Max Gallo — [Romanii] 03 Titus Martiriul evreilor

GALLO 
MARTIRIUL EVREILOR 


LA A4 
D S A 


g 


E 
$ 
cai . 
4 REN > 
i N 
k. 


MAX GALLO 


seria ROMANII 
volumul 3 


TITUS 
Martiriul evreilor 


Traducere din limba franceză 
VASILE SAVIN 


„Războiul dus de evrei împotriva romanilor este cel mai 
important, nu numai dintre cele din vremea noastră, ci 
probabil şi dintre cele despre care au ajuns povestiri până 
la noi, izbucnite fie între cetăţi, fie între naţiuni.” 


FLAVIUS IOSIF, 
Războiul iudeilor 


„Fără îndoială că trebuie să-i dispreţuiţi pe acei stăpâni 
care vă sunt inferiori, însă nu şi aceia cărora universul le 
stă la picioare. Intr-adevăr, ce ţinut le-a scăpat romanilor în 
afara celor pe care căldura şi frigul le fac neinteresante? 
Pretutindeni, Fortuna trecuse de partea lor, iar Dumnezeu, 
care trece de la un neam la altul dăruind fiecăruia pe rând 
hegemonia, se afla acum în Italia.” 


FLAVIUS IOSIF, 
Războiul iudeilor 


„A Supus poporul evreu şi a distrus cetatea lerusalimului 
pe care cu toţii, odinioară, generali, regi şi popoare, fie 
eşuaseră în încercarea lor de a o cuceri, fie renunţaseră să 
o mai cucerească.” 


Inscripţie de pe arcul lui Titus 
din Circus Maximus de la Roma 


CUPRINS 


PARTEA ÎNTÂI 
Capitolul 1 
Capitolul 2 
Capitolul 3 
Capitolul 4 
Capitolul 5 
Capitolul 6 
Capitolul 7 
Capitolul 8 
Capitolul 9 
PARTEA A DOUA 
Capitolul 10 
Capitolul 11 
Capitolul 12 
PARTEA A TREIA 
Capitolul 13 
Capitolul 14 
Capitolul 15 
Capitolul 16 
Capitolul 17 
Capitolul 18 
Capitolul 19 
Capitolul 20 
PARTEA A PATRA 
Capitolul 21 
Capitolul 22 
Capitolul 23 
Capitolul 24 
Capitolul 25 
Capitolul 26 
Capitolul 27 
Capitolul 28 
Capitolul 29 
Capitolul 30 
Capitolul 31 
Capitolul 32 


PARTEA A CINCEA 
Capitolul 33 
Capitolul 34 
Capitolul 35 
Capitolul 36 
Capitolul 37 
Capitolul 38 
Capitolul 39 
PARTEA A ŞASEA 
Capitolul 40 
Capitolul 41 
Capitolul 42 
Capitolul 43 
Capitolul 44 
PARTEA A ŞAPTEA 
Capitolul 45 
Capitolul 46 


PARTEA ÎNTÂI 


Capitolul 1 


Eu, Serenus, cetăţean al Romei, încep aici ultima parte 
din Analele vieții mele. 

lată că au trecut aproape doi ani de la moartea 
împăratului Titus. 

L-am slujit şi am ştiinţă de ceea ce îi datorează Imperiul. 

Însă fratele său, Domițian, care i-a urmat la tron, se 
străduieşte să-i şteargă numele din memoria Romei. 

Dar el este, totuşi, cel pe care inscripţiile gravate pe 
arcele de triumf amintesc că „a supus poporul evreu şi a 
distrus cetatea lerusalimului pe care cu toţii, odinioară, 
generali, regi şi popoare, fie eşuaseră în încercarea lor de a 
o cuceri, fie renunţaseră să o mai cucerească”. 

Un împărat invidios poate dispune ca aceste fraze să fie 
distruse. 

Dar, dacă zeul căruia mă închin îmi dă voinţa şi tăria de a 
duce la bun sfârşit aceste Anale, ele vor fi un monument 
închinat întru vecie oamenilor şi în amintirea împăratului 
Titus. 

Îi voi arăta viciile şi greşelile, cruzimea şi laşităţile, dar şi 
probitatea, generozitatea şi curajul. 

Vreau să fie aşezat la locul cuvenit între împărații Romei. 


Când l-am cunoscut, era doar legatul legiunii a XV-a 
Apollinaris, a cărei tabără se întindea în delta Nilului, la 
porţile Alexandriei, orientala şi maiestuoasa, vestita şi 
savanta, cel de-al doilea oraş al Imperiului, cea pizmuită de 
Roma. 

Pe atunci, Titus avea doar douăzeci şi şapte de ani, iar eu 
abia cincizeci. 

Nero încă mai era la domnie. Străbătea Grecia, trecând 
de la un teatru la un circ, declamând sau conducând un car, 
avid de trofee şi de aclamații, visând, de asemenea, să 
pornească, la fel ca Alexandru, o mare expediţie victorioasă 
spre Ind care l-ar face, pentru vremurile trecute şi cele 
viitoare, cel mai glorios dintre împărații neamului omenesc. 


Numai că în ludeea şi Galileea, evreii se răsculaseră. 

Era ca şi cum un centurion înarmat cu cele două spade 
ale sale, cu pieptul mulat de platoşa aurită, ar fi primit o 
săgeată în picior. Nu era învins, dar nu putea înainta decât 
şchiopătând, temându-se ca nu cumva rana să se 
înrăutăţească, şi tot piciorul, apoi întregul trup să-i 
putrezească. 

Fiindcă rebeliunea evreilor îşi putea răspândi otrava în 
tot Orientul. 

Erau prezenţi în fiecare oraş. 

Chiar la Roma, mai multe zeci de mii de evrei populau 
cartierele de pe malul drept al Tibrului. 

Cei care îi urau profitau de răzvrătirea Galileei şi a ludeei 
împotriva Romei pentru a-i batjocori, persecuta, asasina. 

La Roma erau dispreţuiţi şi urmăriţi. În Antiohia, cel de-al 
treilea oraş al Imperiului, erau masacrați. Din Cezareea, 
marele port al Galileei, erau expulzați. 

Prefectul Alexandriei, Tiberiu Alexandru, un evreu 
apostat, lăsase să fie ucişi de către locuitori şi legiunile sale 
cincizeci de mii dintre ei. 

Peste tot, ordinea din Imperiu era tulburată. 


Când Nero a aflat aceste veşti, mă aflam cu el în Grecia. 

Am văzut cum chipul buhăit i se strâmba, iar decepţia, 
teama şi mânia schimonosindu-i trăsăturile. 

Această răzvrătire a evreilor şi consecinţele ei îi 
întunecau triumful de actor, împiedicându-l să meargă în 
fruntea legiunilor pe urmele lui Alexandru. 

S-a mâniat. 

Acest popor răzvrătit trebuia redus la tăcere, trebuiau 
recucerite oraşele din ludeea şi Galileea şi era necesar să 
se termine odată cu acest lerusalim orgolios unde odinioară 
lrod, regele evreilor, ridicase un templu, masiv ca o 
fortăreață, întru slăvirea zeului poporului său, nevăzutul şi 
unicul pretins a fi mai mare decât toate divinităţile Greciei, 
Romei şi ale Orientului. 

Nero l-a însărcinat pe Vespasian să restabilească 


pretutindeni pacea romană. 

Acest general, care luptase victorios în Britania, trebuia 
să ia comanda legiunilor a V-a şi a X-a, să treacă 
strâmtoarea Helespontului şi să ajungă în Galileea. 

Aici i se va alătura fiul său, Titus, desemnat ca legat al 
legiunii a XV-a. 


Într-o dimineaţă de iarnă, pe când hula ceţoasă se 
spărgea, mugind, de digurile portului Passos, m-am 
îmbarcat alături de Titus pe o triremă care pornea spre 
Alexandria unde ne aştepta legiunea a XV-a. 


Capitolul 2 


La început, m-am ferit de Titus. 

Când am trecut pasarela triremei, printr-un semn m-a 
chemat la el. 

Stătea la pupa, în picioare, pe platforma de comandă 
care, înconjurată de o balustradă, se afla deasupra punţii 
galerei. Era înconjurat de centurioni şi de tribunul Placidus 
pe care îl cunoşteam. Vântul le flutura mantiile şi le 
vedeam trupurile vânjoase, torsurile musculoase, mâinile 
zdravene ţinându-se de balustradă, fiindcă tocmai se 
dăduse drumul la amare, iar nava începuse deja să se 
legene. Hula de iarnă era puternică, pătrunzând până în 
port, iar traversarea se anunţa periculoasă în acest 
anotimp. 

În timp ce înaintam spre platformă, i-am zărit lângă Titus 
pe doi tineri cu feţe spâne şi capetele rase. Pe sub mantiile 
lor negre, purtau tunici lungi dintr-o țesătură fină, cu 
mâneci scurte şi larg deschise la piept. Se ghicea astfel că 
atât trupurile, cât şi feţele le erau epilate. 

De fiecare dată când galera era ridicată şi stătea 
nemişcată pe coama unui val, fără ca lopeţile să reuşească 
să se afunde în apa atât de cenuşie încât părea neagră, cei 
doi efebi scoteau mici chicote feminine. 


Mi-am adus aminte de zvonurile care, la Roma, îl 
descriau pe Titus drept unul dintre dezmăţaţii crescuţi la 
palatul imperial şi din care Nero îşi făcuse tovarăşii de viciu. 
Se spunea chiar că Titus îl întrecea pe împărat în 
perversitate şi cruzime, şi că acest gust pentru desfrâu îl 
salvase de la moarte. 

Fusese prietenul lui Britannicus, dar Nero nu a vrut să-l 
condamne. lar Titus doar se îmbolnăvise fiindcă gustase din 
mâncărurile otrăvite care îl aveau ca destinatar pe fratele 
împăratului. Britannicus murise, însă Nero a trimis grabnic 
câţiva medici la căpătâiul lui Titus nu pentru a-l da gata - 
să-i taie venele aşa cum adeseori erau însărcinaţi să o facă 


-, ci pentru a-l vindeca. 

Aceştia veniseră, iar Titus începuse din nou să străbată, 
în tovărăşia lui Nero, străduţele din Roma, afundându-se în 
cloaca tavernelor şi a lupanarelor. Şi pe el suferinţa altora îl 
excita. 

În schimb, Nero, căruia îi plăcea să-şi schimbe 
partenerul, îl trimisese ca tribun pe lângă legiunile care 
luptau în Britania şi Germania. 

Aici se distinsese alături de tatăl său, Flavius Vespasian. 
Revenit la Roma, păruse şi mai atras de toate perversiunile. 
Se zicea că în fiecare noapte se folosea de mai multe tinere 
şi tineri cărora, ca şi împăratul, le impunea acuplări ciudate, 
amestecându-şi trupul printre ale lor. 

Şi tocmai pe omul acesta trebuia să-l slujesc eu! 

S-a apropiat de mine, cu picioarele depărtate ca să-şi 
păstreze echilibrul, prinzând şi strângându-mi îndelung 
braţul, strigând, ca să acopere furia vântului, că era fericit 
şi mândru să aibă pe lângă el un filosof pentru a înfrunta un 
popor ce se pretindea învăţat. Ruliul ne-a aruncat unul într- 
altul. 

— Erai prietenul lui Seneca, mi-a şoptit, sprijinindu-se de 
mine. 

Apoi, în clipa în care ne depărtam, dar fără a-mi da 
drumul la braţ, a adăugat cu un glas batjocoritor: 

— lar tu eşti viu! Zeii sunt cu tine, Serenus! Asta e o 
prevestire de bun-augur pentru războiul nostru împotriva 
evreilor. 

M-a privit ţintă, iar eu mi-am lăsat ochii în jos, simţindu- 
mă vinovat că i-am supravieţuit maestrului meu Seneca şi 
temându-mă de bănuiala de a fi reuşit asta prin trădare, 
devenind unul dintre delatorii lui Nero. 

Dar nu i-am răspuns lui Titus. 

Intensitatea privirii sale, zâmbetul, frumuseţea lui mă 
tulburau şi mă nelinişteau. Presimţeam că se folosea de ele 
ca de o otravă îndelung rafinată, sigur de puterea lui de 
seducţie. 

Avea un chip cu trăsături regulate şi energice, pe care 
totuşi se citea o graţie aproape feminină. Părul negru îi 


acoperea fruntea cu bucle mărunte. Ochii adânciţi, dar 
mari, păreau, în comparaţie cu pielea mată, mai albaştri 
decât în realitate. 


Am ajuns în largul mării, iar ramele se zbăteau adesea în 
gol, atât de înalte erau valurile şi crestele lor albe şi 
ascuţite. Apoi, după câteva clipe, timp în care galera părea 
nemişcată, trirema recădea, cu puntea şi platforma 
măturate de spumă, apa invadând vasul din adâncul căruia 
răsunau strigătele înnebunite ale văslaşilor, fiindcă nici unul 
nu ar fi supravieţuit naufragiului. 

Ţinându-se de balustradă, Titus stătea cu faţa în vânt şi 
trupul încordat. Aşa semăna cu tatăl său, Flavius Vespasian, 
care, atunci când m-am prezentat în faţa lui ca să fac parte 
din statul-major, mă făcuse să mă gândesc la un bătrân 
copac noduros, cu ramuri scurte, dar pe care nici un fel de 
vânt nu l-ar putea smulge din pământ sau rupe. Era un 
general de cincizeci şi şapte de ani cu silueta şi mersul unui 
centurion. 

Mai tânăr cu treizeci de ani, Titus avea deja această 
alură: umeri largi, iar coapsele şi gambele groase. Însă 
chipul acestui soldat, privirea sa erau ale unei fiinţe agere, 
nu doar şirete şi ascunse, ca un om pe care războiul îl 
avertizase asupra tuturor vicleniilor omeneşti, ci ale unui 
strateg abil şi chibzuit care a trebuit să-şi înfrunte duşmanii 
nu numai pe câmpul de luptă, ci şi în sălile palatului lui 
Nero, unde cruzimii războiului i se adăugau perfidiile şi 
intrigile rivalilor şi curtenilor. 

Acest lucru i se vedea pe faţa care nu avea nimic din 
trăsăturile tatălui său, însă mult din cele ale mamei, 
Domitillia, moartă, ale cărei frumuseţe şi farmec mi-au fost 
lăudate şi de care ea se folosise din plin înainte de a se 
căsători cu Flavius Vespasian. 


M-am gândit la această femeie văzându-l pe Titus alungit 
în cabina pe care o ocupa sub platformă. Cu o mişcare din 
cap, i-a alungat pe cei doi tineri culcaţi la picioarele sale ca 
nişte câini dresați. 


S-a ridicat, şi-a încrucişat mâinile la ceafă, balansându-şi 
trupul odată cu balansarea galerei. 

Furtuna de iarnă care ne-a zbuciumat timp de trei zile se 
potolise, hula devenind tot mai domoală, valurile - mai 
puţin înverşunate, iar marea - adormită sub ploaia care, de 
când slăbise vântul, înghiţise cerul şi închisese orizontul. 


Titus i-a urmărit cu privirea pe cei doi efebi epilaţi care 
ieşeau din cabină. 

— Nu iubeşti plăcerea, Serenus, a spus el, şi deci nici 
viaţa. Dar poate că, asemenea câtorva nebuni orientali, 
crezi în înviere? La Roma, delatorii pretindeau că Seneca, 
stoicul, devenise un discipol al lui Hristos. Faci şi tu parte 
din această sectă evreiască? 

A zâmbit, întinzându-şi braţele. 

— Ce ştii despre evrei? Mi se spune că în templele lor 
slăvesc un cap de măgar, că îngraşă copiii grecilor şi ai 
romanilor pentru a le tăia gâtul şi a se ghiftui în ziua lor de 
sărbătoare. 

Şi-a dus mâna la sex, schimonosindu-se. 

— Şi ideea asta de a-şi tăia capătul falusului, de a-şi face 
circumcizie... aşa e, nu? 

S-a aplecat spre mine. 

— Eşti cumva circumcis, Serenus? 

A râs, dându-şi capul pe spate. 

— Se zice, reluă el, că unii dintre discipolii lui Hristos nu 
sunt circumcişi. 

Se strâmbă cu dispreţ. 

— Evreii sunt ciudaţi. Nu-s nişte barbari precum cei cu 
care m-am luptat în Britania şi Germania. Sunt mai mândri 
şi mai învăţaţi ca grecii. Se cred superiori tuturor 
popoarelor. Şi, totuşi, nu au destulă inteligenţă pentru a 
înţelege - a strâns pumnul stâng - că legiunile noastre îi vor 
strivi ca pe o pasăre pe care aş strânge-o în mână. Le-am 
lăsat regele - pe Agrippa preoţii, o regină - Berenice dispun 
după bunul plac de templele lor. Unii dintre ei au devenit 
cetăţeni romani. Sunt cu miile la Roma. Îşi practică religia 
aşa cum doresc... 


— Sunt ucişi, crucificaţi, am murmurat eu. 

— li aperi, Serenus? 

Glasul îi era mai mult încărcat de mirare şi curiozitate 
decât de mânie. 


Atunci i-am spus cele ce ştiam despre evrei. 

Am început să-i cunosc citind /storia războiului sclavagist 
al lui Spartacus, scrisă de strămoşul meu, Gaius Fuscus 
Salinator. Operă în care făcea elogiul unui om înţelept, 
religios şi învăţat, Jair Vindecătorul, născut în ludeea şi pe 
care îl primise în vila sa de la Capua, aceeaşi în care îmi 
scriu eu Analele. 

De-a lungul vieţii mele petrecute la Roma, aflasem că un 
preot evreu, losif Ben Matthias, o întâlnise pe Poppea, 
împărăteasa, despre care se spunea că se convertise la 
religia evreilor. Acest losif îl vizitase pe Seneca, iar 
maestrul meu fusese puternic impresionat de cunoştinţele 
acestui tânăr care îi citise pe greci şi venise la Roma pentru 
a obţine eliberarea preoţilor evrei închişi. Graţie Poppeei, 
reuşise în misiunea sa. Fusese ajutat şi de mimul Alityrus, 
pe care Nero îl admira, îl copleşea cu daruri şi îl invidia. 

Asistasem la mai multe reprezentații ale sale. Romanii îl 
aclamau, iar în loja imperială îi văzusem pe regele ludeei, 
Agrippa, şi pe sora sa Berenice, primiţi şi onoraţi ca nişte 
suverani legitimi. 

