunge? 

— Văd că poţi juca mai bine decât mine și sunt copleșit de 
admiraţie. 

— Perfect. 

lar după aceea făcură ce doriseră să facă în ultimele cinci 
minute și se aruncară unul în brațele celuilalt. 

— Minunat, rosti Maria și li se alătură. Mă bucur să văd că v- 
ați băgat minţile-n cap în cele din urmă. 


Capitolul 35 


— Ezio! 

Bărbatul nu se aşteptase să audă atât de curând glasul 
familiar. De fapt, o părticică pesimistă din el nu se așteptase să-l 
mai audă vreodată. Fusese totuși încântat să primească biletul 
care-l aștepta pe insula Tiberina și-i propunea această întâlnire, 
pe care urma s-o aibă în drum spre Vulpoiul adormit, sediul 
Ghildei Hoţilor din Roma. 

Se uită în jur, dar nu văzu pe nimeni. Străzile erau pustii, 
lipsite până și de uniformele Borgia, pentru că se afla deja într- 
un cartier aflat sub controlul Vulpii. 

— Leonardo? 


VP - 181 


— Aici! se auzi dinspre firida întunecată a unei uși. 
Ezio porni într-acolo și Leonardo îl trase iute în întuneric. 
— Ai fost urmărit? 


— Nu. 
— Slavă Domnului! Muream de frică. 
— Ai fost...? 


— Nu. Prietenul meu, Messer Salai, îmi păzeşte spatele. Am 
destulă încredere să-mi las viața în mâinile lui. 

— Prietenul tău? 

— Suntem foarte apropiați. 

— Ai grijă, Leo, ai o slăbiciune faţă de bărbaţii tineri și asta 
poate fi o fisură a platoșei tale. 

— Poate că am slăbiciuni, dar nu sunt naiv. Haide, vino! 

După ce se uită într-o parte și în cealaltă a străzii, Leonardo îl 
trase pe Ezio din cadrul ușii. După câţiva metri, coti brusc pe o 
ulicioară care șerpuia printre clădiri fără ferestre și ziduri fără 
însemne distinctive cale de două sute de metri, când apăru o 
răspântie din care se desprindeau alte trei ulicioare. Leonardo 
porni pe cea din stânga și se opri destul de repede în faţa unei 
uși scunde și înguste, vopsite în verde-închis. O descuie și se 
strecurară amândoi prin ea. Ezio se pomeni într-o sală mare și 
boltită. Lumina naturală scălda interiorul prin intermediul 
ferestrelor aflate sus în pereţi, și peste tot se vedeau mese 
așezate pe capre din lemn, ticsite cu tot soiul de obiecte: 
schelete de animale, cărţi prăfuite, hărţi, rare și preţioase ca 
toate hărțile - colecţia Frăției Asasinilor din Monteriggioni fusese 
neprețuită, însă membrii familiei Borgia, în ignoranţa lor, 
distruseseră camera hărților cu canonadele lor, așa că n-o 
putuseră utiliza -, creioane, tocuri, pensule, vopsele, teancuri de 
hârtii și desene prinse pe pereţi... Pe scurt, dezordinea tipică, 
familiară și cumva confortabilă a atelierelor lui Leonardo, 
indiferent de locurile unde le văzuse Ezio. 

— Ăsta-i atelierul meu personal, zise Leonardo mândru. Cât 
mai departe cu putinţă de cel oficial din vecinătatea castelului 
Sant'Angelo. Nimeni nu intră aici în afară de mine. Și de Salai, 
bineînţeles. 

— Nu ești ţinut sub observaţie de familia Borgia? 

— Au făcut-o pentru un timp, dar mă pricep la lingușeli atunci 
când am de câștigat de pe urma lor și au înghiţit nada. Am 
închiriat locul ăsta de la cardinalul de San Pietro în Vincoli. Ştie 


VP - 182 


să păstreze secretele și nu se numără printre prietenii familiei 
Borgia. 

— Nu-i nimic rău în a-ţi lua mici asigurări pentru viitor. 

— Nimic nu-ţi scapă, prietene! Să revenim la afacerile 
noastre. Nu știu dacă am ce să-ţi ofer... ar trebui să fie o sticlă 
de vin pe aici, pe undeva. 

— Nu-i nevoie, nu-ţi face griji. Spune-mi de ce ai vrut să ne- 
ntâlnim. 

Leonardo se apropie de o masă din dreapta încăperii, scotoci 
dedesubt și trase afară o lădiţă lungă din lemn, învelită în piele, 
pe care o așeză pe tăblie. 

— Poftim, spuse el, și o deschise, fluturând expansiv din 
mână. 

Interiorul lădiţei era capitonat cu catifea purpurie - „Ideea lui 
Salai, fie el binecuvântat!” explică Leonardo - și conţinea cópii 
perfecte ale armelor Codex pierdute de Asasin: apărătoarea 
pentru protejarea antebraţului stâng, micul pistolet retractabil, 
pumnalul dublu și pumnalul cu otravă. 

— Apărătoarea a reprezentat problema cea mai mare, 
continuă Leonardo. A fost foarte greu să găsesc un metal pe 
potriva celui original, care era extraordinar. Din câte mi-ai 
povestit despre accidentul în care ai pierdut originalele, s-ar 
putea să nu fi fost distrusă. Dacă ai putea-o recupera... 

— Dacă n-a fost distrusă, atunci este îngropată sub tone de 
dărâmături, răspunse Ezio. Ar putea la fel de bine să fie pe 
fundul mării. 

Își trase apărătoarea pe braţ. O simţea puţin mai grea decât 
pe prima, însă părea că-i va fi de ajutor. 

— Nu știu cum să-ţi mulțumesc, adăugă el. 

— E foarte simplu, replică Leonardo. Cu bani! Dar asta nu-i 
tot. 

Căută din nou sub masă și scoase altă lădiță, mai mare decât 
prima. 

— Astea însă sunt noi și-ţi pot fi de folos în anumite situaţii. 

Deschise capacul și dezvălui o arbaletă ușoară cu un set de 
săgeți scurte și o mănușă din zale, acoperită cu piele. 

— Săgeţile sunt otrăvite, adăugă el, așa că să nu le atingi 
niciodată vârfurile cu mâinile goale. Dacă le poţi recupera din... 
ăăă, ţintele tale, vei constata că pot fi refolosite de aproape 
zece sau douăsprezece ori. 


VP - 183 


— Și mănușa? 

Leonardo surâse. 

— Ţin să-ţi spun că sunt destul de mândru de ea. Te va ajuta 
să te cațeri cu ușurință pe orice suprafaţă. Vei fi aproape la fel 
de eficient ca o șopârlă. 

Leonardo făcu o pauză și se încruntă. 

— De fapt, n-am testat-o pe sticlă, totuși mă-ndoiesc că vei 
întâlni vreo suprafață atât de netedă. Arbaleta este una 
obișnuită, doar că-i mult mai mică și mai ușoară, adăugă el după 
o altă clipă de tăcere. Este la fel de puternică precum cele 
masive și grele, care sunt acum depășite de armele mele de foc 
cu rotiţă - îmi cer iertare! - , și, desigur, scoate sunete aproape 
imperceptibile faţă de o armă de foc. 

— Nu le pot lua cu mine acum. 

— Nicio problemă, zise Leonardo ridicând din umeri. Ti le 
aducem noi. Pe insula Tiberina? 

Ezio căzu pe gânduri. 

— Nu. Trimite-le la bordelul Rosa in Fiore din none Montium et 
Biberatice, lângă forumul vechi cu coloana. 

— O să-l găsim. g 

— Lasă-le acolo surorii mele Claudia. Imi dai voie? 

Ezio luă o hârtie și scrise ceva pe ea. 

— Dă-i asta. Ti-am desenat și ruta, fiindcă-i mai greu de găsit. 
Îți voi trimite banii cât mai repede posibil. 

— Cinci mii de ducați. 

— Cât? 

— Nu sunt niște lucruri tocmai ieftine. 

Ezio ţuguie buzele. 

— Bine. 

Luă înapoi hârtia și mai adăugă un rând. 

— Am obţinut recent niște fonduri noi și... neașteptate. Sora 
mea te va plăti. Și încă ceva, Leo, am încredere în tine că nu vei 
sufla nimănui vreun cuvânt despre asta. 

— Nici lui Salai? A 

— Doar dacă-i neapărată nevoie. Insă dacă adresa bordelului 
este descoperită de Borgia, îl voi ucide pe Salai, apoi te voi 
ucide și pe tine, prietene. 

Leonardo zâmbi. 

— Știu că trăim timpuri foarte tulburi, dragul meu, dar când ți- 
am înșelat eu vreodată așteptările? 


VP - 184 


e 

Mulţumit, Ezio se despărți de prietenul lui și-și continuă 
drumul spre Vulpoiul adormit. Întârziase, totuşi întâlnirea cu 
Leonardo meritase din plin. 

Trecu prin curtea hanului, încântat să vadă că afacerea părea 
în continuare prosperă, și era pe punctul de a-și spune numele 
celor doi hoți care străjuiau uşa pe care era scris Uffizi, când 
Vulpea apăru parcă din senin... ceva la care se pricepea foarte 
bine. 

— Buongiorno, Ezio! 

— Ciao, Gilberto! 

— Mă bucur c-ai venit. la spune, ce dorești? 

— Haide să stăm într-un loc liniștit. 

— În Uffizi? 

— Nu, mai bine să stăm aici. Ceea ce vreau să-ți spun e doar 
pentru urechile tale. 

— Asta-i bine, fiindcă și eu am să-ţi spun ceva care trebuie să 
rămână numai între noi... cel puţin deocamdată. 

Se așezară la o masă din cârciuma altfel pustie dinăuntrul 
hanului, departe de cartofori și băutori. 

— Ar fi timpul să-l vizităm pe Pietro, amantul Lucreziei, spuse 
Ezio. 

— Perfect. Am pus deja oameni să-i dea de urmă. 

— Molto bene, totuși un actor așa faimos n-ar trebui să fie 
tocmai greu de găsit. 

Vulpea clătină din cap. A 

— Este îndeajuns de faimos ca să aibă propria lui escortă. In 
plus, credem că-i posibil să se fi ascuns, fiindcă se teme de 
Cesare. 

— Asta pare mai logic. Perfect, faceţi cum credeţi că-i mai 
bine. Spune-mi acum care-i problema ta. 

Vulpea șovăi câteva clipe, apoi rosti: 

— Este ceva mai delicat... 

— Ce anume? 

— Cineva l-a avertizat pe Rodrigo să se ţină departe de 
castelul Sant'Angelo. 

— Și crezi că acel „cineva” este... Machiavelli? 

Vulpea tăcu. 

— Ai dovezi? 

— Nu, dar... 


VP-185 


— Gilberto, ştiu că Machiavelli te  neliniștește, totuși 
suspiciunile nu trebuie să ne dezbine. 

In clipa aceea ușa se deschise, lovindu-se de perete, și un hoţ 
rănit se împletici înăuntru. 

— Veşti proaste! răcni el. Familia Borgia știe de iscoadele 
noastre! 

— Cine le-a spus? tună Vulpea ridicându-se de la masă. 

— Maestro Machiavelli s-a interesat azi, ceva mai devreme, 
de căutările noastre în privinţa actorului Pietro. 

Vulpea își încleștă pumnul. 

— Ezio? rosti el încetișor. 

— Au pus mâna pe patru dintre oamenii noștri, continuă hoţul. 
Eu am scăpat printr-un noroc. 

— Unde? 

— Nu departe de-aici, lângă Santa Maria dell'Orto. 

— Să mergem! strigă Vulpea spre Ezio. 

In câteva minute, oamenii Vulpii pregătiră doi cai și Asasinii 
ieșiră în galop din grajdul de la Vulpoiul adormit. 

— Tot nu pot crede că Machiavelli ne trădează, insistă Ezio pe 
drum. 

— A păstrat tăcerea pentru o vreme, ca să ne adoarmă 
bănuielile, replică Vulpea. Priveşte însă faptele: mai întâi atacul 
asupra lui Monteriggioni, apoi cele întâmplate în castelul 
Sant'Angelo, iar acum asta. În toate cazurile, el este sursa din 
umbră. 

— Haide acum să ne grăbim! Să-i dăm bătaie cât putem! 
Poate că ajungem la timp să-i salvăm. 

Galopară nebunește pe străduțele înguste, strunind caii și 
dând pinteni, străduindu-se să nu lovească oameni ori să 
răstoarne tarabe în goana lor. Deopotrivă oameni și găini se 
împrăștiau în toate părțile dinaintea lor, iar când soldaţii Borgia 
încercară să le blocheze calea ridicând halebardele, îi doborâră 
pur și simplu. 

In doar șapte minute ajunseră în locul indicat de hoţul rănit și 
văzură că gărzile Borgia se pregăteau să-i îmbarce pe cei patru 
hoți captivi într-o căruţă acoperită, lovindu-i cu mânerele 
spadelor și aruncându-le cuvinte de batjocură. În clipa 
următoare, Ezio și Vulpea se năpustiră asupra lor ca Furiile 
răzbunătoare. 


VP - 186 


Călare, cu săbiile trase din teci, își croiră drum cu abilitate 
printre soldaţi, îndepărtându-i de prizonieri și împrăștiindu-i prin 
piaţa din faţa bisericii. Strângând ferm sabia în mâna dreaptă, 
Vulpea dădu drumul hăţțurilor din mâna stângă și, îndemnând 
armăsarul cu genunchii, îl îndreptă către căruţă, îi smulse biciul 
vizitiului și plesni cu putere caii înhămați. Aceștia se cabrară și 
nechezară, apoi o luară la goană, pe când vizitiul se străduia 
zadarnic să-i strunească. Aruncând biciul cât colo, Vulpea 
înșfăcă din nou hăţurile înainte de a cădea și-și întoarse calul 
pentru a i se alătura lui Ezio. Acesta era înconjurat de cinci 
soldaţi care-i împungeau cu halebardele pieptul și crupa calului. 
Vulpea îi atacă și-i oferi răgazul să scape din încercuire și să 
spintece abdomenul inamicului aflat în imediata apropiere. 
Rotindu-și apoi armăsarul în cerc strâns, șfichiui din nou cu 
sabia și reteză capul unei gărzi. Între timp Vulpea îl ucisese pe 
ultimul soldat; restul fie fugiseră, fie zăceau răniţi. 

— Fugiţi, nemernicilor! răcni Vulpea către oamenii lui. Înapoi 
la bază! Imediat! Ne vedem acolo! 

Cei patru hoţi își veniră în fire și se năpustiră pe strada 
principală care pornea din piaţă, strecurându-se printre 
spectatorii care se strânseseră să caște gura la luptă. Ezio și 
Vulpea porniră călare după ei, având grijă ca toţi să ajungă 
întregi la destinaţie. 

Intrară în Vulpoiul adormit printr-o ușă laterală secretă și se 
adunară toţi în cârciumă, pe a cărei ușă apăruse acum o plăcuţă 
pe care scria „Inchis”. Vulpea porunci să se aducă bere pentru 
oamenii lui. Incepu să le pună întrebări înainte ca băutura să 
sosească. 

— Ce-aţi aflat? 

— Șefu', au plănuit să-l omoare pe actor în seara asta. Cesare 
își trimite „călăul” să se ocupe de el. 

— Cine-i ăsta? interveni Ezio. 

— L-ai văzut, îi răspunse Vulpea. Micheletto Corella. Nu poţi 
să uiţi un chip ca al lui. 

Ezio își aminti de bărbatul pe care-l văzuse în dreapta lui 
Cesare la Monteriggioni și apoi în curtea grajdurilor din castelul 
Sant'Angelo. Avea într-adevăr un chip crud și aspru, care părea 
mai bătrân faţă de anii lui, cu cicatrice hidoase în preajma gurii, 
ce lăsau senzaţia că rânjea permanent, sardonic. Micheletto 
Corella. Pe numele lui adevărat, Miguel de Corella. Corella... 


VP - 187 


oare regiunea aceea din Navarra, care producea vinuri atât de 
bune, îl produsese și pe torționarul și ucigașul acesta? 

— Poate omori un om în o sută cincizeci de feluri diferite, 
spunea Vulpea, dar metoda lui preferată este strangularea. Este 
cu siguranță ucigașul cel mai desăvârșit din Roma. Nu-i scapă 
nimeni. 

— Să sperăm că-n seara asta va fi prima dată când îi va 
scăpa, zise Ezio. 

— Unde? își întrebă Vulpea hoţii. Știți locul? 

— Pietro va juca într-o piesă religioasă. A repetat până acum 
într-un loc ţinut secret. 

— Probabil că-i speriat. Și? 

— Joacă rolul lui Cristos. 

Un hoț chicoti și Vulpea îl fulgeră din priviri. 

— Va fi legat pe o cruce, zise cel care vorbise, iar Micheletto 
se va apropia de el ca legionar roman pentru a-l împunge în 
coaste cu lancea... numai că lancea va fi ascuţită. 

— Știţi unde-i Pietro? 

Hoţul clătină din cap. 

— Nu, n-am reușit să aflăm. Știm însă că Micheletto va 
aștepta la vechile Terme ale împăratului Traian. 

— Terme di Traiano? 

— Da. Credem că are de gând să-și deghizeze oamenii în 
costume și să facă astfel încât asasinarea să pară un accident. 

— Unde se va juca piesa? 

— Nu știm, totuși nu poate fi departe de locul unde își va 
aștepta oamenii. 

— Voi merge acolo și-l voi urmări, decise Ezio. El mă va 
conduce la amantul Lucreziei. 

— Altceva? îi întrebă Vulpea pe oamenii lui. 

Ei clătinară din capete. Un servitor sosi cu o tavă plină cu 
bere, pâine și salami, asupra cărora hoţii se repeziră 
recunoscători. Vulpea îl trase pe Ezio deoparte. 

— Imi pare rău, dar sunt convins că Machiavelli ne-a trădat. 

Ridică o mână, oprindu-l pe celălalt să-i dea replica. 

— Indiferent ce mi-ai spune, nu mă va convinge că nu-i așa. 
Știu că amândoi vrem să-l negăm, dar adevărul este clar. În 
opinia mea, ar trebui să... facem ce trebuie făcut. lar dacă n-o 
faci tu, atunci o voi face eu, adăugă el după câteva clipe de 
tăcere. 


VP - 188 


— Am înţeles. 

— Încă ceva. Dumnezeu știe că sunt loial, dar trebuie să am 
grijă și de oamenii mei. Până nu se rezolvă situaţia asta, nu-i 
mai expun la riscuri inutile. 

— Gilberto, tu ai priorităţile tale, iar eu le am pe ale mele. 

Ezio plecă pentru a se pregăti de acţiunea din cursul serii. 
Împrumută un cal de la Vulpe și se duse drept /a Rosa in Fiore, 
unde îl întâmpină Claudia. 

— Ai primit un pachet, îl anunţă ea. 

— Deja? 

— Doi bărbaţi, amândoi foarte fercheși. Unul tânăr și cu priviri 
cam lunecoase, dar arătos, deși mai degrabă feminin. Celălalt, 
în jur de cincizeci de ani - oricum, mai bătrân decât tine. 
Bineînţeles că mi l-am reamintit - vechiul tău prieten Leonardo 
-, dar el a fost destul de protocolar. Mi-a dat biletul ăsta și l-am 
plătit. 

— S-a mișcat foarte repede. 

Claudia zâmbi. 

— A zis că e de părere că ai aprecia o livrare rapidă. 

Ezio îi întoarse zâmbetul. Ar fi fost minunat ca la confruntarea 
de diseară - bănuia că oamenii lui Micheletto erau antrenați la 
standarde foarte ridicate - să dispună de câteva dintre vechile 
lui prietene, armele Codex. Avea de asemenea nevoie și de 
sprijin, dar, din cuvintele Vulpii, știa că nu se putea bizui pe un 
contingent de hoţi. 

Gândurile îi reveniră la recruţii lui. Era timpul să-i pună pe 
câţiva în situaţii reale de luptă. 


Capitolul 36 


Fără ca Ezio s-o fi știut, Messer Corella mai avea o misiune de 
îndeplinit pentru stăpânul lui înainte de principalul eveniment al 
serii. Era însă destul de devreme. 

Micheletto stătea pe un doc pustiu de pe malul Tibrului. 
Câteva barje și două corăbii erau ancorate în apropiere și se 
legănau lin. Pânzele lor murdare unduiau ușor în bătaia vântului. 
Un grup de soldați purtând însemnele lui Cesare veneau spre el, 


VP - 189 


pe jumătate îmbrâncind, pe jumătate târând un bărbat legat la 
ochi. In fruntea lor se afla chiar Cesare. 

Deloc surprins, Micheletto îl recunoscu pe bărbatul legat la 
ochi: Francesco Troche. 

— Te rog, scâncea Francesco, n-am făcut nimic... 

— Dragul meu, zise Cesare, faptele sunt clare. l-ai povestit 
fratelui tău despre planurile mele din Romagna, iar el l-a 
contactat pe ambasadorul venețian. 

— A fost un accident. Sunt slujitorul și aliatul tău. 

— Imi ceri să nu-ţi iau în seamă faptele și să mă bizui pe 
simpla ta prietenie? 

— Te... te rog, nu cer nimic! 

— Dragul meu, pentru a unifica Italia, trebuie să deţin 
controlul asupra tuturor instituţiilor. Știi bine că noi slujim o 
organizaţie mai înaltă - Ordinul Templierilor -, al cărei 
conducător sunt eu acum. 

— Credeam că tatăl tău... 

— lar dacă Biserica nu se aliniază, continuă Cesare ferm, o voi 
elimina complet. 

— Dar tu știi bine că eu lucrez pentru tine, nu pentru Papă. 

— Aşa să fie? În clipa asta există un singur fel în care pot fi 
absolut sigur în privinţa ta. 

— Doar nu vrei să mă ucizi tocmai pe mine, prietenul tău cel 
mai loial? 

Cesare zâmbi larg. 

— Bineînţeles că nu. 

Pocni din degete. Fără zgomot, Micheletto se apropie de 
Francesco prin spate. 

— Mă lași... mă lași să plec? 

Ușurarea se revărsă în glasul lui Troche. 

— Multumesc, Cesare! Îţi mulţumesc din toată inima. Nu vei 


regreta... 
Cuvintele i se opriră însă brusc, când Micheletto, ţinând în 
mâini un șnur subţire, se aplecă înainte și i-l strânse în jurul 


gâtului. Cesare privi o clipă, dar chiar înainte ca Francesco să 
moară, se întoarse către comandantul gărzii și-l întrebă: 

— Ai pregătit costumele pentru piesă? 

— Da, signore! 

— Să i le dai lui Micheletto după ce termină. 

— Da, signore! 


VP - 190 


— Lucrezia este a mea și numai a mea. Nu mi-am dat seama 
că e atât de importantă pentru mine, dar când am primit 
mesajul acela în Urbino, chiar de la unul dintre oamenii ei, că 
nemernicul ăla de actoraș a pus labele pe ea, că i-au curs balele 
peste ea, m-am întors imediat. Poţi înțelege o pasiune ca asta, 
căpitane? 

— Da, signore! 

— Ești un prost. Ai terminat, Micheletto? 

— Messere, omul este mort. 

— Îngreunaţi-l atunci cu niște pietre și aruncaţi-l în Tibru. 

— Mă supun, Cesare. 

Comandantul gărzii dăduse deja ordine oamenilor lui și patru 
soldați plecaseră să aducă două coșuri mari din nuiele de 
răchită. Tocmai veneau cu ele. 

— Aici sunt costumele pentru oamenii tăi. Vreau să-ți iei 
măsuri duble de siguranță că treaba va fi bine făcută. 

— Așa va fi, Messere. 

Cesare plecă, lăsându-și călăul să se ocupe de aranjamentele 
necesare. Micheletto le făcu semn oamenilor să-l urmeze și 
porni spre Termele lui Traian. 

(J 

Ezio și grupul lui de recruți se aflau deja acolo, ascunși la 
adăpostul unui portic năruit. Văzuse mai mulți bărbați 
înveşmântați în negru, care sosiseră de ceva vreme și-i urmărea 
cu atenție când sosi Micheletto. Gărzile lui Cesare lăsară coșurile 
cu costume și Micheletto le făcu semn să plece. Se lăsa 
înserarea și Ezio își atenționă recruţii să fie pregătiţi. Își prinsese 
apărătoarea de antebraţul stâng, iar pumnalul cu otravă de cel 
drept. 

Oamenii lui Micheletto formară un șir și se apropiară pe rând 
de conducătorul lor, care le înmâna câte un costum - uniforme 
asemănătoare celor purtate de legionarii romani pe timpul lui 
Cristos. Ezio văzu că Micheletto purta uniformă de centurion. 

În timp ce bărbaţii se retrăgeau să-și schimbe veșmintele, 
Ezio aștepta pregătit. Pumnalul cu otravă meșteșugit de 
Leonardo fulgeră silențios și bandiții luaţi prin surprindere se 
prăbușiră fără murmur. După aceea, recruţii lui îmbrăcară 
costumele de teatru și ascunseră cadavrele. 

Absorbit de ce avea de făcut, Micheletto nu-și dădu seama, 
după ce toţi se deghizaseră, că oamenii pe care-i conducea nu 


VP-191 


mai erau de fapt ai lui. Porni în fruntea lor spre Colosseum, 
urmaţi îndeaproape de Ezio. 

O scenă fusese ridicată în ruinele vechiului amfiteatru roman, 
unde, încă de pe vremea împăratului Titus, gladiatorii se 
luptaseră între ei până la moarte, bestiarii uciseseră zeci de mii 
de animale sălbatice, iar creștinii fuseseră azvârliți leilor. Locul 
era întunecos, dar întunericul era cumva împrăștiat de sutele de 
făclii pâlpâitoare ce iluminau scena, în timp ce spectatorii 
înșiruiți pe băncile de lemn dintr-o tribună urmăreau absorbiți o 
piesă despre Patimile Mântuitorului. 

— İl caut pe Pietro Benintendi, îi spuse Micheletto portarului 
și-i arătă un mandat. 

— Este pe scenă, signore, răspunse portarul, dar unul dintre 
oamenii mei vă va conduce într-un loc unde-l puteţi aștepta. 

Micheletto se întoarse către „camarazii” lui. 

— Nu uitaţi, zise el, voi purta mantia asta neagră cu stea albă 
pe umăr. Acoperiţi-mi spatele și așteptați să primiţi semnalul, 
ordinul lui Pilat din Pont adresat centurionului. 

„Trebuie  s-ajung la Pietro înaintea lui”, gândi Ezio 
strecurându-se printre ultimii oameni din grup ce-și urmau 
conducătorul în Colosseum. 

Pe scenă fuseseră înălțate trei cruci și Asasinul privea cum 
recruţii se amplasau potrivit ordinelor lui Micheletto, care 
aștepta în culise. 

Piesa se apropia de apogeu. 

— Doamne, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? strigă 
Pietro de pe cruce. 

— Ha, rosti unul dintre actorii care-i jucau pe farisei, pe llie îl 
strigă, să vină să-l mântuiască! 

Un altul, îmbrăcat în legionar roman, înmuie un burete în oţet 
și-l înfipse în vârful lăncii sale. 

— la să vedem dacă llie cutează să vină sau nu. 

— Mi-e sete, ah, mi-e sete! strigă Pietro. 

Soldatul ridică buretele spre buzele lui. 

— Da, „să nu bei” grăiește Moise, spuse alt fariseu. 

Pietro ridică fruntea. 

— Dumnezeule atotputernic, declamă el, voia Ta o voi împlini 
totdeauna. Imi încredinţez duhul meu Tie, primește-l, Doamne, 
în mâinile Tale. 

Pietro suspină adânc. 


VP - 192 


— Consummatum est! 

Bărbia îi căzu în piept. Cristos „murise”. 

După replica aceea, Micheletto intră pe scenă, cu uniforma de 
centurion sclipind sub mantia neagră. Privindu-l, Ezio se întrebă 
ce se întâmplase cu actorul care-l jucase de fapt pe centurion și 
bănui că avusese o soartă similară cu a majorităţii victimelor 
ucigașului. 

— Oameni buni, recită Micheletto plin de îndrăzneală, vă spun 
vouă că acesta a fost într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, Tatăl 
Atotputernic. Știu că așa trebuie să fi fost. lar după strigătul lui 
știu că el a-mplinit profeția și divinitatea s-a întrupat în el! 

— Centurionule, zise actorul care-l interpreta pe Caiafa, 
Dumnezeu mi-e martor de neghiobia spuselor tale. Tu nu- 
nțelegi! Vom vedea ce vei zice când din inimă-i va curge sânge. 
Longinus, ia lancea asta! 

întinse o lance din lemn actorului care-l juca pe legionarul 
roman Longinus, un bărbat voinic, cu favoriţi stufoși, „In mod 
clar un preferat al spectatorilor”, gândi Ezio, „și un rival pe viață 
și pe moarte al lui Pietro”. 

— la lancea asta și ascultă cu luare-aminte, spuse alt fariseu. 
Trebuie să-mpungi coasta lui lisus Nazarineanul, ca să știm că a 
murit cu-adevărat. 

— Voi face precum îmi cereti, declamă Longinus, dar asupra 
capetelor voastre s-atârne fapta asta. Oricare-i vor fi urmările, 
eu mă spăl pe mâini de ea. 

După aceea, cu gesturi largi, se prefăcu că-l împunge pe lisus 
cu lancea din recuzită, iar când sângele și apa ţâșniră din punga 
ascunsă în pânza din jurul coapselor lui Pietro, Longinus începu 
să-și țină marele discurs. Ezio zărea sclipirea din ochii „mortului” 
lisus, fiindcă Pietro își urmărea rivalul cu invidie. 

— Părinte atotputernic din Ceruri, te zăresc pe Tine acolo. 
Azvâărle apă pe mâinile mele și pe lancea mea și spală-mi mie 
ochii, ca să te pot vedea mai bine. 

Longinus făcu o pauză de efect. 

— Vai mie, căci durerea și păcatul s-au abătut asupra mea! 
Ce faptă săvârșit-am oare? Cred c-am ucis un om, asta pot 
spune, dar nu știu ce fel de om a fost el. Doamne Dumnezeule, 
implor mila Ta, fiindcă trupul meu bicisnic, iar nu sufletul, mi-a 
călăuzit braţul. 


VP - 193 


După ce făcu altă pauză, pentru a îngădui să fie aplaudat, 
continuă: 

— Stăpâne lisuse, multe am auzit vorbindu-se despre tine - că 
ai tămăduit, prin mare mila ta, atât bolnavii, cât și orbii. Și fie 
numele tău binecuvântat! - tu m-ai tămăduit azi de propria mea 
orbire, de orbirea spiritului. De aceea, Doamne, discipolul tău 
voi fi. lar în trei zile, tu te vei ridica din nou ca să ne călăuzești și 
să ne judeci pe toți. 

Actorul care-l juca pe Iosif din Arimateea, evreul bogat care-și 
donase cripta - construită deja - pentru înmormântarea lui 
Cristos, luă apoi cuvântul: 

— Doamne Dumnezeule, ce inimă ai avut pentru a le îngădui 
să-l omoare pe omul acesta pe care-l văd aici mort și legat de o 
cruce, un om care n-a păcătuit nicicând? Căci cu siguranţă, el 
este adevăratul Fiu al Domnului. Și de aceea în mormântul care 
a fost clădit pentru mine va trebui trupul lui să se odihnească, 
fiindcă el este regele preafericiţilor! 

Nicodim, membru în sinedriu ca și losif, și adept al lui lisus, 
vorbi și el: 

— losif, cu siguranţă spun eu că acesta este Fiul Domnului 
Dumnezeu cel Atotputernic. Să cerem trupul său lui Pilat din 
Pont și atunci va fi înmormântat așa cum se cuvine. lar eu te voi 
ajuta cu credinţă întru aceasta. 

losif se întoarse către actorul care-l juca pe Pilat din Pont și 
spuse: 

— Pilat, îţi cer să-mi acorzi o favoare specială de vei vrea. 
Profetul care-a murit azi... îngăduie-mi să-i iau trupul. 

Pe când Micheletto se plasa în imediata vecinătate a crucii 
aflate în centru, Ezio se furișă în culise. Scotoci iute printr-un 
cufăr cu costume și găsi o robă de fariseu pe care o îmbrăcă. 
Intră apoi pe scenă, venind din culise prin partea stângă, astfel 
că ajunse exact în spatele lui Micheletto, fără să fi fost observat 
de cineva sau ca acţiunea de pe scenă să se fi oprit. 

— losif, dacă lisus Nazarineanul este cu-adevărat mort, așa 
cum centurionul trebuie să confirme, atunci nu te voi opri să iei 
trupul. 

Pilat se întoarse după aceea către Micheletto și zise: 

— Centurionule, este lisus mort? 

— Da, ser guvernator, spuse sec Micheletto și Ezio îl zări 
scoțând un stilet de sub mantie. 


VP - 194 


Asasinul își înlocuise pumnalul cu otravă, a cărui rezervă se 
terminase, cu credinciosul lui pumnal secret, pe care acum îl 
înfipse între coastele lui Micheletto, apoi îl sprijini cu braţul 
celălalt, susținându-l în picioare, și-l scoase afară de pe scenă în 
direcţia din care venise. Când ajunse în culise, îi dădu drumul să 
cadă. 

Micheletto îl fixă cu ochi strălucitori. 

— Ha! făcu el. Nu-l mai poţi salva pe Pietro. Oţetul de pe 
burete era otrăvit. Așa cum i-am promis lui Cesare, mi-am luat 
măsuri duble de siguranţă. 

Horcăi, străduindu-se să respire. 

— Mai bine ucide-mă odată. 

— N-am venit aici ca să te omor pe tine. Ţi-ai ajutat stăpânul 
să urce și te vei prăbuși odată cu el. N-ai nevoie de mine pentru 
asta, ești mijlocitorul propriei tale distrugeri. Dacă vei trăi, 
câinele revine întotdeauna la stăpân, iar tu mă vei conduce la 
prada pe care-o vreau eu cu adevărat. 

Ezio nu mai avea însă timp pentru discuţii, trebuia să-l 
salveze pe Pietro. 

Când reintră pe scenă, fu întâmpinat de haos. Pietro se 
zvârcolea pe cruce și vomita, iar fața îi luase culoarea unei 
migdale cojite. Spectatorii răcneau din tribună. 

— Ce se-ntâmplă? Ce s-a-ntâmplat? strigă Longinus, în timp 
ce actorii de pe scenă se împrăștiau care încotro. 

— Coborâţi-l de pe cruce! strigă Ezio spre recruți. 

Câţiva își aruncară cu abilitate cuţitele ca să reteze funiile ce-l 
legau pe actor de cruce, pe când alţii stăteau pregătiţi să-l 
prindă. În același timp, un alt grup respingea soldaţii Borgia care 
apăruseră pe neașteptate și voiau să urce pe scenă. 

— Asta nu era-n scenariu! horcăi Pietro, căzând în brațele 
recruţilor. 

— O să moară? întrebă Longinus brusc interesat. 

Dispariţia unui rival era întotdeauna o veste bună în meseria 
lui. 

— Țineţi soldaţii-n loc! răcni Ezio conducându-i pe recruți 
afară de pe scenă. 

Îl luă pe Pietro în braţe și traversă o baltă din mijlocul 
Colosseumului, speriind zecile de porumbei care beau apă și 
care se ridicară apoi în zbor. 


VP-195 


Ultimele raze ale soarelui în amurg îi scăldară pe Asasin și pe 
actor într-o lumină roșie, mohorâtă. 

Ezio își antrenase bine recruţii, iar cei din ariergardă reușiră 
să ţină la distanţă gărzile Borgia, pe când ceilalți ieșeau din 
Colosseum și intrau în  păienjenișul de străzi dinspre 
miazănoapte. Ezio merse către casa unui doctor pe care-l 
cunoștea. Bătu la ușă și, după ce fu primit cu multe șovăieli, îl 
întinse pe Pietro pe o masă acoperită cu o saltea subţire de paie 
în odaia de consultații, de grinzile căreia atârnau uimitor de 
multe ierburi uscate, prinse în mănunchiuri ce emanau un iz 
pătrunzător. Pe rafturi se vedeau obiecte greu de identificat sau 
chiar de descris, creaturi și părţi din creaturi ce pluteau în 
recipiente din sticlă umplute cu lichide lăptoase. 

Asasinul le porunci oamenilor lui să stea de veghe afară, 
întrebându-se în același timp ce ar fi crezut eventualii trecători 
dacă ar fi văzut o ceată de legionari romani. Probabil că ar fi 
luat-o la fugă, gândindu-se că erau niște fantome. El unul se 
descotorosise cu prima ocazie de ţinuta de fariseu. 

— Cine ești tu? murmură Pietro și Ezio observă îngrijorat că 
buzele actorului se învineţiseră. 

— Salvatorul tău, îi răspunse, după care se adresă medicului: 
A fost otrăvit, Dottore Brunelleschi. 

Brunelleschi îl examină rapid pe actor, privindu-i ochii cu 
ajutorul unei luminițe. 

— După paloare, se pare că s-a utilizat cantarella. Otrava 
preferată a dragilor noștri stăpâni Borgia. Nu te mișca, i se 
adresă el lui Pietro. 

— Mi-e somn, mormăi actorul. 

— Nu te mișca! A vomitat? îl întrebă Brunelleschi pe Ezio. 

— Da. 

— Asta-i bine. 

Doctorul se îndepărtă și începu să amestece lichide din sticle 
de culori diferite, cu o ușurință ce vădea experiența, apoi turnă 


mixtura într-un pahar. l-I întinse lui Pietro, ridicându-i cu 
blândeţe capul. 

— Bea asta. 

— Grăbește-te! îl îndemnă Ezio. 

— la-l ușor. 


Asasinul privi îngrijorat și, parcă după o eternitate, actorul se 
ridică în capul oaselor. 


VP - 196 


— Parcă mă simt ceva mai bine, rosti el. 

— Miracolo! răsuflă Ezio ușurat. 

— Nu tocmai, interveni doctorul. Probabil că n-a înghiţit prea 
multă și, cu toate păcatele mele, am avut destulă experienţă cu 
victimele cantarellei, ceea ce mi-a îngăduit să concep un antidot 
destul de eficient. Acum voi aplica niște lipitori, care-l vor ajuta 
să se refacă în totalitate. Te poţi odihni aici, băiete, și-n scurt 
timp vei fi cât se poate de sănătos. 

Scotoci pe niște poliţe și reveni cu un borcan din sticlă plin cu 
forme negre ce se zvârcoleau. Scoase o mână întreagă. ; 

— Nu-ţi pot mulțumi îndeajuns, i se adresă Pietro lui Ezio. Iți 
sunt... 

— Ba-mi poți mulţumi îndeajuns, replică prompt Asasinul. 
Vreau cheia de la ușița pe care o folosești pentru întâlnirile tale 
cu Lucrezia din castelul Sant'Angelo. Acum! 

Pe chipul lui Pietro apăru o expresie de nedumerire. 

— Despre ce vorbeşti? Nu sunt decât un biet actor, victima 
unor circumstanțe... Am... 

— Ascultă-mă, Pietro, Cesare știe despre tine și Lucrezia. 

Nedumerirea de pe chipul actorului fu pe dată înlocuită de 
spaimă. 

— Doamne Dumnezeule! 

— Dar eu te pot ajuta. Dacă-mi dai cheia. 

Fără un cuvânt, Pietro scoase cheia ascunsă în pânza din jurul 
șoldurilor și i-o întinse. 

— O ţin mereu la mine, zise el. 

— Un lucru înţelept, replică Ezio. 

Băgă cheia în buzunar. Se simţea mai liniștit că o avea, îi 
garanta accesul în castel oricând ar fi fost necesar. 

— Oamenii mei, continuă el, îţi vor aduce haine și te vor duce 
într-un loc sigur. Doi te vor păzi tot timpul. Pentru o vreme însă 
este bine să nu mai apari pe scenă. 

— Dar... publicul meu, se tângui actorul. 

— Va trebui să se mulțumească cu Longinus, până când vei 
putea să scoţi iar capul în lume în siguranţă, rânji Ezio. In locul 
tău nu mi-aş face însă griji. Nu se compară nici pe departe cu 
tine. 

— Chiar crezi asta? 

— Fără doar și poate. 

— Au! exclamă Pietro, când prima lipitoare se prinse de el. 


VP - 197 


Ezio ieși în grabă din încăpere. Ajuns afară, dădu ordinele 
necesare oamenilor săi. 

— Și scoateţi cât mai repede costumele astea de pe voi, 
adăugă el. Termele lui Traian nu sunt departe. Cu puţin noroc, 
hainele voastre sunt tot acolo unde le-aţi lăsat. 

După aceea plecă singur, însă nu merse mult și observă o 
siluetă care se furișa la adăpostul întunericului. Imediat ce 
urmăritorul simţi privirea Asasinului asupra lui, o rupse la fugă, 
dar Ezio apucă să-l recunoască. Era Paganino, hoțul care 
preferase să rămână în Monteriggioni, când orașul fusese 
cucerit. 

— Hei! strigă Ezio și porni în fugă după el. Un momento! 

Paganino cunoștea însă în mod evident străduțele. Aplecându- 
se și sărind, era atât de iscusit, încât Ezio aproape că-l pierdu 
din ochi și nu doar o dată fu nevoit să suie pe acoperișuri, ca să 
cerceteze străzile de la înălţime și să-l găsească din nou. 
Constată că mănușa fermecată a lui Leonardo era surprinzător 
de utilă. 

Până la urmă reuși s-o ia înaintea hoţului și-i tăie calea. 
Paganino duse mâna la pumnalul său, un cinqguedea cu aspect 
ameninţător, însă Ezio i-l zvârli cât colo, iar arma zăngăni 
inofensiv pe caldarâm. 

— De ce-ai fugit? îl întrebă el pironindu-l locului. 

Observă apoi o scrisoare care ieșea din punga de piele de la 
brâul lui Paganino. Pecetea nu putea fi confundată - era a Papei 
Alexandru al VI-lea... Rodrigo... Spaniolul! 

Ezio răsuflă adânc și o serie de amănunte se legară între ele. 
Cu mult timp în urmă, Paganino făcuse parte din Ghilda Hoţilor 
lui Antonio de Magianis din Veneţia. Probabil că familia Borgia îi 
oferise bani mulţi ca să-l determine să schimbe taberele, așa că 
se infiltrase în grupul de aici al Vulpii - familia papală avusese 
tot timpul o cârtiță în inima organizaţiei Asasinului. 

Acesta era trădătorul, nu Machiavelli! 

În timp ce Ezio era distras de aceste gânduri, hoţul se smuci 
brusc și se eliberă, după care, fulgerător, își înhăță arma căzută. 
Ochii lui deznădăjduiţi îi întâlniră pe ai celuilalt. 

— Trăiască familia Borgia! strigă el și-și înfipse cinquedea cu 
putere în piept. 

