Mario Puzo — Sicilianul

Mario Puzo 


SICILIANUL 


Traducere de 
MIHNEA COLUMBEANU 


EDITURA NEMIRA 


Coperta colecţiei: DAN ALEXANDRU IONESCU 
Ilustrația: CRISTIAN POPESCU 


© Mario Puzo 
THE SICILIAN 


Toate drepturile asupra acestei versiuni aparţin 
S.C. NEMIRA S.R.L. 


ISBN 973-569-020-9 


Pentru Carol 


PARTEA I 


MICHAEL CORLEONE 
1950 


Capitolul 1 


Michael Corleone stătea așezat pe un ponton lung de 
lemn și privea uriașul vas transoceanic pornind din 
Palermo spre America. Ar fi trebuit să plece și el cu nava 
aceea, dar sosiseră instrucţiuni noi de la tatăl său. 

Le făcu un semn de rămas bun celor din bărcuţa de 
pescuit care-l adusese pe chei - oameni ce-l păziseră în anii 
din urmă. Barca plutea în siajul alb al vaporului, ca o 
rățușcă vitează după mama ei. Cei de la bord îi făcură 
semne la rândul lor; n-avea să-i mai vadă. 

Pontonul propriu-zis forfotea de hamali agitaţi, cu 
bonete și haine largi, descărcând alte nave și urcând 
mărfurile în camioanele aliniate de-a lungul cheiului. Erau 
oameni scunzi și vânoși, arătând mai mult a arabi decât a 
italieni, cu feţele umbrite sub cozorocul tichiilor. Printre ei 
se vor fi aflat noi gărzi de corp, spre a se asigura că nu i se 
va întâmpla niciun rău înaintea întâlnirii cu Don Croce 
Malo, Capo di Capi! al „Prietenilor Prietenilor”, cum li se 
spunea în Sicilia. Ziarele și lumea din afară îi numeau 
Mafia, dar în Sicilia cuvântul Mafia nu apărea niciodată pe 


E Şeful Şefilor (it.). 


buzele cetăţenilor de rând. După cum nici Don Croce Malo 
nu era numit, un moment măcar, Capo di Capi, ci „Sufletul 
cel Bun”. 

În cei doi ani ai săi de exil în Sicilia, Michael auzise 
multe povești despre Don Croce, unele atât de fantastice, 
încât aproape că nu-i venea să creadă în existenţa unui 
astfel de om. Dar instrucţiunile transmise de tatăl său erau 
clare: i se ordona să ia prânzul cu Don Croce chiar în acea 
zi. lar ei doi aveau să aranjeze evadarea din Sicilia a celui 
mai mare bandit al ţării, Salvatore Guiliano. Michael 
Corleone nu putea părăsi Sicilia neînsoţit de Guiliano. 

În capătul digului, la nici cincizeci de metri distanţă, o 
enormă mașină neagră era parcată pe strada îngustă. În 
fața ei stăteau în picioare trei bărbaţi, dreptunghiuri 
întunecoase decupate în pânza strălucitoare a luminii ce 
cobora precum o cortină de aur din soare. Michael porni 
spre ei. Se opri un moment să-și aprindă o ţigară și să 
privească orașul. 

Palermo se odihnea pe fundul unei depresiuni create de 
un vulcan stins, copleșit de munţi pe trei laturi și scăpând 
pe cea de-a patra în albastrul orbitor al Mării Mediterane. 
Orașul sclipea sub razele aurii ale soarelui de amiază 
siciliană. Filoane de lumină roșie izbeau pământul, ca și 
cum ar fi reflectat sângele vărsat pe solul Siciliei timp de 
nenumărate secole. Razele ca aurul scăldau impozantele 
coloane de marmură ale templelor grecești, zveltele 
minarete musulmane, fațadele teribil de complicate ale 
catedralelor spaniole; pe coasta unei coline îndepărtate se 
încruntau bastioanele unui străvechi castel normand. 
Toate părăsite de oștiri diverse și crude, ce stăpâniseră 
Sicilia încă dinaintea nașterii lui Christos. Dincolo de 
zidurile castelului, munți conici cuprindeau ușor 
efeminatul Palermo în strangularea unei îmbrăţișări, ca și 
cum împreună s-ar fi lăsat grațios în genunchi, funie 
petrecută strâns pe după gâtul orașului. În înaltul 


văzduhului, nenumărați șoimi roșii, mici săgetau albastrul 
strălucitor al cerului. 

Michael se îndreptă către cei trei bărbaţi ce-l așteptau în 
capătul pontonului. Trăsături și trupuri se conturau din 
dreptunghiurile lor negre. Cu fiecare pas îi putea distinge 
mai clar și păreau că se desprind unul de altul, răsfirându- 
se, ca pentru a-l învălui în salutul lor. 

Acești oameni cunoșteau, toţi trei, istoria lui Michael. 
Faptul că era cel mai tânăr fiu al marelui Don Corleone din 
America, Nașul, a cărui putere se întindea chiar și până-n 
Sicilia. Că ucisese un înalt funcţionar al poliţiei în New 
York City, cu prilejul execuţiei unui dușman al Imperiului 
Corleone. Că stătuse ascuns și exilat aici, în Sicilia, 
datorită acestor omoruri și că acum, în fine, problemele 
fiind „aranjate”, era pe cale să se întoarcă în patrie pentru 
a-și relua locul de prinţ moștenitor al Familiei Corleone. Îl 
studiau pe Michael, felul său de-a se mișca atât de iute și 
fără efort, prudenţa lui în permanentă alertă, obrazul 
înfundat înăuntru ce-i dădea înfățișarea unui om care a 
îndurat suferințe și primejdii. Era în mod evident un om de 
„respect”2. 

Când Michael păși de pe dig pe chei, primul care-l 
întâmpină fu un preot, trup plinuţ în sutană, cap încununat 
de-o pălărie slinoasă, ca un liliac. Gulerul clerical alb, 
deasupra căruia se arăta un chip dolofan, lumesc, îi era 
spuzit cu praful roșu al Siciliei. 

Acesta era Părintele Benjamino Malo, frate al marelui 
Don Croce. Avea un fel de-a fi timid și cucernic, dar îi era 
devotat renumitei sale rude, și nici nu clipea că avea 
diavolul atât de aproape de sân. Gurile rele șopteau chiar 
că-i oferea lui Don Croce secretele confesionalului. 

Părintele Benjamino zâmbi nervos în timp ce strângea 
mâna lui Michael și păru surprins și ușurat de rânjetul 
pieziș dar prietenos al acestuia, atât de necaracteristic 
pentru un ucigaș celebru. 


2 În original: of „respect”; ital.: di rispetto (respectabil) (n.t.). 


Al doilea bărbat nu fu la fel de cordial, deși destul de 
politicos. Era Inspectorul Frederico Velardi, șeful Poliţiei 
de Securitate a întregii Sicilii. Dintre toţi trei, numai el n- 
avea pe faţă zâmbetul de bun venit. Slab și mult prea bine 
îmbrăcat pentru un salariat bugetar, din ochii săi reci și 
albaștri fulgerau două gloanţe genetice rămase de la 
cuceritorii normanzi de demult. Inspectorul Velardi nu 
putea simţi nicio afecţiune pentru un american care omora 
grade superioare ale poliției. Poate-și încerca norocul și în 
Sicilia. Strângerea de mână a lui Velardi fu ca atingerea a 
două spade. 

Al treilea om era mai înalt și mai masiv; părea un uriaș 
pe lângă ceilalţi doi. Luă prizonieră mâna lui Michael, apoi 
îl trase spre el, într-o îmbrăţișare sentimentală. 

— Vere Michael! Bine ai venit la Palermo! 

Se retrase și-l privi pe Michael cu ochi drăgăstoși dar 
precauțţi. 

— Eu sunt Stefano Andolini, tatăl tău și cu mine am 
copilărit împreună la Corleone. Te-am văzut în America, pe 
vremea când erai mic. Mă mai ţii minte? 

Destul de ciudat, Michael își amintea. Căci Stefano 
Andolini era o raritate printre sicilieni, un roșcovan. Ceea 
ce era și crucea lui, întrucât sicilienii cred că Iuda a avut 
părul roșu. Nici chipul nu-i era ușor de uitat. Avea gura 
enormă și neregulată, buzele groase ca două ciozvârte de 
carne însângerată, niște nări păroase și ochi cavernoși în 
găvane adânci. Deși zâmbea, chipul său te ducea cu gândul 
la crime. 

În privința preotului, Michael a înţeles de îndată 
legătura. Dar Inspectorul Velardi reprezenta o surpriză. 
Andolini, preluând responsabilitatea de rubedenie, îi 
explică detaliat lui Michael rolul oficial al Inspectorului. 
Michael era neîncrezător. Ce căuta acolo omul acela? 
Velardi avea reputaţia de-a fi unul dintre cei mai 
implacabili urmăritori ai lui Guiliano. Și se vedea cu ochiul 
liber că el și cu Andolini se antipatizau; se comportau cu 


10 


exagerata curtoazie a doi oameni ce se pregătesc pentru 
un duel pe viaţă și pe moarte. 

Şoferul le ţinea deschisă portiera mașinii. Părintele 
Benjamino și Stefano Andolini îl poftiră pe Michael pe 
bancheta din spate, cu respectuoase bătăi pe umăr. 
Părintele insistă cu umilinţă creștină ca Michael să stea la 
fereastră, în timp ce el lua loc în mijloc, căci Michael 
trebuia să vadă frumuseţile orașului Palermo. Andolini 
ocupă celălalt loc din spate. Inspectorul sărise deja 
înăuntru, lângă șofer. Michael observă că Velardi ţinea 
mâna pe clanţa portierei astfel ca s-o poată deschide rapid. 
li trecu prin minte că poate Părintele Benjamino se 
înghesuise între el și Andolini pentru a fi o ţintă mai greu 
de atins. 

Precum un uriaș dragon negru, mașina porni încet pe 
străzile din Palermo. Pe bulevardul acela se înălţau case 
grațioase cu aspect maur, masive clădiri publice cu 
coloane grecești, catedrale hispanice. Casele particulare, 
zugrăvite în albastru, alb, galben, aveau cu toatele 
balcoane împodobite cu flori ce formau o altă șosea 
deasupra capetelor lor. Ar fi fost o priveliște frumoasă, cu 
excepţia patrulelor de carabinieri, Poliţia Naţională 
Italiană, care se vedeau la fiecare colț, cu puștile pregătite. 
Și alţii, sus, în balcoane. 

Mașina reducea la nimicnicie celelalte vehicule ce-o 
înconjurau, mai ales căruțele țărănești trase de catâri ce 
cărau cea mai mare parte a produselor proaspete de la 
ţară. Aceste căruţe erau vopsite în culori vii, vesele, fiecare 
palmă, până la spiţele roţilor, inclusiv oiștile. Pe laturile 
multor căruţe se vedeau picturi înfățișând cavaleri cu coif 
și regi încoronați, în scene dramatice din legendele lui 
Charlemagne și Roland, vechii eroi ai folclorului sicilian. 
Dar pe unele căruţe Michael văzu mâzgălită, sub figura 
unui tânăr chipeș, cu pantaloni de moleschin, cămașă albă, 
pistoale la cingătoare și puști petrecute pe umăr, o 


3 Jandarmi, polițiști (it.) (n.r.). 


11 


inscripţie de două rânduri ce se termina întotdeauna cu 
litere mari, roșii, alcătuind numele GUILIANO. 

Pe perioada exilului său în Sicilia, Michael auzise multe 
despre Salvatore Guiliano. Numele său figurase permanent 
în ziare. Pretutindeni, oamenii vorbeau despre el. 
Proaspăta soţie a lui Michael, Apollonia, îi mărturisise că 
în fiecare seară rostea rugăciuni întru apărarea lui 
Guiliano, la fel cum făceau aproape toți copiii și tinerii din 
Sicilia. Îl adorau, era unul de-al lor, fiecare visând să fie ca 
el. Tânăr, de douăzeci și ceva de ani, era aclamat ca mare 
general pentru că învingea în luptă armatele de carabinieri 
trimise împotriva lui. Era chipeș și generos, le dăruia 
săracilor cea mai mare parte din câștigurile sale tâlhărești. 
Virtuos, nu le permitea niciodată bandiţilor lui să 
molesteze preoţii sau femeile. Când executa un informator 
sau un trădător, întotdeauna îi lăsa victimei timp să-și 
spună rugăciunile și să-și purifice sufletul pentru a fi în cei 
mai buni termeni cu rânduitorii lumii celeilalte. Toate 
acestea, Michael le știa fără să i le mai explice nimeni. 

Cotiră de pe bulevard, și un afiș uriaș cu litere negre de 
pe zidul unei case îi atrase lui Michael privirea. Avu timp 
exact cât să vadă cuvântul GUILIANO pe rândul de sus. 
Părintele Benjamino, care se aplecase spre fereastră, 
spuse: i 

— E una din proclamaţiile lui Guiliano. In ciuda tuturor, 
încă mai stăpâneşte oraşul Palermo pe timpul noptii. 

— Şi ce spune? întrebă Michael. 

— Se permite celor din Palermo să circule iar cu 
tramvaiele, spuse Părintele Benjamino. 

— Le permite? întrebă Michael cu un surâs. Un om scos 
în afara legii permite? 

Din cealaltă parte a maşinii, Stefano Andolini râse: 

— Carabinierii circulă cu tramvaiele, aşa că Guiliano le 
aruncă în aer. Dar mai întâi îi previne pe călători să nu 
urce-n ele. Acum promite că n-o să le mai arunce-n aer. 

Michael spuse sec: 


12 


— Şi de ce-a aruncat Guiliano în aer tramvaie pline de 
polițiști? 

Inspectorul Velardi întoarse capul, fulgerându-l pe 
Michael cu ochii săi albaștri: 

— Fiindcă Roma, în prostia ei, i-a arestat tatăl și mama 
pentru asociere cu un criminal cunoscut, propriul lor fiu. O 
lege fascistă, neabrogată nici până acum de către 
republică. 

Părintele Benjamino spuse cu mândrie calmă: 

— Fratele meu, Don Croce, le-a obţinut eliberarea. O, 
fratele meu s-a supărat foarte tare pe Roma. 

„Christoase, își spuse Michael. Don Croce era supărat pe 
Roma? Cine dracu’ era Don Croce ăsta în afară de-a fi 
pezzonovantet în Mafia?” 

Mașina se opri în fața unei clădiri trandafirii, lungă cât 
tot cvartalul. Minarete albastre încoronau fiecare colţ în 
parte. În faţa intrării, o extraordinară copertină cu largi 
dungi verzi anunța „HOTEL UMBERTO”, păzită de doi 
ușieri strânși în uniforme cu orbitori nasturi aurii. Dar 
Michael nu fu impresionat de această splendoare. 

Ochiul său antrenat fotografie strada din fața hotelului. 
Depistă cel puţin zece bodyguarzi umblând perechi sau 
rezemaţi de balustradele metalice. Oamenii aceia nu-și 
ascundeau funcţia. Jachete descheiate dezvăluiau arme 
prinse pe trup. Doi dintre ei, fumând ţigări subţiri de foi, îi 
tăiară, un moment, calea lui Michael când cobori din 
mașină, scrutându-l îndeaproape - luându-i măsurile pentru 
sicriu. Nu-i luară în seamă pe Inspectorul Velardi și pe 
ceilalţi. 

După ce grupul intră în hotel, gorilele pecetluiră 
intrarea în urma lor. În hol, alţi patru paznici se 
materializară și-i escortară pe un coridor lung. Aceștia 
aveau expresiile mândre ale slugilor în palatul unui 
împărat. 


4 Om cu greutate, ştab, mahăr, grangure (it.) (n.t.). 


13 


Capătul culoarului era barat de două uși masive de 
stejar. Un om așezat într-un jilţ înalt, ca un tron, se ridică 
și descuie ușile cu o cheie de bronz. Făcu o plecăciune, 
adresându-i cu acest prilej Părintelui Benjamino un zâmbet 
conspirativ. 

Ușile se deschiseră spre un magnific apartament; 
glasvanduri deschise lăsau să se vadă o nesfârșită grădină 
luxuriantă în spate, din care emana mireasma lămâilor, 
Intrând, Michael putu vedea doi indivizi postați în 
interiorul apartamentului. Se întrebă de ce Don Croce era 
păzit cu atâta strășnicie. Doar era prietenul lui Guiliano, 
ora de încredere al Ministrului Justiţiei de la Roma și, prin 
urmare, la adăpost de carabinierii ce umpleau orașul 
Palermo. Atunci de cine și de ce se temea marele Don? 
Cine-i era dușmanul? 

Mobilierul din salonul apartamentului fusese iniţial 
destinat unui palat italienesc - fotolii gargantuești, 
canapele lungi și adânci ca niște mici corăbii, mese masive 
de marmură ce arătau de parcă ar fi fost furate din muzee. 
Il încadrau corespunzător pe omul care intra acum din 
grădină să-i întâmpine. 

Avea braţele deschise să-l îmbrăţișeze pe Michael 
Corleone. Stând în picioare, Don Croce era aproape tot 
atât de lat pe cât de înalt. Păr des și cărunt, cârlionţat ca al 
unui negru, frizat cu grijă, încununa un cap leonin masiv. 
Ochii-i erau negri ca de șopârlă, două boabe de strugure 
încastrate deasupra unor obraji grei și cărnoși. Acești 
obraji păreau două lespezi mari de mahon, cea stângă 
rindeluită neted, cealaltă, încreţită de o excrescenţă. Avea 
o gură surprinzător de delicată, iar deasupra ei purta o 
mustăcioară subţire. Lancea groasă și imperială a nasului 
îi ţinea chipul strâns laolaltă. 

Dar sub acel cap de împărat era ţăran până-n măduva 
oaselor. Pantaloni imenși, stând prost pe trup, îi încercuiau 
enormul mijloc, susținuți de bretele late  înălbite. 
Voluminoasa-i cămașă era albă și proaspăt spălată, dar 


14 


necălcată. Nu purta cravată, nici haina, și pășea cu 
picioarele desculțe pe dușumeaua de marmură. 

Nu arăta deloc ca un om care-și „uda ciocul” din fiecare 
afacere palermoneză, până la cele mai mizere tarabe din 
piaţă. Greu de crezut că era răspunzător pentru o mie de 
morţi. Că stăpânea partea de vest a Siciliei cu mult mai 
mult decât o făcea guvernul de la Roma. Și că era mai 
bogat decât ducii și baronii proprietari ai întinselor moșii 
siciliene. 

Imbrăţișarea pe care i-o dărui lui Michael fu iute și 
ușoară, în timp ce spunea: 

— L-am cunoscut pe taică-tău de când eram copii. E-o 
bucurie pentru mine că are un fiu atât de minunat. 

Apoi se interesă de condiţiile de călătorie ale oaspetelui 
și de nevoile lui prezente. Michael zâmbi și-i spuse că i-ar 
face plăcere o cojiţă de pâine și un strop de vin. Don Croce 
îi conduse imediat în grădină, căci, asemenea tuturor 
sicilienilor, lua masa afară ori de câte ori putea. 

Masa fusese întinsă sub un lămâi. Scânteia de sticlărie 
fină și pânzeturi albe. Servitorii le traseră scaunele largi 
de bambus, ca să se așeze. Don Croce supraveghe 
așezarea la masă cu o curtoazie vivace, mai tinerească 
decât vârsta lui; avea acum peste șaizeci de ani. ÎI instală 
pe Michael la dreapta lui și pe fratele său, preotul, la 
stânga. Pe Inspectorul Velardi și pe Stefano Andolini îi 
plasă în faţă, privindu-i pe amândoi cu o anume răceală. 

Toţi sicilienii sunt mari gurmanzi, când au unde găsi 
mâncare, și una din puţinele glume pe care oamenii 
îndrăzneau să le facă pe seama lui Don Croce era că 
prefera să mănânce bine decât să ucidă un dușman. Acum 
ședea cu un zâmbet de plăcere benignă pe faţă, ţinând 
furculița și cuțitul în mână, pe când servitorii aduceau 
mâncarea. Michael privi în jur prin grădină. Era 
împrejmuită cu un zid de piatră înalt și se găseau cel puţin 
zece paznici răspândiţi prin jur, la propriile lor măsuţe de 
gustare, dar nu mai mulţi de doi la fiecare masă și 


15 


îndeajuns de departe pentru a respecta intimitatea lui Don 
Croce și a musafirilor săi. Grădina era inundată de aroma 
lămâilor și a măslinilor. 

Don Croce îl servi personal pe Michael, încărcându-i 
farfuria cu pui fript și cartofi, supraveghind îngrămădirea 
brânzei rase pe farfurioara alăturată pentru spaghetti, 
umplându-i paharul cu vin alb local, tulburel. Făcu toate 
acestea cu mult interes, preocupat sincer de faptul că era 
o chestiune de maximă importanţă ca noul său prieten să 
mănânce și să bea bine. Lui Michael îi era foame, nu mai 
pusese nimic în gură din zorii zilei, iar Don Croce fu ocupat 
să-i reumple tot timpul farfuria. Mai ţinea sub ochi și 
servitul celorlalţi oaspeţi și când era necesar, făcea semn 
unui slujitor să toarne într-un pahar sau să umple cu 
mâncare o farfurie goală. 

În sfârșit, terminară și, sorbindu-și ceașca de espresso, 
Don Croce fu gata pentru afaceri. 

[i spuse lui Michael: 

— Va să zică îl vei ajuta pe prietenul nostru Guiliano să 
fugă în America. 

— Acestea-mi sunt instrucţiunile, spuse Michael. Trebuie 
să mă asigur că ajunge în America fără niciun necaz. 

Don Croce dădu din cap; chipul său de mahon masiv 
purta expresia somnoros-amiabilă a omului obez. Glasul 
vibrant de tenor răsuna surprinzător pe faţa și trupul 
acela. 

— Totul se aranjase între mine și tatăl tău, urma să ţi-l 
dau în primire pe Salvatore Guiliano. Dar nimic nu merge 
ca pe roate în viaţă, apare întotdeauna neprevăzutul. Acum 
e greu să-mi respect partea mea din învoială. 

Ridică mâna spre Michael să nu-l întrerupă: 

— Nu din vina mea. Eu nu m-am schimbat. Dar Guiliano 
nu mai are încredere în nimeni, nici măcar în mine. De ani 
de zile, aproape din prima zi când a ieșit în afara legii, l-am 
ajutat să supravieţuiască; am fost parteneri. Cu ajutorul 
meu, a devenit cel mai mare om din Sicilia, deși chiar și 


16 


acum nu-i decât un simplu băiat de douăzeci și șapte de 
ani. Dar vremea lui a trecut. Cinci mii de soldaţi italieni și 
polițiști de teren scotocesc munții. Şi el încă mai refuză să 
se lase pe mâna mea. 

— Atunci nu pot face nimic pentru el, replică Michael. 
Am ordin să aștept aici nu mai mult de șapte zile, după 
care trebuie să plec spre America. 

Și, chiar în timp ce spunea aceste cuvinte, se întrebă de 
ce era atât de important pentru tatăl lui ca Guiliano să 
scape. Michael voia cu disperare să ajungă acasă după 
atâţia ani de exil. Il îngrijora sănătatea tatălui său. Când 
Michael părăsise America, tatăl său zăcea rănit, în stare 
critică, la spital. După fuga lui, fratele său mai mare, 
Sonny, fusese asasinat. Familia Corleone se angajase într-o 
bătălie disperată pentru supraviețuire contra celor Cinci 
Familii din New York. O luptă care ajunsese din America 
până în inima Siciliei spre a o ucide pe tânăra soţie a lui 
Michael. Era adevărat că mesagerii tatălui său aduseseră 
vestea că bătrânul Don își revenise de pe urma rănilor, că 
încheiase pacea cu cele Cinci familii, că rezolvase să fie 
clasate toate cele cinci capete de acuzare împotriva lui 
Michael. Dar Michael știa că tatăl său îl aștepta să vină 
pentru a deveni mâna lui dreaptă. Că toţi membrii familiei 
erau nerăbdători să-l vadă - sora lui, Connie, fratele său, 
Freddie, fratele vitreg, Tom Hagen, și biata sa mamă, care 
cu siguranţă jelea și acum moartea lui Sonny. Michael se 
gândi în treacăt la Kay - oare se mai gândea la el după ce 
dispăruse doi ani? Dar problema crucială era: de ce îi 
amâna bătrânul întoarcerea? Nu putea decât dintr-un 
motiv de cea mai mare importanţă, legat de Guiliano. 

Deodată deveni conștient de ochii reci și albaștri ai 
Inspectorului Velardi care-l studiau. Chipul îngust, 
aristocratic, era dispreţuitor, ca și cum Michael ar fi dat 
dovadă de lașitate. 

— Ai răbdare, spuse Don Croce. Prietenul nostru 
Andolini încă mai servește ca om de legătură între mine, 


17 


Guiliano și familia lui. Când pleci de-aici, ai să-i vizitezi pe 
tatăl și mama lui Guiliano, în Montelepre, ce se află în 
drumul tău spre Trapani. 

Tăcu un moment și zâmbi, cu un surâs ce nu-i frânse 
masivitatea obrajilor. 

— Mi s-a spus de planurile tale. Despre toate. 

Rosti aceasta cu o insistență ciudată, dar, își spuse 
Michael, n-avea cum să-i cunoască toate planurile. Nașul 
nu-i spunea nimănui vreodată totul despre ceva anume. 

Don Croce continuă lin: 

— Noi, toţi cei ce-l iubim pe Guiliano, suntem de acord în 
două privințe. Nu mai poate rămâne în Sicilia și trebuie să 
emigreze în America. Inspectorul Velardi e de acord. 

— Ciudat lucru, chiar și pentru Sicilia, spuse cu un 
zâmbet Michael. Inspectorul e șeful Poliţiei de Securitate, 
juruit să-l captureze pe Guiliano. 

Don Croce râse, un scurt hohot mecanic. 

— Cine poate înţelege Sicilia? Dar asta-i simplu. Roma îl 
preferă pe Guiliano fericit în America, nu să urle acuzaţii 
din cușca martorilor într-un tribunal de la Palermo. Totul e 
politică. 

Michael era uimit. Simţea o jenă acută. Lucrurile nu 
mergeau conform planului său. 

— De ce e în interesul Inspectorului Velardi să-l facă 
scăpat? Guiliano mort nu prezintă niciun pericol. 

Inspectorul Velardi răspunse cu glas dispreţuitor: 

— Eu așa aș prefera. Dar Don Croce îl iubește ca pe fiul 
său. 

Stefano  Andolini îl privi dușmănos pe Inspector. 
Părintele Benjamino își ascunse faţa, sorbind din pahar. 
Don Croce, însă, îi spuse sever Inspectorului: 

— Aici toți suntem prieteni, trebuie să-i spunem adevărul 
lui Michael. Guiliano deţine un atu. Are un jurnal pe care 
și-l numește Testament. În filele acestuia, aduce dovezi că 
guvernul de la Roma, anumite oficialități l-au ajutat în 
timpul anilor lui de banditism, din motive ale lor proprii, 


18 


rațiuni politice. Dacă acest document e dat publicităţii, 
guvernul creștin-democrat cade și o să-i avem la 
conducerea Italiei pe socialiști și comuniști. Inspectorul 
Velardi e de acord cu mine că trebuie să facem orice 
pentru a împiedica una ca asta. Așa că e dispus să-l ajute 
pe Guiliano să scape, cu Testament cu tot, convenind să 
nu-l dea publicităţii. 

— l-aţi văzut acest Testament? se interesă Michael. 

Se întreba dacă tatăl său știa despre el. Instrucţiunile nu 
menţionaseră nicio clipă un asemenea document. 

— Am cunoștință de conţinutul lui, spuse Don Croce. 

Inspectorul Velardi interveni tăios: 

— Dacă ar depinde de mine, aș spune să-l omoare pe 
Guiliano și ducă-i-se dracului Testamentul. 

Stefano Andolini îl fulgeră pe inspector cu o privire de 
ură atât de dezgolită și intensă încât, pentru prima oară, 
Michael își dădu seama că acolo se afla un om aproape la 
fel de periculos ca Don Croce însuși. Andolini spuse: 

— Guiliano nu se va preda niciodată, iar dumneata nu 
ești un om destul de bun ca să-l bagi în mormânt. Ar fi mult 
mai înţelept să ai grijă de dumneata însuți. 

Don Croce ridică încet mâna, și la masă se așternu 
tăcerea. li vorbi rar lui Michael, ignorându-i pe ceilalţi: 

— S-ar putea să nu-mi pot ţine făgăduiala făcută tatălui 
tău de a ţi-l preda pe Guiliano. De ce se preocupă Don 
Corleone de afacerea aceasta, nu-ţi pot spune. Fii convins 
că are motivele lui și că aceste motive sunt întemeiate. Dar 
ce pot face eu? Azi după-amiază te duci la părinţii lui 
Guiliano, să-i convingi că fiul lor trebuie să aibă încredere 
în mine și să le reamintești acelor oameni dragi că eu sunt 
acela care i-a scos din închisoare. 

Tăcu un moment. 

— Pe urmă, poate, vom reuși să le ajutăm fiul. 

În anii săi de exil și de stat ascuns, lui Michael i se 
dezvoltase un instinct animalic al pericolului. Il antipatiza 
pe Inspectorul Velardi, se temea de ucigașul Stefano 


19 


Andolini, Părintele Benjamino îi dădea fiori. Dar mai 
presus decât toţi, Don Croce îi trimitea semnale de alarmă 
ce-i zăngăneau prin creier. 

Când i se adresau lui Don Croce, toţi cei de la masă 
coborau vocile, chiar și propriul său frate, Părintele 
Benjamino. Se aplecau spre el cu capetele înclinate 
așteptându-i vorbele, încetau până și să-și mestece 
mâncarea. Servitorii îi dădeau târcoale de parcă ar fi fost 
un soare, bodyguarzii împrăștiați prin grădină nu-l scăpau 
din ochi, gata să sară înainte la comanda lui și să sfâșie pe 
toată lumea în bucăţi. 

Michael spuse cu grijă: 

— Don Croce, mă aflu aici pentru a vă îndeplini orice 
dorinţă. 

Don Croce dădu din uriașul său cap, a binecuvântare, și 
spuse cu vocea lui puternică, de tenor: 

— Trebuie să fim absolut deschiși unul cu altul. Spune- 
mi, ce planuri ai în legătură cu evadarea lui Guiliano? 
Vorbește-mi așa cum vorbește un fiu cu tatăl său. 

Michael îi aruncă o privire rapidă Inspectorului Velardi. 
N-ar fi vorbit nicicând deschis înaintea șefului Poliţiei de 
Securitate a Siciliei. Don Croce înţelese pe dată. 

— Inspectorul Velardi e călăuzit întru totul de sfaturile 
mele, preciză el. Poţi avea tot atâta încredere în el ca și în 
mine. 

Michael ridică paharul cu vin să bea. Pe deasupra 
acestuia, putea să vadă paznicii privindu-i - spectatori ai 
unei piese. Îl văzu pe Inspectorul Velardi strâmbându-se, 
neplăcându-i nici măcar diplomaţia discursului lui Don 
Croce, mesajul fiind clar acela că Don Croce îl conducea pe 
el și departamentul său. Văzu încruntarea de pe chipul de 
ucigaș cu buze enorme al lui Stefano Andolini. Singur 
Părintele Benjamino refuză să-i întâlnească privirea și 
înclină din cap. Michael își bău paharul de vin alb, iar un 
servitor i-l umplu imediat la loc. Deodată, grădina începuse 
să pară un loc primejdios. 


20 


Era convins până-n măduva oaselor că spusele lui Don 
Croce nu puteau fi adevărate. De ce să se încreadă cineva 
de la acea masă în șeful Poliţiei de Securitate a Siciliei? 
Guiliano ar face-o? Istoria Siciliei era împănată cu trădări, 
își spuse amar Michael; își amintea de soţia sa moartă. 
Atunci de ce era Don Croce atât de încrezător? Și de ce 
masiva securitate din jurul lui? Don Croce era omul la vârf 
al Mafiei. Avea cele mai puternice legături la Roma și 
servea într-adevăr ca reprezentant neoficial al lor aici, în 
Sicilia. Atunci, de ce anume se temea? Numai Guiliano 
putea fi acela. 

Dar Don Croce îl privea. Michael încercă să vorbească 
cu maximum de sinceritate. 

— Planurile mele sunt simple. Urmează să aștept în 
Trapani până ce mi-e predat Salvatore Guiliano. De către 
dumneavoastră și oamenii dumneavoastră. O navă rapidă 
ne va duce în Africa. Firește, vom avea documentele de 
identitate necesare. Din Africa vom zbura în America, unde 
ni s-a aranjat să intrăm fără formalităţile obișnuite. Sper că 
va fi atât de ușor pe cât au dat de înţeles. 

Făcu o mică pauză. 

— Doar dacă nu-mi daţi dumneavoastră un alt sfat. 

Don Croce oftă și bău din pahar. Apoi își aţinti ochii 
asupra lui Michael. Începu să vorbească încet și 
pătrunzător. 

— Sicilia e un tărâm tragic, rosti el rar. Nu există 
încredere. Numai violenţă și trădări din belșug. Pari 
precaut, tinere prieten, și ai toate motivele. Cum, de 
asemenea, e și Guiliano al nostru. Dă-mi voie să-ţi spun un 
lucru: Turi Guiliano n-ar fi putut supravieţui fără protecţia 
mea; el și cu mine am fost două degete ale aceleiași mâini. 
lar acum mă crede dușman. Ah, nu poţi să știi ce durere 
îmi cauzează asta. Singurul meu vis e ca într-o zi Turi 
Guiliano să se poată înapoia la familia sa și să fie aclamat 
campion al Siciliei. E un cetăţean adevărat și un om brav. 


21 


Și cu o inimă atât de tandră, încât a cucerit iubirea tuturor 
sicilienilor. 

Don Croce se întrerupse și bău un pahar de vin. 

— Dar valul s-a întors împotriva lui. E singur în munti, 
doar cu o mână de oameni, să înfrunte armata trimisă de 
Italia contra lui. Şi a fost trădat la fiecare pas. Așa că nu 
mai are încredere în nimeni, nici chiar în sine însuși. 

Don-ul îl privi un moment pe Michael, foarte rece. 

— Dacă aș fi cinstit pe de-a-ntregul, spuse, dacă nu l-aș 
iubi pe Guiliano atât de mult, poate ţi-aș da un sfat pe care 
nu ţi-l datorez. Poate aș spune, cu toată cinstea, să te duci 
acasă în America fără el. Ne apropiem de finalul unei 
tragedii care nu te privește cu nimic. 

Tăcu o clipă și oftă iar. 

— Dar, desigur, ești singura noastră speranţă și trebuie 
să te implor să rămâi și să ne ajuţi cauza. Voi fi alături în 
toate sensurile, nu-l voi părăsi niciodată pe Guiliano. 

Ridică paharul de vin. 

— Fie-i dat să trăiască o mie de ani. 

Băură cu toţii, iar Michael calculă. Don Croce voia ca el 
să rămână, sau să-l părăsească pe Guiliano? Stefano 
Andolini vorbi: 

— Să nu uităm că le-am promis părinţilor lui Guiliano că 
Michael îi va vizita la Montelepre. 

— Negreșit, spuse gentil Don Croce. Trebuie să le dăm 
părinţilor lui puţină speranţă. 

Părintele Benjamino interveni cu o prea umilă insistenţă: 

— Şi poate că ei știu ceva despre Testament. 

— Da, Testamentul lui Guiliano, oftă Don Croce. El crede 
că-i va salva viaţa sau, cel puţin, îi va răzbuna moartea. 

I se adresă lui Michael direct: 

— Să ţii minte asta: Roma se teme de Testament, dar eu 
nu. Și spune-le părinţilor lui că ceea ce e scris pe hârtie 
afectează istoria. Nu însă și viaţa. Viaţa e o altfel de 
istorie. 


22 


Drumul de la Palermo la Montelepre nu luă mai mult de 
o oră. Dar în acea oră Michael și Andolini trecură de la 
civilizaţia unui oraș la cultura primitivă a Siciliei rurale. 
Stefano Andolini conducea micul Fiat și, în soarele după- 
amiezii, bărbia și obrajii săi proaspăt rași ardeau de 
nenumăratele punctișoare ale rădăcinilor de păr stacojiu. 
Conducea atent și încet, ca oamenii care au învăţat târziu 
în viață să conducă vehicule cu motor. Fiat-ul gâfâia ca 
ajuns la ultima suflare în timp ce urca șerpuind prin 
enormul lanţ muntos. 

În cinci puncte diferite fură opriţi de blocajele rutiere 
ale Poliţiei Naţionale, plutoane de câte cel puţin 
doisprezece oameni, întărite cu mașini blindate ţepoase de 
mitraliere. Hârtiile lui Andolini îi ajutară să treacă. 

Lui Michael i se părea ciudat că ţara putea deveni atât 
de sălbatică și primitivă la o atât de mica distanţă de 
marele oraș Palermo. Treceau prin cătune cu case de 
piatră stând în echilibru precar pe pante abrupte. Aceste 
pante erau cultivate cu migală pe înguste parcele terasate 
unde creșteau șiruri drepte de plante verzi și spinoase. 
Coline mici erau presărate cu nenumărați bolovani uriași, 
albi, îngropaţi pe jumătate în mușchi și tulpini de bambus; 
în depărtare, semănau cu niște vaste cimitire fără stele 
funerare. 

La anumite intervale, de-a lungul drumului, se aflau 
lăcașuri sfinte - tabernacule de lemn închise cu lacăt, 
conţinând statui ale Fecioarei Maria sau ale altui sfânt 
adorat cu deosebire. În fața unuia din aceste lăcașuri, 
Michael văzu o femeie îngenuncheată rugându-se, în timp 
ce soţul, așezat în șareta trasă de un măgăruș, sugea dintr- 
o butelcă de vin. Măgarul ţinea capul în jos, ca un martir. 

Stefano Andolini întinse mâna să mângâie umărul lui 
Michael și spuse: 

— Bine-i face inimii mele că te văd, dragă vere. Ştiai că 
familia Guiliano e înrudită cu noi? 


23 


Michael fu sigur că aceasta era o minciună; se simţea 
ceva în zâmbetul acela vulpesc. 

— Nu, răspunse el. Ştiam doar că părinţii au lucrat 
pentru tatăl meu, în America. 

— La fel ca și mine, spuse Andolini. Am ajutat la 
construirea casei din Long Island a tatălui tău. Bătrânul 
Guiliano era un bun zidar, și, deși tatăl tău i-a oferit un loc 
în afacerile cu ulei de măsline, s-a ţinut de meseria lui. A 
lucrat ca un negru timp de optsprezece ani și a pus bani 
deoparte ca un ovrei. Pe urmă, s-a întors în Sicilia să 
trăiască precum un englez. Dar războiul și Mussolini au 
devalorizat lira, și acum nu mai are decât casa și o 
bucăţică de pământ să-l cultive. Blestemă ziua când a 
plecat din America. Credeau că băieţelul lor va crește ca 
un prinţ și, când colo, acum e un bandit. 

Fiat-ul stârni un nor de praf; de-a lungul drumului, 
pâlcurile de peri și bambuși piperniciţi aveau o înfățișare 
fantomatică, ciorchinii de pere părând să alcătuiască mâini 
omenești. În văi, puteau vedea plantațiile de măslini și viță 
de vie. Deodată, Andolini spuse: 

— Turi a fost procreat în America. 

Văzu privirea întrebătoare a lui Michael. 

— Da, a fost conceput în America dar s-a născut în 
Sicilia. Câteva luni dacă mai așteptau, și Turi ar fi fost 
cetățean american. 

Tăcu câteva clipe. 

— Turi vorbește mereu despre asta. Chiar crezi că-l poţi 
ajuta să scape? 

— Nu știu, răspunse Michael. După masa cu Inspectorul 
și cu Don Croce, nu mai știu ce să zic. Vor să-l ajut? Tatăl 
meu a spus că Don Croce o să vrea. Despre Inspector, însă, 
nicio vorbă. 

Andolini își împinse spre spate părul rar. Fără să vrea, 
piciorul său apăsă pedala acceleratorului și Fiat-ul se 
repezi înainte. 


24 


— Acum Guiliano și Don Croce sunt dușmani, spuse el. 
Dar am făcut planuri fără Don Croce. Turi și părinţii lui 
contează pe tine. Ştiu că tatăl tău nu și-a înșelat niciodată 
vreun prieten. 

— lar tu de partea cui ești? 

Andolini oftă. 

— Eu lupt pentru Guiliano. Am fost tovarăși în ultimii 
cinci ani, și înainte de asta mi-a cruțat viaţa. Dar trăiesc în 
Sicilia și nu-l pot sfida în față pe Don Croce. Merg pe 
sârmă între ei doi, însă niciodată nu-l voi trăda pe Guiliano. 

Michael se întrebă ce naiba spunea omul ăsta? De ce nu 
putea primi de la niciunul dintre ei un răspuns de-a 
dreptul? Pentru că asta era Sicilia, își răspunse tot el. 
Sicilienii aveau oroare de adevăr. Tiranii și inchizitorii îi 
torturaseră în numele adevărului timp de mii de ani. 
Guvernul de la Roma, cu formalităţile lui legale, pretindea 
adevărul. Preotul din boxa confesională poruncea adevărul 
sub pedeapsa iadului veșnic. Dar adevărul era o sursă a 
puterii, o pârghie de control, de ce să-l dea cineva în 
vileag? 

Trebuia să-și găsească singur drumul, sau poate să 
abandoneze misiunea și să se grăbească spre casă. Aici se 
afla pe teren primejdios, exista vizibil un soi de vendetă 
între Guiliano și Don Croce, și a fi prins în vârtejul unei 
vendete siciliene însemna sinuciderea. Căci sicilianul crede 
că răzbunarea e singura justiţie adevărată și că 
întotdeauna e necruțătoare. Pe această insulă catolică, cu 
statuete ale unui lisus plângând în fiecare cămin, iertarea 
creștinească era un nevrednic refugiu al celui laș. 

— De ce au devenit dușmani Guiliano și Don Croce? 
întrebă Michael. 

— Din cauza tragediei de la Portella della Ginestra, 
răspunse Andolini. Acum doi ani. După aceea, lucrurile n- 
au mai stat niciodată ca-nainte. Guiliano a dat vina pe Don 
Croce. 


25 


Deodată mașina păru să cadă aproape vertical, drumul 
coborând de pe munte într-o vale. Trecură pe lângă ruinele 
unui castel normand, clădit pentru a teroriza regiunea cu 
nouă sute de ani în urmă și colcăind acum de șopârle 
inofensive și câteva capre rătăcite. Departe jos, Michael 
putu vedea orașul Montelepre. 

Era îngropat adânc între munţii ce-l împrejmuiau 
îndeaproape, ca și cum ar fi fost o găleată atârnând în 
fundul unui puț. Forma un cerc perfect, nu existau case în 
extravilan, iar soarele după-amiezii târzii scălda pietrele 
zidurilor în foc roșu-închis. Acum Fiat-ul naviga printr-o 
stradă îngustă și întortocheată, iar Andolini frână la un 
baraj păzit de un pluton de carabinieri care le tăiau 
drumul. Unul le făcu semn cu pușca să coboare din mașină. 

Michael îl privi pe Andolini arătând poliţiei documentele. 
Văzu permisul de liberă-trecere cu chenar roșu, despre 
care știa că nu putuse fi emis decât de către Ministrul 
Justiţiei de la Roma. Michael avea și el unul, fiind instruit 
să nu-l arate decât în ultimă instanţă. Cum făcuse rost un 
om ca Andolini de un act atât de influent? 

Nu peste mult, străbăteau cu mașina străzile strâmte din 
Montelepre, atât de înguste încât, dacă din direcţia opusă 
ar fi venit o altă mașină, n-ar fi putut trece una pe lângă 
alta. Toate casele aveau balcoane elegante și erau 
zugrăvite în diferite culori. Multe erau albastre, ceva mai 
puţine, albe, iar câteva erau pictate în roz. Galbene, foarte 
puţine. În acel moment al zilei, femeile se aflau înăuntru, 
pregătind cina pentru soţii lor. Pe străzi însă nu se vedea 
niciun copil. În locul lor, fiecare colț era controlat de câte o 
pereche de carabinieri. Montelepre arăta ca un oraș 
ocupat, sub legea marţială. Doar câţiva bătrâni priveau în 
jos de la balcoane, cu chipurile ca de piatră. 

Fiat-ul se opri în fața unui șir de case lipite una de alta, 
cea din dreptul lui fiind zugrăvită în albastru viu și având o 
poartă al cărei grilaj forma litera „G”. Poarta fu imediat 
deschisă de un om scund și vânos de vreo șaizeci de ani 


26 


care purta un costum american, negru cu dungi, cămașă 
albă și cravată neagră. Acesta era tatăl lui Guiliano. Îl 
gratifică pe  Andolini cu o îmbrăţișare rapidă dar 
afectuoasă. Pe Michael îl bătu pe umăr, aproape 
recunoscător, în timp ce-i introducea în casă. 

Tatăl lui Guiliano avea chipul îndurerat al unui om 
așteptând iminenta moarte a cuiva drag, bolnav incurabil. 
Era evident că-și controla foarte strict emoţiile, dar mâna i 
se ridică la faţă ca pentru a-și forța trăsăturile să-și 
păstreze expresia. Avea trupul rigid, cu mișcări ţepene, și 
totuși clătinându-se ușor. 

Intrară într-un salon mare, luxos pentru un cămin 
sicilian în acel orășel. Camera era dominată de o enormă 
fotografie mărită, prea neclară pentru a fi recognoscibilă, 
într-o ramă ovală din lemn crem. Michael își dădu seama 
imediat că acela nu putea fi decât Salvatore Guiliano. 
Dedesubt, pe o măsuţă rotundă, ardea o candelă. Pe o altă 
masă se afla încă o fotografie înrămată, dar mai clară. 
Tatăl, mama și fiul stăteau în faţa unei perdele roșii, fiul 
cuprinzându-și posesiv mama cu braţul. Salvatore Guiliano 
privea drept în obiectiv, ca pentru a-i arunca o provocare. 
Avea chipul extraordinar de frumos, ca al unei statui 
grecești, trăsăturile reliefate, parcă sculptate în marmură, 
buzele pline și senzuale, ochii alungiţi și îndepărtați între 
ei, cu pleoapele pe jumătate închise. Era faţa unui om ce 
nu se îndoia de sine, hotărât să se impună lumii. Dar lucrul 
pentru care nimeni nu-l pregătise pe Michael era delicata 
voie bună a acelei chipeșe figuri. 

Se vedeau și alte fotografii ale lui, cu surorile și bărbaţii 
lor, dar acestea stăteau aproape ascunse pe gheridoane 
umbrite. 

Tatăl îi duse în bucătărie. Mama lui Guiliano se întoarse 
de la aragaz pentru a-i întâmpina. Maria Lombardo 
Guiliano arăta mult mai bătrână decât o înfățișa fotografia 
din cealaltă odaie, părând într-adevăr altă femeie. 
Zâmbetul ei politicos era ca un rictus pe faţa extenuată și 


27 


osoasă, cu pielea brăzdată și aspră. Avea părul lung, 
căzându-i bogat peste umeri, dar vârstat cu odgoane 
cărunte, grele. Uimitori îi erau ochii: aproape negri, cu o 
impersonală ură faţă de această lume care-o strivea pe ea 
și pe fiul ei. 

Nu-și luă în seamă soţul și nici pe Stefano Andolini, 
vorbindu-i direct lui Michael: 

— Ai venit să-l ajuţi pe fiul meu sau nu? 

Ceilalţi doi bărbaţi părură stingheriți de duritatea 
întrebării, dar Michael îi surâse grav: 

— Da, sunt alături de dumneavoastră. 

Parţial, încordarea i se risipi și-și lăsă capul în mâini ca 
și cum s-ar fi așteptat la o lovitură. Andolini îi spuse cu 
glas liniștitor: 

— Părintele Benjamino intenţiona să vină și el, dar i-am 
spus că nu vrei. 

Maria Lombardo înălță capul, iar Michael se minună de 
felul cum fața ei arăta fiecare emoție pe care o simţea. 
Dispreţul, ura, frica, ironia vorbelor potrivită cu zâmbetul 
de cremene, grimasele pe care nu și le putea reprima. 

— O, Părintele Benjamino are inimă bună, fără nici o- 
ndoială, spuse ea. Și cu inima aia bună a lui e precum 
ciuma, aduce moartea unui întreg sat. E ca planta de sisal - 
atinge-te de ea și-o să-ți curgă sânge. lar secretele 
spovedaniei i le duce fratelui său, vinde Satanei sufletele 
pe care le are în pază. 

Tatăl lui Guiliano spuse calm și rezonabil, încercând 
parcă să liniștească un nebun: 

— Don Croce e prietenul nostru. Ne-a scos din 
închisoare. 

— Ah, Don Croce, izbucni furioasă mama lui Guiliano. 
„Sufletul cel Bun”, tare generos întotdeauna! Dar, dă-mi 
voie să-ți spun, Don Croce e un șarpe. Ţintește cu pistolul 
înainte și-și măcelărește prietenul de-alături. El și fiul 
nostru urmau să conducă împreună Sicilia, iar acum Turi 
se ascunde în munţi, pe când „Sufletul cel Bun” e liber ca 


28 


pasărea cerului la Palermo, cu târfele lui. Don Croce n-are 
decât să fluiere, și Roma îi linge picioarele. Și totuși a 
comis mai multe crime decât Turi al nostru. El e rău, iar 
fiul nostru e bun. Ah, dacă aș fi bărbat, ca voi, l-aș ucide pe 
Don Croce. L-aș trimite eu pe „Sufletul cel Bun” la odihnă. 

Făcu un gest de dezgust: 

— Voi, bărbaţii, nu înţelegeţi nimic. 

Tatăl lui Guiliano spuse nerăbdător: 

— Înţeleg că oaspetele nostru e pe drum de câteva 
ceasuri și că, mai înainte de-a sta de vorbă, trebuie să 
mănânce ceva. 

Mama lui Guiliano deveni dintr-o dată cu totul alta, plină 
de solicitudine: 

— Bietul om, a trebuit să călătorească toată ziua ca să 
ne vadă, a trebuit să asculte minciunile lui Don Croce și 
ocările mele. Încotro vă îndreptaţi? 

— Până mâine dimineaţă trebuie să ajung la Trapani, 
spuse Michael. Rămân la niște prieteni de-ai tatălui meu 
până va veni la mine fiul dumneavoastră. 

Urmă un moment de împietrire. Michael simţea că-i 
știau cu toţii istoria. Vedeau rana pe care o avea de doi ani, 
obrazul adâncit. Mama lui Guiliano se apropie de el și îl 
îmbrăţișă scurt. 

— Luaţi un pahar de vin, îi pofti ea. Pe urmă ieșiţi la o 
plimbare prin oraș. Mâncarea o să vă aștepte pe masă într- 
o oră. lar până atunci vor sosi și prietenii lui Turi și vom 
putea sta de vorbă ca între oameni. 

Andolini și tatăl lui Guiliano îl încadrară pe Michael și 
porniră pe îngustele străzi pietruite din Montelepre, 
caldarâmul reflectând strălucirea soarelui ce sta să apună. 
In aerul ceţos și albastru dinaintea asfinţitului, nu se 
mișcau în jurul lor decât siluetele carabinierilor, Poliţia 
Naţională. La fiecare intersecție, alei subțiri și șerpuitoare 
se desprindeau din Via Bella ca niște pâraie de venin. 
Orașul părea pustiu. 


29 


— Acesta a fost cândva un oraș plin de viaţă, spuse tatăl 
lui Guiliano. Întotdeauna, întotdeauna foarte sărac, la fel 
ca toată Sicilia, multă mizerie, dar a avut viață. Acum, mai 
mult de șapte sute din cetăţenii noștri sunt în pușcărie, 
arestaţi pentru a fi conspirat împreună cu fiul meu. Sunt 
nevinovaţi, majoritatea, dar guvernul îi arestează ca să-i 
sperie pe ceilalţi, să-i facă să dea informaţii contra lui Turi 
al meu. Se găsesc peste două mii de polițiști în oraș, și alte 
mii îl vânează pe Turi prin munţi. Așa că oamenii nu-și mai 
iau cina afară din casă, copiii nu se mai pot juca pe stradă. 
Polițaii sunt atât de lași încât trag cu pușca până și dacă 
trece un iepure drumul. Avem consemn după căderea 
întunericului și, dacă o femeie din oraș vrea să-și viziteze o 
vecină și e prinsă are parte de umilințe și insulte. Pe 
bărbaţi îi duc cu căruţa să-i tortureze în catacombele lor 
din Palermo. 

Oftă. 

— Asemenea lucruri nu s-ar putea întâmpla niciodată în 
America. Blestemată fie ziua când am plecat! 

Stefano Andolini îi făcu să se oprească în timp ce-și 
aprindea o mică ţigară de foi. Pufăind, zise cu un surâs: 

— Ca s-o spunem p-a dreaptă, toţi sicilienii preferă să 
miroase rahatul din satele lor de-acasă, decât cele mai fine 
parfumuri de la Paris. Ce fac eu aici? Aș fi putut fugi în 
Brazilia, ca alţii. Ah, ni-i drag locul unde ne-am născut, 
nouă, sicilienilor, dar noi nu-i suntem dragi Siciliei. 

Tatăl lui Guiliano ridică din umeri. 

— Am fost un prost să mă-ntorc. Numai câteva luni să 
mai fi așteptat, Turi al meu era american după lege. Dar 
aerul acestei țari trebuie că se infiltrase în pântecul maică- 
sii. 

Scutură din cap cu uimire: 

— De ce s-a preocupat întotdeauna fiul meu de 
necazurile altora, chiar și ale acelora care nu-i erau rude 
de sânge? Avea întotdeauna idei atât de măreţe, vorbea 


30 


mereu despre dreptate. Un adevărat sicilian vorbește 
despre pâine. 

În timp ce coborau pe Via Bella, Michael văzu că orașul 
era construit ideal pentru ambuscade și război de gherilă. 
Străzile erau atât de înguste încât nu le putea parcurge 
decât un singur autovehicul, și pe multe dintre ele nu 
încăpeau decât micile căruţe trase de măgari, pe care 
sicilienii încă le mai foloseau ca să-și transporte diferite 
lucruri. Câţiva oameni puteau ţine pe loc o forță de invazie, 
scăpând apoi în munţii albi de calcar ce încercuiau orașul. 

Coborâră în piața centrală. Andolini arătă spre 
bisericuţa care o domina și spuse: 

— În biserica asta s-a ascuns Turi când Poliţia Naţională 
a încercat să-l captureze prima oară. De-atunci, a devenit o 
fantomă. 

Cei trei priviră ușa bisericii de parcă Salvatore Guiliano 
ar fi putut să le apară în faţă. 

Soarele se ascunsese după crestele munţilor, și reveniră 
acasă exact înaintea stingerii. Doi bărbaţi ciudaţi îi 
așteptau înăuntru, străini doar pentru Michael, căci îl 
îmbrăţișară pe tatăl lui Guiliano și-i strânseră mâna lui 
Andolini. 

Unul era un tânăr zvelt, cu pielea extrem de măslinie și 
ochii imenși și întunecoși, febrili. Avea o mustață de fante 
și un farmec aproape feminin, dar cu o înfățișare deloc 
efeminată. Afișa aerul de cruzime mândră, caracteristic 
omului care dorește să comande cu orice preţ. 

Fiindu-i prezentat sub numele de Gaspare Pisciotta, 
Michael a fost uluit. Pisciotta era al doilea la comandă 
după Turi Guiliano, vărul lui și cel mai bun prieten. După 
Guiliano, era cel mai urmărit om din Sicilia, pentru capul 
lui oferindu-se o recompensă de cinci milioane de lire. Din 
legendele auzite de Michael, numele de Gaspare Pisciotta 
sugera un om mai primejdios, cu o înfățișare plină de 
răutate. Și totuși se afla aici, în faţa lui, atât de subţirel și 
pe chip cu roșeaţa febrilă a omului bolnav de tuberculoză - 


31 


aici, în Montelepre, înconjurat de două mii de agenţi ai 
Poliției Militare. 

Celălalt bărbat era la fel de surprinzător, dar dintr-un alt 
motiv. Când îl văzu pentru prima oară, Michael tresări. 
Omul era atât de scund încât ar fi putut să fie luat drept 
pitic, dar se ţinea cu atâta demnitate încât Michael simţi 
imediat că tresărirea sa ar fi putut însemna o jignire de 
moarte. Purta un costum gri cu dungi subţiri, de o croială 
impecabilă, și o cravată lată, dintr-o țesătură scumpă, în 
tonuri argintii, îi dunga cămașa albă ca laptele. Părul îi era 
des și aproape alb; nu putea să aibă mai mult de cincizeci 
de ani. Era elegant. Sau pe cât de elegant putea să fie un 
om foarte scund. Avea un chip colţuros și agreabil, cu gură 
generoasă, dar arcuită cu vădită cruzime. 

Percepu stânjeneala lui Michael și-l salută cu un zâmbet 
ironic, dar blând. Fu prezentat ca Profesorul Hector 
Adonis. 

Maria Lombardo Guiliano pusese cina pe masa din 
bucătărie. Mâncară lângă o fereastră a balconului, de unde 
puteau vedea cerul brăzdat cu roșu, întunericul nopţii 
infiltrându-se dinspre munţii înconjurători. Michael mâncă 
încet, conștient că-l priveau cu toţii, judecându-l. 
Mâncarea era foarte simplă, dar bună, spaghetti cu sos de 
sepie negru precum cerneala și tocăniță de iepure, 
condimentate cu boia și sos de roșii. În cele din urmă, 
Gaspare Pisciotta vorbi, în dialectul sicilian local: 

— Deci dumneata ești fiul lui Vito Corleone, care e mai 
mare chiar și decât Don Croce al nostru, după câte mi se 
spune. Și dumneata ni-l vei salva pe Turi. 

Glasul său avea un ton rece și batjocoritor, un ton ce te 
invita să răspunzi la jignire, dacă îndrăzneai. Zâmbetul 
părea să pună la îndoială motivul ce determina orice 
acţiune, parcă spunând: „Da, e adevărat că faci o treabă 
bună, dar în scopul cărui interes al dumitale propriu?” Şi 
totuși nu era cu totul lipsit de respect, cunoștea istoricul 
lui Michael, erau tovarăși întru crimă. 


32 


Michael spuse: 

— Urmez ordinele tatălui meu. Trebuie să aștept la 
Trapani până ce Guiliano vine la mine. Apoi o să-l duc în 
America. 

— Şi odată Turi ajuns în mâinile dumitale, întrebă serios 
Pisciotta, îi garantezi siguranţa? Poţi să-l aperi împotriva 
Romei? 

Michael își dădea seama că mama lui Guiliano îl privea 
atentă, cu faţa încordată, plină de neliniște. Spuse cu grijă: 

— Atât cât poate un om garanta ceva în fața sorții. Da, 
sunt încrezător. 

Văzu chipul mamei relaxându-se, dar Pisciotta spuse 
aspru: 

— Eu nu. Te-ai încrezut azi după-amiază în Don Croce. I- 
ai spus planul de evadare. 

— De ce nu? i-o întoarse Michael. De unde dracu' aflase 
Pisciotta atât de repede detaliile prânzului său cu Don 
Croce? Instrucţiunile tatălui meu spuneau că Don Croce va 
aranja ca Guiliano să-mi fie predat. În orice caz, nu i-am 
spus decât un singur plan de evadare. 

— Și celelalte? întrebă Pisciotta. Îl văzu pe Michael 
ezitând. Vorbește deschis. Dacă oamenii din această odaie 
nu sunt demni de încredere, atunci nu mai există nicio 
speranţă pentru Turi. 

Omul cel scund, Hector Adonis, deschise pentru prima 
oară gura. Avea o voce extraordinar de timbrată, vocea 
unui orator înnăscut, convingător prin definiţie cu oamenii: 

— Dragul meu Michael, trebuie să înţelegi că Don Croce 
este dușmanul lui Turi Guiliano. Informaţia tatălui tău e 
depășită de vremuri. Evident, nu ţi-l putem preda pe Turi 
fără a ne lua măsuri de prevedere. 

Vorbea italiana elegantă de la Roma, nu dialectul 
sicilian. 

Tatăl lui Guiliano interveni: 

— Eu am încredere în făgăduiala lui Don Corleone de a- 
mi ajuta fiul. Aici nu încape nicio îndoială. 


33 


— Insist, reluă Hector Adonis, trebuie să-ţi știm 
planurile. 

— Vă pot spune ce i-am spus lui Don Croce, răspunse 
Michael. Dar de ce i-aș dezvălui altcuiva și celelalte 
planuri? Dacă eu v-aș întreba unde se ascunde acum Turi 
Guiliano, mi-aţi spune? 

Michael îl văzu pe Pisciotta zâmbind cu sinceră 
încuviințare a răspunsului său. Dar Hector Adonis spuse: 

— Nu e același lucru. N-ai niciun motiv să știi unde se 
ascunde Turi. Noi însă trebuie să-ţi cunoaștem planurile 
prin care vrei să-l ajuti. 

Michael zise liniștit: 

— Nu știu nimic despre voi. 

Un surâs strălucitor se așternu pe fața chipeșă a lui 
Hector Adonis. Apoi mărunţelul se ridică în picioare și făcu 
o plecăciune. 

— Scuză-mă, spuse el cu maximă sinceritate. Am fost 
învățătorul lui Turi când era mic, iar părinţii lui mi-au făcut 
cinstea de a mă chema să-i fiu naș. Acum sunt Profesor de 
Istorie și Literatură la Universitatea din Palermo. Oricum, 
oricine de la această masă poate garanta pentru mine. 
Sunt, și întotdeauna am fost, membru al bandei lui 
Guiliano. 

Stefano Andolini spuse calm: A 

— Şi eu sunt membru al bandei. Imi știi numele și faptul 
că ţi-s var. Dar mi se mai spune și Fra Diavolo’. 

Și acesta era un nume legendar în Sicilia, pe care 
Michael îl auzise de multe ori. I se cuvenea acel chip de 
ucigaș, își spuse. Și el era un fugar pe capul căruia se 
pusese un premiu. Totuși, în după-amiaza aceea, se 
așezase să ia masa alături de Inspectorul Velardi. 

Cu toţii îl așteptau să răspundă. Michael nici nu se 
gândea să le dezvăluie planurile lui finale, dar știa că tot 


> Literal = Fratele Diavol; Pseudonimul lui Michele Pezza (1771-1806), țăran din sudul Italiei, un fel 
de haiduc, conducător al luptei de partizani împotriva armatelor franceze invadatoare (1799, 1804), 
prins și spânzurat de către ocupanți (n.r.). 

34 


trebuia să le spună ceva. Mama lui Guiliano îl privea cu 
ochi pătrunzători. I se adresă direct ei: 

— E foarte simplu. Mai întâi, trebuie să vă previn că nu 
pot aștepta mai mult de șapte zile. Am fost departe de casă 
prea mult timp și tatăl meu are nevoie să-l ajut în 
problemele lui proprii. Înţelegeţi, desigur, cât sunt de 
nerăbdător să mă întorc la familia mea. Dar dorinţa tatei e 
să vă ajut fiul. Ultimele instrucţiuni pe care mi le-a 
transmis curierul au fost să-l vizitez pe Don Croce aici, 
apoi să pornesc spre Trapani. Acolo voi locui la vila 
Donului local. Mă așteaptă oameni din America în care pot 
avea o încredere absolută. Oameni calificaţi. 

Tăcu o clipă. Cuvântul „calificat” avea un înţeles special 
în Sicilia, aplicându-li-se de obicei executanţilor mafioţi cu 
rang înalt. Continuă: 

— Odată ajuns la mine, Turi va fi în siguranţă. Vila e o 
fortăreață. Şi în câteva ore ne vom îmbarca pe o navă 
rapidă spre un oraș din Africa. Acolo ne așteaptă un avion 
special care să ne ducă imediat în America, unde se va afla 
sub protecţia tatălui meu și nu veţi mai avea de ce să vă 
temeti pentru el. 

Hector Adonis spuse: 

— Când vei fi gata să-l iei în primire pe Turi Guiliano? 

— Ajung la Trapani în zori. Daţi-mi douăzeci și patru de 
ore din acel moment. 

Dintr-o dată, mama lui Guiliano izbucni în lacrimi: 

— Sărmanul meu Turi nu mai are încredere în nimeni. 
Nu se va duce la Trapani. 

— Atunci n-am cum să-l ajut, replică rece Michael. 

Maria Lombardo păru să se prăbușească în sine însăși 
de disperare. În chip neașteptat, Pisciotta fu acela care 
veni s-o mângâie. O sărută și o cuprinse cu braţele. 

— Maria Lombardo, nu-ţi face griji, rosti el. Turi încă mă 
mai ascultă. Am să-i spun că toţi credem în acest om din 
America, nu ăsta e adevărul? 

Privi întrebător la ceilalţi, care dădură din cap. 


35 


— Eu însumi am să-l aduc pe Turi la Trapani. 

Toţi părură mulțumiți. Michael își dădu seama că 
răspunsul său rece fusese acela care-i convinsese să aibă 
încredere în el. Sicilieni cu toţii, priveau cu suspiciune 
orice generozitate prea caldă și umană. Cât despre el, își 
pierdea răbdarea în fața prudenţei lor și a dezordinii din 
planurile tatălui său. Don Croce era acum dușman, 
Guiliano se putea să nu vină la el prea repede, putea chiar 
să nu vină deloc. La urma urmei, ce însemna pentru el Turi 
Guiliano? Că tot veni vorba, se întrebă din nou: ce însemna 
Guiliano pentru tatăl său? 

Îl poftiră în micul salon, unde bătrâna servi cafea și 
lichior de anason, cerându-și scuze că n-avea nimic dulce. 
Anasonul avea să-l încălzească pe Michael pentru lunga sa 
călătorie nocturnă până la Trapani, spuneau ei. Hector 
Adonis scoase o tabacheră de aur din jacheta sa elegant 
croită și le oferi ţigări, apoi puse una în gura sa cu 
contururi delicate și uită de sine într-atât încât se rezemă 
de spătarul scaunului până ce picioarele nu-i mai atinseră 
podeaua. Parc-ar fi fost o marionetă agăţată de o sfoară. 

Maria Lombardo arătă spre portretul uriaș de pe perete. 

— Nu-i așa că-i un băiat chipeș? întrebă ea. Și pe câte 
de frumos, pe-atâta e de bun. Inima mea s-a frânt când l-au 
scos în afara legii. Mai ţineţi minte ziua aceea cumplită, 
Signor Adonis? Şi toate minciunile care se spun în legătură 
cu Portella della Ginestra? Fiul meu n-ar fi făcut niciodată 
așa ceva. 

Ceilalţi erau încurcaţi. Michael se întrebă pentru a doua 
oară în aceeași zi ce se întâmplase la Portella della 
Ginestra, dar nu voia să întrebe. 

Hector Adonis spuse: 

— Pe vremea când eram învățătorul lui Turi, era un 
mare cititor, știa pe de rost legendele lui Charlemagne și 
Roland, iar acum el însuși e un mit. Și mie mi s-a frânt 
inima când l-au pus sub urmărire. 

Mama lui Guiliano spuse cu amărăciune: 


36 


— Va fi norocos dacă rămâne în viaţă. O, de ce-am vrut 
ca fiul nostru să se nască aici? O, da, am vrut să fie un 
sicilian adevărat. 

Slobozi un hohot sălbatic și amar. 

— Şi așa și e. Trăiește temându-se pentru viaţa lui, pe 
care s-a pus și un preţ. 

Tăcu, apoi spuse cu aprigă convingere: 

— Iar fiul meu e un sfânt. 

Michael observă că Pisciotta zâmbea într-un chip ciudat, 
ca atunci când oamenii ascultă niște părinţi iubitori ce 
vorbesc prea sentimental despre virtuțile odraslelor lor. 
Până și tatăl lui Guiliano făcu un gest de nerăbdare. 
Stefano Andolini surâse cu viclenie, iar Pisciotta spuse 
afectuos dar rece: 

— Draga mea Maria Lombardo, nu face ca fiul tău să 
pară atât de neajutorat. A dat mai mult decât a primit, iar 
dușmanii lui încă se mai tem de el. 

Mama lui Guiliano spuse, mai calmă: 

— Ştiu că a ucis de multe ori, dar niciodată n-a comis 
vreo nedreptate. Și întotdeauna le-a lăsat timp să-și 
purifice sufletele și să-și spună ultimele rugăciuni către 
Dumnezeu. 

Pe neașteptate, îl luă pe Michael de braţ, conducându-l 
în bucătărie și afară, pe balcon. 

— Niciunul din ăștialalţi nu-l cunoaște cu adevărat pe 
fiul meu, îi zise ea. Ei nu știu cât de bun și blând e. Poate 
că trebuie să fie într-un anumit fel cu alți oameni, dar cu 
mine și-a arătat întotdeauna adevărata față. Mi-a ascultat 
fiece cuvânt, niciodată nu mi-a spus o vorbă aspră. A fost 
un fiu iubitor și îndatoritor, în primele zile după ce l-au 
declarat tâlhar, privea în jos de pe munte dar nu putea să 
mă vadă. lar eu priveam în sus și nu-l puteam vedea. Dar 
ne simțeam prezenţa unul altuia, iubirea unuia față de 
altul. Și-l simt și acum, în seara asta. Și mă gândesc la el, 
singur acolo în munţi, cu mii de soldaţi hăituindu-l, și mi se 


37 


rupe inima. Şi s-ar putea ca tu să fii singurul care-l poate 
salva. Promite-mi c-ai să-l aștepți. 

Îi strânse cu putere mâinile într-ale ei, cu lacrimile 
șiroindu-i pe obraji. 

Michael privi, în întunericul nopţii, orașul Montelepre 
cuibărit în pântecul munţilor uriași, doar piaţa centrală 
zărindu-se ca un mic punct luminos. Cerul era spuzit de 
stele. Pe străzile de jos răsuna din când în când clănţănitul 
armelor și vocile răgușite ale carabinierilor patrulând. 
Orașul părea plin de stafii. Pluteau pe adierea dulce a 
nopţii de vară, încărcată de mireasma lămâilor, de 
zumzetul mărunt al insectelor fără număr, de strigătul 
neașteptat al câte unei patrule de poliţie. 

— Am să aştept cât de mult pot, spuse cu blândeţe 
Michael. Dar tatăl meu are nevoie de mine acasă. Trebuie 
să-ţi determini fiul să vină la mine. 

Femeia dădu din cap și-l conduse înapoi la ceilalţi. 
Pisciotta umbla încoace și-ncolo prin cameră. Părea 
nervos. 

— Am hotărât că trebuie să așteptăm cu toţii aici până 
se crapă de ziuă și încetează consemnul, anunţă el. Sunt 
prea mulţi soldaţi afară în întuneric cu poftă de a apăsa pe 
trăgaci, și s-ar putea întâmpla un accident. Ai ceva 
împotrivă? îl întrebă el pe Michael. 

— Nu. Dacă nu înseamnă un deranj prea mare pentru 
gazdele noastre. 

Izgoniră ideea ca neînsemnată. Stătuseră multe nopţi 
treji, pe vremea când Turi Guiliano se strecura în oraș să-și 
viziteze părinţii. Şi, pe lângă asta, aveau multe despre care 
să discute, multe amănunte de stabilit. Se făcură comozi 
pentru lunga noapte ce-i aștepta. Hector Adonis își scoase 
jacheta și cravata, continuând însă să arate elegant. 
Bătrâna mai pregăti niște cafele. 

Michael le ceru să-i spună tot ce știau despre Turi 
Guiliano. Simţea că trebuie să înțeleagă. Părinţii îi 
explicară iar ce fiu minunat fusese întotdeauna Turi. 


38 


Stefano Andolini îi povesti despre ziua când Turi Guiliano îi 
cruțase viața. Pisciotta istorisi povești comice despre 
îndrăzneala lui Turi, despre hazul și lipsa lui de cruzime. 
Deși putea fi neîndurător cu trădătorii și dușmanii, nu le 
supunea niciodată insultelor bărbăţia, prin tortură și 
umilințe. lar apoi a povestit tragedia de la Portella della 
Ginestra. A 

— A plâns în ziua aceea, spuse Pisciotta. In faţa tuturor 
membrilor bandei. 

Maria Lombardo repetă: 

— Nu putea să-i fi ucis pe oamenii aceia, la Ginestra. 

— Știm cu toţii asta, o alină Hector Adonis. Se întoarse 
spre Michael și zise: îndrăgea cărţile, crezusem că va 
deveni un învăţat sau un poet. Era irascibil, dar n-a fost 
niciodată crud. Căci mânia lui era inocentă. Ura 
nedreptatea. Ura brutalitatea carabinierilor faţă de cei 
săraci și slugărnicia pe lângă bogătași, încă de copil, era 
ofensat când auzea de câte un fermier ce nu-și putea 
păstra porumbul pe care-l cultivase, bea vinul pe care-l 
tescuise, mânca porcii pe care-i crescuse. Și totuși, era un 
băiat blând. 

Pisciotta râse: 

— Acum nu mai e atât de blând. Iar tu, Hector, nu te 
juca acuma de-a micul învăţător. În spinarea calului erai la 
fel de bărbat ca noi toți. 

Hector Adonis îl privi sever: 

— Aspanu, nu-i momentul pentru bancurile tale. 

— Ascultă mititelule, i-o întoarse cu însufleţire Pisciotta, 
crezi că mi-ar fi vreodată frică de tine? 

Michael observă că porecla lui Pisciotta era Aspanu și că 
între cei doi se înrădăcinase antipatia. Aluziile constante 
ale lui Pisciotta cu privire la statura celuilalt, tonul aspru 
pe care-i vorbea întotdeauna Adonis lui Pisciotta. De fapt, 
domnea în aer neîncrederea între toţi cei de faţă; ceilalţi 
păreau să-l ţină pe Stefano Andolini la o lungime de brat, 
mama lui Guiliano nu arăta să aibă în nimeni deplină 


39 


încredere. Şi totuși, pe măsură ce trecea noaptea, devenea 
mereu mai clar că toţi îl iubeau pe Turi. 

Michael spuse prudent: 

— Există un Testament scris de Turi Guiliano. Unde e 
acum? 

Domni o lungă tăcere, cu toţii privindu-l sfredelitor. Şi 
deodată neîncrederea lor îl incluse și pe el. 

Într-un târziu, Hector Adonis vorbi: 

— A început să-l scrie la sfatul meu, iar tot eu l-am și 
ajutat s-o facă. Fiecare pagină e semnata de Turi. Toate 
alianțele secrete cu Don Croce, cu guvernul de la Roma și 
adevărul final despre Portella della Ginestra. Dacă ar fi dat 
publicităţii, guvernul ar trebui cu siguranţă să cadă. E 
ultima carte pe care o poate juca Guiliano dacă lucrurile 
ajung cum nu se poate mai rău. 

— Atunci, sper că-l păstraţi la loc sigur, spuse Michael. 

— Da, răspunse Pisciotta, ar vrea Don Croce să pună 
mâna pe Testament. 

Mama lui Guiliano interveni: 

— La timpul potrivit vom aranja să ţi se dea 
Testamentul. Poate reușești să-l trimiţi în America, 
împreună cu fata. 

Michael se uită la toţi cu surprindere: 

— Care fată? 

Iși mutară privirile, ca stânjeniţi sau temători. Știau că e 
o surpriză neplăcută și le era frică de reacţia lui. 

— Logodnica fiului meu, explică, în sfârșit, mama lui 
Guiliano. E gravidă. 

Se întoarse spre ceilalţi: 

— Doar n-o să piară în văzduh. O ia cu el sau nu? Să 
spună acum. 

Deși încerca să-și păstreze stăpânirea de sine, era vădit 
că o îngrijora reacţia lui Michael. 

— O să meargă cu tine la Trapani. Turi vrea s-o trimiţi 
înaintea lui în America. Când va primi de la ea vestea că-i 
în siguranţă, abia atunci Turi o să vină la tine. 


40 


Precaut, Michael spuse: 

— N-am niciun fel de instrucţiuni. Ar trebui să mă 
consult cu oamenii mei de la Trapani în legătură cu 
factorul timp. Știu că dumneata și soțul dumitale urmează 
să veniţi de îndată ce fiul dumneavoastră ajunge în 
America. Nu se poate ca fata să aștepte și să vă 
însoțească? 

— Fata e proba dumitale, spuse aspru Pisciotta. Va 
trimite înapoi un mesaj-cod, iar atunci Guiliano va ști că 
tratează nu numai cu un om onest, ci și cu unul inteligent. 
Abia astfel va putea crede că-l scoţi în deplină siguranţă 
din Sicilia. 

Tatăl lui Guiliano spuse furios: 

— Aspanu, ţi-am mai spus și ţie, și fiului meu. Don 
Corleone și-a dat cuvântul că ne ajută. 

— Astea sunt ordinele lui Turi, spuse calm Pisciotta. 

Michael gândi cu repeziciune. În cele din urmă, spuse: 

— Cred că e o formulă foarte isteaţă. Putem încerca 
drumul de scăpare și să vedem dacă nu prezintă riscuri. 

Nu avea intenţia să folosească aceeași cale de evadare 
pentru Guiliano. Mamei acestuia îi zise: 

— Te pot trimite pe dumneata și pe soţul dumitale cu 
fata. 

Îi privi întrebător, dar ambii părinţi clătinară din cap. 

Hector Adonis le spuse cu blândeţe: 

— Nu-i o idee rea. 

— Nu vom părăsi Sicilia cât timp fiul nostru e încă aici, 
replică mama lui Guiliano. 

Tatăl lui își încrucișă braţele și dădu din cap a 
încuviințare. lar Michael pricepu la ce se gândeau. Dacă 
Turi Guiliano murea în Sicilia, nu voiau ca ei să se afle în 
America. Trebuiau să stea să-l jelească, să-l înmormânteze, 
să-i aducă flori la cimitir. Tragedia finală lor le aparţinea. 
Fata putea să se ducă, o lega de el numai dragostea, nu și 
sângele. 


41 


La un moment dat în cursul nopţii, Maria Lombardo 
Guiliano îi arătă lui Michael un caiet umplut cu articole din 
ziare, afișe prezentând feluritele premii puse pe capul lui 
Guiliano de către guvernul de la Roma. li arătă un reportaj 
cu fotografii publicat în revista americană Life, în 1948. 
Articolul declara că Guiliano e cel mai mare bandit din 
timpurile moderne, un Robin Hood italian, care îi jefuia pe 
cei bogaţi ca să-i ajute pe nevoiași. Mai reproducea și una 
din faimoasele scrisori pe care Guiliano le trimisese 
ziarelor. 

Scria: „Timp de cinci ani am luptat să eliberez Sicilia. 
Le-am dat săracilor ceea ce am luat de la bogătași. Lăsaţi 
poporul Siciliei să spună dacă sunt un tâlhar sau un 
luptător pentru libertate. Dacă ei grăiesc în contra mea, 
mă voi da pe mâinile voastre pentru judecată. Câtă vreme 
se pronunţă pentru mine, voi continua să duc războiul 
total.” 

Se vedea cât de colo că nu vorbea, ca un bandit hăituit, 
își spuse Michael, în timp ce faţa mândră a Mariei 
Lombardo radia spre el. Simţea o anume identificare cu ea, 
semăna mult cu propria lui mamă. Chipul ei era brăzdat de 
dureri trecute, dar ochii îi ardeau de dorinţă firească 
pentru și mai multă luptă împotriva sorții sale. 

Într-un târziu se iviră zorii, iar Michael se sculă și-și luă 
rămas bun. Fu surprins când mama lui Guiliano îl 
îmbrăţișă fierbinte. 

— Îmi amintești de fiul meu, spuse ea. Am încredere în 
tine. 

Se duse la poliţă și luă o statuetă de lemn a Fecioarei 
Maria. Era neagră. Avea trăsături negroide. 

— Ia-o în dar. E singurul obiect pe care-l am vrednic să 
ţi-l dau. 

Michael încercă să refuze, dar ea i-o îndesă în mâini. 

Hector Adonis spuse: 

— N-au mai rămas în Sicilia decât câteva asemenea 
statui. Curios, dar suntem foarte aproape de Africa. 


42 


— Nu contează cum arată, spuse mama lui Guiliano, te 
poţi ruga în faţa ei. 

— Da, zise și Pisciotta. Poate face tot atât de mult bine 
ca și celelalte. 

În glas i se citea disprețul. 

Michael îl privi pe Pisciotta luându-și bun-rămas de la 
mama lui Guiliano. Putu desluși reala afecţiune dintre ei. 
Pisciotta o sărută pe amândoi obrajii și o bătu pe spate 
încurajator. Ea însă își rezemă un moment capul pe umărul 
lui și spuse: 

— Aspanu, Aspanu, te iubesc ca pe propriul meu fiu. Nu-i 
lăsa să-l omoare pe Turi. 

Plângea. 

Pisciotta își pierdu toată răceala, trupul păru să i se 
înmoaie și chipul oacheș și osos i se îndulci. 

— Cu toţii veţi îmbătrâni în America, spuse. 

Apoi se răsuci spre Michael: 

— Am să ţi-l aduc pe Turi până-ntr-o săptămână. 

leși pe ușă repede și fără o vorbă. Avea propriul său 
permis special, tivit cu roșu, și se putea topi la loc în 
munţi. Hector Adonis avea să rămână cu soţii Guiliano, 
deși avea casa lui în oraș. 

Michael și Stefano Andolini urcară în Fiat și trecură prin 
piaţa centrală până pe drumul ce ducea la Castelvetrano și 
la orașul de coastă Trapani. Cu șofatul încet și ezitant al lui 
Andolini și numeroasele baraje rutiere militare, amiaza 
sosi înainte ca ei să fi ajuns la Trapani. 


43 


PARIEA A II-A 


44 


TURI GUILIANO 
1943 


45 


Capitolul 2 


În septembrie 1943, Hector Adonis era Profesor de 
Istorie și Literatură la Universitatea din Palermo. Statura 
sa extrem de mică îi făcea pe colegi să-l trateze cu mai 
puţin respect decât merita talentul lui. Dar acesta era un 
lucru prestabilit în cultura siciliană, care în mod comun și 
brutal atribuia porecle bazate pe neajunsurile fizice. 
Singura persoană care-i cunoștea adevărata valoare era 
Președintele Universităţii. 

În acea lună septembrie a anului 1943, viaţa lui Hector 
Adonis avea să se schimbe. Pentru sudul Italiei, războiul 
luase sfârșit. Armata Americană cucerise deja Sicilia și 
trecuse pe continent. Fascismul era mort, Italia renăscuse; 
pentru prima oară în paisprezece secole, insula Siciliei nu 
avea un real stăpân. Dar Hector Adonis, cunoscând ironiile 
istoriei, nu-și făcea speranţe prea mari. Mafia începuse 
deja să uzurpe domnia legii în Sicilia. Puterea ei 
canceroasă avea să fie la fel de ucigătoare ca în a oricărui 
stat constituit. De la fereastra biroului său, privea în jos, 
spre incinta Universităţii, la cele câteva clădiri ce puteau 
purta numele de campus. 


46 


Nu era nicio nevoie de cămine, nu exista viaţă 
universitară așa cum era cunoscută în Anglia și America. 
Aici, majoritatea studenţilor învățau acasă și se consultau 
cu profesorii la intervale stabilite. Profesorii ţineau 
prelegeri pe care studenţii le puteau ignora fără a fi 
pedepsiți. N-aveau nevoie decât să-și ia examenele. Era un 
sistem pe care Hector Adonis îl găsea dizgraţios în general 
și prostesc în particular, căci îi afecta pe sicilieni care, 
după părerea lui, aveau nevoie de o disciplină pedagogică 
mai severă chiar decât a studenţilor din alte ţări. 

Privind pe fereastra sa ca de catedrală, putea vedea 
influxul sezonier al șefilor mafioţi din toate provinciile 
Siciliei venind să-și pună pilele pe lângă profesorii de la 
Universitate. Sub domnia fascismului, aceste căpetenii 
fuseseră mai circumspecte, mai umile, dar acum, în 
regimul binevoitor al democraţiei restaurate de americani, 
se ridicaseră ca viermii, sfredelind pământul afânat de 
ploaie și-și reluaseră vechile deprinderi. Nu mai erau umili. 

Șefii mafioţi, Prietenii Prietenilor, căpetenii ale micilor 
clanuri locale din multele sate ale Siciliei, veneau în haine 
de duminică să pledeze cauza studenţilor ce erau rude sau 
fii ai latifundiarilor bogaţi, sau fii ai prietenilor, care 
dădeau rezultate slabe la cursurile universitare și nu luau 
notă de trecere decât dacă se întreprindeau acţiuni ferme. 
lar aceste note erau de cea mai mare importanță. Cum 
altfel să se descotorosească de progeniturile lipsite de 
orice ambiţie, de talent, de inteligență? Părinţii ar fi trebuit 
să-i întreţină tot restul vieţii. Dar cu diplome, fițuici de 
pergament de la Universitate, exact aceiași ticăloși puteau 
deveni profesori, doctori, membri ai Parlamentului sau, în 
cel mai rău caz, mărunți funcționari administrativi la stat. 

Hector Adonis ridică din umeri; istoria îl consola. Iubiţii 
săi britanici, în cele mai măreţe zile ale Imperiului lor, își 
încredințaseră armatele pe mâna unor la fel de 
incompetenţi fii ai  bogaţilor, cărora părinţii le 
cumpăraseră funcţii în armată și la comanda unor mari 


47 


corăbii. Totuşi, Imperiul prosperase. Drept e că acești 
comandanţi își conduseseră oamenii în masacre inutile, dar 
trebuie spus că și comandanții muriseră alături de oamenii 
lor, vitejia fiind un imperativ de clasă. lar această moarte 
rezolvase în fine problema incompetenţilor și a 
nefolositorilor deveniți o povară pe umerii statului. Italienii 
nu erau atât de cavaleri sau cu un simţ practic atât de 
rece. Își iubeau copiii, îi salvau de la dezastrul personal și 
lăsau statul să se descurce cum o ști. 

De la fereastra sa, Hector Adonis putu recunoaște cel 
puţin trei șefi ai Mafiei locale învârtindu-se în căutarea 
victimelor. Purtau șepci de stofă și cizme de piele, scurtele 
groase de catifea ţinându-și-le pe braţ, căci vremea era 
caldă încă. Duceau coșuri cu fructe și sticle îmbrăcate în 
bambus, cu vin de casă, spre a le da în dar. Nu mită, ci 
respectuos antidot pentru teroarea ce se va ivi în pieptul 
profesorilor la vederea lor. Căci majoritatea profesorilor 
erau sicilieni de baștină și înțelegeau că cererile nu puteau 
fi refuzate niciodată. 

Unul din șefii Mafiei, cu îmbrăcămintea atât de 
țărănească încât ar fi putut păși pe scenă în plină 
Cavalleria Rusticana, intra în clădire și urca scara. Hector 
Adonis se pregăti, cu sardonică plăcere, să joace comedia 
familiară ce urma. 

Adonis îl cunoștea. Numele lui era Buccilla și avea o 
fermă și oi într-o localitate numită Partinico, nu departe de 
Montelepre. Își dădură mâna, iar Buccilla îi întinse coșul 
pe care-l adusese. 

— Atâtea fructe ne-au căzut pe jos, gata să putrezească, 
încât, ce mi-am zis, ia să-i duc câteva și Profesorului, spuse 
Buccilla. 

Era un om mic dar îndesat, cu trupul vânjos în urma unei 
vieți de muncă grea. Adonis știa că avea reputaţia de om 
cinstit, că era modest, deși și-ar fi putut converti puterea în 
averi. Reprezenta o tendinţă de întoarcere spre vechii șefi 


48 


ai Mafiei care luptau nu pentru bogății, ci pentru respect și 
onoare. 

Adonis zâmbi acceptând fructele. Care ţăran din Sicilia 
lăsa oare vreodată ceva să se irosească? Existau o sută de 
copii pentru fiecare măslină căzută pe jos, iar copiii ăștia 
erau ca lăcustele. 

Buccilla oftă. Era afabil, dar Adonis știa că această 
afabilitate se putea preface în ameninţare într-o fracțiune 
de secundă. Așa că fulgeră un zâmbet de simpatie în timp 
ce Buccilla spunea: 

— Ce mai belea e și viaţa. Am atâtea treburi de făcut pe 
pământurile mele și totuși, când vecinul m-a rugat să-i fac 
acest mic serviciu, cum aș fi putut să-l refuz? Tatăl meu l-a 
cunoscut pe tatăl lui, bunicul pe bunicul lui. Și firea mea, 
nenorocirea mea poate, e să fac orice-mi cere un prieten. 
La urma urmelor, nu suntem cu toţii creștini? 

Hector Adonis spuse moale: 

— Noi, sicilienii, suntem toţi la fel. Suntem prea 
generoși. De-asta nordicii de la Roma profită de noi într-un 
mod atât de rușinos. 

Buccilla îl privi lung, cu șiretenie. N-avea să fie nicio 
greutate. Și nu auzise el undeva că acest profesor era unul 
dintre Prieteni? Cu siguranţă, nu părea speriat. Și dacă era 
un Prieten al Prietenilor, de ce el, Buccilla, nu știuse acest 
lucru? Dar existau multe niveluri diferite în rândul 
Prietenilor. În orice caz, avea în faţă un om ce înţelegea 
lumea în care trăia. 

— Am venit să vă cer o favoare, spuse Buccilla. Ca de la 
un sicilian la altul. Fiul vecinului meu a căzut la 
Universitate, anul ăsta. Dumneavoastră l-aţi picat. Așa 
susţine vecinul meu. Dar când am auzit numele 
dumneavoastră, i-am spus: „Ce! Signor Adonis? Păi, omul 
ăsta are cea mai bună inimă din lume. N-ar putea în veci să 
facă o faptă atât de crudă dacă ar ști toate amănuntele. În 
veci.” Așa că m-au implorat cu lacrimi în ochi să vă spun 
toată povestea. Şi să vă cer cu cea mai mare umilință să-i 


49 


schimbaţi nota, astfel ca să poată ieși în lume să-și câștige 
pâinea. 

Hector Adonis nu se lăsa înșelat de această politeţe 
exagerată. Era ca englezii pe care-i admira atâta, acei 
oameni care puteau fi duri cu atâta subtilitate încât te 
puteai lăfăi în insultele lor zile-ntregi până să-ţi dai seama 
că te răniseră de moarte. Era o figură de stil cu privire la 
englezi, dar, în cazul lui Signor Buccilla, cererea sa, dacă 
era refuzată, ar fi fost urmată de un foc de lupara’ într-o 
noapte întunecoasă. Hector Adonis ciuguli politicos din 
măslinele și celelalte fructe aflate în coș. 

— Ah, nu putem lăsa un tânăr să moară de foame în 
lumea aceasta cumplită, spuse el. Care e numele băiatului? 

lar când Buccilla îi spuse, luă un registru din fundul 
catedrei. Îl răsfoi, deși, firește, știa bine numele. 

Studentul căzut era o loază, un ţopârlan, un nătărău; 
mai brută decât oile de la ferma lui Buccilla. Era un 
afemeiat leneș, un palavragiu molâu, un analfabet fără 
speranţă, care nu știa nici măcar deosebirea dintre Iliada” 
și Verga. În pofida tuturor acestor fapte, Hector Adonis îi 
zâmbi dulce lui Buccilla și, pe un ton de surpriză absolută, 
spuse: 

— A, a avut o mică problemă la unul din examene. Dar e 
ușor de remediat. Trimiteţi-l la mine și am să-l pregătesc 
chiar în aceste încăperi, după care îi acord o reexaminare. 
Nu va mai da greș. : 

Își strânseră mâinile, iar omul plecă. Încă un prieten 
nou, își spuse Hector. Ce însemna faptul că toţi acei tineri 
buni-de-nimic primeau diplome universitare pe care nu le 
câștigau cinstit și nici nu le meritau? În Italia anului 1943, 
și le puteau folosi ca să se șteargă cu ele la cururile lor 
răzgâiate și să eșueze în posturi mediocre. 


e Puşcă de vânătoare, cu țeava scurtă (it.). 
Celebră epopee greacă, în 24 de cânturi, atribuită lui Homer, care înfățișează un episod din lupta 
heilor pentru cucerirea cetății Troia (n.r.). 
Giovanni Verga (1840-1922), romancier italian, inițiatorul verismului (n.r.). 


50 


Soneria telefonului îi rupse firul gândurilor și îi aduse un 
alt soi de iritare. Un semnal scurt, apoi o pauză, după care 
trei sunete și mai scurte. Centralista pălăvrăgea cu cineva 
și făcu legătura printre două vorbe ale șuetei. Asta-l 
exasperă atât de tare, încât strigă Pronto/ în receptor mai 
dur decât s-ar fi cuvenit. 

Și, din nefericire, cel care-l suna era Președintele 
Universităţii. Dar Președintele, un notoriu formalist al 
curtoaziei profesionale, avea, în mod vădit, lucruri mult 
mai importante în minte decât nepoliteţea. Glasul îi 
tremura de frică, aproape înlăcrimat în implorarea sa: 

— Dragul meu Profesor Adonis, te-aș putea deranja să vii 
până în cabinetul meu? Universitatea are o problemă 
gravă, pe care numai dumneata s-ar putea să fii în măsură 
a o rezolva. E de cea mai mare importanţă. Crede-mă, 
dragul meu Profesor, vei avea toată gratitudinea mea. 

Acest servilism îl irita pe Hector Adonis. Ce aștepta 
idiotul ăsta de la el? Să sară peste Catedrala din Palermo? 
Președintele ar fi fost mai calificat, își spuse amar Adonis, 
avea cel puţin un metru optzeci. Să sară el, nu să-i ceară 
unui subaltern cu picioarele cele mai scurte din toată 
Sicilia să facă treaba în locul lui. Această imagine îl bine 
dispuse iar pe Adonis. Așa că întrebă moale: 

— Poate mi-aţi putea da un indiciu. Atunci mă voi putea 
pregăti pe drum. 

Vocea Președintelui scăzu până la șoaptă: 

— Mult stimatul Don Croce ne-a onorat cu o vizită. 
Nepotul lui e student la medicină, și profesorul i-a sugerat 
să se retragă elegant de la cursuri. Don Croce a venit să ne 
roage în cel mai curtenitor mod posibil să ne mai gândim. 
Oricum, profesorul din Colegiul Medical insistă ca tânărul 
să renunţe la studii. 

— Cine-i prostul ăsta? întrebă Hector Adonis. 

— Tânărul Doctor Nattore. Un respectabil membru al 
facultăţii, dar deocamdată puţin cam aerian. 


9 Alo! (it.). 


51 


— În cinci minute sunt la dumneavoastră în cabinet, 
răspunse Hector Adonis. 

În timp ce străbătea grăbit curtea spre clădirea 
principală, Adonis cugetă ce atitudine să adopte. Nu 
Președintele prezenta dificultăţi; întotdeauna îl convocase 
pe Adonis în asemenea probleme. Necazul era cu Doctorul 
Nattore. Îl cunoștea bine pe Doctor. Un medicinist 
strălucit, un pedagog a cărui moarte ar fi însemnat 
categoric o pierdere pentru Sicilia, iar demisia sa, o 
pierdere pentru Universitate. De asemenea, cel mai 
plicticos dintre încrezuţi, un om de adevărată onoare și cu 
principii inflexibile. Dar chiar și el trebuia să fi auzit de 
marele Don Croce, până și el trebuia să aibă un grăunte de 
bun-simt plantat în creierul său de geniu. Altceva trebuie 
că era la mijloc. 

În faţa clădirii principale se afla o mașină lungă și 
neagră, de care se rezemau doi bărbaţi în costume de oraș, 
ce nu reușeau să le dea o înfățișare respectabilă. Erau, 
fără îndoială, gorila Donului și șoferul, lăsaţi afară din 
respect pentru academia pe care o vizita Don Croce. 
Adonis le văzu privirile de uimire și apoi de amuzament 
față de mica sa statură, îmbrăcămintea perfect croită, 
servieta de sub braţ. Îi fulgeră cu o privire îngheţată, care- 
i miră. Putea un om atât de scund să fie un Prieten al 
Prietenilor? 

Cabinetul Președintelui arăta mai mult a bibliotecă 
decât a centru de afaceri; omul era mai curând cărturar 
decât administrator. Cărţi aliniate acopereau toţi pereţii, 
mobila era masivă dar confortabilă. Don Croce ședea într- 
un fotoliu enorm, sorbindu-și ceașca de espresso. Chipul 
său îi amintea lui Hector Adonis de prova unei corăbii din 
Iliada, trecută prin ani de bătălii și mări ostile. Don-ul se 
prefăcu a nu-l fi cunoscut niciodată, iar Adonis lăsă să-i fie 
prezentat. Președintele știa, desigur, că totul era o farsă, 
dar tânărul Doctor Nattore se lăsă înșelat. 


52 


— Președintele era cel mai înalt om din Universitate; 
Hector Adonis, cel mai scund. Imediat; din politeţe, 
Președintele se așeză și se cufundă adânc în fotoliul său 
înainte de a vorbi. 

— Am avut o mică neînțelegere, spuse el. 

La aceasta, Doctorul Nattore pufni exasperat, dar Don 
Croce înclină ușor capul a confirmare. Președintele 
continuă: 

— Don Croce are un nepot care jinduiește să fie doctor. 
Profesorul Nattore spune că nu are notele necesare pentru 
a fi atestat. O tragedie. Don Croce a fost atât de amabil să 
vină și să ne prezinte cazul nepotului domniei sale și, de 
vreme ce Don Croce a făcut atât de mult pentru 
Universitatea noastră, m-am gândit că ar trebui să 
încercăm tot posibilul pentru a-i acorda unele înlesniri. 

Don Croce interveni amiabil, fără nicio undă de sarcasm: 

— Eu însumi sunt analfabet, și totuși nimeni nu poate 
spune că n-am avut succes în lumea afacerilor. 

„Desigur, își spuse Adonis, un om care putea mitui 
miniștri, ordona omoruri, teroriza negustorii și proprietarii 
de fabrici n-avea nevoie să citească și să scrie.” Don Croce 
continuă: 

— Mi-am găsit calea prin experienţă. De ce n-ar putea 
nepotul meu să facă același lucru? Bietei mele surori i s-ar 
frânge inima dacă fiul ei n-ar avea cuvântul „Doctor” 
înaintea numelui. E o adevărată credincioasă întru 
Christos, vrea să ajute lumea. 

Doctorul Nattore, cu acea insensibilitate atât de proprie 
omului care are dreptate, spuse: 

— Eu nu-mi pot schimba poziţia. 

Don Croce oftă. Spuse, lingușitor: 

— Ce rău ar putea face nepotul meu? Voi aranja un post 
de la guvern în armată sau într-un spital catolic pentru 
bătrâni. Îi va ţine de mână și le va asculta necazurile. E 
extrem de drăguţ, o să-i farmece pe bătrânii rablagiți. Ce 


53 


cer? O mică învârteală prin hârtiile pe care le tot învârtiţi 
pe-aici. 

Privi prin încăpere, cu dispreţ la adresa cărților ce-i 
țineau loc de pereţi. 

Hector Adonis, teribil de tulburat de această placiditate 
a lui Don Croce, semnal de alarmă la un asemenea om, își 
spuse furios că-i venea ușor Donului să adopte o atare 
poziție. Oamenii săi îl expediau urgent în Elveţia la cea mai 
ușoară indispoziţie a ficatului. Dar Adonis știa că lui îi 
revine sarcina de a rezolva impasul. 

— Dragul meu Doctor Nattore, spuse el, putem cu 
siguranţă să facem ceva. Câteva meditații particulare, ceva 
practică în plus la un spital de caritate... 

În pofida nașterii sale în Palermo, Doctorul Nattore nu 
arăta a sicilian. Era blond și cu început de chelie, și-și 
dezvăluia mânia, lucru pe care niciun sicilian veritabil nu l- 
ar fi făcut în situaţia aceea delicată. Fără îndoială, îl trădau 
genele moștenite de la vreun cuceritor normand de 
demult. 

— Nu mă înţelegeţi, dragă Profesore Adonis. Prostul ăla 
tânăr vrea să fie chirurg. 

„lisuse, losife, Fecioară Maria și toţi Sfinţii”, spuse în 
sinea sa Hector Adonis. „Asta e belea adevărată.” 

Profitând de tăcerea buimăcită a colegului său, Doctorul 
Nattore continuă: 

— Nepotul dumneavoastră habar n-are de anatomie. A 
ciopârţit un cadavru de parcă ar fi măcelărit o oaie pentru 
frigare. Lipsește la majoritatea cursurilor, nu se pregătește 
pentru examenele scrise, intră în sala de operaţie ca și 
cum ar veni la bal. Recunosc că e politicos, n-ai putea găsi 
un băiat mai drăguţ. Dar, la urma urmei, vorbim despre un 
om care într-o bună zi va trebui să pătrundă într-un trup 
omenesc cu un cuţit ascuţit. 

Hector Adonis știa exact la ce se gândea Don Croce. Cui 
îi păsa cât de prost chirurg va ieși băiatul? Era o chestiune 
de prestigiu familial, de pierdere a respectului - dacă 


54 


băiatul nu reușea. Oricât de prost chirurg ar fi ajuns, n- 
avea să omoare-n viaţa lui atât de mulţi oameni precum 
ceilalți angajaţi mai activi ai lui Don Croce. De asemenea, 
acel tânăr Doctor Nattore nu se înclinase în faţa voinţei lui, 
nu pricepuse aluziile cum că Don Croce era dispus să 
renunţe la treaba cu chirurgia, că accepta ca nepotul lui să 
fie doctor în medicină generală. 

Deci, acum era momentul ca Hector Adonis să rezolve 
disputa. 

— Dragul meu Don Croce, spuse el, sunt sigur că 
Doctorul Nattore va ceda dorinţei dumneavoastră dacă 
insistăm. Dar de unde această romantică idee ca nepotul 
să devină chirurg? Cum spuneaţi, e prea sensibil, iar 
chirurgii sunt niște sadici înnăscuțţi. Și cine, în Sicilia, se 
bagă de bună voie sub cuţit? 

După o clipă de tăcere, urmă: 

— De asemenea, trebuie să practice la Roma, dacă-l 
promovăm aici, iar romanii vor folosi orice pretext ca să 
demoleze un sicilian. Îi faceţi nepotului dumneavoastră un 
deserviciu insistând. Daţi-mi voie să vă propun un 
compromis. 

Doctorul Nattore murmură că nu era posibil niciun 
compromis. Pentru prima oară, ochii ca de șopârlă ai lui 
Don Croce aruncară flăcări. Doctorul Nattore tăcu, iar 
Hector Adonis se grăbi mai departe: 

— Nepotul dumneavoastră va primi notele de trecere 
pentru a ajunge medic internist, nu chirurg. Vom spune că 
are o inimă prea bună ca să taie. 

Don Croce își desfăcu larg braţele, cu buzele despărțite 
într-un zâmbet de gheaţă. 

— M-aţi învins cu bunul-simţ al dumneavoastră și cu 
raţiunea vorbelor, îi spuse el lui Adonis. Așa să fie. Nepotul 
meu va fi internist, nu chirurg. lar sora mea trebuie să se 
bucure. 

Se grăbi să plece, cu scopul propus împlinit; nu sperase 
nimic mai mult. Președintele Universităţii îl conduse până 


55 


la mașină. Dar toţi cei prezenţi observară ultima privire pe 
care i-o aruncă Don Croce Doctorului Nattore înainte de a 
ieși. Era o privire de cercetare atentă, ca pentru a-i 
memora trăsăturile, a se asigura că nu va uita chipul acelui 
om care încercase să-i înfrunte voinţa. 

După ce plecară cei doi, Hector Adonis se întoarse spre 
Doctorul Nattore și-i spuse: 

— Dumneata, dragă colega, trebuie să demisionezi din 
Universitate și să pleci să-ţi faci meseria la Roma. 

Doctorul Nattore replică furios: 

— Ești nebun? 

— Nu tot atât de nebun ca dumneata, răspunse Adonis. 
Insist să iei cina cu mine diseară, și-am să-ţi explic de ce 
Sicilia noastră nu e Grădina Raiului. 

— Dar de ce să plec? protestă Doctorul Nattore. 

— I-ai spus cuvântul „nu” lui Don Croce Malo. Sicilia nu 
e destul de mare pentru amândoi. 

— Dar a ieșit cum a vrut el, exclamă disperat Doctorul 
Nattore. Nepotu-său va deveni doctor. Dumneata și 
Președintele aţi aprobat-o. 

— Dar dumneata nu. Am aprobat-o ca să-ţi salvăm viaţa. 
Cu toate acestea, ești acum un om însemnat. 

În seara aceea, Hector Adonis invită șase profesori, 
printre care și Doctorul Nattore, la unul dintre cele mai 
bune restaurante din Palermo. Fiecare dintre acești 
profesori primise în acea zi vizita câte unui „om de onoare” 
și acceptase să schimbe notele unui elev prost. Doctorul 
Nattore le ascultă poveștile cu oroare, iar în cele din urmă 
spuse: 

— Dar asta nu se poate întâmpla într-o facultate de 
medicină, nu unui doctor... 

Până la urmă își pierdură răbdarea cu el. Un Profesor de 
Filosofie ceru să afle de ce practica medicinei era mai 
importantă pentru spița umană decât complicatele procese 
de gândire ale minţii omenești și sanctitatea nemuritoare a 
sufletului. Când terminară, Doctorul Nattore acceptă să 


56 


părăsească Universitatea din Palermo și să emigreze în 
Brazilia, unde, fu el asigurat de colegi, un bun chirurg 
putea face avere cu vezicile biliare. 

În noaptea ce urmă, Hector Adonis dormi cu cugetul 
împăcat. Dar a doua zi dimineaţă primi un telefon urgent 
de la Montelepre. Finul său, Turi Guiliano, a cărui 
inteligenţă o cultivase, a cărui blândeţe o preţuise, al cărui 
viitor îl plănuise, omorâse un poliţist. 


57 


Capitolul 3 


Montelepre era un orășel de șapte mii de locuitori, 
cufundat la fel de adânc în valea Munţilor Cammarata ca și 
în sărăcie. 

În ziua de 2 septembrie 1943, cetăţenii se pregăteau 
pentru Festa lor, ce urma să înceapă a doua zi și să 
continue următoarele trei zile. 

Festa era cel mai mare eveniment al anului în fiecare 
oraș, mai mare decât Paștele, Crăciunul sau Anul Nou, mai 
mare decât zilele ce sărbătoreau sfârșitul marelui război 
sau nașterea vreunui mare erou naţional. Festa era 
dedicată propriului sfânt favorit, patronul orașului. Era una 
dintre puţinele datini în care guvernul fascist al lui 
Mussolini nu îndrăznise să se amestece sau să încerce s-o 
interzică. 

Pentru a organiza Festa, în fiecare an se forma un 
Comitet de Trei, compus din cei mai respectaţi bărbaţi din 
oraș. Acești trei oameni numeau apoi delegaţi pentru a 
colecta bani și bunuri oferite. Fiecare familie contribuia 
după posibilităţi. În plus, delegaţii erau trimiși pe străzi să 
cerșească. 


58 


Apoi, pe măsură ce se apropia ziua cea mare, Comitetul 
de Trei începea să cheltuiască fondul special adunat peste 
an. Angajau o orchestră și tocmeau un clovn. Puneau la 
bătaie generoase premii în bani pentru cursele de cai ce 
aveau să se ţină în cele trei zile. Chemau specialiști să 
împodobească biserica și străzile, astfel că mohorâtul oraș 
Montelepre, pustiit de sărăcie, arăta dintr-o dată ca o 
citadelă medievală în mijlocul Câmpiilor Postavurilor de 
Aur. Era contractat un teatru de păpuși. Vânzătorii 
ambulanți își instalau tarabele cu mâncare. 

Familiile din Montelepre foloseau Festa pentru a-și 
înfățișa fiicele de măritat; le erau cumpărate haine noi, se 
stabileau misiunile cucoanelor ce le însoțeau. O societate 
de prostituate din Palermo ridica un cort uriaș chiar lângă 
oraș, licenţele și certificatele medicale garnisind pereţii de 
prelată cu dungi roșii, albe și verzi. Un faimos sfânt 
călugăr, căruia cu ani în urmă îi apăruseră stigmate, era 
tocmit să predice slujba oficială. Și în cele din urmă, într-a 
treia zi, racla sfântului era purtată pe străzi cu toţi orășenii 
după ea, însoţiţi de tot ce-aveau în materie de catâri, cai, 
porci și măgari. Deasupra catafalcului stătea efigia 
sfântului, acoperită de bani, flori, dulciuri multicolore și 
uriașe sticle de vin în teci de bambus. 

Aceste câteva zile erau zilele lor de glorie. Nu conta că 
în restul anului mureau de foame și că în chiar aceeași 
piață a satului unde preacinstiseră sfântul își vindeau 
sudoarea trupurilor, pentru o sută de lire pe zi, baronilor 
pământului. 

În prima zi a Festei din Montelepre, Turi Guiliano era 
desemnat să ia parte la ritualul de deschidere, 
împerecherea Catâriţei Minune din Montelepre cu cel mai 
mare și mai fortos măgar din oraș. Rareori o femelă de 
catâr poate concepe pui; sunt clasificate ca animale sterile, 
produse ale împreunării dintre iapă și măgar. Dar în 
Montelepre exista o asemenea catâriţă; cu doi ani în urmă 
fătase un măgăruș, iar stăpânul ei acceptase, ca parte a 


59 


contribuţiei familiei sale la Festa orașului, să ofere 
serviciile  catâriței și, dacă miracolul se producea, 
progenitura sa era dăruită Festei de la anul. Exista în acea 
ceremonie o batjocură sardonică. 

Dar împerecherea rituală nu era decât parţial o bătaie 
de joc. Țăranul sicilian are o afinitate specială față de 
catârul și măgarul său. Sunt animale ce muncesc din greu 
și, la fel ca ţăranul însuși, au firi dure, ca de cremene. La 
fel ca ţăranul, pot lucra statornic ceasuri foarte 
îndelungate fără a se frânge, spre deosebire de mai nobilul 
cal, care trebuie cocoloșit. De asemenea, au pasul sigur și- 
și pot găsi drumul de-a lungul teraselor muntoase fără a 
cădea și a-și rupe piciorul, nu ca aprigii armăsari sau 
zburdalnicele iepe de viţă nobilă. Tot așa, ţăran, măgar și 
catâr consumă și digeră hrană care ar ucide alți oameni și 
animale. Dar cea mai mare afinitate era aceasta: ţăran, 
măgar și catâr trebuiau să fie trataţi cu afecţiune și 
respect, altminteri deveneau îndărătnici și ucigași. 

Sărbătorile religioase catolice încolțiseră din străvechi 
ritualuri păgâne de a cerși minuni zeilor. În acea zi fatidică 
din septembrie 1943, în timpul Festei din orașul 
Montelepre, avea să se petreacă un miracol ce urma să 
schimbe soarta celor șapte mii de locuitori. 

La cei douăzeci de ani ai săi, Turi Guiliano era 
considerat cel mai viteaz, cel mai onorabil, cel mai 
puternic, tânărul bărbat care inspira cel mai mare respect. 
Era un om de onoare. Adică, un om ce-și trata semenul cu 
deosebită cinste și unul care nu putea fi insultat fără a 
riposta. 

Se distinsese la ultima recoltă prin a fi refuzat să fie 
angajat ca lucrător pe leafa jignitoare decretată de 
administratorul moșiilor locale. Le ţinuse atunci celorlalţi 
un discurs, îndemnându-i să nu lucreze, să lase recolta să 
putrezească. Carabinierii îl arestaseră pe baza acuzațiilor 
formulate de Baron. Ceilalţi oameni reveniseră la muncă. 
Guiliano nu vădise niciun gând rău faţă de aceștia, nici 


60 


măcar față de carabinieri. Când a fost eliberat din 
închisoare prin intervenţia lui Hector Adonis, nu a arătat 
nimănui niciun fel de ranchiună. Își respectase principiile, 
și asta-i era destul. 

Cu un alt prilej intervenise într-o bătaie cu cuţitele 
dintre Aspanu Pisciotta și un alt tânăr, interpunându-și pur 
și simplu trupul neînarmat între ei și, cu raționamente 
pline de haz, potolindu-le mânia. 

Neobișnuit la toate acestea era faptul că la orice altă 
persoană asemenea acţiuni ar fi fost luate drept semne de 
lașitate sub masca omeniei, dar ceva anume la Guiliano 
interzicea o astfel de interpretare. 

În acea a doua zi a lui septembrie, Salvatore Guiliano, 
numit Turi de către prieteni și de familie, rumega ceva ce 
pentru el însemna o lovitură zdrobitoare dată mândriei 
sale masculine. 

Nu era decât un mărunţiș. Orașul Montelepre nu avea 
cinematograf, n-avea sală a primăriei, dar exista o cafenea 
mică și o masă de biliard. Cu o seară înainte, Turi Guiliano, 
vărul său Gaspare „Aspanu” Pisciotta și alți câţiva tineri 
jucau biliard. Unii dintre bătrânii orașului îi priviseră în 
timp ce își beau paharele cu vin. Unul dintre ei, cu numele 
de Guido Quintana, era cam beat. Avea reputaţie. Fusese 
închis de Mussolini, suspectat de a fi membru al Mafiei. 
Ocupaţia americană asupra insulei îi adusese eliberarea, 
considerat victimă a fascismului, și se zvonea că urma să 
fie numit Primar al orașului Montelepre. 

La fel ca orice sicilian, Turi Guiliano cunoștea legendara 
putere a Mafiei. În acele ultime câteva luni de libertate, 
capul ei ca de șarpe începuse să se unduiască peste tot 
ținutul, parcă fertilizat de huma proaspătă a unui nou 
guvern democrat. Deja se șoptea prin oraș că proprietarii 
de magazine plăteau „asigurarea” anumitor „oameni de 
respect”. Şi, firește, Turi cunoștea situația: nenumăratele 
ucideri de ţărani ce încercaseră să-și ridice lefurile de la 
nobili și moșieri puternici; controlul strict al insulei de 


61 


către Mafie înainte ca Mussolini s-o fi decimat cu propria 
sa desconsiderare a procesului legii, ca un șarpe din cei 
mai ucigători mușcând, cu colții săi veninoși, o reptilă mai 
puţin puternică. Așa că Turi Guiliano simţea teroarea ce se 
pregătea. 

Quintana îi privea acum pe Guiliano și pe tovarășii săi cu 
un ochi vag dispreţuitor. Poate că buna lor dispoziţie îl 
irita. Era, la urma urmei, un om serios, pe cale să înceapă 
o perioadă crucială a vieţii sale: exilat de guvernul 
mussolinian pe o insulă pustie, revenise acum în orașul 
natal. Telul său în următoarele câteva luni era de a-și 
impune respectul în ochii orășenilor. 