Dar, în Iudeea, procuratorul Gessius Florus şi 
guvernatorul Siriei, Cessius Gallus, îi trataseră pe evrei, 
unul dintre cele mai vechi popoare de pe pământ, ca pe 
nişte barbari. Florus îi umilise. Romanii îi lăsaseră să fie 
persecutați de sirienii şi arabii din Antiohia sau Cezareea. 
Chiar şi legionarii participaseră la prădarea bunurilor lor. 
Florus îşi băgase mâinile în comoara de la Templul din 
lerusalim. Pusese să fie biciuiţi şi răstigniţi cei care 
protestau, iar în piaţa de sus a lerusalimului legionarii săi 
uciseseră peste trei mii de evrei, dintre care unii erau 
cetăţeni romani. Copiii fuseseră spintecaţi, femeile violate, 
şi însăşi regina Berenice, care îl implorase, cu picioarele 
goale şi rasă în cap, pe Gessius Florus să ordone încetarea 


masacrului, fusese insultată, ameninţată cu moartea şi 
fusese nevoită să se refugieze în palatul ei sub protecţia 
gărzilor. 

lată ce ştiam despre evrei. 


Titus rămăsese tăcut, pe jumătate alungit în cuşeta sa, 
fără a-şi lua ochii de la mine, părând să aştepte alte 
mărturii. 

l-am împărtăşit atunci ceea ce aş fi vrut să tăinuiesc: că 
poporul evreu, cel mai religios dintre popoare, aştepta 
venirea unui Mesia, un trimis al dumnezeului lor, lahve. lar 
unii dintre ei îl recunoscuseră în persoana lui Hristos, care 
fusese crucificat, la cererea preoţilor evrei, de guvernatorul 
Ponţiu Pilat, sub domnia împăratului Tiberiu. 

N-am spus că mă rugam lui Hristos. 


Titus s-a ridicat. Mic cum era, putea sta drept în cabina 
scundă. Se plimba cu mâinile la spate, cu trupul uşor 
aplecat în spate, ceea ce făcea să i se vadă rotunjimea 
pântecelui. S-a oprit şi s-a aplecat spre mine: 

— Nero i-a destituit pe Gessius Florus şi pe Cessius 
Gallus, a mormăit el. 

Apoi s-a îndreptat, şi-a încrucişat braţele şi a adăugat cu 
voce tare: 

— Reprezentanţii Romei pot comite nedreptăţi şi crime, 
iar greşelile lor trebuie pedepsite. Insă Roma nu trebuie 
niciodată acuzată de popoarele pe care le-a învins. Roma 
nu poate accepta să fie judecată. Popoarele care i se ridică 
împotrivă trebuie pedepsite. Cei care vor continua să se 
împotrivească vor avea soarta sclavilor lui Spartacus. O 
cunoşti, Serenus. Şi eu am citit /storia scrisă de strămoşul 
tău. Dacă nu cer îndurare, dacă nu depun armele, evreii vor 
fi făcuţi sclavi, alungaţi din regatul lor, împrăştiaţi. Îşi vor 
pierde pământurile, iar templele şi oraşele le vor fi distruse. 
Acesta este dreptul Romei, iar datoria noastră este de a-l 
face să triumfe. 

Titus s-a uitat la mine, lăsându-şi puţin capul pe umăr, ca 
pentru a fi sigur că îi înţelesesem bine vorbele, apoi, brusc, 


m-a apucat de braţ şi m-a scos din cabină spre prova 
galerei. 


La marginea mării acum era linişte, la orizontul aurit al 
apusului, am zărit Alexandria. 

Titus şi-a înfipt adânc degetele în umărul meu. 

— Roma deţine toate astea! murmură el. 

Am desluşit insulele Pharos şi farul ei alb, apoi navele din 
emporiu care se aliniau de-a lungul cheiurilor Portului Mare. 
Am văzut domul muzeului şi al bibliotecii, colonadele 
palatului regal şi, mai încolo, în mijlocul îngrămădirii de 
construcţii, zidurile înalte ale Marelui Circ spre care păreau 
să se îndrepte străzile largi ce străbăteau oraşul. 

Galera aluneca uşor. Vâslele păreau să se adâncească 
fără efort în apa ca oglinda, prin care etrava tăia o brazdă 
adâncă ce se lărgea până se pierdea undeva departe, 
lăsând în urmă doar câteva valuri pe care soarele în apus le 
iriza. 

— Alexandru, Cezar... a repetat de câteva ori Titus. 

S-a întors către mine, lăsându-şi, grele, mâinile pe umerii 
mei. Era mai mic decât mine, încă atât de tânăr, abia 
douăzeci şi şapte de ani, iar eu aveam cincizeci, şi totuşi m- 
am înclinat în faţa lui, l-am ascultat de parcă mi-ar fi fost 
frate mai mare, dominându-mă cu ştiinţa sa, cu 
înţelepciunea şi talia sa. Era reprezentantul Romei. Purta 
spada puterii sale. Îi comanda pe legionari. Roma îl făcea 
mare. 

— Oraşul lui Alexandru a devenit cel al lui Cezar, a reluat 
Titus. 

S-a îndepărtat, aplecându-se peste etravă, apoi a revenit. 

— Vezi-i pe evreii din Alexandria, Serenus. Aminteşte-le 
care este voinţa Romei. Spune-le că vom distruge Galileea 
şi ludeea şi că nu există decât o singură scăpare pentru 
poporul lor: supunerea faţă de Roma. Să trimită mesageri la 
lerusalim, să le bage minţile în cap acestor smintiţi care s- 
au ridicat împotriva legiunilor! 

M-a bătut uşor pe umăr. 

— Altfel, evreii din ludeea şi Galileea vor suferi zadarnic, 


fiindcă vor fi învinşi şi vor muri. lar lumea îşi va aminti doar 
de victoriile lui Vespasian, Titus şi de gloria Romei! 


Capitolul 3 


l-am adus la cunoştinţă aceste cuvinte lui Ben Zakkai, 
unul dintre evreii cei mai apropiaţi, mai influenţi şi mai 
respectaţi din Alexandria. Era un om înalt, slab, cu părul 
negru ondulat, cu pielea feţei mată acoperită de un puf 
mărunt de barbă pornită să încărunţească. 

S-a uitat în ochii mei, mi-a zâmbit şi mi-a spus pe un ton 
ostenit: 

— Noi, evreii, îmbătrânim repede acum şi sunt mulţi 
printre noi care nici măcar nu mai apucă să îmbătrânească! 

Ne aflam încă în vestibulul locuinţei sale, un palat mic 
aflat nu departe de sinagogă, înconjurat de palmieri, de 
tufe de migdali şi de flori. 

Fusesem surprins de frumuseţea locului, de liniştea 
grădinii vaste unde se amestecau cântul păsărilor şi susurul 
numeroaselor fântâni. 

Ben Zakkai îmi ieşise în întâmpinare şi mă frapaseră 
distincţia sa, lentoarea gesturilor, tristeţea care îi voala 
privirea. 

S-a înclinat, apoi m-a invitat să intru. Fațadele erau 
acoperite de plăci mari de marmură a căror albeaţă era 
întărită de coloanele roz şi negre. 

În vestibul se aflau câteva mobile, apoi în celelalte 
camere pe care le-am traversat am zărit ici şi colo siluetele 
unor servitori. 

A zis că este bucuros să mă întâlnească. Ştia că fusesem 
elevul, confidentul şi prietenul lui Seneca; deşi nu 
împărtăşea filosofia atât de disperată a maestrului meu, 
stima şi chiar admira curajul omului care îndrăznise să 
aleagă o gândire care îl priva de speranţă. 

S-a oprit, întorcându-se spre mine, adăugând. 

— A ştiut să moară curajos şi demn. 

Mi s-a părut ca ezită, apoi, cu acelaşi glas calm, a reluat: 

— Spune-i legatului Titus că şi evreii ştiu să moară cu 
nobleţe. 


În clipa aceea, mi s-a părut că vizita mea era inutilă. 
Războiul nu va înceta decât atunci când legiunile îi vor fi 
ucis pe toţi evreii aflaţi la vârsta maturității şi vor fi distrus 
toate oraşele din ludeea şi Galileea. Aceasta era, de altfel, 
părerea lui Tiberiu Alexandru care, la puţin timp după ce 
trirema noastră a acostat la cheiul emporiului, în Portul 
Mare, s-a urcat la bord. 

Fusesem impresionat de acest om cu faţă osoasă, 
ascuţită ca lama unei spade care, atunci când Titus l-a 
întrebat de un demnitar evreu pe care l-aş fi putut întâlni 
spre a le transmite coreligionarilor din lerusalim voinţa 
Romei, şi-a exprimat, printr-o grimasă, disprețul şi 
amărăciunea. 

— Ben Zakkai, acesta-i omul pe care Serenus trebuie să-l 
vadă. Navele sale continuă să asigure transportul mărfurilor 
ce vin din Persia şi din întregul Orient. Acestea fac escală la 
Tir, Ptolemaida, Cezareea, Jaffa. Caravanele sale străbat 
ludeea, Samaria, Galileea, de la Marea Moartă până la lacul 
Tiberiada, înainte de a ajunge la Damasc şi a-şi continua 
drumul spre Persia. Ben Zakkai este mai bine informat 
asupra situaţiei din Orient decât prefectul Egiptului care vă 
vorbeşte. Şi probabil că ştie mai multe despre războiul din 
ludeea şi Galileea decât procuratorul. 

In vorbele sale se simţea mânie. 

Tiberiu Alexandru renunţase la credinţa evreiască a 
tatălui şi a strămoşilor săi care, prin donaţii importante, 
făcuseră posibilă construirea Templului din lerusalim. 

— Ben Zakkai condamnă revolta, a reluat el, însă este 
evreu şi se mândreşte cu acest lucru. În sufletul lui, 
înţelege şi poate că şi admiră răzvrătirea acestor sicari, 
acestor zeloţi pe care raţiunea şi interesul său o condamnă. 
Nu l-am auzit niciodată zicând vreun cuvânt împotriva lui 
loan din Gischala, Eleazar, Simon Bar Gioras şi toţi care ne- 
au atacat cohortele şi masacrat legionarii cărora, totuşi, le 
promiseseră viaţa. Ei au interzis ca, în conformitate cu 
tradiţia, să se celebreze două sacrificii pe zi la Templul din 
lerusalim în onoarea împăratului. Ben Zakkai este ostil 
oricărui război cu Roma. Ne cunoaşte, ne vede puterea. Ştie 


că tocmai săracii - cei care îi invidiază pe bogaţi - sunt cei 
care nu suportă ordinea, fiindcă nu şi-au găsit locul în ea. 
De aceea s-au ridicat împotriva romanilor şi în acelaşi timp 
a tuturor evreilor înstăriți care au prăvălie şi atelier, a 
preoţilor, a celor puternici. Acest război pe care îl duc 
împotriva noastră sicarii şi zeloţii este tot un fel de război al 
sclavilor. Însă evreii nu sunt nişte barbari traci. Au o religie. 
Cred în lahve şi tocmai de aceea revolta lor este cu atât 
mai violentă. Cei pe care îi jefuiesc şi-i ucid sunt evrei ca şi 
ei, venerează acelaşi zeu, aşteaptă, ca şi ei, pe Mesia... 

Brusc, s-a întrerupt, lăsându-şi fraza neterminată ca şi 
cum ar fi regretat că a vorbit prea mult, apoi i s-a adresat 
lui Titus: 

— Serenus trebuie să-l întâlnească pe Ben Zakkai. Dacă 
unii evrei ne ascultă şi se predau, victoria va fi cu mult mai 
uşoară. Însă poporul evreu nu îi va urma. Îşi imaginează că 
zeul lor îi va aduce victoria, chiar dacă va trebui să înfrunte 
zece dintre legiunile noastre. Şi nu se teme că moare, 
întrucât crede în nemurirea sufletului. 

XXX 

Poate că această credinţă în viaţa de apoi mi-i făcea pe 
evrei atât de apropiaţi, mă făcea să-l ascult cu un soi de 
dezgust pe centurionul Parus pe care Tiberiu Alexandru îl 
însărcinase să mă călăuzească prin oraş până la locuinţa lui 
Ben Zakkai. 

Parus scuipa de fiecare dată când pronunţa acest cuvânt. 

— Ăsta ne-a scăpat! spunea el. Am ucis cu miile, dar el, 
Ben Zakkai, era protejat... 

Ridica din umeri, lăsând să se înţeleagă că însuşi Tiberiu 
Alexandru dispusese plasarea unui cordon de trupe în jurul 
palatului şi al depozitelor lui Ben Zakkai ca să nu fie 
prădate. 

— Aproape că în fiecare zi văd descărcându-se de pe 
navele sale aur, fildeş, sidef, mirodenii, perle, pietre 
preţioase, mătase care vin de la capătul lumii, de dincolo 
de Ind, continuase Parus. Însă cei care au vrut să pună 
mâna pe ele au fost decapitaţi din ordinul prefectului 
Tiberiu Alexandru, iar Ben Zakkai continuă să ne privească 


de sus. Evreii ne dispreţuiesc. Fură copii ca să le bea 
sângele. Ar trebui alungaţi din Alexandria şi din toate 
oraşele Imperiului şi făcuţi sclavi care să fie trimişi în fundul 
minelor, fiindcă iubesc aurul! 

Se oprise la câţiva paşi de intrarea în grădina lui lohanan 
Ben Zakkai. 

— E mai bogat ca prefectul Alexandriei. Şi cine-i el? Un 
descendent al leproşilor, al acelei rase pe care o roade răul 
şi pe care faraonii au alungat-o din Egipt întrucât strică tot 
ce atinge! 


Auzind aceste cuvinte, am avut impresia că eram 
împroşcat cu noroi, că mi se afunda capul într-o cloacă. 

Mă îndepărtasem de centurionul Parus. Era unul dintre 
acei oameni gata să se preschimbe în călăi, dintre cei pe 
care i-am văzut răstignindu-i pe discipolii lui Hristos, la 
Roma. Şi tot ei erau aceia care îl flagelaseră şi îl puseseră 
pe cruce pe Hristos. 

Urmau să chinuiască poporul evreu până ce pământul 
ludeei şi al Galileei va fi sătul de sânge. 

Cu aceste gânduri în minte am intrat în grădina lui 
lohanan Ben Zakkai. 


După ce am străbătut mai multe încăperi, Ben Zakkai m- 
a poftit să iau loc la umbra unei grădini interioare în 
mijlocul căreia se afla un bazin larg, pătrat, împodobit la 
fiecare dintre colţuri cu o gură de animal din care ţâşnea un 
jet de apă. 

Era răcoare. 

Nişte slujnice mi-au aşezat dinainte câteva platouri 
încărcate cu fructe şi băuturi. 

El m-a îndemnat să mă servesc. 

— Romanilor le place să bea şi să mănânce la orice oră 
din zi şi din noapte, mi-a zis. 

Apoi, desfăcându-şi braţele, a mai adăugat: 

— Eu nu sunt roman. 

Atitudinea sa trufaşă, chiar dispreţuitoare, m-a iritat. 

— Romanii ştiu să poarte războaie, i-am replicat. Spuneți- 


le-o celor care îşi imaginează că îi vor învinge. Nici un popor 
nu a supus Roma. Evreii vor cunoaşte soarta galilor, a 
germanilor, a bretonilor şi a parţilor. 

Ben Zakkai şi-a plecat capul şi a murmurat: 

— Ştiu asta. Am spus-o. Regele Agrippa a spus-o, şi eu o 
pot repeta. 

S-a ridicat, m-a lăsat pentru câteva clipe singur, apoi s-a 
întors cu un pergament pe care l-a derulat. 

A început să citească discursul pe care Agrippa l-a ţinut 
la lerusalim în faţa preoţilor şi a locuitorilor oraşului. 

— Am scris acest discurs pentru Agrippa, iar el nu a 
schimbat o iotă. Astăzi, eu însumi nu pot decât să-l spun 
aşa cum l-am compus. 

Stând în picioare, a început să-l lectureze şi mi-l aduc 
perfect de bine aminte aşa cum l-a spus cu o voce surdă, 
de parcă era gâtuit de emoție: 

— „Fraţilor, unde vă sunt armele, unde forţele? Unde 
sunt flotele în stare să vă deschidă treceri în toate mările 
supuse romanilor? Unde se află comorile îndestulătoare 
cheltuielilor pentru o faptă atât de îndrăzneaţă?... Imi veţi 
răspunde că servitutea este un lucru tare greu, dar nu 
credeţi că ea trebuie să îi împovăreze şi mai tare pe grecii 
care, crezând că întrec în nobleţe toate celelalte popoare şi 
întinzându-şi într-atât de departe dominaţia, se supun fără 
împotrivire magistraţilor daţi de Roma...” 

Ben Zakkai s-a întrerupt şi m-a întrebat: 

— Nero se află tot în Grecia, aşa este? Mi se dau asigurări 
că le-a acordat libertatea... 

A oftat. 

— Grecii însă le-au dat romanilor zeii lor, limba, gândirea, 
statuile şi tragediile. Noi... 

A ridicat din umeri şi a reînceput să citească manuscrisul. 
A evocat soarta galilor şi a cartaginezilor, ce anunţa 
înfrângere şi suferinţe. 

— „De nu puteţi rezista în faţa patimii războiului care vă 
sminteşte minţile, atunci sfârtecaţi-vă cu propriile mâini 
femeile şi copiii şi prefaceţi în cenuşă toată această ţară 
frumoasă... Şi să nu credeţi că veţi putea cere ajutor de la 


Dumnezeu! Cum de vă puteţi gândi că are să fie de partea 
voastră, dat fiind că tocmai el a putut ridica Imperiul 
Roman la o asemenea culme a fericirii şi puterii...” 

Ben Zakkai s-a aşezat. 

— Eu am scris toate astea. Regele Agrippa le-a spus. 
Chiar a şi adăugat: „De îmi veţi urma sfatul, ne vom bucura 
cu toţii de pace, dar, dacă veţi continua să vă lăsaţi pradă 
furiei, nu sunt hotărât să mă alătur vouă în nişte pericole pe 
care vouă vă este uşor să le evitaţi”. 

Ben Zakkai şi-a ridicat braţele, lăsându-şi capul şi bustul 
pe spate de parcă ar fi vrut să implore ori chiar să se ofere 
ca sacrificiu. Am fost emoţionat de durerea care îi brăzda 
faţa brusc slăbită, disperată. 

S-a rugat îndelung, cu ochii închişi, abia mişcând din 
buze. Când şi-a coborât braţele, m-a privit cu uimire, 
părând că mă descoperă. 

M-am aplecat spre el şi l-am întrebat cum i-a fost primit 
discursul. 

— Majoritatea preoţilor i-au huiduit pe Agrippa şi pe sora 
sa Berenice, apoi cei mai înverşunaţi dintre sicari şi zeloţi 
au început să-i bată cu pietre, iar cei doi suverani au trebuit 
să fugă. 

Şi-a dus degetele încrucişate la buze. 

— Agrippa şi Berenice au trebuit să-şi adune trupele şi au 
plecat la Ptolemaida unde generalul Flavius Vespasian 
tocmai sosise cu cele două legiuni ale sale. Roma, ca 
întotdeauna, îşi va găsi aliaţi în popoarele cu care se luptă. 

— Eşti unul dintre aceştia, lohanan Ben Zakkai, am zis 
eu. 

A închis din nou ochii, apoi a murmurat: 

— Pentru ca poporul meu să supravieţuiască şi să-şi 
regăsească în cel mai scurt timp liniştea, pentru ca viitorul 
nostru să fie ferit, da, sunt unul dintre ei. 