Ezio îl privi zbătându-se în agonia morţii. Probabil era mai 
bine să moară așa, decât lent și chinuitor în mâinile stăpânilor 


VP - 198 


săi; el știa prea bine cum răsplătea familia Borgia eșecurile. 
Strecură scrisoarea sub vestă și plecă. „Merda”, își spuse. „Am 
avut dreptate. lar acum trebuie să-l opresc pe Vulpe înainte de 
a-i lua gâtul lui Machiavelli”. 


Capitolul 37 


Pe când traversa orașul, Ezio fu oprit de Saraghina, una dintre 
fetele de /a Rosa in Fiore. 

— Trebuie să vii repede, îi zise ea. Mama ta vrea să te vadă 
urgent. 

Ezio își mușcă nervos buza, totuși ar fi trebui să aibă timp 
destul. 

— Bine, încuviinţă el, hai iute. 

Odată ajuns la bordel, o zări pe Maria așteptându-l îngrijorată. 

— Îţi mulţumesc tare mult că ai venit, rosti ea. 

— Să știi că mă grăbesc, mamă. 

— Ceva nu-i în regulă... 

— Spune. 

— Fosta proprietară a stabilimentului... 

— Madonna Solari? 

— Da. Se pare că a fost o escroacă și o mincinoasă, zise Maria 
izbutind să se adune. Am descoperit că juca i/ doppio gioco și că 
avea legături strânse cu Vaticanul. Mai rău încă, este posibil ca 
unele dintre fetele de aici să fie... 

— Nu-ţi face griji, Madre. O să le găsesc eu. Îmi voi trimite 
recruţii cei mai de nădejde să le ia la-ntrebări. Sub conducerea 
Claudiei, în scurt timp vor afla adevărul. 

— Mulţumesc, Ezio. 

— Vom avea grijă ca numai fetele loiale nouă să rămână aici. 
Cât despre restul... 

Chipul lui Ezio se încruntă ameninţător. 

— Am și alte vești. 

— Ascult. 

— Am aflat că la Roma au sosit ambasadorii regelui Ferdinand 
al Spaniei și al Sfântului Împărat Roman Maximilian, se pare că 
în căutare de alianţe cu Cesare. 

— Eşti sigură, mamă? Ce nevoie ar avea de el? 


VP - 199 


— Nu știu, fig/io mio. 

Ezio își încleștă maxilarele. 

— Mai bine să ne asigurăm decât să ne pară rău. Roag-o pe 
Claudia să cerceteze pentru mine. li dau mână liberă cu recruții 
pe care o să-i trimit. 

— Ai încredere în ea în privinţa asta? 

— După afacerea cu bancherul, mă-ncred în voi două pe viaţă 
și pe moarte. Mi-e rușine că n-am făcut-o mai devreme, dar 
vinovată a fost numai grija mea pentru siguranţa voastră... 

Maria ridică o mână. 

— Nu trebuie să explici nimic. Și nu-i nimic de iertat. Acum 
suntem din nou prieteni cu toţii. Asta-i ceea ce contează. 

— Mulţumesc. Zilele lui Cesare sunt numărate. Chiar dacă 
ambasadorii îi vor câștiga susţinerea, vor afla în scurt timp că n- 
are nicio valoare. 

— Sper ca optimismul tău să aibă o bază temeinică. 

— Crede-mă, mamă, așa este. Sau va fi... dacă-l pot salva pe 
Machiavelli de bănuielile greșite ale Vulpii. 


Capitolul 38 


După ce împrumută un cal de la grajdul pe care-l eliberase, 
Ezio galopă cât putu de iute spre Vulpoiul adormit. Era crucial să 
ajungă acolo înainte să i se întâmple ceva lui Machiavelli. Dacă-l 
pierdea, ar fi fost lipsit de una dintre cele mai strălucite minţi 
ale Frăției. 

Deși ora nu era atât de înaintată, se-ngrijoră când văzu că 
hanul era închis. Avea însă și el cheie și intră prin ușa secretă. 

Scena pe care o văzu îl făcu să-nțeleagă că sosise în ultima 
clipă. Erau prezenți toți membrii Ghildei Hoţilor. Vulpea și 
principalii lui locotenenţi stăteau laolaltă și discutau cu 
însuflețire ceva ce părea extrem de important. Păreau că 
ajunseseră la o hotărâre, deoarece Vulpea, cu o privire 
amenințătoare, porni către Machiavelli ţinând în mâna dreaptă 
un pumnal basilard. Pe de altă parte, Machiavelli părea 
netulburat, aparent fără să bănuiască ce putea să se petreacă. 

— Stai! strigă Ezio năvălind în odaie și trăgându-și răsuflarea 
după ce gonise până acolo. 


VP - 200 


Toate privirile se întoarseră spre el și Vulpea încremeni. 

— Oprește-te, Gilberto! porunci Ezio. L-am descoperit pe 
adevăratul trădător. 

— Poftim? zise Vulpea uimit, pe fundalul murmurelor incitate 
ale oamenilor săi. 

— Este - a fost - unul dintre ai noștri: Paganino! A fost prezent 
la atacul de la Monteriggioni și acum îmi dau seama de 
amestecul lui în multe dintre ghinioanele noastre recente. 

— Eşti sigur în privinţa asta? 

— El însuși și-a mărturisit vina. 

Vulpea se întunecă la față. Vâri pumnalul în teacă. 

— Unde-i acum? mârâi el. 

— Acolo unde nimeni nu-l mai poate atinge. 

— Mort? 

— De propria-i mână. Avea la el scrisoarea asta. 

Ezio luă pergamentul pecetluit și-l întinse Vulpii. Machiavelli 
se apropie când conducătorul hoților rupse sigiliul și deschise 
scrisoarea. 

— Dumnezeule! șuieră Vulpea citind. 

— Lasă-mă să văd, spuse Machiavelli. 

— Bineînţeles, încuviință Vulpea descurajat. 

Machiavelli parcurse iute textul. 

— De la Rodrigo către Cesare, anunţă el. Detaliile planurilor 
noastre pentru generalul francez Octavien... printre altele. 

— Unul dintre propriii mei oameni! 

— Este totuși un lucru bun, îi spuse Machiavelli lui Ezio. Putem 
înlocui scrisoarea asta cu una care să conţină informaţii false și 
să-i trimitem astfel pe altă pistă... 

— Un lucru bun, într-adevăr, aprobă rece Ezio. Gilberto, ar fi 
trebuit să mă asculți. 

— Îţi sunt din nou îndatorat, zise umil Vulpea. 

Ezio își îngădui un surâs. 

— Despre ce datorie poate fi vorba între prieteni care au 
încredere... care trebuie să aibă încredere unii în ceilalți? 

Machiavelli interveni înainte ca Vulpea să poată răspunde: 

— Apropo, felicitări! Am auzit că l-ai înviat pe Cristos din morți 
cu trei zile mai devreme. 

Ezio izbucni în râs, gândindu-se cum îl salvase pe Pietro. Dar 
de unde aflase Machiavelli atât de repede despre cele 
petrecute? 


VP - 201 


Vulpea îi privi pe rând pe bărbaţii și femeile din Ghildă strânși 
în jurul lor. 

— La ce vă holbaţi? exclamă el. Pierdem mușteriii din han! 

e 

Mai târziu, după ce Machiavelli plecase să se ocupe de 
scrisoarea interceptată, Vulpea îl trase pe Ezio deoparte. 

— Mă bucur că ești aici, îi spuse, și nu numai pentru că m-ai 
împiedicat să mă fac de râs. 

— Nu-i vorba doar despre asta, replică celălalt pe un ton ușor 
amuzat. Ştii ce ţi-aș fi făcut dacă l-ai fi omorât pe Machiavelli? 

Vulpea mârâi nemulțumit. 

— Ezio... 

Ezio îl bătu ușor pe spate. 

— Totul s-a terminat cu bine. Gata cu certurile! Nu ne putem 
permite așa ceva în cadrul Frăției. la spune, despre ce voiai să- 
mi vorbești? Ai nevoie de ajutorul meu? 

— Da. Ghilda este puternică, dar mulţi dintre oamenii mei 
sunt tineri și fără experienţă. Uită-te la puştiul ăla care ţi-a săltat 
punga. Uită-te la tânărul Claudio... 

— Și ce vrei tu? 

— Ajung imediat la subiect. În general, hoţii din Roma sunt 
bărbaţi și femei - talentaţi în meseria lor, sigur că da, totuși 
tineri și predispuși la rivalități. Rivalităţi cu urmări neplăcute. 

— Vorbești despre alte bande? 

— Da, și în mod special despre una care poate reprezenta o 
ameninţare. Ca să mă ocup de ea, am nevoie de ajutoare. 

— Recruţii mei? 

Vulpea tăcu preţ de câteva secunde, după care zise: 

— Știu c-am refuzat să te ajut când se-nteţiseră suspiciunile 
mele despre Niccolò, dar acum... 

— Cine sunt? 

— Își spun Cento Occhi - „O sută de ochi”. Sunt oamenii lui 
Cesare Borgia și ne pot face necazuri serioase. 

— Ştii unde au baza? 

— Da, iscoadele mele au descoperit-o. 

— Unde? 

— O clipă! Sunt furioși și abia așteaptă să se lupte. 

— Atunci trebuie să-i luăm prin surprindere. 

— Bene! 

— Dar trebuie să fim pregătiţi pentru represalii. 


VP - 202 


— Vom ataca primii și nu vor mai avea ocazia unor represalii. 

Revenit la forma lui dintotdeauna, Vulpea își frecă palmele 
nerăbdător. 

— Principalul este să le răpunem conducătorii. Doar ei au 
contact direct cu Borgia. Dacă nu vor mai exista, putem spune 
c-am decapitat Cento Occhi. 

— Și chiar ai nevoie de ajutorul meu pentru asta? 

— Tu i-ai nimicit și pe oamenii-lup. 

— Fără ajutorul tău. 

— Știu. 

— Cel care m-a ajutat să-i distrug a fost... 

— Stiu! 

— Ascultă, Gilberto. Ne vom uni forțele și vom face asta 
împreună, nu te teme! După aceea bănuiesc că Ghilda ta va fi 
cartelul dominant în Roma. 

— Adevărat, încuviinţă Vulpea fără tragere de inimă. 

— Am să te-ajut, spuse Ezio tărăgănat. Cu o condiţie. 

— Care? 

— Nu vei mai ameninţa niciodată unitatea Frăției. Pentru c-ai 
fost cât pe-aci să faci asta. 

Vulpea plecă fruntea. 

— Îmi dau seama, murmură el. 

— Indiferent dacă vom izbândi sau vom da greș acţiunea asta 
a ta. 

— Indiferent! Dar nu va fi așa, să știi! 

— Ce nu va fi așa? 

Vulpea îi aruncă prietenului său un surâs diabolic. 

— Nu vom da greș. 


Capitolul 39 


După ce desemnă un grup din forțele de recruți aflate în 
continuă creștere să ajute Vulpea în eforturile împotriva lui 
Cento Occhi, Ezio reveni la locuinţa sa. Reumplu rezervorul 
pumnalului cu otrava specială pe care i-o pregătise Leonardo, 
apoi verifică și curăță pistoletul retractabil, pumnalul dublu și 
noua arbaletă cu săgeți otrăvite. 


VP - 203 


ÎI întrerupse un mesager trimis de Bartolomeo, care-l ruga să 
vină cât mai iute la cazarma mercenarilor. Presimţind necazuri 
și fiind îngrijorat de acest lucru - sperase că Bartolomeo și 
condotierii lui nu mai aveau probleme cu francezii își puse într- 
un cobur armele Codex pe care le considera folositoare, se 
îndreptă către grajduri, își închirie calul favorit și porni spre 
cazarmă. Ziua era frumoasă și drumul mai mult sau mai puţin 
uscat, deoarece nu mai plouase de o săptămână, iar peisajul 
rural părea chiar prăfuit. Asasinul avusese grijă să aleagă o rută 
neumblată, care să nu fie supravegheată de soldaţii Borgia, și să 
folosească scurtături neașteptate prin păduri și peste pășuni, 
unde vacile își ridicau leneș capetele la vederea lui și rumegau 
alene. 

Era trecut de amiază când ajunse la cazarmă și totul părea 
liniștit. Ezio observă că după renovare meterezele și zidurile 
încasaseră destule lovituri de la canonadele francezilor, totuși 
stricăciunile nu erau serioase și o mână de oameni lucrau pe 
schele sau atârnaţi în coșuri pe creneluri, reparând găurile și 
crăpăturile produse de ghiulele. 

Descălecă și întinse hăţurile unui grăjdar care apăru în fuga 
mare, apoi șterse cu blândețe stropii fini de spume de pe botul 
calului pe care nu-l mânase în galop susținut. Îl bătu după aceea 
pe bot și porni, neanunțat, peste terenul de paradă în direcţia 
locuinţei lui Bartolomeo. 

Gândurile i se îndreptau acum asupra următorului său pas, 
după eliminarea bancherului lui Cesare, și asupra contra- 
acţiunilor pe care dușmanul lui le-ar fi putut întreprinde pentru a 
se asigura că nu va avea de suferit în privința aprovizionării și 
finanţării, așa că fu uimit să se pomenească în piept cu vârful 
Biancăi, spada cea mare a lui Bartolomeo. 

— Cine-i acolo? răcni condotierul. 

— Salve și ţie, răspunse Ezio. 

Bartolomeo râse încântat. 

— Te-am prins! 

— Asta să-mi fie învățătură de minte să fiu cu ochii-n patru. 

— De fapt, zise Bartolomeo și-i făcu cu ochiul șmecherește, 
îmi aşteptam soţia. 

— Da, da... 

Bartolomeo își cobori spada și-l îmbrăţișă pe Ezio. 


VP - 204 


Când îl eliberă din strânsoarea de urs, expresia feței îi era 
mult mai serioasă. 

— Mă bucur c-ai venit, Ezio. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Priveşte! 

Ezio urmări privirea prietenului său ce viza un pluton de 
mercenari care intrau pe terenul pentru paradă. 

— Puttane de francezi ne presează iar, răspunse Bartolomeo 
la întrebarea nerostită a Asasinului. 

— Crezusem că l-ați făcut praf pe generalul ăla al lor... cum îl 
cheamă? 

— Octavien de Valois se crede descendent din nobila casă de 
Valois. Să ţi-o spun p-aia dreaptă, e doar un amărât de bastard. 

Condotierul scuipă la vederea altui contingent de răniți. 

— Pare destul de grav, zise Ezio. 

— Probabil că regele Ludovic i-a trimis întăriri ca să-l susțină 
pe Cesare, după ce l-am chelfănit bine pe de Valois. Cred c-ar 
trebui să fiu măgulit, continuă Bartolomeo scărpinându-și barba. 

— Cât de prost merg lucrurile? 

— Și-au recucerit turnul, mormăi celălalt posac. 

— O să-l recâștigăm noi. Unde-i de Valois acum? 

— Ai dreptate, făcu Bartolomeo ignorând întrebarea. 
Bineînţeles c-o să-l recâștigăm! O să-i alungăm pe ticăloși cât ai 
spune fottere! E doar o chestiune de timp. 

Chiar în clipa aceea, un glonţ ţiui pe lângă urechile lor și se 
înfipse în zidul din spate. 

— Era mult mai liniște când am venit încoace, rosti Ezio și 
privi cerul. 

Soarele dispăruse în spatele norilor mari care acoperiseră pe 
neașteptate cerul. 

— Părea liniște, vrei să spui. Francezii ăștia sunt niște ticaloși 
vicleni. Dar nu mai e mult și-l iau pe Valois de gât, ascultă ce-ţi 
spun. 

Bartolomeo se întoarse ca să zbiere către un sergent care 
sosise în fuga mare. 

— Închideţi porţile! Cheamă-i pe toţi de pe zidurile exterioare! 
Mișcă! 

Oamenii alergau încolo și-ncoace, ocupându-și posturile pe 
metereze și pregătind tunurile. 


VP - 205 


— Nu te teme, prietene, spuse condotierul solid. Ţin situaţia 
sub control. 

În același moment o ghiulea mare izbi crenelurile aflate în 
vecinătatea lor, trimițând în toate direcțiile trâmbe de praf și 
așchii de piatră. 

— Par să se apropie! strigă Ezio. 

Oamenii lui Bartolomeo traseră în replică o salvă cu tunul 
principal al cazărmii și zidurile părură să se cutremure sub 
reculul impresionantei arme. Răspunsul artileriei franceze fu la 
fel de feroce și bubuiturile a douăzeci de tunuri umplură 
văzduhul, iar de data asta ghiulelele loviră ţinta. Soldaţii lui 
Bartolomeo încercau cu disperare să restabilească ordinea, când 
altă salvă masivă a francezilor zgâlțăi zidurile cazărmii. Acum 
inamicii își concentrau eforturile asupra porţii principale și doi 
apărători de acolo fură uciși în bombardament. 

— ÎNCHIDEȚI DRACU’ PORȚILE! urlă Bartolomeo. 

Soldaţii bine instruiți de sub comanda lui se avântară pentru a 
respinge incursiunea francezilor care parcă ieșiseră din pământ 
la intrarea principală a cazărmii. Era clar că plănuiseră din timp 
acest atac surpriză, pe care Ezio îl consideră un succes. 
Fortăreaţa lui Bartolomeo fusese prinsă nepregătită pentru un 
asediu. 

Bartolomeo sări de pe metereze și alergă spre poartă. Rotind- 
o pe Bianca, se repezi asupra francezilor și spada lui mare 
spintecă brutal în rândurile lor. Sosirea lui păru că-i oprește pe 
dușmani, iar între timp Ezio îi pusese pe mușchetari să-i apere 
pe mercenarii care se străduiau să închidă porţile înainte ca 
francezii să câștige teren în interiorul cazărmii. Însufleţiţi de 
prezența conducătorului lor, soldaţii izbutiră să închidă portile, 
însă după numai câteva secunde se auzi o bubuitură asurzitoare 
și drugul de lemn care le fixa pe dinăuntru mai că nu se făcu 
fărâme. In vreme ce atenţia apărătorilor era concentrată asupra 
soldaţilor francezi care trecuseră de zidurile cazărmii, inamicii 
izbutiseră să aducă un berbec la porți. 

— Trebuia să fi săpat dracului un șanț! răcni Bartolomeo. 

— N-am mai avut timp! 

Ezio le ordonă mușchetarilor să ţintească dincolo de zidurile 
exterioare, către forțele franceze care se raliau. Bartolomeo sări 
pe metereze și veni lângă el, analizând situaţia; trupe franceze 
apăruseră parcă din senin și în număr impresionant. 


VP - 206 


— Suntem înconjurați! anunţă condotierul fără să exagereze. 

În spatele lor, una dintre porţile mici se rupse cu un trosnet 
sonor, împrăștiind așchii, și, înainte ca vreunul dintre apărători 
să poată interveni, un număr mare de pedestrași francezi 
pătrunseră pe acolo cu săbiile ridicate și părând hotărâți să 
lupte până la moarte. Infiltrarea lor rapidă izolă locuinţa lui 
Bartolomeo de celelalte clădiri din cazarmă. 

— Dumnezeule, ce vor să facă acum? urlă Bartolomeo. 

Soldaţii Asasinilor erau mai bine instruiți ca francezii - și de 
obicei mai devotați cauzei -, dar superioritatea numerică și 
violenţa atacului îi luaseră prin surprindere. Tot ce puteau face 
era să menţină linia defensivă și să încerce să respingă 
escadronul inamic. În aer răsuna vacarmul luptelor corp la corp. 
Câmpul de bătălie era atât de aglomerat, încât, pe alocuri, 
înfruntarea se transformase pur și simplu în încăierare cu pumnii 
goi, deoarece nu mai exista spaţiu pentru manipularea armelor. 

Atmosfera era fierbinte și înăbușitoare din cauza furtunii care 
se apropia; era ca și cum divinitatea s-ar fi încruntat spre scena 
aceea, nori grei și plumburii întunecând cerul. Praful de pe 
terenul pentru paradă se ridică aidoma unei păcle și ziua, atât 
de frumoasă doar cu câteva momente în urmă, se înnegură. |n 
scurt timp începu să plouă torențial și bătălia se preschimbă 
într-o debandadă, în care cele două tabere adverse abia puteau 
vedea ce făceau. Pământul se transformă în noroi și încleștările 
deveniră tot mai disperate și haotice. 

Apoi, pe neașteptate, de parcă inamicul își atinsese deja 
scopul, gorniștii francezi anunţară retragerea și oamenii lui de 
Valois dispărură la fel de rapid pe cât apăruseră. 

Restabilirea ordinii dură o vreme, iar prima grijă a lui 
Bartolomeo fu să le ordone dulgherilor să înlocuiască poarta 
spartă. Aveau desigur una deja pregătită pentru orice 
eventualitate, însă amplasarea ei tot urma să dureze o oră. 
După aceea condotierul îl conduse pe Ezio spre locuinţa sa. 

— Ce dracu’ voiau? se încruntă el. Hărțile mele? Da, sunt 
foarte valoroase. 

Îl întrerupse un alt vuiet de goarne din partea franceză. Urmat 
îndeaproape de Ezio, Bartolomeo alergă spre una dintre scările 
ce duceau la un meterez înalt, deasupra porţii principale. La 
mică depărtare, pe câmpia stearpă și presărată ici-colo de 
chiparoși din faţa cazărmii, se afla însuși Général Duc Octavien 


VP - 207 


de Valois, călare, înconjurat de un grup de ofiţeri și pedestrași. 
Doi dintre aceștia din urmă ţineau între ei un prizonier al cărui 
chip era ascuns de un sac azvârlit pe cap. 

— Bonjour, Général d'Alviano, rosti cu glas prefăcut francezul, 
ridicând privirea către Bartolomeo. Etes-vous pret a vous 
rendre? 

— De ce nu vii mai aproape ca să-ntrebi, broscoi mizerabil? 

— Vai, vai, mon Général. Ar trebui să înveţi franceza. Te-ar 
putea ajuta să-ţi maschezi  sensibilităţile barbare, mais 
franchement, je m'en doute. 

Zâmbi și se întoarse către ofițerii lui, care-l aprobară. 

— Poate mă-nveţi tu! răcni Bartolomeo. lar eu te-aș învăţa pe 
tine să lupti, fiindcă se pare că n-o prea faci... cel puţin cinstit, 
ca un gentleman. 

De Valois zâmbi subțire. 

— Hmm... Ei bine, cher ami, oricât de amuzantă ar fi această 
mică discuţie, mă văd silit să-mi repet cererea: vreau predarea 
ta necondiționată până la răsăritul soarelui. 

— Vino și ia-o atunci. Madonna mea Bianca ţi-o va șopti la 
ureche. 

— Ah! Cred însă că altă Madonna ar putea avea obiecții. 

De Valois făcu semn din cap spre pedestrași, care smulseră 
sacul de pe prizonier. Era Pantasilea! 

— II mio marito vi ammazzeraă tutti, scrâșni ea sfidător. 

Bartolomeo avu nevoie de o clipă pentru a-și reveni din șoc. 
Ezio îl prinse de braţ, în vreme ce oamenii lui schimbau priviri 
îngrozite. 

— O să te-omor, fotutto Francese! urlă condotierul. 

— Liniștește-te, scumpul meu, rânji de Valois. Gândește-te la 
binele soţiei tale. Și vreau să te asigur că niciun francez nu-i va 
face vreodată rău unei femei... dacă nu este nevoie. 

Tonul lui deveni mai grav. 

— Dar până și un cap sec ca al tău își poate imagina, cred, ce 
se va întâmpla dacă nu-mi vei respecta condiţiile. 

Dădu pinteni calului și se pregăti să se-ntoarcă în tabăra lui. 

— Mâine în zori, vino la cartierul meu general - neînarmat - și 
mai studiază niţel franceza. În scurtă vreme, toată Italia o va 
vorbi. 

Ridică brațul. Pedestrașii o azvârliră pe Pantasilea pe spinarea 
calului unui ofiţer și se îndepărtară cu toţii. 


VP - 208 


— Pun eu mâna pe tine, pezzo di merda figlio di puttana! urlă 
neputincios Bartolomeo în urma lor. Fiu de curvă și rahat cu 
ochi, murmură el spre Ezio, apoi se întoarse și cobori în fugă 
scara. 

— Unde te duci? strigă Asasinul după el. 

— S-o aduc înapoi! 

— Bartolomeo! Așteaptă! 

Însă condotierul nu se opri și, când Ezio îl ajunse din urmă, 
era deja în șa și poruncea deschiderea porților. 

— Nu poţi face asta singur, rosti Ezio. 

— Nu sunt singur, replică Bartolomeo și bătu cu palma pe 
mânerul spadei atârnate la șold. Vino cu mine dacă vrei, dar va 
trebui să te grăbești. 

Dădu pinteni calului, îndreptându-se către porțile ce fuseseră 
deschise. 

Asasinul nici măcar nu mai privi după el. Strigă ordine 
apăsate către căpitanul cavaleriștilor lui Bartolomeo și, în câteva 
minute, acesta, Ezio și un grup de condotieri călare ieșeau din 
cazarmă, galopând pe urmele conducătorului lor. 


Capitolul 40 


Cartierul general al lui de Valois se afla în interiorul ruinelor 
străvechii cazărmi romane fortificate a gărzii pretoriene, fosta 
unitate de elită personală a împăraţilor. Se găsea în rione 
optsprezece, la marginea nord-estică a Romei, aflată acum de 
fapt în afara orașului, care-și redusese întinderea odată cu 
influenţa. În perioada sa de apogeu, cu o mie cinci sute de ani în 
urmă, capitala imperiului roman fusese vastă - de departe, cel 
mai mare oraș din lume - și se lăudase cu un milion de locuitori. 

Ezio și trupa sa îl ajunseră din urmă pe Bartolomeo, iar după o 
vreme se opriră pe o colină mică din apropierea taberei 
franceze. Încercaseră un atac, dar gloantele lor ricoșaseră 
inofensive din zidurile puternice și moderne pe care le ridicase 
de Valois pe lângă cele vechi. Așa că se retrăseseră în afara 
razei de bătaie a focului deschis de inamici drept răspuns la 
incursiunea lor. Bartolomeo nu putea decât să-i împroaște cu 
sudălmi pe francezi. 


VP - 209 


— Lașilor! Ce-aţi făcut - aţi furat nevasta unui bărbat și dup- 
aia v-aţi ascuns într-o fortăreață? Ha! N-aveţi nimic între 
picioare, m-auziţi? Nimic! Vous n'avez même pas une couille 
entre vous tous! Ințelegeți franceza asta, bastardi? De fapt, nici 
nu cred c-aveţi coaie. 

Francezii răspunseră trăgând cu un tun. Bătaia acestuia era 
mai lungă și ghiuleaua se înfipse în pământ la numai câțiva 
metri de locul unde stăteau condotierul și ai lui. 

— Calmează-te, Barto, spuse Ezio. Dacă mori, n-o s-o ajuţi 
deloc pe Pantasilea. Haide să ne regrupăm și apoi asaltăm 
porțile, cum am făcut la Arsenale, în Veneţia, când l-am urmărit 
pe Silvio Barbarigo. 

— N-o să meargă, răspunse Bartolomeo posac. La intrare sunt 
mai mulţi francezi decât pe străzile Parisului. 

— Atunci o să ne cățărăm pe metereze. 

— Nu pot fi escaladate. Și chiar dacă ai putea s-o faci, ai fi 
atât de copleșit numeric, încât nici chiar tu n-ai putea rezista. 
Pantasilea ar fi știut ce să facă, adăugă el căzând pe gânduri. 

Ezio își dădu seama că prietenul lui era tot mai deznădăjduit. 

— Poate că ăsta-i sfârșitul, continuă condotierul mohorât. Va 
trebui să fac ce mi-a cerut: să intru în tabăra lor mâine în zori, 
aducând daruri de împăcare, și să sper că nemernicul îi va cruța 
viața. Laș nenorocit! 

Ezio se gândise și el între timp și acum pocni din degete 
agitat. 

— Perché non ci ho pensato prima? 

— Ce? Am zis eu ceva? 

Ochii Asasinului străluceau. 

— Să ne-ntoarcem la cazarmă. 

— Poftim? 

— Cheamă-ţi oamenii înapoi la cazarmă și-ți explic totul acolo. 
Haide! 

— Sper să merite, spuse Bartolomeo și strigă poruncitor: 
Retragerea! 

e 

Până ajunseră înapoi se făcuse noapte. După ce caii fură duși 
în grajduri, iar soldaţii plecară spre barăcile lor, Ezio și 
Bartolomeo merseră în odaia hărților, ca să discute. 

— Deci care-i planul tău minune? 


VP - 210 


Ezio desfășură o hartă, care prezenta în amănunt Castra 
Praetoria și împrejurimile sale. Indică interiorul fortăreței. 

— Odată intraţi, oamenii tăi pot învinge cu ușurință patrulele 
taberei, așa-i? 

— Da, dar... 

— Mai ales dacă le iau prin surprindere. 

— Ma certo. Elementul surpriză este întotdeauna... 

— Atunci trebuie să facem rost de multe uniforme franceze. Și 
de armuri de-ale lor. lute! În zori, intrăm acolo siguri pe noi... 
dar n-avem timp de pierdut. 

Ințelegerea lumină fața aspră a celuilalt bărbat - înţelegere și 
speranţă. 

— Ha! Bătrân viclean ce ești! Ezio Auditore, ești cu-adevărat 
un bărbat după sufletul meu. Și o respecţi și pe Pantasilea mea. 
Magnifico! 

— Dă-mi câţiva oameni. Fac chiar acum un raid asupra 
turnului lor, intru și iau ce ne trebuie. 

— O să-ţi dau toţi oamenii de care crezi că ai nevoie - pot 
dezbrăca de uniforme cadavrele soldaţilor francezi. 

— Perfect. 

— ȘI... Ezio... 

— Da? 

— Ai grijă să-i omori cât mai curat cu putinţă. Nu vrem 
uniforme pătate de sânge. 

— Nu vor simţi nimic, replică Asasinul. Ai încredere-n mine. 

În timp ce Bartolomeo alegea oameni pentru raid, Ezio își luă 
coburul și scoase pumnalul cu otravă. 

Se apropiară neauziţi de Turnul Borgia, ocupat de francezi, 
după ce avuseseră grijă să învelească copitele cailor în pânză de 
sac. Ezio descălecă și le făcu semn oamenilor să aștepte, iar el 
escaladă zidul exterior cu abilitatea unui locuitor al 
îndepărtaţilor Alpi și cu graţia și dibăcia unei pisici. O zgârietură 
a pumnalului cu otravă era suficientă pentru a ucide, iar 
francezii, foarte siguri pe ei, nu postaseră multe santinele; pe 
cele existente, Asasinul le luă prin surprindere și muriră înainte 
să-și fi dat măcar seama ce se întâmplase. După ce scăpă de 
gărzi, Ezio deschise poarta principală, ale cărei țâțâni scârțâiră 
puternic, făcându-i inima să-i stea în loc. Incetă orice mișcare și 
ascultă atent, dar garnizoana rămase adormită. Fără un sunet 
măcar, oamenii lui pătrunseră în turn și-i uciseră pe francezi, 


VP - 211 


aproape fără luptă. Strângerea uniformelor dură ceva mai mult, 
dar în mai puţin o oră erau înapoi în cazarmă, cu misiunea 
îndeplinită. 

— Asta-i cam pătată de sânge, mormăi Bartolomeo, 
examinând prada. 

— El a fost excepţia - singurul bărbat adevărat, care s-a 
luptat și pe care a trebuit să-l omor prin metoda tradiţională, cu 
sabia, replică Ezio pe când oamenii aleși pentru următoarea 
misiune îmbrăcau deja uniformele franceze. 

— Ar fi fost bine să-mi fi adus și mie o uniformă. 

— Tu n-o să porți așa ceva, răspunse Asasinul îmbrăcând un 
veston de locotenent. 

— De ce? 

— N-ai înțeles? Potrivit planului, tu te-ai predat în mâinile 
noastre. Noi suntem o patrulă franceză, care te aducem înaintea 
lui Général Duc de Valois. 

— Așa-i, da. 

Bartolomeo căzu pe gânduri. 

— Și dup-aia ce facem? 

— Barto, n-ai fost chiar deloc atent? După aceea, la semnalul 
meu, oamenii tăi atacă. 

— Bene! 

Chipul condotierului se lumină. 

— Mai iute! le ceru celor care nu terminaseră de îmbrăcat. 
Acuși se apropie zorile și drumu-i lung. 

e 

Bărbaţii călăriră întins în noapte, dar lăsară caii în grija 
scutierilor, la depărtare de cartierul general francez. Inainte de a 
porni mai departe, Ezio verifică mai întâi pistoletul Codex 
meșteșugit de Leonardo - fusese îmbunătăţit, astfel că putea 
trage mai mult de un glonţ înainte de a trebui să reîncarce - și-l 
legă discret de braț. După aceea, împreună cu grupul de soldați 
„francezi” plecă pe jos spre Castra Praetoria. 

— De Valois crede că Cesare le va îngădui francezilor să 
conducă Italia, îi explică Bartolomeo, care mergea alături de el. 

Asasinul juca rolul ofițerului conducător al patrulei și avea să-l 
predea personal pe Bartolomeo. 

— Ce prost e! Fărâma aia de regalitate din sânge îl orbește 
atât de rău că nu poate vedea planul câmpului de bătălie - 
bastard prost și fără minte! 


VP - 212 


Făcu o pauză, după care urmă: 

— Noi doi știm însă că, indiferent ce ar crede francezii, Cesare 
intenţionează să fie primul rege al Italiei unite. 

— Doar dacă nu-l vom opri noi. 

— Exact. 

Bartolomeo căzu pe gânduri, după care adăugă: 

— Să știi că, deși planul tău este sclipitor, mie nu-mi place să 
folosesc astfel de viclenii. Eu cred în lupta deschisă, în care să- 
nvingă cel mai bun. 

— Barto, poate că Cesare și de Valois au stiluri diferite, însă 
amândoi luptă murdar, iar noi n-avem de ales decât să luptăm 
cu foc împotriva focului. 

— Hmm! „Va sosi o zi când oamenii nu se vor mai înșela între 
ei. lar în ziua aceea vom vedea de ce este cu adevărat capabilă 
omenirea”, cită el. 

— Cred c-am mai auzit cuvintele astea undeva. 

— Ar trebui! Au fost scrise de tatăl tău. 

— Sst! 

Se apropiaseră de tabăra franceză și Ezio distingea în față 
siluete în mișcare - santinelele de pe perimetrul exterior. 

— Ce facem acum? șopti Bartolomeo. 

— li ucid eu - nu sunt mulţi -, dar trebuie s-o fac fără zgomot 
și fără agitaţie. 

— Ţi-a mai rămas destulă otravă în drăcia aia? 

— Soldaţii lor par vigilenţi și se află la distanţe destul de mari 
unii față de alţii. Dacă îl ucid pe unul și sunt observat, s-ar putea 
să nu reușesc să-i împiedic pe ceilalţi să fugă și să dea alarma. 

— Dar de ce vrei să-i ucizi? Purtăm uniforme franceze... adică, 
voi purtaţi. 

— Pentru că vor pune întrebări. Dar dacă ne facem apariţia cu 
tine-n lanţuri... 

— Lanţuri?! 

— Șșș! Dacă ne facem o intrare impresionantă, de Valois va fi 
atât de încântat, încât nu se va gândi să-ntrebe de unde am 
răsărit. Cel puţin, așa sper. 

— Creierul ăla de găină? Nu-ţi face griji. Și-atunci cum scăpăm 
de santinele? Nu le putem împușca, focurile de armă s-ar auzi 
ca niște trâmbițe. 

— O să folosesc asta, rosti Ezio și arătă arbaleta mică, cu 
încărcare rapidă, a lui Leonardo. l-am numărat. Sunt cinci și eu 


VP - 213 


am șase săgeți. Este prea întuneric ca să pot ţinti bine de-aici, 
așa că va trebui să mă mai apropii puţin. Tu rămâi pe loc, cu 
ceilalți. 

Inaintă neauzit, până ajunse la mai puţin de douăzeci de pași 
de cea mai apropiată santinelă franceză. Incordă struna, puse 
prima săgeată în canelură și, ridicând patul la umăr, ochi pieptul 
bărbatului și trase. Se auzi un pocnet slab, urmat de un șuier, iar 
santinela căzu la pământ într-o clipă, ca o marionetă căreia îi 
fusese retezată sfoara. Ezio pornise deja prin tufișuri spre 
următoarea victimă; zbârnâitul arbaletei aproape că nu se auzi. 
Săgeata micuță îl nimeri în gât pe francez, care horcăi ca 
strangulat, înainte ca genunchii să-i cedeze. În cinci minute se 
terminase totul. Ezio își folosise toate cele șase săgeți, deoarece 
la ultima santinelă ratase lovitura, ceea ce-l făcuse să-și piardă 
cumpătul pentru moment, însă reîncărcase și trăsese cu succes 
înainte ca soldatul să fi avut timp să reacționeze la bufnetul 
ciudat pe care-l auzise. 

Acum nu mai avea muniţie pentru arbaletă, dar îi mulţumi în 
gând lui Leonardo. Ştia că arma se va dovedi foarte utilă cu altă 
ocazie. Fără zgomot, târî santinelele ucise mai departe și le 
acoperi cu crengi și frunze, sperând că era îndeajuns pentru a le 
ascunde de oricine s-ar fi întâmplat să treacă prin apropiere. Cu 
ocazia asta, își recuperă săgețile pentru a le folosi altă dată - 
amintindu-și sfatul lui Leonardo -, după care, ascunzând 
arbaleta, se-ntoarse la Bartolomeo. 

— Gata? întrebă condotierul. 

— Da. 

— Următorul este de Valois, promise Bartolomeo. O să-l fac să 
tipe ca un porc înjunghiat. 

Cerul se lumina, iar zorii, înveșmântaţi în mantie roșiatică, 
pășeau peste rouă de pe dealurile îndepărtate din răsărit. 

— Ar fi bine să-i dăm drumul, adăugă Bartolomeo. 

— Haide atunci, încuviință Ezio și-i prinse cătușe la 
încheieturi, înainte să poată condotierul obiecta. Nu-ţi face griji, 
sunt false și acţionate de arcuri. Ajunge să-ţi încleștezi brusc 
pumnii și vor cădea. Dar, pentru Dumnezeu, s-aștepţi semnalul 
meu! Și încă ceva, „francezul” din stânga ta va sta foarte 
aproape de tine și o are pe Bianca sub mantie. Ajunge să te- 
ntinzi și... 

Glasul Asasinului căpătă un ton de avertizare. 


VP - 214 


— Dar numai /a semnalul meu! 

— S-a-nţeles, signore, zâmbi condotierul. 

In fruntea grupului, cu Bartolomeo la doi pași în urma lui și cu 
o escortă de patru oameni, Ezio porni cu îndrăzneală spre poarta 
principală a cartierului general francez. Soarele care răsărea le 
scânteia pe cămășile de zale și pe pieptarele împlătoșate. 

— Halte-lă! ordonă sergentul de la poartă, în spatele căruia se 
zăreau douăsprezece santinele înarmate până-n dinți. 

Identificase deja uniformele celor pe care-i considera 
compatrioţii săi, așa că adăugă: 

— Declarez-vous! 

— Je suis le lieutenant Guillemot, et j'emmene le général 
d'Alviano ici présent à Son Excellence le Duc-Général Monsieur 
de Valois. Le général d'Alviano s'est rendu, seul et sans armes, 
selon les exigences de Monsieur le Duc, rosti Ezio fluent 
făcându-l pe Bartolomeo să ridice o sprânceană. 

— Da, locotenente Guillemot, zise comandantul gărzii care 
apăruse între timp, generalul va fi mulțumit să vadă că 
generalul d'Alviano a dat dovadă de înţelepciune. Insă e ceva... 
o urmă vagă din accentul tău pe care n-o pot identifica. Din ce 
parte a Franţei te tragi? 

Ezio inspiră adânc. 

— Din Montréal, răspunse el ferm. 

— Deschideţi porțile, ordonă comandantul gărzii sergentului. 

— Deschideţi porțile! strigă sergentul. 

După câteva secunde, Ezio își conducea oamenii în inima 
cartierului general francez. Incetini ușor pasul, astfel încât să fie 
în rând cu Bartolomeo și cu escorta „prizonierului”. 

— O să-i omor pe toţi, murmură condotierul, și-o să le mănânc 
rinichii la frigare. Apropo, nu știam că vorbești franceza. 

— Am deprins-o în Florența, răspunse degajat Ezio. Am 
cunoscut acolo niște fete. 

In sinea lui era ușurat că accentul său trecuse cu bine testul 
cel mai important. 

— Așa-i, hoţomane, toţi spun că-i locul cel mai bun în care să- 
nveţi o limbă. 

— Unde, în Florența? 

— Nu, prostule - în pat! 

— Gura! 

— Eşti sigur de cătușele astea că-s falsuri? 


VP - 215 


— Nu încă, Barto. Ai răbdare și ţine-ţi gura! 

— Îmi consumă toată răbdarea. Ce zic francezii? 

— Îţi povestesc mai târziu. 

Era mai bine că franceza condotierului se limita la câteva 
cuvinte, gândi Ezio, ascultând insultele ce-i erau aruncate 
prietenului său: 

— Chien d'ltalien! 

— Prosterne-toi devant tes superieurs! 

— Regarde-le, comme il a honte de ce qu'il est devenu! 

Ordalia se sfârși totuși în curând, deoarece ajunseră la baza 
scării largi ce ducea spre intrarea în locuința generalului 
francez. De Valois stătea în capul scării, în faţa unui grup de 
ofițeri, iar Pantasilea era puţin într-o parte. Mâinile îi erau legate 
la spate și picioarele încătușate, astfel că putea umbla doar cu 
pași mărunți. Zărind-o, Bartolomeo nu-și putu stăpâni un mârâit 
furios. Ezio îl lovi cu piciorul. 

De Valois ridică o mână. 

— Violenţa nu este necesară, locotenente, deși te felicit 
pentru zelul de care dai dovadă. 

Își întoarse atenţia către Bartolomeo. 

— Dragul meu general, se pare că ai văzut lumina 
înțelepciunii. 

— Ajunge cu rahatul ăsta! șuieră Bartolomeo. Dă-i drumul 
soției mele și scoate-mi cătușele! 

— Vai, vai, făcu de Valois. Câtă aroganță și încă din partea 
cuiva al cărui nume nu înseamnă nimic. 

Ezio se pregătea să dea semnalul, când condotierul îi replică 
generalului francez pe un ton răstit: 

— Numele meu are exact valoarea pe care și-a câștigat-o. 
Spre deosebire de al tău, a cărui valoare este o impostură! 

În jurul lor se lăsă tăcere. 

— Cum cutezi? rosti de Valois, palid la faţă de mânie. 

— Crezi că dacă ești în fruntea unei armate, ai nobleţe și 
statut? Adevărata noblețe de spirit vine din lupta alături de 
oamenii tăi, nu din răpirea unei femei pentru a câștiga o bătălie 
prin viclenie. 