Sau poate farmecul lui Guiliano să fi fost acela care-l 
irita, căci Guido Quintana era un om extrem de urât. 
Prezenţa acestuia intimida nu prin vreo trăsătură fizică, ci 
datorită obiceiului său de-o viaţă de a manifesta o 
formidabilă insolenţă faţă de lumea exterioară. Sau poate o 
fi fost antagonismul din fire al unui bandit înnăscut faţă de 
un erou înnăscut. 

În orice caz, Quintana se ridică în picioare tocmai la 
timp pentru a-l înghionti pe Guiliano în vreme ce acesta 
trecea spre partea cealaltă a mesei de biliard. Turi, în mod 
firesc politicos cu un om mult mai în vârstă, își ceru scuze 
cu amabilitate și sinceritate. Guido Quintana îl măsură din 
cap până-n picioare cu dispreţ. 

— De ce nu stai acasă, să dormi și să te odihnești ca să-ți 
câștigi mâine pâinea? întrebă el. Prietenii mei așteaptă de- 
o oră să joace biliard. 

Intinse mâna, îi smulse lui Guiliano tacul de biliard și, cu 
un ușor zâmbet, îi făcu semn să plece de la masă. 

Toată lumea îi privea. Insulta nu era mortală. Dacă omul 
ar fi fost mai tânăr sau injuria mai ascuţită, Guiliano ar fi 
fost nevoit să se lupte pentru a-și păstra reputaţia de 
bărbăţie. Aspanu Pisciotta purta întotdeauna la el un cuţit, 
iar acum se postă în așa fel încât să-i oprească pe prietenii 
lui Quintana, dacă hotărau să intervină. Pisciotta n-avea 


62 


niciun pic de respect pentru oamenii mai vârstnici, și se 
aștepta ca prietenul și vărul său să pună capăt răfuielii. 

Dar în acel moment Guiliano simţi o stânjeneală stranie. 
Omul acesta te intimida și părea gata pentru cele mai 
serioase consecințe ale oricărei dispute. Tovarășii săi din 
fundal, oameni în vârstă și ei, zâmbeau amuzaţi, neavând 
parcă nicio îndoială cu privire la deznodământ. Unul dintre 
ei purta echipament de vânătoare și avea o pușcă. Guiliano 
nu era înarmat. Și atunci, preţ de-un rușinos moment, îl 
încercă frica. Nu se temea de-a fi rănit, de-a fi lovit, de-a 
descoperi că omul acela era mai puternic decât el. Era 
teama că acei oameni știau ce făceau, că erau stăpâni pe 
situaţie. El, nu. Că-l puteau împușca pe străzile întunecate 
din Montelepre în timp ce se îndrepta spre casă. Că a doua 
zi va apărea în chip de nebun mort. Tactica înnăscută a 
luptătorului de gherilă fu aceea care-l făcu să bată în 
retragere. 

Așa că Turi Guiliano își luă prietenul de braţ și-l conduse 
afară din cafenea. Pisciotta îl urmă fără să se opună, uimit 
că prietenul său cedase atât de ușor, nebănuind însă niciun 
moment că îi fusese frică. Ştia că Turi era bun la inimă și 
presupuse că nu dorise să se certe și să rănească un alt om 
pentru un lucru atât de mărunt. În timp ce porneau spre 
casă, luând-o în sus pe Via Bella, auziră în urma lor 
ţăcănitul bilelor de biliard. 

Toată noaptea Turi Guiliano n-a putut să doarmă. Chiar 
îi fusese teamă de omul acela cu chip rău și trup 
amenințător? Tremurase ca o fată? Râdeau cu toţii de el? 
Ce părere avea acum despre el cel mai bun prieten, vărul 
lui, Aspanu? Că era un laș? Că el, Turi Guiliano, 
conducătorul tineretului din Montelepre, cel mai respectat, 
recunoscut drept cel mai puternic și mai neînfricat, se 
pleoștise la prima ameninţare a unui bărbat adevărat? Și 
totuși, își spunea, de ce să riște o vendetă, care ar fi putut 
să ducă la moarte, din cauza unui fleac de joc de biliard și 
a mârlăniei unui bătrân irascibil? N-ar fi fost ca o gâlceavă 


63 


cu un alt tânăr. Știuse că această răfuială putea fi serioasă. 
ȘŞtiuse că oamenii aceia erau alături de Prietenii 
Prietenilor, și asta-l făcuse să se teamă. 

Guiliano dormi prost și se trezi cu acea dispoziţie 
mohorâtă atât de periculoasă la adolescenţii de sex 
masculin. Își părea sieși ridicol. Întotdeauna dorise să fie 
un erou, ca majoritatea tinerilor. Dacă ar fi trăit în oricare 
altă parte a Italiei, ar fi devenit de mult un soldat, dar, ca 
orice sicilian adevărat, nu se înrolase voluntar, iar nașul 
său, Hector Adonis, făcuse anumite intervenții ca să nu fie 
încorporat. La urma urmei, deși Italia guverna Sicilia, 
niciun sicilian autentic nu se simţea italian. Și-apoi, la 
drept vorbind, însuși guvernul italian nu era chiar atât de 
dornic să recruteze sicilieni, mai ales în acel ultim an al 
războiului. Sicilienii aveau prea multe rude în America, 
sicilienii erau criminali și renegaţi din naștere, sicilienii 
erau prea proști ca să se instruiască în milităria modernă 
și provocau necazuri oriunde se duceau. 

Pe stradă, Turi Guiliano simţi cum indispoziţia îi dispare 
în faţa frumuseţii pure a zilei. Soarele auriu strălucea, 
mireasma măslinilor și a lămâilor umplea văzduhul. lubea 
orașul Montelepre, străzile sale strâmbe, casele de piatră 
cu balcoanele lor pline de florile acelea viu colorate ce 
creșteau în Sicilia fără nici cea mai mică încurajare. lubea 
acoperișurile de ţiglă roșie ce se întindeau spre capătul 
orășelului, îngropat în valea aceea adâncă peste care 
soarele turna aur lichid. 

Elaboratele decoraţiuni ale Festei - străzile dominate de 
un labirint aerian de sfinți multicolori din mucava, casele 
împodobite cu flori mari pe tije de bambus - deghizau 
sărăcia funciară a orașului sicilian tipic. Cocoţate sus, și 
totuși sfios ascunse în faldurile munţilor înconjurători, 
casele cu ghirlande erau în majoritate pline de bărbaţi, 
femei, copii și animale, ocupând câte trei sau patru 
camere. Multe case nu aveau instalaţie sanitară, și nici 
chiar miile de flori și aerul rece de munte nu puteau 


64 


învinge mirosul dejecţiilor ce se înălța în același timp cu 
soarele. 

Pe timp frumos, oamenii nu stăteau în casă. Femeile se 
așezau pe taburete de lemn pe terasele lor pietruite, 
pregătind mâncarea pentru mesele care se serveau și ele 
afară, în faţa ușii. Copiii mici umpleau străzile fugărind 
găini, curcani, căpriţe; copiii mai mari împleteau coșuri de 
bambus. În capătul Viei Bella, înainte de a se deschide în 
piaţă, se afla o uriașă fântână cu chip de demon, construită 
de greci cu două mii de ani în urmă, scuipând apă prin 
gura ei cu dinţi din piatră. De-a lungul coastelor din jur se 
aflau grădini verzi, dispuse precar în terase. Pe câmpiile 
mai de jos se vedeau orașele Partinico și Castellammare; 
Corleone, însângeratul oraș de piatră întunecată, pândea 
ucigător dincolo de orizont. 

La capătul îndepărtat al Viei Bella, de unde începea 
drumul spre câmpia Castellammare, Turi îl văzu pe Aspanu 
Pisciotta ducând de căpăstru un măgăruș. Un moment fu 
îngrijorat de felul cum îl va trata Aspanu după umilirea din 
seara trecută. Prietenul său era vestit pentru limba lui 
ascuţită. Avea să facă vreo remarcă disprețuitoare? 
Guiliano simţi iarăși năvala furiei zadarnice și jură să nu se 
mai lase niciodată luat atât de pe nepregătite. N-avea să se 
mai gândească la consecinţe, le va arăta tuturor că nu era 
un laș. Totuși, într-un colţ al minţii, revedea întreaga scenă 
clar și deslușit. Prietenii lui Quintana așteptând în spatele 
lui, unul din ei cu o pușcă de vânătoare. Erau Prieteni ai 
Prietenilor și s-ar fi răzbunat. Nu-i era frică de ei, se temea 
doar de înfrângere, care părea atât de sigură fiindcă, deși 
nu erau tocmai puternici, erau mai cruzi. 

Aspanu Pisciotta își afișă rânjetul vesel-răutăcios când 
spuse: 

— Turi, măgărușul ăsta nu face față singur. Va trebui să- 
l ajutăm. 

Guiliano nu se osteni să răspundă; era ușurat că 
prietenul său dăduse uitării cele de-aseară. Il atingea 


65 


întotdeauna la inimă faptul că Aspanu, care era atât de 
caustic și intransigent cu greșelile altora, pe el nu-l trata 
niciodată altfel decât cu cea mai mare afecţiune și respect. 
Porniră împreună spre piaţa orașului, cu măgarul după ei. 
Copiii mișunau în jurul și în faţa lor ca niște pești-pilot. 
Mititeii știau ce urma să se întâmple cu măgarul și erau 
înnebuniţi de nerăbdare. Pentru ei avea să fie un prilej 
grozav, un eveniment interesant în altminteri plicticoasa zi 
de vară. 

O mică platformă înaltă de un metru și ceva fusese 
instalată în piaţa orașului. Era alcătuită din blocuri grele 
de piatră tăiate din munţii ce se înălțau în jur. Turi 
Guiliano și Aspanu Pisciotta împinseră măgarul în sus pe 
rampa de pământ a platformei. Se folosiră de o funie 
pentru a lega capul animalului de o scurtă bară verticală 
din fier. Măgarul se opri. Peste ochi și bot avea o pată albă, 
care-i dădea o înfățișare de clovn. Copiii se adunară în 
jurul platformei, râzând și glumind. Unul din cei mai mici 
strigă: 

— Care-i măgaru'? și toţi ceilalţi râseră. 

Turi Guiliano, neștiind că aceea era ultima zi din viața 
lui ca băiat necunoscut de la ţară, privi peste scena de jos 
cu dulcea încântare posesivă a omului aflat exact la locul 
ce i se cuvine. Se găsea pe mica palmă de pământ unde se 
născuse și-și petrecuse viața. Lumea din afară nu-i putea 
face nicicând vreun rău. Până și umilinţa din seara trecută 
dispăruse. Cunoștea munții aceia înalţi de calcar la fel de 
amănunţit cum își cunoaște un băieţaș lădiţa cu nisip. În 
acei munţi existau lespezi de stâncă la fel de multe ca 
firele de iarbă și se formau grote și ascunzișuri putând 
adăposti o întreagă armată. Turi Guiliano știa fiecare casă, 
fiecare fermă, fiecare lucrător, și toate castelele în ruină 
lăsate de normanzi și mauri, plus scheletele templelor 
pitoresc degradate rămase în urma grecilor. 

Printr-o altă străduţă ce da în piaţă apăru un fermier 
aducând cu sine Catâriţța Minune. Acesta era omul care-i 


66 


angajase pentru treaba de dimineaţă. Se numea Papera și 
se bucura de mult respect din partea cetăţenilor din 
Montelepre pentru a fi câștigat o vendetă contra unui 
vecin. Se certaseră pe-o parcelă de pământ limitrofă, unde 
creștea un pâlc de măslini. Conflictul ţinuse zece ani, 
durând de fapt mai mult decât toate războaiele pe care le 
adusese Mussolini pe capul Italiei. Apoi, într-o noapte, 
puţin după ce Armatele Aliate eliberaseră Sicilia și 
instalaseră un guvern democrat, vecinul fusese găsit 
aproape tăiat în două de un foc de lupara (pușca aceea de 
vânătoare cu ţeava retezată, atât de populară în Sicilia 
pentru asemenea probleme). Bănuiala căzuse imediat 
asupra lui Papera, dar el se lăsase arestat fără să se 
împotrivească, după o ceartă cu carabinierii, și petrecuse 
noaptea crimei la loc sigur într-o celulă a închisorii din 
Cazarma Bellampo. Se zvonea că acesta fusese primul 
semn de trezire la viaţă a vechii Mafii, că Papera - înrudit 
prin căsătorie cu Guido Quintana - se înscrisese la Prietenii 
Prietenilor pentru a-l ajuta să rezolve conflictul cu vecinul 
lui. 

În timp ce Papera conducea catârița spre partea din faţă 
a platformei, copiii roiau în jurul ei, astfel că omul trebui 
să-i împrăștie cu ocări în doi peri și pocnete nehotărâte din 
biciul pe care-l avea în mână. Copiii evitau cu ușurință 
gârbaciul pe care Papera îl agita pe deasupra capetelor lor 
cu un zâmbet amuzat. 

Mirosind catâriţa de jos, măgarul cu pata albă pe faţă 
trase de frânghia ce-l ţinea pe platformă. Turi și Aspanu îl 
ridicară, în vreme ce copiii chiuiau. Intre timp, Papera 
manevra catârița spre a-și prezenta dosul spre marginea 
platformei. 

In acest moment, Frisella, bărbierul, ieși din prăvălie ca 
să ia și el parte la distracţie. In urma lui venea 
Maresciallo’, fudul și important, frecându-și fața roșie și 
netedă. Era singurul bărbat din Montelepre care se rădea 


19 Plutonier, subofițer, șef de post de jandarmi (ît.)(n.t.). 


67 


zilnic. Chiar și de pe platformă, Guiliano putu simţi mirosul 
puternic de colonie cu care îl clătise bărbierul. 

Maresciallo Roccofino aruncă un ochi profesionist peste 
mulțimea ce se adunase în piaţă. In calitatea sa de 
Comandant al detașamentului local de Poliţie Naţională cu 
un efectiv de doisprezece oameni, răspundea de legea și 
ordinea din oraș. Festa era întotdeauna o perioadă cu 
necazuri, și ordonase deja o patrulă de patru oameni în 
piaţa orașului, dar încă nu sosise. Îl mai privea și pe 
binefăcătorul orașului, Papera, cu Catâriţa sa Minune. Era 
sigur că Papera ordonase uciderea vecinului său. Acești 
sălbatici de sicilieni se grăbeau să profite de sacrele 
libertăţi. Aveau să regrete cu toţii pierderea lui Mussolini, 
își spuse cu amărăciune Maresciallo. În comparaţie cu 
Prietenii Prietenilor, aveau să-și aducă aminte de dictator 
ca de un alt blând Sfânt Francesco d'Assisi. 

Frisella bărbierul era bufonul orașului Montelepre. 
Leneșii care nu-și puteau găsi de lucru se strângeau în 
prăvălia lui pentru a-i auzi bancurile și a asculta bârfele. 
Se număra printre acei frizeri care se servesc pe ei înșiși 
mai bine decât pe clienţi. Avea mustaţa tunsă migălos, 
părul dat cu pomadă și pieptănat cu pedanterie, dar chipul 
îi era al unui clovn din spectacolele cu marionete: nas 
borcănat, o gură largă ce atârna căscată ca o poartă și o 
mandibulă fără bărbie. 

Acum strigă: 

— Turi, adu-ţi dobitoacele la mine-n prăvălie și-o să le 
dau cu parfum. Măgarul tău o să creadă că face amor cu o 
ducesă. 

Turi nu-l luă în seamă. Frisella îl tunsese, când era mic, 
atât de rău încât maică-sa preluase sarcina asta. Dar tatăl 
lui continua să se ducă la Frisella pentru a împărtăși bârfa 
orașului și a-și depăna propriile-i povești din America 
ascultătorilor muţi de uimire. Lui Turi Guiliano nu-i plăcea 
bărbierul pentru că fusese un fascist înrăit și avea 
reputaţia de a fi în cârdășie cu Prietenii Prietenilor. 


68 


Maresciallo își aprinse o ţigară și porni în sus pe Via 
Bella fără a-l băga măcar în seamă pe Guiliano - o scăpare 
din vedere pe care avea s-o regrete în săptămânile 
următoare. 

Acum măgarul încerca să sară jos de pe platformă. 
Guiliano lăsă funia moale astfel ca Pisciotta să poată 
conduce animalul până la margine și să-l posteze deasupra 
locului unde stătea Catârița Minune. Posteriorul iepei se 
afla imediat deasupra muchiei platformei. Guiliano mai 
slăbi puţin frânghia. Iapa slobozi un fornăit grozav și-și 
împinse crupa înapoi în același moment în care măgarul 
plonjă în jos. Dobitocul înșfacă dosul iepei cu picioarele 
dinainte, făcu câteva salturi convulsive și rămase 
suspendat în aer cu o comică expresie de beatitudine pe 
faţa sa pătată cu alb. Papera și Pisciotta râdeau, în timp ce 
Guiliano trase sălbatic de funie și readuse măgarul moleșit 
înapoi la bara sa de fier. Mulțimea ovaţionă și strigă 
binecuvântări. Copiii se împrăștiau deja pe străzi în 
căutarea altor distracţii. 

Papera, râzând încă, spuse: 

— Dac-am putea trăi toţi ca măgarii, eh, ce mai viaţă! 

Pisciotta replică nepoliticos: 

— Signor Papera, lăsaţi-mă să vă încarc spinarea cu 
coșuri de bambus și măslin și să va bat pe drumurile de 
munte opt ore pe zi. Asta-i viața de măgar. 

Fermierul se uită urât Ia el. Prinsese reproșul viclean în 
legătură cu plata prea mică pentru cât munceau. Niciodată 
nu-l simpatizase pe Pisciotta și, de fapt, lui Guiliano îi 
dăduse slujba. Toată lumea din Montelepre ţinea la Turi. 
Dar cu Pisciotta era altceva. Avea limba prea ascuţită și 
firea prea molatică. Leneș. Faptul că era slab de piept nu 
însemna o scuză. Putea totuși să fumeze ţigări, să curteze 
fetele ușoare de la Palermo și să se îmbrace ca un fante. Și 
mustăcioara aceea isteaţă, în stil francez. Putea să 
tușească pân-o crăpa și să se ducă la dracu' cu pieptul lui 
slab, își spuse Papera. Le dădu cele două sute de lire, 


69 


pentru care Guiliano îi mulțumi curtenitor, apoi porni cu 
iapă cu tot înapoi spre fermă. Cei doi tineri dezlegară 
măgarul și-l mânară din nou acasă la Guiliano. Ziua de 
muncă a animalului abia începuse; îl aștepta o sarcină mult 
mai puţin plăcută. 

Mama lui Guiliano îi aștepta pe cei doi băieţi cu un prânz 
pus devreme. Cele două surori ale lui Turi, Mariannina și 
Giuseppina, își ajutau mama să facă pastele făinoase 
pentru masa de seară. Ouă și faină erau amestecate într-un 
munte uriaș pe un fund pătrat de lemn lustruit, frământate 
într-o cocă tare. Apoi, cu un cuţit, tăiară semnul crucii în 
aluat, ca să fie sfinţit. Pe urmă, Mariannina și Giuseppina 
au tăiat aluatul în fâșii, pe care le-au înfășurat în jurul câte 
unui fir de sisal, după care au tras iarba afară spre a lăsa 
un tunel în tubul de cocă. Castroane enorme cu măsline și 
struguri decorau încăperea. 

Tatăl lui Turi lucra la câmp, zi scurtă de muncă pentru a 
putea participa la Festa de după-amiază. A doua zi, 
Mariannina urma să se logodească, iar în casa Guiliano 
avea să se dea o petrecere deosebită. 

Turi fusese întotdeauna copilul cel mai drag al Mariei 
Lombardo Guiliano. Surorile și-l aminteau din pruncie, 
scăldat în fiecare zi de mama sa. Cădiţa de tablă încălzită 
cu grijă lângă sobă, mama încercând temperatura apei cu 
cotul, săpunul special adus de la Palermo. La început, 
surorile fuseseră geloase, apoi fascinate de spălarea 
gingașă de către mamă a copilașului gol, de sex masculin. 
Niciodată nu ţipa când era mic, gângurea mereu vesel în 
timp ce mama se apleca asupra lui, declarându-i că are un 
trup perfect. Era cel mai mic din familie, dar, crescând, 
deveni cel mai puternic. lar în ochii familiei a părut 
întotdeauna puţin cam ciudat. Citea cărți și discuta politică 
și, firește, se afirma mereu că înălțimea și formidabila 
condiţie fizică proveneau de la perioada petrecută în 
pântecul mamei sale, în America. Dar îl și iubeau, datorită 
blândeţii și altruismului său. 


70 


În acea dimineaţă, femeile erau îngrijorate din cauza lui 
Turi și îl priveau cu iritare drăgăstoasă în timp ce-și mânca 
pâinea cu brânză de capră, măslinele, și-și bea cafeaua 
făcută din cicoare. De cum își termina masa, el și Aspanu 
aveau să plece cu măgarul până la Corleone ca să aducă o 
roată uriașă de cașcaval, niște șunci și cârnaţi. Urma să 
piardă o zi din Festa cu drumul ăsta, dar o făcea pentru a- 
și bucura mama și pentru ca petrecerea de logodnă a 
surorii sale să fie un adevărat succes. O parte din alimente 
aveau să le vândă pe bani gheaţă la piața neagră pentru 
economiile familiei. 

Celor trei femei le plăcea să-i vadă pe Turi și pe Aspanu 
împreună. Fuseseră prieteni încă din copilărie, mai 
apropiaţi ca fraţii, în ciuda deosebirilor atât de mari. 
Aspanu Pisciotta, cu pielea lui măslinie, mustaţa subţire ca 
de vedetă de film, extraordinara mobilitate a feţei, ochii 
negri și strălucitori și părul ca pana corbului pe ţeasta 
mică, cu hazul lui, încânta întotdeauna femeile. Și totuși, în 
cine știe ce mod curios, toată flamboianţa sa era învinsă de 
calma frumuseţe grecească a lui Turi Guiliano. Era masiv 
clădit, ca vechile statui grecești răspândite prin toată 
Sicilia. Avea tenul brun-deschis, iar părul și pielea, arămii. 
Stătea mai mult nemișcat, și totuși, când se clintea, o făcea 
cu o iuțeală uluitoare. Dar cea mai deosebită trăsătură a sa 
erau ochii. De un căprui-auriu visător. Când priveau în altă 
parte păreau comuni, însă când te privea drept în faţă, 
pleoapele coborau pe jumătate ca ale statuilor și întregul 
chip dobândea o calmă seninătate masculină. 

In timp ce Pisciotta o distra pe Maria Lombardo, Turi 
Guiliano se urcă la etaj să se pregătească în camera lui 
pentru călătoria ce-l aștepta. Mai precis, să-și ia pistolul pe 
care-l păstra ascuns acolo. Aducându-și aminte de umilinţa 
îndurată în ajun, era hotărât să meargă înarmat la 
treburile de astăzi. Ştia să tragă, căci tatăl său îl lua 
adesea la vânătoare. 


71 


În bucătărie, mama sa îl aștepta singură pentru a-și lua 
rămas bun. Îl îmbrăţișă și simţi pistolul pe care și-l 
înfipsese la cingătoare. 

— Turi, ai grijă, spuse ea, alarmată. Nu te lua la harţă cu 
carabinierii. Dacă te opresc, dă-le ce ai. 

— N-au decât să ia lucrurile, o liniști Guiliano. Dar n-am 
să-i las să mă bată sau să mă ducă la pușcărie. 

Asta o înțelegea. Și, în propria ei aprigă mândrie 
siciliană, era mândră de el. Cu mulţi ani în urmă, propria ei 
mândrie, revolta față de sărăcie o împinseseră să-și 
convingă soţul să încerce o viaţă nouă în America. Fusese 
o visătoare, crezuse în justiţie și în propriul ei loc de drept 
în lume. Economisise o avere în America, și aceeași 
mândrie o determinase să se întoarcă în Sicilia pentru a 
trăi ca o regină. lar apoi, din totul se alesese scrumul. Lira 
se devalorizase în timpul războiului, iar ea ajunsese din 
nou săracă. Se resemnase cu soarta ei, dar avea speranţe 
pentru copii. Și era fericită că Turi vădea aceeași stare de 
spirit care-o stăpânise pe ea. Dar îi era groază de ziua când 
el trebuia să intre în conflict cu realitățile cumplit de dure 
ale vieţii din Sicilia. 

Îl privi ieșind în Via Bella pentru a se reîntâlni cu 
Aspanu Pisciotta. Fiul ei, Turi, umbla ca o pisică uriașă, cu 
pieptul atât de lat, braţele și picioarele atât de musculoase 
încât, alături de el, Aspanu arăta ca un fir de iarbă. Acesta 
avea viclenia aspră care-i lipsea fiului ei, cruzimea 
curajului. El avea să-l păzească pe Turi de lumea 
trădătoare în care trebuiau cu toţii să trăiască. Şi avea o 
slăbiciune pentru farmecul chipului măsliniu al lui Aspanu, 
deși își considera mai frumos propriul fiu. 

Îi privi urcând pe Via Bella spre ieșirea din oraș, lângă 
câmpia Castellammare. Fiul ei, Turi Guiliano, și fiul surorii 
ei, Gaspare Pisciotta. Doi tineri abia trecuţi de douăzeci de 
ani și părând mai tineri decât vârsta lor. li iubea pe 
amândoi și se temea pentru amândoi. 


72 


Într-un târziu, cei doi și măgarul lor dispărură după o 
denivelare a străzii, dar ea rămase privind și până la urmă 
se iviră iar, sus, deasupra orașului Montelepre, intrând în 
lanţul muntos ce împrejmuia localitatea. Maria Lombardo 
Guiliano rămase de veghe, ca și cum n-ar fi avut să-i mai 
vadă niciodată, până când se făcură nevăzuţi în ceața 
dimineţii târzii, ce învăluia muntele. Se topeau în 
începuturile mitului lor. 


73 


Capitolul 4 


În Sicilia acelui septembrie 1943, oamenii nu puteau 
exista decât făcând comerț pe piaţa neagră. Raţionalizarea 
strictă a alimentelor continua să persiste după război, iar 
fermierii trebuiau să-și predea produsele antrepozitelor 
centrale ale guvernului la prețuri fixe, și pentru bani de 
hârtie ce n-aveau aproape nicio valoare. În schimb, 
guvernul ar fi trebuit să vândă și să distribuie aceste 
alimente populaţiei la preţuri accesibile. După acest 
sistem, toată lumea ar fi primit destul ca să 
supravieţuiască. În realitate, fermierii ascundeau tot ce 
puteau, căci ceea ce predau ei antrepozitelor guvernului 
era însușit de Don Croce Malo și primarii săi pentru a fi 
vândut pe piaţa neagră. Atunci însăși populaţia trebuia să 
cumpere mărfuri de contrabandă, la piaţa neagră, și să 
încalce legile, pur și simplu ca să existe. Dacă erau prinși, 
urma judecata și închisoarea. Ce folos că se stabilise la 
Roma un guvern democrat? Aveau dreptul să voteze, dar 
mureau de foame. 

Turi Guiliano și Aspanu Pisciotta erau pe cale de-a 
încălca aceste legi, cu inima cea mai ușoară. Pisciotta era 


74 


cel care avea toate contactele la piaţa neagră și aranjase 
afacerea. Se înţelesese cu un fermier să aducă ilicit unui 
negustor fraudulos din Montelepre o roată mare de 
cașcaval de la ţară. Plata lor, în schimb, avea să constea în 
patru șunci afumate și un coș de cârnaţi, ce aveau să facă 
din sărbătorirea logodnei surorii sale o mare petrecere. 
Încălcaseră două legi, una ce interzicea tranzacţiile pe 
piața neagră, cealaltă, privind contrabanda cu mărfuri 
dintr-o provincie a Italiei în alta. Autorităţile nu puteau 
face prea multe în privința aplicării legilor contra pieţei 
negre; ar fi trebuit să închidă toată suflarea Siciliei. Dar 
contrabanda era altceva. Patrulele Poliţiei Naţionale, 
carabinierii, bântuiau zona rurală, ridicau baraje rutiere, 
plăteau informatori. Nu puteau, firește, să intervină asupra 
caravanelor lui Don Croce Malo, care folosea camioane ale 
Armatei Americane și permise militare speciale de la 
guvern. Dar reușea să prindă în plasă mulţi fermieri 
mărunți și săteni înfometați. 

Le trebuiră patru ore ca să ajungă la fermă. Guiliano și 
Pisciotta ridicară uriașa brânză albă și grăunţoasă și 
celelalte mărfuri și le legară pe măgar. Alcătuiră un 
camuflaj din iarbă de sisal și tulpini de bambus, astfel încât 
să pară că aduceau doar furaje pentru animalele crescute 
în gospodăriile multor ţărani. Îi caracteriza acea neglijenţă 
și încredere în sine a tinerilor, a copiilor chiar, care ascund 
comori de părinţii lor, ca și cum intenţia înșelătoriei ar fi 
fost de ajuns. Încrederea lor provenea și din conștiința 
faptului că puteau găsi căi ascunse prin munti. 

În timp ce porneau la lungul drum spre casă, Guiliano îl 
trimise pe Pisciotta înainte să cerceteze terenul, în căutare 
de carabinieri. Puseseră la cale un sistem de semnale prin 
fluierături pentru a anunţa pericolul. Măgarul căra 
brânzeturile cu ușurință și docilitate - își căpătase răsplata 
înaintea plecării. Merseră astfel două ore, urcând încet, 
fără nici cel mai mic semn de primejdie. Apoi Guiliano văzu 
în spatele lor, cam la trei mile distanță, pășindu-le pe 


75 


urme, o caravană de șase catâri și un om călare pe cal. 
Dacă drumul le era cunoscut și altora din piața neagră, 
putea fi jalonat de baraje ale poliţiei de teren. Ca măsură 
de prevedere, îl trimise pe Pisciotta mult înainte, în 
cercetare. 

După o oră, îl ajunse din urmă; Aspanu şedea pe o 
stâncă enormă, fumând o ţigară și tușind. I se păru palid; 
n-ar fi trebuit să fumeze. Turi Guiliano se așeză lângă el să 
se odihnească. Unul din cele mai puternice legăminte ale 
lor, datând din copilărie, era ca niciodată să nu încerce a-și 
da ordine unul altuia în vreun fel, așa că Turi nu spuse 
nimic. În cele din urmă, Aspanu strivi ţigara și băgă 
chiștocul înnegrit în buzunar. Porniră iar, Guiliano ţinând 
măgarul de frâu, Aspanu urmându-i. 

Străbăteau o cărare montană ce ocolea drumurile și 
cătunele, dar din când în când vedeau câte o străveche 
cisternă grecească de apă ce-și scuipa conţinutul prin gura 
unei statui deteriorate, sau rămășițele vreunui castel 
normand care, cu multe veacuri în urmă, tăiase calea 
aceea năvălitorilor. Din nou Turi Guiliano visă la trecutul 
Siciliei și la viitorul lui. Se gândi la nașul său, Hector 
Adonis, care promisese să vină după Festa și să-i 
pregătească admiterea la Universitatea din Palermo. Iar la 
gândul nașului, simţi un moment de tristeţe. Hector Adonis 
nu venea niciodată la festa. Oamenii beţi ar fi râs de 
statura lui, copiii, unii dintre ei mai înalți decât ei, l-ar fi 
gratificat cu cine știe ce insulte. Turi se întreba de ce oare 
Dumnezeu oprea creșterea trupului unui om și-i făcea 
creierul tobă de carte. Căci Turi îl socotea pe Hector 
Adonis cel mai strălucit om din lume și îl iubea pentru 
bunătatea pe care o arătase faţă de el și părinții lui. 

Se gândi la tatăl său, care lucra atât de greu pe bucăţica 
lor de pământ, și la surorile lui, cu hainele roase până la 
urzeală. Fusese un noroc că Mariannina era atât de 
frumoasă încât pusese mâna pe un soț în pofida sărăciei ei 
și a vremurilor tulburi. Dar cel mai mult se neliniștea 


76 


pentru mama sa, Maria Lombardo. Încă din copilărie îi 
cunoscuse amărăciunea, nefericirea. Gustase roadele 
bogate ale Americii și nu mai putea fi mulțumită în orașele 
pustiite de mizerie ale Siciliei. Tatăl lui povestea despre 
acele zile de glorie, iar mama izbucnea în lacrimi. 

El însă avea să schimbe soarta familiei, își spunea Turi 
Guiliano. Avea să muncească pe brânci și să înveţe pe 
brânci și avea să devină un om la fel de însemnat ca nașul 
lui. 

Deodată, se pomeniră trecând printr-un pâlc de copaci, o 
pădurice, una dintre puţinele rămase în acea parte a 
Siciliei, unde acum păreau să nu mai crească decât stânci 
mari și albe și cariere de marmură. De cealaltă parte a 
muntelui începea coborâșul spre Montelepre și trebuiau să 
fie atenţi la patrulele Poliţiei Naţionale, carabinierii. Dar 
acum ajungeau la Quattro Moline, cele Patru Răspântii, și 
n-ar fi stricat să fie și aici cu băgare de seamă. Guiliano 
trase de căpăstrul măgarului și-i făcu semn lui Aspanu să 
se oprească. Rămaseră puţin în tăcere. Nu se auzea niciun 
sunet suspect, doar zumzetul monoton al nenumăratelor 
insecte ce roiau deasupra solului, aripioarele și piciorușele 
lor zbârnâitoare răsunând ca un ferăstrău undeva, în 
depărtare. Înaintară spre răscruci, apoi se făcură nevăzuţi 
în siguranţa unui alt desiș. Turi Guiliano începu să viseze 
din nou cu ochii deschiși. 

Copacii se răzleţiră dintr-o dată, ca și cum ar fi fost trași 
înapoi, iar acum își croiau drum printr-un mic luminiș cu 
pardoseală aspră de pietricele, lujeri de bambuși tăiaţi și 
iarbă subţire și pleșuvă. Soarele după-amiezei târzii 
asfințea departe de ei și arăta palid și rece deasupra 
munţilor împănaţi cu granit. Dincolo de poiana aceea, 
drumul avea să-și înceapă coborârea într-o spirală lungă și 
șerpuitoare spre orașul Montelepre. Deodată, Guiliano se 
trezi din visare. O străfulgerare de lumină ca scăpărarea 
unui chibrit îi atrase privirea în stânga. Opri măgarul cu o 
smucitură și întinse mâna spre Aspanu. 


77 


La doar treizeci de metri distantă, niște oameni ciudațţi 
ieșiră la vedere de după un tufiș. Erau trei la număr, iar 
Turi Guiliano văzu chipiele militare ţepene, uniformele 
negre cu fireturi albe. Îl năpădi un sentiment prostesc și 
bolnăvicios de disperare, de rușine, că fusese prins. Cei 
trei bărbaţi se răspândiră în timp ce avansau, cu armele 
pregătite. Doi erau foarte tineri, cu chipuri rumene și 
lucioase sub șepcile militare scrobite, lăsate aproape comic 
pe ceafă. Păreau cinstiți și totuși răutăcios-satisfăcuţi în 
timp ce-l ocheau cu pistoalele automate. 

Carabinierul din mijloc era mai în vârstă și avea o pușcă. 
Chipul său era ciupit de vărsat și cu cicatrice, iar chipiul și- 
l ţinea tras sever peste ochi. Pe mânecă avea galoane de 
sergent. Fulgerul de lumină pe care-l văzuse Guiliano 
fusese o rază de soare reflectată de ţeava armei. Acest om 
zâmbea acru, cu pușca îndreptată fără șovăire spre pieptul 
lui Guiliano. La vederea acestui surâs, disperarea lui 
Guiliano se prefăcu în furie. 

Sergentul cu pușca păși mai aproape, tovarășii săi 
gardieni închizând calea din ambele părţi. Acum Turi 
intrase în alertă. Cei doi tineri carabinieri cu automatele 
lor nu erau atât de mult de temut; se apropiau de măgar 
nepăsători, fără a-și lua în serios prizonierii. Le făcură lui 
Guiliano și Pisciotta semn să se îndepărteze de animal, iar 
unul din ei își lăsă pistolul să se legene înapoi pe curea în 
timp ce scotea camuflajul de bambus de pe spinarea 
măgarului. Când văzu produsele, lăsă să-i scape un fluierat 
de încântare lacomă. Nu-l observă pe Aspanu, care se 
apropia ușurel de el, dar Sergentul cu pușca, da. Strigă: 

— Tu, ăla cu mustață, mișcă de-acolo! 

Aspanu păși înapoi lângă Turi Guiliano. 

Sergentul se mai apropie puţin. Guiliano îl privea atent. 
Faţa ciupită de vărsat părea obosită; dar ochii omului 
luciră când spuse: 

— Ei, tinereilor, drăguță bucăţică de brânză aveţi. Ne-ar 
prinde bine la cazarmă, s-o radem peste macaroane. Așa 


78 


că, spuneţi-ne doar numele fermierului de la care aţi luat-o 
și vă lăsăm să mergeţi acasă cu măgărușul. 

Nu-i răspunseră. Așteptă. Tot nu-i răspunseră. 

Într-un târziu, Guiliano spuse liniștit: 

— Am o mie de lire pe care vi le dăruiesc, dacă ne lăsaţi 
să plecăm. 

— Poţi să te ștergi la cur cu lirele tale, spuse Sergentul. 
Acuma, actele de identitate. Dacă nu-s în regulă, o să vă 
pun să vă căcaţi și să vă ștergeţi la cur și cu ele. 

Insolenţța cuvintelor, aroganţa acelor uniforme negre 
garmnisite cu alb treziră în sufletul lui Guiliano o furie 
îngheţată. În acel moment știu că nu se va lăsa niciodată 
arestat, că nu le va îngădui nicicând acelor oameni să 
jefuiască mâncarea familiei. 

Turi Guiliano își scoase actul de identitate și începu să 
se apropie de Sergent. Spera să ajungă sub linia de miră a 
puștii îndreptate spre el. Își cunoștea coordonarea fizică, 
mai rapidă decât a majorităţii celorlalţi, și era dispus să 
mizeze pe ea. Dar arma îi făcu semn să se dea-napoi. Omul 
spuse: 

— Aruncă-l jos. 

Guiliano se supuse. 

Pisciotta, la cinci pași în stânga lui Guiliano, știind ce- 
avea prietenul său în cap, știind că purta un pistol pe sub 
cămașă, încercă să distragă atenţia Sergentului. Spuse cu 
insolenţă studiată, aruncându-și trupul înainte, cu mâna pe 
șold atingând pumnalul pe care-l ţinea într-o teacă legată 
la spate: 

— Sergent, dacă vă dăm numele fermierului, de ce mai 
aveţi nevoie de hârtiile de identitate? Un târg e un târg. 

Tăcu o clipă, apoi adăugă sarcastic: 

— Știm că un carabinier își tine întotdeauna cuvântul. 

Scuipă cu ură cuvântul „carabinier”. 

Pușcașul schiță câţiva pași spre Pisciotta. Se opri. 
Surâse și cobori pușca. Spuse: 


79 


— Şi tu, micul meu papiţoi, actele. Sau poate n-ai acte, la 
fel ca măgarul tău, care are o mustață mai grozavă ca tine? 

Cei doi polițiști mai tineri râseră. Ochii lui Pisciotta 
scânteiară. Făcu un pas către Sergent: 

— Nu, n-am acte. Și nu cunosc niciun fermier. Am găsit 
produsele astea aruncate-n drum. 

Însăși cutezanţa prostească a acestei sfidări îi trădă 
scopul. Pisciotta voise ca pușcașul să se apropie cât să-l 
poată lovi, dar acum Sergentul făcu câţiva pași înapoi și 
surâse iar: 

— Un bastinado o să-ţi scuture ceva din insolenţa ta 
siciliană. 

După un moment de tăcere, adăugă: 

— Culcaţi-vă la pământ, amândoi. 

Bastinado era un termen folosit liber pentru bătaia 
corporală cu biciuri și bastoane. Guiliano cunoștea câţiva 
cetăţeni din Montelepre care fuseseră pedepsiţi în 
Cazarma Bellampo. Se întorseseră acasă cu genunchii 
zdrobiţi, cu capetele umflate cât dovlecii, cu organele 
interne atât de vătămate încât nu mai putuseră munci în 
viața lor. Carabinierii n-aveau să-i facă lui niciodată așa 
ceva. Guiliano se lăsă într-un genunchi ca pentru a se culca 
la pământ, puse o mână pe sol, iar pe cealaltă o duse la 
centură, astfel ca să poată trage pistolul de sub cămașă. 
Poiana era acum scăldată în lumina blândă și difuză a 
începutului de  asfinţit, soarele, departe, deasupra 
copacilor, coborâse dincolo de ultimul munte. Îl văzu pe 
Pisciotta stând în picioare mândru, refuzând comanda. Cu 
siguranţă că n-aveau să-l împuște pentru un coltuc de 
brânză de contrabandă. Vedea pistoalele tremurând în 
mâinile gardiștilor mai tineri. 

În acel moment se auziră din urmă răgete de catâri și 
ropot de copite, iar în luminiș dădu buzna caravana pe 
care Guiliano o zărise în acea după-amiază venind în 
spatele lor. Călărețul din fruntea ei purta o lupara în 
bandulieră și părea uriaș în jacheta sa de piele. Sări jos de 


80 


pe cal și scoase un teanc gros de bancnote dintr-un 
buzunar, spunându-i carabinierului cu pușca: 

— Va să zică, de data asta aţi pescuit câteva sardele. 

Se vedea clar că se cunoșteau. Pentru prima oară 
pușcașul lăsă să-i slăbească vigilența spre a accepta banii 
oferiţi. Cei doi rânjeau unul către celălalt. Prizonierii 
păreau uitaţi de toată lumea. 

Turi Guiliano se strecură încet spre cel mai apropiat 
polițist. Pisciotta se furișa către un pâlc de bambuși din 
preajmă. Gărzile nu observară, Guiliano îl lovi pe cel din 
dreapta lui cu antebraţul, doborându-l la pământ. li strigă 
lui Pisciotta: 

— Fugi! 

Pisciotta se aruncă în desișul de bambus, iar Guiliano o 
luă la fugă spre copaci. Polițistul rămas era prea năucit sau 
tâmp ca să ridice pistolul la timp. Guiliano, cât pe-aci să 
plonjeze la adăpostul pădurii, simţi un fior iute de exultare. 
Işi lansă trupul în aer spre a cădea între doi copaci groși, 
ce-aveau să-l ascundă, în acest timp, scoase pistolul de sub 
cămașă. 

Dar avusese dreptate că pușcașul era cel mai periculos. 
Sergentul aruncă pe jos teancul de lire, ridică arma și, cu 
mult sânge rece, trase. Lovitura nu dădu greș; trupul lui 
Guiliano căzu ca al unei păsări moarte. 

Guiliano auzi detunătura în același moment în care își 
simţi și corpul ars de durere, ca și cum ar fi fost izbit cu o 
măciucă uriașă. Ateriză pe pământ între cei doi arbori, 
încercă să se ridice, dar nu reuși. Picioarele îi amorţiseră; 
nu și le putea mișca. Cu pistolul în mână, își răsuci trupul 
și-l văzu pe Sergent agitând în aer pușca, triumfător. Apoi 
Guiliano își simţi pantalonii umplându-se cu sânge, lichid 
cald și cleios. 

In fracțiunea de secundă dinainte de-a apăsa trăgaciul 
armei, Turi Guiliano nu simţi decât uimire. Trăseseră în el 
pentru o bucată de brânză. li spulberaseră planurile 
familiei cu o atât de crudă nepăsare doar fiindcă fugea în 


81 


urma unei neînsemnate încălcări a legii, pe care, oricum, 
toți o încălcau. Mama sa avea să verse lacrimi până la 
sfârșitul zilelor. Iar acum trupul îi era scăldat în sânge, 
trupul lui care nu făcuse nimănui niciun rău. 

Apăsă pe trăgaci și văzu pușca prăbușindu-se, văzu 
chipiul negru cu fireturi albe al Sergentului părând să 
zboare-n văzduh, în vreme ce trupul cu rana sa mortală de 
la cap se năruia, plutind către pământul presărat cu pietre. 
Era o tragere imposibilă cu pistolul de la distanţa aceea, 
dar lui Guiliano i se părea că propria sa mână călătorise 
împreună cu glonţul și îl înfipsese ca pe un cuțit în ochiul 
Sergentului. 

Un pistol-mitralieră începu să răpăie, dar gloanţele 
zburară în sus descriind arcuri inofensive, cu ciripituri ca 
de păsărele. Apoi se lăsă o tăcere de moarte. Până și 
insectele își încetaseră necontenitul zumzet. 

Turi Guiliano se rostogoli în tufișuri. Văzuse chipul 
dușmanului zdrobindu-se într-o mască de sânge, ceea ce-i 
dădu speranţă. Nu era neputincios. Încercă din nou să se 
ridice, iar de astă dată picioarele îl ascultară. O luă la fugă, 
însă doar un picior i se repezi înainte, celălalt târându-se 
pe pământ, lucru care-l surprinse. Furca picioarelor îi era 
caldă și lipicioasă, pantalonii îmbibaţi, vederea înceţoșată. 
Când străbătu în fugă o neașteptată porţiune de lumină, se 
temu că dăduse ocol revenind în poieniţă, și încercă să se 
întoarcă. Trupul începu să-i cadă - nu spre pământ, ci într- 
un nesfârșit hău negru mărginit cu roșu, iar apoi știu că va 
cădea pe vecie. 


În poiană, polițistul cel tânăr luă degetul de pe trăgaciul 
automatului și rafala încetă. Contrabandistul se ridică de 
jos cu uriașul teanc de bani în mână și i-l oferi celuilalt 
gardist. Gardistul îndreptă spre el pistolul-mitralieră și 
spuse: 

— Ești arestat. 


82 


— Acum nu mai trebuie să-i împărţi decât la doi, spuse 
contrabandistul. Lasă-mă să trec. 

Poliţiștii priviră în jos la Sergentul căzut. Nu încăpea 
nici o-ndoială că era mort. Glonţul îi făcuse ochiul și orbita 
bucăţi, iar rana bolborosea de un lichid galben în care o 
șopârlă geko își și muia mustăţile. 

— Mă duc în desiș după el, e rănit, se oferi 
contrabandistul. Am să-i aduc hoitul aici și voi doi o să 
ajungeţi niște eroi. Doar să mă lăsaţi să trec. 

Celălalt poliţist ridică actul de identitate pe care-l 
aruncase la pământ Turi, la comanda Sergentului. Citi cu 
voce tare: 

— Salvatore Guiliano, orașul Montelepre. 

— Nu-i nicio grabă să-l căutăm acum, spuse celălalt. O 
să raportăm la comandament, asta-i mai important. 

— Lașilor, aruncă omul cu caravana. O clipă se gândi să- 
și desprindă lupara de pe umăr, dar văzu că se uitau la el 
cu ură. Îi insultase. Pentru insulta aceea, îl puseră să urce 
leșul Sergentului pe calul său și să-i însoţească pe jos 
înapoi la cazarmă. Mai înainte însă, îl ușurară de armă. 
Erau foarte sperioși, și nădăjduia să nu-l împuște din 
greșeală sau din simplă nervozitate. În afară de asta, nu-și 
făcea prea mari griji, îl cunoștea foarte bine pe Maresciallo 
Roccofino din Montelepre. Mai făcuseră afaceri și înainte 
și aveau să mai facă și pe viitor. 

În tot acest timp, niciunul dintre ei nu se mai gândi nici 
măcar o clipă la Pisciotta. El, însă, auzise tot ce spuseseră. 
Stătea culcat într-o groapă adâncă, plină de iarbă, cu 
cuțitul scos. li aștepta să-ncerce să-l caute pe Turi 
Guiliano, plănuind să-l atace prin surprindere pe unul 
dintre ei și să-i ia pistolul după ce-i va tăia beregata. Avea 
în suflet o ferocitate ce izgonea orice frică de moarte, iar 
când îl auzi pe contrabandist oferindu-se să le aducă hoitul 
lui Turi, își întipări cu fierul roșu în creier, pentru vecie, 
chipul acelui om. Aproape îi păru rău că se retrăgeau, 


83 


lăsându-l singur pe munte. Simţi un junghi când îi legară 
măgarul în coada șirului de catâri. 

Dar știa că Turi era grav rănit și avea nevoie de ajutor, 
înconjura poiana, fugind prin pădure pentru a ajunge pe 
partea unde dispăruse camaradul său. Nu se vedea nici 
urmă de trup în buruieni, așa că o luă la fugă în josul 
cărării pe care veniseră. 

Tot nu găsi niciun semn până nu se urcă pe un bolovan 
uriaș de granit, al cărui vârf era ușor adâncit, în formă de 
bazin, în micul bazin de piatră se adunase o mică băltoacă 
de sânge aproape negru, iar cealaltă parte a bolovanului 
era mânjită cu șiroaie lungi și groase de sânge roșu-viu. 
Continuă să alerge, și nu mică-i fu mirarea când văzu 
trupul lui Guiliano căzut de-a latul potecii, cu pistolul 
ucigaș încă strâns în mână. N 

Îngenunche, îi luă pistolul și-l vâri la cingătoare. În acel 
moment, ochii lui Turi se deschiseră. li însufleţea o ură 
îngrozitoare, dar priveau prin Aspanu Pisciotta. Acesta 
aproape plânse de ușurare și încercă să-l ridice pe 
picioare, dar n-avu destulă putere. 

— Turi, încearcă să te scoli, am să te ajut, îl îndemnă 
Pisciotta. Guiliano împinse, cu braţele în pământ și-și 
ridică trupul. Pisciotta îl cuprinse cu un braţ pe după talie, 
iar mâna îi deveni caldă și udă. Și-o smulse, trase de 
cămașa lui Guiliano și-i văzu cu groază uriașa rană căscată 
în coastă. Îl rezemă pe Guiliano de un copac, își sfâșie 
cămașa și o îndesă în gaură ca să oprească sângele, legând 
mânecile una de alta în jurul mijlocului. Apucă talia 
prietenului său cu un braţ, apoi, cu mâna liberă, îl prinse 
pe  Guiliano de mâna stângă, ţinându-i-o ridicată. 
Menţinându-și astfel echilibrul amândoi, îl conduse pe 
Guiliano în josul cărării, cu pași atenţi și mărunți. Din 
depărtare, păreau că dansează coborând împreună 
muntele. 


84 


Și astfel, Turi Guiliano pierdu Festa de Sfânta Rozalia, 
cea care, sperau cetățenii din Montelepre, avea să aducă 
un miracol în orașul lor. 

Pierdu întrecerea de tir, pe care ar fi câștigat-o cu 
siguranţă. Pierdu cursele de cai, în care jockey-ii îi loveau 
pe călăreţii adverși cu bastoane și bice peste capete. 
Pierdu  artificiile purpurii, galbene și verzi ce explodau 
tatuând cerul plin de stele. 

Nu luă nicio înghiţitură din dulciurile vrăjite făcute din 
cremă de migdale modelată în formă de morcovi, tulpini de 
bambus și pătlăgele roșii, toate atât de dulci încât îţi 
amorţeau întreg trupul; sau figurinele din zahăr ars 
reprezentând cavaleri romantici de legendă, Roland, Oliver 
și Charlemagne, având spadele de zahăr bătute în 
smaralde de izmă și rubine din bucățele de fructe pe care 
copiii le aduceau acasă în pat să viseze alături înainte de-a 
adormi. Petrecerea de logodnă a surorii sale avu loc fără 
el. 

Împerecherea măgarului cu Catâriţa Minune nu dădu 
niciun rezultat. lapa nu căzu grea. Cetăţenii din 
Montelepre rămaseră dezamăgiţi. N-aveau să știe ani de 
zile că Festa își produsese miracolul în persoana tânărului 
ce ţinuse măgarul. 


85 


Capitolul 5 


Abatele își făcea rondul de seară prin mănăstirea 
franciscană, muștruluindu-și călugării leneși, buni de 
nimic, să nu mai zăbovească și să-și câștige pâinea zilnică. 
Controlă dulăpioarele din atelierul său de relicve sfinte și 
vizită brutăria ce scotea uriașe pâini scorţoase pentru 
orașele din vecinătate. Inspectă grădina de zarzavaturi și 
coșurile de bambus umplute până-n vârf cu măsline, roșii și 
struguri, căutând bătuciri pe coaja lor mătăsoasă. Toţi 
călugării erau ocupați ca niște elfi - deși nu tot atât de 
veseli. De fapt, erau o adunătură posomorâtă, fără niciun 
pic din fericirea necesară pentru a-l sluji pe Dumnezeu. 
Abatele scoase de sub sutană un trabuc lung și negru, și 
porni să se plimbe pe pământurile mănăstirii spre a-și mări 
pofta de mâncare pentru masa de seară. 

Atunci îl văzu pe Aspanu Pisciotta trăgându-l pe Turi 
Guiliano pe poarta mănăstirii. Portarul încercă să-i ţină 
afară, dar Pisciotta îi lipi de capul tuns un pistol, iar omul 
căzu în genunchi să-și spună ultimele rugăciuni. Pisciotta 
depuse trupul însângerat, aproape neînsufleţit, al lui 
Guiliano, la picioarele Abatelui. 


86 


Abatele era un om înalt, emaciat, cu chip elegant, 
asemănător cu al unei maimute, tot numai oase mici, un 
sfârc de nas și doi năsturași cafenii, iscoditori, în loc de 
ochi. Deși în vârstă de șaptezeci de ani, era viguros, cu 
mintea la fel de ascuţită și șireată ca pe vremurile 
dinaintea lui Mussolini, când scria elegante răvașe de 
răscumpărare pentru răpitorii mafioţi ce-l angajau. 

Deși toată lumea știa, ţărani și autorităţi deopotrivă, că 
mănăstirea lui era cartierul general al negustorilor și 
contrabandiștilor pieţei negre, nimeni nu intervenea 
vreodată în activităţile sale ilegale. Aceasta, din respect 
pentru chemarea sa sfântă și din sentimentul că merita o 
oarecare răsplată materială pentru călăuzirea spirituală ce 
o acorda comunităţii. 

Așa că Abatele Manfredi nu se supără să găsească doi 
țărani ticăloși mânjiți cu sânge pătrunzând pe sacrul 
domeniu al Sfântului Francisc. De fapt, îl cunoștea bine pe 
Pisciotta. Îl folosise pe tânăr la câteva operaţiuni pe piaţa 
neagră și de contrabandă. Aveau în comun o viclenie 
dibace care-i desfăta pe amândoi - unul surprins s-o afle la 
un om atât de bătrân și sfânt, celălalt s-o găsească în 
cineva atât de tânăr și idealist. 

Abatele îl liniști pe călugărul de la poartă, apoi îi spuse 
lui Pisciotta: 

— Ei bine, dragul meu Aspanu, în ce nenorocire ai mai 
intrat acum? 

Pisciotta strângea cămașa în jurul rănii lui Guiliano. 
Abatele fu surprins să vadă că avea chipul sfâșiat de 
durere; nu-l credea pe băiat capabil de asemenea emoții. 

Pisciotta, văzând din nou uriașa rană, fu convins că 
prietenul său avea să moară. Și cum o să le dea el vestea 
mamei și tatălui lui Turi? Îi era groază de jalea Mariei 
Lombardo. Deocamdată, însă, trebuia jucată o scenă mai 
importantă. Avea nevoie să-l convingă pe Abate să-i acorde 
lui Guiliano sanctuar în mănăstire. 


87 


Îl privi pe stareţ drept în ochi. Voia să transmită un 
mesaj care, fără a fi o ameninţare directă, să-l facă pe 
preot să înțeleagă că, dacă refuza, avea să-și facă un 
dușman de moarte. 

— Acesta e vărul și cel mai bun prieten al meu, Salvatore 
Guiliano, spuse Pisciotta. După cum puteţi vedea, a avut 
ghinion și, în scurt timp, Poliţia Naţională va fi peste tot 
prin munţi, în căutarea lui. Și a mea. Sunteţi singura 
noastră nădejde. Vă implor să ne ascundeţi și să trimiteţi 
după un doctor. Faceţi asta pentru mine și veţi avea un 
prieten veșnic. 

Sublinie cuvântul „prieten”. _ 

Abatelui nu-i scăpă nimic. Inţelese perfect. Auzise de 
acest tânăr Guiliano, un băiat curajos și foarte respectat în 
Montelepre, un mare ochitor și vânător, mai matur decât îl 
arătau anii. Chiar și Prietenii Prietenilor îl ţineau sub ochi 
ca posibil recrut. Însuși marele Don Croce, într-o vizită 
socială și de afaceri la mănăstire, îi pomenise numele în 
faţa Abatelui ca pe al cuiva ce-ar putea fi profitabil să fie 
cultivat. 

Dar, studiindu-l pe Guiliano lipsit de cunoștință, fu 
aproape sigur că omul acela va avea nevoie mai degrabă 
de un mormânt, decât de azil, mai curând de un preot care 
să-i administreze sfintele taine, decât de un medic. Existau 
foarte puţine riscuri în satisfacerea cererii lui Pisciotta, 
acordarea de sanctuar unui cadavru nefiind o crimă nici 
măcar în Sicilia. Dar nu voia să-i dea de înţeles tânărului 
că favoarea pe care urma să i-o facă avea o valoare atât de 
mică. Întrebă: 

— Şi de ce vă caută? 

Pisciotta ezită. Dacă Abatele afla că fusese omorât un 
poliţist, le putea refuza azilul. Dar dacă nu era pregătit 
pentru ancheta ce avea să se facă negreșit, putea fi luat 
prin surprindere și să-i trădeze. Hotări să spună adevărul. 
O făcu foarte repede. 


88 


Abatele își plecă ochii, cu regret pentru noul suflet 
pierdut în infern, și pentru a cerceta îndeaproape făptura 
inconștientă a lui Guiliano. Sângele se infiltra prin cămașa 
legată împrejurul trupului. Poate că bietul băiat avea să 
moară în timp ce stăteau de vorbă, rezolvând astfel 
întreaga problemă. 

În calitatea sa de călugăr franciscan, Abatele era plin de 
caritate creștină, dar, în vremurile acelea cumplite trebuia 
să ţină seama de consecinţele practice și materiale ale 
faptelor sale milostive. Dacă acorda azil și băiatul murea, 
nu putea ieși decât în câștig. Autorităţile se vor mulţumi cu 
cadavrul, familia îi va fi pentru totdeauna îndatorată. Dacă 
Guiliano își revenea, recunoștinţa lui putea fi chiar și mai 
valoroasă, un om care putuse, chiar și rănit grav, să mai 
tragă cu pistolul și să ucidă un poliţist era un om pe care 
merita să ţi-l îndatorezi. 

Putea, firește, să-i predea pe ambii tâlhari Poliţiei 
Naţionale, care s-ar fi descurcat repede cu ei. Dar ce-ar fi 
avut de câștigat? Autorităţile nu puteau face pentru el 
nimic mai mult decât făceau în prezent. Zona în care 
deţineau puterea îi era deja asigurată. De cealaltă parte a 
baricadei avea nevoie de prieteni. Trădarea acestor tineri 
nu i-ar fi adus decât dușmani printre ţărani și ura neostoită 
a două familii. Abatele nu era atât de prost încât să creadă 
că sutana sa îl putea proteja de vendeta care cu siguranţă 
ar fi urmat, și mai citise și gândurile lui Pisciotta; acesta 
era un tânăr care avea să ajungă departe înainte de a bate 
drumul spre iad. Nu, ura ţăranului sicilian nu putea fi luată 
nicicând ușor. Adevăraţi creștini, n-ar fi necinstit niciodată 
o statuie a Fecioarei Maria, dar în sângele aprins al 
vendetei l-ar fi ciuruit chiar și pe Papa pentru a fi încălcat 
omeria, străvechiul cod al tăcerii față de oricare autoritate. 
În ţara aceea cu nenumărate statui ale lui lisus, nu exista 
nicio credinţă în doctrina de a întoarce și celălalt obraz. Pe 
acel tărâm înnoptat, „iertarea” era refugiul lașilor. Ţăranii 
sicilieni nu cunoșteau sensul iertării. 


89 


De un lucru era sigur. Pisciotta n-avea să-l trădeze 
niciodată, într-una din micile lor înţelegeri de contrabandă, 
Abatele aranjase ca Pisciotta să fie arestat și interogat. 
Anchetatorul, un membru al Poliţiei de Securitate din 
Palermo, nu un cap pătrat dintre carabinieri, fusese subtil 
și apoi obtuz. Dar nici viclenia și nici cruzimea nu-l 
clintiseră pe Pisciotta. Rămăsese tăcut. Anchetatorul îl 
eliberase și-l asigurase pe Abate că acela era un băiat 
căruia i se puteau încredința comisioane mai importante. 
De-atunci, Abatele păstrase tot timpul în inima sa un loc 
anume pentru Aspanu Pisciotta și spunea adesea câte o 
rugăciune pentru sufletul lui. 

Abatele își introduse doua degete în gura osoasă și 
pungită și șuieră. Câţiva călugări veniră în fugă, iar preotul 
îi instrui să-l ducă pe Guiliano într-o aripă îndepărtată a 
mănăstirii, unde erau apartamentele speciale ale starețului 
și unde, în timpul războiului, ascunsese dezertori din 
Armata Italiană, fii de fermieri bogaţi. Apoi îi trimise pe 
unul din călugării săi după doctor în satul San Giuseppe 
Jato, la doar cinci mile distanţă. 

Pisciotta se așeză pe pat și apucă mâna prietenului său. 
Rana nu mai sângera, iar ochii lui Turi Guiliano erau 
deschiși, însă peste ei se așternuse ca o ceaţă. Pisciotta, 
aproape în lacrimi, nu îndrăznea sa vorbească. Îl șterse pe 
Guiliano pe frunte, care-i șiroia de sudoare. Pielea sa avea 
o tentă albăstruie. 

Trecu o oră până să sosească medicul și, dat fiind că 
observase o hoardă de carabinieri cutreierând coasta 
muntelui, nu fu surprins că prietenul său, Abatele, 
ascundea un rănit. Asta nu-l privea pe el; cui îi păsa de 
poliţie și guvern? Abatele era un compatriot sicilian ce 
avea nevoie de ajutor. Și care în fiecare duminică îi 
trimitea un coș cu ouă, la fiecare Crăciun, un butoi de vin 
și un miel tânăr, de Sfintele Paști. 

Doctorul îl examină pe Guiliano și îi obloji rana. Glonţul 
trecuse prin burtă și, probabil, rupsese unele organe 


90 


vitale, atingând cu siguranţă ficatul. Tânărul pierduse mult 
sânge, avea o paloare spectrală, iar pielea de pe tot trupul 
îi era alb-albăstruie. De jur-împrejurul gurii se vedea acel 
cerc albicios pe care medicul îl știa atât de bine ca unul din 
primele semnale ale morții. 

Oftă și-i zise Abatelui: 

— Am făcut tot ce-am putut. Hemoragia s-a oprit, dar a 
pierdut deja mai mult de o treime din sânge și asta, de 
obicei, e fatal. Ţine-l la căldură, dă-i un strop de lapte și 
am să-ţi las niște morfină. 

Privi cu regret trupul puternic al lui Guiliano. 

Pisciotta șopti: 

— Ce să le spun tatălui și mamei lui? Are vreo șansă? 

Doctorul oftă. 

— Spune-le ce vrei. Dar rana e mortală. Băiatul arată 
vânjos, așa că s-ar putea să mai trăiască vreo câteva zile, 
dar e mai înţelept să nu sperăm nimic. 

Văzu expresia de disperare din ochii lui Pisciotta și 
lucirea fugară de ușurare de pe chipul Abatelui, și spuse cu 
umor ironic: 

— Desigur, în locul acesta sfânt s-ar putea întâmpla 
oricând un miracol. 

Abatele și doctorul ieșiră. Pisciotta se aplecă asupra 
prietenului său să-i șteargă transpiraţia de pe frunte și fu 
uimit să vadă în ochii lui Guiliano un licăr de batjocură. 
Ochii-i erau căprui-închis, dar tiviţi cu un cerc argintiu. 
Pisciotta se aplecă mai aproape. Turi Guiliano șoptea ceva; 
făcea un mare efort să vorbească. 

— Să-i spui mamei că am să vin acasă, zise Turi. 

Apoi făcu un gest pe care Pisciotta n-avea să-l uite în 
anii ce urmară. Mâinile i se înălţară deodată și-l apucară 
pe Pisciotta de păr. Erau puternice; n-ar fi putut să fie 
nicidecum mâinile unui muribund. Smuciră capul lui 
Pisciotta în jos, aproape. 

— Ascultă de mine, spuse Guiliano. 


91 


În dimineaţa de după ce-l chemară părinţii lui Guiliano, 
Hector Adonis sosi la Montelepre. Işi folosea rareori casa 
din orășel. Tânăr fiind, ura locul unde se născuse. Mai ales 
Festa o evita. Decoraţiunile îl deprimau întotdeauna, 
strălucirea lor părându-i-se un fel de travesti diabolic al 
sărăciei orașului. Și mereu îndurase umilinţe în timpul 
Festei - beţivi hlizindu-se la adresa staturii lui mici și femei 
adresându-i zâmbete amuzate, dispreţuitoare. 

Nu-i ajuta la nimic faptul că știa mult mai multe decât ei. 
Erau atât de mândri de obârșia lor, încât fiecare familie își 
zugrăvea casa în aceeași culoare pe care o aleseseră 
părinţii lor. Nu știau că vopseaua caselor le trăda originea, 
sângele pe care-l moșteniseră de la strămoșii lor 
deopotrivă cu casele. Că în urmă cu secole normanzii își 
zugrăviseră casele în alb, grecii folosiseră întotdeauna 
albastrul, arabii, roșul și rozuri felurite, iar evreii 
preferaseră galbenul. Acum se considerau cu toţii italieni 
și sicilieni. Sângele devenise atât de amestecat într-o mie 
de ani, încât nu mai puteai identifica proprietarul unei case 
după trăsături și, dacă-i spuneai proprietarului unei case 
galbene că a avut înaintași evrei, te puteai alege cu un 
cuţit în burtă. 

Aspanu Pisciotta locuia într-o casă albă, deși arăta mai 
mult ca un arab. La cea a familiei Guiliano predomina 
albastrul grecesc, iar chipul lui Turi Guiliano se vădea clar 
grec, deși avea trupul ca al pătimașilor normanzi, cu oase 
mari. Dar se părea că tot sângele clocotise la un loc 
devenind ceva ciudat și primejdios pentru a-l făuri pe 
adevăratul sicilian, iar acest lucru fu acela care-l aduse azi 
pe Adonis la Montelepre. 

Via Bella era păzită la fiecare colţ de câte o pereche de 
carabinieri, cu feţe mohorâte, ţinându-și puștile și 
pistoalele pregătite. Începea a doua zi a Festei, dar partea 
aceea a orașului era în chip curios pustie și nu se vedea 
niciun copil pe străzi. Hector Adonis își parcă mașina pe 
fâșia de trotuar din fața casei Guiliano. O pereche de 


92 


carabinieri îl priviră cu suspiciune până cobori din mașină, 
apoi zâmbiră amuzaţi de statura sa mică. 

Pisciotta fu cel ce-i deschise ușa și-l pofti înăuntru. 
Mama și tatăl lui Guiliano așteptau în bucătărie, cu un mic 
dejun alcătuit din cârnaţi reci, pâine și cafea. Maria 
Lombardo era calmă, încurajată de dragul ei Aspanu că fiul 
i se va vindeca. Părea mai mult furioasă decât speriată. 
Tatăl lui Guiliano arăta mai degrabă mândru decât trist. 
Fiul lui se dovedise bărbat; era viu, iar dușmanul său era 
mort. 

Pisciotta își depănă din nou povestea, de astă dată cu 
umor încurajator. Se referi mai ales la rana lui Guiliano, 
despre propriul lui eroism de-a-l fi cărat pe Guiliano până 
jos la mănăstire vorbind foarte puţin. Dar Hector Adonis 
știa că a ajuta un rănit peste trei mile de teren accidentat 
nu putuse fi decât istovitor pentru firavul Pisciotta. De 
asemenea, avu impresia că Pisciotta trecuse prea ușor 
peste descrierea leziunii. Adonis se temea de tot ce putea 
fi mai rău. 

— Cum au știut carabinierii să vină aici? întrebă el. 

Pisciotta îi povesti cum le dăduse Guiliano actele sale de 
identitate. 

Mama lui Guiliano izbucni în lamentaţii: 

— De ce nu i-a lăsat Turi să ia brânza? De ce i-a 
înfruntat? 

— Ce-ai fi vrut să facă?! îi spuse aspru soţul ei. Să-l dea 
în vileag pe acel sărman fermier? Ar fi pătat pe veci 
numele familiei. 

Hector Adonis fu frapat de contradicţia acestor remarci. 
Ştia că mama era mult mai puternică și mai aprigă decât 
tatăl. Totuși, ea rostise cuvintele de resemnare, iar el pe 
cele sfidătoare. Iar Pisciotta - băiatul acesta, Aspanu - cine 
l-ar fi crezut atât de brav, să-și salveze tovarășul și să-l 
ducă la loc sigur? Iar acum să-i mintă cu atâta sânge rece 
pe părinţi despre rana pe care o suferise fiul lor? 

Tatăl lui Guiliano spuse: 


93 


— Doar de nu și-ar fi dat hârtiile de identitate. Prietenii 
noștri ar fi jurat că a fost aici, pe străzi. 

Mama lui Guiliano spuse: 

— Oricum l-ar fi arestat. 

Incepu să plângă. 

— Acum va trebui să trăiască în munti. 

— Trebuie să ne asigurăm că Abatele nu-l dă pe mâna 
poliției, spuse Hector Adonis. Pisciotta interveni 
impacientat: 

— N-ar îndrăzni. Ştie că l-aș spânzura în sutană. 

Adonis îl privi lung pe Pisciotta. Se simțea o ameninţare 
de moarte în băiatul acela tânăr. Nu era un lucru inteligent 
să vatămi personalitatea unui tânăr, își spuse Adonis. 
Poliţia nu înţelegea în vecii vecilor că poți insulta, fără 
prea mari repercusiuni, eventual un om mai bătrân, care 
deja a fost umilit de însăși viaţa și nu va pune la inimă 
micile batjocuri ale altei ființe omenești. Dar un tânăr 
socoate mortale asemenea ofense. 

Căutau ajutorul lui Hector Adonis, care le mai ajutase 
fiul și în trecut. Hector spuse: 

— Dacă poliţia află unde e, Abatele nu va avea de ales. 
Nici el însuși nu-i mai presus de orice bănuială în unele 
privinţe. Cred, cu permisiunea voastră, că cel mai bine e 
să-i cer prietenului meu, Don Croce Malo, să intervină pe 
lângă Abate. 

Fură surprinși că-l cunoștea pe marele Don - cu excepţia 
lui Pisciotta, care-i aruncă un zâmbet cunoscător. Adonis îi 
spuse tăios: 

— lar tu ce cauţi aici? Vei fi recunoscut și arestat. Au 
descrierea ta. 

Pisciotta spuse cu dispreţ: 

— Ceilalţi doi gardiști erau speriaţi ca iepurii. Nu și-ar fi 
recunoscut nici propriile mame. lar eu am o duzină de 
martori care vor jura că ieri am fost în Montelepre. 

Hector Adonis adoptă cel mai impozant stil profesoral. 
Le spuse părinţilor: 


94 


— Nu trebuie să încercaţi să vă vizitaţi fiul, nici să-i 
spuneţi cuiva, fie ei și cei mai dragi prieteni, unde este. 
Poliţia are informatori și spioni pretutindeni. Aspanu îl va 
vizita pe Turi noaptea. De-ndată ce ne vom putea mișca, 
am să aranjez să locuiască în alt oraș. Până se liniștește 
totul. Apoi, cu puţini bani, lucrurile se vor rezolva, iar Turi 
va putea veni acasă. Nu-ţi face griji pentru el, Maria, 
păzește-ţi sănătatea. Iar tu, Aspanu, ţine-mă la curent. 

Îi îmbrăţișă pe soţii Guiliano. Maria Lombardo încă mai 
lăcrima la plecarea lui. 

Avea multe lucruri de făcut - cel mai important, să-i 
trimită vorbă lui Don Croce și să se asigure că sanctuarul 
lui Turi rămânea garantat. Slavă Domnului că guvernul de 
la Roma nu oferea recompense pentru informaţii despre 
asasinarea unui polițist, altfel Abatele l-ar fi vândut pe Turi 
la fel de repede pe cât își vindea câte una din relicvele 
sfinte. 


Turi Guiliano zăcea în pat fără să se miște. Îl auzise pe 
doctor declarându-i rana mortală, dar nu putea crede că va 
muri. Trupul îi părea suspendat în aer, eliberat de durere 
și teamă. El n-avea să moară niciodată. Nu știa că 
pierderea masivă de sânge provoacă euforie. 

Ziua îl îngrijea unul dintre călugări, hrănindu-l cu lapte. 
Seara, Abatele venea cu medicul; Pisciotta îl vizita 
noaptea, îl ţinea de mână și-l alina de-a lungul ceasurilor 
rele de beznă. După două săptămâni, doctorul proclamă un 
miracol. 

Turi Guiliano îi impusese propriului său trup să se 
vindece, să refacă sângele pierdut, să sudeze laolaltă 
organele vitale care fuseseră sfâșiate de glonţul cu cămașă 
de oţel. Iar în euforia provocată de hemoragie, visa la 
gloria viitoare. Simţea o nouă libertate, simţea că nu i se 
va mai putea cere socoteală pentru nimic din ceea ce-avea 
să facă de-acum încolo. Că nici legile societăţii, nici cele 
mai stricte legi siciliene ale familiei nu-l mai puteau 


95 


încătușa. Că era liber să comită orice faptă; că rana sa 
sângerândă făcea din el un inocent. Și toate astea fiindcă 
un tâmpit de carabinier trăsese în el pentru o bucată de 
brânză. 

În săptămânile de convalescenţă, reluă iar și iar în minte 
zilele când el și consătenii săi se adunau în piaţa orașului 
așteptându-i pe gabellotti, supraveghetorii marilor moșii, 
să-i aleagă pentru o zi de muncă, oferindu-le lefuri de 
foamete cu rânjetul dispreţuitor primește-o-sau-te-cară al 
oamenilor ce deţin toată puterea. Necinstita împărţeală a 
recoltei care-i lăsa pe toţi sărăciţi după un an de muncă 
grea. Tiranica mână a legii care-i pedepsea pe cei nevoiași 
și-i lăsa pe bogaţi să plece nevătămați. 

Dacă i se vindeca rana, jura că va face dreptate. N-avea 
să mai fie niciodată un băiat neputincios la discreţia sorții. 
Se va înarma, fizic și moral. De un lucru era sigur: n-avea 
să mai stea nicicând neajutorat în fața lumii, așa cum 
făcuse în fața lui Guido Quintana și a poliţistului ce-l 
împușcase. Tânărul care fusese Turi Guiliano nu mai 
exista. 


La sfârșitul lunii, doctorul îi recomandă încă patru 
săptămâni de odihnă cu puţină mișcare, și astfel Guiliano 
îmbrăcă o rasă călugărească și începu sa se plimbe pe 
pământurile mănăstirii. Abatele ajunsese să-l îndrăgească 
pe tânăr și îl însoțea adesea, povestindu-i despre călătoriile 
sale din tinereţe în ţări îndepărtate. Afecţiunea Abatelui nu 
scăzu când Hector Adonis îi trimise o sumă de bani ca să 
se roage pentru cei săraci, iar Don Croce însuși trimise 
vorbă că tânărul prezenta interes pentru el. 

Cât despre Guiliano, el era uimit de modul de viaţă al 
acelor călugări. Într-o regiune rurală unde oamenii 
aproape că mureau de foame, unde lucrătorii trebuiau să-și 
vândă sudoarea pentru cincizeci de lire pe zi, călugării de 
la Sfântul Francisc trăiau regește. Mănăstirea era într- 
adevăr o moșie uriașă și bogată. 


96 


Aveau o livadă de lămâi și câţiva măslini robuști, bătrâni 
cât Christos. Aveau o mică plantație de bambus și o 
măcelărie, pe care o alimentau cu turmele lor de oi, și 
cocina scroafelor. Puii și curcanii mișunau în voie, cârduri 
întregi. Călugării mâncau carne în fiecare zi alături de 
spaghetti, beau vin de casă din propriile beciuri și făceau 
negoț pe piața neagră pentru tutun, pe care-l fumau ca 
șerpii. 

Dar munceau din greu. În timpul zilei lucrau desculți, cu 
sutanele suflecate până la genunchi, cu sudoarea șiroindu- 
le pe frunte. Pe capetele tunse, pentru a și le apăra de 
soare, purtau pălării americane de pâslă cu forme ciudate, 
negre și cafenii, pe care Abatele le achiziţionase de la 
ofițerul intendent al unei administrații militare pe-un 
poloboc de vin. Călugării le purtau în fel și chip, unii cu 
borurile trase în jos, gangsterește, alţii ridicându-și-le în 
sus de jur-împrejur pentru a forma jgheaburi în care-și 
țineau ţigările. Abatele ajunsese să deteste aceste pălării și 
le interzisese să le poarte, cu excepţia ocaziilor când 
munceau la câmp. 

În următoarele patru săptămâni, Guiliano duse un trai 
de călugăr. Spre uimirea Abatelui, munci pe brânci la 
câmp și-i ajută pe călugării mai vârstnici să care coșurile 
grele cu fructe și măsline la hambare. Pe măsură ce se 
însănătoșea, lui Guiliano îi plăcea tot mai mult munca, 
bucurându-se să-și arate puterea. li stivuiau în braţe coșuri 
peste coșuri, iar el nu-și lăsa niciun moment genunchii să 
se îndoaie. Abatele era mândru de el și-i spunea că poate 
rămâne cât poftește, și că are chemările unui adevărat om 
al Domnului. 

Turi Guiliano fu fericit în acele patru săptămâni. La 
urma urmei, înviase din moartea trupului, iar în cap urzea 
vise cu ochii deschişi și miracole. Şi-i plăcea bătrânul 
Abate, care îl trata cu absolută încredere și-i dezvăluia 
secretele mănăstirii. Bătrânul se lăuda că toate produsele 
abației erau vândute direct la bursa neagră și nu predate 


97 


depozitelor guvernamentale. Cu excepţia vinului, care era 
dat de dușcă de călugării înșiși. Noaptea aveau loc multe 
jocuri de noroc și betii, fiind strecurate înăuntru chiar și 
femei, dar la toate acestea Abatele închidea ochii. 

— Trăim timpuri grele, îi spuse el lui Guiliano. Promisa 
răsplată a raiului e prea departe, oamenilor le trebuie 
câteva plăceri acum. Dumnezeu îi va ierta. 

Intr-o după-amiază ploioasă, Abatele îi arătă lui Turi o 
altă aripă a mănăstirii, care era folosită ca magazie. 
Aceasta deborda de relicve sfinte fabricate de o echipă 
dibace de călugări bătrâni. Abatele, ca orice negustor, se 
văita de asprimea vremurilor. 

— Înainte de război ne mergeau foarte bine afacerile, 
oftă el. Acest depozit nu apuca niciodată să se umple mai 
mult decât până la jumătate. Şi uită-te numai ce comori 
avem aici. Un os de la peștii înmulţiţi de Christos. Toiagul 
purtat de Moise pe drumul său spre Pământul Făgăduinţei. 

Se opri să privească faţa uimită a lui Guiliano, cu 
satisfacţie amuzată. Apoi, chipul său osos se schimonosi 
într-un rânjet înveninat. Dând cu piciorul într-o grămadă 
enormă de bețe, spuse aproape voios: 

— Asta era piesa noastră cea mai bună. Sute de bucăţi 
din crucea pe care a fost răstignit Domnul nostru. Iar în 
această răcliţă sunt frânturi din orice sfânt poftești să-i zici 
pe nume. Nu există o singură gospodărie în Sicilia care să 
nu aibă un os de sfânt. Și, încuiate într-o cămară specială, 
avem treisprezece braţe ale Sfântului Andrei, trei capete 
ale lui loan Botezătorul și șapte armuri purtate de Ioana 
d'Arc. Iarna, călugării noștri călătoresc în lung și-n lat să 
vândă aceste comori. 

Acum Turi Guiliano râdea, iar Abatele îi zâmbi. Dar 
Guiliano se gândea cum erau înșelaţi întotdeauna săracii, 
chiar de către aceia ce le arătau calea mântuirii. Era un alt 
fapt demn de ţinut minte. 

Abatele îi arătă o covată mare plină cu medalioane 
binecuvântate de către Cardinalul de Palermo, treizeci de 


98 


giulgiuri pe care le purtase lisus la moarte și două 
Fecioare Maria negre. Asta puse capăt râsului lui Turi 
Guiliano. li spuse Abatelui despre statueta Fecioarei negre 
pe care o avea mama lui, atât de preţuită de ea de pe 
vremea când era fetiță; o avuseseră în familie de generaţii 
întregi. Era posibil să fie un fals? Abatele îl bătu blând pe 
umăr și-i spuse că mănăstirea făurea duplicate de peste o 
sută de ani, sculptându-le în lemn bun de măslin. Dar îl 
asigură pe Guiliano că până și imitaţiile aveau valoare, de 
vreme ce nu se făceau decât puţine. 

Abatele nu vedea nimic rău în a-i mărturisi unui ucigaș 
asemenea păcate venale ale oamenilor sfinţi. Totuși, 
tăcerea dezaprobatoare a lui Guiliano îl tulbură. In 
defensivă, spuse: 

— Nu uita că noi, oamenii ce ne dedicăm vieţile lui 
Dumnezeu, trebuie, de asemenea, să trăim în lumea 
materială a celor ce nu cred în așteptarea recompenselor 
din rai. Și noi avem familii și trebuie să le ajutăm și să le 
protejăm. Mulţi dintre călugării noștri sunt săraci și vin din 
rândul săracilor, care știm că sunt sarea pământului. Nu le 
putem permite surorilor și fraţilor noștri, nepoților și 
verilor să moară de foame în aceste timpuri grele. Sfânta 
Biserică însăși are nevoie de ajutorul nostru, trebuind să se 
apere de dușmani puternici. Comuniștii și socialiștii, 
liberalii aceia prost călăuziţi, trebuie înfruntaţi, iar pentru 
asta e nevoie de bani. Mare sprijin pentru Maica Biserică 
sunt cei credincioși! Nevoia lor de sfintele noastre relicve 
furnizează banii pentru a-i zdrobi pe necredincioși și a 
umple un gol în propriile lor suflete. Dacă nu i-am 
aproviziona, și-ar cheltui banii pe vin, jocuri de noroc și pe 
femei nerușinate. Nu ești de acord? 

Guiliano dădu din cap, dar surâdea. Era năucitor pentru 
un om atât de tânăr să întâlnească un asemenea meșter al 
ipocriziei. Abatele fu iritat de acel zâmbet; se așteptase la 
un răspuns mai condescendent de la ucigașul căruia-i 
dăruise sanctuar și-l întorsese din pragul morții. Respectul 


99 


recunoscător dicta un răspuns ipocrit, cum se cuvine, 
imitând perfect sinceritatea. Acest contrabandist, acest 
asasin, acest țăran, Jupân Turi Guiliano, ar fi trebuit să se 
arate mai înțelegător, mai creștin. Abatele spuse cu 
severitate: 

— Adu-ţi aminte că adevărata noastră credință se 
bazează pe a crede în miracole. 

— Da, fu Guiliano de acord. Şi sunt convins că datoria 
dumneavoastră e să ne ajutaţi să le găsim. 

O spuse fără maliţiozitate, în spiritul hazului, cu buna 
voință sinceră de a-i face plăcere binefăcătorului său. Dar 
era tot ce putea face pentru a se abţine să nu râdă fățiș. 

Abatele fu mulțumit și toată afecțiunea faţă de el îi 
reveni. Acesta era un băiat bun, se bucurase de compania 
lui în ultimele câteva luni și era încurajator să știe că omul 
îi era îndatorat până peste cap. Și n-avea să fie 
nerecunoscător; dovedise deja o inimă nobilă. Își exprima 
prin vorbă și faptă, zi de zi, respectul și gratitudinea față 
de Abate. Nu avea inima împietrită a unui tâlhar. Ce i s-ar 
întâmpla unui asemenea om în Sicilia zilelor noastre, plină 
de iscoade, sărăcie, bandiți și păcătoşi de tot felul? A, mă 
rog, își spunea Abatele, un om care a ucis o dată o poate 
face iar, cât ai clipi. Abatele decise că Don Croce ar fi 
trebuit să-l îndrume pe Turi Guiliano pe calea cea dreaptă 
în viaţă. 

Într-o zi, pe când se odihnea pe patul său, Turi Guiliano 
avu un vizitator ciudat. Abatele i-l prezentă ca fiind 
Părintele Benjamino Malo, un foarte bun prieten, apoi îi 
lăsă singuri împreună. 

Părintele Benjamino spuse cu solicitudine: 

— Dragă tinere, sper că ţi-ai revenit după rană. Sfântul 
Abate îmi spune că a fost un adevărat miracol. 

Guiliano replică politicos: 

— Mila Domnului. 

lar Părintele Benjamino înclină capul, ca și cum ar fi 
primit el însuși acea binecuvântare. 


100 


Guiliano îl studie. Acesta eră un preot care nu lucra 
niciodată la câmp. Sutana sa era prea curată la poale, faţa 
prea durdulie și albă, mâinile prea moi. Dar atitudinea-i 
era destul de sfântă; molatic, avea o resemnare christică, o 
anume umilinţă creștină. 

Glasul Părintelui Benjamino era dulce și blând când 
spuse: 

— Fiul meu, am să-ţi ascult confesiunea și-ți voi da 
Sfânta Cuminecătură. Spovedit de păcate, vei putea ieși în 
lume cu inima curată. 

Turi Guiliano îl cercetă pe acest preot care emana o atât 
de sublimă putere. 

— Iertaţi-mă, Părinte, spuse. Încă nu sunt într-o stare de 
pocăință și ar fi fals din partea mea să fac o mărturisire în 
acest moment, dar vă mulțumesc pentru binecuvântare. 

Preotul dădu din cap și spuse: 

— Da, asta te-ar izbăvi de păcate. Dar mai am încă o 
ofertă, poate mai practică în această lume. Fratele meu, 
Don Croce, m-a trimis să te întreb dacă ai dori să te 
refugiezi la el, în Villaba. Vei primi o leafă bună și, firește, 
după cum trebuie că știi, autorităţile n-ar îndrăzni nicio 
clipă să te molesteze cât timp te afli sub protecţia lui. 

Guiliano fu uimit că vestea faptei lui ajunsese la un om 
ca Don Croce. Ştia că trebuie să fie atent. Detesta Mafia și 
nu voia să fie prins în plasa ei. 

— E o foarte mare cinste pentru mine, răspunse el. Vă 
mulțumesc dumneavoastră și fratelui dumneavoastră. Dar 
trebuie să mă consult cu familia mea, trebuie să respect 
dorinţa părinţilor mei. Așa că, pe moment, îngăduiţi-mi să 
vă refuz generoasa propunere. 

Văzu că preotul era surprins. Cine, în Sicilia, ar refuza 
protecţia marelui Don? Așa că adăugă: 

— Poate, peste câteva săptămâni, voi gândi altfel și am 
să vă caut eu la Villaba. 

Părintele Benjamino își revenise. Ridică mâinile într-un 
gest de binecuvântare: 


101 


— Rămâi cu Dumnezeu, fiule. Vei fi întotdeauna bine 
venit în casa fratelui meu. 
Făcu semnul crucii și plecă. 


Turi Guiliano știa că sosise vremea să plece. Când 
Aspanu Pisciotta veni în vizită în seara aceea, Guiliano îl 
instrui în legătură cu pregătirile necesare pentru 
reîntoarcerea lui în lumea de-afară. Văzu că, pe cât se 
schimbase el, pe-atâta se schimbase și prietenul său. 
Pisciotta nu tresări, nici nu veni cu vreun protest la 
primirea ordinelor ce-aveau să-i schimbe profund viaţa. In 
cele din urmă, Guiliano îi spuse: 

— Aspanu, poţi veni cu mine sau poţi să rămâi cu familia 
ta. Fă cum simţi că trebuie să faci. 

Pisciotta zâmbi: 

— Crezi c-am să te las să-ți revină ţie toată distracţia și 
gloria? Să te las să te joci în munţi în timp ce eu voi duce 
măgarii la muncă și voi culege măsline? Și cum rămâne cu 
prietenia noastră? Sa te las eu să trăieşti singur în munţi 
după ce ne-am jucat și am muncit împreună din copilărie? 
Numai când te vei întoarce liber în Montelepre o să mă 
întorc și eu acolo. Așa că gata cu prostiile. Am să vin să te 
iau în patru zile. Va dura un timp să fac tot ce-mi ceri. 


Pisciotta fu ocupat în acele patru zile. Îi dăduse deja de 
urmă contrabandistului cu calul, cel care se oferise să 
meargă după Guiliano când era rănit. Numele lui era 
Marcuzzi, un om temut și un contrabandist pe scară mare, 
operând sub protecţia lui Don Croce și a lui Guido 
Quintana. Avea un unchi cu același nume, mare șef al 
Mafiei. 

Pisciotta descoperi că Marcuzzi făcea drumuri regulate 
între Montelepre și Castellammare. Îl cunoștea pe 
fermierul care ţinea catârii contrabandistului și, când văzu 
animalele luate de la câmp și duse într-un grajd de lângă 
oraș, miză pe faptul că a doua zi Marcuzzi avea să facă un 


102 


transport. În zori, Pisciotta se instală la marginea drumului 
pe care știa că va trece Marcuzzi și-l așteptă. Avea o 
lupara, pe care multe familii siciliene o deţineau ca parte a 
materialelor lor gospodărești. Într-adevăr, ucigătoarea 
pușcă siciliană cu alice era atât de răspândită și de folosită 
la asasinate încât, atunci când curăţase Mafia, Mussolini 
ordonase să se dărâme toate zidurile de piatră mai înalte 
de un metru pentru ca ucigașii să nu le poată folosi ca 
posturi de ambuscadă. 

Hotărâse să-l ucidă pe Marcuzzi nu numai fiindcă își 
oferise poliției ajutorul de-a-l omori pe Guiliano rănit, ci și 
pentru că se lăudase cu asta în faţa prietenilor. 
Lichidându-l pe contrabandist, îi avertiza și pe alţii care l- 
ar fi putut trăda pe Guiliano. Avea, totodată, nevoie și de 
armele pe care știa că le purta asupra sa Marcuzzi. 

Nu avu mult de așteptat. Întrucât mâna catâri fără 
poveri ca să ridice mărfuri de la bursa neagră din 
Castellammare, Marcuzzi mergea nepăsător. Călărea pe 
animalul din frunte, în josul unei cărări montane, cu pușca 
agăţată pe un umăr în loc s-o ţină pregătită. Când îl zări pe 
Pisciotta stând pe potecă în faţa lui, nu se alarmă. Tot ce 
vedea era un băiat zvelt și scund, cu mustăcioară subţire 
de crai, zâmbind într-un mod ce-l irita. Abia când Pisciotta 
scoase lupara de sub scurtă deveni Marcuzzi pe deplin 
atent. 

Spuse, arțăgos: 

— Ai greșit momentul. Încă nu mi-am ridicat marfa. Iar 
catârii ăștia stau sub protecţia Prietenilor Prietenilor. Fii 
deștept și găsește-ţi alt mușteriu. 

Pisciotta spuse încetișor: 

— Nu vreau de la tine decât viaţa. 

Apoi, cu un zâmbet crud: 

— A fost o zi când ai vrut să te dai erou în faţa poliţiei. 
Acum câteva luni doar, mai ţii minte? 

Marcuzzi își amintea. Întoarse catârul într-o parte, ca 
din întâmplare, pentru a-și feri mâna de privirea lui 


103 


Pisciotta. Și-o strecură la cingătoare și scoase pistolul. În 
același timp, smuci de hăţul catârului spre a se roti în 
poziţie de tragere. Ultimul lucru pe care-l văzu fu zâmbetul 
lui Pisciotta în clipa când lupara acestuia îi zbură trupul 
din șa, aruncându-l în praf. 

Cu amară satisfacție, Pisciotta se opri lângă cel căzut și-i 
mai trase un foc în cap, apoi luă pistolul din mâna lui 
Marcuzzi și pușca prinsă de cadavru cu cureaua. Goli de 
gloanţe buzunarele jachetei celui mort și le puse în 
buzunarele sale. Apoi împușcă rapid și metodic toţi cei 
patru catâri, avertisment pentru oricine i-ar putea ajuta pe 
dușmanii lui Guiliano, fie și indirect. Rămase în drum, cu 
lupara în braţe, pușca mortului pe umăr și pistolul la 
centură. Nu simţea niciun strop de milă, iar ferocitatea de 
care dăduse dovadă îi făcea plăcere. Căci, în pofida 
afecțiunii pentru prietenul său, întotdeauna se 
contraziseseră în multe privințe. Şi, deși îl recunoștea pe 
Turi ca șef, simţea tot timpul că trebuia să-și dovedească 
pretenţiile la prietenie prin deșteptăciune și curaj. Acum 
pășise și el afară din cercul magic al copilăriei, al 
societăţii, și i se alătura lui Turi în afara acelui cerc. Prin 
această faptă se legase pentru totdeauna de Turi Guiliano. 


Două zile mai târziu, chiar înaintea cinei, Guiliano plecă 
de la mănăstire. li îmbrăţișă pe toţi călugării în timp ce se 
adunau în refectoriu și le mulțumi pentru bunătatea lor. 
Călugării regretau că pleacă. Adevărat, nu participase 
niciodată la riturile lor religioase și nu făcuse nicio 
spovedanie și penitenţă pentru crima comisă, dar unii din 
acești călugări își începuseră și ei bărbăţia cu crime 
asemănătoare și nu se simțeau îndemnați să-l judece. 

Abatele îl conduse pe Guiliano până la poarta mănăstirii, 
unde îl aștepta Pisciotta. li dărui un cadou de adio. Era o 
statuetă a Fecioarei Maria neagră, copie a celei din casa 
Mariei Lombardo, mama lui Guiliano. Pisciotta avea un sac 


104 


american de molton verde, iar Guiliano băgă înăuntru 
statueta Fecioarei negre. 

Pisciotta îi privi cu un ochi sardonic pe Guiliano și pe 
Abate în timp ce-și luau rămas bun. Ştia că Abatele era 
contrabandist, membru secret al Prietenilor Prietenilor, și 
un supraveghetor tiranic al muncii sărmanilor săi călugări. 
Nu putea înțelege, așadar, sentimentalismul stareţului la 
despărţire. Lui Pisciotta nu-i trecu prin minte că iubirea, 
afecțiunea și respectul pe care i le inspira Guiliano lui 
puteau fi simţite și de un om puternic și bătrân ca Abatele. 

Deși efuziunea preotului era sinceră, o intensifica 
interesul egoist. Ştia că acel băiat putea să devină într-o 
bună zi o forță ce va trebui recunoscută în Sicilia. Era ca și 
cum ar fi depistat urma dumnezeirii. Cât despre Turi 
Guiliano, el era recunoscător cu adevărat. Abatele îi 
salvase viața, ba chiar mai mult decât atât, îl instruise în 
multe sensuri și-i fusese un tovarăș fermecător. Îl lăsase 
până și să-i folosească biblioteca. Curios, Guiliano simţea o 
anume afecţiune pentru tertipurile Abatelui; i se părea o 
balanţă plăcută a vieţii, să faci bine fără a cauza niciun 
mare rău vizibil, să restabilești echilibrul puterii pentru ca 
viaţa să meargă ușor înainte. 

Abatele și Turi Guiliano se îmbrăţișară. Turi spuse: 

— Vă sunt îndatorat. Amintiţi-vă de mine când veţi avea 
nevoie de vreun ajutor. Orice-aţi cere, voi îndeplini. 

Starețul îl bătu pe umăr. 

_ — Caritatea creștină nu are nevoie de răsplată, spuse el. 
Intoarce-te pe calea Domnului, fiul meu, și plătește-i 
tributul. 

Dar vorbea în chip mecanic. Cunoștea bine acel soi de 
inocenţă a tinerilor. Din sânul ei se putea înălța un diavol 
în flăcări care să-și facă mendrele. Avea să ţină minte 
promisiunea lui Guiliano. 

Guiliano își săltă pe umăr sacul de molton, în ciuda 
protestelor lui Pisciotta, și ieșiră împreună pe poarta 
mănăstirii. Nu aruncară nicio privire în urmă. 


105 


Capitolul 6 


De pe streașina proeminentă a unei prăpăstii, în vârful 
Muntelui d'Ora, Guiliano și Pisciotta puteau vedea jos 
orașul Montelepre. La doar câteva mile sub ei, luminile 
caselor începeau să înfrunte întunericul ce cobora. Lui 
Guiliano i se păru chiar că aude muzica difuzoarelor din 
piaţă, care transmiteau tot timpul emisiunile postului de 
radio Roma să le cânte serenade plimbăreţilor înaintea 
mesei de seară. 

Dar aerul de munte era înșelător. I-ar fi trebuit două ore 
ca să coboare până în oraș, și patru pentru a ajunge din 
nou sus. Guiliano și Pisciotta se jucaseră pe-acolo în 
copilărie; cunoșteau fiecare stâncă de pe Monte d'Ora, 
fiecare peșteră și galerie. Mai înapoi, pe aceeași faleză, se 
afla Grotta Bianca, caverna favorită a copilăriei lor, mai 
mare decât cea mai mare casă din Montelepre. 

Aspanu îi îndeplinise bine ordinele, își spuse Turi 
Guiliano. Peștera era plină cu saci de dormit, vase pentru 
gătit, lăzi cu muniţie și saci de hrană și pâine. Într-o ladă 
de lemn se găseau lanterne, felinare și cuțite, și mai 
existau și câteva cutii de petrol lampant. Râse: 


106 


— Aspanu, am putea trăi aici toată viaţa. 

— Câteva zile, spuse Aspanu. Asta-i primul loc unde au 
venit carabinierii când au pornit să te caute. 

— Lașii nu caută decât la lumina zilei, răspunse Turi. 
Noaptea am fi în siguranţă. 


O mantie mare de întuneric căzuse peste munţi, dar 
cerul era atât de înstelat încât se puteau vedea clar unul 
pe altul. Pisciotta deschise sacul de flanelă și începu să 
scoată arme și haine, încet, ceremonios, Turi Guiliano se 
înarmă.  Scoţându-și rasa călugărească, trase pe el 
pantalonii din blană de cârtiță, apoi uriașul suman de oaie 
cu multele-i buzunare. Își înfipse două pistoale la centură 
și-și fixă pistolul-mitralieră pe sub haină, astfel încât să 
poată trece imediat la acţiune. Își încinse o cartușieră în 
jurul mijlocului, iar alte câteva cutii cu gloanţe le băgă în 
buzunarele sumanului. Pisciotta îi dădu un pumnal, pe care 
îl vâri în cizmele ostășești ce le încălțase. Apoi încă un 
pistol mic, care se potrivi într-un șiret legat în chip de 
teacă pe dinăuntrul reverului de la suman. Controlă cu 
mare grijă toate armele și muniţia. _ 

Pușca o purta la vedere, cu cureaua peste umăr. În 
sfârșit, fu gata. li zâmbi lui Pisciotta, care nu avea decât o 
lupara, neascunsă nicăieri, și un pumnal vârât într-o teacă, 
la spate. Pisciotta spuse: 

— Mă simt gol-goluţ. Cum poţi umbla cu toate fiarele 
alea pe tine? Dacă te-mpiedici și cazi, n-am să te mai pot 
ridica în veci. 

Guiliano continua să zâmbească, surâsul tainic al unui 
copil care crede că are lumea în palmă. Cicatricea enormă 
de pe trup îl durea sub greutatea armelor și a muniției, dar 
durerea aceea îl bucura. li dădea dezlegarea. 

— Sunt gata să-mi văd familia sau să mă întâlnesc cu 
dușmanii, îi spuse el lui Pisciotta. 

Și cei doi tineri porniră în josul lungii cărări ce șerpuia 
din vârful Muntelui d'Ora în jos, spre orașul Montelepre. 


107 


Pășeau pe sub o boltă de stele. Înarmat împotriva morții 
și a semenului său om, absorbind mireasma îndepărtatelor 
livezi de lămâi și a florilor sălbatice, Turi Guiliano simţea o 
seninătate pe care n-o mai cunoscuse. Nu mai era 
neajutorat împotriva oricărui dușman întâmplător. Putea 
să-l ignore pe inamicul dinlăuntrul său ce-i punea la 
îndoială curajul. Dacă își impusese să nu moară, obligându- 
și trupul sfâșiat să se înnoade la loc, credea acum că și-ar 
putea sili trupul s-o facă iar și iar, la nesfârșit. Nu se mai 
îndoia că are în faţă un destin magnific, împărtășea vraja 
acelor eroi medievali care nu puteau muri înainte de a 
ajunge la sfârșitul lungii lor povești, înainte de a-și fi 
înfăptuit măreţele victorii. 

N-avea să părăsească niciodată acei munţi, măslinii, 
Sicilia. Işi formase doar o vagă idee despre ce-ar putea să 
fie gloria lui viitoare, dar nu se îndoia niciun moment de 
ea. N-avea să mai fie niciodată un tânăr ţăran sărac, trăind 
cu frica de carabinieri, de judecători, de legile corupte ce 
puteau pulveriza totul. 

Acum coborau din munţi, pe drumurile care duceau în 
Montelepre. Trecură pe lângă un chivot cu lacăt, la 
marginea drumului, al Fecioarei Maria cu pruncul, mantiile 
de ipsos albastru lucind ca marea în lumina lunii. Mirosul 
livezilor umplea aerul cu o dulceaţă care aproape îl ameţea 
pe Guiliano. Îl văzu pe Pisciotta oprindu-se și culegând o 
pară pipernicită, îndulcită de aerul nopţii, și simţi un 
sentiment de dragoste pentru acel prieten care-i salvase 
viaţa, o dragoste ce-și avea rădăcinile în copilăria lor 
petrecută împreună. Voia să împartă cu el nemurirea. 
Soarta n-avea să le fie niciodată aceea de a muri ca doi 
țărani fără nume pe coasta unui munte din Sicilia. Cuprins 
de o mare exuberanţă, Guiliano strigă: 

— Aspanu, Aspanu, cred, cred! 

Şi o luă la fugă pe ultima pantă a muntelui, ieșind dintre 
stâncile albe fantomatice, pe lângă sfintele statuete ale lui 
Christos și-ale sfinţilor martirizaţi amplasate în lădiţe 


108 


ferecate. Pisciotta alergă pe lângă el, râzând, și goniră 
împreună sub razele lunii ce scăldau drumul spre 
Montelepre. 


Munţii se sfârșeau într-o pășune verde de vreo sută de 
metri, care ducea la zidurile dosnice ale caselor de pe Via 
Bella, îndărătul acestor ziduri, fiecare casă avea propria sa 
grădină de roșii, iar unele, și câte un măslin sau lămâi 
singuratic. Poarta spre gardul grădinii familiei Guiliano era 
descuiată, iar cei doi tineri se strecurară în tăcere și o 
găsiră pe mama lui Guiliano așteptându-i. Femeia se repezi 
în braţele fiului ei, cu lacrimile șiroindu-i pe faţă. Îl sărută 
fierbinte și șopti: 

— Fiul meu iubit, fiul meu iubit... 

Iar Turi Guiliano se pomeni stând în lumina lunii, fără a-i 
răspunde la iubire pentru prima oară în viaţa sa. 

Acum era aproape de miezul nopţii, luna continua să 
strălucească, și se grăbiră să intre în casă pentru a nu fi 
văzuţi de vreo iscoadă. Ferestrele aveau obloanele trase, 
iar rudele familiilor Guiliano și Pisciotta fuseseră postate 
de-a lungul tuturor străzilor spre a preveni apariţia 
patrulelor de poliţie. In casă, familia și prietenii lui 
Guiliano așteptau să-i sărbătorească întoarcerea. Fusese 
așternut un ospăț vrednic de Sfintele Paști. Aveau această 
unică noapte alături de el înainte ca Turi să se refugieze în 
munţi. 

Tatăl lui Guiliano îl îmbrăţișă și-l bătu pe spate spre a-și 
arăta aprobarea. Cele două surori ale lui erau acolo, 
precum și Hector Adonis. Se mai afla și o vecină, o femeie 
numită La Venera. Era o văduvă în vârstă de vreo treizeci 
și cinci de ani. Soţul ei fusese un celebru bandit pe nume 
Candeleria, trădat, apoi prins într-o ambuscadă de către 
poliţie, cu numai un an în urmă. Devenise prietenă 
apropiată a mamei lui Guiliano, dar Turi fu surprins că era 
prezentă la acea întrunire. Doar maică-sa ar fi putut s-o 
invite. Un moment, se întrebă de ce. 


109 


Mâncară, băură și-l tratară pe Turi Guiliano de parcă s- 
ar fi întors dintr-o lungă vacanţă în ţări străine. Apoi însă, 
tatăl său vru să-i vadă rana. Guiliano își scoase cămașa din 
pantaloni și dezvălui cicatricea mare, ca o flacără, pielea 
din jurul ei fiind încă neagră-albăstruie de la impactul 
împușcăturii. Mama izbucni în văicăreli. Guiliano îi spuse 
cu un zâmbet: 

— Ai fi preferat să mă vezi la pușcărie cu urme de 
bastinado? 

Deși scena de familie copia cele mai fericite zile din 
copilăria lui, simţea o mare distanţă faţă de ei toți. 
Pregătiseră mâncărurile lui favorite, sepie din soiul celei 
cu cerneală, macaroane grase cu sos de tomate 
condimentat, miel fript, un castron mare cu măsline, salată 
verde și roșie stropită cu untdelemnul de măsline cel mai 
pur, de la prima tescuire, sticle, îmbrăcate în bambus, cu 
vin sicilian. Mama și tatăl său își depănau basmele din 
America. Hector Adonis îi regală cu faptele glorioase din 
istoria Siciliei, cu Garibaldi și faimoasele sale Cămăși 
Roșii, cu Vesprele Siciliene, când poporul Siciliei se 
ridicase să măcelărească armata franceză de ocupaţie cu 
atâtea sute de ani în urmă!!. Toate poveștile Siciliei 
oprimate, începând cu Roma, urmând maurii și normanzii, 
francezii și germanii și spaniolii. Vai de biata Sicilie! 
Niciodată liberă, poporul ei mereu flămând, munca lui 
vândută atât de ieftin, sângele său vărsat atât de ușor! 

Și astfel, acum nu mai exista niciun sicilian care să 
creadă în stăpânire, în lege, în ordinea structurată a 
societăţii, care întotdeauna fusese folosită pentru a face 
din ei dobitoace de povară. Guiliano ascultase toate aceste 
povești de-a lungul anilor, întipărindu-și-le în creier. Dar 
abia acum își dădea seama că putea să schimbe totul. 

Îl privi pe Aspanu, care fuma o ţigară la cafea. Chiar și la 
această veselă reuniune, Aspanu avea un surâs ironic pe 
buze. Guiliano ghicea la ce se gândește și ce-avea să spună 


n În 1282 (n.r.). 


110 


mai târziu: tot ce ai de făcut e să fii destul de prost ca să te 
lași împușcat de un poliţist, să comiţi o crimă, să fii scos în 
afara legii, și imediat cei dragi îţi vor arăta toată 
afecțiunea lor și te vor trata întocmai ca pe un sfânt 
pogorât din cer. Și totuși, Aspanu era singurul de care nu 
se simţea înstrăinat. 

lar apoi, mai era și femeia, La Venera. De ce o poftise 
maică-sa, și de ce venise? Avea încă o înfățișare frumoasă, 
era îndrăzneaţa și puternică, sprâncenele-i erau negre ca 
pana corbului și buzele de-un roșu atât de închis încât 
păreau aproape purpurii în lumina aceea scăzută și plină 
de fum. N-avea cum să spună ce trup avea, căci purta 
rochia neagră și fără formă a văduvelor siciliene. 

Turi Guiliano trebui să le povestească toată istoria 
schimbului de focuri de la cele Patru Răspântii. Tatăl lui, 
puţin cam beat din cauza vinului, scoase mormăieli de 
încuviințare auzind de moartea poliţistului. Mama tăcea. 
Tatăl povesti cum venise fermierul să-și ceară măgarul, și 
propria sa remarcă în faţa fermierului: „Bucură-te că ai 
pierdut un măgar. Eu am pierdut un fiu”. 

Aspanu spuse: 

— Un măgar căutându-și măgarul. 

Râseră cu toţii. Tatăl lui Guiliano continuă: 

— Când fermierul a auzit că fusese ucis un poliţist, s-a 
speriat prea tare ca să mai vină cu pretenţii, de frică să nu 
fie supus și el unui bastinado. 

— Va fi despăgubit, spuse Turi. 

În sfârșit, Hector Adonis își schiță planurile privind 
salvarea lui Turi. Familiei carabinierului mort aveau să i se 
plătească daune. Părinţii lui Guiliano trebuiau să-și 
ipotecheze bucăţica de pământ pentru a face rost de bani. 
Adonis personal urma să contribuie cu o sumă. Pentru 
această tactică, însă, trebuiau să aștepte până se stingeau 
sentimentele de mânie. Influenţa marelui Don Croce urma 
să se exercite asupra oficialităților din guvern și a familiei 
celui ucis. La urma urmei, fusese mai mult sau mai puţin 


111 


un accident. Nu existase rea-voinţă de nicio parte. Farsa se 
putea juca atâta vreme cât familia victimei și oficialităţile 
cheie  cooperau. Singurul impediment era actul de 
identitate rămas la locul crimei. Dar, în răstimp de-un an, 
Don Croce putea face ca hârtia să dispară din dosarele 
procurorului. Cel mai important, Turi Guiliano trebuia să 
nu intre în nicio belea de-a lungul acelui an. Trebuia să 
dispară în munti. 

Turi Guiliano îi ascultă pe toţi cu răbdare, zâmbind, 
dând din cap, fără a-și arăta iritarea. Și-l imaginau încă așa 
cum fusese la Festa, cu două luni în urmă. Acum își 
scosese sumanul de oaie și se debarasase de arme; 
pistoalele îi zăceau la picioare, sub masă. Dar asta nu-i 
impresionase, nici cicatricea mare și urâtă. Nu-și puteau 
închipui cum îi fusese sfâșiată mintea de către uriașa 
lovitură primită de trupul său, nici că nu va mai fi niciodată 
tânărul pe care-l cunoscuseră. 

Pe moment, era la loc sigur în casa aceea. Oameni de 
încredere patrulau pe străzi și supravegheau cazarma 
carabinierilor pentru a-l avertiza de orice atac. Casa 
propriu-zisă, clădită cu multe sute de ani în urmă, era 
făcută din piatră; ferestrele aveau obloane grele de lemn, 
încuiate și groase de-un cot. Ușa din lemn era rezistentă, 
bătută în bare metalice. Nicio scânteie de lumină nu putea 
scăpa afară din casă, niciun dușman nu-și putea croi drum 
cu forţa înăuntru printr-un atac-surpriză. Și totuși, Turi 
Guiliano simţea că e în pericol. Acești oameni dragi voiau 
să-l prindă în capcana fostei sale vieţi, să-l convingă să 
devină fermier la ţară, să depună armele contra semenilor 
săi și să rămână neputincios în faţa legilor lor. În acel 
moment, știu ca va trebui să fie crud cu cei pe care-i iubea 
cel mai mult. Visul tânărului fusese dintotdeauna să 
dobândească dragostea, mai curând decât puterea. Dar 
toate astea se schimbaseră. Acum înţelegea clar că 
puterea era pe primul plan. 

Le spuse blând, lui Hector Adonis și celorlalţi: 


112 


— Dragă nașule, știu că vorbeşti cu afecţiune și-ţi faci 
griji pentru mine. Dar nu-mi pot lăsa mama și tatăl să-și 
piardă bucăţica lor de pământ pentru a mă ajuta să ies din 
necaz. lar voi, toţi cei de faţă, nu vă mai preocupaţi atâta 
de mine. Sunt un om în toată firea care trebuie să 
plătească pentru neglijenţa sa. Şi n-o să las pe nimeni să 
plătească despăgubiri pentru carabinierul pe care l-am 
împușcat. Nu uitaţi, a încercat să mă omoare doar fiindcă 
făceam contrabandă cu un coltuc de brânză. Eu n-aș fi tras 
niciodată în el, atâta numai că am crezut că mor și voiam 
să fac scor egal. Dar toate astea au trecut. Data viitoare nu 
voi mai apăsa pe trăgaci la fel de ușor. 

Pisciotta spuse cu un rânjet: 

— Oricum, în munţi e mai distractiv. 

Dar mama lui Guiliano nu putea fi influenţată. Cu toţii îi 
văzură panica, frica din ochii arzători. Spuse disperată: 

— Să nu devii bandit, să nu jefuiești oamenii săraci care 
au destule mizerii în viaţa lor. Să nu te faci tâlhar. Ascult-o 
pe La Venera, să-ţi spună ea ce fel de viaţă a dus soțul ei. 

La Venera înălţă capul și se uită fix la Guiliano. Fu frapat 
de senzualitatea feţei ei, ca și cum femeia ar fi încercat să-i 
atragă patima către dânsa. Avea ochi îndrăzneți, privindu-l 
aproape ca pentru a-l ademeni. Înainte se gândise la ea 
doar ca la o femeie mai în vârstă; acum simţea o atracţie 
sexuală. 

Când îi vorbi, La Venera avea vocea uscată de emoție. 

— În aceiași munţi unde vrei tu să te duci, bărbatul meu 
a trebuit să trăiască precum un animal. Mereu înfricoșat. 
Mereu. Nu putea să mănânce. Nu putea dormi. Când eram 
în pat împreună, cel mai mic zgomot îl făcea să tresară. 
Dormeam cu armele puse jos, lângă pat. Dar asta nu i-a 
ajutat la nimic. Când fiica noastră s-a îmbolnăvit, a 
încercat să vină s-o vadă, iar ei îl așteptau. Știau că e bun 
la inimă. A fost împușcat în stradă, ca un câine. S-au oprit 
lângă el și mi-au râs în faţă. 


113 


Guiliano văzu rânjetul de pe chipul lui Pisciotta. Marele 
bandit, Candeleria, bun la inimă? Masacrase șase oameni 
ca posibili informatori, prădase fermieri bogaţi, extorcase 
bani de la ţăranii săraci, semănase teroarea în toată 
regiunea. Dar nevastă-sa îl vedea altfel. 

La Venera nu observă zâmbetul lui Pisciotta. Continuă: 

— L-am înmormântat, apoi mi-am îngropat și copila, 
după o săptămână. Au spus că avea pneumonie. Dar eu știu 
că a murit de inimă rea. Lucrul pe care mi-l amintesc cel 
mai bine sunt vizitele pe care i le-am făcut în munti. li era 
tot timpul frig și foame, și uneori era bolnav. Ar fi dat orice 
ca să se întoarcă la viaţa de ţăran cinstit. Dar, cel mai rău 
lucru, inima i se făcuse ca piatra. Nu mai era om, 
odihnească-se în pace. Așa că, Turi dragă, nu mai fi așa de 
mândru. Te vom ajuta în necazul tău, dar să nu ajungi ceea 
ce-a fost bărbatul meu înainte de-a muri. 

