James Clavell — Nobila Casa Vol 1

JAMES CLAVELL 


JAMES CLAVELL 


Nobila Casa 


Vol. 1 


PROLOG 

8 iunie, 1960 

Ora 23.45. 

Se numea lan Dunross şi, pe o ploaie torențială, conducea 
cu atenţie vechea lui maşină sport MG, dând colţul spre 
strada Dirk* care trecea pe lângă Struan Building aşezată 
pe litoralul Hong Kongului. Era o noapte întunecoasă şi 
vijelioasă. Pretutindeni în colonie - aici, pe insula Hong 
Kong, dincolo de port, în Kowloon şi în Noile Teritorii care 
făceau parte din China - străzile erau aproape complet 
pustii, toată lumea îşi consolida casele cu scânduri în 
aşteptarea taifunului Mary. Al nouălea avertisment privind 
uraganul fusese lansat în amurg şi vijelia care s-a iscat, şi 
care atinsese deja 80-100 de noduri, s-a extins pe o mie de 
mile spre sud, aruncând ploaia orizontal pe acoperişuri şi 
pe pantele dealurilor unde zeci de mii de imigranţi ilegali 
din China se îngrămădeau, fără apărare, în aşezări 
improvizate din cocioabe nenorocite. 

Dunross încetini, orbit, ştergătoarele, nefăcând faţă 
cantităţii de apă; vântul trăgea de prelata ce acoperea 
maşina şi de ferestrele din plastic laterale. Apoi parbrizul s- 
a limpezit pentru moment. La capătul străzii Dirk, drept 
înainte, era şoseaua Connaught şi cheul, apoi digurile şi 
terminalul feribotului Golden, ticsit cu materiale. În partea 
cealaltă, în vastul port bine protejat, toate cele cinci sute de 
vapoare erau gata pentru orice eventualitate, cu ancorele 
pregătite. 


În faţă, la cheu, văzu o tarabă părăsită, smulsă complet din 
pământ de o vijelie şi azvârlită pe o maşină parcată, pe 
care, o zdrobi. Apoi maşina şi taraba s-au făcut nevăzute. 
Avea mâini foarte puternice şi ţinea bine volanul în rafalele 
care zguduiau violent automobilul. Maşina era veche, dar 
bine întreţinută, cu un motor turat şi cu frâne perfecte. 
Aşteptă. Inima îi bătea normal, îi plăcea furtuna, urcă apoi 
încet pe trotuar pentru a parca la adăpost de vânt, chiar în 
faţa clădirii. Apoi ieşi din maşină. 

Era blond, cu ochi albaştri, trecut de 40 de ani, suplu şi 
îngrijit. Purta un impermeabil vechi şi şapcă. Ploaia îl udă 
până la piele, pentru că trebuise să meargă pe o stradă 
laterală, să dea apoi colţul şi să se precipite spre intrarea 
principală a clădirii 

*Acest roman constituie continuarea Iai-Panului, numele, 
denumirile de locuri au corespondent sau fac legătura cu 
personaje şi întâmplări din precedenta lucrare, a lui Clavell. 
Strada Dirk aminteşte de Dirk Struan, Tai-Panul însuşi. (N. 
T.) de 22 de etaje. Pe imensa uşă se afla stema Struanilor - 
Leul Roşu al Scoției, în jurul căruia era încolăcit Dragonul 
Verde al Chinei. Adunându-şi forţele, păşi pe treptele largi, 
intrând în clădire. 

— Seara, dom'le Dunross, spuse portarul chinez. 

— Tai-pan a trimis după mine. 

— Da, dom'le. 

Chemă apoi liftul. Când liftul se opri, Dunross traversă 
coridorul, bătu la uşă şi intră în camera de zi din 
apartamentul acela particular. 

— Seara, tai-pan, zise el pe un ton rece, oficial. 

Alastair Struan stătea rezemat de cămin. Era un scoţian 
solid, roşcat, care se păstrase bine, cu puţină burtă şi păr 
alb, cam de 60 de ani şi care conducea Compania Struan de 
11 ani. 

— Bei ceva? 

Arătă cu mâna spre o sticlă de şampanie Dom Perigon din 
frapieră. 


— Mulţumesc. 

Dunross nu mai fusese niciodată în locuinţa particulară a 
tai-panului. Camera era spațioasă şi bine mobilată, lacuri 
chinezeşti, covoare frumoase, vechi nave cu pânze şi 
vapoare pictate în ulei pe pereţi. Marile vitralii, care 
dominau întregul Hong Kong, portul şi Kowloon de partea 
cealaltă a portului, erau acum întunecate şi brăzdate de 
ploaie. 

Turnă în pahare. 

— Sănătate, spuse ceremonios. 

Alastair Struan înclină din cap şi, cu acelaşi ton glacial, 
ridică paharul drept răspuns. 

— Ai venit devreme. 

— Mai devreme cu cinci minute înseamnă a fi punctual, 
tai-pan. Nu aşa m-a învăţat tata? E atât de important să ne 
întâlnim la miezul nopţii?! 

— Da. Face parte din obiceiurile noastre. Obiceiul lui Dirk. 

Dunross degustă vinul, aşteptând în linişte. Vechiul ceas de 
navă se auzi bătând puternic. Emoţia i se amplifică, neştiind 
la ce să se aştepte. Deasupra căminului se afla o fotografie 
de nuntă a unei tinere fete. Era Tess Struan care se 
căsătorise cu Culum, al doilea tai-pan şi fiu al fondatorului 
companiei lor, Dirk Struan, când fata avea 16 ani. Dunross 
examină cu atenţie fotografia. O rafală de vânt se izbi în 
geamuri. 

— Scârboasă noapte, zise el. 

Bătrânul de-abia se uita la el. Îl ura. Liniştea se prelungea. 
Vechiul ceas marcă cele opt lovituri de clopot de pe navă - 
miezul nopţii. Cineva ciocăni la uşă. 

— Intră, răspunse Alastair Struan, cu un sentiment de 
uşurare, bucuros că de-acum vor putea începe. 

Lim Chu, servitorul particular al tai-panului, deschise uşa. 
Se dădu la o parte pentru a permite lui Phillip Chen, 
compradorul lui Struan, să intre. Închise apoi uşa după el. 

— Ah, Phillip, eşti punctual, ca de obicei, zise Alastair 
Struan, încercând să pară jovial. Şampanie? 


— Mulţumesc, tai-pan. Da, mulţumesc. Bună seara, lan 
Struan Dunross, se adresă Phillip Chen tânărului pe un ton 
neobişnuit de oficial, într-o engleză pe care o vorbeşte 
înaltă societate britanică. 

Era un eurasiatic, spre 70 de ani, slab, mai degrabă chinez 
decât european, un bărbat foarte frumos, cu părul grizonat 
şi faţa osoasă, cu pielea albă şi ochi negri, foarte negri, de 
chinez. 

— Groaznică noapte, ce ziceţi? 

— Da, într-adevăr, unchiule Chen, replică Dunross, 
folosind forma de adresare chinezească politicoasă, întrucât 
pe Phillip îl plăcea şi îl respecta, tot atât de mult pe cât îl 
dispreţuia pe vărul său Alastair. 

— Se spune că viteza acestui taifun ar fi de o amploare 
deosebită. 

Alastair Struan turnă şampanie în pahare frumoase. Oferi 
un pahar mai întâi lui Phillip Chen, apoi lui Dunross. 

— Sănătate! 

Băură. O rafală de picături de ploaie făcu să zornăie 
ferestrele. 

— Sunt bucuros că nu mă aflu pe mare în noaptea aceasta, 
zise gânditor Alastair Struan. Aşadar, Phillip eşti din nou 
aici. 

— Da, tai-pan. Sunt onorat. Da, foarte onorat. 

EI simţi ostilitatea dintre cei doi, dar o ignoră. Ostilitatea 
este un lucru obişnuit, gândea el, atunci când un tai-pan al 
Nobilei Case predă puterea. Alastair Struan sorbi din nou, 
savurând vinul. Într-un târziu zise: 

— Ian, obiceiul nostru spune să existe, un martor în 
momentul în care un taipan predă puterea altui tai-pan. 
Totdeauna acest martor este compradorul nostru în funcţie 
- singurul de fapt. Phillip, de câte ori ai fost martor? 

— De patru ori, tai-pan. 

— Phillip ne-a cunoscut aproape pe toţi. Ştie o mare parte 
din secretele noastre. Ei, ce zici, vechiul meu prieten? 

Phillip Chen schiţă un zâmbet. 


— Ai încredere în el, Ian. În înţelepciunea sfatului lui. Poţi 
să ai încredere în el. 

În măsura în care orice tai-pan poate să aibă încredere în 
cineva, gândi furios Dunross. 

— Da, domnule. 

Alastair Struan îşi scoase ochelarii. 

— Mai întăi, lan Struan Dunross, te întreb în mod oficial, 
doreşti să fii tai-pan al Companiei Struan? 

— Da, domnule. 

— Juri în faţa lui Dumnezeu că vei păstra secretul a tot ce 
întreprindem noi aici şi nu-l vei divulga decât urmaşului 
tău? 

— Da, domnule. 

— Jură! 

— Jur în faţa lui Dumnezeu că tot ce întreprindem noi aici 
rămâne secret şi nu va fi divulgat nimănui decât urmaşului 
meu. 

— Uite! 

Tai-panul îi întinse un pergament îngălbenit de vreme. 

— Citeşte-l cu glas tare. 

Dunross îl luă. Scrisul era mărunt şi fin, dar perfect lizibil. 
Îşi aruncă privirea la dată - august 30, 1841 - şi emoția 
deveni mai puternică. 

— Acesta este scrisul lui Dirk Struan? 

— Da. Cea mai mare parte - restul a fost adăugat de fiul 
său, Culum Struan. Evident, avem şi fotocopii în cazul în 
care s-ar distruge. Citeşte-l! 

„Dorinţele înscrise în testamentul meu vor fi lege pentru 
orice tai-pan care va veni după mine şi acesta le va citi cu 
glas tare şi va jura în faţa lui Dumnezeu, în prezenţa 
martorilor în felul în care am hotărât eu, Dirk Struan, 
întemeietorul firmei Struan şi Compania, că acceptă aceste 
principii şi că le va păstra secretul, înainte de a prelua 
puterea. Cer aceasta pentru a asigura o statornicie 
netulburată şi pentru a preîntâmpina greutăţile de care, în 
anii ce vor urma, urmaşii mei vor fi hărţuiţi din cauza 


sângelui pe care l-am vărsat, din cauza datoriilor de onoare 
şi din cauza ciudatelor căi ce le urmează China de care 
suntem legaţi, şi care sunt, fără îndoială, fără asemănare pe 
acest pământ. Iată testamentul meu: 

Unu: Va stăpâni un singur tai-pan la un moment dat, şi el 
are o neţărmurită, deplină putere asupra companiei are 
dreptul de a angaja şi concedia pe oricine, are cuvânt 
hotărâtor asupra tuturor căpitanilor şi navelor şi tuturor 
bunurilor firmei, oriunde s-ar afla. Tai-panul rămâne 
întotdeauna singur, aceasta fiind bucuria şi neajunsul 
demnităţii lui. Orice ordin pe care îl dă trebuie respectat şi 
nu se va forma sau nu se va permite să se formeze nici un 
comitet sau instanţă de conducere sau grupuri interne care 
să atingă în vreun fel această putere neîngrădită. 

Doi: Când tai-panul se află la bordul oricărei nave de-a 
noastră, el are întâietate faţă de căpitanul acesteia, 
ordinele sale de bătaie sau de navigaţie fiind lege. Înainte 
de a fi tocmiţi pe oricare din navele noastre, toţi căpitanii 
vor face legământ în faţa lui Dumnezeu pentru toate 
acestea. 

Trei: Numai tai-panul îşi alege succesorul, care va fi ales 
doar dintre cei şase bărbaţi care alcătuiesc Curtea Internă. 
Dintre aceştia; unul va fi compradorul nostru, care va face 
parte totdeauna din Casa Chen. Ceilalţi cinci vor trebui să 
fie demni a deveni tai-pani, oameni buni şi adevăraţi, având 
cel puţin cinci ani împliniţi de activitate în cadrul Companiei 
ca neguţători cu China şi vor avea o minte sănătoasă. 
Trebuie să fie creştini şi să facă parte, prin naştere sau 
căsătorie, din clanul Struan - linia mea de rudenie şi a 
fratelui meu, Robb, neavând întâietate, decât în cazul 
acelora care dovedesc cuget nestrămutat şi însuşiri 
osebitoare de ceilalţi. Membrii Curţii Interne pot fi 
consilieri ai tai-panului dacă acesta o doreşte, dar s-o 
spunem din nou, votul tai-panului va avea valoarea de şapte 
la unu. 


Patru: Dacă tai-panul piere pe mare sau este ucis în 
bătălie sau e de negăsit timp de şase luni, înainte de ai se 
alege un urmaş, Curtea Internă va alege unul dintre 
membrii săi să-i ia locul, fiecare având dreptul la un singur 
vot, cu excepţia votului compradorului care va valora patru 
voturi. Tai-panul se va lega cu jurământ în faţa camarazilor 
săi aşa cum s-a statornicit. Cei care au votat împotriva 
alegerii sale prin vot deschis vor fi concediaţi imediat şi 
pentru totdeauna din companie; fără simbria cuvenită. 

Cinci: Alegerile pentru Curtea Internă sau îndepărtarea 
din aceasta pot fi fără doar şi poate la bunul plac al tai- 
panului şi odată cu plecarea sa de la putere, care se va 
întâmpla atunci, când va dori el, nu va lua pentru sine mai 
mult de zece părţi dintr-o sută din toate valorile companiei, 
afară numai de toate navele noastre, căpitanii acestora şi 
echipajele lor care sunt însuşi rostul vieţii noastre şi 
salvarea noastră pentru timpurile viitoare. 

Şase: Fiecare tai-pan trebuie să încuviinţeze alegerea 
compradorului. Acesta va trebui să dea în scris, înainte de 
alegerea sa, că el poate fi înlăturat în orice clipă, fără 
dovedire, că se va da deoparte dacă tai-panul voieşte 
întocmai. 

Ultimul: 'Tai-panul va cere moştenitorului său, pe care 
numai el îl alege, să facă legământul de faţă cu 
compradorul, folosind cuvintele înscrise de mâna mea în 
Biblia familiei noastre, aici în Hong Kong în cea de-a 30-a zi 
a lui august, în anul Domnului nostru 1841. 

Dunross respiră adânc: 

— Este semnat de Dirk Struan, având drept martor pe - 
nu pot citi semnele acestea, domnule, sunt caractere 
străvechi. 

Alastair arunca o privire spre Phillip Chen, care zise: 

— Primul martor este tatăl vitreg al bunicului meu, Chen 
Sheng Am, primul nostru comprador. Al doilea, bunica mea, 
T'Chung Jin May-may. 

— Înseamnă că legenda este adevărata! spuse Dunross. 


— În parte. Da, parte din ea. 

Phillip Chen adăugă: 

— Vorbiţi cu mătuşa mea Sarah. Pentru că de-acum 
urmează să fiţi tai-pan, ea vă va dezvălui numeroase 
secrete. În anul acesta face 84 de ani. Ea îşi aduce aminte 
foarte bine de bunicul Sir Gordon Chen, de Duncan şi Kate 
T'Chung, copiii lui May-may şi ai lui Dirk Struan. Da. Ea îşi 
aminteşte multe lucruri. 

Alastair Struan trecu la biroul dat cu lac şi scoase Biblia 
grea şi jerpelită. Îşi puse ochelarii, iar Dunross simţi cum i 
se urcă sângele în cap de mânie. 

— Repetă după mine: „Eu, lan Struan Dunross, din neamul 
Struanilor, creştin, jur în fata lui Dumnezeu, în prezenţa lui 
Alastair McKenzie Duncan Struan, cel de-al unsprezecelea 
tai-pan, şi Phillip T'Chung Sheng Chen, cel de-al patrulea 
comprador, că voi respecta toate dispoziţiile testamentare 
citite de mine cu voce tare în prezenţa dumnealor aici, în 
Hong Kong, că voi lega şi mai mult compania de Hong Kong 
şi de comerţul cu China, că-mi voi desfăşura principala 
activitate de afaceri aici, în Hong Kong, cât timp voi fi tai- 
pan, că, în faţa lui Dumnezeu, iau asupra mea promisiunile 
făcute, îmi asum răspunderea şi preiau cuvântul de onoare 
dat de Dirk Struan prietenului său dintotdeauna, Chen-tse 
Jin Am, cunoscut şi sub numele de Jin-qua, sau urmaşilor 
acestuia; pe lângă aceasta, că eu.” 

— Ce promisiuni? 

— Juri în faţa lui Dumnezeu orbeşte, aşa cum au făcut toţi 
tai-panii înaintea ta? Vei afla în curând destule despre 
moştenirea pe care o preiei. 

— Şi dacă n-o voi face? 

— Cunoşti răspunsul la aceasta! 

Ploaia bătea în geamuri şi simţi violenţa ei asemenea unei 
lovituri puternice în piept, pentru că îşi dădea seama de 
nebunia unui astfel de angajament cu multiple riscuri. Dar 
ştia că nu poate fi tai-pan fără ca să spună aşa, şi pronunţă 


cuvintele, luându-şi angajamentul în faţa lui Dumnezeu, 
continuând să repete ceea ce i se citea: 

— „. Pe lângă aceasta, că eu voi face uz de toate puterile 
mele, de orice mijloace, pentru a menţine compania la 
rangul ei, ca Primă Casă, Nobila Casă a Asiei, jur în faţa lui 
Dumnezeu să întreprind orice acţiune necesară înfrângerii, 
distrugerii şi alungării din Asia a companiei denumită Brock 
and Sons şi îndeosebi a dușmanului meu, fondatorul ei Tyler 
Brock, a fiului său Morgan, a moştenitorilor şi a oricăror 
persoane care ar face parte din linia lor de descendență, cu 
singura excepţie a lui Tess Brock, soţia fiului meu Culum şi 
descendenților ei.” 

Dunross se opri din nou. 

— După ce vei fi terminat vei putea pune orice întrebare, 
zise Alastair Struan. Acum termină! 

— Foarte bine. În fine: „Jur în faţa lui Dumnezeu că 
succesorul meu în calitate de tai-pan va jura şi el, în faţa lui 
Dumnezeu întru respectarea tuturor dispoziţiilor acestui 
testament, aşa să-mi ajute Dumnezeu!” 

Liniştea nu fu întreruptă decât de ploaia care biciuia 
ferestrele. Dunross simţea în spate o sudoare rece. 

Alastair Struan puse jos Biblia şi îşi scoase ochelarii. 

— S-a făcut. 

Căutându-i privirea, el îi întinse mâna: 

— Vreau să fiu primul care să îţi ureze succes, tai-pan. 
Dacă voi putea să te ajut cu ceva, o voi face. 

— lar eu sunt onorat să fiu al doilea, tai-pan, zise Phillip 
Chen, la fel de oficial, cu o uşoară înclinare, a capului. 

— Mulţumesc. 

Dunross era exasperat. 

— Cred că toţi avem nevoie să bem ceva, zise Alastair 
Struan. Cu permisiunea dumitale, voi turna eu, adăugă el, 
adresându-se lui Dunross cu un formalism stângaci. 

— Phillip? 

— Da, tai-pan. Eu. 

— Nu. Acum lan este tai-pan! 


Alastair Struan turnă şampania dând primul pahar lui 
Dunross. 

— Mulţumesc, zise Dunross, savurând favoarea ce i se 
făcea, ştiind că nimic nu se schimbase. Pentru Nobila Casă! 
spuse el, ridicând paharul. 

Cei trei bărbaţi băură, iar după aceea Alastair Struan 
scoase un plic. 

— Aceasta este cererea mea de retragere din funcţiile pe 
care le deţin - vreo 60 de toate - preşedinte, director 
executiv, director, funcţii pe care le incumbă în mod 
automat poziţia de tai-pan. Numirea ta în locul meu se face 
de asemenea automat. Prin tradiţie, eu devin preşedinte al 
filialei noastre de la Londra, dar tu poţi să pui capăt acestei 
funcţii oricând doreşti. 

— Îi pun capăt chiar acum, zise imediat Dunross. 

— Cum crezi, murmură bătrânul, a cărui faţă se îmbujoră. 

— Cred că dumneavoastră aţi fi mai folositor companiei ca 
vice-preşedinte al Primei Bănci Centrale din Edinburgh. 

Struan ridică ochii brusc. 

— Poftim? 

— Aceasta este una din prerogativele noastre, nu-i aşa? 

— Da! Dar pentru ce? 

— Voi avea nevoie de ajutor. Compania Struan se va 
transforma în firmă publică anul viitor. 

Ceilalţi doi se uitară la el uluiţi. 

— Ce facem? 

— Vindem acţi. 

— Am fost o companie particulară 132 de ani! răcni 
bătrânul. La dracu, v-am spus de o sută de ori că aceasta 
este puterea noastră, fără acţionari blestemaţi sau venetici 
care să-şi bage nasul în afacerile noastre particulare! se 
înroşi la faţă, străduindu-se să-şi controleze mânia. Aţi auzit 
ce am spus? 

— V-am ascultat cu toată atenţia, zise Dunross impasibil. 
Singura cale prin care putem să supravieţuim este de a 


oferi acţiuni la vânzare publiculul. Este singura cale prin 
care putem să obţinem capitalul de care avem nevoie. 

— Vorbeşte cu el, Phillip - fă-l să priceapă. 

Nervos, compradorul interveni: 

— Cum ar putea aceasta să afecteze Casa lui Chen? 

— Din această seară, sistemul nostru oficial al 
compradorilor se desfiinţează. 

Văzu cum faţa lui Philip Chen se albeşte, dar continuă: 

— Am să vă prezint un plan - în scris. Nu schimbă nimic în 
esenţă. Şi totul în acelaşi timp. Oficial va fi în continuare 
comprador, neoficial vom opera altfel. Principala schimbare 
constă în faptul că în loc să realizezi, circa un milion pe an, 
în zece ani profitul tău va fi de 20, în cincisprezece ani - 
circa 30. 

— Imposibil! izbucni Alastair Struan. 

— Profitul nostru net este evaluat azi la circa 20 de 
milioane dolari americani. În 10 ani, vor fi 200 de milioane, 
iar în 15 ani, cu puţin succes, vor fi 400 de milioane - cifra 
noastră de afaceri anuală apropiindu-se de un miliard. 

— Ai înnebunit, zise Struan. 

— Nu. Nobila Casă va deveni internaţională - zilele în care 
compania a avut rădăcini numai la Hong Kong au luat 
sfârşit pentru totdeauna. 

— Aduc-ţi aminte de jurământ, pentru Dumnezeu? Suntem 
priponiţi la Hong Kong! 

— Nu voi uita aceasta. Apoi, ce responsabilitate moştenesc 
de la Dirk Struan? 

— Totul se află în seif. Pus pe hârtie într-un plic sigilat pe 
care este marcat „lestament”. Se află de asemeni 
„Instrucţiunile pentru viitorii taipani”, date de Cotoroanţa. 

— Unde este seiful? 

— În spatele tabloului în Casa Mare. În birou. 

Supărat, Alastair Struan arătă spre un plic lângă ceasul de 
pe poliţa de deasupra căminului. 

— Acesta conţine cheia specială - şi cifrul actual. Evident, 
tu îl vei schimba. Pune noul cifru într-una din casetele 


personale de siguranţă din bancă ale tai-panului. În caz de 
accident, dă-i lui Phillip una din cele două chei de la bancă. 

Philip Chen zise: 

— Conform regulilor noastre, cât timp eşti în viaţă, banca 
este obligată să-mi refuze permisiunea de a-l deschide. Şi 
apoi; Tyler Brock şi fiii săi - nemernicii ăia - au fost nimiciţi 
aproape acum 100 de ani. 

— Da, legală a fost linia bărbătească. Dar Dirk Struan era 
răzbunător şi răzbunarea sa s-a ridicat şi din mormânt. În 
seif se mai află o listă adusă la zi a descendenților lui Tyler 
Brock. Interesant de citit, nu Phillip? 

— Da, este. 

— Despre clanul lui Rothwell, Tomm, Yadegar şi 
progeniturile lor ştii. Dar Tusker este pe listă fără ca el să 
ştie, Jason Plumm, lordul Depford-Smyth şi mai ales, Quillan 
Gomt. 

— Imposibil! 

— Gomt nu este numai tai-panul companiei Rothwell- 
Gomt, principalul nostru duşman, dar este în acelaşi timp 
descendentul de sex masculin, secret, direct, al lui Morgan 
Brock - direct, deşi nelegitim. El este ultimul din neamul lui 
Brock. 

— Dar s-a pretins întotdeauna că străbunicul său a fost 
Edward Gomt, americanul care făcea comerţ cu China. 

— El se trage din Edward Gomt, însă Sir Morgan Brock a 
fost tatăl lui Edward cu adevărat, iar Kristian Gomt maică- 
sa. O americancă din Virginia. Desigur, păcatul s-a ţinut 
secret - societatea nefiind pe atunci mai iertătoare decât 
azi. Când Sir Morgan a devenit tai-panul Companiei Brock, 
în 1859, el l-a adus pe acest fiu nelegitim al său din Virginia, 
i-a cumpărat acţiuni pentru a-l face partener la firma 
americană de comerţ Rothwell and Company din Shanghai 
pentru ca amândoi, el şi Edward să aştepte momentul 
oportun pentru a ne distruge. Aproape că au reuşit - în mod 
cert ei au provocat moartea lui Culum Struan. Însă după 
aceea Lochlin şi Struan Cotoroanţa l-au distrus pe Sir 


Morgan şi au zdrobit compania Brock and Sons. Edward 
Gomt nu ne-a iertat niciodată. După cum nici urmaşul lui. 
Aş putea să pariez că şi ei au făcut un pact cu fondatorul 
lor. 

— EI ştie că noi cunoaştem toate astea? 

— Habar n-am. Dar ne este duşman. Numele 
descendenților săi se află în seif, împreună cu toţi ceilalţi. 
Cel care i-a descoperit a fost bunicul meu, din întâmplare, 
în timpul Revoluţiei Boxerilor din 1899. Lista este 
interesantă, lan, chiar foarte. Pentru tine, în mod special 
una dintre persoane. Şeful. 

O violentă vijelie zgudui deodată clădirea. Unul dintre 
bibelourile din fildeş de pe masa din marmoră se răsturnă. 
Nervos, Phillip Chen îl ridică. Toţi priveau spre ferestre, 
văzând reflexele care se răsuceau ameţitor datorită 
rafalelor care izbeau în panourile de sticlă. 

— Tai-fun murmură Phillip, năpădit de broboane de 
sudoare. 

— Da. 

Aşteptară, fără să răsufle, ca „Vântul Diavolului” să 
înceteze. Aceste furtuni veneau la întâmplare, din oricare 
din punctele cardinale, rafalele ajungând uneori la 150 de 
noduri. Devastau totul în calea lor. Rafalele se domoliră. 
Dunross se duse la barometru, să-l consulte, îl lovi uşor: 
980,3. 

— Plouă încă, zise el. 

— Isuse Hristoase! 

Dunross se uită cu coada ochiului la ferestre. Ploaia cădea 
acum aproape orizontal. 

— Lasting Cloud este aşteptat să acosteze mâine seară. 
— Da, dar acum nava o fi stând la apă undeva în largul 
Filipinelor. Căpitanul Moffatt este prea abil ca să poată fi 

luat pe nepregătite, spuse Struan. 

— Nu sunt de aceeaşi părere, lui Moffatt îi place să 
depăşească orarele programate. Acest taifun nu este 


programat. Dumneavoastră. El trebuia să primească 
ordinul. 

Dunross sorbi din vin gânditor. 

— Ar fi mai bine ca Lasting Cloud să nu fie prins de 
furtună. 

Phillip Chen simţi de unde plecase furia. 

— De ce? 

— Avem noul computer la bord şi motoare cu reacţie în 
valoare de două milioane lire sterline. Neasigurate - cel 
puţin motoarele nu sunt asigurate. 

Dunross aruncă o privire spre Alastair Struan. 

Apărându-se, bătrânul zise: 

— N-aveam ce face, altfel pierdeam contractul. Motoarele 
sunt expediate în Canton. Ştii bine că nu puteam să le 
asigurăm, Philip, pentru că merg în China comunistă. Sun. 
Sunt proprietate sud-americană şi nu există restricţii de 
export dinspre America de Sud spre China. Chiar şi aşa, 
nimeni nu vrea să le asigure. 

După o pauză, Phillip Chen spuse: 

— Credeam că noul computer urma să sosească în martie. 

— Urma, însă am reuşit să devansez termenul, preciză 
Alastair. 

— Cine a preluat asigurarea pentru motoare? întrebă 
Phillip Chen. 

— Noi. 

— Foarte multe riscuri! şi Phillip Chen, foarte îngrijorat, 
continuă: Nu crezi, lan? 

Dunross nu răspunse nimic. 

— Trebuia să procedăm aşa, sau pierdeam contractul, 
spuse şi mai iritat Alastair Struan. Trebuie să ne dublăm 
banii, Phillip. Avem nevoie de bani. Dar mai mult decât atât, 
chinezii au nevoie de motoare, ne-au spus-o foarte clar când 
am fost la Canton luna trecută. lar noi avem nevoie de 
China - ne-au spus clar şi acest lucru. 

— Da, dar 12 milioane. Înseamnă enorme riscuri într-o 
singură navă, insistă Phillip Chen. 


Dunross spuse: 

— Orice facem pentru a le sufla ruşilor afacerea de sub 
nas este în avantajul nostru. De altfel, ce s-a făcut e bun 
făcut! Spuneai, Alastair, că mai e cineva pe listă despre care 
ar trebui să ştiu? Şeful cui? 

— Al lui Marlborough Motors. 

— Ah, exclamă deodată Dunross cu o plăcere sadică. De 
ani de zile îi detest pe aceşti pederaşti. Tată şi fiu. 

— Ştiu. 

— Aşadar cei din neamul lui Nikklin sunt descendenţi ai lui 
Tyler Brock? Ei bine, nu va trece prea mult până vom putea 
să-i ştergem de pe listă. Bine, foarte bine. Ei ştiu că se află 
pe lista neagră a companiei Dirk Struan? 

— Nu cred. 

— Asta-i chiar mai bine. 

— Nu sunt de acord! Îl urăşti pe tânărul Nikklin pentru că 
te-a depăşit la curse. Mâniat, Alastair Struan arăta cu 
degetul spre Dunross. E timpul să renunţi la cursele de 
maşini. Lasă semiprofesioniştilor cursele în panta şi Marele 
Premiu al Raliului Macao. Nikklinii au mai mult timp de 
pierdut cu maşinile lor, asta-i viaţa lor, iar tu ai acum de 
alergat la alte curse, unele mai importante. 

— Macao e o cursă pentru amatori, iar bastarzii ăia au 
trişat anul trecut. 

— Nu s-a dovedit niciodată - motorul tău a explodat! Multe 
motoare explodează, lan. A fost norocul lor! 

— La maşina mea s-a umblat. 

— Nici asta nu s-a dovedit vreodată! Pentru numele lui 
Dumnezeu, tu vorbeşti de duşmănie? În anumite situaţii eşti 
la fel de stupid ca diavolul de Dirk Struan însuşi! 

— Nu zău? 

— Da şi. 

Phillip Chen întrerupse repede acest dialog, dorind să 
pună capăt atmosferei de enervare care apăruse în cameră. 
— Dacă este atât de important, permiteţi-mi vă rog să văd 

dacă pot să aflu adevărul. Am anumite surse pe care 


niciunul dintre dumneavoastră nu le are. Prietenii mei 
chinezi ştiu, trebuie să ştie, dacă Tom, ori tânărul Donald 
Nikklin au fost implicaţi în vreun sabotaj. Desigur, adăugă 
cu delicateţe, dacă tai-pan doreşte să alerge la curse, atunci 
numai tai-panul hotărăşte. Nu-i aşa, Alastair? 

Bătrânul îşi reţinu furia, deşi faţa-i trăda iritare. 

— Da, da, ai dreptate. Totuşi, lan, sfatul meu este să te 
opreşti. Te vor paşte şi mai mulţi pentru că şi pe tine te 
urăsc. 

— Mai sunt şi alţii pe listă pe care ar trebui să-i ştiu? 

După o pauză, Struan zise. 

— Nu, nu acum. 

Destupă cea de-a doua sticlă şi turnă în timp ce vorbea. 

— Ei bine, de-acum totul îţi aparţine - toate distracţiile, 
dar şi toată sudoarea. Sunt bucuros să-ţi predau lotul. După 
ce vei fi examinat seiful, vei afla lucrurile bune, ca şi pe cele 
rele. 

Le dădu fiecăruia un pahar şi sorbi din al său. 

— Doamne Dumnezeule, niciodată n-a venit din Franţa un 
vin mai bun. 

— Da, aprobă Phillip Chen. 

Dunross aprecie că şampania Dom Perigon era prea 
scumpa şi preţuită mai mult decât merita, iar anul '54 nu 
fusese un an foarte bun. Însă nu făcu nici o remarcă. Struan 
se duse la barometru. Arăta 979,2. 

— Ne aşteaptă vreme rea. Nu-i nimic, lan, Claudia Chen 
are pentru tine un dosar cu probleme importante şi o listă 
completă a deţinătorilor de acţiuni - cu numele asociaţilor. 
Pentru orice întrebare ce te mai frământă ai vreme până 
poimâine - după aceea plec la Londra. Ţii legătura cu 
Claudia, evident. 

— Desigur! 

După Phillip Chen, Claudia Chen era aceea care făcea 
legătura între un tai-pan şi altul, secretara executivă a tai- 
panului, verişoară mai îndepărtată a lui Phillip Chen. 


— Care este situaţia cu banca noastră - Victoria Bank of 
Hong Kong and China? întrebă Dunross, savurându-şi 
întrebarea. Nu ştiu exact ce bunuri, acţiuni şi titluri 
deţinem. 

— Acest lucru este cunoscut totdeauna numai de tai-pan. 

Dunross se întoarse către Phillip Chen. 

— Care este partea dumitale, direct sau prin intermediari? 
şocat, compradorul avu un moment de ezitare. În viitor, voi 
vota şi pentru partea ta care se va constitui într-un bloc cu 
a noastră! Dunross îl urmări pe comprador cu privirea. 
Vreau să ştiu acum şi aştept un transfer oficial, în scris, 
până mâine la prânz a dreptului perpetuu de veto către 
mine şi tai-panii ce vor urma, precum şi dreptul de 
preemţiune la acţiuni dacă te decizi cumva să vinzi. 

Se lăsă o linişte apăsătoare. 

— Ian, începu Phillip Chen, acţiunile aceleA. Şovăia încă în 
hotărârea lui, depinzând de puterea voinţei lui Dunross. 
Şase la sută. Puțin peste şase la sută. EU. Puteţi să le luaţi 
dacă doriţi. 

— Nu vei regreta! şi Dunross îşi îndreptă atenţia către 
Alastair Struan, a cărui inimă se opri o clipă. Câte acţiuni 
avem noi? Câte sunt în posesia asociaţilor? 

Alastair ezită. 

— Pe toate le ştie numai tai-panul. 

— Evident. Dar trebuie să avem o încredere absolută în 
compradorul nostru, spuse Dunross, îndreptându-se cu faţa 
spre bătrân, ştiind cât de mult l-ar durea să fie umilit în 
prezenţa lui Alastair Struan. 

— Cât? 

Struan răspunse: 

— 15 la sută. 

Lui Dunross i se tăie respiraţia, la fel ca şi lui Phillip Chen, 
şi ar fi vrut să strige: la dracu, avem 15 la sută, Phillip alte 6 
la sută şi nu v-aţi priceput să folosiţi ceea ce trebuia să 
constituie un profit principal ca să obţinem credite mai 
mari, acum când suntem aproape falimentari? Dar, în loc să 


facă asta, el turnă - ce mai rămăsese în cele trei pahare, 
ceea ce i-a permis să-i dea inimii răgaz să se liniştească. 

— Bun, zise el pe un ton calm, rece. Sper ca împreună să 
realizăm mai mult decât oricând! sorbi vinul. Convoc 
adunarea extraordinară a tai-panilor. Pentru săptămâna 
viitoare. 

Ceilalţi doi ridicară capul brusc. Din 1880, tai-panii 
companiilor Struan, Rothwell-Gomt şi ai băncii Victoria s-au 
întrunit anual în secret, în ciuda rivalităţii dintre ei pentru a 
discuta problemele care afectau viitorul Hong Kongului şi al 
Asiei. 

— S-ar putea ca ceilalţi să nu fie de acord cu convocarea 
adunării, zise Alastair. 

— Le-am telefonat tuturor azi dimineaţă. S-a fixat pentru 
lunea viitoare la ora 9, aici. 

— Cine vine de la bancă? 

— Adjunctul directorului general, Havergill - bătrânul este 
în Japonia, după care îşi va petrece vacanţa în Anglia! faţa 
lui Dunross se crispă. Va trebui să mă descurc. 

— Paul e un tip capabil, zise Alastair. El va fi următorul şef. 

— Nu va fi, dacă iese după mintea mea, zise Dunross. 

— Niciodată nu ţi-a plăcut Paul Havergill, nu-i aşa lan? 
observă Phillip Chen. 

— Nu. Este prea exclusivist, prea legat de Hong Kong, 
prea învechit şi prea încrezut. 

— Şi l-a ajutat pe tatăl tău împotriva ta. 

— Da. Dar nu acesta e motivul pentru care ar trebui să 
plece, Phillip. El trebuie să plece pentru că stă în calea 
Nobilei Case. Este prea conservator, mult prea mărinimos 
cu firma Asian Properties şi cred că este un aliat secret al 
companiei Rothwell-Gomt. 

— Nu sunt de acord, zise Alastair. 

— Ştiu. Dar avem nevoie de bani pentru a ne extinde şi voi 
căuta să-i obţin. Astfel, am în vedere foarte serios să 
folosesc cele 21 de procente ale mele. 


Afară, furtuna se înteţise, dar ei nu păreau a-i da 
importanţă. 

— Nu vă sfătuiesc să luptaţi împotriva băncii Victoria, 
spuse grav Phillip Chen. 

— De acord, interveni Alastair Struan. 

— Eu nu voi porni împotriva lor. Cu condiţia ca această 
bancă a mea să colaboreze cu mine. Dunross privi un 
moment ploaia care bătea în geamuri. Apropo, l-am invitat 
la adunare şi pe Jason Plumm. 

— Pentru ce dracu? întrebă Struan. Din nou sângele i se 
urcă în cap. 

— Între noi şi firma Asian Properties. 

— Plumm este pe lista neagră a lui Dirk Struan, aşa cum o 
numeşti tu, fiind duşmanul nostru declarat. 

— Noi patru avem cuvântul decisiv în Hong Kong. 

Dunross se opri pentru că sună puternic telefonul, spre 
care întoarseră capul cu toţii. Alastair Struan spuse cu 
amărăciune: 

— Este telefonul tău de-acum, nu mai e al meu. 

Dunross ridică receptorul. 

— Dunross la telefon! 

Ascultă un moment, pentru ca apoi să spună: 

— Nu, domnul Alastair Struan s-a pensionat, eu sunt acum 
tai-pan al companiei Struan. Da, lan Dunross. Ce se spune 
în text? 

Ascultă din nou. 

— Da, mulţumesc. 

Puse telefonul în furcă. După câteva clipe, sparse tăcerea: 

— De la biroul nostru din Taipe. Lasting Cloud s-a 
scufundat în largul coastei de nord a Formosei. Ei cred că s- 
a dus la fund cu întregul echipaj. 

Duminica, 18 august 1963 

Ora 20.45. 

Ofiţerul de poliţie stătea rezemat de un colţ al biroului de 
la informaţii supraveghindu-l pe eurasiaticul acela înalt fără 
să pară că o face. Purta un costum subţire, tropical, cravată 


de poliţist, cămaşă albă. În clădirea bine luminată a 
aeroportului era foarte cald, dăinuia un aer umed şi un 
miros greu, chinezii alergau încoace şi încolo, ca totdeauna. 
Bărbaţi, femei, copii. O mulţime de chinezi din Canton, alţi 
asiatici, câţiva europeni. 

— Domnule inspector şef! una dintre fetele de la biroul de 
informaţii îi întinse telefonul. E pentru dumneavoastră, 
domnule, spuse ea zâmbind, punându-şi în valoare dinţii 
albi, părul negru, ochii de-un negru intens şi cu o plăcută 
piele aurie. 

— Mulţumesc, spuse el, observând după vorbă că este din 
Canton, nou angajată, nedând importanţă faptului că 
zâmbetul îi era fals, el ascunzând de fapt o înjurătura în cel 
mai neaoş dialect. Da? spuse ella telefon. 

— Inspectorul şef Armstrong? Aici turnul de control. 
Yankee 2 a aterizat conform orarului. 

— 'Tot la poarta 16? 

— Da. În şase minute va fi parcat acolo. 

— Mulţumesc. 

Robert Armstrong, un bărbat înalt, sprijinindu-se de biroul 
de informaţii, puse receptorul în furcă. Îi atraseră atenţia 
picioarele lungi ale tinerei şi rotunjimea funduleţului ei în 
veşmântul tradiţional, luciosul cheong sam, foarte strâns pe 
corp şi prin cap îi trecu un gând închipuindu-şi cum ar 
arăta ea în pat. 

— Cum te numeşti? întrebă el, ştiind că nici unui chinez 
nu-i place să-şi spună numele în faţa unui poliţist, mai cu 
seamă dacă e european. 

— Mona Leung, sir. 

— Mulţumesc, Mona Leung. 

Îşi înclină capul în faţa ei, o fixă cu ochii săi albaştri şi 
observă cum trece prin ea un uşor fior de teamă! Lucru 
care nu-i displăcu. „Ce m-aş mai iubi cu ea”, se gândea 
îndreptându-şi apoi atenţia din nou spre prada lui. 
Eurasiaticul John Chen stătea lângă una din ieşiri, singur, şi 
asta îl surprinse. După cum îl surprinse şi faptul că era 


nervos. De obicei, John Chen era imperturbabil, dar acum 
se uita mereu la ceas, apoi la panoul cu sosirile, apoi din 
nou la ceas. „Încă un minut şi vom începe balul” gândi 
Armstrong. Porni să se caute în buzunare după o ţigară, dar 
îşi aminti că, în urmă cu două săptămâni, renunţase, la 
fumat, un dar făcut soţiei cu prilejul zilei ei de naştere. 
Trase scurt o înjurătură şi îşi înfundă mâinile mai adânc în 
buzunare. Împrejurul biroului de informaţii, pasageri 
istoviţi şi persoane venite în întâmpinare se precipitau şi se 
împingeau, se foiau încoace şi încolo, întrebând cu glas 
tare, într-o mulţime de dialecte, unde, când, cum şi de ce, şi 
din nou, unde. El înţelegea bine cantoneza. Dialectele 
Shanghai şi mandarin - mai puţin. Ştia câteva expresii din 
dialectul chu chow şi cea mai mare parte a cuvintelor 
cuprinse în înjurături. Ştia puţin şi taiwaneză. Plecă de la 
biroul de informaţii. Un bărbat cu un cap mai înalt decât 
aproape toţi ceilalţi din jur, solid, cu umerii laţi, un mers 
liniştit, atletic. De şaptesprezece ani în forţele de poliţie din 
Hong Kong, acum şeful serviciului de investigaţii criminale, 
CID - din Kowloon. 

— Seara John zise el. Cum merg lucrurile? 

— Oh, salutare, Robert, spuse în engleza sa cu accent 
american John Chen, punându-se imediat în gardă. Totu-i 
foarte bine. Dar ţie cum îţi merge? 

— Minunat! Omul tău de la aeroport a informat pe 
grăniceri că aştepţi un avion special. Un charter - Yankee 2. 

— Da, dar nu e charter. E avion particular. Al lui Lincoln 
Bartlett - milionarul american. 

— E în avion? întrebă Armstrong, ştiind bine că era. 

— Da. 

— Cu o suita? 

— Numai cu vice-preşedintele executiv - omul care taie şi 
spânzură. 

— Domnul Bartlett îţi este prieten? întrebă el, ştiind bine 
că nu-i era. 

— Un oaspete. Sperăm să facem afaceri cu el. 


— Ah? Bun, avionul său tocmai a aterizat. De ce nu vii cu 
mine? Vei evita toate formalităţile. Este puţinul pe care 
putem să-l facem şi noi pentru Nobila Casă, nu-i aşa? 

— Mulţumesc pentru osteneală. 

— Nici o osteneală. 

Armstrong o luă înainte trecând printr-o uşă laterală spre 
sala unde se făcea vama. Un poliţist în uniformă ridică 
privirea salutându-l, uitându-se cu atenţie la John Chen, pe 
care-l recunoscu imediat. 

— Lincoln Bartlett? continuă Armstrong cu o prefăcută 
blândeţe. Nu-mi spune nimic. Ar fi trebuit să-l cunosc? 

— Nu, numai dacă ai fost băgat în afaceri, spuse John 
Chen, agitându-se apoi nervos. Este poreclit Piratul - 
datorită incursiunilor sale financiare pline de succes când e 
vorba de înghiţit alte companii, de cele mai multe ori mult 
mai mari decât cele proprii. Om interesant, l-am întâlnit 
anul trecut la New York. Venitul variatelor sale societăţi se 
ridică la aproape o jumătate de miliard de dolari pe an. El 
singur povesteşte că în '45 a început cu două mii de dolari 
împrumutaţi. Acum face afaceri în domeniul petrochimiei, 
construcţiile de maşini grele, electronicii, rachetelor - o 
mare parte comenzi ale guvernului Statelor Unite. Bureţi, 
produse din bureţi de poliuretan, îngrăşăminte - chiar şi o 
companie care producea schiuri şi alte materiale sportive. 
Grupul său de societăţi se numeşte Par-Con Industries. 
Spune numele vreunei firme şi o să afli că face parte din 
concernul lui. 

— Am crezut că societatea ta posedă de-acum totul. 

John Chen a zâmbit politicos. 

— Nu în America, replică el, şi nu este compania mea. 
Sunt un mic acţionar la compania Struan, nu angajat. 

— Dar eşti unul dintre directori şi eşti fiul cel mai mare al 
Casei Chen, aşa că vei fi următorul comprador. 

Tradițional, compradorul era un om de afaceri chinez sau 
eurasiatic, care acţiona în calitate de unic intermediar între 
casele comerciale europene şi cele chinezeşti. Întreaga 


afacere trecea prin mâinile sale şi câte puţin din toate îi mai 
rămânea şi lui. Atât de multă bogăţie şi atâta putere, se 
gândi Armstrong, şi totuşi cu puţin noroc putem să te 
zdrobim ca pe un ou şi o dată cu tine compania Struanilor; 
Doamne Dumnezeule, îşi spuse, simțind bucurie amestecată 
cu îngrijorare, căci dacă se întâmpla aşa ceva scandalul va 
face ca Hong Kongul să sară în aer în bucăţi. 

— Vei fi comprador, ca şi tatăl şi bunicul şi străbunicul tău. 
Străbunicul a fost primul, nu-i aşa? Sir Gordon Chen, 
comprador al marelui Dirk Struan, întemeietorul Nobilei 
Case şi fondatorul Hong Kongului, fir-ar să fie! 

— Nu. Compradorul lui Dirk a fost Chen Sheng. Sir 
Gordon Chen a fost compradorul fiului lui Dirk, Culum 
Struan. 

— Erau fraţi vitregi ăştia doi, nu-i aşa? 

— Aşa se povesteşte. 

— Ah, da, poveşti - pe care noi le alimentăm. Culum 
Struan, altă legendă a Hong Kongului. Dar şi Sir Gordon eo 
legendă - eşti un norocos. 

Norocos? se întrebă eu amărăciune John Chen. Sa descinzi 
dintr-un fiu nelegitim al unui pirat scoţian - un 
contrabandist de opiu, un desfrânat, geniu al răului şi 
criminal - dacă măcar unele din poveştile care se spun 
despre el sunt adevărate - şi o cântăreaţă cantoneză 
cumpărată de la un mic bordel dezgustător, care mai există 
încă pe o mică alee mocirloasă din Macao. Să cunoască 
aproape toată lumea din Hong Kong de unde te tragi şi să 
fii disprețuit pentru asta de ambele rase. 

— Asta nu-i noroc, spuse el, încercând să pară calm. Avea 
părul negru, grizonat, faţă de anglo-saxon, frumoasă, deşi 
obrazul era puţin cam osos, ochii săi negri nefiind tipic de 
asiatic, patruzeci şi doi de ani, purta costume tropicale, cu 
croială impecabilă, pantofi Hermes şi ceas Rolex. 

— Nu sunt de acord, spuse Armstrong, vorbind foarte 
serios. A fi compradorul companiei Struan, Nobila Casă a 
Asiei. Înseamnă ceva. Ceva deosebit. 


— Da, deosebit. 

John Chen rosti ferm aceste cuvinte. De când începuse să 
priceapă ce-i cu lumea asta el fusese torturat de moştenirea 
sa. Simţise cum toţi ochii erau aţintiţi asupra lui - fiul cel 
mai mare, primul moştenitor - permanenta lăcomie şi 
invidie a celorlalţi. Îl terorizase continuu, oricât de mult 
încercase să-şi înfrângă spaima. El nu dorise niciodată 
puterea sau vreo responsabilitate. Chiar cu o zi în urmă 
avusese o dispută acerbă cu tatăl său, cea mai neplăcută de 
până acum. 

— Nu vreau nici o parte din compania Struan, strigase el. 
Pentru a suta oară vreau să ies din iadul Hong Kongului, 
vreau să mă reîntorc în Statele Unite, să-mi duc viaţa aşa 
cum cred eu, unde vreau eu şi cum vreau eu! 

— Pentru a mia oară, ascultă-mă. Te trimit în Am. 

— Lasă-mă să mă ocup eu de afacerile noastre în America, 
tată. Te rog. Sunt destule de făcut! Ai putea să-mi dai vreo 
două mil. 

— Ayeeyah, ascultă-mă! Aici, aici în Hong Kong şi în Asia 
ne câştigăm banii! Te-am trimis la şcoală în America să-ţi 
pregăteşti familia pentru lumea modernă. Eşti instruit, este 
datoria ta faţă de fam. 

— Ai aici pe Richard, tată, şi pe tânărul Kevin - Richard 
este un om de afaceri de zece ori mai bun ca mine şi mai 
nerăbdător să parvină. Dar unchiul Jam? 

— Vei face cum îţi spun eu! Dumnezeule, doar ştii că acest 
american Bartlett este de o importanţă vitală pentru noi. 
Avem nevoie de cunoştinţele tale. 

— Unchiul James sau unchiul Thomas. Unchiul James ar fi 
cel mai bun pentru tine; cel mai bun pentru familie şi cel 
mai. 

— Eşti fiul meu cel mai mare. Eşti viitorul cap al familiei şi 
viitorul comprador! 

— Nu voi fi, pe bunul Dumnezeu! 

— Atunci nu vei mai primi nici o leţcaie de la mine! 


— Asta nu va schimba prea mult lucrurile! 'Toţi suntem 
ţinuţi cu un venit de mizerie, orice ar crede străinii de 
companie! Ce avere ai? Câteva milioane? Cincizeci? 
Şaptezeci? O su? 

— Dacă nu-ţi ceri iertare îndată şi nu încetezi cu toate 
prostiile astea, dacă nu încetezi o dată pentru totdeauna, te 
dezmoştenesc chiar acum! Acum, pe loc! 

— Îmi cer iertare pentru că te-am supărat, dar nu mă voi 
schimba niciodată! Niciodată! 

— Îţi dau timp de gândire până la ziua mea de naştere. 
Opt zile. Opt zile în care să devii un fiu supus. Acesta este 
ultimul meu cuvânt. Dacă la ziua mea de naştere nu vei 
dovedi că eşti ascultător, nu te mai recunosc, şi o dată cu 
tine retez şi creanga descendenților tăi din arborele nostru 
pentru totdeauna. Acum ieşi afară! 

Lui John Chen i se întoarse stomacul pe dos de nervi. 
Detesta certurile interminabile, când lui taică-său i se suia 
sângele la cap de furie, soţia lui izbucnea în lacrimi, copiii 
rămâneau împietriţi, în vreme ce mama lui vitregă, fraţii şi 
verii, toţi se bucurau din tot sufletul, dorind să-l vadă 
plecat, toate surorile lui, cei mai mulţi dintre unchii lui, 
toate nevestele acestora. Invidie, lăcomie. „La dracu' cu toţi 
şi toate”, gândi el. „Iata are însă dreptate în legătură cu 
Bartlett, deşi nu în sensul în care crede el. Nu. Afacerea 
aceasta îmi aparţine. Numai aceasta, după aceea voi fi liber 
pentru totdeauna”. Ajunseseră de-acum aproape în holul 
lung, luminat puternic, al vămii. 

— Te duci la curse, sâmbătă? întrebă John Chen. 

— Cine nu se duce?! 

Cu o săptămână înainte, spre marea bucurie a tuturor, 
extrem de puternicul Club al jucătorilor la curse, care 
deţinea monopolul asupra curselor de cai - singura formă 
legală de joc de noroc permisă în colonie - a scos un buletin 
special: „Deşi sezonul nostru oficial nu începe în acest an 
până la 3 octombrie, cu amabila permisiune a ilustrului 
nostru guvernator, Sir Geoffrey Allison, administratorii au 


hotărât să declare ziua de sâmbătă, 24 august, drept Foarte 
Deosebita Zi a Curselor, spre bucuria tuturor şi ca o 
recompensă pentru harnica noastră populaţie, care duce cu 
curaj greaua povară a celei de-a doua secete îngrozitoare 
din istoria noastră.” 

— Am auzit că Golden Lady va alerga în cursa a cincea, 
spuse Armstrong. 

— Antrenorul zice că ea ar avea şanse. Vino, te rog, în loja 
tatălui meu să bei cu noi un pahar. Aş putea să mă folosesc 
de unele din informaţiile discrete pe care le ai. Eşti un mare 
parior. 

— Doar noroc. Dar zece dolari ai mei în orice joc nu se 
compară cu cei zece mii ai tăi. 

— Acest lucru este valabil doar atunci când aleargă unul 
din caii noştri. Sezonul trecut a fost un dezastru. Mi-ar fi 
prins bine un cal câştigător. 

— Şi mie. 

„Oh, Doamne”, se gândi Armstrong „Câtă nevoie as avea 
să mizez pe un cal câştigător. Dar pentru tine Johnny Chen, 
nu contează o datorie de doi penny la casa de pariuri, dacă 
pierzi sau câştigi zece mii sau o sută de mii”. Încercă să-şi 
strunească invidia plină de amărăciune. „Linişteşte-te,” îşi 
zise el. „Există pungaşi pe lumea asta şi misiunea ta este să- 
i prinzi dacă poţi - chiar dacă sunt bogaţi şi puternici - şi 
trebuie să te mulţumeşti cu o mizerabilă plată, când fiecare 
colţ de stradă geme de bani furaţi. De ce să invidiezi pe 
acest bastard - el face parte, într-un fel sau altul, din tagma 
ticăloşilor. 

— Apropo, am trimis un agent să-ţi aducă maşina pe la 
poarta aceea păzită, tu şi oaspeţii tăi o găsiţi la ieşire. 

— Oh, admirabil, mulţumesc. Îmi pare rău că-ţi fac 
probleme. 

— Nici o problemă. O chestiune de obraz. Nu-i aşa? M-am 
gândit că trebuie să fie foarte importantă pentru tine 
întâlnirea asta de ai venit personal! Armstrong nu se putu 


stăpâni să nu-l mai înţepe o dată. Aşa cum am spus, nimic 
nu e prea mult pentru Nobila Casă. 

John Chen îşi păstră zâmbetul amabil. Fir-ai să fii al naibii, 
se gândea el. Te tolerăm pentru că eşti ceea ce eşti, un 
copoi foarte important, plin de invidie, înglodat în datorii, în 
mod sigur corupt şi nici nu ştii nimic despre cai. Te bag în 
mă-ta. Dew neh loh moh pe toată generaţia voastră, se 
gândea John Chen, însă îşi ascunse cu grijă gândurile şi 
blestemele, pentru că, deşi Armstrong era foarte urât de 
toată suflarea din Hong Kong, John Chen ştia din lunga lui 
experienţă că perfidia brutală, răzbunătoare a lui 
Armstrong era demnă de un manciurian odios. John ajunse 
la jumătatea de monedă pe care o purta prinsă cu o curea 
subţire de piele în jurul gâtului. Degetele îi tremurară în 
momentul în care atinse metalul prin cămaşă. Îl trecură 
fiorii fără să vrea. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Armstrong. 

— Nimic. Nu. Nimic. 

Stăpâneşte-te, îşi impuse în gând John Chen. Erau de- 
acum în holul vămii, în zona grănicerilor. Afară - întuneric 
beznă. Şiruri de oameni îngrijoraţi, tulburaţi, obosiţi 
aşteptau în faţa birourilor mici şi îngrijite ale ofiţerilor de 
frontieră în uniformă, cu feţele lor sobre. Aceştia îl salutară 
pe Armstrong. John Chen le simţea privirile cercetătoare. 
Ca întotdeauna, simţi o greață în stomac când îi observau 
cum îl privesc, chiar dacă nu avea de ce să se teamă de 
întrebările lor scormonitoare. Deţinea un paşaport britanic 
valabil, nu numai un paşaport din Hong Kong, precum şi 
legitimaţia verde americană - permisul care se dă străinilor 
- unul dintre cele mai preţioase documente care i-au 
îngăduit să lucreze, să se mişte liber şi să trăiască în Statele 
Unite, să se bucure de toate privilegiile pe care le avea un 
cetăţean născut în America, exceptând dreptul de vot. Cine 
are nevoie să voteze? se gândi el, înfruntând privirea unuia 
din ofiţerii aceia, încercând să se încurajeze, dar încă 
simțindu-se vulnerabil sub privirile omului respectiv. 


— Domnule inspector! unul din ofiţeri ţinea în sus un 
receptor. Pentru dumneavoastră, sir. 

Îl urmări cu privirea pe Armstrong îndreptându-se spre 
telefon şi se întrebă ce înseamnă să fii poliţist, cu atâtea 
posibilităţi de a-ţi face venituri necinstite, şi pentru a 
milioana oară, cum e când eşti curat britanic sau curat 
chinez şi nu un eurasiatic disprețuit de amândouă rasele. Il 
văzu pe Armstrong cum asculta foarte atent şi îl auzi apoi, 
prin vacarmul acela, spunând: Nu, mai ai răbdare. Mă voi 
ocupa personal. Mulţumesc, Tom. 

Armstrong reveni. 

— Mă iertaţi, spuse el, conducându-l apoi dincolo de 
cordonul ce marca frontiera, pe un mic coridor, în salonul 
oficial destinat personalităţilor marcante, curat, mare, cu 
un bar şi o frumoasă privelişte a aeroportului, a oraşului şi 
a golfului. În salon nu mai erau decât doi ofiţeri, un 
grănicer şi un vameş, şi unul din oamenii lui Armstrong, 
aşteptând la poarta 16 - o uşă de sticlă care dădea spre 
pista luminată de reflectoare. De aici se putea vedea 
avionul Boeing 707 venind spre semnele care îi marcau 
locul de parcare. 

— Seara, sergent Lee, salută Armstrong. Totu-i aranjat? 

— Da, sir. Yankee 2 tocmai şi-a oprit motoarele! sergentul 
Lee mai salută o dată, deschizându-le uşa. 

Armstrong îl privi pe John Chen, ştiind că intrarea îngustă 
în capcană era aproape închisă. 

— După dumneavoastră. 

— Mulţumesc. 

John Chen intră pe pistă. Yankee 2 se înălța ca un colos 
lângă ei, motoarele sale oprite mai mormăiau în surdină. O 
echipă de la sol aduse încet scara înaltă, acționată de un 
motor. Prin ferestruicile cabinei de-abia zăreau piloţii din 
întuneric. Într-o parte, se afla Rolls-ul albastru-închis, 
metalizat al lui John Chen, şoferul chinez în uniformă stând 
lângă uşă, alături un poliţist. Principala uşă a avionului se 
deschise şi apăru un steward în uniformă pentru ai saluta 


pe cei doi oficiali ai aeroportului care aşteptau pe pistă. Îi 
predă unuia dintre aceştia un săculeţ conţinând 
documentele avionului şi certificatul de încărcătură, după 
care începu să discute amabil cu ei. Apoi discuţia se încheie, 
se arătă respectuos, se salutară politicos. 

Apăru o fată înaltă, distinsă, încântătoare, tipic americană. 
Armstrong fluieră încet admirativ. 

— Ayeeyah! 

— Bartlett are gusturi, murmură John Chen, căruia îi 
crescu pulsul. 

Au privit-o cum cobora scara, amândoi pierduţi în gânduri 
tipici bărbăteşti. 

— Crezi că e manechin? 

— Aşa se mişcă. Poate e vedetă de cinema. 

John Chen făcu câţiva paşi înainte. 

— Bună seara. Eu sunt John Chen, de la Compania Struan. 
Întâmpin pe domnul Bartlett şi pe domnul Tchu-luk. 

— Ah, da, desigur, domnule Chen. Foarte amabil din 
partea dumneavoastră, mai ales într-o duminică. Mă bucur 
să vă cunosc. Eu sunt K. C. Icholok. Linc spune că în cazul 
în care. 

— Casey Ichuluk? făcu nişte ochi mari la ea John Chen. 
Da? 

— Da, răspunse ea, cu un zâmbet plăcut, trecând 
îngăduitoare peste pronunţarea greşită a numelui ei. 
Vedeţi, inițialele mele sunt K. C., domnule Chen, astfel încât 
Casey a devenit poreclă! îşi întoarse privirea către 
Armstrong. 'Seara. Şi dumneavoastră sunteţi de la Struan? 
avea o voce melodioasă. 

— Oh, âă, iertaţi-mă, dumnealui este inspectorul şef 
Armstrong, se bâlbâi John Chen, încercând să-şi vină în fire. 
— Seara, răspunse Armstrong, remarcând că de aproape 

fata era şi mai drăguță. Bine aţi venit la Hong Kong. 

— Mulţumesc. Inspector? Asta înseamnă politie? apoi 
numele sună ca un pocnet de armă în mintea ei. Ah, 


Armstrong. Robert Armstrong? Şeful secţiei de 
criminalistică din Kowloon? 

EI îşi ascunse surprinderea. 

— Sunteţi foarte bine informată, domnişoară Icholok. 

— Face parte din atribuţiile mele curente, spuse ea 
râzând. Când mă deplasez într-un loc nou, îndeosebi într- 
unul ca Hong Kong, este obligaţia mea să mă pregătesc. 
Aşa că am cerut şi repertoriul alfabetic al personalităţilor. 

— Nu am publicat un asemenea repertoriu. 

— Ştiu. Dar guvernoratul din Hong Kong publică o carte 
de telefon a instituţiilor oficiale care se poate cumpăra cu 
câţiva cenți. N-am făcut decât să cer o astfel de carte. Toate 
secţiile poliţiei sunt înscrise acolo - şefii secţiilor, cei mai 
mulţi având şi numărul de telefon de acasă - împreună cu 
toate celelalte servicii guvernamentale. Am obţinut cartea 
prin biroul de relaţii publice al Hong Kongului din New 
York. 

— Cine este şeful secţiei speciale? întrebă el, vrând s-o 
încerce. 

— Nu ştiu. Nu cred că secţia aceea este în carte. Este 
oare? 

— Oarecum. 

Ea se încruntă puţin. 

— Veniţi la aeroport pentru a întâmpina toate avioanele 
particulare, domnule inspector? 

— Numai pe acelea care doresc eu! îi zâmbi, continuând: 
Numai pe acelea în care se află femei frumoase şi bine 
informate. 

— Ceva care nu e în regulă? Vreo neplăcere? 

— Oh, nu, doar o treabă de rutină. De aeroportul Kai Ilak 
eu răspund, zise Armstrong calm. Pot să văd paşaportul 
dumneavoastră, vă rog? 

— Desigur! şi se încruntă şi mai tare în timp ce îşi 
deschidea geanta şi îi înmână paşaportul american. 

Numeroşii ani de experienţă au obligat ca examinarea 
unor asemenea documente să devină foarte amănunţită. 


Născută la Providence, Rhode Island, la 25 noiembrie 1936, 
înălţimea 1,73, părul blond, ochi căprui. Paşaportul valabil 
încă doi ani. Douăzeci şi şase? Aş fi crezut-o mai tânără, 
deşi are ceva straniu în ochii ei, dacă o priveşti atent. Cu o 
aparentă degajare, el frunzări paginile paşaportului mai 
departe. Viza pentru Hong Kong, valabilă pentru trei luni, 
în regulă. Pe paşaport - o duzină de ştampile reprezentând 
vize pentru Marea Britanie, Franţa, Italia, sau America de 
Sud. Una curioasă: URSS, datată iulie, anul curent. O vizita 
de şapte zile. El recunoscu libera trecere dată de Moscova. 

— Sergenit Lee! 

— Da, sir. 

— Du-l să-i aplice viza, spuse el dezinvolt, zâmbindu-i fetei. 

— Totu-i în regulă. Puteţi rămâne cât doriţi. Spre sfârşitul 
celor trei luni nu trebuie decât să mergeţi la cea mai 
apropiată secţie de poliţie şi vi se va prelungi viza. 

— Mulţumesc foarte mult. 

— Rămâneţi la noi câtva timp? 

— Depinde de tranzacţiile noastre de afaceri, spuse Casey 
după o pauză, îi zâmbi lui Chen. Sperăm să facem afaceri 
împreună o lungă perioadă de timp. 

— Da, replică John Chen. Da, şi noi sperăm! 

Continua să fie năucit, mintea i se frământa, în mod cert, 
Casey Tcholok nu poate fi o femeie, se gândea el. În spatele 
lor, stewardul Sven Svensen cobora scările sprinten, 
aducând două geamantane din avion. 

— Iată-le, Casey. Eşti sigură că în seara asta nu mai ai 
nevoie de nimic altceva? 

— Da, sigură. Mulţumesc Sven. 

— Linc a spus că poţi pleca. Ai nevoie de vreun ajutor la 
vamă? 

— Nu, mulţumesc. Domnul John Chen a avut amabilitatea 
să ne întâmpine. De asemenea inspectorul Armstrong, şeful 
din Kowloon al secţiei de criminalistică. 

— O. K.! Sven îl studie atent pentru o clipă pe poliţist. Eu 
mă duc înapoi. 


— Totul e în regulă? întrebă ea. 

— Cred că da. Sven Svensen schiţă un zâmbet fals. Cei de 
la vamă tocmai ne verifică cantitatea de băuturi şi ţigări. 

În colonie, numai patru produse erau supuse taxelor 
vamale sau licenţelor de import - aurul, băuturile, ţigările şi 
benzina. Şi, în afară de narcotice, toate armele de foc şi 
muniţia erau complet interzise, considerate mărfuri de 
contrabandă. 

— Nu avem orez la bord, domnule inspector. Linc nu 
mănâncă aşa ceva, spuse zâmbind Casey. 

— Atunci nu o va duce prea bine aici. 

Ea râse şi se întoarse spre Sven: 

— Pe mâine. Mulţumesc. 

— La ora 9 fix! 

Svensen urcă în avion, iar Casey se întoarse spre John 
Chen. 

— Linc mi-a spus să nu-l aşteptăm. Sper să fie în regulă, 
spuse ea. 

— Eh? 

— Mergem? Avem rezervare la hotelul Victoria and Albert, 
în Kowloon. Ea începu să-şi culeagă bagajele, când un 
hamal apăru din întuneric şi i le lua din mână. Linc va veni 
mai târziU. Sau mâine. 

John Chen se uită uimit la ea. 

— Domnul Bartlett nu vine? 

— Nu. El rămâne în cursul nopţii în avion dacă va obţine 
permisiunea. Dacă nu, va veni după noi cu un taxi. În orice 
caz, el va fi cu noi mâine la dejun, aşa cum s-a stabilit. 
Dejunul a rămas valabil, nu-i aşa? 

— Ah, da, însă. John Chen încerca să înţeleagă. Atunci 
doriţi să anulăm şedinţa de la ora 10? 

— Oh nu. Voi lua parte la ea după cum s-a stabilit. Linc nu 
era aşteptat la această şedinţă. Se discută numai probleme 
financiare, nu de orientare generală a activităţii. Sunt 
sigură că înţelegeţi. Linc este foarte obosit, domnule Chen, 
spuse ea. De-abia a sosit ieri din Europa! La privit din nou 


pe Armstrong. Comandantul a întrebat turnul de control 
dacă Linc poate dormi în avion, domnule inspector. De acolo 
i s-a spus că vor discuta cu poliţia de frontieră care ne va 
contacta, dar bănuiesc că cererea noastră va ajunge la 
dumneavoastră. Evident, am aprecia dacă aţi aproba. A 
călătorit atâta vreme numai cu avionul că s-a obişnuit să 
stea numai în el. 

Armstrong se trezi spunând: 

— Voi vorbi cu el despre asta. 

— Oh, mulţumesc. Mulţumesc foarte mult, zise ea, apoi 
adresându-se lui John Chen. Regret că vă dau atâta bătaie 
de cap, domnule Chen: Putem pleca? 

Ea se îndreptă spre poarta 16, cu hamalul pe urma ei. 
John Chen îi îndrumă spre Rolls-Royce. 

— Nu, nu pe aici, domnişoară TchU. Ăă,. Casey. 

Ea făcu ochii mari. 

— Fără control vamal? 

— Nu în seara aceasta, zise Armstrong. Îi plăcea fata. Un 
cadou din partea guvernatorului Majestății sale. 

— Mă simt ca şi cum aş fi într-o vizită regală. 

— Aşa e la noi! 

Intră în maşină. Plăcut miros de piele! Şi lux. Văzu apoi 
hamalul intrând grăbit pe uşa care ducea în clădirea 
terminalului. 

— Ce se întâmplă cu bagajele mele? 

— Nu vă neliniştiţi, zise John Chen puţin iritat. Bagajele 
vor fi în apartament înainte de a ajunge dumneavoastră 
acolo. 

Armstrong rămase un moment în uşa maşinii. 

— John a venit cu două maşini. Una pentru dumneavoastră 
şi domnul Bartlett, iar cealaltă pentru bagaje. 

— Două maşini? 

— Desigur. Nu uitaţi, sunteţi acum la Hong Kong, spuse 
Armstrong. 

Se uită la maşina care pleca. Linc Bartlett e un norocos, se 
gândi el, şi se întrebă, dus pe gânduri, de ce Serviciul 


special de informaţii se interesa de persoana ei. 

— Eşti prezent doar la sosirea avionului şi te uiţi atent la 
paşaportul ei, îi spusese de dimineaţă directorul Serviciului 
special de informaţii. Şi la paşaportul lui Lincoln Bartlett. 

— Pot să întreb pentru ce, sir? 

— Nu, Robert, nu poţi întreba. Nu mai faci parte din 
departamentul acesta - ai la Kowloon o plăcută slujbuliţă. 
Ce, nu-i un post căâlduţ? 

— Da, sir. 

— Şi, Robert, fii bun şi nu compromite operaţia din seara 
aceasta - este posibil să fie implicat un foarte mare numar 
de nume importante. Avem multă bătaie de cap şi aşa ca să 
vă ţin pe voi la curent cu ceea ce fac ticăloşii. 

— Da, sir. 

Armstrong oftă în timp ce străbătea pasarela urmat de 
sergentul Lee. Dew neh loh moh în ofiţerii superiori, 
îndeosebi în directorul Serviciului special de informaţii. 
Unul din vameşi aştepta la capătul pasarelei împreună cu 
Svensson. 

— Seara, sir, salută el. La bord totul este în regulă. Avem 
un pistol de 38 mm, o cutie nedesfăcută cu o sută de 
cartuşe, acestea făcând parte din dotarea aeronavei. Un 
pistol Verey Light de semnalizare. De asemenea trei puşti 
de vânătoare şi o puşcă de calibrul 12, cu muniții, 
aparţinând domnului Bartlett. Toate sunt trecute în 
certificatul de încărcătură şi le-am controlat, în cabina 
principală se află un dulap de arme încuiat. Cheia se 
găseşte la comandant. 

— Bine. 

— Mai aveţi nevoie de mine, sir? 

— Nu, mulţumesc. 

Armstrong luă certificatul de încărcătură şi începu să-l 
verifice. O mare cantitate de vin, ţigări, tutun, bere, băuturi 
spirtoase. Zece lăzi de şampanie Dom Perigon '59, 
cincisprezece de Puligny Montrachfet '53, nouă de Chateu 
Haut Brion '53. 


— Dar Lafite Rothschild 1916 nu aveţi, domnule Svensen? 
întrebă el cu un surâs discret. 

— Nu, domnule! Svensen schiţă un râs forţat. 1916 a fost 
un an slab. Avem, însă, o ladă din 1923. Este pe pagina 
următoare. 

Armstrong întoarse pagina. Pe listă se aflau şi alte cantităţi 
de vin şi trabuce. 

— Bun, zise el. 'Toate aceste produse vor sta în depozit 
sigilate cât timp veţi fi la sol. 

— Da, domnule. Le-am încuiat deja - omul dumneavoastră 
le-a sigilat. Ne-a spus că putem lăsa în frigider o duzină de 
sticle de bere. 

— Dacă proprietarul doreşte facă formele de import 
pentru o parte din vinul existent, daţi-mi de ştire. Nu-i nimic 
în neregulă, doar o modestă contribuţie pentru sertarul de 
jos al Majestății Sale, Regina. 

— Sir? făcu Svensen perplex. 

— Eh! N-a fost decât un joc de cuvinte în engleză. Se 
referă la ultimul sertar din scrinul unei doamne unde 
aceasta îşi pune lucrurile intime de care are nevoie uneori. 
Scuze. Paşaportul dumneavoastră, vă rog. 

Paşaportul lui Svensen era canadian. 

— Mulţumesc. 

— Pot să vă prezint domnului Bartlett? Vă aşteaptă. 

Svensen îl conduse în avion, un interior elegant şi simplu, 
imediat după antreu se afla un salonaş cu vreo şase scaune 
tapisate cu piele şi o sofa, o uşă centrală închidea restul 
interiorului avionului. Pe unul din scaune moţăia o 
stewardesă, cu bagajele lângă ea, în partea stângă uşa de la 
cabina piloților. Era deschisă. Comandantul şi copilotul se 
aflau pe scaunele lor, continuând să-şi verifice documentele 
de zbor. 

— lertaţi-mă, domnule comandant. Dumnealui este 
inspectorul Armstrong, spuse Svensen, dându-se la o parte. 

— Seara, domnule inspector, salută comandantul. Sunt 
comandantul Jannelli, el este copilotul meu, Bill O'Rourke. 


— Seara. Pot să văd paşapoartele, vă rog? 

Amândoi piloţii aveau o sumedenie de vize străine şi 
ştampile ale poliţiei de frontieră. Nici o ţară de dincolo die 
cortina de fier. Armstrong le dădu sergentului Lee pentru a 
le pune ştampile. 

— Mulţumesc, domnule comandant. Sunteţi pentru prima 
oară la Hong Kong? 

— Nu, domnule. Am mai fost pe aici de vreo câteva ori 
pentru odihnă şi recreere în timpul războiului din Coreea. 
Am făcut curse şase luni cu compania Far Eastern ca 
secund în cursa din jurul lumii, din 1956 în timpul 
revoltelor. 

— Care revolte? întrebă O'Rourke. 

— Întregul Kowloon a explodat în bucăţi. Câteva sute de 
mii de chinezi s-au ridicat deodată cu furie, provocând 
încăierări şi dând foc. Sticleţii - pardon, poliţia a încercat să 
liniştească lucrurile cu răbdare, dar gloata a început să 
ucidă, astfel încât sticleţil. Poliţia a scos câteva puşti, Sten, 
a omorât vreo şase indivizi şi totul s-a liniştit foarte repede. 
Aici numai poliţia deţine arme, ceea ce este foarte bine! 
adresându-se lui Armstrong, zise: Cred că oamenii 
dumneavoastră au rezolvat o treabă al dracului de grea. 

— Mulţumesc, comandant Jannelli. Din ce direcţie vine 
acest avion? 

— L. A.:- Los Angeles. Sediul central al lui Linc - al 
domnului Bartlett este acolo. 

— Ruta a fost Honolulu, Tokio, Hong Kong? 

— Da, domnule. 

— Cât a durat escala la Tokyo? 

Bill O'Rourke se uită imediat în jurnalul de bord. 

— Două ore şi şaptesprezece minute. O escală doar pentru 
alimentare, domnule. 

— Suficient pentru a vă dezmorţi picioarele? 

Jannelli continuă: 

— Am fost singurul care am ieşit din avion. Controlam 
totdeauna frânele - frâne pentru aterizare - şi fac o 


verificare exterioară ori de câte ori aterizăm. 

— E un obicei bun, spuse polițistul politicos. Cât rămâneţi 
aici? 

— Nu ştim, asta depinde de tine. În mod cert noaptea o 
vom petrece aici. Nu putem pleca înainte de ora 14.00. 
Ordinul pe care îl avem este să fim gata să plecăm oriunde, 
în orice moment. 

— Aveţi un avion bun, domnule comandant. Vi s-a aprobat 
să rămâneţi până la ora 14.00. Dacă doriţi o prelungire, 
adresaţi-vă controlului de la sol înainte de ora respectivă. 
Când terminaţi, faceţi vama prin poarta aceea. Şi treceţi, vă 
rog, prin vamă cu întregul echipaj. 

— Desigur. Îndată după ce vom fi alimentat. 

— Atât dumneavoastră cât şi echipajul ştiţi că introducerea 
oricărei arme de foc în colonie este absolut interzisă? 
Problema armelor de foc în Hong Kong ne îngrijorează în 
cea mai mare măsură. 

— Şi pe mine, domnule inspector, şi nu numai aici, 
oriunde. De aceea eu ţin singura cheie de la dulapul cu 
arme. 

— Bine. Pentru orice problemă aveţi, vă rog adresaţi-vă 
biroului meu. 

Armstrong ieşi din cabină, trecând prin antreu, cu 
Svensen înaintea lui. Jannelli se uită cum îi controlează 
paşaportul stewardesei. Era drăguță, Jenny Pollard. 

— Ticălosul, murmură el, adăugind apoi liniştit: Nu 
miroase a bine. 

— Cum? 

— De când ofiţerii superiori controlează paşapoarte 
engleze, pentru Dumnezeu? Sunteţi siguri că nu 
transportăm ceva neobişnuit? 

— La naiba, nu. Totdeauna verific. Inclusiv materialele lui 
Svensen. Evident, în lucrurile lui Linc sau ale lui Casey - nu 
mă bag, însă ei nu ar face o asemenea prostie. 

— Zbor cu ei de patru ani şi nici măcar o dată. Iotuşi e 
cert că nu miroase a bine. 


Cu un aer obosit, Jannelli se învârti în scaunul lui de pilot, 
aşezându-se mai confortabil. Doamne, bine mi-ar prinde un 
masaj şi o săptămână de vacanţă! 

În antreu, Armstrong îi întinse paşaportul sergentului Lee 
pentru a-i pune ştampila. 

— Mulţumesc, domnişoară Pollard. 

— Eu va mulţumesc. 

— Acesta a fost echipajul, domnule, spuse Svensen. Acum, 
domnul Bartlett. 

— Da, vă rog. 

Svensen a bătut la uşa din centru, deschizând-o fără să 
mai aştepte. 

— Linc, dumnealui este inspectorul Armstrong, spuse cu o 
firească lipsă de protocol. 

— Salut, zise Linc Bartlett, ridicându-se de la birou. Îi 
întinse mâna. Pot să vă ofer ceva de băut? O bere? 

— Nu, mulţumesc, poate o ceaşcă de cafea. 

Svensen o porni de îndată spre oficiu. 

— Poftiţi! 

— Simţiţi-vă ca acasă. lată paşaportul meu, i se adresă 
Bartlett. lertaţi-mă numai, câteva clipe! se întoarse la 
maşina de scris, continuând să bată cu două degete. 

Armstrong putu să-l studieze pe îndelete: un păr blond- 
roşcat, ochii albaştri, cu reflexe gri, o faţă viguroasă, 
plăcută, cochet, purta o cămaşă sport şi jeans. Îi verifycă 
paşaportul: născut la Los Angeles, la 1 octombrie, 1922. 
Pentru patruzeci de ani arăta tânăr, aprecie el. Viză la 
Moscova, la fel ca şi Casey Icholok, nici o altă vizită în vreo 
ţară comunistă! Îşi roti ochii prin cameră: spațioasă, 
aceeaşi lăţime ca a avionului, un culoar central, în spate 
două cabine de o parte şi două toalete, iar la capăt o ultimă 
uşă unde presupuse că se afla apartamentul principal. 
Cabina unde se aflau era astfel dotată încât ar fi putut servi 
ca centru de comunicaţii: teleimprimator, telefon 
internaţional, maşini de scris fixe. Pe un perete despărțitor, 
un ceas iluminat care arăta ora pe toate meridianele. Cutii 


pentru dosare, multiplicator şi un birou acoperit cu piele, 
plin de hârtii împrăştiate. Rafturi cu cărţi. Broşuri cu 
impozitele. Câteva cărţi ieftine. În rest, cărţi de război, cărţi 
despre generali sau scrise de generali. Vreo duzină. 
Wellington, Napoleon, Patton, Cruciadă în Europa a lui 
Eisenhower, Arta războiului a lui Sun Tzu. 

— Cafeaua, domnule, îi întrerupse Svensen inspecția lui 
Armstrong. 

— Oh, mulţumesc, Svensen! luă ceaşca în care turnă 
puţină frişcă. 

Svensen puse lângă Bartlett o cutie de bere rece, 
deschisă, o luă pe cea goală şi se reîntoarse în oficiu, 
închizând uşa după el. Bartlett sorbi berea din cutie, 
recitind ceea,ce scrisese şi apăsând pe un buton, Svensen a 
apărut imediat. 

— Spune-i lui Jannelli să roage tumul de control să 
expedieze asta. 

Svensen înclină din cap şi plecă. Bartlett îşi îndreptă 
umerii răsucindu-se în scaunul turnant. 

— Scuze - trebuie s-o expediez de îndată. 

— Nu-i nimic, domnule Bartlett. Cererea dumneavoastră 
de a rămâne în avion în cursul nopţii s-a aprobat. 

— Mulţumesc - mulţumesc foarte mult. Poate rămâne şi 
Svensen? Bartlett schiţă un zâmbet larg. Nu sunt prea 
gospodar. 

— Foarte bine. Cât timp va rămâne avionul aici? 

— Depinde de şedinţa noastră de mâine, domnule 
inspector. Sperăm să intrăm în afaceri cu compania Struan. 
O săptămână, zece zile. 

— Atunci mâine vă va trebui un alt loc de parcare. Ne 
soseşte un alt zbor oficial la ora 16.00. l-am spus 
comandantului Jannelli să ia legătura cu controlul de la sol 
înainte de ora 14.00. 

— Mulţumesc. Şeful SIC-ului din Kowloon se ocupă în mod 
obişnuit de parcare în aeroport? 

Armstrong zâmbi. 


— Vreau să ştiu ce se întâmplă în sectorul meu. Este un 
obicei incomod, dar s-a înrădăcinat. Nu ne vizitează prea 
des avioane particulare - după cum domnul Chen nu 
întâmpină prea des personal pe cineva. Dorim să fim 
serviabili cât putem. Cea mai mare parte a aeroportului 
aparţine Companiei Struan, iar John vă este un prieten 
personal. Vă este prieten, domnule? 

— Am fost un timp împreună la New York şi Los Angeles şi 
mi-a plăcut foarte mult. Spune-mi, domnule inspector, 
avionul acesta este ceN. Sună unul din telefoane, Bartlett 
ridică receptorul. Oh, salut, Charlie, ce se mai întâmplă la 
New York? Doamne, e minunat. Cât? Bine, Charlie, 
cumpără tot pachetul. Da, toate cele 200.00 de acţiuni. 
Sigur, primul lucru luni dimineaţă, imediat ce se deschide 
bursa. Trimite-mi un telex de confirmare. Bartlett puse 
telefonul în furcă şi se întoarse spre Armstrong. Scuze, 
domnule inspector, acesta este centru meu de comunicaţii 
şi fără el aş fi pierdut. Spune-mi, daci rămânem aici pentru 
o săptămână, putem să urcăm şi sa coborâm când vrem? 

— Mi-e teamă că ar putea fi cam încurcată, domnule 
Bartlett. 

— Ce înseamnă? Da sau nu? Sau poate? 

— Oh, am folosit jargonul pentru dificil. Îmi pare rău însă 
securitatea noastră de la Kai Tak este deosebită. 

— Dacă trebuie să suplimentaţi paza cu nişte oameni voi 
plăti cu plăcere. 

— E o problemă de securitate, domnule Bartlett, nu de 
bani. Veţi vedea că sistemul telefonic din Hong Kong este de 
primă mână! îşi spuse însă în gând: va fi mult mai uşor 
pentru serviciul de informaţii să vă asculte convorbirile. 

— Aşadar, dacă aţi putea, v-aş fi recunoscător. 

Armstrong sorbi din cafea şi întrebă: 

— Vizitaţi pentru prima dată Hong Kongul? 

— Da, domnule. Sunt pentru prima dată în Asia. Locul cel 
mai îndepărtat în care am ajuns a fost Guadalcanal în 43. 

— Ca militar? 


— Da, sergent, inginer. Construcţii - construiam orice 
hangare, poduri, tabere, orice. Experienţă serioasă. 
Bartlett sorbi din cutia de bere. Sunteţi sigur, nu pot sa vă 
ofer ceva de băut? 

— Nu, mulţumesc. 

Armstrong termină cafeaua şi se ridică. 

— Mulţumesc pentru cafea. 

— Acum, pot să vă pun o întrebare? 

— Desigur. 

— Cum este acest Dunross? lan Dunross. Conducătorul 
companiei Struan? 

— Tai-panul? Armstrong începu sa râdă. Depinde pe cine 
întrebaţi, domnule Bartlett. Nu l-aţi întâlnit niciodată? 

— Nu, încă nu. Îl voi întâlni mâine. La dejun. De ce îl 
denumiți tai-panul? 

— Tai-pan înseamnă în cantoneză „conducător suprem” - 
persoana care deţine întreaga putere. Pentru chinezi, toţi 
conducătorii europeni ai tuturor vechilor companii sunt tai- 
pani. Dar chiar şi printre tai-pani există totdeauna unul 
care e cel mai mare. Dunross este tai-panul Companiei 
Struan numită Nobila Casă sau Nobilul Hong, însemnând 
companie. Denumirea a rămas de la începuturile comerţului 
european cu China şi din primele zile ale Hong Kongului. 
Hong Kongul a luat fiinţă de fapt în 1841, 26 ianuarie. 
Fondatorul companiei Struan a fost un mit şi în anumite 
privinţe încă mai este - Dirk Struan. Unii spun că a fostun 
pirat, alţii că a fost prinţ. În orice caz, ela făcut 
contrabanda cu opiu din India în China, iar banii câştigaţi îi 
investea în ceai chinezesc pe care îl transporta în Anglia cu 
o flotă de clipere. A devenit un prinţ al negoţului, a câştigat 
titlul de tai-pan şi de atunci compania Struan s-a străduit 
tot timpul să fie prima în toate. 

— Chiar aşa? 

— Oh, sunt vreo câteva companii care se ţin pe urmele lor, 
îndeosebi Rothwell-Gomt, însă, da, aş putea spune că totuşi 
Struan rămâne prima. Cert, nici un lucru nu intră şi nu iese 


din Hong Kong, nimic nu se mănâncă şi nu se îngroapă, sau 
nu se face, fără ca societăţile Struan, Rothwell-Gomt, Asian 
Properties, Blacs - Banca Londrei şi a Chinei - sau Victoria 
Bank să nu-şi bage nasul. 

— Dar în ceea ce-l priveşte pe Dunross personal? Cum e 
el? 

Armstrong rămase un moment pe gânduri, pentru ca apoi 
să spună degajat: 

— Şi în cazul lui, depinde foarte mult cui puneţi 
întrebarea, domnule Bartlett. Îl cunosc prea puţin, doar din 
întâlnirile în societate - ne mai întâlnim din când în când la 
cursele de cai. Am avut cu el două întâlniri oficiale. Este 
fermecător, foarte priceput în meseria lui. Cred că aş putea 
să-l caracterizez ca strălucitor. 

— EI şi familia lui deţin o mare parte din companie? 

— Nu ştiu cu exactitate. Mă îndoiesc că în afara familiei 
mai deţine cineva ceva. Dar pachetul său de acţiuni nu 
reprezintă totul în activitatea lui. Oh, nu. Nu în activitatea 
companiei Struan. De asta sunt foarte sigur! Armstrong îşi 
fixă ochii în ochii lui Bartlett. Unii spun că Dunross este fără 
milă, în stare să ucidă. Ştiu că nu mi l-aş dori duşman. 

Bartlett sorbi din bere şi micile riduri de lângă ochi i se 
încreţiră într-un zâmbet curios. 

— Uneori un duşman valorează mai mult decât un prieten. 

— Uneori. Sper să aveţi o şedere cât mai utilă. 

Bartlett se ridică brusc în picioare. 

— Mulţumesc. Vă conduc! 

Deschise uşa. Armstrong şi sergentul Lee ieşiră însoţiţi de 
gazdă, care merse apoi în urma lor până la uşa cabinei 
principale unde se afla scara. Inspiră adânc aerul de afară. 
Încă o dată simţi ceva straniu în atmosferă, nici plăcut nici 
neplăcut, nici miros urât nici parfum - doar straniu şi curios 
de tulburător. 

— Domnule inspector, ce e cu mirosul acesta? Şi Casey l-a 
simţit când Sven a deschis uşa. 

Armstrong ezită, apoi zâmbi spunând: 


— Acesta este specific Hong Kongului, domnule Bartlett. E 
mirosul banilor. 

Ora 23.48. 

— Toţi zeii sunt martori ce ghinion am în noaptea asta! 
zise Wu Patru Degete care scuipă pe puntea navei. 

Era pe dunetă, pe pupa înaltă a joncii lui oceanice, 
amarată în cea mai mare îngrămădire de nave aruncate în 
dezordine în portul Aberdeen, de pe coasta de sud a Hong 
Kongului. Era o noapte foarte caldă şi umedă, iar el juca cu 
trei din prietenii săi mah-jong, un joc chinezesc cu 44 de 
pietre. Toţi arătau în vârstă, prieteni de-ai lui, căliţi ca şi el, 
toţi căpitani de jonci ai căror proprietari au. Cu toate astea 
făceau parte din flota lui şi-i ascultau ordinele. Numele lui 
adevărat era Wu Sang Fang, un pescar analfabet, mic de 
statură, cu câţiva dinţi în gură fără degetul cel mare de la 
mâna stângă. Jonca lui era veche, şubrezită şi murdară, iar 
el era şeful Companiei Wu ce transporta coloniale, căpitan 
de flotă, iar steagul său, Lotusul Argintiu, flutura pe toate 
cele patru mări. Când veni rândul din nou, mai luă încă una 
din pietrele de fildeş, se uită la ea şi, pentru că nu-i 
îmbunătăţea cu nimic ceea ce avea în mână, o aruncă cu 
zgomot şi scuipă din nou. Scuipatul se prelinse pe punte. 
Purta un maiou vechi, jerpelit, pantaloni negri de hamal, ca 
şi prietenii lui şi miza zece mii de dolari doar în acest singur 
joc. 

— Ayeeyah, exclamă Tang Ciupitul prefăcându-se supărat, 
deşi cu piatra pe care tocmai o trăsese aproape făcea o 
combinaţie câştigătoare; jocul semăna cu remy. Dacă nu 
câştig, LE. Pe toate mamele din lume, în afară de-ale 
noastre! aruncă o piatră cu un gest larg. 

— Vă F. Mumă-n cur dacă voi câştigaţi, iar eu nu? zise altul 
şi au râs cu toţii. 

— Îi bag în măsa pe diavolii ăia de străini din Golden 
Mountains* dacă nu vin în seara asta, spuse Poon 
Vremebună. 


— Vor veni, interveni cu convingere Wu Patru Degete. 
Diavolii străini sunt legaţi de orar. Oricum, l-am trimis pe 
cel de-al Şaptelea Fiu la aeroport pentru confirmare. 

Vru să ia o piatra, dar se opri, uitându-se peste umăr cu un 
ochi de cunoscător, cum trecea o joncă de pescuit, pufăind 
liniştit, îndreptându-se prin intrarea întortocheată şi 
strimtă din canal, printre grupurile de bărci, spre ieşirea 
îngustă a portului. Nu avea decât lumini de drum la babord 
şi la tribord. În aparenţă, jonca se ducea să pescuiască, dar 
era una din ambarcaţiunile lui care ieşise pentru a se întâlni 
cu un trauler thailandez cu o încărcătură de opiu. După ce 
nava trecu fără probleme, el se concentră din nou la joc. 
Începuse de-acum refluxul, dar rămăsese apă adâncă în 
jurul celor mai multe grupuri de ambarcaţii. De pe țărm şi 
dinspre plaja dezgolită de ape venea un miros greu de alge 
putrezite, scoici şi lături. Pe cele mai multe şampane şi jonci 
erau stinse luminile. Toate dormeau. Ici şi colo se mai 
vedeau câteva lămpi cu petrol. Bărci de toate mărimile 
stăteau amarate unele de altele parcă fără prea multă 
trăinicie, după toate aparențele fără nici o ordine, cu alei 
micuţe de apă printre satele plutitoare. Aici locuiau 
populaţiile tanka şi haklo - locuitorii bărcilor - care îşi 
duceau viaţa pe apă, se năşteau şi mureau pe apă. Multe 
din aceste bărci nu s-au mişcat niciodată din locurile lor, ci 
stăteau legate unele de altele până se scufundau sau 
naufragiau, erau aruncate de vreun taifun sau ardeau în 
vreunul din incendiile spectaculoase care măturau adesea 
tot grupul de bărci atunci când un picior sau o mână 
neatentă lovea un lampion cu petrol sau când se arunca 
ceva care ardea cu vâlvătaie în vetrele improvizate 
bineînţeles sub cerul liber. 

— Bunicule! strigă tânărul marinar de veghe. 

— Ce e? întrebă Wu. 

*Poreclă pentru Statele Unite. 

— Pe cheu, priveşte! Uite, al şaptelea fiu! şi băiatul, care 
nu avea decât doisprezece ani, arătă spre țărm. 


Wu şi ceilalţi se ridicară privind atent spre mal. Un tânăr 
chinez plătea un taxi. Purta jeans şi bluză curată, iar în 
picioare avea bascheţi. Taxiul parcase lângă pasarela unuia 
dintre cele mai mari restaurante plutitoare ancorate la vreo 
sută de metri, la cheurile moderne. Erau patru asemenea 
palate plutitoare, bogat împodobite cu trei, patru sau cinci 
etaje - strălucind splendid: lumini de-un roşu aprins, verde 
şi auriu, cu acoperişuri canelate, cu zei, cu gargui - burlane 
ornamentale în formă de animale fantastice şi dragoni. 

— Ai ochi buni, tu, al treilea nepot al meu. Bun. Du-te să-l 
întimpini pe cel de-al şaptelea fiu. 

Copilul o zbughi brusc, alergând cu paşi siguri pe 
scândurile şubrede care legau jonca lor de celelalte. Patru 
Degete îl urmări pe cel de-al şaptelea fiu al său 
îndreptându-se spre unul din debarcaderele unde erau 
îngrămădite sampanele feribot care deserveau portul. Când 
văzu că marinarul pe care-l trimisese l-a întâlnit pe fiul său, 
se întoarse cu spatele la țărm şi se aşeză din nou la joc. 

— Hai să terminăm jocul, zise el furios. Asta-i ultima mea 
mână blestemată. Trebuie să cobor la țărm în seara asta. 

Au mai jucat câtva timp, luând şi dând pietre. 

— Ayeeyah! exclamă Tang Ciupitul când văzu piatra pe 
care o luase, o trânti pe masă cu faţa în sus, cu un gest larg, 
depunând şi celelalte treisprezece piese din mână cu care 
câştiga jocul. Priviţi, pe toţi zeii! 

Wu şi ceilalţi se holbară la pietrele lui. 

— Căcat! strigă şi tuşi cu zgomot. Mă piş pe toţi urmaşii 
tăi, Tang Ciupitule. Ce baftă! 

— Mai facem un joc? Pe douăzeci de mii? Wu Patru 
Degete? zise Tang vesel, convins că în seara aceea bătrânul 
diavol, Chi Kung, zeul jucătorilor de cărţi, era alături de el. 

Wu începu să dea din cap, dar în momentul acela un 
pescăruş zbură pe deasupra capului său scoțând un țipăt 
plângăreţ. 

— Patruzeci, zise imediat, răzgândindu-se şi interpretând 
strigătul păsării ca un semn al cerului că ghinionul îi 


dispăruse. Patruzeci de mii, sau nimic! Dar va trebui să 
jucăm cu zarurile că nu mai am timp. 

— N-am la mine patruzeci, pe toţi zeii, dar cu cei douăzeci 
pe care mi-i datorezi, cu ce o să împrumut mâine când se 
deschide banca, punând drept gaj jonca mea, cu 
blestematul meu profit din următoarea livrare de aur sau 
opiu îţi voi plăti, nu? 

— E prea mult pentru un singur joc, zise cu amărăciune 
Poon Vreme Bună. Voi doi, curvarilor, v-aţi pierdut minţile! 

— Cine face mai mult la o aruncare? întrebă Wu. 

— Ayeeyah, aţi înnebunit amândoi, zise Poon, care era, 
totuşi, la fel de agitat ca şi ceilalţi. Unde sunt zarurile? 

Wu le puse pe masă. Erau trei. 

— Aruncă-le pentru viitorul tău de rahat, Tang Ciupitule! 

Acesta scuipă în palme, şopti o rugăciune, aruncă apoi 
zarurile, scoțând un strigăt. 

— Oh, oh, oh, ţipă ca din gură de şarpe! Un patru, un trei 
şi iar un patru. Unsprezece. 

Celorlalţi li se tăiase respiraţia. Wu scuipă zarurile, le 
înjură, le binecuvântă şi le aruncă. Un şase, un doi şi un 
trei. Exclamă: 

— Unsprezece! Oh, pe toţi zeii, mari şi mici! Din nou, 
aruncă din nou! 

Pe punte toţi fremătau. Tang Ciupitul aruncă paisprezece! 
Wu se concentră, într-o tensiune ameţitoare, apoi aruncă 
zarurile. 

— Ayeeyah, explodă el, şi după el explodară cu toţii. Un 
şase, un patru şi un doi. 

— Eeeee, doar atât a putut spune Tang Ciupitul, ţinându- 
se de burtă, râzând bucuros, în timp ce ceilalţi îl felicitau, 
iar pe cel care pierduse îl compătimeau. 

Wu ridică din umeri, inima zbătându-i-se încă în piept. 
Exclamă: 

— Afurisiţi să fie toţi pescăruşii care-mi zboară deasupra 
capului într-un moment ca ăsta! 

— Ah, de-aia te-ai răzgândit, Wu Patru Degete? 


— Da! A fost ca un semn. Câţi pescăruşi ţipă noaptea când 
zboară pe deasupra capului? 

— Aşa e. Eu aş fi făcut la fel. 

— Joss! apoi Wu zâmbi. Eeeee, dar emoția pe care ţi-o dă 
jocul de noroc e mai plăcută decât aceea pe care ţi-o dă 
fiorul de-a Norii şi Ploaia. 

— Nu la vârsta mea! 

— Câţi ani ai, Tang Ciupitule? 

— Şaizeci - poate şaptezeci. Aproape aceeaşi vârstă ca 
tine. Noi ăştia, haklo, n-am avut niciodată, un catastif în 
regulă care să ţină număru' ălora de se nasc ca sătenii de 
pe uscat. Mă simt ca la treij de ani. 

— Ai auzit că la prăvălia cu leacuri de noroc din piaţa 
Aberdeen au primit din Coreea un stoc de rădăcină a vieţii, 
o parte fiind de unele-s dă peste o sută de ani! Asta-ţi pune 
foc în daravelă! 

— Stau bine cu daravela, Poon Vremebună! Cea de-a treia 
nevastă e din nou cu copilu-n burtă! 

Wu rânji fără să-şi arate dinţii şi scoase un sul mare de 
bancnote de 500 de dolari. Începu să numere, mâna stângă 
mergându-i ca şi când nu i-ar fi lipsit degetul mare. Cu ani 
în urmă i-l retezase unul într-o luptă cu piraţii de pe fluviu 
cu ocazia, unei expediţii de contrabandă. Se opri pentru un 
moment când cel de-al şaptelea fiu al său ajunse pe punte; 
un tânăr înalt pentru un chinez, douăzeci şi şase de ani. 
Mergea pe punte cu dificultate. Un nou avion cu reacţie 
începu să se vaite pe deasupra lor. 

— Ai venit, al şaptelea fiu? 

— Da, tată, am venit. 

Patru Degete bătu cu putere, bucuros, în butoiaşul 
răsturnat şi zise: 

— Foarte bine. Acum putem începe! 

— Hai, Patru Degete, zise Tang Ciupitul prevenitor, 
arătând spre zaruri. Un şase, un patru şi un doi - asta face 
doisprezece, care înseamnă tot trei, ăl mai fermecat trei. 

— Da, da, am văzut. 


Tang Ciupitul zâmbi, arătând spre nord şi puţin spre est, 
acolo unde era aeroportul Kai 'Tak - în spatele munţilor 
Aberdeen, dincolo de portul Kowloon, la şase mile 
depărtare. 

— Poate că norocul tău s-a schimbat, heya? 

Luni. 

Ora 5.16. 

Când se crăpă de ziuă, un jeep cu doi mecanici în salopetă 
veni la poarta 16 din partea de est a aeroportului şi parcă 
foarte aproape de principalul tren de aterizare al avionului 
Yankee 2. Scara se mai afla încă la locul ei, iar uşa 
principală era uşor întredeschisă. Mecanicii, amândoi 
chinezi, ieşiră din maşină; unul începu să verifice trenul de 
aterizare central, cel cu opt roţi, în timp ce celălalt, la fel de 
atent, controla trenul din vârful avionului. Au verificat 
metodic pneurile şi roţile, racordurile hidraulice ale 
frânelor, iar după aceea s-au uitat atent la lăcaşurile de 
escamotare a roţilor. Amândoi foloseau lanterne. Mecanicul 
de la trenul principal de aterizare scoase o cheie de piuliţe 
şi se aşeză pe una din roţi, pentru a putea verifica mai de 
aproape, fiind acum cu capul şi cu umărul bine băgate sub 
burta avionului. După un moment, exclamă încet în 
cantoneză: 

— Ayeeyah! Hei, Lim, ia uită-te aici! 

Celălalt mecanic se duse acolo şi privi atent în sus. 
Sudoarea îi lăsa pete pe salopeta albă. 

— Sunt acolo sau nu? Nu pot vedea de-aici de jos. 

— Frate, bagă-ţi sula în gură şi scuip-o după aia în canal. 
Sigur că sunt aici. Suntem bogaţi. Vom mânca orez toată 
viaţa! Da' taci din gură sau vrei să-i trezeşti pe diavolii ăştia 
de străini plini de rahat care sunt deasupra! Uite! 

Omul scoase un pachet lung, înfăşurat în pânză şi i-l dădu 
lui Lim care îl aşeză fără zgomot şi repede în jeep. Apoi, 
încă un pachet mic, şi încă unul, amândoi transpiraţi şi 
foarte agitaţi, operând rapid şi în linişte. Încă un pachet. Şi 
încă unul. Apoi Lim văzu jeep-ul poliţiei dând colţul şi în 


acelaşi timp alţi oameni în uniformă se năpustiră pe poarta 
16, printre ei şi europeni. 

— Am fost trădaţi, şuieră el cu răsuflarea întretăiată, în 
timp ce o zbughi cu o mişcare rapidă, dar zadarnică, pentru 
a scăpa. 

Jeep-ul îl ajunse uşor din urmă şi îl opri. Tremura, dar îşi 
reţinu emoția. Scuipă şi blestemă toţi zeii, resemnându-se. 
Celălalt sări iute jos, azvârlindu-se la volan. N-a mai apucat 
să pornească motorul, a fost prins şi i s-au pus căâtuşele. 

— Ei, guriţă spurcată, şuieră sergentul Lee, unde crezi că 
te duci? 

— Nicăieri, domnule ofiţer, el a fost, el a fost acolo, 
bastardul ăsta, pui de curvă, domnule ofiţer, s-a jurat că-mi 
taie gâtul dacă nu-l ajut. Nu ştiu nimic, pe mormânta' lu' 
mama! 

— Minţi, prefăcutule, n-ai avut o mamă niciodată. O să stai 
la pârnaie cincizeci de ani dacă nu vorbeşti. 

— Jur, domnule ofiţer, pe toţi zeii că. 

— Mă piş pe minciunile tale, mutră plină de căcat. Cine vă 
plăteşte să faceţi treaba asta? 

Armstrong mergea încet pe pistă, cu gustul dulce-amar al 
vânătorului care-şi vede prada. 

— Aşadar, sergent - spuse el în engleză, ce-am găsit aici? 

Fusese o îndelungată pândă de noapte, era obosit şi 
nebărbierit, fără nici un chef să asculte declaraţiile 
tânguitoare de nevinovăție ale mecanicului. Aşa că zise într- 
o perfectă cantoneză de mahala: 

— Un singur cuvinţel, cât de mic, dacă mai scoţi, lepră 
plină de rahat, şi pun oamenii mei să ţopăie pe Săculeţul 
tău ainic. 

Omul înţepeni de frică. 

— Bun. Cum te cheamă? 

— Tan Shu Ta, stăpâne. 

— Mincinosule! Cum îl cheamă pe prietenul tău? 

— Lim Ta-cheung, da' nu e prietenul meu, stăpâne, nu l-am 
cunoscut până azi dimineaţă. 


— Mincinosule! Cine vă plăteşte pentru treaba asta? 

— Nu ştiu cine l-a plătit, şef. Ştiţi, a jurat că-mi taie. 

— Mincinosule! Gura ţi-e atât de plină de balegă că 
trebuie să fii chiar zeul rahatului. Ce e în pachetele alea? 

— Nu ştiu. Jur pe mormântul strămo. 

— Mincinosule! îl întrerupe automat Armstrong, ştiind că 
minciunile erau inevitabile. 

„Robert, chinezul nu este ca noi”, îi spusese primul lui 
profesor în ale poliţiei, un vechi cunoscător al Chinei. Nu 
vreau să spun că-l condamn, sau mai ştiu eu ce, este doar 
diferit. Minte printre dinţi tot timpul pentru bani şi când 
înhaţi o puşlama în flagrant şi ăla minte şi îţi alunecă 
precum un par unsuros dintr-o grămadă de rahat. E diferit. 
Uită-te la numele lor. Toţi chinezii au câte patru nume 
diferite, unul de la naştere, unul din perioada pubertăţii, 
unul când devine adult şi unul pe care şi-l alege el, şi uită 
vreunul sau adaugă altul cum ţi-ai pune pălăria. Şi numele 
lor - vai de noi! Chinezii îşi zic lao-tsi-sing - vechea sută de 
nume. Au numai o sută de porecle de bază în toată China şi 
din acestea douăzeci sunt Yu, zece Wu şi Dumnezeu ştie câţi 
Ping, Li, Lee, Chen, Chin, Ching, Wong şi Fu, şi pe fiecare îl 
pronunţi în cinci feluri diferite, astfel că numai Dumnezeu 
ştie care cine e.” „Atunci e greu să identifici un suspect, 
sir”? „lrebuie să fii de nota zece, tinere Armstrong! De nota 
zece, flăcăule. Poţi să dai de cincizeci de Li, cincizeci de 
Chang şi patru sute de Wong şi niciunul să nu aibă nici o 
legătură între ei. Vai de noi! Asta-i problema aici în Hong 
Kong”. 

Armstrong oftă. După optsprezece ani, numele chinezeşti 
continuau să semene confuzie la fel ca înainte. Şi mai 
presus de toate, se părea că fiecare avea o poreclă prin 
intermediul căreia era cunoscut de toată lumea. 

— Cum te cheamă? îl întrebă din nou şi nu se obosi să mai 
aştepte răspunsul. Mincinosule! Sergent! Desfă unul din 
astea! Să vedem ce am găsit. 


Sergentul Lee desfăcu ultima învelitoare. Înăuntru se 
găsea un M 14, puşcă automată a armatei americane. Nouă 
şi bine unsă. 

— Pentru asta, copil al dracu', lepădat de-o curvă, scrâşni 
Armstrong, o să urli de durere cincizeci de ani! 

Chinezul se uită tâmpit la armă, cuprins de groază. Apoi 
scoase un geamăt. 

— La dracu' cu toţi zeii, n-am ştiut că aici erau arme. 

— Ah, ba ai ştiut! zise Armstrong. Sergent, pune pe 
rahatul ăsta în dubă şi înregistrează-l pentru contrabandă 
cu arme. 

Omul fu târât cu brutalitate. Unul din poliţiştii chinezi 
desfăcu încă un pachet. Era mic şi pătrat. 

— Staţi aşa! ordonă în engleză Armstrong, polițistul şi toţi 
care au auzit de la distanţă rămaseră împietriţi. Unul din 
pachetele acestea poate fi un exploziv-capcană, continuă el. 
Toată lumea să se îndepărteze de jeep! transpirat, omul 
execută ordinul. Sergent, adu specialiştii noştri în 
dezamorsarea bombelor. Acum nu ne mai grăbim. 

— Da, sir! sergentul Lee alergă la radioul emisie-recepţie 
din duba poliţiei. 

Armstrong se băgă sub avion controlând între braţele 
trenului principal de aterizare. Nu văzu nimic 
compromiţător. Se sui apoi pe una din roţi. 

— Hristoase! exclamă uimit. 

Cinci rasteluri compacte erau bine fixate de fiecare parte 
a interiorului peretelui etanş. Unul era aproape gol, 
celelalte încă pline. După dimensiunile şi forma pachetelor 
socotea că mai era încă o cantitate de puşti M 14 şi cutii cu 
muniții - sau grenade. 

— Se vede ceva acolo sus, sir? întrebă inspectorul Thomas, 
un tânăr englez, care servise trei ani în armată. 

— Priveşte! Dar nu pune mâna pe nimic. 

— Hristoase! Sunt destule, pentru câteva brigăzi de poliţie 
mobile! 

— Da. Dar ale cui? 


— Comuniştii? 

— Sau naţionaliştii - sau puşlamalele. Ăştia ar. 

— Ce dracu se întâmplă acolo jos? 

Armstrong recunoscu vocea lui Linc Bartlett. Faţa i se 
crispă, sări de pe roată, Thomas urmându-l. Se duse la 
piciorul scării, strigând scurt: 

— Şi eu aş vrea să ştiu, domnule Bartlett. 

Bartlett stătea la uşa principală a aeronavei, Svensen 
lângă el. Amândoi erau în pijama şi halat, cu părul zbărlit, 
abia treziţi din somn. 

— Aş vrea să aruncaţi o privire la aceasta! Armstrong 
arătând spre puşcă, care era de-acum pe jumătate în jeep. 

Bartlett cobori imediat scara, Svensen urmându-l. 

— Ce? 

— Poate dumneavoastră, domnule Svensen, veţi fi amabil 
să aşteptaţi în avion. 

Svensen vru să replice, dar se opri. Se uită apoi la Bartlett 
care dădu din cap aprobator. 

— Pregăteşte o cafea, Sven! 

— Da, Linc. 

— Ei, şi-acum, despre ce este vorba, domnule inspector? 

— Uitaţi! şi Armstrong arătă cu degetul. 

— E un M 14! ochii lui Bartlett se făcură mici, continuă să i 
se adreseze lui Armstrong. Şi? 

— Şi se pare că avionul dumneavoastră a adus arme. 

— Imposibil! 

— Tocmai am prins doi oameni descărcându-le. Acolo e 
unul din poponari - Armstrong arătă cu un deget 
ameninţător spre mecanicul cu cătuşe care stătea smerit 
lângă jeep - iar ălalalt e în dubă. Sunteţi, poate, amabil să 
vă uitaţi sub trenul de aterizare principal, sir. 

— Sigur, unde? 

— Va trebui să vă urcați pe o roată. 

Bartlett făcu cum i se spuse. Armstrong şi inspectorul 
Thomas priviră cu atenţie exact locul unde îşi pusese 


mâinile pentru identificare prin amprente. Bartlett privi cu 
o oarecare degajare la rafturile acelea. 

— Să fiu al dracului! Dacă sunt multe din astea, înseamnă 
că e un întreg arsenal! 

— Da. Vă rog să nu le atingeţi. 

Bartlett studie rafturile, apoi cobori, fiind de-acum treaz 
de-a binelea. 

— Nu este o simplă contrabandă. Rafturile acelea sunt 
făcute la comandă. 

— Da. Aveţi vreo obiecţie dacă vom controla avionul? 

— Nu. Sigur că nu. 

— La treabă, inspectore, zise imediat Armstrong. Şi faceţi 
o verificare foarte atentă. Acum, domnule Bartlett, poate 
veţi fi amabil să ne explicaţii. 

— Nu fac afaceri cu arme, domnule inspector. Şi nu cred 
că aşa ceva ar face comandantul avionului meu - sau Bill 
O'Rourke. Sau Svensen. 

— Dar domnişoara Tcholok? 

— Oh, pentru numele lui Dumnezeu! 

Armstrong adăugă glacial: 

— Este o problemă foarte serioasă, domnule Bartlett. 
Avionul este considerat de-acum sub sechestru şi fără 
aprobarea poliţiei, până la noi ordine nici dumneavoastră, 
nici vreun membru al echipajului nu va putea părăsi colonia 
cât timp vor dura investigaţiile. Şi-acum, ce spuneţi despre 
domnişoara 'Icholok? 

— Imposibil, absolut imposibil ca domnişoara Casey să fie 
implicată în vreun fel în problema armelor, a contrabandei 
cu arme sau în orice fel de contrabandă. Imposibil! Bartlett 
vorbea ca un om ce regreta incidentul, dar căruia nu-i era 
teamă. Şi niciunul dintre noi! vocea-i deveni stridentă. Aţi 
fost preveniţi, nu-i aşa? 

— Cât timp a durat escala în Honolulu? 

— O oră sau două, doar pentru alimentare, nu-mi amintesc 
exact! Bartlett rămase puţin pe gânduri. Jannelli a ieşit din 


avion, dar aşa face totdeauna. Rafturile acelea nu puteau fi 
încărcate într-o oră. 

— Sunteţi sigur? 

— Nu, dar aş putea să pariez că operaţia a avut loc înainte 
de a pleca noi din Statele Unite. Dar când şi unde, de ce şi 
cine, nu-mi dau seama. Dumneavoastră ştiţi? 

— Încă nu! Armstrong îl privi iscoditor. Poate doriţi să vă 
întoarceţi în biroul dumneavoastră, domnule Bartlett. 
Putem să vă luăm declaraţia acolo. 

— Desigur! Bartlett se uită la ceas, era 5.43. S-o facem 
acum, pentru că după aceea voi avea de dat câteva 
telefoane. Nu suntem conectaţi încă la sistemul 
dumneavoastră, spuse arătând spre clădirea terminalului. 
Există un telefon local acolo? 

— Da. Evident, am prefera să-i interogăm mai întâi pe 
comandantul Jannelli şi pe domnul O'Rourke - daca n-aveţi 
nimic împotrivă. Unde sunt cazaţi? 

— La Victoria şi Albert. 

— Sergenit Lee! 

— Da, sir. 

— Du-te la Cartierul General. 

— Da, sir. 

— Am dori să stăm de vorbă şi cu domnişoara Icholok. 
Repet, dacă n-aveţi nimic împotrivă. 

Bartlett urcă scările cu Armstrong lângă el. În cele din 
urmă răspunse: 

— De acord. Cu condiţia ca s-o faceţi dumneavoastră 
personal şi nu înainte de ora 7.45. Casey a lucrat multe ore 
în plus şi azi are o zi grea şi n-aş vrea să fie deranjată inutil. 

Au intrat în avion. Sven aştepta lângă oficiu, de-acum 
îmbrăcat şi foarte neliniştit. Oameni ai poliţiei, fie în 
uniformă, fie civili mişunau peste tot, cercetând atent. 

— Sven, cum e cu cafeaua aceea? 

Bartlett îl conduse prin anticameră în biroul său. Uşa din 
centru, la capătul coridorului, era deschisă. Armstrong putu 


zări o parte din apartamentul principal cu patul foarte lat. 
Inspectorul Thomas căuta prin nişte sertare. 

— Al dracului! murmură Bartlett. 

— Regret, zise Armstrong, dar este necesar. 

— Nu înseamnă că trebuie să-mi şi placă, domnule 
inspector. Niciodată nu mi-a plăcut ca nişte străini să-şi 
bage nasul în viaţa mea particulară. 

— Da. Sunt de acord! inspectorul făcu semn unui poliţist în 
civil. Sung! 

— Da, sir. 

— Notează, te rog. 

— Numai puţin, să economisim timp, zise Bartlett şi se 
întoarse spre un aparat electronic, apăsă două butoane, se 
auzi un declic, semn că dublul casetofon intrase în 
funcţiune, conectă la el un microfon, pe care îl aşeză pe 
birou. Se vor înregistra două benzi, una pentru 
dumneavoastră, una pentru mine. După ce omul 
dumneavoastră va dactilografia textul, dacă doriţi o 
semnătură, eu sunt aici. 

— Mulţumesc. 

— O. K., să începem. 

Armstrong se simţi deodată stingherit. 

— Puteţi să spuneţi, vă rog, ce ştiţi despre încărcătura 
ilegală găsită între barele trenului principal de aterizare al 
avionului dumneavoastră, domnule Bartlett? 

Bartlett negă din nou că ar cunoaşte ceva. 

— Nu cred ca vreun membru al echipajului meu sau 
careva din oamenii mei să fie implicat într-un fel. Niciunul 
din ei nu a fost vreodată implicat în vreo acţiune de 
încălcare a legii, după câte ştiu eu. Şi aş fi ştiut. 

— De cât timp lucrează la dumneavoastră comandantul 
Jannelli? 

— De patru ani. O'Rourke de doi. Svensen de când am 
avionul, din '58. 

— Domnişoara Icholok? 

După o pauză, Bartlett spuse: 


— De şase ani - aproape şapte. 

— Domnişoara ocupă un post important la firma dv.? 

— Da. Foarte important. 

— Asta nu se prea obişnuieşte, nu-i aşa, domnule Bartlett? 

— Nu. Dar chestiunea nu are nimic de-a face cu problema 
în cauză. 

— Sunteţi proprietarul acestui avion? 

— Compania mea este Par-Con Industries Incorporated. 

— Aveţi duşmani - cineva care ar dori să vă producă în 
mod serios neplăceri? 

Bartlett râse: 

— Aţi văzut câine fără pureci? Nu poţi conduce o companie 
de o jumătate de miliard de dolari şi să-ţi faci prieteni. 

— N-aveţi vreun duşman anume? 

— Eu de unde să ştiu? Traficul de arme este o operaţiune 
specială - trebuie să fi fost făcută de un profesionist. 

— Cine a mai ştiut despre planul dumneavoastră de a 
zbura spre Hong Kong? 

— Vizita a fost programată de câteva luni. A ştiut consiliul 
de administraţie. Şi grupul de planificare! Bartlett se 
încruntă. Nu a fost un secret. Nu existau motive să fie. 
Evident, compania Struan a ştiut - în detaliu. De cel puţin 
două săptămâni. De fapt, am confirmat data de 12 prin 
telex, exact timpul estimat de plecare, timpul estimat de 
sosire. Am vrut mai devreme, dar Dunross mi-a transmis că 
data de 19, care e azi, i-ar conveni mai mult. Poate că ar 
trebui să-l întrebaţi pe el. 

— O voi face, domnule Bartlett. Mulţumesc, sir. Asta-i tot 
pentru moment. 

— Am câteva întrebări, domnule inspector, dacă nu vă 
supăraţi. Care este pedeapsa care se aplică pentru 
contrabandă cu arme? 

— Zece ani detenţie, fără eliberare condiţionată. 

— Care este valoarea acestei încărcături? 

— Nepreţuită pentru cel care are nevoie să o cumpere, 
pentru că nici o armă - dar absolut niciuna - nu poate fi 


deţinută de cineva aici. 

— Cine are nevoie să o cumpere? 

— Oricine vrea să dezlănţuie o revoltă, o insurecție sau să 
comită uciderea în masă, să jefuiască o bancă, să comită o 
crimă de oarecare gravitate. 

— Comuniştii? 

Armstrong zâmbi, dădu din cap, spunând: 

— Ei nu trebuie să tragă în noi pentru a prelua colonia, 
sau să introducă prin contrabandă puşti M 14 -auo 
sumedenie de arme specifice lor. 

— Naţionaliştii? Oamenii lui Ciang Kai-şi? 

— Aceştia sunt mult mai bine dotați cu tot felul de 
armament de guvernul S. U. A., domnule Bartlett. Nu-i aşa? 
Aşa că nici ei nu au nevoie să introducă arme în acest mod. 

— Poate pentru un război între diferite bande? 

— Oh, Doamne, bandele noastre, domnule Bartlett, nu 
trag unele în celelalte. Bandele noastre - triadele - cum 
numim noi asociaţiile secrete chinezeşti cu activităţi ilegale 
- îşi rezolvă diferendele într-o manieră chinezească, 
civilizată, cu cuțite, cu barda şi alte arme de luptă din metal 
şi cu informări telefonice anonime la poliţie. 

— Pariez că o triadă din asta există şi în cadrul companiei 
Struan. Acolo veţi găsi răspunsul la enigmă. 

— Poate! Armstrong râse ciudat, apoi spuse din nou. 
Poate. Acum scuzaţi-mă. 

— Desigur! Bartlett opri casetofonul, luă cele două casete, 
predându-i una lui Armstrong. 

— Mulţumesc, domnule Bartlett. 

— Cât va continua această investigaţie? 

— Depinde. Poate o oră. S-ar putea să dorim să aducem 
nişte experţi. Vom încerca să vă deranjăm cât mai puţin. 
Veţi ieşi din avion înainte de prânz? 

— Da. 

— Dacă vreţi să aveţi acces, vă rog luaţi legătura cu biroul 
meu. Numărul de telefon este 88.77.33. Pentru moment, 
aici va rămâne de gardă un poliţist. Veţi sta la Vic? 


— Da. Acum sunt liber să merg în oraş, să fac ce doresc? 

— Da, domnule, cu condiţia să nu părăsiţi colonia cât timp 
durează cercetările. 

Bartlett zâmbi forţat: 

— Mi s-a mai spus deja, ferm şi clar. 

Armstrong plecă. Bartlett făcu un dus, se îmbrăcă şi 
aşteptă până plecară toţi poliţiştii, cu excepţia celui care a 
rămas de pază. Apoi se reîntoarse în biroul său şi închise 
uşa. Fiind acum singur, se uită la ceas. Era 7.37. Se duse la 
centrul său de comunicaţii, acţionă întrerupătorul celor 
două microfoane, apăsând pe butonul microfonului la ieşire. 
Se auzi imediat un pârâit de paraziți şi vocea adormită a lui 
Casey: 

— Da, Linc? 

— Geronimo, zise el clar în microfon. 

Urmă o pauză lungă. 

— Am înţeles, răspunse ea, şi difuzorul încetă să mai 
funcţioneze. 

Ora 9.40. 

Rolls-ul ieşi din feribotul care leagă Kowloon de insula 
Hong Kong şi o luă spre est de-a lungul străzii Connaught, 
intrând în circulaţia intensă. Dimineaţa aceea era caldă, 
umedă, fără nori, cu un soare plăcut. Casey se înfundase în 
pernele canapelei din spate. Se uită la ceas. Emoţia îi 
creştea. 

— Timp destul, donşoară, zise şoferul cu privirea-i ageră. 
Nobila Casă la strada jos, casa mare, zece, cinşpe minute, 
nu faceţi grijă. 

— Bine. 

Asta-i viaţa, îşi zise. Într-o zi voi avea propriul meu Rolls şi 
un şofer chinez curat, politicos, tăcut, şi nu va trebui să mă 
sinchisesc de preţul benzinei. Niciodată. Poate - în sfârşit - 
de aici îmi voi câştiga banii de tăvăleală încât să nu mai am 
nevoie de nimeni. Zâmbea singură. Linc a fost primul care i- 
a explicat cum se obţin aceşti bani. El i-a denumit bani cu 
care să le dai cu tifla tuturor. 


— Aceşti bani sunt cei mai valoroşi din lumE. Dar şi cei mai 
scump plătiţi spusese el. Dacă lucrezi pentru mine - cu 
mine, numai pentru mine - te voi ajuta să obţii aceşti bani. 
Dar, Casey, nu ştiu dacă eşti gata să plăteşti preţul care se 
cere. 

— Care e preţul? 

— Nu ştiu. Ştiu doar că diferă de la persoană la persoană - 
şi totdeauna te costă mai mult decât eşti pregătită să 
plăteşti. 

— Ah, da. 

— Ai şi tu un preţ al tău? 

Bine, gândea ea, dar preţul nu fusese încă prea ridicat. 
Câştig 52.000 de dolari pe an, bilanţul cheltuielilor e bun, 
iar munca pe care o fac îmi stimulează mintea. Dar 
guvernul ia totuşi prea mult şi nu rămân destui bani de care 
poţi să dispui tu. „Banii aceştia se obţin vânându-i”, 
afirmase Linc. Nu provin din dobânzile celor pe care-i ai în 
chip obişnuit. De cât aş avea nevoie? Niciodată nu-şi pusese 
întrebarea asta. 500.000 de dolari? Cu 7 la sută, aceasta ar 
face 35.000 pe an pentru totdeauna, dar impozabili. Dar ce 
se poate spune despre garanţia acordată de guvernul 
mexican de 11 la sută, mai puţin 1 la sută comisionul lui 
pentru operaţiunea efectuată? Şi aceştia impozabili. Cu 
obligaţiuni cu 4 la sută, neimpozabile, înseamnă 20.000 de 
dolari, însă obligaţiunile prezintă riscuri şi cu banii aceştia 
nu poţi să te joci. 

— Asta-i regula de bază, Casey îi spusese Linc. Nu trebuie 
să rişti niciodată. Niciodată! apoi a râs, cu râsul lui plăcut 
care a dezarmat-o totdeauna. Să nu rişti niciodată banii de 
tăvăleală, cu care nu-ţi mai pasă de nimeni. Poate o dată 
sau de două ori, atunci când vei hotări tu. 

Un milion. Două. Trei? 

Casey se trezi spunându-şi: Gândeşte-te la reuniune, lasă 
visele. Nu visez, dar preţul meu înseamnă două milioane 
numerar în bancă. Neimpozabili. Asta-i ce doresc. Două 
milioane la 5/4 la sută, neimpozabili, ar aduce 105.000 


dolari pe an. Şi aceasta mi-ar oferi mie şi familiei mele tot 
ce mi-aş dori, în plus şi o economie suficientă permanentă. 
Şi aş putea să obţin mai mult de 5/4 la sută la banii mei. Dar 
cum să obţin două milioane neimpozabili? Nu ştiu. Dar îmi 
dau oarecum seama că aici aş putea. 

Rolls-ul se opri brusc din cauza unor pietoni care se 
strecurau printre şirurile de maşini înghesuite una într-alta, 
printre autobuzele cu etaj, taxiuri, remorci, căruţe, 
camioane, biciclete, cărucioare cu două roţi şi câteva ricşe. 
Mii de oameni alergau cu paşi mărunți şi repezi încoace şi 
încolo, revărsându-se dimineaţa la ora de vârf din sau spre 
alei şi străzi laterale, împrăştiindu-se de pe trotuar pe 
mijlocul drumului. Ca nişte râuri de furnici. 

Casey studiase bine Hong Kongul, dar nu era pregătită 
pentru impactul, pe care l-a avut asupra ei incredibila 
aglomeraţie. 

— N-am văzut niciodată aşa ceva, îi spusese lui Linc 
dimineaţă când el ajunsese la hotel, iar ea se pregătea să 
plece la reuniune. După ora zece am plecat de la aeroport, 
însă pe străzi erau mii de oameni şi copii şi toate 
restaurantele, pieţele, magazinele erau totuşi deschise. 

— Oamenii înseamnă profit - pentru ce altceva suntem noi 
aici? 

— Suntem aici pentru a uzurpa Nobila Casă a Asiei cu 
ajutorul direct şi complicitatea lui Iuda Iscariotul, John 
Chen! au râs amândoi. Pardon. Suntem aici să încheiem o 
afacere cu Compania Struan şi să cercetăm prin jurul 
nostru. 

— Înseamnă că s-a schimbat planul? 

— Tactic, da. Strategia e aceeaşi. 

— De ce schimbarea aceasta, Linc? 

— Charlie m-a sunat aseară. Am mai cumpărat 200.000 de 
acţiuni ale companiei Rothwell-Gomt. 

— Atunci oferta lui Struan este doar un pretext, țelul 
nostru real fiind Rothwell-Gomt? 


— Avem totuşi trei obiective: companiile Struan, Rothwell- 
Gomt şi Asian Properties. Cercetăm în jurul nostru şi 
aşteptăm. Dacă situaţia ne apare propice, atacăm. Dacă nu, 
putem realiza anul acesta 5, poate 8 milioane din afacerile 
directe cu Struan. Asta-i caimacul. 

— Tu n-ai venit aici pentru 5 sau 8 milioane. Care este 
motivul adevărat? 

— Plăcerea. 

Rolls-ul mai avansă câţiva metri, apoi se opri din nou, 
circulaţia fiind tot mai grea pe măsură ce se apropiau de 
Central District. „Ah, Linc”, gândi ea, „plăcerea ta ascunde 
o mulţime de acţiuni piratereşti”. 

— Asta prima vizita la Hong Kong, donşoară? îi întrerupse 
gândurile şoferul. 

— Da, da, e prima. Am sosit aseară, spuse ea. 

— Ah, foarte bun. Vreme foarte prost, nu faceţi grijă. 
Miroase urât, foarte umed. Totdeauna umed vara. Prima zi 
foarte frumos, heya? 

Prima zi începuse cu bâzâitul ascuţit al aparatului emisie- 
recepţie care o făcuse să tresară din somn. Şi acel 
Geronimo. Era mesajul codificat însemnând pericol - 
atenţie. Făcuse un duş, şi se îmbrăcase repede, fără să ştie 
de unde ar fi urmat să vină pericolul. De-abia îşi pusese 
lentilele de contact şi sunase telefonul. 

— Aici inspectorul Armstrong, îmi cer scuze că vă deranjez 
atât de devreme, domnişoară Icholok, dar aş putea să vă 
văd pentru câteva clipe? 

— Desigur, domnule inspector, ezitase un moment. Lăsaţi- 
mi cinci minute - vă văd în restaurant? 

S-au întâlnit, inspectorul a interogat-o, spunându-i doar că 
în avion s-a găsit marfă de contrabandă. 

— De cât timp lucraţi pentru domnul Bartlett? 

— În mod direct, de şase ani. 

— Aţi avut vreodată probleme cu poliţia? De orice fel? 

— El. Sau dumneavoastră. 

— Niciodată. Ce s-a găsit în avion, domnule inspector? 


— Nu păreţi prea îngrijorată, domnişoară Tcholok. 

— De ce aş fi? N-am făcut nimic ilegal, şi nici Linc. În ceea 
ce priveşte echipajul, acesta a fost cu grijă ales, dintre 
profesionişti, aşa că mă îndoiesc ca ei să aibă vreun 
amestec în problema contrabandei. E vorba de droguri, nu-i 
aşa? Ce fel de droguri? 

— De ce ar trebui să fie droguri? 

— Nu cu aşa ceva se face contrabandă aici? 

— O mare cantitate de arme. 

— Ce? 

I s-au pus mai multe întrebări. La cea mai mare parte din 
ele a răspuns. Apoi Armstrong a plecat. Şi-a terminat de 
băut cafeaua şi a refuzat, pentru a patra oară, chiflele 
franţuzeşti făcute în casă, calde, oferite de un picolo 
ceremonios şi zâmbitor. Acestea i-au reamintit de chiflele pe 
care le mâncase în sudul Franţei în urmă cu trei ani. Ah, 
Nisa şi Cap D'Ail şi vinul de Provence. Şi scumpul de Linc, 
căzuse ea pe gânduri, reîntorcându-se în apartament 
pentru a aştepta telefonul lui. 

— Casey? Ascultă-mă. 

— Ah, Linc, mă bucur ca telefonezi, zise ea deodată, 
întrerupându-l intentionnat. Acum câteva minute a fost aici 
inspectorul Armstrong - şi am uitat să-ţi reamintesc aseară 
să-l suni pe Martin în legătură cu acţiunile! Martin era şi el 
un cuvânt codificat însemnând „Cred ca această convorbire 
este ascultată”. 

— Şi eu m-am gândit la el. Acum nu asta-i important! 
Spune-mi exact ce s-a întâmplat. 

Şi i-a spus. Eli-a relatat pe scurt ce s-a petrecut. 

— Voi completa relatarea când voi ajunge acolo. Plec spre 
hotel chiar acum. Cum e apartamentul? 

— Fantastic! Al tău se numeşte Mireasma Primăverii, 
camera mea este alături, închipuieşte-ţi, face parte în mod 
normal din apartament. După cum se pare ar exista zece 
băieţi de serviciu de fiecare apartament. Am telefonat la 
serviciul de cameră pentru cafea şi mi-a fost adusă pe o 


tavă de argint înainte de a pune telefonul în furcă. 
Camerele de baie sunt destul de mari, ca pentru un cocteil 
de douăzeci de persoane, şi o formaţie instrumentală. 

— Bine. Aşteaptă-mă. 

Ea se oprise pe una din sofalele din piele, adânci, în 
salonaşul luxos unde aştepta, bucurându-se de lucrurile de 
calitate care o înconjurau. Scrinuri chinezeşti lăcuite, un 
bar bine înzestrat într-un alcov prevăzut cu oglinzi, 
aranjamente florale discrete şi o sticlă de whisky cu 
monogramul lui Lincoln Bartlett şi cu complimentele 
directorului general al hotelului. Dormitorul apartamentului 
ei, despărţit de o uşă, de o parte, dormitorul lui în 
apartamentul principal, de cealaltă parte. Amândouă erau 
cele mai mari pe care le văzuseră vreodată, cu paturi foarte 
largi. De ce au fost puse în avionul nostru arme, şi de cine? 
Îngândurată, privi afară pe geamul larg cât tot peretele la 
insula Hong Kong şi la vârful celui mai înalt munte al insulei 
denumit Piscul. Oraşul, care purta numele de Victoria, după 
regina Victoria, începea la ţărmul mării, se ridica apoi în 
terase pe pantele muntelui ce urca abrupt, restrângându-se 
apoi pe versanţii inaccesibili. Aproape de vârf se găseau, 
însă, blocuri de locuit. Ea putea vedea unul chiar deasupra 
terminalului funicularului de la Pisc. De acolo priveliştea 
trebuie să fie fantastică, se gândi ea absent. Apa albastră, 
lucea plăcut, portul fiind tot aşa de plin de circulaţie ca şi 
străzile de jos din Kowloon. Transatlantice şi nave 
comerciale stăteau ancorate sau legate la cheiurile 
Kowloon-ului, ori ieşeau sau intrau, cu sirenele sunând 
vesel. Dincolo, în docurile din partea spre Hong Kong, se 
afla un distrugător al Marinei Regale Engleze şi, în 
apropiere, ancorată, o fregată gri-închis a Marinei Statelor 
Unite. Erau sute de jonci de toate mărimile şi toate vârstele 
- cele mai multe pentru pescuit - unele cu motor, altele 
greoaie, navigând cu pânze încoace şi încolo. Feriboturi cu 
două punți, ticsite, ţâşneau intrând sau ieşind din trafic ca 
libelulele, şi pretutindeni sampanuri micuţe cu vâsle sau cu 


motor, tăiau fără teamă căile maritime obligatorii. Unde or 
fi trăind toţi aceşti oameni? se întrebă ea, înspăimântată. Şi 
din ce se întreţin? Un băiat de serviciu deschise uşa cu 
cheia lui, fără să ciocănească la uşă şi Linc Bartlett intră în 
cameră. 

— Arăţi magnific, Casey, zise el, închizând uşa. 

— Şi tu. Afacerea asta cu puştile nu-i prea bună, nu-i aşa? 

— E cineva pe aici? Vreo femeie de serviciu prin camere? 

— Suntem singuri, dar băieţii de serviciu par să intre şi să 
iasă după bunul lor plac. 

— Acesta a scos cheia din uşă înainte de a fi ajuns eu la ea! 
Linc i-a povestit ce s-a întâmplat la aeroport, apoi a coborât 
vocea. Ce e cu John Chen? 

— Nimic. N-a făcut decât să-mi vorbească nervos, fără să 
spună lucruri esenţiale. N-a vrut să vorbească despre 
afaceri. Cred că nu-şi va reveni din faptul că i-a apărut în 
faţă o femeie. M-a lăsat la hol, spunându-mi că-mi va trimite 
o maşină la 9.15. 

— Aşadar planul a mers bine? 

— Foarte bine. 

— Bun. Ai obţinut propunerile? 

— Nu. l-am spus că am fost autorizată de tine să le preiau 
şi i-am oferit o poliţă plătibilă la vedere. Dar el s-a prefăcut 
surprins şi mi-a spus că va discuta cu tine în particular când 
te va conduce cu maşina după dejun. Părea foarte iritat. 

— Nu-i nimic. Maşina ta va fi aici în câteva minute. Te văd 
la dejun. 

— Trebuie să-i informez pe cei de la Struan, pe Dunross, în 
legătură cu puştile? 

— Nu. Să aşteptăm şi să vedem ce iese din asta? 

— Crezi că ar putea fi ei amestecați? 

— Foarte posibil. Ei cunoşteau planul nostru de zbor şi ar 
avea o motivaţie. 

— Care? 

— Să ne discrediteze. 

— Dar de ce? 


— Poate îşi închipuie că ştiu planul nostru de bătaie. 

— Dar atunci nu ar fi fost mai înţelept din partea lor să nu 
facă nimic - să ne înghită? 

— Poate. Dar în acest fel ei au făcut prima mişcare de 
deschidere. Ziua întâi: Calul atacă nebunul 3. Atacul 
împotriva noastră este lansat. 

— Da. Dar de cine - şi noi cu ce jucăm, cu albele sau cu 
negrele? 

Ochii lui se încruntară, şi-şi pierdură căldura: 

— Nu mă interesează, Casey, atâta timp cât noi câştigăm. 

Linc plecă. „Se urzeşte ceva, îşi zise ea. Ceva periculos 
despre care mie nu-mi spune”. 

— Discreţia este vitală, Casey, îi spusese la început. 
Napoleon, Cezar, Patton - toţi marii generali - au ascuns 
adesea planurile lor reale de colaboratorii lor. Tocmai 
pentru a-i ţine în şah şi pe ei şi pe spionii inamicului. Dacă 
sunt reţinut faţă de tine, nu înseamnă că nu-ţi acord 
încrederea necesară, Casey. Dar tu nu trebuie niciodată să 
ai reţineri faţă de mine. 

— Asta nu-i frumos. 

— Viaţa nu-i frumoasă. Moartea nu-i frumoasă. Războiul 
nu-i frumos. Marele negoţ înseamnă război. Fac comerţ ca 
şi când aş fi în război şi de aceea voi câştiga. 

— Ce vei câştiga? 

— Doresc ca Par-Con Industries, să devină mai mare decât 
General Motors şi Shell la un loc. 

— De ce? 

— Pentru ca mulţumirea mea să fie deplină. 

— Acum spune-mi adevăratul motiv. 

— Ah, Casey, de aia te iubesc eu. Tu asculţi şi înţelegi. 

— Ah, Corsarule, şi eu te iubesc. 

Apoi, au râs amândoi, pentru că ştiau că nu se iubeau, nu 
în sensul obişnuit al cuvântului. Ei conveniseră, la începutul 
drumului, să lase de o parte lucrurile obişnuite în favoarea 
celor extraordinare. Şi aceasta pentru şapte ani. Casey 
privea pe geam portul şi navele. Zdrobeşte, distruge şi 


câştigă. Marile Afaceri, cel mai impresionant joc al 
monopolului din lume. Şi şeful meu este Corsarul Bartlett, 
marele Artist. Dar timpul conlucrării noastre se încheie, 
Linc. În acest an, al şaptelea an, ultimul an se încheie în 
ziua mea de naştere, noiembrie 25, a douăzeci şi şaptea 
mea aniversare. Auzi un discret ciocănit la uşă şi o cheie în 
broască. Se întoarse să spună „intră”, dar scorţosul băiat de 
serviciu era deja înăuntru. 

— Neaţa, donşoară. Sunt valetul de zi numărul unu, 
Chang! Avea părul sur şi era îndatoritor, zâmbi cu gura 
până la urechi. Curăţ camera, rog? 

— Nici vreunul din voi nu aşteaptă niciodată să i se 
răspundă „intră”? întrebă ea cu asprime. 

Chang privi la ea cu indiferenţă. 

— Oh, nu-i nimic, continuă ea pe un ton plictisit. 

— Zi frumos, heya? Care primu, camera master sau 
camera donşoară? 

— A mea. Domnul Bartlett n-a folosit-o încă. 

Chang rânji, arătându-şi dinţii. Ayeeyah, tu şi cu master aţi 
culcat împreună în camera tău, donşoară, înainte de a fi 
plecat? Dar nu au fost decât paisprezece minute între 
sosirea domnului şi plecarea lui şi, evident, el nu arăta prea 
roşu la faţă când a plecat. Ayeeyah, la început s-a crezut că 
e vorba de doi bărbaţi, doi diavoli de străini, împărțind 
apartamentul de care mă ocup, apoi s-a văzut că unul era o 
ea - confirmat de Ng, valetul de noapte, care, desigur, a 
cotrobăit prin bagajul ei, unde a găsit serioase dovezi că 
era vorba cu adevărat de o femeie, reconfirmate în această 
dimineaţă cu mare plăcere de Fung, cea de-a treia 
îngrijitoare la closet. Şi păr blond între picioare. Ce ruşinos! 
Şi Floci Blonzi nu numai că nu este principala soţie a 
domnului - nu este nici măcar a doua, şi oh ko, ceea ce este 
şi mai rău este faptul că nu a avut bunul simţ să se dea 
drept soţia lui, pentru ca în felul acesta să fie respectate 
regulile hotelului şi toată lumea să iasă cu faţa curată. 


Chang râdea în hohote, pentru că hotelul avusese 
totdeauna reguli ciudate în legătură cu prezenţa femeilor în 
camerele bărbaţilor - of Doamne, pentru ce altceva este 
făcut un pat? - iar azi femeile trăiesc fără să se ascundă în 
păcatul barbarilor. Ah, şi cum s-au mai speriat cu toţii 
noaptea trecută. Barbarii! Dew neh loh moh la toţi barbarii! 
Dar tipa este în mod sigur dragon, pentru că s-a uitat de 
sus la directorul adjunct eurasiatic şi directorul eurasiatic 
de noapte, şi chiar la bătrânul vorbă-blândă, directorul 
coordonator Băşină Mare. „Nu, nu, nu”, se vâitase el, cel 
puţin aşa i se spusese lui Chang. 

„Da, da, da”, răspunsese tipa, insistând să i se dea 
jumătatea alăturată a apartamentului Mireasma Primăverii. 
În momentul acela, Prea Cinstitul Mong, portarul şef şi şef 
al triadei - şi de aceea lider al hotelului - a rezolvat ceea ce 
părea de nerezolvat: „Apartamentul Mireasma Primăverii 
are trei uşi, heya? spuse el. Una pentru fiecare dormitor, 
una pentru camera principală. Să-i dăm fetei Mireasma 
Primăverii B, care este oricum o cameră mai puţin 
importantă, cu uşa ei proprie. Dar uşa interioară care duce 
în salonaşul principal şi de aici spre camerele şefului va fi 
încuiată, însă o cheie va fi lăsată la îndemână. Dacă târfa 
asta cu vorbă-dulce descuie ea uşA. Ce se poate face? Şi 
apoi, dacă se va întâmpla ca mâine, sau poimâine să fie 
încurcături la rezervări, şi prea onorabilul director va fi 
obligat să ceară miliardarului şi putorii sale din Ţara 
Muntelui de Aur să plece, ei bine, regret, dar avem 
suficiente cereri de rezervare, ba chiar şi multe în plus, şi 
aşa ne apărăm cinstea obrazului, ca să ne protejăm 
prestigiul.” Şi aşa s-a şi făcut, şi s-a rezolvat cazul. 

Uşa de intrare de la camera B a fost descuiată şi Floci 
Blonzi a fost invitată înăuntru. Cine poate spune că ea a luat 
cheia şi a descuiat uşa de legătură? Că uşa asta este acum 
deschisă sigur, nu voi spune niciodată vreunei persoane 
străine de hotel, nu voi scoate nici o vorbă. Ca totdeauna. 


Ayeeyah, dar deşi uşile de la intrare pot fi încuiate şi toată 
lumea să creadă că totul e cât se poate de corect, cele 
dinăuntru pot fi larg deschise şi e straşnic. Ca şi micuța ei 
Poartă de Jad, gândea el, cu un aer visător. Dew neh loh 
moh, mă întreb cum ar fi să dau iama într-o Poartă de Jad 
ca a ei? 

— Fac pat, donşoară? întrebă el în engleză cu un glas 
mieros. 

— Dă-i drumul! 

Oh, cât de groaznic sună limba lor barbară. Pfui! 

Chang, valetul de zi, simţi că-i vine să tuşească şi să scuipe 
flegma pe jos, dar era împotriva regulilor hotelului. 

— Heya, Chang, i se adresă cu faţa surâzătoare Fung, cea 
de-a Treia îngrijitoare la closet, când intră în apartament 
după ce bătuse fără prea multă tragere de inimă în uşa, pe 
care o deschisese de mult. Da, donşoară, ierte, donşoară, i 
se adresă lui Casey în engleză, apoi din nou lui Chang în 
cantoneză. N-ai terminat încă? E rahatul ei atât de dulce că 
vrei să umbli prin chiloţii ei? 

— Dew neh loh moh, la tine acolo, Soră. Ţine-ţi gura sau 
vrei ca bătrânul tău tată să-ţi ardă o ciomăgeală. 

— Pentru singura ciomăgeală pe care mă-ta aia bătrână o 
vrea, tu nu mă poţi ajuta! Hai să te ajut să-i facem repede 
patul. Într-o jumătate de oră începe un joc de mah-jong. 
Prea onorabilul Mong m-a trimis după tine. 

— Oh, mulţumesc, Soră. Heya, i-ai văzut într-adevăr flocii? 

— Nu ţi-am mai spus? Ce, eu mint? Sunt curat aur, mai 
deschişi decât părul ei de pe cap. Era în baie şi eram 
aproape de ea aşa cum sunt de tine acum. Şi, oh, da, 
sfârcurile sânilor ei erau roz, nu maronii. 

— Eeee! Închipuieşte-ţi! 

— La fel ca la purcele. 

— Ce îngrozitor! 

— Da. Ai citit numărul de azi al publicaţiei Daily 
Commercial? 

— Nu, Soră, încă nu. De ce? 


— Ei bine, astrologul publicaţiei spune că săptămâna asta 
e foarte bună pentru mine, iar azi redactorul financiar 
susţine că ar apărea începutul unei noi perioade de 
prosperitate. 

— Dew neh loh moh, nu mai spune? 

— Aşa că am cerut azi dimineaţă agentului meu de bursă 
să cumpere încă o mie de acţiuni ale Nobilei Case, la fel de 
la compania Golden Ferry, 40 de la cea de-a Doua Casă 
mare şi 50 de la Good Luck Properties. Băncile mele sunt 
generoase, însă acum nu mai am în Hong Kong de unde să 
cer sau să împrumut nici o singură leţcaie. 

— Eeee, te arunci tare, Soră. Şi eu mă extind. Săptămâna 
trecută am făcut un împrumut de la bancă pe baza 
acţiunilor pe care le am şi am cumpărat încă 600 de la 
Nobila Casă. Asta era marţi. Am cumpărat la 25,23! 

— Ayeeyah, prea cinstite Chang, aseară la închidere erau 
29,14! Fung făcu un calcul imediat. Eşti deja cu 2348 dolari 
Hong Kong în plus. Şi se vorbeşte că Nobila Casă urmează 
să oferteze pentru Good Luck Properties. Dacă încearcă, 
furia duşmanilor săi va atinge culmi, o să fiarbă. Hai! Tai- 
panul celei de-a Doua Case Mari o să bese gunoi în loc de 
parale. 

— Oh, oh, oh, şi între timp acţiunile vor urca rapid la sume 
mari! Ale tuturor celor trei companii! Ha! Dew neh loh moh, 
unde mai pot să obţin nişte bani? 

— La curse, Chang! Împrumuţi 500 în contul câştigurilor 
tale prezente şi pariază sâmbătă la dublu sau pe două 
curse, 4 şi 5 sunt numerele mele norocoase. 

Amândoi se uitară la Casey care intrase în dormitor. 
Chang o dădu pe englezeşte. 

— Da, donşoară? 

— În baie sunt câteva rufe. Le puteţi trimite la spălătorie, 
vă rog? 

— O, da, ocup eu. Azi ora şase treceam luăm, O. K. Diavolii 
ăştia de străini sunt atât de proşti, îşi zise Chang 


dispreţuitor. Ce sunt eu, un gunoi nepriceput? Sigur că o să 
mă ocup de rufe dacă sunt rufe. 

— Mulţumesc. 

Amândoi o priveau fascinaţi cum îşi studia machiajul în 
oglinda din dormitor, pregătindu-se să plece. 

— Sfârcurile nu erau lăsate deloc, nu-i aşa, soră? zise 
Chang. Sfârcuri roz, heya? Extraordinar! 

— Întocmai ca la purcele, ţi-am spus. Ce ai, nu pricepi? 
Sau urechile tale or fi oale de noapte în care doar te pişi? 

— În urechile tale, Fung a treia îngrijitoare la closet ce 
eşti! 

— "Ţi-a dat bacşiş? 

— Nu. Şeful mi-a dat mult, dar ea nimic. Dezgustător, 
heya? 

— Da. Ce poţi face? Oamenii din Golden Mountains sunt 
într-adevăr necivilizaţi, nu-i aşa, Chang, valet de zi? 

În Jaguarul lui tip E, tai-panul cobori dealul pe lângă Peak 
Road îndreptându-se spre est, către Magazine Gap. Drumul 
şerpuit avea doar o bandă pentru fiecare sens, cu puţine 
locuri de depăşire, iar cele mai multe curbe erau abrupte. 
În ziua aceea carosabilul era uscat, iar lan Dunross, 
cunoscând drumul foarte bine, lua curbele în viteză, dar 
totodată lin, înconjurând muntele, maşina lui roşie 
decapotabilă ţinându-se strâns în partea interioară a 
curbei. Coborând, a schimbat vitezele ca la curse, a frânat, 
a ratat o curbă, îndreptându-se spre un camion vechi care 
mergea încet. S-a oprit aşteptând cu răbdare, iar apoi, la 
momentul potrivit, a virat brusc pe banda opusă, trecând în 
siguranţă înainte ca maşina ce venea din faţă să ia curba. 

Dunross avea de-acum vizibilitate pentru o porţiune şi 
putea să vadă că şoseaua şerpuită era goală. Apăsă pe 
acceleraţie, furişându-se prin unele curbe, punând 
stăpânire pe toată şoseaua, mergând pe linia cea mai 
scurtă, folosind în acelaşi timp şi mâinile, şi ochii, şi 
picioarele şi frâna şi schimbătorul de viteze. Simţea în toată 
fiinţa lui, uriaşa putere a motorului şi a angrenajelor. Din 


faţă îi apăru deodată, dintr-o curbă mai îndepărtată, un 
camion şi sentimentul lui de libertate dispăru. Debreie, 
frână şi într-o secundă trecu pe banda lui regretând că nu 
mai e liber pe şosea. Apoi acceleră, intrând din nou în curbe 
şi mai înşelătoare. Şi iată în faţă un nou camion, de data 
aceasta plin de oameni. Aşteptă la câţiva metri în spatele 
lui, conştient că pentru moment nu era loc pentru al depăşi. 
Una dintre pasagere remarcă numărul maşinii lui, 1-1010, 
arătă cu degetul, priviră apoi cu toţii la el, schimbând vorbe 
între ei. Unul dintre ei bătu în cabina şoferului care, 
îndatoritor, se înghesui cu greu pe marginea drumului, 
lăsându-l pe Dunross să treacă. Dunross se convinse că e în 
siguranţă, apoi depăşi, făcându-le cu mâna surâzător. 
Curbele din ce în ce mai multe, viteza, aşteptările la 
depăşire, depăşirile şi riscul îi făceau plăcere. Apoi o luă în 
jos pe colină, la stânga spre Magazine Gap Road pe curbe şi 
mai înşelătoare. Circulaţia era mai intensă de-acum şi mai 
lentă. Depăşi un taxl. Zvâcni în viteză, trecând de alte trei 
maşini, reveni pe banda lui, dar tot cu viteză excesivă, când 
observă în faţa lui nişte agenţi de circulaţie pe motocicletă 
aşteptând. Micşoră viteza şi trecu pe lângă ei cu 30 de mile 
la oră. Le făcu semn cu un gest prietenesc. Ei răspunseră. 

— Trebuie totuşi să conduci mai încet, lan, îi spusese de 
curând prietenul său, Henry Foxwell, ofiţer superior la 
circulaţie. Chiar că ar trebui. 

— Nu am avut niciodată un accidenT. Până acum. Sau vreo 
amendă. 

— Doamne Dumnezeule, lan, dar nu există agent de 
circulaţie în insulă care ar îndrăzni să-ţi dea ţie o amendă! 
Ţie, tai-panul? Las-o moartă. Am spus-o pentru binele tău. 
Păstrează pasiunea vitezei care te stăpâneşte pentru raliul 
de la Monaco sau pentru cel de la Macao Road. 

— Macao e o cursă pentru profesionişti. Nu-mi asum riscul 
şi, oricum, eu nu conduc atât de repede. 

— 107 Km pe oră pe Wongniechong nu este tocmai încet, 
dragă prietene. Chiar dacă recunoaştem că era ora 4.23, pe 


o şosea aproape goală. Dar e o zonă cu limită de viteză la 
50 km pe oră. 

— Sunt o groază de Jaguare tip E în Hong Kong. 

— Da, sunt de acord. Şapte de toate. Dar câte roşii, 
decapotabile, cu un număr de înmatriculare special? Cu o 
capotă de pânză neagră, cu roţi şi pneuri de curse, care 
merg cu o viteză nebună? Era joia trecută, dragă prietene. 
Te-a prins radarul, etcetera. le duceai să-ţi să vizitezi nişte 
prieteni. Pe şoseaua Sinclair, cred. 

Dunross îşi stăpânise furia care-l cuprinsese. 

— Oh? spuse el cu o faţă surâzătoare. Joi? Parcă îmi 
amintesc, am luat atunci cina cu John Chen în apartamentul 
său din Sinclair Towers. Dar am crezut ca am ajuns acasă 
cu mult înainte de 4.23. 

— Ah, bineînţeles. Sunt sigur că polițistul a notat greşit şi 
numărul maşinii, şi culoarea, totul. Foxwell îl bătu 
prieteneşte pe umăr. Chiar aşa, nu vrei să mergi mai 
potolit? Ar fi neplăcut să te sinucizi în timpul serviciului 
meu. Aşteaptă până voi fi transferat din nou la echipa 
specială. Sau la colegiul de poliţie. Sunt sigur că agentul 
meu a greşit, săracul. 

Dar n-a fost nici o greşeală, îşi spuse Dunross. O ştiţi şi voi, 
o ştiu şi eu, şi John Chen ştie şi Wei-wei. Deci voi băieţi ştiţi 
despre Wei-wei? Foarte interesant. 

— Ia spune-mi, mă urmăriţi? îl întrebase el calm. 

— Doamne sfinte, nu! Foxwell se arătă şocat. Serviciul de 
informaţii urmărea un răufăcător care avea un apartament 
în Sinclair 'Towers. Te-au văzut cu totul întâmplător. Eşti 
doar o persoană foarte importantă în Hong Kong, ştii asta. 
S-a întâmplat ca faptul să ajungă la mine prin nişte canale. 
Ştii cum se întâmplă. 

— Nu, nu ştiu. 

— Se spune că un singur cuvânt spus unui înţelept este 
suficient, dragă prietene. 

— Da, aşa se spune. Aşa că poate mai bine le-ai spune 
colegilor tăi de la Special Intelligence să fie mai inteligenţi 


în viitor. 

— Din fericire, sunt foarte discreţi. 

— Dar chiar şi aşa, nu mi-ar place să fie înregistrate toate 
deplasările mele. 

— Sunt sigur că nu sunt. Nu sunt înregistrate. 

— Bine. Ce răufăcător din Sinclair Towers? 

— Unul din marii noştri granguri din lumea afacerilor, care 
e suspectat că ar fi comunist. Foarte neplăcut, dar cei de la 
şi trebuie să-şi câştige şi ei pâinea, nu-i aşa? 

— Îl cunosc? 

— Îmi imaginez că tu ştii pe toată lumea. 

— E din Shanghai sau Canton? 

— Ce te face să crezi că e din unul din cele doua locuri? 

— A, deci e european? 

— E doar o lichea, lan. Îmi pare rău, dar totul este 
deocamdată foarte secret. 

— Hai, spune-mi, doar suntem proprietarii acestui bloc. 
Cine? Hai că nu spun nimănui. 

— Ştiu. Îmi pare însă rău, amice, dar nu pot să-ţi spun. 
Totuşi am o ipoteză pentru tine. Să zicem că un presupus 
personaj foarte important, căsătorit, are o amantă al cărei 
unchi, din întâmplare este în mare taină şeful poliţiei ilegale 
a Kuomintangului pentru Hong Kong. Să mai presupunem 
că cei din Kuomintang au dorit să atragă această persoană 
foarte importantă de partea lor. Sigur, persoana respectivă 
ar fi putut fi influenţată de o asemenea femeie. Nu crezi? 

— Da, spusese Dunross încet. Dacă era prost. 

EI ştiuse de dinainte despre Wei-wei şi unchiul ei Jen pe 
care îl şi întâlnise de mai multe ori la 'Taipe, la unele recepții 
particulare. Îi plăcuse tipul. Nici o problemă - gândi el, 
pentru că ea nu e nici amanta, nici prietena mea, cu toate 
că e frumoasă şi tentantă. Şi seducătoare. Zâmbi în timp ce 
mergea în coloana de maşini în jos, spre Magazine Gap 
Road. Aşteptă apoi să facă sensul giratoriu ca să se 
îndrepte, pe Garden Road la vale, spre centru, jumătate de 
milă mai departe, spre mare. Acum putea vedea clădirea 


înaltă şi modernă cu birourile companiei Struan. Avea 
douăzeci şi două de etaje şi era situată cu faţa spre 
Connaught Road şi mare, aproape peste drum de 
terminalul Golden Ferries cu navele sale care făceau 
legătura între Hong Kong şi Kowloon. Ca întotdeauna 
peisajul îl încântă. Se strecură intrând şi ieşind pe unde 
putea din traficul aglomerat, trecând cu chiu cu vai de 
Hilton Hotel, de terenul de crichet din stânga, întrând apoi 
în Connaught Road unde trotuarele erau pline de pietoni. 
Opri în faţa intrării principale. „Asta-i ziua mea cea mare”, 
gândi el „Au sosit americanii. Şi Bartlett va fi laţul în care îl 
voi spânzura pe Quillan Gomt o dată pentru totdeauna. 
Isuse, de-am putea reuşi!” 

— Neaţa, sir, salută cu voce tare portarul. 

— Neaţa, Iom. 

Dunross ieşi din maşină. O luă la fugă pe scările de 
marmură, sărind câte două trepte o dată spre intrarea 
uriaşă de sticlă. Un alt portar îi duse maşina în parcarea 
subterană, iar altul îi deschise uşa de sticlă. Surprinse 
reflexele Rolls-ului care se apropia. Recunoscându-l, aruncă 
o privire înapoi. Casey cobori din maşină, iar el se trezi 
fluierând fără să vrea. Ducea o servietă. Taiorul ei de 
mătase verde-albastru avea o croială clasică, cu toate 
acestea nu ascundea nimic din formele siluetei sale, nici din 
mersul ei unduitor. Verdele-albastru îi accentua părul auriu 
roşcat. Ea privi în jur, simţindu-i privirea. Îl recunoscu 
imediat. Îl măsură aşa cum şi el o măsura şi, cu toate că 
totul dură numai o clipă, amândoura li se păru că a trecut 
foarte mult. Mult şi încet. Ea porni prima, îndreptându-se 
spre el. A întâmpinat-o la jumătatea drumului. 

— Bună ziua, domnule Dunross. 

— Bună ziua. Nu ne-am cunoscut până acum. Nu-i aşa? 

— Nu, dar sunteţi uşor de recunoscut din fotografii. Nu mă 
aşteptam să am plăcerea să vă întâlnesc deja. Mă numesc 
Cas. 


— Da, spuse el şi zâmbi. Am primit un telefon urgent de la 
John Chen astă noapte. Bine aţi venit în Hong Kong, 
domnişoară Icholok. Domnişoară, nu? 

— Da. Sper că fiind femeie nu vă incomodează prea mult. 

— Ba da, foarte mult. Dar vom încerca să ne adaptăm 
situaţiei. Puteţi fi, împreună cu domnul Bartlett, oaspeţii 
mei la cursele de sâmbătă? Apoi la dejun şi tot ce se cuvine? 

— Cred că ar fi foarte plăcut. Dar trebuie să discut cu Linc. 
Pot să vă confirm după-masă? 

— Sigur! o privi de sus până jos, ea îl măsură cu privirea la 
rândul ei, portarul ţinea încă uşa deschisă. 

— Bine, haideţi domnişoară Tcholok şi să începem bătălia. 

Ea se uită iute în ochii lui. 

— De ce ne-am bate? Suntem aici să facem afaceri. 

— A da, desigur. Scuze. Este doar o vorbă a lui Sam 
Ackroyd. Am să vă explic altădată. 

O conduse înăuntru şi chemă liftul. Numeroasele 
persoane, care formaseră deja o coadă şi aşteptau, s-au dat 
imediat la o parte pentru a le face loc să intre ei întâi în lift, 
făcând-o pe Casey să se simtă stingherită. 

— Mulţumesc, spuse Dunross, nevăzând în acest gest ceva 
ieşit din comun. 

O conduse înăuntru şi apăsă pe butonul 20, butonul cel 
mai de sus, observând cu o oarecare indiferenţă că ea nu 
era nici parfumată şi nici nu purta bijuterii, avea doar un 
lănţişor subţire de aur în jurul gâtului. 

— De ce este uşa din faţă înclinată în unghi şi nu aşezată 
vertical, obişnuit? întrebă ea. 

— Poftim? 

— Intrarea din faţă pare a fi uşor înclinată - nu e tocmai 
dreaptă. Mă întrebam de ce? 

— Aveţi spirit de observaţie. Răspunsul este fung sui. Când 
a fost construit blocul acum patru ani, am uitat să 
consultăm un fung sui. Un astrolog. Un om specializat în ale 
cerului, pământului, curenților de apă şi diavolilor. El e cel 


care-ţi oferă garanţia că ai clădit casa pe spatele 
Dragonului Pământului şi nu pe capul lui. 

— Cum? 

— Da, da. Ştiţi, toate clădirile din întreaga Chină sunt 
orientate în funcţie de Dragon. Când stai pe spatele lui e 
perfect, dar pe capul lui e rău şi e şi mai rău dacă te afli pe 
ochiul lui. Oricum, atunci când ne-am dus la fung sui să-l 
întrebăm ne-a spus că întreaga clădire e pe spatele lui - 
mulţumesc lui Dumnezeu, altfel ar fi trebuit să ne mutăm - 
dar diavolii şi-au croit loc pe uşă şi de aici toate necazurile. 
M-a sfătuit să reproiectez uşa, şi astfel sub îndrumarea lui, 
am schimbat unghiul. Acum toţi diavolii se izbesc de uşă şi 
pleacă. 

Ea râse. 

— Acum spuneţi-mi adevăratul motiv. 

— Fung sui. Am avut multe necazuri - ghinioane - unele 
groaznice, de fapt, până a fost schimbată uşa! Faţa i se 
întunecă o clipă, apoi umbra dispăru. În momentul în care 
am rectificat unghiul, lucrurile au luat-o spre bine. 

— Vreţi să-mi spuneţi că într-adevăr credeţi în chestii 
dintr-astea? Diavoli şi balauri? 

— Nu cred în superstiţiile astea. Dar când trăieşti în China 
înveţi pe pielea ta, şi plăteşti scump pentru asta, că e mai 
bine să faci aşa cum face chinezul. Nu trebuie să uităm că 
deşi Hong Kongul este britanic, aici suntem totuşi în China. 

— Aţi învăţat ac. 

Liftul se opri şi uşile se deschiseră, dezvăluind un antreu 
cu lambriuri şi un birou la care stătea o recepţioneră 
îngrijit îmbrăcată şi eficientă. Ochii ei evaluară pe loc 
îmbrăcămintea lui Casey. „Vacă”, îi spuse în gând Casey, 
citindu-i clar gândurile, şi-i zâmbi. 

— Neaţa, tai-pan, spuse recepţionera cu o voce blândă. 

— Mary, ea e domnişoara K. C. Icholok. Te rog introdu-o în 
biroul domnului Struan. 

— Oh, dar. Mary Li încercă să-şi ascundă şocul. Ceilalţi 
aşteaptă. Aşteaptă pE. Şi fata ridică receptorul, dar el o 


opri. 

— Condu-o înăuntru. Acum. Nu e nevoie să o anunţi. 

Se întoarse spre Casey şi zâmbi. 

— Aţi fost lansată. Ne vedem curând. 

— Da, mulţumesc. Pe curând. 

— Vă rog urmaţi-mă, domnişoară Ichuluk, spuse Mary Li, 
pornind-o prin hol, cu mersul ei cochet. 

Cheong-samul ei era bine strâns pe corp, despicat până 
sus pe coapse, descoperind picioarele lungi în ciorapi de 
mătase. Casey o privi o clipă. „Probabil că din pricina 
croielii veşmântului mersul ei pare atât de sexy”, gândi ea 
amuzată de mersul acela ostentativ. Îşi întoarse privirea 
spre Dunross, ridicând din sprânceană. El zâmbi. 

— Pe curând domnişoară Icholok. 

— 'Te rog, spune-mi Casey. 

— Poate preferi Kalian Ciranoush. 

Ea se uită cu gura căscată la el. 

— Cum de ştii numele meu? Mă îndoiesc chiar că Linc şi-l 
mai aminteşte. 

— Ah, e bine să ai prieteni sus-puşi, nu-i aşa? spuse el cu 
un zâmbet. A bientot*. 

— Oui, merci* răspunse ea automat. 

EI se duse la liftul opus şi apăsă pe buton. Uşile se 
deschiseră şi se închiseră imediat după el. Îngândurată, 
Casey porni după Mary Li care o aştepta, şi era numai 
urechi la fiecare nuanţă. În lift, Dunross scoase o cheie, o 
introduse în broască şi o răsuci. Liftul porni. Urca doar la 
ultimele două etaje. Apăsă pe butonul cel mai de jos. Numai 
alte trei persoane mai aveau chei similare: Claudia Chen, 
secretara lui executivă, secretara sa particulară Sandra Yi 
şi valetul Numărul Unu al casei, Lim Chu. 

La etajul 21 se aflau birourile particulare şi sala de 
consiliu a Curţii Interne. La etajul 22, refugiul, 
apartamentul personal al lui tai-pan. Numai el avea cheile 
la ultimul lift privat care făcea legătura directă între garajul 
de la subsol şi refugiu. 


— Ian, îi spusese predecesorul lui în funcţia de tai-pan, 
Alastair Struan când îi înmânase cheile, după plecarea lui 
Phillip Chen. Acest loc retras intim este lucrul cel mai de 
preţ pe care îl ai. Dirk Struan a scris asta în testamentul 
său, şi cât de înţelept a fost! Nu uita niciodată, lifturile 
private nu sunt pentru lux şi ostentaţie, după cum nici 
apartamentul tai-panului. Ele există tocmai pentru aţi oferi 
un loc în care să-ţi ţii lucrurile de taină, poate un loc în care 
să te ascunzi tu însuţi. Vei înţelege mai bine după ce vei citi 
testamentul şi vei cerceta atent seiful tai-panului. Apără 
acest seif cu toate puterile tale. Trebuie să fii extrem de 
atent, sunt o grămadă de taine acolo - cred că prea multe 
uneori - şi unele nu prea curate. 

— Sper să mă descurc, spusese el politicos, detestându-l 
pe vărul său, şi cuprins de febra aceea imensă că, în cele 
din urmă, dobândise prada pentru care muncise din greu, şi 
pentru care riscase atât de mult. 

*Pe curând (în franceză în original). 

*Da, mulţumesc (în franceză în original). 

— Nu vei da greş. Tu nU. Spusese bătrânul pe un ton 
băţos. Ai fost supus la încercări şi ţi-ai dorit postul 
dintotdeauna, nu? 

— Da, răspunsese Dunross. Am încercat să mă pregătesc 
pentru asta. Dar sunt totuşi foarte surprins că îmi 
încredinţezi mie această misiune. 

— "Ţi se dă cea mai înaltă funcţie în compania Struan, nu 
datorită dreptului pe care îl ai prin naştere, care te face apt 
numai pentru Curtea Internă, ci datorită convingerii mele 
că eşti cel mai bun care m-ar putea urma. Ai complotat în 
taină, ai dat din coate, ţi-ai croit drum spre funcţia asta de 
ani de zile. Asta-i adevărul, nu-i aşa? 

— Compania Struan are nevoie de schimbare. Şi, să fim 
sinceri, Nobila Casă este într-o situaţie grea. Nu este numai 
vina ta, a fost război, a urmat conflictul din Coreea, apoi 
Suezul. Şi am avut câţiva ani parte de Joss rău. Vor trece 
ani până vom fi în siguranţă. Dacă Quillan Gomt, sau oricare 


din cei douăzeci de duşmani ar şti măcar jumătate din 
adevăr, dacă ar şti ce mult ne-am înglodat în datorii, ne-am 
îneca în propriile noastre acţiuni fără valoare într-o 
săptămână. 

— Acţiunile noastre sunt bunE. Nu sunt fără valoare. 
Exagerezi ca de obicei. 

— Valorează douăzeci de cenți la dolar pentru că nu avem 
capital suficient, nu avem îndeajuns bani lichizi, şi suntem 
în pericol de moarte. 

— Prostii. 

— Oare? Vocea lui Dunross deveni tăioasă pentru prima 
oară. Rothwell-Gomt ar putea să ne înghită într-o lună dacă 
ar şti valoarea activului nostru, faţă de datoriile care ne 
presează. 

Bătrânul îl privise doar, fără să răspundă. Apoi spuse într- 
un târziu: 

— Este o situaţie temporară. De sezon şi temporară. 

— Prostii! Tu ştii foarte bine că îmi dai postul pentru că 
sunt singurul om care poate rezolva situaţia dezastruoasă 
lăsată de voi, de tine, de tata, şi fratele tău. 

— Da, pun rămăşag că tu poţi să rezolvi. Ăsta-i adevărul, 
izbucni Alastair înfuriat. Da. Tu ai moştenit, în mod cert, 
atât de mult din diavolul de Struan în sângele tău încât să-i 
poţi fi un urmaş pe măsura lui, dacă asta ţi-ai pus în minte. 

— Mulţumesc. Recunosc că nimic nu-mi va sta în cale. Şi 
pentru că asta e noaptea adevaărurilor, pot să-ţi spun acum 
de ce m-aţi urât totdeauna, de ce propriul meu tată m-a 
urât şi el. 

— Poţi? 

— Da, pentru că am supravieţuit războiului şi fiul tău nu, 
pentru că nepotul tău Linbar, ultimul din ramura Struanilor 
este un flăcău drăguţ, dar nu e bun de nimic. Da, eu am 
supravieţuit, dar bieţii mei fraţi nu, şi tatăl meu încă îmi mai 
reproşează şi acum asta. Este adevărat, nu-i aşa? 

— Da, spusese Alastair Struan. Da, mi-e teamă că este. 


— Mie nu mi-e teamă că e adevărat. Nu mi-e teamă de 
nimic. Bunica Dunross a avut grijă să nu-mi fie! 

— Heya, tai-pan, îl întâmpină în timp ce se deschise uşa 
liftului Claudia Chen, o asiatică plăcută, cu părul grizonat, 
între cinzeci şi şaizeci de ani ce stătea în spatele unui birou 
imens ce domina foaierul etajului douăzeci şi unu, şi slujea 
Nobila Casă de patruzeci şi doi de ani, douăzeci şi cinci de 
ani muncind în exclusivitate pentru tai-panii care s-au 
perindat unul după altul. 

— Neh hoh mah? Ce mai faceţi? 

— Ho, ho, îi răspunse el absent. Bine! apoi în engleză: A 
sunat Bartlett? 

— Nu, se încruntă ea. Doar la prânz trebuie să apară. Vrei 
să încerc să-l găsesc? 

— Nu. Dar ce e cu convorbirea mea cu Foster la Sydney? 

— Nu am reuşit încă. Nici convorbirea cu domnul 
MacStruan la Edinburgh. Ai păţit ceva? întrebă ea, 
simţindu-i imediat starea de spirit. 

— Poftim? Oh, nu, nimic! 

Încercă să-şi arunce povara de pe umeri, trecu pe lângă 
biroul ei intrând în propriul lui birou, de unde se vedea 
portul. Se aşeză într-un fotoliu comod lângă telefon. Ea 
închise uşa şi se aşeză în apropierea lui cu carnetul de 
notițe pregătit. 

— Tocmai mi-am amintit de ziua în care am preluat funcţia. 

— Oh. Joss bun, tai-pan! 

— Da. 

— Joss bun, repetă ea, şi asta de mult timp. 

El râse. 

— Mult timp? Ca pentru patruzeci de vieţi. De fapt sunt 
de-abia trei ani, dar întreaga lume s-a schimbat şi 
înaintează atât de repede. Cum vor arăta oare următorii 
câţiva ani? 

— La fel, tai-pan. Am auzit că te-ai întâlnit cu domnişoara 
Casey 'Icholok la intrarea principală. 

— Eh, cine ţi-a spus? întrebă el răstit. 


— E unul Dumnezeu, tai-pan. Nu pot să-mi dau în vileag 
sursele. Dar am auzit că te-ai uitat lung în ochii ei şi ea la fel 
în ochii tăi. Heya? 

— Prostii. Cine ţi-a vorbit de ea? 

— Noaptea trecută am sunat la hotel să văd dacă totul e în 
regulă. Şi directorul mi-a spus ce-au păţit cu ea. Ştiai că 
prostul ăla era să-i spună că nu mai au nici un loc în hotel? 
Huh, i-am spus că dacă ei împart doar apartamentul sau şi 
patul, sau nu împart nimic nu-i treaba noastră. Dar ne aflăm 
în 1963 şi timpurile moderne dau dreptul să se bucure de 
libertate în felul lui. Şi oricum este un apartament frumos, 
cu două intrări şi camere separate. Şi, ce e mai important, 
sunt oaspeţii noştri. Claudia râse. Am tras câteva sfori. 
Ayeeyah, puterea, ce plăcută jucărie! 

— I-ai spus tânărului Linbar sau celorlalţi că K. C. Este 
femeie? 

— Nu. La nimeni. Ştiam că tu ştii. Barbara Chen mi-a spus 
că domnul John tocmai telefonase în problema lui Casey 
Tcholok. Cum arată? 

— Bună de pat ar fi cuvântul potrivit, spuse el zâmbind. 

— Da, şi altceva? 

Dunross se gândi un moment, apoi zise: 

— E foarte atrăgătoare, frumos îmbrăcată, deşi mai sobră 
astăzi, cred că de hatărul nostru. Foarte sigură pe ea şi cu 
un ascuţit spirit de observaţie. A văzut că uşa din faţă era în 
unghi şi a întrebat de ce. Dunross luă un cuţitaş din fildeş 
de tăiat hârtie şi se jucă cu el. Lui John nu i-a plăcut mai 
deloc. Zicea că ar paria că este una din americancele acelea 
tulburătoare, care seamănă cu fructele din California: 
splendide când le priveşti, cărnoase, dar fără nici un pic de 
gust! 

— Săracul domnul John, oricât iubeşte el America, 
preferă. Anumite privelişti din Asia! 

Dunross râse. 

— Cât de abil negociator este vom afla curând! Zâmbi! Am 
introdus-o neanunţată. 


— Pun rămăşag pe 50 HK că cel puţin unul din ei ştia 
dinainte că e femeie. 

— Phillip Chen sigur, dar vulpoiul ăsta bătrân nu le va 
spune celorlalţi. Pariez pe o sută că nici Linbar, Jaeques sau 
Andrew Gavallan n-au ştiut. 

— S-a făcut, spuse Claudia fericită: Poţi să-mi plăteşti chiar 
acum tai-pan. Am verificat foarte discret azi dimineaţă. 

— Ia din banii de cheltuieli mărunte, îi spuse el pe un ton 
acru. 

— Îmi pare rău, ea întinse mâna. Rămăşagu-i rămăşag, tai- 
pan. 

Cu părere de rău, îi dădu bancnota roşie de 100 da dolari. 

— Mulţumesc. Pariez pe 100 că Casey Tcholok îi va da gata 
pe domnul Linbar, pe domnul Jacques şi Andrew Gavallan. 

— Ce mai ştii? o întrebă el bănuitor. Ei? 

— O sută? 

— De acord. 

— Excelent! spuse ea cu vioiciune, schimbând subiectul. 
Ce facem cu dineurile pentru domnul Bartlett? Meciul de 
golf şi excursia în Taipe? Bineînţeles, nu puteţi lua cu voi o 
femeie prin toate coclaurile alea. Să contramandez? 

— Nu, voi vorbi cu Bartlett, el va înţelege. Am invitat-o 
totuşi cu el la cursele de sâmbătă. 

— Oh, atunci ne trebuie două locuri, fiindcă toate-s 
ocupate. Îi voi contramanda pe soţii Pang, ei nu se vor 
supăra. 

— Vrei să-i aşezi împreună la masa ta? 

Dunross se încruntă. 

— Ea să stea la masa mea, oaspete de onoare, iar pe el 
aşează-l lângă Penelope, oaspete de onoare. 

— Foarte bine. O voi suna pe doamna Dunross şi îi voi 
spune. Oh, şi Barbara, soţia domnului John, vrea să 
vorbească cu tine. Claudia oftă şi îşi aşeză cuta cheong-sam- 
ului ei albastru-închis. Domnul John nu a venit acasă 
noaptea trecută, ceea ce nu ar fi ceva ieşit din comun. Dare 


ora 10 şi 10 şi nu pot să dau de el. Pare că nu a fost la 
Rugăciunile de Dimineaţă. 

— Da, ştiu. Deoarece noaptea trecută s-a ocupat de 
Bartlett, i-am spus că poate lipsi de la şedinţa de dimineaţă 
(Rugăciunile de Dimineaţă reprezentau mijlocul amuzant 
prin care membrii companiei Struan dădeau rapoarte la 
şedinţa zilnică de la ora 8 pe care o avea tai-pan cu toţi 
directorii de la toate filialele companiei.) Nu e nevoie de el 
astăzi. Nu are nimic de făcut până la prânz, şi Dunross 
arătă de la fereastră către port. Se plimbă probabil cu 
barca lui, e o zi numai bună pentru vele. 

— Foarte cald, tai-pan, chiar şi pentru una ca iubita lui. 

— Fata asta e totdeauna foarte fierbinte, amărâtul de el! 
John o fi cu barca lui - sau în apartamentul lui Ming-Li. Ai 
încercat la ea? 

Claudia pufni din nas şi zise: 

— Tatăl tău obişnuia să spună că în gura închisă nu intră 
muşte. Cred că acum pot să-ţi spun că Ming-Li este iubita 
lui Numărul Doi de aproape două luni. Noua favorită se 
autodenumeşte Fragrant Flower - floare înmiresmată, şi 
ocupă unul din apartamentele lui tainice lângă Aberdeen 
Main Road. 

— Ah, pentru a putea ancora aproape. 

— Da, foarte aproape. O adevărată floare, o floare 
decăzută de la cabaretul Good Luck Dragon din Wan-chai. 
Dar nu ştia nici ea unde este domnul John. Nu le-a vizitat pe 
niciuna dintre ele, deşi avea întâlnire la miezul nopţii cu 
domnişoara Floare Decăzută, după cum spune ea. 

— Cum ai aflat toate astea? întrebă el cu admiraţie. 

— Puterea, tai-pan, şi o reţea de relaţii construită timp de 
cinci generaţii. Cum altfel am fi supravieţuit, heya? râse pe 
înfundate. Sigur, dacă vrei povestea unui mic scandal 
adevărat, află că John Chen nu ştia că ea nu este fecioară, 
aşa cum pretindeau ea şi traficantul, atunci când a avut-o 
pentru prima oară. 

— Ei? 


— Nu. Ell-a plătit pe traficant. 

Unul din telefoane sună, Claudia ridică receptorul: 

— Vă rog, aşteptaţi un moment, apăsă pe butonul de 
oprire şi a continuat veselă pe acelaşi ton. 500 gheaţă, 
dolari americani, dar toate lacrimile ei, mărturiile ei nu 
erau decât prefăcătorie. Bietul băiat, aşa-i trebuie, eh, nu-i 
aşa, tai-pan? De ce e nevoie ca un om ca el, la vârsta lui, să 
vrea ca virginitatea să încurajeze principiul yang al 
superiorității bărbatului. Are doar 42 de ani, heya? 

Apăsă pe buton. 

— Biroul tai-panului, bună dimineaţa, spuse ea, politicos. 

Dunross o privi. Era amuzat, năucit şi uluit, ca de obicei, 
de sursele ei de informaţii, pline de culoare şi de alte virtuţi, 
ca şi de plăcerea ei în a afla secrete şi a le transmite altora. 
Dar numai membrilor clanului şi în special celor din cercul 
intim. 

— Un moment, vă rog! opri butonul. Inspectorul 
Armstrong ar dori să te vadă. Este jos cu inspectorul Kwok. 
Îşi cere scuze că vine neanunţat şi te întreabă dacă poţi să 
le acorzi câteva clipe. 

— Ah, povestea cu armele. Poliţia noastră devine pe zi ce 
trece mai eficientă, remarcă el cu un zâmbet sec. Îi 
aşteptam după-amiază. 

La ora 7 dimineaţă primise un raport de la Phillip Chen, 
căruia îi telefonase unul din sergenţii de poliţie, o relaţie a 
lui Chen, care făcuse o razie. 

— Mai bine ai pune, Phillip, sursele noastre să afle cine e 
amestecat şi pentru ce, îi spusese el foarte îngrijorat. 

— Am făcut-o deja. E mai mult decât o coincidenţă că 
aceste arme se află în avionul lui Bartlett. 

— Ar putea fi foarte jenant să se constate că avem într-un 
fel sau altul vreo legătură cu toate acestea. 

— Da! 

O văzu pe Claudia acum aşteptând, cu răbdare. 

— Roagă-l pe Armstrong să mă scuze zece minute. Adu-i 
apoi sus. 


Făcu ce i se spuse. Apoi adăugă: 

— Dacă inspectorul Kwok a fost atât de repede introdus în 
afacerea asta, trebuie să fie ceva mult mai serios decât am 
crezut noi, heya, tai-pan? 

— Secţia Specială sau Serviciul Special de Informaţii 
trebuie să fie implicate imediat. Pun pariu că au fost deja 
contactate FBI şi CIA. E logic în cazul lui Brian Kwok, 
deoarece el este un camarad vechi de-al lui Armstrong şi 
unul dintre cei mai buni pe care îi au. 

— Da, aprobă mândră Claudia. Eeee, ce soţ minunat ar fi. 

— Cu condiţia să fie o fată din clanul Chen. Tot mai ai 
nevoie de putere, heya? 

Toată lumea ştia că Brian Kwok fusese pregătit pentru a 
deveni primul chinez inspector şef adjunct. 

— Sigur, o asemenea putere trebuie păstrată în familie! 
sună telefonul, răspunse ea. Da, îi voi comunica, 
mulţumesc! puse iritată telefonul în furcă. A sunat şeful 
grajdurilor guvernatorului să-ţi reamintească de cocteilul 
de la ora 18.00, ca şi când eu am uitat, al naibii. 

Dunross ridică receptorul unuia dintre telefoane şi formă 
un număr. 

— Weyyyy? se auzi slab vocea servitoarei chinezoaice. Alo? 

— Chen tai-tai, spuse el la telefon în cantoneza lui 
perfectă. Cu doamna Chen, te rog, aici Dunross! aşteptă. 
Ah, Barbara, bună dimineaţa. 

— Oh, bună, lan. Ştii ceva de John? larta-mă că te 
necăjesc, spuse ea. 

— Nici un necaz. Nu, nu ştiu nimic încă. Dar în clipa în 
care dau de el îi spun să te sune. Probabil că s-a dus 
devreme la pista de alergări pentru a o vedea la lucru pe 
Golden Lady. Ai încercat la Turf Club? 

— Da, dar ei nu-şi amintesc să-l fi văzut luând micul dejun 
acolo, iar programul este între orele 5 şi 6. Al dracului! E 
atât de imprudent. Ayeeyah, bărbaţii! 

— E probabil dus cu barca lui. Nu avea nimic de făcut aici 
până la prânz şi este o zi minunată pentru vele. Ştii cum e 


el, ai verificat unde a ancorat? 

— Nu am putut. lan, nu pot decât dacă mă duc acolo. Nu 
există telefon. Am oră la coafor şi pur şi simplu nu pot să o 
contramandez - tot Hong Kongul va fi la petrecerea ta 
diseară - nu pot să mă duc pe fugă la Aberdeen. 

— Trimite pe unul din şoferii tăi, spuse Dunross pe un ton 
sec. 

— Tang e liber azi şi am nevoie de Wu-chat, lan. Chiar nu 
pot să îl trimit la Aberdeen - ar dura o oră şi între orele 
două şi patru sunt la un joc de mah-jong. 

— O să-l pun pe John să te sune. Asta va fi în jurul orei 
prânzului. 

— Nu mă întorc până cel mai devreme la cinci. Când voi da 
de alo să aibă de furcă cu mine, n-ai nici o grijă! Bine, 
mulţumesc, iartă-mă că te-am deranjat. Pa. 

— Pa! Dunross puse receptorul jos şi oftă. Mă simt ca o 
blestemată de soră de caritate. 

— Vorbeşte cu tatăl lui John, tai-pan, spuse Claudia Chen. 

— Am vorbit. O dată. Şi ajunge. Nu e numai vina lui John. 
Doamna aceea e în stare să exaspereze pe oricine! Zâmbi. 
Dar cred că tensiunea ei nervoasă s-a ridicat până la lună. 
De data asta pe John o să-l coste un inel cu smarald sau o 
jachetă de nurcă. 

Telefonul sună din nou. Claudia ridică receptorul. 

— Alo! Biroul tai-panului! Da? Oh! Veselia îi dispăru, şi se 
încruntă. Un moment, vă rog. Apăsă pe butonul de 
întrerupere. O convorbire particulară de la Hiro Toda din 
Yokohama, spuse ea. 

Dunross ştia ce simţea ea faţă de individ, ştia că îi ura pe 
japonezi şi detesta legătura Nobilei Case cu aceştia. Nu le 
putuse ierta nici el niciodată japonezilor ce au făcut şi în 
Asia în timpul războiului. Acelora pe care i-au învins. Celor 
lipsiţi de apărare. Bărbaţi, femei şi copii. Lagărele şi 
uciderile inutile. Cât priveşte pe soldaţi, el nu avea nici o 
răfuială cu ei. Deloc. Războiul e război. 


Războiul lui personal fusese împotriva germanilor. Dar 
războiul Claudiei avusese loc aici, în Hong Kong, în timpul 
ocupaţiei japoneze. Fiindcă era eurasiatică nu o 
expediaseră în lagăr cu europenii civili. Ea, sora ei şi fratele 
ei încercaseră să ajute prizonierii de război, cu alimente şi 
medicamente pe care le strecurau în lagăr. Kampetai, 
poliţia militară japoneză, a prins-o. După aceea nu a mai 
putut avea copii. 

— Să spun că eşti plecat? întrebă ea. 

— Nu. 

Cu doi ani în urmă Dunross investise un capital uriaş la 
Toda Shipping Industries din Yokohama pentru două 
vapoare uriaşe pentru a reface flota companiei Struan, 
distrusă în război. A ales acest şantier naval japonez pentru 
că producea nave de cea mai bună calitate, oferea condiţiile 
financiare cele mai bune, garanta livrarea şi avea toate 
acele calităţi pe care şantierele britanice nu le aveau. Şi 
pentru că ştia că venise timpul să uite. 

— Bună Hiro, îl salută el pe acel om la care ţinea. Bucuros 
să te aud. Cum e în Japonia? 

— Scuză-mă, te rog, că te-am întrerupt, tai-pan. În Japonia 
e bine, deşi prea cald şi umed. Nici o schimbare. 

— Cum merge cu vapoarele mele? 

— Perfect, tai-pan. Totul este cum ne-am înţeles. Vroiam 
doar să îţi spun că vin la Hong Kong sâmbătă dimineaţa 
într-o călătorie de afaceri. O să rămân în timpul weekend- 
ului, apoi plec la Singapore şi Sydney. Voi fi înapoi în timp 
util pentru a încheia socotelile în Hong Kong. Îţi menţii 
dorinţa de a veni la Yokohama pentru ambele lansări? 

— Da. Categoric. La ce oră ajungi sâmbătă? 

— La 11.10, cu Japan Air Line. 

— Trimit o maşină să te aştepte. Nu vrei să vii direct la 
Happy Valley, la curse? Ai putea lua prânzul cu noi, după 
aceea maşina mea o să te ducă la hotel. Stai la Victoria şi 
Albert? 


— De data aceasta la Hilton, de pe partea din Hong Kong. 
Tai-pan, scuză-mă, te rog, nu vreau să te osteneşti prea tare 
pentru mine. Îmi pare rău. 

— Nu-i nimic. Trimit un om să te aştepte. Probabil pe 
Andrew Gavallan. 

— A, foarte bine. Mulţumesc tai-pan. Aştept să te văd 
curând. Îmi pare rău de deranj. 

Dunross puse receptorul jos. Mă mir de ce o fi sunat, care 
o fi motivul adevărat? se întrebă el. Hiro Toda, directorul 
general al celui mai dinamic complex de construcţii navale 
din Japonia, nu face niciodată nimic precipitat sau 
nepremeditat. Dunross se gândi la încheierea afacerilor lor 
cu vapoare şi la cele trei rate, fiecare de câte două 
milioane, a căror scadenţă iminentă era la 1, 11 şi 15 
septembrie, iar lichidarea în 19 zile. În total 12 milioane 
dolari americani pe care nu îi avea pentru moment. Şi nici 
contractul de navlosire semnat de care era nevoie pentru a 
garanta împrumutul de la bancă nu-l avea încă. 

— Nu-i nimic, spuse el detaşat, totul o să fie bine. 

— Pentru ei da, spuse Claudia. Ştii că nu am încredere în 
ei, tai-pan. În niciunul din ei. 

— Nu poţi să-i învinuieşti Claudia. Nu fac decât să încerce 
să împlinească economic, ceea ce nu au reuşit să rezolve 
militar. 

— Scoţând pe toţi de pe pieţele mondiale. 

— Muncesc mult. Realizează profituri şi ne vor îngropa, 
dacă îi lăsăm, privirea i se aspri. Dar, în definitiv, Claudia, 
scarmănă un englez sau un scoţian şi dai de un pirat. Dacă 
suntem aşa proşti ca să îngăduim aşa ceva, merităm să ne 
scufundăm. Nu despre asta e vorba în Hong Kong? 

— De ce ajutăm inamicul? 

— Ei au fost pe vremuri inamicul! spuse el cu blândeţe. 
Dar rivalitatea ţine de numai de 20 şi ceva de ani, iar 
legătura noastră cu ei a început cu o sută de aniia urmă. 
Nu am fost noi primii neguţători în Japonia? Nu Struan 
Cotoroanţa ne-a cumpărat primul teren oferit la vânzare în 


Yokohama în anul 1860? Nu a poruncit ea ca aceasta să fie 
baza Struanilor pentru a se forma triunghiul China - 
Japonia - Hong Kong? 

— Da, tai-pan, dar nu ere. 

— Nu, Claudia, am făcut o sută de ani afaceri cu clanul 
Toda, Kasigi, Toranaga, şi chiar în momentul acesta 
şantierele 'Toda sunt foarte importante pentru noi. 

Telefonul sună din nou. Tot ea răspunse. 

— Da, o să-i sun eu! apoi către Dunross: Furnizorul pentru 
petrecerea ta din seara asta. 

— Care-i problema? 

— Niciuna, tai-pan, se tânguie doar. Totuşi e a 
douăsprezecea aniversare a căsătoriei lui tai-pan. Tot Hong 
Kongul va fi acolo şi tot Hong Kongul va trebui să fie cât mai 
bine dispus! din nou sună telefonul. Ah, bine! Fă-mi 
legătura. E Bill Foster din Sydney. 

Dunross ridică receptorul. 

— BilL. Nu, ai fost cap de listă. Ai încheiat deja afacerea cu 
Woolara Properties? Ce ne împiedică? Nu-mi pasă de asta, 
se uită la ceas. La voi este trecut de douăsprezece. Sună-i 
imediat şi oferă-le în plus cincizeci de cenți australieni la 
fiecare acţiune. Oferta e bună până la încheierea bursei 
astăzi. Du-te imediat la bancă în Sydney şi spune-le să ceară 
rambursarea integrală a împrumuturilor la închiderea 
bursei astăzi. Nu pot mai puţin, au întârziat deja treizeci de 
zile. Vreau să preiau controlul acestei companii. Fără ea 
noua noastră comandă pentru vasul de transport va cădea 
şi va trebui să luăm totul de la început. Ia avionul de joi, 
zborul Quantas 543. Aş vrea să fii aici pentru o şedinţă, 
puse receptorul jos. Adu-l pe Linbar sus imediat după 
întâlnirea lui cu Icholok. Rezervă-i un loc la zborul Quantas 
716 pentru Sydney vineri dimineaţă. 

— Da, tai-pan. Claudia făcu o notă şi îi înmână o listă. 
Astea sunt întâlnirile pentru azi. 

Privi lista. Patru şedinţe cu consiliile câtorva filiale în 
dimineaţa aceea: Golden Ferry la 10.30, Struan Motor 


Imports din Hong Kong la 11, Chong-Li Foods la 11,15 şi 
Kowloon Investments la 11.30. Dejun cu Lincoln Bartlett şi 
domnişoara Casey Icholok de la 12.40 până la 14.00. Mai 
multe şedinţe de consiliu după-amiază. Peter Marlowe la 
16.00, Phillip Chen la 16.20, cocteil la 18.00 cu 
guvernatorul, petrecerea de aniversare începe la 20.00, o 
notă să nu uite să îl sune pe Alastair Struan în Scoţia la ora 
11.00 şi să sune în timpul zilei cel puţin alte 15 persoane 
din toată Asia. 

— Marlowe? întrebă el. 

— E un scriitor, stă la Vic - aminteşte-ţi, a cerut o întâlnire 
acum o săptămână. Se informează pentru a scrie o carte 
despre Hong Kong. 

— Ah, da, tipul care a făcut parte din Forţele aeriene 
britanice. 

— Da. Vrei să-l contramandez? 

— Nu. Menţine totul cum am stabilit, Claudia! scoase din 
buzunarul de la spate un bloc notes subţire, din piele 
neagră, şi îi dădu câteva foi ce conţineau note 
stenografiate. Iată câteva telegrame şi telexuri de trimis 
imediat şi note pentru diverse şedinţe de consiliu. Fă-mi 
legătura cu Jen în 'Taipe, apoi Havergill la bancă, şi vezi ce 
mai e pe listă. 

— Da, tai-pan. Am auzit că Havergill se va retrage. 

— Minunat. Cine va prelua? 

— Încă nu ştie nimeni. 

— Să sper că va fi Johnjohn. Pune-ţi spionii la treabă. Pe o 
sută că aflu înaintea ta. 

— S-a făcut. 

— Bine. Dunross întinse mâna şi spuse cu un glas mieros: 
Poţi să-mi plăteşti de pe acum. E Johnjohn. 

— Cum? se holbă ea. 

— Am decis azi noapte, toţi directorii. l-am rugat să nu 
spună nimănui până azi la ora 11.00. 

Cu părere de rău, scoase hârtia de 100 de dolari şi i-o 
dădu. 


— Ayeeyah, ţineam aşa de mult la hârtia asta. 

— Mulţumesc, spuse Dunross şi o împături. Şi mie îmi 
place tot aşa de mult. 

Cineva bătu la uşă. 

— Da, spuse el. 

Sandra Yi, secretara lui particulară, deschise uşa. 

— Scuză-mă, tai-pan, dar bursa a crescut cu două puncte 
şi Holdbrook e pe linia doi. 

Allan Holdbrook era şeful propriei companii specializate în 
bursă. Dunross apăsă pe butonul de pe linia doi. 

— Claudia, imediat după ce termin, adu-l pe Armstrong. 

Ea se retrase cu Sandra Yi. 

— Da, Alan? 

— Neaţa tai-pan. Întâi: aici circulă tot mai des zvonul că 
noi vom face o ofertă pentru a prelua controlul asupra lui 
Asian Properties. 

— Probabil lansat de Jason Plumm pentru a-şi ridica 
acţiunile înaintea reuniunii anuale. Ştii doar ce ticălos şi 
abil este. 

— Acţiunile noastre au crescut cu 10 cenți, poate datorită 
acestui lucru. 

— Bine. Cumpără-mi imediat 20.000. 

— Cu acoperire? 

— Bineînţeles. 

— Bine. Acum al doilea zvon: am fi încheiat o afacere de 
milioane de dolari cu Par-Con Industries, o expansiune 
imensă. 

— Născociri, fantezii, spuse Dunross liniştit, întrebându-se 
enervat cum s-a scurs secretul. 

Se presupune că numai Phillip Chen, iar la Edinbourgh, 
Alastair Struan şi bătrânul Sean MacStruan ştiau de 
iniţiativa de a falimenta Asian Properties. lar despre 
afacerea Par-Con, care era strict secretă, cunoştea numai 
Curtea internă. 

— Trei: cineva cumpără în număr mare acţiuni de-ale 
noastre. 


— Cine? 

— Nu ştiu. Dar se întâmplă ceva necurat, tai-pan. Felul în 
care acţiunile noastre au scăzut luna trecută. Nu cunosc 
nici un motiv în afară de un cumpărător sau mai mulţi. La 
fel cu Rothwell-Gomt. Am auzit că un bloc de 200.000 a fost 
cumpărat de cineva din SUA. 

— Află cine. 

— Doamne, aş vrea să ştiu cum. La Bursă e foarte mare 
agitaţie şi tensiune. O grămadă de bani chinezeşti se flutură 
pe acolo. Se încheie o groază de mici afaceri - câteva 
acţiuni aici, câteva colo, dar înmulţite cu o sută de mii sau 
aşa ceva - bursa e pe cale să explodeze ori sa se ridice 
serios. 

— Bine. Atunci vom face un masacru. Sună-mă înaintea 
închiderii bursei. Mulţumesc Alan. Puse receptorul jos, 
simţindu-şi transpiraţia pe spate. La dracu! exclamă el. Ce 
naiba se întâmplă? 

În anticameră, Claudia Chen aranja câteva hârtii împreună 
cu Sandra Yi, nepoata ei din partea mamei, 27 de ani, 
drăguță, o plăcere s-o priveşti, cu o minte de calculator. 
Claudia se uită la ceas şi îi spuse în cantoneză: 

— Inspectorul Brian Kwok este jos, dragă soră, de ce nu-l 
aduci sus? După şase minute. 

— Ayeeyah, da, surioară mai mare! 

Sandra Yi îşi verifică în grabă machiajul şi plecă în fugă. 
Claudia zâmbi, şi gândi că Sandra Yi ar fi o alegere perfectă 
pentru Brian Kwok. Veselă se aşeză în spatele biroului şi 
începu să bată telexurile. Tot ce trebuia făcut s-a făcut, îşi 
spuse ea. Ba nu; tai-pan a mai spus cevA. Ce-o fi fost oare? 
A, da. Formă numărul ei de acasă. 

— Weyyyyy, spuse amaha ei, Ah Sam. 

— Ascultă Ah Sam, spuse ea în cantoneză, nu cumva Fung, 
cea de-a treia îngrijitoare la closet e vară de-a treia cu tine? 

— Ba da, Mamă, răspunse Ah Sam, folosind formula de 
politeţe chineză ca de la servitor la stăpân. Dar e vară de-a 


patra din ramura Fung-tat, nu din ramura Fung-Sam care e 
a mea. 

— Nu-i nimic Ah Sam, telefonează-i şi află tot ce poţi 
despre doi diavoli de străini din Ţara Muntelui de Aur. Stau 
în apartamentul Fragrant Spring! îi spuse cu răbdare 
numele pe litere, adăugând delicat: Am auzit că au 
deprinderi curioase la pat. 

— Ayeeyah, dacă cineva poate afla, aceasta este Fung. Ha! 
Ce fel de deprinderi? 

— Ciudate, Ah Sam. Acum fii serioasă, micuță gură spartă! 
zâmbi şi închise telefonul. 

Uşile liftului se deschiseră şi Sandra Yi îi aduse pe cei doi 
ofiţeri de poliţie, apoi plecă deşi n-ar fi vrut s-o facă. Brian 
Kwok o privi cum se îndepărtează. Avea 39 de ani, înalt 
pentru un chinez, peste 1,80, foarte arătos, cu păr negru 
albăstrui. Ambii bărbaţi erau în haine civile. Claudia, 
politicoasă, discută cu ei puţin, dar în momentul în care 
văzu că s-a stins beculeţul pe linia doi, îi conduse înăuntru, 
închizând uşa. 

— Îmi pare rău că am venit fără să te anunţăm, spuse 
Armstrong. 

— Nici o problemă, Robert. Arăţi obosit. 

— O noapte grea. Din pricina cazurilor de delincvenţă din 
întregul Hong Kong, spuse Armstrong liniştit. Cei răi 
mişună peste tot, iar sfinţii sunt crucificaţi. 

Dunross zâmbi şi îşi întoarse apoi privirea spre Kwok: 

— Cum îţi merge, Brian? 

Brian Kwok îi răspunse cu un zâmbet: 

— Mulţumesc, lan, foarte bine. Acţiunile la bursă cresc şi 
am câţiva dolari în bancă. Maşina mea Porsche nu s-a făcut 
încă bucăţi, iar doamnele sunt doamne. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate astea. Urci pe 
munte duminică? 

— Dacă pot s-o pun la punct pe Lulu. Îi lipseşte un racord 
hidraulic lateral. 

— Ai încercat la magazinul nostru? 


— Da. Fără succes, tai-pan. Cum o mai duci? 

— Depinde. Trebuie să merg la Taipe duminică după- 
amiază. Dacă o să am timp o să merg. Am făcut 
demersurile. Ce mai face Serviciul de Informaţii? 

Brian Kwok zâmbi: 

— Se străduieşte ca să-şi câştige existenţa. 

S. I. Era un departament complet independent, în cadrul 
Secţiei speciale de elită, semisecretă, responsabilă pentru 
prevenirea şi depistarea activităţilor subversive din colonie. 
Avea propriile sale mijloace secrete, fonduri secrete şi 
împuterniciri. Răspundea numai în faţa guvernatorului. 

Dunross se lăsă pe spate în fotoliu şi întrebă: 

— Despre ce e vorba? 

Sunt sigur că ştii despre ce e vorba, spuse Armstrong. 
Este vorba de armele din avionul lui Bartlett. 

— A, da, am auzit în dimineaţa aceasta, spuse el. Cu ce vă 
pot ajuta? Aveţi idee la ce ar fi servit şi unde trebuiau să 
ajungă? Cine le-a trimis? Aţi prins doi oameni? 

Armstrong oftă. 

— Da, sunt mecanici autentici, amândoi antrenați de 
fostele forţe aeriene naţionaliste. Fără antecedente, deşi 
sunt suspectaţi ca fiind membri ai grupurilor secrete ale 
triadelor. Amândoi sunt aici din timpul exodului din '49. 
Apropo, putem păstra secretul acestei afaceri între noi trei? 

— Dar superiorii voştri? 

— Vreau să-i implic şi pe ei - dar păstrează totul doar 
pentru urechile tale. 

— De ce? 

— Avem motive să credem că armele sunt destinate unei 
persoane din cadrul companiei Struan. 

— Cine? întrebă Dunross răstit. 

— Să-ţi spun în mod confidenţial? 

— Da. Cine e? 

— Cât de multe ştii despre Lincoln Bartlett şi Casey 
Tcholok? 


— Avem un dosar detaliat despre el - nu şi despre ea. Îl 
vreţi? Pot să vă dau o copie, dar şi asta trebuit păstrat 
confidenţial. 

— Sigur. Ne-ar fi de mare folos. 

Dunross apăsă butonul interfonului. 

— Da, sir? întrebă Claudia. 

— Fă o copie de pe dosarul Bartlett şi dă-l inspectorului 
Armstrong când pleacă. 

Dunross închise interfonul. 

— Atunci nu-ţi mai răpim din timp, spuse Armstrong. 
Întotdeauna faceţi dosare clienţilor potenţiali? 

— Nu. Dar vrem să ştim cu cine facem afaceri. Dacă 
afacerea cu Bartlett se realizează ar putea însemna 
milioane pentru noi, pentru el, o mie de noi locuri de muncă 
în Hong Kong, depozite imense şi o foarte largă expansiune 
- dar şi cu un mare risc pentru noi. Toţi oamenii de afaceri 
fac o declaraţie financiară, confidențială - poate noi suntem 
puţin mai minuţioşi. Pariez cu tine pe 50 de dolari contra 
unui ac de pălărie de damă rupt că şi el mi-a făcut mie un 
dosar. 

— Nu are nici un fel de legături cu lumea interlopă? 

Dunross rămase încremenit. 

— Mafia? Doamne sfinte, nu, în nici un chip. Pe de altă 
parte, dacă Mafia ar încerca să intre aici, nu ar trimite la 
graniţă doar zece puşti M 14, două mii de gloanţe şi o ladă 
cu grenade. 

— Informaţia ta e a dracului de bună, îl întrerupse Brian 
Kwok. Al dracului de bună. Noi tocmai am terminat, acum o 
oră, de desfăcut pachetele cu materiale. Cine e 
informatorul tău? 

— Tu ştii că nu există secrete în Hong Kong. 

— În zilele noastre nu poţi avea încredere nici în propriii 
tăi poliţişti. 

— Mafia ar trimite în mod sigur un vapor cu de douăzeci 
de ori mai multe puşti, în plus şi automate, în stil american. 
Dar Mafiei i s-ar înfunda aici, orice ar face. Ea nu ar putea 


niciodată să înlocuiască triadele noastre. Nu, nu poate fi 
Mafia - doar cineva din partea locului. Cine ţi-a şoptit 
despre încărcătura aceea, Brian? 

— Poliţia de la aeroportul din 'Tokyo, spuse Kwok. Unul din 
mecanicii lor făcea un control de rutină - îi ştii cât sunt de 
minuţioşi. A raportat superiorilor săi, poliţia ne-a raportat 
nouă, iar noi am spus să-l lase să plece. 

— În acest caz, intraţi în legătură cu FBI şi CIA, să verifice 
în Honolulu sau la Los Angeles. 

— Ai parcurs planul de zbor? 

— Sigur, E evident. Dar de ce cineva din compania Struan? 

— Amândouă lichelele au spus. Armstrong îşi scoase 
agenda şi citi: întrebarea noastră a fost: Unde trebuia să 
duceţi pachetele? Amândoi au răspuns la fel, deşi 
exprimându-se diferit: La depozitul 15, urma să punem 
pachetele în compartimentul 7, în spate. 

Se uită la Dunross. 

— Asta nu demonstrează nimic. Noi facem cele mai mari 
operaţiuni de depozitare din Kai Iak. Doar pentru că urmau 
să ducă pachetele într-unul din depozitele noastre nu 
demonstrează nimic, decât că sunt descurcăreţi. Avem atât 
de multă marfă care intră acolo, încât n-ar fi dificil să intre 
şi un camion străin. Dunross se gândi o clipă. Magazia 15 
este exact la ieşire, plasată perfect, se îndreptă spre 
telefon. Voi pune oamenii mei de la pază să se intereseze 
chiar ac. 

— Nu, te rog, mai aşteaptă puţin. 

— De ce? 

— Următoarea noastră întrebare, continuă Armstrong, a 
fost cine v-a angajat? Evident, au dat nume fictive şi 
descrieri false şi au negat totul, însă în curând vor dori să 
coopereze mai mult cu noi, şi Armstrong zâmbi uşor. Unul 
dintre ei a spus totuşi atunci când un poliţist i-a răsucit 
puţin urechea, figurat vorbind sigur - citi din agendă - 
Lăsaţi-mă în pace, am prieteni foarte importanţi. Nu ai nici 


un prieten pe lumea asta, îi replică sergentul. Poate, dar 
prea Onorabilul 'Isu-yan are, şi Casa Chen are. 

Se lăsă o tăcere apăsătoare, lungă. Aşteptau. Blestematele 
astea de arme, gândi Dunross furios, dar faţa îi rămase 
calmă, mintea ageră. 

— Avem peste o sută de Chen care lucrează pentru noi, 
rude şi neînrudiţi cu noi. Chen este un nume tot atât de 
comun ca şi Smith. 

— Şi Tsu-yan? întrebă Brian Kwok. 

Dunross ridică din umeri. 

— E şi director la Struan, dar şi la Blacs, al băncii Victoria 
şi al altor patruzeci de companii, unul din cei mai bogaţi 
oameni din Hong Kong, dar şi un nume pe care-l întâlneşti 
oriunde în Asia. La fel ca şi Casa Chen. 

— Ştii că e suspectat ca având o funcţie înaltă în ierarhia 
triadei - în special în Junghiul Verde? întrebă Brian Kwok. 

— Oricare om important din Shanghai poate fi considerat 
suspect. Doamne sfinte, Brian, tu ştii că Ciang Kai-şi a fost 
bănuit că a predat Shanghaiul celor de la Junghiul Verde cu 
ani în urmă ca proprietate exclusivă dacă i-ar fi sprijinit 
campania din nord împotriva dictatorilor militari? Nu este 
Junghiul Verde totuşi, mai mult sau mai puţin, o societate 
oficială secretă naționalistă? 

— De unde şi-a făcut Tsu-yan averea, lan? spuse Brian 
Kwok. Prima sa avere? 

— Nu ştiu. Spune-mi tu, Brian. 

— A realizat-o în timpul războiului din Coreea, făcând 
contrabandă cu penicilină, medicamente şi petrol - dar mai 
ales cu penicilină - pentru comunişti. Înainte de Coreea 
toată averea lui era o fâşie de pânză legată în jurul şalelor 
şi o ricşă stricată. 

— Astea sunt numai zvonuri, Brian. 

— Compania Struan a făcut şi ea avere. 

— Da. Dar ar fi într-adevăr nechibzuit să se susţină că am 
reuşit făcând contrabandă - oficial sau în secret, spuse 
Dunross calm. Ar fi total lipsit de rațiune. 


— Nu aţi făcut aşa? 

— Struan a început cu o mică contrabandă acum peste 
120 de ani, după cum se zvoneşte, dar era o profesie 
onorabilă pe atunci şi nicidecum împotriva legii britanice. 
Noi suntem dintre capitaliştii care respectă legile şi pe 
comercianții care fac negoţ cu China, de aceea dăinuim de 
ani. 

Brian Kwok nu zâmbi. 

— Mulţi spun că o parte din penicilina lui nu era bună. Era 
de o foarte proastă calitate. 

— Dacă aşa era, dacă ăsta e adevărul, atunci, Brian te rog, 
arestează-l, spuse Dunross rece. Personal cred că şi acesta 
e un zvon răspândit de concurenţii săi invidioşi. Dacă ar fi 
fost adevărat, ar fi plutit în golf împreună cu ceilalţi care au 
încercat, sau ar fi fost pedepsiţi ca Wong Pulbere Stricată. 

Se referi la un contrabandist din Hong Kong care vânduse 
o cantitate foarte mare de penicilină alterată în timpul 
războiului din Coreea, investindu-şi averea în acţiuni şi 
pământ în Hong Kong. În şapte ani a devenit foarte bogat. 
Apoi, anumite triade din Hong Kong au primit ordinul să-i 
plătească toate vechile poliţe. În fiecare săptămână, câte 
unul din membrii familiei sale dispărea sau murea. Prin 
înecare, prin accident de maşină, strangulare, otrăvire sau 
înjunghiere. Nici un asasin nu a fost prins vreodată. 
Masacrul a durat 17 luni şi 3 săptămâni, iar apoi a încetat. 
Numai el şi unul din nepoţii lui, pe jumătate arierat, au 
supravieţuit. Trăiesc şi azi, închişi ca într-o vizuină, în 
acelaşi vast apartament pe vremuri luxos, cu un servitor şi 
un bucătar, într-o atmosferă de teroare, păziţi zi şi noapte. 
Nu ies niciodată din casă, ştiind că nici un paznic, şi nici o 
sumă de bani nu ar putea împiedica aplicarea inexorabilă a 
sentinţei, care fusese publicată într-o casetă mică dintr-un 
ziar local chinez: „Wong Pulbere Stricată va fi pedepsit, el şi 
tot neamul lui”. 

— Robert şi cu mine, spuse Brian Kwok, l-am interogat o 
dată pe acel băiat bolnav mintal. 


— Da? 

— Da. Groaznic. Fiecare uşă e închisă cu lacăte şi lanţuri, 
fiecare fereastră acoperită de scânduri bătute în cuie. Doar 
câteva găuri ici şi colo. Nu ieşise din casă de când începuse 
masacrul. Locul mirosea urât. Doamne ce urât mirosea! 
Bătrânul nu face nimic altceva decât să joace dame cu 
nepotul lui şi să privească la televizor. 

— Şi aşteaptă, spuse Armstrong. Va veni şi ziua lor o dată. 
Nepotul lui trebuie să aibă şase sau şapte ani acum. 

— Cred că ceea ce spui confirmă punctul meu de vedere, 
spuse Dunross. Tsu-yan nu este ca acesta şi n-a fost 
niciodată. Şi ce posibile foloase ar avea Tsu-yan din câteva 
puşti M 14. Dacă ar fi vrut, cred că ar fi putut aduna 
jumătate din armata naționalistă şi un batalion de tancuri. 

— În Taiwan, dar nu în Hong Kong. 

— În negocierile voastre cu Bartlett, Tsu-yan a fost 
vreodată implicat? întrebă Armstrong. 

— Da. A fost la New York o dată şi la Los Angeles, ca 
reprezentant al nostru. De fiecare dată cu John Chen. Ei au 
iniţiat acordul între Compania Struan şi Par-Con Industries 
care urmează să fie finalizat - sau abandonat - aici, luna 
aceasta. L-au invitat oficial pe Bartlett la Hong Kong în 
numele meu. 

Armstrong se uită la colegul său chinez. Apoi spuse: 

— Când a fost asta? 

— Acum patru luni. A durat atât pentru ca ambele părţi să 
aibă timp să pregătească toate detaliile. 

— John Chen, eh? spuse Armstrong. El e, în mod sigur. 
Casa Chen. 

— Ştii că John nu e genul, spuse Dunross. Nu are niciun 
motiv să se implice într-o asemenea afacere. Trebuie să fie 
doar o coincidenţă. 

— Mai e încă o coincidenţă curioasă, zise Brian Kwok. Şi 
Tsu-yan şi John Chen cunosc un american, pe nume 
Banastasio. Oricum, amândoi au fost văzuţi în compania lui. 
Îţi spune ceva numele acesta? 


— Nu. Cine e? 

— Un escroc de primă mână, suspectat a fi gangster. 

— Este de asemenea bănuit a avea strânse legături cu una 
din familiile Cosa Nostra. Vincenzo Banastasio. 

Dunross se încruntă. 

— Ai spus au fost văzuţi în compania lui? Dar cine i-a 
văzut? 

— FBl-ul. 

Tăcerea deveni mai apăsătoare. Armstrong căută o ţigară 
în buzunar. Dunross îi împinse tabachera de argint. 

— Serveşte-te! 

— Mulţumesc, nu. Nu trebuie să. Am făcut-o automat. Nu 
mai fumez de câteva săptămâni. E ucigător! apoi adăugă, 
începând să uite de dorinţa de a fuma. FBl-ul ne-a transmis 
nouă informaţia pentru că Tsu-yan şi domnul John Chen 
sunt persoane atât de importante aici. Ne-au cerut să fim 
cu ochii pe ei. 

Dunross îşi aminti brusc remarca lui Foxwell despre un 
capitalist de seamă care era în secret comunist şi pe care îl 
urmăreau în Sinclair Towers. Hristoase, se gândi el, Isu-yan 
are acolo un apartament. Şi John Chen la fel. În mod sigur, 
niciunul din ei nu poate avea legături cu comuniştii. 

— Sigur, contrabanda cu heroină este o mare afacere, 
spuse Armstrong pe un ton ferm. 

— Ce vrei să spui, Robert? 

— Finanţarea contrabandei cu droguri necesită uriaşe 
sume de bani. Acestea nu pot veni decât de la bănci sau 
bancheri, în secret, bineînţeles. 'Tsu-yan este membru în 
consiliul de administraţie al mai multor bănci. La fel şi 
domnul Chen. 

— Robert, ia-o mai încet cu asemenea afirmaţii, zise 
Dunross enervat. Tragi concluzii foarte periculoase fără să 
ai nici cea mai mică dovadă. Îmi închipui că pentru aşa ceva 
poţi fi dat în judecată, şi nu aş dori-o. 

— Ai dreptate, scuze. Îmi retrag afirmaţiile. Totuşi, 
comerţul cu droguri e o mare afacere, iar aici, în Hong 


Kong, negoţul acesta se face pe scară largă, îndeosebi 
pentru piaţa americană. Oricum, voi afla eu cine sunt 
ticăloşii ăştia de la noi. 

— Asta-i lăudabil. lar din partea Companiei Struan şi a 
mea, ai tot sprijinul. Şi eu detest contrabanda. 

— Oh, eu nu urăsc contrabanda, tai-pan, nici pe 
contrabandişti. Face parte din viaţă. E doar un alt fel de 
afacere - ilegală desigur - dar totuşi afacere. Mi s-a dat 
misiunea de a afla cine sunt tai-panii. Este o chestiune de 
satisfacţie personală, asta-i tot. 

— Dacă doreşti să fii ajutat, e suficient să-mi ceri. 

— Mulţumesc! Armstrong se ridică de pe scaun cu un aer 
plictisit. Înainte de a pleca, aş vrea să îţi mai spun vreo 
două coincidenţe. Când numele lui Tsu-yan şi cel al lui Chen 
de la Nobila Casă au fost pronunţate azi dimineaţa, ne-am 
gândit că ar fi fost bine să avem o discuţie cu ei imediat, 
dar, la scurt timp după ce am găsit armele, Isu-yan a luat 
primul avion spre Iaipe. Curios, nu-i aşa? 

— El aleargă încoace şi încolo tot timpul, zise Dunross, 
însă îngrijorarea sa crescuse. Tsu-yan era aşteptat la 
petrecerea lui în seara aceea, ar fi fost extraordinar să nu 
apară. 

Armstrong dădu din cap. 

— Se pare că a fost o hotărâre luată în ultimul moment - 
fără rezervare, fără bilet, fără bagaje, doar câţiva dolari 
strecuraţi pe sub tejghea şi unul dintre cei cu loc a rămas 
pe dinafară, iar el a primit locul. Nu avea la el decât o 
servietă. Curios, nu? 

Brian Kwok zise: 

— Nu avem nici o speranţă că taiwanezii îl vor extrăda. 

Dunross îl privi atent, apoi se uită din nou la Armstrong cu 
ochii săi fermi, străvezii ca gheaţa mării. 

— Spuneai că sunt două coincidenţe. Care este cea de-a 
doua? 

— Nu reuşim să-l găsim pe John Chen. 

— Ce spui? 


— Nu e acasă, nici la iubita lui, nici în alte locuri pe care le 
frecventează. Îl urmărim, din când în când, şi pe el şi pe 
Tsu-yan, de câteva luni, de când ne-a informat FBI-ul. 

Liniştea se aşternu din nou. 

— Aţi controlat ambarcaţiunea lui? întrebă Dunross, ştiind 
sigur că o făcuseră. 

— Este la locul ei, ancorată, de ieri nu a mai ieşit în larg. 
N-a mai fost nici tânărul lui ajutor. 

— O fi la terenul de golf? 

— Nu, nu e acolo, spuse Armstrong. Nici la hipodrom. N-a 
fost la antrenament, deşi era aşteptat, ne-a spus antrenorul. 
A plecat, a dispărut, a fugit. 

Ora 11.13. 

În sala de consiliu domnea o linişte ciudată. 

— E ceva în neregulă? întrebă Casey. Cifrele sunt foarte 
clare. 

Cei patru bărbaţi din jurul mesei se uitară la ea. Andrew 
Gavallan, Linbar Struan, Jaogques devVille şi Phillip Chen, toţi 
membri ai Consiliului de administraţie intern. 

Andrew Gavallan avea 47 de ani şi era înalt şi slab. Privi la 
teancul de hârtii din faţa lui. Dew neh loh moh pe toate 
femeile băgate în afaceri, îşi spuse supărat. 

— Poate că ar fi mai bine să discutăm cu domnul Bartlett, 
spuse el jenat, neînţelegând încă foarte bine că trebuiau să 
trateze cu o femeie. 

— V-am spus deja că eu mă ocup de aceste probleme, 
răspunse ea, încercând să nu-şi piardă răbdarea. Sunt 
administrator şi vicepreşedinte executiv al Companiei Par- 
Con Industries şi împuternicită să negociez cu 
dumneavoastră. Vi s-a confirmat aceasta în scris luna 
trecută. 

Casey se stăpâni. Întâlnirea decursese greu. De la şocul 
lor iniţial că trebuiau să discute cu o femeie, la inevitabila 
lor stânjeneală mult prea politicoasă, aşteptând-o pe ea să 
se aşeze prima, să vorbească ea prima, apoi neluând loc 
până ce nu-i invitase ea, discutând banalităţi, nevrând să 


treacă la afaceri, nedorind să negocieze cu ea ca persoană, 
ca persoană implicată în afaceri, spunându-i că soțiile lor ar 
fi încântate să o însoţească la cumpărături, apoi rămânând 
muţi de uimire când văzuseră că ştia toate detaliile 
proiectului lor. Toate acestea făceau parte dintr-o schemă 
cunoscută, căreia în mod normal ea ar fi putut să-i facă faţă. 
Dar nu în ziua aceea, o, Doamne, gândi ea, trebuie să 
reuşesc. Trebuie să o scot la capăt cu ei. 

— De fapt e foarte uşor, spusese ea la început, încercând 
să le alunge stânjeneala şi folosind introducerea ei 
obişnuită. Uitaţi că sunt femeie - judecaţi-mi doar 
competenţa. Acum, pe agenda noastră de lucru sunt trei 
probleme fabricile de poliuretan, reprezentanța noastră 
pentru închirierea de computere şi, în final, reprezentanța 
noastră generală pentru produsele petrochimice, 
îngrăşăminte, produse farmaceutice şi sportive pe piaţa 
asiatică. Să rezolvăm mai întâi cu fabricile de poliuretan, 
livrarea de produse chimice şi un proiect de eşalonare a 
finanţării. 

Le-a oferit imediat grafice şi documentarea pregătită, le-a 
expus pe scurt toate datele, cifrele şi procentajele, 
cheltuielile băncii şi rata dobânzii, repede şi foarte clar, 
astfel ca până şi mintea cea mai înceată să înţeleagă 
proiectul. lar acum se uitau cu toţii lung la ea. 

Andrew Gavallan rupse tăcerea. 

— Totul. Totul este foarte impresionant, draga mea. 

— De fapt nu sunt draga dumneavoastră, spuse ea râzând. 
Am un nas băgăreţ, sunt foarte insistentă şi neînduplecată 
când e vorba de compania mea. 

— Dar, domnişoară, interveni Jacques deville cu un suav 
farmec galic, nasul dumitale este întrutotul perfect. 

— Merci, monsieur, răspunse ea imediat, adăugând fără 
efort într-o franceză acceptabilă: Dar, vă rog, n-am putea 
deocamdată lăsa deoparte forma nasului meu şi discuta 
forma înţelegerii noastre? E mai bine să nu le amestecăm, 
nu? 


Din nou linişte. Linbar Struan spuse: 

— Doriţi nişte cafea? 

— Nu, mulţumesc, domnule Struan, răspunse Casey, 
atentă să respecte obiceiul lor şi să nu li se adreseze pe 
numele mic prea devreme. Putem să discutăm această 
propunere? Este cea pe care v-am trimis-o luna trecută. Am 
încercat să cuprind toate problemele, şi ale dumneavoastră, 
şi ale noastre. 

Liniştea se lăsă din nou. Linbar Struan, 34 de ani, un 
bărbat frumos, cu păr blond-roşcat şi ochi albaştri, 
nepăsători, stărui. 

— Sunteţi sigură că nu doriţi cafea? Sau poate ceai? 

— Nu, mulţumesc. Deci acceptaţi propunerea noastră ca 
atare? 

Phillip Chen tuşi şi spuse: 

— Acceptam în principiu să facem afaceri cu Par-Con în 
câteva domenii. Preambulul la contract o indică. În ceea ce 
priveşte fabricile de poliuretan. 

Casey îi ascultă consideraţiile generale, apoi mai încercă o 
dată să treacă la lucruri mai concrete - motivul acestei 
întâlniri. Dar totul mergea foarte greu şi îi simţea agitaţi. 
Niciodată nu fusese atât de rău. Poate pentru că sunt 
englezi şi n-am mai avut de-a face cu englezi până acum. 

— Există ceva în mod deosebit pe care vreţi să-l lămuriţi? 
întrebă ea. Dacă e ceva ce nu înţelegeţi. 

Gavallan spuse: 

— Înţelegem foarte bine. Ne oferiţi condiţii ce sunt 
inegale. Noi finanţăm construirea fabricilor. Dumneavoastră 
ne furnizaţi maşinile, dar costul lor se amortizează în trei 
ani, ceea ce va bloca orice flux de capital lichid şi va 
însemna anularea oricărui profit pentru cel puţin cinci ani. 

— Mi s-a spus că există obiceiul în Hong Kong de a 
amortiza în trei ani costul total al unei construcţii, răspunse 
ea la fel de repede, bucuroasă de provocare. Nu vrem decât 
să respectăm obiceiul dumneavoastră. Dacă vreţi cinci - sau 


zece ani pentru amortizare - de-asemenea cu condiţia ca 
aceasta să se aplice şi la construcţie. 

— Dumneavoastră nu plătiţi pentru maşină - ele sunt 
închiriate şi taxa lunara plătită de societatea mixtă este 
mare. 

— Care este pentru dumneavoastră cea mai înaltă rată 
bancară de azi, domnule Gavallan? 

S-au consultat, apoi i-au spus-o. După câteva socoteli cu 
rigla de calcul, ea continuă: 

— La rata de azi aţi putea economisi 17.000 dolari Hong 
Kong pe săptămână pentru o maşină dacă acceptaţi acordul 
nostru care, în perioada despre care vorbim - a altă 
socoteală rapidă - vă va aduce un profit final cu 32% peste 
cea mai bună sumă pe care o puteţi obţine - şi discutăm 
despre milioane de dolari. 

Ei o priviră în tăcere. Andrew Gavallan îi puse o mulţime 
de întrebări în legătură cu cifrele, dar ea nu se încurcă. 
Antipatia lor crescu. Tăcere. Era sigură că erau zăpăciţi de 
toate cifrele ei. Ce pot să le mai spun ca să-i conving? se 
întrebă, din ce în ce mai neliniştită. Compania Struan se va 
îmbogăţi dacă-şi vor mişca fundurile, noi vom face avere, iar 
eu îmi voi face banii de tăvăleală. Numai cu suma şi Struan 
va fi bogat, iar Par-Con va obţine un beneficiu net de 
aproape 80.000 dolari pe lună în următorii 110 ani, iar Linc 
a spus că voi avea şi eu partea mea. 

— Cât vrei? o întrebase, chiar înainte să plece din 
America. 

— 51 la sută, răspunse ea râzând, dacă tot mă întrebi. 

— 3 la sută. 

— Haide, Linc, vreau şi eu banii de tăvăleală. 

— Pune pe picioare toată afacerea şi ai 100:000 de acţiuni 
Par-Con la 4 dolari sub preţul pieţii. 

— S-a făcut. Dar vreau şi compania de poliuretan, spusese 
ea, ţinându-şi răsuflarea. Eu am început-o şi o vreau. 51 la 
sută. Pentru mine. 

— În schimbul a ce? 


— Al Companiei Struan. 

— S-a făcut. 

Casey aşteptă aparent calmă. Când socoti că a venit 
momentul, spuse inocent: 

— Ne-am înţeles deci, propunerea noastră rămâne valabilă 
ca atare? Participăm cu 50% fiecare, ce poate, fi mai bine 
decât atât? 

— Eu continui să susţin că nu oferiţi 50% din finanţarea 
societăţii mixte, răspunse tăios Andrew Gavallan. 
Dumneavoastră daţi maşinile şi materialele pe bază de 
credit, deci riscul dumneavoastră nu este echivalent cu al 
nostru. 

— Dar aceasta este pentru taxele noastre şi pentru 
micşorarea cheltuielilor lichide, domnilor. Noi plătim din 
intrările de capital lichid. Cifrele sunt aceleaşi. Faptul că noi 
includem un rabat de uzură şi alte reduceri nu are nici o 
importanţă per total! şi mai inocent, întinzându-le o nadă, 
adăugă: Noi finanţăm în Statele Unite, unde suntem 
experţi. Dumneavoastră finanţaţi în Hong Kong, unde 
sunteţi experţi. 

Quillan Gomt se întoarse cu spatele spre fereastra biroului 
său. 