— Voi, barbarii, nu învăţaţi nimic, niciodată, zise de Valois pe 
un ton plin de răutate, după care scoase un pistol și-l îndreptă 
către capul lui Pantasilea. 


VP - 216 


Ezio știu că trebuie să acţioneze rapid, așa că scoase 
pistoletul și trase un foc în aer. In secunda următoare, 
Bartolomeo, care abia așteptase momentul, își încleștă pumnii 
masivi și cătușele îi zburară în aer. 

Haosul se dezlânţui pe dată. Condotierii deghizați care-l 
însoțeau pe Asasin îi atacară pe soldaţii francezi surprinși, iar 
Bartolomeo, luând-o pe Bianca de la „străjerul” din stânga lui, 
se repezi în sus pe scară. De Valois fu însă mai rapid. Fără să-i 
dea drumul femeii, se retrase în locuinţa lui și baricadă ușa. 

— Ezio, imploră Bartolomeo, trebuie să-mi salvezi soţia! 
Numai tu o poți face. Locul ăsta-i construit ca un seif. 

Ezio încuviință din cap și încercă să-i zâmbească liniștitor. 
Cercetă din priviri clădirea: fără să fie mare, era o structură 
nouă și solidă, ridicată de arhitecții militari francezi, menită să 
fie inexpugnabilă. Nu putea decât să încerce să intre de pe 
acoperiș, de unde nimeni nu s-ar fi așteptat la un atac și care, 
prin urmare, ar fi putut să fie punctul slab. 

Urcă în fugă treptele și, profitând de busculada de dedesubt, 
care distrăsese atenţia tuturor, căută un loc pe unde să se 
catere. Un grup de zece - doisprezece francezi porniră pe dată 
după el, cu săbiile ascuţite scânteind în razele soarelui dimineţii, 
dar Bartolomeo le tăie calea într-o clipită, fluturând-o 
ameninţător pe Bianca. 

Poate că zidurile locuinţei lui de Valois fuseseră concepute 
pentru a fi de necucerit, dar în ele existau destule scobituri și 
proeminențe pentru ca Asasinul să-și poată stabili vizual un 
traseu, așa că în câteva clipe ajunse pe acoperiș. Era plat și 
construit din lemn acoperit cu olane, iar acolo se aflau deja cinci 
soldaţi francezi, care-l opriră când trecu parapetul și-i cerură 
parola. Ezio rămase tăcut și ei șarjară, cu halebardele coborâte. 
Norocul lui că nu erau înarmaţi cu muschete sau pistoale! Il 
împușcă pe primul, apoi trase sabia din teacă împotriva 
celorlalţi patru, care se luptară cu disperare, înconjurându-l și 
împungându-l nemilos cu armele lor. Unul îi spintecă mâneca și-i 
crestă cotul însângerându-l, dar tăișul lunecă inofensiv pe 
apărătoarea din metal de pe antebraţul lui stâng. 

Folosind apărătoarea și sabia, Asasinul reuși să se apere de 
loviturile tot mai sălbatice. Iscusinţa lui cu sabia era echilibrată 
prin faptul că trebuia să se lupte cu patru oponenți simultan, 
totuși gândul la iubita soție a lui Bartolomeo îl îmboldea; știa că 


VP - 217 


nu putea să dea greș, că nu trebuia să dea greș. În cele din 
urmă, sorții înfruntării se întoarseră în favoarea sa: se strecură 
pe sub două săbii care erau cât pe ce să-i reteze capul și pară 
alta cu apărătoarea, astfel că reuși să zboare cât colo arma celui 
de-al patrulea soldat. Manevra îi oferi deschiderea de care avea 
nevoie, și o spintecătură letală sub maxilar îl dobori pe inamic. 
Mai rămăseseră trei. Ezio făcu un pas spre cel mai apropiat și 
intră sub garda lui, astfel încât francezul nu mai avu spațiu să-și 
folosească sabia. Extinse apoi pumnalul secret și-l înfipse în 
abdomenul dușmanului. Mai rămăseseră doi... și ambii păreau 
destul de neliniștiţi. Asasinul avu nevoie de numai două minute 
ca să-i omoare pe soldaţii care nu mai beneficiau de o 
superioritate numerică îngrijorătoare. Pur și simplu, nu aveau 
măiestria lui Ezio în dueluri. Gâfâind din greu și rezemându-se 
pentru o clipă în vârful sabiei, Asasinul își privi cei cinci inamici 
căzuţi. 

Acoperișul avea în mijloc o deschizătură mare, pătrată. După 
ce-și reîncărcă pistoletul, Ezio se apropie de ea precaut. Așa 
cum se așteptase, dedesubt se afla o curte interioară, lipsită de 
decoraţiuni sau plante, scaune ori mese, deși existau câteva 
bănci de piatră dispuse în jurul unui bazin cu fântână secată. 

Se aplecă peste marginea deschizăturii, ca să privească mai 
atent, când auzi o împușcătură și un glonţ îi ţiui pe lângă 
urechea stângă, obligându-l să se retragă. Nu știa câte pistoale 
avea de Valois. Dacă ar fi avut doar unul, generalului i-ar fi 
trebuit cam zece secunde să reîncarce. Se gândi cu regret la 
arbaletă, dar regretele erau zadarnice. Avea în centură, la 
spate, cinci săgeți otrăvite, însă ar fi trebuit să fie destul de 
aproape de ţintă ca să le poată utiliza și nu dorea să întreprindă 
nimic care să o pună în pericol pe Pantasilea. 

— Nu te-apropia! strigă de Valois de jos. Dacă mai faci un pas, 
o omor! 

Ezio rămase locului și privi în curte, dar unghiul de vedere îi 
era limitat de marginile deschizăturii. Nu zărea pe nimeni, totuși 
percepuse teamă în glasul lui francezului. 

— Cine ești? strigă generalul. Cine te-a trimis? Rodrigo? 
Spune-i c-a fost planul lui Cesare. 

— Dacă mai vrei să te-ntorci întreg în Burgundia, ar fi bine să- 
mi Spui tot ce știi. 

— Dacă-ţi spun, mă lași să plec? 


VP - 218 


— Vom vedea. Femeia nu trebuie să păţească nimic. Vino în 
centru, ca să te pot vedea, porunci Ezio. 

De Valois apăru temător de după o colonadă care înconjura 
curtea și se opri lângă fântâna secată. Pantasilea avea mâinile 
legate la spate și generalul o ţinea de un frâu, care era prins de 
o zgardă din jurul gâtului. Ezio văzu că femeia plânsese, dar 
acum era tăcută și căuta să ţină capul sus. Privirile pe care i le 
arunca francezului erau atât de nimicitoare, încât dacă ar fi fost 
o armă, le-ar fi întrecut pe toate cele din Codex. 

Asasinul se întrebă câţi soldaţi puteau fi ascunși jos? Glasul 
temător al generalului sugera totuși că rămăsese fără opţiuni și 
se simţea încolțit. 

— Cesare i-a mituit pe cardinali, spuse de Valois, ca să-l 
părăsească pe Papă și să treacă în tabăra lui. După ce ar fi 
subjugat restul ţării în numele Romei, eu ar fi trebuit să pornesc 
spre capitală și să cuceresc Vaticanul, înfrângându-i pe toți cei 
care s-ar fi opus voinţei căpitanului-general. 

Își agită nervos pistolul și, când se răsuci, Ezio văzu că avea 
încă două înfipte la brâu. 

— N-a fost ideea mea, continuă francezul. Eu sunt mai presus 
de asemenea conspirații. 

O urmă a trufiei anterioare îi revenea în glas și Ezio se întrebă 
dacă nu-i îngăduise cumva prea multă libertate de acţiune. Se 
apropie de margine și sări netemător în curtea de dedesubt, 
aterizând ghemuit ca o panteră. 

— Înapoi! strigă de Valois. Dacă nu, o s-o... 

— Dacă-i atingi măcar un fir de păr, șuieră Asasinul, arcașii 
mei de deasupra îţi vor umple trupul cu mai multe săgeți decât 
a avut parte Sfântul Sebastian. la spune acum, tu, suflet nobil, 
care ar fi fost misiunea ta? 

— Întrucât fac parte din Casa de Valois, Cesare îmi va da 
Italia. Voi stăpâni aici, potrivit dreptului meu prin naștere. 

Ezio aproape că izbucni în râs. Bartolomeo nu exagerase - ba 
dimpotrivă - când spusese că îngâmfatul ăsta avea creierul unei 
găini! Dar continua s-o aibă prizonieră pe Pantasilea, așa că era 
periculos. 

— Bun. Acum, dă-i drumul femeii. 

— O să-i dau drumul după ce plec de-aici. 

— Nu. 


VP - 219 


— Regele Ludovic pleacă urechea la spusele mele. Cere orice- 
ţi dorești din Franţa și va fi al tău. Un domeniu, poate? Un titlu 
nobiliar? 

— Toate astea le am deja. Și le am aici. lar tu nu vei stăpâni 
niciodată peste ele. 

— Borgia au încercat să răstoarne ordinea firească a 
lucrurilor, gâfâi de Valois, schimbând abordarea. Eu am de gând 
s-o îndrept. Sângele regal trebuie să conducă, nu mizeria 
puturoasă și infectă care curge prin venele lor. 

Făcu o pauză după care adăugă: 

— Știu că tu nu ești un barbar ca ei. 

— Nici tu, nici Cesare, nici Papa și nimeni altul care nu are 
pacea și justiţia de partea sa nu va conduce Italia atâta timp cât 
voi trăi eu, rosti Ezio și înaintă încet. 

Frica părea să-l fi paralizat pe generalul francez. Mâna care 
ținea acum pistolul la tâmpla lui Pantasilea tremura, dar el tot 
nu se retrase. În mod vădit, erau singuri în locuinţă, sau poate 
că ceilalți ocupanţi ai ei erau slujitori care avuseseră 
înțelepciunea să se ascundă. 

Deodată se auziră zgomote surde și regulate, asemenea unor 
lovituri puternice și cumpănite, iar ușile exterioare se 
cutremurară. Probabil că Bartolomeo îi înfrânsese pe francezi și 
adusese un berbec. 

— Te rog... scânci generalul și toată atitudinea lui îngâmfată 
de mai devreme dispăru. O s-o omor, să știi. 

Privi în sus, către deschiderea din acoperiș, încercând să 
întrezărească arcașii imaginari ai lui Ezio, fără măcar să se 
gândească, așa cum se temuse Asasinul când făcuse 
ameninţarea, că asemenea soldaţi dispăruseră de mult în 
războiul modern, deși arcurile și arbaletele continuau să fie mai 
iute de reîncărcat decât pistoalele sau muschetele. 

Ezio mai făcu un pas înainte. 

— Îți dau orice vrei. Am bani aici, am bani mulţi, ca să-i 
plătesc pe oameni, dar poţi să-i iei pe toţi. Și... și... și o să fac 
orice vrei. 

Glasul îi era implorator acum și generalul arăta atât de jalnic, 
încât Asasinul abia își putu ascunde disprețul. Oare bărbatul 
acesta chiar se vedea pe sine ca rege al Italiei? 

Aproape că nici nu merita să-l omoare. 


VP - 220 


Ajunsese aproape de el acum și cei doi bărbaţi se priviră în 
ochi. Fără grabă, Ezio luă întâi pistolul, apoi frâul din mâinile 
inerte ale generalului. Cu un scâncet de ușurare, Pantasilea se 
îndepărtă șchiopătând. 

— Eu... eu n-am vrut decât respect, șopti francezul. 

— Adevăratul respect, zise Ezio, se câștigă - nici nu se 
moștenește, nici nu se cumpără. Şi nu poate fi câștigat prin 
forţă. Probabil că „Oderint dum Metuant”, „Să mă urască, dar să 
se teamă de mine!”, este una dintre cele mai stupide expresii 
născocite vreodată. Caligula a adoptat-o și de aceea nu-i de 
mirare că modernul nostru Caligula trăieşte după același 
precept. lar tu îl slujești! 

— Eu îl slujesc pe regele meu, Ludovic al XII-lea. 

De Valois părea descurajat. 

— Dar poate că ai dreptate. Înţeleg asta acum. 

Speranţa îi licări în ochi. 

— Am nevoie de ceva mai mult timp... 

— Din păcate, prietene, rosti Ezio, timpul tău s-a terminat. 

Trase sabia din teacă, iar de Valois, înțelegând, și 
comportându-se demn în ultima clipă a vieţii, îngenunche și 
plecă fruntea. 

— Requiescat in pace, spuse Ezio. 

e 

Cu o bubuitură asurzitoare, uşile exterioare ale locuinței 
generalului se sparseră și în fruntea unei cete de oameni apăru 
Bartolomeo, plin de praf și sânge, dar nevătămat. Se repezi la 
soţia lui și o strânse cu atâta putere în brațe, încât îi tăie 
răsuflarea, după care se grăbi să-i scoată zgarda de la gât; 
degetele îi tremurau stângace și Ezio fu nevoit s-o facă în locul 
său. Frânse apoi cătușele de la picioarele femeii prin două 
lovituri puternice cu spada Bianca și, mai liniștit, îi dezlegă 
frânghiile din jurul mâinilor. 

— Pantasilea, iubirea mea, inima mea, ochii mei! Nu cumva 
să mai dispari vreodată așa. Am fost pierdut fără tine. 

— Ba nu, n-ai fost. M-ai salvat. 

— Ah... Condotierul păru stânjenit. Nu. N-am fost eu... ci Ezio! 
El a născocit un... 

— Mă bucur că ești teafără, Madonna, interveni Ezio. 

— Dragul meu, cum ţi-aș putea mulțumi? Mi-ai salvat viaţa. 


VP - 221 


— N-am fost decât o simplă unealtă, o părticică din planul 
sclipitor al soțului tău. 

Bartolomeo îl privi pe Asasin cu o expresie de derută și 
recunoștință. 

— Prinţul meu! exclamă Pantasilea, îmbrăţișându-și soțul. 
Eroul meu! 

Condotierul se învăpăie la chip și-i făcu cu ochiul lui Ezio, 
după care îi spuse: 

— Ei bine, dacă sunt prinţul tău, atunci ar fi bine să câștig 
titlul ăsta. Acum, să știi, n-a fost complet ideea mea. 

Când se întoarseră să plece, Pantasilea îl atinse ușor cu mâna 
pe braț pe Ezio și murmură: 

— Mulţumesc. 


Capitolul 41 


După câteva zile, când Bartolomeo alungase soldaţii rămași în 
armata demoralizată a lui de Valois, Ezio se întâlni cu Vulpea, pe 
când se îndreptau amândoi către o întrunire a Frăției, convocată 
de Ezio în ascunzătoarea Asasinilor de pe insula Tiberina. 

— Cum merg lucrurile în Roma? fu prima întrebare a lui Ezio. 

— Foarte bine. Fiindcă armata franceză a fost izgonită, Cesare 
a pierdut un sprijin important. Sora ta Claudia ne-a spus că 
ambasadorii Spaniei și ai Sfântului Imperiu Roman au plecat în 
grabă spre ţările lor, iar oamenii mei au eliminat Cento Occhi. 

— Mai sunt totuși multe de făcut. 

Ajunseră la destinaţie și-i găsiră pe ceilalţi tovarăși ai lor 
strânși deja în ascunzătoare, unde un foc ardea vesel în vatra 
din mijlocul pardoseilii. 

După ce se salutară și-și ocupară locurile, Machiavelli se ridică 
în picioare și intonă în arabă: 

— Laa shay'a wagi'un moutlag bale kouloun moumkine - 
înțelepciunea Crezului nostru este dezvăluită prin aceste cuvinte 
- „Acţionăm în Întuneric, pentru a sluji Lumina. Suntem Asasini”. 

Ezio se ridică apoi și se întoarse către sora lui: 

— Claudia, rosti el, noi ne dedicăm viețile pentru a proteja 
libertatea omenirii. Mario Auditore și tatăl nostru, Giovanni, 


VP - 222 


fratele lui, au stat cândva lângă un foc ca acesta, angajaţi în 
aceeași misiune. Acum eu îţi ofer posibilitatea de a ni te alătura. 

Întinse mâna și femeia își așeză propria-i mână în palma lui. 
Machiavelli scoase din foc familiarul fier încins ce avea în capăt 
două semicercuri mici ca litera „C”, care puteau fi aduse laolaltă 
prin intermediul unei pârghii din mâner. 

— Totul este îngăduit. Nimic nu este adevărat, rosti el grav. 

Ceilalţi - Bartolomeo, Vulpea și Ezio - repetară cuvintele. 

La fel cum Antonio de Magianis îi făcuse cândva lui Ezio, 
Machiavelli aplică acum solemn fierul încins pe degetul Claudiei 
și închise semicercurile, astfel încât semnul unui inel fu ars 
acolo pe vecie. 

Femeia făcu o grimasă, dar nu scoase niciun sunet. 
Machiavelli retrase fierul încins și-l puse în siguranță, deoparte. 

— Bine ai venit în Ordinul nostru, în Frăția noastră, i se adresă 
el oficial Claudiei. 

— Frăţie... dar și cu surori? întrebă ea, masând pe degetul 
însemnat o alifie alinătoare, dintr-o sticluţă pe care i-o întinsese 
Bartolomeo. 

— De ce nu? surâse Machiavelli. 

Toţi ochii erau îndreptaţi asupra lui acum, când se răsuci 
către Ezio. 

— Poate că nu ne-am înţeles în multe privințe... 

— Niccol..., îl întrerupse Ezio, însă Machiavelli ridică o mână, 
cerându-i să tacă. 

— Dar după epifania din cripta de sub Capela Sixtină, și chiar 
mai înainte de asta, tu ai dovedit în mod repetat că ești exact ce 
are nevoie Ordinul nostru. Tu ai condus atacul împotriva 
Templierilor și ne-ai purtat cu mândrie gonfalonul, pentru ca 
apoi să continui să reclădești Frăția după dezastrul de la 
Monteriggioni. Prieteni, urmă el aruncând o privire în jur, a sosit 
momentul să-l numesc oficial pe Ezio în poziţia pe care el o 
ocupă deja prin consimţământul nostru tacit: aceea de 
Conducător. Vi-l prezint pe Ezio Auditore da Firenze, Marele 
Maestru al Ordinului nostru. Prietene, rosti întorcându-se spre 
Ezio, de acum înainte vei fi cunoscut ca // Mentore, păzitorul 
Frăției noastre și al secretelor ei. 

Ezio se simțea copleșit de emoție, deși o parte din el continua 
să dorească să se smulgă din existenţa aceasta care-i solicita 
fiecare oră de veghe și-i îngăduia puţine ore de odihnă. Totuși, 


VP - 223 


făcu un pas în față și repetă sobru cuvintele esenţiale ale 
Crezului: 

— Alţii sunt limitați de moralitate și de legi, dar, în căutarea 
telurilor noastre sacre, noi nu trebuie să uităm niciodată: Totul 
este îngăduit. Nimic nu este adevărat. Nimic nu este adevărat. 
Totul este îngăduit. 

Repetară cu toții formula după el. 

— Și acum, spuse Machiavelli, este timpul ca membra noastră 
cea mai recentă să-și demonstreze credinţa. 

Se îndreptară către biserica Santa Maria în Cosmedin și urcară 
în clopotniţă. Călăuzită cu grijă de Bartolomeo și Vulpe, Claudia 
sări fără teamă în gol, chiar în clipa când discul de aur al 
soarelui se desprinse de linia orizontului de la răsărit, prinzând 
în razele sale faldurile rochiei argintii a femeii și poleindu-le. 
Ezio o privi cum aterizează în siguranţă și se-ndreaptă apoi cu 
Bartolomeo și Vulpea spre o colonadă din apropiere. Rămăsese 
numai el și Machiavelli, care se pregătea să sară, când Ezio îl 
opri. 

— De ce te-ai răzgândit deodată? îl întrebă. 

Celălalt surâse. 

— Ce vrei să spui prin „răzgândit”? Am fost mereu alături de 
tine. Am fost mereu loial cauzei. Vina mea stă în gândirea 
independentă. Ea trezește îndoieli în mintea ta... și în mintea lui 
Gilberto. Acum suntem eliberaţi de toate neplăcerile astea. Nu 
mi-am dorit niciodată să conduc. Sunt mai degrabă un... 
observator. Și acum haide să sărim împreună, ca prieteni și 
camarazi războinici ai Crezului. 

Machiavelli îi întinse mâna și, zâmbind, Ezio i-o prinse strâns. 
După aceea săriră amândoi în gol de pe acoperișul clopotniţei. 

Abia aterizaseră și se alăturaseră tovarășilor lor, când apăru 
un curier. 

— Maestro Machiavelli, rosti el cu răsuflarea întretăiată, 
Cesare s-a-ntors la Roma din recenta lui incursiune în Romagna 
și se îndreaptă către castelul Sant'Angelo. 

— Grazie, Alberto, spuse Machiavelli, iar curierul își întoarse 
calul și dispăru în direcţia din care venise. 

— Ei bine? întrebă Ezio. 

Machiavelli deschise palmele. 

— Tu trebuie să iei decizia, nu eu. 


VP - 224 


— Niccolò, nu vreau să te oprești din a-mi spune ce crezi. 
Vreau să aflu părerea celui mai de încredere sfătuitor al meu. 

— În cazul acesta, zâmbi Machiavelli, îmi știi deja părerea. Nu 
s-a schimbat deloc. Familia Borgia trebuie nimicită. Du-te și 
ucide-i, Mentore. Termină treaba pe care-ai început-o. 

— Un sfat foarte bun. 

— Știu. 

Machiavelli rămase tăcut cântărindu-l din priviri. 

— Ce este? întrebă Ezio. 

— Mă gândisem să scriu o carte despre metodele lui Cesare. 
Acum cred că o voi echilibra cu o prezentare a metodelor tale. 

— Dacă scrii o carte despre mine, fă-o cât mai scurtă. 


Capitolul 42 


Când Ezio ajunse la castelul Sant'Angelo, o mulțime mare se 
strânsese deja pe malul opus al Tibrului. Pierzându-se în gloată, 
Asasinul înaintă până în primele rânduri și văzu că trupele 
franceze care păzeau podul de acces la castel și castelul în sine 
erau foarte agitate. Câţiva soldaţi își strângeau echipamentele, 
dar ofițerii treceau grăbiţi printre ei, ordonându-le să 
despacheteze. Unele ordine erau contradictorii și de aceea, ici- 
colo izbucniseră încăierări. Ezio observă că italienii care-i 
priveau erau încântați, totuși păstrau tăcerea. Deși avea 
propriile veșminte în tolba de pe umăr, Asasinul avusese 
precauţia de a îmbrăca iarăși uniforma franceză pe care o 
purtase în atacul asupra lui Castra Praetoria, iar acum își scoase 
mantia cu care o acoperise și păși grăbit pe pod. Nimeni nu-i 
dădu vreo atenţie, însă pe când trecea printre soldaţi, auzi 
frânturi de conversații utile. 

— Când ne-așteptăm la atacul mercenarilor lui d'Alviano? 

— Se zice c-a pornit deja încoace. 

— Atunci de ce ne strângem lucrurile? Ne retragem? 

— Așa sper! Tout cela, c'est rien qu'un tas de merde. 

Un soldat îl zări pe Ezio. 

— Monsieur! Monsieur! Care sunt ordinele pentru noi? 

— Acum mă duc să mă interesez, replică Ezio. 

— Monsieur! 


VP - 225 


— Ce este? 

— Cine-i comandant acum după moartea generalului de 
Valois? 

— Fără-ndoială, regele va trimite un înlocuitor. 

— Monsieur, i-adevărat c-a murit ca un erou în luptă? 

Ezio surâse în barbă. 

— Bineînţeles că-i adevărat. În fruntea oamenilor lui, răspunse 
el și-și continuă drumul spre castel. 

După ce intră, urcă pe metereze și, de la înălțime, cercetă 
curtea interioară, unde îl zări pe Cesare vorbind cu un căpitan al 
gărzii papale, care păzea poarta citadelei interioare. 

— Trebuie să-l văd pe Papă! spunea Cesare agitat. Trebuie să- 
| văd imediat pe tata! 

— Desigur, Alteța Voastră. Îl veţi găsi pe Sanctitatea Sa în 
apartamentul său privat din turnul castelului. 

— Atunci, dă-te la o parte, prostovanule! 

Cesare se repezi pe lângă nefericitul căpitan, care dădea 
ordine grăbite pentru deschiderea unei uși tăinuite din poarta 
principală. Ezio mai privi câteva clipe, apoi dădu ocol castelului 
până ajunse în dreptul ușiţei secrete. Cobori de pe metereze și 
descuie cu cheia lui Pietro. 

Odată ajuns înăuntru, privi în jur precaut și, nezărind pe 
nimeni, urcă o scară ce ducea în direcţia carcerei din care o 
eliberase pe Caterina Sforza. Găsi un loc retras și-și dădu iute 
jos uniforma de locotenent francez, îmbrăcându-și înapoi 
propriile veșminte, care erau mai potrivite pentru ce avea de 
făcut. Își scoase rapid armele și fixă apărătoarea și pumnalul cu 
otravă, verificând să aibă la brâu o rezervă de săgeți otrăvite. 
Porni apoi spre scara ce ducea în tumul castelului, mergând pe 
lângă pereţi. Ruta era păzită și fu nevoit să trimită trei gărzi la 
Creatorul lor pentru a trece mai departe. 

Ajunse în cele din urmă la grădina în care-i zărise pe Lucrezia 
și pe amantul ei. La lumina zilei văzu că apartamentele femeii 
făceau parte dintr-un complex, iar dincolo de ele se aflau altele, 
încă mai opulente, despre care bănui că erau ale Papei. Pe când 
se îndrepta într-acolo, auzi însă o conversație purtată în 
camerele Lucreziei. Se furișă neauzit spre fereastra deschisă 
dinapoia căreia răsunau glasurile și ascultă. O zări și pe Lucrezia 
- nu părea să fi suferit după cele păţite în carceră. Femeia 
vorbea cu același slujitor căruia îi încredinţase informaţia despre 


VP - 226 


aventura ei cu Pietro, pe care acesta o transmisese gelosului ei 
frate... cu succes evident, judecând după revenirea grabnică a 
lui Cesare la Roma. 

— Nu-nţeleg, spunea Lucrezia nervoasă. Am comandat chiar 
aseară cantarella, și Toffana trebuia să mi-o aducă personal la 
amiază. Ai văzut-o? Ce se-ntâmplă? 

— Imi pare foarte rău, mia signora, dar tocmai am aflat că 
Papa a interceptat-o și oprit-o pentru sine. 

— Ticălosul bătrân! Unde-i acum? 

— În camerele lui, Madonna. Are o întâlnire... 

— O întâlnire? Cu cine? 

Slujitorul ezită o clipă. 

— Cu Cesare, Madonna. 

Lucrezia tăcu, apoi rosti pentru sine: 

— Ciudat... Tata nu mi-a spus că s-a-ntors Cesare. 

Părăsi odaia, cufundată în gânduri. 

Rămas singur, slujitorul începu să deretice și să rearanjeze 
mesele și scaunele, mormăind în barbă. 

Ezio mai așteptă câteva clipe, ca să vadă dacă mai află 
informaţii utile, însă slujitorul nu spuse decât: 

— Câte necazuri Îmi face femeia asta! De ce n-oi fi rămas eu 
la grajduri, unde-mi mergea bine? Asta-i avansare? Îmi pun 
capu-n joc la orice misiune. Și-n plus trebuie să-i gust mâncarea 
de fiecare dată când prânzește. 

Tăcu o vreme, după care adăugă: 

— Ce mai familie! 


Capitolul 43 


Ezio plecase deja înaintea acelor ultime cuvinte. Se furișă prin 
grădină spre apartamentele Papei și, întrucât unica intrare era 
foarte bine păzită și nu voia să atragă atenţia asupra lui - în 
scurt timp, trupurile gărzilor pe care le ucisese în drum spre 
scară aveau să fie descoperite -, găsi un loc pe unde se putea 
căţăra nevăzut până la una dintre ferestrele principale ale 
clădirii. Instinctul care-i spunea că fereastra aceea era de la 
odaia Papei se dovedi corect; în plus, fereastra avea un pervaz 
exterior lat, astfel că putea sta cocoțat pe un capăt, rămânând 


VP - 227 


în același timp ferit de privirile celor dinăuntru. Cu ajutorul 
pumnalului, izbuti să întredeschidă un ochi de geam, cât să 
poată auzi ce se vorbea înăuntru. 

Rodrigo - papa Alexandru al VI-lea - era singur în cameră și 
stătea așezat la o masă pe care se afla o fructieră mare din 
argint cu mere galbene și roșii, pe care le aranja preocupat, 
când ușa se deschise și intră Cesare, neanunţat. In mod vădit 
era furios și, fără alt preambul, se lansă într-o diatribă 
înverșunată. 

— Ce dracu' se-ntâmplă? începu el. 

— Nu știu la ce te referi, răspunse rezervat tatăl lui. 

— Ba știi foarte bine. Fondurile mi-au fost tăiate și trupele 
împrăștiate. 

— Ah! Ei bine, știi că după tragicul... sfârșit al bancherului tău, 
Agostino Chigi i-a preluat toate afacerile... 

Cesare râse fără veselie. 

— Adică bancherul tău! Trebuia să-mi fi dat seama. Și oamenii 
mei? 

— Dificultăţile financiare ne afectează pe toţi la răstimpuri, 
băiatul meu, până și pe aceia dintre noi care avem armate și 
ambiţii exagerate. 

— Ai de gând să-i spui lui Chigi să-mi elibereze banii ăia sau 
nu? 

— Nu. 

— O să mai vedem noi în privinţa asta! 

Furios, Cesare înhăţă un măr din fructieră. Ezio văzu că Papa 
își urmărea cu atenție fiul. 

— Chigi nu te va ajuta, rosti Rodrigo impasibil. Și este prea 
puternic ca să-l poţi supune voinţei tale. 

— În cazul ăsta, pufni tânărul, voi folosi Partea din Eden 
pentru a căpăta ce-mi doresc. N-o să mai am nevoie de ajutorul 
tău. 

Mușcă din măr, apoi zâmbi cu răutate. 

— Asta îmi este deja clar, comentă Papa sec. Apropo, 
bănuiesc că știai că generalul de Valois a murit. 

Zâmbetul lui Cesare dispăru fulgerător. 

— Nu. Abia m-am întors în Roma. 

Tonul îi deveni ameninţător. 

— Tu l-ai...? 

Papa deschise larg braţele. 


VP - 228 


— Ce motiv aș fi avut să-l omor? Sau poate că el complota 
cumva împotriva mea... poate cu propriul meu drag, sclipitor și 
trădător căpitan-general? 

Cesare mușcă iarăși din măr. 

— N-am de ce s-ascult toate astea! mârâi el. 

— Dacă vrei să știi, Asasinii l-au ucis. 

Tânărul înghiţi bucata de măr și făcu ochii mari. Chipul i se 
înnegură apoi de furie. 

— De ce nu i-ai oprit? 

— De parcă aș fi putut! Decizia de a ataca Monteriggioni a 
fost a ta, nu a mea. Este timpul să-ţi asumi responsabilitatea 
pentru greșelile tale... dacă nu-i prea târziu. _ 

— Vrei să zici pentru acțiunile mele, replică Cesare mândru. În 
ciuda intervențiilor constante ale unor neisprăviţi ca tine. 

Se întoarse să plece, dar Papa ocoli grăbit masa pentru a-i 
bloca drumul spre ușă. 

— Nu pleci nicăieri, mârâi Rodrigo. Și te înșeli, să știi. Eu am 
Partea din Eden. 

— Mincinosule! Pleacă din calea mea, bătrân prost. 

Papa clătină cu tristețe din cap. 

— Ți-am dat tot ce-am putut și tot n-a fost niciodată 
îndeajuns. 

În clipa aceea Ezio o zări pe Lucrezia năvălind în odaie cu 
ochii măriţi de spaimă. 

— Cesare! ţipă ea. Ai grijă! Vrea să te-otrăvească! 

Tânărul încremeni. Se uită la mărul pe care-l avea în mână, 
apoi scuipă bucata pe care tocmai o mușcase, cu chipul 
încremenit ca o mască. Expresia lui Rodrigo se transformase din 
triumf în spaimă. Se retrase dinaintea fiului său, astfel că masa 
era acum între ei. 

— Să m-otrăvești? întrebă Cesare, sfredelind cu privirea ochii 
tatălui său. 

— Dacă nu vrei... să asculţi de glasul raţiunii, se bâlbâi Papa. 

Cesare rânji și înaintă cu pași măsuraţi spre Rodrigo. 

— Tată, rosti el. Dragul meu tată. Tu nu-nţelegi? Eu controlez 
totul. Totul. Dacă vreau să trăiesc, în ciuda eforturilor tale, 
atunci voi trăi. Și dacă există ceva - orice - ce-mi doresc, îl iau. 

Ajunse lângă Papă și-l prinse de guler, ridicând mâna în care 
ţinea mărul otrăvit. 

— De pildă, dacă vreau ca tu să mori, o să mori! 


VP - 229 


ÎI trase mai aproape și-i îndesă mărul în gura deschisă, înainte 
ca Papa să fi avut timp s-o închidă, după care, prinzându-l de 
cap și de falcă, îi forță buzele să se apropie și i le ţinu închise. 
Rodrigo se luptă și se înecă cu mărul, neputând să respire. Căzu 
pe podea în agonie, iar cei doi copii ai lui îl priviră cu ochi reci 
cum moare. 

Cesare nu pierdu nicio clipă, ci îngenunche și scotoci prin 
veșmintele bătrânului. Nu găsi nimic. Se ridică în picioare și se 
îndreptă către sora lui, care se retrase din faţa sa. 

— Trebuie... trebuie să cauţi ajutor! strigă ea. Otrava a intrat 
în tine. 

— Nu-ndeajuns! lătră el răgușit. Chiar crezi că sunt atât de 
prost, încât să nu fi luat un antidot înainte să vin aici? Știam ce 
nemernic bătrân și viclean era tatăl nostru și ce ar fi făcut dac- 
ar fi crezut fie și numai o clipă că adevărata putere se îndrepta- 
n direcţia mea. Acum... tata a zis că are Partea din Eden. 

— Spunea... spunea adevărul. 

Cesare o pălmui brutal. 

— De ce n-am fost informat? 

— Erai plecat... și el a mutat-o... se temea că Asasinii ar 
putea... 

Fratele ei o pălmui din nou. 

— Ai complotat cu el! 

— Nu! Credeam c-a trimis soli să te-anunțe. 

— Mincinoaso! 

— Îți spun adevărul. Chiar am crezut că știai asta, sau cel 
puţin că ai fost informat de ceea ce făcuse. 

Cesare o pălmui încă o dată, mult mai violent, astfel că 
femeia se dezechilibră și căzu. 

— Cesare, rosti ea străduindu-se să-și recapete răsuflarea, cu 
ochii cuprinși de panică și frică, ai înnebunit? Sunt Lucrezia. Sora 
ta. Prietena ta. lubita ta. Regina ta. 

Se ridică în picioare și întinse mâinile cu sfială spre obrajii lui, 
ca să-i mângâie. Bărbatul o apucă însă de gât și începu s-o 
zgâlţâie, așa cum un câine își zguduie prada pe care o ţine între 
fălci. 

— Nu ești decât o cățea! 

Își apropie chipul cu agresivitate de fata ei. 

— la zi acum, continuă el cu glas ameninţător și scăzut, unde- 
i? 


VP - 230 


Neîncrederea răzbătu din vocea femeii când vorbi, horcăind. 

— Tu... nu m-ai iubit... niciodată? 

Cesare nu-i răspunse, ci doar își descleștă degetele de pe 
beregata ei și o lovi iarăși, cu pumnul de data asta, aproape de 
ochi. 

— Unde-i Mărul? răcni el. MĂRUL? Spune-mi! 

Lucrezia îl scuipă în faţă, iar Cesare o prinse de braţ și o trânti 
pe podea, după care începu s-o lovească cu picioarele, 
repetându-și întrebarea. Ezio se încordă, silindu-se să nu 
intervină - la urma urmelor, trebuia să afle răspunsul -, deși îl 
îngrozea scena la care asista. 

— Bine, spuse ea în cele din urmă cu glas spart, bine, gata. 

Cesare o trase în picioare și Lucrezia își lipi buzele de urechea 
lui, răspunzându-i în șoaptă, spre nemulțumirea lui Ezio. 

Mulţumit, fratele ei o împinse în lături. 

— Asta a fost o decizie înţeleaptă, surioară. 

Femeia încercă să se lipească de trupul lui, dar Cesare o 
îmbrânci cu un gest de dezgust și ieși din cameră. 

De îndată ce închise ușa, Ezio sparse geamul ferestrei și sări 
lângă Lucrezia, care se prăbușise pe podea, cu spatele rezemat 
de perete și cu spiritul înfrânt. Asasinul îngenunche iute lângă 
trupul inert al lui Rodrigo și-i controlă pulsul. 

Nu simți nimic. 

— Requiescat in pace, şopti el și, ridicându-se, se întoarse 
către femeie. 

Privindu-l, ea surâse amar, dar în ochi îi reveni ceva din focul 
de altă dată. 

— Ai fost aici? Tot timpul? 

Ezio încuviinţă din cap. 

— Perfect, zise Lucrezia. Știu unde se duce nemernicul. 

— Spune-mi. 

— Cu plăcere. La San Pietro. Pavilionul din curte. 

— Mulţumesc, Madonna. 

— Ezio... 

— Da? 

— Ai grijă. 


VP - 231 


Capitolul 44 


Ezio porni în fugă pe Passetto di Borgo, care trecea prin rione 
Borgo și făcea legătura între castelul Sant'Angelo și Vatican. 
Regreta că nu putuse lua câţiva oameni cu el sau că nu avusese 
timp să caute un cal, însă graba îi dădea aripi și toate gărzile pe 
care le întâlni fură iute azvârlite într-o parte în goana lui 
năvalnică. 

Odată ajuns în Vatican, merse la pavilionul din curte, unde 
spusese Lucrezia că se afla Mărul. După moartea lui Rodrigo, 
existau șanse mari ca noul Papă să nu mai poată fi influențat de 
Borgia, deoarece Colegiul cardinalilor, cu excepţia acelor 
membri care fuseseră cumpăraţi definitiv, era sătul și dezgustat 
de a mai fi manipulat de familia aceasta venetică. 

Deocamdată însă Ezio trebuia să-l oprească pe Cesare înainte 
să ia Mărul și să-i folosească puterea - indiferent cât de puţin o 
putea înțelege - pentru a recâștiga tot terenul pierdut. 

Sosise momentul să-și doboare inamicul pentru totdeauna: 
acum ori niciodată! 

Găsi curtea pustie. În centrul ei nu se afla o fântână, ca în 
majoritatea curților interioare, ci sculptura mare din gresie a 
unui con de pin așezat într-o cupă din piatră pe un soclu. Era 
înaltă de trei metri. Ezio cercetă cu atenţie restul curții luminate 
de soare, însă nu mai era nimic altceva acolo; albeața pardoseli 
prăfuite îl orbea prin strălucire. Nu exista nici măcar o colonadă, 
iar zidurile clădirilor înconjurătoare erau lipsite de absolut orice 
ornament, deși la mare înălţime existau șiruri de ferestre 
înguste. La parter era câte o ușă simplă pe fiecare latură, toate 
fiind închise. Locul era neobișnuit de auster. 

Ezio privi din nou conul de pin și se apropie de el. Uitându-se 
cu atenţie, izbuti să zărească între partea lui superioară și rest 
un interstițiu îngust, care se menținea pe toată circumferința. Se 
urcă pe soclu și constată că-și putea păstra echilibrul, 
prinzându-se bine de margine cu degetele de la picioare. Se ţinu 
cu o mână și o plimbă pe cealaltă de jur-împrejurul conului, 
urmând interstițiul, pipăind după orice posibilă imperfecţiune 
care ar fi putut dezvălui o pârghie sau un buton ascuns. 

Aici era! Îl găsise. Apăsă ușor și vârful conului se deschise pe 
balamale din bronz până atunci invizibile, înșurubate ferm în 


VP - 232 


piatra moale și consolidate cu ciment. În centrul locașului care 
apăruse, zări o pungă din piele verde-închis. Bâjbâi după baierile 
ei și strălucirea slabă pe care o zări înăuntru îi confirmă 
speranţele; găsise Mărul! 

Simţi că i se ridică inima în gât, când luă cu grijă punga; îi 
cunoștea pe Borgia și nu avea nicio garanţie că nu exista o 
capcană secretă, totuși trebuia să-și asume riscul. 

Unde naiba era Cesare? Tânărul avusese un avans de câteva 
minute bune și, neîndoios, sosise aici călare. 

— O s-o iau eu, răsună pe neașteptate un glas rece și crud în 
spatele lui. 

Cu punga în mână, Ezio sări ușor pe pământ și se întoarse 
câtre Cesare, care tocmai apăruse prin ușa din peretele de 
miazăzi, urmat de mai multe gărzi, care se desfășurară în curte, 
înconjurându-l pe Asasin. 

Bineînţeles, gândi Ezio, deoarece nu știuse că ar fi avut vreun 
concurent, Cesare irosise timp pentru a-și asigura paza. 

— Ți-am luat-o înainte, îl ironiză el. 

— Asta nu te va ajuta cu nimic, Ezio Auditore. Ai fost prea 
mult timp un ghimpe-n coasta mea. Totul se termină însă aici și 
acum. Sabia mea îţi va lua viaţa. 

Trase din teacă o schiavona modernă, cu mânerul în formă de 
căuș, și făcu un pas spre Ezio. Apoi însă, pe neașteptate, se făcu 
pământiu la faţă, dădu drumul sabiei, i se înmuiară genunchii și 
se prinse cu mâinile de stomac. In mod evident, gândi Asasinul 
cu un suspin de ușurare, antidotul nu fusese îndeajuns de 
puternic. 

— Gărzi! croncăni Cesare, străduindu-se să stea în picioare. 

Erau zece soldați, dintre care cinci înarmaţi cu muschete. Ezio 
se feri și sări în lături, când traseră, iar gloanţele armelor 
bubuiră, ricoșând din pavaj și din ziduri, în vreme ce el sprintă 
să se adăpostească după o coloană. Işi scoase săgețile otrăvite 
de la brâu și ţâșni din adăpostul improvizat, apropiindu-se 
suficient de mușchetari pentru a putea azvârli săgețile, una câte 
una. Oamenii lui Cesare nu se așteptau la un atac și schimbară 
priviri surprinse. Asasinul aruncă săgețile și toate își loviră 
țintele în plin. In câteva secunde, trei gărzi se prăbușiră sub 
efectul mortal al otrăvii. 