Un strigăt ascuţit a acoperit cântarea păsărilor şi 
fântânilor. Cu părul şi faţa ascunse de un văl albastru, o 
tânără a traversat grădina cu paşi repezi încât părea că 
aleargă, apoi s-a oprit la marginea bazinului, încă departe 


de Ben Zakkai care se întorsese către ea. 

— Linişte! a strigat ea. Îndrăzneşti să foloseşti acest 
cuvânt când deja au fost masacrați cincizeci de mii de evrei 
aici, în acest oraş de care eşti atât de mândru, unde, spui 
tu, eşti respectat şi ascultat, şi căruia dai tu asigurări că 
evreii cunosc gloria şi prosperitatea! Dar câte mii au murit 
la lerusalim, la Cezareea, în Tiberiada şi în Antiohia, câte? 
Cunosc discursul lui Agrippa, al tău: oare moartea 
înseamnă pace? 

În timp ce vorbea, se apropiase de Ben Zakkai. 

— Urmează-ţi calea, a mai spus ea ridicându-se în vârful 
picioarelor, fă-te ca Tiberiu Alexandru, un apostat, o slugă a 
Romei, sclavul lor! 


S-a îndepărtat, iar mersul său rapid făcea să tresalte 
tunica lungă şi voalul. 

Ben Zakkai se ghemuise, cu umerii adunaţi ca şi cum i-ar 
fi fost frig. 

— Fiica mea, Leda, a şoptit el. E celălalt glas care 
vorbeşte în mine. A oftat: Leda are şaisprezece ani. Sunt 
tinerii care doresc războiul şi îl poartă. Şi mor. 

M-am ridicat. 

— A muri în luptă nu înseamnă nimic, i-am răspuns. Cel 
mai rău este să supravieţuieşti ca prizonier, ca sclav al 
învingătorilor. 


Ben Zakkai m-a urmat până în vestibul, apoi, mergând 
alături, am străbătut lunga alee străjuită de palmieri şi de 
migdali, despărţind grădina de locuinţă. 

L-am zărit pe centurionul Parus care, cu mâinile strânse 
pe mânerul celor două spade, cea lungă şi cea scurtă, se 
plimba în lung şi în lat, ridicând la fiecare pas nisipul de un 
galben-închis. 

— Fereşte-ţi fata de soldaţi, am adăugat părăsindu-l. 

L-am auzit mergând în urma mea, apoi m-a prins de 
mână, obligându-mă să mă opresc, să-l privesc. 

Mi s-a părut că ochii îi erau şi mai adânciţi în orbitele 
încercănate. 


— Protejeaz-o, dacă vreodată Dumnezeu ţi-o va scoate în 
cale, mi-a zis. 

Am ridicat din umeri. 

Mi-a dat drumul mâinii şi a şoptit: 

— Ai venit în casa mea, mi-ai vorbit. Ai văzut-o pe Leda şi 
ai auzit-o. Dumnezeul nostru, romanule, nu face nimic 
întâmplător. Să-ţi aminteşti de ea, Serenus! 


Capitolul 4 


Nu am uitat-o pe Leda, fiica lui Ben Zakkai. 

Am crezut chiar că o recunosc în mijlocul unui grup de 
evreice întâlnit nu departe de sinagogă. 

Se opriseră în timp ce mă apropiam de ele, precedat de 
centurionul Parus. Mi s-a părut că vor să-mi interzică să mai 
înaintez, iar Parus şi-a scos spada cea lungă. S-au dat la o 
parte, strigând cuvinte pe care nu le înţelegeam, ridicându- 
şi pumnul înspre noi, iar atunci când se aflau deja departe, 
cele mai tinere - una dintre ele mi s-a părut a fi Leda -, 
aruncând cu pietre. 

L-am oprit pe Parus care voia să le urmărească, să le 
prindă şi să le vândă ca sclave, dar mai întâi, spunea el 
trecându-şi dosul palmei peste buze, să se bucure de trupul 
lor. 

— Evreicele sunt dolofane şi au pielea moale ca găinile 
bine îngrăşate. 

Am încercat să nu-l ascult, făcând turul sinagogii, 
descoperind imensitatea acestui sanctuar despre care 
Tiberiu Alexandru mă asigurase că era cel mai mare din 
lume după Templul din lerusalim, putând încăpea în el 
aproape o sută de mii de credincioşi. 

Nu părea să fi fost atacat şi nici deteriorat în timpul 
răzvrătirilor antievreieşti care devastaseră întregul cartier. 

Fuseseră masacrați mii de evrei, li se jefuiseră şi 
incendiaseră casele. Nu fuseseră reconstruite, iar zidurile 
lor - arse, acoperişurile - prăbuşite erau ca nişte răni negre 
şi deschise ce murdăreau străzile. 

Pe unele faţade, chiar am descoperit urme întunecate de 
sânge uscat de-al victimelor. Legionarii trebuie să-i fi țintuit 
cu spada sau lancea lor, iar mulţimea să-i fi lapidat sau ucis 
cu lovituri de baston. 

Seara, când în cortul lui Titus care se ridica în mijlocul 
taberei legiunii a XV-a, i-am descris legatului ce văzusem: 
evreii care se rugau în faţa a ceea ce mai rămăsese din 
casele lor, în faţa acelor ziduri pătate de sânge, Tiberiu 


Alexandru m-a întrerupt. 


Stăteam întinşi, fructe, peşte şi cărnuri fripte revărsându- 
se de pe platourile de argint care fuseseră aşezate pe nişte 
mese mici lângă patul nostru. 

De-a lungul marginilor fuseseră aşezate statuile zeilor, un 
bust al împăratului Nero, iar în jurul altarului, însemnele şi 
vulturii legiunii a XV-a. Pământul nisipos era acoperit de 
mai multe covoare. 

Te-ai fi crezut în cortul unui legat, înconjurat de mii de 
soldaţi, ei înşişi răspândiţi în sute de corturi formând un fel 
de cetate, cu alei, forum, ziduri de incintă, însă în interiorul 
unui templu. 

Toate zgomotele taberei - ordinele,  chemările 
santinelelor, sunetul goarnelor - ajungeau aici înăbușite, 
chiar şi glasurile noastre sau sunetul ţiterelor - fiindcă, 
uneori, Titus le cerea sclavelor să danseze - păreau a fi 
absorbite de lâna covoarelor şi grosimea pânzei cortului. 


Totuşi, Tiberiu era furios. Ghicea, spunea el, că eram unul 
dintre acei romani pe care evreii îi atrăgeau şi îi fascinau. 
Mă acuza de complezenţă faţă de aceştia. 

— Sunt nişte şobolani! Poate că într-adevăr sunt, aşa 
cum se zice, dintr-o rasă provenită din leproşi. 

Titus râdea: 

— Dar, dragă Tiberiu, tu eşti unul dintre ei! 

După o clipă de ezitare şi tulburare, prefectul relua cu o 
voce şi mai ascuţită: 

— Am dispus un cordon de legionari împrejurul sinagogii 
pentru a o apăra de jefuitorii care ştiu că în ea se găsesc 
şaptezeci şi unu de scaune din aur curat şi zeci de cufere 
pline cu monede din aur şi argint. Fiindcă evreii nu ar fi 
apărat-o, aşa cum nu şi-au apărat casele sau pe cei 
apropiaţi. Au fugit. lar acum plâng în faţa rămăşiţelor şi a 
sângelui morţilor! 

M-am gândit la Leda. 

— Se vor bate, şi încă tare de tot, am spus. Deja au 
câştigat câteva victorii în faţa procuratorului Florus şi a 


guvernatorului Gallus. Cred că nu vor înceta lupta decât 
atunci când vor fi murit cu toţii. Şi cum noi nu-i putem ucide 
pe toţi evreii, religia lor va renaşte, iar poporul se va reface. 

Titus s-a ridicat, invitându-ne astfel să părăsim cortul în 
care se strecurau cei doi efebi cu buzele vopsite în negru, 
iar ochii înconjurați de cearcăne albastre. 

— Suntem romani, a continuat el, ne-am născut cu arma 
în mână. Celelalte popoare sunt menite să ni se supună. lar 
dacă evreii se supun, de ce să nu-i acceptăm? In Imperiu 
există loc pentru toate neamurile dacă ne respectă legile, 
pe împărat şi pe zeii noştri. 

— Îi vor rămâne credincioşi zeului lor, Titus, i-am răspuns 
eu. l-am auzit pe discipolii lui Hristos cântând în timp ce 
trupurile lor răstignite ardeau. Spada nu izbândeşte nimic 
împotriva celor care cred în nemurirea sufletului. Maestrul 
meu, Seneca, spunea: „Cine ştie să moară nu mai ştie să fie 
sclav”. Evreii ştiu să moară. 

— Aşa crezi tu, Serenus? a răspuns Titus. Vom afla în 
curând. 

XXX 

Flavius Vespasian ne aştepta la Ptolemaida pentru a 
începe războiul. 

Am pornit la drum chiar de a doua zi dimineaţă. Titus 
ordonase adunarea legiunii în forumul taberei, corturile 
fiind strânse, gropile - astupate, gata de incendiere, după 
obicei, pentru ca amplasamentul să nu mai poată fi folosit. 

Stăteam lângă Titus, în faţa cohortelor aliniate. Tribunul 
Placidus, în picioare la dreapta lui Titus, îi întrebase de trei 
ori pe soldaţi dacă erau gata de război. Aceştia au răspuns 
într-un glas, ridicând braţul drept, repetându-şi strigătul 
atât de tare încât m-am cutremurat. 

Ce puteau face acei tineri evrei, de vârsta Ledei, în faţa 
armatei Romei, care mă înspăimânta şi de care în acelaşi 
timp eram mândru? 


Îi priveam pe aceşti legionari înaintând la pas. Purtau 
coifuri, platoşe, două spade la şolduri, sacul în spate, 
ducând şi scuturi şi sulițe în căldura acelui deşert ce 


desparte Egiptul de provincia ludeea. Trebuia să-l 
traversăm, să mergem pe lângă Samaria, apoi să intrăm în 
Galileea şi să ajungem la Ptolemaida, poarta Feniciei. 

Fiecare soldat îşi păstra rangul. Cavalerii şi pedestraşii îl 
înconjurau pe Titus, alături de care călăream însoţit de 
Placidus. 

Admiram această forţă omenească fără de care 
puternicele baliste, berbecii cei grei, catapultele nu ar fi 
fost decât nişte încropeli din bârne şi piele. 

Fiecare legionar era o rotiţă eficace a maşinii de luptă 
care era legiunea. Călăreţii purtau un cuţit lung, iar în mână 
aveau o suliță mare, un scut lung sprijinit de oblânc. În 
tolba laterală, dispuneau de trei sulițe cu vârful lat. Soldaţii 
erau tot atât de încărcaţi ca şi catării aflaţi în urma 
coloanei. În afară de arme şi de sac, mai erau echipați cu 
un ferăstrău, un coş, o lopată şi o secure, fără a uita 
cureaua, coasa, un lanţ şi merinde pentru trei zile. Mergeau 
tăcuţi, uneori murmurau ceva strângând din buze, o 
melopee cadenţată în acelaşi ritm cu paşii lor, ca un 
zgomot surd al unui imens roi de viespi pe care nimeni nu l- 
ar fi putut opri şi care urma să cuprindă, să ia cu asalt, să 
pună la pământ tot ce întâlnea în cale. 


Când am ajuns la frontiera Galileei, dincolo de portul 
Cezareea, i-am cerut lui Titus dreptul de a-l însoţi pe 
tribunul Placidus care, cu vreo sută de călăreţi, trebuia să 
pătrundă în ţinut pentru a se asigura că nici o trupă 
evreiască nu se pregătea să ne atace coloana aflată în 
marş. 

Am descoperit acea Galilee mănoasă, cu dealuri blânde. 
Nici o bucată de pământ nu era lăsată pârloagă. Colo se 
întindeau izlazurile, ici - livezi unde parcă se adunaseră la 
un loc toate soiurile de arbori fructiferi. 

Pătrundeam într-un ţinut care semăna cu o grădină şi 
unde oraşele şi satele erau răspândite cu pricepere. 
Primiserăm ordin să nu le atacăm. Va veni şi timpul acela, 
spusese Titus. Cu siguranţă că Flavius Vespasian pusese la 
punct un plan pe care nu trebuia să-l devansăm. 


Dar existau acele cătune, acei ţărani care îşi lucrau 
ogorul împreună cu nevestele şi copiii lor. Cine îi putea 
împiedica pe soldaţi să le dărâme porţile, să le prade casele 
şi să le ia proviziile, să chefuiască şi, pentru a termina, să-i 
ucidă pe bărbaţi şi pe copii, să le violeze femeile şi să-i lase 
în viaţă doar pe cei care păreau destul de viguroşi, destul 
de frumoşi şi destul de tineri pentru a fi vânduți ca sclavi? 

Îi puneau în lanţuri, iar ei trebuiau să meargă între cai şi 
să alerge când aceştia o luau la trap sau la galop. 

Cu o lovitură de suliță erau ucişi cei care se clătinau, cu 
răsuflarea tăiată, cu picioarele amorţite. 

Mă uitam în urmă. Le priveam trupurile abandonate care 
trasau trecerea noastră. 


Ne-am alăturat lui Titus în momentul în care, în fruntea 
legiunii a XV-a, intra în Ptolemaida. 

De o parte şi de alta a străzii mari ce ducea spre port şi 
la palatul prefectului oraşului, acolo unde se instalase 
Flavius Vespasian, o mulţime de oameni înarmaţi se 
îmbulzeau să ne aclame. 

Nu văzusem niciodată, nici chiar la Roma, o asemenea 
viermuială. Recunoşteam însemnele şi vulturii celor două 
legiuni, a V-a şi a X-a, care sosiseră din Ahaia după ce 
traversaseră Helespontul, provinciile Asiei şi Siriei. Erau 
însoţite de douăzeci şi cinci de cohorte şi de cinci 
escadroane de cavalerie. Işi ridicaseră taberele la porţile 
oraşului, şi mii de soldaţi, de cavaleri, de prăştieri, de 
arcaşi, veniţi din toate micile regate vecine, aliate cu Roma, 
se revărsaseră în Ptolemaida şi împrejurimile sale. 

Mă uitam atent la acei oameni care ne înconjurau în clipa 
când descălecam în faţa palatului. Semănau cu nişte 
sălbăticiuni neliniştite simțind carnea vie şi vrând să se 
arunce în arenă. 

Au încercat să ne smulgă vreo câţiva prizonieri ca să-i 
răstignească, să-i sfâşie, iar noi a trebuit să îndepărtăm 
aceste fiare. 

Apoi ne-am urcat pe scări în capătul cărora ne aştepta 
Flavius Vespasian. 


În mulţimea de tribuni, legaţi şi centurioni care îl salutau 
pe Titus în momentul în care tatăl său îl strângea la piept, 
am observat o femeie semeaţă, cu părul scurt căreia un 
voal negru îi înfăşura umerii şi trupul. 

A făcut câţiva paşi, iar lumea s-a ferit din calea ei. Nu 
părea că merge, ci doar că atinge pământul. 

A înclinat capul către Titus, apoi s-a dus la un grup de 
femei în mijlocul cărora am recunoscut-o pe liberta Cenis, 
soţia lui Vespasian. 

Mai târziu, am aflat că acea femeie căreia nu-i puteam 
uita silueta era regina Berenice, „regina evreică”, aşa cum i 
se spunea, sora lui Agrippa, prezent şi el la Ptolemaida. 

Amândoi erau aliaţii Romei şi i-am văzut şi auzit chiar în 
acea seară, în sala mare a palatului, salutându-l pe 
Vespasian, urându-i să învingă, iar pe Agrippa anunțând că 
noi trupe de prăştieri, arcaşi, cavaleri - pe care le adunase 
din regatul său, în nordul Galileei, în jurul lacului Tiberiada - 
se aflau în marş spre Ptolemaida şi gata să se aşeze sub 
comanda lui Flavius Vespasian, în slujba Romei. 


M-am gândit din nou la Leda, fiica lui lohanan Ben 
Zakkai. 

Cine apăra cel mai bine poporul iudeu? 

Cine avea mai mare grijă de viitorul evreilor şi de religia 
lor: cei care porniseră război împotriva Romei, cea 
puternică şi invincibilă, sau cei care, ca Berenice şi Agrippa, 
şi lohanan Ben Zakkai, aleseseră să-i slujească şi în felul 
acesta să supravieţuiască? 

Dar cine, atunci când începea un război, putea fi sigur că 
scapă de moarte? 

Ce evreu - chiar regele Agrippa, şi însăşi regina Berenice 
- putea fi sigur că nu va fi umilit, învins, luat în sclavie şi 
chiar ucis, împreună cu poporul său? 


În zilele următoare, în timp ce mergeam prin oraş, 
înghiontit de soldaţi, le simţeam pofta de a prăda, de a 
ucide. Se înfiorau de plăcere. 


Într-o dimineaţă, Vespasian i-a adunat pe toţi de-a lungul 
țărmului. Formau o linie groasă neagră, făcută din piele şi 
metal. Strălucirea armelor, a căştilor, a platoşelor îţi lua 
ochii. Ai fi spus că această armată de şaizeci de mii de 
oameni tocmai apăruse din adâncurile mării şi că, încă 
şiroind, sclipea în soare. 

Mă aflam nu departe de Vespasian şi de Titus, pe estrada 
aşezată înspre mare, chiar în faţa trupelor. La câţiva paşi 
de mine, o zăream pe regina Berenice şi nu mă puteam 
împiedica să nu o observ. 

Privea drept înainte, spre orizont, părând să ignore 
trupele din faţă şi pe ofiţerii care o înconjurau. Işi ţinea 
braţele încrucişate. Purta brățări groase, inele la fiecare 
dintre degetele lungi care îi ieşeau de sub voalul alb pe 
care îl purta în dimineaţa aceea şi care îi scotea în evidenţă 
tenul mai. 

A stat aşa, nemişcată, în timp ce trupele urlau strigătul 
lor de luptă, salutându-i pe Flavius Vespasian şi pe Titus 
când, făcând un pas înainte pe estradă, şi în felul acesta 
detaşându-se, au anunţat că urmau să părăsească 
Ptolemaida pentru a intra în Galileea, să cucerească toate 
cetăţile, dar mai întâi Jotapata, cea mai fortificată, toate 
târguşoarele şi satele, distrugându-le dacă se împotrivesc, 
şi devastând câmpurile. Prada va fi imensă şi împărţită 
echitabil, ca şi prizonierii. Fiecare soldat va avea partea sa 
de grâne, de aur, de bărbaţi şi de femei! 

Strigătele s-au ridicat şi mai aprinse, auxiliarii urlând încă 
şi mai tare ca legionarii, ca şi cum ar fi vrut să facă uitat 
faptul că erau de prin acele locuri, din acel popor pe care 
urmau să-l dea pe mâna armatei romane căreia îi serveau 
de hăitaşi, de câini feroce aşteptând sfârşitul vânătorii. 

