Edgar Wallace — Sarpele Galben

EDGAR WALLACE 


EDGAR WALLACE 


SARPELE GALBEN 


CAPITOLUL 1 

În tot Siangtan-ul nu se găsea o casă asemănătoare cu cea 
a lui Joe Bray. Dar şi Joe era un om original, chiar şi pentru 
China, unde din timpurile lui Marco Polo se cuibărise o 
sumedenie de oameni extraordinari. 

Casa era din piatră şi planurile fuseseră concepute de 
Pinto Huello, un arhitect portughez, care avea darul beţiei. 
Huello fusese nevoit să părăsească ţara sa natală în 
împrejurări foarte puţin onorabile pentru el şi ajunsese prin 
Canton şi Wuchau, în oraşul acesta mare şi murdar. 

În genere se spune că Pinto elaborase planurile în mod 
genial. Într-o singură noapte, când casa era pe jumătate 
gata. Din cauza aceasta, jumătate din casă semăna cu 
celebra pagodă de porțelan şi rămânea să servească ca 
monument pentru gusturile excentrico-fantastice ale lui 
Pinto. Cealaltă jumătate semăna cu un depozit de mărfuri, 
cum se pot vedea cu duzinile pe malurile canalului şi 
oglindea minunat dispoziţia de după beţie a portughezului. 

Joe era un munte de om, care iubea China şi băutura, 
plăcându-i să viseze toată ziua. Concepea atunci planuri 
admirabile; niciunul însă practicabil. Se bucura şi era 
încântat că din acel colţ îndepărtat putea pune în mişcare 
pârghii şi macarale, care ar pute aduce modificări radicale 
omenirii. 

Când îl apucau asemenea „dispoziţii”, Joe semăna un 
Hârun al-Rashâd. S-ar fi dus deghizat printre săraci şi ar fi 
împărţit bani acelora care o meritau. Dar nu întâlnise încă 
pe săracii care ar fi fost demni de filantropia lui. 


China este o ţară în care se poate visa cu uşurinţă. Din 
locuinţa sa, Joe putea privi în depărtare, spre valurile 
fluviului Siang-Kiang, pe care se clătinau corăbii. Reflexul 
apusului de soare strălucea pe valuri. 

Multe vaporaşe alunecau spre mare. Pe pânzele lor se 
reflectau razele soarelui în culori arămii. Mişcarea 
populaţiei semăna cu aceea a unui roi de albine. Dar de la 
distanţa de unde se afla Joe nu prea se putea distinge 
lămurit şi - ceea ce era mai important mai ales pentru 
China - nici mirosul caracteristic oraşelor chinezeşti nu 
ajungea până la el. 

Bătrânul Joe Bray însă era obişnuit cu mirosul acela 
specific, care nu-l mai înspăimânta. El cunoştea toată ţara 
asta mare, din Manciuria până la Kwangs şi de la Şantung 
până în valea Ini Kiao-Kie, unde se vorbea o franţuzească 
de neînțeles. China reprezenta pentru Joe cea mai mare şi 
cea mai importantă parte a lumii. Întâmplările barbare şi 
mirosul caracteristic erau pentru el dovezi normale de 
viaţă. Gândea chinezeşte şi ar fi trăit în totul ca un chinez, 
dacă nu ar fi fost împiedicat de tovarăşul său. 

Joe străbătuse pe jos toate provinciile Imperiului şi 
pătrunse în oraşe şi locuri unde albii n-aveau voie să intre. 
Odată fusese prins dezbrăcat de veşminte şi dus în Yamenul 
teribilului Fu-chi-ling, care fusese un timp guvernator al Su- 
Kiangului, spre a fi ucis. Dar. Joe plecă de acolo încărcat cu 
onoruri ca un mandarin şi fu condus la palatul fiicei cerului. 

Dar toate acestea îl lăsau indiferent pe Joe Bray, care din 
naştere era englez; apoi deveni american, când America 
căpătă influenţă mai mare. De altfel, îşi putea permite toate 
lucrurile, căci era milionar, ba mai mult chiar. Casa era un 
palat. Câştigase enorm de mult la întreprinderi miniere şi 
altele. Câştigurile astea se înmulţiseră în ultimii zece ani 
atât de mult încât deveniseră averi fantastice. 

Joe stătea comod într-un fotoliu adânc. Aşa putea el visa. 
Lângă el şedea Fing-Su. Acesta avea o statură înaltă şi 
arăta foarte bine, chiar dacă-l comparăm cu un european. 


Nu avea nimic chinezesc în el, afară de ochii oblici. Gura 
obraznică şi nasul acvilin îl moştenise Fing-Su de la mama 
sa, care fusese o franţuzoaică; părul negru însă şi culoarea 
palidă caracteristică, de la tatăl său, de la Schan-Hu 
negustorul acela şiret şi aventurier. Fing-Su era îmbrăcat 
într-un halat gros de mătase şi cu pantaloni lungi până la 
ghete. Mâinile şi le băgase în mânecile halatului şi le scotea 
numai din când în când, spre a arunca scrumul de la ţigară. 

Joe oftă, sorbi din pahar şi zise: 

— Totul a venit aşa cum o meritaţi, Fing-Su. O ţară care n- 
are cap, n-are nici picioare şi nu se poate mişca; peste tot 
nu vezi decât stagnare, totul merge pe dos! Asta-i China! 
Înainte mai erau câţiva inşi, care ştiau să domnească, Ming 
şi bătrânul Hart şi Li-Hung. 

Biay oftă din nou. Cunoştinţele sale asupra Chinei şi a 
vechilor dinastii nu prea erau grozave. 

— Banii nu au valoare, dacă nu ştii să-i întrebuinţezi cum 
trebuie. Uită-te la mine, Fing-Su. N-am căţel, nici purcel şi 
totuşi sunt multi-multi-milionar! După cât se spune, familia 
mea e aproape dispărută. 

Îşi frecă iritat nasul. 

— Aproape”, repetă el cu precauţie. 

— Dacă anumiţi oameni ar face ce vreau eu, nu ar fi aşa. 

— S-ar putea spune că nu e nevoie decât ca dumneta să-ţi 
exprimi dorinţa ca ea să se şi împlinească. 

Chinezul se exprima cu accentul acela nazal, caracteristic 
studenţilor din Oxford. Pe Joe nu-l putea bucura nimic mai 
mult decât să audă vocea protejatului său. Cultura vocii, 
construcţia impecabilă a frazelor, ascendenţa, de altfel 
nevoită, în ton şi felul de a vorbi, erau o muzică pentru 
urechile sale. 

Fing-Su îşi dăduse într-adevăr examenele cu succes şi-şi 
luase licenţa la Oxford. Minunea asta o făcuse Joe. 

— Dumneata eşti un om cult, Fing-Su, pe când eu suntun 
bătrân fără cunoştinţe de istorie, geografie sau altele. 


Cărţile nu mă interesează deloc. Nici nu m-am ocupat 
vreodată cu aşa ceva. Chiar Biblia este o afacere încurcată. 

Sorbi şi restul rachiului de orez şi răsuflă adânc. 

— Trebuie să mai discutăm o chestiune. Acţiunile pe care 
ţi le-am dat. 

Urmă o pauză lungă neplăcută. 

— Pare că Ela spus că n-ar fi trebuit să fac aşa ceva. 
Înţelegeţi ce vreau să spun? Acţiunile n-au nici o valoare. 
Asta a fost una din ideile „sale”, ca ele să fie scoase. Nu 
valorează în bani, nici o centimă. 

— Ştie El că le am eu? Întrebă Fing-Su. 

Ca şi Joe, nici Fing-Su nu-i zicea pe nume lui Clifford 
Lynne, ci numai „EI”. 

— Nu, nu o ştie, spuse Joe apăsat. Asta-i buba. Vorbise 
într-o seară de chestiunea asta. Spunea că nu trebuie să 
cedeze nici o acţiune. 

— Stimatul şi cinstitul meu tată poseda nouă acţiuni, spuse 
Fing-Su mieros, iar eu am acum douăzeci şi patru. 

Joe se scărpină în bărbie. Era vădit supărat, ba chiar 
bănuitor. 

— Ţi le dau dumitale. Ai fost un băiat bun, Fing-Su. Ai 
învăţat latineşte, filosofie şi toate celelalte. Cultura mea este 
slabă. De aceea am vrut să fac ceva pentru dumneata. Căci 
cultura este ceva important. Se întrerupse şi-şi muşcă 
unghiile. Nu sunt dintre aceia care dăruiesc ceva şi iau 
darul înapoi. 

— El mă urăşte, spuse celălalt cu nepăsare. Ieri mi-a spus 
că sunt un şarpe galben. 

— A spus asta? Întrebă Joe trist. 

După tonul vocii sale se înţelegea că ar fi ameliorat cu 
plăcere această stare de lucru, dar nu putea. 

— Mai curând sau mai târziu am să-l învârtesc eu pe el, 
spuse apoi Joe, silindu-se să-şi ascundă nesiguranța în care 
se afla. Sunt un om inteligent, Fing-Su. Am idei pe care 
nimeni nu le ştie. Acum am un plan. 


Începu să râdă, gândindu-se la secretul său, dar deveni 
imediat serios. 

— În ceea ce priveşte acţiunile, îţi dau câteva mii de lire pe 
ele. Cum am spus, acţiunile n-au nici o valoare. Totuşi, 
vreau să ţi le răscumpăr. 

Chinezul se mişcă pe scaun, fără zgomot şi se uită 
pătrunzător la prietenul său, pe care-l considera ca pe un 
părinte. 

— La ce-mi poate servi mie banul, domnule Bray? Întrebă 
el, aproape ca un servitor. Stimatul şi cinstitul meu părinte 
mi-a lăsat o avere mare. lar eu sunt un chinez care n-are 
cerinţe mari. 

Fing-Su aruncă mucul de ţigară ce-l ţinea în mână şi-şi 
răsuci, cu o iuţeală extraordinară, o altă ţigaretă. Abia că se 
observaseră mişcările degetelor sale. 

— Se povesteşte prin Shanghai şi Canton că societatea 
Nan dispune de mai mulţi bani decât ar fi văzut vreodată 
guvernul actual, spuse el pe îndelete. Mai spun că oamenii 
lui Loloan au găsit mine de aur în valea Liao-Lic. 

— Noi am găsit, îl întrerupse Bray, mulţumit de sine. 
Oamenii lui Lolo nici nu puteau găsi ceva. Cel mult au 
inventat pretexte ca să dea foc templelor chinezeşti. 

— Dar dumneata ai banii, insistă Fing-Su. Un capital mort. 

— Nu mort. Produce patru şi jumătate la sută. 

Fing-Su surâse. 

— Patru şi jumătate la sută! Sută la sută ar trebui să 
producă şi s-ar putea câştiga uşor. Sus, la Shun-Şi, sunt 
depozite de cărbuni care valorează un bilion - ce zic un 
bilion, o mie de bilioane de dolari! Dumneata poţi face 
afacerea - o ştiu, nu este în Cetatea Prohibită un om care să 
ordone „fă asta” şi să se facă. Şi dacă s-ar găsi un asemenea 
om, n-ar avea armată. Vezi, pentru asta s-ar putea 
întrebuința cu folos fondul dumitale de rezervă. Da, un om 
cu mâna tare. 

— Se poate. 


Joe Bray se uită speriat în jurul său. Ura politica chineză, 
dar „EI” o ura şi mai mult. 

— Fing-Su, începu el, consulul american a fost ieri la masă 
la mine. Era foarte iritat din cauza clubului vostru, „Mâinile 
vesele”. Spunea că se vorbeşte prea mult în toate părţile. Şi 
guvernul central s-a interesat de acest club. Ho Sing a fost 
săptămâna trecută pe aici şi a întrebat când ai de gând să 
te înapoiezi la Londra. 

Buzele subţiri ale chinezului se strânseră într-un surâs 
sarcastic. 

— Se face prea mult zgomot în jurul micului meu club. 
Clubul nu urmăreşte decât scopuri sociale - cu politica nu 
avem nici o legătură. Domnule Bray, nu crezi că ar fi o idee 
bună să întrebuinţam rezervele societăţii Yun Nan pentru. 

— Nu cred deloc aşa ceva. Joe clătină din cap. Fondurile 
nu le pot ataca în nici un fel. Dar, în ceea ce priveşte 
acţiunile, Fing-Su... 

— Acţiunile sunt depuse la bancherul meu din Shanghai. 
Am să dispun să se înapoieze. Aş dori să fiu pe plac 
prietenului nostru, căci am pentru el numai admiraţie şi 
stimă. Şarpe Galben a spus. Nu e prietenos din partea sa. 

Litiera îl aştepta la poartă, ca să-l ducă acasă, şi Joe se uită 
lung după el. 

În faţa casei lui Fing-Su aşteptau trei oameni. Fing-Su le 
făcu semn să intre în încăperea întunecoasă care servea 
drept cabinet de lucru, şi spuse. 

— Clifford Lynne va veni la două ore după apusul soarelui 
prin Poarta Orezului Binefăcător. Ucideţi-l şi aduceţi-mi 
toate hârtiile ce le veţi găsi la el. 

Clifford sosi punctual, însă, prin Poarta Mandarinilor, aşa 
că ucigaşii nu-l întâlniră. Ei povestiră acest lucru lui Fing- 
Su, care ştia deja cum şi pe unde venise Clifford. 

— Veţi mai avea şi alte ocazii, zise Fing-Su, şi poate că-i 
bine că nu s-a întâmplat nimic în timpul cât eram în oraş. 
Mâine plec la Londra şi voi aduce putere! 

CAPITOLUL. 2 


Exact la şase luni după plecarea lui Fing-Su spre Europa îi 
găsim pe cei trei tovarăşi ai firmei Narth Brothers şezând 
cu uşile închise în sala de şedinţe a asociaţiei lor. Domnii 
aceştia se găseau într-o situaţie neplăcută. Stephen Narth 
ocupase locul din capătul mesei. Faţa sa grasă, greoaie, era 
palidă. Fruntea încruntată arăta că-l preocupă griji mari. 

Maiorul Gregory Spedwell luase loc la dreapta sa. Maiorul 
avea o faţă galbenă, păr negru cârlionţat. Mişca nervos din 
degete. Trecutul lui nu era numai milităresc. 

În faţa lui şedea Ferdinand Leggat, care, cu faţa sănătoasă 
şi cu barbetele sale, semăna întocmai unei fotografii a lui 
„John Bull”. Caracterul său însă nu corespundea expresiei 
sale sănătoase. Leggat trecuse prin multe până ce a găsit 
un adăpost la firma Narth Brothers Ltd. 

Pe timpuri, numele firmei Narth Brothers era cunoscut în 
Londra ca al unei firme demne de toată încrederea. Puteai 
jura pe seriozitatea ei. Tatăl actualului şef al casei, Thomas 
Ammot Narth, făcuse numai afaceri corecte, dar de mică 
măsură. Firma conta pentru clienţii ei ca una din cele mai 
de seamă din Anglia. Tânărul Narth moştenise, ce-i drept, 
simţul negustoresc, însă nu şi prevederea înţelegătoare a 
tatălui său. Urmarea a fost că a mărit cifra de afaceri, 
preluând şi clienţi nu prea de seamă. Vechii clienţi ai casei 
nu văzuseră cu ochi buni amploarea ce i-o dădu tânărul 
Narth şi au rupt legăturile cu el, mai ales când s-au 
descoperit afacerile oneroase ale noilor clienţi ai casei. 
Ajunsese la urmă ca tot personalul casei Narth să fie 
compus numai dintr-un dactilograf şi un agent de bursă. 

Uneori Narth câştiga sume importante, dar îi lipseau 
afacerile solide şi sănătoase, care stau la baza oricărui 
succes sigur. 

În timpuri de criză, Narth abia se menţinuse prin 
înfiinţarea mai multor societăţi anonime. Unele din aceste 
societăţi au avut succes. Cele mai multe au fost nevoite să 
lichideze. 


Cu ocazia acestor aventuri făcuse cunoştinţa lui Ferdinand 
Leggat, care era un speculant în petrol şi întreținea, afară 
de aceasta, o agenţie de teatru, ocupându-se şi cu camăta. 
Leggat luase parte activă la „fondările” societăţilor anonime 
ale lui Narth. 

Împrejurarea care aduse la un loc pe cei trei părtaşi ai 
firmei în sala aceea friguroasă din Manchester House, şi 
încă la ora nouă dimineaţa, n-avea nici o legătură cu 
celelalte afaceri ale firmei Narth. Tocmai vorbea Leggat, 
care se exprima foarte ambiguu: 

— Ce să ne învârtim după deget. Să numim copilul pe 
numele său adevărat. Afacerea noastră a ajuns la faliment. 
Şi când o să fie să lichidăm, o să iasă la iveală lucruri care 
nu ne interesează şi nu ne privesc pe noi doi, pe Spedwell şi 
pe mine. Nici eu, nici Spedwell n-am speculat cu banii 
firmei. 

— Dar aţi ştiut., începu Narth cu un ton iritat. 

— N-am ştiut nimic, îl întrerupse Leggat. 

— Cenzorii au stabilit că suma de 500000 de lire nu e 
justificată. A fost speculată la bursă, dar nu de către 
Spedwell sau de mine. 

— Dar voi m-aţi sfătuit să fac asta. 

Leggat ridică din nou mâna şi-l opri să continue. 

— Nu e momentul să ne acuzăm reciproc. Ne lipsesc 
50000 de lire. Unde şi cum ne-am putea procura suma 
aceasta? 

Se uită o clipă la Spedwell, care îl aprobă din ochi. 

— Dumitale ţi-e uşor să vorbeşti, se supără Narth, 
ştergându-şi cu batista sudoarea de pe frunte. Aţi fost doar 
amândoi părtaşi la speculaţia de petrol, amândoi. 

Leggat surâse şi ridică din umeri, fără însă a răspunde la 
acuzaţia adusă. 

— 50000 de lire este o sumă mare. 

Erau primele cuvinte pe care le pronunţa Spedwell în ziua 
aceea. 


— Mulţi, mulţi bani, îl aprobă prietenul său şi aşteptă ca 
Narth să răspundă ceva. 

— Nu ne-am întrunit azi ca să discutăm fapte cunoscute şi 
arhicunoscute, spuse Narth nerăbdător, ci ca să găsim o 
posibilitate de scăpare. Cum putem să îndreptăm lucrurile, 
asta-i întrebarea? 

— Asta-i uşor de răspuns, zise Leggat jovial. Eu, în ceea ce 
mă priveşte, nu simt necesitatea să intru în puşcărie. Şi 
trebuie deci ca noi, adică dumneata, domnule Narth, să 
procuri banii. Nu ne rămâne decât o posibilitate, continuă 
Leggat uitându-se atent la Narth. Dumneata eşti doar 
nepotul sau vărul lui Joe Bray care, cum ştie toată lumea, 
are averi imense, mai mari decât poate să-şi închipuie 
cineva. Se presupune că este cel mai bogat om din China. 
După câte ştiu eu - şi te rog să mă îndrepţi dacă greşesc - 
dumneata şi familia dumitale primiţi anual o sumă de la el. 

— Două mii de lire pe an, spuse Narth. 

— Omul care-ţi dă dumitale două mii de lire pe an, trebuie 
să poată fi atins, într-un fel sau altul. Pentru Joe Bray, 50000 
de lire sunt un fleac, spuse el, pocnind din degete. 

Leggat schimbă o privire cu Maiorul şi zâmbi. 

— Stimate domnule Narth, situaţia se prezintă astfel: în 
vreo patru luni, poate şi mai devreme, vei sta în faţa 
judecătorului - ca falit - dacă nu poţi procura banii, să 
îndepărtezi fiarele sălbatice, ce vor fi în curând pe urma 
dumitale. 

— Pe urma noastră, a tuturor, îl corijă Narth. Nu am să fiu 
condamnat numai eu - luaţi aminte la asta! Scoateţi-vă 
odată pentru totdeauna din cap ideea că l-aş putea face pe 
Joe Bray să-mi trimită măcar o centimă mai mult decât 
trimite acum. Joe e tare ca fierul, iar asociatul său, mai tare 
ca oţelul. Crezi, oare, că n-am încercat să scot mai mult de 
la el? Imposibil! 

Leggat se uită din nou la Spedwell. Amândoi oftară şi se 
sculară simultan de pe scaun. 


— Poimâine ne întâlnim din nou, spuse Leggat. Şi vei face 
bine, dacă între timp vei telegrafia în China, căci singura 
alternativă pentru Joseph Bray poate fi mai puţin neplăcută 
decât ştirea că ruda sa va trebui să stea în închisoare. 

— Ce vrei să spui cu asta? Întrebă Narth, aruncându-i o 
privire furioasă. 

— Vreau să spun, răspunse Leggat aprinzându-şi calm o 
ţigară, să ceri asistenţa unui domn Grahame Clay. 

— Şi cine dracu e acest domn Grahame Clay? Întrebă 
Narth mirat. 

Leggat surâse plin de taină. 

CAPITOLUL 3 

Stephen Narth părăsea de obicei biroul său, situat în Old 
Broad Street, pe la orele patru după-amiaza. Limuzina îl 
aştepta spre a-l duce acasă, în vila sa din Sunningdale. Dar, 
în ziua aceea, el ezită să plece, nu pentru că l-ar fi reţinut 
vreo afacere deosebită sau pentru că ar fi avut nevoie de un 
timp oarecare ca să gândească asupra situaţiei sale 
precare, ci pentru că la cinci venea poşta din China şi 
aştepta în acea zi cecul lunar. 

Joseph Bray îi era văr de rangul al doilea. Pe timpul când 
Narth Brothers erau prinți în afaceri şi Bray, numai o rudă 
săracă, întreprinderile lui Joe Bray nu erau băgate în 
seamă. Abia de vreo zece ani se aflase ceva mai mult, atunci 
când Joe Bray încercase să intre iar în legătură cu rudele 
sale. Nimeni nu ştia ca Joe Bray mai exista pe undeva. 

Ei nu se văzuseră niciodată. Narth primise, ce-i drept, o 
fotografie a lui Joe, din care se arăta a fi o persoană aspră. 
Probabil că impresia ce-i făcuse fotografia l-a împiedicat pe 
Narth să-i ceară ajutor lui Bray, ajutor de care avea atât de 
mare nevoie. 

Secretarul său, Perkins, intră pe la cinci şi-i aduse o 
scrisoare. 

— Domnişoara Joan a fost aici pe când eraţi în conferinţă. 

— Nu face nimic, răspunse Narth indiferent. 


Joan era o Bray, unul din cei doi membri ai ramurii mai 
tinere a familiei, pe care el o cunoscuse încă înainte de a fi 
primit prima scrisoare de la Bray. Joan era o verişoară 
îndepărtată şi fusese crescută în casa lui, iar el îi dăduse o 
creştere bună, însă ieftină, aşa cum se cresc rudele sărace. 

Situaţia ei în menajul lui Narth nu s-ar fi putut preciza. 
Joan era într-adevăr de nepreţuit. Ea îngrijea de casă în 
absenţa fiicelor lui Narth, ţinea socotelile menajului, 
înlocuia pe intendent şi chiar şi pe o servitoare. Cu toate că 
era ceva mai tânără decât Letty şi mult mai tânără decât 
Mabel, se pricepea admirabil să le ocrotească pe 
amândouă. 

Câteodată se ducea şi ea cu fetele la teatru, altă dată lua 
parte şi la câte o petrecere cu dans, când se simţea lipsa 
dansatoarelor. De obicei însă, Joan stătea retrasă, căci, de 
multe ori, ceilalţi membrii ai familiei găseau ciudat ca ea să 
ia masa împreună cu ei şi cu musafirii lor. Joan mânca 
atunci singură în camera ei din mansardă şi nu-i părea prea 
rău. 

Din plicul ce i-l adusese Perkins scoase încetişor scrisoarea 
importantă. Cecul aşteptat se găsea acolo, dar şi o scrisoare 
lungă, neobişnuit de lungă. 

În general, Joe Bray nu trimitea epistole lungi. De cele mai 
multe ori, cecul era însoţit de o coală de hârtie pe care erau 
scrise numai cuvintele: „Salutări amicale”. Narth puse cecul 
în buzunar şi începu să citească scrisoarea, fiind tare mirat 
de faptul că vărul său a devenit aşa de comunicativ. 

Scrisoarea, scrisă de Joe cu scrisul său caracteristic, era 
plină de greşeli ortografice. 

Dragă domnule Narth, Cred să te vei mira că-ţi scriu o 
scrisoarea atât de lungă. Ei bine, dragă domnule Narth, 
trebuie să-ţi scriu că am fost grav bolnav şi că mă întremez 
cu greu. Doctorul spune că nu poate preciza cât mai am de 
trăit. De aceea m-am decis să-mi fac testamentul, pe care 
mi l-a conceput avocatul Albert van Rus. Dragă domnule 
Narth, trebuie să-ţi mărturisesc că am pentru familia 


dumitale mare stimă, cum o ştii, de altfel. M-am gândit mult 
cum te-aş putea ajuta pe dumneata şi familia dumitale şi am 
ajuns la următorul rezultat. Directorul meu, Clifford Lynne, 
care trăieşte din copilărie în casa mea, a devenit asociatul 
meu, atunci când am descoperit minele de aur. Ele într- 
adevăr un băiat excelent şi eu am decis că el să se însoare 
cu cineva din familia mea, pentru a da continuitate familiei. 
După câte ştiu, aveţi mai multe fete în familie, două ale tale 
şi o verişoară. Doresc ca Clifford Lynne să ia în căsătorie pe 
una din ele. El şi-a dat consimţământul. Acum e în voiaj şi va 
sosi peste câteva zile la dumneata. Ultima mea voinţă este: 
îţi las 2/3 din partea mea la mina de aur şi o treime la 
Clifford Lynne cu condiţia că se însoare cu una din fete. 
Dacă, însă, niciuna din fete nu-l va voi, atunci toată averea 
mea rămâne lui Clifford. Căsătoria trebuie să se facă însă 
înainte de 31 decembrie a anului în curs. Dragă domnule 
Narth, dacă cele de mai sus nu-ţi convin, atunci nu vei 
căpăta nimic după moartea mea. 

Al dumitale devotat, Joe Bray. 

Stephen Narth citi scrisoarea cu gura căscată. În capul 
său uruia o moară! Salvarea îi venea de acolo de unde nu s- 
ar fi aşteptat niciodată să-i vie. Sună, chemă secretarul şi-i 
dădu în grabă câteva instrucţiuni urgente. Neputând 
aştepta urcarea ascensorului, cobori în grabă treptele şi 
sări în automobilul care-l aştepta. Tot drumul, până acasă, 
nu se gândi decât la scrisoarea primită de la Joe şi la 
propunerea curioasă a acestuia. 

Bineînţeles că Mabel era aceea care trebuia să se mărite 
cu Clifford! Era doar cea mai mare. Sau Letty. Banii lui Joe 
astfel erau aproape în buzunarul său! 

Ajuns acasă, sări vesel şi surâzând din maşină. Mabel băgă 
imediat de seamă că s-a întâmplat ceva neobişnuit şi alergă 
spre el. În momentul acela apăru şi Letty în pragul uşii. 
Ambele erau fete drăguţe, numai ceva cam prea grăsuţe, 
faţă de cum ar fi dorit el să fie. 


Cea mare înclina spre melancolie. Ea lua din viaţă partea 
tristă şi asta dădea de multe ori ocazii la neplăceri. 

— Ai auzit ceva despre chinezii aceia grozavi? Îi sări 
înainte Mabel. Sărmana Letty era gata să capete un acces 
de nervi. 

Altădată i-ar fi impus tăcere, căci el era un om care nu-şi 
pierdea cumpătul din cauza fleacurilor zilnice. Apariţia 
neobişnuită a unuia sau a mai multor chinezi pe locul său 
nu-l interesa. Dar astăzi reuşi chiar să surâdă cu 
bunăvoință şi să facă o glumă asupra acestei ştiri alarmante 
a fiicei sale. 

— Fetiţa mea, dar nu e un motiv să vă speriaţi. Perkins mi- 
a povestit totul. Indivizii aceia s-au speriat probabil tot atât 
de rău ca şi Letty! Intraţi în casă, am să discut ceva foarte 
important cu voi! 

Narth intră cu fiicele sale în camera de toate zilele, închise 
uşa şi le povesti noutăţile extraordinare pe care ele le 
ascultară în tăcere. 

Spre marea lui surprindere, Mabel îşi aprinse ţigara 
obişnuită, scutură scrumul pe covor şi începu, după ce 
schimbă o privire cu sora sa: 

— Pentru tine, tată, afacerea asta e bună, dar ce avem noi 
din ea? 

— Ce aveţi voi din asta? Întrebă mirat Narth. Dar asta e 
doar limpede de tot. Profitul ce veţi avea voi se vede 
numaidecât. Individul acela capătă doar o treime din avere. 

— Dar cât primim noi din această treime? Întrebă Letty. Şi 
afară de asta, cine e directorul acela? Cu banii ăştia putem 
face alte partide, decât să ne mărităm cu un director de 
mină. 

Tăcerea mortală care urmă fu întreruptă de Mabel. 

— În tot cazul, trebuie să discutăm cu tine şi să aranjăm 
chestiunea într-un fel sau într-altul, spuse ea. Bătrânul 
acela îşi închipuie că pentru o fată singurul lucru important 
la un bărbat e să fie bogat. Pentru mine, însă, asta nu e 
suficient. 


Pe Stephen Narth îl trecu un fior rece. Nici prin vis nu i-ar 
fi trecut că o să găsească opoziţie tocmai la fetele lui. 

— Dar nu înţelegeţi că nouă nu ne lasă nimic, dacă niciuna 
dintre voi nu se mărită cu Clifford? Bineînţeles că şi eu, în 
locul vostru, m-aş gândi mult, dar n-aş respinge o partidă 
atât de strălucită. 

— Dar câtă moştenire lasă el? Întrebă Mabel cu simţul ei 
practic. Asta e doar punctul principal al întregii chestiuni. 
Eu spun pe faţă. N-am intenţia să cumpăr mâţa în sac - şi 
apoi care va fi situaţia noastră în societate? Probabil că va 
trebui să plecăm în China şi să locuim într-o cocioabă 
mizerabilă. 

Mabel se aşezase pe colţul mesei, puse picior peste picior 
şi mişca vârful piciorului. În poziţia asta semăna cu o damă 
de cabaret, pe care o cunoscuse el în tinereţea sa. În 
apariţia lui Mabel era ceva, care nu corespundea, nu se 
potrivea, nici cu rochiţa scurtă ce o purta şi nici cu căpşorul 
tuns băieţeşte. 

— Am trăit destul în sărăcie şi constrângere, continuă ea. 
Ţin să-ţi spun că, în ceea ce mă priveşte, eu nu sunt de 
acord cu această căsătorie. 

— Nici eu, spuse Letty cu tărie. Ceea ce spune Mabel este 
foarte adevărat. Am avea o situaţie mizerabilă ca soţie a 
acestui Lynne. 

— Şi eu pot să va spun că el s-ar purta foarte bine cu voi. 
Spuse Narth, care era complet dominat de fiicele lui. 

Mabel sări brusc de pe masă. Ochii îi luceau. 

— Eu ştiu o soluţie - Cenuşăreasa! 

— Cenuşăreasa? Întrebă Narth. 

— Desigur, Joan. Copil ce eşti. Citeşte bine scrisoarea. 

Toţi trei citiră încă o dată scrisoarea şi, când fură aproape 
de sfârşitul ei, Letty nu mai putea de bucurie. 

— Desigur, Joan! Strigă ea. Şi de ce nu s-ar mărita oare 
Joan? Ăsta-i un lucru mare pentru ea - perspectivele ei sunt 
şi aşa zero, iar nici la noi n-ar mai avea ce căuta, cândtu o 
să fii bogat. Dumnezeu ştie ce o să ne facem atunci cu ea! 


— Joan, răspunse Narth, mângâindu-şi bărbia. La Joan nu 
se gândise încă. 

Fetele aveau dreptate. Joan îndeplinea toate cerinţele lui 
Bray. Era un membru al familiei. Mama ei fusese o Narth. 
Mai înainte chiar ca el să fi lăsat scrisoarea pe masă, Letty 
sunase şi spusese servitorului, care intră: „Spune 
domnişoarei Bray să vină încoace.”. 

Trei minute mai târziu, fata, sacrificata cu care familia 
Narth voia să îmblânzească pe zeii sorții, intră în odaie. 

CAPITOLUL 4 

Jean Bray avea douăzeci şi unu de ani, dar arăta mult mai 
tânără. Era suplă - Letty spunea de ea că e slabă, dar asta 
era exagerat. Membrii familiei Narth aveau obrajii plini, 
bărbia rotundă şi capetele frumoase, dar erau cu toţii puţin 
cam flegmatici. 

Joan, din contră, avea un corp mlădios şi un spirit vioi, 
fiecare mişcare a ei era sigură şi conştientă. Când şedea 
liniştită, avea aparenţa unei aristocrate (ea ştie cum să ţină 
mâinile, spunea Letty de ea cam ironic). I se vedea pe faţă 
că-i face plăcere să fie mereu ocupată. Zece ani fusese 
neglijată, ignorată şi înlăturată, când ei nu voiau ca ea să fie 
văzută de alţii. Dar Joan nu-şi pierduse puterea de viaţă şi 
nici încrederea în sine. 

Acum stătea în odaie cu un surâs şiret în ochii săi cenuşii, 
şi se uita de la unulla altul şi băgă de seamă imediat că s-a 
întâmplat ceva extraordinar. Fineţea tenului ei şi toată 
înfăţişarea ei drăguță nu era pusă în umbră, dar nici nu 
ieşea în evidenţă, faţă de frumuseţea mai convingătoare a 
verişoarelor sale. Ea semăna cu un portret, a cărui fineţe 
splendidă nu trebuia accentuată nici prin artificii şi nici prin 
jocuri de umbră. 

— Bună seara, domnule Narth. Ea îi vorbea totdeauna aşa. 
Am terminat decontul trimestrial - e detestabil! 

În orice altă ocazie, ştirea aceasta l-ar fi lovit greu de tot 
pe Narth, dar perspectiva de a moşteni o avere imensă 


făcuse să nu-l mai impresioneze posesiunea unei sume de o 
sută de lire mai mult sau mai puţin. 

— Ia loc, Joan! Spuse el. 

Surprinsă, Joan îşi luă un scaun şi se aşeză la o parte. 

— Vrei să citeşti scrisoarea asta? El îi întinse peste masă 
scrisoarea. 

Joan citi în tăcere şi, după ce isprăvi, un surâs îi flutură pe 
buze. 

— Asta e într-adevăr o ştire bună. Sunt foarte veselă, 
spuse ea şi se uită ironic de la o verişoară la alta. 

— Şi cine are să fie logodnica fericită? 

Veselia ei neschimbată îi apărea lui Mabel ca o ofensă. 
Siguranţa cu care Joan presupunea că una din fetele lui 
Narth va merge să se îngroape într-un orăşel obscur 
chinezesc o făcu să se înroşească. 

— Nu fi aşa de proastă, Joan, spuse ea aspru. Aceasta este 
o chestiune care trebuie judecată. 

— Draga mea - Stephan Narth înţelese că trebuie să 
procedeze cu mult tact - Clifford Lynne este într-adevăr un 
om bun. Unul dintre cei mai buni care există. Ăsta e norocul 
cel mai mare, care ar fi putut veni vreodată. Într-adevăr, 
spuse el cu prevedere, scrisoarea asta nu e singura pe care 
am primit-o de la vechiul nostru prieten Joseph. Mai am o 
scrisoare în care se exprimă şi mai lămurit. 

Joan se uită la el, ca şi cum ar aştepta să i se arate 
scrisoarea aceea misterioasă. Dar Narth nu făcu nici un 
gest şi asta din simplul motiv că acea scrisoare nici nu 
exista realmente, doar numai în fantezia lui. 

— Zău, dragă Joan, Joseph doreşte ca tu să te măriţi cu 
Clifford. 

Joan se sculă încet de pe scaun. Sprâncenele sale se 
ridicară în sus. 

— El vrea să-l iau în căsătorie? Repetă ea. Dar eu nici nu-l 
cunosc pe bărbatul acesta. 

— Tot atât de puţin ca şi noi, spuse Letty liniştită. Dar nici 
nu este vorba despre asta. De altfel, cum vrei să cunoşti pe 


un bărbat pe care trebuie să-l iei în căsătorie? Poţi să vezi 
un bărbat în fiecare zi câteva minute şi să n-ai nici o idee de 
ce caracter are; după ce te-ai măritat cu el, abia atunci îşi 
dă arama pe faţă! 

Dar toate astea nu-i uşurau lui Narth problema. Făcu 
semn lui Letty să tacă. 

— Joan, spuse el. Am fost totdeauna bun faţă de tine. Ţi-am 
dat un cămin şi am făcut, după cum ştii, şi mai multe pentru 
tine. 

Se uită la fetele sale şi le făcu semn să-i lase singuri. După 
ce fiicele sale ieşiră din cameră, el începu: 

— Joan, trebuie să discut odată deschis cu tine. Nu era 
prima dată când el vorbea „deschis” cu ea şi Joan ştia ce 
vine acum. Joan avusese un frate, un băiat sălbatec, cu un 
caracter uşuratic, care fusese funcţionar la firma Narth 
Brothers, dar care a dispărut într-o bună zi, luând cu sine 
banii din casă - erau câteva sute de lire sterline - dar 
băiatul plătise cu viaţa întâmplarea asta, când voise să fugă 
spre un port. Fu găsit mort pe şoseaua care ducea la Kent, 
sub sfărâmăturile automobilului său. Apoi mai era afacerea 
cu mama lui Joan, bătrână şi bolnavă, pe care Narth o 
întreţinuse în ultimii ani ai vieţii ei. „E imposibil ca s-o 
băgăm într-un azil, tată.” spusese Mabel. „Dacă se află asta 
în ziare, o să fie un scandal nemaipomenit.” (Mabel era 
Mabel, chiar la şaptesprezece ani!) 

— Nu vreau să-ţi reamintesc toate ce am făcut pentru 
familia ta, începu Stephen, dar le aminti. Te-am luat în casă 
la mine şi ţi-am făcut o poziţie socială, pe care n-ai fi avut-o 
altfel. Acum ai şi tu ocazia să-ţi arăţi recunoştinţa faţă de 
mine. Doresc foarte mult să-l iei în căsătorie pe acest 
bărbat. 

Ea îşi muşcă buzele, dar nu ridică privirea de pe covor. 

— Auzi ce-ţi spun? 

Ea dădu din cap afirmativ şi se sculă încet de pe scaun. 

— Vrei într-adevăr să mă mărit cu el? 


— Eu vreau să devii o femeie bogată, spuse el apăsat. Nu- 
ţi cer să aduci un sacrificiu oarecare. Îţi dau posibilitatea să 
devii fericită. Din zece fete, nouă nu s-ar gândi nici o clipă. 

Servitorul bătu în uşă şi intră în cameră, aducând pe o 
tavă de argint o telegramă. 

Narth o desfăcu, o citi şi înlemni. 

— A murit”, spuse el încet. Bătrânul Joe Bray a murit. 

Dar deja îşi făcea calculele. Acum era 1 iunie. Dacă ar fi 
putut s-o mărite pe Joan până într-o lună, atunci ar fi putut 
evita falimentul firmei Narth Brothers. Privirile lor se 
întâlniră. Uitătura ei era liniştită, sigură, însă întrebătoare. 
A lui era rece, calculată şi fără sentiment. 

— Vrei deci să te măriţi cu el? Întrebă el. 

Ea dădu din cap. 

— Da. Cred că da, răspunse ea liniştită. Oftatul de uşurare 
cu care răsuflă el, îi dădu o împunsătură şi o lăsă să simtă 
pentru prima dată amărăciunea vieţii. 

— Tu eşti o fată deşteaptă şi nu are să-ţi pară rău, spuse 
el, pe când se apropia de ea şi-i lua mâinile reci în ale sale. 

— Pot să te asigur, Joan. 

E] se întoarse, căci din nou se auziră bătăi în uşă. 
Servitorul întră iar în odaie şi spuse: 

— Un domn vrea să vă vorbească. 

Abia spuse aceste vorbe, că vizitatorul şi intră pe uşă. Era 
un bărbat înalt, care purta un costum dintr-o stofă aspră, 
pestriță. Ghetele sale erau din piele netăbăcită şi păreau că 
şi le-a făcut singur. Nu purta guler. O cămaşă moale se 
întrezărea la gât. În mână ţinea o pălărie veche, uzată, care 
completa portretul! Joan se uita însă numai la faţa sa. Nu 
văzuse încă un asemene bărbat. Trebuia să se mire! Părul 
său lung, cafeniu, era ondulat. Purta o barbă lungă, 
neîngrijită, care-i ajungea până la piept. 

— Dar cinE. Începu Narth. 

— Mă numesc Clifford Lynne, spuse persoana intrată. 
După câte ştiu, trebuie să mă însor cu cineva. Cine e? 


Ei se uitau la acest individ ciudat şi Letty, care intrase 
imediat după el, râse nervos. 

— Domnul Lynne. Se bâlbâi Narth. 

Mai înainte însă ca aceasta să fi putut răspunde, surveni o 
întâmplare dramatică. Afară se auzi servitorul vorbind cu 
cineva. Narth se uită afară şi văzu un individ care ţinea în 
mână o cutie pătrată. 

— Ce este asta? Întrebă el aspru. 

Servitorul întinse mâna afară, luă cutia şi o aduse în 
cameră. 

— Domnul Lynne, spuse servitorul, ca unul care se afla 
într-o situaţie neplăcută. 

— Da. 

Bărbosul se întoarse spre servitor. Toate mişcările sale 
aveau ceva nesigur, cum observă Joan. 

— Pentru cine? 

El puse cutia pe masă şi încreţi fruntea. Pe capac erau 
zugrăvite vorbele: 

Clifford Lynne Esqg. 

A se preda la sosirea sa. 

Când Lynne întinse mâna să ridice capacul, Joan se 
cutremură. Avea o presimţire că pe Lynne îl ameninţă un 
pericol mare. Nu ştia însă ce. 

— Ce naiba-i asta? Întrebă Lynne mirat. 

Cutia era deschisă, dar nu se vedea nimic, decât nişte vată 
albă care mişca cu mlădieri curioase. 

Deodată ieşi din vată un cap cu doi ochi negrii, de forma 
perlelor, care străluceau a răutate. 

În intervalul de o secundă ieşi şi un corp lung subţire care 
se clătina încolo şi încoace. Dintr-o dată se repezi înainte. 
Şarpele greşise însă distanţa. Zăcea acum cu corpul pe 
masă, capul îi atârna în jos, coada îi rămăsese încă în vată. 

Aşa rămase câtva timp. 

Pe când stăteau înlemniţi de frică, şarpele alunecă pe 
podea. Ridică iarăşi capul, corpul i se clătina încoace şi 
încolo şi apoi se pregăti să sară. 


O explozie îi asurzi pe toţi. Joan zări, printr-un nor de 
aburi albăstrii, cum corpul fără cap al şarpelui se zvârcolea 
pe jos. 

— Afurisită bandă. Spuse Lynne mirat. Cine a adus cutia 
asta? 

CAPITOLUL 5 

— A fost adusă de un chinez, bâlbâi servitorul. 

— Un chinez? Strigă Clifford Lynne. 

Servitorul arătă speriat prin fereastra deschisă, spre 
grădină. 

Lynne rămase un moment înlemnit, apoi sări dintr-o dată 
pe fereastră afară şi zbură ca vântul spre gardul de zid, 
care împrejmuia proprietatea. Ceva mai târziu, sări peste 
acest zid ca un acrobat de forţă. 

Abia dispăruse, că spaima ce cuprinsese pe cei rămaşi în 
cameră a şi dispărut. Joan trebuia să se ocupe de Letty, care 
plângea şi râdea. Sub masă se încolăcea şarpele în agonie. 
Încăperea era plină de fum. 

Mabel, auzind împuşcătura, intră în cameră şi, văzând 
şarpele pe podea, se uita speriată când la sora sa, când la 
Joan, când la tatăl său. 

— Individul acela sălbatec a încercat să o ucidă pe Letty! 
Mabel era de speriat, în furia ei greşit întrebuințată. 

— Linişte! 

Stephen Narth puse capăt, cu explicaţia asta, neliniştii 
care domnea. El se simţea deodată stăpânul casei. 

— Fiţi liniştite. Niciuna din voi nu are atâta cap ca Joan. 

Letty se sculă clătinându-se, se uită în jurul ei, ca sa vadă, 
dacă o compătimegşte cineva. 

— Acesta a fost un şarpe adevarat. 

Narth se uită speriat la animalul care se zvârcolea pe jos şi 
cu tot curajul ce-l arăta, făcea o impresie ridicolă. 

— Scoate bestia asta din cameră, spuse el servitorului. 
Apucă-l cu un cleşte. L-a împuşcat? Nici n-am văzut să fi 
întrebuințat vreo armă. 

Joan clătină din cap. 


— Nici eu n-am văzut nimic. Am auzit numai detunătura. 

Narth arătă şarpele. Servitorul veni cu cleştele şi-l apucă 
de coadă. 

— Bandă mizerabilă! 

Ambele fete se uitară la tatăl lor. 

— Cine a fost ăsta, tată. Un vagabond? Întrebă Letty. 

Narth clătină din cap. 

— Clifford Lynne, spuse el. Ambele rămaseră împietrite. 

— Sperietoarea asta de păsări? Exclamă Letty mâniată. 

— Acesta, acesta era deci bărbatul pe care eU. Pe care ni. 

Narth se uită cu subinţeles la Joan. Acesta stătea la 
fereastră. 

Clifford Lynne trecu în goană peste locul îngrădit. Barba 
lui prea lungă flutură în vânt. Când văzu şarpele, se opri. 

— Cap galben..., spuse el gânditor. 

Letty era tăcută, când bărbatul acesta ciudat intră agale în 
cameră, cu mâinile în buzunar. 

— A văzut cineva vreun chinez prin apropiere? Întrebă el. 

Letty şi Mabel vorbeau, ambele în acelaşi timp. El însă se 
adresă lui Joan, care nici nu tremura şi nici nu manifesta 
frică. 

Se duse la fereastră şi se uită afară. Se întoarse apoi la 
masă şi scoase vata din cutie, bucată cu bucată. 

— Într-adevăr, numai un şarpe! Ce nemernicie! Se uită din 
nou afară în grădină. 

— Credeam că o să întrebuinţeze cuţitele. Blestemaţii 
ăştia pot arunca admirabil cu cuţitele. Acum un an un 
chinez din aceştia a ucis pe un maistru de-al meu de la mină 
cu o singură aruncătură de cuţit - la o distanţă de peste o 
sută de metri. 

EI se adresase lui Joan şi vocea sa era prietenoasă. 

— L-ai prins pe făptuitor? Întrebă ea. 

Bărbatul cu barba mare continuă dând din cap. 

— După legile existente acolo, l-am spânzurat pur şi 
simplu. Era un tip care părea capabil, din toate punctele de 
vedere; dar prea avea mult temperament. Şi singura 


posibilitate de a proceda cu asemenea tipi plini de 
temperament este să-i spânzuri. 

Privirea îi căzu asupra lui Letty, care găsea observaţia sa 
despre temperament cam deplasată şi ofensatoare. Elo 
văzu cum îşi încreţeşte buzele, dar asta nu-l jena deloc. 

— Dumneata eşti aceea, care.? Întrebă el. 

Ea începu să vorbească: 

— Nu. Nu eu. Ce vrei să spui cu asta? 

Ea ştia însă precis ce vrea să spună Clifford. 

— Trebuie să mă însor cu cineva. 

EI se uită apoi la Mabel care roşi. Ochii săi albaştri, 
copilăroşi, se uitau cu duşmănie la el şi cu tot disprețul pe 
care-l simţea pentru el. 

— Nici sora mea şi nici eu nu suntem atât de fericite, 
spuse ea ironic. Trebuie să te adresezi lui Joan. Ea se uită 
apoi la Narth. Tată, spuse ea. 

Foarte jenat, Narth o prezentă pe nepoata sa. 

— Oh, spuse Lynne. 

Şi acest „oh” putea să însemne orice. Putea să însemne tot 
atât de bine părere de rău, decepţie sau surpriză plăcută. 

— Ei bine, iată-mă. Şi sunt gata să mă. Ezită o clipă, 
negăsind cuvântul potrivit. 

Joan ar fi putut jura că expresia pe care ar fi voit să o 
întrebuinţeze ar fi fost „sacrific”. Lynne fu însă destul de 
politicos spre a zice numai „supun condiţiunilor ce am de 
îndeplinit”. 

— Bătrânul Joe a murit, spuse el mai departe. Presupun că 
ştiţi acest lucru? Sărmanul visător! Pentru mulţi ar fi fost 
bine dacă murea cu şase luni mai înainte. A fost un suflet 
bun - pe timpuri, un sportiv prețuit - dar cam sucit toată 
viaţa sa. 

Iarăşi se adresase lui Joan. Deoarece îşi făcuse apariţia 
atât de fulgerător şi dramatic, Joan avea abia acum timpul 
să-l examineze mai departe. Lynne era un bărbat înalt 
(măsura un metru şi optzeci) şi nici îmbrăcămintea aceea 
imposibilă nu putea să înşele asupra frumuseţii corpului 


său. Faţa îi era arsă de soare. Barba avea o culoare închisă, 
ca şi părul şi sprâncenele sale stufoase. Totul trăia în 
persoana acestui om. Energia aceea extraordinară şi 
vioiciunea au fost primele lucruri care au impresionat-o mai 
întâi foarte mult pe Joan. Ea se uita la ghetele lui diforme. 
Pe când o gheată era legată cu o bucată de piele, cealaltă 
era legată cu o bucată de sfoară. 

