Michel Zevaco — Borgia — V1 Crimele Familiei Borgia

Michel Zevaco 


Michel Zevaco 


Crimele Familiei Borgia 


CUPRINS: 

Capitolul | Primevere - 1 - 
Capitolul II Ragastens - 4 - 
Capitolul III Palatul Riant - 9 - 
Capitolul IV Nopțile Romei - 12 - 
Capitolul V Capriciile Lucreţiei - 15 - 
Capitolul VI Idilă după orgie - 21 - 
Capitolul VII Alexandru Borgia - 24 - 
Capitolul VIII Călugărul - 31 - 
Capitolul IX Maga - 34 - 
Capitolul X Fecioara în jilţ - 37 - 
Capitolul XI Crucifixul Papei - 41 - 
Capitolul XII Raphael Sanzio - 46 - 
Capitolul XIII Calea Appia - 50 - 
Capitolul XIV Suflet deznădâăjduit - 53 - 
Capitolul XV Întâlnirea - 54 - 
Capitolul XVI Papesa - 56 - 
Capitolul XVII Papa are o idee bună - 58 - 
Capitolul XVIII Al cincilea cerc - 61 - 
Capitolul XIX Rosa - 63 - 
Capitolul XX Duhuri nebune - 68 - 
Capitolul XXI Cezar Borgia - 70 - 
Capitolul XXII Noaptea condamnatului - 71 - 
Capitolul XXIII O tigroaică îndrăgostită - 73 - 
Capitolul XXIV Vânzarea lui Căpitan - 76 - 
Capitolul XXV Otrava - 77 - 
Capitolul XXVII Spadacappa - 78 - 
Capitolul XXVII Hanul Furcii - 82 - 
Capitolul XXVIII Trecea o litieră - 85 - 
Capitolul XXIX Bătrâneţea lui Borgia - 88 - 
Capitolul XXX Nedumerirea unui grădinar - 92 - 


Capitolul XXXI Peştera - 94 - 

Capitolul XXXII Sună clopotele - 96 - 

Capitolul XXXIII Filtru de dragoste - 99 - 
Capitolul XXXIV Tatăl - 102 - 

Capitolul XXXV Moartă - 105 - 

Capitolul XXXVI Onoruri funerare - 109 - 
Capitolul XXXVII Singurătatea lui Ragastens - 113 - 
Capitolul XXXVIII Umbrarul de lângă fereastră - 116 - 
Capitolul XXXIX Căsătoria lui Primevere - 117 - 
Capitolul XL Întâlnirea - 120 - 

Capitolul XLI Prinţesa Manfredi - 124 - 
Capitolul XLII Ducesa Bisaglia - 128 - 
Capitolul XLIII Gloria familiei Borgia - 130 - 
Capitolul XLIV Noaptea nunţii - 132 - 

Capitolul XLV Defileul Capului de Piatră - 136 - 
Capitolul XLVI Tabăra lui Cezar - 141 - 
Capitolul XLVII Duelul - 142 - 

Capitolul XLVIII Salcia plângătoare - 143 - 
Capitolul XLIX După luptă - 145 - 

Capitolul L. Răzbunarea Lucreţiei - 148 - 
Capitolul LI Fii curajos, devotat, cinstit - 151 - 
Capitolul LII Caprera - 154 - 

Capitolul LIII Căderea casei Alma - 158 - 
Capitolul LIV Fiul Papei - 163 - 

Capitolul LV Abatele Angelo - 166 - 

Capitolul LVI Întâlnirea - 167 - 

Capitolul LVII Tatăl şi fiica - 169 - 

Capitolul LVIII La noroc - 171 - 

Capitolul LIX Giacomo - 172 - 

Capitolul LX Portul Ostia - 174 - 

Capitolul LXI Vasul „Stella” - 175 - 

Capitolul LXII Aripa morţii - 177 - 

Capitolul LXIII Un lector bun - 178 - 

Capitolul LXIV Ghicitoarea - 180 - 

Capitolul LXV Borgia se linişteşte - 181 - 
Capitolul LXVI Viaţă pentru viaţă - 182 - 


Capitolul LXVII Deznădejde - 183 - 

Capitolul LXVIII Discuţie în familie - 185 - 

Capitolul LXIX Hotărâri decisive - 187 - 

Capitolul LXX Navă la orizont - 188 - 

Capitolul LXXI Cupa de aur şi cupa de argint - 189 - 

Capitolul LXXII Îngerul bun al Papei Alexandru al VI-lea - 
190 - 

Capitolul LXXIII O statuie vie pe o statuie de bronz - 192 - 

Capitolul LXXIV Speranţa! - 193 - 

Capitolul LXXV Ultimile cuvinte ale Rosei Vanozzo - 195 - 


Capitolul | Primevere. 

Roma! Capitala antică a lumii civilizate dormea, cufundată 
într-o tristeţe apăsătoare. 

Un fel de teroare misterioasă şi profundă aprinsese 
cetatea până la străfundurile sale. Roma tăcea, se ruga, 
Roma se sufoca. 

Acolo unde odinioară vocea puternică a lui Cicero făcuse 
să răsune tribuna unul forum tumultuos, acum psalmodiau 
voci sinistre. Acolo unde altădată Grachus luptase pentru 
libertate, acum apăsa greutatea, despotismul sumbru şi 
sălbatic al lui Rodrigo Borgia. 

Şi Rodrigo Borgia nu era decât una dintre cele trei 
persoana amenințătoare, care domneau peste cetatea 
cetăților. Rodrigo avea un fiu care, mai mult decât el, 
reprezenta Violenţa şi o fată care, mai bine decât el, 
simboliza Viclenia! 

Fiul se numea Cezar. Fata se numea Lucreția... 

Suntem în luna mai a anului 1501, în zorii secolului 
şaisprezece. În ziua aceea, soarele se ridicase prin cerul 
senin. Dimineaţa era strălucitoare. O bucurie imensă plutea 
la aer. 

Dar Roma rămâne îngheţată, rece, căci preoţii domnesc pe 
pământ Totuşi, în faţa porţii mări a castelului Saint-Ange, 


fortăreaţa care în apropierea Vaticanului, înălța odioasele 
sale turnuri, oamenii din popor s-au adunat curioşi. 

Desculţi, în zdrenţe, cu bonete frigiene soioase pe cap, ei 
contemplă cu o admiraţie plină de respect, un grup de 
tineri seniori care, strânşi în piaţă, fac paradă, discută 
gălăgioşi, râd în hohote şi aruncă câte o privire 
dispreţuitoare mulţimii, care de departe, îi invidiază. 

Aceşti cavaleri, îmbrăcaţi în catifea şi mătase peste zalele 
fine întrezărite abia printr-o mişcare a mantiilor 
strălucitoare, brodate cu fir de aur, călări pe cai superbi 
sunt grupaţi în apropierea castelului... Deodată acea poartă 
se deschise larg. 

Se lasă tăcerea. Capetele se descoperă. Un bărbat cu faţa 
arsă de soare, îmbrăcat în catifea neagră, apare pe un 
magnific cal negru şi înaintează către tinerii seniori care, 
înşiraţi în linie dreaptă se pregătesc să-l salute. 

EI îşi plimbă privirea asupra oraşului care după înfăţişare, 
pare tăcut, de parcă ar fi cuprins de îngrijorare. 

Apoi privirea îi lunecă pe piept. Murmură câteva cuvinte, 
pe care nimeni nu le desluşeşte. 

— Dragostea asta mă arde... Primevere! Primevcre! De ce 
te-am întâlnit...? 

Atunci, le face cavalerilor un semn eu mâna şi mica trupă, 
râzând şi şoşotind porneşte către una din porţile Romei, în 
timp ce printre sărmanii aplecaţi, străbate un freamăt ce 
poartă eu el cuvinte repetate de guri duşmănoase şi 
înspăimântate! 

— Fiul Papei!... Monseniorul Cezar Borgia...! 

În aceeaşi dimineaţă de mai, la aproximativ şapte leghe de 
Roma, pe drumul dinspre Florenţa, călătorea, singuratic, 
călărind la pas, un tânăr cavaler, care, fără grabă, fără griji 
se îndrepta către Cetatea Cetăţilor. Să fi avut vreo douăzeci 
şi patru de ani. 

Costumul său era jerpelit, zdrenţuros. Avea mai multe 
cusături pe vestă, iar cizmele din piele erau şi ele peticite 
din loc în loc. 


Avea însă un aer mândru, cu părul lui lung ce-i cădea pe 
umeri în bucle naturale, cu mustaţa fină, răsucită, cu talia 
zveltă, îndrăzneţ clădită, cu ochii săi vii şi pătrunzători şi 
mai ales cu aerul său nevinovat şi vesel care-i lumina 
întreaga fată. 

— La naiba! zise el, iată că locurile acestea nu seamănă 
deloc cu priveliştile minunate ale dragului meu Paris, cu 
pădurile sale umbroase, cu hanurile vesele în care se bea 
un vin atât de bun, unde fetele te întâmpină vesele... Hai, 
Căpitane, încă un pic prietenei... Şi-om vedea dacă nu 
cumva întâlnim vreun han cinstit unde doi creştini 
cumsecade ca noi, ar putea să-şi astâmpere setea... 

Căpitan, acesta era numele calului, îşi ciuli urechile şi-o 
porni în galop. 

Nu trecuseră zece minute când, ridicându-se în scări 
cavalerul zări în depărtare un mic nor de praf alb, care, se 
apropia rapid. Câteva clipe mai târziu, văzu doi cai 
galopând. 

Pe unul din ei flutura o robă neagră: un preot! Pe celălalt o 
rochie aibă şi o femeie! 

Aproape imediat, aceştia se apropiară de el. 

Tânărul francez se pregătea s-o salute pe doamna în alb, 
cu toată gratia pe care natura i-o dăruise, când spre marea 
lui uimire, ea-şi opri brusc calul şi se întoarse spre el. 

— Domnule, îi zise ea cu o voce tremurată, oricine-aţi fi, 
salvaţi-mă...! 

— Doamnă, răspunse el cu căldură, sunt cu totul al 
dumneavoastră şi, dacă-mi veţi face onoarea să-mi spuneţi 
cu ce vă pot fi de folos... 

— Scăpaţi-mă de acest om...! 

Cu degetul, arătă spre călugărul care se oprise şi care 
ridica umerii, dispreţuitor. 

— Un om al Bisericii! exclamă francezul... 

— Un demon!... Vă rog, ajutaţi-mă să-mi continui singură 
drumul. 

— Hei domnule călugăr, aţi auzit...? 


Omul în negru nu-i aruncă nici măcar o privire celui ce-i 
vorbea astfel, ci se adresă tinerei femei: 

— O să vă căiţi amarnic... dar va fi prea târziu. 

— Linişte, călugăre! izbucni tânărul cavaler. Linişte, sau 
cerul mi-e martor, o să faci cunoştinţă cu sabia mea! 

— Îndrăzneşti să ameninţi o faţă bisericească? zise 
călugărul, plin de venin. 

— Dumneavoastră îndrăzniţi totuşi să ameninţaţi o femeie! 
Înapoi! Întoarceţi calul imediat sau nu veţi mai avea 
niciodată ocazia să ameninţaţi pe cineva. 

În acelaşi timp, francezul îşi trase spada şi se îndreaptă 
spre călugăr. 

Acesta îl privi pe tânăr cu o ură neputincioasă, apoi 
întoarse calul şi porni în galop în direcţia Romei. 

Un minut se mai zări mantaua neagră, fluturând în vânt ca 
aripile unei păsări ce aduce nenorocirea. Apoi dispăru. 

Tânărul cavaler se întoarse către doamna în alb. Rămase 
țintuit de admiraţie. 

Era o tânără fată de vreo optsprezece ani, de o frumuseţe 
desăvârşită. Un minunat păr, blond-cenuşiu, cadra 
armonios o faţă străluminată de ochi mari, negri. O anume 
graţie maiestuoasă se degaja din toartă fiinţa ei. 

În acest moment, o roşeaţă de indignare împurpura faţa 
şi-o făcea şi mai frumoasă. Cu privirea ea-l urmărea pe 
înspăimântătorul călugăr, care zbura asemenea unei 
bufniţe. 

— Vă datorez - spuse fata cu o voce pură şi cântătoare, - 
vă datorez toată recunoştinţa mea domnule...? 

— Cavalerul de Regastens, răspunse cavalerul înclinându- 
se până la pământ. 

— Un francez! 

— Parizian, doamnă... 

— Ei, bine... domnule cavaler de Ragastens, fiţi de o mie 
de ori binecuvântat pentru imensul serviciu... 

— Un serviciu neînsemnat, doamnă şi aş fi fost fericit să-mi 
trag spada împotriva unui duşman serios, în onoarea unei 


doamne atât de încântătoare... Dar, aş putea afla de ce 
acest călugăr... 

— Oh! E foarte simplu, domnule, zise tânăra fată care nu- 
şi putu împiedica o tresărire de spaimă. Am făcut 
imprudenţa de a mă îndepărta singură, mai mult decât 
trebuia... Acest om s-a apropiat brusc de mine. Mi-a adresat 
câteva cuvinte jignitoare... am vrut să fug... m-a urmărit... 

Era clar că nu spunea tot adevărul. 

— Şi dumneavoastră nu-i cunoaşteţi? reluă tânărul. 

Ea ezită un moment. Apoi, hotărându-se: 

— Îl cunosc, din nefericire!... Este unealta unui om rău şi 
puternic... Oh! Domnule, spuneţi că nu este un duşman 
serios... Dimpotrivă, acest călugăr, pentru dumneavoastră 
va fi de azi înainte un duşman de temut. Dacă-l veţi 
reîntâlni, fugiţi... Dacă soarta dumneavoastră vă va aduce 
vreodată în preajma lui, nu acceptaţi nimic din ce vă va 
oferi... 

Temeţi-vă de paharul de apă pe care vi l-ar oferi, de fructul 
din care va muşca jumătate şi vă va oferi cealaltă jumătate, 
de arma pe care v-ar oferi-o, rugându-vă s-o acceptaţi... 

Şi, mai ales, temeţi-vă de a nu fi aruncat în cine ştie ce 
chilie uitată a castelului Saint-Ange... Călugărul pe care l- 
aţi văzut se numeşte don Garconio... 

— Doamnă, zise cavalerul de Ragastens, vă mulţumesc 
pentru grijă ce mi-o purtaţi... Dar nu mă tem de nimic, 
adăugă el îndepărtându-se. 

— Trebuie să vă mai cer o favoare... 

— Vorbiţi, doamna mea! 

— Vă rog să nu vă uitaţi în ce direcţie am să plec... să nu 
încercaţi să aflaţi cine sunt... 

— Cum, doamnă Şi să nu am nici o amintire despre 
această întâlnire, pe care o binecuvintez? Nu voi şti nici 
numele pe care să-l pun acestei minunate feţe, care mă va 
urmări, din acest moment şi îmi va înfrumuseţa visele...? 

Cavalerul - vorbea cu o voce emoţionată şi caldă. Ea îl 
privi cu o atenţie nedisimulată. Un surâs îi apăru pe buze, 


jucăuş. 

— Nu pot să vă dezvălui numele meu. Interese prea mari 
mă obligă să-l tăinuiesc. Dar aş putea să vă destăinui cum 
îmi spun cei apropiaţi. 

— Şi cum vi se spune? întrebă francezul. 

— Uneori,... mi se spune... Primevere! 

Şi făcând un semn de adio, fata în alb porni în galop şi se 
îndreptă către Florenţa... 

Cavalerul rămăsese pe loc uimit de această tulburătoare şi 
fragilă apariţie. Privirile lui rămăseseră ţintuite la rochia 
albă care flutura într-un nor de pulbere. 

O văzu luând-o brusc la dreapta, tăind câmpia. Apoi 
dispăru. 

Mult timp, el rămase în acelaşi loc... În sfârşit, scoase un 
suspin. 

— Primevere! zise el. Frumos nume! Primevere... 
primavera... primăvară! E atât de frumoasă ca primăvara în 
floare... 

Dar la ce bun să mă gândesc la asta! Fără-ndoială că în 
mai puţin de-o oră mă va uita... Ei şi ce-ai putea spera 
sărmane aventurier? 

Cu această reflecţie melancolică cavalerul de Ragastens îşi 
continuă drumul către Roma. 

Capitolul II Ragastens. 

Strălucita escortă a tinerilor seniori care-l însoțeau pe 
Cezar Borgia, călărea de aproape două ore pe drumul spre 
Florenţa. Fiul Papei scrută cu ardoare câmpia şi din timp în 
timp mai scăpa câte-o înjurătură. 

— În sfârşit! exclamă deodată. 

Şi se îndreptă grăbit spre un cavaler ce-i venea în 
întâmpinare. 

— Don Garconio?... Ce veşti? întrebă Cezar nerăbdător. 

— Şi bune şi rele... 

— Ce vrei să spui? Explică mai repede, pe toţi sfinţii! 

— Răbdare, monseniore! Prietenul meu Machiavel îmi 
spunea, chiar ieri, că răbdarea este virtutea nepreţuită a 


prinților. 

— Caraghiosule! Fii atent la cravaşa mea! 

— Ei bine... am văzut-o pe tânăra fată... 

Borgia păli. 

— Ai văzut-o! zise el fremătând. 

— l-am vorbit... 

— Garconio!... Am să aranjez ca tatăl meu să-ţi dea 
mănăstirea Sainte-Marie-Mineure. 

— Monseniore, sunteţi un stăpân generos... 

— Nu plătesc eu! mormăi Cezar în mustață. Dar 
continuă!... Deci... i-ai vorbit?... Ce ţi-a spus...? 

— Acum veştile se-nrăutăţesc... 

— Refuză! 

— Nu vrea să stea de vorbă... Dar îi vom veni noi de hac... 

— I-ai aflat numele, adevăratul nume? 

— Nu am aflat nimic... doar că se arată de neîmblânzit, 
pentru moment. 

— Dar ai urmărit-o? Ştii în ce loc se ascunde?... Vorbeşte, 
mă înnebuneşti... 

— Monseniore, am urmărit-o pe tânăra fată conform 
instrucţiunilor dumneavoastră şi o să vedeţi că, dacă nu i- 
am descoperit încă ascunzătoarea, nu este vina mea... 

— Iadule! Îmi scapă... 

— Am întâlnit-o în apropierea pădurii de măslini şi, a fost 
un adevărat miracol... A vrut să fugă... Am încolţit-o... 
Înnebunită, asemenea unei căprioare urmărite, era cât pe 
ce să aflu adevărul, când... 

— Ţi-a scăpat, fără îndoială, călugăr mizerabil. 

— Ne-am întâlnit cu un tânăr bandit care s-a năpustit 
asupra mea, cu spada în mână... În acest timp, frumoasa 
pasăre şi-a luat zborul. 

— Nenorocire şi acel om... mizerabilul ăla unde este?... Ce 
s-a întâmplat cu el? L-ai pierdut din vedere, laşule...? 

— Nu! L-am urmărit de departe... şi, chiar în acest 
moment îşi ia dejunul la hanul de la Fourche, la douăzeci de 
minute de aici... 


— La drum! strigă fiul Papei. 

Pornind într-un galop drăcesc, trupa ajunse repede la 
hanul indicat de călugăr, Era un han nenorocit, un fel de 
crâşmă, în care călătorul obosit nu-şi putea oferi decât un 
vin prost sau apă călduţă. 

O grădină împrejmuia această căsuţă, de-a lungul 
drumului, de care nu o despărţea nici un şanţ, nici altă 
împrejmuire. În această grădină se înălța ceva ce avea 
pretenţia unui pavilion. 

Sub acest pavilion acoperit cu tablă, în lipsa verdeţei, se 
afla cavalerul Ragastens care lua dejunul. 

— lată omul nostru! zise călugărul. 

Cezar îl examină cu un aer sumbru pe tânărul care, la 
venirea numeroşilor cavaleri, salutase, reluându-şi a poi 
liniştit locul la masă. 

Ragastens îl recunoscuse pe călugăr şi, imediat, îşi strânse 
centura de piele care-i ţinea sabia. Apoi ochiul său 
pătrunzător, scrutând grupul, recunoscuse un alt bărbat, 
iar acesta nu era altul decât Cezar Borgia...! 

— La naiba! murmură cavalerul printre dinţi, întâlnirea 
este nemaipomenită; sau mă înşel eu, sau steaua mea cea 
bună mi-a pregătit o surpriză plăcută... 

În acest timp, Borgia se întorsese spre seniorii săi şi 
adresându-se unuia dintre ei: 

— Ce părere ai, zise cu un ton glumeţ, de acest senior 
ilustru care ia masa în acest palat? Spune franc, Astorre. 

Cavalerul nu pierdu nici-o silabă din această întrebare şi 
sesiză tonul dispreţuitor. 

— Oh! Oh! gândi el, cu siguranţă că surpriza nu are nimic 
plăcut şi că steaua mea cea bună nu are nici un amestec... 
Seniorul pe care Borgia îl interpelase se apropie câţiva 
paşi. Era un bărbat de vreo 30 de ani, bine făcut, cu un gât 
de taur, cu ochi sângeroşi... La Roma avea reputaţia unui 

spadasin teribil. Cinsprezece dueluri cunoscute se 
terminaseră cu cincisprezece morţi. Colosul se uită o clipă 
la cavaler şi izbucni într-un râs puternic. 


— Cred, zise el, că va trebui să-i dau acestui magnific 
necunoscut adresa cizmarului care repară încălţămintea 
servitorilor mei. 

Un hohot de râs general îi cuprinse. Singur Borgia rămase 
serios dar îi făcu un semn imperceptibil lui Astorre. Cum 
imaginaţia acestuia era la capătul puterilor, se mulţumi să 
repete aceeaşi glumă: 

— Am să-i dau şi adresa croitorului pentru a-i coase 
veşmintele... dar mă gândesc... şi mai făcu câţiva paşi. 

— Hei domnule... aş vrea să-ţi fac un serviciu fiindcă îmi 
place mutra dumitale. 

Cavalerul de Ragastens se ridică la rândul său: 

— Ce serviciu, domnule? Nu cumva vreţi, din întâmplare, 
să-mi împrumutaţi din spiritul scânteietor al vorbelor 
dumneavoastră de duh? 

— Nu, răspunse Astorre fără să înţeleagă, dar dacă vreţi, 
treceţi pe la mine, valetul meu ar putea, să vă ofere un 
consum... Am să ordon să vi-l facă cadou căci al 
dumneavoastră nu prea arată bine. 

— Faceţi aluzie fără îndoială domnule, la numeroasele 
cusături care împodobesc vesta mea...? 

— Aţi ghicit din prima. 

— Ei bine, daţi-mi voie să vă spun... aceste cusături sunt 
ultima modă pe care aş vrea s-o aduc şi în Italia... Dealtfel, 
îmi displace că haina dumneavoastră este intactă şi o să-i 
fac tot atâtea găuri câte are şi a mea. 

— Şi în ce fel, mă rog? 

— Uite aşa! răspunse cavalerul. 

În acelaşi timp îşi trase spada. 

— Domnule, eu sunt baronul Astorre, foarte bine cunoscut 
la Roma. 

— Mie, domnule de la Bastilia până la Luvru mi se spune 
cavalerul Spadei... Vă ajunge numele meu...? 

— Un francez! murmură Cezar Borgia uimit. 

— La luptă! ripostă Astorre, îmi voi permite să-ţi dau o 
dublă lovitură... căci te voi zdrobi şi te voi spinteca în 


acelaşi timp... 

Cei doi bărbaţi se puseră în gardă şi începură duelul. 

— Domnule baron Astorre, dumneavoastră care aveţi un 
ochi atât de bun, aţi observat cumva câte cusături are 
vestonul meu? 

— Domnule spintecător, văd trei, răspunse Astorre, 
luptând în continuare. 

— Greşiţi... sunt şase... veţi avea dreptul la şase tăieturi şi 
iată prima! 

Astorre ţâşni înapoi, cu un țipăt! Fusese atins din plin şi o 
picătură de sânge înroşi mătasea albă a cămăşii sale. 
Spectatorii acestei scene se priviră surprinşi. 

— Fii atent! Astorre, zise Borgia. 

— Pe tot infernul! Am să-l ţintuiesc la pământ... 

Şi colosul, cu spada deasupra capului, încercă o lovitură. 

— Două! ripostă Ragastens. 

Izbucnind în râs, lovitură după lovitură cavalerul fandă 
încă de trei ori şi de fiecare dată, câte o picătură de sânge 
apărea pe mătase. Sărmanul „Hercule” se înroşise, se 
îngălbenise, lua toate culorile curcubeului şi sărea într-una 
în jurul adversarului său, ţopăind caraghios. 

Ragastens îl privea liniştit. 

— Domnule, zise el, ai deja cinci tăieturi. Fii atent la a 
şasea. 

Astorre, strângând din dinţi îi pregătea o lovitură de 
graţie, aceea pe care o păstra la urmă, întotdeauna în faţa 
unor adversari de temut. Dar, în momentul în care fandă, 
scoase un urlet de durere şi de ură, lăsând spada să-i cadă 
la pământ Ragastens reuşise să-i străpungă şi braţul drept. 

— Şase! zise liniştit cavalerul. Şi întorcându-se către 
grupul de privitori! 

— Dacă mai doreşte cineva să fie la modă... 

Doi din trei tinerii seniori săriră din şa. 

— La moarte! strigară ei. 

— Hei! Linişte şi pace! 


Vorbise Borgia. În inima acestui bandit nu era loc decât 
pentru dragostea de forţă şi îndemânare. Admirase 
agilitatea cavalerului, sângele rece al acestuia, îndrăzneala 
lui. Şi-şi spusese că acesta ar putea fi numai bun pentru a-l 
primi în slujba sa. 

— Domnule, - zise el apropiindu-se, în timp ce tovarăşii săi 
de arme îl împresurau pe Astorre, cum vă numiţi? 

— Monseniore, sunt cavalerul de Ragastens... 

Borgia tresări. 

— De ce-mi spui „monseniore”? 

— Pentru că vă cunosc... şi, chiar dacă nu v-aş fi cunoscut, 
tot mi-aş fi dat seama, după înfăţişarea dumneavoastră 
războinică, prestanţa pe care o aveţi, că Franţa admira în 
ilustrul războinic un mare diplomat - sub numele de duce 
de Valentinois, iar Italia îl salută ca pe un nou Cezar, sub 
numele de Borgia...! 

— Cerule! exclamă Cezar Borgia, francezii ăştia sunt mai 
iscusiţi în arta cuvântului decât în cea a spadei... Tinere, îmi 
placi... Răspunde-mi cinstit... Pentru ce ai venit în Italia...? 

— Am venit cu speranţa de a vă sluji pe dumneavoastră, 
monseniore! Sărac lipit, dar plin de speranţe, m-am gândit 
că cel mai mare căpitan al timpurilor noastre ar putea să 
aprecieze spada mea... 

— Fireşte!... Ei bine, n-am să-ţi înşel speranţele... Dar cum 
se face că vorbeşti atât de bine Italiana? 

— Am stat mult timp la Milano, la Pisa, la Florenţa de unde 
vin acum... şi apoi am citit şi recitit Dante Aligheri... Divina 
Comedie mi-a fost cartea de căpătâi şi maestrul. 

În acest moment, don Garconio se apropia de Borgia. 

— Monseniore, zise el, dumneavoastră nu ştiţi că acest om 
a încercat să ridice mâna împotriva Bisericii... Gândiţi-vă, 
că fără el, Primevere ar fi acum în mâinile dumneavoastră... 

Ragastens nu auzi aceste cuvinte, dar le ghici înţelesul. 
Pricepu după expresia întunecată care punea stăpânire pe 
faţa lui Borgia că lucrurile puteau lua o întorsătură 
neplăcută. 


— Monseniore, spuse el, nu m-aţi întrebat unde şi când v- 
am cunoscut... Dacă doriţi, am să vă spun... 

Cavalerul îşi scoase mănuşa dreaptă. La degetul cel mic 
strălucea, un diamant prins într-un inel de aur. 

— Recunoaşteţi acest diamant, monseniore? 

Borgia dădu din cap. 

— Este talismanul meu şi nu l-am vândut nici măcar 
pentru a-mi procura o ţinută demnă de a mă prezenta în 
faţa dumneavoastră... iată povestea acestui diamant... Într- 
o seară, acum patru ani, mă aflam la Chinon... 

— Chinon! exclamă Borgia... 

— Da monseniore... şi am ajuns chiar în seara în care 
dumneavoastră vă făceaţi o intrare, despre care şi azi 
Franţa, îşi mai aduce aminte... Niciodată nu s-a mai văzut şi 
cu siguranţă nu se va mai vedea ceva atât de magnific... 
Caii dumneavoastră erau potcoviţi cu aur, măgarii cu argint 
- şi de atâta drum, cuiele se desprindeau, potcoavele fiind 
semănate în drum - aur şi argint, iar oamenii se înghesuiau 
să adune aceste rămăşiţe din fastul dumneavoastră. Seara 
către miezul nopţii, aţi făcut o mare greşeală... Aţi ieşit din 
castel... singur!... V-aţi îndreptat, părăsind poarta oraşului, 
către o locuinţă bogată, când deodată... 

— Când am fost atacat de trei sau patru bandiți care 
doreau să mă jefuiască, fără doar şi poate... 

— Exact monseniore... Vă mai amintiţi ce s-a mai întâmplat 
mai departe? 

— Cerule! Cum aş fi putut să uit?... Era să dau duhul. 
Deodată, a apărut un necunoscut, care s-a bătut aşa de bine 
cu ei, încât i-a pus pe fugă... 

— Atunci monseniore, mi-aţi dat acest diamant... 

— Dumneavoastră eraţi. 

—. spunându-mi că numai văzându-l mă veţi recunoaşte 
oriunde vă veţi găsi şi mă veţi putea ajuta, scoate din impas, 
prin protecţia dumneavoastră... 

— Tinere! Ajutorul şi protecţia mea îţi stau la dispoziţie... 
începând din acest moment vel fi în slujba mea şi vai de cel 


care va îndrăzni numai să-ţi dorească răul...! 

O privire în jurul său şi, întreaga escortă se înclină cu 
respect în faţa francezului, chiar şi dori Garconio 

— La drum, domnilor, comandă Borgia. Ne întoarcem la 
Roma. lar pe dumneata tinere, te voi aştepta la miezul 
nopţii... La miezul nopţii - mai spuse o dată cu un surâs 
straniu, căci atunci este ora mea...! 

— Unde să vă găsesc, monseniore? 

— La palatul sorei mele, Lucreția... La Palatul-Riant... 
Oricine la Roma îţi va arăta drumul. 

— La Palatul Riant!... La miezul nopţii!... Voi fi acolo...! 

Cavalerul de Ragastens se înclină. 

Când se ridică, trupa se pierdea-ntr-un nor de colb. Dar, 
oricât de repede se îndepărtau. Ragastens putu să prindă 
privirile pline de ură şi răzbunare cel le aruncau don 
Garconio şi Astorre. 

Ragastens ridică din umeri. Îşi termină liniştit masa, şi, 
după ce plăti, porni la drum. 

Capitolul III Palatul Riant. 

Pe la patru după amiază, cavalerul de Ragastens intră în 
Oraşul Etern. Mersese la pas, ultima parte a drumului, 
pentru a-i da un pic de răgaz lui Căpitan - pe care-l iubea 
din tot sufletul ca pe un tovarăş de încredere —, dar şi 
pentru a medita în pace la cele întâmplate... 

Copil crescut pe străzile Parisului, cavalerul de Ragastens 
trăise până în acel moment, la voia întâmplării. Nu-şi 
cunoscuse părinţii. Nici tatăl, nici mama. Mama murise la 
venirea lui pe lume. Cât despre tatăl său, sărman gentilom 
gascon, venit la Paris pentru a se căpătui, murise în sărăcie, 
pe vremea când micul Ragastens sugea încă la sânul doicii. 

Această doică, vânzătoare de haine vechi într-un loc ferit 
din apropierea Bastiliei, îl îndrăgeşte pe micul orfan. Îşi 
pusese în gând să facă din elun urmaş demn al negoţului ei 
de cârpe. 

Ori, după ce rămăsese văduvă, îşi găsi un iubit care să-l 
înlocuiască pe cel pe care-l dusese la groapă. Micuţul 


cavaler, avea pe atunci şapte ani. 

Bărbatul acesta al doicii era din lumea clerului. Un 
adevărat savant care citea, scria şi chiar avea cunoştinţe de 
calcul. Toată învăţătura acestuia o primi şi copilul. La 
paisprezece ani, acesta ştia aproape tot atât cât un abate. 
Mândra doică visa pentru el un destin strălucit, când o 
epidemie de variolă îi curmă viaţa. 

Tânărul cavaler conduse pe ultimul drum, plângând, pe 
aceea care-i ţinuse loc de mamă. Apoi la întoarcerea de la 
cimitir îşi şterse lacrimile, se linişti şi din dugheana 
defunctei îşi alese o spadă imensă, care se târa pe pavaj 
atunci când nu o strângea bine la brâu. 

Pe la optsprezece ani, era un spadasin bun, temut prin 
cabarete şi taverne, mare fustangiu, iubitor de vin bun, 
puţin cam deşenţat, tot timpul pus pe harţă, cu spada gata 
de duel; era numai bun de spânzurat. 

Cavalerul avea o înclinaţie spre aventură. Generos - 
împărțea tot ce avea - atunci când avea ceva, cu cei care 
erau mai săraci decât el. Cu spada lui îi apăra pe cei 
neajutoraţi şi slabi de înger. Nu era în stare să facă vreun 
rău cuiva. Dar fără nici un fel de avere, neavând drept 
călăuză decât setea lui nepotolită de aventuri, prins într-un 
mediu în care şi morala avea o anume elasticitate, trăia cum 
putea, îşi ducea zilele la voia întâmplării, trăind de azi pe 
mâine... 

Dar, într-o bună zi cel care era numit cavalerul Spadei şi 
care, între Bastilia şi Luvru ajunsese „Ileroare” dispăru fără 
urme. 

Noi îl întâlnim cuminţit. Calitățile lui erau mai numeroase 
decât defectele. Cavalerul de Ragastens se hotărâse să fie 
un adevărat gentilom, renunțând la toate nebuniile. 

În momentul în care păşea pragul porţii de la Roma dând 
din cap îşi spuse: 

— lată-mă cu doi duşmani pe cap: călugărul Garconio şi 
baronul Astorre. L-am ameninţat pe primul şi i-am dat o 
lecţie celuilalt. Da, dar acum am un protector puternic... 


Cavalerul privi în jurul semeţ. Totuşi din culorile roşii şi 
aurii în care-şi vedea viitorul, un punct întunecat îi apărea 
la orizont. Cu toate că încerca să uite mereu necunoscută 
misterioasă cu un nume atât de drag şi de plăcut, cu o faţă 
atât de frumoasă îi apărea în gât. Cu un suspin lung, îşi 
repetă: 

— Primevere!... O voi revedea oare?... Cine este? De ce 
acest oribil călugăr o urmărea...? 

— Ce pod e ăsta? întrebă un puşti, după ce-iaruncă o 
monedă mică. 

— Excelenţă, acesta este podul celor Patru-Capete... 

— Şi palatul Riant. Îl ştii? 

— Palatul doamnei Lucreția! exclamă copilul, cu o spaimă 
vizibilă. 

— Da. Ştiu unde se află! 

— Acolo! Arătă copilul întinzând braţul. Apoi o rupse la 
fugă de parcă ar fi fost urmat de o armată de draci. 
Cavalerul porni în direcţia pe care i-o arătase copilul 
gândindu-se la spaimă ciudată ce-l cuprindea pe copil. 

Mai întrebă o dată. de data asta pe un bărbat. Şi acesta la 
numele palatului Riant, se încruntă, apoi se îndepărtă 
mormâăind nişte blesteme. 

— Ciudat! îşi zise cavalerul. 

Ajunse în sfârşit într-o piaţă pustie. În spatele acesteia se 
înălţă o clădire somptuoasă. Un şir dublu de coloane din 
marmură roz. Strălucind în razele soarelui ce-o învăluiau 
forma o galerie lungă ce ducea către palat. La capătul 
acestei alei. se zărea o scară monumentală numai din 
marmură... în ce priveşte faţada castelului, aceasta era 
aurită de ornamente, sculpturi de mare preţ neîndoios 
aparţinând vechilor comori ale bătrânei Roma. 

Cavalerul îşi spuse că acesta trebuie să fie palatul, care 
fără îndoială îşi merită numele, datorită mulţimii de plante 
rare şi flori minunate, care formau, sub galerie, o grădină 
de neasemuit. În faţa acestei grădini, doi cavaleri împietriţi 


asemenea unor statui ecvestre, făceau de gardă. Ragaslens 
i se adresă unuia din ei: 

— Aici este palatul Riant? întrebă el. 

— Da... în spate! răspunse omul cu un ton ameninţător. 

— Drace! murmură cavalerul, continuându-şi drumul, iată 
un palat bine păzit. 

Piaţa era pustie: nici un trecător... nici o dugheană 
deschisă. Parcă era un loc blestemat! Ragastens îşi 
îndeamnă calul şi porniră mai departe; la numai cincizeci 
de metri, luând-o pe stradă care se deschidea dinspre piaţă, 
ajunse în faţa unui han. Aici, locul era însufleţit însă se 
simţea o undă de temere, de ezitare. 

Ragastens cobori din şa, intră în hanul, care printr-un 
capriciu al proprietarului sau, dintr-un exces de latinitate 
bizară, se numea „Hanul frumosului Janus”. 

Cavalerul ceru un loc grăjdarului pentru Căpitan şi o 
cameră pentru el. Un servitor îi luă calul, iar hangiul îl 
conduse pe Raganstens într-o cămăruţă de la parter. 

— Este umezeală, observă el. 

— Nu avem alta liberă. 

— O iau, totuşi, pentru că este foarte aproape de palatul 
Riant. 

— Atunci, totul e în ordine, pentru că de la fereastra 
dumneavoastră puteţi vedea palatul. 

Gazda deschise fereastra şi Ragastens simţi o briză rece 
care-i învăluia faţa. 

— Ce e asta? zise el. 

— A, e Tibrul! 

Într-adevăr, fluviul curgea liniştit, mărginit pe ambele 
părţi de case, fără cheiuri. În dreptul fiecărei case, câte o 
scară cobora până la luciul apei. În faţa ferestrei sale, o 
astfel de scară îşi cobora patru trepte înverzite de muşchi 
până la nivelul apei. 

— Vedeţi, reluă hangiul, acolo, mai jos, unde fluviul face 
cot, este o scară mare, mai largă decât celeilalte... este cea 
de la Palatul Riant. 


— Bine! zise Ragastens închizând uşa îmi place camera 
asta, cu toată umezeala ei... 

— Se plăteşte în avans, domnule; spuse hangiul. 

Cavalerul plăti. 

Apoi, după ce ceru aţă şi ac, se cufundă într-o operaţie 
meticuloasă de reparare a vestmintelor sale, pe care le 
perie, le scutură şi le curăţă cât putu mai bine. După care, 
mâncă cu mare poftă. 

Toate aceste îndeletniciri avură loc până spre ora nouă. O 
oră mai târziu, Ragastens, strălucind de curăţenie, cu spada 
în brâu, aştepta cu nerăbdare întâlnirea de la palatul 
Lucreţiei Borgia. 

Oraşul, adormit de mai multă vreme se cufundase într-o 
linişte adâncă. Se auzea numai murmurul Tibrului, ale cărui 
ape cenuşii, se rostogoleau într-un murmur continuu 
purtând cu ele zvonuri de tristeţe şi amărăciune. Cavalerul 
asculta plin de nelinişte zgomote ciudate ce răzbăteau prin 
susurul apelor... parcă ar fi fost vaierul, geamătul unei 
fiinţe sfâşiate... În curând va suna clopotul miezul nopții... 

Cavalerul stinse lumânarea şi, înfăşurat în mantaua sa, se 
pregătea să iasă. În acel moment, vaietul sfâşietor 
străpunse liniştea, dinspre fluviu, Ragastens tresări. 

— De data asta nu mi se mai pare... este o voce 
omenească. 

Un nou țipăt de deznădejde sfâşie liniştea. Ragastens se- 
nfioră. Pe tâmple, perle de sudoare mijau. Pentru a treia 
oară, un geamăt pătrunzător se înălţă, stins în zgomote 
ciudate, agonizante. 

— Dinspre Tibru se aude! îşi zise Ragastens. 

Şi deschizând fereastra privi în întunericul nopţii. Tibrul, 
între cele două flancuri de case îşi purta apele negre, în 
valuri întunecate. Deasupra lui, o bucăţică de cer înstelat. 
Pe bâjbâite, cavalerul cobori cele patru trepte; se aplecă... 
întinse mâinile. 

Mâinile sale atinseră o stofă mătăsoasă, ce acoperea 
corpul unui om. Omul sufla greu. Horcăia. Ragastens îl 


prinse de umeri. 

— Cine sunteţi? întrebă necunoscutul. 

— Nu vă fie teamă... sunt un străin... un prieten... 

— Nu există prieteni... Oh! O să mor... Ascultaţi...! 

Omul îşi încleştă mâinile pe dalele scării... Ragastens vru 
să-l scoată din apă... 

— Nu! zise omul. Inutil... eu o să... mor... dar vreau... să 
mă răzbun... Ascultaţi... 

— Ascultat! zise Ragastens înspăimântat. 

— Contele Alma... preveniţi-l... fiica sa... vor s-o 
răpească... nu trebuie... 

— Cine e contele Alma? Cine e fiica sa... 

— Fiica lui!... Beatrix... Primevere!... 

— Spuneţi, începu Ragastens cu o voce hotărâtă de teamă, 
spuneţi că o vor răpi... Cine? 

— Cei trei care m-au ucis... fra... 

În acest moment omul fu scuturat de un spasm puternic... 
se încleştă... mâinile îi lunecară de pe piatră corpul se 
rostogoli în ape... dispărând în vârtejul valurilor întunecate. 

Ragastens se ridică. Ochii lui scrutau întunericul. În zadar! 

Atunci, se-ntoarse în camera sa, îşi şterse faţa acoperită de 
o sudoare de ghiaţă. 

— Oh! şopti el, ce secret groaznic mi s-a dezvăluit!... O 
cheamă Beatrix... e fiica contelui Alma... şi cineva doreşte s- 
o răpească... Dar cine?... Cine? 

În acest moment, la Saint-Pierre, clopotele sunară miezul 
nopții. 

— Miezul nopţii! îşi zise cavalerul, consternat. 

Şi o zbughi afară fugind către palatul Riant unde îl aştepta 
ilustrul său protector, Cezar Borgia. 

Capitolul IV Nopțile Romei. 

În timp ce cavalerul nostru se transformase în croitor şi-şi 
coase vestmintele, împodobindu-l cu pasmanterii - pentru a 
ascunde despicăturile şi tăieturile, Cezar Borgia, escortat 
de patru tineri intrau în palatul Riant. 


Cezar şi însoțitorii săi traversară grăbiţi saloanele 
minunate în care sălăşluiau comori de artă Italiană. 

În dreptul unei uşi sculptate în bronz, aurită, pe care o 
străjeau doi nubieni, negri ca noaptea şi tăcuţi ca peştii, 
Cezar făcu un semn. Unul din nubieni apăsă pe un buton şi 
uşa masivă se deschise. 

De aici, începea partea ascunsă a palatului. Cum trecură 
pragul uşii, aceasta se închise la loc, fără zgomot. Ajunseră 
într-un vestibul, cu pereţi din jad. În faţa uşii de bronz, 
acum se vedea o uşă de lemn de trandafir, cu incrustaţii 
delicate şi intarsii din aur şi argint, emailuri... 

De data aceasta, două femei străjuiau uşa! Două femei 
goale, de o frumuseţe statuară, aşezate sau mai degrabă 
tolănite pe nişte perne moi de puf... 

Şi de data asta uşa se deschise la fel de misterios, la un 
semn făcut de Cezar. Urmat de escorta sa, pătrunse într-o 
încăpere de dimensiuni mai mici, dar de un rafinament 
sporit, un lux exorbitant, dar subtil. 

O muzică suavă, de flaut, chitară şi violă era murmurată 
abia perceptibil. Şi această muzică plăcută armoniza cu 
vocile şoptite ale unor femei ce cântau dragostea şi gloria. 

În afara unui bufet şi a unei mese lungi, alte mobile nu mai 
erau în această încăpere; dar, din loc în loc, covoare 
scumpe persane, perne moi brodate, aşezate ca într-un 
decor oriental invitau la odihnă. 

Masa aranjată cu platouri de o bogăţie neasemuită, opere 
de artă ale megşterilor argintari şi aurari francezi şi 
orientali, pline de fructe exotice, dulceţuri rafinate, prăjituri 
şi dulciuri a căror reţetă aparţinea stăpânei, Lucreţiei, 
oferea o privelişte îmbietoare. 

În jurul acestei mese, mai mulţi bărbaţi luaseră loc. Ei 
stăteau tolăniţi pe un soi de banchete foarte apreciate de 
vechii romani. 

Printre ei, o singură femeie: stăpâna palatului, prodigioasa 
vrăjitoare ce domnea peste inimile bărbaţilor, sora lui 
Cezar, fiica Papei, Lucreția Borgia. 


— Ce târziu vii, frate! 

— Ilartă-mă, draga mea Lucreția, răspunse Cezar, dar ne- 
am întors târziu, după o plimbare lungă pe drumurile spre 
Florenţa... 

— "Te iert... dar nu-i spui nimic fratelui nostru? 

Cezar se-ntoarse spre bărbatul ce stătea lângă Lucreția, 
care avusese o tresărire de teamă la vederea lui Cezar. Era 
Francois Borgia, duce de Gandie, al doilea fiu al papei, 
fratele Lucreţiei şi al lui Cezar. 

Cei doi fraţi îşi strânseră mâinile, cu un surâs. Dar fiecare 
îşi supraveghea din priviri fiecare gest, fiecare mişcare. 
Lucreția, se apropie de Francois, îi prinse capul în mâini şi-l 
sărută pe gură, lung. 

— lată dragostea frăţească, zise Cezar, sau nu mă pricep! 
Şi totuşi sunt expert în asta... 

— E adevărat, zise Lucreția, îl iubesc pe Francois... este 
cel mai bun dintre noi. 

— Mă copleşeşti soră, zise cu nelinişte ducele de Gandie... 
uiţi că dacă gloria este a casei noastre şi tronul pontifical al 
tatălui nostru este de nezdruncinat, asta e numai datorită 
săbiei scumpului nostru Cezar... 

— E adevărat! reluă Cezar. M-am descurcat destul de bine 
cu spadă... Armele albe sunt domeniul meu. 

Şi cu aceste cuvinte, îşi scoase pumnalul şi cu o viteză 
înspăimântătoare îl înfipse pe masă. Un freamăt de 
îngrijorare străbătu mesenii. 

Francois păli, deveni livid. Lucreția, însă, izbucni în hohote 
de râs. 

— La masă, zise ea cu veselie. 

Lucreția aruncă o privire fugară spre perdeaua din catifea 
şi brocart care se mişca imperceptibil. 

De îndată, apărură femeile care făceau oficiul de a servi la 
masă. 

Lucreția Borgia, era îmbrăcată atât cât să pară şi mai 
atrăgător comesenilor săi. Un voal uşor străveziu îi 


acoperea goliciunea frumuseţea împlinită în forme care 
păreau dăltuite în marmura cea mai fină. 

Din când în când, arunca câte o privire furişe spre cortina 
de brocart, care fremăta uşor, abia vizibil. Dar, oricât de 
firava era unduirea brocartului, pentru Lucreția era clar cu 
după faldurile bogate cineva o asculta şi privea. 

— Ce se mai aude prin oraş? întreabă ea. 

— La naiba, doamnă, se povesteşte ceva incredibil, 
nemaiauzit, de nebănuit, ceva fabulos... 

— Şi ce anume se povesteşte, duce de Rienzi. 

— Duce! întrerupse Francois Borgia, cu un ton rugător. 

— E o poveste de dragoste! continuă ducele. 

— Să auzim povestea... zise Lucreția... Dragostea, singurul 
adevăr demn de a trăi şi muri pentru ea... 

În acelaşi timp, îi înlănţuia gâtul lui Francois. 

— Povesteşte, duce! porunci ea, cu o voce hotărâtă. 

— Oh! Da, strigară şi ceilalţi meseni. Despre dragoste! Să 
nu vorbim decât despre dragoste! 

— Ei, continuă ducele de Rienzi, este o dragoste curată şi 
feciorelnică. Aproape mi-e ruşine să vorbesc aici despre ea. 

— Vorbeşte, zise Cesar scurt. 

— Pentru că mi-o porunciţi dumneavoastră monseniore... 
Se spune că acest celebru căpitan, cei mai nobil dintre 
nobili, este îndrăgostit... 

Toate privirile se îndreaptă spre Cezar. 

— Dar, reluă ducele, îndrăgostit cum nu a mai fost 
nicicând. El, cel care, aşa cum se ştie are o inimă de bronz, 
acum are o inimă de porumbel, suspină, geme. Şi, ce e mai 
curios, este că o necunoscută i-a tulburat inima şi sufletul o 
necunoscută de care nimeni nu se poate apropia... În 
sfârşit, deşi pare necrezut este adevărat că necunoscută 
respinge şi dispreţuieşte toate ofertele marelui căpitan...! 

— Şi numele acestui frumos individ? întreabă Lucreția. 

— Ghiciţi! bâigui ducele de Rienzi aproape beat... se află 
printre noi... 


— N-are rost! mormăi Cezar Borgia. Îndrăgostitul sunt eu! 
Şi vai de cel ce ar avea ceva de comentat... 

— Monseniore!... Credeţi... 

— În ce o priveşte pe ea, vă jur că în cel mai scurt timp va 
înceta să mă dispreţuiască. 

Lucreția izbucni în râs. 

— Aşa, deci, dragul meu Cezar, zise ea, mă trădezi?... Mă 
părăseşti. 

— Deloc! răspunse Cezar care simţea că minţile-i sunt 
învăluite şi cuprinse de tulburarea vinului, a beţiei 
simţirilor, a beţiei orgoliului său nemăsurat. 

Şi continuă, bâiguind: 

— Nu, Lucreția, eu nu te trădez. Tu eşti a mea! Aşa cum va 
fi şi ea!... Aşa cum iubita ta Rienzi a fost a mea! Aşa cum 
totul trebuie să fie al meu! Al meu! Numai al meu! Auziţi 
vOi...? 

Respira greu. Privirile lui căpătaseră sclipiri diabolice... 
Chiar în această clipă, Lucreția, îl cuprinse pe Francois, 
duce de Gandie, cu braţele sale. Îl înlănţui şi-l sărută cu 
patimă, lung pe gură. 

Francois, păli sub acest sărut. Încearcă în van să se 
desprindă... 

— Iadule! rosti Borgia care, ţâşni furios şi răsturnă masa. 

În acelaşi timp smulse cuțitul şi cu privirile rătăcite, 
răvăşită, se năpusti asupra lui Francois... Dintr-un salt 
ajunse la el. Ridică braţul, coborându-l cu o mişcare 
fulgerătoare. Arma străpunse în profunzime pieptul ducelui 
de Gandie. Acesta căzu pe spate. Din gură-i ţâşnea sângele. 

Cei ce asistaseră la această scenă, înspăimântați rămaseră 
încremeniţi. Lucreția se îndepărtase uşor şi un surâs 
straniu îi flutura pe buze. 

— Ajutor, horcăia nefericitul duce de Gandie... ajutaţi-mă... 
Oh... mă arde... Apă!... fie-vă milă!... Un strop deapă...! 

— Ah, vrei apă ţipă Cezar, într-un hohot înspăimântător. 
Aşteaptă, frate, o să-ţi dau să te saturi...! 


Atunci se petrecu ceva monstruos. Cezar Borgia se aplecă. 
Îl apucă pe fratele său de picioare târându-i capul 
însângerat ce se izbea de dalele înroşite de sânge, îl duse 
urlând. 

— Apă pentru fratele meu Francois! Apă pentru amantul 
Lucreţiei. Toată apa Tibrului pentru ducele de Gandi... 

Cezar parcurse astfel mai multe săli şi încăperi, una după 
alta, până ajunse în faţa unei uşi. O deschise singur... Tibrul 
susura în noapte. Cezar, ridică trupul fratelui său şi cu o 
puternică lovitură îl îmbrânci în ape. 

Martorii acestei scene cumplite se furişaseră, albi ca varul, 
înspăimântați şi plini de dezgust... 

Atunci, Lucreția Borgia se îndreaptă către cortina de 
brocart, o ridică şi pătrunse într-un cabinet slab luminat. 

Acolo, un bătrân cu trăsături aspre şi pline de răutate şi 
viclenie, era cufundat într-un fotoliu. Bătrânul auzise şi 
văzuse tot... Era tatăl lui Francois, duce de Gandi, tatăl lui 
Cezar, duce de Valentinois, tatăl Lucreţiei, ducesă de 
Bisaglia, era Rodrigo Borgia... Era Papa Alexandru al VI-lea. 

— Eşti mulţumit, tată? întreabă Lucreția. 

— Pe toţi sfinţii, fata mea, ai mers cam prea departe!... 
Bietul Francois!... În sfârşit, eu însumi voi oficia o slujbă 
pentru odihna sufletului său!... Este păcat, peccato! Era un 
drac gol Francois... dar... dar ducele de Gandie stătea în 
calea planurilor mele... Ei adio, fata mea... Îţi dau 
binecuvântarea papală, încât acest păcat din urmă să-ţi fie 
iertat... 

Lucreția se înclină. Papa se ridică, întinse dreapta. Când 
Lucreția se ridică, tatăl său dispăruse. 

Capitolul V Capriciile Lucreţiei. 

Lucreția Borgia se-ntoarse în sala ospăţului şi văzu că nu 
mai era nimeni. 

— Laşii, murmură ea, au fugit... beţia spaimei a înlocuit 
beţia simţurilor care pusese stăpânire pe ei... Ah! Nu sunt 
bărbaţi... 


Tatăl meu a fost unul... dar acum e bătrân... De ce natura 
m-a făcut femeie, pe mine... pe mine... care sunt în stare să 
devorez un imperiu... 

Se aşează pe un pat din perne. O umbră apăru deodată 
lângă ea. Îşi întoarse cu voluptate capul. 

— Tu eşti, frate? zise ea întinzându-i mâna lui Cezar. 
Acesta tocmai se întorsese şi cine l-ar fi văzut acum nu şi-ar 
fi putut imagina că era ucigaşul fratelui său. 

Cu o faţă bucuroasă, liniştită se apropie de sora sa care-l 
privea zâmbind. Era totuşi ceva diabolic în privirile acestui 
cuplu monstruos. 

— Răule! zise Lucreția, de ce i-ai făcut rău bietului 
Francois? Nu cumva ai fost gelos...? 

— Pe cuvântul meu, da, Lucreția... Nu suport ca faţă de 
prietenii mei, indiferent de locul său situaţia în care mă aflu 
să nu fiu cel dintâi. 

Lucreția dădu din cap gânditoare. 

— În sfârşit Cezar, dar tu eşti moştenitorul, scumpul meu... 
Această moarte te îmbogăţeşte, deşi eşti şi aşa bogat... iar 
„accidentul” va face din tine şi duce de Gandie... 

— E adevărat, surioară... dar vei avea şi tu partea ta. Îţi 
pun de-o parte un milion de ducați în aur din moştenire, eşti 
mulţumită? 

— Fireşte, răspunse Lucreția căscând, chiar am chef să 
clădesc un templu... 

— Un templu? întreabă mirat Cezar. 

— Da... un templu închinat lui Venus... Vreau să 
restabilesc cultul pentru ea la Roma... şi mai vreau ca acest 
templu să fie înălţat între Sfântul-Petru şi Vatican... şi, în 
timp ce tatăl nostru îşi va ţine slujbele de Paşti, în templul 
său creştin, vreau ca eu să oficiez în templul meu păgân şi 
să vedem unde vor veni mai mulţi credincioşi. 

— Lucreția, eşti cu adevărat o femeie minunată. Ideea ta 
este înălţătoare. 

— Mai puţin decât cea de a cuceri Italia şi de a face un 
regat, în care tu să fii rege, stăpân absolut, dragul meu 


Cezar... 

— Noi doi, Lucreția, atunci când îmi voi vedea visele 
împlinite, noi doi vom stăpâni lumea o vom schimba... 

Un zgomot de arme le atrase atenţia. Ascultară cu atenţie. 
Sunetele veneau din apartamentele palatului. 

Lucreția îşi puse un mantou de mătase pe umeri şi, urmată 
de Cezar, se îndreaptă către vestibulul cu statui. Deschise 
uşa de bronz. Amândoi se opriră în prag. 

Vreo treizeci de slujitori urlau, vociferau, se împingeau, se 
înghionteau încercând să încercuiască pe cineva care ţinea 
piept acestei mulţimi străine. 

— Cine este neobrăzatul?... întrebă Lucreția. Era gata să 
meargă mai departe, dar Cezar o prinse de mână oprind-o. 

— Ei, zise el, ăsta-i francezul meu... i-am dat întâlnire aici, 
la miezul nopţii... La dracu! Ce zdrahon! Ce lovituri 
iscusite! Poc! Lia dreapta! Poc! La stânga! Iată şi pe jos vreo 
doi... şi-ncă doi îşi scuipă dinţii! 

Cezar entuziasmat, bătea din palme, cu frenezie. 

Bărbatul, care se duela cu toată şleahta de valeţi în marea 
admiraţie a lui Cezar şi pentru satisfacția Lucreţiei, era 
într-adevăr cavalerul de Ragastens. 

Cum miezul nopţii trecuse, venise în grabă de la han. 

— Oh! Ce privelişte îngrozitoare! gândea în timp ce 
mergea spre palat. Bietul om, aruncat în Tibru! Bietul 
necunoscut, l-au ucis... Oh! Mâinile crispate pe dale... 
corpul cufundându-se în întunericul apei... Şi cuvintele 
acelea misterioase... Cine vrea s-o răpească pe Primevere? 
lar cel ce vrea s-o răpească e chiar ucigaşul... Cum să-l 
găsesc?... Cum să-l previn pe contele Alma... Va trebui să-i 
povestesc aceste întâmplări ciudate ilustrului căpitan ce mă 
aşteaptă. Numai el poate să descopere adevărul şi chiar să 
oprească alte nenorociri...! 

Gândind astfel, cavalerul nostru ajunse la palatul 
Lucreţiei. Încercă să pătrundă prin uşa de bronz. Dar, cele 
două namile se năpustiră asupra lui. 

— Înapăcuel! 


— Ei, prieteni, uşurel, ce dracu. Sunt aşteptat la palatul 
ăsta. 

— Înapoi! zise garda. 

— Eşti cam încăpățânat, dragule!... Îţi spun că sunt 
aşteptat... de monseniorul Cezar Borgia, dacă nu vă e cu 
supărare... Aşa că faceţi loc...! 

Numai că, în loc să poată intra în palat, avu de înfruntat 
vreo 12 valeţi, atraşi de zgomot, ce se năpustiră asupra lui. 

— Ei! S-ar zice că neamul valeţilor e turbat în această 
frumoasă ţară... Drace!... Să îndrăznească să ridice mâna 
asupra mea! Înapoi, valeţi! 

Şi văzându-l atât de hotărât, într-adevăr valeţii se 
retraseră, speriaţi. Dar corpul de pază se năpusti asupra 
lui. Ragastens îşi dădu seama că nu are prea mulţi soldaţi 
de izbândă, având în vedere numărul lor, dar se hotări să-şi 
vândă scump pielea. 

Atunci, se-ntoarse către una din gărzi, îi prinse piciorul şi 
încercând să-l dezechilibreze, îi smulse cizma din picior. 

Ragastens, făcu câţiva paşi înapoi, gata să cadă... Atunci 
se produse o învălmăşeală printre valeţi, care nu dură mult. 
Asediatorii îşi recăpătaseră forţele. Se strânseseră vreo 
treizeci, înarmaţi cu bastoane. 

Ragastens văzu că este înconjurat. 

— Ah, lingăilor - le strigă, adunătură de lepădături! Cu 
lovituri de cizmă o să vă împrăştii... 

Şi chiar aşa se întâmpla... Prinzând cizma de vârf, făcu o 
piruetă plesnindu-i peste feţe. În acelaşi timp se hotărî să se 
retragă spre scări. 

Stăpânind câmpul de luptă, fără să fi căpătat măcar o 
zgârietură, Ragastens izbucni într-un hohot de râs puternic 
Şi zise: 

— Hai, valeţi! Anunţaţi-l pe stăpânul vostru că îi stă la 
dispoziţie cavalerul de Ragastens... 

— Am şi aflat, zise o voce, v-aţi anunţat singur, domnule...! 

Ragastens, întorcându-se îi văzu pe Cezar şi Lucreția. Un 
moment, rămase surprins, fascinat de frumuseţea fiicei 


papei. Lucreția văzu efectul pe care prezenţa ei îl 
produsese tânărului şi surâse. Dar cavalerul îşi revenise şi 
înclinându-se într-o plecăciune adâncă, răspunse: 

— Monsenioare şi doamnă, vă rog să mă iertaţi pentru 
neînțelegerile cu valeţii dvs. Nu pot să-mi justific obrăznicia 
decât prin dorinţa de a fi punctual la întâlnirea ce mi-aţi 
dat-o... Or, pentru a ajunge la timp, aş fi înfruntat şi o 
legiune de demoni... 

— Veniţi domnule, zise Cezar, eu sunt vinovat de a nu fi 
avertizat pe aceşti imbecili. 

Lângă nubienii, postați la uşa de bronz, Lucreția se opri o 
clipă. Cei doi nici nu clipiră. Datoria lor era de a păzi o uşă 
şi o păzeau. 

— Şi voi, ce-aţi fi făcut în momentul în care uşa ar fi fost în 
pericol? 

Negrii zâmbiră, arătându-şi dinţii albi, strălucitori. Cu 
vârful degetelor atinseră ascuţişul iataganelor, apoi arătară 
spre gâtul cavalerului. 

— E clar! spuse acesta rizând s mi-ar fi tăiat gâtul. Dar 
pentru a vă zări doamnă, jur că aş fi înfruntat şi acest 
pericol. 

Lucreția zâmbi din nou. Apoi, mângâindu-i pe cei doi negri 
pe obraji, lucru ce-i încânta pe nubieni, porni urmată de 
Cezar şi de cavaler. 

Îi conduse în budoarul său, unde Ragastens putu să 
admire luxul şi rafinamentul acestuia, fără însă a-şi arăta 
încântarea. 

— Soră, spuse atunci Cezar, domnul este cavalerul de 
Ragastens, francez, copil al acelei ţări pe care o iubim 
atât... Numai faptul că e francez şi tot ar fi de ajuns pentru 
a-i da o bună recomandare pe lângă tine, iubita mea soră... 
dar nu e totul: când am fost la Chinon, cel ce mi-a salvat 
viaţa a fost cavalerul... 

— Oh, monsenioare, sunteţi prea bun, numai că nu ar 
trebui să vorbiţi de acest incident zise cavalerul? Nu v-am 


amintit această aventură decât pentru a vă aminti că ne-am 
cunoscut... 

— Îmi plac francezii, zise Lucreția la rândul ei şi o să-l 
iubesc şi pe cavaler pentru că ţi-a salvat viaţa, iubitul meu 
frate... Noi vă vom susţine, cavalere... 

— Ah, doamnă, sunt uimit de favoarea pe care mi-o faceţi. 

— O meritaţi, zise Lucreția cu drăgălăşenie. Dar mă 
gândesc mai adăugă ea - cred că aveţi nevoie de puţină 
odihnă, după această bătălie... Haideţi, haideţi, cavalere! 

Îl luă de mână şi-l duse după ea. Cavalerul simţi un fior ce- 
i străbătea corpul. Mina asta călduţă, languroasă, 
parfumată îi strângea mâna. Pentru o clipă aventurierul 
închise ochii simțind un nod în gât şi o voluptate dureroasă. 

— Vai mie! se gândi el. Risc cam mult, dar merită toată 
osteneala. 

Şi mâna lui strânse călduros, aproape brutal, cu pasiune şi 
ardoare mâna Lucreţiei. O clipă mai târziu, se aflau în sala 
cea mare a ospăţului... 

Cuprins de valuri de căldură, Ragastens avu impresia că a 
ajuns într-un paradis mahomedan... Lucreția însăşi îl 
servea, cu mâna ei, cu fructe glasate, apoi îi turnă în cupă 
un vin spumos, acidulat. 

— Beţi - îi zise - cu o privire care-l tulbură şi mai mult pe 
cavaler... Este un vin din Franţa... dar eu îl îmbunătăţesc 
printr-o metodă a mea... 

Cavalerul goli cupa dintr-o sorbitură. Simţi cum o căldură 
plăcută trece prin venele sale, cuprinzându-i tot trupul. 

Gustă şi din dulciurile pe care i le oferă Lucreția. Şi 
tâmplele sale începură să zvâcnească, în timp ce imaginaţia 
lui începu să delireze... 

— Doamnă, spuse el, beau, mănânc, aud, văd... şimă 
întreb dacă nu visez cumva şi mi-e teamă că trezindu-mă, 
realitatea mi-ar apărea prea crudă! Unde mă aflu?... În ce 
palat încântător!... În palatul unei zâne bune şi frumoase...! 

— Hei! Sunteţi numai cu o muritoare de rând... la biata 
Lucreția Borgia, care încearcă să vă distreze şi reuşeşte 


atât de puţin. 

— Cum doamnă, sunteţi nefericită? Ah, spuneţi ce dorinţe 
aveţi... care este neîmplinită... Oh, Drace! De-ar fi să 
cutreier lumea... ca Titan odinioară, voi escalada Olimpul 
pentru a cere secretul fericirii... 

— Bravo cavalere! exclamă Cezar. Şi dacă nu vom reuşi cu 
Olimpul, vom merge mai departe spre înaltul cerului, până 
la părintele veşnic, pentru a lua reţeta prăjiturilor ideale ce 
o vor satisface pe Lucreția! 

— Nu sunt decât un gentilom fără avere, răspunse 
Ragastens, revenindu-şi. Dar am o inimă care bate, un braţ 
ce nu tremură şi o spadă; toate acestea vor fi la dispoziţia 
dumneavoastră, doamnă şi voi fi fericit dacă veţi accepta 
acest omagiu. 

— Accept omagiul dumneavoastră, zise Lucreția, cu o 
gravitate ce-l surprinse pe cavaler. 

— Şi acum, iată-mă omul de încredere al ducesei de 
Bisaglia, urmă Cezar, să încercăm să găsim şi o slujbă 
oficială pentru a ne bucura de talentele dumneavoastră... 
Aş putea obţine chiar numirea într-un post de pază. 

— Monseniore, zise cavalerul, readus la realitate de aceste 
cuvinte, vă mărturisesc că mi-aş dori altceva. 

— Diavol! Eşti cam greu de mulţumit, dragul meu! Află că 
paza de corp trebuie să-şi dovedească originea nobilă până 
la a şasea generaţie în urmă... şi, de fapt, adăugă el cu 
bruscheţe voită, habar n-am de fapt, cine eşti... 

Ragastens se ridică şi luă o poziţie demnă. 

— Monseniore, spuse cu o voce aspră, nu mi-aţi cerut 
actele de nobleţe la Chinon. 

— Ah! Atins, spuse Cezar. 

— În ce priveşte titlurile mele de nobleţă acestea sunt 
înscrise pe faţa mea: la noi gentilomii se recunosc dintr-o 
ochire... şi aceste titluri sunt gata să le autentific printr-o 
lovitură de spadă... 

— Bravo! Ripostezi bine...! 


— Dacă vă imaginaţi că am venit până în Italia pentru a 
face pe paznicul vreunui bătrân ce se roagă în biserică, 
adio, monseniore...! 

— Ei! Ce naiba de diavol eşti? Stiu, fireşte că meriţi mai 
mult! Şi nu ţi-am făcut propunerea decât pentru a te 
încerca... Şi află că-mi placi, aşa cum eşti... Felul în care mi 
l-ai aranjat pe teribilul meu Astorre, supranumit invincibilul, 
replicile şi chiar felul de a fi, demn, adăugind şi această 
lovitură maiestuoasă de spadă de adineaori... ah asta mai 
ales... m-a distrat copios... 

Cezar se întoarse, râzând cu poftă. Cavalerul se aşeză din 
Nou, surâzând. 

— Deci, vrei să intri în serviciul meu? 

— V-am spus-o monseniore! 

— Ei bine, s-a făcut, domnule... În cel mai scurt timp îmi 
voi relua campaniile împotriva unor prinţişori care-şi permit 
cam multe... În acel moment, voi conta pe tine, cavalere. 
Oamenii curajoşi şi spirituali sunt rari... te cunosc numai de 
câteva ore, dar puţinul pe care l-am văzut mi-e suficient... 

— Cavalere de Ragastens, veţi lupta alături de mine, la 
ordinele mele, în fruntea unei companii. 

— Ah, monseniore, exclamă Ragastens, ce spuneţi?... vă 
bateţi joc de mine, fără îndoială... 

— Poimâine la castelul Saint-Ange, veţi primi numirea... 

Beat de fericire, văzându-şi visele cele mai frumoase 
depăşite de realitate, cavalerul se înclină, îi luă mâna lui 
Cezar şi o duse la buze... 

— Acum, te poţi retrage, domnule... Un singur cuvânt 
totuşi. Azi dimineaţă, când l-ai speriat pe sărmanul 
Garconio, ai întâlnit o tânără doamnă, îmbrăcată în alb, pe 
un cal alb...? 

Era gata să vorbească. Căuta cuvintele prin care s-o 
prezinte pe Primevcre într-o lumină favorabilă - pentru a-i 
câştiga grațiile seniorului Cezar... Deodată, o paloare 
puternică se aşează pe faţa sa. Cuvintele-i rămaseră în 


gât... Făcând plecăciunea, Ragastens, din întâmplare 
observase pe mozaicul din marmură o baltă de sânge...! 

La vederea sângelui, cuvintele pe care era gata să le 
rostească rămaseră nespuse... Tremurând, tăcu... 

— Ei bine, zise Cezar, spuneţi că... 

— Spuneam, monseniore, că într-adevăr am întâlnit-o pe 
doamna despre care-mi vorbeaţi adineaori şi-mi pare râu că 
am întrerupt-o dintr-o conversaţie cu acel călugăr demn, 
mai ales că era omul dumneavoastră! 

— Deci, n-o cunoşti...? 

— De unde s-o cunosc, monseniore? Nu-i ştiu nici măcar 
numele; n-am putut vedea nici încotro a apucat-o... 

— Bine, domnule... Poţi să te retragi. Poimâine la castelul 
Saint-Ange... nu uita...! 

— La naiba, monseniore, pentru a uita ar trebui să-mi 
pierd capul. 

Şi Ragastens, în chipul cel mai firesc îi făcu o plecăciune 
adâncă şi graţioasă Lucreţiei, care-i întinse mâna pentru ai- 
o săruta. Apoi ieşi, gândindu-se la cele văzute. Bănuielile 
sale trezite, acum se întreba cum va evolua această ciudată 
aventură. Începută sub cele mai bune auspicii, dar care se 
putea sfârşi pe fundul Tibrului. Îşi reaminti cuvintele de 
avertisment ale lui Primevtre. În momentul acela, o mână 
plăcută îl prinse de mână şi o voce îi şopti la ureche: 

— Veniţi cu mine, nu faceţi zgomot... 

Ragastens era curajos. Vocea nu avea nimic neplăcut 
dimpotrivă... Şi totuşi nu se simţea în apele sale. Norocoase 
şi porni în urma ghidului său feminin. 

Deodată ajunseră la sala ospăţului. Întreaga piesă nu era 
luminată decât de o făclie. Inima lui Ragastens bătea să-i 
spargă pieptul. 

— Nu vă mişcaţi... Îi spuse însoţitoarea şi aşteptaţi aici... 
până va veni cineva să vă cheme. 

Apoi, femeia care-l condusese dispăru. 

Ochii lui Ragastens căutară din nou pata de sânge... Era 
tot acolo. Se apropie în vârful picioarelor, se apieră. atinse 


sângele... era încă proaspăt. 

— N-a trecut mai mult de-o oră de când a fost vărsat acest 
sânge - murmură el - oh, ce e asta? 

O altă urmă de sânge se zărea mai departe... apoi altele... 
O dâră însângerată din loc în loc. Respirând greu, aplecat 
deasupra dalelor urmări firul însângerat apoi picăturile, pas 
cu pas... 

Ajunse în faţa unei uşi, atinse zăvorul... Uşa se deschise... 
urmele continuau... 

Luându-se după picăturile de sânge, Ragastens parcurse 
mai multe săli şi ajunse în sfârşit la cea din urmă uşa. O 
deschise. Îşi înăbuşi o exclamaţie în momentul în care văzu 
în faţa sa Tibrul! 

O clipă fu tentat să se arunce în apă, să fugă, cât mai 
departe... Dar ideea de a fugi ca un laş - de a fugica o 
femeie! - îl revolta. 

Îşi prinse mai bine spada, închise uşa şi se întoarse 
repede, cu un pas uşor, prin aceleaşi întunecate şi tăcute, 
până ajunse iar în sala festinului. Se scurseră câteva minute 
într-o atmosferă de gheaţă. 

În sfârşit, reapăru femeia ce-l conduse de data asta până 
în dreptul unei uşi, spunându-i cu simplitate: 

— Puteţi intra. 

Ragastens avu un moment de ezitare, apoi, prinzând curaj, 
intră... 

Se trezi într-o încăpere, ciudat luminată, care semăna cu o 
capelă în care se fac noaptea rugăciuni. 

În faţa sa, pe o grămadă de piei de panteră, o femeie!... o 
femeie goală care zâmbea, cu braţele întinse... Era 
Lucreția. 

Capitolul VI Idilă după orgie. 

Spre trei dimineaţa, Ragastens, epuizat de oboseală, 
întors la hanul „Frumosului Janus”, se aruncă în pat şi 
imediat se cufundă-ntr-un somn de plumb. 

Demnul stăpân al hanului, pe la ora opt, îl trezi, cerându-i 
banii pentru ziua care începea: se plătea dinainte. 


Cavalerul îşi scutură buzunarele fără să găsească un 
bănuţ. Suspinând, aruncă o privire diamantului de la 
degetul mic şi-l rugă pe hangiu să-i caute un cumpărător. 
Hangiul înţelese. 

— Ghetoul este la doi paşi, domnule, în cinci minute vă 
aduc un evreu, prieten de-al meu care cumpără pietre 
preţioase. 

— Adu-mi şi unul care vinde haine. 

— Păi, va fi acelaşi, răspunde hangiul, care plecă în fugă. 

Câteva minute mai târziu se întoarse însoţit de un bărbos, 
murdar şi soios, care nu mai termină cu plecăciunile şi 
aduse cu el mai multe costume. 

Ragastens îi întinse diamantul, Evreul scoase din buzunar 
un cântar mic, cântări diamantul şi-l examina cu lupa. 

Apoi urmă o târguială. Evreul oferi pentru început un sfert 
din valoarea diamantului. Văzând însă că nu-l poate păcăli 
uşor pe clientul său, după multe lamentări trebui să se 
resemneze şi să plătească trei sferturi din preţul real. 

Ragastens îşi alese haine noi şi pe măsură ce le proba îşi 
completa ţinuta, târguiala cu evreul continua. 

În final, cavalerul era echipat din cap până-n picioare cu 
lucruri noi, frumoase, strălucitoare. Dar după ce plăti totul 
şi hangiul pe trei zile, se trezi cu câţiva scuzi. 

Tocmai se pregătea să plece când, hangiul, îl anunţă că are 
un vizitator. Un personaj ciudat intră în cameră. 

Bătrânul intră făcând o mulţime de temeneli. 

Hangiul îl introduse afişând un respect straniu, prin care 
răzbătea şi spaimă. Şi, cum acesta rămăsese în uşa pentru 
a-şi satisface curiozitatea, Ragastens îi făcu un semn pentru 
a-l concedia. 

Hangiul se retrase. Dar nu pierdu nimic din această 
întrevedere pe care o urmări de la început şi până la sfârşit, 
prin gaura cheii. Cum rămăseseră singuri, Ragastens îşi 
scrută vizitatorul cu privirea. 

— Seniorul Giacomo - servitorul dumneavoastră. 

— Domnul Giacomo, am onoarea! 


— Am fost însărcinat să vă dau asta. 

Vorbind astfel seniorul Giacomo scoase din pelerina sa o 
pungă pe care o puse pe masă. Punga făcu un zgomot 
metalic... 

— Sunt aici o sută de pistoli, continuă Giacomo înmulţindu- 
şi plecăciunile... dacă vreţi să numărați... 

— Poftim? - zise Ragastens. Spuneţi că sunt aici o sută de 
pistoli? Şi sunt ai mei? 

— Dumneavoastră sunteţi cavalerul de Ragastens? 

— Eu, în carne şi oase. 

— În cazul acesta, banii vă aparţin. 

— Dar de unde sunt?... Să fiu spânzurat, dacă pricep 
ceva... 

— Sst!... numărați domnul meu... 

Aiurit, Ragastens desfăcu pungă în timp ce un surâs 
sardonic se întindea pe fata tăbăcită a lui Giacomo. 

Cei o sută de pistoli erau acolo. 

Şi, cu toată uimirea pe care o resimțea, Ragastens îi 
strecură totuşi în centura sa de piele. 

Acum se pregătea să afle mai multe. Dar acesta plecase...! 

Îl chemă pe hangiu. 

— Unde s-a dus senior Giacomo? 

— A plecat, monseniore, răspunse hangiul făcând o 
plecăciune până la pământ. 

Această venerație subită îl surprinse pe Ragastens. 

— Hei, hei, zise el luându-l de ureche, ai văzut tot, nu-i 
aşa? 

— Monseniore, scuzaţi-mă... şi vă rog să iertaţi pe 
bătrânul hangiu care are marea onoare să vă găzduie... 

— Ah, aşa! întrerupse Ragastens, năucit, o să aflu şi eu ce 
înseamnă asta...? 

— Asta înseamnă că acum ştiu ceva ce nu ştiam până acum 
o oră... că sub ultimul meu acoperiş a binevoit să-şi caute 
adăpostul un aliat... un prieten... O rudă poate, a celui mai 
ilustru şi temut senior din Roma... Şi ştiu asta, fiindcă 


seniorul Giacomo care a ieşit de aici este omul de încredere 
al Lucreţiei Borgia... Intendentul palatului Riant. 

Şi, zicând aceste cuvinte, hangiul se retrase, cu plecăciuni 
până la pământ. 

Ragastens rămase pe gânduri, câteva clipe. Apoi, se hotări 
să iese şi îndemnându-l pe Căpitan porni la pas pe drumul 
Florenței, ieşind prin poarta Florentină, pe care intrase cu 
o seară în urmă. 

Îşi spunea că este de datoria lui s-o anunţe pe Primevăre 
de uneltirile ce se pregăteau, fără să-şi mărturisească că 
dorinţa de-a o revedea era mai puternică. 

Şi porni în galop spre locul unde o întâlnise. 

Căpitan, fără să fie îmboldit din pinteni, înţelesese dorinţa 
stăpânului şi galopa ca vântul. 

Aşa ajunseră în locul în care, urmărită de Giacomo, fata îi 
ceruse ajutorul. 

Merse mai departe, apoi coti la dreapta, spre locul în care 
dispăruse fata. Ajunse repede la liziera unei păduri de 
măslini şi lăsă calul la pas, pământul fiind presărat cu 
crengi şi crăpat pe alocuri de rădăcinile solide ale 
măslinilor. 

Pădurea era deasă. Fu nevoit să coboare de pe cal şi să-şi 
urmeze drumul pe jos. Tot mergând prin pădure ajunse la 
un râu. Se opri, îl dehămă pe Căpitan şi-l adăpă. Apoi, îşi 
scoase din traistă o bucată de carne şi un codru de pâine, 
un ulcior de vin pe care-l puse în apă să-l răcească. 

— Ei, drăcie! zise el cu voce tare, ce pădure minunată! Şi 
ce râu zglobiu! Lipseşte numai o nimfă sau o naiadă! 

— Ba nu o vezi tu! Pentru că ea te priveşte cum mănânci, îi 
răspunse o voce dulce; apoi urmă un hohot de râs. 

Cavalerul se ridică dintr-un salt, speriat... Şi rămase 
înmărmurit, când de partea cealaltă a fluviului o zări pe 
frumoasa Primevere, fata în rochie albă pe care o căuta în 
acest cadru, părea într-adevăr o floare de primăvară. 

— Ei, bine! Am impresia că nimfa râului te-a speriat, 
cavalere? 


— Doamnă, răspunse Ragastens, nu mi-e teamă decât de 
un singur lucru... nu cumva această apariţie să se 
evapore... 

— Ce faceţi în aceste locuri îndepărtate? 