Toată lumea tăcea. Pisciotta nu mai zâmbea. Tatăl lui 
Guiliano murmură că va fi bucuros să scape de fermă; va 
putea dormi mult dimineaţa. Hector Adonis privea în jos la 
fața de masă, încruntat. Nimeni nu scotea o vorbă. 

Tăcerea fu spartă de o bătaie rapidă în ușă, semnal de la 
o santinelă. Pisciotta ieși să stea de vorbă cu omul. Când 
reveni, îi făcu semn lui Guiliano să se înarmeze: 

— Cazarma carabinierilor e luminată ca ziua. Și o dubă 
de-a poliției barează capătul Viei Bella la intrarea în piaţa 
centrală. Se pregătesc să facă o razie prin casa asta. 

Tăcu o clipă. 

— Trebuie să ne luăm repede rămas bun. 

Ceea ce-i izbi pe toţi fu calmul cu care Turi Guiliano își 
pregăti fuga. Mama sa i se repezi în braţe și, pe când o 
îmbrăţișa, avea deja sumanul de oaie în mâini. Își luă la 
revedere de la ceilalţi și, în secunda următoare, păru să fie 
complet înarmat, cu haina pe el și pușca la umăr. Și totuși, 
nu se mișcase repede sau grăbit. Stătu acolo un moment, 
zâmbindu-le, apoi îi spuse lui Pisciotta: 


114 


— Tu poţi fie să rămâi și să vii după mine în munţi mai 
târziu, fie să pornești acum cu mine. 

Fără o vorbă, Pisciotta trecu la ușa din dos și o deschise. 

Guiliano își îmbrăţișă o ultimă dată mama, iar ea îl 
sărută fierbinte și spuse: 

— Ascunde-te, nu fă nimic pripit. Lasă-ne să te ajutăm. 

Dar tânărul i se desprinsese deja din braţe. 

Pisciotta deschidea drumul, peste pășune, spre poalele 
munţilor. Guiliano șuieră ascuţit, iar Pisciotta se opri și-l 
aşteptă pe Turi să-l ajungă din urma. Drumul spre munți 
era liber, iar oamenii lor de pază îi spuseseră că în direcţia 
aceea nu se aflau patrule de poliţie. Aveau să fie în 
siguranţă la Grotta Bianca după un urcuș de patru ore. 
Dacă îi urmăreau carabinierii pe întuneric, ar fi fost un 
extraordinar act de bravură și inconștienţă. 

Guiliano spuse: 

— Aspanu, câţi oameni au carabinierii în garnizoană? 

— Doisprezece, răspunse Pisciotta. Plus Maresciallo. 

— Treisprezece e un număr cu ghinion. Și noi de ce 
fugim de atât de puţini? 

O clipă de tăcere, apoi adăugă: 

— Urmează-mă. 

Îl conduse pe Pisciotta înapoi prin plantaţii, astfel că 
intrară în orașul Montelepre mai în josul străzii. 
Traversară apoi Via Bella așa încât să poată vedea casa 
Guiliano din ascunzișul unei alei strâmte și întunecate. Se 
ghemuiră în umbră, așteptând. 

Cinci minute mai târziu, auziră un jeep zdrăngănind pe 
Via Bella. Șase carabinieri stăteau înghesuiți în el, inclusiv 
Maresciallo însuși. Doi din ei o luară imediat pe strada 
laterală ca să blocheze ieșirea din dos. Maresciallo și trei 
oameni de-ai săi se duseră la ușă și bătură cu pumnul în 
ea. În același timp, un mic camion acoperit opri în spatele 
jeepului și încă doi carabinieri, cu puștile gata de luptă, 
săriră să controleze strada. 


115 


Turi Guiliano privi toate aceste manevre cu mult interes. 
Raidul poliţiei era bazat pe supoziţia că prada lor nu va 
avea niciun moment posibilitatea de a lansa un contraatac; 
că singura alternativă era să fugă din faţa unei forțe 
superioare. În acel moment, Turi Guiliano își făcu un 
principiu de bază din a se afla întotdeauna în poziţia de a 
contraataca atunci când era urmărit, indiferent cât de mari 
erau riscurile, sau, poate, cu cât mai mari, cu-atât mai 
bine. 

Aceasta fu prima operaţiune tactică a lui Guiliano, și 
văzu cu mirare cât de ușor ar fi putut stăpâni situaţia dacă 
alegea vărsarea de sânge. Adevărat, nu putea trage în 
Maresciallo și în cei trei oameni de la ușă, căci gloanţele ar 
fi putut pătrunde în casă, rănindu-i rudele, i-ar fi putea 
măcelări ușor pe cei doi care supravegheau strada și pe 
șoferii celor două autovehicule. Dacă voia, o putea face de 
îndată ce Maresciallo și oamenii lui intrau în casa Guiliano. 
N-ar mai fi îndrăznit să iasă, iar el și Pisciotta puteau fugi 
în voie prin grădini. Cât despre polițiștii ce blocau capătul 
străzii cu duba lor, erau prea departe ca să conteze. N-ar fi 
avut iniţiativa de a veni în susul străzii fără a primi ordine. 

Dar în acel moment nu simţea nicio dorinţă de a vărsa 
sânge. Era doar o manevră mintală. Și mai ales voia să-l 
vadă pe Maresciallo în acţiune, de vreme ce acesta era 
omul care pe viitor avea să-i fie principalul oponent. 

În acel moment tatăl său deschise ușa casei, iar 
Maresciallo îl înșfăcă pe bătrân de braţ, dur, și-l îmbrânci 
în stradă cu un ordin răcnit să aștepte acolo. 

Un Maresciallo de carabinieri italieni e gradul cel mai 
înalt de subofițer în forțele Poliţiei Naţionale și, de obicei, 
comandă detașamentul unui oraș mic. Ca atare, e un 
membru important al comunităţii locale, tratat cu același 
respect ca și primarul local și preotul parohiei. Prin 
urmare nu se aștepta la „salutul” mamei lui Guiliano, care 
îi tăie calea și scuipă pe jos în faţa lui spre a-și arăta 
disprețul. 


116 


El și cei trei oameni ai săi trebuiră să intre cu forța în 
casă și să o percheziţioneze printre insulte și blesteme 
răzlețe ale mamei lui Guiliano. Toată lumea fu scoasă în 
stradă pentru a fi interogată; casele din vecinătate se 
goliră de femei și bărbaţi agresati și ei verbal de poliţie. 

Când cercetarea casei se vădi infructuoasă, Maresciallo 
încercă să-i chestioneze pe locatari. Tatăl lui Guiliano 
spuse uluit: 

— Credeţi că aș da informaţii despre propriul meu fiu? îl 
întrebă el pe Maresciallo - și un mare vuiet aprobator se 
înălță de la mulţimea din stradă. Maresciallo ordonă 
familiei Guiliano să intre în casă. 

În umbra aleii unde se ascunseseră, Pisciotta îi spuse lui 
Guiliano: 

— Norocul lor că maică-ta n-are la ea armele noastre. 

Dar Turi nu-i răspunse. I se urcase sângele-n cap. Avu 
nevoie de un foarte mare efort ca să se stăpânească. 
Maresciallo vâjâi cu bastonul și lovi un om din mulțime 
care îndrăznise să protesteze faţă de tratamentul dur 
aplicat familiei Guiliano. Alţi doi carabinieri începură să 
înhaţe la întâmplare cetățeni din Montelepre și să-i arunce 
în camionul ce aștepta, lovindu-i din mers cu picioarele și 
bastoanele, fără a le lua în seamă tipetele de frică și 
protest. 

Deodată în stradă apăru un om, înfruntându-i de unul 
singur pe carabinieri. Se repezi la Maresciallo. Răsună o 
împușcătură, și omul căzu pe caldarâm. Dintr-o casă, o 
femeie începu să zbiere, ieși în fugă și se aruncă peste 
trupul soţului ei doborât. Turi Guiliano o recunoscu: era o 
veche prietenă a familiei sale, care întotdeauna îi aducea 
mamei lui, de Paști, cozonac proaspăt copt. 

Turi îl bătu pe Pisciotta pe umăr și șopti: 

— Urmează-mă. 

O luă la fugă pe străzile înguste și întortocheate spre 
piaţa centrală a orașului, în celălalt capăt al Viei Bella. 

Pisciotta ţipă feroce: 


117 


— Ce dracu” faci? 

Apoi, însă, tăcu. Căci deodată știu exact ce avea în gând 
Turi. Camionul plin de prizonieri trebuia să coboare pe Via 
Bella pentru a se întoarce și a-și începe drumul înapoi, 
spre Cazarma Bellampo. 

În timp ce alerga pe o stradă paralelă, întunecată, Turi 
Guiliano se simţea invizibil, ca un zeu. Ştia că dușmanul nu 
și-ar fi închipuit în vecii vecilor ce făcea el, crezând că 
acum fugea în munţi, să-și afle siguranţa. Simţi o exaltare 
sălbatică. Avea să-i înveţe că nu puteau silui casa mamei 
lui nepedepsiţi, că vor trebui să se gândească de două ori 
înainte de-a o face. N-au să mai împuște și a doua oară, cu 
sânge rece, un om. Avea să-i facă să arate respect vecinilor 
și familiei lui. 

Ajunse în latura opusă a pieţei și, la lumina singurului ei 
felinar, putu vedea duba poliţiei blocând accesul pe Via 
Bella. De parcă l-ar fi putut prinde pe el într-o asemenea 
capcană! Ce le-o fi trecut prin cap? O fi fost asta o mostră 
a deșteptăciunii oficiale? Trecu pe o altă stradă lăturalnică 
pentru a ajunge la intrarea dosnică a bisericii care domina 
scuarul, cu Pisciotta pe urme. Înăuntru, săriră amândoi 
peste balustrada altarului, apoi se opriră o fracțiune de 
secundă pe platforma sfântă unde, demult, ca băieţi de 
altar, slujiseră și-și serviseră preotul în timp ce le ţinea 
oamenilor din Montelepre Liturghia și le dădea Sfânta 
împărtășanie. Ţinându-și puștile pregătite, făcură scurta 
genuflexiune și se închinară cu stângăcie; un moment, 
puterea statuilor de ceară ale lui Christ cu cununa de 
spini, ale Fecioarei Maria, de ghips aurit, cu mantie 
albastră, bateriile ca de artilerie ale sfinţilor, le tociră 
pofta de luptă. În clipa următoare, însă, străbăteau în fugă 
culoarul dintre strane, spre ușa mare de stejar care 
deschidea spre piaţă un câmp de foc. Acolo îngenuncheară 
din nou, ca să-și pregătească armele. 

Duba ce bloca Via Bella dădu înapoi pentru a lăsa 
camionul cu arestaţi să intre în scuar și să facă ocolul 


118 


necesar revenirii pe aceeași stradă. În acel moment, Turi 
Guiliano deschise ușa bisericii și-i spuse lui Pisciotta: 

— Trage pe deasupra capetelor. 

În aceeași clipă, deschise focul cu pistolul automat spre 
dubă, ochind cauciucurile și motorul. Deodată piaţa fu 
luminată de flăcări, motorul explodând și mașina luând foc. 
Cei doi carabinieri de pe locurile din față se răsturnară ca 
două păpuşi  dezarticulate, surpriza nelăsând timp 
trupurilor să se încordeze spre a rezista șocului. Lângă el, 
Pisciotta trăgea cu pușca în cabina camionului cu 
prizonieri. Turi Guiliano îl văzu pe șofer sărind afară și 
căzând nemișcat. Ceilalţi carabinieri înarmaţi îl urmară, iar 
Pisciotta trase iar. Al doilea poliţist se prăbuși. Turi se 
întoarse spre Pisciotta să-l mustre, dar dintr-o dată 
vitraliile bisericii se sfărâmară sub foc de mitralieră și 
cioburile colorate se împrăștiară pe dușumeaua sfântului 
lăcaș ca niște rubine. Turi își dădu seama că nu mai puteau 
să fie îndurători. Că Aspanu avea dreptate: trebuiau să 
ucidă sau să fie uciși. 

Guiliano îl trase pe Pisciotta de braţ și o luă la goană 
înapoi prin biserică, ieșind pe ușa din spate și fugind pe 
străzile întunecate și labirintice din Montelepre. Ştia că în 
noaptea aceea n-aveau nicio șansă de a-i ajuta pe 
prizonieri să scape. Se strecurară după ultimul zid al 
orașului, în câmp deschis și continuară să alerge până ce 
ajunseră la pantele ce urcau acoperite cu uriașe stânci 
albe. Se crăpa de ziuă când se văzură în vârful Muntelui 
d'Ora din Masivul Cammarata. 

Cu două mii de ani în urmă, Spartacus își ascunsese 
oastea de sclavi acolo și-i condusese la luptă împotriva 
legiunilor romane. Stând pe piscul acelui Monte d'Ora și 
privind soarele ce se trezea strălucitor la viaţă, Turi 
Guiliano fu cuprins de o voioșie tinerească gândindu-se 
cum le scăpaseră dușmanilor printre degete. N-avea să se 
mai lase niciodată împilat de un semen de-al lui. Avea să 
aleagă el cine să trăiască și cine să moară, fiind convins că 


119 


tot ce va face va fi spre gloria și libertatea Siciliei, spre 
bine, nu spre rău. Că nu va lovi decât pentru cauza 
dreptăţii, pentru a-i ajuta pe săraci. Că va câștiga fiecare 
bătălie, că va cuceri dragostea celor oprimaţi. 

Avea douăzeci de ani. 


120 


Capitolul 7 


Don Croce Malo se născuse în satul Villaba, o mică 
groapă de noroi, pe care avea s-o facă prosperă și vestită 
în toată Sicilia. Nu era o ironie a sorții, pentru sicilieni, că 
provenea dintr-o familie religioasă care-l crescuse pentru 
preoţie în Sfânta Biserică Catolică, și că numele său 
originar fusese Crocefisso, un nume cucernic, dat numai de 
cei mai pioși părinţi. Într-adevăr, când era tânăr și suplu, 
fusese silit să joace rolul lui Christos în piesele acelea 
religioase montate de sărbătoarea Sfintelor Paști, culegând 
aclamații pentru minunatul său aer de pietate. 

Dar când ajunse om în toată firea, la începutul secolului, 
fu clar că lui Croce Malo îi venea greu să accepte orice altă 
autoritate în afara lui însuși. Făcea contrabandă, extorca, 
fura, iar în cele din urmă, mai rău decât toate, lăsă 
borțoasă o tânără fată din sat, o inocentă Magdalenă din 
piese. Apoi refuză s-o ia de nevastă, pretinzând că amândoi 
se lăsaseră purtaţi de fervoarea religioasă a spectacolului 
și, prin urmare, ar fi trebuit să fie iertat. 

Familia fetei găsi această explicaţie prea subtilă pentru 
a o accepta și ceru căsătorie sau moarte. Croce Malo era 


121 


prea mândru ca să se însoare cu o fată astfel dezonorată și 
fugi în munţi. După un an de banditism, avu norocul să 
intre în contact cu Mafia. 

„Mafia”, în limba arabă, înseamnă un loc de sanctuar, 
iar cuvântul a intrat în siciliană în secolul zece, pe vremea 
când sarazinii stăpâneau insula. De-a lungul istoriei, 
poporul Siciliei a fost asuprit nemilos de către romani, 
papalitate, normanzi, francezi, germani și spanioli. 
Stăpânirile lor au înrobit biata clasă muncitoare, 
exploatându-i munca,  violând femeile, ucigând 
conducătorii. Nici chiar bogaţii nu au scăpat. Inchiziția 
Spaniolă a Sfintei Biserici Catolice i-a despuiat de avere 
pentru vina de a fi fost eretici. Și astfel a răsărit „Mafia”, 
ca societate secretă a răzbunătorilor. Când curţile regale 
refuzau să ia atitudine faţă de un nobil normand care siluia 
o soţie de fermier, o bandă de ţărani îl asasina. Când un 
șef de poliţie tortura vreun găinar cu temuta cassetta, șeful 
poliției era omorât. Treptat, ţăranii cu voinţă mai puternică 
și săracii s-au constituit într-o societate organizată care se 
bucura de sprijinul populaţiei, devenind, efectiv, un al 
doilea guvern, mai puternic. Când era de îndreptat o 
injustiție, nimeni nu se ducea vreodată la poliţia oficială, 
mergeau la conducătorul Mafiei locale, care media 
problema. 

Cea mai mare crimă pe care o putea comite un sicilian 
era de a da o informație de orice fel autorităţilor, despre 
indiferent ce faptă a Mafiei. Păstrau tăcerea. lar această 
tăcere a ajuns să se numească omerta. De-a lungul 
secolelor, practica s-a extins până la a nu mai da poliţiei 
informaţii despre nicio crimă, chiar comisă împotriva ta 
însuţi. Toate comunicațiile dintre populaţie și instituţiile de 
aplicare a legii ale guvernelor aflate la putere s-au rupt, 
astfel că până și copiii mici erau învăţaţi să nu-i dea unui 
străin nici măcar cele mai mici îndrumări spre un sat sau 
spre casa cuiva. 


122 


De-a lungul secolelor, Mafia a guvernat Sicilia, prezenţă 
atât de obscură și nedeslușită încât autorităţile nu i-au 
putut niciodată percepe cu adevărat întinderea puterii. 
Până la al doilea Război Mondial, cuvântul „Mafia” n-a fost 
pronunţat niciodată pe insula Siciliei. 


După cinci ani de la fuga în munţi, Don Croce ajunsese 
bine cunoscut ca un „Om Calificat”. Adică, cineva căruia i 
se putea încredința eliminarea unei ființe omenești fără a 
pricinui mai mult decât un minimum de complicaţii. Era un 
„Om de Respect” și, după ce făcu anumite aranjamente, 
reveni să locuiască în satul său natal, Villaba, la vreo 
patruzeci de mile la sud de Palermo. Aceste aranjamente 
includeau plata unei indemnizaţii către familia fetei pe 
care o dezonorase. Gestul a fost salutat mai târziu ca 
măsură a generozităţii lui, dar era mai degrabă o dovadă 
de înţelepciune. Fata gravidă fusese deja expediată la 
rude, în America, purtând eticheta de tânără văduvă 
pentru a-i ascunde rușinea, dar familia ei nu uitase nimic. 
Erau, în fond, sicilieni. Don Croce, un ucigaș abil, un 
extorcator brutal, membru al temuţilor Prieteni ai 
Prietenilor, nu putea conta cu inima ușoară pe toate astea 
ca să-l apere de familia dezonorată. Era o chestiune de 
onoare și, dacă nu primeau despăgubirea, ar fi trebuit să-l 
ucidă, indiferent de consecinţe. 

Combinând generozitatea cu prudenţa, Croce Malo 
dobândi respectabilul titlu de „Don”. La vremea când avea 
patruzeci de ani, era recunoscut drept principalul Prieten 
al Prietenilor, fiind chemat să judece cele mai disperate 
dispute între cosce rivale ale Mafiei, să rezolve vendetele 
cele mai sălbatice. Era rezonabil, era inteligent, diplomat 
înnăscut, dar mai important decât orice, nu i se făcea rău 
la vederea sângelui. Deveni cunoscut ca „Don-ul Păcii” pe 
tot întinsul Mafiei siciliene, și toată lumea prospera; 
îndărătnicii erau eliminaţi prin asasinate judicioase, iar 
Don Croce ajunse un om bogat. Până și fratele său, 


123 


Benjamino, devenise secretar al Cardinalului de Palermo, 
dar sângele nu se face apă, nici chiar sfinţită, iar principala 
fidelitate lui Don Croce i-o datora. 

Se însură și deveni tatăl unui băieţel pe care-l adora. 
Don Croce, nu atât de prudent pe cât avea să ajungă mai 
târziu, nu la fel de umil cum a învăţat ulterior să fie sub 
biciul adversităţii, ticlui o lovitură care-l făcu celebru în 
toată Sicilia și subiect de uimire până-n cele mai înalte 
cercuri ale societăţii din Roma. Lovitura ţâșni din izvorul 
discordiei conjugale, pe care chiar și cei mai mari oameni 
din istorie au trebuit s-o îndure. 

Don Croce, datorită poziţiei sale printre Prietenii 
Prietenilor, se căsătorise într-o familie mândră, care-și 
cumpărase recent patente de nobleţe pe-o sumă de bani 
atât de gigantică, încât sângele din vene li se coloră în 
albastru. După câţiva ani de căsnicie, soţia sa îl trata cu o 
lipsă de respect pe care știa că trebuie s-o corijeze, deși, 
desigur, nu pe calea obișnuită. Sângele albastru al nevestei 
o făcea nemulțumită de manierele țărănești și lumești, 
„fără-prostii!”, ale lui Don Croce, deprinderea sa de a nu 
spune nimic dacă n-avea nimic important de spus, ţinuta 
nepretenţioasă, obiceiul de a porunci dur în toate 
chestiunile. Mai era și amintirea felului cum toţi ceilalţi 
peţitori se  topiseră când Don Croce își anunţase 
candidatura pentru mâna ei. 

Firește, nu-și arăta desconsideraţia în niciun mod 
evident. Aceea era, la urma urmei, Sicilia, nu Anglia sau 
America. Dar Don-ul avea un suflet extraordinar de 
sensibil. Observă curând că soţia sa nu adora pământul pe 
care-l călca, iar asta ajungea ca probă a lipsei ei de 
respect. Se hotărî să-i câștige devoţiunea într-un astfel de 
mod încât să dureze toată viața și să-și poată, așadar, 
dedica întreaga atenţie afacerilor. Spiritul lui inventiv 
frământă problema și ticlui un plan demn de Machiavelli 
însuși. 


124 


Regele Italiei venea în Sicilia să-și viziteze supușii 
devotați, și devotați îi erau. Toţi sicilienii urau stăpânirea 
romană și se temeau de Mafia. Dar iubeau monarhia 
fiindcă le extindea familia, care consta din legături de 
sânge, până la Fecioara Maria și Dumnezeu personal. 
Pentru vizita Regelui se pregătiră mari festivități. 

În prima sa duminică în Sicilia, Regele se duse la slujba 
din marea catedrală de la Palermo. Urma să-i fie naș fiului 
unuia dintre vechii nobili ai Siciliei, Prinţul Ollorto. Regele 
era deja naș cel puţin unei sute de copii, fii de 
feldmareșali, duci și cei mai puternici membri ai partidului 
fascist. Acestea erau acte politice de cimentare a relaţiilor 
dintre Coroană și oficialităţile guvernamentale. Finii Regali 
deveneau automat Cavaleri ai Coroanei și li se trimiteau 
documentele și eșarfa pentru a-și dovedi onoarea acordată. 
De asemenea, o cupă mică de argint. 

Don Croce era gata. Avea trei sute de oameni în iureșul 
festivalului. Fratele său, Benjamino, se număra printre 
preoţii ce oficiau ceremonia. Pruncul Prințului Ollorto fu 
botezat, iar tatăl său ieși mândru din catedrală ţinând 
triumfal copilul în sus. Mulțimea vui a aprobare. Prinţul 
Ollorto era unul dintre cei mai puţin detestaţi membri ai 
aristocrației, un bărbat zvelt și chipeș; înfățișarea folosește 
întotdeauna la ceva în Sicilia. 

În acel moment, o gloată de oameni de-ai lui Don Croce 
năvăliră în catedrală, blocând, efectiv, ieșirea Regelui. 
Monarhul era un om scund, cu mustaţa mai deasă decât 
părul de pe cap. Purta uniforma înzorzonată a Cavalerilor, 
care-l făcea să arate ca un soldăţel de jucărie. Dar, în 
pofida aspectului pompos, avea o inimă extrem de bună, 
astfel că atunci când Părintele Benjamino îi îndesă în braţe 
încă un copil înfășat, se miră, dar nu protestă. Gloata nou 
apărută, la instrucţiunile lui Don Croce, îl izolase de suită 
și de Cardinalul de Palermo ce oficia, așa că aceștia nu 
putură să intervină. Părintele Benjamino stropi în grabă 
copilul cu apă sfinţită dintr-o cristelniță din preajmă, apoi 


125 


îl smulse din braţele Regelui și i-l dădu lui Don Croce. 
Soţia lui Don Croce vărsă lacrimi de fericire când 
îngenunche înaintea Regelui. Acesta era acum nașul 
singurului lor copil. Nu-și putea dori nimic mai mult. 


Don Croce se îngrășă, pe chipul lui osos obrajii devenind 
ca două uriașe lespezi de mahon; nasul i se prefăcu într-un 
cioc enorm ce slujea drept antenă a puterii. Părul creţ 
deveni o sârmă ghimpată cenușie. Trupul i se balonă 
maiestuos; ochii ajunseră să aibă drept pleoape niște 
cărnuri ce creșteau ca un mușchi greu peste faţă. Puterea 
îi spori cu fiecare kilogram adăugat pe trup, până păru să 
se fi transformat într-un obelisc impenetrabil. Nu părea să 
aibă nicio slăbiciune ca bărbat; niciodată nu dădea semne 
de mânie, nu dovedea rapacitate. Era afectuos într-un mod 
impersonal, dar nu arăta niciodată iubire. Conștient de 
marile lui responsabilități, nu-și exprima nicicând temerile 
în patul nevestei sau la pieptul ei. El era adevăratul Rege 
al Siciliei. Dar fiul său - neîndoielnicul moștenitor - era 
atins de boala ciudată a reformei sociale religioase și 
emigrase în Brazilia să educe și să emancipeze indienii 
sălbatici de pe malurile Amazonului. Donului îi fu o 
asemenea rușine, încât niciodată nu mai rosti numele 
copilului său. 

La începuturile ascensiunii lui Mussolini, Don Croce nu 
fu impresionat. Îl observase cu atenţie și ajunsese la 
concluzia că omului îi lipseau și viclenia, și curajul. Iar 
dacă unul ca ăsta putea conduce Italia, atunci reieșea că 
el, Don Croce, putea cârmui Sicilia. 

Atunci însă căzu calamitatea. După câţiva ani la putere, 
Mussolini își întoarse ochiul înveninat asupra Siciliei și a 
Mafiei. Înţelese că aceasta nu era o bandă de criminali 
zdrenţăroși, ci o adevărată putere internă ce controla o 
parte a imperiului său. Și-și dădu seama că, de-a lungul 
întregii istorii, Mafia conspirase împotriva oricărui guvern 
care funcţiona la Roma. Conducătorii Siciliei din ultima 


126 


mie de ani încercaseră s-o înfrângă și dăduseră greș. 
Acum, Dictatorul jură s-o nimicească pe veci. Fasciștii nu 
credeau în democraţie, în orânduirea legală a societăţii. 
Făceau ce pofteau privitor la ceea ce considerau ei că ar fi 
spre binele statului. Pe scurt, foloseau metodele lui Don 
Croce Malo. 

Mussolini își trimise cel mai de încredere Ministru, pe 
Cesare Mori, ca Prefect al Siciliei cu puteri nelimitate. 
Mori începu prin a suspenda autoritatea tuturor curților 
judiciare din Sicilia, ocolind toate garanţiile legale ale 
sicilienilor. Inundă Sicilia cu trupe care aveau ordin să 
tragă și abia apoi să pună întrebări. Arestă și deportă sate 
întregi. 

Inaintea dictaturii, Italia nu avusese pedeapsa capitală, 
ceea ce o lăsa în dezavantaj faţă de Mafia, care folosea 
moartea ca prim instrument de coerciţie. Toate acestea se 
schimbară sub Prefectul Mori. Mafioţi mândri, care 
aderară la legea omertei, rezistând până și groaznicei 
cassetta, fură împușcați. Așa-ziși conspiratori plecară în 
surghiun pe insulițe izolate din Mediterana. Intr-un an, 
Sicilia fu, practic, decimată, iar Mafia distrusă ca forţă 
conducătoare. Roma nu suportă nicio consecinţă a faptului 
că mii de oameni nevinovaţi fură prinși în această plasă 
largă și suferiră alături de cei vinovați. 


Don Croce ţinea la regulile corecte ale democraţiei și fu 
ultragiat de acţiunile fasciștilor. Prieteni și colegi erau 
întemnițați pe baza unor acuzaţii născocite, dacă erau mult 
prea isteţi ca să lase dovezi ale crimelor lor. Mulţi fură 
închiși în temeiul unor informaţii secrete, neconfirmate, de 
la ticăloși ce nu puteau fi identificaţi și lămuriţi fiindcă nu 
trebuiau să apară în tribunale deschise și sa depună 
mărturie. Unde era fâir-play-ul juridic? Fasciștii se 
întorseseră la vremurile Inchiziției, la drepturile divine ale 
regilor. Don Croce nu crezuse niciodată în dreptul divin al 
regilor, convins fiind că nicio ființă umană raţională nu 


127 


crezuse vreodată în el decât atunci când singura 
alternativă era de a fi ruptă-n patru, de patru cai 
neîmblânziţi. 

Mai rău, fasciștii readuseseră cassetta, instrumentul 
acela medieval de tortură - o cumplită ladă lungă de-un 
metru, lată de-o jumătate de metru, care făcea minuni cu 
trupurile încăpățânate. Până și cel mai dârz Mafioso își 
descoperea limba la fel de ușoară ca moravurile unei 
englezoaice când era confruntat cu cassetta. Don Croce se 
lăuda cu indignare că nu folosise niciodată tortura de 
niciun fel. Simplul omor era suficient. 

Ca o balenă maiestuoasă, Don Croce se cufundă în apele 
mocirloase ale lumii subterane siciliene. Intră într-o 
mănăstire ca pseudocălugăr franciscan, sub protecţia 
Abatelui Manfredi. Legară o asociaţie plăcută și durabilă. 
Don-ul, deși mândru de analfabetismul său, fusese obligat 
să apeleze la serviciile Abatelui pentru a scrie răvașele de 
răscumpărare necesare anterior în cariera sa, când se 
ocupase de afaceri cu răpiri. Intotdeauna fuseseră sinceri 
unul cu celălalt. Descoperiseră că aveau gusturi comune - 
femei ușoare, vin bun și hoţie complexă. Don-ul îl luase 
adesea pe Abate la plimbare în Elveţia, să-și viziteze 
doctorii și să deguste plăcerile pașnice din acea ţară. O 
schimbare agreabilă, și odihnitoare după plăcerile mai 
primejdioase ale Siciliei. 

Când începu al doilea Război Mondial, Mussolini nu-i 
mai putu acorda Siciliei cea mai mare atenţie. Don Croce 
profită imediat de ocazie ca să stabilească foarte discret 
linii de comunicare cu Prietenii Prietenilor rămași, 
trimițând mesaje de speranţă vechilor stâlpi ai Mafiei ce 
fuseseră exilați pe micile insule Pantelleria și Stromboli. Se 
împrieteni cu familiile capilor mafioţi încarceraţi de către 
Prefectul Mori. 

Don Croce știa că singura sa nădejde, în ultimă instanţă, 
era o victorie a Aliaților, și că trebuia să nu precupeţească 
niciun efort în acest scop. Luă legătura cu grupările 


128 


secrete de partizani și le ordonă oamenilor lui să-i ajute pe 
toţi piloţii Aliați care supraviețuiau prăbușirii cu avionul. 
Astfel că, la momentul crucial, Don Croce era pregătit. 

Când Armata Americană invadă Sicilia în iulie 1943, Don 
Croce întinse o mână de ajutor. Nu erau oare mulţi 
compatrioți sicilieni în acea armată de invazie, fii ai 
emigranților? Să lupte sicilianul contra sicilianului de 
dragul germanilor? Oamenii lui Don Croce convinseră mii 
de soldaţi italieni să dezerteze și să se retragă într-o 
ascunzătoare pe care le-o pregătise Mafia, Don Croce luă 
contact personal cu agenţii secreţi ai Armatei Americane și 
conduse forțele de ocupaţie prin trecătorile munţilor, 
luând prin învăluire tunurile de mare calibru ale nemților. 
Și astfel, în timp ce efectivele invadatoare britanice din 
cealaltă parte a insulei aveau pierderi enorme și nu puteau 
înainta decât încet, Armata Americană își îndeplini 
misiunea cu mare anticipație și cu foarte puţine victime 
omenești. 

Don Croce însuși, deși acum în vârstă de aproape șaizeci 
și cinci de ani și cumplit de gras, conduse o bandă de 
partizani mafioţi în Palermo și-l răpi pe generalul neamt ce 
comanda apărarea orașului. Stătu ascuns împreună cu 
prizonierul până ce frontul fu spart și Armata Americană 
mărșălui în Palermo. Comandantul Suprem American al 
sudului Italiei, referindu-se la Don Croce în depeșele sale 
către Washington, îl numea „Generalul Mafia”. Și astfel fu 
cunoscut de către ofiţerii americani de stat-major în lunile 
ce urmară. 


Guvernatorul militar american al Siciliei era un anume 
Colonel Alfonso La Ponto. Ca om politic de prim rang în 
statul New Jersey, primise un comision direct și fusese 
instruit pentru această misiune anume. Cele mai mari 
atuuri ale lui erau afabilitatea și știința de a lega o învoială 
politică. Ofițerii săi de stat-major din guvernul militar 
fuseseră aleși pe baza unor calificări similare. 


129 


Comandamentul A.M.G.O.T. era format din douăzeci de 
ofițeri și cincizeci de militari înrolați. Mulţi dintre ei erau 
de origine italiană. Don Croce îi luă pe toţi la sânul său cu 
iubirea sinceră a unui frate de sânge, dându-le toate 
dovezile de devotament și afecţiune. Asta în ciuda faptului 
că printre prieteni îi numea adesea „Mieii noștri întru 
Christos”. 

Dar Don Croce „livrase marfa”, cum spuneau adesea 
americanii. Colonelul La Ponto și-l făcu consultant 
principal și tovarăș de chefuri. Venea adesea să ia cina la 
el, gemând de plăcere în faţa bucătăriei ce-i era familiară. 

Prima problemă de rezolvat a fost numirea unor noi 
primari în toate orașele mici din Sicilia. Foștii primari 
fuseseră fasciști, firește, azvârliţi în închisorile americane. 

Don Croce îi recomandă o serie de lideri ai Mafiei care 
fuseseră închiși. De vreme ce dosarele lor indicau clar că 
suferiseră torturi și întemniţare din partea puterii fasciste 
pentru rezistenţă contra ţelurilor și bunăstării statului, se 
presupuse că delictele pentru care fuseseră inculpaţi erau 
acuze trucate. Don Croce, în faţa superbelor farfurii cu 
spaghetti și pește ale soţiei sale, spuse povești frumoase 
despre felul cum prietenii săi, ucigași și hoţi cu toţii, 
refuzaseră să abdice de la credinţa lor în principiile 
democratice ale justiţiei și libertăţii. Colonelul fu încântat 
să găsească atât de repede oamenii ideali care să conducă 
populaţia civilă sub guvernarea lui. Într-o lună, majoritatea 
orașelor din vestul Siciliei aveau ca primari o garnitură din 
cei mai înveteraţi mafioţi care se puteau găsi în pușcăriile 
fasciste. 

Și funcţionară superb pentru Armata Americană. Doar 
un minimum de trupe de ocupaţie trebuiră să fie lăsate pe 
loc pentru a păstra ordinea în rândul poporului cucerit. În 
timp ce războiul își urma cursul pe continent, în spatele 
liniilor americane nu avu loc niciun sabotaj, nu bântui 
niciun spion. Comerţul la negru între cetăţenii de rând fu 


130 


redus la minimum. Colonelul primi o medalie specială și fu 
avansat General de Brigadă. 

Primarii mafioţi ai lui Don Croce aplicară legile de 
contrabandă cu cea mai strașnică severitate, iar 
carabinierii patrulau necontenit pe drumurile și potecile 
din munţi. Era ca pe vremuri. Don Croce le dădea ordine și 
unora, și altora. Inspectorii de la guvern luau măsuri ca 
fermierii îndărătnici să-și predea cerealele, măslinele și 
strugurii la magaziile guvernamentale pe preţurile fixate 
oficial - aceasta, desigur, pentru a fi distribuite raționalizat 
poporului sicilian. Spre a asigura acest lucru, Don Croce 
ceru și primi cu împrumut camioane militare americane 
pentru transportul alimentelor în orașele înfometate 
Palermo, Monreale și Trapani, în Siracusa și Catania, și 
chiar la Neapole, pe peninsulă. Americanii se minunau de 
eficienţa lui Don Croce și-l răsplăteau cu recunoașteri prin 
ordin de zi pentru serviciile sale aduse forţelor armate ale 
Statelor Unite. 

Dar Don Croce nu putea mânca aceste omagii, nici 
măcar să le citească pentru propria sa plăcere n-avea cum, 
analfabet fiind. Palmele pe spinare ale Colonelului La 
Ponto nu-i umpleau burdihanul enorm. Don Croce, 
neîncrezător în  gratitudinea americanilor sau în 
binecuvântările date de Dumnezeu pentru virtute, era 
hotărât să-și vadă recompensate nenumăratele fapte bune 
în slujba umanităţii și a democraţiei. Așa că acele 
camioane americane pline-ochi, conduse de șoferi înarmaţi 
cu permise de circulaţie oficiale semnate de Colonel, se 
deplasară spre cu totul alte destinaţii, indicate de Don 
Croce. Descărcară în propriile magazii ale Donului, 
amplasate în orașe mici, ca Montelepre, Villaba și 
Partinico. Apoi Don Croce și colegii săi vândură mărfurile 
la de cincizeci de ori preţul oficial, pe înfloritoarea piaţă 
neagră. Astfel își cimentă relaţiile cu cei mai puternici 
conducători ai Mafiei reînviate. Căci Don Croce considera 


131 


lăcomia cea mai mare din toate slăbiciunile omenești, și-și 
împărțea liber profiturile. 

Era mai mult decât generos. Colonelul La Ponto primi 
daruri magnifice constând din statui antice, picturi și 
bijuterii vechi. Era plăcerea Donului. Ofițerii și oamenii din 
detașamentul Guvernului Militar American îi erau ca niște 
fii și, asemenea oricărui tată care face zestre, îi bombarda 
cu cadouri. Acei oameni, special aleși pentru înţelegerea 
lor asupra caracterului și culturii italiene, de vreme ce 
mulţi din ei erau de origine siciliană, îi întoarseră 
sentimentele. Semnau permise de călătorie speciale, 
întrețineau mașinile afectate lui Don Croce cu o grijă 
deosebită. Participau la petrecerile date de el, unde 
întâlneau fete siciliene voluptuoase și se împleteau în 
căldura dragostei - cealaltă față a caracterului sicilian. 
Invitaţi în aceste familii siciliene, ospătaţi cu mâncarea 
familiară a mamelor lor emigrante, mulţi dintre ei curtau 
fiice ale mafioţilor. 

Don Croce Malo își definitivase dispozitivul strategic 
pentru a-și regăsi puterea dinainte. Șefii Mafiei din toată 
Sicilia îi erau îndatoraţi. Controla fântânile arteziene care 
vindeau apă populaţiei de pe insulă la preţuri ce-i aduceau 
un profit bun. Punea monopol pe diferitele alimente; fixa o 
taxă pentru fiecare tarabă din piață unde se vindeau 
fructe, pentru fiecare măcelărie, pentru cafenelele cu 
barurile lor, ba chiar și pentru formaţiile de muzicanți 
ambulanți. De vreme ce singura sursă de benzină era 
Armata Americană, o controla și pe aceasta. Furniza 
supraveghetori marilor moșii ale nobilimii și plănuia să le 
cumpere pământurile, în timp, la preţuri mici. Era pe cale 
să-și restaureze genul de putere pe care o deținuse înainte 
ca Mussolini să ia puterea în Italia. Se hotărâse să 
redevină bogat. În anii următori avea, cum se zice, să 
treacă Sicilia prin teascul lui de măsline. 

Un singur lucru îl necăjea, pe Don Croce. Unicul său fiu 
înnebunise în dorinţa excentrică de a face fapte bune. 


132 


Fratele lui, Părintele Benjamino, nu putea să aibă familie. 
Don-ul n-avea pe nimeni din sângele său căruia să-i lase 
moștenire imperiul. N-avea nicio căpetenie războinică de 
încredere, tânără și legată prin sânge, spre a deveni 
pumnul de fier când mănușa de catifea se vădea 
neconvingătoare. 

Oamenii Donului îl luaseră deja la ochi pe tânărul 
Salvatore Guiliano, iar Abatele Manfredi îi confirmase 
potenţialul. Acum, noi legende ale faptelor acestui băiat 
bântuiau Sicilia. Don-ul adulmeca un răspuns la singura sa 
problemă. 


133 


Capitolul 8 


În dimineaţa de după fuga lor din Montelepre, Turi 
Guiliano și Aspanu Pisciotta se scăldară într-un torent 
rapid din spatele peșterii lor de pe Monte d'Ora. Se duseră 
la marginea prăpastiei, luându-și pistoalele cu ei, și 
întinseră pe jos o pătură, ca să se bucure de răsăritul 
vârstat cu trandafiriu. 

Grotta Bianca era o cavernă lungă ce se sfârșea într-o 
grămadă de bolovani ce ajungeau până la plafon, sau 
aproape. Pe vremea când erau niște băieţandri, Turi și 
Aspanu reușiseră să se strecoare peste aceste pietroaie și 
descoperiseră un tunel care ajungea drept în partea opusă 
a muntelui. Existase dinainte de Christos, săpat de oștirea 
lui Spartacus, care se ascundea de legiunile romane. 

Departe jos, mic ca un sat de jucărie, se întindea 
Montelepre. Numeroasele poteci ce urcau pe creastă 
păreau niște viermi subţiri de cretă agăţaţi de peretele 
muntelui. Una câte una, casele de piatră cenușie din 
Montelepre erau prefăcute în aur de soarele ce răsărea. 

Aerul zorilor era limpede, perele pădureţe de pe jos erau 
reci și dulci, iar Turi culese una și mușcă din ea cu grijă ca 


134 


să-și răcorească gura. În câteva ore, dogoarea soarelui 
avea să le transforme în niște bulgări seci, ca de bumbac. 
Șopârle geko, cu capete ca niște enorme baloane pe 
piciorușe ca de insectă, se târau peste mâna lui, dar erau 
inofensive, în pofida înfățișării lor obscen de 
înspăimântătoare. Le mătură în lături. 

În timp ce Aspanu curăța armele, Turi privea orașul de 
sub ei. Ochiul gol distinse mici puncte negre, oameni 
ieșind la câmp să-și lucreze micile parcele de pământ. 
Incerc să-și localizeze propria casă. Demult, el și Aspanu 
arboraseră steagurile sicilian și american pe acoperișul 
acesteia. Copii șireţi, acceptaseră cu voioșie să fie lăudaţi 
ca patrioţi, dar adevăratul motiv era acela de a ţine casa 
sub observaţie în timp ce băteau piscurile munţilor 
învecinaţi - legătură încurajatoare cu lumea adulţilor. 

Deodată își aminti un lucru ce se întâmplase cu zece ani 
în urmă. Oficialităţile fasciste din sat le ordonaseră să dea 
jos steagul american de pe acoperișul casei Guiliano. Cei 
doi băieţi se înfuriaseră atât de tare încât luaseră ambele 
drapele, pe cel american, precum și pe cel sicilian. Apoi 
duseseră steagurile în ascunzătoarea lor secretă, Grotta 
Bianca, îngropându-le lângă peretele de bolovani. 

Guiliano îi spuse lui Pisciotta: 

— Stai cu ochii pe cărările astea. 

Și se duse în peșteră. Chiar și după zece ani, Guiliano își 
amintea exact unde îngropaseră drapelele, în colţul din 
dreapta, unde bolovanii erau în contact cu solul. Săpaseră 
în pământ sub pietroi, apoi astupaseră la loc groapa. 

Un strat de mușchi verde-negricios, subţire și cu mâzgă, 
crescuse pe locul acela. Guiliano scobi în el cu cizma, apoi 
folosi o piatră mică în chip de târnăcop. În câteva minute, 
steagurile fură descoperite. Cel american era o grămadă 
soioasă de zdrenţe, dar cum pe cel sicilian îl înfășuraseră 
în drapelul american, fusese protejat și supravieţuise. 
Guiliano îl desfășură, culorile stacojie și aurie fiind la fel de 
semeţe ca pe vremea când îl îngropaseră. N-avea nici 


135 


măcar o gaură. Îl aduse afară și-l întrebă pe Pisciotta, 
râzând: 

— Îţi mai aduci aminte de asta, Aspanu? 

Pisciotta privi drapelul. Apoi râse și el, dar într-un chip 
mai surescitat. 

— Soarta, strigă el, și sări în sus, smulgând steagul din 
mâna lui Guiliano. Se duse pe buza prăpastiei și îl agită 
spre orașul de jos. Nici măcar n-aveau nevoie să-și 
vorbească. Guiliano smulse un puiet ce creștea pe peretele 
muntelui. Scobiră o gaură și proptiră puietul cu pietre, 
apoi prinseră drapelul de trunchi astfel încât să fluture 
liber, în văzul tuturor. După aceea se așezară pe margine, 
în așteptare. 

Se făcuse de amiază până să vadă ceva; nu era decât un 
călăreț singuratic, urcând pe un măgar cărarea prăfoasă 
ce ducea spre piscul lor. 

Priviră timp de încă o oră, iar apoi, când măgarul intră 
în masivul muntos, luând-o în sus pe potecă, Pisciotta 
spuse: 

— Pe toţi dracii, călăreţul ăla e mai mic decât măgarul. 
Trebuie să fie nașu-tău, Adonis. 

Lui Guiliano nu-i scăpă disprețul din vocea lui Pisciotta. 
Pisciotta - atât de zvelt, de sprinten, de bine clădit - avea 
oroare de diformităţile fizice. Plămânii lui tuberculoși, care 
uneori îi însângerau gura, îl dezgustau, nu din cauza 
pericolului pentru viaţa sa, ci fiindcă întinau ceea ce el 
considera a fi propria sa frumuseţe. Sicilienii au pasiunea 
de a le da oamenilor porecle legate de defectele sau 
anomaliile lor fizice, și, odată, un prieten îl numise pe 
Pisciotta „Plămâni de Hârtie”. Pisciotta încercase să-l 
înjunghie cu cuțitul de buzunar. Doar puterea lui Guiliano 
împiedicase o crimă. 

Guiliano fugi în josul muntelui câteva mile și se ascunse 
după o stâncă uriașă de granit. Era unul din jocurile sale 
cu Aspanu în copilărie. Așteptă ca Adonis să treacă de el 
pe cărare, apoi ieși din ascunziș și strigă: 


136 


— Stai pe loc! 

Indreptă lupara într-acolo. 

Din nou era jocul din copilărie. Adonis se răsuci încet, 
astfel încât să acopere scoaterea pistolului. Dar Guiliano, 
râzând, revenise la adăpostul stâncii; doar ţeava luparei 
lucea în lumina soarelui. 

— Nașule, sunt Turi, strigă el și așteptă până ce Adonis 
vâri la loc în cingătoare pistolul și-și scoase ranița. Apoi 
Guiliano cobori lupara și ieși la loc deschis. Ştia că Hector 
Adonis avea întotdeauna greutăţi la descălecat, datorită 
picioarelor sale scurte, și vru să-l ajute. Dar, când apăru pe 
cărare, Profesorul se lăsă să lunece jos repede și se 
îmbrăţișară. Porniră în sus spre culme, Guiliano ducând 
măgarul. 

— Ei bine, tinere, ţi-ai ars toate podurile, spuse Hector 
Adonis, cu glasul său profesoral. Încă doi polițiști morţi 
după cele petrecute azi-noapte. Nu mai e glumă. 

Când ajunseră în vârf și Pisciotta îl salută, Adonis spuse: 

— De cum am văzut steagul sicilian, am știut că sunteţi 
aici. 

Pisciotta rânji și spuse bine dispus: 

— Turi, eu și muntele ăsta ne-am secesionat de Italia. 

Hector Adonis îi aruncă o privire tăioasă. Egoismul acela 
al tinerilor, proclamându-și propria importanţă supremă! 

— Tot orașul v-a văzut steagul, spuse Adonis. Inclusiv 
Maresciallo și carabinierii. Vor veni aici să-l dea jos. 

Pisciotta spuse cu nerușinare: 

— Mereu învățătorul care împărtășește cunoștințe. Sunt 
bine veniţi la drapelul nostru, dar asta-i tot ce-or sa 
găsească aici. Noaptea, noi suntem în siguranţă. Ar fi un 
miracol să iasă carabinierii din cazarmă noaptea. 

Adonis nu-l băgă în seamă, luă sacul de pe spinarea 
măgarului și-l desfăcu. Îi dădu lui Guiliano un binoclu 
puternic, o trusă de prim ajutor, o cămașă curată, ceva 
lenjerie, un pulover croșetat, o trusă de bărbierit, în care 


137 


se afla briciul cu tăiș drept al tatălui său, și șase calupuri 
de săpun. 

— Vei avea nevoie de astea aicea sus, spuse. 

Guiliano fu încântat de binoclu. li dădură lista lucrurilor 
de care aveau nevoie să le facă rost în următoarele câteva 
săptămâni. Ştia că maică-sa economisise săpunul în ultimul 
an. 

Într-un pachet separat se afla o bucată mare de brânză 
grunjoasă presărată cu piper, o pâine și două prăjituri mari 
și rotunde, în realitate un fel de pâini umplute cu șuncă, 
brânză prosciutto, caș mozzarella și încununate cu ouă 
răscoapte. 

Adonis spuse: 

— La Venera v-a trimis prăjiturile. Spune că i le prepara 
întotdeauna soțului ei când era în munţi. Una singură vă 
ţine o săptămână. 

— Cu cât se învechesc mai mult, cu-atât sunt mai 
gustoase, zâmbi șiret Pisciotta. 

Cei doi tineri se așezară pe iarbă și rupseră bucăţi din 
pâine. Pisciotta își folosi cuțitul pentru a tăia felii de 
brânză. Iarba forfotea de insecte în jurul lor, așa că puseră 
traista de merinde pe vârful unui bolovan de granit. Băură 
apă dintr-un pârâu limpede ce curgea la doar vreo treizeci 
de metri mai jos. Apoi se odihniră într-un loc de unde 
puteau vedea panta. 

Hector Adonis oftă: 

— Voi doi sunteţi foarte mulțumiți de ce-aţi făcut, dar 
nu-i de glumă. Dacă pun mâna pe voi, or să vă împuște. 

— lar dacă pun mâna pe ei, replică Guiliano calm, o să-i 
împușc eu. 

Aceste vorbe îl șocară pe Hector Adonis. N-avea să 
existe în veci vreo speranţă de iertare. 

— Nu te pripi, îl povăţui el. Nu ești încă decât un 
băietan. 

Guiliano îl privi un lung răstimp. 


138 


— Am fost destul de mare pentru ei ca să mă împuște 
pentru o bucată de brânză. Ce-aștepţi, să fug? Să-mi las 
familia să moară de foame? Să te las să-mi aduci pachete 
cu mâncare în timp ce eu stau în vacanţă în munţi? Vor 
veni să mă omoare, așa că am să-i omor. Şi dumneata, 
dragă nașule... Când eram copil, nu m-ai învăţat despre 
viața mizerabilă a ţăranilor sicilieni? Cât sunt de asupriţi 
de Roma și de perceptorii ei, de nobilime, de moșierii 
bogaţi care ne plătesc munca doar cu câteva lire ce abia ne 
ţin în viață? Mergeam la târg, cu alţi două sute de bărbaţi 
din Montelepre, și se tocmeau pentru noi de parcă eram 
niște vite. O sută de lire pentru o dimineaţă de muncă, 
spuneau, le luaţi sau vă căraţi. Și majoritatea oamenilor 
trebuiau să le ia. Cine, dar, să fie campionul Siciliei, dacă 
nu Salvatore Guiliano? 

Hector Adonis era disperat de-a binelea. Era destul de 
rău să fii urmărit de lege, dar a fi revoluționar era și mai 
periculos. 

— Asta-i foarte frumos în literatură, spuse el. Dar în 
viaţa reală poţi intra în mormânt de tânăr. 

Tăcu o clipă. 

— La ce ţi-au folosit eroismele din noaptea trecută? 
Vecinii tăi sunt tot în pușcărie. 

— Am să-i eliberez, spuse liniștit Guiliano. 

Văzu uimirea pe chipul nașului său. Avea nevoie de 
încuviințarea lui, de ajutor, de înţelegere. Își dădea seama 
că Adonis încă se mai gândea la el ca la tânărul sătean bun 
la inimă. 

— Trebuie să înţelegi cum sunt acum. 

Se opri. Putea spune exact ceea ce gândea? Avea oare 
să-l creadă nașul său nebunește de mândru? Dar urmă: 

— Nu mi-e frică de moarte. 

Îi zâmbi lui Hector Adonis, acel surâs băieţesc pe care 
Adonis îl știa și-l iubea atât de mult. 

— Într-adevăr, sunt eu însumi uimit de asta. Dar nu mă 
tem că voi fi ucis. Nu mi se pare posibil. 


139 


Râse sonor. 

— Poliţia lor de teren, mașinile blindate, mitralierele, 
Roma toată. Nu mi-e teamă de ei. Îi pot învinge. Munţii 
Siciliei sunt plini de bandiți. Passatempo și banda lui. 
Terranova. Cu toţii sfidează Roma. Ce pot face ei, pot să 
fac și eu. 

Hector Adonis simţea un amestec de amuzament și 
neliniște. Oare rana afectase creierul lui Guiliano? Sau 
ceea ce vedea el acum era la fel cu începuturile eroilor 
istoriei, Alexandrii, Cezarii, Rolanzii? Când oare începeau 
visurile eroilor, dacă nu atunci când ședeau într-o râpă 
singuratică, de vorbă cu prieteni dragi? Spuse însă, cu 
indiferenţă: 

— Lasă-i pe Terranova și Passatempo. Au fost capturați 
și stau la închisoare în Cazarma Bellampo. Vor fi 
transportaţi la Palermo în câteva zile. 

— Am să-i salvez, i-o întoarse Guiliano, iar apoi le voi 
aștepta recunoștinţa. 

Amărăciunea cu care spuse asta îl uimi pe Adonis și-l 
încântă pe Pisciotta. Schimbarea lui Guiliano al lor îi 
stupefia, întotdeauna îl iubiseră şi-l respectaseră. 
Intotdeauna dovedise multă demnitate și distincţie pentru 
un om atât de tânăr. Dar acum, pentru prima oară, îi 
simțeau înclinația spre putere. 

Hector Adonis întrebă: 

— Recunoștință? Passatempo și-a omorât unchiul care-i 
dăruise primul măgar din viaţa lui. 

— Atunci trebuie să-l învăţ înţelesul recunoștinţei, spuse 
Guiliano. 

Tăcu o clipă, apoi continuă: 

— lar acum am să-ți cer o favoare. Gândește-te cu 
băgare de seamă, dar, dacă refuzi, tot am să-ţi rămân 
același fin devotat. Uită că ești cel mai bun prieten al 
părinţilor mei și uită-ţi afecțiunea pentru mine. Cer 
această favoare pentru Sicilia pe care m-ai învăţat s-o 
iubesc. Fii ochii și urechile mele la Palermo. 


140 


Hector Adonis îi spuse: 

— Ceea ce-mi ceri, în calitatea mea de Profesor la 
Universitatea din Palermo, e să devin membru al bandei 
tale de tâlhari. 

— Asta nu-i chiar atât de ciudat în Sicilia, unde toată 
lumea e agăţată de Prietenii Prietenilor. Și în care alt loc 
dacă nu în Sicilia poartă pistol un Profesor de Istorie și 
Literatură? 

Hector Adonis îi studie pe ambii tineri în timp ce-și 
cumpănea răspunsul. Putea promite ușor că-i va ajuta și 
apoi să-și uite promisiunea. Putea la fel de ușor să refuze și 
să promită că nu le va da decât ajutorul pe care li l-ar da 
un prieten din când în când, așa cum făcea și azi. La urma 
urmei, comedia putea fi scurtă. Era posibil ca Guiliano să 
fie omorât în luptă sau trădat. Putea emigra în America. Şi 
problema ar fi rezolvată, își spuse el trist. 

Işi aminti o zi de vară de foarte demult, o zi foarte 
asemănătoare acesteia, când Turi și Aspanu n-aveau mai 
mult de opt ani. Ședeau pe pășunea dintre casa Guiliano și 
munţi, așteptând cina. Hector Adonis îi adusese lui Turi un 
sac de cărți. Una dintre ele era Cântarea lui Roland, și le-o 
citise. 

Adonis știa poemul aproape pe de rost. Îi era drag 
aproape fiecărui sicilian cu știință de carte, iar analfabeţii 
îndrăgeau și ei povestea. Reprezenta vârful de repertoriu 
al teatrului de păpuși care dădea spectacole în fiecare oraș 
și sat, iar personajele sale legendare erau pictate pe 
pereţii tuturor rulotelor ce străbăteau colinele siciliene. 
Cei doi mari cavaleri ai împăratului Charlemagne - Roland 
și Oliver - îi măcelăriseră pe sarazini, apărând retragerea 
împăratului lor în Franţa. Adonis povestea cum muriseră 
împreună în marea bătălie de la Roncevalles - cum Oliver 
se rugase de trei ori de Roland să sune din corn pentru a 
chema înapoi armata lui Charlemagne și cum Roland 
refuzase, din mândrie. Iar apoi, când sarazinii i-au copleșit, 
Roland a sunat din marele său corn, însă era prea târziu. 


141 


Când Charlemagne s-a întors să-și salveze cavalerii, le-a 
găsit trupurile printre miile de sarazini morţi și și-a smuls 
barba. Adonis își amintea lacrimile din ochii lui Turi 
Guiliano și, destul de ciudat, expresia de dispreţ de pe 
chipul lui Aspanu Pisciotta. Pentru unul era cel mai măreț 
moment pe care-l poate trăi o ființă omenească, pentru 
celălalt copil reprezenta o umilitoare moarte de mâna 
necredincioșilor. 

Cei doi băieţi se sculaseră de pe iarbă ca să fugă în casă 
la cină. Turi își aruncase braţele pe după umerii lui 
Aspanu, iar Hector zâmbise la vederea acestui gest. Era 
Roland sprijinindu-l pe Oliver, astfel încât să poată muri 
amândoi pe propriile picioare în faţa sarazinilor ce atacau. 
Roland, murind, întinsese mănușa spre cerul de azur, și un 
înger i-o scosese de pe mână. Sau cel puţin așa glăsuiau 
poemul și legenda. 

Asta se întâmplase cu o mie de ani în urmă, dar Sicilia 
continua să sufere în același peisaj brutal, cu pâlcuri de 
măslini și câmpii arse, cu locașuri sfinte pe margine de 
drum ridicate de primii fideli ai lui Christos, nenumăratele 
cruci pe care erau răstigniţi sclavii rebeli conduși de 
Spartacus. lar finul său avea să fie un altul dintre acești 
eroi, neînţelegând că pentru a se schimba Sicilia ar fi 
trebuit ca un vulcan moral să incinereze pământul. 

Acum, sub ochii lui Adonis, Pisciotta stând tolănit pe 
spate în iarbă, iar Guiliano privindu-l cu ochi mari, căprui- 
închis și cu un zâmbet ce părea să spună că știa exact la ce 
se gândea nașul său, avu loc o curioasă transformare a 
scenei. Adonis îi văzu sub formă de statui sculptate în 
marmură, cu trupurile smulse din viața de zi cu zi. 
Pisciotta deveni o figurină pe o vază, șopârla geko din 
mâna sa, o viperă, totul gravat măiestru în soarele 
dimineţii montane. Pisciotta arăta primejdios, un om ce 
umplea lumea cu otravă și pumnale. 

Salvatore Guiliano, finul său Turi, era cealaltă latură a 
vazei. Frumuseţea lui era ca a unui Apollo grec, trăsăturile 


142 


pe deplin modelate, ochii cu albul atât de limpede încât 
dădeau aproape senzaţia de orbire. Chipul îi era deschis și 
franc, cu inocenţa unui erou legendar. Sau, mai degrabă, 
fu Adonis de părere, respingându-și sentimentalismul, 
hotărârea unui tânăr determinat să devină erou. Trupul 
său avea consistenţa  musculoasă a acelor statui 
mediteraneene, coapsele grele, spinarea vânjoasă. Avea un 
fizic de tip american, mai înalt și mai lat în umeri decât 
majoritatea sicilienilor. 

Incă din copilărie, Pisciotta demonstrase o șiretenie 
pragmatică. Guiliano fusese generosul credincios în 
bunătatea omenească, mândru de propria sa veracitate. Pe 
vremea aceea, Hector Adonis se gândea adesea că 
Pisciotta va fi șeful, la maturitate, iar Guiliano, discipolul. 
Ar fi trebuit însă să se gândească mai bine. Credinţa în 
propria-ţi virtute poate fi mult mai periculoasă decât cea în 
propria-ţi viclenie. 

Glasul batjocoritor al lui Pisciotta frânse aceste visuri cu 
ochii deschiși ale lui Hector Adonis: 

— Vă rog, spuneţi da, Profesore. Sunt al doilea la 
comandă în banda lui Guiliano, dar n-am mai jos de mine 
pe nimeni căruia să-i dau ordine. 

Rânjea. 

— Vreau să încep cât de curând. 

Deși Adonis nu se lăsă provocat, ochii lui Guiliano 
scânteiară de furie. Însă spuse liniștit: 

— Care este răspunsul? 

— Da, spuse Adonis. 

Ce altceva ar fi putut răspunde un naș? 

Atunci Turi îi povesti ce făcuse la întoarcerea în 
Montelepre și-i contură planurile pentru a doua zi. Adonis 
fu iarăși copleșit de îndrăzneala și ferocitatea proiectelor 
acelui tânăr. Dar când Guiliano îl aburcă pe măgar, se 
aplecă și-și sărută finul. 

Pisciotta și Guiliano îl priviră pe Adonis cum cobora, 
călare pe măgăruș, cărarea spre Montelepre. 


143 


— E un om atât de mititel, comentă Pisciotta. S-ar fi 
potrivit mult mai bine pe vremea când ne jucam de-a 
bandiții, în copilărie. 

Guiliano se întoarse spre el și spuse blând: 

— Şi bancurile tale ar fi fost mai potrivite atunci. Fii 
serios când discutăm lucruri serioase. 

Dar în aceeași seară, înainte de-a adormi, se 
îmbrăţișară. 

— Eşti fratele meu, șopti Guiliano. Să nu uiţi asta. 

Apoi se înveliră în pături și dormiră ultima noapte a 
anonimatului lor. 


144 


Capitolul 9 


Turi Guiliano și Aspanu Pisciotta se deșteptară cu 
noaptea-n cap, înaintea primei gene de lumină a zorilor, 
căci, deși ar fi fost improbabil, carabinierii puteau porni pe 
întuneric pentru a-i lua prin surprindere la răsăritul 
soarelui. Văzuseră, seara târziu, mașina blindată de la 
Palermo sosind în Cazarma Bellampo împreună cu două 
jeep-uri pline de întăriri. Pe timpul nopţii, Guiliano făcu 
incursiuni de cercetare pe coastele muntelui în jos, 
ascultând orice sunete produse de cineva care s-ar fi 
apropiat de panta lor - măsură de prevedere pe care 
Pisciotta o ridiculiză. 

— Când eram copii, am fi fost atât de cutezători, îi spuse 
el lui Guiliano, dar crezi că leneșii ăia de carabinieri or să- 
și riște vieţile pe-ntuneric, sau măcar să piardă o noapte de 
somn bun în paturi moi? 

— Trebuie să ne instruim în bunele obiceiuri, replică 
Turi Guiliano. 

Ştia că, într-o bună zi, vor întâlni inamici mai pricepuți. 

Turi și Aspanu munciră din greu, întinzând armele pe o 
pătură și verificându-le până-n cele mai mici amănunte. 


145 


Mâncară puţină prăjitură-de-pâine trimisă de La Venera, 
spălând-o cu vin dintr-un clondir pe care li-l lăsase Hector 
Adonis. Prăjitura, cu căldura și mirodeniile ei, li se așternu 
arzătoare în stomac. Le dădu energia de a construi un 
paravan din lăstari și bolovani pe marginea prăpastiei. 
Dindărătul acestei apărători, priviră orașul și cărările 
muntelui prin binoclu. Guiliano încărcă armele și băgă cutii 
de muniţie în buzunarele sumanului de oaie, pe când 
Pisciotta stătea de strajă. Își făcu treaba atent și încet. 
Chiar și proviziile le îngropă, acoperind el însuși solul cu 
pietre uriașe. Niciodată n-avea încredere în altcineva 
pentru asemenea detalii. Așa că Pisciotta fu acela care 
observă mașina blindată părăsind Cazarma Bellampo. 

— Ai dreptate, spuse acesta. Mașina se îndepărtează de 
noi pe câmpia Castellammare. 

Își zâmbiră. Guiliano simţi o satisfacţie calmă. Lupta cu 
poliția n-avea să fie atât de dificilă, la urma urmei. Era un 
joc de copii, cu șiretlicuri de copii. Vehiculul blindat urma 
să dispară după o curbă a drumului, ocolind apoi îndărăt și 
intrând în munţi prin spatele culmii lor. Autorităţile știau 
fără îndoială de tunel și se așteptau ca ei să-l folosească 
pentru a scăpa, nimerind drept în mașina blindată. Şi în 
mitralierele ei. 

Într-o oră carabinierii aveau sa trimită un detașament pe 
coastele Muntelui d'Ora pentru a-i lichida printr-un atac 
frontal, îi ajuta faptul că poliţia se gândea la ei ca la niște 
tineri sălbatici, simpli tâlhari. Drapelul stacojiu cu auriu al 
Siciliei pe care-l arboraseră pe pisc le confirma 
nepăsătoarea insolenţă, sau, cel puţin, așa credea poliția. 

O oră mai târziu, o dubă cu trupe și un jeep aducându-l 
pe Maresciallo Roccofino ieși pe poarta cazărmii Bellampo. 
Cele două autovehicule se deplasară alene până la poalele 
Muntelui d'Ora și se opriră pentru debarcare. Doisprezece 
carabinieri înarmaţi cu puști se desfășurară pe micile 
poteci ce urcau panta. Maresciallo Roccofino își scoase 


146 


chipiul cu fireturi și arătă cu el spre steagul roșu și auriu 
ce flutura pe culme, deasupra lor. 

Turi Guiliano se uita cu binoclul din spatele paravanului 
de lăstari. Un moment își făcu griji pentru mașina blindată 
din cealaltă parte a muntelui. Vor fi trimis niște oameni și 
pe panta opusă? Dar acestora le-ar fi trebuit ore-ntregi să 
escaladeze, nu puteau fi aproape. Şi-i scoase, așadar, din 
minte și îi spuse lui Pisciotta: 

— Aspanu, dacă nu suntem atât de deștepţi pe cât ne 
credem, n-o să ajungem diseară acasă la mama și la o 
farfurie de spaghetti, cum obișnuiam când eram copii. 

Pisciotta râse: 

— Niciodată nu puteam suferi mersul acasă, ţii minte? 
Dar trebuie să recunosc, aici e mai nostim. Omorâm vreo 
câţiva? 

— Nu. Trage pe deasupra capetelor. 

Gândindu-se cum îi nesocotise Pisciotta ordinul cu două 
nopţi în urmă, adăugă: 

— Aspanu, ascultă-mă. N-are niciun rost să-i omorâm. 
De data asta nu poate servi la nimic. 

Așteptară cu răbdare timp de o oră. Apoi Guiliano își 
strecură pușca de vânătoare prin parapetul de lăstari și 
trase două focuri! Fu uimitor cât de iute se împrăștie șirul 
drept al acelor oameni atât de încrezători în ei înșiși, ca 
niște furnici săgetând prin iarbă. Pisciotta trase cu 
carabina sa de patru ori. Norișori de fum apărură în 
diferite părți ale pantei când carabinierii le răspunseră. 

Guiliano lăsă jos pușca și-și luă binoclul. li putu vedea pe 
Maresciallo și pe Sergentul său acţionând o staţie de 
comunicaţii radio. Precis luau legătura cu mașina blindată 
din partea opusă a muntelui, avertizând că tâlharii 
pornesc. Luă iar pușca și mai trase de două ori, apoi îi 
spuse lui Pisciotta: 

— E timpul să plecăm. 

Amândoi se târâră spre latura îndepărtată a prăpastiei, 
în afara vederii carabinierilor ce avansau, apoi se lăsară să 


147 


alunece în josul pantei semănate cu bolovani, rostogolindu- 
se cale de cincizeci de metri până se opriră în picioare, cu 
armele pregătite. Aplecaţi, fugiră în josul colinei fără a se 
opri decât pentru ca Guiliano să observe atacanţii prin 
binoclu. 

Carabinierii continuau să tragă spre pisc, fără să-și dea 
seama că urmăriţii se aflau acum în flanc. Guiliano cobori, 
urmat de Pisciotta, pe o potecă strâmtă, ascunsă printre 
bolovani masivi, și intrară într-o pădurice. Se odihniră 
câteva minute, apoi o luară amândoi la goană în jos, rapid 
și fără zgomot. În nicio oră, ieșiră pe câmpia ce despărţea 
munţii de orașul Montelepre, dar ocoliseră până în cealaltă 
parte a localităţii, care acum se afla între ei și duba cu 
militari. Işi ascunseră armele sub haine și străbătură șesul, 
arătând ca doi ţărani în drum spre munca la câmp. Intrară 
în Montelepre prin capătul de sus al Viei Bella, la numai o 
sută de metri de Cazarma Bellampo. 

In exact același moment, Maresciallo Roccofino le 
ordona oamenilor Băi să continue urcușul pantelor spre 
steagul de pe culme. Nu se auzise niciun foc de răspuns în 
ultima oră și era convins că cei doi tâlhari fugiseră prin 
tunel și coborau acum versantul opus al muntelui, spre 
mașina blindată. Voia să închidă capcana. Oamenilor lui le 
mai trebui o oră pentru a ajunge în vârf, unde rupseră 
drapelul. Maresciallo Roccofino intră în peșteră și puse să 
se dea bolovanii la o parte pentru a deschide tunelul. Işi 
trimise oamenii prin coridorul acela de stâncă și în josul 
celeilalte coaste a muntelui ca să ajungă la întâlnirea cu 
mașina blindată. Fu uluit când află că vânatul îi scăpase. 
Ordonă ruperea rândurilor în grupe de căutare și 
cercetare, convins că-i vor scoate pe fugari din găurile lor. 


__ Hector Adonis urmase perfect instrucțiunile lui Guiliano. 
În capătul Viei Bella era o căruţă pictată, străvechile 
legende acoperind fiecare palmă, pe dinăuntru și pe 
dinafară. Până și spiţele roţilor și obezile erau ilustrate cu 


148 


mici figuri împlătoșate, astfel că roţile, atunci când se 
învârteau, dădeau impresia că omuleţii se agită în 
vâltoarea bătăliei. Oiștile erau colorate și ele cu înflorituri 
roșii și puncte argintii. 

Căruţa semăna cu un om tatuat pe toată suprafaţa 
trapului, între oiști stătea un catâr alb, somnoros. Guiliano 
sări pe capra goală a birjarului și privi în căruţă. Era 
încărcată cu ulcioare enorme de vin, fixate în coșuri de 
bambus. Se numărau cel puţin douăzeci. Își strecură pușca 
după un șir de ulcioare. Aruncă o privire iute spre munţi; 
nu era nimic de văzut, doar steagul continuând să fâlfâie. 
Rânji spre Pisciotta: 

— Toate-s la locul lor. Du-te și fă-ţi micul număr de dans. 

Pisciotta îi adresă un salut, serios dar totuși ironic, își 
încheie scurta peste pistol și porni spre poarta Cazărmii 
Bellampo. Din mers, privi în josul drumului ce ducea la 
Castellammare, doar ca să se asigure că nu se vedea nicio 
mașină blindată întorcându-se din munți. 

Sus pe capra căruţei, Turi Guiliano îl urmări pe Pisciotta 
cum traversa încet câmpul deschis până pe cărarea de 
pietre ce ducea la poartă. Apoi se uită pe Via Bella. Își 
putea vedea casa, dar în faţa ei nu stătea nimeni. Sperase 
s-o zărească pe mama sa. Câţiva bărbaţi ședeau în dreptul 
unei case, cu masa și sticlele de vin umbrite de un balcon 
ieșit în afară. Deodată își aminti de binoclul pe care-l avea 
la gât și descheie cureaua, aruncându-l în căruţă. 

Un tânăr carabinier stătea de gardă la poartă, un băiat 
nu mai mare de optsprezece ani. Obrajii săi trandafirii și 
chipul imberb îi proclamau nașterea în provinciile de nord 
ale Italiei; uniforma neagră cu brandemburguri albe, largă 
și neajustată, și boneta militară cu fireturi purtată fălos îi 
dădeau aspectul unei marionete sau al unui clovn. 
Contravenind regulamentului, avea o ţigară în gura 
adolescentină de forma arcului lui Cupidon. Apropiindu-se 
pe jos, Pisciotta simţi un val de dispreţ amuzat. Nici chiar 


149 


după tot ce se întâmplase în ultimele zile, omul nu-și ţinea 
pușca pregătită. 

Santinela văzu doar un ţăran cu ceafa groasă, căruia 
îndrăznea să-i crească o mustață mai elegantă decât i se 
cuvenea. Spuse arțăgos: 

— Băi, mălai mare, un’ crezi că te-ci? 

Nu-și luă arma de pe umăr. Pisciotta i-ar fi putut tăia 
gâtul într-o secundă. 

În loc de asta, căută să pară respectuos, încercând să-și 
stăpânească sarcasmul față de aroganţa copilului aceluia. 
Spuse: 

— Dacă nu vă supăraţi, aș vrea să-l văd pe Maresciallo. 
Am niște informaţii preţioase. 

— Poţi să mi le dai mie, spuse gardianul. 

Pisciotta nu se mai putu stăpâni. Aruncă dispreţuitor: 

— Şi dumneata poţi să mă și plătești? 

Paznicul fu uluit de această obrăznicie. Apoi spuse 
batjocoritor, dar oarecum și precaut: 

— Nu ţi-aș da o liră, nici să-mi spui că s-a-ntors lisus. 

Pisciotta rânji: 

— Mai ceva ca asta. Știu unde s-a-ntors Turi Guiliano, 
omul care v-a dat borşul pe nas. 

Gardianul întrebă bănuitor: 

— De când sprijină un sicilian legea în ţara asta 
afurisită? 

— Dar eu am ambiţii, zise Pisciotta, trăgându-se ceva 
mai aproape. Mi-am pus în gând să mă fac carabinier. Luna 
viitoare mă duc la Palermo să-mi dau examenul. Cine știe, 
poate-n curând o să purtăm aceeași uniformă. 

Paznicul îl privi pe Pisciotta cu un interes mai prietenos. 
Era adevărat că mulţi sicilieni deveneau polițiști. Era o 
cale de-a scăpa de sărăcie, o bucăţică de putere. Toată 
lumea știa gluma că sicilienii deveneau fie criminali, fie 
polițai, și că în ambele cazuri făceau la fel de mult rău. În 
acest timp, Pisciotta râdea în sinea sa la gândul de-a 
deveni vreodată carabinier. El era un fante; avea o cămașă 


150 


de mătase fabricată la Palermo. Doar un prost s-ar fi 
fudulit în uniforma aia neagră cu fireturi albe și chipiul 
caraghios cu brandemburguri și cozoroc ţeapăn. 

— N-ar strica să te mai gândești, spuse tânărul, nevrând 
ca toată lumea să aibă acces la bunătăţi. Solda e mică şi- 
am muri cu toţii de foame dacă nu ne-am lua dreptu' de la 
contrabandiști. Şi nu mai departe de săptămâna asta, doi 
oameni din cazarma noastră, prieteni buni de-ai mei, au 
fost uciși de blestematul ăla de Guiliano. Şi-n fiecare zi dai 
peste insolenţa țăranilor de pe la voi, care nu ti-ar arăta 
drumul nici măcar spre bărbierul din oraș. 

Pisciotta se repezi voios: 

— O să-i învăţăm buna creștere cu bastinado. 

Apoi, cu un aer confidenţial, ca și cum ar fi fost deja 
camarazi de arme, întrebă: 

— N-ai să-mi dai și mie o ţigară? 

Spre încântarea lui Pisciotta, momentul de bunăvoință 
zbură. Gardianul fu revoltat: 

— ie, o ţigară? repetă el incredul. Şi de ce, pentru 
Dumnezeu, i-aș da unui bălegar de sicilian o ţigară? 

Și acum, în sfârșit, își dădu jos pușca. 

Un moment, Pisciotta simţi nevoia sălbatică de a se 
arunca înainte să-i reteze paznicului beregata. 

— Fiindcă-ţi pot spune unde să-l găsești pe Guiliano, d- 
aia. Camarazii tăi care scotocesc munţii sunt prea proști ca 
să găsească un geko măcar. 

Gardianul părea năucit. Insolenţa îl derutase; informația 
oferită îl făcu să-și dea seama că mai bine ar consulta un 
superior. Avea senzaţia că omul acela era prea lunecos și-l 
putea băga într-un necaz de-un fel sau altul. Deschise 
poarta și-i făcu semn cu pușca lui Pisciotta să intre în 
incinta Cazărmii Bellampo. Stătea cu spatele întors spre 
stradă. În același moment, Guiliano, la o sută de metri 
distanţă, trezi catârul cu o lovitură și porni căruța pe 
cărarea pietruită, spre poartă. 


151 


Terenul Cazărmii Bellampo acoperea patru acri. În față 
se afla clădirea mare a administraţiei, cu o aripă în formă 
de L, unde erau celulele arestului. În spatele ei se găseau 
clădirile de locuit ale carabinierilor, destul de mari ca să 
adăpostească o sută de oameni, cu o secţiune despărțită 
special, ce servea drept apartament privat pentru 
Maresciallo. La dreapta era un garaj pentru vehicule, în 
realitate un hambar servind încă parţial ca atare, de vreme 
ce detașamentul întreținea o turmă de măgari și catâri 
pentru deplasarea pe munte, unde vehiculele mecanice nu 
erau de niciun folos. 

Departe, în spate, erau un depozit de muniții și unul de 
provizii, ambele făcute din oţel ondulat. Toată zona era 
înconjurată de un gard din sârmă ghimpată, înalt de peste 
doi metri, cu două foișoare înalte pentru santinele, dar 
acestea nu se foloseau de luni de zile. Cazarma fusese 
construită sub regimul lui Mussolini și apoi extinsă în 
timpul războiului cu Mafia. 

Când intră pe poartă, Pisciotta se uită să vadă dacă sunt 
semne de primejdie. Miradoarele erau goale, niciun militar 
înarmat nu umbla prin curte. Părea o pașnică fermă pustie. 
În garaj nu se găsea niciun vehicul; de fapt, nu se vedeau 
vehicule nicăieri, lucru care-l surprinse și-l îngrijoră că s-ar 
putea întoarce curând vreunul. Nu putea concepe că 
Maresciallo ar fi atât de prost încât să-și lase garnizoana 
fără o mașină. Trebuia să-l prevină pe Turi că se puteau 
pomeni cu vizitatori neașteptați. 

Mânat de tânărul gardian, Pisciotta intră pe ușa largă a 
clădirii administrative. Aceasta era o încăpere enormă, cu 
ventilatoare în tavan, care reușeau foarte puţin să 
împrăștie căldura. Un birou mare, pe o podișcă, domina 
sala, iar de-o parte și alta, niște balustrade încadrau 
birouri mai mici, pentru funcţionari; în jurul camerei se 
aflau bănci de lemn. Toate acestea erau goale, cu excepţia 
biroului principal. Acolo stătea un caporal de carabinieri 
întru totul diferit de tânăra santinelă. O placă de aur 


152 


ornamentată pusă pe birou anunța CAPORAL CANIO 
SILVESTRO. Partea superioară a trupului lui era masivă - 
umeri laţi și gât gros ca o coloană, în vârf cu un bolovan în 
loc de cap. O cicatrice roz, lespede de ţesut mort lucios, 
părea lipită de la ureche până-n capătul fălcii ca stânca. 
Mustaţa stufoasă și lungă, ca un mâner, îi zbura deasupra 
gurii precum două aripi negre. 

Purta pe mânecă galoanele de caporal, un pistol uriaș la 
centură și, mai rău decât orice, îl privea pe Pisciotta cu cea 
mai totală neîncredere și suspiciune, în timp ce gardianul 
își recita povestea. Când Caporalul Silvestro vorbi, 
accentul îl trădă ca fiind sicilian: 

— Eşti un căcat mincinos. 

Dar înainte de-a putea continua, se auzi glasul lui 
Guiliano, strigând mai încoace de poartă: 

— Hei, carabinierule, îţi vrei vinul, sau nu? Da, sau nu? 

Pisciotta admiră stilul vocii lui Guiliano; tonul aspru, 
dialectul atât de gros încât era aproape neinteligibil cu 
excepţia băștinașilor din acea provincie, cuvintele alese cu 
aroganta tipică a ţăranului înstărit. 

Caporalul mârâi exasperat: 

— Ce Dumnezeu urlă băiatul ăla? 

Și, cu pași mari, ieși pe ușă. Gardianul și Pisciotta îl 
urmară. 

Căruţa pictată și catârul ei alb erau în fața porţii. Gol 
până la brâu, cu pieptul lat șiroind de sudoare, Turi 
Guiliano legănă un ulcior de vin. Pe față avea un enorm 
zâmbet idiot; tot trupul îi stătea pieziș ca al unui ţărănoi. 
Infăţișarea lui dezarmă orice suspiciune. Nu putea avea 
nicio armă ascunsă asupra sa, era beat, iar accentul 
reproducea cel mai mârlănesc dialect din toată Sicilia. 
Mâna Caporalului cobori de pe pistol, paznicul își lăsă 
pușca jos. Pisciotta făcu un pas înapoi, gata să-și scoată 
propriul pistol de sub scurtă. 

— Am o căruţă de vin pentru mata, răcni iar Guiliano. Își 
suflă nasul în degete și trânti mucii în poartă. 


153 


— Cine-a comandat vinul ăsta? întrebă Caporalul. Se 
îndrepta, însă, spre poartă, iar Guiliano știa că o va 
deschide larg pentru a lăsa să intre căruţa. 

— Tatăl meu mi-a zis să-l aduc pentru Maresciallo, spuse 
Guiliano făcând cu ochiul. 

Caporalul se holba la el. Vinul era, fără îndoială, un dar 
pentru a-l fi lăsat pe vreun fermier să facă un pic de 
contrabandă. Caporalul se gândi stingherit că, în calitatea 
sa de adevărat sicilian, tatăl ar fi adus el însuși vinul 
pentru a fi mai îndeaproape asociat cu darul. Apoi, însă, 
ridică din umeri: 

— Descarcă marfa și ad-o în cazarmă. 

— Nu de unu' singur, spuse Guiliano, nu pot. 

Din nou Caporalul simţi un junghi de îndoială. Un 
oarecare instinct îl avertiza. Dându-și seama, Guiliano se 
dădu jos din căruţă astfel încât să poată smulge ușor 
lupara din ascunzătoare. Dar mai întâi ridică un ulcior de 
vin în învelișul lui de bambus și spuse: 

— Am douăzeci de frumuseți d-astea pentru mata. 

Caporalul mugi o comanda spre barăcile de cazare, și 
doi tineri carabinieri ieșiră în fugă; aveau jachetele 
descheiate și capul gol. Nici arme nu purtau. Guiliano, în 
picioare pe capra căruţei, le aruncă în braţe ulcioare cu 
vin. Unul i-l dădu gardianului cu pușca, dar acesta încercă 
să refuze. 

— O s-ajuţi cu siguranţă să-l golească, spuse Guiliano cu 
bună dispoziţie necioplită, așa că muncește. 

Acum, având trei gărzi imobilizate, cu braţele pline de 
ulcioare, Guiliano examină scena. Era exact așa cum își 
dorise. Pisciotta se afla imediat în spatele Caporalului, 
singurul militar cu braţele libere. Guiliano scrută pantele; 
nu se vedea niciun semn al grupurilor de căutare 
întorcându-se. Controlă drumul spre Castellammare; nici 
urmă de mașină blindată. În jos, pe Via Bella, copiii își 
vedeau de joacă. Se aplecă în căruţă, scoase lupara și o 
îndreptă spre Caporalul uluit. În același timp, Pisciotta își 


154 


trase pistolul de sub cămașă. Îl apăsă în spinarea 
Caporalului: 

— Nu mișca un pas, spuse el, că-ţi rad cu plumbi 
mustaţa aia mare. 

Guiliano ţinea lupara spre ceilalţi trei gardieni speriați. 
Zise: 

— "Ţineţi ulcioarele alea în braţe și intraţi toţi în clădire. 

Paznicul înarmat ce strângea ulciorul își lăsă pușca să 
cadă la pământ. Pisciotta o ridică în timp ce intrau. În 
birou, Guiliano luă plăcuţa cu numele, admirând-o: 

— Caporal Canio Silvestro. Cheile matale, te rog. Toate. 

Mâna Caporalului stătea pe pistol. Il fulgeră din ochi pe 
Guiliano. Pisciotta îi dădu una peste mână și-i luă arma. 
Caporalul se întoarse, aruncându-i o privire rece și 
scrutătoare, de moarte. Pisciotta zâmbi și spuse: 

— Scuzațţi. 

Caporalul se răsuci spre Guiliano și spuse: 

— Băiete, fugi de-aici și te fă actor, ești foarte talentat. 
Nu merge mai departe cu treaba asta, n-ai să scapi. 
Maresciallo și oamenii lui vor fi înapoi înainte de căderea 
nopţii și-or să te vâneze până la capătul Pământului. 
Gândește-te bine, tinere, ce înseamnă să fii scos în afara 
legii, cu capul pus la preţ. O să te urmăresc eu însumi, și 
nu uit niciodată o mutră. O să-ţi aflu numele și-am să te 
scot afară și dacă te-ascunzi în fundul iadului. 

Guiliano îi zâmbi. Dintr-un oarecare motiv, îi plăcea 
individul. Spuse: 

— Dacă vrei să-mi știi numele, de ce nu întrebi? 

Caporalul îl privi dispreţuitor: 

— Şi-ai să-mi spui, ca un idiot? 

— Eu nu mint niciodată. Mă numesc Guiliano. 

Caporalul își duse mâna la șold după pistolul pe care 
Pisciotta îl luase deja. Lui Guiliano omul îi plăcu și mai 
mult pentru această reacție instinctivă. Avea curaj și 
simţul datoriei. Ceilalţi gardieni erau îngroziţi. Acesta era 


155 


Salvatore Guiliano, cel care le ucisese trei camarazi. N- 
aveau niciun motiv să creadă că-i va lăsa în viaţă. 

Caporalul studie chipul lui Guiliano, memorându-l, apoi, 
cu mișcări lente și atente, scoase un inel uriaș cu chei 
dintr-un sertar al biroului. O făcu pentru că Guiliano ţinea 
pușca de vânătoare apăsată cu putere în spatele lui. 
Guiliano îi luă cheile din mână și i le aruncă lui Pisciotta. 

— Eliberează prizonierii, spuse. 

În aripa cu închisoarea a clădirii administrative, într-o 
zonă mare cu gratii, se găseau zece cetăţeni din 
Montelepre care fuseseră arestaţi în noaptea fugii lui 
Guiliano. Într-una din micile celule separate erau închiși 
cei doi faimoși bandiți locali, Passatempo și Terranova. 
Pisciotta le descuie ușile celulelor, iar aceștia îl urmară 
veseli în cealaltă încăpere. 

Cetăţenii arestaţi din Montelepre, toţi vecini de-ai lui 
Guiliano, năvăliră în birou și se îmbulziră în jurul lui să-l 
îmbrăţișeze recunoscători. Guiliano se lăsă îmbrățișat, dar 
rămase mereu în alertă, cu ochii pe carabinierii captivi. 
Vecinii lui erau bine dispuși și încântați de isprava sa; 
umilise detestata poliţie, era campionul lor. li spuseră că 
Maresciallo ordonase să li se aplice un bastinado, dar 
Caporalul oprise ducerea la îndeplinire a acestei pedepse 
prin simpla forţă a caracterului său și cu argumentul că o 
asemenea acțiune ar provoca atât de multe suferinţe încât 
va afecta siguranţa cazărmii. În loc de asta, a doua zi 
dimineaţă trebuiau să fie transportaţi la Palermo pentru a 
compărea în fața unui magistrat care să-i interogheze. 

Guiliano își ţinea ţeava Juparei spre podea, temându-se 
că un foc accidental ar nimeri în grămada din jurul său. 
Oamenii aceia erau cu toţii mai bătrâni, vecini pe care-i 
știa de copil. Avu grijă să le vorbească așa cum o făcuse 
întotdeauna: 

— Sunteţi bine veniţi să mă urmaţi în munţi. Sau să 
mergeţi în vizită la rude, în alte părți ale Siciliei, până-și 
vin în fire autorităţile. 


156 


Așteptă, dar nu urmă decât tăcere. Cei doi bandiți, 
Passatempo și Terranova, stăteau la o parte de ceilalţi. 
Erau extrem de alerţi, gata să sară din loc. Passatempo era 
un om scund, îndesat și urât, cu fața mare ciupită de 
vărsat, cu gura groasă și diformă. Oamenii de la ţară îl 
numeau „Bruta”. Terranova, mic de statură, era clădit ca 
un dihor. Totuși, trăsăturile lui mărunte erau plăcute, 
buzele plămădite într-un zâmbet natural. Passatempo 
fusese tipicul bandit sicilian lacom, care nu făcea decât să 
fure animale de casă și să ucidă pentru bani. Terranova, 
fermier, muncind din greu, își începuse cariera de tâlhar 
când doi perceptori veniseră să-i confiște cel mai de preţ 
porc. Îi ucisese pe amândoi, își tăiase porcul ca să-l 
mănânce familia și rudele, după care fugise în munţi. Cei 
doi se aliaseră, dar fuseseră trădaţi și prinși când se 
ascundeau într-o magazie părăsită din ogoarele cu grâu de 
la Corleone. 

Guiliano le spuse: 

— Voi doi n-aveţi de ales. Vom merge în munţi împreună 
și apoi, dacă vreţi, puteţi să rămâneţi sub comanda mea 
sau să plecaţi în voia voastră. Dar pe ziua de azi am nevoie 
de ajutorul vostru, şi-mi datoraţi un mic serviciu. 

Le zâmbi, încercând să îndulcească cererea de-a se 
supune ordinelor lui. 

Înainte de-ai fi putut răspunde cei doi bandiți, Caporalul 
de carabinieri comise un act de sfidare dementă. Să fi fost 
din cauza mândriei sale siciliene rănite, sau din vreo 
ferocitate animalică înnăscută, ori pur și simplu îl scosese 
din minţi faptul că faimoșii bandiți aflaţi în custodia lui 
aveau să evadeze. Stătea la doar câteva palme de Guiliano 
și, cu o iuțeală surprinzătoare, făcu un pas lung înainte. 

În același timp, scoase un pistol mic, ascuns în cămașă. 
Guiliano ridică lupara să tragă, dar era prea târziu. 
Caporalul repezi pistolul spre capul lui Guiliano la nici 
jumătate de metru. Glonţul avea să-i intre drept în faţă. 


157 


Toţi îngheţară, șocați. Guiliano văzu pistolul aţintit spre 
capul lui. Dincolo de acesta, pe chipul roșu de turbare al 
Caporalului mușchii se contorsionau ca trupul unui șarpe. 
Dar pistolul părea să se miște foarte încet. Parcă-ar fi 
căzut într-un coșmar, cădea la nesfârșit, știind totuși că nu 
e decât un vis și nu va ajunge niciodată la capăt. In 
fracțiunea de secundă dinainte ca militarul să apese pe 
trăgaci, Guiliano simţi o imensă seninătate și niciun pic de 
teamă. Nici nu clipi din ochi când Caporalul trase, ba chiar 
făcu și un pas înainte. Se auzi un ţăcănit metalic sonor în 
clipa când cocoșul percută capsa cartușului defect. O 
câtime de secundă mai târziu, Caporalul era îngropat sub 
Pisciotta, Terranova și Passatempo, prăbușindu-se sub 
greutatea trupurilor lor. Terranova apucase pistolul și i-l 
smulgea din mână, Passatempo îl înșfăcase de păr și 
încerca să-i scoată ochii, Pisciotta era gata sa împlânte 
cuțitul în gâtul Caporalului. Guiliano i-l înșfacă tocmai la 
timp. 

Spuse calm: 

— Nu-l omorâţi. 

Și îi trase de pe trupul prăbușit și lipsit de apărare al 
Caporalului. Privi în jos, văzând cu tristețe vătămările 
produse în acel fulgerător moment de furie a gloatei. 
Urechea victimei era pe jumătate smulsă din ţeastă și 
sângera abundent. Braţul drept îi atârna grotesc, răsucit 
într-o parte. Dintr-un ochi îi curgea sânge, deasupra lui 
spânzurând o fâșie mare de piele. 

Omului nu-i era nici acum frică. Zăcea acolo, 
așteptându-și moartea, iar Guiliano simţi pentru el un 
copleșitor val de tandreţe. Acesta era cel care-l pusese la 
încercare și care-i confirmase propria nemurire; era omul 
care certificase neputința morţii. Guiliano îl ridică în 
picioare și, spre uimirea tuturor celorlalţi, îl îmbrăţișă 
scurt. Apoi se prefăcu că doar îl ajuta pe Caporal să se ţină 
drept. 

Terranova examina pistolul. 


158 


— Ești un om foarte norocos, îi spuse el lui Guiliano. 
Doar un singur cartuș e stricat. 

Guiliano întinse mâna după pistol. Terranova ezită un 
moment, apoi i-l dădu. Guiliano se întoarse spre Caporal. 

— Fii cuminte, îi spuse el pe un ton prietenos, și nu ţi se 
va întâmpla nimic, nici ţie, nici oamenilor tăi. Garantez eu. 

Caporalul, încă prea buimăcit și slăbit de răni ca să 
replice, nici măcar nu păru să înţeleagă ce i se spunea. 
Passatempo îi șopti lui Pisciotta: 

— Dă-mi cuțitul tău și-i fac eu de petrecanie. 

Pisciotta răspunse: 

— Aici Guiliano dă ordinele și toată lumea-l ascultă. 

O spuse cu indiferență pentru a nu-i da de înţeles lui 
Passatempo că era gata să-i ucidă cât ai clipi. 

Cetăţenii din Montelepre ce fuseseră prizonieri plecară 
în grabă. Nu voiau să fie martorii unei masacrări de 
carabinieri. Guiliano îi mână pe Caporal și pe camarazii săi 
în aripa cu pușcăria și-i încuie la un loc în celula comună. 
Apoi îi conduse pe Pisciotta, Terranova și Passatempo într- 
o cercetare prin celelalte clădiri ale Cazărmii Bellampo. În 
depozitul de arme găsiră carabine, pistoale și automate, 
lăzi de muniţie. Își agăţară armele pe trupuri și încărcară 
lăzile în căruţă. Din baraca de locuit luară câteva pături și 
saci de dormit, iar Pisciotta aruncă în căruță două 
uniforme de carabinieri, doar ca să le poarte noroc. Apoi, 
cu Guiliano pe capră și căruţa dând pe dinafară de lucruri 
furate, ceilalţi trei oameni se răsfirară să prevină vreun 
atac, cu armele pregătite. Înaintară repede pe drumul spre 
Castellammare. Le luă o oră ca să ajungă la casa 
fermierului ce-i împrumutase lui Hector Adonis căruța, şi- 
și îngropară prada în cocina sa de porci. Apoi îl ajutară pe 
fermier să-și acopere căruța cu vopsea verde-oliv furată 
dintr-un depozit de materiale al Armatei Americane. 

Maresciallo Roccofino se întoarse cu detașamentul său 
de cercetare la timp pentru cină; soarele cobora de pe cer 
și în niciun ceas al acelei zile nu fusese atât de aprins ca 


159 


furia lui Roccofino când își văzu oamenii închiși în propriile 
lor cuști. Trimise imediat mașina blindată în căutarea 
tâlharilor, iar de-acum Guiliano ajunsese adânc în 
sanctuarul munţilor săi. 


Ziarele din toată Italia acordară un mare interes 
întâmplării. Cu doar trei zile în urmă, uciderea altor doi 
carabinieri făcuse și ea știre de primă pagină, dar atunci 
Guiliano nu fusese decât încă un bandit sicilian disperat, a 
cărui singură pretenţie la faimă era ferocitatea. Această 
faptă era altceva. Câștigase o luptă cu inteligenţă și tactică 
împotriva Poliţiei Naţionale. Își eliberase prietenii și vecinii 
de o întemniţare evident nedreaptă. Gazetari de la 
Palermo, Neapole, Roma și Milano coborâră în orașul 
Montelepre, luând interviuri familiei și prietenilor lui 
Guiliano. Mama sa fu fotografiată cu chitara lui Turi, la 
care, susținea ea, fiul ei cânta ca un înger. (Ceea ce nu era 
adevărat; abia începea să cânte destul de bine ca să se 
poată recunoaște melodia.) Foștii lui colegi de școală 
mărturisiră că Turi era un atât de mare cititor de cărți, 
încât fusese poreclit „Profesorul”. Ziarele se agăţară cu 
încântare de acest fapt. Un bandit sicilian care știa practic 
să citească. Il menţionară pe vărul său Aspanu Pisciotta, 
care i se alăturase întru tâlhărie din pură prietenie, 
minunându-se de un om ce putea inspira o asemenea 
loialitate. 

Faptul că o fotografie veche, făcută pe când avea 
șaptesprezece ani, îl arăta teribil de chipeș după gustul 
pentru bărbăţia mediteraneană făcu ca toată povestea să 
devină irezistibilă. Dar poate ceea ce impresionă cel mai 
mult populaţia Italiei fu fapta milostivă a lui Guiliano de a-l 
cruța pe Caporalul ce încercase să-l ucidă. Era mai frumos 
ca la operă - mai mult ca în spectacolele cu păpuși, atât de 
populare în Sicilia, unde figurinele de lemn nu vărsau 
niciodată sânge, nici nu aveau carnea sfâșiată și măcelărită 
de gloanţe. 


160 


Ziarele nu deplânseră decât alegerea lui Guiliano de a fi 
eliberat niște ticăloși ca Terranova și Passatempo, 
sugerând că doi tovarăși atât de răi puteau întina imaginea 
acestui cavaler în armură strălucitoare. 

Doar gazeta din Milano atrase atenţia că Salvatore 
„Turi” Guiliano omorâse deja trei membri ai Poliţiei 
Naţionale, propunând să se ia măsuri speciale pentru 
prinderea lui, întrucât unui asasin nu i se puteau scuza 
crimele numai fiindcă era frumos, citit și știa să cânte la 
chitară. 


161 


Capitolul 10 


Don Croce era acum pe deplin conștient de 
personalitatea lui Turi Guiliano și plin de admiraţie pentru 
el. Cel mai adevărat tânăr Mafioso! Se referea la uzul 
termenului, firește, în vechea accepţie tradițională: un chip 
Mafioso, un copac Mafioso, o femeie Mafiosa, adică un 
lucru de-o absolută frumuseţe în forma sa particulară. 

Ce mai pumn prin corespondenţă ar fi fost acest tânăr 
pentru Don Croce! Ce șef războinic pe teren! Don Croce 
ierta faptul că Guiliano era actualmente un spin în coasta 
sa. Cei doi bandiți închiși la Montelepre, temutul 
Passatempo și isteţul Terranova, fuseseră capturați cu 
aprobarea și complicitatea Donului. Dar toate acestea 
puteau fi uitate, cele rele să se spele; Don-ul nu ţinea 
niciodată o ranchiună care să-i afecteze profiturile viitoare. 
De-acum avea să-l urmărească foarte atent pe Turi 
Guiliano. 


În adâncul munţilor, Guiliano nu știa nimic de faima sa 
crescândă. Era prea ocupat să-și facă planuri pentru a-și 
clădi puterea. Prima lui problemă erau cei doi șefi bandiți, 


162 


Terranova și Passatempo. Îi chestionă amănunţit despre 
capturarea lor și ajunse la concluzia că fuseseră trădaţi de 
către informatori. Ei jurau că oamenii lor fuseseră 
credincioși și mulţi muriseră în cursa întinsă. Guiliano 
cugetă la asta și trase concluzia că Mafia, care acţiona ca 
tăinuitor și mesager al bandei, îi trădase. Când le pomeni 
celor doi bandiți, aceștia refuzară să-l creadă. Prietenii 
Prietenilor nu încălcau niciodată codul sacru al omertei 
care ocupă o poziţie centrală în propria lor supravieţuire. 
Guiliano nu insistă - în schimb, le făcu o ofertă formală de 
a intra în banda lui. 

Explică faptul că scopul său nu era numai de a 
supravieţui, ci și să devină o forţă politică. Sublinie că nu-i 
vor jefui pe săraci. Într-adevăr, jumătate din profitul 
câștigat de bandă urma să li se împartă nevoiașilor din 
provinciile ce înconjurau localitatea Montelepre, până la 
cartierele mărginașe ale orașului Palermo. Terranova și 
Passatempo aveau să-și conducă propriile bande 
subordonate, rămânând însă sub comanda generală a lui 
Guiliano. Aceste bande subordonate n-aveau să lanseze 
nicio expediție după bani fără aprobarea lui Guiliano. 
Împreună, aveau să stăpânească la modul absolut 
provinciile ce conţineau marele oraș Palermo, Monreale, 
precum și orășelele Montelepre, Partinico și Corleone. Le 
accentuă faptul că vor trece la ofensivă contra 
carabinierilor. Că poliţia de teren va circula cu teama să 
nu-și piardă viaţa, nu bandiții. Fură uluiți de această 
fanfaronadă. 

Passatempo, un bandit de modă veche care credea în 
viol, extorcarea pe termen scurt și uciderea ciobanilor, 
începu imediat să cugete cum ar putea profita de această 
asociere pentru ca apoi să-l omoare pe Guiliano și să ia și 
partea lui din pradă. Terranova, care îl simpatiza pe 
Guiliano și era mai recunoscător pentru eliberare, se 
întreba cum l-ar putea înfrâna și îndruma cu tact pe acest 
tânăr și talentat bandit pe o cale mai prudentă. Acum 


163 


Guiliano îi privea cu un ușor zâmbet, ca și cum le-ar fi 
putut citi gândurile, amuzându-se de ceea ce conţineau. 

Pisciotta era obișnuit cu ideile măreţe ale prietenului 
său de-o viaţă. Il credea. Dacă Turi Guiliano spunea că 
poate face ceva, Aspanu era convins că o putea face. Așa 
că acum asculta. 

În soarele strălucitor al dimineţii ce le lumina munţii cu 
aur, îl ascultau toţi trei pe Guiliano, fascinaţi de felul cum 
le povestea că vor conduce lupta pentru a face din sicilieni 
un popor liber, pentru a-i ajuta pe săraci și pentru a 
distruge puterea Mafiei, a nobilimii și a Romei. Ar fi râs de 
oricare altul, dar își aminteau ceea ce cu toţii văzuseră și 
aveau să ţină minte în veci: Caporalul de carabinieri 
ridicând pistolul spre capul lui Guiliano. Privirea calmă a 
lui Guiliano, absoluta sa încredere că nu va muri, în timp 
ce-l aștepta pe Caporal să apese pe trăgaci. Mila pe care i- 
o arătase Caporalului după rateul armei. Toate astea erau 
faptele unui om care credea în propria sa nemurire și-i 
silea pe ceilalți să împărtășească această credință. Așa că 
acum îl priveau pe chipeșul tânăr și erau impresionați de 
frumuseţea lui, de curajul și inocenta sa. 


A doua zi dimineaţă, Guiliano își conduse cei trei 
oameni, Aspanu, Passatempo și Terranova, în josul 
munţilor pe o cărare ce-avea să-i scoată în câmpie, 
aproape de orașul Castelvetrano. Cobori foarte devreme 
pentru a cerceta terenul. El și oamenii săi erau îmbrăcaţi 
în muncitori. 

Ştia că transporturile de camioane cu alimente treceau 
pe-acolo în drum spre pieţele din Palermo. Problema era 
cum să oprească mașinile. Circulau cu toată viteza pentru 
a scăpa de jefuitori, iar șoferii puteau fi înarmați. 

Guiliano își puse oamenii să se ascundă în bălăriile de 
lângă drum imediat ce ajunseră în preajma orașului 
Castelvetrano, apoi se așeză pe un bolovan mare și alb, la 
loc deschis. Oamenii ce ieșeau la lucru pe câmp îl priveau 


164 


cu chipuri împietrite. Vedeau lupara și grăbeau pasul. 
Guiliano se întreba dacă vreunul dintre ei îl recunoscuse. 
Apoi văzu venind pe drum o căruţă pictată cu legende, 
trasă de un singur catâr. Il cunoștea din vedere pe 
bătrânul de pe capră. Era unul din breasla căruţașilor 
profesioniști, atât de numeroși în Sicilia rurală. Își angaja 
atelajul pentru transportul  bambusului din satele 
înconjurătoare la fabrica din oraș. Cu mult timp în urmă, 
fusese în Montelepre și făcuse câteva transporturi de 
produse pentru tatăl lui Guiliano. Guiliano ieși în mijlocul 
drumului. Lupara îi atârna în mâna dreaptă. Căruţașul îl 
recunoscu, deși pe faţă nu i se citi nicio expresie, doar un 
licăr momentan al ochilor. 

Guiliano îl salută în stilul familiar pe care-l folosea în 
copilărie, numindu-l Unchi: 

— Zu Peppino. Asta-i o zi norocoasă pentru amândoi. Mă 
aflu aici ca să te fac bogat, iar dumneata ești aici pentru a 
mă ajuta să ușurez calea celor săraci. 

Era sincer încântat să-l vadă pe bătrân și izbucni în râs. 

Zu Peppino nu răspunse. Il privea lung pe Guiliano, cu 
faţa împietrită în așteptare. Guiliano urcă în căruţă și se 
așeză lângă el. Ascunse lupara în partea din spate și râse 
iar cu voioșie. Din cauza lui Zu Peppino, era sigur că aceea 
avea să fie o zi norocoasă. 

Guiliano se bucura de prospeţimea toamnei târzii, de 
frumusețea munţilor la orizont, de conștiința faptului că 
cei trei oameni ai săi din bălării controlau drumul cu 
armele. Îi explică lui Zu Peppino planul său, bătrânul 
ascultându-l fără o vorbă sau schimbare a expresiei. Adică, 
nu înainte ca Guiliano să-i fi spus care-i va fi răsplata: 
căruţa plină cu mâncare din camioane. Atunci Zu Peppino 
mormăi și spuse: 

— Turi Guiliano, ai fost întotdeauna un băiat bun și 
curajos. Nu te-ai schimbat de când ai devenit bărbat. 

Guiliano își aminti acum că Zu Peppino era unul din acei 
sicilieni de modă veche, dedaţi vorbirii înflorite. 


165 


— Contează pe ajutorul meu în această privinţă și în 
multe altele. Transmite complimentele mele tatălui tău, 
care ar trebui să fie mândru că are un asemenea fiu. 


Convoiul de trei camioane pline cu alimente apăru pe 
drum la amiază. Când dădură colţul ce ducea drept spre 
câmpia Partinico, trebuiră să se oprească. O adunătură de 
căruţe și catâri bloca complet drumul. Aceasta fusese pusă 
la cale de Zu Peppino, căruia toţi căruțașii din regiune îi 
datorau favoruri și ascultare. 

Şoferul camionului din frunte claxonă, înghiontind cu 
mașina cea mai apropiată căruţă. Omul de pe capră se 
întoarse și-i aruncă o privire atât de dușmănoasă, încât 
șoferul opri imediat camionul și aşteptă cu răbdare. Ştia că 
acești căruţași, în pofida umilei lor meserii, erau oameni 
mândri și aprigi care, în chestiunea de onoare a dreptului 
lor pe drum faţă de vehiculele motorizate, l-ar fi înjunghiat 
de moarte, văzându-și apoi de drum cu un cântec pe buze. 

Celelalte două camioane frânară. Şoferii se dădură jos. 
Unul dintre ei era din capătul estic al Siciliei, iar celălalt 
era străin; mai precis, venea de la Roma. Şoferul roman se 
apropie de căruţași descheindu-și fermoarul scurtei, cu 
strigăte furioase să-și dea la o parte din drum afurisiţii lor 
de catâri și lăzile cu bălegar, rămânând cu o mână în 
interiorul jachetei. 

Guiliano sări jos din căruță. Nu se osteni să-și ia lupara, 
nici să scoată pistolul de la cingătoare. Le făcu semn 
oamenilor săi ce așteptau în bălării, iar aceștia ieșiră în 
fugă pe drum cu armele în mâini. Terranova se desprinse 
de grup, înaintând spre ultimul camion, astfel încât acesta 
să nu se poată urni din loc. Pisciotta se lăsă în jos pe taluz, 
în faţa șoferului roman furios. 

Între timp, Passatempo, mai excitabil decât ceilalţi, îl 
smuci pe primul șofer afară din cabină și-l trânti în drum la 
picioarele lui Guiliano. De-acum, Pisciotta îl împinsese pe 
șoferul camionului de la urmă până lângă ceilalţi doi. 


166 


Romanul își scosese de sub jachetă mâna goală și-și 
ștersese mânia de pe faţă. Guiliano surâse cu bunăvoință 
sinceră și spuse: 

— Aceasta e o zi norocoasă pentru voi trei. Nu veţi mai 
avea de făcut lungul drum până la Palermo. Căruţașii mei 
au să descarce camioanele și vor împărți mâncarea 
nevoiașilor din district, sub supravegherea mea, firește. 
Permiteţi-mi să mă prezint. Eu sunt Guiliano. 

Cei trei șoferi deveniră imediat concilianţi și afabili. Nu 
se grăbeau nicăieri, spuseră ei. Aveau timp berechet. De 
fapt, se făcuse ora lor de masă. Camioanele lor erau 
confortabile. Soarele nu ardea prea tare. Într-adevăr, era o 
șansă fericită, o mană cerească. 

Guiliano le observă frica. 

— Nu vă faceţi griji, spuse el. Eu nu ucid oameni care-și 
câștigă pâinea din sudoarea frunţii. Veţi mânca împreună 
cu mine în timp ce oamenii mei își fac treaba, iar apoi veţi 
merge acasă la neveste și copii și le veţi spune ce noroc aţi 
avut. Când or să vă ia polițiștii la întrebări, ajutaţi-i cât de 
puţin posibil și veţi câștiga recunoştinţa mea. 

Se opri. Pentru el era important ca oamenii aceia să nu 
simtă rușine sau ură. Era important să raporteze bunul 
tratament. Căci aveau să urmeze și alţii. 

Se lăsară conduși la umbra unui pietroi gigantic de la 
marginea drumului. li oferiră de bună voie lui Guiliano 
pistoalele lor, fără a fi percheziționaţi. Şi șezură ca niște 
îngeri în timp ce căruţțașii descărcau camioanele. Când 
aceștia sfârșiră, nu mai rămăsese decât un singur camion 
plin, conţinutul lui nemaiîncăpând în căruţe. Guiliano ceru 
ca Pisciotta și Passatempo să se urce în acest vehicul, iar 
primului îi spuse să împartă mâncarea lucrătorilor de la 
fermele din Montelepre. El și Terranova aveau să 
supervizeze distribuirea hranei în districtul Castelvetrano 
și orașul Partinico. Mai târziu urma să se reîntâlnească la 
peștera din vârful Muntelui d'Ora. 


167 


Cu această faptă, Guiliano ajunse pe cale să cucerească 
sprijinul întregii zone rurale. Ce alt bandit își mai dăduse 
câștigurile săracilor? A doua zi, ziarele din toată Sicilia 
publicară articole despre banditul Robin Hood. Numai 
Passatempo bombăni că lucraseră o zi întreagă degeaba. 
Pisciotta și Terranova înţeleseră că banda lor câștigase o 
mie de susţinători împotriva Romei. 

Ceea ce nu știau era că marfa fusese destinată 
magaziilor lui Don Croce. 


În numai o lună, Guiliano avea informatori pretutindeni, 
aflând, așadar, care negustori bogaţi călătoreau cu bani de 
la bursa neagră, obiceiurile anumitor persoane nobile și 
ale celor câţiva oameni pervertiţi care bârfeau cu înaltele 
oficialități din poliţie. Și astfel ajunse la Guiliano zvonul 
despre giuvaerurile cu care se împăuna uneori Ducesa de 
Alcamo. Se spunea că cea mai mare parte a anului erau 
păstrate în seiful unei bănci din Palermo, dar le scotea ca 
să le poarte în unele ocazii, la petreceri. Pentru a afla mai 
mult despre ceea ce simţea el că ar fi o pradă bogată, 
Guiliano îl expedie pe Aspanu Pisciotta la moșia Alcamo. 

La douăzeci de mile sud-vest de Montelepre, moșia 
Ducelui și a Ducesei de Alcamo era apărată de ziduri, cu 
gărzi înarmate la porţi. Ducele le plătea o „rentă” și 
Prietenilor Prietenilor, care garantau că nu i se vor fura 
vitele nu-i va fi spartă casă sau vreun membru al familiei 
răpit. În vremuri normale și cu delincvenţi normali, asta l- 
ar fi pus mai în siguranţă decât era Papa la Vatican. 

În primele zile ale lui noiembrie, marile proprietăţi din 
Sicilia recoltează strugurii, angajând astfel lucrători din 
satele învecinate. Pisciotta se prezentă în piaţa orașului și 
se lăsă recrutat pentru muncă pe moșia Ducelui de 
Alcamo. Petrecu prima zi frângându-și spinarea, umplând 
coșuri cu ciorchini mari negri-vineţii. În podgorie lucrau 
mai mult de o sută de oameni - bărbaţi, femei și copii, care 


168 


cântau cu toţii în timpul lucrului. La amiază, un prânz uriaș 
se servea afară. 

Pisciotta stătea singur, privindu-i pe ceilalţi. Observă o 
femeie tânără care aduse o tavă cu pâine de la castel. Era 
drăguță, dar palidă; se vedea clar că nu prea lucra la 
soare. De asemenea, purta haine mai bune decât celelalte 
femei. Dar ceea ce-l frapă pe Pisciotta fu mutra ei 
îmbufnat-disprețuitoare și felul în care evita contactul cu 
ceilalți muncitori. Află că fata aceea era camerista 
personală a Ducesei. 

Pisciotta știu imediat că-i va servi scopurilor lui mai bine 
decât oricine altcineva. Guiliano, care cunoștea apucăturile 
lui Pisciotta, îi ordonase cu stricteţe să nu facă de rușine 
vreo fată din partea locului în procesul obţinerii 
informaţiilor; dar Pisciotta îl considera pe Turi mult prea 
romantic și inocent în cele lumești. Miza era prea mare, 
fata prea drăguță. 

Când sosi cu încă o tavă plină cu pâine, i-o luă din mâini 
și o cără în locul ei. Fu uimită și, când o întrebă numele, 
refuză să-i răspundă. 