— Vă repet, vă putem oferi condiţii mai bune pentru orice 
afacere pe care aţi face-o cu Compania Struan, domnule 
Bartlett. Orice afacere. 

— Aţi risca, dolar pentru dolar? 

— Dolar pentru dolar. 

Englezul veni de la fereastră şi se aşeză în spatele biroului 
său gol şi se uită din nou la Bartlett. Se aflau la ultimul etaj 
al clădirii Rothwell-Gomt, cu vedere spre Connaught Road 
şi faleză. Gomt era un bărbat voinic, de aproape 1,80 m, cu 
o faţă severă, încadrată de barbă, cu păr negru spicat cu 
alb, ca şi sprâncenele stufoase, cu ochi căprui. 

— Nu e nici un secret că cele două companii - a noastră şi 
a lor - sunt mari rivale, dar vă asigur că putem oferi un preţ 
mai mare decât al lor, îi putem întrece, şi pot rezolva 


aspectul financiar care ne priveşte în această săptămână. 
Noi doi, dumneavoastră şi cu mine, am putea avea o 
colaborare profitabilă. V-aş sugera să întemeiem o 
companie bazată pe legile din Hong Kong - taxele de aici 
sunt foarte rezonabile - 15% din tot ceea ce se câştigă în 
Hong Kong, iar tot ceea ce se obţine în afara insulei este 
scutit de taxe! Gomt zâmbi. Mai bine decât în Statele Unite. 

— Mult mai bine, spuse Bartlett, care stătea într-un fotoliu 
de piele cu spătar înalt. Cu adevărat mult mai bine. 

— De aceea vă interesează Hong Kongul? 

— Unul dintre motive. 

— Şi celelalte? 

— Nu există aici nici o companie atât de mare ca a mea, şi 
ar trebui să fie. Aceasta este epoca Pacificului. Dar aţi putea 
beneficia de venirea noastră. Avem multă experienţă pe 
care nu o aveţi şi un cuvânt de spus pe piaţa americană. Pe 
de altă parte Rothwell-Gomt şi Struan au experienţa care 
ne lipseşte nouă şi un cuvânt de spus pe piaţa asiatică. 

— Cum am putea cimenta o colaborare? 

— Mai întâi trebuie să aflu ce vrea Compania Struan. Am 
început negocierile cu ei, şi nu-mi place să schimb avioanele 
la mijlocul cursei. 

— Pot să vă spun eu ce vor: profit pentru ei şi la dracu' cu 
toţi ceilalţi! zâmbi Gomt cu cruzime. 

— Ceea ce am discutat cu ei părea corect. 

— Sunt foarte pricepuţi să facă totul să pară corect şi să 
participe cu jumătate din sumă, apoi să vândă cui vor ei 
pentru a obţine un profit şi totuşi să aibă controlul asupra 
afacerii. 

— Asta nu s-ar putea face cu noi. 

— O fac de aproape un secol şi jumătate. Au învăţat deja o 
serie de şmecherii. 

— Şi dumneavoastră la fel. 

— Bineînţeles. Dar Compania Struan este altfel decât noi. 
Noi deţinem companii şi diferite afaceri, ei sunt doar 
acţionari. Ei deţin puţin mai mult de 5% în majoritatea 


filialelor lor, şi totuşi au control absolut prin voturile lor 
speciale sau introducând în contractele lor de asociere o 
clauză obligatorie care stipulează că tai-panul lor este şi tai- 
panul filialei cu drept absolut de decizie. 

— Pare o chestie deşteaptă. 

— Este. Şi ei sunt. Dar noi suntem mai buni şi mai corecţi - 
iar contactele şi influenţa noastră în China şi pe toate 
ţarmurile Pacificului cu excepţia Statelor Unite şi a 
Canadei, sunt mai puternice decât ale lor, şi devin din zi în 
zi mai puternice. 

— De ce? 

— Pentru că operaţiunile companiei noastre au început în 
Shanghai - cel mai important oraş din Asia - unde am 
devenit cei mai puternici. Struan s-a concentrat 
întotdeauna pe Hong Kong, care, până recent, a fost 
aproape o baltă provincială. 

— Dar Shanghaiul a ieşit din joc, şi asta de când comuniştii 
au închis continentul în '49. Azi nu mai există comerţ 
internaţional în Shanghai - totul trece prin Canton. 

— Da, dar locuitorii lui au părăsit China şi au venit în sud 
cu bani, minte şi curaj, şi au făcut din Hong Kong ceea ce 
este el azi şi ceea ce va fi mâine, metropola actuală şi 
viitoare a întregului Pacific. 

— Mai mare decât Singapore? 

— Absolut. 

— Şi decât Manila? 

— Absolut. 

— Şi decât 'Tlokio? 

— Acesta va fi întotdeauna numai pentru japonezi, ochii lui 
Gomt străluciră şi liniile feţei se adânciră. Hong Kongul este 
cel mai mare oraş din Asia, domnule Bartlett. Cine îl 
stăpâneşte va stăpâni în cele din urmă Asia. Evident, 
vorbesc despre comerţ, finanţe, construcţia de nave şi 
marile afaceri. 

— Ce se întâmplă cu China Roşie? 


— Credem că Hong Kongul îi aduce foloase RPC-ului - cum 
îi spunem noi Republicii Populare China. Pentru ei noi 
suntem „uşa deschisă” ţinută sub control. Hong Kongul şi 
Rothwell-Gomt reprezintă viitorul. 

— De ce? 

— Pentru că Shanghaiul a fost centrul comercial şi 
industrial al Chinei, cel care imprima ritmul afacerilor, 
locuitorii lui sunt oamenii de afaceri ai Chinei, aşa cum au 
fost întotdeauna şi cum vor fi mereu. lar acum cei mai buni 
sunt aici cu noi. Veţi vedea în curând diferenţa dintre cei 
din Canton şi cei din Shanghai. Cei din Shanghai sunt 
întreprinzătorii, industriaşii, promotorii şi internaţionaliştii. 
Nu există magnat al industriei textile, armator sau mare 
industriaş care să nu fie din Shanghai. Cei din Canton au 
afaceri de familie, domnule Bartlett, ei sunt independenţi, 
dar cei din Shanghai înţeleg ce înseamnă o societate 
comercială, corporaţiile şi, mai ales, tot ceea ce este legat 
de finanţe şi activitatea bancară, şi Gomt îşi aprinse o altă 
ţigară. În aceasta stă puterea noastră, de aceea suntem mai 
buni decât Compania Struan - şi în final vom fi primii. 

Linc Bartlett îl studie pe omul din faţa lui. Din dosarul pe 
care Casey i-l făcuse, ştia că Gomt se născuse în Shanghai 
din părinţi britanici, avea 48 de ani, era văduv cu doi copii 
mari, şi fusese căpitan în infanteria australiană din Pacific, 
în anii 1942-46. Mai ştia că el conducea Rothwell-Gomt 
foarte bine, ca pe un domeniu personal, de 8 ani, de când 
preluase Compania de la tatăl său. Bartlett se foi în fotoliul 
adânc de piele. 

— Dacă sunteţi în concurenţă cu Struan şi sunteţi sigur că 
în final veţi fi primii, de ce să aşteptaţi? De ce nu-i înghiţiţi? 

Gomt îl studie, cu faţa sa colţuroasă rigidă. 

— Nimic pe lumea asta nu mi-ar place mai mult. Dar nu 
pot, nu încă. Eram cât pe-aci s-o fac acum trei ani - au 
forţat prea mult nota, joss-ul fostului tai-pan se terminase. 

— Joss-ul? 


— E un cuvânt chinezesc ce înseamnă noroc, soartă, dar şi 
ceva mai mult. Gomt îl privi gânditor. Noi suntem foarte 
superstiţioşi aici. Joss-ul este foarte important, la fel ca şi 
calcularea timpului. Joss-ul lui Alastair Struan s-a terminat 
sau s-a schimbat, ultimul lui an de conducere a fost 
dezastruos pentru el, şi apoi, în disperare, i-a predat 
conducerea lui lan Dunross. Au fost cât pe-aci să se 
prăbuşească atunci. Începuseră cererile presante din 
partea creditorilor, a acţionarilor, a băncilor. Am încercat să 
profit de situaţie dar Dunross s-a chinuit să iasă din 
încurcătură şi a stabilizat piaţa. 

— Cum? 

— Să spunem doar că a făcut abuz de influenţă în anumite 
cercuri bancare. 

Gomt îşi aminti cu o furie rece cum Havergill, la bancă, 
brusc, contrar tuturor aranjamentelor lor secrete, nu s-a 
mai opus cererii Companiei Struan pentru un credit 
temporar imens, care i-a dat lui Dunross răgazul pentru a 
se pune din nou pe picioare. 

Gomt îşi aduse aminte de furia imensă cu care îi telefonase 
lui Havergill. „De ce dracu' ai făcut asta? îl întrebase: O 
sută de milioane drept credit extraordinar? Pentru 
Dumnezeu, le-ai salvat gâtul. Îi aveam în mână. De ce?' 
Havergill îi spusese că Dunross a strâns suficiente voturi în 
consiliu, şi a exercitat mari presiuni asupra lui. Nu mai era 
nimic de făcut. 

Da, îşi spuse Gomt privindu-l pe american. Atunci am 
pierdut, dar eu cred că tu eşti detonatorul de 24 de carate 
care va face să explodeze bomba ce va trimite la dracu' 
Compania Struan pentru totdeauna din Asia. 

— Dunross a mers prea departe atunci, domnule Bartlett. 
Şi-a făcut câţiva duşmani de moarte. Dar acum noi suntem 
la fel de puternici. E ceea ce aţi numi un joc nedecis. Ei nu 
pot pune mâna pe noi, iar noi nu putem pune mâna pe ei. 

— Doar dacă fac o greşeală. 


— Sau noi facem o greşeală! bărbatul mai vârstnic suflă un 
rotocol de fum şi îl studie, într-un târziu îl privi din nou pe 
Bartlett. În final vom câştiga. Timpul în Asia e oarecum 
diferit de timpul din Statele Unite. 

— Asta mi se spune şi mie. 

— Nu credeţi? 

— Ştiu că aceleaşi reguli de supravieţuire se aplică aici, 
acolo, sau oriunde în lume. Diferă doar măsura. 

Gomt se uită la fumul care urca din ţigara sa către tavanul 
biroului lui mare, cu fotolii vechi de piele lustruite de 
folosinţă, şi minunate picturi în ulei pe pereţi, mirosea a 
piele veche şi a ţigări bune. Scaunul lui Gomt, cu spătar 
înalt, sculptat în stejar şi îmbrăcat în pluş roşu, părea solid, 
tare şi funcţional, gândi Bartlett, ca şi omul care stă pe el. 

— Putem oferi mai mult decât Struan şi avem timpul de 
partea noastră aici, acum şi oriunde în lume, spuse Gomt. 

Bartlett râse. Gomt zâmbi şi el, dar Bartlett observă că 
ochii lui nu zâmbeau. 

— Daţi o raită prin oraş, domnule Bartlett. Întrebaţi 
despre noi, şi despre ei. Apoi hotărâţi-vă. 

— Da, aşa voi face. 

— Am auzit că avionul dumneavoastră e sechestrat. 

— Da. E-adevărat. Poliţiştii de la aeroport au găsit nişte 
arme în el. 

— Am auzit. Curios. E bine, dacă nu mai vreţi să-l aveţi sub 
sechestru, poate vă pot fi de folos cumva. 

— Aţi putea să mă ajutaţi chiar acum spunându-mi de ce şi 
cum. 

— Habar n-am - dar pun pariu ca cineva de la Struan ştie. 

— De ce? 

— Vă ştiau mişcările pas cu pas. 

— Şi dumneavoastră le ştiaţi. 

— Da. Dar nu are nici o legătură cu noi. 

— Cine ştia că vom avea această întâlnire, domnule Gomt? 

— Dumneavoastră şi cu mine. Aşa cum ne-am înţeles. De 
aici nu a plecat nici o informaţie, domnule Bartlett. După 


întâlnirea noastră secretă în New York anul trecut, totul s-a 
rezolvat prin telefon - nici măcar un telex de confirmare. 
Sunt de acord cu dorinţa dumneavoastră înţeleaptă de 
prudenţă, discreţie şi tratarea personală a afacerilor. Între 
patru ochi. Dar cine din oamenii dumneavoastră ştia dE. De 
interesul nostru reciproc? 

— Nimeni în afară de mine. 

— Nici măcar doamna administrator şi vicepreşedinte 
executiv? întrebă Gomt cu vădită surprindere. 

— Nu, domnule. Când aţi aflat că vicepreşedintele e 
femeie? 


— În New York. Ei, domnule Bartlett, nu e posibil să ne 
gândim la o colaborare cu dumneavoastră fără a cunoaşte 
dosarul dumneavoastră şi al principalilor dumneavoastră 
directori. 

— Bun. Asta va economisi timp. 

— E ciudat să numeşti o femeie într-o astfel de poziţie 
cheie. 

— Ea este braţul meu drept şi cel stâng şi cel mai bun 
director pe care l-am avut vreodată. 

— De ce nu i-aţi spus de întâlnirea noastră de azi? 

— Una din primele reguli ale supravieţuirii este păstrarea 
opţiunilor deschise. 

— Adică? 

— Adică nu-mi conduc afacerile cu ajutorul colaboratorilor. 
În plus, îmi place să ţin unele operaţiuni secrete. Bartlett se 
gândi câteva clipe, apoi adăugă: Nu e vorba de o lipsă de 
încredere. De fapt, îi uşurez situaţia. Dacă cineva de la 
Struan află şi o întreabă de ce mă întâlnesc cu 
dumneavoastră, uimirea ei va fi autentică. 

După o pauză, Gomt spuse: 

— Foarte rar găseşti pe cineva cu adevărat demn de 
încredere. Foarte rar. 

— De ce ar vrea cineva să aibă în Hong Kong puşti M 14 şi 
grenade şi de ce să folosească avionul meu? 

— Nu ştiu, dar mi-am propus să aflu, Gomt îşi stinse ţigara, 
scrumiera era din porțelan - dinastia Sung. Îl cunoaşteţi pe 
Tsu-yan? 

— L-am întâlnit de câteva ori. De ce? 

— E un tip de treabă, deşi e director la Compania Struan. 

— E din Shanghai? 

— Da. Unul dintre cei mai buni, şi Gomt îşi ridică privirea, 
o privire aspră. E posibil să aveţi şi un alt avantaj dacă 
trataţi cu noi, domnule Bartlett. Am auzit că Struan şi-a 
depăşit destul de mult posibilităţile de credit - Dunross 
mizează mult pe flota sa, în special pe cele două 
cargoboturi de mare capacitate pe care le-a comandat în 


Japonia. Primul trebuie plătit efectiv cam într-o săptămână. 
Apoi, se mai aude că va face o ofertă pentru Asian 
Properties. Aţi auzit de ei? 

— Mari operaţiuni funciare, multe proprietăţi în tot Hong 
Kongul. 

— Da. Sunt cei mai mari - mai mari chiar decât firma K. 1. 

— Kowloon Investments face parte din compania Struan? 
Credeam că sunt o companie separată. 

— Aparent sunt. Dar Dunross este tai-pan la K. 1. - ele au 
întotdeauna acelaşi tai-pan. 

— Întotdeauna? 

— Întotdeauna. Figurează în primele clauze ale 
contractelor lor. Dar lan merge prea departe. E posibil ca 
Nobila Casă să devină în curând neonorabilă. Are prea 
puţine lichidităţi în acest moment. 

Bartlett se gândi o clipă, apoi întrebă: 

— De ce nu vă uniţi cu altă companie, poate Asian 
Properties, ca să preluaţi pe Struan? Asta-i ce aş face eu în 
Statele Unite dacă aş vrea o companie pe care n-aş putea 
să o iau singur. 

— Asta vreţi să faceţi aici, domnule Bartlett? întrebă 
imediat Gomt, prefăcându-se şocat. Să „luaţi” Compania 
Struan? 

— E posibil? 

Gomt privi cu atenţie tavanul înainte de a răspunde. 

— Da - dar va trebui să aveţi un partener. S-ar putea să o 
faceţi cu Asian Properties, dar mă îndoiesc. Jason Plumm, 
tai-panul, nu are curajul necesar. De noi aţi avea nevoie. 
Numai noi avem isteţimea, cunoaşterea şi dorinţa. Oricum, 
va trebui să riscaţi o sumă foarte mare de bani. Lichizi. 

— Cât? 

Gomt râse. 

— Mă voi gândi la asta. Dar mai întâi trebuie să-mi spuneţi 
cât de serios vorbiţi. 

— Şi dacă vorbesc serios, sunteţi alături de mine? 

Gomt se uită la el lung. 


— Mai întâi trebuie să fiu sigur, foarte sigur, cât de serios 
vorbiţi. Nu e nici un secret că detest Compania Struan în 
general, şi pe lan Dunross în mod special, că aş vrea să-i 
distrug. Deci îmi ştiţi deja poziţia pe care o am de foarte 
multă vreme. Dar eu nu o ştiu pe a dumneavoastră. Încă. 

— Dacă am putea lua Compania Struan, ar merita? 

— O, da, domnule Bartlett. O, da - da, ar merita, spuse 
jovial Gomt, apoi vocea i se înăspri din nou. Dar totuşi 
trebuie să ştiu cât de serios vorbii. 

— O să vă spun după ce îl văd pe Dunross. 

— Aveţi de gând să-i sugeraţi acelaşi lucru şi lui - că 
împreună puteţi înghiţi Rothwell-Gomt? 

— Am venit aici ca să fac din Par-Con o societate 
internaţională, domnule Gomt. Poate până la o investiţie de 
30 de milioane dolari pentru o întreagă gamă de mărfuri, 
fabrici şi depozite. Cu puţin timp în urmă nici nu ştiam de 
Struan - sau de Rothwell-Gomt sau de rivalitatea 
dumneavoastră. 

— Foarte bine, domnule Bartlett, să o lăsăm deocamdată 
aşa. Orice veţi face va fi interesant. Da. Va fi interesant de 
văzut dacă ştiţi să ţineţi în mână un cuţit. 

Bartlett se uită lung la el, neînţelegând. 

— E o veche zicală legată de bucătăria chinezească, 
domnule Bartlett. Ştiţi să gătiţi? 

— Nu. 

— Gătitul e unul din hobby-urile mele. Chinezii spun că e 
important să ştii cum se ţine în mână un cuţit, că nu-l poţi 
folosi până nu ştii să-l ţii corect. Altfel te vei tăia, şi acesta e 
un început foarte prost, nu? 

Bartlett zâmbi. 

— Cum se ţine un cuţit, deci? O să ţin minte asta. Nu, nu 
ştiu să gătesc. Niciodată n-am ajuns să învăţ - şi nici Casey 
habar n-are să gătească. 

— Chinezii spun că există trei arte în care nici o altă 
civilizaţie nu se poate compara cu ei - literatura, pictura în 


penel şi pregătitul bucatelor. Înclin să fiu de acord cu ei. Vă 
place mâncarea bună? 

— Cea mai bună masă pe care am luat-o vreodată a fost 
într-un restaurant în afara Romei, pe Via Flaminia, Caşale. 

— Atunci avem cel puţin un lucru în comun, domnule 
Bartlett, Caşale este şi unul din restaurantele mele 
preferate. 

— Casey m-a dus acolo o dată - spaghetti alla matriciana al 
dente şi buscetti cu o sticlă de bere de la gheaţă, urmate de 
piccata şi din nou bere. N-am să uit masa asta niciodată. 

Gomt zâmbi. 

— Poate veţi lua masa cu mine cât rămâneţi aici. Pot şi eu 
să vă ofer alla matriciana - de fapt o veţi aprecia la fel de 
mult, e exact aceeaşi reţetă. 

— Mi-ar face plăcere. 

— Şi o sticlă de Valpolicella, sau un vin grozav de Toscana. 

— Mie de fapt îmi place berea cu paste. Bere americană 
de la gheaţă, direct din cutie. 

După o pauză Gomt întrebă. 

— Cât staţi în Hong Kong? 

— Cât e nevoie, spuse Bartlett fără ezitare. 

— Bun. Atunci luăm masa împreună într-o zi săptămâna 
viitoare? Marţi sau miercuri? 

— Marţi ar fi grozav, mulţumesc. Pot s-o aduc şi pe Casey? 

— Bineînţeles, apoi Gomt adăugă: probabil că atunci veţi fi 
mai sigur de ceea ce vreţi să faceţi. 

Bartlett râse. 

— Iar dumneavoastră veţi şti atunci dacă pot să ţin în 
mână un cuţit. 

— Poate. Dar ţineţi minte un lucru, domnule Bartlett. Dacă 
ne vom uni vreodată forţele pentru a ataca Struan, odată 
intrat în luptă nu va exista nici o modalitate de a te retrage 
din ea fără a fi rănit serios. Chiar foarte serios rănit. Eu 
trebuie să fiu foarte sigur. În fond, chiar rănit vă puteţi 
retrage oricând în America pentru a începe lupta altădată. 
Noi rămânem aici - deci riscul este inegal. 


— Dar şi câştigul este inegal. Dumneavoastră aţi câştiga 
ceva deosebit de preţios care pentru mine nu înseamnă nici 
zece cenți. Aţi deveni Nobila Casă. 

— Da, spuse Gomt, închizând ochii, se aplecă înainte să ia 
o ţigară în timp ce piciorul lui stâng se mişcă în spatele 
biroului pentru a apăsa pe un buton ascuns în podea. Hai să 
lăsăm totul pe mar. 

Interfonul bâzâi uşor. 

— Scuzaţi-mă, domnule Gomt, doriţi să amân şedinţa 
consiliului de conducere? întrebă secretara lui. 

— Nu, spuse Gomt. Pot să aştepte. 

— Bine, domnule. Domnişoara Ramos este aici. Puteţi să-i 
acordaţi câteva minute? 

Gomt se prefăcu surprins. 

— O clipă. Se uită la Bartlett. Am stabilit deci? 

— Da, Bartlett se ridică imediat. Rămâne stabilit pentru 
marţi. Până atunci, hai să lăsăm totul „pe foc”. 

Se întoarse să plece, dar Gomt îl opri. 

— O clipă doar, domnule Bartlett, spuse el, apoi în 
interfon: roag-o să intre, închise butonul interfonului şi se 
ridică. Îmi pare bine că ne-am întâlnit. 

Uşa se deschise şi fata intră. Avea 25 de ani şi era 
uluitoare, cu păr negru, scurt şi ochi violet închis, evident 
eurasiatică, îmbrăcată sport, în blue-jeans americani, 
deschişi la culoare şi o cămaşă. 

— Bună, Quillan, spuse, cu un zâmbet ce încălzi camera, 
într-o engleză în care se simţea un uşor accent americaN. 
Lartă-mă că te deranjez, dar tocmai m-am întors de la 
Bangkok şi voiam să te salut. 

— Mă bucur că ai făcut-o, Orlanda, şi Gomt zâmbi către 
Bartlett, care rămăsese cu ochii la ea. Linc Bartlett, din 
America. Orlanda Ramos. 

— Hello, spuse Bartlett. 

— HellO. Oh, Linc Bartlett? Traficantul de arme american, 
milionarul? râse ea. 

— Cum? 


— Oh, nu fiţi atât de şocat, domnule Bartlett. Toată lumea 
din Hong Kong ştie - Hong Kongul e doar un sat. 

— Serios - cum de ştiţi? 

— Am citit în ziarul meu de dimineaţă. 

— Imposibil! S-a întâmplat la 5 şi jumătate în dimineaţa 
asta. 

— Era în Fai Pao - Expres - la „Ultima oră” la 9, azi- 
dimineaţă. E un ziar chinezesc şi chinezii ştiu tot ce se 
petrece aici. Nu vă faceţi probleme, ziarele englezeşti n-o 
să preia ştirea până la ediţia de după-amiază, dar vă puteţi 
aştepta ca atunci ziariştii să vă bată la uşă. 

— Mulţumesc! 

Ultimul lucru pe care-l vreau e afurisita de presă pe capul 
meu, gândi Bartlett acru. 

— Fiţi liniştit, domnule Bartlett, n-o să vă cer un interviu, 
deşi sunt reporter independent pentru presa chineză. Sunt 
deosebit de discretă, spuse ea. Nu-i aşa, Quillan? 

— Absolut. Mă pun chezaş pentru asta, spuse Gomt. 
Orlanda este demnă de încredere. 

— Evident, dacă vreţi să-mi oferiţi un interviu - accept. 
Mâine. 

— Mă voi gândi la asta. 

— Vă garantez că vă voi face un portret minunat. 

— Chinezii chiar ştiu totul pe aici? 

— Bineînţeles, răspunse ea imediat. Dar quai loh - străinii 
- nu citesc ziarele chinezeşti, cu excepţia câtorva ce 
colaborează cu China - cum face Quillan. 

— Şi tot Serviciul Secret, secţia specială şi în general 
poliţia, spuse Gomt. 

— Şi lan Dunross, adăugă ea, arătându-şi vârful limbii 
printre dinţi. 

— Este atât de deştept? întrebă Bartlett. 

— Oh, da. Are în el sângele Diavolului Struan. 

— Nu înţeleg. 

— Veţi înţelege, dacă veţi mai sta un timp pe aici. 

Bartlett se gândi la asta, apoi se încruntă. 


— Ştiaţi şi despre puşti, domnule Gomt? 

— Numai că poliţia a găsit arme de contrabandă la bordul 
„avionului personal al milionarului american care a sosit 
noaptea trecută”. Era şi în ziarul meu chinezesc de 
dimineaţă, Sing Pao, şi Gomt arboră un zâmbet sardonic. 
Adică The Times în cantoneză. Tot în coloana „Ultima oră”. 
Dar, spre deosebire de Orlanda, sunt uimit că încă nu aţi 
fost contactat de membrii presei noastre englezeşti. Ei sunt 
foarte harnici aici în Hong Kong. Mai harnici decât 
presupune Orlanda că sunt. 

Bartlett simţi parfumul ei, dar insistă: 

— Mă mir că nu aţi menţionat chestiunea, domnule Gomt. 

— De ce-aş fi făcut-o? Ce au de-a face puştile cu posibila 
noastră asociere viitoare? Gomt chicoti. Dacă iese prost, 
Orlanda şi cu mine te vom vizita la închisoare. 

— Bineînţeles, râse ea. 

— Mulţumesc frumos, simțind parfumul ei din nou. Bartlett 
lăsă deoparte puştile şi se ocupă de ea. Ramos - e un nume 
spaniol? 

— Portughez. Din Macao. Tatăl meu a lucrat pentru 
Rothwell-Gomt în Shanghai - mama mea e din Shanghai. 
Am crescut în Shanghai până în '49, apoi am plecat în 
America pentru câţiva ani, la şcoala secundară în San 
Francisco. 

— Da? Oraşul meu natal e Los Angeles - am urmat şcoala 
în Valley. 

— Îmi place California, spuse ea. Vă place Hong Kongul? 

— De-abia am ajuns, şi Bartlett zâmbi. Se pare că mi-am 
făcut o intrare explozivă. 

Ea râse. Dinţi albi, minunaţi. 

— Hong Kongul e perfect - cu condiţia să poţi pleca în 
fiecare lună, sau aproape. Ar trebui să veniţi la Macao într- 
un week-end - e frumos, cu un aer de oraş vechi, numai la 
50 de mile de aici, şi aveţi curse regulate. E cu totul altfel 
decât Hong Kongul, şi se întoarse către Bartlett. Încă o 


dată, îmi pare rău că v-am întrerupt, Quillan, voiam doar să 
te salut. 

Se îndreptă spre ieşire. 

— Nu, terminasem - tocmai plecam, spuse Bartlett, 
întrerupând-o. Mulţumesc încă o dată, domnule Gomt. Ne 
vedem marţi, dacă nu cumva înainte. Sper să vă văd din 
Nou, domnişoară Ramos. 

— Da, mi-ar face plăcere. lată cartea mea de vizită - dacă 
îmi veţi oferi interviul vă garantez o presă bună. 

Îi întinse mâna şi el o atinse şi-i simţi căldura. Gomt îl 
conduse până la uşă, apoi o închise, se întoarse la birou şi 
luă o ţigară. Ea îi aprinse un chibrit, apoi stinse flacăra şi se 
aşeză în fotoliul în care stătuse Bartlett. 

— E un bărbat frumos, spuse ea. 

— Da. Dar e american, naiv, şi un tip foarte plin de el, 
căruia trebuie să i se dea puţin peste nas. 

— Asta vrei să fac eu? 

— Poate. I-ai văzut dosarul? 

— Da. Foarte interesant, zâmbi Orlanda. 

— Nu trebuie să-i ceri bani, spuse Gomt tăios. 

— Ayeeyah, Quillan, mă crezi atât de proastă? răspunse ea 
la fel de tăios, cu ochii fulgerând. 

— Bun. 

— De ce-ar introduce arme în Hong Kong? 

— Da, oare de ce? Poate cineva s-a folosit de el. 

— Probabil că asta e. Dacă aş avea banii lui n-aş încerca să 
fac aşa o prostie. 

— Nu, spuse Gomt. 

— Oh, ţi-a plăcut chestia că sunt reporter independent? 
Cred că am adus-o bine. 

— Da, dar nu-l subestima. Nu e prost. E foarte isteţ. 
Foarte, şi îi spuse despre Caşale. E o coincidenţă prea 
mare. Probabil că are şi el un dosar despre mine, unul 
amănunţit. Nu-s prea mulţi cei care ştiu că-mi place locul 
ăsta. 

— Poate că are unul şi despre mine. 


— Poate. Nu-l lăsa să te prindă cu nimic. Apropo de 
reporter. 

— Ei, haide, Quillan, care dintre tai-pani, cu excepţia ta şi 
a lui Dunross, citeşte ziarele chinezeşti - şi nici tu nu le poţi 
citi pe toate. Am scris deja câteva articole. „de la un 
corespondent special”. Dacă îmi oferă un interviu pot să-l 
scriu. Fii fără grijă, şi împinse scrumiera mai aproape de el. 
A mers bine, nu? Cu Bartlett. 

— Perfect. Ţi-ai greşit meseria. Ar trebui să te faci actriţă. 

— Atunci te rog, vorbeşte cu prietenul tău despre mine, te 
rog, Quillan dragă. Charlie Wang este cel mai mare 
producător din Hong Kong, şi îţi este foarte obligat. Charlie 
Wang are atâtea filme de succes. N-am nevoie decât de o 
şansă. Aş putea deveni un star! Te rog! 

— De ce nu? răspunse el sec. Dar nu cred că eşti tipul lui. 

— Mă pot adapta. Nu m-am purtat cu Bartlett exact cum ai 
vrut? Nu sunt îmbrăcată perfect, în stil american? 

— Da, eşti, şi Gomt se uită la ea, apoi spuse delicat: Ai 
putea fi perfectă pentru el. Mă gândeam că aţi putea evolua 
spre ceva mai permanent, nu doar o simplă aventură. 

Ea fu deodată atentă. 

— Cum? 

— Tu şi cu el v-aţi potrivi de minune, ca o enigmă 
chinezească perfectă. Ai umor, vârsta potrivită, eşti 
frumoasă, deşteaptă, educată, minunată în pat, ai o minte 
isteaţă, şi suficientă spoială americană ca să-l faci să se 
simtă bine, şi Gomt trase din ţigară şi adăugă: Şi din toate 
femeile pe care le cunosc, tu ai putea cu adevărat să-i 
cheltuieşti banii. Da, voi doi v-aţi potrivi perfecT. El ar fi 
foarte bun pentru tine, iar tu i-ai înveseli viaţa considerabil. 
Nu? 

— Oh, da, spuse ea imediat. Oh, da, i-aş înveseli-o, şi 
zâmbi, apoi se încruntă. Dar femeia care e cu el? Stau în 
acelaşi apartament la Vic. Am auzit că e nemaipomenită. 
Ce-i cu ea, Quillan? 

Gomt zâmbi uşor. 


— Spionii mei îmi spun dă dorm separat, deşi sunt mai 
mult decât prieteni. 

Ea se schimbă la faţă. 

— Sper că nu e homosexual, nu? 

Gomt râse. Era un râs din toată inima. 

— Nu ţi-aş face eu una ca asta, Orlanda! Nu, sunt sigur că 
nu e. Are doar o relaţie ciudată cu Casey. 

— Ce relaţie? 

Gomt ridică din umeri. După o clipă, ea spuse: 

— Ce fac cu ea? 

— Dacă Casey Icholok îţi stă în cale, înlătur-o. Doar ai 
gheare. 

— Eşti. Uneori nu-mi placi deloc. 

— Tu şi cu mine, suntem amândoi realişti. Nu-i aşa? spuse 
el foarte calm. 

Ea simţi violenţa din spatele tonului. Se ridică imediat, se 
aplecă deasupra biroului şi-l sărută uşor. 

— Eşti un diavol, spuse ea, astupându-i gura. Asta-i pentru 
vremurile trecute. 

Mâna lui rătăci spre pieptul ei, amintindu-şi, bucurându-se 
de căldura care răzbătea prin pânza subţire. 

— Ayeeyah, Orlanda, am avut vremuri bune, nu-i aşa? 

Fusese amanta lui pe când fata avea 17 ani. Fusese primul 
ei bărbat şi rămase cu ea aproape 5 ani şi ar mai fi 
continuat, dar ea se dusese cu un tânăr la Macao când el 
fusese plecat, şi el aflase. Aşa că pusese punct. Imediat. 
Deşi aveau pe atunci o fetiţă de un an. 

— Orlanda, îi spusese el când ea îl rugase să o ierte, nue 
nimic de iertat. [i-am spus de multe ori că tinereţea are 
nevoie de tinereţe şi că va veni o zi. Şterge-ţi lacrimile, 
mărită-te cu băiatul ăsta, o să-ţi dau o zestre şi 
binecuvântarea mea. 

Şi în ciuda plânsetelor ei, el rămăsese neclintit. 

— Vom rămâne prieteni, o asigurase, şi voi avea grijă de 
tine când vei avea nevoie. 


A doua zi îşi descărcă furia asupra tânărului, un englez, un 
funcţionăraş de la Asian Properties, şi într-o lună îl 
terminase. 

— Este o chestiune de obraz, îi spusese el calm. 

— Oh, ştiu, înţeleg, daR. Ce să fac acum? se tânguise ea. El 
pleacă mâine în Anglia şi vrea să plec cu el şi să mă mărit cu 
el, dar nu pot să mă mărit acum, nu mai are nici bani, nici 
viitor, nici slujbă, nici bani. 

— Şterge-ţi lacrimile, şi du-te la cumpărături. 

— Ce? 

— Da. Iată un cadou, îi dăduse un bilet dus-întors clasa 
întâi pentru Londra, în acelaşi avion în care tânărul 
călătorea la clasa a doua. Şi o mie de lire, în bancnote noi, 
foşnitoare de 10 lire. Cumpără-ţi o mulţime de haine 
drăguţe, şi du-te la teatru. Ţi-am rezervat o cameră la 
Connaught pentru 11 zile - doar semnezi chitanţa - şi 
întoarcerea îţi este confirmată, aşa că simte-te bine şi 
întoarce-te relaxată şi fără probleme. 

— Oh, mulţumesc, dragul meu Quillan, oh, mulţumesc. Îmi 
pare atât de rău. Mă ierţi? 

— Nu e nimic de iertat. Dar dacă mai vorbeşti cu el 
vreodată, sau îl vezi în secre'l. N-o să mai fiu niciodată 
prietenul tău sau al familiei tale. 

Ea îi mulţumise de o mie de ori, printre lacrimi, 
blestemându-se pentru prostie, rugându-se ca mânia 
cerului să pogoare asupra celui ce o trădase. În ziua 
următoare tânărul încercase să vorbească cu ea la aeroport 
şi în avion şi în Londra, dar ea doar îl înjurase. Ştia acum 
care-i găina ce-i făcea ei ouăle de aur. În ziua în care ea 
plecase din Londra tânărul se sinucisese. 

Când Gomt aflase, îşi aprinsese un trabuc fin, şi o invitase 
la masă în sala de sus de la Victoria şi Albert, cu candelabre 
şi feţe de masă fine şi argintărie fină, şi apoi, după ce şi-a 
băut Napoleonul, iar ea lichiorul de mentă, a trimis-o acasă 
singură, în apartamentul pe care i-l mai plătea. Ela mai 
cerut un coniac, şi a rămas acolo, privind luminile portului, 


şi Piscul simțind bucuria răzbunării, măreţia vieţii, şi faptul 
că şi-a recăpătat cinstea obrazului. 

— Ayeeyah, am avut vremuri bune, spuse acum din nou 
Gomt, încă dorind-o, deşi nu se mai culcase cu ea de când 
aflase de escapada de la Macao. 

— Quillan. Începu ea, mâna lui încălzind-o şi pe ea. 

— Nu. 

Ochii ei se îndreptară spre uşa interioară. 

— Te rog. Sunt trei ani, n-a mai fost nimeni. 

— Mulţumesc, dar nu, el o ţinu departe de el acum, 
mâinile lui strângându-i uşor braţele. Am avut deja ce-i mai 
bun, spuse el, ca un adevărat cunoscător. Şi nu-ţi place ceva 
mai puţin bun. 

Ea se aşeză pe marginea biroului, privindu-l supărată. 

— Tu întotdeauna câştigi, nu? 

— În ziua când vei deveni iubita lui Bartlett o să-ţi dau un 
cadou, îi spuse el calm. Dacă te duce la Macao şi stai cu el 
trei zile, dar nu în secret, îţi dau un Jaguar. Dacă îţi cere să 
te măriţi cu el primeşti apartamentul şi tot ce e în el, şi o 
casă în California drept cadou de nuntă. 

Ea rămase cu gura căscată, apoi zâmbi triumfătoare. 

— Un XK-E, negru, Quillan, oh, ar fi perfect! apoi fericirea 
îi dispăru. De ce e atât de important? De ce înseamnă atât 
de mult pentru tine? 

El se uită doar lung la ea. 

— Lartă-mă, spuse ea, iartă-mă, nu trebuia să întreb. 

Gânditoare, se întinse după o ţigară, o aprinse şi se aplecă 
şi i-o dădu. 

— Mulţumesc, spuse el, văzând rotunjimea sânului ei, 
privindu-l cu plăcere, dar întristându-se uşor că o asemenea 
frumuseţe e atât de trecătoare. O, apropo, n-aş vrea ca 
Bartlett să ştie de înţelegerea noastră. 

— Nici eu, oftă ea şi zâmbi în silă, apoi se ridică şi dădu din 
umeri. Ayeeyah, oricum n-ar fi durat cu noi. Cu Macao, sau 
fără Macao. Te-ai fi schimbat - te-ai fi plictisit, bărbaţii se 
plictisesc întotdeauna. 


Îşi verifică machiajul, apoi bluza, îi trimise un sărut şi 
plecă. El se uită lung la uşa închisă, apoi zâmbi şi stinse 
ţigara pe care i-o dăduse ea, din care nu trăsese nici un 
fum, nedorind să simtă urma buzelor ei. Îşi aprinse o alta şi 
murmură o melodie. Excelent, gândi el fericit. Vom vedea 
acum. Domnule afurisit de înfumurat iancheu Bartlett, 
acum vom vedea cum ştii să ţii acest cuţit. Auzi, pasta cu 
bere! Apoi Gomt simţi o undă de parfum rămasă după ea, şi 
pentru o clipă îşi aduse aminte de momentele când făceau 
dragoste, Când era tânără, preciză el în gând. Slavă 
Domnului că aici frumuseţea sau tinereţea nu sunt atât de 
rare, şi că un înlocuitor e la îndemână mereu, ca un telefon 
sau o bancnotă de 100 de dolari. Se întinse spre telefon şi 
formă un număr special, bucuros că Orlanda era mai mult 
chinezoaică decât europeană. Chinezii sunt atât de practici. 
Se auzi tonul de apel, apoi vocea clară a lui Paul Havergill: 

— Da? 

— Paul? Quillan! Ce mai faci? 

— Bună, Quillan - cred că ştii că Johnjohn preia 
conducerea băncii în noiembrie? 

— Da. Îmi pare rău. 

— Oribil. Credeam că voi fi confirmat, dar consiliul l-a ales 
pe Johnjohn. S-a anunţat oficial aseară. Din nou Dunross, 
clica lui, şi afurisitul lor de capital. Cum a mers întâlnirea 
ta? 

— Americanul nostru freamătă de nerăbdare, aşa cum ţi- 
am spus că o să facă. Gomt trase adânc din ţigară şi încercă 
să-şi stăpânească emoția din voce. Ce-ai zice de o acţiune 
cu totul specială înainte de a te retrage? 

— La ce te gândeşti? 

— Pleci la sfârşitul lui noiembrie? 

— Da. După 23 de ani. Într-un fel n-o să-mi pară rău. 

Nici mie, gândi mulţumit Gomt. Eşti învechit şi mult prea 
conservator. Singurul lucru bun la tine e ura faţă de 
Dunross. 


— Asta înseamnă aproape 4 luni. Asta ne va da suficient 
timp. 'Ţie, mie, şi prietenului nostru american. 

— Ce-ai de gând? 

— Îţi mai aminteşti de planul nostru de acţiune ipotetică, 
cel numit „Competiţia”? 

Havergill se gândi o clipă. 

— Asta era cum să preiei sau să elimini o bancă de 
opoziţie, nu-i aşa? De ce? 

— Să zicem că cineva a şters praful de pe acest plan şi a 
făcut câteva schimbări şi a apăsat pe butonul starT. Acum 
două zile. Să zicem că cineva ştia că Dunross şi ceilalţi te 
vor elimina şi dorea să se răzbune. „Competiţia” ar 
funcţiona de minune. 

— Nu văd de ce. Ce rost are să ataci Blacs? banca Londrei, 
Cantonului şi Shanghaiului era principala oponentă a băncii 
Victoria. N-are logică. 

— Ah, dar să zicem că cineva a schimbat ţinta, Paul. 

— Care? 

— O să vin pe la trei şi-o să-ţi explic. 

— Care ar fi acum? 

— Richard! Richard Kwang controla banca Ho-Pak - una 
din cele mai mari bănci chinezeşti din Hong Kong. 

— Dumnezeule! Dar asta E. Urmă o pauză lungă. Quillan, 
chiar ai început „Competiţia”. Ai început-o cu adevărat? 

— Da, şi asta nu o ştii decât tu şi cu mine. 

— Dar cum va funcţiona asta împotriva lui Dunross? 

— O să-ţi explic mai târziu. Poate Ian să-şi îndeplinească 
toate obligaţiile legate de navele lui? 

Urmă o pauză pe care Gomt o remarcă. 

— Da, îl auzi el pe Havergill. 

— Da, dar? 

— Dar sunt sigur că se va descurca. 

— Ce alte probleme mai are Dunross? 

— Îmi pare rău, dar asta nu ar fi etic. 

— Desigur, Gomt adăugă pe un ton schimbat. Hai s-o spun 
altfel. Să zicem că barca lor a fost puţin scuturată. Nu? 


Urmă o pauză şi mai lungă. 

— La momentul potrivit, un val foarte mic ar putea să îi 
răstoarne, pe ei sau pe orice altă companie. Chiar şi pe tine. 

— Dar nu Banca Victoria. 

— Oh, nu. 

— Bun. Atunci ne vedem la trei. 

Gomt închise telefonul şi-şi şterse din nou fruntea, din ce 
în ce mai agitat. Îşi stinse ţigara, făcu un calcul rapid, îşi 
aprinse altă ţigară, apoi formă alt număr de telefon. 

— Charles, e Quillan. Eşti ocupat? 

— Nu. Cu ce te pot ajuta? 

— Vreau un bilanţ, un bilanţ era un semnal special pentru 
avocat să telefoneze la opt persoane care să cumpere sau 
să vândă la bursa de valori pentru Gomt, în secret, pentru a 
evita să se afle că tranzacţia are vreo legătură cu el, toate 
acţiunile şi sumele de bani vor trece numai prin mâinile 
avocatului, astfel ca nici cei opt, şi nici agenţii de bursă să 
nu ştie pentru cine au fost făcute tranzacţiile. 

— Un bilanţ va fi. Ce fel de bilanţ, Quillan? 

— Vreau să vând fără acoperire. 

Asta însemna că vindea acţiuni pe care nu le deţinea încă 
mergând pe presupunerea că valoarea lor va scădea foarte 
mult. Apoi, înainte să trebuiască să le recumpere - în Hong 
Kong termenul maxim de acoperire era de două săptămâni 
- dacă acţiunile căzuseră cu adevărat, atunci încasa 
diferenţa. Evident, dacă greşea riscând şi acţiunile 
creşteau, ar fi trebuit să plătească diferenţa. 

— Ce acţiuni şi câte? 

— O sută de mii de acţiuni la Ho-Pak. 

— Isuse! 

—. La fel, la deschiderea bursei mâine, şi încă două sute de 
mii în timpul zilei. Îţi voi da atunci şi alte indicaţii. 

Urmă o linişte ciudată. 

— Ai spus Ho-Pak? 

— Da. 


— Va dura ceva timp să aduni toate acţiunile astea. 
Dumnezeule, Quillan, patru sute de mii? 

— Dacă tot o faci, mai ia o sută de mii. Să fie rotund, 
jumătate de milion. 

— DaR. Dar Ho-Pak este o bancă foarte stabilă. Acţiunile ei 
n-au scăzut niciodată. 

— Da. 

— Ce-ai auzit? 

— Zvonuri, spuse Gomt grav, şi chicoti în sinea lui. Ce-ai 
zice de un prânz mai devreme, să mâncăm la club? 

— Voi fi acolo. 

Gomt închise, apoi formă alt număr secret. 

— Da? 

— Eu sunt, spuse Gomt prudent. Eşti singur? 

— Da. De ce? 

— La întâlnirea noastră, iancheul a sugerat un atac. 

— Ayeeyah! Şi? 

— Şi Paul e şi el cu noi, spuse el exagerând în mod voit. 
Evident, în secret. Tocmai am vorbit cu el. 

— Atunci sunt cu voi. Cu condiţia să primesc controlul 
asupra navelor Companiei Struan, operaţiunile lor funciare 
în Hong Kong şi patruzeci la sută din proprietăţile lor 
funciare în Tailanda şi Singapore. 

— Glumeşti! 

— Nimic nu e prea mult pentru a-i zdrobi. Nu, bătrâne? 

Gomt auzi râsul manierat, batjocoritor, şi îl uri pe Jason 
Plumm pentru asta. 

— Îi preţuieşti tot atât ca şi mine, spuse Gomt. 

— Da, dar vei avea nevoie de mine şi de prietenii mei sus 
puşi. Chiar şi cu Paul de partea ta, tu şi iancheul nu vă 
puteţi descurca, nu fără mine şi ai mei. 

— De ce-aş mai vorbi atunci cu tine? 

— Ascultă, nu uita că nu-ţi cer nimic din partea 
americanului. 

Gomt îşi păstră calmul vocii. 

— Ce are asta de-a face cu celelalte? 


— Te cunosc eu. Oh, da, te cunosc eu, bătrâne. 

— Chiar mă cunoşti? 

— Da. Nu te vei mulţumi doar să-l distrugi pe „prietenul” 
nostru, vei vrea totul. 

— Oare chiar voi vrea? 

— Da. De multă vreme vrei să intri cu dreptul pe piaţa 
americană. 

— Şi tu. 

— Nu. Ştim, care-i locul nostru. Ne mulţumim să mergem 
în urma ta. Ne mulţumim cu Asia. Nu vrem să fim Nobilă 
Casă etcetera. 

— Ah? 

— Nu. Atunci ne-am înţeles? 

— Nu, spuse Gomt. 

— Renunţ la nave. În locul lor o să iau Kowloon 
Investments ale lui lan, operaţiunile aeroportului Kai Tak, şi 
patruzeci la sută din proprietăţile funciare în Tailanda şi 
Singapore; şi voi accepta douăzeci şi cinci la sută la Par-Con 
şi trei locuri în consiliul de conducere. 

— Du-te dracu'! 

— Oferta e valabilă până luni. 

— Care luni? 

— Lunea viitoare. 

— Dew neh loh moh pe toate lunile tale! 

— Şi pe ale tale! Îţi fac o ultimă ofertă. Kowloon 
Investments şi operaţiunile Kai Tak în totalitate, treizeci şi 
cinci la sută din terenurile lor în Tailanda şi Singapore, şi 
zece la sută din bucăţica iancheului cu 3 locuri în consiliu. 

— Asta-i tot? 

— Da. Şi oferta asta-i valabilă, tot până luni. Şi să nu te 
gândeşti că ne poţi înghiţi pe drum. 

— Ai înnebunit? 

— 'Ţi-am spus - te cunosc. S-a făcut? 

— Nu. 

Din nou, râsul uşor răutăcios. 

— Până luni - lunea viitoare. Ai timp destul să te hotărăşti. 


— Ne vedem la petrecerea lui lan diseară? întrebă Gomt. 

— "Ţi-ai pierdut minţile? Eu nu m-aş duce dacă. 
Dumnezeule, Quillan, chiar ai de gând să te duci? În 
persoană? 

— N-aveam de gând - dar acum cred că mă voi duce. Nu 
vreau să pierd poate ultima mare petrecere a ultimului tai- 
pan al Struanilor. 

Ora 12.01. 

În sala de consiliu lucrurile continuau să meargă greu 
pentru Casey. Nu voiau să înghită niciuna din momelile pe 
care ea le oferea. Neliniştea ei crescuse, şi acum, în timp ce 
aştepta, simţi un val de frică străbătând-o. Phillip Chen 
mâzgălea distrat o hârtie, Linbar îşi făcea de lucru cu 
hârtiile din faţa lui, Jacques de Viile o privea gânditor. Apoi 
Andrew termină de scris ultimele procente pe care i le 
oferise ea. Oftă şi o privi. 

— E clar că aceasta va fi o operaţiune de co-finanţare, zise 
el cu o voce tăioasă! tensiunea din încăpere se micşoră şi 
Casey îşi stăpâni cu greu un strigăt de bucurie când el 
adăugă: Cu cât ar fi pregătit Par-Con să participe în 
finanţarea comună, pentru întreaga afacere? 

— Optsprezece milioane dolari americani pentru acest an 
ar acoperi participarea noastră, răspunse ea imediat, 
observând fericită că toţi îşi ascunseră uimirea. 

Valoarea netă oficială a afacerilor Companiei Struan pe 
anul de dinainte era de aproape 28 de milioane, şi ea şi 
Bartlett îşi stabiliseră oferta pe baza acestei cifre. 

— Fă prima ofertă la 20 de milioane, îi spusese Linc. Ar 
trebui să-i prinzi cu 25, ceea ce ar fi grozav. Este esenţial să 
finanţăm în comun, dar sugestia trebuie să vină de la ei. 

— Dar uită-te la bilanţul lor, Linc. Nu poţi să fii sigur care 
este valoarea lor adevărată. Ar putea fi cu 10 milioane 
peste sau sub cifra asta, poate mai mult. Nu ştim cât de 
puternici sunt de fapT. Sau cât de slabi. Uită-te la punctul 
ăsta: „14,7 milioane în sucursale”. Ce sucursale, unde şi 
pentru ce? Uite încă unul: „7,4 milioane transferate la.” 


— Şi ce-i cu asta, Casey? Deci 30 milioane în loc de 25. 
Proiectul nostru e încă valabil. 

— Da, dar felul în care îşi fac bilanţul. Doamne, Linc, dacă 
noi am face măcar 1% din asta în America, garda financiară 
ne-ar înhăţa într-o clipă şi ne-am trezi în închisoare pentru 
cincizeci de ani. 

— Da. Dar nu e împotriva legilor lor, şi ăsta-i principalul 
motiv pentru care am venit în Hong Kong. 

— Douăzeci e prea mult pentru o primă ofertă. 

— Te las pe tine să hotărăşti, Casey. Dar nu uita că în Hong 
Kong respectăm regulile Hong Kongului - orice e legal. 
Vreau să intru în jocul lor. 

— De ce? Şi nu-mi spune „pentru afurisita mea de 
plăcere”. 

Linc râsese. 

— O. K., atunci pentru afurisita ta de plăcere. Tu doar 
încheie înţelegerea cu Struan. 

Umiditatea în sala de consiliu crescuse. Ar fi vrut să se 
şteargă pe faţă, dar rămase liniştită, aşteptând ca ei să 
continue, prefăcându-se calmă. Gavallan rupse tăcerea. 

— Când va confirma domnul Bartlett oferta de 18 
milioanE. Dacă acceptăm? 

— Este confirmată, spuse ea dulce, trecând peste jignire. 
Am libertatea să ofer până la 20 de milioane în această 
înţelegere fără să mă consult cu Linc sau cu consiliul său de 
conducere, spuse ea, dându-le în mod deliberat 
posibilitatea să manevreze, apoi adăugă inocent: Deci 
rămâne stabilit? Bun, începu să-şi aranjeze hârtiile. Mai 
departe. Aş. 

— O clipă, spuse Gavallan, nervos. Eu, ăă, 18 este. Oricum, 
trebuie să prezentăm totul tai-panului. 

— Oh, spuse ea, prefăcându-se surprinsă. Credeam că 
negociem de pe poziţii egale, că dumneavoastră patru aveţi 
aceleaşi împuterniciri ca şi mine. Poate că în viitor ar fi mai 
bine să discut direct cu domnul Dunross. 

Andrew Gavallan se înroşi. 


— Tai-panul are cuvântul final. În totul. 

— Mă bucur s-o aflu, domnule Gavallan. Eu am ultimul 
cuvânt numai până la 20 de milioane, şi le zâmbi radios. 
Foarte bine, discutaţi-o cu tai-panul dumneavoastră. Până 
atunci, să stabilim o limită în timp pentru perioada de 
gândire. 

Din nou linişte. 

— Ce sugeraţi? întrebă Gavallan, simțindu-se prins în 
cursă. 

— Minima. Nu ştiu cât de rapid vă place să lucraţi, spuse 
Casey. 

Phillip Chen spuse: 

— De ce să nu amânăm răspunsul până după prânz, 
Andrew? 

— Da, bună idee. 

— Sunt de acord, spuse Casey. 

Mi-am făcut treaba, gândi ea. Voi rezolva cu 20 de 
milioane, când puteau să fie 30, şi ei sunt bărbaţi şi experţi 
şi mă consideră o proastă. Dar acum îmi voi căpăta banii de 
tăvăleală! Dumnezeule din ceruri, fă să iasă această 
afacere, pentru că atunci voi fi liberă pentru totdeauna. 
Liberă să fac ce? Nu contează, îşi spuse ea, mă voi gândi la 
asta altădată. Se auzi continuând după aceeaşi schemă. 

— Să intrăm în detalii referitoare la felul cum vreţi cele 18 
milioane şi. 

— 18 nu este o cifră suficientă, o întrerupse Phillip Chen, 
minciuna venindu-i foarte uşor. Există tot felul de costuri 
suplimentare. 

Într-un stil de negociere perfect, Casey se luptă cu ei şi îi 
lăsă să ajungă la 20 de milioane şi apoi, cu aparentă părere 
de rău, le spuse: 

— Domnilor, sunteţi nişte oameni de afaceri excepţionali. 
Foarte bine, 20 de milioane. 

Le văzu zâmbetul ascuns şi râse în sinea ei. 

— Bun, spuse Gavallan, foarte satisfăcut. 


— Acum, continuă ea, vrând să menţină tensiunea, ce 
structură vreţi să aibă corporaţia noastră? Evident, cu 
aprobarea tai-panului dumneavoastră - iertaţi-mă, a tai- 
panului, spuse ea, corectându-se cu doza minimă de 
smerenie. 

Gavallan o privea, dorind iritat ca ea să fi fost bărbat. 
Atunci aş fi putut zice, bravo ţie, sau du-te dracului, şi-am fi 
râs amândoi pentru că tu ştii şi eu ştiu că întotdeauna 
trebuie să ceri părerea tai-panului într-un fel sau altul - fie 
că e Dunross, sau Bartlett, un consiliu de conducere sau 
nevasta ta. Da, şi dacă erai bărbat nu şi-ar mai fi spus 
cuvântul în această încăpere afurisita de sexualitate, care 
nu-şi are locul aici. Doamne, dacă erai mai bătrână poate 
era altceva, dar, la dracu', o păsărică ca tine? Ce dracu' au 
toate femeile americane? Pentru numele lui Dumnezeu, de 
ce nu stau la locul lor şi nu se mulţumesc să facă ce se 
pricep mai bine? Prostie. Şi e o prostie să accepte atât de 
repede finanţarea, şi o prostie încă şi mai mare să ne dea 2 
milioane în plus, când 10 ar fi fost de la început acceptabile. 
Pentru numele lui Dumnezeu, trebuia să ai mai multă 
răbdare şi ai fi făcut o afacere mult mai bună! Asta-i 
necazul cu voi americanii - nu aveţi subtilitate şi răbdare şi 
stil şi nu vă pricepeţi la arta negocierii, iar tu, dragă 
doamnă, eşti mult prea nerăbdătoare să arăţi cât de 
grozavă eşti. Aşa că acum ştiu cum să te joc. Se uită spre 
Linbar Struan care o privea pe furiş pe Casey, aşteptând ca 
el sau Phillip sau Jacques să continue. Când voi fi tai-pan, 
gândi furios Gavallan, te voi distruge, tinere Linbar, te voi 
distruge, sau voi face om din tine. Trebuie să-ţi faci loc 
singur în lume, să gândeşti pentru tine, să te bazezi pe tine 
însuţi, nu pe numele tău şi pe moştenirea ta. Da, şi mult mai 
multă trudă ca să scoţi ceva energie din yang-ul tău - cu cât 
te recăsătoreşti mai repede cu atât mai bine. Ochii i se 
îndreptară spre Jacques deville, care îi zâmbi. Ah, Jacques, 
gândi el fără ranchiună, tu eşti principalul meu rival. Şi 
acum faci ce faci tu de obicei: vorbeşti puţin, eşti atent la 


tot, gândeşti mult - aspru, dar şi meschin, dacă trebuie. Dar 
oare ce crezi tu despre afacerea asta? Mi-a scăpat ceva? Ce 
vede pentru viitor mintea ta ciudată de avocat parizian? Ah, 
dar te-a pus la punct cu răspunsul la gluma ta despre nasul 
ei, nu? 

Şi mie mi-ar plăcea să mă culc cu ea, îşi spuse el absent, 
ştiind că Linbar şi Jacques ajunseseră şi ei la aceeaşi 
concluzie. Bineînţeles - cui nu i-ar place? Dar tu, Phillip 
Chen? Oh nu. Tu nu. Ţie îţi plac mult mai tinere şi mai 
perverse, dacă e adevărat ce se spune, heya? Se uita din 
nou la Casey. Îi vedea clar nerăbdarea. Nu arăţi a fi 
lesbiană, gândi el şi gemu în sinea lui. Să fie asta o altă 
slăbiciune a ta? Doamne, ar fi o pierdere îngrozitoare! 

— Compania mixtă trebuie să fie înfiinţată conform legilor 
din Hong Kong, spuse el. 

— Bineînţeles. Există. 

— Sims, Dawson şi Dick ne pot ajuta în sensul ăsta: O să 
aranjez o întâlnire cu ei pentru mâine sau poimâine. 

— Nu e nevoie, domnule Gavallan. Am deja propunerile 
lor, ipotetice şi evident confidenţiale, pentru cazul în care 
am hotărî încheierea înţelegerii. 

— Ce? 

Ei o priviră cu gura căscată cum scotea 5 copii ale unui 
contract legal, concis şi înmâna câte una fiecăruia. 

— Am aflat că ei sunt avocaţii dumneavoastră, spuse ea 
veselă. Oamenii noştri i-au verificat şi mi s-a spus că sunt 
cei mai buni aşa că am fost de acord cu ei. l-am rugat să se 
gândească la condiţiile eventuale ale unei companii mixte - 
atât din punctul dumneavoastră de vedere cât şi din al 
nostru. S-a întâmplat ceva? 

— Nu, spuse Gavallan, brusc furios că propriii lor avocaţi 
nu le spuseseră de Par-Con. 

Începu să citească atent scrisoarea. Dew neh loh moh pe 
Casey şi cum dracu' o mai cheamă, gândi Phillip Chen furios 
că s-au făcut de ruşine. Fie ca Despicătura ta Aurie să se 
ofilească şi să fie mereu uscată şi plină de praf, pentru 


apucăturile tale murdare şi obiceiurile tale nefeminine, 
scârboase şi neobrăzate! Să ne ferească Dumnezeu de 
femeile americane! Ayeeyah, îl va costa ceva pe Lincoln 
Bartlett pentru că a îndrăznit să ne bage pe gât creatura 
asta, îi promise el. Cum de a îndrăznit! Dar în acelaşi timp 
mintea lui calcula valoarea uluitoare a afacerii ce li se 
propunea. Trebuie să iasă cel puţin 100 de milioane dolari 
americani probabil în următorii câţiva ani, îşi spuse el, 
ameţit. Asta va da Nobilei Case stabilitatea de care are 
nevoie. Oh, ce zi fericită, îşi spuse el radios. Şi participare 
egală, dolar pentru dolar. De necrezut! Ce prostie să ne 
ofere asta atât de repede, fără să ne ceară măcar ceva 
mărunt în schimb. O prostie, dar la ce te poţi aştepta de la o 
femeie proastă? Aiaa, coastele Pacificului se vor umple de 
toate produsele din spumă de poliuretan pe care le putem 
face - ambalaje, materiale de construcţie şi materiale 
izolante. O fabrică aici, una în Taiwan, una în Singapore, 
una în Kuala Lumpur şi încă una, prima, în Jakarta. Vom 
scoate milioane, zeci de milioane. Iar în ceea ce priveşte 
agenţia pentru licenţa de computere, ei bine, la preţul de 
licenţă pe care proştii ăştia ni-l oferă cu zece la sută mai 
puţin decât preţurile IBM-ului, mai puţin comisionul nostru 
de şapte virgulă cinci la sută - dacă ne mai tocmeam puţin 
am fi fost încântați să acceptăm cinci la sută - până la 
sfârşitul săptămânii viitoare voi putea să vând trei în 
Singapore, unul aici, unul în Kuala Lumpur şi unul piratului 
ăla de armator indonezian cu un profit clar de 67.500 dolari 
la fiecare, sau 405.000 dolari pentru şase convorbiri 
telefonice. Cât despre China. Cât despre China. Oh, zei mari 
şi mai mici şi mărunți, faceţi ca această afacere să iasă şi voi 
înzestra un templu nou, o catedrală, în Tai-ping Shan, 
promise el, chinuit de patimă. Dacă China va renunţa la 
controlul asupra câtorva domenii, sau măcar îl va slăbi 
puţin, vom putea fertiliza câmpurile cu orez din provincia 
Kwantung şi apoi din toată China şi în următorii 12 ani 
afacerea asta ne va aduce zeci de sute de milioane de 


dolari, dolari americani şi nu dolari Hong Kong! Gândul 
acestui profit îi îndulci considerabil furia. 

— Cred că această propunere poate constitui o bază 
pentru discuţii viitoare, spuse el, terminând de citit. Nu, 
Andrew? 

— Da. Gavallan puse contractul pe masă. O să-i sun după 
prânz. Când i-ar conveni domnului BartletI. Şi 
dumneavoastră, evidenT. Să ne întâlnim? 

— În după-amiaza aceasta - cu cât mai repede cu atât mai 
bine - sau oricând mâine, dar Linc nu va veni. Eu răspund 
de toate detaliile, e problema mea, spuse Casey pe un ton 
tranşant. El stabileşte orientarea - şi va seama oficial 
documentele finale - după ce le voi aproba eu. Asta este 
funcţia şefului, nu? se uită zâmbind la ei. 

— Voi stabili o întâlnire şi vă voi lăsa un mesaj la hotel, 
spuse Gavallan. 

— Poate am putea să o fixăm acum - ca să fie şi problema 
asta rezolvată? 

Cu o figură acră Gavallan se uită la ceas. Se apropie 
prânzul, slavă Domnului. 

— Jacques - cât de ocupat eşti mâine? 

— Mai bine dimineaţă, decât după-amiază. 

— Şi pentru John e bine aşa, spuse Phillip Chen. 

Gavallan ridică receptorul şi formă un număr. 

— Mary? Sună-l pe Dawson şi fixează o întâlnire pentru 
mâine la ora 11, cu domnul de Viile, domnul John Chen şi 
domnişoara Casey, în biroul lui. Puse receptorul jos. Jacques 
şi John Chen se ocupă de toate problemele noastre legate 
de societăţi mixte. John cunoaşte toate detaliile legate de 
America, iar Dawson este expertul, vă trimit maşina la zece 
jumătate. 

— Mulţumesc, dar nu e nevoie să vă deranjaţi. 

— Cum vreţi, răspunse el politicos. Poate este momentul să 
luăm o pauză pentru prânz. 

— Mai avem încă un sfert de oră, spuse Casey. Să începem 
discuţia despre modul în care doriţi să finanţăm noi? Sau, 


dacă doriţi, putem cere nişte sandviciuri şi să continuăm 
lucrul. 

Se uitară la ea îngroziţi. 

— Să lucrăm în timpul prânzului? 

— De ce nu? E un vechi obicei american. 

— Slavă Domnului că nu e şi aici obiceiul ăsta. 

— Da, rosti sec Phillip Chen. 

Casey simţi dezaprobarea lor plutind prin cameră, dar nu-i 
păsă. La dracu' cu voi toţi, gândi ea iritată, apoi se forţă să 
lase supărarea deoparte. Ascultă, proasto, nu-i lăsa pe 
ticăloşii ăştia să te doboare! Zâmbi dulce. 

— Dacă vreţi să ne oprim acum pentru prânz, sunt de 
acord. 

— Bun, spuse imediat Gavallan, şi toţi respirară uşuraţi. 
Începem prânzul la douăsprezece şi patruzeci. Probabil că 
vreţi să vă pudraţi nasul mai întâi. 

— Da, mulţumesc, spuse ea, ştiind că voiau s-o vadă 
plecată ca să poată discuta despre ea, şi apoi despre 
afacere. 

Ar trebui să fie invers, gândi ea, dar nu va fi. Nu. Va fi la fel 
ca întotdeauna. Vor face pariuri care va fi primul. Dar nu va 
fi niciunul din ei, pentru că în acest moment eu nu vreau pe 
niciunul dintre ei, oricât de atrăgători ar fi ei, în felul lor. 
Bărbaţii aceştia sunt ca toţi ceilalţi pe care i-am cunoscut: 
ei nu vor dragoste, vor doar sex. Cu excepţia lui Linc. Nu te 
gândi la Linc şi cât de mult îl iubeşti şi cât de groaznici au 
fost anii aceştia. Groaznici şi minunaţi. Adu-ţi aminte ce ţi-ai 
promis. Nu mă voi gândi la Linc şi la dragoste. Nu, până la 
ziua mea care este peste nouăzeci şi opt de zile. Cea de-a 
nouăzeci şi opta zi încheie cel de-al şaptelea an şi datorită 
iubitului meu voi avea banii mei de tăvăleală şi îi voi fi cu 
adevărat egală şi, cu voia lui Dumnezeu, vom avea Nobila 
noastră Casă. Va fi ea darul meu de nuntă pentru el? Sau al 
lui pentru mine? Sau un cadou de despărţire? 

— Unde este toaleta pentru doamne? întrebă ea, 
ridicându-se, şi toţi se sculară în picioare, mai înalţi decât 


ea, cu excepţia lui Phillip Chen, mai scund cu câţiva 
centimetri, iar Gavallan îi arătă drumul. 

Linbar Struan îi deschise uşa şi o închise în urma ei. Apoi 
rânji. 

— Pe o mie că n-ai să reuşeşti niciodată, Jacques. 

— "Tot o mie pun şi eu, spuse Gavallan. Şi zece pentru tine, 
Linbar. 

— S-a făcut, răspunse Linbar, cu condiţia să rămână aici o 
lună. 

— Tu te mişti mai încet, nu, bătrâne? spuse Gavallan, apoi 
către Jacques: Ei bine? 

Francezul zâmbi. 

— Pe douăzeci că tu, Andrew, n-o să ademeneşti niciodată 
o asemenea doamnă în patul tău - iar tu, sărmane tinere 
Linbar, pun cincizeci contra calului tău de curse. 

— Pentru Dumnezeu, îmi place mânza mea. Noble Star are 
mari şanse să câştige. E cea mai bună din grajdurile 
noastre. 

— Cincizeci. 

— O sută, şi mă mai gândesc. 

— Chiar atât de mult nu-mi doresc un cal, şi Jacques îi 
zâmbi lui Phillip Chen. Tu ce crezi, Phillip? 

Phillip Chen se ridică. 

— Cred că mă voi duce acasă să mănânc şi o să vă las pe 
voi armăsarii cu visele voastre. E totuşi curios că voi toţi 
pariaţi, iar ceilalţi nu - dar asta nu înseamnă că unul dintre 
voi ar putea câştiga. 

Râseră din nou cu toţii. 

— O prostie din partea lor să ne dea suma aia în plus, nu? 
spuse Gavallan. 

— Afacerea-i fantastică, spuse Linbar Struan. Cristoase, 
unchiule Phillip, fantastică! 

— Ca şi derriere-ul ei, spuse deville pe un ton de 
cunoscător. Nu, Phillip? 

Phillip Chen dădu din cap prietenos şi ieşi din încăpere, 
dar văzând-o pe Casey dispărând în toaleta pentru doamne, 


gândi: Ayeeyah, de fapt cine vrea o dolofană ca asta? 

În toaletă, Casey se uită în jur, îngrozită. Părea curat, dar 
mirosea a canale vechi şi se vedeau o mulţime de găleți una 
peste alta, câteva pline cu apă. Pardoseala din gresie era 
stropită cu apă şi murdară. Am auzit eu că englezii nu sunt 
prea igienici, gândi ea cu dezgust, dar aici, în Nobila Casă? 
Ah! Surprinzător! 

Intră într-unul din veceuri, cu podeaua udă şi alunecoasă, 
şi după ce termină trase de mâner, dar nu se întâmplă 
nimic. Încercă din nou, şi apoi încă o dată, şi tot nimic nu se 
întâmplă, aşa că înjură şi ridică iute capacul bazinului. 
Bazinul era uscat şi ruginit. Enervată, descuie uşa şi se 
duse la chiuvetă şi răsuci robinetul, dar nu curse nici o 
picătură. Ce se întâmplă aici? Pun pariu că ticăloşii ăia m-au 
trimis special aici! Erau şervete curate, aşa că turnă 
stângaci o găleată de apă în chiuvetă, vărsând o parte din 
apă pe jos, se spălă pe mâini, apoi se şterse, furioasă că se 
stropise pe pantofi. Îi veni o idee, luă o altă găleată şi o 
aruncă în veceu apoi mai folosi o găleată să se spele din nou 
pe mâini. Când ieşi de acolo se simţi murdară. Bănuiesc că 
afurisita de ţeava e spartă pe undeva şi instalatorul nu va 
veni până mâine. Afurisite fie toate instalaţiile sanitare! 
Calmează-te, îşi spuse. O să începi să faci greşeli. Coridorul 
era acoperit cu un covor fin de mătase, chinezesc, dar pe 
pereţi se aflau picturi în ulei reprezentând clipere şi peisaje 
chinezeşti. În timp ce se apropia de sala de consiliu putu 
auzi murmurul de voci din încăpere şi un râset - râsul care 
vine după o glumă deocheată sau o remarcă indecentă. Ştia 
că în momentul în care va deschide uşa, buna dispoziţie şi 
tonul de camaraderie vor dispărea şi va fi din nou o linişte 
nefirească. Deschise uşa şi toţi se ridicară. 

— Aveţi probleme cu conductele de apă? întrebă ea, 
stăpânindu-şi enervarea. 

— Nu, nu cred, spuse Gavallan, surprins. 

— Ei bine; nu e apă. Nu ştiaţi? 


— Sigur cănue -oh! Staţila V Şi A., aşa că. Nu v-a spus 
nimeni despre lipsa de apă? 

Începură toţi să vorbească în acelaşi timp, dar vocea lui 
Gavallan se ridică deasupra celorlalte. 

— V. Şi A. Are propria sa rezervă de apă - ca şi alte câteva 
hoteluri - dar în rest toţi avem câte patru ore de apă la 
patru zile, aşa că trebuie să folosim găleata. Nici nu mi-a 
trecut prin cap că nu ştiţi. Îmi pare rău. 

— Cum vă descurcaţi? La patru zile? 

— Da. Timp de patru ore, de la 6 la 8 dimineaţa, apoi de la 
5 la 7 seara. E o chestie groaznic de plicticoasă pentru că 
asta înseamnă evident să opreşti rezerve pentru patru zile, 
în găleți, sau în cadă, în ce poţi. Avem puţine căldări - 
mâine e ziua noastră cu apă. Dumnezeule, aţi avut apă, nu? 

— Da, dar. Vreţi să spuneţi că ţevile de apă sunt închise? 
Peste tot? întrebă ea neîncrezătoare. 

— Da, spuse Gavallan răbdător. Cu excepţia acestor patru 
ore la patru zile. Dar la V. Şi A. Nu aveţi probleme. 
Deoarece se află chiar în faţa falezei, ei îşi pot umple 
rezervoarele în fiecare zi de pe şlepuri - evident, trebuie să 
o cumpere. 

— Şi nu puteţi face duş sau baie? 

Linbar Struan râse. 

— Toată lumea cam pute, după trei zile în căldura asta, dar 
cel puţin suntem cu toţii în acelaşi canal. Oricum, metoda 
de supravieţuire e să te asiguri că ai o găleată plină înainte 
de a pleca de acasă. 

— Habar n-aveam, spuse ea, îngrozită că folosise trei 
găleți. 

— Rezervoarele noastre sunt goale, explică Gavallan. Anul 
acesta nu a plouat aproape deloc, iar anultrecut a fost şi el 
secetos. O pacoste afurisită, dar asta e. Se mai întâmplă. 
Joss. 

— Şi atunci de unde vă vine apa? 

Se uitară la ea lung. 


— Din China, bineînţeles. Prin conducte peste graniţă în 
Noile Posesiuni sau din tancurile din fluviul Pearl. Guvernul 
tocmai a navlosit o flotă de 10 tancuri care urcă pe Pearl, cu 
acordul Peking-ului. Ele ne aduc cam 10 milioane de 
galoane pe zi. Anul ăsta guvernatorul va plăti peste 
douăzeci şi cinci de milioane. În ziarul de sâmbătă scria că 
pentru populaţia noastră de trei milioane jumătate, 
consumul e de treizeci de milioane de galoane pe zi inclusiv 
pentru industrie. În ţara dumneavoastră se spune că o 
persoană foloseşte 150 de galoane pe zi. 

— E la fel pentru toată lumea? Patru ore la fiecare patru 
zile? 

— Chiar şi la Casa Mare folosim găleata, şi Gavallan ridică 
din umeri. Doar tai-panul are o casă la Shek-O, care are 
propria ei fântână. Când suntem invitaţi acolo, ne 
îngrămădim cu toţii să dăm jos de pe noi murdăria. 

Ea se gândi din nou la cele trei găleți pe care le folosise. 
Isuse, îşi spuse, le-am folosit oare pe toate? Nu-mi amintesc 
dacă a mai rămas ceva. 

— Bănuiesc că mai am încă multe de învăţat, spuse ea. 

Da, gândiră toţi. Da, al naibii de multe. 

— Tai-pan? 

— Da, Claudia? spuse Dunross în interfon. 

— Întrunirea cu Casey s-a întrerupt pentru prânz. Domnul 
Andrew e pe linia patru. Domnul Linbar e pe drum spre noi. 

— Amână-l până după prânz. Ai reuşit cu Isu-yan? 

— Nu, domnule. Avionul a aterizat la timp, la opt 
patruzeci. Nu e în biroul lui din Taipe. Nici în apartament. O 
să mai încerc, bineînţeles. Încă ceva. Tocmai am primit un 
telefon foarte interesant. Se pare că domnul Bartlett s-a 
dus în dimineaţa aceasta la Rothwell-Gomt şi a avut o 
întâlnire între patru ochi cu domnul Gomit. 

— Eşti sigură? întrebă el, brusc simțind un cuţit în stomac. 

— Oh, da, foarte sigură. 

Ticălosul, gândi Dunross. Oare doreşte Bartlett să aflu? 


— Mulţumesc, spuse el, renunțând deocamdată să se mai 
gândească la asta, dar foarte mulţumit că aflase. Ai o mie de 
dolari pe ce cal vrei sâmbătă. 

— Oh, mulţumesc, tai-pan. 

— Înapoi la lucru, Claudia! apăsă pe butonul numărul 
patru. Da, Andrew? Cum v-aţi înţeles? 

Gavallan îi spuse lucrul cel mai important. 

— Douăzeci de milioane bani gheaţă? întrebă el, 
nevenindu-i să creadă. 

— Minunaţi, admirabili bani gheaţă americani! Dunross îl 
simţea exultând. Şi când am întrebat când o să confirme 
Bartlett înţelegerea, nulitatea aia mică a avut neobrăzarea 
să spună: „Oh, este confirmat deja - pot să merg până la 20 
de milioane în afacerea asta fără să-l consult pe el sau pe 
oricine altul”. Crezi că, e posibil? 

— Nu ştiu. Dunross îşi simţi genunchii moi. Bartlett 
trebuie să apară. O să-l întreb. 

— Hei, tai-pan, dacă chestia asta iese. 

Dar Dunross nu-l mai asculta pe Gavallan, care continua 
extaziat să vorbească singur. E o ofertă incredibilă, îşi spuse 
Dunross. E prea bună. Unde-i chichiţa? Unde-i chichiţa? Din 
prima zi de când devenise tai-pan trebuise să manevreze, 
să mintă, să linguşească şi chiar să amenințe - ca pe 
Havergill de la bancă - mult mai mult decât crezuse, pentru 
a depăşi dezastrele pe care le moştenise, precum şi pe cele 
naturale şi politice care păreau să copleşească lumea. Chiar 
transformarea companiei în firmă publică nu însemnase 
pentru el capital, şi o perioadă se aşteptase să fie aşa, 
pentru că depresiunea mondială distrusese pieţele. Cu un 
an în urmă, în august, taifunul Wanda făcuse ravagii, lăsând 
prăpăd în urma sa, sute de morţi, o sută de mii fără 
adăpost, cinci sute de vase de pescuit scufundate, douăzeci 
de cargouri scufundate, una din navele lor de 3000 tdw 
aruncată pe țărm, imensul lor debarcader pe jumătate 
terminat făcut bucăţi şi întregul lor program de construcţii 
distrus pentru şase luni. În toamnă, criza din Cuba şi o nouă 


scădere a preţurilor. În primăvara asta de Gaulle respinsese 
intrarea Angliei în Piaţa Comună, şi din nou o scădere a 
preţurilor. China şi Uniunea Sovietică se ceartă, şi o nouă 
scădere a preţurilor. Şi acum aproape că am douăzeci de 
milioane de dolari americani, dar cred că suntem într-un fel 
implicaţi în trafic de arme. Tsu-yan se pare că a şters-o să se 
dea la fund, iar John Chen Dumnezeu ştie pe unde e! 

— Dumnezeii şi Cristoşii! spuse el furios. 

— Ce? Gavallan se opri uimit din torentul de cuvinte. Ce s- 
a-ntâmplat? 

— Oh, nimic - nimic, AndreW. Spuse el. Nimic legat de 
tine. Spune-mi despre ea. Cum e? 

— Pricepută la cifre. lute şi sigură pe ea, dar 
nerăbdătoare. Şi e cea mai arătoasă păsărică din câte am 
văzut în ultimul timp, şi cred că are cel mai grozav fund din 
oraş! şi Gavallan îi spuse de pariuri. Cred că Linbar e 
favoritul. 

— O să-l concediez pe Foster şi o să-l trimiţi pe Linbar la 
Sydney pentru 6 luni, să rezolve toate treburile de acolo. 

— Bună idee. Gavallan râse. Asta o să-l oprească să mai 
fluiere în biserică - deşi se spune că doamnele de la 
Antipozi sunt foarte îndatoritoare. 

— Crezi că iese afacerea asta? 

— Da. Phillip era extaziat. Dar e scârbos să tratezi cu 
femeie, ăsta-i adevărul. Crezi că am putea să trecem peste 
ea şi să tratăm direct cu Bartlett? 

— Nu. Ne-a spus foarte clar în scrisoare: K. C. Tcholok este 
principalul lui negociator. 

— Ei bine, fi-i-ar nădragii să-i fie! Ce nu facem noi pentru 
Nobila Casă! 

— I-ai găsit punctul slab? 

— Nerăbdarea. Vrea să intre în joc - să fie bărbat. Aş 
spune că punctul ei nevralgic e că vrea cu disperare să fie 
acceptată în lumea bărbaţilor. 

— Nu e rău că vrea asta - sau Sfântul Graal. Ai stabilit 
întâlnirea cu Dawson pentru mâine la 11? 


— Da. 

— Spune-i lui Dawson s-o contramandeze, dar nu înainte 
de nouă dimineaţă. Spune-i să găsească o scuză şi să o 
fixeze pentru miercuri la prânz. 

— Bună idee, să o ţinem în tensiune, nu? 

— Spune-i lui Jacques că mă voi duce eu la întâlnire. 

— Da, tai-pan; Dar John Chen? Vrei să vină şi el? 

— Da, spuse Dunross după o pauză. L-ai văzut? 

— Nu. Îl aşteptăm la masă - vrei să-l caut? 

— Nu. Unde-i Phillip? 

— S-a dus acasă. Se întoarce la două jumătate. 

Bun, îşi spuse Dunross, şi-l amână pe John Chen până la 
acea oră. 

— Ascultă. 

Interfonul bâzâi. 

— O clipă, Andrew! apăsă pe buton. Da, Claudia? 

— Lartă-mă că te întrerup, dar mi-ai spus să-l caut pe dl. 
Jen în Taipei, şi e pe linia a doua, iar domnul Bartlett tocmai 
a sosit. 

— Spune-i să intre după ce termin cu Jen! cuplă din nou 
linia a patra. Andrew, s-ar putea să întârzii câteva minute. 
Oferă tu băuturile şi fă tot oficiul de gazdă pentru mine. O 
să vin cu Bartlett. 

— Okay. 

Dunross apăsă pe butonul liniei doi. 

— Tsaw an? spuse el în dialectul mandarin. Ce mai faci? - 
bucuros să vorbească cu unchiul lui Wei-wei, generalul Jen 
Tang-wa, şeful poliţiei secrete ilegale a Kuomintangului din 
Hong Kong. 

— Shey-shey, apoi în engleză: Ce s-a întâmplat, tai-pan? 

— M-am gândit că ar trebui să ştii. 

Dunross îi spuse pe scurt despre arme şi Bartlett, că 
poliţia făcea cercetări, dar nu despre Isu-yan sau John 
Chen. 

— Ayeeyah! Asta-i foarte ciudat într-adevăr. 

— Da. Şi eu am gândit la fel. Foarte ciudat. 


— Eşti convins că nu e Bartlett? 

— Da. N-ar avea nici un motiv. Niciunul. Ar fi o prostie să-ţi 
foloseşti propriul avion. Bartlett nu e prost, spuse Dunross. 
Cine ar putea avea nevoie de astfel de arme aici? 

Urmă o pauză. 

— Elemente criminale. 

— Triazii? 

— Nu toţi triazii sunt criminali. 

— Nu, spuse Dunross. 

— O să încerc să aflu ceva. Sunt sigur că nu are nici o 
legătură cu noi, lan. Mai vii duminică? 

— Da. 

— Bun. O să încerc să aflu ceva. Bem ceva la şase 
duminică seara? 

— Ce-ai zice la opt? L-ai văzut pe Tsu-yan? 

— Credeam că nu se întoarce până la sfârşitul săptămânii. 
Nu e elal patrulea la întâlnirea de luni cu americanul? 

— Ba da. Am auzit că a prins o cursă mai devreme azi! 
Dunross îşi păstră o voce neutră. 

— Va suna precis - vrei să-ţi dea un telefon? 

— Da. Oricând. Cu toate că nu e nimic important. Ne 
vedem duminică la opt. 

— Da, şi mulţumesc pentru informaţie. Dacă aflu ceva te 
sun imediat. La revedere. 

Dunross puse jos receptorul. Fusese foarte atent la tonul 
lui Jen, dar nu simţise nimic, deosebit în el. Unde dracu' o fi 
Tsu-yan? Se auzi un ciocănit în uşă. 

— Intră! se ridică să-l întâmpine pe Bartlett. Hello! zâmbi 
şi întinse mâna. lan Dunross. 

— Linc Bartlett! îşi strânseră mâna. Am venit prea 
devreme? 

— Aţi veni exact la timp. Probabil că ştiţi că-mi place 
punctualitatea, râse Dunross. Am auzit că întâlnirea a mers 
bine. 

— Da, răspunse Bartlett, întrebându-se dacă Dunross se 
referă la întâlnirea cu Gomt. Casey îşi cunoaşte foarte bine 


problemele. 

— Colegii mei au fost foarte impresionați - a spus că poate 
finaliza singură afacerea. Chiar poate, domnule Bartlett? 

— Poate negocia şi hotărî până la douăzeci de milioane. De 
ce? 

— Aşa. Voiam să aflu care e sistemul dumneavoastră de 
lucru. Luaţi loc, vă rog - mai avem câteva minute. Masa 
începe de-abia la douăsprezece patruzeci. Se pare că avem 
în faţă o afacere profitabilă. 

— Aşa sper. După ce discut cu Casey, poate ne putem 
întâlni din nou noi doi. 

Dunross se uită în agendă. 

— Mâine la zece. Aici? 

— S-a făcut. 

— Fumaţi? 

— Nu, mulţumesc. M-am lăsat acum câţiva ani. 

— Şi eu - şi totuşi mai vreau uneori o ţigară. Dunross se 
rezemă de spătarul scaunului său. Înainte de a merge la 
masă, domnule Bartlett, mai sunt câteva probleme 
mărunte. Duminică după-amiază mă duc la Taipe, mă voi 
întoarce marţi înainte de prânz, şi aş vrea să veniţi cu mine. 
Sunt câteva persoane pe care mi-ar place să le cunoaşteţi, 
la un meci de golf care ar putea să vă placă. Am discuta în 
voie şi aţi putea vedea eventualele locuri de amplasare a 
fabricii. Ar putea fi important. Am aranjat totul, dar e 
imposibil să o luăm şi pe domnişoara Tcholok. 

Bartlett se încruntă, întrebându-se dacă ziua de marţi era 
doar o coincidenţă. 

— Am înţeles de la inspectorul Armstrong că nu am voie să 
părăsesc Hong Kongul. 

— Sunt sigur că situaţia se poate schimba. 

— Deci ştiţi şi dumneavoastră despre arme? spuse 
Bartlett, şi apoi trase o înjurătură în gând pentru că-l luase 
gura pe dinainte şi reuşi să nu i se citească nimic în ochi. 

— Oh, da. V-a mai deranjat cineva în legătură cu ele? 
întrebă Dunross, privindu-l cu atenţie. 


— Poliţia a hăituit-o până şi pe Casey! Isuse! Mi-au 
sechestrat avionul, toţi suntem suspecți, iar eu nu ştiu nimic 
despre arme. 

— Ei, nu trebuie să fiţi îngrijorat, domnule Bartlett. Poliţia 
noastră e foarte bună. 

— Nu sunt îngrijorat, doar furios. 

— E de înţeles, spuse Dunross, bucuros că întâlnirea cu 
Armstrong fusese confidențială, foarte bucuros. 

Dumnezeule, îşi spuse el îngrozit, dacă John Chen şi Tsu- 
yan sunt în vreun fel băgaţi în treaba asta, Bartlett va fi 
într-adevăr foarte furios şi vom pierde afacerea şi el se va 
asocia cu Gomt şi atunci. 

— Cum de-aţi auzit despre arme? 

— Ni s-a comunicat la biroul nostru din Kai Tak azi- 
dimineaţă. 

— S-a mai întâmplat aşa ceva până acum? 

— Nu. Dunross adăugă pe un ton nepăsător Dar nu-i nimic 
rău în contrabandă, chiar puţin trafic de arme - de fapt 
sunt meserii foarte onorabile - sigur că le facem şi noi în 
altă parte. 

— Unde? 

— Oriunde doreşte guvernul Maiestăţii Sale, râse Dunross. 
Toţi suntem pirați aici, domnule Bartlett, cel puţin pentru 
cei din afară, făcu o pauză. Presupunând că aranjez cu 
poliţia, mergeţi la 'Taipe? 

— Casey e foarte discretă, spuse Bartlett. 

— N-am spus că nu se poate avea încredere în ea, şi de 
aceea nu merge cu noi. 

— Pur şi simplu nu a fost invitată? 

— Unele obiceiuri de-ale noastre sunt puţin diferite de ale 
dumneavoastră, domnule Bartlett. De cele mai multe ori va 
fi binevenită - dar uneori, ei bine, s-ar evita multă 
stânjeneală dacă ar rămâne deoparte. 

— Casey nu-i femeia care să se simtă stânjenită cu una, cu 
două. 


— Nu mă gândeam la stânjeneala ei. Îmi pare rău că sunt 
atât de sincer, dar poate e mai bine pentru mai târziu. 

— Şi dacă nu mă pot conforma? 

— Va însemna probabil că n-o să puteţi profita de o ocazie 
unică, şi ar fi mare păcat - mai ales dacă intenţionaţi o 
colaborare de durată cu Asia. 

— O să mă mai gândesc la asta. 

— Regret, dar trebuie să am răspunsul clar acum. 

— Trebuie? 

— Da! 

— Lua-v-ar dracu'! 

Dunross rânji. 

— Nu vreau. Totuşi, în concluzie: da sau nu? 

Bartlett izbucni în râs. 

— Dacă puneţi aşa problema, sunt de acord cu Iaipe. 

— Bun. Evident, o s-o rog pe soţia mea să se ocupe de 
domnişoara 'Tcholok cât timp suntem plecaţi. Nu se va simţi 
cu nimic umilită. 

— Mulţumesc. Dar nu trebuie, să vă faceţi probleme cu 
Casey. Cum o să aranjaţi cu Armstrong? 

— N-am de gând să aranjez, cu el, o să-l rog doar pe 
comisarul adjunct să-mi permită să răspund de 
dumneavoastră până acolo, şi la înapoiere. 

Eliberat pe cuvânt de onoare sub paza dumneavoastră? 

— Da. 

— De unde ştiţi că nu voi părăsi oraşul? Poate chiar am 
făcut trafic cu arme. 

Dunross îl privi lung. 

— Poate că faceţi. Poate veţi încerca - dar pot să vă aduc 
înapoi viu sau mort, cum se spune în filme. Hong Kongul şi 
Taipe sunt fieful meu. 

— Viu sau mort, ei? 

— E o ipoteză, bineînţeles. 

— Câţi oameni aţi omorât în viaţa dumneavoastră? 

Atmosfera din cameră se schimbă şi amândoi simţiră 
profund tensiunea. Nu e încă nici un pericol, îşi spuse 


Dunross, nu încă. 

— Doisprezece, răspunse el, calm, deşi întrebarea îl 
surprinsese. Doisprezece de care sunt sigur. Am fost pilot 
de vânătoare în timpul războiul lui. Pe avioane Spitfire. Am 
doborât două avioane cu un singur loc, o Stuka, şi două 
bombardiere - erau Dornier 17 şi fiecare avea un echipaj 
de patru oameni. Toate au ars pe când se prăbuşeau. De 
doisprezece sunt sigur, domnule Bartlett. Bineînţeles că am 
tras într-o mulţime de trenuri, convoaie, concentrări de 
trupe. De ce? 

— Am auzit eu că aţi fost pilot. Eu nu cred că am omorât 
pe cineva. Eu construiam tabere, baze în Pacific, chestii de- 
astea. N-am tras niciodată cu o armă cu gândul de a ucide. 

— Dar vă place să vânaţi? 

— Da. Am fost într-un safari în '59 în Kenya. Am împuşcat 
un elefant şi o antilopă kudu mare şi mult vânat pentru 
gătit. 

După o pauză, Dunross spuse: 

— Cred că prefer să dobor avioane şi trenuri şi nave. În 
război, oamenii sunt cu totul neînsemnaţi. Nu-i aşa? 

— De vreme ce generalul este trimis pe câmpul de luptă 
de către conducătorul său, aşa e. E un adevăr al războiului. 

— Aţi citit Arta războiului de Sun Tzu? 

— Cea mai bună carte despre război pe care-am citit-o 
vreodată, spuse Bartlett entuziasmat. Mai bună decât 
Clausewitz sau Liddell Hart, chiar dacă a fost scrisă în anul 
500 înainte de Cristos. 

— Oh? 

Dunross se rezemă de spătarul scaunului, bucuros să lase 
deoparte discuţia despre victimele lui. De ani de zile nu m- 
am mai gândit la ei, îşi spuse el. Nu e corect faţă de oamenii 
ăia, nu? 

— Ştiaţi că scrierea lui Sun 'Tzu a fost publicată în Franţa 
în 1782? Sunt convins că Napoleon a avut şi el un exemplar. 

— Cu siguranţă în rusă - şi Mao întotdeauna purta la elun 
exemplar cu paginile terfelogite de atâta citit, spuse 


Dunross. 

— Aţi citit-o? 

— Tata mi-a băgat-o în cap bătându-mă. A trebuit să o 
citesc în original - în chineză. Şi apoi îmi punea întrebări 
din ea, foarte amănunțite. 

O muscă începu să se lovească enervant de fereastră. 

— Tatăl dumneavoastră dorea să deveniți soldat? 

— Nu. Sun Tzu, ca şi Machiavelli, a scris mai mult, despre 
viaţă decât despre moarte - şi despre supravieţuire mai 
mult decât despre război. 

Dunross se uită spre fereastră, apoi se ridică, se îndreptă 
într-acolo şi nimici musca cu o violenţă controlată, care îl 
puse în gardă pe Bartlett. 

Dunross se întoarse la birou. 

— Tatăl meu considera că trebuie să cunosc totul despre 
supravieţuire şi cum să mânuiesc mase mari de oameni. El 
dorea să fiu vrednic într-o zi să devin tai-pan, deşi niciodată 
n-a crezut că va fi vreodată mare lucru de capul meu! 
zâmbi. 

— Şi ela fost tai-pan? 

— Da. A fost foarte bun. La început. 

— Ce s-a întâmplat? 

Dunross râse sardonic. 

— Ei, atât de curând secretele de familie, domnule 
Bartlett? Ei bine, pe scurt, am avut o diferenţă de opinii 
destul de lungă şi plicticoasă. În final a predat conducerea 
lui Alastair Struan, predecesorul meu. 

— Mai trăieşte? 

— Da. 

— Să însemne răspunsul dumneavoastră ambiguu, în stil 
britanic, că v-aţi războit cu el? 

— Sun Tzu e foarte precis în ceea ce priveşte războirea, 
domnule Bartlett. E foarte rău să stârneşti un război, spune 
el, dacă nu eşti nevoit s-o faci. Citez: Cea mai mare 
pricepere a unui general stă în înfrângerea rezistenţei 
duşmanului fără să se lupte cu el. 


— Şi l-aţi înfrânt? 

— Domnule Bartlett, s-a retras el singur de pe câmpul de 
bătălie, pentru că era un om înţelept. 

Chipul lui Dunross se înăspri. Bartlett îl studie atent. 
Amândoi ştiau că de fapt acum trasează câmpurile de 
bătălie, în ciuda propriei lor voințe. 

— Sunt bucuros că m-am hotărât să vin la Hong Kong, 
spuse americanul. Sunt bucuros că v-am întâlnit. 

— Vă mulţumesc, poate că într-o zi nu veţi mai fi atât de 
bucuros. 

Bartlett ridică din umeri. 

— Poate. Dar între timp am pus la copt o afacere, bună şi 
pentru dumneavoastră bună şi pentru noi, zâmbi deodată, 
amintindu-şi de Gomt şi de cuțitul de bucătărie. Da. Sunt 
bucuros că am venit la Hong Kong. 

— Aţi putea împreună cu Casey să fiţi invitaţii mei în seara 
asta? Fac un mic bairam, o petrecere, la orele opt jumătate 
aproximativ. 

— Petrecere oficială? 

— Nu, doar haine de cină. În regulă? 

— Perfect. Casey spunea că ţineţi la frac şi cravată, şi 
chestii din astea, după care Bartlett observă tabloul de pe 
perete: un vechi tablou în ulei reprezentând o tânără 
chinezoaică, foarte drăguță, în portul obişnuit al fetelor de 
pe bărci, ducând cu barca un băieţel englez, cu părul blond, 
legat într-o coadă la spate. Un tablou de Quance? Aristotle 
Quance? 

— Da, de el, zise Dunross abia stăpânindu-şi uimirea. 

Bartlett se apropie de el şi se uită mai atent. 

— Un original? 

— Da. Vă pricepeţi la pictură? 

— Nu, deloc, dar Casey mi-a vorbit de Quance în vreme ce 
ne îndreptam încoace. Îmi spunea că e la fel de migălos 
când pictează de parcă ar reproduce fotografic, în felul lui 
un veritabil istoric al vremurilor de demult. 

— Da, aşa-i. 


— Dacă-mi aduc bine aminte, acesta trebuie să fie 
portretul unei fete pe care o chema May-may, May-may 
T'Chung, iar puştiul e unul dintre copiii pe care i-a avut ca 
cu Dirk Struan, da? 

Dunross nu spuse nimic, doar îl privi pe Bartlett din spate. 
Acesta cercetă pictura cu şi mai mare atenţie. 

— Greu să-i vezi culoarea ochilor. Dar băieţelul e Gordon 
Chen, Sir Cordon Chen de mai târziu? şi se întoarse şi se 
uită la Dunross. 

— Domnule Bartlett, nu ştiu exact. Şi asta-i o legendă. 

Bartlett îl fixă o clipă cu privirea. Cei doi bărbaţi se 
potriveau de minune, Dunross doar puţin mai înalt decât 
Bartlett, acesta mai lat puţin în umeri, amândoi cu ochi 
albaştri, ai lui Dunross o idee mai spre verzui, amândoi cu 
nişte chipuri pline de viaţă şi generoase. 

— Şi vă bucuraţi că sunteţi tai-pan al Nobilei Case? îl 
întrebă Bartlett. 

— Bineînţeles. 

— Nu ştiu exact cam care sunt puterile unui tai-pan, dar la 
Par-Con eu pot angaja şi concedia pe cine vreau, şi dacă 
vreau închid firma şi trag obloanele. 

— Atunci sunteţi tai-pan. 

— Atunci îmi place şi mie să fiu tai-pan. Şi vreau să 
pătrund în Asia. Dumneavoastră vreţi să vă croiţi drum spre 
piaţa americană. Şi împreună putem împleti între cele două 
maluri ale Pacificului o mreajă în care să pescuim totul 
pentru noi doi. 

Sau un giulgiu pentru unul dintre noi, se gândi Dunross, 
simțind că Bartlett îi place foarte mult deşi ştia că era 
periculos să nutrească astfel de sentimente pentru el. 

— Eu am ce vă lipseşte, iar dumneavoastră ceea ce-mi 
lipseşte mie. 

— Mda, făcu Dunross. Dar acum la amândoi ne lipseşte o 
masă bună. 

Amândoi se întoarseră spre uşă, Bartlett ajunse primul, 
dar nu o deschise imediat. 


— Ştiu că nu e obiceiul ăsta la dumneavoastră, dar pentru 
că tot o să mergem amândoi la 'Taipe, ce-ar fi să-mi spui 
Linc şi eu ţie lan şi să ne gândim de pe acum cam cât putem 
paria pe meciul acela de golf? Sunt convins că ştii de pe 
acum că handicapul meu oficial e treisprezece, aşa cum şi 
eu ştiu că al tău e zece, tot oficial, ceea ce înseamnă cel 
puţin o lovitură mai puţin pentru fiecare dintre noi, aşa 
pentru siguranţă. 

— De ce nu? îi răspunse Dunross pe dată. Dar aici noi nu 
prea pariem pe bani, preferăm pe bile. 

— Să fiu al naibii dacă eu am de gând să-mi joc boaşele la 
golf. 

Dunross râse. 

— Dar poate că într-o bună zi ai să le joci. Noi aici de 
obicei pariem pe şase mingi de golf, cam aşa. 

— lan, spune-mi, ar fi un obicei prost pentru un britanic 
dacă am paria totuşi pe bani? 

— Ba deloc. Ce-ai zice de câte cinci sute de fiecare parte, 
echipa care câştigă ia totul? 

— Dolari americani, sau Hong Kong? 

— Hong Kong. Între prieteni e mai bine să fie dolari Hong 
Kong. Cel puţin la început. 

Masa se servi în sala de mese a directorilor de la etajul 19, 
o încăpere în formă de L, aşezată pe colţul clădirii, înaltă, 
cu draperii albastre, covoare chinezeşti albastre 
marmorate, ferestre mari de unde se vedea Kowloon şi 
avioanele care decolau şi aterizau la Kai Iak, iar spre sud 
până la Insulele Tăietorilor de Piatră şi Tsing Yi, iar dincolo 
de ele ţărmul Noilor Teritorii. Pe masa imensă, veche, din 
stejar, la care puteau mânca cu uşurinţă douăzeci de 
persoane, erau înşirate tacâmuri de argint şi cristaluri de 
Waterford de cea mai bună calitate. Pentru ei şase erau 
acolo patru ospătari, foarte bine instruiți, îmbrăcaţi în 
pantaloni negri şi tunici albe, brodate cu emblema 
Companiei Struan. Cocktailurile fuseseră servite înainte ca 
Bartlett şi Dunross să sosească. Casey bea vodcă cu martini, 


ca şi ceilalţi - cu excepţia lui Gavallan, care ceruse un gin 
dublu. Lui Bartlett, fără a fi întrebat, i se oferi o cutie de 
Anweiser de la gheaţă, pe o tavă georgiană de argint. 

— De unde-aţi ştiut? spuse Bartlett încântat. 

— Cu complimentele Firmei Struan and Company, 
răspunse Dunross. Am auzit că aşa vă place! îl prezentă lui 
Gavallan, deVille şi Linbar Struan, şi acceptă un pahar de 
Chablis de la gheaţă, apoi îi zâmbi lui Casey. Ce mai faceţi? 

— Mulţumesc, bine. 

— Mă scuzaţi, spuse Bartlett către ceilalţi, dar trebuie să-i 
transmit un mesaj lui Casey, până nu-l uit. Casey, vrei te rog 
să-l suni mâine pe Johnston la Washington? Află care-i cel 
mai bun om de legătură pentru noi aici la consulat. 

— Sigur. Dacă nu-l găsesc întreb de Tim Diller. 

Orice întrebare despre Johnston era o codificare pentru 
cum merge afacerea? Iar răspunsul: Diller însemna bine, 
Tim Diller foarte bine, Jones rău, George Jones foarte rău. 

— Bună idee, spuse Bartlett şi-i zâmbi, apoi către Dunross: 
E o încăpere frumoasă. 

— E adecvată, răspunse Dunross. 

Casey râse, înţelegându-i jocul. 

— Întâlnirea a mers foarte bine, domnule Dunross, spuse 
ea. Am venit cu o propunere la care trebuie să vă gândiţi. 

Ce tipic american să o spună aşa - nici un pic de 
subtilitate! Oare nu ştie că afacerile se discută după prânz, 
nu înainte? 

— Da, Andrew mi-a spus în linii mari, răspunse Dunross. 
Mai vreţi un pahar? 

— Nu, mulţumesc. Eu cred că propunerea acoperă toate 
problemele, sir. Sunt puncte pe care aţi vrea să le clarific? 

— Sunt convins că vor fi, la momentul potrivit, spuse 
Dunross, amuzat în sinea lui, ca întotdeauna, de acel sir pe 
care multe americance îl folosesc în mod curent, şi uneori, 
total nepotrivit, chiar şi pentru ospătari. Imediat ce o 
studiez o voi discuta cu dumneavoastră. O bere pentru 


domnul Bartlett, adăugă el, încercând încă o dată să amâne 
afacerile pentru mai târziu, apoi către Jacques: Ca va?* 

— Oui, merci. A rien *. Încă nimic. 

— Nu fi îngrijorat, spuse Dunross deoarece cu o zi în urmă 
adorata fiică a lui Jacques şi soţul ei avuseseră un accident 
serios de maşină pe când îşi petreceau vacanţa în Franţa - 
cât de serios, urma să i se comunice. Nu fi îngrijorat. 

— Nu. 

Din nou acea ridicare din umeri galică, ce ascundea 
imensa lui îngrijorare. Jacques era vărul primar al lui 
Dunross şi venise la firmă în '45. Războiul fusese îngrozitor 
pentru el. În 1940 îşi trimisese soţia şi cei doi copii mici în 
Anglia şi el rămăsese în Franţa. În tot timpul războiului. 
Urmase maquisul şi închisoare, fusese condamnat şi 
evadase, şi iar în maquis*. Acum avea 54 de ani, şi era un 
bărbat liniştit şi puternic, dar periculos când era provocat, 
cu un piept larg, ochi căprui, mâini aspre şi multe cicatrici. 

— În principiu, afacerea sună bine? întrebă Casey. 

Dunross oftă în sinea sa şi se concentră asupra ei. 

— S-ar putea să am o contrapropunere la câteva puncte 
minore. Între timp, adăugă el hotărât, puteţi considera că în 
termeni generali, este acceptabilă. 

— Oh, grozav, spuse Casey fericită. 

— Splendid, spuse Bartlett, la fel de mulţumit, şi-şi ridică 
cutia de bere. Pentru o rezolvare fericită şi mari profituri - 
pentru dumneavoastră şi pentru noi. 

Au băut în cinstea acestei urări, şi ceilalţi văzură la 
Dunross semne periculoase, şi se întrebară care puteau fi 
contrapropunerile tai-panului. 

— Îţi va lua mult timp finalizarea, lan? întrebă Bartlett, şi 
toţi auziră acel lan, Linbar Struan tresări vizibil. 

Spre mirarea lor, Dunross spuse doar „nu”, ca şi cum 
familiaritatea fusese un lucru obişnuit, apoi adăugă: 

— Mă îndoiesc ca avocaţii să vină cu vreo problemă de 
nerezolvat. 


— Ne întâlnim mâine cu ei la 11, spuse Casey. Domnul 
deville, John Chen şi cu mine. Au văzut deja totul în detaliU. 
N-au fost probleme. 

— Dawson e foarte bun - mai ales în ce priveşte legile 
fiscale americane. 

— Casey, poate ar trebui să-l aducem pe tipul nostru din 
New York care se pricepe la taxe, spuse Bartlett. 

*Merge? (în franceză în original). 

*Da, mulţumesc (ibid.). 

— Sigur, Linc, imediat ce stabilim totul. Şi pe Forrester, şi 
către Dunross: El e şeful departamentului nostru de spume 
poliuretanice. 

— Bun. Şi cred că am discutat suficient despre afaceri 
înainte de prânz, spuse Dunross. Astea sunt regulile Casei, 
domnişoară Casey. Fără afaceri la masă, nu face bine la 
digestie, şi îi făcu semn lui Lim. Nu-l aşteptăm pe domnul 
John. 

Imediat apărură chelnerii, ţinură scaunele - locurile erau 
indicate printr-o carte de vizită tipărită în suporturi de 
argint - şi fu servită supa. În meniu erau trecute vin de 
Xeres la supă, Chablis la peşte - sau Bordeaux cu friptura 
de vacă şi budincă de Yorkshire, pentru cine prefera aşa 
ceva - fasole verde, cartofi şi morcovi fierţi. Şarlotă cu 
Xeres ca desert. Vin de Porto la brânzeturi. 

— Cât rămâneţi aici, domnule Bartlett? întrebă Gavallan. 

— Cât e nevoie. Dar, domnule Gavallan, deoarece se pare 
că vom colabora mult timp, ce-ar fi să renunţaţi la 
„domnule” Bartlett şi „domnişoară” Casey şi să ne spuneţi 
Linc şi Casey? 

Gavallan îl privi ţintă pe Bartlett. l-ar fi plăcut să-i spună: 
„Ei bine, domnule Bartlett, pe aici nouă ne place să obţinem 
cu greu asta - e unul din puţinele mijloace de a deosebi 
prietenii de cunoştinţe. Pentru noi numele mici sunt ceva 
intim. Dar pentru că tai-panul nu a obiectat la acel uimitor 
„lan”, n-am încotro.” 


— De ce nu, domnule Bartlett? spuse el afabil. Nu trebuie 
să fim protocolari, nu? 

Jacques deville şi Struan şi Dunross chicotiră în sinea lor 
la acel „domnule Bartlett” şi la felul în care Gavallan 
transformase o acceptare nedorită într-o punere la punct şi 
făcându-l să-şi piardă cinstea obrazului pe care niciunul 
dintre americani nu o va înţelege niciodată. 

— Mulţumesc, Andrew, spuse Bartlett, şi adăugă: lan, pot 
să încalc regulile şi să-ţi mai pun o întrebare înainte de 
masă? Ai putea să finalizezi totul până marţea viitoare, într- 
un fel sau altul? 

Imediat atmosfera din încăpere se schimbă. Lim şi ceilalţi 
servitori ezitară, şocaţi. Toţi ochii se îndreptară spre 
Dunross. Bartlett se gândi că a mers prea departe şi Casey 
era sigură de asta. Îl privi pe Dunross expresia feţei nu i se 
schimbase, dar a ochilor da. Toată lumea din încăpere ştia 
că tai-panul fusese somat aşa cum ar face cineva într-un joc 
de pocher mizează sau taci. Până marţea viitoare. 

Aşteptau. Tăcerea părea să plutească, materială, multă 
vreme. Apoi Dunross rupse acea tăcere încordată: 

— O să-ţi spun mâine, spuse el, calm, momentul trecu, 
toată lumea oftă uşurată, ospătarii continuară să servească 
şi toţi se relaxară. 

Cu excepţia lui Linbar. Îşi mai simţea încă palmele ude de 
sudoare pentru că era singurul dintre ei care cunoştea firul 
acela ce trecea prin toţi urmaşii lui Dirk 

*Mişcarea de rezistenţă din Franţa în timpul ocupaţiei 
naziste. 

Struan - un impuls brusc, ciudat, primitiv aproape, spre 
violenţă - şi îl văzuse aproape izbucnind, aproape ieşind la 
suprafaţă. De data asta se retrase în adânc. Dar ştia că 
există şi că e acolo, şi asta îl îngrozea. Era urmaşul lui Robb 
Struan, fratele vitreg şi partenerul lui Dirk Struan, deci nu 
avea nici un strop din sângele lui Dirk Struan în vine. O 
regreta amarnic şi îl ura încă şi mai mult pe Dunross pentru 
că-l făcuse să ajungă bolnav de invidie. 


Să te ia Struan, Cotoroanţa afurisitule de lan Dunross, şi 
pe toţi urmaşii tăi, îşi spuse el şi se înfiora involuntar la 
amintirea acesteia. 

— Ce e, Linbar? întrebă Dunross. 

— Oh nimic, tai-pan, spuse el, tresărind speriat. Nimic - 
doar un gând aşa deodată. lartă-mă. 

— Ce gând? 

— Îmi venise în minte Struan Cotoroanţa. 

Dunross rămase pentru o clipă cu lingura lui în aer, iar 
ceilalţi se holbară la el. 

— Gândul ăsta nu-i prea indicat pentru digestie. 

— Nu, sir. 

Bartlett se uită la Linbar, apoi la Dunross. 

— Cine e Struan Cotoroanţa? 

— Una din fantomele de familie, spuse Dunross cu un râs. 
Avem o mulţime în familia noastră. 

— Cine n-are? spuse Casey. 

— Struan Cotoroanţa a fost întotdeauna bau-bau-ul nostru 
- şi încă mai e. 

— Cu siguranţă că nu mai e, tai-pan, spuse Gavallan. E 
moartă de aproape 50 de ani. 

— Poate că va muri o dată cu noi, cu Linbar, Kathy şi cu 
mine, cu generaţia noastră, dar mă îndoiesc, şi Dunross se 
uită ciudat la Linbar. Va ieşi la noapte Struan Cotoroanţa 
din mormântul ei şi ne va înghiţi? 

— Jur pe Dumnezeu că nu-mi place nici măcar să glumeşti 
despre ea aşa, tai-pan. 

— La dracu' cu Struan Cotoroanţa, spuse Dunross. Dacă 
ar trăi, i-aş spune-o în faţă. 

— Cred că ai face-o. Da, râse deodată Gavallan. Mi-ar fi 
plăcut să văd şi asta. 

— Şi mie. Dunross râse şi el, apoi văzu expresia lui Casey. 
Ei, doar mă laud, Casey. Struan Cotoroanţa a fost un diavol 
din iad, dacă e să crezi jumătate din legende. Era soţia lui 
Culum Struan - fiul lui Dirk Struan - întemeietorul 
companiei noastre. Numele ei de fată era Tess, Tess Brock, 


şi era fata duşmanului de moarte al lui Dirk, Tyler Brock. Se 
spune că au fugit amândoi de-acasă în 1841. Tess avea doar 
16 ani şi era o frumuseţe, iar Culum era moştenitorul 
Nobilei Case. A fost cam ca în „Romeo şi Julieta”, - numai că 
ei nu au murit, şi asta nu a contat pentru duşmănia dintre 
Dirk şi Tyler, sau dintre clanul Struan şi clanul Brock, ci 
doar a mărit-o şi a complicat-o. Ea s-a născut în 1825, 
purtând numele de Tess Brock, şi a murit în 1917 cu 
numele de Struan Cotoroanţa, la vârsta de 92 de ani, fără 
dinţi, fără păr, senilă, parşivă şi îngrozitoare până în ultima 
clipă. Viaţa e ciudată, heya? 

— Da. Incredibilă uneori, spuse gânditoare Casey. De ce se 
schimbă atât de mult oamenii pe măsură ce îmbătrânesc - 
devin atât de ursuzi şi chinuitori? Mai ales femeile? 

Pentru că aşa e de obicei, ar fi putut Dunross să-i 
răspundă imediat, şi pentru că bărbaţii şi femeile 
îmbătrânesc diferit. E nedrept - dar aşa se întâmplă 
întotdeauna. O femeie vede cum îi apar primele riduri şi 
cum începe să i se lase pielea şi cum carnea îşi pierde din 
prospeţime şi duritate, dar bărbatul ei arată încă bine şi 
este dorit şi apoi ea vede tinerele şi e îngrozită că o s-o 
părăsească pentru ele şi în final el aşa va face pentru că se 
va plictisi de cicăleala ei şi de agonia automutilării pe care 
ea însăşi şi-o întreţine - şi, în acelaşi timp, şi datorită acelui 
impuls incontrolabil, adânc în el, către tinereţe. „Ayeeyah, 
nu e afrodiziac în lume ca tinereţea, obişnuia să spună 
mereu bătrânul Chen-Chen - tatăl lui Phillip Chen - 
mentorul lui lan. Niciunul, tinere lan, niciunul nu e ca ea. 
Niciunul, niciunul, niciunul. Ascultă-mă bine. Yang-ul are 
nevoie de seva yin-ului, dar o sevă tânără, oh, da, trebuie să 
fie tânără, seva tânără care să-ţi lungească viaţa şi să-ţi 
hrănească yang-ul - oh, oh, oh! Ţine minte, cu cât 
îmbătrâneşte lujerul tău bărbătesc, cu atât are mai multă 
nevoie de tinereţe şi schimbare şi entuziasm tânăr pentru a 
munci cu exuberanţă, şi cu cât ai mai mult cu atât e mai 
vesel! Dar mai ţine minte că Minunatul-Sipet cuibărit între 


coapsele lor, deşi neasemuit, desfătător, delicios, sublim, oh 
atât de dulce şi oh, mereu atât de bine potolitor de dorinţe, 
atenţie! Ha! El e totodată o capcană, o cursă, o cameră de 
tortură, mormântul final!” Apoi bătrânul chicotea, burta i se 
sălta în sus şi-n jos şi lacrimile îi curgeau pe faţă. „Oh, 
minunaţi sunt zeii, nu? Ne dăruiesc raiul pe pământ, dar 
viaţa e iad când nu poţi să-ţi faci Călugărul-Cu-Un-Ochi să-şi 
ridice capul ca să intre în Paradis. Joss, copilul meu! Ăsta 
este joss-ul nostru - să-ţi doreşti cu ardoare Despicătura - 
Lacomă până ce ea te va devora cu totul, dar oh oh oh.” 
Trebuie să fie foarte greu de suportat pentru femei, mai 
ales cele americane, gândi Dunross, această suferinţă la 
gândul că îmbătrânesc, neputinţa de a împiedica aceasta să 
se întâmple atât de devreme, prea devreme - mai rău în 
America decât în orice alt loc din lume. De ce trebuie să-ţi 
spun eu un adevăr pe care tu probabil îl ştii deja în adâncul 
fiinţei tale? se întrebă Dunross. Sau să-ţi spun că obiceiul 
american îţi cere să încerci sa prinzi o tinereţe eternă pe 
care nici Dumnezeu şi nici diavolul şi nici un chirurg nu ţi-o 
pot dărui. Nu poţi avea 25 de ani când ai 35, nici să fii tânăr 
de 35 când ai 45, sau să ai 45 când de fapt ai 55. Îmi pare 
rău, ştiu că nu e cinstit, dar asta e. Ayeeyah, îşi spuse el cu 
ardoare, mulţumesc lui Dumnezeu - dacă există vreun 
Dumnezeu - mulţumesc tuturor zeilor mari şi mici că sunt 
bărbat şi nu femeie. Îmi pare rău pentru tine, doamnă 
americană cu nume frumoase. Dar în loc de toate astea 
Dunross răspunse simplu: 

— Presupun că se întâmplă aşa pentru că viaţa nu e 
uşoară şi pentru că, pe măsură ce creştem, suntem hrăniţi 
cu prostii şi cu valori deformate - nu şi chinezii care sunt 
atât de înţelepţi - Cristoase, cât de necrezut de înţelepţi 
sunt! În cazul Struan Cotoroanţei de vină a fost poate 
sângele stricat al clanului Brock. Cred că a fost joss-ul ei - 
soarta, norocul, sau ghinionul. Ea şi Culum au avut şapte 
copii, patru băieţi şi trei fete. Toţi fiii ei au pierit de moarte 
violentă - doi de „flux” - probabil ciumă - aici în Hong Kong, 


unul a fost asasinat înjunghiat în Shanghai, iar ultimul s-a 
înecat în largul coastei la Ayr în Scoţia, unde se află 
pământurile familiei noastre. Doar atât şi ar fi destul ca 
orice mamă să înnebunească, asta şi ura şi invidia care i-au 
înconjurat pe Culum şi pe ea toată viaţa. Dar dacă mai 
adaugi şi toate problemele traiului în Asia, venirea la 
conducerea Nobilei Case a fiilor unor străinl. Ei bine, cred 
că poţi înţelege! şi Dunross rămase o clipă pe gânduri, apoi 
adăugă: Se spune că l-a condus pe Culum toată viaţa şi a 
tiranizat Nobila Casă până în ziua în care a murit - şi pe toţi 
tai-panii, toţi ginerii şi toţi nepoţii. Chiar şi după moarte. Îmi 
aduc aminte cum una din doicile mele, o englezoaică, arde- 
o-ar în veci focul Gheenei, îmi spunea mereu: „Ai grijă cum 
te porţi, domnişorule Ian, sau o chem pe Struan Cotoroanţa 
ca să te înghită.” Cred că aveam pe atunci cinci sau şase 
ani. 

— Îngrozitor, spuse Casey. 

Dunross înălţă din umeri. 

— Aşa fac doicile copiilor. 

— Nu toate, slavă Domnului, spuse Gavallan. 

— N-am avut niciodată una bună. Sau vreo gan sun care 
să fi fost rea. 

— Ce e o gan sun? întrebă Casey. 

— Înseamnă „trup alăturat”, este numele corect pentru o 
amah. În China dinainte de '49, copiii din familiile înstărite, 
ca şi majoritatea celor din vechi familii europene şi 
eurasiatice de aici aveau întotdeauna propriile lor „trupuri 
alăturate” care aveau grijă de ei - în multe cazuri le păstrau 
toată viaţa. Cele mai mult gan sun jurau să rămână 
necăsătorite. Le poţi recunoaşte uşor datorită cozii lungi pe 
care o poartă pe spate. Gan sun a mea se numeşte Ah Tat. E 
o bătrânică nemaipomenită. Încă mai stă cu noi, spuse 
Dunross. 

— A mea a fost pentru mine ca o mamă; mai mult decât 
adevărata mea mamă, spuse Gavallan. 


— Deci Struan Cotoroanţa este străbunica ta? îl întrebă 
Casey pe Linbar. 

— Dumnezeule, nu! Nu, eu - eu nu sunt urmaşul lui Dirk 
Struan, răspunse el şi ea îi văzu fruntea îmbrobonându-se 
de sudoare şi nu înţelese de ce. Sunt urmaşul fratelui său 
vitreg, Robb Struan. Robb Struan era partenerul lui Dirk. 
Tai-pan se trage direct din Dirk, dar chiar şi aşA. Niciunul 
din noi nu se trage din Cotoroanţă. 

— Sunteţi toţi înrudiţi? întrebă Casey, simțind o tensiune 
ciudată în cameră, îl văzu pe Linbar ezitând şi aruncându-i 
o privire lui Dunross când ea se uită la el. 

— Da, spuse acesta. Andrew s-a căsătorit cu sora mea, 
Kathy. Jacques e vărul meu, iar LinbaR. Poartă numele 
nostru, şi Dunross râse. Mai sunt încă mulţi oameni în Hong 
Kong care-şi amintesc de Cotoroanţă, Casey. Purta 
întotdeauna o rochie lungă, neagră, cu turnură mare şi o 
pălărie caraghioasă, cu o pană uriaşă, mâncată de molii, 
totul de mult demodat, şi avea mereu la ea un baston 
negru, cu măciulia de argint. De cele mai multe ori era 
plimbată în susul şi josul străzilor într-un soi de palanchin 
cărat de patru oameni. N-avea cu mult peste un metru 
jumătate, dar era rotundă şi solidă ca şi piciorul unui culi. 
Chinezii erau la fel de îngroziţi de ea. Porecla ei era 
„Onorabila Bătrână Mamă Străină a Diavolului cu Ochiul 
Rău şi Dinţi de Dragon”. 

— Aşa e, spuse Gavallan râzând scurt. Tata şi bunica o 
ştiau. Ei au avut propria lor companie comercială, aici şi în 
Shanghai, dar au pierdut, mai mult sau mai puţin, în război 
şi s-au asociat cu Compania Struan în 1919. Tata mi-a spus 
că în copilărie el şi prietenii lui obişnuiau să o urmărească 
pe Cotoroanţă pe stradă şi, când se enerva foarte tare, ea 
îşi scotea dinţii falşi şi-i clămpănea către ei, şi râseră cu toţii 
când el o imită. Tata a jurat că dinţii aveau vreo 60 de 
centimetri şi erau aşezaţi pe un fel de arc şi făceau cranţ, 
cranţ, cranţ! 


— Hei, Andrew, am uitat, interveni Linbar rânjind. Gan sun 
a mea, bătrâna Ah Fu, o ştia foarte bine pe Struan 
Cotoroanţa şi ori de câte ori era pomenită, îşi ridica ochii la 
ceruri şi-i ruga pe zei să o apere de ochiul rău şi de dinţii 
fermecaţi. Fratele meu Kyle şi cu minE. Se opri şi apoi 
continuă pe un ton diferit: Obişnuiam să o necâjim pe Ah Fu 
cu ea. 

Dunross îi spuse lui Casey: 

— E un portret al ei la Casa Mare - de fapt sunt două. 
Dacă vrei, ţi le voi arăta într-o zi. 

— Oh, mulţumesc, mi-ar place. E vreunul de-al lui Dirk 
Struan? 

— Sunt câteva. Şi unul al lui Robb, fratele său vitreg. 

— Mi-ar place să le văd. 

— Şi mie, spuse Bartlett. Drace, eu n-am văzut niciodată 
vreo fotografie a bunicilor mei, ca să nu mai vorbim de una 
a străbunicului meu. Am vrut întotdeauna să aflu despre 
strămoşii mei, să ştiu cum arătau, de unde veneau. Habar 
nu am nimic despre ei, în afară de faptul că bunicul se pare 
că avea o companie de transport în Vechiul Vest, într-un loc 
numit Jerrico. Trebuie să fie grozav să ştii din cine te tragi. 
Sunteţi norocoşi. 

Stătuse tăcut, ascultând şi fiind atent la tot ce se ascundea 
în spatele vorbelor, fascinat de ei, căutând indicii care să-l 
ajute să se hotărască: Dunross sau Gomt? Dacă e Dunross, 
Andrew Gavallan e un duşman, şi va trebui înlăturat, îşi 
spuse el. Tânărul Struan îl urăşte pe Dunross, francezul e o 
enigmă, iar Dunross însuşi e nitroglicerină curată şi la fel 
de periculos. Cotoroanţa asta a voastră pare fantastică, 
spuse el. Şi chiar şi Dirk trebuie să fi fost un tip teribil. 

— Ei, asta da caracterizare, spuse Jacques deville cu ochii 
scânteind. A fost cel mai mare pirat al Asiei! Aşteaptă puţin 
- ai să te uiţi la portretul lui Dirk şi ai să vezi trăsăturile 
comune ale familiei! Tai-panul nostru seamănă leit cu el şi, 
ma foi*, i-a moştenit toate părţile rele. 


— Las-o moartă, Jacques, spuse Dunross prieteneşte, şi 
apoi către Casey: Nu e adevărat. Jacques mă ia mereu 
peste picior. Nu semăn deloc cu el. 

— Dar te tragi din el. 

— Da. Străbunica mea a fost Winifred, singura fiică 
legitimă a lui Struan. Ea s-a căsătorit cu Lechie Struan 
Dunross, din acelaşi clan. Au avut un singur fiu care a fost 
bunicul meu - tai-pan după Culum. Familia mea - Dunross - 
sunt singurii descendenţi direcţi ai lui Dirk Struan, din câte 
ştim. 

— Ai spus - legitimă? 

Dunross zâmbi. 

— Dirk a mai avut fii şi fiice. Unul dintre fii, Gordon Chen, 
era de la o femeie pe care de fapt o chema Shen, de asta 
ştiţi, e ramura Chen de azi. Mai există şi cea T'Chung - de la 
Duncan T'Chung şi Kate T'Chung, copiii pe care i-a avut cu 
faimoasa May-may I'Chung. Oricum, aşa spun legendele, şi 
ele sunt acceptate aici deşi nimeni nu le poate confirma, sau 
infirma, şi Dunross ezită şi colţul ochilor i se încreţi de 
zâmbet. În Hong Kong şi Shanghai predecesorii noştri erau, 
ei bine, prietenoşi, iar chinezoaicele frumoase, atunci ca şi 
acum. Dar foarte rar se căsătoreau cu iubitele lor, iar 
anticoncepţionalele sunt o invenţie foarte recentă - aşa că 
nu ştii niciodată cu cine te-ai putea înrudi. Noi, ei bine, noi 
nu discutăm lucrurile astea în public - ci, într-un stil perfect 
britanic pretindem că nu există, deşi toţi ştim că există, dar 
aşa nimeni nu-şi pierde cinstea obrazului. Familiile 
eurasiatice din Hong Kong iau de obicei numele mamei, 
cele din Shanghai numele tatălui. Se pare că toţi ne-am 
adaptat. 

— Totul pare a fi foarte amical, spuse Gavallan. 

— Uneori, răspunse Dunross. 

— Atunci John Chen e rudă cu tine? întrebă Casey. 

— Daca te gândeşti la grădina raiului, atunci bănuiesc că 
toţi suntem înrudiţi, şi Dunross se uită la locul gol. 


Nu e stilul lui John să dispară, gândi el neliniştit, şi nu e 
genul care să se bage în traficul de arme, pentru nici un 
motiv. Sau să fie atât de prost să se lase prins. Tsu-yan? Ei 
bine, el e din Shanghai şi poate fi uşor speriat - dacă e 
amestecat în treaba asta. John era uşor de recunoscut dacă 
ar fi urcat în vreun avion azi-dimineaţă, deci n-a făcut-o. 
Trebuie să fi fugit cu o barcă - dacă a fugit. O 

*Pe legea mea (în franceză în original). 

Barcă, unde? Macao - nu, aici se înfundă. Un vapor? 
Foarte uşor, gândi el, dacă era aranjat sau chiar nearanjat 
şi rezolvat totul într-o oră. În fiecare zi a anului există 30 
sau 40 de plecări programate pentru toate colţurile lumii, 
vapoare mari şi vapoare mici, ca să nu mai vorbim de o mie 
de jonci care pot pleca ori când vor, şi chiar urmărit fiind, 
câţiva dolari aici, câţiva dincolo, şi e uşor să strecori ceva 
afară - afară sau înăuntru. Bărbaţi, femei, copii, droguri. 
Orice. Dar nici un motiv să strecori ceva înăuntru cu 
excepţia oamenilor şi a drogurilor şi a armelor şi a băuturii 
şi a ţigărilor şi a benzinei - celelalte sunt scutite de vamă şi 
fără restricţii. Cu excepţia aurului. Dunross zâmbi în sinea 
lui. Imporţi aur în mod legal sub licenţă, la 35 de dolari 
uncia, pentru tranzit spre Macao, şi ce se întâmplă apoi nu 
e treaba nimănui, dar e foarte profitabil. Da, îşi spuse el, şi 
consiliul lui Nelson Trading se întâlneşte în această după- 
amiază. Bun. Asta e o afacere riscantă care reuşeşte 
întotdeauna. Pe când lua nişte peşte din tava de argint 
întinsă către el, o observă pe Casey uitându-se lung la el. 

— Da, Casey? 

— Oh, mă întrebam doar cum de-mi ştii numele, zise ea şi 
se întoarse către Bartlett. Tai-panul m-a surprins, Linc. 
Chiar înainte de a face cunoştinţă mi s-a adresat cu 
Kamalian Ciranush, ca şi cum ar fi fost Mary Jane. 

— E persan? întrebă imediat Gavallan. 

— Pur armean. 

— Kamalian Cirrannuuush, spuse Jacques, plăcându-i 
sunetul şuierător al numelui. Tres jolis, mademoiselle. Ils ne 


şont pas difficiles sauf vour les cretins*. 

— Sau englezii, spuse Dunross şi toţi râseră. 

— Cum de-ai ştiut, tai-pan? îl întrebă Casey, venindu-i mai 
uşor să-i spun tai-pan decât Ian, şi lan nu i se potriveşte 
totuşi, îşi spuse ea, furată de gândul la trecutul lui şi Struan 
Cotoroanţa şi umbrele care păreau să-l învăluie. 

— L-am întrebat pe avocatul vostru. 

— Ce vrei să spui? 

— John Chen m-a sunat aseară pe la miezul nopţii. Nu-i 
spuseseşi ce însemnau K. C. Şi voiam să ştiu. Era prea 
devreme să sun la biroul tău din Los Angeles - acolo era 
doar 8 dimineaţa - aşa că l-am sunat pe avocatul tău din 
New York. Tatăl meu obişnuia să spună: Când nu eşti sigur 
întreabă. 

— L-ai deranjat pe Seymour Steigler III sâmbăta? întrebă 
Bartlett, uimit. 

— Da. Acasă în White Plains. 

— Dar numărul lui e secret. 

— Ştiu. L-am sunat pe un prieten chinez de la ONU. El mi 
l-a găsit. I-am spus domnului Steigler că vreau să ştiu 
pentru invitaţii - ceea ce, desigur, e adevărat. Trebuie să 
fim exacţi, nu? 

*Foarte frumos, domnişoară. Şi nu e greu decât pentru 
cretini. (în franceză). 

— Da, spuse Casey, cu mare admiraţie. Da, trebuie. 

— Aseară ştiai de Casey că E. Că e femeie? întrebă 
Gavallan. 

— Da. De fapt ştiu de câteva luni, dar nu şi ce însemnau K. 
C. De ce? 

— Aşa, tai-pan. Casey, vorbeai de Armenia. Familia ta a 
emigrat în America după război? 

— După primul război mondial, în 1918, răspunse Casey, 
începând povestea atât de des spusă. Iniţial numele nostru 
de familie a fost Icholokian. Când bunicii mei au sosit în 
New York, au renunţat la ian pentru a uşura lucrurile, 
pentru a-i ajuta pe americani să-l pronunţe. Şi totuşi, eu am 


primit numele de Kamalian Ciranoush. După cum ştiţi, 
Armenia este partea de sud a Caucazului - la nord de Iran 
şi Turcia şi la sud de Georgia sovietică. Pe vremuri era o 
naţiune suverană, liberă, dar acum e înglobată în Rusia 
Sovietică şi Turcia. Bunică mea a fost georgiană - pe 
vremuri se făceau multe căsătorii între neamuri diferite. 
Poporul meu era răspândit în tot imperiul otoman, aproape 
două milioane, dar masacrele, mai ales cele din 1915 şi '16. 
Şi Casey se înfioră. A fost un adevărat genocid. N-am mai 
rămas decât vreo 500.000, răspândiţi în întreaga lume. 
Armenii au fost negustori, artişti, pictori şi bijutieri, dar şi 
scriitori şi soldaţi. Existau aproape 50.000 armeni în armata 
turcă înainte să fie dezarmaţi, proscrişi şi împuşcaţi de 
către turci în primul Război Mondial - generali, ofiţeri şi 
soldaţi. Erau o minoritate de elită, şi aşa fuseseră de secole. 

— De aceea îi urau turcii? întrebă de Ville. 

— Erau harnici şi naţionalişti şi foarte buni comercianţi şi 
afacerişti - controlau o mulţime de afaceri şi tranzacţii. 
Bunicul spunea că avem comerţul în sânge. Sau poate 
principalul motiv e că armenii sunt creştini - ei au fost 
primul stat creştin din istorie sub romani - şi turcii sunt 
evident mahomedani. Turcii au cucerit Armenia în secolul al 
XVI-lea şi au existat întotdeauna hărţuieli la graniţă între 
Rusia ţaristă creştină şi turcii „necredincioşi”. Până în 1917 
Rusia ţaristă a fost adevăratul nostru protector. Turcii 
otomani au fost întotdeauna un popor ciudat, foarte crud, 
foarte ciudat. 

— Familia ta a plecat înainte să înceapă problemele? 

— Nu. Bunicii mei erau foarte bogaţi şi, ca şi mulţi alţii, au 
crezut că lor nu li se poate întâmpla nimic. Au scăpat chiar 
pe sub nasul soldaţilor, au luat cu ei doi fii şi o fiică şi au 
ieşit pe uşa din spate, doar cu ce au putut înhăţa în goana 
către libertate. Restul familiei n-a reuşit să fugă. Bunicul şi- 
a plătit fuga din Istanbul pe o barcă de pescari care i-a dus 
pe el şi pe bunica în Cipru, unde, într-un fel sau altul, au 
făcut rost de viză pentru America. Aveau la ei ceva bani şi 


bijuterii - şi multă pricepere. Bunica mai trăieşte încă. Şi 
mai ştie încă să se tocmească ca cei mai buni dintre ei. 

— Bunicul tău era negustor? întrebă Dunross. De-asta te- 
au interesat afacerile? 

— Comerţul ne-a fost băgat în cap imediat ce ne-am putut 
gândi să fim independenţi, spuse Casey. Bunicul a întemeiat 
o companie de optică în Providence, care făcea lentile şi 
microscoape, şi o firmă de import-export care se ocupa în 
principal de covoare şi parfumuri, şi pe deasupra făcea şi 
ceva tranzacţii cu aur şi pietre preţioase. Tata desena şi 
făcea bijuterii. E mort acum, dar a avut micul lui magazin în 
Providence, iar fratele lui, unchiul meu Bghos, lucra cu 
bunicul. Acum, de când bunicul a murit, unchiul meu 
conduce firma de export-import. E mică, dar sigură. Eu şi 
sora mea am crescut printre târguieli, negocieri şi 
probleme de profit. Era un joc grozav, şi toţi ştiam să-l 
jucăm la fel de bine. 

— UndE. Oh, mai vrei şarlotă, Casey? 

— Nu, mulţumesc, mi-ajunge. 

— Unde ţi-ai luat diploma în studii comerciale? 

— Cred că în multe locuri, spuse ea. După ce am terminat 
liceul, m-am înscris la un curs comercial de doi ani la 
Katherine Gibbs în Providence stenografie, dactilografie, 
contabilitate simplă, fişare, plus câteva elemente 
comerciale de bază. Dar încă de când am învăţat să 
socotesc am lucrat nopţile şi în vacanțe şi la sfârşit de 
săptămână cu bunicul la firma lui. Am fost învățată să 
gândesc şi să fac planuri şi să pun planurile în aplicare, aşa 
că cea mai mare parte din pregătirea mea s-a făcut în timp 
ce munceam. Sigur că de când am terminat şcoala am 
urmat cursurile de specializare pe care le-am vrut - 
majoritatea la seral, şi Casey râse. Anul trecut am urmat 
unul chiar la Harvard Business School, am fost primită de 
unii membrii ai facultăţii ca o bombă H, deşi acum începe să 
fie mai uşor pentru o femeie. 


— Cum ai reuşit să ajungi omul... Doamna care taie şi 
spânzură la Par-Con Industries? întrebă Dunross. 

— Perspicacitate, spuse Casey şi toţi râseră o dată cu ea. 

Bartlett interveni. 

— Casey munceşte cât zece, Ian. Are o viteză fantastică la 
citit, aşa că poate studia mai multe probleme decât doi 
directori executivi obişnuiţi. Are un fler deosebit când e 
vorba de pericol, nu-i e frică să ia o hotărâre, încheie mai 
multe afaceri decât strică, şi nu roşeşte prea uşor. 

— Asta-i punctul meu forte, spuse Casey. Mulţumesc, Linc. 
— Dar nu ţi-e greu, Casey? întrebă Gavallan. Nu trebuie, 
să faci o mulţime de concesii ca femeie ca să ţii pasul? Nu e 

uşor pentru tine să faci o muncă de bărbat! 

— Nu consider că munca mea e o muncă de bărbat, 
Andrew, răspunse ea imediat. Femeile au tot atâta minte şi 
putere de muncă ca şi bărbaţii. 

Se auzi imediat un hohot de râs zeflemitor, dar prietenesc 
din partea lui Linbar şi Gavallan, dar Dunross îi ignoră şi 
spuse: 

— Cred că vom discuta asta mai târziu. Totuşi, Casey, cum 
ai ajuns ceea ce eşti azi la Par-Con? 

— Să-ţi spun povestea adevărată, lan care semeni cu Dirk 
Struan, cel mai mare pirat din Asia, sau să ţi-o spun pe cea 
cunoscută de toată lumea, se întrebă ea. Apoi îl auzi pe 
Bartlett începând să povestească şi ştiu că acum putea să 
viseze liniştită pentru că auzise această versiune de o sută 
de ori până acum, şi era parţial adevărată, parţial falsă şi 
parţial ceea ce el voia să creadă că se întâmplase. Câte din 
poveştile tale cu Struan Cotoroanţa şi Dirk Struan sunt 
adevărate şi care e adevărata ta istorie şi cum ai devenit 
tai-pan? Sorbi din vinul de Porto, bucurându-se de dulceaţa, 
lui plăcută, pierdută în visare. E ceva în neregulă aici, 
gândea eA. Acum, ceva ce pot simţi foarte clar. Ceva e în 
neregulă cu Dunross. Ce? 

— Am întâlnit-o prima dată pe Casey în Los Angeles, 
California - acum aproape şapte ani, începu Bartlett. 


Primisem o scrisoare de la o oarecare Casey Tcholok, 
preşedinta companiei Hed-Opticals din Providence, care 
dorea să discute despre o fuzionare. Pe vremea aceea eram 
în plină construcţie în întreg Los Angeles-ul - zone 
rezidenţiale, supermagazine, câteva clădiri administrative 
destul de mari, zone industriale, zone comerciale - îmi 
spuneai ce vrei şi eu construiam. Aveam o cifră de afaceri 
de 3,2 milioane şi tocmai începusem să fiu cunoscut - dar 
eram încă la un milion de mile depărtare de Marele Panou 
de Afişaj. 

— Adică Bursa New York-ului? 

— Da. Ei bine, Casey apare ca o floare şi-mi spune că vrea 
ca eu să fuzionez cu Hed-Opticals care scosese 277.600 de 
dolari în anul de dinainte, şi apoi împreună vom încerca să 
punem mâna pe Randolf Opticals, cea mai veche companie 
în domeniu - 53 de milioane din vânzări, curs la bursă, o 
bucată zdravănă din piaţa de lentile şi o groază de bani în 
bancă - şi eu îi spun că e nebună, dar de ce Randolf? Ea-mi 
spune că în primul rând pentru că e acţionară la Bartlett 
Construction - are 10 acţiuni de un dolar - am scos un 
milion de acţiuni şi am vândut 500.000 la paritate - şi că ar 
fi foarte şic pentru Bartlett Construction să deţină Randolf, 
şi în al doilea rând „pentru că ticălosul ăsta de George 
Toffer, care conduce Randolf Opticals e un mincinos, un 
şarlatan, un hoţ, şi încearcă să mă elimine”. 

Bartlett rânji şi se opri să-şi tragă sufletul, iar Dunross 
interveni râzând: 

— E adevărat, Casey? 

Casey răspunse imediat: 

— Oh, da, am spus că George 'Toffer e un mincinos, un 
şarlatan, un hoţ şi un ticălos. Şi încă mai e, şi Casey zâmbi 
fără veselie. Şi într-adevăr încerca să mă elimine. 

— De ce? 

— Pentru că i-am spus să plece - să se ducă naibii. 

— De ce-ai făcut-o? 


— Tocmai preluasem Hed-Opticals. Bunicul murise cu un 
an în urmă şi trăsesem la sorţi, unchiul meu Bghos şi cu 
mine, care ce ia. Eu am câştigat Hed-Opticals. Avusesem o 
ofertă de la Randolf în urmă cu un an să ne cumpere - dar o 
refuzasem - aveam o activitate mică, dar bună, forţă de 
muncă bună, tehnicieni buni - o parte din ei armeni - o 
mică parte din piaţă. Nu însă şi capital şi spaţiu de mişcare, 
dar ne descurcam, iar calitatea produselor noastre era 
excelentă. Imediat după ce am luat conducerea, George 
Toffer trecu pe acolo „din întâmplare”. Avea o părere 
nemaipomenită despre el. Dumnezeule, ce părere! Susţinea 
că era un veteran de război al armatei Statelor Unite, dar 
am descoperit că nu era - era genul de mincinos. Oricum, 
mi-a mai făcut o ofertă ridicolă să mă scape de Hed- 
OpticalS. Chestia cu biata fetiţă care ar trebui să se ocupe 
de bucătărie, şi „hai să luăm masa diseară în apartamentul 
meu şi de ce să nu ne distrăm pentru că sunt singur aici 
câteva zile.” Am spus „Nu, mulţumesc” şi s-a simţit foarte 
jignit. Foarte. Dar mi-a spus „Okay” şi a revenit la afaceri şi 
a sugerat ca în loc să ne cumpere, să facem nişte contracte 
secundare pe câteva contracte de-ale lor. Mi-a făcut o 
ofertă bună şi după câteva târguieli ne-am înţeles. Dacă le 
rezolvam pe astea, mi-a spus, va dubla cifra. În următoarea 
lună am făcut treaba mai bine şi mai ieftin decât ar fi putut 
el vreodată s-o facă - am livrat totul conform contractului şi 
el a obţinut un profit fantastic. Dar apoi a revocat 
contractul pe baza unei clauze verbale şi a scăzut - furat - 
20.378 dolari, apoi a doua zi cinci dintre cei mai buni clienţi 
ai mei ne-au părăsit pentru Randolf, iar în săptămâna 
următoare alţi şapte - toţi primiseră oferte la mai puţin 
decât preţul de cost. M-a lăsat să mă frământ vreo 
săptămână, apoi mi-a telefonat. „Bună, iubito”, mi-a spus, 
fericit ca o broască râioasă într-o căldare de noroi, „Îmi 
petrec week-end-ul singur la Martha's Vineyard.” Asta e o 
insuliţă pe Coasta de est. Apoi a adăugat: „Ce-ar fi să vii şi 
tu să ne distrăm puţin şi să discutăm despre viitor şi să 


dublez comanda.” I-am cerut banii mei, şi el a râs de mine şi 
mi-a spus să mai cresc şi mi-a sugerat că ar fi mai bine să 
mă mai gândesc la oferta lui pentru că în felul în care merg 
treburile în curând n-o să mai existe Hed-Opticals. L-am 
înjurat, spuse Casey. Ştiu să înjur destul de bine, şi i-am 
spus unde să se ducă în trei limbi. După încă patru 
săptămâni nu mai aveam clienţi, încă o lună şi oamenii mei 
au trebuit să-şi caute alte locuri de muncă. Pe atunci mă 
gândeam că ar trebui să încerc în California. Nu voiam să 
rămân în Est, şi zâmbi strâmb. Era o chestie de cinste a 
obrazului, dacă ştiam pe atunci ce înseamnă asta. M-am 
gândit să-mi iau o vacanţă de câteva săptămâni ca să mă 
gândesc ce să fac. Apoi într-o zi rătăceam printr-un parc de 
distracţii în Sacramento şi Linc era acolo. Vindea într-o 
gheretă acţiuni la Bartlett Construction şi am cumpărat. 

— Ce făcea? întrebă Dunross. 

— Da, asta făceam, spuse Bartlett. Am vândut mai mult de 
20.000 acţiuni aşa. Prin parcuri de distracţii, comenzi de 
mărfuri prin poştă, supermagazine, agenţi de schimb, 
centre comerciale - ca şi bănci de investiţii. Da, aşa am 
făcut. Continuă, Casey. 

— Aşa că i-am citit prospectul şi l-am privit un timp şi m- 
am gândit că e de viitor. Cifrele lui şi bilanţul şi ritmul de 
extindere erau excepţionale şi mi-am spus că oricine îşi 
vinde propriile sale acţiuni trebuie să ajungă departe. Aşa 
că i-am cumpărat zece acţiuni, i-am scris şi m-am dus să 
discut cu el. Şi ăsta-i sfârşitul poveştii. 

— Pe naiba, Casey, cum să fie! spuse Gavallan. 

— Continuă tu, Linc, spuse ea. 

— Okey. Ei bine, apoi. 

— Nişte porto, domnulE. lartă-mă. Linc? 

— Mulţumesc, Andrew, dar, ăă, aş mai putea bea o bere? şi 
berea sosi imediat. Deci Casey a venit să mă vadă. După ce 
mi-a povestit totul, aproape exact cum a povestit acum, i-am 
spus: „O întrebare, Casey. Anul trecut Hed-Opticals a 
încasat până în 300.000. Ce profit va obţine anul, ăsta?” 


„Zero”, mi-a spus, cu zâmbetul ăla al ei. „Eu reprezint tot 
activul lui Hed-Opticals. De fapt, sunt tot ce-a mai rămas.” 
„Atunci la ce bun să fuzionez cu zero - am eu destule 
probleme şi aşa.” „Ştiu cum să curăţăm Randolf Opticals.” 
„Cum?” „Douăzeci şi două la sută din acţiunile companiei 
sunt deţinute de trei oameni - şi toţi îl dispreţuiesc pe 
Toffer. Cu douăzeci la sută poţi deţine controlul. Ştiu cum să 
obţii voturile lor, şi, ceea ce e mai important, îi cunosc 
slăbiciunile lui 'Toffer.” „Care sunt?” „Vanitatea, e un 
grandoman, dar în primul rând e prost.”,. Nu poate fi prost 
şi să conducă o companie ca asta. „Poate că la început n-a 
fost, dar acum e. E tocmai bun de înghiţit.” „Şi tu ce vrei la 
afacerea asta. Casey?” „Capul lui Ioffer - eu vreau să-l dau 
afară.” „Şi altceva? „ „Dacă reuşesc să-ţi arât cuM. Dacă 
reuşim să preluăm Randolf Opticals, să zicem în şase luni, 
aş vreA. Aş vrea un contract de un an, cu posibilităţi de 
prelungire până la şapte anl. Pentru un salariu pe care-l 
consideri proporţional cu priceperea mea, ca vice- 
preşedinte executiv responsabil cu achiziţiile. Dar vreau 
această înţelegere cu mine ca individ, nu femeie, ca o 
persoană egală cu tine. Tu eşti şeful, bineînţeles, dar voi fi 
cu tine egală aşa cum ar fi un bărbat, orice indiviD. Dacă 
mă achit de obligaţii. 

Bartlett rânji şi sorbi din bere. 

— Am spus „Okey, s-a făcut”. M-am gândit, ce am de 
pierdut - eu cu amărâtele mele de trei sferturi de milion şi 
ea cu bilanţul ei pe zero pentru Randolf Opticals în şase 
luni, ăsta chiar că e un furt. Aşa că am dat mâna, bărbat cu 
femeie, şi Bartlett râse. A fost prima dată când am făcut o 
afacere cu o femeie, chiar aşa - şi n-am regretat niciodată. 

— Mulţumesc, Linc, spuse Casey în şoaptă, şi fiecare 
bărbat îl invidie. 

Şi ce s-a întâmplat după ce l-ai dat afară pe offer, se 
întrebă Dunross la fel ca toţi ceilalţi. Atunci a început între 
voi doi? 

— Şi preluarea, făcu el către Bartlett, a mers uşor? 


— Greu, dar ne-au înverşunat şi lecţiile pe care le-am 
învăţat - amândoi le-am învăţat - au făcut cât o mie la sută. 
În cinci luni aveam controlul. Casey şi cu mine cuceriserăm 
o companie de 53 de ori şi jumătate mai mare decât a 
noastră. Cu şaizeci de minute înainte de ora H aveam un 
minus de 4 milioane de dolari în bancă şi eram pe punctul 
de a ajunge la închisoare, dar 60 de minute mai târziu 
deţineam controlul. Doamne, aia da luptă. Într-o lună şi 
jumătate am reorganizat compania, şi acum Par-ConRandolf 
Division scoate un profit de 150 de milioane pe an şi 
capitalul creşte. A fost un blitz-krieg clasic şi a constituit un 
model de tactică pentru Par-Con-Industries. 

— Şi George 'Toffer ăsta, Casey? Cum l-ai concediat? 

Casey îşi întoarse ochii de culoarea castanei de la Bartlett 
către Dunross şi el îşi spuse, Dumnezeule, aş vrea să fii a 
mea. Casey răspunse: 

— În momentul în care am căpătat controlul eu. 

Se întrerupse în clipa în care sună telefonul şi în încăpere 
apăru brusc o tensiune. Toţi, chiar şi servitorii, îşi 
îndreptară imediat atenţia către telefon - cu excepţia lui 
Bartlett. Sângele se scurse din obrajii lui Gavallan şi deville. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Casey. 

Dunross rupse tăcerea: 

— Este una din regulile noastre. În timpul prânzului nu ni 
se dă nici o legătură telefonică dacă nu este o urgenţă - o 
urgenţă personală - pentru unul din noi. 

Îl priviră cu toţii pe Lim cum pune pe masă tava cu ceştile 
de cafea. Li se păru un secol până ce traversă încăperea şi 
ridică receptorul. Toţi aveau soţii şi copii şi familii şi toţi se 
întrebau ce moarte sau ce dezastru - şi Doamne, fă să fie 
pentru altul, şi-şi amintiră de ultima dată când sunase 
telefonul, cu două zile în urmă. Pentru Jacques. Apoi 
altădată, luna trecută, pentru Gavallan, mama lui era pe 
moarte. Toţi primiseră telefoane, de-a lungul vremii. Toate 
aducătoare de veşti proaste. Andrew Gavallan era sigur că 
era pentru el. Soţia lui, Kathren, sora lui Dunross, era la 


spital pentru rezultatele unor analize complete - de câteva 
săptămâni se simţea rău fără vreun motiv aparent. Isuse 
Cristoase, gândi el, fii tare, conştient că ceilalţi îl priveau. 

— Ceee? Lim ascultă o clipă, se întoarse şi întinse 
receptorul. E pentru tine, tai-pan. 

Ceilalţi răsuflară adânc şi îl priviră pe Dunross. Merse 
sigur de sine spre telefon. 

— Alo! La dra - Ce? NU. Nu, vin imediat. Nu, nu face 
nimic. Vin imediat. 

Puse jos receptorul într-o linişte adâncă şi toţi văzură cât 
era de şocat. După o pauză spuse: 

— Andrew, spune-i Claudiei să-mi amâne întâlnirile de 
consiliu de după-amiază. Tu şi Jacques continuaţi cu Casey. 
Era Phillip. Mă tem că bietul John Chen a fost răpit. 

Şi ieşi din încăpere. 

Ora 14.35. 

Dunross cobori din maşină şi intră grăbit pe uşa deschisă a 
Casei Mari, în stil chinezesc, ridicată în vârful pintenului 
numit Punctul de Observaţie al lui Struan. Trecu pe lingă un 
servitor impecabil care închise uşa în urma lui, şi intră în 
camera de zi. Încăperea era victoriană, lipsită de gust şi 
încărcată cu vechituri şi mobilă disparată. 

— Bună, Phillip, spuse el. Îmi pare rău. Săracul John! Unde 
e scrisoarea? 

— Uite-o! Phillip o luă de pe canapea şi se ridică. Dar mai 
întâi uită-te la asta. Arătă spre o cutie de pantofi din carton 
îndoită aflată pe o măsuţă de marmură lingă şemineu. 

Când Dunross traversă camera o observă pe Dianne, soţia 
lui Phillip Chen, care stătea într-un colţ, pe un scaun cu 
spătar înalt. 

— Oh, bună, Dianne, îmi pare rău, spuse el din nou: Ea 
ridică din umeri impasibilă. 

— Joss, tai-pan! avea 52 de ani şi era eurasiatică, cea de-a 
doua soţie a lui Phillip Chen, matroană atrăgătoare şi 
încărcată de bijuterii, care purta un cheong-sam maro 
închis, un şirag deosebit de valoros din boabe de jad, şi un 


inel cu un diamant de patru carate - printre multe alte 
inele. Da, joss, repetă ea. 

Dunross încuviinţă din cap, displăcându-i puţin mai mult 
decât de obicei. Se uită la conţinutul cutiei fără să atingă 
nimic. Printre bucăţi de ziar mototolite, văzu un stilou pe 
care-l recunoscu, era al lui John Chen, un permis de 
conducere, câteva chei pe un inel mic, o scrisoare adresată 
lui John Chen, Sinclair Towers 14A, şi o punguţă de plastic 
cu o bucată de cârpă pe jumătate băgată în ea. Scoase un 
stilou din buzunar şi deschise cu el permisul de conducere. 
John Chen. 

— Deschide punga de plastic, spuse Phillip. 

— Nu. Aş putea şterge amprentele de pe ea, spuse 
Dunross, simțindu-se caraghios, dar totuşi spunând-o. 

— Oh - am uitat de asta. La dracu. Sigur, amprentele. Ale 
mele sun. Sigur că am deschis-o. Ale mele trebuie să fie 
peste tot - pe toate. 

— Ce e în ea? 

— E. Phillip veni lingă el şi, înainte ca Dunross să-l poată 
opri, trase cârpa afară, fără să mai atingă punga. Pe cârpă 
nu se lasă amprente, nu? Uite! 

Cârpa conţinea cea mai mare parte dintr-o ureche, tăiată 
curat şi precis, şi nu ruptă. Dunross blestemă încet. 

— Cum a ajuns aici cutia? întrebă el. 

— A fost adusă de cineva. Cu mâini tremurânde, Phillip 
Chen înfăşură la loc urechea şi o puse în cutie. Pur şi 
simplU. Pur şi simplu am deschis pachetul, aşa cum ar fi 
făcut oricine. A fost adusă acum aproape o jumătate de oră. 

— De către cine? 

— Nu ştim. Un tânăr, a spus servitoarea. Un tânăr pe un 
scuter. Nu l-a recunoscut şi nici nu i-a luat numărul. Ni se 
aduc o mulţime de pachete. N-avea nimic deosebit - cu 
excepţia cuvintelor „Domnului Phillip Chen, o problemă de 
mare importanţă, a se deschide personal” scrise pe pachet, 
pe care ea nu le-a observat imediat. Când l-am deschis şi 


am citit scrisoare. A fost doar un tânăr care a spus „Un 
pachet pentru domnul Phillip Chen” şi a plecat. 

— Ai sunat la poliţie? 

— Nu, tai-pan, ai spus să nu fac nimic. 

Dunross se îndreptă spre telefon. 

— Ai vorbit deja cu soţia lui John? 

Dianne spuse imediat: 

— De ce trebuie să-i dea Phillip veştile proaste? Va face o 
criză de nervi îngrozitoare. Să o sune pe Barbara? Oh, nu, 
tai-pan, nU. Nu până ce nu informăm poliţia. Ei trebuie să-i 
spună. Ei ştiu cum se fac treburile astea. 

Repulsia lui Dunross crescu. 

— Mai bine ai chema-o aici repede. 

Formă numărul poliţiei şi-l ceru pe Armstrong. Nu putea 
veni la telefon. Dunross spuse cine e, apoi întrebă de Brian 
Kwok. 

— Da, tai-pan. 

— Brian, poţi să vii imediat aici? Sunt acasă ia Phillip 
Chen, la Punctul de Observaţie al lui Struan. John Chen a 
fost răpit. 

Îi spuse despre conţinutul cutiei. Urmă o tăcere, apoi 
Brian răspunse: 

— Vin imediat. Nu atinge nimic şi nu-l lăsa să vorbească cu 
nimeni. 

— Bine. 

Dunross puse receptorul jos. 

— Acum dă-mi scrisoarea, Phillip. 

O luă cu grijă, ţinând-o colţuri. Literele chinezeşti erau 
scrise clar, dar nu de o persoană cu multă educaţie. O citi 
încet, cunoscând cea mai mare parte a caracterelor: 
„Domnule Philip Chen, vă rog să-mi daţi voie să vă spun că 
am neapărată nevoie de 500.000 dolari Hong Kong şi de 
aceea mă adresez dumneavoastră. Sunteţi atât de bogat 
încât aceşti bani ar fi ca un fir de păr smuls de la nouă boi. 
Temându-mă că s-ar putea să mă refuzaţi nu am altă 
alternativă decât să-l iau ca ostatic pe fiul dumneavoastră. 


Făcând aceasta nu mă mai tem de refuzul dumneavoastră. 
Sper că vă veţi gândi cu grijă de trei ori la asta şi o să ţineţi 
seama de ea. Dumneavoastră veţi hotări dacă veţi anunţa 
sau nu poliţia. Vă trimit o dată cu scrisoarea câteva obiecte 
pe care fiul dumneavoastră le foloseşte zilnic, pentru a vă 
dovedi în ce situaţie se află fiul dumneavoastră. V-am trimis 
şi o bucată din urechea fiului dumneavoastră. Cred că vă 
veţi da seamă de cruzimea şi grozăvia acţiunilor mele. Dacă 
plătiţi liniştit banii, viaţa fiului dumneavoastră va fi 
asigurată. Scrisă de Vârcolac.” 

Dunross arătă spre cutie. 

— Lartă-mă, dar recunoşti, ăăăĂ. Asta? 

Phillip Chen râse nervos, şi la fel şi soţia lui. 

— Tu le recunoşti, lan? Tu-l ştii pe John dintotdeauna. Asta 
e. Cum poate cineva recunoaşte aşa ceva, heya? 

— Mai ştie cineva de asta? 

— Nu, evident cu excepţia servitorilor, şi Shitee T'Chung şi 
câţiva prieteni care luau masa cu mine. EI. Ei erau aici când 
a sosit pachetul. Da, erau aici. Au plecat chiar înainte să 
soseşti tu. 

Dianne Chen se foi în scaun şi spuse ceea ce Dunross 
gândea: 

— Aşa că până diseară o să ştie tot Hong Kongul! 

— Da. Şi până în zori titluri de-o şchioapă în ziare, şi 
Dunross încercă să-şi pună în ordine mulţimea de întrebări 
şi răspunsuri care-i năvăleau în minte. Presa va afla despre, 
ăăă, ureche şi „Vârcolac” şi ziarele vor urla. 

— Da. Da, vor urla. 

Phillip Chen îşi aduse aminte ce-i spusese Shitee T'Chung 
când au citit cu toţii scrisoarea: „Nu plăti răscumpărarea 
cel puţin o săptămână, Phillip prietene, şi vei fi cunoscut în 
toată lumea! Ayeeyah, auzi, o bucată de ureche şi 
Vârcolacul! Eeee, vei deveni cunoscut în toată lumea 

— Poate nu e urechea lui şi totul nu-i decât o păcăleală, 
spuse Phillip Chen cu speranţă în glas. 

— Da! 


LLA 


Dacă e urechea lui John, îşi spuse Dunross, profund 
tulburat, şi dacă au trimis-o încă înainte de negocieri, 
atunci pun pariu că amărâtul e deja mort. 

— N-avea rost să-i facă una ca asta, spuse el. Sigur că vei 
plăti. 

— Sigur. Avem noroc că nu suntem la Singapore, nu? 

— Da. 

În Singapore legea spunea că în momentul în care cineva 
era răpit toate conturile din bancă ale familiei erau blocate 
pentru a împiedica plata către răpitori. Răpirile deveniseră 
acolo foarte frecvente, iar chinezii preferau să plătească 
repede şi în secret, fără să mai anunţe poliţia. 

— Ce nenorocire! Săracul John! 

Phillip spuse: 

— Vrei nişte ceai - sau un pahar de ceva? Ţi-e foame? 

— Nu, mulţumesc. Stau până vine Brian şi apoi plec! 
Dunross se uită la cutie şi la chei, văzuse de multe ori inelul 
cu chei. Lipseşte cheia de la seif, spuse el. 

— Care cheie? întrebă Dianne Chen. 

— John avea întotdeauna o cheie de la seif printre 
celelalte. 

Ea nu se mişcă de pe scaun. 

— Nu e acolo? 

— Nu. 

— Poate te înşeli. Că a avut-o întotdeauna pe inel. 

Dunross se uită la ea şi apoi la Phillip Chen. Amândoi îi 
înfruntară privirea fără să şovăie. Ei bine, dacă nu au luat-o 
tâlharii, acum e la Phillip sau Dianne, şi dacă aş fi fost în 
locul lor aş fi făcut la fel. Dumnezeu ştie ce ar putea fi într- 
un asemenea seif. 

— Poate mă înşel, spuse el pe un ton sec. 

— Ceai, tai-pan? întrebă Dianne, şi el văzu în ochii ei 
umbra unui zâmbet. 

— Da, cred că da, spuse el, ştiind că ei luaseră cheia. 

Ea se ridică, strigă să se aducă ceai şi se aşeză din nou. 

— Eee, aş vrea să se grăbească. Poliţia. 


Phillip se uita pe geam la grădina uscată. 

— Aş vrea să plouă. 

— Mă întreb cât ne va costa să-l aducem înapoi pe John, 
murmură ea. 

După o pauză, Dunross spuse: 

— Oare chiar contează? 

— Cum să nu conteze?! răspunse imediat Dianne. Zău, tai- 
pan! 

— Oh, da, răspunse şi Phillip Chen. Cinci sute de mii de 
dolari Hong Kong! Ayaaa, cinci sute de mii - asta-i o avere. 
Afurisiţii de triazi! Ei bine, dacă ei cer cinci sute, pot s-o 
rezolv cu o sută cincizeci. Slavă Domnului că nu au cerutun 
milion! sprâncenele i se încruntară şi faţa îi deveni şi mai 
pământie. Dew neh loh moh pe toţi răpitorii. Ar trebui 
hăcuiţi. Toţi. 

— Da, spuse Dianne. Triazi împuţiţi! Poliţia ar trebui să fie 
mai deşteaptă. Să fie mai descurcăreaţă şi mai deşteaptă şi 
să ne apere mai bine. 

— Ei, nu-i cinstit, spuse Dunross tăios. De ani de zile n-a 
mai fost o răpire importantă în Hong Kong, iar în Singapore 
asta se întâmplă în fiecare lună. Crimele sunt fantastic de 
rare aici - poliţia noastră face o treabă grozavă - grozavă. 

— Ha, pufni Dianne. Toţi sunt corupți. De ce să te faci 
poliţist dacă nu să te îmbogăţeşti? N-am încredere în 
niciunul. Ştim noi, oh da, ştim noi. Cât despre răpiri, ha, 
ultima a fost acum şase ani. A fost vărul meu de-al treilea, 
Fu San Sung - familia a trebuit să plătească şase sute de 
mii de dolari Hong Kong ca să-l capete înapoi teafăR. L-a 
adus în pragul falimentului. 

— Ha! râse batjocoritor Phillip Chen. Colibri Sung? 
Imposibil! 

Colibri Sung era un armator foarte bogat, trecut de 50 de 
ani, cu un nas ascuţit - prea lung pentru un chinez. Fusese 
poreclit Colibri Sung pentru că zbura din salon de dans în 
salon de dans şi din floare în floare, în Singapore, Bangkok, 
Taipe şi Hong Kong, scăldându-şi bărbăţia în ulcica cu 


miere a nenumărate doamne, deşi gurile rele spuneau că 
nu bărbăţia, căci îi plăceau perversiunile. 

— Poliţia a recuperat cea mai mare parte din bani, dacă-mi 
aduc eu bine aminte, şi i-a trimis pe criminali în închisoare 
pentru douăzeci de ani. 

— Da, tai-pan, aşa s-a întâmplat, dar i-au trebuit luni 
întregi. Şi aş pune pariu că unul sau doi poliţişti ştiau mai 
mult decât au spus. 

— Prostii, spuse Dunross. N-ai nici un motiv să crezi asta! 
Niciunul. 

— Aşa e, spuse iritat Phillip Chen. I-au prins, Dianne! ea îl 
privi, imediat el îşi schimbă tonul. Sigur, dragă, poliţia poate 
fi coruptă, dar aici avem noroc, mult noroc. Bănuiesc că nu 
m-ar deranja atât de mult treaba asta cu John - e doar o 
problemă de răscumpărare şi familia noastră a fost 
norocoasă până acum - nu m-ar deranja dacă n-ar fl. Asta! 
arătă spre cutie cu dezgust. Teribil! Şi total necivilizat. 

— Da, spuse Dunross, şi se întrebă dacă nu era urechea lui 
John, a cui era oare? De unde poţi face rost de o ureche? Îi 
veni să râdă de ridicolul întrebării. Reveni apoi la un gând 
mai vechi, punându-şi problema dacă răpirea avea vreo 
legătură cu Isu-yan, armele şi Bartlett. Nu e stilul 
chinezilor să mutileze o victimă. Nu, şi cu siguranţă nu atât 
de repede. Răpirea e o veche artă chinezească şi regulile au 
fost întotdeauna clare plăteşti şi taci şi nu vor fi probleme, 
amâni şi vorbeşti şi vei avea necazuri. 

Rămase cu ochii pe fereastră la grădini şi la panorama 
largă a nordului oraşului şi a mării. Vapoare, jonci şi 
sampane punctau marea azurie. Deasupra lor era un cer 
senin şi nici un semn de ploaie, musonul de vară bătea egal 
din sud-vest şi se întrebă absent cum arătau elitrele plutind 
cu vintul din pupa, sau luptând contra vântului pe vremea 
strămoşilor lui. Dirk Struan avusese întotdeauna un punct 
de observaţie secret în vârful muntelui. De-acolo se putea 
uita spre sud şi est şi vest şi spre marele canal Sheung Su 
Mun, pe unde se intra în Hong Kong dinspre sud - singurul 


drum spre interior pentru vasele care veneau de acasă, din 
Anglia. Din punctul de observaţie al lui Struan se putea zări 
vasul poştal care se îndrepta spre insulă şi se putea 
semnaliza spre poale. Atunci tai-panul trimitea un cuter 
rapid care lua primul corespondenţa, pentru a avea un 
avans de câteva ore faţă de rivalii săi, cele câteva ore 
însemnând probabil diferenţa între bogăţie şi faliment - 
atât de mult dura drumul de acasă. Nu ca astăzi, cu 
comunicațiile rapide, gândi Dunross. Suntem norocoşi - nu 
trebuie să aşteptăm aproape doi ani pentru un răspuns, ca 
Dirk. Isuse, ce bărbat trebuie să fi fost. Nu trebuie să pierd 
cu Bartlett. Trebuie să pun mâna pe aceste douăzeci de 
milioane. 

— Afacerea sună foarte bine, tai-pan, spuse Phillip Chen, 
ca şi când i-ar fi citit gândurile. 

— Da. Da, aşa e. 

— Dacă ei chiar pun bani gheaţă ne vom îmbogăţi cu toţii 
şi va fi h'eung yau pentru Nobila Casă, adăugă el radios. 

Dunross zâmbi din nou sardonic. H'eung yau însemna 
unsoare parfumată şi era de obicei o expresie folosită 
pentru bani, plată, şantaj, tot ce era plătit de toate 
restaurantele chinezeşti, majoritatea firmelor, toate 
tripourile, toate saloanele de dans, toate prostituatele către 
triazi, către orice formă de triadă, peste tot în lume. 

— Şi totuşi mi se pare uimitor că h'eung yau este plătită în 
orice afacere este implicat un chinez. 

— Ei, tai-pan, îi spuse Dianne ca şi când ar fi vorbit cu un 
copil. Cum poate să existe vreo afacere fără protecţie? 
Evident, te aştepţi să plăteşti, aşa că plăteşti, nu contează. 
Toată lumea dă h'eung yau - o formă de h'eung yau! şi 
mărgelele ei de jad scoaseră un clinchet când se suci în 
scaun, cu ochii întunecaţi, negri pe albul feţei - atât de 
prețuit printre chinezi. Dar afacerea cu Bartlett, tai-pan,- 
crezi că se face? 

Dunross o privi. Ah Dianne, tu ştii toate detaliile 
importante pe care Phillip le ştie despre problemele lui şi 


despre ale mele, şi o mulţime pentru care Phillip s-ar înfuria 
îngrozitor dacă ar şti că le ştii. Deci tu ştii că firma ar fi într- 
o situaţie grea dacă nu se face afacerea cu Bartlett, dar 
dacă afacerea se încheie, atunci capitalul nostru va creşte 
rapid şi vom fi din nou bogaţi, şi tu vei fi mai bogată, dacă te 
poţi înfige să cumperi la timp. Da. Şi vă ştiu eu pe voi, 
doamnele chinezoaice din Hong Kong, aşa cum bietul Phillip 
nu vă ştie, pentru că eu nu am nici un strop de sânge 
chinezesc în mine. Ştiu că voi, doamnele chinezoaice din 
Hong Kong, sunteţi cele mai dure femei din lume când e 
vorba de bani - sau poate cele mai practice. Şi mai ştiu, 
Dianne, că tu eşti fericită acum, oricât de mult ai pretinde 
că nu. Pentru că John Chen nu e fiul tău. Dacă ele eliminat, 
cei doi fii ai tăi vor urma direct, iar cel mai mare, Kevin, va 
fi probabil moştenitorul. Aşa că te vei ruga cum n-ai mai 
făcut-o niciodată ca John să fi dispărut pentru totdeauna. 
Eşti fericită. John e răpit şi probabil mort, dar cum rămâne 
cu afacerea Bartlett? 

— Doamnele sunt atât de practice, spuse el. 

— Cum aşa, tai-pan, întrebă ea, încruntându-se. 

— Gândesc în perspectivă. 

— Uneori nu te înţeleg deloc, tai-pan, răspunse ea, tăios. 
Ce altceva, putem face pentru John Chen? Am făcut tot ce- 
am putut. Când va sosi scrisoarea pentru răscumpărare 
vom negocia şi vom plăti şi totul va fi ca înainte. Dar 
afacerea Bartlett este importantă, foarte importantă, foarte 
foarte importantă, orice s-ar întâmpla, heya? Moh ching, 
moh meng. N-ai bani, n-ai viaţă. 

— Aşa e. E foarte importantă, tai-pan! ochii lui Phillip 
căzură pe cutie şi el se înfioră. Cred că în situaţia asta, tai- 
pan, o să ne scuzi diseară. Nu ere. 

— Nu, Phillip, spuse hotărât soţia lui. Nu. Trebuie să 
mergem. E o chestie de cinste a obrazului pentru întreaga 
noastră Casă. Vom merge aşa cum am stabilit. Oricât de 
greu ne-ar fl. Vom merge aşa cum am stabilit. 

— Bine, dacă spui tu. 


— Da. 

Oh, da, da, gândi ea, socotind ce altceva putea să îmbrace 
pentru a mări efectul dramatic al intrării lor. Vom merge 
diseară şi vom fi subiectul de discuţie al întregului Hong 
Kong. Bineînţeles, o să-l luăm pe Kevin. Poate că acum el 
este deja moştenitor. Ayeeyah! Cu cine ar trebui să se 
căsătorească acum fiul meu? Trebuie să mă gândesc la 
viitor acum. Douăzeci şi doi de ani e vârsta potrivită şi 
trebuie să mă gândesc la noul lui viitor. Da, o soţie. Cine? Ar 
trebui să aleg fata potrivită acum şi foarte repede dacă ele 
moştenitorul, înainte s-o facă pentru mine vreo mânză cu 
foc între picioare şi lacoma ei mamă. Ayeeyah, gândi ea, 
simțind cum o cuprinde căldura, zeii nu îngăduie una ca 
asta. 

— Da, spuse ea, şi-şi atinse colţul ochilor cu batista, ca şi 
cum acolo ar fi fost o lacrimă, nu mai e nimic altceva de 
făcut pentru bietul John decât să aşteptăm - şi să 
continuăm să muncim şi să facem planuri şi să tragem 
sforile pentru binele Nobilei Case! ridică ochii către 
Dunross, ochii ei strălucitori. Afacerea Bartlett va rezolva 
totul, nu-i aşa? 

— Da. 

Şi ai dreptate, gândi Dunross. Pentru moment nu mai e 
nimic altceva de făcut. Chinezii sunt foarte înţelepţi şi 
practici. Deci concentrează-te pe lucruri importante - îşi 
spuse el. Lucruri importante - Ca de pildă: rişti? Gândeşte- 
te. Ce moment sau loc mai bun decât acum şi aici ai putea 
găsi pentru a începe planul cu care cochetezi încă de când 
l-ai întâlnit pe Bartlett? Niciunul. 

— Ascultaţi, spuse el, luând o hotărâre, apoi se uită în jur 
şi spre uşa care ducea la camerele servitorilor, pentru a fi 
sigur că sunt singuri, îşi cobori vocea la un ton conspirativ 
şi Phillip şi soţia lui se aplecară în faţă pentru a auzi mai 
bine. Am avut o întâlnire între patru ochi cu Bartlett înainte 
de prânz. Am încheiat afacerea. O să mai fie câteva mici 
schimbări, dar semnăm contractul în mod oficial marţi, 


săptămâna care vine. Cele douăzeci de milioane sunt 
garantate, iar anul viitor încă douăzeci de milioane. 

Phillip Chen zâmbi cu toată faţa. 

— Felicitări. 

— Phillip, nu striga aşa tare, îi şopti soţia lui, la fel de 
încântată. Servitorii ăia de gunoi de broască ţestoasă de la 
bucătărie au nişte urechi ascuţite cu care pot auzi până în 
Java. Tai-pan, vestea asta ştiu şi eu că e grozavă. 

— Dar ţinem totul secret numai între noi aşa în familie, 
spuse Dunross încet. În după-amiaza asta am dat 
instrucţiuni agenţilor noştri de bursă să cumpere acţiuni ale 
firmei Struan, dar în taină, cu toţi banii disponibili pe care-i 
aveam. Şi voi să faceţi la fel, în partide mici, şi daţi indicaţii 
la diferiţi, agenţi şi interpuşi să facă la feL. Ca de obicei. 

— Da, sigur că da. 

— Eu personal am cumpărat patruzeci de mii în dimineaţa 
asta. 

— Şi cât de mult vor urca acţiunile? întrebă Dianne Chen. 

— Se vor dubla. 

— În cât timp? 

— În treizeci de zile. 

— Aiiii! chicoti ea. Ehei, ia gândiţi-vă! 

— Mda, încuviinţă Dunross, binedispus. 

Mda, ia gândiţi-vă, repetă el în minte. Iar voi doar cât să vă 
anunţaţi rudele apropiate, şi nu-s puţine, care la rândul lor 
nu vor împărtăşi taina decât celor mai apropiate rude ale 
lor, şi nu-s decât o groază, şi o să cumpăraţi şi o să tot 
cumpăraţi pentru că vestea asta provine din sfânta sfintelor, 
o veste care valorează aur curat, şi nu va fi deloc glumă, 
ceea ce va duce la săltarea acţiunilor şi mai mult. 
Bineînţeles că toată lumea va afla că pontul ăsta e numai 
pentru cei din sânul familiei, aşa că şi mai mulţi se vor 
arunca la aceste acţiuni, şi apoi alţii şi alţii, iar la urmă 
vestea contractului cu Par-Con va pune şi mai mult gaz pe 
foc, aşa că săptămâna viitoare voi anunţa licitaţia de 
preluare a firmei Imobiliarele Asiatice şi atunci să vezi cum 


va cumpăra Hong Kongul. Şi acţiunile noastre vor urca 
până la ceruri. Şi abia atunci, la momentul oportun, fac 
acţiunile de la Imobiliarele Asiatice să cadă şi pornesc la 
vânătoarea adevăratei prăzi. 

— Tai-pan, câte acţiuni? îl întrebă Phillip Chen, cu mintea 
încurcată în propriile-i calcule ale posibilului profit. 

— Maximum. Dar asta să rămână numai în familie. 
Acţiunile noastre vor fi cele care vor da tonul noului boom 
financiar. 

— Şi chiar o să fie un boom? făcu Dianne cu suflarea 
tăiată. 

— Sigur. Iar noi vom fi în frunte. Acum e numai timpul 
potrivit pentru una ca asta, toată lumea din Hong Kong e 
pregătită pentru un val de prosperitate. Iar noi vom furniza 
mijloacele, vom fi în frunte, şi dacă mai dăm şi noi câte un 
brânci ici şi colo va fi o adevărată goană după acţiuni şi 
investiţii. 

Se lăsă o adâncă tăcere. Dunross văzu lăcomia întipărită 
pe chipul ei. Mişcarea degetelor făcea bijuteriile de jad să 
zornăie, Phillip Chen se uita pierdut în zare şi înţelese că 
mintea compradorului său era preocupată cu nenumăratele 
note pe care el, Phillip, le contrasemnase pentru 
împrumuturile firmei Struan şi care urmau să fie achitate în 
următoarele treizeci de zile: douăsprezece milioane de 
dolari pentru Şantierele Toda din Yokohama, pentru două 
superbe cargouri, şase milioane opt sute de mii către Banca 
Internaţională Orlin şi şapte şute cincizeci de mii către Tsu- 
yan, care acoperise altă datorie a firmei. Dar mintea lui 
Phillip Chen va fi preocupată în cea mai mare măsură de 
cele douăzeci de milioane ale lui Bartlett şi de urcarea 
cursului acţiunilor, dublarea valorii lor, cum anunţase el 
fără să aibă vreo bază reală. Dublare? Nicidecum, nu au 
cum, nici o şansă, la naiba. Doar dacă vine un boom 
economic cu adevărat. Dunross simţi cum inima începe să-i 
bată mai iute. 


— Şi dacă începe acel boom, Phillip, Dumnezeule Doamne, 
atunci suntem oameni făcuţi. 

— Da, da, de acord, Hong Kongul e taman pregătit pentru 
o perioadă ca asta. Sigur! şi ochii lui Phillip Chen sticliră, 
degetele-i băteau darabana. Tai-pan, câte acţiuni, ai? 

— La naiba, câte. 

Stârnită rău, Dianne îl întrerupse pe Dunross: 

— Phillip, săptămâna trecută astrologul meu mi-a spus că 
luna asta va fi o lună foarte importantă pentru noi. Uite, 
boomul! Sigur că asta a vrut elsă spună. 

— Da, mi-aduc aminte că mi-ai spus, Dianne. Ah ah ah! Iai- 
pan, câte acţiuni zici? 

— Până la ultimul penny afurisit! O să dăm lovitura imensă. 
Dar până vineri să nu ştie decât cei din familie. Fără nici o 
excepţie. lar după ce se închide bursa, am să fac să se 
răspândească zvonul despre contractul cu Bartlett. 

— Aiiiiyyaaa! făcu Dianne. 

— Da, da. Şi în timpul weekendului am să lansez parola: 
nici un comentariu, Phillip, să ai grijă să nu te găsească 
nimeni, nu eşti disponibil, şi vine apoi lunea dimineaţă, şi 
fiecare o să-şi scoată ochii să apuce o acţiune. Dar rămâne 
cum am zis: fără nici un comentariu mai departe, iar luni 
cumpărăm masiv, pe faţă. lar după închiderea bursei, luni, 
am să anunţ că acest contract este confirmat. Şi urmează 
marţi. 

— Nebunia continuă. 

— Da, boomul! 

— Ah, zi minunată, şopti Dianne încântată. Şi orice amah, 
copil de casă, culi, om de afaceri va socoti că acum e un joss 
bun şi va scoate la iveală bănuţii puşi deoparte, şi se satură 
toată lumea, acţiunile urcă în slava cerului. Ce păcat că 
mâine nu va fi un articol editorial în presă. Sau chiar mai 
bine, să apară ce spune un astrolog într-unul din ziarE. Să 
zicem chiar Fong O-Sută-de-Anl. Sau., şi de emoție femeia 
începu să se uite cruciş. Ei, Phillip, ce-ai zice de astrologul 
nostru? 


E] se uită la ea cutremurat: 

— Tung Bătrânul-Orb? 

— De ce nu? Nişte h'eung yaU. Sau chiar dacă-i promitem 
nişte acţiuni şi lui acolo. Heya? 

— Păi. 

— Lasă-l pe Tung Bătrânul-Orb pe seama mea. Îmi 
datorează şi el atâta lucru, pentru că i-am trimis doar 
destui clienţi. Şi nu va prooroci deloc strâmb anunțând că 
cerul e favorabil şi prevesteşte cel mai mare boom din 
istoria Hong Kongului, nu-i aşa? 

Ora 17.25. 

Dr. Meng, legistul poliţiei, îşi potrivi microscopul şi se 
apucă să studieze bucăţica de carne pe care o tăiase din 
ureche. Brian Kwok îl urmărea nerăbdător. Medicul era un 
cantonez mărunţel şi pedant, cu ochelari cu lentile groase, 
pe care şi-i ridicase pe frunte. În sfârşit, îşi ridică privirea şi 
ochelarii căzură singuri la locul lor, pe nas. 

— Ei bine, Brian, s-ar putea să fi fost tăiată de la o 
persoană vie, nu de la un cadavrU. S-ar putea. Probabil în 
ultimele opt sau zece ore. VânătaiA. Uite, aici pe dos - dr. 
Meng arătă delicat pata de pe dos şi din partea de sus - îmi 
indică cu certitudine că persoana era în viaţă la momentul 
respectiv. 

— De unde-i vânătaia, doctor Meng? Ce a produs-o? 
Tăierea? 

— Ar fi putut fi provocată de cineva care ţinea specimenul 
strâns, zise dr. Meng cu prudenţă, în timp ce era retezat. 

— Cu ce? Cuţit, brici, şiş, sau satir chinezesc, satâr de 
bucătărie? 

— Cu un instrument ascuţit. 

Brian Kwok oftă. 

— Şi asta ar putea să omoare pe cineva? Şocul? Pe cineva 
ca John Chen? 

Dr. Meng îşi împreună degetele. 

— Poate că da, poate că nu. A mai avut probleme cu inima? 


— Tatăl lui zicea că nu. N-am verificat încă şi cu medicul 
lui personal, individul e în vacanţă, dar John n-a dat 
niciodată semne că ar fi bolnav. 

— Această mutilare probabil că nu ar omori un om 
sănătos, dar s-ar simţi foarte neplăcut timp de o săptămână 
sau două, şi medicul zâmbi larg: Foarte neplăcut, într- 
adevăr. 

— Isuse! zise Brian. Nu puteţi să-mi daţi vreo informaţie 
care să-mi fie de folos? 

— Eu sunt medic legist, Brian, nu ghicitor. 

— Puteţi spune dacă urechea e eurasiatică sau pur 
chinezească? 

— Nu. Cu acest specimen mi-ar fi aproape imposibil. Dar 
cu siguranţă că nu e anglo-saxonă, indiană sau negroidă, şi 
dr. Meng îşi scoase ochelarii, uitându-se cu o privire mioapă 
în sus, la comisarul cel înalt. Asta ar putea să provoace o 
agitaţie destul de mare în Casa Chen, heya? 

— Da. Şi în Nobila Casă. Brian Kwok rămase o clipă dus pe 
gânduri. După părerea dumneavoastră, acest Vârcolac, 
maniacul ăsta, este chinez? 

— Scrisul ar putea fi al unei persoane civilizate, la fel de 
bine cum ar fi putut să fie făcut de un quai loh care se dă 
drept o persoană civilizată. Dar dacă el sau ea este o 
persoană civilizată, asta nu înseamnă neapărat că cel care a 
făcut fapta şi cel care a scris scrisoarea sunt una şi aceeaşi 
persoană. 

— Ştiu asta. Ce probabilitate există ca John Chen să fie 
mort? 

— După mutilare? 

— După faptul că Vârcolacul, sau mai curând Vârcolacii, au 
trimis urechea înainte de a începe negocieri. 

Doctorul cel mărunţel zâmbi şi spuse pe un ton sec: 

— Te gândeşti la ce spunea bătrânul Sun Tzu, „ucide unul 
ca să terorizezi zece mii”? Nu ştiu. Eu nu fac speculaţii cu 
asemenea necunoscute. Nu calculez şansele decât atunci 


când pariez pe cai sau joc la bursă. Ce crezi că o să facă 
duminică Golden Lady, iapa lui John Chen? 

— Are şanse mari. Categoric. Ca şi Noble Star al lui 
Struan, Pilot Fish al lui Gomt şi, chiar mai mult, 
Butterscotch Lass a lui Richard Kwang. Pariez că ea va fi 
favorita. Dar Golden Lady e un trăpaş straşnic. Pariurile or 
să pornească de la trei la unu. E un cal iute şi vremea îi e 
favorabilă. E uscat. Nu face două parale când e ud. 

— E vreun semn de ploaie? 

— S-ar putea. Au anunţat că vine furtună. Dar chiar şi o 
ploicică ar fi de-ajuns. 

— Atunci ar fi mai bine să nu plouă duminică, heya? 

— Nu o să plouă luna asta, decât dacă suntem foarte 
NOrocoşi. 

— Dacă plouăm plouă, dacă nu, nu, ce contează? Vine 
iarna şi scăpăm de umezeala asta afurisită, dr. Meng se uită 
la ceasul de perete. Arăta 17.35. Ce-ai zice de un pahar 
înainte de a pleca acasă? 

— Nu, mulţumesc. Mai am câte ceva de făcut. Mare 
pacoste povestea asta. 

— Mâine o să văd ce mai descopăr din analiza cârpei, a 
hârtiei de ambalaj. Poate găsesc ceva amprente care să te 
ajute, adăugă doctorul. 

— Eu n-aş conta pe asta. Toată treaba asta miroase foarte 
rău. Al naibii de rău. 

Dr. Meng dădu din cap aprobator şi glasul lui îşi pierdu 
blândeţea. 

— Tot ce are legătură cu Nobila Casă şi cu marioneta lor, 
Casa Chen, miroase rău, nu-i aşa? 

Brian Kwok trecu la şei yap, unul din numeroasele dialecte 
din provincia Kwantung, vorbit de mulţi cantonezi din Hong 
Kong. 

— Frate, nu vrei să zici că toţi capitaliştii sunt împuţiţi, iar 
Nobila Casă şi Casa Chen mai mult decât oricare altele? 
întrebă el zeflemitor. 


— Dar tu, frate, nu ştii încă, în sinea ta, că vântul 
schimbării suflă în întreaga lume? Iar China, sub 
conducerea nepieritoare a preşedintelui Mao, şi a gândirii 
lui Mao este în frunte. 

— Ţineţi-vă propaganda pentru dumneavoastră, zise Brian 
Kwok cu răceală, luând-o iarăşi pe englezeşte. Gândirea lui 
Mao e în cea mai marte parte inspirată din scrierile lui Sun 
Tzu, Confucius, Marx, Lao Ise şi alţii. Ştia că e poet -un 
mare poet - dar ela pus stăpânire pe China cu forţa şi 
acum nu mai există libertate acolo. Deloc. 

— Libertate? spuse doctorul cel mărunţei sfidător. Ce- 
nseamnă libertatea pentru câţiva ani, atunci când sub 
conducerea preşedintelui Mao, China este din nou China şi 
şi-a recăpătat locul ce i se cuvenea în lume? Acum toţi 
capitaliştii împuţiţi se tem de China! Chiar şi Rusia 
revizionistă! 

— Da. De acord. Pentru asta îi mulţumesc. Dar până una 
alta, dacă nu vă place aici, duceţi-vă acasă la Canton să daţi 
în brânci în paradisul ăla comunist, şi dew neh loh moh pe 
toţi comuniştii cu ai lor cu tot! 

— Ar trebui să te duci acolo, să vezi cu ochii tăi. Asta-i 
propagandă, că pentru China comunismul nu e bun. Nu 
citeşti ziarele? Acum nimeni nu mai moare de foame. 

— Dar cele vreo douăzeci de milioane de oameni care au 
fost ucişi după ce au pus ei mâna pe putere? Dar spălarea 
creierelor? 

— Tot propagandă! Numai fiindcă ai umblat la şcoli bune 
englezeşti şi canadiene şi vorbeşti ca un porc de capitalist, 
nu înseamnă că faci parte dintre ei. Aminteşte-ţi de 
strămoşii tăi! 

— Îmi amintesc foarte bine. 

— Tatăl tău a greşit trimiţându-te de acasă. 

Toată lumea ştia că Brian Kwok era născut la Canton şi, la 
vârsta de şase ani, fusese trimis la şcoală în Hong Kong. 
Fiind un elev excelent, în '37, când avea doisprezece ani, 
câştigase o bursă la o şcoală particulară din Anglia şi 


plecase acolo. În '39, când a început al doilea război 
mondial, întreaga şcoală a fost evacuată în Canada, în '42, 
la optsprezece ani, a terminat şcoala, fiind primul din clasa 
lui, şi a intrat în Royal Canadian Mounted Police, ca poliţist 
în civil, lucrând în imensul Chinatown din Vancouver. 
Vorbea dialectul cantonez, mandarin şi set yap, şi se 
distinsese prin meritele sale. În '45, îşi ceruse transferul în 
Royal Hong Kong Police. RCMP i-a dat aprobarea, deşi ar fi 
vrut să-l păstreze, şi aşa s-a întors la Hong Kong. 

— Păcat de tine, Brian, să lucrezi pentru ei, continuă dr. 
Meng. Ar trebui să serveşti masele populare şi să lucrezi 
pentru partid! 

— Partidul mi-a ucis tatăl şi mama şi aproape toată familia, 
în '43! 

— N-a existat niciodată vreo dovadă! Niciodată. Numai 
vorbe! Poate că diavolii din Gomindan au făcut-o, pe atunci 
domnea haosul la Canton. Eu eram acolo şi ştiu! Poate că 
porcii de japonezi au fost de vină, ori triadele, cine ştie? 
Cum poţi fi sigur? 

— Sunt sigur, ce naiba! 

— A existat vreun martor? Nu. Mi-ai spus-o chiar tu şi 
tonul lui Meng devenise tăios şi se uita la el cu ochii mijiţi. 
Ayeeyah, eşti chinez, foloseşte-ţi învăţătura pentru China, 
pentru clasa muncitoare, nu pentru stăpânul capitalist. 

— Bravo! 

Dr. Meng izbucni în râs şi ochelarii îi căzură pe nas. 

— Aşteaptă tu, comisare Kar-shun Kwok. Într-o bună zi o 
să ţi se deschidă ochii. Într-o bună zi o să-ţi dai seama cât e 
de minunat. 

— Până atunci, găsiţi-mi naibii nişte indicii! 

Brian Kwok ieşi din laborator, luând-o pe culoar spre lift, 
simţindu-şi cămaşa lipită de spinare. Ce bine ar fi să plouă, 
gândi el. Se urcă în lift, unde se mai aflau şi alţi poliţişti, 
care îl salutară şi el le răspunse la salut. La etajul trei 
cobori şi se îndreptă spre biroul lui. Armstrong îl aştepta, 
răsfoind un ziar chinezesc. 


— Bună, Robert, îi spuse el, bucuros să-l vadă. Ce e nou? 

— Nimic. Dar tu ce ai aflat? 

Brian Kwok îi povesti ce spusese dr. Meng. 

— Pişpirică ăla şi cu „s-ar putea-urile” lui! Singurul lucru 
de care vorbeşte clar e un cadavru, şi chiar şi atunci trebuie 
să verifice de două ori. 

— Da, sau despre preşedintele Mao. 

— lar ţi-a pus placa asta? 

— Da, Brian Kwok rânji vesel. I-am spus să se ducă înapoi 
în China. 

— N-o să plece niciodată de aici. 

— Ştiu, Brian aruncă o privire spre teancul de hârtii de pe 
masa lui şi oftă, apoi zise: Nu e stilul unui localnic să taie o 
ureche atât de repede. 

— Nu, nu dacă este o răpire curată. 

— Poftim? 

— Ar putea fi vorba de o ranchiună, iar răpirea să fie doar 
o acoperire, făcu Armstrong şi chipul lui ridat se înăspri. 
Sunt de aceeaşi părere cu tine şi cu Dunross. Cred că i-au 
făcut de petrecanie. 

— Dar de ce? 

— Poate că John a încercat să scape, a început o bătaie, şi 
atunci ei, sau el, au intrat în panică şi, înainte să-şi dea 
seama ce se întâmplă, ei, sau el, l-au înjunghiat sau l-au 
pocnit cu un obiect contondent. Armstrong oftă şi se- 
ndreptă de spate ca să-i mai treacă junghiul dintre 
omoplaţi. Oricum, bătrâne, Marele Părinte Alb vrea ca acest 
caz să fie rezolvat rapid. M-a onorat cu un telefon ca să-mi 
spună că guvernatorul în persoană l-a sunat ca să-şi 
exprime îngrijorarea. 

Brian Kwok înjură încet. 

— Veştile proaste umblă repede! În presă încă n-a apărut 
NIMIC? 

— Nu, dar s-a auzit în tot Hong Kongul şi dimineaţă o să se 
năpustească o adevărată furtună peste capetele noastre. 
Blestematul de domn Vârcolac, cu ajutorul sifiliticei, hainei 


şi neînţelegătoarei prese hongkongheze, mi-e teamă că nu 
ne va da decât dureri de cap până îl prindem pe ticălos, sau 
ticăloşi. 

— Da o să-l prindem, zău o să-l prindem! 

— Da. Ce-ai zice de o bere, sau şi mai bine un gin cu tonic, 
mare cât o piscină? Mie nu mi-ar strica. 

— Bună idee. lar ai necazuri cu stomacul? 

— Da. Mary zice că din cauza gândurilor bune pe care le 
rumeg. 

Râseră amândoi şi o porniră spre uşă, dar abia ieşiseră pe 
culoar că sună telefonul. 

— Lasă-l naibii să sune, nu răspunde, nu poate fi nimic 
bun, spuse Armstrong, ştiind însă că oricum, ori el, ori 
Brian, îl vor ridica. 

Brian Kwok ridică receptorul şi încremeni. Era Roger 
Crosse, comisar şef, director al Serviciului Special de 
Informaţii, SI. 

— Da, sir? 

— Brian, te rog să vii imediat sus. 

— Da, sir. 

— Armstrong e cu tine? 

— Da, sir? 

— Ia-l şi pe el. 

Telefonul se închise. 

— Da, sir, puse receptorul la loc, simţindu-şi spinarea 
scăldată de sudoare. Cel Mare ne vrea, acum. 

Inima lui Armstrong încetă o clipă să mai bată. 

— Poftim? Pe mine? îl ajunse din urmă pe Brian, care o 
luase spre lift. Ce treabă are cu mine? Eu nu mai sunt în SI. 

— Nu-i treaba noastră să-ntrebăm de ce, treaba noastră e 
să facem pe noi când el scoate un sunet. 

Brian Kwok apăsă pe butonul sus. 

— Ce s-o fi întâmplat? 

— Trebuie să fie ceva important. Poate în legătură cu 
continentul? 


— Chou En Lai l-a înlăturat pe Mao şi au venit la putere 
moderaţii? 

— Visătorule! Mao va muri la putere, ca zeu al Chinei. 

— Singurul lucru bun ce se poate spune despre Mao ecă 
întâi e chinez şi abia după aia comunist. Comunişti 
blestemaţi! 

— S-ar putea. Da. Se apropie războiul, se apropie războiul 
între Rusia şi China. Mao are dreptate în privinţa asta. 

— Ruşii nu-s atât de proşti. 

— Nu conta pe asta, amice. Am spus-o şi o mai spun, 
sovieticii sunt duşmanul lumii. Va fi război. Curând o să-mi 
datorezi o mie de dolari, Robert. 

— Nu cred că o să ţin pariul ăsta. Masacrul va fi oribil. 

— Da, dar tot o să se-ntâmple. Şi în privinţa asta Mao are 
dreptate. O să fie oribil, dar nu catastrofal. Iritat, Brian 
Kwok apăsă iar pe butonul liftului, ridică brusc capul. Crezi 
că s-ar putea să fi fost lansată în sfârşit invazia din Taiwan? 

— Gluma asta veche? Acelaşi vis iluzoriu? Las-o baltă, 
Brian! Ciang Kai-şi nu va ieşi vreodată din Taiwan. 

— Dacă n-o face, întreaga lume ajunge la groapa cu gunoi. 
Dacă lui Mao i se dau treizeci de ani să-şi consolideze 
poziţia. Doamne, nici nu-ţi închipui! Un miliard de 
automate? Mare dreptate a avut Ciang când a vrut să 
termine cu ticăloşii de comunişti. Ei sunt adevăratul 
duşman al Chinei. Sunt blestemul ei. Hristoase, dacă li se dă 
timp să-şi pavlovizeze toţi copiii! 

Armstrong îi spuse cu blândeţe: 

— Oricine ar crede că eşti un naţionalist. Potoleşte-te, 
băiete, în lumea care s-a numit şi se numeşte normală, totul 
este o jale. Dar tu, capitalist ce eşti, poţi merge la curse 
sâmbătă, să faci alpinism duminică, şi sunt o mulţime de 
fete care abia te aşteaptă, nu? 

— Lartă-mă, urcară în lift. Gâgălicea ăla de Meng m-a 
prins pe picior greşit, zise Brian, apăsând pe butonul 
ultimului etaj. 

Armstrong îi răspunse în cantoneză. 


— Ba pe a maţi cu iertarea ta, frate. 

— lar pe a ta a umflat-o un maimuţoi vagabond cu un coi 
într-o hazna. 

Armstrong zâmbi vesel. 

— Nu-i rău, Brian, zise el în engleză. Nu-i rău deloc. 

Liftul se opri. O luară pe culoarul cenuşiu. La uşă, se 
pregătiră. Brian ciocăni încetişor. 

— Intră. 

Roger Crosse era un bărbat de cincizeci şi ceva de ani, 
înalt, cu ochi albaştri spălăciţi, părul blond şi rar, mâini 
mici, cu unghiile lungi. Masa lui de lucru era meticulos 
aranjată, asemeni hainelor sale civile, iar biroul spartan. Le 
făcu semn spre scaune, se aşezară, iar el continuă să 
citească un dosar. În cele din urmă îl închise cu grijă şi-l 
lăsă în faţa lui. Coperta era cenuşie, obişnuită. 

— Un milionar american soseşte cu arme de contrabandă, 
un foarte suspect milionar shanghaiez, care a făcut trafic cu 
stupefiante, fuge în Taiwan, şi acum răpirea unui grangure, 
Doamne apără-ne, Vârcolaci şi o ureche mutilată. Toate în 
nouăsprezece ore. Unde e legătura? 

Armstrong rupse tăcerea. 

— Ar trebui să existe vreuna, sir? 

— Crezi că nu e? 

— Regret, sir, nu ştiu. Deocamdată. 

— Asta e foarte neplăcut, Robert, foarte neplăcut. 

— Da, sir. 

— Ba chiar supărător, cu atât mai mult cu cât cei de sus au 
şi început să mă piseze. Şi când se-ntâmplă aşa cevA. Le 
zâmbi şi ei îşi stăpâniră cu greu un fior. Doar ştii, Robert, 
te-am avertizat de ieri că s-ar putea să fie implicate nume 
importante. 

— Da, sir. 

— Cât despre tine, Brian, noi te pregătim pentru o carieră 
strălucită. Nu crezi că ai putea să-ţi iei puţin gândul de la 
cursele de cai, cursele de maşini şi aproape orice umblă în 
fuste şi să-ţi foloseşti unele din talentele tale neîndoielnice 


pentru a rezolva această mică enigmă? Ie rog s-o faci. 
Foarte repede. Eşti desemnat să te ocupi de acest caz 
împreună cu Robert, pentru că s-ar putea să fie nevoie de 
cunoştinţele tale, pentru următoarele câteva zile. Vreau să 
scăpăm de asta cât mai rapid căci avem o mică problemă. 
M-a sunat aseară unul dintre prietenii noştri americani de 
la consulat. Cu titlul personal, şi arătă spre dosar. Acesta e 
rezultatul. Datorită informaţiei primite de la el, am 
interceptat originalul în zori. Bineînţeles că asta e o copie, 
originalul a fost returnat, iar. - ezită căutând cuvântul 
potrivit - curierul, de altfel un amator, a plecat netulburat. 
Este un raport, un fel de buletin cu mai multe capitole. 
Toate sunt destul de interesante. Da. Unul se numeşte 
„KGB-ul în Asia”. Susţine că ei ar avea o reţea de spioni 
foarte secretă, de care n-am mai auzit niciodată, cu numele 
de cod „Sevrin”, formată din duşmani de înalt nivel aflaţi în 
poziţii cheie în guvern, poliţie, lumea afacerilor - la nivelul 
tai-panilor - în toată Asia de Sud-Est, şi mai ales aici, în 
Hong Kong, Brian Kwok dădu drumul la aer pe gură cu un 
şuierat. Cam aşa e, zise Crosse. Dacă e adevărat. 

— Credeţi că este, sir? întrebă Armstrong. 

— Zău, Robert, poate ar trebui să te pensionezi mai 
devreme din motive medicale: ramolire. Dacă n-aş fi fost 
neliniştit crezi că aş îndura nefericita plăcere de a trebui să 
cer ajutorul Departamentului de criminalistică din 
Kowloon? 

— Nu, sir, scuzaţi-mă. 

Crosse întoarse dosarul cu faţa spre ei şi îl deschise la 
prima pagină. Amândoi bărbaţii rămaseră cu gura căscată. 
Scria: „Confidenţial, pentru Ian Dunross. În mână. Raport 
3/1963. Un singur exemplar.” 

— Da, continuă el. Da. E pentru prima dată când avem o 
dovadă palpabilă că firma Struan are propriul ei sistem de 
informaţii. Le zâmbi şi cei doi simţiră cum li se încreţeşte 
pielea. Tare aş vrea să ştiu cum izbutesc comercianții să afle 


tot soiul de informaţii extrem de secrete, pe care noi ar 
trebui să le ştim cu mult înaintea lor. 

— Da, sir. 

— Raportul face parte, în mod evident, dintr-o serie, iar 
acesta e semnat în numele Comitetului de Cercetări al lui 
Struan, numărul 16, de un anume A. M. Grant, şi datat la 
Londra acum trei zile. 

Brian Kwok rămase iarăşi cu gura căscată. 

— Grant? Să fie oare acel Alan Medford Grant care e 
membru al Institutului de Planificare Strategică din 
Londra? 

— Ai nimerit în plin, Brian. Da. Domnul AMG, el însuşi, 
consilier al guvernului Majestății Sale pentru probleme 
secrete, care-şi cunoaşte bine meseria. Îl ştii, Brian? 

— L-am întâlnit de vreo două ori în Anglia, anul trecut, 
când am participat la cursul pentru ofiţeri superiori la 
General Staff College. A ţinut o conferinţă despre studii 
strategice avansate pentru Orientul Îndepărtat. Strălucită. 
Foarte. 

— Din fericire e englez şi e de partea noastră. Dar chiar şi 
aşa., Crosse oftă iarăşi. Sper ca de data asta să greşească, 
fiindcă dacă nu, înseamnă că suntem băgaţi în mocirlă mult 
mai adânc decât aş fi crezut. Se pare că puţine din 
Secretele noastre mai sunt secrete. Neplăcut. Foarte. Cât 
despre ăsta - atinse iarăşi dosarul - sunt de-a dreptul şocat. 

— Originalul a fost predat, sir? întrebă Armstrong. 

— Da. Lui Dunross personal, azi după-amiază la 16.18, şi 
glasul lui deveni mai dulceag. Din fericire, mulţumesc lui 
Dumnezeu, relaţiile mele cu verii noştri de peste apă sunt 
excelente. Ca şi ale tale, Robert, spre deosebire de ale tale, 
Brian. Ție nu ţi-a plăcut niciodată America, nu-i aşa, Brian? 

— Nu, sir. 

— Şi pot să te întreb de ce? 

— Ei vorbesc prea mult, sir, nu le poţi încredința nici un 
secret, sunt gură mare şi eu îi socotesc cam proşti. 

Crosse zâmbi doar din buze. 


— Asta nu e un motiv să nu ai relaţii bune cu ei, Brian. 
Poate că prostul eşti tu. 

— Da, sir. 

— Nu sunt toţi proşti, chiar deloc. 

Directorul închise dosarul, lăsându-l însă cu faţa spre ei. 
Amândoi îl priveau ca hipnotizaţi. 

— Sir, americanii v-au spus cum au aflat de raport? întrebă 
Armstrong fără să se gândească. 

— Robert, zău încep să cred că sinecura ta în Kowloon ţi-a 
anchilozat creierul. Să te recomand pentru pensionare pe 
motive de boala? 

Armstrong se înfieră. 

— Nu, sir, mulţumesc, sir. 

— Ce, noi le-am dezvălui lor sursele noastre? 

— Nu, sir. 

— Iar dacă aş fi fost atât de grosolan să-i întreb, mi-ar fi 
spus? 

— Nu, sir. 

— Toată afacerea asta e foarte neplăcută şi cineva poate 
să-şi piardă reputaţia. Eu. Nu eşti de acord, Robert? 

— Da, sir. 

— Bun, e ceva şi asta. 

Crosse se lăsă pe spate în scaun, legănându-se. Ochii lui îi 
priveau sfredelitor. Amândoi bărbaţii se-ntrebau cine putea 
fi cel care vânduse pontul, şi de ce. CIA nu poate fi, gândea 
Brian Kwok. Ar fi pus ei mâna pe raport, nu au nevoie de şi 
să le facă treaba. Nemernicii ăia descreieraţi sunt în stare 
de orice, calcă orice în picioare, gândi el scârbit. Dacă nu ei, 
atunci cine? Cine? Trebuie să fie cineva care lucrează în 
domeniul informaţiilor, dar care nu poate, sau nu putea să 
intercepteze raportul, care e în relaţii bune, sigure, cu 
Crosse. Un funcţionar de la consulară? Posibil. Johnny 
Mishauer, de la Serviciul de Informaţii al Marinei? Nu e pe 
filiera lui. Cine? Nu sunt mulţi. Ah, tipul de la FBI, 
protejatul lui Crosse! Ed Langan. Bun, cum putea Langan 
să afle de acest dosar? O informaţie de la Londra? Posibil, 


dar FBl-ul nu are birou acolo. Dacă pontul provine de la 
Londra, probabil că MI 5 sau MI 6 ar fi aflat primii şi s-ar fi 
aranjat să obţină materialul de la sursă şi ni l-ar fi 
comunicat nouă, făcându-ne de două parale pentru că nu 
ştim ce se petrece în propria noastră ogradă. Oare avionul 
curierului a aterizat în Liban? Parcă-mi amintesc că acolo e 
un tip de la FBI. Dacă nu de la Londra, sau din Liban, 
informaţia trebuie să provină chiar din avion. Un însoțitor 
informator binevoitor care a văzut dosarul, sau coperta? 
Din echipaj? Ayeeyah! Era un avion IWA sau Pan Am? FBl- 
ul are tot felul de legături, legături strânse, în lumea 
obişnuită a afacerilor, şi pe bună dreptate. Da, da. Este un 
zbor duminica? Da. Pan Am, ETA 2030. Soseşte prea târziu 
seara ca să mai poţi efectua livrarea după ce ajungi la hotel. 
Perfect. 

— Ciudat că acest curier a venit cu Pan Am şi nu cu BOAC 
- e un zbor mult mai bun, zise el, mulţumit de modul 
deductiv în care îi lucra mintea. 

— Da, aşa m-am gândit şi eu, răspunse Crosse pe un ton la 
fel de egal. Foarte ne-englezesc din partea lui. Este drept 
că Pan Am aterizează la timp, pe când cu bătrânul BOAC nu 
ştii niciodată în ziua de azi. Şi dădu aprobator din cap spre 
Brian, plin de amabilitate. Iarăşi ai nimerit în plin. 

— Mulţumesc, sir. 

— Ce altceva mai deduci? 

După o pauză, Brian Kwok spuse: 

— În schimbul informaţiei, aţi acceptat să-i furnizaţi lui 
Langan o copie exactă a raportului. 

— Şi? 

— Şi regretaţi că v-aţi onorat promisiunea. 

— De ce? oftă Crosse. 

— Nu o să ştiu decât după ce voi citi dosarul. 

— Brian, în după-amiaza asta te depăşeşti pe tine însuţi. 
Bravo, şi cu un aer absent, directorul se jucă cu dosarul şi 
amândoi îşi dădură seama că vrea să le aţâţe curiozitatea, 
dar niciunul nu ştia de ce. În alte capitole de aici sunt una 


sau două coincidenţe bizare. Nume ca Vincenzo BanastasiO. 
Locuri de întâlnire ca Sinclair Towers. Nelson Trading vă 
spune ceva vreunuia din voi? 

Amândoi clătinară din cap. 

— Toate astea sunt foarte bizare. Comunişti în dreapta 
noastră, comunişti în stângă., privirea îi deveni şi mai 
îngheţată. Se pare chiar că avem un ticălos în rândurile 
noastre, poate chiar la nivel de comisar. 

— Imposibil! zise Armstrong involuntar. 

— Cât timp ai lucrat la noi, în SI, băiete dragă? 

Armstrong era cât pe ce să se cutremure. 

— Două runde, aproape cinci ani, sir. 

— Spionul Sorge a fost o imposibilitate, Kim Philby a fost o 
imposibilitate. Doamne Dumnezeule, Philby! 

Neaşteptata fugă în Rusia sovietică, în ianuarie a acelui 
an, a acestui englez, care a fost cândva un agent de vârfal 
MI 6 - serviciul englez de informaţii al armatei, care se 
ocupă cu spionajul şi contraspionajul în străinătate - a 
provocat o undă de şoc în toată lumea occidentală, cu atât 
mai mult cu cât, până de curând, Philby răspunsese la 
Ambasada engleză de la Washington de relaţiile cu 
Departamentul american de Stat, cu cel al Apărării şi cu 
CIA pentru toate chestiunile de securitate la cel mai înalt 
nivel. 

— Că a putut să fie un agent sovietic toţi aceşti ani şi să 
rămână nedescoperit e o imposibilitate, nu-i aşa, Robert? 

— Da, sir. 

— Şi totuşi a fost, şi la curent cu secretele noastre cele mai 
tainice vreme de ani de zile. Cu siguranţă între '42 şi '58. Şi 
unde a început să spioneze? Să ne apere Dumnezeu, la 
Cambridge, în 1931. Recrutat în partid de un alt super- 
trădător, Burgess, tot de la Cambridge, şi de prietenul său 
Maclean, arză-i-ar focul iadului! 

Cu câţiva ani în urmă, aceşti doi diplomaţi de la Foreign 
Office, cu funcţii înalte - care şi ei lucraseră în Serviciul de 
Informaţii în timpul războiului - fugiseră brusc în Rusia, 


luându-le-o numai cu câteva secunde înainte agenţilor 
contraspionajului britanic, iar scandalul ce a urmat a 
zguduit Anglia şi întregul NATO. 

— Pe cine altcineva au mai recrutat? 

— Nu ştiu, sir, zise Armstrong prudent. Dar cu siguranţă 
că acum sunt cu toţii mari granguri în guvern, în Foreign 
Office, în învăţământ, presă, mai ales în presă, şi, la fel ca şi 
Philby, cu toţii foarte bine camuflaţi. 

— Cu oamenii nimic nu e imposibil. Nimic. Oamenii sunt cu 
adevărat îngrozitori. Crosse oftă şi îndreptă dosarul. Da. 
Dar e un privilegiu să fii în SI, nu-i aşa, Robert? 

— Da, sir. 

— Trebuie să fii invitat să intri, nu? Nu te poţi prezenta ca 
voluntar, nu? 

— Nu, sir. 

— Nu te-am întrebat niciodată de ce nu ai rămas la noi, 
aşa e? 

— Nu, sir. 

— Ei bine? 

Armstrong gemu în sinea lui şi trase adânc aer în piept. 

— Am făcut-o fiindcă îmi place să fiu poliţist, sir, nu un 
agent secret. Îmi place să mă ocup de anchete 
criminalistice, să-mi măsor puterile cu răufăcătorii, să-i 
urmăresc şi să-i prind şi apoi să-i înfrâng conform regulilor, 
conform legii, sir. 

— Adică noi, în SI, n-o facem? Pe noi nu ne interesează 
tribunalele sau legea, numai rezultatele? 

— Şi şi CID au reguli diferite, sir, zise Armstrong prudent. 
Fără ele, colonia ar fi ca o barcă fără vâsle. 

— Aşa e. Oamenii sunt îngrozitori, iar fanaticii se înmulţesc 
precum viermii pe hoit. Ai fost un bun agent secret. Acum 
cred că e, momentul să plăteşti toate orele şi lunile de 
pregătire atentă de care ai avut parte pe cheltuiala 
Majestății Sale. 

Inima lui Armstrong încetă să bată preţ de două secunde, 
dar nu spuse nimic, îşi ţinu doar respiraţia, mulţumindu-i lui 


Dumnezeu că nici măcar Crosse nu-l putea transfera de la 
Departamentul de Criminalistică (CID) împotriva voinţei lui. 
Detestase timpul pe care-l petrecuse în SI. La început 
fusese interesant, şi faptul de a fi ales pentru acest serviciu 
însemna un mare vot de încredere. Dar curând a încetat să- 
i mai placă - năvălirea bruscă asupra răufăcătorului în 
ceasurile întunecate, audieri în camera, nici o preocupare 
pentru dovezi concrete, numai rezultate, şi un ordin secret 
de deportare semnat rapid de guvernator, apoi calea spre 
frontieră, imediat, sau într-o joncă cu destinaţia Taiwan, 
fără drept de apel şi fără întoarcere. Niciodată. 

— Asta nu e stilul englezesc, Brian, îi spunea el 
întotdeauna prietenului său. Eu sunt adeptul unui proces 
corect, deschis. 

— Ce importanţă are? Fii realist, Robert. Ştii că ticăloşii 
sunt toţi vinovaţi - că ei sunt duşmanul, agenţi comunişti 
inamici care încalcă regulile noastre pentru a sta aici, 
pentru a ne distruge pe noi şi societatea noastră, ajutaţi şi 
încurajați de câţiva avocaţi nemernici care ar face orice 
pentru treizeci de arginţi, ori chiar mai puţin. La fel e şi în 
Canada. Doamne, câtă bătaie de cap am avut în poliţia 
canadiană, propriii noştri avocaţi şi politicieni erau 
duşmanul, şi canadieni de dată recentă, curios, întotdeauna 
britanici, sindicalişti socialişti cu toţii, care erau 
întotdeauna în primele rânduri ale oricăror tulburări. Ce 
contează cum atâta timp cât scapi de paraziți? 

— Contează, aşa cred eu. Iar aici nu sunt toţi răufăcători 
comunişti. Sunt o mulţime de lichele naţionaliste care vor. 

— Naţionaliştii vor să nu fie,comunişti în Hong Kong, atâta 
tot. 

— Poveşti! După război, Ciang Kai-şi a vrut să pună mâna 
pe colonie. Numai flota engleză l-a oprit, după ce americanii 
ne-au vândut. Şi acum mai vrea să obţină suveranitatea 
asupra noastră. În privinţa asta nu se deosebeşte cu nimic 
de Mao Tse Tung! 


— Dacă şi nu are aceeaşi libertate ca şi duşmanul, cum o 
să ne descurcăm? 

— Brian, băiete, am spus doar că mie nu-mi place să fiu în 
SI. 'Ție o să-ţi placă. Eu vreau numai să fiu un poliţist, nu un 
James Bond! 

Da, gândi Armstrong încruntat, numai un poliţist, în CID, 
până mă voi retrage în bătrâna Anglie. Isuse, am destulă 
bătaie de cap acum cu blestemaţii de Vârcolaci. Ridică 
iarăşi ochii spre Crosse, având grijă să nu lase să i se 
citească nimic pe chip, şi aşteptă. Crosse îl privi lung, apoi 
arătă cu degetul spre dosar. 

— Conform ăstuia, suntem în mocirlă mult mai adânc 
decât mi-am închipuit până şi eu vreodată. E foarte 
îngrijorător. Da, îşi ridică privirea. Raportul ăsta face 
referire la altele, trimise anterior lui Dunross. Aş dori foarte 
mult să le văd cât mai curând cu putinţă. Rapid şi în linişte. 

Armstrong îi aruncă o privire lui Brian Kwok. 

— Ce zici de Claudia Chen? 

— Nu. Nici o şansă. 

— Atunci ce propui, Brian? întrebă Crosse. Îmi închipui că 
prietenul meu american va avea aceeaşi ideE. Şi dacă a 
avut neinspiraţia să-i dea dosarul, o copie a dosarului, 
directorului CIA de aici. Aş fi într-adevăr foarte indispus 
dacă ne-ar lua-o iarăşi înainte. 

Brian Kwok rămase o clipă pe gânduri. 

— Am putea trimite o echipă specializată în birourile tai- 
panului şi în apartamentul său, dar asta ar lua timp - căci 
nu ştim unde să căutăm - şi ar trebui s-o facem noaptea. Ar 
fi o treabă riscantă, sir. Celelalte rapoarte - dacă exista - e 
posibil să se găsească într-un seif la Casa Mare, sau la 
locuinţa lui de la Shek-O, ori chiar în apartamentul său 
privat din Sinclair Towers, sau în altul de care noi nici 
măcar nu ştim. 

— Supărător, fu de acord Crosse. Informaţiile noastre sunt 
înfiorător de slabe chiar şi pe propria noastră moşie. Păcat. 
Dacă am fi chinezi am şti totul, nu-i aşa, Brian? 


— Nu, sir, scuzaţi-mă, sir. 

— Ei bine, dacă nu ştii unde să cauţi, va trebui să întrebi. 

— Poftim? 

— Să întrebi. În trecut, Dunross s-a arătat întotdeauna 
foarte cooperant. La urma urmelor, ţi-e prieten. Cere-i să le 
vezi. 

— Şi dacă-mi spune nu, sau că au fost distruse? 

— Foloseşte-ţi mintea ta talentată. Îl duci puţin cu vorba, 
faci uz de puţină abilitate, îi arăţi simpatie, Brian. Şi îi 
propui un troc. 

— Avem ceva ce să-i putem oferi la schimb, sir? 

— Nelson Trading. 

— Poftim? 

— O parte e în raport. Plus o modestă informaţie pe care 
voi fi încântat să ţi-o comunic mai târziu. 

— Da, sir, mulţumesc, sir. 

— Robert, ce ai făcut ca să-l găseşti pe John Chen şi pe 
Vârcolac sau Vârcolaci? 

— Tot CID a fost alertat, sir. Avem numărul mâinii lui. Am 
intervievat-o pe soţia lui, doamna Barbara Chen, între alţii - 
a fost în criză de plâns mai tot timpul, dar lucidă, foarte 
lucidă, cu tot potopul de lacrimi. 

— Oh? 

— Da, sir. Ea e. Cred că înţelegeţi. 

— Da. 

— A spus că nu era neobişnuit ca soţul ei să lipsească până 
la ore târzii - a spus că avea multe conferinţe de afaceri la 
ore târzii, iar uneori se ducea devreme la hipodrom sau la 
iahtul lui. Sunt destul de sigur că ştie că el era un om de 
petreceri. Reconstituirea mişcărilor lui de aseară a fost 
destul de uşoară până la ora două noaptea. A lăsat-o pe 
Casey 'Icholok la Old Vie pe la 22.30. 

— Sa văzut cu Bartlett aseară? 

— Nu, sir, Bartlett a fost tot timpul în avionul lui privat. 

— John Chen a vorbit cu el? 


— Doar dacă din avion se poate face legătura cu sistemul 
nostru telefonic. L-am ţinut sub supraveghere până i-am 
prins pe ăia azi dimineaţă. 

— Spune mai departe. 

— După ce a lăsat-o pe domnişoara Icholok - apropo, am 
descoperit că era Rolls-ul tatălui lui - a luat feribotul pentru 
maşini până la marginea Hong Kongului, unde s-a dus la un 
club chinezesc privat, în apropiere de Queen's Road, şi a 
dat drumul la maşină şi la şofer., Armstrong îşi scoase 
carneţelul şi se uită la el. Era Clubul Tong Lau. Acolo s-a 
întâlnit cu un prieten şi coleg de afaceri, Wo Sang Chi, şi s- 
au apucat să joace mah-jong. Pe la miezul nopţii jocul s-a 
spart. După care, împreună cu Wo Sang Chi şi ceilalţi doi 
jucători; prieteni şi ei, Ta Pan Fat, un ziarist, şi Po Cha Sik, 
un agent de bursă, au luat un taxi. 

Robert Armstrong se auzea pe sine raportând faptele, 
intrând în rutina polițistă ce-i era familiară, şi asta îl făcea 
să nu se mai gândească la dosar şi la toate secretele pe 
care le ştia, şi nici la problema banilor de care avea nevoie 
atât de repede. Ce n-aş da să fiu doar un poliţist, gândi el, 
detestând Serviciul Special de Informaţii şi nevoia ca acesta 
să existe. 

— Ta Pan Fat a coborât primul din taxi, la locuinţa sa din 
Queen's Road, apoi Wo Sang Chi a coborât la scurt timp 
după aceea, pe aceeaşi stradă. John Chen şi Po Cha Sik - 
credem că au legături cu triadele, treaba asta e acum în 
curs de verificarre minuțioasă - s-au dus la garajul Ting Ma 
de pe Sunning Road, Causeway Bay, să ia maşina lui John 
Chen, un Jaguar. Se uită iarăşi pe carneţel, vrând să fie 
exact, numele chinezeşti părându-i-se derutante şi acum, 
după atâţia ani. Un ucenic de la garaj, long Ta Wey, 
confirmă acest fapt. Apoi John Chen l-a condus pe prietenul 
său Po Cha Sik până la locuinţa acestuia din Happy Valley, 
Village Street numărul 17, unde acesta din urmă a coborât 
din maşină. Între timp, Wo Sang Chi, colegul de afaceri al 
lui John Chen, care, curios, conduce compania de 


transporturi a lui Struan ce are monopolul asupra cărăuşiei 
către şi dinspre Kai Tak, se dusese la restaurantul Sap Wah 
de pe Fleming Road. El declară că se afla acolo de treizeci 
de minute, când a apărut John Chen şi au plecat împreună 
de la restaurant în maşina lui Chen, vrând să ia de pe 
stradă nişte dansatoare şi să le invite la supeu. 

— Să nu fi poftit măcar să meargă la salonul de dans şi să 
ia de acolo nişte fete? întrebă Crosse gânditor. Cât mai e 
acum tariful, Brian? 

— Şaizeci de dolari Hong Kong, sir, la acea oră din noapte. 

— Ştiu că Phillip Chen are reputaţia de a fi un zgârcit, dar 
şi John Chen să fie la fel? 

— La acea oră din noapte, sir - zise Brian ca să 
lămurească lucrurile - o mulţime de fete încep să 
părăsească cluburile, dacă nu şi-au găsit încă un partener. 
Majoritatea cluburilor închid pe la unu noaptea, iar 
duminica nu e o zi prea bună pentru încasări. Este destul 
de obişnuit să le iei de pe stradă şi, cu siguranţă, n-are nici 
un rost să arunci şaizeci, poate de două sau trei ori şaizeci 
de dolari, fiindcă fetele bune stau câte două sau trei 
împreună şi de obicei trebuie să inviţi mai întâi la cină două 
sau trei. N-are rost să arunci atâţia bani, nu-i aşa, sir? 

— “Tu iei fete de pe stradă, Brian? 

— Nu, sir. N-am nevoie s-o fac. 

Crosse oftă şi se întoarse către Armstrong. 

— Continuă, Robert. 

— Ei bine, sir, nu au reuşit să ia nici o fată şi s-au dus la 
barul de noapte Copacabana de la hotelul Sap Chuk de pe 
Gloucester Road să cineze, ajungând acolo pe la ora unu. Pe 
la unu patruzeci şi cinci au plecat şi Wo Sank Chi a spus că 
l-a văzut pe John Chen urcându-se în maşina lui, dar nu l-a 
văzut când a pornit, iar el a luat-o pe jos spre casă, căci 
locuieşte în apropiere. A spus că John Chen nu era beat ori 
ţâfnos, câtuşi de puţin, ba părea chiar bine dispus, deşi mai 
devreme, la club, la Tong Lau, păruse iritabil şi întrerupsese 
brusc partida de mah-jong. Şi aici se termină. Nu se ştie să 


mai fi fost văzut după aceea de vreunul din prietenii săi, sau 
de rude. 

— I-a spus lui Wo Sang Chi unde se duce? 

— Nu. Wo Sang Chi ne-a spus că a presupus că se duce 
acasă, dar apoi a zis: „S-ar fi putut să se ducă să-şi viziteze 
prietena”. L-am întrebat cine e aceasta, dar a spus că nu 
ştie. După ce am insistat, a spus că parcă îşi aminteşte un 
nume, Floare Parfumată, dar nici o adresă sau număr de 
telefon. Asta e tot. 

— Floare Parfumată? Numele ăsta s-ar putea să-l aibă 
multe fete de noapte. 

— Da, sir. 

Crosse rămase o clipă dus pe gânduri. 

— De ce-ar putea Dunross să vrea să fie eliminat John 
Chen? 

Cei doi ofiţeri de poliţie se uitau cu ochi mari la superiorul 
lor. 

— la prelucrează ideea asta cu mintea ta ca un calculator, 
Brian. 

— Da, sir, dar nu există nici un motiv. John Chen nu 
reprezintă o ameninţare pentru Dunross, şi n-are cum să 
reprezinte, chiar dacă ar deveni comprador. În Nobila Casă 
tai-panul deţine toată puterea. 

— Zău? 

— Da. Prin definiţie. Brian Kwok ezită, luat iarăşi pe 
nepregătite. Da, sir, eu. În Nobila Casă, da. 

Crosse îşi întoarse atenţia spre Armstrong. 

— Ei bine? 

— Nu văd nici un motiv, sir. Deocamdată. 

— Mai gândeşte-te la asta. 

Crosse aprinse o ţigară şi Armstrong simţi cum îl chinuie 
dorinţa de a trage şi el un fum. N-o să reuşesc niciodată să 
mă ţin de făgăduială, gândi el. Blestematul de Crosse, pe 
care trebuie să-l suportăm toţi! Ce naiba o fi în capul lui? ÎI 
văzu pe Crosse oferindu-i un pachet de Senior Service, 


marca de ţigări pe care o fumase întotdeauna. Nu te păcăli 
singur, îşi spuse el, marca pe care încă o fumezi. 

— Nu, mulţumesc, sir, se auzi pe sine spunând, simțind în 
stomac şi în tot trupul o durere săgetătoare. 

— Nu fumezi, Robert? 

— Nu, sir, m-am lăsat. Încerc să mă las. 

— Admirabil! De ce ar putea Bartlett să vrea să-l elimine 
pe John Chen? 

Cei doi ofiţeri de poliţie îl priviră iarăşi cu gura căscată. 
Armstrong întrebă cu glas gutural: 

— Ştiţi de ce, sir? 

— Dacă, aş şti, ce rost ar avea să vă întreb pe voi? Asta e 
treaba voastră să aflaţi. Există undeva o legătură. Prea 
multe coincidenţe, prea bine aranjat, prea perfecI. Şi prea 
rău mirositor. Da, mie îmi miroase a amestec al KGB-ului, şi 
când se întâmplă asta în domeniul meu mărturisesc că 
devin iritabil. 

— Da, sir. 

— Bun, deocamdată asta este. Puneţi-o sub supraveghea 
pe doamna Phillip Chen, e foarte posibil să fie implicată pe 
undeva. Miza pentru ea e desigur suficient de mare. 
Urmăriţi-l şi pe Phillip Chen o zi sau două. 

— S-a şi făcut, sir. Pentru amândoi. Pentru Phillip Chen nu 
fiindcă l-aş bănui ci fiindcă eu cred că amândoi vor proceda 
ca de obicei: vor refuza să coopereze, vor tăcea chitic, vor 
negocia în secret şi vor răsufla uşuraţi după ce totul se va 
sfârşi. 

— Cam aşa. Nu înţeleg de ce indivizii ăştia, oricât de bine 
educați ar fi, cred că ei sunt cu mult mai deştepţi decât noi 
şi nu vor să ne ajute să ne facem treaba pentru care suntem 
plătiţi? 

Brian Kwok simţi privirea sfredelitoare a ochilor reci ca 
oţelul şi pe spinare i se scurse un firicel de sudoare. 
Stăpâneşte-te, îşi spuse el. Nemernicul ăsta nu este decât 
un diavol străin, un necivilizat, un diavol străin mâncător de 


gunoi, plin de rahaţi, fără de mamă, sătul de dew neh loh 
moh, scoborât din maimuţă. 

— Este un vechi obicei chinez pe care sunt sigur că-l 
cunoaşteţi, sir - zise el politicos - de a nu avea încredere în 
poliţie, în nici un fel de funcţionari guvernamentali. Ei au 
patru mii de ani de experienţă, sir. 

— Sunt de acord cu această teorie, dar cu o excepţie. 
Englezii. Noi am dovedit în mod de netăgăduit că suntem 
demni de încredere, că suntem în stare să guvernăm, şi că, 
în general, funcţionarii noştri sunt incoruptibili. 

— Da, sir. 

Crosse îl privi o clipă, trăgând din ţigară. Apoi spuse: 

— Robert, ştii ce şi-au spus John Chen şi domnişoara 
Tcholok, sau despre ce au discutat? 