— Vă căutam! Dar dumneavoastră? 

— Eu vă aşteptam, răspunse ea. 

Ragastens scoase un chiot de bucurie. Trecu din câteva 
salturi peste râu şi se aşeză la picioarele fetei. 

— Vă aşteptam cavalere, continuă ea, cu o voce nesigură, 
plină de emoție, pentru că în dumneavoastră am găsit un 
apărător, un om demn de încredere... M-am înşelat...? 

— Oh, nu, doamnă, zise cavalerul, nu v-aţi înşelat deloc, în 
ce mă priveşte, de când v-am văzut nu mai am linişte şi 
singura mea dorinţă este de-a vă apăra... 

— Chiar trebuie să fiu apărată...! 

— Ştiu, doamnă! 

— Ştiţi? 

— Cuvintele dumneavoastră ar fi de ajuns pentru a mă 
convinge... dar am aflat mai multe şi pentru asta vă 
căutam... 

— Ce aţi aflat? întrebă fata cu o teamă nestăpânită. 

— Am aflat adevăratul dumneavoastră nume!... Ştiu câ vă 
numiţi Beatrix, că sunteţi fiica contelui Alma... 

La aceste cuvinte fata se îngălbeni şi făcu un pas înapoi, 
uitându-se speriată în jurul ei. 

— Oh, nu vă fie teamă. Niciodată nu voi mai rosti aceste 
nume. 

Fata se apropie tremurând toată şi-i întinse mâna pe care 
acesta o duse la buze. 

— lertaţi-mă, domnule!... mi-e teamă pentru că sunt 
înconjurată de tot felul de duşmani... numele meu nu 
trebuie să-l afle nimeni... 

— Printr-o întâmplare am aflat numele dumneavoastră... şi 
mărturisesc că această întâmplare este într-adevăr 
înfricoşătoare... 

— Ce vreţi să spuneţi? 


Ragastens îi povesti atunci fetei scena teribilă la care 
asistase pe malul Tibrului, cu toate amănuntele repetându-i 
cuvintele muribundului. 

— Sunt pierdută!... zise fata, abia şoptind. 

— Pe soarele din cer, vă jur că zilele nemernicului care va 
făcut să plângeţi sunt numărate, numai să-mi spuneţi 
numele lui... 

Primevere dădu din cap, în timp ce o scuturau frigurile. 
Apoi, uitându-se spre cavaler, ea zise: 

— Ei bine, da. Veţi afla tot!... Dar nu acum... nici aici!... 
Vineri, la ora unu noaptea ne vom întâlni pe calea Appia... 
Veţi număra de la stânga douăzeci şi două de morminte... la 
al douăzeci şi treilea vă veţi opri şi vă veţi apropia de cel ce 
vă va spune: Roma! Veţi răspunde: AMOR! Atunci, cavalere 
veţi şti cine sunt duşmanii mei. 

Cavalerul îşi duse mâna la inima care sta să-i sară din 
piept şi vru să spună ceva. Dar frageda şi graţioasa 
Primevcre se pierduse în desişul pădurii... 

Gânditor, hărțuit de tot felul de gânduri, cavalerul îl 
înhăma pe Căpitan, ieşi din pădure şi încălecă, pornind 
înapoi spre Roma. Dar, din prudenţă, făcu un mare ocol şi 
ajunse spre seară pe alt drum la han. 

Capitolul VII Alexandru Borgia. 

A doua zi, de dimineaţă, Ragastens strălucitor în frumosul 
său costum se pregătea să meargă la castelul Saint-Ange. 
Era gata să plece când văzu o mulţime de oameni, râzând şi 
discutând între ei, mergând toţi în aceeaşi direcţie. 

— Unde merg oamenii ăştia? îl întreabă pe hangiul care-i 
ţine calul de frâu. 

— La Sfântul Petru, domnule. 

— La Sfântul Petru? Este azi vreo sărbătoare? Nu e nici 
Paştele, nici Crăciunul... 

— Nu, dar este o ceremonie. Şi încă una frumoasă! Se 
spune că va fi nemaipomenit. Ca să mă înţelegeţi bine e 
vorba de funerariile monseniorului Francois Borgia. Duce 
de Gandie, ucis mişeleşte. 


— Ucis? 

— Ei da! Au găsit cadavrul, străpuns de un cuţit, în piept! 

— Şi unde au găsit cadavrul?... întreabă Ragastens cu o 
curiozitate nedisimulată. 

— În Tibru!... La trei sute de paşi de aici! 

— În Tibru...! 

— Bandiţii, nu s-au mulţumit să-i omoare, l-au aruncat şi în 
fluviu, sperând poate că nu i se va mai găsi trupul purtat de 
ape, în mare... 

— Va să zică. Cadavrul a fos găsit în Tibru! 

— Aşa cum vă spun. la trei sute de paşi de aici! L-au 
descoperit ieri dimineaţă, pe la ora unu, la aproape o oră 
după ce a-ţi părăsit hanul... 

— Şi cine e asasinul? Nu e nici o bănuială? 

— Au fost arestaţi vreo doisprezece oameni cu o reputaţie 
proastă... Cu siguranţă vor afla criminalul pentru că însuşi 
monseniorul Cezar conduce ancheta... 

— Mulţumesc pentru informaţie - dragă Bartolomeo. 

— Ştiţi, domnule cavaler, ce spun unii...? 

— Ce spun? întreabă Ragastens, plecându-se peste şa. 

Dar Bartolomeo tăcu. Îşi adusese aminte că Ragastens 
primise cu o seară în urmă vizita intendentului de la palatul 
Riant şi că, după toate aparențele era prieten al familiei 
Borgia... Aruncă o privire înspăimântată spre Ragastens. 

— Nimic, bâigui el? Nu se spune nimic... 

— Ei bine, am să vă zic eu ce se spune! Se spune că palatul 
Riant este foarte aproape de Tibru - unde a fost găsit 
cadavrul ducelui de Gandie... nu-i aşa? 

Bartolomeo se îngălbeni apoi se făcu livid de frică. 

— Eu nu ştiu nimic Excelenţă... Nimic, vă jur! Nu ştiu 
nimic, nu spun nimic nu bănuiesc nimic. 

Cavalerul porni la pas către castelul Saint-Ange şi trecu 
prin dreptul bisericii Sfântul Petru. 

În piaţa cea mare, placată cu marmură, se strânsese un 
puhoi de oameni. Vestea morţi lui Francois Borgia făcuse 
vâlvă. 


Ragastens privea mulţimea strecurându-se spre piaţă... 
Şoapte înăbuşite răzbăteau până la el, iar fiori de groază 
înfrigurau asistenţa. În unele grupuri se cerea răzbunarea 
morţii lui Francois. De câte ori era pronunţat cuvântul 
„răzbunare” ochii tuturor se îndreptau către castelul Saint- 
Ange, nu era nici o îndoială că aceste priviri amenințătoare 
îi erau adresate lui Cezar. 

Preocupat de cele auzite şi văzute, Ragastens nu observă 
pe călugărul care trecea de la un grup la altul, spunând 
câteva cuvinte şoptite la urechile unora, făcând semne 
misterioase altora. Călugărul nu era altul decât Dom 
Garconio. 

Ce punea la cale, oare? 

Întrebarea asta şi-ar fi pus-o cavalerul dacă l-ar fi zărit pe 
călugăr. Dar, aşa cum am spus, el mergea încercând să afle 
ce gândea mulţimea, în acelaşi timp amintindu-şi de 
întâlnirea cu Beatrix. Imaginea fetei era mereu prezentă în 
faţa ochilor lui şi-l absorbea în întregime. 

Când ajunse în faţa porţii castelului Saint-Ange, în mulţime 
se simţea o nelinişte crescândă, o tulburare ciudată. Liniştit 
pătrunse în curtea castelului, presărată de lachei, soldaţi, 
ofiţeri şi nobili. 

Ragastens, descălecase şi privind în jurul lui se gândea cui 
s-ar putea adresa, când o voce joasă, hârâită lângă el. 

— Hei, „Facchini...”! nu vedeţi că domnul cavaler de 
Ragastens vă întinde hamurile calului? 

Lacheii vizaţi de această voce se năpustiră spre cavaler şi 
cu mare respect, îl luară pe Căpitan pentru a-l duce într- 
unul din marile grajduri ale castelului. 

Ragastens, privi în jurul său să vadă cine-i venise în ajutor. 

— Baronul Astorre! zise surprins. 

— Chiar eu, răspunse namila, încântat să vă pot sluji şi să 
vă conduc prin acest labirint care e castelul Saint-Ange! 

— Pe cuvântul meu, dragă baroane, vă rămân îndatorat... 
Dar, daţi-mi voie să mă interesez de sănătatea 
dumneavoastră... Cu toate că aveţi braţul bandajat, sincer 


că nu am fost atât de neîndemânatic încât să vă fi produs 
vreo rană serioasă... 

— După cum vezi cavalere, nu arăt a muribund şi pe toţi 
dracii, sabia care trebuie să mă trimită în ceruri nu s-a 
turnat încă... Dar, haideţi... am să vă conduc până la 
apartamentele monseniorului Cezar, care, în acest moment 
stă de vorbă cu llustrul Părinte... 

Baronul îl conduse până la o scară din marmură roz, de la 
înălţimea căreia se deschideau o mulţime de săli decorate 
luxos. Ajunseră într-un salon mare plin de lume - nobili, 
gărzi, curtezani, care pălăvrăgeau fără reţinere. 

— Domnilor, îi întrerupse Astorre, dominând conversaţia, 
daţi-mi voie să vi-l prezint pe cavalerul de Ragastens, 
gentilom francez, sosit în Italia pentru a ne da lecţii de 
scrimă, eu fiind primul său elev, eu invincibilul Astorre şi vă 
pot spune că am primit o lecţie pe care n-o voi rata multă 
vreme...! 

Toate privirile se îndreptară spre Ragastens. Acesta 
tresări, pentru că surprinsese în discursul lui Astorre un ton 
de batjocură, iar acum priviri ironice îl cântăreau... 

Cezar Borgia se afla într-adevăr la Papă aşa cum baronul 
Astorre îi spusese lui Ragastens. 

Alexandru al VI-lea era, în acel timp, un bătrân de 
şaptezeci de ani. Fizionomia lui mobilă şi subtilă purta 
masca unei remarcabile diplomaţii. Alexandru era un 
bărbat de înălţime mijlocie ce se ţinea drept, cu toate că 
uneori capul i se aplecă sub greutatea gândurilor. Era un 
bătrân bine conservat. Originea lui spaniolă se regăsea în 
ochii aspri şi mândri, în linia gurii fină şi strânsă, în 
sprâncenele stufoase şi negre. 

În momentul în care noi intrăm la Papă, acesta se afla într- 
un oratoriu sever mobilat, aşezat într-un fotoliu cu spătarul 
sculptat. 

Un tânăr, abia trecut de douăzeci de ani, se afla în faţa sa, 
în picioare, într-o atitudine plină de respect şi demnitate, 
care aştepta sfârşitul întrevederii ce dura o jumătate de 


oră. Ochii săi strălucitori se fixau pe un tablou care fusese 
prins în perete. Tânărul urmărea îngrijorat privirile papei. 

— Frumos! zise Papa. Minunat! Rafael, copile drag, vei fi 
un mare pictor... 

— Deci... Sfinţia Sa nu este nemulţumita de această 
madonă...? 

— Splendid, Sanzio! Nu găsesc alt cuvânt,. Este atât de 
simplă şi de curată... 

Tânărul cu ochi visători asculta aceste laude cu o nobilă 
modestie. Voia să se retragă când fu reţinut printr-un gest. 

— Şi această „Transfigurare”, întrebă el cum merge. 

Rafael Sanzio deveni neliniştit şi suspină lung. 

— Opera asta mă înnebuneşte. 

— Lasă, lasă! Curaj! Bine copilul meu eşti liber... Ah un 
singur cuvânt. De unde iei modelele? Unde ai găsit această 
frumuseţe senină pe care ai pictat-o?... Vreo nobilă 
doamnă, fără îndoială. 

— Sanctitatea Sa să mă ierte, răspunse Rafael. Nu printre 
nobilele doamne am găsit această suavitate a trăsăturilor, 
această armonie a contururilor, aceste reflexe profunde de 
nobleţe care sunt ale unui suflat curat... 

— Şi, unde deci...? 

— În popor, printre oamenii de rând care ştiu să iubească. 
Să sufere,. 

— Deci, madona ta...? 

— Este o fată simplă din popor, o umilă „formamarina”.[1 ] 

Papa rămase pe gânduri şi pentru câteva clipe închise 
ochii. 

Apoi adăugă: 

— Ei, bine Rafael, vreau s-o cunosc!... Du-te, acum...! 

Tânărul se retrase, îngrijorat, uimit. 

În ce-l priveşte pe Papă cu ochii pe „Fecioara în jilţ”, 
murmură: 

— Da... vreau s-o cunosc pe copiliţa asta!... Poate inima 
mea va renaşte din propria ei cenuşă! Să mai iubesc odată! 
Să trăiesc... Oh! Măcar o oră! 


Alexandre al Vl-lea se întoarse spre uşă şi spuse: „Intră”. 

Uşa se deschise şi apăru Cezar. 

Fizionomia papei se transformă curios. Capul plecat în 
piept, mâinile împreunate arătau o mare suferinţă. Dar 
nimeni n-ar fi putut spune dacă suferea sufletul său trupul 
său. Îi făcu un gest lui Cezar de-a lua loc. 

Ducele de Valentinois, în zale, cizme cu faţa aspră, pumnul 
apăsat pe mânerul săbiei, cu ochiul la pândă şi cu gura 
strânsă într-un zâmbet cinic, forma un contrast mare cu 
înfăţişarea tatălui său. 

Preotul contra diplomatului... 

— Ei bine, fiul meu, zise Papa, ne-a fost dată şi această 
mare durere?... Mi-a fost hărăzit, la sfârşitul vieţii să văd pe 
unul din fii mei ucis de pumnalul unui bandit? Cel mai 
ascultător din copii mei... cel mai bun, poate!... Ah! Ce tată 
nenorocit sunt! Cerul mi-a pedepsit astfel păcatele, fără 
îndoială! 

Cezar nu mai scoase o vorbă. Papa îşi ştergea ochii din 
care nu curgea nici o lacrimă. 

— Dar, zise el, răzbunarea mea va fi zdrobitoare. Ştii ce 
pedeapsă merită ucigaşul, Cezar? Ştii? 

Cezar tresări şi o undă de nelinişte trecu pe faţa lui. 
Continuă să tacă. Alexandru îi luă mâna. 

— Vreau să fie cumplită. Ucigaşul, oricine ar fi, din popor 
sau din nobilime, chiar de-ar fi un mare senior, chiar rudă 
de-a noastră, asasinul va îndura supliciul pe care l-am 
hotărât, adineauri! 1 se vor smulge unghiile, i se va tăia 
limba, i se vor scoate ochii vă fi pus la stâlpul infamiei până 
ce va muri. Atunci i se va smulge inima şi ficatul pentru a fi 
aruncat la câini, apoi corpul său va fi ars, iar cenuşa 
spulberată în Tibru... Crezi că e suficient, Cezar? Vorbeşte! 

Cezar nu răspunse. Se îngălbenise. Papa zise: 

— Ah, bietul meu Francois! Când mă gândesc că numai 
alaltăieri seară, plin de viaţă şi veselie, a venit să mă vadă... 
Şi eu l-am sfătuit să meargă s-o vadă şi pe Lucreția... Ah, 
blestemat sfat... Pentru că, ieşind din palatul Lucreţiei a fost 


ucis... Sărmanul Francois! Atât de bun! Atât de tandru... 
inima-mi sângerează... Dar tu nu plângi, Cezar...? 

— Tată, aştept să termini comedia asta pentru a-ţi vorbi de 
lucruri serioase... 

— Cerule! Ce înseamnă asta...! 

— Asta înseamnă că moartea lui Francois îţi convine foarte 
bine. 

— Copil nefericit! Cum poţi rosti asemenea blasfemie! Îmi 
jigneşti durerea. 

— Francois îţi stătea în cale, tată, zise Cezar ridicând 
tonul. Speriat, laş, nedemn de numele de Borgia pe care-l 
purta, duşman ascuns al gloriei şi măreției tale, conspirator 
neputincios, incapabil de dragoste sau de ură, ne dezonora, 
tată! Moartea lui este binevenită! 

— Conspirator?... Spui că el conspira...? 

— Ştii la fel de bine ca şi mine, tată! 

— N-are importanţă! Crima este atroce şi trebuie 
pedepsită! Auzi, Cezar?... Orice ar fi făcut împotriva 
noastră, nimeni nu are dreptul să ridice mâna asupra unui 
Borgia! O pedeapsă exemplară trebuie să arate lumii că 
Borgia sunt inviolabili! 

— Sunt de aceeaşi părere, tată, zise cu răceală Cezar şi vă 
jur că ucigaşul va fi găsit? Chiar eu mă voi ocupa de 
aceasta. 

— Atunci încep să mă liniştesc, Cezar... După ce am potolit 
nobilimea şi am pus botniţă poporului, după ce am 
îmblânzit Italia şi am pus Roma-n colivie, noi ne lăsăm 
omorâţi, înseamnă că tot ce am făcut nu are nici o 
valoare!... Numai un Borgia poate atenta la un Borgia! 

— Tată, înţelepciunea ta este uimitoare şi mă închin cu 
umilinţă în faţa geniului tău. Francois ne trăda... 

— Providența l-a pedepsit cu o linişte care-mi tulbură 
inima mea de părinte... 

— Şi acum, că am reuşit să luăm o hotărâre privind 
răzbunarea... 


— O să-l găseşti pe ucigaş, nu-i aşa, Cezar? Promite-mi ca 
să mă liniştesc. 

— 'Ţi-o jur, tată... şi ştii ce înseamnă jurământul unui 
Borgia... când acesta-şi apără interesele?... Acum aş vrea să 
aflu un detaliu care îmi scapă... 

— Vorbeşte, Cezar! 

— Spuneai că Francois conspira şi că moartea lui ne 
scoate din primejdiei. 

— Cerule! Tu ai spus asta! 

— Dar tu ai gândit-o... Să spunem că ai rostit-o prin 
cuvintele mele... 

— Bine, şi? 

— Ei bine, tată, luminează-mă, cu cine conspira Francois? 
E important să ştii... 

— Papa se gândi câteva clipe. 

— Fiule, zise el, este adevărat că Francois se aliase cu 
duşmanii noştri cei mai puternici... 

— Cine sunt? 

— Cine sunt! Dacă aş şti să-ţi spun, treabă ar fi foarte 
simplă. 

— Deci nu ştii numele conspiratorilor? 

— Ştiu numai că se complotează, asta-i tot!... Ştiu că vor 
să mă omoare - şi pe tine, Cezar!... Ştiu că trădătorii-şi 
puseseră speranţele în Francois... divina Providenţă 
odihnească-i sufletul... 

— Gândegşte-te la noi, tată! 

— Adevărat!... Şi r propos de asta, am o idee. Ideile papei 
erau întotdeauna funeste. Cezar ştia! 

— Aş vrea să te însori! spuse repede bătrânul Borgia. 

Cezar izbucni în râs, liniştit. 

— Ce rău am făcut, tată? întreabă el. 

— Nu glumesc, Cezar... Îţi ştiu gusturile, ştiu că sfânta 
căsătorie nu intră în vederile tale libertine, pe care de altfel 
nu le condamn... Deci, dacă-ţi vorbesc de o posibilă 
căsătorie este pentru a consolida pentru totdeauna puterea 
noastră... 


— Te ascult, tată, zise Cezar, care devenise atent, serios. 

— Ascultă Cezar, de multe ori privesc înapoi, la viaţa mea 
şi-mi vin în minte toate necazurile ce a trebuit să le înfrunt 
pentru a cuceri gloria şi averea casei noastre... 

Vocea bătrânului căpătă asperităţi... faţa i se întunecă. 

— Atunci Cezar, am impresia că fantomele dau târcoale în 
jurul meu!... Prinţi... conți, episcopi şi cardinali... O horă 
infernală de capete livide mă împresoară ameninţător... toţi 
cei ce au murit în preajma noastră, de sabie sau de otravă... 
Malatesta, Manfredi, Vitelli, Sforza... toţi ies din morminte 
şi-mi spun: „Rodrigue Borgia, cine ucide va fi ucis! Borgia 
vei sfârşi otrăvit...!” 

— Tată! Alungă aceste gânduri... 

— Cezar! Cezar! murmură Papa luând mâna fiului său, am 
o presimţire teribilă: voi muri curând... şi voi muri otrăvit... 
Taci! Lasă-mă să sfârşesc! Eu dacă mor, nu-i nimic! Dar tu! 

— Sunt ameninţat şi eu? 

Papa îl privi pe Cezar scrutător şi văzu pe chipul acestuia 
cum se aşterne, încet, încet, groaza. 

— Băiete! Tu crezi că împotriva mea complotează? Haida, 
de! De n-aş fi decât eu, m-ar lăsa să mor de bătrâneţe... 
fiindcă sunt terminat... Dar tu! Tu! Tu! Tu moştenitorul 
demn al puterii mele! Tu care ai cucerit romanii! Tu care 
visezi să refaci imperiul lui Nero şi Caligula! Tu, Cezar, fiul 
meu, tu eşti în primejdia mare. Pe tine vor să te omoare şi 
pentru a le fi mai uşor, eu trebuie să dispar înainte... 

— La dracu! Înainte de a atinge cineva un singur fir de păr 
de-al tău voi incendia Italia, de la capul Spartivento până în 
Alpi...! 

— E ceva mai bun de făcut, Cezar! spuse Papa ai cărui ochi 
negri se luminau de satisfacţie. 

— Vorbeşte... sunt gata să aud orice! 

— Ei, bine Cezar... această căsătorie... ar aranja totul! 

— Măcar pot să aflu... Numele celei care va aduce ca 
zestre pacea în Italia şi certitudinea că puterea noastră este 
consolidată? 


— Am să ţi-l spun: Este faţa contelui Alma... Beatrix! 

— Fiica contelui Alma!... zise Cezar uimit. 

— O cunoşti? 

— Nici nu ştiam că are o fată contele! Dar, tată, cum îţi 
imaginezi că ar fi posibilă o alianţă între Borgia şi Alma? 
Spuneai că am cucerit Romgna... Este adevărat, dar 
citadela Monteforte nu a capitulat paisprezece luni de 
asediu şi şase asalturi au fost inutile! Contele Alma, seniorul 
de Monteforte rămâne neclintit, insolent, superb o 
permanentă ameninţare. 

— Ei! Ai pus degetul pe rană... Monteforte a devenit locul 
de întâlnire al tuturor nemulţumiţilor... Al tuturor 
despuiaţilor şi dezmoşteniţilor noştri. Intrigant, activ, 
curajos, contele Alma a strâns în jurul său într-un mănunchi 
toată ura şi duşmănia răspândite în Italia. Înţelegi de ce 
Beatrix trebuie să devină soţia ta? 

— Niciodată contele nu va consimţi... 

— Îl vei constrânge... 

— Cum? 

— O vei răpi pe fiică-sa, mai întâi. 

Cezar neîncrezător, căuta argumente puternice pentru a 
desfiinţa aceste planuri ce nu-i surâdeau deloc. Dragostea 
puternică ce-i prinsese inima şi-i creştea din oră-n oră 
mistuitoare, nu-i lăsa loc pentru o astfel de propunere. 

— Vei ataca Monteforte cu forţe suficiente, vei cuceri şi 
această ultimă fortăreață. Îl vei ţine pe conte la respect şi 
atunci îi vei propune căsătoria cu fiică-sa? Este o lovitură de 
maestru, magnifică, superbă... Va fi sfârşitul răscoalelor, va 
fi împăcarea şi liniştea totală... Duşmanii noştri nu vor mai 
îndrăzni să ne atace, vor fi descurajaţi... Fata e frumoasă, 
ştii?... Această Beatrix e frumoasă foc...! 

Cezar ridică din umeri. Papa se ridică. 

— Văd că propunerea mea nu-ţi surâde... 

Cezar rămase tăcut, încăpățânat. 

— Fie! zise Borgia privindu-l cu mare viclenie. Renunţ... 
Voi găsi eu mijlocul de a mă apăra şia te apăra şi singur 


fără a te obliga să te însori cu Primevere... 

Cezar tresări. Se făcuse galben. 

— Ce-ai spus, tată? întrebă cu o voce stinsă. 

— Am spus: Primevcre... Aşa i se spune lui Beatrix... 

— Vrei să spui că Primevere este fata contelui Alma? 

— Chiar aşa! Ce naiba te emoţionează într-atât? 

Cezar respiră zgomotos, îşi strânse centura şi întorcându- 
se spre Papă: 

— Tată când trebuie să pornesc spre Monteforte? 

— Am să-ţi spun asta peste patru zile... Deci, accepţi? 

— Da, zise Cezar cu dinţii strânşi. 

— Bine!... Mergi acum şi ocupă-te de funeraliile bietului 
Francois. Mi s-a spus că poporul este cam agitat din cauza 
asta... 

Cezar ieşi dând din umeri, dispreţuitor. Papa ascultă 
câteva clipe zgomotul făcut de pinteni pe dale apoi simplu 
murmură. 

— Imbecilul...! 

Cât despre Cezar, acesta după ce trecu prin mai multe săli 
cobori câteva scări şi altele, până în pivnițele Vaticanului. 
Nimeni nu-l însoțea. Din pivniţă, printr-o treaptă, cobori 
mai adânc în subsoluri, ajunse la un cavou circular. Apăsă 
cu amândouă mâinile o piatră ce nu se deosebea cu nimic 
de celelalte şi în faţa sa peretele se întredeschisese lăsând 
loc să pătrundă silueta unui om. Un tunel, umed întunecat 
pornea de aici. Cezar porni fără să-i pese că nu avea 
lumină. 

Acest tunel era faimosul drum subteran ce unea Vaticanul 
cu castelul Saint-Ange. Pe vremea aceea numai trei oameni 
cunoşteau existenţa lui: Papa, Cezar şi Lucreția. 

Capitolul VIII Călugărul. 

După prezentarea pompoasă şi ironică făcută de baronul 
Astorre mulţimea de curtezani se întoarse spre noul venit! 
Cavalerul salută cu o graţie impertinentă - aşa cum numai 
el ştia s-o facă. 


— Domnilor, se adresă el cu o modestie ce friza insolenţa, 
domnul baron Astorre este prea bun când îmi face onoarea 
de a-şi aminti de cele şase lovituri primite. 

Astorre păli şi cu o privire rugătoare aştepta salvarea de la 
prietenii săi. Era clar că pe terenul aluziilor şi ironiei nu se 
putea lupta cu cavalerul. 

Un tânăr se apropie şi, salutând pe Ragastens. 

— Deci domnul cavaler a venit... cum ai spus, Astorre? Să 
ne dea lecţii de scrimă? 

— La dispoziţia dumneavoastră, domnule, zise Ragastens 
cu politeţea sa impecabilă. 

— Fii atent, dragă Rinaldo, zise Astorre râzând. Domnul 
are o poreclă teribilă! I se spune „Cavalerul spadei”. 

Hohote de râs izbucniră în apropierea lui Ragastens. 

— Pe cuvântul meu! Vreau să mă conving dacă acest nume 
se justifică... 

— Nu veţi reuşi, domnule, răspunse Ragastens. 

— Şi de ce, mă rog? 

— Fiindcă n-am chef să mă bat... 

— Spuneţi mai bine că nu vreţi să vă bateţi... 

— N-aţi înţeles... spuneam că nu sunt dispus decât să vă 
dau o mică lecţie, de care se pare că aveţi atâta nevoie... 

Se făcu linişte deplină şi fiecare aştepta urmarea 
provocării. Cavalerul continuă: 

— Din nefericire, ieri am făcut un legământ... 

— Acela de a nu vă expune...? 

— Văzând ce pradă uşoară sunteţi voi italienii m-am 
hotărât să nu mă mai duelez decât cu doi adversari 
deodată. 

Un murmur ameninţător străbătu mulţimea. 

— Pentru spada mea, e nevoie de două săbii - cel puţin! 

Trei săbii scânteiară, printre care şi cea a lui Rinaldo. 

— Am cerut două, mi se oferă trei... Accept, dacă mi se 
oferă! 

Îşi scoase de îndată sabia şi luă poziţia de luptă. 

Strălucea de curaj şi îndrăzneală. 


— Domnilor, pentru azi, numai o lecţie... Veţi vedea cum 
trei spade descriu curbe elegante în spaţiu. Atenţie... Una! 

Unul din cei trei spadasini scoase o exclamaţie furioasă 
spada să îi fusese smulsă din mână. 

— Două! continuă cavalerul. 

Spada lui Rinaldo zbură. Fandând spre cercul de 
spectatori, acesta încercă să-i prindă arma. Dar spada era 
ruptă... 

În momentul în care se aplecă pentru a o ridica de la 
pământ, un călugăr se apropie de el. El scoase de sub 
pelerină o sabie strălucitoare, întinzându-i-o lui Rinaldo: 

— Iată una care nu se frânge. Pentru onoarea Romei, 
pentru salvarea noastră, atingeţi-l pe acest insolent. 
Rinaldo nu mai asculta. Luase arma şi lăsându-se către 
cavalerul de Ragastens, luă poziţia de duel, chiar în 
momentul în care acesta număra: 

— Trei! 

Al treilea adversar fusese şi el dezarmat. 

— Ah! făcu Ragastens, întorcându-se spre Rinaldo, se pare 
că o lecţie nu vă ajunge... Îmi place încăpăţânarea 
dumneavoastră... lată uită, aveţi o spadă nouă. Credeam că 
s-a frânt... 

Rinaldo nu spunea nimic şi scrima rece, hotărât să-i atingă 
măcar o dată pe cavalerul Ragastens. 

— Văd că nu aţi înţeles... Priviţi cu atenţie... Mai întâi vă 
obosesc pumnul, cu aceste lovituri repetate. Bun!... Acum 
cu această serie de dubleuri vă smulg sabia... O ultimă 
lovitură... şi patru! 

Sabia zburase... Descrise o curbă şi era gata să cadă în 
mijlocul privitorilor... 

Un strigăt uşor se auzi. În cădere atinsese mâna unui valet 
zgâriindu-l. 

— Nu-i nimic! zise călugărul venind spre lacheu. Taci şi 
vino după mine. Le voi vindeca pe loc. 

Valetul îl urmă pe călugăr, uimit, căci zgărietura nu părea 
deloc îngrijorătoare. 


În acest timp, adunarea fu străbătută de un murmur. Toate 
capetele se descoperiră. Cezar Borgia îşi făcuse apariţia. 

— Pe cai, domnilor... Azi ne aşteaptă o ceremonie 
funebră... Dar peste câteva zile, vom porni la luptă. 

Din toate piepturile răsună, puternic: Vivat! 

Şi mulţimea îl înconjură pe Cezar. 

— Da, domnilor, continuă el, nu peste multă vreme 
pornim... Fiecare să fie pregătit pentru lupta cea mare... 
Nu va fi uşor. Până atunci însă, să mergem să-l îngropăm pe 
prea iubitul meu frate Francois... Domnule cavaler de 
Ragastens, veţi merge lângă mine. Aţi înţeles?... Domnilor, 
vi-l prezint pe domnul cavaler de Ragastens, prietenul 
meu... Unul dintre cei mai buni! 

O clipă mai târziu Cezar se îndrepta către scara de onoare 
dădea în curtea castelului. Mulțimea de curtezani îl urmă 
cu zgomot de arme şi de pinteni. 

Numeroase mâini îi fură întinse lui Ragastens. Unii se 
grăbeau să salute un favorit al stăpânului, alţii erau fericiţi 
să-şi exprime admiraţia pentru vitejia sa. 

Dom Garconio - Călugărul ce-i împrumutase o sabie nouă 
lui Rinaldo. Îl luase cu el pe valetul atins de sabie. Nu 
făcuseră nici douăzeci de paşi, când, cel din urmă, cuprins 
de ameţeală se opri deodată. Se făcu livid. În colţul buzelor 
îi apăru o spumă. Vru să spună ceva. Dar gâtul său nu putea 
scoate decât nişte sunete guturale. Apoi genunchii i se 
înmuiară şi căzu la pământ. 

Garconio, plecat asupra lui, urmărea atent fazele agoniei. 
Agonia fu scurtă. 

— Bine, îşi zise Dom Garconio... Aşa cum prevăzusem, 
otrava paralizează limba, imediat ce-şi face efectul... Deci, 
fără vorbărie în momentul agoniei... Pe de altă parte 
această agonie vine cam prea repede... calculasem 
producerea ei în două ore după rănire. Va trebui să modific 
dozarea. 

Apoi, Garconio, aruncând o ultimă privire cadavrului, se 
îndepărtă încet, cu capul plecat, absorbit de calculele sale 


savante. 

Funerariile ducelui de Gandie, Francois Borgia au avut loc 
cu mare pompă. După slujba solemnă celebrată la Sfântul 
Petru, o procesiune plimbase corpul prin oraş. 

Pe la ora cinci, după ce turul oraşului era făcut, în bătaia 
clopotelor tuturor bisericilor, sicriul fu readus la Sfântul 
Petru. Aici se închise sicriul şi fu depus într-unul din 
cavourile criptei. 

Pe tot parcursul procesiunei, răsunară ţipete sfâşietoare şi 
amenințătoare. Cezar privea cu uimire lumea aceasta 
dezlănţuită şi-şi dădu seama că nu luii se adresau 
amenințările mulţimii. 

— Pe sfânta cruce, împotriva cui strigă mulţimea? 

Lângă el, în dreapta sa, aşa cum îi spusese, mergea 
cavalerul de Ragastens. Ceva mai în spate, venea Astorre, 
favoritul detronat, apoi Rinaldo, ducele de Rienzi şi vreo 
sută de alţi nobili. 

Cezar aruncă o privire în urma sa. Lucru ciudat, 
curtezanii, care în astfel de împrejurări ar fi înălţat săbiile şi 
s-ar fi grupat în jurul lui, acum nu se clinteau. Şi chiar, se 
părea că se făceau tot felul de semne în mulţime. 

Cezar păli. Fusese trădat...? 

Aproape imediat însă, îşi reveni. Nu! Nu pe elîl fluierau... 
Ţipetele, strigătele erau acum brutale! 

— Moarte asasinului lui Francois...! 

— În Tibru, francezul afurisit...! 

— Dreptate! Ucigaşul să fie dus la călău...! 

Şi toţi pumnii se întindeau spre Ragsatens. Borgia avu un 
râs răutăcios. 

— Drace! zise el, auzi cavalere? 

— Aud, monseniore, dar nu pricep. 

— Şi totuşi este italiana corectă... 

— Pfu! Este italiana vulgară! 

— Dar, ce le-aţi făcut? 

— Şi dracu şi-ar pierde latineasca lui, monseniore. Hei... 
sunt turbaţi... Atenţie, Căpitan...! 


Situaţia devenea primejdioasă. Mulțimea care se mişca 
într-un flux şi reflux îl îndepărtă pe Ragastens de Borgia, 
purtându-l într-un vârtej. 

Cavalerul prinse bine hăţurile calului şi, printr-o presiune 
a genunchilor, îl făcu atent. 

Borgia vru să se întoarcă şi să dea ordin de a fi alungată 
mulţimea. Dar se văzu înconjurat de curtezani. Rinaldo 
prinse hăţurile calului şi spuse: 

— La castel, monseniore! Vom reveni cu forţe pentru a 
potoli această rebeliune... Astfel, vom fi striviţi. 

Ragastens rămas singur şi se întreba de ce mulţimea îl 
acuza de asasinatul ducelui de Gandie. Nu-l văzuse pe 
Garconio, care deghizat în ţăran, alerga de la un grup la 
altul. Dar observă că este încercuit din toate părţile. Şi se 
gândi iarăşi că nu-ţi va vinde ieftin pielea. Imaginea 
Primeverei flutură o clipă prin faţa ochilor săi. Avu un 
suspin de regret. 

— Bah! şopteşte el, puţin prea devreme, puţin prea 
târziu... puţin îmi pasă! Să le arăt acestor smintiţi cum este 
sabia şi curajul său. 

În acelaşi timp se cambră, înfipse pinteni în pântecul lui 
Căpitan, care neobişnuit cu un asemenea tratament se 
cambră, sări şi trecu apoi rapid prin mulţimea furioasă. 

Într-o clipă, în jurul lor, se formase un cerc gol. Urlete de 
mânie se auziră, gemete furioase. Căpitan pocnise cu 
copitele cete de maxilare. 

Ragastens răspunse strigătelor cu un hohot de râs. 

Căpitan ţinut bine de mâna de fier a cavalerului, se lăsă de 
pe un picior pe altul, furios spumegă, pufnea pe nări, 
necheza puternic. Nările sale larg deschise dădeau 
impresia că vrea să aspire bătălia. Deodată, Ragastens îi 
dădu frâu liber... Calul ţâşni, se întoarse în cerc, bătu aerul 
cu copitele. 

— Faceţi loc, bandiţilor! Faceţi loc mişeilor! tună 
Ragastens. 


— Moarte asasinului! Moarte francezului! răspunse 
mulţimea într-un cor delirant. 

Se auziră pocnituri de armă. Dar nici un glonţ nu-l atinse 
pe cavaler, care într-un vârtej vertiginos, câştiga teren spre 
piaţa castelului, atât de aproape acum. 

Dar, între piaţă şi cavaler, un şir de oameni ridicau o 
barieră vie şi de netrecut. 

Ragastens, totuşi se apropie... Deodată, văzu un bărbat că 
se apropie încercând să-i taie frâul lui Căpitan, cu un cuţit 
ce-l mânuia cu dibăcie. 

Ragastens se crezu pierdut. De acum viaţa lui atârna de 
un fir de păr. Numai o minune cerească îl mai putea salva. 
Simţi că forţele i se însutesc. În momentul în care omul cu 
hangerul se năpusti asupra lui Căpitan, se aplecă fulgerător 
şi prinzând omul de centură, îl ridică şi-l aşeză de-a 
curmezişul calului... Omul nu era altul decât Garconio! Dar 
Ragastens nu-l recunoscu, fiindcă n-avusese timp să se uite 
la el... Porni drept spre bariera vie, care-şi înmulţise şi 
injuriile. 

Atunci, Ragastens, dând frâu liber lui Căpitan, îl apucă cu 
amândouă mâinile pe nenorocitul care se înroşise şi turba 
de furie... Îl ridică deasupra capului şi cu braţele întinse, se 
ridică în scări şi cu un efort supraomenesc îl catapultă în 
violenţă deasupra asediatorilor. 

Apoi, prinse frâul şi-l porni pe Căpitan cu o viteză mărită. 
Calul înnebunit de groază, execută un salt minunat şi sărind 
peste câteva rânduri de oameni, trecu de partea cealaltă a 
barierei, galopând către poarta cea mare a castelului. 

Capitolul IX Maga. 

Era la Roma, ca mai în toate oraşele mari, era la Roma un 
cartier special numit Ghetto. Era o aglomerare de străduţe 
întunecate, în mijlocul cărora, printre pietre de pavaj 
desprinse, băltea apa unor pârâiaşe sau lăturile şi 
murdăriile aruncate pentru a putrezi. 

Aici răsunau toate limbile pământului, în acest ciudat 
caparnaum ca şi cum toate seminţiile şi-ar fi trimis 


reprezentante după căderea turnului lui Babel. 

Cartierul acesta - ai cărui locuitori de abia aveau dreptul 
să iasă - şi numai la anumite ore - este Ghetto de care 
creştinii se-ndreptau cu oroare şi dezgust, era rezervat 
necredincioşilor, barbarilor. 

Aici biruiau egipteni - negustori de leacuri vrâjite: ţigani, 
ghicitori în ghioc ai norocului, evrei traficanţi de pietre 
preţioase şi stofe: mauri - fabricanți de arme, zale şi scuturi 
de oţel. 

În seara în care Francois fusese înmormântat pe la orele 
11, un bărbat străbătu una din aceste uliţe infecte. 

Era însoţit de patru servitori. Unul mergea înainte 
luminând calea cu un felinar, ceilalţi trei veneau în urma sa. 
Înarmaţi cu pistoale şi pumnale. 

Omul acesta trecu peste lanţul ce bara strada şi pe care 
purtătorul felinarului îl desprinse. Apoi pătrunse în Ghetto 
şi se opri în sfârşit în faţa unei magherniţe joase, crăpată 
plină de şopârle, cu un aspect sinistru şi respingător. 

Cu un gest ordonă să-l aştepte în stradă. Apoi, fără nici o 
ezitare, urcă câteva trepte de lemn uscat şi putrezit şi 
ajunse în faţa unei uşi, pe care o deschise. 

Intră şi închise uşa după el. Se afla într-o încăpere 
luminată slab de o torţă de răşini. În fundul camerei stătea 
lungită pe o saltea, ghemuită mai degrabă, cu bărbia în 
genunchi, o bătrână a cărei faţă era brăzdată de riduri 
mari, adânci, dar căreia un observator atent, văzându-i 
sclipirea din ochi, nu i-ar fi dat mai mult de şaizeci de ani. 

La intrarea vizitatorului, femeia nu făcu nici un gest, nu 
scoase nici un sunet. O imperceptibilă tresărire, numai, ca 
şi cum vederea acestui om i-ar fi invitat o durere ascunsă. 

— Mă aşteptai, Maga, zise omul, bine... 

— Am fost prevenită de vizita dumneavoastră pe seară şi 
m-am pregătit să vă răspund. Acum sunt gata... 

Bărbatul îşi desprinse pelerina, îşi scoase căpşorul care-i 
acoperea faţa în întregime. Dar faţa lui rămânea ascunsă de 


o mască. Mâinile îi erau înmănugşate, iar părul era ascuns 
sub o bonetă care îi acoperea ceafa. 

Vrăjitoarea ce locuia această coşmelie era îmbrăcată în 
zdrenţe. Nimeni nu ştia de unde venise şi cine era. Nimeni 
nu-i cunoştea numele. 

Era aici de multă vreme, de ani şi ani, oamenii veneau să-i 
ceară sfaturi în tot felul de împrejurări! Se temeau de 
puterile ei malifice şi-i spunea Maga[2]. Asta era toată 
povestea ei. 

— Ştii cine sunt? întrebă vizitatorul. 

Bătrâna nu răspunse nimic. 

— Sunt Lorenzo Vicini burghez bogat şi n-am să mă uit la 
preţul consultaţiei, numai să-mi satisfaci... 

Vrâjitoarea dădu din cap. 

— Mi s-a vorbit despre ştiinţa ta... cu toate că sufletul meu 
de creştin respinge vrăjitoriile, am vrut să vin la tine... Să 
dea Domnul să nu-mi pară rău că am venit până aici... 
pentru prima oară şi sper, că ultima dată în viaţa mea... 

Maga surâse discret, dezvelind cei câţiva dinţi ce-i mai 
rămăseseră. 

— De ce râzi?... Nu mă crezi...? 

În acel moment, un cocoş negru se agită mişcând 
zgomotos aripile. 

— Potoleşte-te, Altair! ordonă bătrâna. 

Apoi continuă liniştită. 

— A treia oară vii aici, stăpâne! 

Omul tresări, înspăimântat. 

— Prima oară... Oh! E mult de atunci!... aţi venit şi mi-aţi 
cerut să vă spun cum să ucideţi fără ca cineva să vă 
bănuiască... Şi v-am pregătit o otravă puternică de care v- 
aţi folosit prodigios... 

Vizitatorul rămase în fotoliu fără grai, aproape de leşin. 

— A doua oară, stăpâne, aţi venit să vă salvez de o 
moleşeală care încet şi sigur vă băga în mormânt... O lună 
mai târziu, eraţi la fel de puternic ca în tinereţe... Asta a 
fost acum zece ani, stăpâne! 


— Dar eşti cu adevărat o vrăjitoare! spuse vizitatorul, 
cuprins de un tremurat. 

— Prima dată, stăpâne, vă numeaţi Ştefano a doua oară, 
Giulio de Faenza, azi, Lorenzo Vicini... Ei bine, am să vă 
spun numele de temut pe care-l purtaţi... 

Ea se aplecă mai mult şi-i şopti numele la ureche. 

— Pe tot cerul! Vrăjitoare bătrână, ştii prea multe... O să 
mori. 

— N-am să mor, spuse ea cu o stranie solemnitate... n-ai să 
mă ucizi... Ora mea n-a sunat încă... şi, apoi, încă mai ai 
nevoie de mine... destinul tău şi al meu încă nu şi-au făcut 
datoria... şi n-ai să mă ucizi fiindcă eu nu te-am trădat. 

— Ai dreptate, vrăjitoareo! Ai fi putut să mă trădezi! Nu ai 
făcut-o... am încredere-n tine. Dar acest nume... 

— Stăpâne, îl întrerupse Maga, acest nume, este mai ferit 
în inima mea decât chiar în gândul dumneavoastră. Ei, bine, 
stăpâne. La prima vizită mi-ai cerut moarte! În a doua, 
viaţă! Ce-mi cereţi acum? 

— Dragoste!... răspunse încet omul. 

Bătrâna fu scuturată de un frison. Faţa ei palidă se albi şi 
mai mult. 

— Vreau să iubesc... chiar de-ar fi numai o noapte, chiar 
pentru o oră, chiar dacă ar trebui pentru această oră să 
plătesc cu viaţa ce mi-a rămas... O noapte de dragoste, 
Maga şi o comoară îţi voi aşterne la picioare... 

Maga dădu din cap. Bărbatul lăsă braţele întinse să cadă. 

— Refuzi? zise el eu duritate. 

— Comorile voastre le refuz! Cât despre filtru de care 
vorbiţi, pentru mine este un joc de copil... Mâine, licoarea 
ce vă va întineri pentru câteva ore, va fi gata... 

— Dar gândeşte-te, trebuie ca filtrul tău s-o facă pe cea 
care am ales-o să uite că sunt bătrân... s-o facă să mă 
iubească! 

— Trebuie să ştiu cine e! zise bătrâna. 

— Cine e! Nici eu nu prea ştiu. Am văzut-o o singură dată, 
azi prima dată! Azi dimineaţă habar n-aveam că există... 


Dar portretul său mi-a trezit dorinţa de-a o vedea... 
Portretul unui înger, Maga! Am văzut-o în după amiaza 
asta... Pitit în loja mea de la Sfântul Petru, am putut să 
observ, s-o contemplu, să-i admir frumuseţea suverană... 
Niciodată, niciodată în lunga mea viaţă nu am trăit o astfel 
de emoție. 

— Niciodată? îl întrerupse vrăjitoarea cu un ton lugubru. 

— Nu, niciodată. 

— Şi cum se numeşte? 

— Este o fată simplă, din popor, o fontarina... Nu ştie 
nimeni numele de familie, nu are familie... 

— Şi portretul? întrebă ea cu o voce, ce vroia să pară 
indiferentă, cine l-a făcut...? 

— Un pictor tânăr... Rafael Sanzio... dar n-are 
importanţă!... Vei face ce te-am rugat? 

— Da! 

— Cât timp îţi trebuie? 

— O lună. 

— O lună? Nu pot aştepta aşa mult. 

— Trebuie! 

— Dar, cel puţin vei reuşi? 

— Voi reuşi. 

— Ei bine, fie! Într-o lună ai să mă revezi. 

— Voi fi gata... 

Atunci, vizitatorul se ridică şi se îndreptă către uşă, înainte 
de a pleca, schiţă un gest de rugă şi de ameninţare în 
acelaşi timp. Apoi cobori scara, îşi reluă excorta şi porni pe 
ulițele întunecate spre castelul Saint-Ange. 

Ajuns în piaţă, dărui celor patru care-l însoţiseră câte un 
argint. Oamenii se îndepărtară mulţumindu-i. 

Câteva minute mai târziu, dacă cineva l-ar fi urmărit, ar fi 
văzut intrând prin tunelul pe care Cezar Borgia, în aceeaşi 
zi îl parcursese invers. Misteriosul plimbăreţ, plecând din 
pivnițele castelului Saint-Ange, sosi în sfârşit într-un 
dormitor din Vatican, în care pătrunse printr-o uşă secretă. 
Aici îşi lăsă masca... şi, după ce se dezbrăcă, se lungi pe un 


pat imens ce purta deasupra o tiară şi două chei drept 
blazon. Apoi, lovi cu un ciocănel într-un taler de argint. 

Un valet veni în fugă. 

— Ceaiul meu! ceru el. 

Servitorul se grăbi să execute ordinul. 

— Şi acum. Trimite-mi lectorul... 

Valetul dispăru ca o umbră şi în locul lui veni un abate. 

— Angelo, copilul meu, de două ore mă tot răsucesc în pat 
şi nu-mi pot găsi somnul... Citeşte-mi ceva... Uite ia volumul 
patru din „Eneida...”! 

— Imediat, Sfinte Părinte, răspunse abatele. 

Capitolul X Fecioara în jilţ. 

După plecarea musafirului său, Maga rămase ghemuită 
într-un colţ, în apropiere de şerpii săi. O reverie profundă o 
ţinea cu ochii deschişi şi derula imagini insolite. 

— lată, a venit ziua! zise, la cântatul cocoşului se salută 
venirea zorilor. 

Ea se ridică, merse bâjbâind până la un dulap vechi pe 
care-l deschise. Apăsă pe un buton şi se deschise un sertar. 
În fundul sertarului se găsea un şipot din lemn de santa, 
minunat sculptat, cu încrustaţii de aur... În şipot se aflau 
numai două obiecte. 

Un pumnal cu lama foarte ascuţită, de fabricaţie maură. 
Pumnalul era foarte simplu şi avea un toc de catifea de 
culoare deschisă. 

Celălalt obiect era o miniatură prinsă într-o ramă de aur 
lucrat, ornată de diamante şi rubine. Numai rama valora o 
avere... dacă Maga ar fi vândut-o. Miniatura reprezenta un 
tânăr îmbrăcat după moda studenţilor spanioli din secolul 
XV. Capul avea trăsături expresive, purtând amprenta unui 
caracter hotărât, mândru, cu ochi negri şi reci, un aer de 
îndrăzneală şi de încăpățânare violentă. 

Dar duritatea, cruzimea se îndulceau, se estompau din 
cauza strălucirii tinereţii. Maga privea miniatura cu o 
expresie de nesfârşită durere, de sfâşietoare melancolie. 


— O dragostea mea, tinereţea mea! şopti ea. Unde eşti 
tu?... Aici, în acest sipet pe care n-am îndrăznit să-l mai 
deschid de zece ani! De când mi-a făcut ultima vizită... 

Brusc, îngenunche şi izbucni în hohote de plâns... gura sa 
săruta buzele reci ale miniaturi... 

— Mamă!... Plângi? 

O voce suavă, plină de tandreţe, îi adresase aceste cuvinte. 
Maga se ridică repede, închise grăbită sipetul, apoi 
sertarul, dulapul şi se întoarse spre uşa ce dădea spre 
camera alăturată. 

— Unde eşti, mamă! [i-am auzit vocea... 

Maga aprinse o lumânare şi, în pragul uşii apăru o fată de 
vreo şaisprezece ani. 

Nu era chiar o fecioară. Era chiar virginitatea, însăşi. 

Când lumânarea fu aprinsă, fata, îmbrăcată sumar, cu 
picioarele goale, veni spre bătrâna şi-i înconjură gâtul cu 
braţele sale marmoreene, punându-şi pieptul uscat al 
bătrânei. 

— Rosita!... singura mea mângâiere! zise Maga. 

— Ce repede bate inima ta, mamă! Biata mamă Rosa... 

Cea pe care bătrâna Maga o chemase Rosita, ridică ochii 
spre vrăjitoare şi era numai dragoste în ochii ei. 

— Plângi, mamă Rosa, reluă ea... Tu eşti tare supărată şi 
nu vrei să-mi spui nimic... mie, fiica ta? 

Vrâjitoarea simţi fiori reci. 

— Fata mea!... Oh, fetiţa mea... singura mea copilă!... Şi 
apoi, abia şoptit, adăugă! 

— Şi „celălalt” să fie blestemat că mi-a sfâşiat inima de 
mamă cum „el” mi-a sfâşiat inima de iubită...! 

Şi continuă! 

— E adevărat Rosita! Am o mare tristeţe... O supărare şi o 
amărăciune ce mă mistuie încet. Dar această durere nu ţi-o 
pot împărtăşi, copila mea, pentru că ar trebui să-ţi 
povestesc toată viaţa mea!... Şi dacă ţi-aş povesti viaţa mea 
ar însemna să te mâhnesc şi pe tine, să-ţi murdăresc 
inocentă şi candoarea, înţelegi? 


— Eu nu ştiu decât un singur lucru, mamă! Că te iubesc 
din tot sufletul şi că atunci când te văd suferind sufăr şi eu 
şi aş vrea să ştiu care sunt durerile tale pentru a le 
împărtăşi... pentru a putea să te consolez... 

— Ah, Rosita, prezenţa ta este cea mai mare consolare. O 
singură mângâiere de-a ta şi toate durerile dispar şi uit răul 
teribil ce-mi sfârteca inima... Vezi, nu mai plâng... şi fiindcă 
te-am trezit, să stăm puţin de vorbă. Trebuie să-ţi spun 
ceva... Mai demult trebuia... acum a sosit momentul... 

Zorii zilei invadau cămăruţa... Rosita se aşezase. Maga 
stinse lumânarea. 

— Ce vrei să-mi spui, mamă? 

— Oh! Că nu sunt eu cu adevărat mama ta! 

O umbră de tristeţe trecu pe faţa fetei. 

— Ba da! Tu eşti mama mea... singura mea mamă... pentru 
că cea adevărată m-a părăsit... 

— Da! Te-a abandonat. Despre asta vreau să vorbim. 

— La ce bun, mamă Rosa! De ce să înviem morţii? 

— Trebuie, fata mea... Dar, spune-mi, trebuie să mergi azi 
la atelierul lui Rafael...? 

La auzul numelui, Rosita avu o exclamaţie de bucurie. Faţa 
ei se lumină. 

— Îl iubeşti, deci? 

— Da, mamă Rosa! Din tot sufletul, aşa cum şielmă 
iubeşte... E atât de frumos... de bun... Am hotărât ziua 
nunţii, mamă!... Numai cu consimţământul tău, bineînţeles! 
Rafael va veni mâine să-ţi vorbească. 

— Fata mea, ce importanţă au datele Fii fericită, atât îmi 
doresc. Dar nu mi-ai răspuns... Trebuie să-l vezi astăzi? 

— Nu, mamă; alaltăieri a terminat tabloul cu Fecioară. E 
atât de frumos. Mi-a spus că va veni aici mâine... A trebui 
să-i ducă tabloul Sfântului Nostru Părinte... 

— Papei? exclamă Maga. 

— Da, mamă! Şi pictura dragului meu Rafael este demnă 
de a se număra printre capodoperele Vaticanului... 

Câteva minute rămaseră tăcute. 


Apoi, cea pe care misterioasa Maga o numea Rosita şi pe 
care vecinii o chemau „fornarina” neştiindu-i numele zâmbi 
visătoare, extaziată. 

— Când mă gândesc la fericirea mea, zise ea blând, mă 
gândesc să nu mi se întâmple vreo nenorocire... 

Maga tresări. 

— Ce vrei să spui, copile?... întreabă ea speriată. 

— Oh, nimic... Idei prosteşti, mamă... Dar, vezi şi tu cât 
sunt de fericită... prea fericită... de şase ani de când sunt cu 
tine... Adu-ţi aminte ce mult am suferit înainte de a te 
întâlni... 

— Din cauza mea! şopti atât de încet, încât fata n-o auzi. 

— Aveam 10 ani, urmă Rosita, cu ochii privind în gol. Eram 
bătută, dispreţuită, maltratată. Unii îmi spuneau mica 
bastardă... alţii jurau că nici nu sunt botezată... Dar asta nu 
era nimic... Femeia care mă ţinea la ea... mă bătea eu 
cruzime. La cea mai mică greşeală, mă bătea cu un 
baston... 

Imobilă, ca sudoarea perlându-i fruntea, bătrâna asculta 
cu mare atenţie această poveste, pe care totuşi o auzise şi 
până atunci. 

— Femeia aceea era atât de rea încât i se spunea 
Stryga[3]. Nu ştiu s-o fi chemat astfel... De aceea oamenii 
mi-au spus Fornarina şi acest nume mi-a rămas şi chiar 
Rafael îmi spunea aşa... Oh! Mamă, ce trişti eu fost anii 
aceea!... Eram slabă moartă... Stryga abia-mi dădea să 
mănânc... Câte o dată luăm resturile de la câine... Într-o zi 
am crezut că mor... Am văzut în cuptorul ei pâini care-mi 
făceau o poftă!... Şi eram nemâncată de atâta vreme... Mi- 
era foame... am aşteptat să vină noaptea, m-am strecurat 
spre cuptor... am furat o pâiniţă, una mică de tot... când să 
mă îndrept spre colţul în care dormeam, pe neaşteptate, 
Stryga mi-apărea în faţă! Mă pândise... mă văzuse! M-a 
aruncat la pământ cu prima lovitură... eram tare slabă... 
apoi m-a jucat în picioare... şi în sfârşit s-a aplecat deasupra 
mea şi m-a muşcat până a ţâşnit sângele...! 


Moartă de slabă şi de oroare, am leşinat. Când m-am 
trezit, eram aici, în braţele tale, mama Rosa... şi tu 
plângeai... aşa cum plângi şi acum... De ce plângi?... Au 
trecut toate astea... 

— Dar amintirea asta mă arde ca un fier înroşit. 

— Buna mea mamă Rosa! Ce proastă sunt: îţi sporesc 
durerea cu lucruri pe care nu le-ai fi ştiut dacă nu ţi le-aş 
povesti. Alungă amintirile astea... s-a sfârşit... 

— Remuşcările au rămas, spuse bătrâna. 

— Remuşcările? întreabă Fornarina. 

— Aş putea să te îngrozesc! Ar fi o dreaptă pedeapsă! 

— Mamă, ce amețeli ai? Revino-ţi! Vorbele tale mă sperie... 
— Şi totuşi, trebuie să ştii, zise Maga frângându-şi mâinile 
şi aşezându-se. Blestemată Rosita!... Eu am fost călăul tău... 
— Să te blestem că m-ai salvat că mi-ai arătat o dragoste 

de mamă... 

— Ascultă... eu te-am dat pe mâna lui Stryga...! 

— E un vis urât, bâigui Fornarine. 

— Nu numai că te-am dat acestui monstru, dar am plătit-o 
bine ca să te bată, să te facă să suferi, să te urască... 

— Oh, mamă Rosa! Nu mai eşti în toate minţile... Revino- 
ţi... te implor... 

— Nu înainte de a afla tot! Durerile tale le pândeam şi mă 
bucurau. L.acrimile tale îmi puneau balsam pe inima rănită 
şi asta până în noaptea în care ai leşinat, sub muşcăturile 
lui Stryga. Atunci, ceva de neînțeles s-a petrecut în mine... 
O schimbare totală... le-am luat... te-am dus... Dartu nu 
puteai să uiţi... Oh ce clipe nefericite am trăit, când cu 
vocea ta dulce îmi povesteai ororile suferite. Remuşcările 
mă strângeau de gât... Acum că ştii, urăşte-mă! 

Farnarina scoase un ţipat. Se aplecă, o ridică pe bătrână şi 
o cuprinse în braţe. 

— Mamă! zise ea cu o voce tremurătoare, mamă, te 
iubesc... şi tu, tu mă mai iubeşti...? 

— Doamne! Doamne! strigă bătrâna. Mă iartă... Nu mă 
respinge... Îmi spune încă mamă! 


Bătrâna Rosa îşi înăbuşi suspinele, îşi stăpâni emoția care 
o sufoca şi continuă: 

— Acum, fata mea. Trebuie să afli tot... 

— Mamă, zise Fornarina, trebuie să mă duc la brutăria lui 
Nancio... 

— Azi n-o să te duci fata mea. 

— Totuşi voi pierde banii... 

— Rosita! Ţi-am spus că trebuie să afli totul. Salariul tău 
copilă! Uite, priveşte! 

O duse pe fată în faţa bufetului deschise un sertar. 
Sertarul era plin cu bani de aur şi de argint. Fornarina o 
privi pe bătrână cu stupefacţie. 

— Nu pricepi? întreabă vrăjitoarea. Dacă te-am lăsat să 
munceşti a fost pentru ca nimeni să nu bănuiască!... Azi, 
fata mea n-o să te mai duci la cuptor, nici mâine, nici 
poimâine, niciodată... 

Bătrâna se opri. 

— Oh, zise ea... A venit!... Era aici... aici în fotoliul ăsta... 

Apoi, revenind la Fonarina, tremurând toată, adăugă! 

— Ascultă Rosita! Vei afla de ce eşti o fată fără nume şi 
fără familie... 

Capitolul XI Crucifixul Papei. 

Era pe la ora zece dimineaţa. O trăsură de poştă, se opri în 
faţa porţii Florentine, În apropiere de un pâlc de stejari şi 
trase la umbra lor. O femeie îmbrăcată în negru cobori şi 
intră pe jos în Roma, îndreptându-se grăbită spre Vatican. 
Dar nu se duse la intrarea din faţă ci prin spate, unde o 
grădină mare, închisă de ziduri, ascundea o portiţă, 
neştiută de lume, care de multă vreme nu mai era folosită. 

Femeia în negru, cu faţa acoperită de un voal des, merse 
de-a lungul zidului până la o portiţă, Introduse cu mâna 
tremurândă o cheie În broască şi cu un scârţâit puternic, 
portiţa se deschise. 

Acum femeia se afla în grădină. Se opri câteva clipe, apoi, 
cu paşi grăbiţi se îndreptă spre un pavilion elegant care era 
aproape ascuns de trandafiri. 


La intrarea în pavilion, un bătrân servitor îmbrăcat într-o 
livrea neagră, se plimba melancolic. Deodată, o zări pe 
necunoscută şi o opri mânios. 

— Doamna cum a pătruns aici? Afară... repede! 

Fără să-i răspundă, femeia scoase din sân un crucifix de 
aur şi-l întinse servitorului care făcu o plecăciune adâncă. 

— Vreţi să trimiteţi acest crucifix... la cine ştiţi?... întrebă 
femeia eu o voce plină de emoție. 

EI luă crucifixul, îi făcu loc femeii să intre în pavilion şi 
porni spre palat. 

Femeia intră într-o încăpere retrasă. Şi aşezându-se, 
aşteptă cu urechea la pândă şi cu inima bătând puternic. 

Trecu mai mult de o oră. În sfârşit, paşi se auzeau pe 
nisipul aleii. Un bărbat se ivi în pragul uşii, aruncând o 
privire curioasă asupra femeii, dispreţuitoare şi îngrijorată 
în acelaşi timp. 

Femeia se ridicase repede. Cu un gest lent îşi descoperi 
faţa... 

— Contesa Alma, exclamă bărbatul. 

— Altădată Rodrigue, îmi spunea-i Honorata! răspunse 
femeia. 

— Doamnă, zise bărbatul, aici nu este nici un Rodrigue şi 
nici o Honorata... eu n-o văd decât pe contesa Alma... O 
duşmancă a Bisericii noastre... şi nici eu nu sunt decât un 
păcătos care-şi petrece ultimele zile ale vieţii implorând 
Domnului iertare... Dar, luaţi loc, doamnă... 

Se aşeză, ochii i se umplură de lacrimi. Bărbatul o scrută 
cu ochii săi duri. 

— Şaptesprezece ani! spuse femeia uitându-se în jurul ei. 
lată că au trecut şaptesprezece ani de când am intrat 
ultima oară aici... Vorbiţi de păcatele dumneavoas... Dar 
cine le va ierta pe ale mele...! 

— Domnul e mare, doamnă... 

Şi, cu capul plecat, cu mâinile împreunate, bărbatul 
aşteptă, fără să-i pună o singură întrebare măcar... 


— Da! De atunci eu sufăr şi plâng femeie mincinoasă, 
infidelă, mi-am trădat îndatoririle... un minut de orgoliu şi 
de ambiţie m-a aruncat în braţele voastre... Oh! Ce crud am 
fost pedepsită! Copilul... acest copil pe care din laşitate l-am 
părăsit pe scările unei biserici - de câte ori m-am gândit la 
copila părăsită, de câte ori nu mi-am zis că nenorocirile ce 
s-au abătut asupra casei noastre au fost pedepse pentru 
păcatele mele...! 

— Domnul e drept, doamnă... 

— Dumneata-mi vorbeşti astfel! se înfurie contesa de 
Alma... Dumneata, Rodrigue care m-ai sfătuit să-mi 
abandonez copilul! 

— Papa nu răspunde de greşelile amantului. 

— Da, răspunse cu amărăciune contesa, da, Sfinte 
Părinte... În sfârşit, nu mai eşti Rodrigue şi eu nu mai sunt 
Honorata... Deci cu Sfântul Părinte vorbesc... suveranul 
pontif ascultă ruga mea umilă... 

— Vorbeşte, fiica mea şi dacă-mi sta-n putere să-ţi aduc 
liniştea sufletului. 

— Sfinte Părinte, reluă contesa, dacă ar fi fost vorba 
despre mine, cu uşurinţă aş fi coborât în mormânt şi m-aş fi 
închis într-o tăcere deplină. 

— Este bună hotărârea, fiica mea. 

— Dar nu am dreptul s-o execut!... Dacă ar fi vorba numai 
de contele Alma... 

— Contele Alma, o întrerupse Papa cu vioicine poate fi 
sigur că va găsi la Roma, la Vatican, o situaţie splendidă, 
când va dori să-şi părăsească cuibul de vultur... vă 
autorizez să-i spuneţi... 

— Nu-i nevoie să-i spun eu. Contele ştie tot ce ar câştiga 
de s-ar spune. Şi de multe ori e gata s-o facă. Eu îl voi primi 
cu braţele deschise! 

— Cine-l împiedică să predea Monteforte? Cine mă 
împiedică pe mine să mă-nchid de vie într-un mormânt? 
Fata noastră... Beatrix... 


— O copilă! Am să-i dau o zestre magnifică. Am s-o fac 
prinţesă. Voi face şi mai mult pentru ea... Îi voi căuta o 
partidă strălucită... Şi s-ar putea ca bărbatul la care mă 
gândesc să urce pe tron. Şi ea va fi regină! Regină, auzi tu, 
Honorata...! 

— Sfinţia voastră m-a numit „Honorata 

— Mi-a scăpat! 

— Şi cine este cel la care vă gândiţi? 

— Se numeşte Cezar Borgia, duce de Valentinois şi poate... 

— Fiul dumneavoastră...? 

— Chiar el! Ah, contesă, credeţi-mă că asta este cea mai 
mare dovadă de afecţiune ce v-o pot da. 

— Nu o cunoaşteţi pe Beatrix!... Are sânge de Sforza. 
Dumneata crezi părinte că Monteforte a fost invincibil 
pentru că a fost apărat de contele Alma. Te înşeli. Beatrix a 
fost cea care a însufleţit toată garnizoană, cea care-a 
pregătit eşecul fiului vostru... şi azi este gata să lupte. 

— Deci, nu eşti de acord cu această căsătorie? 

Contesa surprinsă, ridică privirea: 

— Eu sunt de acord... dar Beatrix vă urăşte cu o ură 
moştenită de la familia Sforza, familia mea... 

— Să se facă voia Domnului. 

— Sfinte părinte, aştept hotărârea voastră. Ce răspuns să 
duc la Monteforte? 

— Lasă, fiica mea... Eu nu pot să fac nimic pentru Cezar. 
De mult mi-a scăpat din mâini. Războaiele sale le-a făcut 
împotriva voinţei mele. Cred că nici o putere din lume nu-l 
va împiedica să pornească spre Monteforte. 

Contesa se ridică încet. Aruncă o ultimă privire disperată 
către Papă. 

— Adio, Rodrigue! zise ea. 

— Dumnezeu să te aibă în pază, fiica mea! răspunse Papa. 

Honorata, contesă de Alma ieşi împleticindu-se. De abia se 
îndepărtase că Papa exclamă: 

— Cerule! Ce spectru! lată o vizită la care nu mă aşteptam 
deloc! 


LLA 


Bărbatul surâse ironic. Apoi deschise o uşă şi intră în 
camera vecină. Aici, în penumbră, un bărbat sta aşezat. 

Era Cezar Borgia pe care Papa-l adusese cu el în 
momentul în care primise crucifixul de aur de la contesa 
Alma. 

— Ei, ai auzit? întreabă bătrânul Borgia. 

— Totul!... Voi rade Monteforte de pe faţa pământului. 

— Numai dacă războinica Beatrix... 

— Primevere! zise Cezar, pălind. 

— Ai auzit ce mult te iubeşte! 

— O să mă iubească! zise Cezar cu un ton sumbru. 

— Până una alta, ne-am mai făcut un duşman... Contesa 
Alma... credeam că-mi vă fi de folos... Doream să meditez 
căsătoria ta... Ah, Sforza ăştia au fost întotdeauna greu de 
mânuit... Du-te Cezar. Vreau să mă rog... Şi cerul să nu le 
dea voie, mamei şi fiicei să se întâlnească! 

— Mă ocup eu de asta! mormăi Cezar. 

— Ah, dar contesa a uitat această mică bijuterie... late uită 
un crucifix de aur... Cred că aş putea s-o ajung şi să-i 
înapoiez acest sfânt odor, la care nu mă îndoiesc că ţine aşa 
de mult... 

Cezar îl privi pe tatăl său cu atenţie. 

— Şi, dacă nu este aceiaşi, seamănă foarte tare cu cel 
uitat... O mică diferenţă... Uite Cezar, Cristos nu are spini 
pe frunte pe crucifixul contesei... În timp ce al nostru are 
unul foarte ascuţit, înţeapă bine... 

Cezar luă crucifixul de aur din mâinile papei şi plecă 
grăbit. 

Contesa Alma, ajunsese deja în poştalionul care o aştepta 
la umbra stejarilor, nu departe de poarta Florentină. 
Trăsura porni la drum. Nu făcuse încă cinei sute de paşi că 
un cavaler o ajunse şi făcu semn vizitiului să oprească. 
Acesta ascultă. 

Cavalerul se plecă şi salută cu gravitate. Contesa îi 
recunoscu. 

— Cezar Borgia! exclamă uimită. 


— Chiar eu, doamnă... Deşi familiile noastre se duşmănesc, 
am vrut să vă prezint omagiile mele şi tot respectul... Când 
venerabilul meu tată a vrut să trimită un servitor pentru a 
vă înapoia crucifixul uitat, am alergat eu însumi...! 

— Am uitat ceva? 

— Acest crucifix... Tata mi-a spus că ţineţi foarte mult la 
el... Am vrut să vi-l aduc imediat. 

Contesa avu un zâmbet trist. 

— Mulţumesc, mult domnule, zise ea roşind. 

Întinse mâna să ia crucifixul, dar o înţepătură mică o făcu 
să scoată un strigăt. O asperitate a crucifixului îi zgâriase 
palma, dar o zgârietură abia vizibilă... 

— Oh, ce neîndemânatic sunt! V-am făcut rău, doamnă?... 
N-am să mi-o iert niciodată. 

— Nu-i nimic... 

— Adio, deci, doamnă... lată că misiunea mea s-a 
încheiat... Un singur cuvânt! Orice s-ar întâmpla, voi păstra 
pentru dumneavoastră o mare stimă şi o adâncă preţuire... 

Spunând aceste cuvinte, Cezar porni spre Roma. Înainte 
de a intra în oraş, se opri, privi trăsura care se îndepărta 
pierzându-se în zare: 

— Peste trei zile, când acest poştalion va ajunge la 
Monteforte, în el se va afla un cadavru! 

Numai că poştalionul nu mergea la Monteforte. Se opri în 
faţa Hanul Furcii, Contesa Alma se duse în camera pe care 
o reţinuse şi nu ieşi decât noaptea. Atunci, încalecă pe cal şi 
singură îşi continuă drumul. Curând părăsind drumul mare, 
ajunse la o potecuţă tăiată printre stânci. La capătul 
acesteia se vedea o vilă. 

În clipa în care contesa ajunse în faţa acestei case, o 
umbră albă, ţâşnind dintre stâncile acoperite cu mirt apăru 
deodată pe cărare. 

— Beatrix! exclamă contesa cu mare bucurie. 

— Mamă! Ce neliniştită am fost!... Ai întârziat mult!... 
răspunse Primevere strângând-o pe contesă în braţe. 


Cele două femei se grăbiră să intre în casă. Un servitor 
înarmat închise în urma lor uşa. 

— Ei, mamă... ai reuşit? Întreba Beatrix după ce se 
instalară la parter, în camera de zi. Ai putut să întâlneşti 
persoanele pe care doreai să le vezi...? 

— Aceste persoane, nu sunt la Roma! răspunse contesa cu 
o voce stinsă. 

— Ah, mamă... sunt atât de bucuroasă... Când mi-ai spus 
ieri că intenţionezi o împăcare între familia noastră şi 
Borgia, n-am putut să nu mă simt îngrijorată. Am avut o 
strângere de inimă... Nu poate fi pace în Italia atâta timp 
cât aceşti monştri sunt în viaţă... 

— Linişteşte-te Beatrix, zise cu amărăciune contesa... Mi-e 
teamă însă că războiul este inevitabil... 

— Curaj, mamă!... Sunt hotărâtă să lupt până la capăt... 
Dar spune-mi mamă, nu cumva ai fost urmărită? 

— Nu, cu siguranţă! Dealtfel am respectat planul tău. M- 
am oprit la Hanul Furcii. 

— Bine mamă! Exilul nostru se va sfârşi curând, oricum... 
Mâine seară, la Roma, va fi ultima reuniune... şi poimâine, 
în zori, vom părăsi acest loc unde ne-am ascuns atâtea zile 
şi vom pleca spre Monteforte... 

— Ah, ce suflet războinic ai Beatrix... 

— Trebuie mamă, fiindcă bărbaţii au inimi de femeie. 

Contesa tresări. 

— Faci aluzie la tatăl tău? 

— Da, La tată care n-a avut curajul să vină aici... Dar ceai 
mamă?... Eşti palidă. 

— Nu-i nimic... Am vrut să iau paharul ăsta cu apă şi... 
mâna mea... nu poate să-l cuprindă... 

Încearcă să ia paharul dar degetele înţepenite îl scăpară şi 
acesta se făcu ţăndări. 

— Nu ştiu... ce am... Îmi simt mâinile paralizate... 

— Dumnezeule, mamă, strigă Primevcre, mâinile tale sunt 
albe ca varul... degetele-ţi se crispează... Mamă! Ce ai? 


— Simt că braţul mi se îngreunează... mi-e frig... până la 
cot... Îmi vâjâie capul... Oh! Am ghicit! 

Această ultimă exclamaţie o făcu pe contesă să scoată un 
țipăt sfâşietor, de spaimă şi îngrijorare. Primevere o prinse 
în braţe încercând s-o liniştească. 

— Ce să fac, întreabă ea pierdută. 

— Nimic, fata mea... răspunse contesa. Nimic. Orice 
încercare este zadarnică, căci otrava care curge în venele 
mele este necruțătoare... 

— Otravă? 

— Otrava familiei Borgia...! 

Fata rămase năucă, speriată, contrariată, întrebându-se 
dacă nu cumva maică-sa îşi pierdea minţile... Dar contesa 
continuă cu 0 voce care devenise greoaie: 

— Caută în corsetul meu, căci mâinile mele sunt 
paralizate. 

Primevcre se grăbi să-i îndeplinească dorinţa. 

— Crucifixul!... ia-l. 

— Uite-l mamă... 

— Arată-mi-l... Ah, înţeleg! Nu este crucifixul meu... L-a 
schimbat... Otrava este acolo... În coroana de spini... 
Beatrix... fii atentă la crucea asta... 

— Oh! Nu se poate! bâigui fata, e un vis urât. 

— E o realitate îngrozitoare, Beatrix... Ascultă-mă, fata 
mea... Eu o să mor. Într-o oră, n-am să mai fiu... Ascultă-mă 
fără să mă întrerupi. Ceea ce îţi voi spune este grav... 

Beatrix îngenunche lângă mama sa, îi cuprinse mijlocul cu 
braţele, puse capul în poala mamei şi începu să plângă 
încet. 

— Beatrix - continuă contesa, eşti tânără... dar ai un suflet 
întreprinzător şi puternic. Tu poţi să auzi orice... Îmi 
trebuie, pentru a-ţi spune anumite lucruri, un curaj pe care 
numai moartea mi-l dă... şi certitudinea că n-am să te mai 
văd... că n-o să-mi fie ruşine de tine... 

— Să-ţi fie ruşine... ţie... mamă? 


— Beatrix sunt o femeie vinovată! Ascultă-mă. Un bărbat a 
venit... Tatăl tău se îndepărtase de Monteforte. Cerul să-mi 
ierte gândul cumplit ce-mi trece prin minte. În acest 
moment!... Orice ar fi, tatăl tău deci a lipsit opt zile... Într-o 
seară, am simţit o ciudată dragoste... bărbatul... am cedat... 

Un hohot de râs o înăbuşă pe Primevere. Dar nu scoase 
nici un sunet. 

— Pe bărbatul acesta l-am văzut la Roma... În palatul său... 
Dacă-ţi fac aceste mărturii care mă înnebunesc Beatrix este 
numai pentru a şti că această legătură a avut şi o urmare... 
Am fost mamă... Am născut o fetiţă... 

Spunând aceste cuvinte, contesa privi cu spaimă spre fată. 
Dar avea capul cufundat în poala ei. 

— Dacă am fost o soţie necredincioasă, continuă contesa 
am devenit şi o mamă criminală... Acest copil, la sfaturile 
amantului meu, l-am părăsit! Am lăsat fetiţa pe scările 
bisericii, de la intrarea în Ghetto, Biserica îngerului... De 
atunci, înnebunită de remuşcări am căutat-o zadarnic. Asta 
este adevărata mea crimă Beatrix... Mă asculţi? 

Primevere dădu din cap încuvinţător. 

— Această crimă a fost pedepsită azi... nu prin moarte cum 
ai putea crede... ci prin părerile de rău ce-mi sfâşie inima. 
Acest copil Beatrix... sora ta... trăieşte... simt asta... Ceea 
ce nu am reuşit eu să fac. Beatrix... Acum, pe pragul morţii 
te rog pe tine s-o faci... Caut-o! Găseşte-o... Ai grijă ca sora 
ta să nu fie nefericită pe lumea asta. 

— Îţi promit, mamă... şopti Beatrix. Am s-o găsesc şi am s- 
o iubesc, mamă...! 

Şi Primevere ridicându-se, cuprinse în mâinile ei capul 
mâniei şi o sărută cu dragoste, pe frunte. 

— Nu te mai gândi la trecut, o rugă ea. 

Muribuna dădu din cap. 

— Trebuie să-ţi mărturisesc... numele...! 

— Numele? 

— Da... Trebuie să-i cunoşti pe tatăl copilului... al sorei tale 
este cel ce însângerează ţara... cel care m-a otrăvit prin fiul 


său. Este Borgia... Papa...! 

Un strigăt de groază ieşi din pieptul fetei. Îi luă mâna 
mamei şi o scutură cu brutalitate. 

— Oh! repetă... Cum e posibil? 

Dar contesa Alma rămase nemişcată şi tăcută. Era 
zguduită de frisoane... Primevere căzu în genunchi, 
disperată, pradă unei dureri îngrozitoare. 

Capitolul XII Raphael Sanzio. 

Îl vom aduce acum pe cititorul nostru într-o casă mare şi 
frumoasă, aflată pe flancurile lui Pincio - una din colinele 
Romei. La primul etaj era o sală mare, unde pătrundea 
lumină dinspre balcon, în valuri. Era atelierul lui Raphael 
Sanzio. 

Ajutat de un tânăr, apropiat de vârsta lui, scotea tablourile 
de pe pereţii atelierului. Pe măsură ce pânzele erau 
desprinse, tinerii le treceau pe o frânghie şi le coborau pe 
fereastră, într-o şaretă ce era oprită în faţa casei şi în care 
un om aranja lucrările în ordine. Toate astea-ţi dădeau 
impresia unei mutări grăbite, sau unei fugi. 

Tinerii, în timp ce-şi făceau treaba, vorbeau! 

— Deci, spunea prietenul lui Raphael, la Florenţa trebuie 
să ajungă tablourile? 

— Da dragul meu Machiavelli... la Florenţa... Acolo sper să 
aflu ajutor şi protecţie, graţie iubitului meu maestru 
Perugino... 

— În cinsprezece zile, cel mult, toate comorile astea vor fi 
în Florenţa, eu răspund de asta, Sanzio. 

— Îţi mulţumesc, Machiavelli. Ştiu că pot conta pe 
prietenia ta. Dar n-ar fi mai bine să le aduci chiar tu, în loc 
să mi le trimiţi? Vino şi tu, Machiavelli... Roma este un oraş 
mort... Florenţa, dimpotrivă, este creierul Italiei... 