Pentru Narth sosise acum momentul să intre în acţiune şi 
să-şi arate autoritatea. Împrejurările îl făceau să fie 
persoana cea mai importantă din toată casa. Nu numai că 
era stăpânul casei, dar era, înainte de toate, moştenitorul 
principal al lui Joe Bray. Pe când individul acela era numai 
directorul decedatului. Unul pe care nu trebuia să-l 
menajezi, ci unul căruia aveai numai să-i porunceşti ce are 
să facă. Era doar numai un funcţionar şi, în viitor, salariatul 
lui Narth. Căci dacă Narth moştenea averea lui Joe - atunci 
trecea desigur şi autoritatea acestuia asupra sa. 

— Hm. Domnule Lynne, mi se pare că expresiile dumitale 
asupra sărmanului meu văr sunt deplasate şi eu nu pot 
permite să batjocoreşti memoria onorabilă a decedatului. 

Străinul se uită mirat şi pe sub sprâncene la el. 

— Ah, dumneata eşti Narth? Am auzit de dumneata! Eşti 
gentlemanul care a pierdut banii altora?! 

Stephen Narth se făcu feţe, feţe. O secundă rămase cu 
gura căscată. Îşi pierduse graiul! Cruzimea acestei expresii 
îl înlemnise. Dar, dacă ar fi fost inteligent, ar fi oprit orice 
discuţie asupra acestui subiect, fie ieşind din odaie, fie 
altfel. 

— Lucrurile astea le cunoaşte doar toată lumea, continuă 
Lynne netezindu-şi barba. „Nu te poţi depărta din bătaia 
soarelui!” 

Lui Narth îi reveni cumpătul. 

— Nici nu mă gândesc să discut asemenea potlogării 
răutăcioase, spuse el, aruncând lui Lynne o privire plină de 
ură. Văd că e necesar să accentuez faţă de dumneata că eu 
sunt stăpânul. 


— Poate pe viitor, murmură Lynne. Doregşti să păstrez 
funcţia? Sunt gata să accept. Ai nevoie de mine? 

Zicând acestea, Lynne se uită prosteşte la Joan, aşa fără 
interes, pe când ei îi venea să râdă. 

— Pentru că, continuă el, dacă mă doreşti, sunt aici şi 
gata! Dumnezeu ştie că n-am nevoie să mă chinuiesc cu 
fetiţe mici, dar lucrul s-a petrecut aşa: Joe mi-a spus: „Vrei 
să-mi dai cuvântul?” şi eu am spus „Da!”. 

Şi continuă să se uite la Joan. 

Aştepta ca ea să răspundă ceva? În aparenţă nu, căci 
continuă să vorbească: 

— Întâmplările din ultimul timp însă complică chestiunea. 
N-am avut habar că vom nelinişti „Mâinile Vesele” - dar mi- 
am dat cuvântul de onoare şi am venit să mă ţin de 
promisiunea dată. 

Narth consideră că iar a venit momentul să intervină în 
discuţie, fără să aibă aerul de a-şi reproşa ceva. 

— Mâinile Vesele,„? N-ai spus aşa? Dar, pentru Dumnezeu, 
cine sunt aceste „Mâini Vesele”? 

Străinul nu se supără de această intervenţie inoportună. 

— Am cumpărat căscioara aceea mică din apropiere - 
Slaters Cottage - aşa-i zice, mi se pare, spuse Lynne. Şi 
continuă fără nici o legătură. O văgăună, dar mie îmi 
convine. Şi mai departe, văd cu regret că am făcut o gaură 
în covor. 

Şi se uită trist la urmele tragediei care se jucase ceva mai 
devreme în acea încăpere. 

— În tot cazul, şerpii n-au ce căuta pe covoare, spuse el 
uşurat, ca şi când ar fi fost mulţumit că a găsit o scuză 
pentru dezordinea ce o cauzase. 

Domnului Narth îi se lungise faţa. 

— Ai să locuieşti aici? Întrebă el. Avea deja pe limbă să-i 
spună că pe viitor trebuia să intre pe scara de serviciu. 
Ceva intuitiv îl opri să întrebuinţeze cuvinte atât de 
ofensatoare. Nu putea ofensa pe un om care trecea 
nepăsător cu vederea peste o tentativă de crimă, pe un om 


care purta la el un revolver, pe care-l scotea şi-l ascundea 
atât de repede, încât nu se observaseră mişcările mâinii, 
fără să-i fie teamă că va fi el însuşi pedepsit. De aceea 
întrebă: 

— Slaters Cottage? Dar asta nu e o reşedinţă agreabilă 
pentru dumneata. E aproape o ruină. Mi-a fost oferită de 
curând pentru suma de o sută douăzeci de lire, dar am 
refuzat oferta. 

— Ai pierdut o afacere bună, spuse Lynne liniştit. În ruina 
aceasta se află o sobă din timpul lui Tudor, care singură 
valorează dublu. 

Vorbind, se uita mereu la Joan. 

— Nu m-aş mira deloc dacă m-aş stabili cu totul şi pentru 
totdeauna în Slaters Cottage, adăugă el, aproape acolo e o 
spălătorie drăguță, în care nevasta îmi va spăla rufele, apoi 
mai am trei încăperi binişor întreţinute - după ce se vor 
astupa găurile făcute de şobolani. Personal, n-am nimic 
contra şobolanilor. 

— Şi eu îi iubesc de-a dreptul, răspunse Joan cu răceală 
căci simţise provocarea şi ripostă imediat. 

Pentru o clipă, ochii străinului se luminară de licărirea 
unui zâmbet. 

— Aşadar, eu locuiesc aici. Dar nu trebuie să fii îngrijorat 
că-ţi vei pierde reputaţia. Am să vin rar pe aici. Astea le 
spuse şuierând din buze. 

— Ce chinez nemernic! Desigur că m-a văzut intrând aici 
şi a predat imediat pachetul. Dacă-l trimitea mai înainte, s- 
ar fi băgat de seamă că e un animal viu înăuntru. Sau 
şarpele ar fi murit până acum, căci capacul n-avea găuri. 

Narth îşi drese glasul. 

— Vrei să ne faci să credem că reptila aceea a fost trimisă 
cu intenţie rea? 

Lynne se uită ironic la el. 

— Un şarpe viu, veninos, nu este, după părerea mea umilă, 
un cadou pentru ziua de naştere, spuse el politicos. Şi eu 
urăsc şerpii aceştia cu capul galben - ei pot răni mortal. 


LLA 


Deodată se lovi în şold şi râse. „Şarpe galben!” Cum de am 
uitat asta?! 

Iarăşi se uită la Joan. 

— Ai să capeţi un bărbat drăguţ şi fără griji. Cum te 
cheamă.? Joan. Mi se pare? Credeam că toate fetele care se 
numesc Joan sunt măritate. Ai vreo douăzeci şi unu de ani, 
nu-i aşa? Toate Joan sunt de douăzeci şi unu de ani şi toate 
Patricia de şaptesprezece şi mai toate Mary Ane sunt babe. 

— Şi toţi Clifford joacă teatru, răspunse Joan. 

Avea un râs tăcut, plăcut şi cultivat, care nu se potrivea 
deloc cu aparenţa sa exagerată. 

De data asta, Lynne râse cu adevărat. 

— Ce face? Ce spui? Ameninţă el cu degetul. Dar ai 
dreptate, am meritat răspunsul acesta. 

Băgă mâna adânc în buzunarul hainei sale curioase şi 
scoase un ceas mare de alamă. 

— Nu merge, spuse el supărat. Cât e ceasul? 

— Şase, răspunse Narth. 

— Ştiam că nu e douăsprezece şi jumătate din zi, spuse el 
liniştit şi potrivi ceasornicul. Am să revin. Vreau numai să- 
mi închiriez o cameră la Londra. Dar mâine sau poimâine 
sunt iar aici. Dumneata aparţii bisericii anglicane? 

Întrebarea aceasta o adresase lui Joan, care-i răspunse 
afirmativ. 

— Şi eu mi se pare că-i aparţin, spuse Lynne, dar admir şi 
pe baptişti şi muzica frumoasă. La revedere, Dorotea. 

— Vrei să spui Agnes, îi răspunse Joan. În ochii ei apăru iar 
un surâs şiret. Întinse mâna şi simţi cum eli-o strânse cu 
putere. Lynne nu mai onoră pe niciunul din membrii familiei 
cu un astfel de salut, ci se despărţi de ei numai cu o 
clătinare a capului. leşi apoi în hol. Narth crezu că a plecat. 
Tocmai voia să spună ceva, când bărbosul apăru iar în 
pragul uşii. 

— Cunoaşte cineva din voi pe un domn Grahame St. Clay? 
Întrebă el. 

Narth îşi aminti de conferinţa din dimineaţa aceea. 


— Da, eu cunosc pe un domn Clay - e drept, nu-l cunosc 
prea bine, dar unul din directorii mei îi este prieten, spuse 
el. 

Clifford ridică din sprâncene. 

— Aşa, unul din directorii dumitale îl cunoaşte? Spuse el. 
Şi dumneata nu l-ai văzut încă? 

Domnul Narth clătină din cap negativ. 

— Mâine seara îmi vei povesti ce părere ai despre el. 

— Dar n-am să mă întâlnesc cu el, răspunse Narth. 

— Ba da, ai să-l vezi cu siguranţă, spuse Clifford încet. 
Iarăşi se arătă o urmă de neîncredere în ochii săi limpezi, 
albaştri. Sigur ai să-l vezi pe Clay. Pe acel domn Clay care 
vrea să salveze rasa galbenă! 

De data aceasta plecă, trântind uşa de la intrare după el. 
Era într-adevăr un om cu maniere grosolane. 

— Slavă Domnului că nu mă mărit cu el, spuse Mabel. 
Letty, care abia îşi revenise din accesul de nervi îi dădu 
dreptate. Numai Joan nu zise nimic. 

Era cam zăpăcită. Bărbatul acesta străin era foarte 
interesant şi ea nu simţea nici un fel de frică. 

CAPITOLUL. 6 

Automobilul lui Lynne stătea la capătul drumului, o ducea 
de la şosea spre casă. 

„Automobil” este un titlu de onoare pentru maşina care o 
cumpărase Lynne cu câteva zile mai înainte, pentru suma 
de treizeci şi cinci de lire. El lăsase motorul în funcţiune 
ştiind din experienţă că, fără această măsură de prevedere 
i-ar fi trebuit o jumătate de oră ca să-l poată pune din nou 
în mişcare. Cu horcăieli şi zvâcneli, cu ţipete şi huruială, îşi 
aduse maşina pe şosea, merse cu mult zgomot vreo sută de 
metri şi ocoli apoi un drum care ducea spre un tufiş. 

La capătul drumului era căscioara cenuşie cunoscută sub 
numele de Slaters Cottage. Casa avea toate ferestrele 
sparte. Unul din foştii proprietari, care voise să 
înfrumuseţeze căsuţa, clădise o terasă, care se cam 
dărâmase însă în ultimii ani. 


De pe acoperiş lipseau vreo câteva duzini de ţigle. Toată 
casa arăta neglijenţă şi dărăpănare. 

În faţa porţii stăteau în grup trei bărbaţi. Clifford sosise 
tocmai în momentul când aceşti trei bărbaţi ajunseră la o 
înţelegere. Unul din ei ieşi înaintea lui Lynne, când el cobori 
din maşină. 

— Nu puteţi face nimic din grămada asta de dărâmătură, 
spuse el. Din faptul că avea în buzunarul din spate al 
pantalonului un metru, se putea deduce că este 
antreprenor de binale. Podelele sunt putrezite, acoperişul 
trebuie făcut din nou, şi afară de asta trebuie pusă o nouă 
conductă de apă şi refăcută canalizarea. 

Lynne trecu pe lângă el şi intră în casă, fără a scoate o 
vorba. Clădirea era compusă din două încăperi, una la 
dreapta şi alta la stânga coridorului din mijloc. La capătul 
holului era o bucătărie mică, în care se afla o maşină 
ruginită. Lângă bucătărie se afla o spălătorie. Prin 
ferestrele sparte din spatele casei se zărea un şopron, care 
fusese reparat de curând şi forma acum splendoarea 
proprietăţii. 

Pardoseala scârţâia sub paşii lui Lynne. În multe locuri era 
într-adevăr putredă şi plină de găuri. lapetele atârnau fâşii 
pe pereţi. Tavanul nici nu se mai putea distinge de atâtea 
pânze de păianjeni. 

Lynne se întoarse spre cei trei bărbaţi, care îl aşteptau la 
uşă. Îşi umplu migălos pipa cu tutun, pe care-l scoasă dintr- 
o pungă mare de piele. 

— Dumneata eşti antreprenor sau poet? Întrebă el pe 
individul cu metrul. 

Antreprenorul rânji. 

— Mă pricep puţin la clădiri, spuse el, dar nu sunt vrăjitor. 
Pentru a putea reclădi casa asta în opt zile ar trebui să am 
trei din lămpile de vrăjitor ale lui Aladin, nu una singură. 

Clifford îşi aprinse pe îndelete pipa. 

— Dacă renunţăm la gândul de a putea angaja în serviciu 
spiritul serviabil al lui Aladin, de câţi oameni ai nevoie ca să 


execuţii reparaţiile? 

— Nu e vorba de câţi oameni pot angaja, ci e vorba de 
bani, răspunse antreprenorul. Desigur că pot termina într-o 
săptămână toate lucrurile, dar asta o să vă coste o mie de 
lire. Casa întreagă nu merită atâţia bani. 

Clifford suflă fumul în aer şi se uită cum se risipeşte. 

— Angajează două sute de oameni şi lucrează zi şi noapte 
în serii de opt ore. Duşumeaua poate fi scoasă chiar astă- 
seară. Adu-ţi atâtea camioane câte îşi trebuiesc şi dă ordin 
să ţi se expedieze în mod special şi de urgenţă materialul 
necesar. Aşadar: vreau duşumele din lemn de stejar, o 
cameră de baie, lumină electrică, instalaţie de apă caldă, 
ferestrele trebuiesc prevăzute cu jaluzele de fier, drumul 
acesta trebuie transformat; în afară de asta, doresc un 
bazin de înot în spatele casei. Cam asta ar fi totul. 

— În şapte zile? Se miră antreprenorul. 

— În şase zile e mai de preferat răspunse Lynne. Mă rog, 
preiei sau nu lucrarea? Altfel o dau altuia. 

— Dar, domnule Lynne, pentru banii care te vor costa 
reparația casei, poţi să-ţi cumperi cea mai frumoasă casă 
din Sunningdale. 

— Dar mie îmi place numai casa aceasta, spuse Clifford. 
Da, încă ceva: casa trebuie să fie apărată de şerpi. 

El se uită spre curte. Gardul care-l împrejmuia era 
acoperit de crengile pomilor plantați pe margine. 

— Toţi pomii aceştia trebuie îndepărtați, spuse el. Trebuie 
să am 0 vedere liberă pentru tras cu arma. 

— Ce fel de vedere? Întrebă antreprenorul curios. 

— Afară de asta, trebuie să faci în jaluzele ochiuri de 
observaţie. Am uitat să-ţi spun. Dă-mi carnetul dumitale. 

Luă carnetul şi începu să deseneze. 

— Vezi, trebuie să aibă forma aceasta şi aproximativ 
dimensiunile acestea, spuse el, înapoindu-i carnetul. Ei, ce 
faci, preiei comanda? 

— Vreau s-o preiau, răspunse antreprenorul, şi să promit 
că totul va fi gata într-o săptămână. Dar o să vă coste mulţi 


bani. 

— Eu ştiu ce o să mă coste dacă această casă nu va fi gata, 
îl întrerupse Clifford Lynne. 

Băgă mâna în buzunar, scoase un portmoneu cu bancnote, 
îl deschise şi luă din el zece hârtii de o sută lire fiecare. 

— Nu vreau să fac un contract cu dumneata, tocmai 
pentru că sunt om de afaceri. Azi e miercuri. Mobila va sosi 
marţea viitoare. Pune sobe în fiecare cameră şi încălzeşte 
bine. E posibil să nu mă vezi toată săptămâna. Pentru orice 
eventualitate, îţi dau numărul meu de telefon. Încă ceva. De 
aici şi până la stradă pune să se sape un şanţ. Apoi am 
nevoie de telefon. Nu uita că sârma telefonului trebuie să 
fie băgată adânc de tot în pământ. Căci şerpii pot săpa 
adânc, adăugă el încet. 

Fără a mai scoate o vorbă, se sui în maşină şi o porni cu 
mult zgomot. 

— Nu prea am să dorm în nopţile ce vin, oftă 
antreprenorul. Şi cu aceasta avu dreptate. 

Dimineaţa următoare era ploioasă. Părea că ploaia o să 
ţină toată ziua, aşa cel puţin credea şoferul lui Narth, care 
se resemnase tot observând schimbarea climei englezeşti. 

Domnul Narth, din contră, părea că nici nu-l interesează 
vremea. Dar era ceva în cerul acela întunecat şi în câmpia 
tristă care corespundea cu dispoziţia sa spirituală, aşa că 
deveni şi mai indispus din cauza vremii. 

Căuta să se convingă singur, tot timpul drumului spre 
birou, că nu are motiv să fie indispus. Desigur că 
întâmplările zilei de ieri nu erau de natură să-l remonteze. 
Îi venise însă în minte drumul care trebuia mers pentru a se 
îndeplini condiţia pusă de Joe Bray, iar faptul că Joan se 
declarase gata să corespundă dorințelor sale, era doar 
mulţumitor şi el se putea felicita. 

Clifford Lynne îi micşora însă bucuria şi îi era un pai în 
ochi. 

Ciudat era că apariţia şarpelui în casa sa nu-l prea 
neliniştea pe Narth. Desigur, faptul în sine era cam 


neobişnuit, dar Narth nu ştia că acel soi de şarpe e veninos 
şi nici nu putea pricepea cum a ajuns cutioara aceea 
misterioasă în casa lui. În sfârşit, procedă după obiceiul său 
şi căută să uite o întâmplare, pe care nu o putea clarifica. 
Aşa era mai simplu. Rezolvarea problemei doar nu-l privea 
pe el. 

Întreaga întâmplare nu avea pentru el altă importanţă 
decât că covorul din camera sa de locuit a trebuit să fie dus 
la curăţat şi reparat. Clifford Lynne privea bineînţeles 
chestiunea într-un fel prea dramatic. Aceasta era o expresie 
de predilecție a domnului Narth, cu care dădea la o parte 
toate neplăcerile vieţii, mai ales pe acelea care îi procurau 
griji. Acum, după ce s-a spus şi îndeplinit totul, ideea 
aceasta îl făcu să devină bine dispus; îi aparţinea doar 
averea lui Joe Bray. Norii care îi întunecaseră orizontul în 
ajun începură să se risipească. Acum trebuia numai să 
accelereze căsătoria şi să ia în posesie averea lui Joe Bray, 
îndată ce condiţia pusă de acesta se va îndeplini. 

Intrând în biroul său, dispoziţia excelentă în care se afla îi 
permise să surâdă celor doi bărbaţi care îl aşteptau acolo. 

Maiorul Spedwell stătea pe un colţ al mesei, cu o ţigară în 
gură, iar domnul Leggat stătea la fereastră şi se uita afară 
cum plouă. 

— Bună dimineaţa, domnilor! Spuse Narth prietenos. Aveţi 
nişte mutre ca şi când aţi merge la înmormântare. 

Leggat se întoarse spre el. 

— Dar dumneata de ce eşti atât de vesel? Întrebă el. 
Stephen Narth nu se decise dacă să spună tovarăşilor săi 
tot adevărul, căci cu banii ce-i va primi din moştenire putea 
să scape de aceşti „prieteni”. Căci numai cu bani poţi spăla 
greşelile trecutului. Şi apoi putea reîncepe curat şi cu bani 

mulţi. 

— Joe a murit, se scăpă el, şi mi-a lăsat cea mai mare parte 
din averea sa. 

Expresia aceasta îi scăpase fără să vrea, atât era de 
mulţumit. Dar abia spuse aceste cuvinte că a şi văzut 


prostia ce a făcut-o. 

Dacă Stephen Narth s-a aşteptat ca ştirea morţii lui Joe 
Bray să fie pentru ceilalţi doi ceva senzaţional, atunci s-a 
înşelat amar. 

— Auzi, auzi, spuse Leggat sarcastic. Şi când ai să pui 
mâna pe bani? 

— Într-o lună sau două, răspunse celălalt repede. 

— Una sau două luni înseamnă prea târziu cu una sau 
două luni, spuse maiorul Spedwell. Pe faţa-i întunecoasă le 
ivi un rânjet drăcesc. Am vorbit azi dimineaţă cu cenzorii. 
Cele cincizeci de mii de lire trebuie aduse în tot cazul până 
mâine. Dacă testamentul nu conţine nici un fel de „dacă” 
sau „ori”, atunci ai putea să te împrumuţi cu suma aceea în 
baza documentelor. Prevede testamentul vreo condiţie? 

Narth încreţi fruntea. Cam ce ştia celălalt? Dar Leggat se 
uită numai la el. 

— Testamentul conţine o obligaţie, spuse Narth. Dar 
condiţia este ca şi îndeplinită. 

Leggat clătină din cap. 

— Nu poţi face nimic, spuse el. Este oare testamentul aşa 
conceput ca să te poţi împrumuta mâine, în baza lui, cu 
50000 de lire? 

— Nu, răspunse Narth scurt. Eu nu cunosc adevărata 
valoare a averii; afară de aceasta, mai e o condiţie? 

— Ai dreptate, interveni Spedwell. Asta-i situaţia şi situaţia 
este extrem de periculoasă. Nu poţi căpăta nici o para 
chioară pe baza unui testament care conţine condiţii încă 
neîmplinite, sau pe o avere a cărei valoare nu o cunoşti. Eu 
pariez că n-ai nici măcar o copie a testamentului. 

Ochii lui Stephen Narth se făcură mici. 

— Dumneata vorbeşti ca din carte, maiorule! Spuse el. 
Probabil că ţi s-a povestit de cineva mai multe de cât ştiu eu 
singur. 

Maiorul Spedwell se întoarse supărat. 

— Nimeni n-a povestit nimic, spuse el revoltat. Singurul 
lucru ce ne interesează, pe Leggat şi pe mine, este dacă-ţi 


poţi procura până mâine cincizeci de mii de lire. Şi pentru 
că ştim că aceasta nu va fi posibil, te-am scutit de multe 
neplăceri. Am rugat anume pe prietenul nostru St. Clay să 
vină aici şi să vorbească cu dumneata. 

— Prietenul dumitale Clay? Acesta-i omul al cărui nume îl 
spuseşi ieri? 

Narth îşi aminti subit de prezicerea lui Clifford Lynne, „ai 
să-l vezi mâine”. 

— Are oare Grahame St. Clay atâţia bani, ca să-i arunce? 

Spedwell aprobă dând din cap. 

— Da. Poate. Şi e dispus să o facă. Şi dacă accepţi sfatul 
meu, atunci îţi dă chiar dumitale banii. 

— Dar nici nu-l cunosc; unde-l pot găsi? 

Spedwell se duse spre uşa care dădea în biroul principal. 

— Clay aşteaptă afară, până ce vom discuta chestiunea cu 
dumneata. 

Stephen Narth se uită nedumerit la el. Un om care putea 
împrumuta cincizeci de mii de lire aştepta prilejul să-i 
piardă? 

— Aici? Întrebă el neîncrezător. 

Maiorul Spedwell deschise uşa. 

— lată-l pe domnul Grahame St. Clay, spuse el. 

În birou intră un domn îmbrăcat după ultima modă. 

Narth se uită la el cu gura căscată. Căci Grahame St. Clay 
era, fără îndoială, chinez. 

CAPITOLUL 7 

— Domnul Grahame St. Clay”, îl prezentă maiorul 
Spedwell, încă o dată. Narth întinse mecanic mâna. 

Până în acest moment, pentru Stephen Narth, toţi chinezii 
semănau unul cu altul, ca două picături de apă. Uitându-se 
însă în ochii căprui ai lui Clay, văzu că acesta se deosebea 
de ceilalţi chinezi pe care îi văzuse până atunci. Nu putea 
însă spune precis în ce consta deosebirea. Ochii lui Clay 
erau depărtaţi unul de altul, nasul îl avea subţire şi lung, 
buzele subţiri. Toate acestea îl deosebeau de ceilalţi 
compatrioți ai lui, pe care Narth era obişnuit să-i 


desemneze ca tip mongol. Se poate ca bărbia lui Clay să-i fi 
dat acestuia o altă înfăţişare. Clay se deosebea de chinezii 
pe care Narth îi văzuse până atunci, mai ales când vorbea. 

— Dumneavoastră Sunteţi domnul Narth? Întrebă Clay. 
Sunt bucuros să vă cunosc. Cred că voi avea într-adevăr 
multe avantaje. 

Felul de a vorbi al lui Clay era acela al unui om 
binecrescut. Avea o voce nazală şi întrebuința expresii 
exagerat de corecte. Prin felul acesta de a vorbi, se 
caracterizează persoanele care au fost crescute în şcoli 
superioare şi care şi-au terminat studiile la vreo 
universitate mai mare. 

— Îmi daţi voie să iau loc? 

Narth aprobă în tăcere. Clay se aşeză pe un scaun, 
depunând pe birou o servietă de piele. 

— Sunteţi cam impresionant, pentru că vedeţi că sunt 
chinez. St. Clay râse în sine, spunând aceste vorbe. 
„Pericolul galben”, aceasta este expresia care se 
întrebuinţează de obicei, nu-i aşa? Trebuie să protestez 
contra insinuării că aş arăta ca un pericol, căci sunt cel mai 
blând om care a venit vreodată din China, spuse el 
binedispus. 

Pe când vorbea aşa, deschise servieta şi scoase un pachet 
Mic, legat cu o panglică roşie. Desfăcu panglica cu mare 
băgare de seamă, ridică bucata de carton care era 
deasupra şi arătă în faţa ochilor lui Narth un pachet gros cu 
bancnote. Narth putea vedea de la locul de unde şedea ca 
sunt hârtii de câte o mie de lire. 

— Mi se pare că aveţi nevoie de cincizeci de bucăţi din 
acestea, spuse St. Clay. Numără cu agilitatea unui casier de 
bancă cantitatea respectivă şi o puse la o parte. Împachetă 
apoi restul şi-l puse înapoi în servietă. Cred că mă aflu aici 
printre prieteni, spuse el apoi, uitându-se de la unul la altul. 
Pot vorbi fără teamă? 

Narth aprobă dând din cap. 


Spre mirarea lui Narth, el îndoi bancnotele pe care le 
numărase şi le băgă în buzunarul vestei. 

— Bineînţeles că împrumutul este legat de o condiţie. 
Chiar eu, un chinez fără cunoştinţe bancare, pricep atâta 
lucru că nu pot împrumuta o sumă atât de mare fără a pune 
nici o condiţie. Vorbind deschis, domnule Narth, condiţia 
mea este să devii unul de-ai noştri. 

— Unul de-ai voştri? Întrebă Narth încet. Nu înţeleg ce 
vreţi să spuneţi. 

Spedwell completă: 

— St. Clay a înfiinţat în ţara asta o organizaţie enormă. Un 
fel de. Se opri dând din umeri. 

— Asociaţie secretă, termină Clay. Aşa-i că sună misterios 
şi înspăimântător? În realitate însă nu e aşa. Eu mi-am 
făurit un scop anumit în viaţă şi pentru îndeplinirea 
scopului am nevoie de oameni inteligenţi, în care să mă pot 
încrede. Noi, chinezii, suntem aproape ca nişte copii. Nouă 
ne place fastul şi secretul. „Mâinile Vesele” sunt creaţia 
mea. Scopul nostru e să ridicăm poporul chinez din 
întunericul în care veghează şi să-l aducem la lumină. Tăcu 
o clipă şi adăugă: „şi alte lucruri similare”. 

Stephen Narth surâse. 

— Mi se pare că e un scop demn de laudă. Mă voi bucura 
să mă pot asocia cu dumneavoastră. 

Ochii întunecoşi ai chinezului aveau aproape o putere 
hipnotică. El se uită o clipă pătrunzător la Narth, aşa că 
acesta avea sentimentul că se află sub influenţa unei puteri 
străine, unei puteri binevoitoare însă. Căci aceasta era 
partea curioasă la chinezul acela că împrăştia în jurul său o 
atmosferă de bunăvoință. 

— Atunci e bine, spuse Clay simplu: scoase bancnotele din 
buzunarul vestei şi le puse pe masă. Nu, n-am nevoie de 
chitanţă. Între gentlemeni nu e nevoie de aşa ceva. Păcat că 
n-aţi obţinut şi dumneavoastră vreun grad academic la 
Oxford. Prefer să lucrez cu oameni care sunt legaţi şi în 


modul acesta cu mine. Dar mi-e destul să ştiu că sunteţi un 
gentleman. 

Se sculă grăbit de pe scaun. 

— Cred că am terminat. Peste vreo trei zile veţi afla mai 
multe de la mine. Vă rog să nu faceţi nici un fel de 
aranjamente în cursul săptămânii viitoare, nici pentru zi, 
nici pentru noapte. Sper că condiţia asta nu e grea de 
împlinit? 

Întrebarea o puse surâzând. 

— Deloc, răspunse Narth, care trase spre el banii, cu 
mâinile tremurânde. Nu putea spune motivul emoţiei sale. 
— Domnule St. Clay, trebuie să vă exprim profunda mea 
mulţumire. M-aţi scos dintr-o situaţie disperată. Nici nu 

puteţi ştii cât de disperat eram. 

— Ştiu totul, răspunse chinezul liniştit. 

Stephen, îşi aminti dintr-o dată ceva. 

— De ce vi se spune „Şarpe Galben”? 

Chinezul se uită la el cu ochii miraţi şi părea că nu înţelege 
ce i-a spus Narth, aşa că acesta repetă întrebarea. 

— Clifford Lynne m-a numit aşa, zise el încet. 

Figura de nepătruns a chinezului arătă numai o clipă că 
săgeata aruncată inconştient l-a rănit adânc. 

— Şarpe galben! Ce josnicie! Cum seamănă asta cu 
Clifford Lynne! 

Îşi reveni însă imediat şi, cu un râs adânc, voios, îşi luă 
servieta. 

— Veţi avea în curând veşti de la mine., spuse el. 

— Încă ceva, domnule Clay, îl întrerupse Narth. Aţi vorbit 
adineauri de scopul asociaţiei. Care este acest scop? 

Chinezul se uită o clipă la el, dus pe gânduri. 

— Stăpânirea lumii!”, spuse el apoi simplu. 

Cu o înclinare uşoară, părăsi camera. 

Şi astfel, Grahame St. Clay, licenţiat în ştiinţe, intră în viaţa 
lui Narth, şi din acea clipă soarta lui a fost ferecată cu 
lanţuri de oţel de voinţa unui om, care mai întâi l-a stăpânit 
şi apoi l-a distrus. 


CAPITOLUL. 8 

Joan Bray era obişnuită să se scoale de dimineaţă, ceea ce 
era şi necesar, având în vedere situaţia ei din casa lui 
Narth. Acesta nu angajase majordom. După părerea sa, aşa 
ceva ar fi fost o cheltuială inutilă, atât timp cât Joan putea 
face şi serviciul acestuia. Încetul cu încetul, toate 
îndatoririle unui majordom trecuseră asupra lui Joan, fără 
să i se plătească vreo remuneraţie. Joan era legătura între 
familie şi servitori. Ea aranja socotelile lunare cu furnizorii 
şi se certa apoi la toartă cu Narth, care vedea în orice 
cheltuială făcută în menaj o risipă inutilă de bani. 

Atât de ocupată era toată ziua, încât obişnuise să se scoale 
la şase dimineaţa, pentru a se putea bucura un ceas de 
aerul curat de afară, înainte ca îndatoririle menajului să o 
acapareze cu totul. Ploaia de ieri muiase pământul şi 
temperatura scăzuse. Dimineaţa însă era splendidă şi invita 
la plimbare. Cerul albastru, în care fugăreau nouraşi albi, 
se pierdea în zare. 

Plimbarea ei de azi dimineaţă avea un scop bine definit. 
Marele eveniment din Slaters Cottage devenise conversaţie 
generală în Sunningdale. De la fereastra ei văzuse în seara 
din ajun cum soseau camioane încărcate, care dispăreau 
apoi în frunziş şi noaptea avu un spectacol ciudat şi iritat. 
Locuinţa ei se afla aproape de Slaters Cottage, aşa că putea 
auzi zgomotul ciocanelor şi al târnăcoapelor şi văzu 
umbrele negre ale pomilor, care apăreau ca ceva fantastic 
în lumina roşie a lămpilor de petrol fumegând. 

Narth era foarte supărat pe această forfoteală 
extraordinară din apropierea casei sale. Seara târziu mai 
făcuse o vizită la Slaters Cottage ca să afle cât de departe 
voia Clifford Lynne să-şi ducă nebunia. Joan ştia până acum 
numai din auzite, despre ceea ce se petrece în Slaters 
Cottage. Dar acum avea ocazia să-şi satisfacă singură 
curiozitatea. Ocoli şoseaua şi o luă pe drumul spre căsuţă. 
Dar nu ajunse prea departe. Un grup de oameni turna un 
strat de păcură pe drumul nou construit. Intrarea în casă 


era blocată de trei camioane pline, iar casa mişuna de 
oameni, ca un cuib de furnici răscolit. 

Antreprenorul, pe care-l cunoştea personal, se apropie 
surâzând: 

— Domnişoară Joan, ce zici de toate astea? Ce prostie să 
repari o casă care nu valorează nici o sută de lire şi să 
cheltuieşti o mie de lire pentru reparaţii! 

Ea nu putu decât să-şi exprime mirarea. 

În timpul nopţii fusese scos acoperişul şi stâlpii, aşa că nu 
rămăsese decât scheletul. 

— Am scos duşumelele, instalaţia am terminat-o azi 
dimineaţă la patru, spuse antreprenorul mândru. Am 
angajat pe toţi lucrătorii liberi din toate împrejurimile. 

— Dar pentru Dumnezeu, de ce face domnul Lynne lucrul 
acesta? Întrebă ea. 

— Ah, îl cunoşti? Întrebă mirat antreprenorul, pe când ea 
se înroşi. Nu putea, bineînţeles, să-i spună că Slaters 
Cottage îi va deveni în curând cămin (cum credea ea) şi nici 
că excentricul acela de stăpân îi va deveni soţ. 

— Da, îl cunosc spuse ea. „Mi-e prieten.” 

— Oh! 

Descoperirea aceasta îl făcu pe antreprenor să-şi piardă o 
bună parte din liniştea sa. Dar Joan îşi putea închipui ceea 
ce antreprenorul voise să spună. 

Îi veni să râdă cu poftă când ieşi iar în stradă. Reclădirea 
aceasta, cu atâta grabă, era tocmai ceea ce ea aştepta de la 
Clifford Lynne. De ce gândea aşa, nu putea să-şi explice nici 
ea singură. 

Dar parcă îi arătase numai ei sufletul său şi parcă era 
singura din familie care-i înţelegea. 

Auzi în spatele ei tropăitul unui cal şi se dădu la o parte. 

— Bună dimineaţa, Joan, auzi ea deodată vocea adâncă lui 
Clifford. 

Se întoarse mirată. Vedea înaintea sa tocmai pe bărbatul 
cu care-i erau ocupate gândurile. Era călare pe un ponny 


bătrân, cu ochii închişi. Calul arăta tot aşa de urât ca şi 
stăpânul. 

— Cât trebuie să te fi ostenit până ai găsit un cal potrivit 
cu dumneata! Şi automobilul dumitale corespunde stilului. 

Clifford Lynne clipi din ochi, ca şi cum ar fi voit să râdă, 
dar nu se auzi nici un sunet. Ea ar fi jurat însă că în sufletul 
său se prăpădea de râs. 

— Nu prea eşti politicoasă, spuse el, sărind de pe cal; şi în 
afară de aceasta, mai eşti şi agresivă. Dar să nu ne certăm 
înainte de a ne căsători! Unde ai văzut automobilul meu? 

Ea nu-i răspunse la această întrebare. 

— De ce te munceşti să reclădeşti casa asta veche? Carter, 
antreprenorul, îmi spune că o să te coste câteva mii. 

EI se uită câtva timp la ea fără a vorbi. 

— Mi-am făcut planuri atât de frumoase, spuse el. Dacă 
vrei să ştii, eu sunt cam excentric. Dacă trăieşti atâta vreme 
într-o ţară atât de caldă, cum am trăit eu, e foarte uşor să-ţi 
sufere inteligenţa. Eu am cunoscut o mulţime de oameni. 
Apoi găsesc că e extrem de romantic! Spuse el înveselit. M- 
am gândit să sădim trandafiri şi să aranjăm o grădină de 
zarzavat! Apoi avem nevoie de păsări - spune-mi, te rog, 
iubeşti păsările? O întrebă el. Ştii, găini negre „Dorkins”, 
albe „Wiahdotte” sau altă rasă. Dar poate îţi sunt rațele mai 
dragi? 

Ajunseră la capătul străzii. 

— Bătrânul Bray a vrut cu tot dinadinsul să te însori cu o 
fată din familia noastră, nu-i aşa? 

Întrebarea asta îi venit atât de subit, încât el rămase o 
clipă pe gânduri. 

— De ce mă întrebi? Dacă vrei să o ştii neapărat, da! 
Spuse el. 

— Şi dumneata ţineai mult la domnul Bray? 

El dădu din cap aprobând. 

— Vezi, am trăit atâta timp la un loc şi el era într-adevăr 
un om simpatic şi bun. Când am fost bolnav de holeră, el m- 


a îngrijit personal şi dacă nu l-aş fi avut atunci, aş fi dat 
ortul popii, cum se zice. Da, îmi era drag. 

— "Ţineai atât de mult la el, spuse ea cu un ton provocator, 
încât atunci când te-a rugat să te duci în Anglia să te 
căsătoreşti cu una din rudele lui, i-ai promis solemn că o s-o 
faci? 

— Direct n-am promis, o întrerupse el. Nu i-am promis pe 
o durată lungă. Dar, ca să spun adevărul, am crezut că e 
nebun. 

— Dar totuşi, i-ai promis, stărui ea. Şi să-ţi spun ce i-ai mai 
promis? 

El tăcu. 

— Te-ai obligat faţă de sărmanul Bray că nu vei spune 
nimic ce ar face pe tânăra pe care aveai s-o iei în căsătorie 
să se simtă respinsă de dumneata şi deci să strice planurile 
sale. 

Pentru o clipă, bărbatul acela cu barba mare rămase cu 
totul contrariat. 

— Nu mi-a plăcut niciodată ştiinţa ghicitului: prea 
seamănă mult cu strigoii. Eu cunosc o femeie bătrână sus, 
acolo, în apropierea de Kung-Chang-Fu, care. 

— Nu încerca să ocoleşti subiectul, domnule Lynne. 
Aşadar, dumneata i-ai promis lui Bray că dacă vei găsi în 
familie o fată pe care ai putea-o luă în căsătorie, nu vei 
spune nimic care s-o facă pe ea să se retragă şi nu vei arăta 
repulsie faţă de această căsătorie. 

El se scărpină în barbă. 

— Bine. Bine. Poate că ai dreptate, spuse el, cedând. Dar 
n-am spus nimic, adăugă el în pripă. Ţi-am spus oare că 
sunt celibatar înfocat şi că nu pot suferi căsătoria? 'Ți-am 
povestit oare că Bray mi-a distrus viaţa cerându-mi să mă 
însor? Ţi-am căzut oare în genunchi şi te-am rugat să mă 
respingi? Spune singură, Joan Bray! 

Ea clătină din cap şi râsul ochilor ei se transmise şi 
buzelor. 


— Aşadar, dumneata nu mi-ai spus nimic! Dar te-ai 
îmbrăcat ca o paiaţă! 

— Şi m-am făcut extrem de respingător, adăugă el plin de 
speranţă. 

— Oh, nu tocmai, răspunse ea clătinând din cap. Eu mă voi 
mărita cu dumneata. Presupun că ai înţeles acest lucru. 

— Bătrânul Narth te-a silit? Întrebă el cu reproş. 

— Tot aşa cum te-a silit şi pe dumneata bătrânul Joe Bray! 
Răspunse ea cu prezenţă de spirit. E o situaţie ciudată şi ar 
putea să devină tragică, dacă n-ar trebui să râdem de ea! 
Nu ştiu ce se va întâmpla, dar am o mare dorinţă, pe care ai 
putea să mi-o îndeplineşti. 

— Şi anume? 

— Du-te la bărbier şi lasă să-ţi radă barba asta 
caraghioasă. Aş dori să mă conving cum arăţi cu adevărat. 

El oftă din greu. 

— În cazul acesta, sunt pierdut, spuse el. Căci, dacă ai să 
vezi obrazul meu, atunci nu mă mai laşi. Eu am fost unul 
dintre cei mai frumoşi bărbaţi din China. 

Îi întinse mâna. 

— Atunci pot să te felicit, spuse ea şi o porni pe râs. Şi 
râdea încă cu poftă când ajunse pe drumul spre casă şi căzu 
aproape lui Narth în braţe, care încreţi fruntea când o zări 
atât de veselă. 

CAPITOLUL. 9 

— Ce te amuză aşa de mult, întrebă Narth, care nu prea 
avea motiv să fie vesel. 

— Vorbeam cu logodnicul meu, spuse ea. 

Faţa lui Narth se lumină la auzul acestor cuvinte. 

— Ah, sălbatecul! Răspunse el. 

Avea o scrisoare în mână, care-i fusese adusă cu prima 
poştă. 

— Joan, aş dori să vii azi în oraş şi să iei dejunul cu mine. 

Invitaţia aceasta era o mare surpriză pentru ea. De obicei 
lua masa singură, când mergea în oraş. 


— Ştii, aşa, un dejun plăcut, la mine în birou. Aş dori să 
cunoşti cu ocazia aceasta, pe unul din prietenii mei. Hm, un 
bărbat fin care a absolvit universitatea din Oxford şi care a 
învăţat şi alte multe lucruri. 

Felul de a se purta al lui Narth o surprinse mai mult chiar 
decât vorbele lui. Arăta aşa de rău încât ea se miră de ce 
este atât de abătut. 

— E şi Letty de faţă? Întrebă ea. 

— Nu, se grăbi el cu răspunsul. Numai tu - eu şi în afară 
de asociatul meu Spedwell, prietenul meu. Presupun că nu 
ai repulsia aceea stupidă contra străinilor? 

— Străin? Nu! Vrei să spui că nu-i european? 

— Da tocmai asta voiam să spun, spuse Narth tuşind. E un 
asiatic - ca să fiu precis, chinez. Dar e o personalitate de 
mare importanţă în ţară la el. E un mandarin sau 
guvernator al unei provincii, sau aşa ceva. Dar, în afară de 
asta, este un gentleman adevărat. Nu te-aş ruga să stai cu 
el la masă, dacă nu aş avea relaţii cu el. 

— Da, mă rog, domnule Narth. Dacă doreşti acest lucru. 

— Îl cheamă Grahame St. Clay şi are legături mari de 
afaceri atât la noi, cât şi peste ocean. 

— Grahame St. Clay? 

Unde naiba auzise ea numele ăsta? Nu-şi putea aminti. Îl 
mai întrebă când să vină în oraş. Intră apoi în casă şi se 
miră de ce Narth o alese tocmai pe ea şi de ce era atât 
dornic ca ea să-l cunoască pe prietenul său. Ea nu auzise 
numele acesta până. 

Încercă să se lămurească, dar nu-şi putu aminti când 
auzise acest nume. 

Narth se simţea ceva mai uşurat, se înapoie în bibliotecă şi 
reciti scrisoarea. Aceasta era prima urmare a împrumutului 
făcut pe care-l regreta deja, căci dăduse prin aceasta 
dreptul chinezului aceluia să-i zică: „dragă Narth”. 
Scrisoarea conţinea numai câteva rânduri: 

După ce m-am întâlnit azi cu dumneata, am auzit că 
drăgălaşa dumitale nepoată, domnişoara Joan Bray, s-a 


logodit cu Clifford Lynne, pe care-l cunosc din auzite. M-aş 
bucura foarte mult dacă aş putea face cunoştinţă acestei 
tinere domnişoare. Fii aşa de gentil şi vino cu ea la dejun la 
Albemarche sau, dacă-ţi convine mai bine, în alt local din 
Londra. Alege dumneata localul şi ora. Aranjează totul şi 
dă-mi un telefon, când vii la birou. 

Scrisoarea fusese expediată expres cu o seară înainte din 
Londra. 

Tonul pe care-l întrebuința St. Clay în scrisoare faţă de 
Narth nu-i prea plăcu acestuia. Totuşi, nu-şi făcea nici un fel 
de scrupule să o aducă pe Joan la masă cu individul. Din 
acest punct de vedere Narth era fără scrupule şi 
mărinimos. Dacă ar fi fost vorba de Letty sau de Mabel, 
atunci ar fi fost altceva. Dar era vorba numai de Joan. 

Cu toate că nu se jena să stea la masă într-un local public 
cu un oriental, se decisese totuşi să dejuneze în sala de 
şedinţe a societăţii sale, în care mai dăduse el cunoscuţilor 
săi destule mese. 

Venind la birou, găsi acolo pe maiorul Spedwell, care-l 
aştepta. Spre mirarea sa, maiorul era mai puţin posomorât 
ca de obicei. 

— Chiar acum l-am văzut pe St. Clay, spuse el. Ai aranjat 
dejunul pentru el? Pune mare preţ pe asta. 

— De ce? Întrebă Narth. 

Spedwell ridică din umeri. 

— Dumnezeu ştie pentru ce. St. Clay este o pasăre 
ciudată. Este generos ca un prinţ. Narth, nu uita aceasta. 
Poate să-ţi fie de mare folos. 

— Cu ce se ocupă el de fapt? Întrebă Narth. 

— Vrei să spui ce fel de afaceri face? Tot felul. Are o 
fabrică în Peckham, dar mai are încă multe alte afaceri şi 
fabrici, care îi aduc venituri mari. Ai noroc, Narth. 

— Oh, oftă celălalt. Nu prea era încântat de aceasta. 

Spedwell se uită la el cu un surâs ciudat. 

— Ai dus până acum o viaţă liniştită, Narth - viaţa unui om 
de afaceri. Nu te-ai ocupat niciodată cu afaceri 


aventuroase, la care să curgă sânge sau să se întâmple alte 
lucruri asemănătoare? 

— Slavă Domnului, nu! Răspunse Stephen Narth, uitându- 
se speriat la el. De ce întrebi? 

— Numai aşa, spuse celălalt indiferent. Nu te poţi aştepta 
să rămâi toată viaţa dumitale un escroc liniştit! 

— Escroc” este un cuvânt care nu-mi place, răspunse 
Narth aspru. 

— Am ştiut asta, urmă celălalt. Aş dori numai să constat că 
nu poţi trece peste toate greutăţile de afaceri şezând 
comod în fotoliu şi gândindu-te la noi escrocherii. Nu 
trebuie să sari numaidecât în sus, Narth. Noi cunoaştem 
doar lumea şi ştim precis că firma Narth Brothers a trăit în 
ultimii zece ani din escrocherii şi falsuri. Ori, un escroc ca 
dumneata poate să ajungă bogat sau să ajungă în 
închisoare; şi dumneata n-ai făcut avere, nici n-ai să faci 
vreodată. 

Stephen Narth se uită în ochii lui. 

— Care-i sensul vorbelor dumitale? Îl întrebă el pe 
Spedwell. 

Maiorul îşi răsuci mustăcioara! 

— Vreau numai să te previn. Asta-i totul, spuse el. Chiar 
unui măturător îi vine odată momentul când vrea să fie 
altceva, chiar dacă încearcă, cel puţin odată. Înţelegi ce 
vreau să spun? 

— Vorbele dumitale sunt azi de neînțeles, spuse Narth 
sarcastic. Mai întâi m-ai făcut escroc, apoi măturător. Mi-ar 
fi mai plăcut dacă ai fi ceva mai amabil şi dacă ai vorbi mai 
lămurit. 

Maiorul îşi luă un scaun şi-l puse în faţa lui Narth la birou. 
Se aşeză apoi şi-şi sprijini coatele pe masă. 

— St. Clay te încearcă, spuse el. Şi dacă vede că tragi de 
aceeaşi funie cu el, atunci poţi câştiga un milion. 

Narth se uită la el. 

— Un milion de lire e uşor de spus - dar e o sumă enormă, 
spuse el. 


— Mai mult chiar de un milion! Răspunse Spedwell cu un 
aer precis. Asta-i cea mai mare afacere în care ai fost băgat 
vreodată, amice. 

Narth era zăpăcit. Un milion - chiar dacă nu îl aveai încă - 
era o sumă colosal de mare. Dar la ce toate reflecţiile 
acestea? Nu era el moştenitorul milioanelor lui Joe Bray? 

— Nici nu ştiu la ce stau de vorbă cu dumneata, despre 
asemenea lucruri. Joe Bray n-a fost doar un sărac. 