— Nu, sir. Pe ea încă nu am reuşit să o intervievăm, a fost 
toată ziua la Struan. Credeţi că ar putea fi ceva important? 

— 'Te duci la petrecerea lui Dunross diseară? 

— Nu, sir. 

— Brian? 

— Da, sir. 

— Bun. Robert, sunt sigur că Dunross nu se va supăra 
dacă te iau cu mine, treci să mă iei la ora 20. Toate 
persoanele importante din Hong Kong vor fi acolo. Poţi să-ţi 
pui urechile la treabă şi să-ţi bagi nasul peste tot, zâmbi de 
propria-i glumă, fără să-i pese că cei doi nu zâmbeau. Acum 
citiţi raportul. Mă întorc peste puţin timp. Şi, Brian, te rog 
să nu dai greş diseară. Ar fi foarte neplăcut. 

— Da, sir. 

Crosse ieşi. 

După ce rămaseră singuri, Brian Kwok îşi şterse fruntea 
de sudoare. 

— Individul ăsta mă îngheaţă. 

— Da, la fel şi pe mine, amice, dintotdeauna. 

— Chiar ar fi în stare să dea ordin ca o echipă să pătrundă 
la Struan? întrebă Brian Kwok neîncrezător. Chiar în inima 
Nobilei Case? 


— Bineînţeles. Ba ar conduce-o chiar el. Asta-i prima ta 
rundă în SI, bătrâne, aşa că nu-l cunoşti cum îl cunosc eu. 
Individul ăsta ar fi în stare să conducă o echipă de asasini în 
iad, dacă ar considera că e suficient de important. Pariez că 
a luat chiar el dosarul. Doamne, numai eu ştiu două cazuri 
când a trecut frontiera dincolo, ca să discute cu un agent 
de-al nostru. Şi închipuieşte-ţi că s-a dus singur! 

Brian rămase interzis. 

— Guvernatorul ştie? 

— Nu cred. Ar face o apoplexie, iar dacă ar afla vreodată 
MI 6, el ar fi făcut de două parale, şi Crosse trimis în Turnul 
Londrei. Cunoaşte prea multe secrete ca să-şi asume un 
asemenea risc. Dar el e Crosse, şi n-ai ce-i face. 

— Cine era agentul? 

— Omul nostru de la Canton. 

— Wu Fong Fong? 

— Nu, unul nou, cel puţin era nou pe vremea mea. Din 
armată. 

— Căpitanul Ta Quo Sa? 

Armstrong ridică din umeri. 

— Am uitat. 

Kwok zâmbi. 

— Ai dreptate. 

— Dar Crosse tot a trecut frontiera. Face numai ce vrea el. 

— Hristoase, tu nu poţi nici măcar să te duci la Macao 
fiindcă ai fost în şi acum câţiva ani, iar el trece frontiera! 
Trebuie să fie sonat să-şi asume un asemenea risc! 

— Da. Armstrong începu să-l imite pe Crosse. Şi cum se 
face că nişte comercianţi află unele lucruri înaintea noastră, 
băiete draga? Cât se poate de simplu, zise el, răspunzând 
singur, iar glasul lui îşi pierdu tonul zeflemitor. Ei cheltuiesc 
bani. Cheltuiesc grămezi afurisite de bani, în vreme ce noi 
n-avem de cheltuială nici o para chioară. O ştie şi CIA, KGB 
ori CIA coreeană? Cheltuiesc bani! Hristoase, nimic mai 
simplu decât să-l angajezi pe Alan Medford Grant în echipa 
ta. Dunross l-a angajat. Cu un avans de zece mii de lire 


cumperi o mulţime de rapoarte, e mai mult decât suficient, 
poate nici n-a fost atât. Pe noi cu cât ne plătesc? Două mii 
de lire pe an, pentru trei sute şaizeci şi şase de zile de câte 
douăzeci şi cinci de ore, iar un poliţist de patrulă ia patru 
sute de lire. Uită-te la toată filiera birocratică pe care ar 
trebui s-o parcurgem ca să obţinem un fond secret de zece 
mii de lire pentru a cumpăra informaţii. Unde ar ajunge 
FBI, CIA şi blestematul de KGB dacă n-ar avea fonduri 
nelimitate? Hristoase, - adăugă el sumbru - nouă ne-ar lua 
şase luni să obţinem banii, dacă i-am putea obţine, în timp 
ce Dunross şi alţi cincizeci ca el pot să-i ia din banii de 
cheltuieli mărunte. 

Bărbatul acela masiv şedea gârbovit pe scaunul lui, cu 
picioarele întinse, având cearcăne întunecate sub ochii 
injectaţi, iar lumina din plafon îi scotea în evidenţă pomeţii 
obrajilor. Aruncă o privire la dosarul de pe masă, dar nu-l 
atinse încă, întrebându-se numai ce veşti proaste o fi 
cuprinzând. 

— E uşor pentru cei ca Dunross, pe lumea asta, zise el. 

Brian Kwok aprobă din cap, se şterse pe mâini şi îşi băgă 
batista la loc în buzunar. 

— Se spune că Dunross ar avea un fond secret, fondul tai- 
panului, creat de Dirk Struan la început, cu prada obţinută 
atunci când a ars şi a jefuit Foochow, un fond pe care doar 
tai-panul aflat la conducere îl poate folosi, tocmai pentru 
acest soi de lucruri, pentru h'eung yau şi alte plăţi, orice, 
Chiar şi un mic omor. Se spune că ar fi de ordinul 
milioanelor. 

— Am auzit şi eu zvonul ăsta. Da. Ce n-aş dA. Eh, las-o 
baltă, Armstrong întinse mâna după dosar, ezită, apoi apucă 
telefonul. Să începem cu ce-i mai urgent, îi spuse el 
prietenului său chinez cu un surâs sardonic. Mai întâi ar fi 
bine să-i trecem prin sită pe câţiva granguri. Formă 
numărul Poliţiei din Kowloon. Armstrong. Dă-mi-l te rog pe 
sergentul Tang-po. 


— Bună seara, sir. Da, sir? glasul sergentului Tang-po era 
cald şi prietenos. 

— Bună seara, spuse el cu glas mieros, folosind 
prescurtarea de la sergent major, aşa cum se obişnuia. Am 
nevoie de informaţii. Informaţii despre destinatarul 
armelor. Informaţii despre cine sunt răpitorii lui John Chen. 
Îl vreau pe John Chen, sau cadavrul lui, în trei zile. Şi îl 
vreau pe acest Vârcolac, ori Vârcolaci, cât mai repede în 
boxa acuzaților. 

Urmă o scurtă pauză. 

— Da, sir. 

— Te rog să răspândeşti ştirea. Marele Părinte Alb este 
foarte supărat. lar când el se supără cât de puţin, comisarii 
ajung în alte posturi, la fel ca şi inspectorii, chiar şi 
sergenţii. Unii sunt retrogradaţi până la simplu agent şi 
trimişi la frontieră. Unii pot chiar să fie daţi afară, ori să 
ajungă la puşcărie. 

Urmă o pauză şi mai lungă. 

— Da, sir. 

— Iar când el e foarte supărat, oamenii înţelepţi îşi iau 
tălpăşiţa, dacă pot, înainte ca sabia dreptăţii să pice pe cei 
vinovaţi, sau chiar pe nevinovaţi. 

Altă pauză. 

— Da, sir. Voi răspândi ştirea, sir, imediat. Da, imediat. 

— Mulţumesc, majurule. Marele Părinte Alb este cu 
adevărat foarte supărat. Şi încă ceva., glasul lui deveni şi 
mai şoptit. Poate îi rogi pe fraţii tăi sergenţi să te ajute. 
Sunt sigur că o să înţeleagă că problema mea este şi a lor, 
trecu la cantoneză. Când Dragonii varsă flăcări, tot Hong 
Kongul face pe el. Heya? 

O pauză mai lungă. 

— O să am grijă, sir. 

— Mulţumesc. 

Armstrong puse receptorul la loc. 

Brian Kwok râse. 

— Asta o să-i pună pe toţi pe jar. 


Englezul dădu din cap, dar chipul său nu-şi pierdu 
asprimea. 

— Nu-mi place să folosesc prea des treaba asta, de fapt e 
numai pentru a doua oară că o fac, dar n-am de ales. 
Bătrânul mi-a dat clar de înţeles. N-ar fi rău să faci şi tu la 
fel cu informatorii tăi. 

— Desigur. „Când Dragonii varsă flăcări.” Făceai aluzie la 
Cei Cinci Dragoni legendări? 

— Da. 

Acum chipul plăcut al lui Brian Kwok deveni ca de piatră, 
ochii negri scânteind pe fondul pielii aurii, bărbia lui 
pătrată neavând aproape deloc urme de barbă. 

— Tang-po e unul din ei? 

— Nu ştiu, nu ştiu cu certitudine. Întotdeauna am avut 
impresia că este, deşi n-am nici o dovadă. Nu, nu sunt sigur, 
Brian. Este? 

— Nu ştiu. 

— Oricum, nu contează dacă este sau nu este. Vestea o să 
ajungă la unul dintre ei, şi asta e tot ce mă interesează. 
Personal sunt destul de convins că Cei Cinci Dragoni există, 
că ei sunt cinci sergenţi chinezi, poate chiar sergenţi de 
comisariat, care controlează toate jocurile de noroc ilegale 
de pe străzile din Hong Kong şi probabil, nu-i exclus, mafia 
de protecţie, câteva saloane de dans şi fete. 

— Eu sunt de părere că Cei Cinci Dragoni sunt reali, 
Robert. Poate sunt mai mulţi, poate mai puţini, dar toate 
jocurile de noroc de stradă sunt controlate de poliţie. 

— Probabil sunt controlate de membri chinezi din Royal 
Police Force, băiete, îl corectă Armstrong. Încă tot nu avem 
nici-o dovadă şi urmărim această himeră de ani de zile. Mă- 
ndoiesc că vom izbuti vreodată să o dovedim, zâmbi. Poate o 
s-o faci tu când vei ajunge adjunct de prefect. 

— Încetează cu astea, Robert, pentru numele lui 
Dumnezeu. 

— Ce naiba, n-ai decât treizeci şi nouă de ani, ai urmat 
cursul ăla special simandicos de la Staff College şi deja eşti 


mare. Pariez pe o sută la zece că o să ajungi la gradul ăsta! 

— S-a făcut. 

— Trebuia să fi pariat pe o sută de mii, zise Armstrong 
prefăcându-se nemulţumit. Atunci n-ai fi ţinut pariul. 

— Încearcă-mă. 

— Nu. Nu-mi pot permite să pierd atât. S-ar putea să fii 
ucis anul ăsta sau la anul, ori să ţi se-ntâmple ceva, ori să-ţi 
dai demisia. Dar dacă nu, precis ajungi sus înainte de 
pensie, dacă o să vrei. 

— Amândoi. 

— Eu nu, prea sunt englez, Armstrong îl bătu vesel pe 
spinare. Va fi o zi mare. Dar nici tu nu o să termini cu 
Dragonii, chiar dacă vei găsi probe, lucru de care mă 
îndoiesc. 

— Nu? 

— Nu. Nu-mă pasă de jocurile de noroc. Toţi chinezii vor 
să joace, şi dacă vreo câţiva sergenţi chinezi controlează 
jocurile de noroc ilegale, de stradă, astea vor fi destul de 
curate şi de corecte, chiar dacă sunt ilegale. Dacă nu le 
controlează ei, o vor face triadele, şi atunci grupuleţele de 
mici ticăloşi pe care le ţinem cu atâta grijă despărțite se vor 
uni iarăşi într-o singură tong şi atunci chiar că o să avem de 
furcă. Mă cunoşti doar, băiete, eu nu-s genul care să facă să 
se clatine barca, de-asta nici n-o să ajung adjunct de 
prefect. Mie îmi place status gquo-ul. Dragonii controlează 
jocurile, iar noi ţinem triadele fărâmiţate. Şi atâta timp cât 
poliţiştii sunt uniţi, şi sunt categoric cea mai puternică 
triadă din Hong Kong, vom avea linişte pe străzi, o 
populaţie cu rânduială şi aproape deloc crime, crime 
violente. 

Brian Kwok îi scrută chipul. 

— Tu chiar crezi în asta, nu-i aşa? 

— Da. Într-un mod foarte ciudat, în clipa de faţă dragonii 
sunt sprijinul nostru cel mai puternic. Să fim sinceri, Brian, 
numai chinezii îi pot conduce pe chinezi. Status quo-ul e şi 
în favoarea lor, iar crima violentă le-ar dăuna. Aşa că ne dau 


ajutor atunci când avem nevoie - uneori, cu puţin - ajutor 
pe care noi, diavoli străini, nu l-am putea obţine altfel. Nu 
că aş fi pentru corupţie, pentru încălcarea legii, câtuşi de 
puţin, ori pentru mituire şi toate celelalte lucruri scârboase 
pe care trebuie să le facem, ori pentru informatori, dar ce 
forţă de poliţie din lume poate să lucreze fără să-şi 
murdărească mâinile şi fără scârbele de informatori? Aşa 
încât eu cred că râul pe care-l reprezintă Dragonii 
îndeplineşte aici o necesitate. Hong Kongul este China, iar 
China e un caz aparte. Cât timp e vorba doar de jocuri 
ilegale, nu-mi pasă. Eu, dacă ar fi după mine, aş legaliza 
chiar azi jocurile de noroc, dar aş zdrobi pe oricine pentru 
practici mafiote de protecţie, pentru protecţia unor saloane 
de dans sau a unor fete. După cum ştii, nu pot să sufăr 
proxeneţii. Cu jocurile e altceva. Cum ai putea să-l opreşti 
pe un chinez să joace? N-ai cum. Aşa că fă jocurile legale, şi 
toată lumea e fericită. De câţi ani recomandă poliţia din 
Hong Kong acest lucru, şi în fiecare an suntem refuzaţi? 
Numai eu ştiu de douăzeci de ani. Dar nu. Şi din ce cauză? 
Macao! Simplu. Dragul de Macao portughez trăieşte de pe 
urma jocurilor de noroc, a traficului cu aur, asta îi ţine în 
viaţă, iar noi. Regatul Unit, nu ne putem permite să-l lăsăm 
pe vechiul nostru aliat să se ducă pe copcă. 

— Votaţi-l pe Robert Armstrong ca prim-ministru! 

— Bravo! Dar e adevărat. Încasările de pe urma jocurilor 
ilegale sunt singurele noastre fonduri secrete şi bună parte 
din ele se duc pentru plata informatorilor. De unde 
altundeva am putea obţine rapid bani? De la guvernul 
nostru recunoscător? Nu mă fă să râd! Din cei câţiva dolari 
pe care-i plăteşte în plus la taxe populaţia recunoscătoare 
că o protejăm? Ha! 

— Poate da. Poate că nu, Robert. Dar într-o bună zi toate 
astea se vor întoarce împotrivă. Plăţile, banii aceia fără 
justificare ce se-ntâmplă să fie într-un sertar de comisariat. 

— Da, dar nu împotriva mea, căci eu nu mă ocup cu asta, 
nu iau mită, şi marea majoritate nu iau, nici englezi, nici 


chinezi. Dar până una-alta, cum am putea noi, trei sute 
douăzeci şi şapte de amărâţi de diavoli străini ofiţeri de 
poliţie să controlăm vreo opt mii de persoane civilizate, 
ofiţeri inferiori şi poliţai, plus încă trei milioane şi jumătate 
de mici nemernici civilizaţi care ne urăsc de moarte, fii fără 
grijă. 

Brian Kwok izbucni în râs. Era un râs molipsitor şi 
Armstrong râse şi el, adăugând: 

— Bravo ţie, ai reuşit să mă faci să mă ambalez. 

— Asemeni. Dar până una-alta, ai de gând să citeşti primul 
ăsta, sau îl citesc eu? 

Armstrong se uită la dosarul pe care îl ţinea în mână. Era 
subţire şi cuprindea douăsprezece pagini bătute strâns la 
maşină, părând a fi mai mult un buletin informativ pe 
diverse teme, împărţite în capitole. Pe pagina de cuprins 
scria: Partea întâi: Previziuni politice şi economice pentru 
Marea Britanie. Partea a doua: KGB-ul în Asia. Partea a 
treia: Aurul. Partea a patra: Evoluţii recente în CIA. Cu un 
aer plictisit, Armstrong îşi puse picioarele pe masă şi se 
instală mai confortabil pe scaun. Apoi se răzgândi şi îi 
întinse dosarul. 

— Ia-l şi citeşte-l tu. Oricum citeşti mai repede decât mine. 
M-am săturat să citesc despre nenorociri. 

Brian Kwok îl luă, abia stăpânindu-şi nerăbdarea, cu inima 
bătându-i cu putere în piept. Îl deschise şi se apucă să 
lectureze. Armstrong îl privea. Îl văzu pe prietenul său 
schimbându-se la faţă, pierzându-şi culoarea. Acest lucru îl 
tulbură foarte tare. Brian Kwok nu era un tip care să fie 
uşor şocat. Îl văzu cum citeşte până la capăt, fără 
comentarii, apoi revine înapoi să mai verifice câte un 
paragraf şi închide încet dosarul. 

— Deci e chiar atât de rău? zise Armstrong. 

— Mai rău. O parte din astea. Dacă n-ar fi semnat de A. 
Medford Grant, aş zice că e sonat. Susţine că CIA are 
legături serioase cu Mafia, că pun la cale şi au pus la cale 
să-l răstoarne pe Castro, că sunt băgaţi tare în Vietnam, în 


afaceri cu droguri şi Dumnezeu mai ştie câte. Ia-l şi citeşte 
cu ochii tăi. 

— Cum e cu cârtiţa? 

— Avem într-adevăr o cârtiţă. Brian deschise iarăşi dosarul 
şi căută paragraful. Ascultă: „Nu încape nici o îndoială că în 
momentul de faţă există un important agent comunist în 
poliţia din Hong Kong. Documente strict secrete care ne-au 
fost aduse de generalul Hans Richter - comandant secund 
al Departamentului de Securitate Internă din Germania de 
Est - când a trecut la noi în martie anul acesta, arată clar că 
numele cod al agentului este „Prietenul nostru”, că se află 
în situ de cel puţin zece, poate chiar cincisprezece ani. 
Omul său de legătură este probabil un ofiţer KGB din Hong 
Kong care se dă drept om de afaceri prieten, venit în vizită 
din una din ţările de dincolo de Cortina de Fier, poate drept 
bancher sau ziarist, sau poate drept marinar de pe unul din 
cargoboturile sovietice aflate în trecere prin Hong Kong ori 
în reparaţii acolo. Printre alte informaţii documentate 
despre care ştim acum că „Prietenul nostru” le-a furnizat 
duşmanului se găsesc: toate frecvențele radio de uz 
restrâns, toate numerele de telefon personale, secrete, ale 
guvernatorului, şefului poliţiei şi celor din eşalonul de vârf 
al guvernului hongkonghez, împreună cu dosare foarte 
private privindu-i pe majoritatea dintre ei.” 

— Dosare? întrerupse Armstrong. Sunt incluse în raport? 

— Nu, 

— Fir' ar să fie! Continuă, Brian. 

— „. Majoritatea dintre ei; planurile secrete de luptă ale 
poliţiei împotriva unei insurecţii provocate de comunişti, 
sau o repetare a răzmeriţelor din Kowloon; copii ale tuturor 
dosarelor personale ale ofiţerilor de poliţie de la gradul de 
inspector în sus; numele celor şase agenţi secreţi ai 
Gomindanului care operează în Hong Kong sub actuala 
conducere a generalului Jen Tang Wa (Anexa A); o listă 
detailată cu agenţii Serviciului Special de Informaţii 


hongkonghez la Kwantung, aflaţi sub conducerea agentului 
principal Wu Fong Fong (Anexa B).” 

— Isuse! exclamă Armstrong. E cazul să-i scoatem de 
urgenţă de acolo pe bătrânul Fong Fong cu băieţii lui. 

— Da. 

— Wu Tat Sing figurează pe listă? 

Kwok verifică în anexă. 

— Da. Ascultă cum se încheie acest capitol „. Concluzia 
comitetului dumneavoastră este că până nu va fi prins acest 
trădător, securitatea internă a Hong Kongului este în 
primejdie. De ce nu a fost transmisă până acum această 
informaţie poliţiei însăşi, nu ştim încă. Presupunem că are o 
legătură cu actuala infiltrare politică sovietică în 
administraţia Marii Britanii, la toate nivelele, ceea ce face 
posibilă existenţa unora ca Philby şi permite ca informaţii ca 
aceasta să fie îngropate, sau minimalizate, sau incorect 
prezentate (acesta a fost materialul Studiului 4/1962). Am 
sugera ca acest raport, sau părţi din el, să fie imediat 
aduse, în mod discret, la cunoştinţa guvernatorului sau a 
prefectului poliţiei din Hong Kong, dacă dumneavoastră ne 
consideraţi demni de încredere. Brian Kwok îşi ridică 
privirea, simţindu-şi mintea zdruncinată. Mai sunt nişte 
lucruri aici, Doamne, situaţia politică din Anglia şi mai e şi 
Sevrin. la şi citeşte. Clătină din cap, neputincios. Isuse, 
dacă asta e adevăraT. Suntem afundaţi până la gât. Doamne 
Dumnezeule! 

— Cine? Cine ar putea fi spionul? Trebuie să fie foarte sus. 
Cine? 

Armstrong înjură încet. 

După o tăcere prelungă, Brian spuse: 

— Singurul. Singurul care putea să ştie toate astea este 
Crosse însuşi. 

— Hai, fii serios, pentru Dumnezeu! 

— Gândeşte-te, Robert. Îl cunoştea pe Philby. Nu a fost şi 
el la Cambridge? Amândoi au învăţat în acelaşi loc, sunt din 
aceeaşi grupă de vârstă, amândoi au fost în Serviciul de 


Informaţii în timpul războiului - la fel ca Burgess şi 
Maclean. Dacă Philby a putut să rămână nedescoperit atâţia 
ani, de ce n-ar putea şi Crosse? 

— Nu se poate! 

— Cine altcineva, dacă nu el? Nu a lucrat toată viaţa în MI 
6? Nu a făcuto rundă de serviciu aici la începutul anilor '50 
şi n-a fost adus înapoi acum cinci ani să înfiinţeze SI, ca o 
ramură specială a SB? N-a fost el director tot timpul de 
atunci încoace? 

— Asta nu dovedeşte nimic. 

— Zău? 

Urmă o tăcere lungă. Armstrong îşi privea atent prietenul. 
Îl cunoştea prea bine ca să nu-şi dea seama când vorbeşte 
serios. 

— Pe ce te bazezi? întrebă el neliniştit. 

— Să zicem că Crosse e homosexual. 

— Eşti complet nebun! explodă Armstrong. E însurat şi. Şi 
o fi el un nemernic afurisit, dar niciodată nu s-a auzit de 
ceva în genul ăsta, niciodată. 

— Da, dar nu are copii, nevastă-sa e aproape tot timpul în 
Anglia, iar când e aici dorm în camere separate. 

— De unde ştii? 

— Orice amah trebuie să ştie, aşa încât dacă aş vrea să 
ştiu, aş şti pe cine să întreb. 

— Asta nu dovedeşte nimic. O mulţime de oameni dorm în 
camere separate. Greşeşti în privinţa lui Crosse. 

— Să zicem că ţi-aş putea da o dovadă? 

— Ce dovadă? 

— Unde îşi face întotdeauna o parte din concediu? În 
Camecon Highlands, în Malaya. Să zicem că ar avea un 
prieten acolo, un tânăr malayan, cunoscut ca pervers. 

— Aş avea nevoie de poze, şi ştim amândoi că pozele pot fi 
uşor de trucat, zise Armstrong aspru. Aş avea nevoie de 
înregistrări, şi ştim amândoi că şi astea pot fi trucate. 
Tânărul însuşi? Asta nu dovedeşte nimic. E o şmecherie 
veche de când lumea să aduci martori falşi şi mărturii false. 


N-a existat niciodată vreun indiciU. Şi chiar dacă ar fi 
poponar, asta nu dovedeşte nimic. Nu toţi perverşii sunt 
trădători. 

— Nu, dar toţi perverşii se expun şantajului. lar dacă este, 
ar fi foarte suspect. Foarte suspect. Am dreptate? 

Armstrong se uită neliniştit în jur. 

— Nici măcar nu vreau să vorbesc de aşa ceva aici, s-ar 
putea să ne înregistreze. 

— Şi dacă da? 

— Dacă da şi dacă e adevărat, ne poate rade atât de rapid 
că nici n-ai avea timp să te dezmeticeşti. Ne poate rade 
oricum. 

— Poate. Dar dacă el e, atunci va şti că ne-am prins, iar 
dacă nu e, va râde de noi şi eu sunt dat afară din SI. În 
orice caz, Robert, nu-i poate rade pe toţi chinezii din poliţie. 

Armstrong se holbă la el. 

— Ce vrea să-nsemne asta? 

— Poate că există un dosar despre el. Poate că orice chinez 
cu grad mai mare de caporal l-a citit. 

— Poftim?! 

— Haide, Robert, ştii bine că chinezii sunt foarte solidari. 
Poate că există un dosar, poate. 

— Vrei să zici că sunteţi cu toţii organizaţi într-o confrerie? 
O tong, o societate secretă? O triadă în cadrul poliţiei? 

— Am spus poate. Toate astea sunt supoziţii, Robert. Am 
spus poate şi probabil. 

— Cine e înalt Dragon? Tu? 

— N-am spus niciodată că există o asemenea grupare. Am 
zis poate. 

— Mai există şi alte dosare? Despre mine, de exemplu? 

— Poate. 

— Şi? 

— Şi dacă ar fi, Robert, zise Brian Kwok cu blândeţe, aş 
zice că tu eşti un excelent poliţist, necorupt, că ai jucat cu 
sume mari la bursă şi n-ai nimerit şi ai nevoie de vreo 


douăzeci de mii să achiţi nişte datorii presantE. Şi încă vreo 
câteva lucruri. 

— Ce alte lucruri? 

— Asta e China, bătrâne. Noi ştim aproape tot ce se 
petrecere cu gimi loh de aici. Trebuie să ştim, ca să 
supravieţuim, nu crezi? 

Armstrong îi aruncă o privire stranie. 

— De ce nu mi-ai spus până acum? 

— Nici acum nu ţi-am spus nimic. Nimic. Am spus poate, şi 
repet, poate. Dar dacă astea sunt adevărate. 

Îi întinse dosarul şi îşi şterse transpiraţia de pe buza de 
sus. 

— Citeşte singur. Dacă astea sunt adevărate, am dat de 
dracu' şi va trebui să lucrăm foarte repede. Ce am spus eu 
erau doar supoziţii. Dar nu şi în ce-l priveşte pe Crosse. 
Ascultă, Robert, pariez pe o mie, o mie la unu, căele 
cârtiţa. 

Ora 19.43 

Dunross termină de citit raportul cu coperţi albastre, 
pentru a treia oară. Îl citise de îndată ce sosise, ca 
întotdeauna, apoi încă o dată în drum spre palatul 
guvernatorului. Închise dosarul şi îl puse o clipă pe 
genunchi, dus pe gânduri. Se găsea acum în biroul său de la 
etajul doi al Casei Mari, construită pe un ieşind, în partea 
superioară a Piscului, ferestrele mari, plumbuite dând spre 
grădini luminate de reflectoare, iar departe, jos, se întindea 
oraşul şi imensitatea portului. Pendula cea veche bătu de 
opt fără un sfert. Încă cincisprezece minute, gândi el. Apoi 
vor sosi oaspeţii, va începe petrecerea, şi vom lua cu toţii 
parte la o nouă şaradă. Ori poate o continuăm tot pe cea 
veche. Încăperea era înaltă, cu lambriuri de stejar vechi, 
draperii de catifea verde închis şi covoare chinezeşti de 
mătase. Era o încăpere bărbătească, confortabilă, veche şi 
foarte dragă lui. Auzi de jos murmurul glasurilor 
servitorilor. O maşină urcă dealul şi trecu mai departe. 
Sună telefonul. 


— Da? A, bună, Claudia. 

— Încă nu l-am găsit pe Tsu-Yan, tai-pan. Nu era la birou. A 
sunat cumva? 

— Nu. Încă nu. Mai încearcă. 

— Bine. Pe curând. La revedere. 

Şedea într-un fotoliu adânc, cu spetează înaltă, şi purta un 
smoking, dar nu-şi legase încă cravata. Privi absent pe 
fereastră, priveliştea fiind întotdeauna o încântare pentru 
el. Dar în seara aceea îl bântuiau gânduri negre, despre 
Sevrin şi despre trădător şi despre toate celelalte rele pe 
care le prevestea raportul. Ce era de făcut? 

— Să râzi, zise el cu voce tare. Şi să lupţi. 


Se ridică, îndreptându-se cu pasul său sprinten spre 
tabloul lui Dirk Struan, aflat pe perete deasupra căminului. 
Rama sculptată era grea, cu poleiala veche ciobită în unele 
locuri, şi era prevăzută cu balamale secrete pe o latură. O 
dădu la o parte de la perete şi deschise seiful pe care-l 
acoperea pictura. În seif erau multe hârtii, unele îngrijit 
legate cu şnururi roşii, altele vechi de tot, unele noi, câteva 
cutii mici, un Mauser curat, bine uns şi încărcat aflat pe un 
suport prins pe peretele lateral, o cutie cu muniții, o Biblie 
veche, mare, pe a cărei copertă de piele fină erau gravate 
armele Struanilor, şi şapte dosare cu coperţi albastre, la fel 
cu cel pe care-l avea în mână. Gânditor, puse dosarul alături 
de celelalte, în ordine. Le privi o clipă, vru să închidă seiful, 
însă se răzgândi şi ochii îi căzură pe vechea Biblie. O 
mângâie cu degetele, apoi o scoase şi o deschise. Pe prima 
filă erau lipite cu ceară roşie de sigiliu două jumătăţi de 
vechi monede chinezeşti de bronz, cu secţiunea inegală. În 
mod evident, cândva existaseră patru asemenea jumătăţi de 
monedă, căci încă se mai vedea urma celor două care 
lipseau imprimată pe resturile de ceară roşie rămase pe 
hârtia străveche. Scrisul de mână din partea de sus a filei 
era frumos şi caligrafic: „Jur pe Domnul Dumnezeu ca 
oricui îmi va arăta cealaltă jumătate a vreuneia din aceste 
monede, să îi îndeplinesc orice dorinţă”. Era semnat Dirk 
Struan, 10 iunie 1841, iar după semnătura lui urma cea a 
lui Culum Struan şi a tuturor celorlalţi tai-pani, iar ultimul 
nume era lan Dunross. În dreptul primului loc unde fusese 
cândva o monedă stătea scris: „Wu Fang Choi, plătit în 
parte, 16 august. Anul Domnului 1841”, şi semnat iarăşi de 
Dirk Struan şi cosemnat dedesubt de Culum Struan, cu 
data de 18 iunie 1945, „plătit integral”. În dreptul celui de- 
al doilea: „Sun Chen-yat, plătit integral, 10 octombrie 
1911”, şi semnat apăsat, Struan Cotoroanţa. Ah, îşi spuse 
Dunross, tulburat, ce splendidă aroganță, să te simţi atât de 
sigură pe tine încât să fii în stare să semnezi în Biblie aşa - 


Struan Cotoroanţa şi nu less Struan, ca să vadă generaţiile 
viitoare. 

Câte generaţii vor mai urma? se întrebă el. Câţi tai-pani 
vor mai trebui să semneze orbeşte şi să facă Sfântul 
Legământ de a respecta porunca unui om mort de aproape 
un veac şi jumătate? Îşi plimbă gânditor degetele peste 
marginile zimţate ale celor două jumătăţi de monedă 
rămase. După o clipă, închise Biblia cu un gest hotărât, o 
puse la locul ei, o atinse o dată ca să-i poarte noroc şi încuie 
seiful. Aduse pictura la loc şi privi în sus la portret, stând 
acum cu mâinile vârâte adânc în buzunare, în faţa poliţei de 
stejar vechi în care era săpat blazonul Struanilor, ciobit şi 
crăpat pe alocuri, un vechi paravan chinezesc ascunzând 
căminul uriaş. Acest portret în ulei al lui Dirk Struan era 
favoritul lui şi îl luase din galeria lungă atunci când 
devenise tai-pan, atârnându-l aici, la locul de onoare, în 
locul portretului lui Struan Cotoroanţa care stătuse 
deasupra căminului în biroul tai-panului de când exista 
Casa Mare. Ambele fuseseră pictate de Aristotle Quance. În 
acesta, Dirk Struan stătea în faţa unei draperii roşu-închis, 
lat în spete şi mândru, în redingota sa neagră, iar vesta, 
cravata şi cămaşa cu jabou erau albe. Avea sprâncenele 
groase, nasul puternic, chipul bărbierit, părul şi favoriţii 
lungi de un blond roşcat, buze arcuire şi senzuale şi puteai 
simţi privirea ochilor care parcă te sfredelea, verdele lor 
fiind scos în evidenţă de negrul, albul şi roşul din restul 
tabloului. Dunross schiţă un zâmbet, nici speriat, nici 
invidios, privirea strămoşului său liniştindu-l mai presus de 
toate, şi ştiind că este posedat, în parte posedat de ei. 
Ridică paharul de şampanie către portret, cu un gest pe 
jumătate zeflemitor, cum o mai făcuse de atâtea ori 
„Noroc!”. Ochii cei verzi îl priveau. Ce ai face tu, Dirk, 
legendarule Dirk? gândi el. 

— Ai spune, probabil, pur şi simplu găseşte-i pe trădători 
şi ucide-i - cugetă el cu voce tare - şi probabil că ai 
dreptate. 


Problema trădătorului din poliţie nu îl tulbura atât cât 
informaţiile despre reţeaua de spioni Sevrin, legăturile 
acesteia în SUA şi uluitoarele câştiguri secrete realizate de 
comunişti în Anglia. De unde naiba obţine Grant toate 
informaţiile astea? se întrebă el pentru a suta oară. Îşi 
aminti de prima lor întâlnire. Alan Medford Grant era un tip 
mărunţel ca un spiriduş, cu început de chelie, ochi mari şi 
dinţos, îmbrăcat într-un costum sobru, în dungi, cu melon 
pe cap, şi îi plăcuse de la prima vedere. 

— Nu vă faceţi griji, domnule Dunross, îi spusese Grant 
atunci când îl angajase, în 1960, după ce devenise tai-pan. 
Vă asigur că nu va exista nici un conflict de interese cu 
guvernul Majestății Sale dacă eu voi conduce comitetul 
dumneavoastră de cercetări, pe baze non exclusive, cum 
am discutat. De fapt, le-am şi cerut acordul. Nu vă voi da - 
confidenţial desigur, pentru dumneavoastră personal 
desigur, şi în nici un caz pentru publicare - nu vă voi da 
decât materiale secrete care, după părerea mea, nu 
periclitează interesul naţional. La urma urmelor, interesele 
noastre acolo sunt aceleaşi, nu-i aşa? 

— Aşa cred. 

— Pot să vă întreb fie unde aţi auzit de mine? 

— Noi avem prieteni în sfere sus-puse, domnule Grant. În 
unele cercuri numele dumneavoastră e destul de vestit. 
Poate că v-ar recomanda chiar şi un ministru de externe, 
adăugase el delicat. 

— Ah, da. 

— Aranjamentul nostru vă mulţumeşte? 

— Da. Iniţial un an, prelungit până la cinci dacă totul 
merge bine. Şi după cinci? 

— Încă cinci, zise Dunross. Dacă obţinem rezultatele pe 
care le vreau eu, onorariul dumneavoastră va fi dublat! 

— Ah! Sunteţi foarte generos. Dar îmi permiteţi să întreb 
de ce sunteţi atât de generos - poate că extravagant ar fi 
cuvântul potrivit - cu mine şi acest viitor comitet? 


— Sun Tzu a spus „Ceea ce îi permite unui suveran 
înţelept sau unui bun general să lovească şi să cucerească 
şi să realizeze lucruri ce nu stau în puterea oamenilor 
obişnuiţi este preştiinţa. lar preştiinţa se obţine numai prin 
spioni. Nimic nu este mai important pentru stat decât 
calitatea spionilor. Este de o mie de ori mai ieftin să plăteşti 
cu dărnicie pe cei mai buni spioni, decât să plăteşti prost o 
armată oricât de mică”. 

Alan Medford Grant zâmbise încântat. 

— Mare dreptate a avut! Onorariul meu de 8500 de lire pe 
an este cu adevărat foarte generos. 

— Credeţi că aş putea face o investiţie mai bună? 

— Nu, dacă îmi îndeplinesc corect obligaţiile, şi dacă cei 
pe care îi voi alege sunt cei mai buni oameni ce se pot găsi. 
Chiar şi aşa, vreo 30 de mii de lire pentru salaril. Un fond 
de până într-o sută de mii de lire pentru informatori şi 
informaţii, toate din fonduri secrete. Sper să fiţi satisfăcut 
cu investiţia dumneavoastră. 

— Dacă sunteţi cel mai bun, îmi voi recupera banii înmiit. 
Mă aştept să-i recuperez înmiit, spusese el, vorbind cât se 
poate de serios. 

— Voi face, desigur, tot ce-mi stă în putinţă. Acum spuneţi- 
mi exact ce fel de informaţii doriţi. 

— Orice informaţii comerciale, politice, care pot ajuta 
Compania Struan să-şi facă planurile de perspectivă, cu 
accent pe zona Pacificului, pe intenţiile ruşilor, americanilor 
şi japonezilor. Probabil că despre chinezi ştim noi înşine mai 
multe. Prefer să-mi daţi prea multe informaţii, decât prea 
puţine. De fapt, orice s-ar putea dovedi util, căci eu vreau să 
scot Compania Struan din comerţul cu China, mai exact 
vreau să internaţionalizez compania şi să o diversific astfel 
încât să nu mai fim dependenţi de comerţul cu China. 

— Foarte bine. Unu: n-aş vrea să încredinţez rapoartele 
noastre poştei. 

— Voi aranja un curier personal. 


— Mulţumesc. Doi trebuie să am mână liberă în alegerea, 
numirea şi schimbarea celorlalţi membri ai comitetului, şi 
să cheltuiesc banii cum consider eu de cuviinţă? 

— De acord. 

— Cinci membri vor fi de ajuns. 

— Cu cât vreţi să îi plătiţi? 

— Cinci mii de lire pe an onorariu pentru fiecare ar fi 
excelent. Cu suma asta pot angaja oameni unul şi unul. 
Pentru unele studii speciale, dacă e nevoie, voi numi 
membri asociaţi. Cum majoritatea contactelor noastre vor fi 
în străinătate, poate în Elveţia, s-ar putea ca fondurile să-mi 
fie puse la dispoziţie acolo? 

— Să zicem că depun întreaga sumă asupra căreia am 
convenit, trimestrial, într-un cont secret, în Elveţia. Din 
care să puteţi scoate bani când aveţi nevoie, valabilă fiind 
doar semnătura dumneavoastră sau a mea. Îmi daţi 
socoteală numai mie, trimestrial, privind restanţele. Dacă 
vreţi să stabiliţi o parolă, e în regulă. 

— Perfect. Nu vă voi putea da nici un nume, nu vă pot da 
socoteală cui dau banii. 

După o pauză, Dunross spusese: 

— În regulă. 

— Mulţumesc. Am impresia că ne înţelegem unul pe 
celălalt. Puteţi să-mi daţi un exemplu de ceea ce vreţi? 

— De exemplu, nu vreau să fiu surprins ca predecesorul 
meu de afacerea cu Suezul. 

— Oh! Vă referiţi la acel fiasco din 1956, când Eisenhower 
ne-a trădat din nou şi a provocat eşecul atacului anglo- 
francezo-israelian contra Egiptului, fiindcă Nasser 
naţionalizase canalul? 

— Da. Treaba asta ne-a costat o avere. Ne-a afectat grav 
interesele din Orientul Mijlociu, era să ne ruineze. Dacă tai- 
panul dinaintea mea ar fi ştiut că e posibilă închiderea 
Canalului de Suez, am fi putut câştiga o avere închiriind 
capacităţi de transport, mărindu-ne flota. Ori dacă ar fi aflat 
dinainte ce au de gând americanii, faptul că Eisenhower va 


lua iarăşi partea Rusiei sovietice împotriva noastră, am fi 
putut cu siguranţă să ne diminuăm, pierderile. 

Tipul cel mărunţel zisese cu tristeţe: 

— Ştiţi că a ameninţat să îngheţe de îndată toate activele 
englezeşti, franceze şi israeliene din Statele Unite dacă nu 
ne retragem imediat din Egipt, când eram la numai câteva 
ceasuri de victorie? Cred că toate problemele noastre 
actuale în Orientul Mijlociu se trag de la acea decizie a 
Statelor Unite. Da. Din lipsă de chibzuinţă, Statele Unite au 
aprobat pentru prima oară pirateria internaţională şi au 
deschis calea pentru pirateriile ulterioare. Naţionalizare! 
Ce glumă! Furt este cuvântul potrivit, sau piraterie. Da. 
Eisenhower a fost necugetat. Şi foarte nechibzuit căci a 
acceptat în continuare acel prostesc acord politic de la 
Malta, încheiat de suferindul Roosevelt şi de incompetentul 
Attlee, permițându-i lui Stalin să înghită o bună parte din 
Europa, când din punct de vedere militar era clar şi pentru 
cel mai tâmpit politician ori cel mai mărginit general că a ne 
opri era contrar adevăratelor noastre interese naţionale, 
alor noastre şi ale Statelor Unite. Eu cred că Roosevelt ne 
vrea într-adevăr, pe noi şi Imperiul nostru Britanic, şi tipul 
îşi încrucişă degetele şi zâmbi. Tleamă mi-e că există un 
mare dezavantaj în a mă angaja pe mine, domnule Dunross. 
Sunt întru totul pro-britanic, anticomunist, şi mai ales anti- 
KGB, care este principalul instrument al politicii externe 
sovietice, ce urmăreşte în mod deschis şi pe vecie 
distrugerea noastră, aşa încât unele din previziunile mele 
mai sarcastice la adresa lor puteţi să nu le băgaţi în seamă, 
dacă doriţi. Sunt cu totul împotriva unui Partid Laburist 
dominat de aripa stângă, şi o să le amintesc întotdeauna 
celor care vor să mă asculte că imnul Partidului Laburist e 
„Internaţionala” şi Alan Medford Grant zâmbi cu aerul lui 
de spiriduş. E mai bine să ştiţi de la început cum staţi. Eu 
sunt monarhist, loialist şi cred în sistemul parlamentar 
britanic. Nu vă voi da niciodată cu bună ştiinţă informaţii 


false, deşi evaluările mele ar putea fi tendenţioase. Îmi 
permiteţi să vă întreb ce politică faceţi? 

— În Hong Kong noi nu avem nici o politică, domnule 
Grant. Nu votăm, nu există alegeri. Suntem o colonie, în 
special o colonie cu statut de port liber, nu o democraţie. 
Coroana conduce, de fapt guvernatorul conduce despotic în 
numele Coroanei. Are un consiliu legislativ, dar e numai de 
formă, iar politica tradiţională e cea de laissez-faire. Cu 
înţelepciune, el lasă lucrurile să meargă de la sine. Pleacă 
urechea la ce spune comunitatea oamenilor de afaceri, face 
schimbări sociale cu mare prudenţă şi lasă pe toată lumea 
să facă ori să nu facă bani, să construiască, să se extindă, să 
dea faliment, să vină ori să plece, să viseze ori să stea treaz, 
să trăiască ori, să moară, cum poate fiecare. lar impozitul 
maxim este de cincisprezece la sută, dar numai pentru banii 
câştigaţi în Hong Kong. Aici nu avem politică, nu vrem 
politică, şi nici China nu vrea ca noi să avem politică aici. Şi 
ei sunt în favoarea status quo-ului. Vederile mele politice 
personale? Sunt regalist, sunt pentru libertate, pentru 
piraterie şi comerţ liber. Sunt scoţian, ţin cu Struanii, cu 
laissez-faire-ul în Hong Kong şi cu libertatea în toată lumea. 

— Cred că noi doi ne înţelegem. Bun. Până acum n-am mai 
lucrat niciodată pentru un particular, numai pentru guvern. 
Va fi o nouă experienţă pentru mine. Sper să vă dau 
satisfacţie, şi Grant făcu o scurtă pauză, gânditor. 

— Ca Suezul în '56? 

Ridurile din jurul ochilor omuleţului se încreţiră. 

— Foarte bine, faceţi-vă planurile ţinând cont că America 
va pierde Canalul Panama. 

— Asta-i ridicol! 

— O, nu fiţi atât de şocat, domnule Dunross! Sunt de ajuns 
zece sau cincisprezece ani de muncă de pregătire din 
partea duşmanului şi de vorbărie liberală în America, abil 
sprijinită de suflete caritabile care cred în bunătatea naturii 
umane, adăugaţi la asta un pic de agitaţie panameză bine- 
calculată - studenţi şi aşa mai departE. Da, întotdeauna 


studenţii sunt de prefera. Dibaci ajutată în taină de câţiva 
agitatori profesionişti, bine pregătiţi şi răbdători - şi 
experienţa şi finanţele secrete ale KGB-ului, plus un plan pe 
termen lung. lată cum, într-o bună zi, canalul ar putea să 
treacă din mâinile Statelor Unite în ale duşmanului. 

— N-ar accepta niciodată. 

— Aveţi dreptate, domnule Dunross, dar asta-i aşteaptă. În 
caz de ostilităţi, sau chiar şi de criză, ce strangulare mai 
bună s-ar putea găsi împotriva principalului tău duşman 
capitalist, declarat public, decât să izbuteşti să paralizezi 
Canalul Panama, sau măcar să-l zdruncini puţin? O singură 
navă scufundată în oricare din o sută de locuri posibile, sau 
o ecluză distrusă, ar putea bloca acest canal pentru ani de 
zile. 

Dunross îşi aminti că înainte de a-i răspunde mai turnase 
câte un pahar, după care spusese: 

— Vorbiţi serios că ar trebui să ne facem planuri pentru o 
astfel de eventualitate? 

— Da, spusese omuleţul cu aerul său extraordinar de 
nevinovat. Eu sunt foarte serios când e vorba de meseria 
mea, domnule Dunross. Meseria mea, cea pe care mi-am 
ales-o, este să caut, să descopăr şi să evaluez mişcările 
duşmanului. Nu sunt antirus, antichinez sau antiest-german 
sau anti oricare din acel bloc. Dimpotrivă, doresc cu 
disperare să-i ajut. Sunt convins că ne aflăm în stare de 
război, că duşmanul tuturor oamenilor este membrul de 
partid comunist, fie el englez, sovietic, chinez, ungur, 
american, irlandez. Chiar şi marţiaN. Şi că între ei toţi 
există o legătură, că în centrul urzelii lor se află KGB-ul, luă 
o înghiţitură din paharul pe care Dunross tocmai i-l 
umpluse iarăşi. Asta e un whisky splendid, domnule 
Dunross. 

— E Loch Vey. Provine de la o mică distilerie din 
apropierea ținutului nostru de baştină, din Ayr. Este o firmă 
a Struanilor. 

— Splendid! 


Mai luă aprobator încă o înghiţitură din whisky şi Dunross 
îşi spuse să nu uite să-i trimită lui Alan Medford Grant, de 
Crăciun, o ladă. Dacă primele rapoarte se vor dovedi 
interesante. 

— Nu sunt un fanatic, domnule Dunross, nici un demagog. 
Sunt numai un fel de reporter şi de pronosticator. Unii 
colecţionează timbre, eu colecţionez secrete. 

Pentru o clipă, atenţia lui Dunross fu distrasă de farurile 
unei maşini care se ivise de după curba pe jumătate 
ascunsă, din vale. Se îndreptă agale spre fereastră, 
urmărind cu privirea maşina până ce aceasta dispăru, 
ascultând cu plăcere sunetul motorului foarte bine reglat. 
Apoi se aşeză într-un fotoliu cu speteaza înaltă şi-şi lăsă 
iarăşi mintea să rătăcească în voie. Da, domnule Grant, eşti 
într-adevăr un colecţionar de secrete, cugetă el, uluit ca- 
ntotdeauna de vastitatea cunoştinţelor acestui tip mărunţel. 
Sevrin! Doamne Dumnezeule! Dacă e adevărat. Cât de 
precis eşti de data asta? Până unde să mă încred în spusele 
tale de data asta, până unde să merg la noroc? În 
rapoartele anterioare Grant dăduse două pronosticuri care, 
până în momentul acela, se dovediseră corecte. Cu un an 
înainte, Grant prezisese că de Gaulle se va opune 
eforturilor Angliei de a intra în CEE, că atitudinea 
generalului francez va fi tot mai pronunţat antiengleză, 
anti-americană şi prosovietică, şi că de Gaulle, instigat de 
influenţe din afară şi încurajat de unul dintre consilierii săi 
cei mai apropiaţi - un agent extrem de secret, o cârtiţă a 
KGB-ului - va monta un atac pe termen lung împotriva 
economiei SUA prin speculaţii cu aur. Dunross respinsese 
această posibilitate ca fiind mult prea trasă de păr şi 
pierduse astfel o potenţială avere. De curând, cu şase luni 
înainte, Grant prevăzuse criza rachetelor din Cuba, faptul 
că Kennedy va arunca mănuşa, va institui Blocada contra 
Cubei şi va exercita presiunea necesară, nedând înapoi din 
faţa primejdiei unui război, şi că Hruşciov va bate în 
retragere. Mergând la noroc, mizând pe faptul că de data 


asta Grant avea dreptate - deşi la momentul prezis o criză 
cubaneză a rachetelor părea foarte puţin plauzibilă - 
Dunross câştigase pentru Compania Struan o jumătate de 
milion de lire cumpărând la preţ forfetar zahăr hawaian, 
alte şase sute de mii la bursă, plus încă şase sute de mii 
pentru fondul secret al tai-panului, şi pusese bazele unui 
proiect pe termen lung, de a investi în plantaţii de zahăr din 
Hawai de îndată ce va găsi instrumentul financiar necesar. 
Şi acum îl ai, îşi spuse el vesel. Par-Con. 

— Eşti pe punctul să-l ai, murmură el, corectându-se. 

Până unde să mă încred în acest raport? Până acum, 
comitetul lui AMG a fost o investiţie nemaipomenită, în 
pofida sinuozităţilor lui, cugetă el. Da. Numai că asta e ca şi 
cum ai avea propriul tău astrolog. Câteva previziuni corecte 
nu înseamnă că toate o să fie la fel. Hitler a avut şiel 
prezicătorul lui. La fel şi lulius Cezar. Fii înţelept, fii 
prudent, îşi spuse el. Ce să fac? Acum ori niciodată! Sevrin. 
Alan Medford Grant scrisese: „Documente ce ne-au fost 
aduse nouă, confirmate de spioana franceză Mărie 
d'Orleans, prinsă de Surete la 16 iunie, indică faptul că 
Departamentul V (Dezinformare - ORIENTUL 
ÎNDEPĂRTAT) din KGB era în situ o reţea secretă de 
spionaj, până acum necunoscută, în tot Orientul îndepărtat, 
cu numele de cod Sevrin. Scopul lui Sevrin este declarat 
limpede în Actul de înfiinţare furat: „Obiectiv: Zdrobirea 
Chinei revizioniste, oficial recunoscută de Comitetul Central 
al URSS ca unul din principalii duşmani, întrecută doar de 
SUA capitalistă. Procedură: Blocarea permanentă a Hong 
Kongului ca bastion al capitalismului în Orientul îndepărtat, 
principală sursă de devize străine, asistenţă străină şi orice 
fel de asistenţă tehnică şi cu produse a mass media, a 
guvernului, poliţiei, cercurilor de afaceri şi Chinei. Metodă: 
Infiltrarea pe termen lung a presei şi învăţământului cu 
cetăţeni străini simpatizanți de-ai noştri, controlaţi de 
Centru, dar numai în conformitate cu procedurile cele mai 
speciale valabile pentru întreaga Asie. Termen de începere: 


Imediat. Durata operaţiunii: Deocamdată treizeci de ani. 
Dată vizată: 1980-83. Clasificare: Roşu Unu. Finanţare: 
Maximă. Aprobat: L. B., 14 martie 1950.” Este interesant de 
remarcat, continua Grant, că documentul este semnat în 
1950 de L. B., presupus a fi Lavrenti Beria, pe vremea când 
Rusia Sovietică era pe faţă aliată cu China comunistă, şi că, 
chiar şi în acea perioadă, China era considerată inamicul lor 
numărul doi. (La asta se referă raportul nostru anterior, 
3/1962, Rusia contra China.) Istoric vorbind, China a fost - 
şi va fi întotdeauna - marele trofeu la care a visat Rusia 
imperialistă şi hegemonică. Stăpânirea asupra Chinei, sau 
fărâmițarea ei în stătuleţe vasale, învrăjbite, este 
dintotdeauna cheia de boltă a politicii externe ruseşti. Pe 
prim plan se află, desigur, blocarea Europei Occidentale, 
căci atunci, consideră Rusia, China poate fi înghițită 
oricând. Documentele arată că celula hongkongheză a 
planului Sevrin e formată dintr-un controlor rezident, cu 
numele de cod Arthur, şi şase agenţi. Nu ştim nimic despre 
Arthur, în afară de faptul că este agent al KGB de când a 
fost recrutat în Anglia, prin anii treizeci (nu se ştie dacă s-a 
născut în Anglia, ori dacă părinţii săi sunt englezi, dar 
trebuie să aibă în jur de cincizeci de ani). Misiunea lui este, 
bineînţeles, să opereze în cel mai mare secret, pe termen 
îndelungat. Documente strict secrete furate de la STB-ul 
cehoslovac (Securitatea Secretă de Stat), datate 6 aprilie 
1959, confirmă acest lucru. În acestea se poate citi: „. Între 
1946 şi 1959 au fost recrutaţi şase agenţi cheie, cu ajutorul 
informaţiilor furnizate de controlor, Arthur: unul în Biroul 
Colonial din Hong Kong (numele de cod Charles), unul la 
Trezorerie (numele de cod Mason), unul la Baza Navală 
(John), unul la Banca Londrei şi a Chinei (Vincent), unul la 
Compania de Telefoane din Hong Kong (William) şi unul la 
Compania Struan (Frederick). În conformitate cu 
procedurile normale, numai controlorul cunoaşte adevărata 
identitate a celorlalţi. Au fost stabilite şapte case 
conspirative. Printre acestea se numără Sinclair lowers din 


Hong Kong Island şi Hotelul Nine Dragons din Kowloon. 
Omul de legătură al lui Sevrin la New York are numele de 
cod Giullio. El este foarte important pentru noi datorită 
relaţiilor sale cu Mafia şi cu CIA.” Grant continua „Se 
bănuieşte că Giullio ar fi Vincenzo Banastasio, un gangster 
important, actualul don al familiei Sallapione. Suntem în 
curs de a verifica acest lucru prin sursele noastre din SUA. 
Nu ştim dacă agentul secret duşman din poliţie (despre 
care e vorba în detaliu într-un alt capitol) face parte din 
Sevrin, dar presupunem că da. După părerea noastră, 
China va fi nevoită să-şi dezvolte tot mai mult comerţul cu 
Occidentul pentru a contrabalansa hegemonia imperialistă 
sovietică şi a compensa vidul şi haosul create de retragerea 
bruscă în 1960 a finanţării şi tehnicienilor sovietice. Forţele 
armate chineze au mare nevoie să fie modernizate. 
Recoltele au fost proaste. Prin urmare, orice fel de 
materiale strategice şi tehnică de luptă vor găsi în China, 
pentru mulţi ani de acum înainte, o piaţă care abia le 
aşteaptă, precum şi alimentele, alimentele de bază. Se 
recomandă cumpărarea pe termen lung, la preţ forfetar, de 
orez din America. Am cinstea de a fi, sir, al dumneavoastră 
preaplecat slujitor, AMG, Londra, 15 august 1963.” 

Avioane, tancuri, şuruburi şi piuliţe, rachete, motoare, 
camioane şi petrol şi cauciucuri şi electronice şi alimente, 
gândi Dunross, mintea lui avântându-se. O gamă nelimitată 
de produse cu care să faci comerţ, uşor de obţinut, uşor de 
transportat, şi nimic nu-i mai prielnic pentru comerţ decât 
un război. Dar acum China nu cumpără, indiferent de ce 
are nevoie, indiferent de ce spune Grant. Cine ar putea fi 
Arthur? Cine din Compania Struan? Isuse Hristoase! John 
Chen şi Tsu-yan şi arme de contrabandă, iar acum un agent 
KGB în companie. Cine să fie? Ce-ar fi. Se auzi o bătaie 
uşoară în uşă. 

— Intră, zise el, recunoscând modul de a bate al soţiei lui. 

— lan, e aproape opt, spuse Penelope, soţia lui. M-am 
gândit că n-ar fi rău să-ţi spun. Doar ştii cum eşti. 


— Da. 

— Cum a fost ziua de azi? E groaznic ce s-a-ntâmplat cu 
John Chen. Cred că ai citit ziarele? Vii jos? 

— Da. Puţină şampanie? 

— Mulţumesc. 

Îi turnă ei şi îşi umplu şi lui paharul. 

— Apropo, Penn, am invitat un tip pe care l-am cunoscut 
azi după masă, un fost pilot în RAF. Mi s-a părut un tip 
simpatic. Peter Marlowe. 

— Pilot de vânătoare? 

— Da. Însă pe avioane Hurricane, nu Spitfire. Ai o rochie 
nouă? 

— Da. 

— Arăţi bine. 

— Mulţumesc, dar mă simt atât de bătrână. Oricum, îţi 
mulţumesc. 

Se aşeză pe celălalt fotoliu, parfumul ei fiind la fel de 
delicat ca şi trăsăturile chipului. 

— Peter Marlowe ai spus? 

— Da. Bietul tip a fost prins în Java în '42. A fost prizonier 
de război trei ani şi jumătate. 

— Sărmanul. A fost doborât cu avionul? 

— Nu, japonezii au bombardat aerodromul înainte ca el să 
ajungă la avion. Poate că a avut noroc. Două avioane au fost 
distruse la sol şi ultimele două când abia decolaseră. Piloții 
au ars de vii. Se pare că cele patru Hurricane au fost 
ultimele din toată apărarea aeriană a Orientului îndepărtat. 
Ce dezastru a fost! 

— Îngrozitor. 

— Da. Slavă Domnului că noi am făcut războiul în Europa. 

Dunross o privi atent. 

— Spunea că a stat un an în Java, apoi japonezii l-au trimis 
într-un lagăr de muncă la Singapore. 

— La Changi? întrebă ea, cu glasul schimbat. 

— Da. 

— O! 


— A stat acolo doi ani jumătate. 

Changi în malaieză înseamnă „viţă agăţătoare”, şi acesta 
era numele închisorii din Singapore folosită de japonezi în 
al doilea război mondial drept unul dintre cumplitele lor 
lagăre pentru prizonieri de război. Ea stătu o clipă pe 
gânduri, apoi zâmbi puţin cam nervos. 

— L-a cunoscut pe Robin acolo? 

Robin Grey era fratele ei, singura ei rudă în viaţă. Părinţii 
îi fuseseră ucişi în cursul unui raid aerian asupra Londrei, 
în 1943, chiar înainte de căsătoria ei cu Dunross. 

— Marlowe mi-a spus că da, parcă îşi aminteşte de el, dar 
era limpede că nu vrea să vorbească despre acele vremuri, 
aşa că am lăsat-o baltă. 

— Îl înţeleg. I-ai spus că Robin e fratele meu? 

— Nu. 

— Când urmează să se întoarcă Robin aici? 

— Nu ştiu precis. Peste câteva zile. Azi după-masă, 
guvernatorul mi-a spus că delegaţia este acum la Pekin. 

O delegaţie parlamentară britanică pentru probleme 
comerciale, formată din reprezentanţi ai celor trei partide - 
Conservator, Liberal şi Laburist - fusese invitată să meargă 
de la Londra la Pekin pentru a discuta tot felul de chestiuni 
legate de comerţ. Delegaţia sosise la Hong Kong cu două 
săptămâni în urmă şi plecase imediat mai departe, la 
Canton, unde se ţineau toate tratativele comerciale. O astfel 
de invitaţie era lucru foarte rar, mai ales pentru, o delegaţie 
parlamentară, şi încă şi mai rar ca să fie invitată la Pekin. 
Robin Grey făcea parte din delegaţie, reprezentând Partidul 
Laburist. 

— Penn dragă, nu crezi că ar trebui să-l sărbătorim pe 
Robin, să dăm o recepţie pentru el? La urma urmelor, nu l- 
am văzut, de ani de zile, e prima dată că vine în Asia de 
când s-a terminat războiul. N-ar fi timpul să îngropi securea 
şi să faceţi pace? 

— El nu e invitat în casa mea. În niciuna din casele mele. 

— N-ar fi timpul să te îndupleci puţin, să uiţi ce-a fost? 


— Nu, eu îl cunosc, tu nu. Robin are viaţa lui, iar noi o 
avem pe a noastră, aşa am convenit el şi cu mine cu ani în 
urmă. Nu, nu doresc deloc să-l mai văd vreodată. Este 
oribil, periculos, spurcat la gură şi insuportabil. 

Dunross izbucni în râs. 

— De acord cu tine că e antipatic şi detest politica pe care 
o face, dar el nu e decât unul dintr-o jumătate de duzină de 
parlamentari. Delegaţia asta e importantă, ar trebui să le 
fac o primire, Penn. 

— Dar te rog, lan. Însă aş prefera să n-o faci aici, ori dacă 
nu, să-mi spui din timp pentru ca să anunţ că nu mi-e bine, 
şi nici copiilor. E o problemă de cinste a obrazului, şi cu asta 
basta. Penelope scutură din cap, vrând să alunge aceste 
gânduri. Dumnezeule! Hai să nu-l lăsăm să ne strice seara 
asta! Ce face acest Marlowe la Hong Kong? 

— E scriitor, zicea că vrea să scrie o carte despre Hong 
Kong. Acum trăieşte în America. Vine şi soţia lui. A, apropo, 
i-am invitat şi pe americani, pe Linc Bartlett şi Casey 
Tcholok. 

— Oh! Penelope Dunross râse. Oricum, patru sau 
patruzeci în plus, ce contează? Eu tot nu-i cunosc pe cei mai 
mulţi dintre ei, iar Claudia a organizat totul cu eficienţa ei 
obişnuită, ridică dintr-o sprânceană. Deci un traficant de 
arme printre pirați! Nici că se putea ceva mai nimerit. 

— Chiar e traficant? 

— Toată lumea aşa zice. Ai văzut ce scrie în numărul de azi 
după-masă în Mirror, lan? Ah Tat este convinsă că 
americanul e joss rău. A informat tot personalul, pe copii şi 
pe mine, aşa că e ca şi oficial Ah at i-a spus lui Adryon că 
astrologul ei a insistat ca ea să-ţi spună să te fereşti de o 
influenţă nefastă dintre Răsărit. Ah at e convinsă că e 
vorba de americani. Nu te-a lămurit încă? 

— Încă nu. 

— Doamne, ce-aş mai vrea să pot sporovăi în cantoneză ca 
tine şi copiii. I-aş spune eu scorpiei ăleia bătrâne să-şi ţină 
pentru ea superstiţiile şi părerile. Ea e o influenţă nefastă. 


— Şi-ar da şi viaţa pentru copii. 

— Ştiu că e gan sun ata, că ea te-a crescut şi că e convinsă 
că ea e un dar ceresc pentru clanul Dunross. Dar în ce mă 
priveşte, e o zgripţuroaică bătrână, cârcotaşă şi 
dezgustătoare şi nu pot s-o sufăr. Penelope zâmbi dulce: 
Aud că americanca este foarte drăguță. 

— Atrăgătoare, nu drăguță. Îi cam face zile fripte lui 
Andrew. 

— Îmi închipui. O doamnă să discute afaceri! Unde o să 
ajungă lumea asta? Se pricepe? 

— E prea devreme ca să-mi dau seama. Dar e foarte 
isteaţă. E. N-o să fie uşor cu ea. 

— Ai văzut-o pe Adryon în seara asta? 

— Nu. Ce s-a întâmplat? întrebă el, recunoscând imediat 
tonul. 

— lar a scotocit prin garderoba mea. Jumătate din ciorapii 
mei cei mai buni au dispărut, restul sunt împrăştiaţi, toate 
şalurile mele sunt răvăşite, bluza mea cea nouă lipseşte, iar 
cordonul cel nou nu mai există. Mi-a şterpelit până şi cel 
mai bun HermeS. Copila asta e de groază! 

— La nouăsprezece ani nu mai e chiar copil, zise el obosit. 

— E de groază! I-am spus de atâtea ori! 

— O să stau iarăşi de vorbă cu ea. 

— 'Tot nu foloseşte la nimic. 

— Ştiu. 

Râseră amândoi. 

— E aşa un drac împieliţat! 

— Poftim! Dunross îi întinse soţiei sale o cutiuţă plată. 
Pentru douăzeci de ani fericiţi! 

— Oh, îţi mulţumesc, lan. Cadoul tău e joss. O să. 

Se opri şi deschise cutia. Conţinea o brățară din jad 
sculptat, jadul, fiind prins într-un filigran de argint, foarte 
delicată, foarte veche, o piesă de colecţionar. 

— Vai, ce frumoasă e, îţi mulţumesc, lan, şi-o puse pe mână 
peste lănţişorul subţire de aur pe care-l purta, iar elnu 
putu citi în glasul ei nici plăcere adevărată, nici 


dezamăgire. E foarte frumoasă, spuse ea aplecându-se şi 
sărutându-l uşor pe obraz. Mulţumesc, dragul meu. De 
unde ai luat-o? Din Iaiwan? 

— Nu. De aici, de pe Cat Street. La magazinul lui Wong 
Chun Kit, care. 

Uşa se deschise brusc şi o fată dădu buzna ca o vijelie. Era 
înaltă şi zveltă, blondă. Spuse dintr-o suflare: 

— Sper că e în regulă că mi-am invitat un prieten în seara 
asta. Tocmai am primit telefon că vine, dar că o să întârzie 
puţin, dar m-am gândit că e în regulă. E un tip bine, mişto. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Adryon, zise Dunross 
calm, de câte ori trebuie să te rog să baţi la uşă înainte de a 
da buzna aici? Şi fii bună şi vorbeşte englezeşte. Ce naiba 
înseamnă mişto? 

— Grozav, nemaipomenit, mişto. lartă-mă, tată, dar zău că 
eşti cam rămas în urmă, fiindcă bine şi mişto sunt termeni 
la modă până şi în Hong Kong. Pe curând, trebuie să fug, 
după petrecere ies în ora$. O să întârzii, aşa că. 

— Stai puţin. 

— Asta-i bluza mea, bluza mea cea nouă, izbucni Penelope. 
Adryon, scoate-o imediat! 'Ţi-am spus de o mie de ori să nu- 
ţi mai vâri nasul în garderoba mea. 

— Hai, mamă, răspunse Adryon la fel de prompt, ţie nu-ţi 
trebuie, nu pot să o împrumut pentru seara asta? Tonul ei 
se schimbă. Te rog? Te rog frumos? Tată, convinge-o tu, 
trecu la o cantoneză perfectă de amah: Preacinstite tată. Te 
rog ajut-o pe fiica ta Numărul Unu să realizeze irealizabilul, 
căci altfel o să plâng, plâng oh ko., apoi iarăşi pe englezeşte, 
fără nici o pauză: Mamă, ţie nu-ţi trebuie, şi o să am grijă de 
ea, zău. le rog! 

— Nu. 

— Haide, te rog frumos. O să am grijă de ea, promit. 

— Nu. 

— Mamă! 

— Bine, dacă pro. 

— Îţi mulţumesc! 


Fata zâmbi fericită, făcu stânga-mprejur şi ieşi ca o vijelie, 
uşa trântindu-se în urma ei. 

— Fir-ar să fie! spuse Dunross nemulţumit. De ce naiba 
toate uşile par să se trântească în urma ei? 

— Acum cel puţin nu a făcu-o intenţionat, oftă Penelope. 
Nu cred că aş mai putea rezista încă o dată la un asemenea 
asediu. 

— Nici eu. Mulţumesc lui Dumnezeu că Glenna e 
rezonabilă. 

— E numai o chestiune de timp, lan. Şi ea, ca şi Adryon, 
seamănă cu taică-su. 

— Ei da! Eu nu am o fire insuportabilă, zise el înţepat. Şi 
dacă tot veni vorba, sper că Adryon şi-a găsit un amic mai 
simpatic decât cretinii obişnuiţi! Pe cine aduce? 

— Nu ştiu, lan. Şi eu tot acum am aflat. 

— Întotdeauna amicii ei sunt înfiorători! În materie de 
bărbaţi are nişte gusturi de groază. Îl ţii minte pe tipul ăla 
cu căpăţână de bostan şi braţe de maimuţă, de care era 
„îndrăgostită nebuneşte”? Dumnezeule mare, nu avea 
decât cincisprezece ani. 

— Avea aproape şaisprezece ani. 

— Cum îl chema? A, da, Byron. Auzi, Byron! 

— Zău n-ar fi trebuit să ameninţi că-l faci fărâme, lan. Era 
doar dragoste de copil. 

— Ba era dragoste de gorilă, la naiba, spuse Dunross şi 
mai acru. Tipul era o gorilă nemernică. Îl ţii minte pe cel 
dinaintea nemernicului de Byron? Ticălosul ăla bun de dus 
la psihiatrie, cum îl chema? 

— Victor. Da, Victor Hopper. El a fost cel carE. Da, îmi 
amintesc, el a fost cel care m-a întrebat dacă poate să se 
culce cu Adryon. 

— Ce-a făcut?! 

— Da, Penelope îi adresă un zâmbet nevinovat. Nu ţi-am 
spus atunci, m-am gândit că e mai bine să nu-ţi spun. 

— Ce-a făcut? 


— Nu te enerva aşa, lan. Asta a fost mai bine de patru ani. 
I-am spus că nu, deocamdată nu, Adryon are abia 
paisprezece ani, dar nu va fi nici o problemă când va împlini 
douăzeci şi unu. Şi cu ăsta a terminat repede. 

— Dumnezeule mare! 'Te-a întrebat pe tine dacă poa. 

— Cel puţin m-a întrebat, lan! E mare lucru. Toate astea 
sunt ceva banal, se ridică şi-i umplu paharul, apoi îşi mai 
turnă şi ei puţină şampanie. Nu mai ai decât vreo zece ani 
de purgatoriu, după aia o să vină nepoţii. La mulţi ani şi tot 
ce-ţi doreşti! râse, ciocni cu el, apoi bău o înghiţitură şi-i 
zâmbi. 

— Ai dreptate şi de data asta, spuse el şi îi zâmbi la rândul 
său, plăcând-o foarte mult. 

Am fost norocos, îşi zise el. Da, am fost blagoslovit în acea 
primă zi. Era o dimineaţă caldă şi însorită de august, în 
1940, în timpul Bătăliei pentru Anglia, la baza RAF de la 
Biggin Hill unde se găsea el, iar ea făcea parte din WAAF şi 
abia fusese numită acolo. Pentru el era a opta zi de război, a 
treia misiune şi primul avion doborât. Spitfire-ul lui era 
ciuruit de gloanţe, din aripi lipseau bucăţi, coada era ca şi 
tatuată. După toate regulile joss-ul lui, ar fi trebuit să fie 
mort, dar nu era. În schimb Messerschmitt-ul nu mai exista, 
pilotul lui era mort. Iar el ajunsese înapoi acasă, teafăr, 
ameţit de victorie, de teamă, de ruşine şi de uşurare că el 
se întorsese, în vreme ce tânărul pe care-l zărise în cealaltă 
carlingă, inamicul, arsese urlând în timp ce se prăbuşea. 

— Bună ziua, sir, îi spusese Penelope Grey. Bun venit 
acasă, domnule. Beţi asta. 

I-a dat o ceaşcă de ceai fierbinte şi dulce şi nu a mai scos o 
vorbă, deşi ar fi trebuit să înceapă imediat să-i pună 
întrebări, căci lucra la Informaţii. Nu i-a spus nimic, doar i-a 
zâmbit şi l-a lăsat să se întoarcă din cerurile pline de 
moarte la lumea celor vii. El nu i-a mulţumit, şi-a băut 
ceaiul, care i s-a părut cel mai bun pe care-l băuse 
vreodată. 


— Am doborât un Messerschmitt, spusese el când a putut 
în sfârşit să vorbească, glasul tremurându.-i, la fel ca şi 
genunchi, nu-şi amintea când şi-a desfăcut hamurile, când a 
ieşit din carlingă şi când s-a urcat în camion împreună cu 
ceilalţi supraviețuitori. Era un M. 109. 

— Da, sir. Maiorul Miller a confirmat deja victoria şi vă 
roagă să vă pregătiţi să plecaţi din nou, din clipă în clipă. 
De data asta o să luaţi avionul Poppa Mike Kilo. Mulţumesc 
că l-aţi doborât, sir, asta înseamnă unul mai puţin din 
diavolii aceiA. Ce n-aş vrea să pot să merg cu toţi piloţii să 
vă ajut să-i ucideţi pe monştrii ăia. 

Dar nu erau monştri, gândise el, cel puţin primul pilot şi 
primul avion pe care îi ciuruise el nu erau - doar un tânăr 
asemeni lui, poate chiar de aceeaşi vârstă, care arsese 
urlând, murise urlând, o frunză căzătoare în flăcări, iar în 
după-amiaza asta, ori mâine, ori în curând, va fi rândul lui. 
Ei sunt prea mulţi, duşmanii, iar noi prea puţini. 

— Tommy s-a întors, Tom Lane? 

— Nu, domnule, îmi pare rău. EL. Maiorul spunea că 
domnul căpitan Lane a fost atacat deasupra Deverului. 

— Mă îngrozeşte gândul de a arde, de a mă prăbuşi 
arzând, spusese el. 

— Oh, nu, dumneavoastră nu vi se va întâmpla asta. Nu o 
să vă doboare. Ştiu eu. Nu, dumneavoastră nu vi se va 
întâmpla asta. Pe dumneavoastră nu vă vor dobori 
niciodată, niciodată, spusese ea, şi avea ochi de un albastru 
pal, părul blond şi pielea trandafirie, nici optsprezece ani 
împliniţi, dar puternică, foarte puternică şi foarte convinsă. 

El a crezut-o, încrederea ei l-a ajutat să înfrunte încă patru 
luni de misiuni, uneori câte cinci pe zi, să doboare şi alţi 
duşmani. Şi cu toate că mai târziu convingerea ei s-a 
dovedit neîntemeiată şi el a fost doborât, a rămas totuşi în 
viaţă şi nu a ars decât puţin. Apoi, când a ieşit din spital, 
nemaiavând voie să zboare niciodată, s-au căsătorit. 

— Nu mi se pare că au trecut douăzeci de ani, zise el, 
abţinându-se să arate cât e de fericit. 


— Plus doi înainte, răspunse ea pe acelaşi ton. 

— Plus doi. 

Se deschise uşa. Penelope oftă văzând-o pe Ah 'Iat că intră 
în încăpere, turuind o vorbă englezeşte şi treizeci în 
cantoneză. 

— Ayeeyah, fiule, tu încă nu eşti gata, preacinstiţii oaspeţi 
trebuie să sosească dintr-o clipă-n alta şi încă nici nu ţi-ai 
legat cravata, iar acel străin făr' de mamă din North 
Kwantung adus degeaba în casa noastră ca să gătească în 
seara astA. Acel fecior puturos de târfă de un dolar din 
North Kwantung de unde ne vin cei mai buni hoţi şi cele 
mai proaste curve, care se crede bucătaR. Ha! Acest individ 
cu slugoii lui străini la fel de vrednici de dispreţ ne spurcă 
bucătăria şi ne alungă liniştea. Oh ko, spuse mai departe 
bătrânica cea sfrijită, fără să-şi tragă sufletul, în vreme ce 
degetele ei ca nişte gheare se întinseră automat şi îi 
înnodară cu îndemânare cravata - şi asta nu e tot! Fiica 
Numărul Doi pur şi simplu nu vrea să îmbrace rochia pe 
care Preacinstita Primă Soţie a ales-o pentru ea, iar furia ei 
se aude până în Java! Fiii, familia asta! Poftim, fiule - scoase 
din buzunar un plic şi i-l întinse lui Dunross - ăsta e încă un 
mesaj barbar de felicitări pentru această fericită ocazie, pe 
care sărmana ta mamă bătrână a trebuit să-l aducă ea sus 
pe sărmanele ei picioare bătrâne fiindcă ceilalţi servitori 
care nu-s buni de nimic sunt nişte leneşi. 

Făcu o pauză ca să-şi tragă o clipă sufletul. 

— Mulţumesc, mamă, spuse el politicos. 

— Pe vremea Preacinstitului tău tată, servitorii munceau şi 
ştiau ce-au de făcut, iar bătrâna ta mamă nu trebuia să 
suporte în Casa noastră Mare străini murdari! porni spre 
uşă continuând să bombăne blesteme la adresa bucătarului. 
Să nu întârzii, fiule, căci. Închisese uşa, dar vorbea mai 
departe. 

— Ce a apucat-o şi pe ea? întrebă Penelope obosită. 

— Bombăne din Cauza bucătarului şi a furnizorilor, nu-i 
plac străinil. O ştii cum e. 


Deschise plicul, în care se afla un telex împăturit. 

— Ce zicea de Glenna? întrebă soţia lui, care, deşi nu 
pricepea aproape nici o boabă de cantoneză, recunoscuse 
cuvintele yee-chat. A doua Fiică. 

— Doar că a făcut o criză din cauza rochiei pe care i-ai 
ales-o tu. 

— Ce nu-i place la ea? 

— Ah at n-a spus. Ascultă, Penn, poate că Glenna ar 
trebui să se ducă pur şi simplu la culcare. E trecut de ora ei 
de somn şi. 

— Lunaticule! Nici o şansă, nici la sfântu' aşteaptă. Nici 
măcar Struan Cotoroanţă n-ar putea-o împiedica pe Glenna 
să participe la prima ei petrecere de oameni mari, cum îi 
zice ea! Şi ai fost de acord, Ian, tu ai fost de acord, nu eu! 

— Da, dar nu. 

— Nu. E destul de mare. În fond, are treisprezece ani şi 
merge pe treizeci. Penelope îşi termină calm şampania. Dar 
nu-ţi fă griji, mă ocup eu de tânăra domnişoară. 

Se ridică şi abia atunci îi văzu faţa. Se uita cu ochii mari la 
telex. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Unul dintre oamenii noştri a fost ucis. La Londra. Grant. 
Alan Medford Grant. 

— Oh, eu nu-l cunosc, nu-i aşa? 

— Cred că l-ai întâlnit o dată în Ayrshire. Era un tip 
mărunţel, ca un spiriduş. A fost la una din petrecerile 
noastre la Castelul Avisyard, când am fost ultima dată în 
vacanţă. 

Ea încruntă din sprâncene. 

— Nu ţin minte. 

Luă telexul pe care eli-l întinsese. Scria „Cu regret vă 
informez că A. M. Grant a fost ucis într-un accident de 
motocicletă azi dimineaţă. Urmează detalii, când le voi 
avea. Îmi pare rău. Salutări, Kieman”. 

— Cine e Kieman? 

— Asistentul lui. 


— Al lui Grant? Era un prieten? 

— Într-un fel. 

— E important pentru tine? 

— Da. 

— O, îmi pare rău. 

Dunross se forţă să ridice din umeri şi să-şi păstreze vocea 
egală. Dar în sinea lui înjura de mama focului. 

— Aşa e viaţa. Joss. 

Ea ar fi vrut să-i împărtăşească durerea, dându-şi imediat 
seama cât de profund şocat fusese. Ştia că este extrem de 
tulburat şi că încearcă să ascundă acest lucru. Ar fi vrut să-l 
întrebe chiar acum cine era acest om, ce era cu el. Dar nu 
spuse nimic. Asta este rolul meu, îşi reaminti ea. Să nu pun 
întrebări, să fiu calmă, şi să fiu acolo, să repar lucrurile, dar 
numai când sunt lăsată s-o fac. 

— Vii jos? 

— Într-un minut. 

— Să nu întârzii, lan. 

— Bine. 

— Şi încă o dată mulţumesc pentru brățară, spuse ea, căci 
îi plăcuse într-adevăr foarte mult. 

— N-ai pentru ce, răspunse Dunross, dar ea îşi dădea 
seama că nici nu o auzise. 

Era deja la telefon, cerând o convorbire internaţională. Ea 
ieşi şi închise încet uşa, apoi rămase în lungul coridor ce 
ducea spre aripile de est şi de vest, iar inima îi bătea cu 
putere. Blestemate fie toate telexurile şi toate telefoanele, 
blestemată fie Compania Struan, blestemat fie Hong 
Kongul, blestemate fie toate petrecerile şi toţi linge-blide. 
Ce n-aş da să putem pleca pentru totdeauna, să uităm Hong 
Kongul, să uităm de muncă şi de Nobila Casă şi, de afaceri 
importante, de zona Pacificului şi de bursă şi de toate bles. 

— Mamăăă! 

Auzi strigătul ascuţit al Glennei răzbătând tocmai din 
camera ei, care se afla în colţul îndepărtat al aripii de est, şi 
imediat toate simţurile ei se concentrară. În glasul Glennei 


se putea citi o turbare frustrată, dar nici o primejdie, aşa 
încât nu se zori, răspunse doar: 

— Vin. Ce s-a întâmplat, Glenna? 

— Unde eeeşti? 

— Vin, scumpo, strigă ea, cu gândul acum la lucrurile 
importante. 

Glennei îi va sta bine în rochia aia, îşi spuse ea. Da, ştiu ce 
o să fac. O să-i împrumut şiragul meu mic de perle. O să 
arate perfect. Fericită că îi venise această idee, zori pasul. 

De cealaltă parte a portului, în Kowloon, sergentul Tang- 
po, din CID, urcă scara şubredă şi pătrunse în încăperea 
unde îl aşteptau deja cei ce formau nucleul triadei sale 
secrete. 

— Să vă băgaţi bine asta în ţeasta pe care unii dintre voi o 
purtaţi între urechi: Dragonii vor ca Chen al Nobilei Case să 
fie găsit, iar Vârcolacii ăştia sifilitici, mâncători de gunoaie 
să fie prinşi atât de repede încât şi zeii să rămână uimiţi! 

— Da, stăpâne, răspunseră în cor subalternii, şocaţi de 
tonul lui. 

Se găseau în casa conspirativă a lui Tang-po, un 
apartament mic şi prăpădit de trei camere, cu o uşă 
dărăpănată, situat la etajul cinci al unui bloc la fel de 
dărăpăânat, deasupra unor prăvălii foarte modeste, pe o alee 
ce se afla la numai trei străzi distanţă de sediul lor de 
poliţie din districtul Tsim Sha sui, sediu care dădea spre 
port şi spre Piscul de la extremitatea Peninsulei Kowloon. 
Erau nouă oameni: un sergent, doi caporali, iar restul 
agenţi, toţi detectivi în civil ai CID-ului, toţi cantonezi, toţi 
aleşi pe sprânceană şi legaţi prin jurământ de sânge să fie 
loiali şi să păstreze taina. Ei formau tong-ul, sau Confreria 
secretă a lui lang-po, care proteja toate jocurile de noroc 
de pe străzile din districtul Tsim Sha 'Isui. 

— Căutaţi peste tot, vorbiţi cu toată lumea. Avem trei zile, 
le spuse Tang-po. 

Era un bărbat solid, de cincizeci şi cinci de ani, ca părul 
uşor încărunţit şi sprâncene groase, dar gradul lui era cel 


mai înalt la care putea ajunge, fără a fi ofiţer. 

— Acesta e ordinul meu, al tuturor fraţilor mei Dragoni, şi 
al înaltului Dragon însuşi. Pe lângă asta, adăugă el ursuz, 
Marele Munte de Bălegar a promis că ne degradează şi ne 
trimite la graniţă sau în alte părţi, pe toţi, dacă nu reuşim, 
iar asta e prima dată că ne ameninţă astfel. Să urineze toţi 
zeii de la cea mai mare înălţime pe diavolii străini, mai ales 
pe scârnavii cei făr' de mamă care nu vor să accepta banii 
ce li se cuvin şi să se poarte ca nişte persoane civilizate! 

— Amin! zise sergentul Lee cu multă ardoare, fiindcă 
fusese cândva catolic, în tinereţe mersese la o şcoală 
catolică. 

— Marele Muntele de Bălegar mi-a spus-o clar în după- 
amiaza asta: ori o scoatem la capăt, ori la graniţă cu noi, 
unde nu e nici o tigvă în care să te pişi şi nici un mijloc să 
storci un ban cale de douăzeci de mile. Ayeeyah, să ne 
ferească zeii să dăm greş! 

— Aşa e, răspunse caporalul Hi în numele tuturor, notând 
ceva în caiet, un tip cu trăsături ascuţite, care urma şcoala 
serală ca să devină contabil, şi el era cel care ţinea 
registrele Confreriei şi procesele verbale ale întrunirilor lor. 

— Frate Mai Mare, începu sergentul Lee politicos, s-a 
stabilit o recompensă pe care să o putem oferi 
informatorilor noştri? Există un minim sau un maxim? 

— Da, le spuse Tang-po, adăugând cu grijă: Înaltul Dragon 
a zis o sută de mii de dolari Hong Kong dacă în trei zile. 

Se lăsă o tăcere bruscă la auzul sumei imense. 

—. Jumătate pentru găsirea lui Chen al Nobilei Case, 
jumătate pentru găsirea răpitorilor. Şi un premiu de zece 
mii pentru fratele al cărui informator ne dă una sau alta, şi 
o avansare. 

— Zece mii pentru Chen şi alte zece mii pentru răpitori? 
întrebă caporalul. O, zeilor, faceţi să câştig eu premiul, se 
rugă el, asemeni tuturor celorlalţi. Aşa e, Frate Mai Mare? 

— Dew neh loh moh asta-i ce am spus, replică Tang-po 
arţăgos, trăgând din ţigară. Ce, ţi-s urechile umplute cu 


puroi? 

— Oh, nu, iertaţi-mă Preacinstite Sir. Vă rog să mă scuzaţi. 
Toţi erau cu gândul la premiu. Sergentul Lee îşi spunea: 
eiii, zece mii şi o avansare dacă în trei zile! Ah, dacă în trei 
zilE.. Tocmai la timp pentru ziua curselor. O, voi zei, mari şi 
mici, binecuvântaţi-mă de data asta şi pe urmă încă o dată 
sâmbătă, la pariul dublu. Tango-po se uită pe însemnările 

lui. 

— Acum să trecem la alte treburi. Datorită cooperării lui 
Chang Valet de Zi şi a Preacinstitului Song, Confreria poate 
folosi zilnic duşurile lor de la Vand A între opt şi nouă 
dimineaţa, în loc de între şapte şi opt ca până acum. Soţiile 
şi concubinele, cu rândul. Caporal Ho, stabileşti ordinea. 

— Hei, Preacinstite Stăpân, aţi auzit de Floci Aurii? strigă 
unul dintre detectivii cei tineri. 

— Ce? 

Tânărul povesti ceea ce îi spusese Chang Valet de Zi în 
dimineaţa respectivă, când se dusese la bucătăria hotelului 
să ia micul dejun. Izbucniră cu toţii în hohote de râs. 

— Ayeeyah, închipuieşte-ţi una ca asta! Precum aurul, 
heya? 

— Aţi avut vreodată în pat o diavoliţă străină, Preacinstite 
stăpân? 

— Nu, niciodată. Ayeeyah, numai gândul ăstA. Pfui! 

— Eu aş vrea, zise Lee râzând. Măcar să văd ce şi cum! 

Pufniră şi ceilalţi în râs şi unul zise tare: 

— O Poartă de Jad e o poartă de Jad, dar se zice că unele 
diavoliţe străine ar avea-o piezişă! 

— Eu am auzit că-s tăiate invers! 

— Preacinstite Sir, mai era ceva spuse tânărul detectiv 
după ce râsetele se stinseră. Chang de Zi mi-a spus să vă 
zic că Floci Aurii are un emiţător receptor miniaturizat, 
cum el n-a mai văzut niciodată, mai bun decât tot ce avem 
noi, chiar şi cei din Serviciul Special. Îl poartă tot timpul la 
ea. 

Tang-po făcu ochii mari. 


— Asta-i ciudat. Ce-ar putea să facă o femeie de diavol 
străin cu aşa ceva? 

Lee spuse: 

— Să aibă legătură cu armele? 

— Nu ştiu, Frate Mai Mic. Femei cu emiţător-receptor? 
Interesant. Nu era în bagajele ei când le-au verificat 
oamenii noştri aseară, deci probabil că-l avea în geantă. 
Bine, foarte bine. Caporal Ho, după întrunirea noastră să 
laşi un dar pentru Chang de Zi, vreo două roşii (o bancnotă 
roşie însemna o sută de dolari Hong Kong). Tare aş vrea să 
ştiu pentru cine erau armele alea, adăugă el gânditor. Aveţi 
grijă ca toţi informatorii noştri să afle că mă interesează şi 
treaba asta. 

— Chen al Nobilei Case are vreo legătură cu armele şi cu 
aceşti doi diavoli străini? întrebă Lee. 

— Cred că da, Frate Mai Mic. Aşa cred. Da. Altă 
ciudăţenie: să trimiţi o ureche, nu-i civilizat, nu atât de 
curând. Nu e deloc civilizat. 

— A, deci credeţi că Vârcolacii sunt diavoli străini? Ori 
scârnavi de corcituri? Ori portughezi? 

— Nu ştiu, spuse Tang-po nemulţumit. Dar toate astea se 
petrec în districtul nostru, deci e o chestiune de cinste a 
obrazului nostru, pentru noi toţi. Marele Muntele de 
Bălegar este foarte supărat. Şi cinstea obrazului lui e în joc. 

— Fiii, zise Lee, scârbavnicul ăla are o fire foarte 
păcătoasă. 

— Da. Poate că informaţia despre emiţător o să-l mai 
potolească. Cred că o să le cer tuturor Fraţilor mei să-i 
pună sub supraveghere pe Floci Aurii şi pe prietenul ei 
traficant de arme. Nu se ştie niciodată. Bun, mai era ceva. 
Tang-po se uită din nou pe însemnările sale. Da, de cea 
scăzut contribuţia noastră de la clubul de noapte Happy 
Hostess cu treizeci la sută? 

— "Tocmai a fost preluat de un alt proprietar, Preacinstite 
Sir, răspunse sergentul Lee în al cărui sector se afla salonul 
de dans. Pok Chiorul l-a vândut unui curvar shanghaiez pe 


nume Wang, Fericitul Wang. Fericitul Wang zice că 
Unsoarea Parfumată e prea mare, că afacerile merg prost, 
foarte prost. 

— Dew neh lok moh pe toţi shanghaiezii. Aşa e? 

— Merg ceva mai prost, dar nu cu mult. 

— Are dreptate, Preacinstite Sir, spuse caporalul Ho. M-am 
dus acolo la miezul nopţii să încasez de la curvar avansul 
pentru săptămâna asta, iar împuţiciunea de local era cam 
pe jumătate plin. 

— Erau ceva diavoli da străini? 

— Doi sau trei, Preacinstite Stăpân. Niciunul important. 

— Transmite-i Cinstitului Fericitul Wang un mesaj din 
partea mea: are trei săptămâni să-şi redreseze afacerile. Pe 
urmă mai vedem. Caporale Ho, spune-le câtorva dintre 
fetele de la Great New Oriental ca timp de vreo lună să 
recomande Happy Hostess, ele au mulţi clienţi printre 
diavolii de străinl. Iar lui Wang spune-i că poimâine soseşte 
un portavion nuclear, Corregidor, pentru „Rand R”. (folosi 
inițialele englezeşti, toată lumea cunoscând de „rest and 
recreation” - odihnă şi recreere - de pe vremea războiului 
din Coreea.) Îl voi întreba pe Fratele Dragon din Wanchai şi 
din zona docurilor dacă Fericitul Wang poate să trimită 
câteva cărţi de vizită acolo. O mie şi ceva de barbari din 
Ţara de Aur ar putea să fie de folos. Stau aici opt zile. 

— Preacinstite Sir, voi face asta chiar diseară, promise 
caporalul Ho. 

— Prietenul meu din poliţia maritimă mi-a spus că ne vor 
vizita în curând o mulţime de nave de război. E în curs de 
mărire a Şaptea Flotă americană, Tang-po se încruntă. Va fi 
dublată, din câte spune el. De pe continent se aude că 
soldaţii americani vor intra în Vietnam în număr mare. Au 
deja o linie aeriană într-acolo, sau cel puţin - adăugă el - 
triada lor, CIA, are. 

— Fiii, asta-i bine pentru afacerile noastre! Va trebui să le 
reparăm navele şi să le distrăm oamenii. E bine! foarte bine 
pentru noi. 


— Da. Foarte bine. Dar o mare prostie din partea lor. 
Cinstitul Chou En Lai i-a prevenit, în mod politicos, de luni 
de zile, că China nu-i vrea acolo. De ce nu vor să-l asculte? 
Vietnamul reprezintă propria noastră sferă exterioară 
barbară! E o prostie să alegi tocmai jungla aia infectă şi pe 
barbarii ăia detestabili ca să te baţi cu ei. Din moment ce 
China nu a izbutit, în secole, să-i supună pe acei barbari din 
afară, cum o să reuşească ei? Tang-po râse şi îşi aprinse-o 
altă ţigară. Unde a plecat bătrânul Pok Chiorul? 

— Bătrânului vulpoi i-a sosit viza permanentă şi s-a urcat 
în primul avion spre San Francisco. El, soţia lui şi cei opt 
copii. 

Tang-po se întoarse către contabil. 

— Ne datora vreun ban? 

— Nu, Preacinstite Sir. Plătise totul la zi, a avut grijă de 
asta sergentul Lee. 

— Cât l-a costat pe curvarul ăla bătrân ca să obţină viza? 

— Plecarea lui a fost uşurată de un dar de trei mii de 
dolari Hong Kong daţi caporalului Sek Pun So de la 
Emigrare, la recomandarea noastră. Nouă ni s-a dat 
procentul cuvenit. L-am ajutat de asemenea să găsească un 
negustor de diamante ca să-şi convertească averea în cele 
mai bune pietre ce se găsesc, se uită în registru: Comisionul 
nostru de doi la sută s-a ridicat la opt mii nouă sute şaizeci 
de dolari Hong Kong. 

— Drăguţu' de Chiorul! zise 'Tang-po, bucuros pentru el. S- 
a descurcat bine. Ce slujbă ă acceptat ca să capete viza? 

— Ca bucătar într-un restaurant din Chinatown, numit 
Good Eating Place, răspunse sergentul Lee. Oh ko, eu am 
gustat mâncarea din casa bătrânului Chiorul şi era toarte 
proastă. 

— O să angajeze pe altcineva să muncească acolo în local 
lui, iar el se va apuca de afaceri imobiliare, jocuri de noroc 
sau un bar de noapte, zise careva. Eiii, ce joss! 

— Dar cât l-a costat viza americană? 


— Ei, cheia de aur ce deschide poarta Paradisului! oftă Ho. 
Am auzit că a plătit cinci mii de dolari americani ca să 
treacă în capul listei. 

— Ayeeyah, asta e mai mult decât de obicei! De ce? 

— Se pare că i s-a promis şi un paşaport american, de 
îndată ce vor trece cei cinci ani, fără să i se facă dificultăţi 
în legătură cu engleza lui. După cum ştiţi, bătrânul Chiorul 
nu vorbeşte englezeşte. 

— Mozoliţii ăia din Ţara de AuR. Storc bani, dar nu sunt 
organizaţi. N-au stil, n-au stil deloc, zise Tang-po 
dispreţuitor. Câte o viză ici şi colo, când toată lumea de aici 
ştie că poţi să cumperi una dacă ştii când şi cum să te 
adresezi. Atunci de ce n-o fac ca lumea, în mod civilizat? 
Douăzeci de vize pe săptămână, chiar patruzeci. Diavolii 
ăştia de străini sunt nebuni cu toţii! 

— Dew neh loh moh, dar ştiţi că aveţi dreptate! spuse 
sergentul Lee, ameţit la gândul banilor pe care i-ar fi putut 
scoate dacă ar fi fost viceconsul la Consulatul american din 
Hong Kong, la Secţia Vize. Fiii! 

— Dacă am avea o persoană binecrescută în postul ăsta, 
am ajunge în curând mandarini şi am conduce San 
Francisco! zise Tang-po şi izbucniră cu toţii în râs, apoi 
adăugi scârbit: Măcar dacă ar avea un bărbat acolo, nu 
unul căruia îi place un Lujer Fierbinte în Făgaşul Rău 
Mirositor sau al lui într-al altuia! 

Hohotele de râs se înteţiră. 

— Hei, strigă unul dintre ei, aţi auzit că partenerul lui e 
tânărul diavol străin Burdihan-de-Porc-Băgăreţ de la 
Lucrări Publice, îl ştiţi, cel care vinde permise de 
construcţie unde nu trebuie! 

— Asta e o treabă veche, Chan, foarte veche. Amândoi au 
luat-o acum pe căi mai puţin înțelepte. Ultimul zvon e că 
viceconsulul nostru se ţine cu un tânăr. Tang-po adăugă 
delicat: Fiul unui cunoscut contabil, care este şi un 
cunoscut comunist. 


— Fiii, asta nu-i bine, spuse sergentul Lee, dându-şi 
imediat seama cine era omul. 

— Nu, fu de acord Iang-po. Mai ales că am auzit ieri că 
tânărul are un apartament secret după colţ. În districtul 
meu! lar în districtul meu sunt cele mai puţina crime. 

— Aşa e, răspunseră toţi mândri. 

— Ar trebui poate să-i spunem o vorbă, Frate Mai Mare? 
întrebă Lee. 

— Nu, puneţi-l doar sub supraveghere specială. Vreau să 
ştiu totul despre ăştia doi. Totul. Chiar şi dacă râgâie. Tang- 
po suspină, îi dădu sergentului Lee adresa, apoi împărţi 
sarcinile. Dacă tot sunteţi toţi aici, am hotărât să devansez 
cu o zi ziua de plată. 

Deschise geanta mare ce conţinea bancnote. Fiecare om 
primi echivalentul salariului său de poliţist plus cheltuieli 
autorizate. Un salariu de 300 dolari Hong Kong, fără bani 
pentru cheltuieli, nu era suficient pentru un agent să 
hrănească o familie oricât de mică şi să aibă un apartament 
Mic, nici măcar un apartament de două camere cu o 
chiuvetă şi fără baie, şi să trimită un copil la şcoală; ori 
suficient ca să poată trimite ceva bănuţi acasă, în satul din 
Kwantung, pentru tata, mama, bunicii şi unchii nevoiaşi, 
care, cu mulţi ani în urmă, în multe cazuri, îşi dăduseră 
economiile lor de o viaţă ca el să poată lua calea Hong 
Kongului. Tang-po era unul dintre aceştia. Era foarte 
mândru că, la şase ani, singur, supravieţuise călătoriei, îşi 
găsise rudele, iar apoi, la optsprezece ani, intrase în poliţie 
- cu treizeci şi şase de ani înainte. O servise bine pe Regină, 
servise impecabil poliţia, duşmanilor japonezi nu le făcuse 
nici un fel de servicii în timpul ocupaţiei lor, iar acum 
conducea o diviziune importantă a Coloniei Hong Kong. 
Respectat, bogat, avea un fiu la colegiu la San Francisco, 
altul proprietar a unei jumătăţi de restaurant la Vancouver, 
în Canada, şi îşi întreținea familia de la Kwantung. lar ce e 
mai important. Divizia sa din Istm Sha Tsui avea mai puţine 
cazuri de jaf nerezolvate, mai puţine răniri şi mutilări cu 


autorii nedescoperiţi şi mai puţine războaie între triade 
decât în orice alt district. Numai trei crime în patru ani, 
toate rezolvate, vinovaţii prinşi şi condamnaţi, unul dintre ei 
fiind un matelot de diavol străin, care îl ucisese pe un altul 
din cauza unei dansatoare. Jafuri mărunte aproape că nu 
existau şi turiştii de diavoli străini nu erau supăraţi de 
cerşetori şi de hoţi de buzunare - toate astea în cea mai 
mare zonă turistică, unde trăiau peste trei sute de mii de 
persoane civilizate ce trebuiau să trăiască în ordine şi 
protejate de răufăcători şi de ele însele. Ayeeyah da, îşi 
spuse 'Tang-po. Dacă n-am fi noi, tâmpiţii, sifiliticii ăia de 
ţărani şi-ar sări unu' altuia în gât, dezlănţuiţi, prădând, 
ucigând, şi atunci ar izbucni inevitabilul strigăt al gloatei: 
Ucideţi-i pe diavolii de străini! Şi ar încerca s-o facă, iar 
atunci am lua-o de la capăt cu răzmeriţele. Să-i ia naiba pe 
toţi răufăcătorii şi persoanele ce tulbură liniştea! 

— Bun, zise el afabil, ne întâlnim peste trei zile. Am 
comandat un ospăț cu zece feluri de mâncare, de la Great 
Food Chang. Până atunci, fiecare să pună un ochi la găozul 
zeilor şi să-mi aduceţi răspunsurile. Îi vreau pe Vârcolaci, şi 
îl vreau înapoi pe John Chen. Sergent Lee tu mai rămâi 
puţin. Caporal Ho, scrie procesul verbal şi să-mi aduci 
conturile mâine la cinci. 

— Da, Preacinstite Stăpân. 

După ce plecară toţi, Tang-po îşi aprinse o altă ţigară. 
Sergentul Lee îşi aprinse şi el una. Tang-po tuşi. 

— Ar trebui să te laşi de fumat Frate Mai Mare. 

— Şi tu la fel! Tang-po ridică din umeri, joss! Dacă e să 
Mor, o să mor. Joss. Oricum, ca să am linişte, i-am spus 
Primei Neveste că m-am lăsat. Mă cicăleşte şi iar mă 
cicăâleşte. 

— Arată-mi una care n-o face şi se va dovedi a fi un bărbat 
care-şi foloseşte Scârbavnicul Făgaş. 

Râseră amândoi. 

— Asta-i adevărul. Săptămâna trecută ea a insistat să mă 
duc la un doctor, şi ştii ce mi-a zis labagiu' ăla fără de 


mamă? Mi-a zis că mai bine te-ai lăsa de fumat, bătrâne 
prietene, că dacă nu, înainte de a apuca să fii mai bătrân cu 
douăzeci de luni noi, nu vei mai fi decât un pumn de cenuşă 
într-o urnă funerară şi atunci îţi garantez că Prima ta 
Nevastă o să-ţi cheltuiască toţi banii pe băieţi iubăreţi, iar 
concubina ta va gusta fructele altuia! 

— Ce porc! Ce porc! 

— Da. M-a speriat cu adevărat. I-am simţit cuvintele până 
jos în 'Tainicul meu săculeţ! Dar poate că n-a minţit. 

Scoase o batistă, îşi suflă nasul. Respirația îi era 
şuierătoare. Îşi drese zgomotos glasul şi trase o flegmă în 
scuipătoare. 

— Ascultă, Frate Mai Mic, Înaltul nostru Dragon spune că 
a venit vremea să-i organizăm pe Yuen Contrabandistul, pe 
Lee Praf Alb şi pe vărul său Wu Patru Degete. 

Sergentul Lee se holbă la el, uimit. Aceştia trei erau 
consideraţi a fi Înalţii Tigrii ai comerţului cu opiu din Hong 
Kong. Importatori şi exportatori. Pentru uz local şi, după 
cum se zvonea, pentru export în Ţara de Aur unde se 
găseau bani din belşug. Opiu adus în secret în ţară şi 
transformat în morfină, iar apoi în heroină. 

— Rău, foarte rău. Noi nu ne-am mai atins până acum 
niciodată de acest comerţ. 

— Da, spuse Tang-po prudent! 

— Ar fi foarte periculos. Cei de la Narcotice sunt foarte 
serioşi. Însuşi Marele Munte de Bălegar e foarte pornit să-i 
prindă pe ăştia trei, al naibii de pornit. 

Tang-po se uită la tavan. Apoi zise: 

— Înaltul Dragon a explicat asta în felul următor: O tonă 
de opiu costă în Triunghiul de Aur şaizeci şi şapte de mii de 
dolari americani. Transformată în blestemată de morfină 
apoi în blestemată de heroină, iar heroina pură diluată la 
cinci la sută, concentraţia la care se vinde de obicei pe 
stradă în Ţara de Aur, livrată acolo, face aproape şase sute 
optzeci de milioane în dolari americani. Dintr-o tonă de 
opiu! 


Tang-po tuşi şi îşi aprinse altă ţigară. Lee simţi sudoarea 
şiroindu-i pe spinare. 

— Câte tone ar putea să treacă prin mâinile celor 
impotenţi? 

— Nu ştim. Dar lui i s-a spus că în tot Triunghiul de Aur, 
adică Yunnan, Birmania, Laos şi Thailanda, sunt cultivate 
cam trei sute optzeci de tone pe an. Bună parte sunt aduse 
aici. Probabil că ei umesc cam cincizeci de tone, spunea el. 
E. sigur de cincizeci de tone. 

— Oh ko! 

— Da. Tang-po transpira şi el. Înaltul nostru Dragon spune 
că ar trebui să investim acum în acest comerţ. O să crească 
tot mai mult. Are un plan să-i atragă de partea noastră pe 
cei de la Maritimă. 

— Dew neh loh moh, nu poţi avea încredere în nemernicii 
ăia care umblă pe mare. 

— Asta am spus şi eu, dar el zicea că avem nevoie de 
nemernicii care merg pe mare şi că putem avea încredere 
în câţiva, bine aleşi, căci cine altcineva ar putea prinde şi 
agonisi, la momente bine alese, o cantitate „neînsemnată” 
de douăzeci la sută, sau chiar de cincizeci la sută, ca să-l 
mulţumim până şi pe Marele Muntele de Bălegar? Tang-po 
scuipă iarăşi la ţintă. Dacă i-am putea avea pe cei de la 
Maritimă, de la Narcotice, şi Banda Celor Trei, actuala 
noastră h'eung yau ar fi ca un pipi de copil pe lângă apa din 
port. 

În încăpere se aşternu o tăcere gravă. 

— Ar trebui să recrutăm noi membri şi asta e întotdeauna 
o treabă primejdioasă. 

— Da. 

Lee luă ceainicul şi îşi turnă puţin ceai de iasomie. Acum 
spinarea îi era scăldată de sudoare, iar aerul încărcat cu 
fum era sufocant şi apăsător. Aştepta. 

— Ce părere ai, Frate Mai Mic? 

Cei doi bărbaţi nu erau rude, dar foloseau între ei formula 
de politeţe chinezească fiindcă aveau încredere unul în 


celălalt de mai bine de cincisprezece ani. Lee îi salvase viaţa 
superiorului său în răzmeriţele din 1956. Avea acum 
treizeci şi cinci de ani şi pentru eroismul lui în timpul 
răzmeriţelor primise o medalie a poliţiei. Era însurat şi avea 
trei copii. Făcea parte de şaisprezece ani din poliţie şi toată 
leafa lui era de numai 843 dolari Hong Kong pe lună. 
Mergea la slujbă cu tramvaiul. Dacă nu şi-ar fi suplimentat 
venitul prin intermediul Confreriei, ca ei toţi, ar fi trebuit să 
meargă pe jos sau cu bicicleta, aproape în fiecare zi. Cu 
tramvaiul făcea două ore. 

— Cred că ideea e foarte rea, răspunse el. Drogurile, orice 
fel de droguri, sunt o treabă al naibii de rea. Opiul e rău 
deşi e bun pentru oamenii bătrâni. Praful alb, cocaina, e 
rău, dar nu atât de rău ca injecţiile morţii. E joss rău să faci 
afaceri cu injecţiile morţii. 

— Asta i-am spus şi eu. 

— Ai de gând să-i dai ascultare? 

— Ce e bine pentru un Frate ar trebui să fie bine pentru 
toţi, spuse Tang-po, evitând un răspuns direct. 

Lee rămase din nou în aşteptare. Nu ştia cum este alesun 
Dragon, ori câţi Dragoni sunt, ori cine era Înaltul Dragon. 
El nu ştia decât că Tang-po este Dragonul lui, iar acesta era 
un om înţelept şi prudent, care avea la suflet interesele lor. 

— A mai spus şi că unul sau doi din superiorii noştri de 
diavoli străini încep să aibă hemoroizi cu mâncărimi în 
legătură cu partea lor scârnavă din banii de la jocurile de 
noroc. 

Lee scuipă scârbit. 

— Da' ce fac curvarii ăia pentru partea lor? Nimic, închid 
doar ochii. Cu excepţia Şarpelui. 

— Ala! Ar trebui înfundat în canal, labagiul ăla! În curând, 
cei de peste el, pe care-i plăteşte, nu vor mai putea să-i 
ascundă duhoarea. Iar putoarea lui se va întinde peste noi 
toţi. 

— Trebuie să se pensioneze peste vreo doi ani, spuse Lee 
sumbru. Poate că-i va unge pe cei de sus până ce' pleacă şi 


atunci nu vor putea să-i facă nimic. Se zice că are prieteni 
foarte sus. 

— Şi până atunci? întrebă Tang-po. 

Lee oftă. 

— Sfatul meu, Frate Mai Mare, e să fii prudent, să n-o faci 
dacă poţi să eviţi. Dacă nu poţi. - ridică din umeri. Joss. E 
hotărât? 

— Nu, încă nu. S-a pomenit de asta la întrunirea noastră 
săptămânală. Ca să ne gândim ce-i de făcut. 

— Au început discuţiile cu Banda Celor Trei? 

— Înţeleg că Lee Praf Alb a deschis discuţia, Frate Mai 
Mic. Se pare că sunt pe cale să se unească. 

Lee rămase cu gura căscată. 

— Cu jurăminte de sânge? 

— Aşa se pare. 

— O să lucreze împreună? Diavolii ăia? 

— Aşa au spus. Pariez că bătrânul Wu Patru Degete va fi 
înaltul Tigru. 

— Ayeeyah, tocmai el? Se zice că a omorât el însuşi 
cincizeci de oameni, spuse Lee sumbru. Se înfioră la gândul 
primejdiei. Cred că au trei sute de luptători în solda lor. Ar 
fi mai bine pentru noi toţi dacă ăştia trei ar fi morţi, sau 
după gratii. 

— Da însă până una alta, Lee Praf Alb zice că sunt pe cale 
să se extindă şi pentru un pic de ajutor din partea noastră 
ne pot garanta un profit imens, Tang-po îşi şterse fruntea 
de transpiraţie, tuşi şi aprinse altă ţigară. Ascultă, Frate 
Mai Mic, spuse el încet, el se jură că li s-a oferit o sursă 
foarte mare de bani americani, bani peşin şi de la bănci, şi 
un foarte mare debuşeu de desfacere cu amănuntul pentru 
mărfurile lor acolo în locul acela numit Manhattan. 

Lee îşi simţi transpiraţia de pe frunte. 

— Un debuşeu acolo, ayeeyah, asta înseamnă milioane. Ne 
garantează? 

— Da. lar noi avem foarte puţin de făcut. Numai să 
închidem ochii şi să avem grijă ca Poliţia Maritimă şi 


Serviciul de Narcotice să intercepteze numai transporturile 
prestabilite şi să închidă ochii când trebuie s-o facă. Nu 
scrie în Cărţile Vechi: Dacă nu-ţi iei partea, te va lovi 
trăsnetul? 

Se lăsă iarăşi tăcere. 

— Când se va lua hotărârea? 

— Săptămâna viitoare. Dacă se hotărăşte da, oricum 
organizarea fluxului comerţului va dura luni de zile, poate 
chiar un an, Iang-po aruncă o privire la ceas şi se ridică. E 
timpul să ne facem duşul. Song de Noapte ne-a pregătit 
după aceea cina. 

— Fiii, foarte bine. Neliniştit, Lee stinse singurul bec din 
tavan. Şi dacă hotărârea e nu? 

Tang-po îşi strivi ţigara şi tuşi. 

— Dacă nU. Ridică din umeri. Nu avem decât o viaţă, cu 
voia zeilor, aşa că datoria noastră e să ne gândim la familiile 
noastre. Unul din neamurile mele e căpitan pe lângă Wu 
Patru Degete. 

Ora 20.30 

— Bună, Brian, spuse Dunross. Bine ai venit. 

— Bună seara, tai-pan, felicitări, e o noapte splendidă 
pentru o petrecere, îi răspunse Brian Kwok. 

Un chelner în livrea se ivi ca din pământ şi Brian acceptă 
şampania adusă într-o cupă de cristal fin. 

— Mulţumesc că m-ai invitat. 

— Eşti foarte bine venit. 

Dunross stătea lângă uşa salonului de bal al Casei Mari, 
înalt şi elegant, iar la câţiva paşi de el Penelope saluta alţi 
oaspeţi. Salonul pe jumătate plin era deschis spre terasele 
şi grădinile scăldate în lumină, unde majoritatea doamnelor 
în toalete strălucitoare şi a bărbaţilor în smoking stăteau de 
vorbă în picioare, în grupuri, sau şedeau la mese rotunde. 

— Penelope, dragă, o chema Dunross, îl ţii minte pe 
comisarul Brian Kwok. 

— O, desigur, spuse ea, croindu-şi drum spre ei cu un 
surâs fericit pe faţă, deşi nu-l ţinea deloc minte. Ce mai 


faceţi? 

— Bine, mulţumesc. Felicitări! 

— Mulţumesc. Simţiţi-vă ca acasă. Cina se serveşte la nouă 
şi un sfert, Claudia are lista cu aşezarea la mese, dacă v-aţi 
pierdut invitaţia. Scuzaţi-mă o clipă. 

Se întoarse ca să întâmpine alţi oaspeţi, încercând să 
urmărească din ochi dacă totul merge bine, dacă nimeni nu 
e singur, ştiind însă în sinea ei că dacă se întâmpla vreo 
nenorocire ea tot nu putea face nimic, că alţii ar şterge 
imediat totul. 

— Eşti foarte norocos, lan, spuse Brian Kwok. Ea 
întinereşte pe an ce trece. 

— Da. 

— Bun. Bem pentru încă douăzeci de ani! Noroc! 

Ciocniră. Erau prieteni încă de la începutul curselor când 
se instalaseră la prima cursă de viteză în pantă şi de atunci 
între ei exista o rivalitate amicală. Amândoi erau membri 
fondatori al Clubului Hong Kong Sports Car and Rally. 

— Dar tu, Brian, nu ai nici o prietenă mai simpatică? Ai 
venit singur? 

— Eu mă distrez. Brian Kwok cobori glasul. De fapt, am de 
gând să rămân mereu burlac. 

— Visătorule! Asta-i anul tău, eşti cel mai căutat burlac din 
tot Hong Kongul. Până şi Claudia a pus ochii pe tine. Nu mai 
ai nici o şansă, bătrâne. 

— Doamne Dumnezeule! Brian lăsă o clipă gluma la o 
parte. Ascultă, tai-pan, am putea discuta puţin în seara asta 
între patru ochi? 

— John Chen? întrebă imediat Dunross. 

— Nu. Toţi oamenii noştri îl caută, dar deocamdată nimic. 
E vorba de altceva. 

— Afaceri? 

— Da. 

— Speciale? 

— Speciale. 

— Bine, zise Dunross. Ne vedem după cină. Despre.” 


Un hohot de râs îi făcu să întoarcă brusc capul. Casey se 
afla în mijlocul unui grup de admiratori - printre care 
Linbar Struan, Andrew Gavallan şi Jacques devVille - chiar în 
dreptul uneia dintre uşile mari de sticlă ce dădeau spre 
terasă. 

— Fiii, şopti Brian Kwok. 

— Cam aşa ceva, spuse Dunross zâmbind larg. 

Era îmbrăcată într-o rochie lungă până în podea, din 
mătase de culoarea smaraldului, mulată exact cât trebuie şi 
transparentă exact cât trebuie. 

— Isuse, are sau nu are? 

— Ce? 

— Ceva pe dedesubt? 

— Caută şi vei găsi. 

— Aş vrea. E splendidă. 

— Aşa Zic şi eu, răspunse Dunross vesel, deşi aş zice că 
celelalte femei, în proporţie de sută la sută, nu-s de acord. 

— Are nişte sâni perfecţi, se vede. 

— Tocmai că nu se vede. Doar se ghiceşte. Totul e în 
imaginaţia ta. 

— Pariez că nu există alţii în Hong Kong care să-i egaleze. 

— Cincizeci de dolari contra un ban că n-ai dreptate, dacă 
le includem şi pe eurasiatice. 

— Cum putem dovedi cine câştigă? 

— Nu putem. De fapt, eu sunt un adept al gleznelor. 

— Cum? 

— Bătrânul unchi Chen-Chen obişnuia să spună: Întâi uită- 
te la glezne, fiule, şi o să-ţi dai seama ce soi e, cum se 
comportă, cum călăreşte, cuM. Ca orice mânză. Dar ţine 
minte, toate ciorile de sub soare sunt negre! 

Brian Kwok râse împreună cu el, apoi îi făcu un semn 
prietenesc cu mâna cuiva. Din cealaltă parte a încăperii, un 
bărbat înalt, cu chipul brăzdat de cute adânci, răspunse la 
salut. Alături de el se afla o femeie de o extraordinară 
frumuseţe, înaltă, blondă, cu ochi cenuşii. Şi ea îi făcu 
bucuroasă cu mâna. 


— Asta e ceea ce se cheamă o englezoaică cu adevărat 
frumoasă! 

— Cine? A, Fleur Marlowe? Da, este, între-adevăr. Nu 
ştiam că îi cunoşti pe cei din familia Marlowe, tai-pan. 

— Nici eu nu ştiam că tu îi cunoşti! Pe ei l-am cunoscut azi 
după-amiază, Brian. Tu îl cunoşti de mult? 

— De vreo două luni numai. E persona grata pentru noi. 

— Da? 

— Da. Îi arătăm cum lucrăm. 

— Zău? Pentru ce? 

— Cu câteva luni în urmă, i-a scris prefectului spunându-i 
că vine în Hong Kong să strângă material pentru un roman 
şi i-a cerut cooperarea noastră. Se pare că bătrânul citise 
întâmplător primul lui roman şi văzuse câteva din filmele 
lui. Bineînţeles că întâi l-am supus unei verificări şi pare a fi 
în regulă, ochii lui Brian Kwok reveniră la Casey. Bătrânul s- 
a gândit că n-ar strica să ne mai îmbunătăţească imaginea, 
aşa încât ne-a comunicat că, în anumite limite, Peter, avea 
acordul lui şi să îi arătăm cum merg lucrurile, se uită iarăşi 
la Dunross şi schiţă un zâmbet. Datoria noastră nu e să- 
ntrebăm de ce! 

— Cum se numeşte cartea lui? 

— Changi, despre timpul cât a fost prizonier de război. 
Fratele bătrânului a murit acolo, aşa încât cred că de asta i- 
a plăcut cartea. 

— Tu ai citit-o? 

— Eu nu, am prea multe de făcut. Am răsfoit-o numai. 
Peter zice că e ficţiune, dar nu-l cred, Brian Kwok râse. E 
un mare băutor de bere. Robert l-a luat cu el la vreo două 
concursuri de băut bere, Hundred Pinters şi s-a ţinut bine. 

Hundred Pinters era o petrecere între bărbaţi numai, 
organizată de poliţişti, la care ofiţerii contribuiau cu un 
butoi de bere de o sută de pinte. Când se termina berea, 
petrecerea lua sfârşit. Brian Kwok se delecta privind-o pe 
Casey. Dunross se întreba, pentru a mia oară, de ce asiaticii 
preferă anglosaxonele, iar anglosaxonii preferă asiaticele. 


— De ce zâmbeşti, tai-pan? 

— Fără nici un motiv. Dar Casey nu e rea, ce zici? 

— Pe cincizeci de dolari că e bat jam gai, heya? 

Dunross se gândi o clipă, cumpănind bine pariul. Bat jam 
gai însemna, ad litteram, carne albă de pui. Aşa numeau 
cantonezii femeile care-şi rad părul pubian. 

— S-a făcut. Dar greşeşti, Brian, e see yau gai (ceea ce 
însemna pui cu soia), adică, în cazul ei, roşcat, moale şi uşor 
picant. Ştiu din sursă sigură. 

Brian râse. 

— Prezintă-mă şi pe mine. 

— Prezintă-te singur. Eşti major. 

— Te las să câştigi cursa de sâmbătă! 

— Lunaticule! Încearcă-ţi norocul, dar pariez pe o mie că 
nu reuşeşti. 

— Ce şanse îmi dai? 

— Cred că glumeşti! 

— Nu-i nici un rău să încerci. Unde e norocosul domn 
Bartlett? 

— Cred că e în grădină, i-am spus lui Adryon să-l 
însoţească. Scuză-mă o clipă. 

Dunross se întoarse să salute pe cineva pe care Brian 
Kwok nu-l cunoştea. Sosiseră deja peste 150 de oaspeţi şi 
toţi fuseseră întâmpinați personal de gazde. Cina era 
pregătită pentru 217 persoane, aşezarea la masă fiind 
stabilită cu grijă în funcţie de chip şi obiceiuri, la mese 
rotunde întine pe pajişte, la lumina luminărilor. Saloanele 
erau luminate de luminări şi candelabre, chelneri în livrea 
ofereau şampanie în cupe de cristal, ori somon afumat şi 
caviar de pe platouri de argint. Pe estradă cânta o mică 
orchestră şi printre smokinguri Brian Kwok zări câteva 
uniforme, americane şi englezeşti, de armată de uscat, de 
marină şi de forţe aeriene. Nu era nici o surpriză că 
europenii predominau. Această petrecere era pentru 
restrânsul cerc britanic ce controla Central District şi 
reprezenta puterea în Colonie, pentru prietenii lor albi şi 


pentru câţiva eurasiatici, chinezi şi indieni foarte suspuşi. 
Brian Kwok îi recunoştea pe cei mai mulţi dintre invitaţi: 
Paul Havergill de la Victoria Bank of Hong Kong; bătrânul 
Sir Samuel Samuels, multimilionar, tai-pan a vreo douăzeci 
de companii imobiliare, bancare, de transporturi; Christian 
Toxe, editorul lui „China Guardian”, care stătea de vorbă cu 
Richard Kwang, preşedintele lui Ho-Pak Bank; armatorul 
multimilionar V. K. Lam, ce stătea de vorbă cu Phillip şi 
Dianne Chen, lângă care se afla fiul lor Kevin; americanul 
Zeb Cooper moştenitorul celei mai vechi companii 
comerciale americane Cooper-Tillman, care asculta ce-i 
spunea Sir Dunstan Barre, tai-pan al lui Hong Kong and Lan 
Tao Farms. Îl observă printre oaspeţi pe Ed Langan, omul 
FBl-ului, ceea ce îl surprinse. Nu ştia că Langan şi bărbatul 
cu care acesta stătea de vorbă, Stanley Rosemont, director 
adjunct al contingentului CIA pentru supravegherea Chinei 
erau prieteni de-ai lui Dunross. Îşi plimbă privirea peste 
grupurile de bărbaţi ce discutau între ei, nevestele lor 
stând în general în grupuri separate. Sunt toţi aici, îşi spuse 
el, toţi tai-panii cu excepţia lui Gomt şi a lui Plumnm, toţi 
piraţii, adunaţi aici, într-o ură incestuoasă; pentru a-l cinsti 
pe cel care este Tai-Panul. Care o fi spionul, trădătorul, şeful 
lui Sevrin, Arthur? Trebuie să fie european. Pun pariu că se 
află aici. Şi îl voi prinde. Da. Îl voi prinde în curând, acum că 
ştiu de existenţa lui. Îl vom prinde şi îi vom prinde pe toţi, 
gândi el sumbru. Şi îi vom prinde pe escrocii ăştia cu mâţa 
în sac, vom pune capăt pirateriilor lor pentru binele comun. 

— Sampanie, Preacinstite Sir, îi oferi chelnerul în 
cantoneză, arătându-şi dinţii într-un zâmbet larg. 

Brian acceptă un pahar plin. 

— Mulţumesc. 

Chelnerul făcu o plecăciune, ca să nu i se vadă buzele. 

— Tai-panul avea printre hârtiile lui, când a venit azi 
acasă, un dosar albastru, şuşoti el repede. 

— Există aici un seif, o ascunzătoare secretă? întrebă 
Brian la fel de grijuliu, în acelaşi dialect. 


— Servitorii spun că e în biroul de la etajul de deasupra, 
răspunse omul. 

Numele lui era Feng Paharnicul şi făcea parte din reţeaua 
de agenţi secreţi ai SI. Acoperirea lui ca chelner la 
compania care servea la toate petrecerile mari şi foarte 
selecte din Hong Kong, era de mare folos. 

— S-ar putea să fie în spatele tabloului, din câte am auzil. 
Se întrerupse brusc şi trecu la jargon anglo-chinez: Şiam- 
pan-iee, Misseee? întrebă el dezvelindu-şi dinţii, oferind 
tava doamnei eurasiatice în vârstă şi mărunţică ce se 
îndrepta spre el. E de foarte, foarte bună calitate. 

— Nu mă lua pe mine cu Misseee, puiandru neobrăzat, îi 
replică ea trufaşă, în cantoneză. 

— Da, Preacinstită Măâtuşă, iertaţi-mă, Preacinstită 
Mătuşă, făcu o plecăciune şi o şterse. 

— Aşa deci, tânărul Brian Kwok, spuse bătrâna doamnă, 
uitându-se în sus la el cu ochii ei mici. 

Era Sarah Chen, mătuşa lui Phillip Chen, în vârstă de 
optzeci şi opt de ani, o femeie cu chip ca de pasăre, pielea 
de un alb străveziu şi ochi asiatici ce săgetau în toate 
părţile. Şi deşi părea foarte fragilă, se ţinea dreaptă şi avea 
o voinţă de fier. 

— Mă bucur să te văd. Unde e John Chen? Unde e 
sărmanul meu nepot? 

— Nu ştiu, Mare Doamnă, răspunse el politicos. 

— Când o să mi-l aduci înapoi pe Nepotul meu Numărul 
Unu? 

— Curând. Facem tot ce putem. 

— Bun. Şi să nu vă amestecați dacă tânărul Phillip vrea să 
plătească în particular răscumpărarea pentru John. Să ai 
grijă de asta. 

— Da. Voi face tot ce pot. Soţia lui John e aici? 

— Ce? Cine? Vorbeşte mai tare, băiete! 

— Barbara Chen e aici? 

— Nu. A venit mai devreme, dar de îndată ce a sosit femeia 
aia „a apucat-o durerea de cap” şi a plecat. Pfui, n-o 


condamn deloc! 

Ochii ei bătrâni şi urduroşi priveau spre Dianne Chen 
aflată în cealaltă parte a încăperii. 

— Pfui, femeia asta! Ai văzut intrarea ei? 

— Nu, Mare Doamnă. 

— Pfui, precum Dame Nellie Melba însăşi. A intrat 
maiestuoasă, cu batista la ochi şi cu fiu-su Kevin după ea - 
mie nu-mi place băiatul ăsta - iar sărmanul meu nepot 
Phillip venea în urma lor ca un bucătar de mâna a doua. 
Pfui! Singura dată când Dianne Chen a plâns a fost în 
crahul din cincizeci şi şase când i s-au prăbuşit acţiunile şi a 
pierdut o avere şi şi-a udat chiloţii. Ha! Uită-te la ea, cum se 
sclifoseşte! Se preface amărâtă, când toată lumea ştie că se 
poartă ca şi cum ar fi deja Împărăteasă Văduvă! Îmi vine s-o 
ciupesc de obraji! E dezgustătoare! îşi întoarse privirea 
spre Brian. Să mi-l găseşti pe nepotul meu John. Nu vreau 
ca femeia asta sau plodul ei să ajungă loh-pan al casei 
noastre. 

— Dar ar putea fi tai-pan? 

Râseră amândoi. Foarte puţini europeni ştiau că, deşi tai- 
pan înseamnă mare conducător, în vremurile vechi în China 
tai-pan era numit în mod obişnuit patronul unui bordel sau 
al unei toalete publice. Aşa încât niciodată un chinez nu s-ar 
denumi pe sine tai-pan, ci numai loh-pan - care însemna tot 
mare conducător sau prim conducător. Chinezii şi 
eurasiaticii se distrau foarte tare că europenilor le plăcea 
să-şi spună tai-pan, trecând cu vederea, prosteşte, titlul 
corect. 

— Da, dacă e panul potrivit, spuse bătrâna şi chicotiră 
amândoi. Să mi-l găseşti pe John Chen, tinere Brian Kwok! 

— Da, o să-l găsim. 

— Bun. Acum, ce părere ai de şansele lui Golden Lady 
sâmbătă? 

— Are şanse mari, dacă e uscat. La trei la unu scoate ceva! 
S-o urmăriţi şi pe Noble Star. Şi ea are şanse. 

— Bun. După cină să vii la mine. Vreau să-ţi vorbesc. 


— Bine, Mare Doamnă. 

Zâmbi şi o urmări cum se îndepărtează, ştiind că ea voia 
de fapt să facă pe peţitoarea pentru vreo nepoată. Ayeeyah, 
va trebui să fac ceva în privinţa asta, nu peste multă vreme, 
îşi spuse el. Privirea i se îndreptă iarăşi spre Casey. Îl 
încântau ochiadele dezaprobatoare pe care i le aruncau 
celelalte femei şi cele ascuns-admirative ale însoţitorilor lor. 
Apoi Casey ridică ochii şi îl văzu uitându-se la ea din capătul 
celălalt al încăperii. II privi şi ea o clipă, cu o privire 
scrutătoare la fel de deschisă. Dew neh loh moh, gândi el 
tulburat, simțindu-se parcă dezbrăcat. Mi-ar plăcea să o am 
pe asta. Apoi îl observă pe Roger Crosse, cu Armstrong 
lângă el, îşi adună gândurile şi se îndreptă spre ei. 

— Bună seara, sir. 

— Bună seara, Brian. Arăţi foarte distins. 

— Mulţumesc, sir, ştia că nu e indicat să-i întoarcă 
complimentul. Mă văd cu tai-panul după cină. 

— Bun. După aceea să vii la mine. 

— Da, sir. 

— Deci americanca ţi se pare grozavă. 

— Da, sir. 

Brian suspină în sinea lui. Uitase că Crosse putea să 
citească pe buze engleza, franceza şi puţină arabă - nu ştia 
să vorbească nici un dialect chinez - şi că avea o vedere 
excepţional de bună. 

— De fapt e cam bătătoare la ochii. 

— Da, sir. 

Îl văzu pe Crosse urmărindu-i cu atenţie buzele şi îşi 
dădea seama că acesta ascultă ce se discuta în partea 
cealaltă a încăperii. Era furios pe sine că nu ştia să facă 
acelaşi lucru. 

— Pare-se că e pasionată de computere, Crosse îşi întoarse 
privirea la ei. Ciudat, ce? 

— Poftim, sir? 

— Ce a spus Feng Paharnicul? 

Brian îi povesti. 


— Bun. O să am grijă ca Feng să primească o primă. Nu 
mă aşteptam să-i văd aici pe Langan şi pe Rosemont. 

— S-ar putea să fie o coincidenţă, spuse Brian. Pe amândoi 
îi pasionează pariurile de curse. l-am văzut pe amândoi în 
boxa tai-panului. 

— Eu nu cred în coincidenţe, zise Crosse. Faţă de Langan, 
bineînţeles că niciunul din voi nu ştiţi nimic. 

— Da,sir. 

— Bun. Poate ar fi mai bine să vă vedeţi amândoi de treaba 
pentru care sunteţi aici. 

— Da, sir. 

Bucuroşi, cei doi se întoarseră să plece, dar se opriră când 
se făcu brusc linişte. Toţi ochii se îndreptară spre uşă. Acolo 
stătea Quillan Gomt, cu sprâncenele lui stufoase şi barba 
neagră, conştient că fusese remarcat. Ceilalţi oaspeţi îşi 
reluară grăbiţi conversaţia, cu privirea în altă parte, dar 
toţi numai urechi. Crosse fluieră încet. 

— Ce o fi căutând aici? 

— Pariez pe cincizeci la unu că urmăreşte ceva necurat, 
spuse Brian Kwok, la fel de uluit şi el. 

Îl priviră pe Gomt cum intră în salonul de bal şi le întinde 
mâna lui Dunross şi Penelopei, aflată alături de el. Claudia 
Chen, care era în apropiere, era în stare de şoc, 
întrebându-se cum să reorganizeze masa lui Dunross în 
timp atât de scurt, căci era clar că Gomt trebuia aşezat 
acolo. 

— Sper că nu te superi că m-am răzgândit în ultima clipă, 
spuse Gomt, zâmbind doar cu buzele. 

— Câtuşi de puţin, replică Dunross, zâmbindu-i la fel. 

— Bună seara, Penelope, am simţit nevoia să te felicit 
personal. 

— Oh, îţi mulţumesc, spuse ea, zâmbetul îi rămăsese 
acelaşi, dar inima îi bătea acum foarte repede. Mi-a părut 
rău când am aflat de soţia ta. 

— Mulţumesc. 


Emelda Gomt fusese artritică şi ani de zile şi-i petrecuse 
într-un scaun cu rotile. La începutul anului făcuse o 
pneumonie şi murise. 

— A avut mare ghinion, spuse Gomt, se uită la Dunross. 
Joss rău şi în ce-l priveşte pe John Chen. 

— Foarte. 

— Presupun că ai citit „Gazette” de după-masă? 

Dunross dădu afirmativ din cap, iar Penelope spuse: 

— Asta poate speria de moarte pe oricine. 

Toate ziarele de după-masă aveau titluri mari şi tratau pe 
larg despre urechea mutilată şi despre Vârcolaci. Urmă o 
pauză pe care ea se grăbi s-o umple: 

— Copiii tăi sunt bine? 

— Da. Annagrey pleacă în septembrie la Universitatea din 
California. Michael e venit aici pentru vacanţa de vară. Mă 
bucur că pot să spun că sunt toţi foarte bine. Şi ai voştri? 

— Sunt bine. Însă tare aş vrea ca Adryon să meargă la 
universitate. Of, Doamne, copiii din ziua de azi sunt tare 
dificili, nu-i aşa? 

— Cred că întotdeauna au fost, Gomt zâmbi uşor. Tatăl 
meu se plângea mereu că sunt foarte dificil, se întoarse din 
nou spre Dunross. Da. Ce mai face tatăl tău? 

— Tare şi mare, din fericire. Clima englezească îi prieşte, 
din câte spune el. O să vină aici de Crăciun. 

Gomt acceptă un pahar de şampanie care i se oferea. Sub 
privirea lui, chelnerul se cutremură şi o şterse repede. 
Ridică paharul: 

— Viaţă fericită şi multe felicitări. 

Dunross toastă şi el la rându-i, încă mirat de venirea lui 
Gomt. Numai din politeţe şi pentru cinstirea obrazului i se 
trimiseseră invitaţii lui Gomt şi altor duşmani. Nimeni nu se 
aşteptase la altceva decât la un refuz politicos. lar Gomt 
refuzase deja. Ce caută aici? A venit să se împăuneze cu 
bucuria-i răutăcioasă, îşi spuse Dunross. Ca blestematul de 
taică-su. Asta trebuie să fie motivul. Dar de ce? Ce drăcie o 


mai fi pus la cale împotriva noastră? Bartlett? Să fie ceva 
legat de Barilett? 

— E o încăpere foarte plăcută, cu proporţii frumoase, 
spunea Gomt. Şi casa e splendidă. Întotdeauna am invidiat 
casa asta. 

Da, nemernicule, ştiu, gândi Dunross furios, amintindu-şi 
de ultima ocazie când un Gomt pusese piciorul în Casa 
Mare. Cu zece ani în urmă, în 1953, când tatăl lui Ian, Colin 
Dunross, mai era încă Tai-Panul. Era petrecerea de Crăciun 
a Companiei Struan, care prin tradiţie era cea mai mare a 
sezonului, şi Quillan Gomt sosise împreună cu tatăl lui, 
William, pe atunci tai-pan al companiei Rothwell-Gomt, tot 
pe neaşteptate. După cină a avut loc o înfruntare aprigă 
între cei doi tai-pani, în public, în sala de biliard unde se 
aflau adunaţi la joc vreo duzină de bărbaţi. Era momentul 
când Compania Struan tocmai fusese blocată de Gomt şi 
prietenii săi shanghaiezi în încercarea ei de a prelua South 
Orient Airways, care, din cauza cuceririi Chinei de către 
comunişti, devenise disponibilă. Linia aeriană de 
aprovizionare monopoliza tot traficul aerian în şi afară din 
Shanghai, dinspre Hong Kong, Singapore, Taipe, Tokio şi 
Bangkok, şi dacă ar fi fuzionat cu Air Struan, tânăra lor linie 
aeriană, Struanii ar fi avut practic monopolul în Orientul 
îndepărtat, cu baza la Hong Kong. Cei doi bărbaţi se 
acuzaseră reciproc de practici necinstite - ambele acuzaţii 
erau adevărate. Da, îşi spuse lan Dunross, de acea dată 
amândoi bărbaţii merseseră prea departe. William Gomt 
încercase prin toate mijloacele să se instaleze la Hong Kong 
după uriaşele pierderi ale firmei Rothwell-Gomt la 
Shanghai. Iar Colin Dunross, când şi-a dat seama că Struan 
nu poate câştiga, îi suflase lui William Gomt South Orient, 
folosindu-se de influenţa lui pentru a sprijini să câştige un 
grup cantonez de încredere. 

— Asta ai făcut, Colin Dunross. Ai făcut-o. Ai căzut în 
capcană şi acum n-o să ne mai poţi opri niciodată, spusese 
cu bucurie răutăcioasă William Gomt. Suntem aici şi vom 


rămâne. O să vă alungăm din Asia, pe tine şi blestemata ta 
de Nobilă Casă. South Orient nu-i decât începutul. Noi am 
câştigat! 

— Ai câştigat pe naiba! Grupul Yan-Wong-Sun, e asociat cu 
noi. Avem un contract. 

— Anulat prin prezenta, Wiliam Gomt făcuse semn către 
fiul său cel mare şi viitor moştenitor, Quillan, care scoase 
copia unei înţelegeri. Acesta era un contract între grupul 
Yan-Wong-Sun, care e asociat al grupului Iso-Wa-Feng, 
spusese el bucuros, care e asociat al Ia-Weng-Sap care 
vinde controlul asupra South Orient-ului lui Rothwell-Gomt 
pentru un dolar în plus faţă de costul iniţial. Quillan Gomt 
pusese hârtia pe masa de biliard cu un gest larg. South 
Orient e a noastră! 

— Nu vă cred! 

— Treaba ta. Crăciun fericit! 

William Gomt râsese dispreţuitor şi plecase. Quillan îşi 
pusese la loc tacul de biliard, râzând şi el. lan Dunross se 
afla lângă uşă. 

— Într-o zi, casa asta va fia mea, îi şuierase Quillan Gomt, 
apoi se întorsese şi le strigase celorlalţi: Dacă vreţi careva 
slujbe, veniţi la noi. Curând nu veţi mai avea de lucru. 
Nobila voastră Casă nu va mai fi mult timp nobilă. 

De faţă fuseseră Andrew Gavallan, Jacques deville, 
Alastair Struan, Lechie şi David MacStruan, Phillip Chen, 
chiar şi John Chen. Dunross îşi amintea furia tatălui său în 
acea noapte, care dădea vina pe trădarea asociaţilor şi pe 
joss rău, ştiind foarte bine că el însuşi îl avertizase, de multe 
ori, şi avertismentele lui fuseseră date la o parte. Doamne, 
ce umilire pentru noi! Tot Hong Kongul a râs de noi atunci. 
Gomt şi fiu-său şi şarlatanii lor shanghaiezi să urineze de 
sus pe Nobila Casă! Da. Acea noapte a însemnat căderea 
definitivă a lui Colin Dunross. În acea noapte am hotărât că 
el trebuia să plece, înainte ca această Nobilă Casă să fie pe 
veci pierdută. M-am folosit de Alastair Struan. L-am ajutat 
să îl înlăture pe tatăl meu. Alastair Struan trebuia să devină 


tai-pan. Până ce eu aveam să fiu destul de înţelept şi destul 
de puternic ca să-l înlătur pe el. Oare acum sunt destul de 
înţelept? Nu ştiu, cugetă Dunross, concentrându-se acum 
asupra lui Quillan Gomt, ascultându-i amabilităţile, auzindu- 
se pe sine răspunzând cu tot atât farmec, în vreme ce 
mintea lui spunea: nu am uitat de South Orient, nici că a 
trebuit să fuzionăm propria noastră linie aeriană cu a 
voastră, la un preţ de nimic, şi să pierdem controlul asupra 
noii linii rebotezată Alt Asia Airways. Nu am uitat nimic. Am 
pierdut atunci, dar de data asta vom câştiga. Vom câştiga 
tot, pe Dumnezeu! 

Casey îi privea pe cei doi bărbaţi cu fascinaţie. Îl 
remarcase pe Quillan Gomt din prima clipă; recunoscându-l 
după pozele din dosar. Îi simţise forţa şi masculinetatea 
chiar de la distanţă, cuprinsă de o stare de excitație 
nelămurită. În timp ce privea, tensiunea dintre cei doi 
bărbaţi aflaţi faţă în faţă i se părea aproape palpabilă; doi 
tauri înfruntându-se. Andrew Gavallan i-a spus de îndată 
cine e Gomt. Ea nu lăsase să se ghicească că ştie, 
întrebându-i doar pe Gavallan şi pe Linbar Struan de ce 
erau atât de şocaţi de sosirea lui Gomt. Cum erau numai ei 
patru - Casey, Gavallan, devVille şi Linbar Struan - i-au 
povestit despre acel „Crăciun fericit” şi „într-o zi casa asta 
va fia mea”. 

— Ce a făcut tai-panul. Ce a făcut lan? întrebă ea. 

Gavallan spuse: 

— S-a uitat numai la Gomt. Simţeam că dacă ar fi avut un 
pistol sau un cuţit sau un ciomag l-ar fi folosit, tot aşa cum 
simţeam că, neavând o armă, îşi va folosi dintr-o clipă în alta 
mâinile sau dinţii. El însă a stat nemişcat ca o stâncă, 
privindu-l pe Gomt, iar Gomt s-a dat înapoi un pas, de 
turbare, literalmente. Dar individul ăsta, Gomt, are cojones. 
Recăpătându-şi parcă stăpânirea de sine s-a uitat şi el lung 
la lan, preţ de o clipă. Apoi, fără să scoată o vorbă, l-a ocolit 
încet, foarte atent, nescăpându-l nici o clipă din ochi, şi a 
plecat. 


— Ce caută nemernicul asta aici în seara asta? bombăni 
Linbar. 

Gavallan spuse: 

— Trebuie să fie ceva important. 

— Ce? întrebă Linbar. Care din lucrurile importante? 

Casey se uită la el şi surprinse cu coada ochiului semnul de 
avertisment pe care i-l făcu Jacques de Ville. Instantaneu, 
chipurile lui Linbar şi Gavallan se închiseră. Cu toate astea, 
ea mai întrebă: 

— Ce caută Gomt aici? 

— Nu ştiu, îi răspunse Gavallan şi ea îl crezu. 

— S-au mai întâlnit de la acel Crăciun? 

— S-au mai întâlnit. 

— Da, de multe ori, tot timpul, îi spuse Gavallan. În 
societate, desigur. Şi, pe urmă, fac amândoi parte din 
consiliile unor companii, din comitete şi consilii! tulburat 
adăugă: însă. Ei bine, eu sunt sigur că amândoi stau doar în 
expectativă. 

Casey văzu că ochii lor se îndreaptă iarăşi spre cei doi 
duşmani şi le urmări privirea. Inima îi bătea cu putere. O 
văzură pe Penelope îndepărtându-se ca să stea de vorbă cu 
Claudia Chen. După o clipă, Dunross se uită în direcţia lor. 
Casey ştia că îi transmite într-un fel un semnal lui Gavallan. 
Apoi ochii lui se opriră asupra ei. Gomt îi urmări privirea. 
Acum amândoi bărbaţii o priveau. Le simţea magnetismul, 
care o ameţea. Un drăcuşor din ea îi împinse paşii spre ei. Îi 
părea bine acum că se îmbrăcase aşa, mai provocator decât 
plănuise, dar Linc îi spusese că în seara asta putea să fie 
mai puţin sobră. În mers, simţea foşnetul mătăsii şi 
sfârcurile sânilor i se întăriră. Le simţea ochii măsurând-o 
din cap până-n picioare, dezbrăcând-o şi, ciudat, de data 
asta nu o deranja. Mersul deveni imperceptibil mai felin. 

— Bună, tai-pan, spuse ea cu pretinsă inocenţă. Voiai să 
mă alătur vouă? 

— Da, replică el imediat. Cred că vor doi vă cunoaşteţi. 


Ea dădu din cap, zâmbindu-le la amândoi, neobservând 
capcana. 

— Nu. Nu ne-am întâlnit niciodată. Dar ştiu, desigur, cine e 
domnul Gomt. Mi-a spus Andrew. 

— A, atunci dă-mi voie să vă fac cunoştinţă. Domnul 
Quillan Gomt, tai-pan al companiei Rothwell-Gomt. 
Domnişoara Icholok - Ciranoush 'Icholok, din America. 

Ea întinse mâna, conştientă de primejdia de a fi între cei 
doi bărbaţi, o jumătate a minţii ei fiind stârnită de 
primejdie, iar cealaltă jumătate strigându-i: Isuse, ce cauţi 
aici?! 

— Am auzit multe despre dumneavoastră, domnule Gomt, 
spuse ea, bucuroasă că vocea îi era controlată, plăcându-i 
atingerea mâinii lui, diferită de cea a lui Dunross, mai aspră 
şi mai puţin puternică. Din câte ştiu, rivalitatea dintre 
companiile dumneavoastră e veche de generaţii. 

— Numai de trei. Bunicul meu a fost primul care a simţit 
favorurile nu foarte blânde ale Struanilor, spuse Gomt pe 
un ton lejer. Într-o zi, mi-ar face plăcere să vă povestesc 
versiunea noastră despre aceste legende. 

— Poate că amândoi ar trebui să fumaţi o pipă a păcii, zise 
ea. Cu siguranţă că Asia este destul de mare pentru 
amândoi. 

— Lumea întreagă şi nu e, spuse Dunross amabil. 

— Nu, confirmă Gomt, şi dacă nu ar fi auzit adevărata 
poveste, Casey ar fi crezut din tonul şi atitudinea lor că 
între ei există doar o rivalitate amicală. 

— În America noi avem multe companii uriaşe, care 
convieţuiesc paşnic. În competiţie. 

— Aici nu e America, spuse Gomt liniştit. Cât timp 
rămâneţi aici, domnişoară Icholok? 

— Depinde de Linc, Linc Bartlett. Eu lucrez la Par-Con 
Industries. 

— Da, ştiu. Nu v-a spus că cinăm împreună marţi? 

În mintea ei se aprinseră semnalele de primejdie. 

— Marţi? 


— Da. Am stabilit azi dimineaţă. La întrevederea noastră. 
Nu v-a spus? 

— Nu, spuse ea, descumpănită pe moment. 

Cei doi bărbaţi o urmăreau cu atenţie, şi ea ar fi dorit să se 
poată retrage câteva clipe, să revină peste cinci minute 
după ce va fi cumpănit cele auzite. Isuse, îşi spuse ea, 
luptându-se să-şi păstreze stăpânirea de sine în timp ce 
gândul la toate implicaţiile o copleşea. 

— Nu, repetă ea. Linc nu mi-a pomenit de nici o 
întrevedere. Ce aţi stabilit? 

Gomt îi aruncă o privire lui Dunross, care asculta în 
continuare impasibil. 

— Doar să luăm cina împreună marţea viitoare. Domnul 
Bartlett şi cu dumneavoastră. Dacă sunteţi liberă. 

— Îmi va face plăcere, mulţumesc. 

— Unde e acum domnul Bartlett al dumneavoastră? 

— ÎN. Grădină, cred. 

Dunross spuse: 

— Ultima dată când l-am văzut era pe terasă. Adryon era 
cu el. De ce? 

Gomt scoase o tabacheră de aur şi o întinse spre ea. 

— Nu, mulţumesc, spuse ea. Nu fumez. 

— Vă deranjează dacă eu fumez? 

Clătină din cap. Gomt aprinse o ţigară şi se uită la 
Dunross. 

— Aş vrea numai să-l salut, înainte de a pleca, spuse el pe 
un ton amabil. Sper să nu te superi că am venit numai 
pentru câteva minute, o să te rog să mă scuzi că nu rămân 
la cină. Am nişte treburi urgente de rezolvaT. Mă înţelegi. 

— Desigur, replică Dunross. Regret că nu poţi rămâne. 

Niciunul din cei doi bărbaţi nu lăsă să i se citească ceva pe 
chip. Numai în ochi. Se citea în ochii lor. Ura. Furia. 
Profunzimea acestora o şocă pe Casey. 

— Să-l rugaţi pe lan Dunross să vă arate Galeria Lungă, îi 
spunea Gomt. Am auzit că sunt acolo câteva portrete 


excelente. Eu nu am fost niciodată în Galeria Lungă. Numai 
în sala de biliard. 

Ea simţi un fior pe spinare, în timp ce el se uită din nou la 
Dunross şi acesta îi întoarse privirea. 

— Întrevederea de azi dimineaţă, spuse Casey, cu mintea 
limpede acum, considerând că e mai bine să lămurească 
totul pe loc, în faţa lui Dunross. Când a fost aranjată? 

— Acum vreo trei săptămâni. Credeam că sunteţi mâna lui 
dreaptă, mă surprinde că nu v-a pomenit de ea. 

— Linc este tai-panul nostru, domnule Gomit. Eu lucrez 
pentru el. Nu trebuie să-mi spună totul preciză ea, mai 
calmă acum. Ar fi trebuit să-mi spună, domnule Gomt? 
Vreau să spun, era important? 

— S-ar putea să fie. Da. Am confirmat, oficial, că noi putem 
depăşi orice ofertă pe care v-o face Struan. Orice ofertă. 

Gomt îi aruncă iarăşi o privire tai-panului. Glasul îi deveni 
puţin mai dur. 

— lan, am vrut să-ţi spun personal că suntem pe aceeaşi 
pistă. 

— Pentru asta ai venit? 

— Unul din motive. 

— Şi celălalt? 

— De plăcere. 

— De când îl cunoşti pe domnul Bartlett? 

— De vreo şase luni. De ce? 

Dunross ridică din umeri, apoi se uită la Casey, şi din 
glasul, chipul şi atitudinea lui ea nu reuşi să desluşească 
nimic altceva decât bunăvoință. 

— Nu ştiai nimic despre negocierile cu Rothwell-Gomt? 

Ea dădu negativ din cap, cu toată sinceritatea, uimită de 
iscusinţa cu care Bartlett plănuise totul, cu bătaie lungă. 

— Nu. Sunt în curs negocieri, domnule Gomt? 

— Aş zice că da, zâmbi Gomt. 

— În cazul ăsta, vom vedea, nu-i aşa? spuse Dunross. Vom 
vedea cine face cea mai bună afacere. Mulţumesc că mi-ai 


spus personal, deşi nu era necesar. Ştiam, bineînţeles, că şi 
tu vei fi interesat. Nu-i nevoie să sublimezi asta. 

— De fapt, există un motiv foarte valabil, răspunse Gomt 
pe un ton tăios. Nici domnul Bartlett, nici această doamnă 
nu au cum să ştie cât de vital este pentru tine Par-Con. M- 
am simţit dator să le atrag personal atenţia. Şi ţie. Şi, 
desigur, să te felicit. 

— De ce e vital? întrebă Casey, interesată acum. 

— Fără afacerea cu Par-Con şi mişcarea de capital căreia 
aceasta îi va da naştere, Compania Struan se va prăbuşi, s- 
ar putea uşor prăbuşi în câteva luni. 

Dunross râse, iar cei care trăgeau pe ascuns cu urechea 
se înfiorară şi ridicară tonul propriei lor conversații cu un 
decibel, îngroziţi la gândul că Struan ar putea să fie 
ruinată, şi întrebându-se în acelaşi timp: Ce afacere? Par- 
Con? E cazul să vindem sau să cumpărâm? Acţiuni Struan 
sau Rothwell-Gomt? 

— Nici o şansă de aşa ceva, spuse Dunross. Absolut, 
niciuna! 

— Eu cred că există o mare şansă, tonul lui Gomt se 
schimbă. Oricum, cum spui chiar tu, vom vedea. 

— Da, vom vedea, până atunci. Dunross se opri căci o văzu 
pe Claudia apropiindu-se de ei, stânjenită. 

— Scuză-mă, tai-pan, zise ea, s-a primit legătura cu 
Londra, pe care ai cerut-o personal. 

— Mulţumesc, Dunross se întoarse şi îi făcu semn lui 
Penelope, care veni de îndată. Penelope, te rog ocupă-te de 
Quillan şi de domnişoara Icholok. Eu am un telefon. Quillan 
nu stă la cină, are treburi urgente. 

Le făcu vesel cu mâna şi se îndepărtă. Casey remarcă 
graţia felină cu care se mişca. 

— Nu rămâi la cină spunea Penelope, uşurarea ei fiind 
evidentă, deşi încerca s-o ascundă. 

— Nu. Îmi pare rău că v-am deranjat sosind atât de brusc, 
după ce am refuzat invitaţia voastră amabilă. Din păcate, nu 
pot să stau. 


— Păi, atunci. Vreţi să mă scuzaţi o clipă, mă întorc 
imediat. 

— Nu-ţi fă griji în privinţa noastră, spuse Gomt blând. Ne 
descurcăm singuri. Încă o dată, îmi pare rău de deranj. 
Arăţi minunat, Penelope. Nu te schimbi deloc. 

Ea îi mulţumi, iar Gomt o lăsă să plece. Răsuflând uşurată, 
se îndreptă spre Claudia Chen, care aştepta în apropiere. 

— Sunteţi un om ciudat, spuse Casey. Într-o clipă, război, 
în clipa următoare, tot numai farmec. 

— Noi, englezii, avem reguli, de pace şi de război. Numai 
pentru că deteşti pe cineva nu înseamnă să-l înjuri, să-l 
scuipi în faţă sau să-i jigneşti soţia, Gomt îi zâmbi. Ce-ar fi 
să mergem să-l căutăm pe domnul Bartlett al 
dumneavoastră? După aceea chiar trebuie să plec. 

— De ce i-aţi făcut asta? Tai-panului? Provocarea la luptă, 
treaba cu „vital”? Asta a fost aruncarea oficială a mănuşii, 
nu-i aşa? În public. 

— Viaţa e un joc, spuse el. Ioată viaţa e un joc, iar noi 
englezii îl jucăm cu reguli diferite de ale voastre, ale 
americanilor. Da. lar viaţa e făcută să te bucuri de ea. 
CiranousH. Ce nume frumos aveţi. Îmi permiteţi să-l 
folosesc? 

— Da, răspunse ea după o pauză. Dar de ce aţi lansat 
tocmai acum provocarea? 

— Acum era momentul. Nu am exagerat în privinţa 
importanţei voastre pentru Compania Struan. Mergem să-l 
căutăm pe domnul Bartlett al dumneavoastră? 

Era a treia oară că spunea domnul Bartlett al 
dumneavoastră, gândi ea. Vrea să tatoneze terenul sau să 
mă întărite? 

— Sigur, de ce nu? o luă spre grădină, conştientă de 
privirile, deschise şi ascunse, ale celorlalţi oaspeţi, 
primejdia dându-i o senzaţie plăcută. Întotdeauna vă faceţi 
intrarea în mod atât de teatral? 

Gomt râse. 


— Nu. lartă-mă dacă am fost nepoliticos, Ciranoush, dacă 
te-am supărat. 

— Te referi la întrevederea privată cu Linc? Nu m-a 
supărat. Linc a fost foarte dibaci abordând opoziţia fără 
ştirea mea. Asta mi-a dat o libertate de acţiune pe care 
altminteri nu aş fi avut-o în dimineaţa asta. 

— A, deci nu te deranjează că nu a avut încredere în tine 
să-ţi spună? 

— Aici nu e vorba de încredere. Şi eu îi ascund deseori lui 
Linc unele lucruri, până la momentul potrivit, ca să-l 
protejez. În mod evident, el face acelaşi lucru pentru mine. 
Linc şi cu mine ne înţelegem unul pe celălalt. Sau cel puţin 
cred că eu îl înţeleg pe el. 

— Atunci spune-mi cum să închei o afacere. 

— Întâi trebuie să ştiu ce vrei; în afară de capul lui 
Dunross. 

— Nu-i vreau capul, sau moartea, nimic de genul ăsta, ci 
doar sfârşitul Casei lor Nobile. Când Compania Struan va fi 
distrusă, noi devenim Nobila Casă, chipul i se înăspri. 
Atunci toţi strigoii vor putea să doarmă. 

— Vorbeşte-mi despre ei. 

— Acum nu-i momentul, Ciranoush, deloc. Sunt prea multe 
urechi ostile. Povestea asta va fi numai pentru tine. 

Erau acum în grădină, unde adia o briză blândă, iar cerul 
nopţii era plin de stele. Linc Bartlett nu se afla pe această 
terasă, aşa încât coborâră pe scara albă de piatră, printre 
alţi oaspeţi, până la terasa de jos, spre potecile ce 
străbăteau pajiştea. Aici fură opriţi. 

— Bună, Quillan, ce surpriză plăcută. 

— Bună, Paul. Domnişoară Icholok, permiteţi-mi să vi-l 
prezint pe Paul Havergill. Paul conduce acum Victoria Bank. 

— Numai temporar, domnişoară Icholok, din cauză că 
directorul nostru e în concediu de boală. Eu mă voi retrage 
peste câteva luni. 

— Spre regretul nostru, spuse Gomt, după care făcu 
prezentările cu restul grupului. 


Lady Joanna Temple-Smith, o femeie de cincizeci şi ceva de 
ani, înaltă şi cu faţa întinsă, apoi Richard Kwang şi soţia sa 
Mai-ling. 

— Richard Kwang este preşedinte la Ho-Pak, una din cele 
mai bune bănci chinezeşti ale noastre. 

— În domeniul bancar, noi suntem toţi competitori amicali, 
domnişoară, bineînţeles cu excepţia lui Blacs, spuse 
Havergill. 

— Poftim? întrebă Casey. 

— Blacs? O, asta e porecla pentru Bank of London, Canton 
and Shanghai. Or fi ei mai mari decât noi şi cu vreo lună 
mai vârstnici, dar noi suntem cea mai bună bancă de aici, 
domnişoară. 

— Blacs sunt bancherii mei, îi spuse Gomt lui Casey. Mă 
împac foarte bine cu ei. Sunt bancheri de primă mână. 

— De a doua, Quillan. 

Gomt se întoarse iarăşi către Casey: 

— Noi avem o vorbă aici, că Blacs e formată din 
gentlemeni care încearcă să fie bancheri, iar cei de la 
Victoria sunt bancheri care încearcă să fie gentlemeni. 

Casey râse. Ceilalţi zâmbiră politicos. 

— Toţi sunteţi în competiţie amicală, domnule Kwang? 
întrebă ea. 

— O, da. Noi n-am îndrăznit să ne confruntăm cu Blacs sau 
cu Victoria, spuse Richard Kwang curtenitor. Era un bărbat 
scund şi îndesat, de vârstă mijlocie, cu părul negru înspicat 
cu alb, un surâs plăcut, şi vorbea o engleză perfectă. Am 
auzit că Par-Con va investi în Hong Kong, domnişoară 
Tchelek. 

— Suntem aici ca să vedem cum stau lucrurile, domnule 
Kwang. Încă nu s-a stabilit nimic, răspunse ea, trecându-i 
cu vederea pronunţarea greşită a numelui ei. 

Gomt îşi cobori glasul. 

— Numai între noi, să ştiţi că le-am spus şi domnului 
Bartlett şi domnişoarei Icholok că eu pot depăşi orice ofertă 
pe care ar face-o Struan. Blacs mă sprijină sută la sută. Şi 


am şi alţi bancheri prieteni. Sper că Par-Con va studia toate 
posibilităţile înainte de a se angaja la ceva. 

— Cred că asta ar fi cel mai înţelept, spuse Havergill. 
Bineînţeles că Struan e în avantaj. 

— Blacs şi cea mai mare parte a Hong Kongului n-ar fi de 
acord cu tine, zise Gomt. 

— Sper să nu ajungeţi la o înfruntare, Quillan. Compania 
Struan e principalul nostru client. 

Richard Kwang spuse: 

— În orice caz, domnişoară Tchelek, ar fi bine sa avem aici 
o mare compania americană precum Par-Con. Bine pentru 
dumneavoastră, bine pentru noi. Să sperăm că se va găsi o 
înţelegere care să-i convină Par-Con-ului. Dacă domnul 
Bartlett are nevoie de vreun ajutor. 

Bancherul îi întinse cartea lui de vizită. Ea o luă, îşi 
deschise poşeta de mătase şi i-o oferi pe a ei cu la fel de 
mare rapiditate, căci venise pregătită pentru schimbul 
imediat de cărţi de vizită, care în Asia e obligatoriu şi ţine 
de bunele maniere. Bancherul chinez se uită la ea, apoi miji 
ochii. 

— Îmi pare rău că nu am şi eu carte de vizită tradusă în 
caractere, spuse ea. Bancherii noştri în America sunt First 
Central New York şi California Merchant Bank and Trust 
Company, Casey le menţionă cu mândrie, căci cu siguranţă 
că, împreună capitalul acestor giganţi ai lumii bancare 
depăşea 15 miliarde. M-aş bu., se opri, uimită de atitudinea 
brusc glacială a celor din jur. S-a întâmplat ceva? 

— Da şi nu, spuse Gomt după un moment. First Central 
New York Bank nu e deloc populară aici. 

— De ce? 

Havergill spuse dispreţuitor: 

— S-au dovedit a fi o adunătură. Adică, aşa spunem noi 
englezii la o bandă de ticăloşi, domnişoară,. First Central 
New York a făcut nişte afaceri aici înainte de război, apoi s- 
a extins pe la mijlocul anilor patruzeci, când cei de la 
Victoria şi alte instituţii britanice abia ne repuneam pe 


picioare. În patruzeci şi nouă, când preşedintele Mac l-a 
azvârlit pe Ciang Kai-şi de pe continent în Taiwan, trupele 
lui Mao au fost comasate la frontiera noastră, la numai 
câteva mile în nord de Noile Teritorii. Exista riscul ca acele 
hoarde să dea năvală şi să invadeze Colonia. Mulţi au luat-o 
la sănătoasa, niciunul dintre noi, bineînţeles, însă chinezii 
au plecat toţi care au putut. Fără nici un avertisment, First 
Central New York a cerut înapoi toate împrumuturile, şi-a 
plătit depunătorii, şi-a închis porţile şi şters-o, totul în 
numai o săptămână. 

— Nu ştiam, spuse Casey, uimită. 

— Erau o adunătură de nemernici laşi, draga mea, scuză- 
mi expresia, zise Lady Joanna cu dispreţ făţiş. Bineînţeles, 
ei au fost singura bancă ce a dat bir cu fugiţii. Dar erau de 
fapT. Eh, la ce te poţi aştepta, draga mea? 

— Probabil la ceva mai bun, Lady Joanna, spuse Casey, 
furioasă pe vicepreşedintele care se ocupa de contul lor, 
pentru că nu îi prevenise. Poate că au avut nişte 
circumstanţe atenuante, domnule Havergill, împrumuturile 
erau substanţiale? 

— La momentul acela, din păcate da, foarte. Banca a 
ruinat un mare număr de întreprinderi şi de oameni, a 
cauzat imens de multă umilire şi durere. Totuşi, spuse el 
zâmbind, noi am beneficiat cu toţii de pe urma plecării lor. 
Acum vreo doi ani au avut neruşinarea să facă o cerere la 
secretarul financiar pentru o nouă autorizaţie! Richard 
Kwang adăugă jovial: Dar asta e o autorizaţie care ştiu că 
nu va fi reînnoită niciodată! Vedeţi, domnişoară Tchelek, 
toate băncile străine funcţionează pe baza unei autorizaţii 
de un an, care se reînnoieşte. Cu siguranţă că ne 
descurcăm foarte bine şi fără ăia, de fapt fără nici o bancă 
americană. Sunt aşa nişte. În fine, veţi constata, 
domnişoară K. C., că Victoria, Blacs sau Ho-Pak, poate toate 
trei pot satisface perfect toate necesităţile Par-Con-ului. 
Dacă dumneavoastră şi domnul Bartlett aţi vrea să staţi de 
vorbă. 


— Aş fi bucuroasă să vă fac o vizită, domnule Kwang. Să 
zicem mâine? La început eu mă ocup de toate chestiunile 
noastre bancare. Poate în cursul dimineţii? 

— Da, sigur că da. Veţi constata că suntem competitivi, 
spuse Richard Kwang imperturbabil. La zece? 

— Excelent. Noi stăm la „Vand A”, în Kowloon. Dacă ora 
zece nu vă convine, anunţaţi-mă, spuse ea. Mă bucur că v- 
am cunoscut personal şi pe dumneavoastră, domnule 
Havergill. Presupun că întâlnirea noastră de mâine e 
valabilă? 

— Desigur. La patru, nu-i aşa? Abia aştept să stau de vorbă 
pe îndelete cu domnul Bartlett, şi cu tine, desigur, draga 
mea. 

Era un bărbat înalt şi slab şi ea îi observă privirea 
ridicându-se de pe decolteul ei. Îşi înăbuşi aversiunea 
instantanee. S-ar putea să am nevoie de el şi de banca lui, 
îşi spuse ea. 

— Mulţumesc, răspunse ea cu exact atâta deferenţă câtă 
se cerea şi apoi îşi îndreptă farmecele asupra lui Lady 
Joanna. Ce rochie frumoasă, spuse ea, deşi în sinea ei îi 
displăcea profund, la fel ca şi şiragul de perle mici ce 
înconjura gâtul uscăţiv al femeii. 

— O, îţi mulţumesc, draga mea. Şi a ta e tot de la Paris? 

— Indirect. E un model Balmain, dar am cumpărat-o la 
New York. 

Îi zâmbi soţiei lui Richard Kwang, o cantoneză mărunţică, 
voinică, şi bine conservată, cu o coafură complicată, o piele 
foarte pală şi ochi înguşti. Purta un imens pandantiv din jad 
imperial şi im inel cu un diamant de şapte carate. 

— Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, doamnă Kwang, spuse 
ea, impresionată de bogăţia pe care o reprezentau acele 
bijuterii. Noi îl căutăm pe Linc Bartlett. L-aţi văzut cumva? 

— Nu l-am, văzut de mai de mult. Cred că a intrat în aripa 
de est, răspunse Havergill. Mi se pare că e un bar acolo. 
Era cu Adryon, fiica lui Dunross. 


— Adryon s-a făcut o fată foarte drăguță, spuse Lady 
Joanna. Fac o pereche foarte reuşită împreună. E un bărbat 
fermecător domnul Bartlett. Nu e însurat, nu-i aşa, dragă? 

— Nu, răspunse Casey, la fel de afabil, adăugând-o pe Lady 
Joanna Temple Smith pe lista ei de persoane nesuferite. 
Linc nu e căsătorit. 

— În curând o să pună cineva mâna pe el, ţineţi minte ce 
vă spun. Cred că Adryon e nebună după el. Poate ţi-ar face 
plăcere să vii la ceai joi, draga mea? Aş vrea să le cunoşti pe 
câteva dintre fete. E ziua când se întruneşte Clubul nostru, 
al Celor de Peste Treizeci de Ani. 

— Mulţumesc, spuse Casey. Nu mă încadrez ca vârstă, dar 
mi-ar face plăcere să vin. 

— O, iartă-mă, draga mea! Am presupus. O să trimit o 
maşină să te ia. Quillan, rămâi la cină? 

— Nu, nu pot. Am treburi urgente. 

— Păcat, Lady Joanna zâmbi dezgolindu-şi dinţii stricaţi. 
— Dacă vreţi să ne scuzaţi. Trebuie să-l găsim pe Bartlett 
şi după aceea eu trebuie să plec. Ne vedem sâmbătă. Gomt 

o luă pe Casey de braţ şi o trase după sine. 

Ceilalţi îi priviră îndepărtându-se. 

— E destul de atrăgătoare, un stil cam vulgar, nu-i aşa? 
spuse Lady Joanna. Chuluk. Asta-i un nume din Europa 
Centrală, nu? 

— Posibil. Ar putea fi din Orientul Mijlociu, Joanna, cine 
ştie, poate turcesc, poate de prin Balcani. Havergill se 
întrerupse. A, înţeleg ce vroiai să spui. Dar nu, nu cred. Nu 
arată deloc a evreică. 

— În ziua de azi cine îşi mai dă seama? S-ar putea să-şi fi 
aranjat nasul. În ziua de azi se fac lucruri nemaipomenite, 
nu-i aşa? 

— Nu m-am gândit nici o clipă să mă uit. Hâm! Crezi tu? 

Richard Kwang îi dădu cartea de vizită a lui Casey soţiei 
sale, care o citi imediat şi îi înţelese uimirea. 

— Paul, pe cartea ei de vizită scrie trezorier şi 
vicepreşedinte al societăţil. E destul de impresionant, nu 


crezi? Par-Con e o companie mare. 

— E, dragă prietene, ei sunt americani. În America se fac 
tot soiul de lucruri extraordinare. Precis că nu e decât un 
titlu şi nimic mai mult. 

— Ca să-i salveze reputaţia amantei sale? întreba Joanna. 

Ora 21.00. 

Tacul de biliard lovi bila albă, care porni pe masa verde şi 
îi făcu vânt celei roşii într-una din pungile îndepărtate, 
oprindu-se cu precizie în spatele altei bile roşii. Adryon 
aplaudă încântată. 

— O, Linc, a fost grozav! Eram convinsă că numai te lauzi. 
Mai fă-o o dată! 

Linc Bartlett zâmbi şi el. 

— Pe un dolar că cea roşie face înconjurul mesei şi intră în 
punga aia, iar cea albă se opreşte aici. 

Însemnă punctul cu cretă. 

— S-a făcut! 

Se aplecă peste masă şi ochi, iar bila albă se opri la un 
milimetru de semnul făcut de el, în timp ce cea roşie cădea 
în pungă. 

— Ayeeyah! Nu am la mine un dolar. Ei drăcie! Pot să-ţi 
rămân datoare? 

— O doamnă, oricât de frumoasă, trebuie să-şi plătească 
datoriile de joc pe loc. 

— Ştiu. Aşa spune şi tata. Poţi să-ţi plătesc mâine? 

El o privi, bucurându-se de prezenţa ei, încântat că 
îndemânarea lui o încântase. Fata purta o fustă neagră, 
lungă până la jumătatea genunchiului şi o splendidă bluză 
de mătase. Avea picioare lungi, foarte lungi, desăvârşite. 

— Nu. 

EI se prefăcu indispus, iar apoi izbucniră amândoi în râs în 
încăperea uriaşă, unde becurile luminau puternic doar 
masa mare de biliard, restul încăperii fiind cufundat într-o 
penumbră intimă, cu excepţia fâşiei de lumină ce pătrundea 
pe uşa deschisă. 

— Joci nemaipomenit de bine, spuse ea. 


— Să nu spui nimănui, dar în armată mi-am câştigat 
existenţa jucând biliard. 

— În Europa? 

— Nu. În Pacific. 

— Tatăl meu a fost pilot de vânătoare. A doborât şase 
avioane înainte de a fi doborât şi el şi de a nu mai putea 
zbura. 

— Cred că asta îl făcea să fie un as, nu-i aşa? 

— Tu ai participat la debarcările alea înfiorătoare 
împotriva japonezilor? 

— Nu. Eu eram la construcţii. Noi veneam după ce totul se 
liniştea. 

— 0! 

— Am construit baza, terenuri de aterizare în Guadalcanal 
şi pe insule în tot Pacificul. Războiul pe care l-am făcut eu a 
fost uşor, nimic în comparaţie cu al tatălui tău. 

Ducându-se să pună tacul la loc în rastel îl încercă pentru 
prima oară un sentiment de părere de rău că nu fusese în 
infanteria marină. Expresia fetei când îi spusese că a fost la 
construcţii îl făcu să se simtă lipsit de bărbăţie. 

— Ar trebui să ne ducem să ne uităm după prietenul tău. 
Poate că a venit deja. 

— Nu e important. Nu e chiar prietenul meu, l-am 
cunoscut numai de vreo săptămână, la petrecerea unei 
prietene. Martin e ziarist la China Guardian. Nu e iubitul 
meu. 

— Toate tinerele domnişoare englezoaice vorbesc la fel de 
deschis despre iubiții lor? 

— Datorită anticoncepţionalelor. Ele ne-au eliberat pentru 
totdeauna de servitutea masculină. Acum suntem egale! 

— Sunteţi, oare? 

— Eu suni. 

— Atunci eşti norocoasă. 

— Da, ştiu că sunt foarte norocoasă, îl privi lung. Tu câţi 
ani ai, Linc? 

— Sunt bătrân. 


Puse cu zgomot tacul la loc în rastel. Era pentru primă 
oară în viaţa lui că nu voia să-şi spună vârsta. Fir-ar să fie, 
gândi el, având o senzaţie ciudată de nelinişte. Ce-i cu tine? 
Nimic. Nu-i nimic. Sau e? 

— Eu am nouăsprezece, tocmai spunea ea. 

— Când e ziua ta? 

— Pe 27 octombrie. Sunt în Scorpion. Dar a ta când e? 

— Pe 1 octombrie. 

— Nu se poate! Spune-mi cinstit! 

— Să mor eu dacă nu-i aşa. 

Ea bătu încântată din palme. 

— Asta e grozav! Iata e pe zece. E grozav, un semn bun. 

— De ce? 

— O să vezi. 

Veselă, îşi deschise poşeta, scoțând un pachet de ţigări 
boţit şi o brichetă de aur plată. El îi luă bricheta să îi ofere 
foc, dar nu se aprinse. Mai încercă o dată şi încă o dată, dar 
tot nimic. 

— S-o ia naiba, spuse ea. Drăcia asta n-a mers niciodată 
bine, dar o am de la tata şi ţin la ea. E drept că am scăpat-o 
de câteva ori pe jos. 

EI studie bricheta, suflă în fitil şi meşteri puţin. 

— 'Tot n-ar trebui să fumezi. 

— Asta-mi spune mereu şi tata. 

— Are dreptate. 

— Da. Dar deocamdată îmi place să fumez. Câţi ani ai, 
Linc? 

— Patruzeci. 

— O! el îi citi uimirea pe chip. Deci eşti de o vârstă cu tata! 
Sau aproape. El are patruzeci şi unu. 

— Au fost doi ani buni, aruncă Linc pe un ton sec, 
spunându-şi în sinea lui: Oricum o iei, Adryon, sunt destul 
de bătrân ca să-ţi fiu tată. 

Ea se încruntă iarăşi. 

— Ciudat, nu păreţi deloc de aceeaşi vârstă, apoi adăugă 
grăbită: Peste doi ani o să am douăzeci şi unu, şi practic o 


să încep să îmbătrânesc. Nu-mi pot imagina că o să am 
douăzeci şi cinci, treizeci, ca să nu mai vorbesc de patruzeci 
de ani. Doamne, cred că aş prefera să mor. 

— Da, la douăzeci şi unu eşti bătrân, al naibii de bătrân, 
spuse el, gândindu-se: De mult nu ai mai stat cu cineva atât 
de tânăr, ai grijă, fata asta e dinamită, scăpără bricheta şi o 
aprinse, ce ştii tu! 

— Mulţumesc, spuse ea, trăgând din ţigară ca să nu se 
stingă. Tu nu fumezi? 

— Nu, acum nu. Am fumat, dar Casey mi-a tot trimis 
articole ilustrate despre cancer şi fumat, până când m-am 
convins. E cert că acum mi-e mai uşor la golf, la tenis şi., 
zâmbi. Şi la tot felul de sporturi. 

— Casey e superbă. Chiar este vicepreşedinta ta? 

— Da. 

— O să. Aici o să fie greu pentru ea. Bărbaţilor nu le va 
plăcea deloc să trateze cu ea. 

— La fel se întâmplă şi în America. Dar încep să se 
obişnuiască. Noi am creat Pan-Con-ul, în şase ani. Casey, se 
pricepe să lucreze ca cei mai buni dintre ei. 

— E amanta ta? 

El luă o înghiţitură de bere. 

— Toate domnişoarele englezoaice vorbesc aşa pe şleau? 

— Nu, răspunse ea râzând. Eram doar curioasă. Toată 
lumea spunE. Toată lumea bănuieşte că e. 

— Chiar aşa? 

— Da. Toată societatea hongkongheză nu vorbeşte decât 
despre voi, iar seara asta va pune capac. V-aţi făcut 
amândoi o intrare foarte remarcată, ca să nu mai vorbim de 
avionul tău particular, de armele de contrabandă şi de 
faptul că ea, Casey, a fost ultimul european care l-a văzut pe 
John Chen, din câte spuneau ziarele. Mi-a plăcut interviul 
tău. 

— Ei, acei ţică. Tipii ăia de la ziar mă aşteptau în uşă azi 
după-masă. Am încercat să fiu scurt şi incisiv. 


— Par-Con chiar valorează o jumătate de miliard de 
dolari? 

— Nu. Vreo trei sute de milioane, dar în curând va fi o 
companie de un miliard de dolari. Da, curând. 

O văzu cum se uită la el cu ochii aceia verzi-cenuşii, cu o 
privire deschisă, atât de matură şi totuşi atât de tânără. 

— Eşti un om foarte interesant, Linc Bartlett. Îmi place să 
stau de vorbă cu tine. Şi tu îmi placi. La început nu. Am 
ţipat ca din gură de şarpe când tata mi-a spus că trebuie să 
mă ocup de tine un timp, să-ţi prezint lumea. Nu m-am 
achitat prea bine de datorie, nu-i aşa? 

— A fost splendid. 

— Hai, fii serios, zâmbi şi ea. Te-am monopolizat complet. 

— Nu-i adevărat. L-am cunoscut pe Christian 'loxe 
editorul, pe Richard Kwang şi pe cei doi americani de la 
Consulat. Lannan, parcă îl chema pe unul. 

— Langan. Edward Langan. E drăguţ. Nu am reţinut 
numele celuilalt. De fapt nu îi cunosc prea bine, au fost doar 
la curse cu noi. Christian e plăcut, iar soţia lui e grozavă. Ea 
e chinezoaică, aşa că nu e aici în seara asta. 

Bartlett se încruntă. 

— Fiindcă e chinezoaică? 

— A fost invitată, dar ştiam că n-o să vină. E o chestiune de 
cinste a obrazului. Pentru a salva obrazul soţului ei. Lumea 
bună nu aprobă căsătoriile mixte. 

— Să te căsătoreşti cu băştinaşi? 

— Cam aşa ceva, ridică din umeri. O să vezi şi tu. Hai mai 
bine să-ţi mai fac cunoştinţă cu câţiva oaspeţi, căci, dacă nu, 
va fi vai de mine! 

— Ce ai zice de Havergill, bancherul? Ce părere ai de el? 

— Tata îl consideră pe Havergill un neghiob. 

— Atunci, pe legea mea, e un neghiob de douăzeci şi două 
de carate! 

— Excelent! spuse ea şi râseră împreună. 

— Linc? 


Întoarseră amândoi capul spre cele două siluete care se 
conturau în fâşia de lumină dinspre uşă. El recunoscu 
imediat vocea şi siluete lui Casey, dar nu ştia cine e 
bărbatul. De unde se găseau ei, era greu să distingă ceva, 
având lumina în faţă. 

— Bună, Casey, cum merge? 

O luă pe Adryon, cu nonşalanţă de braţ, conducând-o spre 
cei doi. 

— l-am arătat lui Adryon cum se joacă biliard. 

Adryon râse. 

— Ce modestie! E nemaipomenit la biliard, Casey, nu-i aşa? 

— Da. A, Linc, Quillan Gomt voia să te salute înainte de a 
pleca. 

— Brusc, Adryon încremeni pe loc şi se făcu albă la faţă. 
Linc se opri şi el, uimit. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă el. 

— Bună seara, domnule Bartlett, spuse Gomt, apropiindu- 
se de ei şi intrând în cercul de lumină. Bună, Adryon. 

— Ce căutaţi aici? spuse ea cu glas pierit. 

— Am venit doar pentru câteva minute, 

— L-aţi văzut pe tata? 

— Da. 

— Atunci plecaţi. Plecaţi şi lăsaţi în pace casa asta, spuse 
Adryon cu acelaşi glas. 

Bartlett o privea cu ochii mari. 

— Ce naiba se petrece aici? 

Gomt răspunse calm: 

— E o poveste lungă. Mai poate să aştepte până mâine, 
sau până săptămâna viitoare. Voiam doar să confirm 
invitaţia la cină pentru marţi, şi, dacă sunteţi liberi în 
weekend, poate vreţi să ieşim la o plimbare cu iahtul meu. 
Duminică, dacă e vreme bună. 

— Mulţumim. În principiu da, dar am putea să confirmăm 
mâine? întrebă Bartlett, încă intrigat de atitudinea lui 
Adryon. 


— Adryon, spuse Gomt blând, Annagrey pleacă săptămâna 
viitoare, şi mi-a spus să te rog să-i dai un telefon. 

Adryon nu răspunse, privindu-l în continuare cu ochi mari, 
şi Gomt adăugă către ceilalţi doi: 

— Annagrey este fiica mea. Ele sunt bune prietene, au fost 
aproape tot timpul la aceleaşi şcoli. Annagrey pleacă la 
universitate în California. 

— Da? Dacă putem sa o ajutăm cu cevA. Zise Casey. 

— E drăguţ din partea voastră, răspunse Gomt. O să o 
cunoaşteţi marţi. Putem vorbi despre asta atunci. Acum vă 
spun la re. 

Uşa din celălalt capăt al sălii de biliard se deschise, în ea 
apăru Dunross. Gomt zâmbi şi îşi întoarse iarăşi atenţia 
spre ei. 

— Noapte bună, domnule Bartlett, Ciranoush. Ne vedem 
marţi. Noapte bună, Adryon. 

Făcu o scurtă plecăciune în faţa lor, după care traversă 
încăperea şi se opri. 

— Noapte bună, lan, spuse el politicos. Mulţumesc pentru 
ospitalitate. 

— Noapte bună, răspunse Dunross la fel de politicos, şi se 
dădu la o parte, cu un uşor zâmbet pe buze. 

Îl urmări pe Gomt cu privirea până ce acesta ieşi pe uşa 
principală, apoi îşi întoarse atenţia către sala de biliard. 

— E aproape timpul să se servească cina, spuse el cu glas 
calm, şi cald. Cred că sunteţi cu toţii morţi de foame. Eu 
unul sunt. 

— CE. Ce a vrut? întrebă Adryon cu voce tremurată. 

Dunross se apropie de ea cu un zâmbet pe chip, liniştind-o. 

— Nimic. Nimic important, scumpa mea. Quillan s-a mai 
îmblânzit la bătrâneţe. 

— Eşti sigur? 

— Sigur, o cuprinse cu braţul şi o îmbrăţişa uşor. Nu-i 
nevoie să-ţi frămânţi căpşorul tău drăguţ. 

— A plecat? 

— Da. 


Bartlett avu de gând să spună ceva, dar se opri 
instantaneu văzând privirea ce i-o aruncă Dunross peste 
capul lui Adryon. 

— Da, totul e în regulă, scumpa mea, spuse Dunross 
îmbrăţişând-o iarăşi uşor pe Adryon, iar Bartlett o văzu cum 
se ghemuieşte în cercul cald al acelor braţe. Nu ai de ce să- 
ţi faci griji. 

— Linc îmi arăta cum joacă el biliard şi deodată. A apărut 
atât de brusc. A fost ca o arătare. 

— Şi pe mine ai fi putut să mă dobori cu o pană, când a 
apărut aşa, ca Zâna Rea, Dunross râse, apoi adăugă pentru 
Bartlett şi Casey: lui Quillan îi plac scenele teatrale, apoi 
către Bartlett: Noi doi o să mai discutăm despre asta după 
cină. 

— Desigur, spuse Bartlett, remarcând că ochii nu-i 
surâdeau deloc. 

Se auzi sunând gongul pentru cină. 

— Of, slavă Domnului! zise Dunross. Haideţi să mergem, în 
sfârşit se dă de mâncare. Casey, tu eşti la masa mea. 

Rămase cu braţul pe după umerii lui Adryon, tandru, 
conducându-i paşii spre lumină. Casey şi Bartlett veneau în 
urma lor. 

Gomt se urcă la volanul Rolls-Royce-ului Silver Cloud 
negru, pe care îl parcase chiar în faţa Casei Mari. Era o 
noapte plăcută, deşi umiditatea crescuse iarăşi. Se simţea 
foarte mulţumit de sine. Şi acum la cină cu Jason Plumm! îşi 
spuse el. Dacă tipul ăla se angajează, Dunross e ca şi 
terminat, iar eu devin proprietarul acestei case şi al 
Companiei Struan, cu tot calabalăâcul! Nici că s-ar fi putut 
mai bine: întâi Casey şi lan aproape în acelaşi timp, şi totul 
etalat în faţa lui şi în faţa ei. Apoi Havergill şi Richard 
Kwang împreună. Apoi Bartlett în sala de biliard, şi pe urmă 
din nou lan. Perfect! Acum lan e incitat, Bartlett e incitat, 
Havergill, Richard Kwang şi la fel şi Plumm. Ha! De-ar şti ei. 
Totul e perfect. Cu excepţia lui Adryon. Îmi pare rău de ea. 
Păcat că şi copiii trebuie să moştenească duşmăniile 


părinţilor. Dar aşa e viaţa. Joss. Păcat că ea nu vrea să iasă 
în lume şi să părăsească Hong Kongul, ca Annagrey, măcar 
până ce lan Dunross şi cu mine ne vom încheia definitiv 
socotelile. Aş prefera să nu fie aici să-l vadă zdrobit, şi nici 
Penelope. Joss dacă ele sunt aici, joss dacă nu sunt. Aş vrea 
ca el să fie aici când voi pune stăpânire pe boxa lui de la 
curse, pe locul lui în toate consiliile, în toate sinecurile, în 
adunarea legislativă. O, da, curând toate vor fi ale mele. O 
dată cu invidia întregii Asii. Râse. Da, da. Era şi timpul. 
Atunci toţi strigoii vor putea să doarmă. Fie ei blestemaţi de 
strigoi! Răsuci cheia în contact, pornind motorul, savurând 
luxul tapiţeriei de piele veritabilă şi al lemnului şlefuit, 
aroma bogată şi aparte. Apoi băgă în viteză şi cobori aleea, 
trecând pe lângă parcarea unde se aflau celelalte maşini, 
până la uriaşa poartă principală din fier forjat, cu armele 
Struanilor pe ea. Opri ca să treacă maşinile care circulau pe 
şosea şi zări în retrovizoare Casa Mare. Înaltă, întinsă, cu 
ferestrele luminate strălucitor, primitoare. Curând vei fi a 
mea, îşi spuse el. O să dau aici petreceri cum n-a mai văzut 
şi nici nu va mai vedea vreodată Asia. Cred că mi-ar trebui 
şi o amfitrioană. Poate americanca? Chicoti. 

— Ah, Ciranoush, ce nume adorabil, spuse el cu voce tare, 
cu acelaşi glas voalat cu care îi rostise mai devreme 
numele. 

Treaba asta ar fi uşor de realizat. Ajunge să foloseşti 
manierele de pe vechiul continent, nişte vin bun, o mâncare 
uşoară, dar excelentă, şi răbdare. Combinate cu cel mai 
ales rafinament masculin englezesc, aristocratic, cu vorbe 
frumoase, şi tipa va fi a ta, unde şi când vrei. lar apoi, dacă 
ştii să alegi momentul potrivit, poli să foloseşti şi o engleză 
de mahala, un pic de grosolonie bine cumpănită, şi vei 
dezlănţui în ea pasiuni ascunse, pe care nici un bărbat nui 
le cunoaşte. Dacă eu nu mă înşel, are mare nevoie de un 
bărbat care să ştie cum să o ia. Aşadar, sau Bartlett nu face 
faţă, sau nu sunt amanți, cum se sugera în raportul 
confidenţial. Interesant. Dar tu chiar o vrei? Ca jucărie, 


poate. Ca unealtă, cu siguranţă. Ca amfitrioană nu, e prea 
băgăreaţă. Drumul era acum liber, aşa încât ieşi pe poartă, 
şi o luă la vale până la intersecţie, coti la stânga, şi curând 
se afla pe Peak Road, coborând panta abruptă spre 
Magazine Gap unde se găsea apartamentul lui Plumm. 
După cina cu acesta, trebuia să meargă la o întâlnire, apoi 
în Wanchai, la unul din apartamentele sale private şi la 
calda îmbrăţişare a lui Mona Leung. Pulsul i se acceleră la 
gândul stilului ei violent de a face dragoste, al urii ei abia 
disimulate faţă de el şi faţă de toţi quai loh, aflată în 
permanent conflict cu gustul ei pentru lux, apartamentul 
închiriat pentru ea şi modesta sumă de bani pe care i-o 
dădea el lunar. 

— Niciodată să nu le dai bani destui, îl învățase mai de 
mult tatăl său, William. Haine, bijuterii, vacanțe, e în regulă. 
Dar nu prea mulţi bani. Controlează-le cu dolari. Şi să nu 
crezi niciodată că te iubesc de dragul tău. Nu e cazul. 
Numai banii tăi contează şi vor conta vreodată. În ascuns, 
ele te vor dispreţui întotdeauna. Ceea ce mi se pare destul 
de corect, dacă stai să te gândeşti. Noi nu suntem chinezi şi 
nu vom fi niciodată. 

— Nu există niciodată vreo excepţie? 

— Nu cred. Nu pentru un guai loh, fiule. Nu cred. Cu mine 
niciuna n-a făcut excepţie, şi am cunoscut destule. O, îţi va 
dărui trupul ei, copiii ei, chiar şi viaţa ei, dar te va dispreţui 
întotdeauna. Nu are încotro, ea e chinezoaică, iar noi 
suntem quai loh! 

Ayeeyah, gândi Gomt. Acel sfat s-a dovedit întemeiat de 
nenumărate ori. Şi m-a salvat de multă suferinţă. O să-mi 
facă plăcere să-l revăd pe bătrân, îşi spuse el. Anul ăsta îi 
voi face un cadou grozav, Compania Struan. 

Conducea atent la vale, pe partea stingă a drumului 
întortocheat, ţinând aproape de peretele de stâncă. 
Noaptea era plăcută, şoseaua bună şi circulaţie puţină. În 
mod normal şi-ar fi luat şoferul, dar în această noapte nu 
voia să existe martori ai întâlnirii lui cu Plumm. 


Nu, îşi spuse el. Şi nu vreau martori nici ai întâlnirii mele 
cu Wu Patru Degete. Ce o fi vrând piratul ăla? Nimic bun. 
Precis e ceva periculos. Da, însă în timpul războiului din 
Coreea, Wu ţi-a făcut o foarte mare favoare şi poate că 
acum vrea să îi returnezi acea favoare. Mai devreme sau 
mai târziu, există întotdeauna o zi a socotelilor, şi aşa e 
cinstit, asta e regula chinezească. Primeşti un cadou, dai 
înapoi un cadou puţin mai valoros. Ţi se face o favoare. 

În 1950, când armatele comuniste chineze din Coreea îşi 
croiau drum de la Yalu spre sud, cu pierderi imense, erau 
într-o criză disperată de provizii strategice de tot soiul şi 
dispuse să plătească foarte bine pe oricine ar fi reuşit să le 
strecoare prin blocadă proviziile de care aveau nevoie. În 
acea vreme, compania RothwellGomt se afla şi ea într-o 
situaţie disperată din cauza imenselor pierderi suferite la 
Shanghai datorită cuceririi acestuia de către Mao. Aşa 
încât, în decembrie 1950, el şi cu tatăl său au făcut nişte 
împrumuturi masive şi au cumpărat în taină din Filipine un 
transport uriaş de penicilină, morfină, sulfamide şi alte 
medicamente, evitând licenţa de export obligatorie. Pe 
acestea le-au încărcat în secret pe o joncă închiriată, cu 
unul din echipajele lor de încredere, şi le-au trimis la 
Wampoa, o insulă pustie de pe Pearl River, în apropiere de 
Canton. Pata urma să se facă în aur, la livrarea mărfii, dar 
pe drum. În meandrele estuarului Pearl River-ului, jonca lor 
a fost interceptată de pirați de fluviu, care ţineau cu 
naţionaliştii lui Ciang Kai-şi, şi le-au cerut o răscumpărare. 
Nu aveau bani cu ce să răscumpere încărcătura, iar dacă 
naţionaliştii ar fi aflat că Rothwell-Gomt face afaceri cu 
duşmanii lor comunişti, pe care îi urau de moarte, viitorul 
Companiei în Asia ar fi fost pe vecie compromis. Prin 
compradorele său, Gomt a aranjat o întâlnire în portul 
Aberdeen cu Wu Patru Degete, despre care se zicea că ar fi 
unul din cei mai mari contrabandişti din estuarul Pearl 
River-ului. 


— Unde acum vas? întrebase Wu Patru Degete în jargonul 
lui mizerabil anglochinezesc. 

Gomt îi explicase cum putuse mai bine, vorbind în jargon, 
necunoscând haklo, dialectul lui Wu. 

— Poate, poate că nu! zâmbise Wu Patru Degete. Telefonez 
eu trei zile. Parola nee choh wah. Trei zile, heya? 

În a treia zi a telefonat. 

— Bine, rău, nu ştiu. Întâlnim două zile Aberdeen. După 
Ora Maimuţei. 

Asta însemna ora zece seara. Chinezii împărțeau ziua în 
douăsprezece părţi de câte două ore, fiecare având un 
nume, întotdeauna în aceeaşi ordine, începând de la patru 
dimineaţa cu Cocoşul, apoi la şase Câinele, şi aşa mai 
departe: Porcul, Şobolanul, Taurul, Tigrul, Iepurele, 
Dragonul, Şarpele, Maimuţa, Calul şi Capra. Peste două 
zile, la ora Maimuţei, pe jonca lui Wu, la Aberdeen, primise 
plata integrală a transportului său, în aur, cu un plus de 
patruzeci la sută. Un profit uluitor, de cinci sute la sută. Wu 
Patru Degete rânjise: 

— Fac târg mai bun decât quai loh, nu fă griji. Douăzeci şi 
opt de mii de taeli de aur. (Un tael însemna ceva mai mult 
decât o uncie.) Data viitoare eu transport; Da? 

— Da. 

— Tu cumperi, eu transport, eu vând, patruzeci la sută 
mie, preţ de vânzare. 

— Da. 

Recunoscător, Gomt încercase să-i ofere un procent mai 
mare de data asta, dar Wu refuzase. 

— Numai patruzeci la sută, preţ vânzare. 

Însă Gomt a înţeles că acum îi era îndatorat traficantului. 
Aurul era în lingouri de contrabandă de câte cinci taeli. A 
fost evaluat la rata oficială de 35 de dolari uncia. Dar pe 
piaţa neagră, trecut clandestin în Indonezia, în India sau 
înapoi în China, făcea de două sau trei ori pe atâT. Uneori şi 
mai mult. Din acest transport, iarăşi cu ajutorul lui Wu, 
Rothwell-Gomt a câştigat un milion şi jumătate de dolari 


americani şi s-a repus pe picioare. După aceea au mai fost 
încă trei transporturi, care au adus un profit uriaş ambelor 
părţi. Apoi războiul s-a terminat şi la fel şi relaţia lor. De 
atunci, nu a dat nici un semn de viaţă, se gândi Gomt. Până 
la telefonul de azi după-amiază. 

— A, vechi prieten, putem vedem? Diseară? spusese Wu 
Patru Degete. Se poate? Oricând, eu aştept. Acelaşi loc ca 
pe vremuri. Bine? 

Deci acum favoarea trebuie returnată. În regulă. Gomt 
dădu drumul la radio. Chopin. Conducea pe drumul 
şerpuitor în mod automat, cu gândul la întrevederile care-l 
aşteptau, motorul abia auzindu-se. Încetini, căci venea im 
camion din faţă, apoi ieşi de pe banda lui şi acceleră ca să 
depăşească un taxi care abia se târa, pe porţiunea de linie 
dreaptă. Având viteză cam mare acum, frână brusc căci se 
apropia de curba fără vizibilitate. Apoi ceva păru să 
plesnească în măruntaiele motorului, piciorul lui atinse 
podeaua, stomacul i se întoarse pe dos, şi intră în curba 
strânsă cu viteză excesivă. Panicat, apăsă iarăşi şi iarăşi pe 
pedala de frână, fără rezultat, în timp ce mâinile sale 
răsuceau volanul. Luă destul de prost prima curbă, 
clătinându-se ca un om beat, ieşind din ea pe banda opusa a 
şoselei. Din fericire nu venea nimic din faţă, dar trase prea 
brusc de volan, apropiindu-se vertiginos de peretele de 
stâncă şi, cu stomacul cuprins de spasme de greață, suci 
volanul în partea cealaltă. Avea acum viteză foarte mare şi 
se apropia de o nouă curbă. Aici panta era mai abruptă, 
drumul mai şerpuit şi mai îngust. Din nou luă curba prost, 
dar după ce o depăşi, reuşi o fracțiune de secundă să tragă 
frâna de mână, ceea ce îi mai reduse puţin din viteză. Se 
apropia curba următoare. leşi din ea cu mult pe banda 
opusă, orbit de faruri ce se apropiau din faţă. Iaxiul trase 
înspăimântat spre margine şi era cât pe ce să se 
prăbuşească în gol, cu claxonul urlând, dar trecu la câţiva 
centimetri de el. Încercă disperat să revină pe partea 
corectă a şoselei, dar apoi începu să coboare la vale 


vertiginos, nemaicontrolând maşina. O bucăţică de drum 
drept, şi izbuti să treacă într-o viteză inferioară, tocmai 
când intra într-o altă curbă fără vizibilitate, cu motorul 
urlând. Reducerea bruscă de viteză l-ar fi proiectat prin 
parbriz dacă n-ar fi avut centura de siguranţă şi mâinile 
încleştate pe volan. Dădu colţul, dar din nou era cu mult în 
afară şi i-au lipsit numai câţiva milimetri ca să nu se 
ciocnească de maşina ce venea din faţă. Reveni clătinându- 
se pe banda lui, cotind brusc, prea tare, încetinind puţin, 
dar panta şi întortochelile drumului nu mai conteneau. Tot 
avea, viteză prea mare când intră în următoarea curbă şi la 
ieşire era mult pe banda opusă. Camionul greu încărcat ce 
trudea la deal nu putea face nimic. Cuprins de panică, trase 
de volan spre stângă şi abia reuşi să ocolească, cu o uşoară 
izbitură piezişă, camionul, încercă să bage schimbătorul de 
viteze în marşarier, dar nu voia să intre, angrenajul 
protestă. Apoi, cuprins de groază, zări înaintea lui, pe 
banda pe care mergea, trafic lent, maşini venind din sens 
opus, şi drumul dispărând după o curbă. Era pierdut, aşa 
încât trase stânga, spre peretele muntelui, încercând să 
facă un ricoşeu şi să se oprească astfel. Se auzi un scrâşnet 
de metal ce se împotrivea, geamul lateral din spate se făcu 
ţăndări, şi apoi ricoşa din peretele de stâncă. Maşina care 
venea trase mult spre marginea şoselei, cu claxonul urlând. 
Închise ochii, pregătindu-se pentru coliziunea frontală, dar, 
ca, prin minune, aceasta nu se produse şi, scăpă, mai având 
numai atâta putere cât să sucească tare volanul înapoi, spre 
peretele muntelui. Îl lovi cu o izbitură asurzitoare. Aripa din 
faţă stânga se rupse. Maşina brăzdă tufărişul şi mormanul 
de pământ din faţă, izbi un pinten de stâncă şi se ridică de 
spate, azvârlindu-l pe Gomt într-o parte. Însă când maşina 
căzu înapoi, una din roţi intră în şanţ şi se înţepeni, şi chiar 
înainte de a lovi micuțul Mini din faţă, al cărui şofer 
încremenise, se opri. 

Gomt se trase în sus cu greu. Maşina rămăsese pe 
jumătate săltată. Transpiraţia şiroia pe el şi inima îi bătea 


să-i spargă pieptul. Îi venea greu să respire sau să 
gândească. Circulaţia în ambele sensuri se oprise în 
dezordine. Auzi câteva claxoane sunând nerăbdător, din 
vale şi din deal, apoi paşi grăbiţi. 

— Eşti teafăr, omule? întrebă străinul. 

— Da, cred că da. M-aU. M-au lăsat frânele. 

Gomt îşi şterse sudoarea de pe frunte, încercând să-şi 
pună creierul în funcţiune. Îşi pipăi pieptul, apoi îşi mişcă 
picioarele, nu-l durea nimic. 

— EU. N-au mai ţinut frânelE. Luam o curbă şi. Pe urmă 
totul. 

— Frânele? La un Rolls? Eu credeam că faci pe Stirling 
Moss. Ai avut mare noroc. În locul tău, eu aş opri motorul. 

— Poftim? Gomt îşi dădu seama că motorul încă mai torcea 
monoton şi radioul continua să cânte, aşa că suci cheia şi, 
după o clipă, o scoase din contact. 

— Frumoasă maşină, spuse străinul, dar acum e într-o 
stare jalnică. Întotdeauna mi-a plăcut modelul ăsta. Şaizeci 
şi doi, nu? 

— Da, aşa e. 

— Vrei să anunţ eu poliţia? 

Gomt făcu un efort să gândească, simţindu-şi încă pulsul 
bătând în urechi. Istovit, îşi desfăcu centura de siguranţă. 
— Nu. E un post de poliţie chiar sus pe deal. Dacă m-ai 

putea duce până acolo? 

— Cu plăcere, amice. 

Străinul era scund şi rotofei. Privi peste umăr spre 
celelalte maşini, taxiuri şi camioane ce erau oprite pe 
ambele sensuri, cu şoferii lor chinezi şi pasagerii lor chinezi 
uitându-se la ei gură cască pe geamuri. 

— Ce soi de oameni! Poţi să mori pe stradă, şi s-ar chema 
că ai noroc dacă te-ar feri să nu calce chiar pe tine. 

Deschise portiera şi îl ajută pe Gomt să iasă. 

— Mulţumesc. 

Gomt îşi simţea genunchii tremurând. O clipă nu şi-i putu 
controla şi se sprijini de maşină. 


— Eşti sigur că n-ai păţit nimic? 

— Da. Numai că., m-am speriat de moarte! se uită la 
stricăciuni, botul maşinii îngropat în pământ şi tufe, o 
hârşâitură mare de tot pe toată partea dreaptă, caroseria 
boţită bine. În ce hale! 

— Da, dar nu s-a făcut armonică! Ai avut mare noroc că ai 
fost într-o maşină bună, amice, străinul dădu drumul la 
portieră, care se închise cu un zgomot uşor. Straşnic 
lucrată. Poţi s-o laşi aici. Nu cred s-o fure careva, străinul 
râse, luând-o înainte spre maşina lui care era parcată, cu 
luminile licărind, chiar în spate. Urcă, ajungem într-o clipă. 

Atunci îşi aminti Gomt de surâsul pe jumătate batjocoritor 
de pe chipul lui Dunross, la plecare, pe care el îl luase drept 
bravură ostentativă. Mintea i se limpezi. Ar fi avut Dunross 
timp să sabotezE. Cu priceperea lui la maşinI. Doar n-ar fi? 

— Fir-ar să fie, murmură el, îngrozit. 

— Nu-ţi fă griji, amice, spuse străinul în timp ce trecea pe 
lingă epavă. O să se ocupe poliţia de toate cele necesare. 

Chipul lui Gomt deveni impenetrabil. 

— Da, o să se ocupe. 

Ora 22.25. 

— Straşnică masă, mai bună decât cea de anul trecut, lan, 
spuse bine dispus sir Dunstan Barre din cealaltă parte a 
mesei. 

— Mulţumesc, făcu Dunross ridicând paharul cu un gest 
politicos şi gustând puţin coniacul fin din paharul special 
pentru astfel de băuturi. 

Barre dădu pe gât vinul de porto, îşi umplu din nou 
paharul mai volubil decât de obicei. 

— Doamne, Dumnezeule, iar am mâncat prea mult, ca 
întotdeauna. Ei, Phillip? Phillip! 

— DA. Bineînţeles,. SiguR. Mult mai bine, mormăi Phillip 
Chen. 

— Bătrâne, nu te simţi bine? 

— O da, o, nU. Doar că vezl. Sigur! 


Dunross se încruntă, apoi aruncă o ochire şi pe celelalte 
mese fără să-i mai asculte pe cei din jur. La masa lor, la care 
luau loc cu uşurinţă, confortabil, douăsprezece persoane, 
acum erau numai ei trei. Pe la celelalte mese, răspândite pe 
terasă şi pe pajişte, musafirii se întinseseră la coniac, vin de 
porto, trabucuri, sau se strânseseră grupuri, grupuri în 
picioare, în vreme ce doamnele se retrăseseră înăuntru. Îl 
zări pe Bartlett lângă mesele întinse care cu jumătate de 
oră mai înainte gemeau sub povara pulpelor de miel fripte, 
salatelor, bucăţilor alese de fripturi de vită, plăcintelor 
enorme din carne şi rinichi, fierbinţi, cartofilor prăjiţi şi 
legumelor de toate felurile, prăjiturilor, cozonacilor şi 
torturilor de îngheţată sculptate. O veritabilă armată de 
slujitori curăța acum resturile. Bartlett era cufundat într-o 
discuţie cu şeful poliţiei, Roger Crosse şi americanul Ed 
Langan. Nu peste multă vreme mă răfuiesc eu şi cu el, îşi 
spuse Dunross încruntat, dar mai întâi să rezolv cu Brian 
Kwok. Se uită în preajmă, Brian Kwok nu se vedea la masa 
lui, cea patronată de Adryon, şi nici pe la celelalte, aşa că se 
aşeză din nou liniştit la locul lui, gustă din coniac şi se lăsă 
purtat pe gânduri. Dosarele secrete, Serviciul MI-6, 
Serviciul special de informaţii, Bartlett, Casey, Gomt, Isu- 
yan dispărut, iar acum şi Alan Medford Grant mort de-a 
binelea. Telefonul pe care i-l dăduse lui Kieman, secretarul 
de la Londra al lui Alan Medford Grant, fusese un adevărat 
şoc: „S-a întâmplat chiar azi-dimineaţă, domnule Dunross, 
începuse Kieman. Ploua, era foarte lunecos, iar el, ştiţi bine, 
era un entuziast al motocicletei. Venea spre oraş ca de 
obicei. După câte ştim acum, n-au fost martori. Cel care l-a 
găsit aruncat pe marginea drumului lângă Esher şi Şoseaua 
A3 n-a putut spune decât că el conducea maşina atent prin 
ploaie, şi deodată s-a trezit în faţă cu o motocicletă şi un 
bărbat aruncat grămadă pe margine. Din câte ne-a putut el 
spune, AMG murise când a dat el de dânsul. A chemat 
poliţia şi aceştia au început ancheta, daR. Ce să mai spun. O 
mare pierdere pentru noi toţi!” „Da! Ştii dacă avea cumva 


familie?” „Din câte ştiu eu nu, sir. Bineînţeles că am 
informat serviciul MI-6 de îndată.” „Ah „Da, sir” „De ce? Pe 
circuit se auziră puternice perturbații „Sir, mi-a lăsat 
instrucţiuni precise. Dacă i se va întâmpla cumva ceva, 
trebuie să formez deîndată două numere de telefon şi să vă 
telegrafiez şi dumneavoastră, şi aşa am făcut. Niciunul din 
celelalte numere mie nu-mi spunea nimic. Primul s-a 
dovedit a fi numărul particular al unui funcţionar foarte 
important din MI-6, şi acesta a venit în jumătate de oră cu 
mai mulţi oameni de-ai lui, au controlat biroul lui AMG, şi 
toate hârtiile lui. La plecare, au luat cu ei cea mai mare 
parte din aceste hârtii. Când a văzut copia ultimului raport, 
cel pe care tocmai vi l-am trimis, aproape să-i vină râu, iar 
mai apoi când mi-a cerut copiile tuturor celorlalte rapoarte, 
iar eu i-am spus că, conform instrucţiunilor lui AMG, am 
distrus de fiecare dată copiile imediat ce am avut 
confirmarea că aţi primit originalul, omul mai să facă 
apoplexie. Se pare că AMG nu prea a avut încuviințarea 
guvernului Majestății Sale să lucreze pentru 
dumneavoastră.” „Dar eu am avut asigurarea lui Grant în 
scris că înainte de a-mi trimite oricare raport va obţine 
aprobarea guvernului în prealabil.” „Da, sir. 
Dumneavoastră n-aţi comis nici o ilegalitate, dar domnul de 
la MI-6 aproape că a înnebunit.” „Cine era? Cum se 
numeşte? „Sir, mi s-a spus, mi s-a pus în vedere să nu 
pomenesc nici un nume. Era un înalt oficial şi a spus ceva 
despre Legea păstrării secretului de stat.” „Ai spus mai 
înainte că ţi s-au lăsat două numere de telefon?” „Da, sir. 
Celălalt număr era din Elveţia. Mi-a răspuns o femeie şi 
după ce i-am spus ce aveam de spus, dumneaei a făcut doar 
ah, îmi pare rău, şi a închis. Sir, nu era englezoaică. Încă un 
lucru important, sir. În dispoziţiile sale finale, AMG mi-a dat 
ordin să nu comunic niciunul dintre aceste numere celor cu 
care voi discuta, dar cum domnul de la MI-6 a cam insistat, 
ca să nu spun mai mult, i-am spus. A sunat deîndată acolo, 
dar linia era ocupată şi a rămas ocupată multă vreme, apoi 


poşta ne-a comunicat că telefonul este pe moment scos din 
priză. Sir, omul nostru a fost furios nevoie mare.” „Spune- 
mi, dumneata poţi continua să-mi trimiţi rapoarte în locul 
lui AMG?”, „Nu, sir. Eu nu eram decât secretarul lul. 
Adunam informaţiile pe care le obținea el. Eu doar scriam 
rapoartele în locul lui, răspundeam la telefon când era el 
plecat, plăteam notele de plată pentru cheltuielile biroului. 
Stătea mult timp pe continent, dar nu-mi spunea mie 
niciodată unde a fost, după cum nu-mi mărturisea niciunul 
din secretele sale. ErA. Ei, să zicem, ştia să joace cărţile, 
ţinânduşi-le foarte ferite de ochii celorlalţi. Nu ştiu de unde- 
şi culegea el informaţiile, nu ştiu nici măcar numărul său de 
la Whitehall. După cum v-am spus, ştia să-şi păzească 
secretele.” 

Dunross oftă şi mai gustă puţin coniac. Afurisit ghinion, îşi 
spuse el în sinea lui. A fost un accideni. A fost crimă? Şi 
când or să se arunce cei de la MI-6 la beregata mea? Contul 
cu cifru din Elveţia? Nu e nici acela ceva ilegal, şi nu e 
treaba nimănui decât a mea şi a lui. Ce-i de făcut acum? 
Trebuie să existe o soluţie de înlocuire undeva. A fost într- 
adevăr accident? A fost crimă? 

— Iartă-mă, ce spui? făcu el când îşi dădu seama că nu 
reţinuse ce-i spusese Barre. 

— Spuneam că a fost al naibii de caraghios momentul când 
Casey nu a vrut să plece, să părăsească puţin compania 
bărbaţilor şi a trebuit să-i cam faci vânt, spuse bătrânul 
solid râzând. Bătrâne, da ştiu că ai boaşe! 

La sfârşitul mesei, chiar înainte de a sosi coniacurile, 
vinurile de porto şi trabucurile, Penelope se ridicase de la 
masa ei, unde Linc Bartlett era prins de discuţia cu 
Havergill, iar doamnele celelalte s-au ridicat o dată cu ea şi 
au ieşit din cameră, apoi Adryon s-a ridicat şi ea de la masa 
ei, şi apoi toate doamnele de pe la mesele de pe terasă au 
pornit încet, încet să părăsească locul pe urmele gazdei. 
Lady Joanna, care stătuse la dreapta lui Dunross, se 
ridicase şi sugerase: 


— Fetelor, haideţi, a venit vremea să ne mai pudrăm şi noi. 

Supuse, celelalte doamne s-au ridicat şi ele, în vreme ce 
bărbaţii se prefăceau a fi neconsolaţi de acest veritabil 
exod. 

— Haide, drăguță, îi spusese lady Joanna lui Casey care nu 
catadicsise să se ridice. 

— Mulţumesc, dar eu rămân, mă simt bine aici. 

— Sunt sigură că-i aşa, dar, hm, vino totuşi cu noi. Atunci 
Casey băgase de scamă că toată lumea se uita la ea. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Mai nimic, interveni lady Joanna. Aşa e obiceiul la noi ca 
doamnele să-i lase pe domni singuri o vreme cu vinul lor şi 
cu trabucurile. Aşa că tu vino cu noi. Casey o privise ţintă. 

— Vreţi, să spuneţi că noi trebuie să o ştergem pentru că 
domnii discută afaceri de stat şi preţul ceaiului în China? 

— Draga mea, e doar o dovadă de bună creştere. Când 
eram la Roma. 

Lady Joanna o privi cu un zâmbet ironic pe buze, 
distrându-se când simţi tăcerea aceea stânjenită care se 
lăsase şi privirile indignate ale celor mai mulţi dintre 
bărbaţi. Toţi îşi pironiră ochii asupra americancei. 

— Cred că nu vorbiţi serios. Obiceiul ăsta a dispărut 
înainte de războiul civil, spuse Casey. 

— Sunt sigură că în America aşa s-a întâmplat, întări lady 
Joanna cu zâmbetul ei echivoc. Dar aici e altfel, aici suntem 
în Anglia. Şi pentru noi e o chestiune de educaţie. Dragă, 
haide, te rog, vino cu noi. 

— Bine, dragă, răspunse Casey blând. Dar mai târziu. 

Joanna oftă, ridică din umeri, îi aruncă o privire lui 
Dunross, îi zâmbi strâmb şi ieşi împreună cu celelalte 
doamne. La masă se aşternu o tăcere de gheaţă. 

— Tai-pan, nu te superi dacă rămân, nu-i aşa? îi aruncă 
râzând Casey. 

— Ba tare mi-e teamă că da! îi replică el politicos. E un 
obicei, nu e foarte important, dar asta-i. În felul ăsta 


doamnele au prilejul să folosească ele mai întâi toaleta şi 
găleata cu apă. 

Zâmbetul dispăru de pe faţa ei, îşi scoase bărbia în afară. 

— Şi dacă eu nu doresc să mă duc? 

— Ciranoush, aşa-i obiceiul la noi. În America e obiceiul să- 
i spui celuilalt pe numele mic, aici nu e. Şi zău, continuă 
Dunross privind-o calm, dar neclintit, nu pierzi nimic din 
cinstea obrazului, cum se zice la noi. 

— Ba eu cred că da. 

— Şi în privinţa asta îmi pare rău şi te asigur că nu e nici o 
jignire. 

Ceilalţi rămăseseră în aşteptare, urmărindu-i pe amândoi, 
distrându-i confruntarea asta, dar şi scoşi din sărite, în 
afară de Ed Langan care se simţi cu totul încurcat de 
purtarea ei. 

— La naiba, Casey, începu el, vrând să ia lucrurile în 
glumă. Nu te poţi pune tu cu un întreg City Hall! 

— Am încercat şi treaba asta toată viaţa, răspunse ca tăios, 
evident furioasă, apoi deodată zâmbi radioasă, degetele 
porniră să bată uşor darabana pe faţa de masă şi se ridică. 
Domnilor, vă rog să-mi permiteţi. Spuse ea mieros, şi se 
îndepărtă majestuos, ca o navă, lăsând în urma ei un siaj de 
tăcere uluită. 

— Nu eu i-am făcut vânt, spuse acum Dunross. 

— Ei bine, chiar şi aşa a fost afurisit de caraghioasă toată 
chestia, spuse Barre. Mă întreb ce-o fi convins-o să-şi 
schimbe atitudinea. Ei, Phillip? 

— Cum? făcu Phillip Chen cu totul absent. 

— O clipă am crezut că individa are de gând să se ia la 
harţă cu bietul lan, nu-i aşa? Dar i-a trecut ei ceva prin cap 
care a făcut-o să-şi schimbe gândul. Ce anume? 

Dunross zâmbi. 

— N-are nici un rost să te chinui. Tipa se înfurie la fel de 
uşor ca o hoardă de scorpioni. 

— Dar te dă gata, sigur! spuse Barre. 


Se puseră pe râs. Numai Phillip Chen nici nu zâmbi. 
Dunross începu să fie tot mai îngrijorat pentru el. Toată 
seara încercase să-l mai înveselească, dar nimic nu-l mai 
putea însenina. În timpul mesei, Phillip fusese inabordabil, 
răspunsese monosilabic. Barre se săltă de pe scaun şi trase 
un râgâit. 

— Gândesc că ar fi bine să ud şi eu grădina, cât mai am loc 
de ceilalţi, şi dispăru în umbra pomilor. 

— Hei, să nu te uşurezi pe camelii, strigă lan după el, dar 
nu prea convingător, apoi încercă să-şi adune gândurile. 
Phillip, n-ai de ce te îngrijora, îi spuse el celuilalt, când 
rămaseră singuri. O să-l găsească ei pe John, acuş acuş. 

— Da, sunt sigur c-o să-l găsească, îi răspunse Phillip Chen 
politicos, îngrozit nu atât de răpirea fiului său cât de ce 
găsise ei în seiful acestuia chiar în dupăamiaza aceea, pe 
care-l deschisese cu cheia luată din cutia de ghete. 

— Phillip, îi şuierase soţia lui, Dianne, la ureche, du-te şi ia- 
o, nu fi nebun. la-o, dacă nu o luăm noi, vine tai-panul şi o 
ia”. „Da, ai dreptate, ştiu”. Mulţumesc tuturor zeilor că i-am 
urmat sfatul, se gândi el, încă tulburat de şoc, aducându-și 
aminte ce descoperise acolo când cotrobăise prin depozitul 
lui din seif. Plicuri din hârtie de Manila de diferite mărimi, 
cele mai multe purtând câte o însemnare pe ele, un jurnal şi 
un carnet de telefoane, în plicul pe care scria „Datorii” erau 
adunate bilete de pariuri în valoare de 97. 000 dolari Hong 
Kong, pentru datorii făcute la bănci de pariuri ilegale. O 
poliţă de 30.000 HK pentru Sing Zaraful, un cunoscut 
cămătar, cu o dobândă de trei la sută pe lună, o poliţă la 
vedere pentru 20.000 dolari SUA la banca Ho-Pak, precum 
şi o scrisoare de la Richard Kwang datată cu o săptămână 
în urmă în care se spunea că în eventualitatea că John Chen 
nu va rezolva cumva povestea asta, el va fi nevoit să-i 
dezvăluie totul tatălui său. Apoi mai erau nişte scrisori care 
vădeau sporite relaţii de prietenie între fiul său şi un 
american, obişnuit al jocurilor de noroc, un anume Vincenzo 
Banastasio, care-l asigura pe John Chen că datoriile sale nu 


sunt chiar atât de presante: „John, nu te îngrijora nu te 
grăbi, ai cel mai bun credit, poţi oricând să plăteşti în cursul 
anului.” şi prinsă de scrisoare era o fotocopie - o cambie 
legalizată prin care fiul său, moştenitorii, mandatarii lui se 
obligau să plătească lui Banastasio, la cerere, suma de 
485.000 dolari SUA şi dobânzile. Tâmpit, tâmpit, urlase el, 
ştiind bine că fiul său nu deţinea bunuri de acoperire nici 
pentru o cincime din aceste datorii aşa că lui îi revenea, în 
cele din urmă, obligaţia de a plăti aceste datorii. Apoi 
atenţia îi fu atrasă de un plic gros pe care scria Par-Con. 
Conţinea un contract de angajare semnat de K. C. Tcholok, 
datat cu trei luni în urmă, prin care John Chen devenea 
consultant particular pentru Par-Con pentru suma de 
100.000 dolari (dintre care pentru 50.000 dolari există 
această chitanţă că au fost plătiţi) şi îndată ce va fi încheiat 
un contract satisfăcător între Par-Con şi concernele Struan, 
Rothell-Gomt sau cu oricare altă companie din Hong Kong 
pe care o va alege Par-Con, urmează să încaseze încă un 
milion de dolari într-o perioadă pe cinci ani, în rate egale, şi 
la treizeci de zile de la semnarea respectivului contract, va 
achita datoria domnului Vincenzo Banastasio din Las Vegas, 
83 Orchard Road, Nevada, în valoare de 485.000 dolari, 
primă rată anuală de 200.000 dolari pentru primul an, 
precum şi completarea de 50.000 dolari.” „Şi toate astea în 
schimbul a ce?”, şoptise îngrozit şi neputincios Phillip Chen 
în depozitul subteran al băncii. Dar în acel lung contract nu 
se mai spunea nimic altceva decât că John Chen urma să 
devină „consultant particular pentru Asia”. Nu mai erau 
alte note sau hârtii la acest contract. Căută în grabă prin 
plic să nu cumva să fi trecut ceva cu vederea, dar plicul era 
gol. Frunzări şi celelalte hârtii, dar nu mai găsi nimic. Apoi 
dădu cu ochii de un plic subţire, par-avion, pe jumătate 
ascuns în alt plic. Pe el era scris „Par-Con II”. Şi în el se 
aflau fotocopii ale unor note scrise de fiul său către Linc 
Bartlett. Prima notă fusese datată cu şase luni în urmă şi 
prin ea se confirma că el, John Chen, doreşte şi poate 


furniza firmei Par-Con informaţii dintre cele mai intime 
despre desfăşurarea afacerilor întregului complex de 
companii Struan; bineînţeles aceste date urmează să fie 
strict confidenţiale, dar, de exemplu, domnule Bartlett, 
puteţi vedea uşor din balanţa Firmei Struan pe anii 1954 
până în 1961 (de la care dată concernul Struan a devenit 
societate pe acţiuni) că ceea ce vă propun eu este fezabil. 
Dacă studiaţi, bine organigrama structurii Corporaţiei 
Struan, lista unora dintre cei mai importanţi acţionari, 
precum şi capitalul secret pe care-l deţin, inclusiv cel al 
tatălui meu, atunci nu veţi avea nici un fel de dificultăţi în 
privinţa condiţiilor de preluare de către Par-Con. Adăugaţi 
la acestea, fotocopii ale celorlalte documente de care v-am 
vorbit - şi vă jur în faţa lui Dumnezeu că puteţi să mă 
credeţi - atunci eu vă garantez deplin succes. Pun la bătaie 
chiar viaţa mea, garanţie dacă vreţi, dar dacă-mi avansați 
acum cincizeci din prima sută atunci sunt de acord să vă 
înmânez cele promise la sosire, cu condiţia să-mi restituiţi 
documentele de îndată ce încheiaţi afacerea, sau pentru a 
le folosi împotriva Companiei Struan. Vă garantez că vor fi 
folosite împotriva companiei. În cele din urmă, Dunross va fi 
nevoit să facă tot ce doriţi. Vă rog răspundeţi la cutia 
poştală obişnuită şi distrugeţi scrisoarea de faţă, aşa cum 
ne-am înţeles”. „Să vă înmânez ce?” mormăi Phillip Chen, 
pierzându-şi cumpătul de nelinişte. Mâinile îi tremurau în 
vreme ce începu să citească a doua scrisoare. Era datată cu 
trei săptămâni în urmă. „Dragă domnule Bartlett. Prin 
aceasta vă confirm data sosirii dumneavoastră aici. Totul e 
pregătit. Aştept cu nerăbdare să vă întâlnesc din nou şi să-l 
cunosc şi pe domnul K. C. Icholok. Vă mulţumesc pentru 
cele cincizeci care au sosit fără probleme, pe viitor banii 
trebuie depuşi într-un cont secret cifrat la Zurich, o să vă 
dau eu amănunte cu privire la bancă atunci când veţi sosi. 
Vă mulţumesc de asemenea pentru că aţi fost de acord cu 
înţelegerea noastră verbală să vă ajut în felul în care am 
promis că am s-o fac, şi atunci voi avea trei la sută din 


acţiunile noii firme Par-Con Asia Trading Company. Pun în 
această scrisoare şi câteva informaţii interesante: Primo: 
Reţineţi datele la care notele de comandă ale Firmei Struan 
(contrasemnate de tatăl meu) trebuie plătite către Ioda 
Shipping pentru noua supernavă de transportat containere 
- 1,11 şi 15 septembrie. În conturile Firmei Struan nu 
există destui bani lichizi pentru a face faţă acestor plăţi. 
Secundo: pentru a răspunde domnului Icholok în legătură 
cu poziţia tatălui meu în cazul unei confruntări la nivelul 
consiliului de administraţie când se va pune la vot în faţa 
împuterniciţilor problema preluării firmei. Şi el poate fi 
neutralizat. Fotocopiile incluse sunt doar o mostră dintre 
multe altele pe care le deţin. Acestea dovedesc strânse 
relaţii cu Lee Pulbere Albă şi vărul său Wu Sang Fang, 
cunoscut şi sub numele de Wu Patru Degete, încă de la 
începutul anilor '50 şi faptul că e coproprietar împreună cu 
ei, chiar şi astăzi, asupra unei părţi a unei companii 
imobiliare, a două companii de navigaţie şi a capitalului 
comercial de la Bangkok. Deşi acum amândoi pozează în 
respectabili oameni de afaceri, investitori în afaceri de 
investiţii, şi milionari din afaceri maritime, toată lumea ştie 
că s-au îndeletnicit cu mult succes cu pirateria şi 
contrabanda ani de zile, şi în cercurile chinezeşti se 
zvoneşte cu insistenţă că aceştia ar fi Înalţi Dragoni ai 
comerţului cu opiu. Dacă s-ar face publică legătura tatălui 
meu cu ei, atunci îşi va pierde pe veci cinstea obrazului, vor 
fi retezate chiar şi legăturile strânse pe care le are cu 
Firma Struan şi cu toţi ceilalţi hong care mai există astăzi 
aici, şi ceea ce e şi mai important, vor zădărnici pentru 
totdeauna orice speranţe de a fi înnobilat, singurul lucru pe 
care şi-l doreşte mai mult decât orice. Chiar şi numai 
ameninţarea că se vor face aceste dezvăluiri va fi suficientă 
pentru a-l neutraliza, ba chiar ar putea face din el un aliat. 
Ştiu bine că mai e nevoie şi de alte documente pentru ca 
aceste hârtii să fie luate în seamă în faţa unui tribunal, dar 
am astfel de dovezi din plin la loc sigur.” 


Phillip Chen îşi aminti acum cu câtă panică pornise în 
căutarea celorlalte documente, în vreme ce mintea lui urla 
că nu e posibil ca propriul său fiu să ştie atât de multe, să 
aibă balanţa financiară a Firmei Struan aşa cum arăta ea 
înainte de a fi făcuta publică, să ştie de Wu Patru Degete şi 
de celelalte lucruri tainice ale lui. O zei, abia eu ştiu toate 
asteA. Nici Dianne nu ştie măcar jumătate! Ce altceva mai 
ştie John? Ce i-a mai spus americanului? înnebunit de 
îngrijorare se apucă să cerceteze fiecare plic în parte, dar 
nu mai găsi nimic. „lrebuie să mai aibă el un seif undeva 
ascuns, o tainiţă', mârâi el cu voce tare, aproape nemaifiind 
în stare să gândească. Furios adună totul şi trânti hârtiile în 
geanta lui, sperând că la o cercetare ulterioară mai 
amănunţită să găsească răspuns la toate întrebările, trânti 
uşa seifului şi o închise. Brusc îi trecu un gând prin minte şi 
o redeschise. Trase sertarul îngust afară şi-l întoarse cu 
fundul în sus pe fund erau lipite două chei. Una era o cheie 
de seif cu cifrul prins cu grijă de ea. Se uită apoi, 
încremenit, la cealaltă cheie. O recunoscu imediat. Era 
cheia propriului său seif din locuinţa de pe deal. Ar fi pariat 
cu viaţa lui că singura cheie existentă era doar cea pe care 
o avea el atârnată cu un şnur la gât, şi care nu se 
desprinsese de fiinţa lui cel puţin de când taică-su i-o 
înmânase pe patul de moarte, cu şaisprezece ani înainte. 

— Oh ko, făcu el acum cu voce tare, prins din nou de furie. 

— Te simţi bine? îl întrebă Dunross. Ce-ai zice de un pahar 
de coniac? 

— Nu, deloc, mulţumesc îi replică Phillip Chen cutremurat, 
revenind la realitate. 

Făcând un efort îşi recăpăta stăpânirea de sine şi se uită 
lung la tai-pan, ştiind că ar fi trebuit să-i mărturisească 
totul. Dar nu îndrăzni. Nu îndrăznea deocamdată până 
când nu ştia exact în ce măsură secretele lor fuseseră 
furate, dar nici atunci nu va îndrăzni. Pe lângă alte legături 
pe care le-ar face, autorităţile ar putea foarte uşor să 
interpreteze greşit faptele, ca să nu mai spunem de altele 


care ar fi cât se poate de stânjenitoare şi ar duce la tot felul 
de procese civile, dacă nu şi penale, ah ce idioate sunt legile 
astea ale englezilor, se gândi el furios, idioate pentru că nu 
există o lege pentru cei bogaţi şi alta pentru cei săraci, şi 
atunci ce haz mai are să trudeşti ca un sclav, şi să rişti şi să 
pui tot felul de planuri la cale ca să poţi ajunge bogat? Şi pe 
lângă toate astea ar trebui să recunoască în faţa lui 
Dunross că el strânsese ani în şir documente secrete 
privitoare la firmă, că tatăl său făcuse şi el la fel înainte, 
balanţe economice, cotele de acţiuni şi alte lucruri de taină, 
secrete de familie foarte, foarte personale, contrabandă şi 
plăţi pentru astfel de acţiuni, şi ştia încă de pe acum că nu i- 
ar fi slujit la nimic dacă ar fi spus că făcuse toate astea doar 
pentru a putea apăra la momentul potrivit Casa, pentru că 
tai-panul atunci i-ar putea replica imediat, pe bună 
dreptate, că e adevărat, dar făcuse ceea ce făcuse pentru a 
apăra Casa Chen şi nu Nobila Casă, şi atunci, pe bună 
dreptate, de asemenea, s-ar fi pornit împotriva lui, s-ar fi 
pornit cu toată mânia lui împotriva sa şi a urmaşilor lui, iar 
într-un conflict devastator împotriva lui Struan lui nu-i 
rămânea decât să piardă, regulamentele lui Dirk Struan 
tocmai pentru asta fuseseră făcute, şi atunci s-ar fi dus 
pentru totdeauna tot ceea ce se construise timp de un veac 
şi jumătate. Mulţumesc zeilor că nu toate documentele lui 
erau în seif, se gândi el înfrigurat. Mulţumesc zeilor, că 
celelalte sunt îngropate adânc în pământ. Apoi, deodată, 
nişte cuvinte din prima scrisoare a fiului său ţâşniră în 
mintea lui. „Adăugaţi la aceste fotocopii celelalte despre 
care v-am spus.” Păli şi se ridică clătinându-se în picioare. 