Un soldat își recăpătă sângele rece pentru moment și-și 
azvârli arma ca pe o ghioagă, dar Ezio se feri și muscheta trecu 


VP - 233 


pe deasupra lui, rotindu-se prin aer. Lansă apoi iute celelalte 
două săgeți, astfel că toți mușchetarii fură scoși din luptă. Nu 
mai avea însă timp să-și recupereze săgețile, cum îi sugerase 
Leonardo. 

După ce-și veniră în fire din surpriză - crezuseră că tovarășii 
lor înarmaţi cu puști îl vor ucide iute pe Asasin -, cei cinci 
spadasini se apropiară iute, mânuind spade grele. Ezio aproape 
că dansă printre ei, evitându-le loviturile stângace - spadele 
erau prea grele pentru acţiuni rapide sau manevre rapide -, 
declanșându-și pumnalul cu otravă și scoțând jungherul. Ştia că 
nu dispunea de mult timp până când Cesare avea să acţioneze, 
așa că folosi o tehnică de luptă mai simplistă și mai eficientă ca 
de obicei, preferând să blocheze lama oponenților cu jungherul 
și sa termine treaba cu pumnalul cu otravă. Primii doi căzură 
fără un sunet, după care cei trei supraviețuitori deciseră să 
atace simultan. Ezio se retrase iute cinci pași și întinse braţul 
ridicat cu jungherul, năpustindu-se către cel mai apropiat soldat. 
Când omul se apropie suficient, Asasinul se aruncă în genunchi, 
lunecând pe pavaj, pe sub spada soldatului derutat. Pumnalul cu 
otravă îi crestă acestuia coapsa, iar Ezio alunecă mai departe, 
spre celelalte două gărzi, cărora le reteză cu jungherul tendonul 
lui Ahile. Soldaţii se prăbușiră urlând. 

Cesare urmărise totul fără să-i vină a crede, amuţit și, când 
Ezio se îndreptă către ultimii trei soldaţi, hotărî să nu mai 
aștepte finalul înfruntării. Işi revenise îndeajuns ca să se 
întoarcă și s-o ia la fugă. 

Blocat de gărzi și neizbutind să-l urmărească, Asasinul îl văzu 
cu coada ochiului cum dispare. 

Totuși nu era grav, fiindcă Mărul rămăsese la el și-și amintea 
îndeajuns din puterile lui - cum le-ar fi putut uita? - pentru a-l 
utiliza, după încheierea luptei, să-l ducă înapoi prin Vatican pe 
altă rută decât cea prin care venise, bănuind că Cesare nu 
pierduse timp și blocase Passetto di Borgo. Strălucitor în punga 
de piele, Mărul indica pe suprafaţa lui o cale prin coridoarele cu 
plafoane înalte și pictate și prin oficiile din Vatican, spre Capela 
Sixtină, iar de acolo, printr-un coridor ce ducea către miazăzi, 
chiar în San Pietro. Puterea sa era atât de mare, încât călugării 
și preoţii din Vatican cu care se întâlnea Ezio se întorceau cu 
spatele, iar gărzile papale rămâneau încremenite la posturile lor. 


VP - 234 


Ezio se întrebă cât de repede se va afla în Vatican despre 
moartea Papei. Confuzia inevitabilă de după aceea avea să 
necesite o mână fermă care să controleze situaţia și Ezio se 
rugă în gând ca tânărul Cesare să nu aibă șansa de a profita de 
incertitudini pentru a revendica, dacă nu papalitatea - cu 
siguranţă, așa ceva îi depășea posibilităţile -, atunci influențarea 
electoratului în vederea plasării unui nou Papă, îngăduitor faţă 
de ambițiile sale, pe scaunul Sfântului Petru. 

Lăsând în stânga noua și minunata sculptură Pietă a tânărului 
Michelangelo, Ezio părăsi biserica și se pierdu în mulţimea care 
ticsea piaţa veche, cu aspect sărăcăcios din faţa intrării dinspre 
răsărit. 


Capitolul 45 


Până ajunse la ascunzătoarea Asasinilor de pe insula Tiberina, 
clopotele bisericilor începuseră să răsune în toată Roma, 
anunțând moartea Papei. 

Ezio își găsi prietenii așteptându-l. 

— Rodrigo a murit, îi anunţă el. 

— Am bănuit asta din felul cum bat clopotele, încuviință 
Machiavelli. Excelentă treabă! 

— N-a fost mâna mea, ci a lui Cesare. 

Machiavelli tăcu o clipă, apoi întrebă: 

— Ce s-a întâmplat cu Cesare? 

— Trăiește, deși Papa a încercat să-l otrăvească înainte de-a 
muri. 

— Șarpele și-a mușcat propria coadă, comentă Vulpea. 

— Atunci suntem salvaţi! strigă Claudia. 

— Nu, clătină Machiavelli din cap. Dacă s-a eliberat de 
restricţiile impuse de tatăl lui, Cesare poate recâștiga terenul pe 
care l-a pierdut. Nu trebuie să-i îngăduim să-și ralieze 
susținătorii rămași. Următoarele săptămâni vor fi esenţiale. 

— Cu ajutorul vostru, rosti Ezio apăsat, îl voi găsi și-l voi 
ucide. 

— Niccolò are dreptate, interveni Vulpea, trebuie să acţionăm 
rapid. 


VP - 235 


— Aţi auzit trâmbițele alea? Sunt chemarea la adunare 
adresată trupelor Borgia. 

— Ştii unde o să se adune? întrebă Bartolomeo. 

— Probabil că în piazza din faţa castelului lui Cesare din 
Trastevere. 

— Oamenii mei vor patrula orașul, zise condotierul, dar ne-ar 
trebui o armată întreagă ca s-o facem cum trebuie. 

Ezio scoase cu grijă Mărul din punga de piele. Strălucea opac. 

— Avem altceva, zise el. Sau ceva la fel de bun. 

— Ştii cum să-l foloseşti? întrebă Machiavelli. 

— Imi amintesc destule din vremea când l-a încercat 
Leonardo, acum mult timp în Veneţia. 

Ridică artefactul misterios și, concentrându-se, încercă să-și 
proiecteze gândurile spre el. 

Nu primi niciun răspuns vreme de minute bune și era pe 
punctul să abandoneze, când, mai întâi lent, apoi tot mai 
energic, Mărul începu să strălucească, până ce lumina pe care o 
emana îi făcu pe toți să-și acopere ochii. 

— Inapoi! mugi Bartolomeo, când Claudia icni speriată și chiar 
și Vulpea se retrase instinctiv. 

— Nu, clătină Machiavelli din cap. Nu este altceva decât 
știință... deși mai presus de înțelegerea noastră. Ar fi fost bine 
ca Leonardo să fie aici, adăugă el uitându-se la Ezio. 

— Atâta timp cât Mărul ne slujește scopurile..., începu Ezio. 

— Priviţi! exclamă Vulpea. Ne arată clopotniţa bisericii Santa 
Maria din Trastevere. Probabil că acolo se află Cesare. 

— Ai avut dreptate, aprobă Bartolomeo. Dar uitaţi-vă câţi 
soldaţi are! 

— Plec chiar acum într-acolo, rosti Ezio după ce imaginile 
proiectate dispărură și Mărul deveni inert. 

— Te-nsoţim. 

— Nu, ridică el o mână. Claudia, vreau să te-ntorci la Rosa in 
Fiore și să-ţi pui fetele să afle tot ce pot despre planurile lui 
Cesare, apoi să-i mobilizezi pe recruţii noștri. Gilberto, trimite-ţi 
hoţii prin tot orașul să caute sedii ale Templierilor - e posibil să 
se reorganizeze. Dușmanii noștri vor lupta pentru supravieţuire. 
Bartolomeo, pregătește-ți oamenii să fie gata să acţioneze în 
orice clipă. 

Se întoarse apoi spre Machiavelli. 


VP - 236 


— Niccolò, pleacă la Vatican. În scurt timp, Colegiul 
cardinalilor va intra în conclav pentru alegerea noului Papă. 

— Așa este. lar Cesare se va strădui cu siguranţă să-și 
folosească influenţa care i-a mai rămas pentru a propune pe 
scaunul papal un candidat favorabil lui, sau măcar unul pe care 
să-l poată manipula. 

— Cardinalul della Rovere deține însă acum o autoritate mare 
și, după cum știi, este dușmanul de moarte al familiei Borgia. 
Dacă am putea... 

— O să stau de vorbă cu cardinalul camerlengo. Este posibil 
ca alegerea Papei să dureze destul de mult. 

— Trebuie să profităm de toate avantajele pe care ni le poate 
oferi interregnul. Mulţumesc, Niccolò. 

— Crezi că te descurci singur? 

— Nu voi fi singur, răspunse Ezio și puse cu grijă Mărul în 
punga de piele. Il iau cu mine. 

— Fă-o numai dacă știi cum să-l ţii sub control, rosti 
Bartolomeo neîncrezător. Dacă mă-ntrebi pe mine, este o 
născocire provenită direct din făurăria lui Belzebut. 

— Poate dacă ar cădea în mâinile cui nu trebuie. Dar atâta 
timp cât îl avem noi... 

— Atunci nu-l scăpa din ochi și cu atât mai puţin din mâini. 

Se despărţiră apoi, fiecare grăbindu-se să se ocupe de 
sarcinile trasate de Ezio. La rândul lui, el trecu râul pe malul de 
apus și străbătu în fugă distanţa scurtă până la biserica pe care 
Vulpea o recunoscuse în viziunea înfățișată de Măr. 

Scena se schimbase până ajunse acolo, deși văzu trupe de 
soldaţi în uniformele lui Cesare ieșind din piață în grupuri 
organizate, ca și cum ar fi primit ordine precise. Erau bărbați 
disciplinaţi, care înțelegeau că eșecul ar însemna distrugerea 
lor. 

Cesare nu se zărea nicăieri, însă Ezio știa că tânărul încă 
suferea de pe urma efectelor otrăvii. Apelul lui de mobilizare a 
trupelor probabil îl vlăguise. Exista un singur loc în care ar fi fost 
logic să se retragă: în pa/azzo-ul lui fortificat, aflat în apropiere. 
Porni într-acolo. 

Se amestecă într-un grup de slujitori Borgia, care purtau 
blazonul lui Cesare pe umerii mantiilor lor. Erau prea agitaţi să-l 
bage în seamă, chiar dacă n-ar fi utilizat Mărul, care-l făcea 
aproape invizibil. Folosindu-i ca pe un paravan, Asasinul se 


VP - 237 


strecură prin porțile pa/azzo-ului, care se deschiseseră pentru ei, 
pentru ca după aceea, la fel de repede, să se închidă în urma 
lor. 

Ezio se furișă în umbrele colonadei curții interioare și înaintă 
pe lângă ziduri, oprindu-se să privească pe fiecare fereastră 
lipsită de obloane. Zări în faţă o ușă flancată de două gărzi. Se 
uită în jur. Restul curţii era pustiu. Se apropie silențios, 
extinzând pumnalul secret și-i atacă pe soldaţi înainte ca aceștia 
să-și dea seama ce se întâmpla. Pe unul îl ucise instantaneu, 
însă celălalt reuși să-l atingă cu o lovitură care i-ar fi retezat 
mâna stângă, dacă n-ar fi avut apărătoarea. Pe când soldatul se 
străduia să-și revină din uimire faţă de ceea ce părea o 
vrăjitorie, Ezio îi înfipse pumnalul în gât și omul căzu ca un sac 
la pământ. 

Ușa era descuiată, iar țâțânile ei, când o încercă grijuliu, se 
dovediră bine unse, astfel că reuși să se strecoare neauzit 
înăuntru. 

Încăperea era mare și întunecoasă. Ezio se ascunse după o 
draperie de lângă ușă, care avea rolul de a feri interiorul de 
curenţii de aer, și-i privi pe bărbaţii așezați în jurul mesei mari 
din stejar aflate în mijloc. Masa era acoperită cu hârtii și 
iluminată de lumânările aflate în două sfeșnice din fier. În capul 
mesei stătea Cesare, iar alături era așezat medicul lui personal, 
Gaspar Torella. 

Cesare era pământiu la față și transpira abundent, însă își 
sfredelea ofiţerii cu privirea. 

— Trebuie să-i găsiţi, zise el, încleștându-și mâinile pe brațele 
jilțului în efortul de a-și păstra poziţia. 

— Sunt peste tot și-n același timp nicăieri, zise unul dintre 
oameni cu un ton ce trăda neputinţa. 

— Nu-mi pasă cum procedaţi, numai faceți ceva! 

— Signore, nu putem fără călăuzirea ta. Asasinii s-au 
regrupat. Francezii fie au plecat, fie se retrag, iar trupele 
noastre nu sunt nici pe departe pe măsura Asasinilor. Au 
iscoade peste tot, iar reţeaua noastră nu reușește să le dea de 
urmă. Ezio Auditore a raliat cauzei sale un număr mare de 
cetăţeni romani. 

— Eu sunt bolnav, idioti! Mă bizui pe iniţiativa voastră. 

Cesare oftă și se lăsă moale înjjilţ. 

— Am fost în pragul morţii, dar mai am încă vieţi în mine. 


VP - 238 


— Signore... 

— Măcar ţineţi-i la depărtare, dacă asta-i tot ce puteţi face. 

Se opri să-și tragă răsuflarea și doctorul Torella îi tamponă 
fruntea cu o fașă înmuiată în oțet sau alt lichid astringent și 
puternic mirositor, murmurându-i liniștitor la ureche. 

— În curând, urmă Cesare, Micheletto va sosi în Roma cu 
trupele mele din Romagna și din miazănoapte și atunci veți 
vedea cât de iute se vor preface Asasinii în țărână. 

Ezio făcu un pas înainte și scoase Mărul. 

— Te amăgești singur, Cesare, rosti el cu glas autoritar. 

Cesare dădu să se ridice din jilț, cu ochii îngroziţi. 

— Tu? Câte vieţi ai? Însă acum vei muri cu siguranţă. Chemaţi 
gărzile! Imediat! răcni el spre ofițeri și părăsi în grabă încăperea, 
însoţit de medic, pe o altă ușă. 

Fulgerător, un ofițer se îndreptă către ieșire ca să dea alarma, 
iar ceilalți scoaseră pistoalele și le îndreptară către Ezio, care, la 
fel de iute, ridică Mărul, se concentră cu toate puterile asupra lui 
și în același timp își cobori gluga peste ochi pentru a și-i feri. 

Mărul începu să pulseze și să strălucească, iar strălucirea se 
preschimbă într-o incandescenţă ce nu emana căldură, însă 
avea intensitatea soarelui. Încăperea deveni orbitor de albă. 

— Ce vrăjitorie mai e și asta? strigă un ofiţer și trase fără să 
țintească. 

Din pură întâmplare, glonţul lovi Mărul, dar nu avu asupra lui 
un efect mai mare decât ar fi avut un pumn de ţărână. 

— Cu-adevărat, omul ăsta-l are pe Dumnezeu de partea sa! 
urlă altul, străduindu-se în van să-și protejeze ochii și 
împleticindu-se în direcția ușii. 

Pe măsură ce lumina sporea, ofiţerii se rezemară de masă, 
acoperindu-și ochii cu palmele. 

— Ce se-ntâmplă? 

— Cum e posibil așa ceva? 

— Nu mă ucide, Doamne! 

— Nu mai văd! 

Cu buzele strânse, concentrat, Ezio continuă să-și proiecteze 
voinţa prin intermediul Mărului, dar nici el nu cuteză să 
privească de sub marginea protectoare a glugii. Trebuia să 
aprecieze momentul cuvenit pentru a înceta. Când o făcu, 
Mărul, invizibil în interiorul propriei sale lumini, se stinse brusc și 
bărbatul fu cuprins de un val de epuizare. In odaie nu se auzea 


VP - 239 


niciun zgomot. Precaut, ridică gluga și văzu că încăperea era 
aproape la fel ca înainte. Lumânările de pe masă creau o zonă 
luminoasă în mijlocul întunericului, aproape liniștitoare, ca și 
cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Flăcăruile lor erau verticale și 
constante, de parcă n-ar fi existat nicio adiere. 

Desenele de pe draperia din fața ușii erau complet 
decolorate, iar toţi ofițerii zăceau morţi în jurul mesei, cu 
excepţia celui care se îndreptase primul spre ușă; acesta se 
prăbușise, cu mâna încleștată pe clanţă. Ezio se apropie de el și 
fu nevoit să-l împingă într-o parte, ca să poată ieși. 

Când o făcu, îl privi fără să vrea pe mort în ochi și regretă 
imediat gestul - era o imagine pe care n-avea s-o uite niciodată. 

— Requiescat in pace, rosti el, înțelegând înfiorat că Mărul 
avea într-adevăr puteri care, dacă erau descătușate fără control, 
puteau pune stăpânire pe minţile oamenilor și puteau deschide 
posibilităţi și lumi de neînchipuit. 

Mărul putea cauza distrugeri atât de teribile, încât erau mai 
presus de puterea imaginaţiei. 


Capitolul 46 


Conclavul era indecis. În ciuda eforturilor cardinalului della 
Rovere de a-l învinge pe Cesare, era limpede că acesta mai 
dispunea încă de suficientă influență. Teama sau interesele 
personale îi făceau pe cardinali să șovăie. Machiavelli bănuia ce 
încercau să facă: să aleagă un candidat care nu avea să reziste 
mult, dar care să fie acceptat de toate taberele. Un Papă 
interimar, care să asigure funcţionarea papalității până când 
balanţa puterii avea să se încline decisiv. 

Ținând seama de asta, Ezio fu încântat când, după săptămâni 
de impas, Claudia aduse vești pe insula Tiberina. 

— Cardinalul de Rouen - francezul Georges d'Amboise - a 
dezvăluit, fiind... constrâns, că Cesare a convocat o întâlnire cu 
loialiștii Templieri în regiunea rurală din imediata apropiere a 
Romei. Cardinalul va participa și el. 

— Când are loc întâlnirea? 

— Diseară. 

— Unde? 


VP - 240 


— Locul va fi ţinut secret până în ultima clipă. 

— Atunci voi merge la reședința cardinalului și-l voi urmări 
când pleacă. 

— Au ales un nou Papă, anunţă Machiavelli intrând grăbit în 
odaie. Cardinalul tău francez, Claudia, îi va duce diseară vestea 
lui Cesare. Va fi însoţit de o mică delegaţie de cardinali care au 
rămas prieteni cu Borgia. 

— Cine-i noul Papă? întrebă Ezio. 

Machiavelli zâmbi larg. 

— Exact așa cum am bănuit, răspunse el, cardinalul 
Piccolomini. Nu este bătrân - are șaizeci și patru de ani -, dar 
sănătatea îi e șubredă. A ales să fie numit Pius al III-lea. 

— De partea cui e? 

— Nu știm încă, dar toţi ambasadorii străini pun presiuni 
asupra lui Cesare să părăsească Roma pe durata alegerilor. 
Della Rovere este furios, însă el poate să aștepte. 

Ezio petrecu restul zilei discutând cu Bartolomeo și strângând 
un grup de recruți și condotieri suficient de puternici pentru o 
eventuală bătălie cu oamenii lui Cesare. 

— Poate-i mai bine că nu l-ai ucis pe Cesare în pa/azzo, zise 
Bartolomeo. În felul ăsta, își va aduce toţi susţinătorii laolaltă și-i 
putem nimici. Trebuie să recunosc, prietene, că pare aproape ca 
și cum ai fi plănuit totul. 

Ezio surâse și se duse acasă, unde se echipă cu pistoletul și-și 
puse pumnalul dublu în tocul de la centură. 

e 

Însoţit de un grup mic de oameni pe care-i alesese personal, 
Asasinul porni în avangardă, urmând ca restul să vină la 
distanță după ei. Când cardinalul de Rouen își părăsi reședința 
spre sfârșitul după-amiezii împreună cu ceilalți cardinali și 
escorta lor, Ezio îi urmări de la depărtare sigură. Nu merseră 
mult și cardinalul se opri la poarta unei moșii întinse, al cărei 
conac se ridica în spatele unor ziduri fortificate pe malul lacului 
Bracciano. 

Ezio escaladă singur zidurile și continuă să meargă pe urmele 
delegației de cardinali care se îndrepta spre Sala Mare, 
pierzându-se printre cei vreo sută de ofițeri superiori ai trupelor 
Borgia. Erau de față mulţi alți indivizi din ţări străine, pe care nu- 
i cunoștea, dar despre care își dădu seama că trebuiau să fie 
membri ai Ordinului Templierilor. Cesare, complet restabilit 


VP - 241 


acum, stătea pe un podium în centrul sălii ticsite. Torte pâlpâiau 
în suporturile lor din pereții de piatră, creând umbre mișcătoare 
și conferind mai degrabă atmosfera unui sabat al vrăjitoarelor 
decât al unei adunări de forțe militare. 

Afară, soldaţii Borgia se adunau într-un număr ce-l surprinse 
pe Asasin, care nu uitase că Cesare spusese că Micheletto își 
aducea trupele din provincii pentru a-l susţine. Era îngrijorat că 
oamenii lui Bartolomeo și propriii lui recruți, care se opriseră la 
două sute de metri de conac, se puteau ciocni cu forțe egal 
numerice. Acum era însă prea târziu. 

Ezio privea cum mulțimea din sală se dădea în lături pentru a 
face loc cardinalilor către podium. 

— Alăturaţi-vă mie, declama Cesare, și voi recuceri Roma 
pentru noi! 

Zărindu-l pe cardinalul de Rouen însoţit de ceilalți prelați, se 
opri. 

— Care-s veștile de la conclav? întrebă el imediat. 

Cardinalul de Rouen șovăi. 

— Vești atât bune, cât și... rele. 

— Spune odată! 

— L-am ales pe Piccolomini. 

Cesare căzu pe gânduri. 

— Măcar nu-i della Rovere, fiul de pescar, dar tot nu-i cel dorit 
de mine. Eu voiam o marionetă. Poate că Piccolomini este deja 
cu un picior în groapă, dar tot îmi poate cauza multe neplăceri. 
Am plătit pentru numirea ta - ăsta-i felul prin care-mi 
mulțumești? 

— Della Rovere este un dușman puternic. 

Cardinalul de Rouen ezită din nou. 

— lar Roma nu mai este ce-a fost cândva. Banii familiei Borgia 
sunt acum murdari. 

Cesare îl privi rece. 

— Vei regreta hotărârea asta, anunţă el glacial. 

Cardinalul își plecă fruntea și se întoarse să plece, însă în 
clipa aceea îl zări pe Ezio, care înaintase mult pentru a vedea 
totul mai bine. 

— Asasinul! răcni el. Sora lui m-a silit să-i răspund la întrebări. 
Așa a ajuns aici. Fugiţi! O să ne omoare pe toți! 

Cardinalii o luară la goană în mijlocul unei panici generale. 
Ezio îi urmă și, după ce ajunse afară, trase un foc de pistolet în 


VP - 242 


aer. Detunătura ajunse la urechile avangărzii aflate imediat în 
exteriorul zidurilor. Luptătorii  traseră cu  muschetele, 
semnalându-i lui Bartolomeo să înceapă atacul. Porţile se 
deschiseseră pentru a le îngădui cardinalilor să plece, dar 
apărătorii nu mai avură timp să le închidă, întrucât fură atacați 
de avangardă. Luptătorii își menţinură controlul asupra porților, 
până ce Bartolomeo, rotindu-și sabia deasupra capului și 
răcnindu-și strigătul de luptă, apăru cu forța armată principală a 
Asasinilor. Ezio trase un al doilea foc într-un soldat Borgia care 
se  năpustise către el urlând și fluturând o  ghioagă 
amenințătoare, dar nu mai avu timp să reîncarce. În tot cazul, 
pentru luptele de aproape, pumnalul dublu era arma perfectă. 
Găsi o firidă în perete, se adăposti acolo și, cu mișcări pricepute, 
schimbă pistoletul cu pumnalul dublu. Reveni apoi în goană în 
sală, căutându-l pe Cesare. 

Incleștarea din conac și din curte fu scurtă și sângeroasă. 
Trupele Borgia și cele ale Templierilor nu erau pregătite pentru 
un atac de o asemenea amploare și erau înghesuite între ziduri. 
Se luptară cu îndârjire și mulţi condotieri și recruți Asasini 
căzură. Asasinii aveau totuși avantajul de a fi călare și puţini 
soldaţi Borgia ajunseră la caii lor înainte de a fi doborâţi. 

Se făcuse târziu când praful se lăsă încet peste câmpul de 
luptă. Ezio, care sângera dintr-o rană la piept, spintecase cu 
atâta furie în jur cu pumnalul lui dublu, încât își tăiase mănușa, 
crestându-și adânc mâna. Jur-împrejur zăceau o sumedenie de 
trupuri, poate jumătate din toți participanţii la întrunire... cei 
care nu reușiseră să încalece și să fugă spre nord în noapte. 

Cesare nu se număra însă printre ei. Și el scăpase cu fuga. 


Capitolul 47 


Multe se petrecură în săptămânile următoare. Asasinii îl 
căutară cu înfrigurare pe Cesare, dar în van. El nu se mai 
întoarse în Roma și orașul însuși părea eliberat de influența 
familiei Borgia și a Templierilor. Totuși Ezio și camarazii lui 
rămaseră vigilenţi, știind că atâta timp cât inamicul era în viață, 
primejdia nu dispăruse. Bănuiau că mai existau grupuri de 
loialiști îndărjiţi, care așteptau doar un semnal. 


VP - 243 


Pius al Ill-lea se dovedi un bărbat foarte religios și aplecat 
spre cărturărie. Din păcate, după numai douăzeci și șase de zile 
de la numirea sa ca Papă, sănătatea lui deja fragilă cedă în faţa 
presiunilor și responsabilităţilor suplimentare ale papalității și 
muri în luna octombrie. Nu fusese, așa cum se temuse Ezio, o 
marionetă a familiei Borgia. Dimpotrivă, în scurta perioadă cât 
se aflase la conducerea Vaticanului, pusese în mișcare în 
interiorul Colegiului cardinalilor reforme care măturară corupţia 
și desfrâul întreţinute de predecesorul său. Posturile de cardinali 
n-aveau să se mai vândă pe bani și nici n-aveau să se mai 
accepte plăţi pentru salvarea de la eșafod a ucigașilor avuţi. 
Doctrina pragmatică „să trăiască și să se căiască” a lui 
Alexandru al VI-lea nu mai era acceptată. 

Cel mai important însă, Pius al Ill-lea emisese în toate Statele 
Papale un ordin de arestare pe numele lui Cesare Borgia. 

Succesorul lui fu ales imediat și cu o majoritate copleșitoare. 
Doar trei cardinali i se opuseră; unul dintre ei era Georges 
d'Amboise, cardinalul de Rouen, care spera în zadar să obţină 
mitra papală, cele trei coroane suprapuse, pentru francezi. După 
scurta pauză din ascensiunea sa cauzată de alegerea lui Pius al 
III-lea, Giuliano della Rovere, cardinal de San Pietro în Vincoli, nu 
mai pierduse timp în a-și spori susținătorii și a-și asigura jilțul 
papal pentru următoarea ocazie, despre care știa că nu va 
întârzia mult. 

lulius al II-lea - acest nume și-l alesese - era un bărbat dur în 
vârstă de șaizeci de ani, încă viguros, atât mental, cât și fizic. 
Un ins plin de energie, așa cum Ezio avea să descopere în scurt 
timp, intrigant politic, dar și războinic, mândru de originea lui 
modestă ca fiu de pescar... fiindcă Sfântul Petru însuși fusese 
pescar! 

Amenințarea familiei Borgia continua totuși să proiecteze o 
umbră apăsătoare. 

— Ar fi minunat dacă s-ar arăta Cesare, mârâi Bartolomeo 
stând alături de Ezio în camera hărților din cazarmă. 

— O va face, dar numai când va fi pregătit. 

— Iscoadele mele mi-au spus că are de gând să-și adune 
oamenii cei mai buni pentru a ataca Roma pe la una dintre 
porțile principale. 

Ezio căzu pe gânduri. 


VP - 244 


— Dacă va veni dinspre miazănoapte, zise el, așa cum pare 
mai mult ca sigur, va încerca să intre pe poarta de lângă Castra 
Praetoria. Ar putea încerca s-o recucerească, fiindcă are o 
poziţie strategică excelentă. 

— Cred că ai dreptate. 

Ezio se ridică în picioare. 

— Adună-i pe Asasini. Îl vom înfrunta pe Cesare împreună. 

— Și dacă nu putem? 

— Frumoase cuvinte din partea ta, Barto! Dacă nu putem, îl 
voi înfrunta eu singur. 

Se despărțiră, stabilind să se întâlnească în Roma mai târziu 
în decursul zilei. Dacă urma să aibă loc un atac, atunci orașul 
avea să fie pregătit. g 

Instinctul lui Ezio se dovedi corect. li spusese lui Bartolomeo 
să-i cheme pe ceilalți în piazza unei biserici de lângă Castro și 
după ce ajunseră acolo se îndreptară cu toţii spre poarta de 
miazănoapte. Aceasta era deja bine apărată, deoarece lulius al 
II-lea fusese dispus să accepte sfatul lui Ezio. Scena pe care o 
văzură la două sute de metri depărtare era îngrijorătoare. 
Călare pe un cal alb, Cesare era înconjurat de un grup de ofiţeri 
ce purtau uniformele armatei lui; în spatele lor se afla cel puţin 
un batalion de soldați. 

Chiar și de distanţa aceea, urechile agere ale lui Ezio auziră 
discursul lui Cesare plin de emfază și i se păru foarte ciudat că 
oamenii încă îi mai dădeau crezare. 

— Toată Italia va fi unită, iar voi veţi conduce de-a dreapta 
mea! proclama Cesare. 

Se întoarse și-i zări pe Ezio și pe camarazii lui Asasini înșiruiţi 
pe meterezele porții. Dădu pinteni calului și se apropie, 
rămânând totuși în afara razei de bătaie a arbaletelor sau a 
muschetelor. 

— Aţi venit să asistați la triumful meu? răcni el. Nu vă temeti. 
Astea nu-s toate forţele mele. În scurtă vreme, Micheletto va 
sosi cu armatele mele, dar voi veţi fi morţi până atunci. Am 
destui oameni care să vă nimicească. 

Ezio îl privi, apoi se întoarse și se uită în jos la mulţimea de 
soldați papali, recruți Asasini și condotieri înșiruiţi în spatele 
porţii. Ridică un braţ și străjerii îndepărtară drugii din lemn care 
țineau porțile închise. Erau pregătiţi să le deschidă la următorul 
lui semnal. Asasinul rămase cu braţul ridicat. 


VP - 245 


— Oamenii mei nu-mi vor înșela niciodată așteptările! răcni 
Cesare sfidător. Știu ce-i va aștepta dacă ar face-o! În curând 
veţi pieri de pe faţa pământului și-mi voi recâștiga domeniile. 

Ezio se întrebă dacă nu cumva „Boala Lumii Noi” îi afectase 
gândirea lui Cesare. Cobori braţul și, dedesubtul lui, porţile se 
deschiseră, iar trupele romane se revărsară afară, cu cavaleria 
în frunte, urmată îndeaproape de pedestrași în pas alergător. 
Cesare trase disperat de hăţuri, iar zăbala răni botul calului când 
îl întoarse. Violenţa manevrei îl făcu pe armăsar să se 
poticnească și fu ajuns iute din urmă. Batalionul lui se risipi și o 
luă imediat la fugă la vederea brigăzilor inamice. 

„lată şi răspunsul la întrebarea mea”, gândi Ezio. Oamenii lui 
Cesare erau pregătiţi să lupte pentru bani, dar nu din loialitate. 
Loialitatea nu poate fi cumpărată. 

— Ucideţi-i pe  Asasini! zbieră Cesare disperat. Apăraţi 
onoarea familiei Borgia! 

Era însă zadarnic. Fusese înconjurat. 

— Aruncă armele, Cesare! îi strigă Ezio. 

— Niciodată! 

— Roma nu mai este orașul tău. Tu nu mai ești căpitan- 
general. Familiile Orsini și Colonna sunt de partea noului Papă, 
iar dacă unii dintre ei ţi-au făcut promisiuni, ele au fost deșarte. 
Nu așteptau decât ocazia de a-și lua înapoi așezările și 
domeniile furate de tine. 

Pe porţile Romei ieși un grup de șase cavaleri în armuri negre, 
dintre care unul purta un stindard cu stema lui lulius al Il-lea - 
un stejar falnic. În fruntea lor, pe un buiestraș sur împestriţat 
(exact opusul armăsarilor de război) se afla un bărbat elegant 
pe care Ezio îl recunoscu pe dată: Fabio Orsini. Acesta își 
conduse oamenii către Cesare, care continua să stea semet. 

Se lăsă liniștea. 

— Cesare Borgia, numit Valentino, fost cardinal de Valencia și 
duce de Valentinois, declamă Orsini - și Ezio îi zări scânteia 
triumfătoare din ochi -, din ordinul Sanctităţii Sale, papa lulius al 
II-lea, te arestez pentru crimă, trădare și incest! 

Cei șase cavaleri îl înconjurară pe Cesare, câte doi de fiecare 
parte, unul în spate și unul în faţă. Îi luară din mâini frâiele 
calului și-l legară de șa. 

— Nu, nu, nu, nu! zbieră Cesare. Nu așa trebuie să se 
termine! 


VP - 246 


Un cavaler îi lovi calul peste crupă, făcându-l să pornească la 
trap. 

— Nu așa se termină! răcni sfidător Cesare. Lanţurile nu mă 
vor opri. 

Strigătul i se transformă într-un urlet. 

— Eu nu voi muri de mâna Omului! 

Toţi îl auziră, dar nimeni nu-l ascultă. 

— Haideţi, rosti Orsini sec. 


Capitolul 48 


— Chiar mă-ntrebam ce s-a-ntâmplat cu tine, spuse Ezio, după 
care am văzut desenat cu creta un deget arătător și am știut că 
era semnalul tău. Așa că ţi-am trimis un mesaj. lată-te acum! 
Crezusem că te-ai refugiat în Franţa. 

— Nu eu... și nu încă! replică Leonardo. 

Șterse de praf un scaun din ascunzătoarea Asasinilor de pe 
insula Tiberina și se așeză. Razele soarelui pătrundeau prin 
ferestrele înalte. 

— Mă bucur. Mă bucur încă și mai mult că n-ai fost prins în 
năvodul pe care noul Papă l-a întins pentru a-i captura pe 
supraviețuitorii susținătorilor familiei Borgia. 

— Nu poți face așa ceva cu un om de calitate, zise Leonardo, 
care era îmbrăcat la fel de elegant ca întotdeauna și nu părea să 
fi fost afectat de evenimentele recente. Papa lulius nu-i naiv. 
Ştie cine i-ar fi de folos și cine nu, indiferent ce au făcut 
respectivii în trecut. 

— Atâta timp cât se căiesc cu adevărat. 

— Cum zici tu, încuviinţă sec celălalt. 

— Și tu ești pregătit să-mi fii de folos? 

— Oare n-am fost mereu? zâmbi Leonardo. Mai există ceva 
care să te neliniștească, acum că Cesare a fost întemnițat? Este 
doar o chestiune de timp până va fi ars pe rug. Ajunge să vezi 
lista capetelor de acuzare - este mai lungă decât braţul tău! 

— Poate că ai dreptate. 

— Desigur, lumea n-ar fi completă fără necazuri, schimbă 
subiectul Leonardo. Este minunat că Cesare a fost doborât, dar 
eu am pierdut un protector preţios și-am auzit că se gândesc să- 


VP - 247 


| aducă din Florenţa pe puștiul ăla enervant, Michelangelo. Auzi! 
Păi el nu poate decât să sculpteze! 

— Din câte am auzit, este și un arhitect destul de bun. Și nu 
pictează rău deloc. 

Leonardo se încruntă. g 

— Ştii degetul acela arătător pe care l-am desenat? Intr-o 
bună zi, cât mai curând, sper, va fi în centrul portretului unui 
bărbat - loan Botezătorul - care arată spre ceruri. Ei bine, aceea 
va fi o pictură adevărată! 

— Eu n-am spus că Michelangelo ar fi un pictor la fel de bun 
ca tine, preciză Ezio iute. lar ca inventator... 

— Părerea mea este că ar trebui să se limiteze la ceea ce știe 
să facă. 

— Eşti cumva invidios? 

— Eu? Niciodată! 

Era timpul ca Ezio să-l readucă pe Leonardo la problema care- 
| frământa pe el și la motivul pentru care răspunsese mesajului 
primit. 

Spera doar să poată avea încredere în Leonardo, deși îl 
cunoștea destul de bine ca să înţeleagă ce îl anima. 

— Fostul tău stăpân..., începu el. 

— Cesare? 

— Da. Nu mi-a plăcut cum a spus: „Lanţurile nu mă vor opri”. 

— Haide, Ezio. Se află în cea mai adâncă temniţă din castelul 
Sant'Angelo. lată cum se prăbușesc cei puternici, nu? 

— Încă mai are prieteni. 

— Câţiva oameni induși în eroare pot crede că Cesare mai are 
un viitor, dar, dat fiind că Micheletto și armatele lui nu și-au 
făcut apariţia, nu întrevăd un pericol real. 

— Chiar dacă Micheletto n-a izbutit să ţină laolaltă rămășițele 
trupelor lui Cesare, ceea ce pare foarte probabil, întrucât niciuna 
dintre iscoadele noastre din ţinuturile rurale n-au raportat 
mișcări de trupe... 

— Când vor afla despre ungerea lui della Rovere ca Papă și 
despre arestarea lui Cesare, resturile armatei Borgia se vor risipi 
ca furnicile dintr-un mușuroi peste care ai turnat apă clocotită. 

— Nu voi avea liniște până n-o să știu că Cesare este mort. 

— Ei bine, există o cale de-a afla. 

Ezio îl privi pe Leonardo. 

— Te referi la Măr? 


VP - 248 


— Unde este? 

— Aici. 

— Atunci scoate-l și haide să-l consultăm. 

Ezio șovăi. 

— Nu, este prea puternic. Trebuie să-l ascund pentru 
totdeauna de mâinile oamenilor. 

— De ce, dacă este atât de valoros? întrebă Leonardo ridicând 
nedumerit din umeri. 

— Cu mulţi ani în urmă, chiar tu ai spus că n-ar trebui să se 
îngăduie să cadă în mâini necuvenite. 

— Atunci tot ce avem de făcut este să-l ţinem departe de 
mâinile cui nu trebuie. 

— Nu există nicio garanţie că putem face asta mereu. 

Leonardo îl privi cu gravitate. 

— Dacă vei hotărî vreodată să-l îngropi undeva, promite-mi un 
singur lucru. 

— Ce anume? 

— De fapt, două lucruri. În primul rând, păstrează-l atâta timp 
cât ai nevoie de el. Ar trebui să ai totul de partea ta, dacă ai 
drept ţel nimicirea definitivă a familiei Borgia și a Templierilor. 
Dar după ce vei termina și o să vrei cu adevărat să-l ascunzi de 
restul lumii, gândește-te la Măr ca la o sămânță ce urmează să 
fie plantată. Lasă indicii privind locul lui, pentru cei care vor fi în 
stare să-l găsească. S-ar putea ca într-o bună zi, viitoare 
generaţii - poate viitori Asasini - să aibă nevoie de puterile 
Mărului, pentru a le folosi de partea binelui. 

— Și dacă va cădea în mâinile altuia ca Cesare? 

— Văd că revii întruna la Cesare. De ce nu încerci să scapi de 
toate gândurile astea și să vezi dacă nu te-ar putea îndruma 
Mărul? 

Ezio reflectă câteva minute, apoi zise: 

— Bine. 

Dispăru pentru o clipă și reveni cu o cutie pătrată acoperită 
cu plumb, cu încuietoare masivă. Scoase de sub tunică o cheie 
prinsă pe un lănţișor de argint în jurul gâtului și descuie cutia. 
Înăuntru, pe un suport de catifea verde era Mărul. Cenușiu și 
deloc impresionant, ca întotdeauna când era inert, avea 
mărimea unui mic pepene galben și o textură ciudat de moale, 
foarte asemănătoare pielii umane. 


VP - 249 


— Întreabă-l! îl îndemnă Leonardo nerăbdător când revăzu 
Mărul. 

Ezio știa că prietenul lui își înfrâna dorinţa de a-l lua și a fugi 
cu el și înţelegea cât de mare era ispita pentru învăţat, a cărui 
sete de cunoaștere amenința să-l copleșească și să nu-i 
îngăduie nicicând odihna. 

Ridică  Mărul și închise ochii, concentrându-se asupra 
întrebărilor. Mărul începu să strălucească aproape imediat, după 
care începu să proiecteze imagini pe perete. 

Acestea erau clare și chiar dacă se succedau rapid, Ezio - și 
doar el - îl văzu pe Cesare fugind din temniţă și din Roma. Apoi 
imaginile se contopiră și pe perete apăru un port maritim 
însuflețit, cu apa scânteind sub razele soarelui aflat spre 
miazăzi, și o flotă ancorată. Imaginea dispăru, înlocuită de cea a 
unui castel văzut de la distanță, sau poate a unui oraș fortificat 
din vârful unei coline, despre care Ezio știa cumva că se afla 
foarte departe; judecând după peisaj și după arșiţa soarelui, 
desigur nu în Statele Papale. Și arhitectura era diferită, totuși 
nici Ezio, nici Leonardo n-o puteau identifica. Zări apoi citadela 
lui Mario din Monteriggioni, iar imaginile se mișcară și se 
schimbară, purtându-l în atelierul secret al unchiului său - 
Sanctuarul unde fuseseră puse laolaltă paginile Codexului. Ușa 
secretă era închisă și pe exteriorul ei Ezio văzu litere și desene 
esoterice. Apoi i se păru că era un vultur care zbura peste 
ruinele fostei fortărețe a Asasinilor. Deodată, Mărul se stinse și 
singura lumină din odaie rămase cea a soarelui blând. 

— Cesare va evada! Trebuie să plec! 

Puse Mărul înapoi în cutie și se ridică atât de brusc, încât își 
răsturnă scaunul. 

— Și prietenii tăi? 

— Frăția trebuie să continue cu sau fără mine. Așa am clădit- 
O. 

Ezio deschise iar cutia, scoase Mărul și-l puse în punga de 
piele. 

— lartă-mă, Leo, dar n-am vreme de pierdut. 

Își prinsese deja pe braţe pumnalul secret și apărătoarea, iar 
acum puse pistoletul și muniţie în tocul de la brâu. 

— Oprește-te! Trebuie să te gândești. Trebuie să faci un plan. 

— Planul meu este să-l ucid pe Cesare. Trebuia s-o fi făcut cu 
mult timp în urmă. 


VP - 250 


Leonardo deschise larg braţele. 

— Văd că nu te pot opri. Pe de altă parte, eu n-am de gând să 
părăsesc Roma și știi cum să ajungi la atelierul meu. 

— Am un cadou pentru tine, spuse Ezio și atinse caseta mică 
de pe masă. Poftim! 

Leonardo se ridică. 

— Dacă ne despărţim definitiv, atunci păstrează-ţi banii. Nu-i 
vreau. 