Pe faţa celuilalt flutură un surâs. 

— Dar cât crezi că ai să primeşti din moştenire? Întrebă el, 
adăugând însă în grabă: E posibil să capeţi un pachet gros 
de bancnote - dar dacă mergi cu St. Clay, poţi avea şi mai 
mult. 

Maiorul plecă şi-l lăsă pe Narth neliniştit şi zăpăcit. De 
când primise ştirea despre moştenirea lui Joe Bray, el îşi 
punea acum pentru prima oară întrebarea dacă starea sa 
sufletească, plină de siguranţă, era îndreptăţită. Joe era 
bogat, proprietarul multor concesiuni, bancher care finanța 
guverne cu banii săi şi, dacă era adevărat ce se povestea în 
City despre el, bătrânul Joe poseda o avere imensă; şi ăsta 
era un gând care-l mulțumea pe Narth. 

La unu fără un sfert sosi Grahame St. Clay, îmbrăcat după 
ultima modă. Narth avea acum timp să-l examineze mai de 
aproape. Clay era cam prea elegant îmbrăcat. Purta o 
jachetă cenuşie şi un joben. Diamantul montat în acul 
cravatei era prea mare. Se parfumase prea tare şi 
împrăştia un miros puternic, care-l irita pe Narth. 

— Ai primit scrisoarea mea? Întrebă el pe Narth, cu tonul 
unui superior pentru inferiorul său. 

Narth se supără. Felul de a se purta al acestui om avea 
ceva ofensator. Chinezul se uită la Narth peste umăr şi citi 
scrisoarea pe care acesta o citise înainte. Se aşeză pe un 
scaun, fără să fi fost invitat. 

— Vine fata? 

— Domnişoara Bray va lua dejunul cu noi, răspunse Narth 
mândru şi cu o intonaţie în voce care-l prevenea pe Clay să 


nu meargă prea departe. Clay râse. 

— Dragul meu, dumneata mă bănuieşti. Fii mai prietenos! 
Aşa nu putem să ne înţelegem, mai ales că ne cunoaştem. 
Vezi, Narth, în patria mea eu sunt o personalitate cu mare 
influenţă şi am obiceiurile unui boier. Nu trebuie să te uiţi la 
asta. 

Cineva bătu în uşă. Secretarul, Perkins, intră şi se uită la 
Stephen. 

— A venit Domnişoara Bray? 

— Da, răspunse Perkins. Să-i spun să aştepte? 

— Pofteşte-o înăuntru. 

Pentru prima dată în viaţa sa Narth observă că Joan era 
într-adevăr o fată frumoasă. Nu arătase niciodată aşa bine 
ca în dimineaţa aceea. Era îmbrăcată cu un taior albastru şi 
purta o pălărie roşie. Taiorul îi venea de minune. 

Se vede că făcuse impresie asupra lui Clay. El se uită cu 
ochi mari la ea, aşa că o făcu să roşească. Hainele sale nu 
păreau să fie făcute decât în Sackville Street. 

Era încă tânăr, totuşi nu mai era copil. Părul era puţin 
încărunţit la tâmple. La ochi se vedeau încreţituri. 

— Îmi permiţi să-ţi prezint pe St. Clay? Întrebă Narth. 

Ea voia tocmai să-i întindă mâna, când uşa de la intrare se 
deschise brusc şi un tânăr intră înăuntru. Era bine îmbrăcat 
- asta fu prima impresie ce o avu Joan. 

El rămase în uşă şi se uită când la St. Clay, când la Narth - 
nici o privire însă pentru fată. 

Narth rămase o clipă uluit. 

— Ce doriţi? Întrebă el. Vă înşelaţi, acesta e un birou 
particular. 

— Nu mă înşel deloc, spuse străinul. Eroarea e de partea 
dumitale, domnule Narth şi niciodată n-ai făcut o greşeală 
mai mare decât acum, când ai avut îndrăzneala să inviţi pe 
viitoarea mea soţie odată cu criminalul acesta! Fing-Su! 

St. Clay îşi încrucişă mâinile în mod automat şi se înclină. 

— Excelenţă, spuse el în limba mandarinilor. 


Joan suspină zăpăcită. Cel mai frumos bărbat din China nu 
greşise cu influenţa lui asupra ei, căci străinul era Clifford 
Lynne! 

CAPITOLUL 10 

Sperietura lui Fing-Su n-a durat decât o clipă. Lăsă 
braţele în jos, îşi îndreptă spatele aplecat şi redeveni 
european. În ochii săi lucea o ură de moarte, ceea ce-l făcea 
să apară groaznic. Dar animalul din el se agită numai o 
clipă. Focul ochilor săi se stinse şi calmul îi reveni. 

— Indiscreţia asta e nemaipomenită, spuse el cu un ton 
degajat, care în orice altă ocazie ar fi făcut impresia unei 
batjocuri. 

Privirea lui Clifford se plimba pe masa pregătită, apoi se 
uită la fată şi surâse. Surâsul acestui bărbat era atât de 
minunat, cum nu mai văzuse ea vreodată. 

— Dacă poţi suporta prezenţa mea în timpul unui dejun, 
îmi voi face plăcerea să te invit, spuse el. 

Joan aprobă dând din cap. 

Cele petrecute o speriaseră şi sperietura o făcea să pară şi 
mai frumoasă. N-ar fi fost tânără dacă ar fi fost altfel. 
Interesul i se deşteptase. Bărbaţii aceştia doi se duşmăneau 
de moarte. Asta o văzuse ea atât de limpede în momentul 
acela, ca şi când i s-ar fi povestit ce rol avea şarpele care 
sărise din cutie în Sunningdale. Şarpele a fost trimis de St. 
Clay. Chinezul acesta şiret, pe care Clifford îl numise Fing- 
Su! Gândul la aceste fapte o făcu să pălească. Se apropie 
sufleteşte de Clifford fără să vrea. 

— Domnule Narth! 

Fing-Su abia putea vorbi. Mândria de sine, pe care o 
căpătase la universitate, îl făcea să fiarbă de furie. Vocea-i 
tremura parcă ar fi fost înăbuşită de lacrimi. 

— Ne-ai invitat la masă, pe mine şi pe această domnişoară. 
Nu poţi permite sub nici un motiv. 

Nu putea vorbi mai departe. 

Stephen Narth simţea că trebuia să-şi pună în evidenţă 
personalitatea. 


— Joan, tu rămâi aici! Ordonă el. 

Asta era uşor de spus. Dar cum trebuia să vorbească cu 
bărbatul de la uşă? Asta era partea grea. Dacă cu persoana 
prost îmbrăcată, care venise la Sunningdale, era greu de 
tratat, cu atât mai greu se putea discuta cu bărbatul acela 
rece şi politicos! 

— Hm. Domnule Lynne. Începu el prietenos, mă găsesc 
într-o situaţie neplăcută. Am rugat pe Joan să ia masa cu 
prietenul nostru. 

— Prietenul dumitale, îl întrerupse Lynne cu grabă, nu 
este prietenul meu, domnule Narth! Doresc să mi se ceară 
voie mie ca viitoarea mea soţie să ia dejunul cu un individ, 
care găseşte că o crimă ordinară este un mijloc permis de a 
înlătura greutăţile. 

Făcu semn lui Joan să vină la el. Ea răspunse cu 
amabilitate dorinţei lui. Narth nu mai avu curajul să se 
supere. 

Lynne se dădu o clipă la o parte spre a o lăsa să treacă în 
odaia din faţă. 

Fără să se uite la Narth, Lynne arătă cu degetul spre 
chinez. 

— Fing-Su, te previn pentru a treia oară! „Mâinile Vesele” 
vor avea nevoie de un alt conducător, iar fabrica cea 
frumoasă a dumitale se va transforma în cenuşă şi 
dumneata odată cu ea. 

Se întoarse scurt pe călcâie şi ieşi din cameră trântind uşa. 

Fata îl aştepta pe coridor. Era speriată şi iritată; totuşi 
avea încredere în acest bărbat străin, care intrase atât de 
neaşteptat şi puternic în viaţa ei. Se întoarse spre el şi îi 
surâse. 

— Să mergem la Ritz, spuse el. Mi-e foame. Sunt sculat de 
la patru dimineaţa. 

Pe când coborau cu ascensorul, Lynne nu scoase o vorbă. 
Abia în automobil Joan îl întrebă: 

— Cine este acest Fing-Su? 

EI tresări, ca şi când s-ar fi deşteptat dintr-un vis. 


— Ah, Fing-Su, spuse el cu indiferenţă, este un copil de 
chinez, fiul unui negustor bătrân, care nu era om rău. Tatăl 
său fusese crescut în şcoala misionarilor şi asta i-a stricat 
caracterul. Nu crede că vreau să vorbesc de râu pe 
misionari, dar nici ei nu pot face minuni. Trebuie să treacă 
cel puţin nouă generaţii pentru a putea face pe un negru să 
poată gândi ca un alb. Dar nici zece mii de ani nu ajung ca 
să schimbi mentalitatea unui chinez. 

— Dar vorbeşte ca un om cult? 

EI confirmă, dând din cap. 

— Şi-a făcut doar cursurile la Oxford - bătrânul Joe Bray |- 
a trimis acolo. 

Văzând-o cum se miră, trebui să surâdă. Da, Joe Bray a 
făcut din inimă bună multe năzbâtii! Una din ele este 
trimiterea lui Fing-Su la Oxford. 

Joan nu-şi mai amintea mai târziu ce se mai întâmplase în 
timpul mesei. Avea numai impresia vagă că Lynne vorbise 
tot timpul. Abia spre sfârşitul mesei Joan putu exprima 
teama asupra atitudinii lui Narth. 

— N-avea nici o grijă, are destul de luptat cu greutăţile 
sale proprii, spuse el întunecat. 

Ea voia totuşi să discute cu el un amănunt. 

Lynne ceruse să i se aducă o maşină, care aştepta în faţa 
hotelului şi insistă să o conducă până acasă, la Sunningdale. 

— Domnule Lynne, începu ea cu ezitare, căsătoria aceasta 
absurdă. 

— Nu e mai absurdă decât alte căsătorii, spuse el rece; şi, 
de fapt, nu e mai absurdă decât cum se părea, dacă aş mai 
fi purtat barbă. Te-ai răzgândit? 

— Despre asta nu poate fi vorba. Nu m-am răzgândit; am 
promis doar. 

— De ce? 

Joan se înroşi. 

— Nu ştiu ce vrei să spui? 

— De ce ai acceptat aşa de iute? Asta mi-a fost inexplicabil 
de la început. Dumneata nu aparţii fetelor care se aruncă 


asupra primului bărbat ce le iese în cale. E o mare 
deosebire între dumneata şi mândra şi sentimentala Mabel 
sau Letty. Ce avantaj are Narth din asta? 

Ea nu răspunse. 

— Desigur că are un avantaj. Nu? El ţi-a spus: trebuie să 
te măriţi cu pasărea asta curioasă sau a voit. Ce anume? 

Joan clătină din cap, dar el nu se lăsă. Ochii săi cenuşii 
căutau privirea ei. 

— Eu mă resemnasem, mă însuram cu oricine, când am 
venit aci; dar nu m-am aşteptat la dumneata! 

— De ce te resemnaseşi? Îl atacă ea. În ochii lui apăru un 
surâs şiret. 

— Întrebarea dumitale e logică şi cinstită, admise Clifford. 
Ei bine, vreau să-ţi povestesc totul. Bătrânul Joe a fost cel 
mai bun om din lume, dar a fost o fire romantică. Îi venise 
ideea fixă să mă însor cu o membră a familiei sale. N-am 
ştiut de asta până ce nu s-a îmbolnăvit de moarte. N-am 
crezut că-i atât de bolnav, dar doctorul mi-a confirmat că 
Joe moare în curând. Joe îmi spuse că va muri fericit dacă-i 
voi perpetua dinastia, după cum se exprima el; cu toate că, 
Dumnezeu o ştie, nimeni n-ar fi fost demn să-i perpetueze 
dinastia, în afară de dumneata, bineînţeles, adaugă el în 
pripă. 

— Şi dumneata i-ai promis? 

Clifford confirmă din cap. 

— Şi n-am fost beat când i-am promis! Am impresia 
stupidă că sunt şi sentimental. Joe a murit în Canton, de 
acolo a venit telegrama. Cum i-a venit lui Joe să moară 
tocmai în Canton! Spuse cu amărăciune Lynne. Nu putea să 
moară, cum ar fi fost normal, în Siang-King? 

Ea se sperie de lipsa asta de suflet. 

— Atunci, spune-mi, te rog, pe faţă, ce te aştepţi să fac, 
după ce mi-ai spus că te însori numai spre a-ţi ţine cuvântul 
dat? 

— Poţi profita de sinceritatea mea şi să te retragi, spuse el 
cu bruscheţe. Abia când am venit în Anglia am văzut 


testamentul lui Joe, când era deja prea târziu spre a mai 
putea fi modificat. Dacă te măriţi cu mine înainte de 
sfârşitul anului, atunci căsătoria aceasta îi aduce lui un 
milion de lire! 

— Atât de mult? Întrebă ea zăpăcită. 

El se miră. 

— Am crezut ca vei spune: numai atât? De fapt e mai mult 
de un milion. Firma este enorm de bogată. 

Tăcură câtva timp, ambii fiind ocupați cu gândurile lor 
proprii. Ea întrerupse tăcerea. 

— Dumneata ai condus afacerile pentru el, domnule 
Lynne? 

— Prietenii mei îmi zic „Cliff”, spuse el. Dar dacă numele 
acesta ţi se pare prea intim, atunci poţi să-mi zici Clifford. 
Da, am condus diverse afaceri. 

Lynne nu mai dădu alte explicaţii şi tăcerea deveni atât de 
apăsătoare, încât ea fu mulţumită când maşina se opri în 
faţa casei lor din Sunningdale. Letty, care juca crichet, veni 
spre ei şi ridică din sprâncene mirată. 

— Am crezut că vei dejuna în oraş. Joan, spuse ea cu 
reproş. Într-adevăr e foarte neplăcut, azi după-masă vin 
domnii Vasey şi ştiu că nu-i poţi suferi. 

Abia acum observă Letty pe domnul acela străin. Plecă 
ochii în jos şi deveni timidă. Căci modestia şi timiditatea ei 
faţă de bărbaţi era proverbială, lucru ce-i stătea de altfel 
foarte bine. 

Joan nici nu se gândea să-l recomande pe viitorul său soţ, 
ci spuse numai „la revedere”. 

— Joan, spuse Letty supărată, tu ai nişte maniere. De ce nu 
mi-ai recomandat pe tânărul acela drăguţ? 

— Am crezut că tu nu vrei să-l cunoşti, căci ultima dată ai 
fost foarte mâniată, când a fost la noi, spuse Joan cam 
ironic. 

— Dar domnul acesta n-a fost niciodată la noi, ripostă 
Letty. 


— E ceva de necrezut că tu poţi spune că eu am criticat pe 
cineva. Dar cine e? 

— Clifford Lynne, spuse Joan; şi adăugă: „logodnicul meu”. 

Joan o lăsă pe Letty cu gura căscată, ca şi când ar fi fost 
trezită, şi se sui în camera ei. Era totuşi îngrijorată de ce va 
spune Narth, când va veni acasă. Dar Narth fu foarte 
amabil cu ea, patern chiar. Era însă tare nervos şi ea îşi 
sparse capul gândindu-se dacă Clifford Lynne e cauza 
nervozităţii lui Narth sau chinezul acela, pe care avea să-l 
viseze atât de îngrozitor în noaptea următoare. 

CAPITOLUL 11 

Domnul Clifford Lynne îşi închiriase o căsuţă mică, 
mobilată, în cartierul Mayfair. Locuinţa aceasta îi convenea, 
pentru că avea o intrare şi prin spatele casei. Tot acolo se 
afla şi un garaj, care avea ieşirea într-o străduţă îngustă şi 
era învecinat cu alte garaje. 

Clifford Lynne era preocupat de ceva ce nu privea nici pe 
Fing-Su, nici pe Narth şi nici pe Joan. O îndoială ce se 
transformase în bănuială şi era pe cale de a deveni 
certitudine. 

Toată amiaza şi-o petrecu citind ziare din China, sosite cu 
ultimul vapor. Din North China Herald află o ştire care-l 
făcu să sară în sus, înjurând. Era prea târziu spre a mai 
începe cercetări, cu atât mai mult cu cât i se anunţase în 
acel moment - era ora şapte - vizita lui Ferdinand Leggat, 
omul acela amabil şi prietenos. 

Leggat venise cu o maşină închisă, trecând prin garaj. 
Şoferul lui Lynne îi deschise poarta din dos. Pentru această 
prevedere existau multe motive. 

Intrând în sufragerie, voi să închidă imediat uşa după el. 
Servitorul care-l urma imediat îl împiedică însă. Faţa lui 
Leggat avea o expresie care nu semăna a frică; se vedea 
însă că nu prea se simte bine. 

— Aş fi dorit să fi aranjat întâlnirea pentru o oră mai 
târziu, domnule Lynne, spuse el. 


— Ceea ce se petrece la lumina zilei pare întotdeauna 
inocent, observă Lynne liniştit. În afară de aceasta, nimeni 
nu va suspecta un taxi. Presupun că l-ai angajat în mod 
obişnuit? Dacă ai fi venit într-o limuzină lungă, cenuşie, în 
care te-ai fi urcat într-o stradă întunecoasă, atunci poate că 
ai fi atras atenţia asupra dumitale. 

— Şoferii sunt vorbăreţi, spuse celălalt, jucându-se cu 
cuțitul şi cu furculiţa. 

— Poate. Dar nu acesta pe care-l am de opt ani în serviciul 
meu. Dacă vrei să mănânci, găseşti tot ce doreşti acolo pe 
bufet - serveşte-te singur, te rog. 

— Servitorul dumitale nu vine în cameră? Întrebă Leggat 
nervos. 

— Te-aş fi rugat altfel să te serveşti singur? Îl întrerupse 
Lynne. Vreau să vorbesc cu dumneata înainte să pleci. De 
aceea te-am rugat să vii aşa devreme. Spune-mi, te rog, s-a 
mai întâmplat azi? 

Lynne se duse la bufet, îşi puse pui şi salată pe farfurie şi 
se înapoie la masă. 

— Ce s-a întâmplat, repetă el întrebarea. 

Leggat nu părea să aibă poftă de mâncare şi se servi 
numai cu puţin whisky şi sifon. 

— St. Clay e furios, spuse el. Bagă de seamă. Păzeşte-te de 
el. E periculos. 

Clifford Lynne surâse. 

— Crezi că te-am rugat să faci drumul acesta lung de la 
locuinţa dumitale până aici, ca să aud aceasta? Întrebă 
Lynne ironic. Desigur că e un individ periculos. Dar spune- 
mi mai bine ce s-a întâmplat? 

— Nu ştiu aşa precis. L-am văzut pe Spedwell câteva 
minute şi el mi-a spus că St. Clay. 

— Numeşte-l mai bine Fing-Su, începe să mă enerveze. 

— Spedwell îmi spune că Fing-Su a tunat şi a fulgerat mai 
întâi şi că apoi a insistat ca Narth să considere toată 
afacerea ca o glumă. Dacă aş fi în locul dumitale, m-aş 
îngriji ca fata aceea să fie supravegheată. 


Clifford se uită aspru la el. 

— Vorbeşti de domnişoara Bray, probabil; cred că-i mai 
bine dacă o vei numi doamna Bray. „Fata” îmi sună cam a 
lipsă de respect, spuse el rece. Nu eşti de aceeaşi părere? 

Leggat se sili să surâdă. 

— Nu ştiam că eşti atât de meticulos, spuse el. 

— Da, sunt puţin, într-adevăr, răspunse Lynne. Aşadar, 
Fing-Su este periculos. De aceasta nu m-am îndoit 
niciodată. Dar mă întreb dacă dumneata ştii cât de 
periculos este. 

— Eu? Întrebă mirat Leggat. De ce? 

— Presupun că ai intrat şi dumneata în asociaţia lui, a 
„Mâinilor Vesele” şi că ai dat un fel de jurământ, îndeplinind 
anumite formalităţi caraghioase? 

Leggat se mişcă neliniştit pe scaun. 

— Ah, asta vrei să spui? Ei bine, eu nu mă sinchisesc de 
asemenea lucruri, spuse el jenat. Societăţile secrete sunt 
bune, în felul lor, dar în fond nu sunt decât nişte jocuri, cu 
tot felul de lucruri mistice. Dar, în afară de asta, Fing-Su 
posedă o fabrică mare în Londra. l-ar strica mult, dacă s-ar 
apuca de trucuri nelegale. El mi-a spus deunăzi că peste un 
an va avea în mâinile sale tot comerţul din China de Sud. Se 
povesteşte că are filiale în toate părţile la graniţa Tibetului! 
Individul acesta trebuie să câştige enorm de mult. 
Societatea aceea secretă nu e decât un truc negustoresc. 
Spedwell mi-a spus că asociaţii posedă loji în oraşele mari 
ale Chinei. Fing-Su a devenit, prin asociaţia aceasta, un fel 
de zeu pentru compatrioţii săi. Vizitează, te rog, birourile 
ce-şi construieşte la Town Hall şi fabrica din Peckham, 
spuse Lynne. 

Leggat se uită speriat la el. 

— Voi vizita fabrica din Peckham chiar astă-seară. 

— Ce vrei să obţii cu aceasta? Întrebă el. Locul e plin de 
chinezi. Fing-Su are acolo vreo două sute cincizeci de 
oameni, în serviciul său. Noroc că aceşti chinezi locuiesc în 


interiorul fabricii, altfel ar fi revoluţie în Peckham. Fabrica 
nu o vei putea vizita în nici un caz. 

Lynne surâse. 

— Şi totuşi am să încerc, spuse el. De la dumneata nu-mi 
trebuie decât cheia de la poarta principală. 

Leggat se făcu galben ca ceara şi mâna în care ţinea 
paharul cu whisky îi tremura. 

— Cred că glumeşti, spuse el cu vocea răguşită. Pentru 
Dumnezeu! N-ai să te duci acolo - eu nu te pot conduce - 
nu există altă posibilitate? Nu poţi să anunţi poliţia sau 
Ministerul de Externe? 

— Poliţia şi Ministerul de Externe au să mă trimită la 
plimbare, spre Lynne. Vreau să văd cu ochii mei ce se 
petrece acolo. Vreau să stabilesc precis ce face domnul 
Grahame St. Clay cu antrepozitele, vapoarele şi bărcile sale 
cu motor. Dar mai ales mă interesează sala „caprei albe”! 

Leggat tremura ca o frunză. Deschise gura ca să spună 
ceva, dar nu putu scoate nici o vorbă. 

— Acolo te pândeşte moartea! 

O privire ca de oţel a lui Lynne îl făcu să se cutremure. 

— Poate pe dumneata, dar nu pe mine! Spuse Clifford 
Lynne. 

CAPITOLUL 12 

Activitatea societăţii chineze de comerţ nu ar fi atras vreo 
atenţie deosebită dacă nu ar fi provocat nelinişte printre 
lucrători, din cauza muncitorilor străini întrebuinţaţi în 
serviciul societăţii. Era cunoscut că societatea fusese 
înfiinţată de nişte chinezi bogaţi. De aceea se putea înţelege 
de ce fondatorii şi-au angajat compatrioți. După ce obicei? 
Loc era suficient, de asemenea şi locuinţe. Fabrica fusese 
clădită în timpul războiului şi servise atunci pentru 
fabricarea de muniții, iar actualii posesori o cumpăraseră 
pe o nimica toată. Fabrica era aşezată pe malul Canalului 
Surrey. Poseda un doc propriu precum şi un chei la mal. 
Acolo se descărcau şi se încărcau nenumărate bărci. 
Personalul acestor bărci era alb, însă vapoarele care plecau 


de acolo spre Africa erau conduse de chinezi, de la ofiţeri 
până la marinari. 

Aşa numita „Flotă galbenă” era compusă din patru 
vapoare cumpărate ieftin. 

Ploua când taxiul pe care-l luase Lynne sosi în apropierea 
fabricii. 'Taxiul se opri în faţa podului părăsit şi Lynne, cu 
vocea înceată, dădu şoferului instrucţiuni precise. O porni 
apoi pe marginea drumului care ducea de-a lungul 
canalului. 

Nu se auzea nici un zgomot, în afară de şuieratul 
îndepărtat al unei sirene de vapor. Trecând pe lângă o 
barcă, auzi vocile barcagiului şi a soţiei acestuia, care se 
certau între ei. 

După vreo zece minute îşi încetini mersul. Pe partea 
stângă, tocmai în faţa sa, se aflau clădirile fabricii. Clifford 
trecu de poarta principală; poarta cea mică destinată 
pietonilor era deschisă. În faţa ei stătea un individ gigantic, 
care fuma o ţigară. Paznicul acesta îi ură „noapte bună” şi 
Clifford răspunse la salut. 

Canalul făcea aici o cotitură, aşa că paznicul nu-l mai văzu 
după câteva secunde. Peretele, de-a lungul căruia mergea 
acum Clifford, făcea un cot în unghi drept şi Clifford intră 
într-un gang întunecos şi îngust, care ţinea paralel cu 
peretele. Scoase o lampă electrică din buzunar, cu ajutorul 
căreia putu evita gropile cam dese, care-i veneau în cale pe 
această cărare puţin umblată. 

În fine ajunse acolo unde voia - o uşă îngustă, ascunsă 
adânc în perete. Clifford rămase câteva clipe tăcut şi atent. 
Introduse apoi cheia în broasca uşii şi o deschise cu băgare 
de seamă. 

În stânga se aflau clădirile principale. La dreapta, o 
magazie din beton, care servise mai înainte la umplerea 
bombelor cu material explozibil, precum şi ca depozit 
pentru bombele gata confecţionate. 

Clifford se furişă cu băgare de seamă, evitând să facă uz 
de lampa de buzunar. De undeva, din clădirea întunecoasă 


se auzea cântând un cor. Acolo se aflau locuinţele 
lucrătorilor. 

O scară frumoasă şi lată, de piatră, aşezată sub nivelul 
terenului, conducea spre poarta magaziei. Clifford stătu iar 
câteva clipe liniştit şi ascultă. După aceea deschise uşa cu 
cheia pe care o avea la el. Aprinzând pentru o clipă lampa 
de buzunar, zări în faţa sa iar o scară care ducea în jos. Aici 
se aflau două porţi, care se deosebeau cu totul de cele prin 
care trecuse până acum. Aceste porţi aveau sculptate pe ele 
nişte figuri colorate. Chiar dacă Clifford nu ar fi avut 
cunoştinţe în această direcţie, tot ar fi ştiut că aceste figuri 
sunt lucrări de artă chinezească. 

Îi trebui câteva minute până ce găsi gaura broaştei şi până 
ce deschise poarta. Un miros greu de tămâie şi fum 
înţepător îl izbiră în faţă. Inima începu să-i zvâcnească cu 
putere, cu tot curajul de care era însufleţit. 

După ce închise încetişor uşa, lumină din nou peretele cu 
lampa de buzunar, până ce găsi comutatorul electric. Fără 
să zăbovească, aprinse lămpile. 

Încăperea în care se afla era lungă şi îngustă şi avea 
tavanul jos. Pereţii din beton erau acoperiţi cu mătase roşie, 
în care erau ţesute proverbe chinezeşti. 

Tapetele alternau cu stâlpi care păreau a fi construiți din 
aur. Pe Clifford nu-l interesau amănuntele acestea. 
Pardoseala era acoperită cu pietre colorate. Dar atenţia lui 
era atrasă de un altar de marmură, care era aşezat la 
capătul celălalt al încăperii. 

În dosul altarului se afla, pe un piedestal de piatră, 
simbolul asociaţiei secrete: două mâini de aur, împreunate. 
Aceste mâini erau fixate pe un stâlp roşu, pe care erau 
încrustate inscripţii cu litere de aur. 

Clifford citi aceste inscripţii. Sensul lor era minunat şi 
sfătuia la modestie şi dragoste pentru copii. Dedesubtul 
mâinilor de aur era aşezat un tron sub un baldachin mic, 
roşu. Apropiindu-se, văzu licărind o rază de lumină, care 


venea dinspre colţul altarului. Spre surprinderea sa, 
observă că marginea tronului era acoperită cu diamante. 

„Fie ce-o fi”, spuse el şi întinse mâna spre diamantele 
strălucitoare. 

În momentul acela, toate luminile se stinseră subit. Clifford 
se întoarse imediat, scoțând instantaneu revolverul din 
buzunar. 

Ceva zbură cu un şuierat pe lângă obrazul său şi auzi cum 
se lovi de perete şi cum căzu apoi pe podea. Un al doilea 
cuţit sosi şuierând. Clifford trase de două ori cu revolverul 
în direcţia uşii. Auzi un geamăt, care fu însă imediat 
înăbuşit, ca şi când gura lovitului ar fi fost astupată. 

Domnea o tăcere absolută; numai lipăiala de picioare 
goale dovedea că duşmanul mai era în încăpere. 

Clifford se repezi înainte şi se aşeză jos. Îşi scoase ghetele 
cu o iuţeală vertiginoasă, legă şireturile şi atârnă ghetele de 
gât, aşa cum făcuse ca şcolar, când voia să treacă un pârâu. 
Se ridică apoi domol şi pipăi înaintea sa. Simţurile îi erau 
încordate. 

„Clic”. Oţelul se izbise de pardoseala de piatră. Îl căutau 
cu săbiile - câţi să fi fost oare? 

Desigur că mai puţin de o duzină, altfel n-ar fi stins lumina. 
Dacă ar fi fost mai mulţi, s-ar fi încumetat să-i iasă înainte 
pe faţă. Clifford se îndreptă acum spre uşă. Trebuia să fie 
foarte prevăzător. 

Stătu liniştit şi ascultă. Auzi un suflu adânc, aproape de el. 
Probabil paznicul. Atunci îi veni o idee. Chinezii au un fel 
deosebit de a şopti - un şuierat adânc, abia perceptibil. 

— Mergeţi spre Mâini cu toţii! Şopti el în dialectul Jun 
Nan. Cu stratagema aceasta avu succes, căci zgomotul 
suflului se îndepărtă de el. Clifford se îndreptă acum spre 
uşă, oprindu-se la fiecare pas. Covorul care acoperea 
pardoseala se termină. Degetele lui Clifford atinseră tapetul 
de mătase şi apoi peretele gol. leşi pe uşă şi urcă scara în 
sus. La intrarea de afară, deasupra lui, zări silueta unui 


bărbat, care asculta cu capul înclinat. Figura se desena 
neagră pe fondul clar al cerului. 

Clifford se opri puţin, ca să respire. Se repezi apoi sus pe 
scară. 

— Te împuşc, dacă faci o mişcare, şopti el, apăsând gura 
revolverului în coastele individului. 

Individul se dădu speriat înapoi, dar îşi reveni imediat. 

— Nu trage, domnule Lynne! Sic itur ad astra! Vreau să 
ajung pe altă cale la nemurire! 

Clifford recunoscu în lumina lămpii sale de buzunar cine 
era acel om, care purta un halat lung până la glezne şi care 
avea pe cap o căciulă chinezească. 

Era Grahame St. Clay, licenţiat în ştiinţe! 

CAPITOLUL 13 

Clifford auzi zgomotul picioarelor goale ale urmăritorilor 
săi. Imediat se întoarse cu revolverul în mână: 

— Cheamă-ţi câinii, Fing-Su, strigă el. 

Celălalt ezită o clipă, şuieră apoi ceva şi făcu astfel 
tropăitul să înceteze. Uitându-se la uşa de jos, Clifford zări 
lucind lama unei săbii. Aceasta îl făcu să surâdă. 

— Hai acum la uşa de ieşire, stimabile! Spuse el, apucând 
pe Fing-Su de braţ şi târându-l spre poarta de ieşire. 

— Dragă domnule Lynne, spuse chinezul cu un ton de 
reproş, pentru ce nu mi-ai spus că vrei să ne vizitezi 
depozitele? Mi-ar fi făcut o deosebită plăcere să-ţi arăt 
totul. Văzânduc-te aici, bieţii oameni au crezut că a intrat un 
hoţ - căci ai văzut doar singur câte obiecte de valoare se 
găsesc în sala „Mâinilor”. Nu mi-aş fi iertat niciodată, dacă 
ţi s-ar fi întâmplat ceva. 

Europeanul nu răspunse nimic. Toate simţurile sale erau 
extrem de încordate. Privirile sale zburau ba în dreapta ba 
în stânga. Ştia precis că peste tot se aflau ascunşi indivizi 
înarmaţi. Dacă l-ar fi slăbit o clipă pe Fing-Su, ar fi fost 
pierdut. 

Şi Fing-Su se gândea pare-se la asta. 


— N-am observat niciodată, mai înainte, că eşti un om 
nervos, Lynne, spuse el. 

— Domnule Lynne, îl corijă celălalt cu intenţie. Fing-Su 
înghiţi în sec. 

Ajungând la poarta din perete, Clifford scoase lampa sa de 
buzunar. Terenul era uşor înclinat. Clifford aprinse lampa. 
Nu avea nici un gând ascuns. Voia numai să lumineze 
drumul. Lumina îi arătă o clipă poarta şi trecu apoi la 
dreapta. Clifford văzu acum că presupusese just. În 
magazia aceea se afla o serie întreagă de şasiuri înşirate 
unul lângă altul. Clifford putu vedea numai o clipă roţile 
cenuşii, căci fu lovit peste mână. Lampa îi scăpă jos. 

— lartă-mă, te rog, se scuză Fing-Su, te-am lovit din 
greşeală. 

Chinezul se aplecă şi ridică lampa de jos, înapoind-o lui 
Clifford. 

— Mi-ar fi fost mai plăcut dacă n-ai fi aprins lumina, căci 
îmi este tare dezagreabil ca oamenii mei să poată vedea că 
un străin a zărit „Sala Misterelor”. Domnule Lynne, 
dumneata ştii foarte bine că poporul acesta este foarte 
iritabil şi că îi urăşte pe străini. Şi ca să ţi-o spun pe faţă, 
am o mare grijă să nu te pot scoate de aici, fără să ţi se 
întâmple ceva. 

Clifford Lynne nu-i răspunse nimic. Ajunseră la poartă. 
Fing-Su o luă înainte, descuie şi deschise poarta. Lynne se 
îndepărtă, mergând cu spatele, ţinând revolverul întins. 

— Vreau să te avertizez, spuse el. Vorbele mele îţi pot fi de 
folos. Dumneata ai mai mulţi bani decât orice alt chinez. Du- 
te înapoi în China, întrebuinţează-ţi averea spre a-ţi ridica 
ţara pe o treaptă mai înaltă şi scoate-ţi din mint ideea de a 
deveni împărat. 

Fing-Su râse liniştit şi încrezător în sine, iar Lynne înţelese 
că a vorbit în zadar. 

Poarta se închise încet după el. Auzi cum cheia se întoarce 
în broască. Se îndreptă în grabă spre malul canalului, 
luminând din când în când terenul cu lampa de buzunar. 


Lynne alerga pe drumul pe care venise şi nu se îndoia că va 
mai avea mult de luptat până ce va putea fi sigur că a 
scăpat de orice pericol. Alerga în ciorapi spre poarta 
fabricii, în faţa căreia se opri şi observă cum se deschise. El 
se culcă imediat la pământ şi văzu un număr mare de 
indivizi alergând afară. Fără a zăbovi, îşi băgă revolverul în 
buzunar şi se lăsă să alunece în apa canalului. Înotă cu 
precauţie spre ţărmul celălalt. Apa era unsuroasă şi 
mirosea a ulei, dar el nici nu o luă în seamă. În tot cazul, era 
mai agreabil, decât să cadă în mâinile chinezilor. 

Ajunse la o barcă ancorată acolo, se apucă de un lanţ şi se 
căţără în sus pe barcă. De acolo trecu pe şantier. Undeva, în 
întuneric, lătra un câine. Pe ţărmul celălalt se auzeau vocile 
iritate ale urmăritorilor săi, care îi pierduseră urma şi 
bănuiau acum pe ce cale scăpase. 

Clifford trecu prin şantier printre lăzi şi baloturi cu 
mărfuri şi ajunse în fine la o poartă înaltă. Voind să sară 
peste ea, observă că avea sus, pe muchie, nişte cuie 
ruginite. Se răzgândi deci. Căută uşa pentru pietoni. O găsi, 
apăsă clanţa şi răsuflă uşurat când văzu că nu era încuiată. 

Pericolul nu era încă înlăturat. Alergând prin labirintul 
acela de străzi înguste, ajunse pe o stradă mai murdară, 
luminată numai ici colo de câte o lanternă tulbure. Făcuse 
abia câţiva paşi când zări, la capătul celălalt al străzii, 
lumina unui automobil. Se ascunse imediat în dosul unei 
stive de lemne. Maşina mergea încet şi el putu recunoaşte 
pe individul care şedea lângă şofer şi care cerceta strada în 
dreapta şi-n stânga cu o lampă de mână. 

Maşina se apropia din ce în ce mai mult şi se opri la câţiva 
paşi de el. Lynne auzi şoptitul şuierat, pe care-l cunoştea 
atât de bine. Stătea liniştit, cu revolverul umed în mână, dar 
maşina trecu mai departe. Lynne se înapoie pe drumul pe 
care venise, ajunse fără alt incident la podul de pe canal, 
unde zări, spre marea sa mulţumire, doi poliţişti care 
patrulau acolo. Unul din ei îndreptă lumina lămpii spre el, 
când trecu pe lângă ei. 


— Ai căzut în apă, prietene? 

— Da, răspunse Clifford, trecând înainte. 

La capătul străzii Glengall îl aştepta automobilul său şi, o 
jumătate de ceas mai târziu, Lynne îşi permitea luxul unei 
băi calde. 

Lynne se gândi mult în noaptea acea, mai ales asupra 
multelor şasiuri pe care le văzuse sub acoperişul magaziei. 
Observase că erau baterii de tunuri cu tragere rapidă şi se 
mira la ce putea să le întrebuinţeze Fing-Su. 

CAPITOLUL 14 

Stephen Narth nu era o persoană plăcută şi comodă: la 
dejun, Joan se temea de el, căci critica toate, ba şunca era 
prea sărată, ba cafeaua prea tare şi bombănea mereu că 
cheltuielile menajului sunt prea mari. 

De la întâmplarea aceea, când cu invitaţia la masă, 
atitudinea sa se schimbase însă. Nu fusese niciodată mai 
amabilă cu Joan, ca în dimineaţa zilei a şaptea de la sosirea 
străinului acela ciudat. 

— Mi s-a povestit că locuinţa prietenului tău este gata 
mobilată, spuse el aproape vesel. Cred că putem face acum 
strigările de căsătorie, Joan! Unde vrei să faci cununia? 

Ea se uită speriată la el. 

Joan nu făcuse nici o legătură între renovarea casei 
Slaters Cottage şi căsătoria ei. Nici nu-l mai văzuse pe 
Lynne din după-masa zilei aceleia, când el o conduse acasă. 
Joan avea o presimţire neplăcută şi nesigură şi suferea de 
pe urma schimbării de atitudine a logodnicului său. 

Perioada de nelinişte care urmase intrării neaşteptate a lui 
în viaţa ei acţiona în mod deprimant asupra ei. Ea îşi 
amintea de primirea ce i se făcuse unui mare om de stat, 
care venise să viziteze oraşul ei natal. Fusese primit cu 
mare alai, muzică, steaguri etc., dar, tocmai când se 
pregătea să ţină discursul de mulţumire pentru primirea ce 
i se făcuse, izbucni un incendiu într-o stradă lăuntrică. Tot 
poporul se risipi într-o clipă şi bărbatul de stat rămase 
singur. Sosirea sa nu mai prezenta importanţă în faţa unui 


incendiu, care schimbase subit interesul locuitorilor. Joan 
putea să înţeleagă acum ceea ce simţise omul acela. 

— Nu l-am văzut pe Lynne, spuse ea. Iar în ceea ce 
priveşte căsătoria noastră, nu mai sunt sigură că o ia în 
serios. 

Narth îşi schimbă numaidecât atitudinea. 

— N-o ia în serios! Dar asta-i o prostie! Izbucni el. Desigur 
că o ia în serios! Am convenit doar totul. Ar trebui să 
vorbesc cu el şi să stabilesc o zi. Tu vei fi cununată în 
biserica din Sunningdale, iar Letty şi Mabel vor fi 
domnişoare de onoare. Cred că ar fi timpul să vă duceţi în 
oraş şi să vă îngrijiţi de garderoba voastră. E mai bine dacă 
facem o cununie liniştită, cu cât mai puţini musafiri. Nu 
putem ştii ce mai poate să-i treacă lui prin cap. El mai poate 
veni cu 0 droaie de negrii la nuntă! Nu ai discutat cu el 
atunci când ai venit acasă de la birou? 

Era prima dată când Narth făcea aluzie la acel dejun. 

— Nu ţi-a spus ce leafă are pe lună? 

— Nu, răspunse Joan. 

— Nu-i stabileşti tu salariul, tată? Întrebă Mabel, făcându- 
şi un sandviş. Bineînţeles că trebuie să-l menţinem în slujbă, 
căci ar fi necinstit să-l însurăm întâi cu Joan şi apoi să-l 
concediem. Cred însă că e necesar să vorbim mai întâi cu el. 
Felul cum se poartă cu tine nu e frumos. 

— Şi felul lui de a vorbi e îngrozitor, adăugă Letty. Ţi-aduci 
aminte, tată, ce expresii întrebuinţează? 

— Câini afurisiţi”, spuse Narth surâzând. N-am mai auzit 
expresia aceasta. Presupun că a făcut un contract cu Bray, 
astfel că problema salariului nu se va ivi câtva timp. Joe era 
un om larg şi desigur că i-a plătit un salariu mare din care 
va putea trăi. Nu trebuie să-ţi faci griji. 

— Nici nu mă gândesc la aşa ceva, răspunse Joan. 

— Nu ştiu de ce a renovat Slaters Cottage cu atâtea 
cheltuieli, continuă Narth. Doar nu-şi închipuie că-i voi 
permite să locuiască aici. Locul unui director trebuie să fie 


acolo, lângă afacerea ce o conduce. Bineînţeles că nu are 
importanţă. Am să-i dau un concediu de câteva luni. 

Narth se uită la ceas, se şterse cu şervetul la gură şi se 
sculă de la masă. 

După plecarea sa părea că timpul va trece ca de obicei. 
Dar nici două ceasuri nu trecură, când şoferul îi aduse lui 
Joan o scrisoare. 

Dragă Joan, trebuie să-ţi vorbesc. Vino imediat. 

Te aştept în Peking House. 

— Unde este Peking House, Jones? Îl întrebă Joan pe şofer. 

Şoferul se uită ciudat la ea. 

— Se află în apropierea Tower-ului, două minute de biroul 
domnului Narth, spuse el. 

Letty şi sora sa erau în oraş. Joan îşi puse pălăria şi se sui 
în maşină. În Eastcheap, peste drum de turnul vechi clădit 
de Wilhelm Cuceritorul, se ridica o clădire nouă din piatră, 
cu şase etaje, mai înaltă decât casele învecinate. O scară 
lată de marmură ducea spre holul garnisit şi el cu 
marmură. Palatul acesta se deosebea şi mai mult de cele 
învecinate prin naționalitatea ocupanților lui. Un portar 
voinic, chinez, într-o uniformă bine croită, o conduse la 
ascensor, pe care-l mânuia un boy. Şi el chinez. În drum 
spre etajele superioare, Joan zări o mulţime de indivizi de 
statură mică, cu faţa de culoare galbenă, care alergau 
dintr-o odaie în alta foarte alertaţi şi ocupați. leşind din 
ascensor, putu vedea printr-o uşă de sticlă într-un birou 
mare, în care lucrau mulţi chinezi tineri mânuind cu 
asiduitate pensula şi hârtia. Cu toţii purtau ochelari mari, 
negri. 

— Acesta e singurul loc în tot City unde lucrează numai 
chinezi! „Societatea de întreprinderi Pekin” - aţi auzit 
vreodată de ea? 

— Nu, răspunse Joan surâzând. 

— În toată clădirea nu există nici un funcţionar de rasă 
albă, spuse tânărul supărat. Şi dactilografele! 

— Doamne, să vedeţi numai feţele lor! 


Conducătorul ascensorului devenise nerăbdător. 

— Veniţi, doamnă! Spuse el pe un ton ce lui Joan i se păru 
obraznic. 

Ea îl urmă până la capătul coridorului, unde deschise o 
uşă pe care era scris „particular”. La intrarea ei, o 
dactilografă chineză se sculă de pe scaun. 

— Sunteţi domnişoara Bray? O întrebă ea cu un accent 
străin. 

Joan răspunzând afirmativ, chinezoaica deschise altă uşă. 

— Poftiţi înăuntru, spuse ea cu acelaşi ton obraznic pe 
care Joan îl observase deja la liftier. 

Intrând în cameră, Joan crezu că a intrat din greşeală în 
sala unui teatru de operetă. Luxul în marmură şi mătase, de 
cristal şi covoare, mobilă aurită şi tapete o zăpăciră. 
Tavanul era susţinut de stâlpi roşii, pe care erau încrustate 
litere chinezeşti. Singurul obiect de artă şi frumos era o 
fereastră colorată. Lângă ei se afla o masă de stejar la care 
şedea Fing-Su. La intrarea ei, el se sculă şi-i ieşi înainte, 
spre a o saluta. 

— Unchiul dumitale va sosi în câteva minute, dragă Miss 
Bray, spuse el. Luaţi loc, vă rog. 

Îi trase un scaun de o mărime considerabilă, bogat 
încrustat cu modele chinezeşti. 

— Mă simt ca Regina din Saba când a venit în vizită la 
Solomon, spuse ea. Neliniştea ei fusese domolită o clipă de 
plăcerea ce o simţise la vederea acelei splendori. 

EI se înclină adânc. Şi-i făcu un compliment. 

— Sunteţi mult mai frumoasă decât Regina din Saba şi 
demnă de a vă întâlni cu Solomon, fiul lui David. Dacă aş 
poseda averile lui Sanherib, Regele Ascalonului, v-aş pune 
la picioare comorile din Azur şi Bethdacon. 

Ea era speriată de polologhia aceasta. 

— Când vine domnul Narth? Întrebă ea. 

— Domnul Narth nu vine, spuse el. Unchiul 
dumneavoastră a considerat util ca eu să vă vorbesc despre 
prietenul nostru, domnul Lynne. Dacă vă amintiţi, la ultima 


noastră întrevede s-a întâmplat un fapt neplăcut, cu toate 
că nu eu am fost cauza. Domnul Lynne are necaz pe mine. 
Mai ales din cauza originii mele. Eu nu consider pe chinezi 
ca fiind inferiori europenilor. Şi noi suntem oameni şi am 
stat mii de ani pe o treaptă intelectuală destul de înaltă. 
Domnul Lynne n-are motiv să ne dispreţuiască. Prea 
stimatul meu părinte (aici el înclină uşor genunchiul) a 
făcut mult pentru sindicatul Jun Nan. Fără ajutorul lui, 
concesiunile nu s-ar fi acordat niciodată şi nici n-ar fi putut 
fi utilizate vreodată. 

Joan nu era dispusă să asculte istoria fondării societăţii Jun 
Nan. Începu să i se facă teamă şi se sculă de pe tronul pe 
care şedea. 

— Nu-l cunosc pe domnul Lynne atât de bine spre a putea 
vorbi despre el, începu ea. 

— Şi totuşi vrei să te maăriţi cu el? 

Ea se roşi mai mult de necaz, decât de jenă. 

— Asta e o chestie care mă priveşte numai pe mine, 
domnul Fing, spuse ea. 

El surâse. 

— Fing-Su? Bine. Preferi numele acesta. St. Clay este 
greoi şi puţin stupid. 

El se uită la ea. Gândurile îi erau însă aiurea. 

— Dumneavoastră sunteţi o fată isteaţă, aveţi o faţă 
inteligentă şi vă puteţi lesne adapta împrejurărilor. Aveţi 
într-adevăr toate calităţile ce le doresc la un asistent - şi eu 
am mulţi asistenţi, atât europeni, cât şi chinezi. 

— Nu prea înţeleg, spuse ea. 

— Vreau să vă explic. Am motivul să doresc prietenia - cel 
puţin neutralitatea - domnului Lynne. Dumneavoastră mă 
puteţi ajuta mult. Pricepeţi ceva despre bursă? 

— Bursă? Nu. Din asta nu pricep nimic, răspunse ea 
mirată. 

— Desigur că ştiţi însă că există o întreprindere mare 
numită societatea Jun Nan? 

Ea confirmă dând din cap. 


— Da. Domnul Narth mi-a povestit ieri că acţiunile acestei 
societăţi cotează 275. 

— Acţiunile obişnuite, îndreptă el politicos. Acţiunile 
fondatorilor însă n-au fost cotate niciodată la bursă. 

Ea surâse. 

— Nu cred că le-aş putea deosebi dacă le-aş vedea, spuse 
ea. Ioată bursa e pentru mine un mister. 

— În total sunt patruzeci şi nouă acţiuni de fondator. El 
vorbea cu multă chibzuială şi accentua fiecare vorbă. Şi aş 
dori să cumpăr din ele. 

Ea se uită din nou mirată la el. 

— Una? Întrebă ea. 

El aprobă. 