— Tai-pan, te rog iartă-mă. Eu am să. Să-ţi spun noapte 
bună. Am s-o iau pe Dianne şi. Îţi mulţumesc, noapte bună. 

Se grăbi să iasă din casă. Dunross se uită lung după el, 
tulburat. 

— Ah, Casey, începu să-i spună Penelope, să-ţi fac 
cunoştinţă cu Kathren Gavallan, Kathren e sora lui lan. 


— Hello, spuse Casey zâmbind, simțind de la început că-i 
place cealaltă femeie. 

Se aflau în anticamerele de la parter, împreună cu 
celelalte doamne care se apucaseră să sporovăiască sau să- 
şi mai dreagă machiajul, sau aşteptau să le vină şi lor 
rândul să viziteze toaleta învecinată „să-şi mai dea cu pudră 
pe nas”. Încăperea era confortabilă, spațioasă şi plină de 
oglinzi. 

— Amândoi aveţi aceiaşi ochi, aş fi recunoscut imediat 
asemănarea, îi spuse ea. Bărbat deosebit, nu-i aşa? 

— Aşa gândim şi noi, îi răspunse Kathren zâmbind uşor, o 
femeie de treizeci şi opt de ani, atrăgătoare, cu un plăcut 
accent scoţian, îmbrăcată cu o rochie lungă, răcoroasă, din 
mătase înflorată. Mare necaz cu lipsa asta de apă, nu-i aşa? 

— Mda, trebuie să fie tare greu când mai ai şi copii. 

— Nu, cherie, copiilor chiar le place, interveni Susanne 
deville, o femeie care se apropia de cincizeci de ani, 
elegantă, cu un uşor accent franțuzesc. Cum să-i mai 
convingi să facă baie în fiecare seară! 

— Şi ai mei la fel, zâmbi Kathren. Numai pentru noi, 
părinţii, e un necaz, pentru ei nu e. E totuşi tare greu aşa, 
când ai de condus o gospodărie. 

— Doamne, urăsc lipsa asta de apă, spuse Penelope. Vara 
asta a fost îngrozitor. În seara asta ai noroc. De obicei curge 
apa pe noi! spuse în vreme ce-şi cerceta fardul de pe obraz. 
Nu mai sunt în stare să mai îndur încă o lună. Kathren, ţi- 
am spus ca plecăm acasă pentru câteva săptămâni? O 
ştergem, cel puţin eu. lan a promis să vină şi el, dar cu elnu 
ştii niciodată. 

— Are şi el nevoie de o vacanţă, interveni Kathren; şi 
Casey băgă de seamă că avea cearcăne la ochi şi nişte 
riduri provocate de griji şi ascunse sub fard. Vă duceţi la 
Ayr? 

— Da, şi la Londra pentru o săptămână. 

— Mari băftoşi mai sunteţi. Casey, cât staţi la Hong Kong? 


— Nu ştiu, totul depinde de ce aranjamente face firma Par- 
Con. 

— Mda, Andrew spunea că aţi avut o întâlnire care a ţinut 
mai toată ziua. 

— Nu cred că le-a convenit prea mult că au fost nevoiţi să 
discute afaceri cu o femeie. 

— E spus chiar prea blând, râse Susanne deville, săltându- 
şi fusta ca să-şi tragă bluza în jos pe dedesubt. Jacques al 
meu bineînţeles că e franţuz pe jumătate, aşa că acceptă 
ideea că femeile se ocupă şi ele de afaceri. Dar englezii 
ăştia., începu ea ridicând sprâncenele în slavă. 

— Tai-panului nu pare să-i pese prea mult, interveni Casey, 
cu toate că de fapt cu el nu am dus tratative deocamdată. 

— Dar ai avut cu Quillan Gomt, aruncă Kathren, şi Casey, 
ferindu-se să se trădeze chiar şi în atmosfera aceea intimă a 
salonului plin de femei, simţi împunsătura. 

— Nu, replică ea. Eu nu am avut nici un fel de tratative cu 
el, nici nu l-am cunoscut până în seara astă. Bossul meu a 
discutat cu el. 

Chiar înainte de cină avusese răgazul să-i spună lui 
Bartlett povestea tatălui lui Gomt şi Colin Dunross. 

— Dumnezeule, nu e de mirare că Adryon era atât de 
mânioasă, îi spusese Bartlett. Ba chiar şi în camera de 
biliard, adăugă el căzând o clipă pe gânduri. Toate astea se 
vede că îl cam încolţesc pe Dunross. 

— Poate. Dar duşmănia lor e mai adâncă decât tot ce ştim 
noi, Linc. S-ar putea să aibă repercusiuni. 

— Nu văd cuM. Deocamdată. Dacă n-am fi avut dinainte 
informaţiile lui John Chen, ceea ce ne-a spus Gomt ar fi fost 
vital pentru noi. Gomt nu are de unde să ştie că noi 
cunoaştem mai multe decât el. Aşa că el accelerează ritmul. 
Noi nici nu ne-am pus în bătaie armele grele şi amândoi s- 
au apucat să ne facă curte. 

— Te-ai hotărât cu care dintre ei vom merge? 

— Nu. Iu ce inspiraţie ai? 


— Încă nu mi-am format o părere. Deocamdată. Amândoi 
sunt extraordinari. Linc, crezi că John Chen a fost răpit 
pentru că ne-a transmis informaţiile acelea? 

— Nu ştiu. De ce? 

— Înainte de sosirea lui Gomt, am fost oprită de 
inspectorul Armstrong. M-a întrebat despre cele discutate 
cu John Chen aseară, ce-a spus el ce s-a spus exact cu 
prilejul ăsta. I-am relatat cam tot ce mi-am putut aminti, în 
afară de faptul că eu urma să primesc chestia aceea. Mai 
ales că nici nu ştiu ce e chestia aceea. 

— Casey, nu e vorba de nimic ilegal. 

— Nu-mi place să nu ştiu despre ce e vorba. Cel puţin nu 
acum. Astea toate mă. Mă scot din apele mele, chestia cu 
armele acelea, răpirea asta plină de brutalitate, insistenţele 
poliţiei. 

— Nu e vorba de nimic ilegal. Lasă-le în seama mea aşa. A 
spus cumva Armstrong că el vede vreo legătură între aceste 
fapte? 

— Nu s-a oferit să-mi spună nimic clar. Se dovedeşte a fi 
un ofiţer de poliţie englez, tăcut, un caracter puternic, 
gentleman, şi în plus deştept şi bine pregătit cum nu vezi 
nici în filme. Sunt sigură că el e convins că i-am ascuns 
ceva, spuse ea şovăind. Linc, ce are John Chen atât de 
valoros încât să fie de mare importanţă pentru noi? 

Îşi aminti cum o cercetase, o privise adânc, cu ochii lui 
albaştri întunecaţi, neliniştitori şi ironici. 

— O monedă, îi răspunsese el calm. 

— Cum? îl întrebă ea uluită. 

— Chiar aşa. De fapt numai jumătate de monedă. 

— Linc, dar ce poate avea o monedă. 

— Casey, deocamdată asta-i tot ce-ţi pot spune acum. Dar 
tu trebuie să-mi confirmi dacă socoţi că Armstrong a făcut 
vreo legătură între răpirea lui Chen şi armele acelea. 

— Habar n-am, ridică ea din umeri. Linc, nu cred. Dar n-aş 
putea paria. E un individ de la care nu scoţi nimic, spuse ea 


şi din nou şovăi. Linc, ai făcut vreo înţelegere, orice fel de 
înţelegere cu Gomt? 

— Nu, nimic precis deocamdată. Gomt doreşte doar să 
vadă Firma Struan la pământ şi doreşte să se unească cu 
noi pentru a putea rade firma asta. l-am spus că vom 
discuta treaba asta marţi. La masă. 

— Şi ce-o să-i spui tai-panului după cină? 

— Depinde ce o să mă întrebe el. El ştie bine că eo 
strategie obişnuită să verifici sistemul de apărare al 
adversarului. 

Casey începu să se întrebe care o fi totuşi adversarul, 
simțindu-se foarte străină chiar şi aici, printre atâtea 
doamne, în afară de Penelope şi Kathren Gavallan, precum 
şi o altă doamnă pe care o întâlnise la coadă la toaletă mai 
înainte, toate celelalte se arătaseră mai degrabă ostile. 

— Hello, îi spusese femeia aceea necunoscută. Aud că şi 
dumneata eşti cam străină prin părţile astea. 

— Da, se vede că sunt, îi răspunse Casey, uluită de 
frumuseţea ei. 

— Numele meu e Fleur Marlowe. Peter Marlowe e soţul 
meu. Scriitor. Dar ştiu că arăţi trăsnet! 

— Mulţumesc. Dar şi dumneata. Şi dumneata abia ai sosit? 
— Nu. Noi stăm aici de trei luni şi două zile, dar e prima 
petrecere cu adevărat englezească la care suntem invitaţi, 
îi răspunse Fleur, într-o engleză nu chiar atât de afectată ca 

a celorlalte. Cea mai mare parte a timpului ne-o petrecem 
cu chinezii sau singuri. Avem un apartament în anexa 
hotelului, vechiul V. And A. Doamne, oftă ea uitându-se la 
uşa toaletei. De s-ar grăbi individa. Abia mă mai ţin. 

— Şi noi stăm la V. And A. 

— Da, ştiu. De-acum sunteţi amândoi cunoscuţi de toată 
lumea, râse Fleur. 

— Nu chiar aşa. Nu ştiam că acolo au şi apartamente. 

— Nu sunt nişte apartamente, ci doar două dormitoare şi 
un salon. Bucătăria e cât un dulap toată. Totuşi poţi spune 


că eşti la casa ta. Avem şi baie, apă curentă, şi la W. C. Chiar 
curge apa. 

Fleur Marlowe avea nişte ochi mari, cenuşii, vioi, plăcuţi, 
un păr lung şi blond. Casey se gândi că arăta cam de vârsta 
ei. 

— Soţul tău e ziarist? 

— Scriitor. A scris doar o carte. Scrie mai ales scenarii de 
film pe care le şi realizează la Hollywood. Cu asta plătim noi 
chiria. 

— De ce vă întâlniți mai ales cu chinezii? 

— Ei, pe Peter îl interesează chinezii, spuse Fleur zâmbind 
şi şopti conspirativ, uitându-se cu grijă în jur la celelalte 
femei. Te dau gata tipele astea, nu-i aşa? Mai englezoaice 
decât englezoaicele. De şcoală veche, cu tabieturi şi 
ceremonial. 

— Dar şi tu eşti englezoaică, se încruntă Casey. 

— Da şi nu. Sunt englezoaică, dar din Vancouver, Canada. 
Locuim în Statele Unite, şi eu şi Peter şi copiii în bătrânul şi 
frumosul Hollywood, California. Şi nici eu nu mai ştiu de 
fapt că sunt, jumate aşa, jumate aşa! 

— Noi, eu şi Linc, locuim în Los Angeles. 

— E grozav tipul. Ai mare noroc. 

— Ce vârstă au copiii? 

— Patru şi opt anl. Şi, mulţumesc Domnului, nouă nu ni se 
întrerupe alimentarea cu apă. 

— Cum îţi place la Hong Kong? 

— Casey, e fascinant. Peter adună aici date pentru o carte, 
aşa că pentru el e minunat. Doamne Dumnezeule, dacă 
numai jumătate din poveştile astea de aici sunt adevăratE. 
Cu Struan şi cu familia Dunross, şi toţi ceilalţi şi cu Quillan 
Gomt al tău. 

— Nu-i al meu. L-am întâlnit abia în seara asta pentru 
prima dată. 

— Când ai traversat salonul alături de el în seara asta ai 
produs un mic cutremur de pământ! râse Fleur. Dacă mai 
stai aici, vorbeşte cu Peter, şi te pune ella curent cu tot 


felul de scandaluri, şi făcu semn cu capul spre Dianne Chen, 
care-şi dădea cu pudră pe nas în faţa unei oglinzi. E mama 
vitregă a lui John Chen, soţia lui Phillip Chen. E soţia 
numărul doi, prima a murit. Eurasiatică şi mai toată lumea 
o urăşte, dar după mine e una dintre cele mai simpatice 
fiinţe pe care le-am întâlnit. 

— Şi atunci de ce-o urăşte lumea? 

— Cei mai mulţi din gelozie. La urma urmei e soţia 
compradorului Nobilei Case. Ne-am întâlnit mai înainte şi s- 
a purtat extraordinar cu mine. Ştil. E foarte dificil pentru o 
femeie la Hong Kong, mai ales când eşti şi străină. Nu ştiu 
de ce, dar s-a purtat mine de parcă făceam parte din 
familie. A fost extraordinară. 

— E eurasiatică? Arată a fi chinezoaică. 

— Uneori e tare greu să spui numai după trăsături. 
Numele ei de fată e T'Chung, aşa cel puţin spune Peter, iar 
maică-sa-i Sung. Cei din familia T'Chung sunt urmaşii uneia 
din iubitele lui Dirk Struan, iar cei din familia Sung sunt o 
ramură nelegitimă a faimosului pictor Aristotle Quance. Ai 
auzit de el? 

— A, cum să nu! 

— O mulţime dintrE. Familiile din Hong Kong provin din 
vechi ramuri ale urmaşilor lui Quance. 

În clipa aceea uşa toaletei se deschise, apăru o femeie şi 
Fleur exclamă: 

— O Doamne! 

În vreme ce Casey îşi aştepta şi ea rândul, ascultă mai 
mult absentă discuţia celor din jur. Ca de obicei despre 
rochii, căldură, raţionalizarea apei, necazuri cu servitorii şi 
amah, cât de scumpe ajunseseră toate, despre copii şi 
şcoală. Apoi îi veni şi ei rândul să intre, iar apoi când ieşi 
văzu că Fleur Marlowe dispăruse, dar de ea se apropie 
Penelope. 

— Am auzit că nu prea voiai să-i laşi pe bărbaţi cu ale lor. 
Nu te uita la ce spune Joanna, adăugă Penelope în şoaptă. E 
o nesuferită, aşa a fost întotdeauna. 


— A fost vina meA. Nu sunt încă familiarizată cu 
obiceiurile de pe aici. 

— Ştiu bine că e o prostie, dar la urma urmei e mai uşor 
dacă-i laşi pe bărbaţi să-şi vadă de treaba lor. Eu personal 
sunt fericită ori de câte ori pot să-i las pe ei în pace şi să-mi 
văd de ale mele. Şi crede-mă, toată pălăvrăgeala lor mi se 
pare plicticoasă din cale afară. 

— Da, uneori e aşa. Dar era vorba de un principiu. Trebuie 
să fim tratate ca de la egal la egal. 

— Draga mea, nu vom fi niciodată egale cu ei. În orice caz 
nu aici. Aici suntem în Colonia Coroanei, la Hong Kong! 

— Aşa-mi spune toată lumea. Şi câtă vreme trebuie să-i 
lăsăm pe domni singuri? 

— Ei, vreo jumătate de oră. Nu e un timp precis, îl cunoşti 
de mult pe Quillan Gomt? 

— În seara asta l-am întâlnit pentru prima oară, îi 
răspunse Casey. 

— Individul... Nu e binevenit în casa asta, o puse în gardă 
Penelope. 

— Da, ştiu şi eu. Mi s-a povestit scena din seara de 
Crăciun. 

— Şi ce anume ţi s-a povestit? 

Îi relată ce auzise. Se lăsă o lungă tăcere, apoi Penelope 
spuse: 

— Străinii e mai bine să nu se amestece în conflictele de 
familie. 

— Da, recunoscu Casey. Dar conflicte sunt în toate 
familiile. Noi, eu şi Linc, am venit aici ca să încheiem nişte 
afaceri. Şi sperăm să stabilim nişte înţelegeri cu una dintre 
marile companii din Hong Kong. Deocamdată suntem 
străini aici, ştim binE. Şi tocmai de aceea căutăm un 
partener. 

— Ei, draga mea, sunt sigură că până la urmă o săvă 
hotărâți voi. Dar aveţi răbdare şi fiţi cu băgare de seamă. 
Nu-i aşa Kathren? o întrebă ea pe cumnată-sa. 


— Da, îi răspunse ea. Întru totul, mai spuse şi se uită la 
Casey cu aceeaşi privire directă pe care o avea Dunross. Şi 
sper să alegeţi partenerul care vă trebuie. Casey. Aici toţi 
sunt cam răzbunători. 

— De ce? 

— Unul din motive e acela că suntem o societate în care 
relaţiile sunt foarte strânse, multe înrudiri, fiecare ştie totul 
despre celălalt, mai toate secretele de familie. Un alt motiv 
izvorăşte din faptul că ura a pornit cu generaţii şi generaţii 
în urmă. Şi când urăşti, ei bine, urăşti din tot sufletul. Şi 
apoi aici ai de-a face cu o societate de pirați care nu ştiu ce 
înseamnă vreun frâu aşa încât te trezeşti încurcat în tot 
felul de vendete. În plus aici mizele sunt foarte mari dacă te 
învârteşti şi aduni o grămadă de aur poţi să ţi-o păstrezi 
cum vrei. În mod legal, chiar dacă ai dobândit-o în afara 
legii. Hong Kongul e loc de tranzit, nimeni nu vine aici ca să 
rămână, nici chiar chinezii, doar cât să facă bani şi apoi 
pleacă. E cel mai ciudat loc de pe pământ. 

— Dar cei din familia Struan şi Dunross şi Gomt stau aici 
de generaţii întregi, spuse Casey. 

— Da, dar fiecare a venit aici numai cu un singur gând: 
banii. Aici zeul nostru e banul. Iar îndată ce l-ai dobândit, 
dispari, indiferent că eşti european, american sau chiar 
chinez. 

— Draga mea Kathy, cred că exagerezi, îi replică Penelope. 

— Poate, da-i adevărul adevărat. Apoi aici trăim la 
marginea prăpastiei în permanenţă: incendii, inundaţii, 
molime, alunecări de pământ, revolte. Jumătate din 
populaţie sunt comunişti, jumătate naţionalişti şi se urăsc 
unii pe alţii într-un chip de neînțeles pentru un european. 
Iar China. China ne poate înghiţi în orice moment. Aşa că 
aici trăieşti doar pentru ziua de azi, şi la naiba cu tot restul, 
apucă ce poţi pentru că mâine cine ştie! Şi nu-i încurca pe 
alţii. Pe aici oamenii sunt cam duri pentru că totul e foarte 
precar şi nimic nu durează prea mult la Hong Kong. 

— În afară de Pisc şi de chinezi, adăugă Penelope. 


— Chiar şi chinezii vor să se îmbogăţească iute şi să o 
şteargă la fel de iute, ei mai mult chiar decât ceilalţi, Casey, 
aşteaptă şi ai să vezi. Hong Kongul o să-şi exercite asupra ta 
farmecul saU. Duhul rău, depinde cum vezi lucrurile. E cel 
mai fantastic loc de pe pământ când e vorba, de afaceri. 
Pentru un bărbat e pasionant, o nebunie întreagă. 
Dumnezeule mare, e minunat pentru bărbaţi! Dar pentru 
noi e groaznic şi orice femeie, orice nevastă urăşte Hong 
Kongul cu o patimă pe care se prefac a o socoti dragoste. 

— Ei, Kathren, interveni iar Penelope, iar exagerezi. 

— Ba nu, deloc. Penny, suntem toate în permanent pericol 
aici, doar ştii bine. Noi femeile ne aruncăm într-o luptă 
pierdută dinainte. Kathren se opri şi se sili să zâmbească. 
Îmi pare rău, cred că m-am cam aprins. Penn, mă duc să-l 
caut pe Andrew şi dacă el vrea să mai rămână eu am s-o 
şterg uşor, dacă nu te superi. 

— Kathy, nu te simţi bine? 

— Ba da, doar puţin cam obosită. Ala micu mă cam 
dărâmă, dar la anu', la internat cu el. 

— Cum ţi-au ieşit analizele? 

— Perfect, şi Kathy îi zâmbi forţat lui Casey. Când ai chef, 
dă-mi un telefon. Mă găseşti în cartea de telefoane. Şi nu vă 
încurcaţi cu Gomt. O să vă fie fatal. Pa, pa, iubito, adăugă ea 
uitându-se spre Penelope, după care plecă. 

— E foarte drăguță, spuse Penelope. Dar munceşte până 
nu mai poate. 

— Tu te simţi cumva în pericol? 

— Eu sunt mulţumită cu copiii şi soţul meu. 

— Penelope, te-a întrebat dacă te simţi ameninţată de 
ceva, zise Susanne deville pudrându-se cu dexteritate în 
vreme ce se studia în oglindă. Ei, spune! 

— Nu. Uneori lucrurile mă cam depăşesc, dar acum nu 
simt să mă amenințe ceva, nu mai mult decât pe tine. 

— Ei, cherie, dar eu sunt pariziancă, cum mă poate 
ameninţa ceva pe mine? Ai fost vreodată la Paris, m'selle? 

— Da, îi răspunse Casey. E minunat. 


— Aceea e adevărata lume, spuse Susanne cu o modestie 
tipic galică. Vai, arăt de cel puţin treizeci şi şase de ani! 

— Susanne, vorbeşti prostii, îi replică Penelope, uitându-se 
la ceas. Cred că ar cam trebui să ne întoarcem. Scuzaţi-mă 
o secundă. 

Susanne o urmări îndepărtându-se şi apoi se uită din nou 
la Casey. 

— Eu şi Jacques am sosit la Hong Kong în 1946. 

— Şi voi faceţi parte din vreuna din familiile de pe aici? 

— Tatăl lui Jacques s-a căsătorit cu o Dunross în primul 
război mondial. Un fel de mătuşă a tai-panului, spuse ea 
aplecându-se în faţă dinaintea oglinzii şi îndepărtând un 
grăunte de pudră. Pentru cei din familia Struan e important 
să fii rudă cu ei. 

Casey băgă de seamă că o studia cu ochii aceia vicleni de 
franţuzoaică, prin oglindă. 

— Sunt şi eu de aceeaşi părere cu tine că-i o prostie ca 
doamnele să plece de la masă, fiindcă, e limpede, pentru că 
atunci când noi plecăm ce le mai rămâne bărbaţilor să facă? 

— Şi eu gândesc la fel, spuse Casey zâmbind. De ce vorbea 
Kathren de ameninţare? Ameninţată de ce? 

— De tinereţe, de tinereţe, bineînţeles. Aici întâlneşti zeci 
de mii de chinoises minunate, sensibile, iubitoare, cu păr 
lung, negru şi nişte derrieres frumoase, obraznice, şi un ten 
auriu care ştiu cu adevărat ce-i trebuie unui bărbat şi iau 
relaţiile sexuale drept ceea ce sunt cu adevărat: mijloc de a 
obţine hrana şi de a face troc! Şi numai puritanismul 
scrântit al englezilor a scrântit şi mintea femeilor lor, 
sărmanele de ele. Mulţumesc lui Dumnezeu că m-am născut 
franţuzoaică. Biata Kathy! 

— Ah, făcu Casey, pricepând deodată. A descoperit că 
Andrew s-a încurcat cu cineva? 

Susanne zâmbi, dar nu răspunse, doar se uită lung la 
propria ei imagine din oglindă. Într-un târziu spuse: 

— Şi Jacques al meu, bineînţeles că a avut şi el încurcături 
cu diverse fuste, toţi bărbaţii de pe aici au meteahna asta, şi 


aşa facem şi noi dacă avem minte. Dar noi, francezii, ştim că 
aceste mici infidelităţi nu trebuie să impieteze asupra unei 
căsătorii frumoase. Şi acordăm acestor lucruri importanţa 
pe care o merită, non? Şi ochii ei castanii se întunecară. 
Oui? 

— Pentru o femeie e destul de greu, nu-i aşa? Destul de 
greu să se descurce în situaţia asta! 

— Cherie, pentru o femeie totul e greu pe lumea asta, 
pentru că bărbaţii sunt aşa nişte cretini, şi Susanne de Viile 
îşi îndreptă o cută şi apoi îşi puse o picătură de parfum 
după urechi şi între sâni. Dacă te apuci să joci aici după 
regulile stabilite de bărbaţi, ai toate şansele să pierzi. Mai 
bine după regulile stabilite de noi, femeile. Aici, 
mademoiselle, dacă eşti femeie cu adevărat, ai nişte şanse 
nemaipomenite. Şi dacă îţi mai aduci aminte şi de faptul că 
toţi cei din neamul Gomt sunt cam otrăvitori. Şi nu-l scăpa 
din ochi pe Linc Bartlett, Ciranoush, fiindcă deja sunt unele 
doamne pe aici care au şi pus ochii pe el, şiar vrea să te 
umilească puţin. 

Ora 22.42. 

Individul se strecură cu prudenţă din zona întunecată a 
balconului de la etajul al doilea şi se furişă pe uşa 
întredeschisă a biroului lui Dunross, în întunericul şi mai 
adânc de dinăuntru. Rămase aşa şovăind, trăgând cu 
urechea; hainele închise la culoare îl făceau aproape 
invizibil. În încăpere se auzea zvonul depărtat al petrecerii 
care sporea tăcerea de aici, iar pânda devenea şi mai greu 
de îndurat. Aprinse o mică lanternă. Cercul de lumină căzu 
pe tabloul de pe şemineu. Se apropie. Dirk Struan din ramă 
părea să-l urmărească atent, cu un uşor zâmbet 
dispreţuitor. Lumina se prelinse pe rama tabloului. O mână 
se întinse delicat şi începu să pipăie uşor, întâi o margine, 
apoi cealaltă. Neauzit, tabloul se dădu la o parte, 
îndepărtându-se de perete. Intrusul oftă uşurat. Se uită 
atent la încuietoare şi apoi dădu la iveală un şirag de chei 
false. Alese una şi o încercă, dar nu se potrivi. Alese alta. 


Apoi iar nu izbuti să găsească ce căuta. Urmară alte chei, 
după care se auzi un ţăcănit uşor, cheia se răsuci aproape 
cu totul, aproapE. Dar nu suficient. Niciuna din celelalte 
chei nu se potrivi deloc. Enervat, încercă iar cheia cu care 
aproape reuşise să deschidă seiful, dar nici de data asta nu 
izbuti până la capăt. Pipăi cu degete de expert din nou 
marginile seifului, dar nu descoperi nici un buton secret, 
nici o ascunzătoare, încercă din nou cu aceeaşi cheie, într-o 
parte şi-n cealaltă, uşor la început, apoi mai ferm, dar cheia 
nu se răsucea în broască până la capăt. Rămase aşa 
şovăind. Ezită o vreme împinse tabloul la loc cu grijă, sub 
privirea aceea care acum îşi bătea joc de el de-a binelea, 
după care intrusul se îndreptă spre birou. Se vedeau două 
telefoane. Ridică receptorul telefonului despre care ştia că 
nu are alt cuplaj în casă şi formă un număr. Se auzi cum 
sună o vreme monoton şi apoi sunetul se opri. 

— Da? întrebă o voce în engleză. 

— Cu domnul Lop-sing vă rog, spuse intrusul încet, 
începutul unei parole. 

— Aici nu-i nici un Lop-ting. Îmi pare rău, aţi format greşit 
numărul. 

Răspunsul era exact parola de care avea nevoie, deci 
continuă: 

— Vreau să las un mesaj. 

— Îmi pare rău, aţi format numărul greşit. Mai uitaţi-vă o 
dată în cartea de telefoane. 

Din nou răspunsul era cel corect, finalul parolei. 

— Aici e Lim, şopti declinându-şi numele conspirativ. Cu 
Arthur vă rog. Urgent. 

— O clipă. 

Auzi cum receptorul trece în mâna altcuiva şi tusea seacă 
pe care o recunoscu imediat. 

— Da, Lim? Ai găsit seiful? 

— Da, răspunse celălalt, e după tabloul de deasupra 
şemineului, dar nu se potriveşte niciuna dintre chei, am 
nevoie de echipament spe. 


Se opri brusc. Se auzi un zgomot de voci care se apropiau. 
Puse uşor receptorul în furcă. Aruncă iute o privire ca să 
verifice dacă toate erau la locul lor, stinse lanterna şi se 
refugie grăbit spre balcon, apoi o luă la fugă de-a lungul 
fațadei de nord. O secundă, chipul îi fu luminat de razele 
lunii. Era chelnerul Feng, paharnicul. Apoi se făcu nevăzut, 
fracul negru de chelner topindu-se în întuneric. Uşa 
biroului se deschise. Intră Dunross urmat de Brian Kwok. 
Aprinse lumina. Imediat încăperea deveni primitoare. 

— Aici nu ne mai deranjează nimeni, spuse Dunross. Fă-te 
comod. 

— Mulţumesc. 

Era pentru prima dată când Brian Kwok era invitat în 
biroul lui Dunross. Amândoi erau cu paharele de coniac în 
mână şi se îndreptară spre răcoarea ce venea dinspre 
ferestre, briza uşoară legănând perdelele de voal, şi se 
trântiră în scaunele comode cu spătar înalt, aşezate unul în 
faţa celuilalt. Brian Kwok se uită la tablou, iluminat acum 
perfect de propriile lui lumini. 

— Grozav portret. 

— Mda. 

Dunross se uită la tablou şi îngheţă tabloul era uşor 
deplasat, dar atât de puţin că nimeni n-ar fi băgat de seamă 
în afară de el. 

— Ian, s-a întâmplat ceva? 

— Nu, nimic, spuse Dunross, revenindu-şi în fire şi 
stăpânindu-şi simţurile care, instinctiv, porniseră să 
detecteze o prezenţă străină în încăpere, după care îşi 
îndreptă întreaga atenţie spre inspectorul de poliţie chinez, 
dar în sinea lui se întreba adânc îngrijorat cine se atinsese 
de tablou şi de ce. Ei spune, la ce te gândeşti? 

— La două lucruri. Întâi la cargoul nostru Eastern Cloud. 

— Ah, făcu Dunross şocat. 

Era vorba de unul dintre cargourile Firmei Struan care 
făceau curse neregulate de-a lungul țărmului Asiei. Eastern 
Cloud era o navă de zece mii de tone, deosebit de eficientă 


pe rutele dintre Hong Kong, Bangkok, Singapore, Calcutta, 
Madras, Bombay, cu rare opriri la Rangoon, în Burma, 
transportând din Hong Kong tot felul de mărfuri, şi aducând 
aici alte produse din India, Malaya, Thailanda, şi Burma: 
materii prime, iută, tek, pietre preţioase, mătase, produse 
alimentare. Cu şase luni în urmă, nava fusese sechestrată 
de autorităţile din Calcutta, când, după o inspecţie 
neaşteptată a vameşilor, în unul dintre buncărele sale se 
descoperiseră circa 36.000 taeli de aur de contrabandă. 
Doar ceva mai mult de o tonă! 

— Excelenţă, îi spusese Dunross consulului general al 
Indiei la Hong Kong, aurul e una, şi nu are nici o legătură 
cu firma noastră, iar sechestrarea navei e cu totul altceva. 

— Ai, regret atât de mult, domnule Dunross, şah. Legea e 
şi ea lege, iar contrabanda cu aur în India e o încălcare 
serioasă a legii şi legea, şah, spune că orice navă care 
transportă bunuri de contrabandă poate fi confiscată şi apoi 
vândută. 

— Da, probabil că aşa e, dar poate că Excelenţa Voastră ar 
putea în acest caz convinge autorităţile. 

Dar toate intervenţiile fuseseră ignorate şi chiar cele la 
nivel foarte înalt de-a lungul lunilor, şi aici, la Hong Kong, şi 
în India, chiar şi la Londra, nu dăduseră nici un rezultat. 
Deşi cercetările poliţiei indiene şi ale celei din Hong Kong 
nu reuşiseră să găsească nici un vinovat la bordul navei, cu 
toate astea Eastern Cloud zăcea mai departe sechestrată la 
Calcutta. 

— Ce e cu Eastern Cloud? întrebă Dunross. 

— Credem că putem convinge autorităţile indiene să ridice 
sechestrul. 

— Ce vor în schimb? se interesă bănuitor Dunross. 

— Nimic. Nu ştim cine sunt contrabandiştii, dar am aflat 
cine sunt informatorii, râse Brian Kowk. 

— Cine? 

— Acum vreo şase luni în urmă, aţi schimbat politica 
angajării echipajelor. Până atunci Firma Struan a folosit în 


exclusivitate numai echipaje din Canton pe navele sale, 
apoi, pentru motive ştiute numai de voi, aţi hotărât să 
folosiţi echipaje din Shanghai. Da? 

— Adevărat. 

Dunross îşi aminti că Tsu-yan, din Shanghai şi el, îi 
propusese să facă schimbarea asta care va aduce multe 
avantaje Firmei Struan dacă va izbuti în felul ăsta să ajute 
pe unii refugiaţi din nord. „La urma urmei, tai-pan, şi ei 
sunt marinari tot atât de buni,” adăugase Tsu-yan, iar 
salariile lor sunt cât se poate de convenabile”. 

— Şi aşa s-a făcut că Firma Struan a angajat un echipaj de 
marinari din Shanghai pe Eastern Cloud, din câte ştiu eu a 
fost pentru prima dată că se întâmpla una ca asta, iar cei 
din Canton, care n-au mai fost angajaţi, şi-au pierdut toată 
cinstea obrazului şi s-au plâns conducătorului lor cu rangul 
de Sceptru Roşu al triadei locale care. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, las-o baltă, fiindcă 
marinarii noştri nu fac parte din triadă! 

— lan, ţi-am spus de multe ori că chinezilor le place să 
adere la tot felul de organizaţii. Bine atunci, să zicem că 
şeful lor cu rang de Sceptru Roşu e liderul sindicatului lor, 
cu toate că ştiu bine că la voi nu există nici sindicat, dar 
nenorocitul ăsta de care vorbim a sărit în sus şi a spus, fără 
nici un echivoc, oh ko, ne-am pierdut cinstea obrazului din 
cauza nenorociţilor ălora din nord, dar am să le arăt eu lor, 
şi i-a şoptit ceva unui informator indian care, bineînţeles, 
pentru o răsplată substanţială, mare parte din ea plătită 
dinainte, a fost de acord să vândă vestea consulatului 
indian. 

— Cum? 

Brian Kwok se arătă încântat. 

— Da, da. Recompensa a fost împărţită în douăzeci şi opt 
de părţi între indieni şi echipajul din Canton al navei 
Eastern Cloud, cei care ar fi trebuit angajaţi, obrazul celor 
din Canton îşi redobândi toată cinstea, iar nenorociţii aceia 


din nord, din Shanghai, au ajuns într-o puşcărie indiană 
împuţită şi şi-au pierdut, acum ei cinstea obrazului. 

— Ah, Dumnezeule! 

— Exact. 

— Ai probe? 

— Bineînţeles. Dar să nu zicem acum decât că prietenul 
nostru indian ne ajută în intervenţiile viitoare. În schimbul 
A. Să zicem unor servicii făcute, aşa că preferăm să nu-i mai 
amintim numele. Cine era şeful „sindicatului” de care 
vorbeam pe nava voastră? Ei bine, unul din numele lui era 
Tuk Gură Mare, fochist de vreo trei ani buni pe Eastern 
Cloud. Era pentru că vai, n-o să-l mai vedem niciodată. L-am 
prins săptămâna trecută într-un fast de 14 caratE. Fastul 
unui conducător de frunte al triazilor, Sceptrul Roşu prin 
bunăvoința unui informator prieten din Shanghai, fratele 
unuia din echipajul dumneavoastră care zăcea în pomenita 
închisoare împuţită din India. 

— Şi a fost deportat? 

— Da bineînţeles, cât ai clipi. Noi nu-i prea iubim pe triazi. 
Sunt o bandă de criminali în vremea din urmă şi-s vârâţi în 
tot felul de îndeletniciri necurate. L-am şi zburat la Taiwan 
unde nu va fi primit chiar cu braţele deschise, mai ales că 
societatea de la Shanghai, din nord, cu numele de Junghiul 
Verde şi societatea din sud, din Canton, triazii de 14 Carate 
se înfruntă şi acum pentru a dobândi controlul asupra Hong 
Kongului. lar 'Tuk Gură Mare era un 426 dovedit. 

— Cei aia 426? 

— Ah, am crezut că ştii. Toţi conducătorii triazilor sunt 
desemnaţi prin numere ca şi prin titluri simbolice, numerele 
sunt întotdeauna divizibile prin numărul mistic trei. Un 
conducător de rang are 489, la care se adaugă 21, care 
reprezintă creaţia, de şapte ori timpul, moartea şi semnifică 
renaşterea. Al doilea rang e Evantaiul Alb, la care se 
adaugă 3, şi 221 e de asemeni un multiplu de trei, 438, iar 
un Sceptru Roşu e 426. Cel mai de jos rang e 49. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, 49 nu e divizibil cu trei! 


— Da, dar patru ori nouă fac treizeci şi şase, numărul 
jurământului secret de sânge, spuse Brian Kwok ridicând 
din umeri. Doar, ştii cât de neglijenţi suntem noi chinezii cu 
numerele şi numerologia. Individul era Sceptru Roşu, 426, 
fără nici o îndoială. Ian, l-am prins. Aşa că triada există, sau 
a existat pe una dintre navele voastre. E drept? 

— Aşa se pare. 

Dunross se blestema acum pentru că nu se gândise el mai 
înainte că atunci când s-a hotărât să schimbe echipajele se 
va pune problema cinstei obrazului de-o parte şi de alta, şi 
bineînţeles că în situaţia asta vor urma necazuri. lar acum 
nimerise în altă capcană. Acum avea şapte nave cu echipaj 
din Shanghai contra a circa cincizeci de nave cu echipaje 
din Canton. 

— Doamne Isuse Cristoase, doar nu pot concedia 
echipajele din Shanghai pe care abia le-am angajat, şi dacă 
nu fac totuşi treaba asta se vor întâmpla şi mai multe 
nenorociri ca asta şi cinstea obrazului se va duce şi de o 
parte şi de cealaltă. Ei, ce soluţie se poate găsi în situaţia 
asta? 

— Să acorzi unele rute numai navelor cu echipaje din 
Shanghai, dar numai după ce vă consultaţi cu Sceptrul 
Roşu 426., iartă-mă, cu liderul lor de sindicat, şi bineînţeles 
cu corespondentul lui la cei din Canton, şi toate astea numai 
după ce te-ai consultat cu un faimos prezicător care să-ţi 
spună că e o treabă minunata pentru ambele părţi. Ce-ai 
zice de Tung Bătrânul Orb? 

— Tung Bătrânul Orb? râse Dunross. Perfect. Brian eşti un 
geniu. Şi un serviciu atrage după sine un contraserviciu. 
Dar numai pentru urechile tale, da? 

— În regulă. 

— Garantat? 

— Da. 

— Mâine dimineaţă, cum te scoli, cumpără acţiuni ale 
Firmei Struan. 

— Câte acţiuni? 


— Cât poţi de multe. 

— Şi câtă vreme va trebui să le păstrez? 

— Cum stai la capitolul cojones? 

Brian fluieră neauzit. 

— Mulţumesc, bine, zise şi căzu pe gânduri, apoi se văzu 
cum face un efort să se întoarcă la chestiunile care-i stăteau 
în faţă. Atunci înapoi la Eastern Cloud. Ian, să ne întoarcem 
la ce ne interesează! 36.000 taeli de aur fac în mod legal 
1.514.520 dolari SUA. Dar dacă se topesc într-ascuns în 
bare de câte cinci taeli, cum obişnuiesc contrabandiştii, şi 
dacă se livrează la Calcutta, atunci încărcătura aceea face 
de două ori, probabil de trei ori pe atât, pentru 
cumpărătorii particulari, să zicem 4.5 milioane. E drept? 

— Nu ştiu chiar exact. 

— Ei, dar eu ştiu. Profitul pierdut - peste trei milioanE. 
Investiţia pierdută aproape un milion jumătate. 

— Şi? 

— Deci ştim cu toţii că cei din Shanghai îşi rezolvă 
problemele în mod tot atât de lăturalnic şi exclusivist ca şi 
cei din Canton, din Chu Chow sau Fuken, sau oricare dintre 
micile grupări chinezeşti. Deci echipajul de marinari din 
Shanghai, e cel care s-a apucat de contrabandă, el trebuie 
să fie vinovat, lan, deşi deocamdată eu nu pot dovedi una ca 
asta. Aşa că poţi paria ultimul dolar pe care-lai că tot cei 
din Shanghai sunt vinovaţi de a fi scos ilegal aurul din 
Macao pentru a-l aduce la Hong Kong, pentru a-l urca pe 
Eastern Cloud, tot cu bani din Shanghai a fost cumpărat 
aurul din Macao, şi deci parte din aceşti bani fac parte din 
fondurile triazilor din Junghiul Verde. 

— Nu se prea potriveşte. 

— Ai mai auzit de Isu-yan? 

— Nu, dar voi? zise Dunross cercetându-l atent. 

— Încă nu, dar facem cercetări, îi răspunse Brian 
cântărindu-l la rândul lui. Părerea mea mai întâi e că 
Junghiul Verde a fost greu lovit, iar cum criminalilor nu le 
place să piardă banii câştigaţi atât de greu. Firma Struan se 


poate aştepta la o mulţime de necazuri dacă nu reuşeşti să 
înăbuşi necazurile încă în faşă, aşa cum am sugerat eu. 

— Nu toţi cei din Junghiul Verde sunt criminali. 

— lan, depinde. Şi acum a doua problemă, numai pentru 
urechile tale suntem siguri că Tsu-yan e în banda 
contrabandiştilor cu aur. Şi acum a treia şi ultima mea 
sugestie dacă o anumită companie nu doreşte ca navele 
sale să fie sechestrate pentru contrabandă cu aur, îşi poate 
diminua uşor riscurile reducând importul cu aur în Macao. 

— Ei, chiar aşa? făcu Dunross, plăcut surprins că reuşise 
să vorbească cât se poate de calm, întrebându-se în acelaşi 
timp cât de mult cunoştea Serviciul Special de Informaţii, şi 
cât de multe doar le ghicea. 


Brian Kwok oftă şi continuă să-şi etaleze informaţiile pe 
care i le dăduse Roger Crosse. 

— Firma Nelson! 

Doar cu mare efort Dunross reuşi să-şi stăpânească 
trăsăturile feţei, ca să nu se trădeze. 

— Firma Nelson? 

— Exact. Compania de comerţ Nelson din Londra. După 
cum bine ştii, Firma Nelson are dreptul de licenţă exclusivă 
pentru achiziţionarea lingourilor de aur pe piaţă 
internaţională pentru industria bijuteriilor din Hong Kong, 
şi, infinit mai important, are de asemenea monopolul 
exclusiv de transportare a lingourilor de aur prin Hong 
Kong la Macao, împreună cu o companie mult mai 
neînsemnată, Compania trezorieră Saul Feinheimer, de 
asemenea din Londra. Companiile Nelson şi Saul 
Feinheimer au câteva lucruri în comun. De exemplu unii 
directori functionnează la ambele companii sau au aceiaşi 
agenţi comerciali! 

— Nu zău? 

— Da. Şi cred că şi tu eşti în consiliul lor. 

— Sunt în consiliul a vreo şaptezeci de companii, îi replică 
Dunross. 

— Adevărat şi nu toate aparţin pe de-a-ntregul sau doar 
parţial Firmei Struan. Bineînţeles, unele pot aparţine de 
fapt în totalitate prin intermediari, în mod secret, nu-i aşa? 

— Da, bineînţeles. 

— E un mare noroc că noi aici, la Hong Kong, nu suntem 
obligaţi să publicăm numele directorilor consiliilor de 
administraţiE. Si nici numărul de acţiuni deţinute, nu-i aşa? 

— Brian, unde vrei să ajungi? 

— Altă coincidenţă: biroul central înregistrat al Companiei 
Nelson din Londra se află în aceeaşi clădire ca şi filiala 
voastră britanică - Struan London Limited. 

— Ei, hai, Brian, e doar o clădire imensă, şi unul din 
vadurile cele mai bune din Londra. Cred că sunt birourile a 
o sută de companii acolo. 


— Ba chiar mai multe mii, dacă socoteşti şi toate 
companiile înregistrate prin intermediarul agenţilor 
comerciall. Şi toate companiile care deţin majoritatea 
acţiunilor altor companii, cu directori interpuşi, care 
ascund în spatele lor o mulţime de fantome. 

— Şi ce-i cu asta? 

De-acum Dunross putea gândi cât se poate de limpede, 
cântărind de unde putuse obţine Brian toate aceste 
informaţii, şi întrebându-se, de asemenea, unde naiba 
ţintea. Compania Nelson era o taină, şi filialele aparţineau 
în întregime firmei prin interpuşi încă de când se formase, 
în 1953, special pentru negoţul cu aur la Macao, Macao 
fiind singurul loc din Asia unde importul de aur era legal. 

— Şi apropo, Ian, l-ai întâlnit vreodată pe acel portughez 
genial din Macao, signore Lando Mata? 

— Sigur. E un om fermecător. 

— Da, aşa-l. Şi are atâtea relaţii. Se zvoneşte că acum vreo 
cincisprezece ani el a reuşit să convingă autorităţile din 
Macao să aprobe formarea unui monopol pentru importul 
de aur care apoi i-a vândut chiar lui dreptul acesta de 
monopol, lui şi câtorva prieteni de-ai lui pentru o taxă 
anuală modestă: un dolar SUA la fiecare uncie. lan, 
individul e exact acelaşi om care a convins autorităţile din 
Macao să legalizeze jocurile de noroc şi, cea ce-i mai curios, 
să-i acorde chiar lui şi unor prieteni ai lui monopolul acestei 
afaceri. Drăguţă treabă, nu-i aşa? 

Dunross nu-i răspunse, doar îi urmări zâmbetul celuilalt în 
vreme ce ochii săi nu mai zâmbeau deloc. 

— Şi uite aşa, treaba a mers strună vreme de câţiva ani, 
continuă Brian, apoi în 1954 a fost abordat de unii 
entuziaşti ai aurului din Hong Kong - ştii, în 54 s-au 
schimbat şi la noi legile privitoare la aur - care au venit cu 
idei de îmbunătăţire a acestei afaceri: compania lor va 
cumpăra în mod legal lingouri de aur de pe piaţa 
internaţională a aurului, în numele sindicatului din Macao, 
la preţul legal de 35 dolari SUA uncia, şi apoi va aduce 


acest aur, fără nici un fel de ascunzişuri, pe faţă, legal, cu 
avionul sau cu navele în Hong Kong. La sosire, vameşii 
noştri din Hong Kong vor supraveghea în mod legal şi vor 
păzi transportul de la Kai Tak sau din port până la feribotul 
pentru Macao, sau până la hidroavioanele de cursă 
Catalina. Iar când navele sau hidroavioanele ajung la Macao 
sunt întâmpinate de vameşii portughezi, iar lingourile, după 
cum scriu instrucţiunile, în bare de câte patru sute de uncii, 
sunt transportate, sub pază, la camioane, de fapt nişte 
maşini închiriate, şi duse la bancă. Şi banca asta e o clădire 
urâta, o grotă, care nu se ocupă în mod obişnuit de 
activităţi bancare, nu se ştie să aibă alţi parteneri de afaceri 
decât sindicatul cu pricina, nu-şi deschide uşile decât 
pentru a primi aur, şi nu-i place să aibă de-a face cu 
vizitatori de tot felul. Şi, ia ghiceşte, cine-i stăpânul acestei 
bănci? Domnul Mata şi sindicatul său. De îndată ce ajunge 
în bancă, aurul acela dispare pur şi simplu, mai spuse Brian 
Kwok încântat ca un magician care tocmai a izbutit numărul 
cel mare. Numai anul ăsta până acum au intrat acolo 
cincizeci şi trei de tone, patruzeci şi opt de tone anul trecut. 
La fel cu un an înainte, ca şi mai înainte, şi tot aşa. 

— O groază de aur, adăugă Dunross îndatoritor. 

— Cred şi eu. Dar, foarte ciudat, nici autorităţile din 
Macao, nici cele din Hong Kong nu par intrigate şi nici nu le 
pasă că nici un gram din aurul care intră în banca aceea nu 
mai iese afară. Mă urmăreşti? 

— Da, bineînţeles. 

— Ei, şi acolo nu se întâmplă alte minuni decât că o dată 
ajuns în bancă, aurul e topit şi transformat din lingourile 
legale de patru sute de uncii, în părţi mai mici, de obicei 
lingouri de doi, sau mai ales de cinci taeli, care se 
transportă mult mai uşor, şi e mult mai uşor şi pentru a fi 
trecut prin contrabandă. Şi acum ajungem la singura parte 
cu adevărat ilegală a întregului lanţ: scoaterea aurului din 
Macao şi aducerea lui prin contrabandă la Hong Kong. 
Bineînţeles că nu e ilegal să scoţi aur din Macao, nu la fel e 


şi cu cealaltă parte - introducerea lui prin contrabandă la 
Hong Kong. Dar şi tu ştii, la fel ca şi mine, că e destul de 
uşor să aduci prin contrabandă aproape orice la Hong 
Kong. Dar cea mai frumoasă parte a întregii poveşti e faptul 
că o dată ajuns la Hong Kong, indiferent cum a ajuns el 
acolo, e cât se poate de legal să deţii acest aur, îl poate 
deţine oricine, şi nu te întreabă nimeni. Şi asta spre 
deosebire de Marea Britanie, unde nici unui cetăţean nui 
se îngăduie să deţină lingouri de aur. Şi o dată ce deţii acest 
aur în mod legal, îl şi poţi exporta în mod legal. 

— Brian, şi unde ţinteşte toată povestea asta a ta? întrebă 
Dunross sorbind gânditor din coniac. 

Brian Kwok dădu peste cap alcoolul acela plin de miresme 
din imensul pahar şi lăsă să se aştearnă liniştea. După o 
vreme glăsui: 

— Avem nevoie şi noi de ajutor. 

— Noi? Vrei să spui Serviciul Special? zise Dunross şocat. 

— Exact. 

— Şi cine anume din Serviciul Special? Tu? 

Brian Kwok şovăi o vreme. 

— Chiar domnul Crosse în persoană. 

— Ce fel de ajutor? 

— Am vrea să putem citi toate rapoartele lui Alan Medford 
Grant. 

— Ei, haida de! făcu Dunross ca să câştige timp, pentru că 
nu se aştepta la una ca asta. 

Brian Kwok dădu la iveală o fotocopie cu prima şi ultima 
pagină a raportului interceptat şi i-o întinse. 

— 'Tocmai am primit o copie după documentul ăsta. 

Dunross se uită peste pagini, erau autentice, fără nici o 
îndoială. 

— Am vrea să ne aruncăm o privire şi peste toate celelalte. 

— Nu te înţeleg. 

— Nu am adus acum tot raportul, din motive de 
comoditate, dar dacă doreşti, îţi pot aduce restul mâine 
dimineaţă, adăugă Brian Kwok fără să clipească. Am 


aprecia foarte mull. Domnul Crosse spunea că ar aprecia 
foarte mult ajutorul acesta. 

Pentru o clipă Dunross se simţi paralizat de imensitatea 
implicaţiilor acestei cereri. 

Şi se auzi, ca printr-un văl, cum spunea chiar el cu gura 
lui: 

— Acest raport şi celelalte, dacă mai există şi altele cumva. 
Sunt cu totul personale, îi zise el foarte atent la ce spune. În 
orice caz informaţiile de acolo sunt personale, îmi sunt 
destinate numai mie, şi, bineînţeles, serviciilor specializate 
ale guvernului. Sunt convins că puteţi să obţineţi orice 
informaţie doriţi prin canalele voastre de informaţii. 

— Da, sigur. Dar inspectorul şef Crosse ar socoti ca o 
favoare, lan, dacă ne-ai îngădui să aruncăm o ochire şi noi 
pe ele. 

Dunross sorbi iar din coniacul său, încă sub stare de şoc. 
Ştia că putea cu uşurinţă nega existenţa celorlalte rapoarte 
şi să le ardă sau să le ascundă, său să le lase unde se aflau, 
dar nu voia să pară că evita să dea o mână de ajutor 
Serviciului Special. Era de datoria lui să-i ajute. Serviciul 
Special era o parte vitală a Direcţiei Speciale şi a Direcţiei 
de Securitate a coloniei şi era convins că fără ele, nici 
colonia şi nici poziţia ei în Asia nu s-ar fi putut păstra cu nici 
un chip. Şi fără un sistem minunat de contrainformaţii, 
chiar dacă numai a douăzecea parte din cele spuse de AMG 
era adevărată, atunci zilele lor aici erau numărate. 
Dumnezeule mare, dacă nimereau în mâinile cui nu trebuie. 
Simţi o greutate care-i apăsa pieptul în vreme ce se chinuia 
să rezolve această dilemă. În minte îi veni o parte a acelui 
ultim raport, trădătorul care se afla în rândurile poliţiei. 
Apoi îşi aduse aminte că Kieman îi spusese că acele copii ale 
lui erau singurele. Câte din cele ce cuprindeau rapoartele 
erau informaţii cunoscute numai de el şi câte erau ştiute şi 
de serviciul britanic de informaţii? De ce acest secret? De 
ce nu obținuse Grant încuviințarea de a i le încredința 
oficial? Cristoase! Să zicem că am greşit atunci când am 


împins unele lucruri prea departe! În mâinile cui nu 
trebuie. În mâinile unor duşmani, multe dintre aceste 
informaţii ar fi mortale! Cu un efort, se linişti şi încercă să 
se concentreze. 

— Am să mă gândesc la cele ce mi-ai spus şi am sa vorbesc 
din nou cu tine mâine. Asta mai întâi. 

— Îmi pare rău, lan, mi s-a spus să. Să te fac să înţelegi 
urgenţa acestor informaţii. 

— Aveai de gând să spui să mă sileşti? 

— Da, îmi cer iertare. Te rugăm să ne dai o mână de ajutor. 
Există şi o cerere oficială prin care ţi se cere colaborarea. 

— lar Eastern Cloud şi Firma Nelson reprezintă răsplata? 

— Eastern Cloud e cadou. Informaţiile pe care ţi le-am dat 
sunt şi ele la fel, un mic cadou. Firma Nelson nu ne 
priveşte, reprezintă doar un interes trecător pentru noi. lot 
ce s-a pomenit aici e confidenţial. Din câte ştiu eu, nu 
deţinem nici un fel de dovezi înregistrate ca atare. 

Dunross îşi cercetă prietenul, pomeţii proeminenţi ai 
obrazului, ochii cu pleoape grele, ochii care-l priveau drept 
şi fără să clipească, trăsăturile frumoase ale feţei, bine 
proporţionate, sprâncenele negre şi groase. 

— Brian, tu ai citit raportul? 

— Da. 

— Atunci tu înţelegi în ce dilemă mă aflu? îi spuse el ca să-l 
încerce. 

— A, vrei să pomeneşti de trădătorul acela aflat încă în 
rândurile poliţiei? 

— Ce facem cu ăsta? 

— Ai dreptate să fii prudent, da, foarte adevărat. Te referi 
la partea în care se spune că s-ar putea să avem un duşman 
infiltrat la nivel de inspector şef? 

— Exact. Ştii cumva despre cine este vorba? 

— Nu, nu încă. 

— Dar măcar bănuieşti pe cineva? 

— Da. Şi se află sub supraveghere. lan, nu ai nici un motiv 
de îngrijorare în privinţa asta. Copiile acelea nu vor fi 


văzute decât de mine şi de domnul Crosse. Vor fi informaţii 
strict secrete, nu contează. 

— Brian, stai o clipă, n-am zis nici un moment că acele 
copii există, insistă Dunross, prefăcându-se enervat, şi, în 
aceeaşi secundă, văzu o fulgerare în ochii celuilalt care 
putea fi şi mânie, dar şi dezamăgire, dar faţa lui rămăsese 
impasibilă. Ia pune-te tu în situaţia mea, eu un profan, 
spuse el indiferent, dar cu simţurile foarte treze, ar trebui 
să fiu nebun de-a binelea să păstrez astfel de informaţii, nu 
crezi? Aş fi mult mai inteligent dacă le-aş distruge, îndată 
ce părţile care mă interesează ar fi fost folosite. Nu crezi? 

— Ba da. 

— Atunci să lăsăm lucrurile aşa cum sunt în seara asta. Să 
zicem până mâine dimineaţă pe la zece. 

Brian Kwok şovăi, apoi trăsăturile i se înăspriră. 

— lan, nu suntem aici la un joc de societate. Miza nu 
înseamnă câteva tone de aur acolo, sau nişte mici 
escrocherii la bursă, sau nişte zone mai neclare în 
negocierile cu China comunistă, unde sunt în joc nişte 
milioane, acolo. Jocul pe care-l jucăm acum e mortal, iar 
milioanele de care e vorba sunt de fapt milioane de oameni, 
soarta unor generaţii care încă nu au văzut lumina zilei, 
precum şi a ciumei comuniste. Vestea despre existenţa 
reţelei Sevrin e o veste foarte proastă, implicarea KGB-ului 
e o veste foarte proastă şi ea şi chiar şi prietenii noştri din 
CIA şi KMT pot fi la fel de periculoşi dacă e nevoie să fie. Şi 
te sfătuiesc ca în noaptea asta să pui pază serioasă aici în 
birou ca să-ţi păzească dosarele. 

Dunross se uită impasibil la amicul său. 

— Deci părerea voastră avizată e că informaţiile din acest 
raport sunt reale? 

— Crosse crede că s-ar putea. Ar fi înţelept să avem şi noi 
un om aici în noaptea asta pentru orice eventualitate, ei ce 
zici, nu e bine? 

— Cum pofteşti, Brian. 

— Să punem un om şi afară la Shek-O? 


— Cum pofteşti tu, Brian. 

— Nu eşti prea dispus să cooperezi cu noi, aşa-i? 

— Bătrâne, n-ai nimerit-o deloc. Am luat în serios tot ce 
mi-ai spus, i-o reteză scurt Dunross. Când aţi obţinut copia 
raportului şi prin ce mijloace? 

Brian şovăi. 

— Nu ştiu, şi dacă aş şti, nu ştiu dacă ar trebui să-ţi spun. 

Dunross se ridică în picioare. 

— Atunci haide, să-l căutăm pe Crosse. 

— Dar spune-mi şi mie, Peter, de ce cei din familiile Gomt 
şi Rothwell îi urăsc pe cei din familia Struan şi Dunross? îl 
întrebă Casey. 

Ea şi cu Bartlett se plimbau împreună cu Peter Marlowe şi 
soţia sa Fleur prin minunata grădină, în răcoarea serii. 

— Nu ştiu eu chiar toate motivele lor de zâzanie, spuse 
englezul, un bărbat înalt, de vreo treizeci de ani, blond, cu 
un accent ales şi mai ales cu o privire foarte intensă a 
ochilor acelora de un albastru cenuşiu. Lumea vorbeşte că 
ura asta merge până la familia Brock, şi că de fapt există 
nişte legături, nişte legături de familie între familia Brock şi 
familia Gomt. Se poate ca legăturile să urce chiar până la 
bătrânul Tyler Brock. De el aţi auzit? 

— Bineînţeles, replică Bartlett. Şi cum a început vendeta 
asta? 

— Pe când era doar un puşti, Dirk Struan ucenicea ca 
marinar pe una dintre navele comerciale înarmate cu 
tunuri ale lui Tyler Brock. Pe vremea aceea viaţa pe mare 
era destul de grea, viaţa e grea oriunde, dar în vremurile 
acelea pe mare. Dumnezeule Doamne! Ei bine, Tyler Brock 
îl bătea pe tânărul Struan cu biciul pentru greşeli 
imaginare, apoi, în cele din urmă, l-a abandonat undeva pe 
coasta Chinei, socotindu-l mort de-a binelea. La vremea 
aceea Dirk Struan avea doar paisprezece ani, şi a jurat 
dinaintea lui Dumnezeu şi a diavolului că atunci când va 
ajunge bărbat în toată firea va distruge Casa Brock şi Fiii şi 
o să-l vâneze pe Tyler cu pisica cu nouă cozi. Din câte ştiu 


eu deocamdată nu a făcut-o niciodată deşi circulă o poveste 
că l-ar fi bătut pe fiul mai mare al lui Tyler până l-a ucis, 
luptându-se cu nişte fiare de luptă după obiceiul chinezilor. 

— Ce-s astea? întrebă Casey încurcată. 

— Casey, un fel de ghioage, trei sau patru bucăţi din fier, 
articulate între ele, cu o bilă cu ghionturi la capăt şi un 
mâner la celălalt. 

— Şi l-a ucis pentru a se răzbuna pe taică-su? făcu ea 
şocată. 

— Mai sunt unele aspecte pe care încă nu le cunosc, dar 
convingerea mea e că dacă a făcut-o a avut el motive 
temeinice s-o facă, spuse Peter Marlowe zâmbind ciudat. 
Dirk Struan, bătrânul Tyler şi alţii de talia lor, care au 
ridicat Imperiul Britanic, au cucerit India şi au deschis 
porţile Chinei, Dumnezeule, ăştia erau cu toţii nişte giganţi. 
Am pomenit vreodată că Tyler nu avea decât un ochi? 
Celălalt îi fusese scos de o fungă în timpul unei furtuni, prin 
anii 1830 pe când gonea cu cliperul lui, White Witch, pe 
urmele lui Struan, cu o încărcătură întreagă de opiu la 
bord. Struan era cu o zi înaintea lui cu cliperul China Cloud, 
şi se aflau amândoi într-o cursă care pe care, pentru că 
transportau amândoi opiu din teritoriile britanice ale Indiei 
spre pieţele din China. Se zice că Tyler şi-a turnat nişte 
brandy în găvanul scurs al ochiului şi a început să-şi înjure 
marinarii să ridice mai multe vele! Peter Marlowe se opri o 
clipă şovăind, apoi continuă. Dirk a fost ucis în timpul unui 
taifun la Happy Valley, în 1841, iar Tyler muri sărac, fără 
para chioară, după ce dădu faliment, prin 1893. 

— Cum, fără un ban, Peter? se miră Casey. 

— Povestea spune că fiica lui, Tess, fiica lui cea mare, 
Struan Cotoroanţa cum i se spunea mai apoi, a complotat 
ani de zile cum să-l doboare pe taică-su, doar ştii că ea se 
măritase cu Culum Struan, unicul fiu al lui Struan, da? Ei 
bine, Struan Cotoroanţa a pus în taină la cale cu banca 
Victoria, întemeiată de Tyler în 1840, şi cu firma Cooper- 
Tillman, partenerul lui Tyler în SUA treaba asta frumoasă. 


L-au prins la mijloc şi au dus de râpă marea Casă Brock şi 
Fiii, făcând-o să dispară într-un singur dezastru uriaş. A 
pierdut totul, navele de transport, depozitele, rezervele de 
opiu, acţiunile, totul, totul. A fost pur şi simplu şters de pe 
faţa pământului. 

— Şi ce s-a mai întâmplat cu el? 

— Nu prea mai ştiu bine, nimeni nu mai ştie exact, dar se 
spune că în aceeaşi noapte, 31 octombrie 1863, bătrânul 
Tyler s-a dus la Aberdeen, un port de cealaltă parte a Hong 
Kongului, şi nepotul său cel mare, Iom, care pe atunci avea 
douăzeci şi cinci de ani, şi alţi şase marinari de-ai lui, au 
furat o lorcea oceanică, o navă cu corpul caracteristic al 
navelor chinezeşti, dar cu greementul şi velatura ca la cele 
europene, şi au întins-o pe mare. Era înnebuniţi de furie, 
aşa se zice, şi a ridicat flamura firmei Brock în vârful 
catargului mare, îşi înfipsese pistoale la brâu şi o sabie de 
abordaj plină de sânge - ca să pună mâna pe navă uciseseră 
patru oameni. Când au ajuns la gâtuitura portului, le-a luat 
urma un bric-cuter, dar Tyler l-a zdrobit cu tunurile. Pe 
vremea aceea aproape toate navele erau înarmate cu 
tunuri din cauza piraţilor, şi apele acestea au fost mai 
întotdeauna infestate de pirați din vremuri imemoriale. Aşa 
că bătrânul Tyler a ieşit în larg, avea un vânt prielnic 
dinspre est şi se pregătea să vină şi furtuna. Când au ajuns 
în dreptul gurilor de la Aberdeen spumega de furie şi 
blestema. A blestemat-o pe Struan Cotoroanţa, a blestemat 
insula asta, Banca Victoria care-l trădase, pe cei din familia 
Cooper de la firma Cooper şi Tillman, dar cel mai amarnic îl 
blestema pe tai-panul care murise de douăzeci de ani şi mai 
bine, şi bătrânul Tyler urla că se va răzbuna. Se zice că urla 
că se va îndrepta spre nord să se apuce de jaf şi cu 
agoniseala aceea să pornească din nou compania şi Casa |. 
Pe Dumnezeul meu că mă întorc eu, mă întorc eu şiam să 
mă răzbun şi atunci Nobila Casă voi fi eu, pe Dumnezeul 
meU. Am să mă întorc eu.” 


Bartlett şi Casey simţiră cum îi trece un fior rece prin şira 
spinării în vreme ce Peter Marlowe îşi drese vocea, apoi 
continuă. 

— Tyler a pornit spre nord şi n-a mai auzit nimeni de el 
vreodată, nici urmă, nici de el, nici de lorcea aceea, nici din 
echipajul lui. Dar chiar aşa, el e încă prezent aici, la fel ca 
Dirk Struan. Indiferent ce afaceri vreţi să faceţi cu Nobila 
Casă, să nu uitaţi niciodată că veţi avea de-a face şi cu cei 
doi, sau cu fantomele lor. În noaptea în care Dunross a 
preluat funcţia de tai-pan, firma Struan a pierdut nava 
amiral a flotei sale de cargouri, Lasting Cloud, într-un 
taifun. A fost un dezastru financiar fantastic. S-a scufundat 
în largul Formosei, Taiwanului, şi s-a dus la fund cu tot 
echipajul, în afară de un singur marinar de rând, un tânăr 
englez. Era pe puntea de comandă când s-a întâmplat 
catastrofa şi a jurat că au fost atraşi spre stâncile de care s- 
au zdrobit de nişte semnale luminoase false şi că a auzit cu 
urechile lui un râs groaznic de nebun în vreme ce nava se 
scufunda. 

Casey se scutură ca de frig fără să vrea. Bartlett observă, 
şi o apucă de mână ca din întâmplare, iar ea îi zâmbi 
recunoscătoare; 

— Peter, oamenii de pe aici vorbesc de cei morţi de acum o 
sută de ani de parcă ar fi în camera de-alături. 

— Un vechi obicei chinezesc, îi răspunse Peter Marlowe 
imediat. Chinezii socotesc că trecutul stăpâneşte viitorul şi 
explică prezentul. E drept că Hong Kongul dăinuie de 
numai o sută şi douăzeci de ani, aşa că un bătrân de optzeci 
de ani din zilele noastre. Să-l luăm de exemplu pe Phillip 
Chen, actualul comprador. Are şaizeci şi cinci de ani acum, 
bunicul său a fost faimosul Sir Gordon Chen, fiul nelegitim 
al lui Struan, mort în 1907, la vârsta de optzeci şi şase de 
ani. Aşa că pe vremea aceea Phillip avea vreo nouă ani. Un 
băiat isteţ de nouă ani îşi aminteşte tot felul de poveşti pe 
care cinstitul său bunic i le-o fi spus despre părintele său, 
taipanul, şi despre May-may, vestita lui iubită. Şi povestea 


spune că Sir Gordon Chen era şi el un caracter afurisit, un 
adevărat strămoş! Avea vreo două neveste oficiale, opt 
concubine de diverse vârste, şi lăsase familia Chen, în 
continuă înmulţire, destul de bogată, destul de puternică, 
înzestrată cu de toate. Rugaţi-l pe Dunross să vă arate 
portretul lul. Eu nu am văzut decât nişte copii, dar 
Dumnezeule, ce bărbat chipeş era. Şi mai există şi azi vreo 
duzină de oameni care l-au văzut cu ochii lor, unul dintre 
părinţii întemeietori de dinastii. Şi, Dumnezeule, Struan 
Cotoroanţa a murit doar în urmă cu, patruzeci şi şase de 
ani. la uitaţi-vă colo, şi Marlowe arătă spre un bătrânel 
pirpiriu şi sfrijit, subţirel ca un lăstar de bambus, dar la fel 
de tare, care vorbea plin de înflăcărare cu o tânără 
doamnă. E Vincent McGore, tai-pan al celui de-al cincilea 
mare hong. Compania comercială asiatică internaţională. A 
lucrat ani de zile pentru Sir Gordon, iar apoi pentru Nobila 
Casă, zise şi zâmbi deodată. Povestea spune că a fost iubitul 
Struan Cotoroanţei pe când el avea vreo optsprezece ani, 
proaspăt sosit cu o navă de transportat vite dintr-un port de 
prin Orientul Mijlociu, ei, individul nu e câtuşi de puţin 
scoţian! 

— Peter, interveni Fleur, nu mai exagera şi tu. Povestea 
asta ai încropit-o tu singur. 

— Şi ce-ţi pasă! îi spuse el, zâmbind mai departe. Ea nu 
avea decât şaptezeci şi cinci la vremea aia. 

Râseră cu toţii. 

— Chiar e adevărat? se interesă Casey. Chiar? 

— Cine mai ştie care-i adevăr şi care-i închipuire, Casey. 
Dar asta mi s-a spus şi mie. 

— Eu una nu cred o iotă, spuse Fleur hotărâtă. Lui Peter îi 
cam place să scornească tot felul de poveşti. 

— Peter, de unde ai adunat tu toate chestiile astea? se 
interesă Bartlett. 

— Unele chestii le-am citit. Există exemplare din ziarele 
vremii care ţin până pe la anul 1870, la biblioteca 
Tribunalului. Apoi mai există şi Istoria Tribunalelor din 


Hong Kong. Şi dacă te interesează Hong Kongul, e o carte 
cât se poate de mare şi de documentată. Dumnezeule, şi la 
ce fel de instanţe recurgeau pe vremea aceea aşa numiții 
judecători şi secretari coloniali, guvernatori şi poliţişti, tai- 
pani nobili şi oameni de rând. Mită, crimă, corupţie, adulter, 
piraterie, fraudă. Găseşti de toate acolo. Apoi am mai şi 
întrebat în dreapta şi-n stânga. Şi mai există zeci de chinezi 
bătrâni cărora le face plăcere să-şi aducă aminte de 
vremurile de odinioară şi care ştiu o groază de lucruri 
despre Asia şi despre Shanghai. Şi mai sunt o seamă de 
oameni încă plini de ură, nu doar plini de invidie şi care nu 
pot să nu toarne puţină otravă când e vorba de buna 
reputaţie a cuiva, sau chiar de o proastă reputaţie. 
Bineînţeles că eşti nevoit să mai cerni informaţiile, să alegi 
ce e fals de ce-i adevărat, şi e tare greu, dacă nu cumva 
chiar imposibil. 

O vreme Casey rămase pe gânduri, apoi spuse: 

— Peter, cam cum a fost la Changi? Dar adevărat! 

Pe faţa lui nu se citi nimic, doar privirea i se schimbă cu 
totul. 

— Changji a fost o Facere, locul unde lumea a început din 
nou, şi glasul lui îi îngheţă pe toţi şi ea o văzu pe Fleur cum 
îl apucă de mână, dar în aceeaşi clipă el păru să se întoarcă 
la realitate. Draga mea, nu s-a întâmplat nimic, îi spuse el, 
şi tăcuţi, oarecum stânjeniţi, cei doi coborâră spre terasa de 
jos, iar Casey îşi dădu seama că făcuse o gafă şi intrase într- 
un loc interzis. Haideţi să bem ceva, ce zici Casey? îi strigă 
Peter Marlowe blând şi aerul de stânjeneală se risipi. 

— Da, mulţumesc de invitaţie, Peter. 

— Linc, mai spuse Peter Marlowe, există o minunată zestre 
de acte violente ce se moşteneşte de la o generaţie la alta la 
neamul ăsta de pirați. Şi, drept să-ţi spun, cred că asta au 
rămas cu toţii. Aici e un loc cu totul aparte, şi aici se nasc 
oameni aparte, spuse el. Iar după un moment de gândire 
adăugă: Am auzit că ai de gând să te apuci de afaceri aici. 
Dacă aş fi în locul tău aş avea mare, mare grijă. 


Ora 23.05. 

Dunross, urmat de Brian Kwok, porni după Roger Crosse, 
şeful Serviciului Special de Informaţii, care se afla pe 
terasă, sporovăind cu Armstrong şi cu trei americani! Ed 
Langan, comandantul Ed Mishauer, în uniforma ofiţerilor de 
marină, şi Stanley Rosemont, un individ înalt în jur de 
cincizeci de ani. Dunross nu ştia că Langan era de la FBI, şi 
nici că Mishauer era reprezentantul serviciului de 
Informaţii al marinei militare americane, ci doar că lucrau 
la consulat. Despre Rosemont ştia că lucra la CIA, ignorând 
ce funcţie avea acolo. Doamnele se întorceau din nou pe la 
mese, sau porniseră să se preumble şi să povestească pe 
terasă sau prin grădină. Bărbaţii se întinseseră la băutură. 
Petrecerea împrumuta din blândeţea acelei nopţi. Câteva 
perechi mai dansau în salon, legănate de o muzică suavă şi 
domoală. Printre cei ce dansau era şi Adryon. Dunross o 
văzu pe Penelope încercând stoică să-i facă faţă lui 
Havergill, îi mai zări pe Bartlett şi Casey adânc cufundaţi în 
discuţie cu Peter Marlowe şi Fleur, şi ar fi vrut al naibii de 
mult să audă ce se vorbeşte acolo. Marlowe, individul acela 
a ajuns o belea, se gândi el în trecere. Deja ştie o mulţime 
de secrete şi dacă ajunge să citească şi lucrarea noastră. N- 
are nici o şansă, nici dacă înţepeneşte de tot. Lucrarea aia 
n-apucă el s-o citească. Cum a putut Alistair să fie atât de 
idiot! 

În urmă cu câţiva ani, Alistair Struan angajare un 
cunoscut scriitor să aştearnă pe hârtie istoria familiei 
Struan pentru a sărbători 125 de ani de la începutul firmei 
şi-i pusese la dispoziţie catasfife vechi, tone de hârtii 
gălbejite pe care nu le mai citise nimeni şi nici nu le triase 
cineva. În numai un an de zile, scriitorul dăduse la iveală o 
veritabilă şi incitantă saga, ce reînvia o mulţime de 
întâmplări şi afaceri despre care se crezuse că sunt 
îngropate pe vecie în uitare. Cutremuraţi de descoperire, îi 
mulţumiseră scriitorului şi încheiaseră socotelile cu el, 
plătindu-l generos, iar cele două copii ale lucrării, singurele 


existente, fuseseră închise în seiful tai-panului. Dunross se 
gândise chiar să le distrugă, dar apoi mai chibzuise, 
cântărind că viaţa-i viaţă, jossu-i joss şi dacă doar vor fi 
citite nu se va întâmpla nimic. 

— Hello, Roger, făcu el, zâmbind cam mohorât. Ne putem 
lipi şi noi? 

— Bineînţeles, tai-pan, îl întâmpină Crosse plin de căldură, 
la fel ca şi ceilalţi. Simte-te ca acasă. 

Americanii zâmbiră auzind gluma asta. Discutară mai 
departe despre lucruri mărunte, despre cursele de 
sâmbătă, după care Langan, Rosemont şi comandantul 
Mishauer, simțind că ceilalţi au de discutat chestiuni 
personale, se scuzară şi se retraseră. Când rămaseră 
singuri, Brian Kwok prezentă în rezumat ce-i spusese 
Dunross. 

— Ian, vom aprecia foarte mult ajutorul pe care ni-l dai, îi 
spuse şi Crosse, ţintuindu-l cu privirea lui pătrunzătoare. 
Brian are dreptate când spune că treaba-i foarte riscantă. 
Dacă mai există şi alte rapoarte ale lui AMG. Chiar dacă nu 
există, unii băgăreţi s-ar putea să dorească să cerceteze 
totuşi. 

— Spune-mi şi mie exact cum şi când aţi obţinut copia 
ultimului raport. 

— De ce? 

— Le-aţi obţinut chiar voi direct sau prin intermediul 
altcuiva? 

— De ce? 

— Pentru că e foarte important! şi vocea lui Dunross se 
aspri. 

— De ce? 

Tai-panul îl fixă cu privirea lui grea şi ceilalţi trei simţiră 
puterea personalităţii sale copleşindu-i. Dar şi Crosse ştia 
ce vrea. 

— Ian, îţi pot răspunde doar parţial la întrebare, îi replică 
el cu răceală. Dar dacă eu îţi spun, îmi spui şi tu mie ce mă 
interesează? 


— Da. 

— Am primit o copie a raportului azi dimineaţă. Un ofiţer 
de informaţii, bănuiesc că în Anglia, i-a şoptit unui prieten 
de aici că un curier se îndreaptă spre tine ca să-ţi aducă 
ceva ce ar fi de interes şi pentru noi. Şi omul său de 
legătură din Hong Kong ne-a întrebat dacă ne-ar interesa 
să ne aruncăm şi noi o ochire peste hârtiile aleA. Pentru o 
recompensă corespunzătoare! şi Crosse fu convins că 
ceilalţi doi ofiţeri care-şi aminteau care era adevărata 
poveste erau de două ori impresionați de discuţie. În 
dimineaţa asta, mi s-a adus fotocopia direct acasă de către 
un chinez pe care nu l-am mai văzut în viaţa mea. 1 s-a 
plăti. Şi înţelegi cred că în astfel de situaţii nu mai întrebi 
şi numele omului. Ei şi acum de ce te interesează? 

— Când anume în dimineaţa asta? 

— La ora 6.04, dacă chiar vrei ora exactă. Dar de ce ţi se 
pare atât de importantă ora asta? 

— Pentru că Alan Medford Gr. 

— Ah, tată, iartă-mă că te întrerup, dădu Adryon buzna 
peste ei, cu sufletul la gură, trăgând după ea un tânăr înalt, 
arătos, cu smochingul cam şleampăt, cravata răsucită şi 
nişte pantofi ieftini, maro închis, care nu se prea potriveau 
cu eleganța din jur. lartă-mă că te deranjez, dar pot să mai 
schimb muzica asta? 

Dunross îl măsură pe tânăr. Îl cunoştea pe Martin Haply şi 
faima lui: un ziarist canadian, şcolit în Anglia, de vreo 
douăzeci şi cinci de ani, aflat în colonie de circa doi ani, 
care ajunsese pedeapsa lumii afacerilor. Pe toată lumea 
supăra sarcasmul său muşcător, dezvăluirile lui cu privire la 
unele personalităţi ale lumii financiare şi despre unele 
afaceri, care se practicau la Hong Kong dar nu aveau 
echivalent în restul lumii occidentale. 

— Tată, muzica asta e cumplită, se repezi din nou Adryon, 
şi mama mi-a zis să te întreb pe tine ce-i de făcut. Pot să le 
spun să mai cânte şi altceva? Te rog! 

— Dar să nu faci din petrecerea asta un spectacol! 


Fată râse, Dunross îşi îndreptă atenţia asupra lui Martin 
Haply. 

— Bună seara. 

— Bună seara, tai-pan, îi răspunse tânărul sigur de el, cu 
un zâmbet provocator. Adryon m-a invitat aici. Sper că nu v- 
a deranjat că am sosit abia după ce s-a servit masa, nu? 

— Bineînţeles că nu, distrează-te, îi spuse Dunross, care 
apoi adăugă sec: Şi mai sunt aici o mulţime de prieteni de-ai 
dumitale. 

Haply râse. 

— N-am ajuns la cină pentru că am luat urma unei afaceri 
parşive. 

— Ei? 

— Da. Se pare că anumite cercuri interesate, împreună cu 
o anumită bancă importantă au răspândit zvonuri 
nefavorabile despre solvabilitatea unei bănci chinezeşti. 

— Vrei să zici de Ho-Pak? 

— O prostie. Zvonurile vreau să zic. Maşinaţii tipice pentru 
Hong Kong. 

— Chiar? Dunross auzise toată ziua că banca Ho-Pak a lui 
Richard Kwang exagerase investind mai mult decât avea de 
fapt capital. Chiar eşti sigur? 

— Am mâine în Guardian o coloană întreagă despre treaba 
asta. Şi dacă tot vorbim despre Ho-Pak, continuă ziaristul 
degajat, aţi auzit că mai bine de o sută de depunători şi-au 
ridicat toţi banii de la filiala lor din Aberdeen? S-ar putea să 
fie începutul unui asalt asupra băncii şi. 

— Iartă-mă, tată. Haide, Martin, nu vezi că tata are 
treabă? 

Fata se aplecă şi-l sărută pe Dunross uşor pe obraz, iar el 
o cuprinse cu braţul. 

— Distrează-te, draga mea. 

O urmări cu privirea cum se depărtează în grabă, urmată 
de Haply. Înfumurat afurisit, îi trecu lui Dunross prin minte, 
gândindu-se în acelaşi timp că ar fi vrut să citească de pe 
acum articolul de a doua zi, ştiind că Haply era omul care îşi 


făcea meseria serios, nu putea fi cumpărat şi era bun 
gazetar. Să fi investit oare Richard mai mult decât avea 
posibilitatea? 

— Ce ziceai, lan? Despre Alan Medford Grant! îi 
întrerupse celălalt şirul gândurilor. 

— A, da, iartă-mă, spuse Dunross şi se aşeză din nou la 
masă, încercând să-şi ordoneze problemele, fiecare în 
compartimentul ei. AMG e mort, le spuse el încet. 

Cei trei ofiţeri făcură ochii mari. 

— Cum? 

— Am primit o telegramă la opt fără un minut, seara asta, 
şi am vorbit cu secretarul său de la Londra la nouă şi 
unsprezece minute, Am vrut să aflu de la tine când aţi 
primit documentul pentru că e evident că spionul de la 
KGB, dacă există, a avut timp suficient să cheme Londra şi 
să facă să fie ucis bietul AMG. Nu-i aşa? 

— Da! chipul lui Crosse luă un aer solemn. La ceorăa 
murit? 

Dunross îi relată aproape întreaga conversaţie pe care o 
avusese cu Kieman, în afară de partea care se referea la 
convorbirea cu Elveţia. Un fel de intuiţie îl preveni să nu 
pomenească o vorbă despre asta. 

— Şi acum întrebarea e a fost accident, coincidenţă sau 
crimă? 

— Nu ştiu, spuse Crosse. Dar eu nu cred în coincidenţe. 

— Nici eu. 

— Cristoase Dumnezeule! făcu Armstrong printre dinţi. 
Dacă AMG n-a avut aprobare să destăinuie aceste secrete, 
numai Dumnezeu ştie ce-o, fi şi în celelalte rapoarte, numai 
Dumnezeu şi cu tine, lan. Şi dacă numai tu deţii singurele 
copii existente ale rapoartelor, asta le face şi mai explozive. 

— Dacă există, replică Dunross. 

— Există? 

— Am să vă spun mâine. La ora zece, spuse el şi se ridică. 
Acum vă rog să mă scuzaţi pe mine, adăugă el politicos şi 
fermecător ca de obicei. Trebuie să mă mai ocup şi de 


ceilalţi invitaţi ai mei. Ah, un singur lucru. Ce se aude cu 
Eastern Cloud? 

Crosse păru şocat. 

— Tai-pan, Dumnezeule mare, doar nu facem troc! Brian, 
nu i-ai spus că noi doar dorim să-l ajutăm? 

— Ba da, sir! 

— Prietenii trebuie să-şi ajute prietenii, nu-i aşa, tai-pan? 

— Ba da, absolut. Mulţumesc. 

Îl urmăriră cu privirea până dispăru. 

— Există sau nu există rapoartele alea? mormăi Brian 
Kwok. 

— Dacă există? Eu aş zice că da, interveni Armstrong. 

— Bineînţeles că există, replică Crosse enervat. Dar unde? 
Rămase o clipă pe gânduri, apoi continuă şi mai enervat, iar 
ceilalţi doi tresăriră. Brian, în timp ce tu erai cu lan, Feng 
Purtătorul Vinurilor, chelnerul, mi-a spus că niciuna dintre 
cheile lui nu se potriveşte. 

— Păcătoasă treabă, sir, spuse Brian Kwok îngrijorat. 

— Mda, seiful de aici nu va fi uşor de deschis. 

— Poate că ar trebui să ne uităm şi la Shek-O, sir, aşa 
pentru orice eventualitate, spuse Armstrong. 

— Dacă ai avea nişte documente ca astea, le-ai ţine tu 
acolo? 

— Nu ştiu, sir, Dunross e imprevizibil. Aş fi zis că le ţine în 
bârlogul lui în biroul firmei Struan, acolo ar fi cel mai sigur 
loc. 

— Ai fost vreodată acolo? 

— Nu, sir. 

— Brian? 

— Nu, sir. 

— Ei bine, nici eu, scutură Crosse din cap. Afurisită treabă. 

Brian Kwok spuse meditativ: 

— Doar la noapte am putea trimite o echipă acolo. Există 
un lift particular care duce drept la etajul cu pricina, dar 
pentru asta ai nevoie de o cheie specială. Se bănuieşte că 


mai există un lift din garajul de la subsol, care nu se opreşte 
decât tot acolo. 

— La Londra le-au cam scăpat frâiele din mână, mârâi 
Crosse. Nu pricep de ce amărâţii ăia nu-şi fac treaba aşa 
cum trebuie. Şi nici de ce AMG n-a cerut aprobare pentru 
documentele alea. 

— Poate pentru ca nu dorea ca cei din Serviciul Secret să 
ştie că el face afaceri şi cu cineva din afară, oftă Crosse şi îşi 
aprinse o ţigară rămânând pe gânduri. 

Armstrong simţi un jind să aprindă şi elo ţigară. Luă o 
gură de brandy, dar nu se simţi mai uşurat. 

— Sir, Langan a transmis mai departe copia lui? 

— Da, lui Rosemont aici şi în sacul diplomatic pentru 
cartierul general al FBI-ului la Washington. 

— Dumnezeule, articulă mohorât Brian Kwok, mâine 
dimineaţă o să ştie tot Hong Kongul. 

— Rosemont m-a asigurat că nu va fi aşa, zâmbi Croisse 
strâmb de tot. Dar să fim pregătiţi pentru ce e mai rău. 

— Sir, poate că Ian ar colabora mai strâns cu noi dacă l-am 
informa şi pe el. 

— Nu, mai bine să ne păstrăm şi noi secretele noastre. 
Cred că el pune totuşi ceva la cale. 

— Ce-ar fi să-l rugăm pe inspectorul şef Foxwell să 
vorbească şi el cu Dunross. Doar sunt prieteni vechi. 

— Dacă nu l-a putut convinge Brian, atunci nu reuşeşte 
nimeni. 

— Nici guvernatorul, sir? 

— Nu e nici un motiv să-l mai amestecăm şi pe el, clătină 
Crosse din cap. Brian, tu ai grijă de Shek-O. 

— Să descopăr şi să-i deschid seiful, sir? 

— Nu. Ia cu tine o echipă şi ai grijă să nu intre acolo 
altcineva. Robert, tu du-te la sediu şi cheamă Londra. 
Vorbeşte cu Pensley de la MI-5 şi Sinders de la MI-6. Află 
exact momentul când s-a întâmplat ce s-a întâmplat cu 
AMG, tot ce poţi afla, verifică povestea tai-panului. Verifică 
totul, poate că mai există şi alte copii ale rapoartelor. Apoi 


trimite aici o echipă de trei oameni să supravegheze casa la 
noapte, în special să-l păzească pe Dunross, dar fără ştirea 
lui. Am să mă întâlnesc eu cu cel mai mare în grad dintre ei 
la intersecţia dintre Peak Boad şi Culum's Way peste o oră, 
aşa că ai timp suficient până atunci. Şi mai trimite încă o 
echipă care să supravegheze birourile firmei Struan. Un om 
de-al nostru sa stea în garajul acela pentru orice 
eventualitate. Robert, lasă-mi mie maşina ta. Ne întâlnim la 
mine în birou peste un ceas jumătate. Şi acum la treabă 
amândoi. 

Cei doi căutară gazda ca să-şi ceară scuze că trebuie să 
plece, mulţumiră, şi plecară cu maşina lui Brian Kwok. În 
vreme ce coborau Peak Road cu bătrânul Porsche, 
Armstrong dădu glas gândurilor care-i frământau pe 
amândoi de când îl auziseră pe Dunross: 

— Dacă spionul e Crosse, atunci a avut vreme berechet să 
dea telefon la Londra, sau să-i dea de veste reţelei Sevrin, 
KGB-ului sau cui naiba trebuia să-i dea el de veste. 

— Exact. 

— Noi am plecat de la biroul lui la şase şi zece, ceea ce 
înseamnă unsprezece la Londra, aşa că noi n-am fi avut 
timp, aşa că nu suntem noi. Armstrong se mişcă uşor ca să- 
şi mai aline durerea de spate. Fir-ar să fie, tare-aş mai 
trage o ţigară! 

— Bătrâne, e un pachet în torpedo. 

— Mâine, mâine am să fumez şi eu. Am ajuns ca un alcoolic 
afurisit, râse Armstrong, dar fără nici un fel de veselie, şi se 
uită la prietenul său. Caută să afli cât mai iute posibil cine a 
mai citit azi raportul lui AMG. Cât de repede poţi. 

— La asta mă gândeam şi eu. 

— Dacă numai unul, acela l-a citil. Atunci e încă o dovadă. 
Nu e chiar sigură sigură, dar ne apropiem! îşi stăpâni un 
căscat nervos şi se simţi foarte obosit. Şi dacă-i cel pe care-l 
bănuim noi, atunci suntem la ananghie rău de tot. 

Brian conducea în viteză, foarte bine. 

— A spus cumva când i-a dat o copie lui Langan? 


— Da, la amiază, au luat masa împreună. 

— Informaţia putea să se scurgă şi de la ei. De la 
consulatul lor, acolo-i totul ca o sită. 

— S-ar putea, dar nasul meu zice că nu-i aşa. Rosemont e 
curat, BriaN. La fel şi Langan. Amândoi sunt profesionişti. 

— Eu tot n-am încredere în ei. 

— Tu n-ai încredere în nimeni. Amândoi au cerut celor de 
la centru să verifice ce au făcut Bartlett şi Casey la 
Moscova. 

— În regulă. Cred că am să trimit un telex unui prieten din 
Ottawa. Trebuie să aibă ei vreun fişier despre cei doi. Casey 
e pasăre rară între păsările rare, nu-i aşa? Ce zici, o mai fi 
avut ceva pe ea pe sub rochia aia mulată? 

— Pariu zece dolari contra un penny că n-ai să afli 
niciodată. 

— S-a făcut. 

Când şoseaua făcu un cot, Armstrong admiră priveliştea 
oraşului văzut de sus şi a portului, unde crucişătorul 
american, luminat din toate părţile, stătea amarat la cheul 
Hong Kongului. 

— În vremurile bune, erau aici vreo jumătate de duzină de 
nave militare de-ale noastre, spuse el întristat. Ehei, 
bătrâna noastră marină regală! 

În timpul războiului fusese ambarcat pe distrugătoare, 
locotenent în marina regală. De două ori s-a scufundat nava 
sub el, o dată la Dunkirk, a doua oară în largul portului 
Cherbourg, în a treia zi a debarcării din Normandia. 

— Mda, păcat de marina noastră de război, vremurile nu 
stau pe loc, merg înainte. 

— Şi nu-s mai bune acum, Brian. Păcat că tot imperiul 
nostru a ajuns cam pe drojdie. Era mai bine înainte. Toată 
lumea asta parcă o ducea mai bine. Afurisit războiul ăla! 
Afurisiţi nemţii, afurisiţi să fie şi japonezii.” 

— Mda, şi dacă tot vorbim de marină, ce zici de Mishauer? 

— Tipul din serviciul de Informaţii al marinei? Băiat bun, 
spuse Armstrong obosit. Am discutat o mulţime de-ale 


noastre. I-a şoptit bătrânului că SUA au să-şi dubleze Flota 
a Şaptea. Şi treaba-i atât de supra ultrasecretă că n-a avut 
încredere să comunice asta la telefon, în Vietnam se vor 
debarca trupe, masiv. 

— Amărâţil. O să-i toace şi pe ei ca şi pe franţuji. Ce naiba, 
ei nu citesc ziarele, ca să nu mai zic nimic de rapoartele 
serviciilor secrete? 

— Mishauer a mai ciripit că portavionul lor nuclear va sosi 
într-o vizită de refacere şi recreere poimâine. Altă veste 
ultrasecretă. Ne-au rugat să dublăm serviciile de pază şi să- 
i păzim ca nişte dădace bune pe toţi iankeii care vor cobori 
la țărm. 

— Cu asta alte belele. 

— Mda, adăugă Armstrong acru, mai ales că bătrânul a 
pomenit de un cargou sovietic avariat care a cerut să intre 
în port pentru reparaţii o dată cu mareea de seară. 

— Dumnezeule mare Cristoase! strigă Brian corectându-şi 
o mişcare involuntară de volan. 

— Aşa am zis şi eu. Mishauer aproape că a făcut un atac 
de cord, iar Rosemont a înjurat mai bine de două minute. 
Bătrânul le-a dat asigurări, bineînţeles, că nici un rusnac nu 
va pune piciorul pe uscat fără permisiune specială, ca de 
obicei, şi o să ne ţinem de coada lor, ca de obicei, dar vreo 
câţiva tot se va întâmpla să aibă nevoie de un doctor sau 
mai ştiu eu ce o să le căşune atunci pe loc, şi tot o să scape 
din plasa noastră. 

— Mda, îngăimă Brian Kwok. Robert, sper să punem mâna 
pe rapoartele lui AMG. Sevrin e un cuţit înfipt în pântecele 
Chinei. 

— Cam aşa-i. 

O vreme merseră în tăcere. 

— Noi am cam pierdut războiul, nu-i aşa? făcu Armstrong. 

— Cam aşa! 

Ora 23.25. 

Cargoul sovietic Soveţki Ivanov a fost amarat la cheul 
imens al docurilor de la Wampoa care au fost construite pe 


terenuri recuperate din mare în partea de est a zonei 
Kowloon. Nava era inundată de lumina reflectoarelor. O 
navă de douăzeci de mii de tone care făcea rutele Asiei şi 
avea baza la Vladivostok, departe în nord. Deasupra 
castelului de comandă se ridicau o mulţime de antene şi 
echipamente moderne de radar. Marinari ruşi stăteau lângă 
piciorul scării de acces de la prova şi de la pupa, şi, în 
apropiere, făcea de pază câte un poliţist chinez în uniformă 
regulamentară de serviciu, kaki, pantaloni scurţi, şosete 
trei sferturi, centură neagră şi pantofi. Marinarul care 
cobora la țărm trebui să prezinte actele să-i fie verificate 
întâi de tovarăşii săi, apoi de polițistul chinez, pentru ca 
apoi, pe când se îndrepta spre poarta docurilor, de cine ştie 
unde, să apară doi chinezi în civil care porniră pe urmele 
lui, fără să se ferească în vreun fel. Un alt marinar cobori pe 
scara de la pupa. Se supuse şi el aceloraşi verificări de 
documente, pentru ca apoi alţi doi poliţişti în civil să se ia pe 
urmele lui. Neauzită şi nebăgată în seamă, o barcă cu rame 
fu coborâtă la pupa, în partea dinspre larg, unde nu putea fi 
văzută, dispăru în întunericul cheului înalt, apoi lunecă fără 
un zgomot de-a lungul său spre o scară umedă, tăiată în 
piatră, la vreo cincizeci de metri distanţă. În barcă se aflau 
doi oameni, strapazanele ramelor erau înfăşurate cu grijă 
să nu scârţâie. Lia piciorul scării, barca se opri. Cei doi 
rămaseră în ascultare, trăgând cu urechea foarte atenţi. 

La scara de la prova navei apăru un al treilea marinar care 
porni poticnindu-se la vale, la capătul scării fu oprit de 
marinarul de vardie care-i verifică documentele, se stârni 
discuţie, primului i se interzise să coboare, pentru că se 
vedea că e beat şi, înjurând de mama focului dădu să-i ardă 
o scatoalcă celuilalt, dar vardia se feri cu uşurinţă şi-i arse 
la rândul lui un pumn în falcă, celălalt îi răspunse la fel. 
Atenţia celor doi poliţişti chinezi se îndreptă spre locul 
scandalului. Individul vânjos, ciufulit, ce stătuse la pupa 
bărcii cu rame, urcă iute scara cheului, trecu iute de zona 
luminată a docului şi a căii ferate şi dispăru pe unul din 


drumurile de acces ale şantierului naval fără să fie zărit de 
cineva! Barca porni înapoi spre navă, pe drumul pe care 
venise, şi în aceeaşi secundă scandalul de la scară încetă. 
Beţivul dărâmat fu purtat înapoi la bord, cu destulă 
blândeţe. În inima docurilor, ciufulitul mergea alene, fără 
grijă. Din când în când, arunca, doar ca din întâmplare, ca 
un om cu experienţă, câte o privire înapoi să se convingă că 
nu-i luase nimeni urma. Era îmbrăcat în veşminte tropicale 
de culoare închisă, pantof cu talpă de cauciuc. Documentele 
lui de marinar adevereau că era Igor Voranski, marinar 
calificat, din marina comercială sovietică. Se feri să se 
apropie de porţile şantierului naval ca şi de poliţiştii care le 
păzeau, o luă de-a lungul zidului vreo sută de metri şi 
ajunse la o uşă laterală. Uşa dădea spre o alee în cartierul 
Taiwan Shan, o mahala de cocioabe înghesuite din tablă 
ondulată, placaje şi cartoane. Grăbi paşii. Curând ieşi din 
mahalaua aceea, ajungând la străzi luminate bine cu 
prăvălii şi crâşme, pline de oameni şi, în cele din urmă, 
nimeri pe Calea Chatham. Acolo opri un taxi. 

— Mong Kok, cât de iute poţi, îi spuse el în engleză. La 
feribotul de Yaumati. 

Şoferul se uită obraznic la el. 

— E? 

— Ayeeyah! exclamă deîndată Voranski, şi adăugă într-o 
perfectă şi severă cantoneză: Mong Kok! Eşti surd? Ai 
adulmecat cumva pulbere albă? Poate crezi că eu oi fi vreun 
afurisit de turist străin de prin Ţara Muntelui de Aur, tocmai 
pe mine care se vede că sunt din Hong Kong şi trăiesc aici 
de douăzeci de ani! Ayeeyah! La feribotul de la Yaumati, de 
cealaltă parte a Kowloon-ului. Ai nevoie să-ţi spun eu pe 
unde să ajungi? Eşti cumva din Mongolia de Sus? Eşti 
cumva străin prin părţile astea? 

Şoferul trase jos mohorât semnalul care arăta că taxiul e 
liber, şi apăsă pe acceleraţie îndreptându-se spre sud şi 
apoi spre vest. Clientul de pe bancheta din spate se uită în 
urmă. Nu zări nici o maşină care să-l urmărească, dar nu se 


putea deocamdată relaxa. Ăştia de pe aici sunt deştepţi foc, 
aşa că fii cu băgare de seamă, îşi spuse el. Când ajunseră la 
feribotul de Yaumati, plăti cursa, nu-i dădu bacşişul de 
rigoare, dispăru în mulţime şi ieşi pe altă parte, oprind un 
alt taxi. 

— La feribotul pentru Muntele de Aur. 

Şoferul încuviinţă somnoros, căscă şi porni spre sud. La 
staţia de feribot îi plăti şoferului încă înainte de a se fi oprit 
maşina, sări jos şi se amestecă în mulţimea ce se îndrepta 
spre bariera curselor pentru Hong Kong, dar, o dată trecut 
de barieră, nu se îndreptă spre poarta de accesa 
feribotului, ci spre toaletă, ieşi şi de acolo şi deschise uşa 
unei cabine telefonice şi intră. Acum fiind sigur că nu fusese 
urmărit se mai linişti. Introduse o monedă şi formă 
numărul. 

— Da? se auzi o voce de bărbat în engleză. 

— Cu domnul Lop-sing, vă rog. 

— N-am cunoştinţă de numele ăsta. Aici nu e nici un Lop- 
ting. Aţi format un număr greşit. 

— Doresc să las un mesaj. 

— Îmi pare rău, dar aţi format un număr greşit. Mai uitaţi- 
vă o dată în cartea de telefon. 

Voranski se linişti cu totul, pulsul i se mai potoli şi el. 

— Vreau să vorbesc, cu Arthur, spuse el în engleza lui 
perfectă. 

— Îmi pare rău, dar încă nu a venit. 

— Dar i s-a spus să fie acolo şi să aştepte telefonul meu, i-o 
tăie el scurt. De ce a intervenit schimbarea asta? 

— Cine e la telefon, vă rog? 

— Brown! strigă el, folosind numele conspirativ. 

Se mai calmă puţin când auzi cum în aceeaşi secundă 
vocea celuilalt împrumută o notă de respect aşa cum se 
cuvenea. 

— Pai, ah, domnule Brown, bine aţi venit din nou la Hong 
Kong. Arthur mi-a telefonat anunţându-mi că o să veniţi. Mi- 


a spus să vă spun că totu-i pregătit pentru întrevederea de 
mâine. 

— Când ar trebui să se întoarcă? 

— În orice clipă, sir. 

Voranski înjură în gând pentru că era obligat să telefoneze 
la navă într-un ceas. Nu-i plăceau schimbările de planuri. 

— Bine, făcu el. Spune-i să mă sune la 32 (numărul de cod 
al apartamentului din clădirea Sinclair Towers unde se 
întâlneau în secrct). Americanul a apărut? 

— Da. 

— Bun. Era însoţit de cineva? 

— Da. 

— Bun. Şi? 

— Arthur nu mi-a mai spus altceva. 

— Te-ai întâlnit cu ea? 

— Nu. 

— Dar Arthur? 

— Nu ştiu. 

— Dar a stabilit cineva vreun contract cu vreunul din ei? 

— Îmi pare rău, dar nu cunosc. Arthur nu mi-a spus. 

— Şi cu tai-panul ce se aude? 

— 'Totu-i aranjat. 

— În regulă. Cât ţi-ar lua ca să ajungi la 32 dacă va fi 
necesar? 

— Zece, cincisprezece minute. Vreţi să ne întâlnim acolo? 

— Am să hotărăsc mai târziu dacă e nevoie. 

— Ah, domnule Brown, Arthur s-a gândit că s-ar putea să 
doriţi să vă ţină cineva dc urât, după o călătorie atât de 
lungă. O cheamă kKoh. Maureen Koh. 

— Drăguţ din partea lui. Foarte drăguţ. 

— Numărul ei de telefon e chiar lângă telefonul de la 32. 
Doar sunaţi şi fata vine în jumătate de oră. Arthur voia să 
ştie dacă superiorul dumneavoastră va fi şi el cu 
dumneavoastră în seara astA. Dacă ar avea şi el nevoie să-i 
ţină cineva de urât. 


— Nu. EL. Vino aşa cum ne-am înţeles, mâine la întâlnire. 
Dar mâine seară va dori şi el să se bucure de ospitalitatea 
voastră. Noapte bună. 

Voranski puse plin de sine, receptorul în furcă, conştient 
de gradul său înalt în KGB. În clipa aceea uşa cabinei 
telefonice se deschise brusc, un chinez dădu buzna 
înăuntru, un altul blocă ieşirea. 

— Ce nai. 

Şi cuvintele muriră o dată cu el. Pumnalul lung şi subţire 
ieşi uşor. Chinezul lăsă trupul să se prăbuşească, preţ de o 
clipă se uită la grămada aceea inertă, îşi şterse pumnalul de 
cadavru, şi-l vara înapoi în teacă, în mânecă. Zâmbi larg 
celuilalt chinez solid care încă mai bloca vederea prin 
geamul din partea de sus a uşii, ca şi cum lui i-ar fi venit 
apoi rândul să dea un telefon, apoi puse o monedă şi formă 
un număr. Când sună a treia oară, o voce politicoasă spuse: 

— Inspectoratul de poliţie 'Islni Sha sui, bună seara. 

Individul zâmbi drăceşte şi apoi spuse în dialectul din 
Shanghai, pe un ton foarte obraznic: 

— Vorbeşti dialectul din Shanghai? 

De cealaltă parte se simţi un fel de şovăială, se auzi un 
declic, şi o altă voce în dialectul din Shanghai spuse: 

— Aici sergentul Tang-po. Ce vrei să ne spui? 

— Un agent sovietic s-a strecurat prin plasa voastră de 
neisprăviţi ce vă daţi şi la mamele voastre, nesimţit de 
nimeni ca o baligă de bou, dar de-acum a ajuns la strămoşii 
lui. Şi tot noi cei din loja de 14 Carate trebuie să vă facem şi 
treaba voastră infectă de gunoieri? 

— Ce sov. 

— Ţine-ţi gura şi ascultă! Mortăciunea asta de rahat de 
broască e în cabina telefonică de la feribotul Golden, în 
Kowloon. Aşa că spune-le superiorilor tăi care-şi regulează 
mamele să belească şi ei ochii la duşmanii Chinei şi nu 
numai la gaura împuţită a curului lor! 

Agăţă receptorul în furcă şi ieşi din cabină. Se întoarse şi 
scuipă pe cadavru, închise uşa şi apoi el şi tovarăşul său 


dispărură în mulţimea trecătorilor ce se îndreptau spre 
capătul feribotului pentru Hong Kong. Nici nu-l băgă în 
seamă pe cel care-i urmărea, un american scund şi vânjos, 
îmbrăcat ca toţi ceilalţi turişti, cu inevitabilul aparat foto 
după gât. Deodată se sprijini de parapetul din babord al 
feribotului, contopindu-se perfect cu restul mulţimii, şi-şi 
îndrepta aparatul când într-o direcţie, când în cealaltă, în 
vreme ce nava se îndrepta spre insula Hong Kong. Dar, spre 
deosebire de ceilalţi turişti, filmul din aparat era cu totul 
special, după cum la fel de speciale erau şi lentilele şi 
aparatul. 

— Salutare, amice, îi strigă un alt turist, apropiindu-se de 
el. Te-ai distrat bine? 

— Nemaipomenit, îi răspunse cel dintâi. Hong Kongul e un 
loc splendid, nu-i aşa? 

— Ba poţi s-o mai spui o dată, şi se întoarse admirând 
priveliştea. Minneapolis nici nu miroase pe lângă Hong 
Kong. 

Cel dintâi se suci în aşa fel încât să nu-i piardă pe cei doi 
chinezi pe care-i urmărea cu coada ochiului, apoi spuse cu 
glas coborât: 

— Avem probleme. 

Celălalt turist albi. 

— L-am pierdut cumva pe omul nostru? Tom nu s-a întors, 
sunt sigur, doar am păzit eu amândouă ieşirile. Am crezut 
că-i reperat bine în cabina aceea telefonică. 

— Poţi să pariezi că a fost cât se poate de bine reperat. la 
uită-te şi tu înapoi, colo în rândul din mijloc, maimuţoiul ăla 
de chinez cu cămaşa aia albă şi cel de alături. Blestemaţii 
ăia doi l-au dat gata. 

— Dumnezeule, exclamă Marty Povilz, unul dintre membrii 
echipei CIA desemnaţi să urmărească tot ce se întâmplă pe 
Sovieţki Ivanov, şi se uită atent la cei doi chinezi. Din 
Kuomintang? Naţionalişti? Sau poate comunişti? 

— Rahat! Habar n-am. Dar ăla-i şi acum ţeapăn în cabina 
telefonului de colo. Unde-i Rosemont? 


— A şteR. Şi Povitz se opri brusc, apoi vorbi din nou cu 
voce tare devenind iarăşi turistul încântat de tot ce vede, în 
vreme ce pasagerii începură să se bulucească spre ieşire. Ia 
uite colo, arătă el spre creasta gorganului unde se ridicau 
blocuri înalte, luminate din toate părţile după cum erau şi 
casele ce împestriţau pantele, mai ales una dintre ele, cea 
mai înaltă locuinţă particulară din Hong Kong, ce lucea ca 
un giuvaier. Ei, ăla care are norocul să locuiască acolo 
înseamnă că-i taman în vârful lumii ăsteia! 

Tom Connochie, cel mai mare în grad dintre cei doi, oftă 
din adâncul inimii: 

— Aia trebuie să fie casa vreunui tai-pan. 

Şi-şi aprinse o ţigară, cu gândurile aiurea şi dădu drumul 
chibritului care începu să se rotească apropiindu-se de faţa 
apei. Apoi, tot discutând ca nişte turişti getbeget, fotografie 
şi locuinţa aceea şi apoi termină filmul făcând ultimele 
cadre cu cei doi chinezi. Reîncărcă apoi alt film în aparat şi, 
nevăzut de nimeni, îi strecură partenerului său filmul făcut 
mai înainte. Apoi, aproape fără să mişte buzele, îi zise: 

— Îndată ce tragem la mal, du-te şi sună-l pe Rosemont, 
spune-i că avem probleme şi apoi du-te şi ai grijă să fie 
developat şi copiat filmul încă în seara asta. Am să te sun eu 
după ce-i duc la culcare pe ăştia doi. 

— Eşti nebun? Doar n-ai să te iei după ei de unul singur. 

— Marty, trebuie, n-am ce face, şi filmul s-ar putea să se 
dovedească foarte important. Nu vreau să mai riscăm şi cu 
el. 

— Nu. 

— Marty, fir-ar să fie, doar eu sunt tai-pan în operaţia asta. 

— Ordinele glăsuiesc să mergem câte do. 

— Şterge-te la fund cu ordinele! şuieră Connochie. Sună-l 
pe Rosemont şi ai grijă să nu aiureşti filmul, mai adăugă el, 
după care, cu voce tare, strigă încântat: O noapte 
nemaipomenită pentru navigaţie, ei? 

— Nemaipomenită. 


Făcu uşor cu capul spre licăririle de lumină de pe gorgan, 
apoi îşi reglă aparatul şi privi prin obiectivul telescopic 
super-puternic. 

— Şi dacă ai ajuns să locuieşti acolo, eşti făcut. 

Dunross şi Bartlett stăteau faţă în faţă în Galeria cea 
Lungă, din capul scărilor. Numai ei doi. 

— Ai căzut la vreo înţelegere cu Gomt? îl întrebă Dunross. 

— Nu, cel puţin deocamdată. 

Era la fel de tranşant, dur şi de elegant ca şi Dunross. 

— Nici tu nici Casey? mai întrebă Dunross. 

— Nu. 

— Dar ai studiat posibilităţile de a o face? 

— lan, am intrat în afaceri ca să facem bani. La fel ca şi 
tine. 

— Da, dar există şi o etică la mijloc. 

— Etica din Hong Kong? 

— Pot să te întreb de câtă vreme durează tratativele 
voastre cu Gomt? 

— Cam de vreo şase luni. Eşti de acord cu propunerea 
noastră făcută azi? 

Dunross încercă să-şi alunge oboseala. El nu dorise să aibă 
discuţia asta cu Bartlett în seara asta, dar se dovedea 
necesară. Simţi că privirile tuturor portretelor de pe pereţi 
îl urmăreau. 

— Ai spus marţi. Am să-ţi răspund marţi. 

— Aşadar până atunci dacă vreau să tratez cu Gomt sau cu 
oricine altcineva e dreptul meu. Dacă accepţi oferta noastră 
acum, târgul s-a încheiat. Mi s-a spus că sunteţi cei mai 
buni, adică Nobila Casă, aşa că mai bine închei afacerea 
asta cu tine decât cu el. Cu condiţia să obţin profitul cel 
mai rezonabil, cu toate garanţiile necesare. Eu am 
suficienta rezervă de bani gheaţă, voi nu. În schimb voi 
aveţi piaţa Asiei şi eu nu. Aşa că putem încheia afacerea. 

Îşi stăpâni presentimentele, încântat că diversiunea lui cu 
întâlnirea din acea dimineaţă cu Gomt făcuse posibilă 
această confruntare atât de repede şi-l silise să se simţă 


încolţit pe adversarul săU. Da, lan, până când nu încheiem 
afacerea, eşti doar un adversar. Sau o fi vremea unui război 
fulger? Îl studiase pe Dunross toată seara, fascinat şi de el 
şi de dedesubturile Hong Kongului, atât de străine faţă de 
tot ceea ce încercase el până atunci. Cu totul altă junglă, 
alte reguli, alte pericole. Mda, se gândi el mohorât, aşa-i 
când ai de-a face cu de-alde Dunross şi Gomt, amândoi la fel 
de periculoşi, ca o mlaştină plină de şerpi cu clopoței, şi fără 
să ai cu ce măsura adâncimea. Trebuie să fiu prudent cum 
n-am fost niciodată. Se simţea apăsat de tensiunea aceasta, 
conştient de privirile care-l urmăreau de pe pereţi. lan, cât 
de departe pot împinge eu lucrurile cu tine? Cât de mult 
pot risca la jocul ăsta? Posibilităţile de profit sunt uriaşe, 
miza uriaşă, dar o singură mişcare greşită să facem şi ne 
înghiţi de vii şi pe mine şi pe Casey. Eşti un bărbat pe gustul 
inimii mele, dar, chiar şi aşa, deocamdată îmi eşti adversar 
şi încă stăpânit de tot felul de fantome. Mda, cred că Peter 
Marlowe a avut dreptate în privinţa asta, deşi nu în toate 
sensurile. Dumnezeule! Numai fantome şi ce imensă ură! 
Dunross, Gomt, Penelope, tânăra Struan, AdryoN. Cea atât 
de curajoasă după spaima ce-a încercat-o la început. Se uită 
lung în ochii aceia albaştri, reci care-l urmăreau. lan, ce-aş 
face eu acum dacă aş fi în locul tău, stăpânit de toată 
moştenirea asta sălbatică care stă acolo arătându-şi 
încrederea în sine atât de ostentativ? Nu ştiu. Dar mă 
cunosc pe mine şi ştiu ce spune Sun Tzu despre câmpul de 
luptă: şi să-l faci pe duşmanul tău să primească lupta la 
locul şi la timpul ales de tine. Ei bine, l-am ales, acum, aici! 

— Ian, acum, înainte de a ne hotărî, spune-mi şi mie cum ai 
de gând să lichidezi datoria faţă de Toda Shipping? 

— Poftim? tresări Dunross. 

— Deocamdată nu ai găsit un navlositor pentru nava asta 
şi nici propria ta bancă nu va plăti dacă nu găseşte, aşa că 
va trebui să te descurci singur, nu-i aşa? 

— Ei, banc. Nu-i o problemă. 


— Dar din câte am înţeles eu ţi-ai depăşit linia de credit cu 
20 la sută. Oare asta nu înseamnă că trebuie să găseşti o 
nouă linie de credit? 

— Şi dacă voi avea nevoie, am una la dispoziţie, răspunse 
Dunross tăios şi Bartlett îşi dădu seama că nimerise locul 
descoperit. 

— Cele 12 milioane necesare pentru oda înseamnă o 
grămadă de bani gheaţă mai ales când trebuie adăugaţi şi 
la celelalte datorii. 

— Care alte datorii? 

— Rata de 6,8 milioane scadentă la 8 septembrie, pentru 
împrumutul de 30 de milioane luat de tine de la Orlin 
International Banking care-i fără acoperire, apoi faţă de 
profitul de 7,5 milioane trecute pe hârtie anul trecut, anul 
ăsta corporaţia centrală are o pierdere de 4,2 milioane, 
plus 12 milioane pierderi cu Eastern Cloud şi toate celelalte 
manevre de contrabandă. 

Orice culoare dispăru de pe faţa lui Dunross. 

— Se pare că eşti deosebit de bine informat. 

— Da, sunt. Sun Tzu spune că trebuie să fii foarte bine 
informat şi despre aliaţii tăi. 

Vena de pe fruntea lui Dunross se zbătea. 

— Vrei să spui duşmani. 

— lan, aliaţii devin uneori duşmani. 

— Da. Sun Tzu nu oboseşte să amintească şi despre spioni. 
Spionul tău nu poate fi decât unul din cei şapte. 

Bartlett îi răspunse la fel de tăios: 

— De ce-aş avea nevoie de-un spion? Toate informaţiile 
astea se pot obţine de la bancă şi nu-ţi rămâne decât să te 
străduieşti puţin să sapi ca să afli adevărul. Banca firmei 
Toda e Banca Naţională a Japoniei din Yokohama şi au 
legături cu Banca Orlin într-o sumedenie de feluri, aşa cum 
avem şi noi. În cazul afacerilor din Statele Unite. 

— Dar indiferent cine-i spionul tău, să ştii că a greşit-o. 
Orlin ne va extinde linia de credite, întotdeauna a făcut-o. 


— De data asta mai bine să nu pariezi pe el, îi cunosc eu 
pe ticăloşii ăştia şi dacă adulmecă ei că s-ar putea să aibă 
loc un măcel, atunci te jupoaie ei întâi, şi atât de iute, de 
nici măcar nu apuci să bagi de seamă. 

— Un măcel asupra Concernului Struan? râse Dunross cu 
hohote drăceşti. Nici Orlin, nici vreo altă bancă afurisită nu 
poate şi nu doreşte în nici un chip căderea noastră. 

— Dar poate că Gomt pune el ceva la cale cu ele. 

— Doamne Dumnezeule mare! îşi stăpâni Dunross 
enervarea: Pune la cale sau nu pune? 

— Întreabă-l pe el. 

— Aşa am să fac. Dar dacă totuşi ştii şi tu ceva, atunci 
spune-mi acum! 

— Ţi-ai făcut duşmani ori încotro te întorci. 

— Şi tu la fel. 

— Mda. Şi asta ne face să fim parteneri buni sau răi? 

Bartlett la rândul lui îl privi ţintă pe Dunross. Apoi 
privirile-i căzură pe un portret din capătul galeriei: de pe 
perete îl privea lan Dunross! Uluitoare asemănare! Şi un 
cliper cu trei catarge în planul depărtat. 

— E. Isuse Cristoase, acela trebuie să fie Dirk, Dirk 
Struan! 

Dunross se întoarse şi se uită la portret. 

— Da. 

Bartlett se duse până în apropiere şi începu să-l studieze. 
Acum, când îl cerceta de aproape, văzu că acel căpitan de 
marină nu era Dunross, dar, chiar şi aşa, între ei era o 
ciudată asemănare. 

— Jacques a avut dreptate, spuse el. Da, mare dreptate! se 
întoarse şi-l cercetă acum pe Dunross de parcă omul ar fi 
fost şi el un portret, şi le compară pe amândouă, apoi, în 
cele din urmă, continuă: Ochii şi linia maxilarului. Şi lumina 
aceea provocatoare din priviri care pare să spună că ar fi 
bine să crezi că pot să storc untul din tine oricând voi pofti 
eu. 

Gura aceea zâmbi: 


— Dar şi acum spune la fel? 

— Da. 

— Nu e nici o problemă cu niciuna dintre liniile de 
creditare, fie ele vechi sau noi. 

— Ba eu cred că este. 

— Victoria e banca noastră. Deţinem o importantă parte 
din acţiuni. 

— Cât de importantă? 

— Şi dacă avem nevoie avem surse alternative de credit. 
Dar vom obţine tot ce vom dori de la Victoria. Şi ei sunt plini 
de bani gheaţă. 

— Richard Kwang al nostru nu are aceeaşi convingere. 

Dunross îşi întoarse iute privirea de la tablou. 

— De ce? 

— Ian, nu mi-a spus. De fapt el nu zice nimic, dar Casey îi 
cunoaşte pe bancheri şi ştie cum sunt, iar în plus a învăţat şi 
ea să citească o linie de total şi ea aşa crede că gândeşte 
dumnealui. Şi nu socot că se lasă amăgită prea mult nici de 
Havergill. 

După o pauză, Dunross întrebă: 

— Şi ce altceva mai gândeşte Casey? 

— Că poate ar fi mai bine să ne asociem cu Gomt. 

— Ei, atunci mai bine fii mai departe doar musafirul meu. 

— Am să fiu. Dar cum rămâne cu Taipe? îl întrebă Bartlett, 
dorind să-l descumpănească mai departe pe Dunross. 

— Ce-i cu Taipe? 

— Invitaţia mai e valabilă? 

— Dar bineînţeles. Asta-mi aminteşte că ai fost lăsat în 
paza mea prin bunăvoința adjunctului şefului poliţiei. Şi am 
să-l informez şi pe Armstrong cu chestiunea asta mâine. Va 
trebui să semnezi o hârtie prin care să garantezi că te 
întorci o dată cu mine. 

— Mulţumesc că ai rezolvat problema asta. Şi pe Casey tot 
n-o inviţi? 

— Nu. Am crezut că am rezolvat problema asta de 
dimineaţă. 


— Doar am întrebat. Cum rămâne cu avionul meu? 

Dunross se încruntă, încurcat. 

— Bănuiesc că deocamdată rămâne reţinut la sol. Voiai să-l 
foloseşti pentru călătoria la Taipe? 

— Ar fi fost foarte convenabil, nu-i aşa, şi apoi am fi putut 
pleca oricând am fi dorit. 

— Am să văd ce pot face, spuse Dunross fără să-l scape din 
ochi. Dar oferta ta e fermă până marţi? 

— Fermă, aşa cum a spus Casey. Marţi, până la închiderea 
băncilor şi bursei. 

— Marţi până la miezul nopţii! replică Dunross. 

— Totdeauna te mai târgui indiferent ce naiba spune 
partenerul tău? 

— Tu nu faci la fel? 

— În regulă, marţi la miezul nopţii. Cu prima secundă în 
care trecem în ziua de miercuri, toate obligaţiile reciproce 
şi amiciţiile sunt anulate. Barlett ştia că trebuie să menţină 
presiunea asupra lui Dunross. Aveţi nevoie de 
contrapropuneri acum, nu marţi, pentru a le putea folosi 
împotriva sau în favoarea lui Gomt. Individul acela de la 
Blacs, preşedintele lor, cum îl cheamă? 

— Compton Southerby. 

— Da, Southerby. Am vorbit cu el după-masă. Mi-a spus că 
ei îl sprijină întru totul pe Gomt, fără rezerve. A sugerat că 
Gomt dispune de asemenea de o mulţime de eurodolari 
disponibili la prima cerere, şi din nou Bartlett văzu cum 
informaţia asta îşi atinge ţinta. Şi iar nu văd cum ai să 
plăteşti pe cei de la Toda Shipping, mai spuse el. 

Dunross nu-i răspunse imediat. Încă mai căuta o 
modalitate să scape din cleştele ăsta, şi de fiecare dată se 
întoarce la început: spionul trebuie să fie Gavallan, deville, 
Linbar Struan, Phillip Chen, Alistair Struan, David 
MacStruan, sau tatăl său, Colin Dunross. Băncile puteau 
afla unele informaţii din cele spuse de Bartlett, dar cu nici 
un chip pierderile corporației din acel an. lar cifra era mult 
prea exactă. Asta-l şi şocase, şi apoi „şapte milioane 


jumătate trecute pe hârtie”! Se uită la american, 
întrebându-se ce alte amănunte despre treburile intime ale 
companiei mai ştie, simțind cum capcana se închide în faţa 
lui, nemailăsându-i loc să mai mişte în nici un fel, dar ştiind 
bine că nici nu trebuia să renunţe la prea multe pentru că 
astfel va pierde totul. Ce să facă? Se uită la chipul lui Dirk 
Struan şi văzu zâmbetul lui pe jumătate ascuns, parşiv, un 
zâmbet care părea să-i spună: flăcăule, nu-ţi rămâne decât 
să intri în jocul ăsta, unde-ţi sunt boaşele? Prea bine. 

— Nu-ţi fă nici un fel de griji în privinţa Firmei Struan. 
Dacă te hotărăşti să te asociezi cu noi, atunci vreau să 
încheiem un contract pe doi ani, şi cu 20 de milioane anul 
care vine, spuse el, mergând la risc. La semnarea 
contractului vreau 7 milioane. 

Bartlett se strădui să-şi ascundă bucuria. 

— Okay în ce priveşte contractul pe doi ani. În ce priveşte 
banii gheaţă, Casey v-a oferit 2 milioane la semnare şi câte 
un milion jumătate pe lună la începutul fiecărei luni. 
Gavallan a spus că ar fi convenabil. 

— Nu-i deloc. Aş vrea 7 la început, apoi restul în tranşe 
lunare. 

— Dacă voi fi de acord cu acest aranjament vreau drept 
garanţii titlurile asupra noilor nave construite de Toda 
pentru anul ăsta. 

— Pentru ce naiba mai ai nevoie de garanţii? izbucni 
Dunross. Esenţialul acestei înţelegeri constă în faptul că 
vom fi parteneri, parteneri pe o imensă piaţă din Asia. 

— Mda. Dar cele 7 milioane ale noastre acoperă plăţile 
datorate în septembrie pentru Toda Shipping, vă scapă din 
ghearele Băncii Orlin, în schimb noi nu ne alegem cu nimic. 

— Şi de ce v-aş oferi vreo concesie? Pot să scontez 
contractul cu voi imediat şi să obţin un avans de 18, 20 de 
milioane pe care le puteţi furniza fără nici o greutate. 

Da, se gândi Bartlett, sigur că poţi o dată ce contractul e 
semnat, dar înainte de asta nu obţii nimic. 


— lan, sunt de acord să modificăm partea privitoare la 
plăţi, dar ce primim noi în schimb? 

Aruncă o privire trecătoare tabloului de pe peretele din 
faţă, fără să-l vadă, pentru că se concentrase asupra lui 
Dunross cu toate simţurile sale, ştiind că acum se apropiau 
de loviturile finale. Iar titlurile asupra cargourilor imense 
construite de 'Toda ar fi acoperit riscurile concernului Par- 
Con, indiferent ce-ar fi făcut Dunross. 

— Şi nu uita că cele 21 de procente pe care le deţii la 
Banca Victoria sunt ca gaj, mai adăugă el, drept garanţie 
pentru împrumuturile pe care le-ai făcut la banca asta. 
Dacă nu reuşeşti să plăteşti ratele către Toda sau Orlin, 
prietenul tău vechi Havergill îţi trage preşul de sub 
picioare. Şi eu aş face la fel. 

Dunross ştiu că era învins. Dacă Bartlett cunoştea exact 
cantitatea de acţiuni bancare secrete, acţiunile secrete ale 
lui Chen, dimpreună cu acţiunile pe care le deţineau direct 
şi nu prin intermediari, atunci cum să mai ştie ce alte arme 
mai avea americanul împotriva sa. 

— Bine atunci, începu el. Am să-ţi ofer titlurile asupra 
navelor mele pentru trei luni, cu condiţia ca mai întâi tu să- 
mi garantezi că acest aranjament va rămâne secret, 
cunoscut numai de noi doi. În al doilea rând eu doresc ca 
acel contract dintre noi să fie semnat în termen de şapte 
zile începând de azi. În al treilea rând că eşti de acord cu 
injectarea de capital gheaţă despre care ţi-am spus. Şi, în 
cele din urmă, să te angajezi să nu spui un cuvânt despre 
această înţelegere până când nu anunţ chiar eu această 
înţelegere. 

— Şi când ai de gând să anunţi? 

— Nu ştiu exact, dar cândva între vineri şi lunea viitoare. 

— Aş vrea să ştiu dinainte, insistă Bartlett. 

— Bineînţeles. Cu douăzeci şi patru de ore. 

— Vreau titlurile asupra navelor pentru o perioadă de şase 
luni, contractul semnat în termen de zece zile. 

— Nu. 


— Atunci nu încheiem nici o înţelegere. 

— Prea bine, spuse Dunross imediat. Atunci hai să ne 
întoarcem la petrecerea noastră. 

Dunross porni calm spre scară. Bartlett fu contrariat de 
ruperea atât de bruscă a negocierilor. 

— Stai puţin, şi simţi cum i se opreşte o secundă inima. 

Dunross se opri lângă balustradă şi se întoarse spre el, 
ţinându-se nonşalant cu o mână de ea. Bartlett se strădui 
să-l încerce pe Dunross, în vreme ce simţea cum stomacul i 
se strânge de nelinişte, şi în ochii lui citi că decizia era 
definitivă. 

— Bine, în regulă, titlurile până în ianuarie, întâi ianuarie, 
adică patru luni încheiate, păstrarea secretului numai între 
noi trei tu, eu şi Casey, stabilim exact marţea viitoare, asta 
îmi îngăduie să-mi chem oamenii însărcinaţi cu taxele aici, 
investiţia de bani gheaţă, aşa cum ai zis tu, în legătură cU. 
Când e întâlnirea aceea de mâine? 

— Era la zece. N-ar fi mai bine să o punem la unsprezece? 

— Bineînţeles. Atunci ne-am înţeles, cu condiţia să 
confirmăm mâine la unsprezece. 

— Nu. Tu nu ai nevoie de timp suplimentar. Eu s-ar putea 
să am, dar nu şi tu, şi zâmbi din nou. Da sau nu? 

Bartlett şovăi, instinctul său sfătuindu-l sa încheie 
înţelegerea acum, întinde mâna şi gata, ai dobândit tot ce-ai 
vrut. Da, dar ce-o să spună Casey? 

— Afacerea asta trebuia încheiată de Casey. Ea poate 
angaja firma până la suma de 20 de milioane. Te-ar deranja 
dacă ai bate palma cu ea? 

— La încheierea unei afaceri mâna o bat tai-panii între ei, 
un vechi obicei chinezesc. Casey e tai-pan la Par-Con? 

— Nu, răspunse Bartlett fără să şovăie. Eu sunt. 

— Bun! şi Dunross se întoarse şi îi întinse mâna, invitându- 
|, jucându-se cu el, citindu-i gândurile. Atunci am încheiat 
înţelegerea? 

Bartlett se uită la mâna aceea întinsă, apoi în ochii aceia 
albaştri şi reci, simțind cum îi bate inima. 


— Ne-am înţeleS. Dar vreau ca ea să încheie această 
afacere cu tine. 

Dunross lăsă mâna în jos: 

— Repet: cine-i tai-pan la Par-Con? 

Bartlett îi întoarse privirea fără să şovăie. 

— O promisiune e promisiune, lan. Pentru ea e foarte 
important, şi i-am promis că o las pe ea să conducă dansul 
până la o sumă de 20 de milioane. 

Îl văzu pe Dunross că începe să se întoarcă, aşa că-i spuse 
ferm: 

— Ian, dacă ar trebui să aleg între această afacere şi 
Casey, promisiunea făcută faţă de Casey, atunci nu mai e 
nici o îndoială. Niciuna. Aş socoti o favoare dacă. 

Se opri scurt. Amândoi îşi răsuciră iute capetele auzind un 
sunet involuntar, uşor, scos de cineva care trăsese cu 
urechea din penumbra care dăinuia în capătul culoarului 
unde era rânduit un grup de canapele cu spătare înalte şi 
scaune mari. Într-o secundă Dunross se răsuci pe călcâie şi, 
ca o pisică, ţâşni neauzit să atace. Bartlett reacţiona 
aproape la fel de iute, şi se alătură lui Dunross. Dunross se 
opri în spatele unei canapele verzi din catifea. Şi oftă 
adânc; nu era nici un intrus curios acolo, ci fiica sa, Glenna, 
de treisprezece ani, care dormea adânc, făcută colac, ca un 
mânz, arătând ca un îngeraş în costumul ei boţit de 
petrecere, cu şiragul fin de perle al maică-şi la gât. Bartlett 
răsuflă şi el uşurat şi şopti: 

— Dumnezeule, o secundă am crezut că. Ei, dar e 
straşnică puştoaica! 

— Ai copii? 

— Un băiat şi două fete. Bret are şaisprezece, Jenny 
paisprezece şi Mary abia treisprezece. Din păcate nu am 
prilejul să-i văd prea des, oftă Bartlett liniştit acum. Sunt pe 
coasta de est. Mi-e teamă că nu mă prea iubesc. Mama loR. 
Ei, am divorţat acum şapte ani. Ea s-a măritat din nou, daR. 
Şi Bartlett ridică din umeri, apoi se uită din nou la copilă. E 
ca o păpuşă. Ai mare noroc. 


Dunross se aplecă şi săltă uşurel copilul în braţe. Fata nici 
nu mişcă, ci doar se cuibări mai bine la pieptul lui, 
mulţumită. Se uită gânditor la american. 

— Fii înapoi aici în zece minute împreună cu Casey. Şi am 
să fac aşa cum mi-ai cerut, deşi eu tare nu sunt de acord cu 
asta, numai pentru că doreşti să-ţi respecţi o promisiune. 

Şi se îndepărtă, cu pas sigur, şi dispăru în aripa de est, 
unde se afla dormitorul fetiţei. După ce rămase o clipă 
neclintit, Bartlett ridică privirea spre portretul lui Dirk 
Struan. Zâmbetul acela părea să-şi bată joc de el: 

— Du-te la naiba! mârâi el, simțind că, într-un fel, Dunross 
fusese mai dibaci decât el, după care zâmbi. Ei, ce dracu! 
Dirk, bătrâne, nepotul tău se descurcă de minune! 

Se îndreptă spre scară. Atunci observă un portret 
neluminat deloc, într-o nişă ferită. Se opri, era portretul 
unui căpitan de marină de pe vremuri, cu barba încărunţită, 
doar cu un singur ochi, nasul coroiat şi arogant, chipul 
brăzdat de cicatrice, şi o sabie de abordaj pe masa de lângă 
el. Şi Bartlett rămase cu gura căscată când văzu că pânza 
era sfâşiată în mai multe direcţii, şi un cuţit scurt înfipt în 
dreptul inimii celui din tablou, cuțitul străpungând pânza şi 
înfingându-se în perete. 

Casey se uita şi ea acum la cuțitul acela. Încercă să-şi 
stăpânească un fior. Rămăsese singură în galerie, aşteptând 
stânjenită. Din sala petrecerii, de jos, ajungeau până la ea 
acordurile muzicii, ritmul unui blues. O boare făcu să se 
înfioare draperiile şi-i mişcă un fir de păr, auzi cum bâzâie 
un ţânţar. 

— Acela-i Tyler Brock. 

Casey se răsuci pe călcâie speriată. Dunross o privea. 

— Ah, nici nu te-am auzit venind, spuse ea. 

— lartă-mă, n-am vrut să te sperii. 

— Ei, nu-i NIMIC. 

Se uită din nou la tablou. 

— Peter Marlowe ne-a spus despre el. 


— Ştie o mulţime de lucruri despre Hong Kong, dar nu 
chiar totul, şi nu tot ce ştie el e chiar exact. Ba unele sunt 
cu totul greşite. 

— E. E puţin cam melodramatic, nu-i aşa, că a fost lăsat 
cuțitul acolo, spuse ea după un moment de tăcere. 

— Struan Cotoroanţa! E gestul ei. Şi a dat poruncă să fie 
lăsat acolo. 

— De ce? 

— Aşa i-a plăcut ei. Era tai-pan! 

— Serios, chiar, de ce a făcut-o? 

— A fost cât se poate de serios, spuse Dunross ridicând din 
umeri. Îl ura pe taică-su şi a vrut să ne amintim cu toţii 
această moştenire de ură pe care ne-a lăsat-o. 

Casey se înfioră, şi apoi făcu semn spre portretul aflat pe 
peretele opus. Aceea e? 

— Da. Portretul a fost făcut imediat după căsătoria ei. 

Fata din tablou era subţirică, de vreo şaptesprezece ani, 
cu nişte ochi de un albastru deschis, păr blond. Purta o 
rochie de bal cu un decolteu adânc, un mijlocel subţire, 
nişte muguri de sâni, iar la gât un colier preţios, verde. 
Rămaseră o vreme uitându-se la tablou. Pe plăcuţa mică de 
bronz din partea de jos a ramei nu se vedea nici un nume, ci 
doar datele 1825-1917. Casey spuse: 

— O faţă cu totul comună, frumuşică, dar comună, în afară 
de buze. Subţiri, strânse, dezaprobatoarE. Dure. Artistul a 
ştiut să redea mare parte din tăria ei de caracter, Quance? 

— Nu. Nu ştim cine a făcut tabloul ăsta. Se pare că era 
tabloul ei favorit. În casa Struan există şi un tablou făcut de 
Quance, pictat cam tot pe atunci. Dar e cu totul altfel, deşi 
se aseamănă foarte mult. 

— Şi-a mai făcut vreun portret mai târziu? 

— Trei. Dar le-a distrus pe toate, de îndată ce au fost 
terminate. 

— Există vreo fotografie de-a ei? 

— Din câte ştiu eu, nu. Ura aparatele de fotografiat, să nu 
vadă vreunul prin casă! şi Dunross râse, iar Casey îi citi 


oboseala în ochi. O data, un reporter de la China Guardian 
i-a făcut o fotografie, chiar înainte de primul război 
mondial. În numai un ceas, ea a trimis o ceată înarmată de 
pe una dintre navele noastre comerciale la redacţia lor cu 
ordin să dea foc întregii clădiri dacă nu obţin negativele şi 
toate copiile înapoi şi dacă nu veneau şi cu jurământul 
redactorului şef că pe viitor se va „abţine şi va evita s-o mai 
supere vreodată”. Şi omul a jurat. 

— Dar nu poţi face una ca asta fără să păţeşti chiar nimic, 
nu? 

— Nu, nu se poatE. Numai dacă nu eşti cumva tai-pan al 
Nobilei Case. În plus toată lumea ştia că Struan Cotoroanţa 
nu dorea cu nici un chip să o pozeze cineva, iar obraznicul 
ăla de bastard mucos a încălcat regula. Ea era la fel ca şi 
chinezii socotea că ori de câte ori te fotografiază cineva de 
tot atâtea ori pierzi o parte din sufletul pe care-l ai. 

Casey se uită printre gene la colierul de la gât. 

— E din jad? 

— Smaralde. 

— A costat o avere! făcu ca ochii mari. 

— Dirk Struan i-a lăsat colierul ăsta ei prin testament, nu 
trebuia să părăsească niciodată tărâmul Asiei şi avea să 
aparţină, pe rând, soțiilor fiecărui tai-pan al Nobilei Case, o 
moştenire ce urma să fie trecută de la o doamnă la alta! 
zâmbi el ciudat. Struan Cotoroanţa a purtat colierul toată 
viaţa, iar la moarte a poruncit să fie ars o dată cu ea. 

— Dumnezeule mare, şi a fost ars? 

— Da. 

— Doamne, ce păcat! 

Dunross se uită din nou la portret. 

— Nu, continuă el cu o voce schimbată. Ea a ţinut în mână 
soarta Nobilei Case vreme de aproape şaizeci şi trei de ani. 
Ea era tai-pan, adevăratul tai-pan, deşi titlul ăsta îl purtau 
alţii. Struan Cotoranţa a ştiut să scape de duşmani, şi de 
nenorociri şi a fost devotată testamentului lui Dirk Struan, i- 
a zdrobit pe cei din familia Brock şi a împlinit tot ce era 


necesar pentru Nobila Casă. Şi atunci ce înseamnă o jucărie 
ca asta care nici nu l-a costat nimic pe Dirk? A fost probabil 
jefuită piratereşte din tezaurul vreunui mandarin, care, la 
rândul lui, l-a furat şi el de la altul, şi, la început, doar 
ţăranii acestuia au plătit cu sudoarea lor pentru a fi plătită 
bijuteria. 

Casey îl urmări cum se uită la chipul acela, chiar dincolo 
de el, în altă dimensiune. 

— Sper să mă descurc la fel de bine ca ea, murmură el 
absent, şi lui Casey i se păru că vorbise cu tabloul acela, cu 
fata din pictură. 

Ochii lui Casey se opriră asupra celuilalt portret al lui Dirk 
Struan şi din nou surprinse asemănarea aceea uluitoare. De 
fapt la toate cele zece tablouri mari de pe perete - nouă 
bărbaţi şi o fată - se putea vedea o asemănare de familie. 
Portretele acelea erau intercalate printre tot felul de 
peisaje, de toate mărimile, din Hong Kong, Shanghai şi 
Tiensin, ca şi multe alte marine cu clipere de-ale firmei 
Struan, sau alte nave comerciale. Dedesubtul portretului 
fiecărui tai-pan era o mică placă din bronz cu numele şi anii 
naşterii şi morţii: Dirk Dunross, al patrulea tai-pan, 1852- 
1894, dispărut pe mare, în Oceanul Indian, o dată cu 
întregul echipaj de pe Sunset Cloud, Sir Lochlin Struan, al 
treilea tai-pan, 1841-1887, Alastair Struan, al nouălea tai- 
pan, 1900- Dirk Struan, 1798-1841, Ross Lechie Struan, al 
şaptelea tai-pan, 1887-1915, căpitan în regimentul regal 
scoţian, mort în timpul luptelor la Ypres.* 

— Câtă istorie, făcu ea, socotind că venise timpul să-i 
întrerupă şirul gândurilor. 

— Da, da, aşa-i, replică el, întorcându-şi privirile spre ea. 

— Eşti al zecelea tai-pan? 

— Da. 

— "Ţi-ai făcut portretul? 

— Nu. 

— Dar trebuie să ţi-l faci, nu-i aşa? 

— Da, la vremea cuvenită. Nu e nici o grabă. 


— lan, spune-mi cum ajungi să fii tai-pan? 

— Trebuie să fii ales de cel de dinaintea ta. Numai el are 
dreptul să decidă în privinţa asta. 

— Şi tu ai ales cine îţi va urma? 

— Nu, răspunse el, dar Casey socoti că de-acum hotărâse 
deja. 

Şi de ce mi-ar spune el mie una ca asta, se întrebă ca. Şi 
de ce-i pui atât de multe întrebări? Îşi desprinse privirea de 
pe silueta lui, un alt portret îi atrase atenţia. 

— Cine-i? întrebă ea descumpănită. 

Cel din tablou era prost croit, un pitic cocoşat, cu nişte 
ochi ciudaţi şi un zâmbet sardonic. 

— Şi ăsta a fost tai-pan? 

— Nu. Asta-i Stride Orlov, mai marele căpitanilor de pe 
navele lui Dirk. După ce tai-panul a fost ucis în taifunul cel 
mare şi Culum a prelut conducerea, Stride Orlov a devenit 
comandantul întregii noastre flote de clipere. Povestea 
spune că era un mare marinar! 

— Casey rămase pe gânduri. 

— lartă-mă, dar omul ăsta îmi dă fiori, nu ştiu de ce! La 
brâu avea înfipte nişte pistoale, iar în spatele lui se vedea 
silueta unui cliper. Are un chip înfricoşător, mai îngăimă ea. 

— Asupra oricui a făcut aceeaşi impresie, în afară de tai- 
pan şi de Struan Cotoroanţa. Se spune că până şi Culum îl 
ura. 

Dunross se întoarse spre ea şi o cercetă, iar Casey simţi 
cum e cântărită. Curiozitatea lui o făcea să se simtă şi bine 
şi neliniştită în acelaşi timp. 

— Dar de ce Struan Cotoroanţa ţinea la el? 

— Legenda spune că, imediat după taifunul cel mare, pe 
când toată lumea din Hong Kong se chinuia să se adune, 
chiar şi Culum, blestematul de Tyler a vrut să pună 
stăpânire pe Nobila Casă. A început să dea ordine, să-şi 
asume controlul, să-i trateze pe Culum şi Tess ca pe nişte 
bieţi copii. O trimisese pe Tess la bordul navei sale White 
Witch, şi-i transmisese lui Culum să se prezinte şi el la bord 


la apusul soarelui, altfel va avea de-a face cu el. Din punctul 
de vedere al lui Tyler, Nobila Casă însemna pentru el de- 
acum Brock şi Struan, iar el era tai-pan! Într-un fel sau 
altul, nimeni nu mai ştie cum s-a întâmplat, de ce şi cum a 
dobândit Culum curajul acela - Dumnezeule, pe atunci 
Culum nu avea decât douăzeci de ani şi less abia 
şaisprezece - dar Culum i-a dat poruncă lui Orlov să se 
ducă pe White Witch şi să-i aducă soţia la țărm. Orlov s-a 
dus singur, în aceeaşi clipă. În vremea asta Tyler era pe 
țărm. Orlov a adus-o pe Tess, lăsând în urmă un mort şi încă 
jumătate de duzină cu mădulare rupte, capete sparte! 
Dunross se uită la Casey şi ea remarcă acelaşi zâmbet pe 
jumătate batjocoritor, pe jumătate drăcesc, pe jumătate 
sălbatic, ce se vedea şi pe faţa tai-panului. Din clipa aceea 
Tess, adică Struan Cotoroanţa, a ţinut la el, sau cel puţin 
aşa se spune. lar Orlov a slujit cu credinţă flota noastră 
până când a dispărut. Un om minunat, un mare marinar. În 
ciuda faptului că era atât de urât. 

— A dispărut? A dispărut pe mare? 

— Nu. Struan Cotoroanţa spunea că, într-o bună zi, a 
coborât la Singapore la țărm şi nu s-a mai întors la navă. 
Mereu ameninţa că pleacă şi se întoarce în Norvegia, acasă. 
Aşa că poate s-a întors la el acasă. Poate a fost înjunghiat. 
Cine ştie! Asia e un tărâm plin de violenţă, deşi Struan 
Cotoroanţa spunea că nici un bărbat n-ar fi fost în stare să-l 
omoare pe Orlov! Deci numai o femeie i-a făcut capătul. 
Poate că l-a pândit şi l-a prins Tyler. Cine ştie! 

Fără să vrea, privirile i s-au întors la Tyler Brock. Se simţi 
fascinantă de chipul acela şi de implicaţiile cuţitului înfipt în 
tablou. 

— De ce-a făcut una ca asta imaginii tatălui ei? 

— Am să-ţi spun într-o bună zi, dar nu în seara asta, numai 
atât îţi mai mărturisesc că a înfipt cuțitul în perete bătându- 
| cu băţul de criket al bunicului, şi l-a blestemat dinaintea 
lui Dumnezeu şi a diavolului pe oricine va scoate cuțitul 
acela din peretele ei. 


Dunross zâmbi şi Casey remarcă din nou oboseala 
groaznică ce părea să-l doboare, şi simţi un fel de bucurie 
pentru că şi pe ea începea s-o încerce aceeaşi oboseală, şi 
nu dorea să facă vreo greşeală chiar acum. El îi întinse 
mâna. 

— Trebuie să dăm mâna în semn că am încheiat o 
înţelegere. 

— Nu, spuse Casey, bucuroasă că ajunseseră şi aici. Îmi 
pare rău. Eu trebuie să anulez înţelegerea noastră. 

Zâmbetul dispăru de pe faţa lui Dunross. 

— Cum? 

— Da. Linc mi-a spus modificările pe care le doreşti. Un 
contract pe doi ani. Cu asta depăşim limita stabilită dinainte 
şi eu nu pot aproba. 

— Ah. 

— Nu, continuă ea pe acelaşi ton moderat, dar plăcut, îmi 
pare rău. Eu nu am putere decât până la 20 de milioane, 
aşa că va trebui să închei afacerea asta tot cu Linc. E la bar 
şi te aşteaptă. 

Pe chipul lui trecu o fulgerare de înţelegere a situaţiei şi 
parcă şi uşurare, i se păru ei. După care faţa îşi reluă 
calmul obişnuit. 

— Acum e acolo? spuse el încet, urmărindu-i faţa. 

— Da. 

Casey simţi cum o încearcă un val de căldură, faţa începe 
să-i ardă şi se întrebă dacă se vede că s-a înroşit. 

— Deci nu noi trebuie să batem palma în chestiunea asta. 
Deci cu Linc Bartlett? 

Cu un efort, reuşi să nu-şi clintească privirea. 

— Un tai-pan trebuie să trateze cu un tai-pan! 

— E regula de bază. Dar se aplică chiar şi în America? 
spuse el cu voce moale, plăcută. 

— Da. 

— E ideea ta sau a lui? 

— Contează? 

— Foarte mult chiar. 


— Dacă am să zic că e a lui, îşi pierde cinstea obrazului, 
nu? lar dacă zic că ea mea, tot el îşi pierde cinstea 
obrazului, dar în alt mod. 

Dunross clătină uşor din cap şi zâmbi, iar căldura acelui 
zâmbet îi spori şi mai mult fierbinţeala care o inundase. 
Deşi era cât se poate de stăpână pe sine simţi că nu poate 
rămâne netulburată în faţa farmecului firesc al acestui 
bărbat. 

— Aici pe toţi ne stăpâneşte gândul acestei cinstiri a 
obrazului, într-un fel sau altul, spuse el. 

Ea nu-i mai răspunse, doar îşi feri privirea, ca să câştige 
timp. Şi ochii îi căzură pe chipul acelei fetiţe. Oare cum se 
poate ca o fetiţă atât de frumuşică să ajungă să poarte 
porecla de Cotoroanţa! Trebuie să fie cumplit să ajungi să 
arăţi bătrână la chip şi la trup, atunci când simţi că inima ţi- 
e tânără, puternica şi de neclintit. E nedrept pentru o 
femeie. O să ajung şi eu să fiu poreclită într-o bună zi 
Tcholok Cotoroanţa? Sau poate baba aia dichisită de 
Tcholok, dacă am să rămân tot singură, nemăritată, prinsă 
de lumea afacerilor, lumea bărbaţilor, de putere, bani - şi să 
ajung să fiu urâtă tocmai pentru că trudind pentru aceleaşi 
scopuri ca şi ei un nume, m-am dovedit la fel de capabilă ca 
ei, sau poate chiar mai capabilă? Dar nici nu-mi pasă atâta 
vreme cât o să câştigăm, eu şi cu Linc. Aşa că, în seara asta, 
joacă-ţi rolul pe care ţi l-ai ales, îşi spuse ea, şi mulţumegşte-i 
franţuzoaicei pentru sfatul pe care ţi l-a dat. „Copilă, adu-ţi 
aminte întotdeauna că sfaturile, bunele sfaturi vin de unde 
nu te aştepţi şi când te aştepţi mai puţin”, îi tot bătea capul 
taică-su. Da, lan, se gândi Casey fericită, dacă nu mi-ar fi 
spus Suzanne cum trebuie să se descurce o doamnă în 
lumea bărbaţilor, poate că nu mi-ar fi venit în minte formula 
aceasta care să ne salveze cinstea obrazului. Dar să nu te 
laşi înşelat de una ca asta, lan Dunross Struan. Asta tot 
afacerea mea e, şi de data asta eu sunt tai-pan al firmei Par- 
Con. Casey simţi deodată o bucurie nestăpânită când o 
nouă înfiorare o traversă toată: niciodată până acum nu 


avusese tăria să-şi proclame adevărata poziţie în cadrul 
firmei Par-Con, nici sieşi. Da, se gândi ea foarte satisfăcută, 
asta sunt de fapt. Se uită la fetiţa din tablou cu un ochi 
critic de data asta şi acum văzu cât de mult greşise înainte 
şi cât de deosebită era fata în clipa aceea. Nu era oare ea 
încă de pe atunci un tai-pan în embrion? 

— Eşti foarte generoasă, îi spuse Dunross, întrerupându-i 
şirul gândurilor. 

— Nu, îi replică ea, imediat pregătită pentru ce avea de 
spus, şi se uită lung la el, gândindu-se: tai-pan, dacă vrei să 
ştii adevărul, atunci află că nu sunt deloc generoasă, sunt 
doar rezervată, dulce şi blândă cu tine, fiindcă asta te face 
să te simţi mai bine, dar nu-i destăinui niciunul dintre 
gândurile astea şi lui, doar îşi plecă privirea şi spuse, cu 
blândeţea necesară momentului: Tu eşti generos! 

EI îi luă mână, se aplecă asupra ei şi i-o sărută cu un gest 
curtenitor ca în vremurile de demult. Ea tresări şi încercă 
să se ferească - nimeni nu făcuse un astfel de gest, dar, în 
ciuda propriei sale convingeri, se simţi mişcată. 

— Ah, Ciranoush, spuse el cu o ironică seriozitate, ori de 
câte ori vei avea nevoie de un cavaler care să-ţi apere 
reputaţia, trimite după mine, şi-i zâmbi. Probabil că am să 
nimeresc pe alături, dar nu contează. 

Ea râse. Tensiunea dintre ei dispăru, şi simţi că-i place tot 
mai mult bărbatul ăsta. 

— Deci tot am încheiat până la urmă o înţelegere. 

Îşi trecu în modul cel mai firesc braţul pe după talia ei şi o 
conduse spre scări. Atingerea lui era plăcută, poate prea 
plăcută, se gândise ea. Nu ai de-a face cu un copil, fii cu 
băgare de seamă. 

Ora 21.58. 

Rolls-ul lui Phillip Chen se opri cu un scrâşnet de frâne în 
faţa locuinţei sale. Îşi făcu loc şi ieşi pe portiera din spate, 
roşu de furie, urmat de Dianne, la fel de enervată şi ea. Aici 
dăinuia noaptea întunecată, luminile oraşului, ale navelor 
din port zărindu-se departe, jos. 


— Ferecă porţile şi apoi vino şi tu înăuntru, mârâi el scurt 
către şoferul nervos şi el, apoi se grăbi spre uşa din faţă. 

— Haide o dată, Dianne, se repezi el la ea, iritat la culme 
în vreme ce băga cheia în broască. 

— Phillip, ce s-a întâmplat cu tine? De ce nu poţi să-mi 
spui? De. 

— Gura, i-o reteză el, nemaifiind în stare să-şi stăpânească 
furia, ea se opri brusc şocată. Ţine-ţi gura şi fă ce ţi se 
spune! zise el deschizând uşa cu o zmucitură. Adu aici toţi 
servitorii! 

— Dar Phill. 

— Ah Sun! Ah Tak! 

Cele două amah adormite, cu părul vâlvoi, se arătară în 
grabă din bucătărie şi se uitau cu ochii holbaţi la el, şocate 
de nefireasca lui furie. 

— Da, Tată? Da, Mamă? începură amândouă în dialectul 
din Canton. Pentru numele tuturor zeilor ce se. 

— 'Ţineţi-vă fleanca! urlă Phillip Chen, gâtul i se înroşise, 
faţa i se aprinsese şi mai tare. Intraţi în camera aceea şi 
rămâneţi acolo fără să mişcaţi până vă spun eu să ieşiţi de 
acolo! Deschise uşa sufrageriei ale cărei geamuri dădeau 
spre şoseaua dinspre nord. Staţi toate aici până vă spun eu 
să ieşiţi afară şi dacă îndrăzneşte vreuna să se mişte de aici 
sau se apucă să se uite pe fereastră înainte de a veni eu 
înapol. Ei bine, atunci am să chem nişte prieteni, să vă lege 
nişte greutăţi zdravene şi să vă arunce în port! 

Cele două amah începură să se jelească, dar toată lumea i 
se supuse în grabă şi el trânti uşa în urma lor. 

— Încetaţi o dată amândouă! ţipă Dianne la cele două 
amah. 

Întinse mina şi o ciupi pe una dintre ele tare de obraz, 
bătrâna încetă să mai urle în aceeaşi clipă, căscă gura 
surprinsă şi îşi roti ochii în cap. 

— Ce v-a apucat acuma pe toţi? Ce l-a apucat pe Iata? Vai, 
vai, furia lui a ajuns de-acuma în JavA. Vai, vai. 


— Ah Tak, taci o dată din gură! şi Dianne începu să-şi facă 
vânt cu evantaiul, fierbând de furie la rândul ei. 

În numele tuturor zeilor, ce l-o fi apucat? Nu mai are 
încredere în mine, în mine, singura lui soţie adevărată, 
dragostea vieţii lui? Toată viaţa mea. Şi să plece aşa ca o 
furtună de la petrecerea tai-panului când totul mergea atât 
de binE. Acum când am ajuns să ne vadă şi pe noi tot Hong 
Kongul, şi când toată lumea îl admira pe Kevin, linguşindu- 
se pe lângă el, acum când el o să fie moştenitorul adevărat 
al Casei Chen, pentru că toată lumea e de acord că John 
Chen trebuie să fi murit numai de şocul pe care l-a trăit 
când i-au tăiat urechea. Oricine ar fi murit din pricina asta! 
Chiar şi eu! Se cutremură deodată, simțind cum parcă ei îi 
tăiau urechea acum, şi o răpeau, aşa cum i se întâmplase în 
după-amiaza aceea în vis, când se sculase leoarcă de 
sudoare, după ce aţipise puţin. 

— Ayeeyah! mormăi ea fără să se adreseze cuiva în mod 
deosebit. O fi înnebunit omul? 

— Este, Mamă, îi răspunse şoferul şoptind. Eu aşa cred. E 
din pricina răpirii. Nu l-am văzut niciodată, pe Tata în halul 
ăsta de când. 

— Pe tine cine te-a întrebat? ţipă Dianne la el. E numai din 
pricina ta oricum! Dacă l-ai fi adus pe John al meu acasă în 
loc să-l laşi pe mâna curvelor lui bune de gură nu s-ar fi 
întâmplat niciodată una ca asta. 

Din nou cele două amah porniră să se jelească văzând cât 
e de furioasă şi stăpâna îşi vărsă furia asupra lor, adăugând: 

— Dar lasă că ştiu eu eu cine am de-a face în ce vă priveşte 
pe voi două! Dacă stau şi mă gândesc cum sunt slujită în 
casa asta, e de ajuns ca să mă apuce durerile de burtă. M- 
aţi întrebat voi oare dacă am nevoie de vreun leac, de o 
aspirină măcar? Sau de un ceai? Sau de un şervet rece? 

— Mamă, începu una dintre ele împăciuitoare; şi arătă 
plină de speranţe spre scrinul lăcuit. Aici nu pot să-ţi fac 
nici un ceai, dar nu vrei nişte băutură? 

— Cum? A, da, foarte bine. Da, da, Ah Tak. 


Îndată bătrâna se repezi spre scrin, îl deschise, scoasc o 
sticlă din coniacul care ştia ea că-i place stăpânei şi-i turnă 
într-un pahar. 

— Sărmana Mamă, să-l vezi pe 'Tata în aşa hal de furie! 
Groaznic! Ce l-o fi apucat şi de ce nu vrea el să ne uităm pe 
fereastră oare? 

Pentru că nu vrea să vedeţi şi voi, rahaţi de broască ce 
sunteţi, cum îşi dezgroapă seiful din grădină, se gândi 
Dianne. Şi nici chiar eu. Zâmbi mohorâtă de una singură, 
gustând din coniacul fin, mai liniştită acum că ştia de mult 
unde fusese îngropată cutia aceea de metal. Şi avusese 
dreptate pe deplin să-l apere chiar în felul ăsta, adică 
urmărindu-l în taină cum îngroapă cutia, în cazul în care, 
zeii să-l păzească, tot ei ar fi hotărât să-l cheme de pe 
pământul acesta înainte de a apuca el să-i spună unde e 
locul acela tainic al ascunzătorii. Fusese datoria ei să nu-şi 
ţină făgăduiala de a nu se uita ce face el în noaptea aceea 
din timpul ocupaţiei japonezilor, când, cu atâta 
înţelepciune, adunase toate lucrurile de valoare şi le 
ascunsese. Nu ştia ea ce se află în cutia aceea, şi nici nu-i 
păsa. Fusese deschisă şi închisă de atâtea ori, de fiecare 
dată în mare taină, cel puţin în ce-o privea. Nu-i păsa ce e 
acolo atâta vreme cât ştia unde se află soţul ei, unde se 
aflau diferitele locuri tainice unde-şi ţinea el lucrurile, unde 
erau cheile, ca să ştie de unde să le ia la o nevoie. Şi, la 
urma urmei, îşi spuse ea încrezătoare, dacă moare el 
cumva, fără mine Casa Chen se prăbuşeşte cu totul. 

— Nu te mai smiorcăi acolo, Ah Sun! 

Se ridică şi trase draperiile mari şi aruncă o privire. Afară 
dăinuia o noapte neagră, în grădină nu se vedea nimic, doar 
aleea de acces, porţile înalte din fier şi şoseaua de dincolo 
de ele. 

— Mai vrei de băut, mamă? întrebă bătrâna amah. 

— Mulţumesc, guriţă dulce ce eşti tu, îi răspunse ea cu 
afecţiune, căldura băuturii alungându-i de-acum enervarea. 
Şi poţi să-mi masezi puţin gâtul. Mă cam doare capul. Voi, 


ăia doi, staţi o dată jos, tăceţi din gură şi nu mai scoateţi o 
vorbă până nu se întoarce Iata! 

Phillip Chen mergea grăbit pe poteca din grădină, cu o 
lanternă într-o mână, un hârleţ în cealaltă. Poteca şerpuia 
prin grădina bine îngrijită, şi dispărea într-un pâlc de 
copaci şi tufişuri. Se opri o clipă, încercând să se orienteze 
mai bine, apoi găsi locul pe care-l căuta. Şovăi, se uită 
înapoi, deşi ştia bine că acum nu-l mai putea vedea nimeni 
din casă. Încredinţat că era aşa şi nu-l pândeşte nimeni, 
aprinse lanterna. Ochiul de lumină rătăci pe iarbă se opri la 
picioarele unui copac. Dădu cu grijă stratul de frunze 
căzute de deasupra. Când văzu că pământul de dedesubt 
fusese răscolit, blestemă urât de tot. 

— Ah, porcul. Propriul meu fiu să-mi facă una ca asta! 

Reuşind să se stăpânească doar cu mare dificultate, se 
apucă să sape. Pământul era moale. Din clipa în care 
părăsise petrecerea, încerca să-şi reamintească exact când 
săpase ultima dată şi scosese cutia afară. Acum era sigur că 
asta se întâmpla prin primăvară, când avusese nevoie de 
nişte înscrisuri pentru un rând de locuinţe pentru săracii 
din Wanchai, pe care le vânduse, cu de cincizeci de ori 
preţul cu care le cumpărase el, lui Donald McBride pentru 
noul cartier de locuinţe pe care voia să le construiască. 

— Unde era pe atunci John? murmură el. O fi fost în casă? 
În vreme ce săpa încerca să-şi amintească, dar nu reuşea 
deloc. Ştia că el nu s-ar fi apucat să sape seiful şi să-l scoată 

când ar fi fost vreun pericol, sau când se aflau străini în 
casă, şi că ar fi fost întotdeauna foarte prudent în astfel de 
situaţii. Dar John? Nu m-aş fi gândit niciodată că. Precis că 
John m-a urmărit într-un fel sau altul. Hârleţul se lovi de 
metal. Cu grijă, curăţă pământul dându-l la o parte şi 
înlătură învelitoarea de protecţie de pe cutie şi de pe 
broasca masivă, şi apoi deschise seiful. Balamalele cutiei 
erau foarte bine unse. Cu degetele tremurând, îndreptă 
lanterna spre seiful deschis. Păreau să fie în ordine toate 
hârtiile, înscrisurile şi balanţele operaţiunilor personale 


părea să nu le fi clintit nimeni, dar acum ştia că fuseseră cu 
siguranţă luate toate, citite şi memorate sau chiar copiate. 
Unele informaţii din seiful fiului său nu puteau proveni 
decât de aici. Erau acolo neatinse toate cutiile de bijuterii, 
mai mici şi mai mari. Tulburat, întinse mâna şi o deschise pe 
cea pe care o căuta; jumătatea de monedă dispăruse, cum 
la fel dispăruse şi documentul care explica menirea acestei 
piese. Lacrimi de mânie începură să-i curgă pe faţă şiroaie. 
Simţi că inima îi bate să-i spargă pieptul, simţi în nări 
mirosul pământului umed şi ştiu că, dacă în clipa aceea fiul 
său ar fi fost acolo, l-ar fi strâns fericit de gât cu mâinile lui 
până şi-ar fi dat duhul! 

— Ah, fiule, fiulE. Blestemat fii de toţi zeii! 

Simţi că-l lasă genunchii. Se aşeză tremurând din toate 
mădularele pe o piatră şi încercă să-şi adune gândurile. Îl 
auzea şi acum pe taică-său cum îl sfătuia pe patul de 
moarte „Fiule, să ai grijă şi să nu pierzi niciodată moneda 
asta, e ultima noastră posibilitate de a supravieţui şi a 
exercita vreo putere asupra Nobilei Case.” Asta se 
întâmplase în 1937, când aflase şi cele mai tainice dintre 
tainele Casei Chen, că acela ce urma să devină comprador 
ajungea în mod automat un conducător de frunte la Hong 
Kong al lojei Hung Mun, marea societate secretă a Chinei, 
care sub Sun Yat-Sen a devenit 14 Carate, formată iniţial 
pentru a fi vârful de lance al revoltei împotriva stăpânilor 
manciurieni atât de urâţi; că acel comprador era principala 
şi legitima legătură între ierarhia chinezească de pe insulă 
şi moştenitorii lojei de 14 Carate de pe continent; că 
datorită lui Chen-tse Jin Am, cunoscut sub numele de Jin- 
qua, legitimul conducător al corporației neguţătoreşti co- 
hong, care deţinea monopolul imperial al întregului comerţ 
exterior, Casa Chen era de-acum pe vecie legată cu Nobila 
Casă prin dreptul de proprietate şi prin legături de sânge. 
„Fiul meu, ascultă cu atenţie ce am să-ţi spun, îi şoptise 
omul acela pe moarte. Tai-panul, stră-străbunicul tău Dirk 
Struan, a fost creaţia lui Jin-qua, aşa cum a fost de fapt şi 


Nobila Casă. Jin-qua a gândit această firmă, a realizat-o şi l- 
a format pe Dirk Struan. Iai-panul a avut două concubine. 
Prima a fost Kai-sung, una dintre fetele lui Jin-qua, de la cea 
de-a cincea nevastă. Gordon Chen, tatăl meu şi bunicul tău 
e fiul lor. A doua concubină a lui Dirk Struan a fost T'Chung 
Jin May-may, iubita lui vreme de şase ani, cu care s-a 
căsătorit în secret chiar înainte de marele taifun care i-a 
ucis pe amândoi. Ea avea atunci douăzeci şi trei de ani, o 
nepoată strălucită, sclipitor de inteligentă, a lui Jin-qua, 
vândută tai-panului pe când avea numai şaptesprezece ani 
pentru ca să-l înveţe deprinderile lumii civilizate, fără să 
ştie el că învaţă lucrurile astea. Urmaşii lor au fost Duncan 
şi Kate care au preluat numele de T'Chung, şi au crescut în 
casa tatălui meu. Iata a căsătorit-o pe Kate cu un negustor 
din compania chinezească din Shanghai pe care-l chema 
Peter Gavallan - Andrew Gavallan vă e văr, deşi el nici nu 
ştie asta. Sunt atâtea lucruri de povestit, dar atât de puţin 
timp mi-a mai rămas. Nu conteşte, toate înrudirile şi arborii 
de rudenie sunt în seif. Şi sunt atâtea. Suntem înrudiţi cu 
Wu Kwang, Sung, Kau Kwok, NG. Cu toate familii vechi. 
Foloseşte toate cunoştinţele astea cu băgare de seamă. 
Uite, asta e cheia de la seif. Şi încă o taină, Phillip, fiul, meu. 
Linia noastră coboară de la cea de-a doua soţie a tatălui 
meu. Tata s-a căsătorit cu ea pe când avea cincizeci şi trei 
de ani, iar ea şaisprezece. Era fiica lui John Yuan, fiul 
nelegitim al marelui neguţător american Jeff Cooper, şi o 
eurasiatică, Isobel Yau. Aceasta era fiica foarte secretă a lui 
Robb Struan, fratele vitreg al tai-panului şi părtaş la 
întemeierea Nobilei Case, aşa încât noi am strâns legături 
de sânge de la ambii Struan. Alastair Struan ne e văr. Colin 
Dunross ne e văr, cei din familia MacStruan nu sunt rude cu 
noi, istoria lor se află în jurnalele bunicului. Fiul meu, 
barbarii scoțieni şi englezi au sosii în China şi nu s-au 
căsătorit niciodată cu cele pe care le-au adorat şi pe care, 
de cele mai multe ori, le-au părăsit atunci când s-au întors 
în insula lor cenuşie, acoperită de ceţuri, de ploi şi fără cer 


senin. O zei, cât de mult urăsc vremea din insula aceea, cât 
de mult detest trecutul acela. Da, Phillip, fiule, suntem 
eurasiatici, deci nici dintr-o parte, nici din cealaltă. 
Niciodată n-am reuşit să mă împac cu asta. E blestemul, 
crucea noastră, dar depinde de fiecare dintre noi să 
transformăm asta într-o binecuvântare. Fiule, îţi trec ţie 
răspunderea Casei noastre, bogată şi puternică aşa cum a 
dorit Jin-qua, şi fă şi tu la fel cu fiul tău şi ai giijă ca şielsă 
facă la fel cu propriul său fiu. Jin-qua ne-a dat naştere, într- 
un fel el ne-a dat bogăţie, dezlegări de taine, statornicie şi 
putere, şi tot el ne-a lăsat una dintre monede. Uite, Phillip, 
citeşte aici ce scrie despre monedă. 

Caligrafia vechiului document era excelentă: „În această a 
opta zi a celei de-a şasea luni a anului 1841, după şirul 
vremilor ţinut de barbari, eu, Chen-tse Jin Am din Canton, 
căpetenie a neguţătorilor din co-hong, am dat spre ajutor în 
această zi Diavolului cu Ochi Verzi, tai-panul Nobilei Case, 
căpetenia piraţilor străini şi diavoli, care au pornit cu război 
împotriva Imperiului Cerului şi ne-au furat insula Hong 
Kong, i-am numărat cincizeci de lac de argint, un milion de 
lire sterline în moneda lor, şi cu tezaurul acesta l-am salvat 
sa nu fie înghiţit de Chiorul, marele său potrivnic. În 
schimb, tai-panul ne-a făgăduit înlesniri neguţătoreşti 
deosebite pentru următorii douăzeci de ani, şi a pus 
cuvântul chezaş că numai din familia Chen se va alege 
comprador al Nobilei Case în veci. Şi a jurat că el sau 
urmaşii lui vor cinsti toate aceste legăminte ca şi pe cele ce 
vor fi dovedite de monede. Sunt patru. Cele patru monede 
au fost rupte în două. Tai-panul a primit patru jumătăţi de 
monedă. Ori de câte ori i se va înfăţişa o jumătate de 
monedă lui, sau tai-panilor următori, a jurat să se 
împlinească cererea, fie că e îngăduită de legea noastră sau 
a lor, fie că nu.” Eu am păstrat una din jumătăţile de 
monedă, una dintre ele o voi da căpeteniei de armată Wu 
Fang Choi, vărul meu, una va fi dată nepotului meu Gordon 
Chen, iar pe cea de-a treia o voi tâinui. Adu-ţi aminte, tu cel 


ce vei citi aceste rânduri, cândva în viitor, să nu te foloseşti 
de această monedă în chip uşuratic, pentru că tai-panul 
Nobilei Case trebuie să împlinească oricE. Dar numai o 
singură dată. Şi nu uita că deşi Diavolul cu Ochi Verzi însuşi, 
ca şi urmaşii lui de altfel, îşi va cinsti făgăduielile, e totuşi 
un barbar turbat, viclean ca un manciurian jegos, pentru că 
a fost învăţat chiar de noi să fie aşa şi la fel de primejdios ca 
un cuib de vipere.” 

Phillip Chen se cutremură fără să vrea, amintindu-şi de 
violenţa care stătea oricând să explodeze în lan Dunross. E 
urmaşul Diavolului cu Ochi Verzi, asta-i cât se poate de 
sigur, se gândi el. Da, şi el şi tatăl său. Blestemat fie John! 
Ce diavol l-a apucat? Ce a pus la cale împreună cu Linc 
Bartlett? Bartlett are acum moneda? Sau poate că încă mai 
e la John. Iar acum au pus mâna pe ea răpitorii lui. În vreme 
ce mintea lui cântărea febril toate posibilităţile, degetele 
cercetau cutiuţele cu bijuterii, una câte una. Nu lipsea 
nimic. Cea mare o lăsă într-adins la urmă. Când o deschise, 
simţi un nod în gât, dar colierul era acolo. Răsuflă uşurat 
din adâncul sufletului. Frumuseţea smaraldelor în lumina 
aceea a lanternei îi produse o plăcere imensă, îndepărtând 
o parte din supărarea care-l încerca. Ce prostie din partea 
lui Struan Cotoroanţa să poruncească să fie ars acest colier 
o dată cu trupul ei. Ce risipă groaznică. Împotriva zeilor, şi 
o obrăznicie să prăduieşti atâta avere. Ce înţelept a fost 
tata să se apropie de coşciug înainte de a fi dat focului şi să- 
lia! 

Fără tragere de inimă, puse colierul la loc şi începu să 
închidă seiful. Şi cu moneda ce-o să facă? Aproape că am 
fost nevoit să mă folosesc de ea atunci când tai-panul ne-a 
luat întregul nostru stoc bancar, şi în mare măsură şi 
puterea noastră. Mda. Dar atunci m-am hotărât să-l mai las 
o vreme să vedem ce face, şi acesta e cel de-al treilea an, nu 
a făcut nimic deosebit şi cu toate că afacerea cu americanul 
pare să fie importantă, deocamdată nu s-a semnat nimic. Şi 
acum a mai dispărut şi moneda. 


Gemu din rărunchi, aproape nimicit de suferinţă, simțind 
că-l dor şalele, nu numai capul. În vale se vedea oraşul 
întreg, navele ancorate la Promontoriul Glessing şi celelalte 
din radă. Insula Kowloon se scălda în lumină şi numai ea 
putu vedea avionul care-şi lua zborul de pe aeroportul Kai 
Tak, un altul aflat încă în aer, pregătindu-se să aterizeze şi 
altul vuind deasupra capului, cu semnalizatoarele clipind 
mărunt. 

Ce să facă? se întrebă el sfârşit. Are Bartlett moneda 
aceea? Sau e la John? Sau la Vârcolaci? 

Dacă ajunge pe mâinile cui nu trebuie ar putea să-l 
distrugă cu adevărat. 

Marţi. 

Ora 0.36. 

Gomt spuse: 

— Bineînţeles că Dunross ar fi putut să umble la frânele 
mele, Jason. 

— Ei, haide, pentru numele lui Dumnezeu! Cum o să se 
vâre el sub maşina ta în timpul unei petreceri la care 
participă două sute de invitaţi ce se fâţâie încoace şi-ncolo? 
Doar nu-i el atât de idiot! 

Erau la vila lui Jason Plumm, din Happy Valley, aerul 
răcoros al miezului de noapte adia plăcut, deşi umiditatea 
crescuse din nou. Plumm se ridică în picioare şi aruncă 
restul de trabuc, luă altul şi-l aprinse. Tai-panul de la Asian 
Properties, cel de-al treilea mare hong, era mai înalt decât 
Gomt, se apropia de şaizeci de ani; avea o faţă fină, 
elegantă şi purta un smoking de catifea roşie. 

— Nici chiar lan Dunross Afurisitul nu-i chiar atât de 
bezmetic. 

— Nu ai dreptate. Cu viclenia lui de scoţian, e un animal 
care atacă prin surprindere, fără să mai cumpănească, şi 
ăsta-i cusurul lui. Eu cred că ela făcut asta. 

Plumm îşi adună degetele grămadă, studiindu-le gânditor. 

— Poliţia, ce zice? 


— Nu le-am spus decât că m-au lăsat frânele. Nu era cazul 
să-i mai amestec în ciorba asta şi pe băgăreţii ăia, cel puţin 
nu deocamdată. Dar frânele unui Rolls nu te lasă aşa cu de 
la sine putere, ce Dumnezeu. Ei, nu contează: Am să am eu 
grijă ca mâine Tom Nikklin să-mi spună exact care-i hiba, 
dacă există vreuna. După aia poliţia are tot timpul să-şi 
împlinească menirea. 

— Sunt de acord, spuse Plumm zâmbind subţire. N-avem 
nevoie de poliţie ca să ne spele rufele, indiferent cât de 
caraghioase or fi, nu-i aşa? 

— Aşa-i! 

Amândoi râseră. 

— Mare băftos ai fost. Gorganul acela nu-i cel mai nimerit 
loc să te lase frânele. Trebuie să fi fost tare neplăcut. 

— Jason, ce să spun? La început a fost cam neplăcut, dar, 
după ce am trecut de primul şoc, n-a mai fost nici o 
problemă, adăugă el ascunzând adevărul. 

Se delectaseră cu o cină superbă pe terasa de unde se 
vedea Happy Valley, hipodromul, oraşul şi marea în 
depărtare. Numai ei doi. Soţia lui Plumm era în Anglia, în 
vacanţă, copiii crescuseră şi nu mai erau de mult la Hong 
Kong. lar acum stăteau amândoi şi pufăiau din trabuc, în 
fotoliile confortabile din biroul lui Plumm, înconjurați de 
rafturi şi rafturi de cărţi, o încăpere elegantă, fără 
ostentaţie, în deplin acord cu bunul gust ce dăinuia şi în 
celelalte zece camere ale vilei. 

— O să dibuie Tom Nikklin dacă cineva s-a jucat cu frânele 
maşinii mele, că numai el e în stare, spuse ca să încheie 
discuţia. 

— Mda. Plumm gustă din paharul cu vin Peirier şi sifon la 
gheaţă. Ai de gând să-l foloseşti pe tânărul Nikklin din nou 
la cursele din Macao? 

— Eu? Poate vrei să glumeşti. 

— Nu. Nu chiar, spuse Plumm cu binecunoscutul său râs. 
Parcă motorul lui Dunross a explodat în cursa de acum trei 
ani când era mai-mai să fie ucis afurisitul acela! 


— Ei, maşinile de curse au întotdeauna probleme. 

— Da, da, foarte des, deşi nu întotdeauna. La accidentele 
astea dau o mână de ajutor şi adversarii, încheie el 
zâmbind. 

Gomt zâmbi şi el, deşi în sinea lui nu zâmbea deloc. 

— Adică ce vrei să spui? 

— Nimic, flăcăule, doar zvonuri, şi bătrânul se aplecă şi-i 
mai turnă nişte whisky lui Gomt, apoi şi sifon. Ei, zvonurile 
zic că un mecanic chinez, pentru o mică recompensă acolo, 
A. Cum se spune? A dat şi el o mână de ajutor cu o cheie. 

— Mă cam îndoiesc că-i adevărat. 

— Mă îndoiesc că treaba poate fi dovedită. Într-un fel sau 
în altul. E greţos, dar unii sunt în stare să facă orice pentru 
o grămadă de bani acolo. Chiar dacă nu-s cine ştie cât! 

— Mda. Din fericire noi suntem băgaţi în afaceri mari. 

— Flăcăule, exact aşa gândesc şi eu. Ei, făcu Plumm 
scuturând scrumul havanei, care-i situaţia? 

— Foarte simpla: dacă Bartlett nu semnează afacerea cu 
Struan, în următoarele zece zile, atunci putem jumuli 
Nobila Casă ca pe o rață împuşcată. 

— O mulţime de oameni au crezut asta şi mai inaite şi 
Struan continuă să fie Nobila Casă. 

— Da, dar în clipa de faţă sunt foarte vulnerabili. 

— De ce? 

— Din cauza notei de plată de la Şantierele navale Toda şi 
a ratei de la Orlin. 

— Nu-i adevărat. Struan dispune de credite excelentE. Da, 
ştiu, au investit prea mult, dar nu mai mult decât oricare 
altul. O să-şi mai lungească puţin linia de credite şi atât, sau 
lan o să se ducă la Richard Kwang, sau la Blacs. 

— Să zicem că Blacs nu-i ajută, şi n-o să-i ajute, şi ia 
gândeşte-te că Richard Kwang e neutralizat. Nu-i mai 
rămâne decât Banca Victoria. 

— Atunci lan o să roage banca să-i acorde ceva mai mult 
credit şi o să fim nevoiţi să i-l aprobăm. Paul Havergill o să 
pună propunerea la vot în faţa consiliului de directori. Ştim 


cu toţii că nu putem să avem mai multe voturi decât 
partidul Struan, aşa că vom vota şi noi cu ei pentru ca să ne 
salvăm cinstea obrazului, prefăcându-se că suntem tare 
fericiţi să facem afacerea asta, ca de obicei. 

— Da, numai că de data asta, am plăcerea să-ţi spun că 
Richard Kwang va vota împotriva lui Struan. Şi cu asta 
consiliul de administraţie va fi în mare încurcătură, cererea 
de credit va fi amânată. Firma nu va fi în stare să-şi onoreze 
plăţile, aşa că Dunross se duce la fund. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, dar Richard Kwaing nici 
măcar nu e în consiliul de administraţie. Ce-ai păţit, te-ai 
scrântit? 

Gomt pufăi din ţigară. 

— Nu, tu eşti de vină că ai uitat ce joc am pus la cale. Se 
numeşte competiţia. Şi a şi început să se deruleze de acum 
câteva zile. 

— Împotriva lui Richard? 

— Exact. 

— Bietul Richard, bătrânul! 

— Mda. El va fi votul nostru decisiv. lar Dunross nu se va 
aştepta niciodată la un atac din partea aceea. 

Plumm îl cântări cu privirea. 

— Richard şi Dunross sunt prieteni buni de tot. 

— Da, numai că Richard e la mare ananghie. Va începe 
asaltul asupra băncii Ho-Pak. Şi va face tot ce-i va sta în 
putinţă să se salveze. 

— Am înţeles. Câte acţiuni de-ale băncii Ho-Pak ai vândut 
fără acoperire? 

— O mulţime. 

— Eşti sigur că Richard nu are mijloacele să oprească 
asaltul asupra băncii, că nu poate obţine fonduri 
suplimentare? 

— Chiar dacă reuşeşte, noi, eu şi cu tine, putem să-i 
zădărnicim oricând acţiunea. 

— Mda, noi doi putem, şi Jason Plumm urmări cum se 
ridică rotocoalele fumului spre tavan. Dar numai pentru că 


Dunross nu va fi în stare să onoreze plăţile acelea nu 
înseamnă că-i terminat. 

— De acord şi cu asta. Dar după dezastrul cu Ho-Pak, 
zvonul că firma Struan nu şi-a onorat datoriile o să facă să 
cadă acţiunile ca plumbul. Bursa va fi foarte nervoasă, vor 
apare peste tot semnele unei prăbuşiri de bursă pe care noi 
le vom sprijini vânzând acţiuni fără acoperire. Nu s-a 
stabilit nici un fel de sesiune a consiliului de administraţie al 
băncii pentru următoarele câteva săptămâni, doar dacă 
Paul Havergill nu va convoca vreuna. Şi el nu va convoca 
niciuna. De ce-ar face-o? Nu-şi doreşte nimic mai mult 
decât să adune partea de acţiuni care se află în mâini 
străine. Aşa că totul e aranjat dinainte. Prin urmare parola 
va fi salvarea lui Richard Kwang, iar acesta, votând aşa cum 
va spune Paul, va deveni unul din partizanii săi. Deci acum 
consiliul de administraţie o să-l lase pe lan să fiarbă vreo 
câteva zile, apoi se va oferi să-i prelungească linia de credit 
pentru a-i restabili credibilitatea, dar asta în schimbul 
acţiunilor Struan asupra băncii, şi ăsta va fi târgul. 

— Dunross nu va fi niciodată de acord, nici el nici Phillip 
Chen, nici Isu-yan. 

— Nu are de ales, ori acceptă, ori Struan se duce la funD. 
Cu condiţia ca tu să te ţii tare, pentru că ai votul în puterea 
ta. Şi odată ce banca îi smulge acţiunile pe care le mai are 
asupra băncil. Cum tu controlezi consiliul de administraţie, 
şi deci Banca Victoria, ei bine, atunci s-a terminat cu el. 

— Mda, dar să zicem că găseşte undeva o nouă linie de 
credit? 

— Atunci iese doar rău scărmănat, probabil slăbit pentru 
totdeauna, dar noi, Jason, oricum ne alegem cu partea 
leului. Important e să ne alegem momentul potrivit, doar 
ştii bine. 

— Şi cu Bartlett cum rămâne? 

— Bartlett şi Par-Con îmi aparţin. Nu se va urca el 
niciodată pe corabia Struan când se duce la fund. De asta 
am eu grijă. 


După un moment de tăcere, Plumm reluă: 

— S-ar putea să meargă. Da, s-ar putea să meargă. 

— Atunci vii şi tu cu mine? 

— După ce termini cu Struan, cum ai de gând să înghiţi 
firma Par-Con? 

— Eu singur n-am să pot. Dar noi doi cu siguranţă că vom 
putea, şi Gomt îşi strivi havana în scrumieră. Par-Con va 
însemna un efort pe termen lung şi va ridica cu totul alte 
probleme. Dar mai întâi Struan. Bine? 

— Dacă mie îmi va reveni filiala din Hong Kong a 
companiei imobiliare Struan, 35 la sută din proprietăţile lor 
din Tailanda şi Singapore, şi facem jumajuma afacerile lor 
de la aeroportul Kai Tak, bine? 

— Mda, în regulă, de acord cu toate în afară de Kai Tak. 
Am nevoie de teritoriul acela pentru a rotunji compania 
liniilor aeriene All Asia Airways, şi sunt sigur că înţelegi 
treaba asta, bătrâne. Dar ai oricum un scaun în consiliul de 
administraţie al noii companii, zece la sută din acţiuni, la 
valoarea nominală, bineînţeles şi câte un loc în consiliul 
firmelor concernului Struan, şi în toate filialele. 

— Cincisprezece la sută şi postul de preşedinte al 
concernului Struan, pe rând cu tine, un an eu, un antu, da? 

— De acord, dar eu mai întâi! 

Gomt îşi aprinse o ţigară. De ce nu? se gândi el încântat. 
La anul pe vremea asta concernul Struan va fi dezmembrat 
aşa că postul de preşedinte e doar o formalitate, bătrâne 
Jason. 

— Atunci ne-am înţeles întru totul? Şi, dacă vrei, încheiem 
amândoi o minută, câte o copie pentru fiecare din noi. 

Plumm clătină din cap şi zâmbi. 

— N-am nevoie de nici o minută, să dispară gândul ăsta! 
Uite aşa! Şi-i întinse mâna. De acord! 

Cei doi îşi dădură solemn mâna. 

— Jos cu Nobila Casă! 

Şi râseră amândoi, foarte mulţumiţi de înţelegerea la care 
ajunseseră. După dobândirea acţiunilor imobiliare ale 


concernului Struan, propria lui firmă Asia Imobiliară va 
deveni cea mai mare de acest fel în Hong Kong. Gomt va 
avea un desăvârşit monopol asupra traficului aerian, 
maritim şi fabricilor, o deplină superioritate în Asia. Bun, se 
gândi Gomt. Şi acum să vedem ce facem cu Wu Patru 
Degete. 

— Dacă-mi chemi un taxi, eu am întins-o. 

— la mai bine maşina mea. Şoferul meu o să. 

— Mulţumesc, nu, prefer un taxi. Serios, Jason, mulţumesc 
tare mult. 

Plumm sună portarul blocului aceluia cu 20 de etaje, 
proprietate a firmei sale Asia Imobiliară. În vreme ce 
aşteptau venirea taxiului, închinară câte un pahar în 
sănătatea lor, pentru distrugerea definitivă a concernului 
Struan, şi pentru profiturile pe care aveau să le realizeze. 
În camera alăturată sună un telefon. 

— Iartă-mă o clipă, bătrâne. 

leşi pe uşa pe care o închise în urma lui aproape complet. 
Era în dormitorul său personal acum, unde lucra uneori 
când era nevoit să stea până noaptea târziu, o încăpere 
destul de mică, ordonată, izolată fonic perfect, aranjată 
exact ca o cabină de navă, cu o cuşetă în perete, nişte 
difuzoare Hi-fi, care împrăştiau o muzică lentă, un radiator 
autonom şi un frigider. Iar într-o latură a încăperii, se 
întindea o instalaţie întreagă şi sofisticată de radiator 
pentru unde scurte, pasiunea statornică a lui Jason Plumm 
încă din copilărie. Ridică receptorul. 

— Da? 

— Cu domnul Lop-sing, vă rog, spuse vocea acea de 
femeie. 

— Aici nu e nici un Lap-ting, răspunse el firesc. Îmi pare 
rău. Aţi format un număr greşit. 

— Vreau să las un mesaj. 

— Aţi greşit numărul. Mai uitaţi-vă în cartea de telefon. 

— Am un mesaj urgent pentru Arthur: de la centru s-a 
transmis prin radio că întâlnirea se amână pentru poimâine. 


Aşteptăm instrucţiuni la 06.00! şi legătura se întrerupse, 
veni tonul. 

Plumm se încruntă şi puse receptorul în furcă. 

Wu Patru Degete stătea rezemat de balustrada joncii sale, 
împreună cu Poon Vremebună, urmărindu-l pe Gomt cum se 
urcă în sampanul pe care-l trimisese în întâmpinarea lui. 

— Aşa-i că nu s-a schimbat prea mult în toată vremea asta? 
spuse Wu distrat, în vreme ce ochii înguşti îi sticliră. 

— Mie diavolii ăştia de străini îmi par toţi la fel, nu 
conteştE. Câţi au trecut de atunci? Zece? întrebă Poon, 
scărpinându-se în fund unde-l supărau hemoroizi. 

— Mnu, să tot fie fo doisprezece de-acu. Ce vremurile era 
pe atunci, heya? spuse Wu. Ce profituri multe. Minunate, ne 
strecuram în sus pe fluviu, spre Canton, ferindu-ne de 
diavolii de străini şi de lacheii lor, şi oamenii preşedintelui 
Mao ne primeau cu braţele deschise. Mda. Şi tot oamenii tăi 
era atunci mai mari şi nu vedeai picior de diavol străin 
nicăieri. Şi nici funcţionari din ăştia graşi care aşteaptă să 
le mozoleşti mâna cu unsori alese şi binemirositoare. Puteai 
să-ţi vizitezi toată familia şi pe toţi prietenii şi nu aveai nici 
un fel de nfecazuri, heya? Nu ca acum. Heya? 

— Comuniştii ăştia s-a făcut şi ei ai dracului, tare deştepţi 
şi tare afurisiţi, mai răi decât mandarinii. 

Wu se întoarse când cel de-al şaptelea fecior al său apăru 
pe punte. Flăcăul purta o cămaşă albă, curată acum, 
pantaloni cenuşii şi pantofi eleganţi. 

— Fii atent, îi strigă Wu deodată. Eşti sigur că ştii ce ai de 
făcut? 

— Da, tată. 

— Bun, spuse Patru Degete, încercând să ascundă cât era 
de mândru de el. Nu vreau să faci cumva vreo greşeală. 

Îl urmări cum păşeşte stângaci pe pasarela nesigură din 
scânduri, ce făcea legătura dintre jonca aceea şi 
următoarea, şi tot aşa mai departe peste alte opt jonci până 
la pontonul încropit de mântuială. 

— Al şaptelea tău fiu ştie el ceva? întrebă Poon încet. 


— Nu, nu încă, replică Wu mânios. Auzi, tâmpiţii ăia care 
nu-s buni decât să-i dai la câini, să se lase prinşi cu armele 
mele în halu ăsta! Şi, fără arme, toată truda noastră e 
degeaba. 

— Bună seara, domnule Gomt. Sunt Paul ChoY. Unchiul 
meu Wu m-a trimis să vă conduc, spuse tânărul într-o 
engleză excelentă, repetând aceeaşi minciună care-i intrase 
de-acum în fire, devenind adevăr. 

Gomt se opri tresărind, apoi continuă să urce treptele 
înşelătoare cu mai multă abilitate marinărească decât 
tânărul. 

— Bună seara, îi răspunse el. Eşti american? Sau doar 
urmezi şcoala acolo, domnule Choy? 

— Şi una şi alta, îi răspunse Paul zâmbind. Doar ştiţi cum 
se întâmplă în situaţii din astea. Fiţi atent să nu vă loviți cu 
capul de parâmE. Şi e lunecos al naibii aici. 

Se întoarse şi o lua înainte, arătând drumul. De fapt îl 
chema Wu Fang Choi, şi era al şaptelea fecior al tatălui său, 
de la cea de-a treia soţie a sa, dar, după ce s-a născut, tatăl 
său, Wu Patru Degete, se îngrijise să facă rost de un 
certificat de naştere în Hong Kong, un gest neobişnuit 
pentru un locuitor al satelor de bărci, pusese pe act numele 
de fată al mamei băiatului, adăugase numele de Paul, şi 
luase numele unui văr ca să-l treacă drept tată. „Ascultă, 
fiul meu, îi spusese Patru Degete îndată ce fiul său ajunse să 
înţeleagă, ori de câte ori vorbim haklo pe nava mea, poţi să- 
mi spui tată, dar niciodată dinaintea unui diavol de străin, 
nici măcar în haklo. Eu sunt pentru tine unchiul, unul dintre 
mulţii unchi pe care-i ai tu. Priceput-ai?” „Da, dar de ce, 
tată? Am făcut ceva rău? Îmi pare rău dacă te-am supărat 
cu ceva.” „Nu, nu m-ai supărat cu nimic, eşti un băiat bun şi 
muncitor. Dar e mai bine aşa pentru familie ca tu să ai alt 
nume,” „Dar de ce, tată?” „Când o să vină vremea o să ţi se 
spună de ce.” Apoi mai târziu, când făcuse de-acum 
doisprezece ani, învățase multe, şi se dovedise de ispravă, 
taică-su îl trimisese în Statele Unite. „Ei fiule, acum ai să 


înveţi toate şmecheriile diavolilor de străini. Trebuie să 
ajungi să vorbeşti ca un străin sadea, să dormi ca un străin, 
să devii exact ca ei pe dinafară, dar să nu uiţi niciodată cine 
eşti tu de fapt, care-i poporul tău, şi nici că toţi afurisiţii 
ăştia de diavoli străini îs mai prejos de noi, doar seamănă a 
fiinţe omeneşti, dar nu-s cu siguranţă civilizaţi deloc, 
blestemaţii.” 

Paul Choy râse în sinea lui. Dacă ar fi ştiut americanii, de 
la tai-pan la ultimul prost, şi englezii şi iranienii, germanii, 
ruşii, oricare altă rasă şi culoare, dacă ar şti cu adevărat 
toţi ce gândeşte cel mai păduchios dintre culii despre ei, ar 
face cu toţii atac de aplopexie, îşi spuse pentru a cine ştie 
câta oară. Asta nu pentru că toate neamurile de oameni din 
China i-ar fi disprețuit pe străini, ci doar socoteau că străinii 
nu sunt demni de nici un fel de consideraţie. Bineînţeles că 
nu avem dreptate, îşi spuse el. Şi străinii ăştia sunt fiinţe 
omeneşti, şi unii dintre ei chiar sunt civilizaţi. În felul loR. Şi 
mult mai avansați decât noi din punct de vedere tehnic. 
DaR. Tot noi suntem superiori. 

— De ce zâmbeşti? îl întrebă Gomt, aplecându-se să treacă 
pe sub o parâmă şi ferindu-se să nu se lovească de toate 
troacele aruncate la nimereală pe punți. 

— Ah, mă gândeam doar ce minunată e viaţa. Luna 
trecută, pe vremea asta, făceam surfing la Malibu în 
California. Ei, Doamne, Aberdeen e cu totul altceva, nu-i 
aşa? 

— Vrei sa spui că aici cam pute? 

— Bineînţeles. 

— Da, aşa-i. 

— Când e maree înaltă, e mult mai bine. Şi, în afară de 
mine, nimeni nu pare să simtă duhoarea asta aici. 

— Când ai fost ultima dată aici? 

— Acum câţiva anl. Doar zece zilE. După ce am terminat 
facultatea, licenţiat în management, dar nu cred că am să 
reuşesc să mă obişnuiesc vreodată cu mirosul ăsta, râse 
Choy. Abia aştept să mă întorc în New England. 


— Unde ai studiat? 

— Întâi la Seattle, gimnaziul şi Universitatea Washington 
din Seattle. Apoi mi-am luat licenţa la Harvard, la 
Facultatea de management din Harvard. 

Gomt se opri scurt. 

— Harvard? 

— Da, sigur, am obţinut bursă. 

— Foarte frumos. Când ai terminat? 

— În iunie anul trecut. Ca şi cum aş fi ieşit din puşcărie! Ei, 
dar te freacă âia de-ţi iese untul ca să-ţi dea o licenţă. Doi 
ani de groază. Când am scăpat de acolo am întins-o cu un 
amic spre California, mai făcând una, mai făcând alta, ca să 
ne câştigăm traiul, şi ca să avem şi noi nişte bani acolo să ne 
îndeletnicim cu surfingul, să ne mai distrăm şi noi puţin 
după ce ne-am dat duhul în şcoala aia. Apoi Choy zâmbi, 
acum vreo câteva luni unchiul Wu m-a chemat şi mi-a spus 
că a venit vremea să mă apuc şi eu de lucru, aşa că iată-mă- 
s! La urma urmei, m-a ţinut şi el la şcoală. Părinţii mei au 
murit acum mulţi ani în urmă. 

— La Harvard ai fost şef de promoţie? 

— Nu chiar. Al treilea. 

— E foarte bine. 

— Mulţumesc. De-acum nu mai avem mult. Jonca noastră e 
ultima. 

Păşeau cu grijă pe pasarela aceea şubredă, Gomt era 
urmărit cu suspiciune de tăcuţii locuitori ai bărcilor, în 
vreme ce ei traversau, plutitoarele lor locuinţe, unde 
familiile moţăiau, sau găteau, mâncau sau jucau mah-jong, 
unii reparându-şi sculele de pescuit, câţiva copii chiar 
îndeletnicindu-se cu pescuitul. 

— Domnule Gomt, vedeţi că aici e chiar lunecos de tot! şi 
sări pe puntea lipicioasă. Am ajuns. Ah, acasă, ce bine-i 
acasă! Îşi băgă mâna în părul unui puşti care făcea de pază 
şi-l ciufuli, după care-i spuse în haklo, fiindcă ştia că Gomt 
nu cunoaşte dialectul: Frăţioare, fii cu ochii în patru, altfel 
te prind şi te iau diavolii. 


— Da, da, aşa am să fac, chiţăi puştiul, uitându-se bănuitor 
la Gomt. 

Paul Choy îl conduse sub punte pe musafir. Bătrâna joncă 
mirosea a catran şi lemn de tek, peşte împuţit şi sare de 
mare, mirosea a o mie de furtuni. Sub punte, scara, de pe 
puntea principală dădea ca de obicei într-o singură 
încăpere mare, cabina prova care ţinea, cât lăţimea navei şi 
se întindea până la prova. Într-un şemineu de cărămidă, 
construit cam imprudent, ardea un foc de cărbuni, 
deasupra căruia susura un ceainic murdar, plin de 
funingine. Fumul se ridica drept în sus şi-şi făcea loc afară 
printr-o gaură cu horn încropit deasupra, tăiată în punte. 
Pe o latură se aflau scaune vechi din trestie, măsuţe şi 
cuşete grosolane. Wu Patru Degete era singur şi de îndată 
făcu semn spre unul dintre scaune şi îşi arătă faţa radiind 
de bucurie: 

— Heya, bine văzut la tine, spuse el într-o engleză 
poticnită, greu de înţeles. Vişchi? 

— Mulţumesc, răspunse Gomt. Mă bucur să te văd. 

Paul Choy turnă scotch din cel bun în două pahare 
aproximativ curate. 

— Domnule Gomt, vreţi apă? întrebă el. 

— Nu, fără e mai bine. le rog, nu prea mult. 

— Sigur. 

Wu primi paharul care-i era destinat şi-l ridică în cinstea 
lui Gomt. 

— Bine văzut la tine, heya! 

— Da, sănătate! 

Îl urmăriră pe Gomt cum gustă băutura. 

— Bun, spuse el, foarte bun whisky. 

Wu se arătă din nou încântat şi făcu semn spre Paul. 

— El băiat soră al meu. 

— Da. 

— Şcol bun. Ţara Aurul. 

— Da, da, mi-a zis. Trebuie să fii foarte mândru de el. 

— Ce alea? 


Paul Choy îi traduse bătrânului. 

— A, la mulţumesc, la mulţumesc. El vorbeşte bine la el, 
heya? 

— Da, zâmbi Gomt. Foarte bine. 

— A, bune, nu conteşte. Fumeze? 

— Mulţumesc, şi-l urmăriră pe Gomt în vreme ce lua o 
ţigară apoi luă şi Wu una, iar Paul Choy le aprinse pe 
amândouă, după care se lăsă iar tăcere. 

— Bun vezi prieteii veche la tine, heya? 

— Da, dar ţie îţi face plăcere să-ţi vezi vechii prieteni? 

— Da, bune. 

Urmă altă tăcere. 

— EI fiu la soră al meu, repetă bătrânul marinar şi-l văzu 
pe Gomt cum încuvinţează dând din cap fără să spună 
nimic, aşteptând, şi bătrânului îi plăcu să-l vadă pe Gomt 
cum stă liniştit, aşteptând cu răbdare să-l audă ajungând la 
subiectul discuţiei, aşa cum procedează orice persoană 
civilizată. 

Unii dintre diavolii ăştia rozalii până la urmă învaţă să se 
poarte. Mda, dar unii au învăţat afurisit de binE. Ca de pildă 
tai-panul, fir-ar el să fie, cu ochii ăia reci, urâţi şi albaştri ca 
de peşte, aşa cum au cei mai mulţi dintre diavolii de străini, 
cu care se uită la tine ca un rechin mori. Şi ăla mai şi ştie 
puţin şi dialectul haklo. Mda, tai-panul e chiar prea civilizat 
şi prea viclean, dar măcar acela are în urma lui generaţii, şi 
strămoşul lui a fost Ochi Rău. Mda, dar Diavolul cu Ochi 
Verzi, primul din familia lui, care a încheiat un legământ cu 
marele meu strămoş şi căpitan al mărilor Wu Fang Choi şi 
fiul său, Wu Kwok, şi şi-a ţinut făgăduiala, şi a avut grijă ca 
şi fiii săi să şi-o păstreze, şi fiii acestora. Aşa că tai-panul de 
acum trebuie socotit un vechi prieten, deşi, dintre toţi, ăsta- 
i cel mai afurisit. Bătrânul încercă să-şi stăpânească un fior, 
îşi drese glasul şi scuipă ca să alunge spiritul rău care zace 
în gâtul fiecărui om. Îl cercetă mai departe pe Gomt. Eeeee, 
îşi zise el, trebuie să fie groaznic să vezi în orice oglindă te- 
ai uita faţa acea rozalie, faţa aceea plină de păr, ca de 


maimuţă şi în rest pielea albă ca o burtă de broască! Ptiu! 
Pe faţă îi apăru un zâmbet cu care-şi ascunse stânjeneala, şi 
încercă să citească pe chipul lui Gomt, să afle ce e sub 
masca aceea, dar nu izbuti. Nu conteşte, îşi spuse el 
încântat, pentru că din pricina asta am cheltuit atâta timp şi 
atâţia bani pentru a-l pregăti pe al şaptelea fiU. Şi el o să 
afle! 

— Poate vreai cere un favor? întrebă el ispititor. 

Grinzile navei trozniră încurajator, în vreme ce jonca se 
lăsă în parâmele de amarare. 

— Da, ce favoare vrei să-mi ceri, bătrâne prietene? 

— Fiul la sora al meU. Vreme lucrează cevA. Dai la el 
slujba? şi citi uimire pe chipul lui Gomt, ceea ce-l contrarie, 
dar îşi ascunse reacţia. Tu espliceşte, îi zise el lui Paul Choy 
în engleză şi apoi adăugă în haklo: Explică-i căcatului ăsta 
de broască ţestoasă ce vreau eu de la el. Exact aşa cum ţi- 
am spus eu. 

— Unchiul meu îşi cere iertare pentru că nu poate să vă 
spună el direct ce are de spus, aşa că mi-a cerut mie să vă 
explic, domnule Gomt, spuse Paul Choy plin de politeţe. 
Vrea să vă roage să vedeţi dacă-mi puteţi oferi vreo slujbă, 
doar pentru ca să mă deprind cu activitatea marilor 
întreprinderi, în vreuna din companiile dumneavoastră de 
transporturi aeriene sau maritime. 

Gomt sorbi din pahar. 

— De ce neapărat în aceste întreprinderi, domnule Choy? 

— Unchiul meu are deosebite interese în domeniul 
transporturilor maritime, după cum ştiţi, şi doreşte ca eu să 
învăţ şi să-i modernizez activitatea acestor întreprinderi ale 
sale. Sir, dacă doriţi, pot să vă ofer o prezentare detailata a 
pregătirii mele în acest domeniu, cel de-al doilea an de la 
Harvard a fost consacrat studiului acestor domenii, 
interesul meu principal fiind transporturile de orice fel. 
Înainte ca unchiul meu să mă sileaS. Să mă cheme aici, 
fusesem acceptat de direcţia internaţională a Băncii Ohio, 


spuse Paul Choy şovăind oarecum. Cel puţin aşa mi-a cerut 
unchiul să vă spun. 

— În afară de dialectul haklo ce alte dialecte mai vorbeşti? 

— Mandarina. 

— Câte caractere ştii să scrii? 

— Cam patru mii. 

— Ştii stenografie? 

— Doar să scriu la maşină cu mare viteză. Pot să bat cam 
optzeci de cuvinte pe minut, dar nu fără greşeală. 

— Ceee? se interesă Wu. 

Gomt îl urmări pe Paul Choy în vreme ce-i traducea 
unchiului său ce se discutase mai înainte, cântărindu-l atent 
acum şi pe el şi pe Wu Patru Degete, după care spuse: 

— Ce fel de pregătire ai în vedere? 

— Doreşte ca eu să învăţ tot ce trebuie să ştiu despre 
conducerea companiilor aeriene şi maritime, activităţile de 
navlosire şi transport, operaţiile practice ale acestora, fiind 
în acelaşi timp un funcţionar eficient pentru dumneavoastră 
în aparatul acesta administrativ. Sunt familiarizat cu teoria 
informaţiei, ştiu să programez un calculator, pe când 
învăţam la Harvard lucram şi în domeniul trusturilor, 
schimburilor valutare. 

— Şi dacă nu dai randament, sau dacă se iveşte, cum se 
zice, un conflict de personalitate? 

Tânărul îi replică ferm: 

— Domnule Gomt, nu se pune problema asta, cel puţin 
atâta vreme cât voi fi acolo mă voi strădui să nu se ivească. 

— Ceee? Ce-a zis? Exact! interveni brusc Wu în haklo, 
băgând de seamă schimbarea de ton, fiind cu urechile şi 
ochii în patru. 

Fiul său îi explică, exact. 

— Bună! spuse Wu cu vocea aspră. Spune-i exact, dacă nu- 
i vei împlini toate câte ţi le dă de făcut, cât se poate de 
mulţumitor, atunci vei fi înlăturat din familie, iar mânia mea 
îţi va face zilele amare. 


Paul Choy şovăi, ascunzându-şi tulburarea, educaţia lui de 
american urlând în el şi îmboldindu-l să-i spună lui taică-său 
să se ducă naibii, pentru că el era absolvent al facultăţii 
Harvard, era american, avea în buzunar un paşaport 
american pe care-l binemeritase, indiferent de banii aduşi 
de blestematele de sampane şi blestemata de familie. Dar 
îşi feri privirea şi se strădui să nu i se citească nimic pe faţă. 
Nu fi nerecunoscător, îşi porunci sieşi. Nu eşti american, 
american adevărat, Eşti chinez şi capul familiei tale are 
dreptul să poruncească după cum îi e voia. De n-ar fi fost el, 
şi acum ai fi muncit pe-o cotineaţă de barcă din astea din 
Aberdeen. Paul Choy oftă. Ştia că el avusese mai mult noroc 
decât ceilalţi unsprezece fraţi ai lui. Patru erau căpitani de 
jonci aici la Aberdeen, unul locuia la Bangkok, şi naviga pe 
Mekong, altul avea un feribot în Singapore, altul avea o 
întreprindere de importexport în Indonezia, doi dispăruseră 
pe mare, un frate ajunsese în Anglia, ocupându-se nici el nu 
ştia cu ce, şi ultimul, cel mai mare, conducea vreo 
douăsprezece nave de aprovizionare în portul Aberdeen, 
unele un fel de bucătării plutitoare, trei bărci de plăcere şi 
în plus vreo opt Doamne ale Nopţii! 

După un moment de tăcere, Gomt întrebă: 

— Ce-a spus? Exact? 

Paul Choy şovăi puţin, apoi se hotărî să-i spună exact 
vorbele bătrânului. 

— Domnule Choy, îţi mulţumesc că ai fost sincer cu mine. 
Înţelept din partea dumitale. Eşti un tânăr care face 
impresie. Acum înţeleg perfect, şi pentru întâia oară de 
când Wu pusese prima întrebare în dialect, el se întoarse şi 
se uită la bătrânul marinar şi-i surâse. Bucuros îţi angajez 
nepotul! 

Wu zâmbi cu toată faţa şi Paul Choy se strădui să nui se 
citească pe chip uşurarea pe care o simţi. 

— Domnule Gomt, n-am să vă dezamăgesc. 

— Ştiu. 

Wu arătă cu cu mâna spre sticlă: 


— Vişchi? 

— Nu, mulţumesc, cât a fost a fost minunat. 

— Chind încep lucruri? 

Gomt se uită la Paul. 

— Când vrei să începi să lucrezi? 

— Mâine? Oricând vă convine dumneavoastră, sir. 

— Mâine. Miercuri. 

— Ah, vă mulţumesc. La ora opt? 

— Nu, la început la nouă şi apoi la opt. Şase zile pe 
săptămână, bineînţeles. O să ai program prelungit şi eu am 
să te cam exploatez. Numai de tine va depinde cât vei 
prinde din meseria asta şi cât de repede voi putea să-ţi 
măresc răspunderile. 

— Mulţumesc, domnule Gomt. 

Şi fericit, Paul Choy traduse cele discutate pentru ca să 
ştie şi tatăl său. Wu gusta fără grabă din coniac. 

— Chit banii? întrebă el. 

Gomt şovăi. Ştia că trebuia să fie exact suma care se 
cuvenea, nici prea mult, nici prea puţin, pentru ca să-i 
cinstească obrazul lui Paul Choy şi să-i cinstească şi obrazul 
unchiului său. 

— O mie de dolari HK pe lună, primele trei luni, şi după 
aceea am să mai văd. 

Tânărul se feri să i se citească mâhnirea pe chip. Abia dacă 
făceau 200 de dolari SUA, dar traduse în haklo propunerea. 

— Poate ar fi mai bine 2000? şi Wu îşi ascunse plăcerea, 
pentru că o mie era exact suma cuvenită, dar el se mai 
târguia acum doar pentru a-i cinsti şi obrazul diavolului de 
străin şi pe al feciorului. 

— Pentru că trebuie de fapt învăţat, o mulţime de 
funcţionari de valoare vor trebui să piardă timp cu el, 
neglijându-şi alte treburi, spuse Gomt politicos. Cheltuieli 
mari ca să pregăteşti pe cineva. 

— Dar şi şcoala la Ţara Aur merit mulţime bani, spuse Wu 
ferm. Două? 

— O mie prima lună, 1250 următoarele două luni? 


Wu se încruntă şi adăugă: 

— Luna trei 1500, heya? 

— În regulă. A treia şi a patra lună 1500. Şi revedem 
salariul după patru luni. Şi Paul Choy se angajează să 
lucreze pentru Rothwell-Gomt vreme de doi ani. 

— Ce spuneşte? 

Paul Choy îi traduse din nou. La naiba, se gândi el, cum să 
ajung să fac concediul în Statele Unite cu 50 de dolari pe 
săptămână? Sau chiar 60! La naiba! Şi unde naiba am să 
locuiesc? Pe un afurisit de sampan? Atunci îl auzi pe Gomt 
spunând ceva şi gândurile îi reveniră pe pământ. 

— Sir? 

— Am spus că, deoarece ai fost atât de sincer cu mine, am 
să-ţi ofer locuinţă pe gratis într-unul din blocurile firmei. La 
Gable. Acolo stau toţi cei care fac practică în domeniul 
administraţiei, şi avem băieţi din Anglia. Dacă ai să ajungi 
să faci parte dintr-un hong al diavolilor de străini, atunci e 
mai bine să te împrieteneşti de pe acum cu viitori 
conducători ai acestei firme. 

— Da, sir! răspunse Paul Choy şi nu izbuti să nu-şi arate 
încântarea. Da, sir, mulţumesc, sir! 

Wu Patru Degete întrebă ceva în haklo. 

— Sir, doreşte să ştie unde este blocul acesta. 

— Pe gorgan. Domnule Choy, e foarte frumos acolo. Sunt 
sigur că vei fi mai mult decât mulţumit. 

— Puteţi pari A. Da, sir! 

— Mâine seară apartamentul va fi gata şi te poţi muta. 

— Da, sir! 

După ce Wu pricepu ce spusese Gomt, dădu din cap, în 
semn de încuviinţare. 

— Eu acorde este. Doi anii şi dupe vede. Poate mulţi ani, 
heya? 

— Da. 

— Bun. Mulţumeşte eu la prieten bătrân, zise Wu şi apoi în 
haklo - şi acum întreabă-l ce doreai să afll. Despre bancă. 

Gomt se ridicase să plece, dar Paul Choy îi spuse: 


— Mai e ceva ce dorea unchiul meu să întrebe, sir, dacă 
mai puteţi îngădui câteva clipe. 

— Bineînţeles. 

Gomt se aşeză din nou pe scaun şi Paul Choy observă că 
acum celălalt era mai vigilent, pus oarecum în gardă. 

— Unchiul meu vrea să ştie părerea dumneavoastră 
despre asaltul de azi al creditorilor asupra băncii din 
Aberdeen, filiala băncii Ho-Pak. 

Gomt se uită lung la el, fără să clipească. 

— Ce vrea să ştie în privinţa asta? 

— Circulă tot felul de zvonuri, spuse Paul Choy. Unchiul 
meu are o mulţime de bani depuşi acolo, ca şi mulţi alţi 
prieteni ai săi. Dacă se ajunge ca lumea să dea buzna să-şi 
scoată banii de-acolo asta-i o veste cât se poate de proastă. 

— Cred că ar fi bine să-şi scoată banii, spuse Gomt, 
încântat de prilejul neaşteptat de a pune gaz pe foc. 

— Dumnezeule! exclamă Paul Choy cutremurat. 

Acum îl adulmeca pe Gomt îndeaproape şi cu atenţie şi 
băgă de seamă cum manifestă brusc un fel dc încordare şi 
un fel de bucurie, ceea ce-l surprinse. Cumpăni lucrurile un 
timp, apoi se hotări să schimbe tactica şi să-l încerce în alt 
fel. 

— Vrea să ştie dacă vindeţi acţiuni fără acoperire. 

Gomt îl întrebă cu un ton prefăcut: 

— El sau dumneata, domnule Choy? 

— Amândoi, sir. Are un pachet întreg de acţiuni şi doreşte 
ca eu să am grija lor, exageră tânărul. l-am explicat 
mecanismul sistemului bancar modern şi al bursei, cum 
funcţionează şi în ce măsură bursa din Hong Kong diferă de 
cea din Statele Unite. Sir, a priceput foarte iute cam despre 
ce-i vorba - altă exagerare din partea lui Paul Choy, fiindcă 
descoperise că nu-l poate dezbăra pe bătrân de 
prejudecățile lui. M-a întrebat dacă să vândă şi el fără 
acoperire. 

— Bineînţeles. Cred că ar fi bine dacă ar face-o. Circulă 
zvonuri că banca HoPak a investit peste posibilităţi, 


împrumutând de la alte bănci pe termen scurt şi cu 
dobândă mică, împrumutând pe alţii pe termen lung şi cu 
dobândă mare, mai ales în domeniul funciar şi imobiliar, 
clasicul mod ca o bancă să intre în serioase dificultăţi. 
Pentru orice eventualitate, ar fi mai bine ca unchiul 
dumitale să-şi scoată toţi banii şi să vândă fără acoperire 
acţiuni ale băncii. 

— Altă întrebare, sir. Băncile Blacs sau Victoria vor lua 
banca Ho-Pak pe cauţiune, ca să-i dea o mână de ajutor? 

Cu un efort, Gomt reuşi să nu-şi arate sentimentele pe 
faţă. Bătrâna joncă se înclină uşor când valurile de la o altă 
navă o prinseră în jocul lor. 

— De ce-ar face celelalte bănci una ca asta? 

Am intrat într-o capcană, îi trecu lui Gomt prin minte, şi se 
cutremură. Nu le pot spune adevărul. Nu se ştie la cine va 
ajunge informaţia asta! Dar, în acelaşi timp, nici nu 
îndrăznesc să nu le spun ăstor doi bandiți, bătrânului 
afurisit şi căţelandrului lui blestemat. De fapt nu fac decât 
să-i întorc gestul de favoare pe care mi l-a făcut şi trebuie 
să plătesc la rândul meu, chestiune de obraz! Paul Choy se 
aplecă înainte, pe faţă i se citea nerăbdarea. 

— Teoria mea e că de va fi un adevărat asalt asupra lui Ho- 
Pak, celelalte bănci nu o vor lăsa să se prăbuşească, aşa 
cum s-a întâmplat cu East India şi Banca din Canton, o 
adevărată nenorocire, pentru că o astfel de prăbuşire 
creează un val de şoc care nu va folosi deloc nici bursei nici 
celor ce operează prin bursă. Toată lumea se aşteaptă la un 
boom financiar, şi pot pune pariu că cei mari din lumea 
afacerilor nu vor îngădui ca o astfel de catastrofă să le 
distrugă şansele unui veritabil avânt economic. Cum 
Victoria şi Blacs sunt grangurii, ele vor lua Ho-Pak pe 
cauţiune. 

— Şi care-i ideea dumitale, domnule Choy? 

— Dacă cineva ar şti dinainte când Ho-Pak va fi în pragul 
falimentului şi când una dintre bănci sau chiar amândouă 


vor trece la operaţia de cauţiune, ei bine, atunci acela va 
putea face avere. 

Gomt încercă să se hotărască ce să facă, dar se simţi 
deodată obosit şi nu destul de ager, cum ar fi trebuit să fie. 
Probabil că accidentul acela de maşină m-a marcat mai mult 
decât am crezut eu, îşi spuse el. O fi fost mâna lui Dunross? 
O fi încercat ticălosul acela să egaleze scorul, şi să-mi 
plătească pentru noaptea de Crăciun sau pentru victoria 
din cadrul Pacificului Oriental sau celelalte cincizeci de alte 
victorii asupra lui, poate chiar şi pentru victoria aceea de 
demult, de la Macao! Gomt simţi deodată că se încălzeşte 
când îşi aminti bucuria aceea turbată în vreme ce urmărea 
pista de curse, ştiind că în orice clipă maşina tai-panului 
avea să se blocheze, şi urmărea maşinile urlând când 
încheiau un tur de traseu, iar apoi deodată Dunross, din 
fruntea plutonului de maşini, n-a mai apărut, aştepta şi 
spera, iar apoi a venit şi vestea cea mare că Dunross s-a dat 
peste cap la Melco Hairpin, într-un talmeş balmeş de fiare, 
când motorul i-a explodat, apoi a aflat că întreaga maşină 
de curse a explodat devenind o imensă minge de foc, dar că 
Dunross reuşise să iasă din maşină neatins. Şi deodată îl 
încercă o mare dezamăgire şi o mare bucurie în acelaşi 
timp. Nu-l voia pe Dunross mort. Voia să-l ştie în viaţă, dar 
distrus, viu ca să-şi contemple dezastrul. Râse în sinea lui. 
Ei, nu eu am fost cel care a apăsat pe butonul care a 
declanşat totul. Bineînţeles că eu l-am împins pe tânărul 
Donald Nikklin, sugerându-i tot felul de căi şi mijloace şi 
spunându-i că puţin h'eung yau în mâna cui trebuie. 
Deodată zări privirile lui Paul Choy şi ale bătrânului 
urmărindu-l, aşteptând, şi brusc toată bucuria i se evaporă. 
Dădu deoparte gândurile de mai înainte şi se concentra. 

— Da, domnule Choy, bineînţeles că ai dreptate. Numai că 
premizele dumitale sunt greşite. Bineînţeles că toate astea 
sunt pur teoretice. Deocmadată Ho-Pak n-a dat faliment. 
Poate că nici nu va da. Dar nu văd nici un motiv ca vreo 
bancă să facă gestul pe care-l sugerezi dumneata, cel puţin 


nu s-a întâmplat niciodată până acum una ca asta. Fiecare 
bancă prosperă sau dă faliment prin propriile merite, asta-i 
distracţia întregului nostru sistem de piaţă liberă. Un astfel 
de plan precum cel pe care l-ai sugerat înainte ar crea un 
precedent periculos. Va fi imposibil să sprijini fiecare bancă 
care nu şi-a gospodărit mijloacele cum trebuie. Domnule 
Choy, niciuna dintre celelalte două bănci nu au nevoie de 
Ho-Pak. Ambele bănci au clienţi mai mult decât le trebuie şi 
aşa. Niciuna din ele nu are interese bancare suplimentare 
aici şi mă îndoiesc că vreuna din ele să aibă nevoie de aşa 
ceva. 

La naiba, îşi spuse Paul Choy. Orice bancă e nevoită să se 
dezvolte ca orice altă afacere, iar Blacs şi Victoria sunt cele 
mai apucătoare dintre toate. În afară de concernul Struan 
şi Rothwell-Gomt. La naiba, aşa sunt şi Imobiliarele Asia şi 
toate celelalte hong. 

— Sir, sunt sigur că aveţi dreptate, dar unchiul mew Wu ar 
fi foarte recunoscător dacă-i veţi spune în cazul în care veţi 
mai afla ceva în privinţa asta. 

Se întoarse spre tatăl său şi-i spuse în haklo: 

— Eu am terminat, cinstite unchiule. Acest barbar e de 
acord că banca s-ar putea să aibă necazuri. 

Wu păli. 

— Mda? Cât de grav e? 

— Mâine dimineaţă sunt primul la casă. Ar trebui să vă 
retrageţi tot capitalul, cât mai iute. 

— Ayeeyah! Pe toţi zeii! spuse Wu răguşit. Am să-i retez cu 
mâna mea gâtul bancherului Kwang dacă pierd o singură 
afurisită de centimă, chiar dacă mi-e nepot. 

Paul Choy se uită lung la el: 

— Chiar ţi-e nepot? 

— Băncile astea-s nişte născociri afurisite ale diavolilor de 
străini ca să fure averea oamenilor cinstiţi, începu Wu să 
facă spume. Da' am să iau eu înapoi totul până la ultimul 
bănuţ de aramă, că de nu o să-i las sânge! Spune-mi ce ţi-a 
mai zis despre bancă! 


— Cinstite unchiule, te rog să fii liniştit. După obiceiurile 
barbarilor, nu e politicos să-l faci pe acest barbar să 
aştepte. 

Wu îşi stăvili furia şi-i spuse lui Gomt în engleza lui 
amestecată şi execrabilă: 

— Banca reu, banca, heya? Mulţumeşte adevăr spunem la 
eu. Banca reu banca, heya? 

— Uneori, spuse Gomt cu prudenţă. 

Wu Patru Degete se sili să-şi descleşteze pumnii şi să se 
calmeze. 

— Mulţumeşte la eu pentru favoR. DA. Şi vreuşeşte cum 
spune la fiu la sora meu, heya? 

— Îmi pare rău, iartă-mă, dar n-am înţeles. Domnule Choy, 
ce vrea unchiul dumitale să spună? 

După ce sporovăi cu tatăl său o vreme, aşa de ochii 
musafirului, tânărul îi spuse: 

— Unchiul meu va socoti ca un gest de adevărată favoare 
dacă va putea să fie înştiinţat personal, dinainte, asupra 
oricărui asalt asupra băncii, preluare a acesteia de altă 
bancă sau cauţiunE. Bineînţeles orice fel de informaţie de 
acest fel va fi total confidențială. 

Wu încuviinţă dând din cap, zâmbind acum doar cu buzele. 

— Da, asta favor. 

Întinse mâna şi i-o strânse pe-a lui Gomt în cel mai 
prietenesc mod, ştiind că barbarilor le place obiceiul ăsta, 
deşi el personal îl socotea necivilizat şi dezgustător, contrar 
oricăror bune maniere existente încă din vremuiri 
imemoriale. Dar voia ca fiul său să deprindă iute toate 
dedesubturile şi asta numai la cea de-a doua mare 
companie şi mai avea nevoie în plus şi de informaţiile 
deţinute de Gomt. Ştia şi el cât de importante erau aceste 
informaţii dacă le aveai înaintea altora. Eeee, făcu el în 
sinea lui, dacă n-ar fi fost prietenii mei din poliţia maritimă 
a Asiei, flota mea n-ar mai însemna nimic! 

— Nepoate, condu-l la țărm, urcă-l într-un taxi şi apoi 
aşteaptă-mă pe mine. la-l şi pe Tok Două Satire şi aşteptaţi- 


mă, acolo, lângă staţia de taxiuri. 

Îi mulţumi din nou lui Gomt, îi conduse până pe punte şi-i 
urmări cum se îndepărtează. Sampanul său de serviciu 
aştepta, îi văzu cum se urcă în el şi se îndreaptă spre țărm. 
Era o noapte minunată şi adulmecă vântul! Se simţea 
umezeală. Ploaie? De îndată cercetă cerul nopţii, stelele, 
făcând apel la toţi anii lui de experienţă. Ploaia avea să vină 
numai cu furtună. Iar furtuna însemna taifun. Era destul de 
târziu în anotimpul acela pentru ploaie de vară, dar ploaie 
putea veni şi mai târziu, aşa deodată, ploaie mare, gândi el, 
iar taifunurile până hăt în noiembrie, şi cel mai devreme în 
mai, iar dacă asta va fi voia zeilor, atunci pot veni oricând, 
în orice anotimp! Ploaia ne-ar prinde bine, se gândi el. Dar 
nu şi un taifun. Se cutremură. Acum suntem aproape în cea 
de-a noua lună. Pentru el cea de-a noua lună îi aducea 
amintiri neplăcute. De-a lungul mulţilor săi ani de viaţă, 
taifunul îl lovise de nouăsprezece ori în luna asta, de şapte 
ori de când murise taică-su, în 1937, şi el devenise 
căpetenie a Casei Maritime Wu şi comandant al flotei. Şi 
dintre cele şapte taifunuri, primul îl lovise chiar în anul 
acela. Vânt de 115 noduri se aruncase dinspre nord nord 
vest, şi-i scufundase o flotă întreagă de vreo sută de jonci, în 
estuarul fluviului Pearl. Peste o mie s-au înecat atunci, şi fiul 
său mai mare cu toată familia lui. Apoi, în '49, exact când 
poruncise el întregii sale armade de pe fluviul Pearl să fugă 
din teritoriul comunist şi să se stabilească pentru totdeauna 
la Hong Kong, fusese surprins pe mare de furtună şi se 
scufundase împreună cu alte nouăzeci de jonci şi trei sute 
de sampane. El şi familia lui fuseseră salvaţi, dar pierduse 
817 oameni. Atunci vânturile acelea se năpustiseră din est. 
Cu doisprezece ani mai înainte, îl nimeriseră din est nord 
est şi pierduse şaptezeci de jonci. Cu zece ani înainte, 
taifunul Susan, cu vânturi de optzeci de noduri, dinspre 
nord est, răsucindu-se spre est sud est, îi decimase flota din 
Taiwan. Îl costase alte cinci sute de vieţi de oameni, la 
Taiwan şi alte două sute departe, în sud, spre Singapore, şi 


pierduse încă un fiu, cu toată familia lui. Taifunul Gloria, în 
'57, vânt de o sută de noduri, altă mulţime de oameni 
înecaţi. Cu mulţi an în urmă, taifunul Wanda s-a năpustit 
asupra Aberdenului şi l-a distrus o dată cu cea mai mare 
parte din satele plutitoare ale celor din neamul haklo, din 
Noile 'Teritorii. Atunci vântul s-a năpustit dinspre nord, nord 
vest şi s-a întors la nord vest, ca să se sucească apoi spre 
sud. Wu cunoştea el bine vânturile astea ca şi numărul 
zilelor, la fel de bine. Pe septembrie 2, 8, din nou 2, apoi 18. 
22, 10, iar taifunul Wanda în cea dintâi zi a lunii. Mda, gândi 
el, şi numărul zilelor se adună şi dau 63, care-i divizibil cu 
numărul tainic 3, de unde iese 21, divizibil şi el cu 3. O să 
vină iar taifunul în cea de-a treia zi a celei de-a noua luni a 
acestui an? Şaizeci şi trei e divizibil cu nouă. O să vină în 
cea de-a noua zi? 

Adulmecă din nou vântul. Se simţea şi mai multă 
umezeală. Venea ploaie. Vântul se întări puţin. Şi venea din 
nord nord est. Bătrânul marinar hârâi din gât şi scuipă. 
Joss! Dacă se nimereşte în cea de-a treia, sau în cea de-a 
noua zi, sau a doua, ăsta-i joss-ul, nu conteşte. Singurul 
lucru sigur e că taifunul o să vină dintr-o parte sau din alta 
o să fie în cea de-a noua lună, sau poate că tot luna asta, şi-i 
la fel de rău. Se uită acum la sampan şi-l văzu pe fiul său 
stând în mijlocul său, alături de barbar, şi se întrebă cât de 
multă încredere putea avea în el. Băiatul e isteţ şi 
deprinsese el apucăturile diavolilor de străini cât se poate 
de bine, se gândi el plin de mândrie. Mda, dar oare cât de 
mult l-au atins şi pe el diavoleştile lor obiceiuri? O să aflu eu 
curând, nu conteşte. Îndată ce intră el în moară, devine 
ascultător. Sau moare. În trecut Casa Wu se ocupase şi cu 
negoţul de opiu, dar întotdeauna cu sau pentru Nobila 
Casă, şi numai uneori pentru noi. Ehei, pe vremuri, era 
cinstit să te ocupi de opiu. Pentru unii e şi acum. Pentru 
mine, Mo Contrabandistul, Lee Pulbere Albă, ah, ce-i cu ei? 
Să intrăm şi noi în frăţie sau nu? Şi Pulberea Albă, ei, e cu 
totul altceva oare sau doar un fel de opiu ceva mai tare, 


cam cum e cu berea şi cu spirtul? Şi care-i deosebirea când 
faci negoţ cu Pulbere Albă şi când faci negoţ cu sare? 
Niciuna. Decât că acum nişte tâmpite de legi ale diavolilor 
de străini spun că una-i contrabandă şi cealaltă nu-i! 
Ayeeyah, acum vreo douăzeci de ani, pe când diavolii de 
barbari au pierdut afurisitul lor de război cu ticăloşii din 
Mările de Răsărit, aici guvernul a pus mâna pe tot 
monopolul comerţului. Şi comerţul cu China nu s-a construit 
el pe spinarea, opiului, uns de opiul cultivat în India 
barbarilor? 