Machiavelli clătină din cap. 

— Da, zise el, îmi place Florenţa, aşa cum îţi place şi ţie... 
şi într-o bună zi, acolo-mi voi scrie cartea care umple 
gândurile şi visele... Dar aici găsesc materiale pe care nu le 
pot găsi nicăieri, în altă parte. 


— Ce vrei să spui? 

— Că pentru a-mi scrie cartea, nu pot avea modele mai 
bune decât Borgia... Ce criminal grozav! Se poate imagina 
un amestec mai perfect de cruzime, viclenie şi violenţă? Ce 
tip admirabil de despot, pentru a-i insufla poporului oroarea 
faţă de despotism!... Ah! Ce bucuros sunt că nu mi-am pus 
în aplicare planul de a-l înjunghia pe Borgia...! 

Machiavelli tăcu subit. Apoi, îşi trecu mâna peste fruntea 
fierbinte şi întorcându-se spre Raphael, care-l contempla 
zise: 

— Iartă-mă, prietene, pentru rătăcirea mea, acum când tu 
eşti pândit de atâtea primejdii... Dar la ce te gândeşti? 

— Rosita! murmură cu teamă în glas. 

— Fornarina ta! continuă Machiavelli. Ar trebui să-mi spui 
de ce trebuie să pleci aşa de grabnic... de ce fugi. 

— Machiavelli... fiecare minut este foarte preţios... într-o 
bună zi, când vei veni să mă vezi la Florenţa, sau la Urbino, 
îţi voi spune tot... Azi, nu pot să-ţi spun decât că Rosita este 
în primejdie de moarte... Ceea ce mi-a povestit ieri, Maga, 
la Ghetou, m-a înspăimântat... Mâine în zori eu şi Fornarina 
vom fi departe de Roma pe drumul ce duce la Florenţa... 
Dar înainte de a pleca, ne vom căsători... 

— Bine... Şi unde va avea loc? 

— Noaptea asta, în bisericuţa îngerului, care se află la 
intrarea în Ghetou... Aici a fost găsită odinioară sărmana 
mea Fornarina de Maga... 

— La ce oră...? 

— După slujba de seară... pe la două dimineaţa... Vom 
pleca imediat după ceremonie şi vom lua trăsura din locul 
pe care mi-l vei spune tu. 

— Fii liniştit, totul va fi gata... O trăsură solidă, cai repezi... 
Mă ocup eu de tot... Dar spune-mi am vreo cincizeci de 
ducați... ai nevoie de ei? 

— Nu, sunt bogat. Vistiernicul papei mi-a plătit bine 
„Fecioara în jilţ”. 


Tablourile fuseseră încărcate. Cei doi prieteni coborâră şi- 
şi luară rămas bun până la ceremonia ce urma să se ţină la 
biserică. Machiavelli urma să fie martorul Fonarinei. 
Raphael ajunse la biserică şi intră înăuntru. Pictorul căuta 
din priviri un preot şi, nevăzând pe nimeni, se îndreptă spre 
sacristie, când observă un călugăr care ieşea, cu capişonul 
tras pe ochi, traversând naosul. Raphael îl opri. 

— Părinte îi zise el, aţi putea să-mi spuneţi dacă preotul 
acestei biserici este aici, acum? 

Călugărul îi aruncă o privire fugară şi avu un gest de 
surpriză nedisimulat. 

— Acest venerabil preot este bolnav, răspunse el, iar eu îi 
pot ţine locul... Aveţi nevoie de ajutorul sfintei noastre 
religii? 

— Părinte, reluă tânărul după o scurtă ezitare, e vorba de 
o căsătorie... 

— Bine, fiule... şi atunci...? 

— O căsătorie., fără fast... fără lume multă... Logodnica... 
dintr-un capriciu... doreşte ca această căsătorie să se facă 
noaptea. 

— Sunteţi logodnicul? 

— Da, părinte. 

— Şi logodnica, cine e? 

— Veţi afla numele la timpul potrivit. 

— Bine, bine, fiule. Şi vreţi să tăceţi căsătoria noaptea? 
Poate vreţi să rămână secretă? Poţi să mi te destăinui, fiule. 

— Ei bine, da, părinte... Trebuie ca această căsătorie să 
rămână necunoscută... 

— Ultima slujbă este la ora unu noaptea, a doua la ora 
două... 

— La ora două... 

— E foarte bine... Şi, când? 

— În noaptea asta, părinte! Vedeţi vreun inconvenient? 

— Niciunul, niciunul! Să fiţi aici la noapte, la ora două cu 
logodnica dumneavoastră şi martorii... şi-am să vă unesc. 


Raphael mulţumi călugărului şi ieşi din biserică. În ceea 
ce-l priveşte pe reverend, acesta aşteptă până ce tânărul se 
îndepărtă, apoi se îndreaptă grăbit spre sacristie. Acolo, un 
preot bătrân aranja odăjdiile într-un dulap vechi. 

— Frate Dominico, zise călugărul, puteţi să mergeţi acasă. 
Preotul ridică o privire întrebătoare spre reverend... Pentru 
că sunteţi bolnav continuă el. 

— Eu sunt bolnav, Dom Garconio...? 

— Da! Până mâine! M-auziţi? reluă călugărul pe un ton 
poruncitor. 

Preotul se înclină umil. 

— Dorinţa dumneavoastră este lege, Dom Garconio! 

— În zori vei putea să te întorci în biserică. Până atunci, 
crede-mă, stai în pat... 

Preotul suspină, îi dădu cheia bisericii şi plecă. La rândul 
lui, călugărul ieşi, închise uşa cu cheia şi, în mare grabă 
plecă spre Vatican... 

— Este ora unu... Locuitori ai oraşului, dormiţi în pace!... 
Paznicul de noapte anunţa spre Ghetou... ora fără să intre. 

În locuinţa întunecată a lui Maga, Raphael Sanzio şi 
Rosita, mica Fornarina, logodnica sa, îşi luau rămas bun de 
la bătrâna magiciană. Calmă şi aparent indiferentă, Maga o 
mângâia pe Fornarina care plângea în braţele ei... 

— Mamă, implora fata, vino cu noi... 

— Trebuie să rămân! răspunse ca cu un ton hotărât. Mai 
târziu, am să vin la voi... poate! Dar acum mai am ceva de 
îndeplinit aici. 

— Faceţi cum credeţi, Maga, zise Raphael emoţionat. 

— Mamă! Cum să trăiesc departe de tine? întrebă 
Fornarina. 

— Hai, copii duceţi-vă! zise ea. E timpul...! 

— Un ultim cuvânt, Maga, zise Raphael. Nu uitaţi că mi-aţi 
promis numele celor ce o pun pe Rosita... În primejdie... şi 
cine sunt ei! 

— Da, veţi afla... Dar la timpul potrivit... Acum fugiţi de la 
Roma, mai repede... 


— Poştalionul nu aşteaptă... În câteva zile, vom fi la 
Florenţa... 

— Numai atunci voi fi liniştită... Hai... E timpul... 

Maga o îmbrăţişa pe Rosita. Apoi, grăbită se retrase în 
cealaltă încăpere lăcrimând. 

Rămasă singură, Maga se ghemui după obiceiul ei cu 
capul în genunchi; o durere sfâşietoare o cuprinse. 

Raphael şi Rosita ajunseseră repede la biserică. Era 
aproape ora două când ajunseră la capelă. 

În interiorul bisericii o lumină palidă pâlpâia de la cele 
două luminări. Martorii, tineri prieteni ai lui Raphael şi 
Machiavelli, aşteptau... Un preot însoţit de un copil din cor, 
ieşiră din sacristie. 

Slujba se termină. Se schimbară verighetele. Când se 
termină, Machiavelli se apropie de Raphael: 

— Poştalionul vă aşteaptă lângă poarta Florentină, în afara 
zidurilor. O iau înainte să deschid poarta. Grăbeşte-te. 

Tânărul dispăru. Sanzio şi Rosita ieşiră din biserică. 
Martorii se apropiară, felicitară mireasa şi apoi plecară la 
casele lor. 

Raphael şi Fornarina rămaseră singuri. Porniră la drum, 
cu paşi grăbiţi, către poarta Florentină şi intrară pe o 
străduţă strâmtată şi întunecată. 

Deodată, în jurul lor, apărură cinsprezece umbre tăcute 
care-i înconjurară. Sanzio scoase sabia. Rosita ţipă 
înspăimântată. 

Fără să scoală un cuvânt, păstrându-şi toate forţele pentru 
luptă, Raphael îşi luă soţia în braţe şi, cu pumnalul ridicat 
năvăli asupra grupului ce-i stătea în cale. Dar nu apucă să 
facă doi paşi că se clătină şi se rostogoli pe pavaj; o lovitură 
puternică îi zdruncinase capul... 

Tânărul auzi un țipăt de deznădejde... apoi leşină. 

Când îşi reveni, noaptea încă nu se sfârşise. 

— Rosita! strigă cu o voce îngrozită. 

Mâinile lui pipăiau întunericul. În jurul lui nu era nimeni. 
Sentimentul de spaimă îi biciui forţele. Reuşi să se ridice în 


genunchi... Privea rătăcit. 

— Rosita, strigă încă o dată. 

Dar nimeni nu-i răspunse. 

Atunci, cumplita realitate puse stăpânire pe mintea sa. 
Rosita dispăruse! O răpiseră! 

Sanzio nu scoase nici un sunet, nici-o lacrimă... îi 
rămăsese o speranţă: Maga. 

Zăpăcit de lovitura ce-o primise în cap Raphael 
împleticindu-se spre Ghetto. Ajunse gâfâind. Intră în 
locuinţa lui Maga. O lumânare pâlpâia într-un ungher... La 
lumina ei, Raphael văzu dulapul răvăşit, sertarele trase. 

— Maga! Maga, strigă el înnebunit. 

Se năpusteşte în încăperea unde bănuia că o va găsi pe 
Maga. O exclamaţie de durere, un țipăt de deznădejde 
urcară spre buzele lui. Camera era goală. Maga dispăruse. 

Capitolul XIII Calea Appia. 

În aceeaşi noapte în care se oficiase ceremonia căsătoriei 
în taină a lui Raphael Sanzio şi Fornarina, cavalerul de 
Ragastens părăsise Hanul „La Frumosul Janus” unde locuia 
încă. 

După greaua încercare prin care trecuse, când mulţimea 
vrusese să-l linşeze, crezându-l asasinul lui Francois Borgia, 
Duce de Gandie, Cezar Borgia îi oferise găzduire în castelul 
Saint-Ange. Dar, fie din bravadă, fie pentru a se bucura de 
toată libertatea, Ragastens refuzase. 

— Monseniore, spuse el, m-aş sufoca în colivia superbă pe 
care mi-o oferiţi. 

Cezar Borgia nu mai insistase, mulţumit de nonşalanta 
cavalerului său pe care-l admira pentru curajul de care 
dăduse dovadă în ultima lui confruntare cu mulţimea. 

Cavalerul rătăcea pe străzile pustii. Întunecate, pline de 
umbre şi tăcute. Ajunse în sfârşit pe Calea Appia. 

— Mi s-a spus să număr până la al douăzeci şi treilea 
mormânt, la stânga. În ce priveşte parola ea este anagrama 
cuvântului ROMA - AMOR - numai de mi-ar purta noroc! 


Ragastens se gândea că o va vedea pe Primevere pentru a 
treia oară. Inima îi bătea puternic la gândul acestei 
întâlniri. 

Ajunse la mormântul indicat dar nu văzu pe nimeni. 

— Am ajuns prea devreme sau prea târziu? se întrebă el. 

În acest moment, lângă el în desişul unor tufe o voce 
murmură: 

— Roma! 

— Amor răspunse Cavalerul. 

Apăru un bărbat, sărind dintr-un boschet de arbuşti 
sălbatici. Fără un cuvânt împins portiţa de bronz ce 
închidea intrarea într-un cavou şi-i făcu loc lui Ragastens. 

Cavalerul intră şi se trezi într-o încăpere strâmtă luminată 
slab de o făclie. Planşeul era din dale. Una din dale smulsă 
din alveola ei şi ridicată lângă perete lăsa să se vadă un 
tunel întunecat. 

Aplecându-se asupra acestei intrări în tunel văzu o scară 
de piatră care cobora mult în pământ. Cobori fără nici o 
reţinere. 

La căpătui scării începea o galerie, iar la capătul acesteia 
licărea o lumină... Se îndreptă spre lumină. 

Galeria dădea într-o sală spațioasă din care porneau mai 
multe tuneluri în toate direcţiile. 

— Catacombele! îşi zise el. 

Atunci, privi în jurul său. Sala în care se afla era circulară. 
De jur împrejur de-a lungul pereţilor erau puse scaune şi 
banchete comode şi confortabile: erau vreo douăzeci. Pe 
fiecare stătea câte un bărbat. Cu un gest unul din bărbaţi îi 
arătă cavalerului un loc liberi Ragastens se aşeză şi aşteptă. 

Majoritatea bărbaţilor erau tineri. Pe feţele lor era 
zugrăvită frumuseţea tipic italienească cu tot ce are ea mai 
sever şi mai suav. O anume gravitate conferea tuturor 
fizionomiilor un caracter comun de hotărâre de voinţă 
nestrămutată. 

— Ei drăcie! lată adevăraţi bărbaţi!... Şi dacă ei conspiră 
voi da de cel pe care-l duşmănesc... Dar împotriva cui 


conspiră ei oare? Şi ea?... Unde este ea? Ce roljoacă în 
această conspirație, ce rol îmi rezervă mie? 

În acest moment un foşnet de rochie, sunetul unor paşi 
uşori se auzi în galeria în care se afla Ragastens. Toate 
privirile se îndreptară în aceeaşi direcţie, aproape toate 
feţele exprimau nerăbdare. Dar vreo patru dintre ele 
arătau un sentiment ce nu se putea confunda: Dragostea...! 

În cadrul de la intrarea din sală, apăruse o femeie. 
Ragastens ghici: era Primevdre! Faţa ei era acoperită de un 
văl negru şi era îmbrăcată toată în negru... 

Un murmur de uimire străbătu întreaga asistenţă. 
Semnele unui doliu recent erau neîndoielnice! Toţi bărbaţii 
se ridicară şi o înconjurară pe tânăra fată care, în picioare, 
sprijinindu-se de un perete, cuprinsă de o durere ce nu şi-o 
putea stăpâni, izbucni într-un hohot de plâns. Unul dintre 
cei de faţă, prinţul Manfredi, bătrân cu barbă albă se 
apropie de ea şi-i luă mâna. 

— Beatrix, întreabă el? Ce e cu veştmintele astea de doliu? 
Vorbeşte... Ce nenorocire... 

Primevere, atunci, ridică vălul. 

— Mama mea a murit! 

— A murit? Contesa Alma? 

— Asasinată!... Otrăvită!... E destul? Seniori, nobili 
dezmoşteniţi, părinţi, baroni şi conți deposedaţi, mai e 
nevoie de alte crime?... şi, este mereu aceeaşi mână 
ucigaşă, care loveşte neobosită, nesătulă de moarte. Este 
acelaşi om, mereu acelaşi... acelaşi tiran care concepe 
asasinatul! Papa!... şi e mereu acelaşi bărbat... aceiaşi tigru 
care se năpusteşte asupra victimelor ce-i sunt arătate cu 
degetul... fiul său... Cezar Borgia...! 

— Cezar Borgia - îşi spuse Ragastens cu o voce stinsă, 
făcându-se alb ca varul. Cezar! Protectorul meu! 

La numele Borgia, un freamăt străbătu asistenţa. Nici un 
țipăt nu le scăpă. Dar un sentiment de ură neclintită se 
putea citi pe toate feţele. 


— Beatrix! zise prinţul Manfredi... fata mea. Lasă-mă să-ţi 
spun astfel, pentru că tatăl tău, care ar fi trebuit să fie aici, 
nu este la locul ce ar trebui să-l ocupe... caut cuvintele în 
zadar, copila mea... degeaba încerc să găsesc cuvinte 
pentru a-ţi alina durerea. Este o nenorocire mare, copilul 
meu... Dar dacă te poate consola ceva pe lumea asta este 
certitudinea într-o viitoare răzbunare... Prietenii noştri, toţi 
de faţă aici, la ultima întâlnire pe care ne-ai dat-o, ţi-au 
adus nişte veşti bune... Roma se agită... Florenţa e 
îngrijorată de puterea lui Borgia... Blognia şi Plombino se 
vor răscula... Forli, Pesaro, Imola, Rinini pregătesc 
războinici... O scânteie este de ajuns pentru a porni 
incendiul care vine... 

Beatrix îşi şterse ochii. Pe faţa ei apăruse o hotărâre 
puternică... 

— Seniori, spuse ea, durerea mea nu mi-a scăzut dorinţa 
de luptă. Monteforte i-a rezistat prima oară lui Cezar... De 
data asta, Monteforte va da semnalul de luptă şi de 
eliberare... Ştiu că Cezar pregăteşte o incursiune asupra 
domeniului Alma, ultimul bastion al libertăţii noastre... 
Seniori, toată forţa de rezistenţă va trebui s-o concentram 
la Monteforte... şi acolo vă dau întâlnire. 

— La Montetforte! 

Fu un țipăt ce ţâşni din toate piepturile, în acelaşi timp. 

— Acum ne vom despărţi, zise Beatrix, dar aş vrea mai 
întâi să-mi fac o datorie de onoare ce-o am faţă de toţi: 
aceea de a vă prezenta pe noul nostru tovarăş. 

Privirile, pline de simpatie, se îndreptară către Ragastens. 

Primevere luă mâna cavalerului. 

— Domnilor, Cavalerul Ragastens - o inimă nobilă, un 
spadasin încercat... Veţi înţelege mai bine încrederea mea 
când veţi afla că el m-a salvat din mâinile lui Borgia, fără să 
aibă măcar un moment de reţinere! 

Se auziră şoapte pline de simpatie. Prinţul Manfredi îi 
întinse mâna lui Ragastens. 

— Cavalere, fiţi binevenit printre noi! 


Dar spre stupefacţia adunării, Ragastens nu întinse mâna 
prinţului. Capul lui plecat trăda o tristeţe fără margini, iar 
pe faţa lui, de obicei atât de senină, acum apăruseră 
semnele unei mari nelinişti şi tulburări. 

O linişte amenințătoare plutea în criptă. Primevere făcu 
doi paşi înapoi. Ochii ei întrebători erau ţintuiţi spre 
cavaler, iar paloarea îi cuprindea faţa. 

Cavalerul, ridicându-şi privirea cuprinse întreaga adunare, 
apoi, oprindu-se asupra lui Primevere spuse? 

— Doamnă şi dumneavoastră domnilor, o neînțelegere 
cumplită s-a produs între noi... Nu vreau să ascund 
adevărul. Oricare ar fi urmările francheţei mele, trebuie să 
vă spun că sunt omul monseniorului Cezar Borgia, de la 
sosirea mea la Roma... 

— Trădare exclamă prinţul Manfredi, în timp ce mai multe 
pumnale luciră în palida lumină. 

— Nu, nu este vorba de trădare! răspunse Ragastens cu o 
linişte superioară. E o neînțelegere de care nu sunt vinovat 
În alte împrejurări domnule, aţi plăti cu viaţa cuvântul pe 
care l-ai rostit. Dar pentru neliniştea dumneavoastră, 
pentru părul dumneavoastră alb, pentru gândurile ce nu vi 
le pot împărtăşi... vă iert! 

— Mă iertaţi! răcni bătrânul. Doamne sfinte! Nimeni n-a 
îndrăznit să-i vorbească astfel prinţului Manfredi - Da. 
Domnule... şi am tot dreptul să vă vorbesc pentru că m-aţi 
acuzat pe nedrept. Rege dacă aţi fi, împărat, ponţii suveran, 
eu, aşa umil cum sunt, sunt mai presus de dumneavoastră 
fiindcă nu vreau să mă răzbun... 

— Ragastens pronunţă aceste cuvinte cu multă căldură, în 
purtarea lui era o mare nobleţe, iar tristeţea care răzbătea 
prin cuvinte era tot atât de sinceră, încât cei de faţă nu-şi 
putură stăpâni admiraţia pe care o re simțeau. 

Primevere asista la această scenă neplăcută, ţinându-se 
de-o parte şi nimeni nu putea ghici sentimentele care 
puseseră stăpânire pe inima ei. 

— Explicaţi-vă, reluă Manfredi. 


Cavalerul se întoarse spre Primevere. 

— Doamnă, când am avut fericirea să vă întâlnesc şi să-l 
alung pe acel călugăr, nu ştiam care vă sunt prietenii şi care 
duşmani! Dacă, am îndeplinit datoria, ca orice om de 
onoare, de a vă apăra, în ciuda răzbunării la care m-am 
expus, fără să ştiu... şi, chiar de-aş fi ştiut, doamnă, oricum 
pentru mine tot o mare onoare era să vă slujesc. 

— Ei bine, domnule, zise prinţul Manfredi dacă nu sunteţi 
angajat... 

— Ba da, sunt! întrerupse Ragastens. L-am întâlnit pe 
prinţul Borgia. Primirea pe care mi-a făcut-o a întrecut 
toate speranţele mele... 

— Aşa încât, venind aici... 

— Venind aici, jur că habar n-aveam că voi întâlni duşmani 
ai lui Borgia... 

Primevere se apropie: 

— Domnilor, domnul Cavaler de Ragastens are dreptate, 
se află aici printr-o neînțelegere, de care numai eu mă fac 
vinovată... Domnule, sunteţi liber să vă retrageţi. Cuvântul 
dumneavoastră că nu veţi dezvălui nimic din cele văzute şi 
auzite, este de ajuns... 

Ragastens păli. Avea senzaţia îngrozitoare că între el şi 
cea care-i vorbea apăruse o prăpastie. Cu o voce 
tremurândă spuse: 

— Şi pe dumneavoastră, doamnă, vă iert... Îmi cereţi 
cuvântul că nu voi da în vileag vreunul din secretele ce 
întâmplarea m-a făcut să le aflu... şi asta înseamnă că mă 
credeţi în stare de trădare... Dar aveţi cuvântul meu. 

Conjuraţii, uimiţi de simplitatea, de siguranţa şi noblețea 
care răzbăteau din aceste cuvinte şi din purtarea 
cavalerului, se înclinară. 

Ragastens, cuprins de o tristeţe apăsătoare, dureroasă, 
primi omagiul acestor oameni îndrăzneţi. Salută cu un gest 
larg şi, cu pasul sigur porni prin galeria ce ducea spre 
ieşirea din Cavou. 


Primevcre înfrigurată, îl văzu îndepărtându-se încet. I se 
părea că durerea pricinuită de moartea mamei sale îi sfâşia 
şi mai adânc inima. 

Capitolul XIV Suflet deznădâăjduit. 

Ragastens când ajunse afară, era livid, încât părea un 
mort ieşit din mormânt. Ceva nou şi pătrunzător se 
petrecuse cu el. Avea o senzaţie de deznădejde şi un 
sentiment ciudat de bucurie orgolioasă. 

Mergea cu paşi mărunți, printre cele două şiruri de 
morminte, încercând să înţeleagă ce se petrece cu el. Şi 
gândurile lui se învălmăşeau: „Altădată când inima-mi bătea 
puternic la vederea unei femei, îmi spuneam că sunt 
îndrăgostit... că iubesc... apoi, după un duel sau vreo 
încăierare prin vreun cabaret, mă făcea să uit cu totul 
femeia iubită. Eram un om liber! Liber să cutreier 
pământul, cu bucuria de a mi simţi pretutindeni acasă...!” 

Se opri, îşi şterse fruntea cu mâneca. Apoi murmură! 

— Liber!... şi singur!... Primevere! 

Îşi duse mâna la ochii ce-l ardeau şl simţi... lacrimi... Da! 
Ragastens plângea...! 

Capitolul XV Întâlnirea. 

Ragastens ajunse în oraş. Se îndreptă către hanul „La 
frumosul Janos”. Pe când mergea de-a lungul unei străzi ce- 
| ducea drept la han, piciorul său se lovi de ceva întins pe 
pavaj. 

— Ce-i asta? Un om!... Probabil un beţiv? Sau un rânit?... 
Ei, trezeşte-te omule! Ce dracu! 

Cavalerul se plecă asupra lui şi începu să-l mişte. 

— Sărmanul, în ce stare e, gândea el. Totuşi nu este 
rănit... dar... sânge... 

La lumina slabă a zorilor ce abia mijeau printre 
acoperişurile caselor, Ragastens văzu că era un tânăr, cu 
păr castaniu buclat, cu o frunte înaltă şi bombată, cu o faţă 
expresivă tânărul era leşinat, căci bătăile inimii se simțeau 
prin haină. 


Ragastens privi în jur şi văzu că mai erau vreo douăzeci de 
paşi până la hanul său. Îl ridică pe tânăr, îl puse pe umeri şi- 
l duse cuel. 

Trezit de loviturile puternice, date cu piciorul în uşă, 
hangiul, se grăbi să deschidă şi tot văicărindu-se, îl ajută pe 
cavaler să-l care pe necunoscut până la camera lui 
Ragastens. 

Îl puseră apoi în pat. Ragastens şi hangiul îi frecară 
mâinile şi-i răcoriră tâmplele cu apă rece. 

— Să fie mort? întrebă Bartolomeo... Dar, îl cunosc! Venea 
adesea, aici să bea un pahar de vin alb cu un prieten al său. 
Este pictor. Îl cheamă Raphael Sanzio... 

— În sfârşit! 

Tânărul deschise ochii. Îşi revenea. 

— Vă simţiţi mai bine, domnule? întreabă Ragastens. 

— Mulţumesc cerului, da... mult mai bine. Spuneţi-mi vă 
rog cine sunteţi? 

— Cavalerul de Ragastens. 

— Sunt Raphael Sanzio, pictor. Nu ştiu cum să vă 
mulţumesc, domnule... Dumneavoastră m-aţi adus aici? 

— Chiar eu v-am găsit în stradă, la vreo douăzeci de paşi 
de aici - aproape mort. 

Raphael îşi trecu mâinile peste faţă. 

— Oh, Doamne ce vis urât! 

Ragastens, privindu-l înţelese că disperarea îl adusese pe 
tânăr în această stare şi-l rugă să-i spună ce nenorocire, ce 
deznădejde-i apasă sufletul şi-i tulbură inima. 

Raphael, îi mulţumi încă o dată, din toată inima şi-i întinse 
mâna, ca unui vechi prieten, în care avea toată încrederea. 

— Domnule, pentru că poţi să mă consideri prieten, spune- 
mi ce pot face pentru dumneata! 

— Cavalere, sunt cel mai nefericit om din toată Roma... 

— Iubiţi şi nu sunteţi iubit, asta e, nu? 

Raphael dădu din cap. 

— Iubesc şi sunt iubit. Asta e nefericirea mea. Dar simt că 
şi dumneavoastră, domnule, aveţi o suferinţă... 


Ragastens îşi opri o lacrimă. 

— Să nu vorbim despre mine. Eu, în cinsprezece zile nu 
voi mai fi aici şi toată tulburarea mea va lua sfârşit. 

— Plecaţi? Părăsiţi Roma? 

— Cât mai curând. Numai dacă nu aveţi nevoie de mine. 

Raganstens era convins de cele ce spunea. 

Raphael, reluă conversaţia. 

— Cred domnule că ajutorul dumneavoastră mi-ar fi 
preţios... Pentru a lupta împotriva unor duşmani 
necunoscuţi, dar puternici, sunt prea singur... 

— Vorbiţi, spuneţi-mi tot! 

Raphael se reculese. Apoi îi povesti lui Ragastens tot cei 
se întâmplase. Fruntea lui era acoperită de sudoare, o 
sudoare rece, de groază. 

— Curaj! 

— Jur că am nevoie de mult curaj, acum. 

După ce-i povesti întâmplările din ultimele zile, Raphael 
continuă: 

— Rosita a fost răpită... cred că asta era primejdia despre 
care-mi vorbea Maga... Poate şi Maga a fost răpită... Dar de 
cine? Cine sunt Duşmanii?... Ce vor? Nu pot să-nţeleg... 
Când am plecat de la Maga am vrut să mă întâlnesc cu 
Machiavelli... Dar n-am reuşit să mă mai ţin pe picioare. 
Suferinţa mi-a întunecat mintea. Nu mai ştiu... 

Ragastens îl ascultase cu multă atenţie. 

— Curaj, îi repetă el. Povestea este tristă, dar nu văd 
motivul de disperare... Chiar nu bănuieşti pe nimeni? 

— Nu. Nu pot să-mi dau seama. 

— Poate aveţi un rival...? 

Raphael se cutremură de fiori. 

— Gândul ăsta mă-nebuneşte. Îmi arde pieptul şi-mi face 
capul să-mi plesnească. Ah? Dumnezeule! Nu poate fi 
adevărat! Maga ştia... Ea ne-a prevenit... prea târziu...! 

— Deci să presupunem că Rosita a fost răpită de un rival... 
Ea vă iubeşte, nu? 

— O de asta nu mă îndoiesc nici o clipă. 


— O femeie care iubeşte este puternică! Îţi dai seama că 
Rosita nu va accepta liniştită această situaţie... Va fi 
supravegheată... dar va încerca să scape, să vă dea un 
semn de viaţă... 

— Oh, mă faceţi să prind curaj!... La asta nu m-am 
gândit...! 

— Pe de altă parte spuneaţi că aveţi o anume trecere la 
Roma... Un mare senior, care vă consimte să facă 
cercetări... 

Raphael se ridică şi-l îmbrăţişa pe Ragastens. 

— Mă salvaţi! Mă salvaţi de două ori... Sunteţi prietenul 
meu cel mai bun, deşi acum o oră nici nu bănuiam 
existenta. 

Ragastens surâse. Bucuria năvalnică a lui Raphael era 
opera lui. 

— Hai liniştiţi-vă şi ne vom revedea. 

— Când? 

— Mâine la ora două, cel mai târziu. Unde vă pot întâlni? 

— La prietenul despre care v-am vorbit. La Machiavelli, în 
strada celor Patru Fântâni, chiar în faţa fântânii. 

— Bine voi fi acolo... şi nu dispera... 

Cei doi prieteni îşi luară rămas bun şi se despărţiră. 

Rămas singur, Ragastens, îşi spuse că Raphael trebuie fie 
liniştit, fiindcă e iubit, în timp ce el... 

Capitolul XVI Papesa. 

Ragastens petrecu o noapte albă. Nu-i era somn. 
Surescitat de evenimentele din ultimele ore, nu putu să- 
nchidă ochii toată noaptea. 

Dimineaţa lăsându-l pe Căpitan în grija hangiului plecă la 
castelul Saint-Ange. 

Ajuns la castel află că Cezar Borgia era la Vatican, într-o 
audienţă personală la Sanctitatea Sa, dar că-i lăsase vorbă 
că-l aşteaptă în sala de audienţe pontificale... 

Ragastens porni imediat şi în câteva minute intră la 
Vatican, în saloanele oficiale. 


O mulţime de lume, aştepta cu emoție, intrarea la 
Sanctitatea Sa. Ragastens privi în jurul său şi aşteptă 
câteva minute. La un moment dat, un lacheu, îl pofti să-l 
urmeze. 

Înţelese că se bucura de o favoare după privirile celorlalţi, 
priviri nemulţumite şi pline de invidie. 

Fu introdus într-o sală mare, luxoasă mobilată cu mult 
gust şi rafinament, împodobită de pânze de valoare, 
capodopere ale Renaşterii italiene. 

La o masă, o femeie deschidea scrisori. La câţiva paşi de 
ea, un bărbat stătea confortabil într-un fotoliu. Erau Cezar 
şi Lucreția Borgia. 

— Ah! exclamă Cezar, iată-l pe cavaler, bravul nostru 
Ragastens căruia i-am putea acorda titlul de „Cavaler 
neînfricat şi nepătat”. 

— Monseniore... 

— Soră, nu l-ai văzut pe cavaler duelând, luptându-se cu 
mulţimea, aruncând oameni de la înălţimea capului său... 

— Mi-ai povestit toate astea, frate. Luaţi loc teribile 
cavaler... trebuie să stăm de vorbă. 

Ragastens se înclină cu respect şi amintirea unor clipe 
petrecute la castelul Riant îi reveni în gând. 

— Bine! Cavalere, ajută-mă!... desfă-mi pachetul ăsta. 

Ragastens se supuse. 

Lucreția vorbea, se foia, comanda, ca şi cum ar fi fost 
Papa! Nu mai era cea de la palatul Riant. Acum era o 
regină, cu ochi vii şi răi, cu gesturi scurte şi hotărâte. Era 
ministru... diplomat... şi lucra pentru stat. 

— Ha, ha! râse Cezar, este uimit cavalerul... copleşit... 
Lucreția noastră este „creierul”, vezi bine. 

— Monseniore! Admir fără uimire activitatea şi puterea de 
muncă a doamnei ducese. 

— O scrisoare de la trimisul nostru la Pesaro! Ne previne 
ca locuitorii oraşului se agită... două mii de bărbaţi s-au 
înarmat... Pentru tine, Cezar...! 

— Bine! Asta o vom rezolva pe loc! 


— Scrie-i ambasadorului Spaniei că ceea ce ne cere este 
cu neputinţa... Papa nu poate tolera o astfel de uzurpare de 
drepturi... Regele Spaniei este prea catolic pentru a nu 
înţelege... şi, dacă e nevoie, îl vom ajuta noi să înţeleagă... 

— Drace! Te-ai supărat, Lucreția? Ce este? 

— Nimic! O mizerie. 

Ragastens asista cu mare uimire la această scenă care-i 
prezenta o Lucreţie necunoscută. Ea era papesă...! 

— Scrie, dictă Lucreția unui secretar, scrie-i cardinalului 
Orsini că Sanctitatea Sa îl invită la masă, la vila sa de la 
Belvedere, mâine la prânz... 

— Cardinalul Orsini va dejuna cu noi, mâine? 

— Da şi va trebui să facă anchete asupra morţii lui 
Francois. Iubitul nostru frate... 

Ragastens care auzise, se cutremură. 

— A propos, întrebă ea, asasinul fratelui nostru a fost 
descoperit? 

— Am arestat vreo douăzeci de şnapani. Doisprezece au 
fost torturați, dar niciunul nu a mărturisit... Îl vom afla noi 
pe scelerat... O astfel de crimă nu poate rămâne 
nepedepsită. 

— Bineînţeles, spuse cu răceală Lucreția. 

Ragastens nu pierdea nici un cuvânt Acum avea 
certitudinea că Francois a fost ucis la Palatul Riant. Râsul 
ironic al lui Cezar îl făcu să înţeleagă cinismul şi nebunia 
acestui personaj. Se gândi să-l anunţe că pleacă, dar îi 
spuse că Raphael trebuie ajutat. În timp ce se gândea la 
cele auzite, pe o uşă laterală intră un călugăr. Nu era altul 
decât don Garconio. Acesta se apropie de Lucreția şi fără 
să-l observe pe Ragastens o anunţă că treaba a fost făcută. 
Pictorul şi-a luat porţia, dar este în viaţă şi va putea termina 
„Transfigurarea” în ce priveşte fata, aceasta fusese dusă la 
Tivoli unde este bine păzită. 

Lucreția mulţumită îi făcu semn lui Garconio că se poate 
retrage. Apoi anunţă că audiența s-a încheiat. 


În tot acest timp Ragastens asculta cu sufletul la gură cele 
relatate de călugăr. Palid se temea să nu fie văzut de acesta 
din urmă. 

Capitolul XVII Papa are o idee bună. 

Ragastens aflase că Rosita fusese răpită de Garconio, la 
ordinul papei... A fost dusă la Tivoli... 

Se întreba ce fel de bandiți compun familia Borgia, În 
slujba căreia se pusese! 

Dar în ce scop au răpit-o pe Rosita? Cuvântul „Livoli” îi 
reaminti ce se spunea despre locuinţa papei... se spuneau 
poveşti despre orgii şi dezmâţ... 

Gândindu-se la Raphael, care-i inspirase o mare prietenie, 
fu zguduit de cele ce aflase. Trebuia să-l prevină pe 
prietenul lui imediat. 

În timp ce căuta o cale de a părăsi palatul, fără ca să i se 
observe lipsa, o mână caldă şi fină îi prinse mâna. 

— La ce te gândeşti, iubite cavaler? 

Lucreția era în faţa lui. 

Ragastens făcu un efort pentru a-şi înăbuşi un fior de 
spaimă şi dezgust. Încercă să zâmbească. 

— Ce puneţi la cale? întrebă Cezar. 

— Astă seară, ora zece, la palatul Riant, îi şopti Lucreția. 
Îţi las cavalerul, frate, spuse ea cu voce tare. Pe curând 
domnule. Cavalerul o salută cu multă curtoazie, încercând 
să-şi ascundă tulburarea. 

— Sora mea este o femeie de spirit, nu-i aşa? zise Cezar, 
care se apropiase de el şi cu familiaritate îi luă braţul. 

— Este un ministru admirabil, un diplomat. 

— Da. Ea se ocupă de afacerile străine, primeşte miniştri şi 
ambasadori. Tatăl meu a început să dea semne de 
oboseală... a muncit mult... Dar vino cavalere, vreau să te 
prezint Sanctităţii Sale, Papa... De-asta te-am chemat aici. 

— Monseniore - mai târziu... vă rog! Nu sunt pregătit 
pentru a mă prezenta în faţă... 

— Lasă! îl întrerupse Cezar, i-am vorbit despre tine şi vrea 
să te vadă... Hai... 


Ragastens îl urmă. Fierbea de nerăbdare, dar se stăpâni. 

O clipă mai târziu se afla într-un cabinet care era despărţit 
de sala de audienţe numai printr-o perdea de brocat. De 
aici, după obiceiul său, Alexandru al VI-lea auzea şi vedea 
tot. 

Cezar traversă cabinetul şi intră în oratoriu. Papa aşezat 
într-un jilţ mare, cu un surâs binevoitor pe buze, îl cercetă 
pe Ragastens. Cavalerul făcu o plecăciune aşa cum se 
cerea. Papa îi luă mâna. 

— Ia loc fiule, spuse ei cu o blândeţe ce-l uimi pe 
Ragastens. Nu Suveranul Pontif vă primeşte, ci tatăl 
Lucreţiei şi al lui Cezar. Copiii mei mi-au vorbit mult despre 
dumneata şi numai de bine. Am dorit să te cunosc... 

— Sfinte Părinte, bâgui Ragastens, sunt copleşit de înalta 
cinste pe caro mi-o faceţi şi de bunăvoința pe care 
Sanctitatea Voastră mi-o arată... 

Alexandru al VI-lea văzu efectul ce-l făcuse asupra 
tânărului şi un zâmbet batjocoritor flutură pe faţa sa. 

— Revino-ţi fiule, spuse el punând mai multă dulceaţă în 
glas şi te rog lasă de o parte eticheta. Dacă vrei să-mi faci o 
plăcere, vorbeşte-mi aşa cum i-ai vorbi unui tată. 

— Voi încerca să mă supun, Sfinte Părinte, zisa cavalerul, 
aşezându-se pe fotoliul ce-i fusese indicat de Papă. 

— Deci ai venit în Italia pentru a intra în slujba fiului meu? 

— Într-adevăr, Sfinte Părinte, aceasta este dorinţa mea. 

— Poţi să mai ai şi altele, fiul meu... Totul dovedeşte că faci 
parte dintre acei oameni, care bine călăuziţi pe calea cea 
bună; pot săvârşi fapte mari... 

— Ah, să-l fi văzut în ziua înmormântării lui Francois! 

— Bietul Francois! şopti Papa ştergându-şi ochii. Dar nu 
am dreptul să mă las pradă durerii!... Grija statului trebuie 
să fie mai presus chiar de doliul meu... Ah, cavalere, nu ştii 
câtă tristeţe se adună în jurul puterii, pe această lume! 

În timp ce-l asculta pe Papa, Ragastens simţea cum îi 
creşte inima... Poate că Papa, ar înţelege dragostea lui 


pentru Primevcre, poate va fi tulburat de necazurile fetei!... 
O speranţă deşartă i se strecură încet în suflet. 

— Sfinte părinte, spuse el cu mare emoție, durerile 
dumneavoastră sfinte îmi ajung drept la inimă. Vă rog să 
credeţi să vă sunt cu totul devotat... 

— Ştiu, cavalere... Eşti o inimă nobilă şi, dacă braţul nu-ţi 
tremură în luptă, sufletul dumitale adăposteşte comori de 
devotament. Pot să am încredere şi să mă folosesc... 

— Tată, eu sunt gata să garantez pentru cavaler... este 
demn de toată încrederea şi poţi să-i încredinţezi misiunea. 

Ragastens tresări. Era deci vorba de o misiune ce i se 
încredința! se gândea că zeiţa Fortuna-i surâde. Îşi imagina 
cum, servindu-l pe Papă cu loialitate, acest bătrân 
cumsecade ar salva-o, la rândul său, pe iubita lui. 

Alexandru al VI-lea urmărise pe faţa lui sentimentele de 
devotament sincer şi dragostea, ce-i luminau faţa, făcându-i 
ochii scânteietori, plini de recunoştinţă. 

— Cavalere, am duşmani... şi este o mare durere pentru 
mine... Toată viaţa nu am încercat să lupt împotriva celor 
mari şi să mi-i apropii pe cei necâjiţi... lar faptul acesta mi-a 
creat mulţi duşmani. Dumnezeu, fiule m-a ajutat să-i înving 
pe cei răi... Dar sunt încă puternici... şi sfârşitul meu este 
aproape...! 

— Tată, vom muri pentru tine, dacă trebuie... 

— Monseniore, dacă va fi nevoie, îmi voi da viaţa... 

— Cavalere, ceea ce îţi cer nu este mai uşor! Printre 
duşmanii mei mai este unui pe care nu-l pot învinge, care 
nu a dezarmat. Este orgolios şi vanitos... Dacă acest om ar 
dispare, Italia ar fi în siguranţă... Un război ar putea fi 
evitat... O nefericită copilă pe care o iubesc ca pe fiica mea, 
ar cunoaşte pacea şi fericirea... 

— Da, reluă Papa firul, dacă acest duşman ar dispare, totul 
ar intra pe făgaşul liniştit al păcii... 

„Oare îmi propune un asasinat! se întrebă Ragastens. 
Orice, dar asta, nu!” 

Şi, ca şi cum ar fi ghicit gândurile lui, Papa continuă: 


— Nu doresc moartea păcătosului... Nu vreau să fie vărsat 
sânge... Numai o răpire... să fie adus aici... 

— Să-l răpesc? 

— De fapt nu ar fi o răpire. El nu este împotriva mea decât 
prin voinţa prietenilor săi. Dacă ar scăpa din mâinile lor, 
dacă ar veni aici... 

— Înţeleg, Sfinte Părinte. Este duşmanul vostru dar 
doreşte să fie prietenul vostru. 

— Ai înţeles perfect cavalere!... Ei, bine, ce zici? 

— Mi se pare Sfinte Părinte că această expediţie nu este 
prea primejdioasă şi nu-mi vă oferi prilejul de a fi în 
pericol... 

— Oh nu! Expediția nu va fi uşoară şi va şi destul de 
primejdioasă. Trebuie păstrată taina asupra ei. Va trebui să 
faci totul singur. 

— Când trebuie să plec? 

— Imediat!... lar în acest răstimp Cezar cu oamenii săi va 
ataca citadela Monteforte, care se va preda, nemaiavând 
şef... 

— Monteforte, Ragastens se îngălbeni. 

— Da! Omul pe care trebuie să-l răpeşti este contele de 
Alma! 

— Tatăl lui Beatrix! şopti cavalerul. 

Visele sale se spulberară. Coşmarul punea stăpânire pe el. 
Dacă ar fi fost înjunghiat şi tot n-ar fi fost atât de palid. 

— Ce s-a întâmplat? îl întreabă Cezar... 

— Contele Alma! Monteforte! bâiguia tânărul. 

— Da zise Cezar. Ce te surprinde? 

— Niciodată!... Niciodată...! 

— Ce spui? 

— Spun că nu voi face asta... 

— Motivul? întreabă Cezar cu ochi ameninţători. 

— Sfinte părinte, monseniore, ascultaţi-mă. Cereţi-mi 
viaţa! Puneţi-mă să lupt contra tuturor duşmanilor voştri, 
singur... Sunt gata pentru orice!... Dar împotriva cidadelei 
Monteforte... niciodată... Este imposibil...! 


— Motivul? întreba Cezar furios, în timp ce Papa, 
ridicându-se deschise o uşă şi făcu un semn misterios. 

— Motivul! Sunt îndrăgostit înnebuneşte... iubesc de 
moarte... mai bine o moarte cumplită decât să fiu disprețuit 
de ea... sau duşmănit... 

— lubeşti?... Pe cine?... spune odată! 

— Pe faţa contelui Alma!... Beatrix... Primevere. 

Cezar scoase un urlet de fiară, smulse pumnalul şi se 
năpusti asupra cavalerului, care dintr-un salt se puse în 
gardă. 

Dar Alexandru al VI-lea se aruncă asupra fiului său. 
Bătrânul prinse mâna lui Cezar şi-o ţinu strâns... 

— Este nebun, Cezar! pronunţa el în spaniolă. Lasă-mă pe 
mine s-o fac... 

— Cavalere. Iartă-l pe fiul meu. E violent aşa cum v-a spus 
chiar el. Dar sunt sigur că regretă deja acest gest... 

— Monseniore, Cezar este liber să facă ce vrea. 

— Şi dumneata, cavalere eşti stăpân pe sentimentele 
dumitale... lar dacă misiunea pe care v-o propuneam nu vă 
place, nu-i nimic... Numai că nu ne putem permite să vă 
păstrăm pentru noi, dacă sunteţi aşa de devotat duşmanului 
nostru... Te sfătuiesc să părăseşti Roma cât mai grabnic cu 
putinţă... Oh, nu vă grăbesc... vă dau o lună... poate veţi 
trece de partea noastră... 

— Îi mulţumesc Sanctităţii Sale, răspunse Ragastens. Am 
să profit de autorizaţia pe care mi-o daţi. 

„Chiar astă seară am să părăsesc Roma” gândi el 

— Deci nu vă spun adio, continuă Papa cu cea mai mare 
blândeţe... Sper din toată inima să ne revedem. Hai fiule... 
Mergi în pace... 

Cavalerul salută şi trecu pragul unei uşi spre care Papa îl 
condusese. 

— Ce-ai făcut tată? Omul ăsta din acest moment este cei 
mai mare duşman ai meu... 

— Călăul este mai bun decât pumnalul! 

— Călăul? 


— Da! Tu nu l-ai găsit încă pe asasinul ducelui de Gândi... 
Ei, bine, eu l-am găsit... De mâine v-a începe procesul... În 
opt zile capul său va cădea. 

Din încăperea vecină răzbătea zgomot de arme... Un om 
apăru în uşă: Don Garconio. 

— Ei? 

— Gata. Sfinte Părinte. Omul este în carceră cu lanţuri la 
mâini şi la picioare... Dar a fost cam greu. Sunt cinci morţi 
şi trei răniţi. 

— Ia morţii şi celor vii dă-le câte cinci zeci de ducați. 

— Tată. l-am promis lui don Garconio biserica Sfânta 
Maria mică. 

— O are! zise Papa. 

Garconio făcu o plecăciune şi se retrase. 

— Tată, te admir. Înţelepciunea ta este mare... 

— Ştiu... dar ne trebuie cineva care să-i vină de hac lui 
Alma. 

— Astore tată. 

— Bine fiule! Şi acum lasă-mă să vorbesc cu sora ta. 

Capitolul XVIII Al cincilea cerc. 

Ragastens, legat la mâini şi la picioare cu lanţuri şi având 
capătul acoperit de un capişon fu dus într-o carceră. După 
ce coborâse şi iar coborâse scări, străbătuse mai multe 
culoare. 

La castelul Sanit-Ange, erau şase rânduri de celule de 
închisoare, aranjate în ordine descrescătoare de sus În jos, 
pe cele şase nivele ale castelului. 

Astfel la primul etaj erau douăsprezece celule, la parter 
zece, la, subsol, primul nivel zece, apoi şase, patru, două şi 
în adâncurile castelului o celulă, încât aceste închisori 
suprapuse formau o piramidă cu vârful în jos. 

Cezar Borgia numea aceste diferite etaje, cele şase cercuri 
ale infernului. Celula de la primul etaj era rezervată 
ofiţerilor castelului ce trebuiau să facă arest sau seniorilor 
romani care comiteau cine ştie ce fapte nelegiuite. Acesta 
era primul cerc. 


Al doilea cerc, era parterul, aici erau închise ori obişnuite 
pentru soldaţii garnizoanei. 

De aici, înfundau în subsol: mai întâi era un rând de celule 
suficient luminate şi aerisite prin ochiuri de zid zăbrelite cu 
bare de fier, era al treilea cerc destinat hoţilor şi 
criminalilor. Un etaj mai sus era al patrulea cerc: cinci sau 
şase celule în care era o bancă pentru somn sau paie... Aici 
erau aduşi condamnaţii la moarte. Încă un etaj şi se ajungea 
în cel de-al cincelea cerc: trei celule asemănătoare celor 
descrise mai înainte. Aici erau închişi acuzaţii consideraţi 
primejdioşi şi care trebuiau judecaţi. 

În sfârşit cel de-al şaselea cerc şi ultimul, nu avea decât o 
singură celulă. Situată la patru nivele sub pământ, forma un 
fel de puț negru, având a circumferința mică. 

Nenorocitul care era coborât în această hrubă, cu ajutorul 
unei frânghii nu se putea aşeza, nici dormi, locul nu era 
suficient de încăpător. Şi, de altfel, chiar de-ar fi avut 
suficient loc, tot ar fi fost cu neputinţă, în acest puț era apă, 
care-i ajungea prizonierului la genunchi, o apă infectă, 
murdară prin care mişunau reptile, şobolani enormi... 

Când un condamnat era coborât în acest puț, reptilele, dar 
mai ales şobolanii înfometați, se aruncau asupra 
nefericitului, fie pentru a-şi potoli foamea, fie pentru a-şi 
găsi un adăpost deasupra apei. 

Ragastens fusese închis într-una din cele trei celule ale 
celui de-al cincelea cerc şi pus în lanţuri. Când i se ridică 
capişonul de pe cap, rotindu-şi privirile în jurul său, îl văzu 
pe Garconio care îl privea cu o mare ură, dar şi cu plăcerea 
neascunsă de a-l şti acolo; retrăgându-se după oamenii săi. 

— Duşmanul fuge! îşi spuse Ragastens, când rămase 
singur. De data asta sunt pierdut... Dar n-am să le fac pe 
plac să mor gemând,. 

Era tânăr, plin de exuberanţă. | se părea cu neputinţă dea 
scăpa de răzbunarea celor din familia Borgia. Un fenomen 
ciudat se petrecea mintea lui sănătoasă Reugşise să se 
elibereze de Borgia. 


Liber, n-ar fi putut ajunge duşmanul acestui om, care, nu-i 
dăduse decât prilejul de mulţumire. Recunoştinţa l-ar fi 
înlănţuit. 

Dar arestându-l fără motiv, Cezar îl eliberă. 

Închisoarea era o eliberare. Îşi spunea că dacă vreodată ar 
mai ieşi viu din această închisoare ar putea să-şi pună viaţă 
în slujba lui Primevere. 

Orele se scurgeau încet. Ragastens încearcă mai întâi să-şi 
desfacă lanţul cei prinsese picioarele şi care-i provocă 
dureri. Îşi dădu seama că numai cu o unealtă puternică ar 
reuşi, dar i-ar trebui mai multe zile pentru asta. 

Încearcă să-şi elibereze mâinile de cătuşele prinse de 
lanţuri, lovindu-le una de alta. Totul fu zadarnic. Se trezi 
lângă perete şi încet, încet oboseala puse stăpânire pe el şi 
adormi. Se trezi deodată, când zăvorul făcu un zgomot 
puternic iar uşa se deschise. 

Doi gardieni purtând torţe intrară. În spatele lor veneau 
patru archebuzieri Apoi, trei bărbaţi cu capetele acoperite 
se aşezară înaintea lui. Pe culoar văzu halebarde, sulițe, 
vreo douăzeci de soldaţi gata să să năpustească asupra lut, 
la cel mai mic semn. 

Unul din cei trei se apropie de el, în timp ce altul se 
pregătea să scrie. 

— Sunteţi cavalerul de Ragastens? 

— Da, domnule... dar dumneavoastră... 

— Sunt judecătorul tribunalului suprem. Acuzat ai venit în 
[talia pentru a unelti împotriva Sfântului Părinte şi a 
augustei sale familii. 

— Am venit în Italia pentru a intra în serviciul prinţului 
Borgia, răspunse Ragastens. 

— Martorii susţin că intenţiile dumneavoastră erau 
altele... Dar nu vreau să vă citim gândurile... Nu reținem 
împotriva dumneavoastră decât acuzaţia de asasinat... 

— Asasinat? întreabă mirat Ragastens. 

— L-aţi ucis mişeleşte pe monseniorul Francois Borgia, 
duce de Gandie. De ce tăceţi? Răspunde-ţi... 


— Acuzaţia este absurdă. Pe asasin îl cunoaşte-ţi şi 
dumneavoastră la fel de bine ca şi mine... 

— Puteţi dovedi că nu l-aţi înjunghiat pe Francois, duce de 
Gandie. 

Ragastens începu să fluiere un cântec de vânătoare. 

— Scrie că mărturiseşte! zise judecătorul. 

— Scrie că judecătorul minte, răspunse Ragastens. 

Fără să-i răspundă ceva, judecătorul luă hârtia o citi, apoi 
zise: 

— Condamnat!... Sentința va avea loc peste trei zile. Aveţi 
trei zile pentru a cere iertarea divină... 

— Dumneavoastră, veţi avea toată viaţa, pentru a încerca 
să vă spălaţi conştiinţa pentru fărădelegea pe care o 
comiteţi. 

Câteva clipe mai târziu Ragastens era singur. 

Această parodie de judecată se terminase atât de repede 
că nu-şi dădea seama dacă este adevărat, sau visează. Apoi 
toată discuţia îi revin în minte. Chiar termenii sentinţei, 
răsunau acum în urechile lui: „Condamnat de a fi aruncat în 
ultima celulă unde va rămâne de două ori câte 
douăsprezece ore pentru a se putea căi în sufletul său... 
Apoi, de aici, viu sau mort, va fi dus la călău. Îi vor fi tăiate 
mâinile, apoi capul, iar după execuţie va fi pus la stâlpul 
infamiei timp de două zile, după execuţie...” 

Care o fi această ultimă celulă despre care se vorbea? 
Ragastnes nu ştia. Dar înţelegea că va fi dus la călău şi i se 
va tăia capul. Gândurile lui se întoarseră la Cezar. 

— Îmi găsisem un stăpân bun! Venisem să dau lecţii de 
vitejie, dar m-am ales cu lecţii de asasinat. Ce frumos am 
reuşit...! 

Capitolul XIX Rosa. 

Raphael Sanzio, după răpirea tinerei sale soţii alergase la 
Ghetto s-o prevină pe Maga, mama adoptivă a lui Rosita. 
Dar aceasta dispăruse. Când Raphael şi Fornarina 
plecaseră, bătrâna Rosa, avu o criză de disperare. 


— Singură, iată-mă singură acum!... Singură pe lume! 
Singură... cu răzbunarea mea... 

Plânse mult. Dar inima lui Maga care cunoscuse toate 
durerile acestei lumi se întări şi-şi regăsi încet, liniştea. 

Intră în cămăruţa în care o vizitase Papa. Apoi luă din 
dulapul cel vechi o mulţime de pietre preţioase pe care şi le 
puse într-o pungă ce-o avea la centură. 

Când termină aruncă o privire în jur, apoi ieşi. 

Maga, trecând printre stejarii ce formau o alee în dreptul 
Ghettoului, se îndreptă către palatul Riant. 

Ajunse în spatele palatului, în apropierea apelor Tibrului şi 
cu o cheie deschise portiţa ce ducea la palat. 

Nu era prima dată când Rosa folosea această cheie, de mai 
multe ori ea se strecurase în palatul Lucreţiei. 

Fără nici o reţinere parcurse grădinile palatului, apoi intră 
în palat, printr-un culoar strâmt şi secret, urcă câteva scări, 
străbătu un labirint de culoare şi ajunse la etajul doi, în faţa 
unei uşi. 

Zgârie uşor uşa, apoi aşteaptă câteva momente. O voce se 
auzi! 

— Dumneavoastră sunteţi doamnă? Sfânta Fecioară! Ce 
mână îngheţată aveţi... Luaţi loc... aici... o clipă şi voi 
aprinde o lumânare. 

Maga se lăsă condusă de mână, până la un fotoliu şi se 
aşeză fără un cuvânt. 

Bărbatul se grăbi să aprindă o lumânare, la lumina căreia 
apăra faţa mefistofelică a bătrânului intendent al palatului, 
pe care l-am întâlnit la hanul lui Ragastens - senior 
Giacomo. 

— Puneţi şalul ăsta pe umeri signora şi perinuţa asta sub 
picioare... Staţi bine? 

Intendentul avea o atitudine plină de respect şi venerație. 

— Giacomo vreau s-o văd. 

— Ce spuneţi, singnora? 

— Spun că vreau s-o văd pe Lucreția... 

— Signora? Ce naiba-mi cereţi? 


— Un lucru simplu şi natural... 

— Dar cum s-o scoli?... Nu pot s-o trezeşti... pentru a-i 
anunţa o astfel de vizită... 

— Cine te pune s-o scoli? Nu vreau s-o trezeşti... vreau să 
intru ca s-o văd... asta-i tot... 

— În timp ce doarme? 

— Da! 

Bătrânul îşi frângea mâinile. 

— Se va trezi... are să vă ucidă este ca o tigroaică... 

— Giacomo, vorbeşti când ar trebui să te supui... Nu mal 
pot conta pe tine...? 

Giacomo căzu în genunchi. Expresia sardonică din surâsul 
său dispăruse. O tristeţe sfâşietoare se răspândise pe faţa ei 
albă, ridată. 

— Stăpâna, nobila mea stăpână, sunt gata să mor pentru 
dumneavoastră,. 

— Dar nu mă laşi să intru la camera Lucreţiei, nu-i aşa? 
Ascultă Giacomo, într-o zi, când tu ai venit din Spania... 
urmărind pe cel care jurase-i că-l vei ucide... 

— Oh! La Jaliva aveam o nevastă care mă iubea şi pe care 
o divinizam... Omul acesta i-a întins o cursă... Timp de opt 
zile, nebun de disperare, după ce o căutasem prin tot 
oraşul, ea s-a întors acasă, seara... dar atât de palidă, încât 
n-am avut puterea s-o întreb nimic... Atunci, cu o voce 
fermă... ea mi-a spus teribilul adevăr... Când a sfârşit de 
povestit, şi-a împlântat pumnalul în inimă... până ca eu să 
fac un gest pentru a o împiedica... Pentru că, dacă n-ar fi 
făcut-o ea aş fi făcut eu crima... Am jurat pe trupulei 
răzbunare... l-am pândit, l-am urmărit, aşteptând ceasul... A 
venit la Roma... Cardinal... apoi... Papă... Era aşa de 
puternic încât nu puteam nici să mă apropii... Atunci v-am 
întâlnit pe dumneavoastră signora... Sub veşmintele 
dumneavoastră ponosite am recunoscut-o pe cea care la 
Jaliva stătea alături de el, în caleaşca de aur. 

— Adevărat Giacomo... tu erai trist... eu te-am consolat. 
Erai sărman, ţi-am dat bani. Erai slab, ţi-am promis că te voi 


ajuta şi m-am ţinut de cuvânt. 

— Ah, signora, aşa €e!... Mi-aţi salvat şi comoara pe care o 
mai aveam... Când am venit de la Jaliva, am adus-o cu mine 
şi pe fata mea, Nina... frumoasă... atât de frumoasă încât 
văzând-o, aveam impresia că mama ei nu e moartă... 

— Termină, Giacomo. Îmi displace să-ţi aduci aminte... 

— Bine!... Dar nu numai asta signora... Venisem de câţiva 
ani la Roma... Cu sfaturile dumneavoastră şi cu influenţa 
ocultă, m-aţi plasat aici în această slujbă importantă... Într- 
o seară - Nina avea paisprezece ani pe atunci, aţi venit la 
mine... Cineva o văzuse pe Nina... Era Cezar Borgia, fiul 
papei! şi, aşa cum tatăl o violase pe mamă, fiul o dorea pe 
fiică! Dar eraţi aici... am mers împreună până în preajma 
casei unde o dusesem pe Nina să locuiască... Ascunşi În 
tufişuri, pândeam... Eu nu prea înţelegeam. 

Deodată au sosit doisprezece cavaleri, au intrat în casă... 
Nebun de furie şi disperare, am vrut să mă duc după ei... 

— Nina, sărmana mea Nina!” strigam. 

— Fii liniştit! Nina este în siguranţă... taci!” 

Acesta era adevărul... ştiaţi ce se va întâmpla... şi fără să- 
mi spuneţi o duseseţi pe Nina în altă parte... Oamenii au 
trecut pe lângă noi înjurând de mama focului. În fruntea lor 
era Cezar... De atunci signora, v-am jurat recunoştinţă 
nemărginită... nemărginită... 

— Recunoştinţă pe care mi-o arăţi acum... 

— Nimic signora, nimic n-am să vă refuz! Cereţi-mi viaţa şi 
este a dumneavoastră... 

— Aşa! Vrei să te răzbuni Giacomo, spune, vrei? 

— Dacă vreau...! 

Giacomo se ridicase. Faţa lui era transfigurată de ură. 
Maga îl privea cu o satisfacţie sumbră. 

— Ei bine, Giacomo. A venit ceasul! Nu pricepi că şi eu 
trebuie să mă răzbun? Nu pricepi că urâm acelaşi om? 

Vrăjitoarea pronunţase aceste cuviinţe însufleţită de o 
stranie hotărâre. Trăsăturile ei se destinseseră, faţa i se 
însufleţise... 


— Oh! se sperie Giacomo, mi se pare că o revăd pe cea de 
odinioară 

— Ura mă întinereşte! 

— Da, acum... Doamne sfinte... aşa v-am văzut la Jaliva în 
Spania! 

— Fericită!... Da! Am fost! Bogată, plină de onoruri. 
Orgolioasă, din nobilă familie de Venezza, iubită de cei mai 
strălucitori seniori frumoasă şi tânăra... aveam optsprezece 
ani... nu mă gândeam decât la bucuria de a trăi... Teta şi 
mama mă divizau... loate capriciile. Mofturile mele erau 
lege în palatul somptuos de Venezza. Tineri, frumoşi, îşi 
disputau favoarea surâsurilor mele... Dar nu iubeam pe 
nimeni. Într-o zi, veni el. Trecu pe la castel ca un meteor... 
Familia Venezza, onorată de a avea oaspete pe Rodrigo 
Borgia descendentul regilor din Aragon, nepotul papei 
Calixte al treilea îi făcură o primire, cum numai Granzii de 
seamă pot face prinților... 

Cum l-am văzut, am simţit că-l voi iubi... Era frumos, 
frumos cum numai un zeu sau un domn poate fi... Ochii lui 
negri mă ardeau, cuvintele lui cântătoare îmi mângâiau 
sufletul şi-mi aprindeau inima... Nu credeam în fericire mai 
mare decât a-i aparţine lui... de a fi a lui... cu sufletul şi 
trupul... pentru totdeauna... Când a plecat, n-a trebuit 
decât să-mi facă un semn... L-am urmat, părăsindu-mi 
mama, tatăl... casă, familia... l-am urmat fericită de a fi 
sclava lui... şi numai fiindcă îmi spusese: „Vino”! 

Maga, evoca amintiri vechi, dureroase acum... 

— Din acea zi, continuă ea, a început chinul meu, când îi 
spuneam lui Rodrigo că mi-a jurat că ne vom căsători, 
izbucnea în hohote de râs, sfâşiindu-mi inima... şi în curând, 
prea curând... mi-am dat seama că totul era o minciună... 
dragostea lui, cuvintele lui, sufletul lui, totul, da totul, era 
minciună... 

S-au scurs ani... grei... monotoni... Tata şi mama muriseră 
de supărare... Au venit copii... Încercam să mă refugiez în 
maternitate, în dragostea pentru ei... 


Într-o zi Rodrigo îmi spune că-l deranjăm... m-am aruncat 
în genunchi, la picioarele lui... l-am rugat cu lacrimi în ochi. 
Să nu mă părăsească... am plâns mult... A doua zi Rodrigo 
dispăruse, lăsându-mi un bilet: „Pentru că tu nu vrei să 
pleci, plec eu”. 

Înnebunită am intrat în camera copiilor... nu mai erau 
dispăruseră... „Cum de n-am înnebunit?... Cum de n-am 
murit?”. 

După şase luni de febră, când mi-am revenit, mi-am dat 
seama cu o groază fără margini, că încă îl iubeam... şi mulţi 
ani, încă l-am iubit... Dragostea şi ura... multă vreme a fost 
dragoste şi ură. Îl spionam. Ştiam totul... până la urmă ura 
a fost mai puternică... 

— Copiii mei!... Când s-au făcut mari, am vrut să-i văd, să 
le spun adevărul... Cezar a vrut să mă omoare... Francois să 
mă închidă... că sunt nebună... Lucreția m-a aruncat în 
stradă... 

— Signora, aceste amintiri vă fac rău, vă tulbură prea 
tare... 

— Lasă, Giacomo. Îmi fac mult bine... Şi, printre femeile 
iubite de Rodrigo, a fost una pe care am urât-o cel mai 
mult: Contesa Alma... Pe asta, mi se părea că Rodrigo o 
iubea cu adevărat... 

Am aflat că era însărcinată... Copilul s-a născut... o nebună 
care o tortură... până într-o zi când în sufletul ce bucurie 
mă cuprins când am aflat că şi-a aruncat copilul, laşa... 

— Mă speriaţi, signora! 

— Copilul a fost lăsat la biserica îngerului pe trepte... 
Ştiam... Eu am luat copilul... Toată ura mea se concentrase 
asupra copilului. Am dus-o pe copilă la o nebună care o 
tortură... până-ntr-o zi când în sufletul meu revolta 
torturilor fetei m-a făcut s-o iau la mine. De atunci am iubit- 
o mai mult decât pe proprii mei copii. l-am spus Rosita... A 
crescut frumoasă, de o frumuseţe desăvârşită... Aproape 
că-l uitasem pe Rodrigo... Dar un bătrân s-a îndrăgostit de 
Rosita mea... Şi acest bătrân care vrea s-o violeze, pe draga 


mea Rosita ştii cine e, Giacomo? Papa!... Rodrigo Borgia - 
tatăl ei şi tatăl copiilor mei, amantul contesei Alma... 

— Ucigaşul femeii mele... 

Maga avu un zâmbet malific. 

— Aşa cum am salvat-o pe Nina ta, trebuie s-o salvez şi pe 
Rosita mea. Noaptea asta a părăsit Roma... Acum e în 
siguranţă... Ei, Giacomo, a sunat ceasul răzbunării! Nu mi-a 
mai rămas nimic sfânt pe lumea asta. Acum, cei ce m-au 
făcut să sufăr atât trebuie să sufere, la fel... 

— Da, signora! Şi eu vă voi ajuta cu tot sufletul... 

— Bine! Mai întâi Rodrigo să aflu unde se găseşte... 

— Credeţi că va dori să vă vadă? 

— Precis! Mă va căuta la Ghetto. Apoi va vrea să ştie unde 
e Maga. Tu ai să-l informezi. 

— Nu-mi vă fi greu. 

— Cunoşti templul Sybillei? 

— La Trivoli... lângă vila papei! Am fost odată acolo cu 
signora Lucreția. 

— Bine ştiam că peste câteva zile va dori să mă vadă... 
Acolo este lăcaşul lui de dezmâţ... Ei, bine, voi fi acolo, La 
douăzeci de paşi de templu se găseşte o peşteră. Am mai 
stat acolo, eu. Aici mă va găsi Rodrigo, când va veni şi va 
avea nevoie de mine... Să afle! 

— Va afla, signora! Eu mă voi ocupa de asta. 

— Bun, Giacomo! Şi acum vreau s-o văd pe fiica mea! 

— Signora, dacă se trezeşte vă omoară! 

— Nu Giacomo, n-o să mă omoare. Înainte de a-mi lua 
rămas bun de la trecut şi de la viaţă, vreau să-mi văd fata... 

— Veniţi signora! 

O conduse pe Maga până la camera în care Lucreția 
dormea. 

— Aici! Nimeni nu intră pe aici în dormitorul ei. Numai 
Lucreția are cheia. Şi eu, care mi-am făcut o dublură. 

— Aşteaptă-mă aici! 

Maga trecu prin cabinet, apoi deschise uşa dormitorului. 
Din sân scoase un flaconaş cu otravă. O singură picătură pe 


buzele ei şi gata... Bătrânul Borgia va simţi prima 
răzbunare... 

La lumina lumânărilor... Lucreția dormea. Un zâmbet se 
aşternea pe buzele ei. Un braţ atârna pe lângă pat, celălalt 
îi susţinea capul, încadrat de valuri de păr... Era cu 
adevărat frumoasă. 

— Fata mea, gândi Maga. 

Nemişcată, o contemplă pe Lucreția. Tânăra făcu o 
mişcare, suspină, pronunţă câteva cuvinte de neînțeles, 
zâmbetul ei se făcu şi mai blând... 

— Visează... Visează fericită... De mult, veneam seara la 
pătuţul ei şi-mi înlănţuia gâtul cu mânuţele ei durdulii, şi-mi 
spunea: „Bună seara, mămico”... Şi acum, eu o s-o omor...! 

Vrâjitoarea se aplecă mult asupra Luereţiei. Dar, sufletul 
ei innăsprit fu cutremurată. Lacrimile îi ardeau ochii... 
Flaconul cu otravă dispăru la locul lui în sân. O picătură se 
opri pe buzele Lucreţiei. Era o lacrimă. 

Lucreția se trezi. 

— Cine-i acolo? strigă speriată. 

O clipă după aceea năvăliră doamnele de companie. 
Furioasă, Lucreția ordona: 

— Căutaţi peste tot! A fost cineva aici!... Am simţit ceva pe 
buze... Sărutarea unei fantome...! 

Maga ieşise pe uşa secretă. 

— Sunteţi mulţumită, doamnă? întrebă Giacomo. 

— Nu! Dar mi-am văzut fata... 

Şi porni grăbită în noapte îndreptându-se spre una din 
porţile Romei. Aici, aşteptă lumina zorilor. Dimineaţa când 
se deschise poarta, cu un pas hotărât, porni spre Tivoli. 

Capitolul XX Duhuri nebune. 

Vaticanul, la două zile după arestarea lui Ragastens. 

Biblioteca - locul favorit al papei Alexandru al VI-lea - era 
locul de visare al papei - şi nu avea nimic cu biblioteca cea 
mare a palatului. 

Era pe la ora opt, seara. Pe o terasă de unde se putea 
vedea oraşul, Papa, Cezar şi Lucreția - vorbeau în şoaptă. 


— Consiliul de familie! şopteau prelaţii şi seniorii 
răspândiţi prin palat. Ce va ieşi? O bulă? Un război? 

Alexandru era aşezat într-un fotoliu, Cezar pe nişte perne 
împreună cu Lucreția. 

— A plecat Astorre? întrebă Papa. 

— Azi dimineaţă. 

— Sigur? 

— Nu! I l-am dat şi pe Garconio, aşa cum ai spus. Dar 
durează mult. 

— Răbdare, Cezar! Ai tot timpul... Ai toată viaţa înainte... 
Ce-ai zice, dacă ai mai avea numai câteva luni, ca mine? 

— Drace! Aş fi şi mai grăbit! Simt că ruginesc. Am chef de 
o mare bătălie... Şi Cezar făcu elogiu turnirurilor, 
întrecerilor cavalereşti de tot felul, încăierărilor... 

— Eşti un tigru! zise Papa. 

Lucreția nu spuse nimic. 

— Aşa că, tată, cu cât mai repede, eu atât mai bine! 
Trebuie să terminăm odată. Altfel ne vom pune în cap toată 
Italia. Trebuie distrus cuibul ăsta de vipere, Monteforte! 

— Cum voi avea veste de la Alma, am să te anunţ. 

— Nu ţi-e gândul decât la răni şi la moarte... dar eu vreau 
să asigur reuşita acestei campanii. De altfel, voi fi acolo 
pentru a supraveghea totul. 

— Cum vrei să mergi la Monteforte? 

— Nu! Mă voi instala la Tivoli, care se află pe drumul spre 
Monteforte... De acolo pot să veghez şi asupra lui 
Monteforte. Voi fi lângă tine când vei purta războiul şi lângă 
Lucreția - care va face diplomaţie. Dar să nu uit, Lucreția 
trebuie s-o anunţăm pe Maqa la Ghetto că va primi vizita 
celui ce i-a promis un filtru... 

— Maga nu mai e la Roma, spuse cu indiferenţă Lucreția. 

Papa sări din fotoliu şi încruntă sprâncenele. 

— Este la Tivoli, continuă Lucreția. 

— La Tivoli! Vrăjitoarea asta blestemată îmi ghiceşte 
gândurile, spuse Papa cu spaimă... Dar ce naiba face ea, la 
Tivoli? 


— Se-nchină la înaintaşa ei, vrăjitoarea de odinioară... 
fiindcă se pare că stă-ntr-o grotă care dă în templul Sibilei. 
— Ştiu... Bine... copil... 


— Pentru voi e bine, observă Lucreția. Cezar pleacă să se 
bată la Monteforte, unde-şi va putea scălda calul în sângele 
vărsat, ceea ce fără îndoială îi va aduce dragostea 
frumoasei şi neprihănitei Beatrix... 

Cezar păli de furie. 

— Că mă iubeşte sau nu va fi a mea oricum! 

— lar tu, tată, pleci la Tivoli, acel paradis al deliciilor... vei 
putea admira, în voie, frumuseţea peisajului... şi admiraţia 
va fi cu atât mai vie, cu cât vă va ajuta cineva să-nţelegi 
natura. Vreau să spun că Fornarina cea castă te aşteaptă cu 
nerăbdare şi suspină după lecţiile pe care vrei să i le dai... 

La rândul său, Papa avu tresărire la numele de Fornarina, 
aşa cum Cezar tresărise la cel al lui Beatrix. Lucreția 
continuă: 

— Numai eu aici, voi muri de plictiseală. 

— Poate vei reuşi să-i pui nişte coarne dragului tău soţ, 
spuse Cezar. 

— Ducele de Bisaglia! Sărmanul! Nu merită nici să mă 
gândesc la nimivnicia lui. 

— Găseşti tu ce să faci. 

Lucreția ridică din umeri. 

— A propos de distracţii, zise Papa, romanii noştri vor avea 
una de care nu se vor plânge, nu? 

— Ah, da! Execuţia domnului Ragastens! zise Cezar. 

Şi fu rândul Lucreţiei să se-nfioare la acest nume. 

— Când îi taie capul? întreabă ea cu răceală. 

— Poimâine, la răsăritul soarelui, soră. Vei veni, nu? 

— Bineînţeles. 

Cezar rânjea printre dinţi. Avea o faţă înfricoşătoare. 
Fulgerător, ghidul că Primevere ar putea să-l iubească pe 
Ragastens, provocase o durere ascuţită. 

Ragastens, iubitul ei? Fierul roşu îi străpungea 
măruntaiele. O ură năvalnică îi întuneca mintea... 

Lucreția era animată de cu totul alte gânduri. Şi-l imagina 
pe cavalerul neînfricat în întunericul celulei înlănţuit dar 


demn frumos ca un înger sau ca un diavol. Îi lua fata în 
mâini şi-l săruta lung, prinsă de o pasiune fără margine. 

Prin trupul ei scânteiau fulgerele patimilor nestinse. Gura 
ei apăsa buzele lui, încet, apoi năvalnic, sărutarea se 
preschimbă în arşiţă şi foc, iar ea arde ca o flacără în 
braţele lui înlănţuite, mângâindu-i trupul şi dăruindu-se 
acolo, în întunericul murdar al celulei... 

„Oh! Ce şoapte”... 

Toţi trei, respirând pătimaş, uitând de prezenţa celorlalţi 
erau sub imperiul pasiunii. 

O oră trecu astfel, în linişte. 

Când îşi reveniră din visare, se priviră. Toţi erau palizi. 

— Adio copii, vreau să mă odihnesc - spuse Papa. 

— Eu, voi medita la planul de bătaie zise Cezar. 

— Iar eu mă voi gândi la o distracţie inedită, sfârşi 
Lucreția. 

Câteva minute mai târziu, Lucreția se afla în camera ei la 
palatul Riant. Îşi făcuse o baie parfumată, apoi fusese 
masată cu alifii înmiresmate aduse din orient parfumată cu 
cele mai suave esențe de parfum şi se lungise în pat, cerând 
să fie lăsată singură. 

Cu capul aşezat în dantelele perinelor, se gândea cum să-şi 
pună în aplicare planul. Voia să-l vadă pe Ragastens. Era 
hotărâtă să coboare în celula lui şi acolo... 

Pe la trei dimineaţa, Lucreția se îmbrăcă singură fără 
ajutorul cameristelor. Îşi puse o pelerină şi porni spre 
castelul Saint-Ange. Roma doarme. O linişte solemnă 
stăpânea cetatea eternă. 

Cu paşi repezi, cu ochii strălucind de patimă, se îndrepta 
spre voluptăţile pe care le visa şi pe care le căuta şi în 
pragul morţii. 

Capitolul XXI Cezar Borgia. 

Ajuns în camera lui Cezar se aruncă într-un fotoliu şi-şi 
cuprinse capul în mâini. Gândurile lui se învârteau 
concentric în jurul aceluiaşi nume: Primevere. 

— O iubeşte pe Primevere... Dar ea îl iubeşte? 


Era ca o fiară turbată. lubise de multe ori dar ca un 
animal. Era masculul ce se aprindea la vederea unei femei 
ce trecea pe stradă: o posedă şi gata. Niciodată gelozia nu-i 
muşcase inima. Acum pentru prima oară, un sentiment 
„uman” se năştea în el. În conştiinţa lui de fiară. Pentru că 
prima oară nu-l mai satisfăcea prima şi simpla pasiune a 
femeii dorite, pentru prima oară era îngrijorat şi plin de 
temei la gândul că femeia pe care o iubea poate iubise şi pe 
altul sau poate chiar iubea pe cineva. Gândurile astea îl 
înnebunau. Nu-şi putea linişti bătăile inimii. Pentru prima 
oară în viaţa lui cunoştea tortura iubirii neîmpărtăşite. Iar 
gândul că ar putea avea un rival, iar acesta ar fi Ragastens 
îl umplea de furie. Ragastens trebuia să moară. Dar nu 
înainte de a mărturisi totul: îl iubea Primevere? Fusese a 
lui? 

Dar degeaba se învârtea ca un leu în cuşcă şi trântea 
serios tot ce-i stătea în cale, nu-şi putea afla liniştea. 

— Am să cobor în celula lui şi am să aflu! 

Apoi izbucni în râs: 

— Eu, Cezar Borgia, să-l întreb pe domnul cavaler de 
Ragastens dacă viitoarea mea stăpână este castă? Ce 
spectacol!... Ah, sunt nebun de legat! Asta nu? Nu voi face 
asta! 

Şi totuşi, se hotări: îi va promite libertatea. Trebuie să 
vorbească. Vă spună tot... tot... 

Trebuie să ştie adevărul. 

Cobori de îndată la parter unde se afla corpul de gardă luă 
cheia celulei lui Ragastens, cheia care descuia lacătele în 
care erau închise lanţurile şi cobori în subsoluri. 

Capitolul XXII Noaptea condamnatului. 

În timp ce Lucreția şi Cezar se pregăteau, fără să ştie unul 
de altul - să coboare în arestul lui Ragastens, acesta 
dormea. Se sprijinise de zid şi după ce găsise o poziţie mai 
comodă, adormise cu ghidul la iubita lui Primevere. 
Deodată fu trezit de lumina ce pătrunsese în celula sa. 

Deschise ochii şi-l văzu pe Cezar Borgia. 


— Mi-a sunat ceasul, gândi el! Mă vor arunca în ultima 
celulă... adio viaţă!... Adio Primevere! 

Îl privi pe Cezar drept în ochi, fără nici o umbră, de teamă. 
Spre satisfacția lui, văzu că Borgia era singur neînsoţit de 
vreun gardian... Aruncă o privire spre culoar, prin uşa 
lăsată deschisă şi-şi dădu seama că era pustiu. 

— Aha, va să zică, m-am înşelat! Încă nu mi-a sunat crasul! 
Dar ce dracu vrea? Probabil se căieşte! gândi el. 