Pisciotta puse tava jos și o apucă de braţ. Îi aruncă un 
zâmbet feroce: 

— Când îţi pun o-ntrebare, răspunde-mi. De nu, te-ngrop 
în muntele ăla de struguri. 

Apoi râse, ca să-i arate că glumea. Adresându-i cel mai 
fermecător zâmbet, spuse cu un glas cum nu se poate mai 
galant: 

— Eşti cea mai frumoasă fată pe care am văzut-o în 
Sicilia. Trebuia să-ţi vorbesc. 

Camerista era înfricoșată dar totodată și atrasă de el. 
Observă ameninţătorul cuţit ce i se legăna la centură, felul 
cum se purta, de parcă și el ar fi fost un duce. I se trezi 
interesul. Îi spuse că o cheamă Graziella. 

Când ziua de muncă luă sfârșit, Pisciotta bătu îndrăzneţ 
la ușa bucătăriei din dos a castelului și întrebă de 


169 


Graziella. Bătrâna care deschise îl ascultă, apoi spuse 
scurt: 

— Servitorii n-au voie să primească vizite. 

Îi trânti ușa în nas. 

A doua zi, Pisciotta luă tava din mâinile Graziellei și-i 
șopti că voia să o vadă după lucru. Îi strecură o brățară de 
aur pe mână și-i mângâie braţul. Fata promise că se va 
furișa afară după căderea întunericului și se vor întâlni în 
curtea goală a podgoriei. 

În seara aceea, Aspanu Pisciotta își puse cămașa de 
mătase special croită pentru el la Palermo. O așteptă pe o 
alee formată din munţi de ciorchini tăiaţi, dispuși pe 
ambele laturi. Când Graziella veni la el, o îmbrăţișă, iar 
când ea ridică gura să fie sărutată, îi atinse buzele cu ale 
lui și în același timp îi băgă o mână între picioare. Fata 
încercă să se smulgă, dar tânărul o strânse cu putere. Se 
sărutară mai cu patimă, iar el îi ridică fusta de lână, 
surprins să descopere că purta lenjerie de mătase. O fi 
luat-o cu împrumut de la Ducesă, presupuse Pisciotta. Era 
o bucăţică îndrăzneață și cam vicleană. 

O trase jos pe pătura pe care o așternuse pe pământ. Se 
întinseră acolo împreună. Îl săruta pătimaș și o putu simţi 
reacţionând prin chiloţii de mătase. Cu o mișcare rapidă i-i 
trase jos, carnea caldă și umedă ajungând în mâinile lui. Ea 
îi desfăcu cureaua și, în timp ce continuau să se sărute, el 
își dădu pantalonii jos până la glezne. Se rostogoli 
deasupra ei, își desprinse mâna și apoi se repezi într-însa. 
Graziella scoase un mic geamăt și se cabră în sus cu o 
putere uimitoare, iar Aspanu Pisciotta simţi că se ridică și 
cade, se ridică și cade, apoi Graziella scoase deodată un 
țipăt ușor și rămase nemișcată. La dracu’, își spuse 
Pisciotta, era prea iute de fire. Dar nu-l deranja cu nimic. 
Principalul scop era informaţia, propria sa satisfacţie putea 
să mai aștepte. N 

Se înveliră cu pătura și se îmbrăţișară. li spuse că lucra 
ca să câștige niște bani pentru a intra la Universitatea din 


170 


Palermo și că familia sa voia să fie avocat. Ar fi vrut să-l 
creadă o partidă bună. Apoi o întrebă despre ea, cum îi 
plăcea munca pe care-o făcea, ce fel de oameni erau 
ceilalți servitori. Treptat, dirijă conversaţia spre stăpâna 
ei, Ducesa. 

Graziella luă mâna lui Aspanu și o puse între picioarele 
ei, apoi îi spuse cât de frumoasă era Ducesa îmbrăcată cu 
hainele și împodobită cu bijuteriile ei minunate și cum ea, 
Graziella, fiindu-i favorită, avea permisiunea să poarte 
rochiile demodate pe care le arunca Ducesa. 

— Mi-ar plăcea să te văd în fineţurile stăpână-ti. Te lasă 
să-i probezi și bijuteriile? 

— Păi, în Ajunul Crăciunului îmi dă voie întotdeauna să 
port seara o salbă. 

Așa cum bănuise Guiliano, giuvaerurile aveau să se 
găsească în casă pentru sezonul de sărbători. Mai avea 
nevoie să afle un lucru, dar deodată ea îl încălecă, 
încercând să-și menţină pătura pe umeri. Aspanu se erectă 
complet, pătura căzu, fusta zbură peste capul Graziellei și 
zbuciumul împerecherii îi purtă până în zidul de struguri. 
Când terminară, trupurile extenuate le erau pline de sucul 
lipicios al fructelor și al propriilor lor organisme. 

Aspanu spuse: 

— Aerul curat e grozav, dar când pot intra în casă, să 
facem dragoste ca lumea? 

— Nu cât timp e aici Ducele. Când pleacă în călătoriile 
lui la Palermo, gospodăria e mai slobodă. Luna viitoare, va 
lipsi câteva săptămâni, chiar înainte de Crăciun. 

Aspanu zâmbi. lar acum, că avea toate informaţiile care-i 
trebuiau, acordă mai multă atenţie trebii imediate. Sări 
peste trupul Graziellei și o ţintui din nou pe pătură, 
posedând-o cu o ferocitate ce o lipsi pe fată de plăcere, și o 
sperie puţin. Doar atât cât să mai aibă poftă de el în luna 
ce urma. 


171 


Cu cinci zile înainte de Crăciun, Guiliano, Passatempo, 
Pisciotta și Terranova se postară în faţa porţilor moșiei 
Alcamo cu o căruţă trasă de catâri. Erau îmbrăcaţi în 
ţinuta de vânătoare a chiaburilor înstăriți, cumpărată la 
Palermo cu resturile raidului lor prin camioane: pantaloni 
de catifea reiată, cămăși roșii de lână, jachete vânătorești 
grele în care se aflau cutii cu cartușe. Două gărzi de 
securitate le tăiară calea. De vreme ce era în plină zi, nu se 
alarmară și-și lăsară armele la umăr. 

Guiliano păși sprinten spre ei. Era neînarmat, cu 
excepţia pistolului ascuns sub haina sa aspră, de căruţaș. 
Le zâmbi larg: 

— Domnilor, numele meu e Guiliano și am venit să-i urez 
fermecătoarei dumneavoastră Ducese un Crăciun fericit și 
să cer de pomană pentru a-i ajuta pe săraci. 

Gardienii încremeniră de uimire la auzul numelui de 

Guiliano. Apoi începură să-și dea jos de pe umeri armele. 
Dar de-acum Passatempo și Terranova îi ţineau sub 
controlul pistoalelor-mitralieră. Pisciotta ușură paznicii de 
puști și le aruncă în căruţă. Passatempo și Terranova fură 
lăsaţi sa se plimbe cu gardienii prin faţa porţilor. 
_ Împrejurul casei se întindea o enormă curte pietruită. 
Intr-un colţ, un pâlc de găini fâlfâiau din aripi în jurul unei 
servitoare bătrâne ce le arunca grăunţe. Dincolo de conac, 
cei patru copii al Ducesei se jucau în grădină, 
supravegheați de guvernante în rochii negre de bumbac. 
Guiliano urcă aleea spre casă, cu Pisciotta alături. 
Informaţiile sale erau corecte, alte gărzi nu mai existau. În 
spatele grădinii se afla o întindere mare de pământ, care 
servea la cultivarea legumelor și unde creșteau câţiva 
măslini. Pe această câmpie trudeau șase lucrători. Sună 
clopotul, apoi împinse ușa exact în timp ce fata în casă o 
deschidea. Graziella fu uimită de apariţia lui Pisciotta la 
ușa din faţă și se dădu la o parte. 

Guiliano spuse blând: 


172 


— Nu te neliniști. Spune-i stăpânei tale că ne-a trimis 
aici Ducele, cu afaceri. Trebuie să-i vorbesc. 

În continuare nedumerită, Graziella îi conduse în salon, 
unde Ducesa citea. Aceasta îi făcu semn fetei să iasă, 
nemulțumită de intruziunea neanunţată, și spuse tăios: 

— Soţul meu e plecat. Pot să vă ajut cu ceva? 

Guiliano nu-i putu răspunde. Era buimăcit de frumuseţea 
odăii. Era cea mai mare pe care o văzuse vreodată și, mai 
uluitor, era mai degrabă rotundă decât pătrată. Draperii 
aurite străjuiau glasvandurile uriașe, tavanul era ca bolta 
unui dom și decorat cu fresce reprezentând heruvimi. Cărţi 
se vedeau peste tot - pe canapea, pe mesele de cafea și în 
vitrine speciale de-a lungul pereţilor. Tablouri mari, în 
uleiuri bogate, stăteau agăţate pe pereţi și vaze imense de 
flori se vedeau pretutindeni. Cutii de argint și aur erau 
împrăștiate pe mese ce stăteau îngenuncheate în faţa 
fotoliilor și a sofalelor peste măsură de moi. Camera ar fi 
putut adăposti ușor o sută de persoane, iar singura care o 
folosea era femeia aceea solitară, îmbrăcată în mătăsuri 
albe. Soarele, aerul și strigătele copiilor ce se jucau în 
grădină pătrundeau prin ferestrele deschise. Pentru prima 
oară, Guiliano înţelese seducţia averii, faptul că banii 
puteau crea asemenea frumuseți, și nu-i veni să păteze 
acea splendoare prin vreo nesimţire sau cruzime. Avea să 
facă ceea ce trebuia, nelăsând nicio urmă în decorul acela 
fermecător. 

Ducesa, așteptând cu răbdare un răspuns, fu izbită de 
chipeșa virilitate a acelui tânăr. Văzu că era impresionat 
de frumuseţea încăperii și fu puţin cam nemulțumită că nu 
observa propria ei frumuseţe. Își spuse că era un mare 
păcat faptul că, fiind atât de evident ţăran, nu putea 
frecventa cercurile ei, unde puţin flirt inocent n-ar fi fost 
deplasat. Toate acestea o făcură să spună mai fermecător 
decât ar fi făcut-o în mod normal: 


173 


— Tinere, îmi pare atât de rău, dar dacă e vorba de 
afaceri în legătură cu moșia, va trebui să vii altă dată. 
Soţul meu nu este acasă. 

Guiliano o privi. Simţi acel val de antagonism pe care-l 
simte omul sărac faţă de o femeie care își afirmă într-un fel 
superioritatea în fața lui, datorită bogăției și poziţiei ei 
sociale. Se înclină politicos, observând inelul bătător la 
ochi de pe degetul ei, și spuse cu ironică supunere: 

— Afacerile mele sunt cu dumneavoastră. Numele meu 
este Guiliano. 

Dar sarcasmul discret al tonului său fals-supus se irosi în 
fața Ducesei, care era mult prea obișnuită cu slugărnicia 
sclavilor ei. O luă ca pe ceva accidental. Era o femeie 
cultivată, cu interes pentru cărţi și muzică, și nu dădea 
nicio atenţie afacerilor de zi cu zi ale Siciliei. Citea rareori 
ziarele locale; le considera barbare. Așa că nu făcu decât 
să răspundă curtenitor: 

— Sunt încântată de cunoștință. Ne-am întâlnit în 
Palermo? La operă poate? 

Aspanu Pisciotta, care observase amuzat scena, râse 
fățiș și se îndreptă spre glasvanduri ca să poată intercepta 
orice servitor ar fi venit din direcţia aceea. 

Guiliano, cam supărat de râsul lui Pisciotta dar fermecat 
de neștiința Ducesei, spuse ferm: 

— Scumpa mea Ducesă, nu ne-am întâlnit niciodată. 
Sunt un bandit. Numele meu întreg e Salvatore Guiliano. 
Mă consider Campionul Siciliei, iar scopul vizitei mele este 
de a vă cere să donati bijuteriile săracilor, astfel ca să se 
poată bucura și sărbători și ei nașterea lui Christos în ziua 
de Crăciun. 

Ducesa zâmbi neîncrezătoare. Acest tânăr, ale cărui chip 
și trup trezeau în ea o poftă necunoscută, n-avea cum să-i 
vrea vreun rău. lar acum, simțind primejdia implicită, fu 
intrigată de-a binelea. Avea să istorisească această 
întâmplare la petreceri, în Palermo. Așa că spuse, cu un 
surâs inocent: 


174 


— Bijuteriile mele sunt în seifurile băncii din Palermo. 
Banii lichizi ce se găsesc în casă îi puteţi lua. Cu 
binecuvântarea mea. 

Nimeni nu-i pusese cuvântul la îndoială în toată viaţa ei. 
Nici chiar în copilărie nu minţise vreodată. Asta era prima 
oară. 

Guiliano privi pandantivul cu diamant de la gâtul ei. Ştia 
că minte, dar nu-i venea să facă ceea ce trebuia. Apoi dădu 
din cap spre Pisciotta, care duse degetele la gură și fluieră 
de trei ori. În câteva minute, Passatempo apăru la 
fereastră. Făptura sa scundă, îndesată și urâtă, chipul rău, 
brăzdat de cicatrice, ar fi putut ieși din spectacolele cu 
păpuși. Avea faţa lată, aproape fără frunte, iar părul des și 
ciufulit și sprâncenele proeminente îl făceau să semene cu 
o gorilă. li zâmbi Ducesei, arătându-și dinţii enormi și 
îngălbeniţi. 

Apariţia celui de-al treilea bandit izbuti în fine să o 
sperie pe Ducesă. Işi desfăcu colierul și i-l întinse lui 
Guiliano. 

— Asta te mulțumește? întrebă ea? 

— Nu. Scumpa mea Ducesă, eu sunt un om bun la inimă. 
Dar colegii mei sunt cu totul altfel. Prietenul meu Aspanu, 
deși chipeș, e la fel de crud ca și mustăcioara aia a lui care 
frânge multe inimi. lar omul de la fereastră, chiar dacă mi- 
este subordonat, îmi dă coșmaruri. Nu mă faceţi să le dau 
frâu liber. Se vor repezi în grădină ca niște ulii și vă vor 
duce copiii în munţi. Acum, aduceţi-mi restul diamantelor. 

Ducesa fugi în dormitorul ei și reveni în câteva minute 
cu o cutie de bijuterii. Avusese mintea destul de ascuţită ca 
să ascundă câteva piese valoroase înainte de-a aduce 
restul. li dădu cutia lui Guiliano. Acesta îi mulțumi cu 
graţie. Apoi se întoarse spre Pisciotta: 

— Aspanu, poate că Ducesa a uitat câteva lucrușoare. 
Du-te și aruncă o privire în dormitor, așa, ca să fim siguri. 

Pisciotta găsi aproape imediat giuvaerurile ascunse și i 
le aduse lui Guiliano. 


175 


Între timp, Guiliano deschisese caseta cu bijuterii și 
inima îi tresări de încântare la vederea pietrelor scumpe. 
Ştia că întregul conţinut al acelei cutii va hrăni tot orașul 
Montelepre luni de zile. Dar faptul îl bucura și mai mult, 
deoarece ele fuseseră cumpărate cu banii storși de către 
Duce din sudoarea angajaţilor săi. Apoi, cum Ducesa își 
frângea mâinile, observă iar smaraldul enorm de pe 
degetul ei. 

— Scumpa mea Ducesă, reluă el, cum aţi putut fi atât de 
nesăbuită încercând să mă înșelaţi prin a ascunde celelalte 
piese? M-aș fi așteptat la asta din partea vreunui ţăran în 
mizerie, care a trudit ca un rob pentru comoara sa. Dar 
cum v-aţi putut risca viaţa și pe cea a copiilor pentru două 
giuvaeruri cărora nu le veţi simţi lipsa mai mult decât soţul 
dumneavoastră, Ducele, ar simţi lipsa pălăriei de pe cap? 
Acum, fără vorbe de prisos, daţi-mi inelul acela pe care-l 
purtaţi pe deget. 

Ducesa era în lacrimi. 

— Dragă tinere, spuse ea, te rog, lasă-mă să păstrez 
acest inel. Îţi voi trimite valoarea lui în bani. Dar bărbatul 
meu mi l-a dat ca dar de logodnă. N-aș putea îndura să-l 
pierd. Mi s-ar frânge inima. 

Din nou Pisciotta râse. O făcu anume. Se temea că Turi o 
va lăsa să păstreze inelul, din sentimentalism. lar 
smaraldul era evident de cea mai mare valoare. 

Dar Guiliano nu vădi asemenea sentimentalism. Pisciotta 
avea să ţină minte pentru totdeauna expresia din ochii lui 
Turi când apucă brutal braţul Ducesei și-i smulse inelul cu 
smarald de pe mâna tremurătoare. Păși repede înapoi, 
după care își puse inelul pe degetul mic de la mâna stângă. 

Turi văzu că Ducesa roșise și avea lacrimi în ochi. 
Redeveni curtenitor, spunând: 

— În cinstea amintirilor care vă leagă de acest inel, n-am 
să-l vând niciodată - îl voi purta chiar eu. 

Ducesa îi căută pe chip o nuanţă de ironie, dar nu văzu 
niciuna. 


176 


Pentru Turi Guiliano, însă, era un moment magic. Căci, 
în clipa când și-l petrecu pe deget, simţi transferul de 
putere. Cu acest inel se logodea el cu destinul lui. Era 
simbolul puterii pe care avea s-o câștige din lumea celor 
bogaţi. În iazul acela verde-închis, încătușat în cercul său 
de aur, încă mai mirosind a parfumul unei femei frumoase, 
care îl purtase fără încetare ani de zile, capturase un strop 
de esenţă a vieţii ce nu va putea fi niciodată a lui. 


Don Croce asculta fără o vorbă. 

Ducele de Alcamo își adresă personal plângerea lui Don 
Croce. Nu-și plătise el „renta” către Prietenii Prietenilor? 
Nu-i garantaseră ei imunitatea contra tuturor formelor de 
hoţie? Unde se ajungea? Pe vremuri, nimeni n-ar fi 
îndrăznit. Şi ce-avea să facă acum Don Croce pentru a 
recupera bijuteriile? Ducele reclamase furtul pe lângă 
autorităţi, deși știa că e inutil și îl putea nemulțumi pe Don 
Croce. Dar exista o oarecare asigurare de încasat, iar 
guvernul de la Roma poate că avea să-l ia în serios pe 
acest bandit Guiliano. 

Don Croce se gândi că era, într-adevăr, timpul să-l ia 
foarte în serios. li spuse Ducelui: 

— Dacă vă regăsesc giuvaericalele, îmi plătiți un sfert 
din valoarea lor? 

Ducele era furios: 

— Mai întâi, eu vă plătesc o rentă ca să mă ţineţi pe 
mine și posesiunile mele în siguranţă. Dar dumneavoastră, 
când nu vă faceţi datoria, îmi cereţi să plătesc o 
răscumpărare. Cum puteţi spera să păstraţi respectul 
clienţilor când procedaţi în felul ăsta? 

Don Croce dădu din cap: 

— Trebuie să recunosc că vorbiţi cu temeinicie. Dar 
gândiţi-vă la Salvatore Guiliano ca la o forță a naturii, un 
bici al lui Dumnezeu. Doar nu vă puteţi aștepta ca Prietenii 
Prietenilor să vă apere de cutremure, de erupții vulcanice, 
de inundaţii? Cu timpul, Guiliano va fi adus sub control, 


177 


garantez. Dar gândiţi-vă: dacă plătiţi răscumpărarea pe 
care o voi aranja, veţi beneficia de protecţia mea fără a-mi 
mai plăti obișnuita rentă în următorii cinci ani și, prin 
înţelegere, Guiliano nu vă va mai ataca. Și de ce ar face-o 
de vreme ce atât eu, cât și el presupunem că veţi avea 
înţelepciunea de a vă ţine aceste valori în seifurile băncii 
din Palermo? Femeile sunt prea inocente - nu cunosc pofta 
și lăcomia cu care urmăresc bărbaţii bunurile materiale ale 
acestei lumi. 

Tăcu un moment, așteptând ca zâmbetul vag ce se ivise 
pe chipul Ducelui să dispară. Apoi spuse: 

— Dacă socotiți renta ce-ar trebui achitată pentru 
protecţia întregii dumneavoastră moșii timp de cinci ani în 
vremurile tulburi care ne așteaptă, veţi vedea că aţi 
pierdut foarte puţin prin această nenorocire. 

Ducele se gândi. Don Croce avea absolută dreptate în 
privinţa timpurilor grele ce se anunțau. Dar nu pierdea 
chiar foarte puţin răscumpărând bijuteriile, în ciuda 
suspendării pe cinci ani a „rentei”; și cine putea să spună 
că Don Croce va mai trăi cinci ani, sau că-l va putea 
stăpâni pe Guiliano? Și totuși, era cel mai bun târg pe care- 
l putea încheia. Avea s-o împiedice pe Ducesă să-l mai 
tapeze de bijuterii în anii ce urmau, iar asta era o 
economie enormă. Va trebui să mai vândă o bucată de 
pământ, însă strămoșii lui făcuseră asta generaţii în șir ca 
să-și achite capriciile, și tot le mai rămăseseră mii de acri. 
Ducele acceptă. 


Don Croce îl convocă pe Hector Adonis. A doua zi, 
Adonis plecă să-și viziteze finul. Îi explică misiunea sa. 
Vorbi absolut de-a dreptul. 

— N-ai să obţii un preţ mai bun nici dacă vinzi bijuteriile 
hoţilor din Palermo, îl încredinţă el. Și chiar și-atunci ar 
dura un timp și, cu siguranţă, nu vei vedea banii înainte de 
Crăciun, așa cum știu că dorești. Iar dincolo de asta, vei 
câștiga bunăvoința lui Don Croce, pe care e important s-o 


178 


ai. La urma urmei, i-ai pricinuit o pierdere de respect, ceea 
ce-ţi va ierta dacă-i faci această favoare. 

Guiliano îi zâmbi nașului său. Puțin îi păsa de bunăvoința 
lui Don Croce; la urma urmei, unul din visurile sale era 
acela de a ucide dragonul Mafiei în Sicilia. Dar trimisese 
deja emisari la Palermo să afle cumpărători pentru 
bijuteriile furate, și era clar că va fi un proces lung și 
întortocheat. Așa că acceptă târgul. Refuză însă să predea 
inelul cu smarald. 

Inainte de a pleca, Adonis își abandonă, în sfârșit, rolul 
de profesor de romanțe față de Guiliano. Pentru prima 
oară, îi vorbi despre realităţile vieţii siciliene: 

— Dragul meu fin, nimeni nu-ți admiră calitățile mai 
mult ca mine. Mi-e dragă mărinimia ta, care sper că am 
ajutat să ţi se infiltreze în suflet. Acum, însă, trebuie să 
vorbim despre supravieţuire. Nu poţi spera să câștigi în 
veci în fața Prietenilor. Prietenilor. În ultima mie de ani, 
precum un milion de păianjeni, au ţesut o plasă gigantică 
peste toată viaţa din Sicilia. Don Croce stă acum în centrul 
acestei plase. Te admiră, îţi dorește prietenia, vrea să te 
îmbogăţești alături de el. Dar trebuie să te pleci câteodată 
în faţa voinţei lui. ţi poţi avea imperiul, dar acesta trebuie 
să existe în interiorul plasei lui. Un lucru e sigur - nui te 
poţi opune direct. Dacă o faci, istoria îl va ajuta pe Don 
Croce să te distrugă. 


Și astfel, bijuteriile îi fură înapoiate Ducelui. Guiliano 
păstră jumătate din banii pe giuvaeruri, pe care să și-i 
împartă Pisciotta, Passatempo și Terranova. Ochiră inelul 
cu smarald de pe degetul său, dar nu spuseră nimic, căci 
Guiliano refuzase să ia vreun ban din vânzarea bijuteriilor. 

Cealaltă jumătate din sumă, Guiliano era hotărât s-o 
distribuie ciobanilor săraci care păzeau turmele de oi și 
vite ce le aparţineau bogătașilor, văduvelor bătrâne și 
copiilor orfani, tuturor sărmanilor din jurul său. 


179 


Dădu cea mai mare parte din bani prin intermediari, dar 
într-o bună zi își umplu buzunarele sumanului de oaie cu 
pachete de lire. Mai umplu cu bani și un sac de prelată și 
se decise să se plimbe prin satele dintre Montelepre și 
Piani dei Greci, împreună cu Terranova. 

Într-un sat se aflau trei bătrâne care aproape mureau de 
foame. Le dădu la fiecare câte un pachet de bancnote. 
Plânseră și-i sărutară mâinile. In alt sat, se găsea un om pe 
cale să-și piardă ferma și pământul întrucât nu-și putea 
plăti ratele ipotecii. Guiliano îi lăsă destui bani ca să-și 
plătească toată datoria. 

Intr-un alt sat se duse la brutăria și băcănia locală și, 
plătindu-i proprietarului marfa, împărţi pâine, brânză și 
paste făinoase tuturor oamenilor din sat. 

În următorul oraș, le dădu bani părinţilor unui copil 
bolnav, astfel ca să-l poată duce la spitalul din Palermo și 
să plătească vizitele doctorului local. Mai participă și la 
nunta unei tinere perechi și le dărui o zestre generoasă. 

Dar lucrul care-i plăcea cel mai mult era să le dea bani 
copiilor zdrenţăroși ce băteau străzile tuturor orășelelor 
din Sicilia. Mulţi dintre ei îl cunoșteau pe Guiliano. I se 
adunau în jur, iar el le distribuia pachete de bani, 
spunându-le să-i ducă părinţilor lor. Guiliano îi privea cum 
fugeau veseli acasă. 

Nu-i mai rămăseseră decât două pachete de bani când 
luă hotărârea de a-și vizita mama înainte de căderea nopții. 
Traversând o câmpie din dosul casei lui, întâlni un băieţel 
și o fetiţă care plângeau. Pierduseră niște bani pe care li-i 
încredinţaseră părinţii lor și spuneau că le fuseseră luaţi 
de carabinieri. Guiliano fu amuzat de această mică 
tragedie și le dădu unul din cele două pachete de bani 
care-i mai rămăseseră. Şi atunci, pentru că fetiţa era atât 
de drăgălașă și nu putea îndura gândul că ar fi pedepsită, 
îi dădu un bileţel pentru părinţii ei. 

Părinţii fetiţei nu fură singurii care-i erau recunoscători. 
Oamenii din orașele Borgetto, Corleone, Partinico, 


180 


Monreale și Piani dei Greci începură să-l numească 
„Regele din Montelepre” pentru a-și demonstra loialitatea. 


Don Croce era mulțumit, în pofida pierderii „rentei” pe 
cinci ani de la Duce. Căci, deși Don Croce îi spusese lui 
Adonis că Ducele nu va plăti decât douăzeci la sută din 
valoarea totală a bijuteriilor, încasase douăzeci și cinci la 
sută de la Duce, punând cinci procente în buzunarul său. 

Ceea ce-l desfăta și mai mult era satisfacția că-l 
depistase pe Guiliano atât de repede și-l intuise cu o 
asemenea precizie. Ce băiat minunat și integru! Cine-ar fi 
putut crede că un om atât de tânăr era în stare să vadă 
atât de clar, să acţioneze atât de chibzuit, să asculte cu 
atâta cumpătare de capetele mai bătrâne și mai înțelepte? 
Şi totuși, toate astea se asociau cu o inteligenţă detașată 
care-i proteja propriile interese, lucru pe care, firește, Don- 
ul îl admira, căci cine ar fi vrut să se însoţească cu un 
prost? Da, Don-ul se gândea că Turi Guiliano va fi braţul 
său drept și puternic. Şi, cu timpul, un iubit fiu titular. 


Turi Guiliano înţelegea clar toate aceste mașinaţiuni din 
jurul lui. Ştia că nașul era sincer preocupat de bunăstarea 
sa. Dar asta nu însemna să aibă încredere în judecata 
bătrânului. Guiliano știa că încă nu era destul de puternic 
pentru a se lupta cu Prietenii Prietenilor; avea nevoie într- 
adevăr de ajutorul lor. Dar nu-și făcea niciun fel de iluzii în 
perspectivă. Finalmente, dacă asculta de nașul său, avea 
să devină un vasal al lui Don Croce. Asta era hotărât să n-o 
facă niciodată. Deocamdată, trebuia să aștepte momentul 
prielnic. 


181 


Capitolul 11 


Banda lui Guiliano număra acum treizeci de oameni. 
Unii dintre aceștia erau foști membri ai bandelor lui 
Passatempo şi Terranova. Alţii erau cetățeni din 
Montelepre pe care îi eliberase din închisoare raidul lui 
Guiliano. Descoperiseră că autorităţile nu le vor acorda 
iertarea, cu toată nevinovăția lor; erau urmăriţi în 
continuare. Luaseră hotărârea să fie vânaţi alături de 
Guiliano mai degrabă decât hăituiţi singuri și fără prieteni. 

Într-o frumoasă dimineaţă de aprilie, informatorii din 
Montelepre ai lui Guiliano trimiseră vorbă că un om cu 
înfățișare primejdioasă, probabil spion al poliţiei, se arăta 
interesat să intre în bandă. Aștepta în piața centrală. 
Guiliano îl trimise pe Terranova cu patru oameni în 
Montelepre să investigheze. Dacă individul era iscoadă, 
aveau să-l ucidă; dacă era cineva folositor, urmau să-l 
recruteze. 

La începutul după-amiezei, Terranova reveni și-i spuse 
lui Guiliano: 

— Îl avem aici pe băiatu' și, înainte de-a-l împușca, ne- 
am gândit că poate ai vrea să faci cunoștință cu el. 


182 


Guiliano râse când văzu făptura mătăhăloasă, îmbrăcată 
în tradiționalele haine de lucru siciliene: 

— Ei, prietene, credeai că ţi-aș uita vreodată chipul? De 
data asta ai venit cu cartușe mai bune? 

Era Caporalul de carabinieri, Canio Silvestro, care 
trăsese cu pistolul spre capul lui Guiliano în timpul 
faimosului atac asupra închisorii. 

Chipul lung și brăzdat de cicatrice al lui Silvestro era 
concentrat. Din cine știe ce motiv, faţa aceasta îl atrăgea 
pe Guiliano. Avea în inimă un punct slab pentru omul ăsta 
care-l ajutase să-și dovedească nemurirea. 

Silvestro spuse: 

— Am venit să mă înrolez. Pot să-ţi fiu de nepreţuit. 

Rosti acestea mândru, ca un om pe cale să facă un dar. 
Și acest lucru îi plăcu lui Guiliano. Îl lăsă pe Silvestro să-și 
spună povestea. 

După raidul asupra închisorii, Caporalul Silvestro fusese 
trimis la Palermo în faţa unei curți marţiale pentru 
dezertare de la datorie. Maresciallo se înfuriase pe el și-l 
interogase îndeaproape înainte de a recomanda traducerea 
în faţa instanţei, în chip destul de ciudat, singura 
împrejurare care ațâță suspiciunile lui Roccofino era 
tentativa ratată a Caporalului de a-l împușca pe Guiliano. 
Cauza eșecului se descoperise a fi muniţia defectuoasă. 
Maresciallo declară însă că Silvestro își încărcase pistolul 
cu acel unic cartuș inofensiv știind că e defect. Că toată 
tentativa de rezistență fusese o șaradă, iar Caporalul 
Silvestro  sprijinise acţiunea lui Guiliano de a sparge 
pușcăria și-și ţinuse pe loc gardienii pentru a asigura 
reușita planului. 

Guiliano îl întrerupse: 

— Cum au crezut că ai fi putut să știi că ai un cartuș 
defect? 

Silvestro făcu o mutră spășită: 

— Ar fi trebuit să știu. În calitatea mea de armurier la 
infanterie, eram expert. 


183 


Pe chip i se așternu amărăciunea și ridică din umeri: 

— Am avut o scăpare, adevărat. M-au pus la birou și n- 
am mai dat atâta atenţie ocupaţiei mele principale. Dar îţi 
pot fi un om valoros. Pot să-ţi fiu armurier. Pot verifica 
toate armele, și să le repar. Mă pot asigura că muniţia e 
mânuită corespunzător, astfel ca să nu-ţi sară în aer 
depozitele. Iti pot modifica armele pentru a corespunde 
felului cum le folosiţi aici, în munţi. 

— Spune-mi restul poveștii, ceru Guiliano. 

Studia omul îndeaproape. Putea să fie un plan de a-i 
infiltra un informator în bandă. Vedea clar că Pisciotta, 
Passatempo și Terranova erau complet neîncrezători. 

Silvestro continuă: 

— Toţi erau scoși din minţi și speriaţi ca niște femei. 
Maresciallo ar fi trebuit să știe că face o neghiobie luând 
majoritatea oamenilor în munţi când aveam cazarma plină 
de prizonieri. Carabinierii privesc Sicilia ca pe o ţară 
străină, ocupată. Obișnuiam să protestez împotriva acestei 
atitudini, și asta m-a trecut pe listele lor negre. Iar 
autorităţile de la Palermo voiau să-l protejeze pe 
Maresciallo - la urma urmei, răspundeau pentru el. Le 
convenea mai mult să reiasă că unitatea Bellampo a fost 
trădată din interior decât că a fost cucerită de niște 
oameni mai viteji și mai isteți decât ei. Nu m-au 
condamnat. Mi-au cerut să demisionez. Au spus că nu voi 
avea de suferit, dar eu îi cunosc bine. N-aș mai fi primit 
niciodată de lucru în altă garnizoană. lar eu nu mă pricep 
la nimic altceva, și sunt un patriot sicilian. Așa că m-am 
întrebat - ce-aș putea face cu viaţa mea? Și mi-am spus - o 
să mă duc la Guiliano. 

Guiliano trimise după mâncare și băutură de la 
bucătăria improvizată, apoi se sfătui cu căpeteniile lui. 

Passatempo era ursuz și categoric: 

— Aștia ne cred niște nătângi? Să-l împușcăm și să-i 
aruncăm hoitul în prăpastie. N-avem nevoie de carabinieri 
în banda noastră. 


184 


Pisciotta vedea că Guiliano fusese încă o dată cucerit de 
Caporal. Cunoștea emotivitatea impulsivă a prietenului 
său, așa că spuse cu grijă: 

— Cel mai probabil, e un truc. Dar chiar dacă nu e, de ce 
să riscăm? Va trebui să ne facem griji tot timpul. Mereu va 
domni îndoiala. De ce nu l-am trimite pur și simplu înapoi? 

— Ne știe tabăra, spuse Terranova. Ne-a văzut o parte 
din oameni și le știe numărul. Astea-s informaţii de preț. 

Guiliano spuse: 

— E un sicilian adevărat. Acţionează din simţul onoarei. 
Nu pot crede că ar juca rolul unui spion. 

Văzu că toți zâmbeau în faţa inocenţei lui. 

— Nu uita, a încercat să te ucidă, îi aminti Pisciotta. 
Avea o armă ascunsă, era prizonier și a încercat să te 
omoare din simplă enervare și fără nicio speranţă de a 
scăpa. 

Guiliano căzu pe gânduri: tocmai ăsta era lucrul care-l 
făcea valoros pentru el. Cu glas tare, zise: 

— Asta nu dovedește că e un om de onoare? Era învins 
dar simţea că trebuie să moară răzbunându-se. Și ce rău 
ne-ar putea face? Va fi un membru de rând al bandei - n-o 
să-i acordăm încrederea. Și îl vom ţine tot timpul sub ochi. 
Personal am să fiu atent la el. La momentul cuvenit îl vom 
supune unei încercări pe care va trebui s-o refuze dacă e 
spion al carabinierilor. Lăsa-ţi-l în seama mea. 

Mai târziu, în aceeași seară, când îi spuse lui Silvestro 
că era acum membru al bandei, omul nu răspunse decât: 

— Puteţi conta pe mine pentru orice. 

Era conștient că Guiliano îl salvase încă o dată de la 
moarte. 


La Paști, Guiliano își vizită familia. Pisciotta se opusese, 
spunând că poliţia ar putea întinde o cursă. Paștele 
fuseseră întotdeauna în Sicilia o tradiţională zi a morţii 
pentru bandiți. Poliţia conta pe profundele legături 
familiale care-i împingeau pe tâlhari să se furișeze în jos de 


185 


pe munţi pentru a-i vizita pe cei dragi. Dar spionii lui 
Guiliano aduseseră vestea că Maresciallo însuși pleca să-și 
viziteze familia pe continent și că jumătate din garnizoana 
de la Cazarma Bellampo primise permisie pentru a petrece 
sărbătoarea la Palermo. Guiliano hotări să ia cu el destui 
oameni ca să se simtă în siguranţă. Se strecură în 
Montelepre în Sâmbăta Mare. 

Trimisese vorbă despre vizită cu câteva zile mai-nainte, 
iar mama sa pregătise un festin. În noaptea aceea dormi în 
patul său din copilărie, iar a doua zi, când Maria Lombardo 
se duse la Slujba de dimineaţă, Guiliano o însoţi la 
biserică. Avea o gardă de corp compusă din șase oameni 
care-și vizitau și ei familiile în oraș, dar aveau ordin să-l 
însoţească pe Guiliano oriunde mergea. 

Când ieși din biserică împreună cu mama lui, cei șase 
bodyguarzi și Pisciotta îl așteptau. Aspanu era alb la faţa 
de furie, când spuse: 

— Ai fost trădat, Turi. Maresciallo s-a întors de la 
Palermo cu douăzeci de oameni în plus, ca să te aresteze. 
Au înconjurat casa mamei tale. Cred că ești înăuntru. 

Un moment, Guiliano simţi un fel de furie împotriva 
propriei sale pripeli și prostii și decise să nu mai fie 
niciodată atât de neglijent. Nu că Maresciallo cu cei 
douăzeci de oameni ai săi l-ar fi putut captura, nici chiar în 
casa părintească. Garda sa de corp i-ar fi ambuscat, după 
care ar fi urmat o luptă sângeroasă. Dar asta întina spiritul 
întoarcerii lui acasă de Paști. Ziua învierii Domnului nu era 
o zi de a sparge pacea. 

Işi sărută mama în semn de rămas-bun și-i spuse să se 
întoarcă acasă și să recunoască de bunăvoie în faţa poliţiei 
că-l lăsase la biserică. Astfel, nu putea fi acuzată de niciun 
fel de conspirație. li spuse să nu-și facă griji, căci el și 
oamenii săi erau bine înarmaţi și aveau să scape cu 
ușurință; nici măcar n-avea să aibă loc vreo luptă. 
Carabinierii nu îndrăzneau să-i urmărească în munți. 


186 


Guiliano și oamenii săi plecară fără a fi zăriţi de poliţie. 
În noaptea aceea, la tabăra din munţi, Guiliano discută cu 
Pisciotta. De unde putuse afla Maresciallo despre vizită? 
Cine era informatorul? Trebuiau să facă totul pentru a afla. 

— Asta va fi sarcina ta specială, Aspanu, îi spuse el. Iar 
dacă există unul, s-ar putea să mai fie și alţii. Nu-mi pasă 
cât durează sau câţi bani cheltuim, dar trebuie să afli. 


Încă de copil, Pisciotta nu-l simpatizase niciodată pe 
bufonul de bărbier din Montelepre. Frisella era unul dintre 
frizerii care tund părul după cum au ei chef în ziua 
respectivă, o dată modern, altă dată în scări, iar altă dată 
cu extremul  conservatorism al ţăranului fermier. 
Schimbând stilul, își afișa pretenţia de a fi un artist. Mai 
era și prea familiar cu superiorii și prea își lua de sus 
egalii. Cu copiii se arăta jucăuș în acel stil sicilian aparte, 
oarecum pizmaș, care reprezintă una dintre cele mai puţin 
plăcute laturi ale caracterului insular; îi ciupea de urechi 
cu foarfecele și uneori le tăia părul atât de scurt încât 
capetele lor arătau ca niște bile de biliard. Astfel că lui 
Pisciotta îi aduse o satisfacţie amară momentul când îi 
raportă lui Guiliano că Frisella bărbierul era spionul 
poliţiei și încălcase codul sacru al omertei. Era evident că 
Maresciallo nu apăruse la nimereală în acea zi de Paști. 
Primise fără îndoială informaţia că Turi va fi acolo. Și cum 
ar fi putut-o căpăta, din moment ce Turi nu trimisese 
vestea familiei decât cu douăzeci și patru de ore mai 
devreme? 

Pisciotta își folosi propriii informatori din sat pentru a 
controla fiecare pas pe care-l făcuse Maresciallo în timpul 
acelor douăzeci și patru de ore. Iar de vreme ce despre 
vizită nu știuseră decât mama și tatăl lui Guiliano, îi 
chestionă dezinvolt ca să afle dacă din întâmplare 
dăduseră ceva în vileag. 

Maria Lombardo îi mirosi curând intenţia. Spuse: 


187 


— Eu n-am vorbit cu nimeni, nici măcar cu vecinii. Am 
stat în casă și am gătit, astfel ca Turi să aibă un ospăț de 
Paști. 

Dar tatăl lui Guiliano se dusese la bărbierul Frisella în 
dimineaţa vizitei fiului său. Bătrânul era cam vanitos, și 
dorea să arate cât mai bine în rarele ocazii când fiul său 
Turi venea în vizită acasă, în Montelepre. Frisella îl 
bărbierise și-l tunsese pe bătrân, făcând bancurile sale 
obișnuite. „Se duce poate Signor la Palermo să viziteze 
anumite tinere doamne de-acolo? Primește oare vizitatori 
însemnați de la Roma?” El, Frisella, avea să-l facă pe 
Signor Guiliano să arate suficient de chipeș pentru a primi 
un „rege”. lar Pisciotta își imagină scena. Tatăl lui 
Guiliano, cu un mic zâmbet secretos pe faţă, în timp ce 
bombănea că omul poate dori să arate ca un domn și 
numai pentru propria sa plăcere. Și totuși, umflat în pene, 
știind că fiul său era îndeajuns de celebru pentru a fi numit 
„Regele din Montelepre”. Poate că bătrânul se mai dusese 
la frizer și cu alte prilejuri, acesta aflând ulterior că în 
aceeași zi Guiliano îl vizitase, și făcând astfel legătura între 
una și alta. 

Maresciallo Roccofino trecea pe la frizerie în fiecare 
dimineaţă pentru bărbieritul zilnic. Nu părea să fi existat 
nicio conversație care să transmită informaţia de la frizer 
la poliţist. Dar Pisciotta era sigur. Trimise spioni la frizerie 
să se-nvârtă pe-acolo toată ziua și să joace cărți cu Frisella 
la măsuţa pe care o ţinea în stradă, băură vin, discutară 
politică și le strigară insulte prietenilor care treceau pe- 
acolo. 

De-a lungul săptămânilor, iscoadele lui Pisciotta adunară 
tot mai multe informaţii. Frisella fluiera întotdeauna 
melodia uneia din ariile sale favorite de operă în timp ce 
bărbierea sau tundea; uneori, la radioul mare, de formă 
ovală, se transmiteau cântece de la Roma. Așa se întâmpla 
întotdeauna când îl servea pe Maresciallo. Și venea de 
fiecare dată un moment în care se apleca spre ofițerul de 


188 


poliție și-i șoptea ceva. Dacă nu erai bănuitor, părea doar 
că bărbierul se arăta deferent cu dorinţele și plăcerile 
clientului său. Dar acum, unul din spionii lui Pisciotta 
aruncă o privire bonului de lire cu care Maresciallo 
obișnuia să plătească. Observă că era împăturit, bărbierul 
punându-l în buzunărașul pentru ceas de la vestă, pe sub 
halatul său alb. Când spionul și unul din ajutoarele lui se 
confruntară cu Frisella și-l siliră să le arate bonul, acesta 
corespundea valorii de zece mii de lire. Bărbierul jură că 
era pentru serviciile sale din ultimele câteva luni, iar 
iscoadele se prefăcură a-l crede. 

Pisciotta îi prezentă dovezile lui Guiliano în prezenţa lui 
Terranova, Passatempo și a Caporalului Silvestro. Se aflau 
în tabăra lor din munţi, iar Guiliano se duse la marginea 
unuia dintre versanţii ce dominau orășelul Montelepre și 
rămase cu privirea într-acolo. 

Meșter Frisella, bărbierul, era în Montelepre de când îl 
știa Guiliano. Băieţel fiind, se ducea la Frisella să-și tundă 
părul pentru Sfânta Miruire, iar o dată Frisella îi dăduse în 
dar un bănuț de argint. li cunoștea pe soţia și pe fiul lui 
Frisella. Frisella îi striga glume pe stradă și întotdeauna 
întreba de mama și de tatăl lui. 

Dar acum Frisella încălcase legea sacră a omertei. 
Vânduse secrete dușmanului; era un informator plătit al 
poliției. Cum putuse fi atât de prost? lar acum ce să facă 
el, Guiliano, cu Frisella? Una era să omori polițiști pe 
câmpul de luptă, alta să execuţi, cu sânge rece, un om în 
vârstă, pe care-l simţea ca pe un unchi. Turi Guiliano nu 
avea decât douăzeci și unu de ani, și acum era prima oară 
când trebuia să folosească acea cruzime rece, atât de 
necesară în marile înfăptuiri. 

Se întoarse spre ceilalţi: N 

— Frisella mă ştie de când m-am născut. Imi dădea 
îngheţată cu lămâie când eram mic, mai ţii minte, Aspanu? 
Şi poate că doar bârfește cu Maresciallo, poate că nu-i dă 
cu adevărat informații. Nu e ca și cum noi i-am fi spus că 


189 


vin eu în oraș, iar el ar fi informat apoi poliţia. Poate că 
doar emite ipoteze și primește banii fiindcă-i sunt oferiţi. 
Cine-ar refuza? 

Passatempo îl privea pe Guiliano cu ochi îngustaţi, așa 
cum ar privi o hienă trupul unui leu muribund, întrebându- 
se dacă a sosit momentul să se repeadă și să smulgă o 
ciozvârtă de came. Terranova clătină încet din cap cu un 
zâmbet pe buze, ca și cum ar fi ascultat un copil spunând o 
poveste prostească. Doar Pisciotta îi răspunse: 

— E la fel de vinovat ca un preot la cuplăraie!?. 

— l-am putea da un avertisment, propuse Guiliano. Am 
putea să-l atragem de partea noastră și să ne folosim de el 
pentru a le transmite autorităţilor informaţii false atunci 
când ne convine pentru scopurile noastre. 

Chiar în timp ce vorbea, știa că greșește. Nu-și mai 
putea permite asemenea gesturi. 

Pisciotta exclamă mânios: 

— De ce nu i-am da un dar, un sac de grâu sau un pui, 
dacă tot te gândești la d-astea? Turi, vieţile noastre și 
vieţile tuturor oamenilor de-acolo, din munţi, depind de 
curajul tău, de voinţa ta, de conducerea ta. Cum te-am mai 
putea urma dacă ierţi un trădător ca Frisella? Un om care 
încalcă legea omertei. La ora asta, Prietenii Prietenilor i-ar 
fi atârnat ficatul și inima pe stâlpul din faţa frizeriei, chiar 
și cu mai puţine dovezi. Dacă-l lași să scape, toţi trădătorii 
lacomi vor ști că o dată pot informa nepedepsiţi. Una din 
aceste „dăţi” ar putea fi moartea noastră. 

Terranova vorbi cu judecată: 

— Frisella e un bufon prost, un om avar și trădător. În 
timpuri normale n-ar fi decât beleaua satului. Acum însă e 
periculos. A-l lăsa în pace ar fi o neghiobie - nu-i destul de 
inteligent ca să se îndrepte. Ar crede că suntem neserioși. 
Și la fel, mulţi alţii. Turi, tu ai suprimat activităţile 
Prietenilor Prietenilor în Montelepre. Omul lor, Quintana, 
se mișcă foarte precaut, deși încă mai face unele declaraţii 


sa Bordel (pop.- arg.). 


190 


imprudente. Dacă-l lași pe Frisella să scape cu mai puţin 
decât moartea, Prietenii te vor crede slab și au să te pună 
în continuare la încercare. Carabinierii vor deveni mai 
îndrăzneţi, mai puţin temători, mai periculoși. Până și 
cetăţenii din Montelepre vor avea mai puţină considerație 
pentru tine. Frisella nu poate rămâne în viaţă. 

Aceasta din urmă o spuse aproape cu regret. 

Guiliano îi ascultă gânditor. Aveau dreptate. Era 
conștient de ceea ce exprima chipul lui Passatempo și-i 
citea în inimă. N-ar mai fi putut avea niciodată încredere în 
Passatempo dacă-l lăsa pe Frisella să scape cu viaţă. N- 
avea să mai existe niciodată cale de întoarcere spre a 
semăna unuia din cavalerii lui Charlemagne, cale de 
întoarcere spre rezolvarea disensiunilor în luptă dreaptă 
pe Câmpiile Postavurilor de Aur. Frisella trebuia să fie 
executat, și într-un asemenea mod încât să inspire teroare 
maximă. 

Lui Guiliano îi veni o idee. Se întoarse spre Caporalul 
Silvestro și întrebă: 

— Tu ce părere ai? Cu siguranţă, Maresciallo al tău ţi-a 
vorbit despre informatorii lui. E vinovat bărbierul? 

Silvestro ridică din umeri, cu chipul de nepătruns. Nu 
vorbi. Recunoscură cu toţii că era un punct de onoare 
pentru el să nu vorbească, să nu-și trădeze fostul om de 
încredere. Lipsa răspunsului era calea lui de a le spune că, 
neîndoielnic,  bărbierul avusese unele contacte cu 
Maresciallo. Totuși, Guiliano trebuia să se asigure. li zâmbi 
Caporalului și spuse: 

— Acum e momentul să-ţi dovedești loialitatea față de 
noi. Ne vom duce cu toţii împreună în Montelepre, iar tu îl 
vei executa personal pe bărbier în piaţa publică. 

Aspanu Pisciotta se minună de vicleșugul prietenului 
său. Guiliano îl surprinsese dintotdeauna. Întotdeauna se 
comportase cu nobleţe și totuși putea ticlui o cursă 
vrednică de Iago. Toţi ajunseseră să-l cunoască pe Caporal 
ca fiind un om sincer și onest, cu simţul jocului cinstit. N- 


191 


ar fi consimţit nicicând să înfăptuiască execuţia dacă nu 
era convins că bărbierul e vinovat, indiferent cât îl costa 
asta. Pisciotta văzu că Guiliano avea pe buze un ușor 
zâmbet - dacă Silvestro refuza, bărbierul avea să fie socotit 
nevinovat și scăpa nevătămat. 

Dar Caporalul își mângâie mustaţa stufoasă și-i privi pe 
toţi în ochi. Apoi spuse: 

— Frisella tunde atât de prost încât merită să moară, fie 
și numai pentru asta. Voi fi gata mâine dimineaţă. 

În zorii zilei, Guiliano și Pisciotta, împreună cu ex- 
Caporalul Silvestro, luară drumul în jos spre Montelepre. 
Cu o oră înainte, Passatempo plecase cu un pluton de zece 
oameni pentru a închide accesul pe toate străzile ce 
dădeau în piaţa centrală a orașului. Terranova rămăsese cu 
grija taberei, pregătit să conducă o bandă puternică în 
oraș dacă dădeau de necazuri grave. 

Era încă dimineaţa devreme, când Guiliano și Pisciotta 
intrară în piaţă. Străzile pietruite și trotuarele înguste 
fuseseră stropite cu apă și câţiva copii se jucau în jurul 
platformei înălțate unde fuseseră împerecheaţi măgarul și 
iapa în acea zi fatidică de demult. Guiliano îi spuse lui 
Silvestro să alunge copiii din piaţă, ca să nu fie martori ai 
celor ce urmau să se petreacă. Silvestro o făcu cu atâta 
zel, încât copiii se împrăștiară ca potârnichile. 

Când Guiliano și Pisciotta intrară în frizerie cu pistoalele 
automate pregătite, Frisella tundea părul unui latifundiar 
bogat din provincie. Frizerul crezu că veniseră să-i 
răpească mușteriul și smulse prosopul cu un zâmbet șiret, 
ca pentru a le prezenta un premiu. Moșierul, un bătrân 
țăran sicilian care se îmbogăţise în timpul războiului 
vânzând vite armatei italiene, se ridică mândru în picioare. 
Dar Pisciotta îi făcu semn să se dea la o parte și spuse cu 
un rânjet: 

— N-ai tu destui bani ca să plătești preţul și să ne dăm 
noi atâta osteneală. 


192 


Guiliano era extrem de atent și nu-l scăpa din ochi pe 
Frisella. Acesta încă mai avea în mână foarfecele. 

— Pune-le jos, îi spuse el. N-o să mai ai nevoie să tai 
părul acolo unde te duci. Acum ieși afară. 

Frisella lăsă să-i scape foarfecele și-și prefăcu chipul 
larg de bufon într-o grimasă burlescă, încercând să 
zâmbească. 

— Turi, spuse el. N-am bani, abia am deschis prăvălia. 
Sunt un om sărac. 

Pisciotta îl înhăță de chica stufoasă și-l târî afară din 
frizerie pe strada pietruită unde aștepta Silvestro. Frisella 
căzu în genunchi și începu să zbiere: 

— Turi, Turi, te tundeam când erai de-o șchioapă. Doar 
mai ţii minte. O să-mi moară nevasta de foame. Fiul meu e 
slab de cap. _ 

Pisciotta îl putu vedea pe Guiliano șovăind. li dădu un 
șut frizerului și spuse: 

— Ar fi trebuit să te gândești la astea când ai ciripit. 

Frisella izbucni în plâns. 

— Nu l-am trădat niciodată pe Turi. l-am spus 
Marescialloului despre niște hoţi de oi. Jur pe nevasta și pe 
copilul meu. 

Guiliano privi în jos spre el. În acel moment simţi că i se 
va frânge inima, că era pe cale să facă un lucru care-l va 
distruge pe vecie. Spuse, însă, blând: 

— Ai un minut ca să te împaci cu Dumnezeu. 

Privind în sus la cei trei bărbaţi ce-l înconjurau, Frisella 
nu văzu niciun semn de milă. Înclină capul și murmură o 
rugăciune. Apoi ridică ochii și-i spuse lui Guiliano: 

— Să nu-i lași pe soţia și pe copilul meu să moară de 
foame. 

— Îţi făgăduiesc că vor avea pâine, spuse Guiliano; apoi 
se întoarse spre Silvestro. Ucide-l, ordonă. 

Caporalul privise scena ca prin ceaţă. Dar la auzul 
acestor cuvinte apăsă pe trăgaciul automatului. Gloanţele 
ridicară în aer trupul lui Frisella și-l trimiseră lunecând pe 


193 


caldarâmul ud. Sângele umplu micile băltoace de apă 
dintre crăpături. Sângele curse peste crăpăturile unde apa 
nu ajunsese și alungă afară șopârle mici. În piaţă domni un 
lung moment de muţenie. Apoi Pisciotta îngenunche lângă 
cadavru și prinse un pătrat de hârtie albă pe pieptul 
mortului. 

Când sosi Maresciallo, asta fu singura dovadă pe care o 
găsi. Negustorii nu văzuseră nimic, susțineau ei. Lucraseră 
în fundul prăvăliilor. Sau admiraseră frumoșii nori de 
deasupra Muntelui d'Ora. Clientul lui Frisella spuse că se 
spăla pe faţă în lighean când auzise împușcăturile, nici 
măcar nu-i văzuse pe ucigași. Dar în pofida tuturor acestor 
lucruri, era clar cine-o făcuse. Pătratul de hârtie de pe 
pieptul lui Frisella anunţa: AȘA MOR TOŢI CEI CARE IL 
TRADEAZĂ PE GUILIANO. 


194 


Capitolul 12 


Războiul se sfârșise de-acum, dar cel al lui Guiliano abia 
începuse. Pe parcursul a doi ani, Salvatore Guiliano 
devenise cel mai vestit om din Sicilia. Își clădi dominaţia 
asupra colţului de nord-vest al insulei. In inima imperiului 
său se găsea orașul Montelepre. Controla localităţile Piani 
dei Greci, Borgetto și Partinico. Şi orașul ucigaș Corleone, 
ai cărui locuitori erau atât de feroce încât deveniseră 
notorii chiar și în Sicilia. Ajungea până aproape de 
Trapani, și amenința Monreale și capitala Siciliei însăși, 
Palermo. Când noul guvern democrat de la Roma puse un 
preţ de zece milioane de lire pe capul lui, Guiliano râse și 
continuă să se deplaseze plin de încredere în sine prin 
numeroase orașe. Cina chiar, din când în când, la 
restaurantele din Palermo. La sfârșitul mesei lăsa 
întotdeauna sub farfurie un bilet pe care scria: „Asta ca să 
se vadă că Turi Guiliano poate merge oriunde vrea”. 

Inexpugnabila fortăreață a lui Guiliano era în vastele 
galerii ale Munţilor Cammarata. Cunoștea toate peșterile 
și toate cărările secrete. Aici se simţea invincibil. Indrăgea 
priveliștea orașului Montelepre de sub munte, câmpia 


195 


Partinico ce se întindea până la Trapani și Marea 
Mediterană. În timp ce crepusculul devenea albastru, 
reflectând marea îndepărtată, putea vedea ruinele 
templelor grecești, pâlcurile de portocali, livezile de 
măslini și câmpiile pline de grâne ce formau vestul Siciliei. 
Cu binoclul vedea locașurile cu lacăt de la marginea 
drumurilor, cu sfinţii lor prăfuiți dinăuntru. 

Din acești munţi ieșea cu oamenii săi pe drumurile pline 
de praf pentru a jefui convoaiele guvernului, a opri 
trenurile și a ușura femeile bogate de bijuterii. Ţăranii cu 
căruțele lor pictate îl salutau la sfintele sărbători, pe el și 
pe oamenii lui, mai întâi cu teamă, apoi din respect și 
afecțiune. Nu exista niciunul dintr-ai lor, niciun păstor sau 
muncitor care să nu fi beneficiat de împărțirea prăzilor lui. 

Toată regiunea deveni împânzită cu spioni de-ai săi. 
Seara, când își spuneau rugăciunile, copiii adăugau o rugă 
către Fecioara Maria „să-l apere pe Guiliano de 
carabinieri”. 

Era o zonă care-l hrănea pe Guiliano și pe oamenii lui. 
Existau livezi cu măslini și portocali, podgorii de struguri. 
Existau turmele de oi, ai căror ciobani priveau în altă parte 
când veneau bandiții după câţiva miei. Prin acest peisaj, 
Guiliano umbla ca un duh, pierdut în lumina albastră și 
pâcloasă a Siciliei care este azurul Mării Mediterane 
reflectat din cer. 

În munţi, lunile de iarnă erau lungi și reci. Și totuși, 
banda lui Guiliano sporea. Noaptea, zeci de focuri de 
tabără împestriţau pantele și văile masivului Cammarata. 
Oamenii foloseau lumina focului pentru a-și curăța armele, 
a-și drege îmbrăcămintea, a-și spăla rufele în râurile de 
munte din apropiere. Pregătirea mesei de seară în comun 
stârnea uneori certuri. Fiecare sat din Sicilia avea altă 
reţetă pentru sepie și ţipari, nu se înțelegeau ce ierburi să 
fie excluse din sosul de roșii. Și ce fel de cârnaţi să se frigă 
în genere. Bărbaţilor cu preferința pumnalului în omoruri 
le plăcea să spele rufele; răpitorii preferau gătitul și 


196 


cusutul. Jefuitorii de bănci și trenuri rămâneau la curăţatul 
armamentului. 

Guiliano îi puse pe toţi să sape tranșee de apărare și să 
stabilească avanposturi îndepărtate de ascultare, astfel 
încât să nu poată fi luaţi prin surprindere de forţele 
guvernamentale. Într-o zi, în timp ce săpau, oamenii 
dădură peste scheletul unui animal gigantic, mai mare 
decât tot ce-și puteau imagina. În ziua aceea sosi Hector 
Adonis, aducând cărți pentru Guiliano ca să studieze, căci 
acum Guiliano era curios să știe tot ce mișcă-n lume. 
Studia cărți de știință, de medicină, de politică, de filosofie, 
de tehnici militare. Hector Adonis îi aducea saci plini în 
fiecare săptămână. Guiliano îl duse în locul unde oamenii 
dezgropaseră scheletul. Adonis zâmbi în faţa nedumeririi 
lor. 

— Nu ţi-am dat destule cărţi de istorie? îl întrebă el pe 
Guiliano. Un om care nu cunoaște istoria omenirii în ultimii 
două mii de ani e un om ce trăiește în beznă. 

Tăcu câteva momente. Glasul moale al lui Adonis era cel 
al unui profesor ţinând o prelegere. 

— Acesta este scheletul unei mașini de război folosite de 
Hannibal din Cartagina, care acum două mii de ani a 
traversat acești munţi ca să distrugă Roma imperială. Este 
scheletul unuia dintre elefanții lui de război, antrenat să 
lupte și nemaivăzut niciodată înainte pe acest continent. 
Cât de înspăimântători trebuie să le fi părut acelor soldaţi 
romani! Totuși, nu i-au folosit lui Hannibal la nimic; Roma 
l-a învins și a distrus Cartagina. Munţii aceștia conţin atât 
de multe stafii, iar voi aţi găsit una din ele. Gândește-te, 
Turi, într-o zi vei fi și tu una dintre stafii. 

Guiliano se gândi toată noaptea aceea. Îi plăcea ideea că 
va fi la un moment dat una din stafiile istoriei. Dacă-i era 
dat să fie ucis, spera ca asta să se întâmple în munţi; avea 
fantezia că se va târî, rănit, într-una din miile de peșteri și 
nu va fi găsit niciodată, până ce vreun accident nu-l va 
descoperi, așa cum se întâmplase cu elefantul lui Hannibal. 


197 


Schimbară locul de tabără de multe ori în timpul iernii. 
Și, săptămâni în șir, banda se dispersa și oamenii se culcau 
în casele rudelor, ale ciobanilor prietenoși sau în marile 
grânare goale care aparțineau nobilimii. Guiliano petrecu 
cea mai mare parte a iernii studiindu-și cărţile și făcând 
planuri. Avu lungi convorbiri cu Hector Adonis. 

La începutul primăverii, porni împreună cu Pisciotta pe 
drumul ce cobora la Trapani. Pe acel drum văzură o căruţă 
cu legende pictate proaspăt pe ambele laturi. Pentru prima 
oară, văzură un panou înfățișând legenda lui Guiliano. Era 
o scenă pictată în tonuri de roșu-țipător, Guiliano luând 
inelul cu smarald de pe degetul Ducesei în timp ce făcea o 
plecăciune înaintea ei. În fundal, se vedea Pisciotta cu un 
automat în mână, amenințând un grup de oameni înarmaţi 
ce se fereau. 

În aceeași zi purtară pentru prima oară și cataramele de 
centură cu o acvilă și un leu răgând, gravate pe un 
paralelipiped de aur. Cataramele fuseseră făcute de 
Silvestro, care acum slujea ca armurier. Li le dăduse lui 
Guiliano și Pisciotta. Deveniră o emblemă a conducerii lor 
asupra bandei. Guiliano o purta pe a sa întotdeauna; 
Pisciotta, numai când era cu Guiliano. Căci Pisciotta 
mergea adesea prin sate și orașe, chiar și la Palermo, 
deghizat. 

Noaptea, în munţi, când își scotea centura, studia 
catarama dreptunghiulară de aur. In stânga se afla o 
pajură semănând cu un om îmbrăcat în pene. În dreapta, 
un leu furios, labele lui - ca și braţele înaripate ale acvilei - 
ținând un cerc filigranat între ei. Măreau că învârt 
împreună o roată a lumii. Leul în special îl fascina, cu 
trupul său omenesc sub capul leonin. Regele văzduhului și 
regele pământului, încrustaţi în aurul moale și galben. 
Guiliano se gândea la sine ca fiind acvila, Pisciotta, leul, iar 
cercul, Sicilia. 


198 


Secole de-a rândul, răpirile de oameni bogaţi fuseseră 
una dintre industriile casnice ale Siciliei. De obicei, 
răpitorii erau cei mai temuti dintre Mafiosi, care nu aveau 
decât să trimită o scrisoare înainte de a ataca. Asta 
reprezenta formula politicoasă, în sensul că pentru a evita 
detaliile supărătoare se cerea plata în avans a 
răscumpărării. La fel ca reducerile de preţuri ale 
angrosiștilor la plata pe loc, răscumpărarea era 
considerabil mai mică, dat fiind că toate detaliile 
enervante, printre care și răpirea propriu-zisă, nu mai 
trebuiau înfăptuite. Căci, la drept vorbind, un lucru de 
soiul răpirii unui personaj important nu era atât de ușor pe 
cât credea lumea. Nu era o treabă pentru amatorii lacomi 
sau leneșii buni-de-nimic și înguști-la-minte care refuzau să 
muncească pentru a avea din ce trăi. Nici nu devenea 
vreodată asemenea fenomenului sinucigaș și cu minte-de- 
găină din America, unde practicanţii îi formaseră 
kidnappingului o proastă reputaţie. In Sicilia nici măcar nu 
se folosea termenul „kidnapping'15, de vreme ce copiii nu 
erau reținuți pentru răscumpărare dacă nu-i însoțea vreun 
adult. Căci, spuneţi ce vreţi despre sicilieni: că sunt 
criminali din naștere, că ucid la fel de ușor pe cât culege o 
femeie flori, ca sunt la fel de viclean-trădători ca turcii, că 
sunt, din punct de vedere social, cu trei sute de ani în 
urmă; totuși, nimeni nu poate contesta că sicilienii iubesc, 
ba nu, idolatrizează copiii. Așa că în Sicilia nu se petrecea 
nimic care să se poată numi kidnapping. „Invitau” o 
persoană bogată să le fie oaspete, iar aceasta nu putea fi 
eliberată până nu plătea camera și personalul, ca într-un 
hotel de lux. 

Această industrie „casnică” își dezvoltase anumite reguli 
de-a lungul sutelor de ani. Preţul era întotdeauna 
negociabil, prin intermediari cum ar fi Mafia. „Oaspetele” 
nu avea de suferit nicio violenţă dacă se arăta cooperant. 


13 Răpire de copil” (am.; kid = puști, copil; to nap = (şi) a lua pe cineva prin surprindere, a ataca pe 
neaşteptate (n. t.). 
199 


Era tratat cu cel mai mare respect, întotdeauna adresându- 
i-se după rang, ca Prinţ sau Duce sau Don sau chiar 
Arhiepiscop, asta dacă vreun bandit prefera să-și 
primejduiască sufletul sechestrând un membru al clerului. 
Până și unui membru al Parlamentului i se spunea pe faţă 
Onorabile, deși toată lumea știa că acești ticăloși erau hoţi 
mai mari ca oricine. 

Se proceda astfel din prudenţă. Istoria demonstrase că 
era o politică rentabilă. Odată eliberat prizonierul, nu 
manifesta nicio dorință de răzbunare, câtă vreme i se 
protejase demnitatea. Se cunoștea clasicul caz al unui duce 
care, după ce fusese eliberat, conducându-i apoi pe 
carabinieri la locul unde știa că se ascund bandiții, le 
plătise avocaţii apărării. Când, în ciuda acestui fapt, 
fuseseră condamnaţi, Ducele intervenise să li se reducă 
lungul termen de închisoare la jumătate. Aceasta, pentru 
că îl trataseră cu asemenea tact și politeţe, încât Ducele a 
declarat că niciodată nu mai întâlnise maniere atât de 
elegante, nici chiar în cea mai înaltă societate din Palermo. 

Dimpotrivă, un prizonier prost tratat putea, după 
eliberare, să cheltuiască o avere pentru vânarea 
răpitorilor, oferind uneori o recompensă mai mare decât 
răscumpărarea plătită. 

Dar în ordinea firească a lucrurilor, dacă ambele părți se 
comportau de o manieră civilizată, preţul era negociat și 
ostaticul eliberat.  Bogaţii din Sicilia ajunseseră să 
considere aceasta ca un fel de taxă neoficială pentru a trăi 
în ţara pe care o iubeau și, de vreme ce le plăteau taxe atât 
de mici guvernelor oficiale, purtau această cruce cu 
resemnare creștinească. 

Refuzul încăpățânat sau tocmeala prelungită erau 
remediate prin coerciție moderată. Atunci, poate, se tăia o 
ureche, se amputa un deget. De obicei acestea erau 
suficiente pentru ca toată lumea să-și bage minţile în cap. 
Cu excepţia acelor extrem de triste cazuri, rare, când 
trebuia livrat trupul, mutilat ritual și ciuruit de gloanţe, 


200 


sau, pe vremuri, înjunghiat de nenumărate ori în formă de 
cruce. 

Dar a „Invita un Oaspete” era întotdeauna o strădanie 
chinuitoare. Victima trebuia observată o perioadă de timp, 
astfel încât să poată fi răpită cu minimum de violenţă. Încă 
înainte de asta, cinci sau șase ascunzători trebuiau 
pregătite și înzestrate cu provizii și paznici, căci era înţeles 
faptul că negocierile aveau să se prelungească, iar 
autorităţile să caute victimele. Era o afacere complicată, 
nu pentru amatori. 

Când Guiliano decise să intre în afacerile cu răpiri, era 
hotărât să nu întreţină decât pe cei mai bogaţi clienţi din 
Sicilia. De fapt, prima sa victimă fu cel mai bogat și mai 
puternic nobil. Acesta era Prinţul Ollorto, care avea nu 
numai moșii vaste în Sicilia, ci și un virtual imperiu în 
Brazilia. Era stăpânul pământurilor majorităţii cetăţenilor 
din Montelepre - al fermelor și caselor lor. Din punct de 
vedere politic, era cel mai puternic om din culise; Ministrul 
Justiţiei de la Roma îi era prieten apropiat, iar fostul Rege 
al Italiei personal îi fusese naș copilului Prințului. În 
Sicilia, supraveghetorul tuturor moșiilor lui era Don Croce 
însuși. Era de la sine înţeles că exorbitantul salariu care i 
se plătea lui Don Croce includea și ratele de asigurare 
pentru a apăra persoana Prințului de răpitori și ucigași, iar 
bijuteriile, vitele și oile sale - de hoti. 


În siguranţa castelului său, cu zidurile păzite de lefegiii 
lui Don Croce, de portarii și propriile sale gărzi personale, 
Prinţul Ollorto se pregătea pentru o seară pașnică și 
plăcută în care să privească stelele de pe cer prin uriașul 
telescop pe care-l iubea mai mult decât orice pe lume. 
Deodată se auzi un zgomot de pași grei pe treptele în 
spirală ce duceau la observatorul său din turn. Ușa se dădu 
de perete și patru oameni cu înfățișări aspre și puști în 
mâini umplură odăiţa. Prinţul acoperi protector telescopul 
cu braţul și abandonă nevinovatele stele pentru a le face 


201 


faţă. Când văzu chipul de dihor al lui Terranova, își începu 
rugăciunile către Dumnezeu. 

Dar Terranova îi spuse curtenitor: 

— Înălţimea Voastră, am ordin să vă duc în munţi să 
petreceţi o vacanţă cu Turi Guiliano. Veţi fi bun de plată 
pentru casă și masă pe timpul vizitei, așa avem noi 
obiceiul. Dar o să fiți îngrijit ca un copil nou-născut. 

Prinţul încercă să-și ascundă frica. Se înclină și întrebă 
grav: 

— Îmi pot lua câteva medicamente și niște haine? 

— Vom trimite după ele, îl asigură Terranova. Acum 
esenţialul e viteza. Carabinierii vor sosi în scurt timp, iar ei 
nu sunt invitați la mica noastră petrecere. Acum vă rog să 
o luaţi în jos înaintea mea pe scară. Și nu încercaţi să 
fugiţi. Oamenii noștri sunt pretutindeni și nici chiar un 
Prinţ nu poate întrece la fugă gloanţele. 

La poarta laterală aflată departe, spre capătul zidului, 
așteptau o Alfa Romeo și un jeep. Prinţul Ollorto fu împins 
în Alfa Romeo alături de Terranova, ceilalți săriră în jeep și 
cele două vehicule porniră cu viteză pe drumul de munte. 
Când ajunseră la o jumătate de oră de Palermo și la mică 
distanță de Montelepre, mașinile se opriră și toţi oamenii 
se dădură jos. Acolo se afla un chivot la margine de drum 
cu chipul Madonei, iar Terranova îngenunche o clipă în 
faţa sa și se închină. Prinţul, care era un om religios, își 
stăpâni impulsul de a face la fel, temându-se să nu fie luat 
ca un semn de slăbiciune sau de implorare faţă de acei 
oameni să nu-i facă vreun rău. Cei cinci se răsfirară în 
formaţie largă de stea, cu Prinţul în centru. Apoi o luară în 
jos pe o pantă abruptă până ajunseră la o cărare îngustă 
care ducea spre sălbăticia întinsă a Munţilor Cammarata. 

Merseră astfel ore în șir, Prințul trebuind adesea să 
ceară câte un popas, pe care însoțitorii i-l acordau cu 
curtenie. Se așezară sub o stâncă uriașă de granit și 
serviră cina. Aveau pâine, o jimblă aspră, o bucată mare de 


202 


brânză și o sticlă cu vin. Terranova le împărţi egal între 
oameni, incluzându-l și pe Prinţ, cu o scuză chiar: 

— Regret că nu pot să vă ofer ceva mai bun. Când 
ajungem la tabără, Guiliano vă va da o masă caldă, poate o 
tocăniță bună de iepure. Avem un bucătar care a lucrat la 
restaurantele din Palermo. 

Prinţul îi mulțumi politicos și mâncă cu mare poftă, într- 
adevăr, cu mai multă poftă decât la marile dineuri cu care 
era obișnuit. Mișcarea îl flămânzise, nu mai simţise 
asemenea foame de ani de zile. Scoţând din buzunar un 
pachet de ţigări englezești, le oferi tuturor. Terranova și 
fiecare din oamenii săi luară recunoscători câte una și 
fumară cu lăcomie. Prinţul reţinu faptul că nu-și însușiseră 
pachetul pentru a-l folosi ei. Așa că prinse îndrăzneala să 
spună: 

— Trebuie să iau anumite medicamente. Sufăr de diabet 
și trebuie să fac insulină zilnic. 

Fu surprins de îngrijorarea lui Terranova. 

— Dar de ce nu aţi spus așa? întrebă acesta. Am fi putut 
aștepta un minut. Dar, în orice caz, nu vă faceţi griji. 
Guiliano va trimite după doctorie și o veţi avea dimineaţă. 
Vă promit eu. 

— Vă mulțumesc, spuse Prinţul. 


Trupul subţiratic, ca de ogar, al lui Terranova, părea tot 
timpul să se  încovoaie de atenţie concentrată și 
curtenitoare. Chipul său de dihor era tot timpul zâmbitor și 
receptiv. Dar era ca un brici: de folos, dar și capabil să se 
transforme în ceva ucigător. Apoi, își reluară mersul, cu 
Terranova conducând grupul în formă de stea. Adesea, 
Terranova rămânea în urmă să sporovăiască cu Prinţul și 
să-l asigure că nu i se va întâmpla niciun rău. 

Urcau și în cele din urmă ajunseră pe podișul din vârful 
teșit al unui munte. Ardeau trei focuri, iar lângă marginea 
versantului erau instalate mese de picnic cu fotolii de 
bambus. La o masă, Guiliano citea o carte la lumina unei 


203 


lămpi cu baterie de la Armata Americană. La picioarele lui 
odihnea un sac de prelată plin cu alte cărți. Sacul era 
năpădit de șopârle geko și, într-adevăr, se auzea un zumzet 
sonor și constant, pe care Prinţul îl recunoscu ca fiind 
bâzâitul a milioane de insecte. Nu părea să-l deranjeze pe 
Guiliano. 

Gazda se ridică de la masă și-l salută pe Prinţ cu 
curtoazie. Nu se simţea în jurul lui nimic din relaţia paznic- 
prizonier. Dar pe chip avea un surâs curios, căci Guiliano 
se gândea cât de departe ajunsese. Cu doi ani în urmă 
fusese un ţăran sărac; acum îl avea la discreţie pe omul cu 
cel mai albastru sânge și cea mai bogată pungă din toată 
Sicilia. 

— Aţi mâncat? întrebă Guiliano. Aveţi nevoie de ceva 
care să vă facă vizita la noi mai plăcută? Veţi sta aici o 
vreme. 

Prințul recunoscu că-i era foame și explică nevoia de 
insulină și alte medicamente. Guiliano strigă în jos de la 
marginea prăpastiei și, nu peste mult, unul din oamenii săi 
urcă în goană cărarea cu o oală de fiertură caldă. Guiliano 
îl puse pe Prinţ să scrie cu multe amănunte ce doctorii 
exact îi trebuiau. 

— Avem un prieten farmacist în Monreale, spuse el. Vă 
veţi primi medicamentele mâine la amiază. 

Când Prinţul termină de mâncat, Guiliano îl conduse în 
josul unei pante până într-o mică grotă unde se afla un pat 
cu o saltea de paie pe el. Doi dintre bandiții ce-i urmau 
aveau pături, iar Prințul fu uimit să vadă că aveau chiar și 
cearșafuri albe și o enormă pernă umflată. Guiliano îi 
observă uimirea și spuse: 

— Sunteţi un oaspete onorat și am să fac totul ca să vă 
puteţi bucura de mica vacanţă. Dacă vreunul din oamenii 
mei dovedește orice lipsă de respect, vă rog să mă 
informaţi. Au primit instrucţiuni stricte să vă trateze cu 
toată  consideraţia față de rangul și reputaţia 
dumneavoastră de patriot al Siciliei. Acum dormiţi bine, 


204 


veţi avea nevoie de toată puterea, căci mâine vom face un 
drum lung pe jos. S-a trimis o notă de răscumpărare, iar 
carabinierii vor ieși în forță să vă caute, așa că trebuie să 
ajungem departe de-aici. 

Prinţul îi mulţumi pentru politeţe, apoi întrebă care va fi 
răscumpărarea. 

Guiliano râse, iar Prinţul fu fermecat de râsul acela 
tineresc, de frumuseţea băieţească a chipului său. Dar, o 
dată cu răspunsul, farmecul lui Guiliano dispăru: 

— Guvernul dumneavoastră a fixat un preţ de zece 
milioane de lire pe capul meu. Ar fi o insultă faţă de 
Excelența Voastră dacă răscumpărarea n-ar fi de zece ori 
mai mare. 

Prinţul fu buimăcit, apoi spuse ironic: 

— Sper că familia mea are despre mine o părere la fel de 
bună ca și dumneata. 

— Vom fi deschiși negocierilor, replică Guiliano. 

După ce plecă, cei doi bandiți pregătiră patul, apoi se 
așezară în faţa peșterii. În pofida zumzetului intens al 
insectelor, Prinţul Ollorto dormi mai bine decât o făcuse 
ani de zile. 


Guiliano fusese ocupat pe timpul nopţii. Trimisese 
oameni la Montelepre după medicamente; îl minţise pe 
Prinţ când vorbise de Monreale. Apoi îl trimisese pe 
Terranova la mănăstirea Abatelui Manfredi. Voia ca 
Abatele să procedeze la tratativele de răscumpărare, deși 
știa că acesta va trebui să acţioneze prin intermediul lui 
Don Croce. Dar Abatele avea să fie un tampon perfect, iar 
Don Croce urma să-și capete comisionul său. 

Negocierile aveau să fie lungi, și se înţelegea că suma 
totală de o sută de milioane de lire nu putea fi plătită. 
Prințul Ollorto era foarte bogat dar, după cum o dovedea 
istoria, prima cerere nu era preţul real. 

A doua zi de captivitate a Prințului fu foarte plăcută 
pentru el. Făcură un marș lung, dar nu obositor, până la o 


205 


fermă părăsită din adâncul munţilor. Guiliano era în foarte 
mare măsură stăpânul confortabilului conac, ca și cum ar fi 
fost un bogătaș de la țară onorat de vizita neanunţată a 
regelui său. Cu ochiul lui ager, văzu că Prinţul Ollorto era 
deranjat de condiţia hainelor sale. Că privea cu regret la 
costumul englezesc croit cu grijă care-l costase atât de 
scump și care acum era foarte uzat. 

Guiliano îl întrebă fără reală desconsideraţie, ci doar din 
curiozitate sinceră: 

— Chiar vă pasă atât de mult cu ce vă acoperiţi pielea? 

Prințul avusese întotdeauna o minte predispusă spre 
pedagogie. Și, cu siguranţă, în acele împrejurări, amândoi 
erau stăpâni pe timpul lor. Așa că îi ţinu lui Guiliano un 
discurs asupra îmbrăcămintei corecte care, frumos croită 
și din cele mai fine materiale, putea îmbogăţi un om ca el. 
Descrise croitorii din Londra, atât de snobi încât îi făceau 
pe Ducii italieni să pară niște comuniști în comparaţie cu 
ei. Îl informă în legătură cu toate soiurile de textile, cu 
marile meșteșuguri, cu timpul cheltuit cu nenumăratele 
probe. 

— Dragul meu Guiliano, spuse Prinţul Ollorto, nu de bani 
e vorba, deși Sfânta Rozalia știe că ceea ce am plătit eu pe 
acest costum ar întreţine o familie siciliană timp de un an, 
și-ar mai acoperi și dota fetei. Dar va trebui să mă duc la 
Londra. Va trebui să pierd zile întregi cu croitorii, care te 
împing înainte și-napoi. E o experienţă mizerabilă. Așa că 
regret că mi s-a ruinat costumul. Nu va putea fi niciodată 
înlocuit. 

Guiliano îl studia pe Prinţ cu simpatie, și întrebă: 

— De ce e atât de important pentru dumneavoastră și 
pentru clasa dumneavoastră să vă îmbrăcaţi atât de 
extravagant, sau, iertați-mă, atât de corect? Chiar și acum 
încă vă mai purtaţi cravata, deși ne aflăm în munţi. Când 
am intrat în această casă am observat că v-aţi încheiat la 
jachetă ca și cum v-ar fi așteptat cine știe ce Ducesă să vă 
salute. 


206 


Prinţul Ollorto, deși era un reacţionar extrem în sens 
politic și, asemenea majorităţii nobilimii siciliene, îi lipsea 
simțul justiției economice, avusese întotdeauna un 
sentiment de identificare cu clasele inferioare. Simţea că 
erau ființe umane la fel ca și el, așa că niciun om care lucra 
pentru dânsul, care-și supraveghea manierele și stătea la 
locul său nu era lăsat vreodată la nevoie. Servitorii de la 
castel îl adorau. Îi trata ca pe niște membri ai familiei. Le 
oferea întotdeauna daruri de ziua lor și mici trataţii de 
sărbători. În timpul meselor în familie, când nu erau 
prezenţi oaspeţi din afară, servitorii care așteptau la masă 
interveneau în discuţii și-și spuneau opiniile asupra 
problemelor nobilei familii. Iar asta nu era neobișnuit în 
Italia. Clasele de jos erau tratate cu cruzime numai atunci 
când luptau pentru drepturile lor economice. 

lar acum Prințul adoptă aceeași atitudine față de 
Guiliano. Ca și cum cel care-l capturase nu i-ar fi fost decât 
servitorul care voia să-i împărtășească viaţa, viața demnă 
de invidiat a unui om foarte bogat și puternic. Prinţul fu 
conștient dintr-o dată că putea preface perioada de 
captivitate într-un avantaj care putea chiar să facă să 
merite plata răscumpărării. Dar știa că trebuia să fie foarte 
atent. Că trebuia să-și folosească farmecul la maximum, 
fără niciun aer de condescendenţă. Că trebuia să fie cât 
mai franc, mai sincer și mai adevărat. Și că nu putea 
încerca să scoată prea mult capital din acea situaţie. Căci 
Guiliano putea trece de la slăbiciune la forţă. 

Așa că acum răspunse serios întrebării lui Guiliano și cu 
mare sinceritate. Cu un surâs, zise: 

— De ce porţi inelul acela cu smarald și catarama aceea 
de aur? 

Așteptă un răspuns, dar Guiliano se mulțumi să 
zâmbească. Prinţul continuă: 

— M-am însurat cu o femeie mai bogată chiar decât 
mine. Am putere și îndatoriri politice. Am moșii aici, în 
Sicilia, și o moșie și mai mare în Brazilia, prin intermediul 


207 


soţiei mele. Oamenii din Sicilia îmi sărută mâinile de 
îndată ce mi le scot din buzunare, și chiar și la Roma mi se 
acordă o mare stimă. Căci în acel oraș, banii poruncesc. 
Ochii tuturor sunt pe mine. Mă simt ridicol - n-am făcut 
nimic ca să merit toate astea. Dar sunt ale mele ca să le 
păstrez, și trebuie să le păstrez, nu-mi pot neglija ţinuta de 
persoană publică. Chiar și când mă duc la vânătoare în 
ceea ce pare a fi ţinuta grosolană a omului de la ţară, 
trebuie să arăt perfect din acel punct de vedere, adică al 
unui om mare și bogat care iese la vânătoare. Cât de mult 
invidiez uneori oameni ca dumneata și Don Croce, care vă 
ţineţi puterea în cap și în inimă! Care v-aţi câștigat-o prin 
curaj și dibăcie. Nu-i de râs că eu realizez aproape același 
lucru, mergând la cel mai bun croitor din Londra? 

Ținu acest discurs cu atâta farmec, încât Guiliano râse 
sonor. De fapt, ceea ce-l amuza atât de mult era faptul că 
ei doi luau cina împreună și vorbeau pe îndelete despre 
mizeriile Siciliei și poltroneriile Romei. 

Prinţul știa despre speranţa lui Don Croce de a-l recruta 
pe Guiliano și încerca să-l ajute în acest scop. 

— Dragul meu Guiliano, spuse el, cum se face că 
dumneata și Don Croce nu vă uniţi pentru a stăpâni Sicilia? 
El are înțelepciunea vârstei, dumneata ai idealismul 
tinereţii. Nici nu se pune problema că amândoi iubiţi 
Sicilia. De ce nu vă puteţi uni forţele în timpurile 
periculoase pentru noi toţi care ne-așteaptă? Acum că s-a 
sfârșit războiul, lucrurile se schimbă. Comuniștii și 
socialiștii speră să degradeze Biserica, să distrugă 
legăturile de sânge. Îndrăznesc să spună că datoria faţă de 
un partid politic e mai importantă decât iubirea de mama, 
devoţiunea pe care le-o datorezi fraților și surorilor tale. 
Ce se va întâmpla dacă ei câștigă alegerile și pun în 
mișcare această politică? 

— Nu pot câștiga niciodată, spuse Guiliano. Sicilienii nu- 
i vor vota nicicând pe comuniști. 


208 


— Nu fi atât de sigur. Ti-l amintești pe Silvio Ferra, ţi-a 
fost prieten în copilărie. Băieți buni ca Silvio au plecat la 
război și s-au întors infectați cu noţiuni radicale. Agitatorii 
lor promit pâine pe gratis, pământ pe gratis. Tăranul 
inocent e ca un măgar ţinându-se după un morcov. S-ar 
putea foarte bine să voteze cu socialiștii. 

— Nu-i iubesc deloc pe creștin-democraţi, dar aș face 
orice ca să opresc o guvernare socialistă, răspunse 
Guiliano. 

— Numai dumneata și Don Croce puteţi asigura 
libertatea Siciliei, insistă Prinţul, trebuie să vă aliaţi. Don 
Croce vorbește întotdeauna de parcă ai fi fiul său - are o 
afecţiune puternică pentru dumneata. Și numai el poate 
preveni un război între dumneata și Prietenii Prietenilor. 
Inţelege că faci ceea ce trebuie să faci; și eu o înţeleg. Dar 
chiar acum noi trei putem lucra împreuna ca să ne păstrăm 
destinele. Dacă nu, pe toţi ne poate paște distrugerea. 

Turi Guiliano nu-și putea stăpâni mânia. Câtă insolenţă 
aveau cei bogaţi! Spuse cu un calm ucigător: 

— Propria dumneavoastră răscumpărare încă nu s-a 
stabilit, și totuși îmi propuneţi o alianţă. Aţi putea fi mort. 

In noaptea aceea, Prinţul dormi prost. Dar Guiliano nu-i 
mai dădu nicio dovadă de rea-voinţă, iar Prinţul își petrecu 
următoarele două săptămâni într-un mod foarte profitabil. 
Sănătatea i se amelioră, iar trupul i se tonifie cu mișcarea 
zilnică și aerul curat. Deși fusese întotdeauna zvelt, 
acumulase depuneri de grăsime pe mijloc, iar acum 
acestea dispărură. Niciodată nu se simţise mai bine fizic. 

Era înviorat și spiritual. Uneori, când se deplasa dintr-un 
loc în altul, Guiliano nu venea cu grupul ce-l păzea, și 
trebuia să converseze cu oameni analfabeți și ignoranti, 
străini de orice cultură. Dar îl surprindea caracterul lor. 
Majoritatea acelor bandiți erau curtenitori din fire, aveau o 
demnitate nativă și nu le lipsea în niciun caz inteligenţa. 
Intotdeauna i se adresau după rang și încercau să-i 
satisfacă fiecare cerere. Niciodată până atunci nu ajunsese 


209 


atât de aproape de compatrioţii săi sicilieni, și era surprins 
să simtă o afecţiune reînnoită faţă de ţara și poporul său. 
Răscumpărarea, convenită în cele din urmă la șaizeci de 
milioane de lire în aur, fu plătită prin intermediul lui Don 
Croce și al Abatelui Manfredi. In noaptea dinaintea 
eliberării, Prințului Ollorto i se oferi un banchet din partea 
lui Guiliano, a șefilor lui și a douăzeci din cei mai 
importanţi membri ai bandei. Se aduse șampanie de la 
Palermo pentru a sărbători ocazia și cu toţii toastară 
pentru iminenta sa eliberare, căci ajunseseră să-l 
îndrăgească. Prințul rosti toastul final: 

— Am fost invitat în casele celor mai nobile familii din 
Sicilia. Dar niciodată nu am fost atât de bine tratat, n-am 
întâlnit o asemenea ospitalitate sau oameni cu maniere 
atât de minunate ca aici, în acești munţi. Niciodată n-am 
mai dormit așa de adânc, nici n-am mai mâncat atât de 
bine. 

Tăcu un moment, apoi spuse zâmbind: 

— Nota a fost puţin cam mare, dar lucrurile bune costă 
întotdeauna scump. 

Aceasta stârni un hohot general de râs, Guiliano râzând 
cel mai tare din toţi. Dar Prinţul observă că Pisciotta nici 
măcar nu zâmbi. 

Băură cu toţii în sănătatea lui și-l salutară cu urale. Era 
o noapte pe care Prințul avea s-o ţină minte toată viaţa, și 
cu multă plăcere. 

A doua zi dimineaţă, într-o duminică, Prinţul fu lăsat în 
faţa Catedralei din Palermo. Intră în biserică la prima 
Liturghie şi spuse o rugăciune de  Recunoștinţă. 
Îmbrăcămintea lui arăta la fel ca în ziua când fusese răpit. 
Guiliano, ca surpriză și semn de preţuire, îi dăduse 
costumul la reparat și curăţat celui mai bun croitor din 
Roma. 


210 


Capitolul 13 


Șefii Mafiei din Sicilia cereau o întâlnire cu Don Croce. 
Deși Don Croce era recunoscut ca șef între șefi, nu-i 
conducea direct. Aveau propriile lor imperii. Mafia era ca 
unul dintre acele regate medievale unde baroni puternici 
se înhăitau împreună pentru a susține războaiele celui mai 
puternic membru al lor, pe care îl recunoșteau drept 
conducător nominal. Dar, la fel ca acei străvechi baroni, 
trebuia ca regele lor să le facă curte, să-i răsplătească prin 
prăzi de război. Don Croce îi conducea nu prin forţă, ci 
prin puterea inteligenţei lui, prin charisma și „respectul” 
achiziționat într-o viață de om. Stăpânea interesele 
divergente combinându-le într-un singur interes general, 
din care aveau cu toţii de câștigat. 

Don Croce trebuia să fie atent cu ei. Aveau toţi armatele 
lor private, asasini secreţi, strangulatori, otrăvitori, 
onorabili aducători de moarte fulgerătoare, prin temuta 
lupara. În acea zonă, puterea lor era egală cu a lui: din 
cauza asta dorise Don-ul să-l recruteze pe Turi Guiliano ca 
războinic-șef al său personal. Și oamenii aceștia erau 
deștepţi, convinși de dreptatea lor, unii fiind cei mai vicleni 


211 


oameni în viață din toată Sicilia. Nu-i purtau pică Donului 
pentru puterea pe care și-o clădise; erau încrezători și 
credeau în el. Dar chiar și cel mai inteligent om din lume 
putea greși uneori. Și considerau că slăbiciunea Donului 
pentru Guiliano nu era decât singura greșeală ce se ivise 
din labirintul mintii sale. 

Don Croce pregăti un prânz somptuos pentru cei șase 
șefi în grădina Hotelului Umberto din Palermo, unde erau 
asigurate discreţia și securitatea. 

Cel mai înfricoșător dintre acești șefi și cel mai franc era 
Don Siano, care stăpânea orașul Bisacquino. Acceptase să 
vorbească în numele celorlalţi și o făcu cu curtoazia aspră 
care era regulă pentru Prietenii Prietenilor la cel mai înalt 
nivel al lor. 

— Dragul meu Don Croce, spuse Don Siano, cunoașteţi 
respectul pe care îl avem cu toţii pentru dumneavoastră. 
Dumneavoastră sunteţi acela care ne-a reînviat pe noi și 
familiile noastre. Vă datorăm mult. Așa că numai pentru a 
vă face un serviciu vorbim acum pe față. Acest bandit Turi 
Guiliano a devenit prea puternic. L-am tratat cu prea multă 
deferenţă. Nu e decât un simplu băiat, și totuși sfidează 
autoritatea dumneavoastră și pe a noastră. Jefuiește 
bijuteriile celor mai iluștri clienţi ai noștri. Răpește 
măslinele, strugurii, porumbul celor mai bogaţi moșieri. lar 
acum ne arată o lipsă de respect fără margini, pe care nu o 
putem ignora. Îl răpește pe Prinţul Ollorto, deși știe că se 
află sub protecţia noastră. Și totuși, continuaţi să trataţi cu 
el, continuaţi să-i întindeţi mâna cu prietenie. Ştiu că e 
puternic, dar nu suntem noi și mai puternici? lar dacă-l 
lăsăm să-și facă de cap, nu va deveni și mai puternic? Toţi 
suntem de acord că a sosit momentul de a rezolva această 
chestiune. Trebuie să luăm toate măsurile posibile de a-i 
curma puterea. Dagă nu băgăm în seamă răpirea Prințului 
Ollorto, vom ajunge de râsul întregii Sicilii. 


212 


Don Croce dădu din cap a încuviinţare la tot ceea ce se 
spusese. Dar nu vorbi. Guido Quintana, cel mai puţin 
important dintre cei prezenţi, spuse aproape plângăcios: 

— Sunt Primarul orașului Montelepre și toată lumea știe 
că mă număr printre Prieteni. Dar nimeni nu vine la mine 
pentru judecată, îndreptare sau să-mi aducă daruri. 
Guiliano conduce orașul și-mi permite să locuiesc acolo 
tolerat de el, ca să nu provoace un conflict cu 
dumneavoastră, domnilor. Dar n-am din ce trăi, nu am 
nicio autoritate. Sunt un simplu figurant. Cât timp Guiliano 
trăiește, Prietenii nu există în Montelepre. Mie nu mi-e 
frică de puştiul ăsta. L-am înfruntat o dată. Înainte de a 
deveni bandit. Nu cred că e un om de temut. Dacă acest 
consiliu aprobă, voi încerca să-l elimin. Am făcut planuri și 
nu aștept decât încuviințarea dumneavoastră ca să-l 
execut. 

Don Piddu de Caltanissetta și Don Arzana de Piani dei 
Greci dădură din cap. Don Piddu spuse: 

— Care ar fi dificultatea? Cu resursele noastre putem să- 
i livrăm leșul Catedralei din Palermo și să mergem la 
funeraliile lui ca la o nuntă. 

Ceilalţi șefi, Don Marcuzzi de Villamura, Don Buccilla de 
Partinico și don Arzana își exprimară acordul. Apoi 
așteptară. 

Don Croce își ridică masivul cap. Nasul său ca o ţeapă îi 
străpunse pe toţi la rând în timp ce vorbea: 

— Dragii mei prieteni, sunt de acord cu tot ceea ce 
simţiţi. Dar cred că-l subestimaţi pe acest tânăr. E mult 
prea viclean pentru anii săi și poate la fel de curajos ca 
oricare dintre noi, cei aci de față. Nu va fi ușor de ucis. De 
asemenea, îl văd de folos pe viitor, nu numai pentru mine, 
ci pentru noi toţi. Agitatorii comuniști biciuiesc poporul 
Siciliei într-o nebunie care-i face să aștepte un al doilea 
Garibaldi, și trebuie să ne asigurăm că Guiliano nu se va 
simţi flatat spre a deveni salvatorul lor. Nu e nevoie să vă 
spun care ar fi consecinţele pentru noi dacă acești sălbatici 


213 


ajung vreodată să cârmuiască Sicilia. Trebuie să-l 
convingem să lupte de partea noastră. Încă nu avem o 
poziţie atât de sigură ca să ne putem permite să ne lipsim 
de forţa lui asasinându-l. 

Don-ul oftă, împinse pe gât o bucăţică de pâine cu un 
pahar de vin și-și șterse delicat gura cu șervetul. 

— Faceţi-mi aceasta singură favoare. Lăsaţi-mă sa încerc 
un ultim efort de a-l convinge. Dacă refuză, atunci faceţi 
ceea ce simţiţi că trebuie. Vă voi da răspunsul de-acum în 
trei zile. Doar lăsaţi-mă să fac un ultim efort de a ajunge la 
o înţelegere rezonabilă. 

Don Siano fu cel ce înclină primul capul a încuviinţare. 
La urma urmei, ce om raţional ar fi fost atât de nerăbdător 
să comită o crimă încât să nu poată aștepta trei zile? Când 
plecară, Don Croce îl convocă pe Hector Adonis la el acasă, 
în Villaba. 


Don-ul fu categoric cu Adonis. 

— Am ajuns la capătul răbdării cu finul dumitale, îi spuse 
el omuleţului. Trebuie să fie acum cu noi sau împotriva 
noastră. Răpirea Prințului Ollorto a fost o insultă directă la 
adresa persoanei mele, dar sunt dispus să iert și să uit. La 
urma urmei e tânăr, și ţin minte că pe vremea când eram 
de vârsta lui aveam și eu gânduri mari. Așa cum am spus 
întotdeauna, îl admir pentru asta. M-aș bucura peste 
măsură dacă ar primi să fie mâna mea dreaptă. Dar trebuie 
să știe care-i e locul în ordinea lucrurilor. Am alţi șefi care 
nu-l admiră la fel de mult, nici la fel de înţelegători nu 
sunt. Nu voi fi în stare să-i ţin pe loc. Așa că du-te la finul 
dumitale și spune-i ce ţi-am zis. Şi adu-mi răspunsul lui cel 
mai târziu mâine. Nu pot aștepta mai mult. 

Hector Adonis era speriat. 

— Don Croce, vă recunosc generozitatea de spirit și 
faptă. Dar Turi e plin de voinţă și, la fel ca toţi bărbaţii 
tineri, prea sigur de puterea lui. Şi e adevărat că nu-i cu 
totul neputincios. Dacă declară război Prietenilor, știu că 


214 


nu poate învinge, dar paguba ar fi înspăimântătoare. Există 
vreo răsplată pe care i-aș putea-o promite? 

Don-ul spuse: 

— Promite-i asta: va avea un loc însemnat printre 
Prieteni și se va bucura de loialitatea și dragostea mea 
personală. Și, la urma urmei, nu poate trăi în munţi la 
nesfârșit. Va veni o vreme când va dori să-și ocupe locul 
său în societate, să trăiască după lege în sânul familiei lui. 
Când va veni ziua aceea, eu sunt singurul om din Sicilia 
care-i poate asigura iertarea. Şi va fi cea mai mare bucurie 
a mea s-o fac. Vorbesc sincer. 

Și într-adevăr, când Don-ul vorbea în acest fel, nu se 
putea să nu fie luat în serios, nu i se putea rezista. 


Când Hector Adonis urcă în munţi să-l întâlnească pe 
Guiliano, era foarte tulburat și speriat pentru finul său, și 
se hotări să vorbească deschis. Voia ca Guiliano să 
înţeleagă că iubirea dintre ei doi rămânea pe primul plan, 
chiar mai presus de angajamentul său faţă de Don Croce. 
Când ajunse, fotolii și mese pliante erau amplasate la 
marginea pantei. Turi și Aspanu ședeau singuri. 

— Trebuie să-ţi vorbesc între patru ochi, îi spuse Adonis 
lui Guiliano. 

— Piticule, interveni furios Pisciotta, Turi nu are secrete 
faţă de mine. 

Adonis nu luă în seamă insulta. Spuse calm: 

— Turi va putea să-ţi spună ce-am vorbit, dacă vrea. 
Asta-i treaba lui. Dar eu nu-ţi pot spune. Nu pot să-mi 
asum o asemenea răspundere. 

Guiliano îl bătu pe Pisciotta pe umăr: 

— Aspanu, lasă-ne singuri. Dacă e ceva ce trebuie să știi, 
am să-ți spun. 

Pisciotta se ridică brusc, îi aruncă lui Adonis o privire 
feroce și se îndepărtă. 

Hector Adonis așteptă un lung răstimp. Apoi începu să 
vorbească: 


215 


— Turi, ești finul meu. Te-am iubit de când erai mic. Te- 
am învăţat, ţi-am dat cărţi de citit, te-am ajutat când ai 
ieșit în afara legii. Ești unul dintre puţinii oameni din lume 
care fac să merite viața pe care-o trăiesc. Și totuși, vărul 
tău Aspanu mă insultă fără un cuvânt de reproș din partea 
ta. 

Guiliano spuse trist: 

— Am încredere în dumneata mai mult decât în oricine 
pe lume în afară de mama și tatăl meu. 

— Şi Aspanu, spuse dojenitor Hector Adonis. N-a devenit 
prea însetat de sânge pentru a avea cineva încredere în el? 

Guiliano îl privi în ochi, iar Adonis trebui să admire 
senina onestitate de pe chipul său. 

— Da, trebuie să mărturisesc, am mai multă încredere în 
Aspanu decât în dumneata. Dar te-am iubit de când eram 
un băieţel. Mi-ai deschis mintea cu cărțile și cu spiritul 
dumitale. Știu că i-ai ajutat pe mama și tata cu bani. Şi mi- 
ai fost un prieten adevărat în toate necazurile. Dar te văd 
încurcat cu Prietenii Prietenilor și ceva îmi spune că asta 
te-aduce azi aici. N 

Încă o dată, Adonis se minună de instinctul finului său. li 
prezentă lui Turi cazul: 

— Trebuie să ajungi la o înțelegere cu Don Croce. Nici 
Regele Franței, nici Regele celor Două Sicilii, nici 
Garibaldi, nici chiar Mussolini însuși n-a putut vreodată 
zdrobi complet Prietenii Prietenilor. Nu poţi spera să 
câştigi un război împotriva lor. Te implor să cazi la 
înţelegere. Trebuie să-ți îndoi genunchiul în fața lui Don 
Croce la început, dar nu putem şti cum Îți va evolua 
situația. ÍIți pot spune asta pe onoarea mea și pe capul 
mamei tale pe care-o adorăm amândoi: Don Croce crede în 
geniul tău și poartă sămânţa unei iubiri adevărate pentru 
persoana ta. Vei fi moştenitorul lui, fiul favorit. Dar 
deocamdată trebuie să te pleci în fața conducerii sale. 

Observă că Turi era mișcat de toate astea și-l lua foarte 
în serios. Hector Adonis spuse cu patimă: 


216 


— Turi, gândește-te la mama ta. Nu poţi trăi în munţi la 
nesfârșit, riscându-ţi viața ca s-o vezi câteva zile pe an. Cu 
Don Croce, poţi spera o iertare. 

Tânărului îi luă ceva timp până să-și adune gândurile, 
apoi îi vorbi nașului său pe un ton serios și calm: 

— Înainte de toate vreau să-ţi mulțumesc pentru 
onestitate. Oferta e foarte ispititoare. Dar acum m-am 
dedicat eliberării săracilor din Sicilia și nu cred că 
Prietenii au același ţel. Sunt servitori ai bogaţilor și ai 
politicienilor din Roma, iar aceștia sunt dușmanii mei 
juruiţi. S-așteptăm și să vedem. Sigur că l-am răpit pe 
Prințul Ollorto și l-am călcat pe bătătură, dar continuu să-i 
permit lui Quintana să trăiască, iar el e un om pe care-l 
disprețuiesc. Îl îndur din respect pentru Don Croce. Spune- 
i asta. Spune-i asta, și mai spune-i că mă rog pentru ziua 
când vom putea deveni parteneri egali. Când interesele 
noastre nu vor mai fi în conflict. Cât despre șefii lui, să 
facă ce vor. Nu mă tem de ei. 

Cu inima grea îi aduse Hector Adonis acest răspuns lui 
Don Croce, care dădu din capul său leonin ca și cum nici 
nu s-ar fi așteptat la altceva. 


În luna următoare avură loc trei atentate separate 
asupra vieţii lui Guiliano. Lui Guido Quintana i se îngădui 
prima mișcare. Ticlui cu o minuţiozitate demnă de familia 
Borgia!1. Exista un drum pe care Guiliano îl folosea 
frecvent când își făcea ieșirea din munţi. De-a lungul 
drumului se aflau câmpii bogate în vegetaţie, pe care 
Quintana le umplu cu o turmă mare de oi. Erau păzite de 
trei păstori cu înfățișare inofensivă, localnici din orașul 
Corleone și vechi prieteni de-ai lui Quintana. 

Timp de aproape o săptămână, când Guiliano era zărit 
coborând pe drum, ciobanii îl salutau cu respect și, după 
vechea tradiție, îi cereau mâna să i-o sărute. Guiliano 


14 s pa Oa e EREE, 3 A , ai ; E 
Celebră familie italiană, originară din Spania, care a jucat un rol important în istoria Italiei. 


Cesare Borgia (1475-1507) s-a remarcat prin abilitatea sa lipsită de scrupule (n.r.). 
217 


angaja cu ei conversații prietenoase; ciobanii erau adesea 
membri nedeclaraţi ai bandei lui, și căuta tot timpul noi 
recruți. Nu se simțea în niciun pericol de vreme ce 
călătorea aproape mereu cu gărzi de corp și adesea cu 
Pisciotta, care valora cel puţin cât doi oameni. Păstorii 
erau neînarmaţi și purtau haine ușoare ce nu puteau 
ascunde arme. 

Dar ciobanii aveau lupare și cartușiere legate sub burţile 
unor oi din mijlocul turmei. Așteptau o ocazie când 
Guiliano avea să fie singur sau păzit cu mai puţină 
strășnicie. Pisciotta însă devenise bănuitor față de amiciţia 
acestor ciobani, faţă de brusca apariţie a turmei de oi, și 
făcu cercetări prin reţeaua sa de informatori. Păstorii fură 
identificaţi ca asasini tocmiţi de Quintana. 

Pisciotta nu pierdu timpul. Luă zece membri ai propriei 
sale bande private și-i încercui pe cei trei ciobani. Li 
chestionă îndeaproape despre a cui era turma, de câtă 
vreme erau păstori, unde se născuseră, numele părinților, 
ale soțiilor și ale copiilor. Ciobanii răspunseră cu aparenta 
francheţe, dar Pisciotta avea dovada că minţeau. 

O căutare descoperi armele ascunse în lâna animalelor. 
Pisciotta i-ar fi executat pe impostori, dar Guiliano se 
opuse. În fond, nu-i făcuseră niciun rău și adevăratul 
ticălos era Quintana. 

Astfel că ciobanii fură puși să mâne turma de oi în 
Montelepre. Iar acolo, în piaţa principală, siliţi să cânte: 
„Veniţi să vă luaţi darul de la Turi Guiliano. Un miel pentru 
fiecare gospodărie, o binecuvântare de la Turi Guiliano”. 
lar apoi păstorii aveau să taie și să jupoaie oile pentru 
oricine cerea asemenea servicii. 

— "Țineţi minte, le spuse Pisciotta ciobanilor, vreau să fiți 
tot atât de amabili precum cea mai dulce vânzătoare de la 
magazinele din Palermo, ca și cum aţi primi un comision. 
Și transmiteţi-i urările și mulțumirile mele lui Guido 
Quintana. 


218 


Don Siano ticlui un plan mai puţin elaborat. Trimise doi 
oameni ca emisari să-i cumpere pe Passatempo și 
Terranova pentru a acţiona împotriva lui Guiliano. Dar Don 
Siano nu putea înţelege loialitatea pe care Guiliano i-o 
inspira până și unei brute ca Passatempo. Din nou Guiliano 
respinse ipoteza morţii, dar Passatempo personal îi trimise 
pe cei doi emisari înapoi cu semne de bastinado. 

A treia încercare îi aparţinu tot lui Quintana. Şi acest 
atentat fu acela care-l făcu pe Guiliano să-și piardă 
răbdarea. 

In Montelepre sosi un preot nou, un călugăr călător 
purtând felurite stigmate religioase pe trup. Spuse 
Liturghia la biserica locală într-o duminică dimineaţă și-și 
arătă sfintele răni. 

Numele său era Părintele Dodana, un bărbat înalt și 
atletic care pășea atât de sprinten, încât sutana neagră i se 
înfoia deasupra pantofilor de piele crăpată. Avea părul de 
un blond spălăcit, fața ridată și bronzată ca o nucă, deși 
era încă destul de tânăr. În nicio lună deveni o legendă în 
orașul Montelepre, căci nu se temea de munca grea; îi 
ajuta pe fermierii localnici să-și adune recolta, pedepsea 
copiii răi pe străzi, venea la bătrânele bolnave în case să le 
asculte spovedaniile. Și astfel, într-o duminică, în timp ce 
stătea în faţa bisericii după slujirea Liturghiei, Maria 
Lombardo Guiliano nu fu surprinsă că o opri și o întrebă 
dacă putea face ceva pentru fiul ei. 

— Cu siguranţă, vă faceţi griji pentru sufletul lui 
nemuritor, spuse Părintele Dodana. Data viitoare când mai 
vine în vizită trimiteţi după mine și am să-i ascult 
confesiunea. 

Maria Lombardo nu îndrăgea preoţii, deși era religioasă. 
Dar acest om o impresionă. Ştia că Turi n-ar face niciodată 
o spovedanie, dar poate i-ar prins bine un om sfânt, cu 
simpatie pentru cauza lui. li spuse preotului că fiul ei va fi 
informat despre ofertă. 

Părintele Dodana zise: 


219 


— M-aș duce chiar și în munţi ca să-l ajut. Spuneţi-i asta. 
Singura mea grijă e să mântuiesc sufletele pe care le paște 
primejdia iadului. Ce face omul e treaba lui. 

Turi  Guiliano veni să-și viziteze mama după o 
săptămână. Ea îl îndemnă să se vadă cu preotul și să se 
spovedească. Poate că Părintele Dodana îi va da Sfânta 
Cuminecătură. Ea una s-ar fi simţit cu sufletul mai ușurat 
dacă-l știa curăţat de păcate. 

Turi Guiliano arătă mult interes, lucru care o surprinse 
pe maică-sa. Acceptă să-l întâlnească pe preot și-l trimise 
pe Aspanu Pisciotta la biserică să-l escorteze până la casa 
Guiliano. Așa cum Guiliano și bănuise, când apăru, 
Părintele Dodana se mișcă vizibil ca un om de acţiune; era 
prea viguros și prea simpatizant al cauzei lui Guiliano. 

— Fiul meu, spuse Părintele Dodana, îţi voi asculta 
mărturisirea în intimitatea dormitorului tău. Iar apoi o să-ţi 
dau Cuminecătura. Am aici tot ce-mi trebuie. 

Bătu în cutia de lemn pe care o ţinea sub braţ. 

— Sufletul tău va fi la fel de curat ca al mamei tale și, 
dacă ţi se întâmplă ceva rău, vei merge drept în rai. 

— Eu am să pregătesc cafea și ceva de mâncare pentru 
tine și sfântul părinte, spuse Maria Lombardo și trecu în 
bucătărie. 

— Mă puteţi spovedi aici, spuse Turi Guiliano cu un 
zâmbet. 

Părintele Dodana îi aruncă o privire lui Aspanu Pisciotta: 

— Prietenul tău va trebui să iasă din cameră. 

Turi râse. 

— Păcatele mele sunt publice. Apar în toate ziarele. 
Altminteri am sufletul curat, în afară de un singur lucru: 
trebuie să mărturisesc că am o fire bănuitoare. Așa că aș 
vrea să văd ce se află în cutia aceea pe care o purtaţi sub 
braţ. 

— Hostiile Sfintei împărtășanii, spuse Părintele Dodana: 
Am să-ţi arăt. Începu să deschidă cutia dar, în același 
moment, Pisciotta îi apăsă un pistol în ceafa. Guiliano luă 


220 


cutia din mâinile preotului. În acel moment, se priviră unul 
pe altul în ochi. Apoi Guiliano deschise cutia. Un pistol 
albastru-închis cuibărit într-un culcuș de catifea sfântă 
licări spre el. 

Pisciotta văzu chipul lui Guiliano pălind, ochii săi cu 
cercurile lor de argint înnegrindu-se de furie stăpânită. 

Guiliano închise cutia și-l privi pe preot. 

— Cred că ar fi bine să mergem la biserică și să ne 
rugăm împreună, zise el. O să spunem o rugăciune pentru 
dumneata și una pentru Quintana. Ne vom ruga bunului 
Dumnezeu să smulgă răul din inima lui Quintana și lăcomia 
dintr-a dumitale. Cât a promis că-ţi plătește? 

Părintele Dodana nu era alarmat. Ceilalţi prezumtivi 
asasini fuseseră lăsaţi să scape ușor. Ridică din umeri, apoi 
zâmbi: 

— Recompensa de la guvern, plus cinci milioane de lire. 

— Un preţ bun, fu Guiliano de acord. Nu te învinovăţesc 
pentru că ai încercat să te îmbogăţești. Dar mi-ai înșelat 
mama și asta n-o pot ierta. Eşti preot adevărat? 

— Eu? aruncă dispreţuitor Părintele Dodana. Niciodată. 
Dar mă gândeam că nimeni n-o să mă bănuiască. 

Toţi trei porniră împreună pe stradă, Guiliano ducând 
cutia de lemn, Pisciotta încheind coloana. Intrară în 
biserică. Guiliano îl puse pe Părintele Dodana să 
îngenuncheze la altar, apoi scoase pistolul din cutia de 
lemn. 

— Ai un minut ca să-ți spui rugăciunile, îl anunţă 
Guiliano. 


A doua zi dimineaţă, Guido Quintana se sculă și plecă la 
cafenea să-și ia cafeaua. Când deschise ușa casei să iasă, 
fu surprins de o umbră masivă ce oprea obișnuita lumină a 
soarelui de dis-de-dimineaţă. În clipa următoare, o uriașă 
cruce de lemn, rudimentar lucrată, se răsturnă înăuntru, 
aproape trântindu-l la pământ. Pe cruce era răstignit 
trupul ciuruit de gloanţe al Părintelui Dodana. 