Dar acum, după ce şi-au distrus propriile lor câmpuri de 
cultivare, se fac că negoţul ăla nici n-a existat vreodată, că e 
imoral şi o crimă cumplită, pentru care meriţi douăzeci de 
ani de puşcărie! Ayeeyah, cum să mai înţeleagă un om 
civilizat un barbar din ăştia? Scârbit, cobori sub punte. 
Eeee, făcu el obosit. A fost o zi grea. Mai întâi că John Chen 
a dispărut, apoi ticăloşii ăia netrebnici, de nici pentru hrană 
la câini nu sunt buni, s-au lăsat prinşi la aeroport şi mi se 
fură transportul meu de arme de împuţita asta de poliţie. 
Apoi, după-amiaza asta mai vine şi scrisoarea din partea tai- 
panului, trimisă printr-un curier: „Salutare Cinstite al meu 
Vechi Prieten. Un gând al meu îmi spune să-l pui pe al 
şaptelea tău fiu în tabăra duşmanului, e mai bine şi pentru 
el, e mai bine şi pentru noi. Cere-i lui Barbă Neagră să vină 
să te vadă în seara asta. Apoi dă-mi şi mie un telefon.” Şi 
era semnată cu sigiliul tai-panului şi cu un „Vechiul tău 
Prieten”. Pentru un chinez, un vechi prieten era o persoană 
particulară sau o firmă care-ţi făcuse în trecut o imensă 
favoare, sau cineva cu care ai făcut afaceri şi s-a dovedit 
deosebit de cinstit cu tine şi legătura cu el profitabilă de-a 
lungul anilor. Uneori anii aiştia se întindeau pe generaţii 
întregi. 

Mda, făcu Wu, tai-panul e un vechi prieten. Doar el îi 
dăduse ideea de a scoate un certificat de naştere şi un alt 
nume pentru cel de-al şaptelea fiu al său, să-l trimită în 
Ţara Aurului şi aranjase acolo toate ploile în universitatea 


aceea mare, şi veghease acolo asupra lui fără ca el să ştie 
ceva şi în felul acesta rezolvase şi dilema: cum să-şi educe 
un copil în Statele Unite fără ca acesta să nu aibă nici o 
legătură cu opiul. Ce zănatici sunt şi barbarii ăştia! Mda, 
dar şi aşa tai-panul nu e dintre ei. E cu adevărat un vechi 
prieteN. După cum e şi Nobila Casă. Wu îşi aduse aminte de 
toate câştigurile pe care el şi familia lui le dobândiseră în 
taină de-a lungul generaţiilor, cu sau fără ajutorul Nobilei 
Case, în vreme de război şi în vreme de pace, făcând negoţ 
acolo unde nu puteau ajunge navele barbarilor: 
contrabandă, aur, opiu, cauciuc, maşini, medicamente, orice 
şi toate numai mărfuri care lipseau. Chiar şi oameni, unii 
care voiau să scape de pe continent, alţii care doreau să 
ajungă acolo, iar pentru asta plăteau din gros. Cu sau fără 
Nobila Casă, dar cel mai adesea cu sprijinul acesteia, cu tai- 
panul de acum şi cu cel de dinaintea lui, cu Bătrânul Nas de 
Uliu, vărul lui şi înaintea acestuia cu Câine Nebun, tatăl lui, 
şi înaintea ăstuia cu tatăl vărului lui. Şi aşa clanul Wu a tot 
prosperat. Acum, Wu Patru Degete avea şi el şase procente 
din acţiunile Nobilei Case, cumpărate de-a lungul anilor şi 
ascunse cu ajutorul acesteia prin tot felul de intermediari, 
dar totul controlat numai de el, o mare parte din 
transporturile de aur şi afacerile corespunzătoare, laolaltă 
cu investiţii mari aici, în Macao, la Singapore şi Indonezia, 
în proprietăţi, firme maritime, bănci. Bănci, se gândi el 
posomorât. Dacă ajung să pierd un bănuţ, îi retez vărului 
meu gâtul cu mâna mea, nu înainte de a-i băga pe gât 
propriul lui Săculeţ Iainic pe care tot eu am să i-l tai. Acum 
stătea sub punte şi se duse în cabina principală, murdară şi 
neorânduită, unde dormea el cu soţia. Aceasta stătea în 
cuşeta imensă, umplută cu paie, şi când intră el, ea se 
răsuci în pat pe jumătate adormită. 

— De-acum ai isprăvit? Vii şi tu în pat? 

— Nu. Tu culcă-te, îi spuse el blând. Eu mai am treburi. 

Ascultătoare, făcu exact ce i se spuse. Ea era tai-tai, 
nevasta sa principală, erau căsătoriţi de patruzeci şi şapte 


de ani. Îşi scoase hainele şi se schimbă, îşi puse o cămaşă 
albă, curată, şosete curate, pantofi, dunga pantalonilor gri 
era perfectă. Trase încet uşa cabinei după el şi urcă iute pe 
punte, nesimţindu-se în largul lui în veşmintele acelea 
strâmte. 

— Eu mă întorc înaintea zorilor, să ştii şi tu, al patrulea 
nepot! 

— Da, bunicule. 

— Tu rămâi la veghe! 

— Da, bunicule. 

Îi dădu un ghiont uşor băiatului şi o luă spre pasarelă, 
oprindu-se la cea de-a treia joncă. 

— Poon Vreme bună! strigă el. 

— DA. Da, se auzi o voce adormită, bătrânul stând colac pe 
un sac vechi şi moţăâind. 

— Adună toţi căpitanii. În două ceasuri sunt înapoi. 

Poon se dezmetici dintr-o dată. 

— Ridicăm velele? întrebă el. 

— Nu. În două ceasuri sunt înapoi. Adună căpitanii. 

Wu îşi urmă apoi drumul şi fu salutat cu plecăciuni când 
ajunse la sampanul său de serviciu. Se uită spre mal. Fiul 
său era lângă Rollsul cel mare care avea un număr norocos 
- o singură cifră 8 - pe care-l cumpărase cu 150.000 de 
dolari HK, la o licitaţie guvernamentală; lângă maşină, 
şoferul său în livrea şi omul lui de pază, Tok Două Satâre, îl 
aştepta cu supuşenie să vină. Ca de fiecare dată îi făcu 
plăcere să vadă automobilul acela mare, şi-şi mai amăgi 
îngrijorarea care sporise în ultima vreme. Bineînţeles că nu 
era el singurul posesor de Rolls în satul acela de la malul 
mării. Dar, după cum era obiceiul, al lui era întotdeauna cel 
mai mare şi cel mai nou. Şi baat - opt - era cel mai norocos 
număr pentru că rima cu faat care însemnă prosperitate în 
plin avânt. Simţi că vântul se schimbă cu un punct şi 
neliniştea-i spori. Eeee, azi a fost o zi păcătoasă, dar mâine 
va fi şi mai rău. 


Grăsimea aia de câine de John Chen o fi şters-o spre Ţara 
Aurului, sau o fi fost cu adevărat răpit? Fără căcatul ăla, am 
ajuns eu calul de curse al tai-panului. M-am săturat să mai 
fiu calul de curse al cuiva. Dar 100.000 răscumpărare 
pentru găsirea lui John Chen sunt bani investiţi cu 
chibzuinţă. Şi aş plăti de douăzeci de ori suma asta pentru 
John Chen şi blestemata lui de monedă. Mulţumesc zeilor că 
am pus şi eu nişte spioni în Casa Chen. Împunse aerul cu 
mâna spre țărm: 

— Bătrâne, dă-i bătaie iute, îi porunci el barcagiului, 
făcând o mutră mânioasă. Am o groază de treburi de făcut 
înainte să vină ziua! 

Ora 14.23. 

Ziua devenise foarte umedă şi încinsă, cerul mohorât, norii 
porniseră să se adune. De când se deschisese banca în 
dimineaţa aceea, mulţimea aceea gălăgioasă, asudată, 
continuase să se tot îmbulzească înăuntrul şi în faţa acelei 
mici filiale din Aberdeen a Băncii Ho-Pak. 

— Cinstite Sung, nu mai am bani să fac plăţile, şopti 
îngrozită funcţionara, în vreme ce sudoarea îi păta îngrijitul 
cheong-sam. 

— De cât ai nevoie? 

— Vreo 7,47 dolari pentru clientul Tok-sing, dar mai sunt 
alţi cincizeci care aşteaptă. 

— Du-te înapoi la ghişeul tău, îi răspunse directorul la fel 
de îngrijorat. Şi du-i cu vorba. Prefă-te că verifici conturile. 
Biroul Central a jurat că un transport de bani a plecat de 
acolo acum o oră. Poate a întârziat din pricina traficului. 
Du-te înapoi la ghişeu, domnişoară Pang, închise iute uşa 
biroului şi, transpirând, se duse iar la telefon. Cu cinstitul 
Richard Kwang, vă rog. lute. 

De când banca deschisese cu punctualitate la ora zece, 
patru sau cinci sute de oameni s-au îmbulzit la unul dintre 
cele trei ghişee şi ceruseră banii înapoi, pe toţi şi 
economiile lor în întregime, şi apoi binecuvântându-şi joss- 
ul, începuseră să se zbată să iasă afară, la larg. Cei care 


ţineau safeuri, ceruseră să li se dea drumul să şi le 
golească. Unul câte unul, însoţit de câte un funcţionar, 
coborâseră în subsol, mai mai să leşine de fericire. O dată 
ajunşi jos, funcţionarul deschidea cu cheia lui, clientul cu 
cheia lui, după care funcţionarul îl părăsea. Şi, rămas 
singur, în aerul acela umed din subsol, clientul îşi 
binecuvânta zeii pentru că soarta îi îngăduise să fie unul 
dintre cei fericiţi. Apoi, cu mâini tremurânde, îşi aduna 
banii peşin sau acţiunile, sau lingourile, sau bijuteriile, ca şi 
toate celelalte lucruri de taină ale lui, şi le punea în geantă 
sau servietă, chiar în pungi de hârtie, sau le îndesa în 
buzunarele umflate deja cu bancnote. Apoi, deodată 
înspăimântat să aibă asupra sa atâta bogăţie, la vedere, 
fără nici o pază, toată averea vieţii sale, vedea cum fericirea 
îi zboară şi o ştergea pe furiş, lăsând locul altuia, la fel de 
înspăimântat şi de fericit la început. 

Coada celor de afară începuse să se formeze cu mult 
înainte de ivirea zorilor. Oamenii lui Wu Patru Degete 
ocupaseră primele treizeci de locuri, vestea făcuse 
înconjurul portului, aşa că alţii li se alăturară imediat, apoi 
alţii, apoi toţi cei care aveau un cont cât de cât în banca 
asta. În vreme ce zvonul se lăţea tot mai mult, făcând să se 
îngroaşe coada mereu. Pe la ora zece, mulţimea nervoasă, 
neliniştită părea o adevărată revoltă. Printre ei începură să 
se plimbe poliţişti în uniformă, tăcuţi, atenţi la tot ce se 
întâmplă, prezenţa lor calmând mulţimea. Pe măsură ce 
treceau orele, numărul acestora crescu de asemenea pe 
tăcute şi activitatea lor era bine secondată de secţia de 
poliţie din East Aberdeen. Pe la amiază, câteva Black Maria 
- maşini negre pentru arestaţi - staţionau pe nişte străduţe 
laterale, având drept sprijin şi o echipă de poliţişti special 
antrenați pentru a împrăştia manifestanți. lar ofiţerii erau 
toţi europeni. 

Mulțimea era formată în majoritate din simpli pescari şi 
imigranţi proveniţi din regiunea Canton, şi neamul haklo. 
Doar unul din zece să fi fost născut în Hong Kong. Restul 


erau imigranţi veniţi nu de multă vreme din Republica 
Populară Chineză, din Imperiul de Mijloc, cum numeau ei 
pământul natal. Dăduseră năvală să caute adăpost la Hong 
Kong, fugind să scape de comunişti sau naţionalişti, de 
foamete sau pur şi simplu de sărăcie, aşa cum făcuseră şi 
alţii dintre strămoşii lor cu mai bine de un secol în urmă. 
Nouăzeci şi opt la sută din populaţia Hong Kangului era 
formată din chinezi, şi proporţia se menţinuse de când 
fusese întemeiată colonia. 

Toţi cei care ieşeau din bancă îi informau pe cei de afară 
care se interesau dacă le fuseseră plătiţi toţi banii, până la 
ultimul. Dar chiar şi aşa, cei care aşteptau să le vină rândul 
tremurau de teamă. Îşi aminteau cu toţii de falimentul din 
urmă cu un an, ca şi de cele la care fuseseră martori o viaţă 
întreagă, în satele lor de baştină alte ruinări, destrămări de 
întreprinderi, fraude, jaful cămătarilor, furturile de bani, 
corupţie şi cât de uşor era să te trezeşti că munca ta de-o 
viaţă se evapora pur şi simplu, fără să ai tu vreo vină, 
indiferent ce fel de guvern ar fi fost, comunist, naţionalist, 
sau stăpânirea mandarinilor. De patru mii de ani încoace 
era la fel. 

Şi toţi urau faptul că trebuiau să depindă de nişte bănci, 
dar erau nevoiţi să-şi pună şi ei banii undeva la adăpost cât 
de cât, viaţa fiind aşa cum era şi cei dornici să-ţi fure banii 
la fel de mulţi ca păduchii. Dew neh loh moh cu toate 
băncile astea, gândeau cei mai mulţi dintre ei, îs scorniri ale 
diavolului, ale diavolilor străini! Mda. Înainte de a veni 
diavolii aceştia de străini şi a invada Imperiul de Mijloc, nu 
existau bani de hârtie, ci bani adevăraţi, mai ales de aramă 
şi argint şi aur, mai ales de argint şi aramă, pe care-i puteai 
simţi în palmă şi-i puteai ascunde, şi nu dispăreau niciodată, 
aşa, ca fumul. Nu ca banii ăştia împuţiţi de hârtie. Şobolanii 
erau în stare să înghită banii de hârtie, şi oamenii! Şi banii 
ăştia de hârtie sunt altă scornire a diavolilor de străini. 
Înainte de a apare ei în Imperiul de Mijloc viaţa era atât de 


frumoasă! Acum? Dew neh loh moh cu toţi străinii ăştia ai 
iadului! 

La ora opt, în acea dimineaţă, directorul băncii, îngrijorat, 
l-a sunat pe Richard Kwang. 

— Dar, cinstite stăpâne, afară să tot fie vreo cinci sute de 
oameni de pe acum şi coada duce de aici, de la noi, până la 
cheul portului. 

— Nu conteşte, cinstite Sung. Le plăteşti tuturor celor 
care doresc să-şi vadă banii înapoi. Nu-ţi face griji! 
Vorbeşte-le, majoritatea lor sunt doar nişte pescari 
superstiţioşi. Încearcă să-i convingi să renunţe să-şi retragă 
banii, dar celor care insistă. Plăteşte-le! Banca Ho-Pak e la 
fel de sigură de situaţia ei ca şi Blacs sau Victoria! E o 
minciună afurisită să se spună că am investit mai mult decât 
ne ţineau buzunarele! Plăteşte-le! Cercetează atent 
carnetele lor de cecuri şi nu trebuie să te grăbeşti cu 
fiecare client. Fii metodic. 

Şi în felul acesta directorul filialei şi funcţionarii de la 
ghişeu au încercat să-şi convingă clienţii că nu era cazul să 
fie deloc îngrijoraţi, că au fost lansate nişte zvonuri 
mincinoase de către oameni răuvoitori. 

— Bineînţeles, dacă vrei, îţi poţi retrage banii, dar să nu-ţi 
închipui. 

— Aheeyah! Dă-i banii o dată, ce mai stai, se pornea 
următorul de la coadă nervos, că doar vrea banii ei. Eu îi 
vreau pe ai mei, şi în spatele meu e şi fratele nevesti-mi 
care vrea să şi-i scoată pe ai lui, ca şi mătuşă-mea care-i şi 
ea pe undeva pe afară. Ayeeyah, că doar n-am să stau toată 
ziua aici! Trebuie să ies pe mare. Cu vântul ăsta care bate 
acum o să ne pomenim cu o furtună azi mâine, şi trebuie să 
prind. 

Şi banca începu să tot facă plăţi. Până la ultimul ban. Ca 
oricare altă bancă, şi Ho-Pak folosea depunerile în propriile 
conturi şi acorda altora, împrumuturi de tot felul. În Hong 
Kong erau destul de puţine regulamente de funcţionare şi 
destul de puţine legi. Unele bănci foloseau până la 80 la 


sută din depunerile de bani gheaţă pentru împrumuturi 
deoarece erau convinşi că niciodată clienţii lor nu vor cere 
toţi o dată să li se restituie banii, şi nici toţi banii odată. În 
afară de cazul acesta din Aberdeen. Dar, din fericire, banca 
din Aberdeen nu era decât una dintre cele optsprezece 
filiale răspândite în toată colonia. Ho-Pak nu se simţea 
ameninţată în nici un fel. De trei ori în cursul acelei zile 
directorul filialei a fost nevoit să ceară Biroului Central să 
mai trimită numerar. Şi de două ori să ceară instrucţiuni. În 
dimineaţa aceea, la zece şi un minut, Wu Patru Degete 
stătea cu Paul Choy lângă biroul directorului, iar Tok Două 
Satâre în picioare în spatele lui. 

— Vreţi să vă lichidaţi toate conturile la Ho-Pak? oftă 
directorul cutremurat. 

— Mda. Acum, spuse Wu şi Paul Choy încuviinţă din cap. 

— Dar nu avem atâta. Începu directorul sfârşit. 

— Vreau toţi banii mei, acum! şuieră Wu. Bani gheaţă sau 
lingouri. Acum! Nu pricepi o dată? 

Domnul Sung începu să clipească mărunt din ochi. Îl sună 
pe Richard Kwang şi-i explică repede situaţia. 

— Da, da, stăpâne! şi-i oferi receptorul lui Wu. Cinstitul 
Kwang doreşte să vorbească cu dumneavoastră, cinstite 
Wu. 

Dar nici un fel de asigurări nu-l puteau convinge pe 
bătrânul marinar. 

— Nu. Acum! Banii mei şi banii oamenilor mei. Acum! Şi 
cei din celelalte conturi, ăăă, din cele speciale, indiferent 
unde or fi. 

— Darr cinstite unchiule, începu Richard Kwang 
mângâietor, la filiala aceea nici nu mai au atâta numerar. 
Voi fi bucuros să-ţi ofer un cec de bancă! 

Wu explodă cu totul. 

— Eu n-am nevoie de cecurile tale! Eu vreau banii mei 
înapoi! Nu pricepi o dată? Bani! 

Habar nu avea ce însemna un cec de bancă şi 
înspăimântatul domn Sung începu să-i explice. Paul Choy se 


lumină la faţă. 

— Cinstite unchiule, cecul de bancă e în regulă, îi spuse el. 
Un cec de bancă e. 

Bătrânul începu să urle: 

— Cum naiba o bucată de hârtie să fie la fel de bună ca 
nişte bani gheaţă? Vreau bani gheaţă, banii mei! Acum! 

— Cinstite unchiule, lasă-mă să stau puţin de vorbă cu 
cinstitul Kwang, îi spuse Paul Choy împăciuitor, 
înţelegându-i dilema. Poate că pot să te ajut. 

Wu încuviinţă din cap mohorât. 

— Bine, bine, vorbeşte şi să ai grijă să ies cu bani de aici! 

Paul Choy spuse la telefon cine este şi apoi adăugă: 

— Poate ar fi mai bine să vorbim în engleză, sir! discută cu 
el câteva momente apoi dădu din cap satisfăcut. Sir, numai 
o clipă! şi în haklo spuse: Cinstite unchiule, îi explică el, 
cinstitul Kwang îţi achită tot creditul în bonuri garantate de 
guvern, argint sau aur, la Biroul Central, şi un cec cu care 
să te poţi duce la banca Blacs sau la Victoria pentru ce mai 
rămâne. Dar, eu ţi-aş sugera, deoarece nu ai un seif unde să 
pui tot tezaurul ăsta, poate că ar fi mai bine să primeşti un 
cec de bancă de la cinstitul Kwang cu care pot deschide 
conturi la oricare dintre celelalte două bănci în numele tău. 
Deândată! 

— Băncile! Ah, băncile sunt scorneala diavolilor de străini, 
capcane de homari pentru oamenii cinstiţi! 

Lui Paul Choy îi trebui jumătate de ceas ca să-l convingă. 
Apoi se duseră la sediul central al băncii Ho-Pak, dar Wu îl 
lăsă pe 'Tok Două Satâre să stea de veghe să nu-l slăbească 
din ochi pe cinstitul Sung, care mai-mai să-şi dea duhul. 

— Tok, tu rămâi aici şi dacă nu izbutesc să-mi iau banii de 
acolo, îi iei tu din banca asta! 

— Da stăpâne, prea bine! 

Aşa că se duseră la sediul central al băncii şi pe la prânz 
Wu Patru Degete, avea alte conturi, jumătate la Blacs, 
jumătate la Victoria. Paul Choy rămăsese uluit de numărul 
imens de conturi diferite care trebuiseră lichidate şi 


deschise altele noi. Ca şi de suma de bani din ele: vreo două 
milioane de dolari HK. În ciuda tuturor explicaţiilor şi 
insistențelor lui, bătrânul marinar refuză să-şi investească o 
parte din bani şi să speculeze la bursă acţiuni ale băncii Ho- 
Pak, spunând că jocul ăsta-i făcut pentru quai loh de hoţi. 
Aşa că Paul se descotorosi de cinstitul Wu şi se duse pe la 
toţi agenţii de bursă pe care-i găsi, încercând să speculeze 
acţiuni ale băncii în contul său. 

— Dar, scumpul meu prieten, dumneata nu ai nici un fel de 
credit nicăieri. Bineînţeles dacă îmi dai un înscris cu sigiliul 
unchiului dumltale, sau asigurări în scris, bineînţeles. 

Cu ocazia asta descoperi că toate firmele agenţiilor de 
bursă erau deţinute de europeni, aproape în exclusivitate, 
marea lor majoritate fiind britanici. Niciuna dintre agenţii 
nu aparţinea vreunui chinez. Toate casele de schimb erau 
ţinute tot de europeni, şi de data asta în majoritate englezi. 

— Domnule Smith, nu-mi pare corect aşa, spuse Paul Choy. 

— Îmi pare rău, dar ştiţi aici localnicii, domnulE. Domnule 
Chee. 

— Choy, Paul Choy. 

— A, da. Îmi pare rău, domnule Choy, dar localnicii noştri 
nu par interesaţi în activităţile acestea complicate, moderne 
cum sunt bursa, agenturarea bursel. Bineînţeles că ştiţi că 
majoritatea localnicilor sunt de fapt imigranţi? Când am 
venit noi aici, Hong Kongul era doar piatră goală. 

— Da, dar eu sunt interesat în aceste activităţi, domnule 
Smith. În Statele Unite un agent de bursă. 

— În Statele Unite! Sunt sigur că acolo se lucrează altfel, 
domnule Chee. Şi dacă sunteţi bun să mă scuzaţI. Bună 
ziua! 

Fierbând, Paul Choy trecu de la agent la agent, dar peste 
tot fu aceeaşi poveste. Niciunul nu voia să-i acorde nici un 
credit fără sigiliul unchiului său. Ajunse pe o bancă în piaţa 
Memorial, lângă Tribunal, în vecinătate blocurilor firmelor 
Struan şi Rothwell-Gomt, se uita spre port, şi se gândea. 


Apoi se duse la biblioteca tribunalului şi reuşi să intre după 
ce discută cu un funcţionar pedant al bibliotecii. 

— Sunt de la firma Sims, Dawson şi Dick, îi spuse el volubil 
acestuia. Noul lor jurisconsult din Statele Unite. Doresc 
nişte informaţii urgente despre burse şi agenţiile de 
schimb. 

— Sir, doriţi instrucţiunile guvernului în privinţa asta? îl 
întrebă un bătrân bibliotecar eurasiatic care se dovedi mai 
săritor. 

— Da. 

— Ei bine, sir, nu există nici un fel de instrucţiuni 
guvernamentale în privinţa asta. 

— Cum? 

— Ei bine, practic nici un fel de instrucţiuni bibliotecarul, 
se duse la un raft, informaţiile necesare reprezentau doar 
câteva paragrafe dintr-un tom uriaş. 

— Doar atât? spuse uluit Paul Choy. 

— Da, sir. 

— Dar atunci bursa e deschisă, cu totul deschisă oricui! 
îngăimă el şi mintea începu să i se învârtească. 

— Da. În comparaţie cu Londra şi cu New Yorkul, spuse 
bibliotecarul înveselit. Cât priveşte activitatea agenturilor 
de bursă, ei bine, sir, oricine se poate apuca să-şi înfiinţeze 
un birou, cu condiţia ca cineva să dorească să-i vindeţi 
acţiunile şi să existe şi cineva care să dorească să le 
cumpere, şi amândoi să dorească să, plătească un comision. 
Singura problemă e că firmele existentE. Ăăă controlează 
complet bursa. 

— Şi cum se poate sparge acest monopol? 

— Sir, eu nu m-aş băga. Aici, în Hong Kong, stăm sub 
semnul unui status quo. 

— Şi atunci cum poate cineva pătrunde în rândurile 
agenţilor de bursă? Cum să te apuci cât de cât de afaceri? 

— Sir, mă îndoiesc că veţi putea. EN. Englezii controlează 
totul cu mare grijă, spuse el delicat. 

— Dar asta nu mi se pare corect! 


Bătrânul clătină din cap şi zâmbi uşor. Îşi împreună 
degetele a rugăciune, îi plăcea tânărul chinez de dinaintea 
lui, invidiindu-i naivitateA. Şi pregătirea lui în Statele Unite. 

— Doriţi cumva să jucaţi la bursă în numele 
dumneavoastră personal? îl întrebă el blând. 

— MdA. Şi Paul Choy încercă să dreagă gafa. Cel puţin aşa 
mi-a spus firma Sims, Dawson şi DicK. Să. 

— Ei, haide, domnule Choy, dumneavoastră nu sunteţi de 
la Sims, Dawson şi Dick, îi spuse bătrânul mustrându-l 
politicos. Dacă ar fi angajat un american, lucru ce nu s-a 
mai pomenit vreodată, aş fi auzit de mult, laolaltă cu alţi o 
sută, şi cu mult înainte ca dumneavoastră să fi pus piciorul 
în Hong Kong. Precis că sunteţi domnul Paul Choy, nepotul 
marelui Wu Sang Fang, care abia a venit de la Harvard din 
America, înapoi acasă. 

Paul Choy rămase cu gura căscată. 

— De unde ştiţi? 

— Domnule Choy, aici suntem la Hong Kong. O aşezare 
foarte mică. Şi trebuie să ştim şi noi ce se mai întâmplă aici. 
Doar aşa mai supravieţuim şi noi. Chiar vreţi să speculaţii la 
bursă? 

— DA. Domnule. 

— Manuel Pereira, sunt portughez din Macao! şi 
bibliotecarul scoase un stilou şi pe spatele unei cărţi de 
vizită proprii scrise câteva cuvinte de recomandare. Uitaţi. 
Ishwar Soorjani e un vechi prieten. Biroul lui e exact cum 
ieşi de pe Calea Nathan, în Kowloon. E un pers din India şi 
se ocupă de schimburile de bani, de valută, cumpără şi 
vinde acţiuni din când în când. S-ar putea să vă ajute, dar 
nu uitaţi, dacă împrumută bani, sau vă acordă credit o să vă 
cam coste, aşa că nu trebuie să luaţi vreo decizie greşită. 

— Ah, mulţumesc foarte mult, domnule Pereira! şi Paul 
Choy îi întinse mâna, iar Pereira, surprins, acceptă gestul, 
celălalt i-o strânse cu căldură, se repezi să iasă din 
bibliotecă dar se opri îndată. Spuneţi, domnule Pereira,. În 
chestia cu bursa. Există vreo posibilitate oricât de vagă? Se 


poate? Vreun mijloc de a te implica în activitatea de 
agenturare? 

Manuel Pereira avea un păr argintiu, nişte mâini lungi şi 
elegante, şi pronunţate trăsături de chinez. Îl cântări pe 
tânărul din faţa lui, apoi îi spuse blând: 

— Nu vă poate împiedica nimeni să formaţi o companie 
care să se apuce să manevreze propriile dumneavoastră 
acţiuni de bursă, o bursă chinezească. Se încadrează în 
legislaţia Hong Kongului, sau mai bine zis în lacunele 
acesteia! şi ochii bătrânului străluciră. Nu aveţi nevoie 
decât de bani pentru asta, de bani, legături de afaceri, 
cunoştinţele necesare şi telefoane. 

— Banii mei, vă rog, şopti răguşit bătrâna amah. Uitaţi 
carnetul meu de economii. 

Avea chipul îmbujorat de aerul încins din sala filialei din 
Aberdeen a băncii Ho-Pak. Se făcuse trei fără un sfert şi 
aştepta din zori. 

Bluza învechită, albă şi pantalonii negri erau pătaţi de 
sudoare. Pe spinare îi atârna o coadă de păr încărunţit. 

— Ayeeyah, nu mai împingeţi! striga celor din spatele ei. O 
să vă vină şi vouă curând rândul. 

Sleită de oboseală, tânăra funcţionară de la ghişeu luă 
carnetul, aruncă din nou o privire spre ceas. Ayeeyah! 
Mulţumesc tuturor zeilor că la trei închidem prăvălia, se 
gândi ea, şi, simțind cum o macină durerea de cap, se 
întrebă totuşi cum aveau să închidă uşile când atâţia 
oameni mânioşi se înghesuiau în faţa grilajului, împinşi şi ei 
la rândul lor de ceilalţi din spate. 

În carnetul acela de economii erau 323,42 de dolari HK. 
Urmând întocmai instrucţiunile domnului Sung de a nu se 
grăbi şi a verifica totul cu cea mai mare grijă, funcţionara 
răsfoi dosarul clientei, încercând să nu mai audă şirul de 
cuvinte murdare care zburau în jurul ei de ceasuri întregi. 
Se convinse că suma era corectă, apoi se uită din nou la 
ceas, când se întoarse pe scaunul înalt de la ghişeu, 
deschise sertarul cu bani şi-l trase afară; nu mai era destul 


numerar înăuntru aşa că închise din nou sertarul cu cheia şi 
se duse în biroul directorului. Prin mulţimea care aştepta 
trecu un fior de mânie. Femeia aceea nepricepută şi 
pirpirie! Ochii celor de la rând o urmăriră, apoi se opriră 
neliniştiţi la ceasul de pe perete, apoi se întoarseră iar la 
funcţionară. Aceasta bătu la uşă şi dispăru în biroul şefului. 

— Nu am cu ce să-i plătesc bătrânei Ah Tam, spuse, ea 
stânjenită. Nu mai am decât 100 de dolari şi am tras de 
timp cât am putut. 

Directorul Sung îşi şterse sudoarea adunată pe buza de 
sus. 

— E aproape trei, aşa că bătrâna să fie ultimul client, 
domnişoară Cho. O luă cu el printr-o uşă laterală în camera 
tezaurului. 

Uşa seifului era grea de tot. lar când văzu sertarele goale, 
funcţionara rămase cu gura căscată. La vremea asta, în 
zilele obişnuite, sertarele erau pline cu pachete frumos 
legate de bancnote şi cu fişicuri cu monede de argint, 
bancnotele prinse câte o sută, o mie, sau în zeci de mii. Cel 
mai mult, după închiderea casei, îi plăcea să sorteze banii, 
să pipăie teancurile de bancnote noi, foşnitoare. 

— Ah, ce groaznic, prea cinstite Sung! făcu ea cu ochii în 
lacrimi, ochelarii i se aburiseră şi păru-i stătea vâlvoi. 

— O problemă de moment, doar o problemă de moment, 
domnişoară Cho. Adu-ţi aminte ce scria onorabilul Haply în 
ziarul Guardian de azi! şi goli şi ultimul raft, folosindu-şi 
ultimele rezerve, blestemând transportul de numerar care 
nu venise. Uite! 

Îi dădu 15.000, aşa ca să arate clienţilor că are cu ce plăti, 
o puse să semneze pentru ei, luă câte 15 dolari pentru 
celelalte două funcţionare de la ghişeu. Acum seiful era cu 
adevărat gol. Când reveni în sala băncii, se făcu deodată o 
linişte tensionată la vederea sumei imense de bani, bani 
lichizi. Directorul împărţi bani şi celorlalte funcţionare, 
după care se făcu nevăzut în biroul lui. Domnişoara Cho 
rândui frumos banii în sertar, urmărită de privirile tuturor 


ca şi celelalte functionnare. Lăsă pe masă la vedere un 
teanc de o mie de dolari, rupse sigiliul şi numără metodic 
320 de bancnote, apoi încă trei şi, în cele din urmă, şi 
mărunţişul, după care împinse toţi banii pe ghişeu spre 
femeie. Bătrâna îi înghesui pe toţi într-o pungă de hârtie, 
după care următorul aflat la rând se vâri nervos în faţă şi-i 
băgă domnişoarei Cho sub nas carnetul de economii. 

— Uitaţi, pe toţi dumnezeii, vreau şapte mii. 

În clipa aceea se auzi bătaia ceasului ce arăta ora trei, 
domnul Sung se arătă în aceeaşi secundă în pragul uşii şi 
spuse cu o voce sonoră: 

— Ne pare rău, dar acum trebuie să închidem. 
Domnişoarelor, vă rog să închideţi. 

Restul cuvintelor sale fură înghiţite de un urlet furios; 

— Pe toţi zeii, aştept de dimineaţă. 

— Dew neh loh moh, stau aici de opt ceasuri încheiate. 

— Ayeeyah, doar să-mi plătiţi şi mie că aveţi destul. 

— Vă rog, vă rog. 

În mod normal, banca şi-ar fi închis uşile şi i-ar fi servit pe 
clienţii care apucaseră să intre, dar de data asta, 
ascultătoare, cele trei funcţionare înspăimântate îşi 
închiseră sertarele într-un cor de proteste, puseră afişul cu 
ÎNCHIS şi se traseră înapoi în faţa mâinilor întinse spre ele. 
Brusc mulţimea din incintă deveni gloată. Cei din faţă erau 
striviţi de ghişee de către cei din spate, care-şi făceau acum 
loc să intre înăuntru. O fată care fu izbită de ghişeu ţipă, 
mâini se întinseră şi apucară grilajul care era mai mult de 
decor decât pentru a-i apăra pe cei dinăuntru, toată lumea 
părea cuprinsă de turbare, un bătrân marinar, căruia 
tocmai ar fi trebuit să-i vină rândul, întinse mâna şi se 
chinuia să deschidă sertarul cu bani, bătrâna amah era 
strivită între trupurile celor o sută şi mai bine de oameni ce 
se îmbulzeau, şi se chinui să se strecoare printre ei într-o 
parte, cu banii strânşi la piept, cu mâinile uscate, o femeie 
tânără alunecă şi lumea o călcă în picioare, se zbătu să se 
ridice, dar picioarele acelea care o pisau nici nu o băgau în 


seamă, aşa că disperată îşi băgă colții într-un picior, la 
nimereală, şi se făcu brusc destul loc ca să se salte în 
picioare, cu ciorapii rupţi, veşmântul cheong-sam sfâşiat, şi 
înspăimântată rău de tot. Spaima ei păru să-i molipsească şi 
pe ceilalţi când cineva strigă: 

— Omorâţi-l pe ticălosul acela de pui de căţea! 

Şi ţipătul lui fu reluat şi de alţii: 

— Omorâţi-l. 

O secundă toată lumea aceea păru să şovăie, apoi toţi ca 
unul se repeziră înainte. 

— Staţi! 

Cuvântul biciui aerul întâi în engleză, apoi în haklo şi 
dialectul cantonez şi apoi din nou în engleză. Se lăsă brusc 
o linişte desăvârşită. În faţa lor apăru inspectorul şef al 
poliţiei, fără nici o teamă, calm, cu o portavoce electrică în 
mână. Venise prin uşa din spate, intrase într-un birou şi 
acum stătea în faţa lor şi-i privea. 

— E ora trei, spuse el încet în haklo. Legea spune că la ora 
trei băncile se închid. Această bancă s-a închis. Vă rog să vă 
întoarceţi şi să plecaţi acasă. În linişte! 

Se lăsă din nou tăcere, de data aceasta în aer plutea şi mai 
multă mânie, trecu aşa ca un val peste mulţime şi o voce 
spuse scurt: 

— Da' cu afurisiţii ăia de bani ai mei cum rămâne? 

Ceilalţi preluară strigătul celui dintâi, dar ofiţerul de 
poliţie se mişcă cu o viteză uimitoare, îndreptându-se chiar 
spre cel ce dăduse semnalul, săltă fără să se teamă bara de 
la ghişeu, care-l despărţea de mulţime, şi se apropie de 
individ. Lumea se trase înapoi. 

— Mâine, îi spuse blând polițistul care-l domina cu statura 
lui uriaşă. Mâine o să-ţi primeşti toţi banii. 

Omul plecă ochii, detestând ochii aceia albaştri de peşte ai 
diavolului de străin ca şi apropierea trupului său. Mohorât, 
se trase un pas înapoi. Polițistul îi privi şi pe ceilalţi pe rând 
în ochi. 


— Tu, ăla din spate, porunci el, alegând instinctiv, cu grijă 
şi fără să greşească, omul de care avea nevoie, şi cu o voce 
liniştită, care ştia să comande şi să se facă ascultat 
continuă: Întoarce-te şi fă loc celorlalţi să iasă. 

Ascultător, cel căruia i se adresase, se supuse cum i se 
poruncise, şi, în clipa aceea, gloata deveni iar un grup de 
oameni, urmă un moment de şovăială şi altul îşi croi drum 
spre uşă să iasă: 

— Dew neh loh moh, haideţi odată că doar n-am să stau 
toată ziua aici, spuse el supărat. 

Începură să plece, mormăind, blestemând, dar acum 
fiecare pentru el şi grijile lui, şi nu ca o gloată furioasă. 
Sung şi funcţionarele îşi şterseră sudoarea de pe frunte, 
apoi se aşezară tremurând, acum la adăpostul ghişeului. 
Inspectorul şef o ajută pe bătrâna amah să se ridice. În 
colţul gurii îi apăruse o şuviţă de sânge. 

— Ei, doamnă, te simţi bine? o întrebă el în haklo. 

Bătrâna se zgâi la el fără să înţeleagă. Repetă întrebarea 
în dialectul din Canton. 

— Da, da, îi răspunse ea răguşită, strângând la piept 
punga de hârtie cu banii. Mulţumesc, cinstite stăpâne. 

Femeia se îndepărtă şi dispăru în mulţime. Localul băncii 
se golise. După ce dispăru şi ultima persoană, englezul ieşi 
până pe trotuar, în faţa băncii şi rămase în uşă, fluierând 
neauzit în vreme ce se uita cum lumea se împrăştia. 

— Sergeni! 

— Da, sir! 

— Acum poţi să-ţi îndepărtezi oamenii. Mâine la ora nouă 
vii aici cu o echipă. Pui bariere şi laşi să intre în bancă 
numai câte trei amărâţi o dată. Tu şi încă patru oameni 
ajung! 

— Da, sir. 

Sergentul salută. Inspectorul şef se întoarse şi intră în 
bancă. Închise uşa din faţă în urma lui şi-i zâmbi 
directorului filialei. 


— Cam umezeală în după-amiaza asta, nu-i aşa? spuse el 
în engleză, ca să-i cinstească obrazul lui Sung, pentru că 
toţi chinezii cu ceva educaţie din Hong Kong şe mândreau 
că vorbesc limba asta de circulaţie internaţională. 

— Da, sir, îi răspunse Sung nervos. 

În mod obişnuit îi plăcea de inspectorul şef, chiar destul de 
mult. Mda, îşi zise el. Dar acum fusese pentru prima oară 
când văzuse cu adevărat un quai loh cu Ochi Răi, sfidând o 
mulţime de oameni, înfruntând singur, ca un zeu rău, o 
gloată, abia aşteptând să-i vadă clintind pe oameni ca să 
aibă prilejul să scuipe foc şi pucioasă. Sung se cutremură 
din nou. 

— Mulţumesc, domnule inspector şef. 

— Să intrăm în biroul dumitale ca să-mi fac şi eu raportul. 

— Da, vă rog! şi Sung se umflă în pene în faţa subalternilor 
săi, preluând din nou frânele conducerii. Voi ceilalţi puneţi 
rânduială în registrele de casă şi faceţi ordine. 

Îl conduse pe celălalt în birou şi se aşeză jos, numai 
zâmbet. 

— Un ceai, domnule inspector şef? 

— Nu, mulţumesc! inspectorul şef Donald C. C. Smyth avea 
aproape un metru optzeci, era vânjos, blond, ochi albaştri, 
chipul bronzat, scoase din buzunar nişte foi de hârtie şi le 
puse pe masă. Conturile oamenilor mei. Mâine la ora nouă 
le închizi conturile şi le dai banii. Or să vină la uşa din spate. 

— Dar bineînţeles. Voi fi onorat s-o fac. Dar o să-mi pierd 
cinstea obrazului dacă pierd nişte clienţi atât de importanţi. 
Domnule inspector şef, banca noastră e la fel de trainică şi 
azi precum a fost şi ieri. 

— Dar bineînţeles. Dar te rog, totuşi mâine la nouă. Bani 
gheaţă! şi-i mai întinse nişte hârtii şi patru carnete de 
economii. lar pentru astea primesc şi un cec de bancă. 
Acum! 

— Dar domnule inspector şef, azi a fost o zi 
nemaipomenită. Ho-Pak nu are nici un fel de dificultăţi. 
Bineînţeles că puteţi. 


— Acum, îi zâmbi Smyth fermecător. Formularele de 
retragere sunt pregătite în regulă şi semnate. 

Sung se uită la hârtiile din faţa lui. Toţi chinezii ăştia pe 
care-i cunoştea erau interpuşii interpuşilor acestui om a 
cărui poreclă era Şarpele. Conturile totalizau 850.000 
dolari HK. Şi asta numai la filiala lui, se gândi el, foarte 
impresionat de înţelepciunea omului din faţa sa. Atunci ce-o 
fi având el la Blacs şi Victoria, şi la atâtea alte filiale din 
Aberdeen! 

— Prea bine, spuse el obosit. Dar îmi pare rău când văd 
atâtea conturi părăsind banca. 

— Bănuiesc că Ho-Pak nu e în pragul falimentului, nu? 
spuse polițistul zâmbind. 

— O, nu, domnule inspector şef, îi replică Sung şocat. 
Avem un patrimoniu publicat deja de un miliard şi bani 
lichizi în rezervă de mai multe zeci de milioane. Dar aşa-i cu 
oamenii ăştia simpli, e destul un zvon, e o problemă 
temporară de credibilitate. Aţi văzut articolul domnului 
Haply în Guardian azi? 

— Da. 

Chipul lui Sung se întunecă: 

— Ah, nişte zvonuri răuvoitoare împrăştiate de nişte tai- 
pani geloşi de la alte bănci. Şi dacă Haply spune una ca 
asta, atunci e adevăr adevărat. 

— Bineînţeles. Dar ştii, în după-amiaza asta, sunt cam 
aglomerat cu treburile. 

— Da, bineînţeles. Îl fac imediat. A, era să uit, am văzut în 
ziar că aţi prins pe unul dintre Vârcolaci. 

— Avem doar un om suspect că ar face parte din triadă, 
domnule Sung, doar un suspect. 

— Diavolii! se cutremură Sung. Dar o să-i prindeţi pe toţi 
diavolii ăştia! Auzi, să trimită ei urechea omului! Trebuie să 
fie nişte străini de locurile astea. Pot pune pariu că-s străini, 
nu conteşte. Uitaţi, sir, am făcut cecul. 

Cineva ciocăni în uşă. Se arătă un caporal care salută. 


— Sir, vă rog să mă iertaţi, afară se află maşina cu bani a 
băncii. Spun că sunt de la sediul central al băncii Ho-Pak. 

— Ayeeyah, făcu Sung vădit uşurat acum. La ţanc. Mi-au 
promis că trimit banii la două. Mi-au mai venit deci bani! 

— Câţi sunt? 

— Jumătate de milion, răspunse caporalul imediat, 
întinzându-i un aviz de expediţie. 

Caporalul era scund, inteligent, cu nişte-ochi vioi. 

— Bun spuse Smyth. Ei, domnule Sung, cu asta ai să scapi 
de necazurile astea, nu-i aşa? 

— Da, bineînţeles! Sung îi văzu pe cei doi privindu-l şi 
spuse imediat încântat. De n-aţi fi fost dumneavoastră şi 
oamenii dumneavoastră. Cu permisiunea dumneavoastră 
vreau să-l sun pe domnul Richard Kwang chiar acum. Sunt 
sigur că va fi onorat, ca întotdeauna, să aducă o mică 
contribuţie la fondul de ajutorare al poliţiei, ca o dovadă a 
mulţumirilor noastre. 

— Foarte amabil, dar nu e nevoie, domnule Sung. 

— Ah, dar dacă mă refuzaţi, îmi pierd cinstea obrazului, 
domnule inspector şef. 

— Sunteţi foarte amabil, răspunse Smyth, ştiind bine că de 
n-ar fi fost el aici în bancă şi oamenii săi afară, atunci şi 
Sung şi funcţionarele lui şi încă mulţi alţii ar fi fost acum 
morţi. Mulţumesc, dar nu e nevoie. 

Luă cecul de bancă şi ieşi. 

Domnul Sung încercă acum să-l convingă pe caporal care, 
în cele din urmă, trimise să fie chemat superiorul său. 
Sergentul Mok refuză şi el. 

— De douăzeci de mii de ori, spuse el. 

Dar domnul Sung insistă. Şi se vădi înţelept. Şi Richard 
Kwang şi el fu la fel de încântat şi la fel de onorat să aprobe 
acel dar ce nu fusese cerut de nimeni: 20.000 dolari HK. 
Bani peşin. 

— Domnule sergent Mok, dimpreună cu recunoştinţa 
băncii. 


— Mulţumesc, cinstite domnule director Sung, răspunse 
Mok politicos, băgând banii în buzunar, fericit că se afla în 
divizia Şarpelui şi cu totul impresionat că cei 20.000 dolari 
erau exact suma apreciată de Şarpe ca fiind valoarea 
muncii prestate de ei în după-amiaza aceea. Sper din toată 
inima ca marea dumneavoastră bancă să se vădească 
solvabilă şi să faceţi faţă acestei vremi neprielnice, cu 
obişnuita dumneavoastră înţelepciune. Mâine, bineînţeles, 
vom fi la datorie. Vom fi aici la ora nouă punct să ne ridicăm 
şi banii. 

Bătrâna amah încă mai adăsta pe banca de lângă zidul 
portului, ca să-şi tragă sufletul. O dureau coastele, dar o 
dureau dintotdeauna, se gândi ea sleită. Joss! Se numea Ah 
Tam, dădu să se ridice în picioare, dar un tânăr se apropie 
sprinten de ea şi-i spuse: 

— Ei, bătrânico, stai jos oleacă, vreau să vorbesc cu tine! 
individul era scund, solid, de vreo douăzeci şi unu de ani, cu 
faţa mâncată de vărsat de vânt. Ce ai în punga aia? 

— Care? Care pungă? 

— În aia de hârtie pe care o ţii lipită de veşmintele tale 
împuţite şi bătrâne. 

— Asta? A, nimic, cinstite stăpâne. Cumpărăturile mărunte 
pe care. 

Tânărul se aşeză pe bancă lângă ea şi-i şuieră la ureche: 

— Gura, cotoroanţă! le-am văzut eu ieşind din afurisita aia 
de bancă. Cât ai scos? 

Bătrâna se agăţă disperată de punga ei, cu ochii închişi de 
groază şi îngăimă: 

— S toate economiile mele, cinsti. 

Îi smulse punga din mână şi o deschise. 

— Ayeeyah! bancnotele erau destul de vechi şi le numără 
cu grijă. Deci 823 de dolari, spuse el dispreţuitor. Unde eşti 
tu amah? La vreun cerşetor? Nu ai fost prea înţeleaptă la 
viaţa ta. 

— Da, da; ai dreptate, stăpâne, spuse ea, urmărindu-l cu 
ochii ei negri şi mijiţi. 


— Partea mea de h'eung yau e de 20 la sută, spuse el şi 
începu să numere bancnotele. 

— Dar, cinstite stăpâne, spuse ea cu voce miorlăită, 20 la 
sută e prea mult, dar aş fi foarte onorată dacă ai primi 5 la 
sută şi mulţumirile unei bătrâne ca mine. 

— 6. 

— 10, ultima ofertă. Că n-am să pierd toată ziua cu 
dumneata. 

— Dar, sir, eşti tânăr şi puternic, e limpede că eşti 489. Cei 
puternici trebuie să-i apere pe cei bătrâni şi slabi. 

— Drept, drept, spuse el şi rămase o clipă pe gânduri, 
dorind să fie corect. Bine atunci. Numai 7 la sută. 

— O, sir, cât de generos sunteţi. Vă mulţumesc, vă 
mulţumesc! şi fericită îl urmări cum numără 22 de dolari, 
apoi băgă mâna în buzunar şi numără 61 de cenți. 

— Uite, îi restitui el mărunţişul şi restul banilor bătrânei. 

Bătrâna îl copleşi cu mulţumiri, încântată de târgul pe 
care-l făcuse. Ah, pe toţi zeii, murmură ea transfigurată, 
numai 7 la sută în loc de, ei, cel puţin 15 cât ar fi fost cinstit. 

— Aveţi şi dumneavoastră bani la Ho-Pak, cinstite stăpâne? 
îl întrebă ea politicoasă. 

— Bun înţeles, îi replică tânărul plin de importanţă, de 
parcă ar fi fost chiar adevărat. De ani de zile frăţia mea îşi 
ţine conturile aici. Avem., şi dublă brusc suma la care se 
gândise iniţial,. Avem vreo 25.000 numai la filiala asta. 

— Eeeee! cârâi bătrâna. Auzi, atât de bogaţi! Din clipa în 
care v-am văzut am ştiut că sunteţi 14 CaratE. Şi, 
bineînţeles, un prea cinstit 489. 

— Chiar mai mult decât atât, aruncă tânărul plin de sine şi 
de importanţa lui. Eu mi-s. - dar se opri deodată, 
amintindu-şi că şeful îi certase, avertizându-i să fie 
prudenţi, şi nu se mai lăudă mai departe că eu sunt Kin 
Sop-ming, Kin Ciupitul de Vărsat, şi sunt unul dintre 
faimoşii Vârcolaci, şi de toţi suntem numai patru. Ei, 
bătrâno, vezi-ţi de treabă, îi spuse el în cele din urmă, 


plictisit de-acum de bătrână. Am şi altceva mai bun de făcut 
decât să stau să trăncănesc cu tine. 

ochii de omul care fusese la rând înaintea ei. Omul era ca şi 
ea din Canton, un prăvâăliaş dolofan pe care-l cunoştea de 
mult, fiindcă ţinea o dugheană unde vindea păsări la 
marginea străzii, în piaţa foind de lume de la Aberdeen. 

— Ei, şi dacă vrei să te alegi şi cu un alt client, îi spuse ea 
răguşit tânărului, uite unul cu care te vei descurca uşor. A 
fost la rând înaintea mea. Şi a scos peste 8.000 de dolari. 

— Ah, unde-i? Unde-i? o întrebă tânărul. 

— Am şi eu 15 la sută din dobândă? 

— Numai 7, ultima ofertă! 

— Bine, fie 7. Uite, colo, colo, îi şopti ea. Grăsanul ăla, 
îndopat ca un mandarin, cu cămaşa albă. Ăl de transpiră de 
parcă acum ar fi la Nori şi Ploaie! 

— Aha, îl văd. 

Tânărul se ridică, şi porni iute să-şi intercepteze prada; îl 
ajunse când să dea colţul. Omul încremeni, apoi începu să 
se târguie o vreme, plăti 16 la sută şi dispăru în grabă, 
binecuvântându-şi soarta de a fi scăpat atât de uşor. 
Tânărul se apropie vioi de bătrână. 

— Uite, babă, spuse el. Ticălosul avea 8.162,16 dolari; 
procentajul e de. 

— 1305,92, iar cei 7 la sută ai mei 91,41 dolari, spuse ea 
iute. 

Tânărul îi plăti exact, şi fu de acord să vină şi a doua zi să-i 
găsească victime. 

— Cum te cheamă? o întrebă el. 

— Ah Su, stăpâne, îi spuse ea un nume fals. Al 
dumneavoastră? 

— Mo Wu-fang, îi spuse el folosindu-se de numele unui 
prieten. 

— Atunci pe mâine, îi aminti bătrâna fericită, şi 
mulţumindu-i din nou o porni cu mersul ei şovăitor, 
încântată de câştigul dobândit în acea binecuvântată zi. 


Şi tânărul se alesese cu un profit frumos. Avea peste 3.000 
de dolari în buzunarele în care dimineaţă nu găsise destui 
bani nici pentru autobuz. Şi totu-i căzuse aşa din senin 
pentru că venise la Aberdeen de la Promontoriul Glessing 
pentru ca să pună la cutia poştală o altă scrisoare prin care 
cereau Casei Chen răscumpărarea. 

— Pentru mai multă siguranţă, o pui de acolo! îi spusese 
taică-su, conducătorul lor. Ca să punem ticăloasa asta de 
poliţie pe o pistă falsă. 

— Dar nu ne alegem din treaba asta cu nici o para 
chioară! îi strigase el lui taică-su şi celorlalţi plin de silă. De 
unde să facem noi rost acum de un ticălos de fiu dacă ăsta-i 
mort şi îngropat! Cine mai plăteşte ceva dacă nu are 
dovada că e în viaţă? Bineînţeles că nu. A fost o tâmpenie 
să-i dai cu hârleţul în cap! 

— Dar ticălosul încerca să scape! urlă la el frate-su. 

— Da, frate mai tânăr ce-mi eşti, dar prima lovitura nu l-a 
dat gata, doar i-a sucit gâtul puţin. Trebuia să te fi oprit 
atunci. 

— Aşa aş fi vrut să fac, dar a intrat în mine duhul cel rău, 
aşa că i-am mai tras una. Ce, doar nu i-am tras decât de 
patru ori. Eeee! indivizii ăştia crescuţi în puf au ţeasta 
gingaşă. 

— Da, dreptu-i, spuse taică-su, un bărbat scund, cu 
început de chelie, şi o mulţime de dinţi de aur, pe nume Kin 
Min-ta, sau Kin Chelbosul. Dew neh loh moh, dar de-acum 
ce-i făcut e bun făcut şi n-are nici un rost să ne mai aducem 
aminte. Joss! A fost numai vina lui că a încercat să fugă! Aţi 
văzut ediţia din dimineaţa asta a lui Times? 

— Nu, încă nu, tată, spuse el. 

— Uite colea, să vă citesc şi vouă: Inspectorul şef al Poliţiei 
generale a afirmat astăzi că au arestat un membru al 
triadei pe care-l suspectează ca fiind membru al 
Vârcolacilor, periculoasa bandă de criminali care l-au răpit 
pe John Chen. Autorităţile se aşteaptă să rezolve cazul 
dintr-un moment în altul. 


S-au pus cu toţii pe râs, el, fratele lui mai tânăr, taică-su şi 
ultimul membru al bandei, prietenul său bun Chen Ureche- 
de-Câine, Pun Po Chen, şi râdeau fiindcă ştiau cu toţii că 
cele scrise acolo erau minciuni sfruntate. Niciunul dintre ei 
nu era membru al triadei sau să aibă vreo legătură cu 
triazii, şi niciunul dintre ei nu mai fusese arestat pentru 
vreo nelegiuire până atunci, deşi făcuseră şi ei un fel de 
frăţie a lor, iar taică-su, din când în când, se apuca să 
înjghebe câte un mic sindicat pentru jocurile de noroc la 
Promontoriul de Nord. Taică-su fusese cel care venise 
primul cu ideea răpirii. Eeee, foarte deşteaptă idee, se 
gândi el, când îşi aminti. Şi când mai apoi John Chen fu 
omorât, din nefericire, pentru că încercase ca un prost să 
fugă, tot taică-su venise şi cu ideea să-i taie o ureche şi s-o 
trimită familiei. 

— În chipul ăsta, din nenorocirea lui facem norocul nostru. 
Omoară unul ca să înspăimânţi o mie. Şi dacă trimitem 
urechea asta o să băgăm spaima în tot Hong Kongul, o să 
ajungem vestiți şi bogaţi! 

Da, da, se gândi el stând leneş şi prăjindu-se la soarele din 
Aberdeen. Dar, deocamdată, încă n-am pus mâna pe 
bogăţiile alea. Că doar îi spusese lui taică-su chiar în 
dimineaţa aia: 

— Nu mi-e greu să mă duc tocmai până în Aberdeen să 
pun scrisoarea asta la poştă, tată, că e înţelept ce spui şi 
oricine ar face la fel. Dar mie nu-mi vine să cred că o săne 
alegem cu vreo răsplată de pe urma ei. 

— Nu conteşte şi ascultă! Am eu nişte planuri şi mai 
grozave, cum n-a avut nici Al Capone. Stăm câteva zile şi 
aşteptăm. Apoi dăm un telefon la Casa Chen. Dacă nu 
primim bani gheaţă imediat, atunci îl înşfăcăm chiar pe 
comprador în persoană! Pe marele Zgârciob Chen! 

Toţi ceilalţi se uitaseră la el cu uluire. 

— Mda, şi dacă voi socotiți că n-o să vrea să plătească 
chiar aşa de repede după ce-a văzut urechea lui fecioru-sU. 


Bineînţeles că o să-i spunem că era a lui fecioru-su, poa' că 
o să dezgropăm şi stârvul lui să i-l arătăm, heya? 

Kin Ciupitul se făcu tot numai zâmbet, amintindu-şi cum îi 
pălise pe toţi hohotele de râs, de se ţineau de burţi, mai mai 
să se tăvălească pe jos de râs. 

— Da' acum la treabă. Chen Ureche-de-Câine, avem 
nevoie iar de sfatul tău. 

Chen Ureche-de-Câine era un fel de văr de departe cu 
John Chen şi lucrase la el ca şef la una dintre multele 
companii ale lui Chen. 

— Informaţiile tale cu privire la fiu au fost la mare fix! Da' 
poa' că ne şopteşti şi nişte informaţii despre mişcările lui 
tac-su, ei? 

— Bun înţeles, cinstite conducător, e uşor, îi răspunse 
Chen-Ureche-de-Câine. E un om cu tabieturl. Şi uşor de 
înspăimântat. Ca şi tai-tai a lui, ayeeyah, curva aia cu gura 
numai miere care ştie ea unde să-şi salte crăcii sus. Şi-s 
încredinţat că o să ne dea banii iute-iute ca să-l scape. Mda, 
şi aşa-i credinţa mea că acum o să fie şi el foarte ascultător 
şi o să ne ajute. Numai că noi trebuie să cerem o sumă de 
două ori mai mare decât cea la care vrem să încheiem 
târgul pentru că ştie omul să se târguie ca nimeni altul. Am 
lucrat eu pentru afurisita de Casă Chen toată viaţa, aşa că 
ştiu eu ce cărpănos mi-e dumnealui. 

— Minunat. Ei şi acum, pentru toţi zeii, cum şi când îl 
răpim noi chiar pe dumnealui Chen, capul Casei Chen? 

Ora 16.01. 

Sir Dunstan Barre fu condus în cabinetul lui Richard 
Kwang cu toată politeţea ce considera că i se cuvine. 
Clădirea băncii Ho-Pak era mică şi fără mari pretenţii, în 
centru, lângă Strada Gheţăriei, un birou obişnuit ca toate 
birourile chinezeşti, micuţ, plin cu de toate şi cam murdar, 
un loc unde se lucra, nu se făceau vizite de curtoazie. În 
cele mai multe cazuri, doi sau chiar trei oameni lucrau în 
acelaşi birou, fiecare conducând câte două sau trei afaceri 
diferite, folosind acelaşi telefon şi aceeaşi secretară. Şi de 


ce nu? ar spune un om înţelept. Când plăteşti numai o 
treime pentru cheltuielile de regie, asta înseamnă un profit 
mai mare la aceeaşi cantitate de muncă. 

— Dar Richard Kwang nu împărțea biroul cu nimeni 
altcineva. Ştia că asta nu place clienţilor lui, mai ales quai 
loh, iar şi acei puţini străini pe care-i avea erau foarte 
importanţi pentru banca lui şi pentru el, atât pentru că-i 
făceau cinste obrazului cât şi pentru celelalte avantaje 
suplimentare pe care i le aduceau, cum ar fi posibilitatea de 
a fi membru votant al exclusivistului club hipic, sau membru 
al clubului de cricket din Hong Kong, sau al clubului de golf, 
sau chiar numai al Clubului, sau al oricărui club 
neînsemnat, dar exclusivist, care erau controlate 
îndeaproape de tai-panii britanici ai marilor hong, de unde 
erau conduse toate marile afaceri. 

— Hello, Dunstan, spuse el încântat. Cum ne mai merge? 

— Minunat. Dar ţie? 

— Foarte bine. În dimineaţa asta calul meu a făcut un 
antrenament minunat. 

— Da, da, eram şi eu pe hipodrom. 

— Da? Nu te-am văzut. 

— Ei, am trecut şi eu aşa o clipă, două. Cârlanul meu a 
cam făcut febră. S-ar putea să-l chinuim sâmbătă. Dar iapa 
ta Butterscotch numai că nu zbura azi-dimineaţă. 

— Mai să bată recordul pistei. Dar o să încerce sâmbătă. 

Barre chicoti: 

— Am să vin să te trag de limbă chiar înainte de cursă şi o 
să-mi povesteşti tu atunci secretele grajdului. Niciodată nu 
poţi avea încredere în antrenori şi în jochei, nici în ai mei, 
nici în ai altuia, nu crezi şi tu la fel? 

Au mai discutat fără un subiect anume o vreme şi, în cele 
din urmă, Barre ajunse la motivul vizitei. Richard Kwang 
încercă să-şi stăpânească şocul. 

— Să-ţi lichidezi toate conturile firmei? 

— Da, bătrâne. Chiar azi, îmi pare rău şi toate celelalte, 
dar consiliul meu de directori socoteşte că aşa e mai 


înţelept pentru moment, până când vă descurcaţi. 

— Doar nu-ţi închipui cumva că suntem la ananghie? râse 
Richard Kwang. N-ai citit articolul lui Haply din Guardian? 
Minciuni răuvoitoare răspândite de unii tai-pani şi de unele 
mari bănci. 

— A, da, l-am văzut. Obişnuitele lui prostioare, aş zice eu. 
Ridicol! Să răspândească zvonuri, auzi! De ce-ar face cineva 
una ca asta? Ha? Am discutat azidimineaţă şi cu Paul 
Havergill şi cu Southerby şi amândoi zic că Haply ar face 
mai bine să fie atent ce scrie acolo, dacă sugerează că ar 
avea şi ei vreun amestec, că altfel se mai alege şi cu vreun 
proces de calomnie. Tânărul ăla ar merita să fie bătut cu 
cravaşa. Şi, ei bine. Uite eu aş vrea să-mi faci un cec de 
bancă chiar acum. Îmi pare rău, dar ştii şi tu cum sunt 
consiliile astea de administraţie. 

— Da, da, fac imediat! şi Richard Kwang îşi păstră mai 
departe zâmbetul pe faţă, dar simţi că-l umple ura mai mult 
decât de obicei împotriva individului elegant din faţa lui, 
fiindcă ştia că acel consiliu nu era decât o ştampilă în mâna 
lui Barre. Noi nu avem probleme. Suntem o bancă de un 
miliard de dolari. Dacă te gândeşti la chestia cu filiala din 
Aberdeen, ei bine, acolo nu-s decât o mână de oameni 
prăpăstioşi şi superstiţioşi. 

— Da, ştiu bine, spuse Barre care-l cercetă atent. Am auzit 
că în după-amiaza asta ai avut nişte probleme la filiala din 
Mong Kok, ca şi la Tsim Sha sul. La Sha Tin, din Noile 
Teritorii, ba chiar, să ne ajute Dumnezeu, şi la Lan Tao. 

Insula Lan Tao era la vreo şase mile est de Hong Kong, cea 
mai mare insulă din arhipelagul de trei sute de insule care 
formau colonia, insulă aproape nepopulată pentru că nu 
avea pic de apă. 

— Ei vreo câţiva clienţi acolo care şi-au retras economiile, 
spuse Kwang în bătaie de joc. Dar nu înseamnă o 
nenorocire! 

De fapt era o nenorocire. Ştia şi el şi-i era teamă că de- 
acum ştie toată lumea. La început a fost doar o panică la 


Aberdeen. Apoi, în cursul aceleiaşi zile, şi ceilalţi şefi de 
filiale începuseră să-l sune tot mai neliniştiţi. Avea 
optsprezece filiale în toată colonia. La patru dintre ele se 
făceau retrageri masive, greu de făcut faţă. La Mong Kok, 
un adevărat viespar. Lângă suprapopulatul oraş Kowloon, 
rândul se formase la începutul după-amiezii. Toată lumea 
voia să-şi retragă toţi banii. Nu atinsese proporţiile 
îngrozitoare de la Aberdeen, dar fusese destul pentru a 
arăta limpede că credibilitatea băncii era în mare criză. 
Richard Kwang putea lesne înţelege că în acel sat de 
pescari toată lumea auzise că Wu Patru Degete îşi lichidase 
iute conturile şi că toţi dăduseră buzna pe urmele lui. Dar 
ce se întâmplase la Mong Kok? De ce acolo? De ce la Lan 
Tao? De ce la Tsim Sha sui, cea mai activă filială a băndi 
sale, aproape la capătul feribotului Golden pe unde treceau 
150.000 de oameni zilnic, spre şi dinspre Hong Kong? 
Trebuie să fie un complot la mijloc. Oare în spatele acestui 
complot să se afle duşmanul meu de moarte Ching 
Zâmbăreţul? Sau poate că-s ticăloşii ăia, ticăloşii aceia plini 
de invidii de la Blacs şi Victoria? O fi pus la cale atacul 
acesta Havergill - Căcat Subţire? Sau poate Compton 
Southerby de la Blacs? Ăsta m-a urât întotdeauna. Soioşii 
ăştia de quai loh! Dar de ce să mă atace chiar pe mine. 
Bineînţeles că sunt un bancher mult mai bun decât ei, şi de 
asta sunt geloşi pe mine, dar eu nu fac afaceri decât cu 
oameni civilizaţi şi aproape că asta nu-i afectează cu nimic. 
Atunci de ce? Sau poate a răsuflat vestea că, în ciuda 
înţelepciunii mele şi a opoziţiei mele, partenerii mei, care 
controlează banca, au insistat să iau împrumuturi cu 
dobândă mică pe termen scurt şi să dau împrumuturi pe 
termen lung, cu dobândă mare pentru afaceri imobiliare, şi 
acum, din pricina prostiei lor să ajungem să fim neînstare 
să facem faţă unor extrageri masive de fonduri pentru că ai 
investit prea mult? 

Richard Kwang ar fi vrut să strige şi să urle, să-şi smulgă 
părul din cap. Partenerii lui tainici erau Lando Mata şi lung 


Mână-strânsă, principali acţionari ai cazinourilor de la 
Macao şi ai sindicatului aurului, laolaltă cu Mo 
Contrabandistul, care-l ajutaseră să pună pe picioare banca 
Ho-Pak cu zece ani înainte. 

— Ai auzit prezicerile lui Tung Bătrânul Orb din dimineaţa 
asta? îl întrebă el, încă zâmbind. 

— Nu, ce spune? 

Richard Kwang căută, găsi ziarul şi i-l întinse „Ioate 
semnele arată că ne aflăm în pragul unei perioade de boom. 
Norocosul opt poate fi zărit pretutindeni în tării, suntem în 
cea de-a opta lună iar ziua mea de naştere e pe data de opt 
a celei de-a opta luni.” Barre citi articolul. În ciuda faptului 
că nu prea avea el încredere în prezicători, trăia de prea 
multă vreme în Asia ca să-i ignore cu totul. Simţi că inima îi 
bate mai iute. Tung Bătrânul Orb se bucura de o reputaţie 
imensă în Hong Kong. 

— Dacă e să-l credem pe el, atunci ne aflăm în faţa celei 
mai mari catastrofe din istoria omenirii, spuse el. 

— De obicei e mult mai prudent. Ayeeyah, ar fi tare bine, 
heya? 

— Chiar mai bine decât bine. Dar totuşi, Richard, bătrâne, 
hai să încheiem mica noastră afacere, da? 

— Bineînţeles. E doar un taifun într-o scoică goală, 
Dunstan. Suntem mai tari ca niciodată. Acţiunile noastre au 
scăzut doar cu un punct. 

La deschiderea bursei, fusese o avalanşă de oferte de 
vânzare de acţiuni în cantităţi mici, la care, dacă nu s-ar fi 
reacţionat imediat, ar fi tras acţiunile la fund ca plumbul. 
Richard Kwang ordonase agenţilor săi să cumpere tot şi să 
nu se oprească până nu se stabilizează lucrurile. Cu asta 
stabilizase cursul acţiunilor băncii. În timpul zilei, pentru a- 
şi menţine poziţia, fusese nevoit să cumpere aproape cinci 
milioane de acţiuni, număr nemaipomenit de mare pentru o 
singură zi. Niciunul dintre experţii săi nu fusese în stare să-i 
spună cine se înverşuna să vândă masiv. Nu exista nici un 
motiv pentru criza asta de încredere, poate numai 


lichidarea conturilor de către Wu Patru Degete. Blestemat 
fie diavolul ăsta bătrân de către toţi zeii, laolaltă cu nepotul 
lui libidinos, şcolit la Harvard. 

— De ce să nu. 

Sună telefonul. 

— Iartă-mă! apoi în receptor: Am zis să nu fiu întrerupt! 

— Domnul Haply de la Guardian, spune că e important, 
insistă secretara, nepoata lui, Mary York. A sunat şi 
secretara tai-panului. Şedinţa consiliului de administraţie 
de la Nelson Trading a fost devansată pentru azi la ora cinci 
dupăamiază. A sunat domnul Mata să anunţe că va veni şi el 
acolo. 

Lui Richard Kwang îi stătu inima în loc. De ce? se întrebă 
el, uluit. Dew neh loh moh, se stabilise să se amâne pentru 
săptămâna viitoare. Oh, ko, de ce? Iute lăsă la o parte 
gândurile astea pentru ca să se concentreze la Haply. Se 
hotări că era prea periculos să vorbească cu el în faţă lui 
Barre. 

— Îl sun eu imediat în câteva minute! şi-i zâmbi celui de 
dinaintea lui cu obrazul lui rozaliu. Dunstan, lasă problema 
asta s-o rezolvăm peste o zi sau două. Nu sunt nici un fel de 
probleme. 

— Bătrâne, nu pot. Îmi pare rău. Am avut un consiliu 
special, trebuie să rezolv astăzi. Consiliul de administraţie a 
insistat, nu de alta. 

— În trecut noi am fost generoşi cu tinE. Şi acum ai de la 
noi patruzeci de milioane de dolari fără acoperirE. Şi 
împreună ne-am întovărăşit să investim şaptezeci de 
milioane în noul tău program de construiţii. 

— Da, aşa e, Richard, şi profiturile tale vor fi substanţiale. 
Dar asta-i altă problemă şi împrumuturile acelea au fost 
negociate cu deplină bunăcredinţă cu luni de zile în urmă şi 
vor fi rezolvate cu aceeaşi bunăcredinţă la scadenţă. Nu s-a 
întâmplat niciodată să nu ne plătim datoriile către Ho-Pak 
sau oricare altă bancă! şi Barre îi întinse înapoi ziarul şi o 
dată cu el şi un formular semnat şi cu ştampila corporației 


lui. Toate conturile au fost reunite aşa că un singur cec e 
suficient. 

Suma se ridica la doar ceva mai mult de nouă milioane şi 
jumătate. Richard Kwang semnă cecul de bancă şi-l 
conduse zâmbind pe sir Dunstan Barre până la uşă, apoi, 
după ce scăpă de el, îi înjură pe toţi care-i căzură sub ochi, 
intră în biroul lui trântind uşa, dădu cu piciorul în birou, 
smulse telefonul şi urlă la nepoata lui să i-l dea pe Haply şi 
aproape că rupse receptorul când îl buşi în furcă. Dew neh 
loh moh în toţi aceşti quai loh! urlă el uitându-se la tavan şi 
apoi se simţi mai uşurat. Căcatul ăla de câine! Mă întreB. 
Ah, mă întreb dacă l-aş putea convinge pe Şarpe să 
interzică orice fel de coadă la filiala aceea mâine! Poate că 
el şi oamenii lui ar putea să-i domolească dacă vor rupe 
câteva mădulare. 

Mohorât, Richard Kwang îşi lăsă mintea în voia ei. O zi 
împuţită. Începuse destul de prost la hipodrom. Era convins 
că antrenorul, sau jocheul lui îi dădeau iepei lui, 
Butterscotch, pastile care să-i sporească vigoarea şi s-o facă 
să alerge mai repede, ca să-i crească acţiunile, şi să devină 
favorită, apoi sâmbătă să nu-i mai dea pastilele, el să 
parieze împotriva ei, ca să radă toate pariurile printr-un 
intermediar, să nu apară el drept câştigător. Nenorociţi 
jegoşi! Hoţi! Mincinoşi! Oare cred ei că eu ţin un cal de 
curse ca să pierd bani! Bancherul hârâi din gât şi scuipă în 
scuipătoare. Ah, Barre, gură de vierme, şi cu tine unchiule 
Wu, oase de câine ce-mi eşti. Cu retragerile astea de 
fonduri mi s-a dus cea mai mare parte din banii lichizi pe 
care-i aveam! Nu conteşte, cu Lando Mata, Mo 
Contrabandistul, Tung Mânăstrânsă şi cu tai-panul sunt în 
siguranţă. Ei, o să trebuiască să mai ţip şi eu, să urlu şi să 
mă milogesc şi să vărs lacrimi, dar nimic nu mă poate 
dărâma cu adevărat nici pe mine nici banca Ho-Pak. Sunt 
prea important pentru ei ca să mă lase. 

Da, avusese parte de o zi împuţită. Singurul moment 
luminos fusese întâlnirea lui cu Casey din dimineaţa aceea, 


îi făcuse mare plăcere să se uite la ea, îi făcuse mare 
plăcere să-i simtă mirosul curat, proaspăt, înviorător, de 
americancă căreia îi place să trăiască mult în aer liber. Se 
duelaseră în chip plăcut cu privire la problemele financiare 
şi crezuse că poate pune el mâna fie pe toate afacerile lor 
bancare, fie pe mare parte din ele. Cu siguranţă că se va 
alege şi el cu beneficii uriaşe. E atât de naivă fiinţa asta, se 
gândi el. Erau impresionante cunoştinţele ei în domeniul 
bancar şi al finanţelor, dar cele cu privire la lumea Asiei, 
nule! Atât de naivă, să fie atât de sinceră cu planurile lor! 
Mulţumesc tuturor zeilor că mai există şi americani pe 
lume! 

— Eu iubesc America, domnişoară Casey. Da, da. Mă duc 
acolo de două ori pe an ca să mănânc şi eu o friptură bună 
şi să mă plimb prin Las Vegas. Şi să fac afaceri, bineînţeles. 

Eeee, făcu el fericit, ce minunate curve are [ara Aurului, 
cele mai minunate şi cele mai accesibile quai loh din lume, 
şi acolo quai loh sunt atât de ieftine în comparaţie cu fetele 
de la Hong Kong. Ah ah ah! Ce bucurie să te duci cu ele în 
pat, cu subraţele lor uriaşe, atât de bine date cu deodorant, 
cu ţâţele, şoldurile şi fundul lor mari! Dar cele mai 
minunate-s la Vegas. Ehei, îţi aminteşti de blonda aceea 
straşnică care părea să se prăbuşească peste mine, atât de 
înaltă era, dar când s-a întins. Telefonul său particular dădu 
semnal. Ridică receptorul, enervat ca de obicei fiindcă 
fusese nevoit să-l instaleze. Dar nu avusese de ales. Când 
fosta lui secretară îl părăsise şi se măritase, nevastă-sa i-o 
băgase pe gât pe nepoata ei favorite în locul ei, bineînţeles 
ca să mă spioneze pe mine, se gândi el mohorât. Eeee, şi 
atunci ce-i rămâne omului de făcut? 

— Da? spuse el în receptor, întrebându-se ce-o mai fi 
vrând nevastă-sa acum. 

— Nu m-ai sunat toată ziua. Am aşteptat ceasuri întregi! 

Inima îi tresări la sunetul neaşteptat al glasului fetei. 
Auzind dialectul ei cantonez, la fel de dulce ca şi Poarta ei 
de Jad a plăcerilor, uită cu totul de mofturile ei obişnuite. 


— Ascultă, comoară mică, spuse el cu un ton împăciuitor. 
Tăticul tău a fost foarte ocupat pe ziua de azi. Am. 

— Lasă că ştiu eu, că tu nu o mai vrei pe fetiţa ta deloc. Am 
să mă arunc în valurile portului sau o să fiu nevoită să caut 
pe altcineva care să aibă cu adevărat grijă şi de mine, oh oh 
oh. 

Simţi cum i se ridică tensiunea numai la gândul lacrimilor 
ei. 

— Ascultă, guriţă dulce, ne vedem în seara asta, la zece. Şi 
o să luăm o masă bogată cu opt feluri de bucate, la 
Wanchai, în loja mea fa. 

— La zece e prea târziu şi nu vreau nici o petrecere, vreau 
o friptură şi apoi să mergem la cuibuleţul nostru de la V şi A 
şi să bem nişte şampanie. 

Sufletul îi gemu în tăcere, când se gândi la pericolul de a fi 
văzut acolo, pentru ca apoi vestea să fie transmisă în taină 
soţiei lui principale. Ah ah ah! Şi cu toate astea, obrazul lui 
ar dobândi mare cinste în faţa prietenilor şi duşmanilor lui 
dacă ar fi văzut însoţind-o pe noua lui metresă, tânăra stea 
exotică ce se ridica acum pe firmamentul televiziunii, Venus 
Poon. 

— Te sun eu la zece. 

— Zece e prea târziu. La nouă. 

Încercă să-şi aranjeze în gând toate întâlnirile din seara 
aceea să vadă cum ar putea să facă s-o împace şi pe ea. 

— Ascultă, comoară mică. 

— Zece-i prea târziu. Nouă. Şi simt că am să mor chiar 
acum fiindcă ţie nu-ţi mai pasă de mine deloc. 

— Ascultă, tăticuţul tău are trei întâlniri şi. 

— De-acum m-au apucat şi durerile de cap fiindcă ţie nu-ţi 
mai pasă de mine, oh oh oh. Şi fiinţa asta de care ţi-e silă o 
să-şi taie venele şi. 

Când îi auzi schimbarea de ton simţi că i se strânge inima 
de tot. 

— Sau o să răspundă la telefoanele date de alţii, nu aşa de 
falnici ca tăticul ei, bineînţeles, dar la fel de bogaţi ca şi el. 


— Bine, bine, comoară mică. La nouă! 

— Ah, atunci mă iubeşti adevărat, aşa-i? deşi vorbea în 
dialectul cantonez, Venus Poon folosi cuvântul englezesc, şi 
inima bancherului tresăltă, pentru că engleza era limba 
dragostei pentru chinezii moderni, deoarece chineza nu 
avea cuvinte romantice în vocabularul ei. Spune-mi, insistă 
ea. Spune-mi şi tu că mă iubeşti. 

Şi îi spuse, simțindu-se vrednic de plâns şi apoi puse 
receptorul în furcă. Curvuliţă mică, gură dulce, gândi el. 
Dar la nouăsprezece ani are şi ea dreptul să fie 
pretențioasă şi năzuroasă, plină de incuri, când tu ai 
aproape şaizeci şi te face să te simţi de douăzeci, iar Yangul 
tău Imperial fericit! Eeee, Venus Poon e cea mai straşnică 
din câte am avut vreodată. Cam scumpă, eee, dar are nişte 
muşchiuleţi în Vâlceaua aceea de Aur a ei cum numai 
împăratul legendar Kung a mai cunoscut şi a scris despre 
aşa ceva. Simţi cu yangul său se înviorează şi se scărpină cu 
plăcere. În seara asta o să-i dau de furcă micuţei Punguţe 
Tainice. Şi o să cumpăr o sculă specială, mai mare, da, da, 
un inel cu clopoței care s-o facă să se zvârcolească de 
plăcere. Da, dar până atunci gândeşte-te mai bine la ce te 
aşteaptă mâine. Cum te pregăteşti să înfrunţi ziua de 
mâine? Sună-l pe prietenul tău, sergentul Tang-po, Mare 
Dragon, de la 'Tsim Sha 'Isui şi câştigă-i ajutorul pentru ca şi 
filiala lui şi celelalte filiale din Kowloon să fie bine păzite de 
poliţie. Sună la Blacs, la vărul Tung, de la marea bancă 
Tung Po şi pe vărul Smiler Ching şi pe Havergill ca să 
aranjezi să-ţi furnizeze ceva bani lichizi suplimentar, contra 
garanţiilor şi acţiunilor băncii Ho-Pak. Da, şi mai sună-l pe 
foarte bunul tău prieten Joe Jacobs, vicepreşedinte la Banca 
federală şi de comerţ internaţional de la Chicago, banca lui 
are un activ de patru miliarde şi-ţi datorează o mulţime de 
servicii. O mulţime! Şi sunt o groază de quai loh care-ţi sunt 
datori vânduți, ca şi mulţi oameni civilizaţi. Sună-i pe toţi! 
Brusc Richard Kwang se scutură de aceste reverii, când îşi 
aduse aminte că-l sunase tai-panul. Inima i se strânse de 


tot. Depozitul în bani lichizi şi lingouri al firmei Nelson 
Trading era imens. Oh ko dacă şi Nelson. 

Telefonul sună enervant. 

— Unchiule, domnul Haply te caută. 

— Hello, domnule Haply, ce plăcere să vă aud. Îmi cer 
iertare dar eram ocupat mai înainte. 

— Nu e nimic, domnule Kwang. Aş vrea doar să verific 
câteva lucruri dacă se poate, spuse el. Mai întâi despre 
conflictele de la Aberdeen. Poliţia. 

— Nu se poate spune că au fost conflicte, domnule Haply. 
Doar câţiva clienţi mai gălăgioşi şi nerăbdători, spuse el, 
simțind că i se face silă de accentul de canadian al 
ziaristului şi de faptul că era nevoit să fie politicos cu 
individul. 

— Domnule Kwang, chiar acum mă uit la nişte fotografii, la 
cele care au apărut în ediţia de după-amiază a ziarului 
Times, şi arată ca o revoltă în toată regula. 

Bancherul se foi pe scaun şi se sili să rămână calm. 

— Ei, ei, n-a fost chiar aşA. Trebuie să vorbesc şi eu cu 
domnul Sung să aflu atunci. 

— Am vorbit eu cu el, domnule Kwang. La 15.30. Am stat o 
jumătate de oră cu el. Mi-a mărturisit că de n-ar fi fost 
oamenii poliţiei acolo, lumea ar fi distrus sediul! urmă un 
moment de tăcere. Aveţi dreptate să minimalizaţi lucrurile, 
dar să zicem că eu vreau să vă ajut, şi nu pot dacă n-am 
datele necesare, aşa că dacă vreţi să ne înţelegem. Câţi 
oameni şi-au retras conturile la Lan Tao? 

— Vreo optsprezece, spuse Richard Kwang, reducând cifra 
la jumătate. 

— Omul nostru spune că e vorba de 32, şi alţi 82 la Sha 
Tin. Dar la Mong Kok? 

— Vreo câţiva. 

— Omul meu spune că 48, iar alţi o sută au rămas pe 
dinafară la închiderea băncii. Ce se aude cu Tsim Sha Tsui? 

— Domnule Haply, încă n-am primit cifrele, îi spuse 
binevoitor Richard Kwang, chinuit de nelinişte, enervat 


până la ură de tirul întrebărilor. Toate ediţiile de seară sunt 
pline numai cu isteria de la filialele băncii Ho-Pak. Unii chiar 
cuvântul ăsta îl folosesc. 

— Oh ko. 

— Mda. Eu aş zice să vă pregătiţi pentru o zi foarte 
fierbinte mâine, domnule Kwang, şi aş mai zice că 
adversarii dumneavoastră s-au organizat foarte bine. Totul 
se potriveşte prea bine pentru ca să fie doar o simplă 
coincidenţă. 

— Vă mărturisesc că apreciez foarte mult interesul 
dumneavoastră, după care Richard Kwang adăugă delicat: 
Aş putea face ceva pentru dumneavoastră. 

Din nou auzi râsul acela enervant. 

— Şi-au retras conturile vreunul dintre marii depozitari de 
la firma dumneavoastră? 

Richard Kwang şovăi o clipă, apoi îl auzi pe Haply cum 
profită de răgaz: 

— Bineînţeles că am auzit despre Wu Patru Degete. Vreau 
să spun dacă şi-a retras depozitul careva de la marile hong 
britanice. 

— Nu, domnule Haply, deocamdată nu. 

— Se zvoneşte din ce în ce mai tare că Firmele Hong Kong 
şi Lan Tao au de gând să-şi schimbe bancherii. 

Richard Kwang simţi un cui în Punguţa sa Secretă. 

— Domnule Haply, să sperăm că nu e adevărat. Dar cine-s 
tai-panii care conduc acţiunea asta şi care bancă sau bănci? 
Victoria sau Blacs? 

— S-ar putea să fie din partea chinezească. Îmi pare rău, 
dar nu-mi pot permite să divulg sursele. Dar aţi face mai 
bine să vă pregătiţi cum trebuie. Sigur ca noaptea că nişte 
băieţi sus-puşi s-au pornit împotriva dumneavoastră să vă 
termine. 

Ora 16.25. 

— Tai-pan, cei doi nu împart patul împreună, spuse 
Claudia Chen. 


— Cum? îşi ridică Dunross absent ochii de pe maldărul de 
hârtii pe care le rezolva. 

— Nu. Cel puţin nu s-au culcat împreună noaptea trecută. 

— Cine? 

— Bartlett şi Cirranoushee. 

Dunross se întrerupse din lucru. 

— Hm? 

— Da. Camere separate, paturi separate, micul dejun 
împreună în salon, amândoi aranjaţi, dichisiţi, în halate 
modeste, lucru foarte interesant pentru că niciunul dintre 
ei nu pun nimic pe ei când se culcă. 

— Nu? 

— Nu. Sau cel puţin aşa au făcut azi-noapte. 

Dunross zâmbi, şi Claudia fu bucuroasă că veştile îl 
binedispuseseră. Prima dată când zâmbea cu adevărat pe 
ziua aceea. De când sosise ea la birou la ora opt, el muncea 
pe brânci ca un apucat, alerga la tot felul de întâlniri de 
afaceri, venind înapoi grăbit; cu poliţia, Phillip Chen, 
guvernatorul, de două ori la bancă, o dată la casa lui de 
rendez-vous unde s-a întâlnit cu nu ştia cine. Nu avusese 
nici timp să ia masa de prânz, cel puţin aşa îi spusese 
valetul, şi doar tai-panul sosise o dată cu zorile. În ziua 
aceea văzuse câte îl apasă, apăsare care mai devreme sau 
mai târziu îi cocoşează pe toţi tai-panii şi uneori îi şi 
doboară. Îl văzuse pe tatăl lui lan dărâmat de enormele 
pierderi în nave din timpul războiului, pierderea Hong 
Kongului în faţa Japonezilor, care fusese o nenorocire, 
pierderea fiilor şi nepoților, nenorociri peste nenorociri! Şi, 
în cele din urmă, îl strivise cu totul pierderea Chinei 
continentale. Îl văzuse pe Alastair Struan cum se prăbuşise 
din pricina Suezului, şi nu-şi mai revenise din catastrofa 
aceea şi cum nenorocirile se adunaseră una peste altă până 
când căderea acţiunilor lor, manevrată de Gomt, îl 
distrusese cu totul. Trebuie să fie o cumplită povară, se 
gândi ea. Să ai grija tuturor oamenilor noştri, a Nobilei 
Case, să faci faţă duşmanilor şi tuturor nenorocirilor venite 


pe neaşteptate, fie din partea naturii, fie din partea omului, 
mereu prezente; şi toate păcatele, urmările pirateriei, 
diavoleştile intrigi din trecut care abia aşteaptă să iasă din 
nou la suprafaţă din cutia Pandorei noastre, aşa cum se şi 
întâmplă din când în când. Păcat că tai-panii nu sunt 
chinezi, se gândi ea. Pentru că atunci toate păcatele 
trecutului ar fi doar nişte funigei. 

— Şi ce te face să fii atât de sigură de asta, Claudia? 

— Niciunul dintre ei n-are nici un fel de veşminte de 
dormit, pijamale sau chestii din acelea subţirele, spuse ea 
zâmbind cu toată faţa. 

— De unde ştii tu? 

— Ei, tai-pan, te rog, nu pot să-mi divulg sursele. 

— Şi ce altceva ai mai aflat? 

— Ah! făcu ea şi schimbă brusc discuţia. Şedinţa consiliului 
de la Nelson Trading e peste o jumătate de oră. Mi-ai spus 
că vrei să-ţi aduc aminte. Dar înainte de asta îmi acorzi şi 
mie câteva minute? 

— Sigur. Peste un sfert de oră. Şi acum, reluă el cu un ton 
impunător, pe care i-l cunoştea prea bine, ce altceva ai mai 
aflat? 

Claudia oftă, apoi îşi cercetă carnetul de note, plină de 
impprtanţă: 

— Tipa n-a mai fost căsătorită. Ei, o mulţime de peţitori, 
dar niciunul nu a rezistat prea mult. Dar, după cum spun 
zvonurile, niciunul dintre ei n-a. 

Sprâncenele lui Dunross se ridicară scurt în sus: 

— Vrei să spui că e fecioară? 

— Ei, de asta nu suntem încă chiar aşa de siguri. Doar că 
se bucură de faima că nu are obiceiul să stea seara târziu, 
sau peste noapte cu vreun domn. Nu. Singurul bărbat cu 
care a fost văzută în lume e domnul Bartlett, şi nici cu el 
întotdeauna. În afară de cazurile când este vorba de 
călătorii de afaceri. Dar el, tai-pan, e cam fluşturatiC. Un 
fustangiu, a fost termenul exact folosit. Şi nu cu o singură 
doamnă, ci. 


— Dar de obicei cu cine? 

— Ei, domnul Frumosul Bartlett nu se ţine doar cu o 
anumită fată, tai-pan. Nimic statornic, după câte mi se 
spune. În 1956 a divorţat, exact anul în care Cirrannous- 
shee a dumneavoastră a venit la firma lui. 

— Nu e Ciranoush a mea, îi replică el. 

Şi Claudia arboră un zâmbet şi mai larg. 

— Are douăzeci şi şase de ani. E în săgetător. 

— Ai pus pe cineva să cotrobăiască prin paşaportul el. Sau 
să-şi arunce ochii pe unde nu trebuie? 

— Nu, mulţumesc cerului, tai-pan, se arătă şocată Claudia. 
Eu nu mă apuc să spionez oamenii. Doar pun şi eu 
întrebări. Şi pe o sută de dolari pariu că ea şi domnul 
Bartlett cândva au fost în relaţii de dragoste. 

— Păi ăsta nu-i un pariu. Aş fi uimit la culme dacă n-ar fi 
făcut-o. Se vede cât de colo că elţine la eA. Şi ea la el. Doar 
ai văzut cum dansau împreună. Asta chiar nu-i pariu deloc. 

Creţurile din jurul ochilor i se accentuară. 

— Atunci ce avantaj îmi oferi mie în pariu dacă eu susţin că 
n-au fost niciodată amanți? 

— Cum? Ia spune ce mai ştii! întrebă el bănuitor. 

— Care-s şansele la pariu, tai-pan? 

O privi lung apoi spuse: 

— O mie IA. Nu, îţi ofer zece la unu. 

— S-a făcut. Uite o sută. Mulţumesc, tai-pan. Acum să ne 
întoarcem la Nelson. 

— De unde obţii tu toate informaţiile astea, ei? 

Ea scoase un telex dintre hârtiile pe care le luase, iar 
restul le puse în tava pentru documente pe care urma să le 
prezinte chiar lui. 

— Ai trimis un telex oamenilor noştri de la New York cu o 
seară în urmă ca să obţină relaţii despre ea şi să verifice din 
nou dosarul lui Bartlett. Şi uite răspunsul, a venit. 

Luă telexul, îl parcurse, citea foarte repede, având o 
memorie aproape fotografică. Oferea aceleaşi informaţii pe 
care i le spusese şi Claudia, informaţiile pur şi simplu fără 


interpretările ei savante, şi, în plus, menţiona că K. C. 
Tcholok nu are cazier la poliţie, doar un cont de 46.111 
dolari SUA la Banca San Femando Savings and Loan şi 
8.700 dolari pe contul de cecuri la Banca Los Angeles and 
California. 

— E înspăimântător cât de uşor e să afli în Statele Unite ce 
cont are cineva în bancă, nu-i aşa Claudia? 

— Înfiorător. Eu n-aş apela la una din băncile astea. 

— Doar să împrumuţi, zâmbi el. Claudia, data viitoare dă- 
mi telexurile pur şi simplu, e mai ieftin. 

— Da, tai-pan. Dar felul cum relatez eu unele lucruri nu ţi 
se pare mult mai incitant? 

— Mda, dar de unde ai scos tu chestia cu dormitul în 
pielea goală? Asta ai scornit-o tu. 

— Ba chiar că nu. E din sursele mele de informaţii de aici. 
A treia îngrijitoare de la closet. Şi Claudia se opri scurt, dar 
prea târziu fiindcă intrase în capcană. 

— Deci aşa! Ai un spion în A and V! A treia îngrijitoare. 
Care? Care, Claudia? 

Ca să-i cinstească obrazul, ea se prefăcu enervată de gafă. 

— Ayeeyah! Un spion de clasă nu trebuie, să trădeze 
nimic, aşa-i? şi-i zâmbi blând. Uite lista cu cei care te-au 
căutat. I-am amânat pe toţi cât am putut până mâinE. Şi te 
sun eu la timp ca să ajungi la şedinţă. 

El încuviinţă din cap, dar ea băgă de seamă că zâmbetul îi 
dispăruse şi se cufundase din nou în gânduri. Ea ieşi, dar el 
nu mai auzi uşa închizându-se în urma ei. Se gândea la 
spionii de mare clasă şi la AMG, la întâlnirea lui cu Brian 
Kwok şi Roger Crosse, din dimineaţa aceea, la ora zece, şi 
la cea care va urma, la ora şase dupăamiaza. Dimineaţă 
discuţia fusese scurtă, tăioasă şi pe un ton ridicat. 

— Mai întâi, spune-mi dacă mai ştiţi ceva despre AMG? 
întrebase el. 

Roger Crosse îi răspunse imediat. 

— A fost, se pare, totuşi un accident. Nici un fel de semne 
care să dea de bănuit pe corp. Nimeni nu a fost văzut prin 


apropiere, nici urme de maşini, urme de impact, nici urme 
de frâne. În afară de cele ale motocicletei. Ei, şi acum 
rapoartele. lan. Apropo, acum ştim că numai la tine există 
singurele copii. 

— lartă-mă, dar nu pot să fac ce mi-ai zis. 

— De ce? şi în vocea poliţistului se simţi enervarea şi 
mânia. 

— Nu recunosc în nici un fel că acestea există, dar. 

— Ei, pentru numele lui Dumnezeu, lan, nu fi caraghios. 
Bineînţeles că aceste copii există. Chiar ne iei drept nişte 
proşti amărâţi? Dacă n-ar fi existat, ne-ai fi spus încă de 
afară, şi cu asta s-ar fi rezolvat totul. 'Te sfătuiesc foarte 
prieteneşte să ne îngădui să le vedem şi noi. 

— Iar eu te sfătuiesc tot prieteneşte să încerci să-ţi ţii firea 
ceva mai bine. 

— Dacă-ţi închipui, lan, că mi-am pierdut stăpânirea de 
sine, atunci să ştii că nu mă cunoşti prea mult. Îţi cer în mod 
oficial să-mi pui la dispoziţie acele documente. Dacă refuzi, 
atunci am să invoc drepturile pe care le am în virtutea legii 
Secretului de Stat, la ora şase azi după-amiază, şi fie că 
eşti, fie că nu eşti tai-pan, al Nobilei Case, prieten sau nu. 
La şase şi un sfert vei fi arestat. le voi ţine fără nici o 
posibilitate de a comunica cu cineva, şi noi vom răscoli prin 
toate hârtiile tale, seifurite, cutiile de depozit din bancă, 
până când vom găsi. Ei, te rog frumos, scoate documentele 
alea! 

Dunross îşi aminti şi acum chipul glacial, ochii tăioşi care-l 
priveau ţintă, în vreme ce adevăratul său prieten Brian 
Kwok îi urmărea şocat. 

— Nu. 

— Crosse oftase din adânc. Amenințarea din tonul său îl 
făcuse să se cutremure. 

— Pentru ultima dată te întreb de ce? 

— Pentru că de ajung pe mâinile cui nu trebuie, ar putea fi 
foarte dăunătoare pentru guvernul majestăţii. 


— Ah, Doamne Dumnezeule. Dar eu sunt şeful serviciului 
special de informaţii! 

— Ştiu prea bine! 

— Atunci te rog frumos, fă ce ţi-am cerut. 

— Îmi pare rău. Cea mai mare parte a nopţii m-am tot 
gândit cum să fac ca, în deplină siguranţă. 

Roger Crosse se ridicase în picioare. 

— La ora şase mă întorc după documente, lan, să nu 
cumva să le arzi. Eu aflu imediat dacă încerci una ca asta şi 
vei fi împiedicat s-o faci, imediat. La ora şase. 

În noaptea de dinainte, în vreme ce toată lumea dormea, 
Dunross se dusese în biroul său şi citise din nou rapoartele. 
Citindu-le acum când ştia de moartea lui AMG, sau chiar de 
posibila lui ucidere, de amestecul celor de la MI-5 şi 6, 
probabil a KGB-ului, ca şi de neliniştea exagerată a lui 
Crosse, când ştia că poate unele dintre cele cuprinse în 
rapoarte nu erau cunoscute de Serviciul Secret de 
Informaţii, dimpreună cu faptul că s-ar fi putut ca să se 
dovedească adevărate multe dintre afirmaţiile din acele 
documente, pe care el le ignorase înainte, socotindu-le 
exagerate, toate la un loc ofereau acestor rapoarte o 
valoare mult mai mare. Unele aspecte îl făcură să intre în 
panică. Era prea riscant să le înmâneze altcuiva. Să le 
păstreze acum se vădea imposibil! Şi, în liniştea acelei 
nopţi, Dunross se gândise să le distrugă. În cele din urmă, 
se gândise că era de datoria lui să nu facă una ca asta. Un 
moment se gândi să le lase pur şi simplu pe birou, cu uşa 
dublă larg deschisă spre întunericul de pe terasă, şi să se 
ducă să se culce. Dacă Crosse era atât de interesat şi de 
îngrijorat de soarta hârtiilor, atunci el şi oamenii lui precis 
că-l supravegheau acum. Să le închidă din nou la loc în seif 
nu mai era atât de sigur, pentru că, cel puţin o dată, cineva 
încercase seiful, şi va încerca din nou. Şi nici un seif nu 
rezistă unui atac din partea unor profesionişti care lucrează 
împreună. 


Şi stând în întuneric, cu picioarele suite pe birou 
confortabil, simţi emoția, căldura aceea minunată, 
ameţitoare şi parşivă a primejdiei care pândea din jur, 
primejdie fizică de-acum. Prezenţa duşmanilor în apropiere, 
emoția de a sta pe muchie de cuţit, între viaţă şi vidul 
absolut. Singurul lucru care-i strica această bucurie era 
conştiinţa că Firma Struan fusese trădată de cineva din 
interiorul ei, şi-l muncea aceeaşi întrebare, spionul Sevrin e 
acelaşi cu persoana care le-a vândut secretele firmei lui 
Bartlett? Unul dintre cei şapte? Alastair, Philip, Andrew, 
Jacques, Linbar, David MacStruan din Toronto, sau tatăl 
său. Era de necrezut că ar fi putut-o face vreunul din ei. 

Îi cercetă în mintea lui pe toţi. Ca la un examen clinic, fără 
patimi. Toţi ar fi avut prilejul s-o facă, toţi din acelaşi motiv: 
gelozia şi ura, în diferite proporţii. Dar niciunul dintre ei n- 
ar fi trădat şi n-ar fi vândut secretele Nobilei Case unui 
străin. Niciunul dintre ei. Şi, cu toate astea, unul dintre eia 
făcut-o. Care? Orele treceau una după alta. Care? Sevrin? 
Ce să facă cu rapoartele? AMG fusese omorât? Cât era 
adevărat din conţinutul acelor rapoarte? Care? Aerul nopţii 
se mai răcorise acum şi terasa îl îmbie să iasă. Rămase 
uitându-se la stele. Briza şi noaptea îl învăluiră în chip 
plăcut. Totdeauna îi plăcuse noaptea. Să zbori noaptea pe 
deasupra norilor de unul singur, cu mult mai plăcut decât 
ziua, cu stelele atât de aproape, cu ochii atenţi să prinzi 
bombardierele sau avioanele de vânătoare ale inamicului, 
cu degetul pregătit pe trăgacl. Ce simplă era viaţa atunci, 
să ucizi sau să fii ucis! 

Rămase acolo o vreme, apoi, înviorat, se întoarse în birou 
şi închise documentele, după care se aşeză în fotoliul cel 
mare cu faţa spre uşa terasei, la pândă, chinuindu-se să 
găsească o ieşire, alegând o cale. Apoi, satisfăcut, moţăi 
vreo oră şi se trezi ca de obicei înainte de răsăritul soarelui. 
Camera de toaletă era imediat lângă birou, în faţa 
dormitorului cel mare. Se îmbrăcă fără să aleagă prea mult 
şi ieşi din casă în linişte. Pe drum nu se vedea nimeni. Îşi 


depăşi propriul record cu şaisprezece secunde. La vilă făcu 
o baie, se bărbieri şi se schimbă, luându-şi un costum 
tropical, apoi cobori în biroul lui de la etajul de dedesubt. În 
ziua aceea era foarte multă umezeală în aer, cerul arăta 
foarte ciudat. Se anunţă furtună tropical, îi trecu lui prin 
minte. Poate că de data asta avem noroc şi nu trece doar pe 
lângă noi, cum s-a întâmplat cu celelalte, şi va aduce şi nişte 
ploaie. Se întoarse de la fereastră şi se concentră la 
treburile Nobilei Case. Pe birou se adunaseră teancuri de 
telexuri care trebuiau rezolvate, cu tot felul de negocieri, 
afaceri, probleme şi şanse de a antama altele, pretutindeni 
prin colonie şi chiar în lumea din jurul ei. Din toate direcţiile 
rozei vânturilor. În nord, până la Yukon, unde Firma Struan 
avea o întreprindere de prospecţiuni petrolifere cu o firmă 
canadiană, uriaşul concern McLean-Woodley, care se ocupa 
de exploatări forestiere şi minerit. Apoi din Singapore şi 
Malaya, iar în sud - până în Tasmania de unde transporta 
spre Japonia fructe şi minerale, spre vest - Marea Britanie, 
spre est - New York, până acolo ajungeau tentaculele noii 
firme internaţionale Noble House pe care o visa Dunross şi 
care începuseră să se întindă, pe moment destul de fragile, 
dar ademenitoare, cu toate că nu aveau deocamdată 
vitalitatea necesară pentru a se dezvolta, lucru pe care-l 
cunoştea. Nu contează, curând vor fi destul de puternice 
pentru asta. Contractul cu Par-Con o să facă păienjenişul 
nostru tare ca oţelul, şi Hong Kongul va fi buricul lumii, iar 
noi nucleul acestui centru. Mulţumesc lui Dumnezeu că 
există telefoane şi telexuri. 

— Cu domnul Bartlett vă rog. 

— Hello! 

— lan Dunross, bună dimineaţa, iartă-mă că te deranjez 
atât de devreme, dar putem să amânăm întâlnirea noastră 
până la 6.30? 

— Da. E vreo problemă? 

— Nu. Treburi obişnuite. Şi sunt o mulţime pe care trebuie 
să le revăd. 


— Vreo veste despre John Chen? 

— Încă nu, îmi pare rău. Dar te anunţ de am ceva. Salutări 
din partea mea lui Casey. 

— În regulă. Dar ştiu că a fost o petrecere pe cinste 
aseară. Fiica ta e fermecătoare. 

— Mulţumesc. Sosesc la hotel la 6.30. Bineînţeles e 
invitată şi Casey. Ne vedem atunci. La revedere. 

Ah, Casey, se gândi el. Casey şi Bartlett. Casey şi Gomt. 
Gomt şi Wu Patru Degete. Dimineaţă, devreme, fusese 
informat de Wu Patru Degete despre întâlnirea cu Gomt. Şi 
un fior plăcut îl traversă auzind că inamicul său mai mai să- 
şi piardă viaţa. Drumul Gorganului nu e cel mai nimerit loc 
din lume ca să rămâi fără frâne, se gândi el. Păcat că bestia 
asta n-a murit. L-ar fi scutit de o sumă mare de necazuri. 
Apoi şi-l scoase pe Gomt din minte şi se reîntoarse la Wu 
Patru Degete. Mai folosindu-se de engleza de baltă a 
chinezului şi de cât dialect haklo ştia el, cei doi se 
înțelegeau până la urmă. Wu îi relatase tot ce putuse el 
pricepe. Comentariile lui Gomt despre banca Ho-Pak şi 
sfaturile lui date lui Wu de a-şi retrage banii fuseseră o 
mare surpriză pentru el. Şi motiv de îngrijorare. Ca şi 
articolul lui Haply. Oare ticălosul acela de Gomt ştie ceva de 
care eu nu am habar? Fusese şi la bancă. 

— Paul, ce se petrece aici? 

— Cu cine? 

— Cu Ho-Pak. 

— Ah, asaltul creditorilor? Foarte rău pentru imaginea 
băncii noastre, aş putea zice. Bietul Richard. Suntem destul 
de siguri că dispune de toate rezervele de care are nevoie 
pentru a ieşi din furtuna asta, dar nu ştim în ce măsură e 
înglodat în împrejurimi. Bineînţeles că l-am sunat imediat 
ce am citit articolul ridicol al lui Haply. lan, trebuie să-ţi 
spun că l-am sunat şi pe Christian 'Toxe şi i-am spus, fără 
nici un echivoc, că ar mai trebui să-şi tină reporterii în frâu 
şi că trebuie să înceteze campania asta cu desăvârşire ca să 
nu aibă necazuri. 


— Mi s-a spus că a fost coadă şi la filiala din Tsim Sha Tsui. 

— Da? N-am auzit deocamdată. Dar am să verific. Dar 
chiar şi aşa băncile Prosperity Ching şi Lo Fat o să-l sprijine. 
Doamne, doar a făcut din Ho-Pak una dintre instituţiile cele 
mai importante în domeniul bancar. Şi dacă dă faliment, 
numai Dumnezeu ştie ce se mai poate întâmpla. Chiar şi noi 
avem retrageri importante de bani la filiala noastră din 
Aberdeen. lan, nu, să sperăm că totul se va risipi ca ceața. 
Şi, fiindcă veni vorba de asta, lan, crezi că o să plouă? Azi e 
o vreme ciudată, nu ţi se pare? La radio se spune că s-ar 
putea să avem furtună. Dar crezi că o să şi plouă? 

— Habar n-am, dar să sperăm că da. Dar nu duminică! 

— Dumnezeule, ai dreptate. Dacă nu se pot ţine cursele 
din cauza ploii o să fie groaznic. Nu se poate una ca asta. 
Ei, fiindcă veni vorba, aseară a fost o petrecere minunată, 
Ian. Mi-a plăcut să-i întâlnesc pe Bartlett şi pe fata aia a lui. 
Şi cum merg negocierile tale cu Bartlett? 

— A-ntâia. Ascultă, Paul. 

Dunross zâmbi de unul singur, amintindu-şi cum coborâse 
glasul, deşi ştia că biroul lui Havergill. Era lucru cunoscut 
că acest birou, de unde se vedea tot districtul central, era 
căptuşit cu cărţi de jur împrejur şi foarte bine protejat 
împotrivA. Zgomotelor. 

— Am încheiat afacerea. Iniţial pentru doi ani. La termen 
de şapte zile semnăm hârtiile. În fiecare an ei avansează 
câte 20 de milioane de dolari bani gheaţă, pentru următorii 
mai negociem. 

— Felicitării scumpul meu prieten. Din suflet felicitări. Şi 
câţi bani la început? 

— Şapte. 

— E chiar minunat. Cu asta acoperi toate aranjamentele 
foarte frumos. Şi e o mare bucurie să nu mai atârne 
spectrul Firmei Toda în balanţa de plăţi, şi cu încă un milion 
la Orlin, ei bine, poate că o să mai dea şi ei un răgaz, aşa că, 
în cele din urmă, poţi să nici nu-ţi mai aminteşti de toţi 


aceşti ani grei şi să te gândeşti numai la viitorul profitabil 
care te aşteaptă. 

— Da. 

— Ai închiriat navele cuiva? 

— Nu încă. Dar o să avem navlositori la vreme pentru ca 
să acoperim împrumuturile. 

— Am văzut că acţiunile tale au săltat cu două puncte. 

— Sunt în urcare de-acum. O să se dubleze în următoarele 
treizeci de zile. 

— O! Ce te face să crezi? 

— Explozia financiară! 

— Cum? 

— Toate semnele arată asta, Paul. A crescut încrederea 
oamenilor în viitorul lor. Şi înţelegerea noastră cu Par-Con o 
să fie în fruntea acestui boom. Şi e de multă vreme aşteptat. 

— Ar fi minunat. Când o să faci public aranjamentul cu 
Par-Con? 

— Vineri, după ce se închide bursa. 

— Excelent. Parcă mi-ai fi citit gândurile. Iar luni toată 
lumea o să se arunce să participe la marşul triumfal, 

— Dar până atunci, să rămână numai în familie. 

— Bineînţeles. Ei, ai auzit că Quillan mai mai să-şi rupă 
gâtul azi-noapte? Imediat după ce a plecat de la petrecerea 
ta. Nu l-au mai ţinut frânele la vale pe Drumul Gorganului. 

— Da, am auzit. Ar fi trebuit să-şi rupă gâtul.. Şi cu asta 
acţiunile celei de-a doua mari companii s-ar fi înălţat la 
ceruri de bucurie. 

— Ei, lan, haide. Vorbeşti de boom? Chiar crezi că aşa o să 
fie? 

— Destul de sigur ca să fii tentat să cumperi din gros. Ce 
zici de un credit de un milion ca să cumperi acţiuni Struan? 

— Personal. Sau pentru Nobila Casă? 

— Personal. 

— Şi ţinem noi piept bursei? 

— Bineînţeles. 

— Şi dacă la bursă coboară? 


— N-o să coboare. 

— Ian, să zicem că le împuşcăm, ei? 

— Ce propunere vrei să faci? 

— Ei, dacă tot rămâne totul în familie, de ce să nu ne 
înţelegem că, dacă acţiunile coboară cu două puncte sub 
nivelul bursei azi la închidere, să vindem şi să compensăm 
contul vostru de pierderi? 

— Cu trei puncte atunci. Acţiunile Struan se vor dubla. 

— Mda. Dar să zicem numai cu două puncte până semnezi 
contractul cu ParCon. Nobila Casă e şi aşa grevată greu de 
creditele luate şi scadente. Să zicem doar două puncte, da? 

— În regulă. 

La două puncte, sunt în siguranţă, se gândi Dunross din 
nou, făcându-şi curaj. Eu aşa cred. Înainte de a pleca de la 
bancă, trecu şi pe la biroul lui Johnjohn, al doilea director 
adjunct, şi moştenitorul prezumtiv al lui Havergill, un tip 
îndesat, blând, cu o vitalitate de colibri. Şi acesta din urmă 
fu încântat de vizită. Numai că el recomandase mai multă 
prudenţă în ce priveşte un eventual boom şi, spre deosebire 
de Havergill, era foarte îngrijorat de asaltul asupra băncii 
Ho-Pak. 

— Ian, nu-mi miroase deloc bine ce se întâmplă. Cam pute. 

— Mda. Ce zici de articolul lui Haply? 

— Ei, numai prostii de la un capăt la altul. Nu mai gustăm 
noi şmecherii de genul ăsta. Să fie cei de la Blacs? E 
nebunie. De ce-am pofti noi să eliminăm o serioasă bancă 
chinezească, chiar dacă am putea s-o facem? Vinovatul s-ar 
putea să fie banca Ching. Poate. Ar putea fi mâna 
bătrânului Smiler Ching, el şi Richard au fost adversari ani 
de-a rândul. S-ar putea să fie la mijloc un complot pus la 
cale de jumătate de duzină de bănci, inclusiv a lui Ching. 
Cum bine s-ar putea ca creditorii lui Richard să fie speriaţi 
rău de tot. De vreo trei luni încoace am auzit, tot felul de 
zvonuri. S-au băgat adânc de tot în afaceri, cu vreo duzină 
de firme dubioase de construcţii imobiliare. Oricum, dacă 


banca se duce la fund, ne afectează pe toţi. lan, fii prudent, 
al dracului de prudent. 

— Bruce, am să mă bucur când am să te văd în biroul de 
sus. 

— Nu-l subestima pe Paul, e foarte isteţ, a făcut multe, 
grozav de multe pentru Hong Kong şi pentru bancă. Dar 
acum, în Asia, lan, vom avea nişte vremuri grele de tot. Eu 
cred că bine faci şi e înţelept că încerci să te mai diversifici 
şi spre America de SuD. O piaţă uriaşă, încă neâncercată de 
noi. Te-ai gândit şi la Africa de Sud? 

— Ce-i cu ea? 

— Uite, hai să luăm masa împreună săptămâna viitoare. Să 
zicem marţi. Am nişte idei care s-ar putea să-ţi prindă bine. 

— Da? Care? 

— Ei bătrâne. Lasă să mai aştepte nerăbdarea ta. Ai auzit 
de Gomt? 

— Da. 

— Nu se prea întâmplă una ca asta la un Rolls. 

— Nu. 

— Şi e foarte convins că-ţi poate sufla Par-Con de sub nas. 

— N-o să-i meargă. 

— L-ai văzut azi pe Phillip? 

— Pe Phillip Chen? Nu. De ce? 

— Nu, nimic. 

— De ce? 

— M-am întâlnit nas în nas cu el la hipodrom. Părea. Ei, 
arăta groaznic, distrus. Nenorocirea cu JohN. Răpirea lui 
John îl loveşte foarte greu. 

— Pe tine nu te-ar lovi dac-ai fi în locul lui? 

— Da. Bineînţeles. Dar n-am crezut că între el şi fiul lui 
numărul unu sunt nişte relaţii atât de strânse. 

Şi Dunross se gândi la Adryon şi Glenna, la fiul său 
Duncan, care avea deacum cincisprezece ani şi plecase în 
vacanţă la ferma de oi a unui prieten al său din Australia. 
Ce m-aş face eu dacă vreunul dintre ei ar fi răpit? Ce m-aş 
face dacă mi-ar sosi prin poştă urechea retezată a vreunuia 


dintre ei? Aş înebuni. Aş înebuni de ură! N-aş mai ţine 
seama de nimic şi i-aş urmări pe răpitori şi apoi răzbunarea 
mea va fi de natură să nu o uite nimeni o sută de ani. Aş. Se 
auzi ciocânind la uşă. 

— Da? Ei, hello, Kathy, spuse el fericit întotdeauna să-şi 
vadă sora mai mică. 

— Dragă lan, iartă-mă că te-am întrerupt de la treburile 
tale, spuse Kathy Gavallan dintr-o suflare în vreme ce se 
apropia de el, dar Claudia mi-a spus că ai câteva minute 
libere înainte de următoarea întâlnire. Te deranjez? 

— Bineînţeles că nu, spuse el şi dădu deoparte minuta la 
care lucra. 

— Mulţumesc, spuse ea, închise uşa în urma ei şi se aşeză 
pe scaunul cu spătar înalt de lângă fereastră, iar el îşi 
îndreptă spinarea să-şi mai aline durerea de spate, şi-i 
zâmbi încurajator. 

— Ei, ştii că-mi place pălăria ta! o pălărie de pai deschisă 
la culoare cu o bandă galbenă care se potrivea cu rochia de 
mătase răcoroasă. Ce s-a întâmplat? 

— lan, am scleroze multiple. 

Se uită la ea năucit. 

— Ce ai? 

— Cel puţin aşa spun analizele. Mi-a confirmat doctorul 
încă de ieri, dar ieri nu puteam să-ţi spun. Azi a verificat 
analizele cu un alt mare specialist şi se pare că nu e vorba 
de nici o greşeală! îi relată ea cu voce calmă, pe chipul ei se 
citea aceeaşi linişte, şi cum stătea dreaptă pe scaunul acela 
înalt, părea mai frumoasă ca oricând. Trebuia să spun şi eu 
cuiva. lartă-mă că te-am luat cam pe nepregătite. Dar am 
socotit că poate mă ajuţi să-mi pun şi eu gândurile în ordine 
şi să văd ce-i de făcut, nu acum, când o să ai timp, poate în 
weekenD. Ea îi văzu expresia şi râse nervos. Nu e chiar o 
nenorocire atât de mare. Aşa cred. 

Dunross se rezemă de spătarul scaunului de piele şi se sili 
să-şi oblige mintea şocată să gândească din nou. 

— MultiplE. Cam pe muchie, nu-i aşa? 


— Da. Cam aşa e. Se pare că e ceva care atacă sistemul 
nervos şi pentru care nu au încă remedii. Nu ştiu nici 
specialiştii ce e boala asta de fapt, nici de unde şi cum de te 
căpătuieşti cu ea. 

— Ei, du-te şi la alţi specialişti. Nu, mai bine chiar du-te în 
Anglia cu Penn. Trebuie să fie acolo nişte specialişti, acolo 
sau în Europa. Trebuie să existe un remediu, Kathy, trebuie 
să fie! 

— Dragul meu, nu e. Dar ideea cu Anglia e bună. Sunt. 
Doctorul Tooley spunea că ar fi dorit să mă duc să mă vadă 
şi un specialist de pe Harley Street, şi să urmez tratamentul 
lui. Deocamdată boala nu e foarte avansată şi nu trebuie să 
mă îngrijorez prea tare, dacă mă îngrijesc. 

— Adică? 

— Adică să am grijă de mine, să iau medicamentele, să 
dorm după-amiaza, ca să nu obosesc, şi am să pot să am 
grijă mai departe de Andrew, de casă şi de copiii, să joc 
chiar şi un tenis, din când în când şi golf, dar numai câte o 
singură repriză, dimineaţa. Ştii, doctorii pot opri evoluţia 
bolii, dar nu pot remedia distrugerile existente. Mi-a spus 
că dacă nu am grijă de mine şi nu mă odihnesc cât trebuie, 
mai ales pe odihnă a insistat, atunci boala îşi începe din nou 
evoluţia, şi, din clipa aceea, porneşti la vale, de tot. Da. Şi 
nici nu te mai refaci vreodată. Ai priceput, dragule? 

E] se uită lung la ea, chinuindu-se să nu i se vadă 
disperarea. Simţea cum inima i se zbate în piept, prin minte 
îi trecură o mulţime de planuri, şi se gândi, brusc: 
Dumnezeule, sărmana Kathy! 

— Da, bine, mulţumesc lui Dumnezeu că poţi să te 
odihneşti cât e nevoie, spuse el, străduindu-se ca vocea să-i 
rămână la fel de liniştită ca şi a ei. le deranjează dacă 
vorbesc şi eu cu Tooley? 

— Cred că ar fi bine. Nu e nici un motiv de alarmă, lan. Mi- 
a spus că totul se poate aranja dacă mă îngrijesc, iar eu l- 
am asigurat că voi fi atât de cuminte încât n-o să mai fie 
nevoie să fie îngrijorat în privinţa asta. 


Şi Kathy rămase surprinsă cât de calm vorbea şi că 
mâinile, degetele i se odihneau atât de liniştite în poală, 
fără să trădeze nimic din groaza pe care o trăia în adâncul 
sufletului. Parcă şi simţea microbii, viruşii, gângăniile acelea 
ale bolii înfingându-se în sistemul ei nervos, hrănindu-se cu 
nervii ei, înghiţindu-i puţin câte puţin, secundă de secundă, 
ceas de ceas, până când va realiza cum îi amorţesc şi mai 
tare degetele de la mâini şi la picioare, apoi se urcă spre 
glezne şi încheieturi, şi apoi pe mâini şi apoi şi apoi. 
Doamne Dumnezeule sfinte Hristoase! Îşi scoase o batistă 
micuță din poşetă şi se tamponă cu ea pe nas şi pe frunte. 

— E foarte umed pe ziua de azi, nu-i aşa? 

— Da, Kathy. Dar cum de a survenit atât de neaşteptat? 

— Dar nu e aşa deloc, dragule. Medicii n-au putut 
diagnostica nimic până acum, asta-i tot. De aceea am şi 
făcut analizele acelea. 

La început nu simţise decât uşoare amețeli şi dureri de 
cap, cu vreo şase luni înainte. Mai ales când juca golf. Se 
concentra aplecată asupra mingii, căutând să se 
echilibreze, când deodată ochii i se înceţoşau, nu mai era în 
stare să vadă limpede, mingea se desfăcea în două, se 
transforma în două, în trei mingi, din nou în două, şi nu se 
mai oprea din mişcare. Andrew făcuse glume pe socoteala 
ei şi-i spusese să se ducă la un oftalmolog, dar nu era din 
pricina ochelarilor, aspirina nu o ajuta deloc, nici măcar 
pilulele mult mai tari. Până când Tooley, medicul lor de 
familie, o trimisese la spitalul Matilda de pe Colină ca să 
facă analize, mereu alte analize, radiografii cerebrale, 
pentru cazul că era vorba de vreo tumoră, dar n-au găsit 
nimic, cum de altfel nici celelalte analize n-au fost 
revelatoare. Numai cumplita puncţie pe coloană a relevat 
ceva. Apoi alte teste au confirmat. Ieri. O, Doamne 
Dumnezeule, abia ieri să fi fost când am aflat că sunt 
condamnată la scaunul cu rotile, ca în cele din urmă să 
devin o arătare neajutorată? 

— Lui Andrew i-ai spus? 


— Nu, dragule, îi răspunse ea, retrăgându-se din nou de 
pe marginea prăpastiei în care privea. Nu i-am spus. N-am 
fost în stare. Deocamdată. Ştii cât de prăpăstios e. Dar îi 
spun în seara asta. Nu-i puteam spune înainte de a-ţi spune 
ţie întâi. Totdeauna ţie îţi spuneam întâi când păţeam ceva, 
nu-i aşa? Şi Lechie şi Scotty şi eu. Tu ştiai întotdeauna 
primul! 

Şi ea îşi aduse aminte de vremea când erau cu toţii mici, 
de vremurile acelea minunate din Hong Kong şi la Ayr la 
Castle Avisyard, din acea bătrână şi fantastică şi plină de 
cotloane construcţie de pe coama dealului, plină de 
vrejurile de vuietoare, de unde se vedea mare. De 
sărbătorile de paşti şi crăciun, de lungile vacanțe de vară, 
numai ea şi cu IaN. Şi Lechie, cel mai în vârstă dintre ei, 
Scott, de fratele ei geamăN. Zile fericite când tata nu era 
acolo, toţi fiind înspăimântați de prezenţa tatălui lor, toţi, în 
afară de lan care era purtătorul lor de cuvânt întotdeauna, 
protectorul lor, cel care o încasa pentru toţi. În, seara asta 
nu mai ai dreptul la cină şi scrii de cinci sute de ori n-am să 
mai răspund niciodată, un copil trebuie văzut, dar nu auzit. 
Ian era cel care mânca bătaie pentru toţi, dar nu se plângea 
niciodată. Ah, sărmanii Lechie şi Scotty. 

— Ian, spuse ea şi brusc îi izvorâră lacrimi din ochi. Îmi 
pare atât de rău. 

Şi simţi cum el o cuprinde cu căldură, se simţi deodată în 
siguranţă şi tot coşmarul pe care-l trăise până atunci se mai 
îmblânzi. Ştia totuşi că nu avea cum să scape de el pentru 
totdeauna. Acum nu. De-acum niciodată. Aşa cum nu se vor 
mai întoarce înapoi fraţii ei, decât poate în somn, aşa cum 
nu se va mai întoarce scumpul ei Johnny. 

— Lasă, lan, îngăimă ea printre lacrimi. Nu-i nimic. Nu 
pentru mine plâng, zău. Dar mă gândeam la Lechie şi 
Scotty şi la copilăria noastră de la Ayr, când eram doar nişte 
ţânci, şi la Johnny al meu, că întotdeauna am suferit atât 
pentru ei. 


Primul care murise fusese Lechie. Sublocotenent în 
infanteria uşoară de munte. Dispărut în 1940 în Franţa. 
Nimic n-au mai găsit din el. Acum era acolo lângă marginea 
drumului, acum nu mai rămăsese nimic în locul unde 
stătuse, doar aerul plin de fum acru de la barajul de 
artilerie al panzerelor nemţeşti asupra acelui pod de piatră 
de peste pâriu, drumul Dunguerkului. De-a lungul 
întregului război, trăiseră cu speranţa că Lechie era 
prizonier de război în vreun lagăr mai omeneşte 
administrat, nu în cele groaznice. lar după război, după trei 
luni de căutări, nici un semn, nici un martor, nici cea mai 
neînsemnată urmă. Abia după aceea familia, şi în cele din 
urmă şi tatăl lor, au lăsat duhul lui Lechie să-şi găsească 
odihna în pace. 

În 1939 Scott avea şaisprezece ani şi fusese trimis în 
Canada, pentru mai multă siguranţă, ca să-şi termine acolo 
şcoala, dar apoi, fiindcă tot era pilot, când a împlinit 
optsprezece ani, în ciuda urletelor de protest ale tatălui 
său, se înrolase în aviația canadiană, dorind să răzbune 
cumplit moartea lui Lechie. Devenise imediat ofiţer 
combatant, înrolat într-o unitate de bombardament şi se 
pregătise numai bine ca să participe la debarcare. Cu 
furioasa bucurie bombardase, transformând numeroase 
oraşe în scrum, până în 14 februarie 1945, acum 
comandant de escadrilă, decorat cu Meritul Aviatic cu 
baretă, când în drum spre casă, după holocaustul de la 
Dresda, au fost atacați de un Messerschmitt, şi, cu toate că 
celălalt copilot a izbutit să aterizeze cu avionul avariat în 
Anglia, Scotty era mort pe scaunul din stânga. Kathy fusese 
la înmormântare ca şi lan de altfel, în uniformă acum şi el, 
venit în permisie de la Chungking, unde era ataşat pe lângă 
forţele aeriene ale lui Ciang Kai şi, după ce fusese şi el 
doborât cu avionul. Şi atunci plânsese pe umărul lui Ian, şi 
plânsese pentru Lechie, plânsese pentru Scotty şi plânsese 
pentru Johnny. Era văduvă. Locotenentul de aviaţie John 
Selkirk, decorat cu Medalia Meritul Aviatic, alt zeu al 


războiului, invincibil, de neîmblânzit, fusese şters de pe faţa 
cerului, venind vijelios, ca o torţă, spre pământ, rămăşiţele 
arzând complet în cădere. Johnny nu avusese nici el parte 
de funeralii. Nu mai rămăsese nimic de înmormântat. Ca şi 
în cazul lui Lechie, au primit doar o telegramă. Câte una de 
fiecare. Ah, Johnny, Johnny, dragul, dragul meu. 

— Dragul meu lan, atâta pierdere amarnică, toţi pierduţi. 
Şi pentru ce? 

— Nu ştiu nici eu, micuță Kathy, îi răspunse el, ţinând-o 
încă în braţe. Nu ştiu nici eu, cum nu ştiu de ce eu am 
scăpat şi ei nu. 

— Ah, sunt atât de fericită că tu n-ai păţit nimic! şi-l 
strânse uşor în braţe, revenindu-şi, lăsă de o parte propria 
ei suferinţă, gândindu-se la a celorlalţi, îşi şterse lacrimile, 
scoase o oglinjoară şi se privi. Dumnezeule, răvăşită mai 
sunt! lartă-mă. 

Sala de toaletă personală a lui Dunross era mascată de o 
bibliotecă, dispăru înăuntru şi se fardă din nou. Când se 
întoarse, îl găsi privind pe fereastră. 

— Deocamdată Andrew a plecat de la birou, dar îndată ce 
se întoarce am să-i spun eu, o încredinţă el. 

— Nu, dragule, asta-i treaba mea. Eu trebuie să-i spun. 
Trebuie. Aşa e cinstit şi zâmbi şi-l atinse uşor cu mâna. lan, 
te iubesc! 

— Şi eu, Kathy. 

Ora 16.55. 

Cutia de carton pe care Vârcolacii i-o trimseseră lui Phillip 
Chen odihnea acum pe biroul lui Crosse. Lângă cutie se afla 
scrisoarea de răscumpărare, cheile, carnetul de conducere, 
stiloul victimei, ba chiar şi ziarele rupte, folosite la 
împachetat. 'Tot acolo era şi punga aceea mică de plastic şi 
cârpa pătată de sânge. Nu lipsea decât conţinutul. Totul 
fusese marcat cu câte o etichetă. Roger Crosse era singur 
în încăpere şi se uita fascinat la obiectele acelea. Luă o 
bucată dintr-un ziar, toate fuseseră netezite bine, cele mai 
multe aveau agăţată şi câte o etichetă cu data apariţiei şi 


numele ziarului chinezesc din care fuseseră rupte. Întoarse 
bucata aceea, căutând şi alte indicii nebăgate în seamă 
înainte, vreo cheie ascunsă, ceva trecut cu vederea. Nu găsi 
nimic, privise bucata de ziar înapoi, rămase aplecat asupra 
biroului, rezemat în palme, pierdut în gânduri. Pe birou era 
şi raportul lui Alan Medford Grant, lângă butonul 
interfonului. În încăpere dăinuia o linişte apăsătoare. 
Câteva ferestre mici dădeau spre Wanchai şi spre o parte a 
portului către Promontoriul Glessing. Sună telefonul. 

— Da? 

— Domnul Rosemont, de la CIA şi domnul Langan de la 
FBI, sir. 

— În regulă. 

Roger Crosse puse receptorul în furcă. Deschise sertarul 
de sus al biroului şi puse cu grijă raportul AMG înăuntru, 
peste telexul decodificat şi închise sertarul cu cheia din nou. 
În sertarul din mijloc se afla un magnetofon de înaltă 
sensibilitate. Îl verifică dacă funcţiona, şi atinse un buton 
ascuns. Fără să scoată un zgomot, rolele începură să se 
învârtă. Interfonul de pe birou avea încastrat în el şi un 
microfon foarte puternic. Mulţumit, închise sertarul la loc. 
Un alt buton nevăzut de la biroul lui elibera neauzit resortul 
care bloca uşa. Îl atinse şi o deschise. 

— Hello, poftiţi amândoi, poftiţi înăuntru, spuse el amabil, 
închise uşa în urma celor doi americani, dădu mâna cu ei şi, 
neobservat, blocă din nou uşa. Vă rog să luaţi loc. Ceai? 

— Nu, mulţumesc, spuse cel de la CIA. 

— Cu ce vă pot fi de folos? 

Cei doi aveau fiecare câte o mapă simplă. Rosemont 
deschise mapa lui şi scoase din ea un teanc de fotografii 
zece pe opt, prinse în două grupe. 

— Uite, spuse el întinzându-i pachetul de fotografii de 
deasupra. 

Erau mai multe fotografii cu Voranski în vreme ce se 
strecura prin şantierul naval, pe străzile din Kowloon, 
intrând şi ieşind din taxiuri, telefonând, şi mai multe cu 


chinezii care-l asasinaseră. În una din fotografii erau cei doi 
chinezi, în vreme ce părăseau cabina telefonică, lăsând să 
se zărească, destul de bine, un corp prăbuşit în spatele lor. 
Numai adânc inoculata disciplină îl împiedică pe Crosse să- 
şi manifeste uluirea, furia oarbă. 

— Mda, bun, foarte bine, murmură el blând, punând 
fotografiile pe masă, alertat foarte tare de pachetul de 
fotografii pe care le păstrase în mână. Mda. Şi? 

Rosemont şi Ed Langan se încruntară. 

— Şi voi l-aţi urmărit? 

— Bineînţeles, spuse Crosse, minţind cu admirabilă 
convingere. Dragul meu, aici suntem la Hong Kong. Dar aş 
vrea tare mult să ne lăsaţi pe noi să ne vedem de treburile 
noastre şi să nu vă amestecați. 

— Roger, noi, ăăă, noi nu vrem să ne amestecăm în 
treburile voastre, vrem doar să vă sprijinim. 

— Dar poate că nu avem nevoie de sprijin, şi vocea lui 
deveni tăioasă. 

— Da, sigur, spuse Rosemont şi scoase o ţigară din pachet 
şi şi-o aprinse; era un bărbat înalt şi zvelt, un păr cărunt 
tuns scurt, trăsături frumoase, nişte mâini puternice, ca de 
altfel toată personalitatea lui. Ştim unde s-au adăpostit cei 
doi ucigaşi. Sau cel puţin aşa credem, adăugă el. Unul 
dintre oamenii noştri socoate că i-a dibuit. 

— Câţi oameni aţi pus să spioneze nava? 

— Zece. Şi oamenii noştri nu au băgat de seamă să-l 
urmărească pe individ nici un om de-al vostru. Diversiunea 
aceia mai mai să ne păcălească şi pe noi. 

— Foarte şmecheră, spuse Crosse binedispus, întrebându- 
se de care diversiune era vorba. 

— Oamenii noştri nu au apucat să-l caute prin buzunarE. 
Ştim doar că a dat două telefoane din cabina aceea. 

Rosemont băgă de seamă că Crosse îşi îngustează ochii. 
Curios, se gândi el. Crosse habar nu are. Şi dacă nu ştie 
chestia asta, înseamnă că oamenii lui nu au apucat urma 
individului. Dar poate că doar minte şi comunistul nostru a 


fost cu totul liber să facă ce vrea în Hong Kong până când a 
fost înjunghiat. 

— Am expediat o radiogramă acasă. Şi cred că în curând 
vom primi şi răspuns. Cine era tipul? 

— Din hârtiile lui reiese că era vorba de Igor Voranski, 
marinar clasa întâi, marina comercială sovietică. 

— Roger, aveţi dosarul lui? 

— E cu totul curios ca să vă întâlnesc pe amândoi 
împreună. Vreau să spun că în filmE. Ni se spune că FBl-ul 
şi CIA sunt totdeauna la cuțite. 

Ed Langan zâmbi. 

— Bineînţeles, la fel cum sunteţi voi cu MI-5 sau la ruşi 
KGB-ul şi GRU, şi alte cincizeci de birouri operative 
sovietice. Dar uneori suntem pe aceleaşi cazuri, noi suntem 
cu problemele interne ale Statelor Unite, Stan cu cele 
externe, dar amândoi am crescut din acelaşi trunchi: 
problemele de securitate. CredeM. Ne întrebăm de fapt 
dacă putem colabora cu toţii. De data asta s-ar putea să fi 
nimerit pe un caz important, iar noi, eu şi cu StaN. Pe noi 
ne cam depăşeşte. 

— Aşa-i, răspunse Rosemont, fără să creadă o iotă. 

— În regulă, interveni Crosse, fiindcă avea nevoie de 
informaţiile lor. Atunci tu întâi. 

— În regulă, Roger. De o vreme ne-a ajuns la urechi că se 
pregăteşte ceva parşiv la Hong KonG. Nu ştim ce, dar care 
are legături cu interesele Statelor Unite cum te văd şi cum 
mă vezi. Mă gândesc că rapoartele lui AMG sunt o legătură. 
Uite, să-l luăm pe Banastasio, e din Mafia. Vânat mare. 
Narcotice, o groază. Să-l luăm pe Bartlett. Armele. Şi 
armele. 

— Bartlett are vreo legătură cu Banastasio? 

— Nu ştim încă sigur, încă mai cercetăm. Ce ştim sigur e 
că armele au fost ascunse în avion la Los Angeles, unde îşi 
are baza avionul. Arme! Arme, narcotice şi interesele 
noastre tot mai mari din Vietnam. De unde provin 
narcoticele? Din triunghiul de aur? Vietnam, Laos şi 


provincia Yunnan din China. Acum ne-am băgat în Vietnam 
Şi. 

— Bătrâne, şi cine v-a sfătuit să vă băgaţi prost v-a sfătui. 
Şi am spus asta de cincizeci de ori. 

— Roger, noi nu facem politica, aşa cum n-o faci nici tu. 
Alta: portavionul nostru nuclear se află aici şi aseară 
soseşte şi nenorocitul de Sovieţki Ivanov. Prea se leagă, 
poate că sursa lor de informaţii provine de aici. Apoi Ed 
vine la tine şi ne trezim cu raportul AMG, o nebunie curată, 
de la Londra şi culmea mai e şi Sevrin ăsta! Reiese că KGB- 
ul are oameni vârâţi peste tot în Asia, iar voi v-aţi căpătuit 
cu o iscoadă într-un post-cheie. 

— Treaba încă nu-i dovedită. 

— Corect. Dar eu ştiu câte ceva despre AMG. Pe ăsta nu l-a 
păcălit nimeni. Dacă spune el că Sevrin s-a vârit aici şi că 
aveţi un spion vârât printre voi, atunci aşa-i. Cu siguranţă 
că şi noi avem agenţi de-ai lor infiltraţi la CIA, cum are şi 
KGB-ul. Şi sunt sigur că şi Ed are la FBI. 

— E îndoielnic, îl întrerupse tăios Ed Langan. Oamenii 
noştri sunt aleşi pe sprânceană şi pregătiţi hoţeşte. Voi vă 
adunaţi oameni de pe unde se-întâmplă. 

— Aşa o fi, acceptă Rosemont şi apoi se întoarse la Crosse. 
Să ne întoarcem la narcotice. Inamicul nostru principal e 
China roşie şi. 

— Stanley, din nou greşeşti. China comunistă nu maie un 
mare adversar pentru nimeni. Doar Rusia. 

— China-i comunistă. Comuniştii sunt duşmanii noştri. 
Deşteaptă idee să inunzi Statele Unite cu narcotice şi China 
TroşiE. Bine, bine, Republica Populară Chineză poate foarte 
bine să manevreze porţile de intrare. 

— Dar n-au făcut-o. Direcţia noastră de narcotice e cea 
mai bine pregătită din toată AsiA. Şi nici ei nu au niciun 
argument care să sprijine teoria asta oficială falsă că 
chinezii sunt în spatele acestui negoţ. Nici o dovadă. ŞiR.P 
Chineză e la fel de pornită împotriva traficului de droguri ca 
şi noi toţi ceilalţi. 


— Fie cum vrei tu, îi replică Rosemont. Roger, voi aveţi 
vreun raport asupra acestui agent? E de la KGB? 

Crosse îşi aprinse şi el o ţigară. 

— Voranski a fost aici şi anul trecut. Atunci a folosit numele 
fals de Serghei Kudriov, tot marinar clasa întâi, tot de pe 
aceeaşi navă, nu prea au imaginaţie, nu-i aşa? Niciunul 
dintre ceilalţi doi interlocutori nu zâmbi. Numele lui 
adevărat e maiorul luri Bakian, direcţia întâi, KGB, 
departamentul 6. 

Rosemont oftă din greu. Cel de la FBI se uită lung la el. 

— Atunci ai dreptate şi totul se leagă. 

— Poate, spuse cel înalt şi rămase pe gânduri. Roger, ce 
ştii despre lgăturile stabilite de el anul trecut? 

— S-a jucat de-a turistul a stat la Nouă Dragoni, la 
Kowloon. 

— E şi în raportul AMG, numele hotelului e pomenit acolo, 
spuse Langan. 

— Da. Ne ocupăm de el de vreun an şi ceva. Dar n-am 
găsit nimic. BakianVoranski de obicei se comporta ca un 
simplu turist. L-am ţinut sub supraveghere continuă, 
douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. A stat vreo 
două săptămâni, apoi, exact înainte de plecarea navei, s-a 
strecurat înapoi la bord. 

— Iubite? 

— Nu. Niciuna permanentă. De obicei îşi pierdea vremea 
pe la Ringul de Dans Norocul din Wanchai, cam iubăreţ el 
de felul lui, cel puţin aparent, dar nu punea întrebări şi nu 
se întâlnea cu nici o figură mai deosebită. 

— A vizitat Sinclair Towers? 

— Nu. 

— Păcat, spuse Langan, ar fi fost prea frumos. Acolo are 
un bârlog şi Isu-yan. Şi Tsu-yan îl cunoaşte şi pe Banastasio, 
John Chen îl cunoaşte la rândul lui pe Banastasio, şi cu asta 
ajungem iar la arme, la narcotice, la rapoartele AMG şi la 
Sevrin. 

— Mda, mârâi Rosemont. Aţi pus mâna pe Isu-yan? 


— Nu. A ajuns cu bine la Taipe, de unde s-a evaporat. 

— Crezi că s-a ascuns acolo? 

— Aşa aş crede, spuse Crosse, dar în sinea lui îl socotea pe 
individ mort, eliminat deja de naţionalişti, de comunişti, de 
Mafia sau oamenii triadei, şi se întrebă dacă acesta putea fi 
un agent dublu, ori chiar diavolul suprem al tuturor 
serviciilor de spionaj, adică un agent triplu. 

— O să-l găsiţi vol. Sau poate îl găsim noi, dacă nu cumva 
băieţii din Taiwan. 

— Roger, urmărirea lui Voranski v-a condus undeva? 
întrebă Langan. 

— Nu. Nicăieri, deşi i-am ţinut trena ani de zile. A fost 
ataşat al Comisiei comerciale sovietice de la Bangkok, a stat 
o vreme la Hanoi şi Seul, dar fără să aibă vreun fel de 
activităţi ilegale din câte ştim. O data ticălosul ăsta obraznic 
a vrut să obţină chiar şi un paşaport britanic şi mai mai să-l 
dobândească. Din fericire, oamenii noştri verifică toate 
cererile de acest fel şi au găsit nişte nereguli în povestea 
lui. Îmi pare rău că a murit, doar ştii cât e de greu să-i 
miroşi pe spioni. O groază de timp şi muncă părăduită 
degeaba, Crosse se opri şi îşi aprinse încă o ţigară. Gradul 
lui de maior e destul de mare, ceea ce indică o treabă 
destul de afurisită. S-ar putea să fie unul dintre agenţii lor 
speciali, puşi să bată Asia şi să se infiltreze adânc şi să zacă 
undeva următorii douăzeci, treizeci de ani. 

— Ticăloşii ăia şi-au pus planurile la punct cu atâta vreme 
în urmă încât au început să pută rău de tot! oftă Rosemont. 
Şi cu cadavrul ce faceţi? 

— Am pus pe unul din oamenii mei, care vorbeşte ruseşte, 
să-l cheme pe căpitanul navei. Gregor Suslev. Membru de 
partid, bineînţeles, dar destul de nevinovat. Din când în 
când se întâlneşte cu iubita lui care are un apartament în 
Mong Kok, o barmaniţă, căreia îi trimite bani, dar nu prea 
mulţi, şi ori de câte ori vine el pe aici îi ţine tovărăşie. 
Individul se duce la curse, a jucat la jocuri de noroc în 
Macao de câteva ori, vorbeşte destul de bine englezeşte. Şi 


Suslev e sub permanentă supraveghere. Şi nu mai vreau ca 
vreunul dintre înfierbântaţii voştri oameni să se joace cu 
spionii pe care noi îi cunoaştem. 

— Deci Suslev e un obişnuit al casei pe aici? 

— Da, navighează prin apele astea de ani de zile, are baza 
la Vladivostok, fost comandant de submarine. Şi aici mai 
zburdă şi el, mai ales marinăreşte. 

— Ce vrei să spui? 

— Mai ales beat. Dar nu beat din cale-afară. Se mai 
distrează şi el cu radicalii noştri britanici, cum ar fi Sam sau 
Molly Finn. 

— Aia care scriu tot timpul scrisori adresate redacţiilor? 

— Mda. Sunt mai mult o plictiseală decât o ameninţare din 
punctul de vedere al securităţii. Ei bine, după cum au fost 
instruiți, omul nostrum care vorbeşte ruseşte i-a spus 
căpitanului Suslev că ne pare tare rău, dar se pare că unul 
dintre marinarii lui a avut un atac de inimă într-o cabină 
telefonică, la terminalul de feribot Golden. Suslev s-a arătat 
şocat, după cum se cuvine, şi a fost destul de rezonabil. În 
buzunarul lui Voranski, din întâmplare, am descoperit un 
raport cuvânt cu cuvânt al conversaţiei telefonice ulterioare 
a asasinului. I-am tradus-o în ruseşte, ca o dovadă în plus a 
nemulțumirii noastre faţă de cele întâmplate. La bordul 
navei aceleia sunt numai profesionişti, şi destul de hârşâiţi 
în treburile astea ca să ştie că noi nu ne descotorosim de 
agenţii lor fără motive foarte serioase sau incidente şi grave 
provocări. Ştiu foarte bine că pe cei cunoscuţi îi 
supraveghem şi, dacă ne supără prea tare, atunci îi 
deportăm! şi Crosse îi aruncă lui Rosemont o privire 
tăioasă, în vreme ce vocea îi rămăsese indiferentă. 
Metodele noastre sunt mai eficiente decât cuțitul, laţul de 
sugrumat, pistolul sau otrava. 

Cel de la CIA încviinţă din cap. 

— Dar atunci cine a avut poftă să-l ucida? 

Crosse se uită din nou spre fotografii. Nu-i ştia pe cei doi 
chinezi, dar chipurile lor erau cât se poate de clare, la fel ca 


şi cadavrul din spatele lor, drept dovadă de necrezut. 

— Dăm noi de ei. Indiferent cine-s. Cel care a telefonat la 
poliţie pretindea că ei sunt din triada 14 Carate. Dar 
individul nu vorbea decât dialectul din Shanghai şi Ningpo, 
drept urmare nu prea pare adevărat ce-a spus. Probabil că 
face parte din vreun fel de triadă. S-ar putea să fie din 
Junghiul Verde. Cu siguranţă profesionist bine pregătit, a 
ştiut să umble cu cuțitul perfect, cu mare precizie, acum 
victima era încă în viaţă, în secunda următoare moartă, fără 
să apuce să scoată un sunet. S-ar putea să fi fost unul 
dintre cei pregătiţi de voi, la CIA, pentru serviciul de 
informaţii al lui Ciang Kai-şi. Sau poate din coreenii 
pregătiţi de CIA, alţii pregătiţi de voi, şi ăia sunt 
antisovietici, nu-i aşa? Poate agenţi ai Chinei comuniste, dar 
nu pare probabil. Agenţii lor nu se apucă să omoare quai 
loh, şi, cu siguranţă, nu aici în Hong Kong. 

Rosemont încuviinţă din cap şi nu ripostă la reproşuri, îi 
înmână lui Crosse şi celelalte fotografii pe care le păstrase 
până atunci, dorind să obţină colaborarea englezului, având 
mare nevoie de ea. 

— Astea-s fotografii ale locuinţei unde au intrat indivizii. Şi 
placa indicatoare a străzii. Omul nostru nu ştie să citească 
semnele chinezeşti, dar se traduc cam aşa: Strada Primului 
Anotimp, numărul 14. O fundătură nenorocită în spatele 
garajelor de autobuz de la Promontoriul de Nord. 

Crosse începu să cerceteze noul set de fotografii cu 
aceeaşi atenţie. Rosemont se uită la ceas, apoi se ridică în 
picioare şi se îndreptă spre singura fereastră de unde se 
vedea o parte a portului. 

— Ia priviţi! spuse el plin de mândrie. 

Ceilalţi doi se duseră lângă el. Imensul portavion nuclear 
tocmai dubla Promontoriul de Nord, îndreptându-se spre 
şantierul naval al marinei militare, malul dinspre Hong 
Kong. Era la marele pavoaz, flamurile obligatorii ţepene în 
bătaia vântului, mulţime de marinari în uniforme albe pe 
puntea uriaşă, însemnată cu linii trasate pentru 


periculoasele avioane de vânătoare. Aproape 84.000 de 
tone. Nici un coş de fum, doar un castel de comandă foarte 
complex, monstruos de mare şi ameninţător, cu o pistă 
pentru avioane de vreo trei sute şi ceva de metri, de pe 
care puteau decola şi ateriza avioane de vânătoare în 
acelaşi timp. Prima navă de acest fel dintr-o întreagă serie. 

— Asta zic şi eu navă? spuse Crosse invidios, era pentru 
prima dată când acest colos intra în portul Hong Kong, de 
când fusese lansată la apă în 1960. Frumoasă, murmură el, 
plin de ciudă că era americană şi nu britanică. Care-i viteza 
maximă pe care-o poate atinge? 

— Habar n-am, e secret, strict secret, împreună cu 
aproape toate celelalte date care o privesc, şi Rosemont se 
întoarse să-l privească. Nu poţi face în aşa fel încât să 
expediezi dracului nava aceea sovietică de spionaj din port? 

— Ba da, şi am putea să o şi aruncăm în aer, dar ar fiun 
gest la fel de necugetat. Stanley, linişteşte-te, trebuie să ne 
purtăm civilizat în treburile astea. Reparaţia navelor lor, şi 
unele au cu adevărat mare nevoie să fie reparate, e o sursă 
importantă de devize, ca şi de informaţii, şi îşi plătesc 
notele de plată pe loc. Sistemul nostru a fost încercat şi 
răsîncercat de-a lungul anilor. 

Mda, se gândi Rosemont cu silă, numai că sistemele 
voastre nu se mai potrivesc deloc. Imperiul britanic nu mai 
există, nici maharajahi britanici, şi acum avem un cu totul 
alt fel de inamic, mai inteligent, mai necruţător, de un 
totalitarism fanatic şi îngust, care nu ţine seamă de 
învechitele reguli cavalereşti de la Queensberry şi un plan 
planetar de a pune mâna cu lăcomie pe orice se poate. Voi, 
englezii, parale nu mai aveţi, cheag nu mai aveţi, marină 
militară nu, aviaţie de război nu, şi guvernul vostru-i plin de 
tot felul de socialişti şi adversari, şi, după părerea noastră, 
ăştia v-au cam vândut cu totul! Sunteţi roşi pe dinăuntru, şi 
serviciile voastre de informaţii secrete au ajuns o piaţă. 
Dumnezeule, de două ori a trebuit să intrăm în război să vă 
salvăm pielea, tot noi să plătim greul lor şi de fiecare dată 


voi aţi fost cei care aţi zădărnicit pacea. Şi dacă n-ar fi 
intervenit Cartierul nostru general strategic al aerului, 
rachetele noastre, forţa noastră nucleară de lovire, marina 
noastră, aviația, contribuabilii americani, banii noştri, aţi fi 
cu toţii morţi, sau deportaţi, la mama dracului, în Siberia. Şi 
acum îmi place sau nu, trebuie să mă târguiesc cu tine. 
Avem nevoie de Hong Kong ca de o fereastră şi de poliţiştii 
voştri să păzească zona asta. 

— Roger, mulţumesc pentru oamenii pe care i-ai trimis în 
plus, spuse el. Apreciem foarte mult gestul. 

— Nici noi nu vrem să se întâmple nimic atâta vreme cât 
nava asta-i aici. Frumoasă navă. Vă invidiez pentru ea. 

— Comandantul ei îşi va ţine şi nava şi echipajul foarte din 
scurt, toţi cei care vor cobori la țărm vor fi instruiți, 
preveniţi, şi vom coopera şi noi cu cei din paza ei sută la 
sută. 

— Am să am grijă să vă trimit o listă cu barurile unde e 
mai bine să nu calce oamenii voştri, unele sunt cunoscute 
locuri de adunare a comuniştilor, în altele s-ar putea întâlni 
cu marinari de ai noştri de pe Dart, din marina noastră 
regală, zise Crosse zâmbind. S-ar putea să se mai şi 
încaiere. 

— Bine, Roger. Chestia cu uciderea lui Voranski e o 
coincidenţă prea bătătoare la ochi. Pot să trimit şi eu un om 
de-al meu care vorbeşte dialectul din Shanghai ca să asiste 
la interogatorii? 

— Dacă am nevoie de ajutor îţi spun eu. 

— Ne poţi da şi nouă acum celelalte rapoarte ale lui AMG 
trimise tai-panului? Şi după aia te lăsăm în pace. 

Crosse se uită, lung la el, frământându-se stânjenit, deşi 
era pregătit pentru întrebarea asta. 

— Am nevoie de aprobare de la Whitehall. 

Rosemont se arătă surprins. 

— Omul nostru cel mai de seamă s-a dus la Marele vostru 
Părinte Alb şi i s-a dat încuviinţare. Trebuie s-o fi primit încă 
de acum o oră. 


— Ah? 

— Cu siguranţă. La naiba, nici nu ne-a trecut prin cap că 
AMG a fost, omul în solda tai-panului, cu atât mai puţin că-i 
transmitea documente strict secrete, Dumnezeule! De când 
Ed a pus mâna pe copia ultimului raport şi testament al lui 
AMG, firele de telefon s-au încins la roşu. De la Washington 
am primit mână liberă să facem rost cum om şti de celelalte 
rapoarte şi am încercat să urmărim convorbirea aceea 
telefonică din Elveţia, dar. 

— Mai spune o data! 

— Telefonul dat de Kieman. Al doilea telefon pe care l-a dat 
el. 

— Nu pricep la ce te referi. 

Rosemont îi explică. Crosse se încruntă. 

— Oamenii mei nu mi-au spus nici o vorbă de treaba asta. 
Nici Dunross. De ce m-ar fi minţit DunrosS. Sau ar fi evitat 
să-mi spună şi le povesti exact ce-i relatase Dunross. N-avea 
nici un motiv, dar absolut niciunul să ascundă povestea asta. 
Nu credeţi? 

— Ba da. Roger, în regulă. Spune, tai-panul e curat? 

Crosse râse. 

— Dacă vrei să afli dacă tai-panul e un pirat sută la sută, 
regalist britanic, devotat Nobilei Case, intereselor sale şi 
reginei, nu neapărat în această ordine, atunci răspunsul e 
da! Cu siguranţă. 

— Roger, atunci dacă ne poţi da şi nouă copiile, noi o şi 
întindem. 

— Când primesc aprobarea de la Whitehall. 

— Dacă îi întrebi pe cei de la camera de cifru, o 
comunicare prioritară, 1-4 a. Şi care spune să ne dai şi 
nouă copiile la primirea acesteia. 

O comunicare 1-4 a era lucru foarte rar, şi însemna 
executarea imediată a ordinului, o acţiune urgentă. Crosse 
ezită, dorind să evite capcana în care se afla. Nu îndrăznea 
să le spună să nu deţinea documentele AMG nici acum. 
Ridică telefonul şi formă numărul. 


— Aici Crosse. E ceva pentru mine de la bază? O 
comunicare 1-4 a? 

— Nu, sir. N-am avut decât comunicarea pe care v-am 
trimis-o acum o oră. Pentru care aţi şi semnat, spuse femeia 
de la serviciul de codificare. 

— Mulţumesc, spuse Crosse şi puse receptorul jos. 
Deocamdată nimic, adăugă el. 

— Rahat! mârâi Rosemont. Şi doar au jurat că au şi trimis- 
O şi că o s-o primeşti înainte să ajungem noi aici. Atunci 
trebuie să sosească din clipă în clipă. Şi dacă nu te superi, o 
să mai aşteptăm. 

— Am o întâlnire la Central, chiar acum. Poate ne vedem 
mai târziu puţin, în seara asta, ei? 

Ceilalţi doi clătinară din cap. Langan spuse: 

— Noi mai aşteptăm. Am primit ordin să le expediem acasă 
în secunda în care facem rost de ele, prin curier, şi pază 
permanentă. La Kai Tak aşteaptă un avion militar ca să 
preia curieruL.. Nu avem voie nici măcar să le copiem aici. 

— Nu credeţi că exageraţi? 

— Numai tu poţi să ne spui. Ce-i în hârtiile alea? 

Crosse se jucă cu bricheta. Pe ea se vedea semnul 
Universităţii Cambridge. O avea de când încă nu terminase 
facultatea. 

— E adevărat ce spune AMG despre CIA şi Mafie? 

Rosemont îi întoarse privirea aceea grea. 

— Habar n-am. Voi ăştia aţi folosit tot felul de ticăloşi în 
timpul celui de-al doilea război mondial. Şi am învăţat şi noi 
de la voi să profităm de ce avem. E principala voastră 
regulă a jocului. Şi, în plus, adăugă Rosemont plin de 
convingere, războiul ăsta va fi războiul nostru de data asta, 
şi indiferent cât va costa, noi îl vom câştiga. 

— Mda, trebuie! răspunse Langan ca un ecou, la fel de 
convins. Fiindcă dacă de data asta pierdem, se duce 
dracului toată lumea şi altă şansă nu mai pupăm noi. 

Pe puntea de comandă a navei Sovieţki Ivanov, trei oameni 
stăteau cu binoclurile aţintite asupra portavionului nuclear. 


Unul era un civil cu un laringofon la gât, legat la un 
casetofon, şi făcea un comentariu tehnic, de expert asupra 
celor ce vedea. Din când în când, câte unul dintre ceilalţi 
doi mai adăuga şi el câte ceva. Amândoi purtau uniforme de 
marină. Comandantul Suslev şi secundul său. Portavionul 
înainta frumos, remorcherele stăteau în aşteptare, dar nu 
se vedea nici o remorcă. De pe feriboturi şi navele 
comerciale se înălța un cor de sirene în semn de salut. Pe 
puntea pupa era o întreagă orchestră care cânta. Marinari, 
în uniforme albe, făceau semne navelor pe lângă care 
treceau. Era o zi foarte umedă, soarele după-amiezii arunca 
lungi umbre. 

— Comandantu-i expert, spuse secundul. 

— Mda. Dar cu toate radarele alea pe el şi un copil ar fi în 
stare să-l conducă, îi răspunse căpitanul Suslev, un individ 
larg în umeri, bărbos, cu nişte ochi tipic slavi şi o figură 
prietenoasă. Radarele acea care tot mătură pe sus par să 
fie antenele noului tip de radar de mare distanţă. Vasili, aşa- 
i? 

Expertul tehnic îşi întrerupt o clipa transmisia. 

— Da, tovarăşe comandant. Dar uitaţi-vă la pupa. Sunt 
parcate pe punte cinci avioane F5 de interceptare, în 
partea dreaptă a punţii de zbor. 

— Şi se presupunea că nu vor intra în serviciu decât anul 
viitor, spuse Suslev şi şuieră printre dinţi. 

— Da, răspunse civilul. 

— Raportează asta separat, imediat ce nava acostează. 
Numai vestea asta şi merita călătoria în întregime. 

— Da. 

Suslev îşi reglă fin binoclul când nava făcu maiestuoasă un 
tonou. Acum vedea bine suportul pentru bombe de sub 
planuri. 

— Câte avioane din astea o mai fi având în burtă, şi câte 
focoase nucleare? 

Urmăriră în tăcere portavionul o vreme. 


— Poate că de data asta să avem noroc, tovarăşe 
comandant, spuse secundul. 

— Să sperăm. Atunci moartea lui Voranski nu a fost 
degeaba. 

— Americanii trebuie să fie nişte idioţi să vină cu 
portavionul ăsta aici. Nu le trece prin cap că orice agent din 
Asia va fi atras de nava asta? 

— Pentru noi e un noroc. În felul ăsta ne vine şi nouă mai 
Uşor s-o spionăm. 

Suslev se concentră din nou asupra interceptorului F5, 
care arăta ca o adevărată viespe, printre nişte biete muşte. 
Pe puntea de comandă erau o mulţime de aparate 
sofisticate dintre cele mai modeme, de supraveghere. Un 
radar mătura în continuu portul. Un marinar cărunt şi 
impasibil urmărea ecranul, semnalul luminos imens al 
portavionului printre celelalte nenumărate punctişoare. 
Binoclul lui Suslev se îndreptă spre castelul de comandă 
care trona ameninţător, apoi îl plimbă de-a lungul întregii 
nave. În ciuda voinţei lui, simţi că-l trece un fior în faţa 
mărimii şi puterii acestei nave. 

— Se spune că din 1960, de la lansare, nu s-a mai făcut 
aprovizionare cu combustibil. 

În spatele lui se deschise uşa de la cabina radio, aflată 
lângă puntea de comandă şi se arătă un operator radio care 
se îndreptă spre el şi salută, întinzându-i o radiogramă. 

— Urgentă, de la centru, tovarăşe comandant. 

Suslev luă radiograma şi semnă pentru ea. O 
amestecătură de semne cabalistice. Apoi se mai uită o dată 
la portavion, lăsând binoclul să se odihneasccă pe piept, şi 
ieşi din cabina de comandă. Cabina lui se afla imediat spre 
pupa, pe aceeaşi punte. Uşa era păzită, la fel şi accesul spre 
cabina de comandă. Închise cu cheia uşa cabinei în urma lui 
şi deschise seiful secret. Cartea cifrului era ascunsă într-un 
fel de perete fals. Se aşeză la birou. Descifră iute mesajul. Îl 
citi cu atenţie, apoi rămase cu ochii pierduţi în gol o vreme. 
Mai citi o dată, după care puse cartea cifrului la loc, închise 


seiful şi arse originalul radiogramei în scrumieră. Ridică 
receptorul. 

— Comanda? Trimite-l pe tovarăşul Metkin la mine. 

În vreme ce aştepta, rămase pe gânduri lângă hublou. 
Cabina nu era prea dereticată. Pe birou, într-o ramă, era 
fotografia unei femei solide care zâmbea plină de sine. Mai 
erau două fotografii, una a unui tânăr în uniformă de 
marină, alta a unei adolescente. Apoi cărţi, o rachetă de 
tenis, un ziar aruncat pe cuşeta nefăcută. Se auzi un 
ciocănit în uşă. Se duse şi deschise uşa. Dinaintea lui se afla 
marinarul ce urmărea ecranul radarului. 

— Dimitri, intră, te rog, îi spuse Suslev făcându-i semn cu 
mâna spre radiograma descifrată, după care închise uşa în 
urma lui tot cu cheia. 

Cel care intrase era un bărbat scund, solid, cărunt şi o 
figură plăcută. Oficial el era comisarul politic şi deci ofiţerul 
cel mai mare în grad de pe navă. Luă hârtia cu mesajul 
descifrat. Se spunea: Urgenţă maximă. Suslev Gregor. Vei 
prelua răspunderile lui Voranski şi sarcinile lui imediat. 
Londra informează interese deosebite din partea CIA şi MI- 
6 faţă de informaţiile din rapoartele secrete transmise 
ilegal lui lan Dunross de la Firma Struan de către 
coordonatorul serviciilor secrete britanice AMG. Ordonă-i 
lui Arthur să obţină deîndată copii. Dacă Dunross a distrus 
rapoartele, transmite un plan realist de a-l putea reţine pe 
Dunross şi a-i extrage informaţiile prin narcoză chimică 
profundă. 

Chipul marinarului se întunecă. Ridică privirile spre 
comandant. 

— AMG? Alan Medford Grant? 

— Corect. 

— Să dea domnul să ardă în iad o mie de ani de acum 
încolo. 

— Dacă există dreptate pe lumea asta aşa va fi, sau poate 
pe lumea cealaltă, spuse Suslev zâmbind mohorât, după 
care se duse la dulap de unde scoase o sticlă de votcă pe 


jumătate plină şi două pahare. Ascultă, Dimitri, dacă nu 
izbutesc, sau nu mă mai întorc nici eu, tu preiei comanda! îi 
arătă cheia. Deschide seiful. Acolo sunt instrucţiunile cum 
să descifrezi şi tot ce mai trebuie. 

— Lasă-mă pe mine să mă duc în noaptea asta în locul tău. 
Tu eşti mai impor. 

— Nu, mulţumesc, bătrâne prietene! şi-l bătu prieteneşte 
pe umeri. În cazul unui accident, preiei comanda şi continui 
misiunea. Doar pentru asta am fost pregătiţi atât! ciocni 
paharul cu celălalt. Nu-ţi fă griji. Totul va fi bine, spuse el, 
bucuros că putea acţiona aşa cum voia el, foarte mulţumit 
cu ce făcea şi cu situaţia la care ajunsese pentru că, lucru 
ştiut de foarte puţini, el era adjunctul şefului 
departamentului pentru Asia, Direcţia întâi, KGB, 
departamentul 6, răspunzător pentru toate activităţile de 
spionaj din China, Coreea de Nord şi Vietnam, lector la 
departamentul de afaceri externe al Universităţii din 
Vladivostok, secţia 2A, Contrainformaţii, colonel KGB, şi cel 
mai important, membru de partid, cu funcţii superioare în 
aparatul din Extremul Orient. Centrul ne-a dat ordinele 
astea. Tu, aici la bord, vezi cum te păzeşti. Bine? 

— Bineînţeles. Gregor, pentru asta să nu-ţi faci nici un fel 
de griji. Mă descurc eu cu toate. Dar sunt îngrijorat în ce te 
priveşte, îi spuse Metkin. 

Navigau împreună de ani de zile, ajunsese să-l respecte pe 
Suslev foarte mult, deşi n-ar fi putut spune din ce provenea 
autoritatea aceea a lui care se impunea de la sine. Uneori 
era tentat să încerce să afle. Te-ai încropit şi tu, îşi spuse el. 
Anul viitor ieşi la pensie şi s-ar putea să ai nevoie de 
prieteni puternici şi singurul mod de a dobândi ajutorul 
unor prieteni puternici e să le cunoşti toate mădularele. Dar 
cu Suslev sau fără Suslev tot o să ieşi tu la pensie în chip 
onorabil, să stai liniştit, frumos, acolo la tine în Crimeea. 
Când îşi aminti de ţinutul acela minunat, de climatul plăcut 
al Mării Negre, visând să-şi trăiască şi el restul vieţii alături 
de nevastă-sa şi din când în când să-şi mai vadă feciorul, 


ofiţer KGB şi el în plină afirmare, acum aflat la Washington, 
fără să mai fie ameninţat nici din înăuntru, nici din afară. 
Dumnezeu să-l apere pe fiul meu de trădare sau de greşeli, 
se rugă el pătimaş, apoi brusc simţi că-l cuprinde un val de 
gheaţă, ca de obicei, când îi trecea prin minte că superiorii 
săi s-ar putea să-l ghicească că, în ascuns, este credincios, 
şi că părinţii săi, ţărani de altfel, îl crescuseră cu frica lui 
Dumnezeu. Dacă ar fi aflat, atunci s-ar fi dus şi pensioara lui 
şi Crimeea, l-ar fi aşteptat poate nişte ape reci şi stătute 
unde să navigheze, fără casă, fără nimic. 

— Voranski, începu el, dar cu prudenţă, ascunzându-şi ura 
faţă de acel individ, era unul dintre agenţii de vârf, nu-i aşa? 
Unde a putut greşi? 

— A fost trădat, asta i s-a întâmplat, spuse Suslev 
încruntat. O să-i găsim noi pe ucigaşii lui şi atunci o să 
plătească ei. Dar dacă numele meu e să fie şi el pe lama 
cuţitulul. Şi comandantul ridică din umeri, turnă vodcă în 
pahare şi râse scurt, nervos. Şi ce-i cu asta! E doar pentru 
numele partidului, în numele patriei! 

Ciocniră şi băură amândoi până la fund. 

— Când cobori la țărm? 

Suslev simţi cum îl încearcă alcoolul acela tare, apoi, 
recunoscător, lăsă căldura lui să-l învăluie şi să-i topească 
neliniştile, temerile, care păreau acum mai puţin reale. Se 
îndepărtă de hublou. 

— Îndată ce portavionul e amarat la cheu, în siguranţă, 
spuse el râzând în hohote. Ei, frumoasă navă, nu-i aşa? 

— 'Tovarăşe comandant, noi n-avem nimic care să facă faţă 
unei bestii ca asta, aşa-i? Nici supersonicelor de pe ea. 
Nimic. 

Suslev zâmbi şi-şi mai turnă în pahar. 

— Nu, tovarăşe. Dar dacă duşmanul nu are credinţa 
adevărată care să-l ajute să reziste, n-are decât să aibă sute 
de astfel de portavioane şi tot nu contează. 

— Da, sigur, dar americanii ăştia sunt cam apucaţi, s-ar 
putea ca vreun general de-al lor să o ia razna şi ne şterg de 


pe faţa pământului. 

— De acord, acum deocamdată încă pot, dar curând n-o să 
mai poată. Le lipsesc boaşele pentru asta, şi Suslev bău din 
nou. Curând? Doar oleacă de vreme să mai treacă şi o să-i 
facem să-şi bage nasu-n cur! oftă. Şi când o să începem noi, 
atunci o să fie straşnic. 

— O să fie groaznic. 

— Nu. Doar un foarte scurt şi sângeros război împotriva 
Americii, iar restul lumii se va prăbuşi ca un cadavru 
putrezit, aşa cum şi este. 

— Fără vărsare de sânge? Dar cum rămâne cu bombele lor 
atomice? Cu bombele lor cu hidrogen? 

— Nu vor folosi ei niciodată încărcături atomice şi rachete 
împotriva noastră, pentru că sunt prea îngroziţi, chiar de pe 
acum, de ale noastre. Fiindcă ei sunt convinşi că noi le vom 
folosi. 

— Şi le vom folosi? 

— Nu ştiu. Unii comandanţi ar vrea. Nu ştiu. Dar cu 
siguranţă că vom răspunde cu ele la un atac. Dar ca să 
începem noi un război atomic? Nu ştiu. Va fi destul numai 
ameninţarea cu aceste arme. Nu cred că va fi nevoie de un 
adevărat război! aprinse hârtia cu mesajul descifrat şi o 
puse în scrumieră. Încă douăzeci de ani de destindere - ei, 
ce geniu sovietic a inventat ideea asta! - şi vom avea o flotă 
de război mai mare şi mai grozavă decât a lor, şi o flotă 
aeriană aşijderea. Încă de pe acum avem mai multe tancuri 
şi mai mulţi ostaşi, dar fară nave şi avioane trebuie să mai 
aşteptăm. Pentru Maica Rusia douăzeci de ani de aşteptare 
nu e mare lucru, pentru ca apoi să conducă lumea. 

— Şi China? Cu China cum rămâne? 

Suslev dădu vodca peste cap şi umplu din nou paharele. 
Sticla se golise, se trânti în cuşetă. Zări hârtia care ardea 
încet în scrumieră, răsucindu-se şi troznind, stingându-se. 

— Poate că tocmai asupra Chinei vom fi nevoiţi să folosim 
armele nucleare, spuse el indiferent. Şi n-avem nevoie de 
nimic de acolo. De nimic. Şi rezolvăm o dată pentru 


totdeauna şi problema Chinei. La ultima noastră analiză, 
câţi oameni aveau ei potriviţi ca vârstă, să fie apți 
combatanți? 

— Vreo sută şaisprezece milioane între optsprezece şi 
douăzeci şi cinci. 

— Auzi! Vreo sută şaisprezece milioane de diavoli galbeni 
cu care avem cinci mii de mile de frontieră. Şi străinii ne 
spun să suntem paranoici când vorbim de China! şi bău tot 
restul de vodcă, până la ultima picătură. Arma atomică va 
rezolva în ce ne priveşte problema Chinei pentru 
totdeauna. Repede, simplu pe veci! 

Celălalt încuviinţă, din cap. 

— Şi cu Dunross? Hârtiile lui AMG? 

— Punem noi mâna pe ele chiar de la el. Dimitri, la urma 
urmei unul din oamenii noştri face parte din familie, altul e 
partenerul lui, altul e în serviciul lor secret, şi mai există şi 
Arthur şi Sevrin ori încotro s-ar întoarce, şi mai avem şi o 
duzină de radicali aiuriţi care să facă gălăgie în parlamentul 
lor, unii chiar în guvern. 

Şi râseră amândoi. 

— Dar dacă a distrus hârtiile? 

Suslev ridică din umeri. 

— Se zice că are o memorie fotografică. 

— Şi o să-l interoghezi aici? 

— E destul de periculos să trecem la o spălare chimicăi a 
creierului. N-am mai făcut niciodată. lu? 

— Nu, nici eu. 

Comandantul se încruntă. 

— Diseară, când raportezi, spune centrului să ne 
pregătească un expert în cazul în care vom avea nevoie de 
unul. Koranski de la Vladivostok dacă e disponibil. 

Dimitri dădu din cap, şi rămase pe gânduri. Se uită la 
ediţia de dimineaţă a ziarului Guardian, mototolit, şi 
aruncat în cuşeta comandantului. Se duse şi-l ridică, ochii îi 
sticliră plini de interes. 


— Gregor, dacă va fi nevoie să-l reținem pe Dunross, ce-ar 
fi să punem chestia pe seama lor! 

Şi arătă ziarul. Titlu mare, scos în evidenţă: SUSPECŢI ÎN 
CAZUL. RĂPIRII DE CĂTRE VÂRCOLACI. 

— Dacă Dunross nu se mai întoarce,. Poate că omul nostru 
ajunge tai-pan, ce zici? 

Suslev începu să râdă: 

— Dimitri, eşti un geniu. 

Rosemont se uită la ceas. Aşteptase îndeajuns. 

— Roger, pot folosi telefonul tău? 

— Bineînţeles, îi răspunse Crosse. 

Cel de la CIA îşi strivi ţigara în scrumieră şi formă numărul 
biroului CIA de la consulat. 

— Aici Rosemont, dă-mi 2022. Centrul de comunicaţii al 
CIA. 

— Aici 2022, la telefon Chapman. Cine-i? 

— Rosemont. Salut Phil, ceva nou? 

— Nu, doar că Marty Povitz raportează că la bordul lui 
Ivanov e grozav de multă activitate, binocluri de mare 
putere etc. Trei tipi. Unul dintre ei e un civil, ceilalţi doi 
sunt comandantul şi secundul. Una dintre antenele lor de 
radar lucrează neîntrerupt. Vrei să-l anunţăm pe 
comandantul de pe Corregidor? 

— Nu, la naiba, nu e nevoie să-l facem să mai şi mişte din 
coadă mai mult decât e nevoie. Phil, ia spune, am primit 
vreo confirmare la comunicarea noastră 40-41? 

— Bineînţeles Stan, a sosil. Stal. A sosit la 16.03 ora 
locală. 

— Mulţumesc Phil. 

Rosemont aprinse altă ţigară. Langan, care nu era 
fumător, îl privi lung, dar nu spuse nimic. Crosse fuma şi el. 
— Roger, ia spune, ce învârţi de fapt? îl încolţi Rosemont 

aspru, făcându-l pe Langan să tresară. Şi tu ai primit 
comunicarea urgentă 1-4 a la 16.03 la fel ca şi noi. De ce ne 
mai ţii? 


— Pentru că în momentul ăsta socot că e mai bine aşa, îi 
răspunse Crosse cu o voce foarte plăcută. 

Rosemont se înroşi la faţă, la fel ca şi Langan. 

— Ei bine, nouă nu ne convine şi am dispoziţii, dispoziţii 
oficiale să ridic copiile chiar în clipa asta. 

— Stanley, îmi pare tare rău. 

Rosemont se înroşi cu totul, dar îşi păstră cumpătul. 

— Nu ai de gând să îndeplineşti o dispoziţie 1-4 a? 

— În clipa asta nu. 

Rosemont se ridică în picioare şi se îndreptă spre uşă. 

— Roger, în regulă, dar eu am să te raportez. 

Şi smuci siguranţa, deschise uşa furios şi dispăru. Langan 
se ridicase şi el în picioare, încruntat. 

— Roger, spune-mi şi mie care-i motivul? 

Crosse se uită la el calm. 

— Motivul pentru ce? 

Langan începu să se înfurie şi el, dar se opri brusc, 
îngheţat de un gând. 

— Dumnezeule, Roger, nici tu n-ai pus mâna pe 
documentele alea! Aşa-i? 

— Ed, haide, începu Crosse blând, tu cel puţin ar trebui să 
ştii cât de eficienţi suntem noi. 

— Roger, ăsta nu-i un răspuns. Le ai sau nu le ai? 

Cel de la FBI îl înfruntă cu privirea pe Crosse, dar acesta 
nici nu se sinchisi. leşi şi el din birou, închizând uşa. În 
aceeaşi clipă Crosse atinse resortul care închidea uşa. 
Zăvorul se blocă. Ridică telefonul şi formă un număr. 

— Brian? Vreo veste de la Dunross? 

— Nu, sir. 

— Ne întâlnim chiar acum jos, vii cu Armstrong. 

— Da, sir. 

Crosse puse receptorul în furcă, luă un mandat oficial de 
arestare pe frontispiciul căruia scria REŢINUT ÎN BAZA 
LEGII SECRETULUI DE STAT. Completă iute numele lui lan 
Dunross şi semnă amândouă copiile. Prima copie o păstră la 
el, cealaltă o închise cu cheia în sertar. Aruncă o ochire prin 


birou, verifică dacă totul era în regulă. Satisfăcut, aşeză o 
şuviţă de hârtie în crăpătura sertarului încât numai el ar fi 
ştiut dacă cineva l-ar fi deschis sau ar fi încercat să o facă. 
leşi. În urma lui se auziră închizându-se zăvoare grele de 
siguranţă. 

Ora 17.45 

Dunross se afla în sala de consiliu a Companiei Struan 
împreună cu ceilalţi directori ai firmei Nelson Trading, şi îl 
privea pe Richard Kwang. 

— Nu, Richard, îmi pare rău, dar nu pot să aştept până 
mâine după închidere. 

— Pentru tine e totuna. Pentru mine contează. 

Richard Kwang era lac de sudoare. Ceilalţi îl priveau - 
Phillip Chen, Lando Mata şi lung Zeppelin. 

— N-ai dreptate, Richard, spuse Lando Mata tăios. 
Madonna! Se pare că nu-ţi dai seama cât de serioasă e 
presiunea asupra băncii. 

Dunross oftă. Ştia că dacă n-ar fi fost el acolo ar fi făcut cu 
toţii spume la gură şi ar fi ţipat unul la celălalt şi şi-ar fi 
aruncat cuvinte obscene, aşa cum se întâmplă de obicei la 
orice negociere oficială între chinezi, mai ales la una atât de 
serioasă ca aceasta. Dar exista o lege a Nobilei Case care 
cerea ca toate întâlnirile consiliului de conducere să se 
desfăşoare în engleză, iar engleza îi împiedica pe chinezi să 
se bălăcărească şi îi şi stânjenea, ceea ce de fapt se şi 
urmărea. 

— Trebuie să o rezolvăm acum, Richard. 

— Sunt de acord. 

Lando Mata era un portughez trecut de cincizeci de ani, 
bărbat frumos cu trăsături ascuţite, cu ochi negri, păr 
întunecat şi ten auriu dovadă clară a sângelui chinezesc al 
mamei sale. Degetele lui lungi şi fine pianotau continuu pe 
masa de conferinţe şi el ştia că Richard Kwang nu va 
îndrăzni niciodată să dezvăluie că el, cu Tung Zgârcitul şi 
Mo Contrabandistul deţineau controlul asupra băncii. 


Banca noastră e una, gândi el furios, dar aurul nostru e 
altceva. 

— Nu putem să ne periclităm aurul, nici banii lichizi. 

— Niciodată, spuse nervos lung Zeppelin. Tata voia să vă 
spun foarte clar şi asta. El vrea aurul lui! 

— Madre de Dios, avem aproape cincizeci de tone de aur 
în subsolurile tale. 

— De fapt sunt mai mult de cincizeci de tone, spuse Tung 
Zeppelin, cu fruntea îmbrobonită de sudoare. Bătrânul mi-a 
dat cifrele - sunt 1.792. 668 uncii, în 298. 778 lingouri de 
cinci taeli. 

Aerul din încăperea vastă era încins şi umed, ferestrele 
deschise. Tung Zeppelin era un bărbat de 40 de ani, solid, 
cu ochi mici şi înguşti, bine îmbrăcat, fiul cel mai mare al lui 
Tung Zgârcitul, iar accentul lui - de aristrocat britanic. 
Porecla îi venea de la un film pe care Zgârcitul îl văzuse în 
ziua naşterii sale. 

— Richard, e corect, nu? 

Richard Kwang mută hârtiile din faţa lui unde se aflau 
trecute cantitatea de aur şi balanţa curentă a firmei Nelson 
Trading. Dacă trebuia să le dea aurul şi banii în seara 
aceea, lichidităţile băncii vor fi serios afectate şi, când 
vestea se va răspândi, aşa cum desigur se va întâmpla, 
întregul lor edificiu va fi zguduit din temelii. 

— Ce ai de gând să faci, câine tâmpit, ţipase la el soţia lui 
înainte ca el să plece din birou. 

— Să amân, să amân şi să sper că. 

— Nu! Spune-le că eşti bolnav! Dacă eşti bolnav nu le poţi 
da banii noştri. Nu poţi merge la întâlnire! Fugi acasă şi noi 
o să spunem. 

— Nu pot, chiar tai-panul a sunat. Şi jigodia aia de Mata a 
sunat! Nu îndrăznesc să nu mă duc! Oh, oh, oh! 

— Atunci află cine ne hăituieşte şi plăteşte-l! Unde ţi-e 
capul? Pe cine ai supărat? Sigur că ai supărat pe unul din 
împuţiţii ăia de quai loh. Găseşte-l şi plăteşte.-l, altfel o să 
pierdem banca, Clubul de Turf, o să pierdem caii, o să 


pierdem Rolls-ul şi o să ne pierdem pentru totdeauna 
cinstea obrazului! Aiiiiaaa! Dacă se duce banca, n-o să mai 
fii niciodată Sir Richard Kwang, nu că m-ar interesa să 
devin Lady Kwang, oh nu! Fă ceva! Găseşte-l pe. 

Richard Kwang îşi simţi sudoarea curgându-i pe spate, dar 
rămase calm, încercând să găsească un mijloc de a ieşi din 
încurcătură. 

— Aurul este în deplină siguranţă, şi banii voştri la fel. Noi 
am fost de la început bancherii firmei Nelson Trading, şi n- 
am fost niciodată în pericol. Am riscat mult cu voi la 
început. 

— Haide, Richard, spuse Mata, ascunzându-şi sila. Nu rişti 
deloc cu aurul. Cu siguranţă nu cu aurul nostru. 

Aurul aparţinea companiei Great Good Luck din Macao, 
care de treizeci de ani deţinea şi monopolul pariurilor. 
Valoarea actuală a companiei depăşea două miliarde de 
dolari SUA. Tung Zgârcitul deţinea 30%, Lando Mata 40% - 
iar urmaşii lui Mo Contrabandistul, care murise cu un an 
înainte, celelalte 30%. Iar noi, îşi spunea Mata, noi 
împreună deţinem 50% din Ho-Pak pe care tu, căcărează 
tâmpită de câine, ai pus-o într-un fel în primejdie. 

— Îmi pare rău, Richard, dar votez pentru ca Nelson 
Trading să-şi schimbe banca. Cel puţin pentru moment. 
Tung Zgârcitul este cu adevărat furioS. Şi am procura 
familiei Chin. 

— Dar Lando, începu Richard Kwang, nu ai de ce să-ţi faci 
probleme! degetul lui se opri pe ziarul deschis, China 
Guardian, care zăcea pe masă. Noul articol al lui Haply 
spune din nou că suntem o bancă trainică, totul nu e decât 
o furtună într-un pahar cu apă, stârnită de un bandit răută. 

— E posibil. Dar chinezii cred în zvonuri, iar asaltul asupra 
băncii există cu adevărat, spuse Mata tăios. 

— Bătrânul crede în zvonuri, spuse Tung Zeppelin aprins. 
Şi îl crede şi pe Wu Patru Degete. Patru Degete i-a telefonat 
în după-amiaza asta şi i-a spus că şi-a scos toţi banii şi l-a 
sfătuit să facă acelaşi lucru, şi într-o oră Lando şi cu mine 


eram în avionul nostru Catalina şi ne-ndreptăm încoace şi 
tu ştii că nu-mi place deloc să zbor. Richard, tu ştii prea 
bine că dacă bătrânul vrea ca ceva să fie făcut acum, e făcut 
acum. 

Da, gândi dezgustat Richard Kwang, avarul ăla bătrân, şi 
împuţit ar ieşi din mormânt şi pentru cincizeci de cenți. 

— Vă propun să aşteptăm o zi sau două. 

Dunross îi lăsa să vorbească doar pentru cinstea obrazului 
lor. El hotărâse deja ce aveau să facă. Nelson Trading era o 
firmă deţinută în totalitate de compania Struan, aşa că 
ceilalţi directori aveau de fapt un cuvânt mult prea mic de 
spus în toată afacerea asta. Dar deşi Nelson Trading avea 
licenţa exclusivă a guvernului Hong Kongului pentru 
importul de aur, fără afacerile cu aur ale companiei Great 
Good Luck - ceea ce însemna fără protecţia lui Tung 
Zgârcitul şi a lui Lando Mata - profiturile firmei Nelson 
Trading erau aproape nule. 

Nelson Trading primea un comision de un dolar la uncie 
pentru fiecare uncie de aur importată pentru companie şi 
livrată la cheul din Macao, şi încă un dolar la uncie pentru 
exporturile din Hong Kong. În semn de apreciere pentru 
conceperea întregii afaceri în Hong Kong, şi la propunerea 
companiei, Nelson Trading primise 10% din profitul real. În 
anul acela, guvernul japonez fixase în mod arbitrar rata 
oficială a aurului la 55 de dolari uncia - ceea ce însemna un 
profit de 15 dolari la uncie. La piaţa neagră ar fi fost mai 
mult. În India ar fi fost aproape 98 de dolari. Dunross îşi 
privi ceasul! în câteva minute Crosse va fi acolo. 

— Avem un activ de peste un miliard, Lando, repetă 
Richard Kwang. 

— Bun, interveni Dunross pe un ton tranşant, încheind 
întâlnirea. Atunci, Richard, într-adevăr nu contează, în nici 
un fel. N-are rost să mai aşteptăm. Am aranjat deja. 
Camionul pentru transfer va fi la intrarea laterală a băncii 
la ora 8 fix. 

— Dar. 


— De ce atât de târziu, tai-pan? întrebă Mata. Nu-i nici ora 
6. 

— Atunci va fi întuneric, Lando. Nu vreau să mut 50 de 
tone de aur în plină zi. S-ar putea să fie tâlhari prin 
preajmă. Nu se ştie niciodată, nu? 

— Dumnezeule, crezi că. Triazii? Tung Zeppelin era şocat. 
Îl sun pe tata. Să mai aducă nişte paznici. 

— Da, spuse Mata, sună-l imediat. 

— Nu e nevoie, îi spuse Dunross. Poliţia ne-a sfătuit că nu-i 
bine să facem prea multă gălăgie. Au spus că or să fie şiei 
acolo, ascunşi. 

Mata ezită. 

— Bine, dacă spui tu, tai-pan. Tu răspunzi. 

— Desigur, răspunse Dunross politicos. 

— De unde să ştim noi dacă Victoria e sigură? 

— Dacă nici Victoria nu e, atunci mai bine o ştergem din 
China. Dunross ridică receptorul şi formă numărul direct al 
lui Johnjonn la bancă. Bruce? Ian. O să avem nevoie de 
subsol - la opt jumătate fix. 

— Foarte bine. Oamenii noştri de pază vor fi acolo. Folosiţi 
intrarea laterală - cea din Strada Dirk. 

— Da. 

— Ai anunţat poliţia? 

— Da. 

— Bun. Apropo, lan, despre. Richard mai e cu tine? 

— Da. 

— Dă-mi un telefon când poţi - sunt acasă diseară. Am 
verificat şi situaţia lui nu arată deloc bine. Prietenii mei de 
la băncile chinezeşti sunt cu toţii, foarte nervoşi. Chiar Mok- 
tung a avut nişte probleme la Aberdeen, şi chiar şi noi. 
Sigur că îi vom avansa lui Richard toţi banii de care are 
nevoie, giraţi cu proprietăţile lui, proprietăţi acceptabile la 
bancă, dar dacă aş fi în locul tău mi-aş scoate toţi banii 
lichizi. Aranjează ca Blacs să se ocupe mai întâi de cecul tău 
la cliringul de diseară. 


Orice cliring bancar al cecurilor şi împrumuturilor 
bancare se făcea în subsolul Băncii Londrei, Contonului şi 
Shanghaiului la miezul nopţii, cinci zile pe săptămână. 

— Mulţumesc, Bruce. Pe curând, apoi către ceilalţi: Totul 
este aranjat. Evident, transferul va fi secret. Richard, o să 
am nevoie de un cec de cliring pentru balanţa lui Nelson 
Trading. 

— Şi eu vreau unul pentru balanţa tatei, se auzi şi 
Zeppelin. 

Richard Kwang spuse: 

— Voi trimite cecurile mâine, la prima oră. 

— Diseară, spuse Mata, ca să se facă cliringul la noapte. 
Ochii i se închiseră şi mai mult. Şi, bineînţeles, unul pentru 
balanţa mea. 

— Nu am suficiente lichidităţi pentru a acoperi cele trei 
cecuri - nici o bancă nu ar avea suma asta, explodă Richard 
Kwang. Nici măcar Banca Angliei. 

— Sigur. Sună, te rog, pe cine vrei pentru a gira cu 
proprietăţile tale. Havergill, sau Southerby, degetele lui 
Mata se opriră din pianotare. Ei aşteaptă telefonul tău. 

— Ce? 

— Da. Am vorbit cu amândoi în după-amiaza asta. 

Richard Kwang nu spuse nimic. Trebuia să găsească o cale 
de-a nu da banii în seara aceea. Dacă n-o face, va câştiga 
dobânda pe o zi şi poate mâine nu va mai fi nevoie să 
plătească. Dew neh loh moh pe toţi împuţiţii de quai loh şi 
cei pe jumătate quai loh, care sunt şi mai răi. Zâmbi la fel 
de dulce ca şi Mata. 

— Fie, cum vreţi. Dacă veniţi amândoi la bancă peste o 
oră. 

— Se poate şi mai bine, spuse Dunross. Phillip va merge 
acum cu tine. Poţi să-i dai toate cecurile. De-acord, Phillip? 

— Oh da, tai-pan, spuse Richard Kwang, prinzând iar 
curaj. locmai găsise o soluţie excelentă. Un atac de inimă 
simulat în maşină, în drum spre bancă şi apoi. 


— Bun, mulţumesc. Atunci, dacă te duci imediat la Blacs, 
vor face cliringul la miezul nopţii. Asta îţi dă suficient timp, 
Richard, nu? 

— Oh, oh da, da, tai-pan. 

Apoi văzu răceala din ochii lui Dunross şi stomacul i se 
strânse şi se răzgândi. De ce trebuie ei să-mi ia atât de 
mulţi bani? îşi spuse el pe când se ridica. Mai aveţi nevoie 
de mine acum? Bun, hai, Phillip. 

leşiră din încăpere. Urmă o linişte adâncă. 

— Bietul Phillip, arată îngrozitor, spuse Mata. 

— Da. Nici nu e de mirare. 

— 'Triazi împuţiţi, spuse Tung Zeppelin şi se cutremură. 
Vârcolacii trebuie să fie străini dacă i-au trimis urechea! se 
înfioră iar. Sper să nu vină la Macao. Circulă tot mai mult 
zvonul că Phillip deja tratează cu ei, negociind cu Vârcolacii 
în Macao. 

— Nu-i adevărat, spuse Dunross. 

— Dacă ar face-o, nu ţi-ar spune, tai-pan. Şi eu aş ţine 
secret. Tung Zeppelin se uită mohorât spre telefon. Dew 
neh loh moh pe toţi împuţiţii de răpitori. 

— E Ho-Pak terminată? întrebă Mata. 

— Dacă Richard Kwang nu rămâne cu lichidităţi, da. În 
după-amiaza asta Dunstan şi-a lichidat toate conturile la el. 

— Ah, deci încă o dată se adevereşte un zvon! 

— Mă tem că da, lui Dunross îi părea rău pentru Richard 
Kwang şi Ho-Pak, dar mâine va vinde fără acoperire. 
Capitalul lui va scădea vertiginos. 

— Cum va afecta asta boom-ul pe care l-ai prevăzut? 

— L-am prevăzut eu? 

— Cumperi o mulţime de acţiuni Struan, aşa am auzit. 
Mata zâmbi uşor. La fel a făcut şi Phillip, şi tai-tai a lui, şi 
familia ei. 

— Oricine poate să cumpere acţiuni de-ale noastre, Lando, 
oricând. Au un preţ derizoriu. 

Tung Zeppelin asculta cu atenţie. Inima începu să-i bată 
mai repede. Şi el auzise zvonuri că familia Chen din Nobila 


Casă cumpărase în ziua aceea. 

— Ai văzut articolul de azi al Bătrânului Tung Orbul? 
Despre prosperitatea care urmează? Vorbea foarte serios. 

— Da, spuse Dunross grav. 

Când îl citise dimineaţă jubilase şi părerea lui despre 
influenţa Diannei Chen se schimbase. Fără să vrea, Dunross 
citise din nou articolul şi pentru o clipă se întrebase dacă 
într-adevăr prezicătorul prevăzuse propria lui părere. 

— Bătrânul Tung Orbul e rudă cu tine, Zep? întrebă el. 

— Nu, tai-pan, nu, din câte ştiu eu. Dew neh loh moh, dar e 
cald azi. Mă bucur că mă întorc la Macao - vremea e mult 
mai bună la Macao. Participi anul ăsta la raliu, tai-pan? 

— Da, sper că da. 

— Bun! Blestemată fie Ho-Pak! Richard ne va da cecurile, 
nu-i aşa? Bătrânul va face o comoţie dacă va lipsi un penny. 
— Da, spuse Dunross, apoi observă privirea ciudată a lui 

Mata. Ce s-a întâmplat? 

— Nimic, Mata se uită spre Zeppelin. Zep, e foarte 
important să avem cât mai repede aprobarea tatălui tău. De 
ce nu încerci, cu Claudia, să dai de el! 

— Bună idee. 

Ascultător, chinezul se ridică şi ieşi din cameră, închizând 
uşa după el. Dunross îşi îndreptă atenţia spre Mata. 

— Ei bine? 

Mata ezită. Apoi spuse calm. 

— Ian, mă gândesc să-mi iau tot capitalul din Macao şi 
Hong Kong şi să-l depun la New York. 

Dunross îl privi tulburat. 

— Dacă faci asta încurci toată afacerea noastră. Dacă te 
retragi, se retrage şi Zgârcitul, şi apoi familia Chin, şi Patru 
DegetE. Şi toţi ceilalţi. 

— Ce e mai important, tai-pan, afacerea sau banii tăi? 

— Nu vreau ca afacerea să fie dată peste cap aşa. 

— Ai finalizat cu Par-Con? 

Dunross îl privi. 


— Verbal, da. Contractele peste şapte zile. Retragerea asta 
ne va lovi pe toţi, Lando. Rău. Şi ce va fi rău pentru noi va fi 
rău şi pentru tine şi foarte foarte rău pentru Macao. 

— O să mă gândesc la ce-ai spus. Deci Par-Con vine în 
Hong Kong. Foarte bine - şi dacă American Superfoods 
preiau H. K. General Stores, atunci va fi o nouă creştere pe 
piaţă. Poate că Bătrânul Tung Orbul n-a exagerat. Poate că 
vom avea noroc. A greşit el vreodată până acum? 

— Nu ştiu. Personal nu cred să aibă o relaţie specială cu 
Atotputernicul, deşi o mulţime de oameni cred asta. 

— Un boom ar fi foarte bun, într-adevăr foarte bun. La 
momentul potrivit. Da, adăugă Mata pe un ton ciudat, am 
putea contribui puţin la cel mai mare boom din istoria 
noastră, nu? 

— Ai vrea să contribui? 

— Zece milioane dolari SUA pentru mine şi familia Chin - 
pe Zgârcit nu-l interesează, ştiu eu. Îmi spui unde şi când. 

— Jumătate de milion în acţiuni Struan la închidere joi, 
restul împărţit între Rothwell-Gomt, Adan Properties, Hong 
Kong Wharf, Hong Kong Power, Golden Ferries, Kowloon 
Investments şi H. K. General Stores. 

— De ce joi? De ce nu mâine? 

— Ho-Pak va scădea piaţa. Dacă o să cumpărăm joi chiar 
înainte de închidere, facem avere. 

— Când anunţi înţelegerea cu Par-Con? 

Dunross ezită. Apoi spuse: 

— Vineri, după închidere. 

— Bun. Sunt cu tine, lan. Cincisprezece milioane. 
Cincisprezece în loc de zece. O să vinzi acţiuni Ho-Pak fără 
acoperire mâine? 

— Bineînţeles, Lando. Ştii cine e în spatele presiunii 
asupra băncii Ho-Pak? 

— Nu. Dar Richard s-a întins prea mult, şi n-a fost prea 
înţelept. Oamenii vorbesc, chinezii n-au niciodată încredere 
în nici o bancă, şi sunt sensibili la zvonuri. Cred că banca va 
da faliment. 


— Isuse! 

— Joss, degetele lui Mata se opriră din bătut. Vreau să 
triplez importurile de aur. 

Dunross se uită mirat la el. 

— De ce? Ai ajuns la capacitatea maximă. Dacă îi presezi 
vor face greşeli şi vei pierde mai mult. În momentul ăsta ai 
totul perfect echilibrat. 

— Da, dar Patru Degete şi alţii ne asigură că pot face 
transporturi substanţiale, sigure. 

— Nu-i nevoie să-i presezi - pe ei sau piaţa ta. Nu-i nevoie. 

— Ascultă-mă o clipă. Sunt probleme în Indonezia, 
probleme în China, India, Tibet, Malaya, Singapore, agitaţie 
în Filipine, iar acum americanii vin în Asia de sud-est, ceea 
ce va fi minunat pentru noi şi îngrozitor pentru ei. Inflaţia 
va creşte şi atunci, ca de obicei, fiecare om de afaceri 
înţelept din Asia, în special oamenii de afaceri chinezi, o să 
vrea să scape de bancnote şi să aibă aur. Ar trebui să fim 
pregătiţi să le satisfacem cererile. 

— Ce-ai auzit, Lando? 

— O mulţime de lucruri ciudate, tai-pan. De exemplu, că 
anumiţi comandanţi de armată americani vor o confruntare 
totală cu comuniştii. Şi au ales Vietnamul. 

— Dar americanii nu vor învinge niciodată acolo. China nu- 
i va lăsa, şi nici în Coreea. Orice carte de istorie le va spune 
că întotdeauna China trece propriile-i graniţe pentru a-şi 
proteja zonele-tampon atunci când se apropie vreun 
invadator. 

— Chiar şi aşa, confruntarea va avea loc. 

Dunross îl studie pe Lando Mata, a cărui imensă avere şi 
îndelungată practicare a onorabilei meserii de om de 
afaceri, cum o descria el, îi permiteau să intre uşor în cele 
mai secrete locuri. 

— Ce-ai mai auzit, Lando? 

— CIA şi-a dublat bugetul. 

— Asta trebuie să fie secret. Nimeni nu putea şti. 


— Da. Dar eu ştiu. Măsurile lor de securitate sunt 
uimitoare, lan, CIA e băgată peste tot în Asia de sud-est. 
Cred că unii dintre adepţii lor, prost îndrumați, încearcă 
chiar să se strecoare în comerţul cu opiu în Triunghiul de 
Aur în beneficiul prietenilor lor din triburile de pe dealurile 
Mekongului - pentru a-i încuraja să lupte împotriva Viet 
Congului. 

— Cristoase! 

— Da. Fraţii noştri din Taiwan sunt furioşi. Şi din ce în ce 
mai mulţi bani ai guvernului american se scurg în 
aeroporturi, porturi, drumuri. În Okinawa, Taiwan şi mai 
ales în Vietnamul de Sud. Anumite familii, cu relaţii politice 
înalte, contribuie la asigurarea cimentului şi a oţelului în 
condiţii foarte favorabile. 

— Cine? 

— Cine produce ciment? Poate îN. Să spunem în New 
England? 

— Doamne Dumnezeule, eşti sigur? 

Mata zâmbi fără umor. 

— Am auzit chiar că o parte dintr-un împrumut 
guvernamental foarte mare pentru Vietnamul de Sud a fost 
acordat pentru un aeroport inexistent care e încă o junglă 
de nepătruns. Oh, da, Ian, câştigurile sunt deja imense. Aşa 
că te rog, începând de mâine cere cantităţi de trei ori mai 
mari. Luna viitoare inaugurăm noua linie de nave pe aripi 
submersibile - asta va scurta drumul până la Macao de la 
trei ore la şaptezeci şi cinci de minute. 

— N-ar fi mai sigure avioanele Catalina? 

— Nu, nu cred. Navele pe aripi pot căra mult mai mult aur 
şi pot depăşi orice vas în apele astea - vom avea comunicaţii 
radar permanente, cele mai bune, aşa că putem întrece 
orice pirat. 

După o pauză, Dunross spuse: 

— Atât de mult aur ar putea atrage tot felul de ticăloşi. 
Poate chiar escroci din toată lumea. 

Mata schiţă unul din zâmbetele sale subţirii 


— Lasă-i să vină. N-o să mai plece niciodată de aici. Avem 
braţe lungi în Asia, degetele lui îşi începură din nou 
darabana. lan, noi suntem prieteni vechi, aş vrea un sfat. 

— Cu dragă inimă - orice. 

— Crezi în schimbare? 

— Schimbare în afaceri? 

— Da. 

— Depinde, Lando, răspunse imediat Dunross. Nobila Casă 
s-a schimbat prea puţin în aproape un secol şi jumătate, dar 
din alte puncte de vedere s-a schimbat mult. 

Îl privi şi aşteptă. După o pauză Mata spuse: 

— În câteva săptămâni guvernul din Macao e obligat să 
pună din nou la licitaţie concesionarea comerţului cu aur. 

Dunross fu deodată foarte atent. Toate marile afaceri din 
Macao erau făcute pe bază de monopol, monopolul fiind 
obţinut de persoana sau compania care oferea pentru acest 
privilegiu taxa anuală cea mai mare. 

— E al cincilea an. La fiecare cinci ani, departamentul 
nostru cere licitaţii restrânse. Licitaţia este deschisă oricui, 
dar, practic, noi îi studiem foarte atent pe cei care vor licita 
(urmă un moment de tăcere, apoi Mata continuă). Vechiul 
meu asociat, Mo Contrabandistul, e deja mort. Urmaşii lui 
sunt mult prea cheltuitori, sau mai interesaţi în Occident, 
jucându-şi banii în sudul Franţei sau cutreierând terenurile 
de golf, decât de starea şi viitorul sindicatului. Pentru cei 
din familia Mo istoria e aceeaşi, veche de când lumea: un 
culi găseşte aur, ascunde banii, investeşte în pământ, 
economiseşte banii, devine bogat, îşi cumpără concubine 
bogate care îl termină repede. A doua generaţie, 
nemulțumită, cheltuieşte banii, ipotechează pământul 
pentru a-şi cumpăra cinstea obrazului şi favorurile 
doamnelor. A treia generaţie vinde pământul, se ruinează 
pentru unele favoruri. A patra generaţie e din nou culi, 
vocea lui Mata era calmă, chiar blândă. Vechiul meu prieten 
e mort şi n-am nici un sentiment pentru fiii lui sau pentru 
fiii fiilor lui. Sunt bogaţi, imens de bogaţi datorită mie, şi-şi 


vor găsi singuri poziţia socială, bună, proastă sau foarte 
proastă. În ceea ce-l priveşte pe Zgârcit., şi degetele lui se 
opriră din nou. Zgârcitul e pe moarte. 

Dunross spuse surprins: 

— Dar l-am văzut chiar acum vreo săptămână şi părea 
sănătos, slab ca întotdeauna, însă la fel de acru şi nesuferit. 

— E pe moarte, lan. Ştiu pentru că i-am servit de interpret 
pentru medicii portughezi. N-avea încrederc în niciunul din 
fiii lui - aşa mi-a spus. A durat câteva luni până l-am convins 
să meargă să-i consulte, dar ambii doctori au fost foarte 
siguri: cancer al colonului. I-a cuprins tot corpul. l-au dat o 
lună, două luni. Asta a fost acum o săptămână. Mata zâmbi. 
Bătrânul Zgârcit i-a înjurat doar, le-a spus că se înşeală şi 
că sunt nişte proşti şi că n-o să plătească niciodată pentru 
un diagnostic greşit, şi portughezul cel subţire râse fără 
umor. Are o avere de peste 600 de milioane dolari SUA, dar 
n-o să le plătească niciodată acelor doctori, şi tot ce va face 
va fi să bea în continuare amestecurile alea chinezeşti de 
ierburi urât mirositoare şi cu gust rău şi să fumeze din când 
în când opiu. Pur şi simplu nu va accepta un diagnostic quai 
loh, occidental - îl cunoşti doar. Îl cunoşti foarte bine, nu? 

— Da. 

Când Dunross era în vacanţă, tatăl lui obişnuia să-l trimită 
să muncească pentru unii vechi prieteni. Tung Zgârcitul 
fusese unul din ei, şi Dunross îşi aminti îngrozitoarea vară 
pe care o petrecuse transpirând în subsolurile împuţite ale 
băncii din Macao a sindicatului, încercând să-l mulţumească 
pe mentorul său şi să nu plângă de furie la gândul a ceea ce 
trebuia el să îndure în timp ce toţi prietenii săi se jucau 
afară. Dar acum era bucuros că existase acea vară. 
Zgârcitul îl învățase multe despre bani - valoarea lor, cum 
să-i faci, cum să-i păstrezi, despre camătă, lăcomie şi rata 
chinezească obişnuită de împrumut, în timpurile bune, de 
2% pe lună. 

— Ia o garanţie de două ori mai mare decât ai nevoie, dar 
dacă nu poate să-ţi ofere nimic, atunci uită-te în ochii celui 


care împrumută, obişnuia să ţipe la el Zgârcitul. N-are 
garanţie, atunci evident îi iei o dobândă mai mare. Acum 
gândeşte-te, ai încredere în el? Poate da înapoi banii? E 
harnic sau e leneş? Uită-te la el, prostule, el e garanţia ta! 
cât de mult vrea el banii mei câştigaţi cu greu? Se istoveşte 
muncind? Dacă da, ce contează pentru el doi la sută pe lună 
- sau patru la sută? Nimic. Dar banii mei sunt cei ce-l vor 
face pe nenorocit bogat, dacă joss-ul lui e să fie bogat. Omul 
însuşi este garanţia de care ai nevoie! Dă-i oricât fiului unui 
om bogat dacă girează cu moştenirea lui şi vei avea averea 
tatălui - banii vor fi aruncaţi pe fete, dar ce-ţi pasă, sunt 
banii lui, nu ai tăi! Cum devii bogat? Strângi! Strângi bani, 
cumperi pământ cu o treime din ei, împrumuţi o treime şi 
păstrezi o treime lichizi. Împrumută numai persoanelor 
civilizate şi nu te încrede niciodată într-un quai loH. 
Chicotea el. 

Dunross îşi amintea foarte bine de bătrânul cu ochi reci, 
fără dinţi - un analfabet care nu ştia să citească şi să scrie 
decât trei caractere, cele ale numelui său - care avea o 
minte ca un computer, care ştia până la ultimul bănuţ cine 
ce-i datora şi când era scadenţa. Nimeni nu încercase 
vreodată să nu-şi achite datoriile, pentru că nu merita să 
trăieşti mereu hăituit. În vara aceea avea treisprezece ani şi 
se împrietenise cu Lando Mata. Atunci, ca şi acum, Mata era 
ca o fantomă, o prezenţă misterioasă care circula în sferele 
guvernamentale ale Macao-ului cum dorea, întotdeauna în 
umbră, abia văzut, abia cunoscut, un om ciudat care apărea 
şi dispărea după toane, lua ce-i plăcea, adunând averi 
inimaginabile cum şi când dorea. Chiar şi acum nu erau 
decât câţiva oameni care abia îi cunoşteau numele, iar pe el 
personal şi mai puţini. Nici măcar Dunross nu fusese 
niciodată în vila lui din Strada Fântânii Sparte, o clădire 
joasă şi întinsă, ascunsă în spatele porţilor de fier şi a 
zidurilor de piatră uriaşe care o înconjurau, nici măcar el 
nu ştia cu adevărat nimic despre el - de unde venea, cine îi 


erau părinţii, sau cum reuşise să pună mâna pe acele două 
monopoluri care valorau imens. 

— Îmi pare rău de bătrânul Zgârcit, spuse Dunross. A fost 
întotdeauna un ticălos dur, dar n-a fost mai dur cu mine 
decât cu propriii lui fii. 

— Da. E pe moarte. Joss. Şi n-am nici un sentiment pentru 
niciunul din urmaşii lui. Ca şi cei din familia Chin, vor fi 
bogaţi, toţi. Chiar Zeppelin, spuse cu un rânjet Lando Mata. 
Chiar Zeppelin va căpăta 50-75 de milioane dolari SUA. 

— Cristoase, când te gândeşti la toţi banii care ies din 
jocurile de noroc. 

Pleoapele lui Mala coborâră. 

— Să fac o schimbare? 

— Dacă vrei să laşi în umbra ta un monument, da. În acest 
moment sindicatul permite doar jocuri de noroc chinezeşti 
fan-tan, domino şi zaruri. Dacă noul grup ar fi modern, 
deschis spre schimbări şi ar modernizA. Dacă ar construi un 
nou cazinou mare, cu mese pentru ruletă, vingt-et-un, 
chemin-de-fer, chiar barbut american, toată Asia ar da 
năvală în Macao. 

— Ce şanse sunt ca Hong Kongul să legalizeze jocurile de 
noroc? 

— Niciuna - ştii mai bine decât mine că fără aur şi jocurile 
de noroc Macao ar dispărea, şi politica de baza a 
britanicilor şi a Hong Kongului e să împiedice ca asta să se 
întâmple. Noi avem cursele de cai, - voi aveţi mesele de joc. 
Dar cu proprietăţile astea moderne, hoteluri noi, jocuri noi, 
noi nave cu submersibile vei avea un venit atât de mare că 
va trebui să-ţi deschizi propria ta bancă. 

Lando Mata luă o foaie de hârtie, se uită la ea, apoi i-o 
întinse. 

— Aici sunt patru grupe de câte trei nume de persoane cu 
care am fi de acord să liciteze. Aş vrea părerea ta. 

Dunross nu se uită la listă. 

— Ai vrea să aleg grupul asupra căruia te-ai hotărât deja? 

Mata râse. 


— Ah, lan, mă cunoşti prea bine! Da, am ales grupul care 
va câştiga, dacă oferta va fi suficient de mare. 

— Ştie vreunul din grupuri că s-ar putea să-i iei ca 
parteneri? 

— Nu. 

— Dar Zgârcitul - şi familia Chin nu vor ceda uşor 
monopolul. 

— Dacă Zgârcitul moare înainte de licitaţie, un nou 
sindicat va hotărî. Dacă nu, va fi o altă schimbare, Dunross 
se uită la listă. Şi rămase cu gura căscată. Toate numele 
aparţineau unor chinezi cunoscuţi din Hong Kong şi Macao, 
toţi foarte bogaţi, unii cu un trecut ciudat. 

— Ei bine, cu toţii sunt foarte cunoscuţi, Lando. 

— Da. Pentru a câştiga o avere atât de mare, pentru a 
conduce un imperiu al jocurilor de noroc e nevoie de 
oameni pricepuţi. 

Dunross zâmbi şi el. 

— De acord. Atunci de ce eu nu sunt pe listă? 

— Renunţă într-o lună la Nobila Casă şi-ţi poţi forma 
propriul tău sindicat. Îţi garantez că oferta ta va câştiga. Eu 
iau patruzeci la sută. 

— Îmi pare rău, dar nu se poate, Lando. 

— Ai putea avea în zece ani o avere personală de 500 de 
milioane până la un miliard de dolari. 

Dunross ridică din umeri. 

— Ce-nseamnă banii? 

— Moh ching moh meng! N-ai bani n-ai viaţă! 

— Da, dar nu există suficienţi bani în lume care să mă facă 
să renunţ la Nobila Casă. Totuşi. Îţi propun ceva. Compania 
Struan se va ocupa de jocurile de noroc pentru tine, prin 
interpuşi. 

— Îmi pare rău, dar nu. Totul, sau nimic. 

— Am putea să o facem mai bine şi mai ieftin decât oricine, 
cu mai mult fler. 

— Dacă demisionezi. Totul sau nimic, tai-pan. 


Pe Dunross îl durea capul la gândul atâtor bani, dar auzi 
hotărârea din vocea lui Lando Mata. 

— E corect aşa. Îmi pare rău, nu sunt disponibil, spuse el. 

— Sunt sigur că tu, tu personal ai fi binevenit ca uN. Ca un 
consultant. 

— Dacă aleg grupul corect? 

— Poate, şi portughezul zâmbi. Ce zici? 

Dunross se întreba dacă să rişte să intre într-o astfel de 
asociere. Să faci parte din sindicatul jocurilor de noroc din 
Macao nu era acelaşi lucru cu a fi econom la Clubul de Turf. 

— Mă mai gândesc şi te anunţ. 

— Bine, lan, să-mi spui ce-ai hotărât în două zile, da? 

— S-a făcut. O să-mi spui care e oferta câştigătoare - dacă 
te hotărăşti să schimbi? 

— Un asociat sau un consultant ar trebui să ştie asta. 
Acum, încă ceva şi pe urmă trebuie să plec. Nu cred că o să- 
| mai vezi vreodată pe prietenul tău Tsu-yan; 

Dunross se uită uimit la el. 

— Ce? 

— M-a sunat din Taipe ieri dimineaţă, foarte agitat. M-a 
întrebat dacă pot să-i trimit un avion Catalina, să-l ia în 
secret. Mi-a spus că e urgent, o să-mi explice când ne 
vedem. Va veni direct la mine când ajunge, şi Mata ridică 
din umeri şi-şi examină unghiile cu manichiură perfectă. 
Tsu-yan e un vechi prieten, am mai găzduit vechi prieteni, 
aşa că am fost de acord cu zborul. N-a mai venit, lan. Oh, a 
sosit cu o barcă rapidă - omul meu îl aştepta la debarcader 
să-l ia, Mata ridică privirea. E aproape incredibil. Tsu-yan 
era îmbrăcat în haine zdrenţăroase şi împuţite de culi şi 
avea o pălărie de paie pe cap. A murmurat ceva că mă va 
vedea ceva mai târziu în seara aceea, a sărit în primul taxi 
şi a dispărut rapid, ca şi cum toţi diavolii erau pe urmele lui. 
Omul meu a rămas încremenit. 

— Nu te înşeli? Eşti sigur că el era? 

— Oh, da, Isu-yan e bine cunoscut - din fericire omul meu 
e portughez şi are iniţiativă. A pornit în urmărirea lui. Mi-a 


spus că taxiul lui Tsu-yan s-a îndreptat spre nord. Lângă 
Poarta Barierii taxiul s-a oprit şi Isu-yan a pornit-o pe jos, 
cât de repede putea fugi, şi a trecut în China. Omul meu a 
stat şi l-a privit cum fugea până la grănicerii aflaţi în partea 
comunistă şi apoi a dispărut în camera de gardă. 

Dunross îl privea pe Mata şi nu-i venea să creadă. Tsu-yan 
era unul dintre cei mai cunoscuţi capitalişti şi anti-comunişti 
din Hong Kong şi Taiwan. Înainte de căderea Continentului 
fusese aproape un mic dictator militar în zona Shanghai- 
ului. 

— Tsu-yan nu poate fi niciodată binevenit în China 
comunistă, spuse el. Niciodată! Trebuie să fie primul pe 
lista lor neagră. 

Mata ezită. 

— Doar dacă nu lucrează pentru ei. 

— Imposibil. 

— Orice e posibil în China. 

Douăzeci de etaje mai jos, Roger Crosse şi Brian Kwok 
coborau din maşina poliţiei, urmaţi de Rogert Armstrong, 
un agent din Serviciul Secret în civil îi întâmpină. 

— Dunross este încă în biroul lui, domnule. 

— Bun. 

Robert Armstrong rămase la intrare, iar ceilalţi doi se 
îndreptară spre lift. La etajul douăzeci coborâră. 

— Ah, bună seara, domnule, spuse Claudia, şi-i zâmbi lui 
Brian Kwok; Tung Zeppelin aştepta lângă telefon, se uită la 
poliţişti, brusc şocat, evident recunoscându-i. 

— Domnul Dunross mă aşteaptă, spuse Roger Crosse. 

— Da, domnule, ea apăsă pe butonul care făcea legătura 
cu sala de consiliu şi peste o clipă spuse: A sosit domnul 
Crosse, tai-pan. 

— Aşteaptă un minut, apoi invită-l înăuntru, Claudia, spuse 
Dunross, puse la loc receptorul şi se întoarse spre Mata. 
Crosse e aici. Dacă nu te prind la bancă diseară, te găsesc 
mâine dimineaţă. 


— Da. Sun. Te rog sună-mă, lan. Da. Vreau să discut 
câteva minute cu tine între patru ochi. Diseară sau mâine. 
— Diseară la nouă, spuse imediat Dunross. Sau oricând 

mâine. 

— Sună-mă la nouă. Sau mâine. Mulţumesc. 

Mata traversă încăpertea şi deschise o uşă abia vizibilă, 
camuflată ca o parte din bibliotecă. Uşa dădea într-un 
coridor secret, care cobora la etajul de dedesubt, închise 
uşa după el. Dunross se uită în urma sa gânditor. Mă întreb 
ce-o fi în mintea lui. Puse toate hârtiile şedinţei într-un 
sertar şi îl încuie, apoi se rezemă de spătar, în capul mesei, 
încercând să-şi adune gândurile, cu ochii pe uşă, inima 
bătându-i puţin mai repede. Telefonul sună şi el tresări. 

— Da? 

— Tată, spuse Adryon, repezită ca de obicei, scuză-mă că 
te întrerup; dar mama vrea să ştie la ce oră vii acasă la 
masă. 

— O să întârzii. Spune-i sa nu mă aştepte. O să mănânc 
ceva în drum. La ce oră te-ai întors aseară? întrebă el, 
amintindu-şi că-i auzise maşina cu puţin înainte de a se 
lumina. 

— Devreme, spuse ea, şi el vru să o certe, dar simţi tristeţe 
în glasul ei. 

— Ce s-a întâmplat, scumpa mea? 

— Nimic. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Nimic de fapt. Am avut o zi grozavă, am luat masa cu 
Linc Bartlett al tău - am mers la cumpărături, dar prostul 
ăla de Martin m-a tras în piept. 

— Ce? 

— Da. L-am aşteptam o afurisită de oră. Stabilisem să 
mergem să luăm ceaiul la V şi A, dar n-a apărut. Prost 
afurisit! 

Dunross se lumină la faţă. 

— Pur şi simplu nu te poţi baza pe anumite persoane, nu, 
Adryon? Auzi! Să te tragă în piept! Ce obrăznicie! îi spuse 


el, pe tonul grav cel mai potrivit momentului, încântat că 
Haply urma să-şi primească răsplata. 

— E un ticălos! Un ticălos nemaipomenit! 

Uşa se deschise. Crosse şi Brian Kwok intrară. Dădu din 
cap către ei, invitându-i înăuntru. Claudia închise uşa în 
urma lor. 

— Trebuie să te las, draga mea. Te iubesc, scumpa mea! 
Pa! puse receptorul jos. Bună seară, spuse el, liniştit acum. 

— Rapoartele, te rog, lan. 

— Sigur, dar mai întâi trebuie să mergem la guvernator. 

— Mai întâi, vreau dosarele alea. Crosse scoase mandatul, 
în timp ce Dunross ridică receptorul şi formă un număr. 
Aşteptă numai un moment. Bună seara, sir, inspectorul 
Crosse e aicl. Da, sir, îi întinse receptorul. Pentru tine. 

Crosse ezită, încruntat, apoi îl luă. 

— Inspectorul Crosse, spuse el, ascultă o clipă. Da, sir. 
Bine, sir, şi închise telefonul. Ei, ce şmecherie mai pui la 
cale? 

— Niciuna. Sunt doar prudent. 

Crosse îi arătă mandatul. 

— Dacă nu capăt rapoartele, sunt autorizat de Londra să-ţi 
aduc aceasta la cunoştinţă azi la ora 18, cu guvernator sau 
fără. 

Dunross îl privi la fel de încruntat. 

— Te rog s-o faci. 

— Te-am înştiinţat, Ian Struan Dunross! Regret, dar eşti 
arestat! 

Dunross îşi împinse puţin bărbia înainte. 

— Bine. Dar mai întâi, pe Dumnezeu, vom merge la 
guvernator! 

Ora 18.20. 

Tai-panul şi Roger Crosse traversau aleea cu pietriş alb 
către intrarea principală a Palatului Guvernatorului. Brian 
Kwok rămăsese lângă maşina poliţiei. Uşa se deschise şi 
tânărul în uniforma marinei regale îi salută politicos, apoi îi 
conduse într-o minunată antecameră. Excelenţa sa Sir 


Geoffrey Allison, D. S. O., O. B.E.*, era un bărbat blond- 
roşcat, aproape de 60 de ani, elegant, cu voce blândă, dar 
foarte dur. Stătea la un birou vechi şi îi privea. 

— Bună seara, spuse el liniştit şi le făcu semn să se aşeze. 
(Tânărul marinar ieşi din încăpere şi închise uşa). Se pare 
că avem o problemă, Roger. lan are în proprietatea lui ceva 
ce îi aparţine în mod legal şi nu vrea să ţi-o dea - pe care tu 
o vrei. 

— O vreau în mod legal, sir. Am împuternicirea Londrei pe 
baza Legii Secretului de Stat, 

— Da, ştiu asta, Roger. Am vorbit acum o oră cu ministrul. 
El a spus, şi eu sunt de acord, că nu-l putem aresta pe lan şi 
răscoli Nobila Casă aşa, cât ai clipi. Asta într-adevăr nu s-ar 
cuveni, şi nici n-ar fi foarte înţelept, oricât de mult am vrea 
noi să obţinem dosarele AMG. Şi, la fel, nu s-ar cuveni şi nici 
n-ar fi înţelept să le dobândim prin acţiuni de capă şi spadă 
- ca să zic aşa. Nu? 

*D.5..0. 

— Distinguished Service Order, şi O. B. E. 

— Officer of the British Empire. 

— Cu colaborarea lui lan nimic din toate acestea nu ar fi 
necesare, spuse Crosse. l-am arătat că guvernul Majestății 
sale s-a implicat total. Se pare că pur şi simplu nu înţelege, 
sir. Ar trebui să colaboreze. 

— Sunt de acord. La fel a spus şi ministrul. Evident, când 
lan a venit aici azi-dimineaţă mi-a explicat într-adevăr 
motivele lui pentru care este atât dE. Atât de prudent., aş 
putea spune motive întemeiate! Şi ministrul este de acord, 
şi ochii lui cenuşii deveniră pătrunzători. Exact, cine este 
agentul comunist bine ascuns din poliţia mea? Cine sunt 
spionii Sevrin? 

Urmă o tăcere prelungă. 

— Nu ştiu, sir. 

— Atunci fii drăguţ şi află cât se poate de repede. Ian a fost 
amabil şi m-a lăsat să citesc raportul AMG pe care l-ai 
interceptat în mod corect, şi guvernatorul se schimbă la 


faţă pe când cită din raport „. Această informaţie trebuie 
transmisă personal inspectorului de poliţie sau 
guvernatorului dacă sunt consideraţi loiali.” Cerule! Ce se- 
ntâmplă în lumea asta? 

— Nu ştiu, sir. 

— Ei bine, ar trebui să ştii, Roger. Da, şi guvernatorul îi 
privi atent. Acum, spionul ăsta. Ce fel de om ar putea să fie? 

— Dumneavoastră, eu, Dunross, Havergill, Armstrong - 
oricine, spuse imediat Crosse. Dar cu o trăsătură specifică 
cred că ăsta e atât de ascuns încât probabil a uitat aproape 
cine este cu adevărat, sau care sunt adevăratele lui loialităţi 
şi interese politice. Trebuie să fie cu totul special - ca toţi 
cei din Sevrin, şi bărbatul acela tras la faţă se uită la 
Dunross. Trebuie să fie cu zotul special - verificările şi 
bilanţurile agenţilor din Serviciul Secret sunt într-adevăr 
foarte bune, ca şi cele făcute de CIA, dar habar n-am avut 
de Sevrin până acum. 

— Cum ai de gând să-l prinzi? întrebă Dunross. 

— Cum ai de gând să-ţi prinzi spionul din compania 
Struan? 

— N-am idee! şi se întrebă: ar putea fi spionul Sevrin cel 
care ne-a trădat secretele lui Bartlett? Dacă are o funcţie 
înaltă, e unul din cei şapte - toţi de neconceput. 

— Asta-i, spuse Crosse. Toţi de neconceput, dar unule 
spion. Dacă prindem unul, am putea scoate de la el numele 
celorlalţi, dacă le ştie, şi ceilalţi doi îngheţară la auzul 
duşmăniei calme din vocea lui. Dar, ca să-l prindem, cineva 
trebuie să facă o greşeală, sau noi să avem puţin noroc. 

Guvernatorul se gândi puţin. Apoi spuse: 

— lan m-a asigurat că nu e nimic în rapoartele anterioare 
care să dea vreun nume - sau vreun indiciu. Deci celelalte 
rapoarte nu ne-ar putea ajuta imediat. 

— Ar putea, sir, în alte domenii. 

— Ştiu! Cuvintele sunară calm dar spuneau „Iaci din gură, 
stai jos şi aşteaptă să termin”, Sir Geoffrey lăsă tăcerea să 
plutească un moment în cameră. 


— Deci se pare că problema noastră e doar să-i cerem lui 
lan să coopereze. Repet, sunt de acord că precauţia lui este 
justificată, şi faţa i se înăspri. Philby, Burgess şi Maclean ne- 
au dat o lecţie minunată. Trebuie să vă mărturisesc că, de 
câte ori vorbesc cu Londra, mă întreb dacă nu cumva 
vorbesc cu alt afurisit de trădător, îşi suflă nasul într-o 
batistă. Ei bine, ajunge Ian, fii te rog amabil şi spune-i lui 
Roger în ce condiţii îi vei da copiile AMG. 

— Le voi înmâna, personal, şefului, sau adjunctului biroului 
MI-6 sau MI-7, cu condiţia să am garantarea în scris a 
Excelenței Sale că cel căruia i le dau este întradevăr ceea 
ce pretinde că este. 

— Ministrul este de acord, sir? 

— Dacă tu eşti de acord, Roger, din nou tonul era politicos, 
dar se ghicea în el îndemnul „Ai face bine să fii de acord, 
Roger”. 

— Foarte bine, sir. Domnul Sinders a fost de acord cu 
planul? 

— Va fi aici vineri, cu voia transporturilor aeriene. 

— Da, sir, Roger Crosse se uită la Dunross. Atunci ar fi mai 
bine să ţin eu rapoartele până atunci. Poţi să-mi dai un 
pachet sigi. 

Dunross clătină din cap în semn de nu. 

— Sunt în siguranţă până le voi înmâna eu. 

Crosse dădu şi el din cap. 

— Nu. Dacă noi ştim, probabil că şi alţii ştiu. Ceilalţi nu 
sunt atât de cinstiţi ca noi. Trebuie să ştim unde sunt - ar fi 
bine să punem un paznic permanent. 

Sir Geoffrey aprobă dând din cap. 

— E corect, nu, lan? 

Dunross se gândi o clipă. 

— Bine. Le-am pus într-un seif în subsolurile băncii 
Victoria; gâtul lui Crosse se înroşi când Dunross scoase o 
cheie şi o puse pe birou, numerele erau şterse cu grijă. 
Există aproape o sută de seifuri acolo. Numai eu ştiu 
numărul. Aceasta e singura cheie. Dacă vreţi s-o păstraţi, 


Sir Geoffrey. Atuncl. Ei bine, mai mult de-atât nu pot face 
pentru a evita riscurile. 

— Roger? 

— Da, domnule. Dacă sunteţi de acord. 

— Într-adevăr sunt în siguranţă acolo. Sigur că nu e posibil 
să fie toate sparte. Bun, deci totu-i stabilit. lan, mandatul 
este anulat. Promiţi, lan, să i le înmânezi lui Sinders în 
momentul în care soseşte? Privirea îi deveni din nou 
pătrunzătoare. Să ştii că mi-am dat toată osteneala să obţin 
asta. 

— Da, sir, 

— Bun. Atunci aşa rămâne. Încă nimic despre bietul John 
Chen, Roger? 

— Nu, domnule, încercăm totul. 

— Groaznică treabă. lan, ce-i toată povestea asta cu Ho- 
Pak? Chiar au necazuri? 

— Da, domnule. 

— Vor da faliment? 

— Nu ştiu. Se spune că da. 

— Îngrozitor. Nu-mi place deloc. Foarte prost pentru 
imaginea noastră. Şi afacerea cu Par-Con? 

— Pare bună. Sper să am un raport favorabil pentru 
dumneavoastră săptămâna viitoare, sir. 

— Excelent. Nu ne-ar strica aici nişte firme americane 
mari, zâmbi. Înţeleg că fata e uluitoare! Apropo, delegaţia 
parlamentară sindicală soseşte mâine de la Pekin. Îi voi 
primi joi - evident, vii şi tu. 

— Da, sir. Va fi o masă numai de bărbaţi? 

— Da, bună idee. 

— O să-i invit la curse sâmbătă - ce iese în plus poate 
merge în rezervele băncii, sir. 