Soldaţii şi-au ridicat braţul drept, cu palma întinsă. Parcă 
erau tot atâtea jurăminte pe care le depuneau. 

Cele de a învinge, de a prăda şi a ucide. 

XXX 

Din nou m-am gândit la Leda, fiica lui lohanan Ben 

Zakkai. Apoi am privit-o pe Berenice, încremenită în 


atitudinea-i  dispreţuitoare şi suverană, spre care se 
îndrepta Titus. 


Capitolul 5 


M-am apropiat de Titus, nemişcat în faţa reginei 
Berenice. Stătea cu mâinile de-a lungul trupului şi i-am 
observat palmele late cu degete răsfirate, ca şi cum s-ar fi 
pregătit să o prindă pe Berenice de talie sau de umeri. 

l-am atins uşor încheietura mâinii. 

Estrada se golise puţin câte puţin. Tribuni şi legaţi, 
prefecţi şi centurioni, cu toţii se întorseseră la legiuni, la 
centurii, la cohortele care de-a lungul țărmului începeau să 
se pună în mişcare. Urmau să traverseze Ptolemaida, să 
intre în Galileea, îndreptându-se spre Jotapata şi Gabara - 
primele oraşe -, apoi spre Tiberiada, pe malul lacului, în 
regatul lui Agrippa şi al reginei Berenice. 

Regina continua să-şi ţină mâinile încrucişate, părând a 
nu-l fi remarcat pe Titus care totuşi era atât de aproape de 
ea încât trupurile, feţele păreau să li se atingă. 

Într-un colţ al estradei, am văzut-o pe Cenis, sclava 
eliberată, soţia lui Vespasian, care, înconjurată de 
însoţitoarele sale, îi privea pe Titus şi pe Berenice. 

Din nou i-am atins mâna lui Titus cu vârful degetelor ca 
să-l avertizez. Infanteria uşoară auxiliară şi  arcaşii 
însărcinaţi cu recunoaşterea treceau prin faţa tribunei, 
deschizând  marşul, apoi legionarii romani, cu toată 
încărcătura de arme, urmaţi de cavaleri, de pionieri şi, în 
fine, trupele de elită care îl precedau şi încadrau pe 
generalul Flavius Vespasian şi statul său major. 

În faţa acestui mare careu de oameni şi de cai unde 
sclipeau armurile aurite, se vedeau înaintând catări 
încărcaţi cu elementele demontate ale maşinilor de război, 
berbeci şi baliste, catapulte şi scorpioni. Apoi urmau tot 
cavaleria şi infanteriştii de elită, în mijlocul cărora ar fi 
trebuit deja să se afle legatul Titus. 


Nu se mişca. Nu auzea goarnele, cimbalele, tobele care 
ritmau marşul, nici strigătele trupelor care, în momentul 
când porneau, îşi înălţau armele urlând. 


Titus părea să nu o vadă decât pe Berenice, întins către 
ea de parcă ar fi vrut să-i audă răsuflarea. Şi totuşi regina, 
cu capul puţin plecat, nu-l privea, fixând orizontul. 

Pentru o clipă, totuşi, păru să mă remarce. Dar ochii i s- 
au întors repede şi nu am reuşit să-i prind privirea. Mi s-a 
părut că ochii îi sclipeau, având în centru o lucire bleu- 
verzuie înconjurată de un iris negru. 

L-am văzut apropiindu-se pe tribunul Placidus care îmi 
făcea semne din ochi, invitându-mă să-l avertizez pe Titus 
că trebuia să meargă în rândul trupelor cât mai repede. 

L-am prins pe Titus de încheietura mâinii. A tresărit, m-a 
izbit cu umărul, în timp ce îşi ţinea mâna pe mânerul spadei 
scurte şi m-am temut că iuţeala şi violenţa soldatului mă 
vor lovi înainte de a fi înţeles cine eram şi ce voiam. 

Toate astea însă s-au întâmplat atât de repede încât 
descrierea mea nu poate reda gestul reginei Berenice care, 
desfăcându-şi braţele, şi-a sprijinit mâna pe pieptul lui Titus 
spunând cu o voce înceată: 

— Acum e vremea războiului. Trebuie şi vei învinge, legat 
al Romei! 

Ridicându-şi braţul stâng, ea a arătat spre trupe, iar Titus 
a văzut că primele cohorte ale legiunii a XV-a se apropiau. 
In fine, Titus s-a uitat la mine, l-a zărit pe tribunul Placidus 
şi, după o clipă de ezitare, s-a înclinat în faţa lui Berenice. 

— Sunt Titus, a spus, fiul lui Flavius Vespasian. Vom 
restabili pacea în ludeea, în Galileea, în regatul tău. Îţi vom 
pedepsi poporul şi îl vom supune. 

— Nu-i ucide pe toţi, Titus, a murmurat Berenice. Eu sunt 
din sângele şi din credinţa lor. 

Titus a părut descumpănit, apoi a părăsit estrada şi a luat 
loc între cavalerii şi infanteriştii de elită din legiunea a XV-a. 

L-am urmat şi am mers călare aproape de el. 


Am intrat în Galileea şi am descoperit adevărata faţă a 
războiului. Cine ar fi putut-o asculta pe regina Berenice 
care cerea să-i fie cruțat poporul? 

El rezista. Ne umilea. 

Mă aflam alături de tribunul Placidus, când ne-am 


apropiat de oraşul Jotapata. Era ca o stâncă, ridicat pe un 
piton înconjurat din toate părţile de râpe atât de adânci 
încât nici măcar nu le puteai zări fundul. Doar partea de 
nord a oraşului era accesibilă, însă nişte metereze înalte 
înconjurau toată cetatea interzicând accesul. 

Dar Placidus - şi, mărturisesc, i-am împărtăşit 
sentimentul - era convins că era suficient să ne facem 
apariţia pentru ca evreii din Jotapata să ni se supună, iar 
cum oraşul lor era cel mai puternic şi cel mai fortificat din 
Galileea, iar apărarea sa era condusă de acel losif Ben 
Matthias, care odinioară mersese la Roma şi a cărui 
autoritate asupra poporului era mare, înfrângerea sa va 
atrage capitularea tuturor insurgenților. 


Am înaintat, aşadar, spre Jotapata, descoperind oraşul 
abia în ultimul moment şi, dintr-odată, pe când ne 
pregăteam să le cerem locuitorilor să ne deschidă porţile, 
nişte evrei în ambuscadă la marginea cetăţii ne-au atacat 
curajoşi şi cu înflăcărare. 

lar noi, cetăţeni ai Romei, soldaţi ai împăratului neamului 
omenesc, am fost respinşi, constrânşi la o luptă corp la 
corp, apoi ne-am retras. 

Flavius Vespasian, Titus, tribunii, legaţii, centurionii, 
legionarii toţi crezuseră că va fi o campanie uşoară, că 
evreii vor îngenunchea aşteptând să li se decidă soarta; 
urmau să fie ucişi sau împinşi în arenă spre a se ucide între 
ei, să fie aruncaţi fiarelor sau vânduți ca sclavi. Cum să nu- 
şi fi dorit o revanşă implacabilă? 


Am văzut cum legiunile şi-au amenajat în grabă şi cu 
mânie tabăra în Galileea, cum soldaţii au netezit terenul 
într-o zi şi o noapte, cum au săpat şanţurile care urmau să 
traseze careul taberei, apoi înălţând metereze, ridicând 
turnuri, plasând între ele maşini de război între aleile care 
divizau tabăra, montând corturi, prevăzând amplasamentul 
forumului, cartierul meşteşugarilor. 

Am văzut acest furnicar disciplinat şi laborios grăbindu-se 
la adunare când se auzea semnalul goarnelor. Fiecare 


soldat voia să se răzbune pentru eşecul suferit în faţa 
oraşului, ca adevăratul război să înceapă, să ucidă, să pună 
mâna pe prada de război. 

Simţeam nerăbdarea acestor oameni, le vedeam bucuria 
când Vespasian, apoi Titus, legaţii, tribunii, centurionii le 
dădeau ordine. 

Mă simţeam şi eu cuprins de această dorinţă războinică. 


Am strigat entuziasmat atunci când, încă din primul asalt, 
soldaţii din legiunea a XV-a au cucerit cetatea Gabara, oraş 
mic situat pe drumul spre Jotapata. 

Unul dintre învingători, plin de praf şi de sânge, s-a 
prezentat dinaintea lui Flavius Vespasian şi a lui Titus care 
l-au felicitat. 

Omul abia îşi mai trăgea sufletul. Spunea că luptătorii 
evrei reuşiseră să fugă, că străzile oraşului erau pustii, dar 
că locuitorii se refugiaseră, fără îndoială, în pivnițele acelor 
case joase, construite pe stâncă, aşezate una lângă alta. 

M-am uitat la Vespasian. Aplecat spre soldat, faţa sa 
brăzdată de riduri adânci era şi mai contractată ca de 
obicei. Îşi freca încet mâinile groase care încă din 
adolescenţă mânuiseră spada şi loviseră. 

A spus câteva cuvinte pe care mai mult le-am ghicit 
decât le-am auzit. 

L-am văzut pe soldat ridicându-se, cu chipul radios, şi 
plecând în fugă spre metereze făcând gesturi largi la care 
legionarii îi răspunseră ridicând armele şi urlând. 

Au executat ordinele lui Vespasian. 

Au forţat uşile caselor, i-au ucis pe toţi bărbaţii, cruţându- 
i doar pe copii şi pe femei. 

Cele mai tinere dintre ele au fost violate; unele, pentru a 
scăpa de tratamentul soldăţesc au alergat la metereze şi s- 
au aruncat în şanţuri. 

Am văzut murind bărbaţi şi femei. 

Şi mi-am adus aminte de apelul la clemenţă al reginei 
Berenice şi de cuvintele de revoltă ale Ledei, fata lui 
lohanan Ben Zakkai. 

Nu puteau împiedica masacrele, cuvintele nu duceau 


decât la moarte. 

Fiindcă nimic nu-i putea opri pe soldaţii Romei. 

Au dat foc cetăţii Gabara şi am recunoscut acel miros de 
carne arsă pe care îl simţisem privind flăcările care îi 
devorau pe creştinii îngrămădiţi pe ruguri sau ţintuiţi pe 
cruce. Acest miros fad şi greţos s-a răspândit peste toată 
câmpia. 

Legionarii au incendiat livezile, recoltele, cătunele. Îi 
ucideau pe toţi bărbaţii, împingându-i pe femei şi pe copii 
spre ţarcurile unde se îngrămădeau supraviețuitorii din 
Gabara sortiţi sclaviei. 

Acesta era războiul: sânge vărsat, moarte ori slujire, case 
incendiate, frenezia de a ucide şi a jefui. 

Următoarea pradă era Jotapata, oraşul lui losif Ben 
Matthias. 


Capitolul 6 


L-am văzut pe Flavius Vespasian la nord de Jotapata, la 
câteva sute de metri de meterezele oraşului, ridicându-şi 
braţul drept şi trasând în aerul fierbinte de vară deplină un 
pătrat şi izbind cu piciorul, dând astfel ordinul de a se 
amplasa acolo tabăra legiunilor. 

S-a întors către Titus în apropierea căruia mă aflam. 

— Evreii trebuie să ne vadă vulturii, însemnele, maşinile 
de asediu şi să ne audă trompetele în fiecare zi şi noapte, 
să ştie că suntem peste şaizeci de mii. Trebuie să-i 
cuprindă teroarea, trebuie să simtă moartea înainte de a-i 
ucide noi. Vreau să facă pe ei de frică şi să se ţină cu 
mâinile de burtă! 

Şi-a pus mâinile peste pântece, strâmbându-se de parcă 
s-ar slobozi acolo, în faţa legaţilor şi a tribunilor. Ştiam cu 
toţii că adeseori avea colici care îl făceau să se răsucească, 
în timp ce chipul îi era deformat de durere. 

A repetat: 

— Vreau să le curgă rahatul pe picioare, să pută a rahat, 
să crape în rahat! 

Aşa a început asedierea cetăţii Jotapata. 


Teama, la început, şi-a produs efectele. 

Din prima noapte, nişte oameni tremurând s-au 
prezentat la santinelele noastre, explicând că dezertaseră 
şi nu voiau să lupte împotriva romanilor. 

Dezertorii au fost aduşi în faţa lui Flavius Vespasian şi 
Titus. Au fost obligaţi să îngenuncheze şi să spună ce ştiau. 

Unii au refuzat să vorbească. Le-am auzit ţipetele atunci 
când călăii îi jupuiau. 

Alţii, lac de sudoare, au vorbit despre căpetenia lor, acel 
losif Ben Matthias respectat de întreaga Galilee şi de toată 
ludeea şi pe care îl ascultă toţi locuitorii din Jotapata. Era 
un bărbat tânăr şi educat, provenind dintr-un neam de mari 
preoţi, care învățase de la romani arta războiului. losif voia 
să reziste până în toamnă când ploaia va inunda câmpia şi 


va umple rezervoarele. Fiindcă deja le lipsea apa, precum şi 
alimentele. 

Pe aceşti dezertori amărâţi Vespasian i-a doborât la 
pământ cu o lovitură de picior. 

Nu meritau nici măcar moartea ostăşească, prin spadă. 
Să fie lăsaţi să moară de sete şi de foame! 

S-a adresat legaţilor. 

— Oraşul acesta trebuie sugrumat, să crape ca ăştia! 

A dat ordin ca Jotapata să fie înconjurat de două cercuri 
de pedestraşi şi unul de cavaleri, încât nici un locuitor să nu 
poată ieşi din oraş. 

l-a aşezat lângă metereze pe arcaşii arabi şi prăştierii 
sirieni, apoi o sută şaizeci de maşinării de asediu, iar la 
semnalul său săgețile, pietrele, suliţele lansate de oameni 
sau de baliste, catapulte şi scorpioni i-au lovit pe evreii de 
la metereze şi i-au zdrobit prin pieţele oraşului, văzute de 
pe colina de nord, pe sute de locuitori strânşi la distribuirea 
apei. 

S-au auzit până în rândurile noastre ţipete stridente de 
femeie, iar eu îmi acopeream urechile ca să nu le mai aud, 
să nu mi le mai imaginez. 

Insă asistam şi participam la lupte. 

XXX 

Fiindcă evreii nu numai că nu cedau şi nu îşi deschideau 
porţile oraşului, dar mai lansau şi contraatacuri, dădeau foc 
la maşinile de asediu, întindeau piei de vită proaspăt tăiată 
pentru ca ghiulelele să alunece şi să cadă fără a dărâma 
zidurile. 

Au dat foc berbecului uriaş pe care îl duceau sute de 
soldaţi repezindu-l înainte. Au luat capul acestuia, l-au 
aşezat pe metereze ca să ne sfideze. 

Apoi au vărsat ulei încins asupra asediatorilor, iar 
legionarii tremurau de frică şi de furie văzându-şi tovarăşii 
zvârcolindu-se de durere, fiindcă uleiul, pătrunzând sub 
armură, le opărea pielea. 

Am citit nesiguranţă în ochii lui Flavius Vespasian, iar în 
cei ai lui Titus, disperare, neputinţă, mânie. 

Oare oraşul acesta nu îngenunchea niciodată? 


Totuşi, alimentele şi apa lipseau. 

Cele trei centuri de trupe, ca nişte curele de piele la gâtul 
unui condamnat, se strângeau. 

Însă, de fiecare dată când se făcea o breşă în zidul de 
apărare, evreii o acopereau mai întâi cu trupurile lor, apoi 
cu alte pietre noi. 

Când Vespasian a dat ordin să se ridice un terasament 
pentru a trece de zidurile de apărare, evreii au adăugat 
pământ şi pietre la metereze ca să rămână tot mai înalt. Şi 
nici un arcaş arab, nici un prăştier sirian nu i-a putut 
împiedica să transporte aceste materiale. Oamenii răniţi 
erau imediat înlocuiţi cu femei, acestea amestecându-se 
printre luptători. 

Îi observam. Simţeam mirosul morţii plutind deasupra 
cetăţii Jotapata şi a râpelor. Probabil că în acest oraş strivit 
de căldura lui iulie se murea de foame şi de sete, supus zi 
şi noapte unor noi atacuri. 

Însă, pentru a ne râde în nas, losif Ben Matthias a pus să 
se atârne la metereze ţesături înmuiate în apă, iar acestea 
şiroiau ca o sfidare! 

Evreii nu mureau de foame şi nici de sete, ci cu arma în 
mână! 

În fiecare zi, se avântau în afara zidurilor, atacau 
maşinăriile de asediu, tabăra, ucideau, incendiau, 
constrângeau cohortele să se retragă, punându-le pe fugă. 

lar când evreii se reîntorceau la adăpostul zidurilor, îi 
vedeam pe soldaţii noştri ruşinaţi, umiliţi, reconstruind 
palisadele taberei, împingând alte maşini de asediu, 
strângând din pumni de neputinţă şi mânie. 

Cu faţa frământată, cu trupul aplecat înainte, Vespasian 
călărea de la un capăt la altul, ordonând să se ridice şi mai 
mult de ziduri turnuri întărite cu fier pentru ca evreii să nu 
le mai poată distruge prin foc. 


Într-o zi, mă aflam alături de Titus, în cortul său, şi am 
auzit ţipete, tropăituri de soldaţi alergând, strigând că 
Flavius Vespasian fusese rănit şi că sosea în tabără. 


Ne-am repezit afară. 

O săgeată îl lovise pe Vespasian la gleznă. Sângele se 
uscase. Rana era superficială, dar soldaţii care îl înconjurau 
erau neliniştiţi. Oare nu era un semn de la zei? Dovada că 
lahve, acel zeu invocat de evrei, era mai puternic decât 
Jupiter şi decât Marte? 

Vespasian a refuzat să fie ajutat să descalece. A mers 
singur, şchiopătând, dându-i deoparte pe soldaţii pe care îi 
asigura că totul este bine. 

S-a urcat pe umerii a doi dintre ei şi a zis cu glas tare: 

— Cine mă va răzbuna? 

Au strigat cu toţii, ridicându-şi armele. 

Vespasian a mai adăugat că este nevoie de răbdare 
pentru ca asaltul să fie încununat de victorie. Oraşul va fi 
distrus, lăsându-se să supravieţuiască doar copiii mai mici 
şi femeile. 

Pentru toţi ceilalţi, moarte! 


Abia în cea de-a patruzeci şi şaptea zi de asediu, când 
movila de pământ ridicată de soldaţi depăşea meterezele, 
s-a prezentat un dezertor. 

Titus l-a interogat. 

Acesta încă mai era plin de praf. Noi tocmai ne 
întorseserăm împreună cu câteva mii de oameni dintr-o 
expediţie în partea de sud a oraşului. 

Asediasem oraşul Jaffa. Am văzut murind o parte dintre 
locuitori la picioarele zidurilor, fiindcă apărătorii, fraţii, 
părinţii, soţii lor refuzau să deschidă porţile de teamă să nu 
ne repezim noi. 