Ezio zâmbi larg. 

— Bineînțeles că nu-i definitiv și bineînţeles că-i vrei. Ai 
nevoie de ei, pentru lucrările tale. la-i. Dacă vrei, gândește-te la 
mine ca la protectorul tău, până-ţi vei găsi unul mai bun. 

Cei doi se îmbrăţișară. 

— Ne vom revedea, rosti Ezio. Ai cuvântul meu. Buona 
fortuna, prietenul meu cel mai vechi. 

e 

Prezicerile Mărului nu puteau fi schimbate, fiindcă el arăta 
viitorul așa cum avea să fie și nimeni nu-l putea schimba, tot 
așa cum nu putea fi schimbat trecutul. 

Pe măsură ce se apropie de castelul Sant'Angelo, Ezio văzu 
gărzi papale cu însemnele lui lulius al II-lea, ieșind în fugă din 
vechea fortăreață și răspândindu-se în grupuri organizate 
dincolo de râu și pe străzile din jur. Clopote și trâmbiţe sunau 
alarma. Asasinul știu ce se întâmplase chiar dinainte să întrebe 
un căpitan ce-și trăgea suflarea. 

— Cesare a evadat! 

— Când? 

— La schimbarea gărzii. Acum o jumătate de oră. 

Jumătate de oră! Exact când arătase Mărul! 

— Cum a reușit? 

— N-avem habar, doar dacă poate cumva să treacă prin 
ziduri. Se pare c-ar fi avut prieteni în interior. 

— Pe cine? Lucrezia? 

— Nu, ea n-a mai ieșit din apartamentul ei, fiindcă noul Papă 
a ordonat de la bun început să rămână închisă în casă. Am 
reținut două santinele care au lucrat pentru familia Borgia - unul 
a fost fierar și poate a forţat încuietoarea, deși ușa nu dovedește 
stricăciuni, așa că probabil au folosit pur și simplu cheia... dacă 
ei sunt vinovatii. 

— Lucrezia ne-a făcut necazuri? 


VP - 251 


— Ciudat, dar nu. Pare... că s-a resemnat cu soarta ei. 

— Să n-aveţi încredere în ea. Indiferent ce-ar face, nu vă 
lăsaţi păcăliți. Este cea mai periculoasă tocmai când pare 
liniștită. 

— Este păzită de mercenari elveţieni, duri ca piatra. 

— Asta-i bine. 

Ezio căzu pe gânduri. Dacă Cesare mai avea prieteni în Roma, 
și era evident că mai avea, aceștia l-ar fi scos cât mai iute din 
oraș. Insă porțile aveau să fie deja închise și, din câte văzuse, 
fără Măr și necunoscând tehnicile Asasinilor, Cesare n-ar fi putut 
scăpa din capcanele și patrulele plasate în toate cartierele. 

Mai rămânea o singură posibilitate. 

Râul! 

Tibrul intra în Roma prin miazănoapte și o părăsea prin apus, 
vărsându-se în mare după numai câţiva kilometri, la Ostia. Ezio 
își aminti de traficanţii de carne vie pe care-i ucisese și care 
fuseseră în solda lui Cesare. Ei n-or fi fost însă singurii! II puteau 
sui într-o barcă sau chiar într-o corăbioară care se îndrepta spre 
mare, deghizat în matroz ori ascuns sub prelate printre mărfuri. 
Ajutată de curent, o ambarcaţiune cu pânze sau vâsle ar fi ajuns 
destul de repede în Marea Tireniană, iar de acolo... asta 
depindea de planurile lui Cesare. Totul era să-l prindă înainte de 
a le putea pune în aplicare. 

Ezio se îndreptă pe drumul cel mai scurt către docurile din 
centrul orașului, mai apropiate de castel. Cheiurile erau ticsite 
cu bărci și corăbii de toate formele și mărimile. Ar fi însemnat să 
caute acul în carul cu fân. Trecuse o jumătate de oră. Poate ar fi 
avut timp să ridice ancora, dar refluxul abia începuse. 

Căută un loc ferit, se ghemui și, fără nicio ezitare de data 
asta, scoase Mărul din pungă. Aici nu avea pe ce să proiecteze 
imaginile, dar simţea că dacă avea încredere în el, Mărul ar găsi 
altă cale de comunicare. Il ţinu cât de aproape îndrăzni și 
închise ochii, îmboldindu-l să-i răspundă la întrebare. 

Mărul nu străluci, dar, prin mănuși, îl simţea cum se încălzește 
și pulsează. Dinspre el se auzeau sunete ciudate... Sau erau 
doar în capul lui? Nu era sigur. Glasul unei femei, straniu de 
familiar, deși nu-l putea identifica, rosti încet, totuși clar, deși 
parcă de la depărtare: 

— Caravela micuță cu vele roșii de la pontonul șase. 


VP - 252 


Ezio porni în fugă pe chei. Nu-i trebui mult să găsească 
pontonul șase, croindu-și drum printre corăbierii ocupați, care-l 
înjurară printre dinţi, dar când ajunse acolo, ambarcaţiunea 
înfățișată de Măr tocmai plecase. Caravela i se părea familiară. 
Era plină cu saci și lăzi cu mărfuri - îndeajuns de mari pentru a 
ascunde un om -, iar pe punte Ezio recunoscu marinarul pe 
care-l abandonase, crezând că va muri, după tentativa eșuată 
de a o salva pe Madonna Solari. Bărbatul se apropie șchiopătând 
de o ladă și, ajutat de un camarad, o așeză mai bine. Ezio văzu 
că lada avea sfredelite găuri pe toate laturile, în apropiere de 
capac. Se ascunse iute în spatele unei bărci care fusese suită pe 
capre pentru a fi revopsită, chiar când marinarul pe care-l 
schilodise se întoarse și privi cu atenţie cheiul, probabil în 
căutare de urmăritori. 

Ezio văzu neajutorat cum caravela ajunse în curentul central 
al râului și ridică o velă, ca să profite de briză. Nici dacă ar fi fost 
călare n-ar fi putut s-o urmărească de pe mal, fiindcă drumul era 
adesea blocat sau întrerupt de clădiri construite chiar lângă apă. 
Trebuia să-și găsească o barcă. 

Se întoarse și străbătu cheiurile în grabă. Echipajul unui velier 
tocmai terminase de descărcat și Ezio se apropie de marinari. 

— Vreau să vă-nchiriez vasul, zise el. 

— Abia am sosit. 

— O să plătesc frumușel. 

Vâri mâna în pungă și scoase un pumn de ducați din aur. 

— Trebuie să ne-ngrijim mai întâi de marfă, spuse un matelot. 

— Unde vrei să mergi? întrebă altul. 

— In aval, răspunse Asasinul, și trebuie să plecăm imediat. 

— Ingrijiți-vă de marfă, rosti un nou-venit care se apropiase 
de ei. II voi duce eu pe signore. Jacopo, vii cu mine. Nu-i nevoie 
de mai mult de doi oameni pentru a naviga. 

Ezio se întoarse să-i mulțumească și-l recunoscu surprins pe 
Claudio, tânărul hoț pe care-l salvase din mâinile gărzilor 
familiei Borgia. 

Claudio îi zâmbi larg. 

— Pot astfel să-ţi mulțumesc, Messere, că mi-ai salvat viaţa. 
Și tot de aceea, păstrează-ţi banii. 

— Ce cauţi aici? 

— N-aveam aplecare spre hoţie și Vulpea a înţeles. Am fost 
dintotdeauna un marinar bun, așa că mi-a împrumutat bani să 


VP - 253 


cumpăr barca asta. Eu sunt stăpânul și câștig binișor aducând 
mărfuri de la Ostia. 

— Trebuie să ne grăbim. Cesare Borgia a evadat. 

Claudio se întoarse și lătră un ordin către marinarul său. 
Jacopo sări la bord și începu să pregătească velele, în timp ce 
Asasinul și Claudio urcară la bord, iar restul echipajului împinse 
velierul la apă. 

Lipsit de greutatea mărfurilor, vasul înainta cu ușurință. După 
ce ajunseră în curentul din mijlocul râului, Claudio ridică toate 
pânzele și, în scurt timp, caravela, care era mult mai încărcată, 
încetă să fie un simplu punct în depărtare. 

— Pe ea o urmărim? întrebă fostul hoţ. 

— Da, cu voia Domnului, răspunse Ezio. 

— Atunci ar fi bine să stai ascuns. Suntem cunoscuţi în partea 
asta a râului și dacă o să te vadă își vor da seama despre ce-i 
vorba. Cunosc caravela aia. Are un echipaj mai ciudat - nu le 
place să stea la taifas cu alţii. 

— Ştii câţi sunt? 

— De obicei erau cinci. Pot fi și mai puţini. Dar nu te teme, n- 
am uitat ce m-a-nvăţat Vulpea - încă mă pricep -, iar Jacopo știe 
să-nvârtă bine ciomagul. 

Ezio se întinse sub bordul scund al ambarcaţiunii, ridicând 
capul doar la răstimpuri pentru a vedea cu cât se apropiaseră de 
ţinta lor. În ciuda încărcăturii, caravela pe care se ascunsese 
Cesare era totuși mai rapidă și Ostia apăru la orizont înainte s-o 
fi putut ajunge. Claudio le strigă plin de îndrăzneală celor de la 
bord: 

— Păreţi tare îngreunațţi! Ce transportaţi - lingouri de aur? 

— Nu-i treaba ta! se răsti căpitanul caravelei de la postul lui 
de lângă timonă. Și ţinte mai departe. Te-apropii prea mult de 
mine. 

— Scuze, prietene, spuse Claudio, iar în clipa următoare 
Jacopo atinse cu velierul brâurile de acostare ale caravelei. 
Acum! răcni el spre Ezio. 

Asasinul sări din ascunzătoare peste distanța mică dintre cele 
două ambarcaţiuni. Recunoscându-l, marinarul olog scoase un 
muget înăbușit și se repezi spre el cu un cosor; acesta se agăță 
în apărătoare și Ezio îl putu trage suficient de aproape ca să-l 
ucidă, înfigându-i adânc între coaste pumnalul secret. Prins în 
luptă, nu zărise alt marinar care se furișa spre el din spate, cu o 


VP - 254 


sabie. Totuși, se răsuci mânat de instinct, dar nu mai putea 
evita tăișul. În aceeași clipă răsună o împușcătură și marinarul 
se arcui pe spate, dădu drumul sabiei și căzu peste copastie. 

— Atenţie! răcni Jacopo, care menținea velierul paralel cu 
caravela, în ciuda eforturilor căpitanului ei de a se îndepărta. 

Al treilea marinar ieșise de sub punte și încerca să deschidă 
cu o rangă capacul lăzii găurite, pe când un al patrulea era 
ghemuit alături și-i acoperea spatele, înarmat cu un pistol cu 
rotiță. Un marinar obișnuit n-ar fi avut acces la asemenea arme, 
gândi Ezio, amintindu-și înfruntarea lui cu traficanţii de carne 
vie. Claudio sări de pe velier pe puntea caravelei și se aruncă 
peste cel cu ranga, iar Ezio fandă și-l împunse cu pumnalul 
secret în încheietură pe cel care ţinea pistolul. Arma se descărcă 
în punte și marinarul se retrase, văitându-se și ţinându-și mâna 
rănită, străduindu-se să oprească sângele care-i ţâșnea din 
venă. 

Văzându-și oamenii doborâţi, căpitanul scoase și el un pistol 
și-l ţinti pe Ezio, dar caravela se legănă tocmai atunci în curentul 
râului și glonţul rată ţinta, deși nu cu mult, fiindcă atinse totuși 
urechea  Asasinului, care începu să sângereze abundent. 
Clătinând din cap, Ezio își îndreptă pistolul spre căpitan și-l 
împușcă în frunte. 

— Repede! îi spuse apoi lui Claudio. la timona, iar eu mă ocup 
de amicul nostru de-aici. 

Claudio încuviinţă și se grăbi să preia controlul caravelei. Cu 
gulerul îmbibat de sângele care-i curgea din ureche, Ezio răsuci 
încheietura oponentului său îndeajuns de tare pentru a-l face să 
scape ranga. Ridică genunchiul și-l lovi între picioare, după care 
îl prinse de guler și, pe jumătate târându-l, pe jumătate 
îmbrâncindu-l până la copastie, îl azvârili în apă. 

În tăcerea care urmă, dinspre ladă se auziră strigăte furioase 
și ameninţări. 

— O să te-omor pentru asta! O să-mi răsucesc sabia în 
măruntaiele tale și-o să te fac să suferi mai mult decât ai fi 
crezut că-i posibil. 

— Sper că stai comod, Cesare, replică Ezio. Dacă nu, nu-ţi 
face griji. După ce ajungem la Ostia, o s-aranjăm ceva mai 
civilizat pentru călătoria de-ntoarcere. 

— Nu-i cinstit, comentă Jacopo din velier. Eu n-am avut ocazia 
să-mi folosesc ciomagul. 


A 


VP - 255 


PARTEA A II-A 


Totul este îngăduit. Nimic nu este adevărat 


Dogma Sicarii, |, i 
Capitolul 49 


Era spre sfârșitul primăverii Anno Domini 1504. Papa deschise 
scrisoarea ce tocmai fusese adusă de curier, o citi rapid și apoi 
lovi triumfător în birou cu pumnul lui masiv. În cealaltă ţinea 
scrisoarea de pe care se legănau peceţi grele. 

— Dumnezeu să-i binecuvânteze pe regele Ferdinand și pe 
regina Isabella de Aragon și Castilia! exclamă el. 

— Veşti bune, Sfinţia Ta? întrebă Ezio, care stătea pe un 
scaun în faţa Papei. 

lulius al II-lea zâmbi sumbru. 

— Da! Cesare Borgia a fost închis într-una dintre cele mai 
puternice și mai izolate rocca ale lor! 

— Unde anume? 

— Informaţia asta rămâne secretă chiar și pentru tine. Nu pot 
risca nimic cu Cesare. 

Ezio își mușcă ușor buza. Oare lulius ghicise ce ar fi făcut el 
dacă ar fi știut locul cu pricina? 

Papa continuă liniștitor: i 

— Nu fi dezamăgit, dragul meu. lţi pot spune că este o 
fortăreață masivă, inexpugnabilă, pierdută pe câmpiile din nord- 
estul centrului Spaniei. 

Asasinul știa că lulius avea motivele lui pentru a nu-l arde pe 
Cesare pe rug - nu dorea să-l transforme într-un martir - și era 
de acord că aceasta era următoarea soluţie acceptabilă. Totuși 
cuvintele lui Cesare continuau să-l obsedeze: „Lanţurile nu mă 
vor opri”. În adâncul sufletului, Ezio simţea că singurul lucrul 
care l-ar fi putut opri pe Cesare era moartea. Se mulţumi să 
zâmbească și-l felicită pe Papă. 


VP - 256 


— L-au închis într-o încăpere din vârful turnului central, la 
peste patruzeci de metri înălţime, continuă lulius. În privinţa lui, 
nu mai avem de ce ne teme. Apropo, urmă el privindu-l cu 
atenţie pe Ezio, tot ce ţi-am spus sunt de asemenea informaţii 
secrete, așa că ai mare grijă. Oricum, ajunge un singur cuvânt 
din partea mea ca să fie mutat în altă parte, pentru 
eventualitatea în care cineva pornește în căutarea lui și aflu 
despre asta. 

Asasinul nu replică, ci schimbă subiectul. 

— Și Lucrezia? Avem ceva vești din Ferrara? 

— A treia ei căsătorie pare să-i facă bine, deși trebuie să 
recunosc că la început am fost îngrijorat. Cei din familia d'Este 
sunt atât de snobi, încât am crezut că bătrânul duce n-o va 
accepta niciodată ca soţie potrivită pentru fiul lui. Să te însori cu 
o Borgia! Asta înseamnă cu adevărat să te căsătorești sub 
condiția ta! Pentru ei ar fi ca și cum te-ai însura cu o 
spălătoreasă! râse Papa amuzat. Insă Lucrezia s-a potolit. N-am 
mai auzit nimic despre ea. S-a apucat să schimbe scrisori de 
dragoste, ba chiar și poezii, cu vechiul ei prieten Pietro Bembo - 
totul deschis, bineînţeles, punctă lulius făcând cu ochiul. Dar, în 
esenţă, este o soţie bună și credincioasă ducelui Alfonso, ba 
chiar merge la biserică și brodează tapiserii. Desigur, nu se 
pune problema să revină la Roma - niciodată! Işi va sfârși zilele 
în Ferrara și ar trebui să fie recunoscătoare că și-a păstrat capul 
pe umeri. Una peste alta, cred că pot spune cu siguranţă că am 
scăpat pentru totdeauna de banda aceea de catalani perverși. 

Ezio se întrebă dacă reţeaua de iscoade a Vaticanului era la 
fel de bine informată în privinţa Templierilor, pe cât era în 
privinţa familiei Borgia. Cesare fusese șeful Templierilor și 
continua să fie, chiar din temniţă. Dar în privinţa aceea Papa nu- 
și dezvăluia părerea. 

Trebuia totuși să admită că situaţia din Italia cunoscuse și zile 
mai rele. Acum aveau un Papă puternic, care avusese 
înţelepciunea de a-l păstra pe Agostino Chigi ca bancher, iar 
francezii erau în defensivă. Regele Ludovic nu părăsise Italia, 
dar se retrăsese către miazănoapte, unde părea mulţumit să 
rămână. În plus, regele Franţei cedase Regatul de Neapole 
regelui Ferdinand de Aragon. 

— Sper să fie așa, Sfinţia Ta. 

lulius îl privi pătrunzător. 


VP - 257 


— Ezio, nu sunt un prost, așa că nu mă trata ca atare. De ce 
crezi că te-am adus în calitate de sfătuitor? Știu că în regiunile 
rurale continuă să existe enclave de loialiști Borgia - ba chiar și 
în oraș au rămas câţiva înverșunaţi -, dar în zilele astea eu îmi 
fac griji din cauza altor inamici. 

— Totuși familia Borgia poate încă reprezenta o ameninţare. 

— Nu cred. 

— Şi ce vei face în privinţa celorlalți inamici? 

— Am început să reformez garda papală. Ai văzut ce buni 
soldați sunt elveţienii? Cei mai buni mercenari dintre toți! Și 
fiindcă acum cinci-șase ani și-au câștigat independența față de 
Sfântul Imperiu Roman și de Maximilian, își oferă serviciile 
contra cost. Sunt perfect loiali și nu foarte emotivi - o deosebire 
majoră faţă de dragii noștri compatrioți -, și mă gândesc să-mi 
formez din ei garda personală. O să-i înarmez cu obișnuitele 
halebarde și toate celelalte, dar o să-i echipez și cu muschetele 
lui Leonardo. 

Făcu o pauză și apoi adăugă: 

— Îmi mai lipsește doar un nume pentru ei. Ai vreo idee? zise 
el privindu-l pe Ezio întrebător. 

— Ce părere ai despre Garda Elvețiană? sugeră Ezio, care se 
simţea cam obosit. 

Papa căzu pe gânduri. 

— N-aș putea spune că este o denumire extraordinar de 
originală. Să fiu sincer, mă gândisem mai degrabă la Garda 
lulius, dar n-aș vrea să par prea mândru, zise el zâmbind larg. 
Bine, voi folosi propunerea ta. Cel puţin deocamdată. 

Fură întrerupţi de zgomote de ciocane și unelte de construcţie 
care răzbăteau atât de deasupra lor, cât și din alte părți ale 
Vaticanului. 

— Afurisiţii ăștia de constructori! comentă Papa. Trebuie 
totuși făcute și astea. 

Traversă încăperea și trase de șnurul unui clopoțel. 

— O să trimit pe cineva să-i oprească până terminăm de 
vorbit. Uneori cred că meșterii constructori sunt cea mai de 
seamă forță distructivă inventată de oameni. 

Un slujitor apăru de îndată și lulius îi transmise ordinul său. 
După câteva minute, uneltele fură abandonate cu mult zgomot 
printre înjurături înăbușite. 


VP - 258 


— Ce faci acum? întrebă Ezio, știind că arhitectura era una 
dintre marile pasiuni ale Papei alături de purtarea războaielor. 

— Renovez toate apartamentele și birourile care au aparţinut 
familiei Borgia. Sunt mult prea somptuoase, potrivite mai 
degrabă pentru Nero decât pentru conducătorul Bisericii. Și le 
demolez toate clădirile de pe acoperișul castelului Sant'Angelo. 
Voi transforma totul într-o grădină mare... poate c-o să adaug și 
un pavilion acolo. 

— Pare o idee bună, surâse Ezio. 

Fără doar și poate „pavilionul” avea să fie un loc al plăcerilor 
destinate, dacă nu unui rege, cel puţin întâlnirilor secrete cu una 
sau alta dintre pasiunile Papei... femei sau bărbaţi. Viaţa privată 
a lui lulius al II-lea nu-l privea însă pe el; important era faptul că 
era un om bun și un aliat de nădejde. lar comparativ cu Rodrigo, 
depravarea lui era la fel de gravă precum criza de furie a unui 
copil. In plus, continua cu hotărâre reformele morale ale 
predecesorului său, Pius al III-lea. 

— O să refac și Capela Sixtină, zise Papa. Este atât de anostă! 
De aceea i-am comandat artistului aceluia tânăr și sclipitor din 
Florenţa, Michelangelo nu-știu-cum, să picteze niște fresce pe 
tavan. Scene religioase... cunoști genul. Mă gândisem să-l rog 
pe Leonardo, dar el are mintea plină de atâtea idei, încât nu știu 
dacă a reușit vreodată să termine o pictură mare. Păcat... Mi-a 
plăcut portretul pe care i l-a făcut soţiei lui Francesco del 
Giocondo. 

Se opri și-l privi pe Ezio. 

— Nu cred că ai venit aici ca să discutăm despre gusturile 
mele în arta modernă. 

— Nu. 

— Eşti sigur că nu iei prea în serios ameninţarea unei 
renașteri a familiei Borgia? 

— Cred că artrebui s-o luăm în serios. 

— Armata mea a recucerit însă pentru Vatican o mare parte 
din Romagna, iar Borgia nu mai dispune de vreo armată cu care 
să lupte. 

— Cesare este încă în viaţă! Cu el ca simbol... 

— Sper că nu-mi pui la îndoială judecata, Ezio! Ştii prea bine 
din ce motive i-am cruțat viața. Oricum, acolo unde se află acum 
este ca și cum ar fi îngropat de viu. 

— Micheletto a rămas în libertate. 


VP - 259 


— Ha! Fără Cesare, Micheletto nu înseamnă nimic. 

— Micheletto cunoaște bine Spania. 

— Îţi repet: el nu înseamnă nimic. 

— Cunoaște Spania. S-a născut la Valencia. Este nepotul 
bastard al lui Rodrigo. 

Papa, care în ciuda vârstei sale era voinic, viguros și încă în 
putere, se plimbase înainte și înapoi prin odaie în timpul 
ultimului schimb de replici. Se-ntoarse acum la birou, își propti 
palmele mari pe tăblie și se aplecă ameninţător spre Asasin. 
Părea foarte convingător. 

— Lași temerile cele mai rele să te însoțească permanent, 
spuse el. Nu știm nici măcar dacă Micheletto mai trăiește sau 
nu. 

— Cred c-ar trebui să aflăm asta, odată pentru totdeauna. 

Papa căzu pe gânduri și se relaxă puţin, așezându-se la loc. 
Bătu ușor cu vârful degetului arătător în inelul cu sigiliu masiv 
de pe mâna stângă. 

— Ce vrei să faci? întrebă apăsat. Nu te aștepta la resurse din 
partea mea. Și așa bugetul este întins la maximum. 

— Primul lucru ar fi să-i localizăm și să-i înlăturăm pe toți 
susținătorii înverșunaţi din Roma. Poate vom găsi pe cineva care 
să aibă vești despre Micheletto - despre soarta lui sau despre 
locul unde se află - și atunci... 

— Atunci? 

— Atunci, dacă mai este în viață... 

— O să-l ucizi. 

— Da. 

„Doar dacă nu cumva se dovedește mai util pentru mine să-l 
las în viață”, completă Ezio în gând. 

lulius se lăsă pe spate în jilt. 

— Sunt impresionat de determinarea ta. Aproape că mă 
sperie. Și mă bucur că nu sunt eu însumi un dușman al 
Asasinilor. 

Ezio îl fixă cu privirea. 

— Ştii despre Frăţie? 

Papa își uni vârfurile degetelor de la ambele mâini. 

— Trebuie să știu cine sunt dușmanii dușmanilor mei. Dar 
secretul tău este în siguranţă cu mine. După cum ţi-am spus, nu 
sunt vreun prost. 


VP - 260 


Capitolul 50 


— instinctul tău este corect. Te voi călăuzi și te voi proteja, 
dar nu-ţi aparţin și în curând va trebui să mă lași. Eu nu am nicio 
putere asupra celui care mă controlează. Trebuie să ascult 
voinţa Stăpânului Mărului. 

Ezio era singur în locuinţa lui secretă și ţinea Mărul în palme, 
încercând să-și localizeze ţinta în Roma, când auzi din nou vocea 
misterioasă. De data asta nu-și mai dădu seama dacă aparţinea 
unui bărbat sau unei femei, ori dacă provenea din Măr sau dacă 
era doar în capul lui. 

„Instinctul tău este corect”. Dar și „Eu nu am nicio putere 
asupra celui care mă controlează”. Atunci de ce Mărul îi arătase 
doar imagini înceţoșate ale lui Micheletto, suficient pentru a ști 
că ucigașul lui Cesare era în viaţă? Și nu putea - sau nu voia - 
să-i indice locul unde se afla. Cel puţin deocamdată. 

Deodată, Ezio înțelese ceva ce în subconștient știuse 
dintotdeauna: nu trebuia să abuzeze de puterea Mărului, 
folosindu-l în mod exagerat, și nici nu trebuia să devină 
dependent de el. Înţelese că tocmai propria lui voinţă înceţoșase 
răspunsurile pe care le căuta. Nu trebuia să lâncezească. 
Trebuia să-și poarte singur de grijă. Oricum, într-o bună zi tot ar 
fi fost nevoit s-o facă. 

Se gândi la Leonardo. Ce-ar fi putut face omul ăla, dacă ar fi 
avut Mărul? Leonardo, cel mai priceput dintre oameni, inventase 
arme de distrugere cu aceeași ușurință cu care pictase pânze 
sublime. Oare nu cumva Mărul avea și puterea de a-i corupe pe 
oameni, nu doar de a-i ajuta? În mâinile lui Rodrigo sau ale lui 
Cesare - dacă vreunul dintre ei ar fi învățat vreodată să-l 
folosească - ar fi putut deveni instrumentul distrugerii, nu al 
mântuirii. 

Puterea era un drog puternic și Ezio nu dorea să-i cadă pradă. 

Privi iarăși Mărul. Acum părea inert în mâinile lui, dar când îl 
puse înapoi în cutie, îi veni tare greu să închidă capacul. Oare ce 
căi i-ar fi putut arăta? 

Nu, trebuia să-l dea uitării! Trebuia să învețe să trăiască 
potrivit Codului, fără Măr. Totuși... nu încă! 


VP - 261 


Simţise mereu în adâncul inimii că Micheletto nu era mort. 
Acum știa asta cu siguranţă. Şi cât timp trăia, acesta avea să 
facă tot ce-i stătea în putinţă pentru a-și elibera stăpânul ticălos. 

Ezio nu-i dezvăluise Papei tot planul: avea de gând să-l caute 
pe Cesare și să-l ucidă... ori să moară încercând s-o facă. 

Era singura cale. 

Avea să folosească Mărul doar dacă era absolut necesar. 
Trebuia să-și păstreze ascuţite instinctele și judecata, anticipând 
ziua când Mărul nu va mai fi al lui. Avea să-i caute pe 
susținătorii lui Borgia din Roma fără ajutorul Mărului, apelând la 
puterile acestuia doar dacă nu reușea să-i găsească în 
următoarele trei zile. Avea prieteni - fetele de la Rosa in Fiore, 
hoţii Vulpii și camarazii Asasini - și cum ar fi putut da greș cu 
ajutorul lor? 

Ezio știa că Mărul urma să-l ajute, în feluri pe care el nu le 
putea înțelege cu adevărat, atâta timp cât îi respecta puterea. 
Poate că tocmai ăsta era secretul. Poate că nimeni nu-l putea 
controla pe deplin, cu excepţia rasei străvechilor Adepţi, care 
lăsaseră planeta în grija oamenilor, s-o protejeze ori s-o 
nenorocească, după propria voință. 

Închise capacul și încuie cutia. 

e 

În noaptea aceea, Ezio convocă o întrunire a Frăției pe insula 
Tiberina. 

— Prieteni, începu el, știu cât de mult ne-am străduit și cred 
că victoria se apropie, totuși mai sunt multe de făcut. 

Cu excepţia lui Machiavelli, toţi ceilalţi schimbară priviri 
nedumerite. 

— Dar Cesare este întemnițat pe viaţă! strigă Vulpea. 

— Și avem un Papă nou, care a fost dintotdeauna inamicul 
familiei Borgia, adăugă Claudia. 

— lar francezii au fost puși pe fugă, zise Bartolomeo. Ținutul 
din jurul Romei este al nostru și Romagna a revenit în mâinile 
papalității. 

Ezio ridică o mână pentru a cere liniște. 

— Toţi știm că o victorie nu-i de fapt victorie până când nu e 
absolută. 

— lar Cesare este într-adevăr întemnițat, dar trăiește, adăugă 
Machiavelli încet. Cât despre Micheletto... 


VP - 262 


— Exact, încuviință Ezio. Atâta vreme cât mai există grupări 
de fanatici Borgia, aici și în Statele Papale, mai există și semințe 
din care poate renaște această familie. 

— Ești prea prudent, zise neîncrezător Bartolomeo. Am învins! 

— Barto, știi la fel de bine ca mine că unele orașe-state din 
Romagna i-au rămas loiale lui Cesare. Sunt orașe puternic 
fortificate. 

— Atunci voi porni într-acolo și la voi supune. 

— Vor rezista. Armata Caterinei Sforza nu-i îndeajuns de 
puternică pentru a le ataca din Forli, totuși am trimis mesageri, 
rugând-o să stea cu ochii pe ele. Pentru tine am altă misiune, 
mai presantă. 

„Dumnezeule”, gândi Ezio, „oare de ce inima continuă să-mi 
tresalte de fiecare dată când îi rostesc numele?” 

— Ce misiune? 

— Vreau să mergi cu o trupă la Ostia și să supraveghezi 
portul. Vreau să-mi dai de știre despre orice ambarcaţiuni 
suspecte care vin sau pleacă. Să ai călăreţi pregătiţi oricând să- 
mi aducă vești. 

— O misiune de santinelă! pufni Bartolomeo. Nu tocmai pe 
placul unui om de acţiune ca mine. 

— Vei avea parte de toată acţiunea pe care ţi-o dorești când 
va veni vremea să pornim asupra orașelor-state rebele despre 
care vorbeam. Până atunci, ele trăiesc cu speranţă, așteptând 
un semnal. Să le lăsăm așa, asta le va ţine liniștite. Datoria 
noastră este să-năbușim speranţa aceea, pentru totdeauna! 

Machiavelli surâse larg. 

— Sunt de acord cu Ezio, anunţă el. 

— Mă rog, bine, dacă insiști, zise Bartolomeo morocăânos. 

— Lui Pantasilea o să-i priască briza mării după toate prin câte 
a trecut. 

Condotierul se lumină la faţă. 

— La asta nu mă gândisem. 

— Bun. 

Ezio se întoarse către sora lui. 

— Claudia, presupun că schimbarea regimului n-a afectat 
prea rău afacerea cu Rosa in Fiore. 

Femeia zâmbi. 


VP - 263 


— E interesant cum până și clericilor le vine greu să-și 
domolească diavolul dintre picioare, indiferent la câte băi reci 
susţin că se supun. 

— Spune-le fetelor tale să ciulească bine urechile. lulius 
controlează cu mână de fier Colegiul Cardinalilor, totuși continuă 
să aibă destui dușmani ambiţioși, dintre care unii pot fi 
îndeajuns de necugetați ca să creadă că dacă-l vor elibera pe 
Cesare, l-ar putea manipula ca să-și atingă scopurile. De 
asemenea, stai cu ochii pe Johann Burchard. 

— Pe maestrul de ceremonii al lui Rodrigo? Cu siguranță este 
inofensiv. Detesta să organizeze toate orgiile acelea. Nu e decât 
un simplu birocrat. 

— Oricum, vreau să știu tot ce poţi afla - mai ales dacă e 
vorba despre facțiunile de loialiști Borgia existente în Roma. 

— Asta va fi mai ușor acum, când gărzile lor nu ne mai suflă în 
ceafă la fiecare pas. 

Ezio surâse ușor absent. 

— Mai am o întrebare... Am fost prea ocupat ca să trec pe la 
mama, și asta mă nemultțumește, dar ce mai face? 

Chipul Claudiei se înnegură. 

— Se ocupă de contabilitate, dar mă tem că a început să 
îmbătrânească. lese tot mai rar din casă și vorbește aproape 
întruna despre Giovanni, Federico și Petruccio. 

Ezio tăcu o clipă, gândindu-se la tatăl și la fraţii pe care-i 
pierduse. 

— O să trec pe la voi cât pot de curând, zise el. Transmite-i 
toată dragostea mea și roag-o să-mi ierte neglijenţa. 

— Mama înțelege prea bine câte ai de făcut. Ştie că nu 
acţionezi doar pentru binele nostru, al tuturor, ci și în onoarea 
celor care nu mai sunt. 

— Nimicirea ucigașilor va fi monumentul lor funerar, promise 
Ezio cu glas tăios. 

— Și oamenii mei? întrebă Vulpea. 

— Gilberto, nu mă pot lipsi de oamenii tăi. Recruţii îmi sunt 
loiali, însă văd că lucrurile se întorc la normal și majoritatea 
tânjesc după vieţile de dinainte să-i convingem să ni se alăture 
în strădania de înlăturare a jugului Borgia. Işi pun abilităţile în 
slujba noastră, deși nu sunt membri juraţi ai Frăției și nu le pot 
cere să poarte povara pe care o purtăm noi, fiindcă este o 
povară de care numai moartea ne va scăpa. 


VP - 264 


— Am înţeles. 

— Știu că bărbaţii și femeile de sub comanda ta sunt orășeni 
get-beget. Mă gândeam că le-ar putea prii aerul de la ţară. 

— Ce vrei să spui? se încruntă Vulpea suspicios. 

— Trimite-ţi cei mai buni oameni în așezările și satele din jurul 
Romei. Nu va fi nevoie să meargă mai departe de Viterbo, Terni, 
L'Aquila, Avezzano și Nettuno. Mă-ndoiesc că vom găsi mare 
lucru dincolo de ele. Nu cred că au mai rămas mulți loialiști 
fanatici, iar cei care există n-ar sta prea departe de Roma. 

— Vor fi greu de găsit. 

— Trebuie să-ncercaţi. Știi bine că o forţă cât de mică poate 
provoca dezastre la momentul potrivit. 

— O să trimit hoţii cei mai pricepuţi, deghizați ca negustori 
ambulanti. 

— Dă-mi de veste despre orice afli, mai ales legat de 
Micheletto. 

— Chiar crezi că mai este în Italia? Nu-i posibil să se fi întors 
în Spania sau măcar în Regatul de Neapole? Bineînţeles, dacă 
mai este în viață... 

— Sunt convins că n-a murit. 

Vulpea înălţă din umeri. 

— Atunci este suficient pentru mine. 

După ce plecară ceilalţi, Machiavelli se întoarse către Ezio și 
întrebă: 

— Eu ce am de făcut? 

— Noi doi vom lucra împreună. 

— Nimic nu mi-ar face mai mare plăcere, dar înainte de a 
intra în detalii, dă-mi voie să-ţi pun o întrebare. 

— Dă-i drumul! 

— De ce nu foloseşti Mărul? 

Ezio oftă și-i explică pe cât putu de bine. 

După ce termină, Machiavelli îl privi lung, apoi își scoase 
carnețelul negru și scrise ceva pe-ndelete. Când termină, se 
ridică, traversă odaia, se așeză lângă Ezio și-și puse cu blândețe 
mâna pe umărul lui. Din partea lui Machiavelli, un asemenea 
gest era o raritate. 

— Să trecem la lucruri serioase, zise el. 

— Exact asta aveam și eu de gând. 

— Spune atunci! 


VP - 265 


— Sunt câteva femei în oraș care ne-ar putea ajuta. Trebuie 
să le găsim și să vorbim cu ele. 

— În cazul ăsta ai ales omul potrivit. Sunt diplomatul perfect. 

e 

A fost ușor s-o găsească pe prima - Papa lulius se ocupase de 
asta -, dar nu la fel de simplu s-o determine să vorbească. 

Femeia îi primi într-un salon somptuos la piano nobile al 
reședinței ei mari, ale cărei ferestre (pe toate cele patru laturi) 
ofereau panorame superbe ale orașului cândva măreț, acum 
parţial în ruină, parţial magnific, după ce ultimii Papi investiseră 
atâţia bani pentru preamărirea de sine. 

— Nu văd cum v-aș putea ajuta, spuse ea după ce-i ascultă, 
deși Ezio observă că evita să-i privească în ochi. 

— Altezza, zise Machiavelli, dacă în oraș există loialiști fanatici 
Borgia, trebuie să știm cine sunt și avem nevoie de ajutorul 
dumitale. lar dacă vom afla ulterior că ne-ai ascuns... 

— Nu mă ameninţa, tinere! replică Vannozza. Dio mio! Ştii cât 
a trecut de când am fost amanta lui Rodrigo? Mai bine de 
douăzeci de ani! 

— Poate copiii dumitale...? întrebă Ezio. 

Ea surâse amar și rosti: 

— Vă întrebaţi probabil cum este posibil ca o femeie ca mine 
să fi născut asemenea odrasle. Credeţi-mă că prin venele lor 
curge foarte puţin sânge al familiei Cattanei. Poate prin ale 
Lucreziei, dar Cesare... 

Tăcu și Ezio îi zări durerea din ochi. 

— Ştii unde se află? 

— Nu știu mai multe decât voi și nici nu mă interesează. Au 
trecut mulţi ani de când l-am văzut ultima oară, deși am trăit în 
același oraș. Pentru mine nu există. 

În mod clar, Papa fusese foarte prudent în a păstra secretul 
locului unde era întemnițat Cesare. 

— Poate că știe fiica dumitale? 

— Dacă eu nu știu, de ce ar ști ea? Lucrezia trăiește acum în 
Ferrara. Puteţi să vă duceți acolo și s-o întrebaţi, dar este o 
călătorie lungă spre miazănoapte și Sfântul Părinte i-a interzis 
să se mai întoarcă vreodată în Roma. 

— Vă mai vedeţi? întrebă Machiavelli. 

Vannozza oftă. 


VP - 266 


— Așa cum am spus, Ferrara este la distanţă mare spre 
miazănoapte. În ultima vreme, nu-mi mai place să călătoresc. 

Femeia privi în jur, uitându-se la servitorii care stăteau în 
apropierea ușii și, de câteva ori, la ceasul cu apă. Nu le oferise 
nimic și părea nerăbdătoare să-i vadă plecând. Clar era o femeie 
nefericită și părea tulburată, dar oare felul cum își frământa 
mâinile se datora faptului că ascundea ceva sau faptului că 
fusese silită să vorbească despre oameni pe care nu voia să și-i 
amintească? 

— Am, sau mai precis am avut, opt nepoți, zise ea pe 
neașteptate 

Ezio și Machiavelli știau că Lucrezia avusese mai mulți copii 
cu diverșii ei soţi, însă puţini supravieţuiseră. Se spunea că ea 
nu-și privise niciodată sarcina cu seriozitate și avusese obiceiul 
de a dansa și a petrece până în momentul nașterii. Oare asta o 
îndepărtase de mama ei? Cesare avea o fiică, Louise, în vârstă 
de numai patru ani. 

— Pe ei îi mai vezi? întrebă Machiavelli. 

— Nu. Louise este tot în Roma, dar maică-sa a avut grijă s-o 
crească mai degrabă ca pe-o franțuzoaică decât ca pe-o 
italiancă. 

Se ridică și, de parcă asta ar fi așteptat, servitorii deschiseră 
ușile duble, bogat împodobite ale salonului. 

— Îmi pare rău că nu v-am putut fi mai de folos... 

— Îţi mulțumim pentru timpul acordat, spuse Machiavelli sec. 

— Există alte femei cu care poate ar trebui să staţi de vorbă, 
zise Vannozza. 

— Intenţionăm s-o vizităm pe Princesse d'Albret. 

Vannozza își strânse buzele într-o linie subţire. 

— Buona fortuna, rosti ea fără convingere. În cazul acesta, ar 
fi bine să vă grăbiţi. Am auzit că se pregătește să plece în 
Franţa. Poate că, dacă sunt norocoasă, va trece și pe la mine să- 
și ia rămas-bun. 

După ce ieșiră în stradă, Machiavelli spuse: 

— Ezio, cred că va trebui să folosim Mărul. 

— Nu încă. 

— Hotărârea îţi aparţine, dar s-ar putea să greșești. Să 
mergem s-o vizităm pe prinţesă. Norocul nostru că vorbim 
amândoi franceza. 


VP - 267 


— Charlotte d'Albret nu va pleca azi spre Franța - am pus 
oameni să-i supravegheze pa/azzo-ul. Aș vrea mai întâi să 
vizităm pe altcineva. De fapt, chiar mă surprinde că Vannozza n- 
a menţionat-o. 

— Despre cine-i vorba? 

— Giulia Farnese. 

— Nu s-a mutat la Carbognano? 

— Iscoadele mele m-au înștiințat că-i în Roma, așa că ar 
trebui să profităm de ocazie. 

— Ce te face să crezi că vom afla mai multe de la ea decât de 
la Vannozza? 

Ezio surâse. 

— Giulia a fost ultima amantă a lui Rodrigo, care a iubit-o cu 
pasiune. 

— Îmi amintesc că și-a ieșit din minţi când au capturat-o 
francezii. 

— S-au pripit să ceară recompensă doar trei mii de ducați. 
Rodrigo ar fi plătit de douăzeci de ori mai mult ca s-o recapete. 
Probabil că ar fi acceptat orice târg. Bănuiesc însă că așa se- 
ntâmplă când amanta este cu peste patruzeci de ani mai tânără 
decât tine: ești vrăjit. 

— Totuși, asta nu l-a oprit s-o părăsească după ce a împlinit 
douăzeci și cinci de ani. 

— Da, devenise prea bătrână pentru el! Să ne grăbim! 

Porniră spre miazănoapte, pe străduţele înguste, spre 
Quirinale. 

Pe drum, Machiavelli observă că Ezio era tot mai agitat. 

— Ce s-a-ntâmplat? îl întrebă în cele din urmă. 

— N-ai observat nimic? 