Atunci se ridică şi spuse: 

— Bună ziua, monseniore... Scuzaţi-mă că nu vă pot invita 
să luaţi loc... dar nu am unde. 

Cezar fixă în perete torţa pe care o adusese şi-l privi cu 
ură pe Ragastens. 

— Admiraţi propria dumneavoastră operă? întrebă 
Ragastens. Şi poate vă gândiţi cum v-ar sta în locul meu... 
Căci aici e locul dumneavoastră, monseniore pentru toate 
crimele dumneavoastră. Ce naiv am fost văd în 
dumneavoastră un exemplu de demnitate şi glorie... Ştiu 
acum cu nu sunteţi decât un ucigaş odios... O unealtă a 
diavolului... dar spuneţi-mi, ce căutaţi aici? 

— Am venit să-ţi dăruiesc libertatea, spuse Cezar. 

— Libertatea...? 

— Da! Ai fost condamnat... Nu tu l-ai ucis pe Francois... eu 
l-am înjunghiat... foarte exact... Dar condamnat eşti tu... Vei 
muri... Dar, dacă vrei, pot să te eliberez. Chiar acum poţi fi 
liber... 

— Nu Înţeleg... 

— Am să-ţi explic, eu, imediat. Deci, Beatrix... pe Beatrix o 
iubeşti? 

— Da, o iubesc! 

Mâna lui Cezar strânse mânerul pumnalului. Dar se 
stăpâni. 

— Şi... ea... ea te iubeşte? 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să ştiu dacă ea te iubeşte... 

— Aha! Va să zică, asta era! Dar de ce vă interesează? 


Cezar făcu un pas spre el. Simţea cum îl înăbugşe furia. 

— O să vorbeşti, mizerabile! O să vorbeşti!... Vreau să 
ştiu...! 

Lui Ragastens îi venise rândul să-l chinuie. Avea acum un 
plan. 

— Monseniore, spuse el rece, vă înşelaţi. N-o să ştiţi nimic. 
Adevărul va merge cu mine în mormânt... 

— Mizerabile! gemu Cezar. A fost a ta!... le omor...! 

Şi se năpusti asupra lui Ragastens, gata să-l înjunghie. 
Ragastens, se feri, îi prinse mâna, i-o răsuci, până-i scăpă 
cuțitul, apoi îl pocni cu toată puterea în cap. 

Monseniorul Cezar zăcea leşinat la picioarele lui. 

Fără să piardă o clipă, Ragastens cotrobăi prin buzunarele 
lui Cezar, găsi cheile de la lacătele ce-i pironeau mâinile şi 
picioarele în lanţuri, le desfăcu... Apoi îl aşeză frumos pe 
Borgia în locul lui, lângă zid, nu înainte de a-l fereca în 
lanţuri. 

Cu pelerina lui Borgia pe umeri şi pălăria pe cap, porni pe 
culoarul întunecat, luând în mâini torţa... 

La câţiva paşi, văzu un fel de puț ce se căsca în 
străfunduri. 

— Ah, zise el cutremurat, iată şi ultima celulă. Doamne, 
Dumnezeule! Nu se poate spune că monseniorul Cezar nu 
are imaginaţiei Dimpotrivă! Canalia! 

Cu dezgust şi spaimă se îndepărtă. Deodată apăru o 
lumină. Ragastens ajunsese lângă un gardian. Acesta cu un 
felinar în mână, făcu o plecăciune adâncă făcându-i loc să 
treacă... 

— Monseniore să vă însoțesc? 

— Nu! 

Ragastens făcu încă câţiva paşi, apoi respiră uşurat. Dar 
se auzeau paşi ce coborau scara. Se opri ascultând. 
Nemişcat, aşteaptă. Cineva se îndrepta spre el. 

— Frate! exclamă lângă el o voce surprinsă. 

Ragastens o recunoscu pe Lucreția. Dar şi ea îl 
recunoscuse pe cavaler. 


— Ah, dar cred că e cavalerul de Ragastens. 

— Chiar el, doamna mea! 

— Şi am impresia că o zbugheai? 

— Madam, aveam o întâlnire la care am întârziat. Nu din 
voinţa mea. Tatăl dumneavoastră a vrut să-mi răpească 
plăcerea de a fi punctual... 

— Cu cine aveai întâlnire? 

— Cu dumneavoastră doamnă! 

— Şi veneai la mine? întrebă Lucreția uimită. 

— Aşa cum vă spun doamnă! 

Lucreția stătu o clipă pe gânduri... 

— Ei, bine, zise ea urmează-mă! 

Nu peste multă vreme se aflau în afara palatului. 
Ragastens avusese emoţii când trecuseră printre mulţimea 
de gardieni de la parter şi apoi printre valeţii ca împânzeau 
ieşirile din castel. 

— O Doamne! răsuflă uşurat Ragastens. 

Capitolul XXIII O tigroaică îndrăgostită. 

Drumul între castelul Saint-Ange şi palatul Riant era 
destul de scurt. Lucreția, la braţul cavalerului mergea 
liniştită, prin labirintul străduţelor întunecate. 

Ragastens se întreba dacă n-ar fi mai bine să dispară la 
colţul vreunei străzi, să fugă... 

Dar gândul de a fugi de o femeie îi repugnă, aşa că o urmă 
pe ducesa de Bisaglia fără crâşnire. Îl conduse pe 
Ragastens în budoarul său în care îl mai primise odată. 

— Ia loc, cavalere, zise ea. Imediat voi fi a dumitale. 

— Ce vrea cu mine? se întreba Ragastens. Ar fi timpul s-o 
iau la sănătoasa şi să respir aerul din afara cetăţii... 

După câteva minute Lucreția se întoarse. Ducea un platou 
din argint pe care erau aşezate tot felul de bunătăţi. 

— Poftim, ca să intre pâinea şi apa de la castelul Saint- 
Ange. 

— Doamnă, ce faceţi?! 

— Ei, bine, te servesc...! 

lată că Ragastens era servit de către ducesa de Bisaglia... 


— E prea mult pentru mine doamnă, să fiu servit de 
dumneavoastră. Mă simt prea onorat... 

— Numai Papa, mai este servit astfel, de aceste mâini... 

— Doamnă, ceea ce-mi spuneţi mă sperie! 

— Cum aşa, cavalere? 

— Da! Acest minut de neuitat va dăinui în mintea mea 
multă vreme sau puţină... atât cât mai am de trăit... Dar 
vedeţi... nu pot să înghit nimic în acest moment... 

— Aha! Va să zică neînfricatul cavaler Ragastens se teme 
de mine. 

— Teamă? 

— Da, cavalere! 'Ţi-e frică de acest vin. 

— La naiba! zise cavalerul, luând cupă, vă înşelaţi. Chiar 
otrava lui Locust de-ar fi în acest pahar şi tot am să-l beau. 

Dintr-o înghiţitură sorbi vinul din cupă pe jumătate. 

— E rândul meu. 

Şi, Lucreția liniştită, îi luă cupa din mâini şi bău cealaltă 
jumătate. 

— Vezi, dacă ar fi otrăvit, am muri amândoi... 

„Ce femeie ciudată! Se joacă cu cuvintele morţii, aşa cum 
s-ar juca cu cele de dragoste...” 

— Niciodată nu m-am distrat aşa de bine! Deci cavalere, 
eşti convins, că sunt în stare să otrăvesc oamenii? 

— Doamnă vă cred în stare de fapte mari, atâta tot. Cred 
că dacă vă stă cineva în cale, chiar o existenţă umană, 
dumneavoastră nu vă daţi în lături şi distrugeţi totul, aşa 
cum meteoriți ard în calea lor tot... 

— Bine, lasă!... Explicăm acum cum ai scăpat din celulă şi 
cum se face că purtai pelerina, pălăria şi sabia fratelui meu, 
atunci când ne am întâlnit...? 

— Foarte simplu. Fratele dumneavoastră m-a vizitat să-mi 
facă propunere mizerabilă: îmi oferea libertatea în 
schimbul secretului unei femei. 

— Cine e femeia? 

— Beatrix! Fata contelui Alma, a cărei mamă a fost de 
curând asasinată. 


= Sie 

— Am aşteptat ca monseniorul Cezar, exasperat de mânie 
- din cauza răspunsurilor mele să se năpustească asupra 
mea pentru a mă ucide... Şi lucrul s-a întâmplat... Aşa car |- 
am imobilizat pe fratele dumneavoastră, l-am pus în locul 
meu în lanţuri şi am ieşit. 

— L-ai pus pe Cezar în lanţuri în locul tău? 

Ragastens dădu din cap afirmativ. 

— Să-mi spui mie asta... Mie...? 

— Dacă m-aţi întrebat! 

Lucreția se apropie de el. 

— Ştii că este minunat ce-ai făcut tu? 

— Mă copleşiţi doamnă. 

— NU! Te admir... 

„Drace! îşi spuse Ragastens. Otrăvitoarea devine 
languroasă. În cinci minute trebuie să fiu afară...” 

Lucreția, cu o voce tremurătoare, întreabă: 

— O iubeşti pe femeia asta? 

— Să nu mai vorbim despre asta, doamnă, vă rog. 

— O iubeşti... mi-a spus fratele meu... şi apoi se şi vede! Ei 
bine! N-are importanţă... Sau, dacă vrei, eu am să ţi-o 
aduc... eu...! 

— Doamnă... 

— Ilubeşte-mă, Ragastens, iubeşte-mă... voi face tot că 
vrei... Vrei să părăseşti Roma? Vrei să fugi? Acolo, pe 
Mediterana, pe insula mea Caprera, am un castel 
fortificat... Nimeni nu te va căuta acolo... Am să ţi-o aduc şi 
pe Beatrix a ta... şi o vei iubi cu condiţia să mă iubeşti... 

— Mi-e scârbă doamnă, îmi faceţi greață... 

— Da! Ştiu... Dar îmi placi şi mai mult... Ragastens, 
disprețul tău mă înnebuneşte... Scuipă-mă în faţă, dacă 
vrei, dar iubeşte-mă. Nu vrei să fugi... Bine!... Vrei să fii un 
Cezar, mai frumos, mai puternic, mai mare?... Vrei?... Voi 
cobori în cavourile de la Saint-Ange şi-l voi ucide pe fratele 
meu... Vrei?... Tata, îlam la mână... ştiu cum să-l terorizez... 


va face ce vreau eu... Dacă nu îl voi ucide şi pe el şi te voi 
pune Papă în locul lui... 

Ragastens se ridicase. Înlănţuită de gâtul lui, Lucreția cu o 
mână, cu cealaltă se despuia de mătăsurile şi voalurile ce-i 
ascundeau goliciunea... 

— Ilubeşte-mă! iubeşte-mă! 

— Doamnă... Otrava dumneavoastră cea mai puternică... 
pumnalul cel mai ascuţit... Orice! Dar nu atingerea, 
dragostea dumitale... Lasă-mă... Lasă-mă! Cuvintele tale îmi 
fac greață... Miroşi a crimă... mă dezguşti... 

— Ilubeşte-mă! lubeşte-mă! 

— Să-mi fie dată limba la câini, dacă am insultat vreo dată 
o femeie!... Dar pe tine târfă spurcată am dreptul să te 
insult. 

Cu un efort mare reuşi să scape din îmbrăţişările ei. 
Braţele Lucreţiei căzură... se dădu înapoi, albă la faţă...! 

— Nu vrei să faci dragoste cu mine? ţipă ea. 

— Nu! 

— Laşule! 

— Laş, într-adevăr, fiindcă nu curăţ universul de prezenţa 
ta! Fiindcă nu te omor... 

— Laşule? 'Ţi-e teamă de câteva crime... Un bărbat!... Nu 
este decât un lacheu de femei... Nu vrei putere prin 
dragoste... Preferi otravă sau pumnalul... Fii satisfăcut! Le 
vei avea pe-amândouă...! 

Se năpusti asupra lui, după ce luase un pumnal de pe 
masă. Lama cuţitului era otrăvită. Zgărietura cea mai mică 
provoca moartea imediată, fulgerătoare... 

Ragastens ţâşni în lături, trecând de cealaltă parte a 
mesei. Lucreția răsturnă masa. Într-o clipă se aruncă 
asupra lui. Acesta, nemişcat, o aştepta. O prinse de 
încheieturile mâinilor. Lucreția spumega. 

— O să mori! urlă ea. 

— Doamnă, spuse Ragastens cu un calm nezdruncinat, 
aveţi grijă să nu vă înţepaţi şi lăsaţi cuțitul. 


Îi strânse mâinile cu putere. Lucreția scoase un țipăt de 
durere şi pumnalul îi căzu pe vârful piciorului, apoi se 
înfipse vibrând în parchet. Lucreția în acest moment se 
răsturnă, se rostogoli. 

Ragastens, în genunchi, o ţinea strâns de mâini. Luă 
pumnalul. Lucreția se îngălbeni... 

— Sunt moartă! 

— Vă iert, spuse el cu răceală. Adineauri l-am iertat pe 
fratele dumneavoastră, asasinul... Dar să nu-mi cădeţi încă 
o dată în mâini că am să vă strivesc ca pe nişte năpârci. 

Se ridică şi luând pumnalul, ieşi din încăpere, Lucreția se 
ridicase şi ea, palidă şi turbată. Bătu furioasă într-o sonerie 
şi urlă: 

— Gardă! La mine! Este un asasin aici... 

Uşile se deschiseră la perete. Oameni înarmaţi, îmbrăcaţi 
sumar se iviră speriaţi. 

— Este în palat! Nu poale scăpa! Toate ieşirile să fie 
păzite! Este asasinul ducelui de Gândi!... A vrut să mă 
înjunghie...! 

În acelaşi timp se lansă pe urmele lui Ragastens, urmată 
de vreo douăzeci de gărzi şi lachei în timp ce alţii se 
precipitau către ieşiri, încărcându-şi archebuzele. 

Ragastens trecu prin două sau trei încăperi. Acum se 
găsea în vasta sală, al cărei flux îl admirase în prima seară, 
sala ospăţului. Atunci, auzi voci, zgomot de paşi apropiindu- 
se. Auzi chiar vocea Lucreţiei. Privirea lui pătrunzătoare 
făcu ocolul săli. Îşi aduse aminte că, urmărind picăturile de 
sânge, în noaptea crimei, ajunse în Tibru. Porni pe acelaşi 
drum. De-abia ieşi pe uşa din spate că Lucreția intră pe 
cealaltă. 

— Iată-l! Îl prindem! strigă ea. 

Traversă cu paşi grăbiţi sala şi porni după el urmată de un 
întreg alai. Când ajunse în sala ce dădea spre Tibru, 
Ragastens se pregătea să treacă dincolo. 

— L-am prins! Luaţi-l! ordonă ea. 


Ragastens izbucni în râs. Oamenii se opriră nehotărâţi. 
Lucreția începu să adrese cerului, tot felul de cuvinte şi de 
disperare şi furie, leşină. 

Ragastens încălecase fereastra şi reuşise să se arunce în 
apele fluviului Tibru. 

Capitolul XXIV Vânzarea lui Căpitan. 

Nici nu se iviseră zorii când un evreu bătrân la uşa hanului 
„La frumosul Janus”. Meşterul Bartolomeu, hangiul, 
uitându-se pe fereastră îl recunoscu pe vizitator. 

— Gata, cavaler! zise el. 

Apoi deschise uşa şi evreul se strecură în curtea hanului. 

— Bună ziua, dragul meu. Tocmai la timp. 

— Da, dragă Bartolomeu, cu toate că nu-mi place să mă 
scol cu noaptea-n cap. Dar de ce m-ai chemat aşa de 
noapte? 

— Sst! Că nimeni să nu afle vânzarea pe care o voi face... 

Bartoiomeu îl conduse pe evreu până la unul din pilonii ce 
susțineau un fel de balcon. Aici era lipit un afiş. 

— Citeşte asta, meştere Ephraim. 

Evreul citi cu voce şoptită. În afiş scria că Ragastens urma 
să fie executat în piaţa din faţa hanului, chiar în acea 
dimineaţă. 

— Ephraim, te-am chemat să-ţi vând un cal, frâul, şaua în 
sfârşit tot harnaşamen-tul... nu înţelegi? 

— Ei? 

— Calul banditului. Calul lui Ragastens acest hoţ periculos. 
Acum pricepi de ce te-am chemat aşa devreme? 

— Da, zise evreul şi dădu din cap. 

— Tu, dragă Ephraim vei putea vinde calul, harnaşamentul 
şi hainele cu profit. 

— Da, dar mi-e frică, spuse Bartolomeu. 

Se duseră în grajd. Căpitan pufnea pe nări, necheza, şi- 
ntorcea capul spre uşă. Sărmanul, îşi aştepta stăpânul şi nu 
înţelegea de ce nu mai vine, Ephraim, cu ochi de cunoscător 
examină dinţii calului apoi potcoavele... Era mulţumit de 
acest frumos exemplar. 


Se înţeleseseră la preţ şi urcară să la hainele cavalerului. 
Dar, spre surprinderea lor acestea dispăruseră. 

— Ce înseamnă asta? întrebă evreul bănuitor. 

— Habar n-am! răspunse Bartolomeo tremurând. 

— Un hoţ... 

— Ei... Nimeni nu s-a trezit în han. Cred că e magie. 

— Magie, furt sau vrăjitorie, îmi vei da înapoi banii pe 
haine. Evreul îl bănuia pe Bartolomeo de înşelătorie. 

Porniră înapoi spre grajd. Dar rămaseră înmărmuriţi calul 
dispăruse şi el. 

— Nu mai înţeleg nimic, zise evreul. 

— Nici eu! 

— Cred că cineva a furat calul. 

Şi în timp ce evreul se îndepărta nedumerit, Bartolomeo 
gândea că hanul lui e bântuit de fantome. Şi zguduit de un 
aşa dezastru căzu pe gânduri. Şi, iată cum, Căpitan fu 
vândut fără să fie şi nu putu fi vândut cu toate că fusese. 

Capitolul XXV Otrava. 

Plonjând în apele fluviului, Ragastens se gândise să ajungă 
la han. Înnotă cu toată grijă, pentru că în urma lui se 
auzeau focuri de armă dinspre palatul Riant. 

Când ieşi la suprafaţa apei era deja departe de palat. Mai 
înotă câţiva metri şi ajunse la scările hanului ce dădeau 
chior în camera lui. 

— Mânca-i-ar ciuma neagră pe amândoi! zise el. N-am mai 
văzut asemenea turbaţi! Unul vrea să-mi taie gâtul, celălalt 
să mă înjunghie şi să mă otrăvească. Ce păcat că am scăpat 
cuțitul în apă... Păcat... Oricum aerul Romei nu-mi prieşte. 

Şi tot monologând, Ragastens intră în camera lui. Hainele 
lui, echipamentul de luptă erau aşezate pe pat pregătite 
pentru campania de luptă a lui Cezar Borgia. Îşi schimbă 
repede hainele ude cu veşmintele ce păreau că-l aşteaptă. 
Îmbrăcat din cap până-n picioare, îşi încinse în jurul 
mijlocului centura lui Borgia care avea o spadă minunată. 
Apoi în vârful picioarelor traversă culoarul, ce străbătea 


hanul de la un cap la altul şi se duse spre grajd. Ragastens 
se apropie de Căpitan să-i pună şaua. 

— Bună dimineaţa, Căpitan, Eşti bucuros să mă vezi? Şi 
eu... Hai... fii cuminte...! 

Căpitan necheza de bucurie şi lovea pământul cu copita. 

Ragastens îl mângâie, apoi îl linişti. Îl trase de frâu spre 
curte şi-l conduse spre portiţa hanului. După ce ieşiră, 
încălecă şi se îndepărtă în grabă. 

— Precis mă caută spre nord, spre Florenţa. Să mergem 
spre sud. Spre Napoli! 

Se îndreptă către poarta de sud, în câteva minute străbătu 
distanţa ce-l despărţea de poartă. Soarele răsărise. Poarta 
fusese deschisă. Ragastens porni la pas. Nu vroia să bată la 
ochi când va trece prin faţa omului ce stătea la post. 

În clipa în care se apropia de poartă, un bărbat de vro 
treizeci de ani, slab, mic, nervos, cu faţa arsă de soare şi cu 
o mustață mare, neagră, îl salută cu respect profund. 

— Domnule, valetul dumneavoastră! 

Dar Ragastens nu-l auzi. Nu-l văzu nici pe bărbat, nici 
calul său, nici salutul respectuos. 

În sfârşit, în acel moment, clopotul de la Saint-Jean bătu 
puternic şi cele trei sute de clopote ale bisericilor din Roma 
răsunară în cor; ferestrele se deschiseră! Capete 
înspăimântate apăreau. 

— Alarma! zise Ragastens. E pentru mine! Vor închide 
porţile oraşului! Înainte Căpitane, înainte! 

— Halt! Nu trece nimeni! Opreşte! strigară soldaţii care se 
grăbeau să închidă poarta. 

Căpitan mai avea douăzeci de paşi până la poartă. 
Ragastens strânse calul şi-l lovi cu pintenii. 

— Opreşte! Nu se mai trece! urlă ofiţerul de gardă. 

— Voi trece totuşi, zise Ragastens. 

Ofiţerul şi soldaţii se înghesuiră... Trei sau patru căzură pe 
jos. Căpitan trecu ca o vijelie. Era salvat...! 

— Mulţumesc Căpitane, îţi mulţumesc! Mi-ai salvat viaţa... 

Clopotele băteau în continuare! 


— Urlă Cezar, strigă Ragastens. Urlaţi cu toţii, bărbaţi şi 
femei Borgia. Clopotele voastre celebrează libertatea mea. 

Întoarse capul şi văzu că era urmărit. Un cavaler venea în 
viteză apropiindu-se. Văzând că este numai un urmăritor, 
Ragastens ridică din umeri şi zâmbi. Zâmbetul lui era un 
poem de forţă şi de încredere. Cum se apropia de un 
pârâiaş, opri calul sări din şa şi, luând apă în mâini spălă 
rana pe care i-o făcuse lui Căpitan cu pintenul... 

Capitolul XXVII Spadacappa. 

În tot acest timp, cu coada ochiului privea spre duşmanul 
ce se apropia rapid. Acesta ajunsese în dreptul lui 
Ragastens. Era omul care-l salutase plin de respect când 
începuse alarma. 

Ragastens, cu mâna pe mânerul spadei, se pregătea de 
luptă. Dar spre marea lui surpriză, omul se apropie de el 
făcând plecăciuni adânci la fiecare pas. Cavalerul văzu că 
omul era neînarmat. 

— Hei, prietene! zise el, cu mine ai treabă...? 

— Monseniore, valetul dumneavoastră, la ordine! 

— Ce vrei? 

— Câteva cuvinte... dacă senioria să are bunăvoința. 

„Cine o fi ăsta? gândea Ragastens. Un zbir? Un viteaz? Un 
spion”. 

— Vreţi să-mi spuneţi ceva? întreabă el. 

— Am o propunere să vă fac, Excelenţă. 

— Mai întâi termină cu temenelele... Mă enervezi cu 
politeţea ta. 

— Domnule cavaler... vă numesc aşa pentru că vă 
respect... 

— De unde ştii că sunt cavaler? 

— Păi, vă cunosc. Cine nu vă cunoaşte la Roma? Se spun 
tot felul de lucruri onorabile despre dumneavoastră. L-aţi 
bătut pe don Astorre. Aţi fugit din palatul Riant... Trebuia să 
fiţi executat azi. 

— Ah, iată că ştii prea multe! 


— Da domnule! Când l-aţi aruncat pe don Garconio peste 
mutrele noastre, a fost o figură grozavă. El ne asmuţise pe 
toţi. Spunea că sunteţi asasinul ducelui de Gandie... Dar eu, 
când v-am văzut luptându-vă cu mulţimea am fost cuprins 
de o mare admiraţie pentru dumneavoastră. 

— Mă flatezi! 

— Da! Am o admiraţie mare. Şi mi-am spus că aş putea 
intra în serviciul domniei voastre, ceea ce pentru mine ar fi 
o mare onoare... 

— Cum ţi se spune? 

— 'Tovarăşii mei mă numesc Spadacappa. 

— Sapdă şi capă! O înjurătură de bandit. Asta nu-i un 
nume! 

— Ba aşa cum e, e numele meu! 

— Bine! Spadacappa! Ei, Spadacappa, prietene, vezi acest 
drum? Eu o s-o iau spre sud. Tu, o s-o iei spre nord. Şi asta 
cât mai repede pentru a nu face cunoştinţă cu sabia mea. 

Spadacappa îşi împreună mâinile şi speriat zise: 

— Domnul cavaler mă alungă? Sfinţi din paradis! Ce-o să 
mă fac? Domnule cavaler, ascultaţi-mă! Vă rog. Existenţa pe 
care am dus-o până acum mă revoltă. Oh! În 
dumneavoastră am văzut nu numai forţa, ci şi o bunătate 
fără margini... 

— Diavole! 

— Vă jur cavalere că atunci când am aflat că 
dumneavoastră urmaţi să fiţi executat, cât sunt eu de fără- 
de-lege... când am auzit că o să vă taie mâinile, osă vă 
scoată ochii, o să vă smulgă limba, o să vă taie capul îşi apoi 
să vă expună la stâlpul infamiei, n-am putut... am plâns, eu 
Spadacappa... 

— Foarte frumos din partea dumitale dar nu e un motiv. 

— Atunci, îl întrerupse Spadacappa, atunci domnule 
cavaler... am zis să vă salvez eu! Am cerut tovarăşilor mei 
ajutor... Laşii au refuzat... Atunci m-am hotărât să plec din 
Roma, să mă duc la Napoli mai bine, să fac orice, decât să 
mai fiu bandit Mi-am făcut rost de un cal... 


— Tu l-ai procurat? 

— A fost ultima mea faptă rea... Dar trebuia! Am văzut 
calul, legat la poarta unui han... i-am dat drumul... asta-i 
tot. De altfel... şi calul vroia să plece. 

— Da şi tu n-ai făcut nimic, numai un semn? 

— În dimineaţa asta, continuă Spadacappa, făcând pe 
surdul, eu mă îndreptat liniştit către poarta din Napoli... 
Deodată v-am zărit... Gândiţi-vă ce bucurie, ce surpriză... 
Era gata să mă apropii de dumneavoastră când au bătut 
clopotele alarma. Aţi trecut că vijelia... eu am fugit după 
dumneavoastră... v-aţi oprit şi iată-mă! Ah, domnule 
cavaler, salvaţi-mă de nenorocita de viaţă pe care am dus-o! 

Spadacappa era sincer. Ragastens îşi dădu seama. 

— Dar cine naiba te-a pus să te faci bandit, dacă zici că ai 
vocaţie pentru viaţa cinstită, curată? 

— De unde să ştiu eu? Exemplele, prietenii, nevoia... Uite, 
cavalere, m-ai întrebat de nume. Nu am! Tata?... nu ştiu 
nimic... Mama? - necunoscută! Copil - am cerşit; bărbat, 
am furat ca să mănânc. Sunt un sărman rătăcitor şi atât... 
Aş vrea mult să găsesc o mână întinsă, pe cineva care să mă 
ajute. 

Ragastens era pus la încurcătură, şi-ar fi dorit un servitor 
şi Spadacappa putea fi foarte bun pentru el, îi plăcea viaţa 
aventuroasă. Numai că, nu putea să-şi permită luxul de a 
plăti un lacheu, pentru că era la fel de sărac ca Iov. 

E adevărat că avea spada lui Cezar împodobită cu câteva 
rubine şi diamante, dar unde le putea vinde? Şi atunci se 
gândi să-l refuze cu cuvinte mai blânde. 

— Ascultă, îi spuse, sunt convins că mi-ai spus adevărul. Pe 
de altă parte, cu toate prostiile tale îmi placi... Îmi pare rău 
că ţi-am vorbit aspru adineauri. 

— Domnule cavaler sunteţi prea bun... 

— Numai că, iată! Va trebui să ne despărţim. Şi asta 
pentru că nu sunt atât de bogat să te pot plăti. 

— Asta... nu-i nimic. 


— La naiba, băiete, fie, te iau! Din acest moment faci parte 
din familia mea! 

Nu se poate descrie ironia cu care Ragastens vorbea 
despre familia lui. Dar Spadacappa îşi aruncă pălăria de 
bucurie. 

— Trăiască soarele şi bucuria! strigă el. Adio Roma şi 
capcanele ei. Trăiască cavalerul Ragastens, stăpânul meu! 

— Sărmane diavol, spuse Ragastens îmbunat. 

Porniră la drum. Ragastens înainta urmat la cincisprezece 
paşi de Spadacappa care nu voia să se apropie „fiindcă aşa 
văzuse el la casele mari”... 

Ragastens îi făcu semn să se apropie. 

— Ştii vreun drum pe care am putea ajunge la Florenţa? 

— Domnule cavaler, vedeţi gardul acela de verdeață? În 
spatele lui este o capelă abandonată în care mi-am petrecut 
mai multe nopţi sub protecţia Sfântului Pancraţiu, patronul 
ei. Ei, bine, la douăzeci de paşi de capelă, la dreapta este o 
cărare numai bună pentru planul nostru. Dar domnul 
cavaler nu merge la Napoli? 

— Mă descoşi, domnule Spadacappa? 

— Oh iertare... Este un vechi obicei... de a afla tot felul de 
lucruri... 

— Da - obiceiul de a întreba... de a afla câte ceva... 

— Ah, domnule sunteţi generos! 

— Hai, hai. Nu te supăra, îmi cer iertare şi eu. Departe, 
foarte departe se vedea un nor de praf. 

— Sunt urmărit! zise Ragastens. 

Se uită în jur: câmpia era netedă ca-n palmă, pustie, 
tăcută. Numai pâlcul de stejari ce înconjura capela era 
singurul adăpost. 

Ce să facă?... Să fugă?... Încotro s-ar fi dus îl vedeau. 

— După mine, dacă poţi, îi spuse el lui Spadacappa. 

Dar în momentul în care se pregătea să fugă, acesta îl 
opri. 

— Nu trebuie să fugiţi domnule... V-ar prinde repede. În 
trei minute ne-ar ajunge. 


— Ce să fac atunci? 

— Veniţi după mine, veniţi...! 

Porniră în galop şi în câteva clipe pătrunseră în păduricea 
de stejari... În acest loc se înălța o capelă. Spadacappa sări 
de pe cal şi cu lama cuţitului său deschise uşa capelei. 

— Din fericire mă pricep la aşa ceva, zise el. Intraţi, 
repede, cavalere! 

— Drace! Nu e rea idea... Treci primul... 

— Nu, domnule. Veţi intra singur... Repede! Oh, aveţi 
încredere, domnule! 

Ragastens cobori din şa, intră în capelă trăgându-l după el 
pe Căpitan. În ce-l priveşte pe Spadacappa, acesta închise 
uşa şi porni pe cai. 

Printr-o crăpătură a uşii, Ragastens putea să vadă şi să 
audă totul. Cu o mână pe mânerul spadei şi cealaltă pe 
nările lui Căpitan, pe care-l împiedica să necheze, aştepta 
cu nerăbdare. 

— Dacă omul acesta e un trădător, sunt pierdut... Dar nu 
aveam încotro! Ah... lată-i şi pe oamenii noştri într-adevăr, o 
trupă de călăreţi se apropiase de pădurice. Era alcătuită 
din vreo cincizeci de cavaleri în fruntea cărora se afla un 
ofiţer. 

Spadacappa, mergând cu calul la pas, venea în 
întâmpinarea lor din cealaltă parte a drumului. 

— Halt! comandă ofiţerul, zărindu-l. Hei, omule, de unde 
vii! 

— De la Napoli, senioria voastră... şi mă duc la Roma unde 
am treabă. 

— Te-ai întâlnit cu un cavaler? 

— Un cavaler? Da... senioria voastră! Chiar am vorbit. 

— Ce-a spus! 

— M-a întrebat care e drumul cel mai scurt spre Napoli şi 
i-am spus că trebuie s-o ia la stânga, pe scurtătură. Nici nu 
mi-a mulţumit... a pornit într-un galop nebun... de parcă l- 
ar fi urmărit toţii dracii iadului... 


— E-al nostru!... şi spune-mi, cât avans crezi că are faţă de 
n0i? 

— O oră... cam aşa... 

— Înainte! urlă ofiţerul. E al nostru!... Omule, treci mâine 
pe la castelul Saint-Ange şi întreabă de comandantul 
gărzilor... te vor răsplăti... 

Trupa porni într-o cavalcadă drăcească. Câteva minute 
mai târziu nu se mai zărea decât norul de pulbere ridicat în 
urma lor. Atunci Spadacappa deschise uşa capelei. 
Ragastens ieşi şi se-aruncă pe cal. 

— Ei bine. Domnule cavaler, aţi văzut? Aţi auzit...? 

— Nimic!... Am stat de vorbă cu Sfântul Pancraţiu, 
patronul acestei capele, zise el zâmbind. 

— Ah!... exclamă Spadacappa, uimit peste măsură... Şi v-a 
răspuns...? 

— Da: mi-a spus că toate păcatele tale sunt iertate. 

Capitolul XXVII Hanul Furcii. 

Ragastens porni pe cărarea pe care i-o arătase 
Spadacappa. Vreo două ore călăriră liniştiţi, Ragastens 
întorcându-se din când în când spre însoţitorul său 
întrebându-l încotro trebuie să meargă. 

Spre prânz, erau la nord de Cetatea Eternă. Lui Ragastens 
i se făcuse foame. Îl chemă pe Spadacappa. 

— Cum faci să mănânci dacă nu ai bani şi nimic de 
mâncare? 

Scutierul arătă cu braţul nişte copaci care se vedeau pe 
câmp, întinzându-şi ramurile acoperite de frunze dantelate. 

— Smochini, zise el simplu. 

— Smochine! Avem ce mânca! 

— Numai că nu sunt coapte bine... 

— Ce dacă, să mergem... 

Ajungând sub smochini, Spadacappa se pregătea să se 
caţăre într-unul din ei. 

— Lasă! zise Ragastens. Vreau să-mi aduc aminte de 
copilăria mea când umblam după cuiburi de păsărele... 


Şi, coborând de pe cal, se caţără într-un smochin. Dar, 
spre necazul lui, smochinele nu erau coapte deloc. 

— Slabă masă! Încep să regret pâinea şi apa ce mi-o 
servea monseniorul Cezar. 

Ragastens culese totuşi smochine şi le aruncă lui 
Spadacappa una câte una. Deodată acesta scoase un țipăt 
ascuţit. 

— Smochinele! strigă scutierul ce privea la Ragastens cu 
mutră uluită de surpriză. 

— Ei, ce-i cu smochinele? 

— Sunt, sunt de aur...! 

— Eşti nebun! 

— Uitaţi-vă la ele! Uitaţi-o pe ultima. 

Şi Spadacappa îi dădu lui Ragastens un ducat de aur care 
strălucea în soare. 

— Curios! Curios! se miră Ragastens. 

— Încă unul!... Şi-ncă unul!... ţipă Spadacappa care sărise 
de pe cal şi culegea de pe jos vreo zece ducați de aur, căzuţi 
din copac. 

Ragastens uimit, uitându-se în jurul său se întreba dacă nu 
cumva a descoperit vreo comoară, când privirea îi alunecă 
spre centura lui. 

O crenguţă, agăţându-i centura, o rupsese într-un loc. Prin 
spărtură cădeau ducaţii într-o ploaie miraculoasă, 
Ragastens izbucni în râs. 

— Centura lui Cezar Borgia! zise el... 

Cobori repede, îşi desfăcu centura şi o descusu... era plină 
de aur! 

— Drăcie! zise bucuros, monseniorul Cezar face lucruri 
bune, când le face... Mulţumesc, Cezar!... Ştii vreun han 
prin apropiere unde să putem mânca liniştiţi şi în 
siguranţă? 

— Pe drum spre Florenţa, domnule cavaler, la o oră de aici 
este Hanul Furcii, unde veţi fi ferit de primejdii tot aşa de 
bine ca la două sute de leghe de Roma şi de Borgia. Îl 


cunosc pe patron. E un prieten de-al nostru. O să ne ajute şi 
ne va păstra şi câteva lucruri... 

— Oh; ce drăguţ din partea lui... Dar n-avem încotro. Hai 
să mergem... mai ales că nu-mi e necunoscut hanul... 

Pe la ora unu ajunseră la han. Ragastens îşi aminti prima 
lui întâlnire cu Borgia şi suita lui, duelul cu Astorre... 
intrară în hanul unde mirosea plăcut a mâncare caldă. 
Murea de foame. 

Prima lui grijă fu să comande o masă bogată hangiţei care- 
i întreabă ce doresc... şi cum fata se pregătea să aşeze 
masa, hangiul se apropie şi spuse! 

— Monseniorul e de-ai noştri, cum spune servitorul...? 

— De-ai voştri? 

— Da, zise hangiul, clipind din ochi. Să nu vă fie teamă de 
nimic... Dacă domnul vrea să mă urmeze îl voi conduce într- 
un loc unde va fi în siguranţă şi voi avea onoarea să-l 
servesc chiar eu pe domnul... 

— Grozav - zise Ragastens, râzând... iată-mă primit în 
rândul bandiţilor din Roma... 

— Hangiul îl duse într-o cameră mică, situată la primul cât 
la care se ajungea urcând pe scară obişnuiţi aflată în curte 
şi ascunsă de verdeață... 

— Mulţumesc! Daţi-mi să mănânc repede. 

Camera era mică dar frumos aranjată. Avea un pat, o 
canapea, un fotoliu, o masă, mai multe lumânări şi chiar 
niscavai cărţi. O fereastră mică cu jaluzele trase dădea spre 
curte. În caz de pericol se putea trece pe acolo. 

Hangiul apăru repede cu un coş plin de bunătăţi. 

— Şi Spadacappa? întrebă Ragastens mâncând cu poftă un 
pate de ficat de gâscă. 

— Servitorul dumneavoastră mănâncă în bucătărie. 

— Să vină aici imediat ce termină. 

Ragastens gândea că unul dintre cei mai mari seniori, 
Cezar Borgia, era un criminal înrăit şi banditul pe care-l 
întâlnise era un om de inimă, care-i salvase viaţa. Gândurile 
lui fură întrerupte de Spadacappa. 


— Ai mâncat? 

— Oh şi încă cum! 

— Bine!... Eşti odihnit? 

— Gata să călătoresc până la noapte, dacă e nevoie. 

— Bine. O să te întorci la Roma. 

— La Roma? întrebă Spadacappa speriat. V-aţi săturat de 
mine? 

— Nu! Fii liniştit! Te întorci la Roma repede. Ştii strada 
Patru Fântâni? 

— Cred şi eu! 

— Atunci vei merge acolo şi vei bate în uşa casei ce se află 
chiar în faţa fântânii. Vei întreba de domnul Machiavelli! Ţii 
minte? 

— Machiavelli, ţin minte! 

— Trebuie să-i spui să-l anunţe pe prietenul lui Raphael că 
sunt aici, până mâine. Apoi te-ntorci. Ai priceput? 

— Da! Când trebuie să plec? 

— Acum. 

— Spadacappa, trei minute mai târziu, pornea în galop 
spre Roma. 

Ragastens, după plecarea lui Spadacappa se lungi pe 
canapea şi după câteva minute figurile lui Primevcre, Cezar, 
Lucreția se învălmăşiră şi adormi. 

Cezar îşi revenea încetul cu încetul. Mai întâi, uimirea îl 
paraliză se vedea pus în lanţuri în hruba în care torţa mai 
pâlpâia încă. Se dezmetici repede şi un acces de mâinie îl 
cuprinse. Începu să răcnească din toate puterile. Dar nu-l 
auzea nimeni. leama începu să i se strecoare în suflet... 

Deodată se auziră paşi repezi ce se apropiau de celulă. 

O mulţime de ofiţeri dădură năvală în hruba sa. 

— Sfărâmaţi lanţurile! 

— Oh, monseniore, monseniore, se văicăreau nefericiţii, 
tremurând de spaimă... ştiindu-l pe Cezar. 

— Zece minute mai târziu, după ce fusese eliberat din 
lanţuri, Cezar tună: 

— Cine era de serviciu? 


— Eu, monseniore, spuse spăşită o namilă de om cu barba 
încurcată şi cu nişte pumni enormi, livid de groază. 

— N-ai auzit strigătele mele? 

— Nu, monseniore. 

— Aha, deci n-ai auzit nimic! Dormeai, nu-i aşa? O să 
dormi pentru totdeauna... 

Şi înşfăcându-l ca pe un copil fără puteri, Cezar îl aruncă 
în puţul cu şobolani şi reptile, în cel de-al şaselea cerc. 
Nenorocitul încercă să se prindă cu mâinile de pereţii 
stâncoşi. Dar piatră era lunecoasă: căzu cu un urlet 
înfricoşător. Se auzi o bufnitură şi clipocitul apei. 

Cezar se întoarse spre ceilalţi. 

— Cine făcea de pază sus? 

— Eu, monseniore, răspunse un ofiţer. 

Cezar smulse fulgerător sabia unui ofiţer ce se afla lângă 
el şi străpunse umărul nenorocitului. Ofiţerul căzu fulgerat 
la pământ, fără o vorbă, un fir de sânge prelingându-i-se de 
pe buze. 

Cezar privi spre ceilalţi ofiţeri, gărzi şi paznici. Tremura 
încă de furie. La colţul buzelor baloane de salivă făceau 
spumă. 

— Voi, ăştilalţi... zise deodată Cezar. Intraţi aici! 

Şi arătă spre celulă în care fusese închis Ragastens. 

Aceştia se supuseră fără crâcnire. Cezar încuie uşa după 
ei şi scoase un oftat de uşurare. 

— Să crape! Să crape de foame şi sete! 

Cincisprezece ani mai târziu, în această celulă au fost 
găsite douăzeci şi trei de schelete, în poziţii hidoase: păreau 
scheletele unei haite care murise încercând să se devoreze. 

Cezar porni pe culoarul din stânga, urmând drumul pe 
care o luase şi Ragastens. La piciorul scării, cineva apăru în 
faţa lui. 

— Şi tu, tu cine eşti? 

Un hohot de râs răsună. 

— Lucreția, râse Cezar. 

— Eu am dat alarma şi am venit să te scot. 


— Tu... de unde ştiai? 

— Vino! O să-ţi povestesc... Chiar Ragastens a avut 
cinismul să-mi spună... Mizerabilul a vrut să mă înjunghie... 
Dar, vino... O să-ţi povestesc... 

Câteva minute mai târziu Cezar dădea ordine peste 
ordine, trimitea ştafete după ştafete, alarma suna, dată de 
clopotele celor trei sute de biserici şi prin Roma, pe fiecare 
stradă se anunţa, la fiecare cincizeci de paşi, fuga lui 
Ragastens şi se promiteau bani mulţi drept recompensă 
celor ce-ar fi putut să-l denunțe. 

Capitolul XXVIII Trecea o litieră. 

Soarele asfinţea când Ragastens auzi paşi pe scări. Sări în 
picioare şi se duse la uşă. Spadacappa intra, urmat de 
Raphael şi Machiavelli. 

— Oh, slavă domnului! zise cavalerul întinzând mâinile 
spre Raphael. 

— Prietene, ce vi s-a întâmplat Am auzit de arestarea 
dumitale... Toată Roma vuieşte... Peste tot se anunţă un 
preţ mare pentru capul dumitale. Tăbliţele sunt agăţate la 
fiecare colţ de stradă: trei mii de ducați de aur celui ce vă 
prinde. 

— Stai uşurel... Mai întâi, prezintă-mă domnului... 

— Prietenul meu Machiavelli, un mare gânditor, cavaler, 
care într-o bună zi va uimi omenirea. 

— Până atunci, spuse Machiavelli, domnul cavaler este cel 
care uimeşte Cetatea Eternă... Mai ales de când Borgia a 
scos capul lui la mezat. Trei mii de ducați de aur este o 
sumă! La naiba! 

— Ei, zise Ragastens, eu mă vând mai scump. De fapt nici 
nu pot evalua capul meu. În ce priveşte familia Borgia. 
Toată nu face un scud găurit... va să zică, mi-a scos capul la 
mezat!... şi, tu ai ştiut asta? îl întrebă pe Spadacappa. 

— Cum am intrat în Roma am şi aflat. 

— Şi, ce părere ai? 

— Că servesc un nobil atât de scump şi de stimat! 

— Bravo! Du-te şi adu-ne câteva sticle de vin de Chianti. 


Spadacappa plecă. 

— Domnilor, omul pe care l-aţi văzut, până mai ieri avea 
nobila meserie de hoţ... De azi dimineaţă este scutierul 
meu... L-am trimis la Roma să vă anunţe că sunt aici şi, lată 
că nu m-a vândut. Mai înţelegeţi ceva? 

— Cavalere, ce mare imprudenţă aţi făcut! Preţul e mare, 
iar conştiinţele oamenilor... zise Raphael. 

— Da, dar acordându-i acestui bandit o astfel de 
încredere, l-aţi câştigat pentru totdeauna... spuse şi 
Machiavelli. 

Spadacappa aduse vinul. 

— Şi acum, să stăm de vorbă, zise Ragastens. 

Le povesti cu lux de amănunte tot ce i se întâmplase. Nu 
spuse nimic însă despre convorbirea pe care o surprinsese 
între don Garconio şi Lucreția, referitoare la Rosita. Era 
uimit de liniştea lui Raphael. 

— Iată odiseea mea. E rândul tău, îi zise lui Raphael. Ai 
găsit-o cumva pe soţia dumitale? Te-am lăsat plin de 
deznădejde, iar acum eşti consolat. 

— Nu! zise Raphael, dar sunt pe calea cea bună. După ce 
am plecat de la dumneavoastră m-am dus la Machiavelli şi i- 
am povestit totul, din fir-a-păr. V-am aşteptat... Orele s-au 
scurs greu... Apoi am aflat de arestarea dumneavoastră şi 
de execuţia care trebuia să aibă loc. Am fost deznădăjduit... 
Machiavelli mă sfătuia să-l asasinăm pe Cezar Borgia şi să 
vă salvăm... şi aşa am aflat deci că aţi fost judecat şi 
condamnat... Aşa că, azi dimineaţă, disperat, am avut o idee 
salvatoare: să mă duc la Sanctitatea Sa... 

— La Papă? întrebă Ragastens. 

— Da! Cu toate defectele sale, cu toate viciile ce i se 
atribuie, bătrânul ăsta se bucură în ochii mei de o mare 
calitate: iubeşte arta. De mai multe ori mă copleşit cu 
bunăvoința sa. M-am gândit că mă va ajuta în nenorocirea 
mea... 

— Papa! repetă Ragastens uluit. 


— Deci azi dimineaţă m-am dus la Vatican. Am aflat despre 
evadarea voastră şi bucuria mi-a încălzit inima. Am fost 
primit de Papă în oratoriul său, cu toate că nu primea pe 
nimeni. l-am povestit toată nenorocirea mea. Papa m-a 
ascultat cu multă răbdare. Apoi, a chemat pe comandantul 
poliţiei, marchizul Rocasanta şi i-a ordonat în faţa mea să 
facă cercetări asupra răpirii. Marchizul Rocasanta a spus că 
ştia ceva despre această răpire şi că nu va precupeţi nici un 
efort pentru a rezolva cazul. În faţa mea Papa i-a spus că 
trebuie acţionat imediat. Am primit toate asigurările din 
partea Sfântului Părinte că Rosita mea va fi găsită. 

Apoi, mi-a spus că are nevoie de puţină odihnă şi se 
retrage la Tivoli... dar că şi de acolo va da ordine să fie 
făcute cercetări... Oh a fost atât de bun, de milostiv... Aşa 
că, vezi, cavalere, de asta sunt mai liniştit. Am cuvântul 
papei. Toată poliţia o caută... 

— Ce părere ai despre asta, domnule Machiavelli? 

— Eu cred că Papa Alexandru al VI-lea este unul din 
specimenele cele mai complete de egoism feroce. Personal, 
n-am nici o încredere în promisiunile lui iar bunăvoința lui 
m-a face să mă îndoiesc şi mai tare... 

— Dar nu spuneaţi că pleacă azi spre Tivoli? 

— E pe drum, răspunse Raphael. Am depăşit escorta pe un 
drum lăturalnic. Dar nu va întârzia să treacă prin faţa 
hanului... Ei... auziţi...? 

— Tropot de cai şi voci gălăgioase răzbăteau până la ei. 
Ragastens se apropie de fereastră. La cinci paşi de han 
trasă de doisprezece cai, se zărea o litieră mare, 
înconjurată de seniori. Grupul era precedat de un pluton de 
gardă, un alt pluton închidea convoiul. 

Lângă litieră în partea dreaptă, Cezar Borgia gânditor 
întunecat se detaşa net în costumul lui negru de catifea pe 
fundalul culorilor celorlalte costume... 

Machiavelli şi Raphael se apropiară şi ei de fereastră. 
Litiera înainta. Primele gărzi trecuseră deja de han. 


— Dacă Cezar ar şti că sunteţi aici! şopti Raphael luându-i 
mâna lui Ragastens. 

Acesta urmărea cu privirea litiera. Vântul îndepărtă puţin 
perdelele litierei şi Papa se zări, un moment, citind o carte. 

— Aţi văzut? întrebă Ragastens. 

— Papa! 

— Ei bine vreţi să ştiţi câţi bani face prietenia lui 
Alexandru Borgia?... Vreţi să ştiţi cum îşi ţine 
promisiunile?... Vreţi să ştiţi că bătrânul ăsta care de 
dimineaţă îi promitea lui Raphael că-i va găsi iubita, merge 
acum... 

— Spuneţi! murmură Raphael palid, speriat de vorbele 
grave ale lui Ragastens. 

— Ştiu cine-a răpit-o pe Rosita! 

Raphael scoase un țipăt înăbuşit şi se albi ca varul. 

— Spuneţi! se rugă el cu o voce tremurată. 

— Fii curajos!... Fii tare!... Căci duşmanul cu care trebuie 
să te măsori este foarte puternic... Hoţul de femei e cel pe 
care l-am văzut adineauri trecând, e cel pe care l-ai vizitat 
azi dimineaţă şi ţi-a promis că o va găsi pe iubita ta. 

— Papa...? 

— Da, Raphael, Papa! 

— Oh! Imposibil! Nu e cu putinţă... Ar fi groaznic. 

— Asta e!... Bătrânul a pus ochii pe Rosita, a văzut-o 
frumoasă şi tânăra. Ştiu sigur asta. Am auzit cu urechile 
mele; am văzut-o cu ochii mei... 

Sanzio, tulburat şi înspăimântat se aşezase, pe scaun. 
Picioarele nu-l mai ţineau. 

— Oh! zise el, îmi amintesc!... Da... aveţi dreptate!... Când 
i-am adus „Fecioara în jilţ” m-a întrebat cine mi-a pozat... 
Mi-a spus că vrea s-o cunoască!... Acum înţeleg totul!... 
Este cumplit...! 

— Da! Asta este tipic Borgia, zise Machiavelli. 

— Acum, zise Ragastens, trebuie să aflaţi totul. Papa 
merge la Tivoli, nu-i aşa? Ei, bine, la Tivoli a fost dusă 
Rosita... Ei... Ce naiba faci? Unde fugi? 


— Mizerabilul! Îl prind! Îl omor! 

— Ai răbdare! Ce naiba! Trebuie să ne păstrăm sângele 
rece. Ştiu că situaţia nu e prea veselă... Vom face un plan de 
atac. 

— Ce trebuie să fac? 

— Mai întii, să mâncăm. 

Spadacappa se ocupă de masă. În timp ce mâncau 
Ragastens le povesti convorbirea dintre don Garconio şi 
Lucreția pe care o surprinsese la palatul Saint-Ange. 

— Îl cunosc pe călugăr, zise Machiavelli. Sunt în grațiile 
lui! 

— Bine! Asta ne-ar putea ajuta. 

Până la venirea nopţii făcură o mulţime de planuri. Se 
hotărâră să plece cu toţii la Tivoli şi acolo... ce-o dă 
Dumnezeu... 

În zori, Ragastens, Machiavelli şi Raphael porniră la drum, 
însoţiţi şi de Spadacappa. Ragastens gândea la planul de 
atac. Raphael era în pragul deznădejdii. Machiavelli căuta 
să-şi aducă aminte planul vilei, pe care o vizitase odată. 

— Hei, parcă mergem după mort! zise Ragastens. Şi totuşi 
am plecat să cucerim tinereţea, viaţa! 

— Ştiţi la ce mă gândesc? 

— Spuneţi, zise Machiavelli. 

— Mă gândesc la bietul călău de la Roma care trebuia să- 
mi taie capul. A pierdut un câştig mare. Sărmanul. 

Machiavelli şi Raphael nu se putură împiedica să nu râdă. 

— Dar suntem pe drumul cel bun?! 

— Da, zise Machiavelli. 

De două ore, părăsind drumul spre Florenţa, mergeau 
către un lanţ muntos ce semăna cu cavalerii Apocalipsului. 

— "Tivoli! spuse deodată Machiavelli. 

Se opriră. Raphael contemplă cu mare emoție acest sat în 
care iubita lui fusese ascunsă ca-ntr-un cuib de vulturi. 

— Priveşte! zise Machiavelli. Vezi acolo... la stânga râul 
care cade în cascadă cu un muget ce se aude până aici! 

— Văd... 


— Vezi coloanele corintiene acoperite de iederă Este tot ce 
a mai rămas din templul Sybilei... 

— Văd... şi?... Vorbeşte! 

Ei, bine, acolo, în dreapta templului, la o mie de paşi de 
cascadă, se zăresc nişte ziduri înconjurate de sicomori şi de 
o grădină luxuriantă... Acolo e vila lui Alexandru Borgia...! 

Capitolul XXIX Bătrâneţea lui Borgia. 

Vila era o construcţie vastă unde totul îmbia la liniştea 
spiritului şi desfătarea ochiului. 

În grădină, pe o bancă de granit roz stătea o fată. Avea 
ochii plini de lacrimi. Era Rosita. 

Lingă ea, o femeie solidă de vreo patruzeci de ani îi 
urmărea toate mişcările, N-o scăpa din ochi nici o clipă. În 
spatele femei ascunși în tufişuri, doi bărbaţi stăteau la 
pândă, gata să sară la prima chemare. 

De patru zile faţa fusese închisă în vila de la Tivoli. Încerca 
în zadar să înţeleagă ce se întâmplase. Cine o răpise? De ce 
fusese adusă acolo? Pentru ce? Ce se întâmplase cu 
Raphael? Şi gândul acesta din urmă era cel mai dureros. 
Ochii i se umpleau de lacrimi, inima-i bătea puternic şi 
simţea cum prin vine îi curg flăcări... Nu îndrăznea s-o 
întrebe nimic pe femeia care o păzea, îi era frică de ea. 

Într-o dimineaţă Rosita observă că în jurul ei se petrece 
ceva neobişnuit. Auzii zgomotul făcut de trăsuri şi de căi ce 
veniseră la vilă. Un du-te-vino continuu pe culoare... Apoi 
totul se cufundase iar în linişte. Rosita era în camera ei. 

Intră o femeie, şopti ceva la urechea însoţitoarei sale şi 
aceasta ieşi în grabă. Se îndreptă spre aripa vilei în care 
erau apartamentele papei. Un tânăr abate o conduse spre 
camera cea mare în care Sanctitatea Sa, obosită după 
călătorie se odihnea. 

— Ei, bine, doamnă Pierina? 

— Sfinte Părinte... se bâlbâi matroana îngenuncheată şi 
emoţionată puternic. 

— Doamnă Pierina, pentru ultima oară îţi amintesc că aici 
sunt numai contele de Faenza... Rodrigo de Faenza... Aşa că 


termină cu temenelele! 

— Bine, domnule conte. 

— Vreau să ştiu tot. 

— Am călătorit bine, fără incidente, domnule conte. Micuța 
s-a zbătut un pic, a ţipat, a plâns, apoi s-a liniştit şi pare că 
s-a obişnuit cu noua ei viaţă. 

— Bun! Se îmblânzeşte. Şi ce zice? 

— Nimic! 

— Drace! E grav. N-ai încercat să vorbeşti cu ea? 

— Ah! Ba da... numai că mai degrabă o ia la goană statuia 
din parc de pe soclul ei, decât să vorbească... 

Papa rămase o clipă pe gânduri, cu capul plecat. 

— Doamnă Pierina... reluă Borgia ridicându-şi ochii spre 
ea... 

— Domnule conte? 

— Ar trebui... ar trebui să am o întrevedere cu copila 
asta... Am multe lucruri să-i spun... dar numai noi doi... 
Înţelegi? Nişte secrete... despre naşterea ei... despre 
familia ei... numai ea trebuie să audă. 

— Domnul conte este stăpânul... 

— Da, fireşte, sunt stăpânul, zise Borgia ridicând din 
sprânceană. Dar copila asta a fost răpită cu violenţă şi nu 
ştie că a fost pentru binele ei... poate-şi imaginează... cine 
ştie ce... că vrem s-o sechestrăm... Ori noi vrem s-o punem 
în drepturile ei... 

— Despre asta e vorba şi nu despre altceva, înţelegi 
doamnă Pierina? 

— Înţeleg, domnule conte... Trebuie deci s-o pregătesc pe 
fată pentru întâlnirea cu dumneavoastră... să vă asculte... 

— Ca pe un tată! Nu, ca pe un prieten, un adevărat 
prieten îngrijorat pentru viaţa! Ei... Hai, doamnă Pierina. 

Doamna Pierina ieşi cu un surâs hidos şi discret. 

A doua zi, Borgia avu o întrevedere de altă natură, în 
aceeaşi cameră. Papa era aşezat într-un fotoliu cu spătar 
scund. Era înfăşurat până la gât într-un cearceaf alb. Pe o 


măsuţă lângă el se aflau o mulţime de flacoane, de cutii, 
pline cu diverse cosmetice: alifii, balsamuri, parfumuri. 

Lângă fereastră, Abatele Angelo, favoritul său îi citea cu 
voce tare. În jurul lui se învârtea un bărbat care desfăcea 
flacoane, cutiuţe, aplicând pe faţa papei tot felul de creme 
şi cosmetice. Din când în când Papa se privea în oglindă. 

— E bine, zise Papa, eşti un mare artist. 

— Ah! Dacă domnul conte mi-ar da voie... În mai puţin de o 
oră l-aş întineri cu încă douăzeci de ani, numai cu un flacon 
vărsat în părul său... 

— Nu! Lasă-mi purul alb. Ce naiba! Nu sunt un aventurier! 
E suficient că mi-ai acoperit ridurile astea nesuferite... Ei 
bine! 

„Artistul” salută şi se retrase. 

— Ce părere ai Angelo? întreabă Papa, ridicându-se din 
fotoliu. 

Abatele examina faţa bătrânului cu multă atenţie şi 
seriozitate, apoi grăi! 

— Sunteţi frumos şi majestuos. 

Angelo nu minţea. Rodrigo Borgia era de nerecunoscut. 
Arăta ca un bărbat în floarea vârstei, cu ochii strălucitori... 
Valetul său de cameră îl îmbrăcă. 

Angelo scoase o exclamaţie de admiraţie sinceră. Borgia 
învinsese prin voinţă bătrâneţea. Surâzând, ieşi din 
încăpere, făcându-i lui Angelo un semn de adio. Intră în 
camera fetei şi se opri în prag salutând. 

— lată-l pe contele Faenza care a venit să vă viziteze, zise 
patroana şi ieşi imediat. 

Borgia închise uşa şi se apropie de fată! 

— Copila mea, zise el, vrei să-mi dai voie să-ţi vorbesc 
câteva clipe?... Am lucruri interesante să-ţi spun... 

Dar Rosita se trăsese înapoi, cu ochii mari deschişi, cu 
mâinile împreunate, gata să îngenuncheze şi murmură! 

— Papa!... Suveranul Pontif. 

Borgia tresări furios. Tot planul lui căzuse. Rosita îl 
cunoştea! 


— Te înşeli! Nu sunt decât contele Faenza. 

Tânăra îngenunche. 

— Nu, nu mă înşel, Sfinte Părinte! V-am văzut în mai multe 
rânduri... Oh! Nu, Sfinte Părinte! Sunteţi puternicul stăpân 
al Romei şi al lumii şi sunt salvată, pentru că sunteţi aici. 

— Oh, linişteşte-te copila mea... Ridică-te... 

— Sfinte Părinte! îl întrerupse fata exaltată, am fost 
răpită... M-au smuls din braţele soţului meu, tânărului meu 
soţ... şi m-au adus aici... O, Sfinte Părinte vreau să-mi faceţi 
dreptate! Vreau să plec de aici. 

— Sfinte Părinte, vreau să mă duc la soţul meu, Raphael. Îl 
cunoaşteţi... i-aţi arătat bunăvoința dumneavoastră... Era 
aşa de fericit când v-a adus tabloul cu Madona... Rosita 
izbucni în plâns. Borgia abia o auzea. 

Dar ochii lui nu o slăbeau nici un moment. O devora din 
priviri. Imaginaţia lui urmărea contururile corpului, 
dezbrăcând-o... Sudoarea îi acoperea fruntea. Se aplecă şi 
prinse mâna Rositei. 

— Ridică-te! zise el cu voce tremurată, ridică-te. Nu pot să 
te văd la picioarele mele. 

Mâna lui, la atingerea mâini Rositei fu prinsă de tremur. 
Fata era uimită. Nu înţelegea ce se petrece cu Papa. Îşi 
desprinse uşor mâna şi se aşeză, clătinându-se. 

— Iertaţi-mă Sfinte Părinte, emoția mă înăbuşe. Am suferit 
aşa de mult în ultimele zile... 

— Copila mea, dacă vrei, n-o să mai suferi mult... 

— Oh! O să mă lăsaţi să plec, nu-i aşa? 

— Da fireşte... Îţi promit... 

Rosita scoase un țipăt de bucurie. Îi luă mâna papei şi o 
duse la buze. 

— Oh! Sunteţi bun! Ştiam că mă veţi salva! Pot să plec 
imediat. 

— Nu, copila mea, nu imediat... Trebuie să mai stai două 
sau trei zile... 

Rosita se trase înapoi. Un gând nebun, pe care-l alungase 
mai devreme, revenea acum. 


— Oh! strigă ea, dumneavoastră m-aţi răpit!... 
Dumneavoastră!... Papa!... Oh...! 

Borgia îşi pierdu capul. Se apropie de Rosita şi-i prinse 
încheieturile mâinilor. 

— Da! Eu! zise el cu voce slabă. Eu te-am răpit. Da, sunt 
Papa. Vei îndrăzni să nesocoteşti poruncile mele? 

Rosita nu-i răspunse. Îngrozită căuta să scape din 
îmbrăţişarea papei, să scape de sărutul lui... 

— Vorbeşte-mi, zise bătrânul Borgia, nebun de pasiunea 
descătuşată, vorbeşte-mi, numai să nu-ţi fie scârbă de mine, 
să nu mă urăşti. Lasă-mă! Oh! Lasă-mă numai părul să ţi-l 
ating cu buzele mele...! 

— Mizerabile! 

— Vrei să fii ducesă... prinţesă? Sunt cel care poate face 
total... Eşti a mea...! 

Avu loc o luptă scurtă. Borgia cu ochii ieşiţi din orbite, cu 
minţile rătăcite făcu un ultim efort şi zise: 

— Eşti a mea... le-am prins... 

Deodată, se opri, mut de uimire, înspăimântat: Rosita în 
disperarea ei reuşise să-i alunece din braţe şi ţâşnind înapoi 
îi smulse sabia, frumoasa sabie de paradă cu care-şi 
împodobise costumul ele cavaler. 

— Sfinte Părinte, zise cu răceală fata, un pas dacă mai faci, 
te omor... 

Calmul neobişnuit cu care pronunţase aceste cuvinte îi 
arătară papei că fata, ajunsă la capătul nervilor, era 
hotărâtă. Îşi reveni repede. 

— Nu-ţi fie teamă, zise. 

— Nu mi-e teamă, răspunse fata, ţinând sabia ridicată cu 
amândouă mâinile. 

Borgia dădu din cap. 

— La revedere! Vom relua convorbirea noastră. 

Fata îl văzu ieşind, fără să facă vreo mişcare. 

Când rămase singură, calmul care o făcuse atât de 
puternică şi curajoasă o părăsi şi-n locul lui o mânie oarbă o 


cuprinse izbi spada de câteva ori de masă şi-i rupse vârful. 
Aşchia putea fi un stilet ascuţit. Apoi începu să plângă. 

Papa, după ce-şi aranjă faţa şi părul, se întoarse în camera 
lui meditând: 

— Am îmbătrânit. Gata! Oricum, prima bătălie am dat-o 
asta e esenţialul... Se va mai gândi... 

Abatele Angelo văzându-l se grăbi să-i vină în întâmpinare. 

— Spune, cunoşti cascadele? 

— Lângă templul Sybilei, da, Sfinte... Domnule conte. 

— Poţi să mi te adresezi cu titlul meu, acum nu maie nici 
un inconvenient. Ei bine. Angelo, pe marginea prăpastiei 
este un fel de cavernă. Du-te până acolo. Vezi dacă nu 
cumva o bătrână, Maga, nu sălăşluieşte acolo... 

— Şi dacă bătrâna e acolo? 

— Spune-i că va primi o vizită în noaptea asta... 

Capitolul XXX Nedumerirea unui grădinar. 

Ragastens şi cei doi prieteni ai săi se instalară la intrarea 
în Tivoli, într-un colţ mai îndepărtat, într-un han ce părea 
sărăcăcios pe dinafară numit „La coşul cu flori”. 

„Coşul cu flori”, modest şi retras îi atrăsese atenţia lui 
Ragastens. După ce Spadacappa băgă caii în grajd şi cei 
trei prieteni se odihniră puţin, Ragastens plecă la o 
plimbare. 

Se întoarse după o oră cu un pachet de haine sub braţ. 
Dispăru în camera lui. 

În acest timp, Machiavelli desena pe o hârtie planul vilei. O 
vizitase cu un an în urmă şi-i erau încă proaspete amintirile. 

Când Ragastens reapăru, era complet transformat, 
aproape de nerecunoscut. Semăna cu un student german 
ce venise în Italia să studieze ştiinţele anticilor. 

— Nici Cezar nu m-ar recunoaşte, zise el Acum pot să mă 
duc mai aproape... 

— Mergem cu tine, zise Raphael. 

— Nu, prietene... Azi culegem numai informaţii. Nu vă 
temeţi. Când vom porni la bătălie vom fi trei! Şi până mă 
întorc gândiţi-vă la planul nostru. 


— O vom răpi pe Rosita? 

— Nu! Pe altcineva trebuie să răpim noi. 

— Pe altcineva!... Pe cine? 

— Papa! 

Şi ieşi lăsându-i stupefiaţi pe cei doi. 

— Are, dreptate, zise Machiavelli. Ideea e grozavă... Dacă 
moare vipera, moare şi veninul. Cine o ameninţă pe Rosita? 
Bătrânul Borgia. Deci lui trebuie să-i venim de hac. Şi e clar 
că dacă punem mâna pe el Rosita e salvată. Ah! Raphael, 
cavalerul este într-adevăr un om preţios. 

Ragastens cobori spre vilă papei în jurul căreia dăduse 
târcoale tot restul zilei. 

Când se întoarse la „Coşul cu flori” le zise prietenilor săi: 

— În vilă sunt cincizeci de oameni înarmaţi, vreo treizeci 
de lachei, vreo douăzeci de secretari, seniori şi preoţi... 
Sunt cam mulţi dar ne vom descurca! 

A doua zi în zori porni iar spre vilă. Se înţelesese de cu 
seară cu un servitor. Ascuns în dosul unor stânci printre 
tufele înalte de ferigă el supraveghea vila şi împrejurimile. 
Şi, putea să vadă chiar o porţiune din grădina vilei. 

Trecuse o oră de când stătea la pândă urmărind orice 
mişcare, când văzu un bătrân care mergea încet, 
ştergându-şi mereu fruntea. Bătrânul ieşise din vilă pe o 
portiţă dinspre grădină Bătrânul era îmbrăcat modest. 
Când se apropie de Ragastens salută politicos şi se opri. 

— Guten morgen (bună ziua), zise Ragastens. 

De fapt era tot ce ştia în germană. 

— Nu înţeleg domnule, răspunse omul. 

— Atunci voi vorbi italieneşte, zise Ragastens zâmbind 
numai că mă descurc cam greu, adăugă pocind limba lui 
Dante. 

— Sunteţi străin...? 

— German! Şi am venit la Roma cu treburi... dar aş vrea 
să-l văd măcar o dată pe ilustrul Sfânt Părinte Alexandru 
Borgia, chiar şi de departe, dacă o da Domnul! 

Ragaistens îşi scoase pălăria. Omul făcu la fel. 


— Amin! zise el. 

Apoi continuă: 

— Dar, tinere, Sfinţia Sa nu este la Roma... 

— Ah, ce memorie!... Vin de departe... pe jos... 

— Sfântul Părinte e aici, în vila sa, dar nu iese deloc. 

— De unde ştiţi Aveţi onoarea de a face parte din familie? 

Bătrânul spuse cu mândrie: 

— Eu sunt grădinarul şef al vilei din Tivoli. Îl văd în fiecare 
zi plimbându-se prin grădină. 

— Grădinar! Domnule, asta-i artă pe care-o studiez eu... 
Ah!... grădinăritul... Artă nobilă ale cărei secrete se pierd 
din păcate... 

— Cum tinere, dumneata te ocupi cu ştiinţa cultivării 
florilor şi a plantelor? 

— Da. Am venit în Italia să studiez această minunată 
meserie despre care germanii ştiu atât de puţin... Grădinile 
italieneşti sunt renumite la noi... 

— Cum! Se vorbeşte de grădinile din Tivoli în Germania? 

— În toată lumea, domnule! 

Omul ridică ochii spre cer! Gloria era a lui! Convins că 
numai grădinile papei - adică ale lui - puteau fi renumite în 
lume, omul fu cuprins de extaz. 

— Deci tinere vrei să fii grădinar? 

— Ah, asta e marea mea ambiţie şi cred că voi reuşi... Dar 
spuneţi-mi maestre, aţi putea să-mi arătaţi grădinile 
Sfântului Părinte, aceste grădini pe care am venit să le văd 
de la mii de leghe? 

Grădinarul nu răspunse. Stătu puţin pe gânduri. 

— Tinere cum te cheamă? 

— Petrus Meiningbaumkirscher. 

— Amen! zise grădinarul speriat. Eu mă numesc Boniface. 
Bonifazi... Ei bine, îmi pare cu adevărat nespus de rău... 

— Ce s-a întâmplat? Am văzut că sunteţi necăjit. Aş putea 
să aflu motivul? 

— Nu pot să-ţi ascund nimic... fiindcă-mi inspiri 
încredere... Domnule Petrus, află că Sfântul Părinte iubeşte 


mult piersicile... Anul ăsta încă nu prea s-au făcut... şi, ştii 
ce se va întâmpla cu mine? Voi fi spânzurat, dacă Sfântul 
Părinte va cere piersici. 

— Mă speriaţi!... Spânzurat?... Pentru nişte piersici...? 

— Chiar aşa! Anul trecut, când am anunţat pe Sfântul 
Părinte că unul din piersici se usucă mi-a răspuns: „Vezi ce 
faci. Dar în ziua în care nu voi mai avea piersici, te voi 
spânzura de unul din piersici atinşi de uscăciune. Poate aşa 
se va însănătoşi”. 

— Văd că Sfinţia Sa nu dispreţuieşte glumele... dar eu am 
să vă salvez maestre! Nu vă temeţi de nimic! Am un secret 
ce nu dă greş în păstrarea piersicilor... 

— Ah tinere! Cerul a avut milă şi te-a trimis în ajutorul 
meu. Spune-mi secretul şi-ţi voi fi recunoscător. 

— Imposibil. Trebuie să mă ocup chiar eu. 

— Dar, ar trebui să pătrundeţi în grădină. 

— Păi, neapărat! 

— Ah, atunci tot voi fi spânzurat... 

— Cum aşa? 

— Ascultă. Nu am voie să intru în grădină decât cu 
ajutoarele mele sau singur... Sfinţia Sa are duşmani... 
Înţelegi...? 

— Nu! Nu înţeleg, zise Ragastens cu o mutră nevinovată. 

— Tinere! Tinere!... Dumneata nu ştii ce e râul... 

— Sunt oameni răi care ar putea otrăvi fructele... 

— E oribil! 

— Da... Şi Sfinţia Sa este prevăzător. Are încredere în 
mine, dar mi-a spus că, dacă vreodată, chiar şi pentru o 
clipă, voi băga pe cineva în grădină, mă spânzura... 

— Drace! Pentru piersici... spânzurătoarea... dacă un 
străin intră în grădină - spânzurătoarea... 

— Aşa e, tinere... Ce să fac. Numai dacă n-ar afla nimeni. 

— E periculos! 

— Tinere, am toată încrederea... Eu locuiesc într-un 
pavilion în grădină. Seara, pe la ora opt, ajutoarele mele 


pleacă, ei dorm în sat. Atunci eu închid poarta şi nimeni nu 
mai poate intra. 

Astă seară la ora zece să fii la poarta aia, care se vede 
acolo! Eu îţi voi deschide şi vei lucra la noapte... Ziua vei sta 
ascuns în locuinţa mea... 

— Maestre, vreau să fiu de folos, aşa că accept. 

— lar eu vă voi arăta grădina şi chiar pe Sfinţia Sa... 

— Oh, e tot ce-mi doresc! 

— Bine atunci ne vedem astă seară. 

Ragastens cobori repede la han şi le povesti prietenilor 
cele întâmplate. 

Capitolul XXXI Peştera. 

Nu departe de ruinele templului Sybillei, Anio, râul care 
cobora în cascade se prăvălea într-o prăpastie, formând 
cascade. Malurile prăpastiei erau din stânca şi formau un 
tunel înalt. 

Printre stânci se deschidea intrarea unei peşteri. 1 se 
numea „Peştera diavolului” - pentru că din această peşteră 
emanau mirosuri neplăcute şi un fum galben... 

Nimeni nu s-ar fi aventurat noaptea prin aceste locuri. Şi 
totuşi, în noaptea asta, puţin înainte de miezul nopţii... 

În peşteră, în fundul cavernei o torţă din răşini luminează 
slab şi desenează umbre ciudate pe perete. Într-un colţ pe o 
grămadă de frunze stătea aşezată Maga, pe numele ei 
adevărat, Rosa Vanozzo. Împinsese un bloc din granit 
acoperind o ocolitură în stâncă. 

— Bine, zise ea, intrarea e bună... Pot să fug, dacă va fi 
nevoie. Va veni, trebuie să vină, vine... În câteva minute cel 
care a fost iubitul meu va fi un cadavru în apa torentului 
Anio... Vine să caute dragostea... şi va găsi răzbunarea... 
Oh! De data asta inima mea nu se va înduioşa... Totul s-a 
sfârşit, acum... Rosita, singura fiinţă care mă mai leagă de 
viaţă, a plecat... La ora asta e în siguranţă... au ajuns la 
Florenţa... Gata, a venit sfârşitul... Rodrigue azi... apoi 
Cezar... apoi eu... Distrugerea familiei, blestemate începe 
azi... 


Deodată se plecă, ascultând atentă. Se auzea în depărtare 
foşnetul unor paşi. 

— Vine!... În câteva clipe va afla cine sunt...! 

Fără să se grăbească intră în cavernă şi se aşeză lângă 
torţă, ghemuită, cu bărbia pe genunchi. 

Maga nu se înşelase. Venea cineva. Era bătrânul Borgia. 
Deodată apăru, aruncă o privire spre fundul cavernei şi se 
opri la intrare. 

— Ei Maga, ai părăsit deci Roma! 

— Am vrut să te aştept aici... 

— De unde ştiai că eu voi veni aici? Ai oare darul 
premoniţiei? 

Maga dădu din umeri. 

— Nu veniţi la Tivoli în fiecare an? Nu staţi aici câteva 
săptămâni în luna mai? 

— Aşa e. Vrăjitoria ta nu este decât studiu, zise 
batjocoritor Papa. Totuşi ştii nişte lucruri pe care alţii nu le 
Ştiu... 

— Am studiat virtuțile plantelor, asta-i tot. 

— Unde, în Egipt? 

— Nu, în Spania. 

— În Spania? Tu ai fost în Spania? 

— Da... dar cel mai mult am studiat în Italia, aici la Tivoli. 
Cunosc ierburile binefăcătoare, ştiu să scot sucul 
vindecător, ucigător, care aduce dragostea... 

— Dragostea! 

— Dragostea... moartea... cele două sunt la fel de oribile... 

— Ce amarnic vorbeşti. 

— Am suferit foarte mult. 

— În curând nu vei mai suferi... 

— Ciudată femeie... Dar spune-mi de ce ai studiat atât Ce 
te-a împins spre această ştiinţă? 

— Gândul care m-a ţinut în viaţă până acum - răzbunarea. 

Încă o dată Papa tresări. 

— Maga, ţi-aduci aminte ce mi-ai promis la Roma? Trebuia 
să-mi taci un filtru ca să mă iubească cea care-l bea... Mi-ai 


cerut o lună... 

— Filtru e gata! răspunse bătrâna pentru a avea timp de 
gândire. 

Se gândea că-l va ucide pe cel ce fusese amantul ei, tatăl 
copiilor ei, împingându-l în prăpastie... 

— Filtru e gata... Vă veţi întoarce la Roma? 

— La Roma? De ce? întreabă mirat Papa. 

— Mi-aţi spus că filtrul este pentru o fată pe care aţi văzut- 
o pictată o fornarina, sau aşa ceva... 

— Da... dar nu trebuie să mă duc la Roma. Fata e aici... 

Maga nu scoase nici un cuvânt. Acum se gândea cum să 
afle dacă ar putea-o salva pe Rosita de acest monstru şi 
cum să facă... 

Se ridică în picioare, dreaptă, semeaţă... Ochii ei măriţi de 
groază străluceau în lumina palidă ca ochii unei sălbăticiuni 
căreia i se luau puii. Borgia se ridică şi el, cu mâna pe 
spadă. 

— Hei! Ce te-a apucat, nebună bătrână...? 

Maga avu forţa şi curajul de a pronunţa câteva cuvinte 
pentru a-l linişti pe Papă: 

— Nu vă speriaţi... O criză nervoasă care mă surprinde din 
când în când... nu vă fie teamă... Deci, tânăra fată este la 
Tivoli?... Bine, foarte bine... ăsta aranjează de minune 
lucrurile... 

— Zici că filtrul e gata? 

— Gata, stăpâne... 

— Ei, dă-mi-l! 

Maga caută într-un buzunar. Mâinile ei tremurau. 

— Ilată-l! 

Borgia luă flaconul cu nerăbdare şi bucurie. 

— Cum se ia? 

— În apă sau în vin. 

— Tot? 

— Nu, trei picături, patru omoară. 

— Trei. Bine. 

— Am spus trei. 


— Şi efectul? 

— Veţi vedea...! 

Întrebările şi răspunsurile se încrucişară, repezi, joase. 
Înapoi, Borgia îşi luă mantaua şi lăsă să cadă la pământ o 
pungă plină. Fără un cuvânt ieşi, apoi se îndepărtă. 

Maga ascultă paşii care se îndepărtau, apoi se aşeză jos 
sfârşită. 

Capitolul XXXII Sună clopotele. 

Bonifacio Bonifazi, grădinar şef la vila de la Tivoli era un 
straniu personaj. Alexandru al VI-lea avea o mare stimă 
pentru el. Lucreția era prietenă cu el. 

Papă care otrăvise atâţia oameni, se temea de otravă. Aşa 
că meşterul Bonifacio primise ordine stricte în ceea ce 
privea supravegherea grădinii. 

De altfel Papa, îl puse pe Bonifacio să-i aducă el însuşi 
fructele la începutul fiecărei mese. Papa alegea la 
întâmplare două sau trei din aceste fructe, iar Bonifacio 
trebuia să le mănânce în faţa sa. În timpul mesei, Bonifacio 
rămase în faţa lui. Şi când ajungea la desert, după o oră sau 
două, papa mânca fructele liniştit, fiindcă Bonifacio nu era 
otrăvit. La fel proceda şi cu bucătarul şi cu paharnicul. 

Deci, Bonifacio, atât de stimat pentru meritele sale şi 
pentru importanţa sa, având în subordine o mulţime de 
ajutoare, care făceau treburile mai grele, locuiau într-un 
mic pavilion izolat în grădina particulară a papei. Noaptea 
ajutoarele plecau. 

Acest bătrân avea pentru fructele şi florile din grădina? 
Lui o dragoste pasionată pe care o au adevăraţi artişti 
pentru opera lor. Această pasiune îl ducea pe Bonifacio la 
supunere faţă de ordinele papei. 

Speranţa de a salva piersicii bolnavi şi noile soiuri 
descoperite de Ragastens fură mai puternice decât teama 
de moarte. Totuşi, avu mari emoţii când îl introduse pe 
Ragastens în grădina papei, chiar în seara întâlniri lor. Şi, 
aşa, Ragastens se instală în pavilionul grădinarului. 