Această populaţie, după câteva zile petrecute în râpele 
de la poalele zidurilor, ne-a implorat să o ajutăm cu pâine şi 
apă. Femeile îşi întindeau copiii spre noi. 

lar noi am lăsat-o să agonizeze între ziduri şi liniile 
noastre. 

Apoi am dat asaltul şi am cucerit Jaffa. 

Fusese un măcel - doar câteva mii de copii şi de femei pe 
care le-am cruțat mergeau în sclavie printre trupurile 
bărbaţilor ucişi. 


lar acum îl ascultam pe dezertorul care stătea în 
genunchi, cu braţele şi picioarele legate, spunându-ne că 
apărătorii oraşului Jotapata nu erau numeroşi, că erau 
slăbiţi şi că santinelele, după ce au luptat întreaga zi şi o 
parte din noapte, dormeau la ultima veghe. 

Era, aşadar, momentul când romanii trebuiau să atace. 

— Dacă ai minţit, zise Titus, viaţa îţi va fi smulsă bucată 
cu bucată, carne şi piele, ai să suferi până în ultima clipă. 
lar asta ar putea dura mai multe zile! 

Omul şi-a lăsat capul în jos şi a cerut apă. 

— Ai să bei după ce vom învinge, a spus Titus. 


A doua zi în zori, am înaintat spre ziduri. 

Titus a fost primul care a pus piciorul pe metereze, urmat 
de tribunul Placidus. 

Eu am fost cel de-al treilea care a mers pe zidurile de la 
Jotapata. 

Ne urma o duzină de legionari. 

Santinelelor adormite li s-a tăiat gâtul. 

Eu nu am ucis. M-au întrecut alţii, atât erau de grăbiţi. 

Am deschis porţile zidurilor, şi toată armata a pătruns în 
oraş. 

Oare zeul evreilor voia să-i pedepsească? Pentru care 
vină? 

Insă ceața din ziua aceea era groasă, înfundând 
zgomotele, acoperind străzile şi acoperişurile ca pentru a 
ne ascunde cucerirea. 

lar când, în sfârşit, evreii s-au trezit, întregul oraş era 
cucerit. 


Venise ora răzbunării şi a masacrului. 

Legionarii şi trupele auxiliare, arabe şi siriene, soldaţii 
regelui Agrippa şi ai reginei Berenice au ucis, i-au împins pe 
locuitori spre partea de jos a oraşului unde s-au strivit pe 
străzi şi, alunecând de-a lungul pantei, au fost acoperiţi şi 
duşi de valul morţii ce se rostogolea din citadelă. 

Soldaţii evrei din garda lui losif au rezistat într-unul dintre 
turnurile oraşului, apoi s-au predat întinzând gâtul către 


romani. 

Alţii, refuzând să cedeze, s-au ucis între ei pentru a nu 
cădea vii în mâinile noastre. 

Unii s-au afundat în cavernele, grotele, subteranele de 
care era plin subsolul oraşului. 

Au fost hăituiţi prin astfel de locuri. Şi, fiindcă un evreu 
ucisese un centurion - singura victimă romană a asaltului -, 
nimeni nu a mai fost cruțat, indiferent de vârsta victimelor. 

Au supravieţuit aproape o mie de copii şi femei, 
numărându-se peste patruzeci de mii de cadavre. 


Era în ziua de 20 a lunii iulie din cel de-al treisprezecelea 
an al domniei lui Nero. 

Fortificațiile de la Jotapata au căzut pradă focului, soldaţii 
forţându-i pe prizonieri, înainte de a-i ucide, să radă oraşul 
de pe faţa pământului. 

M-am uitat la flăcările amestecate în vârtejurile de praf 
ce se ridicau deasupra caselor care se demolau. 

Mergeam printre ruine, oprindu-mă în faţa fiecărui 
cadavru. Soldaţii îl întorceau, aşteptând ca, printr-un gest 
să le fac semn că puteau să-l abandoneze şi să treacă la 
următorul. 

Eram însoţit de acel dezertor. 

Flavius Vespasian îmi dăduse sarcina să-l descopăr, mort 
sau viu, pe losif Ben Matthias. 


Capitolul 7 


Am privit cadavre timp de trei zile la rând, fără să dau de 
cel al lui losif Ben Matthias. 

Am fost copleşit de vederea acestor trupuri asupra cărora 
m-am aplecat. 

Am văzut puzderia de muşte negre cu reflexe verzui de 
la gâturile tăiate, capetele crăpate, burţile spintecate ale 
femeilor, piepturile zdrobite ale bătrânilor surprinşi în somn. 

Simţeam că moartea este o ciumă contagioasă. 

Reveneam în tabără complet dezgustat de oameni, fie ei 
evrei, arabi, sirieni sau cetăţeni ai Romei. 

Visam să mă retrag în vila mea de la Capua, aceeaşi în 
care bunicul meu, Gaius Fuscus Salinator, îşi sfârşise zilele. 

Aveam nevoie de singurătate. Mă gândeam la Seneca, 
cel care a trăit în deşert, la acei evrei cărora li se zicea 
esenieni şi care trăiau retraşi în peşteri, închişi în tăcerea 
lor şi în meditaţie, la acei discipoli ai lui Hristos care ştiau, 
şi ei, să se izoleze pentru a se ruga. 

Vespasian însă cerea să-i dau seamă de căutările mele. 

Se mânia că erau zadarnice. Le explica încă o dată 
tribunilor, legaţilor, lui Titus că voia să le arate evreilor din 
lerusalim trupul lui losif, mort sau în lanţuri. Dezertorii evrei 
şi spionii îl asigurau că prestigiul lui losif era imens şi că 
rezistenţa pe care o stârnise la Jotapata i-l făcuse şi mai 
mare. Moartea sau capturarea sa ar evita bătălia pentru 
lerusalim, acest oraş sacru, fortificat, ce nu putea fi cucerit 
decât după un asediu îndelungat şi lupte înverşunate. 

— Îl vreau pe Iosif! spunea întruna Vespasian, uitându-se 
la mine. Desfundă pământul, cercetează cavernele, 
subteranele. Nu a putut să fugă din Jotapata şi nici un zeu 
nu l-a putut ridica la cer. Găseşte-l! 


În cea de-a patra zi, prin ruinele oraşului, în apropiere de 
fortăreață, am văzut îndreptându-se spre mine doi legionari 
care împingeau o femeie cu părul atât de lung încât îi 
acoperea pieptul. 


De îndată ce m-a zărit, aceasta a îngenuncheat, strigând 
că, dacă îi cruţ viaţa, mi-l va da pe losif Ben Matthias, cu 
care a stat ascunsă timp de trei zile. 

M-am aşezat lângă ea, în praf. Auzeam bâzâitul muştelor 
zburând de la un cadavru la altul. 

— Dacă ne spui, îţi asigur viaţa, i-am zis. Altfel, gealaţii te 
vor arde până ce vei spune tot ce ştii. 

Ea începu să mărturisească. Glasul îi era sacadat şi 
gâfâit. 

Am ordonat să i se dea de băut, apoi m-am aplecat spre 
ea şi am ascultat-o. 


În momentul în care cuceream oraşul, losif sărise într-un 
bazin pentru apă adânc la marginea căruia se deschidea o 
grotă mare, ce nu putea fi văzută de cei care priveau de 
sus. Femeia se afla împreună cu câteva notabilităţi ale 
oraşului care se retrăseseră acolo şi adunaseră provizii. 

losif se aşezase lângă ea. A doua zi, i-a mărturisit că în 
cursul nopţii a avut o inspiraţie care nu putea veni decât de 
la Dumnezeu. 

Îi mărturisise femeii că se rugase la Dumnezeu. Femeia 
mi-a spus-o cuvânt cu cuvânt: „Fiindu-ţi pe plac să 
pedepseşti acest neam evreiesc căruia tu i-ai dat viaţă, iar 
Fortuna trece pe de-a-ntregul de partea romanilor, fiindcă 
m-ai ales pe mine să anunţ viitorul, mă voi preda de 
bunăvoie romanilor. Accept să căiesc, dar martor îmi eşti că 
voi părăsi această grotă nu ca un trădător, ci ca slugă ata”. 

Glasul femeii a tremurat repetându-mi această rugăciune 
a lui losif. 

— Voia doar să trăiască, să scape de moarte! a strigat 
ea. 

l-a avertizat pe tovarăşii ei care s-au indignat, acuzându-l 
pe losif că refuză să moară luptând şi că preferă să fie 
slugă decât mort, ameninţându-l că îl ucid: „Vei muri ca 
general al evreilor, dacă o faci singur, i-au zis ei; ori ca 
trădător, dacă e nevoie de forţă!” 

— Ne-a vorbit toată ziua, a continuat femeia, pentru a ne 
convinge că sinuciderea este un act împotriva naturii 


pentru toate fiinţele vii şi o impietate faţă de Dumnezeu, 
cel care ne-a creat. A mers de la unii la alţii, repetând: „Cei 
cărora nebunia criminală le-a pus arma în mână împotriva 
lor înşişi, sufletul acestora va ajunge în cel mai întunecat 
colţ al Hadesului, iar Dumnezeu, tatăl lor, va răsfrânge 
asupra urmaşilor crimele părinţilor!” Dar nimeni nu s-a 
lăsat convins. Oamenii s-au năpustit asupra lui de parcă ar 
fi vrut să-l omoare, însă nu au îndrăznit să-l atingă într-atât 
de mare încă îi era prestigiul. 


Femeia şi-a ascuns faţa în palme, continuând să 
vorbească, să se vaite, regretând că nu le-a spus 
tovarăşilor săi că losif se pregătea să-i înşele, să-i trădeze, 
când le propusese să se ucidă unii pe alţii. 

Acesta le-a spus: „Întrucât am hotărât să murim, atunci 
să tragem la sorţi ordinea! Cel care trage primul număr 
cade de braţul celui care va avea numărul următor. În felul 
acesta soarta ne va atinge pe toţi, la rând, fără ca nimeni 
să moară de propria-i mână!” 

Brusc, femeia s-a ridicat, sprijinindu-se de umerii mei, 
urlând că losif obținuse ultimul număr, iar ceilalţi, convinşi 
că se va supune şi el regulii alese, începuseră să se taie 
unul pe altul. 

— Am ştiut, din privirea lui, că trişase, mi-a zis femeia. 
Urma să rămână în viaţă. De aceea nu am vrut să mor şi 
am fugit. 

S-a prăbuşit în lacrimi, zicând: 

— Trebuie să fie viu undeva prin grotă, în mijlocul 
cadavrelor. Probabil că nu l-a ucis pe omul pe care trebuia 
să-l omoare şi l-a convins să supravieţuiască alături de el. 


Am ajutat-o să meargă, iar ea m-a condus la rezervorul 
de apă. 

Am strigat: 

— losif Ben Matthias! Sunt Serenus, cavaler în slujba 
legatului Titus şi a generalului Vespasian. Promit că îţi crut 
viaţa. Roma ştie să se arate generoasă cu cei care s-au 
luptat vitejeşte cu ea. lar tu ai fost un viteaz, losif. 


Generalul Vespasian şi Titus recunosc în tine un soldat de 
ispravă. 

După câteva clipe, l-am văzut ieşind pe losif Ben 
Matthias, generalul evreilor din Galileea. 


Capitolul 8 


Din prima privire, am ştiut că losif Ben Matthias nu era 
un om oarecare, una dintre acele căpetenii care, lipsite de 
puterea avută, învinse, sunt adeseori mai comune decât cel 
mai mărunt dintre sclavi. 

S-a apropiat de mine cu pas măsurat şi sigur, orgolios, ca 
un suveran care îşi păstrează autoritatea şi întreaga 
demnitate. 

Părea indiferent la  zeflemelele,  înjurăturile şi 
amenințările proferate de soldaţii care se adunaseră în jurul 
bazinului de apă. Unii scoteau strigăte de ură, cu pumnul 
ridicat, amintindu-şi de violenţa luptelor, de camarazii lor 
arşi de uleiul încins, de răniţi şi de morţi. Voiau să-i taie 
gâtul acolo în mijlocul ruinelor şi al cadavrelor evreilor care 
îi ascultaseră ordinele. Era rândul generalului lor să moară. 
lar unii soldaţi rânjeau, zicând că nu avusese curajul să se 
sinucidă asemenea luptătorilor care mai degrabă s-au ucis 
între ei decât să se predea. 

Am transmis cu glas tare ordinele pe care le primisem de 
la Vespasian, de a-l duce pe losif Ben Matthias în tabără. 
Le-am spus că cine va ridica mâna asupra lui va fi 
decapitat. 

Oamenii au încetat să-şi mai agite pumnii ori spadele, 
dar au continuat să murmure, să ceară moartea pentru 
generalul evreu şi ne-au escortat până la cortul lui 
Vespasian. 

XXX 

Cortul era plin de tribuni, legaţi, centurioni care se 
aplecau, se îmbrânceau ca să-l vadă mai bine pe acest 
inamic valoros pe care zeul său, după ce l-a ales, îl 
părăsise. 

Eu nu-l slăbeam din ochi. 

Am pus să fie înlănţuit, însă el îşi păstra atitudinea de om 
liber, ţinându-şi capul drept şi bărbia ridicată. 

Nu mi-l imaginasem atât de tânăr şi ghiceam că Flavius 
Vespasian şi Titus erau la fel de surprinşi ca şi mine. losif 


avea cel mult treizeci de ani. Înalt, cu faţa osoasă. Părul 
tăiat în plete scurte, căzând peste obraji, se amesteca în 
barba neagră. 

In ciuda lanțurilor de la mâini şi de la picioare, reuşise să- 
şi încrucişeze braţele. Era senin şi nu zăream la el nici o 
temere. 

Acest om nu alesese să se predea din laşitate. Femeia 
care îl dăduse de gol nu-i înţelesese motivele, ambițiile. 

In ceea ce mă priveşte, crezusem în sinceritatea lui 
atunci când îmi spusese, în momentul în care, lângă bazin, 
soldaţii îl puneau în lanţuri la ordinul meu: „Nu-mi trădez 
poporul, îl slujesc păstrându-mi viaţa şi supunându-mă lui 
Dumnezeu”. 

l-am repetat, în şoaptă, aceste cuvinte lui Titus şi am 
ştiut că îmi împărtăşea sentimentele, că simţea stimă şi 
milă faţă de acest om la fel de tânăr ca şi el, care fusese 
ales de poporul său, luptase eroic şi care, fiindcă Fortuna 
este schimbătoare, iar țelul zeilor - tainic, nu mai era decât 
un om învins şi înlănţuit, dar rămas mândru în încercarea 
prin care trecea. Pe figura ofiţerilor care se înghesuiau sub 
cortul lui Flavius Vespasian, am citit aceleaşi sentimente. 

Soldaţii însă pe aleile taberei, în forum, continuau să 
ceară moartea pentru generalul evreu. 

Flavius Vespasian ezita. Titus s-a aplecat spre tatăl său, 
vorbindu-i îndelung. Vespasian l-a ascultat, apoi, dintr- 
odată, făcând un pas spre losif care continua să-şi ţină 
capul sus, a declarat: 

— Ai luptat împotriva Romei. Ea te-a învins, aşa cum îşi 
învinge întotdeauna duşmanii. Oraşul ţi-a fost distrus, iar 
poporul - pedepsit. Tu, care ai fost generalul acestui popor 
pe care nebunia l-a împins să se răzvrătească, tu eşti 
prizonierul Romei, iar ca dovadă a victoriei mele, te voi 
trimite împăratului Nero. 

L-am văzut pe losif Ben Matthias cum tresare. 

— Vreau să-ţi vorbesc între patru ochi, a spus. 

Cu un gest, Vespasian le-a dat ordin ofiţerilor să 
evacueze cortul, apoi, întorcându-se spre Titus şi spre 
mine, ne-a oprit lângă el. 


L-am observat pe losif Ben Matthias în timp ce îi 
mulțumea că îi acceptase cererea. Vorbea fără să ezite, ca 
şi cum nu ar fi fost surprins de răspunsul lui Vespasian, de 
parcă nu era acel învins înlănţuit, ci ambasadorul unui mare 
popor pe care însăşi Roma trebuia să-l respecte. 

Totuşi, chiar înainte de a continua, am ştiut că nu vorbea 
ca un trimis al unui imperiu de pe lumea aceasta, ci ca 
reprezentant al zeului său. 

— Tu, Flavius Vespasian, a reluat el, crezi că ai în mine 
un prizonier de război, şi nimic mai mult. În realitate însă 
vin la tine ca sol aducător de veşti mari. 

S-a întrerupt în timp ce Vespasian se apleca spre el, 
chipul exprimându-i curiozitatea. 

— De nu aş fi fost trimis de Dumnezeu, a continuat losif 
crezi că eu, care cunosc legea evreilor şi în ce fel, conform 
ei, se cuvine să moară generalii, crezi că aş fi în faţa ta, în 
lanţuri, dar viu? 

L-am văzut pe Vespasian făcând o grimasă ca şi cum, 
brusc, losif l-ar fi decepţionat încercând să se justifice că a 
ales viaţa în locul morţii. M-am temut că în clipa aceea îl va 
împinge pe prizonier afară din cort. Dar Iosif a continuat: 

— Mă trimiţi lui Nero? La ce bun? Crezi că aceia care 
trebuie să-i urmeze lui Nero se vor menţine la putere? Vor fi 
alungaţi. Vor muri, iar tu vei fi Cezarul. Tu, apoi fiul tău, 
Titus aici de faţă. 

A tăcut, ca şi cum le-ar fi lăsat lui Vespasian şi Titus timp 
să îşi dea seama de importanţa profeţiei sale făcute în 
numele zeului său. 

— lar acum, a adăugat în sfârşit, pune să mi se strângă şi 
mai tare lanţurile şi păstrează-mă pentru tine. Fiindcă tu 
eşti stăpânul absolut nu numai al persoanei mele, Cezare, 
ci şi al pământului, al mării şi al întregii seminţii umane. 

Se exprimase cu atâta vigoare şi solemnitate încât nu m- 
am îndoit de profeția lui după ce a spus: 

— În privinţa mea, cer să fiu pedepsit şi să fiu păzit şi mai 
bine dacă sunt găsit vinovat de uşurătate faţă de cuvântul 
lui Dumnezeu. 


Vespasian şi Titus păreau a fi subjugaţi şi, fără ca măcar 
să mai reflectez, amintindu-mi de acuzaţiile femeii care îl 
denunţase, l-am interpelat pe losif: oare profeția nu era 
mijlocul de a-şi salva pielea, de a scăpa de soarta 
învinsului? Căci, dacă zeul său îi vorbea, îi revela viitorul, de 
ce nu i-a prezis că Jotapata va fi învinsă şi distrusă după un 
asediu de patruzeci şi şapte de zile? 

Nici măcar nu s-a ostenit să mă privească, nu fără 
dispreţ. El anunţase într-adevăr înfrângerea. Chiar 
precizase că va veni după patruzeci şi şapte de zile, dar nici 
unul dintre locuitorii cetăţii nu voise să-l creadă. Le mai 
spusese şi că majoritatea vor pieri şi că el, generalul lor, va 
fi prins viu de către romani. 