— Ce anume? 

— Nu te-ntoarce! rosti Ezio încordat. 

— Bine. 

— Cred că suntem urmăriţi... de o femeie. 
— De când? 


— De când am părăsit pa/azzo-ul lui Vannozza. 
— Crezi că e-n slujba ei? 

— S-ar putea. 

— Este singură? 

— Așa cred. 

— Atunci ar fi mai bine să scăpăm de ea. 


VP - 268 


Deși erau nerăbdători să continue, încetiniră pasul, privind în 
vitrinele prăvăliilor, ba chiar poposiră la o tavernă. Acolo, 
uitându-se pe furiș peste marginea paharului său, Ezio o 
observă mai bine pe femeia blondă, înaltă și cu constituţie 
atletică, în rochie verde-închis, elegantă, totuși nepretenţioasă, 
dintr-un material ușor. În straiele acelea ar fi putut să se miște 
cu repeziciune, dacă ar fi fost nevoie. 

— Am reperat-o, anunţă el. 

Cercetară amândoi cu privirile zidul clădirii care adăpostea 
taverna. Fusese construit recent, în stil rustic la modă, din 
lespezi mari de piatră separate prin rosturi adâncite. Din loc în 
loc, în el fuseseră fixate inele din fier pentru priponirea cailor. 

Era perfect. 

Merseră până în spatele tavernei, dar pe acolo nu exista nicio 
ieșire. 

— Va trebui să fim rapizi, zise Machiavelli. 

— Privește-mă! replică Ezio și-și așeză paharul pe o masă de 
lângă intrare. 

In câteva secunde, se cățărase deja pe jumătate de zid, urmat 
îndeaproape de Machiavelli. Trecătorii priviră cu gurile căscate 
cum cei doi bărbaţi, cu mantiile fluturând, dispărură peste 
acoperișuri, sărind peste ulicioare și străduţe, alunecându-le de 
sub tălpi olane desprinse, care se făceau ţăndări de caldarâm 
sau se înfigeau în noroiul de pe uliţe, în vreme ce oamenii se 
fereau și săreau în lături din calea lor. 

Chiar dacă ar fi fost în stare, femeia n-ar fi putut escalada 
zidurile cu rochia ei lungă, însă Ezio văzu că aceasta avea într-o 
parte o despicătură iscusit camuflată, până în talie, care-i 
îngăduia să alerge. Femeia pornise în goană pe străzi după ei, 
îmbrâncind pe oricine îi stătea în cale. Indiferent cine ar fi fost, 
era bine antrenată. 

Intr-un sfârșit își pierdură urma și, gâfâind, se opriră pe 
acoperișul bisericii Sant Niccolò de Portiis, unde se întinseră pe 
burtă și cercetară cu atenţie strada. Printre oamenii care se 
zăreau nu părea să fie nimeni suspect, deși lui Ezio i se păru că 
recunoaște doi dintre hoţii Vulpii prin gloată, folosindu-se de 
cuţitașe ascuţite ca briciul pentru a spinteca pungi. Probabil că 
erau dintre cei care nu fuseseră trimiși în ţinuturile din jurul 
Romei, dar în privinţa asta avea să vorbească cu Gilberto mai 
târziu. 


VP - 269 


— Să coborâm, propuse Machiavelli. 

— Nu, mai bine să rămânem sus, ascunși vederii - oricum nu 
mai avem mult de mers. 

— Femeii i-a fost destul de ușor să ne urmărească. Am avut 
noroc cu acoperișul ăla cu zid înalt de jur-împrejur, unde am 
putut schimba direcţia fără să ne observe. 

Ezio încuviinţă din cap. Probabil că necunoscuta își prezenta 
deja raportul înaintea celor pe care-i slujea. l-ar fi plăcut s-o aibă 
în tabăra lor. După cum stăteau lucrurile, trebuiau să ajungă la 
apartamentul pe care-l avea Giulia la Roma, după care să 
părăsească iute cartierul Quirinale. Poate că în incursiunile 
viitoare ar fi fost bine să pună doi recruți să le păzească spatele. 
Loialiștii fanatici Borgia se mișcau discret în regimul noului Papă, 
însă o făceau doar pentru a adormi vigilenţa autorităţilor. 

Primul soț al Giuliei, Orsino Orsini, se mulțumise să închidă 
ochii la aventura sentimentală pe care soţia lui în vârstă de 
nouăsprezece ani o începuse cu Rodrigo Borgia, care avea pe 
atunci șaizeci și doi. Giulia avea o fată, Laura, dar nimeni nu știa 
dacă era fiica lui Orsino sau a lui Rodrigo. Deși se născuse în 
Valencia, Rodrigo avansase în ierarhia Bisericii, până când 
ajunsese să controleze băierile pungilor Vaticanului și-și arătase 
recunoștinţa față de tânăra amantă, instalând-o într-o locuinţă 
nou-nouţă (din care fusese de mult silită să plece), convenabil 
de apropiată de Vatican, și numindu-l cardinal pe fratele ei, 
Alessandro. Ceilalţi cardinali îl numeau pe la spate „cardinalul 
fustelor”, deși, desigur, niciodată în prezenţa lui Rodrigo. Giuliei 
îi spuneau „mireasa lui Cristos”. 

Ezio și Machiavelli coborâră în piazza spre care avea faţada 
clădirea în care se afla apartamentul prințesei. In apropiere erau 
două gărzi papale, dar nimeni altcineva prin preajmă. Tunicile 
gărzilor purtau pe umeri blazonul familiei della Rovere: un stejar 
masiv, cu rădăcini și ramuri, încununat acum de mitra papală și 
de cheile Sfântului Petru. Ezio îi recunoscu - cu numai șase luni 
în urmă purtaseră uniforma Borgia. Cum se mai schimbau 
timpurile! Acum cei doi soldaţi îi salutară, iar el le răspunse. 

— Ticăloșii, murmură Machiavelli. 

— Trebuie să-și câștige și ei pâinea, replică Ezio. Mă surprinde 
că tocmai pe tine te deranjează un astfel de fleac. 

— Haide! 


VP - 270 


Sosiseră pe nepusă masă și le luă ceva timp pentru a-i 
convinge pe slujitorii Farnese - pe ale căror mantii erau brodaţi 
șase crini albaștri pe fundal galben - să le permită să intre, dar, 
așa cum Ezio știa prea bine, signora Farnese era acasă. li primi 
într-o încăpere nu la fel de ţipătoare ca salonul lui La Vannozza, 
dar aranjată cu mai mult bun-gust. La treizeci de ani, femeia își 
păstrase frumuseţea tinereţii și inteligenţa dintotdeauna. Deși 
erau oaspeți neașteptaţi, signora porunci pe dată să li se ofere 
Moscato și panpetati e mielati. 

În scurtă vreme deveni clar că Giulia nu știa nimic și că nu era 
mânjită de murdăria numelui Borgia, în ciuda vechii apropieri de 
familia aceea execrabilă (cum îi spunea Machiavelli). Machiavelli 
înțelese că ea își văzuse de viaţă, iar când o întrebară despre 
fosta prietenie apropiată cu Lucrezia, le spuse doar: 

— Nu i-am cunoscut decât latura bună. Cred că s-a lăsat mult 
prea influenţată de tatăl și de fratele ei. li mulțumesc Domnului 
că a scăpat. Ar fi fost bine dacă l-ar fi întâlnit pe Pietro Bembo 
mai devreme, adăugă după o pauză. Ei doi au fost suflete- 
pereche. El ar fi putut s-o ducă la Veneţia și ar fi salvat-o de ea 
însăși. 

— Voi două v-aţi mai văzut? 

— Din păcate, Ferrara este la mare depărtare spre 
miazănoapte, iar eu sunt ocupată până peste cap cu conducerea 
lui Carbognano. Până și prieteniile mor, Ezio Auditore. 

O imagine a Caterinei Sforza apăru în mintea bărbatului 
înainte să o poată împiedica. Dumnezeule, cum continua să-i 
înfioare inima orice gând la ea! 

Plecară spre sfârșitul după-amiezii. Erau cu ochii în patru după 
oricine i-ar fi putut urmări, dar nu văzură pe nimeni. 

— Trebuie să folosim Mărul, repetă Machiavelli. 

— Este abia prima zi din cele trei pe care le-am hotărât. 
Trebuie să-nvăţăm să avem încredere în noi și în propria noastră 
inteligenţă, și să nu ne bizuim doar pe ceea ce ne-a fost 
încredințat. 

— Chestiunea este presantă. 

— Avem încă o întâlnire azi, Niccolò. Apoi mai vedem. 

Princesse d'Albret, Dâme de Chalus, ducesă de Valentinois nu 
era acasă, potrivit portarilor reședinței ei opulente din cartierul 
Pinciano. Obosiţi și nerăbdători, Ezio și Machiavelli trecură 
oricum pe lângă ei și o găsiră pe Charlotte la piano nobi/e, 


VP - 271 


ocupată cu împachetatul. Cufere uriașe pline cu pânzeturi 
scumpe, cărţi și bijuterii se vedeau peste tot în încăperea pe 
jumătate goală, iar într-un colț micuța Louise de patru anișori, 
singura moștenitoare legitimă a lui Cesare, se juca cu o păpușă 
din lemn. 

— Sunteţi nemaipomenit de impertinenţi, rosti tăios femeia 
blondă care le ieși în cale, ai cărei ochi căprui-închis aruncau 
flăcări. 

— Am fost autorizaţi de însuși Sfântul Părinte, minţi Ezio fără 
să clipească. Acesta este înscrisul său. 

Ridică un pergament gol, de pe care atârnau peceţi cu aspect 
impresionant. 

— Ticăloși, comentă rece femeia. Sunteţi niște proști, credeți 
că știu unde-i întemnițat Cesare. Nu mai vreau să-l revăd 
niciodată și mă rog cerului ca nicio picătură din sang maudit al 
lui să nu fi trecut în venele nevinovatei mele copile. 

— ÎI căutăm de asemenea pe Micheletto, adăugă implacabil 
Machiavelli. 

— Țaranul ăla catalan! scuipă ea. De unde să știu eu unde se 
află? 

— Soțul dumitale ţi-a spus cum ar putea evada, dacă va fi 
întemnițat, sugeră Machiavelli. Depindea de tine. 

— Așa crezi? Eu nu! Poate că Cesare a făcut confidente uneia 
dintre zecile lui de amante. Poate chiar celei care i-a dat 
malattia venerea? 

— Dar dumneata...? 

— Eu nu l-am mai atins după ce i-au apărut primele pustule și 
a avut măcar decenţa ca de atunci să se ţină departe de mine și 
să se tăvălească prin rigole cu târfele lui. Să procreeze cu ele 
unsprezece bastarzi. Cel puţin eu sunt curată, la fel este și fiica 
mea. După cum vedeți, plec de aici. Franţa este o ţară mai bună 
decât infernul ăsta nenorocit. Mă-ntorc în La Motte-Feuilly. 

— Nu în Navarra? întrebă Machiavelli cu viclenie. 

— Văd că încerci să mă îmbrobodești. 

Femeia își întoarse către ei chipul osos și rece, și Ezio observă 
că frumuseţea îi era diminuată - sau poate amplificată? - de 
gropiţa din mijlocul bărbiei. 

— Nu mă duc în provincia aceea pentru că fratele meu s-a 
însurat cu moștenitoarea tronului și a devenit rege. 

— Fratele dumitale i-a rămas loial lui Cesare? întrebă Ezio. 


VP - 272 


— Mă îndoiesc. De ce nu încetaţi să-mi irosiți timpul și nu vă 
duceți mai bine să-l întrebaţi pe el? 

— Navarra este foarte departe. 

— Exact! Tocmai de-aia-mi doresc ca dumneata și prietenul 
dumitale morocănos să porniţi cât mai degrabă la drum într- 
acolo. lar acum s-a făcut târziu și am multe de făcut. Vă rog să 
plecați. 

e 

— O zi irosită, comentă Machiavelli când ajunseră din nou pe 
strada pe care umbrele începuseră să se lungească. 

— Nu cred la fel. Acum știm că nimeni dintre cei foarte 
apropiaţi de Cesare nu-l protejează. Femeile cele mai 
importante din viaţa lui îl urăsc și nici măcar Giulia n-a avut timp 
pentru Rodrigo. 

Machiavelli făcu o grimasă. 

— Imaginează-ţi cum este să te culci cu un bărbat îndeajuns 
de bătrân ca să-ți fie bunic. 

— Ei bine, ea n-a sfârșit rău după toată povestea. 

— Insă tot nu știm unde este Cesare. Folosește Mărul. 

— Nu încă. Trebuie să reușim prin propriile puteri. 

— Bine, suspină Machiavelli. Noroc că Dumnezeu ne-a 
înzestrat cu minţi ascuţite. 

In clipa aceea apăru una dintre iscoadele sale, mai să-și dea 
sufletul de cât alergase. Era un omuleț pleșuv cu ochi vigilenţi și 
chip înverșunat. 

— Bruno? exclamă Machiavelli, surprins și în același timp 
îngrijorat. 

— Maestro, își trase răsuflarea bărbatul, slavă cerului că te- 
am găsit! 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Loialiștii Borgia! Au trimis pe cineva să te urmărească pe 
tine și pe Maestro Ezio... 

— Și? 

— Știind că sunteți plecaţi, au răpit-o pe Claudia! 

— Pe sora mea? lisuse Cristoase, cum? icni Ezio. 

— Claudia era în piaţa din faţa lui San Pietro... știți colonadele 
de lemn șubred pe care Papa vrea să le demoleze? 

— Spune odată! 

— Au răpit-o pe când le dădea dispoziţii fetelor, le pregătea să 
se-nfiltreze... 


VP - 273 


— Unde-au dus-o? 

— Loialiștii au o ascunzătoare în Prati, la răsărit de Vatican, şi- 
au dus-o acolo. 

Bruno le furniză detalii despre locul unde era ţinută prizonieră 
Claudia. 

Ezio se uită la Machiavelli. 

— Să-i dăm drumul! 

— Cel puţin am aflat unde sunt, zise Machiavelli, sec ca 
întotdeauna. 

Se cățărară din nou pe acoperișuri, alergară și săriră de-a 
curmezișul Romei, până ajunseră la Tibru unde traversară pe 
ponte della Rovere și se grăbiră către ţinta lor. 

Locul indicat de Bruno era o casă în ruine, aflată în partea de 
miazănoapte a districtului Prati. Dincolo de  stucatura 
dărăpănată exista însă o ușă nou-nouţă ferecată cu fier, iar 
grilajele de la ferestre erau de asemenea noi și recent vopsite. 

Înainte ca Machiavelli să-l fi putut opri, Ezio se repezi la ușă și 
bătu cu pumnul. 

Vizeta fu trasă într-o parte și un ochi ca o mărgea îi privi, 
după care, spre marea lor mirare, ușa se deschise lin pe țâțâni 
bine unse. 

Se pomeniră într-o curte interioară banală, în care nu se afla 
nimeni. Cel care le deschisese ușa - și o trântise în urma lor - 
dispăruse. Pe trei laturi ale curții se vedeau uși. Cea vizavi de 
intrarea prin care pătrunseseră era deschisă și deasupra ei se 
găsea un stindard zdrenţuit pe care era pictat un taur negru pe 
un câmp auriu. 

— Suntem prinși în cursă, comentă scurt Machiavelli. Ce arme 
ai? 

Ezio avea credinciosul lui pumnal secret, sabia și jungherul. 
Machiavelli avea o sabie ușoară și un stilet. 

— Intraţi, signori, sunteţi bineveniţi, răsună un glas de la o 
fereastră aflată mult deasupra ușii deschise, cu vedere în curtea 
interioară. Cred că avem ceva cu care putem face un târg. 

— Papa lulius știe unde suntem, anunţă Machiavelli cu glas 
răsunător. Sunteţi pierduţi. Predaţi-vă! Cauza pe care o slujiţi 
este zadarnică. 

Primi ca răspuns un hohot de râs spart. 

— Așa să fie oare? Nu cred. Dar intraţi. Ştiam că veți înghiţi 
momeala. Bruno lucrează deja de un an pentru noi. 


VP - 274 


— Bruno? 

— Trădarea e trăsătură de familie, iar dragul de Bruno nu eo 
excepţie. Nu-și dorea decât ceva mai mulţi bani decât îi ofereaţi 
voi și-i merită din plin. A izbutit s-o atragă pe Claudia aici, 
promiţându-i că-l va întâlni pe un cardinal englez. Englezii stau 
mereu pe margine, iar Claudia spera să-l atragă de partea 
voastră și să afle și ceva informaţii de la el. Din păcate, 
cardinalul Shakeshaft a suferit un accident îngrozitor - a fost 
călcat de o trăsură și a murit pe loc însă sora ta, Ezio, este în 
viaţă - încă - și sunt sigur că abia așteaptă să te revadă. 

— Calma, rosti Machiavelli când cei doi schimbară o privire. 

Ezio simţea că-i clocotește sângele în vene. Pierduse o zi 
întreagă încercând să-i găsească pe loialiști, doar pentru a fi 
adus direct la ei. 

Își înfipse unghiile adânc în palme. 

— Unde-i Claudia, bastardi? răcni el. 

— Intraţi. 

Precauţi, Asasinii se apropiară de intrarea întunecată. 

Pășiră într-un vestibul slab luminat, în centrul căruia, pe un 
soclu, se găsea bustul papei Alexandru al Vi-lea, ale cărui 
trăsături marcante - nasul coroiat, bărbia moale și buzele 
cărnoase - erau perfect reproduse. Nu exista mobilier și se 
vedea câte o ușă pe fiecare dintre ceilalţi trei pereţi, dintre care 
era deschisă doar cea de vizavi de intrare. Ezio și Machiavelli se 
îndreptară într-acolo și, trecând pragul, ajunseră în altă odaie 
simplă. Pe o masă, la lumina unei singure lumânări sclipeau 
instrumente chirurgicale ruginite, așezate pe o țesătură pătată. 
Lângă masă era un scaun, pe care stătea Claudia, pe jumătate 
dezbrăcată, legată, cu mâinile în poală, cu faţa și sânii acoperiţi 
de vânătăi, și cu căluș în gură. 

Trei bărbaţi se desprinseră din umbrele ce ascundeau 
peretele din spate. Ezio și Machiavelli simţiră că îndărătul lor, ca 
și lângă pereţii din stânga și dreapta, se mai aflau alţi oameni. 
Cei pe care-i puteau întrezări în lumina slabă purtau uniformele 
acum soioase ale familiei Borgia și erau toţi înarmaţi până-n 
dinţi. 

Ochii Claudiei se îndreptară spre Ezio. Ea izbuti să-și miște 
degetul însemnat cu fierul roșu, atât cât să-i arate că nu cedase, 
în ciuda torturilor. Era un adevărat Asasin. De ce se îndoise 
vreodată de ea? 


VP - 275 


— Cunoaștem sentimentele pe care le ai pentru familia ta, 
rosti șeful loialiștilor, un bărbat tras la faţă de vreo cincizeci de 
ani pe care Ezio nu-l recunoscu. Tatăl și fraţii tăi au murit fără să 
poţi clinti un deget. În privinţa mamei tale nu va trebui să ne 
facem griji, fiindcă nu mai are mult de trăit. Dar încă îţi mai poți 
salva sora... dacă dorești s-o faci. De acum este destul de 
înaintată în vârstă și nu are copii, așa că poate n-o să te 
sinchisești. 

Ezio se stăpâni și întrebă doar: 

— Ce vreţi? 

— În schimb? Vrem să părăsești Roma. De ce nu te întorci la 
Monteriggioni, ca să-l reconstruiești? Te poţi apuca de 
agricultură. Lasă jocurile de putere celor care le înţeleg. 

Ezio îl scuipă. 

— Vai, vai, rosti slăbănogul. 

O apucă pe Claudia de păr și, scoțând un cuţit cu lamă 
îngustă, îi crestă sânul stâng. 

Ea ţipă. 

— Deocamdată este doar rănită, însă sunt sigur că se va 
reface sub îngrijirea ta atentă. 

— Am s-o eliberez și-apoi te omor. Încet și chinuitor. 

— Ezio Auditore, ţi-am oferit o șansă, dar tu mă ameninți... și 
nu te afli într-o poziţie din care să ameninţi. Dacă va fi vorba 
despre omoruri, eu le voi înfăptui. Poţi să dai uitării 
Monteriggioni - o doamnă sofisticată ca Madonna Claudia ar 
detesta cu siguranţă locul acela -, fiindcă destinul tău este aici: 
să mori în odaia asta. 

Din ambele părţi, bărbaţii și femeile se apropiară, trăgând 
săbiile din teci. 

— Ti-am spus că suntem prinși în cursă, spuse Machiavelli. 

— Cel puţin i-am găsit pe ticăloși, zise Ezio și cei doi se priviră 
în ochi. Prinde! aruncă el o mână de săgeți otrăvite spre 
tovarășul lui. Folosește-le cu cap. 

— Nu mi-ai spus că ai venit pregătit. 

— Nu m-ai întrebat. 

— Ba da. 

— Taci. 

Ezio se ghemui pe când loialiștii avansau. Șeful lor duse 
cuțitul la gâtul Claudiei. 

— Acum! 


VP - 276 


Ca unul, cei doi își scoaseră săbiile, azvâărlind în același timp 
cu precizie letală săgețile otrăvite. 

Din ambele părți căzură loialiști Borgia, iar Machiavelli câștiga 
teren spintecând și împungând cu sabia și pumnalul, pătrunzând 
printre cei care încercau să-l strivească - în zadar - prin simpla 
lor superioritate numerică. 

Ezio avea un singur ţel: să-l ucidă pe slăbănog înainte să-i ia 
gâtul Claudiei. Se-aruncă înainte și-l apucă de beregată, însă 
bărbatul era lunecos ca un ţipar și se smuci într-o parte, fără să-i 
fi dat drumul surorii sale. 

Asasinul izbuti până la urmă să-l doboare la podea și, 
prinzându-i cu stânga mâna dreaptă, împinse vârful cuţitului 
subţire, apropiindu-l de gâtul slăbănogului. Lama atinse vena 
jugulară. 

— Indurare, bolborosi conducătorul loialiștilor. Am slujit o 
cauză pe care am crezut-o dreaptă. 

— Tu câtă îndurare i-ai fi arătat surorii mele, nemernicule? 
Ești terminat! 

Nu mai era nevoie să declanșeze pumnalul secret. 

— Ti-am spus că va fi o moarte chinuitoare, continuă Ezio 
apropiind cuțitul de vintrele slăbănogului, dar voi fi milos. 

Reveni cu tăișul în sus și-i reteză gâtul. Sângele bolborosi în 
gura bărbatului. 

— Bastardo, horcăi el. Vei muri de mâna lui Micheletto! 

— Requiescat in pace, spuse Ezio și-i lăsă capul să cadă, deși, 
pentru prima dată, rostise cuvintele fără prea multă convingere. 

Ceilalţi loialiști zăceau morţi sau muribunzi în jurul lor, când 
Machiavelli și Ezio se grăbiră să dezlege frânghiile aspre cu care 
fusese imobilizată Claudia. 

Femeia fusese bătută cu brutalitate, totuși loialiștii nu 
atentaseră la onoarea ei. 

— Ah, Ezio! 

— Eşti bine? 

— Așa sper. 

— Haide. Trebuie să plecăm de-aici. 

— Ușurel... 

— Sigur că da. 

O luă în braţe și ieși în amurg, urmat de Machiavelli, cu chipul 
întunecat. 

— Cel puţin acum știm că Micheletto este în viață, spuse el. 


VP - 277 


Capitolul 51 


— L-am găsit pe Micheletto, anunţă Vulpea. 

— Unde-i? întrebă imediat Ezio. 

— În Zagarolo, chiar la est de Roma. 

— Să pornim, atunci. 

— Nu așa repede. Are cu el contingente din așezările din 
Romagna rămase loiale lui Cesare. Se va lupta până la ultimul 
om. 

— N-are decât. 

— Va trebui să ne organizăm. 

— Atunci haide s-o facem. Imediat! 

In seara aceea, Ezio, Machiavelli și Vulpea convocară o 
adunare pe insula Tiberina. Bartolomeo se afla tot în Ostia, 
supraveghind portul, iar Claudia se refăcea în Rosa in Fiore, 
îngrijită de mama ei, bolnavă după întâmplările teribile prin care 
trecuse. Aveau destui hoţi și recruți pentru a mobiliza o forță de 
o sută de bărbaţi și femei în stare să folosească armele, astfel 
că nu aveau nevoie de alţi condotieri care să le vină în ajutor. 

— Și-a stabilit sediul în vechea școală de gladiatori Ludus 
Magnus și are vreo două sute cincizeci de oameni. 

— Oare ce are de gând să facă? se întrebă Ezio. 

— Nu știu. Să iasă din Roma, să se-ndrepte spre miazănoapte 
unde sunt francezii și e în siguranță... cine poate ști? 

— Indiferent care i-ar fi planurile, trebuie să le înăbușim din 
fașă. 

Inainte să se crape de zori, Ezio strânsese deja o trupă călare 
cu care străbătu distanța scurtă până la Zagarolo astfel încât, 
înainte de răsăritul soarelui înconjurară tabăra lui Micheletto. 
Ezio purta arbaleta pe un braţ, peste apărătoare, iar pe celălalt 
braț avea pumnalul cu otravă. Consemnul fusese să nu se ia 
prizonieri, cu toate că el dorea să-l captureze pe Micheletto viu. 

Apărătorii se luptară cu îndârjire, dar în cele din urmă oamenii 
lui Ezio repurtară victoria, împrăștiind ca pleava loialiștii de sub 
comanda lui Micheletto. 

În mijlocul răniților, morţilor și muribunzilor, Micheletto 
rămase în picioare mândru și sfidător până în ultima clipă. 


VP - 278 


— Micheletto da Corello, rosti Machiavelli, ești prizonierul 
nostru. Urzelile tale diabolice nu ne vor mai primejdui niciodată 
țara. 

— Lanţurile nu mă vor opri, mârâi Micheletto, la fel cum nu-l 
vor opri nici pe stăpânul meu. 

ÎI purtară înlănţuit la Florenţa, unde fu închis într-o carceră a 
Signoriei, chiar în cea în care își petrecuse ultimele ore din viaţă 
Giovanni, tatăl lui Ezio. Guvernatorul orașului, Piero Soderini, 
împreună cu prietenul și sfătuitorul lui, Amerigo Vespucci și cu 
Machiavelli îl interogară și-l torturară, fără a reuși să afle nimic, 
așa că-l lăsară să putrezească în lanţuri. Zilele lui ca ucigaș 
păreau să se fi încheiat. 

Ezio se-ntoarse la Roma. 

— Niccolò, îi spuse el prietenului său la despărțire, știu că în 
adâncul inimii ești florentin, dar îmi vei lipsi. 

— Sunt de asemenea un Asasin, zise Machiavelli, și loialitatea 
va fi mereu în primul rând față de Frăţie. Trimite-mi vorbă când 
vei avea nevoie de mine și voi sosi fără întârziere. În plus, 
adăugă sumbru, încă n-am pierdut toate speranţele de a stoarce 
niște informaţii de la ticălosul ăla. 

— Îţi doresc mult noroc, spuse Ezio. 

Nu era însă chiar așa sigur că vor reuși să-l facă să 
mărturisească ceva. Poate că Micheletto era un ticălos, dar avea 
o voinţă de fier. 


Capitolul 52 


— Trebuie să ţi-l scoţi pe Micheletto din minte, spuse 
Leonardo instalat în atelierul lui Ezio din Roma. În oraș e pace. 
Avem un Papă puternic, care a supus Romagna. Este un ostaș în 
aceeași măsură în care este un om al Domnului și poate că sub 
conducerea lui, Italia va cunoaște în cele din urmă liniștea. Și 
chiar dacă Spania controlează teritoriile din miazăzi, Ferdinand 
și Isabela ne sunt prieteni. 

Ezio știa că Leonardo era încântat de activitatea lui. Papa 
lulius îl angajase ca inginer militar și era implicat într-o mulţime 
de proiecte noi, deși uneori tânjea după iubitul său Milano, care 
rămăsese în mâinile francezilor, iar în clipele cele mai triste 


VP - 279 


vorbea despre plecarea la Amboise, unde i se oferise orice ar fi 
dorit vreodată și oricând ar fi dorit. Spunea deseori că va pleca 
acolo după ce va termina comenzile Papei. 

Cât despre Romagna, gândurile lui Ezio reveneau adesea la 
Caterina Sforza, pe care continua s-o iubească. O scrisoare 
primită de la ea îl anunţase că se găsea într-o relaţie cu 
ambasadorul florentin. Ezio știa că viaţa femeii rămăsese 
agitată și că, în ciuda susţinerii oferite de lulius, fusese alungată 
din Forli de propriii oameni din cauza cruzimii de care dăduse 
dovadă la înăbușirea rebeliunii împotriva celui de-al doilea soț al 
ei, Girolamo Feo, și acum se retrăsese să îmbătrânească în 
Florența. La început, scrisorile pe care i le trimisese Ezio 
fuseseră furioase, apoi pline de reproșuri, după aceea 
rugătoare, însă ea nu-i răspunsese la niciuna și în cele din urmă 
bărbatul acceptă ideea că se folosise de el și că n-avea s-o mai 
revadă niciodată. 

Așa se întâmpla cu relaţiile dintre bărbaţi și femei. Cele 
norocoase dăinuiau, dar, de prea multe ori, când se sfârșeau, 
era pentru totdeauna și profunda intimitate anterioară era 
înlocuită de un pustiu. 

Ezio se simţea rănit și umilit, însă n-avea timp să-și deplângă 
soarta. Activităţile lui din Roma, consolidarea Frăției și, mai 
presus ca orice, menţinerea continuă a stării de alertă, îi ocupau 
tot timpul. 

— Sunt de părere că atâta timp cât este în viaţă, Micheletto 
se va strădui să evadeze, să-l elibereze pe Cesare Borgia și să-l 
ajute să-și reînfiinţeze o armată, zise el. 

Leonardo avea propriile lui probleme, legate de incapabilul lui 
iubit Salai, și abia dacă-l asculta. 

— Nimeni n-a evadat niciodată din închisoarea din Florenţa, 
rosti el. În niciun caz din carcerele alea. 

— De ce nu l-au executat? 

— Continuă să creadă că ar putea afla ceva de la el, deși mă 
îndoiesc profund. În tot cazul, familia Borgia este terminată. Ar 
trebui să te destinzi. De ce n-o iei pe biata ta soră să vă 
întoarceţi în Monteriggioni? 

— Claudia a ajuns să iubească Roma și nu s-ar mai întoarce 
niciodată într-o așezare așa mică. În plus, noul cămin al Frăției 
este aici. 


VP - 280 


În viaţa lui Ezio exista și alt lucru dureros. Mama lui, Maria, 
căzuse la pat bolnavă și în scurt timp se stinsese. După ce 
fusese răpită de loialiștii Borgia, Claudia renunţase la Rosa in 
Fiore și bordelul era controlat acum de rețeaua de iscoade a lui 
lulius, care folosea alte fete. Vulpea negociase cu colegul său, 
Antonio din Veneţia, s-o trimită la Roma pentru a conduce 
stabilimentul pe Rosa, mai în vârstă și mai elegantă, dar la fel 
de aprigă pe cât era când Ezio o cunoscuse în La Serenissima. 

La toate astea se adăuga problema Mărului. 

Într-adevăr, multe se schimbaseră și când se văzu chemat la 
Vatican pentru o întrevedere cu Papa, Ezio fu luat prin 
surprindere de cele auzite. 

— Mă interesează obiectul straniu pe care știu că-l ai, zise 
lulius, trecând direct la subiect, ca întotdeauna. 

— La ce te referi, Sfinţia Ta? 

Papa zâmbi. 

— Nu ocoli adevărul, dragul meu. Am propriile mele surse și 
mi-au spus că deţii ceva ce numești „Mărul”, pe care l-ai găsit 
cu ani în urmă sub Capela Sixtină. Se pare că ar avea puteri 
aparte. 

Gândurile lui Ezio goniră frenetic. Cum aflase lulius despre 
Măr? Oare îi spusese Leonardo? Leonardo putea fi uneori ciudat 
de inocent și-și dorea tare mult un nou finanţator și protector. 

— Mi-a fost încredinţat, răspunse el, într-un chip pe care mi-ar 
fi greu să-l explic, de către o forţă din lumea străveche, pentru a 
ne ajuta. Deţine, într-adevăr, puteri mari, dar în același timp mă 
tem de potenţialul lui. Nu cred că oamenii sunt pregătiţi pentru 
așa ceva, însă este cunoscut ca o Parte a Edenului. Există și alte 
părți sau piese, dintre care unele s-au pierdut, iar altele ne-au 
fost lăsate, poate, ascunse. 

— Pare foarte util. Ce poate face? 

— Are capacitatea de a controla gândurile și dorinţele 
oamenilor. Și asta nu-i tot, fiindcă poate dezvălui lucruri pe care 
nimeni nu le-a visat vreodată. 

lulius căzu pe gânduri. 

— S-ar putea să-mi fie de folos. Chiar așa. Pe de altă parte, 
dacă ar ajunge în mâini nepotrivite, ar putea fi utilizat împotriva 
mea. 

— Cei din familia Borgia l-au utilizat greșit când au încercat să 
stăpânească întreaga Italie. Din fericire, Leonardo, căruia i l-au 


VP - 281 


încredințat pentru cercetări, le-a ascuns secretele sale cele mai 
întunecate. 

Papa tăcu din nou, reflectând. 

— Atunci cred că ar fi mai bine dacă l-aș lăsa în seama ta, 
spuse el în cele din urmă. Dacă ţi-a fost încredințat de o putere 
precum cea pe care ai descris-o, ar fi o nesăbuinţă pripită să ţi-l 
iau. 

Mai făcu o pauză, apoi adăugă: 

— Aș zice că, atunci când vei simţi că nu mai ai ce face cu el, 
ar trebui să-l ascunzi într-un loc sigur și poate, dacă dorești, să 
lași un soi de indiciu pentru un succesor demn - poate chiar un 
urmaș al tău - care l-ar putea înţelege, pentru a fi utilizat din 
nou de generaţiile viitoare. Eu cred cu adevărat, Ezio Auditore - 
și poate că în privinţa asta sunt condus de mâna Domnului - că 
în vremurile noastre, nimeni în afară de tine n-ar trebui să pună 
mâna pe el. Poate că deţii o calitate neasemuită care-ţi îngăduie 
să te împotrivești folosirii lui iresponsabile. 

Ezio făcu o plecăciune, dar nu rosti nimic și în adâncul inimii 
recunoscu înţelepciunea lui lulius și fu de acord cu judecata sa. 

— Pentru că veni vorba, urmă Papa, nu-mi place de iubitul lui 
Leonardo... cum îl cheamă? Salai? Mi se pare viclean și n-aș 
avea încredere în el. Păcat pentru Leo, fiindcă, cu excepţia 
acestei mici slăbiciuni, este cu adevărat un geniu. Știi că a 
conceput pentru mine o armură ușoară, prin care nu pot trece 
gloanţele? Nu știu de unde are atâtea idei! 

Ezio se gândi la apărătoarea Codex pe care Leonardo i-o 
făurise și zâmbi pentru sine. Ei bine, de ce nu? Acum putea ghici 
sursa informaţiilor Papei despre Măr și știa că lulius i-o 
destăinuise în mod deliberat. Din fericire, Salai era mai degrabă 
prost, decât escroc, trebuia totuși supravegheat și, dacă 
devenea necesar, înlăturat. 

La urma urmelor, știa ce însemna porecla Salai: „drăcușorul”. 


Capitolul 53 


Ezio se îndreptă către atelierul lui Leonardo la scurt timp după 
întrevederea cu Papa, nu-l găsi pe Salai acasă, însă Leonardo 
părea rușinat de prietenul lui. Il trimisese undeva la ţară și 


VP - 282 


niciun fel de argumente nu-l convinseră să dezvăluie locul. Urma 
să fie o problemă de care să se ocupe Vulpea și Ghilda Hoţilor. 
Era clar că Leonardo se simţea stânjenit. Poate că avea să 
înveţe să-și țină gura închisă pe viitor în fața băiatului, fiindcă 
știa că Ezio îi putea cauza necazuri. Din fericire, Leonardo 
continua să fie mai degrabă un ajutor decât o piedică, și-n plus 
era un prieten bun, iar Asasinul îi subliniase toate astea. Doar că 
dacă mai aveau să apară și alte breșe de securitate... ei bine, 
nimeni nu era indispensabil. 

Leonardo dorea acum să-și răscumpere greșeala față de el. 

— Mă gândeam la Cesare, spuse cu obișnuitul lui entuziasm. 

— Da? 

— De fapt, chiar mă bucur că ai venit. Am întâlnit pe cineva 
pe care cred că ar trebui să-l cunoști. 

— Știe unde se află Cesare? 

Dacă știa într-adevăr, atunci Micheletto ar fi devenit lipsit de 
importanță. lar dacă nu știa, Ezio se gândise chiar la 
posibilitatea de a-l lăsa pe Micheletto să evadeze - pentru că 
Asasinul cunoștea bine Signoria - și apoi să-l urmărească până-l 
ducea la stăpânul lui. Știa bine că era un plan periculos, însă nu 
intenţiona să mai folosească Mărul decât în caz de forță majoră. 
Povara Părţii din Eden îl tulbura tot mai mult, fiindcă avusese 
parte de multe vise ciudate cu ţări, clădiri și tehnologii care nu 
puteau exista... Își aminti apoi viziunea castelului îndepărtat 
dintr-un tărâm străin. Cel puţin pe acela îl recunoscuse ca 
aparţinând epocii sale. Dar unde putea fi? 

Leonardo îl smulse din reverie. 

— Nu știu dacă cunoaște locul unde este întemnițat Cesare, 
dar i-a fost medic personal. Se numește Gaspar Torella. Are 
niște idei care mi s-au părut interesante. Ai vrea să-l vizităm? 

— Orice pistă poate fi bună. 

Dottore Torella îi primi în cabinetul lui mare de pe Appenine, 
din al cărui tavan atârnau plante și creaturi bizare, ca lilieci și 
broaște uscate, ba chiar și un crocodil micuț. Torella era 
smochinit și ușor gârbovit, însă mai tânăr decât părea, cu 
mișcări repezite, aproape ca de reptilă, iar ochii îi străluceau 
înapoia lentilelor ochelarilor. Era alt spaniol expatriat și se 
spunea despre el că era sclipitor, așa că Papa îl cruţase - la 
urma urmelor, era un savant, fără niciun interes în politică. 


VP - 283 


Subiectul care-l interesa însă, și despre care vorbi pe îndelete, 
era „Boala Lumii Noi”. 

— Se molipsiseră atât fostul meu stăpân, cât și tatăl lui, 
Rodrigo. Într-adevăr, este hidoasă în etapele finale, cred că 
îmbolnăvește mintea și se poate să-i fi afectat pe amândoi. 
Niciunul dintre ei nu avea simţul cumpătării și se poate ca boala 
să fie în plină evoluţie la Cesare... indiferent unde e întemnițat. 

— Ai cumva idee unde ar fi locul acela? 

— Bănuiesc că foarte departe și undeva de unde n-ar putea 
evada niciodată. 

Ezio oftă. Asta era evident. 

— Eu am denumit-o morbus gallicus, „boala franceză”, 
continuă Torella entuziast. Până și actualul Papă o are într-o 
fază primară și-l tratez împotriva ei. Este molipsitoare, desigur. 
Credem că a fost adusă acum șapte-opt ani de corăbierii lui 
Columb, probabil și de ai lui Vespucci, din Lumea Nouă. 

— De ce i-ai spus atunci „boala franceză”? întrebă Leonardo. 

— Bineînţeles că n-am vrut să-i insult pe italieni, iar 
portughezii și spaniolii sunt prietenii noștri. Totuși, a apărut 
prima dată printre soldaţii francezi din Neapole. Primele semne 
sunt leziuni pe organele genitale, apoi poate deforma mâinile, 
spatele și fața, de fapt tot capul. Eu o tratez cu mercur, care fie 
se înghite, fie este frecat pe piele, totuși nu cred că am găsit cu 
adevărat leacul. 

— Interesant desigur, comentă Ezio, dar îl va ucide oare pe 
Cesare? 

— Nu știu. 

— Atunci tot va trebui să-l găsesc. 

— Fascinant, exclamă Leonardo incitat ca întotdeauna de o 
nouă descoperire. 

— Mai există un lucru asupra căruia m-am aplecat, zise 
Torella, și despre care cred că este încă și mai interesant. 

— Ce anume? întrebă Leonardo. 

— Faptul că amintirile oamenilor pot fi transmise - păstrate - 
din generaţie în generaţie, prin descendență. Cumva ca o boală. 
Îmi place să cred că voi găsi un leac pentru morbus gallicus, dar 
simt că ne va însoţi încă multe secole. 

— De ce crezi asta? întrebă Ezio, tulburat în mod straniu de 
posibilitatea ca amintirile să fie transmise de-a lungul 
generaţiilor. 


VP - 284 


— Pentru că eu cred că este transmisă, în primă instanţă, prin 
intermediul relaţiilor sexuale, dar dacă nu vom mai putea 
întreţine relaţii sexuale, vom pieri. 

Ezio devenise nerăbdător. 

— Îţi mulțumesc pentru timpul pe care ni l-ai acordat, zise el. 

— Pentru puţin, răspunse Torella. Și, apropo, dacă dorești cu 
adevărat să-l găsești pe fostul meu stăpân, cred că ar fi mai 
bine să cauţi în Spania. 

— In Spania? Unde anume? 

Doctorul deschise braţele. 

— Eu sunt spaniol, Cesare la fel. De ce să nu-l fi trimis acasă? 
Este doar o intuiţie. Imi pare rău că nu pot fi mai precis. 

„E ca și cum aș căuta un ac în carul cu fân”, gândi Ezio. Putea 
fi totuși un început. 


Capitolul 54 


De acum Ezio nu mai păstra secretă adresa locuinţei sale, 
totuși puţini o cunoșteau. Unul dintre ei era Machiavelli. La ora 
patru din noapte, Ezio fu deșteptat de prietenul său, care 
ciocănea insistent la ușă. 

— Niccolò! Ce cauţi aici? 

Într-o clipă, deveni atent ca o felină. 

— Am fost un prost, spuse Machiavelli. 

— Ce s-a-ntâmplat? Erai în Florenţa... de ce te-ai întors așa 
curând? 

Ezio știa deja că sigur se întâmplase ceva foarte grav. 

— Am fost un prost, repetă Machiavelli. 

— Despre ce vorbești? 

— În aroganţa mea, l-am lăsat pe Micheletto în viaţă, într-o 
carceră sigură, pentru a-l interoga. 

— Ar fi bine să-mi spui odată ce s-a-ntâmplat. 

— A evadat! Cu o zi înaintea execuţiei! 

— Din Signoria? Cum? 