— Numai una. Aceste acţiuni nu cotează. La început 
valorau o liră. Azi sunt dispus să plătesc un milion de lire 
pentru o asemenea acţiune. 

Ea clătină din cap. 

— Nu cred să vă pot fi de ajutor cu ceva. Dar - îi veni o 
idee - dacă o veţi cumpăra de la domnul Narth? 

El surâse amuzat. 

— Dragă domnişoară Bray, ruda dumneavoastră nu a lăsat 
domnului Narth acţiuni de fondator, căci nu poseda decât 
acţiuni obişnuite. Singurul de la care aş putea cumpăra 
acţiunea dorită este domnul Lynne, logodnicul 
dumneavoastră. Procuraţi-mi această acţiune şi eu vă voi 
plăti un milion de lire. Nu veţi mai avea atunci nici un motiv 
să vă măritaţi cu acela pe care stupidele rude vă forţează 
să-l luaţi. Un milion de lire! Gândiţi-vă ce sumă enormă, 
care vă dă libertatea de acţiune şi vă face independentă 
faţă de Narth şi faţă de Lynne! Gândiţi-vă la această 
chestiune. N-aş vrea să vă decideţi pe moment. Vă rog însă 
să vă gândiţi că, făcând astfel, veţi proceda după intenţiile 
celui mai bun şi scump prieten al meu, care, din păcate, 
acum este mort! 

Fing-Su merse spre uşă, deschizând-o cu o mişcare 
elegantă. Convorbirea se terminase. 


— O să vă gândiţi la ce v-am spus? Şi vreţi să fiţi atât de 
bună să consideraţi confidenţial tot ce am vorbit? Nu uitaţi 
că în ziua în care îmi veţi preda acţiunea dorită eu vă voi 
înmâna un cec la Banca Angliei în valoare de un milion de 
lire. Nu voi întreba nimic. 

Joan se uită liniştită la el. 

— Nici nu o să aveţi ce întreba, spuse ea. Căci eu nu vă voi 
aduce niciodată acţiunea dorită. Dacă această acţiune 
valorează pentru dumneavoastră un milion de lire, atunci 
nici domnului Lynne nu-i valorează mai puţin. 

Pe buzele lui Fing-Su flutură un surâs indescriptibil. 

— Cecul vă aşteaptă, domnişoară Bray - asta înseamnă 
mult pentru dumneavoastră. 

Joan plecă cât putu mai repede şi merse spre biroul 
unchiului său. Necazul îi creştea cu fiecare învârtitura a 
roţilor automobilului care o ducea într-acolo. 

CAPITOLUL 15 

Stephen Narth era evident rău dispus. 

— Sper că nu ai fost neplăcut impresionată, Joan, spuse el 
văzându-i mutra nemulțumită. Sunt foarte obligat acestui 
om şi el a cerut să-ţi vorbească personal în chestiunea 
aceea. Nu puteam proceda altfel. Dumnezeu ştie de ce s-a 
încăpățânat atât de mult să pună mâna pe o acţiune de 
fondator, care n-are nici o valoare bănească. 

Ea rămase surprinsă de această comunicare şi se mira că 
Narth ştia atât de puţin. 

— N-are nici o valoare? 

— Nici o centimă, răspunse Narth. Poate că exagerez 
puţin. Nominal au dreptul la un dividend pe 3,5%. Asta 
înseamnă că valoarea acţiunii, la cumpărare, este de vreo 
opt şilingi. Acţiunile n-au fost negociate niciodată la piaţa 
liberă şi nu se vor negocia niciodată. De altfel, nu cred ca 
bătrânul Joe să fi posedat vreodată asemenea acţiuni. Dar 
am să mă interesez. 

— Adu-mi, te rog, statutele societăţii Jun Nan! 


Secretarul îi aduse după câteva minute un dosar albastru. 
Narth deschise dosarul şi începu să citească: 

— Ciudat, strigă el, după ce citi prima pagină. Nu ştiam că 
Lynne este unul din directorii societăţii. Presupun însă că 
poartă numai titlul de director, spuse el citind mai departe. 

Timp de cinci minute nu se auzi decât zgomotul filelor 
întoarse. 

— La naiba! Exclamă Narth. la ascultă: „Politica societăţii, 
precum şi dreptul de a dispune de fondul de rezervă, o 
hotărăşte Consiliul de Administraţie, care se alege prin vot 
secret. La această şedinţă secretă nu pot lua parte decât 
posesorii de acţiuni de fondator. Nu se va ţine seama de 
niciuna dintre dispoziţiile contrarii din paragrafele 
următoare şi Consiliul de Administraţie va fi ales cu o astfel 
de majoritate.”. 

Narth era speriat. 

— Asta înseamnă că acţionarii obişnuiţi nu au niciun 
amestec în conducerea societăţii şi că Fing-Su posedă 
douăzeci şi patru de acţiuni de fondator din cele patruzeci 
şi nouă care au fost emise. 

Se uită apoi la faţa mirată a lui Joan. 

— Am auzit azi că fondul de rezervă al societăţii Jun Nan 
este de optzeci milioane de lire, spuse el. Suma aceasta s-a 
adunat din veniturile minelor de cărbuni şi de aur. De 
asemenea, mai conţine şi suma care a fost depusă de 
refugiații ruşi, după izbucnirea revoluţiei ruseşti. 

Narth vorbea cam incoerent. 

— Şi majoritatea o are Clifford Lynne, spuse el încet. 
Pentru prima dată i se lămuri lupta enormă ce se dădea 
pentru posesiunea acestui fond de rezervă. 

Duse mâna la gură. 

— Pe Dumnezeul meu, aş fi dorit să nu fi avut nimic de-a 
face cu societatea aceasta, spuse el răguşit şi ceva din frica 
ce-l cuprinsese i se vedea şi pe faţă. 

Joan Bray se înapoie acasă cu maşina lui Narth. În drum 
ajunse un taxi. Din întâmplare se uită într-acolo şi-l zări pe 


Clifford, care-i făcu semn să oprească. 

El cobori din taxi şi se urcă lângă ea, în maşina ei. 

— Vreau să merg cu dumneata mai departe, spuse el. 
Taxiul meu este încărcat cu merinde, aşa că nu pot sta 
comod. Mă duc în noua mea locuinţă. 

Spunând acest lucru, Clifford se uită atent la ea. 

— Ai fost în oraş. Deoarece nu suntem încă căsătoriţi, nu 
am dreptul să te întreb cum se face că voiajezi într-o maşină 
atât de elegantă. Presupun că l-ai vizitat pe prietenul 
nostru, Narth. Şi subit, îi puse o altă întrebare: 

— L-ai văzut pe Fing-Su? 

Ea confirmă din cap. 

— Da, am avut o convorbire cu el azi dimineaţă. 

— Pentru Dumnezeu, ce ai făcut? 

Nu se prea jena şi nici nu-şi ascundea necazul. 

— Şi ce ţi-a spus acest naiv şi nobil copil al naturii? Întrebă 
el ironic. Pariez că ceva crud. Ioţi chinezii, care s-au poleit 
cu civilizaţia europeană îşi închipuie că sunt diplomaţi. 

Ea stătu la îndoială dacă să-i spună ceva. Nu făcuse niciun 
fel de promisiune, numai că Fing-Su o rugase să considere 
convorbirea cu el drept confidențială. 

El observase cum ea ezita. Cu o pătrundere de spirit 
extraordinară el înţelese ce s-a întâmplat. 

— N-a vrut să cumpere o acţiune de fondator a societăţii 
Jun Nan? 

Văzând cum ea se înroşeşte, se bătu pe genunchi şi râse 
cu poftă: 

— Săracul de el, spuse Lynne, ştergându-se la ochi, nu mi- 
am închipuit niciodată că o să se dedare mulţumit cu 
zecimea sa. 

— Zecimea? Întrebă ea. 

EI confirmă din cap. 

— Da. Fing-Su poseda o zecime din acţiune. Nu ştiai asta? 
Joe Bray dispunea de asemenea de o zecime. 

— Dar cine posedă celelalte? Întrebă ea mirată. 


— Viitorul dumitale soţ - stăpân, n-am voie să zic, observă 
el. Prietenul nostru chinez este un multimilionar, dar nu se 
mulţumeşte numai cu atât. Într-un moment de nebunie, Joe 
i-a cedat lui tată-său câteva acţiuni de fondator şi, afară de 
aceasta, i-a predat lui Fing-Su, mai târziu, cea mai mare 
parte din rest. Nu cred că Joe a fost vreodată cu mintea 
întreagă. Dar cel mai nebunesc lucru ce l-a făcut el în viaţa 
sa a fost. 

Se întrerupse singur şi continuă după o clipă de gândire: 

— Se poate să nu fie el de vină, dar aşa bănuiesc. Astă- 
seară am s-o ştiu precis. 

Ea nu-l întrebă ce bănuieşte, iar el continuă să vorbească: 
— Societatea Jun Nan n-a devenit o realitate decât după 
ce m-am întovărăşit cu Joe. El găsise cărbuni tocmai pe un 
teren concesionat tatălui lui Fing-Su. Zănatecul acela de Joe 
a încheiat cu tatăl lui Fing-Su un contract, după care acesta 

avea dreptul la o zecime din câştigul net. Eu nu ştiam 
aceasta, până-n momentul când am adus ca aport un teren 
carbonifer important. Din această cauză s-au ivit atâtea 
chestiuni juridice pentru a-l scoate pe Fing-Su din asociaţie, 
încât toată afacerea n-a mai avut, nici o valoare, chiar în 
timpul procesului. După aceea am refondat societatea cu 
capitalul nou. Mă înţelegi? 

Ea spuse că nu înţelege nimic. 

— Aş dori să înţeleg. 

El se uită la ea pe sub sprânceană. 

— Atunci am introdus clauza referitoare la acţiunile de 
fondator, pentru a-l împiedica pe neghiobul de Joe să mai 
facă prostii. Stimatul dumitale unchi nu era un om prea 
inteligent, dar avea un suflet bun, afară din cale. Acţiunile 
de fondator nu mai valorau nimic pentru el când a văzut că 
nu-i produc nici un fel de dividende. Din cele patruzeci şi 
nouă acţiuni de fondator emise tatălui, Fing-Su primise 
nouă, Joe şi cu mine am primit câte douăzeci. 

— Ce înseamnă de fapt fondul de rezervă? 

O clipă, Clifford o privi cu bănuială. La urmă îi spuse: 


— Am rezerve enorme din care însă o mare parte sunt 
averi străine. Vezi, noi avem mari afaceri în Manciuria şi 
făceam tranzacţii bancare. Când a izbucnit revoluţia rusă 
au fost depuse la noi averi mari, pe care le-am transportat 
la Shangai, în siguranţă. Mulţi dintre clienţii noştri ruşi au 
murit şi anume tocmai aceia care aveau depozitele cele mai 
mari. În situaţia de azi, n-avem posibilitatea să anunţăm 
rudele sau să găsim moştenitorii. Aceşti bani îi desemnăm 
noi ca fond de rezervă şi. Fing-Su doreşte să pună mâna pe 
aceşti bani. 

Văzând mirarea ei, el continuă: 

— Am aflat acum câteva zile că Joe a dat acestui mizerabil 
de chinez mai mult de jumătate din acţiunile sale de 
fondator. l-ar fi dat toate acţiunile, dar nu ştia unde pusese 
cinci din ele. Slavă Domnului că le-am găsit eu şi mi le-am 
luat. Deoarece eu am majoritatea, Fing-Su nu poate pune 
mâna pe fondul de rezervă. Dacă mai prinde însă o singură 
acţiune, atunci nici un judecător din întreaga China nu-l 
poate opri să fure banii altora. Oh, Joe, ţi-ai luat o mare 
răspundere asupra ta din cauza prostiilor tale! 

Acum însă Joan începu să-l dojenească: 

— Domnule Lynne. Clifford, trebuie să-ţi spun ceva. Cum 
de poţi vorbi atât de rău despre prietenul dumitale mort? 

EI îi răspunse indirect, după ce se făcu mai întâi că n-a 
înţeles întrebarea: 

— Lumea asta este admirabilă, e o plăcere să trăieşti! Zise 
el. Urăsc chiar şi gândul de a pleca vreodată din viaţă. Dar, 
într-una din zilele viitoare, am să-i rup gâtul lui Fing-Su. 

CAPITOLUL 16 

Joan Bray locuia într-o cameră din mansarda casei lui 
Narth. Încetul cu încetul, această cămăruţă devenise cea 
mai plăcută încăpere din toată casa. Când o primise, era 
foarte simplu mobilată. Dar, pentru că servitorii din 
Sunningdale o venerau pe Joan Bray, încetul cu încetul, 
odaia se umplu cu mobilă rară şi frumoasă. Pentru Joan, 
odaia avea o mare importanţă, căci prin ferestrele ei putea 


vedea coşul pătrat de la Slaters Cottage. Asta-i procura un 
sentiment de legătură cu omul acela ciudat, care-i 
încrucişase drumul. 

Când sosi acasă, fetele lui Narth lipseau. Joan se urcă în 
camera sa, încuie uşa şi se aşeză pe canapea. Îşi sprijini 
capul în mâini şi încercă să-şi stăpânească nervii. De la 
început presupuse că Lynne nu era numai un funcţionar al 
rudei sale. Acum ştia că e enorm de bogat, mai bogat chiar 
decât Joe. Ce impresie o să-i facă oare lui Narth faptul 
acesta? Dacă Lynne nu ar fi venit la Sunningdale ca un 
sălbatic, cu barba mare, îmbrăcat cu haine nepotrivite, ci ca 
un bărbat distins, şi dacă nu s-ar fi arătat ca procurist, ci ca 
tovarăş al lui Joe, atunci desigur - şi ea nu se îndoia o clipă - 
că totul ar fi fost altfel. Totuşi, faptul că Lynne era atât de 
bogat o irita. Şi nu ştia de ce. Atunci, când a venit, îşi 
pusese stavilă sentimentelor sale şi acceptase căsătoria; şi 
ceea ce i se păruse atunci un sacrificiu se dovedea acum că 
e un mare noroc. Ea clătină din cap. Nu voia să se 
păcălească pe sine însuşi. De fapt, nu prea era un sacrificiu 
pentru ea, căci străinul o fascinase de la început. Lynne era 
o personalitate atât de aparte, încât o fascinase. 

Joan începu să vadă viaţa din alt punct de vedere. Vedea 
lămurit ce schimbare mare va produce căsătoria asta şi 
Letty (sau Mabel?) avea de fapt dreptate: ce ştia oare o fată 
despre îndrăgostitul ei, în mâinile căruia îşi punea viitorul? 
Dar Joan ştia despre Lynne mai mult decât alte logodnice 
despre viitorii lor soţi. 

Se duse la fereastră şi privi spre Slaters Cottage. Nu 
putea vedea decât coşul pătrat, din care ieşea fum. Îşi 
aminti că Clifford adusese cu el merinde şi era 
nerăbdătoare să afle dacă se pricepea la bucătărie tot aşa 
cum se distinsese şi în alte lucruri. 

Tăietorii de lemne lucrau la doborâtul pomilor din jurul 
casei. Tocmai vedea cum un brad înalt se clătină încet, auzi 
cum crăcile se loveau de pământ - mâine va vedea de la 
fereastră toată casa, gândi ea. 


— Eu sunt, Letty, auzi ea o voce ascuţită. După ce-i 
deschise uşa, Letty o întrebă: 

— De ce te-ai închis în odaie? 

Letty nu mai fusese de mult în camera asta şi se uita 
mirată în jurul ei. 

— Te-ai aranjat foarte bine, spuse ea. Dacă Joan ar fi fost 
lipsită de suflet, ar fi înţeles în expresia asta un ton de 
dojană. 

— Tata a telefonat. Nu vine azi acasă la masă. Vrea să 
luăm masa cu el în oraş. le supără dacă rămâi singură? 

Întrebarea aceasta n-avea rost. De câte ori nu rămăsese 
Joan singură acasă şi era mulţumită că nu o deranja nimeni! 

— E posibil să venim târziu acasă, deoarece ne ducem 
după teatru la dans - la Savoy Hotel. 

Letty era deja în pragul uşii, gata de a ieşi din cameră, 
când îşi aduse aminte de ceva. 

— Joan, l-am văzut pe acel domn Lynne. Arată foarte bine. 
De ce a venit la început îmbrăcat ca un caraghios? 

De ceea ce se temuse Joan, nu scăpase: discuţia inevitabilă 
asupra acestui capitol. 

— Nu spun asta pentru că mi-aş fi schimbat atitudinea 
mea faţă de dânsul, spuse Letty, ridicând semeţ din cap. O 
fată nu poate să se mărite aşa, cu una cu două. 

Joan putea să fie, când era nevoie, glumeaţă şi putea juca 
câte o festă. Afară de asta era curioasă să afle ce o să 
răspundă Letty când va auzi şi restul. 

— Clifford Lynne nu e deloc un om sărac. Din contră, e 
enorm de bogat, spuse ea. Domnul Bray nu posedă decât o 
zecime din acţiunile societăţii Jun Nan, pe când Lynne e 
posesorul a opt zecimi. 

Letty căscă gura ca un peşte pe uscat. 

— Cine ţi-a spus asta? 

— Clifford Lynne - şi eu ştiu că nu m-a minţit! 

Letty voia întâi să spună ceva; îşi schimbă însă intenţia şi 
ieşi trântind uşa după ea. Cobori în grabă scara, iar cinci 
minute mai târziu Joan auzi voci înaintea uşii sale. 


Mabel, urmată de soră-sa, intră ca o furie în cameră, fără 
a mai bate la uşă. 

— E adevărat ce spune Letty despre Lynne? Întrebă ea 
posacă. Curios că noi n-am ştiut nimic până acum. 

Joan se amuza enorm. Era gata să pufnească în râs, dar se 
stăpâni. 

— Vorbeşti desigur despre averea domnului Lynne? Da, e 
foarte bogat. Mai mult nu ştiu nici eu. 

— Tata ştie asta? Întrebă Mabel, căznindu-se să-şi ascundă 
necazul. 

Joan clătină din cap în mod negativ. 

— Nu cred să ştie ceva. 

Surorile se uitau una la alta. 

— Bineînţeles că situaţia se schimbă, spuse Mabel 
intenţionat. Nimeni nu ar fi acceptat să se mărite cu o 
sperietoare de păsări şi apoi ar fi fost caraghios dacă s-ar fi 
cerut uneia dintre noi să se lege pe viaţă de un funcţionar 
sărac al unchiului nostru. 

— Ar fi fost cu totul deplasat, o secondă Letty. 

— Intenţia domnului Bray a fost, fără îndoială, aceea ca 
una din noi să se mărite cu domnul Lynne, spuse Mabel. Nu 
cred să fi auzit măcar de existenţă ta, Joan. 

— Sunt convinsă că nu ştia nimic de mine, răspunse Joan. 
Mabel surâse, instalându-se în scaunul cel mai comod din 
cameră. 

— Atunci e necesar să procedăm cât se poate de inteligent 
în această afacere, spuse ea cât putu de amabil. 

— Dacă ceea ce spui tu e adevărat - de altfel, n-avem 
motiv să ne îndoim o clipă că e adevărat - atunci dorinţa 
unchiului Joe trebuie. 

— Să fie îndeplinită, completă Letty, văzând că Mabel nu 
găseşte cuvântul corespunzător. 

— Da, asta e. Pentru tine e desigur puţin cam jenant, dar 
tu nici nu-l cunoşti încă şi eu sunt convinsă că ideea acestei 
căsătorii te-a obsedat mult. Eu i-am spus imediat lui Letty 
că dacă e necesar să facă cineva un sacrificiu, atunci 


trebuie să-l facem noi; noi nu voim să te întrebuinţăm pe 
tine - figurativ vorbind - ca pe o unealtă. Dar totodată văd 
că n-am fost corecţi faţă de tine. Chiar azi dimineaţă am 
spus tatălui meu că am o mare îndoială relativ la această 
căsătorie şi că trebuie să ne gândim înainte e a admite ca tu 
să te aventurezi într-un viitor groaznic, cu un bărbat pe 
care nu-l cunoşti. 

— Dar nici tu nu-l cunoşti, se simţi obligată Joan să-i 
spună. 

— Dar noi avem o experienţă mai mare, răspunse Mabel 
cu un ton de reproş. 

— Şi, Joan, nu trebuie să te gândeşti că averea sa ne face 
vreo impresie. Tata e destul de bogat şi o să mă înzestreze 
destul de bine, indiferent dacă mă mărit sau nu cu Clifford. 

— Dacă una din noi se mărită sau nu cu Clifford Lynn, o 
corectă aspru Letty. 

Cineva bătu la uşă. Letty, care era mai aproape de uşă, o 
deschise şi lăsă să intre servitorul în cameră. 

— Un domn aşteaptă jos, doreşte să vorbească cu 
domnişoara Joan, spuse el. 

Letty îi luă din mână cartea de vizită şi spuse: 

— Clifford Lynne! 

Joan râse. 

— lată ocazia prielnică de a aranja chestiunea, spuse ea 
ironic. În tot cazul, va fi necesar să i se ceară şi lui părerea. 

Letty se schimbă la faţă. 

— Să nu care cumva să îndrăzneşti, strigă ea. Nu ţi-aş 
ierta-o niciodată, dacă-i vei spune o vorbă. 

Dar Joan era deja pe scară. 

Nu prea se sinchisise de învăţăturile ce i se dădeau pe 
drum. Cu mare plăcere ar fi râs. Căci subit îi veni în minte o 
comparaţie frumoasă. Dacă ea era prinţesa ascunsă, atunci 
Letty şi grăsuna de Mabel erau cele două surori urâte. 

Clifford Lynne se uita în grădină. Când auzi deschizându- 
se uşa, se întoarse repede şi o întrebă fără altă introducere, 
în felul său direct: 


— 'Te pot vedea astă-seară? 

— Da, răspunse ea mirată. Adăugă imediat: Am să fiu 
singură, căci fetele se duc în oraş. 

E] îşi duse mâna la bărbie. 

— Aşa, se duc în oraş! Ridică sprâncenele. Dar nu face 
nimic. Aş dori să te văd la Slaters Cottage. Ai să vii dacă te 
chem? 

Regulile bunei cuviinţe nu-i făceau lui Joan mare bătaie de 
cap. Convinsă de justeţea hotărârilor sale, puţin îi păsa de 
părerea celorlalţi oameni. Totuşi, în cazul de faţă, dorinţa 
exprimată de el nu corespundea concepţiei ei. 

— Este necesar să vin? Întrebă ea. Am să vin daca o 
doreşti dumneata, căci ştiu că nu m-ai invita dacă nu ar fi 
ceva important. 

— Am un motiv foarte puternic, spuse el. Doresc să te 
întâlneşti cu cineva acolo; sper, cel puţin. 

Îşi trecu mâna prin păr cu un gest nervos. 

— 'Te vei întâlni cu prietenul meu - mai bine-zis cu 
prietenul nostru. 

Ea se mira de ce era atât de iritat şi voia să ştie cauza 
neliniştii sale. 

— Te-ai răzgândit poate? 

EI clătină din cap. 

— Te gândeşti la căsătoria noastră? Nu. Nu m-am gândit 
niciodată ce sfârşit va lua aventura aceasta nebună. Dacă n- 
aş fi fost condus totdeauna de un sentiment de datorie 
excesiv. Dar asta n-are nici o legătură cu chestiunea în sine. 
Trebuie să discutăm diseară o altă latură a chestiunii. Am 
voiajat atâta, am întreprins atâtea lucruri, am suferit. 

— Ai suferit? 

El confirmă din cap. 

— Printr-o prevedere inteligentă a naturii, spuse el sobru, 
dumneata ai fost scutită de mizeria de a-ţi lăsa să-ţi crească 
o barbă lungă, aurie. Asta nu era atât de rău cât am trăit 
acolo, departe, în căsuţa mea din Siangtan, nici când am 
fost în drum spre Londra. Abia când am intrat în legătură 


mai strânsă cu civilizaţia. Poţi oare să-ţi închipui ce 
înseamnă să trebuie să te îmbraci pentru dineu şi să simţi 
ce dureros este când închei gulerul cămăşii deodată cu un 
smoc de păr? 

— Nu eşti trist că ai lăsat să-ţi crească barba? Îl întrebă ea 
nevoită. 

El se uită ţintă în ochii ei. 

— Ştii precis că nu voiam să vorbesc de barba mea, ci de 
dumneata. Aş dori să am timp suficient să te cunosc. Se 
poate să ai un caracter răutăcios. 

— Rău de tot, îl minţi ea. 

— Şi poate că eşti mândră şi superficială, continuă el 
liniştit. Toate fetele frumoase sunt mândre şi uşuratice. Asta 
am aflat-o de la mătuşa mea nemăritată, care m-a crescut. 
Totuşi. Îmi eşti destul de dragă. Nu-i aşa că e ciudat? 

— Ar fi ciudat dacă n-ar fi aşa, spuse ea imitându-i tonul. 

El începu să râdă. 

— Ai comis vreo crimă? 

— Crimă? Răspunse el. Ah, vrei să spui Fing-Su? Nu. Mă 
tem că astă-seară o să am alte lucruri de făcut. Desigur că 
am să-l omor, continuă el. 

Cu toate că cuvintele lui erau o glumă cam tare, ce-i drept, 
ea se cutremură, căci era convinsă că vorbise serios. 

— Trebuie să-l omori, dar tocmai astă-seară? 

— Trebuie să termin mai întâi alte lucruri mai importante - 
când putem să ne căsătorim? 

Întrebarea era serioasă şi Joan simţea cum se roşeşte. 

— E necesar? Întrebă ea puţin cam disperată. 

Acum nu mai putea să se retragă din urmarea logică a 
aventurii, o apucase frica. În întrebarea lui zăcea o 
siguranţă atât de mare încât o trecură fiori de fericire. Dar 
întrebarea era pusă într-un ton atât de rece, îi lipsea 
atmosfera de drăgălăşenie în care de obicei se fac 
asemenea cereri. Îi era necaz pe el. Toată situaţia revenea 
iar la o afacere şi distrugea umbra fină de romantism care 
se întinsese în ultimele zile peste viaţa ei. 


— Presupun, îi răspunse ea cu răceală, că te vei aranja 
după interesele dumitale. Ştii desigur că nu te iubesc mai 
mult decât mă iubeşti dumneata pe mine. 

— Despre asta nu e nevoie să vorbim, răspunse el, brusc. 
Dar vreau să-ţi spun ceva. Eu n-am fost niciodată amorezat. 
Am avut, ca oricare tânăr, visurile şi idealurile mele. 
Dumneata te apropii cel mai mult de femeia visurilor mele. 
Când îţi spun că-mi eşti dragă, atunci o şi cred. Nu sunt în 
starea sufletească să sărut pământul pe care-l calcă piciorul 
dumitale. Dar forma aceasta de delir mai poate veni încă. 

În ochii lui licărea un surâs atât de blând şi prietenos, pe 
când spunea aceste cuvinte, încât lui Joan îi era imposibil să 
se supere. 

Joan era exasperată şi totuşi trebuia să admire francheţea 
lui. Ea nu simţea necesitatea să-i răspundă lămurit că şi 
sufletul ei era tot aşa de liber ca şi al lui. 

— Azi e luni, spuse el. Ne vom căsători vineri, cu un permis 
special. Vineri o să fie o zi tristă. Pentru cineva. 

— Într-adevăr vineri? Întrebă ea plină de spaimă. 

— E cam pe neaşteptate, o ştiu. Dar evenimentele se 
perindă mai repede decât credeam, spuse el. 

Îşi luă pălăria de pe masă. 

— O să vin la zece seara. Ai ceva contra? 

Ea negă. 

— Şi nici nu ţi-e teamă? Dar adăugă iute: Nu e niciun 
motiv să te temi. Deocamdată. 

— Spune-mi te rog, când trebuie să încep să-mi fie frică, 
spuse ea, conducându-l la uşă. 

— De mine nu trebuie să-ţi fie frică niciodată, spuse el 
liniştit. M-am gândit la altcineva. 

— Fing-Su? 

— Ştii să citeşti şi gândurile oamenilor? El puse mâna pe 
braţul ei şi-l strânse uşor. Făcu acest gest atât de prietenos 
şi frăţesc, că ei îi veni aproape să plângă. 

Fetele care apărură imediat ce uşa se închise după 
Clifford, o urmară în salon. 


— Aşa-i că nu i-ai spus nimic? O întrebă Mabel în pripă. 

— Tu nu poţi să fi atât de nemernică, spuse Letty. 

Joan se uită mirată la ea. 

— Despre ce am vorbit oare? Întrebă ea cu spaimă. 
Sperietura ei era sinceră, căci uitase într-adevăr ce vorbise 
cu verişoarele sale. 

— Letty avea sentimentul că tu ai să-i spui lui Lynne cele 
ce am vorbit noi, dar am spus: Letty, Joan nu face aşa ceva. 

— Să-i spun de căsătoria voastră cu el? Întrebă Joan, care 
abia acum înţelegea despre ce e vorba. O, nu! Asta am 
uitat-o cu totul - eram doar atât de preocupaţi cu stabilirea 
datei zilei noastre de căsătorie! Domnul Lynne şi cu mine ne 
căsătorim vineri. 

— Dumnezeule! Strigă Mabel. 

Trebuie să-i iertăm expresia aceasta pripită, căci Mabel se 
decisese, într-un moment de sacrificiu să devină doamna 
Clifford Lynne. 

CAPITOLUL 17 

Surorile plecară pe la şase în oraş. Joan era tare 
mulţumită văzând de la fereastra camerei sale cum 
limuzina în care se aflau verişoarele sale o luă prin Egham 
Road. Cină singură şi aşteptă apoi nerăbdătoare sosirea lui 
Clifford. De fapt, era puţin cam dezamăgită de purtarea lui. 
Căsătoria îi făcea încă impresia unei tranzacţii financiare: în 
afară de mica mângâiere de adineauri, el nu-i arătase nici 
un semn de dragoste şi nu dăduse nici o atenţie frumuseţii 
ei, semne pe care orice fată le aşteaptă, chiar de la bărbaţii 
care ştiu să-şi stăpânească manifestările. Şi totuşi, nu s-ar fi 
găsit nimic rece în felul lui de a fi cu ea, nici nimic 
neprietenos. Între ei se afla o barieră care trebuia 
dărâmată, o prăpastie pe care o putea trece numai iubirea 
reciprocă. O clipă rămase înspăimântată în faţa acestei 
căsătorii încheiată atât de pripit şi cu atâta sânge rece. 

Joan stătea lângă uşa de intrare, pe care o lăsase 
întredeschisă, când auzi paşii lui Lynne. După ce se 


convinse din nou că pusese cheia în poşetă, ieşi afară, trase 
încet uşa după ea şi-i sări înainte. 

Deodată se pomeni stând în centrul luminos al unei 
lanterne de buzunar. 

— Scuze, spuse Clifford. Deşi eram sigur că eşti dumneata, 
totuşi am vrut să mă conving. 

— Dar cine ar fi putut să fie? Întrebă fata. 

— Ştiu eu? Răspunse el. 

Ea îl luă de braţ cu un gest degajat. 

— Sunt prevăzător de felul meu. Ba, chiar bănuitor. Aici la 
ţară, în Anglia, viaţa este mai periculoasă pentru mine. 
Acolo, peste ocean, fiecare ştie precis care-i este situaţia. 
Cu vecinii trăieşti ori în pace, ori în duşmănie. În Anglia poţi 
fi duşmanul cuiva fără s-o ştii măcar. le deranjează dacă 
mergem pe mijlocul şoselei? Întrebă el subit. 

Ea trebui să râdă. 

— Am încredere oarbă în poliţie, spuse ea. 

EI râse încet. 

— Da, poliţia! Da, da, poliţia stă totdeauna la datorie, mai 
ales când e vorba de criminali cunoscuţi şi de crime precise. 
Dar pe Fing-Su nu-l cunoaşte nimeni ca fiind criminal. Din 
contră, el contează ca o personalitate demnă de o stimă 
excepţională. Trebuie s-o luăm acum la dreapta. 

Nu era nevoie să-i arate drumul. Ochii ei se obişnuiseră cu 
întunericul şi zări deschizătura întunecoasă care forma 
intrarea pe strada ce ducea spre Slaters Cottage. Drumul, 
care mai înainte fusese plin cu gropi, era acum netezit cu 
nisip. Din distanţă în distanţă erau montați stâlpi pentru 
lămpi electrice. 

— Da, suntem instalaţi modern, spuse el, când ea atrase 
atenţia asupra acestei noutăţi. Întunericul îi place numai 
criminalului. Lămpile acestea de o mie de lumânări vor 
dovedi cinstea mea. 

Se opri subit şi ea trebui să se oprească fără voia ei. 

— 'Ţi-am spus de curând că Narth a avut o dispută cu 
dumneata, şi dumneata a trebuit să admiţi că am avut 


dreptate, spuse el. Acum câteva zile am găsit cauza acestei 
dispute. Fratele dumitale a fost ucis cu ocazia unui 
accident, tocmai când voia să părăsească ţara cu bani luaţi 
din biroul lui Narth. 

— E adevărat, admise ea cu voce înceată. 

— Asta a fost aşadar cauza? 

Ea oftă uşurată. Ce ar fi putut presupune altceva, se 
întrebă ea mirată. 

— Acum înţeleg legătura, începu el din nou, pe când 
mergeau alături. Desigur că ţi-a spus: după toate ce am 
făcut pentru tine? Aşa-i? Altfel m-ai fi refuzat de la început. 
Sunt foarte mulţumit. 

— Ţi-a sosit prietenul? Întrebă ea. 

— Da, spuse el scurt. Acum un ceas a sosit afurisitul. Zise 
el, mormăind o înjurătură. 

— S-ar putea crede. Începu ea, când el o apucă subit de 
braţ. 

— Nu vorbi! Şopti el. 

Joan văzu cum se uită înapoi, pe drumul pe care veniseră. 
Clifford asculta atent, cu capul înclinat, pe când ei începu 
să-i bată inima cu putere. Fără a scoate o vorbă, Clifford se 
duse lângă un brad mare, pe marginea şoselei, adăpostind- 
o pe Joan în dosul pomului. 

— Rămâi aici, spuse el tot în şoaptă şi dispăru, trecând, 
fără să facă zgomot, de la un pom la altul. Ea se uită după el 
şi zări numai un colţişor din cerul înstelat, care apărea 
deasupra pomilor. 

— Nu este nimic, spuse el, tot în şoaptă, mi s-a părut că am 
auzit pe cineva urmărindu-ne. Mâine am să pun să taie şi 
pomii aceştia, prea sunt un ascunziş bun. 

Deodată, pe când el vorbea încă, ceva şuieră pe lângă ei. 
Se auzi o lovitură seacă şi iar se făcu linişte. Clifford spuse 
ceva într-o limbă străină, se întoarse înapoi şi trase un cuţit 
din trunchiul unui brad. 

— Un cuţit, şopti el. Îţi spun drept, asasinii aceştia din Jun 
Nan sunt nişte aruncători de cuțite extraordinari şi afurisiţii 


ăştia văd şi pe întuneric! Unde-i postul de poliţie cel mai 
apropiat? 

Cu tot curajul, pe Joan o apucase frica. 

— Patrula va trece abia peste un ceas, bâlbâi ea. A aruncat 
cineva cu un cuţit? 

— Abia după un ceas? Se bucură Lynne. Noroc e cu mine. 

Scoase din buzunar un obiect care, în lumina îndoielnică a 
lunii, arăta ca un cilindru de argint. Ea văzu cum el fixă 
acest obiect pe ţeava unui revolver de calibru mare. 

— Nu vreau să neliniştesc vecinii, spuse el. Iarăşi se 
îndepărtă de lângă ea şi dispăru în întuneric. 

Ea îl aştepta cu inima palpitând. 

— Poc! 

Sunetul venea din apropiere. Joan auzi paşi îndepărtându- 
se. Clifford reveni lângă ea, scoțând cilindrul de argint de 
pe ţeava revolverului. 

— L-am rănit, dar nu greu, spuse el. Sunt mulţumit că nu l- 
am ucis, căci ar fi trebuit să-l îngrop în pădure şi aş fi riscat 
un scandal, sau ar fi trebuit să-l duc la poliţie şi să dau în 
felul acesta de lucru gazetelor. 

— L-ai rănit? Întrebă ea. 

— Da, răspunse el. Cred că era singur. 

Acum o luă de braţ şi o porni pe şosea. Mergeau iute spre 
Slaters Cottage. Casa părea fără viaţă. Nu se zărea nici o 
licărire de lumină şi părea că nici zgomotul înăbuşit al 
revolverului nu l-ar fi interesat sau l-ar fi făcut curios pe 
vizitatorul lui Lynne. 

Pe scara de la intrare Clifford se opri o clipă şi trase atent 
cu urechea. 

— Cred că n-a fost decât unul singur, spuse el oftând 
uşurat. Probabil că a fost un spion care voia să utilizeze 
semiintunericul spre a face exerciţii de aruncat cuțitul. 
Sper că nu ţi-e frică? 

— Ba da! Răspunse ea. Sunt tare speriată. 

— Vezi, aşa sunt şi eu, zise el. Mă necăjesc pe mine însumi 
că am îndrăznit să fac drumul ăsta cu dumneata, dar nu 


bănuiam ca pericolul să fie atât de aproape. 

Deschise uşa şi intrară într-un hol îngust. După ce aprinse 
lumina, ea văzu că din acel hol se deschideau două uşi, una 
la dreapta şi alta la stânga. 

Camera era bine mobilată cu mobilă nouă. Lumina venea 
de la două lămpi montate în tavan. 

În faţa sobei, în care ardea un foc potolit, şedea un bărbat. 
Ea îi dădea vreo şaizeci de ani. Era tare ciudat îmbrăcat. 
Peste pantalonii călcaţi impecabil, purta un halat larg, roşu 
sub care avea o cămaşă cu pieptul scrobit. Scosese cravata 
şi gulerul. În schimb atârna pe un jilţ o redingotă splendidă. 
Când auzi uşa deschizându-se, bărbatul se întoarse, scoase 
pipa din gură şi se uită serios la Joan. 

— Ei bine, Joan, spuse Lynne mormăind, acum vei 
cunoaşte pe una din rudele dumitale. Îmi dai voie să-ţi 
prezint pe decedatul Joe Bray, care a murit în China şi a 
reînviat în Anglia! 

CAPITOLUL 18 

Joan nu putu face altceva decât să se uite la el. Joe Bray! 
Dacă i-ar fi ieşit înainte un strigoi, zău că n-ar fi fost mai 
speriată ca acum. 

Joan se uită cu teamă la Clifford. 

— Ai milă, Cliff, se rugă el. 

— Am milă, dar mai am şi minte. Şi de aceea sunt eu 
avantajat, conspirator nebun. 

Joe privi de la Clifford la Joan. 

— Trebuie să-ţi explic., începu el cu voce tare. 

— Ia loc, îl întrerupse Clifford, arătându-i un scaun. 
Povestea ta am auzit-o până acum de şase ori şi nu cred că 
pot suporta să o mai ascult o dată. Joan, spuse el apoi, 
acesta este Joe Bray în carne şi oase, de la societatea Jun 
Nan. Dacă te-ai gândit la ţinerea unei ceremonii funebre, 
atunci poţi să o contramandezi fără grijă. 

— Trebuie să-ţi explic., începu el cu voce tare. 

— Nu trebuie să explici nimic, îl întrerupse din nou 
Clifford. Spunând aceste cuvinte îi sclipeau ochii, cum mai 


văzuse ea odată. 

— Joe ăsta e un romantic, zise el cu un gest de acuzare 
spre Bray, care se prăbuşise într-un fotoliu. Are minte 
numai ca să viseze. Una din ideile sale năstruşnice a fost ca 
eu să mă însor cu o fată din familia sa. Şi ca să mă aducă pe 
mine la pasul acesta a construit o poveste mincinoasă că va 
muri curând şi, ca să mă facă să cred povestea, şi-a 
procurat - cum mi-a spus-o chiar acum - complicitatea unui 
medic din Canton care, pentru două pahare cu whisky, 
declară nebun pe oricine vrei. 

— Trebuie să-ţi explic, începu Joe din nou. 

— În momentul în care m-a ştiut plecat, continuă Clifford 
fără a lua măcar în seamă dorinţa de a vorbi a lui Joe, s-a 
dus cu prietenul său, medicul, la Canton şi, cu primul vapor, 
a şters-o spre Europa, după mine. Luase măsuri ca 
telegrama prin care făcea cunoscută moartea sa să fie 
expediată în ziua în care el ajungea în Londra. 

Acum Joe se apără însă cu energie. 

— Tu nu te-ai fi însurat niciodată dacă n-aş fi procedat aşa, 
zbieră el. Tu ai o inimă de piatră, Clifford. Dorinţa unui 
muribund nu înseamnă pentru tine mai mult decât o 
picătură de bere pe gheata unui vardist. Era necesar ca eu 
să mor! Şi apoi m-am gândit ce frumos o să fie când euo să 
apar la nuntă şi o să fac tuturor o surpriză! 

— Aşa ceva nu se face, Joe, spuse Clifford serios. Tu nu ştii 
cum să te porţi. 

Întorcându-se spre Joan, îşi muşcă buzele ca să nu 
pufnească în râs. 

— Am început să bănuiesc adevărul, când n-am citit în 
ziarele engleze ştirea despre moartea lui, continuă el, afară 
de faptul că Joe are mare trecere şi vază în lumea întreagă, 
numele său este unul din cele mai răsunătoare din toată 
China. Cel mai puţin lucru la care trebuia să mă aştept, era 
un panegiric al corespondentului nostru din Canton. lar 
când am citit ziarul Nord China Herald că domnul Joe Bray 
a închiriat o droaie de cabine pe vaporul „Kara Maru”. 


— Pe numele „Mille”, murmură Joe. 

— Asta-i totuna pentru mine, sub ce nume ai voiajat, dar 
unul din ziarişti a recunoscut bagajul tău şi te-a recunoscut 
şi pe tine pe stradă. Nu te-ai travestit aşa de bine, cum ai 
crezut. 

Joe oftă adânc. Din când în când se uita pe furiş la fată.) i 
era ruşine. Se decise însă subit şi se uită drept în ochii ei. 

— Trebuie să mărturisesc. Începu el tremurând de 
entuziasm. „trebuie să mărturisesc”, Cliff, că ţi-ai ales pe 
cea mai bună din toate. Ea seamănă cu sora mea, Elisabeta, 
care e moartă de douăzeci şi opt de ani; afară de aceasta, 
are nasul fratelui meu, George. 

— Nu poţi sa mă derutezi cu descrierile tale de persoane, 
îl întrerupse Clifford. Eşti un răutăcios! 

— Numai şiret, murmură Joe, şiret. Nu răutăcios. 

El se aştepta să fie întrerupt din nou, dar Clifford tăcu de 
data aceasta şi atunci Joe, pierzând şirul ideilor, începu să 
profetizeze. 

— Vezi, duduie, eu am avut o mulţime de nemulțumiri în 
viaţă. la-l, de exemplu, pe Fing-Su! Ce n-am făcut eu pentru 
băiatul ăsta! Nimeni afară de el şi de mine nu o ştie. lar 
când mi-a spus Cliff ce păcătos e licheaua asta, am rămas 
foarte surprins. Am fost prea bun şi prea mărinimos, o 
recunosc. 

Pe când el povestea aceste fapte, gândurile lui Joan lucrau 
intens. 

Dacă Joe Bray trăia, aceasta însemna sfârşitul tuturor 
planurilor pe care le făurise Narth. Ea se gândea la 
consecinţele ce urmau pentru ea însăşi. Motivele căsătoriei 
sale dispăreau. Se uită la Clifford o clipă şi-şi plecă imediat 
ochii în jos. Totuşi, el îi ghicise gândurile. 

— Când i-am explicat ce am făcut, i-am spus: Cliff, îmi pare 
rău. Am spus, Cliff, sau nu? Am spus că, dacă aş fi ştiut ce 
ştiu acum, n-aş fi împărţit acţiunile de fondator. Am spus 
sau n-am spus, Cliff? Când mă gândesc ce idei nebuneşti 


are câinele acesta - aş fi întrebuințat altă expresie, dacă n- 
ai fi fost dumneata de faţă, duduiţă! 

Joan începu să priceapă. 

„Un fantezist romantic” îl numise Clifford pe bătrânul Joe. 
Acum vedea ea diplomaţia necugetată care crease situaţia 
încâlcită de azi. Joe simulase moartea ca să-l silească pe 
Clifford să se căsătorească cu o rudă de-a sa. 

— Ştie Narth, că dumneata. 

— Ea ezită să spună trăieşti - te-ai înapoiat în Anglia? 

Joe clătină din cap pe când Clifford îi răspunse în locul lui: 
— Nu, Narth nu trebuie să ştie. Eu îl rețin pe Joe o zi sau 
două aici, până ce lucrurile se vor clarifica. Înainte de toate 

Joan, Fing-Su nu trebuie să afle că Joe e aici. Chinezul 
acesta a aflat desigur ştirea despre moartea lui Joe. În 
momentul de faţă îşi concentrează toată atenţia asupra 
posibilităţii de a pune mâna pe o acţiune de fondator a 
societăţii Jun Nan, ceea ce i-ar aduce conducerea şi 
controlul exclusiv al societăţii. 

— Cu alte cuvinte, întrebă ea, prin aceasta ar pune mâna 
într-adevăr pe societate. 

Clifford dădu din cap în semn de aprobare. 

— Sună absurd, dar aşa este! Spuse el cu seriozitate. Dacă 
Fing-Su capătă acţiunea aceea, atunci mă poate şi exclude 
din direcţie. Ar pune mâna pe conducerea societăţii şi, cu 
toate că după lege e obligat să împartă câştigul în mod 
cinstit cu acţionarii ceilalţi, în realitate el ar dispune pentru 
scopurile sale de o avere de zece milioane de lire sterline! 

Ea clătină din cap. 

— Dar, Clifford, cred că-i va fi imposibil să capete acea 
acţiune? 

— Pentru Fing-Su există numai o cale ca să capete ce vrea, 
spuse el încet, dar sper din suflet că nu va reuşi. 

Alte explicaţii nu mai fură date. Clifford se duse în 
bucătărie ca să facă cafea, iar fata rămase singură cu Joe, 
care închise imediat uşa în urma tovarăşului său. 


— Cum îţi place? Întrebă el şoptind agitat şi luând loc pe 
un scaun din faţa ei. 

Lui Joan întrebarea aceasta nu-i prea plăcea. 

— E foarte drăguţ, răspunse ea cu simplitate. 

— Da, e drăguţ. Joe se scărpină pe bărbie. „Cliff e un băiat 
bun. Puţin cam aspru cu alţii, dar are suflet bun.” Şi, 
uitându-se cu bucurie la ea: „Dar acum eşti a noastră., asta- 
i admirabil! Dumneata eşti aşa cum mi-am dorit totdeauna 
să fie nevasta lui Cliff. Cum sunt celelalte?”. 

Dar continuă, fără să aştepte răspunsul ei: 

— Cliff e aspru! O picătură de gin n-a stricat încă nimănui. 
Ascultă de vorba mea. E bun pentru rinichi. Dar Clifford e 
abstinent. Nu tocmai abstinent de tot, dar mă înţelegi, nu-i 
place să vadă sticle pe masă. 

De unde se putea deduce că lui Joe Bray îi plăceau sticle 
pe masă. 

— Da sunt foarte mulţumit că te-a ales pe dumneata. 

— Ca să spun adevărul, domnul Bray, „eu” l-am ales pe 
„el”, spuse ea râzând. 

Joe holbă ochii la ea. 

— Asta ai făcut dumneata? Într-adevăr? Ei bine, el nu e 
băiat rău. Umblă prea iute cu revolverul, dar ăsta-i un 
defect al tinereţii. Trebuie să aibă mereu şi neapărat ceva 
de împuşcat. O să aveţi mulţi copii, de asta nu mă îndoiesc 
nici o clipă. 

Clifford venea din fericire tocmai în acest moment din 
bucătărie, aducând o tavă de argint, pe care se aflau ceşti 
de argint şi o cană cu cafea. Dar abia atinse cu tava masa că 
se auzi o trosnitură uşoară. Sunetul trosniturii urma 
imediat după zgomotul cauzat de punerea tăvii pe masă, 
aşa că se confunda aproape cu el. Joan nici nu-l băgase în 
seamă. Ea văzu numai cum Clifford se uită la ferestrele 
închise cu jaluzele. Clifford ridică un deget, făcând semn să 
se facă linişte. 

— Ce s-a întâmplat, Cliff? 

Bătrânul se uită speriat la el. 


Clifford dădu perdeaua la o parte şi Joan văzu acum 
pentru prima dată că ferestrele erau apărate pe dinafară cu 
jaluzele de fier. Fiecare fereastră avea la mijloc un 
ornament oval. 

— Nu vorbiţi, şopti Lynne. Întinse mâna şi stinse lumina. 

Încăperea zăcea în întuneric complet. Joan observă acum 
o deschizătură, acolo unde erau ornamentele, pe care 
Clifford le dăduse la o parte. 

Apăruse luna. Prin deschizătură se putea vedea terenul 
din faţa casei. Deocamdată nu se vedea nimeni. Clifford se 
uita lung, cu atenţie şi încordare şi fu recompensat, căci o 
umbră se furişă în umbra pomilor şi se îndrepta spre casă. 
O altă umbră de om - şi încă una - şi deodată apăru capul 
unui bărbat în apropierea sa. Probabil că individul acela se 
târâse până la fereastră. Clifford putu vedea în lumina lunii 
capul rotund şi ras al unui chinez. Chinezul ţinea într-o 
mână un pachet legat cu sfoară de antebraţul său, iar în 
mâna cealaltă ţinea un cârlig de fier, care avea forma unei 
secere. 