— În fiare şi sub pază bună! a zis atunci Vespasian 
încredinţându-mi-l pe losif Ben Matthias. 

Am ştiut că îi dăduse ordin lui Titus să-i interogheze pe 
cei câţiva supraviețuitori evrei spre a se asigura că losif îi 
avertizase într-adevăr de înfrângerea care îi aştepta. 

Aceştia au confirmat profeţiile spuse de generalul lor. 

Atunci Flavius Vespasian a cerut ca, rămânând totuşi în 
lanţuri, losif Ben Matthias să fie tratat cu bunătate şi grijă. 


Capitolul 9 


În zilele care au urmat, am înţeles că Flavius Vespasian 
credea în profeția lui losif Ben Matthias şi visa să ajungă 
împăratul neamului omenesc. 

Prezicerile lui losif îl metamorfozaseră atât pe el, cât şi 
pe soţia sa Cenis. La Cezareea, au intrat în palatul lui 
Agrippa şi a surorii sale Berenice ca suverani care fac o 
vizită regelui şi reginei unui mic regat aliat. 

Îl cunoscusem pe Vespasian ca fiind un general care 
avea şiretenia unui ţăran. Tot tăcut şi prudent, stând ca o 
felină la pândă. Cenis, sclava eliberată, se purta deja ca o 
regină dispreţuitoare faţă de Berenice, a cărei frumuseţe îi 
orbea pe cei care se apropiau de ea. 

Titus o urma pas cu pas, de parcă ar fi fost vrăjit de 
această siluetă ale cărei voaluri bleu sau roz, albe mai rar 
lăsau să i se ghicească şoldurile largi, talia marcată, sânii 
rotunzi. Pentru romanul care eram, ea avea atracţia 
femeilor din Orient cu pulpe puternice între care ai pofti să 
te afunzi. 

Ştiam că Titus încerca aceleaşi dorinţe, însă Berenice se 
juca întotdeauna cu el, ferindu-se când el ridica mâinile să 
o apuce, neîndrăznind să se agate de ea aşa cum face un 
soldat cu femeile unui popor învins. 

Eu mă pierdeam în palatul din Cezareea, dus de Mara, 
una dintre însoţitoarele reginei Berenice ale cărei tinereţe şi 
profil mi-o aminteau pe Leda, fiica lui lohanan Ben Zakkai. 

Cum eu pronunţam acest nume, Mara se miră: Berenice, 
mi-a explicat ea, fusese de mai multe ori la Alexandria. li 
întâlnise pe prefectul Tiberiu Alexandru şi pe acest Ben 
Zakkai, cel mai bogat dintre evreii din Egipt. 

Astfel, Fortuna ţesea în jurul meu nişte fire pe care 
speram într-o zi, fără să ştiu nici când şi nici cum, să le 
strâng în mâna mea aşa cum prinzi ceafa unei femei pe 
care o ţii sub tine. 


Adeseori, revenind în marile săli ale palatului, întinzându- 


mă lângă mesele pregătite pentru banchetele pe care le 
ofereau regele Agrippa şi regina Berenice, mă încerca 
stânjeneala. 

Mă gândeam la miile de morţi - peste cincizeci de mii 
căzuţi pentru a-şi apăra oraşele Jotapata şi Jaffa la acele 
femei şi copii sortiţi să ajungă slugi, la cele şi la cei cărora li 
se tăiase gâtul sau fuseseră spintecaţi după lupte pentru 
că, la Roma, un popor rebel trebuie pedepsit. 

Mă uitam la Berenice în timp ce stătea culcată lângă 
Titus, la Agrippa care se ploconea în faţa lui Vespasian şi a 
soţiei sale, Cenis. 

Totuşi, regele şi regina erau evrei, asemenea lui Tiberiu 
Alexandru şi Ben Zakkai, însă îşi părăsiseră neamul, 
invocând înţelepciunea şi pe zeul lor. 

Este acesta un destin nobil? 


Uneori, îl bănuiam pe losif ca fiind cel mai abil dintre 
mincinoşi, cel mai priceput dintre zicătorii de profeţii care, 
pentru a-şi salva viaţa, îi promisese lui Vespasian imperiul, 
iar acest bătrân şi bun general încărunţit îi oferea 
prizonierului veşminte, mâncăruri rafinate şi tacâmuri de 
preţ. 

lar când grecii din Cezareea, care îi urau pe evrei, îi 
cereau lui Vespasian capul lui losif, defilându-i prin faţă şi 
insistând ca generalul evreu să fie judecat şi răstignit - iar 
dacă romanii refuzau să o facă, atunci să li-l dea lor, 
grecilor -, Vespasian tăcea, prefăcându-se că nu vede şi nu 
aude nimic. 

losif era cel care îi revelase ambiția, viitorul. Trebuia, 
aşadar, să trăiască. 

In schimb, toţi ceilalţi evrei puteau şi trebuiau să fie ucişi. 


În faţa portului Joppa unde se refugiaseră numeroşi evrei, 
crezându-se la adăpost pe navele lor, am văzut ridicându- 
se vântul dinspre nord, zdrobind vasele, iar soldaţii noştri, 
cu arma în mână, aşteptând pe țărm spre a-i tăia pe cei 
neînghiţiţi de valuri. 

Nu după mult timp, marea se înroşi de sânge, iar coasta - 


de cadavre. 

Şi, cu toate astea, câteva zile mai târziu, în palatul de la 
Cezareea, regina Berenice îl atingea cu voalurile şi trupul 
său pe Titus care se întorcea de la Jaffa. 


Petrecuse doar puţin timp în Cezareea, fiind însărcinat de 
tatăl său să cucerească oraşele Taricheea şi Tiberiada, 
aflate pe malul lacului Genezaret. 

Evreii se adunaseră pe câmpie, în afara oraşului, contând 
pe numărul lor pentru a-i zdrobi pe cei şase sute de cavaleri 
care îl înconjurau pe Titus. 

Eram unul dintre ei şi am văzut dinainte-mi, la mică 
distanţă, această mare de oameni înarmaţi care înaintau 
spre noi strigând. Atunci, Titus s-a urcat pe o stâncă şi ni s- 
a adresat: 

— Romani, căci aşa este drept să-mi încep cuvântul 
amintindu-vă rasa pentru a şti cine sunteţi şi cu cine 
urmează să ne luptăm. Până azi, nimic nu i-a scăpat 
braţului nostru, totuşi, trebuie să recunoaştem că până 
acum evreii nu s-au descurajat să lupte... Priviţi-i - a arătat 
cu mâna mulţimea din depărtare sunt atât de numeroşi! 
Războaiele sunt câştigate, totuşi, de curaj, chiar cu efective 
restrânse, iar nu de număr... Evreii se bat pentru libertate 
şi pentru patria lor, dar ce este mai important pentru noi ca 
gloria şi voinţa? 

Pe măsură ce vorbea, fremătam la unison cu ceilalţi 
cavaleri, iar la final ne-am repezit cu toţii şi i-am doborât pe 
evrei, şi când câmpia a fost complet acoperită de trupurile 
ucise, supraviețuitorii s-au împrăştiat şi au fugit în oraş. 

Atunci, Titus a strigat: 

— Acum e momentul! Ce mai aşteptăm noi, camarazi de 
arme, dacă divinitatea ni-i dă pe evrei...? Primiţi victoria ce 
vi se oferă! 

A pornit în goană spre ziduri, le-a ocolit, intrând în lac, iar 
noi l-am urmat în oraşul Tiberiada unde a fost mare măcel. 


Cei scăpaţi se urcaseră în ambarcaţiuni îndepărtându-se 
de malurile lacului. 


Însă Titus, apoi şi Vespasian care ni se alăturase au pus 
de s-au construit plute pe care s-au urcat legionarii. Şi în 
curând lacul a fost la rândul său înroşit de sânge şi acoperit 
de cadavre. 


Eu nu mai luam parte la lupte. Beţia luptei şi a sângelui 
încetase să mă mai prindă. 

Vedeam tot acest roşu, toate aceste trupuri. Mă 
gândeam la palatul lui Agrippa şi al reginei Berenice, la 
aurul şi la tapiţeria de mătase, la covoarele, la banchetele 
somptuoase, la femeile care se ofereau, la Berenice pe care 
Titus urma să o întâlnească. 

Îmi era greață de parcă aş fi băut. 

Şi mi-a fost ruşine când l-am auzit pe Vespasian 
ordonând executarea bătrânilor şi a celor care nu puteau 
lupta în război. 

Am auzit ţipetele nefericiţilor cărora li se tăia gâtul. 

L-am văzut pe Vespasian trecând printre prizonieri şi 
alegând chiar el şase mii de tineri robuşti. Îi trimitea lui 
Nero: vor participa la lucrările de săpare a istmului Corint. 
Ceilalţi, aproape treizeci de mii, au fost vânduți, afară de 
cei aparţinători regatului lui Agrippa. 

Pe aceştia, i-a oferit regelui despre care am aflat că i-a 
vândut la rândul său. 


M-am gândit la discipolii lui Hristos. Mi-au dat asigurarea 
că, în conformitate cu credinţa lor, orice om - fie el evreu, 
cetăţean roman ori sclav - purta în sine o scânteie sacră 
venită de la Dumnezeu. 

lar Hristos fusese crucificat tot aşa cum fuseseră 
răstigniţi şi sclavii răzvrătiți ai lui Spartacus. 

Apoi a înviat pentru că şi cel mai umil dintre oameni se 
poate mântui. 

Cum să scapi de oroarea războiului, a servituţii, fără să 
crezi în Hristos? 


M-am rugat acestui zeu care triumfa asupra morţii. 
Eu care, de luni întregi, mărşăluiam printre cadavre, eu 


care am văzut sângele înroşind marea şi lacul, eu aveam 
nevoie de speranţa pe care Hristos le-o aducea oamenilor. 

Voiam să cred că toţi cei cărora le-am văzut trupurile 
martirizate, în timp ce singura lor vină era că aparţineau 
unui popor învins, vor renaşte într-o zi. 

Numai Hristos, singur, contrar tuturor acestor divinităţi 
cărora li se înălţau statui în oraşele Imperiului, în taberele 
legiunilor, nu cerea sacrificiu. 

Nu era nevoie să fie ucis în faţa lui nici om, nici copil, nici 
animal. Şi, pentru a face parte dintre credincioşii săi, nu 
mai era necesar să fii circumcis. 

Cel care nu era circumcis putea să se roage lui Hristos. 

XXX 

l-am cerut să-i învie pe toţi morții. 

l-am cerut iertare, fiindcă participasem la aceste bătălii. 

Astfel, m-am izolat mai multe zile, de parcă aveam 
nevoie să scot din mine tot ceea ce văzusem şi făcusem la 
Jotapata, Taricheea şi Tiberiada. 


Într-o dimineaţă, un curier mi-a adus un ordin de la 
Flavius Vespasian. 

Trebuia să mă duc la împăratul Nero spre a-i anunţa 
victoriile câştigate de legiunile sale şi apropiata sosire a 
navelor încărcate cu şase mii de sclavi evrei: prada oferită 
de generalul Flavius Vespasian împăratului său. 

Urma, aşadar, să fiu din nou pe lângă cel pe care 
discipolii lui Hristos îl numeau Fiara sau Antihristul. 


PARTEA A DOUA 


Capitolul 10 


Văzusem în Galileea masacrele care însoțeau războiul, 
dar uitasem cruzimea, ambiția şi invidia, viciul, 
perversiunile,  delaţiunea,  laşitatea şi teama care 
impregnau, ca tot atâtea otrăvuri mortale, curtea lui Nero. 

Le-am întâlnit imediat ce am revenit în palatul din Corint 
unde se afla reşedinţa împăratului. 

Pretorienii aflaţi de gardă, cu spada pe jumătate scoasă 
din teacă, mă priveau. Centurionii lor, nişte germani cu ochi 
de gheaţă, m-au chestionat. Şi ştiam că era suficient o 
privire de-a lui Nero sau a comandantului pretoriului, 
Tigellin, ca să fiu ucis. În fine, am fost lăsat să pătrund în 
sălile mari unde alergau liberţii lui Nero, Epafrodit, Phaon, 
soţia sa, Statilia Messalina, şi administratoarea plăcerilor, 
Calvina Crispinilla. 

M-au înconjurat. 

Soseam din ludeea. De ce se prelungea războiul? Erau 
evreii mai viteji ca soldaţii Romei? 


Au încercat să mă neliniştească. 

Nero bănuia anturajul lui Flavius Vespasian şi al lui Titus 
de conspirație împotriva sa. Nu fusesem eu prietenul lui 
Seneca? Este adevărat că Flavius Vespasian îl trata ca pe 
un oaspete de seamă pe acel general evreu care luptase 
împotriva legiunilor romane şi le ţinuse în şah timp de 
aproape două luni la Jotapata? Şi că Titus era amantul 
reginei Berenice? De ce să te războieşti cu evreii, să-i 
învingi, dacă le asculţi profeţiile, dacă îţi aduci în pat 
evreice, dacă le respecţi zeul, dacă, aşa cum făcuse Titus, 
le lauzi curajul, pretinzând că luptă pentru libertatea şi 
patria lor? 


Mi s-a şoptit: 

— Nero se fereşte de Vespasian, de Titus şi de tine, 
Serenus. 

Împăratul constituise o legiune de uriaşi formată din 


soldaţi de peste doi metri, pe care o numise „Falanga lui 
Alexandru”, însă Vespasian şi Titus, prelungind războiul din 
Galileea şi ludeea, îl împiedicau să-şi pună în aplicare 
marele său plan către Ind. 

Mi se repeta întruna că Nero nu era omul care să accepte 
să i se opună cineva proiectelor sale. 

Voiau să mă sperie, să facă din mine un delator. 

Întrebau despre acel general evreu - losif -, care fusese 
primit odinioară de Poppea, căruia Nero însuşi îi acordase 
favoruri, eliberându-i pe rabini. Aşadar, acest losif îi 
promisese lui Flavius Vespasian Imperiul? Şi care era, la 
urma urmei, jocul lui Berenice? Doreau evreii să cucerească 
puterea la Roma? 


Începea să mă cuprindă teama. 

Descopeream că spionii forfoteau în jurul lui Vespasian şi 
al lui Titus, că zvonurile, acuzaţiile şi calomniile infestau 
anturajul lui Nero. 

l-am recunoscut pe Sporus şi pe Pythagoras care se 
dedau împreună cu el la tot soiul de perversiuni, unul 
„soţie”, celălalt, soţ al împăratului. Şi am văzut, atingându-i 
cu trupurile lor parfumate şi netede, nişte tineri greci 
despre care nu puteai spune dacă sunt fete sau băieţi. Eu 
însă ştiam că, pentru Nero, aceasta avea puţină 
importanţă. 

Fiarei îi plăcea să se tăvălească în troaca viciilor, şi în 
fiecare noapte trebuiau inventate altele noi, pentru ca 
împăratul să poată atinge acea juisare extremă despre care 
spunea că îi inspiră arta. 


M-am apropiat de Nero. 

Stătea întins, cu fruntea încinsă de o coroană olimpică 
făcută din frunze de măslin şi de laur. Ciupea coadele 
ţiterei sale, cântând cu un glas duios ce părea că nu-i 
aparţine, într-atât faţa şi trupul îi erau de greoaie, buhăite 
şi urâte. 

Îşi puse smaraldul la ochiul drept, apoi la cel stâng şi mă 
privi atent: 


— Vespasian te trimite? 

Am răspuns că îi aduc împăratului neamului omenesc, 
din partea generalului legiunilor sale, anunţul victoriilor din 
Galileea şi ludeea şi un convoi de şase mii de sclavi pentru 
străpungerea istmului Corint despre care Flavius Vespasian 
ştia că este unul dintre grandioasele proiecte ale 
împăratului. 

Faţa lui Nero se arătă dezgustată. 

— Şase mii de sclavi... şi câţi evrei a cruțat? 

A închis ochii, spunând că se voia împiedicarea lui de a 
uni Roma cu Orientul, de a merge mai departe decât 
Alexandru cel Mare, dar că era protejatul zeilor şi că toţi cei 
care i se împotrivesc vor pieri. 

Mă aşteptam să le spună pretorienilor săi germani să mă 
ia şi să-mi taie gâtul. 

Mi se spusese că de la sosirea lui din Grecia, cu mai bine 
de un an în urmă, Nero ordonase în fiecare zi omoruri sau îi 
constrânsese pe cetăţeni ai Romei la sinucidere. 

Am lăsat capul în jos, dar, brusc, a început să cânte. 

L-am privit. 

Părea a fi căzut pradă unei emoţii sincere, recitând cu o 
voce tremurătoare: 


Sotie, mamă şi tată, cu toții îmi ordonă să mor 


apoi, pe un ton mai uşor, acest vers ale cărui sonorități 
mă emoţionau: 


Mişcându-se străluce gâtul porumbiţei din Citera 


Cu siguranţă că a observat că eram sensibil la glasul şi la 
versurile sale. S-a aplecat şi m-a întrebat: 
— Cunogşti vreun artist mai mare decât mine? 


Ce puteam face? 

M-am lansat în elogii. l-am vorbit de glasul său celest, de 
inspiraţia divină, i-am spus că este Hercule şi Apollo 
totodată. Şi am strigat: 


— O glas sfinţit! Ferice de cel care te poate auzi! 

A zâmbit în timp ce liberţii, soţii şi soțiile sale, junii săi 
efebi îl aclamau, preluându-mi cuvintele, strigând: 

— Vivat olimpianul! Vivat Nero-Hercule! Vivat Nero- 
Apollo! 

A ridicat încet mâna, dând din cap, zicând că nu merită 
toate aceste elogii, apoi, dintr-odată, împăunându-se şi 
aplecându-se spre mine, mi-a spus că a câştigat o mie opt 
sute opt coroane de când sosise în Grecia. Acum era 
constrâns să se întoarcă în Italia, iar cetăţenii Romei vor 
înţelege în sfârşit ce artist era el. 


A părăsit palatul, iar curtenii săi m-au înconjurat. Ce-mi 
spusese împăratul? 

Erau ca nişte şacali prudenţi şi avizi vrând să-mi smulgă 
o confidenţă, un secret. 

M-am ferit. Erau mai respingători decât muştele acelea 
negre cu reflexe verzui potopind cadavrele. 

Dar eram viu. Scăpasem de la moarte. 


La puţin timp după aceea, Nero m-a poftit să iau loc la 
tribuna aşezată în centrul stadionului unde grecii se 
adunaseră ca să-l salute pe împărat înaintea plecării spre 
Italia. 

Era o zi ploioasă, cu scurte limpeziri pe care vântul venit 
din nordul Ahaiei le mătura. 

Nero a cântat, a declamat şi la fiecare vers, la fiecare 
ciupitură a coardelor ţiterei, Augustiani, cohorta sa de 
câteva sute de tineri însărcinaţi să-l însoţească şi să-i 
aplaude talentul, îl aclamau, iar spectatorii se ridicau 
adăugând strigătele lor. 