— Pe acoperiș. Loialiștii Borgia au escaladat zidurile noaptea 
și au ucis gărzile, apoi au coborât o funie. Preotul care-l 
spovedise era simpatizant Borgia - a fost ars pe rug chiar azi - și 
i-a strecurat o pilă. Micheletto n-a trebuit să pilească decât o 


VP - 285 


singură gratie de la fereastră. Este voinic, dar a fost suficient ca 
să se strecoare și să suie pe funie. Știi cât de puternic este. 
Până s-a dat alarma, dispăruse din oraș. 

— Trebuie să-l găsim și... - Ezio se opri, întrezărind brusc un 
avantaj în vestea aceea neplăcută - ... să vedem încotro a fugit. 
Totuși, se poate să ne ducă la Cesare. Este extrem de loial și 
fără susţinerea acestuia n-are nicio putere. 

— Cavaleria ușoară cutreieră chiar acum ţinuturile rurale 
încercând să-l găsească. 

— Există însă multe grupuri de loialiști fanatici - precum cei 
care l-au eliberat dispuși să-l ascundă. 

— Eu cred că este în Roma, de aceea am venit aici. 

— De ce tocmai în Roma? 

— Ne-am cam culcat pe-o ureche. Și aici există susţinători 
Borgia. Se va folosi de ei pentru a ajunge la Ostia, de unde va 
încerca să urce la bordul unui vas. 

— Bartolomeo este în Ostia și nimeni nu va scăpa de el și de 
condotierii lui. Voi trimite un călăreț să-l anunţ. 

— Dar încotro se va-ndrepta Micheletto? 

— Unde altundeva decât spre Valencia, orașul lui natal? 

— Ezio, trebuie să fim siguri. Trebuie să folosim Mărul, acum, 
în clipa asta, pentru a vedea dacă-l putem localiza. 


Capitolul 55 


Ezio intră în dormitor și, ferit de privirile lui Machiavelli, luă 
Mărul din ascunzătoare. Purtând mănuși, îl scoase cu grijă din 
cutie și-l așeză pe masă. Se concentră. Foarte încet, Mărul 
începu să sclipească, după care lumina lui se înteţi, până când 
odaia fu inundată de o lumină rece. Imagini - neclare la început 
- pâlpâiră pe perete și luară forme care nu erau necunoscute lui 
Ezio. 

— Este un castel ciudat, îi explică el lui Machiavelli, 
îndepărtat, în mijlocul unui peisaj maroniu și sterp, cu o 
fortificaţie exterioară masivă, patru turnuri principale și un 
donjon pătrat, aparent inexpugnabil, în centru. 

— Unde poate fi rocca asta? Ce ne spune Mărul? strigă 
prietenul lui din camera alăturată. 


VP - 286 


— Poate fi oriunde, murmură Ezio pentru sine. După cum 
arată peisajul, poate fi în Siria? Sau în Spania! strigă el însufleţit, 
amintindu-și cuvintele doctorului Torella. E-n Spania! răcni către 
Machiavelli. 

— Micheletto nu poate fi în Spania. 

— Sunt sigur că plănuiește să meargă acolo. _ 

— Chiar și așa, nu știm unde-i locul asta. In Spania există 
foarte multe castele și multe sunt asemănătoare cu acesta. Mai 
întreabă o dată Mărul. 

Când Ezio încercă din nou, imaginea rămase neschimbată: un 
castel solid, clădit pe o colină, vechi de cel puţin trei sute de ani, 
înconjurat de un orășel. Imaginea era monocoloră și toate 
casele, fortăreaţa și peisajul înconjurător aveau aproape aceeași 
nuanţă maronie. Exista o singură pată de culoare, un steag 
strălucitor pe un catarg, în vârful donjonului. 

Ezio miji ochii. 

Un steag alb cu o cruce roșie în formă de „X”. 

— Este stindardul regelui Ferdinand și al reginei Isabela de 
Spania! strigă el și mai însufleţit. 

— Le poţi vedea stindardul? întrebă Machiavelli din odaia 
alăturată. Perfect! Acum știm sigur țara, dar tot nu știm unde 
anume este. Sau de ce ni se arată. Oare Micheletto merge într- 
acolo? Întreabă Mărul din nou. 

Imaginea dispăru, înlocuită de o așezare fortificată din vârful 
unui deal; deasupra fortului flutura un drapel alb brăzdat de 
lanţuri roșii, ale cărui verigi erau colorate în interior cu galben. 
Ezio recunoscu steagul Navarrei. Urmă apoi o a treia și ultimă 
imagine: un port uriaș și bogat, cu corăbii pe marea 
scânteietoare și o armată chemată să lupte. Nu exista însă 
niciun alt indiciu despre unde se aflau locurile acelea. 


Capitolul 56 


Totul mergea cum nu se putea mai bine. Curierii călăreau 
zilnic între bazele strategice ale Frăției. Lui Bartolomeo începuse 
să-i placă în Ostia, iar Pantasilea iubea de-a dreptul portul. 
Antonio de Magianis îi conducea încă pe hoţii din Veneţia. 
Claudia revenise, temporar, la Florenţa, ca să stea cu vechea ei 


VP - 287 


prietenă Paola, matroana bordelului de lux al cărui model îl 
preluase Rosa in Fiore, iar Vulpea și Rosa se ocupau de acţiunile 
din Roma. 

Era timpul ca Machiavelli și Ezio să pornească la vânătoare. 


Capitolul 57 


Leonardo ezită să-i lase pe cei doi Asasini în atelierul lui, dar 
până la urmă le îngădui. 

— Leo, trecu Ezio direct la subiect, avem nevoie de ajutorul 
tău. 

— N-ai fost foarte încântat de mine ultima dată când ne-am 
întâlnit. 

— Salai n-ar fi trebuit să povestească nimănui despre Măr. 

— S-a îmbătat într-o tavernă și a spus-o ca să facă impresie. 
Majoritatea celor din jur nu știau despre ce vorbea, dar un agent 
al Papei se afla în apropiere. Este chinuit de remușcări. 

— Unde-i acum? întrebă Ezio. 

Leonardo luă atitudine. 

— Dacă vreți să vă ajut, vreau să mă plătiți. 

— Ce tot spui? Ce fel de plată? A 

— Vreau să-l lăsaţi pe Salai în pace. inseamnă foarte mult 
pentru mine, este tânăr și cu timpul își va îmbunătăți 
comportamentul. 

— Este un şobolan afurisit, comentă Machiavelli. 

— Vreţi ajutorul meu sau nu? 

Cei doi Asasini schimbară priviri. 

— Bine, Leo, dar să-l ţii din scurt, altfel mă jur pe Dumnezeu, 
data viitoare nu vom mai fi la fel de miloși. 

— Bine. Acum spuneţi-mi ce vreţi să fac? 

— Avem probleme cu Mărul. Nu mai este la fel de precis. Ar 
putea avea vreo defecţiune mecanică? întrebă Machiavelli. 

Leonardo își mângâie barba gânditor. 

— Îl aveţi la voi? 

Ezio scoase cutia. 

— Poftim. 

II luă dinăuntru și-l așeză cu grijă pe masa de lucru. 

Leonardo îl examină la fel de grijuliu. 


VP - 288 


— Nu știu cu adevărat ce este obiectul acesta, recunoscu el 
într-un final. Este periculos, este un mister și este extrem de 
puternic, dar pe de altă parte doar Ezio pare să-l poată controla. 
Dumnezeu mi-e martor că am încercat și eu când a fost în 
posesia mea pe timpul lui Cesare, însă n-am reușit decât parțial. 

Făcu o pauză, apoi urmă: 

— Nu cred că „mecanic” e cuvântul potrivit. Dacă n-aș fi fost 
mai degrabă savant decât artist, aș fi zis că are propria lui 
minte. 

Ezio își aminti glasul pe care-l auzise dinspre Măr. Dacă 
Leonardo avea dreptate? 

— Micheletto a evadat, explică el în grabă, și trebuie să-l 
găsim cât mai repede. Trebuie să-i luăm urma înainte de-a fi 
prea târziu. 

— Ce credeți că plănuiește? 

— Suntem aproape siguri că a hotărât să meargă în Spania, 
spuse Machiavelli, pentru a-l găsi și a-și elibera stăpânul, după 
care, împreună, vor încerca să revină la putere. Trebuie 
neapărat să-i oprim. 

— Și Mărul? 

— Arată imaginea unui castel, răspunse Ezio. Probabil e 
undeva în Spania, deoarece are arborat drapelul spaniol, dar 
Mărul nu vrea - sau nu poate - să ne spună locul exact. Am mai 
văzut și imaginea unui oraș în care flutura steagul Navarrei și un 
port unde se strângea o armată gata de îmbarcare, însă Mărul 
nu ne-a arătat absolut nimic despre Micheletto. 

— Cesare sigur nu l-a stricat, reflectă Leonardo, fiindcă nimeni 
nu-i atât de inteligent, deci Mărul trebuie să fi - cum s-o spun? - 
hotărât să nu ne ajute. 

— De ce ar proceda așa? 

— De ce nu-l întrebăm? 

Ezio se concentră din nou, și de data asta în urechi îi răsună o 
muzică divină și dulce. 

— Auziţi și voi? întrebă el. 

— Ce anume? întrebară ceilalți. 

Cu muzica pe fundal se auzi glasul binecunoscut: 

— Ezio Auditore, te-ai descurcat bine, dar mi-am depășit deja 
rolul pe drumul vieții tale, iar acum trebuie să te desparţi de 
mine. Du-mă într-o criptă de sub Capitoliu și lasă-mă acolo 
pentru a fi găsit de viitorii membri ai Frăției. Grăbește-te! Apoi 


VP - 289 


trebuie să pleci cât mai repede spre Neapole, unde Micheletto 
se îmbarcă spre Valencia. Informaţia aceasta este ultimul meu 
dar. De-acum, tu însuţi deţii suficientă putere ca să nu mai ai 
nevoie de mine. Voi rămâne sub pământ până ce voi fi necesar 
viitoarelor generaţii, așa că trebuie să lași un indiciu asupra 
ascunzătorii mele. Adio, Mentor al Frăției! Adio! 

Mărul încetă să mai strălucească și, brusc, păru mort, aidoma 
unei mingi vechi legate în piele. 

Ezio le povesti pe dată prietenilor lui tot ce aflase. 

— Neapole? repetă Leonardo. De ce tocmai Neapole? 

— Pentru că este teritoriu spaniol și noi nu avem jurisdicție 
acolo. 

— Și pentru că Micheletto știe - cumva - că Bartolomeo 
controlează Ostia, adăugă Ezio. Acum trebuie să ne grăbim. 
Haide! 

Se lăsa amurgul când Machiavelli și Ezio duseră cutia cu Mărul 
în catacombele de sub Colosseum. Purtând torţe, trecură prin 
odăile mohorâte ale rămășițelor Casei de Aur a lui Nero și 
intrară în labirintul de tuneluri de sub vechiul Forum roman, 
mergând în direcţia bisericii San Nicola in Carcere. Acolo găsiră 
o ușă secretă în criptă, dincolo de care era o cămăruţă boltită, în 
centrul căreia se afla un soclu. Pe el așezară cutia și se 
retraseră. Odată închisă, ușa dispăru ca prin farmec, însă știau 
unde fusese, așa că desenară în apropiere simbolurile secrete și 
sacre pe care doar un membru al Frăției le-ar fi deslușit. 
Aceleași simboluri le înscriseră la intervale regulate pe drumul 
de întoarcere și la gura tunelului de lângă Colosseum prin care 
ieșiră. 

După ce se reîntâlniră cu Leonardo, care insistase să li se 
alăture, porniră în galop spre Ostia, de unde se-mbarcară pe o 
corabie pentru călătoria de-a lungul coastei spre Neapole. 
Ajunseră acolo în ziua solstițiului de vară, anul 1505 - a 
patruzeci și șasea aniversare a lui Ezio. 

Nu urcară în animatul oraș deluros, ci rămaseră pe docurile 
fortificate,  despărţindu-se, ca să caute printre marinarii, 
negustorii și călătorii ce mișunau pe lângă vase de pescuit, 
șlepuri și caravele, carace și bărci, intrând în taverne și 
bordeluri, totul în grabă frenetică, deoarece nimeni, spanioli, 
italieni sau arabi, nu părea să aibă răspuns la întrebarea lor: „Aţi 


VP - 290 


văzut un bărbat înalt și slab, cu mâini uriașe și cicatrice pe faţă, 
care dorea să ajungă la Valencia?” 

După o oră de căutări, se regrupară pe cheiul principal. 

— Se duce sigur la Valencia, spuse Ezio. 

— Și dacă n-o va face? întrebă Leonardo. Dacă închiriem o 
corabie și plecăm într-acolo, am putea irosi zile, chiar 
săptămâni, și astfel îl pierdem definitiv. 

— Ai dreptate. 

— Mărul nu te-a minţit. Micheletto a fost - sau, dacă avem 
noroc - încă este aici. Trebuie doar să găsim pe cineva care să 
știe sigur. 

O târfă se apropie de ei, surâzând larg. 

— Nu suntem interesaţi! se răsti Machiavelli. 

Era o blondă frumoasă de vreo patruzeci de ani, înaltă și 
zveltă, cu ochi căprui-închis, picioare lungi și frumos desenate, 
sâni mici, umeri laţi și șolduri înguste. 

— Dar vă interesează Micheletto da Corella, nu-i așa? 

Ezio se întoarse spre ea. Femeia semăna atât de bine cu 
Caterina, încât pentru o clipă se simţi cuprins de ameţeală. 

— Ştii ceva despre el? 

— Cât plătești? răspunse femeia cu duritatea unei târfe. 

Zâmbetul profesional îi reapăru aproape imediat. 

— Și pentru că tot veni vorba, eu sunt Camilla. 

— Zece ducați. 

— Douăzeci. 

— Douăzeci?! N-ai câștiga atâta nici într-o săptămână de stat 
pe spate! pufni Machiavelli. 

— Ce compliment minunat! Vreţi informaţia sau nu? Mi s-a 
părut că vă grăbiţi. 

— Cincisprezece atunci, zise Ezio și scoase punga. 

— Așa-i mai bine, tesoro. 

— Informaţia înainte, zise Machiavelli când Camilla întinse 
mâna. 

— Jumătate din bani înainte. 

Ezio îi întinse opt ducați. 

— Câtă generozitate! comentă femeia. În regulă. Micheletto a 
fost aici azi-noapte. A petrecut-o cu mine și niciodată nu mi-am 
câștigat banii mai greu. Era beat, a fost violent și în zori a fugit 
fără să plătească. Avea pistol la brâu, sabie și un jungher 
ameninţător. In plus, mirosea urât, dar știu că avea bani, și 


VP - 291 


fiindcă am bănuit ce va face mi-am luat plata din punga lui după 
ce a adormit. Paznicii bordelului l-au urmărit, totuși cred că le-a 
fost frică de el, așa că au păstrat distanţa. 

— Și? se încruntă Machiavelli. Nimic din ce ne-ai spus până 
acum nu ne este de vreun folos. 

— Cu toate astea, zise Camilla, paznicii s-au ţinut după el. 
Probabil că tocmise o corabie de cu seară, fiindcă s-a dus drept 
la caraca Marea di Alba, care a plecat la refluxul de dimineață. 

— Descrie-l, îi ceru Ezio. 

— Voinic și cu mâini enorme - știu asta fiindcă m-a strâns de 
gât -, nasul spart, cicatrice pe faţă, dintre care unele îl fac să 
arate ca și cum ar rânji întruna. Taciturn. 

— De unde-i știi numele? 

— L-am întrebat, răspunse ea simplu, doar ca să fac 
conversație, și mi l-a spus. 

— incotro se-ndrepta? 

— Unul dintre paznici îl cunoștea pe un marinar și l-a-ntrebat 
când ridicau ancora. 

— Încotro? 

— Valencia. 

Valencia... Micheletto se-ntorcea în orașul lui natal, care era 
de asemenea orașul natal al unei familii numite Borgia. 

Ezio îi întinse restul de șapte ducați. 

— N-o să te uit, îi spuse. Dacă ne-ai minţit, o să-ţi pară rău. 

Era deja amiază. Avură nevoie de încă o oră ca să găsească o 
caravelă disponibilă pentru închiriat și să cadă de acord asupra 
prețului. Alte două ore fură necesare pentru aprovizionare și 
pregătiri, după care așteptară următorul reflux. Caravela era 
mai rapidă decât caraca, totuși ridicară pânzele abia la începutul 
serii. În plus, marea era agitată și vântul le sufla din faţă. 

— La mulţi ani! îi spuse Leonardo lui Ezio. 


Capitolul 58 


Chiar și soarta li se împotrivea. Corabia lor naviga bine, însă 
marea rămase agitată și începu furtuna, așa că fură nevoiţi să 
coboare velele. Speranța de a-l ajunge pe Micheletto pe mare 


VP - 292 


pierise de mult când, după cinci zile, caravela lor mult încercată 
intră în portul Valenciei. 

Era un oraș prosper și în plină dezvoltare, însă niciunul dintre 
cei trei - Ezio, Leonardo sau Machiavelli - nu mai fusese aici. 
Recent construita Bursă a Mătăsii concura în grandoare cu 
clopotniţa, Torres de Quart și Palau de la Generalitat. Valencia 
era pe atunci un oraș catalan puternic, unul dintre cele mai 
importante porturi comerciale de la Marea Mediterană, iar în 
același timp era o așezare ameţitoare și plină de localnici care 
se amestecau pe străzile animate cu italieni, olandezi, englezi și 
arabi, creând un Babei al graiurilor. 

Din fericire, Marea di Alba fusese amarată în apropierea 
locului unde andocase caravela și cei doi căpitani erau prieteni. 

— Ciao, Alberto! 

— Ciao, Filin! 

— Cum a fost voiajul? întrebă Alberto, un bărbat voinic de 
treizeci de ani, care stătea pe duneta caracei și supraveghea 
încărcarea de mătase și cafea rară și scumpă, pentru călătoria 
de întoarcere. 

— Brutissimo. 

— Văd, după cum arată caravela. Dar săptămâna viitoare 
marea va fi liniștită și vântul bun, așa că mă grăbesc înapoi cât 
pot de repede. 

— Eu n-o să fiu la fel de norocos. Când ai sosit? 

— Acum două zile. 

Ezio făcu un pas înainte. 

— Și pasagerul tău? 

Alberto scuipă scârbit în apă. 

— Che tipo brutto! Totuși, a plătit bine. 

— Unde-i acum? 

— A debarcat. Știu c-a umblat prin oraș și-a pus întrebări, dar 
este binecunoscut aici și are mulți prieteni, chiar dacă nu-ţi vine 
să crezi. 

Alberto scuipă din nou. 

— Şi nu din soiul cel mai bun. 

— Incep să regret că am venit, murmură Leonardo. Eu nu sunt 
în niciun caz făcut pentru violență. 

— Știi cumva unde s-a dus? 

— Trăsese la Lobo Solitario - puteţi întreba acolo. 


VP - 293 


Cei trei debarcară și merseră direct la hanul Lupul singuratic, 
după ce Alberto le dăduse instrucțiuni cum să ajungă acolo, 
adăugând sumbru: 

— Nu-i tocmai un loc pentru gentlemani. 

— Ce te face să crezi că suntem gentlemani? replicase 
Machiavelli. 

Alberto se mulțumise să ridice din umeri. 

Ezio cercetă cheiul forfotitor. Cu coada ochiului zări trei-patru 
inși îndoielnici care-i priveau pe furiș și-și verifică apărătoarea și 
pumnalul secret. Puse apoi sacul de călătorie pe umăr, 
eliberându-și braţele pentru sabie și jungher. Machiavelli îl imită, 
sub privirile posomorâte ale lui Leonardo. 

Pătrunseră laolaltă în oraș, rămânând în continuare vigilenţi, 
deși indivizii suspecți dispăruseră. 

— Să mergem la același han la care a tras Micheletto? sugeră 
Ezio. Ar fi locul cel mai bun pentru a afla unde este. 

Hanul se afla pe o străduță îngustă și mărginită de case 
înalte, care se desprindea, șerpuind, dintr-o arteră principală. 
Era o clădire întunecată și scundă, care contrasta cu aspectul 
strălucitor de nou al aproape întregului orașul. Ușa din lemn 
negru era deschisă spre interiorul neluminat. Ezio intră primul, 
iar Leonardo, șovăielnic, ultimul. 

Ajunseseră în mijlocul vestibulului, în care abia se puteau 
distinge mobilierul și o tejghea lungă și joasă, când ușa din 
spatele lor se închise cu o bufnitură. Cei zece bărbaţi care 
stătuseră pitiți în beznă și ai căror ochi erau deja obișnuiți cu 
întunericul se năpustiră asupra lor, răcnind gutural. Ezio și 
Machiavelli își lăsară imediat sacii de călătorie; dintr-o singură 
mișcare, Machiavelli își scoase sabia și pumnalul și-l întâmpină 
pe primul atacator. Lamele armelor sclipiră în semiîntunericul 
încăperii, care era îndeajuns de mare pentru spaţiu de manevră, 
ceea ce era de folos ambelor tabere. 

— Leonardo! strigă Ezio. Treci după tejghea și prinde asta! 

li aruncă sabia, pe care Leonardo o prinse, o scăpă și o ridică 
în aceeași secundă. Ezio extinse pumnalul secret chiar în clipa 
când un atacator ajunse lângă el și-l înjunghie din lateral, 
străpungându-i intestinele. Bărbatul se împletici și se prinse cu 
mâinile de abdomen, cu sângele bolborosind printre degete. 
Intre timp, Machiavelli înainta cu sabia ridicată. lute ca fulgerul, 
o înfipse în beregata primului adversar, în același timp 


VP - 294 


spintecând cu pumnalul vintrele altuia. Acesta căzu la podea cu 
un răcnet de durere, pipăindu-și zadarnic rana, pe când se 
zvârcolea în agonie. Machiavelli se apropie, îi aruncă o privire, 
apoi îl lovi brutal cu piciorul, reducându-l la tăcere. 

Agresorii se retraseră pentru o clipă, surprinși de eșecul 
ambuscadei, precum și de reacţia presupuselor victime, după 
care reveniră în forţă. Machiavelli scoase un strigăt când cineva 
îi crestă din spate brațul cu sabia, dar într-o clipită Ezio se 
năpusti asupra atacatorului, înfigându-i jungherul în față. 

În clipa următoare, un bărbat masiv, care duhnea a paie de 
temniţă și sudoare stătută, se furișă îndărătul lui și-i trecu un 
ștreang în jurul gâtului. Ezio simţi că se sufocă și dădu drumul 
jungherului, ridicând mâna ca să lărgească frânghia subţire 
care-i tăia în carne. Machiavelli făcu un salt uriaș și-l înjunghie 
pe strangulator, care scoase un urlet de durere, însă rana nu se 
dovedi fatală și omul reuși să devieze atacul. Fusese totuși 
îndeajuns ca să slăbească strânsoarea ștreangului, astfel că Ezio 
se eliberă. 

Lumina era prea slabă ca să poată distinge siluetele în mantii 
negre ale agresorilor care supravieţuiseră, dar eșecul atacului 
părea să-i fi descurajat. 

— Puneţi mâna pe ei! ordonă un glas gutural, neplăcut. 
Suntem cinci contra trei. 

— Sancho dieron en el pecho! zbieră altul când Ezio împlântă 
cu brutalitate jungherul greu în sternul cuiva, despicându-l ca pe 
un piept de pui. Suntem patru contra trei. Nos replegamos! 

— Nu! porunci primul bărbat care vorbise. Aguantels mentres 
que m'escapi! 

Bărbatul vorbea în catalană. Era cel voinic, care încercase să-l 
sugrume. Cel care încă mai mirosea a temniţă. Micheletto! 

După câteva secunde, ușa dinspre stradă se deschise larg, 
apoi se trânti la loc, închizându-se, după ce Micheletto o luase la 
fugă, conturat pentru o clipă de lumina de afară. Ezio se repezi 
după el, însă calea îi fu blocată de unul dintre cei trei atacatori 
rămași în viață, care ridică un iatagan, pregătindu-se să-l 
lovească în cap. Asasinul era prea aproape ca să poată folosi 
eficient vreuna dintre armele sale, așa că se aruncă într-o parte, 
eschivând. Pe când se rostogolea, iataganul cobori vâjâind, dar 
mânuitorul său lovise cu atâta forță, așteptându-se ca 
traiectoria armei să fie oprită de un trup, încât acesta își 


VP - 295 


continuă drumul și-i spintecă vintrele. Cu un urlet, bărbatul dădu 
drumul iataganului și căzu la podea, apăsându-și palmele între 
picioare în încercarea de a opri sângele care ţâșnea, 
zvârcolindu-se în agonie. 

Ultimii doi bărbaţi aproape că se îmbrânciră încercând să 
ajungă la ușă pentru a scăpa, iar unul reuși, însă Machiavelli îi 
puse piedică celuilalt, deja rănit în luptă, și-l trânti la pământ. 
Leonardo se aruncă peste el ca nu cumva să se ridice. Când fu 
clar că nu se va întâmpla asta, Leonardo se dădu la o parte, iar 
Ezio îngenunche lângă rănit și-i apăsă în nară vârful pumnalului. 

— Sunt Ezio Auditore, Mentor al Asasinilor, rosti el. Spune-mi 
încotro se-ndreaptă stăpânul tău și-ţi voi arăta îndurare. 

— Niciodată! croncăni bărbatul. 

Ezio apăsă pumnalul mai tare. Muchiile sale ascuţite ca briciul 
începură să spintece încetișor nasul bărbatului. 

— Spune-mi! 

— Bine, oprește-te! Se duce la Castillo de la Mota. 

— Ce-i acolo? 

— Locul unde-i întemnițat Cesare. 

Ezio apăsă mai tare. 

— Îndurare! Îţi spun adevărul, dar nu veţi reuși niciodată să 
ne-mpiedicaţi. Familia Borgia va reveni la putere și va conduce 
toată Italia cu mână de fier. Vor invada dinspre miazăzi și vor 
alunga împuţita de monarhie spaniolă, după care vor distruge 
regatele Aragon și Castilia și le vor stăpâni și pe ele. 

— De unde știi unde-i Cesare? Este un secret cunoscut doar 
de Papa lulius și Conciliul său, și de regele Ferdinand și 
sfătuitorii lui de taină. 

— Nu crezi c-avem și noi iscoade? Chiar și-n Vatican. Sunt 
iscoade bune. De data asta au fost mai bune decât ale voastre. 

Brusc, bărbatul ridică braţul drept. Ținea un cuţit scurt pe 
care-l aţinti spre inima lui Ezio. Asasinul blocă în ultima clipă 
lovitura cu brațul stâng, iar cuțitul ricoșă inofensiv de pe 
apărătoare și căzu zâăngănind pe podea. 

— Trăiască Casa Regală Borgia! răcni bărbatul. 

— Requiescat in pace, rosti Ezio. 

— Bun venit în Valencia, murmură Leonardo. 


VP - 296 


Capitolul 59 


Hanul Lupul singuratic era pustiu, însă avea paturi și, 
deoarece se făcuse târziu până ce Ezio și tovarășii săi își 
reveniră după încleștarea sângeroasă cu loialiștii lui Micheletto, 
nu avură de ales decât să-și petreacă noaptea acolo. Găsiră vin, 
apă și mâncare - pâine, ceapă și salami -, pe care până și 
Leonardo era prea înfometat ca s-o refuze. 

În dimineaţa următoare, Ezio se trezi devreme, nerăbdător să 
facă rost de cai pentru călătoria care-i aștepta. Căpitanul car a 
velei cu care sosiseră în Valencia, Filin, se afla pe doc și 
supraveghea aprovizionarea  corăbiei sale. Auzise de 
îndepărtatul Castillo de la Mota și le oferi îndrumări, dar urma să 
fie un drum lung și greu, de multe zile. Filin îi ajută de 
asemenea cu găsirea cailor, totuși pregătirile mai durară alte 
patruzeci și opt de ore, fiindcă trebuiau să se și aprovizioneze. 
Drumul avea să-i poarte spre nord-vest, peste sierra cafenii din 
centrul Spaniei. Nu existau hărţi, așa că vor călători de la o 
așezare la alta folosind denumirile primite de la Filin. 

leșiră din Valencia și, după câteva zile de galop susţinut pe 
primul lor schimb de cai - cu Leonardo plângându-se disperat -, 
pătrunseră în frumosul ţinut muntos din jurul orășelului Cuenca, 
cocoţat în vârful unui deal. Coborâră apoi pe șesul neted al 
Madridului și străbătură orașul regalității, unde bandiții care 
încercară să-i jefuiască sfârșiră morți în șanțurile de lângă drum. 
Suiră spre miazănoapte, spre Segovia, dominată de Alcazar, și 
petrecură noaptea acolo ca oaspeţi ai seneșalului reginei Isabela 
de Castilia. 

Continuară drumul prin ţinut deschis, unde aproape că-i 
jefuiră o bandă de tâlhari mauri, care se strecuraseră cumva 
printre degetele regelui Ferdinand și supravieţuiau de 
doisprezece ani în regiunea aceea. Ferdinand, rege de Aragon, 
Sicilia, Neapole și Valencia, era întemeietorul inchiziției spaniole 
și „biciul” evreilor - cu consecințe catastrofale pentru economia 
națiunii - prin intermediul marelui său inchizitor Tomás de 
Torquemada; dar prin căsătoria cu Isabela, o femeie la fel de 
urâtă ca el, unise Aragonul și Castilia și deschisese calea spre o 
singură ţară: Spania. Ferdinand nutrea ambiţii și în privinţa 
Navarrei, deși Ezio se întreba ce impact vor avea ideile 


VP - 297 


intolerantului rege asupra micului stat, unde Cesare avea 
asemenea strânse legături de familie, fiind cumnatul regelui 
francez. 

Învingându-și oboseala, călătorii își urmară drumul, rugându- 
se cerului să ajungă la timp pentru a zădărnici planurile lui 
Micheletto. În ciuda iuţelii cu care mergeau, catalanul avea un 
avans important înaintea lor. 


Capitolul 60 


Micheletto și micul lui grup de loialiști își struniră caii și se 
ridicară în scări pentru a privi castelul La Mota. Acesta se înălța 
deasupra orășelului Medina del Campo și fusese construit pentru 
a-l proteja de mauri. 

Micheletto avea ochi buni și chiar de la distanța aceea zări 
eșarfa roșie atârnată de Cesare la fereastra carcerei sale. Era 
fereastra cea mai de sus a turnului central și nu avea nevoie de 
gratii, fiindcă nimeni nu evadase vreodată din La Mota. Motivul 
era evident. Zidurile fuseseră construite de pietrari iscusiţi din 
secolul al XI-lea și blocurile de piatră erau atât de perfect 
suprapuse, încât suprafaţa era netedă ca sticla. 

Era bine că se gândiseră să utilizeze eșarfa roșie, deoarece 
altfel i-ar fi fost greu să-și găsească stăpânul. Intermediarul, un 
sergent de gardă din La Mota, care fusese recrutat pentru cauza 
familiei Borgia în Valencia cu ceva timp în urmă, era perfect și, 
odată mituit, se dovedise de nădejde. 

Totuși, eliberarea lui Cesare n-avea să fie simplă. Ușa carcerei 
îi era permanent supravegheată de doi străjeri elveţieni dintr-un 
corp de gardă trimis de Papa lulius, oameni de neînduplecat și 
incoruptibili. De aceea era imposibil să-l elibereze pe calea 
ușoară. 

Micheletto examină atent înălțimea turnului central. După ce 
ar fi intrat în curtea castelului, ar fi trebuit să escaladeze un zid 
imposibil până la o carceră aflată la peste patruzeci de metri 
înălțime. Așadar, varianta respectivă nu era o soluţie. Catalanul 
căzu pe gânduri. Era un bărbat practic, dar se pricepea la 
omoruri, nu la rezolvarea problemelor, și gândul ăsta îl împinse 


VP - 298 


să reflecteze asupra instrumentului principal al crimelor lui: 
frânghia. 

— Să ne mai apropiem puţin, spuse el. 

Pentru a nu trezi bănuieli, toţi îmbrăcaseră straie de 
vânătoare în locul celor negre, obișnuite. Micheletto era însoțit 
de zece bărbaţi, care purtau asupra lor, ca parte din 
echipamentul standard, câte un colac de frânghie. 

— N-ar fi bine să ne apropiem prea mult, zise locotenentul lui, 
putem fi zăriți de santinelele de pe metereze. 

— Și ce-o să vadă? Un grup de vânători care sosesc la Medina 
ca să se aprovizioneze. Nu-ţi face griji, Girolamo. 

Propriile cuvinte îi oferiră sămânţa unei idei, încât continuă: 

— Vom intra în oraș. 

Merseră cale de o jumătate de oră, timp în care Micheletto fu 
mai tăcut decât de obicei, frământat de gânduri și încruntat. 
Când se apropiară de zidurile orașului, chipul i se lumină. 

— Opriţi, rosti el. 

Îl ascultară și Micheletto îi privi pe rând. Cel mai tânăr dintre 
ei, Luca, avea doar optsprezece ani, era cârn și în barbă nu-i 
dăduseră încă tuleiele. Era deja un ucigaș călit, totuși chipul lui 
avea inocenţa unui heruvim. 

— Scoateţi frânghiile să le măsurăm. 

Loialiștii se conformară. Fiecare frânghie avea trei metri și 
jumătate; legându-le laolaltă, obţinură treizeci și cinci de metri. 
Adăugând-o și pe a lui Micheletto, obţinură treizeci și opt de 
metri și jumătate. Cesare trebuia să sară în gol ultimii trei metri, 
dar n-ar fi fost mare lucru pentru el. 

Următoarea dificultate era trimiterea frânghiei lui Cesare. 
Pentru asta trebuiau să ia legătura cu sergentul Juan, ceea ce n- 
avea să fie prea greu, întrucât îi cunoșteau toate mișcările și 
orele de strajă. Asta urma să fie sarcina lui Luca, deoarece, ca 
tânăr aparent inocent ar fi atras cel mai puţin atenţia; deși 
îmbrăcaţi în vânători, restul membrilor grupului nu păreau 
altceva decât niște tâlhari aspri. Juan trebuia mituit desigur, dar 
Micheletto purta întotdeauna asupra lui două sute cincizeci de 
ducați pentru urgenţe, iar o zecime din banii aceia ar fi trebuit 
să rezolve toată problema. 

Juan putea să ajungă la carcera lui Cesare și să-i ducă 
frânghia, fiindcă gărzile elveţiene nu l-ar fi suspectat. Micheletto 


VP - 299 


ar fi putut chiar falsifica o scrisoare cu o pecete cu aspect 
oficial, care să-i fie livrată lui Cesare ca acoperire. 

Zidurile exterioare ale fortificaţiei erau însă masive și, ajuns la 
baza turnului, Cesare ar fi trebuit să traverseze curtea interioară 
și să iasă - cumva - prin singura poartă existentă. 

Din fericire, în prezent principala funcţie a celor din castel era 
de a-și păzi singurul prizonier. Scopul iniţial al castelului fusese 
de a rezista atacurilor maurilor, doar că amenințarea aceea 
dispăruse de mult și fortăreața masivă era inutilă, cu excepţia 
păzirii lui Cesare, așa că Micheletto știa de la Juan că gărzile mai 
mult se relaxau. 

La răstimpuri, prizonierului i se duceau veșminte curate, așa 
că se mai gândea că era posibil ca garda elveţiană să fie 
păcălită de Juan care ar fi adus un „rând de straie noi”. Nu avea 
nicio altă idee, exceptând pătrunderea acolo cu sabia în mână, 
pentru a-și elibera stăpânul prin forţă. 

— Luca, rosti el în cele din urmă, am o misiune pentru tine. 

Se dovedi că Juan dorea cincizeci de ducați pentru „toată 
afacerea”, iar Micheletto reduse până la urmă suma la 
patruzeci, deși nu pierdu timpul pentru a se târgui prea mult. 
Luca avu nevoie de trei drumuri dus-întors ca să pună totul la 
cale, dar în cele din urmă anunţă: 

— S-a făcut! li va duce lui Cesare frânghia și o uniformă de 
străjer, când îl va însoţi pe cel care-i aduce cina la ora 
optsprezece. Poarta va fi păzită de Juan, care va avea schimbul 
de la miezul nopţii până la ora șase dimineaţa. De la castel până 
în oraș se fac cinci minute pe jos... 

e 

Pe Cesare Borgia îl durea piciorul stâng din cauza leziunilor 
cauzate de „Boala Lumii Noi”, dar nu foarte rău, ci era numai o 
durere surdă care-l făcea să șchiopăteze ușor. La ceasurile două 
din noapte, după ce îmbrăcă uniforma de străjer, legă un capăt 
al frânghiei de bara centrală a ferestrei carcerei și, precaut, o 
lăsă în jos. După ce termină, trecu piciorul sănătos peste pervaz, 
apoi pe celălalt și prinse frânghia zdravăn în mâini. Asudând, în 
ciuda răcorii nopţii, cobori încet, până ce gleznele lui simţiră că 
funia se terminase. Se lăsă să cadă pe ultimii trei metri și simţi o 
arsură în piciorul stâng când atinse pământul, însă n-o luă în 
seamă și porni șchiopătând prin curtea interioară pustie, apoi 


VP - 300 


prin cea exterioară, unde gărzile somnoroase nu-i dădură 
atenţie, crezând că era unul de-ai lor. _ 

La poartă fu oprit și simţi cum stomacul i se ridică în gât. In 
clipa aceea, Juan îi sări în ajutor. 

— E-n regulă, zise el. Îl duc eu la postul de gardă. 

Ce se întâmpla? Atât de aproape și totuși atât de departe... 

— Nu te teme, murmură Juan. 

Postul de gardă era ocupat de doi soldaţi care dormeau. 
Sergentul îl lovi pe unul dintre ei cu piciorul, trezindu-l. 

— Scoală-te, Domingo. Omul ăsta are un permis pentru oraș. 
Au uitat să comande mai mult fân pentru grajduri și le trebuie 
înainte să plece în patrularea de dimineaţă. Du-l la poartă, 
explică-le santinelelor de acolo, și dă-i drumul să plece. 

— Am înţeles, să trăiţi! 

Cesare îl urmă pe soldat prin ușa din dos, care fu apoi 
încuiată în urma lui, și șchiopătă sub razele lunii până în oraș. 
Ce fericire să simtă aerul răcoros al nopţii după atâta timp! 
Stătea întemnițat în cloaca asta din 1504, dar acum era liber. 
Avea doar treizeci de ani; se va întoarce și se va răzbuna atât de 
nemilos pe dușmanii lui, și mai cu seamă pe Frăția Asasinilor, 
încât epurările Caterinei Sforza de la Forli vor părea o simplă 
joacă de copii. 

Mai întâi îi auzi, apoi simţi mirosul cailor în locul stabilit pentru 
întâlnire. Slavă cerului pentru Micheletto! Apoi îi văzu, ascunși în 
umbra zidului bisericii. Îi pregătiseră un cal negru, minunat. 
Micheletto descălecă și-l ajută să suie în șa. 

— Bun venit, Exce/lenza, rosti el. Acum trebuie să ne grăbim. 
Nemernicul de Assassino, Ezio Auditore este pe urmele noastre. 

Cesare rămase tăcut. Se gândea la moartea cea mai lentă pe 
care ar fi putut-o concepe pentru Asasin. 

— Am aranjat deja totul în Valencia, continuă Micheletto. 

— Perfect. 

Dădură pinteni în noapte și se îndreptară către sud-est. 


Capitolul 61 


— A evadat?! 


VP - 301 


Ezio călărise ultimii kilometri până la La Mota fără să se cruţe 
pe sine, pe tovarășii săi sau pe caii lor, dar cuprins de un 
sentiment tot mai acut de neliniște. 

— După mai bine de doi ani? Cum? 

— Totul a fost plănuit cu grijă, signore, rosti nefericitul 
locotenent de la castel, un bărbat durduliu de vreo șaizeci de ani 
cu nasul foarte roșu. Am început o anchetă oficială. 

— Și ce-aţi descoperit? 

— Deocamdată... 

Însă Ezio nu-l mai asculta. Privea în jur, prin castelul La Mota. 
Era exact așa cum îl descrisese Mărul. lar gândul acela îi aminti 
altă viziune care-i fusese încredinţată: o armată care se aduna 
într-un port... Portul era Valencia! 

Gândurile îi goneau frenetic. 

Trebuia să se-ntoarcă pe coastă cât mai repede cu putință. 

— Fă-mi rost de cai odihniți! strigă el. 

— Dar, signore... 

Machiavelli și Leonardo avură un schimb de priviri. 

— Ezio, zise Machiavelli, indiferent cât de urgent ar fi, trebuie 
să ne odihnim, măcar o zi. 

— O săptămână, gemu Leonardo. 

Până la urmă, întârziară mai mult, fiindcă Leonardo se 
îmbolnăvi. Era istovit și ducea teribil dorul Italiei. Ezio aproape 
că fu ispitit să-l abandoneze, însă Machiavelli îl sfătui să fie 
cumpătat. 

— Este vechiul tău prieten, iar ei nu pot strânge o armată și o 
flotă în mai puţin de două luni. 

Ezio cedă în cele din urmă. 

Evenimentele aveau să-i dea dreptate... și să dovedească în 
același timp valoarea lui Leonardo. 


Capitolul 62 


În mai puţin de o lună, Ezio și tovarășii lui reveniră în 
Valencia, pe care o găsiră într-o agitaţie extremă. Machiavelli 
subestimase viteza cu care se puteau desfășura lucrurile într-un 
oraș așa bogat. 


VP - 302 


Oamenii se adunaseră în secret, iar acum în afara orașului 
exista o tabără uriașă de poate chiar o mie de soldați. Borgia 
oferea mercenarilor solde bune și vestea se răspândise iute. 
Potenţiali mercenari veneau din locuri îndepărtate ca Barcelona 
și Madrid sau din provincii ca Murcia și La Mancha. Banii lui 
Cesare  asiguraseră începerea construirii unei flote de 
cincisprezece ambarcaţiuni - nave pentru transportul trupelor, 
care urmau să fie escortate și protejate de șase corăbii mici de 
război. 

— N-avem nevoie de Măr ca să ne spună ce plănuiește 
vechiul nostru prieten Cesare, observă Machiavelli. 

— Adevărat. Nu-i trebuie o armată foarte mare ca să 
cucerească Neapole, iar odată ce va stabili acolo un cap de pod, 
va recruta și mai mulţi oameni în slujba cauzei sale. Planul lui 
este să cucerească Regatul Neapole și apoi toată Italia. 

— Dar ce fac Ferdinand și Isabela? întrebă Machiavelli. 

— Vor mobiliza o forță care să-i zdrobească, așa că îi vom 
ajuta. 

— Ar dura prea mult. Armata lor trebuie să vină în marș din 
Madrid. Garnizoana de aici a fost probabil scoasă din post. Este 
limpede că Cesare se grăbește, zise Machiavelli. 