— Bun. Mulţumesc, lan. Roger, vrei să mai rămâi o clipă? 

Dunross se ridică, dădu mâna cu ei şi plecă. Deşi venise cu 
Crosse în maşina poliţiei, Rolls-ul lui îl aştepta. Brian Kwok 
îl opri. 

— Care-i treaba, lan? 


— Mi s-a cerut să-l las pe şeful tău să-ţi spună. 

— Corect. Mai întârzie? 

— Nu ştiu. Totu-i în regulă, Brian. Nu-ţi face probleme. 
Cred că am rezolvat problema corect. 

— Sper. Îmi pare răU. Afurisită treabă. 

— Da, Dunross se aşeză pe bancheta din spate în Silver 
Cloud. Golden Ferry, spuse el scurt. 

Sir Geoffrey turnă vin de Xeres în două superbe cupe de 
porțelan subţire. 

— Afacerea asta AMG mă cam sperie, Roger, spuse el. Mă 
tem că încă nu m-am obişnuit cu perfidia, trădarea şi 
ticăloşiile la care poate ajunge duşmanul - chiar după atâta 
timp. 

Sir Geoffrey fusese în corpul diplomatic toată viaţa, cu 
excepţia anilor de război când servise ca ofiţer de stat 
major în armata britanică. Vorbea rusa, mandarina, 
franceza şi italiana. 

— E îngrozitor. 

— Da, sir, Crosse îl privi. Sunteţi sigur că puteţi avea 
încredere în lan? 

— Vineri nu vei avea nevoie de acordul Londrei pentru a 
acţiona. Ai ordonanța consiliului. Vineri le luăm. 

— Da, sir. Crosse primi cupa de porțelan, şi avu 
simţământul că fragilitatea ei îl stâânjeneşte. Mulţumesc, 
sir. 

— Îţi sugerez să pui doi oameni în permanenţă în subsolul 
băncii, unul din Serviciul Secret şi unul din Departamentul 
de investigaţii criminale, şi altul în civil să-l urmărească pe 
tai-pan - evident, discret. 

— O să aranjez cu banca înainte să plec. Pe el l-am pus 
deja sub urmărire discretă. 

— Ai făcut-o deja? 

— Cu el? Da, sir. M-am gândit că o să se folosească de 
situaţie în folosul lui. lan e un tip foarte şmecher. De fapt, 
tai-panul Nobilei Case nu e niciodată prost. 


— Nu. Noroc! Ciocniră uşor paharele, clinchetul 
porţelanului sună minunat. Tai-panul acesta este cel mai 
bun dintre toţi cei cu care am avut de-a face. 

— A spus lan că ar fi recitit recent toate rapoartele, 
domnule? Aseară, de pildă? 

Sir Geoffrey se încruntă; reamintindu-şi conversaţia din 
acea dimineaţă. 

— Nu cred. Stai puţin, a spuS. A spus exact: „Când am citit 
prima dată rapoartele m-am gândit că unele din ideile lui 
AMG erau exagerate. Dar acum - acum că ela murit, mi-am 
schimbat părerea.” Asta ar putea să însemne că le-a citit 
din nou recent. De ce? 

Crosse examina în lumină cupa fină de porțelan. 

— Am auzit de multe ori spunându-se că are o memorie 
remarcabilă. Dacă dosarele din subsolul băncii sunt de 
neatinS. Ei bine, n-aş vrea ca KGB-ul să fie tentat să pună 
mâna pe el. 

— Dumnezeule, doar nu crezi că ar putea fi atât de proşti? 
Tai-panul? 

— Depinde ce importanţă acordă ei acestor rapoarte, sir, 
spuse Crosse calm. Poate că urmărirea noastră ar trebui să 
fie pe faţă - asta i-ar speria în cazul în care s-ar fi gândit la 
aşa ceva. Aţi vrea să-i spuneţi dumneavoastră despre asta, 
sir? 

— Sigur, sir Geoffrey notă ceva în agenda sa. Bună idee. 
Afurisită treabă. Ar putea Vârcolacil. Ar putea fi vreo 
legătură între traficul de arme şi răpirea lui John Chen? 

— Nu ştiu, sir. Nu încă. Armstrong şi Brian Kwok se ocupă 
de acest caz. Dacă există vreo legătură o vor descoperi! 
privi lumina soarelui la apus reflectată în transparenţa pală, 
albăstrie a porţelanului ce părea să mărească strălucirea 
aurie a vinului sec. Interesant acest joc de culori. 

— Da. Sunt T'ang Ying - numite aşa după directorul 
Fabricii Imperiale din 1736, împăratului Ch'en Leung, de 
fapt, sir Geoffrey ridică privirea spre Crosse. Un spion bine 
ascuns în poliţia mea, în Ministerul Britanic al Coloniilor, în 


Departamentul meu de Finanţe, baza navală, banca 
Victoria, compania de telefoane, şi chiar Nobila Casă. Ar 
putea să ne paralizeze şi să creeze mari probleme în relaţia 
noastră cu China comunistă. 

— Da, sir, Crosse privi cu atenţie cupa. Pare imposibil să 
fie atât de subţire. N-am mai văzut niciodată o asemenea 
cupă. 

— Eşti colecţionar? 

— Nu, sir. Mă tem că nu ştiu nimic despre ele. 

— Sunt cupele mele preferate, Roger, foarte rare. Se 
numesc t'o tiai - fără consistenţă. Atât de subţiri încât 
smalţurile, cel interior şi cel exterior, par să se atingă. 

— Aproape că mi-e teamă s-o şi ţin în mână. 

— Oh, sunt destul de rezistente. Delicate, desigur, dar 
rezistente. Cine ar putea fi Arthur? 

Crosse oftă. 

— Nu e nici un indiciu în acest raport. Niciunul. L-am citit 
de cincizeci de ori. Trebuie să fie ceva în celelalte, 
indiferent ce crede Dunross. 

— Posibil. 

Cupa delicată părea să-l fascineze pe Crosse. 

— Porţelanul este o argilă, nu? 

— Da. Dar tipul acesta e făcut dintr-un amestec de două 
argile, Roger, caolin - după districtul deluros Kingtehchen 
unde se găseşte - şi pan tun tse, aşa numitele micile blocuri 
albe de piatră. Chinezii le numesc carnea şi sângele 
porţelanului. Sir Geoffrey se duse până la masa acoperită 
cu piele, bogat împodobită, ce servea drept bar, şi aduse 
carafa, avea cam 20 de centimetri înălţime şi era 
translucidă, aproape transparentă. Albastrul este şi el 
remarcabil. Când obiectul este aproape uscat, este suflat 
praf de cobalt pe porțelan cu o ţeavă de bambus. De fapt 
culoarea este făcută din mii de punctişoare minuscule de 
albastru. Apoi este smălţuit şi ars la aproape 1300 de 
grade. 


O puse înapoi pe bar, mulţumit că i-a atins şi i-a privit 
desăvârşirea. 

— Remarcabil. 

— A existat întotdeauna un Edict Imperial împotriva 
exportului lor. Noi, quai loh, aveam dreptul numai la obiecte 
făcute din hua shih, piatră alunecoasă, sau tun ni - lut 
pentru cărămizi, se uită din nou la cupa sa, cu o privire de 
cunoscător. Geniul care a făcut-o câştigă probabil 100 de 
dolari pe an. 

— Poate că i se dădea prea mult, spuse Crosse, şi amândoi 
zâmbiră. 

— Poate. 

— O să-l găsesc pe Arthur, sir, şi pe ceilalţi. Fiţi sigur de 
asta! 

— Mă tem că n-am încotro, Roger. Aşa am stabilit cu 
ministrul. Va trebui să-l informez pe primul ministru - şi pe 
şefii de stat major. 

— Atunci informaţiile vor trebui să treacă prin tot felul de 
mâini şi guri şi nu se poate ca duşmanul să nu afle că 
suntem pe urmele lui. 

— Da. Aşa că va trebui să lucrăm repede. Ţi-am cumpărat 
o păsuire de patru zile, Roger. Ministrul nu va acţiona în 
nici un fel în acest răgaz. 

— Aţi cumpărat, sir? 

— Vorbind la figurat. În viaţă toţi primim şi dăm chitanţe - 
chiar şi în corpul diplomatic. 

— Da, sir. Mulţumesc. 

— Nimic despre Bartlelt şi domnişoara Casey? 

— Nu, sir. Rosemont şi Langan au cerut dosare la zi. Se 
pare că există o oarecare legătură între Bartlett şi 
Banastasio - încă nu suntem siguri de natura ei. Şi el şi 
domnişoara Icholok au fost la Moscova luna trecută. 

— Ah! sir Geoffrey umplu din nou cupele. Ce-ai făcut cu 
individul ăla amărât, Voranski? 

— I-am trimis trupul înapoi la vasul lui, sir, şi Crosse îi 
spuse pe scurt despre întâlnirea sa cu Rosemont şi Langan 


şi despre fotografii. 

— Ce noroc! Verii noştri devin din ce în ce mai isteţi, spuse 
guvernatorul. Ai face bine să-i găseşti pe asasini înaintea 
KGB-ului - sau a CIA, nu? 

— Am pus deja oameni în jurul casei. Cum apar, punem 
mâna pe ei. O să-i ţinem bineînţeles închişi, fără posibilitate 
de comunicare între ei. Am întărit paza în jurul lui Ivanov. 
Nimeni nu va mai scăpa din plasă. V-o promit. Niciunul. 

— Bun. Comisarul a spus că a cerut şi celor din 
Departamentul de investigaţii criminale să fie în alertă, sir 
Geoffrey se gândi o clipă. O să trimit o notă secretarului că 
nu te vei conforma punctului 1-4 a. Legătura americană din 
Londra va fi cu siguranţă foarte nemulțumită, dar în situaţia 
actuală, cum ai putea să te conformezi? 

— Dacă îmi permiteţi, sir, poate ar fi mai bine să-i cerem să 
nu menţioneze că nu avem încă rapoartele, sir. Şi 
informaţia asta ar putea ajunge unde nu trebuie. Să lăsăm 
totul aşa, cât se poate. 

— Da, sunt de acord, guvernatorul sorbi din vin. E multă 
înţelepciune în politica de laissez-faire, nu? 

— Da, sir. 

Sir Geoffrey se uită la ceas. 

— O să-i telefonez peste câteva minute, să-l prind înainte 
de masă. Bun. Dar există o problemă pe care n-o pot lăsa. 
Ivanov. Azi dimineaţă am auzit de la intermediarul nostru 
neoficial că Pekin-ul priveşte cu mare nelinişte prezenţa 
acestui vas aici. 

Reprezentantul neoficial al Republicii Populare Chineze în 
Hong Kong şi al conducătorilor comunişti era considerat a fi 
unul dintre vicepreşedinţii Băncii Chinei, banca centrală a 
Chinei prin care treceau toată valuta şi toate milioanele de 
dolari americani obţinute prin furnizarea bunurilor de larg 
consum şi aproape toată hrana şi apa Hong Kongului. 
Marea Britanie susţinuse întotdeauna, în mod prostesc, că 
Hong Kongul era pământ britanic, o Colonie a Coroanei. În 
toată istoria Hong Kongului, din 1841 încoace, Marea 


Britanie nu îngăduise niciodată ca un reprezentant chinez 
oficial să locuiască în Colonie. Niciodată. 

— S-a abătut din drum ca să-mi vorbească de Ivanov, 
continuă Sir Geoffrey, şi a vrut să sublinieze marea 
nemulţumire a Pekin-ului că există aici un vas spion sovietic. 
Mi-a sugerat chiar să mă gândesc dacă n-ar fi înţelept să-i 
cer să plece. La urma urmelor, a spus el, am auzit că unul 
din spionii KGB-ului care se dădea drept marinar chiar a 
fost omorât aici. I-am mulţumit pentru grijă şi i-am spus că- 
mi voi anunţa superiorii - la timpul potrivit, sir Geoffrey mai 
sorbi din vin. În mod ciudat, nu a părut deranjat de 
existenţa aici a port-avionului nuclear. 

— Ciudat într-adevăr! spuse Crosse la fel de surprins. 

— Să indice oare asta o altă schimbare politică - o 
schimbare clară şi importantă de politică externă, o dorinţă 
de pace cu Statele Unite? Nu pot să cred asta. Totul indică 
o ură patologică faţă de America, guvernatorul oftă şi 
umplu din nou cupele. Dacă se aude că Sevrin există, că 
suntem subminaţi aici. Dumnezeule atotputernic, vor avea 
un acces de furie, şi pe bună dreptate! 

— Vom găsi trădătorii, sir, fiţi liniştit. Îi vom găsi. 

— Oare? Mă întreb, sir Geoffrey se aşeză lângă fereastră şi 
se uită afară, la gazonul perfect tuns, la grădina 
englezească, la arbuşti şi straturi de flori, totul înconjurat 
de zidul alb, înalt, la apusul de soare frumos soţia lui tăia 
flori, rătăcind printre straturile din capătul grădinii, urmată 
de un grădinar chinez, posomorât şi dezaprobator. Erau 
căsătoriţi de treizeci de ani şi aveau trei copii, acum toţi 
căsătoriţi şi ei, erau mulţumiţi împreună şi se înțelegeau 
bine. Întotdeauna trădători, spuse el trist. Sovieticii sunt 
experţi în folosirea lor. E atât de uşor pentru trădătorii din 
Sevrin să se agite, să împrăştie ici şi colo puţină otravă, atât 
de uşor să neliniştească China, biata Chină care oricum este 
xenofobă! Oh, cât de uşor putem fi puşi în pericol aici! Şi, 
ce-i mai rău, cine e spionul vostru? Spionul din poliţie? 


Trebuie să fie cel puţin inspector şef ca să aibă acces la 
informaţiile acelea. 

— Habar n-am. Dacă aş fi avut, ar fi fost de mult 
neutralizat. 

— Ce-ai de gând să faci cu guvernatorul Jen şi cu agenţii 
lui naţionali secreţi? 

— Am de gând să-i las în pace - îi ştim de luni de zile. E 
mult mai bine să-i lăsăm pe agenţii străini cunoscuţi să 
rămână aici decât să ne chinuim să-i descoperim pe 
înlocuitorii lor. 

— Sunt de acord - ar fi cu siguranţă toţi înlocuiţi. Ai lor, şi 
ai noştri. E trist, atât de trist! O facem noi, şi o fac şi ei. Atât 
de trist şi atât de stupid - lumea asta e un paradis, ar putea 
fi un paradis. 

O albină băzâăi în ferestrele boltite, apoi zbură din nou în 
grădină când sir Geoffrey dădu perdeaua deoparte. 

— Ministrul mi-a cerut să mă asigur că parlamentarii care 
ne vizitează - delegaţia noastră economică ce se întoarce 
mâine din China - vor beneficia de o securitate optimă, 
legală, dar cu discreţie totală. 

— Da, sir. Înţeleg. 

— Se pare că unul sau doi dintre ei ar putea fi viitori 
miniştri dacă o să câştige Partidul Laburist. Ar fi bine dacă 
i-am impresiona în mod plăcut. 

— Credeţi că au vreo şansă data viitoare laburiştii? 

— Nu comentez asemenea probleme, Roger, vocea 
guvernatorului era fermă, şi marcată de reproş. Nu mă 
interesează politica de partid - eu o reprezint pe 
Majestatea Sa Regina - dar, personal, chiar doresc ca unii 
dintre extremiştii lor să plece şi să ne lase cu sistemul 
nostru pentru că e clar că mare parte din filosofia lor 
socialistă de stânga nu are nici o legătură cu modul nostru 
englezesc de viaţă, vocea lui sir Geoffrey se înăspri. E foarte 
clar că unii dintre ei îl ajută pe duşman - de bună voie sau 
păcăliţi. Pentru că tot suntem aici, constituie vreunul din 
invitaţii noştri un risc? 


— Depinde ce înţelegeţi prin asta, sir. Doi sunt sindicalişti 
de stânga mărunți, extremişti gălăgioşi - Robin Grey şi 
Lochin Donald McLean. MclLean face paradă de admiraţia 
lui pentru Partidul Comunist. Este printre primii pe lista 
noastră de socialişti. Toţi ceilalţi socialişti sunt moderați. 
Membrii conservatori sunt moderați, din clase de mijloc, 
foşti militari. Unul e destul de imperialist, reprezentantul 
Partidului Liberal, Hugh Guthrie. 

— Şi extremiştii? Tot foşti militari? 

— MclLean a fost miner, sau cel puţin tatăl lui a fost. 
Aproape toată viaţa a fost reprezentantul muncitorilor şi 
sindicalist în minele scoțiene. Robin Grey a fost în armată, 
căpitan la infanterie. 

Sir Geoffrey ridică privirea. 

— Nu se întâmplă prea des ca foştii căpitani să fie 
sindicalişti, extremişti zgomotoşi, nu? 

— Nu, sir. Crosse sorbi din vin, apreciindu-i savoarea, 
bucurându-se mai mult de ceea ce ştia. Şi nici să se 
înrudească cu un tai-pan. 

— Ce? 

— Sora lui Robin Grey este Penelope Dunross. 

— Dumnezeule! sir Geoffrey se uită mirat la el. Eşti sigur? 

— Da, sir. 

— Dar de ce n-a spus, de ce n-a spus lan nimic până acum? 

— Nu ştiu, sir. Poate-i e ruşine cu el. Domnul Grey este în 
mod sigur cu totul diferit de doamna Dunross. 

— Dar. La naiba, eşti sigur? 

— Da, sir. De fapt, Brian Kwrok a descoperit legătura între 
ei. Întâmplător. Parlamentarii au trebuit să dea datele 
personale obişnuite ca să obţină viza pentru China, data 
naşterii, profesiune, rude apropiate etc. Brian făcea o 
verificare obişnuită ca să fie sigur că toate vizele erau în 
ordine, pentru a evita orice probleme la graniţă. Brian a 
observat întâmplător că domnul Grey scrisese „soră, 
Penelope Grey” la rude apropiate, cu o adresă, Castelul 
Avisyard în Ayrr. Brian şi-a adus aminte că aceasta era 


adresa din ţară a familiei Dunross, Crosse îşi scoase 
portţigaretul de argint. Vă deranjează dacă fumez, sir? 

— Nu, te rog. 

— Mulţumesc. Asta s-a întâmplat acum vreo lună. Am 
socotit faptul destul de important ca Brian să obţină mai 
multe informaţii. Ne-a luat destul de puţin timp ca să 
stabilim cu certitudine că doamna Dunross este într-adevăr 
sora lui şi cea mai apropiată rudă. Din câte ştim acum, 
doamna Dunross s-a certat cu fratele ei imediat după 
război. Căpitanul Grey a fost prizonier de război la Changi, 
prins la Singapore în 1942. S-a întors acasă la sfârşitul 
anului 1945 - părinţii lor fuseseră omorâţi în 
bombardamentul asupra Londrei în '43. Ea era deja 
căsătorită cu Dunross atunci - se căsătoriseră în 1943, 
domnule, chiar după ce el fusese doborât - ea era WAAF. 
Ştim că fratele şi sora s-au întâlnit când Grey a fost eliberat. 
Din câte am aflat, nu s-au mai întâlnit niciodată. Sigur, 
oricum nu e treaba noastră, dar cearta trebuie că a fost. 

Crosse se opri când se auzi un ciocănit discret în uşă şi sir 
Geoffrey strigă supărat. 

— Da? 

Uşa se deschise. 

— Mă scuzaţi, sir, spuse politicos aghiotantul său, Lady 
Allison m-a rugat să vă spun că a venit apa. 

— Oh, minunat! Mulţumesc, uşa se închise. Crosse se 
ridică imediat, dar guvernatorul îi făcu semn să se aşeze la 
loc. Nu, te rog termină, Roger. Câteva minute nu mai 
contează, deşi trebuie să mărturisesc că nu mai am 
răbdare. Vrei să faci un duş înainte de a pleca? 

— Mulţumesc, sir, dar avem rezervoarele noastre proprii 
de apă la secţia de poliţie. 

— Oh, da, am uitat. Continuă. Ce spuneal. Cearta? 

— Cearta trebuie că a fost destul de serioasă pentru că se 
pare că a fost definitivă. Un prieten apropiat al lui Grey i-a 
spus unuia dintre oamenii noştri acum câteva zile că, din 


câte ştia el, Robin Grey nu mai avea rude în viaţă. Probabil 
că-ntr-adevăr se urăsc foarte tare. 

Sir Geoffrey se uită la cupa sa fără să o vadă. Îşi aminti 
brusc propria sa copilărie nenorocită şi cum îşi urâse tatăl, 
atât de mult încât timp de treizeci de ani nu-l sunase, nu-i 
scrisese şi când a fost pe moarte anul trecut nu s-a obosit să 
se ducă la el să se împace cu omul care îi dăduse viaţă. 

— Oamenii se poartă îngrozitor unul cu altul, murmură el 
trist. Ştiu. Da. E uşor să te cerţi în familie. Şi upoi, când e 
prea târziu, o regreţi, da, o regreţi cu adevărat. Oamenii se 
poartă îngrozitor unul cu altul. 

Crosse privea şi asculta, lăsându-l să vorbească fără şir, 
lăsându-l să-şi deschidă sufletul, atent să nu facă nici un 
gest care să-l distragă, dorind să-i cunoască secretele, 
tainele ascunse cu grijă. Ca şi Alan Medford Grant, Crosse 
colecţiona secrete. Afurisit să fie ticălosul ăla şi 
blestematele lui de rapoarte! Blestemat fie Dunross şi 
ticăloşiile lui! Cum Dumnezeu să pun mâna pe rapoartele 
alea înaintea lui Sinders? Sir Geoffrey privea în gol. Apoi 
apa gâlgâi vesel undeva în ţevile din pereţi şi el îşi reveni, îl 
văzu pe Crosse privindu-l. 

— Hm, gândeam cu voce tare! Prost obicei pentru un 
guvernator, nu? 

Crosse zâmbi, dar nu se lăsă păcălit. 

— Sir? 

— Bine. Aşa cum spuneai, nu e treaba noastră. 

Guvernatorul îşi termină hotărât paharul şi Crosse ştiu că 
întrevederea se terminase. Se ridică. 

— Mulţumesc, sir. 

Când rămase singur, guvernatorul oftă. Se gândi o clipă, 
apoi ridică telefonul direct şi îi dădu operatorului numărul 
de-acasă din Londra al ministrului. 

— Sunt Geoffrey Allison. Pot vorbi cu el, vă rog? 

— Bună, Geoffrey! 

— Bună ziua, sir. locmai am vorbit cu Roger. M-a asigurat 
că locul de depozitare şi Dunross vor fi păziţi foarte bine. 


Domnul Sinders a plecat? 

— Va fi acolo vineri. Bănuiesc că accidentul nefericit al 
acelui marinar nu a avut urmări? 

— Nu, sir. Totul pare a fi sub control. 

— Primul ministru era foarte îngrijorat. 

— Da, sir, guvernatorul adăugă în legătură cu 1-4 A. Poate 
n-ar trebui să spunem încă nimic prietenilor noştri. 

— Au luat deja legătura cu mine. Erau supărător de iritaţi. 
La fel şi oamenii noştri. Bine, Geoffrey. Din fericire 
săptămâna asta avem un weekend lung, aşa că o să-i 
informez luni şi o să redactez observaţiile lui atunci. 

— Mulţumesc, sir. 

— Geoffrey, senatorul acela american care este acum la 
voi. Cred că ar trebui călăuzit. 

Guvernatorul se încruntă. Călăuzit era un cod între ei doi, 
însemnând „supravegheat cu mare atenţie'. Senatorul Wilf 
Tillman, un aspirant la preşedenţie, vizita Hong Kongul în 
drum spre Saigon, într-o acţiune de documentare 
înconjurată de multă publicitate. 

— Ma voi ocupa de asta cum încheiem convorbirea. Mai e 
ceva, sir? întrebă el, nerăbdător să facă baie. 

— Nu, trimite-mi doar o notă personală despre programul 
senatorului, program era un alt cod care însemna 
furnizarea de informaţii detailate Ministerului Britanic al 
Coloniilor. Când ai timp. 

— Îl veţi avea pe birou vineri. 

— Mulţumesc, Geoffrey. Vorbim mâine la ora obişnuită. 

Legătura se întrerupse. Guvernatorul închise telefonul 
gânditor. Conversaţia lor a fost probabil înregistrată în 
grabă şi, la ambele capete ascultată pe îndelete. Chiar şi 
aşa erau prudenţi. Ştiau că duşmanul are cel mai modern şi 
sofisticat echipaiment de ascultare din lume. Pentru o 
convorbire sau întâlnire cu adevărat secretă s-ar fi dus în 
camera de beton ca o celulă din subsol, în permanenţă 
păzită, care era verificată meticulos în fiecare săptămână 


de experţii în securitate pentru posibile instalaţii 
electronice de ascultare. 

Afurisită pacoste, gândi sir Geoffrey. Afurisită pacoste 
toată această afacere gen capă şi spadă! Roger? De 
necrezut, dar chiar şi aşa, a existat odată un Philby. 

Ora 18.20. 

Căpitanul Gregori Suslev făcu cu mâna degajat spre 
poliţiştii aflaţi la poarta şantierului naval din Kawloon, cei 
doi detectivi în civil care-l urmăreau aflându-se în spatele 
său, la 50 de metri. Era, îmbrăcat în haine civile, bine 
croite, şi rămase o clipă lângă bordură, privind traficul, apoi 
făcu semn unui taxi care trecea. Taxiul demară şi un mic 
Jaguar gri, cu sergentul Lee din Departamentul de 
investigaţii criminale şi un alt civil din acelaşi departament 
la volan, îl urmă imediat. 

Taxiul intră în traficul intens de pe Chatham Road şi merse 
spre sud, de-a lungul liniei ferate, apoi coti spre vest pe 
Salisbury Road în extremitatea sudică a Kowloon-ului, 
depăşi staţia terminus de cale ferată, lângă ultima saţie a 
Golden Ferry-ului. Acolo se opri. Suslev plăti şoferului şi 
urcă în fugă treptele hotelului Victoria şi Albert. Sergentul 
Lee îl urmă, pe când celălalt detectiv parca Jaguarul 
poliţiei. 

Suslev intră cu paşi mari, degajat, şi rămase pentru o clipă 
în holul mare, aglomerat, cu tavan înalt, frumos ornamentat 
cu ventilatoare demodate învârtindu-se deasupra capetelor, 
şi căută în multitudinea de mese una liberă. Întreaga 
încăpere era însufleţită de clinchetul cuburilor de gheaţă în 
pahare şi de discuţii. Majoritatea europeni. Câteva cupluri 
de chinezi. Suslev rătăci printre oameni, găsi o masă, ceru 
cu glas puternic o vodcă dublă, se aşeză şi începu să-şi 
citească ziarul. În clipa următoare fata era în picioare lângă 
el. 

— Bună, spuse ea. 

— Ginny, daragaia, spuse el luminându-se la faţă şi o 
îmbrăşiţă, ridicându-i în aer picioarele micuţe, spre 


dezaprobarea şocată a tuturor femeilor din încăpere şi 
invidia ascunsă a tuturor bărbaţilor. A trecut mult timp de 
când nu ne-am văzut, golubcik. 

— Aiiiiaaa, spuse ea cu o mişcare a capului, şi păru-i scurti 
se învolbură, apoi se aşeză, conştientă de priviri, 
bucurându-se de ele, urându-le. Tu târziu. De ce tu ţinut la 
mine aşteptat? Nu place la o doamnă aştepte în Victoria 
singură, heya! 

— Ai dreptate, golubcik! Suslev scoase un pachet subţire şi 
i-l dădu, radios. Uite, tocmai de la Vladivostok! 

— Oh! Cum mulţumesc la tine? 

Ginny Fu avea douăzeci şi opt de ani şi lucra aproape în 
fiecare noapte la Barul Beţivilor Veseli, într-o alee din Mong 
Kok, cam o jumătate de milă spre nord. În unele nopţi se 
ducea la salonul de dans Good Luck. De cele mai multe ori 
ziua stătea în locul prietenelor ei în spatele tejghelelor din 
magazin atunci când ele erau cu vreun client. Dinţi albi, 
ochi negri, păr negru, strălucitor şi piele aurie, cheongsam- 
ul ei strident colorat era crăpat până sus pe coapsele lungi, 
îmbrăcate în ciorapi. Se uită emoţionată la cadou. 

— Oh, mulţumesc, Gregori, mulţumesc foarte mult! 

Îl puse în poşeta ei mare şi îi zâmbi. Apoi ochii i se 
îndreptară către chelnerul care venea cu vodca lui Suslev, 
cu acel dispreţ deschis pe care îl aveau toţi chinezii pentru 
tinerele chinezoaice care stăteau la masă cu gquai loh. Ele 
evident că trebuia să fie prostituate de cea mai joasă speţă 
- cine altcineva ar sta la masă cu un quai loh într-un local 
public, şi mai ales în holul hotelului Victoria? Puse jos 
băutura cu o insolenţă studiată şi o privi. 

— Dew neh loh moh pe toate lăturile de porci de strămoşi 
ai tăi, şuieră ea într-o cantoneză ordinară. Soţul meu de aici 
este un 489, în poliţie şi dacă-i spun doar un cuvânt o să-ţi 
smulgă alunele alea mărunte pe care tu le numeşti boaşe 
din trupul tău scârbos după ce-ţi termini treaba aici la 
noapte. 

Chelnerul se albi. 


— Ce? 

— Ceai fierbinte! Adă-mi un păcătos de ceai fierbinte şi 
dacă scuipi în el o să-i spun bărbatului meu să-ţi înnoade 
paiul ăla pe care tu-l numeşti Lujerul tău Minunat! 

Chelnerul dispăru. 

— Ce i-ai spus? întrebă Suslev, înțelegând doar câteva 
cuvinte din cantoneză, deşi vorbea foarte bine engleza. 

Ginny Fu zâmbi dulce. 

— l-am cerut doar aduce ceai, ştia că acum chelnerul va 
scuipa în ceaiul ei, sau, mai probabil, pentru siguranţă, îl va 
ruga pe un prieten să o facă, aşa că n-o să-l bea şi asta îl va 
face să-şi piardă şi mai mult cinstea obrazului. Câine 
împuţit! Data viitoare nu place întâlnit aici, mult oameni 
scârbos, spuse ea arogantă, uitându-se în jur, apoi îşi încreţi 
nasul către un grup de englezoaice între două vârste care 
se uitau la ea. Prea mult persoană împuţită, adăugă ea cu 
voce tare, scuturându-şi din nou părul, şi chicoti în sinea sa 
văzându-le că roşesc şi-şi întorc privirea. Cadoul ăsta, 
Gregy. Mulţumesc aşa foarte! 

— Un fleac, spuse Suslev. Ştia că nu va deschide pachetul 
acum - sau în prezenţa lui - ceea ce era un obicei chinezesc 
foarte bun şi înţelept, atunci, dacă nu-i plăcea darul sau era 
dezamăgită sau blestema cu voce tare că ceea ce primise 
nu era bun ca mărime, sau culoare, sau înjura zgârcenia, 
ori prostul gust al celui ce i-l dăruise, atunci el nu putea să- 
şi piardă cinstea obrazului, şi nici ea nu putea să şi-o 
piardă. Foarte înţelept! 

— Ce? 

— Nimic. 

— Tu arată bine. 

— Şi tu. 

Trecuseră trei luni de la ultima lui vizită şi deşi iubita lui 
din Vladivostok era o eurasiatică, din mamă rusoaică albă şi 
tată chinez, îi plăcea mult Ginny Fu. 

— Gregy, spuse ea, apoi în şoaptă, cu un zâmbet ştrengar: 
Termină băutură. Începem vacanţă! Am vodcă. Am alte 


lucruri! 

EI îi zâmbi. 

— Sigur că ai, golubcik! 

— Câte zi ai? 

— Cel puţin trei, dar. 

— Oh! încercă ea să-şi ascundă dezamăgirea. 

—. Trebuie să mă întorc la vasul meu. Avem noaptea asta, 
cea mai mare parte din ea, şi mâine, şi toată noaptea de 
mâine. Şi stelele vor străluci! 

— Trei luni timp lung, Gregy! 

— O să mă întorc curând. 

— Da, Ginny Fu îşi alungă dezamăgirea şi deveni din nou 
practică. Termină băutură şi plecăm! îl văzu pe chelner 
venind grăbit cu ceaiul ei, ochii ei îl sfredeliră pe când 
aşeza ceaiul pe masă. Hm! E clar că e rece şi nu e proaspăt! 
spuse ea scârbită. Cine sunt eu? O bucată împuţită de carne 
de câine de diavol străin? Nu, sunt o persoană civilizată din 
Cele Patru Provincii care pentru că tatăl ei cel bogat şi-a 
pierdut toţi banii la jocurile de noroc, a fost vândută de el 
drept concubină pentru a deveni Doamna Numărul Doi 
pentru acest şef de poliţie al diavolilor străini! Aşa că poţi să 
te pişi în pălărie! 

Se ridică. Chelnerul se dădu un pas înapoi. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Suslev. 

— Nu plăteşte pentru ceaiuri, Gregy. Nu fierbinte! spuse 
ea cu aroganță. Nu da bacşiş! 

Suslev plăti totuşi şi ea îl luă de braţ şi ieşiră împreună, 
urmăriţi de toate privirile. Îşi ţinea capul sus, dar în sinea ei 
ura privirile tuturor chinezilor, chiar şi cea a tânărului băiat 
de serviciu care deschise rigid uşa - leit fratelui ei mai mic 
pentru a cărui hrană şi şcoală plătea ea. 

Dunross urca scările. Îi lăsă să treacă, cu o clipire amuzată 
în ochi, apoi băiatul de la uşă se lumină la faţă şi se înclină 
politicos în faţa lui. Se îndreptă către telefonul interior. Fu 
observat de mulţi şi ochii îl urmăriră. Ocoli un grup de 
turişti încărcaţi cu aparate de fotografiat şi îi observă pe 


Jacques deville şi soţia sa Susanne la o masă într-un colţ. 
Amândoi stăteau rigizi, privind fix la paharele din faţa lor. 
Dunross dădu din cap, amuzat şi plictisit. Bietul Jacques 
fusese iarăşi prins şi ea răsucea în vechea rană noua 
infidelitate. Joss! Parcă-l auzea pe bătrânul Chen-chen 
râzând. „Viaţa bărbatului e suferinţă, tinere lan! Da, este 
eternul yin războindu-se cu yang-ul nostru oh, atât de 
vulnerabil.” 

În mod normal Dunross s-ar fi făcut că nu-i vede, şi i-ar fi 
lăsat singuri, dar instinctul îi spuse altceva. 

— Bună Jacques, Susanne. Ce mai faceţi? 

— Oh, bună, bună, tai-pan, şi Jacques deville se ridică 
politicos. Nu vrei să stai cu noi? 

— Nu, mulţumesc, nu pot, apoi văzu cât de mare era 
suferinţa prietenului său şi-şi aduse aminte de accidentul de 
maşină din Franţa; Avril, fiica lui Jacques, şi soţul ei! Ce s-a 
întâmplat? Dar exact! spuse Dunross aşa cum ar fi spus un 
conducător, aşteptând un răspuns imediat. 

Jacques ezită. Apoi spuse: 

— Exact, tai-pan, am veşti de la Avril. A telefonat de la 
Cannes chiar când plecam de la birou. Ea, ea a spus: „Iatl. 
Tati, Borge a murit. Mă auzi? De două zile încerc să dau de 
tinE. A fost frontal, şi celălalt, celălalt om a fost. Borge al 
meu a muril. Mă auzi?” Vocea lui Jacques era plată. Apoi 
legătura s-a întrerupt. Ştim că e în spital la Cannes. M-am 
gândit că e mai bine ca Susanne să plece imediat. Cursa ei 
s-a amânat aşa cĂ. Aşa că aşteptăm aici. Cineva încearcă să 
prindă legătura cu Cannes, dar n-am prea mari speranţe. 

— Dumnezeule, îmi pare rău, spuse Dunross, încercând să 
scape de strângerea de inimă pe care o avu la gândul că în 
locul lui Avril putea fi Adryon. Avril nu avea decât douăzeci 
de ani, iar Borge Escary fusese un tânăr minunat. Fuseseră 
căsătoriţi numai un an şi jumătate şi asta era prima lor 
vacanţă după naşterea primului fiu. La ce oră e cursa? 

— La ora opt. 


— Susanne, vrei să avem noi grijă de copil? Jacques, de ce 
nu pleci şi tu - o să am eu grijă de tot aici. 

— Nu, spuse Jacques. Mulţumesc, dar nu. E mai bine să se 
ducă Susanne. O s-o aducă ea pe Avril acasă. 

— Da, spuse Susanne, şi Dunross observă că părea mai 
mică. Le avem pe amah E. E mai bine să fiu doar eu, tai- 
pan. Merci, dar nu, aşa e cel mai bine. Lacrimile îi curgeau 
pe obraji. Nu e cinstit, nu, nu e. Borge era un băiat atât de 
drăguţ! 

— Da, Susanne. O să-i spun lui Penn să treacă pe la voi în 
fiecare zi, aşa că nu-ţi face probleme, vom avea grijă de 
copil, şi de Jacques. Dunross îi cântări cu privirea pe 
amândoi, era sigur că Jacques era stăpân pe sine, bun, 
gândi el, apoi spuse, ca un ordin: Jacques, după ce Susanne 
urcă în avion întoarce-te la birou. Trimite un telex omului 
nostru din Marsilia. Spune-i să rezerve un apartament la 
Capitol, să o aştepte cu o maşină şi zece mii de dolari în 
franci. Spune-i din partea mea că trebuie să fie la dispoziţia 
ei tot timpul cât stă acolo. Să mă sune mâine cu un raport 
complet asupra stării lui Avril, accident, cine conducea şi 
cine era celălalt şofer. 

— Da, tai-pan. 

— Eşti sigur că totul e în ordine? 

Jacques zâmbi forţat. 

— Oui. Merci, mon ami. 

— De rien. Îmi pare atât de rău, Susanne - sună cu taxă 
inversă dacă te putem ajuta cu ceva. 

Se îndepărtă. Omul nostru din Marsilia este bun, îşi spuse 
el. Va avea grijă de tot. Şi Jacques e un om de fier. M-am 
gândit la tot? Da, cred că da. Pentru moment e rezolvat. 
Dumnezeu să le apere pe Adryon şi Glenna şi Duncan şi 
Penn, îşi spuse. Şi pe Kathy, şi pe toţi ceilalţi. Şi pe mine - 
până ce Nobila Casă va fi în siguranţă. Se uită la ceas. Era 
exact 6.30. Ridică un telefon interior. 

— Cu domnul Bartlett, vă rog. 

O clipă aşteptă, apoi auzi vocea lui Casey. 


— Alo! 

— Ah, bună, Ciranoush, spuse Dunross. Vrei, te rog, să-i 
spui că sunt în hol? 

— Oh, bună, sigur! Nu vrei să urci? Noi suntem. 

— De ce nu coborâţi voi? M-am gândit că, dacă nu sunteţi 
prea ocupați, v-aş lua cu mine la o întâlnire - ar putea fi 
interesantă pentru voi. Am putea mânca pe urmă, dacă 
sunteţi liberi. 

— Mi-ar place. Stai să vorbesc cu Linc. 

O auzi repetând ce-i spusese el şi se gândi la pariul lui cu 
Claudia. E imposibil ca cei doi să nu fie amanți, îşi spuse el, 
sau să nu fi fost amanți, trăind atât de aproape unul de 
celălalt. N-ar fi normal! 

— Coborâm imediat, tai-pan! simţi zâmbetul din vocea ei 
când închise telefonul. 

Primul Şef de Sală se învârtea acum pe lângă el, aşteptând 
rara onoare de a-i ţine scaunul tai-panului. Fusese anunţat 
de Al Doilea Şef de Sală în momentul în care se află că 
Dunross se apropia de uşa de intrare. Numele lui era Pok 
DupăAmiază, un bărbat cărunt, maiestuos, şi-şi conducea 
oamenii cu un bici din bambus. 

— Ah, Onorate Domn, ce plăcere, spuse bătrânul în 
cantoneză, şi se înclină respectuos. Ai mâncat azi orez? 
aceasta era o modalitate politicoasă de a spune în chineză 
bună ziua, bună seara, sau ce mai faci. 

— Da, mulţumesc, Frate Mai Mare, răspunse Dunross, îl 
ştia de mic pe Pok După-Amiază; din câte îşi amintea, din 
totdeauna Pok După-Amiază fusese şeful de sală în holul 
hotelului de la ora 12 până la 6 seara, şi de multe ori, când 
Dunross era copil, trimis cu vreun comision aici, după ce 
încasase vreo bătaie, cu palma sau cu biciul, bătrânul îl 
aşeza la o masă într-un colţ, îi aducea pe furiş o prăjitură, îl 
mângâia cu blândeţe pe cap şi nu-i cerea niciodată bani. 
Arăţi înfloritor! 

— Mulţumesc, tai-pan. Ah, şi tu arăţi foarte sănătos! Dar 
încă ai un singur fiu! Nu crezi că e timpul ca onorata ta 


Supremă Doamnă să-ţi găsească o a doua soţie? 

Zâmbiră amândoi. 

— Urmează-mă, te rog, spuse bătrânul plin de importanţă 
şi-l conduse către cea mai bună masă care apăruse ca 
printr-un miracol într-un spaţiu larg, privilegiat, unde se 
aflau patru chelneri energici care înghesuiseră alţi 
consumatori şi mese pentru a face loc, acum stăteau toţi 
drept, aproape nemişcaţi, cu faţa strălucind. 

— Ca de obicei, domnule? întrebă chelnerul care servea 
vinul. Am o sticlă din '52. 

— Perfect, spuse Dunross, ştiind că era acel La Doucette 
care îi plăcea atât de mult. Ar fi preferat ceai, dar era o 
chestiune de cinstea obrazului să accepte vinul. Sticla era 
deja acolo, într-o frapieră cu gheaţă. Îi aştept pe domnul 
Bartlett şi domnişoara Tcholok. 

Imediat un alt chelner se îndreptă spre lift pentru a-i 
aştepta. 

— Dacă mai doriţi ceva, vă rog, chemaţi-mă. 

Pok După-Amiază se înclină şi se îndepărtă, fiecare chelner 
din încăpere simțindu-se nervos, conştient de prezenţa lui. 
Dunross se aşeză şi îi observă pe Peter şi Fleur Marlowe 
încercând să stăpânească două fetiţe drăgălaşe şi 
gălăgioase de patru şi opt ani, oftă şi-i mulţumi Domnului că 
fetele lui trecuseră de acea vârstă. În timp ce sorbea din 
vin, savurându-l, îl văzu pe bătrânul Willie 'Tusk uitându-se 
spre el şi făcându-i cu mâna. Îi răspunse. 

Când era un copil, obişnuia să vină din Hong Kong de trei 
sau patru ori pe săptămână cu probleme de afaceri pentru 
Tusk de la bătrânul Sir Ross Struan, tatăl lui Alastair - sau, 
de cele mai multe ori, erau cereri din partea tatălui său 
care, ani de zile, condusese sectorul de afaceri externe al 
Nobilei Case. Din când în când Tusk servea Nobila Casă în 
domeniile în care se pricepea orice avea legătură cu 
scoaterea a ceva din Tailanda, Burma sau Malaya şi 
trimiterea acestui ceva cu vaporul oriunde, doar cu puţin 
h'eung yau şi rata lui comercială de 7,50/0. 


— Pentru ce e jumătatea de procent, Unchiule Tusk? îşi 
aminti el că îl întrebase într-o zi, uitându-se cu atenţie în 
sus spre bărbatul pe care acum îl depăşea cu mult în 
înălţime. 

— Ăştia sunt banii mei de fetiţe, tinere Ian. 

— Ce sunt banii de fetiţe? 

— Sunt nişte bani de buzunar în plus pentru a-i da la 
fetiţe, la doamnele care-ţi plac. 

— Dar de ce dai bani doamnelor? 

— Ei, asta e o poveste lungă, puştiule. 

Dunross zâmbi în sinea lui. Da, o poveste foarte lungă. 
Această parte a educaţiei sale avusese diferiţi profesori, 
unii buni, unii foarte buni, şi unii proşti. Bătrânul Unchi 
Chen-chen îi aranjase prima întâlnire cu o femeie când avea 
paisprezece ani. 

— Oh, chiar vorbeşti serios, Unchiule Chen-chen? 

— Da, dar nu trebuie să spui nimănui, altfel taică-tău mă 
omoară! Hm, continuase bătrânul cel drăguţ, tatăl tău ar fi 
trebuit să aranjeze asta, sau să-mi spună mie s-o aranjez, 
dar nu contează. Acum, cân. 

— Dar când, cânbD. Oh, eşti sigur? Vreau să spun cât, cât 
trebuie să plătesc şi când. Unchiule Chen-chen? Când? 
Adică înainte saU. Sau după sau când? Asta nu ştiu eu. 

— Nu ştii multe! Încă nu ştii când să vorbeşti şi când nu! 
Cum pot să te învăţ dacă vorbeşti? Am eu toată ziua la 
dispoziţie? 

— Nu, sir. 

— Eeee, spusese bătrânul Chen-chen, cu zâmbetul lui larg, 
eeee, dar ce norocos eşti! Prima dată într-o Splendidă 
Strâmtoare! Va fi prima dată, nu? Spune drept! 

— AăĂ. Ei bine, ăăă, ei binE. Ăăă, da. 

— Bun. 

Abia mulţi ani mai târziu descoperise Dunross că unele din 
cele mai vestite bordeluri din Hong Kong şi Macao licitaseră 
în secret pentru privilegiul de a-l iniţia în arta dragostei pe 
un viitor tai-pan şi urmaş al însuşi Diavolului cu Ochi Verzi. 


În afară de cinstea obrazului pe care bordelul ar fi câştigat- 
o pentru multe generaţii, pentru faptul că fusese ales de 
compradorul Nobilei Case, ar fi fost de asemenea un mare 
joss şi pentru doamna aleasă. Prima Sevă, chiar şi cea a 
celui mai neînsemnat personaj, era un elixir de nepreţuită 
valoare - la fel cum, se spunea în învăţăturile chinezeşti, 
seva yin-ului unei fecioare era la fel de preţuită şi de 
căutată pentru reîntinerirea yang-ului. 

— Sfinte Dumnezeule, Unchiule Chen-chen! explodase el. 
E adevărat? Chiar m-ai vândut? Vrei să-mi spui că m-ai 
vândut unui afurisit de bordel? Pe mine? 

— Bineînţeles. Bătrânul îşi ridicase privirea către el, şi 
chicotise îndelung, țintuit acum la pat în marea casă a 
familiei Chen de pe creasta Punctului de Observaţie al lui 
Struan, aproape orb şi pe moarte, dar împăcându-se uşor şi 
mulţumit de sine. Cine ţi-a spus, cine, eh? Eh, tinere lan? 

Tusk, un văduv, care frecventa saloanele de dans şi 
barurile şi bordelurile, fusese cel căruia i se spusese 
povestea, ca o legendă, de către una din mama-san, care 
auzise că era un obicei în Nobila Casă ca compradorul lor 
să aranjeze prima iniţiere pentru urmaşii Diavolului cu Ochi 
Verzi Struan. „Da, bătrâne, îi spusese 'Tusk, Dirk Struan i-a 
spus lui Sir Gordon Chen, tatăl bătrânului Chen-chen, că-şi 
va arunca Ochiul lui cel Rău asupra Casei Chen dacă ei nu 
aleg bine.” „Aiurea”, îi spusese Dunross lui Tusk, care 
continuase, jignit, să-i spună că nu făcea decât să 
reproducă o legendă care intrase deja în folclorul Hong 
Kongului, şi, aiurea sau nu, lan bătrâne, primul tău regulat 
i-a adus bătrânului mii de dolari Hong Kong! 

— A fost o chestie groaznică, unchiule Chen-chen! 

— De ce? A fost o licitaţie foarte profitabilă. Pe tine nu te-a 
costat nimic, şi ţi-a făcut o deosebită placere. Pe mine nu m- 
a costat nimic, şi mi-a adus 20.000 dolari Hong Kong. 
Bordelul fetei a câştigat multă cinste a obrazului, şi fata la 
fel. Pe ea nu a costat-o nimic, şi i-a oferit timp de mulţi ani o 


imensă clientelă care voia să se bucure de calităţile 
deosebite ale Primei tale alegeri! 

Jad Elegant fusese numele sub care o cunoscuse. Avea 22 
de ani şi era foarte pricepută, o profesionistă încă de când 
fusese vândută bordelului de către părinţii ei, când avea 
doar 12 ani. Bordelul se numea Casa celor O Mie de Plăceri. 
Jad Elegant era dulce şi blândă - când voia, şi o adevărată 
zgripţuroaică, când voia. Se îndrăgostise nebuneşte de ea, 
şi relaţia lor durase două vacanțe de vară, când venea 
acasă de la internat din Anglia, căci aceasta fusese perioada 
pe care o aranjase, prin contract, Chen-chen. În ziua când 
se întorsese acasă în cea de-a treia vacanţă de vară se 
grăbise să se ducă la bordel dar ea dispăruse. Chiar şi acum 
Dunross îşi amintea cât de nenorocit se simţise, când 
încercase să o găsească. Dar fata nu lăsase nici o urmă. 

— Ce s-a întâmplat cu ea, unchiule Chen-chen? Ce s-a 
întâmplat, zău? 

Bătrânul oftă, obosit acum, în patul lui uriaş. 

— Era timpul să plece. E foarte uşor întotdeauna pentru 
un tânăr să-i dăruiască prea mult unei fete, prea mult timp, 
prea multe gânduri. Era timpul să plecE. Acum puteai alege 
singur şi trebuia să te gândeşti la bordel, şi nu la ea. Oh, nu 
încerca să-ţi ascunzi dorinţa, te înţeleg, oh, cum te înţeleg! 
Nu-ţi face probleme, a fost bine plătită, fiul meu, n-ai avut 
copii cu ea. 

— Unde e acum? 

— S-a dus în Taiwan. Am avut grijă să aibă suficienţi bani 
să-şi deschidă propriul ei bordel, a spus că asta dorea să 
facă şi. Înțelegerea noastră includea cumpărarea 
contractului ei cu bordelul. Asta m-a costat, oare 5. Sau 
10.000? Nu-mi aduc aminte, sunt obosit acum. Trebuie să 
dorm puţin. Întoarce-te, te rog, mâine, fiul meu. 

Dunross sorbi din vin, şi-şi aduse aminte. A fost singura 
dată când Chen-chen m-a numit „fiul meu”, îşi spuse el. Ce 
bătrân minunat! Aş vrea să fiu tot atât de înţelept ca el, şi 
demn de el. Chen-chen murise o săptămână mai târziu. 


Funeraliile lui fuseseră cele mai grandioase din câte văzuse 
Hong Kongul, cu o mie de bocitoare profesioniste şi tobe 
urmând sicriul către cimitir. Femei îmbrăcate în alb 
fuseseră plătite să meargă în urma sicriului, tânguindu-se 
cu voce tare către Ceruri, rugându-i pe zei să uşureze 
drumul spiritului acestui mare om câtre Neant sau 
renaştere, sau orice se întâmplă cu spiritele celor morţi. 
Chen-Chen trecuse în mod oficial la creştinism, aşa că i se 
făcuseră două slujbe, pentru siguranţă, una creştină, 
cealaltă budistă. 

— Bună, tai-pan! 

Casey era lângă el cu Linc Bartlett alături. Zâmbeau 
amândoi, deşi amândoi păreau puţin obosiţi. 

Îi salută şi Casey comandă un whisky cu sifon, iar Linc o 
bere. 

— Ai avut o zi bună? 

— Şi bună şi rea, spuse el după un moment de tăcere. Voi? 

— Ocupaţi, dar nu ne plângem, spuse ea. Juristul vostru, 
Dawson, a contramandat azi-dimineaţă întâlnirea - a 
amânat-o pentru mâine la prânz. Restul zilei am stat pe 
telefon şi telex cu America, pentru a organiza treburile. 
Serviciul e foarte bun aici, e un hotel grozav. Suntem gata 
să ne îndeplinim clauzele din contract. 

— Bun. Cred că voi veni şi eu la întâlnirea cu Dawson, 
spuse Dunross. Asta va grăbi lucrurile. O să-l rog să vină la 
companie. Îţi trimit maşina la 11.30. 

— Nu e nevoie, tai-pan. Ştiu drumul cu feribotul, spuse ea. 
Am mers cu el în după-amiaza asta. Cei mai bine cheltuiţi 
cinci cenți din viaţa mea. Cum de aveţi tarife atât de mici? 

— Am transportat patruzeci şi şapte de milioane de 
pasageri anul trecut, şi Dunross se uită la Bartlett. Vii 
mâine la întâlnire? 

— Doar dacă ai nevoie de mine în mod special, spuse el 
imediat. Casey se ocupă la început de toate problemele 
legale. Ea ştie ce vrem, iar Seymour Steigler III vine cu 
Pan-Amul joi - el e principalul nostru consilier şi jurist fiscal. 


EI va rezolva toate punctele cu juriştii voştri, ca să putem 
semna în şapte zile fără probleme. 

— Excelent. 

Un chelner zâmbitor, respectuos, le aduse băuturile şi 
umplu din nou paharul lui Dunross. Când rămaseră singuri, 
Casey spuse pe un ton calm: 

— 'Tai-pan, cu navele tale. Vrei o înţelegere separată 
pentru ele? Dacă juriştii le trec în contract, n-o să mai fie un 
secret. Cum să facem să rămână secret? 

— O să întocmesc, eu documentul şi o să-l confirm prin 
pecetea noastră. Asta îl va face legal şi obligatoriu. lar 
înţelegerea rămâne secretă, doar între noi trei, nu? 

— Pecete, Ian? întrebă Bartlett. 

— Da, echivalentul unei ştampile, şi Dunross scoase o 
cutiuţă din bambus, subţire şi prelungă, de doi inci lungime 
şi jumătate de inci lăţime şi-i culisă capacul bine fixat, 
scoase pecetea aflată în cutia căptuşită cu mătase stacojie şi 
le-o arătă, era făcută din fildeş, pe faţa inferioară erau 
sculptate în relief câteva caractere chinezeşti. Asta e 
pecetea mea personală - sculpturile sunt făcute de mână 
aşa că e aproape imposibil de falsificat. Se introduce 
capătul ăsta, în tuş. (tuşul era roşu şi aproape solid, aşezat 
cu grijă în compartimentul său într-o extremitate a cutiei). 
Şi se imprimă apoi pe hârtie. De multe ori în Hong Kong nu 
se semnează documentele, se pune doar o pecete pe ele. 
Majoritatea nu sunt legale fără pecete. Pecetea e la fel ca 
asta, doar puţin mai mare. 

— Ce înseamnă caracterele? între Casey. 

— Sunt un joc de cuvinte despre numele meu şi strămoşul 
meu. Cuvânt cu cuvânt înseamnă ilustrul tăiş ascuţit din 
nobilele mări verzi. Joc de cuvinte despre Diavolul cu Ochi 
Verzi, cum era numit Dirk, Nobila Casă, şi dirk - pumnal, 
Dunross zâmbi şi o puse la locul ei. Are alte înţelesuri - cel 
aparent este „tai-pan al Nobilei Case”. În chineză., se 
întoarse la sunetul unui clopoțel de bicicletă, băiatul de 
serviciu trecea printre oameni ţinând ridicată pe un băţ o 


tăbliță pe care erau trecute numele celor căutaţi la telefon, 
nu ei figurau pe tăbliță, şi continuă. În scrierea chinezească 
există întotdeauna diferite nivele ale sensurilor. De aceea 
este limba asta atât de complexă şi de interesantă. 

Casey îşi făcea vânt cu un meniu. Era cald în încăpere deşi 
ventilatoarele din tavan produceau o adiere uşoară, îşi 
scoase un şerveţel şi-şi tamponă nasul. 

— Întotdeauna este atâta umezeală? întrebă ea. 

Dunross zâmbi şi răspunse: 

— Azi e relativ uscat. Uneori e o umiditate de nouăzeci şi 
nouăzeci şi cinci la sută săptămâni în şir. loamna şi 
primăvara sunt cele mai bune perioade aici. Iulie, august şi 
septembrie sunt foarte calde şi umede. Deşi acum se 
prevăd ploi. S-ar putea chiar să avem şi un taifun. Am auzit 
la radio că în sud-est se formează o depresiune tropicală. 
Da. Dacă avem noroc va ploua. Încă nu se raţionalizează 
apa la V Şi A, nu? 

— Nu, spuse Bartlett, dar după ce am văzut găleţile aseară 
la tine, nu cred că vei mai socoti apa un lucru banal. 

— Nici eu, spuse Casey. Trebuie să fie îngrozitor de greu 
fără apă. 

— Oh, te obişnuieşti. Apropo, propunerea mea în legătură 
cu documentul te satisface? îl întrebă Dunross pe Bartlett, 
dorind problema rezolvată şi nemulţumit cu el însuşi că 
fusese obligat să întrebe, se amuză întristat când observă 
că Bartlett ezită o fracțiune de secundă şi-i aruncă o privire 
imperceptibilă lui Casey înainte de a răspunde. 

— Sigur, lan, continuă Bartlett, i-am cerut lui Forrester - 
şeful departamentului nostru, spume poliuretanice - să vină 
cu acelaşi avion. M-am gândit că am putea porni toată 
afacerea. Nu are rost să aşteptăm până avem documentele 
oficiale semnate, nu? 

— Nu, Dunross se gândi o clipă, apoi se hotări să-şi verifice 
teoria. 

— Atât de priceput e? 

— Foarte priceput. 


— Charlie Forrester ştie tot ceea ce trebuie ştiut despre 
spuma de poliuretan - producere, livrare şi vânzare, 
adăugă Casey. 

— Bun, Dunross se întoarse către Bartlett şi spuse cu 
inocenţă: N-ai vrea să-l luăm în Taipe? Văzu o fulgerare în 
ochii americanului şi ştiu că avusese dreptate. (Simte-te 
prost, ticălosule, îşi zise el, nu i-ai spus încă. N-am uitat cât 
mi-ai dat de furcă aseară, cu toate informaţiile tale secrete. 
Ia ieşi din asta cu obrazul nepătat.) 

— În timp ce noi jucăm golf, sau facem altceva, o să-i 
aranjez lui Forrester o întâlnire eu experţii mei - poate 
verifica amplasamentele posibile şi poate pune treaba asta 
pe roate. 

— Bună idee, spuse Bartlett, fără a se simţi deloc prost, şi 
părerea lui Dunross despre el se îmbunătăţi. 

— Taipe? Taipe în Taiwan? întrebă Casey emoţionată. 
Mergem în 'Taipe? Când? 

— Duminică după-amiază, spuse Bartlett calm. Mergem 
pentru câteva zile, Ian şi. 

— Perfect, Linc, spuse ea zâmbind. În timp ce voi jucaţi 
golf, eu pot verifica lucrurile cu Charlie. Care-i handicapul 
tău, tai-pan? 

— Zece, răspunse Dunross, şi pentru ca Linc Bartlett o ştia 
sunt sigur că şi tu o ştii. 

Ea râse. 

— Uitasem statistica asta vitală. Al meu e paisprezece într- 
o zi foarte bună. 

— Cu una sau două lovituri în plus sau în minus? 

— Sigur. Femeile trişează la golf ca şi bărbaţii. 

— Da? 

— Da. Dar, spre deosebire de bărbaţi, ele trişează pentru 
a-şi micşora handicapul. Un handicap e un simbol al 
poziţiei, nu? Cu cât e mai mic scorul cu atât e mai înaltă 
poziţia! De obicei femeile nu pariază mai mult de câţiva 
dolari, aşa că un handicap mic nu e deosebit de important, 
doar pentru cinstea obrazului. Bărbaţii? l-am văzut 


trimițând în mod deliberat în teren accidentat pentru a 
căpăta alte două lovituri, dacă erau într-o rundă tensionată, 
care le-ar scădea handicapul cu un punct. Desigur, asta 
numai dacă nu jucau acea rundă pe bani. Care-i miza între 
perechile voastre? 

— 500 de dolari Hong Kong. 

Ea fluieră. 

— Poarta? 

— Dumnezeule, nu, spuse Bartlett. Jocul. 

— Chiar şi aşa, cred că ar fi mai bine ca acum doar să 
chibiţez. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Dunross. 

— Să privesc. Dacă nu sunt atentă, Linc va miza în joc 
partea mea din Par-Con. 

Zâmbetul ei îi încălzi pe amândoi şi apoi, pentru că 
Dunross îl făcuse în mod deliberat pe Bartlett să cadă în 
cursă, se hotărî să-l scoată din ea. 

— E o idee grozavă, Casey, spuse el, privind-o atent. Dar, 
gândindu-mă mai bine, poate ar fi preferabil ca tu şi 
Forrester să vă ocupați de Hong Kong înainte de Taipe - 
acesta va fi cea mai mare piaţă a noastră. lar dacă juristul 
vostru soseşte joi, poate ai vrea să fii cu el aici, şi se uită 
direct la Bartlett, o adevărată imagine a nevinovăţiei. Dacă 
vrei să contramandăm plecarea, e în regulă, aveţi suficient 
timp să mergeţi şi la Iaipe altă dată. Dar eu trebuie să mă 
duc acum. 

— Nu, spuse Bartlett. Casey, tu te ocupi de toate 
problemele de aici. Seymour va avea nevoie de ajutorul tău. 
Voi face acum un tur preliminar şi apoi vom putea merge 
împreună altă dată. 

Ea sorbi din pahar şi-şi păstră expresia calmă. Deci nu 
sunt invitată, eh? gândi ea, iritată. 

— Plecaţi duminică? 

— Da, spuse Dunross, sigur că tertipul îi reuşise, nesimţind 
nici o schimbare la ea. Duminică după-amiază. Dimineaţă s- 
ar putea să fac alpinism, aşa că mai devreme nu pot. 


— Alpinism? Vrei să spui că te caţeri pe munţi, tai-pan? 

— Oh, nu. Doar cu maşina - în Noile 'Teritorii. Puteţi veni 
amândoi dacă vreţi. Adăugă către Bartlett. Putem merge 
direct la aeroport. Dacă-i pot convinge să elibereze avionul, 
am s-o fac. O să întreb mâine. 

— Linc, spuse Casey, ce faci cu Armstrong şi poliţia? N-ai 
voie să pleci de aici. 

— Am aranjat eu asta azi, spuse Dunross. | s-a permis să 
plece pe răspunderea mea. 

Ea râse. 

— Fantastic! Dar nu uita de cauţiune! 

— N-o să uit. 

— Plecaţi duminică, tai-pan? Când vă întoarceţi? 

— Marţi, la timp pentru prânz. 

— Marţi semnăm? 

— Da. 

— Linc, nu e prea scurt timpul şi programul prea strâns 
până în ultima clipă? 

— Nu. Vom ţine permanent legătura. Afacerea e încheiată. 
Nu mai avem decât s-o punem pe hârtie. 

— Cum spui tu, Linc. Totul va fi pregătit pentru semnare 
când vă întoarceţi. Tai-pan, dacă sunt probleme discut cu 
Andrew? 

— Da. Sau cu Jacques, şi Dunross se uita în colt; acum 
masa lor era ocupată de altcineva, nu-i nimic, îşi spuse, s-a 
făcut tot ce s-a putut. Telefoanele merg foarte bine în Taipe, 
deci nu trebuie să-ţi faci probleme. Acum puteţi merge să 
luăm cina? 

— Sigur că da, spuse Bartlett. 

— Ce-aţi vrea să mâncaţi? 

— Ce-ai zice de mâncare chinezească? 

— Regret, dar trebuie să fiţi mai precişi, spuse Dunross. 
Ea ca şi cum ai spune că vrei mâncare europeană - care ar 
fi orice, de la mâncarea italienească până la fiertura 
englezească. 


— Linc, n-ar fi mai bine să-l lăsăm pe tai-pan să hotărască? 
spuse Casey, şi adăugă: Tai-pan, trebuie să-ţi mărturisesc, 
îmi plac dulciurile şi acriturile, rulourile cu ouă, tocana 
chinezească şi orezul prăjit. Altceva mai special nu mă 
pasionează. 

— Nici pe mine, fu de acord cu ea Bartlett. Şerpi, câini, 
sau alte chestii exotice. 

— Şerpii sunt foarte buni acum, spuse Dunross. Mai ales 
bila lor, amestecată cu ceai. Te înviorează, un stimulent 
grozav! Şi puţină carne de căţelandru chow fiartă în sos de 
stridii e minunată. 

— Ai mâncat? Ai mâncat câine? Casey era şocată. 

— Mi s-a spus că e pui. Semăna mult la gust cu puiul. Dar 
să nu mănânci niciodată câine şi să bei whisky în acelaşi 
timp, Casey. Se spune că transformă carnea în bucăţi de fier 
care-ţi vor face foarte rău. 

Se auzea glumind şi spunând fleacuri în timp ce îi privea 
pe Jacques şi pe Susanne urcând într-un taxi. Inima i se 
strânse când se gândi la ei şi la Kathy şi la toţi ceilalţi şi dori 
să se urce el în avion şi să o aducă înapoi pe Avril în 
siguranţă - o fată atât de drăguță, un membru al familiei 
sale. Pentru Dumnezeu, cum să trăieşti ca un om, să 
conduci Nobila Casă şi să rămâi întreg la minte? Cum să-ţi 
ajuţi familia şi să închei afaceri şi să te împaci cu tot? Asta-i 
bucuria şi durerea de a fi Tai-Pan, îi spusese de multe ori în 
vis Dirk Struan. Da, dar e atât de puţină bucurie. Te înşeli şi 
Dirk are dreptate, şi tu eşti mult prea serios, îşi spuse el. 
Singurele probleme serioase sunt Par-Con, boom-ul, Kathy, 
hârtiile AMG, Crosse, John Chen, Toda Shiping, şi faptul că 
ai refuzat oferta lui Lando Mata, dar nu neapărat în ordinea 
asta. Atât de mulţi bani! Ce vreau eu de la viaţă? Bani? 
Putere? Sau întreaga Chină? Îi văzu pe Casey şi Bartlett 
privindu-l. De când au venit ăştia doi, îşi spuse el, n-am avut 
decât necazuri, îi privi şi el. Merita să te uiţi la ea, aşa cum 
arăta cu pantalonii ei strâmţi şi bluza mulată pe trup. 


— Lăsaţi-mă pe mine să aleg, spuse el, hotărât ca în seara 
aceea să prefere mâncare cantoneză. 

Auziră clopoţelul băiatului de serviciu şi văzură tăbliţa şi 
pe ea scria „Domnişoara K. C. Shuluk”. Dunross îi făcu 
semn băiatului, 

— Te va conduce la telefon, Casey. 

— Mulţumesc. 

Se ridică. Privirile urmăriră picioarele lungi, perfecte, şi 
mersul ei senzual - femeile geloase, o urau. 

— Eşti un ticălos, spuse Bartlett calm. 

— Ce? 

— Da! Zâmbi celălalt şi asta micşoră duritatea cuvintelor. 
20 la 1 că Taipe a fost un test - dar nu-ţi port pică pentru 
asta, lan. Nu. Am fost dur aseară - a trebuit să fiii, aşa că 
merit o săpuneală. Dar să nu-i mai faci asta a doua oară lui 
Casey, că-ţi tai gâtul. 

— Chiar o s-o faci? 

— Da. A ajuns la limită. 

Privirea lui se întoarse către Casey. O văzu trecând pe 
lângă masa familiei Marlowe, oprindu-se o clipă şi 
salutându-i pe ei şi pe copii, apoi mergând mai departe. 

— Ştie că nu a fost invitată. 

Dunross se nelinişti. 

— Eşti sigur? Am crezut. Nu m-am descurcat bine? În 
momentul în care am realizat că nu i-ai spus încă, îmi pare 
rău, am crezut că o să iasă bine. 

— La naiba, ai fost perfect! Şi totuşi 5 la 10 că ştie că nua 
fost invitată. 

Bartlett zâmbi din nou şi Dunross se întrebă din nou ce se 
ascundea sub acel zâmbet. Va trebui să fiu mai atent cu 
ticălosul ăsta, îşi spuse el. Deci Casey a ajuns la limită! Mă 
întreb ce-a vrut să spună cu adevărat. Dunross alese acel 
local în mod deliberat, vrând să fie văzut cu deja faimosul - 
sau infamul Bartlett şi doamna sa. Ştia că asta va alimenta 
zvonurile despre apropiata lor afacere, va agita şi mai mult 
bursa şi-i va pune în încurcătură pe pariori. Dacă Ho-Pak 


dădea faliment, cu condiţia să nu antreneze în prăbuşire şi 
alte bănci, boom-ul s-ar mai putea încă produce dacă 
Bartlett şi Casey ar ceda puţin, îşi spuse el, şi dacă aş putea 
avea cu adevărat încredere în ei, putea da cea mai mare 
lovitură a secolului. Atât de mulţi „dacă”. Prea mulţi. 
Deocamdată nu am controlul bătăliei. Bartlett şi Casey ţin 
frânele în mână. Cât de mult vor coopera? Apoi ceva ce 
inspectorul şef Armstrong şi Brian Kwok spuseseră puse în 
mişcare un gând vag şi neliniştea lui crescu. 

— Ce părere ai de tipul ăla Banastasio? întrebă el, 
păstrându-şi vocea neutră. 

— Vincenzo? întrebă imediat Bartlett. Un tip interesant. 
De ce? 

— Aşa, mă întrebam, spuse Dunross, aparent calm, dar în 
sinea lui şocat că avusese dreptate. Îl ştii de mult? 

— De trei sau patru ani. Casey şi cu mine am fost de 
câteva ori cu el la curse - la Del Mar. E un jucător de mâna 
întâi, acolo şi la Vegas. Pariază de obicei 50.000 pe o cursă - 
aşa ne-a spus. El şi cu John Chen sunt prieteni destul de 
buni. E prieten şi cu tine? 

— Nu. Nu ne-am întâlnit niciodată, dar l-am auzit pe John 
pomenind de el de câteva ori, spuse el, şi pe Tsu-yan. 

— Ce mai face Tsu-yan? Şi el joacă. Când l-am văzut în Los 
Angeles, de-abia aştepta să ajungă la Vegas. Era la curse 
ultima dată când am fost acolo cu John Chen. Nici o veste 
încă despre John sau răpitori? 

— Nu. 

— Afurisit ghinion. 


Dunross nu-l mai asculta. Dosarul pe care-l ceruse despre 
Bartlett nu menţionase nici o urmă de legătură cu Mafia - 
dar Banastasio lega totul. Armele, John Chen, Tsu-yan şi 
Bartlett. Mafia însemna bani murdari şi droguri, şi o 
continuă căutare de paravane legale pentru spălarea 
banilor. Tsu-yan fusese băgat în afaceri cu medicamente în 
timpul războiului din Coreea iar acum se spunea că era 
amestecat în contrabanda cu aur în Taipe, Indonezia şi 
Malaya, împreună cu Wu Patru Degete. Ar putea Banastasio 
să transporte auR. Cui? Oare bietul John Chen aflase din 
întâmplare ceva şi de aceea fusese răpit? Să însemne asta 
că o parte din banii companiei Par-Con sunt banii Mafiei - 
este oare Par-Con condusă sau controlată de Mafia? 

— Parcă îmi aduc aminte că John a spus că Banastasio e 
unul din principalii voştri acţionari, spuse el, bâjbâind în 
întuneric. 

— Vincenzo are un pachet mare de acţiuni. Dar nu e nici în 
conducere şi nici director. De ce? 

Dunross văzu că acum ochii lui Bartlett erau foarte atenţi 
şi aproape că-i simţea mişcarea gândurilor, întrebându-se 
unde vrea să ajungă cu aceste întrebări. Aşa că se opri aici. 

— E ciudat cât de mică e de fapt lumea, nu? 

Casey ridică receptorul, clocotind în sinea ei. 

— Alo, sunt domnişoara Icholok. Aveţi o convorbire pentru 
mine? 

— Ah, o clipă, vă rog. 

Deci nu sunt invitată la 'Taipe, îşi spunea ea furioasă. De ce 
n-a spus-o direct tai-panul, ci pe ocolite, şi de ce nu mi-a 
spus nimic Linc? Isuse, e şi elvrăjit de tăi-pan cum am fost 
eu aseară? De ce în secret? Ce altceva mai pun la cale? 
Taipe, e? Ei bine, am auzit că e un loc pentru bărbaţi, aşa că 
dacă toţi îşi doresc un weekend de depravaţi, eu n-am nimic 
împotrivă. Dar nu şi dacă e vorba de afaceri. De ce nu mi-a 
spus Linc? Ce-avea de ascuns? Furia lui Casey crescu, apoi 
îşi aminti ce spusese franţuzoaica despre frumoasele 
chinoises atât de uşor accesibile şi furia ei se transformă 


într-o nelinişte ciudată, îngrijorându-se pentru soarta lui 
Linc. Afurisiţi să fie bărbaţii! Afurisiţi să fie bărbaţii şi lumea 
pe care şi-au creat-o doar pentru ei. Şi aici e mai rău ca în 
orice alt loc în care am fost vreodată. Afurisiţi să fie 
englezii! Sunt toţi atât de plăcuţi şi de deştepţi şi au 
maniere elegante şi spun te rog şi mulţumesc şi se ridică 
atunci când intri în încăpere şi-ţi ţin scaunul dar, dincolo de 
aparenţe, sunt la fel de ticăloşi ca şi ceilalţi. Mai rău. Sunt 
ipocriţi, asta sunt! Ei bine, vom fi chit! Într-o zi vom juca 
golf, domnule tai-pan Dunross, şi nu ţi-ar strica să dovedeşti 
cu adevărat că eşti bun, pentru că eu pot juca până la zece 
puncte într-o zi bună - am învăţat golful de mult, într-o 
lume a bărbaţilor - aşa că o să-ţi trag o săpuneală! Da. Sau 
poate biliard. Sigur, şi cunosc o groază de şmecherii. Casey 
se gândi la tatăl ei cu o scăpărare bruscă de bucurie, şi cum 
îi dăduse primele noţiuni în ambele jocuri. Dar Linc fusese 
cel ce o învățase cum să lovească jos, în partea stângă, cu 
tacul pentru a-i da bilei o răsucire către dreapta pentru a 
ocoli bila opt - îi arătase atunci când, într-un mod prostesc, 
ea îl provocase la joc. O terminase înainte să-i explice ceva. 

— Casey, ai face mai bine să cunoşti toate punctele slabe 
ale unui bărbat înainte de a lupta cu el. le-am desfiinţat 
tocmai ca să-ţi dovedesc asta. Eu nu joc de plăcere - ci doar 
ca să câştig. Eu nu joc cu tine. Te vreau, altceva nu mai 
contează. Hai să uităm înţelegerea făcută şi să ne căsătorim 
Şi. 

Asta se întâmplase la câteva luni după ce ea începuse să 
lucreze pentru Linc Bartlett. Avea douăzeci de ani şi era 
deja îndrăgostită de el. Dar încă era mai mare dorinţa de a 
se răzbuna pe celălalt bărbat, şi de a avea banii ei, şi de a 
se descoperi pe sine, aşa că-i spuse: 

— Nu, Linc, am stabilit şapte ani. Am stabilit-o ca de la 
egal la egal. Eu te voi ajuta să devii bogat şi îmi voi lua 
partea în drumul tău către milioane, şi niciunul din noi nu-i 
datorează nimic celuilalt. Poţi să mă dai afară oricând, 
pentru orice motiv, şi eu pot să plec pentru orice motiv. 


Suntem egali. Nu vreau să neg că te iubesc din tot sufletul, 
dar tot nu vreau să schimb înţelegerea noastră. Dar dacă 
vei mai vrea să-mi ceri să mă mărit cu tine când voi împlini 
douăzeci şi şapte de ani, atunci voi fi de acord. Mă voi 
căsători cu tine, voi trăi cu tine, te voi părăsi - orice vei 
vrea. Dar nu acum. Da. Te iubesc, dar dacă vom deveni 
acum iubiţi eU. Eu n-o să pot niciodată. Pur şi simplu nu pot, 
Linc, nu acum. Am atâtea de aflat despre mine însămi. 

Casey oftă. Ce înţelegere nebunească şi chinuitoare. Au 
meritat puterea şi afacerile şi maşinaţiile - şi toţi anii şi 
lacrimile şi singurătatea? Nu ştiu. Pur şi simplu nu ştiu. Şi 
Par-Con? O să pot vreodată să-mi ating scopul: Par-Con şi 
Linc, sau va trebui să aleg între ei? 

— Ciranoush? se auzi în receptor. 

— Oh, bună, domnule Gomt, şi simţi un val de căldură 
străbătând-o. Ce surpriză plăcută! adăugă ea adunându-se. 

— Sper că nu te deranjez? 

— Deloc. Cu ce te pot ajuta? 

— Mă întreb dacă-mi puteţi confirma că duminica asta tu 
şi domnul Bartlett sunteţi liberi? Vreau să-mi dau 
petrecerea pe nava mea şi aş vrea să fiţi oaspeţii mei de 
onoare. 

— Îmi pare rău, domnule Gomt, dar Linc nu poate. E 
foarte ocupat. 

Simţi ezitarea şi apoi plăcerea ascunsă din vocea lui. 

— Ai vrea să vii fără el? Mă gândeam să invit câţiva 
prieteni de afaceri. Sunt convins că o să fie interesant 
pentru tine. 

Ar putea fi foarte bine pentru Par-Con dacă mă duc îşi 
spuse ea. Şi pe urmă, dacă Linc şi Iai-panul merg la Taipe 
fără mine, de ce să nu mă pot duce pe vas fără ei? 

— Mi-ar place foarte mult, spuse ea cu căldură, dacă eşti 
sigur că nu vă încurc. 

— Sigur că nu. O să te luăm de la debarcader, în faţa 
hotelului, lângă Golden Ferry. La 10 - în ţinută obişnuită. 
Ştii să înoţi? 


— Sigur. 

— Bun - apa e plăcută. Schi nautic ştii? 

— Ador. 

— Foarte bine. 

— Să aduc ceva? Mâncare, vin, altceva? 

— Nu. Cred că vom avea totul la bord. Vom merge într-una 
din insule şi vom face un picnic, vom schia - ne vom 
întoarce după apus. 

— Domnule Gomt, aşa vrea ca excursia asta să rămână 
între noi. Aşa cum a spus Confucius, „într-o gură închisă nu 
intră muşte”. 

— Confucius a spus multe lucruri. O dată a comparat-o pe 
o doamnă cu o rază de lună. 

Ea ezită, simțind primejdia. Apoi se auzi spunând calm. 

— Trebuie să-mi aduc o supraveghetoare? 

— Poate că ar trebui, răspunse el şi ea îi simţi zâmbetul. 

— Ce zici de Dunross? 

— N-ar fi o supraveghetoare bună, dar ne-ar putea strica o 
zi perfectă. 

— Aştept cu nerăbdare duminica, domnule Gomt. 

— Mulţumesc. 

Şi se auzi declicul telefonului. 'Ticălos înfumurat! spuse ea 
aproape cu voce tare. Cât eşti tu de sigur? Doar mulţumesc 
şi clic, fără la revedere. Sunt a lui Linc şi nu sunt 
disponibilă. Atunci de ce ai cochetat la telefon şi ai acceptat 
invitaţia la petrecere? se întrebă ea. Şi de ce ai vrut ca 
nemernicul ăsta să ţină secretă întâlnirea voastră de 
duminică? Şi femeilor le plac secretele, îşi spuse ea 
furioasă. Femeilor le plac o mulţime de lucruri care plac şi 
bărbaţilor. 

Ora 20.35. 

Culi-ul se afla în subsolul murdar al Băncii Ho-Pak, un 
bătrân mărunt, îmbrăcat într-o flanelă de corp soioasă şi 
ruptă şi un şorţ zdrenţuit. Când cei doi hamali îi aşezară 
sacul de pânză pe spatele îndoit, îşi potrivi chinga pe frunte 
şi se propti în ea, preluând toată încordarea în muşchii 


gâtului, şi apucă cu mâinile cele două chingi uzate. Acum că 
avea în spate toată greutatea, îşi simţi inima prea mult 
solicitată bătând cu putere să facă faţă efortului, iar 
articulațiile troznind şi cerând odihnă. Sacul cântărea peste 
40 de kilograme - aproape mai mult decât propria lui 
greutate. Controlorii tocmai îl sigilaseră. Conţinea exact 
250 lingouri mici de aur, de contrabandă, fiecare de câte 
cinci taeli - puţin peste şase uncii - din care numai unuli-ar 
fi asigurat existenţa lui şi familiei sale pentru câteva luni. 
Dar bătrânul nu se gândea să încerce să fure nici măcar 
unul. Toată fiinţa lui era concentrata pentru a-şi înfrânge 
agonia trupului, pentru a-şi face picioarele să se mişte, 
pentru a-şi împlini treaba, ca să-şi ia plata la sfârşitul 
schimbului şi apoi să se odihnească. 

— Grăbeşte-te, îi spuse acru şeful de echipă, mai avem 
încă mai bine de 20 de afurisite de tone de încărcat. 
Următorul! 

Bătrânul nu răspunse. Asta i-ar fi luat prea mult din 
energia prețioasă. Trebuia să-şi drămuiască cu grijă 
puterea în seara asta dacă voia să termine. Cu un efort îşi 
mişcă picioarele noduroase, cu varice şi pline de cicatrici 
după atâţia ani de muncă. Un alt culi îi luă locul pe când ieşi 
târşit încet din încăperea de ciment umedă, cu rafturile 
încărcate cu stive ordonate, ce păreau că nu se mai 
termină, de lingouri mici de aur care aşteptau sub privirile 
atente ale celor doi funcţionari de bancă impecabili - 
aşteptau să fie încărcate în următorul sac de pânză, să fie 
numărate şi iar numărate, apoi sigilate. Pe scara îngustă 
bătrânul se clătină. Îşi recăpătă cu greu echilibrul, apoi 
ridică un picior pentru a păşi pe treapta următoare - mai 
erau doar douăzeci şi opt acum - apoi încă una şi tocmai 
ajunsese pe palier când picioarele îi cedară. Se clătină şi se 
sprijini de perete pentru a-şi uşura greutatea, cu inima 
bubuind, cu ambele mâini ţinând strâns chingile, ştiind că 
nu va putea niciodată să-şi rearanjeze încărcătura dacă şi le 
scotea, îngrozit că şeful de echipă sau ajutorul lui ar putea 


trece pe acolo. Prin pânza de durere covârşitoare auzi paşi 
venind câtre el şi se forţă să-şi salte sacul mai sus pe spate 
şi să se mişte din nou. Aproape că se prăbuşi. 

— Hei, Chu Nouă Carate, te simţi bine? întrebă celălalt 
culi în dialectul din Shantung, potrivindu-i sacul. 

— DA. DA. Gâfâi el uşurat, mulţumit că se nimerise să fie 
chiar prietenul lui din satul natal aflat departe în nord, şi 
conducătorul echipei lui de zece oameni. Afurisiţi fie toţi 
zeii, aM. Am alunecat doar. 

Celălalt se uită cu atenţie la el în lumina chioară dată de 
singurul bec de deasupra lor. Văzu ochii bătrâni, chinuiţi şi 
urduroşi, şi muşchii întinşi. 

— Îl iau eu pe ăsta, tu odihneşte-te puţin, luă cu mişcări 
dibace sacul din spinarea bătrânului şi-l aruncă pe podea. O 
să-i spun străinului ăla fără de mamă, care crede că are 
suficientă minte să fie şef de echipă, că te-ai dus să te 
uşurezi! băgă mâna în buzunarul pantalonilor lui zdrenţuiţi, 
scoase şi-i dădu bătrânului una din foiţele lui mici de ţigară 
răsucite. la-o. O să ţi-o scad din plata de diseară. 

Bătrânul mulţumi mormăind. Era numai durere acum, de- 
abia mai putea gândi. Celălalt îşi puse sacul în spate, 
gemând de efort, se propti în chinga de frunte, apoi, cu 
muşchii picioarelor încordaţi, urcă încet scările, mulţumit 
de înţelegerea făcută. Bătrânul se strecură într-o nişă 
prăfuită şi se ghemui pe vine. Întinse cu degete 
tremurătoare foiţa de ţigară cu priza ei de praf alb. Aprinse 
un chibrit şi-l ţinu cu grijă sub foiţă pentru a o încălzi. 
Praful începu să se înnegrească şi să fumege. Cu mare grijă 
apropie praful fumegând de nări şi inhală adânc, iar şi iar, 
până ce fiecare granulă dispăru în fumul pe care îl trăgea 
oh, atât de recunoscător, în plămâni. 

Se rezemă de perete. Curând durerea dispăru şi rămase 
doar o euforie, care i se răspândi în tot trupul. Se simţi din 
nou tânăr, din nou puternic şi ştiu acum că-şi va termina cu 
bine schimbul, iar sâmbăta care urma, când se va duce la 
curse, va câştiga cursa dublă. Da, asta va fi săptămâna lui 


norocoasă şi-şi va da aproape tot câştigul pe o proprietate, 
da, o proprietate mică la început, dar, odată cu boom-ul, 
proprietatea mea va creşte mai mult şi mai mult şi mai mult 
şi apoi o să-mi vând acea proprietate şi voi avea o avere şi 
voi cumpăra mai mult şi mai mult şi atunci voi fi străbunic, 
şi toţi nepoţii mei se vor îngrămădi în jurul meu. Se ridică, 
se îndreptă de spate şi apoi cobori din nou scările şi se 
aşeză în şirul de culi, aşteptându-şi rândul cu nerăbdare. 

— Dew neh loh moh, grăbiţi-vă, spuse el în dialectul lui 
cântat din Shantung. N-am toată noaptea pentru voi! Mai 
am o slujbă la miezul nopţii! 

Cealaltă slujbă era pe un şantier în Centrală, nu departe 
de Ho-Pak şi ştia că era norocos să aibă două slujbe 
suplimentare într-o noapte în afara celei de fiecare zi, de 
muncitor constructor. Mai ştia şi că praful cel alb şi scump 
fusese cel care îl transformase şi-i luase oboseala şi 
durerea. Desigur, ştia că praful alb era periculos. Dar era 
înţelept şi prudent şi îl lua numai când ajungea la limita 
puterilor. Că acum îl lua aproape în fiecare zi, de două ori în 
aproape fiecare zi, asta nu-l îngrijora. Joss, îşi spuse el 
ridicând din umeri, primind în spate un nou sac. Odinioară 
fusese fermier şi cel mai mare fiu al unor fermieri cu 
pământ în provincia nordică Shantung, în delta fertilă, 
mişcătoare a Fluviului Galben unde, de secole, cultivaseră 
fructe şi grâne şi soia, arahide, tutun şi toate legumele pe 
care le mâncau. Ah, minunatele noastre câmpuri, gândi el 
fericit, urcând acum scările, uitând de inima care îi bătea 
nebuneşte, minunatele noastre câmpuri pline de recolte 
bogate! Atât de frumoase! Da. Dar apoi acum treizeci de ani 
au venit Timpurile Rele. Diavolii din Marea de Răsărit au 
venit cu puştile şi tancurile lor şi ne-au răpit pământurile, şi 
apoi, după ce comandantul suprem Mai Tse-tung şi 
comandantul, suprem Ciang Kai-şi i-au înfrânt, s-au luptat 
între ei şi din nou pământul a fost pustiit. Aşa că am fugit de 
foamete, eu şi tânăra mea nevastă şi cei doi fii ai mei şi am 
venit în acest loc, în Portul Înmiresmat, ca să trăim printre 


necunoscuţi, barbari din sud şi diavoli străini. Am mers tot 
drumul pe jos. Am rezistat. Mi-am dus în braţe fiii aproape 
tot drumul şi acum fiii mei au şaisprezece şi paisprezece ani 
şi avem două fiice şi toţi mănâncă orez o dată pe zi şi anul 
ăsta va fi anul meu norocos. Da. O să câştig cursa sau 
dublul zilei şi, într-o zi, ne vom întoarce acasă în satul meu 
şi ne vom lua pământul înapoi şi-l vom cultiva din nou şi 
preşedintele Mao ne va întâmpina cu bucurie şi ne va lăsa 
să ne luăm înapoi pământul şi vom trăi atât de fericiţi, atât 
de bogaţi şi atât de fericiţi. leşise din clădire, în noapte, şi 
stătea lângă camion. Alte mâini ridicară sacul şi-l aşezară 
alături de ceilalţi saci cu aur, alţi funcţionari veryficând, o 
dată, şi încă o dată, numărul lor. În strada laterală se aflau 
două camioane. Unul era deja plin şi era păzit de 
supraveghetori. Un poliţist neînarmat privea în gol, pe când 
maşinile treceau pe lângă el. Noaptea era caldă. Bătrânul 
se întoarse să plece. Apoi îi văzu pe cei trei europeni, doi 
bărbaţi şi o femeie, care se apropiau. Se opriră lângă 
camionul îndepărtat, şi îl priviră. Faţa i se lungi de uimire. 

— Dew neh loh moh! Uită-te la târfa aia - monstru cu păr 
de paie, spuse el, neadresându-se nimănui în mod special. 

— De necrezut! răspunse cineva. 

— Da, spuse el. 

— E revoltător cum se îmbracă târfele lor în public, nu? 
spuse cu scârbă un hamal bătrân şi zbârcit. Îşi fâţâie 
coapsele în pantalonii ăia strâmţi. Poţi să vezi fiecare cută 
păcătoasă ale buzelor ei de jos. 

— Pun pariu că-ţi poţi băga tot pumnul şi tot braţul acolo şi 
nu mai dai de capăt, spuse un altul râzând. 

— Cine ar vrea s-o facă? întrebă Chu Nouă Carate şi hârâi 
din gât tare şi scuipă, apoi îşi îndreptă din nou gândurile cu 
plăcere către ziua de sâmbătă, în timp ce cobora din nou în 
subsoluri. 

— Aş vrea să nu mai scuipe toţi aşa. E dezgustător! spuse 
Casey scârbită. 


— E un vechi obicei chinezesc, spuse Dunross. Ei cred că 
în gât există un spirit rău de care trebuie tot timpul să 
încerci să scapi, altfel te sufocă. Sigur că legea nu le dă voie 
să scuipe, dar asta nu înseamnă nimic pentru ei. 

— Ce a spus bătrânul? întrebă Casey, privindu-l cum întră 
târându-şi picioarele prin intrarea laterală a băncii, calmată 
acum şi bucuroasă că va lua cina cu amândoi. 

— Nu ştiU. Nu i-am înţeles dialectul. 

— Pun pariu că n-a fost un compliment. 

— Ai să-l câştigi, Casey, râse Dunross. N-au deloc o părere 
prea bună despre noi. 

— Bătrânul trebuie să aibă pe puţin optzeci de ani şi-şi 
duce sacul ca pe-un fulg. Cum de-şi menţin aşa rezistenţa? 

Dunross ridică din umeri şi nu spuse nimic. El ştia. Un alt 
culi îşi ridică sacul în camion, se holbă la ea, hârâi, scuipă şi 
plecă târându-şi picioarele. 

— Ba pe tine să te ia naiba! murmură Casey, apoi parodie 
gestul celuilalt, hârâi din gât ca un hamal sadea şi se făcu 
într-adins să scuipe la câţiva metri; şi ceilalţi râseră 
împreună cu ea. Chinezul doar se uită lung la ei. 

— Ian, ce facem? De ce am venit aici? întrebă Bartlett. 

— M-am gândit că v-ar place să vedeţi cincizeci de tone de 
aur. 

Casey căscă gura de uimire. 

— Sacii ăia sunt plini cu aur? 

— Da. Haideţi. 

Dunross îi conduse în jos pe scările murdare, către 
subsolul băncii. Funcţionarii băncii îl salutară politicoşi şi 
paznicii neînarmaţi şi hamalii se holbară la ei. Cei doi 
americani se simţiră stânjeniţi de privirile lor. Dar aurul le 
risipi stânjeneala: stive ordonate de lingouri de aur pe 
poliţele de oţel care-i înconjurau - zece pe un rând, fiecare 
stivă având zece rânduri. 

— Pot să iau unul? întrebă Casey. 

— Vă rog, le spuse Dunross, privindu-i, încercând să vadă 
cât de mare le era lăcomia. 


Risc pentru o miză mare, îşi spuse el din nou. Trebuie să 
ştiu cât preţuiesc ăştia doi. Casey nu mai atinsese niciodată 
atâta aur. Nici Bartlett. Degetele le tremurau. Ea mângâie 
unul din micile lingouri, cu ochii mari, înainte de a-l ridica. 

— E atât de greu faţă de mărimea lui, murmură ea. 

— Se numesc lingouri de contrabandă pentru că sunt uşor 
de ascuns şi de transportat, spuse Dunross, alegându-şi în 
mod deliberat cuvintele. Contrabandiştii poartă un fel de 
vestă de pânză cu buzunarele în care lingourile stau foarte 
bine. Se spune că un bun curier poate căra la un drum până 
la optzeci de livre - aproape 1300 de uncii. Desigur, trebuie 
să fie viguroşi şi bine antrenați. 

Bartlett ţinea câte două în fiecare mână, fascinat. 

— Câte lingouri fac optzeci de livre? 

— Cam două sute, cu puţin sub sau peste. 

Casey se uită la el, şi ochii ei căprui se făcuseră mai mari 
ca de obicei. 

— Sunt ale tale, tai-pan? 

— Dumnezeule, nu! Aparţin unei companii din Macao. Le 
mută de aici la Banca Victoria. Americanilor sau englezilor 
nu li se permite prin lege să deţină nici măcar unul din 
astea. Dar m-am gândit că s-ar putea să vă intereseze, 
pentru că nu vezi prea des cincizeci de tone adunate 
laolaltă. 

— Niciodată până acum n-am realizat ce înseamnă 
adevărații bani, spuse Casey. Acum înţeleg de ce ochii tatei 
şi ai bunicului se luminau când vorbeau despre aur. 

Dunross o privea. Nu vedea lăcomie în ea. Doar uimire. 

— Fac mereu băncile astfel de transporturi? întrebă 
Bartlett cu vocea răguşită. 

— Da, mereu, spuse Dunross şi se întrebă dacă Bartlett 
muşcase nada şi se gândea la un atac în stil mafiot cu 
prietenul lui, Banastasio. În aproximativ trei săptămâni vom 
primi un transport considerabil, spuse el, mărind tentaţia. 

— Cât valorează cincizeci de tone? întrebă Bartlett. 


Dunross zâmbi în sinea sa amintindu-şi de Tung Zeppelin 
cu acea exactitate a lui faţă de cifre. Ca şi cum ar fi avut 
vreo importanţă! 

— Oficial 63 de milioane de dolari, câteva mii în plus sau în 
minus. 

— Şi le mutaţi doar cu o mâna de bătrâni, două camioane 
care nici măcar nu sunt blindate şi fără paznici? 

— Bineînţeles. Nu e o problemă în Hong Kong, şi ăsta-i 
unul din motivele pentru care poliţia noastră e aşa de 
sensibilă când e vorba de arme. Dacă ea deţine singurele 
arme din Colonie, ei bine, ce altceva pot face tâlharii şi 
ticăloşii decât să înjure? 

— Dar unde sunt poliţiştii? N-am văzut decât unul, şi ăla 
neînarmat. 

— Oh, sunt pe-aici, prin jur, bănuiesc, spuse Dunross, în 
mod deliberat nepăsător. 

Casey privi cu atenţie lingoul de aur, bucurându-se de 
atingerea metalului. 

— Pare atât de rece, de veşnic. Tai-pan, dacă face 63 de 
milioane oficial, cât valorează pe piaţa neagră? 

Dunross observă broboane mărunte de transpiraţie pe 
buza ei superioară. 

— Oricât de mult e dispus cineva să plătească. În 
momentul acesta, am auzit că cea mai bună piaţa e India. Ei 
plătesc între 80 şi 90 de dolari americani uncia, pentru 
livrare în India. 

Bartlett zâmbi strâmb şi puse cu părere de rău cele patru 
lingouri înapoi în stiva lor. 

— E un profit mare. 

Priviră în tăcere cum alt sac era sigilat, lingourile 
verificate de două ori de ambii funcţionari. Din nou cei doi 
încărcători ridicară sacul pe un spate şi hamalul se îndreptă 
cu greu spre ieşire. 

— Ce sunt alea? întrebă Casey, arătând spre nişte lingouri 
mult mai mari care se aflau în altă parte a subsolului. 


— Sunt lingourile standard, de patru sute de uncii, spuse 
Dunross. Fiecare cântăreşte cam douăzeci şi patru de livre 
(lingoul avea pe el o seceră şi un ciocan şi cifrele 99,999). 
Acesta e rusesc. Are o puritate de 99,99%. Aurul sud- 
african are de obicei puritatea de 99,98% aşa că cel rusesc 
e mai căutat. Evident, amândouă pot fi uşor cumpărate pe 
piaţa neagră a Londrei! îi lăsă să se mai uite, apoi spuse: 
Mergem acum? 

În stradă erau tot un singur poliţist, paznicii băncii, 
murdari şi neînarmaţi, şi cei doi şoferi de camion care 
fumau în cabinele lor. Trăficul se rărise. Câţiva trecători. 
Dunross se bucură să iasă din spaţiul închis al subsolului. 
Urâse beciurile şi spaţiile asemănătoare unor celule încă de 
când tatăl lui îl încuiase într-un dulap în copilărie, pentru o 
vină de care acum nu-şi mai amintea. Dar îşi amintea cum 
bătrâna Ah Tat, amah-a lui, îl scosese de acolo şi îl apărase - 
iar el se uita ţn sus la tatăl său, încercând să-şi oprească 
lacrimile de spaimă care continuau să-i curgă pe obraji. 

— Ce bine e din nou la aer, spuse Casey şi se şterse cu un 
şerveţel; ochii îi erau atraşi în mod irezistibil către sacii din 
camionul aproape plin. Aceştia sunt bani adevăraţi, 
murmură ea, ca pentru sine, un fior o străbătu şi Dunross 
ştiu imediat că îi găsise punctul slab. 

— Aş bea o bere, spuse Bartlett. Atâţia bani îmi usucă 
gâtul. 

— Aş bea un whisky cu sifon, spuse ea, şi vraja se rupse. 

— O să mergem pe jos până la Banca Victoria şi o să 
vedem începutul transferului, apoi o să mâncăm. 

Dunross se opri, îi văzu pe cei doi bărbaţi discutând lângă 
camioane, pe jumătate ascunşi în umbră, se încordă uşor, 
cei doi îl văzură şi ei - Martin Haply de la China Guardian şi 
Peter Marlowe. 

— Oh, bună, tai-pan, spuse tânărul Martin Haply, venind 
spre el cu zâmbetul lui obraznic. Nu m-aşteptam să te văd 
aici. Bună seara, domnişoară Casey, domnule Bartlett. Tai- 
pan, vrei să-mi spui câteva cuvinte despre afacerea Ho-Pak? 


— Ce afacere Ho-Pak? 

— Asaltul creditorilor asupra băncii, domnule. 

— Nu ştiam că există aşa ceva. 

— Aţi citit cumva articolul meu despre diferitele filiale şi 
zvonul. 

— Dragul meu Haply, spuse Dunross cu farmecul lui 
obişnuit, ştii că nu-mi plac interviurile, nici nu le accept 
prea uşoR. Şi niciodată la colţ de stradă. 

— Da, domnule, şi Haply făcu un semn cu capul către saci. 
Să se transfere tot aunl ăsta e cam neplăcut pentru Ho-Pak, 
nu? Asta-i va semna sentinţa de moarte când se va afla. 

Dunross oftă. 

— Uită banca Ho-Pak, domnule Haply. Pot să-ţi spun ceva 
între patru ochi? Îl luă pe tânăr de cot şi-l conduse mai 
departe cu o femitate de catifea, când fură singuri, ascunşi 
pe jumătate de unul din camioane, îi dădu drumul la braţ, 
vocea îi cobori, involuntar, Haply tresări şi se trase puţin 
înapoi. Pentru că ieşi cu fiica mea, vreau doar să ştii că ţin 
foarte mult la ea şi există anumite reguli printre 
gentlemeni. Presupun că eşti un gentleman. Dacă nu eşti, 
atunci Dumnezeu să te aibă în pază. Îmi vei da mie personal 
socoteală imediat şi fără rezerve! Dunross se întoarse şi se 
îndreptă către ceilalţi, deodată plin de politeţe. Bună seara, 
Marlowe, ce mai faci? 

— Bine, mulţumesc, tai-pan, şi bărbatul acela înalt arătă 
cu capul spre camioane. Uluitoare, toată această bogăţie! 

— Cum ai aflat de transfer? 

— Un prieten gazetar mi-a pomenit de el acum o oră. A 
spus că vreo cincizeci de tone de aur sunt transferate de 
aici la Banca Victoria. M-am gândit că ar fi interesant să văd 
cum se face asta. Sper că nu E. Sper că n-am călcat pe 
nimeni pe bătături. 

— Deloc! şi Dunross se întoarse spre Casey şi Bartlett. 
Vedeţi, v-am spus eu că Hong Kongul nu e decât un sat -nu 
poţi păstra aici prea mult un secret. Dar toate astea - arătă 
cu mâna către saci - totul este plumb - aurul prostului. 


Adevăratul transport a fost încheiat acum o oră. Nu au fost 
cincizeci de tone, doar câteva mii de uncii. Majoritatea 
lingourilor băncii Ho-Pak sunt încă intacte. 

Îi zâmbi lui Haply, care nu zâmbea, ci asculta cu o mutră 
încordată. 

— Deci în final totul e fals? întrebă uimită Casey. 

Peter Marlowe râse. 

— Trebuie să mărturisesc că m-am gândit eu că toată 
această operaţiune e puţin cam fantezistă. 

— Ei bine, vă urez noapte bună, zise Dunross către 
Marlowe şi Martin Haply, şi îi luă pentru o clipă braţul lui 
Casey. Haideţi, e timpul să ne luăm cina. 

Porniră în josul străzii, cu Bartlett alături. 

— Dar, tai-pan, lingourile pe care le-am văzut, spuse Casey, 
cel pe care l-am ţinut în mână, şi acela a fost fals? Aş fi 
pariat pe orice că era autentic, şi tu Linc, nu? 

— Da, fu de acord Bartlett. Dar diversiunea a fost 
înţeleaptă. Şi eu aş fi făcut la fel. 

Dădură colţul, îndreptându-se spre imensa clădire a Băncii 
Victoria, aerul era încins şi umed. Casey râse nervos. 

— Metalul ăla auriu m-a năucit - şi nu era decât un fals! 

— De fapt, era adevărat, spuse Dunross liniştit, şi ea se 
opri. Îmi pare rău că te zăpăcesc, Casey. Am spus-o doar 
pentru Haply şi Marlowe, pentru, a-i face să-şi suspecteze 
sursa de informţii. N-au cum să dovedească nici că era aur, 
nici că nu era. Abia acum o oră mi s-a spus să aranjez 
transferul - ceea ce am făcut, evident, cu mare grijă! 

Inima îi bătea tare. Se întrebă câţi oameni ştiau despre 
rapoartele AMG, despre seiful din subsol şi cifrul lui. 
Bartlett îl privi. 

— Pe mine m-ai păcălit, aşa că sper că şi pe ei, spuse el. 

Dar în sinea lui gândea de ce ne-ai adus să vedem aurul? 
Asta aş vrea să ştiu! 

— Ce curios, tai-pan, spuse Casey cu un râs nervos. Ştiam, 
pur şi simplu ştiam că aurul era adevărat la început. Apoi 


te-am crezut când ai spus că e fals, şi acum te cred din nou. 
E aşa de uşor de falsificat? 

— Şi da şi nu. Ştii cu siguranţă doar dacă torni acid pe el - 
trebuie să-l supui la testul cu acid. Acesta e singurul test 
valabil pentru aur. Nu-i aşa? adăugă el către Bartlett şi 
văzu zâmbetul abia schiţat şi se întrebă dacă americanul 
înţelesese. 

— Cred că ai dreptate, lan. Pentru aur, şi pentru oameni. 

Dunross îi zâmbi şi el. Bun, îşi spuse el, ne înţelegem 
perfect. 

Era destul de târziu acum. Feriboturile nu mai mergeau, 
Casey şi Linc Bartlett se aflau într-o mică şalupă particulară 
care pufăia încet, îndreptându-se spre port şi noaptea era 
minunată, vântul aducea un miros pătrunzător de mare, iar 
marea era calmă. Stăteau pe una din bănci cu faţa spre 
Hong Kong, şi se ţineau de braţ. Fusese cea mai bună cină 
din câte serviseră vreodată, conversaţia presărată cu 
râsete, Dunross încântător. Au încheiat-o cu un coniac luat 
sus la Hilton. Amândoi se simțeau pe deplin mulţumiţi de 
întreaga lume şi de ei înşişi. Casey simţi uşoara apăsare a 
braţului lui şi se rezemă de el. 

— Nu-i aşa că-i romantic, Linc? Uită-te la Pisc, şi la toate 
luminile. De necrezut. E cel mai frumos şi mai tulburător loc 
pe care l-am văzut vreodată. 

— Mai bine ca-n sudul Franţei? 

— Acolo a fost cu totul altceva! fuseseră împreună pe 
Coasta de Azur cu doi ani în urmă, prima dată când au mers 
împreună în vacanţă, şi ultima, supuşi la un efort mult prea 
mare pentru ca să nu se lase împinşi prea mult unul spre 
celălalt. Ian e fantastic, nu? 

— Da. Ca şi tine. 

— Mulţumesc, prea amabile domn, ca şi dumneavoastră. 

Râseră, fericiţi că sunt împreună. La debarcader, în 
Kowloon. Linc plăti şalupa şi o porniră pe jos către hotel, 
braţ la braţ. Câţiva ospătari mai erau încă în marele hol. 


— Bună seara, domnule, bună seara, don'şoară, şuieră 
bătrânul liftier. 

La etajul lor, Chang Valet de Noapte fugi înainte pentru a 
le deschide uşa apartamentului. Automat, Linc îi dădu un 
dolar şi fură invitaţi înăuntru cu o plecăciune. Chang 
închise uşa. Ea o zăvori. 

— Bei ceva? întrebă ea. 

— Nu, mulţumesc. Ar strica gustul coniacului. 

Îl văzu uitându-se la ea. Stăteau în mijlocul salonului, 
uriaşa fereastră prin care se vedea Hong Kongul în spatele 
lui, dormitorul lui în dreapta, al ei în stânga. Ea îşi simţea 
vena gâtului pulsând, coapsele moi, şi el îi părea atât de 
frumos. 

— Ei bine, E. Mulţumesc pentru o seară încântătoare, 
Linc. EU. Ne vedem mâine, spuse ea, dar nu se clinti din loc. 

— Mai sunt trei luni până la ziua ta de naştere, Casey. 

— Treisprezece săptămâni şi şase zile. 

— Hai să uităm de ele şi să ne căsătorim acum. Mâine? 

— TU. Tu ai fost atât de minunat cu mine, Linc, atât de bun 
încât să ai răbdare şi să-mi suporţi. Nebunia, şi îi zâmbi, un 
zâmbet timid. Nu mai e mult. Hai s-o facem aşa cum ne-am 
înţeles. Te rog. 

EI o privi lung, dorind-o. Apoi spuse: 

— Sigur! se opri în faţa uşii sale. Casey, ai dreptate cu 
locul ăsta. E romantic şi emoţionant. Şi pentru mine. Poate, 
poate ar fi mai bine să-ţi iei altă cameră. 

Uşa dormitorului său se închise. 

În noaptea aceea ea adormi plângând. 

Miercuri. 

Ora 5.45. 

Cei doi cai ieşiră în goană din turnantă, pe ultima lungime 
în linie dreaptă. Cerul către est era luminat, deşi nu 
apăruseră încă zorii, întunecat. Încă spre vest, iar 
Hipodromul Happy Valley era presărat cu cei veniţi la 
antrenamentul de dimineaţă. 


Dunross era pe Buccaneer, uriaşul jugan murg, şi mergea 
în acelaşi rând cu Noble Star, călărit de principalul său 
jocheu, Tom Leung. Noble Star înainta rapid şi amândoi caii 
goneau bine, fără efort. Apoi Dunross văzu potoul în faţa sa 
şi brusc simţi dorinţa să-şi înfigă călcâiele în burta calului şi 
să-l întreacă pe celălalt. Celălalt jocheu simţi provocarea şi-l 
privi. Dar amândoi ştiau că erau acolo doar ca să se 
antreneze şi nu să se întreacă, pentru ca să deruteze 
adversarii, aşa că Dunross îşi înfrână dorinţa nebună care-l 
încerca. 

Caii ţineau urechile pe spate. Spinarea le era udă de 
sudoare. Amândoi muşcau zăbala. Şi acum, aflaţi în lungime 
dreaptă ţâşniră către potou întărâtaţi, manejul cu nisip, mai 
dificil decăt pista cu iarbă obligându-i la efort sporit. Cei doi 
călăreţi se ridicară în scări, aplecaţi înainte, cu frâiele 
strânse. 

Noble Star ducea o greutate mai mică. Începu să se 
detaşeze. Dunross îşi folosi în mod automat călcâiele şi-l 
înjură pe Buccaneer. Ritmul se înteţi. Distanţa dintre cei doi 
începu să se micşoreze. Bucuria îi crescu. Galopul ăsta nu 
avea să fie decât pe vreo jumătate de pistă, aşa că, îşi 
spuse, erau în siguranţă: nici un antrenor al adversarilor nu 
putea să-i cronometreze cu exactitate, aşa că îşi înfipse mai 
tare călcâiele şi cursa continuă. Amândoi caii simţiră. Fideul 
lor se mări. Noble Star mergea cu botul înainte şi, simţindu- 
l pe Buccaneer venind tare din spate, muşcă zăbala îşi luă 
avânt, ţâşni singură înainte, şi îl întrecu pe Dunross cu o 
jumătate de lungime. 

Acum călăreţii micşorară viteza şi, relaxându-se, 
continuară să alerge uşor în jurul pistei - un petec verde 
înconjurat de clădiri înghesuite, şi şiruri de înălţimi care 
punctau coastele munţilor. După ce Dunross parcurse din 
nou în galop mic ultima lungime de pistă, întrerupse 
antrenamentul, se îndreptă spre locul în care, în mod 
normal, se afla cercul învingătorului şi descălecă. O bătu cu 
dragoste pe mânză peste grumaz, apoi aruncă frâiele unui 


grăjdar. Omul se aruncă în şa şi continuă antrenamentul. 
Dunross îşi îndreptă umerii, inima-i bătea tare şi avea un 
gust de sânge în gură. Se simţea bine, muşchii prea mult 
încordaţi îl dureau într-un mod plăcut. Călărise toată viaţa. 
Cursele de cai erau încă privite în mod oficial în Hong Kong 
ca fiind de amatori. Când era tânăr, participase la curse 
două sezoane, şi ar fi continuat, dar fusese sfătuit să 
renunţe de către tatăl său, pe atunci tai-pan şi principal 
arbitru la curse, şi apoi de către Alastair Struan când 
acesta preluase ambele funcţii, apoi ameninţat cu 
concedierea imediat dacă nu renunţă. Aşa că n-a mai 
participat, dar a continuat să antreneze caii din grajdurile 
Struan atunci când avea chef. Şi alerga uneori în zori, când 
simţea nevoia s-o facă. Sculatul de dimineaţă, când aproape 
toată lumea dormea, galopul în lumina palidă a zorilor - 
antrenamentul şi emoția, viteza şi pericolul, toate îi 
limpezeau mintea. 

Dunross scuipă gustul acela dulce amar al înfrângerii. Aşa- 
i mai bine, îşi spuse el. Aş fi putut s-o întrec pe Noble Star 
azi, dar trebuia s-o fac la turnantă, nu în lungime dreaptă. 
Alţi cai se antrenau în manej, unii alăturându-se celorlalţi în 
circuit, alţii părăsindu-i. Grupuri de proprietari şi antrenori 
stăteau de vorbă, nişte ma-foo - grăjdari - plimbau caii 
acoperiţi de pături. O văzu trecând la galop mic pe 
Butterscotch Lass, iapa cea mare a lui Richard Kwang, cu o 
stea albă în frunte, chişiţele curate, arătând foarte bine cu 
jocheul ei care o strunea cu atenţie. Mai departe, Pilot Fish, 
armăsarul medaliat al lui Gomt, porni într-un galop 
controlat, urmărind un alt cal al lui Struan, Impatience, o 
mânză nouă, neînvăţată, recent achiziționată la prima 
licitaţie a acelui sezon. Dunross o privi cu ochi critici şi îşi 
spuse că încă n-are rezistenţă. Să o lăsăm un sezon sau 
două, şi-apoi o să vedem, gândi el. Apoi Pilot Fish o depăşi 
rapid şi ea se feri, pe moment speriată, apoi o porni după el, 
până ce jocheul ei o înfrână, forţând-o să galopeze aşa cum 
voia el, nu după cheful ei. 


— Aşa deci, tai-pan! spuse antrenorul lui, un emigrant rus, 
aproape septuagenar, sever, cu faţa tăbăcită şi părul cărunt, 
care se ocupa pentru al treilea sezon cu caii lui Struan. 

— Ce-i, Alexis? 

— Deci au dat dracii în dumneata, ţi-ai înfipt călcâiele în 
burta calului şi ai văzut-o pe Noble Star cum ţâşneşte 
înainte? 

— Ea încearcă întotdeauna. Noble Star încearcă 
întotdeauna, toată lumea o ştie, replică Dunross calm. 

— Da, dar aş fi preferat ca numai dumneata şi cu mine să 
ne amintim de asta azi şi nu - bărbatul acela mărunt arătă 
cu un deget noduros spre privitori şi rânji -. Şi nu fiecare 
vibliadok din Asia. 

Dunross zâmbi şi el. 

— Observi prea multe. 

— Sunt plătit să observ multe. 

Alexis Travkin putea să călărească, să bea, să muncească 
şi să facă faţă mai mult şi mai bine decât un bărbat la 
jumătatea vârstei lui. Era un singuratic printre ceilalţi 
antrenori. De-a lungul anilor istorisise diferite poveşti 
despre trecutul lui - ca majoritatea celor care fuseseră 
prinşi în marile tulburări ale Rusiei şi revoluțiilor sale, ale 
Chinei şi revoluțiilor sale, şi acum rătăceau pe drumurile 
mai puţin umblate ale Asiei căutând o linişte pe care n- 
aveau s-o mai găsească niciodată. Alexis Ivanovici Travkin 
venise din Rusia în Harbin, în Manciuria, în 1919, apoi se 
îndreptase spre sud, spre Colonia internaţională Shanghai. 
Acolo începuse să alerge cu cai câştigători. Pentru că era 
foarte bun şi ştia despre cai mai mult decât ştiu majoritatea 
oamenilor despre ei înşişi, deveni curând antrenor. Când, în 
'49, avu loc din nou exodul, fugi spre sud, de data asta în 
Hong Kong, unde stătu câţiva ani, apoi plecă din nou în sud, 
către Australia şi hipodromurile ei. Dar Asia îl atrăgea, aşa 
că se întorsese. În acea perioadă Dunross nu avea antrenor 
şi îi oferise să se ocupe de grajdurile Nobilei Case. 

— Le iau, tai-pan, spusese el imediat. 


— N-am discutat problema banilor, îi replicase Dimross. 

— Eşti un gentleman, ca, şi mine. O să-mi dai cea mai mare 
sumă, pentru cinstea obrazului dumitale - şi pentru că sunt 
cel mai bun. 

— Chiar eşti? 

— Altfel de ce mi-ai oferi postul? Şi nici nu-ţi place să 
pierzi. 

Sezonul de dinainte fusese foarte bun pentru amândoi. 
Primul nu chiar atât de bun. Amândoi ştiau că acest sezon 
va constitui adevăratul test. 

Noble Star mergea la pas pe lângă ei, liniştindu-se. 

— Şi sâmbătă? 

— Va încerca. 

— Şi Butterscotch Lass? 

— Va încerca. La fel şi Pilot Fish. La fel şi ceilalţi - în toate 
cele opt curse. E o întrecere cu totul deosebită. Va trebui să 
avem mare grijă cu cine concurăm. 

Dunross aprobă dând din cap. Îl observa pe Gomt vorbind 
cu sir Dunstan Barre în apropierea cercului câştigătorilor. 

— Voi fi tare necăjit dacă pierd în faţa lui Pilot Fish. 

Alexis râse. Apoi adăugă cu o strâmbătură: 

— În cazul ăsta poate ar fi mai bine s-o călăreşti chiar tu 
pe Noble Star, tai-pan. Atunci o să poţi să-l bagi pe Pilot 
Fish în garduri la turnantă, dacă ţi se pare periculos, sau 
să-l loveşti cu cravaşa peste ochi pe jocheul lui. Nu? 
Bătrânul îşi ridică privirile către el. N-ai fi făcut acelaşi 
lucru cu Noble Star dacă ar fi fost o cursă adevărată? 

Dunross zâmbi. 

— Cum n-a fost o cursă adevărată, n-ai să ştii niciodată - 
nu? 

Un ma-foo veni spre ei şi îl salută pe Travkin, înmânându-i 
un bilet. 

— Un mesaj, domnule. Domnul Choi ar vrea să vă uitaţi la 
chingile lui Chardistan când aveţi puţin timp. 

— Vin imediat. Spune-i să-i pună mai multe tărâţe în 
mâncare lui Buccaneer azi şi mâine, şi Travkin se uită la 


Dunross, care o privea cu atenţie pe Noble Star, se 
încruntă. Te gândeşti să călăreşti sâmbătă? 

— Deocamdată nu. 

— Nu te-aş sfătui. 

Dunross râse. 

— Ştiu. Ne vedem mâine, Alexis. Mâine voi lucra cu 
Impatience. 

Îl bătu prieteneşte pe spate şi plecă. Alexis Travkin rămase 
uitându-se după el; ochii îi lunecară peste caii care erau în 
grija sa, şi peste cei ai adversarilor. Ştia că sâmbăta aceea 
va fi dificilă şi că Noble Star va trebui să fie supravegheată. 
Zâmbi în sinea lui, mulţumit să participe într-un joc în care 
mizele erau foarte mari. Desfăcu biletul din mână. Era 
scurt, în ruseşte. „Salutări din Kurgan, înălţimea voastră. 
Am veşti de la Nestorova.” Alexis încremeni. Culoarea îi fugi 
din obraz. Pe sângele lui Cristos! simţi el dorinţa să strige. 
Nimeni din Asia nu ştie că în Kurgan a fost căminul meu, în 
şesul de pe malurile fluviului Tobol, nici că tatăl meu a fost 
Prinţ al Kurgan-ului şi al Iobol-ului, nici că draga mea 
Nestorova, soţia mea ca un copil, de acum o mie de vieţi, a 
dispărut în revoluţie pe când eu eram cu regimentul meu. 
Jur pe numele Etomnului că n-am amintit numele ei 
nimănui, şi nici măcar în sinea mea nu l-am mai rostit. 
Şocat, reciti biletul. Încă una din ticăloşiile lor, a sovieticilor 
- duşmanii tuturor ruşilor? Sau e un prieten? Oh, Isuse 
Cristoase, fă să fie un prieten! După „Nestorova” biletul se 
încheia cu: „Vino te rog să ne întâlnim la Restaurantul 
Dragonul Verde, în aleea din Nathan Road 189, în 
încăperea din spate, la ora trei, azi după-amiază.” Biletul nu 
era semnat. 

În cealaltă parte a padocului, lângă potou, Richard Kwang 
se îndrepta către antrenorul lui, când îl văzu pe al şaselea 
văr al său, Ching Zâmbăreţul, preşedintele uriaşei bănci 
Ching Prosperity, aflat în tribună, cu binoclul îndreptat spre 
Pilot Fish. 


— Bună, Al Şaselea Văr, spuse el afabil în cantoneză, ai 
mâncat azi orez? 

Bătrânul viclean se puse imediat în gardă. 

— Nu scoţi nici un ban de la mine, spuse el răguşit, 
dezvelindu-şi dinţii proeminenţi care îi dădeau în 
permanenţă o grimasă zâmbitoare. 

— De ce nu? răspunse la fel de brutal Richard Kwang. Ţi- 
am împrumutat 17 afurisite de milioane şi. 

— Da, dar cu o notificare anterioară de nouăzeci de zile, şi 
bine investiţi. Am plătit întotdeauna dobânda de 40 la sută, 
mârâi bătrânul. 

— Câine mizerabil, te-am ajutat când ai avut nevoie de 
bani! E timpul să te achiţi acum! 

— Să mă achit de ce? De ce? Chin Zâmbăreţul scuipă. i- 
am plătit o avere în toţi aceşti ani. Eu am riscat şi tu ai cules 
profitul. Nu se putea moment mai prost ales pentru 
dezastrul ăsta! Am investit până la ultimul bănuţ - ultimul! 
Eu nu sunt ca unii bancheri. Banii mei sunt întotdeauna 
bine folosiţi. 

Bine folosiţi însemna în narcotice, cel puţin aşa se spunea. 
Sigur, că Richard Kwang nu întrebase niciodată, şi nimeni 
nu ştia cu siguranţă, dar toată lumea credea că banca lui 
Ching Zâmbăreţul era în secret unul din principalele oficii 
de cliring pentru acest gen de tranzacţii, majoritatea 
mărfurilor veneau din Bangkok. 

— Ascultă, vere, începu Richard Kwang. E doar ceva 
temporar. Ticăloşii de diavoli străini ne atacă. Când se 
întâmplă una ca asta oamenii civilizaţi trebuie să fie uniţi! 

— De acord. Dar tu eşti cauza presiunilor asupra Băncii 
Ho-Pak. Tu eşti. Asupra ta se fac - nu asupra băncii mele. Tu 
i-ai supărat pe ticăloşi într-un fel sau altul! Pe tine te 
hârţuiesc - nu citeşti ziarele? Da, şi tu ai toţi banii investiţi 
în nişte afaceri proaste, aşa am auzit. Tu, vere, tu ţi-ai băgat 
singur gâtul în laţ. Scoate banii de la corcitura aia de 
partener al tău, fiu ticălos de târfă malayeză. Are miliarde - 
sau de la Zgârcit, şi bătrânul chicoti brusc. Îţi dau 10 la 1 


pentru fiecare dolar, pe care ţi-l împrumută ticălosul ăla 
bătrân! 

— Dacă dau faliment, nici Ching Prosperity n-o s-o ducă 
prea bine! 

— Nu mă ameninţa! spuse furios bătrânul, în colţul 
buzelor avea în permanenţă câţiva stropi de salivă, care îi 
alunecară peste dinţi şi apoi trecură din nou în colţul gurii, 
când făcu grimasa lui obişnuită. Dacă dai faliment nu e vina 
mea - de ce să doresc afurisitul tău de joss asupra familiei? 
Nu ţi-am făcut nici un rău - de ce să încerci să arunci joss-ul 
tău cel rău asupra mea? Dacă azl. Aiiiiaaa, dacă azi joss-ul 
tău cel rău se întinde şi asupra mea şi dacă ticăloşii de 
depunători încep să mă hăituiască n-o să rezist nici măcar o 
zi! 

Pe moment Richard Kwang se simţi mai bine la gândul că 
imperiul Ching era şi el ameninţat. Bine, foarte bine. Aş 
putea, să mă folosesc de afacerile lui - în special filiera 
Bangkok. Apoi văzu ceasul cel mare de deasupra 
totalizatorului şi gemu. Era trecut de şase acum şi la zece 
băncile se vor deschide şi bursa se va deschide şi, deşi 
aranjase cu Blacs, cu Victoria, cu Bombay şi cu Banca 
Răsăriteană a Kowloon-ului să gireze cu proprietăţi care 
acoperă toată suma şi chiar o depăşesc, tot se simţea 
nervos. Şi furios. Trebuise să facă nişte înţelegeri foarte 
neplăcute, pe care nu dorea deloc să le onoreze. 

— Haide, vere, doar 50 de milioane pentru 10 zile - o să-ţi 
prelungesc cele 17 milioane pentru doi ani şi mai adaug 
alte 20 în treizeci de zile. 

— 50 de milioane pentru trei zile, cu dobânda de 10% pe 
zi, cu împrumutul actual ca garanţie suplimentară, şi încă o 
garanţie suplimentară proprietatea ta din Central, 
transmisă prin act. 

— Du-te-n mă-ta! Proprietatea aia valorează de patru ori 
pe-atât. 

Ching Zâmbăreţul ridică din umeri şi-şi întoarse binoclul 
către Pilot Fish. 


— Oare armăsarul negru şi mare o s-o bată şi pe 
Butterscotch Lass? 

Richard Kwang se uită acum la calul lui Gomt. 

— Doar dacă antrenorul şi jocheul meu cu gura spurcată 
se înţeleg să o împiedice să alerge bine sau dacă o dopează! 
— Hoţi împuţiţi! Nu poţi să ai încredere în niciunul! Calul 
meu n-a câştigat niciodată. Niciodată. Nici măcar n-a ieşit al 

treilea. Scârbos! 

— 50 de milioane pentru o săptămână - 2 la sută pe zi? 

— 5. Plus proprietatea din Cen. 

— Niciodată! 

— Primesc 50 la sută din proprietate. 

— 6 la sută, spuse Richard Kwang. 

Ching Zâmbăreţul îşi calculă riscul. Şi profitul potenţial. 
Profitul era imens dacă. Dacă Ho-Pak nu dădea faliment. 
Dar chiar şi aşa, împrumutul va fi acoperit de proprietate. 
Da, profitul va fi imens, cu condiţia să nu fie el însuşi ţinta 
unui asalt asupra băncii. Poate aş putea juca şi garanta cu 
nişte transporturi viitoare şi mări cele 50 de milioane. 

— 15 la sută şi asta-i ultima cifră, spuse el, ştiind că se 
putea retrage sau schimba până la prânz, după ce vedea 
cum mergea bursa şi ce presiuni se făceau asupra băncii, şi 
că va continua să vândă acţiuni Ho-Pak fără acoperire cu 
mare profit. 

— Şi poţi să o pui în înţelegere şi pe Butterscotch Lass. 

Richard Kwang înjură obscen şi se târguiră un timp apoi 
stabiliră ca cele 50 de milioane să fie disponibile la ora 
două. Bani gheaţă. Îi va oferi ca garanţie suplimentară lui 
Ching Zâmbăreţul şi 39 la sută din proprietatea sa din 
Central, şi 25 la sută din drepturile asupra iepei sale. 
Butterscotch Lass fu argumentul hotărâtor. 

— Şi sâmbătă? 

— Ce? spuse Richard Kwang, urând rânjetul şi dinţii 
proeminenţi ai celuilalt. 

— Calul nostru e în a cincea cursă, heya? Ascultă, Al 
Şaselea Văr, poate ar fi mai bine să ne înţelegem cu jocheul 


lui Pilot Fish. O să reținem calul nostru - va fi favoritul - şi 
vom paria pe Pilot Fish şi Noble Star pentru siguranţă! 

— Bună idee. Vom hotări sâmbătă dimineaţă. 

— Mai bine s-o eliminăm şi pe Golden Lady, nu? 

— Antrenorul lui John Chen a sugerat asta. 

— Eee, prostul ăla, să se lase răpit! Sper să mă informezi 
corect cine va câştiga. Vreau să pariez pe învingător! 
Zâmbăreţul tuşi şi scuipă. 

— Zei căcăcioşi, nu vrem asta cu toţii? împuţiţii de 
antrenori şi jochei! E dezgustător cum ne manevrează ei pe 
noi, proprietarii. Cine le plăteşte salariile, heya? 

— Clubul de Turf, proprietarii, dar în primul rând pariorii 
care nu se pricep. Am auzit că ai fost aseară la Old Vic să 
mănânci mâncarea diavolilor de străini. 

Richard Kwang se lumină la faţă. Cina lui cu Poon Venus 
fusese un succes enorm. Venise îmbrăcată cu noua rochie 
Christian Dior, scurtă până la genunchi, pe care abia i-o 
cumpărase, mătase neagră, mulată şi lenjerie fină pe 
dedesubt. Când o văzuse ieşind din Rolls-ul lui şi urcând 
scările la Old Vic inima îi tresărise şi Săculeţul lui Secret se 
înfiorase. Zâmbise toată când văzuse efectul produs de 
intrarea sa asupra întregului hotel, cu brăţările ei de aur, 
groase, scânteind, şi insistase să urce pe jos scările mari în 
loc să folosească liftul. Inima lui se încordase de bucurie 
reţinută şi de spaimă. Trecuseră printre europeni şi chinezi, 
toţi bine îmbrăcaţi, eleganţi, mulţi în haine de seară - soţi şi 
soţii, turişti şi localnici, bărbaţi la mese de afaceri, iubiţi şi 
viitori iubiţi de toate vârstele şi naţionalităţile. El purta un 
costum nou, închis la culoare, făcut pe Savile Row, din cel 
mai scump caşmir subţire. Pe când se îndreptau spre masa 
pentru oficialități care îl costase una roşie - 100 de dolari - 
făcuse cu mâna către mulţi prieteni, şi gemu de trei ori în 
sinea lui când văzu patru dintre prietenii lui apropiaţi, 
chinezi, cu soțiile lor, umflate şi încărcate de bijuterii. 
Soţiile se uitaseră lung şi rece la el. Richard Kwang se 
înfioră. Soţiile sunt cu adevărat nişte balauri, toate la fel, îşi 


spuse el. Oh, oh, oh! Şi minciunile tale sună fals în faţa lor 
chiar înainte să le spui. Nu se dusese încă acasă să dea 
ochii cu Mai-ling, care, probabil, aflase de la cel puţin trei 
prietene foarte bune de Poon Venus. O s-o lase să strige şi 
să ţipe şi să plângă şi să-şi smulgă părul un timp pentru a 
scăpa de suflul diavolului şi el îi va spune că duşmanii i-au 
umplut mintea cu răutăţi - cum le poate asculta ea pe 
femeile astea afurisite? - şi apoi îi va spune blând despre 
vizonul lung pe care îl comandase cu trei săptămâni în 
urmă şi pe care urma să-l ridice chiar în ziua aceea pentru 
ca ea să-l poarte la cursele de sâmbătă. Apoi va fi linişte în 
casă - până data viitoare. Chicoti când se gândi cât de isteţ 
fusese când comandase vizonul. Nu-l deranja deloc că îl 
comandase pentru Poon Venus de fapt, şi în acea dimineaţă, 
doar cu o oră. Înainte, în căldura braţelor ei, îi promisese că 
i-l va aduce în acea seară, ca să-l poată purta la curse 
sâmbătă. Oricum, e mult prea bun pentru o târfă, îşi spuse 
el. Haina aia a costat 40. 000 dolari Hong Kong. O să-i iau 
alta. Ah, poate o să găsesc una la mâna a doua. Îl văzu pe 
Ching Zâmbăreţul uitându-se pieziş la el. 

— Ce-i? 

— Poon Venus, heya! 

— Mă gândesc să devin producător de filme şi să fac din ea 
un star, spuse el important, mândru de acoperirea pe care o 
inventase ca scuză în faţa soţiei sale. 

Ching Zâmbăreţul fu impresionat. 

— Ei, dar asta e o treabă riscantă, heya? 

— Da, dar există modalităţi de A. De a te asigura împotriva 
oricărui risc! şi clipi cu subînţeles. 

— Aiaaa, adică un film sexy? Oh! Să-mi spui când începi 
turnarea, aş putea arunca o privire. Poon Venus goală! 
Aiiiaaa, toată Asia ar plăti să vadă aşa ceva! Cum e în pat? 

— Perfectă! Acum că am învăţat-o. Era virgină când am. 

— Ce joss! spuse Ching Zâmbăreţul, apoi adăugă. De câte 
ori ai luat cu asalt Meterezele? 


— Azi noapte? De trei ori - şi de fiecare dată cu mai multă 
forţă! Richard Kwang se aplecă în faţă. Inima Florii ei e cea 
mai frumoasă din câte am văzut vreodată. Da. Şi triunghiul 
ei! Păr mătăsos, minunat şi buzele trandafirii şi delicate. 
Eee, şi Poarta ei de Jad. Poarta ei de Jad chiar are forma 
inimii şi intrarea cea mică e perfect ovală, roz, parfumată, şi 
Perla ei din Prag e tot trandafirie. 

Richard Kwang simţi cum începe să asude, amintindu-şi 
cum ea se întinsese pe canapea şi îi dăduse o lupă uriaşă: 
„La-0, spusese ea mândră. Cercetează zeiţa pe care 
călugărul tău cu capul chel se pregăteşte să o venereze.” Şi 
el o cercetase. Meticulos. 

— Cea mai bună amantă pe care am avut-o, continuă 
expresiv Richard Kwang, exagerând puţin. Mă gândeam să- 
i cumpăr un inel cu un diamant mare. Biata Guriţă de Aura 
plâns în dimineaţa asta când am plecat din apartamentul pe 
care i l-am dăruit. Jura că se sinucide pentru că e atât de 
îndrăgostită de mine! şi Richard folosi cuvântul englezesc. 

— Eee, eşti un om băftos! 

Ching Zâmbăreţul nu vorbea englezeşte, folosea doar 
unele cuvinte ce se refereau la dragoste. Simţi că cineva îl 
priveşte din spate, şi întoarse, capul. În tribuna alăturată, la 
50 de iarzi, puţin mai sus, era acel diavol de poliţist străin, 
Marele Munte de Balegă, nesuferitul şef al departamentului 
de investigaţii criminale din Kowloon. Ochii reci de peşte se 
uitau fix la el, la gâtul lui atârna un binoclu. Aiiiiaaa, 
murmură în sinea lui Ching, şi mintea îi zbură la diferitele 
controale şi capcane şi balanţe care-i apărau principala 
sursă de venituri. 

— Eh? Ce-i? Ce-i cu tine, Ching Zâmbăreţule? 

— Nimic. Vreau să mă piş, atât. Trimite-mi hârtiile la ora 
două dacă vrei banii mei. 

Se întoarse încruntat şi se îndreptă spre toaletă, 
întrebându-se dacă poliţia ştia de apropiata sosire a 
diavolului de străin de la Muntele de Aur, un Tigru Puternic 
al Prafurilor Albe, cu ciudatul nume de Vincenzo 


Banastasio. Tugşi şi scuipă tare. E joss dacă ştiu, joss dacă 
nu. Pe mine nu mă pot atinge, nu sunt decât un bancher. 

Robert Armstrong observase că Ching Zâmbăreţul vorbea 
cu bancherul Kwang şi fu sigur ca cei doi puneau la cale 
ceva necurat. Poliţia cunoştea zvonurile despre Ching, 
Prosperity Bank şi afacerea cu narcoticele, dar până acum 
nu deţinea probe clare care să-l implice pe el sau banca lui, 
nici măcar probe adiacente pentru sechestrul băncii, 
interogatoriu şi deportare disciplinară. Ei bine, la un 
moment dat va face o greşeală, îşi spuse calm Robert 
Armstrong, şi-şi întoarse din nou binoclul spre Pilot Fish, 
apoi spre Noble Star, Butterscotch Lass, şi Golden Lady, 
iapa lui John Chen. Care din ei e în formă? Căscă şi se 
întinse obosit. Avusese parte de o altă noapte lungă şi nu 
dormise încă. Chiar când pleca de la sediul poliţiei din 
Kowloon cu o seară înainte, toţi intraseră în panică, pentru 
că un alt telefon anonim le spusese că John Chen fusese 
văzut în Noile Teritorii, în micul sat de pescari Sha Tau 
Kwok, care intersecta extremitatea estică a graniţei. Se 
repezise acolo cu o echipă de poliţişti şi cercetaseră tot 
satul, bordei cu bordei. Trebuiseră să fie foarte prudenţi, 
pentru că întreaga zonă de graniţă era extrem de delicată, 
mai ales în satul respectiv unde se afla unul din cele trei 
puncte de control. Sătenii erau îndrăzneţi, duri şi agresivi şi 
doreau să fie lăsaţi în pace. Mai ales de poliţia diavolilor de 
străini. S-a dovedit a fi doar o altă alarmă falsă, deşi 
descoperiseră două distilerii ilegale, o mică făbricuţă de 
heroină, care transforma opiul brut în morfină, iar aceasta 
în heroină, şi desfiinţaseră şase spelunci ilegale de jocuri de 
noroc. 

Când Armstrong se întorsese la sediul poliţiei din Kowloon, 
veni un alt apel telefonic despre John Chen, de data asta în 
partea Hong Kongului, în Wanchai, lângă Promontoriul lui 
Glessing, din zona docurilor. Se părea că John Chen fusese 
văzut, cu un bandaj murdar peste urechea dreaptă, pe când 
era luat într-o casă de raport. De data asta cel care telefona 


îşi dăduse numele şi numărul permisului de conducere ca 
să poată pretinde recompensa de 50.000 dolari Hong Kong 
oferită de Compania Struan şi Nobila Casă Chen. Din nou 
Armstrong mobilizase unităţi de poliţişti pentru a înconjura 
zona şi condusese o cercetare meticuloasă. Era deja cinci 
dimineaţa când întrerupsese operaţiunea şi trimisese 
oamenii acasă. 

— Brian, e timpul să mă duc să mă culc, spuse el. O altă 
noapte fang-pi, pierdută. 

Brian Kwok căscă şi el. 

— Da. Dar dacă tot suntem în partea asta, ce-ar fi să luăm 
micul dejun la Para şi apoi, şi apoi hai să mergem să ne 
uităm la antrenamentul de dimineaţă. 

Lui Armstrong îi dispăru imediat oboseala. 

— Grozavă idee! 

Restaurantul Para în Strada Wanchai, lângă Hipodromul 
Happy Valley era deschis permanent. Mâncarea era 
excelentă şi ieftină, şi era un loc binecunoscut de întâlnire 
pentru triazi şi iubitele lor. Când cei doi poliţişti intrară cu 
paşi mari în încăperea mare, animată, plină de zgomot şi de 
clinchet de veselă, se făcu brusc tăcere. Proprietarul, Ko Un 
Picior, veni şchiopătând spre ei, şi îi conduse zâmbitor spre 
cea mai bună masă a localului. 

— Dew neh loh moh şi pe tine, bătrâne prieten, spuse 
încruntat Armstrong şi adăugă câteva obscenităţi speciale, 
într-o cantoneză vulgară, uitându-se pătrunzător către cel 
mai apropiat grup de tineri care se holbau la ei, şi aceştia 
îşi întoarseră nervoşi privirea. 

Ko Un Picior râse arătându-şi dinţii stricaţi. 

— Ah, Înălţimea Voastră, faceţi cinste bietului meu local. 
Dim sum? 

— De ce nu? 

Dim sum - haleală mică sau mâncăruri mici - erau nişte 
rulouri de aluat umplute cu crevete, legume sau bucăţi de 
carne, toate tăiate mărunt, apoi fierte la aburi, sau prăjite 


în grăsime încinsă, şi mâncate cu puţină soia, cu pui, sau 
altă carne în diferite sosuri, cu tot felul de plăcinţele. 

— Înălţimile voastre se duc pe hipodrom? 

Brian Kwok aprobă cu capul, sorbind din ceaiul de 
iasomie, ochii lui rătăciră asupra celor din încăpere, 
făcându-i pe unii să se simtă foarte stânjeniţi. 

— Cine va câştiga în a cincea cursă? întrebă el. 

Un Picior ezită, ştiind că ar face mai bine să spună 
adevărul. Spuse cu grijă în cantoneză: 

— Se spune că nici Golden Lady, Noble Star, Pilot Fish, nici 
Butterscotch Lass nu A. Nu a fost încă descoperită a avea 
vreun avantaj! văzu ochii aceia negri, reci privindu-l fix şi 
încercă să-şi stăpânească o tresărire. Pe toţi zeii, aşa se 
spune. 

— Bine. O să vin aici sâmbătă dimineaţa. Sau o să-mi trimit 
sergentul. Atunci o să-i poţi şopti la ureche dacă se 
pregăteşte vreo şmecherie urâtă. Da. Şi dacă se descoperă 
că unul din ei este dopat sau împiedicat în vreun fel să 
alerge şi eu nu ştiu de asta sâmbătă dimineaţă. Poate că 
supele tale se vor strica pentru cincizeci de ani. 

Un Picior zâmbi nervos. 

— Da, Înălţimea Voastră. Acum să mă ocup de mâncare 
dumnea. 

— Înainte de a pleca, care-i ultima bârfă despre John 
Chen? 

— Niciuna. Oh, chiar niciuna, Înălţimea Voastră, spuse 
omul, cu broboane mici de sudoare pe buza superioară. 
Portul cel Înmiresmat e la fel de curat în informaţii despre 
el ca şi comoara unei virgine. Nimic, Înălţimea Voastră. Nici 
măcar un zvon cât o băşină de câine, deşi toată lumea 
caută. Am auzit că mai e o recompensă mare în plus. 

— Ce? Cât? 

— 100. 000 de dolari în plus dacă e rezolvat în trei zile. 

Cei doi poliţişti fluierară. 

— Oferită de cine? întrebă Armstrong. 

Un Picior ridică din umeri, iar privirea i se înăspri. 


— Nimeni nu ştie, Înălţimea Voastră. Se spune că de unul 
din Dragoni - sau de toţi Dragonii. 100. 000 şi slujbă înaltă 
dacă e în trei zile - dacă e găsit viu. Vă rog, lăsaţi-mă să mă 
ocup acum de mâncarea dumneavoastră. 

Îl priviră îndepărtându-se. 

— De ce l-ai strâns cu uşa pe Un Picior? întrebă 
Armstrong. 

— M-am săturat de ipocrizia lui mieroasă - şi toţi ticăloşii 
ăştia mici. Pisica cu nouă cozi ar rezolva problema triazilor. 

Armstrong ceru o bere. 

— Când m-am bazat pe sergentul Tang-po n-am crezut că 
o să pun lucrurile în mişcare atât de repede. 100.000 sunt o 
groază de bani! Asta nu poate fi o simplă răpire. Isuse 
Cristoase, e o recompensă uriaşă! 

Trebuie să fie ceva tare necurat cu John. 

— Da. Dacă e adevărat. 

Dar nu ajunseră la nici o concluzie şi când fură la 
hipodrom, Brian Kwok se duse să dea un telefon la sediul 
poliţiei şi acum Armstrong îşi aţinti binoclul asupra iepei. 
Butterscotch Lass părăsea pista şi se îndrepta spre 
grajdurile de pe deal. Pare într-o formă grozavă, îşi spuse 
el. Toţi par. La dracu, care din ei? 

— Robert! 

— Oh, bună, Peter. 

Peter Marlowe îi zâmbi. 

— Te-ai sculat de dimineaţă sau te culci târziu? 

— Târziu. 

— Ai văzut cum a ţâşnit Noble Star fără ca jocheul ei să 
mişte un deget? 

— Ai ochi buni. 

Peter Marlowe zâmbi şi dădu din cap. Arătă către un grup 
de bărbaţi aflaţi în jurul unui cal. 

— Donald McBride mi-a spus. 

— Aha! McBride era un arbitru extrem de popular, 
proprietar de terenuri care venise la Hong Kong Shanghai 


în '49. Ţi-a spus cine-i câştigătorul? Dacă cineva ştie, atunci 
el e ăla. 

— Nu, dar m-a invitat în loja lui sâmbătă. Participi la 
curse? 

— Ce-ţi pasă! O să te văd pe tine în loja membrilor - eu nu 
mă bat pe burtă cu grangurii! 

Un timp amândoi priviră caii. 

— Golden Lady arată bine. 

— "Toţi arată la fel de bine. 

— Încă nimic despre John Chen? 

— Nimic. 

Armstrong îl zări prin binoclu pe Dunross vorbind cu unul 
din arbitri; nu departe de el se afla agentul din Serviciul 
Secret pe care Crosse îl desemnase să se ocupe de el. Să 
treacă mai repede ziua de vineri! îşi spuse polițistul. Cu cât 
vedem mai repede dosarele alea AMG cu atât mai bine. 1 se 
făcu uşor rău şi nu-şi putu da seama dacă era din cauza 
gândului la rapoartele acelea sau la Sevrin, sau dacă era 
doar oboseala. Vru să ia o ţigară - se opri. N-ai nevoie să 
fumezi, îşi ordonă. 

— Ar trebui să renunţi la fumat, Peter. Îţi face foarte rău. 

— Da. Da, ar trebui. Tu cum te mai descurci? 

— N-am probleme. Apropo, Peter, bătrânul ţi-a aprobat 
călătoria pe drumul de graniţă. Poimâine, vineri, la 6 
dimineaţa fix, la sediul poliţiei din Kowloon. E bine? 

Inima lui Peter Marlowe tresări de bucurie. În sfârşit 
putea să arunce o privire în China Continentală, în 
necunoscut. În toată zona de graniţă a Noilor Teritorii 
exista un singur punct de observaţie de unde turiştii puteau 
privi spre China, dar dealul era mult prea departe aşa că nu 
se prea vedea nimic. Nici măcar cu binoclul. 

— Ce grozav! spuse el, fericit. 

La sugestia lui Armstrong îi scrisese Comisarului regal şi-i 
ceruse această permisiune. Drumul de graniţă şerpuia de la 
un mal la celălalt. Era interzis traficului şi tuturor 
persoanelor - cu excepţia localnicilor în anumite zone. Se 


întindea pe o zonă largă între Colonie şi China. Era patrulat 
o dată pe zi, cu mare atenţie. Guvernul Hong Kongului nu 
voia să aibă nici o problemă cu Republica Populară Chineză. 

— Cu o condiţie, Peter. Nu spui nimic despre asta şi nici nu 
povesteşti nimic timp de vreun an. 

— Ai cuvântul meu. 

Armstrong îşi înăbuşi un alt căscat. 

— Vei fi singurul iancheu care a mers vreodată pe-acolo, şi 
poate singurul care o va face vreodată. 

— Nemaipomenit! Mulţumesc. 

— De ce ţi-ai luat cetăţenia americană? 

După o pauză, Marlowe spuse: 

— Eu sunt scriitor. lot venitul meu de-aici vine, aproape 
tot. Acum oamenii încep să citească ce scriu eu. Poate că 
mi-ar place să am dreptul de a-i critica. 

— Ai fost vreodată într-o ţară de dincolo de Cortina de 
Fier? 

— Oh da. Am fost la Moscova, în iulie. La festivalul de film. 
Unul din filmele pentru care am scris scenariul a fost pe 
lista celor americane. De ce? 

— Aşa, spuse Armstrong, amintindu-şi de paşapoartele lui 
Bartlett şi Casey cu vizele puse la Moscova şi zâmbi. Fără 
un motiv anume. 

— Serviciu contra serviciu. Am auzit un zvon despre 
armele lui Bartlett. 

— Oh? 

Armstrong deveni brusc atent. Peter Marlowe era o 
persoană cu totul specială în Hong Kong deoarece avea 
acces la diferite straturi sociale şi era acceptat ca prieten 
de multe grupuri ostile în mod normal. 

— Probabil că nu sunt decât vorbe goale, dar unii prieteni 
au o teorie. 

— Prieteni chinezi? 

— Da. Ei cred că armele au fost un transport de probă, 
destinat unuia din cetăţenii noştri chinezi care se ocupă de 
piraterie - sau cel puţin, unul cunoscut a se ocupa de 


contrabandă - pentru a fi trimise unei bande de gherilă din 
cele care operează în Vietnamul de Sud, numită Viet Cong. 

Armstrong mormăi: 

— E prea trasă de păr, Peter. Hong Kongul nu e un loc 
unde să faci tranzit cu arme. 

— Da. Dar transportul ăsta a fost special, primul, şi a fost 
cerut în grabă şi a trebuit să fie livrat în grabă. Ai auzit de 
Forţa Delta? 

— Nu, spuse Armstrong, uluit că Peter Marlowe aflase deja 
ceea ce Rosemont de la CIA îi asigurase în mare taină că 
era o operaţiune strict secretă. 

— Am înţeles că e un grup de combatanți antrenați special 
în SUA, Robert, o forţă specială care operează în Vietnam, 
în unităţi mici, sub controlul Grupului Tehnic American, un 
nume de acoperire pentru CIA. Se pare că se descurcă atât 
de bine încât Viet Cong-ul are nevoie rapid de arme 
moderne şi în cantităţi mari şi e dispus să plătească foarte, 
bine. Aşa că astea au fost aduse aici în avionul lui Bartlett. 

— Ele implicat? 

— Prietenii mei se îndoiesc, spuse el după o pauză. 
Oricum, armele provin de la armata americană, Robert, nu? 
Ei bine, odată aprobat acest transport, livrarea lor în 
cantitate mare trebuia să fie uşoară. 

— Da? Cum? 

— Statele Unite vor furniza armele. 

— Ce? 

— Sigur! şi faţa lui Peter Marlowe se destinse. De fapt e 
foarte simplu. Să spunem că aceste gherile din Viet Cong 
primiseră înainte să ajungă în Vietnam toate datele exacte 
despre transporturile SUA, destinațiile exacte, cantităţile şi 
tipurile de arme - de la cele mici, la rachete. 

— Cristoase! 

— Da. Tu cunoşti Asia. Puțin h'eung yau ici şi colo şi ar fi 
uşor ca armele să dispară de aici şi să apară dincolo. 

— Ca şi cum ar fi propriul lor depozit de muniții! spuse 
Armstrong, îngrozit. Cum vor fi plătite armele? Printr-o 


bancă de aici? 

Peter Marlowe îl privi. 

— Opiu în vrac. Livrat aici. Una din băncile noastre de aici 
finanţează. 

Polițistul oftă. Frumuseţea operaţiunii începu să capete 
sens. 

— Impecabil, spuse el. 

— Da. Un ticălos de trădător din America nu face decât să 
transmită nişte liste. Asta îi dă duşmanului toate armele şi 
muniţiile necesare pentru a-i omori pe soldaţii noştri. 
Duşmanul plăteşte pentru arme cu o otravă care nu-l costă 
nimic - îmi închipui că e cam singura marfă vandabilă pe 
care o are în cantităţi mari şi pe care o poate obţine uşor. 
Opiul este adus aici de contrabandistul chinez şi 
transformat în heroină pentru că aici se face expertiza. 
Trădătorii din America se înţeleg cu Mafia care vinde 
heroina cu un profit enorm la tot mai mulţi puşti şi astfel 
tulbură şi distrug cel mai important bun pe care îl avem: 
tineretul. 

— Cum am spus, impecabil. Ce pot face unii ticăloşi pentru 
bani! 

Armstrong oftă din nou, îşi îndreptă umerii. Se gândi un 
moment. Teoria lega toate datele foarte bine. 

— Îţi spune ceva numele Banastasio? 

— Pai e italian. 

Peter Marlowe îşi păstră aerul inocent. Informatorii lui 
erau doi gazetari eurasiatici portughezi care detestau 
poliţia. Când îi întrebase dacă putea să transmită mai 
departe teoria, da Vega spusese: „Sigur, dar poliţia n-o s-o 
creadă niciodată. Nu spune de unde ai aflat şi nu menţiona 
nici un nume, nici de Wu Patru Degete, Pa Contrabandistul, 
Banca Ching Prosperity, Banastasio, sau altul.” 

După o pauză, Armstrong spuse: 

— Ce-ai mai auzit? 

— O mulţime de lucruri, dar ajunge pentru astăzi - e 
rândul meu azi să scol copiii, să pregătesc micul dejun şi să- 


i trimit la şcoală! Peter Marlowe îşi aprinse o ţigară şi din 
nou Armstrong simţi dureros fumul în propriii lui plămâni. 
Un singur lucru, Robert. Am fost rugat de un prieten 
gazetar să-ţi spun că a auzit că în curând în Macao, va avea 
loc o mare întâlnire a celor ce se ocupă de narcotice. 

Ochii albaştri ai celuilalt se îngustară. 

— Când? 

— Nu ştiu? 

— Ce fel de întâlnire? 

— Şefii. „Furnizori, importatori, exportatori, distribuitori”, 
aşa mi-a spus. 

— Unde în Macao? 

— N-a spus. 

— Nume? 

— Niciunul. A adăugat totuşi că la întâlnire va participa şi 
o persoană foarte importantă din America aflată aici în 
vizită. 

— Bartlett? 

— Dumnezeule, Robert, nu ştiu şi nici el n-a precizat. Linc 
Bartlett pare un tip foarte de treabă şi cinstit. Cred că nu e 
decât bârfă şi gelozie, ca să-l implice. 

Armstrong zâmbi invidios. 

— Nu sunt decât un copoi suspicios. Există ticăloşi în înalta 
societate, ca şi într-un bordei amărât. Peter, bătrâne, 
transmite-i prietenului tău gazetar un mesaj. Dacă vrea să- 
mi dea vreo informaţie, să-mi telefoneze direct. 

— Îi e frică de tine. Şi mie mi-e! 

— 'Ţi-e frică mai mult de-o groază. Armstrong îi zâmbi, 
simțind că ţine la el, foarte bucuros pentru informaţia 
primită, convins că Peter Marlowe era un intermediar sigur 
care ştia să-şi ţină gura. Peter, întreabă-l unde în Macao, 
când şi cine - brusc îi veni o idee şi spuse, orbecăind în 
întuneric: Peter, dacă ar fi să alegi cel mai bun loc din 
Colonie pentru contrabandă, ce-ai alege? 

— Aberdeen sau Golful Mirs. Orice prost o ştie - sunt 
locurile care au fost întotdeauna primele folosite, încă de 


când a existat Hong Kongul. 

— Ai dreptate, oftă Armstrong. 

Aberdeen, îşi spuse el. Ce contrabandist din Aberdeen? 
Oricare din două sute. Primul ar fi Wu Patru Degete. Patru 
Degete cu marele lui Rolls negru, cu numărul norocos 8, 
tâlharul ăla afurisit Tok Două Securi şi nepotul ăla tânăr al 
lui, cel cu paşaportul de iancheu, cel de la Yale, Yale era 
oare? Patru Degete ar fi primul pe listă. Apoi Poon Vreme 
Bună, Pa Contrabandistul, Ta Sap-fok, Pok Pescarul. 
Cristoase, lista e fără de sfârşit, şi nu-s decât cei de care 
ştim. În Golful Mirs, în nord-est lângă Noile Teritorii? Fraţii 
Pa, Fang Gură Mare şi încă alţi o mie. 

— Ei bine, spuse el, foarte foarte bucuros acum pentru 
informaţii şi ceva îl făcea să fie sigur că e vorba de Wu Patru 
Degete, deşi niciodată nu se auzise că ar fi amestecat în 
afacerea cu heroină. Serviciu contra serviciu. Spune-i 
prietenului tău gazetar că parlamentarii care ne vizitează, 
delegaţia sindicală, sosesc azi de la Pekin. Ce-i? 

— Nimic, spuse Peter Marlowe, încercând să pară calm. Ce 
spuneai? 

Armstrong îl privi pătrunzător, apoi adăugă: 

— Delegaţia soseşte cu trenul de după-amiază de la 
Canton. Vor fi la graniţă pentru a schimba trenul la 4.32. 
Aseară am aflat de schimbarea planului, aşa că prietenul 
tău ar putea obţine un interviu în exclusivitate. Se pare că 
vizita a avut succes. 

— Mulţumesc. Pentru prietenul meu. Da, mulţumesc. O să- 
i transmit imediat. Ei bine, trebuie să plec. 

Brian Kwok venii repede spre ei. 

— Bună, Peter, spuse el răsuflând greu. Robert, îmi pare 
rău dar Crosse vrea să ne vadă imediat. 

— Fir-ar să fie! spuse Armstrong pe un ton enervat. [i-am 
spus să mai aştepţi până dai telefon. Ticălosul ăla nu 
doarme niciodată! Îşi frecă faţa ca să-şi alunge oboseala, 
avea pleoapele roşii de nesomn. Du-te şi ia maşina, ne 
întâlnim la intrarea principală. 


— Bine. 

Brian Kwok plecă în grabă. Tulburat, Armstrong îl privi 
îndepărtându-se. 

— Arde primăria? glumi Peter Marlowe. 

— În meseria noastră primăria arde tot timpul, băiete, 
undeva! şi polițistul îl studie pe Peter Marlowe. Înainte să 
plec, Peter, aş vrea să ştiu de ce e atât de importantă 
pentru tine delegaţia de sindicalişti. 

După o pauză, bărbatul cu ochi ciudaţi spuse: 

— L-am cunoscut pe unul din ei în război. Locotenentul 
Robin Grey. A fost comandant la Changi în ultimii doi ani, 
vocea îi deveni inexpresivă acum, mai inexpresivă şi mai 
rece decât şi-ar fi imaginat Armstrong că poate fi. L-am urât 
şi m-a urât. Sper să nu-l întâlnesc, asta-i tot. 

Dincolo de cercul învingătorului, Gomt îşi îndreptase 
binoclul asupra lui Armstrong pe când îl urma pe Brian 
Kwok. Apoi, gânditor, îl întoarse către Peter Marlowe care 
mergea alene spre un grup de antrenori şi jochei. 

— Ticălos băgăcios! spuse Gomt. 

— Ei? Cine? Oh, Marlowe! Sir Dunstan Barre chicoti. Nu e 
băgăcios, vrea doar să ştie totul despre Hong Kong. E 
fascinat de trecutul tău întunecat, bătrâne, de al tău şi al 
tai-panului. 

— Tu nu ai secrete, Dunstan? întrebă uşor Gomt. Vrei să 
spui că tu şi familia ta sunteţi curaţi ca lacrima? 

— Doamne fereşte! se grăbi Barre să răspundă afabil, 
vrând să transforme veninul brusc al lui Gomt în miere. 
Doamne Dumnezeule, nu! în orice englez se ascunde un 
pirat. Ioţi suntem suspecți! Asta-i viaţa, nu? 

Gomt nu spuse nimic. Îl dispreţuia pe Barre, dar avea 
nevoie de el. 

— O să fac un chef pe iahtul meu duminică, Dunstan. Nu 
vrei să vii şi tu - o să ţi se pară interesant. 

— Oh? Cine e oaspetele de onoare? 

— M-am gândit să fie doar o petrecere între bărbaţi - fără 
soţii, nu? 


— Ah! Atunci pune-mă şi pe mine la socoteală, spuse 
imediat Barre, luminându-se la faţă. Pot să aduc o prietenă? 

— Adu şi două dacă vrei, bătrâne, cu cât sunt mai multe cu 
atât e mai vesel. Va fi un grup mic şi select, fără probleme. 
Plumm e un tip de treabă şi prietena lui e foarte amuzantă! 
Şi Gomt îl văzu pe Marlowe abătându-se din drum, chemat 
de un grup de ordonatori între care se vedea clar Donald 
McBride, apoi, la un gând brusc, adăugă: Cred că o să-l 
invit şi pe Peter Marlowe. 

— De ce, dacă tu crezi că-i băgăcios? 

— S-ar putea să-l intereseze povestea adevărată a familiei 
Struan, piraţii care au întemeiat colonia şi piraţii de azi. 

Gomt zâmbi şi Barre se întrebă ce ticăloşie mai punea la 
cale. Bărbatul cu faţa roşie îşi şterse fruntea. 

— Cristoase, aş vrea să plouă. Ştiai că Marlowe a zburat 
pe avioane Hurricane - a doborât trei de-ale ticălosului de 
friţ în Bătălia Angliei, înainte să fie trimis în Singapore şi să 
vină toată mizeria aia. N-o să-i iert niciodată pe ticăloşii de 
japonezi pentru ce-au făcut flăcăilor noştri acolo, aici sau în 
China. 

— Nici eu, aprobă întunecat la faţă Gomt. Ştiai că bătrânul 
meu a fost în Nanjing în '37 în timpul ocupaţiei? 

— Nu, Cristoase, cum a scăpat? 

— Câţiva din oamenii noştri l-au ascuns vreo câteva zile - 
am avut acolo dintotdeauna asociaţi. Apoi le-a spus 
japonezilor că e un corespondent al ziarului Times, din 
Londra, că e simpatizant al ocupanților şi i-a convins să-l 
lase să se întoarcă la Shanghai. Încă mai are coşmare 
despre zilele alea. 

— Apropo de coşmare, bătrâne, ai încercat să-i oferi lui lan 
o noapte de groază ducându-te la petrecerea lui? 

— Crezi că e chit acum, după ce şi-a pus oamenii să se 
joace la maşina mea? 

— Ce? Barre era îngrozit. Doamne Dumnezeule! Vrei să 
spui că cineva ţi-a umblat la maşină? 


— Cilindrul de presiune a fost spart, lovit în vreun fel sau 
altul. Mecanicul a spus că se putea sparge şi de la o piatră 
aruncată în el. 

Barre se uită lung la el şi clătină din cap. 

— lan nu e prost. E periculos, da, dar nu e prost. Asta ar fi 
crimă premeditată. 

— N-ar fi prima dată. 

— Dacă aş fi în locul tău n-aş spune aşa ceva în public, 
bătrâne. 

— Tu nu eşti public, bătrâne. Sau eşti? 

— Nu. Sigur că. 

— Bun. Gomt îşi aţinti asupra lui ochii-i negri. Va urma o 
perioadă în care e bine ca prietenii să fie uniţi. 

— Da? Barre se puse imediat în gardă. 

— Da. Bursa e foarte nervoasă. Asaltul ăsta de la Ho-Pak 
ne-ar putea strica o mulţime de planuri. 

— Firmele mele agricole din Hong Kong şi Lan Tao sunt la 
fel de solide ca şi Piscul. 

— Da, cu condiţia ca bancherii tăi elveţieni să continue să- 
ţi asigure noul credit. 

Faţa rumenă a lui Barre se albi: 

— Ce? 

— Fără împrumutul lor nu poţi prelua Docurile şi 
Pontoanele Hong Kong, Asigurările Regale ale Hong 
Kongului şi Malayei, să te extinzi în Suigapore şi să faci 
toate acele mici escrocherii pe care le ai în plan - tu şi cu 
noul tău prieten Mason Loft, şmecherul puşti de la Banca 
Angliei. Nu? 

Barre îl privi, simțind o sudoare rece scurgâdu-i-se pe 
spate, şocat că Gomt îi cunoştea toate secretele. 

— De unde ai aflat toate astea? 

— Am prieteni sus-puşi, bătrâne, râse Gomt. Nu te teme, 
dinspre partea mea punctul tău vulnrarabil e în siguranţă. 

— Nol. Noi nu suntem în pericol. 

— Sigur că nu. Gomt îşi întoarse din nou binoclul spre 
calul său. Oh, apropo, Dunstan, s-ar putea să am nevoie de 


votul tău la următoarea întâlnire a băncii. 

— Pentru ce? 

— Nu ştiu încă, Gomt îl privi de sus. Vreau doar să ştiu 
dacă pot conta pe tine. 

— Da. Da, sigur, Barre se întreba nervos ce avea de gând 
Gomt şi de la cine aflase. Sunt întotdeauna bucuros să-ţi fac 
un serviciu, bătrâne. 

— Mulţumesc. Vinzi acţiuni Ho-Pak fară acoperire? 

— Sigur. Mi-am scos ieri toţi banii, slavă Domnului. De ce? 

— Am auzit că afacerea lui Dunross cu Par-Con n-o să iasă. 
Mă gândesc să vând şi nişte acţiuni de-ale lui tot fără 
acoperire. 

— Oh? Nu iese? De ce? 

Gomt zâmbi sardonic. 

— Pentru că, Dunstan. 

— Bună, Quillan, Dunstan, iertaţi-mă că vă deranjez, spuse 
Donald McBride, venind în grabă către ei, urmat de doi 
bărbaţi. Vi-l prezint pe domnul Charles Blitzmann, 
vicepreşedintele firmei American Superfoods. El va 
conduce noua companie mixtă General Stores-Superfoods 
de-acum înainte cu sediul în Colonie. Domnul Gomt şi Sir 
Dunstan Barre. 

Americanul înalt, blond-roşcat, purta un costum gri, 
cravată gri, şi ochelari fără ramă. Întinse mâna afabil. 

— Mă bucur să vă cunosc. Aveţi un hipodrom mic şi drăguţ 
aici. 

Gomt dădu mâna cu el fără entuziasm. Lângă Blitzmann se 
afla Richard Hamilton Pugmire, actualul tai-pan al lui H. K. 
General Stores, econom al Clubului de Turf, un om scund şi 
arogant, spre cincizeci de ani, care-şi impunea statura 
pirpirie ca o permanentă provocare. 

— Bună! Ei, care-i câştigătorul într-a cincea? 

Gomt îl domină cu înălţimea. 

— O să-ţi spun după cursă. 

— Ei, haide, Quillan, ştii că e deja hotărât chiar înainte de 
a se face parada cailor. 


— Dacă tu o poţi dovedi, sunt sigur că toţi am vrea să ştim. 
Eu cu siguranţă, şi tu, Donald, nu? 

— Sunt convins că Richard glumea doar, răspunse Donald 
McBride, bărbat trecut de şaizeci de ani, cu trăsături 
eurasiatice plăcute şi un zâmbet cald. Există întotdeauna 
zvonurile astea despre curse aranjate dinainte, dar facem şi 
noi ce putem şi când prindem pe vreunul - i se zboară 
capul! Sau cel puţin zboară el afară din cursă, îi spuse el lui 
Blitzmann. 

— Ei bine, cursele se aranjează şi în America, dar cred că 
aici, unde e vorba de amatori şi totul e vizibil, trebuie să fie 
mai uşor, spuse Blitzmann jovial. Armăsarul ăsta al 
dumitale, Quillan. E australian, cu pedigree incomplet, nu? 

— Da, spuse repezit Gomt, detestându-i familiarismele. 

— Don mi-a explicat câteva din regulile curselor voastre. 
Mi-ar place întradevăr să fac parte din clubul vostru - sper 
să ajung şi membru cu drept de vot. 

Clubul de Truf era foarte privilegiat şi foarte bine 
controlat. Existau două sute de membri cu drept de vot şi 
patru mii fără. Numai membrii cu drept de vot puteau sta în 
loja membrilor. Numai membrii cu drept de vot puteau fi 
proprietari de cai. Numai membrii cu drept de vot puteau 
propune două persoane pe an care să devină membri fără 
drept de vot, deciziile economilor, de aprobare sau nu, fiind 
hotărâtoare, iar votarea secretă. Şi numai membrii cu drept 
de vot puteau deveni economi. 

— Da, repetă Blitzmann, ar fi grozav. 

— Sunt convins că asta se poate aranja, spuse zâmbind 
McBride. Clubul caută întotdeauna membri noi - şi cai noi. 

— Aveţi de gând să staţi în Hong Kong, domnule 
Blitzmann? întrebă Gomt. 

— Spune-mi Chuck. Sunt aici pentru o veşnicie, răspunse 
americanul. Bănuiesc că sunt tai-panul companiei 
Superfoods a Asiei. Sună grozav, nu? 

— Minunat, spuse Barre cu o privire ucigătoare. 


Blitzmann continuă fericit, încă neobişnuit cu sarcasmul 
englezesc: 

— Eu sunt ţapul ispăşitor pentru consiliul nostru din New 
York. Aşa cum spunea tipul din Missouri, pisica moartă 
rămâne la mine! şi zâmbi, dar nimeni nu-i răspunse la 
zâmbet. Voi rămâne aici cel puţin câţiva ani şi aştept cu 
nerăbdare fiecare minut. Suntem pregătiţi să ne stabilim 
aici. Nevestica mea soseşte mâine şi. 

— Sunteţi proaspat căsătoriţi, domnule Blitzmann? 

— Oh, nu, e doar, doar o expresie americană. Suntem 
căsătoriţi de douăzeci de ani. Îndată ce ne aranjăm casa aşa 
cum vrea ea, vă aşteptăm cu plăcere la masă. Sau poate o 
petrecere în aer liber? Am aranjat să primim cu avionul o 
dată pe lună carne de vită, de cea mai bună calitate, muşchi 
şi cotlet. Şi cartofi de Idaho, adăugă el mândru. 

— Mă bucur pentru cartofi, spuse Gomt, şi ceilalţi 
rămaseră în aşteptare, ştiind că nu putea să sufere 
bucătăria americană - mai ales fripturile făcute pe cărbuni 
şi cârnaţii şi idioţii de „cartofi copţi”, cum îi numea el. Când 
se finalizează fuziunea? 

— La sfârşitul lunii. Oferta noastră-i acceptată. S-a aranjat 
totul. Sper cu adevărat că priceperea noastră americană va 
fi bună pentru insuliţa asta grozavă. 

— Bânuiesc că vă veţi face o casă? 

— Nu, domnule, Dickie aici de faţă, continuă Blitzmann şi 
toată lumea clipi, Dickie ne-a obţinut anexa din Strada 
Blore a blocului companiei, aşa că suntem în buricul 
oraşului. 

— Foarte convenabil, spuse Gomt. 

Ceilalţi îşi muşcară buzele să nu izbucnească în râs. Cea 
mai veche şi mai cunoscută Casă de toleranţă fusese 
întotdeauna în Strada Blore, la Numărul Unu. Numărul 
Unu, strada Blore, fusese deschisă de una din „tinerele 
doamne” ale doamnei Fortheringill, Nellie Blore, în anii 
1860, cu bani - se spune - daţi de Culum Struan, şi încă mai 


funcţiona conform regulilor iniţiale: - numai doamne 
europence sau australiene. 

— Foarte convenabil, spuse din nou Gomt. Dar mă întreb 
dacă veţi fi apt. 

— Nu înţeleg. 

— Nimic. Sunt convins că strada Blore va fi foarte 
potrivită. 

— Priveliştea-i grozavă, dar instalaţiile sunt proaste, spuse 
Blitzmann. Nevestica mea o s-o aranjeze. 

— E şi instalatoare? întrebă Gomt. 

Americanul râse. 

— Doamne, nu, dar e foarte pricepută la toate treburile 
casei. 

— Vă rog să mă scuzaţi, trebuie să vorbesc cu antrenorul 
meu, Gomt îi salută cu capul pe ceilalţi şi se întoarse 
spunând: Donald, ai o clipă liberă? În legătură cu sâmbătă. 

— Sigur, mă întorc într-o clipă, domnule Blitzmann. 

— Sigur. Dar spune-mi Chuck. Distracţie plăcută. 

McBride merse alături de Gomt. Când fură singuri, Gomt 
spuse: 

— Sper că n-ai vorbit serios când i-ai propus să fie 
membru cu drept de vot? 

— Ei bine, da, McBride părea stânjenit. E prima dată când 
o mare companie americană s-a oferit să vină în Hong Kong. 
Ar putea să fie foarte important pentru noi. 

— Dar asta nu-i un motiv să-l inviţi aici, nu? Fă-l membru 
fără drept de vot. Astfel o să poată sta în tribună. Şi dacă 
vrei să-l inviţi în loja ta, asta te priveşte. Dar membru cu 
drept de vot? Doamne Dumnezeule, probabil că va scrie 
Superfoods pe steagul lui de curse. 

— E doar nou aici şi deocamdată nu-i în elementul lui, 
Quillan. Sunt convins că o să înveţe. E destul de cumsecade 
chiar dacă face într-adevăr gafe. E destul de bogat şi. 

— De când au devenit banii un „Sesam, deschide-te!” la 
Clubul de Turf? Dumnezeule, Donald, dacă ar fi aşa, orice 
speculant de proprietăţi sau jucător la bursă chinez, 


îmbogăţit peste noapte, care ar da o lovitură la bursa 
noastră, ar da năvală peste noi. N-ai mai avea loc să tragi 
nici o băşină de ei. 

— Nu sunt de acord cu tine. Poate că soluţia ar fi să mărim 
numărul membrilor cu drept de vot. 

— Nu. Categoric nu. Sigur că voi economii o să faceţi ce 
vreţi. Dar te sfătuiesc să te mai gândeşti. 

Gomt era membru cu drept de vot, dar nu econom. Cei 
două sute de membri cu drept de vot alegeau anual 
doisprezece economi prin vot secret. În fiecare an numele 
lui Gront figura pe lista candidaţilor propuşi, dar niciodată 
nu obținea suficiente voturi. Majoritatea economiilor erau 
realeşi în mod automat de ceilalţi membri până ce se 
retrăgeau, deşi uneori existau presiuni. 

— Foarte bine, spuse McBride, când i se va propune 
numele, o să menţionez că te opui. 

Gomt schiţă un zâmbet. 

— Asta s-ar solda cu alegerea lui. 

McBride chicoti. 

— Nu cred, Quillan, nu de data asta. Pug m-a rugat să-l 
prezint tuturor. Trebuie să recunosc că de fiecare dată a 
scrântit-o. I-am făcut cunoştinţă cu Paul Havergill şi 
Blitzmann a început imediat să compare metodele bancare 
de aici cu cele din America, şi nu într-un mod prea plăcut. 
Iar cu tai-paN. Sprâncenele cărunte ale lui McBride se 
înălţară. A spus că era bucuros să-l cunoască pentru că voia 
să afle despre Struan Cotoroanţa şi Dirk Struan şi toţi 
ceilalţi pirați şi traficanţi de opiu din trecutul lui! Oftă. lan şi 
Paul îl vor respinge alături de tine, aşa că nu cred că ai de 
ce să-ţi faci griji. Chiar că nu înţelg de ce Pugi-a trădat. 

— Pentru că nu e ca tatăl lui. De când bătrânul sir Thomas 
a murit General Stores merge tot mai prost. Oricum, Pug 
scoate pentru el 6 milioane de dolari americani şi are un 
contract ferm pe cinci ani - aşa că nu are decât bucurii, fără 
dureri de cap, şi familia lui o duce bine. Vrea să se retragă 
în Anglia, Ascot şi toate celelalte. 


— Ah? Asta-i o afacere foarte bună pentru bătrânul Pug? 
McBride deveni mai serios. Quillan, a cincea cursă - 
interesul e imens. Mă tem că se va interveni. O să mărim 
supravegherea asupra tuturor cailor. Sunt zvonuri că. 

— Despre doping? 

— Da. Întotdeauna au fost zvonuri şi întotdeauna cineva va 
încerca. Cred că ordonatorii fac o treabă foarte bună. 

— Ordonatorii au stabilit aseară că vom introduce o nouă 
regulă: pe viitor vom avea o analiză chimică obligatorie 
înainte şi după fiecare cursă, aşa cum se face la marile 
hipodromuri în Anglia şi America. 

— Aveţi timp până sâmbătă? Cum o să aranjaţi? 

— Doctorul Meng, patologul poliţiei, a fost de acord să se 
ocupe el - până ce găsim un expert. 

— Bună idee, spuse Gomt. 

McBride oftă. 

— Da, dar Puternicul Dragon nu se poate măsura cu 
Şarpele Localnic. 

Se întoarse şi plecă. Gomt ezită, apoi se îndreptă spre 
antrenorul lui care stătea lângă Pilot Fish şi discuta cu 
jocheul, un alt australian, Bluey White. Bluey White era, cu 
numele, director al unuia din departamentele de transport 
maritim ale lui Gomt - titlul îi fusese dat pentru a-i păstra 
statutul de amator. 

— Nă ziua, domnule Gomt, spuseră ei, jocheul îşi duse 
mâna la şapcă. 

— Neaţa! Gomt îi privi o clipă apoi spuse calm: Bluey, dacă 
ieşi primul, ai 5000. Dacă termini în spatele lui Noble Star 
eşti concediat. 

Bărbatul acela mărunt dar vânjos se albi. 

— Da, şefu'! 

— Acum mai bine te-ai schimba, spuse Gomt, încheind 
discuţia cu el. 

— Am să câştig, spuse Bluey White şi plecă. 

— Pilot Fish e într-o condiţie excelentă, domnule Gomt, 
spuse stânjenit antrenorul. Bluey o să încer. 


— Dacă Noble Star câştigă eşti concediat. Dacă Noble Star 
termină înaintea lui Pilot Fish eşti concediat. 

— Pe cinstea mea, domnule Gomt, zise şi îşi şterse gura de 
sudoarea care-l năpădise brusc. Eu nu aranjez cine. 

— Eu nu-ţi sugerez nimic. Îţi spun doar ce-o să ţi se 
întâmple. 

Gomt dădu prietenos din cap şi se îndepărtă. Se duse la 
restaurantul clubului, care domina hipodromul, şi comandă 
micul său dejun preferat, ouă ochiuri şi şuncă prăjită, 
aşezate pe jumătăţi de chiflă prăjite, şi acoperite cu sosul 
lui special, olandez pe care îl păstrau numai pentru el, şi 
cafea javaneză pe care tot el le-o procura. Când ajunse la a 
treia ceaşcă de cafea, chelnerul veni la masă. 

— Scuzaţi-mă, domnule, sunteţi căutat la telefon. 

Se duse la telefon. 

— Gomt. 

— Bună ziua, domnule Gomt, sunt Paul ChoY. Nepotul 
domnului Wu. Sper că nu vă deranjez. 

Gomt îşi ascunse surprinderea. 

— Sunaţi cam devreme, domnule Choy. 

— Da, domnule, dar am vrut să fiu aici devreme în prima 
zi, spuse repede tânărul, aşa că eram singur acum câteva 
minute când a sunat telefonul. Era domnul Bartlett, Linc 
Bartlett, ştiţi, tiptil cu traficul de arme, milionarul. 

Gomt era uimit. 

— Bartlett? 

— Da, domnule. A spus că voia cu orice preţ să vă 
găsească pe dumneavoastră, dând de înţeles că era ceva 
urgent, a spus că a încercat acasă. M-am gândit bine şi mi- 
am zis că s-ar putea să fiţi la antrenament şi ar fi bine să 
încerc acolo. Sper că nu vă deranjez. 

— Nu. Ce a spus? 

— Doar că voia să vorbească cu dumneavoastră şi dacă 
sunteţi în oraş. Am spus că nu ştiu, dar că o să întreb şi o să 
vă las un mesaj şi o să-l sun. 

— De unde telefona? 


— De la Vic şi Albert. Kowloon 662233, interior 773 - e 
interiorul biroului, nu al apartamentului. 

Gomt fu impresionat. 

— În gura închisă nu intră muşte, domnule Choy. 

— Isuse, domnule Gomt, ăsta-i un lucru pentru care nu 
trebuie să vă faceţi niciodată griji, spuse înfocat Paul Choy. 
Bătrânul meu unchi Wu ne-a băgat în cap principiul ăsta cu 
multă bătaie, aşa că nici vorbă de-aşa ceva. 

— Bun. Mulţumesc, domnule Choy. Ne vedem în curând. 

— Da, domnule. 

Gomt închise, se gândi o clipă, apoi formă numărul 
hotelului. 

— 773, Vă rog. 

— Linc Bartlett. 

— Bună dimineaţa, domnule Bartlett, Gomt. Cu ce te pot 
ajuta? 

— Îţi mulţumesc că m-ai sunat. Am primit nişte veşti 
neliniştitoare care într-un fel se leagă de ceea ce discutam 
noi. 

— Da? 

— Da. Îţi spune ceva numele de Toda Shipping? 

Interesul lui Gomt crescu. 

— Toda Shipping e un conglomerat japonez uriaş, şantiere 
navale, oţelării, maşini grele. Struan a cumpărat două vase 
de la ei, cargouri cred. De ce? 

— Se pare că Toda are nişte facturi care trebuiesc plătite 
de Struan, 6 milioane de dolari în trei rate - la 1, 11 şi 15 
ale lunii viitoare - şi încă 6 milioane de dolari în 90 de zile. 
Apoi mai sunt alte 6,8 milioane care trebuiesc plătite pe 
data de 8 la Orlin International Bank - îi ştii? 

Cu mare efort Gomt îşi păstră tonul neutru. 

— Am auzit de ei, spuse el, uimit că americanul putea 
cunoaşte în detaliu toate datoriile. Şi? întrebă el. 

— Şi am auzit că firma Struan are numai 1,3 milioane 
lichidităţi, fără rezerve în numerar şi fără intrări în 
numerar suficiente pentru a plăti. Nu le va intra nici o sumă 


semnificativă până ce nu primesc cele 17 milioane ca parte 
a lor dintr-o afacere cu proprietăţi făcută de Kowloon 
Investments, şi asta de-abia în noiembrie, şi şi-au depăşit cu 
20% contul de la banca Victoria. 

— Astea sunl. Astea sunt lucruri confidenţiale, spuse Gomt 
surprins, cu inima bătând nebuneşte, simțind cum gulerul îl 
sufocă, ştia despre depăşirea cu 20% - Plumm îi spusese - 
probabil că toţi directorii băncii ştiu, dar nu şi detaliile 
despre lichidităţi, sau intrările de lichidităţi. 

— De ce-mi spui astea, domnule Bartlett? 

— Cât ai în numerar? 

— Ţi-am spus deja, sunt de douăzeci de ori mai puternic 
decât Struan, spuse el mecanic, minciuna venindu-i uşor pe 
buze, şi calculă rapid în minte toate posibilităţile pe care 
aceste informaţii le deschideau. De ce? 

— Dacă închei afacerea cu Struan, va folosi banii în 
numerar pe care-i voi da să scape din ghearele lui Toda şi 
Orlin - dacă banca lui nu-i extinde creditul. 

— Da. 

— O să-l ajute Victoria? 

— L-au ajutat întotdeauna. De ce? 

— Dacă nu-l ajută, e-n mare încurcătură. 

— Compania Struan e acţionară principală. Banca e 
obligată să o ajute. 

— Dar a scos prea mult de acolo şi Havergill îl urăşte. 
Chen, Compania Struan şi acţionarii ei fictivi deţin 
împreună 21 la sută. 

Gomt fu cât pe-aci să scape telefonul din mână. 

— De unde dracu' ai aflat toate astea? Nimeni din afară nu 
putea să ştie asta! 

— Ai dreptate, îl auzi el pe american replicând calm, dar 
asta e! Ai putea să strângi celelalte 79 la sută? 

— Ce? 

— Dacă aş avea un partener care ar putea face banca să 
fie împotriva lui de data asta şi n-ar putea găsi credit în altă 
partE. Mai pe şleau, e o problemă de timp. Dunross s-a 


extins îngrozitor de mult şi asta înseamnă că e vulnerabil. 
Dacă banca lui nu-l creditează, trebuie să vândă ceva - sau 
să găsească o nouă linie de credit. În ambele cazuri este 
expus atacului şi tocmai bun pentru a fi preluat la un preţ 
derizoriu. 

Gomt îşi şterse fruntea, simțind că i se învârte capul. 

— De unde dracu' ai cules toate informaţiile astea? 

— Mai târziu, nu acum. 

— Când? 

— Când ajungem la loviturile decisive. 

— CâT. Cât de sigur eşti că cifrele sunt corecte? 

— Foarte sigur. Avem balanţa lui pe ultimii şapte ani. 

În ciuda hotărârii luate de a rămâne calm, Gomt se sufocă. 

— Imposibil! 

— Faci pariu? 

Gomt era acum profund şocat şi încercă să gândească. Fii 
prudent, se certă el. Pentru numele lui Dumnezeu, 
controlează-te. 

— Dacă. Dacă ai asta, dacă ştii toate astea şi mai faci rost 
de cevA. Structura corporației, dacă o ştii pe asta am putea 
face orice vrem cu compania Struan. 

— O avem şi pe asta. Vrei să intri în joc? 

Gomt se auzi răspunzând calm, deşi nu era deloc calm: 

— Sigur. Când ne putem întâlni? La prânz? 

— Ce-ar fi acum? Dar nu aici, şi nici la biroul tău. Asta 
trebuie făcut în secret. 

Gomt simţi o durere în inimă. Avea un gust neplăcut în 
gură şi se întrebă cât de mult se putea încrede în Bartlett. 

— O să. O să-ţi trimit maşina. Am putea discuta în maşină. 

— Bună idee, dar ce-ar fi să ne întâlnim pe partea Hong 
Kongului. La staţia terminus a feribotului peste o oră. 

— Excelent. Maşina mea e un Jaguar, cu numărul 8888. 0 
să fiu la staţia de taxiuri. 

Închise telefonul şi rămase uitându-se la el o clipă, apoi se 
întoarse la masă. 

— Sper că nu sunt veşti proaste, domnule Gomt? 


— Aăă, nu, nu, deloc. Mulţumesc. 

— Mai vreţi din cafeaua dumneavoastră specială? Cafea 
proaspăt făcută. 

— Nu, nu, mulţumesc. Aş vrea o jumătate de sticlă de 
Taittinger Blanc de Blancs. Din '55. 

Se aşeză la masă cu o senzaţie ciudată. Îl avea aproape în 
mână pe duşmanul lui - dacă datele americanului erau 
adevărate şi dacă putea avea încredere în american şi dacă 
acesta nu complotase în mod viclean cu Dunross. Vinul sosi, 
dar de-abia îl gustă. Întreaga lui fiinţă era concentrata, 
analizând fapte, pregătind acţiuni. 

Gomt îl văzu pe americanul cel înalt venind prin mulţime şi 
pentru o clipă îl invidie pentru silueta lui zveltă, aerul 
îngrijit, îmbrăcămintea uşoară, comodă - jeans, cămaşă 
deschisă la gât, sacou sport - şi evidentă siguranţă. Văzu 
aparatul de fotografiat sofisticat, zâmbi sardonic, apoi se 
uită după Casey. Când fu sigur că Bartlett era singur se 
simţi dezamăgit. Dar această dezamăgire nu micşoră cu 
nimic aşteptarea minunată de care fusese cuprins încă de 
când pusese jos telefonul. Gomt se aplecă şi deschise 
portiera alăturată. 

— Bine ai venit în Hong Kong, domnule Bartlett, spuse el 
cu o jovialitate forţată, pornind motorul, rulă pe Gloucester 
Road spre Promontoriul lui Glessing şi Clubul de Yahting. 
Informaţiile tale confidenţiale sunt uluitoare. 

— Fără spioni nu poţi acţiona, nu? 

— Poţi, dar e o treabă de amatori. Ce face domnişoara 
Casey? Credeam că o să vină cu tine. 

— Ea nu-i băgată în afacerea asta. Nu încă. 

— Da? 

— Nu. Nu, nu participă la atacul iniţial. E mai valoroasă 
dacă nu ştie nimic. 

— Nu ştie chiar nimic? Nici măcar de telefonul tău? 

— Nu, absolut nimic. 

După o pauză Gomt spuse: 


— Credeam că e vicepreşedintele tău executiV. Ai numit-o 
braţul tău drept. 

— Da, este, dar eu conduc Par-Con, domnule Gomt. 

Gomt se uită în ochii calmi şi, pentru prima dată, simţi că 
acesta era adevărul şi că părerea lui iniţială era greşită. 

— Nu m-am îndoit niciodată, spuse el aşteptând, cu 
simţurile încordate, aşteptând ca celălalt să continue. 

Apoi Bartlett spuse: 

— E vreun loc unde putem opri - vreau să-ţi arăt ceva. 

— Sigur. 

Gomt mergea de-a lungul coastei, pe Gloucester Road, în 
obişnuitul trafic intens. Imediat găsi un loc de parcare 
lângă Golful Causeway, refugiu contra taifunului cu 
insuliţele sale plutitoare de bărci de toate dimensiunile. 

— Uite. 

Bartlett îi dădu o hârtie împăturită, bătută la maşină. Era 
o copie detaliată a balanței companiei Struan pentru anul 
anterior celui în care compania a devenit publică. Privirea 
lui Gomt alergă peste cifre. 

— Cristoase, murmură el. Deci Lasting Cloud i-a costat 12 
milioane? 

— Aproape că i-a ruinat. Se pare că au avut tot felul de 
încărcături inflamabile la bord. Motoare cu reacţie pentru 
China, neasigurate. 

— Sigur că nu erau asigurate - cum naiba poţi să asiguri o 
marfă de contrabandă? Gomt încercă să reţină toate aceste 
cifre complicate, mintea îi era confuză. Dacă aş fi ştiut 
jumătate din toate astea l-aş fi prins data trecută. Pot s-o 
păstrez? 

— După ce facem alegerea îţi dau o copie. Bartlett luă 
înapoi hârtia şi-i dădu o altă foaie. Ia-o pe asta, să vezi cât s- 
a întins. 

Hârtia prezenta sub formă de grafic acţiunile deţinute de 
Struan în Kowloon Investments şi arăta în detaliu cum, prin 
societăţi fictive, tai-panul Companiei Struan exercita un 
control total asupra uriaşei companii de asigurări, 


proprietăţi şi depozitare a mărfurilor, care se presupunea a 
fi o companie complet separată şi figura astfel la bursă. 

— Minunat, spuse Gomt oftând, impresionat de 
frumuseţea acestui plan. Compania Struan deţine doar o 
proporţie foarte mică din acţiunile publice, dar controlează 
totul sută la sută, într-o perfectă taină. 

— În America cine ar aranja aşa ceva ar fi în închisoare. 

— Slavă Domnului că legile Hong Kongului nu sunt la fel, şi 
că toate aceste aranjamente sunt perfect legale, chiar dacă 
puţin viclene. 

Râseră amândoi. Bartlett băgă hârtia în buzunar. 

— Am detalii similare asupra celorlalte titluri şi acţiuni. 

— Pe scurt, la ce te-ai gândit, domnule Bartlett? 

— Un atac unit asupra Companiei Struan, începând chiar 
de azi. Un blitz-krieg. Facem pe din două tot ce luăm. Tu 
capeţi Casa cea Mare pe de Pisc, prestigiul, iahtul lui - şi 
sută la sută loja lui la Clubul de Turf, inclusiv statutul lui de 
econom. 

Gomt îl privi cu atenţie. Bartlett zâmbi. 

— Ştim că asta ar fi ceva deosebit pentru tine. Dar restul 
exact pe din două. 

— Cu excepţia participării lui la aeroportul Kai-Tak. Am 
nevoie de el pentru linia mea aeriană. 

— S-a făcut. Dar în cazul ăsta vreau Kowloon Investments. 

— Nu, spuse Gomt, imediat în gardă. Ar trebui să o 
împărţim pe jumătate, şi toate celelalte pe jumătate. 

— Nu. Ai nevoie de Kai-Tak, eu am nevoie de Kowloon 
Investments. Va fi un nucleu important pentru prezenţa lui 
Par-Con în Asia. 

— De ce? 

— Pentru că toate marile averi din Hong Kong se bazează 
pe proprietate. K. 1. Va fi pentru mine o bază perfectă. 

— Pentru alte atacuri? 

— Sigur, spuse detaşat Bartlett. Prietenul tău Jason Plumm 
e următorul pe listă. Putem înghiţi uşor Asian Propeties. O 
facem pe jumătate. De acord? 


Un timp Gomt nu spuse nimic. 

— Şi după el? 

— Hong Kong and Lan ao Farms. 

Din nou inima lui Gomt bătu mai tare. Îl ura dintotdeauna 
pe Dunstan Barre şi ura asta se triplase în anul de dinainte 
când Barre fusese înnobilat prin Lista de Onoruri pentru 
Ziua de Naştere a Reginei - o onoare aranjată, Gomt era 
sigur de asta, cu contribuţii bine chibzuite la fondul 
Partidului Conservator. 

— Şi cum o să-l înghiţi? 

— Există întotdeauna un moment când orice armată, orice 
ţară, orice companie e vulnerabilă. Fiecare general de 
armată sau preşedinte de companie trebuie la un moment 
dat să rişte pentru a rămâne în frunte. Trebuie, pentru ca 
să rămâi în frunte. Întotdeauna există un duşman care 
încearcă să te muşte, care vrea ce-i al tău, vrea locul tău 
sub soare, vrea teritoriul tău. Trebuie să fii prudent atunci 
când eşti vulnerabil. 

— Acum eşti vulnerabil? 

— Nu. Am fost acum doi ani, dar acum nu. Acum am forţa 
de care am nevoie. Dacă intri în joc. 

Un stol de păsări coborau şi se învârteau şi ţipau deasupra 
lor. 

— Ce vrei să fac? 

— Tu eşti deschizătorul de drumuri, avangarda. Eu apăr 
spatele. În momentul în care ai făcut o breşă în apărarea 
lui, eu voi da lovitura de graţie. Vom vinde câteva pachete 
de acţituni Struan fără acoperire - cred că deja ai făcut 
ceva cu Ho-Pak, nu? 

— Am vândut acţiuni fără acoperire, da. Modest, minţi el 
cu uşurinţă. 

— Bun. În America i-ai putea determina pe propriii lor 
contabili să şoptească cui trebuie toate datele legate de 
intrările de lichidităţi. În curând ar şti toată lumea. Ar putea 
merge chestia asta şi aici? 


— Probabil. Dar n-o să-i convingi niciodată pe contabilii lor 
să facă aşa ceva. 

— Nici pentru o sumă considerabilă? 

— Nu. Dar s-ar putea lansa zvonuri. Gomt zâmbi cu 
răutate. E foarte urât din partea lui Dunross să-şi ascundă 
poziţia precară faţă de acţionarii lui. Da. Asta se poate. Şi 
pe urmă? 

— Vei vinde acţiuni Struan, cum se deschide bursa. Multe. 

Gomt îşi aprinse o ţigară. 

— Eu vând fără acoperire şi tu ce faci? 

— Nimic pe faţă. Asta-i atuul nostru. 

— Poate că într-adevăr aşa este, şi eu sunt tras pe sfoară, 
spuse Gomi. 

— Şi dacă eu acopăr toate pierderile? Ar fi o dovadă 
suficientă că sunt alături de tine? 

— Ce? 

— Acopăr toate pierderile şi iau jumătate din profitul pe 
azi, mâine şi vineri. Dacă până vineri după-amiază nu 
punem pe urma lui toţi creditorii, răscumperi totul chiar 
înainte de închidere, şi proiectul nostru a eşuat. Dacă se 
conturează o reuşită, vindem mult, până la limită, chiar 
înainte de închidere. Asta îl va termina în week-end. Luni îi 
tragem preşul de sub picioare şi declanşăm blitz-krieg-ul. 
Nu putem da greş. 

— Da. Dacă pot avea încredere în tine. 

— O să vărs 2 milioane de dolari în orice bancă elveţiană 
pe care mi-o indici azi, până la ora 10. Asta înseamnă 10 
milioane de dolari Hong Kong care acoperă cu prisosinţă 
orice pierderi pe care le-ai putea avea din vânzarea fără 
acoperire a acţiunilor. 2 milioane fără condiţii, fără hârtii, 
fără notă de angajament, doar cuvântul tău că vor acoperi 
toate pierderile, că dacă o să câştigăm împărţim profitul şi 
restul aşa cum ne-am înţeles - totul pe jumătate, exceptând 
Kowloon Investments pentru mine, participarea lui Struan 
la aeroportul Kai Tak pentru tine, iar pentru Casey şi mine 


dreptul de a vota ca membru a Clubului de lurf. Osă 
trecem totul pe hârtie marţi - după ce e ruinat! 

— Pui jos două milioane de dolari SUA şi eu hotărăsc când 
să cumpăr ca să-mi acopere pierderile? întrebă 
neîncrezător Gomt. 

— Da. Risc două milioane. Deci, cum poţi ieşi în pagubă? 
Nu, nu poţi. Şi pentru că-ţi cunoaşte sentimentele faţă de 
el, dacă dezlănţui atacul nu va fi suspicios, dar pentru 
lovitura mea din flanc nu va fi prrgătit. 

— "Totul depinde de corectitudinea cifrelor tale - şi ale 
mele şi datele. 

— Verifică-le. Trebuie să existe o modalitate de a o face - 
suficient pentru a te convinge. 

— De ce această schimbare bruscă, domnule Bartlett? 
Spuneai că o să aştepţi până marţi - poate mai mult. 

— Am făcut câteva verificări şi nu-mi plac cifrele pe care 
le-am găsit. Nu îi datorăm nimic lui Dunross. Am fi nebuni 
să mergem mai departe cu el dacă e atât de slab. Aşa cum 
stau lucrurile, ceea ce-ţi ofer e un risc mare, cu sorţi de 
izbândă mari. Nobila Casă contra două nenorocite de 
milioane. Dacă o să câştigăm, asta se va traduce în sute de 
milioane. 

— Şi dacă nu câştigăm? 

Bartlett ridică din umeri. 

— Poate că o să mă întorc acasă. Poate că vom încheia o 
afacere între Rothwell-Gomt şi Par-Con. Câştigi uneori şi 
pierzi de mult mai multe ori. Dar atacul ăsta e mult prea 
bun ca să nu încercăm. Fără tine n-ar avea sorţi de izbândă. 
Am aflat suficiente lucruri despre Hong Kong ca să ştiu că 
are regulile lui proprii. N-am timp să le învăţ. De ce s-o fac - 
când te am pe tine? 

— Sau pe Dunross? 

Bartlett râse şi Gomt nu simţi nimic viclean în el. 

— Tu nu te-ai întins prea mult, nu eşti vulnerabil, el este - 
ăsta-i ghinionul lui. Ce zici? Pornim atacul? 


— Aş putea spune că eşti, foarte convingător. Cine ţi-a dat 
informaţiile - şi documentul? 

— Îţi spun marţi. Când Compania Struan e la pământ. 

— Ah, şi domnul trebuie plătit? 

— Întotdeauna se plăteşte. Şi încă destul, dar nu mai mult 
de cinci la sută - tot ce depăşeşte va fi din partea mea. 

— Vineri la ora două, domnule Bartlett? Atunci hotărăsc 
dacă răscumpăr totul şi pierd poate cele două milioane ale 
tale - sau discutăm şi continuăm atacul? 

— Vineri la două. 

— Dacă o să continuăm şi în week-end vei acoperi orice alt 
risc cu alte sume? 

— Nu. Nu vei mai avea nevoie. Două milioane e maximum. 
Vineri dupăamiază stocul lui va fi la pământ şi-o să-l vedem 
fugind speriat, sau nu. Asta nu e un asediu pregătit 
îndelung. E un atac pe care nu-l poţi da decât o dată, 
pentru a păcăli un rival, rânji fericit Bartlett. Risc două 
amărâte de milioane pentru un joc ce va intra în cărţile de 
istorie. În mai puţin de o săptămână vom desfiinţa Nobila 
Casă a Asiei! 

Gomt dădu din cap, cu inima îndoită. Cât de multă 
încredere pot să am în tine, domnule Afurisit de Atacant, tu 
care ai cheia distrugerii Diavolului Dunross? Se uită pe 
fereastră şi văzu o fată vâslind într-o barcă printre jonci, 
simțindu-se la fel de sigură şi de bine pe mare ca şi pe 
uscat. 

— O să mă gândesc la ce-ai spus. 

— Cât? 

— Până la unsprezece. 

— Regret, ăsta-i un atac, nu o tranzacţie. Acum sau 
niciodată! 

— De ce? 

— Sunt multe de făcut, domnule Gomt. Vreau să hotărâm 
acum - sau deloc. 

Gomt se uită la ceas. Era timp suficient. Un telefon ziarului 
chinezesc potrivit şi orice le spunea va fi într-o oră pe prima 


pagină. Zâmbi urât în sinea sa. Propriul lui atu era 
Havergill. Totul se potrivea de minune. O pasăre ţipă şi 
zbură spre țărm, peste valul de căldură, spre Pisc. O privi. 
Apoi zări Casa cea Mare pe creastă, albă pe fundalul verde 
al pantelor. 

— S-a făcut, spuse el şi întinse mâna. 

Bartlett i-o strânse. 

— Rămâne doar între noi? 

— Da. 

— Unde vrei cele două milioane? 

— Banca Elveţiei şi a Zurich-ului, în Zurich, număr de cont 
181819. Gomt băgă mâna în buzunar şi observă că 
degetele-i tremurau. O să ţi-l notez. 

— Nu e nevoie. Contul e pe numele tău? 

— Dumnezeule, nu! Canberra Limited. 

— Canberra Limited e mai bogată cu două milioane! Şi 
dacă ai noroc, în trei zile vei fi tai-pan al Nobilei Case. Ce 
zici de asta? Bartlett deschise portiera şi ieşi. Pe curând! 

— Stai puţin, spuse Gomt uimit. Te las unde. 

— Nu, mulţumesc. Trebuie să găsesc un telefon. Apoi la 9 
şi un sfert am un interviu cu prietena ta Orlanda, 
domnişoara Ramos - m-am gândit că nu strică cu nimic. Pe 
urmă poate o să fac câteva poze. 

Făcu vesel cu mâna şi se îndepărtă. Gomt îşi şterse 
palmele ude. Înainte de a pleca de la club îi telefonase 
Orlandei să-l sune pe Bartlett şi să stabilească o întâlnire. E 
foarte bine aşa, îşi spuse el, nerevenindu-şi încă din şoc. Va 
fi cu ochii pe el după ce devin amanți, şi vor deveni cu sau 
fără Casey. Orlanda are prea mult de câştigat. Se uită după 
Bartlett, invidiindu-l. În câteva clipe americanul dispăruse 
în înghesuiala din Wanchai. Brusc se simţi, foarte obosit. E 
totul prea bine potrivit, prea frumos, prea uşor, îşi spuse el. 
Şi totuşi. Şi totuşi! Aprinse o ţigară cu degete tremurânde. 
De unde a făcut rost Bartlett de hârtiile alea? Fără să vrea, 
ochii i se întoarseră din nou către Casa cea Mare de pe Pisc. 
Era stăpânit de ea şi de o ură atât de mare, încât gândurile 


i se întoarseră, spre strămoşii săi, spre Sir Morgan Brock 
pe care familia Struan l-a ruinat, spre Gorth Brock pe care 
Dirk Struan l-a omorât, spre Tyler Brock pe care fiica lui l-a 
trădat. Împotriva voinţei sale, reînnoi jurământul de 
răzbunare pe care-l făcuse tatălui său, pe care tatăl său îl 
făcuse tatălui său - până la Sir Morgan Brock care, sărac 
lipit, distrus de sora lui, Struan Cotoroanţa, paralizat, o 
umbră de om, se rugase în numele tuturor duhurilor 
familiei Brock pentru răzbunare asupra Nobilei Case şi a 
tututror urmaşilor celui mai ticălos om din câţi au existat pe 
pământ. Oh, zei, daţi-mi putere, se rugă Quillan Gomt. 
Faceţi ca americanul să spună adevărul. O să mă răzbun. 

Ora 10.50. 

Soarele dogorea peste Aberdeen printr-o perdea subţire 
de nori. Aerul era înnăbuşitor, nouăzeci şi două de grade 
Fahrenheit cu umiditate de nouăzeci la sută. Marea în 
reflux. Mirosul de vareh şi măruntaie de peşte putrezite şi 
băltoace de apă stătută de pe mal făceau ziua aceea şi mai 
apăsătoare. Erau vreo cinci sute sau mai bine de oameni 
nerăbdători şi supăraţi, înghesuindu-se unul într-altul, 
încercând să se strecoare prin spaţiul îngust între barierele 
ridicate de poliţie în faţa sucursalei locale a Băncii Ho-Pak. 
Barierele permiteau trecerea unei singure persoane odată. 
Bărbaţi şi femei de toate vârstele, unii având cu ei copii, se 
îmbrânceau încontinuu, fără să-şi aştepte rândul, fiecare 
încercând să mai înainteze cu un pas pentru a ajunge în 
fruntea şirului. 

— Uită-te la afurisiţii ăştia de proşti, spuse acru 
inspectorul şef Donald C C. Smyth. Dacă s-ar aşeza în 
ordine şi nu s-ar buluci, ar intra mai repede, am putea lăsa 
aici doar un poliţist să menţină ordinea şi ne-am duce să 
mâncăm, în loc să pregătim brigada mobilă. Cheamă-i! 

— Da, domnule, spuse politicos sergentul Mok. 

Aiiiaaa, îşi spunea el pe când se îndrepta spre maşina 
patrulei de poliţie, bietul imbecil tot n-a înţeles că noi 
chinezii nu suntem nişte proşti de diavoli străini - sau 


diavoli din Mările de Est - care stau la coadă cu răbdare ore 
în şir. Oh nu, noi persoanele civilizate înţelegem ce e viaţa: 
fiecare pentru el! Cuplă emițătorul. 

— Sergent Mok! Inspectorul şef doreşte aici o brigadă 
mobilă dublă. Parcaţi în spatele pieţii de peşte, dar 
rămâneţi în contact! 

— Da, domnule. 

Mok oftă şi îşi aprinse o ţigară. Alte bariere fuseseră 
ridicate de cealaltă parte a străzii, în faţa filialelor din 
Aberdeen ale băncilor Blacs şi Victoria şi altele la Ching 
Prosperity Bank, aflată după colţ. Uniforma lui kaki era 
călcată la dungă şi la subţiori avea pete mari de sudoare. 
Nu-i păsa. Mulțimea asta era foarte periculoasă şi nu voia 
să se repete ziua de dinainte. Dacă banca îşi închidea 
porţile înainte de ora trei, era, sigur că mulţimea va devasta 
totul. Ştia că dacă ar mai avea acolo bani depuşi, ar fi 
primul care ar sparge uşa ca să-şi capete banii lui. Aiiiaaa, 
îşi spuse el, recunoscător pentru autoritatea Şarpelui care 
scosese în dimineaţa aceea toţi banii lor, până la ultima 
centimă. 

— Mă piş pe toate băncile? murmură Mok, fără a se adresa 
nimănui. Oh zei, faceţi ca Ho-Pak să-şi plătească toţi clienţii 
azi! Să dea mâine faliment! Mâine e ziua mea liberă, aşa că 
faceţi să dea mâine faliment! 

Îşi stinse ţigara. 

— Domnul sergent major! 

— Da? 

— Uitaţi-vă acolo! spuse tânărul şi energicul detectiv civil, 
venind în grabă către el. Purta ochelari şi de-abia trecuse 
de douăzeci de ani. Lângă Banca Victoria. Bătrâna. Bătrâna 
amah. 

— Unde? A, da, o văd. 

Mok o privi un timp, dar nu observă nimic suspect. Apoi o 
văzu fugind prin mulţime şi şoptind ceva unui tânăr 
vagabond îmbrăcat în jeans care stătea rezemat de un 
gard. Ea arăta spre un bătrân care tocmai ieşea din bancă. 


Imediat tânărul o porni agale în urma lui, iar bătrâna amah 
se înghesui şi se foi şi-şi croi drum, înjurând, către barieră 
unde putea să-i vadă pe cei care intrau şi ieşeau. 

— Asta-i a treia oară, domnule, spuse tânărul detectiv. 
Bătrâna amah îi arată puştiului pe câte cineva care tocmai a 
ieşit din bancă şi el se ia după acesta. Peste câteva minute 
se întoarce. Asta-i a treia oară. Sunt sigur că l-am văzut 
strecurându-i o dată ceva. Cred că erau bani. 

— Bine! Foarte bine, Wu Ochelaristule. Trebuie să fie 
vorba de un şantaj al triadei. Cotoroanţa-i probabil maică- 
sa. Urmăreşte-l pe ticălos şi eu îl prind în partea cealaltă. 
Fereşte-te să te vadă! 

Sergentul Mok se strecură după colţ şi intră pe o alee 
aglomerată, pe care se aliniau tarabe şi negustori 
ambulanți şi prăvălii deschise, şi-şi făcu loc cu atenţie prin 
mulţime. Intră într-o altă alee la timp pentru a zări cum 
bătrânul dădea nişte bani. Aşteptă până ce Wu blocă 
celălalt capăt al aleii, apoi se îndreptă greoi spre ei. 

— Ce se-ntâmplă aici? 

— Ce? Nimic, absolut nimic, spuse nervos bătrânul, 
sudoarea curgându-i pe faţă. Ce s-a-ntâmplat? N-am făcut 
NIMIC! 

— De ce i-ai dat bani tânărului ăsta, heya? Le-am văzut 
dându-i bani! tânărul îl privea insolent pe Mok, fără să-i fie 
frică, conştient că el era Kin Ciupitul, unul din Vârcolacii 
care îngroziseră tot Hong Kongul. Te-a atacat? Încearcă să 
te şantajeze? Pare un triad! 

— Oh! EU. EU. Eu îi datoram 500 de dolari. Tocmai i-am 
scos de la bancă şi i-am plătit! Se vedea clar că bătrânul era 
îngrozit, dar continuă: E vărul meu. 

Mulțimea începu să se adune. Cineva hârâi şi scuipă. 

— De ce asuzi atât? 

— Bată-i zeii să-i bată pe toţi amărâţii! E cald! 'Toţi asudă. 
Toţi. 

— Să fie-al dracu', asta aşa e! strigă cineva. 


Mok îşi îndreptă atenţia spre tânărul care aştepta 
încruntat. 

— Cum te cheamă? 

— Wong Al Şaselea Fiu! 

— Mincinosule! Scoate ce ai în buzunar! 

— Eu, eu n-am făcut nimic! Cunosc legile. Nu poţi să 
percheziţionezi oamenii, fără perm. 

Pumnul de fier al lui Mok zvâcni, înşfăcă braţul tânărului şi 
acesta ţipă. Mulțimea râse. Apoi se făcu tăcere când Wu 
Ochelaristul apăru pe neaşteptate şi-l căută în buzunar. 
Mok rămase cu ochii aţintiţi asupra lui Kin Ciupitul. Un 
freamăt de stânjeneală trecu prin mulţime când văzură 
teancurile de bani şi monedele. 

— De unde-i ai? mârâi Mok. 

— Sunt ai mei. Eu sun. Sunt cămătar şi adun afuri. 

— Unde-i dugheana ta? 

— E. E în A Treia Alee, din Aberdeen Road. 

— Hai, mergem să aruncăm o privire acolo. 

Mok îi dădu drumul tânărului care, fără să se arate 
speriat, se uită la el furios. 

— Mai întâi dă-mi banii! se întoarse spre cei din jur şi făcu 
apel la ei. L-aţi văzut cum i-a luat! Eu sunt un cămătar 
cinstit! Ăştia sunt servitorii diavolilor străini, şi voi îi 
cunoaşteţi! Legea diavolului străin interzice 
percheziţionarea cetăţenilor cinstiţi! 

— Dă-i înapoi afurisiţii de bani! strigă cineva. 

— Dacă e cămătar. 

Mulțimea începu să se certe şi apoi Kin Ciupitul văzu o 
mică breşă în mulţime şi se repezi într-acolo. Mulțimea îl 
lăsă să treacă şi el fugi pe alee, dispărând în furnicarul 
străzii, dar când Wu Ochelaristul se repezi în urmărirea lui 
mulţimea se strânse în jur, îl înghesui şi deveni 
amenințătoare. Mok îl strigă. În învălmăşeala de moment 
bătrânul dispăruse şi el. Obosit, Mok spuse: 

— Lasă-l pe rahatul ăla fără de mamă! Nu-i decât un alt 
triad - un alt rahat de triad care jefuieşte oamenii paşnici. 


— Ce-ai de gând să faci, cu afurisiţii lui de bani? întrebă 
cineva din spatele mulţimii. 

— Am de gând să-i dau unei bătrâne de la azil, strigă Mok 
la fel de grosolan. Du-te şi te slobozeşte-te în urechea 
bunică-tii! 

Cineva râse şi mulţimea începu să se împingă şi apoi toţi 
îşi văzură de treburile lor. Într-o clipă Mok şi Wu 
Ochelaristul rămăseseră ca nişte pietre în mijloc, mulţimea 
scurgându-se pe lângă ei. Ajunşi din nou în strada 
principală, Mok îşi şterse fruntea. 

— Dew neh loh moh? 

— Da. De ce sunt aşa, domnule sergent major? întrebă 
tânărul detectiv. Noi nu facem decât să încercăm să-i 
ajutăm. De ce n-a recunoscut bătrânul că ticălosul de triad 
îl şantaja? 

— Nu înveţi despre gloate din cărţile de şcoală, spuse 
blând Mok, ştiind că tânărul dorea din tot sufletul sa 
reuşească. Wu Ochelaristul era nou, unul din recenţii 
absolvenţi de facultate care intraseră în poliţie, făcea parte 
din unitatea lui Mok. Ai răbdare. Niciunul nu vroia să aibă 
de-a face cu noi pentru că suntem poliţişti şi ei încă mai 
cred că n-o să-i ajutăm niciodată pe ei, c-o s-o facem numai 
între noi. Aşa a fost întotdeuna în China de când a apărut 
primul poliţist. 

— Dar suntem în Hong Kong, spuse mândru tânărul. 
Suntem altfel. Suntem poliţişti britanici. 

— Da. 

Mok simţi brusc un fior. Nu voia să-l dezamăgească pe 
tânăr. Şi eu am fost odinioară loial, loial reginei şi steagului 
quai loh. Am învăţat altfel. Când am avut nevoie de ajutor şi 
protecţie şi siguranţă. Nu am căpătat nimic. Niciodată. 
Britanicii au fost odată bogaţi şi puternici, dar au fost 
înfrânți de Diavolii Mării de Est. Războiul i-a făcu să-şi 
piardă cinstea obrazului şi i-a umuilit şi i-a azvârlit pe marii 
tai-pani în Închisoarea Stanley ca pe nişte hoţi oarecare - 
chiar şi pe tai-panii Nobilei Case şi ai Marii Bănci şi chiar pe 


însuşi înaltul guvenator - i-a azvârlit acolo ca pe nişte 
criminali obişnuiţi, în Stanley, împreună cu nevestele lor şi 
copiii lor şi i-a tratat ca pe nişte rahaţi! Şi apoi după război, 
chiar dacă i-au umilit ei pe Diavolii din Est, nu şi-au mai 
recăpătat niciodată puterea, şi nici cinstea obrazului. Acum 
în Hong Kong şi în întreaga Asie nu mai e la fel şi n-o să mai 
fie niciodată ca înainte. Acum în fiecare an britanicii devin 
mai săraci şi mai slabi şi cum mă pot ei apăra pe mine şi 
familia mea de răufăcători dacă nu sunt bogaţi şi puternici? 
Ei nu-mi plătesc nimic şi mă tratează ca pe un stârv de 
câine! Singura mea protecţie sunt banii, banii în aur ca să 
putem fugi dacă e nevoie - sau banii din pământ sau case, 
dacă nu e nevoie să fugim. Cum pot eu să-mi educ fiii în 
Anglia sau America fără bani? O să plătească guvernul 
recunoscător? Nici un afurisit de bănuţ, şi totuşi eu trebuie 
să-mi risc viaţa şi să curâţ străzile de afurisiţii de triazi şi de 
hoţi şi de bucăţile zgomotoase de rahat lepros. Mok se 
înfioră. Singura siguranţă pentru familia mea se află ca 
întotdeauna în mâinile mele. Oh, ce înțelepte sunt 
învăţăturile strămoşilor noştrii! A fost inspectorul şef de 
poliţie apropiat faţă de mine când am avut nevoie de bani, 
măcar pentru cel mai ieftin bilet de drum, pentru ca fiul 
meu să meargă la şcoalşă în America? Nu. Dar Şarpele a 
fost. Mi-a împrumutat 10.000 de dolari, cu o dobândă de 
numai 10 la sută şi astfel fiul meu a plecat ca un mandarin, 
cu avionul Pan American, cu bani pentru trei ani de şcoală 
şi acum e arhitect cu diplomă şi asigurare internaţională 
pentru maşină şi luna viitoare va avea paşaport american şi 
atunci va putea să se întoarcă aici şi nimeni n-o să se poată 
atinge de el. Elo să mă ajute să-mi protejez generaţia şi o s- 
o protejeze pe a lui şi pe a fiului lui şi pe fiii fiului lui! Da, 
Şarpele mi-a dat banii pe care de mult i-am dat înapoi cu 
dobândă din banii pe care m-a ajutat să-i câştig. Voi fi loial 
faţă de Şarpe - până ce se va schimba; într-o zi se va 
schimba, toţi quai loh o fac, toţi şerpii o fac, dar acum sunt 
Mare Dragon şi nici zeii, nici diavolii, nici măcar chiar 


Şarpele însuşi nu pot face vreun rău familiei mele sau 
conturilor mele din Elveţia şi Canada. 

— Haide, ar fi mai bine să ne întoarcem, tinere Wu, spuse 
el prietenos, şi când se întoarseră la barieră îi spuse 
inspectorului şef Smith ce se întâmplase. 

— Pune banii la fondul, nostru comun, majurule, spuse 
Smyth. Comandă o masă pe cinste pentru băieţi diseară. 

— Da, domnule. 

— Ala era detectivul Wu? Cel care vrea să intre în Serviciul 
Secret? 

— Da, domnule. Ochelaristul e foarte isteţ. 

Smyth trimise după Wu. 

— Ei bine, unde e bătrâna amah? 

Wu i-o arătă. O văzură uitându-se nerăbdătoare spre colţul 
după care tânărul pungaş dispăruse. După un minut se 
strecură afară din mulţime şi se îndepărtă şchiopătând, 
blestemând urât. 

— Wu, ordonă Smyth, urmăreşte-o. Fii atent sa nu te vadă. 
Te va conduce la afurisitul de ticălos care a şters-o. Cu 
prudenţă, şi dacă intră în vizuină anunţă-l pe majur. 

— Da, domnule. 

— Să nu rişti în nici un fel - poate reuşim să prindem toată 
banda, trebuie să fie o bandă. 

— Da, domnule. 

— Poţi să pleci! îl priviră cum o urmărea. Flăcăul ăsta o să 
fie bun. 

— Dar nu pentru noi, majurule, nu? 

— Nu, domnule. 

— Cred că o să-l recomand pentru Serviciul Secret. Poate. 

Deodată se lăsă o tăcere amenințătoare, apoi se auziră 
strigăte şi un vuiet furios. Cei doi poliţişti fugiră înapoi după 
colţ. În lipsa lor mulţimea spărsese o parte a barierei, 
dovedindu-se mai puternică decât cei patru poliţişti, şi 
acum dădea năvală în bancă. Directorul Sung şi adjunctul 
lui încercau în van să închidă uşile în faţa gloatei care ţipa şi 
înjura. Baricadele începură să cedeze. 


— Cheamă brigada mobilă! 

Mok alergă spre maşină. Smyth se repezi curajos spre 
capul şirului cu portavocea sa. Ordinul lui de a opri atacul 
se pierdu în tumultul mulţimii. De pe partea cealaltă a 
străzii veneau întăriri. Rapid şi eficient, ceilalţi se repeziră 
în ajutorul lui Smyth, dar gloata prindea puteri. Sung şi 
casierii săi închiseră trântind uşa, dar lumea o forţă şi o 
deschise din nou. Apoi din mulţime veni o cărămidă şi 
sparse una din ferstrele cu geam turnat. Se auzi un urlet 
aprobator. Cei din faţă încercau să se dea la o parte, cei din 
spate încercau să ajungă la uşă. Alte cărămizi fură aruncate 
spre clădire, apoi bucăţi de lemn luate de pe un şantier din 
apropiere. O altă piatră trecu prin sticlă şi geamul se făcu 
ţăndări. Răcnind, mulţimea înaintă. O fată căzu şi fu strivită 
în picioare. 

— Haideţi, strigă Smyth, ajutaţi-mă! 

Înşfăcă una din bariere şi împreună cu alţi patru poliţişti o 
folosi ca pe un scut şi-i împinse pe cei din faţă, forţându-i să 
se dea înapoi. Pe deasupra vacarmului le strigă oamenilor 
săi să-şi folosească umerii şi se luptară cu mulţimea 
înnebunită. Alţi poliţişti îi urmară exemplul. Din nou fură 
aruncate cărămizi în interiorul băncii şi apoi se auziră 
strigăte. 

— Omorâţi-i pe ticăloşii de hoţi de la bancă, ne-au furat 
banii. 

— Omorâţi ticăloşii! 

— Vreau banii mei. 

— Omorâţi diavolii străini. 

Smith văzu furia celor de lângă el schimbându-şi direcţia 
şi inima i se opri când, repetând strigătul, uitară de bancă, 
iar mâinile lor se întinseră către el. Mai, văzuse o dată acea 
privire şi ştiu că era un om mort. Asta fusese în timpul 
revoltelor din '56 când 200.000 de chinezi, în Kowloon, o 
luaseră cu totul razna, înnebuniţi. Ar fi fost omorât atunci 
dacă nu ar fi avut o puşcă Sten. Împuşcase patru oameni şi- 
şi croise drum de scăpare. Acum nu avea puşcă şi lupta 


pentru viaţa lui. Pălăria îi fu smulsă, cineva îl apucă de 
centiron şi un pumn îl lovi în vintre, un altul în faţă şi simţi 
gheare zgâriindu-l pe ochi. Cu curaj, Mok şi alţii se repeziră 
în masa fremătătoare să-l salveze. Cineva îl lovi pe Mok cu o 
cărămidă, altul cu o bucată de lemn care-i lăsă o rană 
adâncă în obraz. Smyth era înghiţit de mulţime, încercând 
disperat să-şi apere capul cu braţele şi mâinile. Apoi duba 
neagră a brigăzii mobile dădu colţul, cu sirena urlând. Cei 
zece oameni se repeziră brutal asupra gloatei şi-l scoaseră 
pe Smyth de acolo. Din gură îi curgea sânge, iar braţul 
stâng îi atârna neputincios. 

— Vă simţiţi bine, domnule? 

— Da, pentru numele lui Dumnezeu, ridicaţi afurisitele 
alea de bariere! Goniţi-i pe ticăloşii ăia din faţa băncii - 
furtunuri de apă! 

Dar nu fu nevoie de furtunuri. La primul atac violent al 
brigăzii mobile, cei din faţă se potoliră şi restul se retraseră 
la o distanţă sigură şi stăteau acolo privind încruntaţi, unii 
mai strigând încă vorbe murdare. Smyth înşfăcă 
portavocea. Strigă în cantoneză: 

— Dacă cineva se apropie la douăzeci de iarzi, va fi arestat 
şi deportat! încercă să-şi recapete suflul. Dacă vreţi să 
intraţi în Ho-Pak, vă aliniaţi la o sută de iarzi. 

Mulțimea amenințătoare ezită, apoi când Mok şi ceilalţi 
poliţişti se îndreptară repede spre ei, oamenii se retraseră 
în grabă şi începură să se îndepărteze, călcându-se în 
picioare. 

— Cred că mi-au dislocat afurisitul de umăr, spuse Smyth 
şi înjură. 

— Ce facem cu ticăloşii ăştia, domnule? întrebă Mok, 
suferind, răsuflând greu, cu obrajii zgăriaţi, plini de sânge, 
cu uniforma sfâşiată. 

Smyth îşi sprijini braţul pentru a mai domoli durerea şi se 
uită peste drum la mulţimea mohorâtă, temătoare acum. 

— Păstrează aici brigada mobilă. Mai trimite după una din 
Aberdeenul de Vest - sună în Central. Unde mi-e afurisita 


de pălărie? Dacă pun mâna pe ţică. 

— Domnule! strigă unul din poliţişti. 

Îngenunchease lângă fata călcată în picioare. Lucra într- 
un bar sau era dansatoare profesionistă; avea acel aer trist, 
dulce şi dur totodată, tânăr şi bătrân. Din gură i se 
prelingea o şuviţă de sânge, şi respira greu, sacadat. 

— Cristoase, cheamă o ambulanţă! 

Sub privirile neputincioase ale lui Smyth, fata se înecă cu 
propriul ei sânge şi muri. 

Christian 1oxe, redactor al ziarului China Guardian, lua 
rapid notițe, cu telefonul sprijinit de ureche. 

— Cum o chema, Dan? întrebă el acoperind zgomotul 
încăperii. 

— Nu sunt sigur. Pe un livret de depuneri scrie Su Tzee- 
Ian, îi spuse Dan Yap, reporterul aflat la celălalt capăt al 
firului la Aberdeen. Erau 4.360 de dolari în el - celălalt era 
pe numele. Stai puţin, tocmai pleacă ambulanţă. Mă auzi 
bine, Chris, e multă circulaţie pe aici. 

— Da. Continuă. Al doilea libret? 

— Al doilea era pe numele Tak H'eung fah. Exact 3.000 în 
ăsta. 

Tak H'eung fah părea să-i sune cunoscut. 

— Îţi spune ceva vreun nume? întrebă Toxe, un bărbat 
înalt, ciufulit, aşezat în biroul lui mic, dezordonat. 

— Nu. Doar că unul înseamnă Su Glicină şi celălalt Tak 
Floare Parfumată. Era drăguță, Chris. Ar fi putut fi 
eurasiană. 

Toxe simţi brusc un cuţit în stomac când se gândi la cele 
trei fiice ale sale, de şase, şapte şi opt ani, şi la graţioasa sa 
soţie chinezoaică. Încercă să înlăture acea tristeţe 
permanentă, acea îngrijorare secretă dacă era bine să 
amestece Estul cu Vestul, şi ce le rezervă viitorul lor, 
dragele mele, în această lume ticăloasă şi putredă, de 
oameni înguşti. Cu un efort se concentră din nou. 

— Sunt cam mulţi bani pentru o dansatoare, nu? 


— Da. Mai degrabă avea un protector. Un amănunt 
interesant: în geanta ei era un plic mototolit datat cu câteva 
săptămâni în urmă, cu o scrisoare siropoasă de dragoste în 
el. Era adresată lul. Stai puţiN. Lui Tak H'eung fah, 
apartamentul 14, A Cincea Alee, Strada Tsung-pan în 
Aberdeen. Cam dulceagă, jurând dragoste eternă. Deşi un 
scris educat. 

— În engleză, întrebă Toxe surprins, scriind repede. 

— Nu. Caractere chinezeşti. Scrisul avea ceva - ar putea fi 
un quai loh. 

— Ai făcut o copie? 

— Poliţia n-a vrut să mă la. 

— Fă o fotocopie. Roagă-te de ei să ţi-o împrumute sau 
fură o fotocopie la timp pentru ediţia de după-amiază. Ai o 
primă cu banii pe o săptămână dacă reuşeşti. 

— Banii azi după-masă? 

— S-a făcut. 

— O ai. 

— Vreo semnătură? 

— Unica ta dragoste”. „Dragoste” scris în engleză. 

— Domnule Toxe! Doamna Proprietară e pe linia a doua! 
strigă secretara în engleză prin uşa deschisă, de la biroul ei 
aflat chiar lângă peretele de sticlă. 

— Oh, Cristoase, o să. O s-o sun eu. Spune-icăamo 
chestie grozavă de publicat. Apoi din nou în telefon: Dan, 
continuă cu povestea asta ţine-te după poliţie, mergi cu ei la 
apartamentul fetei moarte - dacă e apartamentul ei. Află al 
cui e - ce rude are, unde locuiesc. Şi sună-mă! Ioxe închise 
şi strigă către adjunctul său: Hei, Mac! 

Un bărbat cărunt, slab şi aspru se ridică de la biroul lui şi 
veni agale. 

— Eh? 

— Cred că ar trebui să scoatem o ediţie specială. Titlu. 
Mâăzgăli pe o bucată de hârtie „Gloata omoară o Floare 
Parfumată”. 


— Ce-ai zice de „Gloata calcă în picioare o Floare 
Parfumată”? 

— Sau „Prima Moarte la Aberdeen”? 

— Gloata o calcă în picioare” e mai bine. 

— Atunci aşa rămâne. Martin! strigă 'Toxe, Martin Haply îşi 
ridică privirea de la biroul lui şi veni, Toxe îşi trecu mâna 
prin păr şi le povesti amândurora ce-i spusese Dan Yap. 
Martin, notează şi dezvoltă: „Frumoasa tânără a fost strivită 
de picioarele mulţimii - dar cine au fost adevărații ucigaşi? 
Să fie oare un guvern incompetent care refuză să 
reglementeze sistemul nostru bancar învechit? Sau cei care 
au lansat zvonurile? Este oare această hărţuială asupra 
Băncii Ho-Pak atât de simplă pe cât pare.” şi aşa mai 
departe. 

— Am înţeles. 

Martin zâmbi şi se întoarse la biroul său din încăperea cea 
mare. Bău cu înghiţituri mari nişte cafea rece dintr-o 
ceaşcă de plastic şi începu să bată la maşină, între 
teancurile înalte de cărţi de referinţă, ziare chinezeşti şi 
rapoarte de bursă oare-i acopereau biroul. Câţiva curieri şi 
începători tăcuţi aduceau sau luau materiale. 

— Hei, Martin! Care-i situaţia la bursă? 

Martin Haply formă un număr, fără să se uite la telefon, 
apoi strigă redactorului: 

— Ho-Pak scade la 24,60, cu patru puncte mai puţin decât 
ieri, Struan scade cu un punct doar, deşi s-au cumpărat 
multe. Hong Kong Lan Tao urcă cu trei puncte - povestea 
tocmai s-a confirmat. Dunstan Barre le-a scos banii ieri. 

— Da? Deci au avut din nou dreptate! Drace! 

— Victoria urcă cu jumătate de punct - toate băncile sunt 
nervoase şi fără cumpărători. Circulă un zvon că se 
formează o coadă în faţă la Blacs şi la principalul sediu al 
Victoriei în Central. 

Cei doi rămaseră cu gura căscată. 

— Trimite pe cineva să verifice la Vic. 


Mac ieşi în grabă. Isuse Cristoase, îşi spuse Toxe, şi 
stomacul i se strânse, Isuse Cristoase, dacă începe hăituiala 
asupra Victoriei, toată insula asta păcătoasă se va prăbuşi şi 
o dată cu ea şi păcătoasele mele de economii. Se rezemă de 
spătarul scaunului său vechi şi-şi urcă picioarele pe masă, 
simțind că-şi iubeşte meseria, cu tensiunea şi graba ei. 

— Vrei să o sun? îl întrebă secretara lui, rotofeie şi 
impasibilă. 

— Pe cine? Oh, la dracu', Peg, am uitat. Da - sună 
Dragonul. 

Dragonul era soţia proprietarului, Mong Pa-tok, actualul 
cap al tot mai numeroasei familii Mong care deţinea acest 
ziar, alte trei ziare chinezeşti şi cinci reviste, ai cărei 
strămoşi fuseseră aici din primele zile ale Coloniei. Se 
credea că familia Mong descindea din primul proprietar- 
redactor-editor al ziarului, Morley Skinner. Se spunea că 
Dirk Struan îi dăduse ziarul lui Skinner drept răsplată că 
acesta muşamalizase omorârea de către Dirk a lui Gorth 
Brock în Macao. Se pare că Dirk Struan provocase duelul. 
Cei doi folosiseră fiare de luptă. Odată, cu câţiva ani în 
urmă, 'loxe o auzise pe bătrâna Sarah Chen povestind, când 
era cu şpriţul în nas, că atunci când familia Brock venise să 
ia trupul lui Gorth nu-l recunoscuseră. Bătrâna adăugase că 
tatăl ei, Sir Cordon Chen, trebuise să ridice aproape tot 
cartierul chinezesc pentru a-i împiedica pe cei din familia 
Brock să dea foc depozitelor Struan. În schimb Tyler Brock 
dăduse foc cartierului Tai-ping Shan. Numai marele taifun 
care venise în acea noapte împiedicase distrugerea 
întregului oraş în flăcări - aceeaşi calamitate în care 
pieriseră Casa cea Mare a lui Dirk Struan, plus el şi soţia 
lui, chinezoaica May-may. 

— E pe linia a doua. 

— E? Ah! Bine, Peg, oftă 'Ioxe. 