221 


Don Croce cântări aceste eșecuri. Quintana fusese 
prevenit. Trebuia să-și vadă de îndatoririle sale de Primar, 
altfel orașul Montelepre avea să fie nevoit să se guverneze 
singur. Era clar că Guiliano își pierduse răbdarea și putea 
lansa un război pe toate fronturile contra Prietenilor. Don 
Croce recunoștea în riposta lui Guiliano siguranța unui 
maestru. Doar o singură lovitură se mai putea încerca și nu 
trebuia să dea greș. Don Croce știa că era obligat, în 
sfârșit, să adopte o poziţie clară. Şi, împotriva propriei sale 
adevărate voințe, trimise după cel mai de nădejde asasin al 
său, un anume Stefano Andolini, cunoscut și ca Fra 
Diavolo. 


222 


Capitolul 14 


Garnizoana Montelepre fusese întărită cu mai mult de-o 
sută de carabinieri, și, în rarele ocazii când se strecura în 
oraș să petreacă o seară cu familia, Guiliano se temea 
permanent că se vor trezi cu carabinierii peste ei. 

Intr-o asemenea seară, ascultându-și tatăl cum vorbea 
despre zilele de demult în America, îi veni ideea. Salvatore 
Senior bea vin și schimba povești cu un prieten vechi și de 
încredere care fusese și el în America și reveniseră 
împreună în Sicilia, reproșându-și unul altuia, bine dispuși, 
faptul că fuseseră atât de nătângi. Celălalt, un tâmplar pe 
nume Alfio Dorio, îi amintea tatălui lui Guiliano de primii 
lor ani în America înainte de-a fi lucrat pentru Naș, Don 
Corleone. Fuseseră angajaţi să ajute la construirea unui 
enorm tunel pe sub un râu, în New Jersey sau în Long 
Island - se ciondăneau pe chestia asta. Își aminteau cât de 
sinistru fusese să lucreze sub un râu ce curgea, groaza lor 
că tuburile ce reţineau apa au să se prăbușească și vor 
muri înecaţi ca niște șobolani. Și deodată, îi veni lui 
Guiliano ideea. Acești doi oameni, cu câteva ajutoare de 
încredere, puteau construi un tunel de la casa părinţilor lui 


223 


până la poalele muntelui, la doar o sută de metri distanţă. 
Ieșirea putea fi ascunsă de stânci uriașe de granit, iar gura 
din casă a tunelului camuflată într-una din cămări sau sub 
soba din bucătărie. Dacă se putea face asta, Guiliano ar fi 
venit și-ar fi plecat de câte ori avea chef. 

Cei doi bărbaţi mai vârstnici îi spuseră că era imposibil, 
dar mama sa nu-și mai încăpea în piele de bucurie la 
gândul că fiul ei ar putea veni în secret să doarmă în patul 
său în nopţile reci de iarnă. Alfio Dorio spuse că, dată fiind 
necesitatea secretului, numărul limitat de oameni 
disponibili și faptul că nu puteau munci decât noaptea, 
avea să dureze prea mult până la terminarea unui 
asemenea tunel. Şi apoi, mai erau și alte probleme. Cum 
vor scăpa de pământul excavat fără să se observe? Iar solul 
pe acele locuri era plin de pietre. Ce se întâmpla dacă 
dădeau peste un filon de granit subteran? Şi apoi, dacă 
tunelul era trădat de unii din oamenii ce lucraseră la el? 
Dar obiecţia cea mai stăruitoare a celor doi bătrâni era că 
va dura cel puţin un an. lar Guiliano își dădu seama că se 
agăţau de asta fiindcă în adâncul inimilor lor nu credeau că 
mai avea atât de mult de trăit. Mama sa era conștientă de 
același lucru. 

Le spuse celor doi bătrâni: 

— Fiul meu vă cere să faceţi ceva ce l-ar putea ajuta să- 
și salveze viața. Dacă sunteţi prea leneși pentru asta, 
atunci am s-o fac eu. Putem cel puţin încerca. Ce-avem de 
pierdut în afară de munca noastră? Şi ce pot face 
autorităţile chiar dacă descoperă tunelul? Avem tot dreptul 
să săpăm pe pământul nostru. Vom spune că facem o 
pivniţă pentru legume și vin. Gândiţi-vă numai. Acest tunel 
ar putea salva într-o buna zi viaţa lui Turi. Nu merită 
puţină sudoare? 

Hector Adonis era și el prezent. Spuse că va aduce 
câteva cărţi despre excavații și echipamentul necesar. Mai 
propuse și o variantă care le plăcu tuturor: să clădească o 
mică derivație a tunelului care să iasă într-o altă casă de 


224 


pe Via Bella, o gură de salvare în caz că ieșirea din tunel ar 
fi fost compromisă sau trădată de un informator. Acest 
tunel de rezervă avea să fie săpat primul, și numai de către 
cei doi bătrâni, împreună cu Maria Lombardo. Nimeni altul 
nu va ști de el. Și nu va dura atât de mult să-l sape. 

Avură o lungă discuţie în legătură cu casa care merita 
încrederea. Tatăl lui Guiliano propuse casa părinţilor lui 
Aspanu Pisciotta, dar la asta se opuse imediat Guiliano. 
Casa era prea suspectă, avea să fie supravegheată 
îndeaproape. Și locuiau prea multe rude acolo. Prea mulţi 
oameni aveau să știe. În plus, Aspanu nu era în termeni 
buni cu familia sa. Tatăl natural îi murise, iar el nu-și 
iertase niciodată mama pentru faptul că se recăsătorise. 

Hector Adonis își oferi locuinţa sa, dar era prea departe, 
iar Guiliano nu voia să-și pună în pericol nașul. Căci, dacă 
tunelul era descoperit, proprietarul casei avea să fie 
arestat cu siguranţă. Alte rude și prieteni fură discutati și 
respinși, iar în cele din urmă mama lui Guiliano spuse: 

— Nu există decât o singură persoană. Locuiește 
singură, cu doar patru case mai în josul străzii. Soţul ei a 
fost ucis de carabinieri, îi urăște. E cea mai bună prietenă 
a mea și ţine la Turi, l-a privit crescând, devenind din 
băieţel bărbat. Nu i-a trimis ea de mâncare toată iarna cât 
a stat în munţi? Mi-e prietenă adevărată și am deplină 
încredere în ea. 

Tăcu o clipă, apoi spuse: 

— La Venera. 

Și, firește, de când începuse discuţia, o așteptaseră să 
spună acest nume. Din capul locului, La Venera fusese 
singura alegere logică în minţile tuturor. Dar erau bărbaţi 
sicilieni și nu puteau face o asemenea sugestie. Dacă La 
Venera accepta și povestea ieșea la iveală, reputaţia i-ar fi 
fost ruinată pe vecie. Era o văduvă tânără. Avea să-și pună 
intimitatea și persoana la dispoziţia unui bărbat tânăr. 
Cine s-ar fi îndoit vreodată că și-ar pierde virtutea? Niciun 
om din acea parte a Siciliei nu s-ar mai fi însurat sau ar fi 


225 


respectat măcar o asemenea femeie. Era adevărat că La 
Venera avea cu cel puţin cincisprezece ani mai mult decât 
Turi Guiliano. Dar încă nu ajunsese la patruzeci. Și deși nu 
era frumoasă, avea destulă atracţie și se simţea o anume 
flacără în ochii ei. În orice caz, ea era femeie, el bărbat, iar 
după săparea tunelului urmau să fie singuri împreună. Nu 
încăpea, prin urmare, nicio îndoială că aveau să devină 
amanți, căci niciun sicilian nu credea că un bărbat și o 
femeie găsindu-se singuri, indiferent de diferența de 
vârstă, s-ar fi putut abţine. Și astfel, tunelul practicat până 
în casa ei, care poate că într-o zi ar fi salvat viaţa lui Turi 
Guiliano, avea s-o stigmatizeze și pe ea ca femeie de 
reputaţie proastă. 

Ceea ce înțelegeau toţi, cu excepţia lui Turi Guiliano 
însuși, era faptul că îi îngrijora castitatea lui sexuală. Nu 
era ceva firesc pentru un tânăr sicilian. Era aproape 
pudibond. Bărbaţii din bandă se duceau la Palermo să 
viziteze târfe; Aspanu Pisciotta avea legături sentimentale 
scandaloase. Bandiţii șefi Terranova și Passatempo erau 
cunoscuţi ca amanți ai văduvelor sărace cărora le făceau 
cadouri. Passatempo avea chiar renumele unui bărbat care 
folosea metode de convingere mai tipice pentru violator 
decât pentru petitor, deși proceda mai atent acum, de când 
se afla sub ordinele lui Guiliano. Guiliano decretase 
pedeapsa prin execuţie pentru oricare din oamenii săi care 
ar fi violat vreo femeie. 

Din toate aceste motive, trebuiră să aștepte ca mama lui 
Guiliano să avanseze numele prietenei sale, și fură puţin 
cam surprinși când o făcu. Maria Lombardo Guiliano era o 
femeie bisericoasă, de modă veche, care nu ezita să le 
numească pe tinerele fete din oraș curve dacă făceau fie și 
doar o simplă plimbare prin piaţa centrală fără a fi însoţite. 
Nu știau ceea ce știa Maria Lombardo; și anume că La 
Venera, din cauza suferințelor nașterii și a lipsei de 
îngrijire medicală adecvată, nu mai putea rămâne gravidă. 
N-aveau cum să știe că Maria Lombardo hotărâse deja că 


226 


La Venera îi putea cel mai bine satisface fiul, în deplină 
siguranță. Băiatul ei era un tâlhar pe capul căruia se 
pusese un premiu și putea fi trădat ușor de o femeie. Era 
tânăr, viril și avea nevoie de o femeie - cine să fie mai 
potrivită dacă nu una mai în vârstă, care nu putea face 
copii și nici să emită pretenţii de căsătorie? Și, într-adevăr, 
ea n-ar fi vrut să se mărite cu un bandit. Avusese parte de 
asemenea nenorocire: un soţ împușcat în faţa ochilor ei. 
Era, așadar, un aranjament perfect. N-avea să sufere decât 
reputaţia ei, așa că trebuia să ia singură hotărârea. Dacă 
accepta, avea să-și pună capul pe butuc. 

Când, după câteva zile, mama lui Guiliano formulă 
această cerere, fu surprinsă să primească un „da” mândru 
și vesel de la La Venera. li confirma bănuiala că prietena ei 
avea o slăbiciune pentru Turi. Așa să fie, își spuse Maria 
Lombardo în timp ce o îmbrăţișa pe La Venera cu lacrimi 
de recunoștință. 

Tunelul secundar fu încheiat în patru luni; principalul 
tunel n-avea să fie gata mai devreme de un an. Periodic, 
Guiliano se strecura în oraș noaptea, își vizita familia și 
dormea într-un pat cald, după mesele fierbinţi pregătite de 
mama sa; întotdeauna se dădea câte un ospăț. Dar se 
făcuse aproape primăvară înainte de a fi nevoit să 
folosească tunelul de rezervă. O patrulă de carabinieri în 
forţă cobori pe Via Bella și trecu prin faţa casei. Erau 
înarmaţi până-n dinţi. Garda de corp a lui Guiliano, 
formată din patru oameni ascunși în casele din apropiere, 
era gata să intre în luptă. Dar polițiștii trecură mai 
departe. Rămase însă teama că la întoarcere ar putea 
hotări un raid prin casa Guiliano. Așa că Turi Guiliano se 
strecură în tunel prin trapa din dormitorul părinţilor săi. 

Derivaţia era camuflată cu un panou de lemn acoperit cu 
un strat gros de pământ, astfel ca lucrătorii de la tunelul 
principal să nu ştie de existenţa ei. Guiliano trebui să 
scurme ţărâna și să înlăture discul de lemn. li mai luă 
cincisprezece minute drumul târâș prin spaţiul strâmt care 


227 


ducea la casa La Venerei. Trapa de-acolo dădea în 
bucătărie și era acoperită de o sobă mare din fier. Guiliano 
ciocăni în chepeng semnalul convenit dinainte și așteptă. 
Bătu din nou. Nu se temea niciodată de gloanţe dar îi era 
teamă de întuneric. În cele din urmă se auzi un zgomot 
slab deasupra lui, apoi trapa se deschise. Nu se putea 
înălța complet, fiindcă soba de deasupra bloca la mică 
înălțime capacul. Guiliano trebui să se strecoare prin 
deschizătură și să se târască pe burtă peste podelele 
bucătăriei La Venerei. 

Deși era miezul nopţii, La Venera purta tot rochia ei 
neagră stându-i pe trup ca un sac, în semn de doliu pentru 
soțul ei, cu toate că murise de trei ani. Avea picioarele 
goale. Nu purta ciorapi și, în timp ce se ridica de la podea, 
Guiliano putu să vadă ca pielea de pe picioare îi era de un 
alb orbitor, contrastând foarte tare cu pielea bronzată a 
chipului ars de soare și cu părul negru ca pana corbului, 
aspru și împletit într-o coadă groasă. Pentru prima oară 
observă că faţa nu-i era lată, ca a majorităţii femeilor mai 
vârstnice din oraș, ci triunghiulară și, deși avea ochii de un 
căprui-închis, se zăreau în ei mici puncte negre, pe care nu 
le mai văzuse niciodată. Tinea în mână o găleată plină cu 
tăciuni aprinși, parcă gata să-i arunce în trapa deschisă. 
Acum răsturnă calmă cărbunii la loc în sobă și puse 
capacul chepengului. Părea puţin cam speriată. 

Guiliano o linişti: 

— Nu-i decât o patrulă care se-nvârte pe-aici. După ce s- 
o întoarce la cazarmă, am să plec. Dar nu-ţi face griji, 
prietenii mei sunt afară în stradă. 

Așteptară. La Venera îi făcu o cafea și stătură de vorbă. 
Observă că el nu avea nimic din mișcările nervoase ale 
soțului ei. Nu privea afară pe ferestre, trupul nu i se 
încorda la zgomotele bruște din stradă. Părea complet 
relaxat. Nu știa că se antrenase să se poarte astfel datorită 
istoriilor pe care i le spusese despre soțul ei și fiindcă nu 
voia să-și alarmeze părinţii, în special pe mama sa. Degaja 


228 


un asemenea aer de încredere-n sine, încât nu peste mult 
femeia uită de primejdia în care se afla și începură să 
sporovăiască despre micile întâmplări din oraș. 

Îl întrebă dacă primise mâncarea pe care i-o trimisese ea 
din când în când, în munţi. Guiliano îi mulțumi și-i povesti 
cum el și tovarășii lui se aruncau asupra pachetelor ei cu 
alimente ca și cum ar fi fost darurile Magilor. Cum îi mai 
lăudaseră oamenii bucatele. Nu-i pomeni despre glumele 
grosolane făcute de unii dintr-ai lui, cum că dacă făcea 
dragoste la fel cum gătea ar fi într-adevăr o comoară. În tot 
acest timp, o privea atent. Nu era la fel de prietenoasă cu 
el ca de obicei; nu manifesta acea tandreţe afectuoasă pe 
care i-o arătase totdeauna în public. Se întrebă dacă o 
jignise cumva în vreun fel. Când pericolul trecu și sosi 
timpul să plece, se despărțiră destul de convenţional. 

După două săptămâni, Guiliano veni din nou la ea. Iarna 
se apropia de sfârșit, dar prin munţi bântuiau furtunile, iar 
răclițele cu sfinţi din lungul drumurilor șiroiau de ploaie. 
În peștera sa, Guiliano visa la mâncărurile gătite de mama 
lui, la o baie fierbinte și la patul moale din odaia copilăriei 
sale. Și, printre toate aceste doruri, spre marea sa 
surpriză, în minte îi apăru amintirea picioarelor cu pielea 
albă ale La Venerei. Căzuse noaptea, când își fluieră 
bodyguarzii și luă calea spre Montelepre. 

Familia îl întâmpină cu bucurie. Mama sa începu să-i 
gătească mâncărurile favorite și, în timp ce se aflau pe foc, 
îi pregăti o baie fierbinte. Tatăl său îi puse un pahar cu 
lichior de anason, când un om din reţeaua de spioni apăru 
în casă și-i spuse că patrulele de carabinieri înconjurau 
orașul, iar Maresciallo personal avea să scoată din 
Cazarma Bellampo un escadron rapid pentru a ataca casa 
Guiliano. 

Guiliano cobori prin trapa din cămară, în tunel. Era 
înnoroiat de ploaie, iar pământul se agăța de el și-i făcea 
drumul lung și anevoios. Se târi în bucătăria La Venerei, cu 
hainele acoperite de mâl și fața neagră. 


229 


Când La Venera îl văzu, râse, fiind prima oară că-și 
amintea Guiliano s-o fi văzut râzând. 

— Arăţi ca un maur, spuse ea. Și, un moment, Guiliano 
simţi o jignire copilărească, poate fiindcă maurii erau 
întotdeauna răii în spectacolele cu păpuși din Sicilia, și în 
loc de-a fi un erou cu viaţa în primejdie, putea fi văzut ca 
personaj negativ. Sau poate pentru că râsul o făcea să pară 
inaccesibilă dorinţei lui lăuntrice. Femeia văzu că într-un 
fel sau altul îi rănise vanitatea. 

— O să umplu copaia de tablă și te poţi spăla, spuse. Şi 
am niște haine de la bărbatul meu pe care poţi să le porţi 
în timp ce ţi le curăț pe ale tale. 

Se așteptase ca el să obiecteze, că va fi prea nervos 
pentru a se scălda într-un moment de asemenea pericol. 
Soţul ei era atât de neliniștit când o vizita încât nici măcar 
nu se dezbrăca vreodată, nu-și lăsa o clipă pistoalele într- 
un loc unde să nu le poată atinge cu mâna. Dar Guiliano îi 
zâmbi, își scoase sumanul greu și armele și le puse peste 
lada de lemn unde-și ţinea La Venera butucii de foc. 

Fu nevoie de timp pentru a încălzi oalele cu apă șia 
umple baia de tinichea. Îi oferi cafea în timp ce așteptau și- 
l studie. Era frumos ca un înger, își spuse că, fără însă a se 
lăsa amăgită. Soţul său fusese la fel de frumos și totuși 
ucisese oameni. lar gloanţele care-l omorâseră îl urâţiseră 
prea destul, își aminti ea nefericită; nu era înțelept să 
iubești chipul unui bărbat, cel puţin nu în Sicilia. Plânsese 
mult - dar, în taină, simţea un cutremurător val de ușurare. 
Moartea lui devenise certă, odată ajuns bandit, și 
așteptase zi de zi, cu speranţa că va muri în munţi sau în 
vreun oraș îndepărtat. Dar fusese împușcat chiar înaintea 
ochilor ei. lar de-atunci încoace nu mai putuse să scape de 
rușine, nu că fusese el tâlhar, ci de rușinea morţii lui 
mizere, în locul uneia vitejești. Se predase și cerșise mila, 
iar carabinierii îl masacraseră în faţa ei. Slavă Domnului că 
fiica lor nu-și văzuse tatăl asasinat. O mică milostivire a lui 
Christos. 


230 


Văzu că Turi Guiliano o privea având pe faţă acea lumină 
anume care, la orice bărbat, exprimă dorinţa. O cunoștea 
bine. Însoţitorii bărbatului ei avuseseră adesea această 
expresie. Dar știa că Turi n-ar încerca s-o seducă, din 
respect pentru mama lui, din respect pentru sacrificiul ei 
de-a permite construirea tunelului. 

Părăsi bucătăria și trecu în odaia mică de zi pentru a-l 
lăsa să facă baie în liniște. După ce ea ieși, Guiliano se 
dezbrăcă și intră în cadă. Situaţia de-a fi gol în preajma 
unei femei îi dădea o senzaţie erotică. Se spălă cu multă 
grijă și apoi trase pe el hainele rămase de la soţul ei. 
Pantalonii erau puţin cam scurţi iar cămașa îl strângea la 
piept, astfel că trebui să lase nasturii de sus descheiați. 
Prosoapele pe care le încălzise La Venera lângă sobă erau 
doar puţin mai bune decât niște cârpe, își simţea trupul 
umed încă și, pentru prima oară, își dădu seama cât era de 
săracă și se hotărî să-i trimită bani prin mama lui. 

Îi striga că se îmbrăcase, iar La Venera reveni în 
bucătărie. Se uită la el și spuse: 

— Dar nu te-ai spălat pe cap, ţi se ascunde acolo un cuib 
de gecko. 

O spuse cu asprime dar și cu o caldă afecţiune, astfel 
încât să nu se simtă ofensat. Ca o bătrână bunică, își trecu 
mâinile peste părul lui încâlcit, apoi îl luă de braţ și-l 
conduse la chiuvetă. 

Guiliano simţi o aură caldă în focul unde mâna ei îi 
atinsese ţeasta. Își băgă repede capul sub robinet, iar ea 
dădu drumul apei să curgă peste el și-i frecă părul cu 
săpunul galben de bucătărie; nu avea altul. In timp ce-o 
făcea, trupul și picioarele ei le atingeau pe ale lui, iar el 
simţi o nevoie imperioasă de a-și trece mâinile peste sânul 
ei, peste pântecul moale. 

Când termină de spălat părul, La Venera îl puse să se 
așeze pe unul din scaunele de bucătărie, negre și 
smălţuite, și-l șterse viguros cu un prosop cafeniu aspru, 


231 


zdrenţuit. Guiliano avea părul atât de lung încât îi 
acoperea gulerul cămășii. 

— Arăţi ca un lord englez din-ăla tâlhar, din filme, spuse 
ea. Trebuie să-ți tund părul, dar nu în bucătărie. O să 
ajungă-n oale și-ţi va strica mâncarea pentru cină. Vino în 
cealaltă cameră. _ 

Guiliano fu amuzat de severitatea ei. Işi asuma un rol de 
mătușă sau mamă, ca pentru a preveni orice manifestare a 
unui sentiment mai tandru. Era conștient de sexualitatea 
dinapoia aparenţelor, dar rămânea precaut. În privinţa 
aceasta îi lipsea experienţa și nu voia să pară nepriceput. 
Era ca războiul de gherilă pe care-l purta el în munţi; nu se 
angaja până ce nu simţea că toţi sorții sunt de partea lui. 
Acesta era ca un teren cercetat. Dar ultimul an de comenzi 
și omoruri făcuse ca fireasca lui frică băieţească să pară 
mai mult o glumă, respingerea de către o femeie nefiind 
chiar atât de paralizantă pentru sufletul lui. Şi, în pofida 
reputației sale de castitate, se dusese la Palermo cu 
prietenii să viziteze prostituate. Dar asta se întâmplase 
înainte de-a ieși în afara legii și a fi dobândit demnitatea 
unui șef de banditi; firește, un erou romantic n-ar fi făcut 
niciodată așa ceva. 

La Venera îl duse într-o odăiță de zi înghesuită, cu 
mobilă tapiţată și mese mici, cu tăblia de lemn negru 
lăcuit. Pe aceste măsuţe se aflau fotografii ale soțului și 
fetiţei ei moarte, atât singuri cât și împreună. Unele o 
reprezentau pe La Venera cu familia. Fotografiile aveau 
rame ovale de lemn negru, imaginile fiind developate în 
tonuri sepia. Guiliano fu surprins de frumuseţea La 
Venerei în acele zile mai fericite, mai ales când purta haine 
drăguţe, tinerești. Văzu un portret convenţional, ea 
singură, îmbrăcată într-o rochie roșu-închis, care-l mișcă 
până-n adâncul inimii. Și, un moment, se gândi la soțul ei 
și la câte crime o fi comis pentru a-i aduce asemenea 
fineţuri. 


232 


— Nu te uita la pozele alea, spuse La Venera cu un 
zâmbet trist. Sunt dintr-o vreme când credeam că lumea 
mă poate face fericită. 

Își dădu seama că unul din motivele pentru care îl 
adusese în cameră fusese acela de-a-l face să vadă 
fotografiile. 

Femeia lovi cu piciorul micul taburet dintr-un colţ al 
odăii, iar Guiliano se așeză. Dintr-o cutie de piele, frumos 
lucrată și brodată cu fir auriu, La Venera scoase foarfece, 
brici și pieptene - un tezaur pe care banditul Candeleria îl 
adusese acasă într-o zi de Crăciun, după una din crimele 
lui. Apoi intră în dormitor și reveni cu o pânză albă, pe 
care o petrecu peste umerii lui Guiliano. Mai aduse și un 
lighean de lemn, punându-l pe masă lângă ea. Un jeep 
trecu pe lângă casă. 

— Să-ţi aduc pistoalele din bucătărie? întrebă. Te-ai 
simţi mai bine? 

Guiliano o privi calm. Părea absolut senin. Nu voia s-o 
alarmeze. Știau amândoi că mașina ce trecuse era plină de 
carabinieri în drum spre casa Guiliano. Dar el mai știa 
două lucruri: dacă polițiștii veneau aici și încercau să intre 
pe ușa zăvorâtă, Pisciotta și oamenii lui i-ar fi masacrat pe 
toţi; iar înainte de-a ieși din bucătărie, Guiliano potrivise 
soba astfel ca nimeni să nu poată sălta chepengul. 

O atinse blând pe braţ: 

— Nu. N-am nevoie de arme, doar dacă nu plănuiești să- 
mi tai gâtul cu briciul ăla. 

Râseră amândoi. 

Și apoi începu să tundă părul lui Guiliano. O făcu încet și 
cu grijă, apucând șuvițe pentru a le reteza, după care 
depunea părul în vasul de lemn. Guiliano era perfect calm. 
Mesmerizat!5 de micile clănţăneli, privea cu ochi dilataţi 
pereţii camerei. Pe ei se aflau portrete uriașe ale soţului La 
Venerei, marele bandit Candeleria. Mare, însă, numai în 


sa hipnotizat. 


233 


acea mică provincie a Siciliei, își spuse Guiliano, mândria 
sa tinerească intrând deja în competiţie cu răposatul soț. 

Rutillo Candeleria fusese un bărbat chipeș. Avea o 
frunte înaltă, continuată în păr ondulat, castaniu, tuns cu 
grijă, iar Guiliano se întrebă dacă-l tundea nevastă-sa. Faţa 
era împodobită cu mustăţi pline, de cavalerist, care-l 
făceau să pară mai bătrân, deși nu avea decât treizeci și 
cinci de ani când îl împușcaseră carabinierii. Acum chipul 
său privea în jos din portretul oval aproape cu blândeţe, ca 
într-o binecuvântare. Doar ochii și gura îi trădau 
ferocitatea. Şi totuși, se simțea pe acea faţă o anume 
resemnare, ca și cum ar fi știut ce soartă îl aștepta. 
Asemenea tuturor celor ce ridicau mâna asupra lumii și-i 
smulgeau acesteia prin violenţă și crimă tot ce voiau, 
asemenea altora care făceau legi personale și încercau să 
conducă societatea cu ele, trebuia să sfârșească printr-o 
moarte neașteptată. 

Ligheanul de lemn se umplea cu păr brunet lucios, 
adunat ca niște cuiburi de păsărele. Guiliano simţea 
picioarele La Venerei apăsându-l în spinare; căldura ei se 
transmitea prin bumbacul grosolan al rochiei. Când se 
mișca prin faţa lui ca să-l tundă împrejurul frunţii, se ţinea 
la o bună distanţă de piciorul bărbatului, dar când trebuia 
să se aplece înainte, umflătura bustului ei aproape că i se 
freca de buze, iar mireasma curată și adâncă a trupului 
încălzea chipul lui Guiliano ca și cum ar fi stat în faţa unui 
foc. Atunci, portretele de pe pereţi erau ascunse de trupul 
femeii. 

Işi răsuci șoldurile rotunjite pentru a mai depune un boţ 
de păr în vasul de lemn. Un moment, coapsa ei se sprijini 
de braţul lui și-i putu simţi pielea mătăsoasă, chiar și prin 
rochia neagră, grea. Își sili trupul să stea neclintit ca o 
stâncă. Ea se rezemă și mai tare de el. Ca să nu-i smulgă 
fusta și să înșface coapsele acelea, Guiliano spuse în joacă: 

— Suntem Samson și Dalila? 


234 


La Venera se îndepărtă brusc de el. Și fu surprins să-i 
vadă faţa șiroind de lacrimi. Pe negândite, îi puse mâinile 
pe trup și o trase mai aproape. Încet, ea lăsă foarfecele 
argintii peste movila de păr brunet ce umplea vasul de 
lemn. 

Iar apoi mâinile lui erau sub rochia ei neagră de doliu şi- 
i strângeau pulpele calde. Femeia se aplecă și-i acoperi 
gura cu a ei, ca și cum ar fi vrut s-o înghită. Tandreţea de 
la început fu o scânteie de-o secundă, ce se prefăcu vuind 
într-o patimă animalică alimentată de cei trei ani ai ei de 
castă văduvie, de dulcea poftă izvorând dintr-un bărbat 
tânăr ce nu gustase niciodată dragostea unei femei, ci 
numai gimnastica de cumpărat a târfelor. 

În acel dintâi moment, Guiliano se pierdu cu totul. 
Trupul La Venerei era atât de îmbătător și ardea într-o 
dogoare tropicală ce-l pătrundea până-n măduva oaselor. 
Avea sânii mai plini decât și-ar fi imaginat vreodată; rochia 
neagră de văduvă îi deghizase și protejase cu iscusinţă. La 
vederea acelor globuri ovale de carne simţi sângele 
bubuindu-i în cap. lar apoi se aflau pe podea făcând 
dragoste și în același timp scoțându-și hainele; Ea șoptea 
încontinuu, cu o voce chinuită: 

— Turi, Turi... 

El, însă, nu spunea nimic. Era pierdut în mirosul, în 
căldura și belșugul cărnii ei. Când terminară, îl conduse în 
dormitor și făcură dragoste din nou. Nu-i venea să creadă 
că găsea în trupul ei o asemenea plăcere și chiar simţea un 
oarecare dispreţ faţă de propria-i capitulare, nefiind 
mângâiat decât de faptul că ea sucombase chiar mai 
complet. 

Când adormi, femeia îi privi multă vreme chipul. Şi-l 
întipări în memorie, de teamă că nu-l va mai vedea 
niciodată viu. Căci își amintea de ultima noapte când se 
culcase cu soţul ei înainte de-a muri, când îi întorsese 
spatele după ce făcuseră dragoste, și adormise, și 
niciodată de-atunci nu-și mai putuse aminti dulcea mască 


235 


ce se aşterne peste chipul fiecărui amant. Îi întorsese 
spatele fiindcă nu putea îndura nervozitatea plină de 
teamă a soțului când se afla în casă, groaza lui de-a i se 
întinde o cursă astfel încât niciodată nu mai putea adormi, 
felul de-a tresări când ea se scula din pat ca să gătească 
sau să lucreze câte ceva. Se minuna acum de calmul lui 
Guiliano; îl iubea pentru asta. Il iubea pentru că, spre 
deosebire de bărbatul ei, nu-și adusese pistoalele în pat, 
nu-și întrerupsese actul sexual pentru a asculta zgomotele 
dușmanilor furișaţi, nu fuma sau bea, nici nu-și exprima 
temerile. Era blând la vorbă, dar își însușea plăcerea cu 
pasiune concentrată și neînfricată. Se ridică fără zgomot 
din pat, iar el nici nu se clinti. Așteptă un moment, după 
care ieși și se duse în bucătărie să-i gătească mâncarea 
cea mai bună. 

Dimineaţa, când plecă din casa ei, ieși pe ușa din faţă, 
pășind nepăsător, dar cu armele ascunse sub suman. [i 
spusese că nu se va opri să-și ia rămas-bun de la mama sa 
și o rugase s-o facă ea în locul lui și s-o anunţe că e în 
siguranţă. La Venera era speriată de această îndrăzneală, 
neștiind că avea în oraș o mică armată, neobservând că 
ţinuse ușa casei deschisă câteva minute înainte de a ieși, 
astfel ca Pisciotta să fie avertizat și să elimine orice 
carabinier ar fi trecut pe-acolo. 

Il sărută de rămas-bun cu o sfială ce-l mișcă, și apoi 
șopti: 

— Când ai să mai treci pe la mine? 

_ — Ori de câte ori o vizitez pe mama, voi veni apoi la tine. 
În munţi am să te visez în fiecare noapte. 

Şi, la auzul acestor cuvinte, simţi copleșitoarea bucurie 
de-a-l fi făcut fericit. 

Așteptă până la amiază înainte de a ieși din casă pentru 
a o vizita pe mama lui Guiliano. Maria Lombardo n-avu 
nevoie decât s-o vadă la faţă pentru a ști ce se întâmplase. 
La Venera arăta cu zece ani mai tânără. În ochii ei căprui- 
închis  dansau  punctișoare negre, obrajii îi erau 


236 


împurpuraţi de culoare și, pentru prima oară în aproape 
patru ani, purta o rochie altfel decât neagră. Era rochia cu 
volane și panglicuţe de catifea pe care o poartă o fată când 
urmează să se arate mamei iubitului ei. Maria Lombardo 
simţi un val de recunoștință faţă de prietena sa, față de 
loialitatea și curajul ei și, de asemenea, o anume satisfacţie 
că planurile îi reușiseră atât de bine. Acesta avea să fie un 
aranjament minunat pentru fiul ei, o femeie ce nu va fi 
niciodată trădătoare, o femeie care nu putea veni nicicând 
cu pretenţii permanente asupra lui. Deși își iubea cu 
ferocitate fiul, nu simţea niciun strop de gelozie - decât 
atunci când La Venera îi spuse cum gătise cea mai bună 
mâncare a ei, o plăcintă umplută cu carne de iepure și 
bucățele de brânză tare, presărată cu boabe grase de 
piper, și cum Turi devorase destul cât pentru cinci oameni, 
jurând că-n viața sa nu mai mâncase vreodată ceva atât de 
bun. 


237 


Capitolul 15 


Chiar și în Sicilia, o ţară unde oamenii se ucideau unul 
pe altul cu același entuziasm feroce cu care spaniolii 
măcelăresc taurii, demenţa ucigașă a cetăţenilor din 
Corleone inspira o groază universală. Familii rivale se 
exterminau una pe alta în conflicte pentru câte un singur 
măslin, vecinii se puteau ucide între ei din pricina 
cantităţii de apă pe care o luau dintr-un curs comun, un om 
putea muri din dragoste - adică, dacă se uita prea 
nerespectuos la o soţie sau fiică. Până și cinicii Prieteni ai 
Prietenilor cădeau pradă acestei nebunii și branșele lor 
diferite se războiau de moarte în Corleone până ce Don 
Croce le aduse la pace. 

Intr-un asemenea oraș, Stefano Andolini își cucerise 
porecla de Fra Diavolo, Fratele Diavol. 

Don Croce îl chemase de la Corleone și-l instruise. Urma 
să intre în banda lui Guiliano și să le câștige încrederea. 
Avea să rămână cu el până când Don Croce va da ordine 
pentru viitoarele sale acţiuni. Între timp, trimitea înapoi 
informaţii cu privire la reala forţă a lui Guiliano, la 
loialitatea lui Passatempo și Terranova. De vreme ce 


238 


credința lui Pisciotta nu intra în discuţie, rămâneau de 
evaluat doar punctele slabe ale tânărului. lar dacă se ivea 
ocazia, Andolini urma să-l omoare pe Guiliano. 

Andolini nu se temea deloc de marele Guiliano. 
Totodată, întrucât era roșcat, roșcovanii fiind atât de rari 
în Italia, Stefano Andolini credea în secret că era scutit de 
regulile virtuţii. La fel cum un amator al jocurilor de noroc 
crede că sistemul său nu poate pierde niciodată, la fel se 
credea și Stefano Andolini atât de șiret încât nimeni să nu-l 
poată întrece. 

Alese să-l însoțească doi tineri picciotti, adică ucenici de 
asasini, care încă nu fuseseră admiși în rândurile Mafiei, 
dar nădăjduiau la această onoare. Porniră spre vizuinile de 
munte ale lui Guiliano ducând cu ei raniţe și lupare și, așa 
cum era de așteptat, se pomeniră nas în nas cu o patrulă 
condusă de Pisciotta. 

Pisciotta ascultă povestea lui Stefano Andolini cu un 
chip nepătruns. Andolini îi spuse că Poliţia Securităţii și 
carabinierii îl căutau pentru uciderea unui agitator 
socialist în Corleone. Acest lucru era întru totul adevărat. 
Ceea ce Andolini nu spuse, era că poliţia și carabinierii n- 
aveau nicio dovadă și nu-l căutau decât pentru a-l interoga. 
Un interogatoriu care ar fi fost mai mult amabil decât 
exhaustiv, datorită influenţei lui Don Croce. Andolini îi mai 
spuse lui Pisciotta și că cei doi picciotti de lângă el erau la 
rândul lor căutaţi de poliţie drept conspiratori în crimă. Şi 
asta era adevărat. Dar, în timp ce-și depăna povestea, 
Stefano Andolini simţea o stânjeneală crescândă. Pisciotta 
îl asculta cu expresia omului care s-a întâlnit cu cineva 
cunoscut dinainte sau despre care a auzit multe. 

Spuse că venise în munţi cu speranţa de a intra în banda 
lui Guiliano. lar apoi își jucă atuul. Avea ștampila de 
aprobare de la însuși tatăl lui Guiliano. El, Stefano 
Andolini, era un văr al marelui Don Vito Corleone din 
America. Pisciotta dădu din cap. Andolini continuă. Don 
Vito Corleone se născuse în familia Andolini din satul 


239 


Corleone. Cu tatăl ucis, el însuși vânat în timpul 
adolescenţei, fugise în America unde devenise marele Naș. 
Când revenise în Sicilia pentru a-și prăvăli răzbunarea 
asupra ucigașilor tatălui său, Stefano Andolini fusese unul 
dintre picciotti-i săi. Apoi îl vizitase pe Don în America 
pentru a-și primi răsplata. Acolo se întâlnise cu tatăl lui 
Guiliano, care lucra ca zidar la noua vilă a Donului din 
Long Island. Se împrieteniseră, iar Andolini, înainte de a 
veni în munţi, se oprise la Montelepre pentru a primi 
binecuvântarea lui Salvatore Guiliano Senior. 

Chipul lui Pisciotta se îngândură în timp ce asculta 
această poveste. N-avea încredere în omul acela, în părul 
lui roșu, în fața sa de criminal. Iar lui Pisciotta nu-i plăcea 
nici înfățișarea celor doi picciotti ce-l însoțeau pe 
Malpelo’, căci așa îl numea el în stil sicilian. 

Pisciotta îi spuse: 

— O să vă duc la Guiliano, dar ţineţi-vă armele agăţate la 
umeri până termină de vorbit. Nu le daţi jos fără 
permisiune. 

Stefano  Andolini rânji larg și spuse cu perfectă 
afabilitate: 

— Dar am recunoscut, Aspanu, că am încredere în tine. 
Ia-mi lupara de la umăr, iar oamenii tăi pot face la fel cu 
picciotti-i mei, aci de faţă. După ce vorbim, cu Guiliano, 
sunt sigur că ne va înapoia puștile. 

— Nu suntem animale de povară să vă cărăm noi armele, 
ripostă Pisciotta. Duceţi-vi-le singuri. 

Şi-i conduse pe drumul prin munţi până la ascunzătoarea 
lui Guiliano, pe marginea versantului ce domina orașul 
Montelepre. 

Mai mult de cincizeci de oameni din bandă stăteau 
răspândiţi în jurul prăpastiei, curăţindu-și armele și 
reparând echipamente. Guiliano era așezat la masă, 
privindu-i prin binoclu. 


To „Păr-rău” („Păr de om rău”), (it.) (n.t.). 


240 


Pisciotta vorbi cu Guiliano înainte de a-i prezenta pe noii 
recruți. Descrise toate împrejurările, apoi spuse: 

— Turi, mie mi se pare puţin cam „muced”. 

„Muced” era idiomul sicilian pentru informator. 

— Şi ţi se pare că l-ai mai văzut? întrebă Guiliano. 

— Sau am auzit de el. Mi-e familiar cumva, dar roșcaţii 
sunt rari. Ar trebui să mi-l amintesc. 

Guiliano spuse calm: 

— Ai auzit despre el de la La Venera. Îl numea Malpelo - 
nu știa că-l cheamă Andolini. Și mie mi-a spus de el. A 
intrat în banda soțului ei. O lună mai târziu, omul a fost 
prins într-o ambuscadă și ucis de carabinieri. La Venera n- 
avea nici ea încredere în el. Era plin de mici șmecherii, 
spunea ea. 

Silvestro se apropie de ei: 

— Nu vă-ncredeţi în roșcatul ăla. L-am văzut la cartierul 
general din Palermo în vizite particulare la Comandantul 
de carabinieri. 

— Coborâţi în Montelepre și aduceţi-l aici pe tatăl meu, 
spuse Guiliano. Între timp, ţineţi-i sub pază. 

Pisciotta îl trimise pe Terranova să vină cu tatăl lui 
Guiliano și apoi se îndreptă spre cei trei, care stăteau 
așezați pe pământ. Se aplecă și culese arma lui Stefano 
Andolini. Membrii bandei îi încercuiră ca niște lupi 
înconjurând o pradă căzută la pământ. 

— Nu vă supăraţi dacă acum vă scutesc de sarcina de-a 
mai avea grijă de arma asta? spuse Pisciotta cu un rânjet. 
Stefano Andolini se arătă uimit un moment, chipul 
strâmbându-i-se într-o grimasă. Apoi ridică din umeri. 
Pisciotta îi aruncă lupara unuia din oamenii săi. 

Așteptă câteva momente, să fie sigur că ai lui erau gata. 
Apoi se aplecă să ia puștile de la cei doi picciotti ai lui 
Andolini. Unul din ei, mai mult de frică decât din rea 
intenţie, îl împinse pe Pisciotta și puse o mână pe armă. În 
clipa următoare, iute ca o limbă de șarpe, în mâna lui 
Pisciotta apăru un pumnal. Trupul său săgetă înainte, și 


241 


cuțitul spintecă beregata picciottoului. O fântână de sânge 
roz izbucni în aerul limpede de munte și tânărul se prăbuși 
într-o parte. Pisciotta îi încălecă trupul, aplecându-se, și cu 
încă o lovitură rapidă sfârși treaba. Apoi, într-o serie de 
șuturi repezi, rostogoli trupul în fundul unei gropi. 

Ceilalţi membri ai bandei lui Guiliano săriseră în 
picioare, coborând la orizontală ţevile puștilor. Andolini, 
așezat pe jos, ridică mâinile în aer și privi în jurul său 
rugător. Dar celălalt picciotto se repezi la armă și încercă 
s-o întoarcă spre atacanţi. Passatempo, stând în picioare la 
spatele lui și rânjind cu încântare, își descărcă pistolul în 
capul individului. Împușcătura își împrăștie ecoul prin 
munţi. Rămaseră cu toţii încremeniţi, Andolini palid și 
tremurând de frică, Passatempo cu pistolul în mână. Și 
atunci, glasul lui Guiliano spuse liniștit de la marginea 
platoului: 

— Descotorosiţi-vă de cadavre și legaţi-l pe acel Malpelo 
de un copac până vine tatăl meu. 

Trupurile fură înfășurate în plase de bambus și cărate la 
o crevasă adâncă. Fură aruncate înăuntru, după ele fiind 
rostogolite pietre pentru a împiedica să se ridice duhoarea, 
conform vechilor superstiții. Această sarcină îi reveni lui 
Passatempo, care jefui leșurile înainte de a le îngropa. 
Guiliano își înfrâna permanent dezgustul față de 
Passatempo. Întreaga risipă de raționamente nu reușise să- 
l prefacă pe animalul ăla într-un cavaler. 

Mai târziu cu aproape șapte ore, după asfinţit, tatăl lui 
Guiliano sosi în fine la tabără. Stefano Andolini fu eliberat 
de lângă arbore și adus la peștera luminată cu lămpi de 
kerosen. Tatăl lui Guiliano se înfurie când văzu în ce hal 
era Andolini. 

— Dar omul acesta e prietenul meu, îi spuse el lui Turi. 
Am lucrat amândoi pentru Naș în America. l-am spus că 
poate veni să intre-n banda ta, că va fi bine tratat. 

li dădu mâna lui Andolini și spuse: 


242 


— Îmi cer scuze. Fiul meu trebuie să fi înţeles greșit sau 
a auzit cine știe ce bârfe despre tine. 

Tăcu un moment, tulburat. Îl îndurera să-și vadă vechiul 
prieten atât de înspăimântat. Căci prizonierul abia mai 
putea sta pe picioare. 

Andolini era sigur că va fi ucis. Totul nu era decât o 
farsă. Ceafa îl durea de încordarea mușchilor pentru a 
întâmpina gloanţele. li venea aproape să plângă de propria 
sa nechibzuinţă care-l făcuse să-l subestimeze pe Guiliano. 
Asasinarea rapidă a celor doi picciotti ai săi îl aruncase 
într-o stare de șoc. 

Signor Guiliano simţi că prietenul său era în pericol de 
moarte din partea fiului lui. li spuse acestuia: 

— Turi, cât de des îţi cer eu să faci vreun lucru pentru 
mine? Dacă ai ceva împotriva acestui om, iartă-l și dă-i 
drumul. A fost bun cu mine în America și ţi-a trimis un dar 
la botez. Am încredere în el și ţin la prietenia sa. 

— Acum, că l-ai identificat, va fi tratat ca un oaspete de 
onoare, îi făgădui Guiliano. Dacă dorește să rămână în 
banda mea, e bine venit. 

Tatăl lui Guiliano fu condus înapoi în Montelepre cu 
calul, pentru a putea să se culce în patul său. Iar după ce 
plecă, Guiliano stătu de vorbă cu Andolini: 

— Știu despre tine și Candeleria. Erai spion pentru Don 
Croce când ai intrat în banda lui Candeleria. După o lună, 
Candeleria era mort. Văduva lui te ţine minte. Din cât mi-a 
spus, n-a fost greu să-mi închipui ce s-a întâmplat. Noi, 
sicilienii, ne pricepem să reconstituim din bucățele 
trădările. Dispar bande de tâlhari. Autorităţile au devenit 
uimitor de deștepte. Stau pe muntele meu și cuget cât e 
ziua de lungă. Mă gândesc la autorităţile din Palermo - 
niciodată n-au mai fost atât de deștepte înainte vreme. lar 
apoi aflu că Ministrul Justiţiei de la Roma și Don Croce 
merg mână-n mână. Așa că Don Croce e cel ce curăţă 
bandiții de hatârul Romei. lar apoi mă mai gândesc că în 
curând îmi va veni mie rândul să fiu vizitat de iscoadele lui 


243 


Don Croce. Și aștept și-aștept și mă-ntreb de ce îi trebuie 
atâta timp Donului. Căci, cu toată modestia, sunt cea mai 
mare pradă din toate. Și apoi, azi, vă văd pe voi trei cu 
binoclul. Şi-mi spun: „Ha, uite-l iar pe Malpelo. Imi pare 
bine că-l văd”. Dar, cu toate astea, trebuie să te omor. Nu 
vreau să-mi supăr tatăl, așa că hoitul tău o să dispară. 

Stefano Andolini uită un moment de frică, în faţa 
ofensei. 

— Ti-ai înșela propriul tată? strigă el. Şi te mai consideri 
un fiu sicilian? 

Scuipă pe jos: 

— Atunci ucide-mă și du-te drept în iad. 

Pisciotta, Terranova și Passatempo erau nu mai puţin 
uimiți. Dar fuseseră uimiți de multe ori în trecut. Guiliano, 
care era atât de onorabil, care se mândrea că nu-și calcă 
niciodată cuvântul, care vorbea întotdeauna de dreptate 
pentru toţi, era pe cale să se întoarcă dintr-o dată cu o sută 
optzeci de grade și să facă ceva ce lor li se părea a fi o 
ticăloșie. Nu că ar fi avut ceva împotrivă să-l omoare pe 
Andolini - putea omori o sută de Andolini, o mie. Dar să-și 
calce cuvântul dat tatălui său și să-l păcălească, le părea 
de neiertat. Doar Caporalul Silvestro păru să înţeleagă și 
spuse: 

— Nu ne poate periclita tuturor vieţile doar fiindcă tatăl 
lui e bun la inimă. 

Guiliano i se adresă lui Andolini cu voce calmă: 

— Încheie-ţi pacea cu Dumnezeu. 

Îi făcu un semn lui Passatempo. 

— Ai cinci minute. 

Părul roșu al lui Andolini păru să i se zburlească pe tot 
capul. Spuse, înnebunit: 

— Înainte de-a mă omorî, vorbește cu Abatele Manfredi. 

Guiliano îl privi cu uimire, iar roșcovanul expulză un 
torent de cuvinte: 

— I-ai spus odată Abatelui că-i datorezi un serviciu. Că-ţi 
poate cere orice. 


244 


Guiliano își amintea bine promisiunea. De unde știa 
acest om despre ea? 

Andolini continuă: 

— Hai să mergem la el, și te va ruga să-mi cruţi viata. 

— Turi, interveni disprețuitor Pisciotta, ar mai dura încă 
o zi să trimitem un mesager și să-l așteptăm cu răspunsul. 
Și oare are Abatele mai multă influență asupra ta decât 
propriul tău tată? 

Guiliano îi uimi din nou: 

— Legaţi-i braţele și puneţi-i o piedică la picioare astfel 
ca să poată umbla, dar să nu fugă. Daţi-mi o gardă de zece 
oameni. Am să-l duc eu însumi la mănăstire, și dacă 
Abatele nu-mi cere să-i cruţ viaţa, poate să-și facă ultima 
spovedanie. Am să-l execut și-am să-i dau trupul 
călugărilor să-l înmormânteze. 


Guiliano și banda sa ajunseră la porţile mănăstirii când 
răsărea soarele și călugării ieșeau la muncă pe câmp. Turi 
Guiliano îi privi, cu un surâs pe buze. Oare numai doi ani 
trecuseră de când ieșise și el la câmp cu acei preoți, 
purtând sutană cafenie și fedora!” americană boţită pe 
cap? Își aminti cum îl mai distra asta. Cine-ar fi visat atunci 
la ferocitatea lui viitoare? Simţi nostalgie pentru acele 
trecute zile de lucru pașnic la câmp. 

Abatele însuși venea spre poartă să-i salute. Silueta 
înaltă cu robă neagră ezită când prizonierul păși înainte, 
apoi deschise braţele. Stefano Andolini se repezi să-l 
îmbrăţișeze pe bătrân, îl sărută pe amândoi obrajii și 
spuse: 

— Părinte, acești oameni vor să mă ucidă, numai 
dumneata mă poţi salva. 

Abatele dădu din cap. Întinse braţele spre Guiliano, care 
se îndreptă spre el să-l îmbrăţișeze. Acum Guiliano 
înţelegea totul. Accentul aparte al cuvântului „Părinte” nu 


17. 
pălărie. 


245 


era modul unui om de-a se adresa duhovnicului său, ci cel 
al unui fiu vorbindu-i tatălui. 

Abatele spuse: 

— Îţi cer să cruţi viaţa acestui om, în dar pentru mine. 

Guiliano scoase legăturile de la mâinile și picioarele lui 
Andolini. 

— E al dumitale, spuse Turi Guiliano. 

Andolini căzu moale la pământ; teama ce-i părăsea 
năvalnic trupul îl sleise. Abatele îl susținu cu propria sa 
făptură firavă. Îi spuse lui Guiliano: 

— Vino în sufrageria mea. Am să pun să le dea de 
mâncare oamenilor tăi, iar noi trei putem vorbi despre ce 
avem de făcut. 

Se întoarse spre Andolini și-i spuse: 

— Dragul meu fiu, încă nu ești în afară de orice pericol. 
Ce va crede Don Croce când o să afle de toate astea? 
Trebuie să ne sfătuim împreună, altfel ești pierdut. 


Abatele avea propriul său salonaș de cafea și cei trei 
bărbaţi se așezară comod. Pentru tineri se aduse brânză și 
pâine. 

Abatele se întoarse zâmbindu-i trist lui Guiliano: 

— Unul din multele mele păcate. L-am procreat pe acest 
om în tinereţe. Ah, nimeni nu cunoaște ispitele unui preot 
paroh din Sicilia. Nu le-am putut ţine piept. Scandalul a 
fost acoperit, iar mama lui s-a măritat cu un Andolini. Mulţi 
bani au trecut dintr-o mână-n alta și am fost în măsură să 
avansez în cadrul Bisericii. Dar nimeni nu poate prezice 
ironia cerurilor. Fiul meu a crescut spre a deveni un 
ucigaș. lar aceasta este o cruce pe care trebuie s-o port, 
deși am atât de multe păcate ale mele proprii pentru care 
să răspund. 

Tonul Abatelui se schimbă când se întoarse spre 
Andolini: 

— Ascultă-mă atent, fiul meu. Pentru a doua oară îmi 
datorezi viaţa. Înţelege-ţi prima loialitate. Îi aparţine acum 


246 


lui Guiliano. Înapoi la Don nu te mai poţi duce. Se va 
întreba: de ce ţi-a lăsat Turi viaţa și i-a ucis pe ceilalţi doi? 
Te va suspecta de trădare și asta-ți va aduce moartea. 
Ceea ce trebuie să faci e să-i mărturisești totul Donului și 
să-i ceri să rămâi cu banda lui Guiliano. Să-i dai informaţii 
și să servești ca om de legătură între Prietenii Prietenilor 
și armata lui Guiliano. Am să mă duc personal la Don și-i 
voi expune avantajele unei asemenea situaţii. Am să-i mai 
spun și că-i vei rămâne credincios lui Guiliano, dar asta nu 
va fi spre dezavantajul lui. Va crede că ai să-l trădezi pe 
omul acesta care ţi-a cruțat viaţa. Dar eu îţi spun că dacă 
nu-i rămâi credincios lui Guiliano te voi blestema la iadul 
veșnic. Ai să porți blestemul tatălui tău până-n mormânt. 

I se adresă din nou lui Guiliano: 

— Așa că acum îţi cer o a doua favoare, dragul meu Turi 
Guiliano. Ia-l pe fiul meu în bandă. Va lupta pentru tine, îţi 
va îndeplini poruncile și jur că-ţi va fi credincios. 

Guiliano se gândi pe îndelete la toate acestea. Era sigur 
că putea să-și asigure, cu timpul, afecțiunea lui Andolini, și 
cunoștea devotamentul individului faţă de tatăl său, 
Abatele. Riscurile de trădare erau prin urmare mici și 
puteau fi prevenite. Stefano Andolini avea să fie un 
aghiotant valoros în operaţiunile bandei lui, dar încă mai 
preţios ca sursă de informaţii despre imperiul lui Don 
Croce. 

— Şi ce-i vei spune lui Don Croce? întrebă el. 

Abatele tăcu un moment. 

— Voi vorbi eu cu Don-ul. Am influenţă acolo. Iar apoi 
vom vedea. Acuma, îmi iei fiul în banda ta? 

— Da, sub jurământ înaintea dumitale, spuse Guiliano. 
Dar dacă mă trădează, rugăciunile dumitale nu vor fi 
destul de repezi ca să-l prindă din urmă pe drumul spre 
iad. 

Stefano Andolini trăise într-o lume a lipsei de încredere, 
motiv pentru care, probabil, de-a lungul anilor chipul lui 
căpătase aspectul unei măști de asasin. Ştia că în anii ce 


247 


urmau avea să fie ca un acrobat la trapez, balansându-se 
încontinuu pe sârma morții. Nu exista nicio alegere sigură. 
Il mângâia faptul că spiritul de milă ce iradia din persoana 
lui Guiliano îl salvase. Dar nu-și făcea niciun fel de iluzii. 
Turi Guiliano era singurul om care-l făcuse vreodată să-i 
fie frică. 

Incepând din ziua aceea, Stefano Andolini fu un membru 
al bandei lui Guiliano. Iar în anii ce-aveau să vină deveni 
atât de cunoscut pentru ferocitatea și pietatea sa 
religioasă, încât porecla de Fra Diavolo ajunse vestită în 
toată Sicilia. Cucernicia reieșea din faptul că în fiecare 
duminică mergea la slujbă. De obicei se ducea în orașul 
Villaba, unde preot era Părintele Benjamino. Și, în 
confesional, îi spunea secretele bandei lui Guiliano 
duhovnicului său pentru a-i fi transmise lui Don Croce. Dar 
nu și secretele pe care Guiliano îi ordona să nu le spună. 


248 


PARIEA A III-A 


249 


MICHAEL CORLEONE 
1950 


250 


Capitolul 16 


Fiat-ul ocoli orașul Trapani și o luă pe un drum paralel 
cu plaja. Michael Corleone și Stefano Andolini ajunseră la 
o vilă, mai mare decât majoritatea, înconjurată de trei 
case. Zidul dimprejurul vilei nu era întrerupt decât în 
partea dinspre plajă. Poarta era păzită de doi oameni și, 
imediat înapoia ei, Michael putu vedea un individ gras și 
lătăreţ, îmbrăcat cu niște haine nepotrivite în acel peisaj: 
jachetă sport, pantaloni și o cămașă polo tricotată, 
descheiată. În timp ce așteptau să se deschidă poarta, 
Michael văzu rânjetul de pe chipul lat al omului și fu uimit 
să-l recunoască pe Peter Clemenza. 

Clemenza era principalul subaltern al tatălui lui Michael 
Corleone în America. Ce căuta aici? Michael îl văzuse 
ultima oară în seara fatală când Clemenza îngropase 
pistolul folosit la asasinarea căpitanului de poliţie și a 
turcului, Sollozzo. Tinea minte expresia de milă și tristeţe 
de pe chipul lui Clemenza în acel moment, în urmă cu doi 
ani. Acum Clemenza era, cu adevărat, peste poate de 
bucuros să-l revadă pe Michael. Îl trase afară din micul 
Fiat și aproape că-l strivi într-o îmbrăţișare ca de urs. 


251 


— Michael, ce bine-mi pare că te văd! Aștept de ani de 
zile să-ţi spun ce mândru sunt de tine. Ce treabă grozavă ai 
făcut. lar acum s-a sfârșit cu toate necazurile tale. Într-o 
săptămână vei fi cu familia, se va da o mare petrecere. 
Toată lumea te-așteaptă, Mikey. 

Privi cu drag chipul lui Michael în timp ce-l ţinea în 
braţele sale masive, făcând cu acest prilej o apreciere. 
Acela nu mai era pur și simplu tânărul erou de război. Pe 
perioada petrecută în Sicilia, băiatul crescuse, devenind 
bărbat. Mai exact spus, faţa lui Michael nu mai era 
deschisă; avea expresia mândră și nepătrunsă a 
Sicilianului de baștină. Michael era gata să-și ocupe locul 
de drept în familie. 

Michael fu bucuros să vadă făptura enormă și 
mătăhăloasă a lui Clemenza, chipul său lătăreţ, cu 
trăsături greoaie. Întrebă despre familie. Tatăl lui își 
revenise după tentativa de asasinat, dar n-o ducea bine cu 
sănătatea. Clemenza clătină din cap cu jale: 

— Nimănui nu-i face bine când i se perforează trupul, 
oricât de frumos s-ar vindeca. Da’ nu-i prima oară că l-a- 
mpușcat careva pe taică-tău. E ca un bou. O să se facă 
bine. Uciderea lui Sonny, asta-i chestia aia de i-a făcut rău, 
lui și maică-ti. A fost o treabă brutală, Mikey - l-au făcut 
bucăţi cu mitralierele. N-a fost drept, nu trebuiau să facă 
asta. A fost lucrătură pizmașă. Da' avem și noi planurile 
noastre. O să-ți spună taică-tău când ajungem acasă. Toată 
lumea se bucură că vii înapoi. 

Stefano Andolini îl salută pe Clemenza cu o înclinare a 
capului; era evident că se mai văzuseră. li strânse mâna lui 
Michael și spuse că el trebuia să plece - avea treburi de 
rezolvat la Montelepre. 

— Ţine minte asta, orice-ai auzi, spuse el, tot timpul i-am 
rămas credincios lui Turi Guiliano, iar el a avut încredere 
în mine până la capăt. Dacă l-a trădat cineva, nu-s eu ăla 
care-a făcut-o. 

Se bâlbâia de-atâta sinceritate. 


252 


— Şi n-am să te trădez nici pe tine. 

Michael îl credea. 

— Nu intri să te odihnești, să mănânci și să bei ceva? îl 
invită el. 

Stefano Andolini clătină din cap. Urcă în Fiat și ieși din 
nou pe poartă, care se închise imediat în urma lui cu un 
dangăt. 

Clemenza îl conduse pe Michael prin curte, spre vila 
principală. Oameni înarmaţi patrulau în jurul zidurilor și pe 
plaja unde proprietatea se deschidea spre mare. Un mic 
dig se întindea spre îndepărtatele coaste ale Africii, la 
ponton fiind amarată o barcă mare și luxoasă cu motor, ce 
arbora drapelul Italiei. 

În vilă se aflau două babe îmbrăcate în negru de sus 
până jos, cu pielea arsă de soare și purtând șaluri negre pe 
cap. Clemenza le ceru să aducă o fructieră în camera lui 
Michael. 

Terasa dormitorului dădea spre Mediterana albastră, ce 
părea despărțită în două de oglindirea orbitoare a soarelui 
de dimineaţă. Bărci de pescuit cu pânze roșii și albastre 
săltau la orizont ca niște mingi plutind pe valuri. Pe terasă 
se afla o măsuţă acoperită cu o faţă de masă grea, cafeniu- 
închis, iar cei doi se așezară pe fotolii, în faţa ei. Îi aștepta 
o cană cu espresso și o carafă de vin roșu. 

— Pari obosit, observă Clemenza. Trage un pui de somn 
și pe urmă scot eu totul de la tine în amănunt. 

— Nu mi-ar strica, răspunse Michael. Dar mai întâi, 
spune-mi, mama e bine? 

— E bine. Te-așteaptă să vii acasă. N-o putem dezamăgi, 
ar fi prea mult pentru ea, după ceea ce i s-a întâmplat lui 
Sonny. 

— Şi tata, întrebă din nou Michael, și-a revenit complet? 

Clemenza râse; era un râs urât. 

— Mai mult ca sigur. Cele Cinci Familii or să afle. Tatăl 
tău așteaptă doar să ajungi acasă, Mike. Are planuri mari 
cu tine. Nu-l putem lăsa baltă. Așa că nu-ţi mai face atâtea 


253 


griji pentru Guiliano - dacă se arată, îl luăm cu noi. Dacă o 
mai freacă mult, plecăm fără el. 

— Astea-s ordinele tatei? întrebă Michael. 

— În fiecare zi vine cu avionul un curier la Tunis, spuse 
Clemenza, iar eu traversez cu șalupa să stau de vorbă cu 
el. Așa am primit ordin ieri. La început era vorba că ne 
ajută Don Croce, sau cel puţin așa mi-a spus tatăl tău 
înainte să plec din State. Dar știi ce s-a întâmplat la 
Palermo, ieri, după ce ai plecat tu? Cineva a încercat să-i 
facă felul lui Croce. Au sărit gardul grădinii și i-au omorât 
patru paznici. Dar Croce a scăpat. Așa că, zi-mi și mie, ce 
mama dracu' se-ntâmplă? 

— lisuse, exclamă Michael; își amintea măsurile de 
prevedere pe care le luase Don Croce în jurul hotelului. 
Cred că a fost prietenul nostru Guiliano. Sper că tu și tata 
știți ce faceţi. Sunt așa de obosit că nici nu mai pot judeca. 

Clemenza se ridică și-l bătu pe umăr: 

— Mikey, dormi puţin. Când te trezești ai să-l întâlnești 
pe fratele meu. Un mare om, exact ca tatăl tău, la fel de 
deștept, la fel de dur; în partea asta a ţării, el e șeful, lasă-l 
încolo pe Croce. 

Michael se dezbrăcă și se vâri în pat. Nu dormise de 
treizeci de ore și totuși mintea-i era în clocot, nelăsându-i 
trupul să se odihnească. Simţea dogoarea soarelui matinal, 
deși închisese obloanele groase de lemn. Domnea o 
mireasmă densă de flori și de lămâi. Gândurile sale 
răscoleau evenimentele din ultimele câteva zile. Cum de 
circulau atât de liber Pisciotta și Andolini? De ce părea 
Guiliano să fi tras concluzia că Don Croce îi era dușman în 
acest cel mai nepotrivit moment din toate? O asemenea 
eroare nu era caracteristică pentru un sicilian. La urma 
urmei, omul trăise șapte ani în munţi, urmărit de lege. Ce-i 
destul e destul. Trebuia să vrea să ducă o viaţă mai bună - 
cu neputinţă aici, cu siguranţă - în America. Și, categoric, 
avea asemenea planuri, altfel nu și-ar trimite logodnica, 
gravidă, în America înaintea lui. Îl izbi gândul lămuritor 


254 


cum că răspunsul la toate aceste mistere era acela că 
Guiliano se hotărâse să poarte o ultimă bătălie. Nu-i era 
teamă să moară aici, pe pământul său natal. Existau 
planuri și conspirații depănându-se spre deznodământul 
final, despre care el, Michael, nu putea avea cunoștință, 
așa că trebuia să fie prevăzător. Căci Michael Corleone nu 
voia să moară în Sicilia. Nu făcea parte din acest mit 
anume. 


Michael se trezi în dormitorul uriaș și deschise 
jaluzelele, care se rotiră în afară spre un balcon de piatră 
albă, scânteind în soarele de dimineaţă. Sub balcon, Marea 
Mediterană se rostogolea ca un covor albastru-închis, până 
la orizont. Săgeţi carmin dantelau apa, iar la bordul 
acestor luntri pescarii navigau cât vedeai cu ochii. Michael 
privi câteva minute, complet vrăjit de frumuseţea mării și 
maiestuoasele faleze din Erice, în nordul coastei. 

Camera era plină de mobilă rustică, greoaie. Pe o masă 
stătea un lighean smălţuit albastru și o ulcică cu apă. Un 
prosop cafeniu, aspru, era pus pe un scaun. Pereţii 
înfățișau imagini zugrăvite ale sfinţilor și Fecioarei Maria, 
cu pruncul lisus în braţe. Michael se spălă pe faţă, după 
care ieși din încăpere. La baza scării îl aștepta Peter 
Clemenza. 

— Ah, acum arăţi mai bine, Mikey, spuse acesta. O masă 
bună, care să-ţi redea puterile, și pe urmă vom putea 
discuta afaceri. 

Îl duse pe Michael într-o bucătărie, unde se afla o masă 
lungă de lemn. Se așezară, și o bătrână în negru apăru ca 
prin farmec la aragaz și le turnă două cești de espresso. 
Apoi, la fel de miraculos, dădu la iveală un platou cu ouă și 
cârnaţi, punându-l pe masă. Din cuptor apăru o pâine mare 
cu coajă rumenă, în formă de soare. Apoi femeia se făcu 
nevăzută într-o odaie din spatele bucătăriei. Nu răspunse 
la mulţumirile lui Michael. În acel moment intră un bărbat. 
Era mai vârstnic decât Clemenza dar semăna atât de bine 


255 


cu el, încât Michael știu imediat că era Don Domenic 
Clemenza, fratele lui Peter. Don Domenic era îmbrăcat cu 
totul altfel. Purta pantaloni de catifea neagră vârâţi în 
cizme cafenii, butucănoase, o cămașă de mătase albă cu 
mâneci bufante, și veston negru, lung. Pe cap avea o 
beretă cu cozoroc scurt. În mâna dreaptă avea un bici, pe 
care-l aruncă într-un colţ. Michael se ridică să-l salute, iar 
Don Domenic Clemenza îl cuprinse cu braţele într-o 
strânsoare prietenească. 

Se așezară împreună la masă. Don Domenic avea o 
demnitate firească și un aer de stăpân ce-i aminteau lui 
Michael de propriul său tată. Mai avea și aceeași curtenie 
de modă veche. Peter Clemenza era impresionat vizibil de 
fratele său, care-l trata cu indulgenţa afectuoasă pe care 
un frate mai mare i-o arată mezinului flușturatic. Aceasta îl 
miră pe Michael si-l și amuză. Peter Clemenza era ucigașul 
numărul unu, cel mai de încredere caporegime?’ al tatălui 
său, în America. 

Don Domenic spuse grav, dar cu un licăr în ochi: 

— Michael, este o foarte mare plăcere și onoare pentru 
mine că tatăl tău, Don Corleone, mi te-a dat în grijă. Acum 
îmi poţi lămuri curiozitatea. Bunul-de-nimic de frate-meu, 
aci de faţă, o fi având el acolo, în America, un succes atât 
de mare pe cât pretinde? A urcat atât de sus fratele ăsta al 
meu mai mic în care n-am putut să am niciodată încredere, 
nici măcar să taie ca lumea un porc? Don Corleone chiar l- 
a pus mâna lui dreaptă? Și zice că are sub comandă o sută 
de oameni. Cum să pot crede eu toate astea? 

Dar, în timp ce-o spunea, își bătea cu drag pe umăr 
fratele. 

— Totul e adevărat, răspunse Michael. Tatăl meu spune 
tot timpul că ar fi vânzător de ulei de măsline dacă nu l-ar 
avea pe fratele dumitale alături. 

Râseră toţi trei. Peter Clemenza spuse: 


TA Șef de grupare, subordonat direct al șefului Mafiei, cu mari atribuţii (n.t.). 


256 


— Mi-aș fi petrecut cea mai mare parte din viaţă în 
închisori. M-a învăţat și să gândesc, nu numai să mă 
folosesc de pistol. 

Don Domenic oftă: 

— Eu nu sunt decât un biet fermier de ţară. E adevărat 
că vecinii vin la mine după sfaturi, iar aici, la Trapani, se 
spune că aș fi un om de seamă. Sunt numit 
„Necredinciosul” deoarece nu mă supun poruncilor lui Don 
Croce. Poate n-o fi o faptă prea deșteaptă, și poate că 
Nașul o să găsească el căi de-a se înțelege mai bine cu Don 
Croce. Mie însă mi se pare imposibil. Oi fi eu 
„necredincios”, dar numai cu cei ce n-au onoare. Don 
Croce vinde informaţii guvernului, iar pentru mine asta e o 
infamită!”. Nu contează cât de subtile îi sunt motivele. 
Vechile obiceiuri sunt și-acum cele mai bune, Michael, cum 
ai să vezi după ce vei fi stat aici încă vreo câteva zile. 

— Sunt sigur de asta, replică Michael politicos. Şi 
trebuie să-ţi mulțumesc pentru ajutorul pe care mi-l dai 
acum. 

— Acum am niște treburi de făcut, spuse Don Domenic. 
Dacă-ţi trebuie ceva, trimite după mine. 

Își luă biciul şi ieși pe ușă. 

Peter Clemenza spuse: 

— Michael, tatăl tău a fost de acord să-l ajute pe Turi 
Guiliano să iasă din ţara asta, pe baza prieteniei și a 
respectului său pentru tatăl lui Guiliano. Dar siguranţa ta 
vine pe primul plan. Don Corleone încă mai are dușmani 
aici. Guiliano dispune de o săptămână ca să fixeze o 
întâlnire cu tine. Dacă, însă, nu apare, trebuie să te întorci 
singur în Statele Unite. Astea sunt ordinele mele. Avem un 
avion special care ne așteaptă în Africa și putem pleca 
oricând. Ajunge doar să dai ordinul. 

— Pisciotta a zis că mi-l va aduce pe Guiliano foarte 
curând, spuse Michael. 

Clemenza fluieră. 


19 Infamie (it.). 


257 


— L-ai văzut pe Pisciotta? Pe toţi dracii, îl caută la fel de 
dihai ca și pe Guiliano. Cum a ieșit din munţi? 

Michael ridică din umeri: 

— Avea unul din permisele speciale cu margini roșii 
semnate de Ministrul Justiţiei. Și mă îngrijorează și asta. 

Peter Clemenza clătină din cap. 

— Tipul ăla care m-a adus aici, continuă Michael, 
Andolini... îl știi, Pete? 

— Mda. A lucrat pentru noi la New York, câteva 
nimicuri, dar tatăl lui Guiliano era cinstit și, mare meșter 
zidar în cărămidă. Amândoi au fost niște fraieri că s-au 
întors. Dar mulţi sicilieni sunt așa. Nu-și pot uita căsuţele 
căcăcioase din Sicilia. De data asta am adus cu mine doi 
oameni, să ajute. N-au mai fost în ţară de douăzeci de ani. 
Așa că am făcut o plimbare până lângă Erice, un oraș 
frumos, Mikey, și eram acolo pe câmp cu toate oile alea pe 
care le au acolo și beam vin și toţi trebuia să dăm cep. Așa 
că ne pișam și, când am terminat, ăia doi sar ca la zece 
picioare-n aer și zbiară: „Trăiască Sicilia!”. Ce să le faci? 
Așa sunt ei, sicilieni până la moarte. 

— Bine, dar cum e cu Andolini? 

Clemenza ridică din umeri. 

— E vărul tatălui tău. A fost unul din oamenii de-a 
dreapta lui Guiliano în ultimii cinci ani. Dar înainte de asta 
era un apropiat de-al lui Don Croce. Cine știe? E 
primejdios. 

— Andolini o aduce aici pe logodnica lui Guiliano, spuse 
Michael. E gravidă. Trebuie s-o trecem în State, iar ea să 
trimită înapoi un cuvânt-cod lui Guiliano, spunând că 
drumul e sigur, și atunci vine și Guiliano la noi. Am promis 
c-o s-o facem. E bine așa? 

Clemenza fluieră: 

— N-am auzit niciodată că Guiliano are o gagică. Sigur 
c-o putem face. 

leșiră într-o grădină vastă. Michael vedea gărzi la 
poartă, iar jos, pe plajă, cel puţin șase oameni înarmaţi se 


258 


preumblau încoace și-ncolo. O barcă mare cu motor se 
rezema de un dig scurt. In grădina propriu-zisă era un 
grup de oameni așteptând vădit o audienţă la Peter 
Clemenza. Se puteau număra cam douăzeci, toţi sicilieni 
tipici cu hainele lor prăfuite și bonete cu boruri, ca niște 
versiuni mai sărace ale lui Don Domenic. 

Într-un colţ al grădinii, sub un lămâi, se găsea o masă 
ovală de lemn, cu scaune rustice în jur. Clemenza și 
Michael se așezară pe două scaune, apoi gazda chemă 
grupul de oameni. Unul dintre ei veni și luă loc. Clemenza 
puse întrebări despre viața personală a respectivului. Era 
însurat? Avea copii? De cât timp lucra pentru Don 
Domenic? Ce rude avea în Trapani? Se gândise vreodată să 
se ducă în America și să facă avere? Răspunsul la această 
ultimă întrebare era invariabil da. 

O bătrână în negru aduse un ulcior mare de vin cu lămâi 
proaspete în el, apoi o tavă cu multe pahare. Clemenza îi 
oferea de băut și o ţigară fiecărui om cu care discuta. Când 
termină, după ce grupul părăsi grădina, îi spuse lui 
Michael: 

— Ti s-a părut ceva necurat la vreunul? 

Michael înălță din umeri și răspunse: 

— Mie mi s-au părut în regulă. Toţi voiau să plece în 
America. 

— Avem nevoie de sânge proaspăt, acasă. Am pierdut o 
mulțime de oameni și s-ar putea să pierdem și mai mulţi. 
La fiecare cinci ani, sau cam așa ceva, vin aici și iau cu 
mine cam doisprezece. Îi antrenez eu personal. La început, 
trebușoare - colecte, păruieli, serviciu de pază. Le pun la 
încercare loialitatea. Când simt că a sosit momentul 
potrivit, și se ivește ocazia, le dau o șansă să treacă proba 
de foc. Dar cu asta am mare grijă. O dată ce ajung atât de 
departe, ei știu că au o pâine bună de mâncat pe tot restul 
vieţii, câtă vreme rămân credincioși. Toată lumea de pe- 
aici știe că eu sunt recrutorul pentru Familia Corleone și 
fiecare om din provincie vrea să mă viziteze. Dar de cules îi 


259 


culege fratele meu. Nimeni n-ajunge la mine fără O.K.-ul 
lui. 

Michael privi în jur la frumoasa grădină cu 
nenumăratele ei flori multicolore, lămâii înmiresmaţi, 
vechile statui de zei dezgropate din ruine antice, altele mai 
noi, ale sfinţilor, zidurile zugrăvite cu roz din jurul vilei. 
Era un decor fermecător pentru examinarea a doisprezece 
apostoli ucigași. 


Spre sfârșitul după-amiezii, micul Fiat reapăru la porţile 
vilei, iar paznicii îi făcură semn să intre. Andolini era la 
volan, lângă el aflându-se o fată cu păr lung și negru ca 
noaptea și cu superbele trăsături ovale ale Madonei 
vreunui pictor. Când cobori din mașină, Michael putu să 
vadă că era însărcinată; chiar dacă purta modesta rochie 
largă a femeii siciliene, aceasta nu era neagră, ci avea un 
hidos model floral alb cu roz. Chipul însă îi era atât de 
drăguţ, încât rochia nici nu mai conta. 

Michael Corleone fu surprins să vadă silueta măruntă a 
lui Hector Adonis coborând de pe bancheta din spate. 
Adonis fu cel care făcu prezentările. Numele fetei era 
Justina. N-avea nimic din sfiala tinerelor; și, la vârsta de 
numai șaptesprezece ani, pe faţă i se citea forța unei femei 
mature, ca și cum ar fi gustat deja din tragediile vieţii. Il 
studie pe Michael îndeaproape înainte de a înclina capul ca 
răspuns la prezentare. De parcă l-ar fi cercetat spre a găsi 
cea mai mică umbră de trădare pe chipul lui. 

Una dintre bătrâne o duse în camera ei, iar Andolini îi 
scoase bagajul din mașină. Nu consta decât dintr-o 
valijoară. Michael o transportă el însuși în casă. 

Seara luară toţi cina împreună, cu excepţia lui Andolini, 
care plecase cu Fiat-ul. Hector Adonis rămase. La masa de 
seară făcură planuri s-o ducă pe Justina în America, Don 
Domenic spuse că șalupa pentru Tunis era gata; avea să fie 
pregătită în permanenţă, o dată ce nu știau când va sosi 
Guiliano, și trebuiau să se miște repede la apariţia lui. 


260 


— Cine știe ce tovarăși răi va aduce după el, zise, cu un 
mic zâmbet, Don Domenic. 

Peter Clemenza spuse că o va însoţi pe Justina la Tunis 
și se va asigura că e îmbarcată într-un avion anume, cu 
documente speciale, care s-o ajute să intre în Statele Unite 
fără complicaţii. Apoi se va înapoia la vilă. 

De îndată ce ajungea în America, Justina avea să-și 
trimită înapoi formula codificată, urmând să înceapă 
operaţiunea de salvare a lui Guiliano. 

Justina vorbi foarte puţin în timpul cinei. Don Domenic o 
întrebă dacă era gata să facă în chiar acea noapte 
călătoria, după un drum atât de lung în timpul zilei. 

Când fata răspunse, Michael putu recunoaște atracţia pe 
care neîndoielnic o exercita asupra lui Guiliano. Avea 
aceiași ochi negri scăpărători, bărbia hotărâtă și gura celor 
mai dârze femei siciliene și vorbea la fel de categoric. 

— Să călătorești e mai ușor decât să muncești, și mai 
puţin primejdios decât să te ascunzi, spuse ea. Am dormit 
în munţi și pe câmp, cu oile, așa că de ce n-aș putea dormi 
într-o barcă sau într-un avion? Cu siguranţă, nu va fi la fel 
de frig! 

Spuse acestea cu toată mândria celor tineri, dar mâinile 
îi tremurau în timp ce ridica paharul de vin. 

— Singura grijă pe care-o am e ca Turi să scape. De ce 
n-a putut veni și el cu mine? 

Hector Adonis spuse cu blândeţe: 

— Justina, n-a vrut să te pună în pericol cu prezenţa sa. 
Lui îi e mai dificil să călătorească; trebuie luate mai multe 
măsuri de prevedere. 

— Șalupa te va duce în Africa chiar înaintea zorilor, 
Justina, spuse Peter Clemenza. Poate ar fi mai bine să te 
odihnești puţin. 

— Nu, se opuse Justina, nu sunt obosită și sunt prea 
agitată ca să dorm. Aș mai putea primi un pahar de vin? 

Don Domenic îi umplu paharul până sus. 


261 


— Bea, îi face bine copilului, iar pe tine te va ajuta să 
adormi, mai târziu. Guiliano ţi-a dat vreun mesaj pentru 
noi? 

Justina îi zâmbi cu tristeţe: 

— Nu l-am văzut de luni de zile. Aspanu Pisciotta e 
singurul în care are încredere. Nu c-ar crede că l-aș trăda, 
dar eu sunt punctul lui slab, prin care l-ar putea ademeni 
într-o cursă. A înţeles-o din cititul tuturor poveștilor 
acelora romanţioase unde dragostea femeilor aduce după 
sine prăbușirea eroilor. Crede că iubirea lui pentru mine e 
cea mai cumplită slăbiciune a sa și, firește, nu-mi spune 
niciodată ce planuri are. 

Michael era curios să afle mai multe despre Guiliano, 
omul care-ar fi putut să fie el dacă tatăl său rămânea în 
Sicilia, omul care-ar fi putut să fie și Sonny. 

— Cum l-ai cunoscut pe Turi? o întrebă el pe Justina. 

Fata râse: 

— M-am îndrăgostit de el când aveam unsprezece ani. 
Asta a fost acum aproape șapte ani, în primul an de când 
Turi ieșise în afara legii, dar era deja faimos în sătucul 
nostru. Fratele meu mai mic și cu mine lucram la câmp cu 
tăticul, iar el mi-a dat un pachet de lire să i le duc mamei. 
Frate-meu și cu mine eram niște copii proști și ne-am fălit 
cu bancnotele, așa de încântați eram să avem atât de mulţi 
bani pe mână. Doi carabinieri ne-au văzut pe drum, ne-au 
luat banii și, când am început să plângem, au râs de noi. 
Nu știam ce să facem, ne era frică să mergem acasă și ne 
temeam și să ne întoarcem la tata. Atunci a ieșit tânărul 
acela din tufișuri. Era mai înalt decât majoritatea 
bărbaţilor din Sicilia și mult mai lat în umeri. Arăta ca 
soldaţii americani pe care-i văzuserăm în timpul războiului. 
Purta sub braţ o mitralieră și totuși avea niște ochi căprui 
atât de blânzi. 

Era foarte chipeș. Ne-a întrebat: „Copii, de ce plângeţi 
într-o zi minunată ca asta? lar dumneata, tânără 
domnişoară, îţi nenorocești ochișorii ăștia frumoși, cine-o 


262 


să mai vrea să te ia de nevasta?” Dar râdea și puteai să-ţi 
dai seama că, din cine știe ce motiv, vederea noastră îl 
bucura. I-am spus ce se întâmplase și a râs iar și-a spus că 
trebuie întotdeauna să ne ferim de carabinieri și că asta 
era o lecţie bună s-o învăţăm așa de timpuriu în viaţă. Apoi 
i-a dat fratelui meu un teanc uriaș de lire să le ducem 
acasă, la mama, iar mie mi-a dat un bilet pentru tata. Mi-l 
mai aduc și-acum aminte, cuvânt cu cuvânt. Scria așa: „Nu 
vă certaţi cei doi copii frumoși care vor fi plăcerea și 
mângâierea bătrâneţilor dumneavoastră. Banii pe care li i- 
am dat sunt mult mai mulţi decât cei pe care i-aţi pierdut. 
Și să mai știți un lucru: de azi înainte, dumneavoastră și 
copiii dumneavoastră vă aflați sub protecţia lui 
GUILIANO.” Atât de minunat mi s-a părut numele, iar el îl 
scrisese cu litere mari. Am văzut acel nume, în vise, luni de 
zile. Doar literele acelea: GUILIANO. 

Dar ceea ce m-a făcut să-l iubesc a fost plăcerea pe care 
o simţea făcând o faptă bună. Era cu adevărat încântat să 
ajute pe altcineva. Asta nu s-a schimbat niciodată. Mereu 
am văzut aceeași plăcere, ca și cum ar fi câștigat mai mult 
dând decât luând. De-asta îl iubește poporul Siciliei. 

Hector Adonis spuse liniștit: 

— Până la Portella della Ginestra. 

Justina plecă ochii și spuse aprig: 

— Ei tot îl mai iubesc. 

— Dar cum l-ai reîntâlnit? întrebă repede Michael. 

— Fratele meu mai mare, răspunse Justina, era un 
prieten de-al lui. Și poate că și tata era membru al bandei. 
Nu știu. Numai familia mea și șefii lui Turi știu că ne-am 
cununat, Turi i-a pus pe toţi să jure că vor păstra secretul, 
de teamă ca autorităţile să nu mă aresteze. 

Toţi cei de la masă rămaseră năuciţi de această veste. 
Justina băgă mâna în corsaj și scoase o poșetă mică. Luă 
din ea un document, pe hârtie tare de culoare crem, cu 
pecete grea, și i-l oferi lui Michael, dar Hector Adonis îl luă 
și-l citi el. Apoi îi surâse: 


263 


— Vei fi în America mâine. Pot să le dau părinţilor lui 
Turi vestea cea bună? 

Justina roși. 

— Tot timpul au crezut că sunt gravidă fără a fi măritată. 
Au avut o părere mai proastă despre mine din cauza asta. 
Da, le puteţi spune. 

— Ai văzut sau ai citit vreodată Testamentul pe care l-a 
ascuns Turi? o întrebă Michael. 

— Nu, clătină din cap Justina. Turi nu mi-a vorbit 
niciodată despre el. 

Chipul lui Don Domenic se făcuse ca de gheaţă, dar și el 
părea curios. Auzise de Testament, își spuse Michael, dar 
nu era de acord cu el. Câţi oameni știau? Cu siguranţă, nu 
populaţia Siciliei. Doar membrii guvernului de la Roma, 
Don Croce, familia Guiliano și cercul cel mai restrâns 
dintre tâlharii lui. 

Hector Adonis interveni: 

— Don Domenic, aș putea cere să vă fiu oaspete până 
sosește din America știrea că Justina e în siguranţă acolo? 
Atunci pot aranja să i se transmită lui Guiliano. N-ar mai 
dura decât încă o noapte. 

Don Domenic spuse cu fermitatea omului necioplit: 

— Mi-ar face mare cinste, dragă Profesore. Stai cât 
poftești. Dar acum e timpul să ne ducem cu toţii la culcare. 
Tânăra noastră Signora trebuie să doarmă puţintel 
înaintea lungii ei călătorii, iar eu sunt prea bătrân ca să 
stau treaz atât de târziu. Avant?0. 

Şi făcu un gest de alungare ca o pasăre mare și 
drăgăstoasă, trimițându-i în treburile lor. Îl luă personal de 
braţ pe Hector Adonis spre a-l conduce într-un dormitor, 
strigându-le ordine servitoarelor să se îngrijească de restul 
musafirilor. 

Când Michael se trezi a doua zi dimineaţă, Justina 
plecase. 


20 Înainte (it.). Aici cu sens de: haideţi, plecaţi (n.r.). 


264 


Hector Adonis trebui să petreacă la vilă două nopţi 
înainte să sosească prin curier scrisoarea de la Justina, 
ajunsă la loc sigur în America. Undeva în scrisoare figura 
formula codificată care-l convinse pe Adonis, iar în 
dimineaţa plecării îi ceru lui Michael o întrevedere între 
patru ochi. 

Michael petrecuse cele două zile încordat de nerăbdare, 
arzând să ajungă el însuși acasă, în America. Descrierea 
asasinatului lui Tony pe care i-o făcuse Peter Clemenza îi 
trezea lui Michael o presimţire rea faţă de Turi Guiliano. In 
mintea sa, cei doi începeau să se confunde. Arătau 
oarecum la fel și amândoi emanau aceeași senzaţie de 
vitalitate fizică și putere. Guiliano nu avea decât vârsta lui 
Michael, iar Michael era intrigat de celebritatea acestuia; 
îl neliniștea gândul că se vor întâlni, în sfârșit, față-n faţă. 
Se întreba la ce-l va putea folosi tatăl său pe Guiliano în 
America. Căci n-avea nicio îndoială că acesta era scopul lui 
Don Vito Corleone. Altminteri, misiunea de a-l aduce cu el 
acasă pe Guiliano n-avea niciun sens. 

Michael ieși pe plajă împreună cu Adonis. Gărzile 
înarmate îi salutară pe amândoi: 

— Vossia?!. 

Niciunul nu dădu vreun semn de amuzament la vederea 
mititelului și elegantului Hector Adonis. Barca cu motor 
revenise, iar Michael, acum mai aproape de ea, putu să 
vadă că era mare aproape cât un iaht. Cei de la bord erau 
înarmaţi cu lupare și mitraliere. 

Soarele de iulie era foarte fierbinte, iar marea atât de 
albastră și de nemișcată, încât razele se reflectau pe 
suprafaţa ei ca și cum ar fi fost făcută din metal. Michael și 
Hector Adonis se așezară pe două scaune, pe dig. 

— Înainte de-a pleca, în dimineaţa asta, am pentru tine o 
ultimă instrucţiune, spuse calm Hector Adonis. E cel mai 
important lucru pe care-l poţi face pentru Guiliano. 

— Din toată inima, spuse Michael. 


al Nălțimea-Voastră (it.). 


265 


— Trebuie să trimiţi imediat Testamentul lui Guiliano în 
America, la tatăl tău. Va ști el cum să-l folosească. Se va 
asigura că Don Croce și guvernul de la Roma știu că e pus 
la păstrare în America, așa că nu-i vor face niciun rău lui 
Guiliano. Îl vor lăsa să emigreze în siguranţă. 

— Îl ai la dumneata? întrebă Michael. 

Omuleţul îi zâmbi șiret, apoi râse: 

— Tu îl ai. 

Michael fu uluit. 

— Ai fost dezinformat, protestă el. Nu mi l-a dat nimeni. 

— Ba ţi l-au dat, îl contrazise Hector Adonis; puse 
prietenos o mână pe braţul lui Michael, care observă ce 
degete mici și gingașe avea, ca ale unui copil. Maria 
Lombardo, mama lui Guiliano, ţi l-a dat. Doar ea și cu mine 
știm unde e, nici măcar Pisciotta nu știe. 

Văzu expresia nedumerită a lui Michael. 

— Se află în Madona neagră, explică Adonis. E adevărat 
că Madona a fost în familie generaţii de-a rândul, și e 
valoroasă. Toată lumea știe asta. Dar lui Guiliano i s-a dat 
o copie. E goală pe dinăuntru. Testamentul e scris pe 
hârtie foarte subţire, și fiecare foaie poartă semnătura lui 
Guiliano. L-am ajutat să-l compună de-a lungul ultimilor 
câţiva ani. Mai sunt și niște documente incriminatoare. 
Turi știa întotdeauna care ar putea fi sfârșitul și voia să fie 
pregătit. Pentru un om tânăr, are un deosebit simţ al 
strategiei. 

Michael râse: 

— lar maică-sa e o mare actriţă. 

— Toţi sicilienii sunt, preciză Hector Adonis. N-avem 
încredere în nimeni și ne prefacem în faţa tuturor. Tatăl lui 
Guiliano e cu siguranţă demn de încredere, dar poate fi 
indiscret. Pisciotta a fost cel mai adevărat prieten al lui 
Guiliano, încă din copilărie. Stefano Andolini i-a salvat 
viaţa lui Guiliano în luptă cu carabinierii, dar oamenii se 
schimbă cu timpul - sau sub tortură. Așa că e mai bine să 
nu știe. 


266 


— Dar a avut încredere în dumneata, spuse Michael. 

— Sunt binecuvântat, replică simplu Hector Adonis. Dar 
vezi cât de deștept poate fi Guiliano? Are încredere numai 
în mine cu Testamentul, și numai în Pisciotta când e vorba 
de viaţa lui. 

Ar trebui să-l trădăm amândoi dacă-i e dat să cadă. 


267 


Capitolul 17 


Michael Corleone și Hector Adonis reveniră la vilă și se 
așezară sub un lămâi, împreună cu Peter Clemenza. 
Michael era nerăbdător să citească Testamentul, dar 
Hector Adonis spuse că trebuia să vină Andolini să-l ia 
înapoi la Montelepre, iar Michael așteptă să vadă dacă 
acesta avea vreun mesaj pentru el. 

Trecu o oră. Hector Adonis își privi ceasul, cu un chip 
îngrijorat. 

— I s-o fi stricat mașina, își dădu cu presupusul Michael. 
Fiat-ul ăla al lui e pe ultimii metri. 

Hector Adonis clătină din cap: 

— Stefano Andolini are o inimă de ucigaș, dar e însuși 
sufletul punctualităţii. Şi poţi conta pe el. Mă tem că dacă 
a întârziat deja cu o oră, s-a întâmplat ceva rău. Și trebuie 
să ajung la Montelepre înainte de-a se înnopta, când intră 
în vigoare consemnul. 

— Fratele meu o să vă dea o mașină cu șofer, spuse 
Peter Clemenza. 

Adonis cugetă un moment. 

— Nu, am să aştept. E important să mă văd cu el. 


268 


— Te superi dacă mergem sus și citim Testamentul fără 
dumneata? întrebă Michael. Cum se deschide statueta? 

— Bineînţeles, citiţi-l. Cât despre deschiderea ei, nu-i 
niciun truc. Este scobită în lemn masiv. Capul i-a fost lipit 
după ce Turi a pus hârtiile înăuntru. Ajunge să-i tai capul. 
Dacă ai greutăţi la citit, voi fi bucuros să te ajut. Trimite 
după mine un servitor. 

Michael și Peter Clemenza urcară în dormitorul celui 
dintâi. Statuia încă se mai afla în jacheta lui Michael; 
uitase complet de ea. Când o scoase, amândoi priviră lung 
la acea Fecioară Maria neagră. Trăsăturile erau 
inconfundabil africane, și totuși avea exact expresia 
Madonelor albe ce decorau aproape fiecare gospodărie 
săracă din Sicilia. Michael o răsuci în mâini. Era foarte 
grea - nici nu ţi-ai fi dat seama că e goală pe dinăuntru. 

Peter Clemenza se duse la ușă și strigă un ordin către o 
servitoare. Femeia apăru, aducând cu sine satârul de 
bucătărie. Privi un moment prin cameră și-i întinse satârul 
lui Clemenza. Acesta închise ușa drept în nasul ei curios. 

Michael ţinu Madona neagră pe tăblia de lemn a 
bufetului masiv. Apucă cu o mână discul sculptat de la 
baza ei și se folosi de cealaltă pentru a prinde creștetul 
capului statuii. Clemenza potrivi cu grijă satârul pe gâtul 
Madonei, își ridică braţul vânjos și, cu o lovitură iute și 
puternică, reteză capul, care ţâșni zburând prin odaie. Un 
sul de hârtii legat cu o fâșie de piele moale cenușie răsări 
prin gâtul găunos. 

Clemenza lovise exact pe linia lipiturii; altfel, satârul n- 
ar fi putut străbate în veci lemnul tare de măslin. Puse 
satârul pe masă și scoase hârtiile din statuia decapitată. 
Desfăcu șiretul de piele, după care întinse hârtiile pe masă. 
Constau dintr-un singur sul de vreo cincisprezece foi 
subţiri ca acelea de ceapă, acoperite cu o caligrafie 
măruntă în cerneală neagră. Partea de jos a fiecărei pagini 
era iscălită de Guiliano cu mâzgălitura neglijentă a regilor. 
Mai existau și documente cu sigilii oficiale ale guvernului, 


269 


scrisori cu antet guvernamental și declaraţii purtând 
ștampile notariale. Filele se înfășurau la loc pentru a-și 
relua forma iniţială, iar Michael folosi cele două bucăţi ale 
statuetei și satârul pentru a le propti netede pe masă. Apoi 
turnă ceremonios două pahare de vin din carafa de pe 
noptieră și-i dădu unul lui Clemenza. Băură și începură să 
citească Testamentul. 

Dură aproape două ore până-l terminară de citit. 

Michael se minuna că Turi Guiliano, atât de tânăr, atât 
de idealist, trăise asemenea acte de trădare. Cunoștea 
destule de-ale lumii pentru a-și imagina că Guiliano își 
cultivase propriile vicleșuguri, propria schemă de putere, 
în scopul de a rămâne fidel misiunii sale. Michael era plin 
de un nemărginit sentiment de identificare și devotament 
faţă de cauza evadării lui Guiliano. 

Nu conta atât jurnalul zilnic ce repovestea istoria 
ultimilor șapte ani din viaţa lui Guiliano, cât documentele 
anexe ce puteau răsturna cu siguranță puterea creștin- 
democrată de la Roma. Cum putuseră oamenii aceia atât 
de puternici să fie așa de nesăbuiţi? se întreba Michael: o 
notă semnată de Cardinal, o scrisoare trimisă lui Don 
Croce de Ministrul Justiţiei, întrebând ce se putea face 
pentru a zdrobi demonstraţia de la Ginestra, toate 
exprimate cu pudoare, pentru orice eventualitate, dar 
incriminatoare în lumina evenimentelor ce-aveau să 
urmeze. Fiecare piesă în sine era destul de nevinovată, dar 
asamblate clădeau un munte de dovezi la fel de impozant 
ca Piramidele. 

Exista o scrisoare de la Prinţul Ollorto plină de 
complimente cu  înflorituri la adresa lui Guiliano și 
asigurându-l că toate persoanele sus-puse din guvernul 
creștin-democrat de la Roma îl încredinţaseră pe Prinţ că 
vor face tot ce le stătea în putere pentru a obţine iertarea 
lui Guiliano, cu condiţia să facă și el tot ce-i cereau. In 
scrisoarea sa, Prinţul Ollorto declara că are o înţelegere 
deplină din partea Ministrului de Justiţie de la Roma. 


270 


Mai erau și exemplare ale planurilor operative pregătite 
de înaltele oficialități ale carabinierilor pentru a-l captura 
pe Guiliano - planuri ce i se predaseră acestuia în schimbul 
altor servicii. 

— Nu-i de mirare că nu vor să-l prindă, comentă 
Michael. li poate arunca pe toţi în aer cu hârtiile astea. 

Peter Clemenza spuse: 

— Duc chiar acum la Tunis materialele. Până mâine 
seară vor fi în seiful tatălui tău. 

Luă Madona fără cap și îndesă hârtiile la loc înăuntru. 
Puse statuia în buzunar, spunându-i apoi lui Michael: 

— Hai să mergem. Dacă o iau din loc acum, pot fi înapoi 
aici mâine dimineaţă. 

leșiră din vilă, Clemenza dând satârul în primire 
baborniţei din bucătărie, care-l examină bănuitoare, ca 
după vreo urmă de sânge. Porniră spre plajă, când îl 
observară surprinși pe Hector Adonis, care încă mai 
aștepta. Stefano Andolini nu apăruse. 

Omuleţul își lărgise cravata și-și scosese haina; cămașa 
sa albă lucioasă devenise mată de sudoare, deși stătea la 
umbra unui lămâi. Era și puţin cam băut - carafa mare de 
vin de pe masa de grădină se golise. 

li întâmpină disperat pe Michael și Peter Clemenza: 

— Încep trădările finale. Andolini a întârziat trei ore. 
Trebuie să ajung la Montelepre și la Palermo. Și să-i trimit 
vorbă lui Guiliano. 

Peter Clemenza spuse cu o bună-dispoziţie cam din 
topor: 

— Profesore, poate i s-a stricat mașina sau o fi fost 
reținut de vreo altă treabă și mai urgentă. Ştie că te afli 
aici în siguranţă și că vei aștepta. Dacă nu vine până 
diseară, mai rămâi o noapte cu noi. 

Dar Hector Adonis continua să murmure: 

— Toate or să iasă rău, toate or să iasă rău... 

Le ceru un mijloc de transport. Clemenza le ordonă la 
doi oameni de-ai săi să folosească una din mașinile Alfa 


271 


Romeo și să-l ducă pe Adonis până la Palermo. Le spuse să 
fie negreșit înapoi la vilă cu mașina înainte de căderea 
serii. 

Îl ajutară pe Hector Adonis să urce în mașină, spunându- 
i să nu se neliniștească. Testamentul avea să ajungă în 
America în interval de douăzeci și patru de ore, iar 
Guiliano va fi în siguranţă. După ce mașina ieși pe poartă, 
Michael cobori pe plajă cu Clemenza și-l privi îmbarcându- 
se pe motonavă, continuând să-l urmărească din ochi în 
timp ce ambarcaţiunea își începea călătoria spre Africa. 

— Mă-ntorc dimineaţă, strigă Peter Clemenza. 

Michael se întrebă ce se va întâmpla dacă aceasta era 
noaptea aleasă de Guiliano pentru a-și face apariţia. 

Mai târziu luă cina, servit de cele două bătrâne. Făcu 
apoi o plimbare în lungul plajei, până fu întors din drum de 
către gărzile de la perimetrul proprietăţii vilei. Mai erau 
câteva minute până să se întunece, iar Marea Mediterană 
avea cel mai profund și mai catifelat albastru al ei, iar de 
dincolo de orizont se simţea parcă mirosul continentului 
african, un parfum de flori sălbatice și neîmblânzite. 

Aici, lângă apă, nu răsuna zumzetul insectelor; aceste 
făpturi aveau nevoie de vegetaţia luxuriantă, de aerul cald, 
ca un fum, din interiorul insulei. Era aproape ca și cum o 
mașinărie și-ar fi încetat funcţionarea. Se opri pe plajă, 
simțind pacea și frumuseţea unei nopţi siciliene și-i fu milă 
de toţi ceilalți ce călătoreau înfricoșaţi prin tenebre: 
Guiliano în munţii lui, Pisciotta cu pavăza fragilă a 
permisului special cu chenar roșu trecând prin liniile 
inamice, Profesorul Adonis și Stefano Andolini căutându-se 
unul pe altul pe drumurile prăfuite ale Siciliei, Peter 
Clemenza navigând spre Tunis pe marea de cerneală; și 
unde se dusese Don Domenic Clemenza de nu mai apăruse 
la cină? Toţi erau umbre în noaptea siciliană, iar când 
aveau să reapară, scena urma să fie montată pentru viaţa 
sau moartea lui Turi Guiliano. 


272 


PARIEA A IV-A 


273 


DON CROCE 
1947 


274 


Capitolul 18 


Regele Umberto II din Casa de Savoia era un bărbat 
umil și cu fire delicată, mult iubit de popor, și aprobase 
referendumul dacă Italia să rămână - sau nu - monarhie 
constituţională. Nu dorea să rămână rege dacă poporul său 
nu-l voia. lar în acest sens se asemăna cu predecesorii lui. 
Regii de Savoia fuseseră dintotdeauna conducători 
neambiţioși; monarhiile lor erau în realitate democraţii 
ocârmuite de Parlament. Experții politici nu se îndoiau că 
referendumul va ieși în favoarea monarhiei. 

Apreciau că Sicilia va vota cu o mare majoritate pentru 
menţinerea stării de fapt. În acea perioadă, cele mai 
puternice două forţe din insulă erau Turi Guiliano, a cărui 
bandă controla colţul de nord-vest al Siciliei, și Don Croce 
Malo, care, cu Prietenii Prietenilor săi, stăpânea restul 
insulei. Guiliano nu juca niciun rol în strategiile electorale 
ale vreunui partid politic. Don Croce și Mafia nu 
precupeţeau niciun efort pentru a asigura realegerea 
creștin-democraţilor și păstrarea monarhiei. 

Dar, spre surprinderea tuturor, votantii Italiei înlăturară 
monarhia; Italia deveni republică. lar socialiștii și 


275 


comuniștii făcură o asemenea tevatură, încât creştin- 
democraţii se clătinară și nu lipsi mult să se prăbușească. 
Următoarele alegeri puteau aduce un guvern fără 
Dumnezeu, socialist, conducând de la Roma. Partidul 
Creștin-Democrat începu să-și mobilizeze toate resursele 
pentru a câștiga alegerile viitoare. 

Cea mai mare surpriză fusese Sicilia. Populaţia ei 
alesese mulţi deputaţi în Parlament care aparțineau 
partidelor socialist și comunist. În Sicilia, un sindicat 
muncitoresc încă mai era considerat opera diavolului și 
mulți industriași și moșieri refuzau să pertracteze cu ele. 
Ce se întâmplase? 

Don Croce turba de furie. Oamenii lui își făcuseră 
treaba. Emiseseră ameninţări ce-i înfricoșau pe ţăranii din 
toate zonele rurale, dar era evident că amenințările 
dăduseră în ultimă instanţă greș. Biserica Catolică avea 
preoţi ce predicau împotriva comuniștilor, iar călugărițele 
le dăruiau coșuri de caritate cu spaghetti și untdelemn de 
măsline numai acelora care promiteau să-i voteze pe 
creștin-democraţi. Ierarhia bisericească din Sicilia era 
năucită. Distribuise milioane de lire în alimente, dar 
vicleanul ţăran sicilian înghiţise pâinea de caritate și 
scuipa pe Partidul Creștin-Democrat. 

Ministrul Justiţiei, Franco Trezza, era furios și el pe 
compatrioţii săi sicilieni - o hoardă trădătoare, ticluind 
chiar și când nu le ieșea niciun profit, mândri de onoarea 
lor personală până şi când n-aveau nici măcar o oală în 
care să se ușureze. Își pierduse orice speranţă în ei. Cum 
putuseră să voteze cu socialiștii și comuniștii, care în cele 
din urmă aveau să le distrugă structura familială și să le 
izgonească Dumnezeul creștin din toate catedralele 
magnifice ale Italiei? Nu exista decât o singură persoană 
care-i putea da răspunsul la această întrebare și soluţia la 
alegerile ce se apropiau, urmând să decidă viitorul vieţii 
politice din Italia. Trimise după Don Croce. 


276 


Ţăranii din Sicilia care votaseră partidele de stânga și 
aleseseră abolirea iubitului lor rege ar fi fost uimiţi să afle 
de mânia tuturor acestor înalte personaje. Ar fi fost uimiţi 
că naţiunile puternice ale Statelor Unite, Franţei și Marii 
Britanii erau preocupate de faptul că Italia avea să devină 
o aliată a Rusiei. Mulţi dintre ei nici măcar nu auziseră în 
viaţa lor de Rusia. 

Oamenii săraci din Sicilia, primind darul unui vot 
democratic pentru prima oară după douăzeci de ani, 
votaseră pur și simplu cu candidaţii și partidele politice 
care le făgăduiau șansa de a-și cumpăra propria bucăţică 
de pământ pe o sumă minimă. 

Dar ar fi fost îngroziţi să afle că votul lor pentru 
partidele de stânga era un vot împotriva structurii 
familiale, un vot împotriva Sfintei Biserici Catolice și a 
Fecioarei Maria, ale cărei imagini sacre, luminate de 
lumânări roșii, împodobeau fiecare bucătărie și dormitor 
din Sicilia; îngroziţi să afle că votaseră pentru prefacerea 
catedralelor lor în muzee și izgonirea iubitului lor Papă 
dintre țărmurile Italiei. 

Nu. Sicilienii votaseră să li se dea o bucată de pământ 
numai a lor și a familiilor lor, nu un partid politic. Nu 
puteau concepe nicio altă bucurie mai mare în viaţă: să-și 
lucreze pământul lor propriu, să păstreze ceea ce 
produceau prin sudoarea frunţii, pentru ei și copiii lor. 
Raiul lor de vis consta în câţiva acri cu cereale, o grădină 
de legume pe terasele unui munte, o mică vie cu struguri, 
un lămâi și un măslin. 


Ministrul Justiţiei, Franco Trezza, un antifascist autentic, 
născut în Sicilia, trăise câtva timp în închisorile lui 
Mussolini înainte de a fugi în Anglia. Era un bărbat înalt, 
aristocrat, având și-acum părul negru ca pana corbului, 
deși barba bogată îi era înspicată cu argintiu. Deși erou 
veritabil, mai era și un scrupulos birocrat și politician, o 
combinaţie formidabilă. 


277 


Cabinetul de la Roma al Ministrului era imens, cu 
mobilier antic masiv. Pe pereţi se vedeau portrete ale 
Președintelui Roosevelt și ale lui Winston Churchill. 
Ferestrele aveau vitralii, iar dincolo de ele se afla un mic 
balcon. Ministrul îi turnă vin onoratului său oaspete, Don 
Croce Malo. 

Șezură sorbind din vin și discutând despre peisajul 
politic al Siciliei și apropiatele alegeri regionale. Ministrul 
Trezza își exprima temerile. Dacă evoluţia stângistă la urne 
a Siciliei continua, Partidul Creștin-Democrat putea foarte 
bine să piardă controlul asupra guvernului. Biserica 
Catolică își putea la fel de bine pierde poziţia legală ca 
religie oficială de stat a Italiei. 

Don Croce nu răspunse la nimic din toate acestea. 
Mânca neîntrerupt și era nevoit să recunoască în sinea sa 
că mâncarea de la Roma era cu mult mai bună decât cea 
din Sicilia sa de baștină. Don-ul își ţinea enormul cap de 
împărat aplecat deasupra farfuriei de spaghetti umplute cu 
trufe; fălcile lui mari mestecau constant și inexorabil. Din 
când în când, își ștergea mustaţa cu șervetul. Ciocul 
imperial al nasului stătea de santinelă peste fiecare nou fel 
de mâncare adus de servitori, ca adulmecând după vreo 
otravă. Ochii săgetau încoace și-ncolo peste masa 
împovărată opulent. Nu scoase nicio vorbă în timp ce 
Ministrul torcea despre afacerile agitate ale statului. 

Încheiară cu un uriaș platou cu fructe și brânzeturi. 
Apoi, la ceremoniala ceașcă de cafea și la sticla pântecoasă 
de brandy, Don-ul se pregăti să grăiască. Işi foi statura 
mătăhăloasă în scaunul nepotrivit pentru proporțiile lui, iar 
Ministrul se grăbi să-l conducă într-un salon cu fotolii 
peste măsură de moi. Comandă unui servitor să aducă 
acolo cafeaua și coniacul, după care îl concedie. Ministrul 
îi turnă personal lui Don Croce cafeaua, îi oferi un trabuc, 
ce fu refuzat, apoi se pregăti să asculte părerile înțelepte 
ale Donului, despre care știa că vor fi la obiect. 


278 


Don Croce îl privi pe Ministru drept în ochi. Nu era 
impresionat de profilul aristocratic, de trăsăturile masive și 
obtuze, de forţa ce o degaja. Dispreţuia barba Ministrului, 
pe care o socotea o fandoseală. Acesta era un om care 
putea impresiona la Roma, dar niciodată în Sicilia. Şi 
totuși, el era acela care putea consolida puterea Mafiei. 
Fusese o greșeală, pe vremuri, să-și arate Romei colții; 
rezultatul: instalarea lui Mussolini și a fasciștilor. Don 
Croce nu-și făcea iluzii. Un guvern de stânga nu putea fi 
serios în problema reformelor, într-a înlăturării guvernului 
subteran al Prietenilor Prietenilor. Doar un guvern creștin- 
democrat ar fi menţinut procesele legale care-l făceau pe 
Don Croce invulnerabil. Acceptă, așadar, să vină la Roma, 
cu satisfacția unui tămăduitor prin credinţă care vizitează 
o hoardă de imploratori ologi, suferinzi mai mult de isterie. 
Ştia că putea efectua un tratament. 

— Va pot servi pe tavă Sicilia la următoarele alegeri, îi 
spuse el Ministrului Trezza. Dar avem nevoie de oameni 
înarmaţi. Trebuie să mă asiguraţi că nu veţi acţiona 
împotriva lui Turi Guiliano. 

— Aceasta e singura promisiune pe care n-o pot face, 
spuse Ministrul Trezza. 

— Aceasta e singura promisiune pe care trebuie s-o 
faceţi, replică Don Croce. 

Ministrul își scărpină bărbuţa. 

— Ce fel de om este acest Guiliano? întrebă el fără 
tragere de inimă, E pe departe prea tânăr pentru a fi atât 
de feroce. Fie și pentru un sicilian. 

— A, nu, e un băiat drăguţ, răspunse Don Croce, neluând 
în seamă surâsul sardonic al Ministrului și omițând să 
menţioneze că nu-l întâlnise niciodată pe Guiliano. 

Ministrul Trezza clătină din cap: 

— Nu mi se pare posibil așa ceva. Un om care a ucis 
atâţia carabinieri nu poate fi numit băiat drăguţ. 

Era adevărat. Don Croce considera și el că Guiliano 
fusese deosebit de necruţător în ultimul an. De când îl 


279 


executase pe „Părintele” Dodana, Guiliano își dezlănţuise 
furia împotriva tuturor dușmanilor săi, a Mafiei și a Romei 
deopotrivă. 

Începuse să trimită scrisori la ziare, proclamând că el 
era conducătorul părții de vest a Siciliei, orice-ar face 
Roma. Mai trimitea și scrisori  interzicându-le 
carabinierilor să patruleze după miezul nopţii pe străzile 
orașelor Montelepre, Corleone și Monreale. Explicaţia sa 
pentru această măsură era aceea ca oamenii lui trebuiau 
să ajungă în anumite locuri spre a-și vizita prietenii și 
familiile și nu-i voia arestaţi din pat sau împușcați când 
ieșeau din casă sau când el însuși dorea să-și viziteze 
familia la Montelepre. 

Ziarele publicau aceste scrisori cu adnotări vesele. 
Salvatore  Guiliano interzicea cassetta? Acest bandit 
interzice poliţiei să-și efectueze patrulările legale în 
orașele Siciliei? Ce nesimţire! Ce afront colosal! Oare 
tânărul ăsta se credea Regele Italiei? Apăreau caricaturi 
înfățișând carabinieri ascunzându-se pe o alee din 
Montelepre în timp ce figura uriașă a lui Guiliano pășea 
maiestuos în piaţă. 

Firește, exista un singur lucru pe care-l putea face 
Maresciallo din Montelepre. În fiecare noapte trimitea 
patrule pe străzi. În fiecare noapte garnizoana lui, sporită 
la o sută de oameni, intra în alertă, păzind intrările dinspre 
munţi ale orașului, astfel ca Guiliano să nu poată organiza 
un atac. 

Dar cu unicul prilej când își trimise carabinierii în munţi, 
Guiliano și cei cinci șefi ai săi - Pisciotta, Terranova, 
Passatempo, Silvestro și Andolini - conducând fiecare câte 
o bandă de cincizeci de oameni, îi prinseră într-o 
ambuscadă. Guiliano nu vădi niciun strop de milă, și șase 
carabinieri își pierdură viaţa. Celelalte detașamente fugiră 
din fața unui pustiitor foc de puști și mitraliere. 

Roma se ridicase cu arme și bagaje, dar însăși această 
nepăsare a lui Guiliano le putea fi acum tuturor de folos, cu 


280 


condiţia ca Don Croce să poată convinge pătlăgica aia 
vânătă de Ministru al Justiţiei. 