Cu acest cârlig se agăţă de marginea acoperişului şi se 
căţără pe acoperiş cu o agilitate extraordinară, care în altă 
ocazie ar fi stârnit admiraţia lui Lynne. Clifford aşteptă ca şi 
picioarele individului să dispară în sus; apoi ieşi din casă 
fără să facă zgomot, pe uşa din fund, şi intră în curte. De 
acolo zări lucind oţelul în bătaia razelor lunii. Deşi tăietorii 
munciseră toată ziua ca să taie pomii - peste tot se vedeau 
trunchiurile pomilor tăiaţi - totuşi, la vreo cincizeci de metri 
de casă se mai aflau destui pomi. 

Casa era înconjurată din toate părţile. Lynne îşi urmă 
totuşi drumul, folosindu-se de umbra casei învecinate, până 
la un loc de unde putea vedea întreg acoperişul casei. 

Abia ajunse acolo că şi văzu capul unui individ aplecându- 
se peste burlan. Lynne mai văzu încă un chinez care se 
strecura în grabă spre coşul de pe acoperiş. 

După ce prevăzu ţeava revolverului său cu amortizor, 
trase. 


— Poc! 

Individul de pe acoperiş se opri din mers, se clătină puţin 
şi se rostogoli căzând cu un geamăt, aproape de picioarele 
lui Clifford. Acesta auzi strigătele disperate ale spionilor, 
văzu cum unul din ei se repezi din ascunziş şi trase din nou. 
Chinezul dispăru imediat, căci acestor sclavi le era foarte 
bine cunoscut sângele rece, precum şi siguranţa cu care 
Lynne nimerea ţinta. 

Lynne aşteptă. Probabil că acum vor porni la atac. Dar 
tocmai auzi la capătul celălalt al şoselei uruitul unui motor 
de automobil care pornea la drum. Mai auzi strigătul unui 
om, care se urca din mers în maşină, şi apoi se făcu linişte. 

Clifford era mulţumit că agresorii s-au îndepărtat. Putea 
deci să-şi îndrepte acum atenţia asupra chinezului care 
zăcea rănit la picioarele sale. 

Se înapoie în casă, îl chemă pe Joe şi, împreună cu acesta, 
îl transportă pe chinez în bucătărie. 

— Fing-Su i-a adus cu un camion, spuse el. (Lynne se 
convinse mai târziu că acest camion era de fapt un autobuz, 
pe care Fing-Su îl întrebuința în fabrica sa din Peckham la 
transportul lucrătorilor.) 

— E mort? Întrebă Joe. 

Clifford negă. 

— Nu. Glonţul i-a intrat în picior deasupra genunchiului. 
Altă rană n-are, răspunse Clifford, după ce l-a pansat. Şi-a 
pierdut cunoştinţa când a căzut de pe acoperiş. Chinezul îşi 
reveni de altfel curând şi se uită speriat de la unul la altul. 

— Sunt rănit de moarte, oftă el. Obrazul i se contractă de 
spaimă când îl recunoscu pe Lynne. 

— Cine te-a adus aci? 

— Nimeni. Am venit singur, răspunse chinezul. 

Clifford rânji. 

— Spune iute. Altfel te duc afară în tufiş şi-ţi încălzesc 
puţin obrazul cu o flacără; atunci ai să vorbeşti, prietene. 
Deocamdată rămâi aici la Shi-suling. 


Acesta era numele ce Joe îl căpătase de la chinezi. În 
traducere, cuvântul însemna ceva puţin măgulitor pentru 
Joe. 

Înapoindu-se la Joan, Clifford se aştepta să o găsească 
agitată, aşa că fu plăcut surprins văzând-o liniştită. Ea 
înţelesese că s-a întâmplat ceva şi presupunea chiar ce s-a 
întâmplat şi că aceasta era în legătură cu aruncătura de 
cuţit. 

— Da, a fost un chinez, răspunse Lynne la întrebarea ei, 
care voia să se socotească cu mine. Cred că-i mai bine să 
lăsăm cafeaua şi să te conduc acasă. Indivizii s-au retras 
acum, adăugă el fără să vrea. 

— Indivizii? Dar câţi erau? Întrebă ea. 

El înţelese că n-ar profita cu nimic dacă i-ar ascunde cele 
întâmplate. Era mai bine să-i spună cât de mare era 
primejdia. 

— Probabil că au fost mai mult de zece, dar nu ştiu ce 
voiau să obţină. 

— Pe dumneata, spuse ea apăsat. 

— Presupun, admise el, că au vrut să pună mâna pe mine. 
Principalul e că au şters-o şi că acum nu mai avem de ce ne 
teme. 

Se uită atent la ea şi părea că studiază puterea ei de 
voinţă, înainte de a vorbi mai departe. 

— Întâi de toate, vreau să-ţi spun ceva care te va nelinişti, 
continuă el; chiar dacă voi lăsa să se taie toţi pomii 
dimprejur, tot n-am să reuşesc deplin. Aşa cum îl cunosc eu 
pe Fing-Su, asta nu o să-l sperie. Pe dată ce i-a intrat la 
căpăţână ideea că eu te iubesc - ceea ce e într-adevăr un 
fapt cert - e foarte probabil că-şi va îndrepta acum atenţia 
şi asupra dumitale. Ţi-e frică? 

Ea clătină din cap. 

— Probabil că nu am destulă imaginaţie spre a-mi închipui 
ce s-ar întâmpla, îi răspunse ea, dar nu mi-e frică. 

El descuie un dulap de oţel, care se afla într-un colţ al 
camerei, şi scoase de acolo un obiect de forma şi mărimea 


unei prune. 

— Te rog să rămâi acasă şi să nu ieşi din casă pe întuneric, 
spuse el. Te rog ia ghiuleaua asta mică cu dumneata şi 
păstreaz-o în dormitorul dumitale, aşa ca să o poţi avea 
oricând la îndemână. În caz de primejdie, arunc-o pe 
fereastră - nu e grea. 

— E o grenadă? Întrebă ea surâzând. 

— Nu. Cel puţin nu în sensul obişnuit. 'Ți-ar produce, ce-i 
drept, destul rău, dacă ar exploda în apropierea dumitale, 
de aceea nu te sfătuiesc s-o ţii sub pernă. Încui-o peste zi în 
dulap. Dar noaptea, pune-o aşa ca s-o ai totdeauna uşor la 
îndemână. Vezi, te-am speriat totuşi? Spuse el cu un ton de 
Teproş. 

— Nu. Nu m-am speriat, răspunse ea supărată. 
Recunoaşte însă că faci tot posibilul să mă sperii. 

El o bătu pe umeri. 

— O să se mai întâmple ceva astă-noapte? Întrebă ea, 
punând ghiuleaua în poşetă. 

— Nu cred. Fing-Su nu lucrează iute şi nici nu face vreun 
lucru cu profunzime. 

Ea se uită în jurul ei, căutându-l pe Joe, în timp ce Lynne o 
conducea spre uşă. 

— Aş voi să-i spun noapte bună. 

— Lasă-l acum. E ocupat, răspunse Lynne. Ai să-l vezi 
deseori. Prea des chiar. Nu uita acest amănunt. Însă lui Joe 
nu îi este frică. Moraliceşte e un laş şi e cam zăpăcit: dar eu 
l-am văzut cu ochii mei cum s-a apărat singur, înarmat 
numai cu o puşcă ruginită şi cu un pumnal, de cinci sute de 
sclavi, care voiau să-l omoare. 

Mergeau grăbiţi pe drum. Lynne lumina pe jos cu lampa sa 
electrică şi văzu imediat adânciturile roţilor autobuzului. 
Ajungând la Sunningdale, Clifford se opri. 

— Arată-mi, te rog, încăperea unde dormi. Se poate vedea 
de aici? 

Ea arătă cu mâna. 


— Aşadar, sus, la etaj? Spuse el uşurat. Cine locuieşte în 
încăperea cealaltă, aceea cu perdele la fereastră? 

— Aceea e cămara ajutoarei de bucătăreasă, explică ea, 
când avem una la serviciu. Momentan avem două servitoare 
mai puţin. 

EI se orientă asupra poziţiei şi nu prea era mulţumit. 
Etajul de sus era uşor accesibil, căci Sunningdale era una 
din acele vile clădite de un arhitect care căuta în primul 
rând un efect artistic. Faţada prezenta o mulţime de puncte 
ieşite în afară, cu ajutorul cărora se putea escalada uşor. 
Primejdia devenea şi mai mare. 

El aşteptă până ce ea închise poarta şi o luă apoi grăbit 
înapoi spre Slaters Cottage. Joe şedea în bucătărie, 
fumându-şi pipa şi înjurând pe sclavul rănit. 

— Nici tu n-ai să reuşeşti să-l faci pe canarul acesta să 
cânte, spuse el necăjit lui Clifford. Dar cel puţin ştiu cum îl 
cheamă: Kut-chan. Fusese mai înainte angajat în Fu-Weng 
Store. L-am recunoscut imediat, Cliff, spuse el mulţumit de 
sine. Nu-i aşa că e ciudat? Că nu uit niciodată o figură? În 
privinţa asta am o memorie ca o cartotecă. Chiar în clipa în 
care l-am zărit, i-am şi spus; te cunosc băiete, tu eşti 
Kut'chan, iar el n-a zis pâs. Dar nu poţi afla nimic de la el. 
Face pe mutul, Cliff. 

— Nu poţi să-ţi vezi de lectura ta, Joe? Spuse Clifford pe 
scurt, închizând uşa în urma prietenului său. După aceea se 
aşeză şi vorbi chinezului: 

— Ei bine, Kut-chan, sau cum naiba te cheamă, povesteşte 
acum ce ai de spus. Dar iute! Căci în curând se face ziuă şi 
n-ar fi bine dacă m-ar vedea cineva cum te îngrop. 

— Master, spuse chinezul speriat, de ce vrei să mă omori? 

— Am să-ţi spun de ce, răspunse Clifford, accentuând 
fiecare vorbă. Dacă te las în viaţă, câine de chinez, şi tu vei 
povesti apoi la poliţie, că eu te-am „încălzit” niţel pe obraz, 
atunci va fi rău pentru mine. 

După un sfert de oră, Clifford aflase tot ce chinezul ştia. 
Nu era mult, dar destul ca să-l neliniştească chiar pe 


Clifford. 

Dădu chinezului un sac pe care acesta se putea culca, se 
convinse că nu putea fugi şi se duse la Joe, în odaia din faţă. 
Joe se uită la el, când îl zări intrând. 

— Vrei să pleci? Îl întrebă Joe întristat. Ce vrei să faci, 
Cliff? Mai am atâtea de discutat cu tine. 

— Tu ai grijă de chinez. Nu cred să ai neplăceri cu el, 
spuse Clifford iute. Nu ştiu când am să mă înapoiez. În tot 
cazul, nu înainte de răsăritul soarelui. Tu ştii că poţi 
transforma fotoliul acesta într-un pat, dacă vrei să te culci. 

— Dar lucrul principal este. Începu Joe iritat. 

Clifford ieşise însă de mult pe uşă, până ce Joe să fi început 
măcar să-i spună ce socotea el lucrul principal. 

CAPITOLUL 19 

Stephen Narth şi fiicele sale nu veneau acasă înainte de 
orele trei dimineaţa. Joan avu mai întâi intenţia să-i aştepte. 
Îşi aminti însă că era responsabilă de bunul mers al 
menajului Narth, oricare ar fi fost întâmplările romantice 
ale nopţii aceleia sau oricare ar fi fost aventurile 
misterioase pe care le-ar trăi în spaţiul dintre Sunningdale 
şi Slaters Cottage. 

Cu toate că nu credea că va putea dormi, totuşi se urcă în 
dormitorul ei. În încăperile din spatele casei dormeau trei 
servitori. Valetul locuia într-una din încăperile de deasupra 
garajului, ceea ce făcea ca el să fie cu totul despărţit de 
locuinţa principală. Cu toate că era cam bătrâior, Joan era 
mulţumită, ştiindu-l în apropiere. Căci, contrar celor spuse 
de ea lui Lynne, îi era totuşi teamă! 

Lăsă lampa aprinsă în hol. De asemenea şi luminile de pe 
scară. În dormitorul ei, perdelele erau trase şi patul făcut. 
Se simţea tare obosită, dar nu se culcă încă, ci rămase câtva 
timp pe gânduri, şezând pe marginea patului. Apoi se sculă, 
se dezbrăcă şi se culcă, nemulțumită de sine. Vreo jumătate 
de ceas se căzni să aducă ordine în gândurile ei răvăşite, 
pentru ca să poată dormi. loată casa i se părea plină de 


zgomote suspecte. 1 se părea că aude şoapte pe scară. Se 
ridică speriată, auzind trosnind podeaua. 

Îşi aminti de ghiuleaua neagră ce i-o dăduse Clifford. Se 
dete jos din pat, aprinse lumina, o scoase din poşetă şi o 
puse pe noptieră. 

Convingerea că acest bărbat voinic şi liniştit veghea 
asupra ei o calmă, încetul cu încetul, şi căzu într-un somn 
greu. Se trezi speriată că era cineva în încăperea de alături. 
Revenindu-şi în fire se aşeză pe pat. O treceau sudori reci. 
Iar auzi paşi încetişori şi pipăitul uşor al unui om pe 
peretele din camera învecinată, apoi un frecuş uşor, ca şi 
când s-ar fi dat la o parte o masă. Ea cunoştea masa asta, 
care împreună cu un pat de fier forma toată mobila din 
odaia servitoarei. 

Se dădu jos tiptil din pat. Aprinse lumina, se furişă în 
vârful degetelor la uşă şi ascultă atentă. Nu se auzea nimic. 
Imaginaţia sa surescitată i-a jucat o festă. 

În situaţia aceasta nu putea face nimic altceva să se 
convingă singură. Când deschise însă uşa, scoase un țipăt 
strident şi se retrase. 

În deschizătura uşii stătea un individ înalt, necioplit, cu 
nişte braţe lungi, enorme şi care era gol până la centură. O 
clipă se uită speriată în nişte ochi negrii, codaţi. Înainte de 
a şti ce se întâmplă, chinezul se şi repezise la ea, o prinse 
cu o mână de mijloc, astupându-i cu cealaltă mână gura. Pe 
când se zbătea ca nebună în braţele monstrului, zări pe 
deasupra umărului lui încă un chinez şi, în spatele acestuia 
pe un altreilea. Subit, îşi aminti de bomba dată de Clifford - 
însă prea târziu. Imposibil să scape din cercul braţelor de 
fier. Unul din indivizi trase o cuvertură din pat, şi o întinse 
pe jos. Cel care o ţinea în braţe murmură ceva, după care al 
treilea chinez îi astupă gura cu o batistă de mătase. 

Braţele care o ţineau strâns slăbiră însă subit. Ea se uita la 
figura aceea de drac şi zări cum se schimonoseşte grozav. 
Văzu nişte mâini mari agitându-se, ca şi când ar fi vrut să 


îndepărteze o viziune. Întoarse capul în direcţia în care se 
uita şi chinezul. 

În pervazul uşii stătea Clifford Lynne, ţinând în fiecare 
mână o armă ucigătoare. 

CAPITOLUL. 20 

Joan Bray avea impresia că a fugit de spaimă din lumea 
aceasta şi că revenea acum încetişor. 

În faţă îi mai stătea imaginea înspăimântătoare. Încetul cu 
încetul începu să se lămurească că e culcată în patul său - 
atunci totul nu fusese decât un vis urât? Dar lumina ardea 
încă, iar la capătul patului stătea un bărbat, care se uita 
serios la ea. Se ridică puţin, sprijinindu-se în coate. Nu-şi 
putea aduna gândurile şi se uita nedecisă şi nedumerită în 
jurul ei. 

— Bună dimineaţa, spuse Clifford Lynne vesel. Verişoarele 
dumitale vin cam târziu acasă. 

Îndreptându-şi privirea spre fereastră, văzu că cerul se 
luminase de primele raze ale soarelui ce răsărea. 

Ea avea obrazul umed; pe noptieră se afla un pahar pe 
jumătate plin cu apă. 

— Domnul Lynne? Încercă să-şi adune gândurile. „Unde. 
Unde.”, zise ea uitându-se prin cameră. 

— Mă tem că te-am deşteptat din somn, spuse el, trecând 
cu vederea întrebarea ei. Sunt un spărgător cam 
nepriceput, cu toate că a fost lucrul cel mai simplu din lume 
să intru în încăperea de lângă uşă. M-ai auzit? 

Ea confirmă din cap. 

— Dumneata erai? 

El îşi muşcă gânditor buzele, uitându-se continuu la ea. 

— Sunt compromis grozav, spuse el. Cred că şi dumneata 
înţelegi acest lucru. Am pătruns noaptea, pe întuneric în 
camera dumitale, te-am băgat în pat şi acum ne găsim 
amândoi - dumneata şi cu mine - aici, în lumina palidă a 
dimineţii. Mă cutremur la gândul ce va spune Stephen 
Narth sau ce-şi va închipui prostuţa aceea de Mabel. În 
ceea priveşte pe Letty, continuă el ridicând din umeri, nu 


pot spera măcar că mă va învălui şi pe mine cu mila-i aşa de 
bine-cunoscută de toţi. 

Joan se ridică cu greutate. Capul îi vâjâia. 

— Mai faci şi glume? Întrebă ea, cutremurându-se la 
amintirea celor petrecute în acea noapte. Unde au rămas 
indivizii aceia teribili? 

— Băieţii aceia nu sunt aşa de groaznici cum par. Totuşi, 
au plecat. Au scăpat prin fereastră. Niciunul din ei nu e 
prea grav rănit. Sunt vesel că-ţi pot spune aceasta. Mai am 
un idiot de sclav rănit la mine acasă şi n-am dorinţa să fac 
din Slaters Cottage un spital pentru chinezi criminali. 

EI înclină capul şi ascultă încordat. Auzul său dezvoltat îl 
făcu să simtă apropierea unui automobil. 

— Mi se pare că Stephen şi cu cele două graţii vin acasă, 
spuse el. 

Ea se uită la el. 

— Ce ai de gând să faci, întrebă ea înspăimântată. Doar nu 
poţi rămâne aici. 

El râse pe înfundate. 

— Ce judecată de femeie?! În asemenea împrejurare te 
mai gândeşti la scrupule. 

Pe neaşteptate se apropie de ea, îi puse mâna pe cap şi o 
mângâie. „Bizuie-te pe mine”, spuse el şi părăsi imediat 
camera. 

Acum se putea auzi lămurit cum se apropie automobilul. 
Joan se dădu jos din pat, se duse la fereastră şi observă că 
perdeaua era dată la o parte. 

Zări două faruri puternice ocolind din şosea spre casă. 

Se auzi cum uşa de la grădină se închise şi-l zări pe 
Clifford pitulându-se lângă un tufiş de plante exotice. 
Automobilul se opri în faţa casei mai înainte ca Clifford să fi 
dispărut în tufiş. Narth aprinse lumina. 

De acolo de unde se afla, Joan putea observa foarte bine 
toată scena. Stephen era palid ca un mort. Lângă el stăteau 
fetele. Joan putea să observe din felul cum se comporta, că 
Stephen era iritat. Toate mişcările lui erau anevoioase şi 


nesigure. Nu se grăbea să intre în casă. Ocoli de două ori 
maşina, vorbi apoi cu şoferul şi abia după ce auzi paşii 
fetelor pe scară intră şi el cu ezitare, în hol. 

Letty şi Mabel aveau dormitorul la parter. Joan le auzea 
vorbind. Deodată se amestecă şi Narth în conversaţie. 

— Dar nu încape nici o îndoială că nu e bine, spuse Letty 
supărată. „Fii serios, tăticule.” 

Joan se duse spre uşă şi o deschise. 

— Dar ce să i se fi întâmplat? Întrebă acum Mabel. 
Aceasta-i stupid, papa. Ai să o deştepţi cu vorbăria ta. 

Joan auzi cum Stephen suia scara şi, mirată, închise uşa. 
Sosind sus, Narth bătu în uşă. Ea deschise uşa şi se găsi 
faţă în faţă cu el. 

— Allo, spuse Narth cu o voce răguşită. Cum îţi merge? 

Faţa lui Narth era palidă, buza inferioară îi tremura, 
mâinile le băgase în buzunarul pantalonilor, pentru ca Joan 
să nu vadă cum tremură. 

— E totul în ordine? Bâlbâi el. 

— Da, domnule Narth. 

— Nu s-a întâmplat nimic? El se uita la ea ca o pasăre 
speriată. Totul e în ordine? 

Vocea îi era atât de răguşită şi toată atitudinea lui atât de 
ciudată, încât Joan nu-şi putea explica altfel decât că Narth 
era beat. 

— Nu te-a deranjat nimeni? Atunci e bine. Probabil că 
fetele te-au deşteptat din somn. Noapte bună, Joan. 

Se împletici pe scară, pe când Joan închidea mirată uşa. 

Joan avu de multe ori ocazia să se mire în ziua aceea. 
Coborând să dejuneze, află că şi servitorul plecase de acasă 
în seara precedentă. Narth telefonase să i se aducă o carte 
în oraş. La ce-i trebuia lui Narth o carte? Mai ales că se 
decisese să petreacă toată seara cu fiicele sale? Doar Narth 
ar fi putut explica anomalia aceasta. Dar nimeni nu ar fi fost 
mulţumit de explicaţia ce acesta ar fi dat-o. 

Narth cobori abia pe la unsprezece în sufragerie. Faţa-i 
era palidă. Era nervos şi părea că n-a dormit deloc. 


— Fetele nu s-au sculat încă? Vorbea iute, sacadat. 

De obicei avea o purtare nesuferită, după o noapte de 
nesomn. Dar contrar celor aşteptate, el se purtă de data 
aceasta foarte liniştit. 

— Trebuie să ne gândim la nunta ta, Joan, spuse el, luând 
loc la masă. Clifford pare să fie un om bun. E plăcut că-l am 
tovarăş principal în afacere, şi-mi pare bine că nu i-am spus 
tot ce eram tentat să-i spun, atunci când ne-am întâlnit. 

— Mă cunun vineri, îl întrerupse Joan liniştită. 

El se uită la ea iritat. 

— Vineri? Imposibil, absolut imposibil. De ce aşa de 
repede? Nici nu-ţi cunosc încă bine logodnicul. 

Sări furios de pe scaun. 

— Nu permit lucrul acesta! Căsătoria trebuie să se facă 
aşa cum o doresc eu. Ştie Mabel de asta? 

Ciudat lucru, se gândi Joan, că Mabel nu i-a spus nimic. 
Joan află mai târziu că Mabel îşi rezerva să-i spună lui 
Narth ştirea aceasta senzaţională într-o consfătuire 
particulară. 

— Unde rămân convenienţele? Spuse Narth cu emfază. 
Mai întâi de toate, trebuie lichidată o mulţime de alte 
chestiuni. Tu ai obligaţii faţă de mine, Joan. Ai uitat pe 
fratele tău cu desăvârşire? 

— Dar ce, eu n-am nimic de zis în chestiunea aceasta, 
izbucni el. Şi eu trebuie să fiu întrebat? 

— Cel mai bun lucru este să te sfătuieşti cu domnul Lynne, 
răspunse Joan cu răceală. 

— Stai puţin, Joan, strigă el, văzând-o că iese pe uşa. Să nu 
ne supărăm. Am un motiv puternic care mă face să te rog să 
amâni ziua căsătoriei pentru mai târziu. 

— Ce este? Întrebă el nervos pe servitorul care tocmai 
venise din oraş. 

— Voiţi să-l primiţi pe domnul Lynne? 

— Vrea să vorbească cu mine? Eşti sigur că nu să 
vorbească cu domnişoara Joan? 

— A întrebat special de dumneavoastră. 


Mâna lui Narth tremura când puse ceaşca pe masă. 

— Condu-l în bibliotecă, spuse el. 

Narth trebuia să se pregătească pentru această 
convorbire, căci instinctul său îi spunea că discuţia va fi 
foarte neplăcută pentru el şi instinctul nu-l păcălise 
niciodată, mai puţin de data aceasta, căci Lynne venise să-i 
pună câteva întrebări foarte neplăcute. 

CAPITOLUL 21 

În timp ce Clifford Lynne se plimba prin bibliotecă, Narth 
intră pe uşă („ca şi cum ar fi fost biblioteca sa”, se plânse 
Narth mai târziu fetelor sale). Se întoarse brusc spre el, 
spre a putea vedea bine faţa şefului firmei Narth Brothers. 

— Închide uşa, te rog! 

Vorba lui suna mai mult a poruncă decât a rugăminte. Şi, 
ciudat lucru, Narth se supuse imediat. 

— Ai venit azi la patru dimineaţa acasă, începu Clifford. Ai 
cinat la „Cyro”. Localul acesta se închide la unu noaptea. Ce 
aţi făcut, tu şi fiicele tale, între unu şi patru? 

Narth nu putea crede ce auzea. 

— Îmi dai voie să întreb.? Începu el. 

— Nu întreba nimic. Dacă vrei să mă întrebi ce-mi dă 
dreptul să-ţi pun întrebarea aceasta, atunci poţi să taci din 
gură. le vei obosi degeaba! Spuse Clifford scurt. Vreau să 
ştiu ce ai făcut între unu şi patru! 

— lar eu refuz să-ţi satisfac curiozitatea, spuse celălalt 
supărat. Chestiunea s-a întins, cam departe. 

— Azi la trei dimineaţa, îl întrerupse Lynne aspru, s-a 
încercat răpirea lui Joan Bray din casa aceasta. Aşa-i că nu 
Ştii nimic? 

Narth confirmă cu capul. 

— Crezi că nu s-a încercat, dar te-ai aşteptat ca să se 
încerce răpirea. Eu eram ascuns după tufiş şi am auzit ce ai 
vorbit şoferului. I-ai cerut să vină în casă, căci eşti nervos că 
în ultimul timp s-au întâmplat câteva spargeri prin 
apropiere. Ai rămas foarte surprins când ai găsit-o pe Joan 
în camera sa. 


Galben ca ceara, Narth nu era în stare să scoată o vorbă. 

— Ai să-mi dai socoteală. Cum ţi-ai petrecut timpul între 
unu şi patru? 

Privirea lui Clifford pătrundea până-n adâncul sufletului lui 
Narth. 

— N-ai vrut să te duci la Fing-Su, cu drept cuvânt, pentru 
că nu voiai ca fiicele dumitale să vină în contact cu acest 
om. Să-ţi spun eu ce ai făcut? 

Narth tăcu din gură. 

— În timpul dansului ai ieşit afară şi ai încuiat uşa 
automobilului dumitale. Ai întrebuințat aceasta ca pretext 
să te duci cu fetele într-unul din localurile acelea ciudate 
din Fitzroy Square, care sunt deschise toată noaptea. Şi 
apol. Ai regăsit, bineînţeles, cheia de la uşa automobilului în 
buzunarul vestei. 

Narth îşi recăpătă acum vocea. 

— Parcă ai fi detectiv, Lynne, spuse el. Şi, ciudat, ai 
dreptate, afară numai că eu nu am încuiat uşa 
automobilului, ci şoferul meu, care a pierdut cheia. Din 
fericire, am găsit a doua cheie în buzunarul vestei mele. 

— N-ai voit să vii înapoi acasă, până ce nu s-ar fi terminat 
murdăria. Aşa-i? 

Ochii lui Clifford luceau ca nişte cărbuni aprinşi. 

— Porcule! Continuă apoi aproape în şoaptă: Vreau să-ţi 
spun ceva, Narth! Dacă i se întâmplă ceva lui Joan, atât cât 
va mai sta sub acoperişul dumitale, atunci n-ai să mai 
trăieşti ca să te bucuri de moştenirea pe care ţi-a lăsat-o Joe 
Bray! Am să-l suprim pe prietenul dumitale - e doar convins 
de aceasta, nu-i aşa? Dacă nu, atunci du-te şi spune-i. Un 
proverb vechi spune că poţi fi spânzurat, indiferent dacă 
eşti oaie sau capră. Nu ştiu care din aceste două animale se 
potrivesc cu dumneata. Ascultă-mă bine, Narth, ameninţări 
cu moartea se spun uşor de acei oameni care leşină când 
văd cum se răceşte gâtul unui pui de găină. Am suprimat 
bărbaţi albi şi colorați, şi n-am să clipesc din ochi măcar 
când te voi ucide pe dumneata. la seama bine de cele ce-ţi 


spun. Joan nu o să mai stea mult la dumneata, dar atât cât 
va mai sta, eşti dator să o păazeşti! 

Narth îşi reveni acum şi începu. 

— Minciună. E o minciună infamă ceea ce spui! De ce nu 
mi-a spus Joan nimic? Eu nu ştiu nimic! Crezi că eu aş 
permite lui Fing-Su să o răpească? 

— Dar nici n-am spus că era vorba de Fing-Su, îl 
întrerupse Clifford. De unde ştii aceasta? 

— Ei bine, chinezii. 

— Nici de chinezi nu s-a vorbit. Te-ai trădat singur, Narth. 
Eu te-am prevenit adineauri şi te previn acum încă o dată. 
Fing-Su te-a cumpărat pentru suma de cincizeci de mii de 
lire, dar ai fi putut să ieşi din încurcătură. Căci şti doar să 
învârteşti lucrurile! Dar are să te lege de el cu lanţuri şi mai 
grele decât acelea băneşti. Dacă n-a reuşit noaptea trecută 
- o s-o facă încă cert în săptămâna ce vine. El tăcu o clipă. 
Asta am avut să-ţi spun, spuse el şi ieşi din bibliotecă, 
lăsându-l pe Narth ca o stană de piatră. 

Pe când mergea pe drumul dintre casă şi şosea, auzi pe 
Narth, care-l urmase, vociferând. Întorcându-se, îl văzu pe 
acesta livid, făcând gesturi disperate. Făcea spume la gură 
de furie şi înjura de foc. 

— N-ai să te căsătoreşti niciodată cu Joan, auzi? Chiar de 
ar fi să-ţi aparţină din cauza aceasta averea lui Bray. Mai 
degrabă, să moară. 

Clifford îl lăsă să zbiere. 

Când Narth nu mai putu scoate o silabă, Clifford îi spuse: 

— Aşadar, tot l-ai văzut pe Fing-Su noaptea trecută? Ce ţi- 
a oferit? 

Stephen se uită buimac la el. Apoi o şterse înapoi spre 
casă ca un disperat, căruia-i este frică să nu i se afle 
secretul. 

— O să avem destul de furcă, Joe. Şi pentru că tu ai fost 
acela care ai plămădit aluatul sper să primeşti şi tu partea 
ta! 


Joe dormita visând în faţa unui foc, care ardea de prisos, 
căci ziua fusese caldă. Mâinile le ţinea încrucişate pe 
pântece. Se trezi la auzul vocii lui Clifford. 

— Aş dori să nu mai intri şi să ieşi ca un. Hai, cum îi spui tu 
unui asemenea animal, Cliff? De altfel, ce ai spus? 

— Griji. Am spus! Răspunse acesta tăios. Drăguţul tău de 
chinez şi stimabilul tău văr au conceput împreună un plan. 

Joe mormăi, scoase o ţigară din cutia de pe masă şi-i 
muşcă vârful. 

— Aş dori să nu fi venit niciodată în ţărişoara aceasta 
înflorită, spuse el cu un ton de reproş. Tu eşti un băiat 
drăguţ, Cliff, dar cam violent. Aş fi voit ca Fing-Su să fie un 
băiat cuminte, bine crescut etc. Cliff, spune, nu eo 
calamitate? 

EI oftă şi clatină din cap. 

— Ce ciudată e viaţa! Răsuflă el apoi, cam fără noimă. 

Clifford îşi schimbă ghetele şi era înfuriat. 

— Dacă tu ai fi singurul bărbat pe care l-am întâlnit în 
lume, aş spune şi eu că viaţa e comică, dar, aşa cume,e 
foarte serioasă. Ai citit ziarele? 

Joe dădu din cap şi întinse mâna spre un teanc de ziare, 
care era pe masă. 

— Da, am citit de uciderea misionarilor în Honau, dar 
acolo au fost întotdeauna revolte. Sunt prea mulţi soldaţi 
flămânzi, care vagabondează acolo. De n-ar exista soldaţi, 
n-ar exista nici tâlhari! 

— Acesta-i al nouălea misionar care a fost ucis în luna 
aceasta, spuse Clifford scurt, şi soldaţii aceia sunt cei mai 
disciplinaţi din China. Soldaţii aveau steguleţe, pe care erau 
scrise vorbele: „salutăm pe fiul cerului”. Aceasta înseamnă 
că în China a apărut un nou pretendent la tron. 

Joe clătină din cap. 

— N-am ţinut niciodată cu chinezii care puteau trage cu 
puşca, spuse el. Arta aceasta mă demoralizează, Cliff. Crezi 
că o să avem tulburări şi în Siangtau? Atunci ar trebui să 
plec înapoi. 


— Tu ai să rămâi aici, răspunse Clifford. Nu cred că în 
partea aceea a Chinei să survină tulburări. Plătim doar prea 
bine pe guvernatorul de acolo ca să-i convină altfel. Dar 
avem în alte şaptesprezece părţi din ţară revoluţie. 

Spunând aceasta, trase un sertar, scoase o hartă şi o 
întinse pe masă. Joe văzu că Clifford făcuse în unele puncte 
semne roşii. 

— În jurnale li se zic „tulburări”, continuă Clifford liniştit. 
Ca motiv se indică recolta rea de orez, precum şi un 
cutremur de pământ, care a fost la sute de kilometri de 
locul revoltelor. 

Lynne puse harta la loc. 

Joe se sculă cu greu de pe scaun. 

— Ce înseamnă toate acestea? Întreabă el, uitându-se la 
Lynne. Văd pentru prima dată că te interesează 
întâmplările din China. Despre ce este vorba? 

— O schimbare radicală a guvernului ar atinge, 
bineînţeles, toate chestiunile, spuse el. Honau nu mă 
interesează, căci a fost totdeauna plin de tâlhari. Dar şi în 
Jun Nan au fost tulburări şi când începe acolo o mişcare, 
înseamnă că lucrurile au ajuns tare departe. Se lucrează în 
favoarea unei dinastii şi toate steagurile revoltaţilor poartă 
simbolul „Mâinilor Vesele”. 

Joe rămase cu gura căscată. 

— Dar, dar aceasta e numai o societate mică. 

— În spatele ligii „Mâinilor Vesele” stau opt provincii, îl 
întrerupse Clifford. În fiecare provincie există un cartier 
general al lui Fing-Su. Ne-a tras pe sfoară în mod neruşinat. 
Banii ce-i primea de la noi i-a întrebuințat la finanţarea unei 
întreprinderi comerciale, care ne face concurenţă pe faţă! 

— Asta niciodată! Spuse Joe zăpăcit. 

— Du-te la Tower şi uită-te la Peking-House - acesta-i 
biroul din Londra al acestei societăţi comerciale - şi în 
acelaşi timp şi cartierul general al împăratului Fing-Su. 

Joe nu contenea să clatine din cap. 

— ÎmpăraT. Hm! Aşa, ca Napoleon! 


— În vreo trei luni o să aibă nevoie de bani, de mulţi bani. 
Deocamdată-l finanţează mai mulţi generali, dar aceasta nu 
poate continua mult timp. Planul său este să formeze o 
armată sub comanda lui Spedwell. Apoi să se aşeze pe tron. 
Cu cei trei generali, care sunt în serviciul său, poate trata 
uşor. Dar Dumnezeu ştie cum de a ajuns el la planurile 
acestea măreţe! 

Bray se sculă cam indispus. Era ceva în atitudinea lui care 
atrase atenţia lui Clifford. 

— Ah, acum ştiu, tu ai fost acela, bătrân răutăcios. 

— Da, i-am expus mai multe planuri, recunoscu Joe, care 
nu prea se simţea bine. Am inventat, ca să zic aşa, poveşti, 
pentru a-l face să fie ambițios. De ce nu vrei să mă înţelegi. 

Clifford râse cu poftă. Şi el râdea foarte rar. 

— După mine nu mai are nevoie de impuls, spuse el. Fing- 
Su are un caracter pe care-l găseşti o dată la milioane de 
oameni. Napoleon era aşa, unul Rhodes, de asemenea, şi 
Lincoln - dar nu sunt mulţi! 

— Oricine ar fi responsabil, nenorocirea s-a făcut! Spuse 
Clifford, uitându-se la ceas. Ai prădat vreodată cuiburi de 
păsări, Joe? 

— Da, când eram copil mic, spuse Joe mândru. Nu mă 
întrecea niciunul din prieteni. 

— Ei bine, la noapte vom inspecta un cuib plutitor al 
păsării galbene, spuse Cliff. 

Narth se duse cu trenul în oraş, deoarece automobilul său 
era la reparat. Îşi cumpără în gară un ziar, deşi nu-l prea 
atrăgea articolul de fond: „Liga „Mâinilor Vesele”, drept 
cauză a tulburărilor chinezeşti. Lui Narth îi părea numele 
cam deplasat. 

Nu cunoştea în amănunt ce se întâmplă în China. Ştia 
numai că cineva care fusese atât de amabil să moară şi să-i 
lase lui, Narth, averea, adunase sume fabuloase. 

Narth se lăudă că e un bun negustor, adică era mândru de 
ignoranţa lui în toate chestiunile ce nu interesau afacerea 
lui. Nu avea alte interese - juca puţin golf (de aceea se şi 


mutase la Sunningdale) - juca bridge cu indiferenţă şi-şi 
ţinuse o garsonieră în timpurile romantice ale vieţii sale. 

Drept vorbind, nu prea era cinstit. Lucrul acesta îl ştia el 
singur. Îi plăcea să câştige cu uşurinţă banii. Când a 
moştenit afacerea tatălui său, a crezut că banii se obțineau 
numai atunci - chiar în legăturile de afaceri cele mai vechi - 
când se ţinea de cuvânt şi lucra numai în mod absolut 
cinstit. Trebuia sau să te serveşti totdeauna de o reclamă 
eficace, sau să munceşti din greu. Dacă însă te mulţumeşti 
numai să stai comod într-un fotoliu şi să aştepţi să-ţi vină 
banii, atunci banii nu veneau la tine, în casa ta de bani, ci 
luau drumul concurenţei. Se adaptase într-atâta vieţii 
comerciale, încât găsise singur câteva drumuri sigure, ca să 
câştige uşor bani. 

De la staţia Waterloo se duse la hotelul unde descindea de 
obicei când venea în oraş. Predă chelnerului valiza cu 
costumul ce trebuia să-l poarte la ceremonia din seara 
aceea. Îşi bătuse joc de Fing-Su când acesta pretinsese să 
vie îmbrăcat în frac şi vestă albă. 

— Serbarea de recepţie te va interesa - este un amestec 
de ceremonii moderne şi obiceiuri străvechi. 

Narth comandă ceai. Abia că i se aduse serviciul cu ceai în 
cameră, că maiorul Spedwell sosi. Noul său asociat îl salută 
cu întrebarea: 

— Ce s-a întâmplat în ultima noapte? 

Stephen Narth clătină din cap. 

— Nu ştiu. Fing-Su concepuse un plan îngrozitor. Îmi 
venea aproape să mă cert cu el. 

— Ce face? Ai voit să te cerţi cu el? Maiorul se prăbuşi 
într-un fotoliu, atât era de speriat. Dacă aş fi în locul 
dumitale, nu aş lua lucrurile atât de serios. Fetei nu trebuia 
să i se întâmple nimic, Fing-Su aranjase totul. Voia să o 
ducă într-un loc unde ar fi fost îngrijită de femei albe şi 
unde nu i-ar fi lipsit nimic. 

— Dar pentru Dumnezeu, la ce toate acestea? 

Spedwell făcu un gest de nerăbdare. 


— Fing-Su are motivele sale. Vrea să-l preseze pe Clifford 
Lynne. 

Se sculă de pe scaun, se duse la sobă şi scutură scrumul 
țigării. 

— Poţi câştiga mulţi bani la afacerea aceasta, Narth, spuse 
el, şi nu ţi se cere decât un singur lucru - să fi credincios. 
Fing-Su te consideră ca pe un om care-i poţi fi încă de mare 
folos. 

E] se uită ciudat la Narth. Se poate foarte lesne să preiei 
locul lui Leggat, spuse el. 

Stephen Narth căsca ochii. 

— Leggat? Credeam că-ţi este bun prieten. 

— Este şi nu este, spuse Spedwell cu prevedere. Fing-Su 
crede. Ei bine în ultimul timp s-au întâmplat câteva abuzuri 
de încredere, din păcate. S-au aflat lucruri tocmai de către 
aceia care nu trebuiau să le ştie. Apoi adăugă: Lynne e doar 
în oraş. Presupun că ştii acest lucru? 

— Nu-mi pasă de ce face Lynne, spuse Narth aspru. 

— Credeam că te interesează, spuse celălalt în trecere. 

Ar fi putut adăuga că el singur se interesează de planurile 
lui Clifford Lynne, mai mult decât Narth. Şi el se interesa, 
din cauză că Fing-Su născocise un plan, care era atât de 
iscusit, încât numai unul singur ar fi fost în stare să o 
salveze pe Joan Bray - şi acesta era ţintaşul din Siangtau! 

CAPITOLUL 22 

Clifford sosise tocmai la timp la locuinţa sa din Mayfair, aşa 
că mai putea dejuna; venise singur. Lui Joe Bray îi dăduse 
ordin să stea ascuns. Era nevoie, căci lui Joe îi plăcea să 
stea mult în aer liber şi se necăjea că nu putea să se plimbe. 
Imediat după ce a intrat în locuinţa sa, Lynne formă un 
număr la telefon. 

„D-l Leggat nu e acasă”, i se răspunse. Lynne era supărat 
pe Leggat. Îi promisese doar că după ora unu va sta la 
dispoziţia lui. Lynne avea să fie şi mai nemulţumit, căci 
Leggat sosi la el cam pe la ora două fără nici o măsură de 
prevedere. Lui Leggat îi plăcea să trăiască bine, îşi rezerva 


însă de obicei petrecerile pentru după cină. Lynne se uită o 
clipă Ia el, când îl văzu intrând. Înţelese numaidecât că era 
beat. 

— Ai înnebunit, Leggat? Îi spuse el liniştit pe când închidea 
uşa. De ce ai venit ziua în amiaza mare? 

Leggat era atât de beat, încât nu-i păsa de nimic. 

— Pentru că prefer lumina zilei, spuse el cu vocea 
răguşită. De ce trebuie să mă ascund în poziţia mea? Aşa 
ceva se potriveşte pentru Fing-Su şi ajutoarele sale! Făcu 
un gest dispreţuitor cu degetele şi râse cu poftă. Lynne nu-i 
împărtăşea veselia. 

— Eşti un prost, spuse el. le-am rugat să rămâi în biroul 
dumitale până ce-ţi voi telefona. Nu-l dispreţui pe Fing-Su. 
— Ba, răspunse Leggat, ducându-se la bufet să mănânce 
ceva. Nu m-am speriat niciodată de un oriental. Uiţi, Lynne, 
că am trăit în China. lar în ceea ce priveşte asociaţia 

secretă. Aici râse din nou. 

— Dragă prietene, mai spuse el, revenind la masă cu paşi 
nesiguri, dacă e unul dintre noi nebun, atunci tu eşti. Ţi-am 
dat destule amănunte la mână ca să-l poţi băga pe Fing-Su 
în puşcărie. Dumneata eşti doar un om bogat, dumneata 
poţi preda toată afacerea în mâinile poliţiei şi să aştepţi 
acasă desfăşurarea evenimentelor. 

Clifford păstră pentru sine faptul că se adresase deja unor 
ministere, unde fusese primit politicos, dar cu neîncredere. 
Acesta-l supărase şi-l făcu să tacă acum. Ministerul 
Afacerilor Străine ştia că în fabrica Peckhan se depozitează 
tunuri de câmp. Aceste tunuri fuseseră cumpărate pe faţă. 
Nimeni nu credea că, în legătură cu aceste cumpărături ar 
exista oarecare planuri secrete. Fără permis nu se putea 
exporta nimic şi nu exista vreun motiv pentru ca o societate 
comercială chinezească să nu aibă aceleaşi drepturi ca una 
europeană. Lynne ascultase toate aceste fraze cu o 
nerăbdare crescândă. 

— Am terminat cu Fing-Su, spuse Leggat. Nu numai că e 
chinez, dar e şi nemernic! Şi aceasta după câte am făcut eu 


pentru el! Ai dispus ca vaporul „Umgeni” să fie 
perchiziţionat, aşa după cum ţi-am sugerat? 

Clifford aprobă din cap. Obţinuse de la căpitănia portului 
din Londra să dispună o percheziţie amănunţită a vaporului 
„Umgeni”. Toată încărcătura fusese examinată exact, dar 
nu se găsise nimic în afară de articole obişnuite, lăzi pline 
cu lopeţi, coase, vase de bucătărie şi altele. 

— Cum se poate? Întrebă Leggat surprins. Ştiu că a fost 
încărcat săptămâni întregi cu articole prohibite. 

— Vaporul pleacă la noapte, spuse Lynne, şi nici măcar 
Fing-Su nu va fi în stare să-i schimbe încărcătura. 

Leggat sorbi cu plăcere conţinutul paharului. 

— Am terminat cu el! Repetă el. Credeam că Fing-Su e 
pasărea miraculoasă care va face ouă de aur la infinit! 

— Cu alte cuvinte, dumneata l-ai escrocat atât cât ai 
putut? Întrebă Lynne cu un surâs maliţios. Şi acum vrei să 
vinzi şi restul. Ce rol joacă Spedwell în toată afacerea 
aceasta? 

Leggat ridică din umeri. 

— Pe Spedwell nu l-am putut suferi niciodată. Militarii 
aceştia mă enervează. El e şeful statului major al lui Fing- 
Su - îşi petrece tot timpul cu planuri şi regulamente 
militare. El şi cu Fing-Su tocmai au terminat un manual 
chinezesc. 

— Instrucţiuni de tragere pentru infanterie? Întrebă 
Lymme. 

— Aşa ceva trebuie să fie, spuse celălalt cu nepăsare. 

Clifford ridică mâna făcându-i semn să tacă, căci auzise o 
bătaie la uşă. 

— Am uitat să vă spun, raportă servitorul, că azi dimineaţă 
au venit nişte telefonişti să instaleze telefonul cel nou. 

— Să instaleze un aparat nou? Ce vrei să spui cu asta? 
Întrebă Lynne încruntând din sprâncene. 

— Ei spuneau că aparatul vechi nu mai e bun - centrala nu 
mai putea înţelege ce spuneţi dumneavoastră. 

Lynne rămase tăcut câteva secunde. 


— Ai fost de faţă când au reparat aparatul? 

— Desigur, răspunse servitorul surâzând, aveau o 
legitimaţie de la poştă, dar sunt de mulţi ani în serviciu, 
spre a nu mă mulţumi numai cu atât. Am fost tot timpul cu 
ei când au instalat aparatul de amplificare. 

— Ah, spuse Lynne speriat, unde l-au instalat? 

Unul din pereţii sufrageriei era acoperit în parte cu o 
bibliotecă, în dosul căreia se afla cablul telefonic. Servitorul 
arătă locul; sub ultimul sertar. Acolo era instalată lădiţă 
neagră de lemn. Lădiţa avea pe capac două deschizături. 
De la lădiţă pleca o sârmă subţire până la capătul peretelui 
şi de acolo, printr-o gaură în pervazul ferestrei trecea 
afară. 

— Ce este aceasta? Întrebă Leggat, trezindu-se deodată. 

— Un microfon, răspunse Lynne scurt. Cineva ne-a 
ascultat convorbirea. 

CAPITOLUL 23 

Clifford Lynne deschise fereastra şi se uită afară. Sârma 
era înţepenită superficial de-a lungul peretelui care separa 
casa sa de cea învecinată şi trecea apoi, în străduţa din 
spatele casei. 

— Mulţumesc Simmons, spuse Lynne servitorului. leşi apoi 
din cameră, fără a mai spune vreun cuvânt şi trecu prin 
curte spre garaj, urmărind cu privirea sârma subţire, pe 
care o descoperise abia după ce se uitase cu mare atenţie. 

Putu să urmărească sârma până la fereastra deschisă a 
unui garaj în străduţa din dosul garajului său. 

Îi fu de ajuns să arunce o privire asupra exteriorului casei 
spre a şti că nu era locuită. Ferestrele nu erau curățate, 
una din ele era spartă, iar el îşi aminti că în strada în care 
locuia se află o casă nelocuită, căreia probabil aparţinea 
garajul acesta. 

Fără ezitare, Lynne deschise uşa care ducea pe-o scară 
îngustă în locuinţa şoferului. Locuinţa era compusă din 
două încăperi. În încăperea din faţă, Lynne găsi ceea ce 
căuta: o lădiţă mică neagră, la fel cu aceea pe care o găsise 


sub biblioteca sa. Afară de aceasta mai găsi şi un telefon în 
bună stare de funcţionare, căci centrala răspunse imediat la 
apel. 

Încăperea era goală, deoarece acela care ascultase la 
microfon şi transmisese lui Fing-Su cele auzite a avut 
timpul necesar să plece, fiind prevenit de cele spuse de 
servitorul lui Lynne. 