Apoi au sunat trompetele, iar Nero a înaintat spre 
mijlocul scenei care prelungea tribuna. 

A ridicat braţul, iar când liniştea s-a restabilit, a anunţat 
că Grecia înceta să mai fie o provincie obligată să plătească 
impozit şi că devenea o naţiune liberă. 

Îi mulțumea astfel pământului zeilor pentru faptul de a-l 


fi consfințit pe el, Nero, cel mai mare artist din toate 
timpurile, egalul divinităţilor din Olimp. 

A schiţat un pas de dans în timp ce pe gradene mulţimea 
se ridica în picioare. 

S-a întors către tribună. L-am aclamat la fel ca toţi cei 
care mă înconjurau. 

Şi mi-a fost ruşine. 


Capitolul 11 


Am continuat să fiu laş. 

L-am aclamat pe Nero la Neapole atunci când carul său, 
tras de patru cai albi, a intrat în oraş printr-o breşă ce-i 
fusese deschisă în zidul cetăţii. 

Era împăratul seminţiei omeneşti, stăpânul tuturor 
oraşelor, de la Apus până la Răsărit, şi nici unul dintre ele 
nu-i putea sta în cale. Pe drumul spre Roma, s-au spart, de 
asemenea, zidurile de la Antium şi Alba pentru ca 
împărătescul car să poată pătrunde în fiecare dintre aceste 
cetăţi. 

lar mulţimea să-l aclame. 

Cânta. Juca, purtând mereu pe frunte coroana olimpică, 
înconjurat de sclavi care îi duceau celelalte coroane sau 
pancarte unde erau înscrise numele celor învinşi, titlul 
pieselor interpretate, lista oraşelor greceşti care îi 
rezervaseră un triumf şi îl salutaseră ca pe un zeu. 

Augustiani încadrau carul, îl aplaudau în cadență, 
urmând un ritm precis, strigând de fiecare dată: „Vivat 
Nero-Hercule! Vivat Nero-Apollo! Vivat olimpianul, August, 
August!” 

Pretorienii îi loveau de moarte pe spectatorii care nu 
manifestau destul entuziasm sau care încercau să se 
îndepărteze. 

Şi mi-a fost ruşine, de la Neapole până la Roma, de faptul 
că mă pretam, ca un sclav care vrea să-şi salveze viaţa, 
acestei puneri în scenă groteşti şi crude. 

Căci de-a lungul viei Appia cădeau victime pentru a se 
celebra trecerea împăratului Nero! 


A intrat în Roma înfăşurat într-o largă mantie semănată 
cu stele de aur. 

Urca pe carul triumfător al lui Augustus. L-a aşezat lângă 
el pe muzicianul Diodor. 

Pământul era acoperit de flori de şofran şi s-au răspândit 
parfumuri pentru ca mirosurile fetide care împuţeau aerul 


Romei să fie mascate pentru o vreme. 

Delegaţiile au înaintat, aducând ofrande zeului Nero. | s- 
au depus la picioare păsări multicolore, pietre rare, ţesături 
aurite. 

Apoi cortegiul s-a pus din nou în mişcare, îndreptându-se 
spre templul lui Apollo la Palatin pentru că pe zeul acesta îl 
incarna şi îl onora Nero. Şi abia după aceea ne-am îndreptat 
spre templul lui Jupiter, la Capitoliu. 

În sala mare, Nero începu să cânte, să-şi facă auzită 
ţitera, în timp ce în jur i se depuneau cele o mie opt sute 
opt coroane câştigate în Grecia, iar Augustiani aplaudau. 

Mi-a fost ruşine de acest triumf grotesc. 

Aşadar, pentru acest om se produceau masacrele în 
Galileea şi ludeea, pentru el erau schingiuiţi evreii şi se 
trimiteau la moarte legiunile Imperiului? 

Oare când va înceta acest regim care dura deja de 
paisprezece ani? În fiecare zi, nişte oameni erau ucişi, nişte 
femei - otrăvite, copii - înăbuşiţi, un tată, un frate, o soră, o 
soţie - asasinați, şi atâţia alţii - constrânşi să se sinucidă, 
încât fiecare - eu ca şi ceilalţi - trăia sub teroare. 

lar unii, ca să scape de teamă, se sinucideau. 

XXX 

La Neapole, am zărit prima speranţă. 

Se zvonea că Vindex, un gal, legat imperial de rang 
pretorian, guvernator al Lyonului, se ridicase împotriva lui 
Nero, organizând miliții şi spunând că împăratul este un 
actor amărât, un prost cântăreţ din ţiteră, că trebuia 
alungat acest histrion, acest uzurpator, acest ucigaş de 
mamă. 

Am pândit faţa lui Nero, dar, timp de mai multe zile, nu 
mi s-a părut că ar da vreo atenţie acestor zvonuri care îi 
cuprindeau treptat anturajul ce stătea la pândă. 

La Roma, mi s-a şoptit că Galba, guvernatorul provinciei 
spaniole Tarraconeza, îşi ridicase legiunile împotriva lui 
Nero cu scopul, zicea el, „de a restaura gloria şi demnitatea 
Romei”. 

M-am gândit la prezicerea lui losif Ben Matthias şi am 
început să cred că, într-adevăr, într-o zi, pe căi necunoscute 


mie, Vespasian şi Titus vor domni peste Imperiul lumii. 

Ei nu se comparaseră niciodată cu zeii, însă erau mai 
buni nişte simpli muritori, împărați, decât un suveran 
grotesc şi sângeros ce se pretindea a fi incarnarea lui 
Hercule şi Apollo. 

Şi care nu era decât un laş pe care l-a cuprins spaima şi 
panica atunci când Galba şi trupele sale s-au răzvrătit! 

L-am văzut prăbuşindu-se  dintr-odată, pierzându-şi 
cunoştinţa şi am dorit ca moartea să-l ia. 

Dar şi-a revenit şi a început să urle, sfâşiindu-şi 
veşmintele, izbindu-se cu capul de ziduri, jeluindu-se 
întruna că s-a terminat cu el, că nenorocul său era cel mai 
mare din câte îi loviseră pe înaintaşii săi. Abia împlinise 
treizeci şi unu de ani, pierzând puterea supremă încă în 
viaţă fiind, în plină tinereţe şi când Grecia, patria zeilor, 
tocmai îi recunoscuse talentele şi îl încoronase drept cel 
mai mare artist al universului! 

Apoi, spunând aceste cuvinte, a părut să uite de revolte 
şi a început să cânte, să declame, să se entuziasmeze de 
funcţionarea orgilor hidraulice, un model cu totul nou. 

Şi m-am gândit că zeii în care credea încă îi mai erau 
favorabili, întrucât legiunile Germaniei Superioare, 
comandate de legatul Virginius Rufus, îi zdrobiseră la 
Vesontio? pe cei douăzeci de mii de milițieni ai lui Vindex, 
iar acesta s-a sinucis după înfrângere. 

Virginius Rufus se întorcea acum în provincia sa din 
Germania Superioară, refuzând să se alăture trupelor 
răzvrătite ale lui Galba. 


Eram copleşit. După expresia senatorilor şi a cavalerilor 
printre care mă mişcam, ghiceam că îmi împărtăşeau 
sentimentele. Speraseră că Nero va fi, în sfârşit, alungat, 
pedepsit. 

Teama însă îi reducea la tăcere. Lăsau capul în jos, 
continuând, ca şi mine, să-l aclame pe împărat, temându-se 
să nu înceapă proiectele puse în seama lui. 

Se zvonea că vrea să trimită asasini pe la toţi 


1 Actualul Besancon. (n.a.) 


guvernatorii de provincii pentru ca apoi să pună în locul lor 
nişte oameni fideli. 

Pregătea un mare festin la care toţi senatorii vor fi 
invitaţi şi obligaţi să mănânce bucate şi băuturi otrăvite. 

Va pune să fie masacrați toţi galii din Roma, toţi cetăţenii 
exilați. 

Şi se îndoia mai mult ca niciodată de fidelitatea lui 
Vespasian, a lui Titus şi a lui Tiberiu Alexandru. 

Şi eu figuram printre suspecți, eu, prietenul lui Seneca, 
venit din Galileea. 

Se mai spunea că visa să dea foc Romei şi să dea drumul 
miilor de fiare sălbatice asupra populaţiei ca să nu poată să 
se lupte cu flăcările. 

Apoi anunţa - eram în rândurile asistenţei - că va trece în 
fruntea armatelor şi va merge în provinciile rebele, Galia şi 
Spania. 

Perora, spunând că ordonase să se radă pletele femeilor 
care îl însoțeau. Ele vor fi amazoanele sale, înarmate cu 
securi şi scuturi. 

— Imediat ce voi atinge pământul provinciilor, mă voi 
prezenta fără arme în faţa soldaţilor, clama el cu o voce 
ascuţită, exaltată. Mă voi mulţumi să vărs lacrimi, atunci 
revoltaţii vor fi cuprinşi de remuşcare şi, a doua zi, plin de 
bucurie, în mijlocul veseliei generale, voi cânta un imn 
închinat victoriei pe care trebuie să-l compun încă de pe 
acum... 

Omul acesta era nebun. 

Cum să i te mai supui când cerea o nouă contribuţie în 
aur şi argint, când la Roma lipseau grânele, când navele 
care soseau de la Alexandria nu erau încărcate cu grâu, ci 
cu nisip pentru luptătorii de la Curte! 


Mergând pe străzile Romei, am simţit plebea fremătând 
de mânie. 

Am văzut, legat de o statuie a împăratului, un sac şi 
câteva cuvinte scrise pe soclu: Ai meritat sacul. Moartea 
ruşinoasă. 

In câteva zile, zidurile s-au umplut de inscripţii 


amenințătoare. 

Abia acum începe adevărata luptă! S-a terminat cu 
vremea concursurilor de cântat, a venit vremea războiului! 
Fugi, dacă poți! zicea una. 

Mai departe cineva adăugase: Tot cântând, ai trezit 
cocoșii! 

Pretutindeni citeai Vindex, cuvântul care înseamnă 
răzbunare. 

Am fost sigur că aceasta înainta cu paşi repezi, 
implacabilă şi înarmată. 


Capitolul 12 


În aceste luni de primăvară din cel de-al paisprezecelea 
an de domnie, am văzut cum se apropie de Nero moartea 
răzbunătoare. 

Pe măsură ce umbra i se tot întindea, invadând treptat 
sălile palatului imperial, curtenii, liberţii, soţii şi soțiile lui 
Nero, complicii şi tovarăşii în ale desfrânării şi crimei, dar şi 
pretorienii îl părăseau. 

Mă uitam la faţa lui străbătută de ticuri. Trupul îi tremura, 
apoi, brusc, s-a înfuriat. 

A rupt scrisoarea prin care era anunţat că Macer, legatul 
legiunii romane din Africa, îi trimisese înapoi consulul, 
respingându-i astfel autoritatea. 

Impăratul s-a ridicat dintr-o săritură, a răsturnat masa şi 
a izbit de pământ cele două cupe frumos cizelate din care îi 
plăcea să bea şi pe care le numea „homerice”, întrucât pe 
ele erau reprezentate scene din Homer. 

Apoi, mergând cu pas greoi şi capul căzut în piept, a 
chemat-o pe bătrâna Locusta, vrăjitoarea cu otrăvurile, 
cerându-i o otravă pe care a încuiat-o într-o cutie de aur. 

Brusc, a strâns pumnii, i-a agitat în aer, spunând că va 
strânge o flotă la Ostia, că va fugi din Italia în Alexandria 
după ce va fi obţinut de la popor numirea ca prefect al 
acestei provincii. 

A rămas visător o clipă, cu ochii închişi, apoi i-a întrebat 
pe centurioni şi pe tribunii din garda pretoriană dacă erau 
gata să-l însoţească. 

Aceştia se fereau, părăseau sala, iar unul dintre ei a spus 
cu dispreţ acest vers din Virgiliu: 


E o atât de mare nefericire de a înceta să trăieşti? 


Nero a privit în jur, pierdut. 

L-a chemat pe Tigellin, comandantul pretoriului, şeful 
delatorilor şi al asasinilor, marele executor, omul care îi 
tortura el însuşi pe duşmanii suveranului, suspecţii, 


obligându-i în acelaşi timp să scrie un testament în 
favoarea sa. 

Dar Tigellin dispăruse, refugiindu-se la proprietăţile sale, 
abandonând puterea în mâinile comandantului secund al 
pretoriului, Nymfidius Sabinus, om cu o statură ca de 
gârbov şi căruia nu reuşeai să-i prinzi privirea. 

Sabinus îi denunţase lui Nero zeci de cetăţeni, iar acum 
mărturisea că luase legătura cu Icelus, libertul lui Galba. 

Se ştia că le dădea sume mari pretorienilor, spunându-le 
mereu că Nero îi dispreţuieşte. Cum de puteau ei, gărzile 
împăratului, cei mai buni soldaţi ai Romei să nu mai 
formeze escorta imperială? Să fie înlocuiţi de bărbații- 
femei, cu trupul epilat şi chipul boit? Cum de puteau să se 
supună unui împărat care se afişa alături de Sporus, „soţia” 
lui, machiat în aşa fel încât să semene cu defuncta Poppea, 
şi legănându-şi şoldurile ca o târfă de lupanar? 

Ruşinea îi va acoperi. Or, ei au forţa spadei. Puteau alege 
un nou împărat - de ce nu chiar pe acest Galba, un soldat 
care voia să-i redea Romei gloria şi demnitatea? 

Sabinus le împărțea pretorienilor în fiecare zi alţi bani de 
aur şi argint. lar aceştia părăseau posturile de pază, lăsând 
palatul fără apărare. 

Soldaţii care vegheau la uşile camerei împăratului se 
retrăseseră, furând tot ce se putea: bijuterii, busturi, 
blănuri, chiar şi cuverturi. 

Se mersese până într-acolo încât dispăruse chiar şi cutia 
de aur ce conţinea otrava pe care Nero şi-o pusese lângă 
pat. 


Nu am fost martor la cele ce au urmat, dar doicile lui 
Nero, Egloge şi Alexandra, două bătrâne care îl iubeau de 
parcă le era fiu, şi Acte, sclava eliberată, metresa despre 
care se spunea că sigur crede în Hristos şi care, deşi 
împăratul o respinsese, îi arăta dragoste şi compasiune, mi- 
au povestit ultimele sale ore. In noaptea de 8 iunie, ela 
aflat că pretorienii, în cazarma lor, îl proclamaseră pe Galba 
împărat, iar Senatul îl declarase pe el, Nero, inamic public, 
condamnându-l să fie pedepsit după vechile cutume. 


Le întrebase pe doici şi pe Acte, apoi pe cei trei liberţi 
care rămăseseră lângă el, care era această pedeapsă. Unul 
dintre ei, Phaon, după ce a ezitat şi i-a întrebat din priviri pe 
Sporus şi pe Epafrodit, a descris chinul la care ar fi supus 
dacă era prins de viu. 

II vor dezbrăca de tot. Va fi prins cu capul într-o furcă şi 
va fi bătut cu vergi până moare, apoi trupul îi va fi târât cu 
un cârlig şi aruncat în Tibru. 


Nero urlase de groază, spunând că se va arunca singur în 
fluviu, apoi, după ce a alergat câteva sute de paşi pe 
străzile pustii, s-a întors plin de sudoare, implorând cele 
câteva persoane care se mai aflau în palat să-l caute pe 
gladiatorul Spiculus, un mirmilon, unul dintre cei mai abili 
luptători în jocurile de la Roma, pe care îl felicitase şi îl 
încoronase de mai multe ori în amfiteatru. 

El, Spiculus, va şti să-l ucidă. 

Dar cum să-l găseşti? 

Sclavii plecaţi în căutarea lui spre a-i transmite mesajul 
lui Nero se întorceau spunând că Spiculus părăsise Roma. 
Dar probabil că nici unul nu ieşise din palat, 
nemaitemându-se de acum de acest împărat care se 
smiorcăia cerându-le apropiaților să-l ucidă. Insă toţi se 
dădeau deoparte. 

— Aşadar, nu am nici prieteni, nici duşmani, declarase el. 

Faon îl apucase de braţ, şoptindu-i că trebuia să fugă cât 
mai repede. Se oferea să-l primească pe Nero în casa lui, 
aflată la paisprezece borne militare, între via Nomentana şi 
via Salaria. 


Pornesc. 

Nero are doar câteva haine pe el. 

S-a dus vremea când umbla cu mantia de purpură plină 
de stele de aur. Nici o coroană nu-i încinge fruntea. Nu-i 
decât un fugar călare pe un cal pe care un pretorian l-ar 
refuza. Animalul face o săritură ca să nu dea peste un 
cadavru ce duhneşte întins în mijlocul drumului. Batista cu 
care Nero îşi ascunde faţa alunecă. Nişte trecători îl 


recunosc pe împărat şi îl interpelează. 

Nu sunt departe de cazarma pretorienilor. 

Se aud soldaţii strigând numele lui Galba. 

Se dau pinteni cailor. 

Există temerea ca locuinţa lui Phaon să fie deja 
înconjurată de pretorieni. 

Fugarii se strecoară prin tufişuri. Ţepii îi zgârie. Se 
ascund în stufăriş. 

Nero bea apă călâie dintr-o baltă, el care, în cupele 
„homerice” voia ca apa ce i se servea să fie răcită cu 
zăpadă adusă zilnic din Apenini. 

E îndemnat să se ascundă într-o gaură. Nero ezită: 

— Ce destin, să mergi de viu sub pământ! 

Uneori, cei din grup au impresia că este actorul care 
joacă un rol, adresându-se acelei plebe care l-a aclamat 
atât de mult. Zice: 

— Cel care odinioară era mândru de suita sa numeroasă 
acum mai are în jurul său doar trei liberţi! 

Şi probabil Phaon l-a predat. 


Sunt ultimele ore. Nero plânge, se schimonoseşte, geme, 
apoi, brusc, zice pe un ton grav, în faţa gropii pe care a 
comandat-o. 

— Ce artist piere odată cu mine! 

Se învârte în jurul gropii, scoate de la centură două 
pumnale cărora le încearcă pe rând ascuţişul, apoi le bagă 
repede în teacă. 

— Incă nu a sosit ceasul, spune el. 

Se plânge. Nu vrea nimeni să-l încurajeze, sinucigându- 
se? 

Oamenii se feresc. 

Plânge, îi cere lui Sporus să înceapă bocetele şi 
plânsetele. Spune că vrea să i se ardă cadavrul ca să nu-i 
fie capul expus insultelor şi apoi scuipat. 

Apoi pare că vrea să fugă, îşi răsuceşte mâinile, se 
prăbuşeşte şi murmură: 

— Purtarea mea este nedemnă, dezonorantă. Este un 
lucru nedemn de Nero, da, nedemn! E nevoie de sânge 


rece în astfel de momente. Hai, trezeşte-te, Nero! 