— Aveţi încredere în mine, îi spuse Don Croce 
Ministrului Trezza. Guiliano ne poate sluji scopurile. Il voi 
convinge să declare război partidelor socialist și comunist 
din Sicilia. O să le atace sediile, le va suprima 
organizatorii. Va fi brațul meu militar pe scară largă. Apoi, 
firește, prietenii mei și cu mine ne vom asuma misiunile ce 
nu se pot realiza în public. 

Ministrul Trezza nu păru șocat de această sugestie, dar 
spuse dispreţuitor: 

— Guiliano este deja un scandal naţional. Un scandal 
internaţional. Am pe biroul meu un plan al Șefului de Stat- 
Major al Armatei pentru a deplasa trupe ca să-l suprime. S- 
a pus un preţ de zece milioane de lire pe capul lui. O mie 
de carabinieri au fost alertaţi să meargă în Sicilia pentru a 
întări forţele aflate deja acolo. lar dumneavoastră îmi 
cereţi să-l protejez? Dragul meu Don Croce, mă aşteptam 
să ni-l livraţi așa cum ne-aţi ajutat și cu ceilalţi banditi, 
Guiliano e rușinea Italiei. Toată lumea consideră că trebuie 
eliminat. 

Don Croce sorbi din espresso și-și șterse mustaţa cu 
degetele. Işi cam pierdea răbdarea cu ipocrizia aceea 
romană. Clătină încet din cap: 

— Turi Guiliano ne e mult mai de folos viu și făcând 
fapte eroice în munţii săi. Populaţia Siciliei îl adoră; spun 
rugăciuni pentru sufletul și siguranţa lui. Nu există niciun 
om pe insula mea care să-l trădeze. Și e pe departe mai 
abil decât toţi ceilalţi bandiți. Am spioni în tabăra lui, dar 
are o asemenea personalitate, încât nici nu mai știu cât îmi 
sunt de loiali mie. Acesta e genul de om despre care 
vorbiţi. Inspiră afecţiune tuturor. Dacă vă trimiteţi cei o 
mie de carabinieri și armata, și eșuează - așa cum au mai 
făcut-o - atunci ce se va întâmpla? Eu un lucru vă spun: 
dacă Guiliano alege să ajute partidele stângiste în 
viitoarele alegeri, veţi pierde Sicilia și, prin urmare, așa 


281 


cum fără nicio îndoială știți, partidul dumneavoastră 
pierde Italia. 

Tăcu un lung răstimp, apoi își aţinti privirea asupra 
Ministrului: 

— Trebuie să ajungeţi la o înțelegere cu Guiliano. 

— Şi cum s-ar aranja toate astea? întrebă Ministrul 
Trezza cu acel surâs politicos și superior pe care-l 
dispreţuia Don Croce. Era un zâmbet roman, iar omul 
acela se născuse în Sicilia. Ministrul continuă: 

— Am aflat din surse de încredere că Guiliano nu prea vă 
iubește. 

Don Croce ridică din umeri: 

— N-a îndurat atâtea în ultimii trei ani fără a fi destul de 
deștept ca să uite o ranchiună. Și am o legătură cu el. 
Doctorul Hector Adonis, unul din oamenii mei, este nașul 
lui Guiliano și cel mai de încredere prieten al său. Imi va 
servi ca intermediar și va încheia pacea între mine și 
Guiliano. Dar trebuie să am asigurările necesare de la 
dumneavoastră într-o formă concretă, indiferent care. 

Ministrul replică sarcastic: 

— 'Ţi-ar conveni o scrisoare semnată spunând că-l iubesc 
pe banditul pe care încerc să-l prind? 

Cea mai mare putere a Donului consta în aceea că nu lua 
niciodată în seamă un ton insultător, o lipsă de respect, 
deși le păstra în cotloane ale inimii. Răspunse absolut 
simplu, cu fața ca o mască de nepătruns: 

— Nu. Ajunge doar să-mi daţi un exemplar din planurile 
Șefului dumneavoastră de Stat-Major al Armatei privind 
angajarea unei campanii contra lui Guiliano. De asemenea, 
o copie după ordinul dumneavoastră de a trimite o mie de 
carabinieri, ca întăriri, pe insulă. I le voi arăta lui Guiliano 
și am să-i promit că nu veţi aplica ordinele dacă ne ajută 
să-i educăm pe electorii sicilieni. Acestea nu vă vor 
incrimina mai târziu - puteţi afirma oricând că vi s-a furat o 
copie. De asemenea, îi voi promite lui Guiliano că dacă 


282 


următoarele alegeri le câștigă creștin-democraţii, va 
beneficia de prescrierea vinii. 

— A, asta nu! protestă Ministrul Trezza. O iertare e mai 
presus de puterile mele. 

— O promisiune nu e mai presus de puterile 
dumneavoastră, îl corectă Don Croce. lar apoi, dacă se 
poate face, foarte bine. Dacă o găsiți cu neputinţă, îi voi da 
eu vestea cea proastă. 

Ministrul desluși sensul. Își dădea seama, așa cum și 
intenţiona Don Croce, că în final acesta trebuia să se 
descotorosească de Guiliano, că nu puteau exista amândoi 
împreună în Sicilia. Și că Don Croce avea să-și asume 
întreaga răspundere pentru asta, că el, Ministrul, n-avea 
nevoie să-și bată capul cu rezolvarea problemei. Fără 
îndoială, promisiuni se puteau face. Nu avea decât să-i dea 
lui Don Croce copii după cele două planuri militare. 

Ministrul își cumpăni decizia. Aplecându-și capul masiv, 
Don Croce spuse încet: 

— Dacă iertarea e cât de cât posibilă, eu aș grăbi-o. 

Demnitarul umbla încoace și-ncolo prin încăpere, 
gândindu-se la toate complicațiile ce se puteau ivi. Don 
Croce nu-și mișcă niciun moment capul sau trupul pentru 
a-i urmări mișcările. Ministrul spuse: 

— Promiteţi-i iertarea în numele meu, dar trebuie să știți 
de pe-acum cât va fi de dificilă. Scandalul ar putea 
însemna prea mult. Păi, dacă află ziarele vreodată că noi 
doi ne-am întâlnit, au să mă jupoaie de viu și va trebui să 
mă retrag la ferma mea din Sicilia să greblez bălegar și să 
tund oi. Acum, chiar e necesar pentru dumneavoastră să 
aveţi copii ale acestor planuri și ale ordinului meu? 

— Nu se poate face nimic fără ele, răspunse Don Croce; 
glasul său de tenor era la fel de puternic și convingător ca 
al unui mare cântăreţ. Guiliano are nevoie de o dovadă că 
noi doi suntem prieteni și de o oarecare răsplată prealabilă 
pentru serviciile ce ni le va face. Pe amândouă le realizăm 
arătându-i planurile și promițându-i că nu vor fi puse în 


283 


aplicare. Poate opera la fel de liber ca înainte fără a avea 
de înfruntat o armată și o poliţie în plus. Posesiunea 
planurilor de către mine îmi atestă legătura cu 
dumneavoastră, iar când planurile nu se vor aplica, îmi va 
stabili influenţa la Roma. 

Ministrul Trezza îi turnă lui Don Croce încă o ceașcă de 
espresso. 

— Sunt de acord, spuse el. Mă încred în prietenia 
dumneavoastră. Discreţia e totul. Dar ceea ce mă 
îngrijorează este această siguranță. Dacă Guiliano își va 
face treaba și nu va fi iertat, evident că pe dumneavoastră 
vă va scoate răspunzător. 

Don-ul înclină din cap, dar nu vorbi. Sorbi din espresso. 
Ministrul, care îl privea atent, spuse: 

— Dumneavoastră doi nu puteţi coexista pe o insulă atât 
de mică. 

Don-ul zâmbi: 

— Am să fac loc pentru el. E timp din belșug. 

— Bine, bine, spuse Ministrul Trezza. Şi ţineţi minte. 
Dacă pot promite partidului meu voturile Siciliei la 
proximele alegeri, și dacă astfel pot rezolva problema lui 
Guiliano cu rezultat satisfăcător pentru guvern, nici nu se 
poate spune ce ascensiune înaltă voi avea în conducerea 
Italiei. Dar indiferent cât de înaltă, n-am să vă uit 
niciodată, dragă prietene. Întotdeauna urechea mea vă va 
sta la dispoziţie. 

Don Croce își mută făptura masivă în scaun și rumegă 
dacă ar fi meritat realmente să-l facă pe acel cap-de- 
măslină de sicilian Premierul Italiei. Dar însăși prostia sa 
avea să acţioneze în avantajul Prietenilor Prietenilor și, 
dacă se dovedea trădător, ar fi fost un om ușor de distrus. 
Don Croce spuse cu vestitul său ton sincer: 

— Vă mulţumesc pentru prietenie și voi face tot ce-mi 
stă în putere ca să vă ajut să vă împliniţi destinul. Ne-am 
înţeles. Plec mâine după-amiază la Palermo și aș fi 
recunoscător dacă mi-aţi trimite dimineaţă la hotel 


284 


planurile și celelalte hârtii. Cât despre Guiliano, dacă nu 
reușiţi să-i obţineţi iertarea după ce și-a făcut treaba, am 
să aranjez eu să dispară. În America; poate, sau în alt loc, 
unde nu vă va mai putea provoca neplăceri. 

Şi astfel, cei doi se despărţiră. Trezza sicilianul, care 
alesese să sprijine societatea, și Don Croce, care vedea în 
structura și legile Romei un diavol trimis pe pământ spre a- 
| înrobi pe el. Căci Don Croce credea în libertate, o 
libertate aparţinându-i lui personal, care nu datora nimic 
nici unei alte forţe, câștigată numai și numai prin respectul 
meritat de la compatrioţii săi sicilieni. Ce păcat, reflecta 
Don Croce, că soarta îl opunea lui Turi Guiliano, un om pe 
placul inimii lui, și nu ipocritului aceluia de Ministru. 


Revenit la Palermo, Don Croce îl chemă pe Hector 
Adonis, îi spuse despre întâlnirea cu Trezza și înțelegerea 
la care ajunseseră. Apoi îi arătă copiile după planurile 
făcute de guvern pentru războiul împotriva lui Guiliano. 
Omuleţul se arătă disperat, efect pe care Don Croce îl 
dorise chiar. 

— Ministrul mi-a promis că va dezaproba aceste planuri 
și nu se vor pune niciodată în practică, explică Don Croce. 
Dar finul dumitale trebuie să-și folosească toată puterea 
pentru a influenţa viitoarele alegeri. Trebuie să fie tare și 
ferm și să nu se mai preocupe atâta de cei săraci. Să se 
gândească la propria sa piele. Să înţeleagă că o alianţă cu 
Roma și cu Ministrul Justiţiei e o mare ocazie. Trezza îi 
comandă pe toţi carabinierii, toată poliţia, toţi judecătorii. 
Ar putea ajunge într-o bună zi Premierul Italiei. Dacă se 
întâmplă asta, Turi Guiliano se va putea întoarce în sânul 
familiei și poate chiar să-și facă el însuși o mare carieră în 
politică. Poporul sicilian îl iubește. Dar deocamdată trebuie 
să ierte și să uite. Contez pe dumneata ca să-l influenţezi. 

— Dar cum ar putea crede promisiunile Romei? întrebă 
Hector Adonis. Turi a luptat întotdeauna pentru săraci. N- 
ar face nimic contra intereselor lor. 


285 


Don Croce spuse tăios: 

— Nu e un comunist, cu siguranţă. Aranjează-mi să mă 
întâlnesc cu Guiliano. Am să-l conving. Suntem cei mai 
puternici doi oameni din Sicilia. De ce n-am lucra 
împreună? A mai refuzat el și-nainte, dar timpurile-s în 
schimbare. Acum asta va fi salvarea lui, ca și a noastră. 
Comuniștii ne vor zdrobi pe amândoi cu egală plăcere. Un 
stat comunist nu-și poate îngădui un erou ca Guiliano sau 
un ticălos ca mine. Voi veni să mă întâlnesc cu el oriunde 
dorește. Şi mai spune-i că garantez eu promisiunile Romei. 
Dacă înving creștin-democraţii în alegeri, voi răspunde de 
iertarea lui. Pe viaţa și onoarea mea. 

Hector Adonis înţelese. Don Croce avea să-și asume 
riscul mâniei lui Guiliano asupra sa dacă Ministrul Trezza 
își călca promisiunile. 

— Pot lua cu mine aceste planuri să i le arăt lui 
Guiliano? întrebă el. 

Don Croce stătu un moment pe gânduri. Ştia că nu va 
mai obține niciodată planurile înapoi și că, predându-le, îi 
oferea lui Guiliano o armă puternică pentru viitor. li zâmbi 
lui Hector Adonis: 

— Dragul meu Profesor, sigur că le poţi lua cu 
dumneata. 


Așteptându-l pe Hector Adonis, Turi Guiliano cugeta ce 
curs al acţiunii ar fi fost mai bine să urmeze. Înţelesese că 
alegerile și victoriile partidelor de stânga îl vor aduce pe 
Don Croce la el după ajutor. 

Timp de aproape patru ani, Guiliano împărţise sute de 
milioane de lire și hrană săracilor din colţul lui de ţară, dar 
nu-i putea ajuta cu adevărat decât cucerind un soi de 
putere. 

Cărţile de economie și politică pe care i le adusese 
Adonis să le citească îl tulburau. Cursul istoriei arăta că 
partidele de stânga erau singura speranţă a celor săraci în 
toate ţările, cu excepţia Americii. Totuși, nu se putea da de 


286 


partea lor. Le ura predicile împotriva Bisericii şi 
burzuluiala faţă de legăturile medievale de familie ale 
sicilienilor. Şi știa că un guvern socialist ar face un efort 
mai mare pentru a-l disloca din munţii săi decât creștin- 
democraţii. 

Era noapte, iar Guiliano privea focurile oamenilor lui 
răspândiţi în jos pe munte. De pe culmea ce domina orașul 
Montelepre, putea auzi din când în când crâmpeie de 
muzică transmisă prin difuzoarele din piaţa satului, muzică 
de la Palermo. Vedea orașul ca un desen geometric de 
lumini ce formau un cerc aproape perfect. Se gândi un 
moment că la venirea lui Adonis, după ce-și vor fi încheiat 
treburile, avea să-și însoțească nașul la poalele munţilor, 
după care își va vizita părinţii și pe La Venera. Nu se 
temea deloc s-o facă. După trei ani, controla complet 
mișcările din provincie. Detașamentul de carabinieri din 
oraș era întru totul neutralizat și, în plus, urma să aducă 
destui membri din bandă pentru a-i masacra dacă 
îndrăzneau să se aventureze pe lângă casa mamei lui. Avea 
acum susținători înarmaţi ce locuiau chiar pe Via Bella. 

Când Hector Adonis sosi, Turi Guiliano îl luă în marea 
peșteră ce conţinea o masă și scaune și era luminată de 
lămpi cu baterie de la Armata Americană. Hector Adonis îl 
îmbrăţișă și-i dădu un săculeţ cu cărți pe care Turi le primi 
recunoscător. Adonis îi mai dădu și o servietă plină cu 
hârtii: 

— Cred c-ai să le găsești interesante pe-astea. N-ar 
strica să le citești imediat. 

Guiliano răsfiră hârtiile pe masa de lemn. Erau ordine 
semnate de Ministrul Trezza, autorizând trimiterea a încă 
o mie de carabinieri de pe continent în Sicilia ca să lupte 
contra bandiţilor lui Guiliano. Mai erau acolo și planuri 
concepute de către Şeful de Stat-Major al Armatei. 
Guiliano le studie cu interes. Nu-i era teamă; tot ce-avea 
de făcut era să se afunde mai adânc în munţi, dar 
avertismentul prealabil îi parvenise la timp. 


287 


— Cine ţi le-a dat? îl întrebă el pe Adonis. 

— Don Croce. Le-a primit de la Ministrul Trezza 
personal. 

Turi nu păru surprins de veste, așa cum ar fi trebuit. Ba 
chiar avu un ușor zâmbet. 

— Astea ar trebui să mă sperie? întrebă. Munţii sunt 
întinși. Pot înghiţi toţi oamenii pe care-i trimit ăia, iar eu 
am să-mi fluier singur până adorm, sub un copac. 

— Don Croce vrea să te întâlnească. Va veni la tine în 
orice loc preferi. Aceste planuri sunt o ofrandă a 
bunăvoinţei lui. Are să-ţi facă o propunere. 

Turi spuse: 

— Şi dumneata, nașul meu, mă sfătuiești să mă întâlnesc 
cu Don Croce? 

Îl privea pătrunzător pe Hector. 

— Da, răspunse cu simplitate Adonis. 

— Atunci, dădu din cap Turi Guiliano, ne vom întâlni la 
dumneata acasă, în Montelepre. Ești sigur că Don Croce va 
accepta un asemenea risc? 

Adonis spuse grav: 

— De ce n-ar face-o? Va avea cuvântul meu că e în 
siguranţă. lar eu voi avea cuvântul tău, în care am mai 
multă încredere decât în orice pe lume. 

Guiliano luă mâinile lui Hector într-ale sale. 

— Ca și eu într-al dumitale, spuse el. Îţi mulţumesc 
pentru aceste planuri și pentru cărţile pe care mi le-ai 
adus. Mă ajuţi cu una din ele astă-seară, înainte să pleci? 

— Desigur. 

Și, în tot restul nopţii, cu magnificul său glas profesoral, 
Hector Adonis îi explică pasajele dificile din cărțile pe care 
i le adusese. Guiliano ascultă atent și puse întrebări. Parcă 
ar fi fost învățătorul și elevul, împreună, așa cum fuseseră 
cu atâţia ani în urmă. 

Aceea fu noaptea când Hector Adonis îi propuse lui 
Guiliano să ţină un Testament. Un document care să 
consemneze tot ceea ce se întâmplase cu banda, care să 


288 


detalieze orice târg secret făcut cu Don Croce și Ministrul 
Trezza. Ar fi putut deveni o mare măsură de protecţie. 

Guiliano se entuziasmă imediat. Chiar dacă documentul 
n-avea nicio putere, chiar dacă se pierdea, visa că poate 
peste o sută de ani un alt rebel l-ar descoperi. La fel cum el 
și Pisciotta descoperiseră oasele elefantului lui Hannibal. 


289 


Capitolul 19 


Istorica întâlnire a avut loc peste două zile. Și, în acel 
scurt interval de timp, orașul Montelepre a clocotit de 
murmure că venea marele Don Croce Malo, cu pălăria în 
mână, să-l întâlnească pe propriul lor erou glorios, Turi 
Guiliano. Cum transpirase secretul, nu știa nimeni. Poate 
să se fi înțeles din faptul că Guiliano luase măsuri de 
prevedere extraordinare în vederea întâlnirii. Patrulele 
sale ocupaseră poziţii să închidă drumul de Palermo, și 
aproape cincizeci de oameni de-ai lui, rude de sânge cu 
locuitori din Montelepre, sosiseră în vizită la neamuri, 
rămânând în casele acestora peste noapte. 

Passatempo fu expediat cu oamenii săi să blocheze 
Cazarma Bellampo și să-i imobilizeze pe carabinieri dacă 
se aventurau în vreo patrulare. Oamenii lui Terranova 
controlau drumul dinspre Castellammare și Trapani. 
Caporalul Canio Silvestro stătea pe un acoperiș de casă cu 
cei mai buni cinci pușcași ai săi și cu o mitralieră de 
calibru greu, camuflată în rame de bambus folosite la 
uscarea tomatelor pentru pastă, așa cum aveau multe 
familii din Montelepre. 


290 


Don Croce sosi la asfinţitul soarelui, într-un autoturism 
Alfa Romeo, ce parcă în faţa casei lui Hector Adonis. Il 
însoțea fratele său, Părintele Benjamino, și doi paznici 
înarmaţi, ce rămaseră în mașină cu șoferul. Hector Adonis 
îi aștepta în prag, gătit și mai elegant ca de obicei, cu 
costumul său gri, special croit la Londra, și cu o cravată 
dungată în roșu și negru pe cămașa de un alb orbitor. 
Contrasta uluitor cu Don-ul, care părea să se fi echipat 
chiar mai neglijent ca de obicei: burdihanul său enorm era 
încins într-o pereche de pantaloni ce-l făceau să semene cu 
o gâscă uriașă lipăind, cămașa, fără guler, îi era descheiată 
la gât, iar o jachetă neagră, grea, care nici măcar nu-i 
ajungea să se închidă în faţă, lăsa să i se vadă bretelele 
albe, late de-un deget, ce-i susțineau nădragii. In loc de 
pantofi purta o pereche de espadrile subțiri. 

Părintele Benjamino era în obișnuita-i ţinută clericală și 
cu o pălărie neagră, prăfuită, în formă de tigaie. 
Binecuvântă casa înainte de-a intra, făcând semnul crucii 
și murmurând o blagoslovenie. 

Hector Adonis avea cea mai frumoasă casă din 
Montelepre și era mândru de ea. Mobila fusese adusă din 
Franţa, iar tablourile, achiziţionate cu grijă de la pictori 
italieni minori, în viață. Serviciul de masă era german, iar 
servitoarea - o italiancă între două vârste, instruită în 
Anglia înainte de război. Le servi cafea, în timp ce cei trei 
ședeau în salon așteptându-l pe Guiliano. 

Don Croce se simțea în deplină siguranţă. Ştia că 
Guiliano nu-l va dezonora pe nașul său trădândur-și 
cuvântul. Don-ul era stăpânit de o nerăbdare plăcută. Avea 
acum să întâlnească și să judece el însuși adevărata 
măreție a acestei stele în ascensiune. Și totuși, chiar și el 
fu puţin surprins de felul tăcut în care Guiliano se strecură 
în casă. Nu se auzi niciun sunet afară, pe caldarâmul 
străzii, nicio ușă deschizându-se sau închizându-se. Dar, 
dintr-o dată, îl văzură pe Guiliano stând sub arcada ce 


291 


ducea spre sufragerie. Don Croce fu frapat de frumuseţea 
lui. 

Viaţa în munţi îi lărgise pieptul și-i îngustase faţa. Era 
tot ovală, și totuși avea obraji slabi și bărbie ascuţită. Ochi 
ca de statuie, căprui-aurii, cu acel cerc ciudat de argint ce 
părea să încastreze globii oculari în orbite. Și hainele îl 
avantajau - pantaloni comozi de moleschin, o cămașă albă, 
proaspăt spălată și călcată. Purta o scurtă de vânătoare din 
catifea roșcată, desfăcută, iar pe dedesubt, un automat de 
care nu se despărţea niciodată. Mai presus de orice, arăta 
incredibil de tânăr, nu mai mult decât un băieţandru, deși 
avea douăzeci și patru de ani. 

Era posibil ca un asemenea băiat să fi sfidat Roma, să-i fi 
întrecut în dibăcie pe Prietenii Prietenilor, să fi inspirat 
devotamentul ucigașului Andolini, să fi ţinut în frâu 
brutalitatea lui Passatempo, să fi cucerit un sfert din Sicilia 
și dragostea poporului întregii insule? Don Croce știa că 
Guiliano era incredibil de viteaz, dar Sicilia gemea de 
oameni viteji ce intraseră de tineri în mormânt, pradă 
ușoară trădărilor. 

Și chiar în timp ce Don Croce se îndoia de el, Turi 
Guiliano făcu un lucru care bucură inima Donului și-l 
convinse că nu greșea făcându-și din băiatul acela un aliat. 
Intră în cameră și înaintă drept spre Don Croce, spunând: 

— Bacia tua mano”. 

Era tradiționalul ţăran sicilian care salută un om de rang 
mai înalt - un preot, un latifundiar sau un nobil. Şi avea pe 
chip un rânjet vesel. Don Croce știa exact de ce o spusese. 
Nu pentru a-și arăta supunerea în fața Donului, nici măcar 
din respect faţă de vârsta lui. O spusese fiindcă Don-ul se 
dăduse pe mâna lui, iar Guiliano îi arăta respect pentru 
încredere. Don Croce se ridică încet, obrajii săi grei 
întunecându-se de efort. Îl cuprinse pe Guiliano cu braţele. 
Acesta era un tânăr cu fire nobilă, și dorea să-i arate 
afecțiunea sa. În timp ce-o făcea, putu să vadă chipul lui 


za Sărut mâna (it.). 


292 


Hector Adonis radiind mândru - finul său se dovedise un 
domn. 

Pisciotta intră pe sub arcadă și privi toate acestea cu un 
mic zâmbet pe chipul său taciturn. Şi el avea un farmec 
remarcabil, dar în contrast direct cu al lui Guiliano. Boala 
de plămâni îi subţiase trupul și trăsăturile. Oasele feţei 
păreau să-i împungă pielea măslinie. Avea părul pieptănat 
cu grijă și de un negru lucios, în vreme ce Guiliano își 
purta părul șaten tuns scurt ca și cum ar fi fost o cască. 

Cât despre Turi Guiliano, se așteptase ca formula sa de 
salut să-l ia pe Don prin surprindere și fusese, la rândul 
său, mirat de completa înțelegere și acceptarea grațios- 
afectuoasă a Donului. Studiind trupul masiv al lui Don 
Croce, deveni și mai atent. Acesta era un om primejdios. 
Nu numai prin reputaţie, ci și datorită aurei de putere ce 
iradia în jurul lui. Trupul mătăhălos, care ar fi trebuit să fie 
grotesc, părea să emane o energie dogoritoare; umplea 
încăperea. lar când Don-ul vorbea, glasul răsunând din 
capul leonin avea aproape vraja muzicii corale. Degaja în 
jurul lui o extraordinară fascinaţie atunci când se străduia 
să fie convingător, o combinaţie de sinceritate, forţă și 
rafinată curtoazie, ciudate la un om ce părea atât de 
necioplit în orice altă privinţă. 

— Te urmăresc de ani de zile și am așteptat îndelung 
această zi. Acum, că a sosit, îmi satisfaci toate speranţele. 

Guiliano răspunse: 

— Sunt măgulit. 

Își măsură cuvintele următoare, știind ce se aștepta de 
la el: 

— Întotdeauna am sperat să fim prieteni. 

Don Croce dădu din cap și începu să explice înţelegerea 
la care ajunsese cu Ministrul Trezza. Anume, dacă Guiliano 
ajuta la „educarea” populaţiei siciliene spre a vota cum se 
cade la următoarele alegeri, avea să se găsească o cale de 
a fi iertat. Guiliano se va putea întoarce în sânul familiei ca 
orice cetățean, nemaifiind socotit bandit. Ca dovadă a 


293 


realităţii acestei convenţii, Ministrul Trezza îi dăduse 
Donului planurile de luptă împotriva lui Guiliano. Don-ul 
ridică o mână pentru a-și sublinia următoarea idee: 

— Dacă ești de acord, aceste planuri vor fi respinse de 
către Ministru. Nu va mai exista nicio expediţie a armatei 
sau alte mii de carabinieri trimiși aici. 

Văzu că Guiliano asculta atent, dar nu părea surprins de 
toate astea. Continuă: 

— Toată lumea din Sicilia îţi cunoaște grija faţă de cei 
sărmani. S-ar putea crede că vei susține partidele de 
stânga. Dar eu îți cunosc credința în Dumnezeu, la urma 
urmei ești sicilian. Şi cine nu-ţi știe devotamentul faţă de 
mama ta? Chiar vrei să conducă Italia comuniștii? Ce se va 
întâmpla cu Biserica? Ce se va întâmpla cu familia? Tinerii 
italieni și sicilieni care au luptat în război sunt contaminaţi 
cu crezuri străine, doctrine politice care nu-și au locul în 
Sicilia: sicilienii își pot găsi singuri drumul spre o soartă 
mai bună. Şi chiar vrei un stat atotputernic care să nu 
îndure nicio rebeliune din partea cetăţenilor săi? Un 
guvern de stânga ar porni, de bună seamă, o campanie 
majoră împotriva noastră, a amândurora, căci nu noi 
suntem adevărații cârmuitori ai Siciliei? Dacă partidele 
stângiste câștigă viitoarele alegeri, s-ar putea să vină ziua 
când în satele Siciliei vor fi rușii cei care să hotărască cine 
poate să meargă la biserică. Copiii vor fi siliți să urmeze 
școli care-i vor învăța că statul e mai important decât 
sacrosancții părinţi. La ce bun așa ceva? Nu. Acum e 
momentul ca fiecare sicilian adevărat să-și apere familia și 
onoarea contra statului. 

Se produse o întrerupere neașteptată. Pisciotta, care 
stătea încă rezemat de perete, sub arcadă, spuse sardonic: 

— Poate or să ne dea rușii iertarea. 

Un vânt rece biciui mintea Donului. Dar nu-și arătă în 
niciun fel furia pe care o simţi la adresa acelui mic și 
insolent fante mustăcios. Îl cercetă. De ce atrăsese atenţia 
asupra sa în acel moment? De ce dorise ca Don-ul să-l 


294 


observe? Don Croce se întrebă dacă omul putea fi folositor. 
Cu instinctul său infailibil, mirosi ceva putred în acest cel 
mai de încredere locotenent al lui Guiliano. Poate o fi fost 
boala de plămâni, poate cinismul din suflet. Pisciotta era 
un om care nu putea avea niciodată deplină încredere în 
nimeni și, prin urmare, un om în care, prin definiţie, 
nimeni nu putea avea încredere deplină. Don Croce medită 
la toate acestea înainte de a rosti un răspuns: 

— Când a ajutat vreo naţiune străină Sicilia? Când i-a 
făcut vreodată un străin dreptate unui sicilian? Tinerii ca 
dumneata, i se adresă el direct lui Pisciotta, sunt singura 
noastră speranţă. Șireţi, curajoși și mândri de onoarea lor. 
De-o mie de ani, asemenea oameni au luptat alături de 
Prietenii Prietenilor împotriva asupritorilor, în căutarea 
justiției pentru care luptă acum Turi Guiliano. E vremea să 
ne unim forţele și să apărăm Sicilia. 

Guiliano nu părea pătruns de puterea vocii Donului. 
Spuse cu obtuzitate deliberată: 

— Dar noi am luptat dintotdeauna contra Romei și a 
oamenilor trimiși să ne stăpânească. Dintotdeauna ei au 
fost dușmanii noștri. lar acum ne cereţi să-i ajutăm, să 
avem încredere în ei? 

Don Croce spuse grav: 

— Există momente când e mai bine să faci front comun 
cu un dușman. Creștin-democraţii sunt cel mai puţin 
periculoși pentru noi dacă vor câștiga ei Italia. Prin 
urmare, e spre binele nostru să conducă ei. Ce-ar putea fi 
mai simplu? 

Tăcu o clipă. 

— Stângiștii nu-ţi vor acorda niciodată iertarea. Fii sigur 
de asta. Sunt prea ipocriţi, prea neiertători, nu înţeleg 
caracterul sicilian. Cu siguranţă, săracii își vor primi 
pământurile, dar vor putea ei să păstreze ceea ce cultivă? 
Ţi-i poţi imagina pe compatrioţii noștri muncind în 
cooperative? Dumnezeule din ceruri, încă de pe-acum se 


295 


omoară între ei dacă Fecioara Maria să poarte mantie albă 
sau roșie în procesiunile noastre religioase. 

Toate acestea fură spuse cu umorul ironic al unui om 
care vrea ca asistenţa să știe că exagerează și, totuși, să fie 
conștientă că exagerarea conţine o bună parte de adevăr. 

Guiliano ascultă cu un ușor surâs. Ştia că într-o zi s-ar 
putea să fie necesar să-l ucidă pe acel om, dar Don Croce îi 
inspira prin prezența și forţa personalităţii lui un 
asemenea respect, încât gândul îl stânjenea. Ca și cum 
trecându-i doar prin minte una ca asta s-ar fi ridicat contra 
propriului său tată, împotriva unui adânc sentiment 
familial. Trebuia să ia o hotărâre care urma să fie cea mai 
importantă de când ieșise în afara legii. 

Spuse încetișor: 

— Sunt de acord cu dumneavoastră în legătură cu 
comuniștii. Ăștia nu-s pentru sicilieni. 

Tăcu. Simţea că sosise momentul să-l facă pe Don Croce 
să se supună voinţei lui. 

— Dar dac-o fac pe hingherul Romei, trebuie să le promit 
oamenilor mei o răsplată. Ce poate face Roma pentru noi? 

Don Croce își terminase ceașca de cafea. Hector Adonis 
sări să i-o umple la loc, dar Don Croce îl refuză cu un gest. 
Apoi îi spuse lui Guiliano: 

— N-am obţinut tocmai puţine lucruri pentru tine. 
Andolini îți aduce informaţii despre manevrele 
carabinierilor astfel ca să-i poți avea tot timpul sub ochi. 
N-au luat măsuri extraordinare ca să te alunge din munții 
tăi. Dar ştiu că asta nu-i destul. Dă-mi voie să-ți fac un 
serviciu care-mi va bucura inima și le va aduce fericire 
mamei și tatălui tău. În fața nașului tău, prezent aici la 
masa noastră, în faţa prietenului tău adevărat, Aspanu 
Pisciotta, îți spun următoarele: voi pune în mișcare cerul și 
pământul ca să-ţi asigur iertarea, a ta și, firește, a 
oamenilor tăi. 

Guiliano se hotărâse deja, dar voia să consfinţească 
garanţiile de acest fel cât timp mai putea. Spuse: 


296 


— Sunt de acord cu aproape tot ce spuneţi. Iubesc 
Sicilia și poporul ei și, deși trăiesc ca un bandit, cred în 
justiţie. Aș face aproape orice ca să mă întorc la căminul și 
la părinţii mei. Dar cum veţi determina Roma să-și onoreze 
promisiunile față de mine? Aici e cheia. Serviciul pe care 
mi-l cereţi e primejdios. Trebuie să-mi capăt răsplata. 

Don-ul căzu pe gânduri. Apoi spuse rar și cu băgare de 
seamă: 

— Ai dreptate să fii prudent. Dar ai deja aceste planuri 
pe care i le-am dat Profesorului Adonis să ţi le arate. 
Păstrează-le ca dovadă a relaţiei tale cu Ministrul Trezza. 
Voi încerca să-ţi obţin și alte documente, pe care s-ar 
putea să fii în măsură să le folosești și despre care Roma 
se poate teme că le-ai da publicităţii într-una din vestitele 
tale scrisori către ziare. Și, în fine, îţi garantez personal 
iertarea dacă-ţi îndeplinești sarcina și creștin-democraţii 
câștigă alegerile. Ministrul Trezza are pentru mine cel mai 
mare respect și nu-și va călca niciodată cuvântul. 

Hector Adonis avea pe chip o expresie surescitată și 
plină de încântare. Își și închipuia fericirea Mariei 
Lombardo când fiul ei avea să se întoarcă acasă, 
nemaifiind fugar. Ştia că Guiliano acţiona din necesitate, 
dar considera că această alianţă dintre Guiliano și Don 
Croce împotriva comuniștilor putea fi prima verigă a unui 
lanţ ce-i va lega pe acești doi oameni într-o prietenie 
adevărată. 

Faptul că marele Don Croce garanta iertarea din partea 
guvernului îl impresionă până și pe Pisciotta. Dar Guiliano 
întrezări fisura esenţială din prezentarea pe care i-o făcuse 
Don-ul. De unde putea ști că aceea nu era pur și simplu o 
întreagă invenţie a acestuia? Că planurile nu fuseseră 
furate? Că Ministrul nu îi se opusese deja? Avea nevoie de 
o întâlnire personală cu Trezza. 

— Asta mă convinge, spuse el. Garanţiile dumneavoastră 
personale vă demonstrează bunătatea inimii și arată de ce 
poporul Siciliei vă numește „Sufletul cel Bun”. Dar 


297 


trădările Romei sunt notorii, iar politicienii - știm ce sunt. 
Aș vrea ca un om în care am încredere să audă 
promisiunea lui Trezza chiar din gura lui și un document 
de la el care să conţină unele asigurări. 

Don-ul fu uluit. In tot timpul discuţiei avusese 
sentimente de afecţiune pentru Turi Guiliano. Îi veniseră 
gânduri despre cum ar fi fost dacă tânărul acela era fiul 
lui. O, cum ar mai fi putut ei conduce Sicilia împreună! Și 
cu câtă graţie spusese „Sărut mâna”! Don-ul, într-una din 
puţinele ocazii ale vieţii lui, fusese fermecat. Dar acum își 
dădea seama că Guiliano nu accepta asigurările sale, și 
simțământul de afecţiune păli. Era conștient de ochii aceia 
curioși, semi-închiși, care-l ţintuiau cu o stranie privire 
lungă în așteptarea altor probe, a unor garanții 
suplimentare. Garanţiile lui Don Croce Malo nu erau de 
ajuns. 

Domni o tăcere îndelungată, Don-ul cugetând ce trebuia 
să spună, ceilalţi așteptând. Hector Adonis încerca să-și 
ascundă nemulțumirea faţă de insistența lui Guiliano și 
teama de reacția Don-ului. Chipul alb și buhăit al Părintelui 
Benjamino avea expresia unui buldog insultat. Dar, în 
sfârșit, Don-ul vorbi și-i linişti pe toţi. Înţelesese ce avea 
Guiliano în minte și ce-i trebuia. 

— E în interesul meu să fii de acord, îi spuse el lui 
Guiliano, așa că, poate, m-am lăsat luat de valul propriilor 
mele argumente. Dar dă-mi voie să te ajut eu să hotărăști 
în problema asta. Lasă-mă să spun înainte de toate că 
Ministrul Trezza nu-ţi va da niciodată niciun fel de 
document - ar fi prea periculos. Dar va sta de vorbă cu tine 
și-ţi va face aceleași promisiuni pe care mi le-a făcut și 
mie. Pot obține scrisori din partea prinţului Ollorto și a 
altor membri puternici ai nobilimii care sunt devotați 
cauzei noastre. Poate chiar mai mult de-atât, am un prieten 
care te poate convinge și mai bine - Biserica Catolică îţi va 
susţine iertarea. Cardinalul de Palermo mi-a dat cuvântul 
său. După ce vei vorbi cu Ministrul Trezza, voi aranja o 


298 


întâlnire cu Cardinalul. Şi el îţi va enunţa în faţă 
făgăduiala. Şi astfel vei avea: promisiunea Ministrului 
Justiţiei pentru toată Italia, sacrul cuvânt al Cardinalului 
pentru Sfânta Biserică Catolică - omul care s-ar putea să 
fie într-o bună zi Papă - și al meu propriu. 

Ar fi fost imposibil de descris stilul în care Don Croce 
pronunţă ultimele cuvinte. Vocea sa de tenor scăzu umil ca 
și cum nici nu ar fi îndrăznit să-și includă numele alături de 
celelalte două, și se simţi o încărcătură suplimentară de 
energie în cuvintele „și al meu propriu”, care nu lăsa nicio 
îndoială privind importanţa promisiunii. 

Guiliano râse: 

— N-am cum să merg la Roma. 

— Atunci trimite pe cineva în care ai absolută încredere, 
îi spuse Don Croce. Îl voi duce la Ministrul Trezza 
personal. lar apoi am să-l duc și la Cardinal. Cu siguranţă, 
te poţi încrede în cuvântul unui Prinţ al Sfintei Biserici. 

Guiliano îl privi atent pe Don Croce. Semnalele 
avertizoare îi răsunau în creier. De ce era Don-ul atât de 
dornic să-l ajute? Ştia, fără îndoială, că el, Guiliano, nu se 
putea duce la Roma, că nu-și va asuma niciodată un 
asemenea risc, nici chiar dacă și-ar dat cuvântul o mie de 
cardinali și de miniștri. Deci, pe cine se aștepta Don-ul să 
și-l numească emisar? 

— Nu există nicio persoană în care să am mai multă 
încredere ca în secundul meu la comandă, îi spuse el 
Donului. Luaţi-l pe Aspanu Pisciotta cu dumneavoastră la 
Roma și la Palermo. Îi plac orașele mari și poate că, dacă îi 
va asculta Cardinalul confesiunea, îi vor fi iertate chiar și 
păcatele. 

Don Croce se rezemă de spătar și-i făcu semn lui Hector 
Adonis să-i umple ceașca de cafea. Era un vechi truc al 
său, să-și mascheze satisfacția și sentimentul de triumf. Ca 
și cum problema imediată ar fi fost atât de neinteresantă 
încât o dorinţă exterioară îi putea lua locul. Dar Guiliano, 
care, odată ajuns bandit, se dovedise un atât de strălucit 


299 


războinic de gherilă, avea un fler intuitiv de a citi mișcările 
și sistemele de gândire ale oamenilor. Percepu imediat 
senzaţia de satisfacţie. Don Croce câștigase un punct 
extrem de important. N-avea cum să știe că Don-ul dorea 
mai mult ca orice să rămână singur cu Aspanu Pisciotta. 


Două zile mai târziu, Pisciotta îl însoţi pe Don Croce la 
Palermo și la Roma. Don Croce îl trată ca și cum ar fi fost 
de neam regesc. Și, într-adevăr, Pisciotta avea chipul 
generalului Cesare Borgia. Planurile ascuţite, mustaţa 
subţire, întunecimea asiatic-oacheșă a pielii, ochii cruzi și 
insolenţi, atât de vii prin farmecul și nerușinata lor 
suspiciune faţă de orice pe lume. 

În Palermo locuiră la Hotel Umberto, proprietatea lui 
Don Croce, iar lui Pisciotta i se arătară toate formele de 
curtoazie. Fu luat în oraș să i se cumpere haine noi pentru 
întâlnirea de la Roma cu Ministrul Justiţiei. Cină cu Don 
Croce la cele mai fine restaurante. După care, Pisciotta și 
Don Croce fură primiţi de Cardinalul de Palermo. 

Era un lucru extraordinar că Pisciotta, un tânăr dintr-un 
orășel sicilian, crescut în credința catolică, nu rămase 
uimit în fața acestui public, a marilor săli din palatul 
Cardinalului, a demnei slugărnicii faţă de sfânta putere pe 
care o arătau cu toţii. Câtă vreme Don Croce sărută inelul 
Cardinalului, Pisciotta, în schimb, îl privi pe înaltul prelat 
cu o expresie mândră. 

Cardinalul era un om înalt. Purta o beretă roșie și o 
pelerină stacojie. Trăsăturile-i erau aspre și însemnate de 
vărsat. Nu era un om care să primească măcar un singur 
vot pentru papalitate, în ciuda retoricii lui Don Croce, fiind, 
în schimb, un intrigant rafinat, sicilian de baștină. 

Se desfășurară obișnuitele politețuri. Cardinalul se 
interesă cu gravitate de sănătatea spirituală a lui Pisciotta. 
Îi aminti că orice păcate se comiteau aici, pe pământ, 
niciun om nu trebuie să uite că îl așteaptă iertarea eternă 
dacă e un creștin corespunzător. 


300 


După ce-l asigură astfel pe Pisciotta de amnistia sa 
spirituală, Cardinalul trecu la concret. Îi spuse lui Pisciotta 
că aici, în Sicilia, Sfânta Biserică era în pericol de moarte. 
Dacă comuniștii câștigau alegerile naţionale, cine putea ști 
ce se va întâmpla? Marile catedrale aveau să fie arse, 
golite de odoare și transformate în fabrici de mașini- 
unelte. Statuile Fecioarei Maria, crucifixele lui lisus, 
efigiile tuturor sfinților urmau să fie aruncate în 
Mediterana. Preoţii, uciși. Călugărițele, violate. 

La aceasta din urmă, Pisciotta zâmbi. Care sicilian, 
indiferent cât de turbat comunist ar fi fost, s-ar fi gândit 
vreodată să violeze o călugăriță? Cardinalul îi observă 
zâmbetul. Dacă Guiliano avea să ajute la suprimarea 
propagandei comuniste înainte de alegeri, el, Cardinalul 
însuși, era dispus să ţină o predică în Duminica Paștilor 
lăudând virtuțile lui Guiliano și cerând clemenţa 
guvernului de la Roma. lar Don Croce îi putea spune 
același lucru Ministrului când aveau să se întâlnească. 

Cu aceasta, Cardinalul încheie întrevederea și-l 
binecuvântă pe Aspanu Pisciotta. Inainte de a pleca, 
Aspanu îi ceru Cardinalului o notiţă pe care să i-o poată da 
lui Guiliano pentru a-i demonstra că întâlnirea avusese loc. 
Cardinalul acceptă. Don-ul fu stupefiat de o asemenea 
idioţenie din partea unui Prinţ al Sfintei Biserici, însă nu 
spuse nimic. 


Întâlnirea de la Roma fu mai pe gustul lui Pisciotta. 
Ministrul Trezza nu pretindea calităţi spirituale ca ale 
Cardinalului. In fond, era un Ministru de Justiţie, iar acel 
Pisciotta, simplu curier al unui bandit. li explică sicilianului 
că dacă Partidul Creștin-Democrat pierdea alegerile, 
comuniștii aveau să ia măsuri extraordinare pentru a-i 
desființa pe ultimii bandiți rămași în Sicilia. Era adevărat 
că încă mai existau expediţii ale carabinierilor contra lui 
Guiliano, dar în privința asta nu era nimic de făcut. 


301 


Trebuiau salvate aparențele, altfel ziarele radicale ar fi 
urlat până-ntr-al nouălea cer. 

Pisciotta îl întrerupse: 

— Excelenţa Voastră vrea să-mi spună că partidul 
dumneavoastră nu-i poate acorda o amnistie lui Guiliano? 

— Va fi greu, răspunse Ministrul Trezza, dar nu 
imposibil. Dacă Guiliano ne ajută să câștigăm alegerile. 
Dacă rămâne apoi liniștit o vreme și nu comite nicio răpire 
sau jaf. Dacă lasă ca numele să nu-i mai fie atât de notoriu. 
Poate ar reuși chiar să emigreze în America un timp și să 
se întoarcă iertat de toată lumea. Un lucru însă îl pot 
garanta dacă învingem în alegeri: nu vom face eforturi 
serioase de a-l captura. Iar dacă dorește să emigreze în 
America, nu-l vom împiedica, nici nu vom insista ca 
autorităţile americane să-l extrădeze. 

Tăcu o clipă. 

— Personal, am să fac tot ce-mi stă în putere pentru a-l 
convinge pe Președintele Italiei să-l ierte. 

Pisciotta spuse iar, cu ușorul său zâmbet: 

— Dar dacă devenim cetățeni model, ce vom mânca, 
Guiliano, oamenii săi și familiile lor? Există poate vreo cale 
ca guvernul să ne plătească? La urma urmei, noi îi vom 
face treburile necurate. 

Don Croce, care ascultase cu ochii închiși, ca o reptilă 
adormită, vorbi repede pentru a opri răspunsul furios al 
Ministrului Justiţiei, care clocotea de mânie că acel bandit 
îndrăznea să ceară bani guvernului: 

— O glumă, Excelenţa Voastră. E un băiat tânăr care a 
pășit pentru prima oară în afara Siciliei. Nu înţelege 
morala strictă a lumii exterioare. Chestiunea sprijinului nu 
vă privește nici în cea mai mică măsură. Asta am s-o 
aranjez eu însumi cu Guiliano. 

Îi aruncă lui Pisciotta o privire prevenitoare să stea la 
locul lui. 

Dar Ministrului i se așternu brusc un surâs pe chip și-i 
spuse lui Pisciotta: 


302 


— Mă rog, îmi pare bine să văd că tineretul Siciliei nu s- 
a schimbat. Și eu am fost astfel odată. Nu ne temem să 
cerem ce ni se cuvine. Poate aţi dori ceva mai concret 
decât promisiunile. 

Băgă mâna în birou și scoase o carte de vizită laminată, 
cu margini roșii. Întinzându-i-o lui Pisciotta, spuse: 

— Acesta e un permis special semnat de mine personal. 
Te poţi deplasa oriunde în Sicilia sau în Italia fără ca 
poliția să te deranjeze. Valorează cât greutatea sa în aur. 

Pisciotta mulțumi cu o plecăciune și puse permisul în 
buzunarul de la piept al jachetei, pe dinăuntru. În drum 
spre Roma îl văzuse pe Don Croce folosind un asemenea 
permis; știa că primise un obiect de preţ. Apoi însă îl izbi 
un gând: ce se întâmpla dacă era capturat cu el asupra sa? 
Avea să urmeze un scandal care să zguduie întreaga ţară. 
Secundul la comandă al lui Guiliano purtând un permis de 
securitate emis de Ministrul Justiţiei! Cum se putea una ca 
asta? Mintea îi galopa să rezolve problema, dar nu putea 
găsi niciun răspuns. 

Dăruirea unui document atât de important vădea un act 
de credință și bunăvoință din partea Ministrului. 
Generozitatea ospitalităţii lui Don Croce pe timpul 
călătoriei merita toată recunoștința. Dar toate acestea nu-l 
convingeau pe Pisciotta. Înainte de a pleca, îi ceru lui 
Trezza să scrie o notă pentru Guiliano, confirmând că 
întâlnirea avusese loc. Trezza refuză. 


La înapoierea lui Pisciotta în munţi, Guiliano îl chestionă 
îndeaproape, punându-l să repete fiecare cuvânt pe care și- 
| putea aminti. Când Pisciotta îi arătă permisul în chenar 
roşu și-și exprimă uimirea că-i fusese dat și pericolul pe 
care-l accepta Ministrul semnând un asemenea document, 
Guiliano îl bătu pe umăr: 

— Eşti un frate adevărat. Cu mult mai suspicios decât 
mine, și, totuși, loialitatea te-a orbit în faţa a ceea ce era 
evident, trebuie că Don Croce i-a spus să-ți dea permisul. 


303 


Speră că vei face o călătorie specială la Roma și vei deveni 
informatorul lor. 

— Pui de căţea, porcul! exclamă Pisciotta cumplit de 
furios. Am să folosesc permisul ăsta ca să mă-ntorc și să-i 
tai beregata. 

— Nu, se opuse Guiliano. Păstrează-l. Ne va fi de folos. 
Asta poate părea semnătura lui Trezza, dar, firește, nu e. E 
o plastografie. Dacă au vreun interes, pot nega că permisul 
e autentic. Sau, dacă le convine, vor spune cu siguranţă că 
e regulamentar și vor oferi documente că permisul a fost 
autorizat de Trezza. Dacă pretind că e un fals, ajunge doar 
să distrugă dovezile. 

Pisciotta recunoscu adevărul acestor afirmaţii. Cu 
fiecare zi, simţea o uimire crescândă că Guiliano, care era 
atât de deschis și onest în sentimentele sale, putea deduce 
planurile sucite ale dușmanilor săi. Își dădea seama că 
rădăcina romantismului lui Guiliano reprezenta strălucita 
putere de penetrare a paranoiei. 

— Atunci cum putem crede că-și vor ţine promisiunile 
față de noi? întrebă Pisciotta. De ce i-am ajuta? Politica nu 
e treaba noastră. 

Guiliano căzu pe gânduri. Aspanu fusese întotdeauna 
cinic și, de asemenea, cam lacom. Se certaseră de câteva 
ori pentru prada unor jafuri, Pisciotta insistând pentru 
porţii mai mari acordate membrilor bandei. 

— N-avem de ales, spuse Guiliano. Comuniștii n-au să 
mă amnistieze niciodată dacă ajung la cârma guvernului. 
Chiar în acest moment, creștin-democraţii, Ministrul 
Trezza, Cardinalul de Palermo și, desigur, Don Croce 
trebuie să ne fie tovarăși de arme. Trebuie să-i neutralizăm 
pe comuniști, ăsta-i lucrul cel mai important. Ne vom 
întâlni cu Don Croce și vom definitiva problema. 

Il bătu pe Pisciotta pe umăr: 

— Ai făcut bine că ai cerut notiţța Cardinalului. Şi 
permisul va fi folositor. 

Pisciotta însă nu era convins. 


304 


— O să le facem treaba murdară și, pe urmă, vom sta 
agăţaţi ca niște cerșetori așteptându-le iertarea. Nu-l cred 
pe niciunul din ei - ne vorbesc de parcă am fi niște fete 
proaste, promiţându-ne marea cu sarea dacă ne culcăm cu 
ei. Eu zic să luptăm pentru noi înșine și să păstrăm banii 
pe care-i câştigăm în loc să-i împărţim săracilor. Am putea 
să ne îmbogăţim și să trăim ca niște regi în America sau în 
Brazilia. Asta e soluţia noastră și apoi nu va mai trebui să 
contăm pe acești pezzonovanti. 

Guiliano decise să explice exact ce simţea: 

— Aspanu, trebuie să mizăm pe creștin-democraţi și pe 
Don Croce. Dacă învingem și ne câștigăm iertarea, poporul 
Siciliei ne va alege ca să-l conducem. Vom câștiga totul. 

Se întrerupse un moment și-i zâmbi lui Pisciotta. 

— Dacă ne trișează, nici tu, nici eu n-o să leșinăm de 
surpriză. Dar cât de mult vom fi pierdut? Trebuie să-i 
înfruntăm pe comuniști în orice caz; ne sunt mai dușmani 
decât fasciștii. Și astfel, osânda lor e sigură. Acum, ascultă- 
mă cu atenţie. Tu și cu mine gândim la fel. Lupta finală se 
va da după ce-i învingem pe comuniști și când va trebui să 
ridicăm armele împotriva Prietenilor Prietenilor și a lui 
Don Croce. 

Pisciotta ridică din umeri: 

— Facem o greșeală. 

Guiliano, deși zâmbea, era îngândurat. Ştia că lui 
Pisciotta îi plăcea viaţa de tâlhar. Se potrivea cu caracterul 
său și, chiar dacă avea minte ascuţită și vicleană, îi lipsea 
imaginaţia. Nu putea să facă un salt în viitor pentru a 
vedea soarta ce-i aștepta ca oameni din afara legii. 


Mai târziu, în acea noapte, Aspanu Pisciotta ședea pe 
buza prăpastiei și încerca să fumeze o ţigară. Dar o durere 
ascuţită în piept îl făcu s-o strivească și să pună chiștocul 
în buzunar. Ştia că tuberculoza i se agravează, dar mai știa 
și că dacă rămâne în munţi câteva săptămâni încă, se va 


305 


simţi mai bine. Ceea ce-l îngrijora era un lucru pe care nu 
i-l spusese lui Guiliano. 

În tot timpul călătoriei pentru întâlnirea cu Ministrul 
Trezza și Cardinalul, Don Croce îi fusese însoțitor 
permanent. Luaseră cina împreună în fiecare seară, iar 
Don-ul îi ţinuse discursuri despre viitorul Siciliei, despre 
vremurile tulburi ce-aveau să vină. Fusese nevoie de ceva 
timp pentru ca Pisciotta să-și dea seama că Don-ul îi făcea 
curte, încercând să-i câștige o oarecare simpatie pentru 
Prietenii Prietenilor și, într-un mod foarte subtil, căuta să-l 
convingă pe Pisciotta că, probabil, la fel ca pentru Sicilia, 
viitorul său putea fi mai roz alături de Don decât de 
Guiliano. Pisciotta nu-i dăduse niciun semn că ar fi înţeles 
aceste mesaje. Dar îl făcuseră să-și pună mai multe 
întrebări despre buna-credinţă a Donului. Niciodată nu se 
mai temuse de vreun om, decât poate de Turi Guiliano. Dar 
Don Croce, care-și petrecuse toată viaţa dobândind 
„respectul” ce e emblema unui mare șef mafiot, îi inspira 
un sentiment de groază. Ceea ce-și dădea seama acum era 
că se temea ca Don-ul să nu fie mai abil decât ei, trădându- 
i și făcându-i să zacă într-o bună zi cu faţa în colb. 


306 


Capitolul 20 


Alegerile legislative din 1948 în Sicilia fură un dezastru 
pentru Partidul Creștin-Democrat de la Roma. „Blocul 
Poporului”, combinaţia partidelor de stânga comuniste și 
socialiste, înregistră 600.000 de voturi, faţă de cele 
330.000 ale creștin-democraţilor. Alte 500.000 de voturi 
fură împărţite între monarhiști și încă două partide-satelit. 
La Roma domnea panica. Trebuia să se facă ceva drastic 
înainte de alegerile naţionale, altfel Sicilia, cea mai 
înapoiată regiune a ţării, avea să joace un rol decisiv 
pentru transformarea întregii Italii într-o ţară socialistă. 

În lunile precedente, Guiliano își respectase înţelegerea 
cu Roma. Rupsese toate afișele partidelor rivale, făcuse 
razii prin sediile grupărilor de stânga și le spărsese 
mitingurile din Corleone, Montelepre, Castellammare, 
Partinico, Piani dei Greci, San Guiseppe Jato și marele oraș 
Monreale. Bandiţii săi puseseră afișe în toate aceste orașe, 
proclamând cu mari litere negre: MOARTE 
COMUNIȘTILOR, și incendiară câteva case comunitare 
înființate de formațiunile Muncitorilor Socialişti. Dar 
campania sa începuse prea târziu ca să mai afecteze 


307 


alegerile regionale, iar el nu se îndemnase să recurgă la 
teroarea de ultimă instanță a asasinatelor. Mesajele 
zburau între Don Croce, Ministrul Trezza, Cardinalul de 
Palermo și Turi Guiliano. Se făceau reproșuri. Guiliano era 
zorit să-și intensifice campania astfel încât să se poată 
răsturna situaţia în vederea alegerilor naţionale. Păstră 
toate aceste mesaje pentru Testamentul său. 

Era nevoie de o mare lovitură, și creierul fertil al lui Don 
Croce fu acela care o concepu. Îi trimise lui Guiliano un 
mesaj prin Stefano Andolini. 

Cele mai de stânga și, în general, mai rebele orașe din 
Sicilia erau Piani dei Greci și San Giuseppe Jato. Timp de 
mulţi ani, chiar și sub Mussolini, sărbătoriseră Întâi Mai ca 
ziua revoluţiei. De vreme ce Unu Mai era și ziua 
onomastică a Sfintei Rozalia, sărbătorirea lor era deghizată 
într-un festival religios neinterzis de autorităţile fasciste. 
Acum, însă, defilările de Întâi Mai erau împănate cu 
steaguri roșii și discursuri inflamatorii. Ziua de Întâi Mai 
de peste o săptămână avea să fie cea mai mare din istorie. 
După cum cerea datina, cele două orașe se alăturau pentru 
a o sărbători și, din toată Sicilia, reprezentanţii își aduceau 
familiile să se bucure de recenta lor victorie. Senatorul 
comunist, Lo Causi, orator renumit și aprig, urma să ţină 
cuvântarea principală. Avea să fie sărbătorirea oficială a 
stângii pentru recenta sa victorie năucitoare în alegeri. 

Planul lui Don Croce era ca mitingul să fie atacat de 
banda lui Guiliano și spart. Aveau să instaleze mitraliere și 
să tragă peste capetele mulţimii pentru a o împrăștia. 
Acesta era primul pas într-o campanie de intimidare, un 
avertisment părintesc, o blândă mână sfătuitoare care să-i 
admonesteze. Senatorul comunist, Lo Causi, se va învăţa 
minte că alegerea sa în Parlament nu-i dădea drepturi 
nelimitate în Sicilia, nici nu-i făcea sacră persoana. 
Guiliano se arătă de acord cu planul și le ordonă 
căpeteniilor sale, Pisciotta, Terranova, Passatempo, 


308 


Silvestro și Stefano Andolini, să ia măsuri de a-l duce la 
îndeplinire. 

În ultimii trei ani, sărbătorirea se desfășurase de fiecare 
dată pe o câmpie dintre Piani dei Greci și San Giuseppe 
Jato, adăpostită de piscurile gemene Monte Pizzuta și 
Monte Cumeta. Populaţia din orașe urca spre platou pe 
drumuri sălbatice, în serpentine, care se uneau aproape de 
vârf, unde oamenii aveau să se întâlnească și să formeze o 
singură procesiune. Urmau să ajungă pe câmpie printr-o 
strâmtoare îngustă, pentru a se răspândi apoi să petreacă. 
Această strâmtoare se numea Portella della Ginestra. 


Satele Piani dei Greci și San Giuseppe Jato erau sărace, 
cu casele vechi și agricultura arhaică. Credeau în codurile 
strămoșești ale onoarei; femeile așezate în faţa locuinţelor 
trebuiau să stea în profil pentru a-și păstra buna reputaţie. 
Dar cele două sate erau căminul celor mai răzvrătiți 
oameni din Sicilia. 

Localitățile erau atât de vechi, încât majoritatea caselor 
fuseseră clădite din piatră și unele nu aveau ferestre, ci 
doar niște mici deschizături acoperite cu discuri de fier. 
Multe familii își găzduiau animalele în aceleași încăperi în 
care locuiau și oamenii. Brutarii țineau capre și miei 
priponiți lângă cuptoare și, dacă o pâine proaspăt coaptă 
cădea pe jos, nimerea de obicei peste o grămadă de 
căcăreze. 

Sătenii se angajau ca lucrători la moșierii bogaţi pentru 
un dolar pe zi și uneori chiar mai puţin, neîndestulător ca 
să-și hrănească familiile. Astfel că, atunci când călugărițele 
și preoţii, „Ciorile Negre”, veneau cu pachetele lor de 
macaroane şi haine de pomană, localnicii rosteau 
jurămintele necesare: că vor vota cu creștin-democraţii. 

Dar, în alegerile regionale din aprilie 1948, votară în 
chip trădător și covârșitor cu partidele socialist și 
comunist. Aceasta îl înfuriase pe Don Croce, care credea 
că șeful Mafiei locale controla zona. Don-ul însă declară că 


309 


lipsa de respect faţă de Biserica Catolică era ceea ce-l 
întristase. Cum puteau niște sicilieni devotați să le fi 
înșelat astfel pe sfintele surori care, cu milă creștinească, 
băgaseră pâine în gura copiilor lor? 

Cardinalul de Palermo era și el vexat. Făcuse un drum 
anume pentru a rosti o Liturghie în cele două sate, 
prevenindu-i pe locuitori să nu voteze cu comuniștii. Le 
binecuvântase copiii și chiar îi botezase, iar ei totuși se 
întorseseră împotriva Bisericii lor. Convocă preoţii din sate 
la Palermo și-i avertiză că trebuie să-și mărească eforturile 
pentru alegerile naţionale. Nu numai în interesul politic al 
Bisericii, ci și ca să salveze sufletele neștiutoare din focul 
iadului. 

Ministrul Trezza nu era la fel de mirat. Sicilian fiind, 
cunoștea istoria insulei. Cetăţenii celor două sate fuseseră 
întotdeauna luptători mândri și feroce împotriva bogaţilor 
din Sicilia și a tiraniei Romei. Ei i se alăturaseră primii lui 
Garibaldi, iar înainte de asta îi înfruntaseră pe 
conducătorii francezi și mauri ai insulei. La Piani dei Greci, 
sătenii se trăgeau din greci ce fugiseră în Sicilia pentru a 
scăpa de năvălitorii turci. Acești săteni încă își mai 
respectau tradiţiile grecești, vorbeau limba și ţineau 
vechile sărbători, la care purtau costume tradiţionale. 
Fusese însă un bastion al Mafiei, care întotdeauna genera 
rebeliuni. Astfel că Ministrul Trezza era dezamăgit de 
performanţa lui Don Croce, de incapacitatea sa de a-i 
educa. Mai știa însă și că votul din sate și din toată 
regiunea rurală înconjurătoare fusese pus la cale de un 
om, un organizator al Partidului Socialist numit Silvio 
Ferra. 

Silvio Ferra era un militar din Armata Italiană cu înalte 
decoraţii primite în al doilea Război Mondial. Își câștigase 
medaliile în campania din Africa, fiind apoi capturat de 
Armata Americană. Ajuns într-un lagăr de prizonieri de 
război din Statele Unite, urmase cursuri educative 
destinate să-i ajute pe prizonieri să înţeleagă procesul 


310 


democratic. Nu crezuse pe de-a-ntregul în acest proces 
până nu i se dăduse permisiunea să lucreze în afara 
lagărului, la un brutar din oraș. Rămăsese uimit de 
libertatea vieţii americane, de ușurința cu care munca grea 
putea fi prefăcută într-o prosperitate durabilă, de 
mobilitatea ascendentă a claselor inferioare. În Sicilia, 
ţăranul care muncea cel mai din greu nu putea spera decât 
să ofere hrană și adăpost copiilor săi; nici vorbă de provizii 
pentru viitor. 

Când reveni în Sicilia sa natală, Silvio Ferra deveni un 
înfocat susţinător al Americii. Curând, însă, văzu că 
Partidul Creștin-Democrat era o unealtă a bogătașilor, așa 
că intră într-un cerc de studiu al Muncitorilor Socialiști din 
Palermo. Era însetat de educaţie și pasionat de cărți. 
Curând, devorase toate teoriile lui Marx și Engels, 
înscriindu-se apoi în Partidul Socialist. Primi sarcina de a 
organiza clubul partidului din San Giuseppe Jato. 

În patru ani, făcuse tot ce nu puteau face agitatorii din 
nordul Italiei. Traduse doctrina socialistă a Revoluţiei Roșii 
în termeni sicilieni. Convinse oamenii că un vot pentru 
Partidul Socialist însemna obţinerea unei bucăţi de 
pământ. Predică ideea că marile moșii ale nobililor 
trebuiau împărțite fiindcă stăpânii le lăsau în paragină. 
Pământul putea fi cultivat cu grâu pentru copiii lor. li 
încredinţă că sub un guvern socialist corupţia societăţii 
siciliene putea fi eradicată. N-avea să fie nevoie de 
mituirea oficialităților pentru favoruri, nimeni nu va mai 
trebui să-i dea preotului două-trei ouă ca să-i citească o 
scrisoare din America, poștașului din sat nu va trebui săi 
se mai dea o liră pentru a asigura livrarea corespondenţei, 
bărbaţii nu vor mai trebui să-și vândă la licitaţie pe nimic 
sudoarea trupului spre a lucra pe tarlalele ducilor și ale 
baronilor. Se va pune capăt lefurilor de mizerie, iar 
funcţionarii de la guvern vor fi slujitori ai poporului, la fel 
ca în America. Silvio Ferra dădea citate exacte pentru a 
demonstra că Biserica Catolică oficială sprijinea 


311 


descompusul sistem capitalist, și totuși n-o ataca niciodată 
pe Fecioara Maria, feluriţii sfinţi folositori sau credința în 
lisus. In dimineţile de Paști își saluta vecinii cu 
tradiționalul „Christos a-nviat”. Duminica se ducea la 
slujbă. Soţia și copiii lui erau supravegheați strict, în 
adevăratul stil sicilian, căci credea în toate vechile valori, 
în devotamentul absolut al fiului față de mamă, în 
respectul pentru tată, în simţul datoriei față de cei mai 
îndepărtați veri. 

Când coscele Mafiei din San Giuseppe Jato îi atrase 
atenţia că mergea prea departe, zâmbi și dădu de înţeles 
că pe viitor prietenia lor îi va fi bine venită, deși în adâncul 
inimii știa că ultima și cea mai mare bătălie o va da contra 
Mafiei. Când Don Croce trimise mesageri speciali pentru a 
încerca să ajungă la un acord, îi amână. Atât de mare-i era 
reputația de bravură în război, respectul de care se bucura 
în sat și sugestia că se va purta cum se cuvine cu Prietenii 
Prietenilor, încât Don Croce decise să aibă răbdare, mai 
ales fiind sigur că oricum alegerile erau ca și câștigate. 

Dar mai presus de orice, Silvio Ferra avea o mare 
simpatie pentru omul de lângă el, calitate rară la ţăranul 
sicilian. Dacă un vecin se îmbolnăvea, aducea de mâncare 
familiei, făcea diverse treburi pentru bătrânele văduve 
suferinde ce locuiau singure, îi înveselea pe toţi cei ce 
duceau de azi pe mâine o existenţă de mizerie și se temeau 
pentru viitorul lor. Proclamă noi zori de speranţă sub 
Partidul Socialist. Când ţinea discursuri politice, folosea 
retorica sudică atât de dragă sicilienilor. Nu explica 
teoriile economice ale lui Marx, ci vorbea cu înflăcărare 
despre răzbunarea datorată acelora ce-i oprimaseră pe 
țărani secole de-a rândul. „Pe cât ne e nouă de dulce 
pâinea”, spunea el, „pe-atât de dulce le e și bogaţilor 
sângele celor săraci, pe care-l beau”. 

Silvio Ferra fu cel ce organiză o asociaţie a lucrătorilor 
care refuzau să se supună licitaţiei de muncă unde 
obțineau de lucru cei ce acceptau leafa cea mai mică. 


312 


Stabili o retributie fixă pe zi, iar nobilimea fu nevoită s-o 
aplice la recoltare, sau să-și privească măslinele, strugurii 
și grânele putrezind. Şi astfel, Silvio Ferra ajunse un om 
marcant. 

Ceea ce-l salvă era faptul că se afla sub protecţia lui Turi 
Guiliano. Acesta fusese unul din motivele ce-l convinseseră 
pe Don Croce să-și oprească mâna. Silvio Ferra se născuse 
în Montelepre. Încă de tânăr, calităţile îi fuseseră evidente. 
Turi Guiliano avea pentru el o admiraţie ieșită din comun, 
deși nu fuseseră prieteni apropiaţi datorită diferenţei de 
vârstă - Guiliano era cu patru ani mai tânăr - și întrucât 
Silvio plecase pe front. Revenise ca erou, cu multe 
decoraţii. Întâlnise o fată din San Giuseppe Jato şi se 
mutase acolo pentru a se căsători cu ea. Şi în timp ce 
faima politică a lui Ferra creștea, Guiliano dădu de înţeles 
că omul îi era prieten, deși duceau politici diferite. Astfel, 
când Guiliano își începu programul de „educare” a 
votanţilor din Sicilia, dădu ordin să nu se întreprindă nicio 
acţiune împotriva satului San Giuseppe Jato sau a 
persoanei lui Silvio Ferra. 

Ferra auzise de toate acestea și fu îndeajuns de deștept 
să-i trimită lui Guiliano un mesaj în care-i mulțumea și 
spunea că, la cerere, îi va face orice serviciu. Mesajul fu 
expediat prin intermediul părinţilor lui Ferra, care încă 
mai locuiau la Montelepre, cu ceilalţi copii ai lor. Unul 
dintre copii era o fată numită Justina, de numai 
cincisprezece ani, care duse biletul acasă la Guiliano 
pentru a i-l înmâna mamei lui. Se întâmplă că Guiliano 
tocmai sosise în vizită, fiind deci prezent ca să primească 
personal mesajul. La cincisprezece ani, majoritatea fetelor 
siciliene sunt deja femei, iar Justina se îndrăgosti de Turi 
Guiliano - nici nu s-ar fi putut altfel: puterea lui fizică, 
graţia felină o fascinară într-atât, încât se holbă la el 
aproape necuviincios. 

Turi Guiliano, părinţii săi și La Venera își beau cafeaua 
și o întrebară pe fată dacă ar dori și ea o ceașcă. Refuză. 


313 


Doar La Venera observă cât de drăguță era tânăra și-și 
dădu seama de fascinația acesteia. Guiliano nu recunoscu 
în ea fetița pe care-o întâlnise cândva plângând în drum și-i 
dăduse niște lire. i spuse: 

— Transmite-i fratelui tău mulțumirile mele pentru 
ofertă și spune-i să nu-și facă griji pentru mama și tatăl său 
- se vor afla întotdeauna sub protecţia mea. 

Justina ieși repede din casă și o zbughi înapoi la părinţii 
ei. Din ziua aceea, îl visă pe Turi Guiliano ca pe un iubit, și 
era mândră de afecțiunea pe care o avea acesta pentru 
fratele ei. 

Și astfel, când Guiliano acceptă să suprime festivitatea 
de la Portella della Ginestra, îi trimise un mesaj prietenos 
lui Silvio Ferra, avertizându-l că n-ar fi bine să ia parte la 
mitingul de Întâi Mâi. Îl asigură că nici unuia dintre sătenii 
din San Giuseppe Jato nu i se va întâmpla nimic rău, dar 
era posibil să apară unele pericole de care nu-l putea 
apăra dacă insista cu activităţile sale în Partidul Socialist. 
Nu că el, Guiliano, i-ar fi făcut vreun rău, dar Prietenii 
Prietenilor erau hotărâți să zdrobească Partidul Socialist 
din Sicilia, și Ferra avea să fie cu siguranţă una dintre 
țintele lor. 

Când Silvio Ferra primi acest bilet, presupuse că era o 
altă tentativă de a-l speria, pusă la cale de Don Croce. Nu 
conta. Partidul Socialist era în marș spre victorie, iar el n- 
avea de gând să lipsească de la una din marile sărbătoriri 
ale triumfului pe care-l înregistraseră deja. 


În ziua de Întâi Mai 1948, populaţia orașelor Piani dei 
Greci și San Giuseppe Jato se trezi devreme pentru a-și 
începe lunga defilare pe drumurile montane până la 
câmpia de după Portella della Ginestra. Erau conduși de 
orchestre din Palermo angajate special cu acest prilej. 
Silvio Ferra, flancat de soţie și cei doi copii, se găsea în 
avangarda procesiunii de la San Giuseppe Jato, purtând cu 
mândrie unul din uriașele steaguri roșii. Căruţe pictate de 


314 


să-ţi ia ochii, cu caii împodobiţi cu panașe roșii și pleduri 
multicolore cu ciucuri, erau încărcate cu oale de gătit, cutii 
enorme de lemn cu spaghetti, vase gigantice de salată. O 
căruţă specială căra ulcioarele cu vin. O alta, căptușită cu 
bucăţi de gheaţă, ducea roţi de cașcaval, rude mari de 
salam, aluatul și cuptoarele pentru a coace pâine 
proaspătă. 

Copiii ţopăiau și dădeau șuturi în mingi de fotbal pe 
lângă coloană. Bărbaţi călări își încercau armăsarii pentru 
cursele de viteză, care aveau să fie un punct culminant al 
jocurilor de după-amiază. 

În timp ce Silvio Ferra își conducea concitadinii spre 
îngusta strâmtoare din munţi numită Portella della 
Ginestra, populaţia din Piani dei Greci venea să-i 
întâlnească, de pe celălalt drum, ţinându-și sus steagurile 
roșii și stindardele Partidului Socialist. Cele două mulţimi 
se amestecară, schimbând saluturi exuberante în timp ce-și 
urmau drumul, sporovăind despre cele mai recente 
scandaluri din satele lor și făcând speculaţii în legătură cu 
ce va aduce victoria în alegeri, cu pericolele ce-i așteptau. 
În ciuda zvonurilor că vor fi tulburări în acea zi de Unu 
Mai, nu erau nicidecum speriaţi. Dispreţuiau Roma, se 
temeau de Mafie, dar nu până la supunere. La urma urmei, 
le sfidaseră pe amândouă în ultimele alegeri și nu se 
întâmplase nimic. 

La amiază, mai mult de trei mii de oameni se 
răspândiseră pe câmpie. Femeile începuseră să fiarbă în 
cuptoarele portabile apă pentru pastele făinoase, copiii 
înălțau zmeie, pe deasupra cărora zburau micii șoimi roșii 
sicilieni. Senatorul comunist, Lo Causi, își revedea 
însemnările pentru discursul pe care urma să-l rostească; 
un grup de bărbaţi conduși de Silvio Ferra montau estrada 
de lemn care avea să-l susţină pe el și alţi cetățeni de vază 
din cele două localităţi. Cei ce-l ajutau îl și sfătuiau să 
scurteze prezentarea senatorului - copiilor începea să li se 
facă foame. 


315 


În acel moment, în aerul de munte se auziră mici 
pocnete. Unii dintre copii pesemne au adus artificii, își 
spuse Silvio Ferra. Se întoarse să vadă. 


În aceeași dimineață dar mult mai devreme, înainte 
chiar de-a fi răsărit pâclosul soare sicilian, două plutoane 
de câte doisprezece oameni mărșăluiseră de la sediul lui 
Guiliano din munţii de deasupra orașului Montelepre, până 
jos, în lanţul muntos unde se afla Portella della Ginestra. 
Un pluton era condus de Passatempo, iar celălalt, de 
Terranova. Fiecare avea câte o mitralieră de calibru greu. 
Passatempo își conduse oamenii sus, pe pantele Muntelui 
Cumeta, și supraveghe atent amplasarea mitralierei. Patru 
oameni fură puși s-o servească și să deschidă focul. Cei 
rămași se împrăștiară pe coastă cu puștile și lupare-le 
pentru a-i apăra de un eventual atac. 

Terranova și ai săi ocupară versanții Muntelui Pizzuta, în 
cealaltă parte faţă de Portella della Ginestra. Din acest 
punct înălțat, câmpia aridă și satele de jos erau dominate 
de ţevile mitralierei și ale puștilor oamenilor lui. Aveau 
menirea de a preveni orice surpriză din partea 
carabinierilor dacă se aventurau afară din cazarma lor. 

De pe ambele pante ale munţilor, oamenii bandei lui 
Guiliano puteau să-i vadă pe orășenii din Piani dei Greci și 
San Giuseppe Jato efectuându-și marșurile lungi până pe 
câmpia de pe podiș. Câţiva dintre oameni aveau rude în 
aceste procesiuni, dar nu simțeau niciun fior al conștiinței. 
Căci instrucţiunile lui Guiliano fuseseră clare. Mitralierele 
aveau să tragă peste capetele mulţimii până ce oamenii se 
împrăștiau și fugeau înapoi în satele lor. Nu trebuia să fie 
rănit nimeni. 

Guiliano plănuise să însoţească expediţia și s-o comande 
personal, dar, cu șapte zile înainte de Întâi Mai pieptul 
slab al lui Aspanu Pisciotta cedase în sfârșit în faţa unei 
hemoragii. Fugise în sus pe panta muntelui până la 
cartierul general al bandei, când pe gură îi ţâșni sângele și 


316 


se prăbuși la pământ. Trupul începu să i se rostogolească 
pe povârniș. Guiliano, care urca în urma lui, crezu că era 
una din farsele vărului său. Opri trupul cu piciorul, după 
care văzu pieptul cămășii lui Pisciotta plin de sânge. În 
primul moment presupuse că Aspanu fusese lovit de un 
ochitor iar el nu auzise zgomotul împușcăturii. Îl luă pe 
Pisciotta în braţe și-l cără spre culme. Pisciotta încă mai 
era conștient și tot murmura: 

— Pune-mă jos, pune-mă jos. 

lar Guiliano își dădu seama că nu putea fi un glonţ. 
Glasul trăda slăbiciunea datorată unei rupturi interne, nu 
trauma sălbatică a unui trup violat de metal. 

Pisciotta fu întins pe o targă, iar Guiliano porni cu o 
bandă de zece oameni până la un doctor din Monreale. 
Medicul era adesea consultat de bandă pentru a trata 
rănile provocate de gloanţe și puteau conta pe el că păstra 
secretele. Dar acest doctor îi raportă lui Don Croce despre 
boala lui Pisciotta, așa cum făcuse și în cazul tuturor 
celorlalte tranzacții cu Guiliano. Căci medicul spera să fie 
numit director al unui spital din Palermo și știa că asta ar 
fi imposibil fără binecuvântarea lui Don Croce. 

Doctorul îl duse pe Pisciotta la spitalul din Monreale 
pentru examene mai minuţioase și-i ceru lui Guiliano să 
stea până ies rezultatele. 

— Am să mă-ntore dimineaţă, îi spuse Guiliano 
doctorului. 

Își lăsă patru oameni să-l păzească pe Pisciotta în spital 
și, împreună cu ceilalţi, plecă acasă la un membru al 
bandei să se ascundă. 

A doua zi, doctorul îi spuse că Pisciotta avea nevoie de 
un medicament numit streptomicină, care nu se putea 
obține decât din Statele Unite. Guiliano se gândi ce era de 
făcut. Avea să le ceară tatălui său și lui Stefano Andolini 
să-i scrie lui Don Corleone în America cerându-i să le 
trimită niște streptomicină. I-o spuse medicului și întrebă 


317 


dacă-i putea da drumul lui Pisciotta din spital. Doctorul 
spuse că da, dar numai dacă stătea câteva zile la pat. 
Astfel că, în timp ce se desfășura atacul de la Portella 
della Ginestra, Guiliano era la Monreale, îngrijindu-l pe 
Pisciotta și găsindu-i o casă în care să se restabilească. 


Când Silvio Ferra se răsuci la auzul pocnitorilor, trei 
lucruri i se înregistrară simultan în minte. Primul, 
imaginea unui băieţel ce ţinea braţul în sus, uluit, iar la 
capătul braţului, în locul mâinii ţinând sfoara unui zmeu, 
se afla un oribil ciot însângerat, zmeul plutind spre cer 
peste pantele Muntelui Cumeta. Al doilea fu șocul 
recunoașterii - pocnitorile erau rafale de mitralieră. Al 
treilea - un cal mare și negru ce se repezea înnebunit prin 
mulțime, fără călăreț, cu coastele șiroind de sânge. Apoi 
Silvio Ferra o luă la goană printre oameni, căutându-și 
nevasta și copiii. 


De pe o pantă a Muntelui Pizzuta, Terranova privea 
scena prin binoclu. În primul moment crezu că oamenii 
cădeau la pământ de groază, după care văzu trupuri 
nemișcate, prăbușite cu acel ciudat abandon propriu morții 
și, cu o lovitură, îl îndepărtă pe mitralior de lângă armă. 
Dar în timp ce mitraliera lui rămânea tăcută, o putu auzi 
pârâind în continuare pe cea de pe Muntele Cumeta. 
Terranova își spuse că probabil Passatempo încă nu văzuse 
că rafalele erau ţintite prea jos și masacrau oamenii. După 
câteva minute, cealaltă mitralieră tăcu și o încremenire 
sinistră umplu Portella della Ginestra. Apoi, spre culmile 
gemene ale munţilor plutiră vaietele celor vii, tipetele 
răniților și ale muribunzilor. Terranova le făcu semn 
oamenilor săi să se apropie, îi puse să demonteze 
mitraliera, apoi îi conduse pe cealaltă parte a muntelui ca 
să fugă. In timpul ăsta reflectă dacă să se întoarcă la 
Guiliano pentru a-i raporta despre tragedie. Se temea că 
Guiliano l-ar putea executa pe loc, pe el și oamenii săi. 


318 


Totuși, era sigur că Guiliano îl va asculta cu obiectivitate, 
iar el și ai lui puteau jura că trăseseră pe sus. Decise să 
revină la cartierul general și să raporteze. Se întreba dacă 
Passatempo va face la fel. 


Până când Silvio Ferra își găsi soţia și copiii, mitralierele 
se opriseră. Familia sa era nevătămată și începeau să se 
ridice de la pământ. Îi trânti la loc, spunându-le să stea 
nemișcaţi încă cincisprezece minute. Văzu un om călare 
galopând spre Piani dei Greci pentru a cere ajutor de la 
cazarma carabinierilor și, întrucât nu se trase asupra 
călăreţului, știu că atacul luase sfârșit. 

De pe podișul ce încununa Portella della Ginestra, mii de 
oameni șiroiau înapoi spre satele lor de la poalele 
munţilor. lar pe jos zăceau morții și răniții, cu rudele 
chircite asupra lor, plângând. Mândrele drapele pe care le 
purtaseră de dimineaţă erau căzute în praf, cu auriul lor 
întunecat, verdele strălucitor și roșul solitar orbitor de vii 
în soarele amiezii. Silvio Ferra își lăsă familia unde se afla, 
pentru a-i ajuta pe răniţi. Opri câţiva din oamenii ce fugeau 
și-i puse să facă pe brancardierii. Văzu cu groază că unii 
dintre morți erau copii, iar unele, femei. Simţi că-i vin 
lacrimile-n ochi. Toţi dascălii săi, acei oameni încrezători în 
acţiunea politică, greșeau. Votanţii nu vor schimba în veci 
Sicilia. Totul era o prostie. Trebuiau să ucidă pentru a-și 
obţine drepturile. 


Hector Adonis fu cel ce-i aduse vestea lui Guiliano, la 
patul de suferinţă al lui Pisciotta. Guiliano urcă imediat la 
sediul său din munţi, lăsându-l pe Pisciotta să-și revină fără 
protecția sa personală. 

Acolo, pe înălțimile de deasupra orașului Montelepre, îi 
chemă pe Passatempo și Terranova. 

— Înainte să vorbiţi, daţi-mi voie să vă previn, începu 
Guiliano. Indiferent cine e răspunzător, va fi descoperit, 
oricât ar dura. Și cu cât durează mai mult, cu-atât va fi 


319 


pedeapsa mai aspră. Dacă a fost o greșeală nevinovată, 
mărturisiţi acum și vă promit că nu veţi fi condamnaţi la 
moarte. 

Passatempo și Terranova nu mai văzuseră niciodată o 
asemenea furie la Guiliano. Stăteau ţepeni, neîndrăznind 
să facă vreo mișcare în timp ce Guiliano îi interoga. Jurară 
că armele lor fuseseră reglate să tragă peste capetele 
mulțimii și, când observaseră că sunt loviți oamenii, 
opriseră focul. 

Apoi Guiliano îi chestiona pe oamenii din plutoane și pe 
trăgători.  Reconstitui scena. Mitraliera lui Terranova 
trăsese cam cinci minute înainte de a se opri. Cea a lui 
Passatempo, circa zece minute. Mitraliorii jurară și ei că 
trăseseră pe deasupra capetelor mulțimii. Niciunul din ei 
nu admise că ar fi putut face vreo greșeală sau că ar fi 
coborât în vreun fel unghiul armei. 

După ce-i concedie, Guiliano se așeză singur. Simţea, 
pentru prima oară de când devenise bandit, o rușine de 
neîndurat. În cei peste patru ani de când era în afara legii 
se putea lăuda că nu le făcuse niciodată vreun rău 
săracilor. Acum n-o mai putea face. Îi masacrase. În 
adâncul inimii lui nu se mai putea considera erou. Apoi 
analiză posibilităţile. Nu era exclusă o greșeală: banda sa 
se descurca bine cu lupare-le, dar mitralierele grele nu le 
erau prea familiare. Trăgând în jos, era posibil să fi 
apreciat greșit unghiul. Nu-i venea să creadă că Terranova 
sau Passatempo ar fi jucat dublu, dar exista oricând 
groaznica posibilitate ca unul sau amândoi să fi fost mituiţi 
pentru a comite masacrul. De asemenea, îi trecuse prin 
minte, în momentul când aflase știrea, că putea să fi 
existat un al treilea grup de ambuscadă. 

Dar, cu siguranţă, dacă se întâmplase intenţionat, ar fi 
fost împușcați mai mulţi oameni. Fără îndoială, măcelul ar 
fi fost pe departe mai cumplit. Doar dacă nu cumva, își 
spunea Guiliano, scopul masacrului fusese acela de a 
compromite numele de Guiliano. Și cui aparținuse ideea, 


320 


atacul de la Portella della Ginestra? Coincidenţa era prea 
mare ca s-o poată înghiţi. 

Inevitabilul și umilitorul adevăr era că fusese păcălit de 
Don Croce. 


321 


Capitolul 21 


Masacrul de la Portella della Ginestra șocă toată Italia. 
Ziarele urlau în articole furibunde despre măcelărirea unor 
oameni nevinovați, bărbați, femei și copii. Se 
înregistraseră cincisprezece morţi și peste cincizeci de 
răniţi. La început circulară speculaţii cum că Mafia 
săvârșise masacrul și, într-adevăr, Silvio Ferra ţinu 
cuvântări aruncând vina în cârca lui Don Croce. Dar Don-ul 
se pregătise pentru asta. Membri secreţi ai Prietenilor 
Prietenilor jurară în fața magistraţilor că-i văzuseră pe 
Passatempo și Terranova dând atacul. Populaţia Siciliei se 
întreba de ce Guiliano nu contesta această ultragioasă 
acuzaţie într-una din faimoasele sale scrisori adresate 
ziarelor. Păstra o tăcere necaracteristică pentru el. 


Cu două săptămâni înainte de alegerile naţionale, Silvio 
Ferra mergea cu bicicleta de la San Giuseppe Jato spre 
orașul Piani dei Greci. Pedala de-a lungul râului Jato, 
ocolind baza muntelui. Pe drum, depăși doi oameni care-i 
strigară să se oprească, dar el mări viteza. Privind înapoi, 
văzu că cei doi îl urmau răbdători, dar curând câștigă 


322 


distanţă și-i lăsă departe în urmă. Când intră în satul Piani 
dei Greci, nu se mai vedeau. 

Ferra petrecu următoarele trei ore în casa comunitară a 
socialiștilor, cu alţi lideri de partid din vecinătate. Când 
terminară, asfinţea soarele, iar el era nerăbdător să ajungă 
acasă înainte de-a se întuneca. Își duse bicicleta de ghidon 
prin piața centrală, salutând vesel câţiva săteni pe care-i 
cunoștea. Deodată fu înconjurat de patru oameni. Silvio 
Ferra îl recunoscu pe unul din ei ca fiind șeful Mafiei din 
Montelepre, și avu un sentiment de ușurare. Il știa pe 
Quintana din copilărie, iar Ferra mai știa și că Mafia avea 
mare grijă în acel colț al Siciliei să nu-l irite pe Guiliano 
sau să-i încalce regulile privind „insultele faţă de săraci”. 
Așa că-l salută pe Quintana zâmbind și spuse: 

— Eşti foarte departe de casă. 

Quintana răspunse: 

— Salut, prietene. Te vom însoţi puţin. Nu fă tărăboi și 
n-ai să fii rănit. Vrem doar să discutăm raţional cu tine. 

— Discutaţi rațional cu mine aici, replică Silvio Ferra. 
Simţea primul fior de frică, aceeași frică pe care o simţise 
pe câmpurile de luptă în război, o frică despre care știa că 
nu și-o poate stăpâni. Așa că acum se abţinu să nu facă 
vreo prostie. Doi dintre oameni trecură de-o parte și de 
alta a lui și-l apucară de braţe. Îl împinseră ușurel de-a 
latul pieţei. Bicicleta porni nesusţinută, apoi căzu pe o 
parte. 

Ferra îi văzu pe sătenii așezați în faţa caselor devenind 
conștienți de ceea ce se întâmpla. Cu siguranţă, aveau să-i 
sară în ajutor. Dar masacrul de la Portella della Ginestra, 
domnia generală a terorii le înăbușiseră curajul. Niciunul 
din ei nu scoase un strigăt măcar. Silvio Ferra își înfipse 
călcâiele în pământ și încercă să se întoarcă la casa 
comunitară. Chiar de la acea distanţă îi putea vedea pe 
unii dintre tovarășii lui activiști de partid stând în cadrul 
ușii. Oare ei nu vedeau că a intrat într-o încurcătură? Dar 
nimeni nu părăsi dreptunghiul de lumină. Strigă: 


323 


— Ajutaţi-mă! 

În sat nu mișca nimeni, iar Silvio Ferra simţi o rușine 
adâncă pentru ei. 

Quintana îl împinse dur înainte: 

— Nu fi prost. Vrem doar să stăm de vorbă. Acum vino 
cu noi fără să faci scandal. Nu ne sili să-ți vătămăm 
prietenii. 

Era aproape întuneric, luna strălucea deja pe cer. Simţi 
un pistol înfipt în spinare și-și dădu seama că, dacă aveau 
de gând să-l omoare, l-ar fi ucis în piaţă. Iar apoi i-ar fi 
omorât orice prieten care s-ar fi hotărât să-l ajute. Porni cu 
Quintana spre capătul satului. Exista o șansă să scape cu 
viaţă: erau prea mulţi martori și unii sigur îl recunoscuseră 
pe Quintana. Dacă începea acum să se zbată, puteau intra 
în panică și trage cu pistoalele. Mai bine să aștepte și să 
asculte. 

Quintana îi vorbea pe un ton rezonabil: 

— Vrem să te convingem să încetezi cu toate prostiile 
astea ale tale comuniste. Ti-am iertat atacul asupra 
Prietenilor Prietenilor când i-ai acuzat de afacerea 
Ginestra. Dar răbdarea nu ne-a fost răsplătită și începem 
să ne-o pierdem. Crezi că-i înțelept ce faci? Dacă mai 
continui, o să ne silești să-ţi lăsăm copiii fără tată. 

De-acum ieșiseră din sat și o luau pe cărarea pietroasă 
ce ducea spre Muntele Cumeta. Silvio Ferra privi înapoi 
disperat dar nu văzu pe nimeni urmându-i. li spuse lui 
Quintana: 

— Ai ucide un tată de familie pentru un mărunţiș ca 
politica? 

Quintana râse răgușit: 

— Am omorât oameni fiindcă m-au scuipat pe pantof. 

Cei doi care-l ţineau pe Silvio Ferra de braţe îi dădură 
drumul și, în acel moment, acesta știu că soarta îi era 
pecetluită. Se răsuci pe călcâie și o luă la fugă pe poteca 
pietruită, luminată de lună. 


324 


Sătenii auziră împușcăturile și unul din liderii Partidului 
Socialist se duse la carabinieri. A doua zi dimineaţă, 
cadavrul lui Silvio Ferra fu găsit aruncat într-o crevasă 
montană. Când poliţia îi chestionă pe localnici, niciunul nu 
recunoscu că văzuse cele întâmplate. Nimeni nu-i 
menţionă pe cei patru oameni, nimeni nu admise a-l fi 
recunoscut pe Guido Quintana. Oricât de rebeli, erau 
sicilieni și n-ar fi încălcat legea omertei. Câţiva, însă, îi 
spuseră unui membru al bandei lui Guiliano ce văzuseră. 


Multe lucruri concuraseră la câștigarea alegerilor de 
către creștin-democraţi. Don Croce și Prietenii Prietenilor 
își făcuseră treaba bine. Masacrul de la Portella della 
Ginestra șocase toată Italia, dar sicilienilor le provocase 
mai mult de-atât - îi traumatizase. Biserica Catolică, făcând 
campanie electorală sub stindardul lui Christos, fusese mai 
atentă cu caritatea ei. Asasinarea lui Silvio Ferra fusese 
lovitura de graţie. Partidul Creștin-Democrat a câștigat o 
victorie covârșitoare în 1948 în Sicilia, iar asta a avut efect 
asupra întregii Italii. Era clar că acest partid avea să 
domnească mult timp în viitorul previzibil. Don Croce era 
stăpânul Siciliei, Biserica Catolică avea să fie religia 
naţională și existau toate șansele ca Ministrul Trezza, nu 
înainte de câţiva ani - dar mai bine mai târziu decât 
niciodată - să ajungă Premierul Italiei. 


În final, se dovedi că Pisciotta avusese dreptate. Don 
Croce trimise vorbă prin Hector Adonis că Partidul 
Creștin-Democrat nu putea obţine amnistia pentru Guiliano 
și oamenii săi datorită masacrului de la Portella della 
Ginestra. Ar fi ieșit un scandal prea mare; acuzaţiile că 
fusese un atentat de inspiraţie politică aveau să se 
întețească din nou. Ziarele își vor ieși din minţi și vor urma 
lovituri violente pe tot cuprinsul Italiei. Don Croce spuse 
că, în mod firesc, Ministrul Trezza avea mâinile legate, că 
nici Cardinalul de Palermo nu mai putea ajuta un om 


325 


despre care se socotea că măcelărise femei și copii 
nevinovaţi. Oricum, îl sfătui pe Guiliano că era mai bine să 
emigreze în Brazilia sau în Statele Unite, efort în care el, 
Don Croce, avea să-l ajute negreșit. 

Oamenii, lui Guiliano fură uimiți văzându-l că nu 
reacționează în fața acestei trădări, pe care părea s-o 
accepte ca pe un lucru banal. Își replie banda mai adânc în 
munţi și le spuse celorlalte căpetenii să-și instaleze 
taberele lângă a lui pentru a le putea aduna în orice 
moment. Pe măsură ce treceau zilele, părea să se retragă 
tot mai mult și mai mult în sine însuși. Săptămânile 
treceau, iar șefii îi așteptau nerăbdători ordinele. 

Într-o dimineaţă, porni hoinar prin adâncul munţilor de 
unul singur, fără gardă de corp. Reveni pe întuneric și se 
opri în lumina focurilor de tabără. 

— Aspanu, spuse, convoacă toţi șefii. 


Prinţul Ollorto avea o moșie de sute de mii de acri pe 
care cultiva tot ceea ce făcuse din Sicilia coșul de hrană al 
Italiei timp de o mie de ani - lămâi și portocali, grâne, 
bambus, măslini ce furnizau adevărate fântâni de 
untdelemn, struguri pentru vin, oceane de tomate, piper 
verde, vinete de cel mai bun soi, mari cât capul unui 
căruțaș. Unele dintre aceste pământuri le erau date în 
arendă țăranilor cu jumătate din profit, dar Prinţul Ollorto, 
la fel ca majoritatea latifundiarilor, lua caimacul - taxe 
pentru mașinile folosite, seminţe și transport, toate cu cotă 
parte. Arendașul avea noroc dacă-i reveneau douăzeci și 
cinci la sută din comorile pe care le cultivase cu sudoarea 
frunţii. Şi totuși o ducea bine, în comparaţie cu cei ce 
trebuiau să se angajeze cu ziua și să accepte lefurile de 
mizerie. 

Pământul era bogat dar, din păcate, nobilii păstrau o 
bună parte din moșii necultivată și irosită. Nu mai demult 
de 1860, marele Garibaldi le promisese ţăranilor că vor 
avea în proprietate pământul lor și numai al lor. Totuși, 


326 


chiar și acum, Prinţul Ollorto avea o sută de mii de acri 
care zăceau pârloagă; la fel și alţi nobili, ce-și foloseau 
pământul ca rezervă de bani, vânzând parcele pentru a-și 
satisface capriciile. 

În ultimele alegeri, toate partidele, inclusiv Partidul 
Democrat-Creștin, făgăduiseră să întărească și să aplice 
legile de împărţire a pământurilor. Aceste legi decretau că 
regiunile necultivate din marile moșii puteau fi revendicate 
de ţăranii fermieri contra achitării unei sume fixe. 

Dar aceste legi fuseseră întotdeauna dejucate de către 
practica nobilimii de a angaja șefi mafioţi pentru a-i 
intimida pe eventualii pretendenți ai terenului. În ziua 
revendicării pământurilor, un șef ai Mafiei nu avea decât 
să se plimbe călare încoace și-ncolo pe hotarele moșiei, și 
niciun țăran nu mai îndrăznea sa emită vreo pretenție. 
Puţinii care preferau, totuși, s-o facă erau invariabil 
condamnaţi la moarte dimpreună cu toţi membrii de sex 
bărbătesc ai familiei. Așa merseseră lucrurile de un secol 
și toţi sicilienii știau regula. Dacă o moșie avea ca 
protector un șef al Mafiei, de pe ea nu se revendica nicio 
palmă de pământ. Putea Roma să promulge și o sută de 
legi, că n-aveau nicio însemnătate. După cum îi spusese 
Don Croce Ministrului Trezza într-un moment necontrolat: 
„Ce au legile dumneavoastră de-a face cu noi?” 

La scurt timp după alegeri, sosi ziua ca terenurile 
Prințului Ollorto să poată fi revendicate de pe acele părţi 
ale moșiei care nu fuseseră cultivate. Toţi cei o sută de mii 
de acri fuseseră desemnaţi de guvern, cu ironie. Liderii 
partidelor de stânga zoriră oamenii să-și formuleze 
pretenţiile. Când sosi ziua cu pricina, aproape cinci mii de 
ţărani se adunară în faţa porţilor palatului princiar. 
Oficialităţile de la guvern așteptau într-un cort uriaș, 
instalat dincolo de porţi, mobilat cu mese și scaune și alte 
rechizite necesare pentru a le înregistra formal cererile. 
Unii ţărani erau din Montelepre. 


327 


Prințul Ollorto, urmând sfatul lui Don Croce, angajase 
șase șefi ai Mafiei să-i fie gabellott?3. Şi astfel, în acea 
luminoasă dimineaţă, soarele fumuriu al Siciliei făcându-i 
să transpire, cei șase șefi mafioţi începură să-și mâne caii 
în susul și-n josul zidului ce împrejmuia moșia Prințului 
Ollorto. Ţăranii adunaţi, sub măslini mai bătrâni decât 
Christos, îi priveau pe acești șase oameni, vestiți în toată 
Sicilia pentru ferocitatea lor. Așteptau sperând, parcă, cine 
știe ce miracol, prea temători ca să pășească înainte. 

Dar miracolul n-avea să fie reprezentat de forţele legii. 
Ministrul Trezza îi trimisese ordine directe Maresciallo- 
ului carabinierilor ca aceștia să rămână consemnați în 
cazarmă. În ziua aceea, nici măcar un singur membru în 
uniforma Poliţiei Naţionale nu fu văzut în toată provincia 
Palermo. 


Multimea din afara zidului moșiei Prințului Ollorto 
aștepta. Cei șase șefi mafioţi călăreau într-un ritm la fel de 
constant ca niște metronoame, cu fețele nepătrunse, cu 
armele în huse, cu lupare-le agăţate pe umăr și pistoalele 
vârâte la cingătoare ascunse sub scurte. Nu făceau niciun 
fel de semne amenințătoare spre gloată - într-adevăr, nici 
nu-i băgau în seamă; pur și simplu călăreau tăcuţi înainte 
și-napoi. Ţăranii, parcă nădăjduind că animalele vor obosi 
sau îi vor duce de-acolo pe acei dragoni-păzitori, își 
deschiseră traistele de merinde și destupară sticlele cu vin. 
Erau în majoritate bărbaţi, doar puţine femei, iar printre 
acestea se număra și tânăra Justina, împreună cu mama și 
tatăl ei. Veniseră să-și arate sfidarea față de ucigașii lui 
Silvio Ferra. Și totuși, niciunul dintre ei nu îndrăznea să 
depășească linia cailor cu mișcări încete, nu îndrăznea să 
revendice pământul ce le aparţinea de drept. 

Nu numai teama îi ţinea pe loc; acei călăreţi erau 
„oameni respectabili” care, de fapt, făceau ei legile 
orașelor unde trăiau. Prietenii Prietenilor își stabiliseră 


23. A TAE RPR aia Fimea at 
Peiorativ pentru gabellieri = vameși (ît.). Aici cu sens de păzitori ai hotarelor moșiei (n.r.). 


328 


propriul guvern din umbră, ce funcţiona mai eficient decât 
guvernul de la Roma. Apărea vreun hoţ de vite să fure vaca 
sau oile unui ţăran? Dacă victima raporta delictul la 
carabinieri, n-avea să-și mai primească niciodată bunurile. 
Dar dacă se ducea să vorbească cu acești șefi ai Mafiei și 
plătea o taxă de douăzeci la sută, vietăţile pierdute erau 
găsite și primea o garanţie că nu se va mai întâmpla. Dacă 
un bătăuș iute la mânie omora vreun muncitor nevinovat la 
un pahar de vin, rareori îl putea guvernul condamna, din 
cauza unei mărturii sperjure și a legii omertei. Dar dacă 
familia victimei mergea la unul din acești șase oameni „de 
respect”, atunci se putea obţine dreptate și răzbunare. 

Găinarii cronici din împrejurimile sărace erau executaţi, 
discordiile se rezolvau onorabil, o ceartă pentru hotarele 
pământurilor era lămurită fără cheltuieli pe avocaţi. Cei 
șase erau judecători ale căror opinii nu puteau fi nici 
recuzate, nici ignorate, ale căror pedepse erau severe și nu 
se puteau eschiva decât prin emigrare. Acești șase oameni 
aveau în Sicilia o putere pe care n-o putea exercita nici 
chiar Primul Ministru al Italiei. Și astfel, gloata rămânea în 
afara zidurilor Prințului Ollorto. 

Cei șase șefi mafioţi nu călăreau aproape unul de altul; 
acesta ar fi fost un semn de slăbiciune. Se deplasau 
separat, ca niște regi independenţi, purtându-și fiecare 
propria marcă a terorii. Cel mai temut, călare pe un cal 
cenușiu-rotat, era Don Siano din orașul Bisacquino. Avea 
acum peste șaizeci de ani, iar chipul îi era la fel de cenușiu 
și de pătat ca și pielea calului său. Devenise o legendă la 
vârsta de douăzeci și șase de ani, când îl asasinase pe șeful 
Mafiei predecesor lui. Omul îl ucisese pe tatăl lui Don 
Siano pe vremea când Don-ul însuși era un copil de 
doisprezece ani, iar Siano așteptase paisprezece ani ca să 
se răzbune. Apoi, într-o zi, sărise dintr-un copac asupra 
victimei și a calului său și, înșfăcând omul de la spate, îl 
forțase să călărească pe strada principală a orașului. In 
timp ce călăreau în văzul lumii, Siano își ciopârţise victima 


329 


în bucăţi, tăindu-i nasul, buzele, urechile și organele 
genitale, iar apoi, ţinând în braţe cadavrul însângerat, 
defilase cu calul prin fața casei victimei. După care, își 
condusese provincia cu o mână de fier și sânge. 

Al doilea șef mafiot, călare pe un cal negru, cu pene 
stacojii deasupra urechilor, era Don Arzana de la Piani dei 
Greci. Om calm și calculat, considera că în orice conflict 
există două părți și refuzase să-l omoare pe Silvio Ferra 
din motive politice, amânând într-adevăr soarta acelui om 
cu ani de zile. Îl îndurera moartea lui Ferra, dar fusese 
neputincios să intervină, de vreme ce Don Croce și ceilalți 
șefi ai Mafiei insistaseră că a sosit vremea să dea un 
exemplu în regiune. Domnia sa fusese temperată cu milă și 
bunătate, fiind cel mai iubit din cei șase tirani. Dar acum, 
pe când își mâna calul prin faţa mulţimii adunate, avea 
chipul auster, orice înclinare spre blândeţe fiindu-i 
înăbușită. 

Cel de-al treilea călăreț era Don Piddu din Caltanissetta, 
și avea împodobit frâul armăsarului cu ghirlande de flori. 
Era cunoscut ca fiind sensibil la lingușeli și preocupat să se 
înzorzoneze, invidios pe putere și intolerant cu aspiraţiile 
tinerilor. La o petrecere sătească, un tânăr ţăran 
curtenitor le lăsase mute de admiraţie pe femeile din 
partea locului pentru că purta clopoței la glezne când 
dansa, cămașă și pantaloni de mătase verde, croite la 
Palermo, și cânta din voce și la o chitară de fabricaţie 
madrilenă. Don Piddu fusese ofensat de adulaţia arătată 
acestui Valentino rural, furios că femeile nu admirau un 
bărbat adevărat așa ca el, în locul acelui tânăr papiţoi 
efeminat. Care, după acea zi fatidică, nu mai dansă, ci fu 
găsit pe drumul fermei sale, cu trupul ciuruit de gloanţe. 

Al patrulea șef al Mafiei era Don Marcuzzi din orașul 
Villamura, cunoscut ca ascet și având acasă propria sa 
capelă, la fel ca vechea nobilime. Don Marcuzzi, în pofida 
acestei unice fandoseli, ducea o viaţă foarte simplă și era, 
personal, un om sărac, de vreme ce refuza să profite de pe 


330 


urma puterii sale. Se bucura însă enorm de această putere; 
era neobosit în strădaniile sale de a-și ajuta compatrioții 
sicilieni, dar mai era și un adevărat fidel al vechilor 
mijloace aplicate de Prietenii Prietenilor. Intrase în 
legendă executându-și nepotul favorit pentru a fi comis o 
infamită, încălcarea legii  omertei, dându-i poliției 
informații contra unei facțiuni mafiote rivale. 

Cel de-al cincilea călăreț era Don Buccilla de Partinico, 
care venise la Hector Adonis să intervină pentru nepotul 
său, în acea fatidică zi de demult, când Turi Guiliano 
devenise tâlhar. Acum, după cinci ani, era mai greu cu 
patruzeci de livre. Încă-și mai purta hainele de țăran de 
operetă, în ciuda faptului că se îmbogăţise enorm în acești 
cinci ani. Ferocitatea sa era benignă, dar nu putea ierta 
necinstea, și executa hoţii cu aceeași îndreptăţire ca și acei 
înalţi justițiari englezi din secolul al optsprezecelea care 
pronunţau pedeapsa cu moartea pentru copiii hoţi de 
buzunare. 

Al șaselea era Guido Quintana, care, deși oficial din 
Montelepre, își stabilise reputaţia asumându-și câmpul de 
luptă însângerat din orașul Corleone. Fusese nevoit s-o 
facă deoarece Montelepre se afla sub protecţia directă a 
lui Guiliano. Dar, la Corleone, Guido Quintana găsise lucrul 
după care tânjea inima sa ucigașă. Pusese capăt la șase 
conflicte familiale prin expedientul simplu de a-i nimici pe 
cei ce se opuneau deciziilor lui. Il asasinase pe Silvio Ferra 
și pe alţi organizatori sindicali. Era poate singurul șef 
mafiot mai detestat decât respectat. 

Aceștia erau cei șase oameni care, prin reputaţie, 
respect și enorma cantitate de frică pe care o puteau 
genera, barau pământurile Prințului Ollorto în calea 
țăranilor săraci din Sicilia. 


Două jeep-uri pline cu oameni înarmaţi goneau pe 
drumul Montelepre-Palermo și cotiră pe cărarea ce ducea 
la zidul moșiei. Toţi ocupanţii, în afară de doi, erau mascaţi 


331 


cu acoperitori de lână ce aveau tăieturi în dreptul ochilor. 
Cei doi fără măști erau Turi Guiliano și Aspanu Pisciotta. 
Oamenii mascaţi erau  Caporalul Canio Silvestro, 
Passatempo și Terranova. Andolini, mascat și el, acoperea 
drumul dinspre Palermo. În timp ce jeep-urile opreau cam 
la douăzeci de metri de călăreţii mafioţi, întăriri 
suplimentare se înghesuiră prin mulţimea de ţărani. Şi 
aceștia erau mascaţi. Stătuseră la un picnic în pâlcul de 
măslini. La apariţia celor două mașini, deschiseseră 
coșurile cu mâncare din care-și scoseseră armele și 
măștile. Se răspândiră într-un semicerc lung și îndreptară 
puștile spre călăreţi. Una peste alta, erau cam cincizeci la 
număr, Turi Guiliano sari din jeep și controlă ca fiecare să 
fie la locul său. li privi pe cei șase călăreţi patrulând 
încoace și-ncolo. Ştia că-l văzuseră, și mai știa că și gloata 
îl recunoscuse. Soarele fumuriu al după-amiezii siciliene 
smălțuia cu roșu priveliștea înverzită. Guiliano se întreba 
cum puteau fi acele mii de țărani duri atât de intimidațţi 
încât lăsau șase oameni să le ia pâinea de la gură copiilor 
lor. 

Aspanu Pisciotta aștepta lângă el ca o viperă 
nerăbdătoare. Aspanu refuzase să poarte mască; toţi 
ceilalți se temuseră de o vendetă din partea familiilor celor 
șase șefi mafioţi și a Prietenilor Prietenilor. Acum Guiliano 
și Pisciotta aveau să suporte greul vendetei. 

Amândoi purtau cataramele de aur gravate cu leul și 
acvila. Guiliano nu avea decât un pistol de calibru greu 
într-o teacă agăţată la centură. Mai purta și inelul cu 
smarald pe care-l luase de la Ducesă cu ani în urmă. 
Pisciotta ducea în braţe un pistol automat. Avea chipul 
palid, urmare a bolii de plămâni și a surescitării: era 
nerăbdător că Guiliano o lungea atâta. Dar Guiliano privea 
cu atenţie scena ca să se asigure că i se duceau ordinele la 
îndeplinire. Oamenii săi formaseră un semicerc pentru a 
lăsa o cale de scăpare șefilor mafioţi în caz că se hotărau 
să plece. Dacă fugeau, își pierdeau „respectul” și o mare 


332 


parte din influenţă; ţăranii n-aveau să se mai teamă de ei. 
Dar îl văzu pe Don Siano întorcându-și calul sur rotat, 
urmat de ceilalţi pentru a defila mai departe prin faţa 
zidului. N-aveau să fugă. 


Dintr-unul din turnurile străvechiului său palat, Prinţul 
Ollorto privea scena prin telescopul pe care-l folosea 
pentru a scruta stelele. Putea vedea chipul lui Turi 
Guiliano clar și amănunțit - ochii alungiţi, trăsăturile 
limpezi ale feţei, gura cărnoasă, acum încleștată; știa că 
forţa de pe chipul acela era forţa virtuţii, și socotea mare 
păcat faptul că virtutea nu era o trăsătură mai milostivă. 
Căci era într-adevăr cumplită atunci când era pură, iar 
Prinţul știa cât de pură era virtutea lui Guiliano. Se simţea 
rușinat de propriul său rol. Își cunoștea atât de bine 
compatrioţii sicilieni, iar acum avea să fie răspunzător 
pentru ceea ce urma să se întâmple. Cei șase mari oameni 
pe care-i plătise să lupte pentru el n-aveau să fugă. 
Intimidaseră imensa mulțime aflată dinaintea zidurilor lui. 
Acum însă Guiliano stătea în faţa lor ca un înger al 
răzbunării. Prințului i se părea deja că soarele se întunecă. 


Guiliano păși spre cărarea pe care călăreau cei șase. 
Erau călăreţi greoi și îndesaţi și-și ţineau caii la pas, încet 
și constant. Din când în când își ospătau animalele dintr-o 
grămadă uriașă de ovăz rezemată de zidul dințat de piatră 
albă. O făceau pentru ca dobitoacele să se ușureze 
încontinuu și să lase o dâră neîntreruptă și ofensatoare de 
balegă; apoi își continuau lent drumul. 

Turi Guiliano se opri foarte aproape de traseul lor, cu 
Pisciotta la un pas mai în spate. Cei șase călăreţi nu priviră 
spre el, nici nu se opriră. Aveau chipurile de nepătruns. 
Deși purtau cu toţii lupare pe umeri, nu încercară să și le 
dea jos. Guiliano aștepta. Oamenii mai trecură prin dreptul 
lui de trei ori. Făcu un pas înapoi. li spuse calm lui 
Pisciotta: 


333 


— Dă-i jos de pe cai și prezintă-mi-i. 

Apoi traversă cărarea și se rezemă de zidul din piatră 
albă al moșiei. 

Sprijinindu-se de perete știa că depășise o linie fatală, că 
ceea ce făcea în acea zi avea să-i hotărască soarta. Dar nu 
simţi nicio ezitare, nicio stinghereală, doar o mânie rece 
împotriva lumii. Ştia că înapoia acestor șase oameni 
domina enorma figură a lui Don Croce și că acesta era 
dușmanul său suprem. Simţea furie chiar și împotriva 
acelei mulţimi de oameni pe care-i ajuta. De ce erau atât 
de docili, de temători? Dacă i-ar fi putut înarma și conduce, 
ar fi putut să făurească o Sicilie nouă. Apoi, însă, locul 
furiei îl luă un val de milă faţă de acei țărani nevolnici, 
aproape morţi de foame, și ridică braţul în semn de salut 
pentru a-i încuraja. Gloata rămase tăcută. Un moment se 
gândi la Silvio Ferra, care i-ar fi putut ridica la luptă. 