Un şofer care-l văzuse, îl descrise ca pe un bărbat 
negricios, de aparenţă militărească, cu o figură răutăcioasă. 
Această descriere se potrivea cu persoana lui Spedwell. 

Clifford Lynne se înapoie în sufrageria sa, unde-l găsi pe 
Leggat foarte deprimat. Îşi turna tocmai, cu mâna 
tremurândă, un pahar cu whisky. 

— Ce s-a întâmplat? Ce înseamnă toate acestea? Întrebă el 
plin de spaimă. 

— Trebuie să fii foarte prudent, Leggat, îi spuse el. Dacă 
Fing-Su ştie că dumneata l-ai trădat, atunci n-ar da nici 
măcar un inel dintr-o metanie chinezească pe viaţa 
dumitale. Ar fi bine, pentru dumneata, dacă cel ce a 
ascultat la microfon nu ţi-ar fi recunoscut vocea. 

Leggat află imediat cine era ascultătorul şi ştiu precis că 
era pierdut, căci era exclusă posibilitatea ca maiorul 
Spedwell să nu-i fi recunoscut vocea. 

— Fing-Su. Mofturi. 

Totuşi, în râsul lui strident se vedea oarecare spaimă. 


— Dragul meu, spuse el pe un ton puternic. la să vedem 
dacă Fing-Su va întreprinde ceva contra mea! Nu-mi este 
teamă! 

— Când îl mai vezi? Întrebă Lynne. 

— Mâine seară. În şedinţa Lojii. Ce stupiditate! Nu găsesc 
altă expresie la aşa ceva! Dar trebuie să iau parte la 
comedia aceasta, chiar când ştiu că nu serveşte decât spre 
a-l amuza pe zănatecul acela. 

Lynne se uită la el foarte serios. El singur înţelegea 
mentalitatea chinezului şi el singur putea să prevadă toate 
posibilităţile criminale pe care putea să le încerce, graţie 
averii sale imense. 

— Dacă vrei să-mi asculţi sfatul, Leggat, atunci nu te duce 
mâine la şedinţă, îi spuse el. Pleacă din Anglia şi nu te 
întoarce până nu mă voi răfui eu cu banda asta. Du-te în 
Canada, mâine pleacă un vapor într-acolo. Dacă te grăbeşti, 
poţi să-ţi cumperi biletul de voiaj şi să-ţi aranjezi 
paşaportul. 

Leggat puse zgomotos paharul pe masă. 

— Aici sunt, aici rămân! Spuse el cu curaj. Din Anglia nu 
mă poate goni nici un sclav chinez. Nu uita, Lynne că eu ştiu 
să mă joc cu păsărică asta.! 

Clifford nici nu-l mai asculta. Se gândea acum la urmările 
posibile, după descoperirea liniei de telefon secretă. Îi mai 
atrase o dată atenţia lui Leggat şi îl trimise acasă cu 
automobilul său. Apoi se duse din nou în strada din dosul 
garajului şi culese câteva informaţii. După ce s-a convins că 
maiorul Spedwell fusese la microfon, îl chemă pe Leggat la 
telefon. Dar acesta nu răspunse. Leggat se afla în mare 
pericol. Se putea oare şti până unde va merge Fing-Su? 
Desigur că trebuia să se aştepte la toate, judecând după 
cele întâmplate până acum. El consideră activitatea 
„Mâinilor Vesele” cu totul altfel de cum o considera Leggat. 

Şedinţele acelea puteau să apară caraghioase din punctul 
de vedere al unui european; puteau însă fi şi criminale. 


Clifford avu în după-amiaza aceleiaşi zile o întrevedere cu 
un funcţionar superior de la Scotland Yard la care venise cu 
o recomandaţie din partea Ministerului Afacerilor Străine. 
Convorbirea durase mult mai mult decât presupusese el, 
dar i-a fost luată una din grijile sale cele mai mari. De la 
Scotland Yard Lynne se duse de-a dreptul la Sunningdale. 
Dacă mai era îngrijorat de ceva, atunci era numai de soarta 
lui Leggat. 

Uşa casei sale era încuiată. Pe Joe îl găsi dormind tolănit 
pe sofa. Domnul Bray se deşteptă cu o dispoziţie proastă. 
Era supărat că Lynne îl ţinea închis ca pe un arestat. 
Clifford înţelese numaidecât că supărarea lui Bray nu era 
decât o justificare în prealabil a faptului că Bray nu se 
țţinuse exact de prescripţiile lui. 

— Mă îmbolnăveşte şi mă indispune că stau închis, spuse 
Bray. 

— Ai ieşit afară din casă? Îl întrebă Lynne. 

— M-am dus numai să culeg câteva flori, explică Joe. Ştii, 
Clifford, florile au ceva în ele care mă câştigă cu totul. Tu, 
desigur, eşti altfel; ţie nu-ţi pasă. Dar daca vezi pe alee 
lalele. 

— Pentru lalele, e prea târziu. Probabil că vrei să spui 
păpădie, îl întrerupse Clifford, sau vrei poate să spui 
morcovi?! 

— Nu, cu siguranţă că erau lalele, spuse Bray, clătinând cu 
energie din cap; erau sub un pom, CIiff, şi - tuşi - am 
întâlnit pe fata cea mai frumoasă ce am văzut vreodată. 

Clifford se uită la el mirat şi domnul Bray se roşi. Acesta 
era aventurierul viteaz, cu voinţa de fier? Omul care din 
sărac devenise bogat, trecând peste toate legile, care 
stăpânea China şi obiceiurile ei? Lynne nu putu scoate o 
vorbă, atât era de surprins. 

— Şi de ce adică să nu mă fi întâlnit cu ea? Spuse Joe 
semeţ. Eu nu sunt încă prea bătrân - n-am mult peste 
cincizeci. El îl sfida pe Clifford, dar acesta nici nu îl luă în 
seamă. Sunt mulţi care nu cred că am cincizeci de ani. 


— Pentru păcatele tale, eşti ca de o sută de ani şi pentru 
mintea ce ai, eşti ca un copilaş de zece ani, spuse Clifford 
bine dispus şi surâzând. Cine este, Joe? 

— Nu ştiu. O fată frumoasă cu o figură admirabilă. Puțin 
cam roşcată, dar aceasta înseamnă că e deşteaptă. Ce fată, 
ce fată! Spuse Joe clătinând din cap extaziat. 

— Figură splendidă. Vrei să spui că e grasă? Întrebă 
Clifford brutal. 

— Nu. Bine, o întoarse Joe. Şi tânără. Dacă are douăzeci şi 
cinci de ani! Şi un ten, un ten, Cliff, obrajii ei sunt flori de 
trandafiri.! 

— Vrei să spui că e roşie? Întrebă râzând puţin romanticul 
său prieten. N-ai întrebat-o cum o cheamă? 

— Nu. Joe se încălzi. Ar fi dovedit că nu sunt bine crescut, 
dacă aş fi întrebat-o cum o cheamă? 

— Dacă ai fi întrebat-o, ţi-ar fi spus că o cheamă Mabel 
Narth. 

Obrazul bătrânului se lungi: 

— Mabel Narth? Întrebă el, adică propria mea nepoată? 

— E tot atât de puţin nepoata ta, cum eu sunt unchiul tău, 
spuse Clifford. Rudenia e depărtată. Ea este verişoara ta 
numărul treizeci şi doi, în rangul al nouăsprezecelea. 
Înrudirea este atât de îndepărtată, încât ai avea mari 
greutăţi să o stabileşti cu un telescop obişnuit. Dar, Joe, la 
vârsta ta! 

— Cincizeci, murmura acesta. La vârsta mea, bărbaţii sunt 
mai constanţi decât tinerii. 

— Presupun că nu i-ai spus cine eşti? 

— Nu. Dar am dat numai să înţeleagă că venitul meu 
ajunge pentru trai. 

— I-ai spus deci că eşti bogat? Nu i-au strălucit ochii 
auzind aceasta? 

— Ce vrei să spui cu aceasta? Întrebă Joe cu un ton ca şi 
când ar fi trebuit să se apere. 

— Eşti un smintit! Spuse Clifford. Ce face sclavul chinez? 


— E bine. M-a rugat tot timpul să-l las să plece. Dar n-am 
făcut-o. 

— Poate să plece diseară. Presupun că ştii că a vrut să ne 
asfixieze? Azi dimineaţă am găsit sacul cu pucioasă pe care 
voia să-l arunce pe coş. 

Clifford trecu în încăperea unde se afla prizonierul său. 

— Dă-mi drumul înainte de apusul soarelui, se rugă el, căci 
sunt străin în ţara aceasta şi pentru unul ca mine e greu să 
găsesc drumul spre oraş. 

Era ceva în atitudinea individului care deşteptă bănuiala 
lui Clifford şi îşi aminti cele spuse de Joe. 

— Tare te grăbeşti să părăseşti casa mea, îi spuse el. Care 
e motivul? 

Chinezul plecă privirea în jos. 

— 'Ţi-e frică? 

Ochii chinezului rămaseră aţintiţi pe podea. 

— 'Ţi-e frică că trebuie să mori în noaptea aceasta? 

De data aceasta, Clifford nimerise în plin. Chinezul se 
cutremură, ridică capul şi se uită cu frică la Lynne. 

— Se vorbea de tine că eşti diavolul în persoană şi că poţi 
citi în sufletul oamenilor. Ceea ce ai spus acum - în vocea 
chinezului se simţea disperarea - e adevărat. Mi-e teamă că 
am să mor, dacă voi rămâne noaptea aceasta în casa ta. 

Clifford şuieră printre dinţi. 

— Şi la ce oră ai să mori? 

— Două ceasuri după ce va apare luna, răspunse chinezul 
fără să ezite. Clifford clătină din cap. 

— Poţi să pleci acum, spuse el şi-i arătă drumul spre 
Londra. 

Revenind lângă Joe, îi spuse: 

— Asaltul cel mare vine astă seară. Ce facem acum? Putem 
telefona la Aldershot, să ni se trimită o companie de soldaţi? 
Să înştiinţăm poliţia locală - sau putem ţine piept singuri 
atacului? 

EI privea chestiunea din partea ei umoristică. Se aşeză pe 
un scaun şi râse, ca pentru sine însuşi. 


În dosul lui Slaters Cottage, de partea cealaltă, se întindea 
un teren viran. 

— Eu cred că ei vor să fure o foaie din portofelul meu, Joe. 
O să fie o luptă cu arme de foc, prevăzute cu amortizoare 
de zgomot, dacă acţiunea va fi condusă de Spedwell. Am 
aflat că el e şeful statului major. 

CAPITOLUL. 24 

Spre seară, când cerul se acoperi, domnea o zăpuşeală 
apăsătoare. Soarele dispăruse în dosul unor nori negrii, 
groşi. 

Clifford Lynne profită de cele câteva ceasuri cât mai era 
ziuă ca să facă o vizită la Sunningdale. Nu intră însă în casă, 
căci îşi închipuia că Narth nu prea avea gust să-l vadă. Făcu 
un ocol prin parc şi văzu cum Joan se ducea spre locul unde 
se juca tenis. 

EI îi povesti pe scurt toate măsurile pe care le luase el 
pentru apărarea ei. 

— Sper că într-o săptămână pericolul va fi trecut. Am 
obţinut ca Ministerul Afacerilor Străine să se intereseze 
întrucâtva de chestiunea aceasta şi am reuşit chiar să 
alarmez şi pe cei din Scotland Yard. 

— Nu pricep care-i motivul acestei nelinişti şi iritaţii, spuse 
ea. După câte înţeleg eu, este vorba de o acţiune de 
fondator pe care Fing-Su ar dori să o aibă? 

El aprobă. 

— Dar din ce cauză este acest lucru atât de important? 
Domnul Narth a încercat să-mi explice, dar n-am înţeles 
NIMIC. 

O luară pe o cărare prin păduricea care înconjura parcul 
proprietăţii lui Narth. Nu puteau fi zăriţi din casă acolo 
unde se aflau ei. Cliff îi explică problema. 

Joan înţelese acum toată afacerea. 

— Dar Clifford, asupra acestui lucru nu se mai puteau 
naşte neînţelegeri! Dumneata ai majoritatea şi n-ai nevoie 
să cedezi sau să vinzi vreo acţiune. 

Clifford surâse amar. 


— Joe stărui cu încăpățânare la menţinerea dispoziţiei ca, 
în cazul morţii unuia din noi, cel rămas în viaţă să-l 
moştenească pe cel mort, spuse el apăsat. Fing-Su are 
acum o posibilitate dublă să-şi atingă scopul. Sau mă sileşte 
cu ajutorul unor intrigi, pe care le întrevăd, să-i predau o 
acţiune de fondator, sau. 

El nu-şi termină fraza. 

— Sau vrea să te ucidă, spuse ea. 

— Fing-Su a ajuns acum la punctul unde, în orice caz 
reuşita îi este imposibilă. Căci, dacă voi fi ucis în noaptea 
aceasta, Fing-Su va fi arestat imediat. Cât ar fi el de şiret, a 
rămas totuşi chinez şi cugetă ca un chinez. Şi aceasta o să-l 
dea peste cap. Macină planuri mari în capul său şi se 
consideră infailibil. Nu-şi poate închipui că nu va reuşi. 

Merseră câteva minute în tăcere. 

Apoi Joan îl întrebă: 

— Dacă ar pune mâna pe mine - nu-iaşa că sună a 
tragedie? 

— Ce ar schimba aceasta? 

— Atunci ar trebui să plătesc! Spuse Lynne liniştit. Şi el 
ştie că în acest caz voi plăti. 

Ea simţi cum sângele i se suie la cap. 

— Dar nu eşti obligat cu nimic faţă de mine, spuse ea cu 
vocea înceată. Am vrut să-ţi spun aceasta de mult. Acum că 
domnul Bray n-a murit. Că nu aş dori să mă mărit cu 
dumneata. Am promis-o domnului Narth atunci, pentru că. 
Da, pentru că era necesar pentru Narth, ca eu să mă mărit. 

Îi trebui un efort enorm spre a-i spune acest lucru. Îi 
venea mult mai greu decât îşi închipuise. Şi descoperirea 
aceasta o sperie mult. În liniştea cămăruţei sale i s-a părut 
foarte uşor să-şi facă planuri; dar acum, în faţa realităţilor, i 
se părea că odată cu fiecare cuvânt ce-l rostea, dispărea şi 
o parte a fericirii ei. Ea se uită la el. Şi el la rândul său îi 
căută privirea. 

— Şi nici pentru dumneata nu este obligatoriu să te însori, 
spuse ea, clătinând din cap, ca şi cum ar fi vrut să 


anticipeze răspunsul lui. 

— Pentru a continua linia celebrei familii Bray? Nu, spuse 
el. 

Ea îşi pierdu curajul. El continuă. 

— Ca să desăvârşesc ideile năstruşnice ale lui Joe Bray? 
Nu. Nu rămâne niciunul din motivele care m-au făcut să 
întreprind voiajul nebunesc în Anglia şi care m-au decis să 
mă transform dintr-un om cumsecade, într-un apaş bărbos. 
Aici ai dreptate. Totuşi mai este un motiv plauzibil, care mă 
face să te vreau de soţie. 

El puse braţul drăgăstos în jurul ei şi ea putu citi vorbele şi 
gândurile pe care el nu le exprimase. Un fior îi trecu prin 
tot corpul. De departe se auzeau tunete şi zgomotul lor 
sparse farmecul. Speriaţi, se treziră. Lynne puse mâinile pe 
umerii fetei şi oftă adânc. 

— Vinerea viitoare se va serba o nuntă în familia aceasta, 
spuse el. Se aplecă apoi spre ea şi o sărută. 

Lynne o porni spre casă fluierând, în lumina trăsnetelor. 

— O să fie o noapte furtunoasă, Joe, spuse el vesel, intrând 
în cameră. 

Joe ascunse în pripă o coală de hârtie, pe care tocmai 
scrisese. 

— Faci un nou testament? 

Domnul Bray tugşi, iar Clifford deveni bănuitor. 

— Azi e rândul tău să frigi cârnaţii, răspunse prietenul său. 

Intrară în bucătărie ca să-şi pregătească cina. Furtuna 
dură vreun ceas, dar era numai prologul vijeliei ce urma. La 
ora nouă era atât de întuneric, ca şi când ar fi fost în toiul 
iernii. Clifford închise jaluzelele de fier şi pregătise patru 
puşti încărcate. 

Joe se uită cu jind la masa de scris şi oftă. 

— După câte pot eu constata, ea este o verişoară de rangul 
al treilea cu mine, spuse Joe. Sora tatălui ei s-a măritat cu 
fiul mătuşii mele! 

— Dar, la naiba, ce baliverne spui tu acolo? Spuse Lynne 
mirat. 


— Despre ea! Spuse Joe sec. 

După toate aparențele, Mabel îl impresionase puternic. 

— Sper că furtuna nu o s-o sperie rău, căci fetele se sperie 
de obicei când e vijelie. 

— Din partea mea, aş dori să văd rezultatul mai degrabă 
azi decât mâine, spuse Lynne ducându-se în bucătărie. De 
ar fi să ne înecăm, aş prefera să se întâmple la lumina lunii. 

Joe intră imediat după el în bucătărie. 

— Ce vorbă e aceasta că o să ne înecăm? Întrebă el 
nervos. Dar unde ne ducem? 

— Afară, la mare, pe un vapor, spuse Clifford scoțând un 
salam din cămară. 

CAPITOLUL 25 

Domnişoara Mabel nu aparţinea categoriei de fete cărora 
le este teamă de furtună. Pe când sora sa stătea ascunsă în 
pivniţă, ea tricota liniştită în camera de locuit şi povestea lui 
Joan aventura curioasă, ce o avusese în dimineaţa aceea. 

— Unii ar spune că-i bătrân - eu însă susţin că are o 
aparenţă cu adevărat bărbătească. Afară de aceasta, este 
enorm de bogat, dragă Joan. 

Mabel avea acum douăzeci şi cinci de ani. Era de statură 
mică şi nu prea era îndrăgită de tinerii cu care dansa, cu 
care juca tenis sau cu care lua masa câteodată. Toţi evitau 
să-i pună întrebarea atât de importantă pentru ea. Avusese, 
ce-i drept, două cereri de căsătorie. Dar unul din 
pretendenți era un tânăr imposibil, care-i fusese prezentat 
la un bal şi care s-a dovedit apoi că nu-i decât un mic 
actoraş, la un teatru de operete din estul Londrei. Celălalt 
pretendent era un prieten de afaceri al tatălui ei, care 
rămăsese de curând văduv după a doua lui soţie. 

— Mie îmi plac bărbaţii care au petrecut în viaţă şi care şi- 
au tocit coarnele, Joan, spuse Mabel cu convingere. Un 
fulger năprasnic o făcu să închidă ochii. Nu vrei să tragi 
perdelele? 

Joan se miră de amabilitatea ei, trăsătură de caracter ce 
nu i-o cunoscuse până atunci, şi dorea să ştie cine e străinul 


acela care făcuse o atât de adâncă impresie asupra lui 
Mabel. 

— Nu poţi să ai niciodată încredere în bărbaţi tineri; sunt 
prea superficiali - dar bărbaţii mai trecuţi. În afară de 
aceasta, e bogat tare. Mi-a povestit că se căzneşte să 
cumpere proprietatea Contelui de Knowesley. Mai tratează 
şi cumpărarea unei case din Parcul Lane. Poseda 
automobile Rolls Royce. Închipuie-ţi, trei deodată! 

— Dar cine este, Mabel? 

La întrebarea aceasta, Mabel nu putu răspunde, căci 
timiditatea ei feciorească nu îndrăznise să intre atât de 
departe în viaţa lui particulară şi să-l întrebe cum îl 
cheamă. 

— Trebuie să locuiască pe aici prin apropiere. Mi se pare 
că a închiriat o casă în Sunningdale. 

— Ce vârstă are? 

Mabel se gândi puţin. 

— Vreo cincizeci de ani, spuse ea apoi, decretând drept 
minciună spusele lui Bray. Vai ce furtună groaznică! Du-te 
te rog, în pivniţă şi vezi ce face toanta aia de Letty. 

Joan o găsi pe „toantă”, şezând într-un fotoliu, cu capul 
acoperit cu un ziar. Letty refuză să iasă din pivniţă. 

Când Joan reveni în salon, Mabel o primi cu o întrebare 
ciudată: 

— A primit prietenul tău sucit musafiri? 

În primul moment Joan nu înţelese ce vrea să-i spună 
Mabel. Ea nu-l numise niciodată aşa pe Lynne. 

— Prieten? Vorbeşti de domnul Lynne? Apoi, subit, începu 
să înţeleagă. Mabel vorbise de Joe Bray! Joan era prea 
zăpăcită de ideea aceasta ca să râdă şi nu putea decât să se 
uite mirată la grăsuna de Mabel. Din fericire, Mabel, 
ocupată cu croşetatul, nu băgă de seamă ce senzaţie îi 
produsese. 

— M-am mirat când am văzut că ia drumul spre Slaters 
Cottage. Apoi mi-a venit în gând că poate locuieşte la 


domnul Lynne, care e atât de bogat. Presupun că are o 
mulţime de prieteni bogaţi. 

Joan tot nu găsea ce să-i răspundă. Nu putea să spună lui 
Mabel cine era acela care-i deşteptase interesul, fără a-şi 
călca cuvântul dat lui Clifford de a tăcea. Totuşi, era 
curioasă să ştie ce mutră va face Mabel, când va afla cine 
este el. 

Domnul Narth nu se înapoiase încă din oraş, deşi era ora 
zece. Deodată auziră paşi la uşă. Furtuna slăbise, numai 
tunetul se auzea din când în când. Joan se duse afară şi găsi 
în cutia de scrisori un plic ud de ploaie. Adresa era: Pentru 
Domnişoara Mabel. Joan aduse plicul în cameră. Mabel luă 
scrisoarea în primire şi desfăcu plicul. Din el scoase o coală 
mare de hârtie, pe care erau scrise multe rânduri. Citi şi 
ochii începură să-i lucească. 

— O poezie, Joan! Strigă ea. 

Ce ciudată e viaţa! Venim şi plecăm şi nu vedem de multe 
ori femeile cele mai frumoase, până ce nu stau în faţa 
noastră, în bătaia razelor soarelui! 

Adevărul apare la lumină chiar şi pentru un bărbat de 
cincizeci de ani! 

Nici o semnătură. Dar Mabel era foarte încântată. 

— Ce frumos, ce romantic, exclamă ea. Desigur că a 
aruncat plicul în cutie. 

Deodată se sculă de pe scaun, fugi în hol şi deschise uşa. 
Era întuneric. Ploaia încetase. Mabel ezită o clipă. Să alerge 
după el? Putea să facă aşa ceva, ea, o fată tânără? N-ar 
mirosi aceasta ca o vânătoare după bărbaţi? Dar Mabel 
avea deja scuza necesară la îndemână: Joan se ducea de 
obicei pe timpul acesta să arunce la cutia poştală scrisorile 
ce le scria. O luă pe drum fără să mai ezite. Inima îi palpita 
de bucurie. Ajungând la cotitură, se opri; nu zări pe nimeni 
şi presupunea că s-a înşelat. 

Un sentiment de frică o cuprinse şi o făcu să îngheţe. Se 
întoarse şi o luă la fugă spre casă. Dar abia făcu câţiva paşi 


şi simţi că i se aruncă pe cap o broboadă şi o mână grea îi 
astupă gura, înăbuşindu-i ţipetele. Ea leşină. 

Joan aştepta în salon. Auzind închizându-se uşa, se duse în 
hol. Vântul trântise uşa de la intrare. Joan o deschise din 
nou şi se uită afară. Lumina a două fulgere consecutive îi 
arătă că pe drum nu se afla nimeni. 

— Mabel! 

Ea strigă cât putu de tare numele fetei. Dar nu primi nici 
un răspuns. 

Atunci Joan se sperie. 

Se înapoie în salon şi sună servitorul. Acesta era un om 
domol. Pe când Joan aştepta nerăbdătoare, îşi aminti de 
ghiuleaua neagră care i-o dăduse Clifford. Avea cu aceasta 
cel puţin o armă în mână. Urcă iute în camera sa, luă 
ghiuleaua şi era deja înapoi în salon, când intră servitorul. 

— Domnişoara Mabel a ieşit? El se uita speriat pe uşa 
deschisă la furtuna de afară. Trăsnea într-una. Sunt atât de 
nervos, nu pot suferi trăsnetul. 

— Vino cu mine, porunci Joan şi fugi din casă. Servitorul se 
întoarse însă de la poartă şi o lăsă singură, căci el credea că 
nu intră în obligaţiunile unui servitor să iasă din casă pe aşa 
vreme. 

CAPITOLUL. 26 

Clifford Lynne şedea în coridorul casei, ţinând o puşcă pe 
genunchi. El văzu pe Joe revenind. Razele de lumină ale 
lămpii ce o ţinea în mână îl anunțau cu mult înainte ca el să 
poată fi văzut. 

— Dar unde naiba ai fost? Întrebă Clifford mirat. Credeam 
că dormi. 

— Am fost puţin la plimbare, răspunse Joe liniştit. Am ieşit 
prin uşa din dos. Nu se vede picior de om. 

— Bine. Poţi să intri acum prin faţă, spuse Clifford aspru. 
Pe cât pot eu presupune, toată pădurea e plină de bandiți 
chinezi. 

— Caraghioslăc! Spuse Joe trecând pe lângă el. 


— Se poate să fie caraghioslăc, răspunse Clifford, cam 
peste umăr. Dar nu-mi pot imagina nimic mai caraghios 
decât dacă te-aş găsi pe tine, potaie bătrână, cu gâtul tăiat, 
zăcând în pădurea din Sunningdale. 

— Nu am decât cincizeci şi unu de ani, strigă Joe din gang. 
Toată lumea o ştie! 

Clifford Lynne văzu că n-are nici un sens să discute cu 
Bray chestiunea vârstei acestuia. Lynne fusese în cursul 
serii de mai multe ori în pădure, dar nu văzu nimic ce i-ar fi 
deşteptat bănuiala. Se putea ajunge la casa sa şi dinspre 
Sud pe o stradă nouă, care trecea pe terenul vecin. Şi, ca să 
nu se pomenească cu surprize din partea aceasta, întinse o 
sfoară neagră perpendicular pe drum şi atârnase pe sfoară 
mai mulţi clopoței, pe care îi cumpărase în acea zi la 
Londra. Dar i se părea că din cauza zgomotului tunetelor îi 
va fi greu să audă sunând clopoţeii. 

Trăsnetele se succedau mereu pe când el stătea în capul 
scării cu atenţia încordată, Joe începu să cânte, dar Lynne îi 
ordonă să tacă. 

Tocmai suna ora unsprezece, când Lynne auzi un pas vioi 
pe nisipul drumului. El se sculă în picioare. Nu mai găsea 
nimic înspăimântător în mersul străinului. Se duse în 
mijlocul străzii şi auzi cum vârful de oţel al unui baston 
lovea piatra şoselei. Oricine ar fi fost străinul acela, Lynne 
nu aprinse lumina ca să-i arate drumul. După câtva timp, 
putu să-i vadă statura. Străinul venea spre casă. Lynne 
întrebă cine e. 

— Nu-ţi fie teamă, sunt singur! 

Era Fing-Su. 

— Stai pe loc, acolo unde te afli! Spuse Clifford. 

Fing-Su stătu liniştit şi râse. 

— lartă-mă, spuse el politicos. Îmi pare rău că am fost atât 
de rău inspirat. Voiam numai să spun că te rog să-mi acorzi 
o convorbire prietenească. Ştiu că ai fost molestat noaptea 
trecută de câţiva din băieţii mei, însă fără ştirea mea. l-am 
pedepsit aspru. 


— Cine e acolo? Întrebă Joe din casă. Clifford se întoarse 
şi-i ordonă să tacă. Îl auzise Fing-Su pe Joe? Şi dacă l-a 
auzit, i-a recunoscut oare vocea? Părea că nu. 

— Ai un prieten în casă? Asta-i bine, spuse Fing-Su cu 
acelaşi ton politicos. „După cum am mai spus.” 

— Ascultă, îl întrerupse Lynne, n-am chef să-mi pierd 
timpul cu coţcăriile dumitale. Cu dumneata s-a sfârşit, Fing- 
Su. 

— Mai e mult până atunci, răspunse chinezul. Eşti prost, 
Lynne, că nu vrei să ne întovărăşim. Peste cinci ani voi fi 
omul cel mai puternic din China. 

— Vrei să cucereşti China? Spuse Lynne sarcastic. Poate şi 
Europa? 

— Posibil, răspunse Fing-Su. Dumneata nu ai viziunea 
viitorului. Nu vezi că rasa noastră va decide războaiele 
viitoare prin superioritatea armatei ei? O armată galbena 
permanentă va decide soarta Europei. O armată mare de 
mercenari, gândeşte-te, Lynne, care va putea fi vândută cui 
plăteşte mai mult. O armată care va sta neîncetat la pragul 
Europei! 

— De fapt, ce vrei? Întrebă Lynne brusc. 

— Este oare necesar ca să fim duşmani? Eu nu am 
resentimente contra dumitale, vreau numai să cumpăr de la 
dumneata, la un preţ convenabil, o acţiune de fondator. 

— Şi ce-mi oferi pentru acţiunea aceea? Îl întrebă el pe 
îndelete. 

El auzi cum celălalt răsuflă greu. 

— Ceva foarte preţios pentru dumneata, domnule Lynne. 
Fing-Su vorbea cugetat. Dumneata ai un prieten la 
dumneata care aude probabil ce spun eu. Nu sunt pregătit 
să vorbesc faţă de un martor. Nu vrei să mergi puţin cu 
mine pe stradă? 

— Ia-o înainte, spuse Lynne. 

Fing-Su se întoarse şi o porni înaintea lui. 

— Există o femeie. Începu Fing-Su, când Lynne îl apucă de 
gât, apăsându-i revolverul în coastă. 


— Ai făcut-o prizonieră pe Joan Bray, şuieră el prinde dinţi. 
Ai prins-o? Asta-i, ce vrei să spui? 

— Nu e nevoie să facem discuţii. Începu Fing-Su. 

— Spune-mi unde este! 

— Îmi pare rău că nu-ţi pot acorda plăcerea de a o vedea, 
spuse Fing-Su. Şi dacă mă vei ameninţa, n-am nici un motiv 
să ascult, afară de. Îşi scoase pălăria, ca şi când ar fi vrut 
să-şi răcorească fruntea. Deodată, un lichid greoi stropi în 
obrazul lui Clifford. Era o soluţie puternică de amoniac. 

Paralizat de durere, Clifford scăpă revolverul din mână. Cu 
o lovitură de pumn bine ţintită, Fing-Su îl dobori la pământ, 
îngenunche lângă el şi-i băgă mâinile în buzunarul hainei. 
Simţi un foşnet - acolo era cusută o hârtie. 

Dar fu întrerupt. Auzi venind paşi şi văzu cu ochii, care 
străbăteau întunericul cel mai des, cum se apropie o 
femeie. Pe Joan Bray o salvă instinctul. Ajungând la cotitura 
străzii, se opri şi se uită la grupul acela ciudat ghemuit la 
pământ. 

— Cine este? Întrebă ea. 

La sunetul vocii ei, Fing-Su sări în sus ca ars şi zbieră. 

— Domnişoara Bray! 

Ea îl recunoscu şi rămase încremenită de spaimă. 
Văzându-l că intenţionează să se repeadă la ea, ridică mâna 
şi, cu puterea disperării, aruncă bomba ce o luase de acasă. 
Bomba căzu la picioarele lui Fing-Su. 

Se auzi o explozie puternică şi un minut mai târziu, atât 
strada, cât şi pădurea, precum şi tot Slaters Cottage, erau 
scăldate în lumina bombei de magneziu. Chinezul se 
întorsese, plin de frică, fugi în pădure şi dispăru. 

Deşi era aproape orbit de lumina magneziului, reuşi să 
ajungă totuşi până la tufişul ce-l despărţea de şosea. În 
apropiere se auzi un motor în funcţiune. O fată tânără, 
leşinată, fu aruncată afară din maşina care o porni apoi cu 
viteza maximă spre Engham. 

Un sfert de oră mai târziu, o patrulă căuta pe Mabel Narth 
prin împrejurimi. Norocul îl favoriză pe Joe Bray ca el s-o 


găsească şi s-o consoleze. 

CAPITOLUL. 27 

Fing-Su şedea cu picioarele încrucişate pe un divan din 
biroul său mobilat cu o eleganţă exagerată. Din vase 
orientale se ridicau împrăştiindu-se prin odaie miresme 
îmbătătoare. Ceasurile din Londra indicau ora patru 
dimineaţa. Acoperişurile şi turnurile caselor acestui oraş 
gigantic se desenau în umbra mijitului dimineţii. 

Tot cam pe la ora aceasta, cei mari în China, acordau 
audienţe. Fing-Su era îmbrăcat cu o haină brodată cu 
mătase, purta pantaloni de mătase şi ghete cu talpa de 
pâslă groasă. Pe cap purta o pălărie pe care erau cusute 
semnele unui rang şi ale unui titlu, la care n-avea dreptul. 

În gură ţinea o pipă lungă cu o găurice microscopică la 
capăt, aşa cum întrebuinţează fumătorii de opiu. Dar Fing- 
Su nu fuma opiu, ci tutun. Într-un colţ al camerei şedea pe 
jos o chinezoaică mică, care-l servea umplându-i de fiecare 
dată pipa cu tutun sau ceaşca cu ceai. La picioarele lui 
Fing-Su şedea un chinez cu aparenţa bolnăvicioasă. Acest 
chinez purta îmbrăcăminte europeană. Pusese pălăria 
melon lângă el. Fing-Su duse ceaşca cu ceai la gură şi sorbi 
zgomotos din ea. 

— Te-am ales pe tine, Li-Fu, dintre toţi locuitorii acestei 
ţări neplăcute, spuse el, punând ceaşca jos. Vreau să-ţi 
plătesc bine şi pe deasupra îţi voi da o recompensa mare, 
dacă afacerea reuşeşte. Mi s-a comunicat numele tău, ca al 
unui om curajos şi pentru că oraşul acesta este mai 
cunoscut decât mine, care am trăit atâţia ani în 
universitate. 

Pe faţa lui Li-Fu nu se vedea dacă propunerea lui Fing-Su 
îi procură plăcere sau nu. 

— În ţara aceasta există o lege foarte aspră contra 
străinilor, spuse el. În baza acestei legi pot să fiu arestat, 
îmbarcat pe un vapor şi expediat în China. Eu am mai fost 
închis într-o închisoare, unde condamnaţii n-aveau voie să 
vorbească unul cu altul. Şi, gândeşte-te bine, Fing-Su, în 


China eu sunt un om mort. luchunul din Lanchow a jurat că 
va expune capul meu într-un coş la porţile oraşului. 

Fing-Su fuma mai departe, arătând o mare plăcere. 

— Lanchow nu e China, spuse el. Afară de aceasta, multe 
se vor schimba acolo în curând. Şi cine ştie dacă nu vei fi 
într-o bună zi singur Tuchun? Prietenii mei vor fi bine 
recompensaţi. Tu vei primi mulţi bani, dar nu monede de 
aramă sau dolari mexicani, ci aur. Eu cunosc un loc unde 
este expusă o statuie de aur curat. 

Fing-Su vorbea de Urga, Macaul mongol, unde se aflau 
dulapurile cu relicve şi o figură a lui „Budha care trăieşte”, 
comori atât de mari, încât valoarea lor nu se putea exprima 
în cifre. 

Li-Fu ascultă fără a lăsa să vadă dacă cuvintele lui Fing-Su 
i-au făcut sau nu vreo impresie. Îi venea greu să se decidă. 
Pe de o parte, îl amenințau porţile grele ale închisorii din 
Petonville, pe de altă parte îl atrăgea recompensa bogată ce 
i se oferea de către Fing-Su. Li-Fu nu era om sărac, cum 
sunt de obicei chinezii din Londra, dar concetăţeanul său îi 
oferise o avere pe care o putea obţine imediat. 

— Tu ai avantajul că eşti însurat cu o femeie albă, continuă 
Fing-Su. În cazul acesta, o să fie foarte uşor să reuşeşti şi 
nimeni nu va afla. 

Li-Fu ridică privirea. 

— Pentru ce mă însărcinezi pe mine cu afacerea aceasta? 
Eu nu aparţin anturajului tău. Tu dispui de oameni, care te 
ascultă ca nişte sclavi. 

Fing-Su îşi scutură cenuşa din pipă şi făcu semn 
chinezoaicei că nu mai vrea să fumeze. Se tolăni apoi în 
pernele moi ale divanului. 

— Înțeleptul spune: „sclavului să-i ordoni şi el va executa 
voinţa stăpânului”, cită el. Eu nu pot fi totdeauna în spatele 
fiecăruia din oamenii mei şi să-i spun „fă aceasta”. Dacă aş 
spune: Li-Fu m-a ofensat, ucideţi-l, atunci tu vei muri, 
pentru că e uşor să iei cuiva viaţa. Dar, de data aceasta, 


acela care va executa ordinele mele, trebuie să fie şiret şi 
deştept, altfel îmi pierd reputaţia. 

Li-Fu se tot gândea şi se tot răzgândea. Aici i se prezenta 
posibilitatea unui câştig mult mai rentabil decât 
contrabanda de cocaină ce o făcea. 

Fing-Su ştia că Li-Fu intenţionează să deschidă un atelier 
de modă în Filtzroy-Square. El cunoştea şi legăturile lui Li- 
Fu, căci i se raportau toate secretele coloniei chinezeşti. 

— Ai să-mi plăteşti mai întâi, spuse Li-Fu. Urmă apoi o 
tocmeală în toată regula, căci niciodată nu se încheie o 
afacere între doi chinezi, la preţul oferit. 

În fine, Li-Fu plecă. 

Individul care intră acum dintr-o cămăruţă lăturalnică era 
obişnuit cu aşteptatul. Dar convorbirea dintre Fing-Su şi Li- 
Fu durase mai mult decât se aşteptase el că o să dureze. 
Maiorul Spedwell era de aceea obosit şi rău dispus. 

— Ei bine, ai aranjat afacerea? Întrebă el. 

Fing-Su se uită la el printre genele întredeschise. 

— Da. Nu se putea face altfel, zise el. 

— Nu cred că vei putea pune mâna pe tânăra fată, fără să 
se nască un scandal enorm. 

Spedwell se întinse într-un fotoliu mare şi-şi aprinse o 
țigară: 

— Te joci cu focul şi nu sunt sigur dacă ceasurile care vin 
nu ne vor aduce mari neplăceri. Lynne a fost la Scotland 
Yard. 

— Scotland Yard. Spuse Fing-Su cu un surâs batjocoritor 
pe buze. 

— Nu rânji degeaba! Spuse Spedwell. Copoii ăştia prind 
iute, mai ales când au fost puşi pe urmă! Eu am fost toată 
ziua ţinut sub observaţie. 

— Dumneata? Întrebă Fing-Su, ridicându-se iute de pe 
divan. 

Spedwell dădu din cap în semn afirmativ. 

— Ştiam că te va interesa această comunicare. Dar mai 
vreau să-ţi povestesc ceva. Şi domnişoara Bray este păzită. 


Leggat ne-a stricat mai mult decât ştim. Ce ai de gând să 
faci cu el? Întrebă el repede. 

Fing-Su dădu din umeri. 

— Lasă-l să fugă, zise el cu indiferenţă. 

Spedwell muşcă din ţigară şi se uită gânditor pe fereastră. 
— Scotland-Yard-ul e alarmat şi se ocupă de noi, spuse el 
cu tărie. Dacă l-am prinde pe tipul ăsta, Lynne - crezi că ar 

vorbi ceva? 

— Posibil. Din sunetul vocii lui Fing-Su se ghicea 
nerăbdare şi oboseală. Totuşi, am stabilit să se procedeze 
cu el aşa cum ştii. În ţara aceasta sunt împiedecat în toate 
direcţiile! Se sculă şi începu să umble de colo până colo prin 
odaie. Ce uşor se rezolvă multe lucruri în China! Lynne. 
Unde ar fi el acum? Într-o bună zi s-ar găsi într-un loc 
părăsit un corp omenesc fără cap - sau ar putrezi, îmbrăcat 
într-o uniformă soldăţească în vreo tranşee. Femeia aceasta 
mă interesează. 

Se opri în loc şi-şi muşcă buzele. 

— Domnişoara Bray? 

— Vreau s-o văd îmbrăcată chinezeşte. Pentru Lynne ar fi 
groaznic să ştie că se află undeva în China - într-un loc 
inaccesibil - armatele mele la mijloc, între ea şi el! 

Spedwell se sculă la rândul său. Se uită la Fing-Su cu o 
privire duşmănoasă. 

— Visul ăsta frumos trebuie să ţi-l scoţi odată pentru 
totdeauna din cap, spuse el rece. Tinerei fete nu trebuie să i 
se întâmple nimic - nimic de natura aceasta! 

— Ia uită-te ce amuzant! Cât preţ deosebit atribuiţi voi, 
englezii, femeilor voastre, încât puneţi în joc chiar averi 
mari.! Dar am glumit. Ea nu înseamnă nimic pentru mine. 
Mai degrabă las dracului toate femeile din lume, decât să 
pierd ajutorul dumitale şi prietenia dumitale. 

— Cum se dezvoltă lucrurile în China? Întrebă Spedwell. 

— Se apropie ceasul decisiv, spuse chinezul cu voce 
înceată. Comandanții ambelor armate s-au înţeles între ei. 
Pe dată ce pot dispune de fondul de rezervă al societăţii Jun 


Nan, voi putea aranja foarte lesne cele necesare. 
Bineînţeles că generalii vor să aibă recompensa lor - cu 
patru milioane aş deveni împăratul Chinei. 

Spedwell îşi răsuci gânditor mustăcioara. 

— Şi cât ar costa, ca să rămâi împărat? 

Fing-Su nu se lăsă influenţat de întrebarea aceasta. 

— Dacă am ajuns odată la putere, va fi greu să mă 
îndepărteze de acolo, spuse el. Dacă garantez puterilor 
europene concesiuni, atunci interesele lor sunt egale cu ale 
mele. 

Spedwell auzi cu mirare cu ce încredere liniştită fiul 
acesta de negustor voia să cumpere cu aur un tron, care 
dinastiile Ming şi Manchus îl câştigaseră numai mulţumită 
calităţilor lor personale. 

Pe când Fing-Su vorbea mai departe, afară se făcu lumină, 
razele soarelui împrăştiau umbrele din jurul închisorii 
Tower, unde multe ambiţii mureau în zorii zilei. 

CAPITOLUL. 28 

Stephen Narth a fost silit de împrejurări să petreacă toată 
noaptea în oraş. 

— N-are sens să alarmez degeaba pe tata, spuse ea sorei 
sale. Indivizii aceia m-au confundat cu Joan. 

Clifford nu-şi văzuse logodnica nici în seara aceea plină de 
peripeții şi nici în dimineaţa următoare. 

EI ştia prea bine că Mabel fusese confundată cu verişoara 
sa. Grija lui Clifford creştea din ce în ce mai mult. Prima sa 
vizită când sosi în oraş fu la Scotland Yard. Aici află ştirea 
liniştitoare că Sunningdale stă sub paza poliţiei secrete. 

— Acum trebuie cineva să se ocupe de dumneata, spuse 
ofiţerul de poliţie surâzând, când află de la Lynne afacerea 
cu amoniacul. Între noi fie vorba, trucul acesta cu 
stropitoarea de amoniac în pălărie e tare vechi! 

Clifford aprobă din cap. 

— Sunt supărat pe mine singur că m-am lăsat prostit în 
felul acesta! Spuse el. 


— În ceea ce priveşte pe domnişoara Bray, am trimis deja 
un funcţionar la Sunningdale cu ordinul să o urmărească 
pas cu pas, spuse polițistul. 

— Slavă Domnului, oftă Lynne uşurat. 

Se înapoie apoi la locuinţa sa ca să pregătească tot pentru 
explorarea, ce intenţiona s-o facă noaptea. 

Pe la cinci telefonă la Slaters Cottage. 

— "Tocmai am vorbit cu Joan, spuse Joe. Fata aceasta e tare 
deşteaptă! Am întrebat-o ce vârstă îmi dă, şi ce crezi ce mi- 
a răspuns? 

— Nu vreau să ştiu aceasta, spuse Clifford. Mi-ar fi 
insuportabil gândul că a spus - din politeţe - o minciună. 
Acum ascultă-mă: trebuie să fii aici la mine la unsprezece. 
Pe la nouă vor veni doi sau trei domni detectivi de la 
Scotland Yard. Tu pleci pe dată ce vor sosi ei, înţelegi? 

— Aşadar, ea mi-a spus; continuă Joe, fără să-i pese de 
Clifford şi se auzea cum vocea îi tremura de emoție. „Mabel 
pare să te iubească”. Acestea erau vorbele ei. 

— La iubirea aceasta, Mabel nu va găsi concurenţă, 
răspunse Lynne aspru şi nepoliticos. Ai auzit ce ţi-am spus, 
cocoş bătrân? 

— Am auzit, răspunse Joe liniştit. „Acum ascultă şi tu Cliff - 
ea, adică Joan - mi-a spus: „n-am văzut până acum ca Mabel 
să se fi interesat de cineva atâta.”. 

— Aşadar la 11, spuse Clifford cu încăpățânare. 

— În orice moment - spuse Joe. 

— Şi nu o mai chema pe Joan la telefon. Un servitor sau 
Narth sau, ceea ce ar fi cel mai rău lucru, una din fete ar 
putea descoperi cine eşti, spuse Clifford. Aceasta ar 
însemna că nu vei mai vedea niciodată pe Mabel. 

— Dar nici nu-i mai pot telefona, căci s-a dus în oraş. Şi 
ascultă, Cliff, ea mi-a spus. 

— S-a dus în oraş? 

Clifford era înspăimântat, dar înainte de a putea pune vreo 
întrebare, Joe continuă: 


— Da, s-a dus în oraş, să-şi cumpere rochii. Narth acesta 
nu pare să fie un om atât de câinos cum credeam noi, Cliff. 
El i-a spus că n-are nevoie să facă economie. Zău, nu e om 
rău. 

Clifford Lynne puse receptorul la loc. Rămase pe gânduri. 
Gentileţea şi Stephen Narth erau două lucruri care îi 
deşteptară bănuiala. 

Joan Bray era curioasă să afle dedesubtul mărinimiei lui 
Narth. Bineînţeles că şi ea avea dorinţa să aibă un trusou. 
Până şi o fată de cerşetor s-ar fi căznit să câştige ceva 
parale ca să-şi cumpere cel puţin rufe. Şi tocmai 
îmbrăcăminte îi lipsea lui Joan. Domnul Narth nu prea era 
mărinimos, aşa că Joan nu primise în ultimii trei ani decât 
două rochii de seară. Pe Narth îl găsi Joan stând la birou, cu 
capul sprijinit în mâini. Când intră Joan, el tresări şi se uită 
lung la ea. Săptămână aceasta se petrecuse o mare 
schimbare la el. Arâta tulburat, era nervos şi tresărea la 
fiecare zgomot. Narth era uşor iritabil chiar în timpurile 
sale cele mai bune. Dar acum, când auzi zgomotul clanţei 
de la uşă, abia îşi putu stăpâni un țipăt de spaimă. 

— Ah, tu eşti, Joan, spuse el cu respiraţia tăiată. Ia loc, te 
TOg. 

Narth încercă de două ori să deschidă sertarul de la birou, 
mâinile îi tremurau aşa de tare că nu nimerea broasca. 
Reuşi în fine să deschidă sertarul şi scoase afară o casetă cu 
bani. 

— Trebuie să facem totul cu demnitate, Joan. Vocea-i sună 
a gol. Ea văzu că Narth ajunsese la limita forţelor sale. 
Trebuie să te măriţi, după vechile obiceiuri, aşa cum ar fi 
dorit Joe să facem. Le-ai spus fetelor pentru ce ai plecat în 
oraş? 

Joan dădu din cap în semn negativ. 

— Foarte bine. Altfel ar fi venit şi ele. 

Narth scoase din casetă un pachet cu bancnote şi-l întinse 
lui Joan fără a le număra. 


— Cumpără-ţi ce-ţi trebuie, draga mea, dar numai ce e 
bun. 'le rog numai un lucru. Am băgat o sumă destul de 
importantă într-un salon de modă - în Madame Ferroni, 701 
Fitzory Square - vocea-i devenise răguşită. Locul nu e prea 
nobil. Salonul ocupă mai multe încăperi la etajul al treilea. 
Mi-ar fi totuşi foarte plăcut dacă ţi-ai cumpărat câteva 
rochii de la Madame Ferroni. 

— Cu plăcere, domnule Narth. 

— Cel mai bun lucru ar fi dacă te-ai duce mai întâi acolo. 
Narth evita mereu să se uite la ea. Dacă nu are ce doreşti, 
nu e nevoie să cumperi de la ea. l-am promis că te voi 
trimite la ea, ar fi şi pentru mine bine, cu toate că afacerea 
merge mulţumitor. 

E scrise adresa pe un bileţel şi i-o dădu. 