Afară, Machiavelli şi Raphael, la o sută de paşi, ascunşi în 
umbra deasă a unor copaci bătrâni erau hotărâți să-şi 
petreacă noaptea sub cerul înstelat şi chiar ziua care venea 
şi noaptea... dacă ar fi fost nevoie. Spadacappa trebuia să 
facă curse între han şi copaci pentru a aduce provizii. Caii, 
erau pregătiţi, gata de pornit. Totul fiind pregătit aşa cum 
stabiliseră. Ragastens se duse la întâlnirea cu grădinarul. 
Bonifacio îl aşteptă şi-l conduse spre pavilion. La lumina 
felinarului, Ragastens văzu faţa răvăşită a grădinarului şi 
înţelese tot sacrificiul pe care-l făcea bătrânul şi se grăbi să- 
l liniştească. 

— Marestre, sunt aşa de fericit că mă aflu aici, în aceste 
grădini atât de minunate încât m-am hotărât să vă dezvălui 
toate secretele mele. 

— Chiar pe cel al piersicilor, pe care nu-l cunoaşte nimeni? 

— Da şi pe acela! 

— Ah tinere, zise Bonifacio, mă faci să-ţi datorez până şi 
viaţa... 

În tot acest timp cavalerul cerceta grădina. 

— Şi cum se vindecă piersicii? 

— Ah! E mai complicat. Mâine am să vă dau listă cu 
plantele care trebuie să mi le aduceţi şi care-mi sunt 
trebuincioase pentru a face pudra necesară. Nici o insectă 
şi nici un vierme nu rezistă. 

— Pe mâine, deci... 

— Dar, spune-mi, nu spuneaţi că Sfinţia Sa vine câteodată 
să se plimbe prin grădină? 

— Da, noaptea; aproape în fiecare seară, Sfântul Părinte 
se plimbă singur printre răsadurile mele. Dar astă seară nu 
e nici o primejdie, a trecut ora lui... 

— Ei... Şi eu speram să-l zăresc pe augustul pontif! 

— Mâine, tinere... De la fereastra asta, din spatele 
jaluzelelor vei putea să-l vezi... atât cât se poate zări pe 
întuneric... 

— Dacă Sfântul Părinte nu mai vine astă seară n-am putea 
să vedem copacii bolnavi...? 


— Ai dreptate... Vino... 

Stinseră felinarele şi porniră amândoi prin grădină. 
Ajunseră amândoi la piersici şi Ragastens, după ce-i cercetă 
cu atenţie de cunoscător spuse că e sigur că-i va vindeca. 

Se întoarseră la fel de bucuroşi: Ragastens că putuse să 
cunoască câmpul său de bătaie, Bonifacio că obținuse aşa 
de uşor leacurile pentru pomii săi. 

Noaptea era plăcută. Ragastens se odihni până-n zori. A 
doua zi rămase în pavilionul grădinarului ocupându-se de 
plantele pe care Bonifacio i le adusese, pentru a face praful 
miraculos. Ragastens îi dăduse o notă pe care mâzgălise 
toate plantele pe care le cunoştea, iar bătrânul se grăbise 
să le culeagă. 

Ragastens avusese timp să cerceteze pavilionul şi să pună 
de-o parte nişte frânghii pe care le făcuse din cearceafuri. 

— Una pentru meşterul Bonifacio, una pentru ilustrul 
Părinte - zise el. 

Un singur lucru îi scăpase: nu reuşise să afle unde se află 
cheia la poarta grădinii. 

Ziua se scurse încet. Ragastens fu obligat să vorbească 
despre flori şi fructe şi să răspundă la o mie de întrebări pt 
care i le punea grădinarul despre grădinăritul din 
Germania. În sfârşit, veni seara. Grădinarul trase jaluzelele 
pavilionului şi aprinse o lumânare. 

— Poate Sfinţia Sa îşi va face plimbarea de seară zise el. 

— La ce oră coboară de obicei, Sfântul Părinte? 

— Pe la nouă. Se plimbă vreo jumătate de oră. La ora zece 
toată lumea doarme, la vilă... 

Ragastens nu răspunse. Era nervos şi nu putea sta locului. 

Orologiul sună de nouă ori... Se aşează la fereastră, în 
dosul jaluzelelor. Minutele treceau... 

— E zece! zise deodată Bonifacio... Sfântul Părinte nu vine 
astă seară... Mâine va ieşi precis, căci, rareori trec două zile 
fără să se plimbe la aer şi să mediteze în linişte şi 
singurătate... 


Bătrânul îi povestea acum necazurile pe care le a-vusese 
cu un pom pe care i-larătă... 

— Hei, zise el, e timpul să mergem să ne odihnim, tinere. 

Să fi fost unsprezece şi jumătate. Deodată sunetul lugubru 
al unui clopot răsună trist Bonifacio îşi scoase pălăria cu 
gravitate... 

— Ce-i asta? întreabă Ragastens. 

— Este clopotul capelei care sună pentru a anunţa 
moartea cuiva în vilă... cineva mare... altfel n-ar suna în 
plină noapte... 

— O presimţire groaznică străbătu inima lui Ragastens. 

Bătrânul grădinar se apropie de fereastră. Clopotul 
continua chemarea lui sinistră. 

— E pentru o femeie! zise bătrânul. 

— O femeie! strigă Ragastens cu groază. 

— Da. Dacă era bărbat, clopotul suna... Ascultă. Ahl!... 
exclamă el... 

— Ce e? 

— Papa...! 

Ragastens ţâşni la fereastră. Cu degetul Bonifacio îi arătă 
o umbră care se plimba liniştită. 

— Ce se întâmplă, oare? De ce Sfântul Părinte nu doarme 
la ora asta şi de ce are pasul atât de nesigur...? 

Bonifacio nu-şi sfârşi cuvintele. Un căluş îi fusese băgat în 
gură şi într-o clipă o bandă îi era legată în jurul capului. 
Încearcă să se întoarcă, speriat. Se împiedică şi căzu 
speriat de moarte... Atunci îl văzu pe Ragastens care-i lega 
picioarele... Bonifacio se trezi legat fără să poată ţipa... 

— Dacă încerci să te mişti, eşti mort!... Unde e cheia de la 
grădină? Repede. Arată-mi cu ochii... 

Bonifacio închise ochii în semn că nu va răspunde. 
Ragastens scoase cuțitul şi cu vârful atinse gâtul bătrânului. 

— Grăbeşte-te! zise el cu răceală. Învins de spaimă 
bătrânul cobori ochii spre piept. Ragastens începu să-l 
pipăie. Găsi cheia şi o puse la centură. Apoi luă celălalt 
pachet cu fâşii şi căluşul şi se strecură în grădină... 


Noaptea era neagră. Ragastens merse pe bâjbâite, din 
copac în copac, până la aleea pe care se plimba Papa. 

Teii care străjuiau aleea aruncau o umbră întunecată. 
Totuşi, Ragastens îl recunoscu pe Borgia! Mergea cu paşi 
rătăciţi cu mâinile la spate, eu capul plecat bolborosind 
cuvinte nedesluşite. 

Ragastens se năpusti asupra lui şi îl doborî. Speriat Borgia 
nu putu să scoată nici un sunet. Ragastens îi puse căluşul, îl 
leagă fedeleş ca şi pe Bonifacio. Apoi îl ridică, îl puse pe 
umăr şi aplecat de greutate se întoarse la pavilionul 
grădinarului şi-l aşeză pe Borgia pe pat. 

Ochii papei fulgerau ameninţător. Dar Ragastens nu-i 
văzu. După ce-l puse în pat fugi să deschidă portiţa. 
Raphael şi Machiavelli erau acolo. Spadacappa păzea caii. 

— Repede! L-am prins... 

Şi în timp ce intrau în grădină, clopotul suna mereu, 
lugubru, în noaptea liniştită. 

Capitolul XXXIII Filtru de dragoste. 

După întrevederea nocturnă cu Maga, Rodrigo Borgia se 
întoarse la vilă. Nimeni nu simţise absenţa sa. 

La "Tivoli ca şi la Vatican, în toate palatele sau vilele în care 
locuiau, Papa avea ieşiri secrete pe care numai el le ştia. 

Întors în camera sa, privi flaconul pe care vrăjitoarea îl 
dăduse. Îl întorcea pe toate părţile cu o bucurie nestăvilită. 

— Mâine! Mâine va fi a mea... Dacă fata asta s-ar împotrivi 
nu ştiu ce nebunie... 

Strânse pumnii. Dar se calmă repede. 

— Cu asta, o să fiea mea...! 

Ştiinţa afrodiziacelor s-a stins: pe timpul lui Borgia ea mai 
trăia. De multe ori recursese el la ea. Cunoştea efectele ei. 
Era convins că datorită flaconului pregătit de Maga, 
fecioara pe care o dorea se va transforma într-o femeie 
pasionată... 

Toată noaptea Borgia se gândi la asta. Ziua care veni trecu 
încet. Ceru să fie lăsat singur. 


Către seară o chemă pe Pierina, matroana care o 
supraveghea pe fată. 

— Doamnă Pierina, unde e copila? 

— În grădină. 

— N-ar trebui să se întoarcă în apartamentul său? 

— Peste câteva clipe... 

— Spune-mi bea ceva înainte de culcare? 

— Bea mult: febra e de vină. 

— Ce bea? 

— Apă. Apa e într-o carafă. Carafa e pe masă lângă pat. 

Vorbind matroana îl privea fix pe Papă. Apoi ieşi şi reveni 
cu o carafă cu apă. Bătrânul Borgia zâmbi. Îi plăcea că are 
astfel de servitori, gata să-i îndeplinească şi dorinţele 
neexprimate. 

Femeia puse carafa pe masă fără ca Borgia să facă vreun 
semn de aprobare. Zise, numai: 

— Pierino, du-te şi spune-i abatelui Angelo că astă seară n- 
am nevoie de el. Mi-e somn şi lectura mă oboseşte. Apoi, 
întoarce-te. 

Matroana dispăru. Borgia se apropie repede de cană. Cu o 
mână tremurătoare picură trei stropi din licoarea conținută 
de flacon. Apa nu-şi schimbă culoarea, nici mirosul. Apoi se 
aşeză în fotoliul său. 

Pierina se întoarse. 

— Poţi să pleci acum, zise el liniştit. Nu mai am nevoie de 
nimeni... Dar ia carafa şi du-o înapoi. 

Matroană luă carafa şi plecă. 

Înfundat în fotoliul său, Papa se gândea la noaptea de 
dragoste care urma. Inima începu să-i bată puternic, 
tâmplele-i zvâcneau. 

Pe la nouă ieşi din camera sa şi se îndreptă spre 
dormitorul Rositei, mergând cu pas sigur. Într-un culoar 
întunecat, Pierina îl aştepta. 

— A băut, zise ea. Apoi a adormit. Am închis uşa cu cheia. 
Poftiţi cheia... 


Borgia luă cheia, deschise încet uşa; era palid mâinile îi 
tremurau, inima-i bătea să-i spargă pieptul, gâtul i se 
uscase, capul i se învârtea de emoție şi dorinţă. Intră. 

Patul era la stânga, acoperit de mătăsuri brodate. Lângă 
pat, pe o măsuţă elegantă se afla un platou de cristal. Pe 
platou se odihnea carafa şi un pahar aproape gol. La 
capătul celălalt al patului altă măsuţă pe care lumina o 
lumânare de ceară dintr-un sfeştenic de aur. 

Borgia privi patul. Mai mult ghicea decât vedea... Un 
tremur îi cuprinse tot corpul. Se aplecă... Cum s-o 
trezească dacă nu printr-o sărutare? Şi ea, palpitând, 
cuprinsă de voluptatea elixirului ar fi... Îi căuta gura şi 
mâna lui fierbinte se aşeză pe sânul fetei... 

Dar se ridică repede, ca ars, rătăcit... fără să fi atins 
buzele fecioarei... Se ridică... sudoarea îi acoperea fruntea 
şi un fior rece îi străbătea prin oase. Groaza i se citea în 
ochi. 

Sânul pe care-l atinsese era rece, îngheţat, de cadavru. 
Fata nu mai respira. 

Se trase înapoi şi privi. Fata era înţepenită... Îngrozit se 
dădea înapoi, pas cu pas; luă luminarea dar nu îndrăzni 
imediat să-i lumineze faţa... Aşteptă câteva clipe să-şi 
revină... Apoi se apropie. Lumina cădea pe faţa Foniarinei... 
Borgia îşi înăbuşi un strigăt de oroare care-i urca în gât; 
fata era moartă! 

Ochii săi priveau în gol. O paloare de ceară îi cuprinse 
faţa... nările se dilataseră... gura întredeschisă lăsa să se 
vadă dinţii albi ca sideful... 

Atunci, ca şi cum i-ar fi fost teamă să nu fie surprins şi 
acuzat de asasinat, Borgia stinse lumânarea... Dar 
întunericul îi mări groaza... Sfeşnicul îi scăpă din mâini... 
Respirând greu, ajunse la uşă... leşi şi rămase în faţa uşii, 
sprijinit de zid, zdrobit de groază, năucit... 

Îşi reveni greu... Încet închise uşa cu cheia, o băgă în 
buzunar. Apoi plecă. Încercând să gândească. 


— E moartă!... Filtrul!... Bătrâna a spus trei picături... 
Moartă!... E posibil?... poate există un antidot... poate maie 
timp să fie salvată... Moartă!... Dacă e un antidot, numai 
Maga ar putea să-l ştie... 

Un minut mai, târziu fugea spre caverna de la Anio. Aerul 
de afară îl mai calmă un pic şi când ajunse la Maga, sângele 
rece îi revenise. 

Maga era chiar la intrarea în grotă, scrutând întunericul 
nopții. 

— Maga zise bătrânul Borgia, s-a întâmplat ceva groaznic. 
Poate am vărsat mai mult lichid... poate, te-ai înşelat asupra 
dozei... Tânără e bolnavă... foarte bolnavă... Ai antidotul...? 

— E bolnavă?... Suferă mult... 

— Nu ştiu Maga... moare... Ai un antidot...? 

— Moare? Asta-i tot? 

— Maga dă-mi antidotul! Îl ai? 

— Deseori aceste filtre sunt periculoase... 

— Maga, ţipă bătrânul, Maga n-auzi? Ţi-am spus că moare! 
Am lăsat-o aproape moartă... Ai antidotul...? 

— Spui că e moartă! 

— Antidotul... 

— I-ai văzut ochii? Cum sunt? 

— Sticloşi fără privire, goi. 

— Şi gura? Te-ai uitat la gura ei? 

— Subţiată! Buzele livide... 

— Mâinile? Te-ai uitat la unghii? 

— Unghiile sunt puţin albastre... Antidotul Maga, te 
implor. Ştiu că mai poate fi salvată... 

Bătrâna dădu din cap: 

— Da. 

— Ah! Şi antidotul, îl ai, nu-i aşa? 

— Da! 

Bătrânul Borgia răsuflă uşurat. 

— Repede! Dă-mi-l! 

— Nu! răspunse bătrâna Maga. 


O clipă, Papa rămase fără glas. Nu se aştepta la aşa ceva. 
Nu înţelegea. Fata otrăvită murea: Bine! Dar bătrâna avea 
antidotul şi nu vroia să o readucă la viaţă. Spusese „Nu”! 

— Hai, Maga! Revino-ţi! Ai un moment de nebunie... 

— Niciodată n-am fost mai puţin nebună, Borgia! 

Papa înmărmuri. Prima dată Maga îi spusese pe nume. 

— Şi nu vrei să-mi dai antidotul?... De ce? 

— Pentru că vreau să suferi, Rodrigo! 

De data asta Borgia se înspăimântă. Vocea ei se 
transformase!... Se părea că e o voce cunoscută... Unde? 
Când o mai auzise?... Se dădu câţiva paşi înapoi ca şi cum 
ar fi întâlnit o fantomă. 

— Nu vrei s-o salvezi pe această nefericită? 

— Nu, Rodrigo, răspunse Maga, care se retrăgea spre 
fundul cavernei, aşa încât Borgia abia o mai vedea. Nu! Nu 
vreau să salvez copila... fiindcă te cunosc! 

— Mă cunoşti? repetă el năuc. 

— O cunosc şi pe ea! Ascultă Rodrigo! Acum şaisprezece 
ani o fetiţă a fost lăsată pe scările bisericii Saint-Ange... 

— Biserica Saint-Ange! 

— Mama, era contesa Alma. Amanta ta... - şi copilul pe 
care l-am luat... copilul născut din poftele tale... copila pe 
care ai asasinat-o, Borgia, este faţa ta... 

Papa se clătină... picioarele i se înmuiară... Vocea sinistră a 
lui Maga îi străpungea ţeasta ca un fier înroşit în foc... 

— Fata mea! 

— Şi acum, vrei să ştii Rodrigue de ce nu vreau s-o salvez, 
deşi aş putea? 

Dar Borgia nu mai asculta... nu mai înţelegea... Nebun de 
groază şi oroare, împleticindu-se, repeta ca un nebun, 
cuvântul care-i blocase mintea: fata mea... fata mea... 

— Asta e începutul pedepsei! murmură Rosa Vanezza. 

Capitolul XXXIV Tatăl. 

Rodrigue Borgia rătăci vreo oră prin munte, agăţându-şi 
mâinile şi hainele prin mărăcinişuri, trecând peste stânci... 
Încetul cu încetul groaza lui se risipea Din toată emoția pe 


care o trăise nu mal rămânea acum decât o stupoare 
bolnăvicioasă. 

— Să nu mă mai gândesc la asta îşi zise îndreptându-se 
către vila sa. Şi totuşi nu se putea împiedica să gândească 
mereu şi mereu la ultimele întâmplări. Deodată îşi aminti că 
doi emisari de-ai săi plecaseră să-l aducă pe contele Alma... 
Cezar pornea cu o armată contra cetăţii Monteforte, 
apărată de Beatrix... cealaltă fiică a contelui de Alma! 

Când ajunse la vilă încă mai avea tresăriri de spaimă şi 
accese de milă pe care le înăbuşea cât putea. 

Se îndreaptă către camera fetei. Vru s-o vadă acum ca pe 
„fiica” sa. N-o mai privea cu ochi amantului ci cu ochii 
tatălui. Dar făcu cale întoarsă, cutremurat de o teroare 
superstiţioasă. Ideea de a se afla singur cu cadavrul îl 
îngheţa... Gândindu-se la toate astea trecu prin faţa 
camerei abatelui Angelo şi bătu puternic la uşă. Abatele 
deschise în grabă şi scoase un țipăt de uimire. 

— Dumnezeule, Sfinte Părinte... Sanctitatea Voastră e 
cumva bolnavă? 

— Nu, nu Angelo... 

— Sunteţi treaz la ora asta... aproape miezul nopţii... ce 
imprudenţă! 

— Vroiam să-ţi vorbesc, bâgui Papa... 

Abatele, uimit şi foarte îngrijorat, asculta. 

— Vei da ordine să sune clopotele moartea unei... 

— Acum în plină noapte...? 

— Da, vreau chiar acum,. 

— Cine e moartă, Sfinte Părinte? 

— O fată... O copila... copila pe care Pierina a adus-o de la 
Roma... Hai Angelo... vreau să mă odihnesc... am multă 
nevoie de odihnă. 

Angelo pleacă îndreptându-se spre capelă. Borgia rămase 
pe loc cu capul plecat, într-o meditaţie profundă. Se auzi 
prima bătaie de clopot. Atunci, nu mai îndrăzni să intre în 
camera sa... Bătăile clopotului în noapte îl răvăşeau. Se 
strecură spre grădina sa fără să fie văzut de nimeni. Acolo, 


respiră adânc şi simţi că îşi revine, că ideile sinistre se 
estompează. 

Brusc simţi că este prins, că îl leagă cineva şi de mâini şi 
de picioare. Un căluş îi fusese pus în gură. O voce răguşită îi 
spuse: 

— Stai potolit fiindcă altfel, cu toată părerea mea de rău, 
mă vă obligat să vă strâng de gât mai tare şi am mai făcut- 
0... Domnul fiul dumneavoastră ar putea să vă povestească 
câte ceva, Sfinte Părinte. 

Ragastens îl duse pe Borgia în pavilion şi-l aşeză pe un pat, 
apoi fugi la poarta grădinii o deschise şi-i invita pe cei doi 
prieteni ai săi să vină după el. Odată ajunşi lângă Papă, se 
aşezară pe nişte scăunele. 

Raphael era emoţionat, Ragastens rece. În ce-l priveşte pe 
Machiavelli, acesta părea că asistă curios la cele ce se 
întâmplau. Ragastens luă cuvântul. 

— Fiţi atent Sfinte Părinte. Am să vă dezleg la gură. Vă jur 
că n-am să vă fac nici un rău. Suntem aici trei oameni 
hotărâți să facem dreptate, dar nu suntem ucigaşi. Vă 
previn că dacă încercaţi să strigaţi, vă bag cuțitul în gât. 

Papa îl cercetă pe Ragastens şi văzu că acesta era hotărât 
să se ţină de cuvânt. 

Bătrânul Borgia încercă să-şi stăpânească furia şi să-şi 
păstreze toată diplomaţia de care avea multă nevoie. Nu-şi 
dădea seama ce rol avusese grădinarul în această aventură. 
Ragastens văzându-i privirile înţelese şi gândi să-l scoată 
din cauză pe nefericitul grădinar. 

— Pe toţi dracii, Sfinte Părinte, pe acest bătrân, câine de 
pază nu cred că-l voi ierta. A ţipat şi a muşcat ca un turbat, 
într-una, că mai bine moare decât să pătrundem în 
nenorocita asta de grădină... strigă cât îl ţinea gura, că mai 
bine moare pentru Sanctitatea Sa decât să fie legat ca un 
laş!... Dar va avea el de-a face cu mine! 

— Bonifacio, zise Papa îţi promit că dacă voi scăpa îţi voi 
mări plată cu o sută de scuzi de aur pe an şi până atunci, ai 
binecuvântarea mea. Acum domnilor, aş vrea să ştiu ce 


aveţi cu mine. Nu voi încerca să mă desfac. Dar situaţia asta 
nu poate dura mult. Dacă vreţi să-mi luaţi viaţa, n-aveţi 
decât. 

— Sfinte Părinte, zise Ragastens, nici eu şi nici prietenii 
mei nu suntem asasini, v-am mai spus... 

— Atunci ce vreţi de la mine? 

— Dreptate! zise Raphael. Dreptate, Sfinte Părinte. 

— Copile nici eu nu vreau altceva decât să fac dreptate... 

— Sfinte Părinte, spuse Ragastens, suntem hotărâți să 
facem lumină asupra unei crime. 

— Cine este criminalul? întrebă Papa. 

— Dumneavoastră, Sfinte Părinte. 

— Insultaţi pe Suveranul Pontif, domnule! 

— Daţi-mi voie! În acest moment nu sunteţi Suveranul 
Pontif, nu sunteţi Papa. Nu vă recunoaştem... Borgia se- 
ngălbeni şi începu să se teamă din nou. 

— Da, continuă Ragastens, acum nu sunteţi decât un 
prizonier luat în luptă. 

— Frumoasă luptă. Trei tineri împotriva unui bătrân de 
şaptezeci de ani! 

— Vă înşelaţi trei tineri împotriva unui suveran înconjurat 
de o armată, care la un semn poate cuceri lumea. 

— Dar, în sfârşit, dacă sunt criminal, care e crimă? 

— Am putea să vă acuzăm de moartea contesei Alma... 

— N-am nici un amestec... Alma are la Roma duşmani 
puternici, nemiloşi... 

— Atunci v-aş putea acuza de arestarea mea... 

— Arestarea dumneavoastră?... Cine sunteţi 
dumneavoastră, domnule? zise Papa cu o mirare sinceră 
care-l făcu pe Machiavelli să scoată o exclamaţie de 
admiraţie. 

— Sunt cavalerul de Ragastens, cel asupra căruia aţi 
asmuţit o armată de gărzi după ce mi-aţi întins o capcană, 
fiindcă n-am vrut să mă amestec în murdăriile ce le puneaţi 
la cale... 


— Ah, fiule! Ce rău îmi pare! N-am ştiut nimic. Am aflat 
prea târziu despre condamnarea dumneavoastră... 

Ragastens rămase mut. Bătrânul Borgia avea răspuns la 
toate. 

„Dacă spune adevărul, se gândea cavalerul, iată că m-am 
înşelat asupra lui. Dacă minte, atunci este un mare 
comediant...” 

În sfârşit, Papa dezvăluia privirilor o faţă tristă, dar senină. 
În privirea lui nu era nici mânie, nici reproş, numai o 
dureroasă blândeţe. 

— Să lăsăm asta, zise Ragastens. Trebuie să aflaţi de ce 
suntem aici... O tânără a fost răpită la Roma, noaptea şi 
adusă cu forţa aici. Lar răpirea brutală s-a făcut din ordinul 
dumneavoastră, Sfinte Părinte şi am dovezi de netăgăduit... 

— Vorbeşti de tânăra fată care a fost răpită după căsătorie 
cu tânărul de aici, prietenul meu Raphael Sanzio? 

— Da, Sfinte Părinte, zise Raphael. Şi pe ea am venit să v-o 
cer cu dreptul meu de soţ, drept consfințit de sfânta 
cununie şi orice obiecţie este imposibilă. 

— Hei, hei, murmură Papa. 

— Şi o lacrimă căzu din ochii săi. 

— Negaţi această răpire? întrebă cu duritate Ragastens. 

— Nu neg nimic... O afirm... 

— Asta întrece orice măsură... Această fată, domnule, pe 
care dumneavoastră aţi răpit-o... În ce scop infam?... 
Vorbiţi...! 

— Vorbiţi de un scop infam! Ah, domnule, să nu vă pară 
rău de ruşinoasele gânduri cu care murdăriţi tinereţea 
nevinovată a unei copile...! 

— Asta e prea de tot! De ce aţi răpit-o...? 

— Pentru că era dreptul meu...! 

— Pentru că era dreptul dumneavoastră!... Aveţi drept de 
viaţă şi de moarte...? 

— Dreptul meu, vă spun! Dreptul meu patern, dacă mă 
obligaţi să spun aceasta!... Această copilă era fiica mea...! 

Capitolul XXXV Moartă. 


Ragastens, Machiavelli şi Sanzia se priviră cu o uimire 
indescriptibilă. 

— Fata lui...! 

Aceste cuvinte le rostiră toţi trei, în timp ce Papa se uita la 
ei cu o privire batjocoritoare. 

Raphael era cel mai tulburat dintre toţi. Mii de gânduri îi 
răvăşeau mintea. Aceste cuvinte ale papei îl tulburaseră 
adânc. Venit plin de mânie şi de durere, simţea acum un 
sentiment nou în sufletul său. 

— Sfinte Părinte, dacă sunteţi tatăl celei pe care o ador îmi 
sunteţi de două ori sfânt... 

Cu o mişcare rapidă desprinse legăturile bătrânului 
Borgia. Ragastens ridică din umeri şi se dădu înapoi, ca şi 
cum de aici înainte nu mai era nevoie de el... 

— Fiul meu, zise încetişor Papa, dragul meu copil... ştiam 
cât de mult o iubeşti pe fata mea... şi inima mea... şi inima 
mea a sângerat că trebuie să iau o hotărâre atât de aspră... 

— O să mă duceţi la ea, nu-i aşa, Sfinte Părinte N-o să-mi 
refuzaţi această fericire! 

— Să te conduc lângă ea! strigă Papa... Hei!... Nu ştiţi 
totul!... Domnilor, apropiaţi-vă... Aveţi dreptul să aflaţi 
totul!... Cuvântul dumneavoastră că veţi păstra taina îmi 
ajunge... Apropiaţi-vă Domnule cavaler... 

— Sfinţia Sa poate să vorbească. Aud foarte bine şi de aici. 

Papa se ridicase după ce Raphael îl dezlegase. Cu o privire 
rapidă se uitase spre uşă să vadă dacă nu poate fugi... 

Dar Ragastens se rezemase de această uşă... Papa cu 
braţele încleştate se uită spre fereastră, făcând un pas spre 
ea, dar Ragastens îi zise! 

— Sfinte Părinte, rămâneţi pe loc!... Dacă vă apropiaţi 
prea mult de fereastră, puteţi să răciţi... 

— Părinte, murmura Raphael... daţi-mi voie să vă spun 
aşa... vorbiţi-mi de Rosita. Aş vrea s-o văd acum...! 

— O chema Rosita! zise Papa cu un fel de plăcere 
dureroasă. 

— Este numele pe care i l-a dat cea care găsit-o... 


— Maga, nu-i aşa... Da, ştiu... Ce femeie bună. De câte ori 
n-am vrut s-o smulg din viaţa de mizerie pe care o ducea... 
Dar, ei! Mintea ei rătăcită vedea peste tot numai duşmani. 

Aceste ultime cuvinte îl convinseseră pe Raphael. 

— Domnilor, reluă Borgia, trebuie să aflaţi totul. Mi-este 
foarte greu să vă spun unele lucruri... 

— Sfinte părinte, n-ar fi demn din partea noastră să 
ascultăm amintiri care vă dor... 

— Lasă pe Sanctitatea Sa să vorbească, întrerupse 
Ragastens. 

— Şi, trebuie să vă spun asta... pentru că acum aveţi un 
drept asupra... fiicei mele... Dar ce am să spun este atât de 
îngrozitor încât nu m-aţi crede dacă nu v-aş povesti... 

Papa se ridicase. Fata lui încadrată de şuviţele de păr alb 
părea într-adevăr august. Cuvintele lui pline de durere îl 
făcură chiar pe Machiavelli să se cutremure. 

— Raphael, zise el solemn, dragul meu copil, ştii ce mult 
te-am apreciat... Trebuie să iau povestea de la capăt... 
Domnilor am greşit... Da, demonul simţurilor şi al celor 
trupeşti m-a dus într-o bună zi la încercare... Şi, am greşit... 
Cu râuri lacrimi şi rugi mi-am răscumpărat păcatul numai 
Dumnezeu ştie. Când contesa Alma a devenit mamă, contele 
soţul său a fost informat despre adulter... Atunci 
înnebunită, îngrozită contesa a trebuit să abandoneze 
copilul... căci toată ura contelui se îndrepta asupra 
pruncului... Maga a luat copilul de pe treptele bisericii şi 
hotărâsem că va trebui să o crească ca pe o fată din popor 
pentru a scăpa de mânia contelui... Apoi am aflat într-o 
bună zi că iubeşte şi e iubită. Am comandat, acestui tânăr 
un tablou... Nu-i aşa Raphael Sanzio? 

— Adevărat, Sfinte Părinte... 

— Timpul a trecut... şi speram că Alma va uita, tira să se 
va potoli... Hei! Dar cerul n-a făcut acest miracol... Am aflat 
că Alma era pe urmele ei... Am prevenit-o pe Maga... 

— Ah, acum înţeleg totul, spuse Raphael. De-abia ne-a 
implorat Maga să fugim la Florenţa... 


— Da! zise Papa, care închisese ochii să nu-şi trădeze 
bucuria... Dar în seara în care avea loc căsătoria, contele de 
Alma hotărâse, ca la ieşirea pe drumul spre Florenţa, s-o 
răpească pe fată... Atunci am hotărât să acţionez... În cea 
mai mare taină... Am pus să fie răpită fata şi să fie adusă 
aici... apoi s-o trimit cu escortă la Florenţa... şi, în sfârşit să- 
i dau de veste lui Raphael, prin comandantul meu de poliţie, 
ca şi cum nu aş fi avut nici un amestec în această poveste... 

— E adevărat, Sfinte Părinte! 

— Pentru că şeful poliţiei era la curent... unui şef de poliţie 
i se pot încredința cele mai mari secrete... Deci, Rocasanta, 
care aranjase totul... care-o adusese pe fata mea aici... 
trebuia să-l anunţe apoi pe Raphael... De aici, înainte... am 
nevoie de mult curaj pentru a continua... 

— Oh! Mă speriaţi, Sfinte Părinte - zise Raphael... 

— M-am grăbit să vin la Tivoli s-o liniştesc pe fata mea... 
fără însă a îndrăzni să-i spun adevărul... Am văzut cum din 
oră-n oră se face palidă... şi mai palidă... Ce se întâmplase? 
O mare nenorocire, copilul meu! O crimă cumplită! 

Raphael se făcu alb ca varul şi leşină... Machiavelli îl 
prinse în braţele sale, în timp ce Ragastens încerca să-l 
readucă în simţiri, frecându-i tâmplele şi fruntea cu apă... 

— La naiba, domnule! zise el, vreţi să-l omorâţi... 

Papa cu ochii ridicaţi spre cer. Părea un martir gata să bea 
până la fund cupa otrăvită. 

— N-am să mai spun nimic, zise el, la capătul puterilor. 

Raphael îşi reveni... Lacrimile! Se scurgeau pe obraji, iar 
suspine adânci se auzeau în liniştea de moarte. 

— Oh! zise nefericitul, vreau să aud tot... vreau să ştiu tot 
adevărul... Adevărul, fie-vă milă! 

— Adevărul... cumplit, îngrozitor! Câteva ore înainte de 
căsătoria voastră, fiica mea a fost otrăvită...! 

— Nu se poate...! 

— O femeie, plătită de Alma!... Rosita a spus totul 
doctorilor... şi-a adus aminte totul... Dar era prea târziul!... 
Oh, ce nenorocit sunt,. Sunt blestemat dacă cerul a îngăduit 


una ca asta toate încercările au fost zadarnice!... Oh, fata 
mea! Fata mea! 

Şi Papa se aruncă pe pat, cu capul în mâini, plângând în 
hohote durerea să ne mai putând fi stăpânită. 

Ochii săi rătăciţi şi goi erau plini de lacrimi. 

Raphael nu mai plângea. Se uita năucit când la Ragastens, 
când la Machiavelli. Deodată se ridică. 

— Vreau s-o văd! spuse el. 

Borgia îşi înălţă capul. Se ridică şi-l luă pe Sanzio de mână. 

— Hai, copilul meu... s-o plângem amândoi... Haideţi 
domnilor şi dumneavoastră... 

Şi luându-l pe Raphael se îndreptă spre uşă. 

— O clipă! zise cu răceală Ragastens. 

— Ce vrei, domnule?... Vreţi să-l împiedicaţi pe acest copil 
să-şi vadă pentru ultima oară pe îngerul pe care-l iubea... 
Înainte de a urca la ceruri... 

— Vreau zise Ragastens, vreau să nu mă-ntorc în hruba de 
la Saint-Ange! Şi-l voi opri şi pe acest tânăr să meargă 
acolo. 

— Sunt de aceeaşi părere, zise Machiavelli. 

— Domnilor... Bănuielile dumneavoastră... după aceste 
mărturisiri... 

— Nu sunt bănuieli... e prudenţă, iată, tot! 

— Prieteni, şopti Raphael... Este tatăl Rositei!... Iertare 
lui!... şi mie...! 

— Ragastens îşi răsuci nervos mustaţa. Îi făcu semn lui 
Machiavelli, iar acesta răspunse prin aprobare tacită... 

— Raphael, noi îţi înţelegem şi respectăm durerea ce te 
copleşeşte... Noi avem încredere în tot ce-a spus 
Sanctitatea Sa... Dar, dar nu ne îndoim că Sanctitatea Să vă 
uita uşor ce i s-a întâmplat acum şi că nu se va răzbuna. În 
cinci minute vom putea fi azvârliţi în fundul unui şanţ, toţi 
trei... Aşa că... Hai Machiavelli...! 

Machiavelli îl luă pe Sanzio de braţ. 

— Oh, lasă-mă! Du-te dacă vrei! 

— Raphael, vrei să fim ucişi...? 


Raphael privi nedumerit în jur. Nu avea decât o singură 
dorinţă s-o vadă pe Rosita... Ultimele cuvinte însă ale lui 
Machiavelli îl făcură să tresară. Îi lăsă mâna lui Borgia. 
Machiavelli profită de acest moment, deschise uşa şi ieşi 
primul, luându-l cu el şi pe prietenul său, care nu opunea 
nici un fel de rezistenţă. 

Ragastens se întoarse atunci spre Papă: 

— Domnule, zise el, sunteţi liber... 

— Domnule răspunse Borgia, când veţi ieşi afară fugiţi! Să 
nu-mi cădeţi vreodată în mână! Sau, veţi fi mort! 

— Ah, domnule, îmi plăceţi mai mult aşa! Era gata să mă 
emoţionez, ştiţi? 

În acelaşi timp Ragastens îl lega pe Papă la loc. 

— Adio. Domnule! Am să vă urmez sfatul. Nu vă mai astup 
gura... sunt generos. Ţipaţi!... Ţipaţi... O să vă audă cineva. 

Apoi Ragastens ieşi în fugă şi-i ajunse pe Raphael şi 
Machiavelli. 

— Repede! Să fugim! Într-un sfert, de oră o armată 
întreagă va fi pe urmele noastre. 

Raphael se opri! 

— Nu pot să plec fără s-o văd. Nu mai are rost să trăiesc 
fără ea. Orice s-ar întâmpla vreau s-o văd Fugiţi! 

— Ascultă zise deodată Machiavelli, vin după noi... O să te 
duci mâine dimineaţă la vilă... 

Raphael făcu un „nu” din cap. 

— Îţi jur că nu ne vom îndepărta. Vino numai la cincizeci 
de paşi de aici este o grotă... Vom fi la adăpost... Mâine 
dimineaţă vei face ce vrei! 

— Jur! Jur! Jur! 

Porniră toţi trei la drum. Machiavelli le arătă drumul. 
Ajunseră repede la caverna lui Maga. 

— Aici e! zise Machiavelli. Este un loc ferit... 

Intrară la timp în grotă. Afară deja se vedeau torţele ce 
veneau spre ei... 

— Unde să fugim? Suntem încercuiți. O să ne apărăm... 
Înainte de a ne lăsa prinşi vom arunca câţiva în prăpastie. O 


umbră ciudată răsărise din fundul grotei. 

— Raphael! şopti umbra. 

Făcu câţiva paşi, apoi se năpusti asupra lui Raphael şi-l 
cuprinse în braţe... 

— Tu eşti!... Tu eşti, Raphael...? 

— Maga? zise Raphael fără urmă de mirare, ca şi cum 
nimic nu-l mai putea surprinde, acum, pe lume. 

— Pe aici! Se auzeau strigăte... sunt în cavernă Să-i 
prindem pe diavoli şi pe vrăjitoare. 

— Veniţi repede! zise Maga şi se îndreptă spre fundul 
cavernei. 

Dădu la o parte nişte crengi uscate, frunze şi atunci se 
văzu o gură de tunel, neagră, deschisă spre noapte. 

— Repede!... Coborâţi! urmă Maga. 

Stânca ce acoperea gura tunelului fusese dată puţin la o 
parte. 

— Repede! 

— Suntem salvaţi, zise Ragastens, care dintr-o privire 
înţelese mecanismul care acţiona închiderea trapei. 

Rămase ultimul şi închise uşor, în urma lui tunelul. 'Tocmai 
la timp, fiindcă deja se auzeau voci în peşteră... 'Ţipete de 
furie şi nemulţumire răzbăteau până la el... Atunci cobori cu 
multă băgare de seamă. Maga lumina tunelul cu o torţă. 
Treptele scobite în rocă coborau mult în pământ. La un 
moment dat scara se termina într-un spaţiu larg deschis, 
prin care Maga înainta făcând lumină. 

Deasupra lor se auzea vuietul torentului Anio. Traversară 
încă un culoar, apoi începură să urce printr-un canal 
strâmt. Ajunseră în cealaltă parte a râului, pe versantul 
opus. Printr-o deschizătură se putea ieşi afară. 

Raphael îi povesti lui Maga tot ce se întâmplase de când 
plecase cu Rosita spre biserică. Maga ascultă, apoi îi şopti 
seva la ureche. Raphael se îngălbeni, apoi faţa i se 
îmbujoră... 

— Vie!... Este viel... Auziţi!... Rosita trăieşte! 


Repeta acest cuvânt cu frenezie, cu o bucurie atât de mare 
încât Ragastens şi Machiavelli, se priveau consternaţi 
clătinând din cap... 

— Nu prieteni, nu sunt nebun! Bucuria mă înnebuneşte!... 
Vă spun că Rosita trăieşte!... Mamă Rosa, spune-le! repetă 
şi pentru ei, ce mi-ai spus mie... 

— Pentru că îţi sunt prieteni... pot să le încredinţez... Da, 
domnilor, Rosita n-a murit... 

— Deşi, Papa a minţit... Clopotul nu suna pentru ea! Totuşi 
a vrut să ne conducă la moartă... 

— Papa n-a minţit... În această privinţă şi el crede că fata e 
moartă...! 

— Povesteşte! Povesteşte-ne totul, zise Raphael. 

— Bine, zise Maga, după o ezitare. 

Şi el povesti totul de-a fir a păr, ceea ce băuse Rosita nu 
era decât un somnifer foarte puternic care dădea aspectul 
morţii. Dar după două zile şi două nopţi trebuia 
administrată o altă licoare, pentru ca fata să-şi revină... 

Trebuiau s-o salveze... la timp... pentru a nu muri. 

Capitolul XXXVI Onoruri funerare. 

După ce Rosa Vanozza îşi termină povestea, în cavernă 
nimeni nu mai spuse nimic câteva minute. Ragastens îşi 
reveni primul: 

— Nu ne rămâne decât s-o furăm şi s-o salvăm. 

— Avem două zile şi două nopţi. Mâine are loc 
înmormântarea. 

La cuvântul înmormântare, Sanzio se clătină. Ragastens 
continuă: 

— Vom aştepta noaptea, intrăm în cimitirul din Tivoli şi în 
câteva minute o trezim pe frumoasa adormită. 

— La acest plan m-am gândit şi eu zise Maga. 

— Bun, atunci prieteni, pentru că nu ne mai rămâne nimic 
de făcut acum trebuie să ne odihnim în timp ce ştafetele lui 
Borgia ne caută pe toate drumurile... Ah... eu trebuie să-i 
spun câteva cuvinte lui Spadacappa... Odihniţi-vă! 


Maga şi cei doi tineri se aşezară cum putură şi se 
pregătiră de somn. Ragastens se strecură prin deschizătura 
din stânca şi porni în liniştea nopţii în locul unde-i aştepta 
Spadacappa. 

În mai puţin de zece minute ajunse şi auzi nechezatul lui 
Căpitan. 

— Dumneavoastră sunteţi, cavalere? Am ştiut că sunteţi pe 
aproape fiindcă nu-l mai puteam ţine în frâu pe Căpitan. 

— N-ai văzut nimic? 

— Am văzut torţe aprinse care alergau, am auzit tot felul 
de ţipete... un grup de cavaleri a părăsit vila şi s-au dus 
către munte... Ah, mi-a fost frică că n-o să vă mai văd... 

— Şi încotro au luat-o pe urmă? 

— Spre drumul ce duce la Florenţa. 

— Bun! De minune!... Duci caii înapoi la han şi aşteptaţi 
acolo... şi dacă te întreabă cineva ceva spui că noi facem e 
excursie în munţi... Dacă s-a dat alarma în Tivoli mă aştepţi 
aici, ca să mă previi. 

— Am înţeles. 

— Apoi, în zorii zilei, faci rost de o caleaşcă solidă... cu cai 
buni, trăpaşi... Ţine banii... Va trebui ca trăsura asta să 
alerge cât se poate de repede şi pe orice drum... găseşti tu 
un pretext pentru asta... Îmi aduci un costum întreg de 
ţăran din Tivoli... Hai, acum, du-ţe. Ne vedem în zori... Ai 
înţeles? 

Spadacappa făcu semn că se poate conta pe el şi se 
îndreptă trăgând după el caii. 

Încrezător în posibilităţile lui Spadacappa şi viclenia sa 
Ragastens se întoarse în cavernă, se lungi lângă ceilalţi şi 
adormi pe loc cu pumnii strânşi. 

După plecarea celor trei, Sanzio, Machiavelli şi Ragastens, 
Rodrigo Borgia începuse să urle după ajutor. Îl auziseră 
gărzile şi-l eliberară repede. Papa, după convorbirea cu cei 
trei îşi dăduse seama că o cunoşteau pe Maga, că ştiau 
unde se află şi că se duseseră în mod sigur în cavernă. 


Deci îşi trimise oamenii la cavernă, mai ales că voia să 
pună mâna pe Maga - să prindă doi iepuri dintr-o dată. Dar 
grota era pustie. 

Atunci Borgia se gândi că fugarii au luat-o spre Florenţa... 
şi într-adevăr cavalerii acum străbăteau acest drum, iar 
Ragastens făcu un ocol şi se întoarse la Tivoli. La intrarea în 
sat îl aştepta Spadacappa. 

— Ce se zvoneşte în Tivoli? 

— Nimic. Ba da. Că a murit o fată la vilă, azi-noapte şi că 
va fi îngropată azi. 

— Bine. Trăsura... 

— E gata. Aşteaptă la hanul nostru. Este o trăsură 
zdravănă. Am găsit şi nişte trăpaşi buni. Costumul de ţăran 
este aici. 

— Spadacappa, eşti foarte preţios! 

— V-am spus eu, domnule, răspunse cu modestie 
Spadacappa. 

Amândoi porniră spre han. Ajunseră şi în mai puţin de 
zece minute Ragastens era îmbrăcat în straie de muncă, cu 
o sapă pe umăr, Toată ziua dădu târcoale prin preajma vilei. 
Spre seară începuse să-i fie teamă că înmormântarea a fost 
amânată pentru a doua zi, când auzi clopotele biserici 
sunând lung, anunțând ceremonia. 

Nu peste mult timp, poarta principală de la vilă se 
deschise, apărură mai mulţi popi, ce mergeau în urma 
unuia ce tot cânta rugăciuni de moarte. Apoi venea 
coşciugul acoperit cu o pânzuială albă şi dus de opt 
servitori îmbrăcaţi în livrele pontificale. În spatele sicriului 
mai veneau vreo douăzeci de soldaţi formând escorta, apoi 
locuitorii vilei, urmând procesiunea. Cortegiul trecu la 
cincizeci de paşi de Ragastens, ascuns în boscheţi. 

Ragastens porni la urmă, intrând în mulţimea de săteni 
care veniseră de curiozitate. La biserică, intră şi el cu 
ceilalţi. 

Se cântară psalmii. Rugăciunile fură rostite... Apoi se lăsă 
liniştea... Preotul făcea turul sicriului pe care-l stropea cu 


apă sfinţită. Patru soldaţi, cu spada în mâna fuseseră 
mobilizați în cele patru colţuri ale sicriului lângă patru 
lumânări... În sfârşit preotul intră în altar, apoi se duse în 
sacristie urmat de copiii din cor şi de ceilalţi preoţi. 

Slujba se terminase. Lumea începuse să iasă... Lângă 
Ragastens era o femeie bătrână care se îndreptă spre 
ieşire. 

— Păi, nu se duce sicriul la cimitir? 

— Cum dumneata nu ştii că Sfântul Părinte a hotărât ca 
fata să fie dusă la Roma şi înmormântata acolo? 

— O duce la Roma? 

— Da. Mâine cu o trăsură... Sfinţia Sa, pleacă să-i dea 
toate onorurile fetei. A hotărât ca toată noaptea, garda sa 
de onoare să vegheze asupra sicriului. 

— Ragastens ieşi din biserică palid, împleticindu-se. Porni 
spre han tot gândindu-se cum să deschidă sicriul păzit de 
soldaţii... 

— Cum să deschid sicriul? 

Întrebarea îi revenea în minte, iar şi iar, în timp ce părea 
concentrat în examinarea halebardierilor ce se zăreau la 
han. 

— Patru! gândi el... Din două în două ore se schimbă... 
Sunt mulţi, dar îi pot răzbi, Va trebui însă să nu fac gălăgie. 

Întors la han se schimbă repede de hainele ţărăneşti şi-şi 
luă costumul de cavaler. Îşi dădu seama că îi este foame. 

— Adu-mi ceva să mănânc, îi zise lui Spadacappa. 

Acesta alergă... Dar Ragastens îl chemă înapoi. 

— Nul!... m-am răzgândit... 

— Domnul arată cam încruntat. O masă bună nu i-ar 
strica... 

— Ştiu, ştiu... Nu voi renunţa la masă, dar voi mânca în 
altă parte, asta-i tot! 

— Domnul vrea să iese? 

— Da. Tu mă aştepţi aici. 

— Şi trăsura? O mai ţinem? 


— Da. Dar spune-mi Spadacappa, în cazul în care ar fi 
nevoie să scăpăm de cineva, dintr-o singură lovitură de 
cuţit, fără să scoată măcar un scâncet, m-ai putea ajuta? 

— Ah, da! Mi s-a mai întâmplat mie, domnule... 

— Şi dacă ar fi nevoie să scăpăm de doi? 

— Putem încerca... Da, cred că pot să răspund şi de doi... 
Dar domnule, dacă nu reuşim? 

Ragastens tresări. Ideea de a omori pe cei patru care 
vegheau sicriul, îi venise în cap pentru prima dată. Şi nu-i 
plăcea deloc... 

Plecă fără să-i răspundă lui Spadacappa la întrebare. Se 
îndreptă către hangarul care servea drept corp de pază 
improvizat halebardierilor. Intră în sala comună. 

Un ofiţer stătea la masă. Ragastens începu să strige, 
vociferând pentru a atrage atenţia asupra sa! 

— Pe Dumnezeu! Hei, burţi-albastre, porci de câini, 
nemernicilor. 

Şi continuă să ţipe şi să bată în masă până ce apărură trei 
femei, ce alergau înspăimântate. 

— Cu ce să-l servim pe domnul cavaler? 

— Vreau să mănânc! Mor de foame! La naiba! Mai repede! 
La dracu! Mai sunt nevoit să mănânc şi singur fir-ar să 
fie!... Dacă trebuie să mai şi aştept... 

Ofiţerul se ridică de la masa lui şi veni spre Ragastens. 

— Domnule, zise acesta, văd că eşti un om de arme! 

— Da domnule! 

— Şi vă plictisiţi de unul singur? 

— Îngrozitor de rău. 

— vă înţeleg foarte bine! Şi eu mă plictisesc. Ce-ar fi să 
luăm masa împreună? 

Ragastens, care de fapt vroia să-l tragă de limbă pe ofiţer, 
primi cu bucurie şi nu peste multă vreme, cântându-i în 
strună ofițerului reuşi să-i capete încredere, aşa încât 
acesta îi dezvălui parola care schimbă garda şi chiar 
consimţi ca Ragastens, pe timpul nopţii să-l înlocuiască în 
intervalul de timp în care se schimbă strajă. 


Obţinând o astfel de victorie diplomatică, Ragastens se 
hotări să-l îmbete criţă pe ofiţer şi să-l ţină locului... Şi 
reuşi. 

După ce-l sărută pe ofiţer, care de-abia se mai ţinea pe 
picioare. Îl concluse până la scară unde o servitoare 
atrăgătoare îl aştepta. Câteva minute mai târziu auzi uşa 
închizându-se în urma lor. 

— În cinci minate va sforăi, îşi zise cavalerul şi până 
dimineaţă nu se mai trezeşte!... Apoi, trecu prin uşa 
laterală a hangarului. Halebardierii îl văzuseră stând la 
masă cu superiorul lor. Toţi erau convinşi că Ragastens era 
un camarad de-al ofițerului venit pentru a-i ţine companie. 
Această convingere se întări atunci când Ragastens chemă 
la el un sergent, îi spuse parola şi ceru să-i vadă pe cei 
patru care urmau să vegheze în biserică. 

Sergentul îl salută pe Ragastens şi se execută. 

Când veni ora schimbului, Ragastens participă la 
ceremonie exact aşa cum îl văzuse pe ofiţer, mai devreme. 
Exageră puţin rigoarea militară, iar tonul său furios îi făcu 
pe halebardieri să creadă că au de-a face cu un înalt ofiţer. 

La întoarcerea din inspecţie trecu pe la post. 

— Aici se doarme! zise el sever. Sergent, răspunzi de 
ordine. Să n-aud un cuvânt. Apoi ieşi ca un om hotărât să-şi 
îndeplinească foarte serios datoria. 

În stradă o umbră se apropie de el. Era Spadacappa, 
Ragastens îl duse într-un colţ întunecat. 

— Domnule, zise Spadacappa, prietenii dumneavoastră 
sunt la han, împreună cu o bătrână, foarte îngrijoraţi toţi... 
M-au trimis după dumneavoastră... 

— Bine! Te duci şi le spui că totul merge bine. 

— Mă duc... şi când vă întoarceţi? 

— Ascultă! Poţi să-mi vii cu trăsura până la biserică? 

— Dacă învelesc roţile cu paie şi leg copitele cailor în 
cârpe... răspund de linişte... 

— Poţi veni într-un sfert de oră? 

— Da, dar... 


— Bine douăzeci de minute, în faţă, cu trăsura. Cei doi 
prieteni ai mei şi bătrâna să fie în trăsură... 

Spadacappa porni imediat spre han iar Ragastens se 
îndreptă către biserică. Vroia să fie singur. 

Intră în biserică şi examină situaţia cu mare atenţie şi 
multă încordare! Gata, a găsit. Se îndreaptă glonţ spre unui 
din cei patru care vegheau moartă, şi-l zgâlţâi de umăr. 
Omul care aţipise, tresări speriat. Ceilalţi patru înţepeniră. 

— Ei, bine, se pare că dormiţi! La carceră este foarte grav. 

— Domnule ofiţer, bâgui adormitul... Oboseală... 

— Soldatul nu cunoaşte oboseala. În compania mea reluă 
Ragastens ca să dormi sub arme, este o crimă. Două luni de 
arest... Dar la halebardieri...? 

Soldatul păli... 

— O să-l anunţ pe ofiţerul vostru care m-a însărcinat să-l 
înlocuiesc. Cred că două luni e puţin...! 

— Domnule ofiţer vă promit...! 

— Dar pici de somn... Ce să-mi promiţi şi voi aştelalţi la fel. 
Hai, hai, nu e dracul aşa de negru, pe cât pare... Duceţi-vă 
la culcare... băieţi! 

Ragastens aştepta cu nelinişte îngrijorată rezultatul 
acestor cuvinte. Cei patru soldaţi se priviră neîncrezători şi 
neliniştiţi... 

— Hai, duceţi-vă la culcare! Drace! Nu vreau să se spună 
că sunt ora rău... Hai! Vă ţin eu locul!... O oră moartă va fii 
vegheată de un locotenent de archebuzieri! Asta face cât 
patru halebardieri. 

Cei patru soldaţi nu se clintiră. Ragastens simţi cum îl 
năpădeşte sudoarea. 

— Duceţi-vă, hai mergeţi la culcare... că altfel mă supăr! 

— Mulţumim, domnule ofiţer! zise deodată unul, care se şi 
îndreptă spre uşă. 

Ceilalţi îl urmară, mulţumind la rândul lor. 

Ragastens îşi muşcă buzele să nu ţipe de bucurie. După ce 
plecară cei patru soldaţi, mai aşteptă câteva momente până 
auzi paşi îndepărtându-se, apoi în apropie de sicriu şi cu 


lama spadei sale începu să desfacă capacul. Cu o mişcare 
uşoară ridică încet capacul. Îngenunche, îşi strecură 
amândouă mâinile,. Muşchii i se întinseră. 

Moarta îi apăru albă, atât de albă, încât un fior de gheaţă 
îi străbătu inima. Se ridică în picioare grăbit, fără să-şi 
poată desprinde privirile de tânăra femeie şi timp de câteva 
secunde această treabă macabră îl sperie. Dar îşi reveni la 
realitate gândindu-se la primejdiile care-l pândeau. 

Tremurând, se aplecă să ia fata în braţe şi s-o scoată... În 
acel moment simţi o mână pe umăr. 

Capitolul XXXVII Singurătatea lui Ragastens. 

După plecarea lui Ragastens, în caverna lui Maga toţi 
trăiseră cu încordare o lungă aşteptare. Ragastens nu mai 
venea. 

Veni seara şi cei trei aşteptau, într-o linişte de moarte, 
pândind orice zgomot. Veni noaptea Neliniştea lui 
Machiavelli creştea din minut în minut, din clipă în clipă. Nu 
cumva l-au prins? De ce nu venea? 

În ce-l priveşte pe Raphael, acesta de-abia mai suporta. 

— Haideţi! zise el scurt. 

— Să mai aşteptăm! 

— Nu mai pot. 

Machiavelli înţelese că Raphael era la capătul puterilor. 

— Haideţi, spuse el, dar să trecem pe la han, poate aflăm 
veşti. 

— Bine, cum vrei, numai să plecăm mai repede...! 

— Nu-i aşa, Maga? 

— Oh! Ba da, zise cu tristeţe Maga. 

Porniră toţi trei la drum. O jumătate de oră mai târziu se 
aflau la han. 

— Spadacappa! zise Machiavelli arătând spre un om ce 
părea că aşteptă pe cineva. Se întâlniră cu bucurie. 

— Unde e cavalerul? 

— Dă târcoale prin Tivoli şi nu ştiu dacă pot să-l găsesc 
repede. Dar am făcut tot ce mi-a spus. Orice s-ar întâmpla: 
am pregătit totul. 


— Spadacappa, trebuie să-l găsim repede. Să ştie să 
suntem aici. 

Spadacappa a plecat imediat şi se ştie urmarea. Când se 
întoarse se înnoptase bine. 

— Cavalerul? întrebă în grabă Machiavelli. 

— Vă aşteaptă în piaţa bisericii... Repede domnilor, ajutaţi- 
mă! 

Spadacappa alergă spre trăsură şi începu s-o aranjeze cu 
fân. Sanzio şi Machiavelli înţeleseră că... se puseră grăbiţi 
pe treabă. 

— Ragastens are nevoie de trăsură, şopti Machiavelli. 
Înseamnă că totul e gata... O speranţă în inimile lor... În 
câteva minute vor fi gata. 

O suiră pe Maga în trăsură. 

— La drum! zise Raphael. 

Trăsura ieşi din han, condusă de viteazul Spadacappa. 
Machiavelli şi Sanzio porniseră înainte. Repede, ajunseră în 
mica piaţetă a bisericii. 

— Nimeni! se miră Machiavelli. 

— Să intrăm! răspunse Sanzio. 

Descălecară şi cu pumnale în mâini pătrunseră tiptil în 
biserică. Din câţiva paşi ajunseră în apropierea altarului, 
unde pe un catafalc împodobit cu catifele şi mătăsuri 
odihnea sicriul fetei. Machiavelli îl prinse de mâna pe 
Sanzio şi împreună intrară în cercul de lumină făcut de 
luminările ce străjuiau coşciugul. Raphael ţâşni înainte şi în 
momentul în care Regastens se pregătea să ridice moartă, 
îl bătu pe umăr... Regastens ridică privirea şi era gata să-şi 
scoată pumnalul împotriva celui care nu-l lăsa să-şi termine 
treaba, când îl recunoscu pe Raphael. Un zâmbet de orgoliu 
şi bucurie îi apăru pe buze şi toată faţa i se lumină. 

— Dumnezeule mare! zise el. Dragă prietene ai ajuns la 
timp. la-0!... De fapt, dumnea-ta eşti soţul...! 

Raphael o privea cu extaz pe Rosita. La ultimele cuvinte 
ale lui Ragastens se dădu un pas înapoi, îşi descoperi capul, 


apoi, prea emoţionat pentru a putea să vorbească, arătă 
spre fată. 

Regastens înţelese gândul generos al artistului. 

Sanzio îi făcea onoarea de a-l lăsa pe el s-o ducă pe soţia 
sa şi să termine ce începuse...! 

Atunci, Ragastens se aplecă, luă fata, o ridică în braţe şi o 
duse până la trăsură unde o aşeză cu capul pe genunchii lui 
Maga... 

Raphael vru să vorbească... să-şi exprime bucuria, 
recunoştinţa... îl îmbrăţişa pe cavaler cu o îmbrăţişare care 
consfinţise o prietenie puternică. Apoi, Ragastens ordonă: 

— Spadacappa, calul meu şi al tău! 

Spadacappa fugi. 

— Machiavelli, pe capră, continuă cavalerul. Ştiţi să 
conduceţi bănuiesc? 

— Da, generale! 

Spadacappa se întoarse şi Regastens sări în şa. Trăsura 
porni, traversă satul la pas, apoi porni în galop, Spadacappa 
şi Regastens galopau de-o parte şi de alta a trăsurii. După o 
oră de goană, Raphael strigă să oprească. Machiavelli 
ascultă şi sări de pe capră. Atunci Sanzio cobori din trăsură. 
Regastens descălecă întinzând braţele, Raphael o luă pe 
Rosita în braţe, albă încă la faţă dar încântătoare în uimirea 
ei graţioasă, cu ochii tulburaţi ca şi cum s-ar fi trezit dintr- 
un Vis. 

Rosita, spuse Raphael plin de emoție, iată-l pe domnul 
cavaler Regastens şi pe Machiavelli cei doi prieteni dragi 
despre care-ţi vorbeam adeseori... despre care ţi-am 
povestit cât de devotați... 

— Fiţi binecuvântaţi, oh, voi cei care mi-aţi redat viaţa şi 
soţul, zise cu un surâs de o infinită blândeţe întinzând 
mâinile celor doi. M-aţi făcut fericită... nici odată n-o să-mi 
uit fraţii... 

— În acest caz, zise Regastens cu gravitate, vă rog să-mi 
daţi sărutarea la care-mi dă dreptul acest titlu preţios! 


Rosita întinse obrajii. Cavalerul o sărută, făcând eforturi 
mari pentru a-şi ascunde toată emoția. 

— Fii fericită, micuță soră, zise el. 

Apoi fu rândul lui Machiavelli. Şi aceşti oameni strânşi sub 
serul înstelat al nopţii în mireasma lavandei, avură o clipă 
de fericire absolută, aşa cum puţine clipe sunt într-o 
viaţă...! 

Când Rosita şi Raphael se urcară în trăsură scoaseră un 
țipăt! Maga dispăruse. 

— Ei, zise Sanzio, hotărârea ei a fost neclintită. Nici 
lacrimile Rositei, n-au putut-o opri... Am încercat şi la Roma 
s-o convingem să meargă cu noi... Biata mamă Rosa...! 

Rosita plângea încetişor. 

— Hai, trebuie să plecăm. 

— Să plecăm! răspunse Sanzio cu un suspin. 

Trăsura se legăna din nou. Atunci Maga ieşi din hăţişul în 
care se ascunsese. Ochii ei urmăriseră trăsura până ce se 
pierdu în zare. Lacrimi mari îi curgeau pe obraji... 

Se întoarse şi se hotări să meargă la Tivoli. Acum, o voinţă 
nestăpânită pusese stăpânire pe ea... 

În zorii zilei, făcând un mare ocol, ajunseră pe drumul 
spre Florenţa. Ragastens îi făcu semn lui Machiavelli să 
oprească. 

— Prieteni, zise el, de-aici trebuie să ne despărţim. Drumul 
e liber... Voi, vă duceţi drept la Florenţa; eu mai am ceva de 
făcut pe-aici... 

— Ne despărţim? întrebară Machiavelli şi Sanzio deodată. 

Şi încercară să-l oprească. Dar nimic nu reuşi să-l 
înduplece pe cavaler. Sanzio şi Machiavelli se resemnară. 
Cu o emoție violentă, se îmbrăţişară, îşi făcură promisiunea 
de a se reîntâlni; îşi luară rămas bun. 

Apoi, după ce Ragastens promise că va veni la Florenţa în 
curând, porniră la drum. 

Ragastens se întoarse spre Spadacappa: 

— Spadacappa nu vreau să mă trădezi. Te previn deci că 
pornesc o bătălie mare şi grea... 


— Cu dumneavoastră domnule cavaler, nu mi-e teamă de 
nimic... Dar domnul se va bate? 

— Da, Spadacappa, îţi convine? 

— Da, domnule. Numai vă rog să-mi daţi voie să vă mai 
pun o întrebare. 

— Zi! 

— Până acum n-aţi făcut altceva decât să vă bateţi cu o 
mulţime de lume, cu zbirii, cu seniorii puternici ai lui 
monseniore Cezar, cu acesta, chiar şi cu Papa!... Împotriva 
cui veţi lupta de data asta? 

— Împotriva unei armate! răspunse cavalerul cu 
simplitate. 

Capitolul XXXVIII Umbrarul de lângă fereastră. 

Timp de câteva zile Regastens rătăci prin munţi pradă 
unor gânduri rebele, neştiind încotro s-o ia: ori să se 
întoarcă în Franţa, ori să meargă la Florenţa. Dar, încet 
încet se apropia, de fortăreaţa Monteforte. După cinci zile 
de călătorie îşi dădu seama că se află la două zile de 
aceasta. 

Trăsese la un han de vreo două ore, într-un sătuc. Se 
aşezase sub un umbrar, în apropierea peretelui şi savură o 
sticlă de vin alb. În spatele lui, prin fereastra de la parter, 
răzbăteau vocile unor oameni care luau masa în han. Tot ce 
se vorbea ajungea la urechea cavalerului. Câteva cuvinte îi 
atraseră atenţia. Ragastens ciuli urechile şi ceea ce auzi era 
de mare interes pentru el. Spre sfârşitul conversaţiei, 
Regastens îi făcu un semn lui Spadacappa. 

— Spadacappa, şopti Regastens, vezi camera asta? Uşa dă 
spre un culoar ce străbate hanul. Te voi posta în faţa uşii şi 
nu te mişti... 

— Bine mă duc... 

— Aşteaptă!... Vei avea cuțitul în mână. Dacă se deschide 
uşa şi cineva vrea să iese... 

— Va trebui să se-mpiedice în pumnalul meu de oţel? 

— Exact... Înţelegi repede! 


Ragastens aşteptă o clipă. Apoi, ieşi de sub umbrar, trecu 
prin pasajul dintre acesta şi perete, ajunse la fereastră şi 
încălecând-o, sări în cameră spunând cu vocea cea mai 
veselă: 

— Bună ziua domnilor... Sunt încântat de întâlnire! 

Capitolul XXXIX Căsătoria lui Primevere. 

Într-o frumoasă seară de vară, la Monteforte, străzile 
oraşului erau cuprinse de o mare agitaţie. 

Oameni simpli, soldaţi, se aflau în piaţa cea mare, în fundul 
căreia se înălța palatul contelui de Alma, cu o siluetă 
elegantă de arhitectură florentină. 

Fațada palatului era luminată strălucitor. În marea sală de 
bal o mulţime de cavaleri îmbrăcaţi de război se pregăteau 
de luptă. Printre ei erau şi cei din catacombele de la Roma. 
În fundul sălii tronul era gol. Toată lumea aştepta cu 
nerăbdare sosirea contelui Alma şi a fiicei sate, Beatrix. 

Un grup de cinci sau şase oameni înconjurau tronul: 
prinţul Manfedi, care deşi împlinise 70 de ani, la chemarea 
contelui Alma venise imediat: războiul trebuia să înceapă. 

Contele Alma, vrând, nevrând, era sufletul unei mari 
conspirații în care intraseră toţi cei pe care Cezar îi 
deposedase de pământuri şi bunuri. Această reuniune 
trebuia să hotărască ultimele măsuri ce se vor lua. 

Un spion întors în după-amiaza acelei zile, adusese vestea 
că Cezar a pornit în fruntea unei armate de 15000 de 
oameni. Avea cu el şi catapulte şi tunuri de campanie. 

În sala de ceremonii, contele Alma era aşteptat. În grupul 
lui Manfedi oamenii vorbeau: 

— Contele Alma comandă: cred că e prea mult pentru el... 
poate un regiment din armata lui Cezar ar fi mai bun... 

Cuvintele lui, care trădau neliniştea generală, făcură 
linişte. În acel moment, uşa care se afla în apropierea 
tronului se deschise brusc. 'Toţi ochii se îndreptară într- 
acolo. Beatrix era singură...! 

Mulțimea rămase uluită. Ce făcea contele Alma...? 


Uluirea se preschimbă în curiozitate când Beatrix se 
îndreptă către tron şi se aşeză... O linişte se lăsă în sală. 

În picioare, zveltă, într-o rochie de catifea gri, Beatrix privi 
mulţimea cu hotărâre şi siguranţă. 

— Seniori, zise ea, vă aduc la cunoştinţă o veste nefericită: 
contele Alma a dispărut din Monteforte! La aceste cuvinte 
în sală se porni un murmur lung. 

— Trădare! strigară câţiva şefi. 

Beatrix întinse mâna şi se făcu linişte. 

— Cei care se tem pot să plece. Cei care vor rămână vor 
apăra cu mine încă o dată Monteforte... Uşieri, deschideţi 
uşile... 

Nu ieşi nimeni... Beatrix se uită în sală. 

— Acum zise ea pot să spun că Monteforte va fi salvat şi 
Italia va scăpa de despotism. Seniori, vă mulţumesc... 
Oamenii o ascultau cu încredere şi erau însufleţiţi de 
cuvintele ei. Toţi şi-ar fi dat viaţa cu bucurie pentru 
Primevere. Sentimentele mulţimii se traduseră prin 
aclamații. 

Beatrix înţelese că era arbitrul suveran şi de necontestat 
al deciziilor ce trebuiau luate. Se aşeză pe tronul care-i 
conferea titlul de şef real în absenţa contelui Alma. În acel 
moment un tânăr mândru se ridică şi cu o voce puternică 
spuse? 

— Eu Jean Malatesta, fiul lui Guido Malatesta, ucis la 
Rimini în luptă cu Cezar declar că Italia a suferit o 
ruşinoasă înfringere şi că trebuie să-i luăm lui Rodrigo tot 
ce ne-a furat. După Monteforte salvat va urma Rimini apoi 
Imola, Bologna, Piombina, oraşele Urbino, Pesaro, Faenza, 
Comerino. Sunteţi de acord ca liga constituita azi să 
urmărească acest ţel măreț? Şi după ce-l vom respinge pe 
Cezar la Monteforte, vom începe eliberarea Italiei? 

Nu se auzi decât un strigăt de entuziasm. 

— Or, reluă Malatesta avem un şef suprem: contele Alma. 
Acesta a acceptat să meargă în fruntea noastră... Contele 


însă a dispărut. Ce a devenit? Trebuie să aflăm... Şi eu cred 
că ştiu ce i s-a întâmplat. 

Primevere avu o tresărire de spaimă. 

— Doi bărbaţi, doi pelerini, au venit la Monteforte, acum 
câteva zile. Nimeni nu i-a băgat în seamă. 

Eu l-am văzut pe contele Alma stând de vorbă cu aceştia. 
Am vrut să mă apropii să văd cine sunt, ce vorbesc. Apoi 
continuă: 

— Ştiţi cine era pelerinul cu care contele Alma a stat de 
vorbă în taină? Nimeni altul decât blestematul de suflet al 
lui Cezar Borgia, unul din spionii cei mai activi al papei 
Alexandru al VI-lea, un călugăr numit Garconio... 

— Don Garconio, exclamă Primevere. 

— Trădare! se auzi din sală tunetul adunării. 

Malatesta făcu un senin cu mâna. Liniştea se restabili. 

— Adevărul nu e greu de ghicit. Contele Alma ne-a 
trădat... A acceptat propunerile papei Alexandru al VI-lea... 
S-a vândut... Va trebui să scăpăm odată de Papa şi fiul său... 

— Adevărat! strigară câteva voci. 

— Contele pedepsit! 

— Un exemplu zguduitor! 

— Domnilor, reluă Jean Malatesta, propun ca din acest 
moment contele Alma, trădător şi laş, să fie denunţat public 
şi bunurile şi titlurile să-i fie luate... să fie urmărit şi prins... 

— Seniori!... dragi seniori!... strigă Primevere albă de 
disperare. 

În acest moment, un bătrân se ridică de lângă Jean 
Malatesta. Era prinţul Manfedi. Se bucura de o influenţă de 
necontestat asupra tuturor. Se făcu iar linişte. 

— Domnilor, spuse el cu o voce puternică, pe care vârsta i- 
o păstrase nealterată şi eu mi-am văzut domeniile prădate, 
invadate, am trăit măcelul luptelor... Nu mai vorbesc cu 
bogăţiile mele jefuite, de privilegiile călcate în picioare... 
Sunt bătrân, dar dacă este vorba de salvarea Italiei, umerii 
mei bătrâni mai pot purta cuirasa. Domnilor, am fost printre 
primii care am aderat la această alianţa. M-aţi auzit vorbind 


la reuniunile noastre... m-aţi văzut pe câmpul de bătălie... 
cred că pot să vă spun cinstit părerea mea... 

Cred că entuziasmul tineresc l-a dus prea departe pe 
Malatesta... Cred că în ce-l priveşte pe contele de Alma nu 
trebuie să luăm o hotărâre pripită... Domnilor uitaţi că faţa 
contelui de Alma, draga noastră Beatrix care ocupă acest 
tron, acum,... Priviţi ce fragedă făptură ne-a dat exemplu de 
vitejie şi curaj... 

Domnilor, propun să nu se ia nici o măsură împotriva 
contelui, tatăl lui Beatrix... 

Jean Malatesta se uită şi el la Primevere. Se făcuse alb ca 
varul. Şi, cu o voce plină de emoție, spuse: 

— Domnilor, propunerea prinţului Manfedi este bună. 

Toţi se priviră surprinşi, nedumeriţi. 

— Seniori, continuă Malatesta, atât contele Manfredi cât şi 
eu suntem impresionați de situaţia în care se află Beatrix... 
Şi tocmai de aceea v-aş face altă propunere... Vorbesc 
deschis ca între fraţi... 

Şi spunând aceste cuvinte, emoția îi prinse şi mai tare: 

— Dragă Beatrix, zise el cu nervozitate, eşti cu adevărat 
conducătorul nostru, eşti sufletul tuturor. Vitejia dumitale 
ne-a îmbărbătat pe toţi, cuvintele dumitale au trezit în noi 
speranţa... şi limba mea să fie aruncată la câini dacă eu pot 
spune ceva rău, sau care să vă rănească. 

— Spune, Jean Malatesta. 

— Deci, zise tânărul ne-am hotărât cu toţii să luptăm până 
la moarte, dacă trebuie... Contele Alma ne-a părăsit... Dar 
v-a părăsit şi pe dumneavoastră, Beatrix... Propun să-l 
aşteptăm trei zile pe contele Alma. Dacă după trei zile nu 
apare, va fi destituit. Acceptaţi? 

— Accept! zise Manfredi. 

— Acceptăm! reluă toată adunarea. 

Primevere făcu semn care arăta că se supune. 

— Or, dacă în trei zile nu vine, nu vom avea şef. Şi contesa 
Beatrix va fi asediat... Ne trebuie un protector pentru 
Beatrix. 


Primevere păli. 

— Acest şef, acest protector va fi ales chiar de contesa 
Beatrix acum. Cel care va fi desemnat va fi şef dacă în trei 
zile nu vine contele... Am spus. 

Un murmur confuz cuprinse sala. 

Cu privirea pierdută, fata cerceta sala. Se ridică şi spuse: 

— Dragi seniori, propunerea lui Malatesta mă sperie şi mă 
surprinde. 

— Nu e rea, totuşi! ziseră mai multe voci. 

— Bine, zise ea. Accept. Domnilor, îl aleg pe prinţul 
Manfredi... 

Un tunet de „vivat” răsună la aceste cuvinte. Toată lumea 
îl stima pe prinţul Manfredi şi alegerea făcută de Beatrix îi 
mulțumea. Numai doi cavaleri erau nemulţumiţi. Unul era 
tânărul Malatesta. 

Prinţul Manfredi se îndreptă către Beatrix şi-i sărută mâna 
celei ce-i devenea logodnică... Acest sărut o făcu pe Beatrix 
să tresară... De ce o astfel de teroare punea stănânire pe 
ea? 

Bătrânul o binecuvântă apoi spuse: 

— Accept dubla onoare ce mi se face; îl desemnez pe 
Valentin Ricardo ca şef al cavaleriei şi Trivulce de Piomlina 
pentru a comanda artileria. Rodrigo de Imola, Jean 
Malatesta şi Giulio d'Orsini pentru a forma consiliul... 

Mulțimea de şefi în picioare, salută cu aclamații pe 
Primevere. 

Patru zile mai târziu clopotele sunau fără încetare, 
fanfarele cântau în faţa palatului; o mulţime vorbăreaţă, 
bucuroasă, se îngrămădea în piaţă. 

La prânz contesa Alma apăru în capătul scărilor şi, 
înconjurată de doamne de onoare urmată de seniori din 
palat era condusă de prinţul Manfredi, care-i ţinea mâna. 
Prinţul şi Beatrix coborâră scările acoperite cu un covor 
bogat, el radios, ea palidă în rochia albă de brocart, cu 
coroana de aur şi coroniţa de bucle blonde semănând cu o 


regină care deschide o sărbătoare populară... Sărbătoarea, 
era căsătoria ei. 

Capitolul XL Întâlnirea. 

Jean Malatesta nu se înşelase! Cei doi pelerini pe care-i 
văzuse cu contele de Alma erau într-adevăr emisarii papei 
Alexandru al VI-lea: baronul de Astore şi călugărul don 
Garconio. 

Contele Alma, în acel timp, să tot fi avut vreo cincizeci de 
ani. Era un om taciturn, cu o sănătate şubredă. Avea un 
caracter nestăpânit, schimbător neîncrezându-se în nimeni, 
mereu bănuind câte un atentat la viaţa sa, viclean şi uzând 
de toată şiretenia. În luptă îi plăcea mult, cel mai mult, 
odihna. 

Când află că Beatrix organizează o mare ligă formată din 
toţi seniorii deposedaţi de Borgia, se înspăimântă. De fapt 
nu el ci Beatrix acceptă comanda acestei conspirații. 

Când Astore şi don Garconio îi propuseră capitularea, 
contele de Alma o făcu fără prea mari împotriviri. În seara 
dinaintea marii adunări a şefilor, părăsi în secret 
Monteforte şi plecă să se întâlnească cu călugărul şi cu 
baronul care-l aşteptau. Totuşi ruşinea îl cuprinse. 

— Domnilor, zise el, vă însoțesc la Roma, pentru că vreau 
să-l văd pe Sfântul Părinte... pentru a încerca să oprim un 
nou război... Să ne grăbim pentru că vreau să mă-ntorc 
repede la Monteforte... 

— Oh, nu trebuie să mergem până la Roma. Sfinţia-sa era 
pe punctul de a merge la Tivoli când l-am părăsit noi şi 
precis până acum a ajuns... 

Cei trei oameni porniră la drum, contele de Alma la mijloc 
- ca un prizonier. De fapt se predase înainte de bătălie. 

— Cât despre propunerile pe care mi le-aţi făcut, nu vreau 
să discut... 

— Sunt grozave, zise Astore. Un palat şi o rentă anuală de 
două mii de ducați de aur... 

— Dreptul de a avea o gardă de douăzeci de oameni de 
arme... 


— Comandant al gărzii nobililor papei... 

— Titlul de gentilom consultant al consiliului privat al 
Sfântului Părinte... 

— În sfârşit. Conchide Garconio, cea mai bună situaţie din 
Roma, după Sanctitatea Sa şi monseniorul Gezar! 

— Să nu mai vorbim despre asta! zise contele Alma care 
preţuise şi el bine câştigul trădării sale. 

Călătoreau în mare viteză şi nu se opreau decât noaptea. 

— A doua zi dimineaţa poposiră la un han de pe drumul 
dintre Monteforte şi Tivoli acelaşi în care se afla şi 
Ragastens. 

Hangiul le aduse cele mai bune bucate şi cei trei oameni, 
instalaţi în camera cea mai răcoroasă, mâncară cu poftă. 
Vorbeau cu veselie. 

— Când mă gândesc spunea Astore, care după ce bea un 
păhărel în plus vorbea mai mult decât trebuia, la mutra pe 
care o fac în acest moment d-nii Malatesta, Manfredi, 
Orsini. 

Contele se mulţumi să zâmbească şi zise: 

— Să vorbim despre altceva, vă rog... 

— Da, să vorbim despre altceva, zise şi Garconio; baroane, 
ştii la ce mă gândeam eu? 

— Spune, dragă Garconio. 

— Ei, bine, mă gândeam la figura pe care o fi făcut-o 
cunoştinţa noastră când s-a trezit în puţul cu reptile... şi 
când călăul i-a tăiat gâtul deci! Îmi pare tare rău şi chiar am 
remuşcări că am pierdut această sărbătoare! 

— Din păcate, lucrurile astea nu se repetă... D. de 
Ragastens este mort, mort şi îngropat...! 

În acest moment, Ragastens trecu pervazul ferestrei: 

— Bună ziua, domnule! Încântat de revedere! 

Astore ţâşni ca un leu. Garconio rămase pe scaun, 
împietrit. 

„Ragastens!” bâigui el. 

Contele Alma, uimit, asista fără un cuvânt la această scenă 
neaşteptată. 