Pisciotta luă comanda situaţiei. Purta puloverul crem cu 
dragoni furioși, ţesuţi cu fire închise la culoare în 
materialul lânos. Capul său brunet-lucios, îngust ca o lamă 
de pumnal, se contura în lumina roșie-sângerie a soarelui 
sicilian. Întoarse acel cap ca un tăiș spre cele șase 
obeliscuri călări și le privi un lung răstimp cu căutătura sa 
ucigătoare, de viperă. Calul lui Don Siano se bălegă la 
picioarele lui în timp ce cei șase îi treceau prin faţă. 

Pisciotta făcu un pas înapoi. Dădu din cap spre 
Terranova, Passatempo și Silvestro, care fugiră la cei 
cincizeci de mascaţi înarmaţi ce formau arcul de acoperire. 
Oamenii se răspândiră și mai larg ca să închidă calea de 
scăpare ce fusese lăsată deschisă. Șefii mafioţi continuau 
să călărească mândri, ca și cum n-ar fi observat nimic, 
deși, desigur, văzuseră și  înţeleseseră totul. Dar 
câștigaseră ei prima rundă a luptei. Acum era rândul lui 
Guiliano să decidă dacă făcea ultimul și cel mai periculos 
pas. 

Pisciotta ieși în calea calului lui Don Siano și ridică 
poruncitor mâna spre acel chip cenușiu și înfricoșător, dar 


334 


Don Siano nu se opri. Când calul încercă sa ocolească 
obstacolul, călăreţul îl ţinu din scurt, și ar fi trecut peste 
Pisciotta dacă acesta n-ar fi pășit în lături; cu un rânjet 
sălbatic, se plecă adânc spre Don în timp ce trecea prin 
faţa lui. Apoi Pisciotta trecu drept în spatele calului și-al 
călăreţului, ochi cu pistolul în crupa sură a animalului și 
apăsă pe trăgaci. 

Aerul înmiresmat se umplu cu măruntaie ca niște 
frânghii, stropi de sânge pulverizaţi și mii de fulgi aurii de 
balegă. Rafala de gloanţe mătură picioarele calului de sub 
el și căzu drept în jos. Trupul lui Don Siano fu prins sub 
trupul calului, iar patru dintre oamenii lui Guiliano îl 
traseră afară și-i legară braţele la spate. Calul era încă viu; 
Pisciotta păși înainte și se milostivi să tragă o rafală de 
gloanţe în capul dobitocului. 

Un geamăt răgușit de groază amestecată cu satisfacţie 
se înălță din mulţime, Guiliano rămase rezemat de zid, cu 
pistolul încă în teacă. Stătea cu braţele încrucișate, ca și 
cum și el s-ar fi întrebat ce va face mai departe Aspanu 
Pisciotta. 

Ceilalţi cinci șefi mafioţi își continuau parada. Caii se 
cabraseră la auzul împușcăturilor, dar călăreţii îi aduseră 
repede sub control. Mergeau la fel de încet ca înainte. 
Pisciotta păși din nou pe potecă. Din nou ridică mâna. 
Călărețul din frunte, Don Buccilla, se opri. Ceilalţi din 
spatele lui traseră de hăţuri. 

Pisciotta le strigă: 

— Familiile voastre vor avea nevoie de cai în zilele 
următoare. Vă promit că li-i voi trimite. Acum descălecaţi 
și aduceţi-i omagiul vostru lui Guiliano. 

Glasul său răsuna puternic și limpede în urechile 
mulțimii. 

Domni o lungă tăcere, apoi cei cinci descălecară. 
Stăteau acolo mândri, privind gloata, cu ochii aprigi și 
insolenţi. Arcul lung format din oamenii lui Guiliano se 
frânse când douăzeci din ei se apropiară, cu armele 


335 


pregătite. Cu grijă și blândeţe, îi legară pe cei cinci cu 
mâinile la spate. Apoi îi conduseră în faţa lui Guiliano. 

Guiliano îi privi fără nicio expresie pe acești șase 
oameni. Quintana îl umilise odată, încercase chiar să-l 
asasineze, dar acum situația se răsturnase. Chipul lui 
Quintana nu se schimbase în acești cinci ani - avea aceeași 
expresie lupească - dar în acel moment ochii lui păreau goi 
și rătăciţi înapoia măștii sfidătoare de Mafioso. 

Don Siano îl privi pe Guiliano cu chipul său cenușiu plin 
de dispreț. Buccilla părea puţin cam mirat, ca și cum l-ar fi 
surprins existenţa atâtor resentimente într-o afacere care 
nu-l privea cu adevărat. Ceilalţi Don-i îl priviră cu răceală 
în ochi, așa cum se cuvine unor oameni respectabili până 
la capăt. Guiliano îi știa pe toţi după reputaţie; copil fiind, 
se temuse de unii dintre ei, în special de Don Siano. Acum 
îi umilise în faţa întregii Sicilii și n-aveau să-l ierte 
niciodată. Aveau să-i fie pe veci dușmani de moarte. Ştia ce 
trebuia să facă, dar mai știa și că erau soţi și taţi iubiţi, iar 
copiii lor aveau să-i plângă. Priveau dincolo de el, mândri, 
nedând niciun semn de frică. Mesajul lor era clar. Facă 
Guiliano ce-avea de făcut, dacă-l ţineau curelele. Don 
Siano scuipă la picioarele lui Guiliano. 

Acesta îi privi în faţă, pe fiecare în parte: 

— Îngenuncheaţi și faceţi pace cu Dumnezeu. 

Niciunul din cei șase nu se clinti. 

Guiliano se întoarse și se îndepărtă de ei. Cei șase șefi 
mafioţi stăteau profilaţi pe zidul alb de piatră. Ajunse la 
șirul oamenilor săi, apoi se răsuci. Spuse cu glas sonor și 
deslușit, care putu fi auzit de mulţime: 

— Vă execut în numele lui Dumnezeu și al Siciliei. 

Apoi îl atinse pe Pisciotta pe umăr. 

În acel moment, Don Marcuzzi dădu să îngenuncheze, 
dar Pisciotta deschisese deja focul. Passatempo, Terranova 
și Caporalul, încă mascaţi, traseră și ei. Cele șase trupuri 
legate fură izbite de perete sub furtuna gloanţelor de 
automat. Stropi purpurii de sânge și bucățele de carne 


336 


smulsă din trupuri împroșcară pietrele albe și crestate. 
Păreau să danseze la capătul unor sfori, propulsaţi înapoi, 
iar și iar, de ploaia continuă a proiectilelor. 

Sus, în turnul palatului, Prințul Ollorto se întoarse 
dinspre telescop. Așa că nu văzu ce se întâmplă mai 
departe. 

Guiliano păși înainte și avansă până la perete. Scoase de 
la cingătoare pistolul greu și-l împușcă pe fiecare șef căzut 
al Mafiei, încet și ceremonios, în cap. 

Din rândurile mulțimii privitoare se ridică un uriaș răget 
răgușit și, în câteva secunde, mii și mii șiroiau pe poarta 
moșiei Prințului Ollorto. Guiliano îi privea. Observă că 
niciun om din mulţime nu se apropie de el. 


337 


Capitolul 22 


Acea dimineață de Paști a anului 1949 fu splendidă. 
Toată insula era așternută cu flori, iar în balcoanele 
caselor din Palermo stăteau jardiniere enorme din care se 
revărsa belșug de culori; în crăpăturile trotuarelor 
creșteau flori cu petale roșii, albastre și albe, și de 
asemenea chiar și pe lângă zidurile vechilor biserici. 
Străzile din Palermo erau înțesate de cetăţeni mergând la 
Marea Liturghie de ora nouă din catedrala cea mare a 
orașului Palermo, unde Cardinalul însuși avea să oficieze 
împărtășania. Veniseră și ţărani din satele învecinate, în 
costumele lor negre de doliu, cu nevestele și copiii, 
salutând pe oricine întâlneau cu tradiționala formulă 
pascală a ţăranului: „Christos a-nviat”. Turi Guiliano 
răspundea cu la fel de tradiționalul: „Binecuvântat fie 
numele Lui”. 

Guiliano și oamenii săi se infiltraseră în Palermo cu o 
noapte înainte. Erau îmbrăcaţi în acel negru sobru, al 
sătenilor, dar vestoanele le erau largi și umflate, căci pe 
dedesubt purtau  pistoale-mitralieră.  Guiliano era 
familiarizat cu străzile orașului Palermo; în cei șase ani de 


338 


când era bandit se strecurase adesea în oraș pentru a 
dirija răpirea câte unui nobil bogat sau a cina la vreun 
restaurant vestit și a-și lăsa sub farfurie provocatoarea 
notă de plată. 

Guiliano nu era niciodată în pericol cu prilejul acestor 
vizite. Întotdeauna umbla pe străzi cu Caporalul Canio 
Silvestro alături. Doi oameni mergeau la douăzeci de pași 
în faţa lor, alți patru înaintau pe cealaltă parte a străzii și 
încă doi, cu douăzeci de pași în urmă. lar o altă echipă de 
doi oameni venea și mai în spate. Dacă Guiliano era oprit 
de carabinieri ca să-și arate actele de identitate, aceștia 
erau o ţintă ușoară pentru oamenii lui, pregătiți să tragă 
fără milă. Când intra într-un restaurant, salonul era umplut 
de bodyguarzii săi, ce se instalau la celelalte mese. 

În dimineaţa aceea, Guiliano adusese în oraș cincizeci de 
oameni. Printre aceștia, Aspanu Pisciotta, Caporalul și 
Terranova; Passatempo și Stefano Andolini fuseseră lăsaţi 
în urmă. Când Guiliano și Pisciotta pășiră în catedrală, 
patruzeci din oamenii lui intrară alături de dânșii; ceilalţi 
zece, împreună cu Caporalul și Terranova, așteptau cu 
vehiculele, gata de pornire, în spatele clădirii. 

Cardinalul conducea slujba și, în odăjdiile albe cu auriu, 
cu crucifixul mare agăţat la gât și glasul său melodios, crea 
o măreaţă aură de sanctitate inviolabilă. Catedrala era 
plină de statui mari ale lui Christos și ale Fecioarei Maria. 
Guiliano își muie degetele în agheasmatarul decorat cu 
basoreliefuri ale Patimilor lui lisus. Când îngenunche, văzu 
vastul plafon boltit și, de-a lungul pereţilor, mesele cu 
lumânări trandafirii ce slujeau de lumini votive statuilor 
sfinților. 

Oamenii lui Guiliano se dispersară pe lângă pereţi, 
aproape de altar. Băncile erau pline de marea mulţime a 
adoratorilor, ţărani în negru, orășeni în fineţuri de Paști, 
viu colorate. Guiliano ajunse lângă celebra statuie a 
Fecioarei cu Apostolii, și un scurt moment fu captivat de 
frumuseţea ei. 


339 


Cântările preoţilor și ale băieţilor de altar, răspunsurile 
murmurate ale puhoiului de credincioși, parfumul florilor 
subtropicale exotice de pe altar, devotamentul acelor fideli 
își făcură efectul asupra lui Guiliano. Ultima oară când mai 
participase la Liturghie fusese la Paștele de acum cinci ani, 
când îl trădase Frisella, bărbierul. În această duminică de 
Paști simţi un fior de groază și rătăcire. De câte ori le 
spusese dușmanilor osândiţi: „Te execut în numele lui 
Dumnezeu și al Siciliei”, și-i așteptase să murmure 
rugăciunile pe care le auzea acum? Un moment își dori să-i 
fi putut face pe toţi să învie, așa cum înviase Christos, să-i 
înalte din întunecimea veșnică în care îi azvârlise. lar 
acum, în această dimineaţă a Paștilor, era posibil să fie 
nevoit a trimite alături de ei, pe lumea cealaltă, un 
Cardinal al Bisericii. Acest Cardinal își  încălcase 
făgăduiala, îl minţise și-l trădase, și-i devenise dușman. N- 
avea importanţă cât de frumos cânta în această vastă 
catedrală. Ar fi fost o impertinenţă să-i spună Cardinalului 
să facă pace cu Dumnezeu? Nu era oare un Cardinal într-o 
permanentă stare de graţie? Va fi destul de umil ca să-și 
mărturisească trădarea față de Guiliano? 

Slujba se apropia de sfârșit; credincioșii mergeau la 
parmalâcul altarului pentru a primi Sfânta Cuminecătură. 
Unii dintre oamenii lui Guiliano din lungul pereţilor 
îngenuncheau și ei să se împărtășească. Se spovediseră 
Abatelui Manfredi la mănăstirea lui, în ajun, și erau curaţi, 
de vreme ce n-aveau să-și comită crima decât după 
ceremonie. 

Mulțimea adoratorilor, fericiţi de învierea lui Christos, 
veseli că se spălaseră de păcate, ieșeau din catedrală 
umplând piaţa ce dădea spre bulevard. Cardinalul trecu în 
spatele altarului și un alt preot îi apăsă pe frunte mitra 
conică a Arhiepiscopului. Cu acest acoperământ, 
Cardinalul părea mai înalt c-un cot, volutele complicate de 
aur din partea anterioară a tiarei aruncându-și reflexele 
peste asprul său chip sicilian; dădea mai curând o impresie 


340 


de putere decât de sfinţenie. Însoţit de preoţi, își începu 
tradiționalii pași de rugăciune la fiecare din cele patru 
capele ale catedralei. 

Prima capelă adăpostea mormântul Regelui Roger I, a 
doua capelă, pe cel al împăratului Frederick al II-lea; a 
treia conţinea mormântul lui Henric al IV-lea, iar în ultima 
capelă se afla cenușa Constanzei, soţia lui Frederick al II- 
lea. Aceste morminte, din marmură albă, erau încrustate 
cu frumoase mozaicuri. Mai exista și o capelă separată, 
racla de argint, având înăuntru o statuie de două mii de 
livre a Sfintei Rosalia, patroana sacră a orașului Palermo, 
pe care cetăţenii din localitate o purtau pe străzi în ziua ei 
sfântă. In racla aceea se găseau rămășițele pământești ale 
tuturor arhiepiscopilor de Palermo, unde urma să fie 
înmormântat și Cardinalul însuși, la moartea sa. Fu prima 
lui oprire și, când îngenunche să se roage, acolo îl 
înconjurară Guiliano și banda, pe el și suita sa. Alţi oameni 
de-ai lui Guiliano ferecară toate ieșirile capelei, astfel încât 
să nu se poată da alarma. 

Cardinalul se ridică în picioare să-i privească-n faţă. Dar 
atunci îl văzu pe Pisciotta. Tinea minte chipul acela. Dar nu 
așa cum era acum. Acum era chipul diavolului venit să-i ia 
sufletul, să-i frigă carnea în focurile iadului. Guiliano 
spuse: 

— Eminenţa Voastră, sunteţi prizonierul meu. Dacă 
faceţi ceea ce vă spun, nu vi se va întâmpla niciun rău. Veţi 
petrece Paștele în munţi, ca oaspete al meu, și promit că 
veţi cina la fel de bine acolo ca și în palatul 
dumneavoastră. 

Cardinalul replică furios: 

— Cutezi să aduci oameni înarmaţi în această casă a lui 
Dumnezeu? 

Guiliano râse; extazul religios i se spulberase, înlocuit de 
desfătare la gândul celor ce urmau. 

— Cutez mai mult, spuse. Cutez să vă reproșez că v-aţi 
călcat sfântul cuvânt. Aţi făgăduit o iertare pentru mine și 


341 


oamenii mei și nu v-aţi respectat această făgăduială. Acum, 
dumneavoastră și Biserica veţi plăti. 

Cardinalul clătină din cap: 

— N-am să mă mișc din acest loc sfânt. Ucide-mă dacă- 
ndrăznești, și vei fi socotit de lumea întreagă un nelegiuit. 

— Am deja această onoare, i-o întoarse Guiliano. Acum, 
dacă nu faceţi cum vă poruncesc, va trebui să aplic mai 
multă forță. Vă voi măcelări toţi preoţii de-aici, apoi am să 
vă leg și vă pun căluș. Dacă veniţi cu mine în liniște, 
nimeni nu va păţi niciun rău și vă veţi afla înapoi la 
catedrală în cursul săptămânii. 

Cardinalul se închină și porni spre ușa capelei indicată 
de Guiliano. Această ușă ducea în partea din spate a 
catedralei, unde alţi membri ai bandei lui Guiliano luaseră 
deja sub comandă limuzina oficială a Cardinalului și pe 
șofer. Enorma mașină neagră era decorată cu buchete de 
flori pascale și arbora pavilioanele bisericii de fiecare parte 
a grilei radiatorului. Oamenii lui Guiliano preluaseră și 
mașinile altor demnitari. Guiliano îl îndrumă pe Cardinal în 
limuzină și se așeză lângă el. Doi oameni de-ai săi luară și 
ei loc în spatele mașinii, iar Aspanu Pisciotta trecu pe 
scaunul din faţă, lângă șofer. Apoi procesiunea mașinilor 
își începu drumul șerpuitor prin oraș, printre patrule de 
carabinieri care salutau. La ordinul lui Guiliano, Cardinalul 
le făcu cu mâna semne de binecuvântare. Pe un tronson 
pustiu al drumului, Cardinalului i se ceru să coboare din 
mașină. O altă bandă de oameni ai lui Guiliano îi așteptau 
cu o lectică pentru a-l purta pe Cardinal. Lăsând în urma 
lor vehiculele și șoferii, dispărură cu toţii într-o mare de 
flori, printre munți. 

Guiliano își ţinu cuvântul; în adâncul peșterilor din 
Munţii Cammarata, Cardinalul mâncă o masă la fel de 
bună pe cât ar fi avut și în palatul. Său. Smeriţii bandiți, 
respectuoși faţă de autoritatea lui spirituală, îi cerură 
binecuvântarea la servirea fiecărui fel de mâncare. 


342 


Ziarele din Italia înnebuniră de indignare, iar populaţia 
Siciliei era stăpânită de două emoţii: oroare faţă de 
sacrilegiul comis și profană satisfacţie pentru facerea de 
râs a carabinierilor. Peste toate acestea predomina 
nemărginita lor mândrie pentru Guiliano, pentru că un 
Sicilian învinsese Roma; Guiliano era acum supremul „om 
de respect”. 

Ce voia Guiliano, se întreba toată lumea, în schimbul 
Cardinalului? Răspunsul era simplu: o enormă 
răscumpărare. 

Sfânta Biserică, însărcinată, la urma urmei, cu păstrarea 
în siguranţă a sufletelor, nu se cobori la nivelul târguielilor 
meschine ale nobililor și negustorilor bogaţi. Plăti imediat 
răscumpărarea de o sută de milioane de lire. Dar Guiliano 
mai avea un motiv. 

Îi spuse Cardinalului: 

— Eu sunt ţăran, neinstruit în căile cerurilor. Dar 
niciodată nu mi-am călcat cuvântul. lar dumneavoastră, un 
Cardinal al Bisericii Catolice, cu toate veșmintele 
dumneavoastră sfinte și crucile Domnului lisus, m-aţi 
mințit ca un maur păgân. Sacrul dumneavoastră oficiu, 
singur, nu vă va salva viața. 

Cardinalul simţi că i se înmoaie genunchii. 

— Dar aveţi noroc, continuă Guiliano. Am o altă 
propunere să vă fac. 

Și îl puse pe Cardinal să-i citească Testamentul. 

Acum, că știa că-i va fi cruţată viața, Cardinalul, deprins 
să se aștepte la pedeapsa lui Dumnezeu însuși, fu mai 
interesat de documentele din Testament decât de 
reproșurile lui Guiliano. Când văzu scrisoarea pe care i-o 
adresase lui Pisciotta, Cardinalul își făcu cruce cu sfântă 
furie. 

Guiliano spuse: 

— Dragul meu Cardinal. Aduceţi existenţa acestui 
document la cunoștința Bisericii și a Ministrului Trezza. Aţi 
văzut dovada capacităţii mele de a distruge guvernul 


343 


creștin-democrat. Moartea mea va fi marea dumneavoastră 
nenorocire. Testamentul se va afla într-un loc sigur, la care 
nu puteţi ajunge. Dacă vreunul dintre dumnealor se 
îndoiește de mine, spuneţi-le să-l întrebe pe Don Croce 
cum tratez cu dușmanii. 


La o săptămână după răpirea Cardinalului, La Venera îl 
părăsi pe Guiliano. N 

Timp de trei ani se târâse prin tunel la ea în casă. In 
patul său, se desfătase în mângâierile trupului ei vânjos, în 
căldură și adăpost. Femeia nu se plânsese niciodată, 
niciodată nu ceruse mai mult decât plăcerea lui. 

Dar în noaptea aceea fu altfel. După ce făcură dragoste, 
îi spuse că se muta la niște rude care locuiau în Florenţa: 

— Inima mea e prea slabă. Nu mai pot îndura pericolul 
în care e viaţa ta. Visez că ești împușcat înaintea ochilor 
mei. Carabinierii mi-au omorât bărbatul ca și cum ar fi fost 
un animal, în fața casei lui. Au continuat să tragă până ce 
din trupul său n-a mai rămas decât un morman de zdrenţe 
însângerate. Visez că asta ţi se întâmplă și ţie. 

Îi trase capul în jos pe sânul ei. 

— Ascultă, îi ceru, ascultă-mi inima. 

lar el ascultă. Și fu mișcat de milă și iubire pentru 
bătăile bubuitoare și neregulate. Pielea de sub sânul greu 
era sărată de sudoarea spaimelor ei lăuntrice. Plângea, iar 
el îi mângâie părul negru și des. 

— Niciodată până acum n-ai mai fost speriată, spuse 
Guiliano. Nimic nu s-a schimbat. 

La Venera scutură violent din cap: 

— Turi, ai devenit prea nepăsător. Ţi-ai făcut dușmani, 
dușmani puternici. Prietenii tăi se tem pentru tine. Mama 
ta pălește la fiecare bătaie în ușă. Nu vei putea scăpa la 
nesfârșit. 

— Dar eu nu m-am schimbat, spuse Guiliano. 

La Venera începu să plângă iar. 


344 


— Ah, Turi, ba te-ai schimbat. Acum ești gata să ucizi 
atât de repede! Nu spun că ai fi crud; dar ești nepăsător în 
faţa morții altora. 

Guiliano oftă. Vedea ce speriată era, și asta-l umplea de 
o durere pe care n-o putea tocmai înţelege. . 

— Atunci trebuie să pleci, fu el de acord. Îţi voi da destui 
bani astfel ca să poţi trăi la Florenţa. Într-o bună zi, toate 
acestea vor lua sfârșit. Nu vor mai fi omoruri. Am planurile 
mele. N-am să fiu bandit pe vecie. Mama mea va dormi 
noaptea și noi vom fi din nou împreună, cu toții. 

Își dădea seama că nu-l crede. 

În dimineaţa dinaintea plecării, făcură dragoste încă o 
dată, numai patimă fierbinte, trupurile lor repezindu-se 
unul într-altul cu sălbăticie, pentru ultima oară. 


345 


Capitolul 23 


Turi Guiliano izbândise, în sfârșit, ceea ce niciun alt om 
de stat sau politician naţional nu reușise să facă. Unise 
toate formațiunile politice din Italia în urmărirea unui 
singur plan de acţiune: distrugerea lui Guiliano și a bandei 
lui. 

În iulie 1949, Ministrul Trezza anunţă presei 
constituirea unei armate speciale de carabinieri formată 
din cinci mii de oameni, numită Forța Specială de 
Reprimare a Banditismului, fără nicio referire la Guiliano 
personal. Ziarele rectificară curând această vicleană sfială 
din partea guvernului, care nu dorea să pară că Guiliano e 
ținta principală. Aprobară cu veselie și felicitară Partidul 
Creștin-Democrat conducător pentru pasul atât de viguros 
pe care-l făcea. 

Presa națională fu uimită de geniala idee a Ministrului 
Trezza de a organiza armata specială de cinci mii de 
oameni. Oastea avea să fie alcătuită din burlaci, astfel 
încât să nu existe văduve și, prin urmare, familiile lor să nu 
poată fi supuse amenințărilor. Urmau să se constituie 
comandouri, aeropurtate, mașini blindate, armament greu 


346 


și chiar avioane. Cum să poată un bandit de două parale 
rezista unei asemenea forțe? Şi avea s-o conducă însuși 
Colonelul Ugo Luca, unul din marii eroi de război italieni 
din al doilea Război Mondial, care luptase cu legendarul 
general german Rommel; „Vulpea Italiană a Deșertului”, 
cum îl numeau ziarele, dibaci în războiul de gherilă, ale 
cărui tactici și strategii îl vor zăpăci pe nesofisticatul băiat 
sicilian de la ţară, Turi Guiliano. 

Presa notă în treacăt, în paragrafe mici, numirea lui 
Frederico Velardi în fruntea întregii Poliţii de Securitate 
siciliene. Nu se știa mai nimic despre Inspectorul Velardi, 
doar că fusese ales de către Ministrul Trezza pentru a-l 
asista pe Colonelul Luca. 


Doar cu o lună înainte avusese loc o fatidică întâlnire 
între Don Croce, Ministrul Trezza și Cardinalul de 
Palermo. Cardinalul le spusese despre Testamentul lui 
Guiliano, cu documentaţia sa incendiară. 

Ministrul Trezza se sperie. Testamentul trebuia distrus 
înainte ca armata să-și îndeplinească misiunea. Își dorea să 
fi putut revoca ordinele pentru Forța Specială care era 
acum asamblată, dar guvernul său se afla sub prea mari 
presiuni din partea formațiunilor politice de stânga, care 
strigau în gura mare că Guiliano e protejat de putere. 

Pentru Don Croce, Testamentul nu adăuga decât o 
complicaţie, dar nu-i schimba hotărârea. Decisese deja să-l 
ucidă pe Guiliano: asasinarea celor șase șefi ai săi nu-i lăsa 
nicio alternativă. Dar Guiliano nu putea muri de mâna 
Prietenilor Prietenilor sau a lui Don Croce. Era un erou 
prea mare; omorul său ar fi fost o crimă prea grozavă 
pentru a-i supravieţui chiar și Prietenii. Avea să focalizeze 
toată ura Siciliei asupra lor. 

În orice caz, Don Croce își dădea seama că trebuia să se 
conformeze nevoilor lui Trezza. În fond, acesta era omul pe 
care voia să-l facă Primul Ministru al Italiei. li spuse: 


347 


— Sigur că așa trebuie. Cu siguranţă, n-aveţi de ales, 
sunteţi nevoit să-l urmăriţi pe Guiliano. Dar încercaţi să-l 
lăsaţi în viaţă până anihilez eu Testamentul, lucru pe care 
vă garantez că-l pot face. 

Ministrul dădu amar din cap. Declanșă interfonul și 
spuse poruncitor: 

— Să intre Inspectorul. 

După câteva secunde, un bărbat înalt, cu ochi albaștri și 
îngheţaţi se ivi în încăpere. Era subţire, îmbrăcat elegant 
și cu un chip aristocratic. 

— Acesta este Inspectorul Frederico Velardi, îl prezentă 
Ministrul. Sunt pe cale să-i anunţ numirea ca șef al întregii 
Poliţii de Securitate din Sicilia. Va coordona împreună cu 
comandantul armatei pe care am s-o trimit acolo. 

Făcu prezentările și-i explică lui Velardi problema lor cu 
Testamentul și ameninţarea pe care o reprezenta pentru 
regimul creștin-democrat. _ 

— Dragă  Inspectore, spuse Ministrul. lţi cer să-l 
consideri pe Don Croce reprezentantul meu personal în 
Sicilia. Îi vei da orice informaţie-ţi cere ca și cum mi-ai da- 
o mie. Înţelegi? 

Inspectorului îi trebui mult timp pentru a digera această 
cerere deosebită. Apoi pricepu. Sarcina sa avea să fie de a- 
l aviza pe Don Croce cu privire la toate planurile de invazie 
pe care le va face armata în războiul contra lui Guiliano. 
Don Croce, la rândul lui, urma să-i transmită aceleași 
informaţii lui Guiliano pentru a scăpa de capturare, până 
ce Don-ul socotea că a sosit momentul sigur de a-i pune 
capăt carierei. 

Inspectorul Velardi spuse: 

— Trebuie să-i dau toate informaţiile lui Don Croce? 
Colonelul Luca nu e atât de prost - va suspecta curând că e 
o scurgere și poate o să mă excludă de la ședințele sale de 
planificare. 


348 


— Dacă ai greutăţi, răspunse Ministrul, trimite-l la mine. 
Misiunea ta reală e de a asigura Testamentul și a-l ţine pe 
Guiliano viu până se rezolvă asta. 

Inspectorul își întoarse ochii albaștri, reci, spre Don 
Croce: 

— Voi fi fericit să vă servesc. Dar trebuie să înţeleg un 
lucru. Dacă Guiliano e capturat viu înainte ca Testamentul 
să fie distrus, atunci ce fac? 

Don-ul nu se ascundea pe după deget; nu era un oficial 
al guvernului și putea vorbi deschis. 

— Ar fi un ghinion insuportabil. 


Colonelul Ugo Luca, Comandantul desemnat al Forţei 
Speciale de Reprimare a Banditismului, fu salutat de 
gazete ca o alegere inspirată. Bătură șaua pe dosarul său 
militar, pe medaliile pentru bravură, geniul tactic, firea 
calmă și retrasă și aversiunea față de eșecurile de orice fel. 
Era un mic buldog, spuneau ziarele, și se potrivea cu 
ferocitatea Siciliei. 

Înainte de-a face orice altceva, Colonelul Luca studie 
toate documentele informative asupra lui Turi Guiliano. 
Ministrul Trezza îl găsi cuibărit în biroul său, înconjurat de 
dosare pline cu rapoarte și ziare vechi. Când Ministrul îl 
întrebă când își va duce armata în Sicilia, Colonelul spuse 
ponderat că-și aduna un stat-major și, cu siguranţă, 
indiferent cât timp i-ar lua, Guiliano se va găsi tot acolo. 

Colonelul Luca studie rapoartele o săptămână și ajunse 
la anumite concluzii. Acel Guiliano era un geniu al 
războiului de gherilă și avea o metodă de operare unică. 
Păstra doar un efectiv de douăzeci de oameni în preajma 
persoanei sale, iar aceștia îi includeau pe șefii subordonați 
lui: Aspanu Pisciotta ca secund la comandă, Canio 
Silvestro ca gardă de corp personală și Stefano Andolini ca 
șef cu informaţiile și mesager de contact cu Don Croce și 
rețelele mafiote. Terranova și Passatempo aveau propriile 
lor bande și li se permitea să acţioneze independent de 


349 


comanda directă a lui Guiliano, în afara cazurilor când se 
întreprindea vreo acţiune concertată. Terranova se ocupa 
de răpiri, iar Passatempo de jafurile în trenuri și bănci 
plănuite de Guiliano. 

Colonelului îi deveni clar că nu existau mai mult de trei 
sute de oameni în toată banda lui Guiliano. Atunci cum, se 
întreba el, rezistase timp de șase ani, cum îi răpusese pe 
carabinierii dintr-o întreagă provincie și controla la modul 
aproape absolut întreaga parte de nord-vest a Siciliei? 
Cum scăpaseră el și oamenii lui din căutările prin munţi, 
ale amplelor forțe guvernamentale? Singura explicaţie era 
că Guiliano convoca oameni în plus dintre ţăranii sicilieni 
ori de câte ori avea nevoie de ei. Și apoi, când guvernul 
scotocea munţii, acești bandiți cu jumătate de normă 
evadau în orașe și ferme spre a trăi ca niște cetăţeni de 
rând. Mai reieșea și ca mulţi din locuitorii orașului 
Montelepre erau neîndoielnic membri secreţi ai bandei. 
Dar cea mai importantă era popularitatea lui Guiliano; 
existau puţine șanse să fie trădat vreodată, și nu încăpea 
niciun dubiu că dacă făcea un apel deschis la revoluţie, mii 
de oameni s-ar fi înregimentat sub stindardul lui. 

În fine, mai era un motiv de nedumerire: mantia care-l 
făcea invizibil pe Guiliano. Apărea într-un loc și apoi părea 
c-a dispărut în neant. Cu cât citea mai mult, cu atât era 
Colonelul Luca mai impresionat. Apoi ajunse la un lucru 
împotriva căruia știu că poate lua măsuri imediate. Părea 
un fleac, dar în perspectivă avea să fie important. 

Guiliano trimisese adesea presei epistole care începeau 
toate cu cuvintele: „Dacă, așa cum mi s-a dat de înţeles, nu 
suntem dușmani, veţi publica această scrisoare”, iar apoi 
continua  prezentându-și punctul de vedere asupra 
ultimelor sale acte banditești. Pentru mintea Colonelului 
Luca, acea frază introductivă era o ameninţare, o 
constrângere. lar cuprinsul scrisorii echivala cu 
propagandă inamică. Erau explicaţii ale răpirilor, ale 
jafurilor, și felul cum banii ajunseseră la sărăcimea Siciliei. 


350 


Când Guiliano purta o bătălie decisivă cu carabinierii și 
omora câţiva, întotdeauna era trimisă o scrisoare pentru ca 
să explice că în război soldaţii trebuie să moară. Apărea un 
apel direct către carabinieri să nu lupte. Și urma o altă 
scrisoare, după execuţia celor șase șefi ai Mafiei, explicând 
că numai prin această faptă își putuseră ţăranii revendica 
pământurile ce li se datorau prin lege și moralitate umană. 

Colonelul Luca era stupefiat că guvernul îngăduise 
publicarea acestor scrisori. Luă notă să-i ceară Ministrului 
Trezza aplicarea legii marţiale în Sicilia, pentru ca în felul 
acesta Guiliano să fie despărțit de publicul său. 

De asemenea, căută să obţină informaţii cum că Guiliano 
ar avea vreo amantă, dar nu reuși să găsească nimic. Deși 
existau rapoarte că bandiții foloseau bordelurile din 
Palermo și că Pisciotta era un muieratic, Guiliano părea să 
fi dus o viaţă de abstinentă sexuală în ultimii șase ani. 
Colonelul Luca, italian fiind, nu găsea posibil un asemenea 
lucru. Trebuia să existe o femeie în Montelepre și, când o 
descopereau, treaba avea să fie făcută pe jumătate. 

Ceea ce mai găsi el interesant fu atașamentul lui 
Guiliano față de mama sa și al ei pentru el. Guiliano era un 
fiu devotat ambilor părinţi, dar își trata mama cu o 
venerație deosebită. Colonelul Luca luă notă anume și 
despre acest lucru. Dacă Guiliano chiar nu avea nicio 
femeie, atunci mama sa putea fi folosită ca momeală într-o 
cursă. 

Când toate aceste pregătiri fură încheiate, Colonelul 
Luca își organiză statul-major. Cea mai importantă numire 
fu aceea a Căpitanului Antonio Perenze ca aide-de-camp? 
și bodyguard personal. Căpitanul Perenze era un om plin, 
aproape gras, cu trăsături agreabile și o fire plăcută, dar 
Colonelul Luca îl cunoștea ca fiind extraordinar de viteaz. 
Putea veni o vreme când această vitejie să-i salveze 
Colonelului viaţa. 


24 _ . 
asistent personal, secretar. 


351 


Luna septembrie 1949 sosi înainte de-a ajunge în Sicilia 
Colonelul Luca cu primul contingent de două mii de 
oameni. Spera ca aceștia să-i fie de ajuns; nu dorea să-l 
glorifice pe Guiliano aducând o armată de cinci mii de 
oameni împotriva lui. La urma urmei, nu era decât un 
bandit cu care ar fi fost cazul să se descurce ușor în 
curând. 

Prima mișcare fu aceea de a le ordona ziarelor siciliene 
să înceteze publicarea scrisorilor lui Guiliano. A doua, 
aceea de a-i aresta pe mama și tatăl lui Guiliano sub 
acuzaţia de a fi conspirat cu fiul lor. Următoarea, arestarea 
și reținerea pentru interogatorii a peste două sute de 
bărbaţi din Montelepre, sub acuzaţia că erau membri 
nedeclaraţi ai bandei lui  Guiliano. Arestaţii fură 
transportaţi la închisorile din Palermo, păzite cu strășnicie 
de oamenii Colonelului Luca. Toate aceste acţiuni fură 
întreprinse conform unor legi ale regimului fascist, aflate 
încă în vigoare. 

Casa lui Guiliano fu percheziţionată și se găsiră 
tunelurile secrete. La Venera fu arestată în Florenţa. I se 
dădu însă drumul aproape imediat, când declară că nu 
știuse niciodată de existenţa tunelurilor. Nu că ar fi crezut- 
o cineva, dar Inspectorul Velardi o voia liberă, în speranţa 
că Guiliano o va vizita. 

Presa Italiei îl proslăvi pe Colonelul Luca, ridicându-l în 
slava cerului;, iată, în fine, un om „serios”. Ministrul 
Trezza se delecta cu opţiunea sa, mai ales când primi o 
scrisoare călduroasă de felicitări de la Prunul Ministru. 
Numai Don Croce nu era impresionat. 


În prima lună, Turi Guiliano studiase acţiunile lui Luca, 
desfășurarea armatei de carabinieri. Admiră 
perspicacitatea Colonelului de a interzice ziarelor să-i mai 
tipărească scrisorile, tăindu-i calea vitală de comunicare cu 
poporul sicilian. Dar când Colonelul Luca îi arestă fără 
discernământ pe cetățenii din Montelepre - vinovaţi și 


352 


nevinovaţi deopotrivă - admiraţia fu înlocuită de ură. Și, o 
dată cu arestarea părinţilor săi, pe Guiliano îl apucă o 
turbare rece ucigașă. 

Timp de două zile, Guiliano stătu în peștera sa din 
adâncul Munţilor Cammarata. Îşi făcu planuri și revăzu tot 
ceea ce știa despre armata de două mii de carabinieri a 
Colonelului Luca. Cel puţin o mie din ei erau încartiruiţi în 
Palermo și împrejurimi, așteptându-l să încerce o salvare a 
părinţilor. Cealaltă mie era concentrată în zona din jurul 
orașelor Montelepre, Piani dei Greci, San Giuseppe Jato, 
Partinico și Corleone, mulţi dintre cetăţenii acestora fiind 
membri ascunși ai bandei, ce puteau fi recrutaţi pentru o 
bătălie. 

Colonelul Luca însuși își stabili cartierul general la 
Palermo și, acolo, era invulnerabil. Trebuia să fie ademenit 
afară din oraș. 

Turi Guiliano își canaliză mânia în făurirea de planuri 
tactice. În ochii lui, acestea aveau un sistem aritmetic clar, 
simplu ca un joc de copii. Funcţionau aproape întotdeauna 
și, dacă nu, putea oricând să dispară înapoi în munţii săi. 
Dar știa că totul depindea de executarea ireproșabilă, de 
perfectarea fiecărui detaliu cât de mic. 

Îl chemă pe Aspanu Pisciotta la peșteră și-i spuse 
planurile. Mai târziu, ceilalți șefi - Passatempo, Terranova, 
Caporalul Silvestro și Stefano Andolini - aflară numai ce 
trebuia să știe fiecare pentru sarcina sa anume. 


Sediul carabinierilor din Palermo era platnicul tuturor 
forțelor din Sicilia apuseană. O dată pe lună, un furgon cu 
bani, bine păzit, era trimis să retribuie garnizoanele din 
toate orașele și sediile de provincie. Plata se făcea în bani 
lichizi, pregătindu-se câte un plic pentru fiecare militar, 
hârtii de lire și monede socotite cu exactitate fiind îndesate 
înăuntru. Aceste plicuri erau puse în lăzi de lemn cu fante, 
încărcate apoi într-un camion care anterior folosise în 
Armata Americană la transporturile de arme. 


353 


Şoferul era înarmat cu un pistol, iar soldatul casier de 
lângă el, cu o pușcă. Când acest camion plin cu milioane de 
lire ieșea din Palermo, era precedat de trei jeep-uri de 
cercetare, fiecare cu mitraliere pe afet și câte patru 
oameni, plus un transportor de trupe cu douăzeci de 
oameni înarmaţi până-n dinţi cu automate și carabine. 
După camionul cu bani urmau două automobile de 
campanie cu câte șase oameni fiecare. Toate aceste 
vehicule aveau staţii radio pentru a cere întăriri de la 
Palermo sau din cea mai apropiată cazarmă de carabinieri. 
Nimeni nu se temea vreodată că bandiții ar lansa un atac 
asupra unei asemenea forţe. Ar fi înseninat sinucidere 
curată. 

Caravana statelor de plată părăsi orașul Palermo în zorii 
zilei și făcu prima oprire în orășelul Tommaso Natale. De 
acolo coti pe drumul montan spre Montelepre. Mandatarul 
și paznicii săi știau că îi aștepta o zi lungă și conduceau cu 
viteză. Pe drum, mâncară felii de pâine cu salam, bând vin 
din sticle. Glumeau și râdeau, iar șoferii jeep-urilor din 
frunte își puseră armele jos, pe podeaua vehiculelor. Dar 
când convoiul trecu peste culmea ultimei coline dinainte 
de Montelepre, fură uimiţi să vadă în faţa lor drumul 
blocat de o întinsă turmă de oi. Jeep-urile ce conduceau 
coloana își croiră cale prin turmă, iar gardienii strigară la 
ciobanii cu haine grosolane. Soldaţii erau nerăbdători să 
ajungă în cazarma răcoroasă și să mănânce o masă caldă, 
să-și lepede uniformele și să se lăfăie în paturi sau să joace 
cărţi în pauza de amiază. Nu putea fi niciun pericol; 
Montelepre, la doar câteva mile distanță, avea o 
garnizoană de cinci sute de oameni din armata Colonelului 
Luca. În urma lor, putură vedea camionul cu soldele 
intrând în vastul ocean de oi, dar nu observară că valurile 
acestuia se liniștiseră și nu i se mai deschidea niciun drum. 

Păstorii încercau să elibereze calea pentru vehicul. Erau 
atât de ocupați încât nu părură să remarce că 
transportoarele de trupe sunau din claxoane, iar soldaţii 


354 


strigau, râdeau și înjurau, în continuare, nimeni nu dăduse 
vreo alarmă. 

Deodată însă, șase ciobani se înghesuiră aproape de 
mașina cu bani. Doi dintre ei scoaseră arme de sub sumane 
și-i doborâră din camion pe șofer și pe mandatar. li 
dezarmară pe cei doi carabinieri. Ceilalţi patru oameni 
aruncară afară lăzile pline de plicuri cu solde. Passatempo 
era șeful acestei bande, iar chipul său de brută, violenţa 
mișcărilor lui, intimidară gărzile la fel ca și armele. 

În acel moment, pantele din preajma drumului se 
însufleţiră de bandiți cu puști și automate. Celor două 
mașini de campanie din spate li se sparseră pneurile cu 
focuri de armă, iar apoi Pisciotta se opri în fața primului 
vehicul. Strigă: 

— Coborâţi încet, fără arme, și vă veţi mânca spaghetele 
diseară la Palermo. Nu faceţi pe eroii, nu banii voștri îi 
luăm. 

Departe, în faţă, transportorul de trupe și cele trei jeep- 
uri din avangardă ajunseră la poala ultimei coline și erau 
cât pe-aci să intre în Montelepre, când ofițerul de la 
comandă își dădu seama că după ei nu mai venea nimeni. 
Acum pe drum se aflau și mai multe oi, despărţindu-l de 
restul convoiului. Își luă radioul și ordonă unuia dintre 
jeep-uri să se întoarcă. Cu un semn al mâinii dirijă celelalte 
vehicule să tragă pe marginea șoselei și să aștepte. 

Jeep-ul de cercetași făcu întoarcerea și porni îndărăt, în 
susul colinei pe care tocmai o coborâse. La jumătatea 
urcușului îl opri o rafală de focuri de mitraliere și puști. 
Cei patru oameni din jeep fură ciuruiţi de gloanţe și, fără 
șofer, mașina pierdu direcţia, pornind încet înapoi pe 
drumul în pantă spre convoi. 

Ofiţerul de carabinieri de la comandă sări din jeep-ul său 
de cercetare și strigă la oamenii din transportor să coboare 
și să formeze o linie de ambuscadă. Celelalte două jeep-uri 
o luară din loc ca niște iepuri speriaţi zbughind-o să se 
ascundă. Dar această forță fu neutralizată cu eficacitate. 


355 


Nu puteau salva camionul casierului de vreme ce se afla pe 
celălalt versant al dealului; nu puteau nici măcar să tragă 
în oamenii lui Guiliano, care-și îndesau în jachete plicurile 
pline cu bani. Aceștia ocupau terenul înălţat și aveau în 
mod vădit puterea de foc pentru a-i masacra pe atacanți. 
Tot ce putu face armata fu să închege o linie de ambuscadă 
sub acoperire și să tragă aiurea. 


Maresciallo din Montelepre aștepta plata. Spre sfârșitul 
lunii ducea întotdeauna lipsă de bani și, asemenea 
oamenilor lui, abia aștepta o seară la Palermo, în cel mai 
bun restaurant, cu prieteni și femei fermecătoare. Când 
auzi focurile de armă rămase uimit. Guiliano n-ar fi- 
ndrăznit să-i atace vreuna dintre patrule ziua-n-amiaza 
mare, având în vedere și forțele auxiliare de cinci sute de 
soldaţi ale Colonelului Luca aflate în zonă. 

În acel moment, Maresciallo auzi o explozie 
cutremurătoare la poarta Cazărmii Bellampo. Una din 
mașinile blindate parcate în spate explodase într-o torță 
portocalie. Apoi auzi păcănitul mitralierelor de calibru 
greu din direcția drumului ce ducea la Castelvetrano și la 
Trapani, urmat de o continuă rafală pârâitoare de arme 
uşoare dinspre baza lanțului muntos aflat în afara oraşului. 
Îşi putu vedea patrulele din localitatea propriu-zisă 
năvălind înapoi spre cazarmă, în jeep-uri și pe jos, fugind 
să-și scape viața; și, încet, i se făcu lumină-n cap: Turi 
Guiliano îşi azvârlise toate forțele în luptă contra 
garnizoanei de cinci sute de oameni a Colonelului Luca. 


Pe o culme înaltă, deasupra orașului Montelepre, Turi 
Guiliano urmărea prin binoclu jefuirea  soldelor. 
Întorcându-se cu nouăzeci de grade, putea să vadă și lupta 
de pe străzile orașului, atacul direct asupra Cazărmii 
Bellampo şi angajarea patrulelor de carabinieri pe 
drumurile de coastă. Toţi șefii săi funcționau perfect. 
Passatempo și oamenii lui aveau banii de solda, Pisciotta 


356 


imobilizase ariergarda coloanei de carabinieri, Terranova 
și banda sa, suplimentată cu noi recruți, atacaseră 
Cazarma Bellampo și deschiseseră focul asupra patrulelor. 
Oamenii de sub comanda directă a lui Guiliano controlau 
poalele muntelui. lar Stefano Andolini, un adevărat Fra 
Diavolo, pregătea o surpriză. 


La cartierul său general din Palermo, Colonelul Luca 
primi vestea  soldelor pierdute cu un calm care 
subordonaţilor săi le păru neobișnuit. Pe dinăuntru, însă, 
nu putea decât să clocotească împotriva abilității lui 
Guiliano și se întreba cum și de unde obținuse informaţiile 
despre amplasamentul trupelor de carabinieri. Patru 
carabinieri căzuseră uciși în timpul jafului și alţi zece, 
omorâţi în bătălia crâncenă cu celelalte forţe ale lui 
Guiliano. 

Colonelul Luca era la telefon, primind rapoarte despre 
victime, când Căpitanul Perenze năvăli pe ușă, cu fălcile 
sale grele tremurând de agitaţie. Tocmai i se raportase că 
fuseseră răniţi câțiva bandiți și unul ucis și lăsat pe câmpul 
de luptă. Banditul mort fusese identificat cu ajutorul 
actelor aflate asupra sa și al recunoașterii personale de 
către doi cetăţeni din Montelepre. Cadavrul nu era altul 
decât al lui Turi Guiliano. 

In ciuda oricărei prevederi, în pofida inteligenţei, 
Colonelul Luca simţi un val de triumf în piept. Istoria 
militară era plină de mari victorii, manevre tactice 
strălucite, zădărnicite de mici accidente personale. Un 
glonţ negândit, călăuzit de soartă, căutase și găsise ca prin 
farmec duhul insesizabil al marelui bandit. Apoi, însă, 
prudenţa reveni. Norocul ar fi fost prea mare; putea fi o 
cursă. Dar dacă așa era, atunci avea să pășească în 
capcană și să-l prindă pe cel ce-o pusese. 

Colonelul Luca își făcu pregătirile, și curând fu gata un 
detașament volant invincibil în fața oricărui atac. În faţă 
mergeau mașini blindate, urmate de automobilul antiglonţ 


357 


în care călătoreau Colonelul Luca și Inspectorul Frederico 
Velardi, care insistase să vină pentru a ajuta la 
identificarea trupului dar, în realitate, dorea să se asigure 
că Testamentul nu se găsea asupra acestuia. După mașina 
lui Luca veneau transportoare de trupe cu efectivele în 
alertă, gata să tragă. Jeep-uri de cercetare, douăzeci la 
număr, pline cu trupe aeropurtate înarmate, precedau 
coloana. Garnizoanei din Montelepre i se ordonă să 
păzească drumurile adiacente orașului și să amplaseze 
posturi de observaţie în munţii învecinaţi. Patrule pedestre 
cu efective puternice, masiv înarmate, controlau laturile 
drumului pe toată lungimea lui. 

Colonelul Luca și formațiunea sa volantă ajunseră la 
Montelepre în mai puţin de o oră. Nu avu loc niciun atac; 
demonstraţia de forță însemnase prea mult pentru bandiți. 
Dar pe colonel îl aștepta o deceptie. 

Inspectorul Velardi spuse că leșul, depus acum într-o 
ambulanţă la Cazarma Bellampo, era exclus să-i aparţină 
lui Guiliano. Glonţul din cauza căruia murise omul îl 
desfigurase, dar nu destul pentru ca Inspectorul să se 
poată înșela. Alţi cetăţeni fură siliți să vadă cadavrul și 
spuseră, la rândul lor, că nu era Guiliano. La urma urmei, 
tot o capcană fusese: Guiliano sperase fără îndoială că 
Luca va da fuga la faţa locului cu o escortă mică și se va 
expune unei ambuscade. Colonelul Luca ordonă să se ia 
toate măsurile de prevedere, dar era grăbit să pornească 
la drum înapoi spre Palermo și să ajungă la sediul său; voia 
să raporteze personal la Roma cele întâmplate în acea zi și, 
de asemenea, să se asigure că nimeni nu transmisese 
informaţia falsă asupra morţii lui Guiliano. Verificând mai 
întâi, pentru siguranţă, că toate elementele trupelor sale 
se aflau la locul lor astfel ca drumul de înapoiere să nu 
poată fi ambuscat, se urcă într-unul din jeep-urile rapide 
de cercetași, în fruntea coloanei. Inspectorul Velardi îl 
însoţi în aceeași mașină. 


358 


Graba Colonelului le salvă amândurora viaţa. În timp ce 
detașamentul volant se apropia de Palermo, cu automobilul 
de campanie al lui Luca în mijloc, se produse o explozie 
cumplită. Mașina de campanie zbură în văzduh la peste 
trei metri înălțime și căzu jos în bucăţi aprinse, ce se 
risipiră pe versanţii muntelui, transportorul de trupe ce o 
urma îndeaproape numără opt oameni uciși şi 
cincisprezece răniţi dintr-un total de treizeci. Cei doi ofiţeri 
din mașina lui Luca fură sfârtecaţi în bucățele. 

Când Colonelul Luca îi anunţă Ministrului Trezza vestea 
proastă, mai ceru și să-i fie trimiși imediat în Sicilia cei trei 
mii de oameni suplimentari ce așteptau în peninsulă. 


Don Croce știa că aceste raiduri vor continua atâta 
vreme cât părinţii lui Guiliano erau ţinuţi prizonieri, așa că 
le obţinu eliberarea. 

Dar nu putu împiedica incursiunea noilor forțe, iar acum 
două mii de soldaţi ocupau orașul Montelepre și zona 
înconjurătoare. Alţi trei mii scotoceau munţii. Șapte sute 
de cetăţeni din Montelepre și provincia Palermo fuseseră 
aruncaţi în pușcărie pentru a-i interoga Colonelul Luca, 
folosindu-se de puterile speciale pe care i le atribuise 
guvernul creștin-democrat din Roma. Se emise un consemn 
care începea la apusul soarelui și lua sfârșit în zori, 
cetățenii fură imobilizaţi în casele lor, iar călătorii fără 
permise speciale, închiși în temniţă. Întreaga provincie se 
afla sub un regim oficial de teroare. 

Don Croce urmărea cu oarecare emoție cum vântul se 
întorcea contra lui Guiliano. 


359 


Capitolul 24 


Înainte de sosirea armatei lui Luca, când Guiliano putea 
intra în Montelepre după cum îi era voia, o văzuse adesea 
pe Justina Ferra. Câteodată fata venea la ei acasă cu câte 
un comision sau pentru a primi banii pe care Guiliano îi 
dădea părinţilor ei. Guiliano n-o observase niciodată cu 
adevărat crescând spre a deveni o tânără femeie frumoasă 
până într-o zi când o văzu pe stradă, la Palermo, cu 
părinţii. Veniseră în oraș să cumpere pentru Festa articole 
de galanterie ce nu se găseau în mica localitate 
Montelepre. Guiliano și membrii bandei sale se duseseră la 
Palermo să cumpere provizii. 

Guiliano n-o mai văzuse de șase luni poate, timp în care 
ea crescuse mai înaltă și mai zveltă. Era înaltă pentru o 
femeie siciliană, cu picioare lungi, ce se clătinau pe 
pantofii nou cumpăraţi, cu tocuri cui. Nu avea decât 
șaisprezece ani, dar faţa și silueta îi înfloriseră pe 
pământul subtropical al Siciliei și, din punct de vedere 
fizic, era o femeie matură. Purta părul împletit într-o 
cunună neagră ca pana corbului, în care stăteau împlântaţi 
trei piepteni ca niște bijuterii, expunând un gât la fel de 


360 


lung și auriu ca al unei egiptence de pe o vază. Avea ochii 
enormi, întrebători; gura senzuală, fiind totuși singura 
parte de pe chipul ei ce-i trăda extrema tinereţe. Purta o 
rochie albă, săgetată de o panglică roșie ce-i trecea prin 
faţă. 

Era un asemenea tablou al drăgălășeniei, încât Guiliano 
o privi mult timp. Stătea așezat pe terasa unei cafenele, cu 
oamenii săi răspândiţi pe la mesele din jur, când ea trecu 
pe acolo însoţită de mama și tatăl ei. Îl văzură. Tatăl 
Justinei își împietri faţa și nu dădu niciun semn de 
recunoaștere. Mama își mută rapid ochii. Numai Justina îl 
privi lung în timp ce trecea prin dreptul lui. Era îndeajuns 
de siciliană ca să nu-l salute, dar îl fixă drept în ochi, iar el 
îi putu vedea gura tremurând pentru a-și reţine un zâmbet. 
În strada scăldată de soare, ea era un iaz de lumină 
pâlpâitoare, de frumuseţe siciliană care înflorește la o 
vârstă fragedă. De când devenise tâlhar, Guiliano se 
arătase tot timpul neîncrezător faţă de dragoste. Pentru el 
reprezenta un act de supunere care conţinea sămânţa 
trădării fatale, dar în acel moment simţi ce nu mai simţise 
niciodată - o pornire înăuntrul trupului său de a 
îngenunchea înaintea altei ființe omenești și a se jurui pe 
sine de bunăvoie într-o robie necunoscută. Nu identifică 
acest sentiment ca fiind dragoste. 

Peste o lună, Guiliano constată că mintea îi era obsedată 
de amintirea Justinei Ferra stând în acel eleșteu de lumină 
aurie a soarelui pe strada din Palermo. Presupuse că nu 
era decât apetit sexual, că ducea dorul nopţilor pasionale 
cu La Venera. Apoi, în reveriile sale, se pomeni nu numai 
visând că face dragoste cu Justina, ci și că-și petrece 
timpul cu ea hoinărind prin munţi, arătându-i peșterile lui, 
văile înguste pline de flori, gătindu-i de mâncare la focul 
de tabără. Încă mai avea chitara în casa mamei sale și visa 
că îi cântă ei. Îi arăta poeziile pe care le scrisese de-a 
lungul anilor, unele dintre ele fiind publicate în gazetele 
siciliene. Se gândea chiar să se furișeze în Montelepre și s- 


361 


o viziteze acasă, în ciuda celor două mii de soldaţi din 
Forţa Specială a Colonelului Luca. În acest punct își veni în 
fire și știu că înăuntrul său se petrecea ceva primejdios. 

Toate acestea erau nerozii. Viaţa sa nu avea decât două 
alternative. Să fie ucis de carabinieri sau să-și afle refugiu 
în America, iar dacă se mai gândea la fată nu mai putea fi 
vorba de nicio Americă. Trebuia să și-o scoată din minte. 
Dacă o seducea sau o lua cu el, tatăl ei i-ar fi devenit 
dușman de moarte, și avea deja o droaie din ăștia. Odată îl 
biciuise pe Aspanu pentru a fi sedus o fată inocentă și, de-a 
lungul anilor, își executase trei dintre oameni pentru viol. 
Sentimentul pe care-l avea pentru Justina era dorinţa de-a 
o face fericită, de-a o face să-l iubească și să-l admire și să- 
l vadă așa cum se văzuse cândva el însuși pe sine. Voia ca 
ochii ei să fie umpluti de iubire și încredere. 

Dar numai partea tactică a minţii sale analiza opţiunile. 
Deja își hotărâse cursul de acţiune. Urma s-o ia pe fată de 
soţie. În secret. Nimeni n-avea să știe în afară de familia ei 
și, firește, de Aspanu Pisciotta și de câţiva membri de 
încredere ai bandei. Spre a o putea vedea în condiţii de 
siguranţă, avea să pună să fie escortată în munţi, astfel ca 
să poată petrece o zi sau două împreună. Era primejdios 
pentru ea să fie soţia lui Turi Guiliano, dar putea aranja să 
ajungă în America, unde-l va aștepta când va evada și el 
acolo. Mai rămânea o singură problemă: ce părere avea 
Justina despre el? 


Caesero Ferra era de cinci ani un membru secret al 
bandei lui Guiliano, ocupându-se strict de strângerea 
informaţiilor, niciodată participant la operaţiuni. El și soţia 
sa îi cunoșteau pe părinţii lui Turi și fuseseră vecini; 
locuiau pe Via Bella, cu zece case mai jos de familia 
Guiliano. Tatăl era mai educat decât majoritatea oamenilor 
din Montelepre, iar agricultura nu-l mulțumea. Apoi, când 
Justina, în copilărie, pierduse banii iar Guiliano îi dăduse 
alţii în loc și o trimisese acasă cu mesajul că familia se afla 


362 


sub protecţia lui, Caesero Ferra o vizitase pe Maria 
Lombardo și-și oferise serviciile. Aduna informaţii din 
Palermo și Montelepre privitoare la mișcările patrulelor de 
carabinieri, la deplasările negustorilor bogaţi care urmau 
să fie răpiți de banda lui Guiliano, la identitatea 
informatorilor poliţiei. Primea o porţie din prada rezultată 
de pe urma acestor răpiri, și deschise o mică tavernă în 
Montelepre, care-i ajuta și la activităţile secrete. 

Când fiul său, Silvio, revenise din război, transformat în 
agitator socialist, Caesero Ferra îi poruncise să nu mai 
pună piciorul în casă. Nu fiindcă n-ar fi fost de acord cu 
convingerile fiului său, ci datorită pericolului pentru restul 
familiei. Nu-și făcea iluzii cu privire la democraţie sau la 
conducătorii de la Roma. Îi reamintise lui Turi Guiliano 
despre făgăduiala sa de a apăra familia Ferra, iar Guiliano 
își dăduse toată străduinţa ca să-l protejeze pe Silvio. Iar 
după ce Silvio fu ucis, Guiliano îi promise din proprie 
inițiativă că asasinatul va fi răzbunat. 

Ferra nu-l învinuise niciodată pe Guiliano. Știa că 
masacrul de la Portella della Ginestra îl tulburase profund, 
îl făcuse să sufere, și că încă-l mai chinuia. Aceasta o auzi 
de la soţia sa, care o ascultase ore de-a rândul pe Maria 
Lombardo vorbind despre fiul ei. Cât de fericiţi fuseseră cu 
toţii înaintea acelei cumplite zile, în urmă cu-atâţia ani, 
când în fiul ei trăseseră carabinierii iar el fusese nevoit, 
împotriva firii sale bune, să-i omoare la rândul lui! Și, 
bineînţeles, fiecare omor de-atunci încoace fusese necesar, 
impus lui de către oamenii răi. Maria Lombardo scuza 
fiecare ucidere, fiecare crimă, dar șovăi când ajunse să 
vorbească despre măcelul de la Portella della Ginestra. Oh, 
copilașii sfâșiaţi de focul mitralierelor, femeile fără 
apărare ucise. Cum puteau oamenii crede că fiul ei ar fi 
făcut un asemenea lucru? Nu era el apărătorul celor 
sărmani, Campionul Siciliei? Nu dăruise averi pentru a-i 
ajuta cu pâine și case pe toţi sicilienii nevoiaşi? Turi al ei n- 
ar fi ordonat niciodată un asemenea masacru. Astfel îi 


363 


jurase el pe statueta Madonei negre, și plânseseră unul în 
braţele celuilalt. 

Şi astfel, de-a lungul anilor, Caesero urmări misterul 
celor petrecute cu adevărat la Portella della Ginestra. Oare 
chiar făcuseră mitraliorii lui Passatempo o greșeală 
nevinovată în potrivirea înălţimii focului? Sau Passatempo, 
din simpla sa sete de sânge pentru care era vestit, îi 
măcelărise pe oamenii aceia pentru propria-i plăcere? Era 
posibil ca toată afacerea să fi fost pusă la cale pentru a-l 
compromite pe Guiliano? Exista poate chiar o altă bandă 
de oameni care deschiseseră focul cu mitralierele, oameni 
aflați nu sub ordinele lui Guiliano, ci trimiși, poate, de 
Prietenii Prietenilor sau chiar de o branșă a Poliţiei 
Securităţii? Caesero nu excluse pe nimeni de pe lista sa de 
suspecți, în afara lui Turi Guiliano. Căci dacă Guiliano era 
vinovat, întreaga lume în care trăia el s-ar fi năruit. Il iubea 
pe Guiliano la fel de mult pe cât își iubise propriul său fiu. 
Îl văzuse crescând, din copil ajungând bărbat, și nu 
existase niciodată vreun moment când să fi arătat vreo 
meschinărie a spiritului, vreo urmă de răutate. 

Așadar, Caesero Ferra ţinea urechile și ochii deschiși. 
Oferea de băut celorlalți membri secreţi ai bandei care nu 
fuseseră aruncaţi în închisoare de către Colonelul Luca. 
Prindea frânturi de conversaţie între Prietenii Prietenilor 
care locuiau în oraș și veneau din când în când la taverna 
lui să bea vin și să joace cărți. Intr-o seară îi auzi cum 
vorbeau, râzând, despre „Animalul” și „Diavolul” care îl 
vizitau pe Don Croce și felul cum Don-ul făcuse din acești 
doi temuţi oameni niște îngerași care vorbeau în șoaptă. 
Ferra reflectă la aceasta și, cu acea paranoia fără greș 
tipic siciliană, făcu legătura. Passatempo și Stefano 
Andolini se întâlniseră la un moment dat cu Don-ul. 
Passatempo era adesea numit „Bruta”, iar Fra Diavolo era 
numele de bandit al lui Andolini. Ce treabă aveau ei să 
poarte o conversaţie privată cu Don Croce în casa lui de la 
Villaba, care se afla departe de poalele muntelui 


364 


bandiţilor? Își trimise fiul adolescent la casa Guiliano cu un 
mesaj urgent și, două zile mai târziu, i se fixă o întâlnire în 
munţi cu Guiliano. li spuse acestuia povestea sa. Tânărul 
nu dădu niciun semn de emoție și doar îl puse să jure că va 
păstra secretul. Ferra nu mai primi nicio veste. Acum, 
peste trei luni, primi o nouă convocare de la Guiliano și se 
aștepta să audă și restul poveștii. 

Guiliano și banda sa erau în adâncul munţilor, afară din 
raza oștirii lui Luca. Caesero Ferra călători noaptea și fu 
preluat de Aspanu Pisciotta la un punct de întâlnire pentru 
a fi condus la tabără. Nu ajunseră înainte de zorii zilei și 
găsiră un mic dejun cald care-i aștepta. Gustarea era 
elaborată, întinsă pe o masă pliantă acoperită cu pânzeturi 
și argintărie. Turi Guiliano purta o cămașă albă de mătase 
și pantaloni de moleschin vârâţi în cizme cafenii lustruite; 
avea părul proaspăt spălat și pieptănat. Niciodată nu mai 
arătase atât de chipeș. 

Pisciotta fu concediat, iar Guiliano și Ferra se așezară 
împreună. Guiliano părea stingherit. Spuse formal: 

— Vreau să-ți mulțumesc pentru informația pe care mi-ai 
adus-o. A fost verificată, și acum știu că e reală. Și e foarte 
importantă. Dar am trimis după dumneata ca să vorbim 
despre altceva. Ceva ce știu că va fi o surpriză și sper că 
nu te va jigni. 

Ferra fu mirat, dar spuse politicos: 

— Nu m-ai putea jigni niciodată, îţi datorez prea mult. 

La aceasta, Guiliano zâmbi, cu surâsul acela deschis și 
franc pe care Ferra îl ținea minte din copilăria bărbatului 
din faţa sa. 

— Ascultă-mă cu atenţie, spuse Guiliano. Să stau de 
vorbă cu dumneata e primul meu pas. lar dacă nu ești de 
acord, n-o să merg mai departe; nu ţine seamă de poziţia 
mea ca șef al bandei; îţi vorbesc dumitale în calitate de 
tată al Justinei. Ştii că e frumoasă, mulţi tineri din oraș ţi 
se învârt, fără îndoială, pe la ușă. Iar eu știu că i-ai păzit cu 
grijă virtutea. Trebuie să-ţi spun că acum e pentru prima 


365 


oară în viața mea când am asemenea sentimente. Vreau s-o 
iau pe fiica dumitale de soţie. Dacă spui nu, n-am să mai 
scot nicio vorbă. Imi vei rămâne prieten, iar fiica dumitale 
va rămâne sub protecţia mea specială, ca de obicei. Dacă 
spui da, atunci am s-o întreb pe fiica dumitale dacă-i place 
ideea. Dacă ea spune nu, acesta va fi sfârșitul poveștii. 

Caesero Ferra fu atât de năucit de acest discurs, încât 
nu putu decât să bâlbâie: 

— Să mă gândesc, să mă gândesc... 

Și, un lung răstimp, rămase tăcut. Când începu să 
vorbească, o făcu cu cel mai mare respect: 

— Te-aș dori pe tine ca soț al fiicei mele mai curând 
decât pe oricare bărbat din lume. Și știu că fiul meu Silvio, 
Dumnezeu odihnească-i sufletul, ar fi de acord. 

Din nou se bâlbâi în timp ce vorbea: 

— Nu-mi fac griji decât pentru siguranţa fetei mele. 
Dacă Justina ar fi nevasta ta, cu siguranţă că Colonelul 
Luca s-ar folosi de orice pretext ca s-o aresteze. lar 
Prietenii îţi sunt acum dușmani, și i-ar putea face rău. Cât 
despre tine, trebuie să fugi în America sau să mori aici, în 
munţi. N-aș vrea să rămână văduvă atât de tânără, iartă- 
mă, te rog, că vorbesc atât de franc. Dar și ţie îţi complică 
viaţa, și asta mă îngrijorează cel mai mult. Un mire fericit 
nu e prea conștient de existenţa capcanelor, nu se păzește 
de dușmani. O însurătoare ţi-ar putea aduce moartea. 
Vorbesc atât de deschis numai datorită afecțiunii și 
respectului meu pentru tine. Acesta e un lucru care poate 
fi lăsat deoparte pentru o zi mai potrivită, când îţi vei ști 
viitorul în detaliu și-ţi vei face planuri într-un mod mai 
inteligent. 

Când termină de vorbit, rămase privindu-l atent pe 
Guiliano, să vadă dacă nu-l supărase. 

Dar nu făcuse decât să-l întristeze. Şi recunoscu 
dezamăgirea tânărului îndrăgostit. Lucru care-i păru atât 
de extraordinar încât adăugă cu însufleţire: 

— Dar nu-ţi spun nu, Turi. 


366 


Guiliano oftă. 

— M-am gândit la toate aceste lucruri. Planul meu e 
următorul. M-aș cununa cu fiica dumitale în secret. Abatele 
Manfredi ar oficia ceremonia. Ne-am căsători aici, în 
munţi. În oricare alt loc ar fi prea periculos pentru mine. 
Dar aș putea aranja ca dumneata și soția dumitale să vă 
însoţiţi fiica, astfel ca să puteţi fi martori la cununie. Ar 
urma sa rămână cu mine timp de trei zile, după care aș 
trimite-o înapoi acasă. Dacă fiica dumneavoastră rămâne 
văduvă, va avea destui bani ca să înceapă o viaţă nouă. Așa 
că nu e nevoie să vă temeti pentru viitorul ei. O iubesc și o 
voi preţui și apăra toată viaţa. Îi voi asigura viitorul dacă e 
să se-ntâmple tot ce poate fi mai rău. Dar tot este un risc 
să fie măritată cu un om ca mine, și în calitatea dumitale 
de tată prudent ai tot dreptul să refuzi s-o lași să-și asume 
acest risc. 

Caesero Ferra fu nespus de mișcat. Tânărul vorbise cu 
atât de mare simplitate și cinste. Și cu o asemenea 
speranţă plină de dor. Mai presus de orice, însă, fusese la 
obiect. Făcuse provizii împotriva calamităţilor vieţii și 
pentru viitorul de bunăstare al fiicei lui. Ferra se ridică de 
la masă pentru a-l îmbrăţișa pe Guiliano. 

— Ai binecuvântarea mea, spuse el. Voi vorbi cu Justina. 

Înainte de a pleca, Ferra spuse că îi părea bine că 
informaţiile furnizate de el se dovediseră utile. Și fu uimit 
de schimbarea de pe chipul lui Guiliano. Ochii păreau să se 
deschidă mai larg, frumuseţea feţei arăta ca sculptată în 
marmură albă. 

— Îi voi invita pe Stefano Andolini și Passatempo la 
nunta mea, spuse el. Putem aranja chestiunea atunci. 

Abia mai târziu îi trecu prin minte lui Ferra că acesta 
era un lucru ciudat dacă urma ca nunta să se ţină în 
secret. 


În Sicilia nu era un lucru ieșit din comun ca o fată să se 
mărite cu un bărbat cu care nu mai petrecuse niciun 


367 


moment singură. Când femeile ședeau în faţa caselor lor, 
cele nemăritate trebuiau să stea tot timpul din profil, 
neprivind niciodată drept în stradă, ca să nu fie numite 
desfrânate. Tinerii ce treceau prin dreptul lor nu prindeau 
nicio ocazie de a le vorbi decât la biserică, unde tinerele 
fete erau apărate de către statuile Fecioarei Maria și ochii 
reci ai mamelor lor. Dacă un tânăr se îndrăgostea 
nebunește de profilul acela sau de cele câteva cuvinte de 
sporovăială respectuoasă, o exprima în scris, declarându-și 
intenţiile într-o scrisoare temeinic compusă. Aceasta era o 
chestiune serioasă. De multe ori era angajat un scriitor 
profesionist. Tonul greșit putea foarte bine să provoace o 
înmormântare în loc de nuntă. Astfel că nici cererea în 
căsătorie a lui Turi Guiliano prin intermediul tatălui nu fu 
neobișnuită, în pofida faptului că nu-i dăduse Justinei 
însăși niciun semn al interesului lui. 

Caesero Ferra n-avea nicio îndoială cu privire la 
răspunsul Justinei. Pe vremea când era fetiţă, își încheia 
rugăciunile cu: „Și apără-l pe Turi Guiliano de carabinieri”. 
Ardea întotdeauna de nerăbdare să ducă mesaje mamei lui, 
Maria Lombardo. lar apoi, când aflaseră despre tunelul ce 
făcea legătura cu casa La Venerei, Justina turbase de furie. 
La început, tatăl și mama ei crezuseră că o înfuriase 
arestarea femeii și a părinţilor lui Guiliano, dar apoi își 
dăduseră seama că era gelozie. 

Așadar, Caesero Ferra putu anticipa răspunsul fiicei 
sale; nu fu nicio surpriză. Felul însă în care primi ea vestea 
reprezentă un șoc. li zâmbi maliţioasă tatălui ei, ca și cum 
ea ar fi plănuit seducţia, ca și cum ar fi știut că îl va 
învinge pe Guiliano. 


În adâncul munţilor se afla un mic castel normand, 
aproape ruinat, unde nu locuia nimeni de douăzeci de ani. 
Guiliano hotări să-și oficieze acolo nunta și să petreacă 
luna de miere. Îi ordonă lui Aspanu Pisciotta să stabilească 
un perimetru de oameni înarmaţi, astfel ca perechea să fie 


368 


păzită de orice atac-surpriză. Abatele Manfredi plecă de la 
mănăstire într-o căruţă trasă de un măgar și apoi fu purtat 
într-o litieră pe cărările munţilor de către membri ai 
bandei lui Guiliano. În vechiul castel avu plăcerea să 
găsească o capelă privată, deși toată lemnăria și statuile 
de valoare fuseseră de mult furate. Dar pietrele dezgolite 
erau frumoase, la fel ca și altarul de piatră. Abatele nu 
aproba cu adevărat însurătoarea lui Guiliano și, după ce se 
îmbrăţișară, îi spuse acestuia în glumă: 

— Mai bine urmai vechiul proverb: „Omul care joacă de 
unul singur nu pierde niciodată”. 

Guiliano râse și replică: 

— Dar trebuie să mă gândesc și la propria mea fericire. 

Iar apoi adăugă una din zicalele țărănești cele mai dragi 
Abatelui, de care se folosea întotdeauna pentru a-și scuza 
planurile de a face bani: 

— Ţineţi minte, Sfântul Iosif și-a ras propria barbă 
înainte de a-i bărbieri pe Apostoli. 

Aceasta îl făcu pe Abate să fie mai bine dispus, așa că-și 
deschise besacteaua cu cele trebuincioase și-i înmână lui 
Guiliano certificatul de căsătorie. Era un act frumos, cu 
caligrafie medievală scrisă în cerneală aurie. 

— Căsătoria va fi înregistrată la mănăstire, spuse 
Abatele. Dar n-ai nicio teamă, nimeni nu va ști de ea. 

Mireasa și părinţii ei fuseseră aduși pe măgari cu o 
seară înainte. Locuiseră la castel, în camere curățate de 
oamenii lui Guiliano și mobilate cu paturi făcute din 
bambus și paie. Guiliano simţea un junghi în inimă că nu 
participau la nuntă și mama și tatăl lui, dar aceștia se aflau 
sub observaţia atentă a Forţelor Speciale ale Colonelului 
Luca. 

Aspanu Pisciotta, Stefano  Andolini, Passatempo, 
Caporalul Silvestro și Terranova erau singurii participanți 
la ceremonie. Justina își schimbase hainele de călătorie cu 
rochia albă pe care o purtase cu atâta succes la Palermo. Li 
zâmbi lui Guiliano, iar el fu năucit de strălucirea acelui 


369 


surâs. Abatele scurtă ceremonia, și ieșiră apoi pe pajiștea 
castelului unde se întinsese o masă cu vin, friptură rece și 
pâine. Drumul de înapoiere al Abatelui și-al soţilor Ferra 
avea să fie lung și primejdios. Domnea neliniștea că o 
patrulă de carabinieri se putea rătăci prin zonă, gărzile 
înarmate ce străjuiau perimetrul trebuind așadar să se 
angajeze în luptă. Părintele dorea să pornească repede, 
dar Guiliano îl reţinu: 

— Vreau să vă mulțumesc pentru ceea ce aţi făcut azi. 
Și, curând după nunta mea, vreau să înfăptuiesc un act. De 
milostenie. Dar am nevoie de ajutorul dumneavoastră. 

Vorbiră calmi câteva momente, după care Abatele 
înclină din cap. 

Justina își îmbrăţișă părinţii; mama ei plânse și-l privi pe 
Guiliano a implorare. Apoi Justina îi șopti ceva la ureche, și 
femeia mai vârstnică râse. Se îmbrăţișară iar, apoi părinţii 
încălecară pe măgari. 

Mireasa și mirele își petrecură noaptea nupţială în 
dormitorul principal al castelului. Odaia fusese golită 
complet, dar Turi Guiliano pusese să se aducă o saltea 
enormă, pe un măgar, cu cearșafuri mătăsoase, plapumă 
cu puf de gâscă și perne cumpărate de la cel mai luxos 
magazin din Palermo. Se mai afla o cameră de baie mare 
cât dormitorul, cu cadă de marmură și o vastă chiuvetă de 
spălat. Nu avea, bineînţeles, apă curentă, și trebuia adusă 
cu găleţile, pe care însuși Guiliano le cără de la pârâul 
scânteietor ce curgea pe lângă castel. Mai umpluse camera 
de baie și cu parfumuri și articole de toaletă cum Justina 
nu mai văzuse în viaţa ei. 

Goală, se sfii la început, ţinându-și mâinile între picioare. 
Avea pielea ca aurul. Era zveltă, dar cu sânii plini ai unei 
femei mature. Când o sărută, fata își feri ușurel capul, 
astfel că el nu-i atinse decât un colţ al gurii. Avea răbdare, 
nu cu dibăcia unui amant, ci cu simţul tactic care-l slujea 
atât de bine când își purta războaiele de gherilă. Justina își 
despletise părul lung și negru, astfel că îi acoperea sânii 


370 


mari, iar el i-l mângâie și-i vorbi despre prima dată când o 
văzuse ca femeie, în ziua aceea fatidică, la Palermo. Cât de 
frumoasă fusese atunci! Recită din memorie unele poezii 
pe care le scrisese despre ea când era singur în munţi și 
visa la frumuseţea ei. Fata se relaxă în pat, cu plapuma 
peste trup. Guiliano se culcă deasupra cuverturii, dar ea își 
feri ochii. 

Justina îi povesti cum se îndrăgostise de el în ziua când 
adusese un mesaj de la fratele său și cât de zdrobită fusese 
dându-și seama că el nu recunoscuse în ea pe fetița căreia 
îi înlocuise banii, cu ani în urmă. li spuse cum rostea 
rugăciuni pentru el în fiecare noapte, de pe când avea 
unsprezece ani, că începuse să-l iubească chiar din ziua 
aceea. 

Turi Guiliano simţea o extraordinară fericire ascultând-o 
cum îi relata toate acestea. Îl iubea, se gândise și visase la 
el când se afla singur în munti. li tot mângâia părul, iar ea 
îi apucă mâna și i-o reținu, propria ei mână fiind caldă și 
uscată. 

— Ai fost surprinsă când i-am cerut tatălui tău să-ţi 
vorbească de căsătorie? o întrebă. 

Fata avu un surâs ștrengăresc, triumfător: 

— Nu, după ziua aceea când te-ai uitat la mine, la 
Palermo. De atunci mă tot pregătesc pentru tine. 

Se aplecă să-i sărute buzele cărnoase și de un roșu- 
închis, ca vinul, iar de astă dată fata nu-și mai îndepărtă 
faţa. Fu surprins de dulceaţa gurii ei, de adierea răsuflării 
și receptivitatea cărnii lui proprii. Pentru prima oară în 
viață își simţi trupul topindu-i-se, carnea desprinzându-i-se, 
parcă, de pe oase. Începu să tremure, iar Justina dădu la o 
parte plapuma din puf de gâscă pentru ca să se poată vâri 
în pat lângă ea. Se rostogoli pe o parte, ca să o poată 
cuprinde cu braţele, să poată pluti împreună, iar senzaţia 
corpului ei era diferită de a oricărui alt trup pe care-l 
atinsese. Fata închise ochii. 


371 


Turi Guiliano îi sărută gura, ochii închiși, apoi sânii, 
pielea atât de fragilă încât fierbinţeala cărnii aproape îi 
ardea buzele. Mirosul ei îl ameţea, atât de dulce, 
nepervertit de suferințele vieţii, atât de îndepărtat de 
moarte. Își trecu mâna peste coapsa ei, iar pielea 
mătăsoasă îi trimise un fior prin degete până sub pântec și- 
n creștetul capului unde aproape îi provocă durere, lucru 
care-l uimi atât de mult încât râse zgomotos. Atunci însă ea 
își puse mâna între picioarele lui, foarte ușurel, făcându-l 
să se piardă cu firea de-a binelea. Făcu dragoste cu ea cu o 
patimă aprigă și totuși blândă, iar ea îi înapoie 
mângâierile, încet, tatonând, iar după o vreme cu la fel de 
mare pasiune. Făcură dragoste în tot restul nopţii fără a 
vorbi, doar scoțând scurte exclamaţii drăgăstoase, iar când 
se crăpă de ziuă Justina căzu într-un somn extenuat. 

Când se trezi, spre amiază, găsi uriașa cadă de baie 
plină cu apă răcoroasă, iar găleţile, lângă chiuvetă, 
umplute și ele. Turi nu se vedea nicăieri. Un moment se 
sperie de singurătate; apoi intră în cadă să se spele. leși, 
se șterse cu un uriaș prosop cafeniu, aspru, și folosi unul 
din parfumurile de pe chiuvetă. Când, în sfârșit, își termină 
toaleta, se îmbrăcă, punându-și o rochie maro-închis și un 
jerseu alb, cu nasturi, iar în picioare, o pereche de pantofi 
comozi la mers. 

Afară, soarele de mai era fierbinte, ca întotdeauna în 
Sicilia, dar o briză de munte răcorea văzduhul. Lângă masa 
întinsă pe capre de lemn ardea un foc de tabără, iar 
Guiliano îi pregătise micul dejun - felii de pâine prăjită, 
șuncă și câteva fructe. Mai erau și oale cu lapte, turnat 
dintr-un container metalic învelit în frunze. 

Nu se mai vedea nimeni altcineva, așa că Justina alergă 
în braţele lui Turi și-l sărută pătimaș. Apoi îi mulţumi 
pentru micul dejun, dar îl certă că n-o trezise, ca să 
pregătească ea masa. Era nemaiauzit ca un bărbat sicilian 
să facă așa ceva. 


372 


Mâncară în lumina soarelui. Înconjurându-i, închizându- 
le vraja, se înălţau zidurile ruinate ale castelului, iar 
deasupra lor, rămășițele turnului normand, având turla 
decorată cu un mozaic din pietre viu colorate. Intrarea 
castelului avea portaluri normande frumoase, și prin 
spărturile zidului puteau vedea arcul altarului din capelă. 

Ileșiră din curte printre zidurile ruinate și porniră să se 
plimbe printr-un pâlc de măslini și lămâi sălbatici, rari. 
Hoinăriră prin pajiști de flori, din soiul celor ce cresc atât 
de îmbelșugat pe tot întinsul Siciliei - asfodelul?5 poeţilor 
greci, anemonele roz, zambilele moţțate, adonișii stacojii 
despre care legenda spunea că erau stropiţi cu sângele 
iubitului frumoasei Venus. Turi Guiliano o cuprinse pe 
Justina cu braţul; părul și trupul ei erau scăldate în 
parfumul acelor flori. În adâncurile crângului de măslini, 
Justina îl trase cu îndrăzneală jos pe întinsul covor de flori 
viu colorate și făcură dragoste. Deasupra lor dădea 
târcoale un norișor de fluturi galbeni și negri, care apoi se 
înălţă spre infinitul cerului azuriu. 

În cea de-a treia lor zi, și ultima, auziră împușcături 
departe, în munţi. Justina se alarmă, dar Guiliano o liniști. 
În timpul celor trei zile petrecute împreună avusese grijă 
să nu-i dea motive de teamă. Nu umbla niciodată înarmat, 
nu se găsea nicio armă la vedere; ascunsese puștile și 
pistoalele în capelă. Nu-și trădă niciun moment 
îngrijorarea, iar oamenilor săi le ordonase să nu se arate. 
Dar, curând după împușcături, Aspanu Pisciotta apăru cu o 
pereche de iepuri însângeraţi pe umăr. Îi aruncă la 
picioarele Justinei și spuse: 

— Pe ăștia gătește-i pentru soţul tău, sunt felul lui 
favorit de mâncare. lar dacă-i faci praf, mai avem încă 
douăzeci. 

li zâmbi, în timp ce Justina se apuca să jupoaie și să 
curețe iepurii, și-i făcu un semn lui Guiliano. Cei doi 
merseră lângă o arcadă surpată a peretelui și se așezară. 


29 plantă bulboasă, din familia liliaceelor, cu flori albe. 


373 


— Ei bine, Turi, spuse Pisciotta rânjind, a meritat să ne 
riscăm vieţile pentru ea? 

Guiliano răspunse liniștit: 

— Sunt un om fericit. Acum spune-mi despre acei 
douăzeci de iepuri pe care i-ai împușcat. 

— Una din patrulele lui Luca, venind în forţă. l-am oprit 
la perimetru. Două mașini blindate. Una din ele a intrat în 
câmpul nostru de mine și a ars la fel de rău cum o să ardă 
noua ta soţie iepurii ăștia. Cealaltă mașină a deschis focul 
spre stânci și a fugit acasă, la Montelepre. Or să apară din 
nou mâine dimineaţă, firește, ca să-și culeagă camarazii. În 
forță. Propun să pleci de-aici diseară. 

— Tatăl Justinei vine după ea în zori, spuse Guiliano. Ai 
aranjat mica noastră întâlnire? 

— Da. 

— După ce va pleca soţia mea... 

Guiliano se bâlbâi la cuvântul „soţie”, iar Pisciotta râse. 
Prietenul său zâmbi și continuă: 

— ... adu-i pe oamenii aceia la mine, în capelă, și vom 
rezolva chestiunea. 

După un moment de tăcere, adăugă: 

— Ai fost surprins când ţi-am spus adevărul despre 
Ginestra? 

— Nu, răspunse Pisciotta. 

— Rămâi cu noi la cină? 

— În ultima seară a lunii voastre de miere? clătină 
Pisciotta din cap. Ştii proverbul: ferește-te de bucătăria 
unei mirese noi. 

Vechiul proverb se referea, desigur, la trădarea latentă a 
noilor prieteni deveniți parteneri întru crimă. Ceea ce 
spunea încă o dată Pisciotta era că Guiliano n-ar fi trebuit 
să se însoare niciodată. 

Guiliano zâmbi: 

— Toate astea n-o mai pot ţine așa mult timp - trebuie să 
ne pregătim pentru o altfel de viață. Asigură-te că 


374 


perimetrul va rezista mâine, până ne terminăm toată 
treaba. 

Pisciotta dădu din cap. Aruncă o privire spre focul de 
tabără unde gătea Justina: 

— Ce fată frumoasă mai e! Și când te gândești că a 
crescut chiar sub nasul nostru și nici n-am observat-o 
vreodată. Dar fii atent, tatăl ei spune că are draci. N-o lăsa 
să umble cu pistoalele. 

Era, din nou, o vulgaritate siciliană răutăcioasă, dar 
Guiliano nu păru să audă și Pisciotta se aruncă peste zidul 
grădinii pentru a dispărea prin crângurile de măslini. 

Justina adunase flori și le puse într-o vază veche pe care 
o găsise în castel. Împodobi cu ele masa. Servi mâncarea 
pe care o gătise, iepure cu usturoi și roșii, un castron de 
lemn cu salată, peste care turnase ulei de măsline și oţet 
din vin roșu. Lui Turi i se părea că e cam nervoasă, cam 
tristă. Poate din cauza focurilor de armă, poate din cauza 
lui Aspanu Pisciotta, apărut în Grădina Raiului lor, cu 
chipul său sumbru și pistoalele negre atârnându-i la șold. 

Se așezară unul în fața celuilalt, mâncând încet. Nu era 
o bucătăreasă rea, își spuse Guiliano, și se grăbea să-i 
ofere pâine, mai multă came, și să-i umple paharul cu vin; 
fusese bine antrenată de mama ei. Observă mulțumit că 
avea poftă de mâncare - nu era bolnăvicioasă. Fata ridică 
ochii și-l văzu privind-o. Îi zâmbi și zise: 

— Mâncarea e la fel de bună ca la mama ta? 

— Mai bună, răspunse el. Dar să nu-i spui niciodată asta. 

Continua să-l privească precum o pisică. 

— Şi e la fel de bună ca la La Venera? 

Turi  Guiliano nu avusese niciodată vreo legătură 
amoroasă cu o tânără fată. Fu luat prin surprindere, dar 
firea sa tactică prelucră repede întrebarea. Aveau să 
urmeze întrebări despre felul cum făcea dragoste cu La 
Venera. Nu voia să audă asemenea întrebări sau să le 
răspundă. Pentru femeia mai vârstnică nu simţise iubirea 
pe care o încerca pentru această fată; totuși, simţea un 


375 


anume respect și tandreţe faţă de La Venera. Era o femeie 
care trăise tragedii și dureri de care tânăra lui soţie, cu 
toate farmecele ei, nu avea cunoștință. 

Îi zâmbi Justinei grav. Se ridicase să curețe masa, dar îi 
aștepta răspunsul. Guiliano spuse: 

— La Venera era o bucătăreasă grozavă - n-ar fi cinstit 
să te judec pe tine în comparaţie cu ea. 

O farfurie trecu în zbor pe lângă capul lui, și începu să 
râdă necontrolat. Râdea cu veselie și încântare că face 
parte dintr-o asemenea scenă domestică și că, pentru 
prima oară, masca de dulceaţă și docilitate căzuse de pe 
faţa fetei. Dar când începu să suspine, o luă în braţe. 

Stăteau acolo în penumbra aceea devenită cât ai clipi 
argintie, care cade atât de iute în Sicilia. li murmură în 
urechea ce-și ițea vârful atât de trandafiriu din părul ei: 

— Glumeam. Ești cea mai bună bucătăreasă din lume. 

Își lipi însă faţa de gâtul ei, pentru a nu-i putea observa 
zâmbetul. 

În ultima lor noapte împreună, mai mult vorbiră decât 
făcură dragoste. Justina îl întrebă despre La Venera, iar el 
îi spuse că acesta era trecutul și trebuia dat uitării. Il 
întrebă cum se vor vedea în viitor. Guiliano îi explică 
intenţia sa de a aranja să fie trimisă în America, unde o să 
vină și el. Dar tatăl ei i-o spusese deja; n-o interesa decât 
felul cum vor reuși să se întâlnească înainte de plecarea 
spre America. Guiliano văzu că nici nu-i trecea prin minte 
că s-ar putea ca el să nu scape, era prea tânără ca să-și 
imagineze finaluri tragice. 

Tatăl ei veni la crăpatul zorilor. Justina se agăţă, pentru 
un ultim moment, de Turi Guiliano, apoi plecă. 


Guiliano intră în capela castelului ruinat și-l așteptă pe 
Aspanu Pisciotta să-i aducă șefii. În timp ce aștepta, se 
înarmă cu pistoalele pe care le ascunsese în capelă. 

În conversaţia sa cu Abatele Manfredi, chiar înaintea 
nunții, Guiliano îi spusese bătrânului despre bănuielile sale 


376 


că Stefano Andolini și Passatempo avuseseră o întâlnire cu 
Don Croce înainte cu două zile de masacrul de la Portella 
della Ginestra. Îl asigură pe Abate că nu-i va face niciun 
rău fiului său, dar că era esenţial să știe adevărul. Abatele 
îi spuse toată povestea. După cum Turi ghicise deja, fiul 
său îi mărturisise totul. 

Don Croce îi ceruse lui Stefano Andolini să i-l aducă pe 
Passatempo la Villaba pentru o întâlnire secretă. Lui 
Andolini i se ordonase să aștepte afară, în timp ce ceilalţi 
doi discutau. Aceasta se întâmplase doar cu două zile 
înaintea măcelului. După acea tragedie de la Întâi Mai, 
Stefano Andolini se confruntase cu Passatempo, care 
recunoscuse că Don Croce îi plătise o frumoasă sumă de 
bani pentru a nesocoti ordinele lui Guiliano și a-și pune 
mitralierele să tragă în mulțime. Passatempo îl ameninţase 
pe Andolini că dacă îi spune lui Guiliano ceva despre asta, 
va jura că fusese și Andolini în cameră cu Don Croce când 
se încheiase târgul. Andolini se temuse prea tare ca să-i 
spună cuiva, în afara tatălui său, Abatele Manfredi. 
Manfredi îl sfătuise să-și ţină gura. În săptămâna 
următoare masacrului, Guiliano fusese cuprins de o atât de 
turbată furie, încât era sigur că i-ar executa pe amândoi. 

Din nou, Guiliano îl încredinţă pe Abate că nu-i va face 
nimic rău fiului său. Apoi îl instrui pe Pisciotta ce are de 
făcut, dar spuse că vor rezolva problema doar după 
întoarcerea Justinei la Montelepre, deci după luna de 
miere. Nu voia să joace rolul de măcelar înainte de a-l juca 
pe cel al mirelui. 

Acum aștepta în capela castelului normand ruinat, cu 
tavanul ei albastru precum cerul Mediteranei. Stătea 
rezemat de rămășițele altarului, și astfel își primi 
căpeteniile când Aspanu Pisciotta le conduse înăuntru, 
caporalul Silvestro fusese instruit de Pisciotta și stătea 
într-un loc de unde pistolul său îi putea ţine sub control pe 
Passatempo și pe Stefano Andolini. Aceștia doi fură duși 
drept în faţa lui Guiliano, înaintea altarului. Terranova, 


377 


care nu știa nimic, se așeză pe una din băncile de piatră 
ale capelei. Comandase apărarea perimetrului în timpul 
ceasurilor îndelungate din noapte și era epuizat. Guiliano 
nu-i spusese nici unuia dintre ceilalţi ce voia să-i facă lui 
Passatempo. 

Ştia că Passatempo era ca un animal sălbatic - putea 
simţi schimbările din atmosferă și mirosul primejdiei pe 
care-l emanau ceilalţi. Guiliano avea grijă să se comporte 
cu Passatempo exact așa cum o făcuse întotdeauna. Tot 
timpul păstrase o distanță mai mare faţă de el decât faţă 
de ceilalţi. De fapt, îl trimisese pe Passatempo cu banda sa 
departe, să controleze zona din apropiere de Trapani, căci 
sălbăticia acestuia îl dezgusta. Se folosea de Passatempo 
pentru a îndeplini execuțiile informatorilor și, de 
asemenea, la ameninţarea „musafirilor invitaţi” ce se 
arătau îndărătnici cu plata răscumpărării. Simpla vedere a 
lui Passatempo speria de obicei prizonierii și scurta 
negocierile, dar dacă asta nu era de ajuns, Passatempo le 
spunea ce-o să le facă lor și familiilor lor dacă 
răscumpărarea nu era plătită, și le-o spunea cu asemenea 
desfătare, încât „oaspeţii” încetau să se mai tocmească, 
pentru a fi eliberaţi cât mai repede posibil. 

Guiliano își îndreptă pistolul-mitralieră spre Passatempo 
și zise: 

— Înainte de a ne despărți, trebuie să ne achităm cu toţii 
datoriile. Mi-ai nesocotit ordinele, ai luat bani de la Don 
Croce ca să masacrezi oamenii la Portella della Ginestra. 

Terranova îl privi pe Guiliano cu ochi îngustaţi, căutând 
să evalueze pericolul. Poate că Guiliano încerca, doar, să 
afle cine era vinovat. Dacă nu, va fi și el acuzat. Ar fi făcut 
poate o mișcare ca să se apere, dar Pisciotta își coborâse și 
el pistolul spre Passatempo. 

Guiliano îi spuse lui Terranova: 

— Ştiu că banda ta și cu tine mi-aţi ascultat ordinele. 
Passatempo, nu. Ţi-a pus viaţa în pericol făcând-o, de 


378 


vreme ce, dacă n-aș fi aflat adevărul, ar fi trebuit să vă 
execut pe amândoi. Acum însă trebuie să ne ocupăm de el. 

Stefano Andolini nu-și clintise niciun mușchi. Din nou se 
lăsa în voia sorții. li fusese credincios lui Guiliano și, 
asemenea acelor credincioși în Dumnezeu care nu-și pot 
crede Dumnezeul rău, comiţând toate crimele în cinstea 
Lui, avea absolută încredere că nu va păţi nimic. 

Passatempo știa și el. Cu acel adânc instinct animalic, 
simţea că moartea îi e pe-aproape. Nimic nu-l putea ajuta 
în afara propriei sale ferocităţi, și totuși avea îndreptate 
spre el două pistoale. Tot ce putea face era să tragă de 
timp și să încerce un ultim atac disperat. Așa că spuse: 

— Stefano Andolini mi-a dat banii și mesajul - pune-l și 
pe el la socoteală. 

Spera că Andolini va face o mișcare ca să se apere și, 
sub acoperirea acelei mișcări, i se va deschide o ocazie de 
atac. 

Guiliano îi spuse lui Passatempo: 

— Andolini și-a mărturisit păcatele, iar mâna sa n-a atins 
niciun moment mitralierele. Don Croce l-a înșelat, la fel 
cum m-a înșelat și pe mine. 

Passatempo ripostă cu uimire grosolană: 

— Dar am omorât o sută de oameni și nu te-ai plâns 
niciun moment. lar de la povestea cu Portella au trecut 
aproape doi ani. Am fost împreună timp de șapte ani, și aia 
a fost singura oară când nu te-am ascultat. Don Croce mi-a 
dat motive să cred că nu vei fi chiar așa de nemulţumit de 
ceea ce am făcut. Că erai pur și simplu prea moale ca să 
comiţi fapta tu însuţi. Şi ce înseamnă câţiva morţi în plus 
sau în minus pe lângă toţi ceilalţi uciși de noi? Niciodată 
nu ţi-am fost necredincios ţie personal. 

În acel moment, Guiliano știu cât de lipsită de speranţă 
era încercarea sa de a-l face pe omul acela să-și înţeleagă 
proporțiile faptei. Şi totuși, de ce să-l ofenseze aceasta atât 
de mult? De-a lungul anilor nu ordonase el însuși acţiuni 
aproape la fel de cumplite? Execuţia bărbierului, 


379 


crucificarea falsului preot, răpirile, masacrul 
carabinierilor, nemiloasa ucidere a spionilor? Dacă 
Passatempo era o brută, născut și crescut astfel, atunci ce 
era el, Campionul Siciliei? Își simţea propria şovăială de a 
duce la îndeplinire execuţia. Așa că spuse: 

— Am să-ţi las timp să faci pace cu Dumnezeu. 
Îngenunchează și spune-ţi rugăciunile. 

Ceilalţi se îndepărtaseră de Passatempo, lăsându-l în 
propriul său cerc de pământ al osândei. Se prefăcu a da să 
îngenuncheze, iar apoi forma sa îndesată ţâșni spre 
Guiliano. Guiliano îi ieși în întâmpinare și apăsă pe 
trăgaciul pistolului automat. Gloanţele îl prinseră pe 
Passatempo în plin salt, dar totuși trupul său căzu înainte 
și, în prăbușire, îl zgârie pe Guiliano, care se îndepărtă cu 
un pas. 

În aceeași după-amiază, cadavrul lui Passatempo fu găsit 
pe un drum de munte patrulat de carabinieri. Avea prins 
de el un scurt mesaj care spunea: AȘA MOR TOŢI CEI 
CARE ÎL TRĂDEAZĂ PE GUILIANO. 


380 


PARIEA A V-A 


381 


TURI GUILIANO ȘI MICHAEL 
CORLEONE 
1950 


382 


Capitolul 25 


Michael dormea adânc, apoi dintr-o dată se trezi. Parcă 
și-ar fi smuls trupul dintr-un puț. Dormitorul era complet 
cufundat în beznă; închisese obloanele de lemn pentru a 
opri lumina palidă ca lămâia a lunii. Nu se auzea niciun 
sunet, doar o nemișcare lugubră, spartă acum de goana 
inimii lui. Putea simţi prezenţa cuiva în încăpere. 

Se răsuci în pat și i se păru că în apropiere, pe podea, 
era o pată mai puţin întunecată. Întinse mâna și aprinse 
lampa de pe noptieră. Pata se dovedi a fi capul retezat al 
Madonei negre. Se gândi că o fi căzut de pe masă și 
sunetul acestei căderi îl trezise. Relaxându-se, zâmbi 
ușurat. În acel moment auzi o foială ușoară la ușă. Se 
întoarse într-acolo și, în umbrele pe care lumina portocalie- 
difuză a lămpii nu le putea răzbate complet, putu vedea 
chipul osos și oacheș al lui Aspanu Pisciotta. 

Ședea pe podele cu spatele rezemat de ușă. Gura 
mustăcioasă era lăţită într-un rânjet triumfător, ca pentru 
a spune: mare scofală cu gărzile tale, mare scofală cu 
securitatea sanctuarului tău! 


383 


Michael își privi ceasul-brăţară de pe noptieră. Era ora 
trei. 

— Alegi momente ciudate - ce vrei? întrebă. 

Cobori din pat și se îmbrăcă repede, apoi deschise 
obloanele. Lumina lunii intră în odaie ca o stafie, apărând 
și dispărând. 

— De ce m-ai trezit? 

Pisciotta se ridică în picioare cu o mișcare de 
rostogolire, ca un șarpe ridicându-și capul ca să lovească. 

— Îmi place să privesc oamenii când dorm. Uneori, în 
vis, își strigă secretele. 

— Eu nu trădez niciodată secrete, replică Michael. Nici 
măcar în vis. 

leși pe terasă și-i oferi lui Pisciotta o ţigară. Fumară 
împreună. Michael auzea pieptul lui Pisciotta hârâind de 
tuse reprimată și, într-adevăr, chipul îi arăta sinistru în 
lumina lunii, cu oasele scheletice. 

Tăceau. Apoi Pisciotta întrebă: 

— Ai reușit să obţii Testamentul? 

— Da, răspunse Michael. 

Pisciotta zise oftând: 

— Turi are în mine mai multă încredere decât în oricine 
pe lume - și-ar pune în joc, pentru mine, propria-i viaţă. 
Sunt singura persoană care-l mai poate găsi acum. Dar, cu 
Testamentul n-a avut încredere. Îl ai? 

Michael ezită un moment. Pisciotta râse. 

— Eşti la fel ca Turi, spuse el. 

— Testamentul e în America, zise Michael. E în 
siguranţă, la tatăl meu. 

Nu voia ca Pisciotta să știe că Testamentul era în drum 
spre Tunis, pur și simplu fiindcă nu voia ca nimeni să știe 
asta. 

Lui Michael îi era aproape groază să pună următoarea 
întrebare. Nu putea exista decât un singur motiv ca 
Pisciotta să-l viziteze atât de în secret. Un singur motiv de- 
a fi riscat să treacă de gărzile ce înconjurau vila; sau oare i 


384 


se dăduse voie să intre? Nu putea însemna decât că, în 
sfârșit, Guiliano era gata să apară. 

— Când vine Guiliano? întrebă el. 

— Mâine seară, spuse Pisciotta. Dar nu aici. 

— De ce nu aici? Asta-i teren sigur. 

Pisciotta râse: 

— Şi totuși eu am pătruns, nu-i așa? 

Michael era iritat de acest adevăr. Se întrebă din nou 
dacă Pisciotta fusese introdus înăuntru de către gărzi la 
ordinul lui Don Domenic sau chiar adus acolo de acesta. 

— Rămâne ca Guiliano să decidă, spuse. 

— Nu, ripostă Pisciotta. Eu trebuie să decid pentru el. I- 
ai promis familiei lui că va fi în siguranţă. Dar Don Croce 
știe că ești aici, la fel și Inspectorul Velardi. Spionii lor 
sunt pretutindeni. Ce planuri ai pentru Guiliano? O nuntă, 
o aniversare? O înmormântare? Ce fel de prostii ne spui? 
Crezi că toți suntem niște măgari, aici, în Sicilia? 

Spuse acestea pe un ton primejdios. 

— N-am să-ţi spun planul meu de evadare, replică 
Michael. Poţi avea încredere în mine sau nu, cum dorești. 
Spune-mi unde-l vei aduce pe Guiliano și am să fiu acolo. 
Nu-mi spune, și mâine seară voi fi la loc sigur, în America, 
în vreme ce tu și Guiliano încă veţi mai fugi ca să vă 
scăpaţi viaţa. 

Pisciotta râse și spuse: 

— Vorbiși ca un adevărat Sicilian - nu ţi-ai pierdut 
degeaba anii în ţara asta. 

Oftă. 

— Nu-mi vine să cred că, în sfârșit, se termină. Aproape 
șapte ani de luptă și fugă, de trădări și omoruri. Dar am 
fost Regii din Montelepre, Turi și cu mine - a existat 
destulă glorie pentru amândoi. El lupta pentru săraci, eu 
pentru mine însumi. La început n-am crezut-o niciun 
moment, dar în al doilea an al nostru de tâlhărie mi-a 
dovedit-o, mie și întregii bande. Nu uita că sunt secundul 
lui la comandă, vărul lui, omul în care are cea mai mare 


385 


încredere. Port aceeași centură cu cataramă de aur ca și 
el; el mi-a dat-o. Dar am sedus-o pe tânăra fiică a unui 
fermier din Partinico și am lăsat-o borțoasă. Tatăl ei s-a 
dus la Guiliano și i-a spus tărășenia. Știi ce-a făcut Turi? 
M-a legat de un copac și m-a bătut cu biciul. Nu în faţa 
fermierului sau a vreunuia din oamenii noștri. Nu m-ar fi 
expus niciodată unei asemenea umilinţe. A fost secretul 
nostru. Dar știam că dacă-i mai nesocotesc vreodată 
ordinele, mă va ucide. Asta-i Turi al nostru. _ 

Mâna îi tremură în timp ce și-o ridica la gură. În lumina 
palidă a lunii, mustăcioara îi lucea ca un fir îngust de os 
negru. 

Michael căzu pe gânduri. „Ce poveste ciudată! De ce mi- 
o spune?” 

Reveniră în dormitor, iar Michael închise obloanele. 
Pisciotta culese capul tăiat al Madonei negre de pe podea 
și i-l întinse lui Michael: 

— Eu am aruncat asta pe jos ca să te trezesc. 
Testamentul era înăuntru, așa este? 

— Așa este, confirmă Michael. 

Chipul lui Pisciotta se posomori. 

— Maria Lombardo m-a minţit. Am întrebat-o dacă-l 
avea. A zis că nu. Apoi ţi l-a dat ţie chiar sub ochii mei. 

Râse cu amărăciune. 

— l-am fost ca un fiu. 

Tăcu o clipă, apoi spuse: 

— Iar ea a fost ca o mamă pentru mine. 

Mai ceru o ţigară. Rămăsese încă puţin vin în cana de pe 
noptieră. Michael turnă câte un pahar pentru fiecare, iar 
Pisciotta îl bău recunoscător. 

— Mulţumesc. Acum trebuie să trecem la treabă. Am să 
ţi-l predau pe Guiliano lângă orașul Castelvetrano. Mergi 
cu o mașină deschisă ca să te pot recunoaște, și vino direct 
pe drumul de la Trapani. Te voi intercepta într-un punct 
ales de mine. Dacă e vreun pericol, poartă o șapcă și n-am 


386 


să apar. Momentul va fi imediat ce se crapă de ziuă. Crezi 
că poţi reuși? 

— Da, răspunse Michael. Totul e aranjat. Mai e un lucru 
pe care ar trebui să ţi-l spun: Stefano Andolini n-a venit 
ieri la întâlnirea cu Profesorul Adonis. Profesorul a fost 
foarte îngrijorat. 

Pisciotta fu uimit pentru prima oară. Apoi ridică din 
umeri. 

— Omuleţul a adus întotdeauna ghinion. Acum trebuie să 
ne luăm rămas bun, până mâine în zori. 

Luă mâna lui Michael într-a sa. 

Michael spuse impulsiv: 

— Vino cu noi în America! 

Pisciotta clătină din cap: 

— Am trăit în Sicilia toată viaţa, și mi-am iubit viaţa. Așa 
că prefer să mor în Sicilia, dacă trebuie. Dar îţi mulţumesc. 

Michael fu mișcat în chip straniu de aceste cuvinte. 
Chiar cu sumara sa cunoaștere a lui Pisciotta, simţea că 
acesta era un om ce n-ar fi putut niciodată să fie 
transplantat din pământul și munţii Siciliei. Era prea aprig, 
prea însetat de sânge; culoarea pielii, vocea sa, erau întru 
totul siciliene. N-ar fi putut avea nicicând încredere într-o 
țară străină. 

— Am să te scot eu pe poartă, îi spuse. 

— Nu, răspunse Pisciotta. Mica noastră întâlnire trebuie 
să rămână secretă. 


După ce Pisciotta plecă, Michael stătu întins pe pat 
până-n zori. Avea să-l întâlnească, în sfârșit, pe Guiliano 
față-n faţă; urmau să călătorească împreună în America. Se 
întreba ce fel de om va descoperi în Guiliano. Va fi el oare 
pe măsura legendei sale? Cu atât peste mărimea naturală 
încât domina insula și influenţa cursul unei naţiuni? Se 
sculă din pat și deschise jaluzelele. Se iveau, în fine, zorii, 
și privi soarele urcând pe cer și aruncând un drum de aur 
peste mare și, străbătând această rază lată de soare, văzu 


387 


șalupa gonind spre cheu. Se repezi afară din vilă și cobori 
pe plaja să-l întâmpine pe Peter Clemenza. 

Luară micul dejun împreună, iar Michael îi povesti 
despre vizita lui Pisciotta. Clemenza nu păru surprins că 
Pisciotta pătrunsese în vila păzită. 

Petrecură restul dimineţii făcând planuri pentru 
întâlnirea cu Guiliano. Puteau exista spioni supraveghind 
vila în așteptarea vreunei mișcări ieșite din comun; o 
coloană de automobile ar fi atras cu siguranţă atenţia. De 
asemenea, Michael se afla sub observaţie atentă. Adevărat, 
Poliţia Securităţii Siciliene a Inspectorului Velardi n-avea 
să intervină, dar cine știe ce trădări se puseseră la cale? 

Când terminară cu planurile, mâncară de prânz, iar apoi 
Michael urcă în camera sa să-și facă siesta de după- 
amiază. Voia să fie înviorat pentru lunga noapte. Peter 
Clemenza avea și el multe detalii de pus la punct - să dea 
ordine oamenilor săi, să aranjeze cu transportul și să-și 
instruiască fratele, pe Don Domenic, la întoarcerea sa 
acasă. 

Michael închise obloanele dormitorului și se lungi pe 
pat. Trupul îi era ţeapăn; nu putea dormi. În următoarele 
douăzeci și patru de ore multe lucruri îngrozitoare se 
puteau întâmpla. Avea un presentiment. Apoi însă își urzi 
visul revenirii acasă, în Long Island, cu mama și tatăl său 
așteptându-l în ușă, și lungul său exil luând sfârșit. 


388 


Capitolul 26 


În al șaptelea an al său de banditism, Turi Guiliano știa 
că trebuie să-și părăsească regatul din munţi și să fugă în 
America, acolo unde fusese conceput, America despre 
care-i spuseseră povești părinţii de-a lungul întregii sale 
copilării. Fabuloasa țară unde exista justiție pentru săraci, 
unde guvernul nu era lacheul celor bogaţi, unde sicilienii 
fără o para ajungeau să facă avere numai prin buna muncă 
cinstită. 

Consecvent în legămintele sale de prietenie, Don Croce 
îl contactase pe Don Corleone în America pentru a ajuta la 
salvarea lui Guiliano și a-i oferi adăpost acolo. Turi 
Guiliano înţelegea prea bine că Don-ul își servea și 
propriile sale scopuri, dar Guiliano știa că are foarte puţine 
variante de ales. Puterea bandei sale se risipise. 

Acum, în această noapte, avea să-și înceapă călătoria 
pentru a se întâlni cu Aspanu Pisciotta; avea să se 
încredințeze în mâinile americanului Michael Corleone. 
Avea să se despartă de acești munţi. Acești munţi care-i 
oferiseră adăpost timp de șapte ani. Avea să-și părăsească 
împărăţia, puterea, familia și toţi camarazii. Oștirile sale se 


389 


topiseră; munţii lui erau cotropiţi; apărătorii săi, poporul 
Siciliei, erau striviți de Forţele Speciale ale Colonelului 
Luca. Dacă rămânea, ar mai fi câștigat câteva victorii, dar 
înfrângerea sa finală era sigură. De-acum, nu mai avea de 
ales. 

Turi Guiliano își agăţă la umăr lupara, își luă pistolul 
automat și porni pe lungul drum spre Palermo. Purta o 
cămașă albă fără mâneci, dar pe deasupra acesteia avea o 
scurtă de piele cu buzunare largi ce conţineau lamelele cu 
muniţie pentru arme. Își lungi pasul. Ceasul de mână arăta 
ora nouă, și încă se mai zăreau urme ale luminii de zi pe 
cer, în ciuda lucirii timide a lunii. Persista pericolul 
patrulelor Forţei Speciale de Reprimare a Banditismului, și 
totuși Guiliano pășea fără frică. De-a lungul anilor 
câștigase o anume invizibilitate. Toţi oamenii din acea 
regiune rurală își aruncau mantiile în jurul lui, să-l 
tăinuiască. Dacă bântuiau patrule, îl informau; dacă era în 
pericol, îl apărau și-l ascundeau în casele lor. Dacă era 
atacat, ciobanii și fermierii se strângeau sub stindardul lui 
solitar. Fusese campionul lor; n-aveau să-l trădeze 
niciodată. 


În lunile ce urmară căsătoriei, avură loc lupte strânse 
între Forţele Speciale ale Colonelului Luca și grupări ale 
bandei lui Guiliano. Colonelul Luca își și asumase meritul 
morții lui Passatempo, iar ziarele relatau sub titluri uriașe 
că una din cele mai temute căpetenii ale lui Guiliano fusese 
omorâtă într-o feroce bătălie cu armele de foc de către 
soldaţii-eroi ai Forței Speciale de Reprimare a 
Banditismului. Colonelul Luca, firește, eliminase mesajul 
găsit asupra cadavrului, dar Don Croce află de el de la 
Inspectorul Velardi. Știu atunci că Guiliano era întru totul 
informat despre trădarea ce se comisese la Portella della 
Ginestra. 

Armata de cinci mii de oameni a Colonelului Luca 
exercita o presiune intensă asupra lui Guiliano. Nu mai 


390 


îndrăznea să intre în Palermo pentru a cumpăra provizii 
sau să se strecoare în Montelepre pentru a-și vizita mama 
și pe Justina. Mulţi dintre oamenii lui erau trădaţi și uciși. 
Unii emigrau de capul lor în Algeria sau Tunisia. Alţii 
dispăreau în ascunzători ce-i despărţeau de activităţile 
bandei. Mafia era acum în opoziţie activă față de el, 
folosindu-și reţeaua pentru a-i arunca pe oamenii lui 
Guiliano în mâinile carabinierilor. 