— Nu crede, că dacă salonul e simplu, nu poate să aibă 
rochiile pe care le doreşti tu. Încă ceva, Joan - ştii că am 
ciudăţeniile mele în lucruri mici - nu lăsa să te aştepte 
maşina, costă parale multe, căci în saloanele acestea de 
mode va trebui să aştepţi mult timp. 

Faţa îi era palidă ca a unui mort. În ochii se vedea o 
expresie de frică, aşa că Joan se înspăimântă aproape. Ea îl 
apucă de mână să-i mulţumească. El însă refuza aspru orice 
mulţumire. 

— Du-te mai întâi la Madame Ferroni. l-am promis că vei 
veni la ea. 

Joan plecă. Narth aşteptă până ce ea părăsi casa, apoi se 
duse la uşă şi o încuie. Abia se aşezase din nou pe scaun, 
când se deschise uşa care ducea spre sala de şedinţe şi 
Fing-Su intră înăuntru. Stephen Narth se întoarse spre el 
şi-l privi plin de ură. 

— Am făcut ce ai cerut. Dar dacă se va întâmpla ceva fetei, 
Fing-Su. 

Chinezul surâse şi făcu un gest ca şi când ar fi şters o 
urmă de praf de pe mâneca hainei sale. 

— Nu i se va întâmpla nimic, dragul meu. E numai o 
mişcare de joc de şah. Trebuia să fac aceasta din punct de 


vedere tactic, pentru ca tot planul strategic să reuşească. 

Narth îşi făcu de lucru la telefon. 

— Mai că-mi vine să-i telefonez lui Lynne, care ar ajunge 
acolo încă înaintea ei. 

Fing-Su surâse din nou, fără însă a îndrepta privirea de la 
telefon şi de la mâinile nervoase ale lui Narth. 

— Aceasta ar însemna o catastrofă pentru dumneata, 
domnule Narth. Ne datorezi cincizeci de mii de lire. Pe care 
nu-i vei putea plăti niciodată. 

— Niciodată? Pare că dumneata uiţi că sunt moştenitorul 
lui Joe Bray. 

Chinezul rânji vesel, arătându-şi toţi dinţii. 

— O moştenire are abia atunci valoare când testatorul e 
mort. 

— Dar Joe Bray e mort! Strigă Narth. 

— Joe Bray, zise Fing-Su rece, în timp ce-şi scoase o 
țigaretă dintr-un etui de aur, „este viu”. De fapt, i-am auzit 
aseară vocea cu propriile mele urechi. 

CAPITOLUL 29 

Fără alt gând decât mirându-se de schimbarea lui Narth, 
Joan se duse să-şi îndeplinească a misiune dragă oricărei 
femei. Numărând banii ce-i dăduse Narth, găsi suma de trei 
sute douăzeci de lire. O sumă fabuloasă pentru Joan, care 
nu avusese în viaţa ei mai mult de zece lire deodată. 

Spuse şoferului adresa doamnnei Ferroni şi se uită atent 
cu câtă agilitate conducea el maşina prin circulaţia imensă. 

Uşa casei cu numărul 704 era plină cu firmuliţe, care 
arătau numele diverşilor locatari, care şedeau în această 
clădire şi-şi exercitau acolo negoţul. Sus de tot erau 
zugrăvite cuvintele: „Madame Ferroni, modă, etajul 3, în 
curte”. Joan observă că vopseaua era încă proaspătă. 

Dăduse drumul şoferului ca să execute dorinţa lui Narth. 
Urcă scara şi ajunse, în fine, cam fără respiraţie în faţa unei 
uşi pe care era de asemenea scris numele croitoresei. Joan 
se afla în dispoziţie bună, cum o au de obicei femeile când 
se duc să cumpere rochii. De aceea nu luă în seamă că şi 


culoarea de pe uşă era proaspătă. Bătu în uşa care se 
deschise imediat şi se găsi în faţa unei femei înalte cu faţa 
de culoare închisă. Femeia aceea era îmbrăcată cu o rochie 
neagră, care accentua şi mai mult urâţenia ei. În jurul 
ochilor i se vedeau umbre palide, albăstrii; buzele groase şi 
nasul puţin cam turtit lăsau să se întrevadă că era o metisă. 

Chiar dacă Joan şi-ar fi dat seama, tot nu s-ar fi neliniştit, 
dacă încăperea în care intrase n-ar fi fost cu totul goală şi 
dacă femeia care-i deschisese, n-ar fi încuiat uşa în urma ei, 
trăgând şi grilajul gros, care se afla în faţa uşii. 

Joan se uită prin odaie, în care nu se afla decât un dulap, 
un scaun şi o măsuţă, pe care era aranjat un serviciu de 
ceai. Rochii nu se vedeau. Probabil că erau atârnate în 
dulap. 

— Nu te speria, te rog, domnişoară Bray, spuse femeia 
silindu-se să pară amabilă, ceea ce făcea expresia feţei ei şi 
mai neplăcută. Rochiile mele nu sunt aici. Aici primesc 
numai clientele. 

— Dar de ce ai încuiat uşa? Joan cu tot curajul simţea cum 
păleşte. 

— Rochiile le am în prăvălia mea din Strada Savoy, unde 
vom merge numaidecât. Acolo vei putea să-ţi alegi tot ce 
doreşti. Dar mai întâi doresc să discut cu dumneata, să ştiu 
ce preferinţe ai. 

Făcea impresia că spune o lecţie învățată pe dinafară. 

— Trebuie să bei o ceaşcă de ceai cu mine. E un obicei, 
care mi-a devenit drag, de când trăiesc în ţara aceasta. 

Lui Joan prea puţin îi păsa de obiceiuri. Nu se putea linişti 
din cauză că uşa fusese încuiată şi rămânea încuiată. 

— Doamnă Ferroni, regret, dar nu pot rămâne acum. Am 
să revin mai târziu. 

Joan dădu perdeaua de la uşă la o parte, dar nu putu 
deschide uşa, căci fusese încuiată. 

— Bineînţeles. Cum doreşti, domnişoară Bray. Madame 
Ferroni ridică din umeri. Trebuie însă să ştii că pot să-mi 
pierd pâinea, dacă nu te voi servi! 


Doamna Ferroni pregăti o ceaşcă cu ceai cu îndemânarea 
unei chinezoaice, adăugă puţin lapte şi o servi domnişoarei 
Bray. Joan avea nevoie de ceva întăritor. Ar fi preferat un 
pahar cu apă, căci gura îi era uscată şi abia mai putea 
vorbi. 

Joan se căznea să nu arate femeii că se teme şi că era 
bănuitoare din cauza felului neobişnuit cum îşi primea 
clienţii. Bău ceaiul, pe când femeia, luând cheia de pe masă, 
se duse să deschidă uşa. Învârti cheia de două ori, o dată 
descuind şi o dată încuind. Dar Joan nu observă manevra 
aceasta. 

— Am să-mi pun acum pălăria şi o să mergem. Piaţa 
Fitzory nu-mi place. 

Ceaşca scăpă din mâna lui Joan, spărgându-se pe podea. 
Cu agilitatea unui tigru, Madame Ferroni se repezi la Joan 
şi o prinse în braţe, când aceasta începu să se clatine, şi-o 
aşeză binişor pe podea. 

Abia o întinse pe jos, când auzi bătând puternic în uşă. 
Madame Ferroni se schimbă la faţă. 

— E cineva înăuntru? Vocea suna poruncitoare. Femeia 
tremura. lar se auzi bătând în uşă. 

— Deschide uşa. Văd că cheia este în uşă, se răsti omul de 
afară. 

Madame Ferroni se repezi la dulap şi scoase fundul 
acestuia afară. O luă apoi pe Joan în braţe, o puse în dulap 
şi închise dulapul la loc. Adună apoi cioburile de jos şi le 
aruncă pe fereastră. Se uită împrejur ca să vadă dacă totul 
e în regulă, apoi se duse la uşă şi o deschise. 

În faţa uşii stătea un bărbat. Madame Ferroni, care 
cunoştea pe poliţişti din experienţă, ştiu numaidecât că are 
în faţa ei un detectiv de la Scotland Yard. Ea era măritată 
cu un chinez care fusese odată arestat de un asemenea 
detectiv. Îl recunoscu imediat cum începu să vorbească cu 
ea, dar nu-şi amintea numele lui. 

— Hello, unde e domnişoara Bray? 


— Domnişoara.? Madame Ferroni încreţi din frunte ca şi 
când n-ar fi auzit bine numele. 

— Domnişoara Bray a venit aici acum cinci minute. 

Madame Ferroni surâse şi clătină din cap. 

— Te înşeli. Nu e nimeni aici, în afară de mine. 

Detectivul umblă prin odaie şi se uită şi la serviciul de ceai. 

— Ce e în dulap? 

— Nimic. Vrei să te uiţi în el? Dar cine eşti dumneata? 

— Eu sunt sergentul Long de la Scotland Yard. Ştii foarte 
bine cine sunt. Acum doi ani ţi-am făcut o percheziţie şi l-am 
cam indispus pe chinezul cu care eşti măritată, pentru că l- 
am prins vânzând stupefiante. Deschide dulapul! 

Madame Ferroni ridică din umeri şi deschise uşa 
dulapului. Detectivului nu-i trecu prin minte să vadă ce se 
află sub podeaua dulapului. 

— Poate că a fost aici şi a plecat? 

— Dar nici nu ştiu despre cine vorbeşti. 

Detectivul scoase cartea de vizită din buzunar, pe care se 
afla adresa scrisă de mâna domnului Narth. Detectivul o 
urmărise pe Joan, oprise şoferul şi acesta îi dăduse cartea 
de vizită. 

— Acum te numeşti Madame Ferroni? 

— Acesteia îi veni subit o idee. 

— În casa aceasta mai locuieşte o Madame Ferroni, la 
etajul de sus. E foarte neplăcut când două persoane cu 
acelaşi nume, locuiesc în aceeaşi casă. De aceea vreau să 
mă şi mut. 

Detectivul se uită atent la ea şi ezită. 

— Vreau să cercetez şi etajul de sus. Dumneata aştepţi aici 
şi dacă nu găsesc nimic sus, atunci ai să mergi cu mine. 

Ea încuie uşa după el. Într-un colţ al camerei se afla un 
aparat telefonic. Ridică receptorul, apăsă un buton şi 
începu să vorbească. 

Între timp, ajunsese şi detectivul la etajul superior. Bătu la 
o uşă şi auzi strigând o voce stridentă de bărbat: 

— Intră! 


Fără să băânuiască ceva, deschise uşa şi intră. 

pălăria de fetru gros ce o purta, îl scăpă de la moarte. Căci 
desigur lovitura ce o primi în cap, l-ar fi ucis. El se clătină şi 
mai primi o lovitură în tâmplă, care-l dobori. 

CAPITOLUL. 30 

Joan îşi reveni în fire cu o durere de cap înspăimântătoare. 
Trecu cam mult până ce băgă de seamă că e singură. 

Într-un colţ al camerei se afla o chiuvetă cu un robinet de 
apă. Încăperea n-avea ferestre. Lumina intra printr-o 
deschizătură în tavan, care era acoperită cu sticlă. Privirile 
ei se plimbau prin odaie şi rămaseră aţintite asupra 
robinetului de apă de la care picura în continuu apă în 
chiuvetă. 

Se sculă clătinându-se şi-şi menținea cu greu echilibrul 
sprijinindu-se de perete. Cu mare greutate putu face câţiva 
paşi. În fine, ajunse la chiuvetă. Deschise robinetul, făcu 
mâinile pâlnie şi sorbi apa răcoritoare. Apoi puse capul sub 
robinet - ceva la care cele mai multe femei nu s-ar fi decis - 
şi lăsă să-i curgă apa pe cap. Acum era mulţumită că purta 
părul tăiat băieţeşte. Ridică capul şi stoarse apa din păr. 
Durerea de cap o mai slăbi. Joan găsi un prosop curat şi 
avea impresia că a fost pus special acolo ca să se servească 
de el. Încetul cu încetul ajunse să poată gândi mai limpede. 
Era convinsă că încăperea aceea fusese amenajată pentru 
ea. Lângă patul de campanie, pe care zăcuse adineauri, era 
un scaun pe care se afla o tavă cu cafea şi sandvişuri. 

Cât putea să fie oare ceasul? Se uită la ceas: patru şi 
jumătate. Când a mers la Madame Ferroni era trei. De 
atunci trecuse deci un ceas şi jumătate. 

Se aşeză pe marginea patului şi încercă să-şi coordoneze 
gândurile şi să-şi dea seama de situaţia în care se afla. De 
sub pat se vedea o bucată de pânză de sac verde murdară. 
Putu descifra literele: MAJ. Trase sacul afară şi citi 
inscripţia: „Maior Spedwell, SxM. Puna”. Cine era maiorul 
Spedwell? Ea se gândi că-l întâlnise undeva. Desigur, era 
bărbatul întâlnit la dejunul acela din biroul lui Narth, dejun 


pe care Clifford Lynne îl întrerupse atât de neaşteptat. Se 
mai afla ea oare în Piaţa Fitzroy? Dar dacă nu, unde se află 
atunci? Şi cum a ajuns aici? Prin fereastra din tavan putea 
vedea cum cad picături de ploaie şi putea auzi vuietul 
vântului. 

Fără să vrea, făcuse o legătură între Madame Ferroni şi 
chinezul al cărui obraz speriat îl văzuse ea în lumina 
puternică a bombei de magneziu, pe care i-o aruncase la 
picioare. Fing-Su o ţinea închisă! La gândul acesta o 
trecură fiori reci. Şi Stephen Narth a fost acela care a 
trimis-o în acel loc! Gândul acesta îi producea durere, căci 
cu toate că nu-liubea, nu l-ar fi crezut totuşi niciodată 
capabil să comită o asemenea mârşăvie. 

Auzind deschizându-se uşa, se sculă pripită în picioare. Pe 
bărbatul care intră acum îl recunoscu imediat. 

— Dumneata eşti maiorul Spedwell? 

El rămase o clipă perplex. 

— Da, eu sunt maiorul Spedwell - ai o memorie foarte 
bună. 

— Unde mă găsesc acum? 

— Într-un loc sigur. Nu trebuie să te nelinişteşti. Nu ţi se 
va întâmpla nimic. Am multe păcate pe suflet - el ezită un 
moment - toată gama de la escrocherie şi până la crimă - 
dar n-am ajuns încă atât de jos, ca să admit ca Fing-Su să te 
molesteze. Dumneata te afli aci ca musafir. 

— Dar pentru ce? 

— Aşa a vrut soarta! Surâsul lui nu prea era vesel. 
Dumneata ştii doar de ce. Fing-Su are nevoie de o anumită 
acţiune de la Clifford Lynne - presupun că a discutat deja 
cu dumneata despre aceasta. Mai ştii că hârtia aceea este 
foarte importantă pentru noi. 

— Şi crezi oare că domnul Lynne o va da ca răscumpărare 
pentru mine? 

— Păi, acesta-i scopul întregii afaceri. Noi procedăm puţin 
ca bandiții. Te păstrăm aici până ce obţinem recompensa 
dorită. 


Ea încreţi buzele. 

— Prietenul dumitale are, pare-se, o bună părere despre 
cavalerismul domnului Lynne! 

— Sau despre iubirea lui. Fing-Su e de părere că Clifford 
Lynne te iubeşte mai mult decât orice pe lume şi că va da 
acţiunea fără multă vorbă. 

— Nu-mi rămâne decât să mă consolez cu gândul că Fing- 
Su va suferi o decepţie mare. Domnul Lynne nu mă iubeşte 
pe mine, după cum nici eu nu-l iubesc pe el, iar în ceea ce 
priveşte căsătoria, ea nu mai e necesară, căci. 

Se opri speriată, înainte de a divulga că Joe Bray trăieşte. 

— Crezi că nu mai e necesară căsătoria pentru că bătrânul 
Joe trăieşte? Cunosc dedesubturile foarte bine. Spedwell 
surâse sarcastic. Suntem exact informaţi şi tocmai de aceea 
susţin că Lynne e amorezat de dumneata. Aici are Fing-Su 
dreptate. 

Joan văzu că e de prisos să discute mai departe această 
chestiune, de aceea repetă întrebarea „unde se află”. 

— În Peckham. Nu ştiu de ce n-ar trebui să afli acest lucru. 
Dacă vei reuşi să ieşi de aici, orice gardian îţi va spune. 
Încăperea aceasta servea în timpul războiului drept 
garderobă fetelor care lucrau la umplerea grenadelor. Nu e 
prea comod aranjată, dar n-am găsit momentan ceva mai 
bun. Crede-mă, domnişoară Bray, n-ai de ce să te temi. 
Numai eu am cheia de la clădirea aceasta şi eşti aici tot atât 
de sigură ca şi în odaia dumitale din Sunningdale. 

— Aşa-i că nu o să mă laşi aici, domnule Maior? 

Ea spuse intenţionat titlul şi el era măgulit de aceasta. Îi 
ghici totuşi, intenţia. 

— Sper că eşti o fată cuminte. Dacă vrei să faci apel la 
cavalerismul meu şi să-mi aminteşti că am fost odată în 
serviciul Regelui, atunci nu-ţi da osteneala. Am o piele bine 
tăbăcită. Am fost dat afară din armată pentru înşelăciune şi 
azi am ajuns acolo, că nu-mi mai este ruşine nici de mine 
însumi. 

— Acesta-i un drum lung, domnule Maior. 


— Da, un drum lung. Singurul lucru ce-ţi pot promite, este 
că nu ţi se va întâmpla nimic - atât cât voi trăi eu. Joan îl 
crezu cu toate cele întâmplate. 

Spedwell trase uşa după el, o încuie şi ieşi apoi din clădire 
prin spate, unde-l aştepta automobilul. 

Fing-Su era în biroul său din Tower Hill când sosi 
Spedwell. 

Chinezul se plimba agitat prin cameră. Îl chinuia 
incertitudinea. Nu aflase încă dacă domnişoara Bray a 
putut fi transportată fără greutate la Peckham. Era doar o 
operaţie hazardată, aşa ziua în amiaza-mare. 

— Da, spuse Spedwell supărat, Joan Bray e la Peckham. Îşi 
aprinse o ţigară şi continuă: Cât timp vrei s-o ţii închisă? 

— Cât timp mă face Lynne să aştept eu! Dar ce face 
detectivul? 

— Aproape mort. E însă posibil să-şi revină. Pentru faptul 
acesta singur, era cât p-aci să fim spânzurați amândoi, Fing- 
Su! 

Obrazul chinezului deveni cenuşiu. 

— Mort? Le-am spus doar. 

— Le-ai poruncit să-l doboare. Şi ei au executat ordinul 
atât de bine, încât era cât p-aci să-l ucidă. Un detectiv nu 
este o personalitate prea mare, dar dacă-l omori e o 
greşeală, care pune întreg Scotland Yardul pe picioare! Pe 
dată ce se raportează lipsa lui, începe infernul. Atunci o să 
ni se ceară lămuriri. 

— Ce trebuia să facă detectivul? 

— Trebuia s-o păzească pe Joan Bray. Eu ţi-am spus-o 
dinainte. Singurul lucru ce ne rămâne de făcut e să-l 
aducem pe vapor. Din fericire, nu-l putem transporta acum, 
poate mai târziu. Ai putea să-l duci la unul din locurile 
dumitale sigure, până ce toată chestiunea va fi uitată. 

Spedwell luă după masă un balon de sticlă şi se uită, în 
aparenţă, cu toată atenţia la el. 

— O să ai şi alţi pasageri pe vapor? 


— Poate că merg şi eu. În acest caz mergi, bineînţeles, şi 
dumneata. 

— Nu trebuie să aştepţi să-ţi dea Lynne acţiunea? 

Chinezul ridică din umeri. 

— Acţiunea va fi chiar în mâinile agentului meu. 
Bineînţeles, eu trebuie să rămân în întuneric, ca să nu fiu 
pus în legătură cu această afacere. 

Spedwell râse aspru. 

Îl cunoştea bine pe Fing-Su. De plătit plătea bine. Atât. În 
ultimul timp observase el oarecare indicii că nu se mai 
bucură de dragostea şefului său, anumite intonaţii ale vocii, 
o privire cu înţelesuri între Fing-Su şi asistentul galben al 
acestuia. Maiorul Spedwell era un om şiret, care avea un 
simţ fin pentru lucruri negrăite. 

— Şi Leggat? 

— Nu ne mai putem servi de Leggat - e un beţiv şi de 
aceea periculos. Dumneata însă, domnule maior, îmi eşti 
indispensabil. Nici nu ştiu ce m-aş face fără dumneata. Ai 
termina construcţia bombei? 

Fing-Su încercase să fie cât mai amabil, dar maiorul nu se 
lăsă înşelat. 

— Ce invenţie genială! Dumneata eşti un geniu! Nu mă pot 
lipsi de serviciile dumitale. 

Spedwell ştia foarte bine că „invenţia” sa nu conţinea 
nimic genial în ea. Era o bombă care exploda după un timp 
stabilit. Orice inginer specialist ar fi putut-o construi. Dar 
linguşirea lui Fing-Su îl făcu să rămână pe gânduri. 

Spedwell poseda o mică proprietate în Bloomsbury. 
Studiase ingineria, mai târziu se făcu ofiţer de artilerie. 
Cele mai mari succese însă le datora deşteptăciunii sale, 
precum şi instinctului său de a vedea clar, orice situaţie. 
Simţea acum că e în pericol. Ştia că în viaţa sa se va 
produce o schimbare enormă, din rău în mai rău. 

În cele câteva ceasuri care-i mai stăteau la dispoziţie până 
ce trebuia să se îmbrace şi să se ducă să-l ia pe Narth, se 
ocupă cu studierea tuturor posibilităţilor, care ar fi putut 


să-l facă să iasă din încurcătură. Căută apoi soluţia. Încetul 
cu încetul căută să vadă mai limpede şi găsi o soluţie, care 
nu putea îmbunătăţi răul, dar dădea posibilitatea salvării 
unei persoane, poate chiar două, din această catastrofă - 
bineînţeles, el inclusiv. 

Arse hârtiile şi trecu în încăperea alăturată, care-i servea 
de laborator. Lucră acolo un ceas cu febrilitate. La şase şi 
jumătate ieşi din casă purtând cu el o lădiţă pătrată şi un 
sac de voiaj greu; le puse pe ambele în maşină şi se duse la 
Ractliffe Highway. Ajuns la țărm, avu norocul să găsească o 
luntre, care-l duse la vapor. De pe bord îl salută un chinez 
care se oferi să-i ducă pachetele sus, dar el refuză. 
Căpitanul şi casierul vaporului erau negrii. Casierul era un 
om blând, căruia Spedwell îi salvase odată viaţa, 
împiedicând pe Fing-Su să se răzbune pe el şi înlăturase 
astfel un măcel, căci negrii ţin unul la altul. Sosit pe bord, 
Spedwell îl chemă pe casier. 

— Nu trebuie să-i spui lui Fing-Su că am fost la bord. Am 
aici ceva ce vreau să iau cu mine. 

— Vii şi dumneata cu noi, domnule Maior? 

— Poate, nu ştiu încă nimic precis. Principalul este ca 
nimeni să nu ştie că am adus lucrurile acestea pe bord. 

Casierul îl duse la o cabină mare, pe puntea superioară. 

— De când se întrebuinţează cabina aceasta pentru 
pasageri? Întrebă Spedwell. 

— N-a fost întrebuințată încă niciodată, dar Fing-Su a dat 
ordin s-o amenajăm. 

— Nu pentru el - căci el are cabina căpitanului. Cine să 
şadă oare aici? 

Dar casierul nu-i putu răspunde. Îi indică lui Spedwell un 
loc, unde să-şi depoziteze lucrurile ce le adusese. În cabină 
era o ladă neagră care se putea închide cu lacăt. Spedwell 
depuse pachetele pe podea. 

— Îţi aduc lacătul, spuse casierul. 

Absența sa era binevenită pentru Spedwell, căci trebuia să 
mai aranjeze conţinutul pachetelor şi aceste ajustări nu 


trebuiau văzute de casier. Terminând aceste lucrări, se 
apucă să umple lada cu bucăţi cenuşii pătrate pe care le 
scoase din sac. Abia au încăput toate în ladă! Tocmai 
isprăvise, când reveni şi casierul aducându-i lacătul. 

— Acum, Haki, ascultă bine ce-ţi spun. Cine lucrează la 
staţia voastră de LI. FE. F.? 

— Eu sau unul din chinezi. Instalaţia se află în cabina mea. 
De ce întrebi? 

Spedwell îi înapoie cheia lacătului. 

— Pune-o în buzunar. Dacă vei primi o telegramă de la 
mine cu textul: „În regulă”, atunci aruncă tot conţinutul 
lăzii peste bord. Probabil că vei primi ştirea înainte de a ieşi 
în larg. M-ai înţeles? 

Haki îl aprobă surprins. 

— Nu prea înţeleg legătura, dar am să fac ceea ce-mi spui, 
domnule maior. Vrei să scoţi ceva prin contrabandă din 
ţară? 

Dar Spedwell nu-i răspunse. Nu-i spuse că poate să 
primească şi o altă telegramă. Pentru aceasta avea timp. 

— Dar dacă voiajezi cu noi? Îl întrebă casierul. 

— În acest caz, am să-ţi spun la ureche ceea ce am de 
spus, dacă voi călători cu voi şi dacă voi trăi. 

CAPITOLUL 31 

Joe Bray sosi puţin după zece pe Strada Clarges. Se 
întunecase devreme, din cauza norilor. De aceea a putut 
pleca mai repede din Sunningdale. Era foarte încordat şi 
iritat, căci noaptea îi promitea o aventură. Şi aventurile îi 
erau lui Joe cel mai plăcut lucru. 

— A fost o idee bună, Cliff, că m-ai lăsat să intru pe uşa din 
dos. Aşa nu m-a văzut nimeni. 

— Puteai să intri şi prin faţă. Fing-Su ştie că trăieşti. Faţa 
lui Joe se lungi. Ştirea aceasta îi distruse jumătate din 
plăcerea aventurii. 

— Am cumpărat un funcţionar de-al lui Narth, cu numele 
de Perkins. M-a costat mai mult timp decât bani să-l atrag 


de partea mea. Căci el aparţine încă oamenilor buni şi 
cinstiţi. Au sosit detectivi? 

Joe confirmă. 

— Am fost cam dezamăgit când i-am văzut, Cliff. Detectivii 
aceştia seamănă aproape cu oamenii obişnuiţi, ca tine sau 
ca mine. Nimeni nu va crede că sunt detectivi. 

— Dar acesta e un avantaj mare, mi se pare. Ai mai vorbit 
cu Joan la telefon? 

— Nu. Mi-ai spus doar să nu o mai fac. 

— Nu ştii cel puţin dacă s-a înapoiat? Oftă Clifford. N-am 
mare grijă în privinţa ei, căci Scotland Yard a însărcinat un 
om de-al său special pentru a o supraveghea, probabil că 
acesta va raporta mai târziu. 

— Cum de ai reuşit, Cliff, să faci pe cei din Scotland Yard 
să meargă cu noi? Şi dacă vor să ne ajute, de ce nu-l 
arestează pe Fing-Su? 

— Pentru că nu au încă dovezi suficiente în mână, ca să 
poată aresta pe cineva în afacerea aceasta. 

— Îţi voi putea satisface în curând curiozitatea în ceea ce 
priveşte Scotland Yard. De altfel, locul nu e deloc romantic. 
Inspectorul Willing vine astă-seară la mine şi vom pleca 
împreună. Ştii să înoţi, Joe? 

— Desigur. Eu pot tot ce se cere unui bărbat capabil. 
Trebuie să-ţi scoţi odată pentru totdeauna din cap, Cliff, că 
eu nu sunt bun de nimic. Un bărbat la vârsta de cincizeci de 
ani este la punctul culminant al vieţii. 

Inspectorul Willing sosi curând după discuţia aceasta - era 
un bărbat slăbănog, prăpădit, care avea un umor înţepător 
şi o părere foarte proastă despre oameni. În multe puncte 
se asemăna cu imaginea ce o avea Joe despre detectivi. Îi 
făcu o impresie bună că inspectorul vorbea puţin. 1 se părea 
lui Joe că acest om nu putea greşi. 

— Ştiţi că am percheziţionat azi dimineaţă vaporul 
„Umgeni”. Acest vapor pleacă în noaptea aceasta. 

Clifford confirmă din cap. 


— N-am găsit nimic ce ar semăna cu contrabandă. 
Probabil că vor trimite contrabanda mai târziu cu vaporul 
„Umwveli”. Ambele vapoare sunt ancorate unul lângă altul. 
Dar „Umyveli” va pleca abia peste vreo lună şi va face escală 
în Newcastle. Ai auzit ceva despre Long? Acesta e 
detectivul pe care l-am trimis pe urma domnişoarei Bray. 
Am crezut că ţi-a raportat directorul dumitale, domnule 
Lynne. Probabil că s-a înapoiat cu ea la Sunningdale. Ei 
bine, domnule Lynne, care crezi că e scopul final al 
planurilor acestui chinez? 

— Vorbegşti de Fing-Su? După câte presupun eu, are 
intenţia să fondeze o dinastie nouă în China. Înainte de a 
ajunge această ţintă, va trebui să învingă - conform 
obiceiului - pe generalii mercenari, care şi-au împărţit toată 
ţara între ei. 

— Dar Narth - pe ăsta nu-l înţeleg. Nu pot pricepe 
valoarea lui pentru Fing-Su şi oamenii acestuia. Narth n-a 
fost niciodată un geniu şi nu e nici combativ. 

— Nu te înşela. Narth le este foarte necesar. Cu toate că 
este în pragul falimentului, are totuşi cele mai bune legături 
în Londra - prin aceasta vreau să spun că nu există om mai 
priceput, când e vorba să cumperi cu bani conştiinţe 
omeneşti. Narth are legături personale cu şefii marilor 
grupuri bancare şi posedă tocmai acele cunoştinţe, care-i 
lipsesc lui Fing-Su pentru tranzacţii mai mari. Dacă Fing-Su 
va reuşi, atunci va putea să acorde mai multe concesii şi 
atunci Narth va fi agentul lui. Deocamdată, Narth duce o 
existenţă dubioasă, ceea ce Fing-Su ştie. Totuşi, nu l-a 
încătuşat atât de mult, cum îşi închipuie, prin banii ce i-a 
împrumutat. În curând însă, Narth va fi legat de „Mâinile 
Vesele” cu lanţuri de oţel! Se poate ca mascarada 
încorporării în asociaţie să nu-i placă lui Nart. Nu cred însă. 

Se uită la ceas. 

— E timpul să mergem. Am comandat o barcă cu motor, 
care ne aşteaptă în Wapping. Ai un revolver la dumneata. 


— N-am nevoie de aşa ceva. Am un baston fermecat, care 
are şi avantajul că nu face zgomot. Dar o să fie o seară 
pierdută. Am perchiziţionat doar vaporul „Umgeni”. 

— Dar eu nu mă duc să văd vaporul „Umgeni”, spuse Cliff. 
Celălalt vapor de lângă el. 

— Dar acela pleacă abia peste o lună. 

— Din contră, astă-seară, răspunse Cliff. 

Inspectorul râse. 

— Pare că nu prea eşti la curent cu chestiunile de marină. 
Vaporul va fi oprit acolo unde Tamisa se varsă în mare. 
Hârtiile lui vor fi cercetate şi dacă nu sunt în regulă, nu 
poate merge mai departe. 

— Şi eu îţi spun că hârtiile vor fi în perfectă regulă. 

CAPITOLUL. 32 

Pentru un ochi de artist, portul din Londra prezintă 
frumuseți cu totul deosebite. Aici ancorează vapoarele 
gigantice care străbat oceanul, pe aici se perindă schimbul 
de mărfuri a cel puţin jumătate din lumea întreagă. Pe un 
amurg de seară se pot observa nuanţe de culori care 
încântă ochiul. E într-adevăr un loc romantic chiar în zilele 
tulburi de iarnă, când din marea însorită intră vapoarele 
murdare, cu coşurile pline de funingine, pentru a se odihni 
pe aceste ape pline cu nămol. Seara era tristă şi ploioasă. 
Un vânt aspru care pătrundea până în oase bătea dinspre 
nord. Se înţelege, deci, de ce oamenii care voiau să iasă în 
largul fluviului, nu se prea interesau de frumuseţile 
portului. 

Clifford găsi barca cu motor comandată aşteptându-l la 
piciorul unei scări de piatră. Se îmbarcară în grabă, iar 
barca se îndreptă, trecând pe sub prora unui vapor 
norvegian încărcat cu lemne, spre mijlocul fluviului. O barcă 
de poliţie le făcu semn şi după primirea răspunsului, se luă 
după ei. 

Era bine, că era tocmai timpul fluxului, aşa că puteau 
naviga cu jumătate forţă. 


Clifford intenţiona să-şi caute un ascunziş pe bordul 
vasului chinezesc să meargă cu vaporul până la Gravesend, 
unde se examinau hârtiile, înainte de a se permite vasului 
să pornească mai departe. 

Willing avea autoritatea necesară ca să justifice prezenţa 
lor acolo, în cazul când ar fi fost descoperiţi şi să ceară încă 
o percheziţie a vaporului pentru a găsi eventual mărfuri de 
contrabandă. 

Inspectorul Willing şopti, după ce mersese vreun sfert de 
oră: 

— Vapoarele se află la dreapta noastră. 

Vapoarele „Umgeni” şi „Umveli” erau vase-surori. Mai bine 
ar fi fost să li se fi spus „Gemenele”. Erau cunoscute de toţi 
aceia care aveau treabă pe acolo. Ambele vase aveau 
aceeaşi punte de comandă curioasă, aceeaşi parte 
superioară lungă. Fiecare avea numai un catarg şi ambele 
aveau în faţă la proră câte o figură aurită a lui Neptun! Nu 
era nevoie să întrebi care din ele era „Umgeni”, căci 
vaporul acesta era iluminat. În momentul când barca lui 
Clifford şi însoțitorii săi sosiră în apropierea vasului, un 
remorcher trăgea trei şlepuri goale de lângă el. La o mică 
distanţă de „Umgeni” se afla ancorat „Umveli”, învăluit de 
întuneric. 

— N-ai percheziţionat şi „Umveli”? 

— Nu. Am crezut că nu e nevoie. Se află aici abia de opt 
sau nouă zile şi descarcă într-una. 

— Noaptea, observă Lynne, apăsat. 

— Un vapor care descarcă noaptea, poate tot atât de bine 
să şi încarce. 

Luminile vaporului „Umgeni” luminau şi partea cârmei de 
la „Umveli”. Lynne îndreptă barca spre țărm luând direcţia 
astfel ca să ajungă în umbra vaporului. 

O confundare a vapoarelor unul cu altul era imposibilă. 
Cuvântul „Umgeni” se afla vopsit pe el cu litere mari de un 
cot. Ajungând în apropierea vasului „Umveli”, Lynne se uită 


în sus. Trecea tocmai pe sub pupa vasului. Lynne descoperi 
acolo ceva, care-l interesa enorm. 

— Ia uită-te acolo. 

— Literele „vel” au fost şterse. 

— Pentru ce scop? 

— Le-au schimbat numele - acesta-i totul. Peste două ore o 
porneşte „Umveli”, cu hârtiile de bord ale lui „Umgeni” şi 
mâine dimineaţă pleacă acesta ostentativ la Newcastle. 

Barca îşi continuă drumul într-o tăcere adâncă, invizibilă 
pentru un ochi neînarmat cu binoclu. Totuşi, pe când 
treceau în apropierea unei scări de otgoane, fură strigaţi de 
la bord: 

— Ce barcă e? 

— Pasanti”. 

Lynne îşi aranjă binoclul şi inspectă vaporul. Deodată văzu 
pe bord încă o santinelă. Şi mai observă pe puntea de 
comandă - ceea ce era şi mai important - trei umbre. Din 
coş ieşea fum. 

— Cam multă pază pentru un vapor gol, spuse Lynne. Se 
aşteptau să fie strigaţi şi de către cealaltă santinelă. Dar 
probabil că aceasta nu era atât de atentă ca cea dintâi. 
Lynne observă cum această a doua santinelă o porni spre 
scara care ducea la puntea inferioară. 

Lynne întoarse barca în aşa fel că se aflau acum sub pupă. 
Ajunşi acolo, apucă lanţul ancorei cu un cârlig învelit în 
cauciuc şi opri barca în loc. În momentul următor se urcă 
pe lanţ în sus până ajunse la capătul prorei. Se uită cu 
precauţie pe bord şi auzi strigându-se din depărtare un 
nume. Santinela de la bord plecă de la locul ei de pază şi 
dispăru în întuneric. Lynne se urcă imediat pe bord 
chemând din barcă şi pe ceilalţi. Întâi se sui Willing, apoi 
Joe Bray, care dovedi a fi foarte agil. Ambii urmară pe 
Clifford pe vasul care părea gol. Conducătorul bărcii, 
văzându-i urcați cu bine pe vapor, desfăcu cârligul şi se 
depărtă cu barca, aşa cum se înţelesese dinainte. 


— Să mergem pe puntea de jos, şopti Lynne. O porni 
înainte şi cobori scara, aşteptându-se să întâlnească la 
fiecare moment pe cineva. 

Dar şi pe puntea de jos nu se afla nimeni. Dintr-un coridor 
deschis se auzea sunetul unei armonice, pe când de sus se 
auzea zgomotul unui ciocan lovind un cui de fier. De la 
puntea aceasta un gang îngust ducea spre puntea 
principală. Dacă putea ajunge acolo, fără să deştepte 
atenţia celor trei oameni aflaţi pe puntea de comandă, 
atunci nu le-ar fi fost greu să găsească un ascunziş prielnic. 

Se ţineau în umbra balustradelor, şi mergeau unul după 
altul, aplecaţi. Aşa ajunseră la coridorul îngust fără să fie 
deranjaţi. 

Descoperiră aici un loc unde se putea ascunde, căci 
imediat după punte se afla o cabină mare care părea să fie 
amenajată pentru a primi pasagerii. În cabină se afla o 
masă şi două, trei scaune. Pe masă era un pachet mare, 
care purta adresa unui cunoscut librar londonez. Podeaua 
era acoperită cu un covor nou-nouţ. 

Cu toate că încăperea ocupa toată lăţimea vasului, nu avea 
mai mult de trei metri înălţime. În peretele de fier din fund 
se aflau două uşi înguste. Una era prevăzută cu un lacăt, 
cealaltă numai închisă. Clifford o deschise şi intră în 
încăperea din dosul ei, luminând-o cu lampa sa de buzunar. 
Era o cabină mică fără fereastră. Aerul se împrospăta prin 
tavan cu ajutorul unui ventilator. 

Într-un colţ al cabinei era fixat în podea un pat de bronz. 
În colţul celălalt era o mică instalaţie de baie cu duş. Un 
dulap mult prea mare pentru încăperea aceea completa 
mobilierul. 

Auzind paşi pe punte, Clifford făcu semn însoţitorilor săi să 
vină şi ei în cabina mică. Printr-o crăpătură a uşii văzu un 
marinar chinez intrând în cabina din faţă şi uitându-se cu 
atenţie prin ea. Marinarul se duse la uşă şi strigă ceva. Un 
alt marinar veni spre el şi ambii vorbiră câtva timp, într-un 
dialect pe care nici Lynne şi nici Bray nu-l înțelegeau. 


Probabil că erau din China de Sud. Convorbirea îi amuza, 
căci râdeau cu poftă. 

Unul din marinari întinse deodată mâna. Apucă uşa 
cabinei mici şi o închise, spre marea spaimă a lui Clifford. 
Acesta auzi cum fu tras zăvorul şi mai auzi cum se închide şi 
uşa cabinei din faţă. Erau prizonieri! 

CAPITOLUL 33 

A fost o zi nenorocită pentru Stephen Narth. Chiar dacă 
egoismul său îi liniştise conştiinţa în cea mai mare măsură, 
totuşi simţea o mare durere că a procurat unei fete 
nevinovate o astfel de suferinţă. Trebuia să-şi repete mereu 
că Fing-Su l-a asigurat că nu i se va întâmpla nimic rău. 
Rațiunea sa însă refuza să accepte scuze. Pe deasupra mai 
aflase că Joe trăieşte şi ştirea aceasta îl izbi ca un trăsnet 
din cer senin. Comorile de aur pe care le vedea deja strânse 
în faţa sa s-au transformat în baloane de săpun! 

Joe Bray îşi permitea o glumă cu moştenitorii săi. Ieşirea 
din greutăţile financiare a fost închisă din nou! Singura 
speranţă era Fing-Su. 

Stephen Narth era prea inteligent ca să creadă că 
chinezul îşi va ţine promisiunile ce i le făcuse. Şi totuşi erau 
în joc cincizeci de mii de lire. Avea chinezul intenţia să 
piardă banii aceştia, cum ar fi fost fără îndoială cazul dacă 
Stephen Narth ar rupe legăturile cu el? Faliment? Dar ce 
era falimentul altceva decât o întâmplare nenorocită, care 
poate veni oricui şi care lovise deja pe alţii mai buni şi mai 
suspuşi decât Stephen Narth? Şi dacă Stephen Narth 
dădea faliment, atunci chinezul putea să caute mult şi bine 
să-şi recapete banii. 

Acesta era singurul gând liniştitor ce-l avea în după- 
amiaza aceea. Perspectiva înscrierii sale în asociaţia 
„Mâinile Vesele”, îl îmbolnăvea de pe acum. Era mâniat pe 
sine însuşi că se înjosise atât ca să se aşeze pe aceeaşi 
treaptă cu vicleanul acela de chinez. 

Spedwell luă masa cu el în hotel şi se silea să-i explice 
ceremonia. 


— Nu-i nimic scârbos! Zise Spedwell. Dacă ar fi să se 
plângă cineva, apoi numai eu aş avea dreptul acesta. 

— Pentru dumneata, cazul se prezintă altfel, sări Stephen 
cu gura. Dumneata, ca soldat, eşti aventurier şi poţi să te 
acomodezi împrejurărilor. Spune-mi un singur lucru: ce s-a 
întâmplat cu Joan? 

— Îi merge bine şi e păzită bine. Nu trebuie să ai vreo 
grijă din cauza ei. Nu voi permite să i se întâmple ceva. Poţi 
să ai încredere în cuvântul meu. 

Ceasurile îi trecură lui Stephen mult prea iute. Aproape de 
miezul nopţii plecară spre Piccadilly. Acolo îi aştepta maşina 
lui Spedwell, în care Stephen Narth se sui cam contrariat. 
Tot drumul Narth nu contenea cu întrebări asupra 
planurilor lui Fing-Su. Pentru ce se oboseau ei atâta, ca 
Stephen Narth să intre în asociaţie? Ce roli se destinase? 

Spedwell îi răspunse răbdător, dar răsuflă uşurat când 
maşina ajunse în Old Kent Road. 

— Am ajuns. 

Mai merseră vreo cinci minute până au ajuns într-o stradă 
îngustă, care mergea paralel cu un zid înalt. Singura lumină 
ce o vedeau venea de la o lanternă aşezată exact la intrarea 
în stradă. Lanterna avea două scopuri: întâi să oprească 
vehiculele de a intra pe stradă şi al doilea să lumineze cât 
mai puţin. 

— Ce clădire este aceasta? Întrebă Narth, care-şi ridicase, 
înjurând, gulerul paltonului, căci ploua cu găleata. 

— Fabrica noastră - sau depozitele noastre. 

Se opriră în faţa unei porţi pe care o deschise Spedwell. 

Narth începu iar să se vaite. 

— Era absolută nevoie ca să vin în frac? 

— Desigur. Am să te conduc eu. 

Pe cât putea observa la lumina lămpii de buzunar a lui 
Spedwell, acesta îl conducea spre o magazie mică lângă 
perete. Încăperea era - afară de două scaune de lemn - 
goală. 


— În tot cazul aici e uscat. Mă aştepţi aici. Trebuie să 
anunţ pe Fing-Su de sosirea ta. 

Rămas singur, Narth începu să umble prin cameră. Era 
curios să ştie dacă şi Leggat va fi de faţă şi dacă ceremonia 
nu va fi prea caraghioasă. Uşa se deschise din nou şi 
Spedwell reveni. 

— Lasă-ţi paltonul aici, avem numai câţiva paşi de mers. 
Narth se îmbrăcase conform instrucţiunilor primite de la 
Spedwell în frac şi cravată albă. Scoase acum, după cererea 
acestuia, o pereche de mănuşi albe din buzunar şi le 

îmbrăcă. 

— Să mergem. 

O luară pe un drum bătătorit cu pietriş, care ducea spre o 
scară. Scara părea că coboară adânc de tot. La capătul ei se 
vedeau două umbre îngrozitoare, drepte ca nişte statui. 

Văzându-i că se apropie, una din umbre le strigă ceva într- 
o limbă necunoscută lui Narth. 

Spedwell şuieră un răspuns. Îl apucă apoi pe Narth de 
braţ şi ambii coborâră scara. Ajungând la o a doua uşă, li se 
strigă din nou ceva în limba străină şi iar răspunse 
Spedwell. Se auzi o bătaie în uşă, care fu deschisă pe 
dinăuntru cu precauţie. Răspuns şi întrebare fură 
schimbate cu vocea înceată, apoi Spedwell îl apucă pe 
Narth puternic de braţ şi-l duse într-o sală decorată 
fantastic. Lui Narth i se păru că mâna lui Spedwell tremura. 

La început îi venea să râdă. Pe ambele părţi ale încăperii 
şedeau chinezi în rânduri compacte, îmbrăcaţi în fracuri 
ieftine, care le veneau prost. În loc de cămăşi purtau numai 
pieptare. Unuia din chinezi îi ieşise un colţ al pieptarului 
afară şi se putea vedea pielea cafenie. Pietrele, care se 
aflau în fiecare pieptar, erau din sticlă. Cu toţii se uitau la el 
cu un aer de respect, Narth se uita cu gura căscată în toate 
părţile. 'Toţi chinezii aveau cravate albe şi toţi purtau 
mâănuşi albe de bumbac. 

Narth îşi aduse aminte că mai văzuse el odată o comedie la 
fel. Da, desigur. Cor de negri. Care şedea tot aşa de 


înţepenit cu mâinile băgate în mănuşi albe sprijinite pe 
genunchi. Singura deosebire era că cei pe care-i vedea 
acum apar ţineau rasei galbene. 

În patru vase mari ardea tămâie. Toată încăperea era plină 
de fum. 

Narth se uită acum drept înainte spre altarul alb. În fund 
şedea Fing-Su pe un tron. Peste frac îşi pusese un halat 
roşu. Pe cap avea o coroană mare de aur încrustată cu 
pietre preţioase. În mâna dreaptă ţinea un baston de aur, în 
stânga o ghiulea lucitoare. Vocea lui Fing-Su se auzi 
deodată. 

— Cine este acela care a venit să vorbească cu „Mâinile 
Vesele”? 

Narth zări acum figura aurită a mâinilor împreunate 
atârnate deasupra capului lui Fing-Su. 

Înainte de a reuşi să vadă toată imaginea, răspunse 
Spedwell: 

— O, fiu al cerului, să trăieşti veşnic! Este unul din sclavii 
tăi, care vine să se închine tronului tău! 

După aceste cuvinte, chinezii începură să cânte în cor, ca 
şi când i-ar fi dirijat un capelmaistru invizibil. 

Încetară însă tot atât de subit cum au început. 

— Lasă-l să se apropie, spuse Fing-Su. 

Spedwell nu se mai afla lângă el. Narth presupunea că stă 
în spatele său; nu îndrăzni însă să se uite înapoi. Doi din 
indivizii în frac îl duceau de mână prin sală. Unul din ei 
purta o pereche de pantaloni scurţi. Dar lui Narth comedia 
aceasta nu-i mai păru de râs. Un sentiment de frică îl 
înăbuşea. Prevederea unei întâmplări groaznice pe care 
fantezia sa nu şi-o putea închipui, îl chinuia atât de mult, că- 
şi pierduse gustul de a râde. 

Privirea sa fu atrasă acum de altarul la marginea căruia 
străluceau diamante. Pe altar zăcea corpul acoperit al unui 
bărbat. Pe cearşaful alb era desenată o inimă roşie. Îşi dădu 
toată osteneala să-şi adune gândurile. La marginea 
cearşafului era pictată o literă chinezească. 


— E numai un simbol. Numai un corp de ceară, îi şopti o 
voce la ureche. 

Aşadar Spedwell era în spatele său, aceasta-i redă iar 
curajul. 

— Spune fiecare cuvânt după mine, auzi el vocea solemnă 
a lui Fing-Su. Vreau să servesc credincios „Mâinile Vesele”. 

Şi Narth repetă aceste cuvinte. Deodată îi trecu prin gând 
unde putea să fie Leggat? Credea că-l va găsi aici. Se uită 
de jur împrejur, dar nu-l putu descoperi. 

— Prin semnul acesta, vorbi Fing-Su mai departe, dau o 
dovadă a credinţei mele, a convingerii mele la asociaţie. 

Simţi cum cineva îi băgă pe neaşteptate un obiect tare în 
mână. Era un pumnal lung, drept, ascuţit ca un brici. 

— 'Ţine-l deasupra figurii - drept pe inimă, îi suflă vocea la 
ureche. Narth se supuse mecanic. El repetă, fără a-şi da 
seama de sensul cuvintelor, jurământul pe care i-l spunea 
cel de pe tron. 

Astfel vor muri toţi duşmanii împăratului. 

— Loveşte în inimă, şopti vocea lui Spedwell. Stephen lovi 
cu toată puterea. 