— La naiba, dragul meu baron, râse Ragastens, morţii 
îngropaţi de dumneavoastră se simt bine, mi se pare. 

— Cavalerul de Ragastens! repeta Astore, prostit de 
spaimă. 

— Ei da, cavalerul R. În carne şi oase... E adevăratcănue 
vina acestui călugăr demn dacă mă revedeţi, dragă 
prietene, dar asta e, mă vedeţi... şi ăsta e esenţialul. Or, 
asta, dar vă rog să vă reveniţi... Se pare că am întrerupt o 
întrunire familială? Dacă sunt în plus, spuneţi-o, ce dracu! 

Şi, întorcându-se către contele Alma: 

— Domnule conte, daţi-mi voie să mă prezint: sunt 
cavalerul Ragastens şi tocmai vă căutam, având lucruri 
interesante să vă comunic. 

— Du-te la dracu de unde-ai venit! urlă Garconio. 

În acelaşi timp călugărul, cu pumnalul ridicat, se apropie 
de Ragastens. Dar acesta îl văzuse şi ţâşni ca o săgeată 
înapoi, spre fereastră, scoţându-şi sabia. Pumnalul fu 
aruncat în gol. 

— Astore!... şi dvs., conte... să-l prindem! 

Baronul îşi reveni din uimire. 

— O să fugă pe fereastră, adăugă Garconio! Pe el! 

— Nu vă fie teamă, drăguţule zbir! 

Luptându-se în continuare cu baronul care pară lovitură 
după lovitură. 

— Întăriri! Întăriri, urla Garconio. 

Şi călugărul, nereuşind să-l înjunghie pe Ragastens, ieşi pe 
uşă. 

În tot acest timp contele Alma nu se mişcase. Habar n-avea 
cine era acest nou venit şi nu avea chef să se bage într-o 
încăierare care părea rezultatul unor răzbunări personale. 

Călugărul deschisese uşa. 

— Iadule! mormăi el, retrăgându-se din faţa lui 
Spadacappa. 

— Loveşte, strigă Ragastens. 

Spadacappa dădu o lovitură fulgerătoare. Călugărul căzut 
la pământ. În acelaşi moment spada lui Ragastens găurea 


umărul lui Astore, care leşină. 

— A şaptea lovitură, dacă nu mă-nşel? zise Ragastens cu 
un surâs. 

— La dracu, domnule, zise baronul, numărați bine, într- 
adevăr. Dar fiţi liniştit, am să vă înapoiez totul dintr-o 
singură lovitură... 

— Nu mă îndoiesc nici un moment, baroane... şi până 
atunci, mai aveţi nevoie de ceva? 

— Nu, n-am nevoie de nimic... decât să-mi continui drumul 
cel mai repede cu putinţă... 

— Oh, îmi pare nespus de rău, dar doream să-i fac 
domnului conte propunerea de a face o plimbare. 

Călugărul, întins pe jos, auzi aceste ultime cuvinte. Se 
ridică cu greu şi horcăi: 

— Fugi, conte! Fugi! 

— Contele n-are nici un motiv să fugă! zise Ragastens. 

— Ce aveţi cu mine, domnule? întrebă cu multă răceală 
contele Alma. 

Ragastens se apropie de el. 

— Numai două cuvinte vreau să vă spun, zise el la urechea 
contelui. Vin de la Roma de unde am evadat în ajunul zilei în 
care se fixase execuţia - pe motivul că am refuzat să vă 
răpesc! 

— Nu-l asculta, conte!... Minte...! 

— Garconio vorbind se târa spre genunchii lui Ragastens. 
Spadacappa îi puse mâna pe umăr şi, cu o mişcare bruscă îl 
răsturnă pe spate. În ce-l priveşte pe baron, acesta tocmai 
leşinase... 

Cele câteva cuvinte îl treziră pe contele Alma. Nu se îndoia 
de sinceritatea cavalerului. 

— Eu am refuzat să fac această murdărie... Baronul 
Astore, însă, a acceptat...! 

— Bine, şi? 

— Şi?... În ziua în care am fost arestat am auzit cu urechile 
mele pe monseniorul Cezar Borgia dând ordine pentru a se 
pregăti cea mai secretă din celulele castelului Saint-Ange. 


Contele Alma îşi aminti de alţi seniori, care fuseseră atraşi 
cu tot felul de promisiuni ciudate la Roma, iar apoi 
suferiseră tot felul de accidente mai mult sau mai puţin 
bizare. 

Ragastens înţelese ce se petrecea în sufletul contelui. 

— Domnule, zise el, capul meu a fost scos la vânzare; 
ştafete au fost lansate pe urmele mele; la ora asta aş puteai 
fi departe şi în deplină siguranţă; dacă m-am abătut din 
drumul meu pentru a merge spre Monteforte, am făcut-o 
pentru a vă salva de o moarte cumplită... Acum am 
conştiinţa împăcată. Dacă doriţi să mergeţi la Roma, sunteţi 
liber... Hai, Spadacappa, e timpul. 

Şi Ragastens făcu o mişcare spre ieşire. Dar cuvintele sale, 
tonul lor grav, evidenţa bunei credinţe, toate acestea îl 
convinseseră pe contele Alma. 

— Aşteptaţi domnule... zise el. 

Ragastens aştepta îngrijorat... hotărât în fond, de a-l duce 
pe contele Alma cu forţa, dacă nu reuşea să-l convingă... 

Contele privi spre Astore, încă leşinat, apoi spre călugărul 
care nu se putea mişca din cauza rănii, dar... 

— Domnule, zise deodată Ragastens, vă însoțesc puţin, 
pentru că vreau să vă vorbesc şi nu aş vrea să vă întârzii 
fuga; dar, zise el am să mă-ntorc aici... Vreau să merg la 
Roma... 

— Spadacappa, caii! ordonă Ranastens plin de veselie. 

Câteva minute mai târziu, contele Alma şi Ragastens 
călătorea spre drumul ce ducea la Monteforte. 

— Domnule, întrebase Spadacappa, n-ar trebui să-l 
terminăm pe călugăr? 

— Nu! La ce bun?! răspunse fără grijă, Rargastens; va 
muri peste câteva zile, la întoarcere. 

Contele Alma întreabă: 

— Domnule, sunteţi sigur de intenţiile lui Cezar Borgia în 
privinţa mea?... Acum că suntem singuri şi că nu ne mai 
aude nimeni. 


— Domnule conte, mi se pare că inversaţi rolurile... Nu 
mie mi-e frică de cei doi, ci lor de mine. 

— Nu vă e teamă că veţi atrage represaliile celor doi 
Borgia? 

— Puțin îmi pasă! 

— Văd că nu vă e teamă! se mira contele. 

— Fiindcă i-am văzut de aproape... şi-i povesti întâlnirile 
cu cei trei Borgia. Apoi adăugă: N-o să tremur în faţa lor. 

— Contele îl privea din ce în ce mai surprins, după ce 
auzise cele relatate de cavaler. O Italie întreagă trăia cu 
teroarea acestei familii, iar... 

— Revin la prima mea întrebare. Sunteţi sigur de intenţiile 
familiei Borgia? 

— L-am auzit pe Cezar când ordona să vi se pregătească o 
hrubă... 

Contele îşi aplecă capul. Inutilitatea trădării îi copleşea 
mai mult decât actul în sine. 

Nu ştia ce să facă. Să meargă la Roma? Sau să se întoarcă 
acasă? Ce să facă? 

— Conte, cred că trebuie să renunţaţi la trădare. V-am 
spus că Borgia, nemiloşi şi după obiceiul lor, vă pregătesc o 
bună ascunzătoare... Atunci, în mintea dumneavoastră are 
loc o schimbare. Priviţi înapoi şi vă înspăimântați de drumul 
pe care l-aţi făcut. Vi se pare că între dumneavoastră şi 
prietenii dvs., soldaţi, propria dumneavoastră familie... s-a 
deschis o prăpastie pe care n-o veţi putea trece niciodată. 

Ragastens vorbea cu o emoție pe care o transmitea şi 
celuilalt. În ochii lui se citea loialitatea. Contele asculta cu 
interes. 

— Ei, bine, vreţi să vă ajut să treceţi peste prăpastie? 

— Imposibil! 

— Imposibil? Nu! Vom vedea. Esenţialul este să vreţi. Cine 
vrea, poate. 

— Dar, spuneţi-mi, domnule, de ce v-ar interesa aşa de 
mult de mine? 


— Mă interesez de toţi aceia pe care Borgia i-au dat la o 
parte. 

— Şi, credeţi că ar putea fi pentru mine o scăpare 
onorabilă? 

— Sunt sigur. Depinde de dumneavoastră. 

— Explicaţi-vă, domnule şi vă jur că dacă mă veţi ajuta în 
mod real, am să vă fiu recunoscător. 

— Ah, domnule conte, s-ar putea să vă reamintesc asta 
într-o bună zi... 

— Şi veţi fi binevenit când veţi veni să-mi cereţi acest 
lucru. Spuneţi deci. 

— Aţi fost răpit de cei doi emisari ai papei, care v-au luat 
cu forţa. Din fericire eu v-am întâlnit şi v-am eliberat, fericit 
de a vă readuce nobilei cauze pentru care luptaţi. 

— La naiba, domnule, mă învioraţi...! 

— Şi, dacă cineva nu v-ar crede, stau drept martor... 

— Mergeţi cu mine la Monteforte? 

— Nu numai, dar aş vrea să rămân cu dumneavoastră şi să 
vă aiut, cât pot, să-l bateţi un pic pe Cezar care are nevoie 
de o lecţie bună. 

— Ah, cavalere, îmi salvaţi şi viaţa şi onoarea... Daţi-mi 
mâna, vă rog! 

Ragastens îi întinse mâna pe care contele o strânse cu 
efuziune. 

Şi hotărâră să pornească cu toartă viteza spre Monteforte! 

Contele Alma dorea să ajungă noaptea, aşa că după ce se 
odihniră, porniră în zori. 

Ţinutul era stâncos, accidentat: drumul urca printre 
stânci. 

Deodată, cărarea se desfunda într-un platou. Contele se 
opri şi întinzând braţul arătă către o mulţime de case albe: 

— Monteforte! 

Capitolul XLI Prinţesa Manfredi. 

Ragastens, la vederea lui Monteforte avu o strângere de 
inimă, gândindu-se la Primevere. Teama puse stăpânire pe 
el. 


— Existenţa mea se va hotări azi! gândea cavalerul 
cuprins de o emoție copleşitoare care-l făcea să se simtă 
slab ca un copil. Prima ei privire va fi o condamnare mai 
îngrozitoare decât cea pe care i-o hărăzise Borgia, sau va fi 
speranţa pe care cu greu o pot concepe... 

În acest timp neliniştea lui scădea, iar faţa se destindea 
într-un zâmbet încrezător şi cutezător. 

— Ah! Iată capitala dumneavoastră, domnule conte... 
Frumos oraş! Vă felicit... 

— Ce părere aveţi despre fortificaţii? 

— Cred că aici se poate ţine piept un an unei armate de 20 
000 de oameni. 

— Este şi un punct slab! 

— Văd: defileul. 

— Da! Pe aici a încercat Cezar asaltul. 

— Şi a fost respins...? 

— Cu mare greutate! răspunse contele Alma cu un 
suspin... 

— Să mergem, cavalere, în curând intrăm în Monteforte... 

— Unde veţi fi aclamat, eu răspund de azi. 

Contele porni în galop. Ragastens îl urmă, notându-şi în 
minte cele mai grele locuri de trecere din defileu... 

— Ce se aude? întrebă contele speriat. 

— Vom vedea... Curaj, ce naiba! Prezentaţi-vă ca un şef de 
armată ce se întoarce dintr-o expediţie şi nu ca un fugar 
pocâit! 

— Drace. Ai dreptate! 

Ajunseră la poarta cetăţii. Soldaţii care păzeau podul 
mobil îi priviră cu stupefacţie. Ofiţerul de post părea uimit. 
Ragastens se duse drept la el. 

— Ei, bine, domnule, v-aţi pierdut capul? Stăpânul vostru, 
contele de Alma se întoarce după o primejdioasă expediţie 
de recunoaştere, în care era să moară. Ce aşteptaţi pentru 
a-i da onorul...? 

Aceste cuvinte care explicau absenţa contelui şi care-l 
muştruluiau pe ofiţer, avură un mare răsunet în mintea 


acestuia. 

Convins, ca toată lumea de altfel, că bătrânul conte Alma a 
fugit la Roma, abandonând Monteforte, nu putea să 
înţeleagă apariţia contelui. 

— Alteță, iertaţi-mă!... surpriza... bucuria... am fost atât de 
îngrijoraţi...! 

Se grăbi să dea onorul. 

— Spune, ceva! îi şopti Ragastens contelui. 

— Domnule ofiţer, vă iert pentru că aduc veşti bune. 
Soldaţi, am văzut forţele inamicului. Curaj şi încredere. 
Suntem mai puternici şi vom învinge! 

— Trăiască contele! strigară toţi în cor. 

Trupa porni spre palat, escortată de soldaţi şi de oameni 
din popor în haine de sărbătoare, care strigau „Irăiască 
contele!” 

Zvonul întoarcerii contelui se răspândi cu o viteză 
uluitoare. Se transmise din gură în gură. Contele 
recunoscuse duşmanul. Îşi riscase viaţa. Mulțimea îl aclama 
pe conte, aceeaşi mulţime care dimineaţa îl trimitea la 
moarte. 

— Ce v-am spus? zise Ragastens triumfător. 

— Ai avut dreptate, cavalere... Dar ce e cu fanfarele care 
se aud...? 

În acest moment cortegiul care-l însoțea pe conte ajunge 
în piaţeta din faţa palatului... În aceeaşi clipă, printr-o altă 
stradă venea alt cortegiu, mai gălăgios şi mai strălucitor. 
Acum se auzea: Trăiască noul nostru conducător, prinţul 
Manfredi! Onoare prinţesei Manfredi! 

Ragastens se înălța în scări... La cincizeci de paşi de el, pe 
deasupra mulţimii, o figură albă apăru într-o somptuoasă 
caleaşca. Primevere... 

O văzu clar. Lângă ea îl văzu pe prinţul Manfredi, fericit, 
zâmbitor, salutând... Înţelese!... Această prinţesă Manfredi, 
pe care mulţimea o aclamă, era faţa contelui Alma...! 

Ragastens simţi că privirile! Se înceţoşează şi făcu un efort 
să nu cadă... În jurul lui totul se prăbuşea. În momentul în 


care Alma puse piciorul pe pământ, în faţa palatului prinţul 
sări din caleaşca şi zise: 

— Evenimentele sunt prea grave pentru a le discuta în 
public. Să se întrunească consiliul imediat! 

Apoi se îndreptă către contele Alma: 

— Conte! zise el, am chemat, consiliul. 

— Voi fi acolo, prinţe răspunse contele mândru. 

Consiliul era reunit în sala de dezbateri. Afară, mulţimea 
aştepta, aproape în linişte. 

În sala de deliberări se aşezaseră în jurul unei mese mari, 
mai întâi prinţul Manfredi, îmbrăcat tot în costumul de 
mare ceremonie, Apoi contele Alma, prăfuit de pe drum, 
Valentin Ricardo - comandantul cavaleriei, Giulio Orsini şi 
Rodrigo de Imola. 

În momentul în care Alma intră în sala de şedinţe, 
Ragastens ce-l însoţise până aici, vru să se retragă. Dar 
contele îl reţinu cu un gest. 

— N-aţi auzit că v-am numit comandant de companie? 

— Ba da! 

— Ei bine, faci parte clin consiliu. Urmează-mă, te rog. 

— Beatrix, zise contele, am aflat de căsătoria la din 
şoaptele mulţimii. 

— Tată, pentru că ai aflat... 

— Căsătorie onorabilă pentru casa noastră; se grăbi 
contele să spună. Şi, fireşte, este şi în asentimentul meu... 
Prinţe, mâna dvs! 

În acest timp Primevere se uită spre Ragastens părând să 
spună: „Ştiam că vei reveni şi că destinele noastre se vor 
reîntâlni”... 

Dar Ragastens se înclinase profund. Nu văzu privirea lui 
Primevere. Nu auzi nici suspinul uşor care-i scăpă. Şi, 
îngheţat, liniştit, ca şi când n-ar mai fi văzut-o niciodată, 
trecu mai departe. 

Jean Malatesta se grăbi să ia mâna prinţesei şi s-o conducă 
la locul ei. El văzuse privirile lui Primevcre şi Ragastens! 


— Domnilor, zise contele Alma, aştept să-mi explicaţi ce se 
întâmpla în capitala mea... Oricât de onorat aş fi de 
căsătoria fiicei mele cu prinţul Manfredi aştept să-mi 
spuneţi, prinţe şi tu Beatrix. Cum aţi luat o hotărâre atât de 
importantă în lipsa mea. 

Jean Malatesta se ridică şi spune: 

— Adunarea generală a şefilor a decis această căsătorie, 
dar a mai decis şi altceva. 

— Şi mai ce? 

— Decizia... Sentința care a fost executată ieri! 

— Ce sentinţă, Malatesta? 

— Conte aţi pierdut titlul şi drepturile şi prerogativele, 
fiica dumneavoastră fiind moştenitoarea imediată sub tutela 
consiliului. Aţi fost declarat trădător şi laş. Contele nu mai 
poate pune întrebări consiliului. 

Contele încercă să spună ceva, dar căzu înapoi pe scaun. 

— Atunci Primevere se apropie de conte: 

— Domnilor, nu suport injuriile lui Jean Malatesta. Contele 
este aici aşa că nu poate fi vorba de trădare şi laşitate. 
Vreau să aud adevărul! Să ştiu ce s-a întâmplat. 

— Domnilor, zise contele Alma, adevărul este simplu: am 
fost atras în afara fortăreței într-o capcană şi dacă mă 
vedeţi din nou, asta se datorează domnului cavaler de 
Ragastens. 

Toate privirile se îndreaptă spre cavaler. 

— Am făcut o greşeală - reluă contele. Am primit în secret 
doi emisari ai papei Alexandru al VI-lea şi ai lui Cezar. Apoi 
povesti cum a fost salvat de Ragastens din mâinile celor doi. 

Impresia generală fu tradusă de cuvintele prinţului 
Mafifredi: 

— Alteță, suntem vinovaţi. 

— Ei, nu, zise contele, aparențele erau împotriva mea. Aţi 
făcut aşa cum aş fi făcut şi eu. Domnilor, să nu mai vorbim 
despre asta, vă rog! Fiecare să-şi păstreze atribuţiile ce i-au 
fost încredințate. 

Malatesta, după ce contele sfârşi, spuse: 


— Domnilor, este a doua oară că ne întâlnim cu dl. 
Ragastens: o dată în catacombele Romei - când a afirmat că 
este în serviciul lui Cezar Borgia şi acum când îl eliberezi pe 
conte din mâinile spionilor papei Rodrigo Borgia. Nu vi se 
pare ciudat? 

— Domnule, zise Ragastens, încercând să-şi stăpânească 
furia ce-l cuprinsese la auzul acestor cuvinte spuse pe un 
ton batjocoritor, domnule, dumneata probabil vrei să câştigi 
3 000 de ducați de aur. 

Malatesta îşi duse mâna la pumnal. 

— Explicaţi-vă! Explicaţi-vă imediat sau vă jur că veţi muri! 
— Ragastens povesti atunci tot ce i se întâmplase de când 
plecase din catacombe şi până la întâlnirea cu contele Alma. 

Primevcre îl asculta cu nesaţ şi pe faţa ei îmbujorată apăru 
un zâmbet de mândrie. Ragasetens nu observa, dar văzu 
Malatesta. Se apropie de cavaler nebun de gelozie, cu mâna 
ridicată. Ragastens îi prinse braţul, i-l răsuci şi-l întreba: 

— Când vreţi să vă omor? 

— Zi mai bine că ţi-e frică - zise Malatesta. 

— Domnule, unde vrei să ne întâlnim? 

— În piaţa mare. 

— Când? 

— Astă seară. 

Livid de mânie, Jean Malatesta ieşi, împleticindu-se. 
Altercaţia fusese rapidă. Nimeni nu putuse să intervină. 

Ragastens se întoarse către cei prezenţi: 

— Domnilor, spuse el cu demnitate, vreau să vă explic 
acum. 

Orsini interveni: 

— Ştiu că sunteţi unul din cei mai mari duşmani ai familiei 
Borgia. Azi-dimineaţă am venit de la Roma şi am auzit totul. 

Orsini fu primul care-i strânse mâna. Apoi veniră şi ceilalţi 
şi-i priviră cu prietenie. 

Toate măsurile luate în lipsa contelui Alma fură întărite de 
acesta. Îl rugă chiar pe prinţul Manfredi să rămână 


comandant general. Apoi anunţă că Ragastens era 
comandant de campanie. Ragastens refuză. 

— Prefer să acţionez liber. 

— Vreţi să ne părăsiţi”?! 

— Nu ştiu. Să vedem după duel... 

— Duelul acesta nu va avea loc, zise contele. Nu are rost 
să se verse sânge. 

Orsini ieşi şi reveni cu Malatesta... 

— Draga Malatesta, ai fost nedrept faţă de dl. cavaler de 
Ragastens. Avem dovezi că tot ce-a spus este adevărul gol- 
goluţ. În plus a consimţit ca titlurile noastre să rămână aşa 
cum s-a stabilit. 

— Adunarea vrea ca acest duel să nu aibă loc - zise Orsini. 
Malatesta îşi ceru scuze public. Apoi îl luă pe Ragastens 
de-o parte şi-i spuse că trebuie să se bată şi unul din doi să 

moară. 

Nebun de gelozie, Malatesta mai spuse că înţelesese din 
privirile lui Primevere dragostea pentru Ragastens şi că 
duelul este inevitabil, încât şi el o iubeşte. Îşi dădură 
întâlnire noaptea. 

Capitolul XLII Ducesa Bisaglia. 

Cu vreo cincisprezece zile mai înainte, la palatul Riant o 
seară minunată se sfârşea, după o zi însorită de vară. 

Lucreția, culcată pe covoarele persiene din sala statuilor, 
cu capul aplecat deasupra unor perne moi, visa cu ochii 
întredeschişi, ascultând distrată o orchestră de mandoline 
şi de flaute. 

Lucreția visează. 

Ambiţii vechi se profilează vag, apoi încep să apară 
distinct, clare în imaginaţia ei înfierbântată. Cine este ca în 
Roma? Nimeni! 

Serbări! Mereu serbări!... Pentru cine? Pentru ce? 

Sărbători care să uluiască Roma şi să arate tuturor 
măreţia, puterea şi bogăţia familiei Borgia!... Serbării iar 
serbări!... lată viaţa ei, împotriva acestei sclavii aurite, 
împotriva biciuirii voinţei ei, tot sufletul i se revoltă. Ce! 


Niciodată nu va fi decât o unealtă în mâinile lui Alexandru al 
VI-lea şi Cezar?... Oh! Să comande! Să domina? Să fie 
regină! Să devină suveran absolut, într-o ţară pe care ea s-o 
construiască! 

Dar pentru realizarea acestui vis fantastic, trebuia găsit 
un bărbat. Un bărbat!... Un mascul, un puternic care să nu 
ştie ce-i teama, care să treacă peste toate piedicile, a cărui 
îndrăzneală şi viclenie să le depăşească chiar pe cele ale 
familiei Borgia! 

Şi îl cunoştea pe acest om! Există! Era gata să pună mâna 
pe el! L-a scăpat, e adevărat. Dar nu se va da bătută. Îl va 
regăsi. Şi când vă fi al ei. Îl va face stăpân peste Italia, 
spunându-i: 

— Te fac rege! Fă-mă regină! 

Şi acest bărbat, pe care ea îl admiră, îl iubeşte şi-l vede 
stăpânul destinului său. 

Respinsă de el, dispreţuită, îl admiră şi mai mult. 

Şi iată că, în calea planului ei este un obstacol! Obstacol 
ridicol; un nume! Lucreția nu era liberă! Ea era ducesa de 
Bisaglia. 

Şi pentru că undeva în Roma exista şi omul căruia îi purta 
ea numele, căruia îi jurase supunere şi fidelitate în faţa 
Domnului reprezentat de tatăl său, trebuia să se oprească? 
Să dea înapoi? La naiba! Lucreția nu preţuia viaţa unui om 
prea mult, chiar dacă acesta era soţul ei. 

Şi chiar a doua zi în faţa palatului Riant, ducele de Bisaglia 
fusese asasinat cu o lovitură de pumnal de câtre Gezar 
Borgia însuşi, după ce îi spusese că soţul ei îl calomniase. 

Lucreția purtă doliu, afişând o mare durere! Se făcură 
ducelui de Bisaglia nişte funeralii magnifice. Nu se mai 
văzuse aşa ceva de la moartea ducelui de Gandia; astfel de 
spectacole oferea Borgia poporului. Roma nu se distra 
decât atunci când Papa sau fiul său asasinau pe cineva. 

Lucreția nu-şi dădea seama de golul ce se crea în jurul ei. 
De altfel această singurătate îi plăcea. Putea acum să viseze 


în linişte şi să-şi făurească planul de viitor fără să fie 
tulburată de nimeni. 

Primul act, acela de a scăpa de soţul ei fusese terminat, 
următorul era de a-l însoţi pe Cezar la Monteforte. 

— Totuşi, stabilisem ca tu să rămâi să ai grijă de treburile 
Romei, în lipsa mea, zise Cezar când află intenţia Lucreţiei. 

— Da, dar vreau să văd de aproape un război. De altfel, 
aici totul este calm. Niciodată romanii noştri nu au arătat 
atâta supunere. 

Cezar, cunoscând-o bine pe Lucreția, ştia că dacă a luat o 
hotărâre, nimeni nu o va mai convinge să renunţe. Nu avea 
rost să insiste. Şi când veni timpul să pornească în fruntea 
trupelor strânse la poalele Romei. Lucreția porni alături de 
el. 

O berlină de călătorie îi ducea la Tivoli, unde armata 
trebuie să se unească cu alte trupe. Lucreția îi povesti papei 
moartea soţului ei. 

— Nu mai plânge, fetiţo! se mulţumi Papa să-i spună; acest 
biet om era ruinat deja! 

Aceasta fusese toată oraţia funebră făcută ducelui de 
Bisaglia. Apoi, tatăl şi cei doi copii se grăbiră să treacă în 
revistă lucruri mai interesante. 

Primul subiect a fost cel al răpirii Rositei de către 
Ragastens. Bătrânul Borgia, cu multe glume, povesti cum 
fusese atras în cursă, el, vulpoi bătrân; cum o crezuse pe 
Rosita moartă şi cum au găsit sicriul gol... 

— Deci, conchise Cezar, acest om ne-a învins pe toţi trei, 
unul câte unul! 

— Păcat că nu este de-al nostru oftă Papa. 

— Adevărat, tată; dar, s-a jucat cu noi, şi-a bătut joc de noi. 
Acest om va sfârşi de mâna mea. 

Lucreția zâmbi... Papa reluă firul: 

— Va muri... dacă-l găseşti! Cine ştie unde-o fi acum? 
Poate este în Franţa...! 

În acest moment un paj intră în cameră. 

— Ce s-a întâmplat? întreabă Cezar. 


— Baronul Astore şi don Garconio tocmai au sosit. Vă cer 
permisiunea de a fi primiţi. 

— Imediat! strigă Papa. 

— Baronul şi călugărul, care aşteptau la uşă, se grăbiră să 
intre. 

— Singuri? ţipă la el Borgia! 

— Şi răniţi? adăugă şi Cezar. 

Într-adevăr, baronul avea braţul legat cu o eşarfă şi 
călugărul avea braţul bandajat. Amândoi erau palizi şi 
stârneau mila. Călugărul îngenunche în faţa papei. 

— Sfinte-Părinte, strigă el, Dumnezeu îmi e martor că am 
făcut tot posibilul pentru al vi-l aduce pe contele Alma. 

— A refuzat?... Trebuia adus cu forţa! Ce folos, baroane, 
că eşti mare ca un Hercule? Şi tu, Garconio, de ce eşti 
viclean ca un diavol? Am unit forţele voastre şi voi n-aţi fost 
în stare de nimic... O să plătiţi scump pentru asta...! 

— Sfinte Părinte! zise călugărul pierit de frică, contele 
Alma nu a refuzat! Îl convinsesem, ne urma... 

— Atunci? Vorbeşte o dată...! 

— Atunci, Sfinte Părinte, sunt forţe care pot strivi orice 
previziuni umane. Eram departe de Monteforte şi totul 
mergea bine, când am avut nefericirea de a cădea în 
mâinile lui Satan! Satan care s-a năpustit asupra noastră şi 
l-a răpit pe contele Alma ca să-l ducă la Monteforte! 

— Ah, călugăre, ai înnebunit?... Ce înseamnă asta? Cine 
este Satan? 

Lucreția, izbucni în râs. 

— Ragastens! Tot Ragastens! zise voioasă. 

— De unde ştie signora? întreabă călugărul uimit! 

— Ghicesc. El era, nu-i aşa? 

— Da, doamnă. Sfinte Părinte, e adevărul gol-goluţ... 

Şi don Garconio le povesti toată scena de la han, cum a 
apărut Ragastens. Cum a fost rănit în lupta cu acel demon, 
lupta baronului cu Ragastens, plecarea lui Alma cu acesta. 

Papa se albise de furie. Cezar simţea că îl înăbuşă mânia. 


— Imbecililor! Mormăi, el. Laşilor!... Era gata să sară 
asupra călugărului, dar Papa îl opri. 

— Nu vezi câtă ură au împotriva lui Ragastens? Vor 
încerca să se răzbune la fel ca noi şi poate vor reuşi mai 
bine. 

Cezar îşi dădu seama că Papa avea dreptate. Baronul şi 
călugărul, fericiţi de a fi scăpat aşa uşor, ieşiră grăbiţi! 

— Ce părere ai? îl întreabă bătrânul Borgia pe Cezar. 

— Cred că acest om este geniul rău al casei noastre. 

Capitolul XLIII Gloria familiei Borgia. 

Lucreția asistase la acesta scenă fără să spună nimic. 
Zâmbea uşor, gândindu-se la lucruri care l-ar fi înnebunit 
pe Cezar dacă acesta ar fi ştiut sau bănuit. 

Bătrânul Borgia, după momentele de furie, era cuprins de 
amărăciune şi nelinişte. 

Planul lui dăduse greşi. Contele Alma, întors la Monteforte, 
nu mai putea trăda. 

— Nimic nu-mi iese bine în ultima vreme! Ah; copii, simt că 
mi se apropie sfârşitul. Ambiţia din tinereţea mea, faptele 
din vremea bărbăţiei mele, speranţele de bătrâneţe, totul 
se sfarmă şi nu rămâne nimic. 

— Ce spui, tata?... Suntem aici pentru a continua opera ta 
şi o vom întări... 

— Cezar! continuă Papa cu exaltarea care nu-i era proprie. 
Cezar grăbeşte-te, înainte ca eu să mor!... Dacă nu vei fi 
rege anul ăsta, dacă nu-ţi vei pune coroana pe cap, s-a 
sfârşit cu Borgia. Şi cu mine va muri şi opera mea! 
Grăbeşte-te! Îţi spun că e timpul. 

Cezar şi Lucreția erau înspăimântați. Pentru prima oară 
tatăl lor le vorbea despre planurile lui. Pentru prima oară 
întrevedeau grandoarea tragică a gândurilor lui. 

Deci el visase să fondeze o dinastie Borgia! 

Dorise ca sceptrul Italiei unite să fie în mâinile fiului său, 
înainte de moartea sa...! 

Cezar făcu o socoteală rapidă în minte. Cine era alături de 
el în Italia... Se văzu singur... El deasupra tuturor 


capetelor! El singur, domnind peste Roma şi Romagna, 
Încoronat sau mort! Înţelese. 

Tatăl sau crease golul din preajma sa. Tatăl său îl 
suprimase până şi pe Francois pentru ca el să fie singurul... 
pentru ca nici o putere să nu-i poată sta în cale, cu el să 
poată fi rege; Lucreția înţelesese şi ea şi, visătoare cu o 
tristeţe adâncă în ochi spuse: 

— O să vedem cine va fi rege...! 

Pentru că şi ea dorea puterea. Şi o vroia numai pentru ea; 
şi ea dorea să făurească un regat, să scoată din sărăcia lui 
pe cel pe care-l iubea şi să-l facă rege! Şi ea să fie regina! 

Cât despre Cezar, o flacără de orgoliu îi împurpura inima 
şi i se răsfrângea radioasă pe faţă. 

— Ce trebuie să facem, tată? întrebă el înfierbântat, beat 
de puterea sa viitoare. Vorbeşte! Ordonă! 

— Ceea ce trebuie făcut! zise bătrânul. Să fii învingător! 

— Voi fi! 

— Să cucereşti acest cuib de vipere: Monteforte! 

— Va fi al meu! 

— Să razi de pe faţa pământului fortăreaţa, să-i distrugi pe 
Alma, să arzi satele, să răvăşeşti câmpiile să-l pui pe cruce, 
țintuit în cuie pe Alma deasupra ruinelor capitalei sale, să 
dai un exemplu măreț care să otrăvească de spaimă toată 
Italia. 

Un Borgia să aibă toată puterea şi s-o transmită fiilor săi, 
cu misiunea de a spori măreţia celor moştenite de la mine, 
Rodrigue, până ce vor stăpâni lumea întreagă! 

Înnebunit de viziunile măreţe pe care le evoca tatăl său, 
Cezar spuse: 

— Voi da acest exemplu, tată!... Pe locul fortăreței voi 
semăna grâu de toamnă... lar cei ce s-au unit să combată 
vor fi toţi ucişi... Fii liniştit, tată! Va fi-ngrozitor...! 

— Şi cu blânda Beatrix, ce vei face? 

— Oh! Ea este cauza tuturor nenorocirilor noastre. Ea a 
asmuţit toată Italia împotriva noastră. Nenorocire ei! 

— N-o iubeşti, fiule? 


— Mai mult ca niciodată o iubesc. Din cauza ei nu mai am 
somn şi nici odihnă... Sufăr şi am suferit mult... După ce-i 
voi ucide pe toţi apărătorii ei după ce voi distruge 
Monteforte, iar pe tatăl ei îl voi crucifica va fi a mea! Va 
primi dragostea mea ca pe-o insultă. 

— Bravo frate? Te recunosc, acum! zise Lucreția sumbră. 
Dar ai grijă: capitala lor va fi bine apărată... 

— De zece ori dac-ar avea mat mulţi osteni, de-ar avea 
fortărețe de nepătruns, de-ar trebui să ne tărâm în mâini şi 
tot voi distruge rasa Alma. Cezar vorbea cu o furie 
înspăimântătoare. 

Lucreția însă spuse? 

— Alma au mai multe decât atât, frate! 

— Ce au? Vorbeşte Vreau să ştiu...! 

— Îl au pe Ragastens. Pe acela care ne-a învins pe toți... 

— Ne-a învins prin viclenie şi şiretenie. Va fi al meu. Şi va fi 
primul. 

— Cezar, zise Papa; acest om să mi-l dai mie... va fi partea 
mea. 

Cezar privi la părintele său şi pricepu că răzbunarea 
acestuia va întrece şi imaginaţia cuiva. 

— Bine, fie! O să-l ai! Eu ţi-l voi aduce! 

— Când pleci? 

— Mâine! 

Capitolul XLIV Noaptea nunţii. 

Palatul Alma, ca mai toate aşezămintele senioriale clin 
Italia, era înfrumusețat de grădini mari. Palatul avea o 
scară monumentală care dădea spre un parc minunat şi o 
altă scară dublă care cobora spre terasă ce se afla în 
spatele palatului şi ale cărei trepte de marmură dădeau 
spre parc. 

În seara aceea, Primeve&re coborâse scara cea de 
marmură, poruncind să fie lăsată singură. Gânditoare se 
plimba prin parc. Se aşează pe o bancă din granit şlefuit. În 
copilărie se jucase pe această bancă, lângă mama ei. Tânăra 


fată în serile calde visase aici, la un prinţ frumos care într-o 
bună zi o va lua de soţie... 

Acum, prinţul aşteptat putea să vină. Ea nu-i mai putea 
aparţine. Nu-i va putea întinde mâna, zâmbitoare, 
spunându-i: 

— Te aşteptam... sunta ta... 

Şi cum oftă gândindu-se la astfel de întâmplări, la visele ei 
spulberate, la bătrânul care urma să-i fie soţ, auzi paşi uşori 
şi nisipul de pe alei scrâşnind. Deodată, auzi o voce! 

— lată-mă, doamnă, aşa cum mi-aţi poruncit. 

Primevere recunoscu vocea cavalerului de Ragastens. 
Acesta rămăsese în picioare, cu pălăria în mână, la doi paşi 
de bancă. 

— Domnule, am vrut să-ţi mulţumesc... În faţa atâtor 
martori n-am putut... De aceea, v-am rugat să veniţi aici... 

Ragastens se înclină tăcut. 

— Să vă mulţumesc, zise ea, cu o emoție nestăpânită. Căci 
singură aici, am putut să înţeleg sacrificiul pe care aţi 
consimţit... 

— Ce sacrificiu doamnă? 

— Poate fi o expresie mai bună, mai corectă? Credeţi că nu 
ştiu ce aţi riscat în noaptea în care aţi venit la catacombe? 
Ştiam că Cezar Borgia vă oferă o situaţie bună. Ştiam că 
sunteţi sărac şi că fiul papei urma să vă copleşească cu 
favoruri. Din sărac puteaţi deveni bogat. Cavalere, ai 
renunţat la avere şi la onoruri, atrăgându-ţi ura de moarte 
a familiei Borgia... Aţi fost. Condamnat... Nici nu-mi găsesc 
cuvintele pentru a-mi exprima toată recunoştinţa... 

— Doamnă, zise Ragasens, dacă dvs. credeţi că acţionând 
conform onoarei am făcut, vreun sacrificiu, sunt răsplătit 
numai prin aceste cuvinte. 

— L-aţi salvat pe tatăl, meu. Contele Alma îi trăda pe ai 
săi... Aţi şters de pe numele meu o pată... 

— Numele care-l purtaţi? o întrerupse Ragastens 
emoţionat. 

Primevere tresări. Înţelese sensul ascuns al întrebării. 


— Numelui pe care-l purtam zise ea, nefericită... 

Apoi, continuă, cu demnitate: 

— De altfel, domnule, este acelaşi nume... Dvs. nu ştiţi 
probabil că Manfredi şi Alma sunt aceeaşi familie. Cele două 
ramuri ar fi fost atinse la fel de o... trădare a contelui 
Alma... V-aţi riscat viaţa pentru a ne scuti de ruşine şi 
durere. 

Tăcu emoţionată. 

— Doamnă, zise Ragastens, n-am făcut altceva decât să-mi 
ţin cuvântul... 

— Nu înţeleg. 

— Vă aduceţi aminte de întâlnirea din apropierea pădurii 
de măslini, lângă pârâu? 

— N-am uitat, zise, Beatrix, închizând ochii. 

— Atunci poate vă amintiţi şi ce v-am spus eu atunci. V-am 
spus că tot sângele meu şi viaţa mea vă vor sluji... Din acel 
moment nu mai aveam dreptul să fac altfel... 

Câteva clipe de tăcere urmară acestor cuvinte. 

— Nu vroiam numai să vă mulţumesc, domnule, reluă ea 
şirul... Vroiam să vă cer... dacă puteţi să-mi spuneţi... ce 
intenţii aveţi acum... Aţi refuzat să fiţi comandant de 
companie? 

— Da, doamnă! 

— Sigur că era prea puţin pentru dumneavoastră. 

— Oh, nu de asta, doamnă. 

— Atunci de ce? Vă rog să-mi spuneţi. Oh! Vă implor, 
domnule, să nu credeţi că sunt ingrată... dar acceptarea 
dumneavoastră era un semn că... aţi dori să rămâneţi la 
n0i... eu noi... şi că vom fi... prieteni. 

Primevere rosti ultimele cuvinte eu o voce atât de slabă şi 
tremurătoare, încât Ragastens mai mult le ghici decât le 
auzi. O ameţeală îl cuprinse deodată. Era gata să se arunce 
la genunchii lui Beatrix, să-i spună cât de mult o iubeşte... 

— Fiţi liniştită, doamnă, zise el amărât, spada mea va 
rămâne în serviciul dumitale. Noi suntem mereu... prieteni 
aşa cum aţi spus dumneavoastră... 


— Şi atunci de ce refuzaţi acest post? 

— Doamnă, prefer să acţionez singur. 

— Dar, vei rămâne la Monteforte? 

— Nu ştiu, doamnă. 

Spusese cuvântul cu răceală, aproape brutal. 

— Oricum, voi rămâne, dacă pot să fiu util până în ziua în 
care Cezar va fi respins... Apoi, nimic nu mă va reţine în 
Italia... voi pleca în Franţa. 

— Nimic! suspină Primevere. 

— Nimic! repetă Ragastens. 

— Veţi face aşa cum doriţi, domnule. 

Ragastens se înclină adânc şi făcu un pas înapoi pentru a 
se retrage. Inima lui era plină de dragoste, de mânie şi de 
disperare. Primevere, cu un gest, îl opri. 

— Scuzaţi-mă, domnule, zise ea cu voce slabă. Vroiam să 
vă vorbesc... de un incident... care a avut loa azi... 

— Spuneţi, doamnă... 

— Este vorba despre discuţia pe care aţi avut-o cu tânărul 
Malatesta... 

„lată, deci, adevărul, îşi zice el, muşcându-şi buzele până 
la sânge ca să nu ţipe de disperare şi de furie. Pe Malatesta 
îl iubeşte. A venit să mă roage să nu ne duelăm. Se teme 
pentru viaţa lui” 

Şi aştepta tăcut explicaţia lui Primevere. Ea începuse cu o 
voce sigură: 

— Vreţi să vă duelaţi cu Jean Malatesta...? 

— Aţi văzut că şi-a cerut scuze... Duelul nu mai are 
motive... 

— Ştiu. Dar vreţi să vă duelaţi... Cavalere, de ce-mi 
ascunzi adevărul Eu nu ascund că am auzit ce vă spunea 
Jean Malatesta în colţul ferestrei... 

O speranţă lumină sufletul lui Ragastens. 

— Aţi auzit, tot? Faţa ei se îmbujoră. Dar era întuneric! 

— Am auzit numai că o să vă duelaţi mâine seară la stânca 
creştetului. Altceva n-am vrut să aud. Ştiam. 


— E adevărat că dl. Malatesta m-a provocat pentru 
mâine... 

— Şi dacă v-aş ruga... 

— Ce să mă rugaţi, doamnă? zise cu răceală Ragastens. 

— Să nu vă duelaţi? Dacă-l veţi face să înţeleagă că 
niciunul nu aveţi dreptul în acest moment de a irosi 
sângele... sunt sigură că ar renunţa... 

— Ah, doamnă, izbucni Ragastens, sentimentele dvs. vi se 
citesc pe faţă. Îmi cereţi să mă umilesc, să dau înapoi!... 
Asta nu se poate... Dar fiţi liniştită, zise el furios, în acest 
duel Malatesta nu va muri... Nu va muri, el! Adio, doamnă! 

Şi fugi ca un nebun, sfârtecat de gelozie şi de durere. 
Primevcre rămase o clipă locului, apoi înțelegând gândurile 
lui, se ridică, întinse braţele! 

— Ragastens...! 

Dar cavalerul era departe. N-o auzea. Primevere se aşeză 
pe bancă şi plânse... 

Deodată, lumini apărură în zare. Răsunară voci. O 
chemare... Primevere recunoscu vocea prinţului Manfredi 
printre celelalte. Câteva clipe mai târziu, prinţul fu lângă 
ea. 

— În sfârşit! Dragă Beatrix... am fost îngrijorat de 
moarte... Dă-mi mâna... O să te conduc... 

— Pe curând, prinţe! zise Beatrix. Vreau să rămân singură, 
să respir aerul parfumat al acestei frumoase nopți... 

Prinţul se întoarse spre cei ce purtau făclii şi le făcu semn 
să plece. Apoi se-ntoarse spre Beatrix şi se aşeză lângă ea, 
pe bancă. 

— Ai dreptate, zise el, acestea sunt clipe dulci, cele 
petrecute în visare, de parte de nepoftiţi... Ce noapte 
frumoasă!... Totul e liniştit!... Ce departe suntem de lume!... 
Îşi dai seama cât sunt de fericit, Beatrix? 

Îi luă mâna. Ea-l lăsă. Avu însă o tresărire pe care bătrânul 
n-o observă. 

— Ce fericire neaşteptată, nesperată! continuă prinţul 
Manfredi. Cine şi-ar fi putut închipui că, dintre atâţia tineri 


nobili, îndrăgostiţi de frumuseţea ta, tu m-ai alege pe mine, 
bătrân, cu un picior în groapă...! 

— Prinţe...! 

Prinţul se aplecă şi-i sărută mâna lui Beatrix. Nu mai era 
un sărut de convenienţă. Era sărutul unui îndrăgostit. 
Primevere scoase un țipăt violent şi-şi retrase mâna. 

— Ce ai, dragă Beatrix? întrebă bătrânul. 

— Ce avea? 

Se refugiase în braţele bătrânului că în braţele unui tată 
şi, iată, acesta se arăta îndrăgostit. 

— Vino, iubită Beatrix... să ne întoarcem. 

— Şi vru să-i ia mâna, încă o dată, Dar de dată, asta faţă se 
smuci cu atâta putere şi cu atâta scârba, încât bătrânul se 
albi de necaz. O întrebă din nou! 

— Ce ai Beatrix? 

— Nimic, zise ea, încet. 

— Totuşi te fereşti de mine şi fugi?... Nu mi-ai spus nimic 
de când am venit aici... 

— Lăsaţi-mă, vă rog domnule, lăsaţi-mă un pic! 

Prinţul Manfredi se ridică. 

— Beatrix, ce gânduri tainice te frământa? Nu vrei să-mi 
spui? 

— Bine! Nu vreau să vă ascund nimic! 

— Ah, vorbeşte fără teamă! 

— Ei, bine, domnule, nu ştiu dacă veţi înţelege... 

— Beatrix! La ce bun atâtea reticenţe. Văd că nu mă 
iubeşti. Dar n-aş putea în locul dragostei găsi măcar puţină 
afecţiune sinceră... 

— Vă jur că afecțiunea mea pentru dumneavoastră este 
reală şi sinceră...! 

— Şi la supunerea soţiei! încheie prinţul. 

— Prinţe! lată adevărul: am hotărât să mă sacrific! 

— Cuvântul este prea crud... 

— Situaţia este şi mai grea pentru mine... Jean Malatesta 
mă iubeşte... Dar eu nu-l iubesc... Am pentru el o afecţiune 
mare. 


— Atunci nu iubeşti pe nimeni?... Niciunul din tinerii care 
erau în sală?... Juri? 

— Jur! 

— Dar este vorba de altceva. Căsătoria care era o 
necesitate în acele momente, pe care apoi tata a aprobat-o, 
eu o găsesc cam nepotrivită... 

— Ai dreptate, Beatrix, copilul meu... logodnica mea... te 
conduc în apartamentul tău. 

— Nu. Prinţe... Vreau să mai rămân aici singură cu 
gândurile mele... 

— Totuşi... 

— De ce să-mi fie teamă?... De multe ori am rămas aici ore 
întregi, noaptea... 

— Bine, fie cum vrei! zise prinţul, înclinându-se. 

Apoi, încet, se îndepărtă. 

În picioare, Primevere privea silueta prinţului cum dispare 
în întuneric. Se aşeză şi liniştea-i pătrundea acum în 
suflet... 

Capitolul XLV Defileul Capului de Piatră. 

Ragastens avusese o noapte cumplită. Până-n zori dăduse 
târcoale palatului încercând să afle care era camera 
nupţială şi urmărind luminile ce se stingeau una câte una. 
Când se lumină de ziuă porni spre palatul Orsim unde 
fusese poftit de Giulio Orsini, care-l considera prieten. 

Îl trezi pe Spadacappa care dormea buştean şi-i ordonă 
să-l înşeueze pe Căpitan. 

— Trebuie să vă însoțesc, domnule? 

— Nu. O să mă aştepţi aici... Mă voi întoarce târziu. 

Apoi Ragastens adaugă: 

— A propos, s-ar putea să lipsesc câteva zile sau să lipsesc 
de tot. 

— Sfânta Marie! Domnul cavaler mă părăseşte...? 

Fără să răspundă Ragastens scoase cu vârful săbiei câteva 
pietre preţioase ce-i împodobeau teaca şi-i zise lui 
Spadacappa: 

— "Ţine! Ca să nu-ţi pară râu că ne despărţim. 


Dar Spadacappa se dădu înapoi şi dădu din cap. 

— Ei ce naiba ai? 

— Domnule cavaler, îmi oferiţi o avere. Vă mulţumesc. Dar 
dacă mă părăsiţi nu am nevoie de nimic. Mă întorc la 
vechea mea meserie. 

Ragastens fu emoţionat de simplitatea cuvintelor şi de 
devotamentul pe care acest om îl arătase. 

— Deci, nu vrei să te desparţi de mine? 

— Numai gândul ăsta mă face să asud. Oh, domnule, cu ce 
v-am greşii...? 

— Bine, fie! Hai cu mine!... Numai că s-ar putea să 
părăsesc Italia. 

— Ce dacă! 

— Cum ai putea să pleci din ţara ta? 

— Domnule, toate ţările sunt frumoase, dacă te bucuri de 
puţină libertate! 

— Nu putem şti ce ni se va întâmpla, zise el. 

Spadacappa sări voios în şa şi zise: 

— Pe sfânta Fecioară, domnule cavaler, m-aţi speriat? 

Ragastens nu-i răspunse. Un sfert de oră mai târziu erau 
în afara oraşului. De fapt nu ştia unde să se ducă. Trebuia 
să-şi petreacă ziua departe de Monteforte. Nu se simţea în 
stare să dea ochii cu Primevere şi cu Manfredi. Se gândea 
să rătăcească toată ziua în jurul oraşului. 

Spre patru după-amiază ajunseră pe platoul care domina 
defileul, de unde privise cu contele Alma fortăreaţa. Şi 
Spadacappa se întreba cu nedumerire dacă stăpânul său nu 
se hotărâse cumva să moară de foame, în cazul ăsta. În 
cazul ăsta trebuia şi el să ţină post ca un servitor cinstit şi 
fidel. Dar Ragastens, arătându-i un han, îi spuse: 

— Mor de foame! 

Şi se duseră direct la han. În drum Ragastens cerceta 
stâncile printre care treceau. Văzu una care semăna cu un 
cap de om. Un capriciu al naturii dăltuise în stânca un chip 
uman. 


Ragastens şi Spadacappa se opriră în faţa hanului care se 
numea, fireşte, „Hanul Capului”. Patronul, nevastă-sa, cei 
doi fii şi o servitoare erau ocupați cu încărcarea mobilelor 
într-o căruţă: banchete, mese, dulapuri... 

— Mi-e teamă că vom fi nevoiţi să postim - zise Ragastens. 

— O să găsesc eu ceva, zise Spadacappa. Mai sunt pe-aici 
nişte coteţe cu găini, ouă. În douăzeci de minute am să vă 
servesc nişte saramură şi o omletă demne de un cardinal. 

— Putem mânca ceva? întrebă Ragastens pe hangiu. 

— De ce, nu? 

— Păi, văd că vă mutaţi... 

— Asta nu ne va împiedica să vă servim... Luaţi loc la masa 
asta, în grădină. O să vă servim. 

Într-adevăr hanul avea un pătrat de grădina, în care erau 
cultivate legume. 

Hangiul, om la vreo patru zeci de ani, destul de vorbăreţ, 
nu lăsase nimănui onoarea de a-l servi pe cavalerul care-i 
pica parcă din cer, şi, aducând un vinişor alb încercă să lege 
o discuţie. 

— Văd după îmbrăcămintea dumneavoastră, domnule 
cavaler, că sunteţi un războinic. 

— Da, într-adevăr. 

— Ah! Războiul! suspină hangiul. Eram aşa de liniştit aici. 
Şi iată-mă nevoit să fug. Am să mă adăpostesc la Moteforte, 
unde sper să-mi pot urma comerţul vânzând vinişor 
domnilor archebuzieri... 

— Excelentă idee! Mai ales că aici nu prea ai clienţi. 

— Hei! Negoţul meu mergea destul de bine şi aici. Aşa 
cum mă vedeli, domnule, aflaţi că sunt cunoscut la mai 
multe leghe şi că nu este nici un călător în ţinut cure să nu 
fi venit la mine...! 

— Ah. Aşa! Deci, sunteţi o celebritate? 

— Da. Domnule! răspunse cu modestie hangiul! 

— Şi de unde până unde atâta glorie? 

— Fiindcă sunt singurul din ţinut care ştie legenda Stâncii 
Capului. Poveste care mi-a fost transmisă de tatăl meu, care 


o ştia de la tatăl său... Fiindcă, din tată în fiu, familia 
noastră a locuit la poalele acestor stânci... 

— Şi zici că este o poveste interesantă? 

— 'Teribilă, domnule! Şi adevărată de la un capăt la altul. 

— Aş vrea s-o ştiu şi eu... 

— Nici o greutate, domnule. O povestesc în schimbul unui 
scud. Aşa fac eu câştiguri... 

Ragastens aruncă pe masă un ducat. 

— Să auzim povestea! zise Ragastens. 

— O s-o aflaţi îndată. Şi am să vă arăt şi ceva care merită 
osteneala... în pivnițele mele... este o urmă... O gaură... 
care este dovada adevărului acestei povestiri. 

În acel moment soarele asfinţea. Hangiul privi în jurul său 
cu îngrijorare. 

— Ei, aştept! zise Ragastens. Aud. 

— Vine noaptea, domnule, zise hangiul. Trebuie să mă 
grăbesc: fiindcă n-aş vrea pentru nimic în lume să 
povestesc astfel de întâmplări când se lasă noaptea... 

Şi hangiul făcu semnul crucii. 

— De ce? întrebă Ragastens. 

— Pentru că nu e bine să pronunţi numele lui Ucigă-l toaca 
când e noapte. Se întâmplă o nenorocire... se varsă sânge... 
O moarte de om... 

Ragastens tresări. Apoi golind paharul dintr-o sorbitură, 
zise: 

— Dă-i drumul, atunci. 

— Deci începu hangiul întâmplările pe care am să vi le 
povestesc s-au petrecut demult, sub domnia lui Filip al III- 
lea, al treilea conte din dinastia Alma. 

Era, spun cronicile, un om de treizeci şi cinci de ani, plin 
de putere şi de curaj şi suflet tare bun. Era iubit pentru 
bunătatea sa şi admirat pentru bravură. 

În acesta vreme nişte bande de tâlhari înspăimântaseră 
ţinutul. Nu era senior oricât de bine înarmat, care să nu fi 
plătit tribut acestor mizerabili. 


Contele Filip hotări să-i distrugă şi chiar reuşi. O singură 
bandă îi scăpă. Era cea lui Jacques cel Roşu. Tâlharul se 
numea aşa nu numai din cauza bărbii sale şi a părului roşu 
ci şi fiindcă omorâse o mulţime de oameni şi-şi înroşise 
mâinile cu sângele lor. 

În această vreme contele se însura cu Beatrix, fiica unui 
baron, renumită prin frumuseţea şi farmecul ei. 

O mare sărbătoare avu loc la Monteforte. Toţi locuitorii 
fură invitaţi la mese puse sub cerul liber. Spre sfârşitul 
ospăţului; tânăra contesă trecu pe la fiecare masă şi fu 
aclamată de toţi nuntaşii. Ajungând la ultima masă, un 
bărbat, pe care nimeni nu îl cunoştea, se ridică drept în faţa 
ei. 

— Ce doriţi? întrebă tânăra contesă, crezând că omul vrea 
să-i ceară ceva. 

— Vreau să-ţi spun că sunt îndrăgostit de frumuseţea ta şi 
să vei fi a mea, în curând, chiar de-ar fi să lupt cu tot oraşul 
şi să-l zdrobesc. 

Contesa Beatrix ţipă înspăimântată. Soţul ei şi seniorii 
care-l înconjurau încercară să-l prindă pe neobrăzat. Dar în 
aceeaşi clipă, vreo cincizeci de munteni de la mesele vecine 
săriră cu cuţitele în mână şi amenințând pe oricine s-ar fi 
apropiat, acoperiră retragerea bărbatului, apoi fugiră şi ei 
strigând! 

— Trăiască Jacques cel Roşu...! 

Această întâmplare o sperie foarte tare pe contesă... Nu-şi 
revenise din emoție când, nu departe, se auzi sunând 
cornul... Era un sol trimis în grabă mare de baronii vecini. 
El aducea vestea că hoarde de barbari năvăliseră în nordul 
[taliei şi că fiecare baron, fiecare conte îşi aduna toată 
armata de care dispunea... 

— Bine spuse contele Filip mergi şi spune-le celor ce te-au 
trimis că mâine în zori voi porni cu oameni mei. 

A doua zi după căsătorie, contele Filip se pomi cu o mie de 
oameni. 


Trecu un an, timp în care contele Filip se războia pe 
malurile Po şi Adige. În sfârşit, barbarii fură respinşi peste 
munţi. În tot acest an de luptă se gândise mereu la tânăra 
sa soţie şi la ameninţarea lui Jacques cel Roşu. Dar nu era 
prea îngrijorat. În acea vreme Monteforte era inaccesibil. 
Oraşul era străjuit din toate părţile de stânci, iar defileul pe 
care-l vedeţi la 200 de paşi nu era pe atunci... 

O mare durere îl aştepta pe conte la întoarcere. În sfârşit 
bandiții lui Jacques cel Roşu ocupaseră de vreo trei luni 
Monteforte! De trei luni, contesa, închisă în donjonul 
fortăreței, ţinea piept atacurilor banditeşti, hotărâtă să-şi 
dea viaţa, dar nu să se predă. 

Disperarea contelui nu poate fi descrisă când ajunse aici 
şi-şi dădu seama că nu poate intra în oraş. 

Instalat aici, chiar în locul în care ne aflăm acum, 
nenorocitul conte, neputincios, plânse amarnic uitându-se 
mereu spre donjonul în care se-nchisese soţia lui. Atunci îşi 
puse cortul chiar în locul hanului şi chiar de-a doua zi porni 
la atac. Dar nu peste multă vreme văzu că oamenii lui 
cădeau unul după altul ucişi, fără a reuşi să treacă peste 
intrările fortăreței. 

Cavalerii contelui îi spuseră atunci că orice asalt este 
zadarnic şi-l anunţă că în trei zile vor pleca să-şi facă în altă 
parte altă patrie. Contele Filip o adora pe Beatrix. Îi lăsă pe 
cavalerii săi să vorbească şi hotări să se omoare... 

Hangiul tăcu. 

— Hai, zise Ragastens, continuă să povesteşti frumos. 

— Deci, contele Filip se hotărâse să se sinucidă mai 
degrabă decât să-şi părăsească soţia... Veni noaptea... O 
noapte de gheaţă! Vântul gemea printre stâncile muntelui. 
Un valet aprinsese focul în cortul contelui. 

Noaptea era întunecată. Deodată, contele văzu lângă el un 
bărbat. Cu tot frigul de-afară, acesta era îmbrăcat în 
mătase subţire. Nu zicea nimic ci-l privea pe conte 
zâmbind. 

— Cine eşti? întrebase contele. 


Omul răspunse printr-un hohot şi-şi puse picioarele pe 
flacăra din cort. Contele îşi dădu seama că picioarele 
acestuia erau doi butuci. Înţelese că e Necuratul şi făcu 
repede semnul Crucii. 

— M-ai recunoscut, zise „Ucigă-l toaca”, tremurând, dar te 
previn că de mai faci o dată semnul ăla n-o să te mai 
întâlneşti niciodată cu Beatrix a ta şi va fi pradă lui Jacques 
cel Rău. 

— Taci, zise contele strângând din dinţi, înnebunit de 
gelozie. 

Satan începu să râdă. 

— Vrei să te-ntorci la Monteforte? întreabă el. Vrei să-l 
distrugi pe Jacques cel Roşu şi banda lui? Vrei s-o revezi pe 
Beatrix? 

— Vorbeşte: zise contele gâfâind. Ce vrei de la mine? 

— Nimic, sau aproape nimic. Pot să te ajut să trasezi un 
defileu printre stânci, destul de mare pentru a putea trece 
cu oamenii tăi, ai putea să-i iei prin surprindere de bandiți 
şi să te întorci victorios la Monteforte unde o vei elibera pe 
Beatrix. 

— Ce trebuie să fac? 

— E foarte simplu. O să semnezi acest act. lar eu îţi voi da 
acest inel de aur pe care-l vei pune în deget... Cu ajutorul 
lui vei deschide drum printre stânci. După zece ani te vei 
întoarce în acest loc să-mi aduci inelul... Dacă n-o să mi-l 
aduci, sufletul nevestei tale, Beatrix, va fi al meu. 

— Şi dacă ţi-l aduc? 

— Atunci am să-mi iau inelul înapoi. Şi, din acel moment, 
sufletul tău îmi va aparţine. Accepţi? 

— Accept! spuse hotărât contele Filip. Dă-mi o pană şi 
cerneală, ca să semnez actul tău. 

Satan se uită la semnătură, împături hârtia şi-i dădu 
contelui Filip un inel de aur. 

„Llimp de zece ani, zi de zi, sau mai bine zis noaptea adu-ţi 
aminte, zise el. Dacă nu, sufletul lui Beatrix” 

Şi spunând acestea Necuratul hohoti iar şi dispăru. 


Fără să piardă o clipă, contele Filip ieşi din cortul său şi 
sună din corn, dând astfel alarma. Anunţă că vor da asaltul, 
dar oamenii îl crezură nebun. Contele, întorcându-se spre 
stânci, cu inelul pe deget, întinse mâna. De îndată un 
zgomot asurzitor se auzi ca şi cum mii de tunete ar fi 
răsunat din cer. 

Atunci, armata, minunându-se dar şi speriindu-se, văzu 
cum muntele se despică, cum vocile se sparg şi cum un 
defileu se deschide până la Monteforte. Acest drum a fost 
denumit de-atunci Defileul Iadului. Pe aici armata lui Borgia 
a dat o dată asalt asupra cetăţii Monteforte şi s-ar putea ca 
pe aici să mai încerce o dată. 

— Da!... Pe aici... zise Ragastens visător. 

— Se să vă mai spun... contele a putut, mulţumită 
defileului, să intre în oraş. Bandiţii lui Jacques cel Roşu au 
fost spintecaţi până la ultimul. Vă las să vă imaginaţi 
bucuria celor doi soţi când s-au revăzut... 

S-au scurs câţiva ani de fericire. Dar data fatală se apropia 
şi contele Filip se întuneca din zi în zi mai mult Veni şi 
ajunul zilei în care se împlineau zece ani. Contele Filip se 
duse la preotul din Monteforte şi avu o lungă convorbire cu 
acest domn prelat. A doua zi, seara, contele se îndreptă 
spre locul unde ne aflăm. Miezul nopţii sosi. Satan apăru şi 
el.! 

— Bine, zise el, văd că ai venit la întâlnire. Mi-ai adus 
inelul...? 

— Uite-l, poţi să-l iei! 

Satan întinse mâna grăbit. Dar o retrase imediat scoțând 
un urlet îngrozitor. Contele Filip adusese inelul, dar într-un 
vas cu apă sfinţită. 

După termenii actului Satan nu avea decât cinci minute la 
dispoziţie pentru a lua inelul. 

— Ei, ia-l! Ia-l odată!... repeta contele Filip! 

De douăzeci de ori încearcă Satan să ia inelul. De fiecare 
dată însă scotea un urlet de durere groaznică. Apoi zise: 

— Sunt învins!... Dar ascultă... Am să mă răzbuni Priveşte! 


Bătu în pământ cu piciorul său de lemn. O stâncă 
tremură... Apoi se prefăcu în bulgări. Şi în stâncă apăru 
parcă dăltuit de un sculptor... capul contelui Filip. 

— Vezi această stâncă? zise Satan. Este o statuie de care 
va fi legat destinul celor din familia Alma. Când această 
rocă va cădea, când va dispare acest cap de granit casa 
Alma va dispare şi rasa ta se va stinge. 

Şi zicând acestea Satan intră-n pământ. 

Hangiul după ce termină povestirea, dădu din cap cu 
gravitate. 

— Să vă arăt locul în care a bătut Satan cu piciorul... Dacă 
vreţi să veniţi? 

— Pe cuvântul meu că sunt curios să văd! zise Ragastens. 

Şi-l urmă pe hangiu. Acesta aprinse o lanternă şi începu să 
cobori o scară tăiată în granit. 

— Aici e pivniţa dumneavoastră? întreabă Ragastens, uluit. 

— Da, aceasta scobitură îmi serveşte drept pivniţă. Vinul e 
rece. Dar veniţi... 

Hangiul continuă să coboare şi ajunseră în fundul unui 
puț. În mijlocul acestuia, un tunel strâns, săpat probabil de 
scurgerea unei infiltraţii de apă, se-nfunda în stâncă. Avea 
într-adevăr diametrul unei cozi de mătură sau de furcă. 

— Uitaţi-vă zise hangiul cu o admiraţie plină de mister. 
lată dovada că Satan a bătut aici în stâncă. 

Ragastens examină cu mare atenţie această gaură. Apoi se 
uită în jurul lui şi zise: grozav! 

— Nu-i aşa? întreabă şi hangiul, încântat. 

Apoi urcară amândoi. Ragastens privi spre Monteforte. În 
acel moment, văzu patru cavaleri în fruntea cărora era Jean 
Malatesta. Câteva minute mai târziu se salutau. 

— Mie teamă să nu fi întârziat, zise Malatesta. 

— Deloc. N-am pierdut timpul degeaba pe aici... 

— Nu ne rămâne decât să încrucişăm spadele... 

Ragastens fără să răspundă, îşi dădu jos pelerina şi 
fandând luă poziţia de luptă. 

Capitolul XLVI Tabăra lui Cezar. 


După întrevederea de la Tivoli, Cezar Borgia, în armura sa 
de oţel, înconjurat de garda elveţiană - un regiment de 
spadasini - escortată de vreo douăzeci de seniori, dăduse 
semnalul de plecare. 

De-a lungul defileelor prin munţi, trupele formau parcă un 
şarpe imens care se ondula mereu... În faţă erau 
regimentele formate din piemontezi, bărbogşi, solizi, cu ochi 
sângeroşi, cântând cântece războinice... 

Apoi veneau tunurile şi bombardele trase de catâri biciuiţi 
într-una de calabrezi agili. De-a lungul obiectelor de 
artilerie veneau şiruri lungi de soldaţi - germani cu staturi 
gigantice bărboşi... Apoi veneau halebardierii un fel de 
Titani pe care Cezar îi recrutase din Flandra. Urmau 
regimentele de archebuzieri, romani, soldaţi masivi. 

Apoi regimentul elveţienilor, reci şi indiferenți cântând cu 
voci monotone. În mijlocul lor era Cezar pe calul său. 
Urmau alte regimente, apoi venea cavaleria strălucind 
toată în armurile ei de oţel. 

Apoi veneau carele încărcate cu corturi şi provizii 
escortate de cavaleria uşoară - alţi romani - călări pe cai 
mititei. 


Cezar era întunecat. Două nume îi veneau mereu la minte: 
Ragastens şi Primevere. Din când în când se întorcea spre 
belina Lucreţiei şi mai schimba câteva vorbe cu ea. 

Aceasta era însoţită de călugărul Garconio, palid încă din 
cauza rănii primite; stăteau de vorbă în şoaptă şi de câte ori 
Cezar se apropia de ei încetau brusc orice discuţie. 

Armata înainta în etape mari. Într-o seară, după mai multe 
zile de marş lent, se opri în faţa unei câmpii întinse şi-şi 
aşeză corturile în bună rânduială, apoi săpară şanţuri în 
jurul taberei. La capătul câmpiei se deschidea, printre 
stânci. Defileul care ducea la Monteforte. 

A doua zi, spre seară, Cezar se duse să-şi vadă sora în 
cortul ei magnific. Dar Lucreția nu era în cort. Nu apăru 
toată noaptea. A doua zi Cezar văzu că Lucreția dispăruse. 

— Probabil s-a speriat şi s-a întors la Tivoli, gândi el. 

Ceru să vină don Garconio ca să-l întrebe despre Lucreția, 
dar nici acesta nu mai era nicăieri. 

Capitolul XLVII Duelul. 

Ragastens, hotărât să moară, pentru a-i face pe plac lui 
Primevcre, îşi oferi pieptul lui Malatesta. Dar de la prima 
atingere se hotări să pareze, Malatesta era un adversar 
demn de el şi Ragastens înţelese că va trebui să-şi apere 
viaţa cu multe eforturi. 

Malatesta dădea lovitură după lovitură. Ragastens era 
hotărât să nu-l rănească pe tânărul său rival, dar să se 
apere pentru a nu fi nici el rănit. 

După mai multe reprize, Ragastens îl dezarmă pe 
Malatesta. Acesta îşi încrucişă braţele şi zise? 

— Domnule, câştigaţi toate bătăliile pe toate terenurile. 
Ucideţi-mă! 

Martorii din acel moment îl considerară pe Malatesta 
mort. Dar Ragastens, fără să răspundă, se duse după spada 
lui Malatesta. O ridică, apoi întorcându-se în tânărul om îi 
întinse mânerul... 

Gestul acesta atât de simplu ridică aplauze şi urale din 
partea celor ce priveau. 


Malatesta stătu câteva clipe luptându-se cu lacrimile care-i 
împânzeau privirea, apoi, întinzând braţele spre Ragastens 
spuse: 

— Ilubeşte-o! Eşti demn de ea. 

— La naiba! zise Ragastens. Chiar dacă nu vă iubeşte aşa 
cum spuneţi, nici eu nu sunt mai fericit... 

Malatesta dădu din cap, apoi, luându-l pe Ragastens de 
mână zise: 

— Domnilor, uitaţi-l pe fratele meu... 

Giulio Orsini adăugă: 

— Cavalerul devine fratele nostru al tuturor pentru că va 
luptă alături de noi cu noi pentru noi. 

Aceste cuvinte simple hotărau destinul lui Ragastens. 
Acum se vedea legat de aceşti minunaţi bărbaţi. 

— Domnilor, această onoare de a învinge sau a muri în 
preajma dumneavoastră mă onorează! 

Toţi după această emoţionantă scenă, porniră spre 
Monteforte. 

Capitolul XILVIII Salcia plângătoare. 

A doua zi, seara, în palatul lui Orsini se celebră 
reconcilierea dintre Ragastens şi Jean Malatesta, în 
dimineaţa următoare, Ragastens, însoţit de noii săi prieteni, 
se prezentă la contele Alma pentru a-l anunţa hotărârea să 
de a intra în armata aliată. 

Contele se bucura din toată inima şi-i oferi lui Ragastens 
daruri strălucitoare. Dar, modest, Ragastens insistă să se 
bată ca voluntar, cerând să răspundă de bună întrebuințare 
a prafului de puşcă. 

După ce hotări şi acest lucru, Ragastens împreună cu 
prietenii săi vizitară fortificațiile şi-şi alcătuiră planul de 
apărare. 

După cină, Ragarstens se întoarse în apartamentul pe care 
Giulio Orsini i-l pusese la dispoziţie. 

Spadacapa îl aştepta. 

— Domnule, nu mai plecăm? 

— Nu... pentru moment cel puţin. 


— Şi domnul nu se mai gândeşte să se lase ucis? 

— De unde ai mai scos-o şi pe asta? 

— Crezusem... În sfârşit, pentru că trăiţi şi fiindcă nu mă 
veţi părăsi... diamantele... 

— Ei, bine... diamantele...? 

— Sunt acolo... pe cămin. 

— Ah, aici ai vrut să ajungi? le-ai făcut prea cinstit, ia 
seama! 

Ragastens, emoţionat, îl bătu pe Spadacappa pe umăr, fapt 
ce-l flată pe scutierul său. Apoi avură o lungă convorbire 
care se termină prin cuvintele lui Spadacappa: 

— Bine, domnule. Încep chiar din noaptea, asta... 

Câteva zile Ragastens şi ceilalţi şefi se întâlniră în fiecare 
dimineaţă la palat. În fiecare seară, cavalerul şi 
Spadacappa ieşeau din Monteforte, conducând o şaretă 
acoperită de un coviltir. lar Ragastens escorta el însuşi 
această şaretă. Nimeni nu bagă de seamă aceste veniri şi 
plecări ale cavalerului. 

Armata aliaţilor se strânsese într-o vastă câmpie alinată 
înaintea defileului Iadului. Câmpia se numea Pianosa. Tot pe 
această câmpie, dar în cealaltă parte a defileului îşi 
concentrase şi Cezar forţele, în aşa fel încât armatele erau 
faţă în faţă separate numai de o bucăţică de loc. 

Într-o seară, întorcându-se la Monteforte, din 
misterioasele sale plimbări, Ragastens zărise în mulţime 
silueta unei femei ce-i păru foarte cunoscută. O urmări prin 
mulţime, însă la un moment dat această dispăru. Ragastens 
parcurse drumul la pas cercetând fiecare uliţă, degeaba. 
Apoi îşi spuse că nu poate fi adevărat. 

Două sau trei zile trecură şi Ragastens uită cu totul acest 
incident. 

Într-o seară, prinţul Manfredi şi contele Alma anunţară că 
vor începe lupta a doua zi. Se hotări ca toţi cei prezenţi să 
fie în zori pe câmpul de bătaie. Ragastens asistă la ultimul 
consiliu de război. Beatrix asista şi ea. 


După aceea, plecă la palatul Orsini şi-şi verifică armele şi 
harnaşamentul. Mânca cu poftă, apoi vru să se culce. Dar 
simţi că nu va putea adormi. Gândul la Primevere devenise 
obsedant. Pentru că era cu putinţă să moară, ar fi vrut s-o 
mai vadă o dată şi să-i spună ce mult a suferit pentru ea! În 
sfârşit se hotări să facă o plimbare. Fără să-şi dea seama se 
îndreaptă spre palatul contelui Alma. 

Porţile erau închise. Atunci porni pe lângă grilajul 
parcului. Se opri şi privi printre gratii. Deodată, Ragastens 
se hotări să escaladeze grilajul. În câteva clipe se afla în 
cealaltă parte. 

Unde mergea? Nu ştia. Sărise gardul ca un hoţ şi pornise 
prin parc. Deodată ajunse în faţa băncii de granit unde o 
văzuse pe prinţesa Manfredi. Era pe bancă! Şi era singură. 
Ragastens nu se mai gândi la nimic. Se îndreptă spre ea. 
Primevere îl recunoscu imediat îl privi cum se apropie fără 
nici o urmă de mirare. Era sigură că vine. 

— Doamnă, vă rog să mă iertaţi că îndrăznesc să mă 
prezint în faţa dvs. în aceste clipe. 

— Vă iert, zise ea, dar cum aţi reuşit să intraţi în parc? 

— Am sărit gardul, spuse el cu simplitate. 

Şi cum ea făcu un gest: 

— Oh, continuă el, nu vă gândiţi la nimic rău. Vă jur că am 
pentru dumneavoastră un respect nemărginit... 

Ea zâmbi. 

— Respect, zise ea, care vă împinge să faceţi lucruri 
primejdioase... 

— Dacă ordonaţi, mă retrag. 

— Nu, rămâneţi. 

Şi cu o voce în care emoția se simţea: 

— Acest act îndrăzneţ... nu vi-l reproşez... Dar, Cavalere, 
aveţi fără îndoială nişte lucruri grave să-mi spuneţi? 

— Doream doamnă, să vă spun numai atât! Ca mâine 
pornim la luptă şi că s-ar putea să fie ultima dată când ne 
vedem. Eu voi lupta în primele rânduri. Şi dacă mor, 
niciodată nu veţi afla că am luptat fericit pentru 


dumneavoastră încă din prima clipă în care ne-am întâlnit... 
şi aş vrea să vă mai spun, în sfârşit, că... vă iubesc... 

Beatrix nu făcu nici o mişcare de împotrivire. Ascultase 
atent, privindu-l pe cavaler în ochi. Apoi Ragastens cu o 
voce uşoară: 

— lată ce vroiam să vă spun, doamnă. lertaţi-mi 
îndrăzneala şi francheţea, lipsa de convenienţă şi fiţi sigură 
de respectul ce-l port prinţesei Manfredi... 

Beatrix întinse mâna pentru a-l opri. O luptă grea se dădu 
în sufletul ei mai multe secunde. Apoi ochii ei îi căutară pe 
cei ai lui Ragastens. Şi uşurel, blând, cu multă gravitate, 
spuse: 

— Prinţul Manfredi nu este soţul meu... 

O ameţeală îl cuprinse. Îi era teamă că visează sau că nu 
aude bine, că nu înţelege. 

— Ce vreţi să spuneţi, doamnă? bâigui el. 

— M-am căsătorit cu prinţul pentru că nu vroiam, să mă 
mărit cu niciunul din seniorii ce-mi dovediseră sentimentele 
lor... Pentru trei luni sunt logodită cu Manfredi... Şi. Dacă 
după trei luni îmi va reda libertatea... 

Nu mai spuse nimic, fiind prea emoţionată de mărturisirea 
care-i stătea pe buze. 

— Oh, murmură Ragastens, spuneţi...! 

— Ei, bine, cavalere, atunci moartea îi va uni pe cei po 
care viaţa i-a despărţit...! 

Ragastens se aşează în genunchi în faţa ei, acoperindu-i 
mâinile de săruturi. 

— Şi acum vă rog să plecaţi! Şi dacă va fi să mori mâine 
sau în altă luptă, gândeşte-te că suntem uniţi prin aceleaşi 
gânduri. Du-te acum... 

Ragastens se ridică. 

— Plec! Dar nu înainte de a vă spune că nu mi-e teamă de 
moarte şi că pentru a te cuceri m-aş lupta cu întreaga 
lume...! 

Şi, cuprinzându-i mijlocul, o trase spre el şi buzele lor se 
atinseră într-un sărut de foc. Fata rămase aproape leşinată, 


în timp ce cavalerul, năucit, muşcându-şi buzele până la 
sânge ca să nu urle de bucurie, se înfundă, în întunericul 
parcului. 

O oră mai târziu Primevere se întoarse în apartamentul ei. 
Or, la o mică distanţă în spatele băncii se ridica o bătrână 
salcie plângătoare ale cărei ramuri subţiri cădeau până la 
pământ. Trunchiul era pe jumătate scobit şi o scoibura 
mare adăpostea o umbră. După plecarea lui Primevere, 
umbră se ridică. Era o femeie... Privirea ei o urmărea pe 
Primevcre, care se pierdea în noaptea neagră. Atunci, 
dându-se înapoi, zise: 

— Frumoasă întâlnire! Emoţionantă! Nebuni, care nu ştiu 
ce tragedie-i paşte...! 

Apoi, cu paşi grăbiţi se furişă în fundul parcului. Acolo era 
o poartă. Lângă poartă aştepta un servitor din palat. 
Femeia îi întinse o pungă plină cu bani, iar acesta o luă cu 
lăcomie. 

— Mâine, vă mai aştept doamnă? 

— Da; şi mâine şi poimâine, în fiecare seară... 

Apoi femeia ieşi pe poartă şi porni pe ulițele întunecate ale 
cetăţii. 

Capitolul XLIX După luptă. 

A doua zi, pe câmpia Pianosa cele două armate dădură 
primul atac... 

Rezultatele bătăliei nu erau clare. 

Pentru Cezar Borgia important era să poată străbate 
defileul, cu oamenii săi şi să atace Monteforte. 

Armata aliaţilor trebuia să apere intrarea în defileu, să nu 
lase pe Cezar să pătrundă spre Monteforte. 

În prima întâlnire, Cezar nu reuşi să ocupe poziţiile cele 
mai avantajoase, care să-i dea posibilitatea de a controla 
defileul. 

Avea douăzeci de mii de oameni şi aştepta să-i mai vină 
întăriri. 

Armata aliaţilor nu număra decât 12 000 de soldaţi. În 
zorii zilei, în momentul în care prinţul Manfredi dădea 


semnalul de atac, o femeie îmbrăcată în alb, călare pe un 
cal focos străbătea în galop frontul trupelor. Era Primevere. 
Cu vârful cravaşei arăta către armata lui Cezar capre se 
desfăşura în linii lungi, şerpuitoare. Femeia fu aclamată de 
întreaga suflare. Aproape imediat rândurile se strânseră şi 
în ropot des de ploaie şi-n clinchet surd de arme, porni 
atacul. 

Către, orele patru armata lui Cezar era în acelaşi loc şi se 
purtau lupte grele. 

Cezar livid, pe calul său negru, se hotări să dea o lovitură 
decisivă. Îşi chemă regimentul elveţian şi pe cele două 
piemonteze şi porni hotărât spre defileu. În faţa lui cavalerii 
deschideau drumul ca o trombă de aer ce înălța pulberea. 