Iar apoi, în sfârșit, unul dintre șefi fu răpus. 

Terranova avu ghinion, și virtutea sa fu aceea care-i 
aduse nenorocirea. Nu împărtășea ferocitatea lui 
Passatempo, șiretenia malignă a lui Pisciotta, caracterul 
ucigaș al lui Fra Diavolo. Nici calitatea ascetică a lui 
Guiliano. Era inteligent, dar avea și un temperament 
afectuos, iar Guiliano îl folosise frecvent ca să se 
împrietenească cu victimele răpirilor lor, ca să distribuie 
săracilor bani și lucruri. Terranova și banda sa proprie 
erau aceia care tapetau orașul Palermo cu afișe în puterea 
nopţii pentru a prezenta propaganda lui Guiliano. Adesea 
nu lua parte la operaţiunile mai sângeroase. 

Era un om care avea nevoie de dragoste și afecţiune. Cu 
câţiva ani în urmă, își găsise o metresă în Palermo, o 
văduvă cu trei copii mici. Niciodată femeia nu știuse că era 
bandit; credea că e un funcţionar al guvernului de la Roma 
ce-și petrecea timpul liber în Sicilia. Era recunoscătoare 
pentru banii pe care i-i dădea și cadourile pe care le 
aducea copiilor, dar el îi spusese clar că nu se pot căsători. 
Așa că-i dăruia afecțiunea și îngrijirea de care avea nevoie. 
Când o vizita, ea îi gătea mâncăruri deosebite; îi spăla 
hainele și făcea dragoste cu pasiune recunoscătoare. O 
asemenea relaţie nu putea rămâne la nesfârșit ascunsă 
pentru Prietenii Prietenilor, iar Don Croce puse informaţia 
deoparte ca s-o folosească la momentul potrivit. 

Justina îl vizitase pe Guiliano de câteva ori în munţi, iar 
Terranova îi fusese bodyguard pe timpul călătoriilor. 
Frumuseţea ei îi aţâţase sentimentele de dor și, deși știa că 


391 


nu e prudent, hotări să-și viziteze amanta o ultimă oară. 
Voia să-i dea o sumă de bani care s-o întreţină pe ea și pe 
copii în anii următori. 

Așa că, într-o noapte, se furișă de unul singur în 
Palermo. Îi dădu văduvei banii și-i explică apoi că, 
probabil, nu se vor mai putea vedea mult timp. Femeia 
plânse, protestă, iar într-un târziu el îi spuse cine era de 
fapt. Fu uluită. Purtarea lui obișnuită era atât de 
ponderată, firea atât de blândă, și totuși era unul dintre 
faimoșii mari șefi ai lui Guiliano. Făcură dragoste cu o 
patimă aprigă care-l desfătă și petrecură o seară fericită 
alături de cei trei copii. Terranova îi învățase să joace 
cărţi, așa că de astă dată, când câștigară, le plăti bani 
adevăraţi, care-i făcură să râdă de bucurie. 

După ce copiii se culcară, Terranova și văduva 
continuară să facă dragoste până-n zori. Apoi se pregăti de 
plecare. La ușă, se îmbrăţișară pentru ultima dată, după 
care Terranova porni repede pe străduță până în piaţa 
principală, în faţa catedralei. Simţea o saţietate fericită a 
trupului, iar cugetul îi era împăcat. Era relaxat și 
nepregătit. 

Aerul dimineţii fu spulberat de un urlet de motoare. Trei 
mașini negre se repeziră spre el. Oameni înarmaţi apărură 
din toate părțile scuarului. Alţi indivizi înarmaţi săriră jos 
din mașini, unul dintre ei îi strigă să se predea, să ridice 
mâinile sus. 

Terranova aruncă o ultimă privire catedralei, statuilor 
de sfinți din firidele laterale; văzu balcoanele albastre și 
galbene, soarele răsărind spre a lumina cerul de azur. Ştia 
că vede pentru ultima oară asemenea minunăţii, că cei 
șapte ani ai săi de noroc luaseră sfârșit. Nu-i mai rămânea 
de făcut decât un singur lucru. 

Execută un salt mare, de parcă ar fi sărit peste moarte 
însăși...Aruncându-se într-un univers sigur. În timp ce 
trupul îi zbura lateral și atingea pământul, scoase pistolul 
și trase. Un soldat dădu înapoi și căzu într-un genunchi. 


392 


Terranova încercă să mai apese încă o dată trăgaciul, dar 
de astă dată o sută de gloanţe converseră?* spre trupul lui, 
sfârtecându-l în bucăţi, zburându-i carnea de pe oase. Într- 
un fel, avusese noroc - totul se întâmplase atât de repede, 
încât n-avu timp să se întrebe dacă amanta sa îl trădase. 


Moartea lui Terranova pogori asupra lui Guiliano un 
sentiment de fatalitate. Știuse că domnia bandei era 
încheiată. Că nu mai puteau contraataca cu sorţi de 
izbândă, că nu se mai puteau ascunde în munţi. Crezuse 
însă tot timpul că el și căpeteniile lui vor reuși să scape, că 
nu-și vor afla moartea. Acum știa că-i mai rămăsese doar 
foarte puţin timp. Mai era un lucru pe care voise 
dintotdeauna să-l facă, așa că îl convocă pe Caporalul 
Canio Silvestro. 

— Vremea noastră s-a sfârșit, îi spuse el lui Silvestro. 
Mi-ai spus odată că ai în Anglia prieteni care te-ar proteja. 
Acum a sosit momentul să pleci. Ai permisiunea mea. 

Caporalul Silvestro clătină din cap: 

— Pot pleca oricând după ce știu că ai ajuns la loc sigur 
în America. Deocamdată mai ai nevoie de mine. Ştii că n- 
am să te trădez niciodată. 

— Știu asta, fu Guiliano de acord. Iar tu știi afecțiunea 
pe care ţi-am purtat-o întotdeauna. N-ai fost însă niciodată 
cu adevărat un bandit. Tot timpul ai rămas soldat și 
poliţist. Inima ta s-a situat permanent de partea legii. Așa 
că-ţi poţi făuri o viaţă a ta proprie când toate astea vor fi 
gata. Pentru noi ceilalţi o să fie mai greu. Vom fi bandiți pe 
veci. 

— Niciodată nu m-am gândit la tine ca la un bandit, 
spuse Silvestro. 

— Nici eu. Și totuși, ce am făcut în acești șapte ani? 
Credeam că lupt pentru dreptate. Am încercat să-i ajut pe 
săraci. Speram că voi elibera Sicilia. Voiam să fiu un om 
bun. Dar timpul era nepotrivit și căile greșite. De-acum 


26 E 
se concentrară. 


393 


trebuie să facem ce putem pentru a ne salva vieţile. Așa că 
te rog să pleci în Anglia. Voi fi fericit să te știu în 
siguranța. 

După care, îl îmbrăţișă pe Silvestro: 

— Mi-ai fost un prieten adevărat, și ceea ce-ţi spun e un 
ordin. 


La asfinţitul soarelui, Turi Guiliano își părăsi peștera și 
porni spre mănăstirea capucină din imediata apropiere a 
orașului Palermo, unde avea să aștepte vești de la Aspanu 
Pisciotta. Unul dintre călugări era membru nedeclarat al 
bandei lui și avea în grijă catacombele mănăstirii. În aceste 
catacombe se găseau sute de trupuri mumificate. 

Timp de sute de ani, înaintea primului Război Mondial, 
membrii familiilor nobile și bogate respectaseră datina de 
a prinde pe pereţii mănăstirii costumele în care doreau să 
fie înmormântați. Când mureau, după funeralii, trupurile 
lor erau încredințate mănăstirii. Călugării de-acolo erau 
maeștri în meșteșugul conservării cadavrelor. Expuneau 
leșurile căldurii încete, timp de șase luni, apoi uscau 
părţile moi ale organismului. În procesul de uscare pielea 
se zbârcea, trăsăturile se contorsionau în toate grimasele 
morții, unele cu groază, altele cu veselie, toate cumplite la 
vedere. Apoi hoiturile erau îmbrăcate în costumele ce 
fuseseră lăsate pentru ele și introduse în sicrie de sticlă. 
Aceste sicrie erau plasate în nișele din perete sau agăţate 
de plafon cu fire de sticlă. Unele cadavre erau așezate pe 
scaune, altele stăteau rezemate de zid. Câteva erau 
proptite în cutii cu geam, ca niște păpuși costumate. 

Guiliano se culcă pe o piatră umedă din catacombe și 
folosi un coșciug în chip de pernă. li studia pe toţi acei 
sicilieni morţi de sute de ani. Exista acolo un cavaler al 
Curţii Regale în uniformă de catifea albastră încreţită, cu 
un coif pe cap și în mână cu un baston cu spadă înăuntru. 
Un curtean, ferchezuit în stil franțuzesc, cu perucă albă și 
botine cu tocuri înalte. Mai era și un cardinal în robele sale 


394 


roșii, un arhiepiscop cu mitră. De asemenea, frumuseți de 
la curte, ale căror rochii aurii arătau acum ca niște pânze 
de păianjen  sugrumând trupurile comprimate și 
mumificate, ca pe niște muște. Era acolo, închisă într-o 
cutie de sticlă, o tânără fată cu mănuși albe și cămașă de 
noapte albă cu volănașe. 

Guiliano dormi prost în cele două nopţi pe care le 
petrecu acolo. Și cine ar fi făcut altfel? se întrebă. Aceștia 
erau bărbaţi și femei de seamă din Sicilia ultimelor trei- 
patru veacuri, care crezuseră că în acest fel vor putea 
scăpa de viermi. Mândria și vanitatea celor avuţi, răsfățaţii 
sorții. Mult mai bine era să mori în drum, ca soţul La 
Venerei. 

Dar ceea ce-l ţinea de fapt treaz pe Guiliano era o grijă 
sâcâitoare. Cum scăpase Don Croce din atentatul la viaţa 
sa, la începutul săptămânii. Guiliano știa că operaţiunea 
fusese perfect plănuită. Rumegase cum s-o facă în tot 
timpul de când aflase adevărul despre masacrul de la 
Portella della Ginestra. Don-ul era atât de bine păzit, încât 
trebuia găsită o fisură în sistemul lui de apărare. Guiliano 
ajunsese la concluzia că avea cele mai mari șanse atunci 
când Don Croce se simţea în siguranţă, la hotelul Umberto 
din Palermo, păzit cu strășnicie. Banda avea un spion în 
hotel, unul dintre chelneri. Le dădu programul Donului și 
amplasamentul gărzilor. Cu aceste informații, Guiliano era 
sigur că atacul său va reuși. 

Adunase treizeci de oameni cu care să-și dea întâlnire la 
Palermo. Aflase de vizita lui Michael Corleone și de masa 
sa cu Don Croce, așa că așteptă până spre seară, când 
ajunsese la el raportul că Michael plecase. Atunci, 
douăzeci din oamenii lui lansaseră un atac frontal asupra 
hotelului pentru a atrage gărzile din grădină. Câteva 
momente mai târziu, el și cei zece oameni rămași 
plantaseră o încărcătură explozivă lângă zidul grădinii și-i 
făcuseră o gaură. Guiliano conduse asaltul prin acea 
spărtură. Nu mai rămăseseră decât cinci paznici în 


395 


grădină; îl împușcă pe unul, iar ceilalţi patru fugiră. 
Guiliano se repezi în apartamentul Donului, dar acesta era 
gol. Și îl izbi și faptul că nu era păzit. Între timp, celălalt 
detașament din bandă forțase bariera de apărare și i se 
alăturase. Scotociseră toate camerele și coridoarele și nu 
găsiseră nimic. Masiv cum era, Don-ul nu s-ar fi putut 
mișca repede, așa că nu se putea trage decât o singură 
concluzie: Don Croce părăsise hotelul la scurt timp după 
plecarea lui Michael. Iar acum îi trecu lui Guiliano prin 
minte, pentru prima oară, că Don Croce fusese avertizat 
asupra atacului. 

Mare păcat, își spunea Guiliano. Ar fi fost o glorioasă 
ultimă lovitură, pe lângă înlăturarea celui mai periculos 
dușman. Ce balade s-ar mai fi cântat dacă-l găsea pe Don 
Croce în grădina aceea însorită! Dar nu intraseră zilele-n 
sac. N-avea să stea o veșnicie în America. 

În cea de-a treia dimineaţă, călugărul capucin, cu trupul 
și chipul aproape la fel de scofâlcite ca ale mumiilor din 
custodia sa, aduse un mesaj de la Pisciotta. Scria: „In casa 
lui Charlemagne”. Guiliano înţelese imediat. Zu Peppino, 
meșterul căruțaș din Castelvetrano, care-l ajutase pe 
Guiliano în jefuirea camioanelor lui Don Croce și-i fusese 
de-atunci aliat secret al bandei, avea trei căruţe și șase 
măgari. Toate cele trei căruțe ale sale erau pictate cu 
legende ale marelui împărat, iar Turi și Aspanu, în 
copilărie, îi numiseră locuinţa „casa lui Charlemagne”. 
Momentul întâlnirii fusese deja stabilit. 

În noaptea aceea, ultima sa noapte în Sicilia, Guiliano 
făcu drumul până la Castelvetrano. Lângă Palermo culese 
câţiva ciobani care erau membri de taină ai bandei lui și-i 
folosi ca escortă armată. Parcurseră distanţa până la 
Castelvetrano cu asemenea ușurință încât în mintea lui 
Guiliano încolţi o bănuială. Orașul părea prea deschis. Își 
concedie garda de corp, care se strecură, dispărând în 
noapte. Apoi merse până la o căsuţă de piatră din afara 
orașului Castelvetrano, în curtea căreia se aflau trei căruţe 


396 


pictate, acum înfățișând, cu toatele, legende din viaţa lui. 
Aceasta era casa lui Zu Peppino. 

Zu Peppino nu păru surprins să-l vadă. Puse jos pensula 
cu care picta stinghia uneia dintre căruţe. Apoi încuie ușa 
și-i spuse lui Guiliano: 

— Avem necazuri. Îi atragi pe carabinieri la fel cum 
atrage un catâr mort muștele. 

Guiliano simți un mic șoc de adrenalină. 

— Sunt din Forţa Specială a lui Luca? întrebă. 

— Da, zise Zu Peppino. Stau pitiți pe undeva, nu 
patrulează pe străzi. Le-am zărit câteva din vehicule pe 
drum, când mă-ntorceam de la lucru. Iar unii căruțași îmi 
spun că au văzut și alte vehicule. Ne-am gândit că întind 
capcane pentru cei din banda ta, dar nicio clipă n-am 
bănuit că tu ai fi acela. N-ajungi niciodată atât de departe 
spre sud, atât de departe de munţii tăi. 

Guiliano se întrebă cum or fi putut afla carabinierii 
despre întâlnire. li luaseră urma lui Aspanu? Fuseseră 
indiscreţi Michael Corleone și oamenii lui? Sau exista 
vreun informator? În orice caz, nu se putea întâlni cu 
Pisciotta la Castelvetrano. 

Dar mai aveau și un alt loc, de rezervă, pentru întâlnire, 
în caz că unul din ei nu se arăta aici. 

— Mulţumesc pentru avertisment, spuse el. Fii cu ochii 
după Pisciotta când apare în oraș și anunţă-l. lar când te 
duci cu căruța la Montelepre, fă-i o vizită mamei mele și 
spune-i că am ajuns în siguranţă în America. 

Zu Peppino zise: 

— Îngăduie-i unui bătrân să te îmbrăţișeze. 

Și îl sărută pe Guiliano pe obraz. 

— Niciodată n-am crezut că poţi ajuta Sicilia, nimeni nu 
poate, nimeni n-a putut vreodată, nici chiar Garibaldi, nici 
chiar cimpoiul ăla de Z Duce”. Acum, dacă vrei, pot să-mi 
înham catârii la căruţă și să te duc oriunde poftești. 


27 E E SI E ; y 
„Conducătorul” (Benito Mussolini); în niciun caz „Ducele” (it. = il] duca) (n.t.). 


397 


Ora de întâlnire a lui Guiliano cu Pisciotta fusese fixată 
la miezul nopţii. Acum era abia zece. Anume venise mai 
devreme ca să cerceteze terenul. Și știa că întâlnirea cu 
Michael Corleone era prevăzută pentru zorii zilei. Locul de 
rezervă se afla la cel puţin două ore depărtare de 
Castelvetrano, în marș rapid. Dar era mai bine să meargă 
pe jos decât să-l folosească pe Zu Peppino. li mulțumi 
bătrânului și se topi în noapte. 

Punctul de întâlnire erau vestitele vechi ruine grecești 
numite Acropolea din Selinus. La sud de Castelvetrano, 
lângă Mazara del Vallo, ruinele se înălţau pe o câmpie 
mohorâtă în apropierea mării, sfârșindu-se acolo unde 
încep să se ridice falezele litorale. Orașul Selinus fusese 
îngropat de un cutremur înaintea nașterii lui Christos, dar 
un șir de coloane de marmură și arhitrave încă se mai 
puteau vedea. Sau mai degrabă fuseseră ridicate de 
excavatoare. Încă se mai vedea strada principală, deși 
acum era redusă la moloz de către scheletele străvechilor 
clădiri aliniate pe marginile ei. Un templu avea acoperișul 
plin cu viţe încâlcite, prezentând găuri ca orbitele unei 
hârci, și pilaștri din piatră, cenușii și istoviți de veacuri 
fără număr, Acropolea propriu-zisă, centrul fortificat al 
orașelor antice grecești, era, ca de obicei, clădită pe locul 
cel mai înălțat, astfel că aceste ruine priveau în jos spre 
peisajul golaș de dedesubt. 

Sir6coul, un cumplit vânt al deșertului, suflase toată 
ziua. Acum, noaptea, atât de aproape de mare, trimitea 
ceața de-a rostogolul printre ruine. Guiliano, ostenit de 
lungul său marș forţat, ocoli până la faleză, ca să poată 
privi în jos și să iscodească regiunea. 

Era o priveliște atât de frumoasă, încât un moment uită 
de pericolul în care se afla. Templul lui Apollo se năruise în 
sine însuși într-o masă contorsionată de coloane. Alte 
temple ruinate luceau sub razele de lună - fără pereţi, doar 
coloanele, fâșii de acoperiș și un zid de fortăreață care 
avusese undeva sus o fereastră zăbrelită, acum goală și 


398 


neagră, cu luna strălucind printr-însa. Mai jos, în ceea ce 
fusese orașul propriu-zis, sub acropolă, o coloană se înălța 
singuratică, înconjurată de ruine prăbușite, care de-a 
lungul miilor ei de ani nu căzuse. Acesta era faimosul „Il 
Fuso di la Vecchia”, Fusul Bătrânei. Sicilienii erau atât de 
obișnuiți cu monumentele grecești risipite peste insulă, 
încât le tratau cu un dispreţ afectuos. Numai străinii 
făceau tevatură. 

lar străinii ridicaseră cele douăsprezece coloane mari, 
care stăteau acum în faţa lui. Grandoarea lor era 
herculeană, dar dincolo de ele nu se afla decât priveliștea 
ruinelor. La baza acestor douăsprezece coloane, aliniate ca 
niște soldaţi stând cu frontul spre comandant, se găsea o 
platformă de trepte din piatră ce păreau să fi crescut din 
pământ. Guiliano se așeză pe treapta de sus, cu spatele 
rezemat de o coloană. Băgă mâna sub haină, desprinse 
automatul și lupara și le puse mai jos de el cu o treaptă. 
Ceaţa se învârtejea printre ruine, dar Guiliano știa că ar 
auzi pe oricine s-ar apropia peste pietriș și că putea vedea 
ușor orice dușmani înainte ca ei să-l poată zări pe el. 

Se rezemă de coloană, bucuros că se putea odihni, cu 
trapul înmuindu-i-se de oboseală. Luna de iulie părea să 
treacă peste stâlpii alb-cenușii, rezemându-se de falezele 
ce duceau spre mare. lar dincolo de mare se afla America. 
Și în America era Justina și copilul lor nenăscut. Curând 
avea să se găsească în siguranţa, iar din ultimii șapte ani 
de banditism nu va mai rămâne decât un vis. Preţ de-o 
clipă se întrebă ce fel de viaţă va fi aceea, dacă ar putea fi 
fericit vreodată netrăind în Sicilia. Surâse. Într-o zi avea să 
se întoarcă și să-i ia prin surprindere pe toţi. Oftă de 
oboseală si-și desfăcu șireturile ghetelor, scoţându-și-le din 
picioare. Se descălţă de ciorapi, iar picioarele sale 
întâmpinară cu bucurie atingerea pietrei reci. Vâri mâna în 
buzunar și scoase două pere zbârcite, iar sucul lor purtând 
răcoarea nopţii îl învioră. Cu o mână pe pistolul-automat ce 


399 


odihnea lângă el, rămase în așteptarea lui Aspanu 
Pisciotta. 


400 


Capitolul 27 


Michael, Peter Clemenza și Don Domenic luară 
împreună o cină timpurie. Dacă voiau să ajungă la 
întâlnirea din zori, operaţiunea de preluare a lui Guiliano 
trebuia să înceapă la apusul soarelui. Revăzură din nou 
planul, iar Domenic îl aprobă. Mai adăugă un detaliu: 
Michael să nu fie înarmat. Dacă intervenea ceva 
neprevăzut iar carabinierii sau Poliţia Securităţii îi arestau, 
nu trebuia să i se poată aduce lui Michael nicio acuzaţie, 
astfel ca să poată părăsi Sicilia orice s-ar fi întâmplat. 

Băură un ulcior de vin, cu felii de lămâie, în grădină, 
apoi sosi momentul să plece. Don Domenic își sărută 
fratele în semn de rămas-bun. Se întoarse spre Michael și-l 
îmbrăţișă scurt. 

— Cele mai bune urări din partea mea tatălui tău. Mă 
rog pentru viitorul tău, îţi doresc numai bine. Iar în anii 
care vin, dacă ai vreodată nevoie de serviciile mele, 
trimite-mi vorbă. 

Cei trei coborâră pe chei. Michael și Peter Clemenza se 
îmbarcară la bordul șalupei, care deja era plină de oameni 
înarmaţi. Ambarcaţiunea se desprinse de doc, Don 


401 


Domenic făcându-le cu mâna de pe chei. Michael și Peter 
Clemenza coborâră în cabină; Clemenza se culcă într-una 
din cușete. Avusese o zi ocupată și aveau să navigheze pe 
mare până aproape de zorii zilei următoare. 

Işi schimbaseră planurile. Avionul de la Mazara del 
Vallo, cu care intenţionaseră să zboare în Africa, avea să 
fie folosit ca momeală, căci, de fapt traversarea în Africa se 
va face pe mare. Clemenza adusese argumente pentru 
asta, spunând că putea controla drumul și păzi 
ambarcaţiunea cu oamenii săi, dar nu putea controla micul 
aerodrom. Terenul din apropiere era prea întins, iar 
avionul prea fragil; putea deveni o capcană mortală cât 
timp se afla încă la sol. Viteza nu era la fel de importantă 
ca inducerea în eroare, iar pe mare era mai ușor să te 
ascunzi decât pe cer. De asemenea, se puteau lua măsuri 
de prevedere pentru transferul pe-o altă navă; avioanele 
nu se puteau schimba. 

Clemenza fusese ocupat toată ziua să expedieze câteva 
mașini și oameni la un punct de adunare pe drumul spre 
Castelvetrano; alții trebuiau să asigure orașul Mazara del 
Vallo. Ii trimisese la intervale de un ceas; nu voia ca spionii 
să observe manevrele neobișnuite ale unui convoi ieșind pe 
porţile vilei. Mașinile plecară în direcţii diferite pentru a-i 
deruta și mai mult pe eventualii observatori. Între timp, 
barca cu motor își croia drum spre cel mai sud-vestic punct 
al Siciliei pentru a sta ascunsă dincolo de linia orizontului 
până începea să se crape de ziuă, când urma să se apropie 
de portul Mazara del Vallo. Acolo îi așteptau oameni și 
mașini. Nu le mai rămânea decât o jumătate de oră până la 
Castelvetrano, cu tot ocolul pe la nord pe care trebuiau să-l 
facă pentru a întâlni drumul de Trapani, unde să-i 
intercepteze Pisciotta. Ă 

Michael stătea culcat într-una din cușete. Îl putea auzi 
pe Clemenza sforăind și era plin de admiraţie și uimire că 
omul putea dormi adânc în asemenea momente. Michael se 
gândea că peste douăzeci și patru de ore avea să se afle la 


402 


Tunis, iar douăsprezece ore mai târziu, va fi acasă cu 
familia lui. După doi ani de exil urma să se bucure de toate 
drepturile unui om liber, nemaitrebuind să fugă de poliţie, 
nemaifiind supus domniei protectorilor săi. Putea face 
exact ce voia el să facă. Dar numai dacă trecea de 
următoarele treizeci și șase de ore. Pe când fantaza despre 
ce va face în primele sale zile în America, tangajul blând al 
bărcii îl relaxă și căzu într-un somn fără vise. 


Fra Diavolo dormea un somn mult mai adânc. 

Stefano Andolini, în dimineaţa zilei când urma să-l ia pe 
Profesorul Hector Adonis din Trapani, trecu mai întâi cu 
mașina pe la Palermo. Avea o întâlnire cu Șeful Poliţiei 
Securităţii  Siciliene, Inspectorul Velardi, una din 
frecventele lor întrevederi în cadrul cărora Inspectorul îl 
informa pe  Andolini despre planurile operative ale 
Colonelului Luca pentru ziua în curs. Andolini îi transmitea 
apoi informațiile lui Pisciotta, care i le ducea lui Guiliano. 

Era o dimineaţă frumoasă, câmpiile din lungul drumului 
erau așternute cu flori. Mai avea timp până la întâlnire, așa 
că se opri lângă unul din sfintele lăcașuri de la marginea 
drumului să fumeze o ţigară, apoi îngenunche în faţa 
lădiţei ferecate în care se afla statuia Sfintei Rozalia. 
Rugăciunea îi fu simplă și practică, o implorare adresată 
sfintei să-l apere de dușmani. În duminica următoare avea 
să-și mărturisească păcatele Părintelui Benjamino și să se 
împărtășească. Acum, soarele radios îi încălzea capul 
descoperit; văzduhul înmiresmat de flori era atât de dens, 
încât îi spăla de nicotină cerul gurii și nările; îl rodea 
foamea. Își făgădui un mic dejun copios, în cel mai bun 
restaurant de la Palermo, după întâlnirea cu Inspectorul 
Velardi. 


Inspectorul Frederico Velardi, șeful Poliţiei Securităţii 
din Sicilia, simţea triumful plin de virtute al omului care, 
așteptând cu răbdare și crezând tot timpul într-un 


403 


Dumnezeu ce va aduce, în sfârșit, ordinea în universul lui, 
în cele din urmă și-a primit răsplata. Timp de aproape un 
an, sub ordinele directe și secrete ale Ministrului Trezza, îl 
ajutase pe Guiliano să scape de carabinieri și de propriile 
sale plutoane volante. Se întâlnise cu asasinul Stefano 
Andolini, Fra Diavolo. Pe perioada acelui an, Inspectorul 
Velardi fusese, efectiv, un subordonat al lui Don Croce 
Malo. 

Velardi era din nordul Italiei, unde oamenii răzbeau în 
viaţă prin educaţie, respect pentru contractul social, 
credinţă în lege și în stăpânire. Anii de serviciu în Sicilia ai 
lui Velardi îi sădiseră în suflet disprețul și adânca ură faţă 
de poporul sicilian, de sus și de jos. Bogătașii nu aveau 
niciun fel de conștiință socială și-i dominau pe săraci prin 
conspirații criminale cu Mafia. Mafia, care pretindea că-i 
apără pe cei săraci, se angaja la bogătași pentru a-i ajuta 
să-i domine pe aceștia. Ţăranii erau prea mândri, având 
asemenea orgolii încât își glorificau crimele, chiar dacă și- 
ar fi petrecut tot restul vieţii în închisoare. 

Dar acum lucrurile aveau să se schimbe. Mâinile 
Inspectorului Velardi fuseseră în fine dezlegate, iar 
plutoanele sale volante puteau fi eliberate din lesă. Iar 
populaţia avea să vadă iarăși diferența dintre Poliţia 
Securităţii condusă de el și bufonii de carabinieri. 

Spre uimirea lui Velardi, Ministrul Trezza personal 
dăduse ordinul ca toţi acei oameni cărora li se dăduseră 
permisele cu chenar roșu semnate de mâna sa, acele 
documente atotputernice ce-i ajutau pe posesorii lor să 
treacă prin barajele rutiere, să poarte asupra lor arme, să 
fie imuni în faţa arestărilor de rutină, toţi aceștia deci, să 
fie arestaţi și încarceraţi în regim de izolare. Permisele 
urmau să se strângă. Mai ales cele eliberate lui Aspanu 
Pisciotta și Stefano Andolini. 

Velardi se pregătea să plece la lucru. Andolini îl aștepta 
în anticameră pentru informarea zilnică. Azi avea să aibă o 
surpriză. Velardi ridică receptorul și convocă un căpitan și 


404 


patru sergenţi de politie. Le spuse să fie pregătiţi pentru 
eventuale complicaţii. El însuși purta un pistol în teaca de 
la centură, lucru pe care n-avea obiceiul să-l facă la birou. 
Apoi puse să fie introdus Stefano Andolini, din anticameră. 

Părul roșu al lui Andolini era pieptănat cu migală. Purta 
un costum negru cu dungi subţiri, cămașă albă și cravată 
de culoare închisă. În fond, o vizită la Şeful Poliţiei de 
Securitate reprezenta o ocazie oficială căreia trebuia să-i 
arate respectul cuvenit. Nu era înarmat. Ştia din 
experienţă că toată lumea era percheziţionată întotdeauna 
la intrarea în sediu. Se opri în fața biroului lui Velardi, 
așteptând obișnuita permisiune să ia loc. Nu o primi, așa 
că rămase în picioare și primul semnal de alarmă i se 
declanșă în cap. 

— Dă-mi să-ţi văd permisul special, ceru Inspectorul 
Velardi. 

Andolini nu se mișcă. Încerca să deslușească această 
ciudată cerere. Din principiu, minţi: 

— Nu-l am la mine. La urma urmei, am venit în vizită la 
un Prieten. 

Sublinie în mod deosebit cuvântul „Prieten”. 

Acest lucru îl înfurie pe Velardi. Ocoli biroul și se opri 
faţă în faţă cu Andolini. 

— Nu mi-ai fost niciodată prieten. M-am supus ordinelor 
când am făcut pâinea pe din două cu dumneata. Acum 
ascultă-mă atent. Ești arestat. Vei fi reţinut în celulele 
mele până la noi ordine, și ar trebui să-ţi spun că amo 
cassetta jos, în hrube. Dar vom purta un mic dialog liniștit 
aici, în biroul meu, mâine dimineaţă și vei fi scutit de orice 
neplăceri, dacă ești deștept. 

A doua zi dimineaţă, Velardi primi încă un telefon de la 
Ministrul Trezza, precum și unul, mai explicit, de la Don 
Croce. După câteva momente, Andolini era escortat din 
celula sa în biroul Inspectorului. 

Noaptea de singurătate în celulă, gândindu-se la strania 
sa arestare, îl convinsese pe Andolini că era în pericol de 


405 


moarte. Când intră, Velardi se preumbla prin încăpere, 
aruncând fulgere din ochii săi albaștri, vizibil nervos. 
Stefano Andolini era rece ca gheaţa. Observă totul - 
Căpitanul și cei patru sergenţi de poliţie, în alertă, pistolul 
de pe șoldul lui Velardi. Ştia că Inspectorul îl urâse 
întotdeauna, iar el îl ura nu mai puţin pe Inspector. Dacă-l 
putea ademeni pe Velardi să se descotorosească de gărzi, 
ar fi reușit cel puţin să-l omoare înainte de-a fi el însuși 
ucis. Așa că spuse: 

— Am să vorbesc, dar nu cu sbirri-i ăștialalţi aici. 

Sbirri era expresia vulgară și jignitoare pentru Poliţia 
Securităţii. 

Velardi le ordonă celor patru polițiști să iasă din cameră, 
dar ofițerului îi făcu semn să rămână. li mai dădu de 
înţeles și să fie gata să-și scoată pistolul. Apoi își îndreptă 
întreaga atenţie asupra lui Stefano Andolini. 

— Vreau orice informaţie despre cum aș putea să pun 
mâna pe Guiliano, spuse el. Ultima oară te-ai întâlnit cu el 
și cu Pisciotta. 

Stefano Andolini râse, chipul său de ucigaș strâmbându- 
se într-o grimasă plină de răutate. Pielea ţepoasă cu barba 
roșie părea să dogorească a violenţă. 

Nu era de mirare că-l numeau Fra Diavolo, își spuse 
Velardi. Era un om cu adevărat periculos. Habar n-avea, 
fără-ndoială, ce i se pregătea. 

Velardi îi spuse calm: 

— Răspunde-mi la-ntrebare sau pun să te întindă pe 
cassetta. 

Andolini zise cu dispreţ: 

— Trădător ticălos ce ești, mă aflu sub protecţia 
Ministrului Trezza și a lui Don Croce. Când ei mă vor 
scoate de-aici, am să le smulg sbirrilor tăi inima din piept. 

Velardi ridică mâna și-l pălmui pe Andolini peste faţă de 
două ori, o dată cu palma, apoi cu dosul. Văzu sângele 
izvorând din gura celuilalt și turbarea din ochi. Intenţionat, 
se întoarse cu spatele, să se așeze la birou. 


406 


În acel moment, mânia orbindu-i instinctul de 
supravieţuire, Stefano Andolini înșfacă pistolul din teaca 
de la centura ÎInspectorului și încercă să tragă. Exact în 
aceeași clipă, ofiţerul de poliţie își scoase propriul pistol și 
descărcă patru gloanţe în trupul lui Andolini. Andolini fu 
azvârlit în perete și de acolo se prăbuși pe podea. Cămașa 
albă îi era pătată complet de sânge și, își spuse Velardi, se 
asorta chiar drăguţ, cu părul lui. Se aplecă și îi luă pistolul 
din mână, în timp ce alți polițiști năvăleau în cameră. Il 
felicită pe Căpitan pentru promptitudine, iar apoi, sub 
ochii celuilalt ofiţer, își încărcă pistolul cu cartușele pe 
care le scosese din el înaintea întâlnirii. Nu voia ca ofiţerul 
său să-și facă iluzii că s-ar putea lăuda într-adevăr cu 
salvarea vieții unui șef neglijent al Poliţiei Securităţii. 

Apoi le ordonă oamenilor lui să percheziţioneze trupul 
neînsufleţit. Așa cum bănuise, permisul de securitate cu 
margini roșii era în teancul documentelor de identitate pe 
care orice sicilian trebuia să le poarte asupra sa. Velardi 
luă permisul și-l băgă în seiful lui. Avea să i-l predea 
personal Ministrului Trezza și, cu puţin noroc, urma să 
obțină și permisul lui Pisciotta. 


Pe punte, unul dintre oameni le aduse lui Michael și 
Clemenza ceșcuţe cu espresso fierbinte, pe care-l băură 
stând rezemaţi de copastie. Șalupa se îndrepta încet spre 
țărm, cu motorul oprit, și puteau vedea luminile de pe chei, 
vagi vârfuri de ac albastre. 

Clemenza umbla împrejurul punţii, dând ordine 
oamenilor înarmaţi și pilotului. Michael studie luminiţele 
albastre, ce păreau să alerge spre el. Ambarcaţiunea lua 
viteză, și se părea că vâltoarea aceea a apei risipea 
întunericul nopţii. O geană a zorilor se deschise pe cer, iar 
Michael putu vedea portul și plajele din Mazara del Vallo; 
dincolo de acestea, umbrelele colorate ale meselor de 
cafenea erau de un roz crepuscular. 


407 


La debarcare, îi așteptau trei mașini și șase oameni. 
Clemenza îl conduse pe Michael la vehiculul din frunte, un 
vechi automobil deschis unde nu se afla decât șoferul. 
Clemenza se așeză pe locul din faţă, iar Michael trecu în 
spate. Clemenza îi spuse: 

— Dacă ne oprește o patrulă de carabinieri, te culci la 
podea. Nu putem pierde vremea pe drum, trebuie pur și 
simplu să-i dăm la o parte și să fugim. 

Cele trei automobile de gabarit mare înaintau sub 
lumina palidă a zorilor printr-un peisaj aproape 
neschimbat de la nașterea lui Christos. Apeducte și ţevi 
străvechi scuipau apă peste câmpii. Era deja cald și umed, 
iar aerul era plin de mirosul florilor începând să se usuce 
în arșița verii siciliene. Treceau prin Selinunte, ruinele 
vechiului oraș grecesc, iar Michael putea să vadă, din timp 
în timp, coloanele dărâmate ale templelor de marmură, 
presărate în partea vestică a Siciliei de către coloniștii 
greci cu mai mult de două mii de ani în urmă. Aceste 
columne se înălțau spectral în lumina galbenă, fragmentele 
lor de acoperișuri picurând negru, ca ploaia, profilate pe 
cerul albastru. Pământul negru și bogat părea o spumă la 
baza zidurilor falezelor de granit. Nu se zărea nicio casă, 
niciun animal, niciun om. Era un peisaj creat de lovitura 
unei gigantice spade. 

Apoi cotiră spre nord să se înscrie pe drumul Trapani- 
Castelvetrano. lar acum Michael și Clemenza erau mai 
atenţi; pe acest drum avea să-i intercepteze Pisciotta și să-i 
ducă la Guiliano. Michael simţi o tulburare intensă. Cele 
trei autoturisme mergeau acum mai încet. Clemenza avea 
un pistol automat depus pe scaunul din stânga sa, gata să-i 
scoată imediat ţeava peste portieră. Tinea o mână pe armă. 
Soarele urcase în îndreptăţită sa poziţie dominantă, și avea 
razele de un auriu fierbinte. Mașinile continuau să 
înainteze Încet; ajunseseră aproape de oraşul 
Castelvetrano. 


408 


Clemenza ordonă șoferului să încetinească și mai mult. 
El și Michael așteptau un semn, oricare, de la Pisciotta. 
Ajunseseră acum la periferia orașului, drumul urcând pe o 
colină, și se opriră să poată privi în lungul străzii 
principale ce se întindea mai jos de ei. Din acest punct 
înălţat, Michael putea să vadă drumul dinspre Palermo 
înţesat cu vehicule - vehicule militare; străzile roiau de 
carabinieri în uniformele lor negre cu fireturi albe. Răsuna 
vaierul mai multor sirene, fără a părea să risipească 
mulțimile de oameni de pe strada principală. Deasupra 
zburau în cerc două avioane. 

Şoferul ocări și apăsă pe frână în timp ce trăgea mașina 
la marginea drumului. Se întoarse spre Clemenza și 
întrebă: 

— Vreti să mergem mai departe? 

Michael simţi un gol în stomac. Îl întrebă pe Clemenza: 

— Câţi oameni aţi pus să ne aștepte în oraș? 

— Nu destui, răspunse acru Clemenza; chipul său avea o 
înfățișare aproape speriată. Mike, trebuie să plecăm de- 
aici. Trebuie să ne înapoiem la barcă. 

— Așteaptă, spuse Michael, văzând acum căruţa și 
măgarul trudind în susul colinei spre ei. Vizitiul era un 
bătrân cu pălărie de paie trasă apăsat pe cap. Căruţa avea 
roţile, oiștile și laturile pictate cu legende. Se opri în 
dreptul lor. Chipul căruțașului era zbârcit și fără expresie, 
iar braţele, nefiresc de musculoase, le avea goale până la 
umeri, căci nu purta decât o vestă neagră și niște pantaloni 
largi de prelată. Veni lângă mașină și spuse: 

— Don Clemenza, dumneavoastră sunteţi? 

În glasul lui Clemenza se simţi ușurarea: 

— Zu Peppino, ce naiba se petrece aici? De ce n-au venit 
oamenii mei să mă prevină? 

Chipul împietrit al lui Zu Peppino nu-și schimbă 
expresia. 

— Vă puteţi întoarce în America, spuse el. L-au masacrat 
pe Turi Guiliano. 


409 


Michael se simțea cuprins de o ameţeală ciudată. 
Deodată, în acel moment, lumina păru să se prăbușească 
din cer. Se gândi la bătrânii părinţi, la Justina care aștepta 
în America, la Aspanu Pisciotta și la Stefano Andolini. La 
Hector Adonis. Căci Turi Guiliano fusese luceafărul vieţii 
lor, și nu era posibil ca lumina lui să nu mai existe. 

— Eşti sigur că de el e vorba? întrebă cu glas răgușit 
Clemenza. 

Bătrânul ridică din umeri: 

— Unul din vechile trucuri ale lui Guiliano era să lase un 
cadavru sau un manechin pentru a-i ademeni pe 
carabinieri, astfel ca el să-i poată ucide. Dar au trecut de- 
atunci două ore și până acum nu s-a-ntâmplat nimic. 
Trupul continuă să zacă în curtea unde l-au omorât. Au 
venit deja gazetari de la Palermo cu aparatele lor și 
fotografiază pe toată lumea, până și pe măgarul meu. Așa 
că, credeţi ce vreți. 

Lui Michael îi era rău, dar reuși să spună: 

— Va trebui să intrăm și să ne uităm. Vreau să mă 
asigur. 

— Viu sau mort, interveni dur Clemenza, acum nu-l mai 
putem ajuta. Te duc acasă, Mike. 

— Nu, replică încet Michael. Trebuie să intrăm. Poate ne 
așteaptă Pisciotta. Sau Stefano Andolini. Să ne spună ce să 
facem. Poate că nu e el, nu-mi vine să cred c-ar fi el. Nu 
putea să moară, nu când era atât de aproape de salvare. 
Nu când Testamentul lui e la loc sigur, în America. 

Clemenza oftă. Vedea expresia de suferință de pe chipul 
lui Michael. Poate că nu era Guiliano; poate-i aștepta 
Pisciotta să aranjeze o întâlnire. Poate că toate astea 
făceau parte dintr-un complot legat de evadarea lui, pentru 
a distrage atenţia autorităţilor, dacă-i erau cumva pe urme. 

Acum soarele se ridicase complet. Clemenza le ordonă 
oamenilor săi să-și parcheze mașinile și să-l urmeze. Apoi, 
el și Michael parcurseră pe jos restul străzii, care gemea 


410 


de lume. Erau adunaţi în jurul intrării pe o stradă 
lăturalnică, plină de mașini militare și blocată de un 
cordon de carabinieri. Pe această stradă laterală se afla un 
șir de case rare, despărțite de curți. Clemenza și Michael 
se opriră în spatele mulţimii, privind împreună cu ceilalți. 
Ofiţerul de carabinieri permitea accesul jurnaliștilor și 
oficialităților dincolo de cordonul de gardă după ce le 
examina acreditările. Michael îl întrebă pe Clemenza: 

— Poţi rezolva să trecem de ofițerul ăla? 

Clemenza îl luă pe Michael de braţ și-l conduse afară din 
mulțime. 

După o oră se aflau într-una din casele mici de pe o 
stradă laterală. Şi această casă avea o curticică și n-o 
despărțeau decât douăzeci de porţi de locul unde se 
adunase lumea. Clemenza îl lăsă pe Michael acolo cu patru 
oameni, apoi el și alți doi ieșiră din nou în oraș. Lipsiră 
timp de o oră, iar la întoarcere Clemenza era vizibil rău 
zguduit. 

— Semne rele, Mike, spuse el. O aduc pe mama lui 
Guiliano de la Montelepre ca să identifice cadavrul. 
Colonelul Luca, Comandantul Forţei Speciale, e aici. Și 
reporteri din toată lumea sosesc cu avioanele, chiar și din 
State. Orașul ăsta o să fie o casă de nebuni. Trebuie să 
plecăm. 

— Mâine, răspunse Michael. Vom fugi mâine. Acum să 
vedem dacă putem trece de gărzile alea. Ai făcut ceva în 
sensul ăsta? 

— Încă nu. 

— Atunci să ieșim și să vedem ce putem rezolva. 

În ciuda protestelor lui Clemenza, ieșiră pe stradă. Tot 
orașul era năpădit de carabinieri. Trebuie că erau cel puţin 
o mie, își spuse Michael. Şi, de asemenea, sute de 
fotografi. Strada era blocată cu dube și automobile, și nu 
exista nicio cale să te apropii de curte. Văzură un grup de 
ofiţeri superiori intrând într-un restaurant, și se răspândi 
șoapta că acela era Colonelul Luca și statul său major, 


411 


luând un prânz sărbătoresc. Michael îl zări pe Colonel. Era 
un om scund și vânos, cu faţa tristă, și, datorită căldurii, își 
scosese chipiul cu fireturi și-și ștergea capul parţial chel cu 
o batistă albă. O ciurdă de fotografi îi imortalizau chipul și 
o haită de gazetari îi puneau întrebări. Îi alungă cu o 
mișcare a mâinii, fără să le răspundă, și dispăru în 
restaurant. 

Străzile orașului erau atât de ticsite de lume, încât 
Michael și Clemenza abia se puteau mișca. Clemenza 
decise să se întoarcă la casa aceea și să aștepte informaţii. 
Mai târziu în cursul după-amiezii, un om de-al lui aduse 
știrea că Maria Lombardo identificase cadavrul ca 
aparținând fiului ei. 

Cinară pe terasa unei cafenele. Era acolo un radio care 
urla buletine de știri despre moartea lui Guiliano. Se 
transmitea că poliţia înconjurase o casă în care credea că 
se ascunde Guiliano. Când acesta ieșise, i se ordonase să 
se predea. El deschisese imediat focul. Căpitanul Perenze, 
șeful de stat-major al Colonelului Luca, dădea interviuri, la 
radio, unui grup de ziariști. Le spunea cum Guiliano o 
luase la fugă, iar el, Căpitanul Perenze, îl urmărise, 
prinzându-l într-un colţ al curţii. Guiliano se răsucise ca un 
leu încolţit, spunea Căpitanul Perenze, iar el, Perenze, îi 
răspunsese la foc și-l ucisese. Toţi cei din restaurant 
ascultau radioul. Nimeni nu mânca. Chelnerii nici măcar 
nu se mai prefăceau că servesc; ascultau și ei. Clemenza se 
întoarse spre Michael și-i zise: 

— Toată treaba asta pute. Plecăm diseară. 

Dar, în acel moment, în jurul cafenelei strada se umplu 
de agenţi ai Poliţiei Securităţii. O mașină oficială trase 
lângă trotuar și din ea cobori Inspectorul Velardi. Veni la 
masa lor și-i puse o mână pe umăr lui Michael. 

— Eşti arestat, spuse el; îl ţintui pe Clemenza cu ochii 
săi albaștri-îngheţaţi. Şi, ca să ne porţi noroc, te luăm și pe 
dumneata alături de el. Un mic sfat. Am o sută de oameni 


412 


în jurul acestei cafenele. Nu faceţi tărăboi, că vă duceţi 
după Guiliano în iad. 

O dubă a poliţiei parcă alături. Agenţii Securităţii îi 
năpădiră pe Michael și Clemenza, percheziționându-i și 
apoi împingându-i brutal în dubă. Câţiva fotoreporteri care 
mâncau în cafenea săriseră în picioare cu aparatele, dar 
fură imediat respinși de bastoanele Poliţiei Securităţii. 
Inspectorul Velardi privi toate acestea cu un zâmbet de 
cruzime satisfăcută. 


A doua zi, tatăl lui Turi Guiliano vorbi din balconul casei 
sale din Montelepre populaţiei adunate în stradă. Conform 
vechii tradiţii siciliene, declară vendetă împotriva celor ce-i 
trădaseră fiul. În mod special, declară vendâtă contra 
omului care-l ucisese. Acel om, spuse el, nu era Căpitanul 
Perenze, nu era un carabinier. Omul pe care-l numi era 
Aspanu Pisciotta. 


413 


Capitolul 28 


Aspanu Pisciotta simţise viermele negru al trădării 
crescându-i în inimă de-a lungul ultimului an. 

Pisciotta fusese întotdeauna loial. Din copilărie, 
acceptase conducerea lui Guiliano fără invidie. Iar Guiliano 
proclamase mereu că Pisciotta era co-liderul bandei, nu 
unul dintre subșefi, ca Passatempo, Terranova, Andolini și 
Caporalul. Dar personalitatea lui Guiliano era atât de 
copleșitoare încât conducerea în doi deveni un mit; 
Guiliano ordona. Pisciotta o acceptă fără rezerve. 

Guiliano era mai brav decât toţi ceilalţi. Tacticile lui în 
războiul de gherilă erau neîntrecute, capacitatea de a 
inspira iubire din partea poporului sicilian n-avea egal de 
la Garibaldi încoace. Era idealist și romantic, și avea 
viclenia sălbatică atât de admirată de sicilieni. Dar mai 
avea și defecte, pe care Pisciotta le vedea și încerca să le 
corecteze. 

Când Guiliano insistă să li se dea săracilor cel puţin 
cincizeci la sută din prada bandei, Pisciotta îi spuse: 

— Poţi să fii bogat sau poţi să fii iubit. Dar crezi că 
poporul Siciliei se va ridica și-ţi va urma stindardul într-un 


414 


război contra Romei? N-o vor face niciodată. Te vor iubi 
când îţi iau banii, te vor ascunde când ai nevoie de 
adăpost, nu te vor trăda niciodată. Dar n-au în ei sămânță 
de revoluționari. 

Pisciotta se opusese ascultării lingușelilor lui Don Croce 
și ale Partidului Creștin-Democrat. Se opusese zdrobirii 
organizaţiilor comuniste și socialiste din Sicilia. Când 
Guiliano sperase o iertare din partea creștin-democraţilor, 
Pisciotta spusese: 

— N-au să te ierte niciodată, iar Don Croce nu-ţi va 
permite nicicând să ai niciun fel de putere. Destinul nostru 
e să ne cumpărăm cu bani calea de ieșire din banditism 
sau să murim într-o bună zi ca bandiți. Nu e un mod rău de 
a muri, cel puţin nu pentru mine. 

Dar Guiliano nu-l ascultase, iar asta stârnise în cele din 
urmă resentimentele lui Pisciotta și începuse creșterea 
acelui vierme ascuns al trădării. 

Guiliano fusese întotdeauna un om încrezător, un 
inocent; Pisciotta văzuse tot timpul deslușit. O dată cu 
sosirea Colonelului Luca și a Forţei lui Speciale, Pisciotta 
știuse că a sunat sfârșitul. Putuseră ei câștiga o sută de 
victorii, dar acum, o singură înfrângere ar fi însemnat 
moartea. La fel cum se certaseră Roland și Oliver în 
legenda lui Charlemagne, se certaseră și Guiliano cu 
Pisciotta, iar Guiliano fusese prea încăpățânat în eroismul 
său. Pisciotta se simţise ca Oliver cerșindu-i în repetate 
rânduri lui Roland să sune din corn. 

Apoi, când Guiliano se îndrăgostise de Justina și se 
însurase cu ea, Pisciotta își dăduse seama că destinul lui și 
cel al lui Guiliano se despărţiseră cu adevărat. Guiliano 
avea să scape în America, să aibă o soţie și copii. El, 
Pisciotta, va fi pentru totdeauna un fugar. Nu-l aștepta 
nicidecum o viață prea lungă; un glonţ sau boala sa de 
plămâni aveau să-i pună capăt zilelor. Acesta era destinul 
lui. N-ar fi putut trăi niciodată în America. 


415 


Ceea ce-l îngrijora pe Pisciotta cel mai mult era faptul că 
Guiliano, care găsise dragoste și tandreţe într-o tânără 
fată, devenise mai feroce ca bandit. Omora carabinieri, 
câtă vreme înainte doar îi captura. Il executase pe 
Passatempo în timp ce era încă în luna de miere. Nu mai 
arăta nicio milă faţă de nimeni pe care-l bănuia că ar fi 
informator. Pisciotta era terorizat că omul pe care-l iubise 
și-l apărase în toţi acei ani se putea întoarce asupra lui. 
Era îngrijorat că dacă Guiliano ar afla despre unele dintre 
lucrurile pe care le făcuse recent, ar putea fi și el executat. 


Don Croce studiase îndeaproape în ultimii trei ani relația 
dintre Guiliano și Pisciotta. Ei reprezentau unicul pericol 
faţă de planurile lui imperiale. Erau singurele obstacole în 
calea stăpânirii lui asupra Siciliei. La început, crezuse că 
va putea face din Guiliano și banda lui forţa armată a 
Prietenilor Prietenilor. Îl trimisese pe Hector Adonis să-l 
tatoneze pe Guiliano. Propunerea era clară. Turi Guiliano 
avea să fie marele războinic, Don Croce, marele om de 
stat. Dar Guiliano ar fi trebuit să-și îndoaie genunchiul, și 
asta refuza s-o facă. Avea propria sa stea pe care să și-o 
urmeze: să-i ajute pe săraci, să facă din Sicilia o ţară 
liberă, să înlăture jugul Romei. Pe acestea Don Croce nu le 
putea înţelege. 

Dar, din 1943 până-n 1947, steaua lui Guiliano fusese în 
ascensiune. Don-ul încă mai trebuia să-i contopească pe 
Prieteni într-o singură forţă unificată. Prietenii nu-și 
reveniseră de pe urma cumplitei decimări a rândurilor lor 
de către guvernul fascist al lui Mussolini. Așa că Don-ul 
îmblânzise puterea lui Guiliano, atrăgându-l într-o alianță 
cu Partidul Creștin-Democrat. Între timp, își reclădise ca 
nou imperiul mafiot și așteptase momentul potrivit. Prima 
sa lovitură, ticluirea masacrului de la Portella della 
Ginestra, cu vina căzând asupra lui Guiliano, fusese o 
capodoperă, dar nu-și putea aroga meritul de drept. Acea 
lovitură distrusese orice șansă ca guvernul de la Roma să-l 


416 


poată ierta pe Guiliano și să-i susţină lupta pentru putere 
în Sicilia. Iar când Guiliano îi executase pe cei șase șefi ai 
Mafiei, Don-ul nu mai avusese de ales. Prietenii Prietenilor 
și banda lui Guiliano trebuiau să se înfrunte pe viaţă și pe 
moarte. 

Așa că Don Croce se concentrase și mai intens asupra lui 
Pisciotta. Pisciotta era deștept, dar deștept așa cum sunt 
tinerii - adică nu acorda deplină greutate terorilor ascunse 
și răutăţilor din inimile celor mai buni dintre oameni. Iar 
Pisciotta mai avea și gustul roadelor și al ispitelor lumești. 
Câtă vreme Guiliano dispreţuia banii, Pisciotta îndrăgea 
recompensele aduse de bani. Guiliano n-avea nicio para 
pentru el personal, deși câștigase peste un miliard de lire 
din crimele lui. Își împărțea partea din pradă celor nevoiași 
și pentru a ajuta la întreţinerea familiei. 

Dar Don Croce observase că Pisciotta purta la Palermo 
costumele cele mai elegant croite și vizita bordelurile cele 
mai scumpe. De asemenea, familia lui Pisciotta trăia mult 
mai bine decât cea a lui Guiliano. lar Don Croce află că 
Pisciotta avea bani depuși sub nume false la băncile din 
Palermo, și că luase și alte măsuri de prevedere pe care nu 
și le-ar lua decât un om interesat să rămână în viaţă. Ca, 
de pildă, acte de identitate pe trei nume diferite, o casă 
sigură pregătită în Trapani. Și mai știa Don Croce și că 
toate acestea erau secrete, ascunse de cunoștința lui 
Guiliano. Așa că aștepta vizita lui Pisciotta, o vizita pe care 
Pisciotta i-o solicitase, știind că avea întotdeauna deschisă 
casa Donului, o aștepta, dar, cu interes și plăcere. Şi, 
totodată, cu prudenţă și clarviziune. Era înconjurat de 
gărzi înarmate și-i alertase pe Colonelul Luca și pe 
Inspectorul Velardi să fie gata pentru o conferință dacă 
totul mergea bine. Dacă nu, dacă-l judecase greșit pe 
Pisciotta sau dacă aceasta era o trădare cu trei straturi de 
vopsea, coaptă de Guiliano ca să-l ucidă pe Don, atunci ar 
fi fost grav pentru Aspanu Pisciotta. 


417 


Pisciotta îngădui să fie dezarmat înainte de a fi condus în 
faţa lui Don Croce. N-avea nicio teamă, căci tocmai îi 
făcuse Donului un imens serviciu, cu câteva zile în urmă; îl 
prevenise asupra planului lui Guiliano de a ataca hotelul. 

Cei doi bărbaţi rămaseră singuri. Servitorii lui Don 
Croce pregătiseră o masă cu mâncăruri și vin, iar Don 
Croce, ca o gazdă rustică de modă veche, îi umplu lui 
Pisciotta farfuria și paharul. 

— Vremurile bune s-au sfârșit, spuse Don Croce. Acum 
trebuie să fim foarte serioși, dumneata și cu mine. A sosit 
timpul să luăm decizia care ne va hotări vieţile. Sper că 
ești gata să asculţi ceea ce am să-ţi spun. 

— Nu știu care vă e necazul, îi răspunse Pisciotta 
Donului. Dar știu că trebuie să fiu foarte deștept pentru a- 
mi salva pielea. 

— Nu dorești să emigrezi? întrebă Don-ul. Te-ai putea 
duce în America cu Guiliano. Vinul nu e la fel de bun, iar 
untdelemnul de măsline e apă, și mai au și scaunul 
electric, la urma urmei nu-s la fel de civilizaţi ca guvernul 
nostru de-aici. N-ai putea face nimic pripit. Dar viaţa acolo 
nu-i chiar atât de rea. 

Pisciotta râse: 

— Ce să fac eu în America? Am să-mi încerc șansele aici. 
O dată ce Guiliano se va fi dus, n-au să mă mai caute așa 
de stăruitor, iar munţii sunt adânci. 

— Tot mai ai necazuri cu plămânii? întrebă, plin de 
solicitudine, Don Croce. Îţi iei medicamentul? 

— Da. Asta nu-i o problemă. Sunt șanse ca plămânii mei 
să nu aibă niciodată prilejul de a mă omori. 

Îi rânji lui Don Croce. 

— Hai să stăm de vorbă ca doi sicilieni, propuse grav 
Don-ul. Când suntem copii, când suntem tineri, e firesc să 
ne iubim prietenii, să fim generoși cu ei, să le iertăm 
greșelile. Fiecare zi e una nouă, privim înainte spre viitor 
cu plăcere și fără frică. Lumea însăși nu-i așa de 
primejdioasă; e o perioadă fericită. Dar, pe măsură ce 


418 


îmbătrânim și trebuie să ne câștigăm pâinea, prietenia nu 
mai rezistă tot atât de ușor. Trebuie să fim permanent în 
gardă. Cei mai în vârstă nu se mai îngrijesc de noi, iar noi 
nu ne mai mulțumim cu plăcerile simple ale copilăriei. 
Mândria crește înăuntrul nostru - dorim să devenim mari, 
puternici sau bogaţi, ori pur și simplu să ne păzim de 
nenoroc. Știu cât de mult îl iubești pe Turi Guiliano, dar 
acum trebuie să te întrebi care e preţul acestei iubiri? Şi 
după toţi acești ani, încă mai există, oare, sau nu mai este 
decât amintirea existenţei ei? 

Il aşteptă pe Pisciotta să dea un răspuns, dar acesta îl 
privi cu o faţă mai împietrită decât stâncile de pe Munţii 
Cammarata, și la fel de albă. Căci chipul lui Pisciotta 
devenise foarte palid. 

Don Croce continuă: 

— Nu-i pot permite lui Guiliano să trăiască sau să fugă. 
Dacă-i rămâi credincios, atunci și tu vei fi dușmanul meu. 
Să știi asta. Cu Guiliano dus, nu mai poţi rămâne viu în 
Sicilia fără protecţia mea. 

— Testamentul lui Turi e în siguranţă la prietenii lui din 
America, spuse Pisciotta. Dacă-l ucideţi, acel Testament va 
fi dat publicităţii și guvernul o să cadă. Un nou guvern v-ar 
putea sili să vă retrageţi la ferma din Villaba, sau chiar mai 
Tău. 

Don-ul chicoti. Apoi râse tunător. Spuse cu dispreţ: 

— Ai citit Testamentul ăla faimos? 

— Da, răspunse Pisciotta, surprins de reacţia Donului. 

— Eu nu. Dar m-am hotărât să acţionez ca și cum nici n- 
ar exista. 

— Imi cereţi să-l trădez pe Guiliano, spuse Pisciotta. Ce 
vă face să credeţi că este posibil? 

Don Croce surâse: 

_ — M-ai avertizat despre atacul lui asupra hotelului meu. 
Asta n-a fost un act de prietenie? 

— Am făcut-o pentru Guiliano, nu pentru 

dumneavoastră, răspunse Pisciotta. Turi nu mai judecă 


419 


rațional. Plănuiește să vă ucidă. O dată ce aţi murit, știu că 
nu mai e nicio speranţă pentru niciunul din noi. Prietenii 
Prietenilor nu vor avea un moment de odihnă până ce nu 
murim, Testament, ne-Testament. Ar fi putut ieși din ţară 
de zile-ntregi, dar zăbovește, sperând să-și împlinească 
răzbunarea și să vă ia viaţa. Am venit la această întâlnire 
ca să fac un aranjament cu dumneavoastră. Guiliano va 
părăsi ţara asta în următoarele câteva zile, și va pune 
capăt vendetei. Lăsaţi-l să plece. 

Don Croce se rezemă, retrăgându-se de deasupra 
farfuriei cu mâncare de pe masă. Sorbi din paharul cu vin. 

— Vorbești copilării. Am ajuns la sfârșitul istoriei. 
Guiliano e prea periculos ca să mai rămână viu. Dar eu nu-l 
pot ucide. Trebuie să trăiesc în Sicilia - nu-i pot omori cel 
mai mare erou și să-mi asum tot ce ar mai urma. Prea 
mulți oameni îl iubesc pe Guiliano, prea mulţi din cei ce l- 
au urmat vor căuta să-i răzbune moartea. Trebuie să fie 
carabinierii cei care vor face treaba. În felul ăsta trebuie 
aranjate lucrurile. lar dumneata ești singurul care-l poate 
atrage pe Guiliano într-o asemenea capcană. 

Tăcu o clipă, apoi spuse chibzuit: 

— Sfârșitul lumii voastre a sosit. Poţi rămâne alături de 
ea în timp ce se distruge sau să pășești afară din acea 
lume și să trăiești în alta. 

— Chiar și sub protecţia lui Christos să fiu, tot n-aș mai 
avea mult de trăit dacă s-ar afla că l-am trădat pe Guiliano, 
spuse Pisciotta. 

— Nu trebuie decât să-mi spui unde te vei reîntâlni cu el, 
stărui Don Croce. Nimeni nu va mai ști. Voi aranja eu 
lucrurile cu Colonelul Luca și cu Inspectorul Velardi. De 
restul au să se îngrijească ei. 

Tăcu un moment. 

— Guiliano s-a schimbat. Nu mai e tovarășul tău din 
copilărie, nu-ţi mai e cel mai bun prieten. E un om care-și 
vede de-ale lui. Așa cum și tu trebuie să faci acum. 


420 


Și astfel, în seara zilei de 5 iulie, în timp ce se îndrepta 
spre Castelvetrano, Pisciotta se legase prin jurământ de 
Don Croce. Îi spusese unde se va întâlni cu Guiliano, și știa 
că Don-ul le-o va spune Colonelului Luca și Inspectorului 
Velardi. Nu le spusese că va fi în casa lui Zu Peppino, ci 
doar că în orașul Castelvetrano. Şi-i avertizase să aibă 
grijă, căci Guiliano deţinea un al șaptelea simţ de depistare 
a capcanelor. 

Dar când Pisciotta ajunse la casa lui Zu Peppino, 
bătrânul căruţaș îl salută cu o răceală necaracteristică. 
Pisciotta se întrebă dacă moșneagul îl bănuia. Trebuie că 
observase neobișnuita agitaţie a carabinierilor din oraș și, 
cu acea exacerbată suspiciune siciliană ce nu dă greș, 
adunase doi și cu doi. 

Un moment, Pisciotta simţi un fior sfredelitor de 
suferinţă. Iar apoi, un alt gând chinuitor. Ce se întâmpla 
dacă mama lui Guiliano avea să afle că dragul ei Aspanu 
era acela ce-i trădase fiul? Dacă într-o zi va sta în faţa lui, 
îl va scuipa în obraz și-l va face trădător și ucigaș? 
Plânseseră unul în braţele celuilalt, iar el jurase că-i va 
apăra fiul și-i dăduse o sărutare de ludă. Un moment, se 
gândi să-l omoare pe bătrân; sau să se sinucidă. 

Zu Peppino spuse: 

— Dacă-l cauţi pe Turi, a fost aici și a plecat. 

I se făcu milă de Pisciotta; omul era alb la față, părea să 
se sufoce. 

— Vrei un lichior de anason? 

Pisciotta scutură din cap și se întoarse să plece. 
Bătrânul mai spuse: 

— Ai grijă, orașul e plin de carabinieri. 

Pisciotta simţi un fulger de groază. Fusese un prost să 
nu-și dea seama că Guiliano va mirosi capcana. Și dacă 
acum Guiliano avea să-l miroase și pe trădător? 

Pisciotta ieși din casă în fugă, dădu ocol orașului, apoi o 
luă pe potecile din câmp, care aveau să-l ducă la al doilea 


421 


loc de întâlnire, Acropolea Selinus din vechiul oraș- 
fantomă Selinunte. 


Ruinele străvechiului oraș grecesc scânteiau în lumina 
lunii de vară. În mijlocul lor, Guiliano ședea pe treptele de 
piatră măcinată ale templului, visând la America. 

Simţea o melancolie copleșitoare. Vechile visuri 
dispăruseră. Fusese atât de plin de speranţă pentru 
viitorul său și viitorul Siciliei; crezuse cu atâta convingere 
în nemurirea lui. Cât de mulţi oameni îl iubiseră! Cândva, 
el fusese binecuvântarea lor, iar acum - i se părea lui 
Guiliano - era blestemul lor. În pofida oricărei raţiuni, se 
simţea părăsit. Dar încă îl mai avea pe Aspanu Pisciotta. Și 
urma să vină o zi când ei doi împreună vor reînvia toate 
acele vechi iubiri și vechi visuri, La urma urmei, la început 
nu fuseseră decât ei doi. 

Luna dispăru, și străvechiul oraș se făcu nevăzut în 
beznă; acum ruinele păreau niște schelete schițate pe 
pânza neagră a nopţii. Din întunecimea aceea se auzi 
foșnet de pietricele și pământ, iar Guiliano își rostogoli 
trupul înapoi între coloanele de marmură, cu pistolul 
automat pregătit. Luna ieși senină din nori, și îl văzu pe 
Aspanu Pisciotta stând pe strada largă și ruinată ce cobora 
de pe acropole. 

Pisciotta cobori încet cărarea prunduită, căutând din 
ochi, glasul său șoptind numele lui Turi. Guiliano, ascuns 
după coloanele templului, așteptă până ce Pisciotta trecu 
de el, apoi păși înapoia lui. 

— Aspanu, iar am câștigat, spuse, jucând vechiul lor joc 
copilăresc. Fu surprins când Pisciotta se răsuci pe călcâie, 
îngrozit. 

Guiliano se așeză pe trepte și-și puse arma alături. 

— Hai și stai și tu jos puţin, îl chemă. Trebuie să fii 
obosit, și s-ar putea ca asta să fie ultima ocazie când mai 
putem sta de vorbă.. 

Pisciotta spuse: 


422 


— Putem vorbi la Mazara del Vallo, acolo vom fi mai în 
siguranţă. 

— Avem destul timp, și iar ai să scuipi sânge dacă nu te 
odihnești. Acum hai, așază-te lângă mine. 

Și Guiliano se așeză pe treapta de sus. 

Îl văzu pe Pisciotta dându-și jos arma de pe umăr și 
crezu că vrea s-o pună deoparte. Se ridică în picioare și 
întinse mâna să-l ajute pe Aspanu să urce treptele. Dar 
apoi își dădu seama că prietenul său îndrepta pușca spre 
el. Îngheţă. Pentru prima oară în șapte ani era luat pe 
nepregătite. 

Mintea lui Pisciotta era măcinată de spaima tuturor 
întrebărilor lui Guiliano, dacă ar fi apucat să vorbească. Il 
va întreba: „Aspanu, cine e luda al bandei noastre? 
Aspanu, cine l-a avertizat pe Don Croce? Aspanu, cine a 
adus carabinierii în Castelvetrano? Aspanu, de ce te-ai 
întâlnit cu Don Croce?” Şi, mai presus de orice, se temea 
că Guiliano va spune: „Aspanu, tu ești fratele meu”. 
Această teroare finală îl făcu pe Pisciotta să apese pe 
trăgaci. 

Torentul de gloanţe zbură în aer mâna lui Guiliano și-i 
zdrobi trupul. Pisciotta, îngrozit de propria-i faptă, îl 
aşteptă să cadă. In loc de asta, Guiliano cobori încet 
treptele, cu sângele șiroindu-i din răni. Cuprins de o 
spaimă superstiţioasă, Pisciotta se întoarse și fugi; îl zări 
însă pe Guiliano alergând după el, apoi îl văzu prăbușindu- 
se. 

Dar Guiliano, murind, crezu că încă mai fugea. Neuronii 
sfărâmaţi din creierul său se încurcaseră, și i se părea că 
fuge prin munţi cu Aspanu, în urmă cu șapte ani, că vede 
apa proaspătă revărsându-se din străvechile cisterne 
romane, că simte mirosul florilor ciudate, îmbătându-l, că 
fuge pe lângă sfinţii martiri așezați în lăcașurile lor 
ferecate, și ţipa, ca în noaptea aceea: „Aspanu, cred!”, 
crezând în destinul său fericit, în dragostea adevărată a 
prietenului său. Apoi, blândeţea morţii îl eliberă de 


423 


cunoștința trădării acestuia și a înfrângerii lui finale. Muri 
în timp ce visa. 


Aspanu Pisciotta fugi. Fugi peste câmpuri, până la 
drumul spre Castelvetrano. Acolo se folosi de permisul său 
special pentru a-i contacta pe Colonelul Luca și Inspectorul 
Velardi. Ei fură cei ce lansară povestea că Guiliano căzuse 
într-o capcană și fusese ucis de Căpitanul Perenze. 


Maria Lombardo Guiliano se sculă devreme în acea 
dimineaţă de 5 iulie 1950. Fusese trezită de o bătaie la 
ușă; soțul ei coborâse să deschidă. Revenise în dormitor şi- 
i spusese că trebuie să plece și că s-ar putea să lipsească 
toată ziua. Ea privise pe fereastră și-l văzuse urcându-se în 
căruța trasă de măgar a lui Zu Peppino, cu legendele 
acelea pictate multicolor pe laturi și pe roţi. Aveau oare 
vești de la Turi, îi reușise evadarea în America sau se 
întâmplase ceva rău? Simţea neliniștea familiară crescând 
până la groaza pe care o simţise în tot timpul ultimilor 
șapte ani. O îngrijora și, după ce făcu curat în casă și 
pregăti legumele pentru mesele de peste zi, deschise ușa și 
privi afară în stradă. 

Via Bella era pustie, nu se vedea niciun vecin. Şi nici 
copii jucându-se. Mulţi dintre bărbaţi erau în închisoare 
sub bănuiala de-a fi conspiratori cu banda lui Guiliano. 
Femeile erau prea înspăimântate pentru a-și lăsa copiii 
afară pe străzi. Plutoane de carabinieri stăteau la ambele 
capete ale Viei Bella. Soldaţi cu puștile agăţate pe umăr 
patrulau încoace și-ncolo. Văzu alți soldaţi, sus pe 
acoperișuri. Jeep-uri militare erau parcate lângă clădiri. O 
mașină blindată bloca intrarea pe Via Bella, aproape de 
Cazarma Bellampo. Două mii de oameni din armata 
Colonelului Luca ocupau orașul Montelepre, și stârniseră 
dușmănia orășenilor molestând femeile, speriind copiii, 
agresându-i fizic pe bărbaţii ce nu fuseseră aruncaţi în 
temniţă. Și toţi acești soldaţi se aflau aici pentru a-i omori 


424 


ei fiul. Dar el zburase în America, avea să fie liber, iar la 
timpul cuvenit, ea și soţul ei îl vor reîntâlni acolo. Aveau să 
trăiască în libertate, fără temeri. 

Intră din nou în casă și-și găsi treburi de făcut. Se duse 

pe balconul din dos și privi munţii. Munţii aceia din care 
Guiliano privise această casă prin binoclu. Intotdeauna îi 
simţise prezența; acum n-o mai simțea. Era, cu siguranţă, 
în America. 
__O bătaie puternică în ușă o făcu să îngheţe de spaimă. 
Incet, se duse să răspundă. Și în față-i apăru Hector 
Adonis, care o privea într-un fel cum nu-l mai văzuse 
niciodată. Era neras, cu părul în neorânduială, nu purta 
cravată. Cămașa de sub jachetă îi era șifonată și avea 
gulerul murdar. Dar ceea ce observă ea în primul rând fu 
că orice urmă de demnitate îi dispăruse de pe chip. Era 
schimonosită de o durere deznădăjduită. Ochii îi înotau în 
lacrimi în timp ce-o privea. Femeia lăsă să-i scape un țipăt 
înăbușit. 

Adonis intră în casă și spuse: 

— Nu, Maria, te implor. 

Un foarte tânăr locotenent de carabinieri intră împreună 
cu el. Maria Lombardo privi pe lângă ei în stradă. In faţa 
casei erau parcate trei mașini negre, cu șoferi carabinieri. 
Câte un pâlc de oameni înarmaţi stăteau de fiecare parte a 
ușii. : 

Locotenentul era tânăr și rumen în obraji. Își scoase 
boneta și o puse sub braţ. 

— Sunteţi Maria Lombardo Guiliano? întrebă el formal. 
Avea accent nordic, din Toscana. 

Maria Lombardo răspunse că da. Vocea ei era un horcăit 
de disperare. Nu avea niciun strop de salivă în gură. 

— Trebuie să vă cer să mă însoţiţi la Castelvetrano, 
spuse ofițerul. Am o mașină care ne așteaptă. Prietenul 
dumneavoastră, aci de faţă, ne va însoţi. Dacă sunteţi de 
acord, firește. 


425 


Ochii Mariei Lombardo se deschiseră larg. Spuse cu o 
voce mai fermă: 

— Din ce motiv? Nu știu nimic de Castelvetrano, nici 
vreo persoană de-acolo. 

Glasul locotenentului deveni mai moale, ezitant: 

— Se află acolo un om pe care am dori să-l identificați. 
Credem că e fiul dumneavoastră. 

— Nu este fiul meu, el nu se duce niciodată la 
Castelvetrano, spuse Maria Lombardo. E mort? 

— Da, răspunse ofiţerul. 

Maria Lombardo slobozi un vaier lung și căzu în 
genunchi. 

— Fiul meu nu se duce niciodată la Castelvetrano, 
repetă. 

Hector Adonis veni la ea și-i puse o mână pe umăr: 

— Trebuie să te duci. Poate e unul din trucurile lui, a 
mai făcut asta și-nainte. 

— Nu, se îndârji ea. Nu mă duc. Nu mă duc. 

Locotenentul întrebă: 

— Soţul este acasă? L-am putea lua pe dumnealui în 
locul dumneavoastră. 

Maria Lombardo își aminti că Zu Peppino îl chemase pe 
bărbatul ei dis-de-dimineaţă. Își aminti presentimentul rău 
pe care-l avusese la vederea căruţei aceleia pictate, cu 
măgăruș. 

— Așteptaţi, spuse. Intră în dormitorul ei și se schimbă 
într-o rochie neagră, punându-și și un șal negru pe cap. 
Locotenentul îi deschise ușa să iasă. Cobori în stradă. 
Soldaţii înarmaţi se vedeau pretutindeni. Privi în lungul 
Viei Bella, spre locul unde începea piaţa. In lumina 
pâlpâitoare de iulie avu o viziune clară cu Turi și Aspanu 
ducându-și măgarul la împerechere, în urmă cu șapte ani 
lungi, în ziua când avea să devină un ucigaș și un om în 
afara legii. Izbucni în plâns, iar locotenentul îi luă braţul și 
o ajută să urce într-una din mașinile negre ce așteptau. 
Hector Adonis intră lângă ea. Mașina porni printre 


426 


grupurile tăcute de carabinieri, iar femeia își îngropă faţa 
în umărul lui Hector Adonis, fără ca acum să mai plângă, 
dar într-o teroare de moarte la gândul a ceea ce-avea să 
vadă la capătul călătoriei. 


Trupul lui Turi Guiliano zăcea în curte de trei ore. Părea 
că doarme, cu faţa în jos și întoarsă spre stânga, un picior 
îndoit din genunchi, corpul întins. Dar cămașa albă era 
aproape stacojie. Lângă braţul mutilat se afla un pistol- 
mitralieră. Fotoreporterii de la ziare și gazetarii din 
Palermo și Roma erau deja la faţa locului. Un fotograf al 
revistei Life lua instantanee cu Căpitanul Perenze, 
imaginea urmând să apară cu textul că acesta îl ucisese pe 
marele Guiliano. În poză, chipul Căpitanului Perenze era 
blajin, trist și, de asemenea, puţin mirat. Purta pe cap o 
bonetă care-l făcea să semene mai degrabă cu un băcan 
afabil decât cu un ofițer de poliţie. 

Dar fotografiile lui Turi Guiliano fură cele care umplură 
ziarele din lumea-ntreagă. Pe mâna întinsă se găsea inelul 
cu smarald pe care-l luase de la Ducesă. Imprejurul 
mijlocului purta centura cu catarama de aur având gravaţi 
leul și pajura. O băltoacă de sânge se întinsese sub 
cadavru. 

Înainte de sosirea Mariei Lombardo, trupul fu luat și dus 
la morga orașului și depus pe o uriașă lespede ovală de 
marmură. Morga făcea parte din cimitir, care era încercuit 
de chiparoși înalți și negri. Aici fu adusă Maria Lombardo 
și invitată să șadă pe o bancă de piatră. li așteptau pe 
Colonel și Căpitan să-și încheie masa victoriei la Hotelul 
Selinus din apropiere. Maria Lombardo începu să plângă la 
vederea jurnaliștilor, a orășenilor curioși, a mulţimii de 
carabinieri ce se străduiau să-i țină sub control. Hector 
Adonis încerca să-i aline durerea. 

În cele din urmă o conduseră în morgă. Oficialii din jurul 
mesei de marmură puneau întrebări. Ridică ochii și văzu 
chipul lui Turi. 


427 


Niciodată nu arătase atât de tânăr. Arăta așa cum 
arătase în copilărie după o extenuantă zi de joacă 
împreună cu Aspanu. Nu se vedea niciun semn pe faţa lui, 
doar o mânjitură de praf acolo unde fruntea îi zăcuse în 
curte. Realitatea o făcu să fie mai sobră, o calmă. 
Răspunse la întrebări. 

— Da, spuse, acesta e fiul meu Turi, născut din trupul 
meu acum douăzeci și șapte de ani. Da, îl identific. 

Oficialităţile continuau să-i vorbească, dându-i hârtii la 
semnat, dar nu-i auzea pe oamenii ăștia, nici nu-i vedea. 
Nu vedea și nu auzea gloata ce se îmbulzea în jurul ei, 
ziariștii ţipând, fotografii luptându-se cu carabinierii să 
facă poze. 

Il sărută pe frunte, la fel de albă ca marmura vârstată cu 
cenușiu, îi sărută buzele ce se învineţeau, mâna prefăcută 
de gloanţe într-o masă informă. Minţile i se dizolvară în 
suferinţă. 

— Oh, sângele meu, sângele meu, de ce moarte cumplită 
ai murit...! 

Atunci își pierdu cunoștința și, când medicul de gardă îi 
făcu o injecție și-și reveni în simțţiri, insistă să meargă în 
curtea unde fusese găsit trupul fiului ei. Acolo îngenunche 
și sărută petele de sânge de pe pământ. 

Când fu adusă acasă la Montelepre, își găsi soţul 
așteptând-o. Atunci află că ucigașul fiului ei era dragul său 
de Aspanu. 


428 


Capitolul 29 


Michael Corleone și Peter Clemenza fură transportaţi la 
închisoarea din Palermo imediat după arestare. De acolo 
fură duși în biroul Inspectorului Velardi pentru a fi 
interogaţi. 

Velardi avea alături de el șase ofițeri de carabinieri, 
înarmaţi până-n dinţi. Îi salută pe Michael și pe Clemenza 
cu o curtoazie rece si-i vorbi mai întâi lui Clemenza: 

— Sunteţi cetățean american. Aveţi un pașaport în care 
scrie că ați venit aici ca să-i faceţi o vizită fratelui 
dumneavoastră. Don Domenic Clemenza din Trapani. Un 
om foarte respectabil, mi se spune. Un om „de respect”. 

Rosti expresia tradiţională cu sarcasm evident. 

— Vă găsim cu acest Michael Corleone, și sunteţi 
înarmat cu arme aducătoare de moarte în orașul unde Turi 
Guiliano și-a găsit sfârșitul cu doar câteva ore mai-nainte. 
Binevoiţi să faceţi o declaraţie?? 

Clemenza spuse: 

— Ileșiserăm la vânătoare, căutam iepuri și vulpi. Când 
ne-am oprit la o cafenea să ne luăm cafeaua de dimineaţă, 


429 


am văzut toată agitația din Castelvetrano. Așa că ne-am 
dus și noi să vedem ce s-a întâmplat. 

— În America, împușcați iepurii cu pistolul-mitralieră? 
întrebă Inspectorul Velardi; se întoarse spre Michael 
Corleone. Ne-am mai întâlnit, dumneata și cu mine, știm 
pentru ce vă aflaţi aici. Iar prietenul dumitale cel gras știe 
și el. Dar lucrurile s-au schimbat de când am luat acea 
masă fermecătoare cu Don Croce, acum câteva zile. 
Guiliano e mort. Sunteţi complice în conspirația criminală 
de a-i efectua evadarea. Nu mi se mai cere să tratez 
putregaiurile ca dumneata ca și cum aţi fi ființe omenești. 
Se pregătesc mărturisiri pe care vă recomand să le 
semnaţi. 

În acel moment, în încăpere pătrunse un ofițer de 
carabinieri care-i șopti ceva lInspectorului Velardi la 
ureche. Velardi spuse scurt: 

— Să intre. 

Era Don Croce, îmbrăcat cu nimic mai bine decât cum și- 
l amintea Michael de la faimosul prânz. Chipul său de 
mahon era la fel de nepăsător. Merse clătinat până la 
Michael și-l îmbrăţișă. Îi strânse mâna lui Peter Clemenza. 
Apoi se întoarse și, continuând să stea în picioare, îl privi 
pe Inspectorul Velardi drept în faţă, fără să scoată o vorbă. 
O forță brută emana din omul acela mătăhălos. De pe chip 
și din ochi îi iradia puterea. 

— Acești doi oameni sunt prietenii mei, spuse. Ce motiv 
posibil aveţi să-i trataţi cu lipsă de respect? 

Nu se simţea mânie în glasul acela, și nici vreo emoție. 
Părea pur și simplu o întrebare cerând un răspuns 
argumentat cu fapte. Mai era și un glas ce declara că nu 
exista niciun fapt care să le poată justifica arestarea. 

Inspectorul Velardi ridică din umeri: 

— Vor compărea înaintea magistratului, iar el va rezolva 
problema. 

Don Croce se așeză într-unul dintre fotoliile de lângă 
biroul Inspectorului Velardi. Își tamponă fruntea. Spuse cu 


430 


glas liniștit, care, din nou, nu părea să ascundă nicio 
ameninţare: 

— Din respect pentru prietenia noastră, sunaţi-l pe 
Ministrul Trezza și cereţi-i opinia asupra acestei probleme. 
Îmi veţi face un serviciu. 

Inspectorul Velardi clătină din cap. Ochii săi albaștri nu 
mai erau reci, ci aprinși de furie. 

— Nu am fost niciodată prieteni, spuse el. Am acţionat 
pe baza unor ordine care nu mai au valabilitate, acum, că 
Guiliano e mort. Acești doi oameni vor merge în faţa 
magistratului. Dacă ar sta în puterea mea, ai merge și 
dumneata cu ei. 

În acel moment, telefonul de pe biroul Inspectorului 
Velardi sună. Nu-l luă în seamă, așteptând răspunsul lui 
Don Croce. Acesta zise: 

— Răspunde la telefon, e Ministrul Trezza. 

Inspectorul ridică încet receptorul, ochii săi neslăbindu-l 
pe Don Croce. Ascultă câteva minute, apoi spuse: 

— Da, Excelenţa Voastră. 

Și închise telefonul. Se lăsă moale în scaun, spunându-le 
lui Michael și Peter Clemenza: 

— Sunteţi liberi să plecaţi. 

Don Croce se ridică în picioare și-i mână pe Michael și 
Clemenza afară din cameră cu o mișcare de alungat 
găinile, ca și cum ar fi fost niște orătănii rătăcite într-o 
grădină. Apoi se întoarse spre Inspectorul Velardi: 

— V-am tratat cu toată curtenia în acest din urmă an, 
deși sunteţi un străin în Sicilia mea. Şi totuși, aici, în faţa 
prietenilor și în faţa colegilor dumneavoastră ofiţeri, aţi 
arătat lipsă de respect față de persoana mea. Dar nu sunt 
eu omul care să port pică. Sper ca în viitorul apropiat să 
putem lua cina împreună și să ne reînnoim prietenia pe 
bazele unei înţelegeri mai clare. 

Cinci zile mai târziu, în plină zi, Inspectorul Frederico 
Velardi fu omorât prin împușcare pe principalul bulevard 
din Palermo. 


431 


După două zile, Michael era acasă. Avu loc o petrecere 
de familie: fratele său Fredo, venit cu avionul de la Las 
Vegas, Connie și soțul ei Carlo, Clemenza cu soţia sa, Tom 
Hagen și soţia. Îl îmbrăţișară pe Michael, toastară în 
cinstea lui și comentară cât de bine arăta. Nimeni nu vorbi 
despre anii de exil, nimeni nu păru să observe că o parte a 
feței îi era înfundată înăuntru, nimeni nu pomeni de 
moartea lui Sonny. Era o sărbătoare de revenire în sânul 
familiei, ca și cum ar fi fost plecat la facultate sau într-o 
lungă vacanţă. Fu așezat de-a dreapta tatălui său. In 
sfârșit, se afla în siguranţă. 

A doua zi dimineaţă dormi mult, primul său somn cu 
adevărat odihnitor de când fugise din ţară. Mama lui îl 
aștepta cu micul dejun și îl sărută când se așeză la masă, 
semn de afecţiune neobișnuit din partea ei. O făcuse doar 
o singură dată înainte, la întoarcerea din război. 

Când termină de mâncat, intră în bibliotecă și-și găsi 
tatăl așteptându-l. Fu surprins că nu era acolo și Tom 
Hagen, dar apoi își dădu seama că Don-ul dorea să-i 
vorbească fără martori. 

Don Corleone turnă ceremonios două pahare de anason, 
întinzându-i unul lui Michael. 

— Pentru parteneriatul nostru, spuse Don-ul. 

Michael ridică paharul: 

— Îţi mulțumesc. Am multe de învăţat. 

— Da, încuviinţă Don Corleone. Dar ai timp din belșug, 
iar eu sunt aici ca să te învăţ. 

Michael întrebă: 

— Nu crezi că mai întâi ar trebui să lămurim afacerea 
Guiliano? 

Don-ul se așeză greoi și-și șterse gura de băutură. 

— Ba da. O afacere tristă. Speram să scape. Tatăl și 
mama lui îmi erau buni prieteni. 

— N-am înţeles niciun moment ce dracu' se-ntâmpla cu 
adevărat, spuse Michael, niciodată n-am putut să prind 


432 


corect cine de partea cui e. Mi-ai spus să am încredere în 
Don Croce, dar Guiliano îl ura. Credeam că Testamentul 
deţinut de dumneata îi va opri să-l ucidă pe Guiliano, și 
totuși l-au ucis. lar acum, când trimitem Testamentul la 
toate ziarele, își vor fi tăiat propria beregată. 

Își văzu tatăl privindu-l cu răceală. 

— Asta-i Sicilia, răspunse Don-ul. Există întotdeauna 
trădare în interiorul trădării. 

— Don Croce și guvernul trebuie să-i fi oferit lui 
Pisciotta un târg, spuse Michael. 

— Fără îndoială. 

Michael continua să fie nedumerit: 

— De ce au făcut-o? Avem Testamentul care dovedește 
că guvernul era mână-n mână cu Guiliano. Guvernul italian 
o să cadă când ziarele vor tipări ceea ce le dăm noi. Nu are 
absolut niciun sens. 

Don Corleone avu un ușor zâmbet și spuse: 

— Testamentul va rămâne ascuns. Nu li-l vom da. 

Michael avu nevoie de un minut întreg pentru a pricepe 

ceea ce spusese tatăl său și ce însemna. Apoi, pentru 
prima oară în viaţa lui, se supără cu adevărat pe bătrân. 
Alb la faţă, spuse: 
_ — Asta-nseamnă că am lucrat cu Don Croce tot timpul? 
Înseamnă că eu îl trădam pe Guiliano în loc să-l ajut? Că i- 
am minţit părinţii? Că dumneata ţi-ai trădat prietenii și le- 
ai trimis fiul la moarte? Că m-ai folosit ca pe un prost, ca 
pe o ludă? Doamne, tăticule, Guiliano era un om bun, un 
adevărat erou al poporului sărac din Sicilia. Trebuie să 
dăm drumul Testamentului. 

Tatăl său îl lăsă să vorbească, apoi se ridică din scaun și- 
și puse mâinile pe umerii lui Michael. 

— Ascultă-mă, îi ceru el. Totul era pregătit pentru 
evadarea lui Guiliano. N-am încheiat niciun târg cu Don 
Croce ca Guiliano să fie trădat. Avionul aștepta, Clemenza 
și oamenii lui erau instruiți să te ajute în toate felurile 
posibile. Don Croce voia sincer ca Guiliano să scape, era 


433 


calea cea mai simplă. Dar Guiliano jurase o vendetă 
împotriva lui și întârzia sperând să și-o împlinească. Ar fi 
putut veni la tine în câteva zile, dar s-a ţinut la distanţă ca 
să facă o ultimă încercare. Asta i-a fost fatal. 

Michael se îndepărtă de tatăl său și se așeză într-unul 
din fotoliile de piele. 

— Ai un motiv de-a nu da publicităţii Testamentul? 
spuse. Ai făcut un târg? 

— Da, recunoscu Don Corleone, îţi aduci, fără-ndoială, 
aminte că după ce ai fost rănit de bombă, mi-am dat seama 
că eu și prietenii mei nu te mai puteam proteja complet în 
Sicilia. Erai expus și altor atentate. Trebuia să fiu absolut 
sigur că ajungi acasă în siguranţă. Așa că am făcut un târg 
cu Don Croce. El te-a apărat și, în schimb, eu i-am promis 
că-l voi convinge pe Guiliano să nu publice Testamentul, 
odată ajuns în America. 

Cu un șoc care-l făcu să-i vină rău, Michael își aminti că 
el era acela care-i spusese lui Pisciotta că în America 
Testamentul era în siguranţă. În acel moment pecetluise 
soarta lui Guiliano. Oftă: 

— I-o datorăm mamei și tatălui lui. Și Justinei. Ce face, e 
bine? 

— Da. Se are grijă de ea. Va avea nevoie de câteva luni 
ca să se împace cu cele întâmplate. 

Don Corleone făcu o scurtă pauză. 

— E o fată foarte deșteaptă, se va descurca bine aici. 

Michael insistă: 

— li trădăm tatăl și mama dacă nu publicăm 
Testamentul. 

— Ba nu, îl contrazise Don Corleone. Am învăţat ceva de- 
a lungul anilor, aici, în America. Trebuie să fii rezonabil, să 
negociezi. La ce bun să se publice Testamentul? Probabil 
că guvernul italian va cădea, dar poate nu. Ministrul 
Trezza o să-și piardă slujba, dar crezi că au să-l 
pedepsească? 

Michael protestă furios: 


434 


— E reprezentantul unui guvern care a conspirat ca să-și 
omoare propriul popor! 

Don-ul ridică din umeri: 

— Ei și? Dar lasă-mă să continuu. l-ar ajuta publicarea 
Testamentului pe mama și pe tatăl lui Guiliano sau pe 
prietenii lui? Guvernul i-ar urmări, i-ar închide, i-ar 
persecuta în multe feluri. Ba mai rău, Don Croce i-ar putea 
trece pe listele lui negre. Lasă-i să aibă pace la bătrâneţile 
lor. Am să fac un târg cu guvernul și cu Don Croce să-i 
protejeze. Așa că deținerea Testamentului de către mine va 
fi folositoare. 

— Şi folositoare și nouă, dacă am avea nevoie de el, într- 
o bună zi, în Sicilia, preciză sardonic Michael. 

— Aici n-am ce face, replică tatăl său cu o tresărire de 
zâmbet. 

După o lungă tăcere, Michael spuse liniștit: 

— Nu știu, mi se pare dezonorant. Guiliano a fost un 
adevărat erou, este deja o legendă. Ar trebui să-i ajutăm 
memoria. Să nu lăsăm această memorie să se prăbușească 
înfrântă. 

Pentru prima oară, Don-ul dădu semne de nemulțumire. 
Își mai turnă un pahar de lichior și îl dădu pe gât. Îndreptă 
un deget spre fiul său: 

— Ai vrut să înveţi. Acum, ascultă-mă. Prima datorie a 
unui om e să rămână în viaţă. Pe urmă vine ceea ce toată 
lumea numește onoare. Dezonoarea, cum o numești tu, o 
iau eu de bunăvoie asupra mea. Am făcut-o pentru a-ţi 
salva viaţa, la fel cum și tu ţi-ai asumat odată dezonoarea 
ca să mi-o salvezi pe a mea. N-ai fi părăsit niciodată viu 
Sicilia fără protecţia lui Don Croce. Ţine minte. Vrei să fii 
un erou ca Guiliano, o legendă? Și totodată mort? Il iubesc 
ca fiu al prietenilor mei dragi, dar nu-i invidiez faima. Tu 
ești viu, iar el e mort. Să nu uiţi niciodată asta și să-ţi 
trăieşti viața nu ca să fii un erou, ci ca să rămâi viu. Cu 
timpul, eroii ajung să pară un pic cam proști. 

Michael oftă: 


435 


— Guiliano n-a avut de ales. 
— Noi suntem mai norocoși, spuse Don-ul. 


Fu prima lecţie pe care o primi Michael de la tatăl său și 
cea pe care o învăţă cel mai bine. Avea să-i influenţeze pe 
viitor viaţa, să-l convingă să ia hotărâri cumplite la care 
nici n-ar fi visat înainte. li schimbă percepţia asupra 
onoarei și fascinația în fața eroismului. Il ajută să 
supraviețuiască, dar îl făcu nefericit. Căci, în pofida 
faptului că tatăl său nu-l invidia pe Guiliano, Michael îl 
invidia. 


436 


Capitolul 30 


Moartea lui Guiliano zdrobi însufleţirea poporului 
sicilian. El fusese campionul lor, scutul lor împotriva 
bogaţilor și a nobilimii, a Prietenilor Prietenilor, a 
guvernului creștin-democrat de la Roma. Cu Guiliano 
dispărut, Don Croce Malo trecu Sicilia prin teascul său de 
măsline și stoarse o avere imensă de la bogaţi și săraci, 
deopotrivă. Când guvernul încercă să construiască 
stăvilare pentru a furniza apă ieftină, Don Croce aruncă în 
aer echipamentele grele pentru construirea barajelor, în 
fond, el controla toate puţurile de apă din Sicilia; barajele 
care să furnizeze apă ieftină nu erau în interesul lui. Cu 
boom-ul postbelic în construcţii, informaţiile interne și 
stilul convingător de a negocia al lui, Don Croce obţinu 
cele mai bune amplasamente pentru clădiri la preţ mic; de 
vândut, vindea scump. Luă sub protecţia sa personală 
toate afacerile din Sicilia. Nu puteai vinde nici măcar o 
anghinară la tarabă în pieţele din Palermo fără a-i plăti lui 
Don Croce câţiva centesim?!$; bogaţii nu puteau cumpăra 
bijuterii pentru neveste sau cai de curse pentru fiii lor, fără 


28 3 aie da 
Centime, sfanţi. Centisimo = a suta parte dintr-o liră (it.). 


437 


a-și face asigurarea la Don Croce. Și descuraja, cu mână 
fermă, toate speranţele prostești ale ţăranilor care doreau 
să revendice pământurile necultivate de pe moșia Prințului 
Ollorto, pe baza legilor absurde, promulgate de 
Parlamentul Italian. Prinsă la strâmtoare între Don Croce, 
nobili și guvernul de la Roma, populaţia siciliană renunţă 
la orice speranţă. 

In cei doi ani trecuţi de la moartea lui Guiliano, cinci 
sute de mii de sicilieni, în majoritate tineri, emigrară. 
Plecară în Anglia și se făcură grădinari, preparatori de 
îngheţată, chelneri în restaurante. Se duseră în Germania 
și efectuară munci manuale grele, în Elveţia, pentru a 
păstra acea ţară curată și a monta ceasuri cu cuc. Merseră 
în Franţa, ca ajutori de bucătari și măturători în casele de 
modă. Călătoriră în Brazilia, să defrișeze poieni în pădure. 
Unii se duseră la iernile geroase din Scandinavia. Și, 
firește, existară puţini norocoși recrutaţi de Clemenza 
pentru a servi în Familia Corleone din Statele Unite. 
Aceștia erau consideraţi cei mai chivernisiți dintre toţi. Și 
astfel, Sicilia deveni o ţară de bătrâni, copii mici și femei 
lăsate văduve de către vendeta economică. Satele cu case 
de piatră nu mai furnizau lucrători pentru moșiile bogate, 
iar bogătașii sufereau și ei. Doar Don Croce prospera. 

Gaspare  „Aspanu” Pisciotta fusese judecat pentru 
crimele sale ca bandit și condamnat la pușcărie pe viaţă în 
închisoarea Ucciardone. Dar toată lumea înţelegea că i se 
va acorda o grațiere. Singura sa grijă era să nu fie asasinat 
cât timp încă se mai afla în temniță. Totuși, amnistia nu 
veni. li trimise vorbă lui Don Croce că, dacă nu era eliberat 
imediat, avea să dezvăluie toate legăturile bandei cu 
Trezza, felul cum noul Premier conspirase cu Don Croce 
pentru a-și masacra propriii cetăţeni la Portella della 
Ginestra. 

În dimineaţa de după ascensiunea Ministrului Trezza în 
funcţia de prim-ministru al Italiei, Aspanu Pisciotta se trezi 
la opt dimineaţa. Avea o celulă mare, plină cu plante și 


438 


paravane mari de broderie pe care le lucrase în timpul de 
încarcerare. Mătasea strălucitoare a modelelor brodate 
părea să-i calmeze mintea, căci acum se gândea adesea la 
copilăria sa cu Turi Guiliano, la iubirea lor unul pentru 
altul. 

Pisciotta își pregăti cafeaua de dimineaţă și o bău. Se 
temea să nu fie otrăvit. Așa că tot ce se afla în ceașca 
aceea de cafea îi fusese adus de familie. Mâncarea din 
închisoare i-o servea mai întâi, în porţii micuţe, 
papagalului pe care-l ţinea într-o colivie. Şi, pentru cazuri 
de urgenţă, ţinea pe un raft, alături de acele pentru brodat 
și cupoanele de pânză, un borcan uriaș de untdelemn de 
măsline. Spera că, turnându-și-l pe gât, va contracara 
efectul otrăvii sau își va provoca voma. Nu se temea de 
nicio altă formă de violenţă - era prea bine păzit. Doar 
vizitatorii aprobaţi de el aveau acces la ușa celulei; nu i se 
permitea niciodată să iasă din încăpere. Așteptă cu 
răbdare ca papagalul să mănânce și să digere mâncarea, 
apoi își consumă propriul său mic dejun, cu multă poftă. 


Hector Adonis ieși din apartamentul său din Palermo și 
luă tramvaiul până la închisoarea Ucciardone. Soarele de 
februarie era deja fierbinte, deși nu trecuse de zorii zilei, și 
regretă că-și pusese costumul negru și cravata. Dar simţea 
nevoia să se îmbrace adecvat unui prilej atât de important. 
Atinse bucăţica de hârtie din buzunarul de la piept al 
jachetei, împinsă până la fund, în siguranţă. 

În timp ce străbătea orașul, duhul lui Guiliano îl însoțea. 
Își aminti cum privise într-o dimineaţă un tramvai plin cu 
carabinieri sărind în aer, una din represaliile lui Guiliano 
pentru  încarcerarea părinţilor săi chiar în această 
închisoare. Şi se întreabă din nou cum de băiatul blând, pe 
care el îl învățase despre clasici, putuse comite o faptă atât 
de cumplită. Acum, deși zidurile clădirilor printre care 
trecea fuseseră șterse, încă mai putea să vadă, în 
imaginaţia sa, îndrăzneaţa vopsea roșie ce înscrisese pe 


439 


ele atât de des TRĂIASCĂ GUILIANO. Ei bine, finul său nu 
trăise prea mult. Dar ceea ce-l tulbura mereu pe Hector 
Adonis era faptul că Guiliano fusese ucis de prietenul său 
de-o viață, prietenul său din copilărie. Din cauza asta 
fusese încântat să primească instrucţiunea de a transmite 
mesajul din buzunarul jachetei. Mesajul fusese trimis de 
Don Croce, cu instrucţiuni concrete. 

Tramvaiul opri în faţa clădirii lungi, de cărămidă, a 
închisorii Ucciardone. O despărţea de stradă un zid cu 
sârmă ghimpată deasupra. Poarta era păzită de gărzi, iar 
pe perimetrul zidului patrulau polițiști înarmaţi. Hector 
Adonis, cu toate documentele necesare în mână, fu primit 
înăuntru, luat în custodie de un paznic special și escortat 
la farmacia spitalului. Acolo îl întâmpină farmacistul, un 
om pe nume Cuto. Cuto purta o tunică albă imaculată 
peste un costum de birou cu cravată. Și el, prin cine știe ce 
subtil proces psihologic, hotărâse să se îmbrace adecvat 
ocaziei. Îl salută pe Hector Adonis cordial și se așezară să 
aștepte. 

— Aspanu și-a luat regulat doctoria? întrebă Hector 
Adonis. 

Pisciotta încă mai trebuia să ia streptomicină pentru 
tuberculoză. 

— A, da, răspunse Cuto. E foarte atent cu sănătatea. 
Până și de fumat s-a lăsat. E un lucru ciudat pe care l-am 
observat la prizonierii noștri. Când sunt liberi, își 
agresează sănătatea - fumează în exces, beau până se 
îmbată, preacurvesc până la epuizare. Nu dorm îndeajuns, 
nici nu fac destulă mișcare. Apoi, când trebuie să petreacă 
restul vieţii în pușcărie, fac flotări, economisesc tutunul, își 
respectă dieta și sunt moderați în toate cele. 

— Poate pentru că au mai puţine ocazii, presupuse 
Hector Adonis. 

— O, nu, nu. Poţi căpăta orice poftești în Ucciardone. 
Gardienii sunt săraci, iar deţinuţii bogaţi, așa că e firesc ca 


440 


banii să treacă dintr-o mână-ntr-alta. Aici te poţi deda la 
orice vicii. 

Adonis privi în jurul său, prin farmacie. Văzu rafturi 
pline de medicamente și dulapuri mari de stejar ce 
conţineau bandaje și instrumentar medical, căci farmacia 
servea și de cameră de urgenţă pentru deţinuţi. Erau chiar 
și două paturi cu așternuturile în ordine, într-un alcov al 
enormei încăperi. 

— Ai greutăţi să-i obţii medicamentul? întrebă Adonis. 

— Nu, avem o reţetă specială, răspunse Cuto. l-am 
trimis sticla cea nouă azi-dimineaţă. Cu toate sigiliile alea 
speciale, pe care le-au pus americanii pe ea, pentru export. 
Un medicament foarte scump. Mă surprinde că autorităţile 
își dau atâta osteneală ca să-l ţină în viaţă. 

Cei doi își zâmbiră. 


În celula sa, Aspanu Pisciotta luă sticluta de 
streptomicină și rupse complicatele sigilii. Își măsură doza 
și o înghiţi. Fu surprins de gustul amar - căci în acea unică 
secundă mai putu gândi - apoi trupul i se încovoie într-un 
arc uriaș și fu azvârlit pe jos. Slobozi un zbieret care aduse 
un gardian în fugă pe ușa celulei. Pisciotta se chinui să se 
ridice în picioare, luptând cu durerea sfâșietoare ce-i 
pustia trupul. Simţea o cumplită arsură în gâtlej și merse, 
împleticit, spre borcanul cu ulei de măsline. Corpul i se 
arcui din nou și urlă la paznic: 

— Am fost otrăvit! Ajută-mă, ajută-mă! 

Iar apoi, înainte de a cădea din nou, simţi o furie uriașă 
că, în sfârșit, Don Croce îi venise de hac. 

Gardienii ce-l purtau pe Pisciotta năvăliră în farmacie, 
răcnind că deţinutul fusese otrăvit. Cuto îi puse să-l culce 
pe Pisciotta pe unul dintre paturile din alcov și-l examină. 
Apoi prepară repede un emetic și îl turnă pe gâtul lui 
Pisciotta. Singur Hector Adonis știa că emeticul era o 
soluţie slabă și că nu-i va fi de niciun ajutor muribundului. 
Adonis trecu alături de pat și scoase bucata de hârtie din 


441 


buzunarul de la piept, ţinând-o ascunsă în palmă. 
Prefăcându-se că-l ajută pe farmacist, strecură hârtia în 
cămașa lui Pisciotta. În același timp, cobori privirea spre 
faţa chipeșă a  suferindului. Părea schimonosită de 
suferință, dar Adonis știa că e contracția teribilei dureri 
fizice. O parte din mustăcioara subțire fusese mistuită, 
mestecată în chinuri. În acel moment, Hector Adonis rosti 
o rugăciune pentru sufletul lui și simţi o mare tristeţe. Își 
aminti vremurile când omul acela și finul său merseseră 
braţ la braţ peste colinele Siciliei, recitând poemul lui 
Roland și Charlemagne. 


Abia după aproape șase ore fu găsit biletul asupra 
cadavrului, dar nu era prea târziu pentru a se include în 
articolele de ziar care relatau moartea lui Pisciotta, și a fi 
cunoscut pe tot cuprinsul Siciliei. Bucata de hârtie pe care 
Hector Adonis o strecurase în cămașa lui Pisciotta purta 
cuvintele: AȘA MOR TOŢI CEI CARE ÎL TRĂDEAZĂ PE 
GUILIANO. 


442 


Capitolul 31 


În Sicilia, dacă ai cât de cât bani, nu ti-i bagi pe cei dragi 
în pământ. Asta e o înfrângere prea definitivă, iar 
pământul Siciliei a fost dintotdeauna răspunzător pentru 
prea multe mârșăvii. Așa că cimitirele sunt pline de mici 
mausolee de piatră și marmură - clădiri pătrate și scunde, 
numite congregazioni”. Uşi cu gratii de fier le barează 
intrarea. Inăuntru se află platforme etajate pe care se pun 
sicriele, iar apoi acea firidă anume e zidită cu ciment. 
Celelalte nișe sunt rezervate pentru uzul familiei. 

Hector Adonis alese o frumoasă duminică, la scurt timp 
după moartea lui Pisciotta, să viziteze cimitirul din 
Montelepre. Don Croce urma să-l întâlnească acolo pentru 
a se ruga la mormântul lui Turi Guiliano. Și de vreme ce 
aveau afaceri de discutat, ce loc mai bun de întâlnire să fi 
găsit două minţi lipsite de vanitate pentru iertarea rănilor 
trecute, pentru discreţie? 

Şi ce loc mai potrivit ca să feliciţi un coleg pentru o 
treabă bine făcută? Fusese datoria lui Don Croce să-l 


9 
Congregazione = unire, grupare (it.). Aici cu sensul de loc unde se depun toți decedații unei 


familii (n.r.). 
443 


elimine pe Pisciotta, care era prea elocvent și avea o 
memorie prea bună. Îl alesese pe Hector Adonis să dirijeze 
treaba. Răvașul lăsat asupra cadavrului fusese unul din 
cele mai subtile gesturi ale Donului. Il mulțumea pe 
Adonis, iar o crimă politică era deghizată în act de justiţie 
romantică. În faţa porţilor cimitirului, Hector Adonis privi 
cum șoferul și garda de corp îl scoteau pe Don Croce din 
mașină. Pântecul Donului crescuse enorm în ultimul an, 
trupul său părând să se umfle o dată cu imensa putere pe 
care o dobândise. 

Cei doi bărbaţi intrară împreună pe poartă. Adonis ridică 
ochii la frontonul curbat. Pe arcada de fier forjat, metalul 
era răsucit spre a articula un mesaj pentru jeluitorul 
complezent. Scria: CE EȘTI, AM FOST ȘI AM UITAT - CE 
SUNT, VEI FI NEAPĂRAT”. 

Adonis zâmbi văzând sardonica provocare. Guiliano n-ar 
fi fost niciodată vinovat de o asemenea cruzime, dar era 
exact ceea ce ar fi strigat Aspanu Pisciotta din mormânt. 

Hector Adonis nu mai simţea ura amară faţă de Pisciotta 
pe care o purtase după moartea lui Guiliano. Se răzbunase. 
Acum se gândea la cei doi cum se jucau în copilărie, 
devenind împreună tâlhari. 

Don Croce și Hector Adonis se afundară în satul 
sepulcral de pietre funerare mici și construcţii de 
marmură. Don Croce și bodyguarzii săi înaintau în grup, 
sprijinindu-se unii pe alţii pe cărarea pietruită; șoferul căra 
un enorm buchet de flori pe care-l puse pe poarta acelei 
congregazione ce adăpostea rămășițele pământești ale lui 
Guiliano. Don Croce rearanjă cu ifose florile, apoi cătă la 
mica fotografie a lui Guiliano lipită pe ușa de piatră. 
Gărzile sale se agățară de trupul cât o bute ca să-l 
împiedice să cadă. 

Don Croce se îndreptă la loc. 

— A fost un băiat viteaz, spuse. Cu toţii l-am iubit pe 
Turi Guiliano. Dar cum am fi putut trăi alături de el? Voia 
să schimbe lumea, s-o răstoarne cu susul în jos. Își iubea 


444 


semenii și, totuși, cine a ucis mai mulţi ca el? Credea în 
Dumnezeu și a răpit un Cardinal. 

Hector Adonis cercetă fotografia. Fusese făcută când 
Guiliano avea doar șaptesprezece ani, în floarea frumuseţii 
după gusturile de la Marea Mediterană. I se deslușea pe 
chip o dulceaţă care te făcea să-l îndrăgești, și nici în 
ruptul capului n-ai fi visat că va ordona o mie de asasinate, 
că va trimite o mie de suflete în iad. 

Ah, Sicilie, Sicilie, își spuse el, îi distrugi pe cei mai buni 
fii ai tăi și-i dobori în colb. Copii mai frumoși decât îngerii 
răsar din pământul tău și se prefac în demoni. Răul 
înflorește în acest sol precum bambusul și părul creţesc. Şi 
totuși, de ce se găsea Don Croce aici, pentru a depune flori 
la mormântul lui Guiliano? 

— Ah, făcu Don-ul, de-aș fi avut doar un fiu ca Turi 
Guiliano! Ce mai imperiu i-aș fi lăsat să stăpânească! Cine 
știe ce glorii ar fi cucerit? 

Hector Adonis zâmbi. Fără îndoială, Don Croce era un 
mare om, dar îi lipsea percepţia istoriei. Don Croce avea o 
mie de fii care aveau să-i propage domnia, să-i 
moștenească șiretenia, să tâlhărească Sicilia, să corupă 
Roma. lar el, Hector Adonis, eminent Profesor de Istorie și 
Literatură la Universitatea din Palermo, era unul dintre ei. 

Hector Adonis și Don Croce se întoarseră să plece. Un 
șir lung de căruţe așteptau în faţa cimitirului. Fiecare 
palmă a lor era pictată în culori vii cu legendele lui Turi 
Guiliano și Aspanu Pisciotta: jefuirea Ducesei, marele 
masacru al șefilor mafioţi, uciderea lui Turi de către 
Aspanu. Iar lui Hector Adonis i se părea că știe totul. Că 
Don Croce o să fie uitat, în pofida măreției sale, și că Turi 
Guiliano va trăi în veci. Că legenda lui Guiliano va crește, 
că unii vor crede că nici n-a murit vreodată, că încă mai 
bântuie prin Munţii Cammarata și că, într-o mare zi, o să 
reapară pentru a elibera Sicilia din lanţurile și mizeria ei. 
În mii de sate pline de piatră și pământ, copii încă 


445 


nenăscuţi se vor ruga pentru sufletul și învierea lui 
Guiliano. 

Și Aspanu Pisciotta, cu mintea sa subtilă, cine va putea 
spune că nu a ascultat când Hector Adonis recita legendele 
lui Charlemagne, și Roland, și Oliver, și astfel a hotărât să 
urmeze altă cale? Rămânând credincios, Pisciotta ar fi fost 
sortit uitării, Guiliano ar fi umplut singur legenda. Dar 
făptuindu-și marea crimă, avea să rămână alături de dragul 
său Turi pe vecie. 

Pisciotta avea să fie înmormântat în același cimitir. Ei 
doi urmau să privească etern la nepreţuiţii lor munţi, 
întocmai aceiași munţi ce adăposteau scheletul elefantului 
lui Hannibal, ce împrăștiaseră odinioară ecoul marilor 
sunete din cornul lui Roland când el murise luptând cu 
sarazinii. Turi Guiliano și Aspanu Pisciotta muriseră de 
tineri, dar aveau să trăiască, dacă nu veșnic, oricum cu 
siguranță mai mult decât Don Croce sau el însuși, 
Profesorul Hector Adonis. 

Cei doi bărbaţi, unul atât de enorm, celălalt atât de 
micuţ, părăsiră împreună cimitirul. Grădini în terase 
încercuiau coastele munţilor din jur cu panglici verzi, 
uriașe stânci albe luceau, un mic șoim roșu sicilian cobora 
spre ei pe o rază de soare. 


versiune eBook [0.9] 
24 oct. 2018 


446 


Editor: VALENTIN NICOLAU 
Redactor: ELENA MURGU 
Tehnoredactor: DAN RADULESCU 


Apărut 1994, București 
Coli tipar: 23. Format: 16/54x84 
Culegere și paginare computerizată 
Secţia Fotoculgere - R.A.I. - Imprimeria Coresi 


Tipărit sub comanda nr. 40272 
Regia Autonomă a Imprimeriilor 
Imprimeria CORESI București 
Piaţa Presei Libere Nr. 1 
ROMÂNIA 


447