Cuţitul intră cu uşurinţă. Narth simţi un tremurat. 
Cearşaful alb se coloră roşu. Scoţând un urlet, Narth trase 
cearşaful la o parte şi. 

— Dumnezeule! 

Privea în obrazul unui mort. Şi acel mort era Ferdinand 
Leggat! 

CAPITOLUL. 34 

Îl ucisese pe Leggat! Îl omorâse cu mâinile sale proprii! El, 
care nu putea sugruma nici măcar un iepure, înjunghiase 
pe acest om! Pata roşie de pe cearşaf se mărea din ce în ce 
mai mult. Mâinile sale se umplură de sânge! Cu un zbieret 
de animal turbat se întoarse şi voi să se lupte cu dihania, 
care-i murmurase la ureche cuvintele ucigătoare! Faţa lui 
Spedwell exprima spaima, întinse mâna, ca să se apere, dar 
mâinile pline de sânge îl apucară de gât şi-l aruncară la 
pământ. În momentul acela, Narth căpătă o lovitură 


puternică în cap, care-l dobori întâi în genunchi, şi-l trânti 
apoi cu tot corpul pe podea. În nebunia sa, Narth scoase un 
țipăt groaznic. Chinezii stăteau în timpul acesta nemişcaţi, 
pe locurile lor, şi observau numai cele ce se petrec. 

Diamantele false de la pieptul cămăşilor luceau în lumina 
lămpilor, iar mâinile lor stăteau liniştite pe genunchi. 

Un ceas mai târziu, maiorul Spedwell intră în încăperea 
mare, splendid mobilată, din fabrică şi care era rezervată 
lui Fing-Su pentru vizitele sale. Chinezul ridică ochii de pe 
cartea în care citea şi scutură scrumul ţigării. 

— Ei bine, ce face fricosul nostru prieten? 

Spedwell clătină din cap. Arăta cu zece ani mai bătrân. Pe 
cămaşa sa albă se vedea încă forma mâinii însângerate a lui 
Narth. 

— Nebun. Sunt sigur că şi-a pierdut minţile. 

Fing-Su se rezemă de speteaza căptuşită a scaunului, 
făcând un gest nerăbdător. 

— Nu intenţionam aceasta! Cine-şi putea închipui că un 
om matur va proceda aşa? Individul acesta e un laş şinu e 
bun pentru aşa ceva. 

Spedwell nu-i răspunse. Poate că se gândea dacă nu va 
veni în curând ziua când şi el va zăcea întins, adormit, pe 
altarul de marmură, şi va fi înjunghiat din motive de 
necesitate! 

— Ideea era desigur splendidă şi trebuia să se sfârşească 
astfel. Leggat era un laş şi un trădător şi merita moartea. 
Cu siguranţă că prietenul nostru Narth va cugeta mai 
târziu altfel asupra acestor lucruri, când îşi va reveni şi va 
ştii că s-a compromis. 

Spedwell se uita continuu la el. 

— Mie mi-ai spus că individul din Jun Nan, care căzuse în 
mâinile lui Lynne, urma să fie sacrificat. Eu n-am fost deloc 
de acord cu planul acesta, dar am acceptat totuşi, 
prosteşte, Dumnezeule, până când am văzut faţa lui Leggat. 

Îşi şterse fruntea de sudoare şi răsuflă din greu. 

Fing-Su nu spunea nimic, ci aştepta. 


— Cum ai pus mâna pe Leggat? Întrebă Spedwell în cele 
din urmă. 

— A venit singur - i-am dat să bea ceva - n-a simţit nimic. 
Leggat ne-a trădat, aceasta o ştii şi dumneata, acum e mort 
şi s-a isprăvit cu el. În ceea ce priveşte pe Narth, şi viaţa lui 
e în mâinile noastre. 

Spedwell, care se tolănise într-un fotoliu, ridică iute 
privirea. 

— Atunci ar fi într-adevăr nebun, dacă şi el ar crede 
aceasta. După cum ţi-am spus, Fing-Su, viaţa noastră stă în 
mâinile sale şi nu viceversa. 

Fing-Su îşi aprinse cu mult calm o nouă ţigară, înainte de a 
răspunde: 

— Unde l-ai ascuns pe Narth? 

— În magazie. Nu o să mai strige, căci i-am dat morfină. 
Trebuie să-l scoatem cât mai repede din ţară. „Umveli” 
părăseşte astă-seară portul, ia-l cu dumneata. 

— Împreună cu fata.? 

Spedwell făcu ochii mici. 

— Ce vrei să spui cu aceasta? Dumneata ţii doar pe Joan 
Bray numai atâta timp arestată, până ce Lynne îţi va da 
acţiunea dorită. 

Chinezul fuma dus pe gânduri. Încreţi fruntea şi spuse: 

— Aceasta era la început intenţia mea. În ultimele ore s-au 
întâmplat însă mai multe lucruri. Aş dori să-mi schimb 
planul. Am putea-o duce până la ţărmul chinez şi de acolo în 
interior fără a trage atenţia cuiva. 

EI suflă fumul în sus spre tavan. 

Spedwell se ridică de pe scaun şi se apropie de masă. 
Stătea acum în faţa lui Fing-Su şi-şi sprijinea mâinile pe 
masă. 

— Ea va rămâne în Anglia, Fing-Su! 

Pentru o clipă, privirile ambilor bărbaţi se încrucişară. 
Chinezul surâse. 

— Dragul meu maior Spedwell, într-o organizaţie ca a 
noastră nu poate să existe decât un stăpân. Şi stăpânul 


acesta - şi doresc să accentuez acest lucru - sunt eu. Dacă 
eu doresc ca domnişoara Bray să rămână în Anglia, atunci 
va rămâne aici. Şi dacă am dorinţa să meargă în China, 
atunci va veni cu noi acolo. Aceasta e doar limpede de tot, 
nu-i aşa? 

Mâna lui Spedwell se mişcă iute de tot, atât de iute, încât 
Fing-Su nu văzu decât o suprafaţă roşie. Într-o părticică de 
secundă, Spedwell avea o armă în mână, pe care o ţinea 
îndreptată asupra lui Fing-Su. 

— Ea va rămâne! 

Faţa lui Fing-Su se contractă o clipă. Trăsăturile sale 
arătau atâta frică cum maiorul nu mai văzu niciodată la el. 
Dar Fing-Su îşi reveni imediat şi se sili să surâdă. 

— Dacă dumneata vrei aşa, aşa să fie! Nu câştigăm nimic 
cu cearta. Unde se află ea acum? Du-te şi adu-o încoace. 

Spedwell era surprins de dorinţa lui Fing-Su. 

— Credeam că nu vrei ca ea să ştie că dumneata eşti în 
cauză. 

— Nu-mi mai pasă acum. 

— Du-te, te rog, şi adu fata încoace. 

Spedwell ajunse tocmai la uşă, când auzi cum sertarul 
mesei fu tras încet. Se întoarse cu iuţeală vertiginoasă. Un 
glonte îl răni la obraz şi găuri tăblia uşii. Ridicând 
revolverul, zări pe Fing-Su cum se aruncă la pământ. Ridică 
din umeri, ezită o clipă şi se repezi în anticameră. 

Spedwell se afla într-un depozit de mărfuri, plin până sus. 
De acolo duceau trei cărări înguste spre porţile de la ieşire. 
Avea o singură posibilitate de scăpare. În partea din spate a 
depozitului se afla tabloul de distribuţie a luminii în această 
parte a fabricii. 

Zgomotul produs de descărcarea armei fusese auzit. 
Poarta mare din fund se deschise şi o mulţime de chinezi 
intrară în depozit. 

EI ridică revolverul şi trase două focuri asupra tabloului de 
distribuţie, stingând astfel lumina. 


Spedwell se căţără pe un balot, alergă peste mărfurile 
aflate acolo, sărind de pe o ladă pe alta, până ce ajunse la 
poarta deschisă. În pragul porţii stăteau câţiva chinezi care 
nu ştiau ce să facă. Cu o săritură agilă se aruncă în mijlocul 
lor. "Ţeava revolverului său străluci şi înainte ca chinezii să- 
şi fi revenit din surpriza lor, Spedwell alerga deja în curtea 
întunecoasă, se căţără pe acoperişul magaziei şi ajunse la 
marginea zidului. Era aceiaşi magazie pe care o văzuse şi 
Lynne în noaptea aceea, când a vizitat, neanunţat, fabrica 
din Peckham. Spedwell sărise de pe gard şi fugea de-a 
lungul canalului, înainte ca urmăritorii săi să-l fi putut 
ajunge. 

CAPITOLUL 35 

— Şi aici e o uşă, spuse deodată inspectorul Willing. 

El examină peretele cabinei interioare cu ajutorul lămpii 
sale de buzunar şi arăta spre o deschizătură pătrată, care 
era închisă din partea opusă. 

— Uşa aceasta e cu totul inutilă pentru noi, după ce văzu şi 
el. Trebuie să aşteptăm, până ce o să vină cineva să facă 
patul. Dacă presupunerea mea e justă, atunci „Umveli” va 
porni în josul fluviului peste un ceas sau două. Am constatat 
că toate luminile de pe celălalt vapor sunt stinse. Desigur că 
schimbă literele acum. 

— Pe cine mai aşteaptă? Credeam că au nevoie de apă 
multă, ca să o pornească şi refluxul e tocmai acum în plin. 
Pe ploaia aceasta poţi ascunde chiar şi un Dreadnough! 
Spuse Joe. 

Uşa, în spatele căreia erau ei închişi, era prevăzută cu mai 
multe găuri pentru aerisire. Lynne astfel putea să observe 
cabina din faţă. Lămpile de pe pereţi rămăseseră aprinse. 
Lynne putea vedea prin deschizătura uşii din faţă, tocmai în 
faţa ochiului său, o licărire de lumină oscilând de colo până 
colo şi dispărând spre punte. Din dosul vasului se auzea 
zgomotul dinamului. Se auzi de asemenea şi şuieratul 
sirenei. 


— Cazanele au aburi suficienţi. Se pare că teoria dumitale, 
Lynne, e justă şi că vom vedea lucruri interesante! 

Puteau vedea şi din alte semne că pe bord domnea o 
activitate mare. Auzeau deasupra lor zgomot de paşi şi 
cântecul cadenţat al marinarilor. 

La trei fără un sfert auziră cum se ridică ancora. 
Totdeodată, Lynne auzi şi sunetul unei voci cunoscute. Uşa 
cabinei se deschise, lăsând să intre maiestos pe Fing-Su, 
care era îmbrăcat cu o blană scumpă. 

— Aici e cabina ta, domnişoară. Aici vei locui. Dacă vei face 
zgomot sau îmi vei procura neplăceri sau vei striga, voi găsi 
o cabină mai bine mobilată pentru dumneata! 

A fost nevoie de toată energia pe care o avea, ca să-l 
împiedice pe Lynne de a scoate un țipăt. În urma lui Fing- 
Su intră în cabină o fată palidă, fără pălărie şi udă de 
ploaie. Ţinea capul sus şi privirea ei arăta hotărâre. Clifford 
oftă din adâncul sufletului, căci recunoscu pe Joan Bray. 

CAPITOLUL. 36 

Joan se trezi dintr-un somn neliniştit. Lovituri puternice 
răsunau în uşă, până ce aceasta sări ţăndări. Fing-Su stătea 
în faţa ei şi poruncea. Se mira şi nu-şi putea explica cum 
Joan putea fi atât de liniştită şi cum se lăsa să fie 
transportată la o maşină fără a se opune. Noaptea era 
prielnică. Străzile erau goale. Ambele maşini mergeau cu o 
iuţeală vertiginoasă spre Rotherhithe. Nu se putea bănui 
nimic. Abia când se dădu jos, pe şantierul părăsit, Joan 
observă că mai avea un tovarăş, al cărui cap era bandajat. 
Atunci auzi şi vaietele sale. Nu-şi aducea aminte de drumul 
până la vapor. Avea o vagă impresie că cineva o împinse pe 
o scară şubredă şi o aşezase pe o podea umedă şi 
alunecoasă. 

Cu greutate se ridică în sus. Acum observă şi pe Fing-Su, 
care nu o pierdea nici o secundă din ochi. Fu dusă apoi într- 
o cabină sumar mobilată. Fing-Su se duse la uşă şi strigă un 
nume, care suna a „Mammy”. Imediat sosi o chinezoaică 
grasă, clătinându-se ca o rață. 


— Aceasta-i odaia ta de dormit, spuse Fing-Su lui Joan. 

Apăsă clanţa şi deschise uşa. 

— Ascultă Ammah! Se adresă el chinezoaicei: Tu vei 
rămâne cu duduia şi nu o vei slăbi din ochi. Dacă strigă, vei 
îngriji ca să fie liniştită şi dacă nu ascultă, atunci. Ridică 
ameninţător bastonul. 

Vaporul era acum în mers. Şuieratul sirenelor spinteca 
liniştea nopţii. Joan şedea la masă, auzea hârjâitul 
telegrafului de pe puntea de comandă şi sunetele regulate 
ale elicei vaporului, care-l făcea să se cutremure uşor. Ioate 
acestea nu puteau fi decât un vis urât, nu puteau fi 
adevărate. Şi totuşi, totul era realitate. Ea se afla pe un 
vapor, care voiaja înspre largul mării. Joan se cutremură. 

Care va fi sfârşitul voiajului acesta? 

Îşi aduse aminte apoi de cuvintele maiorului Spedwell şi 
ştia că s-a ţinut de cuvânt. Faptul că chinezii au trebuit să 
spargă uşa celulei, arăta lămurit că Spedwell nu luase parte 
la această mişelie. Dar unde putea să fie el acum? Se 
gândea ea mereu. Gândul la bărbatul rănit cu care venise în 
maşină o fulgeră deodată. Sigur că era Spedwell. Dar 
părăsi imediat ideea aceasta. Spedwell nu era omul care să 
se roage, care să ceară milă. 

— Dumneata locuieşti aici, domnişoară, auzi ea vocea 
chinezoaicei celei grase, care era încă zăpăcită de 
ameninţarea lui Fing-Su. Eu merg să fac patul. 

Deschise uşa şi intră înăuntru. Joan crezu o clipă că aude 
un tropăit curios de picioare, dar nu-l luă în seamă. Deodată 
însă auzi o voce: 

— Poţi să stingi lumina? 

Era gata să leşine, căci recunoscuse vocea lui Lynne! 

A durat câtva timp până ce a fost în stare să caute 
comutatorul - care se afla de altfel lângă uşă. Degetele îi 
tremurau atât de tare, încât nu-l putu întoarce. În clipa în 
care se stinse lumina, cineva se apropie iute de ea. Un braţ 
voinic o prinse de umeri. Ea începu să plângă când îşi 


sprijini capul pe pieptul lui. Urmă o tăcere lungă, întreruptă 
numai de plânsul ei, apoi se auzi o voce: 

— Eu sunt singura dumitale rudă.! Nu e decât natural şi 
potrivit pentru o tânără pereche.! 

Era vocea lui Joe Bray. 

— Tacă-ţi gura! Şuieră Lynne. 

Se auziră paşi apropiindu-se de fereastră. 

— De ce ai stins lumina? 

— Dama tânără se dezbracă, răspunse Cliff în dialect, 
imitând vocea chinezoaicei. 

Se auziră cuvintele mormăite de Fing-Su: 

— De ce nu se dezbracă în dormitor? 

Dar se vedea că nu bănuia nimic, căci plecă de acolo. 
Clifford putea vedea prin fereastră că vaporul plutea pe 
fluviu în jos, spre mare. Maşinile lucrau numai cu jumătate 

de forţă. Lynne se miră că Fing-Su adusese pe Joan într-o 
parte atât de expusă a vasului. În Glavesend trebuiau doar 
să se urce funcţionarii poliţiei portului, de asemenea şi 
pilotul, şi toţi aceştia trebuiau să treacă prin faţa cabinei. 

Peste o oră se lumină de ziuă, ceea ce mărea primejdia 
descoperirii. 

În faţa cabinei, mateloţii lucrau de zor. După câtva timp, 
văzură cum ochiul de fereastră din tavanul cabinei fu 
acoperit cu baloturi de marfă. Situaţia lor începu să devină 
periculoasă. 

— Trebuia să-l oprim imediat pe Fing-Su aici la noi, atunci 
când a deschis uşa. Clifford dădu însă din cap. 

— Aceasta e uşor de spus, dar imposibil de făcut - de 
altfel, am impresia vagă că nu va îndrăzni să intre în cabină, 
înainte ca să ne aflăm în largul mării. 

— O să mai facem experienţe dureroase. Nu există vreo 
posibilitate să deschidem uşa? 

Willing împinse cu toată puterea. În zadar. 

— Poate că am putea sparge ochiurile? 

Clifford surâse, cu toate că situaţia era foarte serioasă. 


— Dar nici chiar dumneata n-ai putea trece prin ochiul 
acela îngust, inspectore! 

— Dar putem atrage atenţia poliţiei portului asupra 
noastră. 

— Cei doi funcţionari neînarmaţi nu ne vor putea ajuta 
mult. Ar fi măcelăriți înainte ca să poată chema măcar în 
ajutor - şi aceasta presupunând, bineînţeles, că Fing-Su i-ar 
lăsa să debarce. Uşa o vor deschide ei mai curând sau mai 
târziu şi în momentul în care Fing-Su va intra în cabină nu o 
să ne meargă nouă râu. Cel mult lui! 

În fine, sosi şi dimineaţa. Dar ei vedeau puţin din lumina 
soarelui, căci în faţa micilor deschizături se depuseseră 
baloţi de marfă, care împiedicau nu numai intrarea razelor 
de lumină, dar şi reînnoirea aerului. Atmosfera deveni grea. 
Fing-Su nu se gândise, pare-se, la aceste urmări. Lynne şi ai 
săi fură siliţi să se retragă în cabina cea mică în care aerul 
era cel puţin respirabil. Aici şedeau acum şi aşteptau. 

Maşinile fură oprite, iar vasul stătu aproape un ceas pe 
loc. Auzind iar zgomotul înăbuşit al cilindrilor, îşi pierdură 
curajul, căci în clătinarea lină a vaporului, simțeau că au 
ajuns la mare. 

Baloturile cu marfă fuseseră aşezate în faţa ferestrelor 
cabinei din faţă, bineînţeles, cu scopul de a o ascunde 
privirilor funcţionarilor poliţiei de port, căci, cum presupuse 
Lynne, abia se aflau în largul mării, că baloturile au şi fost 
îndepărtate. Aerul se reîmprospătă şi razele soarelui 
luminară din nou cabina. 

Aşteptau cu atenţia încordată, căci trebuia să se aducă 
dejunul. Bătrâna chinezoaică încetase să se vaiete. Şedea 
acum posomorâtă, resemnată, într-un colţ al cabinei. Dar 
nu părea să fie împăcată cu gândul că e prizonieră. Desigur 
că Lynne şi ai săi i-ar fi dat mai multă atenţie, dacă ar fi 
bănuit ce intenţiona ea. 

Clifford află mai târziu că bucătarul, care trebuia să aducă 
dejunul, era fiul ei. Spaima că fiului ei i s-ar întâmpla ceva 
când va deschide uşa, o făcu să scoată un țipăt strident, 


când auzi umblându-se la uşă. Înainte ca cineva să o fi putut 
opri, ea se repezi în cabina din faţă, urlând într-una. Joe se 
repezi la ea, o apucă de talie şi-i astupă gura cu mâna. Dar 
prea târziu. Prin una din ferestrele mici se uita cineva. Şi 
acel cineva era Fing-Su. Clifford văzu că aceasta l-a 
recunoscut. Fără a sta mult pe gânduri, scoase revolverul şi 
trase două focuri. Geamul ferestruii se făcu ţăndaări. 

— Iată, s-a întâmplat şi aceasta din păcate! Mormăi 
detectivul. 

Auziră un fluierat strident şi Clifford, care privea prin una 
din ferestre, observă cum o ceată de chinezi înarmaţi o 
goneau dinspre puntea din faţă. Unii din chinezi îşi puneau 
în fugă centiroanele. Clifford avu timpul să se retragă de la 
fereastră. Un glonte sparse şi a doua fereastră. Scurt după 
aceea fu spartă şi a treia fereastră, iar prin cele trei 
deschizături fură introduse ţevile a trei puşti. Se aruncară 
cu toţii la pământ şi căutară un ascunziş în partea cea mai 
îndepărtată a cabinei. Clifford apucă cu iuţeală una din 
puşti şi o smulse înăuntru. Cu mâna liberă o trase pe Joan 
spre el. 

— Rămâi liniştită aici. Aici eşti sigură. 

În momentul acela, chinezoaica bătrână deschise uşa şi 
ieşi afară urlând. Se bucurau cu toţii că au scăpat de ea. 
Acum observară că la capătul coridorului apăruse o umbră. 
Clifford voi să tragă, când băgă de seamă că era o mătură 
acoperită cu cârpă. 

— Nu trage, Cliff, îi atrase atenţia Joe, care ţinea în fiecare 
mână câte un revolver, dar nu prăpădise până acum nici un 
glonte. Chinezii vor să ne facă să pierdem muniţia degeaba. 
Altă muniţie decât gloanţele revolverelor nu avem. 

Clifford îi dădu dreptate. Afară se auzeau poruncile 
nervoase şi pripite ale lui Fing-Su. Ici-colea se auzea şi 
sunetul unei voci adânci, liniştite, obişnuite a comanda. 
Clifford presupuse cu dreptate că era vocea căpitanului. 
Căpitanul era un negru, cum Clifford avu prilej să se 
convingă. Puştile fură retrase subit. Cei din cabină auziră 


acum cum se târăşte ceva de-a lungul coridorului. Uşa de la 
intrare fu deschisă şi pironită cu cuie. 

— Duceţi-vă cu toţii în cabina din spate, spuse Willing. 
Clifford o împinse pe Joan într-acolo şi abia că intrară, când 
văzură cum prin una din ferestre se introducea capătul 
unui furtun de apă. 

Clifford se uită în jurul său. Apa care intra în cabină nu se 
putea scurge uşor. Prin ventilatoare putea ieşi o mică 
cantitate. O a doua tulumbă fu introdusă. Apa ajunse la o 
înălţime de o jumătate de palmă. Încă două tulumbe fură 
puse în funcţiune. Apa intră şi în a doua cabină. 

Clifford îşi făcu în grabă un mic calcul: cu mult înainte ca 
apa să fi ajuns la înălţimea ferestrelor, trebuia să se 
întâmple ceva, pe care Fing-Su nu-l prevăzuse. Atâta lucru 
mai ştia Clifford din cele ce învățase de la şcoală. Anume că 
punctul de gravitate al vaporului trebuia să devieze, din 
cauza cantităților enorme de apă. 

Apa se urca mereu, căci prin deschizăturile ventilatoarelor 
nu se putea scurge decât foarte puţin. Era o chestiune de 
timp, când urma ca Fing-Su să fie nevoit să se îngrijească 
de propria sa viaţă! 

— Lynne! Predă armele. Vreau să vă tratez bine şi vă voi 
aduce pe toţi la mal. 

Clifford nu răspunse. Avea numai dorinţa să poată vedea 
mutra sceleratului acela o singură clipă. Vaporul se înclină 
deodată la dreapta. Apa stropea şi gâlgâia. Lui Joe îi ajunse 
până la gât. Vaporul rămase mult timp înclinat. Numai cu 
încetul se îndreptă în poziţia orizontală. Furia oarbă a lui 
Fing-Su se răzbunase pe el însuşi! 

Afară se auzea zgomotul vocilor iritate. Tulumbele fură 
retrase una după alta. Uşa din faţă fu deschisă de presiunea 
apei, care se revărsă cu vuiet pe punte. 

— Am prevăzut aceasta. Comandanții de vapoare trebuie 
să fie totdeauna atenţi la aşa ceva. 

Se dovedi că avusese dreptate, căci tulumbele nu mai fură 
introduse. Se auzi din nou vocea lui Fing-Su. 


— Domnul Bray să vină afară! Vreau să vorbesc cu el! Să 
vină însă fără arme! 

După o scurtă convorbire, Joe predă lui Clifford pistoalele 
sale şi ieşi afară din cabină. Fing-Su se postase în dosul 
unui balot cu marfă şi ţinea un revolver în mână. 

— Leapădă imediat revolverul, câine chinez! Urlă Joe la el. 
Isprăveşte odată cu teatrul, idiotule! 

Fing-Su băgă revolverul în teaca ce o purta la centură. 

— Domnule Bray, în momentul de faţă n-au nici un rost 
incriminări şi certuri. 

— Încetează cu vorbăria aceasta cultă, sclav afurisit. Pune 
să se întoarcă imediat vaporul şi salvează-ţi şoriciul tău 
galben de spânzurătoare! 

Fing-Su surâse. 

— Din nefericire, nu e posibil aşa ceva, nici la figurat, nici 
ad literam. 

Joe începu apoi să înjure pe chinezeşte. Limba chineză 
este predestinată ca să pot spune cuiva lucrurile cele mai 
murdare. 

Fing-Su ascultă „cuvântarea”, fără să-şi piardă cumpătul. 
Când Joe isprăvi, începu el să vorbească: 

— Pierdem numai timp preţios, domnule Bray. Convinge-ţi 
prietenii să depună armele. Nu vi se va întâmpla nimic. În 
caz contrar, vă voi înfometa. N-am deloc intenţia să-i fac 
vreun rău lui Joan. 

— Pentru tine este şi va fi totdeauna domnişoara Bray. 

Lui Joe i se înroşise obrazul de mânie. 

Sclavii chinezi se apropiau acum în număr mare şi 
ascultau. Ei se grupară în jurul lui Fing-Su şi, fiindcă 
înțelegeau limba, ascultară tremurând „linguşirile” 
destinate stăpânului lor. Căci Joe Bray căuta şi alegea 
complimentele cele mai delicate, pentru a le arunca în 
capul chinezului. 

Fing-Su era îmbrăcat cu un costum potrivit voiajului pe 
mare: pantalon alb, o haină albastră de ofiţer de marină, 
prevăzută cu nenumărate rânduri de galoane pe mânecă, 


precum şi o şapcă de ofiţer de marină cu o bandă lată de fir 
de aur. 

— Dumneata, domnule Bray, nu eşti un om de rând şi un 
nebun. N-am nevoie să-ţi plătesc cu aceeaşi monedă. Du-te 
la prietenii dumitale şi spune-le ce ţi-am propus eu. 

Se părea o clipă că Joe ar mai avea de spus ceva personal, 
care l-ar fi usturat mult pe Fing-Su, dar revolverul lui Fing- 
Su îl reţinu. 

După ce-şi răcori sufletul cu câteva „expresii” bine simţite 
şi bine intenţionate, se înapoie necăjit la prietenii săi. 

— Lângă el stă vreo duzină de sclavi înarmaţi. Are intenţia 
să ne înfometeze. Când mă gândesc ce uşor îl puneam la 
rezon, când era copil mic. 

— Fing-Su are comanda vaporului? 

— În afară de el mai era şi un căpitan. Căpitanul acela e 
împopoţonat ca unul din capela Dark-low. Fiecare colţişor 
al hainei sale are galoane de fir. Dar căpitanul nu are nimic 
de zis. Comanda supremă o are Fing-Su. 

— Domnule Bray, cine să fie individul care a venit odată cu 
mine pe bord? Întrebă speriată Joan. Astfel aflară că pe 
„Umwveli', se mai afla un prizonier. 

Clifford era şi el de părere că era vorba de Spedwell. El 
avea o altă bănuială care însă nu era justificată, căci 
Ferdinand Leggat zăcea într-o groapă adâncă, care la 
lumina torţelor, fusese săpată în noaptea aceea, aproape de 
temelia fabricii! 

CAPITOLUL. 37 

În timp ce ei se sfătuiau, Fing-Su se sui în cabina sa. La 
porunca sa, fu scos dintr-o gaură întunecoasă un om demn 
de compătimit. Era Stephen Narth, care devenise o ruină în 
fracul său jerpelit. Nu mai avea guler. Obrazul îi era murdar 
şi nebărbierit. Nici chiar prietenii săi cei mai apropiaţi nu l- 
ar fi recunoscut în halul acesta. Ultima noapte plină de 
groază, brăzdase urme adânci pe faţa sa. Mintea-i era din 
nou clară. Dar chinezul văzu că e istovit complet. 


— De ce m-ai adus pe vaporul acesta? Fing-Su, jocul 
acesta nu e cinstit. Unde-i porcul acela de Spedwell? 

Fing-Su ar fi putut răspunde multe. Spedwell scăpase. Pe 
Spedwell îl urâse el întotdeauna, pe omul acela cu surâsul 
grandoman, căruia îi plăcea să se arate ca stăpân. Îl urâse 
chiar mai mult ca pe Ferdinand Leggat. Spedwell fusese 
pentru el un profesor excelent. Prin el ajunsese să capete 
cunoştinţe importante. Fing-Su învăţa uşor. Cu toate că nu 
se ocupase în timpul studiilor sale universitare cu chestiuni 
militare, totuşi învățase multe lucruri de la Spedwell pe 
timpul cât au fost împreună. 

— N-am idee unde ar putea fi. N-am să-i iert niciodată 
moartea lui Leggat. 

Narth holbă ochii la el. 

— Atunci a fost planul lui. 

— Desigur (chinezul era un mincinos de forţă). Narth, care 
era într-o stare de spirit mizerabilă, era dispus să creadă 
orice versiune a faptelor întâmplate şi care ar fi micşorat 
propria-i vină. 

În câteva fraze, Fing-Su îi explică cele întâmplate la 
şedinţă, în aşa fel că-l linişti pe omul acela cu conştiinţa 
slabă. Apoi îi povesti lui Narth şi celelalte noutăţi. 

— Aici? Pe bord? Joan? Dar cum a venit aici şi ce caută 
Lynne pe bordul vasului acestuia? 

— Aceasta aş dori s-o ştiu şi eu. Du-te jos la el şi vorbeşte-i. 
Spune-i că e în zadar să se opună. Promite-i pe cuvântul 
meu de onoare că vor fi hrăniţi bine şi că vor avea tot ce le 
trebuie până ce-i voi putea debarca la Bordeaux. Trebuie 
însă să se oblige să nu-mi mai facă greutăţi. 

Fing-Su îi mai explică amănunţit fiecare punct al 
însărcinării ce-i dădea, iar cinci minute mai târziu, Clifford 
putea vedea de la locul său de observaţie cum se apropia de 
cabină o figură încovoiată, pe care o recunoscu apoi cu 
greu. Şi acum ştia cu cine venise Joan pe bord. Dar ce s-a 
făcut Leggat? 


Ascultă propunerea lui Narth în tăcere. Clătină apoi din 
cap. 

— Mai degrabă aş încheia un contract cu un rechin viu, 
decât cu Fing-Su. Du-te înapoi la el şi spune-i că nu va reuşi 
să ne înfometeze şi în ziua în care vom debarca şi eu voi fi 
liber, el va fi închis pentru ca să aştepte condamnarea 
pentru omucidere. 

— N-are nici un rost să ne certăm cu el. 

Nervii îl părăseau pe Narth. El nu fusese niciodată un 
bărbat cu voinţa tare. Dar acum nu era decât umbra aceluia 
ce fusese, atunci când îl văzuse Clifford pentru prima dată. 

— Şi Leggat e pe bord? Narth clătină din cap şi şopti ceva, 
pe care numai auzul subtil al lui Clifford îl putu înţelege. 

— Mort? L-a ucis Fing-Su? 

Dar mai înainte chiar de a fi formulat complet fraza 
aceasta, Stephen Narth se precipită ca un nebun din 
cabină. 

Situaţia lor era precară. 'Ţărmul dispărea din ce în ce mai 
mult şi, dacă nu intervenea vreo minune, nu le rămânea 
decât moartea prin inaniţie sau să se predea. Dar ce ar fi 
însemnat pentru Joan Bray o predare, aceasta şi-o închipuia 
foarte bine Clifford. Uşa cabinei fu închisă şi zăvorâtă pe 
dinafară, imediat ce Narth îi părăsise. 

După sfatul lui Willing, ei lăsară singuri capetele de la 
ferestre în jos şi le înşurubară. Acum nu mai puteau zări 
puntea, nici nu mai puteau împrospăta aerul, dar şi şederea 
în cabină era suportabilă, cu atât mai mult cu cât 
chinezoaica nu-i mai deranja. 

Clifford nu contenea să se mire de liniştea şi nepăsarea pe 
care o arăta Joan în aceste clipe de pericol extrem. După 
aparenţă, ea era aceea care avea mai multă speranţă dintre 
ei toţi şi, cu toate că o chinuia foamea, nu scoase o vorbă să 
se vaiete. 

Perspectiva de a mai rămâne mult timp în acea încăpere 
era îngrozitoare. Din fericire nu duceau lipsă de apă de 
băut, căci, deşi conţinutul rezervorului lavoarului era vechi, 


se putea totuşi bea. Clifford încercă să deschidă uşa 
încăperii mici, dar nu reuşi. 

— Probabil că duce la cabinele ofiţerilor, spuse Willing. 

Joe Bray se uită gânditor la uşă. 

— Noi nu putem ieşi, dar ei pot intra. Ar fi mai bine, dacă 
ne-am baricada, căci au să ne surprindă pe la spate, Cliff. 
Când mă gândesc la sărmana fată. Bray înghiţi în sec. 

— Care fată? 

Clifford uitase de existenţa lui Mabel, în clipa aceea. 

Îi cedară lui Joan dormitorul şi se aşezară în jurul mesei 
din cabina mare. 

Căutaseră peste tot să găsească ceva de mâncare, dar nu 
găsiră nici măcar o bucăţică de pesmet, deşi Willing 
presupunea că lada de fier din cabina lui Joan conţinea 
alimente, pentru cazuri de primejdie. Dar nu puteau să o 
deschidă şi nici să o mişte din loc. 

Joe descoperi, în fine, în buzunarul hainei, un baton de 
ciocolată şi-l împărţi cu Joan. 

— De obicei am o duzină din acestea la mine, căci îmi plac 
dulciurile. Ce-aş dori acum, ar fi un pui fiert cu găluşti. 

— Pentru Dumnezeu, fi liniştit, îl rugă Willing. 

Ei încercară jocuri de societate, ca să-şi treacă timpul, dar 
această încercare de a se păcăli singuri asupra primejdiei în 
care se aflau era o greşeală. 

Se făcu ora şase..., şapte. Joan adormise. Clifford închise 
uşa despărţitoare, pentru ca, conversaţia lor să nu o 
deranjeze. Deodată Joan apăru în pragul uşii, 
înspăimântată: 

— Bate cineva în uşă! Lynne se apropie de uşă şi auzi un 
„tap, tap, tap” uşor. 

Auzi apoi cum se trase un zăvor. Cu revolverul în mână, 
Lynne aştepta, gata să se repeadă. 

— Fiţi fără grijă, şopti o voce, nu faceţi zgomot ca să nu vă 
audă. 

Uşa se deschise, un lat de mână şi în pervazul ei apăru 
obrazul unui negru, care purta pe cap o şapcă de ofiţer. 


— Eu sunt Haki, casierul. Întinse un sac de canava 
înăuntru. Dacă Fing-Su află aceasta, sunt pierdut. 

Uşa se închise din nou şi zăvorul fu tras. 

Clifford observă, în timpul cât vorbise cu Haki, că 
presupunerea detectivului era justă. El observase un 
coridor murdar, în care dădeau uşi de la nişte cabine. Mai 
văzuse o încăpere deschisă spre coridor. Clifford duse acum 
sacul în cabina mare şi întinse conţinutul pe masă. Vreo 
duzină de sandvişuri proaspete, o bucată de brânză şi o 
bucată de carne sărată era conţinutul sacului. Rupse un 
sandviş în două şi-l ţinu la lumina lămpii. 

— Trebuie să riscăm. Eu voi mânca întâi şi dacă nu mi se 
întâmplă nimic o jumătate de ceas, atunci o să cinăm mai 
bine ca la Ritz! 

Tăie o bucată de carne, încercă brânza şi pâinea. Simţea o 
mulţumire brutală, când văzu privirile înfometate ale 
însoţitorilor săi îndreptate asupra sa. Jumătatea de ceas 
trecu, o duse apoi pe Joan în cabina ei şi se aşezară la masă. 

— În tot cazul, aceasta e cert, avem un prieten pe bord. Ce 
naţionalitate să aibă individul acela? Întrebă Willing. 

Clifford petrecuse în tinereţea sa doi ani pe coasta Africii. 

— E un negru din Kru. Aceştia nu sunt oameni răi, dar 
nişte hoţi de codru. 

Îşi păstrară ceva mâncare pentru dimineaţa următoare, 
iar Joan se culcă din nou, căci aşa ceruse Clifford. 

Somnul ei era neliniştit, aşa că nu auzi bătaia înceată în 
uşă. Dar Clifford, care se aşezase aproape de uşa 
întredeschisă a cabinei ei, auzi bătaia. Se duse încet acolo şi 
deschise uşa fără a-l deştepta pe Joe. 

— "Toţi sunt beţi morţi. Căpitanul se teme că au să 
descopere uşa aceasta. Posibil că au să încerce mai târziu 
să vă atace - trebuie să vă pregătiţi în tot cazul. Dacă nu 
vor veni, atunci viu eu la patru aici şi dumneavoastră să fiţi 
gata să părăsiţi vaporul. 

— De ce? 


Individul se uită în lungul coridorului înainte de a 
răspunde. 

— Focurile de puşcă nu sunt aşa de rele. Dar dacă ţi-e 
teamă că vei fi omorât, atunci e groaznic. Şi căpitanul se 
gândeşte ca şi mine. 

— Dar cine a fost omorât? 

Individul nu răspunse, ci închise uşa în grabă şi reveni 
abia peste jumătate de oră. 

— Am auzit pe ofiţerul de serviciu venind încoace, chinezii 
au obiceiul acesta de a părăsi puntea în mijlocul canalului. 
Aceasta-i de necrezut! E timp ca să părăsim corabia 
aceasta! Nebunul a fost omorât, acela care a venit cu 
tânăra fată pe bord. 

— Narth? 

Individul dădu din cap. 

— Sigur. Se certase cu Fing-Su şi chinezul i-a spart capul 
cu o sticlă. L-au aruncat peste bord - atunci când am adus 
de mâncare. 

Se uită iar în jurul său şi făcu lui Clifford o comunicare 
foarte importantă. 

— Căpitanul şi doi oameni din echipaj vor cobori pe la 
patru o barcă. Dumneavoastră trebuie să coborâţi în barcă 
pe o frânghie. O să poată face domnişoara aşa ceva? 

— Da. 

Uşa se închise iar. Clifford îşi putea închipui ce se petrece. 
Fing-Su, de când îl înnebuniseră visurile sale de stăpânire 
împărătească, avusese tot mereu ajutorul unor bărbaţi 
capabili. 

Timpul trecu greu. Şedeau în cabina mică şi nu 
îndrăzneau să scoată o vorbă, de teamă să nu piardă 
semnalul sau să fie surprinşi de atacul de care vorbise 
casierul Haki. Minutarele ceasornicului înaintau atât de 
încet, încât lui Clifford i se păru de câteva ori că i-a stat 
ceasul. 

Trecu ora trei. Apoi se auzi bătaia în uşă, care se deschise 
lăsând pe casier să intre. Acesta era îmbrăcat cu cizme 


grele şi purta un revolver la centuron. Le făcu semn să vină. 
Clifford îl urmă, ţinând pe Joan de mână. Joe Bray şi Willing 
veneau la sfârşit. Joe ţinea în mână un revolver şi era furios 
nevoie mare! 

Trebuia să treacă pe la bucătărie, care era luminată. Haki 
puse un deget la gură, în semn de tăcere. Trecură însă cu 
bine. 

Peste marginea bordului atârna un otgon gros. Uitându-se 
în jos, Clifford zări că e legat de o barcă mare acoperită, în 
care se aflau trei bărbaţi. Se întoarse spre Joan şi-i spuse: 
„Coboară pe acest otgon.”. 

Casierul prinse o funie subţire în jurul taliei lui Joan şi-i 
şopti la ureche: „Nu pierde timp. Am primit o ştire prin 
radio această noapte.”. Nu mai dădu alte explicaţii. 

Joan cobori pe otgon. Barca părea că fuge pe valuri. 
Ajunsă jos, unul din bărbaţi o luă în primire, trăgând-o în 
barcă. Joe Bray, care dovedi o agilitate tinerească, o urmă. 
Haki fu ultimul, care părăsi vaporul. 

— Gata! Comandă o voce aspră. Haki căută în fundul bărcii 
un topor cu care tăia otgonul. Barca deveni acum liberă, se 
clătina încoace şi în colo în dâra apei vaporului, şi era cât p- 
aici să se răstoarne. Deodată auziră un țipăt. Un reflector 
îşi împrăştie razele pe apă. Cu tot zgomotul, auziră un 
fluierat strident. Vaporul făcu un ocol. 

— Ne-au observat! Şuieră Clifford printre dinţi. Casierul 
rânji de frică; se uită la vaporul care se întorcea şi murmură 
ceva. Se întoarse, se repezi la mijlocul bărcii şi ajută unuia 
din marinarii negrii să ridice catargul. Căpitanul, o apariţie 
caraghioasă, cu şapcă aurită pe cap, trăgea disperat de 
pânze. Sufla un vânt puternic din nord-est. Barca se apleca 
pe o parte şi era în plin mers. Dar cum puteau ei spera să 
scape de urmărirea unui vapor, care făcea cincisprezece 
mile pe oră? 

Sirenele vaporului urlau. Se uitau cu toţii la vapor, pe a 
cărui punte de comandă apăru un semnal, pe care-l explică 
căpitanul. 


— Chinez negru! Înjură el. 

Căpitanul părea să aibă mai mult curaj decât ceilalţi. 
Clifford se aşeză lângă Joan, care era întinsă pe fundul 
bărcii, învelită cu o cuvertură impermeabilă. 

— Nu-ţi fie teamă, puiule! 

Ea se uită la el cu un surâs duios, iar lui îi fu suficient acest 
răspuns. 

Căpitanul vorbea un dialect englez drastic şi plin de 
imagini. 

— Dacă chinezul lasă barca pe apă, atunci barca nu ne 
prinde pe noi! 

— Totuşi, pericolul e mare, căpitane! Negrul trebui să 
admită acest lucru. 

— Aduc pe punte puşca tac-tac, spuse el, dar curând văd 
alt vapor. 

Trebuia să se mulţumească cu speranţa aceasta. Se mai 
aflau încă în canal, unde circulau multe vapoare. Dar 
deocamdată nu se vedea nimic. 

Clifford se adresă casierului. 

— Indiferent dacă scăpăm sau nu, trebuie să-ţi mulţumim, 
amice. 

Obrazul lui Haki se lumină de plăcere. 

— Ar fi trebuit să părăsim mai devreme vaporul, dar n-a 
vrut căpitanul. După ce am primit radiograma, s-a decis. 

— Radiograma? 

Haki scoase o hârtie murdară din buzunar. 

— Aceasta am primit noaptea trecută. 

Clifford avu mult de lucru, până putu descifra cele scrise. 

Părăsiţi vaporul la patru. Luaţi pe toţi acei care vor să 
rămână în viaţă. Dacă domnişoara Bray e pe bord, luaţi-o cu 
voi. Amiralitatea trimite distrugătorul „Sunbright”. 

Semnat „Soldat.” 

— Acesta-i maiorul, explică casierul. Noi îi zicem soldat. Ar 
fi fost posibil ca Sunbright să ne ajungă, dar dacă ne-ar fi 
ajuns, atunci n-ar fi rămas nimeni în viaţă, care să fi putut 
să-i acuze pe Fing-Su. 


Clifford se mirase de ceea ce spusese căpitanul cu puşca 
„tac-tac”. Explicaţia o căpătă îndată. 

— 'Tac, tac, tac! 

Chinezii aşezară pe rolling o mitralieră. Gloanţele cădeau 
cam departe. Căpitanul întoarse cârma bărcii, luând altă 
direcţie. Se aflau la aproape cinci sute metri de vapor. 
Clifford înţelese că era foarte uşor să găurească barca cu 
gloanţe pe dată ce s-ar lumina de ziuă. Fing-Su nu o să-i 
lase să scape cu una cu două. 

„Lac, tac, tac!” 

De data aceasta gloanţele erau mai aproape. 

— Culcaţi-vă, strigă Haki. 

Se uita deja pentru a treia oară la ceas. 

„Umwveli” o pornise din nou cu toată forţa - ajungând în 
dreptul bărcii, cârmi spre ea. Dar căpitanul bărcii schimbă 
din nou direcţia. 

De pe bord se trăgea acum nu numai cu puşca, dar şi cu 
tunul! Catargul bărcii fu lovit. 

— S-a isprăvit cu noi acum! Spuse Haki, scoțând cu sânge 
rece revolverul din toc şi dând la o parte piedica. Puteau 
vedea cum de pe vapor se coborau bărci. Vaporul mergea 
acum încet. Dar căpitanul nu-şi pierdu cumpătul. Cu 
ajutorul unui marinar, aruncă catargul peste bord şi 
începură toţi să vâslească. 

Barca era însă prea grea. Mai grea decât bărcile uşoare 
care o urmăreau. 

— Numai o minune ne poate scăpa şi minunea se săvârşi! 

Tocmai porneau două bărci de lângă vapor, a treia îmbarca 
oameni, când de pe puntea de jos ţâşni o flacără şi se auzi o 
explozie groaznică. Imediat după aceea se auzi o nouă 
explozie. 

Câteva clipe domni o tăcere mormântală. Apoi se auziră 
țipete, strigăte de comandă şi fluieratul strident al ofiţerilor. 
Ambele bărci, care plecaseră de lângă vapor, se înapoiară. 
Vaporul era plin de fum. 


— Ce o fi explodat pe bord? Întrebă casierul. Dar căpitanul 
strigă: 

— Vâsliţi cu toţii! 

— Vaporul se scufundă, strigă acum Joe. Şi aceasta era 
adevărat. 

Cincizeci de kilograme de dinamită făcuseră nu numai o 
gaură mare în vapor, dar aprinseseră şi depozitul de 
muniții, care se afla pe vapor. Maiorul Spedwell aranjase 
ceasornicul bombei aşa ca explozia să se facă la 26 de ore 
după plecarea vaporului din port. „Umveli” se apleca greu. 
Părea că moare. Din toate ochiurile ieşeau nori groşi de 
fum. 

Clifford şi ai lui uitară să vâslească, uimiţi de priveliştea ce 
li se prezenta. 

Casierul strigă însă: 

— E mai bine dacă încercăm să ne îndepărtăm cât mai 
mult de vapor. 

Scurt după aceea se auzi o nouă explozie. „Umveli” se 
scufunda! 

Pe suprafaţa apei se vedeau numai patru bărci. Se 
îndreptară spre ele. 

— Vâsliţi, urlă căpitanul. Munca lor fu răsplătită, căci 
Clifford văzu la orizont apărând o funie de fum şi scurt timp 
după aceea zări un vapor cenuşiu, care-i ajunse după vreo 
25 minute. 

Era distrugătorul Majestății sale „Sunbright.” 

Marinarii supraviețuitori de pe „Umveli” se predară 
înnebuniţi de spaimă. 

Fing-Su lipsea. De la un ofiţer află Clifford ceea ce se 
întâmplase cu „Împăratul”. 

— Fing-Su - am văzut - capul lui - şi corpul lui - aici o 
bucată - colo o bucată, colo alta. 

CAPITOLUL 38 

Opt luni după cele descrise mai sus, Joe Bray aduse pe 
tânăra sa soţie în casa sa pe colinele de la Siangtau. În 


registrul de căsătorii era scris: „Joseph Henry Bray, 
celibatar, 51 ani”. 

— Şi eu trebuie să spun că cei care fac declaraţii false în 
registrul de căsătorie sunt pasibili de puşcărie, spuse 
Clifford maliţios. 

Lui Mabel îi povesti Joe cauza pentru care Clifford nu vrea 
să părăsească Europa. 

— Aparenţa mea tânără, îl face pe el mai bătrân. Mabel îi 
dădu dreptate. Căci în dimineaţa aceea îşi cumpărase la 
Paris în Rue de la Paix, rochii splendide şi bijuterii, cum 
numai nevasta iubită a unui milionar putea să-şi cumpere! 

— Deosebirea între căsătoria noastră şi a lui este că noi 
ne-am luat din dragoste, pe când el, ca să zic aşa, ei bine. 

Tocmai când spunea aceste vorbe, un chelner aducea 
băutură puternică, pe care Joe o sorbi cu plăcere. 

— El nu s-ar fi însurat niciodată cu Joan, dacă tu nu i-ai fi 
dat imboldul. Sper că va fi fericită, mă îndoiesc, ce-i drept, 
dar sper. 

Mabel ajunse în Siangtau, unde fu primită de colonia 
europeană cu onoarea cuvenită nevestei şefului societăţii 
Jun Nan. 

Şi curios lucru, îi plăcea acolo. Căci era mai bine să joace 
un rol mare într-un oraş mic, decât să fie o nulitate în 
Sunningdale. 

Într-o zi primiră o scrisoare de la Joan, din care reieşea 
lămurit, că e foarte fericită. Mabel citise scrisoarea 
strâmbând din nas. 

Să continue linia.? Ce vrea să spună cu aceasta? Ea bănuia 
ceva. 

Joe tuşi şi-i explică. 

— Şi aceasta era ideea mea. 


SFÂRŞIT