Manfredi în fruntea a trei regimente, aproape decimate, 
se puse în faţa lui Cezar. Timp de o oră se dădu o bătălie pe 
viaţă şi pe moarte. Lăncile scânteiau în soare şi fulgerau 
cerul, săgețile se încrucişau, spadele se loveau... strigăte, 
urlete, gemete umpleau câmpia. 

Se auziră urale puternice şi armata lui Manfredi se 
retrase. 

Prinţul, cu armură de oţel, cu casca smulsă şi aruncată la 
pământ, înnebunit striga cu groază. Dacă Cezar răzbătea 
printre ei, Monteforte era pierdut. 

În acest moment Cezar auzi un tunet care făcu pământul 
să se cutremure. O sută de cavaleri, cu lăncile ridicate, 
atacau armata lui din spate. În fruntea lor era chiar 
Ragastens. 

Ragastens dădu pinteni calului, se strecură printre 
elveţienii lui Cezar până ajunse la el. 

— Între noi doi, acum! zise el. 

— Trădătorule! O să mori! 

Cezar ridică sabia. Mişcarea însă îi descoperi umărul iar 
spada lui Ragastens fulgera, se înfipse între omoplaţi şi 
Cezar căzu la pământ. 

Mulțimea de elveţienii se trase înapoi. 

Ragastens ridicat în şa scoase un ţipat de victorie. 


În acelaşi moment, un cavaler, un Hercule mânuind lancea 
se năpusti asupra lui. Ragastens văzu cum elveţienii îi 
luaseră trupul lui Borgia şi-l duceau la adăpost. 

Fără armură, Ragastens se feri-n lături, văzând lancea 
care zbură spre el. Hercule trecu că vijelia pe lângă el, dar 
Ragastens îl urmări şi-i străpunse gâtul cu sabia. Omul căzu 
la pământ. 

— Ia te uită! Este baronul Astore! zise Ragastens. 

— Da, răspunse Astore, disperat. După cum vedeţi am 
venit după a opta lovitură, de spadă. 

— Baroane, mă supăr, zise Ragastens. 

— Bah!... Va fi... ultima...! 

Şi baronul îşi dădu ultima suflare. 

— Sărmanul diavol! şopti Ragastens. 

Şi gânditor se-ntoarse spre flancurile trupelor aliate. Fu 
întâmpinat cu aclamații. 

Privi în jurul său nedumerit, neştiind ce se întâmpla. Văzu 
că pe el îl aclamau oamenii. Nici nu coborâse bine de pe cal 
că prinţul Manfredi se îndreptă către el, cu braţele 
deschise. 

— Ne salvaţi! zise el şi-l îmbrăţişă pe cavaler. 

Apoi contele Alma, Giulio Orsini, Malatesta rănit, alţi 
douăzeci de comandanţi toţi îl sărutară... Nu departe 
Primevcre urmărea acest spectacol. Nimeni nu i-ar fi ghicit 
gândurile... 

Ceva mai departe, în vârful unei stânci altă femeie privea 
spre el. Când înţelese că lupta s-a sfârşit porni agale spre 
Monteforte. 

Armata aliaţilor suferise pierderi mari. Dar primejdia 
fusese îndepărtată pentru moment. Se aflase că rana lui 
Cezar este destul de gravă şi câteva zile nu va putea lupta. 

Contele Alma şi comandanții săi se întoarseră la 
Monteforte pentru a discuta măsurile ce trebuiau luate. 
Ştiau că Cezar nu se va da bătut cu una cu două şi că 
trebuie să atace iar. Ragastens se afla şi el printre aceşti 
războinici. 


Se făcuse noapte. Ragastens cinase cu Giulio Orsini şi se 
odihnea în patul său când Spadacappa intră la el. 

— Domnule o doamnă vrea să vă vorbească. 

— O doamnă întrebă Ragastens. 

— Da E mascată. 

— Pofteşte-o! 

Doamna după ce intră. Îşi scoase masca. 

— Lucreția Borgia! exclamă Ragastens uluit. 

— Ei da... Vă miraţi cavalere? Încă îmi purtaţi pică pentru 
neînţelegerea de la Palatul Riant? 

— Ducesă de Bisaglia! repetă Ragastens care nu-şi 
revenea din uluire. 

— Ah dragul meu... greşeşti zise zâmbind Lucreția. Nu mai 
sunt ducesa de Bisaglia... Bietul duce a avut un accident... 
A murit oh! Sunt o biată văduvă! 

— Doamnă iertaţi-mi mirarea... O asemenea 
îndrăzneală!... Dumneavoastră... la Monteforte! 

— Da, zise liniştita Lucreția. În timp ce fratele meu 
asediază Monteforte, eu vin să-l vizitez pe învingătorul lui 
Cezar... 

— Dar, doamnă, v-aţi gândit că dacă ar bănui... dacă v-ar 
zări cineva...! 

— M-am gândit foarte mult, cavalere. Şi mă gândesc că şi 
dvs. ar trebui să scoateţi un singur strigăt: imediat aş fi 
luată şi dusă... Puteţi să ţipaţi! Ar fi frumos! 

— Aici, doamnă, sunteţi la fel de bine păzită ca şi în Palatul 
Riant. Dar, dacă aţi venit până aici, presupun că nu pentru a 
mă insulta v-aţi deranjat? 

— N-am venit să te insult, cavalere! Am venit să te felicit. 
Nu era firesc...? 

— Doamnă vă rog să încetaţi cu glumele... 

— Ah, ai impresia că glumesc? Te înşeli, cavalere... [i se 
pare de necrezut să vin să te felicit pentru cu l-ai rănit pe 
fratele meu! Nu mă cunoaşteţi: v-aş fi felicitat cu mai multă 
căldură dacă-l ucideaţi...! 

— Doamnă... 


— De-asta am venit aici!... şi să-ţi mai spun încă o dată... 
Să-ţi repet pentru ultima oară... că am întâlnit în tine omul 
pe care-l visăm, stăpânul meu... şi iubita dvs ar putea fi 
regină: Lucreția Borgia o regină; Vrei să fii rege? Vrei să 
domneşti peste Italia şi... peste mine? Un singur cuvânt 
spune-mi. Principalii comandanţi din armata lui Cezar sunt 
oamenii mei. Un cuvânt şi lupta se termina. Cezar mort, 
dumneavoastră îi veţi lua locul. Veţi cuceri Monteforte. 
Atunci, vom porni spre Roma. Papa, la îndemnul meu. Te va 
încorona. Ştiu eu să-l fac să-mi cânte în strună... şi noi doi 
vom fi măreţia, vom fi puterea, vom fi frumseţea... 

— De-asta am venit... Accepţi? 

— Nu! Mi-e teamă că nu ne vom înţelege niciodată. Vă 
admir cu toată sinceritatea curajul, dârzenia, dar... 

— Atunci!... Cine te opreşte? 

— Nu mă simt capabil de asemenea măriri. 

— Nu, cavalere. Alta e cauza. În primul rând nu mă 
iubeşti!... Ţi-e frică de mine... În al doilea rând, o iubeşti pe 
faţa contelui de Alma! 

— Doamnă, îmi pare rău... 

— Răzbunarea mea de data asta va fi completă, mai ales 
că sunteţi doi acum. 

— Ascultaţi! Puteţi să mă ameninţaţi pe mine cât doriţi, 
dar să nu îndrăzniţi să vă atingeţi de ea... Vă omor cu mâna 
mea... Am încheiat! 

— Mă duc, zise Lucreția eu un zâmbet afurisit. Plec din 
oraş... Fii liniştit, domnule! Cu domnia ta am o răfuială... şi 
am să te lovesc cumplit! 

Spunând asta, Lucreția îşi puse masca. Câteva clipe mai 
târziu, Ragastens, singur, crezu că totul fusese un vis urât. 
Dar Spadacappa îi confirmă realitatea acestei vizite. 

— Domnule, doamna care a plecat este foarte generoasă. 
la uitaţi-vă! 

Şi Spadacappa îşi desfăcu pumnul care era plin de ducați. 

Capitolul L. Răzbunarea Lucreţiei. 


A doua zi Ragastens fu chemat la prinţul Manfredi, în 
palatul contelui Alma. Fu primit imediat... 

— Veniţi, domnule, veniţi să vă felicit pentru izbânda de 
ieri... 

— Ne-aţi salvat, adaugă şi contele Alma. 

— Alteţe... prinţe, mi-am făcut numai datoria de soldat. 

— Oh, nu, zise Manfredi. Aţi fost singurul care aţi observat 
punctul slab. Atacul dumneavoastră a câştigat o bătălie... 
Fără el, armata lui Cezar ar fi fost acum în oraş... 

Ragastens se înclină. 

— Ne-am gândit să vă răsplătim pentru curajul dvs. 

Ragastens închise ochii şi ghidul la Primevere pe câmpul 
de luptă era cea mai mare recompensă. 

— Domnilor, cuvintele dumneavoastră mă răsplătesc din 
plin... 

Dar prinţul Manfredi făcuse un gest. Un valet deschise o 
uşă dublă şi treizeci de seniori, şefi ai gărzilor comandanţi 
ai trupelor intrară în linişte şi se aşezară în spatele, contelui 
Alma şi al prinţului Manfredi. Ragastens privea cu uimire şi 
nedumerire aceste pregătiri. 

Deodată, Manfredi se apropie de el şi scoţându-şi colanul 
de la gât, i-l puse lui Ragastens. Acest colan format din 
medalii de aur şi rubine era Ordinul Bravilor, distincţie 
supremă. 

Numărul cavalerilor din Ordinul Bravilor nu depăşea 
niciodată 60. Câţiva prinți, dogii Veneţiei, ducele de Ferara 
printre alţii erau mândri de a purta la marile ceremonii 
acest cadou. În ţinut, numai prinţul Manfredi şi contele 
Alma avea această decorație. 

După ce-şi scoase colierul îl prezentă lui Ragastens. 

— În genunchi zise el. 

— Prinţe, o astfel de distincte... mie! 

— În genunchi, repetă Manfredi, cu blândeţe. 

Ragastens se supuse. Îşi îndoi genunchiul. Prinţul 
Manfredi îi puse colierul de gât. Apoi, scoțând sabia îl atinse 
cu lama pe umărul drept spunând: 


— Fii brav! Fii credincios! Fii curat! În gândurile şi în 
faptele tale fii demn de Ordinul Bravilor, din care faci parte 
începând de azi. 

Izbucniră aplauzele. Ragastens primi felicitările seniorilor 
prezenţi. Şi ce-l bucură cel mai mult fu prietenia cu care 
era înconjurat. 

În seara aceleaşi zile, prinţul Manfredi şi cu Beatrix făceau 
o plimbare prin parcul tăcut şi solitar. 

— Nu vrei să te întorci, copila mea? 

— Încă nu, prinţe, răspunse ea. Ştiţi că îmi place să visez 
aici, singură, seara şi că este un obicei vechi... 

— Ar fi mai bine să mergi cu mine... Ai nevoie de linişte 
pentru mintea şi sufletul tău. 

— Nu, prinţe! Îmi place mult să mă plimb pe aceste alei, 
unde veneam cu mama... am impresia că poate apărea la 
fiecare pas... 

— Dar dvs. aveţi nevoie de linişte şi de odihnă... 

Prinţul oftă. Înţelese că Primevere dorea să rămână 
sigură. 

— Te las, zise el cu tristeţe în suflet. 

Primevere îi întinse fruntea. Bătrânul o sărută părinteşte, 
apoi se retrase cu un suspin pe care Beatrix nu-l mai auzi. 

Deodată o voce răsună lângă el: 

— Bună seara, prinţule Manfredi. 

Zări o femeie mascată. 

— Cine sunteţi? Ce faceţi aici la ora asta? 

— Vă căutăm, prinţe... Ce importanţă are cine sunt? Nu-mi 
vedeţi fată dar îmi veţi cunoaşte gândurile. Umbra izbucni 
în râs. Prinţul Manfredi se albi de spaimă. 

— Cine sunteţi? Spuneţi sau vă smulg masca! 

— Nu vă spun numele meu pentru că nu vă foloseşte la 
nimic şi n-o să-mi vedeţi faţa fiindcă nici un Manfredi n-ar 
violenta o femeie. 

— Ce vreţi să-mi spuneţi? 

— Nu vreau să vă spun nimic fiindcă nu m-aţi crede... Mai 
bine veniţi să vedeţi şi să auziţi! O să vedeţi cu ochii dvs. 


cum vă înşeală şi o să-l vedeţi şi pe trădător. 

Prinţul îşi şterse fruntea de sudoare. O urmă pe femeie 
prin aleile şi tufişurile parcului. Deodată femeia se opri. Se 
aflau sub frunzişul des al sălciei. În faţa lor, pe o bancă, 
stătea Primevere. În genunchi, în faţa ei, era Ragastens 
care-i săruta mâinile. Doamna mascată după ce-i arătă lui 
Manfredi pe cei doi se retrase şi dispăru fără urmă, 
lăsându-l pe Manfredi buimac. 

Valetul, cumpărat de Lucreția cu aur, o aştepta în faţa 
porţii şi după ce-i deschise uşa, o întrebă dacă trebuie s-o 
mai aştepte. 

— Nu... De-acum înainte, nu; s-a terminat... 

Străbătând străzile întunecate din Monteforte, ajunse la o 
casă sărăcăcioasă care se afla în apropiere de poarta 
principală a parcului, prin care Manfredi şi Beatrix 
porniseră la plimbare. Ea urcă la primul etaj şi apoi intră 
într-o cameră lumniată slab cu o singură lumânare. Un 
bărbat aştepta. Era îmbrăcat ca un cavaler. 

— Garconio, mă voi întoarce pe câmpul de bătaie. 

— Şi eu doamnă? 

— Tu rămâi aci, pentru supraveghere. 'Ține-l aproape. 
Urmăreşte-l pas cu pas ca să-mi poţi spune ce face în 
fiecare clipă. 

— Bine, doamnă. Puteţi avea toată încrederea în mine. 

— Ştiu, Garconio. Tu eşti un servitor credincios şi sigur 
fiindcă lucrezi pentru tine însuţi. Numai, ia seamă! Dacă o 
să te vadă, eşti pierdut... 

A doua zi dimineaţă, în momentul în care se deschise 
poarta, Lucreția porni călare, cu faţa ascunsă de o eşarifă şi 
după trei ore intră în defileul Iadului unde făcu un ocol larg 
pentru a evita armata aliaţilor şi spre prânz ajunse la cortul 
lui Cezar unde intră imediat. 

Cezar, lungit pe un pat de campanie stătea de vorbă cu 
câţiva locotenenţi de-ai săi. 

— Vai, mie! zise Lucreția. Eşti rănit...? 

— Soră! spuse bucuros Cezar. 


Îi făcu lui Cezar un semn imperceptibil. Acesta înţelese şi 
le ordonă consilierilor care-l înconjurau să-i lase singuri. 

— Da, sunt rănit! zise el. Rănit de blestematul ăla de 
Ragastens care ne-a atacat pe la spate, stârnind o avalanşă 
de pietre şi stânci ce ne-a distrus o bună parte din oameni... 
Dar de unde vii? 

— De la Monteforte. 

— De la Monteforte? 

Îndrăzneala Lucreţiei îl sperie pe Cezar. 

— Ce ai făcut tu este într-adevăr nemaipomenit! 

— Mai ales că te vei putea răzbuna. 

Cezar avu o exclamaţie de bucurie. Încercă să se ridice, 
dar durerea îi străpunse umărul şi nu reuşi decât să scoată 
un țipăt uşor. 

— Lucreția, spune-mi tot. Povesteşte-mi tot ce ai făcut. Am 
fost tare îngrijorat. Apoi m-am gândit că te-ai întors la 
Roma. Explică-mi tot. Şi dacă ai reuşit să găseşti o 
posibilitate de a pune mâna pe nenorocitul ăla, îţi voi fi 
recunoscător. 

— Lasă asta. Acum spune-mi dacă vrei neapărat să pui 
mâna pe Monteforte. 

— Ei, asta-i. Ai înnebunit? 

— Deci, nu vrei să renunţi la atac? 

— Nu! Pe toţi dracii, voi râde Monteforte de pe faţa 
pământului şi voi semăna grâu... 

— Da, ai un motiv puternic! 

— Ştiu ce vrei să insinuezi... E adevărat că vreau ca faţa 
contelui să-mi aparţină...! 

— În acest caz ar trebui să te grăbeşti. Ragastens e acolo 
şi Beatrix îl vede cu ochi buni. 

Cezar se îngălbeni. După câteva momente întrebă: 

— Şi spui că aş putea să pun mâna pe Ragastens dacă aş 
renunţa la atac? 

— Trebuie să te prefaci numai! 

— Ah!... aşa mai merge! 


Lucreția începu să-i spună ceva la ureche. Vorbiră mult, în 
şoaptă neauziţi de nimeni. Apoi, Cezar chemă pe ofiţerul de 
gardă şi-i spuse: 

— Domnule, trimite-mi comandantul armatei şi pe solii mei 
de război... 

— Da, monseniore... 

O jumătate de oră mai târziu se răspândi zvonul că Cezar 
trimite la Monteforte mai mulţi soli cu propuneri 
avantajoase pentru pace. Mulţi erau de acord cu el, mulţi 
considerau că este o laşitate şi că-şi pierde prestigiul. 
Nimeni nu bănuia adevărul... 

Capitolul LI Fii curajos, devotat, cinstit. 

Ragastens după cinstirea ce i se făcuse de către prinţul 
Manfredi, porni spre palatul contelui de Alma. 

Era frământat de remuşcări şi de nelinişte. Toată 
dimineaţa îşi spusese; „N-am să mă duc!”, încercând să-şi 
înfrâneze pornirea de a o revedea pe Primevere, dar spre 
seară nerăbdarea lui creştea şi nu-şi mai putea stăpâni 
dorinţa. Se plimbă mult prin cameră, se învârti, încearcă să 
găsească tot felul de piedici, dar până la urmă ieşi în parc şi 
sărind gardul - prin acelaşi loc - porni spre banca de granit 
unde spera s-o găsească pe Primevere. 

Într-adevăr iată era acolo. Îl aştepta. Văzându-l, faţa ei se 
lumină de un zâmbet. Ceea ce-şi spuseră... 

Veni timpul să se despartă. După ce-şi luară încă o dată 
rămas bun şi încă o dată, Beatrix se îndreptă cu paşi uşori 
spre palat. Ragastens rămase pe loc, beat de fericire câteva 
momente, apoi oftă din toată inima şi se îndepărtă şi el. Se 
apropie de grilajul parcului când auzi paşi în urma lui. Se 
întoarse. Cineva îl urmărea! Şi nu ascundea acest lucru. 
Ragastens se ascunse după trunchiul unui copac. Omul se 
opri lângă el. 

— Prinţul Manfredi! şopti el pierit de ruşine şi de spaimă. 

Bătrânul cu mâinile încrucişate, cu ochii scânteietori şi 
reci, uşor aplecat îl privea în tăcere. Ragastens îşi dădu 
seama că ştia...! 


Speriat de moarte - nu pentru el, ci pentru Beatrix! - făcu 
o sforţare pentru a-şi adună puterile. 

— Prinţe... 

— Nici un cuvânt! Am văzut şi am auzit tot. Ar trebui să 
binecuvântezi cerul că nu-mi pierd minţile şi că, pentru a 
evita scandalul, nu te omor aici, ca pe-un câine! Mâine... te 
aştept... la mine... 

— Voi veni, prinţe! 

— Contez pe dumneata, domnule dacă mai ai un strop de 
onoare şi de demnitate. 

— Voi fi acolo! răspunse Ragastens calm, cu toată 
fermitatea. 

Toată noaptea nu închise ochii. Nu ştia cum s-o prevină pe 
Beatrix. 

Dimineaţa se duse la palatul Alma şi în zadar o căută pe 
Beatrix, n-o găsi nicăieri. Ros de griji şi de spaimă îşi anunţă 
sosirea prinţului Manfredi. 1 se spuse să vină mai târziu, 
deoarece prinţul este foarte bolnav. 

Ragastens părăsi palatul mai neliniştit decât venise. 

Către ora cinci, Ragastens fu primit de prinţ. Faţă-n faţă se 
priveau cu o curiozitate bolnavă, de parcă nu s-ar mai fi 
văzut până atunci niciodată... 

Deodată, valetul anunţă, cu voce tare: 

— Solii armatei şi ofiţerii Monseniorului Cezar Borgia, 
duce de Gandie, au venit pentru a face propuneri de pace 
monseniorului prinţ Manfredi, comandantul suprem al 
armatei aliaţilor! 

Cele două uşi se deschiseră la perete. Ragastens vedea ca 
prin vis... Solii se rânduiseră la uşă. Ofițerii se apropiară de 
prinţul Manfredi şi-i făcură plecăciuni adânci. 

— Ce doriţi, domnilor? întreabă prinţul cu o voce spartă în 
timp ce nu-l slăbea din ochi pe Ragastens. 

— Monseniore, zise atunci un ofiţer, noi, solii armatei 
monseniorului duce de Valentinors şi de Grandie cu tot 
respectul şi cu cea mai mare preţuire pentru Alteța Voastră 
am venit să vă propunem pace... 


Prinţul Manfredi, livid, strângând din dinţi, făcu un semn 
din cap. 

— lată propunerea noastră... Monseniorul Borgia crede că 
s-a vărsat prea mult sânge şi că a venit timpul să se pună 
capăt războaielor civile care slăbesc nenorocita Italie. 
Renunţă la toate pretenţiile sale asupra comitatului 
Monteforte. Se angajează să-şi retragă trupele la Roma. De 
asemenea, doreşte să refacă unele principate distruse, mai 
ales pe al dumneavoastră, să vă repună în drepturi, 
privilegii şi toate prerogativele ce vă aparţin. 

Manfredi asculta cu neatenţie aceste oferte neobişnuite. 

— Monseniorul duce de Valentinois şi Gandie cere în 
schimbul acestor oferte ca armata voastră să se desființeze. 
Doreşte un schimb de ostateci. Vă predăm 11 prizonieri 
luaţi în luptă şi nu cerem decât unul singur. Suntem 
însărcinaţi să-l desemnăm... 

— Cine e? 

— Pentru a arăta toată bunăvoința sa, precum şi respectul 
ce vi-l poartă, nu cere pe unul din seniorii pe care-i 
îndrăgiţi... Îl vrea pe veneticul acela, pe cavalerul 
Ragastens. Ce răspuns trebuie să-i ducem ilustrului căpitan 
pe care aveam onoarea de a-l reprezenta aici...? 

— Prinţul Manfredi tresări. Îl privi pe Ragastens. Acesta 
stătea liniştit, cu braţele încrucişate. Ochii lui priveau cu 
dispreţ către parlamentarii lui Cezar Borgia. 

O bucurie imensă îl năpădi pe Manfredi. Se putea 
răzbuna. O răzbunare cumplită, cum nici n-ar fi visat. 

— Aşteptăm, prinţe! 

Ragastens făcu un pas către prinţul Manfredi. Şi, cu 
braţele încrucişate, scrutându-i ochii, cu o voce gravă. Plină 
de dispreţ, şopti: 

— Ce aşteptaţi? 

Prinţul rămase o clipă tăcut. Faţa lui era pământie. Simţea 
răsuflarea lui Ragastens. I se părea că tot disprețul din 
lume se revărsa asupra obrazului său. În sfârşit, întinse 


braţul. Ragastens porni spre parlamentari, ca şi cum ar fi 
fost deja prizonierul lor. 

— Domnilor, zise prinţul, iată răspunsul meu. 

Vocea bătrânului era foarte calmă. O linişte solemnă se 
aşternuse pe faţa lui care, cu câteva clipe mai devreme, 
fusese răvăşită de patimă. 

— Răspunsul meu este acela pe care orice om de onoare l- 
ar da. Ar fi o laşitate să vi-l încredinţez pe cavalerul 
Ragastens... 

Parlamentarii nu-şi credeau urechilor. 

— Staţi! Toată lumea ştie că prinţul Cezar Borgia este 
duşmanul de moarte al cavalerului Ce-mi propuneţi dvs. 
mie, cavaler al Ordinului Vitejilor. de a-l da lui Cezar pe 
duşmanul său, este o insultă gravă la adresa mea. 

— Prinţe! îl întrerupse ofiţerul cu un ton de superioritate. 

— N-am terminat, zise Manfredi cu aceeaşi demnitate. Nu 
puteţi înţelege nici voi, nici prinţul vostru ce este onoarea. 
Voi nu cunoaşteţi decât înşelătoria, laşitatea şi habar n-aveţi 
de loialitate, de demnitate şi de onoarea cavalerească. 

Ofițerii spumegau de furie. Ragastens avea impresia că 
visează. 

— Iată, domnilor, sfârşi Manfredi, mergeţi şi spuneţi-i 
prinţului Borgia că pe cavalerul Ragastens nu pot să-l 
predau. Este singurul pe care nu-l pot da, pentru că din 
acest moment este desemnat de a lua comanda armatei 
noastre, în cazul în care eu aş muri în vreo bătălie. 

— Prinţe!... zise Ragastens emoţionat. 

Manfredi îi făcu semn să tacă. Apoi, adresându-se solilor 
lui Gezar: 

— Mergeţi domnilor. Nu mai avem nimic de spus. 

Cei trei ofiţeri salutară şi ieşiră. Uşile se închiseră. În acest 
timp Ragastens şi prinţul, rămaşi singuri, avură un schimb 
de cuvinte. Ragastens îşi exprimă sentimentele de 
mulţumire şi de înaltă apreciere, cu mare venerație. 

— Domnule, nu-mi datorezi recunoştinţă. Am făcut asta 
pentru mine. Sunt cavaler şi deviza mea este: curajos, 


credincios şi cinstit! 

— Dar dacă această deviză nu vă dădea dreptul să mă daţi 
pe mâinile lui Cezar, nu vă obliga să-mi oferiţi comanda 
armatei... 

— Tinere, nu m-ai înţeles... Am să-ţi explic limpede ce 
aştept eu de la dumneata. 

— Vorbiţi, domnule. Oricum, dorinţele dvs. vor fi împlinite. 

— Da!... Am încredere în cuvintele dumitale. Jură, deci, că 
vei respecta dorinţa mea. 

— Jur pe numele meu! Jur pe colierul de la gâtul meu! 

— Bine! zise bătrânul mulţumit. Mai întâi vă cer să nu-i 
spuneţi „ei” ce s-a întâmplat între noi. 

— Vă jur! 

— Asta, în cazul în care ai s-o mai vezi. Dar îţi cer s-o laşi 
în pace, să nu încerci s-o mai vezi, atâta timp cât voi trăi eu. 

Ragastens avu o clipă de nehotărâre. 

— Vă jur, zise el în sfârşit. Aveţi asupra mea toate 
drepturile, domnule! 

— Uzez de ele cu clemenţă, răspunse bătrânul. Dar 
adăugă imediat: 

— Domnule, în situaţia îngrozitoare în care m-ai pus 
trebuia să ne duelăm. Dar nu vreau să iasă asemenea 
scandal. Dar viaţa dumitale îmi aparţine. 

— Întrutotul, zise Ragastens cu hotărâre. 

— Şi dacă viaţa dumitale îmi aparţine, am dreptul să fac ce 
vreau cu ea...? 

— Da, domnule. 

— Ei, bine, iată ce-am hotărât: la prima noastră întâlnire 
cu Cezar Borgia, te vei lăsa omorât... 

Ragastens tresări. O revoltă instinctivă puse stăpânire pe 
el. Dar nu spuse decât: 

— Am să mă las ucis! 

Bătrânul Manfredi îl privi cu încântare şi admiraţie. 

— Am cuvântul dumitale, zise el. 

Ragastens clătină din cap afirmativ. 


— Bine! Acum poţi pleca. Eşti demn de mine, domnule. Nu 
mai spun decât: Eşti curajos, eşti credincios, eşti cinstit...! 

Ragastens îl salută cu respect pe bătrân şi plecă. 

Capitolul LII Caprera. 

Când află răspunsul aliaţilor Cezar se înfurie cumplit. 

— Vezi la ce jigniri mă expun, îi zise Lucreţiei supărat. 

Lucreția nu răspunse. Se gândea şi nu înţelegea ce s-a 
întâmplat. 

— Sunt de oţel, ăştia! Ar fi trebuit să-mi dau seama... Dar 
nu este încă totul pierdut. 

— Ce vrei să spui? 

— Ştiu ce trebuie să fac... Mă-ntorc la Monteforte. 

— Or să te prindă. Ulciorul nu merge de multe ori la apă. 
Lucreția ridică din umeri. 

— Am nevoie de patru însoțitori puternici! 

Cezar făcu un semn arătând spre cei patru ofiţeri din 
garda sa personală. 

— Voi juca ultima carte. Dacă voi câştiga, vei câştiga şi tu. 

— Nu înţeleg. 

— Nu-i nimic! O să vezi... Un lucru vreau să ştiu? Când vei 
da următorul atac? 

— Peste trei sau patru zile, imediat ce rana mea se va 
închide şi voi putea urca pe cal... 

— Bine. 

Şi cu toate că Cezar vroia să ştie ce pune la cale Lucreția 
nu-i mai spuse nimic. 

La Monteforte, după întâlnirea pe care o avusese cu 
prinţul, Ragastens stătea închis în cameră. Nu găsise altă 
soluţie pentru a-şi ţine promisiunea. 

Timp de câteva zile Ragastens adoniză. Într-o seară 
Spadacappa îi spuse că se zvoneşte că a doua zi ar începe 
bătălia, că trupele lui Cezar se pregăteau de un nou asalt... 

— În sfârşit! oftă tânărul. 

— Ce aveţi, domnule cavaler? Nu mai mâncaţi. Nu mai 
dormiţi. Slăbiţi văzând cu ochii... cred că sunteţi deocheat. 

— Crezi? 


— Drăcie! Păi, altfel cum? 

— Ai dreptate. Dar pregăteşte-mi armele pentru mâine. 

— Vă duceţi la luptă?... Deocheat, aşa...? 

— Păi, de ce să nu mă duc? 

— Fiindcă dacă eşti deocheat, e mare primejdie. Poţi să 
mori din prima... 

— Cu atât mai bine! 

Spadacappa nu mai pricepea nimic. Plecă dând din cap. 

În acest timp Beatrix era sfâşiată de nelinişte şi de 
îngrijorare. A doua zi, după întâlnirea cu Ragastens, îl 
aşteptase iar. În zadar. 

Ca de obicei, prinţul Manfredi o însoțea timp de o oră. 

Fără să bănuiască nimic din ce gândeşte bătrânul, Beatrix 
îl rugase s-o lase singură. Manfredi se îndepărtase pândind- 
o de departe. Ragastens nu veni. 

Primevcre se întreba tulburată: „De ce n-a venit, oare...?”. 

În seara următoare, la fel. Nici în serile din urmă cavalerul 
nu mai veni. Prinţesa începu să se teamă de o nenorocire. 

Într-o seară, pe când se plimba îngrijorată prin parc, 
aşteptându-l pe Ragastens, prinţul Manfredi şi contele Alma 
se apropiară de bancă. 

— Plecăm! zise prinţul cu o voce gâtuită de emoție. 

Contele Alma adăugă: 

— Am trimis oameni în recunoaştere. Am aflat astfel că 
Cezar se pregăteşte să ne atace. Mâine se va da bătălia 
decisivă. Vom pleca în noaptea asta chiar spre tabără. 

— Am venit să ne luăm rămas bun, fata mea... Suntem 
hotărâți să învingem. 

— Deci, toţi oamenii noştri sunt la posturi? 

— Toţi! răspunse Manfredi. Ricardo, Trivulce, Malatesta, 
Orsini... loţi! 

— Şi domnul de Ragastens? 

Abia pronunţă numele cavalerului şi faţa i se împurpură. 

— Cavalerul de Ragastens? întrebă contele. 

Dar Manfredi îi strânse mâna puternic, în întuneric. Şi eu 
o voce sigură şi liniştită răspunse: 


— Cavalerul este trimis într-o misiune de mai multe zile... 

— Misiunea e primejdioasă? întrebă Primevcre, pierită. 

— Da! zise prinţul, misiune primejdioasă unde s-ar putea 
să-şi piardă viaţa!... Adio, prinţesă...! 

Şi se îndepărtă brusc, urmat de contele Alma, Fierbea. Se 
sufoca. 

Primevcre se clătină şi era gata să cadă, ochii i se 
împăienjeniră, ameţeala îi cuprinse tot capul şi leşină. 

Când îşi reveni, deasupra ei stătea aplecată faţa unei 
femei necunoscute. Era îmbrăcată ţărăneşte. 

— Ah, în sfârşit, vă reveniţi! 

— Cine sunteţi? 

— Sunt de pe aici, signora. 

— Ce doriţi? 

— O caut pe signora Beatrix... Aţi întâlnit-o cumva?... Am 
ceva tainic să-i spun... 

— Eu sunt Beatrix... vorbeşte! 

— Sunteţi chiar signora Beatrix Oh, ce bucuroasă sunt!... 
De mult vroiam Să vă văd!... Pe la noi, la ţară, se spune că 
dacă atingi rochia unei prințese, o să ai noroc...! 

Primevcre o privi cu înţelegere şi un zâmbet cald îi flutură 
pe buze. 

— Spuneai că vrei să-mi spui ceva tainic? 

— Da. Signora. Mi s-a spus să vă vorbesc numai între 
patru ochi, ca nimeni să nu audă. 

— Vorbeşte! Nu ne-aude nimeni aici. Cine te-a trimis? 

— Un tânăr frumos, mândru, curajos dar care are un 
nume greu de ţinut minte, un nume străin... 

— Cavalerul de Ragastens! zise Primevere. 

— Da, signora. Ăsta-i numele. 

— Spune, unde e? De ce te-a trimis? Nu cumva e rănit, 
spune... 

— Oh, ba da, signora. Asta-i adevărul... 

Primevcre îşi adună tot curajul. 

— Spune-mi tot! 


— Ei, bine; iată signora! Nu ştiţi ferma noastră? E la două 
ore de Monteforte... Aseară, pe la asfinţit, am văzut un 
cavaler care se apropie şi intră la noi, în curte. M-am 
apropiat să-l întreb ce doreşte. A descălecat a făcut câţiva 
paşi şi s-a lungit cât era de mare, pe jos, la faţa mea, cu 
mâna pe inimă. 

— Oh, ce nenorocire! murmură Primevere, muşcându-şi 
mâinile. 

— Mama şi cu mine, continuă ţăranca, l-am luat de acolo şi 
l-am dus în casă, l-am aşezat pe pat... Avea o ditamai rană, 
colea la piept... i-am spălat rana, l-am bandajat cum am 
putut... şi a deschis ochii... 

— Primevere îi luă mâna. 

— Cum te cheamă? o întrebă ea. 

— Bianca, signora, zise ţăranca prefăcându-se mirată. 

— Bianca, eşti logodită, nu-i aşa?... Nu te îngrijora pentru 
zestrea ta. Am să te înzestrez de-o să crape toată lumea de 
necaz... 

— Ah, signora! Ştiam că voi avea noroc dacă vă ating. 

— Continuă... grăbeşte-te... 

— Atunci domnul ne-a făcut semn că vrea să vorbească... 
M-am apropiat de el. M-a întrebat eu o voce stinsă dacă e 
vreun bărbat la fermă, Când i-am spus că nu a fost tare 
necăjit... Atunci l-am încredinţat că eu sunt destul de 
voinică pentru a ţine locul unui bărbat... 

Şi-a adunat toate puterile şi mi-a spus să vin la dumneata 
să te iau şi să te duc la dumnealui, că vrea să te mai vadă o 
dată... Apoi a leşinat. Eu mi-am pus caii la căruţă şi am venit 
după dumneata... Ce te-am mai căutat, signora! 

Primevcre se ridică în picioare şi cu glasul stins de emoție 
şi de teamă zise! 

— Să mergem. Condu-mă la el 

— Oh signora. Ce fericit va fi... Dar n-ar trebui să ne ferim, 
să nu ne vadă cineva... Mâine dimineaţă vă aduc eu înapoi... 

— Ai dreptate!... ieşim pe poarta din spate şi nimeni n-o să 
ne vadă. Hai, să ne grăbim... 


Porniră cu paşi repezi. Beatrix nu văzu că sunt urmărite. 
Nu văzu nici semnul pe care ţăranca-l făcu. 

Ajunseră la poartă, ieşiră şi merseră câţiva paşi până la 
şareta femeii. Un sfert de oră mai târziu treceau poarta 
cetăţii, ieşind din Monteforte. După vreo două ore ajunseră 
în dreptul unei case. Coborâră şi Beatrix fu condusă de 
însoţitoarea ei într-o sală joasă, întunecoasă. 

— Bianca, unde este? întrebă în şoaptă Beatrix. 

Ţăranca izbucni în hohote de râs. 

— Nu mă cheamă Bianca! 

— Unde e cavalerul? Vorbeşte! 

— Dl. de Ragastens e la Monteforte. 

Primevere scoase un țipăt de groază şi fugi spre uşă. Dar 
se auzi cheia învârtindu-se în broască. 

— Mă numesc Lucreția Borgia! 

Primevcre se trase înapoi... O clipă o mare deznădejde o 
copleşi. Dar nu vroia să-i dea duşmancei sale satisfacția de 
a o vedea speriată. Făcu un efort, îndreptă semeaţă capul şi 
batjocoritoare zise: 

— Cine trebuie să moară, dacă Lucreția Borgia e aici? 

— Linişteşte-te, doamnă! scrâşni Lucreția. 

— Mie nu mi-e frică de moarte! 

— Nu vreau să te omor... 

— Atunci, ce vrei? 

— Îl vreau pe Ragastens. 

— De ce? 

Lucreția schiţă un surâs. 

— Motive femeieşti, doamnă. Îl iubeşti... Află că şi eu îl 
iubesc...! 

Schimbară aceste cuvinte rapid, ca un zăngănit de arme. 

Lucreția tăcu. 

Primevere încerca să-şi revină din uimire. 

— la seama, Lucreția Borgia! Cavalerul nu iartă niciodată 
o jignire. Şi dragostea ta este cea mai mare jignire... 
Lucreția, înveninată, se albi de furie. Ea care vroia s-o 


tortureze pe Beatrix era arsă cu fierul roşu de cuvintele 
rivalei. Îşi pierdu minţile. 

— Da, ştiu! Ragastens o să mă dispreţuiască şi mai mult... 
Dar, nu-mi pasă!... Ce-am vrut, am făcut. O să vă despart. 
N-o să vă mai vedeţi. Niciodată. 

Se opri o clipă să-şi tragă sufletul. Primevere o privea cu 
ironie. 

Lucreția se năpusti asupra ei încercând s-o sfâşie cu 
unghiile. 

— Niciodată, auzi?... O să te omor... şi după ce te voi omori 
am să mă duc la el! Şi-i voi spune că înainte de a te omori, 
te-am necinstit!... Fiindcă ar trebui să ştii că mai e cineva 
care vrea să-ţi pângărească trupul, cu sărutările sale... şi 
acel cineva este Cezar, Cezar Borgia, fratele meu, pe care 
tu-l urăşti! 

— Te omor, nenorocito, urlă Primevere. 

Scoase pumnalul pe care-l ţinea în sân şi de care nu se 
despărţea niciodată. Dar Lucreția ţâşni înapoi, fluieră... uşa 
se deschise şi patru namile de bărbaţi o luară pe tânăra 
prinţesă pe sus. 

Lucreția îşi schimbă hainele de ţărancă cu un costum de 
cavaler, încălecă pe cal şi porni în urma trăsurii care o 
adăpostea pe Primevere. Planul ei de a o răpi pe Primevere 
şi a o închide în castelul său de pe insula Caprera era 
reuşit. 

Capitolul LIII Căderea casei Alma. 

Cavalerul Ragastens îşi ţinuse jurământul de a nu o vedea 
pe Beatrix. Trebuia să moară pentru a-l ţine şi pe cel de-al 
doilea. Jurase că în prima luptă cu Cezar va muri. Acum 
sosise ceasul. 

Ragastens în clipa aceea simţi o părere de rău sfâşietoare 
la gândul că o pierde pe Beatrix pentru totdeauna. Prinţul, 
stăpân pe viaţa sa, îi impusese moartea. Îl chemă pe 
Spadacappa. Era hotărât să-şi ia calul şi să fugă până la 
palat s-o mai vadă o dată. 


Timp de zece minute, neştiind ce să facă, Se învârti pe loc, 
urcă şi cobori de pe cal de mai multe ori: Deodată se hotări: 
cobori scara în fugă până în stradă... 

Mulțimea aclama. Apăruse o ceată de cavaleri în fruntea 
cărora se aflau contele Alma şi prinţul Manfredi! 

Ragastens, înmărmurit, îi văzu apropiindu-se. Se opri în 
dreptul său. Prinţul îl văzuse: 

— Domnule de Ragastens, zise el, vă luăm cu noi. Alteța sa 
contele doreşte să faceţi parte din consiliul de război care 
se va ţine în tabără de luptă. 

Ragastens se clătină de parcă l-ar fi lovit cineva în moalele 
capului. Dar îşi reveni repede. 

— Calul meu!... Armele, Spadacappa! 

Spadacappa i-l aduse pe Căpitan, Ragastens şopti câteva 
cuvinte la urechea lui Spadacappa, apoi urcă în şa şi grupul 
porni la pas pe străzile din Monteforte. Era aproape de 
miezul nopţii. 

În clipa în care grupul care-i însoțea pe contele Alma şi 
prinţul Manfredi, trecu prin poarta de la Monteforte, un 
cavaler se alătură grupului. Acest cavaler se ţinea mereu în 
urma trupei. 

Apoi, încet, încet se distanţa, aşa încât nimeni nu observă 
când râmase singur în urmă. Cobori de pe cal. Apoi începu 
să se caţere pe zidul stâncos. Încet, pe dibuite... După vreo 
două ore reuşi să atingă platoul care străjuia defileul 
Iadului. Omul se aşeză pe covorul de muşchi de pe o stâncă 
netedă şi adormi îndată. Nu era altul decât călugărul 
Garconio. 

Ragastens înainte de a pleca, îi şoptise ceva la ureche 
scutierului său. Acesta nu plecase cu stăpânul său. Dar nu 
la mult timp după plecarea acestuia, Spadacappa porni şi 
el, dar spre Stânca Capului. Ajuns pe platou Spadacappa 
porni în galop spre hanul de la poalele stâncii. Avea la el un 
pachet mare, ce semăna cu nişte funii chitite, nişte sfori 
făcute rotiţă. Cititorul îşi mai aminteşte că mai multe zile la 


rând Ragastens şi Spadacappa căraseră ceva cu o căruţă. 
Ce făcuseră? Ce cărau? 

Spadacappa ajunse la han. Nu mai era nimeni, toţi se 
refugiaseră în Monteforte. Cobori pe scările săpate în 
stânca în pivniţă. Scara se înfunda cam două caturi sub 
granit. Spadacappa cobori până la catul de jos. Aici erau 
trei despărţituri: una închisă cu o uşă obişnuită, a doua şi a 
treia închise cu un grilaj de fier, foarte ţeapăn. În această 
ultimă scobitură se afla faimoasa urmă lăsată de satan în 
persoană. Spadacappa îngenunche lângă gura de granit. 
Avea cu el pachetul de sfori. Tăie o bucată bună de sfoară şi 
introduse un capăt la ochiul de granit... 

După ce termină, urcă cu restul pachetului de sfoară şi ieşi 
din han spre baza stâncii ce forma platoul. La o sută de paşi 
se opri zece minute în faţa unei stânci, apoi tot aşa ceva mai 
departe şi încă o dată. 

Când Spadacappa reveni către han, pachetul lui se 
terminase. 

Prinţul Manfredi şi contele Aima ajunseră în tabără spre 
ora două şi jumătate, noaptea, după ce măr-şăluiseară prin 
defileu. Consiliul de război fu îndată convocat în cortul 
contelui. 

Cei trimişi în recunoaştere prezentau poziţia armatei lui 
Cezar. Era sigur că spre dimineaţa aceasta urma să atace. 

Cei din consiliu îşi spuseră pe rând părerea. 

— Domnule Ragastens, ce părere aveţi? întrebă contele 
Alma. 

Cred că trebuie să plasăm armata în gura defileului pentru 
a-l putea apăra. 

— E un sfat bun, zise Manfredi cu un ton ironic care-i 
surprinse pe toţi, dar eu am altă părere: să profităm că 
armata lui Cezar este concentrată în câmpie pentru a o 
învălui şi a o ataca din toate părţile... îl strângem în cerc şi-i 
căsăpim... 

Planul lui Ragastens era cel mai bun, mai ales că numeric 
armata aliaţilor era mai slabă. Planul lui Manfredi era 


îndrăzneţ cutezător, dar putea da greş. Totuşi, adunarea 
hotări să-l urmeze pe acesta. Ragastens nu se opuse. 

Pe la 5 dimineaţa consiliul se sfârşi. Soarele răsărea. La 
ordinul lui Manfredi, sunară trompetele şi trupele porniră 
marşul spre tabăra lui Cezar, desfăşurându-se pe măsură ce 
înaintau. Contele Alma, prinţul Manfredi şi Ragastens se 
găseau în mijlocul acestui evantai imens care se desfăşura 
lent. 

Armata lui Cezar nu mişca, deodată, aliaţii se pregătiră de 
atac. Trompetele sunară atacul, Acesta a fost violent şi 
bătălia începu pe toată linia, odată. 

Cezar se lăsase încercuit. Dar, previziunea lui Ragastens 
se înfăptui. Nerăspunzând trupelor care-i asaltau flancurile, 
Cezar cu armata lui pătrunse în centrul liniei aliaţilor, cu o 
forţă nemaipomenită. Timp de o oră aliaţii rezistară... 
sângele curgea în valuri, cadavrele acopereau câmpia. 
Ragastens, cu o mână de cavaleri, dădea lovitură după 
lovitură. Se înghesuia înainte, descoperindu-se, trecând 
printre vârtejurile cele mai mari ale luptei, căutând 
moartea. Dar moartea nu se apropia de el...! 

Într-una din expedițiile sale în armata lui Cezar îl văzu pe 
contele Alma şi pe prinţul Manfredi înconjurați de un grup 
de elveţieni. Ragastens se năpusti, urmat de douăzeci de 
cavaleri. Contele Alma însă fu doborât la pământ, cu gâtul 
străpuns de o lance. Căzu cu braţele deschise, formând o 
cruce, într-o baltă de sânge. 

În jurul corpului său se dădu o luptă îndârjită. Când 
Ragastens văzu că prinţul Manfredi este atacat din toate 
părţile, de vreo cincizeci de războinici care-l înconjurau, îl 
cuprinse deznădejdea. 

— Acum voi muri! se gândi el. 

În acelaşi timp, se aruncă asupra vrăjmaşilor. Bătrânul, cu 
capul gol, sângerând, groaznic la vedere, îi zâmbi. 
Raganstens văzu acest zâmbet şi-i spuse: 

— Mă ţin de cuvânt...! 


Atacul lui fu nebunesc. Se năpusti, aruncându-şi spada, 
spre lăncile duşmane. Şi, după ce se-nvârti de câteva ori 
fulgerător, se trezi neatins, într-un gol lăsat de cei ce 
fugeau de le scăpărau călcâiele. Auzi un glonţ şuierându-i 
pe la ureche. În spatele lui, un țipăt înăbuşit. Se-ntoarse... 
Prinţul Manfredi se rostogolea de pe cal, nu departe de 
contele Alma. Ragastens sări de pe cal şi alergă la prinţ. 
Bătrânul fusese atins în cap. Totuşi, nu murise încă. Ochii i 
se roteau în orbite, gata să iasă, făcu un efort 
supraomenesc pentru a se ridica. Ragastens se plecă 
asupra lui. 

— Domnule, îmi sunteţi martor că am făcut totul pentru a 
mă ţine de cuvânt... 

— Da! zise prinţul. 

— N-am reuşit... dar nu s-a terminat lupta... Muriţi 
împăcat, domnule... În curând vin şi eu... 

— Nu! zise cu greu bătrânul. Trăieşte... pentru ea...! 

Ragastens îngenunche şi lacrimi îi curgeau pe obraji. 

Manfredi vru să-i mai spună ceva. Dar închise ochii... 

Atunci Ragastens se aplecă, îi luă capul în mâini şi-l sărută 
pe bătrân pe frunte. Când se ridică era galben ca turta de 
ceară. Privi în jurul său şi văzu că bietul Căpitan era 
aproape. Luă spada prinţului, sări în şa şi cercetă situaţia. 
Şefii armatei aliate care erau în viaţă i se alăturară. Bătălia 
era pierdută şi înfrângerea dezastruoasă. Din toate părţile, 
trupele aliate erau fugărite şi-şi lepădau armele, 
îndreptându-se spre defileu. 

— Suntem pierduţi! spuse cineva lângă Ragastens. 

Cavalerul se întoarse şi-l văzu pe Giulio Orsini. 

— Cezar porneşte spre Monteforte! Mai spuse el. 

— Lasă-l să meargă! Şi-i şopti lui Orsini: 

— Prietene, încearcă să strângi în jurul dumitale armata şi 
retrageţi-vă în defileu... Lăsaţi-vă urmăriţi de Cezar până la 
Monteforte. 

— Nu înţeleg. 

— Ai încredere în mine? 


— Deplină... 

— Atunci fă cum ţi-am spus... Eu... Îi voi pregăti 
monseniorului Borgia o mică surpriză... 

Pe când Orsini dădea semnalul de retragere în defileu, cu 
tot ce mai rămăsese din trupele aliaţilor, Ragastens se 
îndepărtă părăsind câmpul de bătaie. 

O jumătate de oră mai târziu, se căţăra pe nişte pante 
inaccesibile ale platoului. Repede fu obligat să descalece. 
Dar Căpitan îl urmă, pufnind pe nări şi nechezând... 
Trecuse o oră de când urcau şi iată că se apropiau de 
platou. În acel moment văzu ariegarda lui Cezar 
înfundându-se în defileul ce ducea la Monteforte. 

Ragastens îl lăsă un minut pe Căpitan să se odihnească. 
Cercetă cu privirea toată întinderea platoului. Nu se vedea 
nimeni. Atunci încălecă şi porni ca uraganul în direcţia 
Stâncii Capului. 

Călugărul Garconio petrecuse o noapte liniştită pe patul 
său de ierburi şi muşchi, sub cerul liber, Roua dimineţii îl 
trezi. Se sculă, se scutură şi izbucni în râs, Cezar, cu 
întăririle sale, are douăzeci de mii de oameni. Vai de capul 
aliaţilor!... Ragastens azi îşi capătă pedeapsa... 

Călugărul îşi alese un loc bun din care să poată vedea ce 
se-ntâmplă pe câmpul de bătaie. Se duse până la hanul de 
la Stânca Capului, dar nu se opri. Găsi mai încolo un loc 
comod de unde putea vedea toată câmpia şi defileul. 

Când începu bătălia, zgomotele ei urcau în valuri până la 
urechile lui Garconio. Orele se scurgeau încet, Garconio îşi 
adusese cu el mâncare. Se apucă liniştit să mănânce, cu 
ochii spre defileu. 

Deodată, zgomotele crescură. Se aplecă. Bărbaţi, soldaţi 
veneau în fugă, erau din armata aliaţilor, erau primii fugari 
ce intrau acum în defileu pentru a se refugia la Monteforte. 
Apoi, trupe întregi veneau în goană... 

— Ce-am spus eu? urla Garconio delirând de bucurie. Dar 
nu-l văd pe Ragastens! O să mă duc mai târziu să văd 
câmpul de bătaie... şi-l voi găsi...! 


Defileul acum era asaltat de un furnicar uman ce părea 
surprins de o catastrofă şi fugea îngrozit, pierdut, sub 
razele soarelui impasibil. Apoi apăru o trupă ce înainta 
încet, ţinând piept inamicului. 

Urletele, strigătele de bătaie, vuietul mulţimii era 
formidabil... Atunci apăru coloana lui Cezar. Trupele lui 
Cezar Borgia înaintau în rânduri strânse. 

— Monteforte va fi cucerit repede! se bucura Garconio. 

Apoi, gâfâind de emoție: 

— Ragastens nu este! A căzut!... Osă mă duc să-lvăd...! 

Armata lui Cezar înainta. Acum era toată sub ochii 
călugărului care, aplecat înainte, agăţat de o stâncă dădea 
din picioare şi urlă cât îl ţinea gura. 

În acel moment o detunătură puternică zgudui muntele 
dinspre Monteforte. 

Călugărul văzu ridicându-se spre cer o coloană groasă de 
fum, amestecată cu pietre şi roci enorme... Auzi urlete şi 
văzu armata lui Cezar retrăgându-se înspăimântată. Ploaia 
de bolovani cădea asupra armatei strivind plutoane întregi. 

— Ce-i asta? se întrebă călugărul speriat. 

Răsună altă detunătură însă mult mai aproape de 
Garconio. O nouă coloană de fum se înălţă urmată de o 
ploaie de pietre, răsunară iar urlete. 

Armata lui Cezar încearcă să se retragă dar se produse o 
învălmăşeală de nedescris pentru că ariergarda înainta. 

Călugărul trase o înjurătură. O luă la goană pe platou 
fugind către han. La cinci sute de paşi văzu un om care 
aprindea un fitil. A treia detunătură zgudui pământul. 
Vuietul mulţimii era îngrozitor... Un singur om masacra o 
armată întreabă. Garconio, ridicând mâinile spre cer începu 
să blesteme. Omul din faţa lui era Ragastens... Asemănător 
unui titan, Ragastens fărâmiţa muntele pentru a fărâmiţa o 
armată! A cincea explozie smulse roci mari de granit din 
munte... 

Călugărul privea rătăcit şi nu-i venea să creadă. Îl văzu 
intrând în han. Se luă după el. Ragastens, coborând scările, 


aprindea ultimul fitil. Deodată auzi un hohot de râs şi-l văzu 
pe Garconio. Ragastens era prins ca un şobolan în cursă. 
Fitilul ardea, în câteva minute explozia îl va îngropa de viu. 
Privi spre grilaj. Încearcă să-l deschidă. Prea târziu. Nu se 
mai putea deschide decât cu cheia. Călugărul râdea, privind 
cum se zbate în cuşca zăbrelită. 

— Ei drace, iată-te prins în propria-ţi capcană. 

Ragastens îi întoarse spatele. 

— Du-te dracului! ţipă Garconio fugind spre ieşire. 

Fitilul ardea încet, după celălalt grilaj. Era prins la mijloc. 
Va muri aici, prosteşte... şi Primevere!... Gândul că n-o s-o 
mai vadă îl îngrozi. 

— Adio, Primevere! murmură el. 

Auzi paşi, apoi o luptă ce se dădea pe scări, înjurături o 
bufnitură surdă. 

— Spadacappa! urlă Ragastens, Spadacappa nu-i 
răspunse. 

Încerca ca un ciocan să sfarme încuietoarea grilajului. La a 
treia lovitură izbuti; Ragastens fugi spre scări. Atunci 
Spadacappa împinse o formă ciudată neagră pe scări. Era 
Garconio. 

— Iertare! Ţipa nenorocitul. 

Spadacappa închise grilajul în urma lui şi ieşi din han după 
Ragastens. Nu făcuseră o sută de paşi că o explozie 
puternică cutremură tot muntele. Capul Stâncii se 
prăbuşise în defileu. 

Spadacappa şi Ragastens priveau urmările dezastrului. 
Din armata lui Cezar se alesese praful. Câţiva fugari, 
speriaţi de moarte, mâncau pământul fugind. Printre ei, pe 
un cal negru, Cezar. 

Ragastens ţipă spre el: 

— La revedere, monseniore!... pe curând! 

Dar Cezar, luat de valul mulţimii, nu-l auzi. 

Ragastens se-ntoarse spre omul lui. 

— Îţi mulţumesc, zise el strângându-i mâna. 

— Ah, domnule, ce bestie scârboasă popa ăla! 


— Da... şi dacă nu erai tu, zburam eu în locul lui... Dar 
cum de l-ai văzut? 

— Din întâmplare. După ce exploziile au început să 
cutremure pământul, la douăzeci de paşi am văzut bestia... 
vreau să zic popă... Se năpustise ca un turbat... eu după 
el... A intrat în han... Eu. În spatele lui... şi am ajuns la 
timp... murea de râs... Am pus mâna pe un ciocan din 
bucătărie, am coborât scara... restul îl ştiţi. 

— Îţi mulţumesc, viteazul meu prieten. Mi-ai salvat de 
două ori viaţa... 

— Şi eu vă datorez ceva! Vă sunt încă dator... 

— Unde e Căpitan? 

— L-am legat colo-jos. 

— Bine! Îl duci la Monteforte. 

— Şi, dumneavoastră? 

— Eu mă întorc prin defileu. 

Ragastens cobori spre defileu. Armata aliaţilor se oprise. 
Mai întâi nu ştiură ce se petrece. Dar când ploaia de pietre 
căzu în defileu, când văzură stânci smulse din munţi 
prăvălindu-se peste armata lui Cezar, înţeleseră... Toţi 
ţipau, se strângeau în braţe; Monteforte era salvat, iar 
Cezar distrus. Un delir de bucurie se dezlâănţui. Urale se 
ridicau spre cer şi mulţumiri aduse necunoscutului care-i 
salvase. 

Atunci se apropia Ragastens, coborând versantul dinspre 
han. 

— Ragastens! strigă Giulio Orsini... 

Numele lui zbură din gură în gură. Şi când ajunse jos, nu 
avu timp decât să sară din şa. Mii de braţe se întindeau 
spre el. Mulțimea îl aclamă, ovaţiona şi-l arunca în sus, 
exprinundu-şi recunoştinţa şi admiraţia pentru salvatorul 
Monteforte-lui. 

După ce se mai linişti mulţimea, Ragastens porni călare 
alături de Giulio Orsini şi alţi comandanţi spre palatul Alma. 

„Contele Alma a murit, prinţul Manfredi la fel”, îşi spunea 
Ragastens visător. 


Ajunseră în faţa scării monumentale a palatului. 

Ragastens spera s-o vadă pe Primevere. Dar nu îl 
întâmpină prinţesa... 

— Cavalere, zise Giulio Orsini, dumneavoastră vă revine 
onoarea de a-i povesti prinţesei Beatrix bătălia! Este 
suverana comitatului de acum înainte. 

Înconjurat de războinici, Ragastens urcă scara de 
marmură, în timp ce mulţimea ocupa piaţa cea mare din 
faţa palatului. Inima-i bătea să sară din piept. Clipa fericirii 
sale era aproape. 

O femeie bătrână, damă de companie a prinţesei înainta 
spre ei. 

— Domnilor, am veşti proaste... Prinţesa Beatrix a 
dispărut...! 

— A dispărut...? 

— Azi noapte, la două ore după plecarea contelui şi a 
prinţului. 

Am căutat-o peste tot. Nici urmă de prinţesă... Un singur 
ofiţer care era de pază la poartă spune că prinţesa a ieşit 
din Monteforte... 

O linişte solemnă se aşternu peste adunare. Ragastens nu 
înţelegea... Apoi, deodată, căzu leşinat, cu braţele întinse... 

Capitolul LIV Fiul Papei. 

Cezar şi o parte din armata sa erau de două zile în drum 
spre Tivoli, Irimisese papei o ştafetă prin care-i anunţa 
înfrângerea. Numărul morţilor era mare. Răniţii erau şi mai 
numeroşi... Regimente întregi dezertară. La prima oprire 
Cezar constată cu groază că în jurul său mai avea 3 000 de 
oameni. Înfrângerea era cumplită: Cariera lui de căpitan 
invincibil se încheiase. Toate visele lui se spulberaseră. Şi 
culmea deznădejdii, află după câteva zile că Papa fugise la 
Caprera speriat de o răscoală mare. 

Primi un bilet de la Lucreția: „Imediat ce intri în 
Monteforte. Dă-mi veşti. După ce aranjezi acolo tot, vino la 
Caprera. [i-am pregătit o surpriză plăcută”. 


„Nebuna asta” gândi Cezar spera să cuceresc Mouteforte. 
Nu bănuieşte ce ne aşteaptă...! 

Veştile de la Roma erau ce în ce mai proaste. Poporul 
începea revolte. 

Într-o seară sosi de la Roma chiar şeful poliţiei, marchizul 
de Rocasanta. Era un desăvârşit cunoscător al vieţii publice. 
Avea un fler deosebit al catastrofelor precum şi al 
evenimentelor fericite care urmau să se producă şi avea şi 
marele talent de a fugi de primele şi de a le întâmpina pe 
celelalte. Cezar, cunoscându-l bine, ştia că vizita lui nu 
prevesteşte nimic bun. Şi într-adevăr Rocasanta îi spuse că 
Roma este un butoi de pulbere care va sări în aer foarte 
curând. Mulțimea se răscoală. Bande de hoţi jefuiesc şi 
atacă oamenii cinstiţi. În opt-zece zile, rebeliunea va fi o 
realitate. Oamenii însă nu sunt organizaţi, nu au 
conducători. Singurul mijloc de guvernare al rebelilor era 
arestarea în masă, condamnări făcute la întâmplare, 
execuţii publice... Dar, mai spuse Rocasanta, de data asta 
lucrurile erau mult mai grave. 

Cezar îl privea pe Rocasanta pieziş. Simţea în vocea lui o 
ironie ascunsă. 

— Şi culmea, mai zise Rocasanta, Sanctitatea sa a găsit 
tocmai acum momentul să plece la Caprera... Cerul m-a 
păzit de a judeca eu faptele Sfintelui-Părinte! 

— l-a fost frică, nu-i aşa? Poţi să-mi spui, marchize. 
Rocasanta făcu un gest de disperare. Cezar se învârtea în 
cort ca un leu în cuşcă. Polițistul îl cercetă cu coada ochiului 

încercând să-i ghicească intenţiile. 

— Ce mă sfătuiţi? întrebă Borgia. 

„lată-ne şi aici” gândi marchizul. 

— Spuneţi, Rocasanta. Cunoşti cel mai bine situaţia. 
Nimeni nu poate să-mi dea un sfat mai bun, acum... 

— Monseniore, pot să vă vorbesc pe şleau? 

— Îţi ordon! 

— Ei, bine iată ce cred eu: o singură autoritate ar mai 
putea ţine-n frâu răsculații, autoritatea religioasă. Numai 


majestatea pontificală ar mai putea pleca frunţile prostimii. 
Ar trebui monseniore, ar trebui un Papă care să intre în 
Roma cu mare ceremonie, înconjurat de mii de preoţi de 
cardinali şi episcopia Dar într-o asemenea ceremonie ne-ar 
trebui un tânăr, nu un bătrân neputincios şi bolnav! Un 
Papă tânăr, puternic, îndrăzneţ şi care sub haina sa să 
poarte pumnalul gata să-l înfigă în primul neobrăzat care ar 
încerca să crâcnească...! 

Vorbind astfel, Rocasanta îl privea pe Cezar în ochi. Acesta 
se făcuse pământiu. 

— Da, ideea este mare şi îndrăzneață... 

— Iar dacă acest Papă tânăr s-ar întâmpla să fie şi un 
temut şi temerar căpitan, al cărui renume stârneşte 
respectul şi teamă, rebeliunea s-ar destrăma de la sine, iar 
puterea pontificală ar fi consolidată poate pentru multă 
vreme... 

Cezar privi în ochii marchizului. 

— Şi vreţi să-mi pun tiarăâ? 

— Da, monseniore, zise categoric Rocasanta. Este singurul 
mijloc de a salva situaţia şi de a înăbuşi revolta. 

— Dar pentru a fi ales eu Papă, ar trebui ca tata să nu mai 
fie!... Niciodată conclavul... 

— Sau să moară! zise Rocasanta hotărât. Mi-e martor 
Dumnezeu că mi-aş da şi viaţa pentru sănătatea Sfântului 
Părinte... Dar... e bătrân... marea nu-i e prielnică... nici 
aerul de la Caprera... 

Cezar nu-l asculta. În mintea lui sămânţa paricidului 
prindea rădăcini. Stătu mult timp pe gânduri. Rocasanta 
aşteptă, în tăcere. Cezar îşi ridică privirea şi şopti... 
Marchizul înţelese: Alexandru al VI-lea era condamnat la 
moarte! 

— Monseniore, zise el, cu o voce neutră, dacă aveţi vreun 
comision... mai deosebit pentru Caprera, aş putea să vă dau 
un om... 

— Cine? 


— Un tânăr pe care am putut să-l cercetez prin natura 
funcţiei mele, lectorul Sanctităţii Sale. 

— Abatele Angelo? întrebă Cezar neîncrezător. 

— Da, monseniore, chiar el! Are o calitate prețioasă: Este 
ambițios! Luaţi un spirit mediocru şi fluturaţii prin faţa 
ochilor speranţa de a obţine titlul la care acesta speră în 
secret. Lăsaţi-l să întrevadă posibilitatea de a se împodobi 
cu acest titlu. Hrăniţii vanitatea. Acest om va fi creatura 
dumneavoastră. Ah! Monseniore, dacă vreţi să faceţi ceva, 
nu alegeţi nici un devotat nici un duşman, luaţi un ambițios, 
luaţi-l pe abatele Angelo... 

— Cred că ai dreptate, marchize! Dar abatele vrea să fie 
episcop? 

— Pentru început! 

— Din partea mea, nu văd nici o piedică. 

— Atunci, grăbiţi-vă, monseniore! V-am spus! Timpul ne 
presează. Roma se agită. Trebuie să dăm lovitura şi să vă 
impuneţi mulţimii fie prin admiraţie, fie prin groază. 

— Unde e Papa? întreabă Cezar. A rămas la Tivoli? Vreţi să 
trec pe la el? 

— Nu! Mă voi duce eu însumi la Tivoli. Întoarce-te direct la 
Roma... Cât timp poţi să le mai faci faţă? 

— Câteva zile... Dar dacă aş şti că evenimentul despre 
care am vorbit se va petrece în câteva zile, aş prinde forţe 
noi. Câteva zvonuri bine lansate într-un oraş hărțuit şi 
dezmembrat pot schimba unele lucruri. 

— Bine, marchize! Şi bănuiţi că voi avea şi eu o parte de 
câştig? 

— Bineînţeles! 

Capitolul LV Abatele Angelo. 

Cezar Borgia încredinţă comanda trupelor unui bătrân 
cavaler şi porni spre Tivoli cu o escortă mică. A doua zi 
seara, ajunse. După ce ocupă apartamentul tatălui său 
trimise după Angelo. Abatele nu avea decât douăzeci şi 
patru de ani, dar arăta şi mai puţin. Era galant, săritor, 
pomădat, fardat, mereu la ultima modă, pus la patru ace. 


Avea o forţă fragedă şi plăcută şi un aer de candoare care 
inspiră încredere. 

— Deci, ce părere ai dumneata despre situaţia asta? 

Abatele Angelo tresări. Niciodată Cezar nu vorbise cu el 
serios. Asistase însă de multe ori la consiliile familiale. 

— Monseniore... O atât de gravă întrebare... eu... 

— Oamenii inteligenţi sunt rari... şi mai rari sunt servitorii 
devotați. Dumneavoastră faceţi parte din aceştia: deci 
vorbeşte fără teamă. 

— Monseniore, cred că situaţia este disperată. Numai un 
eveniment neprevăzut ar putea să mai schimbe ceva. Şi 
ceea ce este mai grav este că Sfântul Părinte este într-o 
stare de spirit atât de... 

— Ştii că eşti foarte deştept, abate? Tot ce-ai spus este 
drept... îţi va sta bine episcop... 

Angelo se îmbujoră şi mai tare. 

— Dacă Dumnezeu şi Sfântul Părinte mi-ar da o dioceză 
pentru mine, cred că Papa nu s-ar căi niciodată...! 

— Din nefericire, tatăl meu nu prea se gândeşte la 
dumneata...! 

— Este adevărat, monseniore! 

— Spuneai că un eveniment important ar putea îndrepta 
lucrurile. Despre ce fel de eveniment vorbeai? 

Abatele nu răspunse. Cezar se ridică şi se apropia de el: 

— Ce crezi despre tata? întreabă el? 

Abatele se înfioră. 

Îşi ridică ochii spre interlocutorul său şi, cu o voce slabă, 
răspunse: 

— Papa este bătrân,. asta cred! 

— Spune-mi fără teamă... 

— V-am spus totul: Papa este foarte bătrân... E obosit. 
Domnia lui a fost glorioasă; de trei ori sfânta... dar l-a 
secătuit... 

— Ce ai putea face pentru cel ce te-ar numi episcop? 

— Totul. 


— Dar numai Papa te poate numi, nu-i aşa? Dacă eu aş fi 
Papă, te-aş face episcop, Angelo! 

Abatele înţelese că nu mai e nimic de spus. 

— Angelo, vrei să fii episcop şi mai târziu cardinal? 

Abatele se înclină până la pământ şi zise: 

— Aştept poruncile dvs., Sfinte Părinte...! 

— Bine, abate. Nu m-am înşelat. 

Cezar se aşează la masă şi începu să scrie. După ce 
termină, întinse scrisoarea abatelui. 

— Citeşte! Nu mai avem secrete, acum. Vei înţelege ce 
aştept de la dumneata. 

Abatele începu lectura, cântărind fiecare cuvânt! 

„Dragă soră, Am toată încrederea în abatele Angelo care-ţi 
aduce această scrisoare şi-ţi va spune de ce nu pot veni să 
te întâlnesc la Caprera. Sper totuşi să pot ajunge peste 
câteva zile. Cred că tata este sănătos, deşi mi-e teamă 
pentru el. Ultima oară când l-am văzut mi s-a părut bolnav 
şi nu văd o ieşire prea bună. Dacă s-ar întâmpla vreo 
nenorocire, în ce-l priveşte, abatele Angelo mă va preveni. 
Adio, scumpă soră. Abatele Angelo te va ajuta să-l îngrijeşti 
pe tatăl nostru; mi-e teamă însă că medicamentele pe care 
le aduce nu vor reuşi să vindece boala. Eu plec la Roma 
unde voi aştepta veşti de la tine. 

Al tău frate, Cezar, duce de Valentinois” 

După ce abatele citi scrisoarea, Cezar zise privindu-l fix: 

— Nu-i aşa. Rosti cu un calm, înfricoşător acest om ce-şi 
condamna şi tatăl la moarte, că eşti de părerea mea, că 
bătrânul nu prea se simte bine? 

— L-am văzut de aproape pe Sfântul-Părinte şi sunt de 
aceeaşi părere din păcate 

— Câte zile credeţi că ar dura...? 

Abatele Angelo socoti în minte, timp de un minut: 

— Opt zile, cel mult. 

Înfricoşătoarea întrebare a fiului papei şi răspunsul 
sinistru al abatelui se rostiră în şoaptă. 


Totul era aranjat, Cezar se duse la fereastră şi trase aer 
curat în piept. Apoi întorcându-se spre abate! 

— Eu mă întorc îndată în tabără. Vom porni spre Roma... 
Dumneata când pleci? 

— Mâine dimineaţă. 

— De ce nu acum? 

— Pentru că, monseniore, trebuie să mă întâlnesc cu 
cineva care-mi va da medica-mente şi această întâlnire va fi 
la noapte. 

Capitolul LVI Întâlnirea. 

Rosa Vanozzo, zisă Maga, după ce-i părăsise pe Raphael 
Sanzio şi Rosita pe drumui Florenței, se întoarse la Tivoli, în 
grota de sub Anio, de unde spiona vila papei. 

Mai multe zile trecură. Cum trăi în această perioadă mama 
lui Cezar şi a Lucreţiei? Ce gândea ea şi ce punea la cale...? 

În tot acest timp Maga îşi făcuse spioni în vilă, pe care-i 
plătea cu aur şi nestemate, pregătindu-şi intrarea secretă 
în vila papei, la timpul potrivit. 

Într-o seară, pe când Cezar se pregătea să atace prin 
defileul Iadului, Papa, însoţit de mai multe persoane se 
plimba prin împrejurimi. La întoarcere, se făcuse noapte. 
Abatele Angelo, care-şi însoţise stăpânul, ca de obicei, 
rămase la un moment dat în urma grupului, vrând să 
culeagă nişte ierburi. O umbră în spatele unei stânci îl 
pândea. Abatele rămase împietrit de teamă. Ochii săi 
desluşiră în întunericul nopţii silueta unei femei. 

După ce Borgia se îndepărtă, femeia rosti câteva cuvinte: 

— Du-te Rodrigue... mergi liniştit şi senin în timp ce eu 
sufăr... va veni şi ora răzbunării. 

Angelo nu făcu nici o mişcare. Îşi ţinu respiraţia până se 
îndepărtă femeia. Apoi, porni pe urmele ei. O văzu intrând 
în grotă. În zilele următoare o pândi mereu... 

Într-o noapte, la puţin timp după această întâlnire ciudată, 
abatele încerca să doarmă. Deodată tresări, Auzi paşi uşori. 
leşi din camera sa şi zări o siluetă neagră care mergea furiş 
pe lângă perete. Abatele rămase în uşă nemişcat. Umbră se 


apropia, ajunse lângă el. Angelo întinse mâna şi-o prinse de 
braţ, o trase după el în cameră, închizând uşa. 

— Linişte! Altfel strig şi vă denunţ! 

Aprinse o lumânare. Maga apăru în lumină. Îl privea 
liniştită pe cel care se pusese între ea şi Papă. 

— Luaţi loc, zise el cu voce slabă, avem ceva de vorbit... 
Ştiu că vreţi să-l omorâţi pe Sfântul Părinte... Un cuvânt şi 
puteţi fi arestată. Acest cuvânt însă nu-l rostesc... 

— Atunci şi dumneata vrei să-l ucizi pe Rodrigo Borgia? 

— Nu! Nu-i doresc moartea, dacă nu câştig nimic. Dar 
într-o bună zi moartea papei ar putea să-mi fie de folos... 

— Atunci, ce vrei de la mine? 

— Să mai aştepţi. 

— Şi dacă nu vreau sau nu pot? 

— Atunci am să strig, scol toată vila, vei fi prinsă şi 
executată; vei muri fără să te răzbuni. 

Rosa Vanozzo îl privi cu atenţie pe abate. 

— Eşti tânăr, zise ea, acum la vârsta asta sentimentele 
sunt puternice, domină raţiunea... Ce pasiune te 
stăpâneşte...? 

— Ambiţia! răspunse Angelo. 

— Înţeleg! Ai trăit în aerul otrăvit de Borgia şi otrava ţi-a 
intrat în sânge. 

— Sunteţi hotărâtă să mai aşteptaţi? 

— Ani de zile am aşteptat, pot să mai aştept zile. Dar când 
va fi momentul...? 

— Am să vă anunţ! 

— Bine! Voi aştepta. Ştii unde mă găseşti... 

După această întrevedere, abatele se mai întâlni de câteva 
ori cu Maga, la cavernă. 

— Papa nu mai e la Tivoli. 

— Ştiu, răspunse calm Rosa Vanozzo. 

Papa a plecat la Caprera la fiica lui. Armata lui Cezar a fost 
înfrântă... La Roma sunt mişcări. 

— Răzbunarea e aproape!... Întâmplarea l-a salvat 
noaptea trecută. Binecuvântată fie aceasta, pentru că 


Rodrigo a putut să asiste la căderea imperiului său! Dar 
acum, tinere, grăbeşte-te...! 

Capitolul LVII Tatăl şi fiica. 

Abatele Angelo se duse la Maga. După faţa lui nervoasă, 
Maga ghici adevărul: 

— A sosit clipa? zise ea cu răceală. 

— Da... plec... 

— Vrei să spui că plecăm. 

Angelo nu spuse nimic. O privea pe Maga încruntat cu 
multă atenţie. Rosa îi susţinea privirea. 

— Ei bine? 

— Ascultaţi! A venit momentul, e adevărat. Peste opt zile 
Papa va muri. Vă jur... Dar ce vreţi să faceţi dvs la 
Caprera?... Răzbunarea va fi înfăptuită... Daţi-mi această 
apă pe care aţi pregătit-o... şi plec! 

Maga ridică din umeri. 

— Eşti un copil, zise ea. Şi nu ştii ce înseamnă răzbunarea. 
Eu nu vreau ca Papa să moară? Vreau să-l omor eu. Într-o zi 
pe când era tare bolnav, eu l-am salvat. I-am dat otrăvuri să 
scape de duşmanii care-l stăteau în cale. Am făcut toate 
astea pentru a mi-l păstra Vreau să fiu acolo... Crezi că 
aştept de-o viaţă clipa asta pentru că dintr-o prostie să 
renunţ la răzbunare? 

Un hohot de râs drăcesc urmă cuvintelor ei. 

— Eu, înţelegi, eu voi vărsa otrava... 

— Mă speriaţi! gângavi abatele. Voi face aşa cum doriţi... 

— Te vei supune ordinelor mele? 

— Da... 

— Atunci, să mergem...! 

Peste două ore, o trăsură pleca din Tivoli în direcţia 
portului Ostia, port la mare, nu departe de Roma, chiar la 
vărsarea Tibrului. 

Zvonul dezastrului de la Monteforte îi produse papei, la 
Tivoli, o mare deznădejde, mai ales că nu se aştepta deloc la 
înfrângere... Chiar a doua zi porni spre Caprera unde-l 
aştepta fiica sa, Lucreția. Călători patru zile pe mare. 


Lucreția îl primi cu mare căldură. Sosirea papei însă îi 
producea şi o nelinişte. Papa, bănuitor în ciuda oboselii, dori 
să viziteze palatul, chiar în ziua sosirii. 

Castelul se afla pe malul mării pe coasta dinspre Italia. Pe 
aici, era inaccesibil. Coasta era stâncoasă şi cobora până în 
mare un perete abrupt, înalt. 

Pe cealaltă parte, dinspre pământ, castelul era înconjurat 
de un şanţ adânc şi lat de doisprezece metri, plin cu apă. 
Nici pe aici nu se putea trece. Bătrânul Borgia fu mulţumit: 

— Fiica mea eşti un excelent arhitect militar. Acest castel 
nu poate fi atacat. Nimeni nu poate intra, Lucreția obținuse 
cu ani în urmă de la Papă insula Caprera în dar, care era 
despărțită de Sardinia printr-un canal strâmt. În portul de 
la Ostia avea o goeletă a ei, gata de plecare în orice clipă. 
Altă ambarcaţie, mai mică, era ancorată pe coasta de esta 
insulei, în faţa Sardiniei. Lucreția avea oricând posibilitatea 
să fugă... În caz de nevoie. 

Papa, după vizitarea castelului, fu condus într-un 
apartament somptuos, unde Lucreția adusese cele mai 
preţioase lucruri şi bogății de la Roma, Apartamentul avea 
vreo douăsprezece camere. Bătrânul Borgia cercetă cu 
atenţie încuietorile uşilor. Fu mulţumit de tot îşi exprimă 
dorinţa să fie lăsat singur; servitorii ce roiau în jurul său 
ieşiră imediat. 

— Fata mea, de ce ai venit aici? întreabă îngrijorat când 
rămase numai cu Lucreția. 

— Tată, ştii doar că mai vin aici din când în când... 

— Nu ai avut nici un motiv special pentru a te refugia la 
Caprera? 

— Niciunul, răspunse liniştită Lucreția. 

— Nu ştii ce se întâmpla? 

— Se întâmpla ceva? 

— Cezar a fost înfrânt, armata zdrobită, risipită. Roma se 
răscoală şi poate la ora asta conclavul îmi ia titlul... 

Lucreția îl privi speriată. 

— Va să zică, ai venit la Caprera de... 


— De frică, fata mea! o întrerupse bătrânul. 

— Frică Tată, niciodată n-ai cunoscut ce înseamnă acest 
cuvânt... 

— Într-o zi, în oratoriul meu, la Vatican, un bărbat a 
refuzat propunerile mele... Cezar a sărit să-l înjunghie! L- 
am oprit pe Cezar! Omul a evadat... a fost la Monteforte. El 
este cel care l-a distrus pe Cezar zdrobindu-i armata... 
Ragastens! 

— O zi a fost de ajuns pentru ca acest popor, care tremura 
de frica mea, când a aflat înfrângerea lui Cezar... Lucreția! 
Nu mai am încredere decât în tine... Ştii că întotdeauna te- 
am iubit mai mult şi ai fost preferata mea! Acum vin la tine 
să mă aperi. Ai s-o faci? 

— Ah, tată, cum poţi să te-ndoieşti?... Aici eşti în siguranţă 
deplină... Nu trebuie să te temi de nimic... În ce-l priveşte 
pe Ragastens, răzbunarea ta nu e departe... O răzbunare 
groaznică... 

— Oh! Dacă ar fi cu putinţă...! 

— Nu ai de ce să te temi. Voi trimite chiar acum pe cineva 
la Cezar. Să vină aici? 

Papa se ridică. 