— Poate că nici măcar nu va fi necesar, murmură Leonardo. 

— Ce vrei să spui? 

— Bombe. 

— Bombe? repetă Machiavelli. 

— Bombe mici, dar destul de eficiente pentru a avaria corăbii 
sau a dispersa tabăra. 

— Dacă tu zici că pot face asta..., spuse Ezio. Ce materiale ți- 
ar trebui ca să le construiești? 

— Sulf, cărbune și salpetru. Și otel. Otel foarte subţire. 
Flexibil. De asemenea, voi avea nevoie de un atelier mic și de 
un cuptor. 

După un timp, din fericire pentru ei, Marea di Alba stătea 
amarată la pontonul ei obișnuit. Căpitanul Alberto îi salută, 
fluturând prietenos braţul. 

— Salut din nou, rosti el. Oamenii aceia despre care v-am 
povestit... cei care nu sunt gentlemani... Aţi auzit despre 
evenimentele din Lupul singuratic la puţin timp după sosirea 
voastră? 

Ezio surâse și-i explică de ce aveau nevoie. 


VP - 303 


— Hmm... Cunosc pe cineva care v-ar putea ajuta. 

— Când te întorci în Italia? întrebă Leonardo. 

— Am adus un transport de grappa și duc înapoi mătase. 
Probabil peste două-trei zile. De ce? 

— O să-ţi spun mai târziu. 

— Ne poţi face rost repede de ce avem nevoie? întrebă Ezio, 
care fusese încercat de o presimţire rea, deși nu-l putea învinui 
pe Leonardo că dorea să plece. 

— Bineînţeles! 

Alberto se ţinu de cuvânt și în câteva ore totul era aranjat, iar 
Leonardo se apucă imediat de treabă. 

— Cât timp va dura? îl întrebă Machiavelli. 

— Două zile, fiindcă nu am ajutoarele cu mine. Materialul de 
aici este suficient ca să fac douăzeci, poate douăzeci și una de 
bombe, ceea ce înseamnă câte zece de fiecare. 

— Câte șapte de fiecare, preciză Ezio. 

— Nu, prietene, câte zece de fiecare - zece pentru tine și zece 
pentru Niccolò. Pe mine nu vă bazați. 

După două zile, bombele erau gata. Aveau forma și mărimea 
unui grepfrut, cu înveliș de oţel și erau prevăzute cu un cârlig în 
vârf. 

— Cum funcţionează? 

Leonardo zâmbi mândru. 

— Tragi de cârligul ăsta - de fapt, este mai degrabă o pârghie 
-, numeri până la trei, apoi o arunci spre ţintă. Fiecare poate 
omorî douăzeci de oameni și, dacă lovești o corabie în locul 
potrivit, o poate scoate complet din luptă, ar putea chiar s-o 
scufunde. 

Căzu pe gânduri câteva clipe, apoi continuă: 

— Păcat că n-avem timp să construim un submarin. 

— Un... ce? 

— Nu contează. Așa cum am spus, numărați până la trei, apoi 
o aruncaţi. Să n-o ţineţi mai mult în mână, fiindcă altfel veți fi 
făcuți voi înșivă bucățele! 

Se ridică în picioare. 

— Și acum, la revedere și mult noroc! 

— Poftim?! 

Leonardo zâmbi îndurerat. 


VP - 304 


— M-am săturat de Spania, așa că am aranjat cu Alberto să 
mă ia pe caraca lui. O să plece cu refluxul de după-amiază. Ne 
revedem în Roma... dacă izbutiţi să vă întoarceți. 

Ezio și Machiavelli se uitară unul la altul, apoi îl îmbrăţișară 
solemn pe Leonardo. 

— Îţi mulțumesc, dragul meu prieten, spuse Ezio. 

— Pentru puțin. 

— Slavă Domnului că n-ai construit armele astea pentru 
Cesare, completă Machiavelli. 

După plecarea lui Leonardo, Asasinii împachetară cu grijă 
bombele - erau exact câte zece pentru fiecare - în săculeţi de in 
pe care-i puseră pe umeri. 

— Tu te ocupi de tabăra mercenarilor, iar eu de port, zise 
Ezio. 

Machiavelli încuviinţă grav. 

— După ce terminăm, ne-ntâlnim la colţul străzii pe care se 
află Lupul singuratic, continuă Ezio. Bănuiesc că hanul va fi 
centrul operațiunilor lui Cesare. După ce va-ncepe debandada, 
va merge acolo pentru a se regrupa cu apropiații lui. O să- 
ncercăm să-i încolțim înainte să scape iarăși. 

— Pentru prima dată, sunt de acord cu intuiţia ta, zâmbi larg 
Machiavelli. Cesare este atât de fanfaron, încât nu s-ar gândi să 
schimbe ascunzătoarea loialiștilor Borgia. Și este mai discret ca 
un palazzo. 

— Mult noroc, prietene! 

— Amândoi vom avea nevoie de noroc. 

Își strânseră mâinile și se despărţiră pentru a pleca în misiuni 
separate. 

Ezio hotărî să se îndrepte mai întâi spre corăbiile trupelor. 
Amestecându-se în mulţime, se îndreptă spre port și, după ce 
ajunse pe chei, își alese cea dintâi ţintă. Scoase prima bombă, 
împotrivindu-se îndoielii că s-ar putea să nu funcţioneze și, 
conștient de faptul că trebuia să se miște repede, trase cârligul, 
numără până la trei și o aruncă. 

Se afla aproape de corabie, astfel că ţinti perfect și bomba 
ateriză cu un zăngănit sub punte. Pentru câteva momente nu se 
întâmplă nimic și Ezio blestemă în gând - ce făceau în 
continuare, dacă planul dădea greș? - , apoi se auzi o explozie 
asurzitoare, iar catargul navei se rupse și căzu, aruncând în aer 
așchii de lemn. 


VP - 305 


În haosul care urmă, Ezio înaintă rapid pe chei, alegând alte 
corăbii și aruncând bombe. În câteva cazuri, prima explozie fu 
urmată de alta încă și mai puternică, deoarece unele dintre 
navele pentru transportul soldaţilor fuseseră deja încărcate cu 
lăzi cu praf de pușcă. Ba chiar o astfel de corabie, explodână, 
distruse navele vecine amarate de o parte și de cealaltă. 

În total, Asasinul avariase douăsprezece corăbii, dar haosul și 
panica stârnite fură la fel de folositoare. In depărtare auzea 
explozii, ţipete și urlete ce anunțau că și Machiavelli își făcea 
bine treaba. 

Ezio porni apoi spre locul de întâlnire, sperând că prietenul lui 
supravieţuise. 

Orașul era în stare de panică, dar, făcându-și loc prin 
mulţime, reuși să ajungă în zece minute la locul stabilit. 
Machiavelli nu sosise, totuși nu avu mult de așteptat. În scurtă 
vreme, cu straiele în neorânduială și chipul înnegrit, tovarășul 
lui apăru în goana mare. 

— Dumnezeu să-l răsplătească pe Leonardo da Vinci! strigă 
el. 

— Succes? 

— N-am văzut în viaţa mea asemenea infern, zise Machiavelli. 
Supraviețuitorii fug din oraș mâncând pământul. Cred că după 
aventura asta, cei mai mulţi dintre ei vor prefera plugul în locul 
spadei. 

— Perfect! Mai avem însă multe de făcut. 

Porniră pe strada îngustă și ajunseră la ușa Lupului singuratic, 
care era închisă. Fără zgomot, ca niște feline, suiră pe acoperiș. 
Clădirea nu avea etaj, dar era mai mare decât părea de pe 
stradă, iar lângă coama acoperișului avea o lucarnă deschisă. Se 
apropiară de ea și priviră prudent peste margine. 

Se vedea o altă încăpere decât cea în care fuseseră atacați 
data trecută, iar înăuntru se aflau doar doi bărbaţi. 

La o masă stătea așezat Micheletto și vizavi de el era Cesare 
Borgia. Chipul lui arătos, afectat acum de „Boala Lumii Noi”, era 
palid de furie. 

— Blestemaţii ăia de Asasini mi-au distrus planurile! De ce nu 
i-ai ucis? De ce mi-ai înșelat așteptările? 

— Excellenza, eu... 

Micheletto arăta ca un câine bătut. 


VP - 306 


— Evadarea mea trebuie să merite. O să plec la Viana, în 
Navarra, imediat după graniţă. N-au decât să-ncerce să-mi ia 
urma. N-o să stau aici să-i aștept pe oamenii lui Ferdinand să 
vină și să mă târască înapoi în La Mota. Cumnatul meu este 
regele Navarrei și el cu siguranță mă va ajuta. 

— Și eu te voi ajuta, așa cum am făcut-o mereu. Lasă-mă doar 
să te-nsoţesc. 

Buzele crude ale lui Cesare se răsfrânseră. 

— Da, m-ai scos din La Mota, e adevărat, și mi-ai redat 
speranţa. Dar acum, privește unde m-ai adus! 

— Stăpâne, toţi oamenii mei sunt morţi. Am făcut ce am 
putut. 

— Și ai dat greș! 

Micheletto păli. 

— Asta-mi este răsplata? Pentru atâţia ani de slujire 
credincioasă? 

— Dispari, câine! Te-alung de lângă mine! Du-te și caută-ți un 
șanț în care să crăpi. 

Cu un urlet de furie, Micheletto se năpusti spre Cesare, cu 
mâinile sale uriașe, de sugrumător, încordate pentru a se 
închide în jurul grumazului stăpânului său. Nu ajunseră însă la 
țintă. Fulgerător, Cesare scoase unul dintre cele două pistoale 
pe care le avea la brâu și trase de la mică distanţă. 

Chipul lui Micheletto fu distrus în totalitate. Corpul i se prăbuși 
pe masă și Cesare sări înapoi pentru a evita să fie împroșcat de 
sânge. 

Ezio se retrăsese, ca să nu fie văzut, dar continua să asculte 
tot ce se întâmpla dedesubt și era pregătit să sară de pe 
acoperiș și să-l prindă pe Cesare când va ieși pe ușa din faţă a 
hanului. Însă Machiavelli se aplecase pentru a vedea mai bine 
spectacolul teribil și, fără să vrea, desprinse un olan care căzu, 
alarmându-l pe tânărul Borgia. 

Cesare ridică imediat privirea și scoase al doilea pistol. 
Machiavelli nu avu timp să se retragă, deoarece arma detună și 
glonţul îi străpunse brațul și-i rupse clavicula. g 

Ezio se gândi pentru o clipă să-l urmărească pe Cesare. Il 
auzise spunând că intenţiona să meargă la Viana, și avea să-l 
urmeze acolo, dar nu înainte de a se îngriji de prietenul lui rănit. 


VP - 307 


În mod neașteptat, Machiavelli murmură scuze după ce Ezio 
izbuti să-l coboare de pe acoperiș. Cel puţin putea să umble, 
deși rana era urâtă. 

Ajunși pe artera principală, Ezio acostă un trecător, pe care 
trebui să-l oprească cu forța, din cauza haosului care domnea în 
jur. 

— Am nevoie de un doctor, rosti el cu înfrigurare. Unde pot 
găsi unul? 

— Mulţi oameni au nevoie de un doctor! răspunse trecătorul. 

Ezio îl zgâlţăi violent. 

— Prietenul meu este grav rănit. Unde pot găsi un doctor? 
Imediat! 

— Dă-mi drumul! Poţi încerca la e/ médico Acosta. Cabinetul 
lui este puțin mai departe, are firma la stradă. 

Ezio îl sprijini pe Machiavelli care era pe punctul de a leșina, îi 
scoase eșarfa din tunică și-l bandajă cât putu de bine. Niccolò 
pierdea mult sânge. 

Cum văzu rana, Acosta îl așeză pe Machiavelli pe un scaun. 
Scoase o sticlă de alcool și tampoane și o dezinfectă cu grijă. 

— Glonţul i-a trecut prin umăr, explică el într-o italiană 
stricată, așa că n-am ce să extrag. lar rana este curată. Cât 
despre claviculă, va trebui s-o îndrept. Sper că nu aveți de gând 
să călătoriți prea curând. 

Ezio și Machiavelli avură un schimb de priviri. 

— Am fost iarăşi un prost, zise Machiavelli silindu-se să 
zâmbească. 

— Taci, Niccolo. 

— Dă-i drumul. Du-te după el! Mă descurc. 

— Poate să stea aici, cu mine, spuse Acosta. Am o anexă mică 
în care internez pacienţi. Când se va vindeca, îți pot trimite 
vorbă. 

— Cam cât timp va dura? 

— Poate două săptămâni... poate mai mult... 

— Ne vedem în Roma, zise Machiavelli. 

— Bine, încuviinţă Ezio. Ai grijă de tine, prietene. 

— Omoară-l pentru mine, zise Machiavelli. Deși cel puţin ne-a 
scăpat de Micheletto. 


VP - 308 


PARTEA A III-A 


Ajuns-am în ultima vârstă a cântului 
sibilic. Timpul  născut-a și reîncepe 
măreaţa-nșiruire a  evurilor. Fecioara 
Justiţie se-nturnă printre noi și reîntronat 
este Saturn. Cel dintâi născut al noii 
spiţe coboară de-acum din înalturi spre 
pământ. 


Vergilius, 
Bucolicele, IV 


Capitolul 63 


Ezio traversă iarăși Spania într-o călătorie lungă și solitară, 
mergând spre miazănoapte, către Viana. Ajunse acolo în luna 
martie Anno Domini 1507. Orașul pe care-l văzu de la aproape 
doi kilometri depărtare arăta exact precum cel din viziunea 
oferită de Măr, cu ziduri puternice și o citadelă fortificată în 
mijloc, însă cu o deosebire. 

Chiar înainte să fi trecut hotarul în Navarra, ochii iscusiți ai 
Asasinului îl anunţară că orașul era asediat. Ajunse la un sătuc și 
majoritatea locuitorilor clătinară din capete fără să înțeleagă ce 
îi întreba, dar când îl căută pe preot, cu care putu să converseze 
în latină, află despre ce era vorba. 

— Poate știi că regele și regina noastră au planuri pentru 
Navarra. Este un ţinut bogat și vor să-l alipească Spaniei. 

— Așadar vor să cucerească Viana? 

— Au cucerit-o deja și este ocupată de contele de Lerin în 
numele lor. 

— Și asediatorii? 

— Sunt forțele navarreze. Cred că ele vor învinge până la 
urmă. 

— Ce te face să crezi asta? 


VP - 309 


— Sunt comandate de cumnatul regelui de Navarra, un 
general cu multă experienţă. 

Inima lui Ezio începu să bată mai repede, totuși avea nevoie 
de confirmare. 

— Cum îl cheamă? 

— Se pare că este foarte faimos. Cesare Borgia, duce de 
Valencia. Se zice că, odată, ar fi comandat chiar armata Papei. 
Dar și soldaţii spanioli sunt bravi. Au ieșit din fortăreață și i-au 
atacat pe asediatori, astfel că în afara orașului se dau lupte 
sângeroase. Eu n-aș mai înainta într-acolo, fiule, nu vei găsi 
decât pustiire și moarte. 

Ezio îi mulțumi și-și îndemnă calul înainte. 

e 

Ajunse în toiul unei bătălii îndârjite, dată printre fuioarele de 
ceaţă care se învolburau în jurul combatanţilor. În mijlocul ei îl 
zări pe Cesare Borgia, care ucidea în stânga și-n dreapta. Pe 
neașteptate, Ezio însuși fu nevoit să lupte cu un călăreț - un 
navarrez pe al cărui blazon se afla un scut roșu brăzdat de 
lanţuri galbene. Repezi sabia spre el, dar călăreţul se feri la timp 
și Asasinul fu cât pe ce să se răstoarne din pricina elanului care-i 
purtase braţul în gol. Își reveni la timp și întoarse calul spre 
navarrez. Acesta duse brațul înapoi pentru a-l lovi, însă Ezio 
fandă cu o șfichiuire fulgerătoare a sabiei. Vârful lamei pătrunse 
în pieptul bărbatului, care se retrase răcnind de durere, iar 
Asasinul reuși o lovitură puternică de sus în jos, spintecându-i 
umărul drept până la piept. Navarrezul se prăvăli fără să scoată 
niciun strigăt și fu ucis de pedestrașii spanioli. 

Cesare nu era călare și Ezio descălecă după ce hotărî că i-ar fi 
fost mai ușor să se apropie de el astfel și, prin încăierare, porni 
în fugă spre Borgia. 

Ajunse în cele din urmă faţă în faţă cu dușmanul lui de 
moarte. Chipul lui Cesare era acoperit de sânge și praf și 
schimonosit de efort, însă când îl văzu pe Ezio expresia i se 
animă de îndârjire. 

— Cum de m-ai găsit, Asasinule? 

— Setea de-a o răzbuna pe Maria Auditore m-a dus la tine. 

Incepură să schimbe lovituri de sabie, până ce Ezio reuși să-l 
dezarmeze pe Cesare. Apoi, își băgă propria sabie în teacă și 
sări la el, încleștându-și mâinile pe grumazul lui. Cesare învățase 
însă de la Micheletto câte ceva despre arta strangulării și izbuti 


VP - 310 


să se elibereze, îndepărtându-i braţele. Ezio extinse pumnalul 
secret, dar Cesare pară atacul, reușind din nou să se apare, în 
vreme ce bătălia clocotea în jurul lor. 

In clipa aceea, trâmbiţele spaniole sunară retragerea. 
Triumfător, Cesare răcni către soldaţii navarrezi cei mai 
apropiați: 

— Ucideți-l! Ucideți-l pe Asasin! Faceţi-l bucăţi pe maldito 
bastardo! 

Ceaţa se înteţi, iar Cesare se pierdu în ea în vreme ce 
navarrezii se apropiară de Ezio. Se luptă cu ei mult și cu 
îndârjire înainte ca epuizarea să-l copleșească, apoi căzu la 
pământ, aproape neobservat, când busculada și perdelele de 
pâcle trecură peste el și soldaţii îl abandonară, crezându-l mort. 

(J 

Când își reveni, după o vreme, zăcea pe spate în mijlocul 
câmpului de bătălie; fu nevoit să împingă un leș de pe el, înainte 
să se poată ridica în capul oaselor. 

Deasupra câmpului, cerul era înnorat și roșu ca sângele, dar 
în depărtare soarele ardea pârjolitor. Colbul plutea în văzduh 
peste un drum larg, desfundat, presărat de morţi. 

Ezio văzu o cioară care stătea pe bărbia unui cadavru și-i 
ciugulea cu lăcomie un ochi. Un cal fără călăreț trecu la trap, 
scos din minţi de izul de sânge. Stindarde rupte trosneau în 
vânt. 

Gemând de efort, se ridică și, la început cu dureri, merse prin 
câmpul de stârvuri. Işi pierduse sabia și jungherul, totuși nu 
fusese jefuit de pumnalul secret și de apărătoare. 

Prima urgenţă era să-și înlocuiască armele. Văzu în apropiere 
un țăran care scotocea cadavrele în căutare de obiecte de preț. 
Țăranul îl privi și zise: 

— la ce ai nevoie. Sunt de toate pentru toți. 

Ezio căută ofiţeri și cavaleri, deoarece aceștia aveau arme 
mai bune, însă alţi scotocitori trecuseră deja înaintea lui și 
luaseră ce era mai valoros. In cele din urmă, găsi o sabie bună și 
un jungher foarte asemănător cu al lui, pe care le luă 
recunoscător. 

Plecă apoi în căutarea unui cal, întrucât așa i-ar fi fost mai 
ușor să se deplaseze, și avu noroc. La un kilometru de câmpul 
de bătălie, destul de departe de tabăra navarrezilor, găsi un 
armăsar de război care păștea liniștit, complet echipat, cu crupa 


VP - 311 


însângerată, dar nu de sângele lui. Asasinul se apropie încetișor, 
îi vorbi cu blândețe și-l încălecă. La început calul zvârli din 
copite, însă Ezio îl domoli repede, și se întoarse pe drumul pe 
care venise. 

Pe câmpul de bătălie zări și mai mulţi ţărani care recuperau 
ce puteau de la morți. Trecu pe lângă ei și galopă în direcţia din 
care răsunau zgomotele altei încleștări. Ajunse pe culmea unui 
deal, de unde văzu că pe câmpia de la poale bătălia reîncepuse, 
aproape de zidurile crenelate ale orașului, de pe care trăgeau 
tunuri. 


Capitolul 64 


Ezio ocoli bătălia, îndemnându-și calul prin livezi de măslini, 
dar se întâlni cu o patrulă navarreză. Înainte să fi avut timp să 
se întoarcă, ei deschiseră focul cu muschetele și, deși nu-l 
atinseră, îi omorâră calul. 

Asasinul izbuti să se piardă printre pomi și-și continuă drumul 
pe jos, având grijă să evite trupele spaniole care mișunau peste 
tot. Apropiindu-se încetișor, ajunse la un luminiș în care un 
soldat spaniol zăcea rănit pe pământ, în vreme ce altul se 
străduia să-l liniștească. 

— Por favor, spunea rănitul. Picioarele mele... De ce nu se 
oprește sângerarea? 

— Compadre, am făcut tot ce-am putut pentru tine. Acum 
trebuie să ai speranţă în Dumnezeu. 

— Pablo, mi-e-așa frică! Mis piernas! Mis piernas! 

— Şşş, Miguel. Gândește-te la toți banii cu care ne vom alege 
când o să câștigăm bătălia. Și la prada de război! 

— Cine-i bătrânul ăsta pentru care luptăm? 

— Despre cine vorbeşti? Despre £/ Conde de Lerin? 

— Da. Luptăm pentru el, așa-i? 

— Da, prietene. El îi slujește pe rege și pe regină, iar noi îl 
slujim pe el, așa că luptăm. 

— Pablo, singurul lucru pentru care mai lupt acum este viaţa 
mea. 

Din cealaltă parte a luminișului apăru o patrulă. 


VP - 312 


— Nu staţi pe loc, ordonă sergentul care o conducea. Trebuie 
să-i luăm prin învăluire. 

— Prietenul meu este rănit, spuse Pablo. Nu se poate mișca. 

— Atunci, lasă-l aici. Haide! 

— Mai îngăduiţi-mă câteva minute. 

— Bine. Noi am pornit spre miazănoapte. Urmează-ne. Și ai 
grijă să nu te vadă niciun navarrez. 

— Cum știm că am reușit să-i luăm prin învăluire? 

— Se vor auzi focuri de arme. O să-i atacăm acolo unde se 
așteaptă cel mai puţin. Rămâi la adăpostul copacilor. 

— Numai o clipă, señor. 

— Ce este? 

— O să vin chiar acum cu voi. 

— Nu mai zăbovești? 

— Nu, señor. Camaradul meu Miguel a murit. 

e 

După ce dispărură, Ezio mai aşteptă câteva minute, după care 
porni și el spre miazănoapte, cotind apoi către răsărit, în direcţia 
Vianei. leși dintre măslini și văzu că se-ndepărtase de câmpul de 
bătălie, pe care-l ocolea acum pe latura lui de miazănoapte. Se 
întrebă ce se întâmplase cu soldaţii spanioli, fiindcă nimic nu 
lăsa impresia unei învăluiri reușite, iar victoria cel mai probabil 
va aparţine navarrezilor. 

În calea lui se afla un sat distrus. Îl evită, deoarece întrezări 
mușchetari spanioli ascunși după pereţii dărâmaţi și arşi, care 
trăgeau în navarrezii ce se desprindeau din încleștare și veneau 
spre ei. 

Întâlni un soldat a cărui tunică era atât de pătată de sânge, 
încât nu se putea spune din ce tabără făcea parte. Stătea 
rezemat cu spatele de un măslin singuratic, cuprinzându-se cu 
brațele, tremurând din tot trupul de durere, cu arma 
abandonată alături. 

Ajungând la marginea orașului, Ezio își văzu în sfârșit ţinta, 
printre sălașurile de sub bastioane. Insoţit de un sergent 
navarrez, Cesare analiza cea mai bună soluţie pentru a 
străpunge zidurile masive ale orașului. 

Spaniolii care cuceriseră Viana fuseseră destul de încrezători 
pentru a le îngădui unora dintre cei care le urmaseră armatele 
să se stabilească aici, însă acum era evident că nu-i mai puteau 
proteja. 


VP - 313 


Deodată, o femeie ieși dintr-o bojdeucă și se apropie de ei în 
fugă, țipând și blocându-le calea. 

— Ayudenme! strigă ea. Ajutor! Fiul meu! Fiul meu este rănit! 

Sergentul se apropie de ea, o prinse de păr și o trase lao 
parte din drumul lui Cesare. 

— Ayudenme! continuă ea. 

— Vrei, te rog, s-o faci să tacă? întrebă Cesare privind-o cu 
răceală. 

Sergentul își scoase jungherul și reteză gâtul femeii. 


Capitolul 65 


Urmaărindu-l pe Cesare, Ezio asistă și la alte scene de cruzime 
comise de soldaţii navarrezi asupra spaniolilor. 

Văzu o femeie tânără, molestată de un soldat navarrez. 

— Dă-mi drumul! ţipă ea. 

— Fii cuminte! strigă soldatul. N-o să-ţi fac niciun rău. Chiar s- 
ar putea să-ţi placă, târfă spaniolă! 

Ceva mai departe, un bărbat, posibil bucătar după 
îmbrăcăminte, era ţinut de doi soldaţi care-l sileau să se uite 
cum alţii îi incendiau casa. 

Un alt bărbat - fără îndoială, un soldat spaniol rănit cu 
picioarele amputate - fusese aruncat din căruciorul lui de doi 
navarrezi, care se amuzau privindu-l cum încerca să se 
îndepărteze, târându-se cu disperare din calea lor. 

— Haide, fugi, fugi! chicotea unul dintre ei. 

— Nu poţi mai repede? adăugă camaradul lui. 

e 

Sigur bătălia fusese câștigată de navarrezi, deoarece Ezio îi 
văzu aducând turnuri de asalt aproape de zidurile oraşului. 
Soldații navarrezi roiau pe metereze, unde se duceau deja lupte 
aprige. Cesare nu putea fi decât în fruntea oamenilor lui, fiindcă 
era pe atât de feroce și de neînfricat, pe cât era de crud. 

Undeva, un preot spaniol cuvânta pentru enoriașii 
deznădăjduiţi: 

— Domnul a abătut năpasta asupra capetelor voastre din 
pricina păcatelor săvârșite. Așa vă pedepsește Dumnezeu. 
Domnul nostru Dumnezeu este drept și aceasta este dreptatea 


VP - 314 


Sa! Lăudaţi-L pe Domnul! Slavă Tie, Doamne, fiindcă ne înveţi 
umilința. Slavă Tie, fiindcă ne arăţi că pedeapsa noastră este 
calea spre mântuire. Domnul a dat și Domnul a luat. Așa se scrie 
Adevărul! Amin! 

„Singura cale de intrare în oraș este prin unul dintre turnurile 
astea”, gândi Ezio. Cel mai apropiat tocmai atinsese zidul și 
Asasinul porni în goană într-acolo, alăturându-se celor care-l 
escaladau, amestecându-se printre ei, deși nu mai era nevoie de 
așa ceva, pentru că n-ar fi fost observat în tumultul și răcnetele 
asediatorilor care simțeau în sfârșit mirosul victoriei. 

Apărătorii erau însă pregătiţi și începură să toarne peste 
inamicii de dedesubt amestecul de smoală și ulei pe care-l 
numeau „foc grecesc”. Zbieretele celor arși se ridicară spre 
soldaţii din turn, printre care și Ezio, iar urcușul celor care se 
fereau de vâlvătăile ce înghiţiseră baza turnului deveni frenetic. 
In jurul lui, Asasinul vedea soldaţi care-și îmbrânceau camarazii 
pentru a supraviețui, iar unii căzură, urlând, în flăcări. 

Ezio știa că trebuia să ajungă în vârf înainte ca focul să-l 
prindă din urmă. Sări cu disperare și cu ochii închiși spre 
meterezele de care-l despărțea un hău, chiar înainte ca turnul 
cuprins de foc să se prăbușească sub el, într-un haos de moarte. 

Pe metereze luptele erau în toi, deși sute de soldați navarrezi 
coborâseră deja în oraș, iar gorniștii spanioli sunau retragerea în 
citadela din centrul Vianei. Orașul părea pierdut. 

Cesare va triumfa și bogatul lui cumnat îl va recompensa cu 
siguranţă. Ezio nu putea să îngăduie așa ceva. 

Alergând pe lângă zidul înalt, se strecură, ocolind soldaţii 
încleștaţi. Navarrezii ucideau soldaţii spanioli lăsaţi în urmă în 
retragere. Il zări pe Cesare, care-și croia drum spintecându-și 
dușmanii așa cum un copil folosește un băț pentru a dobori 
firele înalte de iarbă. Era nerăbdător să cucerească citadela și, 
odată scăpat de atacatori, cobori în fugă o scară de pe zidul 
interior și intră în oraș, urmat de Ezio la numai câteva secunde. 

In faţa lor citadela își deschisese deja ușile. Spaniolii se 
predaseră și contele de Lerin era dispus să negocieze. Însă 
Cesare nu era un individ milos. 

— Ucidetți-i! răcni el spre trupele sale. Ucideţi-i pe toți! 

Cu viteză supraomenească, pătrunse în citadelă și urcă scara 
îngustă de piatră dinăuntru, spintecându-i pe toţi cei care-i 
stăteau în drum. 


VP - 315 


Ezio ţinu pasul cu el, până ajunseră la parapetul crenelat din 
vârful citadelei, unde Cesare era acum singur și reteza stâlpul 
pe care flutura drapelul spaniol. Când se întoarse, nu exista 
decât o singură cale de ieșire, iar aceea era blocată de Ezio. 

— N-ai unde să fugi, Cesare, rosti Asasinul. A sosit momentul 
să-ţi plătești datoriile. 

— Haide-atunci! mârâi celălalt. Mi-ai distrus familia. Să vedem 
cum o să-ţi plătești tu datoriile. 

Mânia lor era atât de mare, încât se năpustiră imediat unul 
asupra celuilalt, folosindu-și doar pumnii. 

Cesare dădu prima lovitură, un pumn sălbatic îndreptat spre 
capul lui Ezio. Acesta se feri, însă o fracțiune de secundă prea 
târziu, astfel încât încheieturile degetelor celuilalt îi șterseră 
tâmpla. Asasinul se clătină și Cesare răcni triumfător: 

— Indiferent ce-ai face, eu voi cuceri totul, dar mai întâi am să 
te omor pe tine și pe toţi cei pe care-i iubeşti! Cât despre mine, 
eu nu pot muri. Zeița Fortuna nu mă va abandona! 

— Ţi-a sosit vremea, Cesare, replică Ezio. 

Işi reveni, se retrase un pas și scoase sabia. 

Cesare își trase la rândul lui arma din teacă și cei doi începură 
să se dueleze cu adevărat. Ezio repezi tăișul către capul 
dușmanului său și lama descrise prin aer un arc ucigaș. Cesare, 
uluit de iuţeala atacului, izbuti să-și ridice sabia și să pareze 
stângaci, iar braţul i se cutremură sub impact. Sabia lui Ezio 
ricoșă și Cesare contraatacă imediat, regăsindu-și echilibrul și 
concentrarea. Cei doi bărbaţi își dădură ocol unul altuia pe 
parapet, șfichiuind vârfurile armelor în rafale fulgerătoare de 
lovituri și parade. Asasinul avansă rapid, conducând lama 
dușmanului spre dreapta, pentru ca apoi să răsucească 
încheietura și să fandeze către stânga lui expusă. Tânărul Borgia 
era însă la fel de iute și-i devie atacul. Se folosi de deschiderea 
creată, împungând spre Ezio, care reacţionă imediat ridicând 
încheietura și parând cu apărătoarea. Amândoi se retraseră un 
pas, redevenind precauţi. Fără nicio îndoială, măiestria de 
spadasin a lui Cesare nu fusese afectată de „Boala Lumii Noi”. 

— Generaţia ta s-a terminat, bătrâne! șuieră el. A venit rândul 
meu și n-am să mai aștept. Sistemele voastre învechite, regulile 
și ierarhiile voastre - toate trebuie să dispară. 

Amândoi erau obosiţi și se confruntară din priviri, gâfâind. 


VP - 316 


— Noul tău regim, replică Ezio, va însemna tiranie și nefericire 
pentru toţi. 

— Eu știu ce e cel mai bine pentru locuitorii Italiei, nu o ceată 
de bătrâni care și-au irosit energia luptându-se s-ajungă în vârf 
cu ani în urmă. 

— Greșelile tale sunt mai rele decât ale lor. 

— Eu nu comit greșeli. Eu sunt Iluminatul! 

— Iluminarea vine prin ani de meditaţie, nu prin convingere 
oarbă. 

— Ezio Auditore, ţi-a sunat ceasul! 

Cesare  spintecă aerul cu sabia, expediind o lovitură 
neașteptată și lașă, însă Ezio fu îndeajuns de rapid ca s-o 
pareze, să contraatace și,  surprinzându-și adversarul 
dezechilibrat, îl prinse de încheietură și-i smulse sabia din mână, 
trimiţând-o zăngănind pe lespezi. 

Ajunseseră acum la marginea parapetului; mult dedesubtul 
lor, soldaţii navarrezi sărbătoreau victoria. Totuși, nu aveau 
niciun fel de prăzi de război pe care să le jefuiască, deoarece își 
recâștigaseră propriul oraș. 

Cesare vru să-și scoată pumnalul, dar Ezio îi lovi încheietura 
cu sabia, retezându-i tendoanele, astfel că mâna îi rămăsese 
inertă, incapabilă de orice mișcare. Tânărul se împletici și chipul 
i se congestionă de durere și de mânie. 

— Tronul era al meu! rosti el aidoma unui copil care și-a 
pierdut jucăria. 

— Faptul că dorești ceva nu-ţi dă și dreptul să-l deții. 

— Ce știi tu? Ti-ai dorit vreodată ceva atât de mult? 

— Un adevărat conducător dă încredere celor pe care-i 
conduce. 

— Incă pot conduce omenirea spre o lume nouă. 

Văzând că Cesare se afla la numai câţiva centimetri de 
marginea parapetului, Ezio ridică sabia: 

— Fie ca numele să fie dat uitării. Requiescat in pace. 

— Nu mă poți ucide! Nu există om care să mă poată ucide. 

— Atunci te voi lăsa în mâinile Sorţii, răspunse Asasinul. 

Dădu drumul sabiei, îl apucă pe Cesare Borgia și, dintr-o 
singură mișcare, îl aruncă de pe metereze. Tânărul se prăbuși 
pe caldarâmul aflat la treizeci de metri dedesubt, însă Ezio nu 
privi după el - povara îndelungatei sale lupte cu familia Borgia i 
se ridicase în cele din urmă de pe suflet. 


VP - 317 


Capitolul 66 


Sosise din nou solstițiul de vară - a patruzeci și opta 
aniversare a lui Ezio. Alături de Machiavelli și de Leonardo, se 
afla în sediul refăcut de pe insula Tiberina, o clădire mândră, 
neascunsă acum de ochii nimănui. 

— Este o petrecere aniversară cam restrânsă, comentă 
Leonardo. Dacă mi-ai îngădui să-ți organizez ceva cu adevărat 
grandios... 

— Amână petrecerea aceea încă doi ani, zâmbi Ezio. V-am 
invitat pentru alt motiv. 

— Care anume? întrebă Leonardo curios. 

Machiavelli, al cărui umăr rămăsese ușor deformat, deși se 
vindecase pe deplin, rosti: 

— Leo, am dori să-ţi facem o invitație. 

— Alta? 

— Am vrea să te alături nouă, spuse Ezio solemn. Să devii 
membru al Frăției Asasinilor. 

Leonardo surâse larg. 

— Așadar, bombele mele au avut succes. 

Rămase tăcut câteva clipe, după care zise: 

— Signori, vă mulţumesc și știți prea bine că vă respect 
obiectivele și le voi susţine câte zile voi avea. Nu voi destăinui 
niciodată, nimănui, secretele Asasinilor. 

Făcu încă o pauză. 

— Calea mea este însă alta și este una solitară. Așa că, vă rog 
să mă iertaţi, dar vă refuz. 

— Susținerea ta este aproape la fel de valoroasă pe cât ar fi 
fost calitatea de membru al Frăției. Nu te-aș putea oare 
convinge, vechiul meu prieten? 

— Nu, Ezio. În plus, eu plec. 

— Pleci? Unde? 

— Mă întorc la Milano, iar apoi mă duc în Amboise. 

— În Franţa? 

— Se spune că este o ţară nobilă și am ales să-mi sfârșesc 
zilele acolo. 

Ezio desfăcu larg braţele. 

— Atunci trebuie să te lăsăm să pleci, vechiul meu prieten. 

Căzu un moment pe gânduri, apoi urmă: 


VP - 318 


— Prin urmare, aniversarea aceasta înseamnă despărțirea 
noastră, a tuturor. 

— Cum așa? întrebă Leonardo. 

— Mă întorc la Florenţa, zise Machiavelli. Activitatea mea 
acolo este departe de a se fi terminat. 

Îi făcu cu ochiul lui Ezio. 

— Și mai am cartea aceea de scris. 

— Ce titlu îi vei da? 

Machiavelli îl privi ţintă. 

— Principele, răspunse el. 

— Să o trimiţi pe Claudia la mine. 

— Așa voi face. Duce dorul Romei și știi că-ţi va fi alături atâta 
vreme cât îţi vei continua munca de Mentor al Frăției. 

Machiavelli privi ceasul cu apă. 

— A sosit ora. 

Cei trei bărbaţi se ridicară ca unul și se îmbrăţișară solemn. 

— Ramas-bun! 

— Ramas-bun! 

— Ramas-bun! 


VP - 319 


Multumiri 


Autorul doreşte să mulțumească în mod special următorilor: 
Yves Guillemot, Jeffrey Yohalem, Corey May, Ethan Petty, Matt 
Turner, Jean Guesdon. 


Adresează, de asemenea, mulțumiri și lui: Alain Corre, 
Laurent Detoc, Sebastien Puel, Geoffroy Sardin, Sophie Ferre- 
Pidoux, Xavier Guilbert, Tommy François, Cecile Russell, 
Christele Jalady, Departamentului Juridic al Ubisoft, Charlie 
Patterson, Chris Marcus, Eric Gallant, Maria Loreto, Guillaume 
Carmona. 


VP - 320 


Glosar de termeni 


alutateme! = ajută-mă! 
aiuto!= ajutor! 
albergo = han 
altezza = Înălţimea Sa 
altrettanto a lei = la fel și dumneavoastră 
andiamo = să mergem 
arrivederci = rămas-bun 
Assassini = Asasini 
attenzione = fii atent 
ayudenme = ajută-mă 
bastardo, bastardi = ticălos, ticăloși 
bellissima = foarte frumoasă 
bene = bine 
bestiarii = gladiatori 
birbante = nemernic 
bordello = bordel 
brutissimo = îngrozitor 
buona questa = bună asta 
buona fortuna = noroc 
buona sera = bună seara 
buongiorno, fratellino = bună dimineaţa, frăţioare 
calma/calmatevi = liniștește-te 
campione = campion 
capisci? = înţelegi? 
capitano = căpitan 
caro padre = dragă tată 
che cosa fate qui? = ce faci aici? 
cher ami = dragă prietene 
che tipo brutto = ce brută 
che diavolo? = 
come usciamo di qui? = cum ieșim de aici? 
commendatore = comandant 
campanile = turnul clopotului 
compadre = tovarăș 
condottieri = mercenari 
con piacere = cu plăcere 


ce dracu'? 


VP - 321 


consummatum est = săvârșitu-s-a 
contessa = contesa 
corri! = fugi! 
cosa diavolo aspetti = ce dracu’ aștepți? 
Curia = tribunalul roman 
déclarez-vous = prezentați-vă 
diavolo = diavol 
dio mio = Dumnezeule 
dio, ti prego, salvaci = Doamne, te rog, ajută-ne 
dottore = doctor 
Excellenza = Excelență 
el médico = medic 
Eminenze = Eminenţă 
figlio mio = fiul meu 
figlio di puttana = fiu de târfă 
Firenze = Florenţa 
fortune = șansă 
forze armate = forţe armate 
fottere = futu-i 
fotutto Francese = francezi nenorociţi 
furbacchione = diavol șiret 
gonfalon = stindard 
graffito = inscripţie 
grazie, Madonna = mulţumesc, doamna mea 
Halte-lă = oprește! 
idioti = idioţilor 
il Magnifico = Magnificul 
insieme per la vittoria = uniţi pentru victorie 
intesi = s-a-nţeles 
ipocrita = ipocritule 
ladro = tâlharule 
lieta di conoscervi = mă bucur să vă cunosc 
luridi codardi lași mizerabili 
ma certo = evident 
ma che meraviglia = dar ce miracol 
Madonna = doamna mea 
madre = mamă 
maestro = maestru 
mais franchement, je m'en doute = dar sincer, mă îndoiesc 
malattia venerea = boală venerică 


VP - 322 


maldito bastardo = ticălos nenorocit 
maledette = blestemat 
mausoleo = mausoleu 
medico = doctor 
merda = rahat 
messer = domnule 
mille grazie = mii de mulţumiri 
miracolo = miraculos 
mis piernas = picioarele mele 
molto bene = foarte bine 
molte grazie = mulțumesc foarte mult 
momentino, Contessa = o clipă, contesă 
morbus gallicus = boala franceză 
nessun problema = nicio problemă 
Borgia nomenklatura = conducătorii clanului Borgia 
nos replegamos = ne retragem 
onoratissima = preaonorata 
ora, mi scusi, ma = mă Scuzaţi 
padrone = tată 
papa = Papa 
palazzo = palat 
perdone, Colonnello = îmi cer iertare, domnule colonel 
perdonatemi, signore = îmi cer iertare, domnule 
perfetto = perfect 
pezzo di merda = rahat 
piano nobile = hochparterul vilelor mari 
piazze = piaţă 
pollo ripieno = ruladă de pui 
por favor = vă rog 
pranzo = prânz 
presidente = președinte 
puttana = târfă 
requiescat in Pace = Odihnească-se în pace 
rione = district 
rocca f= ortăreaţă 
salve, messere = vă salut, domnule 
sang maudit = sânge blestemat 
scorpioni = scorpioni 
Senatore = Senator 
sì = da 


VP - 323 


Signoria = Primărie 
signore = domnule 
signora = doamnă 
Si, zio mi-o = da, unchiule 
sul serio? = serios? 
tesora mia = comoara mea 
tesora, tesoro = dulceaţă, comoară 
torna qui, maledetto cavallo = vino-ncoace, cal afurisit 
un momento = o clipă 
va bene = bine 
vero = adevărat 
vittoria agli Assassini = Victorie Asasinilor 
virtù = virtute 
Volpe Addormentata, = La Vulpoiul adormit 
zio = unchi 


VP - 324 


ny 


virtual-project.eu 


VP - 325