— Ah, domnule 'Toxe, aşteptam telefonul tău, heya? 

— Cu ce vă pot ajuta, pe dumneavoastră sau pe domnul 
Mong? 


— Articolele tale despre Banca Ho-Pak, de ieri şi de azi, că 
zvonurile nefavorabile băncii nu sunt adevărate şi că sunt 
lansate de tai-pani şi de altă bancă mare. Mai văd şi azi că 
tot din astea publici. 

— Da. Haply e foarte convins. 

— Soţul meu şi cu mine am auzit că nu e adevărat. Nici un 
tai-pan şi nici o bancă nu lansează zvonuri, nici n-au lansat 
zvonuri. Poate înţelept e să renunţi la acest atac. 

— Nu e un atac, doamnă Mong, e doar o atitudine. Ştiţi ce 
sensibili sunt chinezii la zvonuri. Ho-Pak este la fel de solidă 
ca orice bancă din Colonie. Suntem siguri că zvonurile au 
fost lansate de o mare. 

— Nu de tai-pani şi nu de o bancă mare. Soţul meu şi eu 
nu încuviinţăm această atitudine, nu contează. Vă rog 
schimbaţi tactica, spuse ea şi el îi simţi duritatea din voce. 

— Asta e politică editorială şi eu controlez politica 
editorială, spuse el furios. 

— Noi suntem proprietarul. Este ziarul nostru. Noi îţi 
spunem să opreşti campania, aşa că o să o opreşti. 

— Îmi ordonaţi să opresc totul? 

— Sigur că e un ordin. 

— Foarte bine. Pentru că o ordonaţi, e oprit. 

— Bun. 

Telefonul se întrerupse. Christian Toxe îşi rupse creionul 
şi-l izbi în perete, începu să înjure. Secretara lui oftă, 
închise discret uşa şi după ce Toxe se răcori o deschise din 
nou. 

— Peg, ce-ai zice de nişte cafea? Mac! Martin! 

Toxe se aşeză din nou la birou. Scaunul scârţâi. Îşi şterse 
sudoarea de pe obraji şi îşi aprinse o ţigară şi trase fumul 
adânc. 

— Ce-i, Chris? întrebă Haply. 

— Martin, rupe articolul pe care ţi l-am cerut şi scrie altul 
despre sistemul bancar din Hong Kong şi necesitatea de a 
avea o formă de asigurare bancară. 

Cei doi se uitară surprinşi la el. 


— Proprietarului nostru nu-i place comentarea zvonurilor. 

Martin Haply se înroşi. 

— Lua-l-ar dracii! Chiar tu i-ai auzit pe tipi la petrecerea 
tai-panului. 

— Asta nu dovedeşte nimic. N-ai nici o dovadă. Oprim 
comentariile astea. Nu-i nimic dovedit, aşa că nu pot lua o 
poziţie. 

— Dar ascul. 

Gâtul lui Toxe se făcu stacojiu. 

— Sunt definitiv oprite, fir-ar ale dracului să fie! urlă el. Ai 
înţeles? 

Haply deschise gura să mai spună ceva, dar se răzgândi. 
Sufocat de furie, se întoarse pe călcâie şi plecă. Traversă 
încăperea cea mare, deschise cu forţă uşa de la intrare şi 
ieşi trântind-o. Christian Toxe răsuflă. 

— Flăcăul ăsta are un temperament grozav de împuţit! îşi 
stinse ţigara şi îşi aprinse alta. Cristoase, fumez prea mult! 
încă furios, ochii lui căprui îl priviră pe bărbatul mai 
vârstnic. Cineva trebuie să-i fi telefonat, Mac. Acum, ce ţi-ar 
place să citeşti în schimb în ziarul nostru dacă ai fi doamna 
Dragon Mong? 

Brusc Mac se lumină la faţă. 

— Doar nu să devină membră cu drept de vot la Clubul de 
Turf! 

— Eşti mare! 

Singh, reporterul indian, intră cu un telex lung la un 
metru după el. 

— Ai putea folosi asta pentru o ediţie specială, Chris. 

Cuprindea o serie de rapoarte Reuter din Orientul 
Mijlociu. „Ileheran ora 08.32. Surse diplomatice la nivel 
înalt din Iran raportează că manevre militare sovietice 
neaşteptate şi extinse au început în apropierea graniţei sale 
de nord, lângă zona de graniţă petrolieră a Azerbaidjanului, 
unde au avut loc mai multe revolte. S-a comunicat că 
Washington-ul a cerut permisiunea să trimită observatori în 
zonă.” 


Următoarea relatare spunea: „Lel Aviv, ora 06.00. 
Knessetul a confirmat aseară târziu că a fost finanţat un alt 
mare proiect de irigaţii care să devieze cursul râului Iordan 
spre sud în deşertul Negev. Aceasta a provocat imediat 
reacţii contrare şi ostile din partea Iordaniei, Egiptului şi 
Siriei.” 

— Negev? Noua uzină atomică a Israelului nu este în 
deşertul Negev? întrebă Toxe. 

— Ba da. Acum s-a mai adăugat ceva minunat la masa 
conferinţelor de pace. Să fie apa pentru uzină? 

— Nu ştiu. Mac, dar asta va usca cu siguranţă câteva 
gâturi iordaniene şi palestiniene. Apă, apă peste tot, dar 
nici un strop în care să te scalzi. Mă rog lui Dumnezeu să 
plouă. Singh, aranjează rapoartele astea şi pune-le pe 
ultima pagină. Numai cu astea nu vindem nici un exemplar. 
Fă pentru prima pagină un articol despre Vârcolaci, cam 
aşa: „Poliţia desfăşoară o operaţiune pe scară largă, dar 
ticăloşii răpitori ai domnului John Chen continuă să se 
ascundă. Conform unor surse apropiate familia tatălui său, 
comprador al Companiei Struan, aflăm că încă nu a fost 
primită vreo notă de răscumpărare, dar ea este aşteptată 
din minut în minut. China Guardian îi roagă pe toţi cititorii 
săi să ajute la prinderea acestor criminali.” Şi-alte chestii 
asemănătoare. 

La Aberdeen Wu Ochelaristul o văzu pe bătrână ieşind din 
casa de raport, cu o sacoşă în mână, şi pătrunzând în gloata 
zgomotoasă de pe străduţa îngustă. O urmări prudent, 
simțindu-se foarte mulţumit. Cât o aşteptase să apară, 
discutase cu un negustor ambulant al cărui loc permanent 
era o porţiune de trotuar spart, pe cealaltă parte a străzii. 
Negustorul vindea ceai şi boluri mici cu fiertură de orez 
fierbinte. Wu ceruse un bol, şi cât mâncase, negustorul îi 
vorbise despre bătrână, Ah Tam după nume, care locuia 
acolo de un an. Venise în Colonie dintr-un sat de lângă 
Canton, o dată cu valurile de imigranţi care se scurseseră 
peste graniţă în vara de dinainte. Nu avea rude şi cei 


pentru care lucra nu aveau fii tineri, deşi el o văzuse cu un 
tânăr mai devreme în dimineaţa aceea. 

— Spune că satul ei e Ning-tok. 

În clipa aceea Wu simţise o căldură plăcută în tot corpul, 
dându-şi seama de norocul lui. Ning-tok era satul din care 
erau şi părinţii lui şi el vorbea dialectul de acolo. Acum era 
la douăzeci de paşi în urma ei şi o privea cum se tocmea cu 
pricepere pentru legume, alegând doar cea mai bună ceapă 
şi verdeţuri, culese doar cu câteva ore în urmă, de pe 
câmpurile din Noile Teritorii. Cumpăra puţin, aşa că el îşi 
dădu seama că cei la care lucra erau săraci. Apoi femeia se 
opri în faţa tarabei cu păsări, unde puii costelivi, mai mult 
morţi decât vii, erau înghesuiți, neputincioşi, cu picioarele 
legate, în cuşti. Negustorul dolofan se tocmi cu ea, şi 
amândoi savurară tocmeala, şi insultele şi cuvintele 
obscene, alegând o pasăre, apoi alta şi alta, pipăindu-le şi 
apoi dându-le deoparte, până ce se înţeleseră. Pentru că 
bătrâna ştia să se tocmească, negustorul renunţă la o parte 
din profitul lui. Apoi răsuci iute gâtul păsării şi o aruncă 
fiicei lui de cinci ani, care stătea pe vine, într-o grămadă de 
pene şi măruntaie, s-o jumulească şi s-o curețe. 

— Hei, domnule Negustor de Păsări, strigă Wu, vreau şi eu 
o pasăre la acelaşi preţ. Aia! arătă spre una frumoasă şi nu 
dădu nici o atenţie bombănelilor omului. Soră mai Mare, i 
se adresă el politicos femeii, cu siguranţă m-ai ajutat să 
economisesc mulţi bani. N-ai vrea o ceaşcă de ceai cât 
aşteptăm să ne fie curățate păsările? 

— Ah, mulţumesc, da, oasele astea bătrâne sunt obosite. 
Mergem acolo! degetul ei noduros arătă spre o tarabă de 
vizavi. Aşa ne putem uita încoace ca să fim siguri că primim 
ce am plătit. 

Negustorul de păsări murmură o înjurătură şi amândoi 
râseră. Bătrâna îşi croi drum pe partea cealaltă a străzii, se 
aşeză pe o bancă, comandă ceai şi o prăjitură, şi în curând îi 
povestea lui Wu cât de mult ura Hong Kongul şi viaţa 
printre străini. Lui îi fu uşor să o păcălească folosind cuvinte 


ciudate din dialectul din Ning-tok, apoi să se prefacă la fel 
de uimit când ea trecu la acelaşi dialect şi-i spuse că vine 
din acelaşi sat şi oh, ce minunat era să găseşti un vecin 
după toate aceste luni printre străini! îi spuse că lucrase la 
aceeaşi familie din Ning-tok de când avea şapte ani. Dar, 
din nefericire, cu trei ani în urmă, stăpâna ei - copila pe 
care o crescuse ea, - acum bătrână - murise. 

— Am rămas în casă, dar au venit timpuri grele. Apoi anul 
trecut foametea a fost mare. Mulţi oameni din sat au 
hotărât să vină aici. Oamenilor preşedintelui Mao nu le-a 
păsat, de fapt ne-au încurajat - „Guri Nefolositoare”, aşa ne 
spuneau. Nu ştiu cum, ne-am pierdut unii de alţii şi eu am 
reuşit să trec graniţa şi să ajung aici, fără bani, înfometată, 
fără familie, fără prieteni, fără să ştiu încotro s-o iau. În cele 
din urmă am găsit de lucru şi acum sunt amah-bucătăreasă 
la familia Ch'ung, care sunt măturători de stradă. Câinii nu- 
mi plătesc nimic, îmi dau doar mâncare şi un loc de dormit 
şi prima soţie Ch'ung e o cotoroanţă cu gura spurcată, dar 
în curând o să scap de toţi! Zici că tatăl tău a venit aici cu 
familia lui acum zece ani? 

— Da. Noi aveam un câmp în apropierea mlaştinii cu 
bambus de lângă râu. Numele familiei tatălui meu era Wu 
Cho-tam şi. 

— Ah, da, cred că-mi aduc aminte de familia asta. Da, aşa 
cred. Da, şi ştiu câmpul. Familia mea era Wu Ting-top şi 
familia lor ţinea farmacia de la răscrucea de drumuri de 
mai bine de o sută de ani. 

— Ah, Onorabilul Wu Farmacistul? Oh, da, sigur! Wu 
Ochelaristul îşi aducea într-adevăr aminte foarte bine de 
familia asta, Wu Farmacistul fusese întotdeauna un 
simpatizant maoist, odată trebuise să fugă de naţionalişti, în 
satul care număra o mie de suflete oamenii ţineau la el şi 
aveau încredere în el şi omul încercase să apere satul şi 
liniştea lui de tulburările lumii din afară. 

— Aşa deci, eşti unul din fiii lui Wu Cho-tam, Frate mai 
Mic? spuse Ah Tam. Eeee, era atât de frumos în Ning-tok pe 


vremuri, dar în ultimii anl. A fost teribil. 

— Da. Noi am avut noroc. Câmpul nostru era mănos şi noi 
munceam pământul ca întotdeauna, dar după câţiva ani au 
venit nişte oameni străini şi i-au acuzat pe toţi proprietarii 
de pământ şi pe noi că suntem exploatatori! Noi nu făceam 
decât să ne muncim propriul nostru pământ. Chiar şi aşa, 
din când în când unii proprietari erau luaţi, unii împuşcaţi, 
aşa că într-o noapte, acum zece ani tatăl meu a fugit cu noi 
toţi. Acum tatăl meu e mort, dar eu locuiesc cu mama mea 
nu departe de aici. 

— Mulţi au fugit şi au îndurat foamea pe vremuri. Am auzit 
că acum e mai bine. Ai auzit şi tu? Au venit străinii, nu? Au 
venit şi au plecat. Satul n-o mai duce aşa rău. Frate mai 
Mic, oh, nu! Străinii ne lasă în pace. Da, ne-au lăsat în pace 
pe stăpâna mea şi pe mine pentru că Tata era important şi 
unul din sprijinitorii preşedintelui Mao încă de la început. 
Numele stăpânei mele era Fang-ling, e moartă acum. Nu e 
nici o colectivă în apropierea noastră, aşa că viaţa e cum a 
fost întotdeauna, deşi toţi trebuie să învăţăm Cartea Roşie a 
Preşedintelui Mao. Satul nu e rău, toţi prietenii mei sunt 
acolo. Hong Kong e un loc scârbos şi numai în satul meu mă 
simt acasă. Viaţa fără familie nu înseamnă nimic. Dar acuM. 
Şi bătrâna cobori vocea, şi chicoti încântată. Dar acum zeii 
m-au ajutat. Într-o lună sau două mă duc acasă, acasă 
pentru totdeauna. O să am bani de-ajuns să nu mai 
muncesc şi o să-mi cumpăr căsuţa din capătul străzii mele şi 
poate o bucăţică de câmp şi. 

— Să nu mai munceşti? spuse Wu, îndemnând-o să 
continue. Cine are banii ăştia, Soră mai Mare? Spuneai că 
nu ţi se plăteşte nimic aco. 

— Ah, răspunse bătrâna, umflându-se în pene. Am un 
prieten important. 

— Ce fel de prieten? 

— Un prieten foarte important de afaceri care are nevoie 
de ajutorul meu! Pentru că i-am fost atât de folositoare mi-a 
promis că o să-mi dea o sumă imensă de bani. 


— Astea nu-s decât poveşti, Soră mai Mare, spuse el 
dispreţuitor. Sunt eu oare un străin prost care. 

— Îţi spun că prietenul meu e atât de important încât 
poate supune întreaga insulă! 

— Nu există aşa cineva! 

— Oh, da, există! îşi cobori vocea şi şopti răguşit: Ce zici 
de Vârcolaci? 

Wu Ochelaristul o privi cu gura căscată. 

— Ce? 

Ea chicoti din nou, încântată de efectul destăinuirii sale. 

— Da! 

Tânărul îşi adună gândurile răvăşite şi cumpăni repede 
lucrurile; dacă era adevărat, va primi o recompensă, urma 
avansarea şi poate primirea în Serviciul Secret. 

— Poveşti! 

— Cum aş putea să mint pe cineva din satul meu! îţi spun 
că prietenul meu e unul din ei. E şi un 489 şi Frăția luio să 
fie cea mai bogată din tot Hong Kongul. 

— Eee, ce norocoasă eşti, Soră mai Mare! Şi când îl vezi 
din nou, întreabă-l te rog dacă nu cumva are nevoie şi de 
unul ca mine. Eu sunt un luptător de stradă, deşi triada 
mea e săracă şi conducătorul ei e prost şi străin. E din 
Ning-tok? 

— Nu. E. E nepotul meu, spuse ea şi tânărul ştiu că era o 
minciună. Mă întâlnesc cu el mai târziu. Da, vine mai târziu. 
Îmi datorează nişte bani. 

— Ei, asta-i bine, dar nu-i pune la bancă şi mai ales nu Ho- 
Pak, altfel o să. 

— Ho-Pak? spuse ea bănuitoare, ochii îngustâiy]u-i-se 
brusc în zbârciturile feţei. De ce spui de Ho-Pak? Ce 
legătură are Ho-Pak cu mine? 

— Niciuna, Soră mai Mare, spuse Wu, blestendndu-se în 
gând pentru greşeală, ştiind căacum ea devenise prudentă. 
Am văzut cozile azi-dimineaţă, atâta tot. 

Ea dădu din cap, fără a fi însă jconvinsă, apoi văzu că puiul 
ei era împachetat şi pregătit aşa că îi mulţumi pentru ceai şi 


prăjitură şi plecă repede, bolborosind ceva. Elo urmări 
prudent. Din când în când ea se întoarse şi se uită în spate, 
dar nu-l văzu. Liniştită se-duse acasă. 

Omul de la CIA ieşi din maşină şi intră repede în sediul 
poliţiei. Sergentul în uniformă de la biroul de informaţii II 
salută. 

— Bună ziua, domnule Rosemont. 

— Am întâlnire cu domnul Crosse. 

— Da, domnule. Vă aşteaptă. 

Iritat, Rosemont se îndrepta spre lift. Afurisita asta de 
insulă nenorocită mă face să vomit, şi afurisiţii de englezi la 
fel. 

— Bună, Stanley, spuse Armstrong. Ce faci aici? 

— Oh, salut Robert. Am întâlnire cu şeful tău. 

— Eu am avut deja plăcerea asta azi. La 7.01 fix. 

Liftul sosi. Rosemont intră şi Armstrong îl urmă. 

— Sper că ai o veste bună pentru Crosse, spuse Armstrong 
căscând. E într-o dispoziţie mizerabilă. 

— Da? Participi şi tu la întâlnirea asta? 

— Mă tem că da. 

Rosemont se înroşi. 

— La dracu', i-am cerut o întâlnire între patru ochi. 

— Dar eu sunt de-al casei. 

— Sigur că da, Robert. Şi Brian, şi toţi ceilalţi. Dar există 
un ticălos care nu e. 

Buna dispoziţie a lui Armstrong dispăru. 

— Ce? 

— Aşa-i. 

Rosemont nu mai adăugă nimic, ştia că îl jignise pe englez, 
dar nu-i păsa. Asta-i adevărul, îşi spuse el cu amărăciune. 
Cu cât îşi deschid mai repede ochii afurisiţii ăştia de 
englezoi, cu atât mai bine. Liftul se opri. Merseră de-a 
lungul coridorului şi fură introduşi în biroul lui Crosse de 
Brian Kwok. Rosemont auzi uşa încuindu-se în spatele său şi 
îşi spuse ce afurisit de prostească şi inutilă şi fără folos era 
măsura asta de precauţie; omul ăsta e tâmpit. 


— 'Ţi-am cerut o întâlnire confidențială, Rog. 

— Este confidențială. Robert este foarte confidenţial, şi 
Brian la fel. Cu ce te pot ajuta, Stanley? Crosse era deo 
răceală politicoasă. 

— Foarte bine. Rog, azi am o listă lungă pentru tine: în 
primul rând, ai încurcat-o tu personal sută la sută, 
împreună cu mine, întregul meu departament până la însuşi 
directorul din Washington. Mi s-a spus să-ţi comunic printre 
altele - că de data asta spionul tău s-a întrecut pe sine. 

— Adică? 

Vocea lui Rosemont era acum scrâşnită. 

— Mai întâi, tocmai am auzit de la unul din informatorii 
noştri din Canton că Fong-fong şi toţi tipii tăi au fost prinşi 
aseară. Au fost deconspiraţi - sunt în aer. Armstrong şi 
Brian Kwok se arătară şocaţi, Crosse îl privea fix şi nu putea 
citi nimic pe faţa lui. Trebuie să fie spionul tău, Rog. Precis 
că a fost dibuit din hârtiile AMG ale tai-panului. 

Crosse se uită la Brian Kwok. 

— Foloseşte codul radio de urgenţă. Verifica! 

Pe când Brian Kwok ieşea grăbit din încăpere, Rosemont 
spuse din nou: 

— Sunt în aer, bieţii ticăloşi. 

— Oricum o să verificăm. Altceva? 

Rosemont zâmbi posomorât. 

— Altceva: aproape tot ce era în rapoartele AMG ale tai- 
panului este de-acum fapt cunoscut de toate serviciile 
secrete străine din Londra. 

— Blestemaţi fie toţi trădătorii, murmură Armstrong. 

— Da, aşa mă gândeam şi eu, Robert. Pe urmă - încă o 
minune - moartea lui AMG n-a fost un accident. 

— Ce? 

— Nimeni nu ştie cine, dar ştim cu toţii de ce. Motocicleta 
a fost lovită de o maşină. Fără marcă, fără număr de 
înmatriculare, fără martori, fără să aflăm nimic altceva 
până acum, dar el a fost asasinat - şi cei care au făcut asta 
de aici au fost informaţi. 


— Atunci de ce n-am fost informat de sursă? De ce 
informaţia vine de la tine? întrebă Crosse. 

Vocea lui Rosemont deveni mai ascuţită. 

— "Tocmai am vorbit la telefon cu Londra. Acolo de-abia e 
trecut de 5 dimineaţa, aşa că probabil oamenii tăi au de 
gând să ţi-o spună când ajung la birou, după un mic dejun 
lihnit, cu ouă, şuncă şi o afurisită de ceaşcă de ceai! 

Armstrong se uită spre Crosse şi tresări când îi văzu 
privirea. 

— Te-aM. Te-am înţeles perfect, Stanley. Altceva? 

— Fotografiile pe care vi le-am dat cu tipii care l-au omorât 
pe Voranskl. Ce-aţi făcut cu ei? 

— Le-am înconjurat locuinţa. Cei doi n-au mai apărut, aşa 
că am cercetat toată casa, dimineaţă devreme. Am mers 
prin toată clădirea, cameră de cameră, dar n-am găsit pe 
nimeni care să semene cu cei din fotografii. Am căutat 
câteva ore şi n-am găsit uşi secrete sau altceva în genul 
ăsta. Nu erau acolo. Poate omul tău s-a înşelat. 

— De data asta nu, Marty Povitz era sigur. Am înconjurat 
casa imediat ce am decodificat adresa, dar a existat o 
perioadă în care nu a fost supravegheată şi în partea din 
spate. Cred că au fost anunţaţi, tot de spionul tău. 

Rosemont scoase o copie de telex şi i-o dădu. Crosse o citi, 
se înroşi şi i-o întinse lui Armstrong. 

Decodificată de la Director, Washington, către Rosemont, 
Director adjunct. Staţia Hong Kong: Sinders de la MI-6 
aduce ordin de la Sursă, Londra, ca trebuie să mergi cu el 
vineri să asişti la înmânarea hârtiilor şi să obţii imediat 
fotocopii. 

— O să primeşti şi tu o dispoziţie la fel cu corespondenţa 
de azi, Rog, spuse americanul. 

— Pot să păstrez asta? întrebă Crosse. 

— Sigur. Apropo, cineva îl urmăreşte şi pe Dunross. Noi. 

— Fii amabil şi nu te amesteca în jurisdicţia noastră! spuse 
furios Crosse. 


— Ţi-am spus că eşti într-un oraş de rahat, Rog! încordat, 
Rosemont puse pe masă alt telex. 

Rosemont, Hong Kong. Vei înmâna acest telex personal 
şefului SI. Până la noi ordine, Rosemont este autorizat să 
acţioneze independent pentru a descoperi persoanele ostile 
în ce mod va dori. 1 se cere totuşi să se menţină în limitele 
legii şi să vă informeze personal de ceea ce face. Sursa 8- 
98/3. 

Rosemont îl văzu pe Crosse înnăbuşindu-şi o explozie de 
furie. 

— Şi ce mai eşti autorizat să faci? întrebă Crosse. 

— Nimic. Încă. Vom fi la bancă vine. 

— Ştii unde a pus Dunross hârtiile? 

— Se ştie în tot oraşul - printre profesionişti. 'Ţi-am spus 
doar că spionul tău lucrează şi ore suplimentare! brusc 
Rosemont se înfurie. Haide, pentru numele lui Dumnezeu, 
Rog, ştii că dacă spui cuiva din Londra o chestie 
senzaţională, o află tot oraşul! Toţi avem probleme de 
securitate, dar ale voastre sunt mai mari! Cu un efort, 
americanul se calmă. Ai fi putut să fii cinstit cu mine în ceea 
ce priveşte încurcătura cu Dunross - ne-ar fi scutit de o 
groază de dureri de cap şi nu ne-am fi pierdut şi cinstea 
obrazului. 

Crosse îşi aprinse o ţigară. 

— Poate că da. Sau poate că nu. Am încercat să menţin 
securitatea. 

— Şi eu? Doar sunt de partea ta. 

— Chiar eşti? 

— La dracu, sigur că sunt! spuse foarte enervat Rosemont. 
Şi dacă era după mine, aş fi deschis fiecare seif din subsolul 
băncii înainte de apusul soarelui - şi la dracu' cu tot ce se- 
ntâmpla pe urmă! 

— Slavă Domnului că n-o poţi face! 

— Pentru numele lui Cristos, suntem în război şi numai 
Dumnezeu ştie ce o fi în toate hârtiile alea. Poate indică şi 


cine e afurisitul tău de spion şi-atunci punem mâna pe el şi 
capătă ce merită. 

— Da, spuse Crosse, şi vocea lui şfichiui aerul, sau poate că 
nu e nimic în hârtiile alea! 

— Ce vrei să spui? 

— Dunross a fost de acord să-i dea lui Sinders dosarele 
vineri. Dar dacă nu e nimic în ele? Sau dacă a ars hârtiile şi 
ne dă doar coperţile? Ce dracu' facem atunci? 

Rosemont se holbă la el. 

— Isuse - crezi că e posibil? 

— Sigur că e posibil! Dunross e deştept. Poate nici nu sunt 
acolo, sau cele din seif sunt false sau inexistente. Nu ştim 
dacă le-a pus acolo, el a spus doar că le-a pus. Isuse 
Cristoaso, există cincizeci de posibilităţi. Voi, care sunteţi 
atât de isteţi, voi tipii de la CIA, spuneţi-mi care e seiful şi-l 
deschid chiar eu. 

— lar cheia de la guvernator. Dă-ne voie mie şi băieţilor 
mei să intrăm singuri cinci ore şi. 

— Nici vorbă nu poate fi! rânji Crosse, roşu deodată la 
faţă. 

Armstrong simţi puternic violenţa cuvintelor. Bietul de 
tine, Stanley, tu eşti ţinta azi. Îşi stăpâni un tremur, 
amintindu-şi de momentele când a trebuit să-l înfrunte pe 
Crosse. Înţelesese imediat că era mai bine să-i spună 
adevărul, să-i spună totul imediat. Dacă vreodată Crosse l- 
ar fi supus unui interogatoriu, ştia că ar fi fost imediat 
prins. Slavă Domnului că nu avusese niciodată motiv să 
încerce, îşi spuse el mulţumit, apoi îşi întoarse privirea spre 
Rosemont, care se făcuse stacojiu de furie. Mă întreb cine 
sunt informatorii lui Rosemont, şi de unde ştie el cu 
siguranţă că Fong-fong şi oamenii lui au fost distruşi. 

— Nici vorbă! spuse din nou Crosse. 

— Atunci ce dracu' facem? Stăm cu afurisitele noastre de 
mâini în sân până vineri? 

— Da. Aşteptăm. Ni s-a ordonat să aşteptam. Chiar dacă 
Dunross a rupt pagini sau fragmente, sau a aruncat dosare 


întregi, nu-l putem aresta nici obliga să-şi aducă aminte sau 
să ne spună ceva. 

— Dacă directorul sau Sursa hotărăsc să-l strângem cu 
uşa, există modalităţi. Aşa ar face duşmanul. 

Crosse şi Armstrong se uitară lung la Rosemont. În cele 
din urmă Armstrong spuse cu răceală: 

— Dar nu e corect. 

— Dar nici incorect. Mai departe. Numai pentru urechile 
tale, Rog. 

Armstrong se ridică imediat, dar Crosse îi făcu semn să 
rămână. 

— Robert reprezintă urechile mele. 

Armstrong îşi înăbuși râsul care-l apucă la auzul unor 
cuvinte atât de ridicole. 

— Nu. Regret, Rog, astea-s ordinele - numai tu şi cu mine. 

Armstrong îl văzu pe Crosse ezitând atât cât trebuia. 

— Robert, aşteaptă afară. Când sun vino înăuntru. Vezi ce 
face Brian. 

— Da, domnule. 

Armstrong ieşi şi închise uşa în urma lui, regretând că nu 
asistă la masacru. 

— Ei bine? 

Americanul îşi aprinse altă ţigară. 

— Ultrasecret. La 4, azi, întreaga escadrilă 92 a fost 
paraşutată în Azerbaidjan cu ajutorul unor mari unităţi din 
Forţa Delta şi s-au răspândit de-a lungul graniţei dintre 
Iran şi Uniunea Sovietică! Crosse făcu ochii mari. La 
cererea directă a şahului, ca reacţie la pregătiri militare 
masive în apropierea graniţei şi la obişnuitele revolte din 
întregul Iran finanţate de sovietici. Isuse, Rog, nu poţi 
monta aici o instalaţie de aer condiţionat? Rosemont îşi 
şterse fruntea. La ora 6 unităţi auxiliare au aterizat la 
aeroportul din Teheran. Flota a şaptea se îndreaptă spre 
Golf, a şasea - cea din Mediterană - e deja la bazele din 
afara Israelului, a doua, din Atlantic, se îndreaptă spre 


Baltică, NORAD e în alertă, NATO e în alertă, şi toate 
submarinele Poseidon sunt în alarmă de gradul zero. 

— Isuse Cristoase, ce dracu' se întâmplă? 

— Hruşciov se dă din nou peste cap să pună mâna pe Iran 
- întotdeauna cea mai bună ţintă sovietică, nu? îşi închipuie 
că e în avantaj. Tărăşenia e chiar la graniţa lui unde liniile 
lui de comunicaţie sunt la distanţe scurte, iar ale noastre pe 
distanţe imense. leri oamenii de securitate ai şahului au 
descoperit o insurecție „socialistă democratică”, prevăzută 
a izbucni în următoarele zile în Azerbaidjan. Aşa că 
Pentagon-ul a reacţionat ca o pisică călcată pe coadă. Dacă 
Iranul dispare, dispare întregul Golf Persic, apoi Arabia 
Saudită, şi asta va tăia petrolul Europei şi asta va distruge 
Europa. 

— Şahul a mai avut probleme până acum. Nu e oare încă o 
reacţie exagerată din partea voastră? 

Trăsăturile americanului se înăspriră. 

— Hruşciov a bătut în retragere cu Cuba - prima dată 
când sovieticii se retrag - pentru că ]. F. Kennedy nu 
glumea şi singurul lucru pe care-l înţeleg comuniştii e forţa. 
O forţă mare-în-masă-cinstită-şi-afurisită! Marele Hruşciov 
ar trebui să se retragă şi el de data asta sau îl vom lăsa fără 
cap. 

— Riscaţi să aruncaţi în aer toată lumea asta blestemată 
pentru nişte proşti fanatici, analfabeți şi certăreţi, care 
probabil că oricum au şi ei puţină dreptate? 

— Eu nu mă ocup de politică, Rog, ci doar ca ai noştri să 
câştige. Petrolul iranian, petrolul din Golful Persic, petrolul 
saudit, astea sunt punctele nevralgice ale Occidentului. N- 
avem de gând să-l lăsăm pe duşman să pună mâna pe ele. 

— Dacă-l vrea o să-l ia. 

— De data asta nu, n-o să-l ia. Operaţiunea se numeşte 
Antrenament. Ideea e să intrăm în forţă, să-i speriem şi să 
ieşim repede, fără ca nimeni să ştie, cu excepţia 
duşmanului, şi în nici un caz vreun afurisit de membru al 
Congresului sau jurnalist liberal, simpatizant. Pentagonul 


mizează pe faptul că sovieticii nu cred că noi putem 
reacţiona atât de repede şi cu atâta forţă, de atât de 
departe, aşa că vor fi şocaţi şi vor fugi la adăpost şi vor 
înceta totul. Până data viitoare. 

Tăcerea deveni mai grea. Degetele lui Crosse pianotau. 

— Ce trebuie să fac? De ce-mi spui toate astea? 

— Pentru că şefii mi-au ordonat-o. Vor ca toţi şefii 
serviciilor secrete aliate să ştie despre ce e vorba pentru că, 
dacă se duce vestea, vor exista mişcări simpatizante peste 
tot, ca de obicei, revolte plătite şi bine coordonate, şi va 
trebui să fii pregătit. Rapoartele AMG spun că Sevrin a fost 
activat aici - poate e vreo legătură. Şi pe urmă, voi cei din 
Hong Kong sunteţi vitali pentru noi. Sunteţi intrarea din 
spate în China, în Vladivostok şi întreaga Rusie de est - şi 
cea mai bună rută directă către bazele lor navale şi de 
submarine atomice din Pacific. Rosemont luă altă ţigară cu 
degete tremurânde. Ascultă, Rog, spuse el, stăpânindu-şi 
furia imensă, hai să lăsăm deoparte toată vorbăria asta de 
rahat la nivel înalt, ce zici? Poate ne putem ajuta reciproc. 

— Ce submarine atomice? spuse Crosse rânjind în mod 
deliberat, încercând să-l prindă. N-au încă submarine 
atomice şi. 

— Isuse Cristoase! se înfurie Rosemont. Voi ăştia gândiţi 
cu fundu' şi nu vreţi să ascultați nimic. Voi peroraţi despre 
destindere şi încercaţi să ne astupaţi gura şi ei se ţin cu 
mâna de burtă de atâta râs, fir-ar blestemaţi să fie. Ei au 
submarine nucleare şi baze de rachete şi baze navale în 
toată Marea Ohotsk! Rosemont se ridică şi se duse la 
imensa hartă a Chinei şi Asiei care acoperea un perete şi 
puse degetul pe Peninsula Kamceatka, în nordul Japoniei. 
Petropavlovsk, VladivostoK. Au operaţiuni uriaşe pe toată 
coasta Siberiei, aici la Komsomolsk, la gura Amurului şi pe 
Sahalin. Dar Petropavlovsk e cea mai mare. În zece ani aici 
va fi cel mai mare port militar din Asia, cu aeroporturi de 
sprijin, hangare subterane şi piste de decolare subterane 
protejate împotriva unei lovituri nucleare, şi depozite de 


rachete. Şi de acolo vor ameninţa întreaga Asie - Japonia, 
Coreea, China, Filipine - fără să uite de Hawai şi de Coasta 
noastră de vest. 

— Forţele americane sunt superioare şi întotdeauna vor fi. 
Din nou exagerezi. 

Faţa lui Rosemont se umbri. 

— Se spune că sunt o cobe. Nu sunt. Doar realist. Ei sunt 
pe picior de război. Midas III ale noastre au calculat tot 
felul de şmecheril. Se şi se înjură că-şi dăduse prea mult 
drumul la gură. Ei bine, ştim multe din ce fac ei acum, şi nu 
fac brăzdare afurisite de plug! 

— Cred că te înşeli. Nici ei nu doresc război, ca şi noi. 

— Vrei dovezi? O să le ai mâine, după ce primesc 
permisiunea, spuse americanul, jignit. Dacă se dovedeşte 
că-i aşa, putem colabora mai bine? 

— Credeam că acum colaborăm bine. 

— Vrei să colaborăm? 

— Orice vrei tu. Vrea Sursa să acţionez într-un anumit fel? 

— Nu, doar să fii pregătit. Bănuiesc că toate astea vor fi 
comunicate prin diferite canale încă astăzi. 

— Da, deodată Crosse se îmblânzi. Ce te supără de fapt, 
Stanley? 

Ostilitatea lui Rosemont dispăru. 

— Am pierdut una din cele mai bune reţele din Berlinul de 
Est, aseară, o mulţime de băieţi buni. Am aflat că un prieten 
de-al meu a încercat să treacă înapoi la noi, şi suntem siguri 
că asta are legătură cu AMG. 

— Oh, îmi pare rău. Nu era Tom Owen, nu? 

— Nu. A plecat din Berlin luna trecută. Era Frank 
O'Connell. 

— Nu cred că l-am cunoscut E trist! 

— Ascultă, Rog, spionul ăsta e o mare belea, se ridică şi se 
duse la hartă, se-uită la ea un timp. Ai auzit de Iman? 

— Poftim? 

Degetul lui Rosemont se opri pe un punct al hărţii. Oraşul 
era pe continent, la 180 de mile nord de Vladivostok, la un 


nod de cale ferată. 

— E un centru industrial, căi ferate, multe fabrici. 

— Şi? întrebă Crosse. 

— Ştii de aeroportul de acolo? 

— Ce aeroport? 

— E subteran, fir'ar al naibii, în afara oraşului, construit 
într-un labirint de peşteri naturale. Trebuie să fie una din 
minunile lumii. E protejat atomic, Rog. Întreaga bază a fost 
construită de prizonierii japonezi şi nazişti în '45, '46, şi '47. 
Se spune că o sută de mii de oameni. E totul subteran. Rog, 
cu spaţiu pentru 2.500 de avioane, echipajele de zbor şi 
personal de întreţinere. E rezistent la bombe - chiar cele 
nucleare - şi are 80 de piste care ies afară pe o pistă de 
aterizare uriaşă, ce înconjoară optsprezece coline. I-a luat 
unui tip de-al nostru nouă ore să o parcurgă. Asta era în '46 
- cum o fi arătând acum? 

— Mult mai binE. Dacă există! 

— E folosibilă acum. Câţiva tipi, din serviciul secret, de-ai 
noştri şi de-ai voştri, chiar şi câţiva din cei mai buni ziarişti 
ştiau despre ea încă din '46. Şi atunci de ce atâta tăcere 
acum? Numai baza asta şi e o ameninţare imensă pentru 
noi toţi, şi nimeni nu scoate o vorbă. Nici măcar China, şi ea 
trebuie cu siguranţă să ştie despre Iman. 

— La întrebarea asta nu-ţi pot răspunde. 

— Eu pot. Cred că informaţia asta a fost îngropată, în mod 
deliberat, împreună cu multe altele. Americanul se ridică şi 
se întinse, Isuse, întreaga lume se dezintegrează şi pe mine 
mă doare spatele. Nu ştii vreun chiropractor bun? 

— Ai încercat la doctorul Thomas în strada Pedder? La el 
mă duc eu. 

— Nu pot să-l sufăr. Te pune să stai la rând - nu vrea să-ţi 
fixeze o oră. Slavă domnului că există chiropractori! încerc 
să-l conving pe fiul meu să se facă şi el chiropractor în loc 
de doctor obişnuit. 

Telefonul sună şi Crosse răspunse. 


— Da, Brian? Rosemont îl privi pe Crosse în timp ce acesta 
asculta. Stai puţin, Brian. Stanley, am terminat? 

— Sigur. Mai sunt nişte chestii de rutină, neconfidenţiale. 

— Bun. Brian, vino încoace şi intră cu Robert. Crosse puse 
receptorul la loc. Nu s-a putut lua legătura cu Fong-fong. 
Probabil că ai avut dreptate. În 48 de ore vor fi probabil 
declaraţi DPM sau DPC. 

— Nu înţeleg. 

— Dispăruţi-Probabil-Morţi sau Dispăruţi- 
ProbabilCapturaţi. 

— Neplăcut. Îmi pare rău că am adus veşti proaste. 

— Joss. 

— Ţinând seama de manevrele de Antrenament şi de AMG, 
ce-ai zice să-l punem pe Dunross în detenţie preventivă? 

— Nici vorbă. 

— Doar există Legea secretului de stat. 

— Nici vorbă. 

— Am de gând să recomand acţiunea asta. Apropo, băieţii 
de la FBI ai lui Ed Langan au făcut legătura între 
Banastasio şi Bartlett. E un acţionar important în Par-Con. 
Se spune că ela dat banii pentru ultima fuziune care i-a 
adus mari profituri lui Par-Con. 

— Ai aflat ceva despre vizele pentru Moscova ale lui 
Bartlett şi 'Icholok? 

— "Tot ce-am putut descoperi a fost că s-au dus acolo ca 
turişti. Poate că asta au fost, sau poate a fost un pretext. 

— Ceva despre arme? în dimineaţa aceea Armstrong îi 
spusese lui Crosse teoria lui Peter Marlowe şi Crosse ceruse 
o supraveghere imediată a lui Wu Patru Degete şi oferise o 
recompensă substanţială pentru informaţii. 

— FBI e sigur că au fost puse în avion în Lon Angeles. Ar fi 
fost uşor - hangarul lui Par-Con nu e păzit. Au verificat şi 
numerele de serie pe care ni le-aţi dat. Toate fac parte 
dintr-un transport care s-a „rătăcit” pe drum de la fabrică 
la Camp Poendleton - ăsta-i depozitul marinei din sudul 
Californiei. S-ar putea să fi descoperit o mare afacere de 


contrabandă cu arme. Mai bine de şapte sute de M 14 s-au 
rătăcit în ultimele şase luni. 

— Apropo de asta - se oprise când auzi ciocănitul discret 
în uşă, îl văzu pe Crosse apăsând pe buton, uşa se deschise 
şi Brian Kwok şi Armstrong intrară, Crosse le făcu semn să 
ia loc. Apropo de asta, îţi aduci aminte de cazul CARE? 

— Presupusa acţiune de corupţie de aici, din Hong-Kong? 

— Da. Am putea avea un fir pentru tine. 

— Bun. Robert, tu te-ai ocupat de asta atunci, nu? 

— Da, domnule. 

Robert Armstrong oftă. Cu trei luni în urmă unul din 
viceconsulii de la Consulatul Statelor Unite a rugat CIA să 
verifice modul în care sunt utilizate ajutoarele să vadă dacă 
nu cumva unii administratori şnapani puneau ceva deoparte 
pentru propria lor pungă. Cercetările şi interogatoriile mai 
continuau încă. 

— Despre ce e vorba, Stanley? 

Rosemont căută în buzunar şi scoase o notă bătută la 
maşină. Nota conţinea trei nume şi o adresă: Thomas K. K. 
Lim (Lim Străinul), Dl. Tak Chou-lan (Tak Mâini Mari), Dl. Lo 
Tup-lin (Lo Dinţi în Afară), camera 720, Princes Building, 
Central. 

— Thomas K. K. Lim e un american, bine căptuşit la pungă 
şi cu multe relaţii în Washington, Vietnam şi America de 
Sud. Face afaceri cu ceilalţi doi şmecheri la adresa asta. Am 
aflat că e amestecat în nişte afaceri dubioase cu AID şi că 
Tak Mâini Mari joacă un rol important în CARE. Nu e 
domeniul nostru, aşa că luaţi-o voi. Rosemont ridică din 
umeri şi se întinse din nou. Poate e ceva. Lumea arde şi noi 
trebuie să ne ocupăm de pungaşi! Ce tâmpenie! Mai 
vorbim. Îmi pare rău de Fong-fong şi oamenii voştri. 

leşi din încăpere. Crosse le spuse pe scurt lui Armstrong şi 
Brian Kwok ce aflase despre Operaţiunea Antrenament. 
Brian Kwok mârâi acru: 

— Într-o zi unul din nebunii ăştia de ianchei o să facă o 
greşeală. E o prostie să implici arme atomice în situaţii d- 


astea, pe muchie de cuţit. 

Crosse se uită la ei şi ei se puseră imediat în gardă. 

— Îl vreau pe spionul ăla. Îl vreau înainte ca CIA să-l 
descopere. Dacă pun ei primii mâna pe el., bărbatul acela 
tras la faţă era foarte furios: Brian, du-te la Dunross. 
Spune-i că AMG nu a fost o întâmplare, şi să nu iasă fără 
oamenii noştri în preajmă. În nici un caz. Spune-i că aş 
prefera să ne dea hârtiile mai devreme, în secret. Atunci nu 
mai are de ce să-i fie teamă. 

— Da, domnule. 

Brian Kwok ştia că Dunross va face tot ceea ce va voi el, 
dar tăcu din gură. 

— Schema noastră obişnuită va acoperi orice acţiune 
secundară a problemei Iranului şi a Operațiunii 
Antrenament. Totuşi ai face bine să alertezi CID şi., se opri, 
Robert Armstrong se uita încruntat la bucata de hârtie pe 
care i-o dăduse Rosemont. Ce s-a întlmplat, Robert? 

— Nu avea 'Tsu-yan un birou în Princes Building? 

— Brian? 

— L-am urmărit până acolo de câteva ori, domnule. Se 
ducea la un prieten de afaceri. Brian Kwok căută în 
memorie. Transporturi. Ng, Vee Cee Ng pe nume, poreclit 
Ng Fotograful. Camera 721. L-am verificat, dar totul e pe 
faţă. Vee Cee Ng conduce Asian and China Shipping şi încă 
vreo douăzeci de mari afaceri asemănătoare. De ce? 

— Adresa asta e 720. Isu-yan ar putea avea legătură cu 
John Chen, armele, Banastasio, Bartlett - chiar Vârcolacii, 
spuse Armstrong. 

Crosse luă bucata de foaie. După o pauză zise: 

— Robert, ia o echipă şi verifică chiar acum camerele 720 
și 721. 

— Nu e în zona mea, domnule. 

— Câtă dreptate ai! spuse imediat Crosse, plin de sarcasm. 
Da. Ştiu. Faci parte din Departamentul de Investigaţii 
Criminale Kowloon, Robert, nu Central. Cum, eu autorizez 
această descindere, du-te şi ia-o. Acum. 


— Da, domnule. 

Annstrong plecă roşu la faţă. Se lăsă tăcerea. Brian Kwok 
aşteptă, uitându-se cu stoicism la birou. Crosse alese cu 
grijă o ţigară, o aprinse, apoi se rezemă de spătarul 
scaunului. 

— Brian. Cred că Robert e spionul. 

Ora 13.38. 

Robert Armstrong şi un sergent de poliţie în uniformă 
ieşiră din maşina de serviciu şi porniră să-şi croiască loc 
prin mulţime către frumoasa piaţă de la Princes Arcade, cu 
prăvăliile sale de bijuterii şi curiozităţi, magazine de 
aparatură foto şi radio, pline cu cele mai noi articole ale 
electronicii, înşirate la parterul vechii clădiri înţesate de 
birouri din Central. Îşi făcură loc spre lifturile băncii, 
amestecându-se în mulţimea de oameni care aşteptau şi ei. 
În cele din urmă, el şi sergentul izbutiră să se strecoare 
într-unul din lifturi. Dăinuia un aer greu, îmbăcsit de 
mirosuri, încărcat de nervi. Chinezii îi priveau pieziş, 
stânjeniţi. La etajul al şaptelea, Armstrong şi sergentul 
coborâră. Dădură de un coridor întunecos, îngust, cu nişte 
uşi de birouri care semănau toate unele cu celelalte, de-o 
parte şi de cealaltă. Rămase o vreme uitându-se să vadă ce 
scria pe uşi. Camera 720 aparţinea serviciului Dezvoltare al 
companiei Ping-Sing Wah, 721 aparţinea firmei Transporturi 
navale Asiatice şi Chinezegşti. Porni gânditor de-a lungul 
coridorului, cu sergentul Yat alături. Când dădură colţul, 
din camera 720 ieşi un chinez de vârstă mijlocie, cu o 
cămaşă albă şi pantaloni negri. Îi văzu, se albi la faţă, şi se 
răsuci pe călcâie dispărând din nou în birou. Când ajunse la 
uşă, Armstrong se aşteptă s-o găsească închisă, dar nu era 
aşa, o deschise cu o smucitură exact la vreme ca să-l vadă 
pe celălalt dispărând pe o uşă din spate, urmat de un altul 
cu care se izbi primul în uşă, la fel de grăbit să dispară. Uşa 
din spate se închise cu o pocnitură. Armstrong oftă. În 
biroul acela jegos, neorânduit, format din trei camere mici 
şi înghesuite, rămăseseră doar două secretare şleampăte 


care se holbau acum la el, una cu beţişoarele de mâncat 
oprite în aer, deasupra unei farfurii cu carne de pui şi fidea. 
Fideaua îi alunecă de pe beţişoare şi-i căzu înapoi în 
farfurie. 

— Bună ziua, spuse Armstrong. 

Cele două femei se zgâiră la el, apoi la sergent, şi iar la el. 

— Vă rog, unde sunt domnii Lim, Tak şi Lo? 

Una dintre cele două fete ridică din umeri, iar cealaltă, 
indiferentă, începu să mănânce mai departe. Cu zgomot. 
Biroul era într-o stare de dezordine şi murdărie greu de 
descris. Se vedeau două telefoane, hârtii aruncate peste tot, 
pahare de plastic, farfurii murdare şi beţişoare folosite, un 
ceainic şi căni de ceai. Coşuri pline de gunoi. Armstrong 
scoase la iveală un mandat de percheziţie şi îl arătă. Fetele 
se uitară la el fără să scoată o vorbă. Enervat, Armstrong 
ridică vocea: 

— Vorbiţi englezeşte? 

Amândouă fetele săriră în sus: 

— Da, sir! 

— Bun. Spuneţi-i sergentului cum vă cheamă şi răspundeţi 
la întrebările pe care vi le pune. Şi. 

În clipa aceea, uşa din spate se deschise din nou şi cei doi 
fugari fură împinşi înăuntru de doi poliţişti în uniformă, cu 
nişte chipuri încruntate, care îi aşteptaseră într-adins la 
ieşire. 

— Ah, excelent. Mulţumesc, caporal. Ei, şi unde o ştergeaţi 
voi? 

În aceeaşi secundă amândoi începură să-şi pledeze 
nevinovăția într-o cantoneză foarte colorată. 

— Gura! răcni Armstrong, şi cei doi tăcură. la spuneţi-mi 
cum vă cheamă! cei doi se uitară ţintă la el, după care 
Armstrong reluă în cantoneză. Ia spuneţi-mi cum vă 
cheamă, aveţi grijă să nu-mi turnaţi minciuni fiindcă atunci, 
la naiba, o să mă cam apuce nervii. 

— El e Tak Chou-lan, spuse cel cu un dinte ieşit în afară 
arătând spre celălalt. 


— Cum te cheamă pe tine? 

— A âă. Lo Tup-Sop, sir. Dar n-am făcut ni.” 

— Lo Tup-Sop? Nu cumva Lo Tup-Lin? 

— Ah, nu, stăpâne, domnule inspector şef, acela-i fratele 
meu. 

— Şi el unde-i? 

Cel cu dintele din faţă ieşit în afară ridică din umeri. 

— Habar nu am. Vă rog să-mi spuneţi ce se întâmplă. 

— Ei, Lo Dinte-ieşit, şi unde te grăbeai atât de tare? 

— Stăpâne, uitasem că am o întâlnire. Era foarte 
importantă. E foarte urgentă şi dacă nu plec imediat am să 
pierd o avere, sir. Cinstite stăpâne, acum pot să plec. 

— Nu. Uite mandatul de percheziţie. O să căutăm şi o să 
ridicăm orice hârtie. 

În aceeaşi secundă amândoi chinezii începură să 
protesteze cu tărie. Dar din nou Armstrong le-o reteză 
scurt. 

— Vreţi să vă expediez la graniţă chiar în secunda asta? 
cei doi albiră şi scuturară din cap. În regulă. Şi acum unde-i 
Thomas K. K. Lim? nu răspunse niciunul şi Armstrong îl 
împunse cu degetul pe cel mai tânăr dintre ei. Ei, 
dumneata, Lo Dinte-ieşit, unde-i Ihomas K. K. Lim? 

— În America de Sud stăpâne, răspunse Lo tulburat. 

— Unde? 

— Nu ştiu. Doar stăm în acelaşi birou, altfel n-avem nici o 
legătură. Ala de colo-i afurisitul lui de birou, şi Lo Dinte-ieşit 
arătă nervos cu mâna spre un colţ, unde se afla un birou în 
neorânduială, un dulap şi un telefon. Stăpâne, eu n-am 
făcut nici un rău. Lim Străinul nu e de prin părţile noastre, 
e venit din Ţara Aurului. Al patrulea văr al meu Tak, aici de 
faţă, i-a închiriat şi lui un loc, atât. Lim Străinul vine şi 
pleacă când are el chef, şi n-are nimic de împărţit cu mine. 
E cumva vreun criminal murdar? Şi dacă o fi făcut ceva, eu 
nu ştiu nimic. 

— Atunci spune-mi ce ştii despre furtul fondurilor 
destinate programului CARE. 


— Cum? şi amândoi chinezii se holbară la el. 

— Informatorii noştri ne-au pus la dispiozitie date precise 
că furaţi din banii destinaţi programului de binefacere şi 
care aparţin femeilor şi copiilor ce mor de foame! în aceeaşi 
secundă amândoi începură să protesteze, declarându-se 
nevinovaţi. Destul! O să hotărască judecătorul! O să veniţi 
la secţie şi o să daţi frumos declaraţii! după care o luă din 
nou pe englezeşte. Sergent, ia-i pe amândoi şi du-i la secţie. 
Caporal, hai să. 

— Cinstite stăpâne, începu Lo Dinte-ieşit într-o engleză 
poticnită. Dar dacă spun tot aici la birou, şi arătă spre 
biroul din cealaltă încăpere, la fel de îmbâăcsit şi neorânduit. 

— În regulă. 

Armstrong porni în urma lui Lo, dominându-l cu statura. 
Chinezul închise uşa în urma lui şi începu să vorbească iute 
în cantoneză. 

— Eu nu ştiu nimic de nici o nelegiuire, stăpâne. Dacă s-a 
întâmplat ceva, atunci de vină sunt numai ticăloşii ăilalţi doi, 
eu sunt doar un cinstit negustor care vrea să câştige şi el 
un ban şi să-şi trimită şi el copiii în America la studii şi. 

— Da, bineînţeles. Dar ce tot spuneai că vrei să-mi zici 
numai mie aşa intre patru ochii, înainte de a te trimite la 
secţie? 

Omul zâmbi nervos, se duse la birou şi începu să deschidă 
un sertar. 

— Stăpâne, dacă e cineva vinovat, atunci vinovatul nu sunt 
eu! trase sertarul - era plin cu bancnote uzate, roşii, de o 
sută de dolari, prinse în teancuri de câte o mie. Stăpâne, 
dacă-mi dai drumul să plec atunci. Şi-i zâmbi, trecând cu 
degetele printre bancnote. 

Armstrong repezi un picior, sertarul se închise prinzându-i 
degetele lui Lo care scoase un urlet de durere şi se repezi 
să deschidă cu mâna teafără sertarul. 

— Oh, oH. Blestemata. 

— Ascultă - se aplecă Armstrong peste chipul împetrit al 
chinezului - căcat de câine ce-mi eşti, e împotriva legii să 


încerci să mituieşti un poliţist, şi dacă ai să spui cuiva că ţi- 
ai rupt degetele ca urmare a brutalităţii poliţiei, atunci află 
că am să am grijă să-ţi zdrobesc chiar eu personal Sacul 
Plăcerilor! şi cu asta se rezemă de birou, simțind cum i se 
zvârcoleşte inima în piept şi i se face greață, înfuriat de 
ispita pe care o simţise la vederea atâtor bani. 

Cât de uşor ar fi fost să-i ia şi să-şi plătească datoriile şi să- 
i mai şi rămână mai mult decât suficienţi pentru ca să 
participe la jocul bursei şi la pariurile de la hipodrom, şi să 
părăsească Hong Kongul până când nu va fi prea târziu. 
Atât de uşor. Cu mult mai uşor să accepţi decât să refuzi. 
De data asta, şi în cele o mie de situaţii de dinainte. Numai 
în sertarul acela trebuie să fi fost patruzeci, cincizeci de mii. 
Şi dacă era un sertar plin acolo, atunci însemna că mai 
trebuie să fie şi altele şi dacă îl strâng cu uşa pe ticălosul 
ăsta pot scoate de la el de zece ori pe atât. Întinse mâna şi-l 
apucă pe individ brutal de braţ. Din nou acesta scoase un 
strigăt. Vârful unui deget era zdrobit, şi Armstrong se gândi 
că Lo va pierde câteva unghii, o să-l cam doară, dar scapă 
numai cu atât. Era supărat pe sine că se pierduse cu firea, 
dar se simţea obosit şi ştia că nu numai oboseala era de 
vină. 

— Ce ştii de Tsu-Yan? 

— Cum? Eu? Nu ştiu nimic. Care Isu-yan? 

Armstrong îl zgâlţăi. 

— Tsu-yan! Tsu-yan negustorul de arme. 

— Nu ştiu nimic, stăpâne. 

— Mincinosule! Isu-yan care-i face vizite domnului Ng, din 
biroul de alături. 

— Tsu-yan, aha, el? Negustor de arme? N-am ştiut 
niciodată că se ocupă de vânzarea armelor. Am crezut că e 
doar un negustor cinstit. E şi el venit tot din nord ca şi Ng 
Fotograful. 

— Cine? 

— Ng Fotograful, stăpâne. Vee Cee Ng care are biroul 
alături. El şi cu Tsu-yan nu vin niciodată aici şi nu stau de 


vorbă cu noi. Ah, am nevoie de un doctor,. Ah, mâna. 

— Unde-i Isu-yan acum? 

— Nu ştiu, stăpânE. Ah, blestemata asta de mână, ah, aha 
ah, jur pe toţi zeii că nu ştiu nimic de eL. Ah ah ah. 

Enervat, Armstrong îi făcu vânt pe un scaun şi deschise 
uşa. Cei trei poliţişti şi secretarele se uitară la el tăcuţi. 

— Sergent, ia-l pe ticălosul ăsta şi du-l la secţie, treci acolo 
că a încercat să mituiască un poliţist. Uită-te şi tu! îi făcu 
semn să vină şi-i arătă sertarul, sergentul Yat făcu ochii 
mari. 

— Dew neh loh moh! 

— Număraţii-i şi pune-i pe amândoi să semneze că suma 
trecută acolo e corectă, şi ia şi banii cu tine la secţie şi 
depune-i acolo. 

— Da, sir. 

— Caporal, începi să cercetezi dosarele. Eu mă duc alături. 
Vin imediat. 

Armstrong ieşi cu paşi mari din încăpere. Ştia că banii vor 
fi numărați imediat, ca şi toţi ceilalţi bani găsiţi în birou şi, 
dacă sertarul acela era plin, atunci şi altele trebuie să fie la 
fel, şi apoi vor negocia iute între ei suma pe care s-o declare 
la secţie şi protagoniştii principali, Sergentul Yat, Lo şi Tak 
vor împărţi suma rămasă, între ei. Lo şi Tak vor crede că o 
să-şi taie şi ei o felie bună din pradă, iar oamenii săi îl vor 
socoti cam tâmpit că nu va participa la împărţire. Dar nu 
contează. Nu-i pasă. Banii erau oricum furaţi, sergentul Yat 
şi oamenii lui erau cu toţii poliţişti de ispravă, iar salariul lor 
cu totul nepotrivit cu răspunderile pe care le aveau. Şi 
puţin h'eung yau nu le va strica deloc, ci va fi mană de la 
Dumnezeu. Nu-i aşa? În China trebuie să fii om practic, îşi 
spuse el mohorât, în vreme ce bătea la uşa biroului cu 
numărul 721 şi intră înăuntru. O secretară frumuşică ridică 
ochii de pe masa unde-şi lua prânzul - o farfurie de orez de 
calitate cu bucăţi de carne de porc şi conopidă de un verde 
lucios, din care se ridicau aburi apetisanţi. 


— Bună ziua, spuse Armstrong fluturând pe sub nasul ei 
legitimaţia. Vreau să stau de vorbă cu domnul Vee Cee Ng, 
vă rog. 

— Îmi pare rău, sir, spuse fata, într-o engleză corectă, 
uitându-se fără nici o expresie la el. E plecat. La masă. 

— Unde? 

— La clubul său, cred. ŞI. Şi azi nu se mai întoarce până la 
cinci. 

— La care club? 

Fata îi spuse. Nu auzise niciodată de clubul ăsta, dar asta 
nu însemna nimic, fiindcă erau sute de cluburi chinezeşti 
particulare pentru masa de prânz, sau de seară, sau pentru 
jocul de mah-jongg. 

— Pe tine cum te cheamă? 

— Virginia 'Tong, sir, zise ea după ce se gândi puţin. 

— Te deranjează dacă arunc şi eu o privire pe aici? şi văzu 
în ochii ei o lucire nervoasă. Uite mandatul de percheziţie. 

Fata îl luă, îl citi în vreme ce lui îi trecu prin minte: reuşită 
fetiţă. 

— Credeţi că mai puteţi aştepta? Mai puteţi aştepta până 
la ora cinci? îl întrebă ea. 

— Nu, am să arunc o privire chiar acum. 

Fata ridică din umeri, săltă în picioare şi deschise uşa 
biroului interior: mic, aproape fără nici un fel de mobilier, în 
afară de birouri, telefoane, nişte dulapuri bucşite, postere 
făcând reclama unor firme maritime şi orare de plecare a 
navelor. Din acest birou mai erau două uşi laterale şi o uşă 
în spate. Deschise o uşă care dădea spre biroul cu numărul 
720, dar în încăperea de dincolo, împuţită şi plină de 
umezeală, nu era decât un W. C. jegos şi o chiuvetă. Uşa din 
spate era închisă cu zăvorul. Trase zăvorul şi nimeri pe 
palierul scărilor din spate, murdare şi ele, care serveau de 
scară de incendiu improvizată şi la fel de bine de cale de 
scăpare la nevoie. Puse zăvorul la loc, urmărit permanent 
de Virginia Tong. Ultima uşă era încuiată cu cheia. 

— Vrei te rog s-o deschizi? 


— Numai domnul Vee Cee Ng are cheia, sir. 

Armstrong oftă din adâncul sufletului. 

— Domnişoară Tong, ai văzut că am un mandat de 
percheziţie, şi deci şi dreptul de a sparge uşa dacă e nevoie. 

Fata se uită lung la el, Armstrong ridică din umeri, se trase 
puţin înapoi din faţa uşii şi se pregăti să lovească cu piciorul 
în ea. Şi se vedea că nu se joacă. 

— Staţi, doar o clipă, doar o clipă, sir, se bâlbâi ea. AM. Am 
să văD. Dacă nu cumva a lăsat cheiA. A lăsat-o înainte să 
plece. 

— Bun, mulţumesc, făcu Armstrong şi o urmări în vreme 
ce fata deschise un sertar, se prefăcu puţin că răscoleşte, 
apoi deschide alt sertar, iar apoi, văzându-l că-şi pierde 
răbdarea, găsi cheia sub o cutie de bani. 

— Aha, uitaţi-o! exclamă ea de parcă s-ar fi petrecut un 
miracol. 

Bun, se gândi el. Fata deschise uşa cu pricina, şi se trase 
înapoi. În faţă se vedea o altă uşă, Armstrong o deschise şi 
pe asta şi, fără să vrea, scoase un şuierat. Încăperea 
cealaltă era elegantă, mare, cu covoare groase, canapele 
luxoase din piele de căprioară, mobilă din lemn de trandafir, 
picturi alese. Intră. Virginia Tong îl urmări din uşă. Biroul 
din lemn vechi de trandafir, lucrat în piele, era gol, curat, 
lustruit, un ghiveci de flori pus pe el, câteva fotografii 
înrămate din care zâmbea, cât îl ţinea gura, un chinez cu o 
ghirlandă din cele care se dau drept premiu la concursurile 
de cai, acelaşi chinez în costum de seară, dând mâna cu 
guvernatorul, lângă care se vedea Dunross. 

— Domnul Ng? 

— Da, sir. 

Într-o latură a încăperii se vedea un hi-fi record player de 
cea mai bună calitate, un dulap înalt pentru băuturi. 
Încăperea mai avea o uşă. Armstrong o deschise şi pe asta 
un dormitor foarte elegant, foarte feminin, cu un pat regal, 
imens încă nefăcut, cu oglinzi pe tavan, o baie dichisit 


aranjată lângă dormitor, plină de parfumuri, loţiuni, numai 
nicheluri strălucitoare, şi o mulţime de căldări de apă. 

— Interesant, făcu el şi se uită lung la fată. 

Aceasta nu spuse nimic, aştepta. Abia acum Armstrong 
băgă de seamă picioarele în ciorapi de nailon, mâinile, 
unghiile şi părul foarte îngrijite. Pariu că fata asta-i un 
dragon, şi încă unul foarte costisitor. Se întoarse şi se uită 
în jur. Se vedea limpede că aceste încăperi, cu tot ce 
trebuie, fac parte din apartamentul vecin. Ei, îşi spuse el, cu 
o undă de invidie, dacă eşti bogat şi vrei un locşor numai al 
tău, tainic, să ai unde să te retragi şi tu, dacă pofteşti, să-ţi 
tragi sufletul puţin după-amiază, chiar în spatele biroului 
tău, ei bine, nu există lege care să te oprească. Niciuna. 
Cum nu e împotriva legii să ai o secretară atrăgătoare. 
Băftos ticălosul ăsta. Nici mie nu mi-ar displace să ştiu că 
am şi eu un loc ca ăsta. Şi, distrat, deschise un sertar de la 
birou. Era gol. Toate sertarele erau goale. Cercetă şi 
sertarele din dormitor, dar nu găsi nimic care să-i trezească 
interesul. Într-un dulap era un minunat aparat de 
fotografiat şi echipament pentru iluminat, portabil, şi nişte 
instrumente de curăţat, dar nimic care să trezească 
bănuieli. Se întoarse în încăperea principală mulţumit că nu 
trecuse nimic cu vederea. Fata nu-l slăbea din ochi, şi deşi 
încerca să facă să nu se observe, el simţi că e neliniştită. E 
lesne de înţeles, îşi spuse el. Dacă aş fi în locul ei şi şeful 
meu ar fi plecat, iar vreun nenorocit de quai loh ar veni să- 
şi bage nasul pe aici, aş fi şi eu nervos. Nu e nimic rău să ai 
un loc mai retras cum e ăsta. În Hong Kong, o mulţime 
dintre cei cu bani îşi amenajează cuiburi din astea. Şi 
privirea îi căzu pe dulapul de băuturi din lemn de trandafir. 
Cheia din broască parcă, îl invita. Nimic neobişnuit. Îl 
deschise. Nimic neobişnuit. Apoi ochii lui antrenați băgară 
de seamă lăţimea nepotrivită a uşilor. Doar o secundă îi 
trebui şi dibui uşa falsă pe care o deschise. Rămase cu gura 
căscată. Lateralele dulapului erau acoperite numai cu 
fotografii ale unor Porţi de Jad în toată splendoarea lor. 


Fiecare fotografie era înrămată frumos şi cu o etichetă 
purtând un nume şi o dată. Fără să vrea, îl bufni un hohot 
de râs stânjenit, apoi se uită în jur. Virginia Tong dispăruse. 
Cercetă iute numele de pe etichete. Al ei era al treilea de la 
urmă. Abia putu să-şi stăpânească o altă criză de râs. 
Polițistul îşi scutură capul în semn de neputinţă. Ia uite ce-i 
în stare ticălosul să facă să se mai distreze, şi, din câte 
bănuiesc, şi unele doamne, pentru bani. Am crezut că am 
văzut pe lumea asta tot ce era de văzut. Dar. Deci Ng 
Fotograful, da? De aici îi vine porecla deci! Şi, trecând 
peste şocul iniţial, începu să studieze fotografiile. Toate 
fuseseră luate cu acelaşi aparat, de la aceeaşi distanţă. 
Doamne Dumnezeule, îi trecu lui prin minte după vreun 
minut, uluit, dar ştiu că e mare diferenţă întrE. Vreau să 
spun, dacă nu te gândeşti la ce te uiţi, ci doar faci o 
comparaţie, ei bine, e fantastic de mare diferenţă în formă, 
mărime, poziţie a protuberanţelor Perlei Pragului, calitatea 
şi cantitatea părului şi. Ayeeyah şi mai e şi o bat jam gai. Se 
uită la nume. Mona LeunG. Unde naiba am mai auzit eu 
numele ăsta? Ciudat. Dumnezeule! Se uită şi la următoarea 
etichetă ca să se convingă. Nu era nici o greşeală. Venus 
Poon. Ayeeyah! se gândi el tulburat. Deci dumneaei e 
persoana! Deci cam aşa arată dumneaei, frumoasa de la 
televizor care în fiecare zi răspândeşte atâta minunată 
nevinovăție! Se concentră asupra ei, năucit că trece gândul 
că, dacă o compari pe a eicu A. Să zicem. Virginiei Iong, ei 
bine, a ei are o anumită delicateţe. Mda. Dar dacă vrei să 
ştii părerea mea, atunci află că eu prefer mai degrabă 
misterul, să nu fi văzut toate astea. Nici măcar una. Şi trecu 
uşor cu privirea peste numele de pe etichete. Ei, la naiba, 
recunoscu el unul dintre nume! Elizabeth Mithy. Fusese 
cândva secretară la Firma Struan, una din grupul 
vagabonzilor veniţi din Australia şi Noua Zeelandă, adunaţi 
de prin nişte mărunte aşezări de pe acolo, care ajunseseră, 
tot migrând din loc în loc, şi la Hong Kong, unde veniseră 
pentru câteva săptămâni şi rămăseseră luni, poate chiar 


ani, angajându-se în tot felul de slujbe mărunte, până când 
se măritau sau dispăreau cu totul. Ei, fir-ar să fie! Liz 
Mithy! Armstrong încercă să fie indiferent, dar nu se putu 
abţine să nu compare cele caucaziene cu cele chinezeşti, 
descoperind că nu se deosebeau chiar atât de mult. 
Mulţumesc Domnului pentru treaba asta, îşi spuse el în 
sinea lui şi îl pufni râsul. Dar era bucuros că fotografiile 
erau doar alb negru şi nu color. Ei, făcu el acum cu voce 
tare, încă simțindu-se jenat, nu există nici o lege care să 
interzică cuiva să facă fotografii din câte ştiu eu, chiar dacă 
le înghesui în vreun dulap la tine acasă. Şi tinerele doamne 
se pare că n-au avut nimic împotrivă., mârâi el, şi amuzat şi 
dezgustat în acelaşi timp. Să fiu al naibii dacă-i înţeleg pe 
chinezi. Liz Mithy! Auzi! mormăi el, O cunoscuse oarecum 
pe când venise în colonie, ştia că era cam apucată, dar ce 
naiba o fi îmboldit-o ca să-i pozeze lui Ng? Dacă ar fi aflat 
bătrânul ei tată, ar fi făcut atac! Mulţumesc lui Dumnezeu 
că eu şi Mary nu avem copii! Ei, fii cinstit! Ţi-ai vinde 
sufletul să ai nişte băieţi şi fete, dar nu se poate, cel puţin 
Mary nu poate avea copii, aşa zic doctorii, deci nici tu nu 
poţi avea copii. Cu un efort, Armstrong înecă în el blestemul 
acela veşnic, închise dulapul, ieşi din birou, închizând uşa 
după el. Virginia Tong îşi făcea unghiile, evident furioasă. 

— Te rog, poţi să-l găseşti pe domnul Ng la telefon? 

— Nu, nici vorbă până la ora patru, spuse ea încruntată, 
uitându-se la el. 

— Atunci te rog să-l suni în schimb pe domnul Tsu-Yan, 
spuse Armstrong, trăgând un foc la întâmplare. 

Fără să mai caute numărul, fata începa să învârtă discul 
telefonului, aşteptă nerăbdătoare, vorbi puţin în cantoneză 
şi-apoi trânti telefonul înapoi în furcă. 

— E plecat. E plecat din oraş şi cel de la biroul lui nu ştie 
unde ar putea fi. 

— Când l-ai văzut ultima dată? 

— Acum trei sau patru zile! şi enervată deschise agenda 
de birou ca să verifice. Vineri. 


— Pot să mă uit şi eu în agenda aceea, te rog? 

Fata şovăi, ridică din umeri şi-i întinse agenda, după care 
se apucă să-şi lustruiască mai departe unghiile. El trecu 
iute cu privirea peste luni şi săptămâni, întâlni o mulţime de 
nume pe care le cunoştea: Richard Kwang, Jason Plumm, 
Dunross. Dunross de mai multe ori, Thomas K. K. Lim, 
misteriosul chinez american cu biroul de alături, John Chen 
de la Banca Victoria, Donald McBride, Mata de mai multe 
ori. Şi cine-i Mata? se întrebă el, pentru că nu mai auzise 
niciodată numele ăsta. Era pe cale să-i dea înapoi agenda 
când tresări: „Sâmbătă, ora 10, - V. Banastasio”. Inima i se 
zvârcoli: sâmbăta care urma deci. Nu spuse nimic, puse 
doar agenda pe birou, se rezemă cu spinarea de unul din 
dulapurile cu dosare, şi rămase pe gânduri. Se deschise 
uşa. 

— Iertare, sir. Sunteţi chemat la telefon, îi spuse sergentul 
Yat. 

Sergentul arăta acum mult mai bine dispus, aşa că 
Armstrong înţelese că tratativele fuseseră fructuoase. Ar fi 
vriit să ştie cât de mult luaseră, dar nu putea, fiindcă atunci 
şi-ar fi pierdut cinstea obrazului şi ar fi trebuit să ia măsuri, 
într-o direcţie sau alta. 

— În regulă, sergent. Rămâi aici până mă întorc eu, îi 
spuse el ca să fie sigur că nimeni nu va încerca să dea pe 
ascuns telefoane cuiva, şi Virginia Tong nici nu ridică ochii 
când ieşi din birou. 

În cealaltă încăpere Lo Dinte-leşit încă mai gemea, 
văietându-se de mână, iar celălalt, Tak Mâini-Lungi, se 
prefăcea a fi binedispus, se uita peste nişte hârtii, certându- 
şi cu voce tare secretara pentru incompetenţă. Când intră 
Armstrong, amândoi săriră în picioare protestând cât îi 
ţinea gura că sunt nevinovaţi, Lo gemând din ce în ce mai 
tare. 

— Linişte! De ce ţi-ai strivit degetele cu sertarul? îl întrebă 
Armstrong şi fără să mai aştepte răspunsul adăugă: Cei 
care încearcă să mituiască un poliţist cinstit merită să fie 


deportaţi pe dată! şi în tăcerea înfiorătoare care se lăsă 
ridică receptorul. Armstrong! 

— Salut, Robert, aici Don, Don Smyth din East Aberdeen. 

— Da, salut! 

Armstrong era uluit, nu se aştepta să fie sunat de Şarpe, 
vorbi cu el cât se poate de politicos, deşi îl ura, aşa cum ura 
şi ceea ce bănuia el că reprezintă preocuparea principală a 
celuilalt în sectorul său. Una era ca sergenţii şi poliţiştii 
mărunți din rândul chinezilor să-şi rotunjească veniturile de 
pe urma jocurilor ilegale şi pariurilor, şi cu totul altceva ca 
un ofiţer britanic să se ocupe de trafic de influenţă, şi să ia 
mită mai râu ca un mandarin de modă veche. Şi, deşi toată 
lumea ştia că Smyth e adânc băgat în treburile astea, nu 
exista nici o dovadă, nu fusese niciodată prins, şi nici 
cercetat deci. Se zvonea că era protejatul unor mari 
granguri care erau şi ei băgaţi până în gât în aceleaşi 
afaceri cu el ca şi în altele. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă el. 

— Se pare că am avut puţin noroc. Cel puţin aşa cred. Ştiu 
că tu conduci investigaţiile în legătură cu răpirea lui John 
Chen, nu-i aşa? 

— Corect! şi Armstrong simţi cum brusc i se trezeşte 
interesul, iar ciubucăreala lui Smyth nu avea nici o legătură 
cu priceperea sa în ale poliţiei, iar sectorul East Aberdeen 
avea cea mai scăzută rată a criminalităţii din Colonie. Da. 
Peste ce-ai dat? 

Smyth îi spuse despre bătrâna amah, ce păţiseră sergentul 
Mok şi Wu Ochelaristul, după care adăugă: 

— E un băiat foarte deştept, Robert. Îl recomand pentru 
Serviciul Secret, dacă ai cumva nevoie de unul ca el. Wu a 
urmărit-o pe babă, până la bârlogul ei împuţit, după care 
ne-a anunţat pe noi. Ştie să asculte un ordin când îl 
primeşte, lucru rar în ziua de azi. Am avut eu aşa un 
presentiment şi i-am spus să pândească prin preajmă şi 
dacă iese baba la plimbare să o urmărească. Ce zici? 

— Un pont de douăzeci şi patru de carate. 


— Care-i pofta ce-o pofteşti? Să mai aşteptăm sau s-o 
umflăm şi să-i tragem un interogatoriu ca la carte cu ea? 

— Aşteptaţi. Pariu că Vârcolacul nu se mai întoarce el pe 
acolo, dar merită să mai aşteptăm la pândă până mâine. 
Ţine locul sub supraveghere şi ţine-mă şi pe mine la curent. 

— Bine, prea bine. 

Armstrong îl auzi pe Smyth râzând la telefon şi nu-şi dădu 
seama ce-l putea face atât de fericit. Apoi îşi sminti de 
imensa recompensă oferită de Marele Dragon. 

— Ce-ţi mai face mâna? 

— Nu mâna, umărul mă supără. Mi l-au dislocat, afurisitul 
şi mi-am mai pierdut şi nenorocita de şapcă. În afară de 
astea, totul e în regulă. Sergentul Mok trece acum în 
revistă toate mutrele alea de pe fotografii pe care le avem 
în arhivă, iar unul dintre băieţii mei se chinuie cu 
identificarea individului, mi se pare că parcă am zărit şi eu 
mutra asta undeva. O meclă destul de ciupită de vărsat. Şi 
dacă-l găsim în arhiva noastră, până diseară am pus laba pe 
el. 

— Excelent. Ce mai e pe acolo? 

— "Totul e sub control, dar nu arată prea bine. Banca Ho- 
Pak mai plăteşte şi acum, dar foarte, foarte încet, fiecare 
ştie că trag şi ei de timp cât pot. Şi aud că acelaşi lucru se 
întâmplă cu filialele lor cam peste tot în colonie. Sunt 
terminaţi, Robert. Şi o să aibă coadă în faţa băncilor până 
când vor termina de plătit şi ultimul cent. A început un asalt 
şi la Victoria aici, mulţimea nu se mai dă dusă. 

— Şi la Victoria? exclamă Armstrong uluit. 

— Da, şi ăştia restituie banii cu sacul, şi nu mai primesc 
nimic înapoi. Triazii mişună şi pe aici. Probabil că recolta lor 
e uriaşă. Am săltat opt hoţi de buzunare, am împrăştiat vreo 
douăzeci de scandaluri. Aş zice că lucurile nu stau chiar pe 
roze. 

— Eşti sigur că la Victoria e totul în regulă? 

— Bătrâne, la noi în Aberdeen nu e chiar în regulă. Eu mi- 
am lichidat toate conturile, mi-am luat bani gheaţă. Nu am 


lăsat nici un cent. Şi dacă aş fi în locul tău aş face la fel. 

Armstrong intră în panică. 'Tot ceea ce adunase el într-o 
viaţă era depus la Victoria. 

— Victoria trebuie să iasă cu faţa curată. Toate fondurile 
guvernamentale sunt depuse acolo. 

— Mare dreptate ai, dar în constituţie nu scrie nicăieri că 
şi banii tăi se bucură de aceeaşi protecţie. Ei, trebuie să mă 
întorc la treburile mele. 

— Mda, mulţumesc pentru informaţii. Îmi pare rău de 
accidentul cu umărul. 

— Am crezut că o să rămân şi fără tărtăcuţa mea afurisită. 
Ticălosul începuse să urle vechea lozincă: ucideţi-i pe 
afurisiţii de quai loh. Cred că o luase razna. 

În ciuda voinţei sale, Armstrong simţi că se înfioară. De 
când cu revoltele din 1956, avea mereu coşmaruri şi visa că 
e prins iar în mijlocul mulţimii înnebunite care urla. Se 
întâmplase la Kowloon. Gloata tocmai răsturnase maşina 
consulului elveţian în care era şi nevastă-sa şi-i dăduseră 
foc. El şi câţiva oameni de-ai lui se repeziră în mulţime să le 
sară în ajutor. Când ajunseseră la maşină, consulul era 
mort, şi tânăra lui soţie ardea în maşină. Când o scoseseră 
afară, veşmintele îi erau scrumite, pielea i se jupuia. În 
vremea asta, în jur, gloata, cu bărbaţi, femei şi copii, urla 
înnebunită: Ucideţi-i pe quai loh! Se cutremură din nou, şi 
în nări simţi parcă iar mirosul acela de carne arsă. 

— Dumnezeule, ce ticălos! 

— Mda, asta-i treaba noastră cea de toate zilele. Te ţin la 
curent. Dacă Vârcolacul acela nenorocit se mai întoarce la 
Aberdeen nimereşte într-o plasă de unde nu mai scapă nici 
ţânţarul. 

Phillip Chen, care-şi frunzărea corespondenţa, se opri 
brusc, şi faţa i se făcu cenuşie. Pe plic scria: Dl. Phillip Chen, 
a-l deschide personal”. 

— Ce-i cu scrisoarea asta? îl întrebă nevastă-sa. 

— E de la ei! şi i-o arătă cutremurat. Vârcolacii! 

— Ah! 


Tocmai luau masa de prânz, la o masă aşezată la 
întâmplare, într-un colţ al salonului din locuinţa aceea aflată 
sus, pe creasta Punctului de Observaţie al lui Struan. 
Dianne puse nervoasă ceaşca de cafea pe masă. 

— Phillip, deschide-o! DaR. Dar eu zic să o ţii cu batista. 
Pentru amprente, adăugă ea stânjenită. 

— Dar bineînţeles, Dianne, ce prostie din partea mea! 
Phillip Chen îmbătrânise mult. Îşi lăsase haina pe marginea 
scaunului, cămaşa pe el era jilavă. Pe fereastra deschisă 
venea o boare de aer, dar şi aerul era încins şi umed, iar 
deasupra insulei se întinsese o pâclă mohorâtă de după- 
amiază. Cu grijă, desfăcu plicul cu un cuţitaş de fildeş. 

— Da, E. E de la Vârcolaci. E. Despre răscumpărare. 

— Citeşte-o cu voce tare. 

— Bine, bine: „Lui Phillip Chen, comprador al Nobilei 
Case, salutări. Doresc să vă încunoştiinţez cum urmează să 
plătiţi răscumpărarea. Pentru dumneata 500. 000 nu 
înseamnă nici cât un guiţat de porc într-un abator, dar 
pentru noi, ţăranii săraci, e ca o binecuvântare a cerului.” 

— Mincinoşi afurisiţi! şuieră Dianne, şi colierul ei din Jad şi 
aur luci în lumina voalată a soarelui. Ca şi cum ţăranii 
săraci l-ar fi răpit pe John sau l-ar fi mutilat. Triazi împuţiţi 
şi străini! Citeşte mai departe, Phillip. 

— „. Ar fi o binecuvântare pentru copiii noştri flămânzi. Şi 
că v-aţi adresat poliţiei, pentru noi e ca şi cum s-ar pişa 
cineva în ocean. Dar de data asta nu mai staţi de vorbă cu 
cei de la poliţie. Nu. De data asta o să păstraţi taina, altfel 
puneţi în primejdie mare viaţa fiului vostru, şi n-o să se mai 
întoarcă niciodată acasă, şi tot răul ce i se va întâmpla va fi 
numai din pricina voastră. Fii cu mare băgare de seamă şi 
nu greşi, pentru că ochii noştri pândesc de pretutindeni. 
Dacă încerci să ne trădezi, atunci o să se întâmple cei mai 
rău şi va fi numai vina ta. În seara asta, la ora şase o să-ţi 
telefonez. Nu spune la nimeni nimic, nici măcar soţiei tale. 
In vre.” 


— 'Triazi împuţiţi! pui de lele încurvită care încercaţi să 
băgaţi zâzanie între bărbat şi femeia lui! şuieră Dianne 
furioasă. 

— „. În vremea asta tu pregăteşte banii de răscumpărare, 
bancnote circulate de 100 de dolari.” Phillip Chen se uită 
tulburat la ceas. Şi nici nu prea mai am mult timp ca să 
ajung la bancă. Va trebui. 

— Termină de citit scrisoarea! 

— Bine, bine, fii răbdătoare, spuse el împăciuitor, simțind 
cum i se strânge inima când auzi vocea ei tăioasă. Unde 
rămăsesem? A, da, „. Circulate de 100 de dolari. Dacă 
asculţi fără şovăire cele ce-ţi poruncesc, în seara asta o să-l 
ai înapoi pe fiul tău.” O, Doamne, spuse el, oprindu-se o 
clipă, pentru ca apoi să citească mai departe. „Nu informa 
poliţia şi nu încerca cumva să ne atragi în vreo cursă. Chiar 
şi acum ochii noştri sunt aţintiţi asupra ta. Scrisă de 
Vârcolacul.” 

Îşi scoase ochelarii, avea ochii roşii şi obosiţi, fruntea 
îmbrobonată de sudoare. Auzi chiar şi acum ochii noştri 
sunt aţintiţi asupra ta? Ar putea să fie vreunul dintre 
servitori. Sau poate şoferul în tagma lor? 

— Nu, bineînţeles că nu. Toţi sunt de ani de zile la noi. 

EI îşi şterse sudoarea de pe frunte, simțindu-se îngrozitor, 
chinuit de dorinţa să-l vadă pe John Chen înapoi, să-l ştie în 
siguranţă şi să-l strângă de gât cu mâna lui. 

— Nu înseamnă nimiC. Mai binE. Mai bine aş chema 
poliţia. 

— Lasă-i în pace, lasă-i în pace până când o să ştim ce 
avem de făcut. Du-te la bancă, ridică 200.000, doar atăt, 
fiindcă ar trebui să fii în stare să te tocmeşti cu ei pentru 
suma asta. Dacă ridici mai mult ai să fii ispitit să le dai tot 
cât ai în seara astA. Dacă chiar se ţin de cuvânt aşa cum au 
promis. 

— DA. Foarte înţelept. Dacă ne-am putea înţelege la suma 
asta! ezită puţin. Cum rămâne cu tai-panul. Dianne, crezi că 


ar trebui să-i spun măcar tai-panului? Poate că ne ajută 
cumva. 


— Ha! făcu ea dispreţuitoare. Cum ne poate el ajuta? 
Avem de-a face cu nişte triazi afurisiţi, nu cu nişte diavoli 
afurisiţi de străini. Dacă avem nevoie de ajutor, trebuie să-l 
găsim la ai noştri! şi-l sfredeli cu privirea. Şi acum ai face 
bine să-mi spui şi mie ce s-a întâmplat de fapt, de ce erai 
atât de mânios acum două nopţi şi de ce te-ai purtat ca o 
pisică turbată cu un spin în fund de atunci încoace şi nici 
nu-ţi mai vezi de afacerile tale! 

— De afaceri mi-am văzut, spuse el încercând să se apere. 

— Câte acţiuni ai cumpărat? Ei? Acţiuni ale Firmei Struan? 
Ai profitat de cele destăinuite de tai-pan în legătură cu 
prosperitatea care o să se pornească? Îţi aduci aminte ce a 
prezis Bătrânul Tung Orbul? 

— Bineînţeles, bineînţeles că n-am uitat! se bâlbâi el. În 
mare taină am cumpărat acţiuni dublându-le pe ale noastre 
şi am dat dispoziţii tainice diferiților agenţi să mai cumpere 
încă pe jumătate cât am cumpărat eu. 

— Mintea, ca un abac, a Diannei Chen se încălzi la gândul 
imensului profit, şi al profitului personal pe care-l va 
dobândi ea singură din acţiunile cumpărate de ea, punând 
la bătaie toţi banii pe care-i avusese. Dar reuşi să-şi 
păstreze tonul rece şi expresia neclintită a feţei. 

— Şi cât ai plătit pentru ele? 

— În medie au ajuns la 28.90. 

— Ha! După cum spune ziarul de azi, la deschidere azi 
acţiunile Nobilei Case erau cotate la 28.80, spuse ea 
pufnind dezaprobator, şi furioasă că el plătise cu cinci cenți 
mai puţin decât ea. Ar fi trebuit să te duci la bursă în 
dimineaţa asta în loc să tot bombăneşti pe aici lăsând să-ţi 
scape ocazia printre degete. 

— Draga mea, nu m-am simţit prea bine. 

— Totul se leagă cu cele întâmplate cu două nopţi în urmă. 
Ce te-a îmboldit să faci criza aceea de furie? Heya? 

— Ei, nimic! şi se ridică, sperând să poată scăpa ieftin. Ni. 

— Stai jos! Şi pentru nimic ai ţipat tu la mine, eu soţia ta 
credincioasă, de faţă cu toţi servitorii? Pentru nimic mi-ai 


poruncit să nu mă clintesc din sufragerie, de parcă aş fi fost 
o curvă de rând? Heya? Vocea-i începu să urce octavele şi, 
fiindcă tot erau singuri în casă, se dezlănţui, simțind că 
sosise exact momentul nimerit, simțind că el rămăsese fără 
nici un fel de sprijin şi deci putea să-şi fructifice avantajul. 
Crezi că nu înseamnă nimic că te porţi urât cu mine, eu 
care ţi-am jertfit cei mai buni ani din viaţa mea, trudind ca o 
sclavă şi păzindu-te vreme de douăzeci şi trei de ani? Eu, 
Dianne Mai-wei T'Chung, sânge din sângele marelui Struan, 
care, am venit la tine fecioară, cu proprietăţi în Wanchai, 
Promontoriul de Nord şi chiar la Lan Tao, cu acţiuni şi 
capital şi am fost purtată pe la cele mai bune şcoli din 
Anglia? Eu care nu mă plâng niciodată că sforăi, că umbli 
cu târfe şi nici că te-ai procopsit cu progenitura aceea cu 
care te-ai căpătuit de la dansatoarea aia de cabaret pe care 
ai trimis-o tu la şcoli în America! 

— Cum? 

— Ei, ştiu eu bine totul şi despre tine şi despre ea, cum 
prea bine ştiu şi toate celelalte porcării pe care mi le-ai 
făcut, şi că niciodată nu m-ai iubit, ci doar ai jinduit să pui 
mâna pe averea mea, ca să mă ai lângă tine, să-ţi 
împopoţonezi viaţa ta plicticoasă cu mine. 

Phillip Chen încercă să-şi astupe urechile să nu mai audă, 
dar nu putu. Inima i se zvârcolea în piept. Îi era silă de 
certuri, îi era silă de vocea ei stridentă care, în chip ciudat, 
avea exact înălţimea care îi strepezea dinţii, îi năclăia 
mintea şi-i dădea dureri de burtă. Încercă s-o facă să tacă, 
dar ea trecu peste protestele lui, îl luă la refec, îl acuză de 
toate nenorocirile, de toate greşelile şi de o grămadă de 
păcate din viaţa lui intimă şi el fu şocat că ea ştiuse de ele. 

—, Şi de clubul tău ce mai zici? 

— Cum? Care club? 

— Clubul acela chinezesc particular, pensiune de prânz cu 
patruzeci de membri şi care se numeşte 74, aşezat în blocul 
de lângă strada Pedder, unde aveţi un bucătar gurmand, 
adus de la Shanghai, chelneriţe sub douăzeci de ani, 


dormitoare, băi, saună, şi tot felul de scule de care au 
nevoie boşorogii ca să li se însufleţească Lujerul lor veştejit. 
Ei, ce zici? 

— Dar chiar că nu-i nici pomeneală de aşa ceva, izbucni 
Phiilip Chen, uluit că aflase şi asta. E doar. 

— Nu mă îmbrobodi tu pe mine cu minciuni. Ai aruncat 
vreo 87.000 de parai americani laolaltă cu Shitee T'Chung 
şi cei doi prieteni buni de gură ai tăi şi chiar şi acum plăteşti 
o taxă de 4.000 dolari HK pe lună. Taxă pentru ce? Mai 
bine. Hei, unde ai de gând să pleci? 

Supus se aşeză din nou pe scaun. 

— VoiaM. Voiam să mă duc la baie. 

— Ha! Ori de câte ori avem şi noi de discutat ceva, tu gata, 
fuga la baie! Ştiu de ce. Pentru că ţi-e ruşine pentru felul în 
care te porţi cu mine, te simţi vinovat! şi, văzându-l că e 
gata gata să explodeze, schimbă iute placa, vocea-i deveni 
mângâietoare, mieroasă. Bietul Phillip! Sărmanul băiat. De 
ce erai atât de furios? Cine te-a supărat? 

Şi atunci se destăinui şi, îndată ce începu să vorbească, 
Phillip se simţi mai bine şi toată furia, îngrijorarea şi teama 
începură să i se topească. Femeile sunt pricepute şi viclene 
în treburi din astea, îşi spuse el încrezător, repezindu-se să 
spună tot. Îi mărturisi ce se întâmplase când deschisese 
seiful lui John de la bancă, despre scrisorile către Linc 
Bartlett, cum găsise el o cheie duplicat a propriului său seif 
din dormitorul lor. 

— Am adus toate scrisorile aici, îi spuse el aproape 
plângând. Sunt sus, le poţi citi şi tu. Auzi, propriul meu fiu! 
Ne-a trădat pe toţi! 

— Doamne, Dumnezeule, Phillip, şopti ea cu suflarea 
tăiată, dacă află taipanul că tu şi cu tata Chen-chen ţineaţl. 
Dacă află ne duce la sapă de lemn! 

— Da, ştiu şi eu! De asta am fost atât de întors pe dos. Şi 
prin regulamentul testamentar al lui Dirk Struan are şi 
dreptul şi mijloacele s-o facă. Vom fi ruinaţi cu totul. Dar 


stai, că asta nu-i tot. John ştia de seiful tainic ascuns în 
grădină şi. 

— Cum! 

— Da, aşa cum îţi spun, şi l-a dezgropat! şi-i spuse totul 
despre monedă. 

— Ayeeyah! 

Se holbă la el încremenită, pe jumătate plină de teamă, pe 
jumătate de fericire, pentru că de acum, fie că John se 
întorcea acasă sau nu, îşi distrusese viitorul. De acum 
moştenitor nu va mai fi John! De acum, Kevin al meu e fiul 
numărul unu şi viitor comprador al Nobilei Case. Apoi 
temerile îi întunecară cu totul fericirea, şi bâlbâi 
cutremurată: 

— Dacă va mai exista o Casă Chen! 

— Cum? Ce spuneai? 

— Nimic, nu conteşte. Stai o clipă Phillip, lasă-mă să mă 
gândesc. Ah, copil ticălos! Cum a putut John să ne facă una 
ca asta, nouă care am ţinut la el toată viaţa! TU. Tu mai bine 
du-te la bancă. Ia 300.000 de dolari. Dacă va fi nevoie să te 
târguieşti şi o să ridice ăia preţul. Trebuie să-l scoatem pe 
John din mâinile lor cu orice chip. O fi ţinând moneda la el, 
sau o fi în alt seif? 

— O fi în seif sau ascunsă la el acasă, în apartamentul din 
Turnul Sinclair. 

Ea se întunecă la faţă. 

— Şi cum să facem să răscolim locul dacă ea stă acolo? 
Nevasta aia a lui! Barbara, curva aia! Dacă prinde aia că ne 
interesează cevA. Şi în mintea ei simţi o undă de pericol. 
Phillip, oricine se prezintă cu jumătatea aceea de monedă 
poate dobândi tot ce vrea? 

— Da! 

— Eeeeee! Ce putere poate să aibă! 

— Da. 

Acum mintea ei lucra iute şi bine. 

— Phillip, spuse ea, acum deplin stăpână pe sine, lăsând 
tot restul la o parte. Avem nevoie de tot ajutorul pe care-l 


putem obţine. Sună-l pe vărul tău Patru Degete! el se uită la 
ea uimit, apoi începu să zâmbească. Aranjează cu el ca să 
pună câţiva dintre luptătorii lui de stradă să te urmărească 
în taină ca să te apere la nevoie atunci când le vei plăti 
răscumpărarea, apoi să-i urmărească pe Vârcolaci până la 
bârlogul lor şi să-l scoată pe John de acolo, indiferent cât va 
costa. Şi indiferent cum faci, să nu-i scapi o vorbă despre 
monedă. Doar că ai nevoie de el ca să te ajute să-l salvezi 
pe John. Asta-i. Trebuie să-l scoatem pe John sărmanul de el 
din mâinile lor. 

— Da, îi răspunse, el mult mai înviorat acum. Patru Degete 
e cel mai nimerit pentru treburi din astea. Şi ne datoreşte şi 
el nouă unul sau două favoruri. Şi ştiu unde dau de el în 
după-amiaza asta. 

— Bun. Atunci la drum, du-te la bancă, dar dă-mi cheia de 
la seif. Am să anulez ora la coafor şi am să citesc hârtiile din 
seiful lui chiar acum. 

— Prea bine, spuse el, şi se ridică iute. Cheia e sus, adăugă 
el, minţind pentru că nu voia să-şi bage şi ea nasul în hârtii, 
şi se grăbi să plece. 

În seiful acela erau unele lucruri pe care nu voia să le vadă 
şi Dianne. Şi ar fi mai bine dacă le-aş ascunde în altă parte, 
se gândi el încurcat, ar fi mai bine. Euforia de mai înainte se 
evaporă din sufletul lui, şi-l prinse din nou îngrijorarea 
aceea zdrobitoare. Ah, bietul meu fiu, îşi spuse el aproape 
în lacrimi. Ce te-o fi apucat să faci una ca asta. Ţi-am fost un 
tată bun, şi urma să fii moştenitorul meu, şi te-am iubit şi 
am iubit-o pe mama ta. Sărmana Jennifer, micuța dc ea, să 
aibă ea soarta asta şi să moară tocmai când îl năştea pe 
primul meu fecior! Ah, zei, daţi-mi fiul înapoi, teafăr, 
indiferent ce-o fi făcut, ajutaţi-mă să scap de toate 
necazurile astea, şi am să înzestrez câte un templu pentru 
fiecare dintre voi la fel! 

Seiful era în spatele stâlpului de alamă al patului, îl trase 
de lângă perete, îl deschise, luă toate hârtiile lui John, apoi 
toate documentele lui personale şi foarte tainice, scrisori, 


acte de proprietate, titluri de gaj pe care le îndesă în 
buzunarele veşmântului său şi cobori la parter. 

— Uite scrisorile lui John, spuse el. Am zis să te scutesc de 
efortul să mai tragi patul. 

Ea băgă de seamă buzunarele umflate, dar nu spuse 
NIMIC. 

— Sunt înapoi la ora 17.30 exact! 

— Bun! Ai grijă cum conduci, spuse ea cu gândul în altă 
parte, concentrându-se numai asupra unei singure 
problem; cum să facă să pună mâna pe moneda aceea 
pentru ea şi Kevin. Dar numai de ei ştiut. 

Sună telefonul. Phillip Chen se opri în faţa uşii în 
momentul în care Dianne ridică receptorul. 

— Weyyyyyy? şi ochii ei străluciră. Hello, tai-pan, cum o 
mai duci astăzi? şi Phillip Chen albi. 

— Minunat, mulţumesc, îi răspunse Dunross. Phillip e 
acolo? 

— Da, o clipă. 

Dianne auzi o mulţime de alte voci în încăperea de unde 
vorbea Dunross, şi i se păru că simte un fel de alarmă încă 
stăpânită acolo, ceea ce-i spori temerile. 

— Phillip, pentru tine, spuse ea; încercând să-şi 
stăpânească nervozitatea. Taipanul. 

Îi întinse receptorul, făcându-i semn să-l ţină puţin mai 
departe de ureche ca să poată auzi şi ea. 

— Da, tai-pan. 

— Hello, Phillip. Ce planuri ai în după-amiaza asta? 

— Nimic deosebit. Tocmai ieşeam pe uşă să mă duc la 
bancă. De ce? 

— Înainte de a te duce într-acolo, treci pe la agenţii de 
schimb. Bursa a înnebunit. De-acum asaltul asupra Băncii 
Ho-Pak e peste tot în toată colonia, şi acţiunile lor se clatină 
rău deşi Richard se chinuie să le sprijine credibilitatea cât 
poate. În orice clipă se poate declara falimentul. Dar 
psihoza asaltului s-a întins acum şi la filialele celorlalte 


bănci, după câte aud, la Prosperitatea lui Ching, chiar şi la 
Victoria. 

Phillip Chen şi nevastă-sa se uitară unul la altul uluiţi. 

— Am auzit că şi Victoria are probleme la filiala lor din 
Aberdeen şi la Central. Toate acţiunile au scăzut, chiar şi 
cele de soi: V&A Kowloon Investments, Hong Kong Power, 
Rothwell-Gomt, Asian Properties, H. K. L. F., Zong 
Securities, Solomon's 'Textiles, şi acţiunile noastrE. 'Ioate. 

— Cu câte puncte am scăzut? 

— De azi dimineaţă? Cu trei puncte. 

Phillip Chen icni şi aproape scăpă receptorul din mână. 

— Cum? 

— Aşa cum auzi, îi spuse Dunross încântat. Cineva a pus în 
circulaţie zvonuri proaste şi despre noi. Acum ştie toată 
lumea la bursă că am dat de belea, că nu putem plăti 
obligaţiile contractuale pentru 'Toda Shipping săptămâna 
viitoare, nici rata de la Orlin. Acum cred că cineva 
speculează acţiunile noastre la bursă fără acoperire. 

Gomt stătea lângă agentul său de bursă Joseph Stern, în 
sala aceea mare urmărind imensul panou încântat. În 
încăpere era cald şi umezeală, înghesuială de oameni şi 
zarvă, telefoanele sunau, agenţii asudau din greu, 
funcţionarii chinezi şi oamenii de legătură mişunau în toate 
părţile. În mod obişnuit, în sala principală domnea calmul şi 
liniştea. Dar nu în acea zi. Ioată lumea era încordată, 
preocupată. Neliniştită. Mulţi îşi scoseseră hainele de pe ei. 
Chiar şi acţiunile firmei lui Gomt căzuseră cu un punct, dar 
asta nu-l deranja câtuşi de puţin. Acţiunile firmei Struan 
căzuseră cu 3,5 puncte, iar Ho-Pak abia se mai ţinea pe 
picioare. Concernul Struan este la mare ananghie, se gândi 
el, totul e amorsat ca să sară în aer, totul e pus la punct. Cu 
nici o oră în urmă, banii lui Bartlett intraseră în contul lui 
din Elveţia, nici o urmă, doar două milioane de dolari care 
au intrat în contul lui dintr-un cont necunoscut. Cu şapte 
telefoane pusese zvonurile în mişcare. Alt telefon dat în 
Japonia confirmase exactitatea datelor privind creditul 


firmei Struan. Mda, îi trecu lui prin minte, atacul a început. 
Îşi îndreptă atenţia spre tabela mare de afişaj electronic, la 
acţiunile băncii Ho-Pak, în vreme ce un funcţionar trecea alt 
număr de acţiuni oferite spre vânzare. Nu se oferi nimeni 
imediat să cumpere. De luni, de când începuse el să vândă 
acţiuni ale firmei Ho-Pak în taină, exact la ora trei când se 
închidea bursa, cu mult înainte de a se începe asaltul 
asupra acestei bănci, el câştigase milioane. Luni acţiunile se 
vânduseră la 28,60, iar acum, în ciuda întregului sprijin pe 
care îl oferise Richard Kwang, scăzuseră la 24,30, cu mai 
multe puncte decât oscilaseră aceste acţiuni de la 
înfiinţarea băncii, cu unsprezece ani în urmă. lar 4,30 
înmulţit cu 500.000 fac 2.150.000, se gândi Gomt fericit, în 
valută bună şi cinstită, dolari HK, dacă aş vrea să cumpăr 
acum imediat din nou, ceea ce nu-i prea rău pentru 
patruzeci şi opt de ore de muncă. Dar deocamdată nu încep 
să cumpăr, nu dragul meu, nu. Nu încă. Acum sunt sigur că 
bursa se va prăbuşi cu totul, dacă nu azi, atunci mâine, joi. 
Şi dacă nu joi, atunci vineri, sau poate luni, cel mai târziu, 
pentru că nici o bancă din lume nu e în stare să facă faţă 
unui astfel de asalt. Şi când se va prăbuşi toată bursa, 
atunci am să cumpăr şi eu, cu numai câţiva cenți la dolar şi 
am să câştig de douăzeci de ori jumătate de milion. 

— Vinde 200.000 de acţiuni, spuse el, începând de acum să 
vândă în mod deschis fără acoperire din celelalte acţiuni 
ascunse cu grijă pe numele unor intermediari. 

— Doamne Dumnezeule, domnule Gomt, căscă gura 
agentul său de bursă, Ho-Pak va trebui acum să arunce în 
joc aproape cinci milioane de dolari ca să acopere acţiunile 
astea. Cu asta daţi peste cap toată bursa. 

— Exact, îi replică el încântat. 

— Şi o să ne ia naiba chinuindu-ne să facem rost de 
acţiunile astea. 

— Atunci apucă-te chiar acum de treaba asta. 

Fără prea multă tragere de inimă, agentul se ridică să 
împlinească cele cerute când sună telefonul. 


— Da? Hello, Chang Valet-de-zi, spuse el într-o cantoneză 
destul de bună. Cu ce-ţi pot fi de folos. 

— Sper să-mi poţi salva toţi banii pe care-i am, domnule 
mijlocitor. Acum cu cât se vând acţiunile Nobilei Case? 

Se auzi un geamăt de deznădejde. 

— Vai, vai, vai! Şi nu mai e decât vreo jumătate de oră în 
care să mai pot vinde, vai, vai, vai! Te rog, vinde! Te rog 
vinde toate acţiunile Nobilei Case pe care le am la 
dumneata. Proprietăţile Norocul, Feribotul Golden, şi de 
asemenea. La cât sunt acţiunile celei de-a doua mari 
companii? 

— Cu un punct mai puţin decât azi-dimineaţă? Ayeeeyah! 
Toţi zeii sunt martori ce ghinion am eu! Vinde! Te rog vinde 
totul imediat! 

— Dar Chang Valet-de-zi, bursa e destul de solidă şi. 

— Acum, pe loc! N-ai auzit ce zvonuri umblă? Nobila Casă 
dă faliment! Eeeee! Vinde, nu mai pierde nici un minut. Stai 
o clipă. Şi asociata mea Fung-tat vrea să vorbească cu tine. 

— Da, Fung A-treia-îngrijitoare-la-closet, spune. 

— Da, eu. La fel ca şi Chang Valet-de-zi, cinstite mijlocitor. 
Vinde. Înainte să pierd totul. Vinde şi sună-ne apoi să ne 
spui la cât ai vândut, vai-vai, vai! Te rog grăbeşte-te! 

Puse telefonul la loc. Era pentru a cincea oară când 
primise telefoane pline de panică din partea unor vechi 
clienţi şi treaba nu-i plăcu deloc. E o prostie să intri în 
panică, se gândi el, verificându-şi stocul de acţiuni. Chang 
Valet-de-zi şi Fung A-treia-îngrijitoare-la-closet investiseră 
împreună în diverse acţiuni peste 40.000 HK. Dacă le 
vindea stocul de acţiuni aveau să câştige, să câştige bine, 
dar cu căderea acţiunilor de la Struan din ziua aceea aveau 
să piardă mai tot ce câştigaseră. Joseph Stern era 
conducătorul firmei Stern şi Jones care funcţiona la Hong 
Kong de vreo cincizeci de ani. Deveniseră agenţi de schimb 
la bursă doar din timpul războiului. Înainte se ocupaseră cu 
împrumuturile de bani, schimburile valutare, şi fuseseră 
furnizori maritimi. Era un bărbat mărunt de statură, 


brunet, mai mult chel, trecut de şaizeci de ani, şi mulţi 
credeau că are în vinele lui şi sânge chinezesc din urmă cu 
câteva generaţii. Se duse în faţa tabelei, se opri lângă 
coloana pe care erau trecute acţiunile Feribotului Golden, şi 
trecu în rubrica de vânzări acţiunile celor doi clienţi ai lui. O 
ofertă destul de modestă. 

— Cumpăr cu 30 de cenți sub valoarea afişată, da? 

— Doar nu e nici un asalt asupra firmei Feribotul de Aur, 
replică el. 

— Nu, dar face parte din compania Struan. Da sau nu? 

— Doar ştii bine că acţiunile companiei Feribotul Golden 
au urcat în trimestrul ăsta. 

— Tăârtăcuţă! Aşa-i că e cald afară? Nu crezi că aici la 
bursă ar trebui să avem şi noi aer condiţionat? Ei, bătrâne, 
da sau nu? 

Joseph Stern rămase o clipă pe gânduri. Nu voia să aţâţe 
şi el starea de nervozitate. Doar ieri acţiunile de la 
Feribotul Golden, săriseră în sus cu vreun dolar pentru că 
toată lumea afacerilor ştia că săptămâna următoare avea 
loc şedinţa anuală a consiliului, fusese un an bun şi se 
zvonea că se vor împărţi bonificaţii. Dar el ştia bine regula 
principală a oricărei burse: ziua de ieri nu are nici o 
legătură cu cea de azi. Clientul a spus vinde! Vând! 

— Cu douăzeci de cenți sub cotă? întrebă el. 

— Cu treizeci. Ultima ofertă. Şi ce-ţi pasă ţie, oricum tot te 
plăteşte, fie ce-o fi. Cu treizeci? 

— În regulă. 

Stern îşi croi drum spre locul lui, vânzând aproape toate 
acţiunile fără nici o dificultate, deşi de fiecare data trebuia 
să mai reducă din preţ. Cu mare greutate reuşi să mai 
găsească de unde să împrumute acţiuni Ho-Pak. Acum se 
opri la coloana unde erau afişate acţiunile băncii. Se vedeau 
o mulţime de ordine de vânzare. În cea mai mare parte 
erau oferte mărunte. Scrise dedesubt 200.000 la capătul 
listei, în dreptul coloanei de vânzări. Prin încăpere trecu o 
adevărată undă de şoc. Nu luă în seamă reacţia, doar se 


uită la Forsythe, agentul de bursă al lui Richard Kwang. În 
ziua aceea era singurul care mai cumpăra acţiuni ale băncii 
Ho-Pak. 

— Quillan încearcă să împingă Ho-Pak în prăpastie? îl 
întrebă el. 

— E de-acum în plin asalt. Vrei să cumperi acţiunile astea? 

— Nici dacă te spânzuri! Vinzi şi acţiuni Struan fără 
acoperire? 

— Nu. 

— Dumnezeule, nu-mi place deloc ce se-ntâmplă. 

— Harry, păstrează-ţi cumpătul, îi spuse cineva. În fine, s-a 
înviorat şi bursa asta o dată, numai asta contează. 

— Zi mare, ei? îi spuse un alt agent. Vine şi prăbuşirea, 
hmm? Eu mi-am transformat toate acţiunile în lichidităţi, 
am vândut azi-dimineaţă totul. Ei, vine prăbuşirea? 

— Habar n-am. 

— Şocante zvonurile cu acţiunile Struan, hmm? 

— Ei, tu te încrezi chiar în toate balivernele? 

— Nu, bineînţeles că nu, dar după cum spune un proverb: 
înţeleptului îi e deajuns o vorbă, nu-i aşa? 

— Eu nu pot să cred. 

— Numai într-o singură zi, acţiunile Struan au căzut cu 
trei puncte jumătate, bătrâne, şi acum o mulţime de oameni 
au început să creadă în zvonurile care circulă, spuse 
agentul. Azi-dimineaţă am vândut toate acţiunile Struan. 
Richard Kwang o să facă faţă asaltului asupra băncii? 

— Asta-i numai în mâinile., şi Joseph Stern era pe cale să 
spună Dumnezeu, dar ştia că de fapt soarta lui Richard 
Kwang era în mâinile depunătorilor săi şi aceştia deja 
hotărâseră ce să facă. Asta-i joss adăugă el trist. 

— Da. Să mulţumim lui Dumnezeu că noi, indiferent ce se 
întâmplă, că se vinde, că se cumpără, noi tot ne luăm 
partea, fie că-i bal, fie că vine potopul, nu-i aşa? 

— Ba chiar minunat, răspunse ca un ecou Stern, deşi în 
sinea lui detesta din toată inima accentul acela pompos, plin 


de emfază, al englezului din clasa de mijloc, dobândit în 
şcoli exclusiviste, la care el nu avusese acces, fiind evreu. 

Îl văzu pe Forsythe punând receptorul jos, şi apoi uitându- 
se la tabela de afişaj. Din nou lovi cu degetul unde trecuse 
oferta de vânzare, Forsythe îi făcu semn, răzbătu prin 
mulţime, toţi ochii urmărindu-l. 

— Cumperi? întrebă el. 

— La timpul cuvenit, Joseph, bătrâne! adăugă Forsythe 
blajin. Şi acum numai între noi doi să rămână. Ei, poţi face 
cumva ca să ne scuturăm de Quillan? Am motivele mele să 
cred că e în cârdăşie cu porcul acela de Southerby. 

— E o acuzaţie publică? întrebă celălalt. 

— Ei, haide, e doar o părere personală, pentru numele lui 
Dumnezeu. N-ai citit articolul lui Haply? Chestia aia cu tai- 
panii şi marile bănci care răspândesc zvonuri răuvoitoare? 
Doar ştii bine că banca lui Richard e cât se poate de 
solvabilă. Ca Rothschild! Doar ştii bine că Richard are un 
miliard. 

— Bătrâne, eu am fost martor la criza din '29. Unii aveau 
chiar miliarde în rezervele lor şi cu toate astea toată lumea 
a dat faliment. Nu contează decât lichidităţile, creditul şi 
lichidităţile. Şi credibilitatea. Ei, cumperi acţiunile oferite 
de noi, da sau nu? 

— Probabil. 

— Şi cam cât crezi că o să faci faţă asaltului? 

Forsythe îşi ridică privirea spre el. 

— O veşnicie. Eu nu sunt decât un agent de bursă şi nu fac 
decât să mă conformez dispoziţiilor. Fie că se cumpără, fie 
că se vinde, eu tot mă aleg cu un sfert de procent. 

— Dacă clientul plăteşte. 

— Trebuie să plătească. Doar stocul lui de acţiuni e în 
mâinile noastre. Şi mai există şi regulamentele. Dar în 
vreme ce eu o să mă mai gândesc la treaba asta, tu poţi să 
te duci la dracu! 

— Eu sunt englez, râse Stern, şi eu mă duc în rai, nu ai 
aflat încă? şi se îndreptă spre masa lui, puţin cam stânjenit. 


Cred că o să cumpere exact înainte de a se închide bursa. 

Era trei fără un sfert. 

— Bun, spuse Gomt. Acum vreau. 

Se opri în mijlocul propoziției. Amândoi îşi ridicară 
privirile să vadă ce se întâmplă când simţiră un val de 
emoție străbătând încăperea. Dunross îi însoțea pe Linc şi 
Casey spre masa lui Alan Holdbrook, agentul de bursă al 
firmei Struan, aflat în cealaltă parte a sălii. 

— Am crezut că pe ziua de azi nu-l mai vedem, spuse Gomt 
zâmbind strâmb. 

— Tai-panul nu se dă în lături când e vorba de necazuri. 
Nu e în firea lui, şi Stern îi urmări pe cei trei gânditor. Par 
să fie în relaţii foarte amicale. S-ar putea ca zvonurile să fie 
cu totul false şi lan o să încheie afacerea cu Par-Con şi o să- 
şi achite datoriile. 

— Nu poate. Afacerea e pe cale să se ducă de râpă, spuse 
Gomt. Bartlett nu-i nebun. Ar trebui să-şi piardă cu totul 
minţile ca să se încurce cu imperiul acela aflat pe ducă. 

— Până acum câteva ceasuri habar n-aveam că Struan are 
datorii la Orlin. Şi că plăţile pentru Todo sunt scadente în 
vreo săptămână. Şi încă şi mai aiuritul zvon că banca 
Victoria nu va susţine firma Struan. Aiureală curată! L-am 
sunat pe Havergill şi exact asta mi-a spus. 

— Şi ce-a mai zis? 

— Ciudat că toate zvonurile astea au ieşit la suprafaţă 
taman azi! îi replică el după un moment de gândire. 

— Foarte ciudat. Vinde 200.000 de acţiuni Struan. 

Stern făcu ochii mari şi începu să-şi smulgă sprâncenele 
stufoase. 

— Domnule Gomt, nu credeţi că. 

— Nu. Te rog fă precum ţi-am spus. 

— Cred că de data asta greşiţi. Tai-panul e prea şmecher, 
O să obţină tot sprijinul de care are nevoie. O să vă ardeţi. 

— Vremurile se mai schimbă şi ele. Şi oamemi se schimbă. 
Dacă Struan s-a extins mai mult decât trebuia şi nu va 
putea plăti. Ei bine, dragul meu, suntem în Hong Kong şi 


sper că bandiții o să sară prin tavan. la vinde tu 300.000 
atunci. 

— Şi la ce preţ le vindem? 

— La preţul pieţii. 

— O să ne ia ceva timp ca să facem rost de acţiunile astea. 
Ar trebui să vindem în pachete mult mai mici. O să. 

— Vrei să spui că nu mă bucur de credit suficient sau că 
nu-ţi poţi exercita atribuţiile obişnuite de agent de bursă? 

— Nu, bineînţeles că pot, îi răspunse Stern, nedorind să-şi 
supere cel mai important client. 

— Bun, atunci vinde acţiuni Struan fără acoperire. Acum. 

Gomt îl urmări în vreme ce agentul pornise spre tabela de 
afişaj. Simţea cum inima îi bate în piept, înviorător. Stern se 
îndreptă întâi spre sir Luis Basilio, de la vechea firmă de 
agenturare de bursă Basilio şi Fiii, care deţinea un pachet 
mare de acţiuni Struan numai el singur, fiind şi 
reprezentantul a numeroşi clienţi care aveau şi ei astfel de 
acţiuni. Împrumută de la el pachetul de acţiuni, apoi se 
duse la tabelă şi scrise cifra uriaşă a ofertei în coloana de 
vânzări. Creta scârţâi de se auzi în toată sala. Şi treptat se 
lăsă tăcere. Privirile tuturor se îndreptară spre Dunross şi 
Alan Holdbrook, spre cei doi americani, pentru ca apoi să se 
întoarcă spre Gomt, şi iar la Dunross. Gomt îl văzu pe Linc 
Bartlett şi pe Casey privindu-l ţintă, şi-i păru bine că fata 
era de faţă. Casey purta o fustă şi o bluză de mătase 
galbenă, arăta foarte californiană, o panglică verde îi ţinea 
părul auriu legat la spate. De ce-o fi fata asta atât de sexy, 
se întreba Gomt cu gândul aiurea. Părea s-o înconjoare un 
ciudat aer de vino-ncoace. De ce? Să fie oare din cauză că 
nici un bărbat nu a reuşit să fie la înălţimea dorințelor ei? El 
îi zâmbi, dând uşor din cap. Ea îi răspunse, zâmbind la 
rândul ei, dar lui i se păru că observă un fel de tristeţe în 
zâmbetul acela. Îl salută în modul cel mai politicos pe 
Bartlett şi i se răspunse cu aceeaşi politeţe. Apoi se uită 
ţintă la Dunross, şi privirile celor doi se încrucişară. 
Tăcerea deveni grea, apăsătoare. Cineva tuşi nervos. Toată 


lumea era conştientă de imensitatea ofertei şi de 
implicaţiile ei. Stern lovi cu degetul în dreptul ofertei, 
Holdbrook se aplecă înainte şi se consultă cu Dunross, care 
ridică uşor din umeri, clătină din cap, apoi începu să 
vorbească încet cu Bartlett şi Casey. Joseph Stern aştepta. 
Cineva se oferi să cumpere o parte din acţiuni, apoi începu 
să se întindă târguiala. Nu trecu mult şi 50.000 de acţiuni 
trecură în posesia altora, iar preţul la bursă ajunse la 24,90. 
Joseph schimbă cifra 300.000 în 250.000, şi din nou începu 
să aştepte. Mai vându câteva acţiuni, dar grosul rămase. 
Apoi, cum nu se mai prezentă nici un cumpărător, se 
întoarse la locul său. Curgea apa de peel. 

— Dacă cifra aceea rămâne acolo neschimbată până mâine 
dimineaţă, n-o să-i folosească prea mult firmei Struan. 

— Mda! Gomt n-o slăbea din ochi pe Casey, care asculta cu 
atenţie ce-i spunea Dunross; Gomt se rezemă de spătarul 
scaunului şi se gândi o clipă. Mai vinde 100. 000 de acţiuni 
Ho-PaK. Şi 200.000 Struan. 

— Domnule Gomt, Hristoase Dumnezeule, dacă acţiunile 
Struan cad se cutremură toată bursa, chiar şi compania 
dumneavoastră va avea de pierdut. 

— Dar va fi şi o compensare, o mulţime de compensări, cu 
siguranţă. 

— Dar va fi o baie de sânge. Dacă Struan se prăbuşeşte, la 
fel vor păţi şi alte companii, mii de investitori vor fi pur şi 
simplu măturaţi cu totul şi. 

— Domnule Stern, nu am nevoie de o prelegere cu privire 
la economia Hong Kongului, îi replică Gomt rece, şi dacă nu 
vrei să-mi execuţi dispoziţiile atunci îmi voi rezolva afacerile 
cu altcineva. 

Stern se roşi. 

— EU. Mai întâi eu trebuie să mă apuc să adun acţiunile 
acelea. Şi ce socoteală. Până să ajung la totalul acela. 

— Atunci îţi sugerez să te grăbeşti! Vreau ca cifrele să 
apară pe tabela de afişaj încă astăzi! 


Gomt îl urmări în vreme ce agentul se ducea să caute alte 
acţiuni, bucurându-se imens în sinea lui de acest moment. 
Înfumurat blestemat, îşi spuse el în gând. Agenţii ăştia de 
schimb nu sunt decât nişte paraziți nenorociţi, toţi fără 
excepţie. Şi se simţea în siguranţă. Banii lui Bartlett erau în 
contul lui de-acum, în Elveţia. Putea şi acum să răscumpere 
acţiunile Struan şi Ho-Pak şi să câştige milioane şi milioane. 
Satisfăcut de gândul ăsta, îşi îndreptă privirile din nou spre 
Casey. Fata îl privi. Dar nu putea citi nimic în privirile ei. 
Joseph Stern se mişca de la un agent de bursă la altul. Şi 
din nou se opri la masa lui Basilio. Sir Luis Basilio îşi 
întoarse privirile de la tabla de afişaj şi-i zâmbi. 

— Ei, Joseph, iar vrei să mai împrumuţi nişte acţiuni de la 
tabela de afişaj şi-i zâmbi. 

— Da, vă rog. 

— Pentru Quillan? îl întrebă sir Luis, un bărbat plăcut, mic 
de statură, elegant, foarte zvelt, trecut de şaptezeci de ani, 
în anul acela, preşedinte al comitetului care conducea 
bursa. 

— Exact. 

— Atunci vino, stai jos puţin, să vorbim, ca doi vechi 
prieteni. Acum câte mai vrei? 

— Două sute de mii. 

— Trei sute de mii sunt deja pe tabelă, încă două sute vrei? 
E un atac deschis, pe toate fronturile? 

— NU. Nu mi-a spus chiar pe faţă lucrul ăsta, dar eu aşa 
zic 

— Mare păcat că ăştia doi nu pot cădea şi ei la pace o dată. 

— Da. 

Bătrânul rămase o clipă pe gânduri, apoi spuse şi mai 
încet: 

— Mă gândesc să suspend orice licitaţii pentru Ho-Pak, şi 
până la prânz chiar şi pe cele ale Nobilei Case. Sunt 
îngrijorat. Exact în clipa, asta un faliment al băncii Ho-Pak, 
cuplat cu un faliment al Nobilei Case poate dobori toată 
bursa. Doamne, Sfântă Fecioară! E de neînchipuit ca Nobila 


Casă să dea faliment, fiindcă ne-ar dobori pe mulţi, sute de 
firme, poate chiar toată economia Hong Kongului! De 
neînchipuit! 

— Dar poate că Nobila Casă trebuie pusă la încercare, îmi 
puteţi împrumuta 200.000 de acţiuni? 

— Mai întâi să-mi răspunzi mie la întrebare, da sau nu. Şi 
dacă e da, ei bine n-ar trebui să suspendăm orice licitaţie 
pentru Ho-Pak? N-ar trebui să suspendăm orice licitaţie 
pentru Struan? l-am tot ispitit şi pe ceilalţi membri ai 
comitetului în afară de tine. Şi s-au împărţit în două tabere 
egale. 

— Niciuna dintre licitaţiile astea n-a fost suspendată 
vreodată. Ar fi rău chiar şi pentru ele dacă le-aţi suspenda. 
Trăim într-o societate a pieţii libere, cea mai raţională, cred 
eu. Ar trebui să lăsaţi lucrurile să se limpezească singure, 
lăsaţi-i să se descurce fiecare cum poate, şi pe cei de la 
Struan şi pe cei de la Gomt, ca şi toţi ceilaiţi. Cei mai buni 
să urce în vârful piramidei, iar cei nepricepuţi., şi Stern 
scutură mohorât din cap. Sir Luis, e drept, mie îmi vine uşor 
să vorbesc pentru că eu nu am investit prea mulţi bani în 
niciuna dintre aceste firme. 

— Atunci ce-ai făcut cu banii pe care i-ai câştigat? 

— Diamante, i-am băgat în diamante. Toţi evreii au nevoie 
doar de lucruri mici, din acelea pe care le poţi lua cu tine 
oriunde, pe care le poţi ascunde uşor, pe care le poţi 
transforma uşor în altceva. 

— Joseph, aici nu ai de ce te teme. De câţi ani trăieşte 
familia ta aici şi prosperă? Uită-te la Solomon, el şi familia 
lui e cea mai bogată din toată Asia. 

— Pentru evrei, teama de ziua de mâine face parte din 
felul lor de a trăi. Ca şi obişnuinţa de a se simţi detestaţi. 

— Ei, lumea asta, lumea asta minunată, şi ce minunată ar 
putea fi, oftă sir Luis; sună un telefon pe biroul lui, ridică 
delicat receptorul cu mâna lui fină, portugheza lui sunând 
dulce şi curgătoare în urechile lui Stern, care, deşi nu 
pricepea o boabă, înţelese doar numele de senor Mata, spus 


cu tot respectul, de câteva ori, dar numele acesta nu-i 
sugera nimic, după câteva momente bătrânul puse 
receptorul la loc, foarte gânditor. Secretarul financiar m-a 
sunat după-masă foarte îngrijorat. La noi se află acum o 
delegaţie a parlamentului britanic şi falimentul unei bănci 
va fi dezastruos pentru imaginea noastră, a tuturor! insistă 
el, zâmbind ciudat. I-am sugerat să se introducă şi aici aşa 
cum au făcut deja în Anglia, legislaţia care să oblige la 
semnătura guvernatorului pentru conducerea băncilor, şi 
individul, săracul, mai-mai să facă o criză. N-ar fi trebuit să 
glumesc cu el atât de mult! şi Stern zâmbi o dată cu 
bătrânul. Ca şi cum aici am avea nevoie de amestecul 
guvernului! şi privirea îi deveni tăioasă. Ei bine, Joseph, 
deci votezi pentru ca să lăsăm lucrurile în voia loR. Sau să 
suspendăm licitaţia pentru una din firme sau pentru 
amândouă, şi dacă eşti de acord, când s-o facem? 

Stern aruncă o privire la ceas. Dacă se ducea la tabelă în 
clipa aceea, avea timp berechet să scrie amândouă 
dispoziţiile de vânzare şi să-l provoace pe Forsythe. Era un 
simţământ cât se poate de plăcut să ştie că soarta ambelor 
firme era în mâna lui, chiar dacă temporar. 

— Poate că ar fi foarte bine într-un fel şi foarte rău în 
altfel. Până acum votul ce zice? 

— Precum ţi-am spus, aproape egal în ambele situaţii. 

În sală izbucni o nouă explozie de emoție şi cei doi bărbaţi 
ridicară privirile. Alte acţiuni Struan treceau dintr-o mână 
în alta. Noul preţ al bursei căzu la 24,70. Phillip Chen se 
aplecă peste biroul lui Holdbrook. 

— Sărmanul Phillip, nu prea arată bine deloc, spuse sir 
Luis plin de compasiune. 

— Da. Păcat de bietul John. Ţineam la el. Ce se mai aude 
cu Vârcolacii? Credeţi că ziarele exagerează? 

— Nu, nu cred, şi bătrânul clipi din ochi. Joseph, nu mă las 
nici eu cum nu te laşi nici tu. 

— Cum? 


— Ai hotărât ca de data asta să zici pas. Vrei ca astăzi 
lucrurile să se desfăşoare în voia lor, nu-i aşa? 

— Există altă soluţie mai bună? 

— Dacă n-aş fi atât de bătrân, aş fi de acord cu tine. Dar 
pentru că sunt atât de bătrân şi nu se ştie niciodată ce mă 
poate aştepta mâine, nici dacă voi ajunge să văd ziua de 
mâine, prefer să-mi trăiesc drama de azi. Prea bine. Te 
scutesc de vot pe ziua de azi, aşa că acest comitet e acum în 
imposibilitatea de a hotări, balotaj, deci voi hotărî eu ce e 
de făcut, aşa cum îmi revine sarcina. Ei bine, poţi să 
împrumuţi de la mine 200.000 de acţiuni ale Nobilei Case 
până vineri, vineri la ora două. După aceea s-ar putea să ţi 
le cer înapol. Fiindcă trebuie să mă mai gândesc şi la 
propria mea Casă, nu-i aşa? şi privirea aceea gravă, dar şi 
binevoitoare, îl făcu pe Stern să se ridice în picioare. Ei, 
prietene, şi acum ce ai de gând să faci? 

— Sunt doar un biet agent de bursă, zâmbi el trist. 

Se duse la tabela de afişaj şi trecu în coloana de vânzări de 
la Ho-Pak cifra cu o mână foarte sigură. Apoi, în tăcerea 
care se lăsă, se duse la coloana firmei Struan şi scrise cifra 
foarte citeţ, conştient că în clipa aceea se afla pe scenă, în 
centrul atenţiei tuturor. Simţi fizic ura şi invidia celor din 
jur. Acum oferta acţiunilor Nobilei Case se ridica la peste 
500.000, o ofertă mai mare decât oricând în istoria acelei 
burse. Aşteptă, dorind ca ceasul să gonească mai repede. 
Se stâmi un val de interes când Soorjani, pârşul, cumpără 
câteva pachete de acţiuni, dar era bine cunoscut că el era 
doar intermediarul multora dintre clienţii firmei Struan, al 
familiei Dunross şi al susținătorilor ei. Şi cu toate că el 
cumpără dintr-o dată 150.000 de acţiuni, nu însemna mare 
lucru faţă de imensitatea numărului de acţiuni oferite de 
Gomt. Tăcerea părea să doară. Trecu încă un minut. 

— Cumpărăm! şi vocea tai-panului rupse vraja tăcerii. 

— 'Toate acţiunile? întrebă Stern cu voce răguşită, în 
vreme ce inima îi bătea nebuneşte în piept. 


— 'Toate pe care le-ai oferit şi cele ale bursei la preţul 
bursei! 

Gomt sări în picioare. 

— Cu ce? întrebă el cu un zâmbet drăcesc pe faţă. 
Înseamnă aproape nouă milioane bani gheaţă. 

Dunross se ridică în picioare, cu un uşor zâmbet zeflemitor 
pe faţă. 

— Nobila Casă e capabilă să facă faţă acestei sumE. Şi încă 
la multe alte milioane. E cineva care se îndoieşte de asta? 

— Eu, eu mă îndoiesc şi mâine am să vând alte acţiuni fără 
acoperire! 

În clipa aceea soneria se auzi strident, tensiunea se 
spulberă şi izbucni un tumult de aprobare. 

— Dumnezeule, ce zi. 

— Sărmanul tai-pan. 

— Nu mai eram în stare să rezist nici eu. 

— Ei, de data asta crezi că Gomt o să-l dea peste cap? 

— Dar s-ar putea ca toate zvonurile acelea să fie o prostie. 

— Cristoase, am făcut o mică avere numai din comisioane. 

— Cred că de data asta a cam intrat spaima în lan. 

— Nu uita, pentru plata acelor acţiuni are la dispoziţie 
cinci zile încheiate. 

— Dar mâine nu mai poate cumpăra aşa cum a făcut azi. 

— Cristoase, mâine, ce-o să se mai întâmple şi mâine. 

Casey se foi pe scaunul pe care şedea, inima bătându-i 
nebuneşte în piept. Evită să se mai uite la Dunross şi Gomt, 
şi îşi întoarse privirile spre Bartlett, care se uita lung la 
tabela de afişaj, fluierând neauzit de nimeni. Casey era 
uluită, uluită şi chiar puţin speriată. Chiar înainte de a veni 
aici pentru a-l întâlni pe Dunross, Linc Bartlett îi 
destăinuise planurile lui, îi vorbise despre vizita la Gomt şi 
discuţia avută cu el. 

— Casey, şi acum ştii totul, îi spusese el domol, zâmbind. 
Acum amândoi sunt puşi în priză, iar noi controlăm terenul 
lor de luptă, şi totul numai cu două milioane. S-au aruncat 
unul la beregata celuilalt, amândoi încercând să ajungă la 


jugulară, în stare să-l devoreze pe celălalt. Iar noi stăm şi 
aşteptăm. Luni e ziua H. Dacă câştigă Gomt, noi câştigăm. 
Dacă câştigă Dunross, câştigăm de asemenea. Şi într-un fel 
şi în celălalt. Şi într-un caz şi în celălalt, Nobila Casă suntem 
noi. 

Ora 15.03. 

Alexei Travkin, antrenorul cailor Nobilei Case, mergea pe 
o stradă aglomerată ce dădea în Nathan Road, în Kowloon, 
şi intră în restaurantul Dragonul Verde. La subsuoara 
stângă avea un revolver automat de 38. Mergea destul de 
sprinten pentru un bărbat la vârsta lui. Restaurantul acela 
mic arăta destul de neîngrijit, local de rând, fără feţe de 
mese pe cele vreo douăsprezece mese. La una dintre mese 
mâncau supă şi paste făinoase patru chinezi, foarte 
gălăgioşi, iar în clipa în care intră el în crâşma aceea, un 
chelner plictisit, care se aciuase lângă casă, îşi ridică ochii 
de pe formularul curselor şi se ridică în silă, luând meniul 
cu el. Iravkin clătină din cap, şi trecu pe sub arcada ce 
dădea spre sala din spate, mai mică, cu numai patru mese, 
în care nu se afla decât un singur bărbat. 

— Zdrastvuite! spuse alene Suslev, acum îmbrăcat într-un 
costum de vară, bine croit. 

— Zdrastvuite, îi răspunse Travkin, iar ochii lui de slav se 
făcură şi mai mici, apoi continuă în ruseşte. Cine eşti 
dumneata? 

— Un prieten, înălţimea ta. 

— Te rog, nu-mi mai spune aşa. Nu sunt înălţimea mea. 
Cine eşti dumneata. 

— Un prieten, tot un prieten. Pe vremuri erai prinţ. Nu vii 
la masa mea? 

Suslev îi arătă politicos cu mâna spre scaun. Pe masa lui 
era o sticlă de vodcă deschisă şi două pahare. 

— Şi tatăl dumitale, Nicolai Petrovici, tot prinţ era, ca şi 
tatăl său, şi tot aşa, multe generaţii în urmă, prinţ de 
Kurgan şi chiar de Tobol. 


— Prietene, vorbeşti în cimilituri, spuse Travkin, calm în 
aparenţă, şi se aşeză în faţa celuilalt, iar când simţi 
revolverul sub braţ, parcă îi mai dispăru oarecum teama. 
După accent aş zice că eşti din MoscovA. Şi georgian în 
plus. 

— Prinţ Kurgan, ai ureche foarte bună, râse Suslev. Da, 
sunt din Moscova şi sunt născut în Georgia. Numele meu nu 
contează, dar sunt un prieten. 

— Prieten al meu, al Rusiei, sau al Sovietelor? 

— Prieten cu toate trei. Vodcă? întrebă Suslev, ridicând 
sticla. 

— De ce nu? şi Travkin îl urmări pe celălalt în vreme ce 
turna în cele două pahare, apoi, fără nici o ezitare, luă exact 
paharul pe care n-ar fi trebuit să-l ia, cel aflat mai departe 
de el, şi-l ridică. În sănătatea dumitale. 

La fel, fără nici o ezitare, Suslev apucă celălalt pahar, 
ciocniră, băură până la fund şi le umplu la loc. În sănătatea 
dumitale! 

— Dumneata eşti cel care mi-a trimis o scrisoare? 

— Am veşti de la soţia dumitale. 

— N-am soţie. Prietene, ce vrei dumneata de la mine? şi 
felul în care pronunţă Travkin cuvântul prieten, sună ca o 
insultă, văzu străfulgerarea de mânie când Suslev ridică 
ochii spre el şi se pregăti să se apere. 

— Alexei Ivanovici, de data asta îţi iert nepoliteţea, îi 
replică Suslev plin de demnitate. Dar să ştii că nu ai nici un 
motiv să fii nepoliticos cu mine. Niciunul. Te-am insultat eu 
pe dumneata? 

— Cine eşti? 

— Numele soţiei dumitale e Nestorova Mihail, iar tatăl ei 
era prinţul Anatoli Sergeyev, ale cărui moşii se întindeau 
pe-o bună parte din Karaganda, care nu se află prea 
departe de ţinuturile familiei dumitale, la est de Urali. Era 
cazac, nu-i aşa, mare prinţ al cazacilor, cărora unii le zic şi 
cazahi, da? 


Travkin se strădui să-şi ţină mâinile noduroase neclintite şi 
chipul impasibil, dar nu izbuti să nu-i dispară tot sângele 
din faţă. Întinse mâna şi mai turnă vodcă în cele două 
pahare. Sticla era acum doar pe jumătate plină. Bău. 

— Bună vodcă, nu ca pişoarca pe care-o găseşti prin Hong 
Kong. De unde o ai? 

— Vladivostok. 

— Ah. Am fost şi eu o dată acolo. Un oraş destul de 
murdar, dar au o vodcă bună acolo. Ei, şi acum spune-mi şi 
mie care-i numele dumitale adevărat şi ce vrei de la mine. 

— Îl cunoşti bine pe Ian Dunross? 

Travkin tresări. 

— Eu mă ocup de antrenamentul cailor lul. EU. De trei ani, 
de ce? 

— Vrei s-o mai vezi pe prinţesa Nestorova vreodată. 

— Doamne sfinte Dumnezeule, dar indiferent cine-oi fi 
dumneata, doar ţi-am spus că n-am nevastă. Ei, şi acum, 
pentru ultima dată, ce vrei de la mine? 

Suslev îşi umplu paharul, şi vocea i se auzi şi mai blând: 

— Alexei Ivanovici Travkin, astăzi nevasta dumitale, 
prinţesa, are şaizeci şi doi de ani. Locuieşte în lacuţia în. 

— Pe Lena? În Siberia? şi Travkin simţi că inima e pe cale 
să i se rupă din piept. Ce fel de gulag mai e şi acolo, câine! 

Chelnerul din cealaltă sală, care acum era complet goală, 
aruncă o privire în salonul lor pe sub arcada de la intrare, 
apoi căscă şi continuă să citească mai departe pariurile. 

— Nu e un gulag, de ce să fie un gulag? spuse Suslev, 
tăios. Prinţesa a ales locul acela de buna voie. Acolo 
locuieşte de când a părăsit Kurganid. Vi., şi Suslev se 
întrerupse, băgă mâna în buzunar şi scoase port-vizitul. 
Uite vila ei din lakuţk, spuse el punând o fotografie pe 
masă. A aparţinut familiei ei, cred eu. 

Casa era acoperită de zăpadă, înconjurată de un pâlc de 
copaci, un gard frumos, iar pe coş ieşea fum din belşug. O 
siluetă încotoşmănată făcea cu mâna spre aparatul de 


fotografiat, dar era prea departe pentru ca să se distingă 
limpede figura. 

— Şi asta-i nevasta mea? spuse Travkin cu voce răguşită. 

— Mda. 

— Nu prea-mi vine să te cred. 

Suslev mai puse pe masă o fotografie. Un portret. O 
doamnă cu părul alb, de vreo cincizeci, şaizeci de ani, şi cu 
toate că se vedea că fusese încercată de toate necazurile 
acestei lumi, avea o figură încă plină de distincţie, 
patriciană, iar zâmbetul ei îl tulbură, îl copleşi cu totul. 

— KGB-ist ticălos! îngăimă el răguşit, convins acum că o 
recunoscuse. Ticălos jegos şi împuţit cu tot neamul tău! 

— De ce? Pentru că am găsit-o? îi replică Suslev mânios. 
Pentru că am avut grijă să aibă ce-i trebuie, să nu o sâcâie 
nimeni, să fie lăsată în pace şi să nu fie trimisă. Într-o casă 
de corecție, aşa cum aţi meritat şi tu şi toţi din clasa 
voastră? îşi turnă supărat încă un pahar. Eu sunt rus şi-s 
mândru de astA. Tu eşti un emigrant, ai părăsit ţara. Taică- 
meu şi ai lui au fost robii unuia din clasa voastră. Iata a 
murit pe baricade în 1916, ca şi mama, şi înainte de a muri 
cu adevărat au murit de foame cu toţii. AU. Dar cu un efort 
se stăpâni, şi pe un alt ton adăugă: sunt de acord că avem 
multe de iertat şi multe de uitat şi unii şi alţii, de-acum totul 
face parte din trecut, dar am să-ţi spun una şi să ţii minte: 
noi sovieticii nu suntem fiarE. Nu chiar toţi. Nu toţi suntem 
ca ticălosul de Bepa şi nici ca criminalul de Stalin., îşi găsi 
pachetul de ţigări. Fumezi? 

— Nu. Eşti de la KGB sau GRU? 

KGB însemna Comitetul pentru Securitatea Statului, GRU 
- Departamentul general de contrainformaţii al Marelui 
Stat Major. Nu era pentru prima oară când Travkin era 
abordat de unul de la ei. Înainte reuşise să se 
descotorosească de ei cu vreuna din poveştile lui false 
despre soarta lui de om neînsemnat. De data asta intrase în 
capcană. Individul din faţa lui ştia chiar prea multe despre 
el, pentru multe lucruri adevărate. Cine eşti, ticălos 


nenorocit ce eşti? Şi ce naiba vrei cu adevărat de la mine? 
se gândi el în vreme ce nu-l scăpa din ochi pe Suslev. 

— Nevasta dumitale ştie că eşti în viaţă. 

— Imposibil. E moartă. A fost ucisă de gloată atunci când 
au dat năvală în pala. În locuinţa noastră din Kurgan, 
trecută prin foc, distrusă bucată cu bucată, cea mai 
frumoasă clădire pe o sută de verste în jur, şi care nu 
supăra pe nimeni. 

— Masele aveau dreptul. 

— Bandiţii nu erau dintre oamenii mei, eraii conduşi de 
nişte troţkişti de frunte care după aceea mi-au omorât 
ţăranii cu miile, până când le-a venit şi lor vremea şi au fost 
măcelăriți de ticăloşi de-ai lor şi mai mari. 

— Poate că-i aşa, poate că nu, îi replică Suslev cu răceală. 
Dar chiar şi aşa, prinţe de Kurgan şi Iobol, ea a scăpat cu 
una dintre bătrânele servitoare, şi au fugit spre est, 
socotind că poate să emigreze după dumneata prin Siberia 
către Manciuria. Servitoarea era din Austria. Se numea 
Pavchen. 

Lui Travkin i se tăie răsuflarea. 

— Astea-s alte minciuni. Se auzi el spunând, dar nici el nu 
mai credea în propriile lui vorbe, cu sufletul sfâşiat de 
zâmbetul acelei femei. Nevasta mea a murit. N-ar fi reuşit 
niciodată să ajungă atât de departe în nord. 

— Ba a reuşit. Trenul cu care încercase să fugă spre est, a 
fost abătut spre nord. Era toamnă şi prima zăpadă căzuse, 
aşa că s-a hotărât să aştepte trecerea iernii în lacuţk. Şi era 
nevoită să aştepte! şi la aceste cuvinte Suslev îi puse 
dinainte altă fotografie. Era însărcinată. Uite aici e fiul 
dumitale şi familia lui. E fotografie de anul trecut. 

În fotografie se vedea un bărbat arătos de vreo patruzeci 
şi ceva de ani, într-o uniformă de maior de aviaţie, care 
zâmbea plin de încredere spre aparatul de fotografiat, 
ţinând cu un braţ pe după umăr o femeie frumoasă de vreo 
treizeci de ani, în jur cu trei copii fericiţi, un prunc, o fetiţă 
de vreo şase, şapte ani, toată numai zâmbet, căreia îi lipsea 


un dinte din faţă, şi un băiat de zece care se străduia sa 
pară cât mai serios. Soţia dumitale i-a pus numele de Piotr 
Ivanovici, după bunicul dumitale. 

Travkin nu îndrăzni să atingă măcar fotografia, ci se uita 
ţintă la ea, alb la faţă, apoi îşi întoarse privirile, îşi turnă un 
pahar de vodcă, şi după ce se gândi şi se răzgândi, îi turnă 
şi lui Suslev. 

— E. E o strălucită înscenare, îngăimă el în cele din urmă, 
străduindu-se să pară convins. Strălucită! 

— Pe prunca din faşă o cheamă Victoria, pe fetiţă Nicola, 
după bunica dumitale. lar pe băiat Alexei. Maiorul Ivanovici 
e pilot de bombardiere. 

Travkin nu spuse nimic. Îşi întoarse privirile spre frumoasa 
femeie în vârstă, mai mai să-i dea lacrimile, dar vocea-i era 
încă destul de calmă. 

— Şi ştie că sunt în viaţă? 

— Da. 

— De câtă vreme? 

— De trei luni. Cam de acum trei luni. I-a spus unul dintre 
oamenii noştri. 

— Care-s oamenii ăştia ai dumitale? 

— Vrei s-o vezi? 

— De ce numai de trei luni,. De ce nu de vreun an, de trei 
ani? 

— Pentru că abia în urmă cu şase luni am descoperit şi noi 
cine eşti dumneata. 

— Şi cum aţi reuşit? 

— Credeai că ai să rămâi anonim o veşnicie? 

— Dacă ştie că sunt în viaţă şi i-a spus asta unul dintre 
oamenii voştri atunci mi-ar fi scris. Da. l-ar fi cerut chiar ei 
să-mi scriE. Vocea lui Travkin sună ciudat, nu mai era 
acelaşi om, părea să trăiască un coşmar, cu toate strădaniile 
lui de a gândi limpede. Mi-ar fi scris o scrisoare. 

— "Ţi-a scris. Am să-ţi dau scrisoarea în una din zilele 
următoare. Vrei s-o vezi? 


Travkin se chinui să-şi stăpânească suferinţa. Făcu un 
semn spre tabloul acela de familie. 

— ŞI. Şi el ştie că sunt în viaţă? 

— Nu. Nimic. Şi asta nu la sugestia noastră, Alexei 
Ivanovici. A fost ideea soţiei dumitale. Tocmai ca să-l 
ferească de necazuri, după părerea ei. Ca şi cum noi ne-am 
răzbuna pe copii pentru păcatele părinţilor lor. Soţia 
dumitale a rămas două ierni în lakuţk. Între timp în Rusia s- 
a făcut pace, aşa că a rămas pe loc. La vremea aceea 
socotea că erai mort, deşi în sinea ei spera să fii încă în 
viaţă. Băiatul a crescut cu gândul că erai mort, şi habar n-a 
avut nimic despre dumneata. Nici acum nu ştie nimic. După 
cum vezi, vă face cinste la amândoi. A fost şef de promoţie 
la el în oraş, apoi a urmat universitatea aşa cum fac toţi 
copiii înzestrați în ziua de azi. Ştii, Alexei Ivanovici, în 
copilăria mea am fost cel dintâi din toată provincia mea 
natală care am ajuns la unversitate, cel dintâi dintr-o familie 
de ţărani. Azi în Rusia suntem mai drepţi. 

— Şi cam de câte cadavre aţi avut nevoie ca să ajungeţi 
unde aţi ajuns acum? 

— Da, ne-au trebuit câteva, îi răspunse Suslev întunecat, 
mai toţi însă criminali şi duşmani ai Rusiei. 

— Spune-mi ceva despre ei. 

— Am să-ţi spun într-o bună zi. 

— Ai luptat în ultimul războl. Sau poate erai comisar? 

— Al 16-lea corp de tancuri. Armata patruzeci şi cinci. Am 
fost şi la Sevastopol şi la Berlin. Comandant de tanc. Vrei 
să-ţi vezi nevasta? 

— Mai mult decât ţin la viaţa mea, numai dacă aceea ar fi 
într-adevăr nevasta mea şi ar fi încă în viaţă. 

— E în viaţă. Pot să rezolv eu problema asta. 

— Unde? 

— La Vladivostok. 

— Nu. Aici la Hong Kong. 

— Îmi pare rău. Aici nu e posibil. 


— Bineînţeles că nu, spuse Travkin râzând mânjeşte. 
Bineînţeles, prietene. Bei? şi turnă ultimele rămăşiţe de 
vodcă, împărțindu-le egal şi într-un pahar şi în celălalt. 
Sănătate. 

Suslev se uită la el lung, apoi privi portretul femeii şi 
tabloul de familie al maiorului de aviaţie, le strânse pe toate 
adâncit în gânduri. Se scărpină în barbă. Apoi spuse cu glas 
hotărât: 

— Bine, fie, în Hong Kong, şi Travkin simţi cum îi sare 
inima din piept. 

— Şi eu în schimb ce să fac? 

Suslev îşi strivi ţigara în scrumieră. 

— Nişte informaţii. Şi colaborare. 

— Ce anume? 

— Vreau să ştiu şi eu tot ce ştii dumneata despre tai-panul 
Nobilei Case, tot ce ai făcut dumneata prin China, pe cine 
cunoşti, cu cine te întâlneşti. 

— Iar în privinţa colaborării? 

— Despre asta am să-ţi spun mai târziu. 

— Şi în schimb dumneata îmi aduci soţia la Hong Kong? 

— Da. 

— Când? 

— De Crăciun. 

— Pot să am încredere în dumneata? 

— Poţi. Şi dacă colaborezi cu noi va fi aici la Crăciun. 

Travkin se uită ţintă la cele două fotografii cu care se juca 
Suslev, apoi îi văzu privirea şi stomacul i se întoarse pe dos. 

— Oricum ar fi, prinţe Kurgan, trebuie să fii foarte cinstit 
cu mine. Cu sau fără nevasta dumitale, prinţe Kurgan, fiul 
dumitale şi nepoţii sunt în mâinile noastre ca ostateci. 

Travkin degustă vodca, încercând s-o facă să ţină cât mai 
mult. 

— "Te cred, şi cred că eşti ceea ce spui. Cum vrei să 
începem? 

— Întâi cu tai-panul. Dar mai întâi vreau să mă uşurez şi 
eu. 


Suslev se ridică, îl întrebă pe chelner unde-i toaleta, şi ieşi 
prin bucătărie. Acum, când rămăsese singur, Travkin se lăsă 
pradă disperării. Luă fotografia cu căsuţa aceea troienită 
care se afla încă pe masă şi se uită la ea pierdut. Ochii i se 
umplură de lacrimi. Îşi şterse lacrimile şi simţi revolverul de 
la subţioară, care acum nu-l putea ajuta cu nici un chip. 
Făcând apel la toată puterea interioară de care era în stare, 
se îmboldi să fie înţelept şi să nu creadă o iotă, dar în 
sufletul lui era convins că aceea era fotografia ei şi că va fi 
în stare să facă orice, să rişte orice numai s-o vadă. De ani şi 
ani de zile se chinuise să-i evite pe vânătorii ăştia de 
oameni, ştiind bine că era căutat în continuu. Fusese 
conducătorul trupelor albe în regiunea sa de-a lungul 
transiberianului şi ucisese o mulţime de bolşevici. În cele 
din urmă, se săturase de atâta moarte, şi în 1919 părăsise 
Rusia ca să ajungă la Shanghai, căutându-şi un nou cămin, 
dar veniseră peste el armatele japoneze, reuşise să scape şi 
de acestea trecând de partea gherilelor chinezeşti, croindu- 
şi drum prin luptă spre sud şi vest de Chungking, pentru ca 
să se întâlnească prin părţile acelea cu alţi tâlhari, englezi, 
australieni, chinezi - la dispoziţia oricui plătea - până când, 
în cele din urmă, japonezii s-au predat fără condiţii la 
sfârşitul războiului, şi toţi aceşti orfani s-au întors la 
Shanghai din nou, doar pentru ca să fugă iar. Şi au tot trăit 
aşa numai pe fugă, se gândi el. Pentru numele lui Hristos, 
iubita mea, ştiu că ai murit. Ştiu eu în sufletul meu. Mi-a 
spus cineva care a văzut gloata jefuind conacul, i-a văzut 
dând năvală peste tine. Şi acum? Chiar s-ar putea să mai fii 
în viaţă? Travkin se uită la uşa bucătăriei plin de ură, ştiind 
bine că de-acum încolo va fi hăituit veşnic de gândul 
nesiguranţei, până când va fi convins de adevăr. Şi cine o 
mai fi şi mâncătorul ăsta de căcat? se gândi el. Cum naiba 
de au dat de mine? Şi rămase aşa aşteptând, aşteptând 
mereu, mohorât, şi brusc, apucat de panică, se duse să-l 
caute. Toaleta era goală. Individul se evaporase. Travkin 


simţi un gust rău în gură, şi i se făcu rău de atâta teamă. 
Pentru numele lui Dumnezeu, ce naiba vrea cu tai-panul? 

Ora 17.50. 

— Hello, Ian, spuse Penelope. Te-ai întors devreme acasă. 
Cum ţi-a mers astăzi? 

— Minunat, îi răspunse Dunross distrat. 

Şi pe lângă toate nenorocirile de care avusese parte, chiar 
înainte de a pleca de la birou, îl sunase Brian Kwok care-i 
spuse printre altele că AMG fusese probabil ucis şi-l 
prevenise să fie cât se poate de precaut. 

— Ei, probabil una dintre zilele acelea ale tale obişnuite, 
da? îi replică ea. Ce-ai zice de un pahar? Da. O şampanie? 

— Bună idee, şi atunci o văzu pe Penelope că zâmbeşte, îi 
zâmbi şi el şi se simţi mult mai bine. Penn, tu eşti în stare 
să-mi citeşti gândurile! 

Îşi aruncă servieta într-un dulap şi se duse după Penelope 
într-unul din saloanele Casei Mari. Şampania era pusă deja 
într-o baterie de gheaţă, sticla fusese deschisă şi două 
pahare pe jumătate pline şi unul gol puse în gheaţă. 

— Kathy e sus, îi citeşte Glennei o poveste la culcare, 
spuse Penepole tumându-i în pahar. Tocmal. Acum mi-a 
spus şi mie desprE. Despre boala ei. 

— Ah, luă paharul. Mulţumesc. Şi Andrew cum a primit 
vestea? Azi n-a pomenit nici o vorbă. 

— O să-i spună în seara asta. Şi bea şi ea şampanie ca să-şi 
mai facă puţin curaj, şi Penelope se uită ţintă la el 
îngrijorată. lan, o să se facă bine, nu-i aşa? 

— Eu aşa cred. Am avut o discuţie lungă cu doctorul 
Tooley. El e optimist, mi-a dat numele a trei dintre cei mai 
mari experţi din Anglia şi a altor trei din Statele Unite. Am 
trimis o telegramă pentru a reţine ore de consultaţie la cei 
trei din Anglia, iar doctorul Ferguson le trimite par avion 
fişele medicale,. Şi când o să ajungeţi voi acolo, ele vor fi la 
ei deja. 

Penelope sorbi din şampanie. O briză uşoară făcea puţin 
mai respirabil aerul înăbugşitor. Uşile erau larg deschise 


spre grădină. Se făcuse aproape şase. 

— Crezi că ar fi mai bine să plecăm de îndată? Câteva zile 
în plus sau în minus pot însemna mult? 

— Nu cred. 

— Dar trebuie să mergem? 

— Penn, dacă ar fi fost vorba de tine, ne-am fi urcat în 
primul avion. 

— Da. Dacă ţi-aş fi spus. 

— Mi-ai fi spus. 

— Da. Cred că ţi-aş fi spus. Am rezervat locuri pentru 
mâine. Kathy zice şi ea că e o idee bună. Cu avionul 
companiei BOAC. 

Dunross tresări. 

— Claudia nu mi-a spus o vorbă! 

Penelope zâmbi. 

— Am reţinut locuri singură. Sunt şi eu în stare să fac 
măcar atâta lucru. Am reţinut locuri pentru mine, Glenna şi 
Kathy. Şi putem lua fişele medicale cu noi. Am socotit că e 
mai bine dacă Kathy merge fără copiii ei. O să se simtă 
foarte bine ăia mici şi dacă rămân aici cu doicile lor, cu 
amah. 

— Mda, e mult mai bine aşa. Doctorul Iooley a fost foarte 
categoric când a zis să se odihnească cât mai mult. E cel 
mai important lucru, a spus el: să se odihnească, cât mai 
multă odihnă, şi Dunross îi zâmbi. Pena, mulţumesc! 

Ea privea ţintă broboanele de apă ce se formau pe sticla 
din găleata cu gheaţă. 

— Groaznic, nu-i aşa? 

— Chiar foarte rău, Penn. Nu există nici un remediu. 
Doctorul credE. Crede că tratamentul doar poate opri 
boala, îşi termină paharul şi turnă din nou pentru amândoi. 
A venit vreun mesaj pentru mine? 

— Ah, îmi pare rău, iartă-mă. Da, e pe bufet. Mai înainte a 
venit un interurban de la Marsilia. 

— De la Susanne? 

— Nu, de la domnul Deland. 


— Agentul nostru acolo. 

— Mare ghinion cu tânărul Borge. 

— Da. 

Dunross frunzări mesajele. Johnjohn de la bancă, 
Holdbrook, Phillip Chen, şi inevitabilul laitmotiv: „Sun-o pe 
Claudia, te rog,”. Oftă. Nu plecase de la birou decât de 
jumătate de oră şi acum iar trebuia s-o sune. Cei râi nu au 
parte, de odihnă, îi trecu lui prin minte, şi zâmbi de unul 
singur. Îi plăcuse să-l umilească puţin pe Gomt la bursă. Iar 
faptul că nu avea banii cu care să plătească acţiunile 
cumpărate nu-l deranja deloc. Mai existau, încă cinci zile de 
îndurare, se gândi el. Şi cu josS. Toate vor fi acoperite. Da, 
cu joss. De când îl sunase agentul lui de bursă plin de 
panică, la câteva minute după zece, ca să-i aducă la 
cunoştinţă zvonurile care bântuiau bursa şi cum cădeau 
acţiunile lor cu mare repeziciune, încă de atunci se 
pregătise pentru un atac prin surprindere. Împreună cu 
Phillip Chen, Holdbrook, Gavallan şi deVille îi informase pe 
toţi marii agenţi de bursă la care avuseseră acces ca să le 
spună că zvonurile acelea cu privire la falimentul firmei 
Struan nu sunt decât nişte prostii şi le sugeraseră să refuze 
a-i împrumuta lui Gomt vreun pachet mai mare de acţiuni 
Struan, ci să-l poarte cu vorba, să-i împrumute câteva 
acţiuni doar, din când în când. La vreo câţiva dintre cei aleşi 
le destăinui în cel mai strict cadru confidenţial că de-acum 
fusese semnat contractul cu Par-Con, parafat, rămânând 
doar să fie oficializat, prilej foarte bun pentru a strivi firma 
Rothwell-Gomt o dată pentru totdeauna. 

— Dacă Gront va vinde acţiuni fără acoperire, lăsaţi-l. Să 
ne prefacem că suntem vulnerabili, dar să sprijinim 
acţiunile Struan la bursă. Apoi vineri anunţăm vestea, 
acţiunile noastre vor urca la ceruri, iar el o să-şi piardă şi 
cămaşa, cravata, nădragii de pe el, le mai spuse el. Şio să 
luăm înapoi compania noastră aeronautică laolaltă cu a lui, 
navele noastre şi ale lui, şi vom domina tot negoţul în aer, 
pe pământ şi pe apă, spre şi dinspre Asia. 


Ah, dacă am reuşi să-l zdrobim cu adevărat pe Gomt, se 
gândi el înfierbântat, generaţii de acum încolo vom putea 
trăi în linişte. Şi am putea s-o facem, dacă am parte de joss, 
de Par-Con şi de joss. Dumnezeule, dar va fi un joc tare 
periculos! Toată ziua se prefăcuse plin de siguranţă, deşi nu 
avea nici un fel de certitudine. Mulţi dintre marii agenţi de 
bursă îl sunaseră alarmaţi, dar reuşise să-i liniştească. Atât 
Wu Patru Degete, cât şi Tung Zgârcitul deţineau pachete 
importante de acţiuni pe căi ocolite, prin tot felul de 
interpuşi. În după-amiaza aceea îi sunase pe amândoi 
pentru a le obţine încuviințarea să nu împrumute şi nici să 
vândă în cursul următoarei săptămâni pachete mari din 
acţiunile pe care le deţineau. Amândoi fuseseră de acord, 
dar nu-i fusese deloc uşor cu niciunul dintre ei. Ei, şi una 
peste alta, cred că am îndepărtat atacul iniţial, se gândi 
Dunross. Dar mâine o să vedem noi care-i adevărul. Sau 
mai exact vineri; e Bartlett duşman sau prieten, prieten sau 
Iuda? Simţi că-l cuprinde un val de mânie, dar, cu un efort, 
reuşi să-l îndepărteze. Fii calm, îşi spuse el, gândeşte calm! 
Aşa am să fac, dar e afurisit de ciudat că tot ceea ce mi-a 
spus Bartlett la petrecere, toate acele foarte tainice lucruri 
pe care mi le-a împărtăşit aşa deodată şi cu multă 
bunăvoință pentru ca să-mi învingă reticenţele şi sistemul 
de apărare, în cel mai miraculos chip au circulat azi prin 
toată bursa ca un veritabil taifun. Cine-i spionul? Cine i-a 
furnizat datele? E şi spion al lui Sevrin? Ei, nu contează 
pentru moment, deocamdată totu-i acoperit. Cel puţin aşa 
cred. Dunross se duse până la telefon şi-i spuse operatoarei 
să-l caute pe domnul Deland, să vorbească personal cu el, şi 
să-i spună să-l sune din nou. 

— Oare Susanne o fi ajuns şi ea acolo? întrebă Penelope. 

— Aşa cred. Dacă avionul a zburat normal. E aproape ora 
unsprezece la Marsilia, aşa că nu trebuie să fii îngrijorată. 
Mare păcat, la naiba, de Borge. Țineam la el. 

— Şi Avril ce-o să facă? 


— O să se descurce ea. Avril o să vină acasă să crească 
copilul şi curând o să întâlnească un prinţ, altul, iar fiul ei o 
să facă parte din firma Struan, iar în vremea asta ea o să 
aibă viitorul asigurat şi va fi apărată. 

— Ian, tu chiar crezi în chestia cu prinţul? 

— Da, îi răspunse el convins. Şi cred că totul va fi bine. O 
să fie bine, Penn, şi pentru ea, şi pentru Kathy, şi. Toată 
lumea o să fie bine. 

— Ian, doar nu-i poţi duce tu pe toţi în spate! 

— Ştiu, ştiu prea bine, dar atâta vreme cât trăiesc eu, şi 
am să trăiesc o veşnicie, nimeni din familie nu va duce lipsă 
de nimic. 

Soţia lui îl privi şi îşi aduse aminte de prima dată când îl 
văzuse! era un tânăr ca un zeu, stând în avionul acela de 
vânătoare sfârtecat, care ar fi trebuit să se prăbuşească, 
dar, în chip cu totul miraculos, reuşise să se salveze. Un lan 
care stătea în avion pur şi simplu, apoi izbutise să iasă, 
stăpânindu-şi spaima; îşi aminti că văzuse în ochii lui pentru 
prima dată ce înseamnă moartea, dar şi faptul că el reuşise 
să o domine, întorcându-se şi primind firesc o cană cu ceai 
şi spunând: „O, minunat, mulţumesc. Eşti nouă pe aici, aşa- 
i!” cu accentul lui patrician care părea atât de departe de 
mediul în care crescuse ea. Şi asta cu atât de multă vreme 
în urmă, cu o mie de ani, altă viaţă, se gândi ea. Ce zile 
minunate, groaznice, tulburător de chinuitoare. Azi o să 
moară sau o să se întoarcă? Am să mor la bombardamentul 
de dimineaţă sau la cel de seară?! Unde-or fi mama şi tata? 
Telefoanele nu merg din cauza bombardamentelor, ca de 
obicei sau poate că vila aceea mică din Streatham a 
dispărut, laolaltă cu celelalte o mie asemănătoare? Şi, într-o 
bună zi, chiar aşa s-a întâmplat, şi s-a trezit că nu mai are 
nici un fel de trecut, doar pe lan şi braţele lui, puterea şi 
încrederea lui în viaţă, şi trăi apoi îngrozită de gândul că şi 
el se va duce la fel ca toţi ceilalţi. Şi asta a fost cea mai 
cumplită parte a acelor zile, îşi spuse ea. Aşteptarea aceea, 
gândurile care voiau să anticipeze totul, ştiind cât de 


muritori sunt cei dragi şi atât de puţini, cât de muritori 
suntem cu toţii. Dumnezeule, cât de repede a trebuit să ne 
facem mari pe vremea aceea! 

— Dragule, sper şi eu că vei trăi veşnic, zise ea pe tonul ei 
obişnuit, fără să pară tulburată, dorind să-şi ascundă 
imensa dragoste pe care o simţea pentru el. Da, aş vrea să 
fii nemuritor. 

EI îi zâmbi, ştiind bine cât ţine la ea. 

— Penn, eu sunt nemuritor, nu-ţi fă nici un fel de griji. Şi 
după ce am să mor, eu tot voi veghea asupra ta şi a Glennei, 
asupra lui Duncan şi Adryon, asupra tuturor. 

— Aşa cum face Dirk Struan? îi spuse ea privindu-l lung. 

— Nu, îi replică el de dată asta foarte serios. Ele o 
prezenţă cu care nu mă pot măsura. Ele veşniC. Eu sunt 
doar temporar! şi o privi drept în ochi. Dar în seara asta 
eşti cam prea pusă pe discuţii serioase, nu ţi se pare? 

Râseră amândoi. 

— Mă gândeam doar cât de trecătoare este viaţa, cât de 
plină de violenţă, neaşteptată, cât de crudă. Întâi John Chen 
şi acum Borge, Kathy., o trecu un scurt fior, cutremurată de 
gândul că s-ar putea cândva să-l piardă. Cine-o să fie 
următorul? 

— Niciunul dintre noi. Dar mai bine să fim ca chinezii. Adu- 
ţi aminte că noaptea toate pisicile sunt negre. Dar viaţa e 
frumoasă. Zeii mai comit şi ei greşeli şi se duc să se culce, 
aşa că noi să facem tot ce putem şi să nu ne încredem 
niciodată într-un quai loh. 

Ea râse, împăcată şi senină din nou. 

— Ian Struan Dunross, sunt unele momente când chiar 
simt că-mi place de tine! Crezi că. 

Sună telefonul, ea se opri şi se gândi: blestemate fie 
telefoanele astea. Dacă aş fi eu cea mai mare pe lumea asta 
aş interzice toate telefoanele după ora şase seara, dar 
atunci bietul de Ian ar înnebuni, şi afurisita asta de Nobilă 
Casă s-ar prăbuşi, şi ea e toată viaţa lui lan. Eu sunt abia 


după aceea, ca şi copiii de altfel, şi aşa şi trebuie să fie, nu-i 
aşa? 

— Hello, Lando, spunea Dunross. Ce mai e nou? 

— Tai-pan, cred că nu te deranjez. 

— Nu, deloc, îi răspunse el, adunându-şi toată puterea. 
Tocmai am ajuns şi eu acasă. Cu ce te pot ajuta? 

— Îmi pare rău, iartă-mă, dar retrag cele cincisprezece 
milioane cu care am zis că am să te sprijin mâine. Temporar. 
Bursa asta mă face şi pe mine puţin cam nervos. 

— Nu ai nici un motiv de îngrijorare, îi spuse Dunross, 
simțind cum i se strânge stomacul. Gomt iar s-a apucat de 
şmecheriile lui. Asta-i. 

— Eu sunt foarte îngrijorat. Nu e numai Gomt. Mai e şi Ho- 
Pak şi felul în care reacţionează toată bursa asta, îi spuse 
Mata. Asaltul ăsta asupra băncii care se întinde şi spre 
banca Ching Prosperity, ba chiar şi spre VictoriA. Sunt 
numai semne proaste, aşa că eu prefer să aştept şi să vad 
cum se aranjează lucrurile. 

— Lando, mâine e ziua cea mai importantă. Mâine. Eu m- 
am bazat pe tine. 

— Ai triplat transportul nostru de aur aşa cum am cerut? 

— Da, am făcut personal treaba asta. Am şi confirmările 
prin telex de la Zurich în codul obişnuit. 

— Excelent, excelent! 

— Dar mâine am nevoie de cartea ta de credit. 

— Bineînţeles. Dacă trimiţi un curier la mine acasă acum, 
îţi dau un cec pentru toată suma. 

— Cec personal? reuşi să se stăpânească Dunross, spre 
propria lui uimire. La care dintre bănci, Lando? 

— Pentru Victoria. 

— Dumnezeule, asta înseamnă o mulţime de bani care se 
retrag exact în momentul acesta. 

— Nu-i retrag, doar plătesc pentru o cantitate de aur. 
Prefer să transform o parte din fonduri în aur păstrat 
undeva mai departe de Hong Kong, pentru o săptămână sau 
cam aşa ceva, şi e un moment minunat pentru o astfel de 


tranzacţie. Ia legătura cu ei ca să trimită un telex în sensul 
acesta mâine, primul lucru. Primul lucru! Da. Eu nu retrag 
fonduri. lan, doar plătesc pentru aurul pe care l-am 
cumpărat. Şi dacă aş fi în locul tău, aş încerca să transform 
totul în lichidităţi. 

Din nou simţi că i se strânge stomacul. 

— Ia spune mai bine ce zvonuri ţi-au ajuns la urechi? îl 
întrebă el încă stăpân pe sine. 

— Doar mă ştii bine, tai-pan, sunt doar ceva mai prudent 
decât tine. Banii mei pe mine mă costă foarte mult. 

— Nu mai mult decât pe mine. 

— Mda, mai vorbun noi mâine, şi după aia o să vedem. Dar 
nu miza pe cele cincisprezece milioane ale noastre. Îmi 
pare rău. 

— “Tu ai auzit ceva. Doar te ştiu eu bine. Ce anume? Chi 
pao pu chu huo. 

Ceea ce însemna ad literam: focul nu se poate înveli într-o 
hârtie, însemnând că un secret nu poate fi păstrat o 
veşnicie. Urmă o lungă pauză apoi Mata spuse abia şoptit: 

— Ian, strict confidenţial, bătrânul Zgârcit vinde masiv. E 
pregătit să se descotorosească de toate acţiunile. S-ar 
putea ca bătrânul diavol să fie pe moarte, dar cu nasul lui 
simte la fel de bine când miroase a pierdere, fie ea cât de 
neînsemnată, şi nu-mi aduc aminte să fi greşit vreodată. 

— Toate acţiunile? întrebă Dunross tăios. Când ai vorbit cu 
el? 

— Am fost în legătură cu el toată ziua. De ce? 

— Pentru că am luat legătura cu el după prânz şi mi-a 
promis că nu va vinde şi nici nu va împrumuta acţiuni 
Struan. Şi-a schimbat părerea? 

— Nu. Sunt sigur că nu. Pentru că nu poate. El nu mai are 
nici o acţiune Struan! 

— Are 400.000 de acţiuni. 

— Tai-pan, le-a avut, deşi, ca să fim drepţi, au fost aproape 
600.000. Sir Luis nu prea avea mare lucru, prea multe 


acţiuni ale lui, şi el e unul dintre mulţii intermediari ai 
Zgârcitului. Şi a dat astăzi toate cele 600.000 de acţiuni. 

Dunross îşi stăpâni o înjurătură. 

— Hmm! 

— Ascultă, tinere prieten al meu, tot ce ţi-am spus ţi-am 
spus în cel mai strict secret, dar ar trebui să fii pregătit. 
Zgârcitul i-a dat dispoziţie lui sir Luis să vândă sau să 
împrumute toate acţiunile Nobilei Case îndată ce se 
răspândeşte zvonul dimineaţă, astăzi adică. O sută de mii 
le-a împrăştiat prin agenţii de bursă şi le-a vândut imediat, 
ce i-a mai rămas. Cele 500.000 pe care le-ai cumpărat de la 
Gomt, erau ale Zgârcitului. Din clipa în care se văzu 
limpede că începe un asalt asupra Nobilei Case şi Gomt 
începe să vândă fără acoperire, Zgârcitul i-a dat dispoziţie 
lui sir Luis să pornească să împrumute, toate acţiunile pe 
care le avea în afară de vreo mie de acţiuni, pe care le-a 
păstrat. Ca să-şi păstreze cinstea obrazului. Al obrazului 
tău. Când s-a închis bursa, Zgârcitul era foarte încântat. Cu 
ziua de azi are cu două milioane mai mult. 

Dunross rămase stană de piatră. Îşi dădea seama că vocea 
lui nu-şi pierduse tonalitatea obişnuită, stăpânită, şi se simţi 
mulţumit măcar pentru atât, dar era răscolit. Dacă 
Zgârcitul vânduse, atunci vor vinde şi cei din neamul Chin şi 
o duzină de alţi prieteni de-ai lor se vor lua după ei, şi asta 
însemna haos. 

— Ei, ticălos bătrân ce mi-e! spuse el, fără ranchiună, 
pentru că el era vinovat fiindcă nu apelase la el la vreme. 
Lando, dar ce se aude atunci cu cele 300.000 de acţiuni şi 
mai bine ale tale? 

Îl simţi pe portughez că şovăie, şi stomacul i se strânse din 
nou. 

— Eu încă le mai am. Le-am cumpărat la 16 când ai 
transformat firma în firmă publică, aşa că deocamdată nu 
sunt îngrijorat. Poate că Alistair Struan a avut dreptate 
când te-a sfătuit să o laşi în familie şi să nu devină publică. 
Pentru că Nobila Casă e vulnerabilă numai din pricina asta. 


— Ritmul nostru de creştere e de cinci ori mai mare decât 
al lui Gomt. Şi dacă nu transformam firma în firmă publică 
nu reuşeam să facem faţă dezastrelor pe care le-am 
moştenit. Victoria ne sprijină. Încă mai deţinem stocul 
nostru de acţiuni ale băncii şi-o majoritate de voturi în 
consiliul de administraţie al băncii, aşa că trebuie să ne 
sprijine. Suntem totuşi foarte puternici şi îndată ce vom 
depăşi şi situaţia asta temporară vom fi cel mai mare 
concern din Asia. 

— Poate. Dar poate că ar fi fost mai înţelept din partea ta 
să accepţi propunerea noastră în loc să rămâi în faţa 
riscului de a te trezi că altcineva îţi preia firma, sau să fii 
ameninţat de căderea bursei. 

— Nu puteam nici atunci, nu pot să accept nici acum. 
Nimic nu s-a schimbat. 

Şi Dunross zâmbi cu amărăciune. Lando Mata, lung 
Zgârcitul şi Chin Jucătorul, laolaltă, îi oferiseră douăzeci la 
sută din aurul lor şi veniturile sindicatului pentru cincizeci 
la sută din acţiunile firmei Struan dacă o menținea ca o 
companie în întregime privată. 

— Haide, tai-pan, fii rezonabil. Eu şi Zgârcitul îţi dăm 100 
de milioane bani gheaţă chiar azi pentru ca să deţinem 
cincizeci la sută. În dolari SUA. Nimeni nu se va atinge de 
poziţia ta de tai-pan, tu vei conduce noul sindicat şi o să 
administrezi aurul şi monopolul nostru asupra jocurilor, 
secrete sau legale, zece la sută din toate profiturile 
revenindu-ţi ţie personal. 

— Şi cine va numi următorul tai-pan? 

— TU. Consultându-te cu noi. 

— Asta-i, vezi! E imposibil. Cu cincizeci la sută din acţiuni 
deţineţi puterea asupra firmei Struan şi nu mi-e îngăduit să 
accept una ca asta. Asta ar însemna să trec peste 
testamentul lui Dirk, să-mi neg jurământul şi să renunţ la 
controlul absolut asupra firmei. Îmi pare rău. Nu se poate. 

— Şi asta numai pentru un jurământ făcut faţă de un zeu 
necunoscut, care nu va putea fi cunoscut niciodată şi în 


care nici măcar tu nu crezi,. Pentru un pirat plin de crime, 
care e mort de mai bine de o sută de ani. 

— Indiferent care sunt motivele, răspunsul e nu. 
Mulţumesc, nu. 

— Dar s-ar putea foarte uşor să pierzi chiar toată 
compania. 

— Nu. Cei din neamul Struan şi Dunross avem la un loc 
şaizeci la sută din voturi, şi numai eu singur am dreptul să 
folosesc toate voturile astea. Şi dacă ar fi să pierd, atunci aş 
pierde tot ceea ce posedăm, şi vom înceta să mai existăm ca 
Nobila Casă, ceea ce, prin voinţa lui Dumnezeu, nu se va 
întâmpla niciodată. 

Se lăsă o lungă tăcere. Apoi Mata spuse, cu aceeaşi voce 
prietenească din totdeauna. 

— Oferta noastră e valabilă încă două săptămâni. Dacă 
jossul e împotriva ta şi nu izbuteşti să te descurci de data 
asta, oferta noastră de a conduce sindicatul cel nou e încă 
valabilă. Am să-mi vând sau am să-mi împrumut stocul de 
acţiuni când valoarea lor va ajunge la 21. 

— Sub 20. Nu la 21. 

— Crezi că vor cobori chiar atât de jos? 

— Nu. Dar e un obicei al meu, şi 20 e mai bine decât 21. 

— Bun. Dumnezeule. Atunci să aşteptăm şi să vedem ce ne 
aduce ziua de mâine. Îţi doresc un joss bun. Noapte bună, 
tai-pan. 

Dunross puse jos receptorul şi bău ultimele picături de 
şampanie. Era la mare ananghie. Ticălosul ăla bătrân de 
Zgârcit, se gândi el iar, admirându-i inteligenţa şi viclenia, 
să fie el în stare să se lase atât de greu şi să accepte să nu 
vândă şi nici să împrumute acţiuni Struan, deşi nu-i mai 
rămăseseră decât vreo mie, ştiind bine că profitul de pe 
cele 690. 000 de acţiuni era de-acum asigurat, ticălosul ăla 
bătrân e un mare ora de afaceri. Şi e foarte deşteaptă 
oferta făcută de Lando şi Zgârcitul, mai ales chiar în astfel 
de momente. Auzi, o sută de milioane! Dumnezeule 
Cristoase. Cu asta îl fac pe Gomt să se beşe în biserică. Aş 


putea să folosesc banii aceia ca să-l zdrobesc definitiv şi să 
preiau, fără nici o dificultate, Asian Properties şi să-l oblig 
pe Dunstan să iasă la pensie ceva mai devreme. Apoi aş 
putea să trec conducerea Nobilei Case lui Jacques şi 
Andrew în deplină siguranţă şi. 

Şi după aia ce? După aceea eu ce mai fac? Mă retrag prin 
mlaştinile natale şi împuşc gâşte? Dau petreceri nebuneşti 
la Londra? Sau intru în parlament şi dorm şi eu liniştit pe 
banca din spate, în vreme ce blestemaţii de socialişti dau 
ţara pe mâna comuniştilor? Cristoase, aş muri de 
plictiseală! Aş. 

— Cum? tresări el. lartă-mă Penn, ce spuneai? 

— "Tocmai spuneam că se pare că ai primit nişte veşti 
proaste! 

— Mda, cam aşa, apoi Dunross zâmbi şi se scutură de 
toate neliniştile. Joss, Penn. Sunt tai-pan, spuse el 
binedispus. Şi atunci când eşti tai-pan, trebuie să te aştepţi 
la una ca asta, săltă sticla, era goală. Cred că merităm încă 
unĂ. Nu, iubita mea, mă duc eu. 

Se duse la frigiderul mascat, ascuns într-un dulap imens, 
chinezesc, antic, stacojiu, lăcuit. 

— Ian, cum reuşeşti să mai faci faţă? îl întrebă ea. Vreau 
să spun că mereu pare să se întâmple câte o nenorocire, 
mai tot timpul de când ai preluat tu conducerea. Totdeauna 
e undeva o catastrofă care ameninţă, cu fiecare telefon mi 
se pare, şi munceşti încontinuu, nu-ţi iei şi tu o dată un 
concediU. Niciodată de când am venit la Hong Kong. Întâi 
tatăl tău, apoi Alastair şi după aceea. Oare o să vină şi o 
vremea când să nu mai plouă cu nenorociri? 

— Bineînţeles că nu, doar asta-i meseria! 

— Şi merită atâta zbucium? 

Dunross se concentră asupra dopului, ştiind bine că 
discuţia aceea nu avea nici un viitor. 

— Bineînţeles. 

Pentru tine, lan, îi trecu ei prin minte. Pentru mine nu. 
După o clipă de tăcere Penelope reluă. 


— Atunci e bine dacă plec şi eu? 

— Da, sigur că da. Am eu grijă de Adryon şi de Duncan, să 
nu-ţi faci probleme. Să te distrezi cât mai bine şi să te 
întorci cât mai iute înapoi. 

— Duminică chiar te duci la cursa aceea de coborâre în 
pantă? 

— Da. Şi după aceea la Taipe, mă întorc marţi. Mă duc cu 
Bartlett. 

Ea se gândi la Taipe şi se întrebă dacă există pe-acolo vreo 
fată, o fată cu totul deosebită, o chinezoaică, având doar 
jumătate din vârsta ei, cu un ten minunat şi catifelat şi 
fierbinte, nu cu mult mai fierbinte decât al ei, şi nici mai 
catifelat sau mai îngrijit, dar având doar jumătate din vârsta 
ei, cu un veşnic zâmbet pe buze, fără îndelungaţii ani care 
să o împovăreze, afurisiţii ăştia de ani blestemaţi, anii aceia 
minunaţi şi groaznici ai războiului, anii de sarcină, anii în 
care crescuse copii, trăise adevărul chinuitor al căsătoriei, 
fie şi cu un bărbat atât de bun. Mă tot întreb, mă întreb, mă 
întreb. Dacă aş fi şi eu bărbat. Sunt atâtea fete frumoase 
pe-aici, atât de dornice să-ţi facă pe plac, atât de lesne de 
cucerit. Dacă ar fi să crezi doar a zecea parte din ce se 
vorbeşte. Îl urmări în vreme ce turna şampania aceea fină 
în cupe, şampania care făcea spumă şi bule frumoase, 
chipul puternic, colţuros şi atât de plăcut, şi iar se întrebă 
oare există vreo femeie care să reuşească să stăpânească 
un bărbat mai mult decât cei câţiva ani de la început? 

— Ce? făcu el. 

— Nimic, îi replică ea, simțind cât de mult ţine la el, apoi 
atinse paharul. Să fii atent cu coborârile alea. 

— Bineînţeles. 

— Ian, cum te împaci cu funcţia de tai-pan? 

— Tu cum te descurci cu treburile unei întregi gospodării, 
cu creşterea copiilor, să fii nevoită să te scoli la orice oră, 
ani la rând, să aperi liniştea casei, şi să te descurci cu 
atâtea alte lucruri pe care eşti nevoită să le faci? Eu n-aş 
putea niciodată. Mi-aş fi dat sufletul, ehei, de multă vreme. 


Ei bine, în parte te ajută să rezişti educaţia pe care ai 
primit-o, în parte caracterul, cu care te-ai născut. 

— Locul unei femei e acasă? 

— Penn, nu ştiu să vorbesc despre alte femei, dar atâta 
vreme cât eşti tu în casa asta, totul e minunat în lumea mea, 
şi făcu dopul să sară cu un pocnet scurt. 

— Mulţumesc, dragule, spuse ea zâmbind, apoi se 
încruntă. Dar tare mi-e teamă că nu prea am de ales şi că 
de fapt niciodată n-am avut de ales, bineînţeles acum e cu 
totul altfel, şi generaţia următoare e mult mai norocoasă, ei 
au să schimbe lumea cu totul, o s-o întoarcă pe dos şi o să le 
dea bărbaţilor pedeapsa pe care o merită o dată pentru 
totdeauna. 

— Ah! exclamă el cu mintea mai mult la Lando Mata şi 
treburile de a doua zi, chinuindu-se cum să pună mâna pe 
cele 100 de milione fără să renunţe la controlul asupra 
firmei. 

— Da, da. Fetele din generaţia următoare n-au să mai 
accepte plicticosul principiu că locul unei femei e la cratiţă. 
Doamne Dumnezeule, cât de mult urăsc meseria de 
gospodină, cât de mult urăşte gospodăria asta orice femeie. 
Fetele noastre au să schimbe ele lucrurile astea! Întâi 
Adryon. Dumnezeule, n-aş vrea să fiu în pielea soţului ei! 

— Fiecare generaţie crede că ea va schimba lumea, spuse 
Dunross tumând în cupe. E o şampanie minunată, îţi aduci 
aminte ce făceam noi? Îţi aduci aminte cum ne răzvrăteam, 
şi încă o mai facem, faţă de principiile părinţilor noştri? 

— Adevărat. Dar fetele noastre au de-acum au pilula şi 
asta schimbă toată povestea. 

— Cum? Dunross se uită şocat la ea. Vrei să spui că Adryon 
foloseşte de-acum pilule? Cristoase, sfinte Dumnezeule! 
Vrei să spui. 

— lan, potoleşte-te şi ascultă-mă. Pilula aceea mică a 
eliberat femeia de spaimă pentru totdeauna. Şi pe bărbaţi, 
într-un fel. Cred că foarte puţini oameni au reuşit să 
priceapă ce revoluţie imensă va provoca pilula asta. Acum 


orice femeie poate face dragoste fără să se teamă că va 
rămâne însărcinată, să se bucure de trupul ei aşa cum face 
orice bărbat, şi fără să-i fie ruşine! şi Penn se uită atentă la 
Dunross. lar în ce-o priveşte pe Adryon, ea foloseşte pilulele 
de când avea şaptespreze ani, foarte bine. Ai fi preferat să 
se trezească cu vreun copil? 

— Sfinte Dumnezeule, Penn, izbucni Dunross, bineînţeles 
că nu. Dar despre cine-i vorba? Vrei să zici că. Că a avut 
relaţii, are relaţii. 

— Eu am trimis-o la doctorul Tooley. Am socotit că e mai 
bine să o vadă el. 

— Cum? 

— Exact. Când avea şaptesprezece ani m-a întrebat ce să 
facă, mi-a zis că mai toate prietenele ei folosesc pilulele. 
Cum există pilule de mai multe feluri, am dorit să se 
sfătuiască cu un specialist. Doctorul Too. De ce te-ai înroşit 
atât de tare, lan? Adryon are de-acum nouăsprezece ani, 
luna viitoare douăzeci, şi totul e firesc. 

— Pentru Dumnezeu, nu e deloc! Chiar nu e în regulă! 

— Hei, flăcăule dragă, maimuţări ea stilul scoţian al 
bunicului Dunross pe care el îl adora, şi după cum mă 
dumiresc eu, fătucile din ziua d-azi au ele habar ce le frige 
inima şi să nu care cumva să-ndrăzneşti să te ţipi la fată că 
ce ţ-am zis, că iau bastonul şi-ţi trag la spate! 

Dunross se uită uluit la ea. 

— Sănătate! şi Penelope ridică mândră paharul. Ai citit 
după-amiază suplimentul de la Guardian? 

— Penn, nu schimba acum discuţia. Nu crezi că ar trebui 
să stau şi eu de vorbă cu ea? 

— Chiar deloc. Nu. E. E o problemă personală a ei. E 
vorba de viaţa ei, de trupul ei, şi indiferent ce-ai zice tu, lan, 
are dreptul să facă ce pofteşte cu viaţa ei, şi indiferent ce-ai 
spune tu, nu vei reuşi să schimbi deloc lucrurile nici cu o 
iotă. Va fi, din contră, o treabă foarte stânjenitoare pentru 
amândoi. Şi-ţi pierzi şi cinstea obrazului, adăugă ea şi se 
felicită în sinea ei că fusese atât de isteaţă. Da, bineînţeles, 


Adryon o să te asculte şi o să pună la inimă ce-ai să-i spui tu, 
dar ar fi mai bine să fii şi tu şi modern şi om mare pentru 
amândoi, de dragul tău şi de-al ei. 

Bmsc pe faţa lui trecu un val de roşeaţă pe care nu şi-l 
putu stăpâni. 

— Ce s-a-ntâmplat? îl întrebă ea. 

— Mă gândeaM. Mă gândeam pur şi simplu. 

— La cine ar fi putut fi, sau cine ar putea fi iubitul ei? 

— Mda. 

Penelope Dunross oftă. 

— Pentru ca să rămâi întreg la minte, lan, nu te mai gândi 
la asta. Fata are foarte multă judecată, are peste 
nouăsprezece anl. Şi e foarte sensibilă. Ia gândeşte-te că n- 
am reuşit nici măcar s-o văd pe ziua de azi! Puşlamaua asta 
mică a şters-o cu eşarfa mea cea nouă înainte de a apuca eu 
să pun mâna pe ea. Îţi aminteşti de bluza pe care i-am 
împrumutat-o. Ei bine, am găsit-o mototolită toată pe 
podeaua de la baie! Când am s-o văd la casa ei am să fiu 
foarte fericită! 

— Pentru numele lui Dumnezeu, e încă prea crudă pentru 
asta! 

— Dragule, nu sunt de acord cu tine. Aşa cum îţi spuneam, 
nu ai ce-i face, progresu-i progres, iar pilula aia e un pas 
minunat, imens şi de necrezut înainte. Trebuie să fii mai 
înţelept în privinţa asta. Te rog. 

— EU. Nu ştiu, m-ai luat prea pe nepregătite, nu mă 
aşteptam, asta-i tot. 

Penelope râse binedispusă. 

— Dacă aş fi vorbit despre Glenna mai înţeleg. Ian, pentru 
Dumnezeu, glumeam numai. Nici nu mi-a trecut măcar prin 
minte că nici nu ţi-ai închipuit că Adryon e o fată sănătoasă, 
cât se poate de normală, deşi cu un caracter nesuferit, 
nestăpânit, care te scoate din sărite, o tânără plină de tot 
felul de complexe, complexe pe care le trăieşte doar pentru 
că doreşte să ne împace pe noi cu ideile noastre învechite. 


— Ai dreptate, şi Dunross încercă să pară convins, deşi nu 
era deloc, ba, mai mult, simţea un fel de amărăciune. Da, 
ştiu, ai dreptate. 

— Flăcăule, nu te paşte gându' că ar fi mai bine să ne 
ducem şi noi să vedem ce mai face Copacul-Urletelor 
noastre? îl întrebă ea zâmbind. 

Pe vremuri, departe, în locurile lor de baştină dăinuia un 
obicei strămoşesc al clanului ca undeva, în apropierea 
căminului celei mai bătrâne femei din neamul şefului 
clanului să existe un Copac al Urletelor. Pe când Ian era 
abia un ţânc, bunica Dunross era cea mai bătrână, şi îşi 
avea sălaşul într-un pâlc de copaci, pe dealurile de dincolo 
de Kilmarnock şi Ayrshire, unde se aflau pământurile 
familiei Struan. Acolo crescuse un stejar imens. Copacul 
unde te duceai când împieliţatul, cum spunea bătrâna 
Dunross, intra în tine, şi te duceai singur, te apucai de urlat 
şi blestemai cât pofteai. „Şi după aia, fato, îi spunea bătrâna 
aceea minunată în prima seară când stătuseră de vorbă, 
după aia pacea se aşeză asupra casei tale şi niciunui suflet 
nu-i mai vine să-şi ocărască bărbatu' sau nevasta sau 
copchiii, nu drăguţul. Aşa, aşa, un copac vrăjit, şi copacul 
poate îndura toate blestemele pe care le-a născocit 
împieliţatul.” Penelope îşi aminti cum bătrâna Dunross o 
îndrăgise şi o primise în inima ei şi a clanului din prima 
clipă. Asta se întâmplase imediat după căsătoria lor şi le 
făcuse o a doua vizită, Ian fiind în permisie după un 
accident, încă mergând în cârje, cu picioarele rău de tot 
arse, dar spre vindecare, scăpând în rest nevătămat din 
avionul ce se zdrobise în flăcări de pământ. Şi ei în taină, îi 
adusese multă uşurare gândul că de-acum el nu va mai 
zbura niciodată, în ciuda faptului că acelaşi gând pe el îl 
chinuia cumplit. „Ei, fetiţo, începuse bătrâna Dunross 
chicotind în seara aceea, când vânturile iernii şuierau peste 
mlaştini, şi băteau cu zloată, iar ei stăteau înăuntru, la cald, 
şi le era bine în faţa focului din căminul cel mare, la adăpost 
acum de bombardamente, bine hrăniţi, fără nici o grijă 


decât aceea ca lan să se facă bine mai repede. Ei, fetiţo, şi a 
fost o vreme când lan ăl de colo avea şase ani şi, oh, 
Doamne Doamne, ce nestrunit copchil era încă de pe 
atunci, iar taică-su, Colin, era plecat ca de obicei prin ţările 
alea străine blestemate, şi Dunross venea în vacanţă la Ayr 
de la căminul unde învăţa carte. Ai, ai, şi câteodată venea şi 
pe la mine să mă mai vadă iar eu îi puneam poveşti d-ale 
clanului, poveşti de demult, despre bunicăsu, străbunică-su, 
da' uneori cu nimic nu puteam scoate împeliţatul din el. Şi 
era o noapte ca aiasta, şi l-am dat afară pe bietul prunc, l- 
am dat afară să se ducă la Copacul Urletelor., şi bătrâna 
chicoti din nou, bău whisky şi povesti mai departe. Ai, ai, şi 
bietul copchil a plecat, mândru nevoie mare şi neîncovoiat, 
şi vântoasa îl mătura în toate părţile, şi s-a dus şi a 
blestemat copacul. Ai, ai, şi fiarele pădurii s-au tras înapoi 
dinaintea furiilor lui şi după aia pruncul s-a întors acasă. 
Da' l-ai tăvălit aşa cum trebuie? l-am întrebat eu. Da, mi-a 
răspuns el, cu glăsciorul acela al lui, da, bunico, l-am tăvălit 
de-o să ţină el minte! Bun, i-am zis eu. Acum te-ai răcorit. 
Nu chiar de tot, bunico, doar am obosit! Şi, fato, chiar în 
clipita aia, se auzi o troznitură cumplită şi o cutremurătură, 
toată casa s-a clătinat din ţâţâni, şi eu mi-am închipuit că a 
venit sfârşitul pământului, dar spiriduşul ăla mic a ţâşnit 
afară să vadă ce s-a întâmplat: un trăsnet făcuse Copacul 
Urletelor surcele. Bunico, a strigat el la mine, cu vocea lui 
subţirică când s-a întors, făcând ochii mari, bunico, 
amarnică tăvăleală i-am făcut eu copacului. Pot să mai 
încerc odată?” Şi lan râsese când o auzise pe bătrână 
povestind: „E născocire curată, nu-mi amintesc nimic. 
Bunico, asta ai scornit-o dumneata.” „O, nu huli. Aveai abia 
cinci sau şase anişori, şi a doua zi ne-am dus în pâlcul de 
copaci şi am ales alt copac pentru urlat, taman ăl pe care ai 
să-l vezi şi tu mâine, şi l-am binecuvântat în numele clanului 
şi i-am spus micului lan ca altă dată să fie totuşi ceva mai 
blând, să nu se mai întâmple ce s-a întâmplat!” Şi au râs cu 
toţii şi mai târziu, în cursul aceleiaşi nopţi, ea se trezise ca 


să descopere că nu mai era nici lan lângă ea şi nici cârjele. 
Şi a stat şi a aşteptat. Când s-a întors, era ud leoarcă, 
ostenit frânt, dar împăcat cu sine. Ea se prefăcuse că 
doarme până când îl simţi că a venit din nou în pat. Apoi se 
întorsese spre el şi-i dăduse din căldura ei totul. „Să nu uiţi, 
fato, îi spusese bătrâna Dunross numai ei, în ziua când se 
pregăteau de plecare, să fii sigură că de-acum căsătoria 
voastră o să fie dulce şi neîntinată, ai grijă ca Dunross să 
aibă mereu în preajmă un Copac de Urlat. Să nu-ţi fie 
teamă. Caută câte unul prin preajmă. Caută unul prin 
preajmă oriunde v-aţi duce. Dunross ăsta al tău are nevoie 
de un Copac de Urlat prin preajmă, cu toate că n-o să 
recunoască el una ca asta, şi nici n-o să se ducă la el decât 
tare rar. Dar tare seamănă cu Dirk, e prea tare de fire.” Aşa 
că de atunci, oriunde s-au mutat, au avut mereu unul în 
preajmă. Penelope insistase de fiecare dată. De mult, în 
Chungking, unde Dunross fusese trimis ca ofiţer de 
legătură al aliaţilor, după ce se înzdrăvenise, găsise ea un 
copac de bambus pe care-l făcuse Copac al Urletelor. Aici, 
în Hong Kong, aveau un Jacaranda imens care domina toată 
grădina. 

— Nu crezi că ar trebui să-i faci dumnealui o vizită? 

Copacul acela era întotdeauna pentru el de genul feminin 
şi pentru ea de genul masculin. Toată lumea ar trebui să 
aibă un astfel de Copac al Urletelor. Fiecare om. 

— Nu, mulţumesc, n-am nevoie. 

— De unde a avut bunica Dunross atâta înţelepciune ca să 
îndure atâtea neonrociri şi să rămână atât de întreagă? 

— Nu ştiu. Poate că pe vremea aceea oamenii erau duraţi 
mai zdravăn. 

— Mi-e tare dor de ea. 

Bătrâna Dunross murise la optzeci şi cinci de ani. Numele 
ei de fată fusese Agnes Struan, când se căsătorise cu vărul 
ei Dirk Dunross, Dirk McCloud Dunross, a cărui mamă, 
Winifred, fusese singura fiică a lui Dirk Struan, şi fusese 
botezată cu numele tatălui mamei sale în amintirea lui. Dirk 


Dunross fusese al patrulea tai-pan şi dispăruse pe mare cu 
Sunset Cloud, în timp ce se îndrepta spre ţară. Nu avea 
decât patruzeci şi doi de ani, ea treizeci şi unu. Ea nu se 
mai căsătorise după aceea. Avuseseră trei băieţi şi o fată. 
Doi dintre băieţii ei fuseseră ucişi în primul război mondial, 
cel mai mare la Gallipoli, la numai douăzeci şi unu de ani, 
celălalt gazat la Ypres, în Flandra, la nouăsprezece. Fata ei, 
Anne, se căsătorise cu Gaston deville, tatăl lui Jacques. 
Anne murise în timpul bombardamentelor asupra Londrei, 
unde se refugiaseră toţi cei din familia deville în afară de 
Jacques, care rămăsese în Franţa şi luptase împotriva 
nazismului în maquis. Colin, ultimul dintre băieţii ei, tatăl lui 
lan, avusese şi el trei băieţi şi o fată, Kathren. Pierduse şi el 
doi băieţi în cel de-al doilea război mondial. Primul bărbat 
al lui Kathren, comandantul de escadrilă al lui lan, fusese 
ucis în bătălia pentru Anglia. 

— Atâtea morţi, morţi violente, spuse Penelope tristă. Să-i 
vezi născându-se şi apoi să-i vezi murinD. Groaznic. 
Sărmana bunică. Şi totuşi când a murit, s-a dus atât de 
împăcată, tot cu zâmbetul acela al ei pe buze! 

— Poate că aşa a fost jossul ei. Şi cu ceilalţi a fost la fel, aşa 
le-a fost joss-ul. Penn, toţi au făcut ceea ce trebuiau să facă. 
Şi la urma urmei, Penn, în privinţa asta istoria familiilor 
noastre e obişnuită cu astfel de întâmplări. Suntern englezi 
doar. Vreme de secole, războiul a fost modul nostru de 
viaţă. Uită-te la familia ta, unul dintre unchii tăi a dispărut 
pe mare în războiul cel mare, altul în al doilea, la El 
Alamein, părinţii tăi ucişi în războiul fulgeR. Totul obişnuit, 
şi vocea lui se aspri deodată. Nu e uşor să-i explici unuia din 
afară, nu-i aşa? 

— Mda. A trebuit să creştem mari atât de repede, aşa-i? el 
încuviinţă dând din cap, şi după un moment de tăcere ea 
continua. Ar fi bine să te îmbraci pentru cină, altfel o să 
întârzii, dragule. 

— Penn, pentru Dumnezeu, tu totdeauna o porneşti cu un 
ceas mai devreme decât mine. O să ne arătăm şi noi acolo 


foarte puţin, în fugă şi o ştergem imediat după bucate. 
Când. (se auzi sunând telefonul). Da? Hello, domnule 
Deland. 

— Bună-seara, tai-pan. Vreau să vă informez în legătură cu 
fata doamnei devVille şi ginerele ei, domnul Escary. 

— Da, te rog. 

— Îmi pare rău că trebuie să vă aduc la cunoştinţa veşti 
atât de triste. Accidentul s-a petrecut pentru că maşina a 
fost, cum se spune la dumneavoastră., măturată de pe 
Cornişa de Sus, chiar înainte de Eze. Şoferul celeilalte 
maşini era beat. Cam la două dimineaţa, iar când a venit şi 
poliţia, domnul Escary murise deja, iar soţia lui se afla 
inconştientă. Doctorul spune că ea îşi va reveni, numai că îi 
e teamă că organele legate de naştere sunt pentru 
totdeauna compromise. S-ar putea să fie nevoie de o 
operaţie. Doc. 

— Ea ştie? 

— No, m'sieu, deocamdată nu, dar doamnei devVille i s-a 
spus, i-a spus doctorul. Am aşteptat-o, aşa cum mi-aţi 
ordonat şi am avut grijă de toate cele necesare. Am cerut să 
vină un specialist de la Paris pentru problemele de care vă 
spuneam ca să se consulte cu cel de la spitalul din Nisa şi 
soseşte azi-după amiază. 

— Mai e ameninţată de vreun pericol? 

— Extern nu. Doar încheietura mâinii frântă, câteva 
tăieturi, mai nimic. DaR. Biata doamnă E. În stare de şoc. A 
fost o uşurarE. Eu am simţit o uşurare când a venit maică- 
sa, a fost de mare ajutor. Stă la Metropolitan, într-un 
apartament şi am aşteptat-o eu la aeroport. Bineînţeles că 
voi fi mereu lângă ea. 

— Cine conducea? 

— Doamna Escary. 

— Celălalt şofer? 

Urmă un moment de ezitare. 

— Se numeşte Charles Sessonne. E bancher, în Eze, şi se 
întorcea acasă după o partidă de cărţi şi o mică petrecere 


cu nişte prieteni. Poliţia spune. Doamna Escary jură că 
maşina acestuia a venit pe sens invers. Omului îi pare foare 
rău de cele întâmplate, poliţia l-a acuzat că a condus în 
stare de ebrietate şi. 

— E pentru prima dată? 

— Non, non. A mai fost amendat o dată pentru asta! 

— Şi conform legislaţiei franceze ce-l aşteaptă? 

— Va fi trimis în faţa unui tribunal şi, după aia nu mai ştiu, 
m'sieu. Nu mai e nici un martor. Poate că se va alege cu o 
amendă, poate cu închisoare, nu ştiu: Poate că îşi va aminti 
că el se afla pe sensul lui, cine ştie? Îmi pare rău. 

Dunross rămase o clipă pe gânduri. 

— Unde locuieşte individul? 

— Rue de Verte 14, Eze. 

Dunross îşi aminti satul acela destul de bine, nu departe 
de Monte Carlo, mai spre munţi, şi de acolo de sus se vede 
departe toată Coasta de Azur, şi de acolo vezi dincolo de 
Monte Carlo, până în Italia, dincolo de Cap Ferrat până la 
Nisa. 

— Mulţumesc, domnule Deland, ţi-am expediat prin telex 
10.000 de dolari SUA pentru cheltuielile doamnei devVille şi 
tot ce mai e nevoie. Şi te rog, fă tot ce e necesar acolo. 
Sună-mă îndată dacă intervine cevA. Da, şi roagă-l pe 
specialist să mă sune imediat după ce o examinează pe 
doamna Escary. Ai vorbit cu domnul Jacques deville? 

— Nu, tai-pan. Nu mi-aţi dat dispoziţii în sensul acesta. Să- 
| sun şi pe dumnealui? 

— Nu, îi spun eu. Mulţumesc încă o dată. 

Dunross puse receptorul în furcă şi-i spuse şi lui Penelope 
ce aflase, în afară de consecinţele interne ale accidentului. 

— Groaznic! CE. Nenorocire lipsită de sens. 

Dunross se uită cum se lăsa soarele în amurg. La sugestia 
lui plecaseră cei doi spre Nisa şi Monte Carlo, unde el şi 
Penelope se simţiseră atât de bine, se distraseră, mâncare 
bună, vin minunat, şi chiar şi jucaseră puţin la ruletă. Joss, 
se gândi el, Isuse Hristoase! 


Formă numărul lui Jacques devVille, dar nu era acasă, îi 
lăsă un mesaj să sune când se întorcea. 

— O să-l văd diseară la dineu, spuse el şi simţi că şampania 
nu mai avea nici un gust. Ei, eu zic să ne ducem să ne 
schimbăm. 

— Dragule, eu nu merg la dineu. 

— Dar. 

— Am atâtea de făcut ca să fiu gata de plecare mâine. O să 
mă scuzi tU. Tu trebuie să te duci, bineînţeles. Eu nu-mi văd 
capul de treburi. Trebuie să-i pregătesc lucrurile de şcoală 
Glennei. Duncan pleacă luni şi trebuie să văd cum stă şi el 
cu lenjeria. O să trebuiască să-l duci tu la avion, ai grijă să 
nu-şi uite paşaportul. Şi în seara asta o să poţi să mă scuzi 
şi să le spui de plecare. 

— Bineînţeles, îi zâmbi el uşor. Dar, spune-mi şi mie, Penn, 
care-i adevăratul motiv că nu vii? 

— O să fie tămbălău mare. Şi sigur o să fie şi Robin acolo. 

— Dar abia mâine vin! 

— Nu, au venit şi anunţul a apărut în suplimentul de la 
Guardian. Au sosit azi după-amiază. Toată delegaţia. Precis 
că vor fi şi ei invitaţi (banchetul era dat de un multimilionar 
om de afaceri care se ocupa cu construcţiile de locuinţe, sir 
Shi-teh T'Cung, în parte pentru a sărbători înălţarea lui la 
rangul de sir, pe ultima listă de înnobilaţi, dar mai ales 
pentru a lansa ultima lui operă filantropică - noua aripă a 
spitalului Elisabeth). Zău că nu vreau să merg, şi dacă tot te 
duci tu nu mai e nevoie de mine. Crede-mă că vreau să mă 
culc şi eu mai devreme. Te rog. 

— Bine, termin şi eu cu telefoanele astea şi o şterg. Trec 
pe la tine înainte de a pleca. 

Dunross urcă la etaj, intră în biroul lui. Lim îl aştepta, 
făcuse de pază. Purta o tunică albă, pantaloni negri şi 
pantofi cu talpă de cauciuc. 

— Seara, Lim, îi spuse Dunross în cantoneză. 

— Bună-seara, tai-pan. 


Bătrânul îi făcu semn să se ducă la fereastră. Dunross 
văzu doi chinezi tândălind de cealaltă parte a străzii, 
dincolo de zidul înalt ce împrejmuia Casa cea Mare, chiar 
lângă poarta înaltă din fier. 

— Tai-pan, ăia pierd timpul pe-acolo cam de multă vreme. 

Dunross îi cercetă un moment, îngrijorat. Oamenii lui de 
pază fuseseră lăsaţi să plece nu de mult, Brian Kwok, invitat 
şi el la dineu, urma să vină să-l ia în scurtă vreme, păzindu-l 
el. 

— Dacă la lăsarea întunericului n-au plecat, sună la biroul 
inspectorului şef Crosse! îi scrise numărul şi apoi îi spuse în 
cantoneză, pe un ton deodată foarte sever: Şi dacă tot mi- 
am adus aminte, Lim, când am să vreau ca cineva să umble 
la maşina vreunuia dintre diavolii de străini, am să dau eu 
dispoziţii în acest sens. 

Văzu că bătrânul se uita la el netulburat. Lim Chu era în 
familia lui de când avea şapte ani, ca şi tatăl său înainte, şi 
tatăl acestuia, primul din neamul lui, care pe vremuri, 
demult, înainte de a exista Hong Kongul, fusese valetul 
numărul unu şi se îngrijise de conacul lui Struan de la 
Macao. 

— Tai-pan, nu înţeleg ce vrei să spui. 

— Nu poţi înveli focul într-o hârtie. Poliţia e deşteaptă, iar 
bătrânul Barbă Neagră sprijină foarte mult poliţia. 
Specialiştii sunt în stare să cerceteze nişte frâne şi să afle 
de acolo o mulţime de lucruri. 

— Eu habar nu am de poliţie, spuse bătrânul ridicând din 
umeri. lai-pan, eu dacă vreau să prind un peşte nu mă urc 
în copac. Nici dumneata. Pot să-ţi spun că în noaptea aia n- 
am putut dormi şi am venit aici. Pe veranda balconului am 
văzut o umbră. În clipa în care am deschis uşa biroului, 
umbra aceea a lunecat la vale pe burlan şi a dispărut în 
tufişuri, şi bătrânul scoase la iveală o fâşie de cârpă ruptă. 
Am găsit asta pe burlan. 

Cârpa nu oferea nici un indiciu. Dunross o cerceta, 
îngrijorat. Se uită la portretul lui Dirk Struan de deasupra 


căminului. Era la locul lui, neatins. Îl dădu la o parte şi văzu 
că firul de păr pe care-l aşezase el cu mare grijă pe una din 
balamalele seifului era neatins. Mulţumit, trase tabloul la 
loc, apoi cercetă încuietorile la uşa balconului. Cei doi 
chinezi de afară nu plecaseră. Pentru prima dată Dunross 
fu fericit că acceptase să fie păzit de serviciul secret. 

Ora 19.58. 

În biroul lui Phillip Chen dăinuia un aer încins şi umed, 
acesta stătea lângă telefon, uitându-se la el fascinat şi 
emoţionat. Brusc uşa se deschise şi el sări în sus, Dianne 
intră impunătoare. 

— Phillip, nu mai are nici un rost să mai stai să aştepţi, îi 
spuse ea enervată. Mai bine te-ai duce să te schimbi. 
Diavolul acela de Vârcolac nu mai sună el în seara asta. 
Trebuie să se fi întâmplat ceva. Haide! Dianne purta un 
cheong-sam de seară, la ultima modă, scump, părul tapat, şi 
era împodobită cu bijuterii ca un pom de Crăciun. E sigur, 
trebuie să se fi întâmplat ceva. Poate că poliţiA. Ha, să nu te 
aştepţi cumva să-i fi prins poliţia. Mai degrabă diavolul 
acela de fang pi se joacă cu noi cum vrea el. Mai bine du-te 
de te schimbă, altfel întârziem. Dacă te grăbeşti. 

— Nu vreau deloc să merg, se răsti el la ea. Silă T'Chung e 
un mare plicticos şi acum că a ajuns şi sir Silă e de două ori 
mai plicticos (cu ani în urmă numele de Shi-teh fusese 
schimbat de amicii lui T'Chung în Silă, porecla sub care era 
cunoscut acum). Nici nu e opt măcar, şi dineul nu e decât la 
nouă jumătate, iar de obicei mai şi întârzie individul, toate 
banchetele lui încep cu un ceas mai târziu. Pe toţi zeii, tu 
poţi să te şi duci. 

— Ayeeyah, trebuie să vii. E obrazul în joc, îi răspunse ea 
la fel de enervată. Dumnezeule, după ziua de azi de la 
bursă. Dacă nu ne ducem ne pierdem cinstea obrazului rău 
de tot şi cu asta acţiunile noastre or să cadă şi mai rău. Osă 
râdă de noi tot Hong Kongul. Nici nu or să mai aibă 
răbdare, o să spună că ne e atât de ruşine deoarece Casa 
Noastră nu mai e în stare să-şi plătească datoriile încât nu 


îndrăznim să ne mai arătăm în public. Ha! Şi noua nevastă a 
lui Silă, Constance, curva aia parşivă, arde de nerăbdare să 
mă vadă umilită. 

Aproape că ţipa. În ziua aceea pierduse mai bine de o sută 
de mii de dolari din fondurile ei tăinuite. Mai-mai să leşine 
când o sunase Phillip, după ora trei, să-i spună ce se 
întâmplase. 

— Oh ko, trebuie să vii, altfel suntem ruinaţi. 

Soţul ei încuviinţă cu o mutră amărâtă. Ştia şi el ce 
bârfitori şi colportori de zvonuri vor fi la dineul acela. Toată 
ziua fusese asaltat de întrebări, de urlete şi panică. 

— Mda, cred că ai dreptate. 

Numai într-o zi pierduse un milion de dolari, şi dacă 
asaltul asupra firmei continua şi Gomt câştiga, ştia că va fi 
măturat cu totul. Oh oh oh, de ce-am avut eu încredere în 
cuvintele lui Dunross şi am cumpărat acţiuni cu nemiluita? 
îşi reproşa el atât de furios încât îi venea să dea cu 
picioarele în cineva. Se uită la nevasta lui. Se cutremură 
când citi pe faţa ei semnele silei sale faţă de lume, în 
general, şi faţă de el în particular. I se strânse inima. 

— Bine, bine, spuse el umil. Într-o clipă. 

Când ajunse la uşă sună telefonul. Inima i se răsuci în 
piept şi simţi că i se face rău. De la ora şase primise vreo 
patru telefoane. Toate fuseseră convorbiri de afaceri, pline 
de jelanii cu privire la situaţia bursei, ei, Phillip, zvonurile s- 
au adeverit, oh ko, mai bine să vând acţiunile, şi de fiecare 
dată discuţiile erau mai supărătoare decât cele de dinainte. 

— Weyyy? făcu el la telefon mânios. 

Urmă o scurtă pauză, apoi o voce la fel de mânioasă îi 
spuse într-o cantoneză vulgară: 

— Ei, care oi fi acolo, eşti cam prost crescut. Unde ţi-i 
educaţia, hai? Fir-ai tu să fii! 

— Cine-i la telefon? întrebă Phillip în cantoneză. 

— Vârcolac în carne şi oase. Vârcolac cel mare, fir-ai să fii! 
Da' tu cine măta eşti? 

— Ah! şi sângele îi dispăru din obraz lui Phillip Chen. 


Prins de panică îi făcu semne soţiei, ea se repezi lângă el şi 
se aplecă să audă şi ea, uitând de toate celelalte în afară de 
soarta Casei Chen. 

— Aici e cinstitul Chen., începu el prudent. Te roG. Cum te 
cheamă? 

— Ai urechile pline cu ceară? Poate că eşti fun poliţai din 
aceia mâncători de căcat. Cine eşti de fapt? 

— Eu sunt Chen, părintele Casei Chen. Jur! 

— Bun atunci. Ţi-am trimis o scrisoare în care-ţi spuneam 
că am să sun pe la ora opt astăzi. N-ai primit scrisoarea? 

— Ba da, ba da, am primit scrisoarea, se grăbi să-i 
confirme Phillip Chen, încercând să-şi stăpânească 
uşurarea amestecată cu furie, spaimă şi umilinţă. Lasă-mă 
să vorbesc cu fiul meu numărul unu, te rog. 

— Asta nu se poa', nu se poa' şi gata. Aşa crezitu că 
broasca poa' să-nghită lebăda, hai? Feciorul tău e în altă 
parte, în aftă parte a insulei. În Noile Teritorii, de un să aibă 
el telefon acolo, da-i în siguranţă şi teafăr, dom'le Chen 
Nobila Casă, da, da, teafăr. Nu duce lipsă de nimic acolo. Ai 
banii de răscumpărare? 

— DA. Ăăă, cel puţiN. N-am izbutit să ridic decât o sută de 
mii de la bancă, res. 

— Zeii sunt martori ce răbdare afurisită am eu cu tine! 
urlă celălalt furios. Doar ştii bine că am cerut cin' su' de mii. 
Ori cinci, ori zece nu-i decât cât un fir de păr în blana unei 
vaci. 

— E o minciună, strigă strident Phillip Chen. Nu-s decât 
minciuni şi bârfe întinse de duşmanii mei peste tot. Nu-s 
bogat. N-ai auzit ce s-a-ntâmplat la bursă azi? Phillip Chen 
întinse mâna să ia un scaun, simțind cum îi bubuie inima în 
piept, se aşeză ţinând receptorul cu cealaltă mână; în aşa 
fel încât Dianne să poată auzi şi ea. 

— Ayeeyah! Bursa asta! Noi, ţăranii amărâţi, nu avem de-a 
face cu bursa. Vrei să-ţi trimitem şi urechea cealaltă? 

Phillip Chen se albi tot. 


— Nu, ne mai târguim. Cinci e prea mult. Aş putea face 
rost de o sută jumătate. 

— Dacă m-aş împăca numai cu o sută jumătate, aş ajunge 
bătaie de joc în toată China. Vrei cumva să zici că pun pe 
tarabă o căpăţână de miel şi vând carne de câine? Auzi, o 
su' jumă pen' feciorul numărul unul al Casei Chen! Cu 
neputinţă. Îmi pierd obrazul! Doar pricepi şi dumneata 
atâta lucru! 

Phillip Chen şovăi. 

— Păi, ăă, da, ai dreptate, încuviinţă el. Dar mai întâi vreau 
să ştiu când îmi primesc băiatul înapoi. 

— Cum ai plătit răscumpărarea! Promit pe oasele 
strămoşilor mei. În câteva ceasuri după ce primesc banii o 
să apară şi fiul dumitale pe şoseaua Sha Tin. 

— Aha, deci acum ele la Sha Tin? 

— Ayeeyah! Nu mă prinzi tu pe mine Nobilă Casă Chen. 
Parcă-mi miroase mie a rahat în toată vorba asta a noastră. 
Ascultă acum şi blestemaţii aceia de poliţişti căcăcioşi? Şi 
câinele se arată viteaz fin'că-i stăpânu prin preajmă? Ai 
chemat poliţia? 

— Nu, nu, jur! N-am scos o vorbă la poliţie şi nu încerc să 
te atrag în vreo cursă, dar, te rog, am şi eu nevoie de 
garanţii, de nişte garanţii cât de cât! şi faţa lui Phillip Chen 
era numai broboane de sudoare. Eşti în siguranţă, doar ţi- 
am jurat, n-am chemat poliţia. De ce-aş fi făcut-o? Dacă i-aş 
fi chemat de ce să ne mai târguim atunci? 

Urmă o lungă ezitare, apoi individul spuse, oarecum mai 
îmblânzit: 

— Bine, în regulă. Dar feciorul tău e la noi aşa că de se 
întâmplă o nenorocire e numai vina ta şi nu a noastră. Şi am 
să fiu şi înţelegător. O să primesc numai patru su' de mii, 
dar în seara asta! 

— Nu se poate nici în ruptul capului. Mă pui să dau cu 
năvodul în mare ca să prind un tigru. Am primit scrisoarea 
dumitale după ce băncile erau închise, dar am acum la mine 
o sută de mii bani gheaţă, în bancnote mărunte. (Dianne îi 


dădu un ghiont şi-i arătă două degete) Ascultă, onorabile 
Vârcolac, dar poate că până diseară reuşesc să mai 
împrumut ceva. Poate,. Ascultă, o să-ţi dau două sute în 
seara asta. Cred că pot obţine bănii ăştia într-o oră. Două 
sute de mii! 

— Să mă bată toţi zeii dacă am să încuviinţez să fac 
afacerea asta pentru pomana de care zici. Trei su' juma! 

— Două sute, într-un ceas. 

— Ori îţi trimit urechea lui în două zile, aia care i-a mai 
rămas, sau îmi dai trei sute. 

Phillip Chen se jelui, se rugă, argumentă şi-l linguşi, apoi 
blestemă şi se tocmiră, trăgând fiecare în câte o parte. 
Amândoi erau versaţi în arta tocmelilor, şi curând se lăsară 
amândoi furaţi de plăcerea de a-şi înfrunta inteligenţa, 
fiecare utilizându-şi toate resursele, răpitorul folosindu-se 
de ameninţări, Phillip Chen de viclenie, linguşiri şi 
promisiuni. În cele din urmă, Phillip Chen spuse: 

— Eşti prea priceput pentru mine, onorabile Vârcolac, 
prea bun neguţător pentru mine. O să-ţi dau 200.000 în 
seara asta şi încă o sută de mii în următoarele patru luni. 

— Într-o lună. 

— Trei! şi Phillip Chen rămas cu gura căscată în faţa 
valului de blesteme care urmă, şi se întrebă dacă nu cumva 
îşi judecase greşit adversarul. 

— Două. 

Dianne îl înghionti din nou, dând din cap ca să-l facă să 
accepte. 

— Prea bine, spuse el în cele din urmă. Şi încă 100.000 în 
două luni. 

— Bun, se auzi vocea mulţumită a celuilalt. Am să 
chibzuiesc la cele ce mi-ai spus şi o să te sun din nou. 

— Dar, stai o clipă, onorabile Vârcolac. Când. 

— Într-un ceas. 

— Dar. 

Convorbirea se întrerupse, Phillip Chen blestemă în toate 
felurile, apoi îşi şterse fruntea. 


— Am crezut că l-am dus pe ticălos. Blestemat să fie de toţi 
zeii căcatul ăsta de câine lepădat de măsa! 

— Da, îl încurajă Dianne încântată. Te-ai descurcat foarte 
bine, Phillip. Doar două sute acum şi altă sută în două luni! 
Perfect. În două luni se pot întâmpla o mulţime de lucruri. 
Poate că poliţia asta jegoasă o să reuşească să pună laba pe 
ei şi n-o să mai trebuiască să plătim suta aceea! şi fericită 
luă o bucată de pânză şi-şi şterse broboanele de sudoare 
care-i apăruseră pe buza de sus, dar, deodată, zâmbetul i se 
şterse de pe faţă. Dar ce facem cu Silă I'Chung! Trebuie să 
ne ducem, dar tu trebuie să stai să aştepţi aici, ei? 

— Ei, ne descurcăm. Ia-l pe Kevin, eu o să vin mai târziu. 
Când o să ajung şi eu acoloo săameuunloc.EU.Euosă 
aştept să mă sune! 

— Minunat. Ce deştept eşti! Trebuie să dobândim moneda 
înapoi. Foarte bine. Poate că ni s-a mai schimbat şi nouă 
jossul şi o să vină şi bumul acela despre care a prezis şi 
Tung Bătrânul Orb. Phillip, Kevin e foarte îngrijorat pentru 
tine. Sărmanul băiat e foarte tulburat pentru toate 
necazurile astea care te-au ajuns. Şi e îngrijorat de 
sănătatea ta. 

Şi Dianne ieşi în mare grabă, mulţumind zeilor, ştiind bine 
că ea se va întoarce cu mult înainte ca John Chen să fie 
eliberat şi în siguranţă. Perfect, îşi spuse ea, Kevin poate să 
îmbrace jacheta albă din piele de rechin, fiindcă a venit 
vremea să trăiască şi el pe măsura noii sale poziţii în 
familie. 

— Keviiiin! 

Uşa se închise în urma ei, Phillip Chen oftă din adânc, şi 
când îşi mai adună puterile, se târî până la dulăpior şi-şi 
turnă un brandy. După ce Dianne şi Kevin plecară, îşi mai 
turnă un pahar. La nouă fără un sfert telefonul sună din 
nou. 

— Nobila Casă Chen? 

— DA. Da, onorabile Vârcolac? 

— Primim tocmeala, dar trebuie să terminăm în seara asta. 


Phillip Chen oftă din adâncul sufletului. 

— Prea bine, cum. 

— Poţi să faci rost de toţi banii? 

— Da. 

— Şi în bancnote de câte o sută, aşa cum am zis? 

— Da, am deja o sută de mii şi pot să maiiau o sută de la 
un prieten. 

— Ai prieteni bogaţi, îi replică individul bănuitor. 
Mandarini! 

— Se îndeletniceşte cu pariurile la curse, îi spuse Phillip 
Chen iute, blestemându-se că l-a luat gura pe dinainte. 
După ce-ai închis telefonul, m-am înţeles cu el pentru 
treaba asta. Din fericire, în seara aăta a avut mare noroc şi 
i-a mers bine. 

— Bine, bine. Ascultă, iei un taxi. 

— Dar am maşina mea. 

— Ştiu că ai o afurisită de maşină, şi ştiu şi numărul de 
înregistrare, îi replică individul grosolan, ştim totul despre 
tine şi dacă încerci să ne trădezi la poliţie n-o să-ţi mai vezi 
feciorul niciodată şi vei fi tu următorul pe lista noastră. Ai 
priceput? 

— DA. Da, am înţeles, onorabile Vârcolac, spuse Phillip 
Chen împăciuitor. O să iau un taxl. Dar încotro? 

— Până la parcul în unghi de la Kowloon Tong. E acolo un 
drum numit Şoseaua Essex. Acolo dai de un gard de zid, iar 
în zid o gaură. Pe asfaltul drumului ai să vezi o săgeată cu 
vârful spre gaura de care ziceam. Bagi mâna ta în gaura 
asta şi acolo găseşti o scrisoare. O s-o citeşti şi taman atunci 
o să se apropie de dumneata oamenii noştri de pază şi o să- 
ți spună: Tin koon chi fock, şi le dai lor pachetul. 

— Ah, dar nu se poate, ce s-ar întâmpla dacă aş da banii 
cui nu trebuie? 

— N-o să se întâmple una ca asta. Doar înţelegi cuvântul 
de ordine şi tot ce ţi-am spus, nu? 

— Da, da. 

— De cât timp ai nevoie ca să ajungi acolo? 


— Pot să plec imediat, o să. Iau banii ceilalţi în drum, pot 
veni îndată. 

— Atunci vino îndată. Şi vino singur, să nu vii cumva cu 
altcineva după tine. De cum ieşi pe uşă o să fii urmărit 
mereu. 

Phillip Chen îşi şterse fruntea. 

— Şi cu fiul meu? Când o să. 

— Să te supui nezmintit poruncii. Ai grijă şi vino singur! 

Şi din nou convorbirea se întrerupse brusc. Când încercă 
să ia paharul, mâinile îi tremurau, dădu paharul duşcă, 
simţi cum îl năpădeşte un val de căldură, dar nici asta nu 
reuşi să-i alunge spaimele. Când îşi mai veni în fire, formă 
un număr secret. 

— Vreau să vorbesc cu Wu Patru Degete, spuse el în 
dialectul lui Wu. 

— O clipă vă rog, se auziră nişte şoapte în haklo şi apoi un 
glas: Domnul Chen, domnul Phillip Chen? întrebă vocea 
într-o engleză americană. 

— Ah, exclamă el şocat, şi apoi se interesă prudent: Cine-i? 

— Aici Paul Choy, domnule Chen nepotul domnului Wu. 
Unchiul meu a fost nevoit să plece, dar mi-a lăsat 
instrucţiuni precise să aştept telefonul dumneavoastră. A 
făcut nişte pregătiri pentru dumneavoastră. Vorbesc cu 
domnul Chen? 

— Da, aici Chen. 

— În regulă atunci. Aveţi veşti de la răpitori? 

— Da, chiar acum, şi Phillip Chen se simţi stânjenit să 
vorbească despre acele lucruri de taină cu un străin, dar nu 
avea de ales, aşa că-i spuse lui Paul Choy instrucţiunile pe 
care le primise. 

— O clipă, sir. 

Auzi cum celălalt acoperă receptorul cu mâna şi apoi 
urmează o discuţie înăbuşită în haklo. 

— Sir, totu-i în regulă. Trimitem noi o maşină la 
dumneavoastră, vorbiţi de locuinţa dumneavoastră de la 
Punctul de Observaţie Struan, da? 


— Da, da, de acasă. 

— Şoferul va fi unul din oamenii noştri. Mai mulţi dintrE. 
AĂăăă, oamenii unchiului meu vor fi la Kowloon Tong, aşa că 
nu vă temeţi de nimic, veţi fi sub supraveghere la fiecare 
Principalul locotenenT. Ăăă aghiotantul unchiului meu 
spune să nu vă faceţi nici un fel de griji, ai noştri vor fi peste 
tot. Domnule Chen? 

— Da, sunt aici, mulţumesc. 

— Maşina va fi acolo în douăzeci de minute. 

Paul Choy puse receptorul jos. 

— Chen Nobila Casă vă transmite mulţumiri, prea cinstite 
tată, spuse el respectuos lui Wu Patru Degete în dialectul 
lor; tulburat, sub privirea acelor ochi de oţel, sudoarea îi 
curgea pe obraz. Încercă, fără succes, să-şi ascundă faţă de 
ceilalţi teama, se făcuse foarte cald şi înăbuşitor cu atâţia 
oameni înghesuiți în cabina principală a bătrânei jonci, 
amarate permanent la un cheu la fel de vechi ca şi ea, într- 
unul dintre multele estuare de la Aberdeen. Să merg şi eu 
cu luptătorii tăi, tată? 

— Un om cu scaun la cap trimite iepurele în calea 
dragonului? rânji Wu Patru Degete. Te-ai pregătit cumva ca 
să poţi fi un luptător de stradă? Crezi că eu sunt nebun ca 
tine? Trădător ca tine? şi împunse aerul cu degetul lui cel 
mare şi bătucit către Poon Vreme Bună. Condu-i pe 
luptători! 

Cel desemnat se grăbi să iasă, alţii porniră după el. 
Rămaseră numai ei doi în cabină. Bătrânul stătea pe un 
butoiaş întors cu fundul în sus. Aprinse altă ţigară, trase 
adânc fumul în piept, tuşi şi scuipă cu năduf pe punte. Paul 
Choy îl urmărea cu privirea, simţea cum i se scurge 
sudoarea pe spinare, mai mult de teamă decât de 
zăpuşeală. În jurul lor stăteau înghesuite alandala birouri 
vechi, dulapuri pentru dosare, scaune rahitice şi două 
telefoane, toate constituind biroul lui Wu Patru Degete şi 
centru de comunicaţii. De aici transmitea el ordine flotei 


sale. Afacerile lui constau mai ales în transporturi de 
mărfuri regulate, dar oriunde flutura flamura Lotusului de 
Argint, ordinele sale către comandanţi glăsuiau: orice 
transportaţi, oriunde, în orice moment, cu condiţia ca preţul 
să merite. Bătrânul acela zdravăn scuipă din nou şi-l biciui 
cu privirea pe sub sprâncenele lui stufoase. 