— Cezar? spuse el mânios şi speriat. Cezar?... Ah! Nu! Ştiu 
tot!... Printre cardinalii care jinduiesc tiara papală, care-mi 
vor moartea, printre seniorii care aşteaptă şi doresc tainic, 
căderea mea, cel care doreşte cel mai tare moartea mea 
este Cezar... Cezar vrea să-mi ia locul... să fie Papă... şi, 
dacă vine aici, o să mă omoare... 

— Tată, te înşeli, îţi jur... 

— Lucreția! strigă bătrânul îngrozit, jură-mi că n-ai să-l 
chemi pe Cezar, aici! 

— Dacă vrei, jur! 

— Du-te, acum. Vreau să mă odihnesc... Mâine ai să-mi 
povesteşti cum vrei să te răzbuni pe acest bărbat. Lucreția 
se retrase. Cum ajunse în camera sa, faţa ei îşi schimbă 
masca de milă şi tandreţe filială. 


O oră mai târziu un curier special pleca la Roma, pentru a- 
i duce lui Cezar o scrisoare: „lrebuie neapărat să vii la 
Caprera. le aştept”. 

Capitolul LVIII La noroc. 

În acest timp Ragastens se topea pe picioare. Dar cum era 
un spirit vioi, trecu repede la acţiune. Dispariţia lui 
Primevere îi umbrise bucuria reuşitei. Începu să cerceteze 
servitorii prinţesei pentru a găsi un indiciu, o pistă de 
plecare. Reuşi să afle de la un ofiţer care fusese de pază la 
poarta oraşului, în noaptea dispariţiei prinţesei, că Beatrix 
plecase cu o căruţă, dar nu ştia încotro. Credinţa lui era că 
Primevcre a fost răpită de Lucreția Borgia. Aşa că, refuză 
onoarea de a fi comandantul armatei aliate în lupta care 
urma... Giulio Orsini, care-i propusese înalta demnitate, îl 
înţelese şi luându-şi rămas bun îi oferi lui Ragastens o 
adevărată avere şi o garnizoană pentru apărarea oraşului. 

Ragastens îl chemă pe Spadacappa şi-i dădu ordin de a 
pregăti caii pentru o călătorie lungă. 

În curând porni la drum, însoţit de credinciosul 
Spadacappa. Orsini îi pregătise o surpriză. În momentul în 
care păşi pragul palatului Orsini, două rânduri de soldaţi îi 
dădeau onorul. Ragastens fu emoţionat de această atenţie. 
În aclamaţiile soldaţilor şi ale mulţimii porni la drum, 
depărtându-se în galop. 

— Încotro mergem, domnule cavaler? îl întrebă 
Spadacappa. 

— La noroc! răspunse Ragastens. Unde-o da Domnul. 

Ragastens aflase numai direcţia în care pornise Beatrix. 
Porni deci pe acelaşi drum. După vreo oră de mers, 
ajunseră la o fermă retrasă. Până aici nu întâlnise nici un 
han, nici o casă. Descălecă şi se apropie de casă. În sala cea 
mare, o femeie răsucea lina. Lingă ea un copil de vreo 9-10 
ani împletea trestie. 

— Pace şi sănătate! zise Ragastens bătrânei. 

— Pace şi sănătate! răspunse bătrâna. Andea, du-te şi adu 
o ulcică cu vin pentru străinul pe care ni l-a trimis Domnu... 


— Vă mulţumesc! Nu am nevoie de nimic... numai aş vrea 
să aflu ceva... 

— Spuneţi, domnule, zise ţăranca şi dacă pot şi vă ajut cu 
ceva, am s-o fac cu plăcere. 

— Aţi văzut în ultimele nopţi o femeie? 

— N-am văzut nimic! spuse femeia şi făcu semnal crucii. 

Ragastens o cerceta. Ştia că oamenii de la ţară dacă spun 
vreo minciună, se închină, pentru ca Dumnezeu să-i ierte şi 
să nu-i pedepsească... Îşi dădu seama că bătrâna ştie ceva... 

— N-ai văzut pe nimeni trecând noaptea pe aici? N-a venit 
nimeni aici, la fermă? 

— Nimeni... nimeni, domnule! zise bătrâna şi-şi făcu iar 
semnul crucii. 

— lertaţi-mă, spuse el. Cu tot respectul pentru anii 
dumitale, dacă nu-mi spui adevărul, voi folosi violenţa. S-a 
produs o crimă pe teritoriul contelui Alma. Dacă nu-mi 
spuneţi adevărul, chiar astă-seară veţi fi arestată împreună 
cu toţi ai casei. 

— Doamne, Isuse, ai milă de mine!... Cum să fac? Ne-a 
ameninţat cu moartea... 

— Vă jur că nu o să se întâmple nimic rău dacă spuneţi 
adevărul. 

— Da, domnule... a venit aici o doamnă, acum câteva zile... 

— Cine era? 

— Nu ştiu... Adevărat vă spun... Ne-a rugat să-i găzduim 
aici o trăsură şi patru soldaţi... şi ne-a plătit bine... 

— Continuă...! 

— Ne-a cerut să-i lăsăm sala asta pentru o noapte... Ne-a 
dat alţi bani... 

— Şi apoi? 

— A venit aici ieri noapte. 

— Singură? 

— Nu... Cu altă doamnă... 

— Termină! Ce s-a întâmplat? 

— Am auzit că vorbeau... apoi au intrat soldaţii, au luat-o 
pe doamna cea tânără... A suit-o în trăsură şi au plecat cu 


toţii... 

— În ce direcţie? 

— Spre poalele muntelui... 

Ragastens nu mai auzi nimic, ieşi grăbit şi sări pe cal. 

— Lucreția! mormăi el înciudat... A răpit-o!... Am iertat-o 
de două ori! Dar acum, gata...! 

Capitolul LIX Giacomo. 

Ragastens porni pe urmele Lucreţiei până la poalele 
munţilor. De aici nu era decât un drum pentru căruţe şi 
trăsuri. Din loc în loc, un han, o fermă apoi pornea grăbit. 

Când ajunseră în câmpie pierdură orice urmă. Mai multe 
drumuri se încrucişau acum... Nenorocit, Ragastens se opri 
la umbra unor plopi şi povesti lui Spadacappa toată 
nenorocirea să. Spadacappa asculta, sorbindu-i cuvintele. 
Din când în când, pe faţa lui se zugrăvea ura. 

— Da, femeia asta e turbată! zise el după ce cavalerul 
sfârşi povestea. Are pe dracu' în ea...! 

— Da, aşa e! Ce părere ai... Unde s-o fi ascuns? 

— Nu ştiu, domnule, dar cred că la Roma am putea afla 
câte ceva... Ştiu că e primejdios pentru dumneavoastră... 

— Să mergem! Sfatul tău e bun. 

— O clipă, domnule. Lăsaţi-mă să vă duc eu undeva unde 
vom fi în siguranţă. În acest timp eu voi intra în oraş şi jur 
că voi afla ceva. 

Ragastens dădu din cap, în semn că acceptă propunerea şi 
porniră la trap spre Cetatea Eternă. După patru zile, 
ajunseră la poarta Romei. Era seară. Ragastens fu mirat de 
spectacolul ce i se oferea: lumea forfotea pe străzi, geamuri 
sparte la Palatul Riant. Statuile care ornau vestibulul erau 
răsturnate, sparte... Oraşul avea un aspect straniu. Oameni 
înarmaţi mergeau în grupuri pe străzi, grupuri din ce în ce 
mai numeroase şi mai gălăgioase spre mijlocul cetăţii. 

— Ce zici de asta, Spadacapa? 

— Cred că oamenii s-au cam săturat să fie călcaţi în 
picioare şi ţinuţi în robie de prinții ăştia... 


Făcură un ocol şi ajunseră la hanul „Frumosul Jams”. 
Bartolomeo văzându-l pe Ragastens rămase câteva clipe 
mut. 

— Domnul cavaler de Ragastens! murmură el. 

— Chiar eu, dragă domnule Bartolomeo... De ce te miră 
venirea mea...? 

— Oh, nu... nu mă mir... Când mă gândesc însă că bandiții 
ăştia de Borgia au îndrăznit să vă condamne Dar în sfârşit... 
Ce onoare pentru mine!... Trăiască Dl. de Ragastens. 
Duşmanul lui Cezar Borgia...! 

Hangiul ar fi continuat să-şi trâmbiţeze entuziasmul, dacă 
Ragastens nu l-ar fi prins de ureche. 

— Meştere, ascultă aici, dacă mai urli numele meu, îţi tai 
urechea asta. 

Hangiul se potoli pe loc. 

— Şi dacă spui cuiva că mă aflu aici, ţi le tai pe amândouă. 

— Nimic, n-am să spun nimic. 

— Atunci rămânem prieteni. Du-mă în camera care dă spre 
Tibru... 

— Nu! O să vă dau cea mai frumoasă cameră din han, 
camera prinților. 

Ragastens nici nu vrea s-audă de aşa ceva. Deci, îşi ocupă 
camera, plină de amintiri, care-i asigura şi fuga în caz de 
pericol. 

Din prima seară, Spadacappa şi Ragastens începură 
cercetările. După opt zile nu aflaseră nimic. Ragastens 
simţea că înnebuneşte. 

În tot acest timp, răscoala romanilor îşi urma cursul: 
poporul asedia acum palatul Saint-Ange. A noua zi, 
Ragastens, trecând prin faţa Palatului Riant, se întâlni cu 
intendentul, bătrânul Giacomo. 

— Oh domnule, ce fericit sunt să vă văd...! 

— Unde ţi-e stăpâna? întreabă Ragastens violent. 
Vorbeşte!... Ori, pe toţi dracii... 

— Nu trebuie să mă ameninţaţi. Eu vă sunt prieten fiindcă 
ştiu pe cine căutaţi... V-am căutat la Monteforte... Nu v-am 


găsit... şi m-am întors la Roma... 

— Dar de ce mă căutai? De unde veneai? 

— Domnule, am fost cu seniora Lucreția la Monteforte şi 
vă căutam să vă previn de ce punea ea la cale... Am auzit-o 
vorbind cu fratele ei... şi mi s-a făcut frică şi scârba... 

— Cam târziu, probabil s-a răzbunat deja, zise 
Ragastens... Poţi să-mi spui unde e Lucreția, acum? 

— La Caprera, domnule, la castelul ei! 

— Eşti sigur? 

— Da, fiindcă trebuie să mă duc la ea. 

— Vom merge împreună! 

— Să mergeţi la Caprera...?! 

— Chiar astă seară pornesc la drum! 

— Ah! Domnule, dumneavoastră nu ştiţi nimic despre 
Caprera...! 

— lar dumneata nu ştii că Lucreția mi-a răpit iubita...! 

Ragastens nu putu să continue. Se aruncă pe pat, cu capul 
în perne şi plânse că un copil. Spadacappa îl conduse pe 
Giacomo. 

— Să-l lăsăm să plângă, o să-i facă bine... 

Capitolul LX Portul Ostia. 

În momentul în care Ragastens îşi lua rămas bun de la 
Giacomo, acesta îi spuse! 

— Orice v-aş spune, pentru a vă răzgândi şi a vă întoarce 
din drum ar fi inutil Şi eu merg la Caprera să-i fac un 
serviciu signiorei Lucreția... 

— Hai cu noi. 

— Signora ar afla imediat şi planul dumneavoastră ar da 
greş. Dar, iată ce voiam să vă spun!... La stânga castelului, 
cum mergi dinspre mare, la un sfert de leghe sunt câteva 
cabane de pescari. Intraţi în a treia cabană şi spuneţi că 
veniţi din partea lui Giacomo şi veţi fi bine primiţi. Oriunde 
v-aţi duce în altă parte, veţi fi denunţat. 

Ragastens, după ce mulţumi bătrânului îşi luă rămas bun 
şi plecă spre Ostia, la câteva leghe de Roma. Ajunse în plină 


noapte în port. Trebuia să-şi petreacă noaptea la Ostia. 
Căută cu privirea un han, dar toate luminile erau stinse! 

— Ne vom petrece noaptea, afară? 

— Domnule, dacă mă urmaţi, am să vă găsesc un adăpost. 

— Cunoşti Ostia? 

— Da Domnule. Chiar am dormit aici, pe vremuri,. Cunosc 
şi nişte marinari... 

Spadacappa îl conduse pe cavaler până la o căsuţă 
sărăcăcioasă, ale cărei ferestre şi jaluzele erau închise cu 
grijă. Bătu în uşă şi le deschise uşa cineva, Spadacappa îi 
şopti ceva la ureche şi imediat fură poftiţi înăuntru. 

— Du caii la grajd, zise stăpânul casei unui servitor. 

Sala în care intră era mobilată cu mese lungi şi scaune, 
bănci. Pe mese erau căni de tablă, bocaluri. Pe bănci 
marinari şi fete. Când nou veniţii apărură, toată adunarea 
tăcu; patronul făcu nişte semne ciudate şi oaspeţii tavernei 
îşi reluară conversaţia. 

Spadacappa şi Ragastens se aşezară la o masă şi imediat li 
se aduse o ulcea cu vin şi nişte căni. 

— Mi-ai spus că aici vom găsi pe cineva să ne ducă la 
insulă. 

— Aveţi răbdare, domnule... Mai întâi trebuie să ştiţi că 
nici un marinar nu s-ar încumeta să ne ducă la Caprera. 

— De ce? 

— Pentru că doamnei Lucreția nu-i plac curioşii şi, fiind o 
femeie grijulie, ea arătat ce se poate întâmpla unui nepoftit. 

— Şi, atunci, ce facem? 

— Aşteptăm. În mai puţin de zece minute toţi marinarii de 
aici vor afla că mergem la Sardinia. Îl cunosc bine pe 
patron. E suficient să-i şoptească unuia... Va fi greu să 
alegem. 

— Să aşteptăm, atunci! 

Şi, într-adevăr, nu aşteptară mult. Un marinar bătrân, cu 
barba căruntă se apropie, legănându-se şi fără să fi fost 
invitat, se aşeză la masa lor, umplu o cană cu vin şi-o dădu 
peste cap. 


— Sunt patronul lui „Stella”, o corabie uşoară care zboară 
ca o rândunică, mă cheamă Guiseppa. 

Ragastens îl salută prin înclinarea capului. 

— Şi, va să zică, pământul vă sfârâie sub tălpi, ăăă... Şi nu 
v-aţi supăra să vedeţi ce mai e prin Sardinia? 

— Corect. 

— Atunci, dacă vă lasă inima, vă iau pe Stella. Ridicăm 
ancora la patru, dimineaţa... Câte doi ducați pentru 
fiecare... Un ducat la plecare, unul la sosire... 

— Îmi convine spuse Ragastens. 

— Bine! Nu uitaţi: ora patru. 

Capitolul LXI Vasul „Stella” 

Pe la ora trei Spadacappa şi Ragastens ajunseră în port şi 
găsiră repede vasul „Stella”. La patru ridicară ancora. 
Guiseppo se apropie de ei, puţin încurcat: 

— Am uitat să vă spun ceva... În drum o să facem o oprire. 
Nu trebuie să vă necăjiţi. Pornim apoi direct spre Sardinia! 

— Unde vă opriţi 

— Numai câteva minute. Atât cât să debarcăm pe cineva la 
Caprera... apoi plecăm imediat! 

— Veţi acosta la Caprera? 

— Nu vă fie teamă. Răspund de tot. Nu e nici o primejdie. 
Lăsăm doi călători... 

Inima lui Ragastens bătea cu putere. Obrajii îi ardeau. 
Guiseppo remarcă această emoție: 

— Nu vă fie teamă de nimic! Cei doi călători nu sunt 
primejdioşi. 

— Şi merg la Caprera? 

— Da. Au venit aseară. Sunt la bord. 

— Unde sunt? 

— În cabinele pe care le-am pregătit pentru ei... Dar nu vă 
supăraţi... 

— Oh, nu!... dimpotrivă. 

Guiseppo îl privi pe cavaler cu uimire. Nu mai înţelegea 
nimic. Dar nu spuse nimic. Ragastens era uluit. 

— Unde e cabina mea? 


— Acolo... Coborâţi pe scăriţa asta... O să găsiţi câte un 
hamac pentru fiecare, dacă vreţi să vă odihniţi. 

Am mare nevoie de odihnă... Dar, nu cred că trebuie să vă 
spun că n-aş vrea ca prezenţa mea să fie cunoscută... 

— Am înţeles! 

Ragastens şi Spadacappa coborâră să se odihnească. 

— Spadacappa, sunt doi pasageri la bord. 

— Ştiu tot. Am tras cu urechea. 

— Coboară la Caprera...! 

— Foarte bine! Avem o ocazie bună... 

— Spadacappa, trebuie să aflăm neapărat cine sunt cei 
doi. 

Spadacappa, tot căutând prin cămăruţa în care se aflau, îşi 
găsi o bonetă frigiană şi o cămaşă albă... pe care şi-o prinse 
cu un brâu roşu. În această ţinută, Spadacappa îşi asigură 
stăpânul că va afla negreşit cine sunt cei doi... 

Mai mult de două ore Spadacappa, îmbrăcat ca un 
adevărat lup de mare, încearcă să afle ceva. Pândi, dădu 
târcoale, ascultă... 

În sfârşit se întoarse la Ragastens. 

— Nu aveam de ce să ne temem. Am recunoscut bărbatul! 
Este un abate din casa papei, abatele Angelo; femeia e 
bătrână... vreo guvernantă de-a Lucreţiei. 

— Nu vorbesc...? 

— Deloc. 

Se apropiaseră de Caprera. 

— Nu ancoraţi? întreabă Ragastens. 

— La noapte. 

— A... noaptea! se gândi Ragastens. Cei doi nu vor să fie 
văzuţi? 

Soarele apusese. Încă două ore se plimbă prin faţa insulei. 
Când se lăsă întunericul o barcă îi conducea pe cei patru 
pasageri la Caprera. Ragastens se înţelese cu Guiseppo - 
pentru câţiva ducați, patronul „Stellei” se oferi bucuros să-i 
ducă până la cabana de pescari. Cavalerul îi mai ceru să-l 
aştepte peste câteva zile... 


— Ce fac cu caii dumneavoastră? 

— Îi laşi la bord. 

Apoi, urmat de Spadacappa, Ragastens cobori din barcă 
pe o plajă strâmtă. Escaladară faleza stâncoasă şi găsiră un 
drum ce străjuia ţărmul mării. Porniră repede la pas. 
Curând ajunseră într-un cătun de pescari, care avea vreo 
douăsprezece cabane. 

Ragastens o căuta pe cea pe care Giacomo i-o descrisese. 
Căsuţa era luminată, singura din tot cătunul de altfel. Bătu 
la uşă. Un bărbat cu un felinar în mână, deschise. 

— Ce doriţi? întreabă morocănos. 

— Venim din partea lui Giacomo! 

— Intraţi. Veţi întâlni şi pe cealaltă persoană, care vine tot 
din partea lui. 

Ragastens şi Spadacappa intră în căsuţa pescarului. 

Lângă sobă, deşi nu era făcut focul, o bătrână stătea 
ghemuită. Spadacappa îl prinse pe Ragastens de mână şi-i 
şopti: 

— E bătrâna care a călătorit cu noi. 

— Maga! 

Capitolul LXII Aripa morţii. 

Alexandru Borgia trăia în castelul fiicei sale ca un 
condamnat. Bătrânul, atât de energic, suferise o depresie 
puternică. În fiecare seară, înainte de a se culca se încuia 
cu toate zăvoarele. Nu dormea de două ori în aceeaşi 
cameră. 

Puțin, câte puţin, Începea să-şi revină. Lucreția îl liniştea 
spunându-i că nimeni nu poate intra în castelul ei, atât de 
bine păzit. 

Într-o bună zi bătrânul îşi luă inima-n dinţi şi ieşi singur în 
grădina castelului şi rămase până noaptea. Îi plăcea să se 
plimbe seara, singur cu gândurile lui. 

Într-o seară pe când se plimba liniştit prin grădina 
castelului, aplecându-se şi culegând flori, se aşeză pe o 
bancă şi trase adânc în plămâni aerul tare al nopţii 


parfumat de mirt, trandafiri şi alge marine. Simţea liniştea 
coborându-i prin vene. 

Deodată, însă, o sudoare rece îi îngheţă spatele, spaima îi 
cuprinse mintea şi inimă! La capătul unei alei o fantomă 
venea spre el... Era fantoma unei femei... Rochia lungă, 
albă flutura deasupra pietrişului de pe alee... O eşarfă albă 
îi acoperea fruntea... Luna îi lumina faţa tristă şi frumoasă. 

— Honorata! şopti bătrânul, cu groază. 

Nu se mai putu mişca. Frica îl paralizase. Era înmărmurit 
de această apariţie. 

Fantoma se apropia încet, parcă plutind. Vru să strige. 
Sunetele însă-i rămaseră în gât. Fantoma se apropie de el... 
mai mult. Trecu prin faţa lui şi rochia îl atinse... 

Cu ochii ieşiţi din orbite Papa o urmărea... Fantoma se 
îndepărtă încet, apoi dispăru... Bătrânul scoase un țipăt şi 
căzu leşinat. Când îşi reveni, fata lui şi servitorii erau lângă 
el. 

— Ce ai, tată? întrebă Lucreția îngrijorată. 

Bătrânul nu spuse nimic. Se grăbi să ajungă în 
apartamentul său susţinut de doi servitori, Când rămase 
numai cu Lucreția vorbi plin de groază: 

— S-a sfârşit fata mea; bâigui el. 

— Tată, ce s-a întâmplat? 

— S-a sfârşit!... Gata... s-a sfârşit, îţi spun!... Aripa morţii 
m-a atins astă seară...! 

Fantoma albă, care-l băgase în sperieţi pe bătrânul Borgia 
dispăru pe aleile grădinii, în timp ce Lucreția, ajutată de 
servitori îl conducea pe tatăl său în apartamentul lui. Cei 
care o cunoscuseră pe contesa Honorata, moartă prin 
otrăvire de către Papa, văzând fantoma ar fi jurat că este ea 
reîncarnată în tânăra în alb. 

Fantoma nu era altcineva decât Beatrix, Primevere, fiica 
contesei Honorata de Alma... Stătea de mai multe zile 
închisă în aripa dreaptă a castelului. Din când în când 
primea vizita Lucreţiei... Aceasta o ameninţa cu venirea lui 
Cezar... Într-o bună zi, Lucreția izbită de asemănarea lui 


Beatrix cu mama ei se gândi că ar putea să se folosească şi 
de asta... Planul ei era simplu: Beatrix nu va primi decât o 
rochie albă şi i se va permite o plimbare prin grădina, 
seara. 

În primele seri. După ce i se permisese plimbarea, Beatrix 
nu ieşi. Până la urmă, însă, nu rezistă tentaţiei... 

Capitolul LXIII Un lector bun. 

Lucreția ascunsă după frunzele unor arbuşti, văzuse şi 
auzise tot ce se petrecuse în grădină. Îl auzise pe bătrân 
şoptind numele contesei Alma, Honorata, văzuse spaima ce- 
Il cuprinsese la apariţia lui Beatrix; se bucura de reuşita ei. 

Acum făcea eforturi, aparente, de a-l linişti pe bătrân. 

— Dar ce ai tată? Ce ai văzut?... Cum poţi să te laşi prins 
de halucinaţii? 

— Da, ai dreptate, fata mea... răspunse bătrânul, care-şi 
revenea încet, încet; această spaimă nu este demnă de un 
Borgia... Dar, spune-mi, crezi că morţii ar putea ieşi din 
morminte Spune, Lucreţia!... Nu mă lăsa aşa... Spune-mi? 
Oh... Fă lumină! Să fie lumină multă lumină! Aprinde toate 
sfeşnicele... Uite... vezi acolo... umbrele se mişcă...! 

Bătrânul era speriat. Liniştită, Lucreția aprinse luminile... 

Stătu lângă el, de veghe, până târziu în noapte. În sfârşit 
bătrânul adormi. Avea un somn agitat: gemea, suspina, se 
zvârcolea în pat, sudoarea-l scălda... Lucreţia-l privea cu 
zâmbetul ei malefic... iar dacă bătrânul ar fi văzut-o s-ar fi 
speriat şi mai tare... 

Când se întoarse în apartamentul ei, un valet o anunţa că 
are un oaspete din Italia. 

— Când a venit? 

— O jumătate de oră să fi trecut... 

— Vine din Italia? 

— Din partea monseniorului Cezar. 

Lucreția avu o exclamaţie de bucurie. Câteva clipe mai 
târziu stătea de vorbă cu abatele Angelo. 

— Când aţi venit, dragă Angelo? 

— Acum o oră, signora. Am venit pe jos. 


Angelo scoase din pelerina să o scrisoare şi i-o înmână 
Lucreţiei. 

— Monseniorul Cezar, duce de Valentinois şi Gandie, m-a 
însărcinat să vă aduc această scrisoare şi să v-o dau în 
mână. 

Lucreția citi scrisoarea. Apoi îl privi atentă şi îndelung pe 
Papă. Se aşeză şi citi încă o dată, cuvânt cu cuvânt 
rândurile de la Cezar. Se uită încă o dată la Angelo 
neîncrezătoare. 

„Cum a putut Cezar să aibă încredere în descreieratul 
acesta” - gândi ea. 

Apoi, cu voce tare: 

— Cunoaşteţi conţinutul acestei epistole? 

— Da, doamnă! Şi conţinutul şi sensul... 

Vocea abatelui devenise hotărâtă şi dură. Lucreția îl privi 
cu uimire. Acesta însă, continuă: 

— În cazul în care nu sunteţi de acord cu conţinutul 
scrisorii, doamnă, voi pleca înapoi mâine dimineaţă pentru 
a-l anunţa pe monseniorul Cezar. Dar dacă, aşa! Cum am 
sperat cu toţii şi dumneavoastră aţi constatat că sănătatea 
Sfântului Părinte e cam şubredă, va trebui să luăm măsuri 
urgente... Eu trebuie să mă gândesc să-mi iau în primire 
responsabilitatea de episcop, pe care fratele dvs. mi-a 
promis-o. 

Acum Lucreția înţelegea. Răspunse cu gravitate: 

— Dragă Angelo, nu te cunoşteam... Trebuie să mai stăm 
de vorbă... mai târziu... Cred că meritaţi mai mult decât 
atăt. 

— Aşa cred şi eu, doamnă, zise cu răceală Angelo. Până 
atunci, trebuie să ne ocupăm de scopul vizitei dvs. la 
Caprera... Luaţi loc... aici, lângă mine. 

Convorbirea lor se purtă în şoaptă şi dură foarte mult. 

Către prânz, Lucreția se duse la tatăl său. Era ora la care-l 
vizita de obicei. Lucreția se interesă de sănătatea sa, îi 
schimbă pernele de sub picioare...! 

— Tată, am o surpriză pentru tine. 


— Care? întreabă Papa, nemulţumit. 

— Nu aveţi pe nimeni care să vă citească şi asta vă 
supără... 

— Mi-ai găsit un lector bun?... Of, de ce nu m-am gândit 
să-l aduc şi pe Angelo la mine? 

— Nu numai că ţi-am găsit unul bun,... am trimis un 
mesager la abatele Angelo, pentru a-i spune să vină aici... 

— Ah, tu eşti mângâierea mea, Lucreţia!... Şi când va sosi 
Angelo? 

— A şi sosit, tată! 

În acelaşi timp, Lucreţia sună dintr-un clopoțel. Abatele 
Angelo intră şi îngenunche în faţa bătrânului care făcu 
gestul unei binecuvântări. 

Capitolul LXIV Ghicitoarea. 

După cum am văzut, Giuseppo, patronul vasului „Stella” o 
debarcase pe Rosa Vanozzo şi pe abatele Angelo la o leghe 
depărtare de castelul Luereţiei. Amândoi porniră spre 
castel. Trecând prin cătunul de pescari, Rosa Vanozzo se 
opri. 

— La cabana asta mă vei găsi, când va veni timpul. Eu 
rămân aici. 

Abatele porni mai departe, în noapte... 

În cabana pescarului, prieten cu Giacomo, Spadacappa o 
recunoscu pe bătrâna de la bordul „Stellei”, iar Ragastens 
recunoscu în ea pe binefăcătoarea Fornarinei şi Maga-l 
recunoscuse pe Ragastens! 

— Nu mă recunoaşteţi? o întreabă Ragastens, apropiindu- 
se de ea. 

— Vă recunosc. 

Şi rosti cuvintele cu o voce mai blândă. Ragastens era cel 
care o salvase pe Rosita. Maga nu uitase... îl privi lung, 
apoi: 

— Şi dumneata suferi... 

— De unde ştiţi, doamna? 

— Mi-am dat seama încă din cavernă Arivo, când ţi-am 
văzut chipul... Ţi-am urât să fii fericit... Văd că urarea mea 


nu s-a îndeplinit... Am aflat apoi de la un abate ce aţi făcut 
la Monteforte... L-ai înfrânt pe Cezar... şi asta după ce el îţi 
oferise o situaţie frumoasă. Pentru mine totul e clar; o 
iubeşti pe tânăra contesă... 

Ochii femeii se însufleţiseră. Ragastens era uluit: Rosa 
Vanozzo ştia tot! 

— Ai venit aici după ea...? 

— Da, doamnă, am venit la Caprera cu speranţa de ao 
regăsi... 

— Ţi-e teamă că Lucreția a omorât-o? Linişteşte-te în 
privinţa asta. 

— Ce vreţi să spuneţi?... Ştiţi ceva? 

— Nu ştiu nimic, spuse Maga! Presupun, asta-i tot! 

— Dar, spune-mi, o cunoşti bine pe Lucreția? Sunteţi în 
relaţii strânse? 

— Oh, din nefericire... 

— Lucreția te iubeşte? Poate, doamnă... 

— Sunt sigură, acum. Lucreția se răzbună fiindcă a fost 
respinsă. Se răzbună. 

— E foarte adevărat! Maga zâmbi cu tristeţe. 

— O cunosc bine pe Lucreția! zise ea. 

— Dar ce spuneaţi, doamnă? Că Lucreția nu a atentat la 
viaţa lui Beatrix? De unde ştiţi? 

— 'Ţi-am spus doar că o cunosc pe Lucreția. Nu numai 
dorinţa de a suferi dumneata ci şi cea de a-şi tortură rivala 
cu rafinament o împiedică s-o omoare. Moartea ar fi prea 
uşoară... Obişnuită cu crimele nu mai consideră moartea o 
pedeapsă gravă. Ea nu ucide decât pentru a trece un 
obstacol. Dar dacă e vorba de răzbunare, Lucreția se teme 
de moartea victimei. 

Ragastens o prinse pe bătrână de braţ: 

— De unde o cunoşti atât de bine? 

— Este fiica mea! 

— Fiica dumneavoastră? 

— Da, fata mea Am fost o mamă monstruoasă dacă am 
adus pe lume două flagele! Cezar şi Lucreția Borgia...! 


Ragastens, tulburat de mărturisirea bătrânei, de milă, uită 
pentru o clipă de propria lui durere. 

— Eşti bun, îi zise Maga, când îşi reveni. Te-am judecat 
bine. Nu m-am înşelat... Apoi se ridică, vrând să părăsească 
locul. 

— Nu de moarte trebuie să-ţi fie teamă pentru logodnica 
ta... ci de... 

— De ce? 

— Lucreția i-a scris lui Cezar... Şi Cezar, la ora asta, s-ar 
putea să fie pe drum... 

Maga ieşi. 

Capitolul LXV Borgia se linişteşte. 

Trecuseră câteva zile de la venirea abatelui Angelo la 
Caprera. Lucreția aştepta cu nerăbdare să vină Cezar. 
Pentru ea, ca şi pentru fratele ei, bătrânul Borgia era 
condamnat! Totuşi, ea aştepta... 

Angelo îi explicase planul său. Trebuia s-o aducă pe 
bătrâna vrăjitoare în castel. Odată ajunsă în camera lui, ar 
şti ea ce să facă. 

Lucreția hotări să-i lase mâna liberă lui Angelo. 

Prima grijă a acestuia era să câştige încrederea papei. 
Mulțumită eforturilor sale, Papa, deşi încă schimba 
camerele de culcare, încuia uşile cu trei zăvoare, nu se mai 
temea de năluci... Seara ieşeau chiar din castel. Se plimbau 
pe faleză... 

Veştile care veneau de la Roma erau mai bune. Răzmeriţa 
care începuse după înfrângerea lui Cezar, se potolea de la 
sine... Papa îşi făcea socoteală de a se întoarce curând la 
Roma. Îi împărtăşi abatelui toate speranţele sale, planurile 
de viitor, ambițiile sale. 

— Niciodată nu aţi arătat aşa de bine, Sanctitatea 
Voastră... 

— Marea, vezi tu... Ce linişte e aici!... Da, Angelo, de 
câteva zile mă simt mai bine... şi asta mulţumită fiicei 
mele... M-a încurajat tot timpul... Dar nu e numai asta. 
Angelo... Când am venit aici eram tare amărât şi speriat... 


Aş fi vrut să-i pedepsesc foarte aspru pe rebeli... Tortură, 
moartea îngrozitoare... Acum, sunt gata să-i iert... Să-i iert 
pe toţi... E aşa de bine să poţi ierta... 

Apoi vorbi în şoaptă: 

— Şi dacă eu îi voi ierta pe ei poate îmi voi plăti păcatele. 

În acel moment, pe malul mării se zărea foarte clar o 
umbră. Bătrânul, speriat, îl prinse pe Angelo de braţ. 

— Tu vezi? rosti speriat. 

— Da, văd... Sanctitatea Voastră nu are de ce se teme...o 
să chem garda... 

Silueta se apropia. Era o femeie îmbrăcată în negru. 
Angelo o recunoscu. Era Maga...! 

Capitolul LXVI Viaţă pentru viaţă. 

Angelo se gândi că papei i-a sunat ceasul. 

— N-are rost să mai strig este o bătrână săracă de prin 
împrejurimile satului. 

Rosa Vanozzo venea încetişor spre ei. Când ajunse în 
dreptul papei se opri. Faţa îi era acoperită de un voal 
negru. 

— Ce doreşti? întreabă Papa, aspru. 

— Să vorbesc între patru ochi cu Rodrigue Borgia, 
răspunse ea încetişor ca să fie auzită numai de Papa. Apoi 
continuă: 

— Simt că se pregăteşte o crimă. Amenințarea pluteşte în 
aer. Viaţa dumneavoastră e în primejdie. Dacă nu mă 
ascultați, sunteţi pierdut... Alegeţi... Da, repede! 

— Crezi că poţi să mă salvezi? bolborosi Papa, cu vocea 
stinsă. 

— Da!... Numai eu pot. Trimiteţi-l pe omul ăsta, de aici! 

Bătrânul nu ştia ce să facă. Stătu o clipă pe gânduri, 
nehotărât... 

— Angelo! Zise, apoi, du-te înaintea mea... 

— Să stea mai departe, dacă vrea, dar să nu audă ce 
vorbim. 

— Auzi, Angelo! zise bucuros bătrânul... Îndepărtează-te 
puţin, dar nu părăsi plaja, să te pot vedea. 


Abatele se îndepărtă vreo douăzeci de paşi. 

— Vorbeşte, femeie! zise atunci Papa. 

Rosa Vanozzo îşi descoperi faţa. 

— Mă recunoşti, stăpâne? 

— Maga! 

— Poţi să mă arestezi dacă vrei... zise cu răceală Rosa; te 
previn că am venit până aici să te salvez. 

Din nou, groaza puse stăpânire pe bătrânul Borgia. 

— Vorbeşte! 

— Mai întâi trebuie să aveţi încredere deplină în mine. 

— Aştept să-mi spui cine îmi doreşte moartea şi de ce...! 

— Asta n-am să v-o spun. Nu pot să vă spun... 

— Atunci, ce vrei de la mine? se răsti la ea Papa. 

— Să facem un schimb... Două vieţi sunt în primejdie... A 
voastră şi a nefericitei despre care vreau să vă vorbesc... 
Puteţi s-o salvaţi; dacă o salvaţi, sunteţi salvat! Dacă nu, veţi 
muri! 

— Nu înţeleg... De cine vorbeşti... cine e? 

— Contesa Beatrix, fata contesei Alma. 

— Beatrix! exclamă Borgia, uluit. Şi zici că eu pot s-o 
salvez...? 

— Ascultaţi-mă, i-aţi ucis mama... puteţi să o salvaţi pe 
fată... Beatrix a fost răpită, adusă aici şi închisă... Spuneţi 
un cuvânt şi Lucreția nu se va împotrivi... Atunci Beatrix va 
fi liberă... 

— Şi dacă Lucreția nu vrea...? 

— V-am spus: vă propun un schimb: viaţa dvs., pentru viaţa 
lui Beatrix... Viaţă pentru viaţă...! 

Bătrânul Borgia tresări. 

— O voi scăpa pe Beatrix! 

— Juraţi? 

— Pe sfânta cruce şi pe Evanghelie... 

— Atunci, spuse Maga, sunteţi salvat... Dacă credeţi în 
Dumnezeu, mulţumiţi-i... 

Papa vru s-o mai întrebe ceva, dar Maga plecase. Câteva 
minute rămase nemişcat, speriat, îl cheamă pe Angelo. 


Acesta se grăbi să vină. 

— Aveai dreptate. Era o biată bătrână care a venit aici să- 
mi ceară o favoare... 

— Şi, Sanctitatea Sa, i-a acordat-o? 

— Ţi-am spus Angelo: este o mare bucurie să ajuţi pe 
cineva şi să ierţi păcatele. Să ne întoarcem! 

Porniră grăbiţi spre castel. Se întâlniră cu Lucreția care 
era înconjurată de gărzi ce purtau torţe. 

— Ah! Tată ce tare m-ai speriat... plecasem să te caut... am 
fost foarte îngrijorată...! 

— Buna mea Lucreţia!... Vino, avem ceva de vorbit. 

Papa, urmat de Lucreția, intră în apartamentele sale. 
Abatele Angelo se furişă după ei... 

Capitolul LXVII Deznădejde. 

Rosa Vanozzo îi dăduse lui Ragastens vestea venirii lui 
Cezar. Cavalerul era disperat. Ştia ce vrea Lucreția să facă, 
înţelegea că pregătea o răzbunare cumplită... 

Pescarul îl scoase din letargie. Îi arătă o trapă prin care se 
cobora într-o pivniţă foarte frumos aranjată aproape luxos, 
cu trei paturi, o masă, un dulap plin de provizii. Era clar că 
aici era o ascunzătoare. 

— Aici, sunteţi în siguranţă... Nu ieşiţi decât noaptea. 

Ragastens şi Spadacappa se odihniră după călătoria pe 
mare. Scutierul adormi repede. El nu era îndrăgostit... 
Ragastens însă, urcă în cabană, unde pescarul îşi pregătea 
năvodul pentru a ieşi la pescuit în zori... 

Ragastens ieşi din cabană şi porni spre castel. Noaptea 
era senină. Nu cunoştea locurile, dar instinctul îl dirijă 
către plajă. Se apropie de castel şi cercetă împrejurimile. 
Se întoarse la cabană cuprins de deznădejde. Spadacappa 
se sperie când îl văzu: 

— Domnule, deznădejdea nu e bună la nimic... Credeţi-mă! 
Găsim noi o cale... 

— De unde ai scos-o şi pe asta? Arăt eu disperat...? 

— Se citeşte pe faţa dvs. domnule. 


— Te înşeli mă gândeam la un plan de atac. Uite, am să ţi-l 
dezvălui şi ţie: ne ducem la castel astă seară şi spunem că 
suntem trimişi de Cezar. Avem un comision foarte important 
pentru Lucreția... Or să ne deschidă... intrăm...! 

— Dacă ne lasă să intrăm! 

— Taci din gură! Intrăm, îţi spun eu! 

— Bine şi după aceea...? 

— Din două una: ori ne duc la Lucreția şi atunci mă 
priveşte pe mine ori nu ne dau drumul şi atunci tu te vei 
lupta cu ei, cinci minute, chiar de-ar fi să mori, iar eu mă voi 
descurca. Ai înţeles Spadacappa? 

— Domnule dacă e vorba să mă las ucis, puteţi conta pe 
mine. Nu mori decât o dată!... Aşa că sunt omul dvs, astă 
seară. 

A doua zi, Ragastens nu mai zise nimic de planul său. Se 
odihni toată ziua. În ziua urmtăoare Maga şi cu Giacomo 
puneau la cale ceva. Ragastens auzi câteva frânturi din ce- 
şi spuneau. 

— Tu te întorci la castel, spunea Maga? Aranjează să pot 
veni şi eu. 

— V-aţi gândit bine, doamnă? 

— Nici un cuvânt Giacomo!... Ce trebuie să se întâmple... 
se va întâmpla. 

— Zici că Cezar soseşte? 

— Mâine-n zori... Spre seară sau noaptea va fi aici. 

Ragastens sări din pat şi se năpusti în cabană. 

— Ce spuneţi? Cezar Borgia vine aici? 

— Domnul de Ragastens!... se miră Giacomo. 

— Cezar vine! zise Maga. Giacomo ştie. 

— Ragastens se lăsă pe un scaun. Era la capătul puterii. 
Deodată, se sculă. 

— Unde te duci? întrebă Maga. 

— La castel! Şi-i omor pe toţi cei ce-mi vor ieşi în cale. 

— Stai! ţipă Maga. Mă duc eu. Peste o oră vă spun ce e de 
făcut. Lăsaţi-mă, acum pe mine! 

Şi Maga se ghemui pe scăunelul ei vu bărbia în palme. 


Ora se scurse încet. Ragastens nu-şi mai găsea locui. Se- 
nvârtea ca o fiară prinsă în capcană. Spumega de furie. 

Maga se hotări! Se va duce seara la castel. 

Îi spuse lui Giacomo să o ia înainte şi să-l anunţe pe bătrân 
că soseşte Cezar. 

— Într-o oră va şti, doamnă! Asta-i tot...? 

— Pentru moment, da. Ţine-mă la curent cu ce se întâmpla 
acolo. 

Capitolul LXVIII Discuţie în familie. 

Bătrânul Borgia intră în apartamentul său, însoţit de 
Lucreția. Abatele se strecurase în camera vecină, hotărât să 
nu piardă nici un cuvânt. 

Papa se uită la fiică-sa cu o privire iscoditoare, apoi zise! 

— Nu mi-ai spus că faţa contelui Alma este prizoniera ta. 

Lucreția se obişnuise să-şi controleze mimica feţei. Nu 
schiţă nici o mişcare. Liniştită, răspunse: 

— Nu ţi-am vorbit despre asta, pentru că şi aşa aveai 
destule necazuri pe cap. N-am vrut să te supăr. Este o 
treabă personală, pe care trebuie s-o rezolv eu. Vroiam să-ţi 
spun ce intenţionez atunci când va veni momentul... 

— Şi încă n-a venit momentul? 

— Nu, tată, încă nu. 

Cineva, bătu la uşă. Lucreția, bucuroasă că e întreruptă 
fugi să deschidă. Un valet anunţă că Giacomo, intendentul 
ei, vroia să-i vorbească, fără întârziere. 

— Să vină! şopti Lucreția şi trase uşa după ea ca Papa să 
nu vadă ce se întâmpla. Giacomo apăru. 

— Doamnă, am trecut pe la palatul Riant, aşa cum mi-aţi 
ordonat. Palatul nu mai e. A fost ars de prostime. 

— Alte veşti? 

— Monseniorul duce de Valentinois e în drum spre 
Caprera. 

— Eşti sigur? 

— Da, doamnă! 

— Bine, Giacomo. Du-te şi vei primi zece scuzi pentru 
vestea cea bună. 


Lucreția se întoarse la tatăl său. 

— Ai primit veşti bune? 

— Poate tată! Dar să continuăm discuţia... 

— Ce ţi-a făcut faţă? 

— Ea? Nimic! Acum pot să vă spun tot. Întotdeauna am 
avut de învăţat de la tine, tată. Dacă te-a deranjat contesa 
Alma, ai suprimat-o. Pe mine mă enervează fie-sa. O voi 
suprima. 

— Şi dacă-ţi cer eu iertare, pentru ea? 

— Vă refuz. 

— Şi dacă ţi-aş cere s-o eliberezi, s-o laşi să plece în Italia? 

— Râzi de mine, tată? 

— Dar dacă ţi-aş spune că viaţa mea depinde de libertatea 
ei? 

— Cum aşa? 

— Ai auzit de Maga? 

— Da, am auzit. 

— Ei, bine, vrăjitoarea asta care m-a ajutat mult, în mai 
multe rânduri, m-a rugat,. 

— "Ţi-a vorbit ea? 

— Chiar adineaori, pe plajă... Şi asta mi-a dat de gândit 
fata mea. Paza ta nu e chiar aşa de bună. Oricine se poate 
strecura pe insulă, vezi bine... 

— Tată, nu trebuie s-o asculţi pe femeia asta. Niciun 
pericol nu te pândeşte aici. 

Bătrânul clătină din cap, nemulţumit. 

— Îţi cer să-i dai drumul acestei Beatrix. Îţi spun că de 
asta atârna viaţa mea şi tu stai pe gânduri...? 

Lucreția se ridică. 

— Niciodată n-am să-mi sacrific eu interesele pentru 
prostiile unei nebune, oricât de credincioasă ţi-ar fi ea, ţie. 
Dar, trebuie să mă crezi că viaţa ta nu e în primejdie. Jur! 
Chiar dacă s-ar unelti împotriva noastră, în castelul meu nu 
poate intra nimeni. Este păzit straşnic. Aici eşti mai în 
siguranţă decât oriunde... 


Bătrânul Borgia asculta cu sufletul la gură. Încet, încet, 
teama lui se risipea. Lucreția avea dreptate. Castelul era 
inaccesibil. Nimeni nu se putea apropia de el... 

Ca să-l convingă şi mai tare pe bătrân, Lucreția îi spuse că 
Beatrix este iubita lui Ragastens. 

— Am răpit-o pe Beatrix şi-am adus-o aici. Ragastens o va 
căuta şi atunci îl vor prinde şi pe el... Înţelegi, tată? Mai vrei 
să-i dau drumui? 

— Nu. Chiar dacă risc să mor! Răzbunarea asta merită 
oricât. 

— Domnul Ragastens nu trebuie să vină aici. I-o vom 
trimite noi pe iubita lui... dar după ce va fi amanta lui 
Cezar... Îi vom înapoia o zdreanţă în viaţă...! 

— Ajunge, fiica mea... destul!... Eşti demnă de mine! 

— Da! Mă mândresc că sunt o adevărată Borgia. 

— Tatăl şi fiică se priviră în ochi. Acum se înțelegeau. 

După ce terminală această discuţie, Lucreția se retrase în 
cabinetul ei şi ceru să vină abatele Angelo. După câteva 
minute, îl primi. 

— Ei, bine, dragă Angelo, ce facem? Mi se pare că 
vrăjitoarea dvs. nu prea se grăbeşte...! 

— Aştept ordinele dvs.! 

— Crezi că va face ce-a spus...? 

— Da, signora...! 

— Bine! Totuşi ar trebui să-i povesteşti ce-ai auzit acum... 

— Ce, doamnă? 

— Discuţia din cabinet. Hai, grăbeşte-te! 

Capitolul LXIX Hotărâri decisive. 

Giacomo ascultase şi el conversaţia. Se grăbi s-o 
înştiinţeze pe Maga. Era miezul nopţii când ajunse la 
cabana pescarului. Abatele Angelo era acolo. Maga nu se 
miră de venirea acestuia. 

— A sosit momentul, zise el. Când vreţi să... 

— Trebuie să mai aştept două zile, răspunse Maga. Nu 
sunt gata. 


— Vreţi să vedeţi dacă bătrânul Borgia o eliberează pe 
tânăra contesă Alma? 

— De unde ştii? 

— Bătrânul v-a păcălit. Beatrix nu va fi eliberată. Va trebui 
să-şi suporte pedeapsa. 

— Abatele îi povesti despre discuţia dintre Papă şi fiica sa. 

După ce ascultă, Maga stătu un minut pe gânduri. 

— Mâine! zise ea, la ce oră? Seara. 

— Când vreţi să intraţi în castel? 

— În noaptea asta. Poţi să mă ascunzi mâine, pe zi? 

— Foarte uşor. Veniţi cu mine. 

— Nu! Vin peste două ore. Mai am pregătiri de făcut. Să 
mă aştepţi la poarta castelului. 

— Bine, voi fi acolo. 

— Acum, du-te! Vreau să rămân singură. Abatele Angelo 
plecă. 

Rosa era buimacă. Rodrigo o minţise. Încă o trădare! 
Cobori în pivniţă la Ragastens. Spadacappa îi făcu semn să 
nu facă zgomot că îl trezeşte pe cavaler. Maga îl trezi pe 
cavaler. În cabană însă intrase cineva. Era Giacomo. 
Nevăzând pe nimeni în cameră, Giacomo cobori şi el în 
pivniţă. 

— Veşti proaste, zise el. 

— Ştiu. Abatele a fost aici. 

— Trebuie să-l prevenim pe cavaler. 

Spadacappa îl scutură bine pe Ragastens. 

— Domnule, vecina noastră vrea să vă vorbească. S-a 
întâmplat o nenorocire! zise Ragastens, îngălbenindu-se. 

— Încă nu Fiţi liniştit, nimic nu s-a întâmplat. Încă... 

— Spuneţi-mi tot ce ştiţi...! 

Maga îi povesti pe scurt, fără să uite nimic important din 
ce aflase. 

— Vă mulţumesc, doamnă, supuse cavalerul şi o luă pe 
Maga în braţe. Aceasta se smulse din îmbrăţişare şi urcă 
scările în grabă, apoi ieşi din cabană şi se pierdu în 
întunericul nopţii. 


Ragastens se-ntoarse spre Giacomo: 

— Mâine voi forţa poarta castelului. La ce oră e paza mai 
slabă? 

— Ascultaţi-mă... Aşa nu veţi reuşi. Veţi fi ucis înainte de a 
trece pragul... 

— “Tot ce se poate! Ai altă soluţie? 

— Nu ştiu, încă...! 

— Trebuie să intru înainte de venirea lui Cezar! 

— Aoleu! Cezar soseşte în noaptea asta, pe la miezul 
nopţii... Ora zece, v-ar conveni? 

— Da, ora zece! 

Giacomo plecă şi el. Rămas singur, Ragastens nerăbdător 
exclamă: 

— Încă o zi! 

Îl văzu pe Spadacappa care aranja armele, le curăța... 

— Ce faci acolo? 

— Pregătesc armele noastre pentru mâine. Nu ne batem 
mâine? 

— La ce bun să te omori atât? 

— Păi, dacă tot trebuie să dăm ortul popii, măcar să fim 
curaţi. 

Capitolul LXX Navă la orizont. 

După ce pleacă Giacomo, Ragastens, aşezat pe o stâncă de 
pe faleză, privea marea fără s-o vadă. Amintirile lui, una 
câte una, îi aminteau de Primevcre, îmbrăcată în alb... 

Deodată, o voce îl trezi din visare: 

— Priviţi corabia care apare la orizont? 

Ragastens sări în picioare, îl privi pe cel care-i pusese 
întrebarea. Îl recunoscu pe pescar, gazda sa. 

Ragastens îl prinse de braţ şi-l scutură cu violentă. 

— Ce spui? Se vede o corabie? Este „el”, nu-i aşa? El este! 

Pescarul, speriat. Se dădu înapoi şi privi spre mare. 

— Vedeţi, vine la Caprera... Dracul să mă ia, dacă nu vine 
de la Ostia... Uitaţi-vă! Puteţi să-l vedeţi, acum. 

Ragastens era înnebunit. Cezar venea! 

— Este o corabie mare, zise liniştit pescarul. 


— În cât timp va ajunge aici? 

— Cred că pe la şase,. Dar nu ştiu, nu înţeleg de ce nu au 
întins toate pânzele... Poate vor să întârzie... Dacă vin aşa, 
de-abia la miezul nopţii vor ajunge aici. 

Pescarul îl salută apoi pe Ragastens şi plecă. 

— Domnule, e ora nouă! Vorbi Spadacappa lângă el. 

Ragastens păru că se trezeşte dintr-un coşmar. 

— Să mergem! 

Când de pe corabia lui Cezar se văzu Caprera, acesta 
ordonă să se încetinească viteza. Nu voia să debarce înainte 
de venirea nopţii. Pe la ora zece, Cezar Borgia sărea pe 
nisipul plajei şi trimitea barca înapoi. Era singur. Porni în 
goană spre castel. Un sfert de oră mai târziu se afla cu 
Lucreția. 

— În sfârşit, iată-te...! 

— Ea e aici? 

— O s-o vezi, zise Lucreția, vino! 

— De ce tremuri? 

Lucreția îl luă pe Cezar de mână şi porniră spre aripa 
dreaptă a castelului străbătând mai multe coridoare. În faţa 
unei uşi se opri gâfâind şi zise 

— E aici. Dacă opune rezistenţă, omoar-o. Dacă n-o omori 
tu, o omor eu! Du-ie...! 

Capitolul LXXI Cupa de aur şi cupa de argint. 

În noaptea în care Maga se apropiase de castel, Angelo o 
aştepta şi punându-i pe umeri o pelerină îi spusese: 

— Vino! Seniora Lucreția vrea să-ţi vorbească... 

Rosa porni după el. O conduse într-o cameră luminată 
slab, şi-i spuse să aştepte. Câteva minute mai târziu, 
Lucreția îşi făcu apariţia. 

— Sunteţi gata? întrebă ea. 

— Sunt gata... 

— Când vreţi să acţionaţi? 

— Mai întâi vreau să-l văd... să-i vorbesc... Nu te teme: ştiu 
cum să ajung la el, fără să-i trezesc bănuielile. 

— N-o să-l puteţi vedea decât mâine seară. 


— Bine, atunci rămâne pentru mâine seară... Dar va trebui 
să intru mai întâi la el, fără să ştie. 

— Simplu: în fiecare dimineaţă coboară în grădină. Veţi 
profita de această plimbare. 

— Bine, atunci mâine dimineaţă. 

Lucreția făcu câţiva paşi, apoi se întoarse spre Rosa: 

— Ce motiv ai să-l ucizi...? 

Rosa îşi ridică privirile spre ea. Privirea ei scrutătoare o 
înspăimânta pe Lucreția. Rosa răspunse: 

— Dar dumneata? 

Lucreția plecă fără să mai scoată vreo vorbă. Ioată 
noaptea nu închise ochii. Aştepta nerăbdătoare zorii... 
Răsări soarele... apoi urcă pe cerul senin... dar Papa nu 
cobori din apartament. 

În dimineaţa aceea Papa se pregătea de plecare. Dăduse 
ordine să i se asigure îmbarcarea oricând ar pofti să plece. 
Spre asfinţitul soarelui, Papa îi spuse lui Angelo: 

— Vreau să mai fac o ultimă plimbare prin grădină să 
culeg florile care-mi plac atât... 

Tăcută şi răbdătoare, Rosa îşi petrecuse toată ziua în 
camera în care o lăsase Lucreția. Nu se atinsese de 
mâncarea ce i se adusese. Seara, veni Lucreția. Îi făcu semn 
s-o urmeze. Rosa porni după ea, până în camera papei. 

— Sunteţi hotărâtă să-i vorbiţi? o întrebă Lucreția. 

— Trebuie! 

— Răspundeţi? 

— Da! Fii liniştită: tatăl vostru va muri... Bea ceva înainte 
de culcare? 

— Da!... Un vin tonic... Închis aici... 

Lucreția arătă cu degetul spre o servantă. 

— Poţi s-o descui nu-i aşa? 

Lucreția scoase din sân o cheie şl o deschise. 

— Repede! 

Dar Rosa nu se grăbea. Privea în interiorul dulapului. Erau 
acolo douăsprezece sticle cu vin vechi, din care bătrânul 


bea în fiecare seară câte o cupă. Pe o etajeră erau două 
cupe: una de argint şi una de aur. Rosa luă cupa de argint. 

— Grăbiţi-vă! o îndemnă Lucreția. 

Bătrâna ridică din umeri. Apoi scoase din sân o pătrăţică 
de papirus roşietică. 

— lată otrava. Este o otravă puternică. Nu are antidot. 

Lucreția clătină din cap. 

— Dacă freci marginea cupei cu hârtia asta, continuă 
Maga, se depune pe argint o pulbere fină... Nimic nu-l mai 
poate salva... 

Rosa tăcu. Un minut rămase pe gânduri. Apoi întinse cupa 
de argint Lucreţiei şi pătratul roşietic. Lucreția se trase 
înapoi, îngrozită. 

— Vreţi să fac eu asta? 

— Ce, ţi-e frică, Lucreția? 

— Linişte nefericito...! 

— Ia cupa de argint dacă nu vrei să ne audă cineva! Aşa! 
Acum otrava!... Bun! Freacă, acum! 

Pe măsură ce Rosa vorbea, Lucreția făcea totul ca o 
somnambulă. 

Apoi Rosa luă cupa de argint. 

— Ajunge, zise ea! Du-te acum!... Restul e treaba mea... 
Lucreția ieşi. Rosa Vanozzo, rămasă singură, împinse uşa 
servantei, fără s-o închidă de tot... Deodată auzi voci: cineva 

vorbea în camera lui Rodrigo Borgia... Ascultă... 

Capitolul LXXII Îngerul bun al Papei Alexandru al VI-lea. 

Într-adevăr, după ce-şi terminase plimbarea, Papa 
revenise în apartamentul său. Se simţea foarte bine şi era 
vesel. Spaimele i se risipiseră. Se gândise numai la plecarea 
sa la Roma. Scăpat de Ragastens va porni iar să cucerească 
lumea. Mai vorbi câteva minute cu Angelo apoi îl trimise la 
culcare. Rămas singur încuie uşa, puse zăvoarele... când se 
întoarse o văzu pe Rosa Vanozzo drept în mijlocul camerei. 
Se sperie atât de tare că nu putu nici să strige. De-abia 
reuşi, după câteva clipe, să bolborosească: 

— Ce faci aici? 


— Vă salvez, stăpâne! răspunse Rosa. 

— Mă salvezi! strigă Papa. Dar cum ai intrat aici? 

— Am intrat în castel spunând că vreau să-i arăt signorei 
Lucreția nişte bijuterii. Ştiam că sunteţi în grădină. Atunci, 
m-am strecurat aici şi v-am aşteptat. 

Papa se sperie. Un asasin ar fi putut să se strecoare la fel 
de uşor ca Maga. 

— De ce n-ai venit în grădină? 

— Pentru că m-ar fi putut vedea ucigaşul. 

— Ucigaşul... este deci în acest castel? întrebă Papa alb de 
groază. 

Maga dădu din umeri. 

— N-aş fi aici, dacă primejdia ar fi departe. 

— O să-i scol pe toţi! Să caut peste tot. 

Se îndreptă spre uşă. Maga îl opri cu un gest. 

— Nu mai strigaţi, ar veni chiar Moartea! 

Se apropie de ea tulburat: 

— Ce vrei să spui...? 

— Am vrut să vă salvez şi de data asta, pentru că vroiam 
neapărat s-o salvez pe fata contesei Alma. Mi-aţi jurat că o 
veţi elibera... Singurul care putea s-o facă, aici... 

Deodată, Maga îl luă pe Papă de mână şi-l conduse spre 
servanta care închidea în ea cupele. 

— E deschis! Cine a deschis? 

— Abatele Angelo. 

— E1!... Ar fi trebuit să-mi dau seama... Ah, şarpele!... Mi-a 
otrăvit vinul, nu-i aşa? Maga clătină din cap. 

— Uitaţi-vă la cupe, stăpâne. 

— Mi-a otrăvii cupa de aur! zise bătrânul tremurând... Ştiu 
unde am pus-o, nu e la locul ei... Cineva a umblat cu ea... 

— A otrăvit cupa de aur ştiind că astă-seară veţi bea vin... 

Papa se clătină pe picioare. Dinţii lui scrâşneau. Încet, 
puse pe masă o sticlă cm vin. Lângă ea aşeză cupele. 

Apoi se-ntoarse spre Maga. Începu să râdă cu un râs 
ameninţător. 

— O să vezi! Ascunde-te în cabinet şi o să vezi totul. 


Rosa se duse în cabinet iar Papa ceru valetului său să i-l 
trimită pe abatele Angelo. Câteva clipe mai târziu, acesta se 
înfăţişă înaintea papei. 

— Angelo, copilul meu, te-am chemat să bei puţin din vinul 
ăsta, cu mine. 

— Sfinte Părinte!... bâigui abatele prins de ameţeală. 

— Ei, ce ai? Uite, vreau să beau în cinstea ta. Îţi voi lăsa 
cupa de aur, în semn de adâncă preţuire... Eu voi lua 
modesta cupă de argint. 

— Iertare! ţipă popa, căzând în genunchi. 

Borgia ridică cupă sa, apoi, încet, ca şi cum ar fi vrut să 
savureze vinul, o goli. 

— Acum bea! 

Angelo luă cupa de aur şi, închizând ochii, o bău... 

Papa izbucni într-un râs drăcesc. Îi luă mâna abatelui. 

— Ei bine Angelo! Ai reuşit să-ţi otrăveşti stăpânul! Eşti 
mulţumit că binefăcătorul tău este otrăvit?... Mori, 
mizerabile! 

— Acest tânăr nu va muri! 

Vocea care rostise ateste cuvinte era a Magăi. Papa se 
întoarse spre ea. 

— Ce spui tu, vrăjitoarea Iadului? 

— Spun că acest om nu va muri! Spun că tu vei muri 
Rodrigo, tu!... Cupa de aur este curată, neatinsă! Cupa ta, 
cupa de argint a fost cea otrăvită! 

Două urlete răsunară în acelaşi timp. Urletul de bucurie al 
lui Angelo şi cel de groază al papei... 

În acest moment se auziră zgomote puternice... Un fum 
înecăcios, foc... castelul Lucreţiei era în flăcări. Ardea. 

Capitolul LXXIII O statuie vie pe o statuie de bronz. 

Ragastens, trezit din reverie de Spadacappa, porni spre 
castel, până la zidul la care Giacomo îi dăduse întâlnire. 
Ajuns pe stâncă de la poalele zidului, dădu din cap. 

— Nimeni, zise el. Bătrânul n-a reuşit să facă nimic... Va 
trebui să ne batem cu cei care străjuiesc poarta... 
Spadacappa, prietene, mai ai timp să dai înapoi... 


— Mă insulţi, stăpâne. Sper să mor odată cu dvs.! Dar să 
mai stăm puţin... cine ştie 

— Mai aşteptăm încă puţin... 

Auziră în spatele lor un zgomot puternic... Spadacappa se 
întoarse într-acolo... scoase un țipăt de bucurie. Apoi îi 
arătă lui Ragastens ceva care atârna spre ei... 

— O frânghie! 

Două minute mai târziu erau căţăraţi în vârful zidului. 
Văzură că zidul mărginea grădina castelului... Ragastens, 
privind jos, văzu ceva, o umbră... 

— Repede, grăbiţi-vă! Era Giacomo. 

— Coborâţi, domnule, cât ţin eu frânghia... 

Ragastens cobori în câteva secunde, Sperdacappa sări. 

— Repede! zise Giacomo speriat. 

Alergară câteva minute. Giacomo se opri. Ajunseseră la 
castel, lângă piedestalul unei statui de bronz. Giacomo se 
uită în sus... O lumină palidă licărea la fereastră. Bătrânul 
le arăta lumina. 

— Acolo, zise el. 

— Cum naiba să ajungem? 

— Ascultaţi! Borgia a şi sosit. E cu soru-sa... Nu puteţi 
ajunge acolo, pe scările palatului... Trebuie să intraţi pe 
fereastră... Hai, repede!... Grăbiţi-vă... 

Giacomo dispăru. În culoarul pe care-l arătase celor doi 
deschise o uşă... care dădea spre o sală plină cu lemne 
uscate... Aprinse o torţă... 

Ragastens, cercetă repede locul şi împrejurimile Fereastră 
era la etajul întâi. Ragastens îi luă mâna lui Spadacappa. 

— Când eu voi ajunge sus, tu vei alerga şl te vei posta în 
faţa uşii... Când o să mă vezi, faci orice şi deschizi uşa. 

— Am înţeles! 

Cei doi se îmbrăţişară... Apoi Ragastens arătă spre statuie. 

— Urcă, zise el! 

Spadacappa se căţără pe piedestal, apoi pe statuie. 
Ragastens venea în urma lui. 

— Am ajuns la braţ... 


— Mai sus! 

— Sunt pe umăr! 

— Urcă-te pe capul statuii! 

Spadacappa execută fără crâcnire. Pe capul statuii 
gigantice, se ţinea drept ţeapăn, cu braţele pe lângă corp... 
Ragastens ajunse şi el pe umărul statuii. 

— Ţine-te! 

— Mă ţin bine. 

Atunci începu un urcuş fantastic... dură aproape un 
minut... 

— Mâna! 

Spadacappa îşi împreună mâinile, iar Ragastens puse un 
picior în căuşul palmelor sale... apoi se ridică la picioare pe 
umerii lui Spadacappa... Ridică braţele. cu vârful degetelor 
atingea pervazul ferestrei. 

Spadacappa simţi un picior care se aşează pe capul lui... 
apoi greutatea lui Ragastens dispăruse... Cobori încetişor 
fugind spre uşa pe care i-o arătase Giacomo. 

Îl văzu pe Ragastens agăţat de pervaz, cum se ridică încet, 
ca un efort supraomenesc! 

Capitolul LXXIV Speranţa! 

Din seara în care se plimbase o oră, prin grădina 
castelului, Primevere nu mai primise vizita Lucreţiei. 
Camera ei fusese încuiată. Acum se resemnase... să 
moară... Planul ei era simplu. Păstrase pumnalul său: în el 
era toată apărarea ei. Când va apare Gezar, ea se va 
omori... 

Într-o seară, cum stătea la fereastră, i se păru că lângă 
statuia de bronz este cineva. Omul ridică capul spre ea şi-i 
spuse: 

— Speranţă...! 

— Speranţă! îşi zise ea. Mai poate fi pentru mine? Oh! De- 
ar fi cu putinţă! 

Deodată, uşa se deschise la perete şi Cezar Borgia apăru... 

Gândul lui Primevere era atât de departe de Cezar încât 
un râs nebun o cuprinse. Îşi luă pumnalul şi se ridică... 


Dintr-o săritură fulgerătoare, Cezar ajunse lângă ea, îi 
prinse mâinile... şi-i strânse încheieturile puternic... cuțitul 
căzu. Primevere nu mai avea nici o scăpare. Era pierdută... 
Cezar nu scosese nici un cuvânt. 

Faţa lui era foarte aproape de faţa ei. Cezar gâfâia. 

— Ştiu că mă urăşti... dar eu, eu te iubesc! Eşti a mea! Îşi 
apropie şi mai mult faţa... Primevere se lăsă pe spate şi 
Cezar furios îi dădu drumul... Cu toată puterea, Primevere 
îl scuipase în ochi...! 

Fata fugi spre fereastră... Avu impresia că o pierde... Se 
năpusti asupra ei. 

— Eşti a mea! 

Primevere o ultimă încercare de a respinge fiară. 

— Ragastens! Ragastens! Ajutor! Ragastens! urlă 
Primevere. 

— lată-mă! 

În aceiaşi timp, vitraliile zburară şi se prăbuşiră în ţăndări, 
fereastra se deschise brusc. 

— Ragastens! mugi Cezar, care se dădea înapoi, în timp ce 
Primevere leşină... 

Cezar scoase cuțitul. Ragastens se apropia. 

— O să mori! zise Cezar, Se încinse o bătaie pe viaţă şi pe 
moarte. În spatele lor se auzeau tot felul de zgomote 
ciudate, voci speriate, ţipete... Ragastens reuşi să-i smulgă 
cuțitul lui Cezar... Sângele ţâşnea acum împroşcându-i 
hainele, Borgia căzu... 

Cavalerul se aplecă asupra fetei, o luă în braţe şi ieşi pe 
culoar... Aici, se opri... Un fum negru, înţepător umplea 
culoarul... În spatele scării flăcările jucăuşe făceau spirale 
roşietice... 

Spadacappa, după ce coborâse de pe statuie, intrase pe 
uşa arătată de Giacomo. Avea în mâna pumnalul, gata de 
atac... O lumină orbitoare lumină culoarul. Apăru un 
bărbat. Era Giacomo... 

— Dumneata? 


Fără să-i răspundă Giacomo îi arătă sala din care ieşise - 
cuprinsă de flăcări. Apoi îl luă pe Spadacappa de mână. 

— Veniţi să vedeţi! zise el. 

— Dar, cavalerul? 

— Focul va arde întâi faţada din spate. El va cobori... să se 
grăbească... Dar ea!... Ah! Orice-ar face, e moartă. Tot 
cuibul de vipere va arde! 

Bătrânul începu să râdă în hohote nebune... Spadacappa 
se uita speriat pe unde trebuia să coboare Ragastens. 

— Priviţi! zise Giacomo. 

Din castel se auzeau ţipete, strigăte, chemări disperate, 
oameni înnebuniţi de groază alergau. Garda părăsi 
castelul... 

Giacomo intră în pavilionul gărzii. Nişte chei erau agăţate 
într-un cui. Le luă... Câteva clipe mai târziu, poarta cea 
mare era deschisă...! 

Ragastens se opri în fata flăcărilor numai o secundă. O 
strânse mai tare pe Primevere la piept adună faldurile 
rochiei şi le strânse în jurul ei, apoi începu să coboare 
scara. Trecea printre flăcări... Ajunse jos cu sprâncenele 
pârlite, mâinile arse... 

— Omorâţi-l... Înjunghiaţi-l!... Striviţi-l! 

Lucreția Borgia, cu părul despletit, urla ca o nebună de la 
fereastra ei. 

Oamenii care rămăseseră în curte, o auziră şi-l înconjurară 
pe Ragastens... 

— Faceţi loc! Faceţi loc! tună Ragastens. 

— Ucideţi-l! urla Lucreţiea. 

Trei pumnale scânteiară în lumina flăcărilor. Ragastens 
trecu printre ei... 

— Faceţi loc! 

În acelaşi timp, doi bărbaţi primiră două lovituri puternice 
în cap. Spadacappa rotea un buzdugan, luat de la gărzi... 

— Înainte, stăpâne! strigă Spadacappa. 

Ragastens ţâşni spre poartă. Trecu... Apoi veni 
Spadacappa urmat de Giacomo. Acesta închise poarta în 


urma lor. 

— Trebuia să facem semnul luminos - pentru „Stella”... 
zise Ragastens. 

Spadacappa o luă înainte. Ragastens continua să alerge 
spre mare. O strângea în braţe pe iubita lui, care-şi odihnea 
capul la pieptul lui. 

Jos în noapte, se aprinseseră trei focuri! Era semnalul 
făcut pentru „Stella” care-şi aştepta pasagerii... 

— Înainte! zise Ragastens, la capătul puterilor, 
împleticindu-se. 

— Suntem urmăriţi! răspunse Giacomo. 

— Repede, repede, îmbarcarea! strigă cineva din barcă. 

Ragastens se văzu pe mal... ca într-un vis, zări pe 
Spadacappa şi pe Giacomo în barcă, marinarii, vâslele 
ridicate... Lumini de torţe apărură în spatele lui... 

Ragastens o ridică pe Primevcre, încăleca marginea bărcii, 
urca şi porniră în larg, în timp ce în urma lor răsunau 
blestemele şi ocările celor ce-i urmăriseră. 

Ragaistens suspină lung şi leşină... Primevcre îşi reveni... 
Privi speriată în jur. Deodată văzu faţa palidă a lui 
Ragastens... Nu ţipă!... Credea că visează!... Şi... ca-n vis, 
luă capul acesta în mâinile ei şi, încet, îl sărută pe frunte... 

Capitolul LXXV Ultimile cuvinte ale Rosei Vanozzo. 

Abatele Angelo fugise, nebun de bucurie, în momentul în 
care Maga spunea: 

— Acest popă n-o moară! Tu, Rodrigo, tu vei muri!... 
Pentru că ai băut din Cupa de argint... cupa otrăvită! 

Angelo nu se mai gândi la nimic. Nu voia decât să fugă. 
Deodată, se ciocni de o uşă închisă. Se văzu acoperit de 
fum... 

Încearcă să deschidă uşa... Îşi dădu seama, cu groază, că 
uşa fusese închisă pe dinafară. Se întoarse pe drumul pe 
care venise. Trebuia să treacă prin culoarul unde se află şi 
apartamentul papei... Abatele, îngrozit fugi într-acolo... 
văzu o uşă deschisă şi intră repede... O femeie în picioare, 
printr-o lucarnă făcută în zid, privea ceva deosebit, fără 


îndoială... căci nu-l auzi pe Angelo... nu auzi nici zgomotul 
făcut de incendiu... Era Lucreția. 

Abatele o contemplă câteva minute... se temea de 
Lucreția, mai ales acum că erau complici... Ocazia era 
bună... un cuţit împlântat în spate. Îşi căuta pumnalul de 
care nu se despărţea niciodată. În clipa aceea Lucreția se 
dădea înapoi, cu ochii plini de groază fixaţi pe ferestruica 
din zid de care nu-şi putea desprinde... 

— Era mama mea!... Am ajutat-o pe mama mea să-l 
otrăvească pe tatăl meu...! 

— Era mama mea Am ajutat-o pe mama mea. 

Abatele, care stătuse neclintit, porni spre ea şi zise: 

— Doamnă, castelul arde!... trebuie să fugim 

— Castelul arde! 

Lucreția părea trezită dintr-un vis. Izbucni în hohote de 
râs. Deschise fereastra să vadă ce se întâmpla... Îl văzu pe 
Ragastens fugind cu Primevcre în braţe şi urlă de furie. 

Ragastens ieşea pe poarta castelului. 

Lucreția ca o nebună porni spre camera lui Beatrix. Îl văzu 
pe Cezar întins pe jos, nemişcat, într-o baltă de sânge... 
Atunci vru să plece... Deodată - focul ce-l înconjura pe 
Angelo - care va muri - cuprinse uşa camerei. Lucreția se 
învârtea ca o fiară prinsă în cursă. Cezar se mişcă. 

— Trăieşte! Trăieşte! Dar ca să moară are...! 

Deodată, scoase un țipăt. Îl apucă pe Cezar de picioare, îl 
trase într-un colţ al camerei şi cu mâinile pipăi peretele... 
Un zgomot sec făcut de un resort se auzi... podeaua începu 
să coboare... tot pătratul din colţul în care-l dusese pe 
Cezar cobora, undeva în adâncurile castelului. 

Castelul era plin de astfel de trape, de biblioteci ce mascau 
ziduri mobile, de ferestruici ascunse. Trapa pe care 
Lucreția se aşezase şi pe care era ghemuit şi Cezar cobori 
în câteva secunde în pivnițele castelului. Ajunsă aici, îşi lăsă 
fratele întins pe nisip... Două minute mai târziu, în fruntea a 
treizeci de oameni fugea după Ragastens... Nu reuşi să-l 


prindă! Ghemuită pe o stâncă urmări barca până ce acostă 
vasul „Stella”. Atunci un hohot de plâns se auzi în noapte... 

— Cine vine? 

O umbră se apropia de ea. 

— Mamă! strigă încetişor. Mama...! 

Rosa Vanezzo trecu pe lângă ea fără să o vadă. 

Rosa cobora, cobora mereu... Ajunse pe nisipul fin al 
plajei... continuă să meargă spre mare, cu braţele întinse... 

În momentul în care Rosa Vanezzo intrase în camera 
papei, abatele Angelo fugise. Rosa luă cupa otrăvită şi-o 
duse la buze. 

— M-ai minţit, nu-i aşa? întrebă Papa, mort de frică. 

Cupele nu erau otrăvite. 

— S-a sfârşit, Rodrigo... Agonia ta va începe acum... 

— Da şi tu ai băut din cupa mea... Minţi! 

— "Te înşeli, Rodrigo... Voi muri şi eu... Destinele noastre 
sunt nedespărţite. 

— Minţi! Dacă eram otrăvit, simţeam... 

Bătrânul Borgia care ridicase pumnii spre Maga căzu într- 
un fotoliu... Faţa lui se umplu de pete roşii... buzele se 
învineţiră... 

— Oh, n-a minţit! Salvaţi-mă!... Lucreția... Cezar!... Ajutor! 

— Nebunule! izbucni Maga. Chemi pe Cezar şi pe 
Lucreția... Ştii cine l-a trimis aici pe popă ca să te 
otrăvească?... Cezar! Ştii cine a otrăvit cupa? Lucreția... 

— Ucis de copiii mei!... Dar cine eşti tu, tu eşti complice cu 
ei...? 

— Nu mă căuta printre victimele tale... Caută mai 
departe... În amintirea ta... Mergi spre tinereţea ta. Până în 
Spania... Mergi până la Jativa... 

Papa aţinti asupra femeii nişte ochi măriţi de spaimă. 

— Oh! zise el cu o voce spartă, Spania!... Jativa!... Te 
recunosc!... Eşti Rosa! 

Îşi împreună mâinile, se lăsă să lunece din fotoliu şi căzu 
cu faţa pe parchet. 

— Tu eşti Rosa. Mama copiilor mei! lertare Rosa...! 


— Îmi ceri iertare!... Nebunule! Ştii tu cât am suferit eu 
din cauza ta? 

— Iertare! Milă! repeta Rodrigo dând cu capul de podea. 

Vocea se stingea. Frigurile morţii îi prinseseră mâinile şi 
braţele. 

— Iertare! Milă! mormăi Rosa Vanozzo. Îndrăzneşti să 
pronunţi aceste cuvinte! 

— Blestamată!... Fii... blestemată! 

— Mori blestemat! răspunse Rosa. 

Bătrânul înţepeni după un ultim spasm. Alexandru al VI- 
lea îşi dăduse ultima suflare...! 

Câteva clipe Rosa îl privi fix. Deodată, se ridică, dreaptă. 
Trecu printr-o cameră, străbătu un culoar, cobori scara ce 
ardea... mergea... spre mare. leşi din curtea castelului; 
porni spre faleză, cobori în mare cu braţele întinse... Îşi 
dădea seama că intrase în apă? 

Rosa Vanozzo mergea tot înainte. Marea-i cuprinsese 
umerii... mergea înainte. Numai capul era deasupra 
valurilor... Mergea înainte... În depărtare două umbre 
înlănţuite la bordul „Stellei”! Ragastens şi Primevere, beţi 
de fericire şi de dragoste... Aceasta fu ultima viziune a 
Rosei Vanozzo. Un val o luă, o răsuci, o duse cu el... 

Şi ea dispăru pentru totdeauna...! 

Epilog Grădinile de la Monteforte. 

Trecuseră trei ani. Era într-o seară călduţă de vară. Ne 
aflăm la Monteforte, în marile şi frumoasele grădini ale 
palatului Alma. 

Aici se adunaseră, în această frumoasă zi, stăpânii 
vechiului castel, în timp ce intendentul meşterul Giacomo, 
supraveghea servitorii care aduceau răcoritoare, iar 
seniorul Spadacappa, căpitanul gărzilor, îi privea cu 
mulţumire. 

Pe o bancă, Primevere şi Rosita stăteau de vorbă. La zece 
paşi de ele, Rafael îşi pusese şevaletul şi termina tabloul. 

La picioarele lui Primevere se juca un copil de un an: îl 
chema Manfred, în amintirea prinţului care-i dăduse 


numele său prinţesei Primevere; era fiul lui Ragastens şi al 
lui Beatrix. 

Copilul se târa spre cei doi bărbaţi care stăteau de vorbă 
puţin mai departe. Aceştia nu erau alţii decât cavalerul 
Ragastens, conte de Alma şi prietenul său Machiavelli. 

Machiavelli, visător, îşi depăna povestea. 

— Aţi dat o lovitură cumplită papalității. De altfel, totul era 
distrus în lumea aceea bolnavă... Borgia au fost striviţi. 
Lucreția, refugiată la Ferara încerca să se mărite cu un 
nobil sărac, încercând să-şi risipească averile furate de la 
cetăţenii Romei... Cezar se războieşte cu provinciile Italiei 
şi se stinge încet din cauza răni care se deschide la cel mai 
mic efort... Artele, filosofia, ştiinţa renasc. S-ar spune că 
lumea începe să respire! Că renaşte... Da, este cu adevărat 
o RENAŞTERE. 

Ragastens nu mai asculta: o privea zâmbind pe Primevere 
şi-l sorbea din ochi pe micuțul său fiu. 

— Dar continuă Machiavelli, este un timp al învoirilor... 

În acel moment, tânărul Manfred ajunse la tatăl său şi se 
agăţă de picior! Ragastens îl ridică în braţe şi murmură: 

— Renaştere...! 


SFÂRŞIT 


Epilog Grădinile de la Monteforte - 197 - 
[1] formarina - brutăriţă 

[2] Maga - magiciană. 

[3] il vampira.