— Văd că se învaţă nişte treburi ciudate în Ţara Muntelui 
de Aur, heya? 

Paul Choy îşi muşcă limba şi nu răspunse, inima îi bătea cu 
putere în piept, şi ar fi vrut tare mult să nu se fi întors 
niciodată la Hong Kong, să fie şi acum în Statele Unite, sau, 
şi mai bine, în Honolulu, făcând surfing în talazurile imense 
de la Great Waves, sau să zacă pe plajă cu prietena lui. Şi 
când îşi aduse aminte de ea inima i se răsuci în piept. 

— Vă învaţă acolo să muşcaţi mâna care vă hrăneşte, 
heya? 

— Nu, prea cinstite tată, iertare. 

— Te învaţă ăia acolo că banii mei sunt ai tăi, averea mea a 
ta, şi sigiliul meu îţi aparţine ca să faci tu ce vrei cu el, 
heya? 

— Nu, prea cinstite tată, îmi pare rău că te-am supărat, 
murmură Paul Choy, pierzându-se cu firea sub povara 
spaimei. 

În dimineaţa aceea, devreme, când Gomt venise foarte 
încântat de sine la birou de la întâlnirea cu Bartlett, încă nu 
apăruse nici o secretară, aşa că Paul Choy ceruse 
permisiunea să-i dea o mână de ajutor. Gomt îi spusese să 
caute câteva persoane la telefon, cu alţii vorbi el direct de 
la telefonul particular din biroul lui. În primele momente, 
Paul Choy nu se gândise la nimic altceva decât să se facă 
util, până când, din întâmplare, auzi nişte informaţii 
deosebit de secrete despre firma Struan şoptindu-se 
confidenţial la telefon. Amintindu-şi că Bartlett sunase mai 
devreme, deducând că Gomt şi Bartlett avuseseră o 
întâlnire - plină de succes dacă era să judece după buna 
dispoziţie a lui Gomt - şi dându-şi seama că Gomt 


transmitea mai departe cu aceeaşi încredere, ei bine, toate 
astea îi treziră curiozitatea. lar mai apoi îl auzi pe Gomt 
spunându-i juristului său: „. Vânzare fără acoperire. Nu, nu 
te îngrijora, nu se va întâmpla nimic atâta vreme cât sunt 
acoperit, nu până pe la ora unsprezece. Sigur. Trimit eu 
dispoziţia, cu pecete îndată ce.” Următoarea convorbire 
care i se ceru s-o obţină fu un telefon cu Banca Elveţiei din 
Zurich, pe care, cu discreţie, o urmări: „. Aştept o depunere 
de dolari americani în dimineaţa asta, înainte de ora 
unsprezece. Sunaţi-mă imediat, în secunda în care suma s-a 
vărsat în contul meu”. Şi, uluit, puse cap la cap diferitele 
porţiuni ale ecuaţiei şi ajunse la o teorie: dacă Bartlett a 
pus la cale o tovărăşie în secret cu Gomt, duşmanul bine 
cunoscut al firmei Struan pentru a lansa un atac asupra 
acestei firme, dacă Bartlett ia şi el parte la riscurile unei 
astfel de acţiuni, măcar în parte sau chiar în cea mai mare 
parte, transferând în secret sume mari de bani în contul cu 
cifru al lui Gomt din Elveţia, pentru a acoperi orice pierderi 
din vânzarea fără acoperire a acţiunilor şi, în cele din urmă, 
dacă ela aranjat cu Gomt ea acesta să apară în faţă, în 
vreme ce el, Bartlett, stă suit pe gard şi priveşte, ei bine, 
atunci toată tărăşenia asta o să întoarcă bursa pe dos, iar 
acţiunile firmei Struan vor cădea vertiginos. Şi 
descoperirea asta îl îmboldi să ia deîndată nişte decizii: 
aruncă-te şi vinde tu fără acoperire acţiuni Struan, înaintea 
marilor rechini, şi o să faci un purcoi de bani. Şi acum îşi 
aduse aminte cum gemuse că nu avea nici un ban, nici 
credit, nici acţiuni, şi nici un mijloc de a împrumuta ori una 
ori alta. Şi atunci îşi aminti ce-i tot bătea la cap unul dintre 
profesorii lor de la Harvard: cu o inimă blândă nu ajungi să 
te culci, cu o femeie frumoasă. Aşa că se duse într-un birou 
alăturat şi-l sună pe noul său prieten Ishwar Soorjani, 
cămătarul şi agentul de schimb valutar pe care-l întâlnise 
prin intermediul eurasiaticului de la bibliotecă. 

— Spune-mi, Ishwar, fratele tău e şeful firmei de 
agenturare de bursă Soorjani? 


— Nu, tinere stăpân, Arjan e doar vărul meu primar. De 
ce? 

— Dacă am să vreau să vând nişte acţiuni fără acoperire o 
să mă sprijini? 

— Bineînţeles, aşa cum v-am spus şi mai înainte, vă susţin 
până-n pânzele albe dacă aveţi suficiente lichidităţi pentru 
a-mi acoperi pierderilE. Sau ceva echivalent. Dacă nu sunt 
bani lichizi sau ceva echivalent atunci îmi pare rău. 

— Dar să zicem că am nişte informaţii sigure care ard, ei? 

— Drumul iadului şi cel al închisorii datornicilor e inundat 
de informaţii sigure care ard, tinere stăpân. Eu vă sfătuiesc 
să nu vă luaţi după astfel de informaţii. 

— Ei, fir-ar să fie, exclamă Paul Choy nefericit. Am putea 
să câştigăm câteva sute de mii înainte de ora trei. 

— Ah, da? Aţi avea bunăvoința să-mi şoptiţi şi mie numele 
acestor ilustre acţiuni? 

— Dar atunci mă sprijini cU. Să zicem 20.000 dolari SUA? 

— Ah, îmi pare rău, tinere stăpân, eu sunt cămătar, eu nu 
dau bani pe degeaba. Strămoşii mei îmi interzic una ca 
asta. 

— 20.000 dolari H. K.? 

— Nici măcar 10 dolari din aceia ieşiţi din uz de pe 
vremuri! 

— Fir-ar să fie, Ishwar, nu mă prea ajuţi cu nimic. 

— De ce nu-l rugaţi pe ilustrul vostru unchi? Cu sigiliul lul. 
Şi în secunda aia eu împrumut până la jumătate de milion 
de dolari H. K. 

Paul ştia că printre hârtiile de transfer al banilor lichizi, 
acte de proprietate transferate de la Ho-Pak la Victoria, 
numărau şi multe certificate de pachete de acţiuni, şi o listă 
de gajuri deţinute de diferiţi agenţi de bursă. Una dintre 
acestea era pentru 150.000 de acţiuni Struan. Dumnezeule, 
se gândi el, dacă eu sunt cel care are dreptate, atunci 
bătrânul o să piardă din gros. Dacă Gomt forţează bursa, 
atunci bătrânul o să fie prins la mijloc cu acţiunile astea. 

— Bună idee Ishwar. O să te sun eu mai târziu. 


Îl căută de îndată pe tatăl său, dar nu reuşi să-l găsească. 
Lăsă tot felul de mesaje pentru el şi începu să aştepte. 
Neliniştea îi spori. Chiar înainte de ora zece, el o auzi pe 
secretara lui Gomt răspunzând la telefon: 

— Da? Imediat, o secundă, vă rog. Domnul Gomt? Un 
telefon confidenţial de la ZuricH. Luaţi legătura. 

Din nou încercă să-l găsească pe taică-su, dorind să-i 
aducă la cunoştinţă această informaţie urgentă. Chiar 
atunci Gomt îl chemă la el. 

— Domnule Choy, vrei să fii bun şi să dai o fugă la 
jurisconsultul meu şi să-i duci asta? şi-i întinse un plic 
închis. I-l dai personal. 

— Da, sir. 

Aşa că plecase de la serviciu. Şi la fiecare telefon din drum 
se oprise şi încercase să-l găsească pe taică-su. Apoi dăduse 
plicul, personal, urmărind cu atenţie figura jurisconsultului. 
Şi citi pe ea o mare fericire. 

— Sir, aveţi vreun răspuns de transmis? întrebă el 
politicos. 

— Spune-i că totul va fi împlinit aşa cum a poruncit. 

Ceasul arăta câteva minute peste ora zece. În vreme ce 
ieşea pe uşă şi cobora cu liftul, Paul Choy cântarea 
câştigurile şi pierderile. Simţi cum i se strânge stomacul de 
emoție, se opri la primul telefon. 

— Ishwar? Am o dispoziţie urgentă de la unchiul meu. 
Vrea să vândă stocul de acţiuni Struan. O sută cincizeci de 
mii. Mă întreabă dacă poţi să faci treaba asta imediat. 

— Ca pasărea în zbor! Pentru preacinstitul Patru Degete o 
să ne aruncăm precum Rothschild! Unde se află acţiunile 
astea? 

— În seiful de la bancă. 

— Am nevoie de sigiliul lui imediat. 

— Acum mă duc să-l iau, dar el mi-a dat dispoziţie să le 
vindem pe loc. A spus să le vinzi în pachete mici, ca să nu 
tulburăm bursa. Şi vrea un preţ cât mai bun. Poţi să le vinzi 
pe loc? 


— Da, nu vă temeţi, imediat. Şi o să obţinem cel mai mare 
preţ. 

— Bun. Şi cel mai important lucru: Să păstrăm secretul. 

— Precis! tinere stăpân, puteţi să aveţi încredere în noi. 
Dar ce se aude cu acţiunile pe care voiaţi dumneavoastră 
personal să le vindeţi fără acoperire? 

— A. AleA. Alea să mai aştepte puţiN. Până când am şi eu 
nişte credit acolo, heya? 

— Înţelept, foarte înţelept. 

Şi Paul Choy se cutremură acum. Simţea cum inima îi bate 
nebuneşte în tăcerea care se lăsase şi urmărea ţigara 
tatălui său, neîndrăznind să-i privească chipul plin de 
mânie, ştiind bine că ochii aceia întunecaţi, ca de piatră, îl 
sfredeleau, hotărându-i soarta. Îşi aduse aminte cum 
aproape că strigase de bucurie când bursa începu să cadă 
imediat, urmărind cursul acţiunilor momen de moment, şi 
apoi ordonându-i lui Soorjani să cumpere înapoi chiar 
înainte de închiderea bursei, şi simțindu-se beat de fericire. 
Apoi o sunase pe prietena lui, cheltuind aproape 30 din 
preţioşii săi dolari pentru ca să-i spună, cât de fantastică zi 
avusese şi cât de dor îi era de ea. Şi ea îi spusese că îi era 
tare dor de el, întrebându-l când se întorcea în Honolulu. O 
chema Mika Kasunari, era şansei, a treia generaţie de 
americani de origine japoneză. Părinţii ei nu-l puteau suferi 
pentru că el era chinez, aşa după cum bine ştia şielcă tatăl 
o va detesta pe ea pentru că era japoneză, numai că ei doi, 
tinerii, erau amândoi americani, se întâlniseră şi se 
îndrăgostiseră pe când erau la şcoală. 

— Cât mai curând, iubita mea, vin! îi promisese el plin de 
extaz, cu siguranţă la Crăciun. După ziua de azi, unchiul 
meu cu siguranţă că are să-mi dea şi el un cadou. 

Nici nu-şi dăduse seama când termină tot ce-i mai dăduse 
Gomt să facă în ziua aceea. După-amiaza târziu, Poon 
Vremebună îi telefonase ca să-i spună că tatăl său îl aştepta 
la Aberdeen la ora nouă jumătate seara. Înainte de a se 
duce, trecuse pe la Soorjani ca să ia cecul pregătit pentru 


tatăl său: 615.000 dolari H. K., mai puţin comisionul de 
agenturare. Şi venise la Aberdeen plin de bucurie şi-i 
dăduse cecul, dar când îi povestise ce minune făcuse el, 
rămase cutremurat în faţa furiei tatălui său. Şi predica pe 
care i-o ţinea fusese întreruptă de telefonul lui Phillip Chen. 

— Sunt adânc mâhnit, dacă te-am supărat, prea cinsti. 

— Deci aşa, sigiliul meu îţi aparţine, averea mea la fel, 
heya? strigă Wu deodată. 

— Nu, cinstite tată, îngăimă el. Dar informaţiile pe care le 
aveam erau atât de minunate şi am vrut să-ţi feresc stocul 
de acţiuni de necazuri şi să câştig nişte bani pentru tine. 

— Nu pentru tine, heya? 

— Nu, cinstite tată. Pentru tine. Să fac bani pentru tine, şi 
să plătesc măcar în parte toţi banii pe care i-ai cheltuit cu 
minE. Erau acţiunile tale şi banii sunt tot ai tăi. Am încercat 
să te găsesc. 

— La naiba cu scuzele astea. Vino cu mine! 

Tremurând, Paul Choy se ridică în picioare şi-l urmă pe 
bătrân pe punte, Wu Patru Degete îi înjură pe oamenii lui 
de pază, spunându-le să dispară din ochii lui, apoi arătă cu 
un deget ciuntit spre apa murdară a portului. 

— De n-ai fi fost fiul meu, şuieră el, de n-ai fi fost fiul meu, 
acum ai fi fost hrană la peşti acolo, cu picioarere legate cu 
un lanţ, chiar în clipa asta. 

— Da, tată. 

— Dacă mai îndrăzneşti vreodată să te foloseşti de numele 
meu, de sigiliul meu, de orice-i al meu fără încuviințarea 
mea, eşti un om mort! 

— Da, tată, bâlbâi Paul Choy încremenit, pricepând că 
taică-su avea şi mijloacele şi puterea şi autoritatea pentru a 
împlini acele ameninţări fără să se teamă de vreo pedeapsă. 
lartă-mă, tată. Jur să nu mai fac niciodată una ca asta. 

— Bun. Dacă m-ai fi făcut să pierd şi un bânuţ de aramă, 
acolo ai fi zăcut acum. Acum mai eşti în viaţă numai pentru 
că ai câştigat, fir-ai să fii! 

— Da, tată. 


Wu Patru Degete se uită la fiul său cu nişte ochi de să-l 
mănânce, şi se strădui să-şi ascundă şi mai departe bucuria 
în faţa imensului câştig: 615.000 de dolari HK, fără câţiva 
dolari acolo. De necrezut! Şi câştigaţi numai, cu câteva 
telefoane acolo, cu nişte secrete aflate din întâmplare, se 
gândi el. E la fel de miraculos de parcă te-ai trezi că zece 
tone de opiu sar singure pe cheu peste capul vameşilor. 
Flăcăul ăsta îşi merita banii părăduiţi pe pregătirea lui, şi ţi- 
a răscumpărat de mai bine de douăzeci de ori cheltuielile şi 
nu-i la Hong Kong decât de vreo trei săptămâni. IsteŢ. Dar 
şi tare primejdios! Şi se cutremură la gândul că şi alţi 
ţângăi s-ar putea apuca să hotărască aşa de capul lor. Dew 
neh loh moh şi, bineînţeles, aş ajunge să fiu eu în puterea 
lor şi la închisoare pentru greşelile lor şi nu ale mele. Şi 
totuşi, îşi zise el stânjenit, exact în felul ăsta procedează 
barbarii ăştia în afaceri. Feciorul meu numărul şapte e 
şcolit ca un barbar. Şi toţi zeii îmi sunt martori, nu am vrut 
să cresc singur o viperă! Se uită din nou la fiul său, dându-şi 
seama că nu-l înţelege, detestând felul lui direct de a vorbi, 
obicei de-al barbarilor, şi nu pe ocolite şi cu aluzii doar, ca o 
persoană civilizată. Şi, cu toate astea., mai bine de 600.000 
de dolari într-o singură zi! Dacă ar fi vorbit cu mine înainte 
de a se apuca de afacerea asta, n-aş fi fost de acord cu el 
nici în ruptul capului, şi aş fi pierdut atâta profit! Oh oh oh! 
Întinse mâna să-şi tragă o ladă lângă el şi se aşeză, simțind 
cum inima îi sparge pieptul numai la gândul acesta cumplit. 
Nu-l slăbea din ochi pe feciorul său. Ce să facă acum cu el? 
se întrebă el. Simţea greutatea cecului atârnându-i în 
buzunar. 1 se părea de necrezut ca băiatul acesta să fie în 
stare să câştige suma asta imensă de bani în numai câteva 
ceasuri, fără măcar să mişte acţiunile de la locul lor de 
taină. 

— la explică-mi şi mie cum se face că diavolul acela de 
străin, cu mutra lui neagră şi numele acela împuţit, îmi 
datorează mie atâţia bani! 


Paul Choy îi explică cu răbdare mecanismul, dorind cu 
disperare să-i facă plăcere bătrânului. Taică-su rămase pe 
gânduri. 

— Asta înseamnă că mâine ar trebui să fac la fel şi să 
câştig la fel? 

— Nu, preacinstite tată. Iei bani pe care i-ai câştigat şi-i 
păstrezi. Astăzi a fost aproape sigur acest câştig. Pentru că 
a fost vorba de un atac asupra acestor acţiuni pus la cale pe 
neaşteptate, un fel de raid. Noi nu ştim cum va reacţiona 
Nobila Casă mâine, sau dacă Gomt are de gând să continue 
acest raid. Am putea cumpăra acţiuni şi s-o luăm cu mult 
înaintea celorlalţi. Dar mâine va fi periculos să-l urmăm pe 
Gomt, foarte primejdios. 

Wu Patru Degete îşi aruncă ţigara. 

— Atunci ce trebuie să fac eu mâine? 

— Să aştepţi. Bursa diavolilor de străini e prinsa de 
nervozitate şi se află în mâna aceloraşi diavoli de străini. Eu 
te sfătuiesc să aştepţi şi să vezi ce se întâmplă cu Ho-Pak şi 
cu Victoria. Pot să-l întreb în numele dumitale pe diavolul 
străin de Gomt despre Ho-Pak? 

— Cum? 

Tot cu răbdare. Paul Choy îi reîmprospăta memoria tatălui 
său, aducându-i aminte de asaltul băncii şi de posibile 
manevre de acţiuni. 

— A, da, pricep, spuse bătrânul foarte de sus, iar Paul 
Choy nu suflă o vorbă, ştiind bine că nu pricepuse o iotă. 
Atunci. Stau şi aştept? 

— Da, preacinstite tată. 

Wu Patru Degete scoase cu silă mare cecul din buzunar. 

— Şi cu afurisitul ăsta de petec de hârtie ce fac? Hm, 
spune! 

— Îl transformi în aur, preacinstite tată. Preţurile aproape 
că nu s-au schimbat. Pot să vorbesc cu Ishwar Soorjani, 
dacă vrei. El se ocupă cu valuta străină şi cu schimbul 
valutar. 


— Şi unde să păstrez aurul? fiindcă una era să faci 
contrabandă cu aurul altuia şi alta să ai grija propriului tău 
aur, iar Paul Choy îi explică apoi că, dacă aveai aur, nu era 
absolută nevoie să-l şi ţii acasă. Dar eu nu am încredere în 
bănci, spuse bătrânul furios. E aurul meu, numai al meu, nu 
al băncii! 

— Da, tată, dar de data asta vom avea o bancă elveţiană, 
nu una din Hong Kong, în deplină siguranţă. 

— Garantezi asta cu viaţa ta? 

— Da, tată. 

— Bun atunci! şi bătrânul scoase un stilou şi se semnă pe 
spatele ordinului de plată, cu instrucţiuni către Soorjani să 
transforme totul în aur imediat, şi i-l dădu fiului său. Fiule, 
răspunzi cu capul. Şi mâine stăm şi aşteptăm? Mâine nu 
mai câştigăm nimic? 

— S-ar putea să se ivească vreun prilej de a câştiga ceva, 
dar de data asta n-aş putea garanta. N-am să ştiu decât pe 
la amiază. 

— Atunci sună-mă aici la amiază. 

— Da, tată. Dar dacă am avea noi biroul nostru de schimb, 
am putea atunci cu siguranţă manipula sute de acţiuni. Şi 
Paul Choy lăsă ideea să plutească aşa în aer. 

— Cum? Ce zici? 

Cu mare băgare de seamă, tânărul îi explică cât de uşor le- 
ar fi fost să constituie propriul lor birou de bursă, un birou 
de schimb condus de chinezi, şi imensele posibilităţi de 
profit pe care le-ar putea oferi chiar pentru ei un astfel de 
birou de bursă. Îi vorbi vreme de un ceas încheiat, 
câştigându-i cu fiecare minut încrederea tot mai mult, 
explicându-i totul cât mai simplu posibil. 

— Dacă-i atât de uşor, feciorule, de ce n-a făcut Tung 
Zgârcitul un birou din ăstA. Sau Sung GurămarE. Sau Ng 
Sac-cu-banil. Sau chiar jumatea aia de barbar şi 
contrabandist de aur din Maca0O. Sau bancherul Kwang sau 
atâţia alţii, heya? 


— Poate pentru că nu le-a trecut niciodată ideea prin cap, 
sau n-au avut curaj. Poate că au preferat să lucreze mai 
degrabă în cadrul sistemului pus la punct de diavolii de 
străinl. Cu Clubul lor de Turf, Clubul de Cricket, cu 
sistemele lor de înnobilare, şi toate aiurelile acelea 
britanice. Poate că le e frică să meargă împotriva fluxului, 
sau poate că nu au cunoştinţele necesare. Dar noi avem şi 
cunoştinţele şi îndemânarea de a o face. Da. Am un prieten 
în Ţara Muntelui de Aur, bun prieten cu care am fost la 
şcoală şi. 

— Ce prieten? 

— E din Shanghai, un adevărat dragon în materie de 
bursă, magnat de bursă la New York acum. Noi amândoi, cu 
sprijin financiar în bani gheaţă, putem pune pe roate 
afacerea asta. Ştiu foarte bine că am putea. 

— Ayeeyah! Cu un barbar din nord? pufni Wu Patru 
Degete. Cum poţi să ai încredere într-unul ca ăsta? 

— Cred că poţi avea încredere în el, prea cinstite tată. Şi, 
bineînţeles, mai pui şi garduri ca să nu te năpădească 
buruienile, aşa cum face orice bun grădinar. 

— Dar toată puterea afacerilor e în mâna diavolilor de 
străini. Oameni civilizaţi n-ar putea să sprijine o bursă care 
să le facă opoziţie. 

— Preacinstite tată, s-ar putea să ai dreptate, fu de acord 
Paul Choy plin de tact şi prudenţă, stăpânindu-şi emoția, ca 
să nu i se citească nici pe faţă nici în glas. Dar tuturor 
chinezilor le place să parieze. Şi totuşi, în clipa de faţă, nu 
există nici un agent de pariuri dintre oamenii civilizaţi. De 
ce ne ţin diavolii de străini la distanţă? Pentru că noi, dacă 
ne-am vâri în astfel de afaceri, am fi mai buni decât ei. Cea 
mai minunată profesiune din lume pentru noi e în domeniul 
bursei. De îndată ce oamenii din Hong Kong vor vedea că 
bursa noastră e deschisă tuturor oamenilor civilizaţi şi 
tovarăşilor lor, or să vină buluc la noi. Şi diavolii de străini 
vor fi nevoiţi să-şi deschidă propria lor bursă şi pentru noi. 
Iar noi suntem mai buni când e vorba de a miza şi paria. Şi, 


la urma urmelor, prea cinstite tată, şi el făcu cu mâna spre 
țărm, spre înălțimile oraşului şi spre navele şi joncile şi 
restaurantele plutitoare, toate astea ar putea fi ale noastre! 
Toate există ca acţiuni şi pachete de bursă, în bursa cu care 
omul modern stăpâneşte puterea lumii! 

Wu Patru Degete, trăgea alene din ţigară. 

— Şi cam cât ar costa biroul ăsta de bursă, Al Şaptelea 
Fecior? 

— Un an de muncă. O investiţie iniţială de., nu ştiu eu 
chiar exact! şi inima tânărului începu să se zvârcolească, 
simţea fizic lăcomia tatălui său, iar implicaţiile formării unei 
burse de schimb chinezeşti în acea societate capitalistă 
neîngrădită de prea multe legi erau atât de ample pentru el 
încât simţi că îl apucă ameţeala, şi ar fi fost atât de uşor s-o 
facă dacă ar avea timp şi. Cât de mult să spună? 
Preacinstite tată, am să-ţi pot spune într-o săptămână. 

Patru Degete îşi întoarse privirea vicleană de bătrân spre 
fiul său; citea limpede tulburarea acestuia, lăcomia lui. Dar 
o face pentru bani, sau pentru putere? se întrebă el. Pentru 
amândouă, se convinse el. Zăpăcitul ăsta tânăr nici nu ştie 
că amândouă sunt unul şi acelaşi lucru. Se gândi la puterea 
lui Phillip Chen, şi la puterile Nobilei Case şi la puterile pe 
care le avea jumătatea de monedă pe care John Chen o 
furase. lar Phillip Chen şi nevastă-sa sunt nebuni sadea. Ar 
fi trebuit să nu uite niciodată că de cealaltă parte a zidului 
sunt totdeauna urechi agere, şi, o dată ce o mamă plină de 
gelozie află un secret, acela nu mai e secret. Aşa cum nu se 
pot păstra secrete într-un hotel, printre diavolii ăştia de 
străini, care-şi închipuie că servitorii nu ştiau să vorbească 
şi ei limba barbarilor, şi nu au urechi de auzit şi ochi de 
văzut! Ei, feciorii ăştia! Feciorii sunt adevărata bogăţie a 
unui tată., dar, uneori, tot ei sunt şi pricina morţii lui. lar 
omu-i nebun sadea dacă are încredere în fecioru-său. 
Nebun de-a binelea. Heya? 

— Prea bine, fiule, spuse el alene. Să-mi spui şi mie planul 
tău, îl pui pe hârtie, şi suma de care ai nevoie. Şi eu am să 


hotărăsc. 

Phillip Chen ieşi din taxi unde se făcea acel scuar 
triunghiular în Kowloon Tong, strângând la piept servieta. 
Şoferul opri ceasul taxiului şi se uită la el - arăta 17,80 
dolari HK. Dacă ar fi fost după el, Phillip Chen n-ar fi mers 
cu acelaşi taxi de la Prospectul Struan până aici, ceea ce 
însemnase să folosească şi feribotul pentru taxiuri, iar în 
vremea traversadei ceasul să meargă permanent. Nu. Ar fi 
trecut în partea cealaltă cu feribotul singur, cu numai 15 
cenți, şi ar fi luat alt taxi în Kowloon şi ar fi economisit cel 
puţin 8 dolari. Mare risipă, se gândi el. Numără cu mare 
grijă 18 dolari, după ce se mai gândi puţin adăugă un bacşiş 
de treizeci de cenți, simțindu-se generos. Şoferul se 
îndepărtă cu maşina şi-l lăsă singur lângă acel triunghi al 
pajiştei. Kowloon Tong era o suburbie a Kowloonului, un 
viespar de locuinţe, cocioabe, drumuri, oameni şi maşini. 
Găsi uşor Şoseaua Essex care ocolea parcul, şi merse mai 
departe pe şosea. Servieta părea să se îngreuneze tot mai 
mult şi i se păru că toată lumea ştie că are în ea 200.000 de 
dolari HK. Teama îi spori şi mai mult. Într-o speluncă 
precum era aceea puteai să scapi de oricine plătind doar 
câteva sute de dolari, numai să ştii cui anume, iar pentru 
câţi bani avea el acum acolo putea năimi o armată întreagă. 
Se uita atent la asfaltul plin de găuri. Când aproape făcuse 
înconjurul parcului, văzu pe asfalt o săgeată care arăta spre 
zid. Simţi că inima îi sare din piept, îl durea. Era aproape 
întuneric, doar câteva becuri se luptau cu bezna. Văzu 
gaura din zid unde lipseau câteva cărămizi, iar înăuntru 
zări ceva ce aducea cu un ziar mototolit. Apucă în grabă 
pachetul, se convinse că nu mai rămăsese nimic altceva 
acolo, apoi se îndreptă spre o bancă, sub un felinar şi se 
aşeză. Când bătăile inimii i se mai liniştită şi îşi recăpătă 
suflul, deschise ziarul, înăuntru găsi un plic. Plicul arăta a 
nu conţine nimic altceva decât poate o scrisoare şi răsuflă 
uşurat, pentru că îi trecuse prin minte că putea găsi o altă 
ureche şi gândul îl cutremurase. În epistolă scria 


„Îndreaptă-te spre Şoseaua Waterloo, apoi ia-o spre nord, 
către cazarma militară, pe partea de vest a drumului. Ai 
mare grijă, noi te vedem continuu”. Îl trecu un fior şi se uită 
în jurul lui. Nu părea să-l urmărească nimeni, nici prieten, 
nici duşman. Dar parcă simţea priviri aţintite asupra lui. lar 
servieta se făcu şi mai grea. Zeii să mă aibă în pază cu toţii, 
se ruga el cu ardoare, încercând să-şi facă puţin curaj. 
Unde naiba sunt oamenii lui Wu Patru Degete? Şoseaua 
Waterloo era în apropiere, bulevard plin de circulaţie. Nici 
nu se uită la mulţimea din jur, se îndreptă spre nord, 
simțindu-se parcă dezbrăcat, gol, nevăzând nimic în 
preajmă. Prăvăliile erau deschise, restaurantele ticsite, 
străzile laterale înţesate de lume. Un mărfar şuieră răguşit, 
îndreptându-se spre nord şi el, amestecându-şi şuieratul cu 
mugetul maşinilor care clacsonau aiurea. Era o noapte 
mohorâtă, un cer acoperit, un aer încărcat de umezeală. 

Merse abia târându-se vreo jumătate de milă, trecu de mai 
multe străzi laterale şi fundături, se poticni într-o grămadă 
de oameni care se opriseră să treacă un camion, mai depăşi 
o străduţă îngustă, împins când într-o parte când în alta, 
după cum se ciocnea de ceilalţi trecători, deodată se trezi 
cu doi tineri în faţă, tăindu-i calea, iar unul dintre ei şuieră: 

— Tin koon chi fook! 

— Cum? 

Amândoi purtau nişte şepci trase pe ochi, ochelari negri, 
până şi chipurile părând la fel. 

— Tin koon chi fook! repetă Kin Ciupitul de Vărsat cu voce 
rea. Dew neh loh moh, dă-mi o dată pachetul! 

— Ah! făcu Phillip Chen şi-i înmână neputincios servieta. 

Kin Ciupitu i-o smulse din mână. 

— Să nu cumva să te uiţi în urmă, mergi mai departe fără 
să te întorci! Spre nord! 

— Da, bine, bine, dar vă rog să vă ţineţi promişi. 

Phillip Chen se opri, cei doi tineri dispăruseră, i se păru că 
i se năluciseră doar cu o secundă dinainte. Încă în stare de 
şoc, se sili să meargă, o porni mai departe, încercând să-şi 


întipărească bine în minte puţinul pe care-l văzuse din 
trăsăturile lor. O femeie, care venea din faţă, îl îmbrânci 
brutal, el o înjură, chipurile celor doi i se şterseră din 
memorie cu totul. Apoi cineva îl înşfăcă brusc: 

— Unde-i afurisita aia de servietă? 

— Cum? icni el, privind la matahala aceea a cărei 
înfăţişare nu prevestea nimic bun - Poon Vremebună în 
persoană. 

— Servieta, unde a dispărut? 

— Doi tineri., şi arătă neajutorat în urmă. 

Individul înjură urât şi se repezi înapoi, îmbrâncind 
trecătorii, îşi duse două degete la gură şi şuieră strident. 
Doar puţini îi dădură atenţie. Dar mai mulţi bătăuşi de 
profesie începură să strângă cercul în jur, apoi Poon 
Vremebună îi zări pe cei doi cu servieta exact când 
părăseau bulevardul bine luminat, dispărând pe o străduţă. 
O luă la fugă, alţii după el. Kin Ciupitul şi fratele său mai 
tânăr se amestecară fără prea multă grabă prin mulţime, 
străduţa era luminată doar de cele câteva becuri de la 
prăvăliile sărăcăcioare. Îşi zâmbiră. Deplin încrezători în 
soarta acţiunii lor, îşi scoaseră ochelarii şi şepcile, şi le 
îndesară în buzunare. Semănau perfect, de parcă erau 
gemeni, iar acum nici nu se mai deosebeau de ceilalţi 
cumpărători care vorbeau cu toţii o dată, cu vocile lor 
răguşite. 

— Dew neh loh moh în ticălosul acela bătrân, arăta speriat 
de moarte, chicoti Kin Ciupitul. Şi dintr-un pas suntem 
acum în rai! 

— Da, da, iar săptămâna cealaltă, când o să-l umflăm pe el 
de data asta, o să ne scape banii fuga fuguţa cum ar scăpa o 
băşină din aia bătrână! 

Râseră amândoi de glumă, se opriseră o clipă în lumina 
unei vitrine, se uitară în servietă, şi răsuflară uşuraţi 
amândoi când văzură teancurile de bancnote înăuntru. 

— Ayeeyah, bun înţeles că de-acum suntem în rai măcar cu 
un picior, frate mai mare. Păcat că feciorul ăla al lui e mort 


şi îngropat. 

Kin Ciupitul săltă indiferent din umeri, dădură colţul într-o 
străduţă mai mică, apoi în alta, foarte siguri de ei prin 
labirintul acela întunecat. 

— Preacinstitul tată are dreptate. Am făcut din ghinion un 
noroc. N-a fost vina ta că dobitocul acela avea tărtăcuţa 
atât de moale. Ba chiar deloc. Şi când o să-l dezgropăm şi o 
să-l lăsăm pe Şoseaua Sha Tin cu un bilet pe pieptul lui 
afurisit. 

Se opriră o clipă şi se dădură deoparte în înghesuiala 
aceea ca să lase un camion rablagit şi greu încărcat să 
treacă. Din întâmplare, aruncă o privire în urmă, la capătul 
aleii zări trei indivizi care-şi schimbară direcţia, îl văzură şi 
se îndreptară iute spre ei. 

— Dew neh loh moh! Suntem trădaţi! îngăimă el, şi se 
repezi înainte şi o luă la fugă, cu frate-su pe urmele lui. 

Băieţii fugeau repede, spaima le dădu priceperea să se 
strecoare printre oamenii care-i înjurau, ferind gropile şi 
dughenile din cale, ajutaţi de întuneric. Kin Ciupitul era în 
frunte, se strecură printre nişte magherniţe, o ţinu numai o 
goană pe străduţa aceea întunecoasă, strângând servieta la 
piept. 

— Frate mai tânăr fugim spre casă pe drumuri diferite, 
gâfâi el. 

La următorul colţ el o luă la stânga, frate-său drept 
înainte; cei trei care-i urmăreau se împărţiră şi ei la fel; doi 
luându-i urma celui mai mare. Aproape că nu se mai putea 
zări nimic în bezna străduţelor încâlcite care dădeau una în 
alta, fără o fundătură. Simţea că îl doare pieptul de efort, 
dar o luase cu mult înaintea urmăritorilor. O apucă pe o 
scurtătură, dădu buzna într-o magherniţă de prăvălie care, 
ca toate celelalte, slujea şi de locuinţă, nici nu se uită la 
familia aceea înghesuită în jurul televizorului, trecu printre 
ei îmbrâncindu-i fără alegere, ieşi prin uşa din spate, o 
porni din nou spre capătul aleii de unde venise, trase cu 
ochiul după colţ cu mare atenţie, câţiva trecători îl 


cercetară plini de curiozitate, dar îşi văzură de treburile lor, 
fără să se oprească, nedorind să fie amestecați în 
încurcăturile care păreau să se işte. Apoi, sperând din tot 
sufletul să fi scăpat de urmăritori, se strecură în mulţime şi 
merse liniştit mai departe, cu capul plecat. Răsufla încă 
destul de greu, prin minte îi treceau numai blesteme şi jură 
să se răzbune pe Phillip Chen care-i trădase. Şi martori îmi 
sunt toţi zeii, se gândi el furios, când o să-l răpim şi pe 
ticălosul ăsta, săptămâna cealaltă, înainte de a-i da drumul, 
o să-i retez nasul. Cum de-a îndrăznit el să ne dea pe mâna 
poliţiei! Ei, ia stai, dar ăia erau de la poliţie? Şi se concentră 
la acest gând, în vreme ce mergea printre trecători, din 
când în când întorcându-se cu prdenţă din drum şi 
mergând în direcţia opusă, ca să fie mai sigur. Acum era 
convins că nu-l mai urmărea nimeni. Se gândi la banii pe 
care-i dobândiseră şi zâmbi fericit de unul singur. la să 
vedem ce-am să fac eu cu cei 50.000 ai mei! Cu 40 cumpăr 
un apartament şi-l şi închiriez imediat. Ayeeyah! de-acum 
sunt şi eu apropitar. Şi am să-mi cumpăr un Rolex şi un 
revolver, un cuţit nou de aruncat la distanţă, nevesti-mi o 
să-i iau o brățară, sau două chiar, şi vreo două şi pentru 
Trandafirul Alb de la Bordelul Celor o Mie de Plăceri. Şi în 
seara asta o să avem o sărbătoare. Şi continuă fericit să 
meargă mai departe. Cumpără de la o dugheană o geantă 
ieftină şi, pe o străduţă laterală, trecu banii în ea, iar mai 
departe, pe altă străduţă, vându servieta lui Phillip Chen, 
din piele bună, unui bişniţar, pe bani frumoşi, după ce se 
târgui cu el vreo cinci minute. Şi foarte încântat de sine, luă 
un autobuz spre Kowloon, unde închiriase taică-su un mic 
apartament sub un nume fals, ca să le fie un mic rai, cât mai 
departe de locuinţa lor de până acum, în Wanchai, lângă 
Promontoriul Glessing. Nici nu-l văzu pe Poon Vremebună 
când se urcă în acelaşi autobuz, nici pe ceilalţi doi indivizi şi 
nici taxiul care urmări mai departe autobuzul. Kowloon City 
era o înghesuială de cartiere mizere, cu şanţuri de scurgere 
în loc de canalizare, locuinţe nenorocite. Kin Ciupitul ştia că 


aici era în siguranţă. Aici nu pătrundea nici un poliţist decât 
când veneau în grup mare. Când, în 1898, China închiriase 
Noile Teritorii pentru nouăzeci şi nouă de ani, îşi menţinuse 
suzeranitatea asupra acestei localităţi Kowloon City. Cei 
zece acri pătraţi erau teritoriu chinezesc, teoretic, iar 
autorităţile britanice lăsaseră zona aceea de capul ei, cu 
condiţia să nu aibă loc tulburări mai importante acolo. Aici 
înfloriseră tot felul de beciuri în care se fuma opiu, case de 
jocuri ilegale, cartierele generale ale triazilor, adăpost 
pentru orice fel de criminali. Din când în când poliţia făcea 
câte o razie, pentru ca a doua zi Kowloon City să fie la fel ca 
mai înainte. Spre apartamentul de la etajul cinci ducea o 
scară şubredă şi înghesuită, tencuiala pereţilor crăpată şi 
igrasioasă. Simţi că îl ajunge oboseala. Bătu la uşă, 
semnalul convenit. Uşa se deschise. 

— Sal'tare, tată, sal'tare Chen Ureche-de-Câine, spuse el 
fericit. Uite şi paralele! şi atunci îl văzu şi pe fratele lui mai 
tânăr. În regulă, ai scăpat şi tu? 

— Bun înţeles. Auzi, poliţia aia mâncătoare de căcat să se 
îmbrace ei în haine de oameni paşnici. Ar fi trebuit să facem 
seama la unu, doi pentru obrăznicia lor! şi Kin Pak vântură 
un revolver calibrul 38. Şi trebuie să-i plătim noi astea 
individului. 

— Poa' că ai dreptate, acum că am pus laba pe primele 
lovele, spuse Kin tatăl. 

— Nu cre! că-i nevoie să omorâm fun poliţai, ca să-i facă pe 
ăilalţi să turbeze, adăugă Chen Ureche-de-Câine tremurând 
tot. 

— Dew neh loh moh cu toată poliţia asta! spuse tânărul 
Kin Pak şi băgă revolverul în buzunar. 

Kin Ciupitul ridică indiferent din umeri. 

— Acum am pus laba pe lovele. 

În clipa aceea uşa zbură în lături, Poon Vremebună şi alţi 
trei haidamaci de-ai lui dădură buzna înăuntru cu cuţitele 
în mână. Toţi îngheţară. Scurt, Kin tatăl scoase din mânecă 
un cuţit, se arunca spre stânga, dar înainte să apuce el să 


arunce cuțitul, şişul lui Poon fulgeră prin aer, înfingându-i- 
se în gâtlej. Victima apucă cuțitul cu amândouă mâinile, 
prăbuşindu-se pe spate. Nici Chen-Ureche-deCâine şi 
niciunul dintre fraţi nu apucase să clintească. Il urmăriră 
pe bătrân cum îşi dă duhul. Trupul se mai scutură de 
spasme de câteva ori, muşchii se mai zbătură, apoi se linişti. 

— Unde-i fiul număru unu al lui Chen? mârâi Poon; cu un 
al doilea cuţit în mână. 

— Nu ştim nimic de-al doilea. 

Doi dintre gealaţi se prăvăliră asupra lui Kin Ciupitul, îi 
izbiră mâinile desfăcute în cruce pe masă şi-l ţinură 
răstignit, Poon Vremebună se aplecă puţin şi cu cuțitul îi 
reteză arătătorul, Kin Ciupitul se făcu verde la faţă, ceilalţi 
doi rămaseră paralizaţi de spaimă. 

— Unde-i fiul număru unu al lui Chen? 

Kin Ciupitul se uita năucit la degetul retezat din care 
ţâşnea sângele pe masă. Ţipă de spaimă când Poon se făcu 
iar spre el. 

— Nu, nu, se milogi el, e morT. L-am îngropat, jur. 

— Unde? 

— Lângă Şoseaua. Şoseaua Sha Tin, urlă el disperat. O să 
împărţim banii cu voi, o să. 

Îngheţă în clipa în care Poon Vremebună îi puse vârful 
şişului în cerul gurii. 

— Răspunzi numai când te întreb, căcat de curvă ce eşti, 
altfel îţi retez şi limba cu totul. Unde-s lucrurile fiului 
numărului unu? Tot ce avea pe el? 

— Am trimis,. Am trimis totul la Nobila Casă Chen, tot în 
afară de bani, pe care i-am oprit. Jur! scânci de durere când 
deodată, doi dintre ceilalţi doi gealaţi îi apăsară tare un cot. 
Jur pe toţi zeii că e adevărat ce zic. 

Mai urlă o dată când încheietura cedă, apoi leşină. De 
cealaltă parte a încăperii, Chen Ureche-de-Câine gemu de 
groază, apoi vru să strige, dar unul dintre gealaţi îl plezni 
peste obraz, victima zbură cu capul de zid şi se prăbuşi fără 
cunoştinţă. Şi atunci întoarseră toţi privirile spre Kin Pak. 


— E adevărat ce-a spus! îngăimă Kin Pak cuprins de 
spaima morţii, văzând repeziciunea cu care se întâmplă 
totul în jur. Tot ce v-a spus e adevărul adevărat. 

Poon Vremebună îl înjură, apoi îl întrebă: 

— L-aţi buzunărit pe Chen înainte de a-l îngropa? 

— Da, stăpâne, eu cel puţin nu., şi arătă spre trupul tatălui 
său. El s-a îndeletnicit cu asta. 

— Dar tu nu erai de faţă? 

Tânărul şovăi, în aceeaşi secundă Poon se repezi la el, 
mişcându-se cu o viteză de necrezut pentru un om de 
vârsta lui, îi înfipse cuțitul exact sub ochi, într-adins, şi 
rămase cu el acolo. 

— Minţi! 

— Am fost acolo, îngăimă puştiul, asta voiam să vă spun, 
stăpâne, am fost acolo! şi n-am să vă mint, jur. 

— Când ai să-mi mai spui vreo minciună o să-ţi bag cuțitul 
în ochiul stâng. Deci erai acolo, heya? 

— Da, da, stăpâne! 

— Era şi el acolo? spuse Poon arătând spre Kin Ciupitul. 

— Nu, stăpâne. 

— El? 

— Da, stăpâne, Ureche-de-Câine era acolo. 

— Ai cotrobăit cadavrul? 

— Da, stăpâne, l-am ajutat pe tata. 

— Toate buzunarele, peste tot? 

— Da, da, peste tot. 

— Toate hârtiile? Vreun carneţel, agendă? Bijuterii? 

Tânărul şovăi, înnebunit de spaimă, încercând să-şi aducă 
aminte, în vreme ce cuțitul nu se mai mişca din obrazului 
său. 

— Stăpâne, nu avea nimic de care să-mi aduc aminte. Am 
trimis toate lucrurile lui la Nobila Casă Chen în afară,. În 
afară de bani. Banii i-am păstrat. Şi ceasul. Am uitat să vă 
spun de ceas. Ăsta, chiar ăsta şi arătă spre mâna aruncată 
într-o parte a tatălui său. 


Poon Vremebună înjură din nou. Wu Patru Degete îi 
dăduse poruncă să-l găsească pe John Chen, şi să ia înapoi 
toate lucrurile lui care mai rămăseseră la bandiți, în special 
orice monedă sau bucată de monedă şi apoi; cu cât mai 
puţină gălăgie, să se descotorosească de răpitori. Mai bine 
i-aş telefona în clipa asta, se gândi el. Mai bine să-mi spună 
el ce să fac mai departe. Nu vreau deloc să-i greşesc cu 
ceva! 

— Şi cu banii lui ce-aţi făcut? 

— Stăpâne, i-am cheltuit. Nu erau decât câteva sute de 
dolari şi ceva mărunţiş. Şi s-au dus. 

Unul dintre oamenii lui spuse: 

— Cred că minte! 

— Nu, stăpâne, jur, spuse iute Kin Pak şi aproape că 
izbucni în lacrimi. Nu min. 

— Gura! Să-i retez gâtiţa? întrebă omul cu toată 
sinceritatea arătând spre Kin Ciupitul care nu-şi revenise în 
simţiri, ci zăcea leşinat pe masă, balta de sânge 
închegându-se. 

— Nu, nu încă, mai ţine-l aşa acolo, spuse Poon 
Vremebună, scărpinându-se în fund unde-l supărau 
hemoroizii, în vreme ce căzu pe gânduri. O să ne ducem şi o 
să-l dezgropăm pe fiul numărul unu al lui Chen. Da, taman 
aşa o să facem. Şi acum, căcat de broască ce eşti, ia spune 
tu frumos cine l-a omorât? 

Kin Pak arătă imediat spre trupul tatălui său. 

— EL. A fost groaznic. E tatăl nostru, da' el l-a pleznit cu 
hârleţuL.. L-a lovit cu hârleţul când a încercat noaptea să 
scape pe întuneric. În noaptea în care l-am săltat, şi tânărul 
se cutremură, alb la faţă, teama de cuțitul de sub ochi 
înnebunindu-l. Stăpâne, eu nu sunt vinovat cu nimic. 

— Pe tine cum te cheamă? 

— Soo Tak-gai spuse el cu grabă, folosindu-se de numele 
false alese dinainte pentru cazuri de forţă majoră. 

— Pe el? spuse arătând către fratele lui. 

— Soo Tak-tong. 


— Ăla? 

— Wu-tip Şup. 

— Şi pe ălălalt? 

Tânărul se uită la cadavrul lui taică-su. 

— Îl chema Soo Dinte-de-aur, stăpâne. Era tare rău, da' 
nol. Da' noi trebuia să-l ascultăm ce porunceşte. Trebuia să- 
| ascultăm şi să ne supunem, stăpâne, fiindcă, fiindcă era 
tatăl nostru. 

— Unde l-aţi dus pe fiul numărul unu înainte de a-l omori? 

— La Sha Tin, stăpâne, dar nu eu l-am omorât. L-am 
umflat în partea dinspre Hong Kong, l-am pus în spatele 
unei maşini pe care am furat-o şi ne-am dus la Sha Tin. E 
acolo o magherniţă pe care a închiriat-o tatăl nostru, chiar 
în afara satulul. A pus la cale totul dinainte. Noia trebuit să 
ne supunem. 

Poon mârâi şi făcu un semn de încuviinţare către oamenii 
lui. 

— Întâi căutăm pe aici. 

În aceeaşi secundă îi dădură drumul lui Kin Ciupitul, 
acesta se prăbuşi la pământ lăsând o dâră de sânge în urma 
lui. 

— Legaţi-i degetul. 

Kin Pak înşfăcă iute o bucată de cârpă veche şi, silindu-se 
să-şi stăpânească impulsul de a vomita, legă rana strâns ca 
să oprească ciotul acela de deget să mai sângereze. Poon 
oftă, neştiind ce să facă mai întâi ca să fie bine. După o clipă 
de gândire deschise geanta. Toţi rămaseră cu ochii la 
grămada de bani. Simţiră cu toţi cum îi invadează lăcomia, 
Poon îşi trecu încet cuțitul în cealaltă mână şi închise 
geanta. Lăsă geanta în mijlocul mesei şi începu să cerceteze 
apartamentul acela murdar. În cameră nu erau decât o 
masă, câteva scaune, un pat vechi de fier, cu o saltea 
jegoasă. Geamurile erau acoperite de scânduri bătute în 
cuie, fără sticlă. Tapetul fu smuls de pe pereţi, întoarseră 
salteaua pe dos, o cercetară cu atenţie, dar nu găsiră nimic, 
intrară în bucătăria slinoasă şi aproape goală şi aprinseră 


lumina, apoi şi la toaleta care duhnea împuţit. Kin Ciupitul 
gemu când începu să-şi revină în fire. Într-un dulap, Poon 
Vremebună găsi nişte hârtii, cerneală şi pensule de scris. 

— Astea pentru ce-s? întrebă el ridicând una dintre hârtii 
pe care scria cu litere mari: „Fiul Chen Numărul Unu a 
încercat ca un prost ce e să scape cu fuga. Nimeni nu poate 
scăpa din mâna Vârcolacilor! Întregul Hong Kong să se 
teamă şi să ia aminte. Ochii noştri sunt peste tot”. Ei, 
pentru ce-i asta? 

Kin Pak îşi ridică privirile din podea, dorind cu disperare 
să facă pe placul lui Poon. 

— Nu aveam cum să-l mai dăm înapoi viu Nobilei Case 
Chen, aşa că tatăl nostru a poruncil. Ca în noaptea asta să-l 
dezgropăm pe fiul numărul unu, să-i punem pe piept notiţa 
asta şi să-l lăsăm lângă şoseaua Sha Tin. 

Poon Vremebună se uită la el. 

— Şi când o să te apuci de săpat, ar fi bine să şi dai de el 
imediat, de prima dată, îi spuse el privindu-l rău. Da, da, 
căcat de broască ce eşti, ochii tăi nu se vor mai uita nicăieri. 

Ora 21.30. 

Orlanda Ramos urcă scările largi ale marelui restaurant 
Floating Dragon din Aberdeen şi pătrunse printre invitaţii 
zgomotoşi şi vorbăreţi veniţi la banchetul lui Sir Shi-teh 
T'Chung. Il căuta pe Linc BartletI. Şi pe Casey. Cele două 
ore pe care le petrecuse cu Linc în dimineaţa aceea în 
vederea interviului pentru ziar fuseseră revelatoare, mai 
ales în ceea ce o privea pe Casey. Instinctul îi spusese că 
acum, cu cât îl provoca pe duşman mai repede, cu atât era 
mai bine. Fusese uşor să obţină o invitaţie pentru amândoi 
în seara asta - Shi-teh era un vechi asociat al lui Gomt şi un 
vechi prieten. Gomt fusese încântat de ideea ei. Erau cu 
toţii pe puntea superioară. Prin ferestrele largi venea un 
miros plăcut de mare, şi noaptea era frumoasă, deşi umedă, 
cu cerul acoperit, iar în jur se vedeau luminile înălțimilor şi 
ale oraşului. În apropiere, în port, se afla puzderie de insule 


de jonci, în parte luminate, unde trăiau 150.000 de oameni 
ai bărcilor. 

Încăperea în care se aflau, stacojiei aurie şi verde, se 
întindea pe jumătate din lungimea navei şi pe întreaga 
lăţime, în dreptul scării centrale. Peste tot pe cele trei punți 
înalte ale restaurantului, strălucind în lumină şi plin de 
oameni se puteau vedea garguie, unicorni şi dragoni din 
lemn şi ipsos. Sub punte, în bucătăria strâmtă, erau 28 de 
bucătari, o armată de ajutoare, o duzină de cazane imense - 
aburi, sudoare şi fum. Pe Floating Dragon serveau 82 de 
ospătari. Primele două punți aveau fiecare câte 40 de 
locuri, iar cea de-a treia două sute. Shi-teh închiriase 
întreaga punte superioară, plină acum de invitaţii săi, care 
stăteau în picioare, nerăbdători, în grupuri, printre mesele 
rotunde cu douăsprezece locuri. 

În seara asta Orlandă se simţea minunat şi sigură pe sine. 
Se îmbrăcase din nou cu mare grijă, gândindu-se la 
Bartlett. Dimineaţă când îi luase interviul, fusese îmbrăcată 
în haine sport americane şi foarte puţin fardată, iar bluza 
largă de mătase, pe care o alesese cu atâta grijă, nu arătase 
cu ostentaţie că nu purta sutien, doar o sugerase. Această 
modă nouă, îndrăzneață, îi plăcea mult, făcând-o şi mai 
conştientă de feminitatea ei. În seara aceea purta mătase 
albă, fină. Ştia că are un corp perfect, că era invidiată 
pentru senzualitatea ei inconştientă, deschisă. Asta a făcut 
Quillan pentru mine, îşi spuse ea, ţinându-şi frumosul ei cap 
sus, cu acel, curios zâmbet abia schiţat care-i lumina faţa - 
unul din multele lucruri pe care le-a făcut. M-a făcut să 
înţeleg ce înseamnă senzualitate. 

Havergill şi soţia lui erau în faţa ei şi le văzu privirea 
oprită asupra sânilor ei. Râse în sinea sa, conştientă că va fi 
singura femeie din încăperea aceea care îndrăznise să fie 
atât de modernă, să se ia la întrecere cu moda care apăruse 
cu un an în urmă în schimbătoarea Londră. 

— Bună seara, domnule Havergill, doamnă Havergill, 
spuse ea politicos, trecând prin mulţime pe lângă ei. 


Pe el îl ştia bine. Fusese de multe ori invitat pe iahtul lui 
Gomt. Uneori iahtul lui Gomt pleca de la Clubul de lahting, 
de pe partea Hong Kongului, cu ea şi Quillan, şi prietenii lui, 
şi se ducea în Kowloon, spre scările spălate de mare de 
lângă feribot, unde aşteptau fetele, în costume de baie sau 
de canotaj. La începutul prieteniei ei cu Quillan şi ea 
trebuise să aştepte în partea Kowloonului, respectând 
regula de aur a Coloniei că discreţia era deosebit de 
importantă şi când locuieşti în partea Hong Kongului te 
distrezi în Kowloon, iar dacă locuieşti în partea 
Kowloonului, te distrezi în Hong Kong. 

În perioada în care soţia lui Quillan era ţintuită la pat şi 
Orlanda era pe faţă, deşi încă foarte discret, amanta lui 
Quillan, acesta o lua cu el în Japonia şi Singapore şi Taiwan, 
dar niciodată în Bangkok. Pe atunci Paul Havergill era doar 
Paul sau, mai degrabă, Cocoşelul, Cocoşelul-calcă-puica, 
cum era cunoscut de majoritatea prietenilor săi intimi. Dar 
chiar şi atunci, când îl întâlnea în public, era întotdeauna 
domnul Havergill. Nu-i om rău, îşi spuse ea, amintindu-şi că, 
deşi majoritatea iubitelor sale nu-l plăcuseră niciodată, se 
purtau frumos cu el pentru că era destul de generos şi 
putea întotdeauna să aranjeze pentru un prieten un 
împrumut urgent cu dobândă mică printr-unul din asociaţii 
săi de bancă, dar niciodată la banca Victoria. O chestie 
înţeleaptă, îşi spuse ea amuzată, şi de cinste a obrazului. 
Ah, dar aş putea scrie o carte despre toţi dacă aş vrea. N-o 
s-o fac niciodată - nu cred c-o s-o fac vreodată. De ce-aş 
face-o? N-am nici un motiv. Chiar şi după Macao am păstrat 
întotdeauna secretele. Asta-i alt lucru pe care m-a învăţat 
Quillan - discreţia. Macao. Ce pierdere de vreme! Nici nu- 
mi mai amintesc acum cum arăta acel tânăr, doar că a fost 
îngrozitor în pat şi, din cauza lui mi-am distrus viaţa. 
Prostul ăla n-a fost decât o toană de moment, trecătoare, 
prima. Totul s-a întâmplat din pricina singurătăţii, căci 
Quillan fusese plecat pentru o lună, toată lumea era 
plecată, şi m-a împins dorinţa de tinereţe - trupul plin de 


tinereţe care m-a atras şi s-a dovedit a fi atât de nefolositor. 
Proastă! Ce proastă am fost! Inima începu să-i tremure la 
gândul acelor coşmaruri: cum a fost surprinsă, trimisă în 
Anglia, cum a trebuit să lupte cu tânărul acela ca să-l 
îndepărteze, disperată să-i facă pe voie lui Quillan, apoi cum 
s-a întors şi Quillan a fost atât de rece şi nu s-a mai culcat 
cu ea niciodată. Şi apoi şi mai marele coşmar de a se adapta 
la o viaţă fără el. Îngrozitoare zile. Acea teribilă dorinţă de 
nestăpânit. Să fii singură. Să fii exclusă. Apoi toate lacrimile 
şi chinul de a lua totul de la capăt cu mare grijă, sperând 
mereu că el se va înduioşa dacă am răbdare. Niciodată cu 
cineva din Hong Kong, întotdeauna singură în Hong Kong, 
dar când nu mai puteam suporta dorinţa, plecam şi 
încercam să mi-o potolosc în altă parte, deşi nu eram 
niciodată satisfăcută. Oh, Quillan, ce amant ai fost! Nu cu 
mult în urmă, soţia lui murise şi apoi, după un timp, Orlanda 
se dusese la el. Să-l facă să se întoarcă la ea. În noaptea 
aceea crezuse că a reuşit, însă el doar se jucase cu ea. 
„Îmbracă-te, Orlanda. Eram curios numai să-ţi văd trupul, 
voiam să văd dacă mai e încă la fel de perfect cum era, pe 
vremea mea. Sunt fericit să-ţi spun că este - eşti încă 
perfectă. Dar îmi pare atât de rău, nu te doresc.” Şi toate 
lacrimile ei disperate şi rugăminţile nu au contat. El doar a 
ascultat-o şi a fumat o ţigară, apoi a stins-o. „Orlanda, te rog 
să nu mai vii niciodată aici neinvitată, spusese el foarte 
liniştit. Tu ai ales Macao.” 

Şi avea dreptate, am ales, şi l-am făcut şi-şi piardă cinstea 
obrazului. De ce mă mai întreţine? se întrebă ea, în timp ce 
privirea îi rătăcea printre invitaţi, căutându-l pe Bartlett. 
Trebuie oare să pierzi ceva înainte de a-i afla adevărata 
valoare? Asta e viaţa? 

— Orlanda! 

Se opri, tresărind, când cineva îi tăie drumul. Ochii ei se 
concentrară. Îl văzu pe Richard Hamilton Pugmire. Era 
puţin mai scund decât ea. 


— Dă-mi voie să ţi-l prezint pe Charles Blitzmann din 
America, spuse el, uitându-se lacom la ea; apropierea o făcu 
să se înfioare de silă. Charles va fi, ăăă, noul tai-pan al 
firmei General Stores. Chuck, ţi-o prezint pe Orlanda 
Ramos! 

— Încântat să vă cunosc, doamnă! 

— Şi eu, spuse ea politicos, antipatizându-l de la început. 
Regret. 

— Spune-mi Chuck. Orlanda ai spus? Ei, e un nume tare 
drăguţ, şi rochia e tare drăguță! Blitzmann îşi scoase cartea 
de vizită cu o mişcare elegantă. Un vechi obicei chinezesc! 

Ea o luă, dar nu i-o dădu pe aei. 

— Mulţumesc. Regret, domnule Blitzmann, dar vă rog să 
mă scuzaţi. Trebuie să mă duc la prietenii mei şi. 

Înainte de a apuca să-l evite, Pugmire o luă de braţ, o 
trase deoparte şi îi şopti răguşit: 

— Ce-ai zice de o cină împreună? Arăţi fantas. 

Îşi smulse braţul, încercând să n-o facă prea ostentativ. 

— Lasă-mă în pace, Fug. 

— Ascultă, Orlan. 

— 'Ţi-am spus, de nu ştiu câte ori foarte politicos să mă laşi 
în pace! De data asta dew neh loh moh pe tine şi pe toţi 
urmaşii tăi, spuse ea, şi Pugmire se înroşi; îl detestase 
întotdeauna, chiar şi pe vremuri, întotdeauna o privise pe 
furiş, când era cu Quillan, şi când fusese alungată Pugmire 
o sâcâise şi încercase în toate felurile să ajungă în patul ei - 
şi încă mai încerca. Dacă mai vii vreodată la mine, sau îmi 
mai vorbeşti aşa o să povestesc în tot Hong Kongul despre 
tine şi obiceiurile tale ciudate. 

Dădu din cap politicos către Blitzmann, aruncă pe furiş 
cartea lui de vizită şi se îndepărtă. După o clipă, Pugmire se 
întoarse la american. 

— Ce trup! spuse Blitzmann, încă urmărind-o cu privirea. 

— E. E una din cele mai cunoscute târfe ale noastre, spuse 
Pugmire rânjind. Pentru numele lui Dumnezeu, aş vrea să 
se grăbească ăştia odată cu mâncarea aia. Mor de foame. 


— E o curvă? îl întrebă uluit Blitzmann. 

— Aici nu poţi niciodată să-ţi dai seama, adăugă Pugmire 
continuând să vorbească în şoaptă. Mă mir că Silă T'Chung 
a invitat-o. Oricum, nu cred că-i mai pasă acum; după cea 
plătit ca să fie înnobilat. Cu ani în urmă, Orlanda a fost 
iubita unui prieten, dar s-a ţinut de vechile ei şmecherii şi-a 
mai făcut-o şi cu alţii. Ela prins-o şi i-a dat Marele Ş. 

— Marele Ş? 

— Şutul - papucii. 

Blitzmann nu-şi putea dezlipi ochii de ea. 

— Isuse, murmură el, nu ştiu cum e cu Marele Ş, dar ştiu 
precis că mi-ar place să-i trag Marele Ciocan. 

— E doar o chestie de bani, dar te asigur, bătrâne, că nu 
merită. Orlanda e groaznică la pat, ascultă-mă pe mine, şi 
acum nici nu poţi să mai ştii cine a mai trecut prin ea, nu? 
Pugmire râse văzând expresia americanului. După ce-am 
avut-o o dată nu mi-a mai trebuit, dar daca vrei să-ţi înmoi 
fitilul acolo, n-ar fi rău să-ţi iei nişte precauţii. 

Dunross tocmai sosise şi-l asculta cu jumătate de ureche 
pe Richard Kwang care îi povestea, plin de importanţă, 
despre afacerile pe care le încheiase pentru a stăvili 
hărţuiala asupra băncii sale, şi cât de ticăloşi erau unii 
oameni încât să răspândească asemenea zvonuri. 

— Sunt de acord cu tine, Richard, spuse Dunross, care 
voia să vorbească cu parlamentarii aflaţi în vizită în Hong 
Kong, şi care se găseau în celălalt capăt al încăperii. Într- 
adevăr, sunt mulţi ticăloşi pe aici. Acum scuză-mă, te rog. 

— Sigur, tai-pan. Richard Kwang îşi cobori vocea, dar i se 
simţi nelinişte în ton. S-ar putea să am nevoie de ajutor. 

— Sigur, orice, cu excepţia banilor. 

— Ai putea vorbi pentru mine cu Johnjohn de la Vic? El ar. 

— N-o să vrea, ştii asta, Richard. Singura ta şansă e unul 
dintre prietenii tăi chinezi. De pildă, Ching Zâmbăreţul. 

— Oh, escrocul ăla bătrân - nu i-aş cere nimic din banii lui 
murdari! spuse rânjând dispreţuitor Richard Kwang, pentru 
că Ching Zâmbăreţul revenise asupra înţelegerii lor şi 


refuzase să-i împrumute bani, sau să-l crediteze. Escrocul 
ăla bătrân merită să ajungă în închisoare! Şi pe elîl 
hărţuiesc, dar o merită! Cred că toată chestia asta a fost 
pornită de comunişti, încearcă să ne ruineze pe toţi. Banca 
Chinei! Ai auzit de cozile de la Vic în Central? La Blacs sunt 
şi mai multe. Banca Asiei Răsăritene şi a Japoniei a lui Tok 
Burtosul a dat faliment. Mâine nu-şi mai deschide porţile. 

— Cristoase, eşti sigur? 

— M-a sunat în seara asta să-mi ceară 20 de milioane. Dew 
neh loh moh, taipan, dacă nu suntem cu toţii ajutaţi, Hong 
Kongul se prăbuşeşte. Trebuie să. 

În acea clipă o văzu pe Poon Venus în uşă, la braţul lui Wu 
Patru Degete şi inima i se opri. În seara aceea fata se 
înfuriase când nu îi adusese vizonul promis. Plânsese şi 
ţipase şi amah-a ei se tânguise şi nu acceptaseră scuza lui 
că blănarul nu se ţinuse de cuvânt şi amândouă 
continuaseră aşa până ce el promisese solemn că înainte de 
curse o să-i aducă darul promis. 

— Mă duci la Shi-teh? 

Soţia mea s-a răzgândit şi acum vrea să meargă ea, aşa că 
nu pot, dar pe urmă mergem. 

— Pe urmă o să fiu obosită! Mai întâi vii fără dar, şi acum 
nu pot să merg la petrecere! Unde e pandantivul cu 
acvamarin pe care mi l-ai promis luna trecută? Unde e 
vizonul meu? Pun pariu că pe umerii soţiei tale! Aiii iaaa, 
coafeza mea şi a ei sunt prietene, aşa că am să aflu. Oh, vai, 
vai, vai tu chiar nu-ţi mai iubeşti Fiica. Va trebui să mă omor 
sau să accept invitaţia lui Wu Patru Degete. 

— Ceee? 

Richard Kwang îşi aminti cum făcuse aproape o comoţie 
atunci, cum strigase şi urlase şi ţipase că apartamentul ei a 
costa o avere şi hainele ei costau mii de dolari săptămânal, 
şi ea strigase şi urlase şi ţipase la el. 

— Şi situaţia la bancă? Eşti solvabil? Şi economiile mele? 
Sunt ele în siguranţă, heya? 


— Aiii, iaaa, târfă nenorocită. Ce economii? Economiile pe 
care o să le depun eu pentru tine? Hai! Sigur că sunt 
sigure, sigure ca Banca Angliei! 

— Vai, vai, vai sunt săracă lipită acum. Biata ta Fiică 
nevoiaşă! Va trebui să mă vând, sau să mă omor. Da, asta e! 
Otravă. Asta e! Cred că o să iau o doză foarte mare dE. De 
aspirine. Ah Pod! Adu-mi o doză foarte mare de aspirine! 

El o implorase şi pledase să nu facă una ca asta şi, în cele 
din urmă, ea se potolise şi îl lăsase să-i ia aspirinele şi el îi 
promisese să se întoarcă repede, după ce se termina 
banchetul, iar acum ochii îi ieşeau aproape din orbite 
pentru că acolo, în uşă, se afla Poon Venus la braţul lui Wu 
Patru Degete, amândoi strălucitori, el umflându-se în pene 
de mândrie, şi ea sobră şi nevinovată, purtând rochia pe 
care tocmai i-o cumpărase el. 

— Ce s-a înlâmplat, Richard? întrebă Dunross îngrijorat. 

Richard Kwang încercă să vorbească, dar nu putu, şi se 
îndreptă clătinându-se spre soţia lui, care-şi luă privirea 
ucigătoare de la Poon Venus şi se uită la el. 

— Bună, dragă, spuse el, moale ca o cârpă. 

— Bună, dragă, răspunse dulce Mai-ling Kwang. Cine-i 
târfa aia? 

— Care? 

— Aia. 

— Nu E. Cum o cheamă. Starleta aia de la televizor? 

— Nu o cheamă Poon Mâncărime între Picioare, starleta 
aia de la boli venerice? 

El se prefăcu că se amuză împreună cu ea, dar ar fi vrut 
să-şi smulgă părul din cap. Faptul că ultima lui amantă 
venise cu altcineva va fi observat de tot Hong Kongul. Toată 
lumea o să interpreteze asta ca un semn clar că el era într-o 
mare încurcătură financiară şi că ea, înţeleaptă, părăsise 
jonca pe punctul de a se scufunda pentru un port mai sigur. 
Şi faptul că venise cu unchiul său, Wu Patru Degete, era şi 
mai rău. Asta va confirma că averea lui Wu fusese salvată 
de la Ho-Pak, deci mai mult ca probabil că Lando Mata şi 


sindicatul aurului făcuseră la fel. Toţi oamenii civilizaţi 
importanţi din insulă erau siguri că Wu era primul în 
sindicat, acum că Mo Contrabandistul murise. Vai, vai, vai! 
Necazurile nu vin niciodată singure. 

— Eh? întrebă el obosit. Ce-ai spus? 

— Te-am întrebat dacă tai-panul are de gând să pună o 
vorbă la Victoria pentru noi? 

EI începu în cantoneză pentru că în apropiere se aflau 
nişte europeni. 

— Din păcate ticălosul ăla are şi el probleme. Nu, nu ne va 
ajuta. Suntem într-o situaţie grea şi nu e vina noastră. Am 
avut o zi îngrozitoare, cu o excepţie: am scos un câştig bun 
azi. Am vândut tot stocul de acţiuni al Nobilei Case. 

— Excelent. La ce preţ? 

— Am câştigat 2,70 pe acţiune. Totul e acum în aur, la 
Zurich. L-am pus pe tot în contul nostru comun, adăugă el 
prudent, denaturând adevărul, încercând în acelaşi timp să 
găsească un motiv pentru a o scoate pe soţia lui din 
încăpere, ca să se poată duce la Wu Patru Degete şi Poon 
Venus pentru ca toată lumea de acolo să creadă că totul e în 
regulă. 

— Bine. Foarte bine. Aşa e mai bine. 

Mai-ling se juca cu uriaşul pandativ cu acvamarin. Deodată 
Richard Kwang simţi o durere ascuţită în boaşe. Asta era 
pandativul pe care i-l promisese lui Poon Venus. Oh, vai, vai, 
vai. 

— 'Ţi-e rău? întrebă Mai-ling. 

— Aaaa, cred că am mâncat nişte peşte stricat. Cred că 
trebuie să mă duc la toaletă. 

— Mai bine te-ai duce acum. Cred că vom mânca în 
curând. Silă ăsta întârzie întotdeauna! îl văzu uitându-se 
nervos spre Venus Poon şi unchiul Wu şi privirea îi deveni 
din nou ucigătoare. Târfa aia e de-a dreptul fascinantă. Am 
de gând să o privesc până te întorci. 

— De ce nu mergi cu mine? 


O luă de braţ şi o conduse pe scări în jos spre uşa care 
ducea la toaletă, salutând diverşi prieteni, sperând să pară 
sigur pe el. În momentul în care ea intră la toaleta pentru 
doamne, el se repezi din nou în încăpere şi se îndreptă spre 
Tung Zeppelin care se afla lângă el. Vorbi cu el o clipă, apoi 
se prefăcu că îl zăreşte abia atunci pe Patru Degete. 

— Oh, bună preacinstite unchi, spuse el expansiv. Îţi 
mulţumesc că ai adus-o aici. Bună, guriţă dulce. 

— Ce? spuse suspicios bătrânul. Am adus-o aici pentru 
mine, nu pentru tine. 

— Da, şi nu-mi spune tu mie guriţă dulce, şuieră Venus 
Poon şi-l luă în mod deliberat de braţ pe bătrân şi Richard 
Kwang aproape că se sufocă. Am vorbit cu coafeza mea astă 
seară! Vizonul meu pe umerii ei! Şi nu-i ăla pandativul meu 
cu acvamarin, cel pe care-l poartă chiar acum? Când mă 
gândesc că eram să mă omor în seara asts pentru că am 
crezut că l-am supărat pe preacinstitul meu tată. Şi tot 
timpul nu au fost decât minciuni, minciuni, minciuni. Oh, 
aproape că iar îmi vine să mă omor. 

— Ei, n-o face încă, guriţă dulce, şopti neliniştit Wu Patru 
Pegete, care deja negociase mult peste oferta lui Ching 
Zâmbăreţul. Pleacă de-aici, nepoate, îi provoci indigestie. 
N-o să mai fie bună de nimic! 

Richard Kwang se chinui să zâmbească radios, murmură 
câteva glume şi se îndepărtă tremurând. Se îndreptă spre 
scări să o aştepte pe soţia lui când cineva spuse: 

— Văd că o anumită mânză a părăsit padocul pentru o 
iarbă mai grasă! 

— Prostii! replică el. Sigur că l-am rugat pe prostul ăsta 
bătrân să o aducă pentru că nevastă-mea e şi ea aici. Altfel 
de ce ar fi cu el? E prostul ăsta bătrân înzestrat ca un taur? 
Sau măcar ca un cocoş pitic? Nu. Aiiiaaa, nici măcar Venus 
Poon, cu toată tehnica pe care am învăţat-o eu, nu poate 
scula ce nu mai are vână! E bine pentru cinstea, obrazului 
lui să se prefacă şi el că e astfel povestea, heya? Sigur, şi ea 
voia să-l vadă pe bătrânul ei tată şi sa fie şi ea văzută. 


— Ei, eşti deştept, Kwang Banchere! spuse celălalt, şi se 
întoarse către cel de lângă el şi-i spuse şi lui în şoaptă, dar 
acesta răspunse caustic: 

— Hm, ai înghiţit şi o căldare de rahat dacă cineva ţi-ar 
spune că e friptură de vacă cu sos de fasole. Nu ştii că 
Lujerul bătrânului Wu Patru Degete este hrănit cu cele mai 
scumpe alifii şi pomeni şi ginseng? Ei bine, nu mai departe 
de luna trecută, Concubina lui Numărul Şase i-a dăruit un 
fiu! Ei, nu-ţi face griji pentru el. Înainte să se istovească el 
la noapte, Venus Poon va avea parte de o ciocăneală ce va 
face Despicătura ei de Aur să implore îndurare în opt 
dialecte. 

— Rămâi la masă, tai-pan? întrebă Brian Kwok, tăindu-i 
drumul. Dacă o să fie vreodată servită! 

— Da. De ce? 

— Îmi pare rău că trebuie să mă întorc la lucru. Dar va fi 
altcineva care te va conduce acasă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, Brian, nu cumva 
exagerezi? spuse Dunross liniştit. 

Brian Kwok vorbi pe acelaşi ton, cu voce scăzută: 

— Nu cred. locmai l-am sunat, pe Crosse să văd ce s-a 
întâmplat cu cei doi vagabonzi din faţa casei tale. În 
momentul în care oamenii noştri au sosit, au întins-o. 

— Poate că erau doar nişte ticăloşi cărora nu le place 
poliţia. 

Brian Kwok dădu din cap. 

— Crosse te roagă din nou să ne dai acum rapoartele 
AMG. 

— Vineri. 

— Mi-a spus să-ţi comunic că în port e un vas spion 
sovietic. Deja a avut loc o crimă - unul din agenţii lor a fost 
înjunghiat. 

Dunross fu şocat. 

— Ce legătură are asta cu mine? 

— Tu ştii mai bine decât noi. Tu ştii ce e în rapoartele alea. 
Trebuie să fie ceva foarte serios, altfel nu te-ai lăsa atât de 


greu, n-ai fi atât dE. Precaut. Crosse a spus. Nu contează! 
Ascultă, lan, noi suntem prieteni vechi. Sunt foarte 
îngrijorat. Brian Kwok trecu pe cantoneză. Chiar şi cei 
înţelepţi se pot înţepa în spini - spini otrăviţi. 

— În două zile soseşte Mandarinul poliţiei. Două zile nu 
înseamnă mult. 

— E adevărat. Dar în două zile spionul ne poate face mult 
rău. De ce să îi ispiteşti pe zei? Ile rog eu. 

— Nu. Îmi pare rău. 

Faţa lui Brian Kwok se înăspri. Spuse în engleză: 

— Prietenii noştri americani ne-au rugat să te punem în 
detenţie de protecţie. 

— Ce prostie! 

— Nu-i chiar o prostie, lan. Se ştie foarte bine că aio 
memorie fotografică. Cu cât vei da mai repede hârtiile cu 
atât va fi mai bine. Chiar şi pe urmă ar trebuie să fii atent. 
De ce nu-mi spui unde sunt şi vom avea noi grija de tot? 

Dunross avea şi el acum o privire aspră. 

— Totul e în regulă, Brian. Totul rămâne aşa cum am 
stabilit. 

Chinezul cel înalt oftă. Apoi ridică din umeri. 

— Foarte bine. Regret, dar să nu spui că n-ai fost prevenit. 
Rămân la masă şi Gavallan şi Jacques? 

— Nu, nu cred. l-am rugat doar să treacă pe aici. De ce? 

— Ar fi putut merge acasă cu tine. le rog, un timp nu 
merge nicăieri singur, nu încerca să te scuturi de 
supraveghetorul tău. Deocamdată, dacă ai vreo, ăăă, 
întâlnire secretă, cheamă-mă. 

— Eu, o întâlnire secretă? Aici în Hong Kong? Ce idee! 

— Îţi spune ceva numele de Jen? 

Ochii lui Dunross deveniră tăioşi. 

— Ah, ticăloşi ce-mi sunteţi, sunteţi uneori prea curioşi. 

— I-ar tu pari a nu-ţi da seama că ai intrat într-un joc 
foarte murdar, fără reguli de fair play. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, am înţeles asta! 

— Noapte bună, Brian. 


— Noapte bună, tai-pan. 

Dunross se duse spre parlamentarii care stăteau în grup 
într-un colţ şi discutau cu Jacques deville. Nu erau decât 
patru acum, ceilalţi se odihneau după lunga lor călătorie. 
Jacques deville făcu prezentările. Sir Charles Pennyworth, 
conservator; Hugh Guthrie, liberal, Julian Broadhurst şi 
Robin Grey, amândoi laburişti. 

— Bună, Robin, spuse Dunross. 

— Bună, lan. A trecut mult timp de când nu ne-am văzut. 

— Da. 

— Vă rog să mă iertaţi, trebuie să plec, spuse deville, cu 
faţa plină de îngrijorare. Soţia mea e plecat şi avem un 
nepoţel la noi. 

— Ai vorbit cu Suzanne în Franţa? întrebă Dunross. 

— Da, tai-pan. EA. Va fi bine. Îţi mulţumesc că l-ai sunat pe 
Deland. Ne vedem mâine. Noapte bună, domnitor, spuse el 
şi se îndepărtă. 

Dunross îl privi pe Robin Grey. 

— Nu te-ai schimbat deloc. 

— Nici tu, spuse Grey, apoi se întoarse către Pennyworth. 
Ian şi cu mine ne-am cunoscut în Londra acum câţiva ani, 
sir Charles. Era chiar timpul războiului. locmai devenisem 
reprezentantul muncitorilor. 

Era un bărbat slab cu buze subţiri, păr rar, încărunţit şi 
trăsături ascuţite. 

— Da, acum câţiva ani, spuse Dunross politicos, 
continuând să joace comedia stabilită cu mulţi ani în urmă 
de Penelope şi fratele ei cum ca ei nu erau rude în nici un 
fel. 

— Deci, Robin, stai mult aici? 

— Doar câteva zile, spuse Grey, cu zâmbetul la fel de 
subţire, ca şi buzele; N-am mai fost niciodată în acest 
paradis al muncitorilor aşa că vreau să vizitez câteva 
sindicate, să văd cum trăiesc şi ceialţi 99 la sută dintre 
oameni. 


Sir Charles Pennyworth, conducătorul delegaţiei, râse. Era 
un bărbat rumen, bine îmbrăcat, fost colonel în Regimentul 
Scoţian din Londra, decorat cu marea decorație de merit cu 
barete. 

— Nu cred să se dau în vânt pe-aici după sindicate, Robin. 
Ce zici, tai-pan? 

— Forţa noastră de muncă se descurcă foarte bine fără 
ele, spuse Dunross. 

— Muncă trudnică, tai-pan; spuse imediat Grey. Conform 
propriilor voastre statistici guvernamentale. 

— Nu statisticile noastre, Robin, doar statisticienii voştri, 
spuse Dunross. Oamenii noştri sunt cel mai bine plătiţi din 
Asia, după japonezi, şi avem o societate liberă. 

— Liberă? Haide-haide! spuse sarcastic Grey. Vrei să spui 
liberă să exploateze muncitorii. Ei bine, nu-i nimica, când va 
câştiga Partidul Laburist, la următoarele alegeri, vom 
schimba toate lucrurile astea. 

— Haide, Robin, spuse Sir Charles. Partidul Laburist, n-are 
nici o şansă la următoarele alegeri. 

Grey spuse: 

— Nu fi atât de sigur, sir Charles. Oamenii din Anglia vor 
schimbări. Nu ne-am dus cu toţii în război ca să păstrăm 
vechile structuri la putere. Partidul laburist e pentru 
schimbare socială - şi să obţină pentru muncitori partea 
care li se cuvine din profiturile pe care le aduc. 

Dunross spuse: 

— Întotdeauna am considerat că nu e corect ca socialiştii 
să vorbească despre muncitori ca şi cum ei fac totul şi noi 
nu facem nimic, şi noi suntem muncitori. Muncim la fel de 
mult, dacă nu mai mult, cu un program mai lung şi. 

— Ah, dar tu eşti tai-pan, locuieşti într-o casă mare şi 
frumoasă care ţi-a fost dată, împreună cu puterea. Tot 
capitalul acela a venit din sudoarea unor oameni săraci, şi 
nici nu vreau să pomenesc de afacerile cu opiu de la care a 
pornit totul. E corect ca tot capitalul să fie împărţit, e corect 
ca fiecare să aibă acelaşi punct de pornire. Cei bogaţi ar 


trebui să plătească taxe mai mari. Ar trebui să existe o taxă 
pe capital. Cu cât vor fi mai repede desfiinţate marile averi 
cu atât mai bine va fi pentru toţi englezii, nu, Julian? 

Julian Broadhurst era un bărbat înalt, distins, în jur de 45 
de ani, un fervent susţinător al Societăţii Fabiene, trustul 
inteligenţei pentru mişcarea socialistă. 

— Ei bine, Robin, spuse el cu vocea sa leneşă, aproape 
sfioasă, sigur că nu susţin ca tine să mergem pe baricade, 
dar cred într-adevăr, domnule Dunross, că aţi putea avea 
aici, în Hong Kong, un consiliu sindical, o scară minimă a 
salariilor, o magistratură aleasă, sindicate şi protecţie 
socială, medicină socială, compensaţii pentru muncitori şi 
toate inovațiile britanice modeme. 

— Total greşit, domnule Broadhurst. China nu va fi 
niciodată de acord cu o schimbare în statutul nostru 
colonial, nu vor permite niciodată vreo formă de oraşstat la 
graniţele ei. lar pentru restul cine să plătească? întrebă 
Dunross. Sistemul nostru liber de aici e de douăzeci de ori 
mai bun decât cel din Anglia şi. 

— Plătiţi pentru el din toate profiturile voastre, lan, spuse 
Robin Grey râzând. Plătiţi o taxă corectă, nu 15 la sută. 
Plătiţi la fel ca noi în Anglia şi. 

— Doamne fereşte! spuse Dunross, încercând cu greu să-şi 
păstreze calmul. Voi vă autotaxaţi din afaceri şi din. 

— Profit? Cel de-al patrulea parlamentar, liberalul Hugh 
Guthrie, îl întrerupse caustic. Ultimul afurisit de guvern 
laburist ne-a luat toate profiturile cu ani în urmă, cu 
enorme cheltuieli prosteşti, naţionalizare ridicolă, cedând 
bucată cu bucată imperiul printr-un nou regim stupid şi 
fără minte, dezmembrând Commonwealth-ul şi împingând 
biata şi bătrâna Anglie într-o mocirlă nenorocită. Groaznic 
de ridicol! Atlee şi toată aiureala aia! 

Robin Grey spuse conciliant: 

— Haide, Hugh, guvernul laburist a făcut ceea ce voia 
poporul, ceea ce au vrut masele. 


— Pe naiba! Duşmanul a vrut-o. Comuniştii! În numai 18 
ani aţi distrus cel mai mare imperiu care a existat vreodată, 
ne-aţi transformat într-o putere inferioară şi i-aţi permis 
ticălosului de duşman sovietic să înghită cea mai mare 
parte a Europei. Groaznic de ridicol! 

— Sunt de acord din toată inima, comunismul este 
îngrozitor. Dar în ceea ce priveşte „distrugerea” imperiului 
nostru, n-a fost decât vântul schimbării, Hugh, spuse 
Broadhurst, calmându-l. Colonialismul şi-a trăit traiul. 
Trebuie să priveşti totuşi în perspectivă. 

— Aşa fac. Cred că stăm foarte prost. Churchill are 
dreptate, întotdeauna a avut. 

— Oamenii nu cred asta, spuse Grey înverşunat. De-asta 
nici n-a întrunit voturile necesare. Armata a făcut asta, se 
săturaseră de el. Cât despre Imperiu, regret, Hugh 
bătrâne, dar nu a fost decât o scuză pentru a exploata 
băştinaşii care nu cunoşteau altceva mai bun. 

Robin Grey le văzu feţele şi citi totul pe ele. Era obişnuit 
cu ura care îl înconjura. El îi ura mai mult, din totdeauna. 
După război voise să rămână în serviciul activ, dar nu fusese 
acceptat - erau mulţi căpitanii cu decoraţii şi distincţii de 
război, în timp ce el petrecuse războiul în lagărul de la 
Changi, ca prizonier. Aşa că, plin de furie şi resentimente, 
intrase la firma Crawley, o imensă fabrică de maşini, ca 
mecanic. Fusese repede ales purtătorul de cuvânt al 
muncitorilor şi organizator sindical, apoi mărunt membru al 
Consiliului General al Sindicatelor. Cu cinci ani în urmă 
devenise parlamentar pentru Partidul Laburist, ceea ce era 
şi acum, un parlamentar neînsemnat, ostil, furios şi bătăios, 
protejat al răposatului socialist extremist de stângă Aneurin 
Bevan. 

— Da, continuă el, am scăpat de Churchill şi când vom 
ajunge la putere, anul viitor, vom elimina mult mai multe 
din vechile sisteme obosite şi din viciile claselor superioare. 
Vom naţionaliza fiecare ramură a industriei şi. 


— Hei, Robin, spuse sir Charles, suntem la un banchet, nu 
la o tribună improvizată în Hyde Park. Am stabilit să nu 
facem politică în această călătorie. 

— Ai dreptate, sir Charles. Dar tai-panul Nobilei Case m-a 
întrebat. Şi Grey se întoarse către Dunross. Ce face Nobila 
Casă? 

— Bine. Foarte bine. 

— Conform ziarului de după-amiază, ai probleme cu 
acţiunile tale? 

— Unul din rivalii noştri face pe şmecherul, atâta tot. 

— Şi hărţuielile asupra băncilor? Nici ele nu sunt serioase? 

— Ele sunt serioase. 

Dunross îşi alegea cu grijă cuvintele. Ştia că exista un 
curent puternic în parlament împotriva Hong Kongului şi că 
mulţi membri ai celor trei partide erau împotriva statutului 
său colonial, împotriva statutului său care nu admitea 
alegeri libere a statutului său nonconformist - şi mai ales 
erau invidioşi pentru sistemul lui aproape lipsit de impozite. 
Nu-i nimic, îşi spuse el. Din 1841 şi până azi am supravieţuit 
parlamentelor ostile, incendiilor, taifunurilor, molimelor, 
ciumei, embargoului, depresiunii, ocupaţiei, şi convulsiilor 
periodice prin care a tot trecut China, şi într-un fel sau 
altul, vom supravieţui mereu. 

— Hărţuiala de care vorbeşti se referă la Ho-Pak, una din 
băncile noastre chineze, spuse el. 

— E cea mai mare, nu? întrebă Grey. 

— Nu. Dar este mare. Sperăm cu toţii că va rezolva 
problema. 

— Dacă dă faliment, ce se întâmplă cu banii depunătorilor? 

— Din păcate îi vor pierde, spuse Dunross, încolţit. 

— Aveţi nevoie de legi bancare englezeşti. 

— Nu, am văzut că sistemul nostru funcţionează foarte 
bine. Vă place China? 

Înainte ca sir Charles să poată răspunde, Grey spuse: 

— Părerea noastră generală este că sunt periculoşi, 
duşmănoşi, ar trebui să fie izolaţi şi graniţele Hong 


Kongului închise. Au pornit-o pe faţă hotărâți să devină o 
problemă mondială şi comunismul lor nu e decât o scuză 
pentru dictatură şi exploatarea maselor. 

Dunross şi ceilalţi din Hong Kong albiră, iar sir Charles 
spuse tăios: 

— Haide, Robin, asta nu-i decât părerea ta şi a comU. A, 
ăăă, lui McLean. Eu consider exact contrariul. Cred că 
totuşi China e foarte sinceră în încercarea de a rezolva 
problemele din China, care sunt oribile, imense şi cred eu, 
de nerezolvat. 

— Slavă Domnului, vor avea necazuri mari acolo, spuse cu 
un rânjet Grey. Chiar şi ruşii o ştiu, altfel de ce-ar părăsi 
China? 

— Pentru că sunt duşmani, au o graniţă comună de cinci 
mii de mile, spuse Dunross încercând să-şi stăpânească 
mânia. Niciodată n-au avut încredere unii în alţii. Pentru că 
invadatorii Chinei au venit întotdeauna din vest, iar cei ai 
Rusiei întotdeauna din est. Stăpânirea Chinei a fost 
întotdeauna obsesia şi preocuparea Rusiei. 

— Haide domnule Dunross, începu Broadhurst, exagerezi 
cu siguranţă. 

— E în avantajul Rusiei ca China să fie slabă şi împărţită, şi 
Hong Kongul scindat. Rusia are nevoie de China cea slabă 
ca bază pentru politica sa externă. 

— Cel puţin Rusia e civilizată, spuse Grey. China roşie e 
fanatică, periculoasă şi ignorantă şi ar trebui rupte relaţiile 
cu ea, mai ales aici. 

— E ridicol ce zici, spuse Dunross încordat. China are cea 
mai veche civilizaţie din lume. China vrea cu disperare să 
fie în relaţii prieteneşti cu Vestul. China este în primul rând 
chineză şi în al doilea comunistă. 

— Hong Kongul şi voi, „negustorii”, menţineţi comuniştii la 
putere. 

— Prostii! Mao Ise-Tung şi Ciu En-lai nu au nevoie de noi 
sau de sovietici ca să stea la Pekin! 


— Din punctul meu de vedere, spuse Hugh Gutrie, China 
Roşie şi Rusia Sovietică sunt la fel de periculoase. 

— Nu există comparaţie! spuse Grey. În Moscova se 
mănâncă cu cuțitul şi furculiţa, şi ei ştiu ce-nseanmă 
mâncare! În China nu ni s-au oferit decât mâncare 
groaznică, hoteluri groaznice şi o groază de vorbe cu două 
înţelesuri. 

— Chiar că nu te înţeleg, bătrâne, spuse sir Charles iritat. 
Ai făcut pe dracu-n patru să ajungi în comitetul ăsta, ar 
trebui să fii interesat de problemele asiatice şi tu nu faci 
decât să te plângi. 

— A fi critic nu înseamnă a te plânge, sir Charles. Pe scurt, 
nu sunt de acord să dăm vreun ajutor Chinei. Niciunul. Şi 
când mă întorc o să înaintez o moţiune pentru schimbarea 
totală a statutului Hong Kongului. Să se instituie un 
embargo pe orice pleacă sau vine din China comunistă, să 
se ţină imediat alegeri adevărate, să se introducă impozite 
adevărate, sindicalism adevărat şi dreptate socială britanică 
adevărată. 

Dunross îşi împinse înainte bărbia. 

— Atunci ne vei distruge poziţia în Asia! 

— Poziţia tuturor tai-panilor, da, a poporului nu! Rusia 
avea dreptate în politica ei cu China. 

— Eu vorbesc despre lumea liberă! Doamne Dumnezeule, 
ar trebui să fie clar pentru toată lumea. Rusia sovietică vrea 
hegemonie, dominație mondială şi distrugerea noastră. 
China nu, spuse Dunross. 

— N-ai dreptate, lan. Tu nu vezi pădurea din cauza 
copacilor, spuse Grey. 

— Ascultă! Dacă Rusia. 

Broadhurst îl întrerupse calm. 

— Rusia nu încearcă decât să-şi rezolve propriile sale 
probleme, domnule Dunross, una dintre ele fiind politica de 
îndepărtare faţă de Statele Unite. Nu vrea decât să fie 
lăsată în pace şi să nu fie înconjurată de americani foarte 


emotivi, care-şi ţin mâinile lor durdulii pe declanşatoarele 
nucleare. 

— Aiurea! lancheii sunt singurii prieteni pe care-i avem, 
spuse furios Hugh Guthrie. Cât despre sovietici, ce ziceţi de 
Războiul rece? Berlin? Ungaria? Cuba, EgipI. Ne înghit 
bucată cu bucată. 

Sir Charles Pennyworth oftă. 

— Viaţa e ciudată şi memoria atât de scurtă. În '45, pe 2 
mai seara, ne-am întâlnit cu ruşii la Weimar în nordul 
Germaniei. Niciodată nu mai fusesem atât de mândru şi 
fericit, da, mândru. Am cântat şi am băut şi ne-am veselit şi 
am închinat fiecare în cinstea celorlalţi. Apoi divizia mea şi 
toţi cei din Europa, toţi aliaţii am fost ţinuţi săptămâni de-a 
rândul pe loc ca să-i lăsăm pe rusnaci să pătrundă în 
Germania prin Balcani, Cehoslovacia şi Polonia, peste tot. 
Pe atunci nu ne-am gândit prea mult la asta, eram atât de 
mulţumit că, în fine, războiul era aproape terminat, şi atât 
de mândru de aliaţii noştri ruşi, dar ştiţi, privind înapoi, 
acum ştiu că am fost trădaţi, noi soldaţii, chiar şi soldaţii 
ruşi. Am fost traşi pe sfoară. Nu ştiu cum s-a întâmplat de 
fapt, încă nu ştiu, dar cred că am fost într-adevăr trădaţi, 
Julian, de propriii noştri conducători, afurisiţii voştri de 
socialişti, împreună cu Eisenhower, Roosevelt şi consilierii 
săi incapabili. Jur că tot nu ştiu cum s-a întâmplat, dar am 
pierdut războiul, l-am câştigat, dar l-am pierdut. 

— Haide Charles, greşeşti total. Am câştigat cu toţii, spuse 
Broadhurst, întreaga lume a câştigat când Germania 
nazistă a fost diS. Se opri, surprins, când văzu faţa lui Grey. 
Ce s-a întâmplat, Robin? 

Grey se uita fix în celălalt capăt al încăperii. 

— Ian! Tipul ăla care vorbeşte cu chinezii. Îl cunoşti? 
Ticălosul ăla înalt în sacou. 

La fel de uimit, Dunross privi într-acolo. 

— Tipul cu păr blond-roşcat? Adică Marlowe, Peter. 

— Peter, afurisitul de Marlowe! murmură Grey. CE. Ce face 
în Hong Kong? 


— E doar în vizită. Din America. E scriitor. Cred că scrie 
sau adună material pentru o carte despre Hong Kong. 

— Scriitor el? Ciudat. E prieten cu tine? 

— Ne-am cunoscut acum câteva zile. De ce? 

— Tânăra de lângă el e soţia lui? 

— Da. E Fleur Marlowe, de ce? 

Grey nu răspunse. Un strop de salivă i se ivi în colţul 
buzelor. 

— Ce legătură are cu tine, Robin? întrebă Broadhurst, 
tulburat într-un mod straniu. 

Cu un efort, Grey îşi luă privirea de la Marlowe. 

— Am fost împreună în Changi, Julian, lagărul japonez 
pentru prizonieri de război. Am fost comandant militar în 
ultimii ani, responsabil cu disciplina, îşi şterse transpiraţia 
de pe buza superioară. Marlowe era unul din cei care se 
ocupau acolo cu bursa neagră. 

— Marlowe? Dunross era uluit. 

— O, da, locotenentul de Aviaţie Marlowe, marele 
gentleman englez, spuse Grey, cu vocea asprită de 
amărăciune. Da. El şi amicul lui, un american numit King, 
caporalul King, erau principalii speculanţi. Apoi mai era un 
tip pe nume Timsen, un australian. Dar americanul era cel 
mai grozav, era într-adevăr împăratul. Texan. Avea pe statul 
lui de plată colonei, toţi gentlemani englezi - colonei, 
maiori, căpitani, Marlowe era interpretul lui cu paznicii 
japonezi şi coreeni. Ei erau cei mai răi. Grey tuşi. Cristoase, 
ce puţin a trecut de atunci. Marlowe şi împăratul huzureau 
- ticăloşii ăia doi mâncau cel puţin un ou pe zi, în timp ce 
noi ceilalţi muream de foame. Nu vă puteţi închipui cât., şi 
din nou Grey îşi şterse sudoarea de pe buza superioară fără 
să-şi dea seama. 

— Cât timp ai fost prizonier de război? întrebă sir Charles 
cu compătimire. 

— Trei ani jumătate. 

— Îngrozitor, spuse Hugh Guthrie. Vărul meu a sfârşit-o pe 
când muncea la calea ferată de la Burma. Îngrozitor. 


— Totul a fost îngrozitor, spuse Grey. Dar nu atât de 
îngrozitor pentru cei care au vândut. La calea aia ferată sau 
în Changi! se uită la sir Charlie şi ochii îi erau injectaţi şi 
aveau o privire ciudată. Marlowe-ii din întreaga lume sunt 
cei care ne-au trădat, pe noi, oamenii obişnuiţi, fără 
privilegiul originii! vocea îi deveni şi mai amară. Fără 
supărare, dar acum vă primiţi cu toţii răsplata. Cristoase, 
simt nevoia să beau ceva. Scuzaţi-mă o clipă. 

O porni ţeapân către barul ce se afla amenajat pe o latură 
a încăperii. 

— Extraordinar, spuse sir Charles. 

— Pentru o clipă am crezut că se duce după Marlowe, 
spuse Guthrie cu un râs scurt şi nervos. 

Îl priviră cu toţii, apoi Broadhurst observă că Dunross îl, 
urmărea pe Grey încruntat, cu faţa rece şi aspră. 

— Nu-i daţi atenţie, domnule Dunross. Mă tem că Grey e 
foarte obositor şi un tip plicticos şi destul de vulgar. EL. Ei 
bine, el nu reprezintă deloc eşalonul laburist, slavă 
Domnului. Cred că v-ar place noul nostru lider, Harold 
Wilson, aţi fi de acord cu el. Data viitoare, când veniţi la 
Londra, o să-mi facă plăcere să vă fac cunoştinţă cu el dacă 
aveţi timp. 

— Mulţumesc. De fapt mă gândeam la Marlowe. E greu de 
crezut că „a vândut” sau a trădat pe cineva, 

— Niciodată nu cunoşti oamenii, nu? 

Grey lua un whisky cu sifon, se întoarse şi traversă 
încăperea. 

— Ei, iată-l pe locotenentul de aviaţie Marlowe! 

Peter Marlowe se întoarse, tresărind. Zâmbetul îi dispăru 
şi cei doi bărbaţi se priviră lung, Fleur Marlowe îngheţă. 

— Bună, Grey, spuse Marlowe cu o voce plată. Am auzit că 
eşti în Hong Kong. De fapt ţi-am citit interviul în ziarul de 
după-masă, se întoarse către soţia sa. Draga mea, acesta 
este Robin Grey, membru al parlamentului! Îl prezentă 
chinezilor, printre care era şi sir Shi-teh T'Chung. 


— Ah, domnule Grey, e o onoare pentru noi să vă avem 
aici, spuse Shi-teh cu un accent britanic de Oxford, un 
bărbat frumos, înalt, brunet, foarte puţin chinez şi foarte 
mult european. Sperăm să vă simţiţi bine în Hong Kong. 
Dacă pot face ceva pentru dumneavoastră, spuneţi-mi! 

— Hm! făcu Grey nepăsător, şi toţi îi observară mojicia. 
Aşa deci, Marlowe! Nu te-ai schimbat prea mult! 

— Nici tu. Te-ai descurcat bine! Am fost în război 
împreună. Nu l-am mai văzut pe Grey din „45. 

— Am fost prizonieri de război, Marlowe şi cu mine, spuse 
Grey. Aveam opinii politice opuse, se opri şi se dădu la o 
parte pentru a-i face loc să treacă Orlandei Ramos care îl 
salută pe Shi-teh cu un zâmbet şi-şi continuă drumul. Grey 
o privi o clipă apoi se întoarse. Marlowe bătrâne, te mai 
ocupi de negoţ? 

Era o insultă englezească deosebită. Pentru unul ca 
Marlowe, care se trăgea dintr-un şir lung de ofiţeri 
britanici, „negoţ” însemna tot ce era de cea mai proastă 
calitate. 

— Sunt scriitor, spuse Marlowe, privirea i se îndreptă spre 
soţia sa şi ochii lui îi zâmbiră. 

— Credeam că o să rămâi în aviaţie, ofiţer activ ca iluştrii 
tăi străbuni. 

— Am fost declarat inapt, din pricina malariei şi toate 
celelalte. Destul de plicticos, spuse Marlowe; exagerând în 
mod deliberat accentul de aristocrat pentru că ştia că asta 
îl va înfuria pe Grey. Şi eşti în parlament? Ce mai, eşti un tip 
înţelept. Reprezinţi Streatham East? Parcă acolo te-ai 
născut? 

Grey roşi. 

— Da, da, acolo. 

Shi-teh încercă să-şi ascundă stânjeneala în faţa 
subinţelesurilor ghicite din discuţia lor. 

— Trebuie să. Ăăă, să mă ocup de masă. 


Se îndepărtă grăbit. Ceilalţi chinezi se scuzară şi plecară 
şi ei. Fleur Marlowe îşi făcu vânt cu evantaiul: 

— Poate ar trebui să ne căutăm masa, Peter, spuse ea. 

— Bună idee, doamnă Marlowe, spuse Grez care stătea la 
fel de bine ca şi Marlowe. Ce mai face Împăratul? 

— Nu ştiu. Nu l-am mai văzut de la Changi. Marlowe îl 
privi cu dispreţ pe Grey. 

— Dar ai păstrat legătura cu el? 

— Nu, de fapt n-am păstrat-o. 

— Nu ştii unde e? 

— Nu. 

— E ciudat, când te gândeşti cât de apropiaţi eraţi! Grey 
îşi luă privirea de la el, se uită la Fleur Marlowe şi îşi spuse 
că era cea mai drăguță femeie pe care o văzuse vreodată, 
atât de drăguță şi delicate, englezoaică şi blondă, exact ca 
fosta lui soţie 'Trina care plecase cu un american doar la o 
lună după ce el fusese dat dispărut în misiune, doar la o 
lună. Ştiaţi că am fost duşmani în Changi, doamnă 
Marlowe? întrebă el cu o blândeţe care pe ea o sperie. 

— Peter n-a discutat niciodată despre Changi cu mine, 
domnule Grey. Şi din ce ştiu eu cu nimeni altcineva. 

— Ciudat. A fost o experienţă îngrozitoare, doamnă 
Marlowe. Eu n-am uitat nimic din ea. EU. Ei bine, iertaţi-mă 
că v-am întrerupt. Ridică privirea spre Marlowe. Vru să 
spună ceva, dar se răzgândi şi plecă. 

— Oh Peter, ce om îngrozitor, spuse Fleur. A băgat spaima 
în mine. 

— N-ai de ce să-ţi faci probleme, draga mea. 

— De ce aţi fost duşmani? 

— Nu acum, iubito, mai târziu! Marlowe îi zâmbi, simțind 
cât o iubeşte. Grey nu înseamnă nimic pentru noi. 

Ora 21.45. 

Linc Bartlett o zări pe Orlanda înainte ca ea să-l descopere 
şi vederea ei îi tăie răsuflarea. Nu putu să nu o compare cu 
Casey care se afla lângă el şi vorbea cu Andrew Gavallan. 
Orlanda era îmbrăcată într-o rochie lungă de mătase albă, 


cu spatele gol şi prinsă în jurul gâtului, ceea ce, într-un mod 
discret, părea să ofere tuturor trupul ei auriu. Casey purta 
rochia verde pe care o văzuse de multe ori, peste care i se 
revărsa părul blond. 

— Aţi vrea să veniţi amândoi diseară la banchetul lui Shi- 
teh? îl întrebase dimineaţă Orlanda. Ar putea fi important 
pentru tine şi Casey să fiţi acolo. 

— De ce? 

— Pentru că aproape toate afacerile importante din Hong 
Kong se fac la genul ăsta de reuniuni mondene, domnule 
Bartlett. Ar putea fi foarte important pentru tine să intri în 
legătură cu oameni ca Shi-teh - şi în Clubul de Turf, Clubul 
de Crichet, chiar Clubul, deşi asta ar fi imposibil. 

— Pentru că sunt american? 

— Pentru că trebuie să moară cineva ca să se creeze un 
loc liber - un englez sau un scoţian! şi ea râsese. Lista celor 
care aşteaptă să intre e la fel de lungă ca şi Calea Reginei. 
Nu sunt decât bărbaţi, totul e foarte auster, fotolii vechi de 
piele, bătrâni care moţăie la prânzul lor de trei ore şi zece 
ginuri, cu The Times şi restul. 

— Drace, sună tentant! 

— Ea râsese din nou, avea dinţii albi şi el nu-i putu găsi 
nici un cusur. Discutaseră în timpul micului dejun şi el 
descoperise că se putea discuta orice cu ea, era o prezenţă 
plăcută, parfumul ei seducător. Casey se parfuma foarte rar 
- spunea că descoperise că parfumul îi distrăgea pe oamenii 
de afaceri cu care trata. Luase micul dejun cu Orlanda: 
cafea şi pâine prăjită, ouă şi şuncă bine rumenită, în stil 
american, la un hotel nou-nouţ, Mandarinul, pe care îl 
propusese ea. Casey nu mânca dimineaţa, doar cafea şi 
pâine prăjită uneori, sau cornuri. Interviul fusese uşor şi 
timpul trecuse prea repede. Nu mai fusese niciodată cu o 
femeie de o feminitate atât de deschisă şi de încrezătoare în 
sine. Casey era întotdeauna atât de puternică, eficientă şi 
calmă şi deloc feminină. Pentru că aşa a vrut ea asta fusese 
hotărârea ei şi consimţământul meu, îşi aminti el. 


— Asta e Orlanda? Casey se uită la el ridicând o 
sprânceană. 

— Da, răspunse el, încercând fără succes să citească ceva 
în privirea ei. Ce părere ai? 

— Cred că e ca o dinamită. 

— Din ce punct de vedere? 

Casey râse. Se întoarse către Gavallan care încerca să se 
concentreze şi să fie politicos, dar ale cărui gânduri erau la 
Kathy. După ce Kathy îi mărturisise totul despre boala ei în 
seara aceea, el nu mai voise să plece, dar ea insistase, 
spunând că era important pentru el să fie acolo. 

— O cunoşti, Andrew? 

— Pe cine? 

— Pe fata în alb. 

— Unde? Oh! Da, dar numai după reputaţie. 

— Bună sau proastă? 

— AstA. ĂăĂ. Depinde de punctul tău de vedere, Casey. E 
portugheză, eurasiatică, evident. Orlanda a fost prietena lui 
Gomt câţiva ani buni. 

— Adică amanta lui? 

— Da, cred că ăsta-i cuvântul, îi spuse el politicos, 
neplăcându-i deloc francheţea lui Casey. Dar totul a fost 
foarte discret. 

— Gomt are gust. Ştiai că a fost iubita lui, Linc? 

— Mi-a spus azi-dimineaţă. Am cunoscut-o la Gomt acum 
câteva zile. Spunea că încă mai sunt prieteni. 

— Nu trebuie să ai încredere în Gomt, spuse Gavallan. 

— Are susţinători serioşi, spuse Casey, în Hong Kong şi 
afară, aşa mi s-a spus. Din câte ştiu, nu s-a întins prea mult, 
ca voi. Probabil că ai auzit că vrea să tratăm cu el, nu cu voi. 

— Noi nu ne-am întins prea mult, spuse Gavallan şi se uită 
la Bartlett. Noi avem o înţelegere, nu? 

— Semnăm marţi. Dacă sunteţi pregătiţi, spuse Bartlett. 

— Suntem pregătiţi şi-acum. 

— Ian vrea ca totul să fie secret până sâmbătă, şi noi 
suntem de acord, spuse Casey. Nu, Linc? 


— Sigur. 

Bartlett se uită din nou la Orlanda. Casey îi urmări 
privirea. O observase din primul moment în care fata 
ezitase în pragul uşii. 

— Cu cine vorbeşte, Andrew? 

Bărbatul părea interesant, subţire, elegant, trecut de 
cincizeci de ani. 

— Cu Lando Mata. Şi el e portughez, din Macao. 

Gavallan se întrebă cu inima strânsă dacă Dunross îl va 
putea convinge pe Mata să îi ajute cu milioanele lui. Ce-aş 
face eu dacă aş fi tai-pan? îşi spuse el obosit. Aş cumpăra 
mâine, sau m-aş înţelege cu Mata şi Zgârcitul diseară? Cu 
banii lor Nobila Casă ar fi în siguranţă pentru multe 
generaţii, dar ar ieşi de sub controlul nostru. N-are rost să- 
ţi faci acum probleme. Aşteaptă să devii tai-pan. Apoi îl văzu 
pe Mata zâmbindu-i Orlandei şi apoi amândoi priviră spre ei 
şi începură să-şi facă loc prin mulţime. Ochii lui se opriră 
asupra sânilor ei tari, liberi sub mătase. Sfârcuri obraznice. 
Dumnezeule, îşi spuse uluit, nici măcar Venus Poon n-ar 
îndrăzni aşa ceva. Când ajunseră lângă ei făcu prezentările, 
apoi se dădu un pas înapoi, simțindu-se în plus între ei, 
vrând să-i privească. 

— Bună, îi spuse cu căldură Orlanda lui Casey. Linc mi-a 
spus atâtea despre dumneavoastră şi cât de mult însemnați 
pentru el. 

— Şi eu am auzit multe despre dumneavoastră, spuse 
Casey, la fel de prietenoasă. 

Dar nu suficient, îşi spuse ea. Eşti mult mai frumoasă 
decât mi-a povestit Linc. Mult mai mult. Deci tu eşti Orlanda 
Ramos. Frumoasă şi cu glas dulce şi feminin şi o pirana care 
şi-a pus ochii pe Linc al meu. Isuse, ce fac acum? Se auzi 
vorbind fleacuri, dar gândurile ei erau concentrate asupra 
Orlandei Ramos. Pe de o parte ar fi bine pentru Linc să aibă 
o aventură, îşi spuse ea. Şi-ar risipi astfel dorinţa strânsă în 
el. Noaptea trecută a fost la fel de grea pentru el ea şi 
pentru mine. A avut dreptate cu mutarea mea. Dar când 


farmecul ei îl va cuceri, cum o să-l pot desprinde de ea? Ar 
putea ea să fie doar o altă fată, la fel ca şi celelalte care nu 
au însemnat nimic pentru mine şi, după vreo săptămână, 
nici pentru el? Ea nu, concluzionă Casey hotărâtă. Am două 
alternative. Ori merg mai departe cu cele treisprezece 
săptămâni şi patru zile şi lupt, ori nu şi lupt. Zâmbi. 

— Orlanda, aveţi o rochie fantastică. 

— Mulţumesc. Pot să-ţi spun Casey? 

Amândouă ştiură că lupta începuse. Bartlett era încântat 
că acum Casey o plăcea pe Orlanda. Gavallan îi privea 
fascinat pe toţi patru. Exista o căldură ciudată între ei. În 
special între Bartlett şi Orlanda. Îşi concentră atenţia 
asupra lui Mata şi Casey. Mata era curtenitor, plin de un 
farmec desuet, atent acum numai la Casey, jucându-se cu ea 
ca o pisică cu un şoricel. Mă întreb până unde va merge cu 
ea. Ciudat că lui Casey pare să nu-i pese deloc de Orlanda. 
Cu siguranţă că a observat că prietenul ei e atras de ea. 
Sau poate n-a observat. Sau poate puţin îi pasă şi ea şi 
Bartlett sunt doar parteneri de afaceri, şi nimic altceva. La 
urma urmelor poate e numai o târfă. Sau poate e doar 
frigidă, la fel ca multe femei. Ce trist! 

— Vă place Hong Kongul, domnişoară Casey? întrebă 
Mata, întrebându-se cum o fi femeia asta în pat. 

— Mă tem că n-am văzut prea mult, deşi am fost în Noile 
Teritorii, în turul organizat de hotel şi am aruncat o privire 
în China. 

— V-ar place să mergeţi? Adică să mergeţi într-adevăr în 
China? Să zicem la Canton? Aş putea aranja să fiţi invitată. 

Ea fu şocată. 

— Dar nu avem nevoie să mergem în ChinA. Paşapoartele 
noastre nu sunt valabile. 

— Oh, dar nu trebuie să folosiţi paşaportul. China nu se 
încurcă cu paşapoartele. Atât de puţini quai loh-i merg în 
China încât nu sunt probleme. Ei dau o viză în scris şi o 
ştampilează. 


— Dar Departamentul nostru de StaT. Nu cred că ar trebui 
să risc acum. 

Bartlett dădu din cap aprobator. 

— N-avem voie nici măcar să intrăm în magazinul 
comunist de aici. Magazinul universal. 

— Da, guvernul vostru e foarte ciudat, spuse Mata. Ca şi 
cum a intra într-un magazin e ceva subversive! Aţi auzit 
povestea cu Hilton? 

— Ce poveste? 

— Se spune că au cumpărat o colecţie minunată de 
antichităţi chinezeşti pentru noul lor hotel, bineînţeles totul 
de aici. Mata, zâmbi. Se pare că acum Statele Unite au 
hotărât că nu se pot atinge de nici un obiect chinezesc, nici 
măcar aici în Hong Kong. Totul este acum depozitat sub 
cheie. Cel puţin aşa se spune. 

— E normal. Dacă n-o poţi face în America, şi eşti de acord 
cu guvernul... Spuse acru Bartlett. 

— Casey, ar trebui să te convingi singură, spuse Mata. 
Vizitează magazinul. Se numeşte Arte şi Meşteşuguri 
Chinezeşti şi e pe Calea Reginei. Preţurile sunt foarte 
rezonabile, iar comuniştii n-au coarne şi coadă. 

— Nu e deloc ceea ce am crezut, spuse Bartlett. Casey, o 
să te îmbolnăveşti când o să vezi unele lucruri. 

— Tu ai fost? întrebă ea surprinsă. 

— Sigur. 

— L-am dus pe domnul Bartlett azi dimineaţă, explică 
Orlanda. Am trecut peacolo întâmplător. Mi-ar face plăcere 
să merg cu tine la cumpărături dacă vrei. 

— Mulţumesc, mi-ar place, spuse Casey la fel de amabilă, 
cu toate semnalele de alarmă aprinse. Dar ni s-a spus în Los 
Angeles că C. I. A. Urmăreşte pe monitoare pe toţi 
americanii care intră şi ies din magazin pentru că sunt 
siguri că e un loc de întâlnire al comuniştilor. 

— Mie mi s-a părut un magazin obişnuit, Casey, spuse 
Bartlett. N-am văzut nimic deosebit în afară de câteva afişe 
cu Mao. Dar nu te poţi tocmi. Toate preţurile sunt scrise. 


Unele sunt nişte chilipiruri grozave. Păcat că nu le putem 
lua acasă. 

În America era un embargo total asupra produselor 
chinezeşti, chiar obiecte care existau în Hong Kong de o 
sută de ani. 

— Nici o problemă, spuse imediat Mata, întrebându-se cât 
va mai servi ca intermediar. Dacă vreţi ceva, mi-ar face 
plăcere să cumpăr eu pentru voi. 

— Dar tot nu-l putem lua în America, domnule Mata, spuse 
Casey. 

— Oh, şi asta-i uşor. Eu o fac mereu pentru prietenii mei 
americani. Le trimit obiectele cumpărate la o companie a 
mea din Singapore şi Manila. Pentru o taxă mică ei le trimit 
în America cu un certificat de origine, Malaya sau Filipine, 
ce preferaţi. 

— Dar asta e înşelătorie. Contrabandă. 

Mata, Gavallan şi Orlanda izbucniră imediat în râs şi 
Gavallan spuse: 

— Comerţul este cel care face lumea să meargă înainte. 
Bunuri aflate sub embargo din Statele Unite sau Taiwan 
ajung în China, bunuri din China ajung în Statele Unite sau 
Taiwan - dacă sunt dorite. Sigur că ajung! 

— Ştiu, spuse Casey, dar nu cred că e corect. 

— Rusia sovietică vrea să vă distrugă, dar voi tot faceţi 
comerţ cu ea, îi spuse Gavallan lui Bartlett. 

— Noi nu, spuse Casey. Nu Par-Con, deşi ni s-a propus să 
le vindem computere. Oricât ne-ar place profitul, pentru ei 
răspunsul nostru e nu. Guvernul o face, dar numai cu 
mărfuri controlate cu grijă. Grâu, lucruri de-astea. 

— Ori de câte ori există un cumpărător dornic să 
achiziţioneze ceva, există şi un vânzător, spuse Gavallan, 
iritat de replica ei, se uită pe fereastră, dorind să fie din nou 
în Shanghai. Luaţi de exemplu Vietnamul, Algerul vostru. 

— Nu-nţeleg, spuse Casey. 

Gavallan o privi. 


— Vreau să spun că Vietnamul vă va stoarce economia aşa 
cum a făcut cu Franţa şi aşa cum Algerul a făcut tot cu 
Franţa. 

— Nu vom intra niciodată în Vietnam, spuse sigur pe sine 
Bartlett. De ce-am face-o? Vietnamul n-are nici o legătură 
cu noi. 

— De acord, spuse Mata, şi totuşi America este din ce în ce 
mai implicată în Vietnam. De fapt, domnule Bartlett, eu cred 
că sunteţi atraşi în prăpastie. 

— În ce fel? întrebă Casey. 

— Eu cred că sovieticii v-au atras în mod deliberat în 
Vietnam. Veţi trimite acolo trupe, dar ei nu. Vă veţi lupta cu 
vietnamezii şi cu jungla, şi sovieticii vor fi câştigători. Deja 
CIA e acolo în forţă. Are o linie aeriană. Chiar şi acum 
aeroporturile sunt construite cu bani americani; arme 
americane se scurg înăuntru. Deja aveţi soldaţi care luptă 
acolo. 

— Nu pot să cred, spuse Casey. 

— Şi totuşi aşa e. Se numesc Forțe Speciale, uneori Forţa 
Delta. Regret, dar Vietnamul va fi o mare problemă pentru 
guvernul vostru, doar dacă acesta nu va fi foarte deştept. 

— Slavă Domnului, este, spuse încrezător Bartlett. 
Kennedy s-a descurcat cu Cuba. America se va descurca şi 
cu Vietnamul. L-a determinat pe marele Hruşciov să bată în 
retragere acolo, şi o s-o poată face din nou. Atunci am 
câştigat. Sovieticii şi-au luat rachetele. 

Gavallan zâmbi amar. 

— Ar trebui să vorbeşti cu lan despre Cuba, bătrâne, asta 
chiar îl înfurie. El spune, şi eu sunt de acord cu el, că aţi 
pierdut. Sovieticii v-au atras în altă cursă. Şah mat pentru 
proşti. El crede că ei şi-au construit şantierele aproape pe 
faţă - dorind ca voi să le găsiţi şi voi le-aţi găsit şi apoi au 
urmat multe ameninţări de război, întreaga lume era 
speriată de moarte, şi în schimbul acordului sovieticilor de 
a-şi scoate rachetele din Cuba preşedintele vostru a 


desfiinţat Doctrina Monroe, baza întregului vostru sistem 
de securitate. 

— Ce? 

— Sigur. Nu i-a promis în scris Kennedy lui Hruşciov să nu 
invadeze Cuba, să nu permită nici o invazie de pe teritoriu 
american - sau din orice alt loc din emisfera vestică? Scrisă, 
Dumnezeule! Deci acum, o putere europeană ostilă. Rusia 
sovietică, total împotriva Doctrinei Monroe a voastră, s-a 
implantat pe faţă, la nouăzeci de mile de coasta voastră, ale 
cărei graniţe sunt garantate în scris de propriul vostru 
preşedinte şi ratificate de propriul vostru Congres. Marele 
Hruşciov a dat o lovitură colosală, cum n-aţi primit voi în 
toată istoria voastră. Şi totul pe gratis! Vocea lui Gavallan se 
înăspri. Acum Cuba e în siguranţă, datorită vouă, iar 
comunismul va creşte, se va extinde şi, în cele din urmă, va 
cuprinde întreaga Americă de Sud. În siguranţă pentru 
submarine, vase, avioane sovietice. Dumnezeule 
atotputernic, asta da victorie! 

Casey se uită la Bartlett, şocată. 

— Dar cu siguranţă, Linc, cu siguranţă că nu e aşa. 

Bartlett era la fel de şocat. 

— Cred că. Dacă stai să te gândeşti, Casey, cred că. E clar 
că au obţinut totul pe gratis, 

— Ian e convins de asta, spuse Gavallan. Discută cu el. Cât 
despre Vietnam, nimeni de aici nu crede că preşedintele 
Kennedy se poate descurca şi cu asta, oricât de mult l-am 
admira noi. Asia nu e Europa, sau Americile. Oamenii 
gândesc altfel aici, acţionează altfel şi au alte criterii de 
valoare. 

Se lăsă brusc tăcerea. Bartlett interveni: 

— Crezi atunci că va fi război? 

Gavallan se uită la el. 

— N-ai de ce să-ţi faci probleme. Par-Con se va descurca 
foarte bine. Aveţi industrie grea, computere, spumă 
poliuretanică, contracte guvernamentale pentru spaţiul 
aerian, articole petrochimice, echipamente sonice şi radio. 


Cu produsele voastre şi priceperea noastră, dacă e război, 
ei bine, lumea-i a noastră. 

— Nu cred că mi-ar place să profit aşa, spuse Casey, iritată 
de vorbele lui. Asta e un mod murdar de a câştiga bani. 

Gavallan se repezi asupra ei. 

— O mulţime de lucruri pe lumea asta sunt murdare şi 
nedrepte şi necinstite! spuse el direct fiindcă avea de gând 
să o desființeze, înfuriat de modul în care tot întrerupea 
conversaţia lui cu Bartlett, dar hotări că acum nu era nici 
momentul nici locul potrivit, aşa că trecu la un ton amabil. 
Dar sigur că ai dreptate. Nimeni nu vrea să profite de pe 
urma morţii. Mă scuzaţi acum, trebuie să plec. Ştiţi că toate 
lumea are marcat la masă? Trebuie să înceapă să servească 
din minut în minut. Cinstea obrazului. 

Se îndepărtă. 

— Nu cred că-i place prea mult de mine, spuse Casey. 

Toţi râseră de felul în care o spusese. 

— Ai avut dreptate când ai spus ceea ce ai spus, Casey, i se 
adresă Orlanda. Ai avut dreptate. Războiul e îngrozitor. 

— Ai fost aici în timpul ultimului război? întrebă nevinovat 
Casey. 

— Da, dar în Macao. Sunt portugheză. Mama mi-a spus că 
acolo n-a fost prea rău. Japonezii n-au distrus Macao pentru 
că Portugalia era neutră şi Orlanda adăugă pe un ton 
insinuant: Eu nu am decât 25 de ani aşa că evident nu-mi 
aduc aminte aproape nimic. Nu aveam nici şapte ani când a 
luat sfârşit războiul. Macao e frumos, Casey. Atât de diferit 
de Hong Kong. Poate v-ar place ţie şi lui Linc să mergeţi 
acolo. Merită să-l vedeţi. Mi-ar place să vi-l arăt. 

Sunt convinsă, îşi zise Casey, simțindu-se bătrână la cei 26 
de ani ai ei faţă de Orlanda, care avea o piele de 17 ani. 

— Ar fi grozav. Dar, Lando, ce-i cu Andrew? De ce era atât 
de pornit? Pentru că sunt un vicepreşedinte femeie, şi toate 
celelalte? 

— Mă îndoiesc. Sunt convins că exagerezi, spuse Mata. 
Doar că nu-i prea simpatizează pe americani, şi e scos din 


minţi că nu mai există Imperiul Britanic, că Statele Unite 
hotărăsc soarta lumii şi fac greşeli evidente, aşa crede el. 
Mă tem că majoritatea britanicilor sunt de acord cu el! 
Dintr-un fel de invidie, evident. Dar trebuie să ai răbdare cu 
Andrew. La urma urmelor guvernul vostru a dat Hong 
Kongului Chiang în '45, doar flota britanică a împiedicat să 
se şi facă una ca asta. America a fost alături de Rusia 
sovietică împotriva Angliei în problema Suezului, i-a ajutat 
pe evrei să lupte împotriva lor în Palestina - există zeci de 
exemple. Şi mai e adevărat că aici o mulţime dintre noi 
gândim că actuala voastră ostilitate faţă de China nu e 
indicată. 

— Dar e la fel de comunistă ca şi Rusia. Au luptat 
împotriva noastră când noi nu făceam decât să încercăm să 
menţinem libertatea în Coreea de Sud. Noi nu aveam de 
gând să-i atacăm. 

— Dar, istoric vorbind, întotdeauna au trecut Yalujiang-ul 
când vreun invadator străin s-a apropiat de graniţa aceea. 
Întotdeauna. MacArthur al vostru se presupunea că e 
istoric ar fi trebuit să ştie şi el, spuse Mata cu răbdare, 
gândindu-se dacă o fi la fel de neştiutoare şi în pat. El - sau 
preşedintele vostru - a obligat China să facă ceea ce ea nu 
voia. Sunt absolut sigur de asta. 

— Dar noi nu am fost invadatori. Coreea de Nord a invadat 
Sudul. Noi am vrut doar să-i ajutăm pe oameni să fie liberi. 
N-aveam nimic de câştigat de la Coreea de Sud. Am cheltuit 
miliarde încercând să-i ajutăm pe oameni să rămână liberi. 
Uite ce-a făcut China în Tibet - în India anul trecut. Mi se 
pare că noi suntem întotdeauna ţapul ispăşitor, deşi nu 
vrem decât să apărăm libertatea! se opri când un murmur 
de uşurare trecu prin încăpere şi oamenii începură să se 
îndrepte spre mese, chelneri purtând platouri de argint 
acoperite apăruseră în sală. Slavă Domnului! Mor de 
foame! 

— Domnul Silă începe devreme în seara asta, spuse 
râzând Mata. Orlanda, trebuia să-i avertizezi că obiceiul e 


ca înainte de banchetele lui Silă să iei întotdeauna o 
gustare acasă la tine. 

Orlanda zâmbi doar dulce şi Casey spuse: 

— Orlanda l-a prevenit pe Linc, care mi-a spus, dar mi-am 
închipuit că o să rezist. 

— Şi eu, spuse Bartlett. 

Se uită la rivala ei care era cu aproape jumătate de cap 
mai scundă, în jur de 1,55 metri. Pentru prima dată în viaţă 
se simţi mare şi greoaie. Fii cinstită, îşi spuse ea, încă de 
când ai ieşit din hotel şi te-ai plimbat pe străzi şi ai văzut 
toate fetele şi femeile chineze cu mâinile şi picioarele şi 
trupurile lor mici şi cu fragilitatea lor, toate cu părul negru 
şi cu ochii negri, te-ai simţit enormă şi străină. Da. Acum 
înţeleg de ce se holbează cu toţii la noi. Cât despre turistul 
obişnuit, zgomotos, gras, care se clatină de colo colo. Dar 
chiar şi aşa, Orlanda Ramos, oricât de drăguță ai fi şi oricât 
de deşteaptă te-ai crede, tu nu eşti fata potrivită pentru 
Linc Bartlett. Aşa că poţi să-ţi iei gândul de la el. 

— Data viitoare, Orlanda, făcu ea mieroasă, o să am grijă 
să fiu foarte atentă la ceea ce-mi recomanzi. 

— Îţi recomand să mâncăm, Casey. Şi mie mi-e foame. 

— Cred că suntem cu toţii la aceeaşi masă, interveni Mata, 
trebuie să vă mărturisesc că eu am aranjat asta. 

Îi conduse fericit, excitat mai mult decât oricând de 
tentaţia de a se culca cu Casey. Hotărâse asta în momentul 
în care o văzuse. Pe de o parte pentru că era frumoasă şi 
înaltă; apoi din pricina minunaţilor ei sâni, un contrast atât 
de binevenit faţă de micimea şi uniformitatea fetelor 
asiatice obişnuite. Pe de altă parte datorită celor spuse de 
Orlanda. Dar în primul rând datorită neaşteptatei idei că, 
rupând legătura dintre Bartlett şi Casey, ar putea să 
blocheze pătrunderea companiei Par-Con în Asia. E mult 
mai bine să-i ţinem pe americani şi moralitatea lor ipocrită 
şi inutilă şi intrigile lor departe de acest loc cât putem mai 
mult, hotărâse el. Şi dacă Dunross nu încheie afacerea cu 
Par-Con, atunci va trebui să vândă şi să renunţe la controlul 


asupra companiei, pe care mi-l doresc eu. Şi atunci, în cele 
din urmă, eu devin tai-panul Nobilei Case, în ciuda tuturor 
Dunrossilor şi Struanilor. 

Madona, viaţa e într-adevăr frumoasă. Ce ciudat că femeia 
asta poate fi cheia cu care să deschizi cea mai minunată 
încuietoare din Asia; îşi spuse el. Apoi adăugă mulţumit: E 
clar că poate fi cumpărată. Depinde doar cu cât. 

Ora 23.01. 

Masa avea douăsprezece feluri. Moluşte fierte cu varză de 
Bruxelles înăbuşită, ficat de pui şi carne de potârniche, felii 
în sos, supă de aripioare de rechin, pui la frigare, 
zarzavaturi chinezeşti, mazăre, conopidă italiană şi alte 
cincizeci de soiuri de legume cu carne de crab, pieliţă de 
rață friptă cu sos de prune şi felii de ceapă de primăvară şi 
clătite subţiri ca foaia de hârtie, ciuperci şi băşici de peşte 
fierte de două ori, peşte afumat cu salată, orez în stil 
Yangchow, tăiţei de casă - apoi desertul, seminţe îndulcite 
de lotus şi nuferi în fiertură de orez. Şi tot timpul ceai. Mata 
şi Orlanda îi serviră pe Casey şi Bartlett. Fleur şi Peter 
Marlowe erau singurii europeni de la masa lor. Chinezii îşi 
oferiră cărţile de vizită şi primiră altele în schimb. 

— Oh, ştiţi să mâncaţi cu beţişoare! toţi chinezii se mirară 
cu voce tare, apoi reveniră la cantoneză, femeile, încărcate 
de bijuterii, bârfindu-i în mod evident pe Casey şi Bartlett şi 
familia Marlowe, comentariile lor erau uşor rezervate doar 
datorită prezenţei lui Lando Mata şi a Orlandei. 

— Ce spun Orlanda? întrebă liniştit Bartlett în exuberanţa 
zgomotoasă a încăperii, mai ales a chinezilor. 

— Duar se miră de tine şi de domnişoara Casey, zise cu 
grijă Orlanda. 

Se feri să traducă remarcile obscene despre mărimea 
sânilor lui Casey, discuţiile despre îmbrăcămintea ei, de de 
unde a cumpărat-o şi cât a costat, de ce nu poartă bijuterii, 
şi cum te poţi simţi când eşti atât de înaltă. Despre Bartlett 
spuneau puţin, doar se întrebau cu voce tare dacă într- 
adevăr făcea parte din Mafia, aşa cum sugerase unul din 


ziarele chineze. Orlanda era sigură că nu. Dar mai era 
sigură că trebuia să fie foarte rezervată în prezenţa lui 
Casey, nici prea îndrăzneață, nici prea temătoare faţă de 
Linc, şi să nu-l atingă vreodată. Şi să fie amabilă cu ea, să 
încerce să o deruteze. 

Farfurii noi pentru fiecare fel erau aşezate pe mese, cele 
murdare luate repede. Chelnerii se grăbeau spre 
ascensorul de bucătărie aflat în partea centrală a scărilor 
ca să scape de farfuriile murdare şi să ia platourile 
aburinde cu noul fel. 

Bucătăria, trei punți mai jos, era un infern, cu imensele 
plite încălzite cu gaz adus prin conducte de pe țărm. Câteva 
pentru gătitul cu aburi, unele pentru fript, altele pentru 
prăjit în multă grăsime încinsă, altele pentru fierbere 
înăbuşită, şi multe doar pentru orezul cel alb. Şi, 
bineînţeles, un grătar mare, deschis, cu lemne. O armată de 
ajutoare pentru cei 28 de bucătari pregăteau carnea şi 
legumele, jumuleau puii, omorau peşti, homari, crabi şi îi 
curăţau, făcând cele o mie de preparative cerute de 
mâncarea chinezească - deoarece fiecare fel era gătit pe 
loc pentru fiecare consumator. 

Restaurantul se deschidea la 10 dimineaţa şi bucătăria se 
închidea la 10,45 seara - uneori mai târziu dacă avea loc o 
petrecere specială. Dacă gazda era suficient de bogată, se 
putea dansa, sau avea loc un spectacol de cabaret. În seara 
aceea, deşi nu trebuiau să stea mai mult şi nu aveau dans 
sau spectacol, toţi ştiau că partea lor din bacşişul dat de 
Silă T'Chung va fi destul de mare el fiind un client generos, 
deşi mulţi dintre ei gândeau că o mare parte din banii 
adunaţi de el pentru opere de binefacere mergeau în 
stomacul lui sau în cele ale invitaţilor săi sau pe umerii 
amantelor sale. Avea şi reputaţia de a fi nemilos cu cei ce-l 
bârfeau, zgârcit cu familia sa şi răzbunător cu duşmanii. 
Nu-i nimic, îşi spuse bucătarul şef. În lumea asta un om are 
nevoie de gură mieroasă şi dinţi ascuţiţi şi oricine ştie care 
va rezista mai mult. 


— Grăbiţi-vă, strigă el. Pot eu să aştept toată împuţita asta 
de noapte? Crevete! Aduceţi crevetele! 

Un ajutor de bucătar, năduşit, îmbrăcat în nişte pantaloni 
zdrenţuiţi şi o flanelă veche, impregnată cu sudoare, veni 
repede cu un platou de bambus, cu creveţi proaspeţi, de- 
abia curăţaţi. Bucătarul şef îi arunca în imensul cazan, 
adăugă o mână de sare aromată, amestecă de două ori şi 
apoi îi scoase afară, puse o mână de mazăre aburindă pe 
două platouri şi împărţi creveţii suculenţi, strălucitori în 
mod egal deasupra mazării. 

— Pişa-s-ar toţi zeii pe creveţii ăştia, spuse el acru, simțind 
cum îl chinuie durerea ulcerului din stomac, şi picioarele de 
plumb după cele zece ore de lucru. Trimiteţi-le sus până nu 
se strică! Dew neh loh moh, grăbiţi-vă., asta-i ultima 
comandă. E timpul să merg acasă! 

Alţi bucătari strigau ultimele comenzi, blestemând pe când 
pregăteau mâncarea. Erau cu toţii nerăbdători să plece. 

— Mai repede! Un ajutor tânăr, care căra un vas cu 
grăsime folosită, se împiedică şi grăsimea căzu pe unul din 
focuri, se aprinse cu un sfârâit şi brusc totul deveni un 
infern. Un bucătar ţipă când focul îl cuprinse, şi se luptă cu 
flăcările care-i ardeau faţa şi părul. Cineva aruncă o căâldare 
de apă pe foc şi acesta se răspândi cu violenţă. Flăcările 
urcară spre grinzi, ridicând fum. Bucătari care ţipau şi se 
îmbrânceau încercând să se îndepărteze de foc blocară 
drumul. Fumul gros, negru, înţepător începu să umple 
aerul. Omul aflat lângă scara îngustă care ducea la prima 
punte înşfăcă unul din cele două extinctoare, îi smulse 
dopul şi-l îndrepta spre foc. Nu se întâmplă nimic. Încercă 
din nou, apoi cineva i-l luă din mână cu o înjurătură, încercă 
şi el fără succes apoi îl aruncă. Nici celălalt extinctor nu 
mergea. Nimeni nu-şi bătuse vreodată capul să le verifice. 

— Căca-s-ar toţi zeii pe toate invențiile astea ale diavolilor 
de străini! ţipă un bucătar şi se pregăti să fugă dacă focul 
se apropia de el. Un culi speriat, sufocat de fum în celălalt 
capăt al bucătăriei se feri de o limbă de foc şi lovi nişte oale 


şi le răsturnă. Unele conţineau ouă foarte vechi iar altele 
ulei de susan. Uleiul se revărsă pe podea şi luă foc. Culiul 
dispăru în perdeaua de foc. Acum focul pusese stăpânire pe 
jumătate din bucătărie. Era trecut bine de unsprezece şi 
majoritatea invitaţilor plecaseră. Puntea superioară a 
restaurantului Floating Dragon era încă destul de plină. 
Cea mai mare parte a chinezilor, printre care şi Wu Patru 
Degete şi Venus Poon, tocmai plecau sau plecaseră deja 
pentru că ultimul fel fusese de mult servit şi era un obicei 
chinezesc politicos ca oaspeţii să se retragă imediat ce au 
terminat ultimul fel, pe rând fiecare masă. Numai europenii 
mai zăboveau, la un coniac sau vin de Porto, şi ţigări. 

Pe toată nava erau aşezate de către chinezi mese de mah- 
jong, şi clinchetul plăcuţelor de fildeş lovite de masă începu 
să se audă tot mai tare. 

— Jucaţi mah-jong, domnule Bartlett? întrebă Mata. 

— Nu. Spune-mi te rog Linc. 

— Ar trebui să înveţi - e mai bun decât bridge-ul. Joci 
bridge, Casey? 

Linc Bartlett râse. 

— E extraordinară, Lando. Să nu joci cu ea pe bani. 

— Poate facem o dată o partidă. Şi tu joci, Orlanda, nu? 
spuse Mata, amintindu-şi că Gomt era un jucător desăvârşit. 
— Da, puţin, spuse Orlanda uşor, şi Casey gândi furioasă: 

pun pariu că şi târfa asta e extraordinară. 

— Mi-ar place să facem o partidă, propuse Casey, numai 
zâmbet. 

— Bun, răspunse Mata. Într-o zi săptămâna viitoarE. Oh, 
bună, tai-pan. 

Dunross îi salută pe toţi cu un zâmbet. 

— V-a plăcut mâncarea? 

— A fost fantastică, zise Casey, fericită să-l vadă şi 
conştientă cât de bine arăta în smochingul acela. Nu vrei să 
stai cu noi? 

— Mulţumesc, dar. 


— Noapte bună, tai-pan, spuse Dianne Chen venind spre 
el, urmată de fiul ei Kevin - un tânăr scund şi înalt, cu păr 
negru, creţ şi buze groase. 

Dunross făcu prezentările. 

— Unde e Phillip? 

— Avea de gând să vină, dar a telefonat să ne spună că a 
fost reţinut. Ei bine, noapte bună. Dianne zâmbi, Kevin 
zâmbi şi el şi amândoi se îndreptară spre uşă, urmăriţi cu 
privirea de Casey şi Orlanda care se uitau cu ochi mari la 
bijuteriile Diannei. 

— Ei bine, trebuie să plec şi eu, spuse Dunross. 

— Cum a fost la masa ta? 

— Destul de obositor, spuse Dunross cu râsul lui molipsitor. 

Mâncase împreună cu parlamentarii - cu Gomt, Shi-teh şi 
soţia lui la Masa Numărul Unu - şi câteva izbucniri furioase 
acoperiseră sporadic clinchetul farfuriilor. 

— Robin Grey, continuă el, le cam trânteşte când nu 
trebuie, e prost informat, şi ne-am cam ciondănit cu el. De 
data asta Gomt şi cu mine am fost în aceeaşi tabără. 
Trebuie să mărturisesc că masa noastră a fost servită 
prima, ca bietul Shi-teh şi soţia lui să poată pleca repede. 
Şi-a luat zborul acum un sfert de oră. 

Râseră cu toţii. Dunross îl privi pe Marlowe. Se întrebă 
dacă Marlowe ştia că Grey era cumnatul lui. 

— Se pare că Grey te cunoaşte foarte bine, domnule 
Marlowe. 

— Are o memorie foarte bună, tai-pan, deşi n-are maniere. 

— Asta n-o ştiu, dar dacă reuşeşte să facă ce vrea în 
parlament, să-i ajute Dumnezeu Hong Kongului. Ei bine, n- 
am vrut decât să vă salut! şi zâmbi către Bartlett şi Casey. 
Ce-ar fi să luăm prânzul împreună mâine? 

— Grozav, sări Casey. Ce-ai zice să vii la V şi A? îl zări pe 
Gomt ridicându-se să plece în celălalt capăt al încăperii şi se 
întrebă din nou cine va câştiga. Chiar înainte de masă 
Andrew spu. 


Se auziră deodată ţipete slabe. Urmă o tăcere bruscă, şi 
toţi ascultară. 

— Foc! 

— Cristoase, priviţi! 

Toţi priviră uluiţi spre ascensorul de bucătărie. Din el se 
ridica fum. Apoi o mică limbă de foc. O clipă nimănui nu-i 
veni să creadă, pe urmă toţi săriră de pe scaune. Cei aflaţi 
mai aproape de scara principală se năpustiră spre ieşire, 
înghesuindu-se, iar alţii începură să strige. Bartlett sări în 
picioare şi o trase pe Casey după el. Mata şi câţiva invitaţi 
fugiră spre mulţimea din uşă. 

— Staţi! urlă Dunross acoperind zgomotul, toată lumea se 
opri. E timp suficient. Nu vă îmbulziţi! ordonă el. Nu e 
nevoie să alergaţi, nu vă grăbiţi! Nu e nici un pericol. 

Cuvintele lui îi liniştiră pe cei care erau foarte speriaţi. 
Începură să se îndepărteze de uşa blocată de lume. Dar mai 
jos, pe scară, strigătele şi isteria formau un adevărat 
balamuc. Dar nu toată lumea fugise la primul strigăt de 
pericol. Gomt nu se mişcase. Îşi fuma mai departe trabucul, 
cu toate simţurile concentrate. Havergill şi soţia sa se 
duseseră la fereastră şi se uitau afară. Mai veniră câţiva 
lângă ei. Puteau vedea mulţimea forfotind în jurul intrării 
principale, două punți mai jos. 

— Nu cred că trebuie să ne facem griji, draga mea, spuse 
Havergill. După ce iese primul grup mare, putem şi noi să 
mergem liniştiţi. 

Lady Joanna, lângă ei, spuse: 

— L-aţi văzut pe Blitzmann năpustindu-se afară? Ce prost! 
se uită în jur şi-i văzu pe Bartlett şi Casey în cealaltă parte a 
încăperii, aşteptând lângă Dunross. Oh, credeam că şi ei au 
fugit. 

— Oh, haide Joanna, spuse Havergill, nu toţi iancheii sunt 
laşi! 

O rafală bruscă de foc şi fum negru, dens ieşi din 
ascensorul de bucătărie. Se auziră din nou strigăte 


alarmate. În celălalt capăt al camerei, cel mai aproape de 
foc, Bartlett întrebă iute: 

— lan, mai e vreo ieşire? 

— Nu ştiu, spuse Dunross. Uită-te afară. Mă ocup eu de 
ceilalţi de aici. Bartlett se îndreptă repede spre uşa de 
ieşire de la semipunte şi Dunross se întoarse spre ceilalţi: 

— Nu-i nici un motiv de panică, îi linişti el încercând să-i 
calmeze şi, în acelaşi timp îi cântări pe toţi repede cu 
privirea. Fleur Marlowe era palidă, dar stăpână pe ea, 
Casey privea şocată spre lumea îngrămădită în uşă, Orlanda 
era împietrită, pe punctul de a face o criză. 

— Orlanda, e în regulă, făcu el, nu-i nici un pericol. 

În cealaltă parte a camerei Gomt se ridică şi se apropie de 
uşă. Vedea înghesuiala şi ştia că scările erau ticsite. Ţipete 
şi câteva urlete sporiră panica, dar Sir Charles Pennyworth 
stătea lângă uşă încercând să organizeze retragerea în jos 
pe scări. Din nou ieşi o pală de fum şi Gomt se gândi: Isuse 
Cristoase, afurisit foc, cincizeci de oameni şi o singură 
ieşire. Apoi observă barul unde nu mai servea nimeni. Se 
îndreptă într-acolo, aparent calm, îşi turnă un whisky cu 
sifon, dar sudoarea îi curgea pe spate. Mai jos, pe palierul 
celei de-a doua punți, Lando Mata se împiedică şi făcu să 
cadă un întreg grup, printre care Dianne Chen şi Kevin, 
blocând astfel această singură cale de scăpare. Bărbaţi şi 
femei ţipau neputincioşi, prăbuşiţi pe jos în timp ce alţii 
cădeau peste ei grămadă, aruncându-se orbeşte spre o cale 
de scăpare. Sus pe scară, Pugmire se ţinu de balustradă şi 
reuşi să se proptească în picioare, folosindu-şi toată forţa 
pentru a împinge cu spatele, oprindu-i astfel pe ceilalţi să 
cadă. Julian Broadhurst era lângă el, şi el speriat, dar 
stăpânindu-se şi ajutându-l pe Pugmire cu înălţimea şi 
greutatea sa. Împreună reuşiră să oprească pentru moment 
năvala, dar încet, încet toată greutatea celor din spatele lor 
îi copleşi. Pugmire simţi cum scapă strânsoarea. Zece 
trepte mai jos, Mata se chinui să se ridice în picioare, călcă 
în graba sa peste câţiva oameni şi cobori îmbrâncind în jur, 


cu haina pe jumătate ruptă. Dianne Chen se agăţă 
dispelrată, şi se ridică, târându-l pe Kevin după ea. În masa 
de oameni care se împingea nu observă când o femeie îi 
smulse pandantivul cu diamante şi şi-l băgă în buzunar, apoi 
se înghesui în jos pe scări. Fumul care urca de la puntea 
inferioară sporea şi el spaima. Pugmire nu mai rezistă. Fu 
împins în perete de valul de oameni, iar Broadhurst făcu un 
pas greşit, se porni o altă mică avalanşă de oameni. Acum 
scările erau blocate la ambele nivele. 

Wu Patru Degete şi Venus Poon fuseseră pe primul palier 
când începuseră strigătele şi el se năpustise şi se 
îmbrâncise făcându-şi loc pe pasarela care ducea pe cheu, 
cu Venus Poon îngrozită urmându-l la câţiva paşi. Ajuns în 
siguranţă pe cheu, el se întoarse şi privi în urmă, cu inima 
bătându-i tare, răsuflând greu. Bărbaţi şi femei coborau pe 
cheu, împingându-se prin imensa uşă de intrare bogat 
împodobită, în vreme ce prin hublourile aflate lângă linia de 
plutire ieşeau flăcări. Un poliţist, care patrulase prin 
apropiere, veni fugind, privi îngrozit o clipă, apoi o luă la 
fugă spre cel mai apropiat telefon. Wu încă mai încerca să-şi 
tragă răsuflarea când îi văzu pe Richard Kwang şi soţia sa 
năpustindu-se afară. Începu să râdă şi se simţi mult mai 
bine. Şi Venus Poon îşi zicea că oamenii par foarte 
caraghioşi. Privitorii se adunau în locuri sigure, fără ca 
nimeni să dea vreo mână de ajutor, doar stăteau şi se uitau 
- cum se şi cuvine, îşi spuse Wu în treacăt. Nu trebuie 
niciodată să te amesteci în hotărârile zeilor. Zeii au 
propriile lor reguli şi ei hotărăsc jossul unui muritor. Jossul 
meu e să scap şi să mă bucur de târfa asta la noapte. Să-mi 
ajute toţi zeii să-mi păstrez Tăria Supremă până ce va 
striga cerând îndurare. 

— Haide, Guriţă Dulce, zise chicotind Patru Degete, putem 
să-i lăsăm liniştiţi joss-ului lor. Timpul trece. 

— Nu, Tată, spuse ea repede. Televiziunea şi presa vor fi 
din minut în minut aici - trebuie să ne gândim la imaginea 
noastră, heya? 


— Imagine? Patul şi Splendida Strâmt. 

— Mai târziu! spuse ea imperios şi el îşi înghiţi blestemul 
pe care voia să-l adauge. Nu vrei să fii considerat erou? 
întrebă ea tăios. Poate chiar înnobilat ca Silă, heya? 

Îşi murdări repede faţa şi mâinile şi rupse cu grijă una din 
bretelele de deasupra sânilor, spoi se duse lângă pasarelă, 
de unde putea vedea şi fi văzută. Patru Degete o privi 
absent. O onoare din partea unor quai loh cum obținuse 
Shi-tee? îşi spuse el uimit. Eee, de ce nu! O urmă prudent, 
având grijă să nu se apropie prea mult de locurile 
periculoase. Văzură o limbă de foc ieşind pe hornul punţii 
superioare şi oameni speriaţi privind pe ferestrele celor trei 
punți. Lumea se aduna pe cheu. Alţii ieşeau împiedicându- 
se, ţipând isteric, mulţi tuşind din cauza fumului care 
începuse să umple întregul restaurant. Se auzi un alt urlet 
în uşă, câţiva căzură, alţii ţâşniră pe sub picioarele care 
fremătau, cei din spate ţipând celor din faţă să se 
grăbească, şi din nou Patru Degete şi alţi privitori râseră. 
Pe puntea superioară Bartlett se aplecă peste balustradă şi 
privi în jos la restul vasului şi la cheu. Pe ponton se vedeau 
mulțimile de oameni, iar la ieşire lume isterică luptându-se 
să scape. Pe nici o parte nu se aflau scări, fixate ori mobile, 
sau vreo altă posibilitate de scăpare. Inima îi bătea cu 
putere, dar nu îi era frică. Nu e cu adevărat periculos, încă, 
îşi spuse el. Putem sări jos în apă. E uşor. Sunt cam nouă- 
zece metri - fără probleme, dacă nu cazi pe burtă. Alergă 
înapoi de-a lungul punţii care mergea pe jumătate din 
lungimea vasului. Fum negru, scântei şi flăcări mici ieşiră 
prin coşuri. 

Deschise uşa punţii superioare şi o închise repede pentru 
a nu mări curentul. Fumul era mult mai dens şi flăcările 
ieşeau acum continuu din ascensorul de bucătărie. Era un 
miros acru de fum în aer, şi se simţea duhoarea de carne 
arsă. Aproape toată lumea era strânsă în jurul ieşirii. Gomt 
stătea deoparte, singur, şi-i privea sorbind dintr-un pahar. 
Isuse, îşi spuse Bartlett, uite un ticălos cu sânge rece. Ocoli 


cu grijă ascensorul de bucătărie, simțind cum fumul îi 
înţeapă ochii, şi fu cât pe-aci să intre în Christian Toxe care, 
ghemuit deasupra telefonului, striga în el acoperind 
gălăgia. 

— Mă doare-n fund, trimite imediat aici un fotograf şi pe 
urmă suni la pompieri! furios, 'Toxe trânti receptorul şi 
murmură: Ticăloşi, idioţi! şi se întoarse la soţia sa, o 
matroană chinezoaică ce-l privea pierdută. 

Bartlett se duse grăbit spre Dunross. Iai-panul stătea 
nemişcat lângă Peter şi Fleur Marlowe, Orlanda şi Casey, 
fluierând fals. 

— Nimic, lan, spuse el liniştit, şi observă că vocea îi suna 
ciudat, nu e absolut nimic. Nici măcar o scară, nimic. Dar 
putem sări, uşor, dacă e nevoie. 

— Da. Avem noroc să fim pe puntea asta. S-ar putea ca 
ceilalţi să nu fie la fel de norocoşi! Dunross privi fumul şi 
focul care se ridicau din ascensorul aflat lângă uşa de 
ieşire. Va trebui să hotărâm destul de repede pe unde s-o 
luăm, spuse el blând. Focul ăsta ne-ar putea tăia drumul 
spre ieşire. Dacă ieşim s-ar putea să nu mai reuşim să 
intrăm din nou aici şi să trebuiască să sărim. Dacă 
rămânem înăuntru, putem folosi doar scările. 

— Isuse, murmură Casey. 

Încercă să-şi liniştească bătăile inimii şi senzaţia de 
claustrofobie care creştea. Îşi simţea pielea lipicioasă şi 
privirea ei fugea de la ieşirea pe scări la uşa care da pe 
punte, şi înapoi. Bartlett o luă pe după umeri. 

— Nu-ţi face probleme, putem sări oricând. 

— Da, sigur, Linc! şi Casey rezista încrâncenată. 

— Ştii să înoţi, Casey? întrebă Drmross. 

— Da. AM. Am fost prinsă odată într-un incendiu. De 
atunci mi-a fost întotdeauna îngrozitor de frică de foc. 

Se întâmplase cu câţiva ani în urmă, când căsuţa ei din 
Hollywood Hills, în Los Angeles, se aflase în drumul unui 
incendiu brusc de vară şi ea fusese blocată în mijlocul 
focului, tot ce putea arde pe drumul şerpuit arzând deja. 


Deschisese toate robinetele şi începuse să ude cu furtunul 
acoperişul. Dogoarea focului ajunse până la ea. Apoi focul 
se înteţise, ridicându-se din vârful unei laturi până pe 
cealaltă parte a văii, arzând din ambele părţi şi coborând 
spre fundul văii, biciuit de rafale de o sută de mile pe oră, 
născute tot din foc. Flăcările puternice făcură să dispară 
copaci şi case, se apropiară şi nu mai exista nici o cale de 
scăpare. Îngrozită, ea continuă să ţină furtunul asupra 
acoperişului. Câini şi pisici din casele de mai sus fugiră pe 
lângă eă, şi un alsacian cu ochi îngroziţi se ghemui lângă 
casa ei în bătaia suflului. Căldura şi fumul şi teroarea o 
înconjurau şi continuă aşa mult timp, dar valul acela al 
focului se opri la cincizeci de picioare de casa ei. Fără motiv. 
Mai sus, toate casele din faţa ei dispăruseră. Cea mai mare 
parte a văii. Fâşia de aproape o jumătate de milă lăţime şi o 
milă lungime arse timp de trei zile pe dealurile care tăiau în 
două Los Angeles-ul. 

— E-n regulă, Linc, spuse ea cu glas tremurător. CreD. 
Cred că aş prefera să fiu afară decât aici. Să ieşim naibii de 
aici. Un înot ar fi grozav. 

— Eu nu ştiu să înot. 

Orlanda tremura. Apoi îşi pierdu controlul şi se ridică 
vrând să se năpustească spre scări. Bartlett o înşfăcă. 

— Totul va fi bine. Isuse, n-ai să faci una ca asta. Ascultă-i 
pe amărâţii ăia de jos, ei sunt cu adevărat în primejdie. Stai 
liniştită, auzi? Scările nu sunt bune. 

Ea se agăţă de el împietrită. 

— N-ai să păţeşti nimic, îi zise compătimitoare Casey. 

— Da, spuse Dunross, cu ochii aţintiţi asupra focului şi 
fumului ce se ridica. 

Marlowe spuse: 

— Noi, ăăă, sutem într-o situaţie foarte bună, tai-pan, nu? 
Da. Focul trebuie să fie de la bucătărie. O să-l stingă. Fleur, 
iubito, nu va fi nevoie să sărim. 

— Nu-i nici o problemă, îl asigură Bartlett. Sunt o mulţime 
de sampane care să ne culeagă. 


— Oh, da, dar nici ea nu ştie să înoate. 

Fleur îşi puse mâna pe braţul soţului ei. 

— Întotdeauna ai spus că ar trebui să învăţ, Peter. 

Dunross nu ascultă. Era chinuit de frică, şi încerca să o 
domine. Nările îi erau pline de duhoarea de carne arsă pe 
care o cunoştea, oh, atât de bine, şi era pe punctul de a 
vomita. Era din nou în avionul său Spitfire cuprins de 
flăcări, lovit de un Messerschmitt 190 peste Marea Mânecii, 
stâncile din Dover se aflau mult prea departe şi ştia că focul 
îl va mistui înainte să apuce să sfâşie acoperişul carlingii 
strivite şi lovite şi să sară, şi simţea îngrozitorul miros de 
carne, fierbinte, propria lui came înconjurându-l. Îngrozit, 
lovi neputincios în geamul de plastic, cu cealaltă mână 
apărându-se de flacările din jurul genunchilor şi picioarelor, 
înecându-se în fumul înţepător care-i intrase în plămâni, pe 
jumătate orbit. Apoi se auzi brusc un zgomot violent când 
capota motorului zbură, un infern de flăcări ţâşni şi îl 
înconjură şi deodată, nu se ştie cum, se trezi afară, căzând 
şi îndepărtându-se de flăcări, neştiind dacă mai avea faţă, 
cu pielea de pe mâini şi picioare, cu ghetele şi costumul de 
zbor încă fumegând. Apoi smucirea greţoasă la deschiderea 
paraşutei, silueta întunecată a avionului inamic căzând 
către el din soare, văzu mitralierele trăgând, un trasor îi luă 
o parte din gambă. În rest nu-şi mai amintea nimic, în afara 
mirosului de carne arsă, care fusese atunci la fel ca acum. 

— Ce crezi, tai-pan? 

— Ce? 

— Să rămânem sau să plecăm? repetă Marlowe. 

— Deocamdată rămânem, spuse Dunross şi toţi se 
întrebară cum putea să pară atât de calm şi să aibă o voce 
atât de liniştită. Când scările se eliberează o să putem 
coborî. N-are rost să ne udăm dacă nu trebuie. 

Casey îi zâmbi şovăitor. 

— Sunt dese incendiile astea? 

— Aici nu, dar mă tem că în Hong Kong da. Prietenilor 
noştri chinezi nu prea le pasă de paza incendiilor. 


Nu trecuseră decât câteva minute de când prima pală de 
foc se ridicase în bucătărie, dar acum focul pusese 
stăpânire şi aici şi, prin ascensorul de bucătărie, se întinse 
şi în secţiunile centrale ale celor trei punți de deasupra. 
Focul cuprinsese jumătate din bucătărie, blocând accesul 
spre unica scară. Douăzeci de oameni îngroziţi rămăseseră 
prinşi acolo. Restul fugiseră de mult pe puntea de deasupra 
şi se alăturaseră masei de oameni din ce în ce mai mari de 
aici. Existau şase hublouri, dar erau mici şi ruginite. În 
panică, unul dintre bucătari se repezi la bariera de flăcări, 
ţipă când flăcările îl înghiţiră, aproape reuşi să treacă, dar 
alunecă, şi continuă să ţipe mult timp. Un geamăt îngrozit 
scăpă de pe buzele celorlalţi. Nu mai exista nici o altă 
posibilitate de scăpare. 

Şi şeful bucătar era prins în cursă, un bărbat solid, care 
mai fusese în multe incendii de bucătărie, aşa că nu intrase 
în panica. Se gândea la toate celelalte focuri, încercând 
disperat să găsească p soluţie. Atunci îşi aminti. Un alt 
bidon de metal explodă şi făcu o gaură mare în bordaj, 
chiar deasupra liniei de plutire, împrăştiind focul în toate 
direcţiile. Oamenii de pe ponton gâfâiră şi unii se dădură 
înapoi, deşi pentru ei nu exista nici un pericol. Alţii râseră 
nervos. Încă un bidon explodă şi un alt val de flăcări linse 
totul. Stâlpii de susţinere a tavanului şi grinzile, mult slăbite 
şi îmbibate cu ulei, începură să ardă. Deasupra pe prima 
punte, picioarele celor ce fugeau înnebuniţi tropăiră 
periculos. Chiar deasupra primului palier Grey mai ţinea 
încă în braţe copilul. Se agăţase cu o mână de balustradă, 
speriat, împingându-i pe cei din faţa şi din spatele lui. Îşi 
aşteptă rândul, apoi, apărând cât putea de bine copilul, 
ocoli flăcările de pe palier şi ţâşni în jos pe scări, pe drumul 
aproape liber. Covorul din prag începuse să fumege, un 
bărbat solid se împiedică, şi întreaga podea se cutremură. 

— Haideţi, strigă disperat Grey spre cei din spatele său. 

Ajunse în prag, încadrat în faţă şi în spate de alţii, în 
momentul în care atinse pasarela, ultimele două bidoane cu 


ulei explodară, întreaga podea în spatele lui dispăru şi el şi 
copilul şi ceilalţi fură aruncaţi înainte, împreună cu bucăţi 
rupte din vas. 

Hugh Guthrie se desprinse din grupul privitorilor şi veni 
repede spre ei şi-i trase la adăpost. 

— E-n regulă, bătrâne? spuse el gâfâind. 

Grey era pe jumătate buimăcit, încerca să-şi recapete 
suflul, hainele îi fumegau, şi Guthrie îl ajută să le stingă. 

— Da,. Da, cred că dA. Spuse el pe jumătate inconştient. 

Guthrie ridică uşor copilul leşinat şi se uită cu atenţie la el. 

— Bietul de el! 

— A murit? 

— Nu cred. Ţine-l. Guthrie îl puse pe micuțul chinez în 
braţele unui privitor şi amândoi se întoarseră repede spre 
intrare să-i ajute pe cei care erau încă năuciţi de explozie şi 
neputincioşi. Cristoase, făcu el uimit, văzând că nu se mai 
putea trece de uşa de intrare. 

Focul de pe puntea superioară, lângă ieşirea spre scări se 
înteţi vertiginos. Lumea speriată, tuşind, se întorcea în 
salon, forţată să urce scările de focul care acum pusese 
stăpânire pe puntea de jos. Aerul era greu de zgomot 
infernal şi de duhoarea fricii. 

— lan, ar fi mai bine să ieşim dracului de aici, spuse 
Bartlett. 

— Da, Quillan, vrei te rog s-o iei tu înainte şi să organizezi 
totul pe punte, spuse Dunross. Eu o să am grijă de cei de 
aici. 

Gomt se întoarse şi urlă: 

— Toată lumea pe aici! Veţi fi în siguranţă pe punte.: pe 
rând câte unul. 

Deschise uşa şi se aşeză lângă ea, şi încercă să pună 
ordine în retragerea aceea grăbită - câţiva chinezi, restul 
majoritatea britanici. Odată, ajunşi afară, toţi se simţiră mai 
puţin speriaţi, mulţumiţi că scăpaseră de fum. Bartlett, 
rămas în salon, simţea emoție, dar încă nu frică, căci ştia că 
putea sparge orice geam şi sări împreună cu Casey în mare. 


Oamenii treceau pe lângă el împiedicându-se. Flăcările din 
ascensor deveniră mai mari şi se auzi o explozie înfundată 
mai jos. 

— Cum te simţi Casey? 

— E-n regulă! 

— Du-te afară! 

— Când te duci şi tu! 

— Sigur. 

Bartlett îi zâmbi. Încăperea se goli. O ajută pe lady Joanna 
să iasă, apoi pe Harvergill, care şchiopăta, şi pe soţia lui. 
Casey văzu că Orlanda stătea încă nemişcată pe scaun. 
Biata fată, îşi spuse ea cu compătimire, amintindu-şi ce 
teroare trăise în celălalt incendiu. Se duse la ea. 

— Haide, spuse ea blând şi o ajută să se ridice. 

Genunchii fetei tremurau. Casey o luă pe după umeri. 

— Mi-aM. Mi-am pierdul. Poşeta, murmură Orlanda. 

— Nu, iat-o. 

Casey o luă de pe scaun şi continuă să o ţină pe Orlanda 
pe când aproape o împinse pe lângă flăcări afară. Puntea 
era aglomerată, dar odată ajunsă afară, Casey se simţi 
infinit mai bine. 

— Totul e în regulă, spuse încurajator Casey. 

O conduse spre balustradă. Orlanda se ţinu strâns. Casey 
se întoarse să-l caute pe Bartlett şi-i văzu pe el şi pe Gomt 
privind-o din salon. Bartlett îi făcu cu mâna şi ea îi 
răspunse, dorind să-l ştie afară cu ea. Peter Marlowe îşi 
conduse soţia pe punte, apoi veniră amândoi spre ea. 

— E-n regulă, Casey? 

— Sigur. Cum te simţi, Fleur? 

— Bine, bine. E. E destul de plăcut afară, nu? spuse Fleur 
Marlowe, simțindu-se îngrozitor, aproape leşinată, îngrozită 
la ideea de a sări de la înălţimea aceea atât de mare. Crezi 
că o să plouă? 

— Cu cât mai repede cu atât mai bine. 

Casey privi peste bord. În apele întunecate, zece metri mai 
jos, începuseră să se adune sampanele. Toţi barcagiii ştiau 


că cei de sus vor trebui să sară în curând. Din locul în care 
se aflau ei puteau vedea că focul cuprinsese cea mai mare 
parte din prima şi a doua punte. Câţiva oameni erau prinşi 
acolo, apoi un bărbat aruncă cu un scaun într-una din 
ferestre, curăţă sticla spartă, se strecură prin ea şi se 
aruncă în mare. Un sampan ţâşni înainte şi îi aruncă o 
parâmă. Alţi oameni prinşi înăuntru îi urmară exemplul. O 
femeie nu mai apăru la suprafaţă. 

Noaptea era întunecată, deşi flăcările luminau totul în jur, 
aruncând umbre stranii. Mulțimea de pe ponton se dădu 
deoparte lăsând o cărare când apărură maşinile de 
pompieri urlând strident. Imediat pompierii chinezi şi 
ofiţerii britanici scoaseră furtunurile. Un alt detaşament li 
se alătură la cel mai apropiat hidrant şi primul jet de apă 
ţâşni asupra focului şi se auzi un strigăt de bucurie. În 
câteva secunde şase furtunuri funcționau şi doi pompieri cu 
măşti, costume de azbest şi echipament de respiraţie prinse 
în spate se repeziră spre intrare şi începură să-i tragă afară 
pe cei care zăceau inconştienţi. O altă explozie uriaşă îi 
împroşcă cu tăciuni aprinşi. Unul dintre pompieri stropi pe 
toată lumea cu apă apoi îndreptă din nou furtunul spre 
intrare. În încăperea de pe puntea de sus nu mai erau decât 
Bartlett, Dunross şi Gomt. Simţiră puntea clătinându-se sub 
picioarele lor şi-şi pierdură aproape echilibrul. 

— Isuse Cristoase, gâfâi Bartlett, ne scufundăm? 

— Exploziile astea ar fi putut să-i distrugă fundul, spuse 
repede Gomt. Haideţi! 

leşi repede pe uşă, şi Bartlett îl urmă. 

Dunross era singur acum. Fumul era foarte gros, căldura 
şi duhoarea îl revoltau. Făcu un efort să nu o ia la fugă, 
dominându-şi groaza. La un gând brusc, traversă în fugă 
camera spre ieşirea ce da pe scara principală ca să fie sigur 
că nu mai e nimeni acolo. Apoi văzu pe scară corpul inert al 
unui bărbat. Flăcările erau peste tot. Îşi simţi din nou frica, 
dar din nou şi-o înfrânse, se repezi şi începu să-l tragă în 
sus pe scări. Chinezul era greu şi el nu ştia dacă omul era 


viu sau mort. Căldura era de nesuportat şi din nou îi veni în 
nări mirosul de carne arsă şi simţi acreală în gât. Apoi 
Bartlett fu lângă el şi împreună îl traseră şi-l cărară pe om 
prin cameră, afară pe punte. 

— Mulţumesc, gâfâi Dunross. 

Quillan Gomt veni spre ei, se aplecă şi-l întoarse pe om pe 
spate. Faţa îi era în parte arsă. 

— Nu era nevoie să faceţi pe eroii. E mort. 

— Cine e? întrebă Bartlett. 

Gomt ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Tu-l ştii, lan? 

Dunross se uita lung la trup. 

— Da. E Zep. lung Zeppelin. 

— Fiul Zgârcitului? Gomt era surprins. Dumnezeule, s-a 
îngrăşat. Nu l-aş fi recunoscut! se ridică. Mai bine ne-am 
pregăti cu toţii să sărim. Vasul ăsta e un adevărat cavou. O 
văzu pe Casey stând lângă balustrada. 'Te simţi bine? 
întrebă el ducându-se spre ea. 

— Da, mulţumesc. Tu? 

— Oh, da. 

Orlanda era tot lângă ea, uitându-se pierdută în jos, la apă. 
Oamenii se învârteau nervoşi pe punte. 

— Mai bine aş da o mână de ajutor să-i organizăm, spuse 
Gomt. Mă întorc imediat. 

Se îndepărtă. O altă explozie scutură din nou vasul care se 
înclină şi mai mult. Câţiva oameni săriră peste balustradă 
şi-şi dădură drumul în apă. Sampanle porniră să-i salveze. 
Christian loxe o ţinea de umeri pe soţia sa chinezoaică şi se 
uita posac în jos. 

— Va trebui să sări, Christian, spuse Dunross. 

— În Portul Aberdeen? Cred că glumeşti, bătrâne! Dacă nu 
ieşi repede din afurisitele alea de duhori, te-nbolnăveşti de- 
afurisita de ciumă. 

— De-asta sau vreun sculament, strigă cineva râzând. 

În capătul punţii, sir Charles Pennyworth se ţinea de 
balustradă şi trecea printre oameni, încurajându-i. 


— Haide, domnişoară, îi spuse Orlandei, e uşor de sărit. 

Ea dădu din cap, împietrită. 

— NU. Nu încă. Nu ştiu să înot. 

Fleur Marlowe o luă de umeri. 

— Fii liniştită. Nici eu nu ştiu să înot. Şi eu rămân. 

— Peter, spuse Bartlett, poţi s-o ţii de mână, o să fie în 
siguranţă. Tot ce ai de făcut, Fleur, e să-ţi ţii răsuflarea! 

— Nu va sări, spuse liniştit Marlowe. Cel puţin, nu până în 
ultimul moment. 

— E sigur. 

— Da, dar nu pentru ea în situaţia ei. E enceinte. 

— Ce? 

— Fleur e însărcinată. Cam în trei luni. 

— Isuse! 

Pale de foc izbucniră spre cer dintr-un coş, înăuntru, în 
restaurantul de pe puntea superioară, mesele erau în 
flăcări şi marile paravane sculptate din capătul îndepărtat 
al încăperii ardeau vesele. O rafală de scântei se ridică în 
aer când scara centrală interioară se prăbuşi. 

— Isuse, toată, nava asta e o capcană de foc. Ce fac cei de 
jos? 

— Au ieşit de mult, spuse Dunross, fără să o creadă, acum 
că se afla la aer se simţea minunat, faptul că reuşise să-şi 
domine frica îl zăpăcise. E o privelişte splendidă de aici, nu 
credeţi? 

Pennyworth strigă jovial: 

— Avem noroc. Vasul se înclină pe partea asta aşa că 
atunci când se scufundă o să fim în siguranţă. Doar dacă nu 
se răstoarnă. Ca pe vremuri, adăugă el. Am fost scufundat 
de trei ori în Mediterană. 

— Şi eu, spuse Marlowe, dar în strâmtoarea Bangka, în 
largul Sumatrei. 

— Nu ştiam, Peter, spuse Fleur. 

— N-a fost nimic deosebit. 

— Cât de adâncă e apa aici? întrebă Bartlett. 


— Trebuie să aibă şase metri sau chiar mai mult, spuse 
Dunross. 

— Va fi sufi. 

Se auzi zgomotul sirenelor pe când barca poliţiei îşi făcu 
loc prin spaţiile înguste între insulele de bărci, căutând ici şi 
colo cu lanterna. Când fu aproape bord la bord cu Floating 
Dragon, se auzi tare în megafon, întâi în chineză „Toate 
sampanele să elibereze zona, să elibereze zona!” apoi în 
engleză: „Cei de pe puntea superioară, pregătiţi-vă să 
abandonaţi nava! Carena e găurită, pregătiţi-vă să 
abandonaţi nava!” 

Christian loxe mormăi acru, fără să se adreseze cuiva 
anume. 

— Afurisit să fiu dacă-mi stric unicul meu smoching. 

Soţia sa îl trase de braţ. 

— Oricum nu ţi-a plăcut niciodată, Chris. 

— Îmi place acum, fetiţo! încercă să zâmbească. Nici tu nu 
ştii să înoţi. 

Ea ridică din umeri. 

— Pun pariu cu tine pe cincizeci de dolari că amândoi o să 
înotăm ca nişte veritabili ţipari. 

— Doamnă Toxe, de-acord cu pariul. Dar atunci se cuvine 
să fim ultimii care pleacă. În fond vreau o relatare a unui 
martor ocular. 

Băgă mâna în buzunar şi scoase ţigările, îi dădu una, 
încercând să se simtă curajos, îngrijorat doar pentru ea. 
Căută un chibrit, nu găsi niciunul. Ea scotoci în poşetă, în 
cele din urmă îşi găsi bricheta. Se aprinse abia la a treia 
scăpărare. Amândoi uitaseră de flăcările aflate la trei metri 
în spatele lor. 

— Fumezi prea mult, Christian, spuse Dunross. 

Puntea se răsuci ameţitor. Nava începu să se afunde. Apa 
năvălea prin gaura cea mare din bord. Pompierii îşi foloseau 
cu mare curaj furtunurile, dar efectul era minor asupra 
pârjolului. Prin mulţime trecu un murmur când întregul vas 
se cutremură. Două din parâmele de acostare pocniră. 


Pennyworth era rezemat de copastie, ajutându-i pe ceilalţi 
să sară cu bine. Acum săreau destui. Lady Joanna căzu 
stângaci. Paul Havergill îşi ajută soţia să treacă peste 
copastie. Când văzu că a ieşit la suprafaţă, îşi dădu şi el 
drumul. Şalupa poliţiei tot mai striga în megafon în 
cantoneză să se elibereze zona. Marinarii aruncară în apă 
veste de salvare, în timp ce alţii lansară un cuter. Apoi, 
conduşi de un tânăr inspector naval, şase marinari intrară 
în apă să-i ajute pe cei ce nu se descurcau, bărbaţi, femei, şi 
câţiva copiii. Un sampan ţâşni în ajutorul lui lady Joanna, lui 
Havergill şi al soţiei sale. Recunoscători, se căţărară în 
barca şubredă. Alţi oameni de pe puntea superioară săriră 
în apă. 

Floating Dragon se înclină şi mai mult. Pe puntea 
superioară cineva lunecă şi îl lovi pe Pennyworth făcându-l 
să-şi piardă echilibrul. Sări şi el, mai degrabă se prăbuşi cu 
spatele înainte să se poată prinde şi căzu ca un bolovan. 
Capul i se izbi de pupa sampanului, gâtul i se frânse şi el 
alunecă în apă şi se înecă. În nebunia generală nimeni nu-l 
observă. 

Casey se ţinea de balustradă împreună cu Bartlett, 
Dunross, Gomt, Orlanda şi familia Marlowe. În apropiere, 
Toxe fuma, încercând să-şi adune curajul. Soţia lui îşi stinse 
cu grijă ţigara. Flăcări ieşeau din gurile de aerisire, 
spiraluri şi uşa care dădea pe scară, apoi vasul se izbi 
puternic de fund şi se înclină când altă parâmă se rupse. 
Lui Gomt îi lunecă mâna de pe balustradă, intră cu capul în 
balustradă şi leşină. Toxe şi soţia sa îşi pierdură echilibrul şi 
căzură peste bord, într-o poziţie proastă. Peter Marlowe îşi 
prinse bine soţia şi reuşi cu greu să o ţină să nu intre într- 
un cloason când Bartlett şi Casey se împiedicară şi aproape 
se rostogoliră pe lângă ei, căzând grămadă lângă 
balustradă, Bartlett încercând să o protejeze, atent la 
tocurile sale înalte, periculoase. 

Jos, în apă, marinarii îi ajutau pe oameni să se suie în 
barca de salvare. Cineva îi văzu pe Toxe şi pe soţia sa 


ridicându-se la suprafaţă pentru o clipă la vreo 
cincisprezece metri mai departe, amândoi gâfâind şi 
bolborosind, apoi leşinară, înecându-se, ducându-se din nou 
la fund. Imediat se repezi după ei şi după un timp, ce îi păru 
eternitate, o apucă pe ea de haine şi o împinse la suprafaţă, 
pe jumătate înecată, tânărul locotenent înotă spre locul în 
care îl văzuse pe 'Toxe şi intra sub apă, dar în întuneric nu-l 
găsi. Scoase din nou capul la aer şi se cufundă din nou în 
întunecime, pipăind neajutorat. În momentul în care 
plămânii îi erau pe punctul de a pocni, degetele lui întinse 
atinseră o haină, o apucă şi se repezi la suprafaţă. loxe se 
agăţă de el panicat, vomând şi înecându-se cu toată apa pe 
care o înghiţise. Tânărul se desprinse, îl întoarse pe Toxe şi- 
l aruncă în cuter. 

Deasupra lor nava se mişca periculos şi Dunross îşi reveni. 
Îl văzu pe Gomt căzut grămadă, inert, şi se duse poticnindu- 
se până la el, încercă să-l ridice, nu putu. 

— Sunt. Sunt bine, gâfâi Gomt, revenindu-şi, apoi îşi 
scutură capul, ca un câine. Cristoase, mulţumesc. Ridică 
privirea şi văzu că era Dunross. Mulţumesc, spuse zâmbind 
întunecat pe când se ridica nesigur pe picioare. Tot mai 
vând mâine acţiuni şi până săptămâna viitoare te-am 
terminat. 

Dunross râse. 

— Grozav noroc! Ideea de a muri în flăcări sau dea mă 
îneca împreună cu tine mă îngrozeşte la fel de tare. 

Zece metri mai departe, Bartlett o ridica pe Casey. 
Înclinarea punţii era mare acum, focul mai puternic. 

— Afurisita asta de copaie se poate răsturna din clipa-n 
clipă. 

— Ce facem cu ele? întrebă ea calmă, arătând cu capul 
spre Fleur şi Orlanda. El se gândi o clipă, apoi spuse 
hotărât: 

— Sări tu întâi, aşteaptă jos! 

— Am înţeles! 


Imediat îi dădu poşeta ei cea mică. Elo înghesui într-un 
buzunar şi se îndepărtă repede pe când ea îşi arauncă 
pantofii din picioare, îşi trase fermoarul rochiei lungi şi îşi 
scoase rochia pe jos. Răsuci mătasea subţire, o legă în jurul 
mijlocului, trecu peste balustradă, rămase o clipă în 
picioare pe marginea ei, îşi marcă cu grijă locul de cădere, 
şi plonjă într-o perfectă săritură de rândunică. Gomt şi 
Dunross o privi, uitând de pericolul imediat. 

Bartlett era acum lângă Orlanda. O văzu pe Casey 
apărând la suprafaţă şi înainte ca Orlanda să poată face o 
mişcare o ridică peste balustradă şi-i spuse: 

— 'Ţine-ţi răsuflarea, scumpo! 

Şi-i dădu drumul cu grijă. O priviră cu toţii cum cade. Se 
duse cu picioarele înainte şi intră în apă la câţiva metri de 
Casey, care anticipase deja locul şi înotase într-acolo pe sub 
apă. O prinse uşor pe Orlanda, dădu din picioare să iasă la 
suprafaţă, şi Orlanda nici n-avusese timp să respire când îşi 
dădu seama că nu mai era pe punte. Casey o ţinu bine şi 
înotă spre cuter, stăpână pe sine. 

Gomt şi Dunross chiuiră din toate puterile. Barca se 
clătină din nou şi aproape îşi pierdură echilibrul, iar 
Bartlett se îndreptă împiedicat spre Peter şi Fleur Marlowe. 

— Peter, tu cum înoţi? întrebă Bartlett. 

— Destul de bine. 

— Ai încredere s-o laşi cu mine? Am fost mulţi ani în 
salvamar, pierde-vară pe plajă. 

Înainte ca Marlowe să spună nu, Bartlett o ridică pe Fleur 
în braţe şi paşi peste balustradă, şi rămase în echilibru pe 
marginea ei pentru o secundă. „Ţine-ţi doar răsuflarea! Ea 
îşi puse un braţ în jurul gâtului lui şi-şi ţinu nasul când el 
păşi în gol, cu Fleur ţinută strâns şi în siguranţă în braţele 
sale. Se afundă în apă perfect, ferind-o de şoc cu picioarele 
şi trupul lui, şi ieşi uşor la suprafaţă. Capul ei fu sub apă 
deabia câteva secunde şi ea nici măcar nu avu ce apă să 
scuipe, deşi inima-i bătea cu putere. În câteva clipe fură la 
cuter. Se agăţară de copastie şi se uitară înapoi. 


Când Peter Marlowe văzu că ea era în siguranţă, inima lui 
îşi reluă bătăile. 

— Oh, grozav, murmură el. 

— Ai văzut-o pe Casey sărind? întrebă Dunross. Fantastică! 

— Ce? Oh nu, tai-pan. 

— Doar sutien şi chiloţi cu ciorapi prinşi şi fără jartiere şi o 
săritură de vis. Cristoase, ce trup! 

— Oh, avea ciorapi pantalon, spuse absent Marlowe, 
uitându-se la apa de jos, adunându-şi curajul. Tocmai au 
apărut în America, sunt ultimul strigăt. 

Dunross nu asculta. 

— Cristoase, ce trup! 

— Ah, da, spuse şi Gomt, şi ce curaj! 

Vasul scârţâi ascuţit când ultima parâmă pocni. Puntea se 
înclină ameţitor. 

Cei trei bărbaţi săriră în apă odată. Dunross şi Gomt 
plonjară, Peter Marlowe sări. Săriră frumos, dar amândoi 
ştiau că nu la fel de frumos ca Casey. 

Ora 23.30. 

În cealaltă parte a insulei taxiul vechi scrâşnea pe străduţa 
îngustă de deasupra West Point-ului în Mid Levels iar pe 
bancheta din spate zăcea Suslev cu picioarele desfăcute şi 
cu un aer de beţiv. Noaptea era întunecată şi el îi cânta 
şoferului asudat o baladă rusească tristă, şi avea cravata 
strâmbă, haina alături de el, cămaşa pătată de sudoare. 
Norii deveniseră mai denşi şi coborâseră, umiditatea era 
mai ridicată, aerul înăbuşitor. 

— Matieriebiet! murmură el, înjurând căldura, apoi zâmbi, 
înjurătura aceea sucită plăcându-i. 

Se uită pe fereastră. Oraşul şi luminile portului aflate mult 
mai jos erau pierdute în zdrenţe de nori. Cea mai mare 
parte din Kowloon era în întuneric. 

— O să plouă-n curând, tovarăşe, îi spuse şoferului, într-o 
engleză neclară, fără a-i păsa dacă omul înţelege sau nu. 

Taxiul cel vechi hârâia. Brusc, motorul tuşi şi asta-i aduse 
aminte de tusea lui Arthur şi de apropiata lor întâlnire. 


Nerăbdarea îi crescu. 'Taxiul îl luase la punctul terminus al 
feribotului, apoi urcase spre Mid Levels pe Pisc, o luase la 
vest, ocolind Casa Guvernului, unde locuia guvernatorul, şi 
Grădina Botanică. Trecând pe lângă palat, Suslev se 
întrebase absent când vor flutura secera şi ciocanul în 
vârful prăjinii goale. Curând, îşi spusese el mulţumit. Cu 
ajutorul lui Arthur şi al lui Sevrin - foarte curând. Câţiva ani 
doar. 

Se uită la ceas. Va întârzia puţin, dar nu-şi făcea probleme. 
Arthur întârzia întotdeauna, niciodată mai puţin de zece 
minute, niciodată mai mult de douăzeci. E periculos să ai 
obiceiuri în profesiunea noastră, îşi spuse. Dar periculos 
sau nu, Arthur e o adevărată comoară, iar Sevrin, opera lui, 
un instrument vital strălucit în armamentul KGB-ului 
nostru, ascuns atât de adânc, aşteptând atât de răbdător, ca 
toţi ceilalţi Sevrini răspândiţi în toată lumea. Suntem numai 
nouăzeci şi ceva de mii de ofiţeri KGB şi totuşi aproape 
conducem lumea. Deja am schimbat-o, am schimbat-o 
mereu, deja avem jumătate din eA. Şi într-un timp atât de 
scurt, doar din 1917 încoace. 

Atât de puţini eram noi, atât de mulţi ei. Dar acum 
tentaculele noastre ajung în fiecare colţişor. Armatele 
noastre de ajutoare - informatori, proşti, paraziți, trădători, 
cei ce se păcălesc singuri, cei care cred în noi din greşeală, 
sau în ascuns, toţi cei pe care îi recrutăm într-un mod atât 
de deliberat se găsesc în fiecare ţară, hrănindu-se unul pe 
altul ca nişte paraziți ce sunt, împinşi de propriile lor 
dorinţe şi spaime egoiste, toţi înlocuibili mai curând sau mai 
târziu. Şi peste tot unul dintre noi unul din elită, ofiţerul 
KGB, în centrul fiecărei reţele, controlând, îndrumând, 
eliminând. Reţele peste reţele, până la Prezidiul tuturor 
Sovietelor şi acum atât de strâns împletite în edificiul 
Mamei Ruşii ca s-o facă indestructibila. Noi suntem Rusia 
modernă, îşi spuse el mândru. Noi suntem vârful de lance al 
lui Lenin. Fără noi şi tehnicile noastre şi fără folosirea 
orchestrată de către noi a terorii nu ar exista Rusia 


Sovietică, şi nici imperiul sovietic, şi nici forţa motrice care 
să-i menţină la putere pe conducătorii partidului - şi 
nicăieri pe pământ nu ar exista vreun stat comunist. Da, noi 
suntem elita. Zâmbetul i se lărgi. Era cald şi înăbuşitor în 
taxi, deşi ferestrele erau deschise, pe când maşina 
străbătea acel cartier cu şirurile sale de blocuri mari, fără 
grădini, ridicate pe terase tăiate în munte. O picătură de 
sudoare îi alunecă pe obraz şi el o şterse, simţindu-şi tot 
corpul lipicios. Aş face un duş, îşi spuse el, pierdut în 
gânduri. Un duş cu apă dulce şi rece din Georgia, nu 
porcăria asta sărată pe care o trimit prin conductele din 
Hong Kong. Aş vrea să fiu în dacha de lângă Tifilis, oh, ce 
grozav ar fi! Da, din nou în dacha cu tata şi mama şi să înot 
în râul care curge pe pământul nostru şi să mă usuc la 
soare, cu un vin georgian grozav răcindu-se în apă, şi 
munţii alături. Asta e Edenul, dacă a existat vreodată un 
Eden. Munţi şi păşuni, struguri şi grâne şi un aer atât de 
curat. 

Chicoti când îşi aduse aminte ce-i povestise despre viaţa sa 
lui Travkin. Parazitul ăla! Doar un alt prost, o unealtă pe 
care s-o foloseşti şi apoi când se toceşte să o arunci. Tatăl 
lui fusese comunist încă de la început - mai întâi în Ceka, în 
secret, apoi de la înfiinţare în 1917, în KGB. Ajuns acum la 
aproape optzeci de ani, încă înalt şi drept, pensionat, plin 
de onoruri, trăise ca un prinţ de modă veche, cu servitori şi 
cai şi gardă personală. Suslev era convins că, la timpul, 
potrivit, va moşteni aceeaşi dacha, acelaşi pământ, şi 
aceleaşi onoruri. Aşa se va întâmpla şi cu fiul său, începător 
în KGB, dacă serviciul său va continua să fie foarte bun. El 
însuşi o merita, avea un dosar impresionant şi doar 
cincizeci şi doi de ani. Da, îşi spuse el încrezător, în 
treisprezece ani va trebui să mă pensionez. Încă 
treisprezece ani grozavi, în care să ajut ca atacul să 
înainteze fără a slăbi niciodată indiferent ce face duşmanul. 
Şi aici duşmanul, adevăratul duşman sunt toţi cei care nu 
ne ascultă, toţi cei care nu acceptă poziţia noastră înaltă - 


în primul rând ruşii. Râse tare. Tânărul şofer obosit, cu o 
mutră acră, ridică privirea şi se uită pentru o clipă în 
oglinda retrovizoare, apoi continuă să conducă, sperând că 
pasagerul său e suficient de beat ca să nu vadă bine 
aparatul de taxat şi să-i dea un bacşiş gras. Opri maşina la 
adresa, pe care o primise. 

Rose Court pe Kotewall Road era un bloc modern, cu 
paisprezece etaje. La subsol era un garaj pe trei niveluri, şi 
în jurul clădirii o panglică mică de ciment, iar mai jos, sub o 
margine îngustă de beton, se aflau Sinclair Road şi Sinclair 
Towers şi alte blocuri, adăpostite în munte. Acesta era un 
cartier de elită. Priveliştea era minunată, apartamentele se 
găseau sub norii care adeseori acopereau vârful Piscului, 
acolo unde pereţii erau mereu umezi, rufele prindeau 
mucegai şi totul părea să fie întotdeauna jilav. 

Aparatul de taxat arăta 8,70 dolari Hong Kong. Suslev se 
uită la un teanc de bancnote, îi dădu şoferului una de 100 în 
loc de una de 10 şi cobori greoi din maşină. O chinezoaică 
îşi făcea nervoasă vânt cu evantaiul. El se îndreptă 
clătinându-se spre interiorul blocului. Ea îi spuse şoferului 
să-l aştepte pe soţul ei şi se uită cu scârbă după Suslev. 
Picioarele lui erau nesigure. Găsi butonul pe care-l căuta şi 
apăsă pe el. Dl. Emest Clinker, Director. 

— Da? 

— Ernie, eu sunt, Gregor, spuse el cu vocea îngroşată de o 
râgâială. Eşti acasă? 

Vocea cu accent cockney râse. 

— În ruptul capului! Sigur că sunt, amice! Ai întârziat! 
După voce se pare că ai fost într-un turneu prin crâşme! 
Sus e bere şi vodcă, şi eu cu Mabelo să te primim. 

Suslev se îndreptă spre lift. Apăsă pe butonul jos. Lia 
ultimul nivel de jos cobori în garajul deschis şi se duse în cel 
mai îndepărtat capăt. Uşa apartamentului era deja deschisă 
şi un bărbat mărunţel şi urât, roşu la faţă, trecut de şaizeci 
de ani, îi întinse mâna. 


— Ai luat-o pe ulei, spuse Clinker, rânjetul dezvelindu-i 
dinţii falşi, ieftini, eşti cam ameţit, eh? 

Suslev îl îmbrăţişă greoi, celălalt îl strânse şi el în braţe, şi 
intrară înăuntru. Apartamentul avea două dormitoare 
minuscule, o cameră de zi, bucătărie şi baie. Camerele erau 
sărăcăcios mobilate, dar plăcut, şi singurul lux veritabil era 
un magnetofon deck din care se auzea tare muzică de 
operă. 

— Bere sau vodcă? 

Suslev se lumină la faţă şi râgâi. 

— Întâi mă piş, pe urmă vodcă pe urmă. Pe urmă alta şi pe 
urmă. Pe urmă în pat. 

Râgâi prelung şi sonor, plecă împleticindu-se către toaletă. 

— Că bine zici, căpitane, bătrâne! Hei, Mabel, spune-i 
salut căpitanului! 

Bătrânul buldog somnoros, întins pe covoraşul lui 
zdrenţuit, deschise pentru o clipă un ochi, lătră o dată, şi 
adormi din nou, aproape în acelaşi moment, respirând greu. 
Clinker zâmbi şi se duse la masă şi turnă o vodcă zdravănă 
şi un pahar de apă. Fără gheaţă. El bău nişte Guiness, apoi 
strigă: 

— Cât stai, Gregori? 

— Doar la noapte, tovarăşe. Poate mâine la noapte. MâinE. 
Mâine trebuie să mă întorc pe vas. Dar mâine noaptE. 
Poate, eh? 

— Şi Ginny? lar te-a dat afară? 

În camioneta parcată în stradă, Roger Crosse, Brian Kwok 
şi operatorul radio al poliţiei ascultau această conversaţie 
printr-un difuzor, înregistrare bună, cu uşori paraziți, 
camioneta plină de echipament de supraveghere radio. Îl 
auziră pe Clinker chicotind şi spunând din nou: 

— Te-a dat afară, eh? 

— Toată seara noi hâţ-hâţ şi eA. Ea spune du-te să stai cu 
Ernie şi lasă-mă. Lasă-mă să dorm! 

— Eşti un ticălos norocos! E o prinţesă fata asta. Ad-o aici 
mâine. 


— DA. Da, o s-O. Aduc. Da, e cea mai bună. 

Îl auziră pe Suslev tumând o căldare cu apă în veceu şi 
întorcându-se în cameră. 

— Poftim, bătrâne! 

— Mulţumesc! urmă zgomotul pe care-l face un om ce bea 
cu sete. EU. CreD. Eu cred că vreau să mă întinD. Întind. 
Câteva minute. 

— Mai degrabă câteva ore! Fii liniştit, o să pregătesc eu 
micul dejun. Poftim, mai ia un pahar. 

Poliţiştii din camionetă ascultau cu atenţie. Crosse ceruse 
să se pună microfoane în apartamentul lui Clinker cu doi 
ani în urmă. Din când în când era ascultat, întotdeauna 
când Suslev era acolo. Suslev, întotdeauna sub oarecare 
supraveghere, îl cunoscuse pe Clinker într-un bar. Amândoi 
lucraseră pe submarine şi s-au împrietenit. Clinker îl 
invitase să stea la el şi din când în când Suslev dăduse curs 
invitaţiei. Imediat Crosse ceruse o verificare asupra lui 
Clinker, dar nu se descoperise nimic dubios. Timp de 
douăzeci de ani, Clinker fusese în marina regală. După 
război făcuse diferite munci în marina comercială, prin 
toată Asia până în Hong Kong, unde se stabilise la 
pensionare. Era un om liniştit, plăcut, care locuia singur şi, 
de cinci ani, era paznicul şi administratorul clădirii. Suslev 
şi Clinker formau o pereche potrivită, beau mult, se distrau 
mult şi tăifăsuiau. Niciuna din orele lor de taifas nu dăduse 
la iveală ceva interesant pentru serviciul secret. 

— Şi-a luat porţia obişnuită, Brian, spuse Crosse. 

— Da, sir, spuse Brian Kwok plictisit şi încercând să n-o 
arate. 

În micul living, Clinker îi oferi lui Suslev umărul. 

— Haide, la culcare cu tine. 

Călcă paharul care se sparse şi îl ajută pe Suslev să 
meargă până în micul dormitor. Suslev se întinse greoi şi 
oftă. Clinker trase draperiile, apoi se duse la un alt 
magnetofon mic şi-l deschise. Într-o clipă se auziră de pe 
bandă o răsuflare grea şi începutul unui sforăit. Suslev se 


ridică fără zgomot, prefăcuta lui beţie îi dispăruse. Clinker 
era deja în patru labe. Dădu deoparte un covoraş şi 
deschise chepengul. Suslev cobori prin el fără să scoată un 
sunet. Clinker rânji, îl bătu pe spate şi închise după el trapa 
bine unsă. Scările de sub chepeng duceau într-un tunel 
accidentat care ajungea repede în camerele canalului 
subteran de scurgere a viiturilor de furtună, acum uscat. 
Suslev mergea atent, folosind lanterna pe care o luase de 
pe o ieşitură în zid, în partea de jos a scărilor. Peste o clipă 
auzi o maşină scrâşnind pe Sinclair, chiar deasupra capului 
său. Mai cobori câteva trepte şi se află sub Sinclair Towers. 
Un alt chepeng ducea într-o cămăruţă de portar. Aceasta 
dădea spre nişte scări de serviciu nefolosite. Începu să 
urce. Roger Crosse continua să asculte respiraţia grea, 
combinată cu muzică de operă. Camioneta era înghesuită şi 
înăbuşitoare, cămăşile ude pe ei. Crosse fuma. 

— Se pare că s-au culcat şi o să doarmă toată noaptea, 
spuse el. 

Îl auzeau pe Clinker fredonând şi mişcându-se prin 
cameră pe când aduna cioburile de sticlă. Pe scala 
radioului, un beculeţ roşu de semnalizare începu să 
clipească. Operatorul deschise aparatul de transmisie. 

— Patrula 1423, da? 

— Sediul central pentru inspectorul Crosse. Urgent. 

— Crosse aici! 

— Biroul de serviciu, sir. Tocmai a sosit un raport că 
restaurantul Floating Dragon e în flăcări. Brian Kwok căscă 
gura de uimire. Maşinile de pompieri sunt deja acolo, şi 
polițistul a spus că vreo douăzeci sunt înecaţi sau morţi. Se 
pare că vasul a luat foc de la bucătărie, sir. Au fost câteva 
explozii, au găurit cea mai mare parte a carenei şi. O clipă, 
sir, tocmai avem un alt raport de la Marină. 

Aşteptară. Brian Kwok sparse liniştea. 

— Dunross? 

— Petrecerea era pe puntea superioară? întrebă Crosse. 

— Da, sir. 


— E mult prea deştept să moară în flăcări - sau să se 
înece, spuse încet Crosse. Focul a fost un accident, sau a 
fost provocat? 

Brian Kwok nu răspunse. Vocea de la sediul central se auzi 
din nou. 

— Marina raportează că vasul s-a răsturnat. Spune căe un 
adevărat dezastru şi se pare că au fost prinşi câţiva 
dedesubt. 

— Agentul nostru a fost cu parlamentarii? 

— Nu, domnule, aştepta pe mal lângă maşină. N-am avut 
timp să dăm de el. 

— Şi cei prinşi pe puntea superioară? 

— Staţi o clipă, să întreb. Din nou tăcere. Brian Kwok îşi 
şterse sudoarea. Spun că vreo douăzeci-treizeci de acolo de 
sus au sărit. Din păcate mulţi dintre ei au părăsit prea 
târziu vasul, chiar înainte să se răstoarne. Marina nu ştie 
câţi s-au înecat. 

— Aşteaptă. Crosse se gândi o clipă, apoi vorbi din nou în 
microfon: Îl trimit pe inspectorul Kwok imediat cu maşina 
asta. Timiteţi o echipă de scafandri să-l întâlnească. Cereţi 
Marinei să dea tot ajutorul, prioritatea numărul unu. Sunt 
acasă dacă e nevoie de mine. Închise microfonul, apoi către 
Brian Kwok: Mă duc jos. Sună-mă în momentul în care afli 
ceva de Dunross. Dacă e mort mergem imediat în subsolul 
băncii şi, la dracu' tot ce va urma. Şi acum cât poţi de 
repede. 

leşi din maşină. Camioneta o luă în sus pe Aberdeen, peste 
coama muntelui, spre sud. Crosse se uită o clipă pe Rose 
Court, apoi în jos pe partea cealaltă a străzii, la Sinclair 
Towers. Unul din echipajele sale tot mai supraveghea 
intrarea, aşteptând cu răbdare întoarcerea lui Tsu-yan. 
Unde-i ticălosul ăla? se întrebă iritat. Foarte îngrijorat, 
cobori dealul. Ploaia începu să-l stropească. Grăbi pasul. 

Suslev luă o bere rece din frigiderul modern şi o deschise. 
Bău mulţumit. Apartamentul 32 din Sinclair Towers era 
spaţios, luxos, curat şi bine mobilat, cu trei dormitoare şi un 


living mare, la etajul al unsprezecelea. La fiecare etaj, 
existau trei apartamente grupate în jurul a două lifturi 
strâmte şi al unor scări de serviciu. În apartamentul 
numărul 31 locuiau domnul şi doamna John Chen. Numărul 
33 aparţinea unui domn K. V. Lee. Arthur îi spusese lui 
Suslev că K. V. Lee era o acoperire pentru lan Dunross care, 
la fel ca şi predecesorii săi, avea trei sau patru apartamente 
răspândite în toată colonia. Suslev nu-i cunoscuse niciodată 
pe John Chen sau pe Dunross, deşi îi văzuse de multe ori la 
curse sau în alte părţi. Dacă va trebuii să-l supunem pe tai- 
pan unui interogatoriu, unde ar fi mai potrivit decât aici? îşi 
spuse el încruntat. Şi cu Travkin ca momeală de rezervă. O 
pală bruscă de vânt mişcă perdelele trase peste ferestrele 
deschise şi auzi ploaia. Închise cu grijă ferestrele şi se uită 
afară. Picături mari stropeau ferestrele. Străzile şi 
acoperişurile erau deja ude. Un fulger brăzdă cerul. Urmă 
bubuitul tunetului. Deja temperatura scăzuse cu câteva 
grade. O să fie o furtună bună, îşi spuse el mulţumit, 
bucuros că nu mai e în apartamentul micuţ şi vechi al lui 
Ginny Fu, de la etajul cinci al casei fără lift din Mong Kok, şi 
la fel de bucuros că nu mai e la Clinker. 

Arthur aranjase totul. Clinker, Ginny Fu, casa asta sigură, 
tunelul; cu siguranţă la fel de bine cum ar fi făcut-o el în 
Vladivostok. Clinker fusese pe un submarin şi trăise într-o 
mahala din Londra, asta era toată biografia lui, la care se 
putea adăuga doar că detestase întotdeauna ofiţerii. Arthur 
spusese că-i fusese uşor să-l convertească pe Clinker la 
cauza lor, folosindu-se de suspiciunile şi ura lui şi de faptul 
că îi plăceau secretele. 

— Ernie Urâtul ştie doar câteva lucruri despre tine, 
Gregori - evident, că eşti rus şi căpitanul lui Ivanov. Cât 
despre tunel, i-am spus că ai o aventură cu o femeie 
măritată din Sinclair 'Towers, soţia unuia dintre tai-panii 
firmei. I-am spus că e nevoie de sforăituri înregistrate pe 
bandă şi de discreţie pentru că ticăloşii de pâlci sunt pe 


urmele tale şi s-au strecurat în casa lui şi i-au pus 
microfoane. 

— Pilici? 

— Asta-i porecla pentru poliţişti, aşa erau numiţi oamenii 
lui sir Robert Peel, primul ministru al Angliei, care a 
întemeiat prima poliţie. Londonezii de rând nu i-au putut 
suferi niciodată pe pilici, şi Ernie Urâtul ar fi încântat să-i 
păcălească. Nu trebuie decât să fii pentru marina regală şi- 
şi dă şi viaţa pentru tine. 

Suslev zâmbi. Clinker nu e om rău, îşi spuse el, doar 
plicticos! Se întoarse în living, sorbind din bere. Ziarul de 
după-amiază era acolo, ediţia specială scoasă de Guardian, 
cu titluri de-o şchioapă, GLOATA O CALCĂ ÎN PICIOARE PE 
FLOARE PARFUMATA, şi o fotografie reuşită a mulţimii 
dezlănţuite. Se aşeză într-un fotoliu şi citi repede. Apoi 
urechea lui fină auzi liftul oprindu-se. Se duse la masa de 
lângă uşă şi luă de sub ea pistolul cu amortizor încărcat. Îl 
băgă în buzunar şi se uită prin vizor. 

Soneria se auzi în surdină. Deschise uşa şi zâmbi. 

— Intră, prietene. Îl îmbrăţişă cu căldură pe Jacques 
deville. A trecut mult timp de când nu ne-am văzut. 

— Da, da, a trecut, tovarăşe, spuse la fel de cald deville. 

Ultima dată îl văzuse pe Suslev în Singapore, cu cinci ani 
în urmă, la o întâlnire secretă aranjată de Arthur, imediat 
după ce deville fusese convins să intre în Sevrin. El şi 
Suslev se cunoscuseră, tot în secret, în marele port Brest, în 
Franţa, în iunie '41, cu câteva zile înainte ca Germania 
nazistă să invadeze Rusia sovietică, pe când cele două ţări 
erau încă aparent aliate. Pe vremea aceea deville era în 
maquis, iar Suslev comandat adjunct şi comisar politic 
secret al unui submarin sovietic care oficial se afla acolo 
pentru alimentare, după un drum de recunoaştere în 
Atlantic. Atunci a fost deville întrebat dacă nu vrea să 
participe la adevăratul război, războiul împotriva 
duşmanului capitalist, ca agent secret, după ce fasciştii vor 
fi distruşi. Răspunsese „da” din toată inima. Fusese uşor 


pentru Suslev să-l convertească. Datorită posibilităţilor lui 
deville după război, KGB-ul îl trădase în secret Gestapoului, 
apoi îl salvase de la moarte dintr-o închisoare a acestuia cu 
ajutorul gherilelor comuniste. Gherilele îi oferiseră nişte 
dovezi false că fusese trădat de unul din oamenii săi pentru 
bani, deVille avea treizeci şi doi de ani şi, ca mulţi alţii, era 
zăpăcit de socialism şi de învăţăturile lui Marx şi Lenin. Nu 
intrase niciodată în Partidul Comunist Francez, dar acum, 
datorită lui Sevrin, era căpitan onorific în Forţele Sovietice 
de Securitate ale KGB-ului. 

— Pari obosit, Frederick, spuse Suslev, folosind numele 
conspirativ al lui deville. Spune-mi ce s-a întâmplat? 

— O problemă de familie doar. 

— Spune-mi. 

Suslev ascultă atent povestea tristă a lui devVille despre 
ginerele şi fiica sa. De la întâlnirea lor în 1941, Suslev 
fusese supraveghetorul lui deVille. În 1947 îi ceruse să se 
ducă în Hong Kong şi să intre în compania Struan. Înainte 
de război deville şi tatăl său avuseseră o firmă de import- 
export foarte prosperă care întreținea legături strânse cu 
dompania Struan - ca de altfel şi legături de familie - aşa că 
schimbarea fusese uşoară şi binevenită. Misiunea secretă a 
lui deVille era să devină membru al consiliului de conducere 
şi, în timp, tai-pan. 

— Unde e fiica ta acum? întrebă el cu compasiune. 

Deville îi spuse. 

— Şi şoferul celeilalte maşini? Suslev reţinu numele şi 
adresa. O să am grijă ca cineva să se ocupe de el. 

— Nu, spuse imediat deville. A. A fost un accident. Nu 
putem pedepsi un om pentru un accident. 

— Era beat. Cine conduce beat n-are nici o scuză. Oricum, 
tu eşti important pentru noi. Noi avem grijă de-ai noştri. O 
să mă ocup del. 

DevVille ştiu că nu avea rost să mai discute. O rafală de 
ploaie lovi ferestrele. 


— Merde, dar ploaia e bună. Temperatura precis a scăzut 
cu cinci grade. O să ţină mult? 

— S-a comunicat că frontul de furtună e mare. 

Deville privi picăturile rotunde alunecând pe geam şi se 
întrebă de ce fusese convocat. 

— Tu cum o duci? 

— Foarte bine. Bei ceva? Suslev se duse la barul cu oglinzi. 
E aici o vodcă bună. 

— Bine, vodcă, te rog. Dar una mică. 

— Dacă Dunross se retrage, tu eşti noul tai-pan? 

— Cred că unul dintre noi patru. Gavallan, David Mac 
Struan, eu şi Linbar Struan. 

— În ordinea asta? 

— Nu ştiu. Doar că probabil Linbar e ultimul. Mulţumesc, 
deville luă paharul, ciocniră. Aş înclina să cred că Gavallan. 

— Cine-i MacStruan ăsta? 

— Un văr îndepărtat. Cinci ani s-a ocupat de comerţul cu 
China. Acum conduce filiala noastră din Canada - încercăm 
să ne diversificăm gama şi să ne ocupăm şi de fibre 
lemnoase, cupru, toate mineralele canadiene, mai ales din 
Columbia britanică. 

— Cât de bun e? 

— Foarte bun. Foarte dur. Luptător parşiv. Patruzeci şi unu 
de ani, fost locotenent la paraşutişti. Mâna stângă i-a fost 
aproape smulsă, deasupra Burmei, într-o încâlceală de 
paraşută. Şi-a legat un garou doar în jurul ei şi a continuat 
să lupte. Asta i-a adus o Cruce Militară. Dacă aş fi tai-pan, 
pe el l-aş alege, deville ridică din umeri. Conform legilor 
companiei noastre, numai tai-panul îşi poate desemna 
succesorul. Poate să o facă oricând, chiar şi în testamentul 
său, dacă vrea. Oricum o face, asta e regula Nobilei Case. 

Suslev îl privi. 

— Şi-a făcut Dunross, testamentul? 

— Ian e foarte competent. 

Se lăsă tăcere. 

— Mai vrei o vodcă? 


— Non, merci, mi-ajunge asta. Vine şi Arthur? 

— Da. Cum am putea să facem să se încline balanţa în 
favoarea ta? 

De Ville ezită, apoi dădu din umeri. Suslev îşi turnă alt 
pahar. 

— Ar fi uşor să-i discredităm pe MacStruan ăsta şi pe 
ceilalţi. Da. Uşor să-i eliminăm, Suslev se întoarse şi se uită 
la el. Chiar şi pe Dunross. 

— Nu. Nu asta-i soluţia. 

— Există alta? 

— Să ai răbdare, devVille zâmbi, dar ochii îi erau foarte 
obosiţi şi plini de umbre. N-aş vrea să fiu eu cauzA. 
Îndepărtării sale, sau a celorlalţi. 

Suslev râse. 

— Nu e nevoie să omori ca să elimini! Suntem sălbatici? 
Sigur că nu! Îşi privi cu atenţie protejatul, pe deville 
trebuie să-l facem mai dur, îşi spuse el. Vorbeşte-mi despre 
American, Bartlett, şi afacerea Struan-Par-Con. 

Deville îi spuse tot ce ştia. 

— Banii lui Bartlett ne vor da tot ce avem nevoie. 

— Poate Gomt ăsta să răstoarne situaţia? 

— Şi da şi nu. E posibil. E dur şi ne urăşte cu adevărat. E 
un rival pe termen lung. 

— Da, ştiu. Suslev era surprins că devVille continua să 
repete o informaţie pe care i-o mai dăduse deja, semn rău, 
îşi spuse, şi se uită la ceas. Prietenul nostru a întârziat 
douăzeci şi cinci de minute. E ceva neobişnuit, amândoi 
erau prea vechi în meserie ca să-şi mai facă probleme, 
întâlnirile de genul celei de faţă nu puteau fi niciodată pe 
deplin sigure pentru că nimeni nu putea controla 
întâmplările neprevăzute. 

— Ai auzit de focul din Aberdeen? întrebă devVille la un 
gând neaşteptat. 

— Ce foc? 

— Au dat ştirile la radio chiar înainte să urc! deville şi 
soţia sa locuiau în apartamentul 20, la etajul al şaselea. 


Restaurantul Floating Dragon din Aberdeen a ars. Poate că 
Arthur a fost acolo. 

— L-ai văzut? Suslev fu deodată îngrijorat. 

— Nu. Dar în înghesuiala aceea era uşor să nu-l întâlnesc. 
Am plecat cu mult înainte de masă. 

Suslev sorbi gânditor din vodcă. 

— "Ţi-a spus deja cine sunt ceilalţi din Sevrin? 

— Nu. L-am întrebat, cu grijă, aşa cum ai cerut, dar nu mi- 
a. 

— Cerut? Eu nu-ţi cer, tovarăşe, eu doar sugerez. 

— Desigur. 'Tot ce-a spus a fost „Ne vom întâlni cu toţii la 
timpul potrivit”. 

— O să aflăm în curând amândoi. Are perfectă dreptate să 
fie prudent. 

Suslev dorise să-l pună la încercare pe deville, ca şi pe 
Arthur, una din regulile de bază în KGB era că niciodată nu 
poţi avea deplină încredere în spionii tăi, indiferent cât de 
importanţi ar fi ei. Îşi aduse aminte cum inspectorul lor le 
băgase în cap un alt citat din Arta războiului a lui Sun Tzu, 
care era o lectură obligatorie pentru orice soldat sovietic. 
„Există cinci clase de spioni - spioni locali, spioni implantaţi, 
spioni convertiți, spioni condamnaţi şi spioni supraviețuitori. 
Când toate cele cinci categorii lucrează concertat, statul va 
fi în siguranţă şi armata inviolabilă. Spionii locali sunt 
localnicii. Spionii implantaţi sunt persoane oficiale din 
rândul duşmanilor. Spionii convertiți sunt spionii 
duşmanului pe care i-ai atras de partea ta. Spionii 
condamnaţi sunt cei cărora li se transmit informaţii false şi 
apoi sunt oferiţi duşmanului care va scoate prin tortură 
aceste informaţii de la ei şi astfel va fi înşelat. Spionii 
supraviețuitori sunt cei care aduc noutăţi din tabăra 
dușmanului. Reţineţi, din întreaga armată nimeni altcineva 
nu trebuie să fie răsplătit mai generos. Dar dacă o noutate 
secretă este divulgată de un spion înainte de vreme, el 
trebuie condamnat la moarte împreună cu persoana căreia 
i-a spus secretul.” 


Dacă celelalte rapoarte AMG sunt la fel ca cel deja 
descoperit, îşi spuse Suslev indiferent, atunci Dunross e 
condamnat. Îl privea pe deville, cântărindu-l, plăcându-l, 
bucuros că trecuse din nou testul - ca şi Arthur. Ultimul 
paragraf din Arta războiului - o carte atât de importantă 
pentru elita sovietică încât mulţi ştiau volumul acela subţire 
pe dinafară - îi veni în minte: „Numai conducătorul luminat 
şi generalul înţelept vor folosi inteligenţa superioară a 
armatei pentru spionaj. Spionii sunt cel mai important 
element într-un război pentru că de ei depinde posibilitatea 
de mişcare a armatei.” 

Asta face KGB-ul, îşi spuse el mulţumit. Căutăm pe cei mai 
buni în toate republicile. Noi suntem elita. Noi avem nevoie 
de spioni din toate cele cinci categorii. Avem nevoie de 
oamenii ăştia, Jacques şi Arthur şi toţi ceilalţi. Da, avem 
mare nevoie de ei. 

— Arthur n-a dat nici un indiciu cine sunt ceilalţi. Niciunul, 
spunea deville, doar că suntem şapte. 

— Trebuie să avem răbdare, zise Suslev, liniştit că Arthur 
fusese în acelaşi timp şi prudent, pentru că făcea parte din 
plan ca cei şapte să nu se cunoască niciodată, să nu ştie că 
Suslev era supraveghetorul lui Sevrin şi superiorul lui 
Arthur. 

Suslev cunoştea identitatea tuturor spionilor Sevrin. În 
timp îi acceptase împreună cu Arthur, punându-i mereu la 
încercare pe toţi, cultivându-le loialitatea, eliminând pe unii, 
substituind pe alţii. Testezi întotdeauna şi, în momentul în 
care un spion şovăie, a venit timpul să-l neutralizezi, sau să- 
| elimini - înainte ca el să te neutralizeze sau să te elimine 
pe tine. Chiar Ginny Fu, îşi spuse el, deşi nu e spion şi nu 
ştie nimic. Niciodată nu poţi să fii sigur de nimeni în afară 
de tine însuţi - asta ne învaţă sistemul nostru sovietic. Da. E 
timpul să o iau în călătoria pe care i-am tot promis-o. O 
călătorie scurtă, săptămâna viitoare. La Vladivostok. Odată 
ajunsă acolo poate fi purificată şi reabilitată şi folosită, şi să 


nu se mai întoarcă niciodată aici. Sorbi din vodcă, 
plimbându-şi prin gură lichidul arzător. 

— Îi mai acordăm lui Arthur o jumătate de oră. Te rog, 
spuse arătându-i un scaun. 

Deville dădu de-o parte ziarul şi se aşeză în fotoliu. 

— Ai citit despre asaltul asupra băncilor? 

Suslev se lumină la faţă. 

— Da, tovarăşe. Minunat. 

— E o operaţiune KGB? 

— Din câte ştiu eu nu, spuse vesel Suslev. Dacă e, atunci 
cineva va fi promovat. 

Era o politică leninistă de bază să acorzi o atenţie 
deosebită băncilor occidenttale, să te infiltrezi în ele până la 
cel mai înalt nivel, să încurajezi şi să-i ajuţi pe alţii sa 
pornească dezastrul asupra valutei occidentale, dar, în 
acelaşi timp, să împrumuţi cât mai mult capital de la ele, 
indiferent de dobândă, pe termen cât mai lung, cu cât mai 
lung termenul cu atât mai bine, asigurându-te că nici un 
sovietic nu întârzie cu plata, oricât de mult ar costa. 

— Falimentul băncii Ho-Pak va ruina cu siguranţă şi alte 
bănci. Ziarele spun că s-ar putea să aibă probleme şi 
Victoria, eh? 

DevVille se cutremură fără să vrea şi Suslev observă, 
îngrijorarea îi crescu. 

— Merde, dar asta ar distruge Hong Kongul, spuse deville. 
Oh, ştiu, cu cât mai repede cu atât mai bine, daR. Dar fiind 
un spion ascuns atât de bine, uneori uiţi cine eşti cu 
adevărat. 

— N-ai de ce să fii îngrijorat. Ni se întâmplă tuturor. Eşti 
tulburat din cauza fiicei tale. Care tată n-ar fi? O să treacă. 

— Când o să putem face ceva? Sunt obosit, atât de obosit 
să aştept. 

— În curând. Ascultă, spuse Suslev ca să-l încurajeze, în 
ianuarie am fost la o întâlnire la nivel înalt la Moscova. 
Problema bancară a fost prioritară pe agenda noastră de 
lucru. După ultima socoteală suntem datori capitaliştilor 


aproape 30 de miliarde împrumuturi - cea mai mare parte 
Americii. 

DevVille rămase cu gura căscată de uimire. 

— Madonna, habar n-aveam că aţi reuşit atât. 

— Zâmbetul lui Suslev se lărgi. 

— Asta-i Rusia Sovietică! Sateliții noştri au şi ei 6,3 
miliarde. Germania Răsăriteană tocmai a mai luat 1,3 
miliarde ca să cumpere laminoare şi tehnologie modernă 
capitalistă şi o mulţime de lucruri de care avem nevoie, 
râse, îşi termină paharul şi-şi turnă altul, licoarea făcându-l 
să vorbească mai uşor. Chiar că nu-i înţeleg pe capitalişti. 
Se înşeală singuri. Noi suntem porniţi pe faţă să-i terminăm 
şi ei ne oferă mijloacele s-o facem. Sunt uimitori. Dacă avem 
timp, douăzeci de ani - maximum douăzeci - pe-atunci 
datoria noastră va fi de 60, 70 de miliarde şi, din punctul lor 
de vedere, noi vom fi tot un risc de trei ori mai mare, fără 
ca vreodată să întârziem să ne plătim datoriilE. În timp de 
război, de pace sau represiune. Hohoti brusc. Parcă un 
bancher elveţian spunea: „Împrumută puţin şi ai un 
datornic - împrumută mult şi ai un partener!” 70 de 
miliarde, Jacques, prietene şi îi stăpânim. 70, şi noi putem 
să le schimbăm politica pentru ca să se potrivească cu a 
noastră şi apoi, în orice moment pe care-l alegem noi, 
ultima noastră poznă: „Ne pare atât de rău, Domnule 
Bancher Sionist Capitalist, regretăm că n-avem o leţcaie! 
Oh, ne pare foarte rău, dar nu mai putem plăti 
împrumuturile, nici măcar dobânzile la împrumuturi. Ne 
pare foarte rău, dar din acest moment moneda noastră 
actuală nu mai are nici o valoare. Noua noastră monedă e 
rubla roşie, o rublă roşie valorează o sută de dolari 
capitalişti de-ai tăi.” Suslev râse, simțindu-se foarte fericit. 
Şi oricât de bogate sunt împreună băncile, ele nu vor putea 
niciodată să anuleze o datorie de 70 de miliarde. Niciodată. 
70, plus toate miliardele blocului răsăritean din acel 
moment! Şi dacă anunţul neaşteptat este aranjat să 
coincidă cu una din inevitabilele lor recesiuni capitaliste, 


aşa cum va fl. Ei implorându-ne să le salvăm ticăloasele lor 
de piei! şi vor intra în rahat până la nasul lor de bancheri 
evrei, adăugă dispreţuitor: Ticăloşii ăştia proşti merită să 
piară. De ce să ne luptăm cu ei când propria lor lăcomie şi 
prostie îi distrug. Eh? 

Deville aprobă din cap stânjenit. Suslev îl speria. Probabil 
că încep să îmbătrânesc, îşi spuse el. La început era atât de 
uşor să crezi în cauza maselor. Strigătele celor exploataţi 
erau atât de puternice şi clare atunci. Dar acum? Acum nu 
mai sunt atât de clare. Sunt încă implicat, implicat adânc. 
Nu regret nimic. Franţa o va duce mai bine sub comunism. 
Aşa să fie oare? Nu mai ştiu, nu mai sunt sigur, nu la fel de 
sigur cum am fost. E păcat pentru toată lumea că trebuie să 
existe un „ism”, îşi spuse el, încercând să-şi ascundă teama. 
Ar fi mai bine să nu fie nici un fel de „isme”, doar iubita mea 
Coastă de Azur scăldându-se în soare. 

— Ascultă-mă pe mine, prietene, Stalin şi Beria au fost 
genii, spunea Suslev, Ei sunt cei mai mari ruşi care au 
existat vreodată. 

DevVille încercă să nu-şi arate şocul. Îşi amintea oroarea 
ocupaţiei germane, umilirea Franţei, toate satele şi 
cătunurile şi viile distruse, îşi amintea că Hitler n-ar fi 
îndrăznit niciodată să atace Polonia şi să înceapă totul dacă 
n-ar fi existat pactul de neagresiune al lui Stalin care să-i 
apere spatele. Fără Stalin n-ar fi fost nici război, nici măcel, 
şi toţi am fi fost mai bogaţi. Douăzeci de milioane de ruşi? 
spuse el. Milioane fără număr din celelalte neamuri! 

— Un preţ modest. Suslev îşi turnă din nou, înfierbântat de 
patimă şi vodcă. Datorită lui Stalin şi Beria avem toată 
Europa răsăriteană, de la Baltica la Balcani. 

— Estonia, Lituania, Letonia, Cehoslovacia, Ungaria, 
România, Bulgaria, toată Polonia, Prusia, jumătate din 
Germania, Mongolia Superioară. Suslev râgâi fericit. 
Coreea de Nord şi peste tot câte un punct de sprijin. 
Operaţiunea Leu a lor a distrus Imperiul Britanic. Datorită 
ajutorului lor au fost înfiinţate Naţiunile Unite pentru a ne 


oferi cea mai grozavă armă în arsenalul nostru cu multe 
arme. Şi apoi e Israelul. Suslev începu să râdă. Tatăl meu a 
fost unul din cei care s-au ocupat de acel program. 

DevVille simţi cum i se zburleşte părul pe ceafă. 

— Ce? 

— Israelul a fost o lovitură Stalin-Beria de proporţii uriaşe! 
Cine l-a ajutat - pe faţă şi în secret - să ia naştere? Cine l-a 
recunoscut imediat? Noi, şi de ce? Suslev râgâi din nou. 
Pentru a fixa în adâncul Arabiei un cancer care va supura şi 
va distruge ambele părţi şi împreună cu ele va nimici 
puterea industrială a Occidentului. Evreii, împotriva 
mahomedanilor, împotriva creştinilor. Fanaticii ăştia nu vor 
trăi niciodată în pace unul cu altul, chiar dacă ar putea s-o 
facă, uşor. Nu vor înceta cearta niciodată, chiar dacă asta îi 
va costa prosteasca lor viaţă. 

Râse şi apoi se uită lung şi încruntat la pahar, învârtind 
lichidul în el. DeVille îl privi, urându-l, dorind să-i 
dovedească că se înşeală, dar fiindu-i frică s-o facă, ştiind că 
Suslev avea putere totală asupra lui. Odată, cu câţiva ani în 
urmă, omisese să trimită nişte cifre de rutină ale companiei 
Struan la o căsuţă poştală din Berlin. A doua zi, un străin îi 
telefonase acasă. Nu mai primise niciodată un asemenea 
telefon. Era prietenos. Dar el ştia despre ce e vorba. 

Deville îşi stăpâni un tremurat brusc şi-şi păstră faţa 
senină când Suslev ridică privirea spre el. 

— Nu eşti de acord cu mine, tovarăşe? spuse omul de la 
KGB, zâmbitor. Jur că n-o să-i înţeleg niciodată pe 
Capitalişti. Îşi fac duşmani dintr-o sută de milioane de arabi 
care au toate rezervele adevărate de petrol ale lumii, de 
care, într-o bună zi, o să aibă şi ei nevoie disperată. Şi în 
curând noi vom avea Iranul şi Golful şi Strâmtoarea Ormuz. 
Apoi vom pune mâna pe rezervele Occidentului, vor fi ale 
noastre, şi nu va fi nevoie de război - doar execuţii. 

Suslev îşi termină vodca şi-şi turnă alta. Deville îl privea, 
detestându-l acum, întrebându-se, înnebunit, care era 
propriul său rol. De aceea am fost un spion secret aproape 


perfect, pregătit timp de şaisprezece ani, fără să existe nici 
o suspiciune în legătură cu mine? Nici măcar Susanne nu 
bănuieşte nimic şi toată lumea crede că sunt anti-comunist, 
devotat companiei Struan care este creaţia super- 
capitalistă a întregii Asia. Gândurile lui Dirk Struan ne 
animă. Profit. Profit pentru tai-pan, Nobila Casă şi apoi 
Hong Kong, în ordinea asta, şi la dracu' cu toţi, cu excepţia 
Coroanei, a Angliei şi Chinei. Şi chiar dacă nu devin tai-pan, 
tot pot face din Sevrin distrugătorul Chinei pe care Suslev 
şi Arthur îl doresc. Dar oare vreau eu asta acum? Acum 
când, pentru prima dată, l-am văzut cu adevărat pe acesi. 
Acest monstru şi toată ipocrizia lui? 

— Stalin, spuse el, crispându-se aproape sub privirea lui 
Suslev. L-al. L-ai întâlnit vreodată? 

— Am fost lângă el o dată. La trei metri de el. Era mărunt, 
dar îi simţeai forţa. Asta a fost în 1953, la o petrecere pe 
care a dat-o Beria pentru nişte ofiţeri superiori din KGB. 
Tatăl meu a fost invitat şi mi s-a permis să merg şi eu cu el. 
Suslev luă altă vodcă, aproape fără să-l vadă, cufundat cu 
totul în trecut şi în implicarea familiei sale în mişcare. Stalin 
era acolo, Beria, Malenkov. Ştiai că numele adevărat al lui 
Stalin a fost Iosif Vissarionovi Djugaşvili? Era fiul unui 
cizmar din Tiflis, oraşul meu, destinat să devină preot, dar 
dat afară din seminarul de acolo. Ciudat, ciudat, tare 
ciudat! 

Ciocniră paharele. 

— Nu e nevoie să fii atât de solemn tovarăşe, spuse el, 
interpretând greşit tăcerea lui deVille. Oricât ai pierde tu 
personal. Faci parte din viitor, din marşul către victorie! 
Suslev îşi goli paharul. Stalin trebuie să fi murit fericit. Ar 
trebui să fim tot atât de norocoşi, nu? 

— Şi Beria? 

— Beria a încercat prea târziu să ia puterea. N-a reuşit. 
Noi, cei din KGB, suntem ca japonezii, şi noi considerăm că 
singurul păcat este eşecul. Dar Stalin. Tata mi-a povestit că 
atunci când la Ialta, fără să ceară nici o concesie, Roosevelt 


a fost de acord să-i dea lui Stalin Manciuria şi Kurilele, care 
ne ofereau dominaţia asupra Chinei şi Japoniei şi tuturor 
apelor Asiei, Stalin a făcut o comoţie cerebrală încercând 
să-şi stăpânească râsul şi era să moară! 

După o pauză deville întrebă: 

— Şi Soljeniţân şi gulagurile? 

— Suntem în război, prietene, există trădători înăuntru. 
Cum pot conduce cei puţini pe cei mulţi fără teroare? Stalin 
ştia asta. El a fost într-adevăr un om mare. Chiar şi moartea 
lui ne-a fost folositoare. A fost o idee strălucită a lui 
Hruşciov să-l folosească pentru a „umaniza” URSS-ul. 

— Asta a fost doar un alt aranjament? întrebă deville 
zguduit. 

— Asta ar trebui să fie secret de stat. Suslev îşi înghiţi un 
râgâit. Nu contează, în curând i se va reda lui Stalin gloria 
care i se cuvine. Acum, ce e cu Ottawa? 

— Oh, am luat legătura cu Jean-Charles. 

Telefonul sună brusc. O singură dată. Ochii lor se 
îndreptară spre el, respiraţia li se opri aproape. După vreo 
douăzeci de secunde se mai auzi sunând o dată. Cei doi se 
relaxară uşor. Încă vreo douăzeci de secunde şi al treilea 
apel deveni continuu. Un apel însemna „Pericol, plecaţi 
imediat”; două, că întâlnirea era contramandată; trei, că 
cine suna va veni acolo în curând; al treilea continuu, că se 
putea vorbi în siguranţă. Suslev ridică receptorul. Auzi o 
răsuflare, apoi Arthur întrebă cu accentul său ciudat: 

— Este domnul Lop-sing acolo? 

— Nu e nici un Lop-ting aici, aţi format un număr greşit, 
spuse Suslev cu vocea schimbată, concentrându-se cu un 
efort. 

Continuară discuţia cu grijă, în cod, Suslev liniştit când 
auzi tusea uscată a lui Arthur. Apoi Arthur spuse: 

— Nu pot veni astă-seară. Se poate vineri la trei? Vineri 
însemna joi - mâine - miercuri însemna marţi, şi aşa mai 
departe. Trei era un cod pentru locul de întâlnire. 


Hipodromul Happy Valley, la antrenamentul din zori. Mâine 
în zori? 

— Da. 

Telefonul se închise. Se mai auzi doar tonul de apel. 


SFÂRŞIT