Doicile şi Acte se apropie. 

Ele îl anunţă că garda pretoriană e pe drum cu misiunea 
de a-l aduce viu pentru a fi schingiuit, aşa cum cere tradiţia 
antică. 

— Trebuie să mi se ardă tot trupul, repetă el. 

Se aud călăreţii intrând în grădină. 

Nero murmură un vers din Homer: 


Galopul cailor cu iute pas îmi sună în urechi. 


Apoi îşi înfige un pumnal în gât, dar atât de stângaci, atât 
de încet, încât Epafrodit trebuie să apese cu toată puterea. 

Sângele ţâşneşte. 

Nero încă mai respiră când un centurion pătrunde 
grabnic în încăpere şi încearcă să-i astupe rana cu mantia, 
să-i oprească sângele, voind să-l facă pe împăratul 
dezamăgit să creadă că vine să-l salveze. 

— Prea târziu, spune Nero. 

Apoi adaugă într-o ultimă suflare: 

— lată unde a ajuns fidelitatea. 

Ochii par să-i iasă din orbite şi se holbează în aşa hal 
încât martorii se îndepărtează înspăimântați. 

Apoi femeile îi înfăşoară cadavrul în cearşafuri albe, 
brodate cu fir de aur. 


PARTEA A TREIA 


Capitolul 13 


Am văzut populaţia Romei răsturnând statuile lui Nero şi 
spărgându-le cu maiul. 

Traversând Câmpul lui Marte, am întâlnit bande urlând şi 
urmărind bărbaţi şi femei cu privirea pierdută, cu chipurile 
schimonosite de frică. 

L-am recunoscut atunci pe gladiatorul Spiculus. 

Venea către mine, fugind din calea haitei. Ţipa că nu este 
un delator, ci luptase în arenă pentru popor şi împărat. Nu 
fusese nici curteanul şi nici amantul lui Nero. 

Oamenii-câini, oamenii feroce care lătrau pe urmele lui 
se apropiau, agitând măciuci ghintuite. Işi trăseseră pe cap, 
până la sprâncene, bonete frigiene, simbol al libertăţii 
redobândite. 

Spiculus gâfâia. Se întorcea către mulţime strigând: 

— M-aţi văzut! M-aţi aclamat! Sunt doar un mirmilon. 

— Ai ucis pentru el, ai fost în slujba Fiarei! urlau ceilalţi. 

Ajungând aproape de mine, s-a împiedicat. A întins 
mâna. 

Ne-am încrucişat privirile. M-am dat înapoi. 

Sălbăticiunile, câinii l-au făcut fărâme, apoi i-au aruncat 
rămăşiţele, bucăţi de carne însângerată printre resturile din 
piatră ale statuilor lui Nero. 

M-au adulmecat. M-au atins. Au ridicat ghioaga. 

Am spus că eram cavalerul Serenus, prietenul lui Seneca, 
acel înţelept pe care Nero l-a constrâns să se sinucidă. Mă 
întorceam din exil. 

S-au uitat atenţi la mine, apoi un glas a strigat: 

— Uite, acolo, o târfa a lui Nero, acolo! 

lar haita s-a îndepărtat. 

l-am văzut prinzând trupul unei femei, aruncându-l în aer 
şi primindu-l în vârful pumnalelor şi al spadelor, apoi 
sfârtecându-l. 

Un glas din apropiere a murmurat: 

— Mi-e teamă că în curând Nero va fi regretat. 

Nici măcar nu am vrut să-i zăresc chipul bărbatului care 


şoptise cuvintele astea, poate pentru a-mi întinde o 
capcană sau pentru că ghicise ceea ce gândeam şi eu. 


Se scurseseră doar câteva ore de la moartea tiranului. 

Dar deja aflasem că Nymfidius Sabinus - comandantul 
pretoriului, omul care îi cumpărase pe  pretorieni, 
organizase şi voise sfârşitul lui Nero, care trimisese solie la 
Galba şi-l proclamase pe acest bătrân şi nobil soldat, care 
era fără îndoială şi cel mai bogat din tot Imperiul - visa 
acum să se aşeze pe tronul imperial. 

Printre bandele care brăzdau cartierele Romei, îi 
ghicisem pe haidamacii lui care nu aveau numai în grijă să 
le taie gâtul delatorilor, tovarăşilor de desfrâu ai lui Nero, 
dar şi celor care ar fi putut să i se împotrivească lui, lui 
Sabinus. 

Oare am fost cruțat probabil fiindcă eram trimisul lui 
Vespasian şi al lui Titus, iar aceştia, aflaţi în fruntea 
armatelor din ludeea şi Egipt, se puteau opune trupelor lui 
Galba şi celor ale lui Vitellius, unele în Spania, celelalte în 
Germania? 


În timp ce mergeam pe străzile Romei, am simţit, aşadar, 
în această dimineaţă duhoarea războiului civil, acea 
răsuflare urâtă a morții. 

Plutea pe colina grădinilor, acolo unde ardea trupul lui 
Nero. 

Rugul fusese ridicat la câţiva paşi de mormântul familiei 
Domitius unde Acte, concubina umilită şi alungată, dar 
credincioasă, obținuse de la Sabinus permisiunea de a-l 
îngropa pe împăratul decăzut. 

Le-am văzut pe Acte şi pe doicile Egloge şi Alexandra, 
îngenuncheate, adunând cenuşa tiranului apoi vărsând-o 
într-un sarcofag de profir la capul căruia se înălța un altar 
din marmură de Luna, oraşul din Etruria, celebru pentru 
carierele sale. Balustrada care înconjura sarcofagul era din 
piatră de Thasos. 

Stăteam retras. 

II văzusem pe Nero născându-se. Voiam să-l văd luând 


calea Împărăției întunecate şi nepătrunse a morţilor. 

Aveam certitudinea că dispariţia sa pecetluia sfârşitul 
unei etape din viaţa mea marcată de domnia sa de 
paisprezece ani. 

M-am apropiat de Acte şi de doici. 

De ce îl plângeau aceste femei pe cel numit Fiara, iar cei 
care credeau în noua religie îi ziceau Antihrist? 

Acte a ridicat ochii. Am citit în ei compasiune, dar şi, spre 
totala mea uimire, seninătate, ca şi cum nu disperarea o 
copleşea, ci liniştea. 

Aş fi vrut să-i pun întrebări, dar doicile au fost cele care 
mi-au spus, cu glas cuprins de emotie: 

— Era copilaşul nostru! Copilul nostru. A trăit cum a 
putut, cum a văzut că se trăieşte în jurul lui. Ştia că, dacă 
nu ucidea, el va fi cel ucis. S-a apărat. Apoi au repetat: Un 
copil. 


Am tăcut. Dacă le-aş fi amintit de trupurile creştinilor 
răstigniţi pe cruce servind ca nişte torţe pentru luminarea 
petrecerilor date de Nero în grădinile sale, nu m-ar fi luat în 
seamă. 

Dar cine m-ar fi ascultat dinaintea acestui mormânt, pe 
această colină unde o mulţime emoţionată începea să se 
adune, înclinându-se în faţa locului unde era amplasat 
rugul, purtând buchete de flori şi depunându-le pe 
sarcofag? 

Auzeam cuvinte, reconstituiam fraze, auzeam bocete. 
Împăratul iubea plebea, îi ajuta pe cetăţenii cei mai săraci. 
Le dădea grâne şi vin. 

Le oferea jocuri în fiecare zi. Se amesteca printre cei mai 
amărâţi. Vorbea cu ei. Intra în tavernele lor. Cânta pentru 
ei. Voia ca plebea să-l iubească. 

Cei care îl uciseseră erau cei hărăziţi de soartă, 
cămătarii, cei care furau din dări, care se îmbogăţeau pe 
timp de foamete speculând preţul grâului. 

S-a auzit un glas strigând: 

— Întoarce-te, Nero, printre ai tăi! 

lar alţii au răspuns: 


— Nero este viu. 

— Nu pe el l-au ucis. 

— A fugit. 

— Se va întoarce cu legiunile din Asia, cea a uriaşilor. 
— A fost rănit, dar rana i-a fost pansată. 


Brusc, mulţimea s-a dat la o parte şi l-am văzut pe 
Nymfidius Sabinus înaintând, şi mai aplecat ca de obicei, 
părând să nu privească decât pământul, dar apropiindu-se 
cu un pas hotărât spre sarcofag, oprindu-se în faţa unei 
femei care purta voaluri lungi, negre. 

A apucat-o de braţ, obligând-o să se întoarcă spre el. 

L-am recunoscut pe Sporus, cu faţa fardată pe care 
lacrimile trasaseră două dungi negre care îi împărțeau 
obrajii. 

Cu un gest scurt, Sabinus a dat deoparte unul dintre 
văluri, lăsând astfel să apară chipul fardat care făcea din 
Sporus cel scopit imaginea Poppeei, soţia recreată de Nero. 

Sabinus l-a luat cu el, pretorienii croindu-i drum prin 
mulţimea care murmura: „E Poppea, Poppea, soţia lui 
Nero...” 

O voce, fără îndoială cea a unui partizan al lui Sabinus, 
unul dintre acei oameni pe care toţi cei care deţineau 
puterea îi plăteau ca să aplaude, a sărit: 

— Vivat noul Nero, vivat Sabinus-Nero şi soţia sa Poppea! 

Am închis ochii în acel moment. 

Întotdeauna Fiara renaşte din propria cenuşă. 


Capitolul 14 


Nu eram singurul care se temea de venirea unei noi 
Fiare. 

În forum, am auzit un om, urcat pe o bornă, anunțând cu 
o voce stridentă că se apropia de Roma un purceluş cu 
gheare de uliu. Acesta şi le va înfige în trupurile oamenilor. 
Va sfâşia Imperiul şi va distruge oraşele. 

— Ascultaţi, ascultați, pământul fierbe, tremură de 
mânie! 

lar eu simţeam cum pământul vibra sub picioarele mele. 

Nişte insulae se prăbuşiseră în mai multe cartiere. 
Fulgerul lovise în templul Cezarilor. O pădure plantată 
pentru a sărbători dinastia născută din Cezar şi din 
Augustus pierise; toţi copacii fuseseră doborâţi. Nu va mai 
exista împărat care să iasă din această stirpe, iar statuile 
tuturor Auguştilor, adunate în templu, se spărseseră, iar 
capetele li se rostogoleau pe pământ. 


Care va fi noul împărat? 

Acest Galba care părăsise Spania, dar nu părea grăbit să 
ajungă la Roma? 

Era bătrân. Avea peste şaptezeci şi trei de ani. Nu era 
frumos. lar lumea îşi amintea deja de Nero ca de un 
împărat juvenil, mort la treizeci şi unu de ani. 

Oare trebuia ca Roma să fie guvernată după el, 
împăratul-Apollo, de un om mărunt şi pleşuv cu trupul 
diform, având pe partea dreaptă o excrescenţă de carne 
atât de voluminoasă încât nu o putea ţine decât cu o feşă? 

Un împărat cărunt, bolnav de gută, cu mâinile şi 
picioarele strâmbe încât nu putea să-şi tragă o pereche de 
încălţăminte sau să desfăşoare un manuscris? 

Un zgârcit care nu le va plăti niciodată pretorienilor ceea 
ce liberţii şi Sabinus le promiseseră? 

Un desfrânat care nu avea cutezanţa lui Nero îndrăznind 
să-l ia pe Sporus sau pe Pythagoras spre a le fi bărbat şi 
femeie? 


Galba se prezenta ca respectând uzanţele, refuzând să 
fie femeie, şi totuşi alegându-şi masculi viguroşi şi în 
puterea vârstei. Primul dintre aceştia era lcelus pe care îl 
eliberase şi care era epilat, cu o piele netedă şi parfumată. 
La fel era şi cu ceilalţi doi liberţi care împărțeau patul cu el. 
Se spunea că Vinius şi Laco erau nişte prădători 
neîndoielnic mai răi decât Tigellin. Ei îl protejaseră pe fostul 
delator şi comandant al pretoriului lui Nero în schimbul unor 
cufere pline cu monede de aur. 


Trecând prin cartierele cele mai sărace din Roma, am 
constatat că aici lumea îl regreta deja pe Nero. 

După câteva zile, unele dintre statuile doborâte ale 
împăratului defunct fuseseră reaşezate pe soclul lor. În jurul 
lor începeau să se ţină adunări, să se facă sacrificii. 

Un pic mai departe de aceste grupuri unde se tot spunea 
că Nero supravieţuise, că urma să reapară, am văzut 
oameni cu privirea fixă şi femei cu părul acoperit de văluri 
albastre. Am recunoscut pe unii dintre cei care, pe colina 
grădinilor, apoi în faţa mormântului, se apropiaseră de 
Acte, o consolaseră, apoi se îndepărtaseră, evitând 
mulţimea, părând temătoare. 

L-am interpelat pe un om care, îmbrăcat într-o togă albă, 
stătea nemişcat. 

— Eşti un discipol al lui Hristos, i-am zis. 

M-a privit îndelung. 

— Numele meu este Toranius, a răspuns el. 

— Te-am văzut lângă Acte, privind cum arde trupul lui 
Nero. Ai văzut-o pe Acte adunându-i cenuşa. Ce faci aici 
împreună cu ai tăi? îi regreţi moartea? Uiţi că ţi-a schingiuit 
fraţii întru credinţă? 

Mi-a pus o mână pe umăr şi m-a dus într-o încăpere 
întunecată situată într-o clădire pe jumătate prăbuşită. 

— Pământul tremură de mânie, a spus el. 

L-am recunoscut atunci pe omul care, cocoţat pe o bornă 
anunţase cu un glas ascuţit mânia pământului. 

— Lumea se va sfârşi, a spus el. Fiara a murit, Antihristul 
a fost pedepsit de Dumnezeu, dar deja apar alţi purceluşi. 


Războiul este peste tot. În Galia, în ludeea şi în Galileea. 
Oamenii sunt  răstigniţi, măcelăriți. Sunt daţi fiarelor 
sălbatice. 

Glasul începuse să-i tremure. 

— Ascultă ce spune Hristos, Dumnezeul nostru: „Vor fi 
războaie. Neamurile se vor ridica împotriva neamurilor, 
împărăţiile contra împărăţiilor. Vor fi cutremure, foamete, 
tot felul de molime şi din toate părţile, iar pe cer se vor 
arăta mari semne. Acesta este începutul durerilor”. 

Ridicase glasul şi, în încăperea întunecată, bărbaţii şi 
femeile care îl urmaseră repetau aceste cuvinte: 

— Inceputul durerilor... Să ne rugăm lui Hristos care a 
pedepsit Fiara, să ne rugăm pentru ca să aibă parte de 
înviere trupurile celor martirizaţi, ale celor care vor cădea 
dacă noi încercări, un nou purceluş cu gheare de uliu ne 
lovesc. Să ne rugăm pentru ca învierea să ne dea viaţa şi 
liniştea veşnice. Să ne rugăm lui Hristos. 

Apoi a scandat: 

— Maranatha! Maranatha! Domnul nostru vine! Domnul 
nostru vine! 

XXX 

l-am părăsit pe creştini emoţionat, repetând aproape fără 
să vreau: „Maranatha! Maranatha!” 

Dar ceea ce vedeam eu apropiindu-se nu era „Domnul 
nostru”, ci Galba, un împărat a cărui uzurpare se pregătea 
deja. 

In fiecare zi, Sabinus mergea la cazarma pretorienilor. 

Doar el, spunea, îşi va ţine promisiunile făcute: va da 
cele şapte mii cinci sute de drahme pe care fiecare soldat 
trebuia să le primească pentru că l-au ales pe Galba. 

Oamenii îl ascultau, dar nu-l respectau. Se zicea că era 
doar fiul unui gladiator, un libert care fusese în slujba lui 
Nero, unul dintre delatorii cei mai perverşi. 

L-am auzit pe un centurion zicându-le pretorienilor: 

— Puteam invoca motivele noastre împotriva lui Nero, 
dar acum, pentru a-l trăda pe Galba, avem oare să-i 
reproşăm uciderea unei mame, asasinarea unei soţii, 
ruşinea de a vedea un împărat urcându-se pe scenă şi 


jucând tragedii? Trebuie să i-l preferăm lui Galba, care a 
fost guvernator, consul, născut dintr-o familie nobilă, a 
cărui bogăţie este nemăsurată, care are cele mai mari 
depozite de grâne din ltalia, pe acest Sabinus care l-a 
trădat pe Nero după i-a fost tovarăş de crime şi desfrâu, şi 
care ne va trăda când ne va veni rândul? 


În ziua aceea, le-am scris lui Vespasian şi Titus că 
pământul Romei, de la căderea lui Nero, este zguduit de 
cutremure atât de puternice încât vor trebui mai multe luni, 
mai multe războaie pentru a se reinstala calmul. 

Nu puteau să aibă încredere în pretorieni - care se 
vindeau celui care dă mai mult: lui Nero, Sabinus sau 
Galba, iar mâine, fără îndoială, lui Vitellius, care comanda 
în Germania şi pe care soldaţii săi l-au şi ales deja împărat, 
sau lui Otho, acest desfrânat care se căsătorise odinioară 
cu Poppea la porunca lui Nero. Soţ menit să fie amabil, 
acesta facilitase întâlnirile dintre femeia sa şi împărat, dar, 
poate, îndrăgostit de noua sa soţie, gelos pe Nero, s-a 
revoltat de îndată şi a scăpat cu viaţă doar pentru că era 
prieten cu Seneca. 

Era pe vremea când Seneca era ascultat de Nero. 

Otho fusese exilat, iar acum se întorcea la Roma alături 
de Galba şi deja se zvonea că era rivalul acestuia, care 
refuzase să-l adopte şi să-şi facă din el urmaş. 

Le-am scris lui Vespasian şi Titus că trebuiau să se 
ferească să recunoască autoritatea vreunuia dintre aceşti 
oameni - Galba, Otho, Vitellius - care pretindeau să 
conducă Imperiul. Degeaba pretorienii sau soldaţii lor, 
aclamându-i, i-au ales împărați, nimeni nu putea şti care 
dintre ei va câştiga. 

Astfel, tocmai s-a descoperit trupul lui Sabinus ucis în 
camera unui soldat. Cadavrul i-a fost târât în mijlocul 
taberei pretorienilor. A fost înconjurat cu un gard, iar a 
doua zi toţi cei care voiau puteau să-l vadă şi să simtă acel 
miros de carne în putrefacție. 

Lasă-i pe aceşti ambiţioşi să se omoare între ei şi să 
putrezească, i-am scris lui Vespasian. 


Capitolul 15 


Cel dintâi trap ce urma să putrezească a fost cel al lui 
Galba, acest bătrân diform, crud şi zgârcit, desfrânat şi 
supus liberţilor cu care împărțea patul. 

Trebuie să-l numesc împărat, deşi nu a reuşit niciodată 
să adune în jurul său nişte partizani, să-i facă să tacă pe 
pretorienii care îşi cereau drepturile şi cărora a avut lipsa 
de tact să le răspundă: „Eu am obiceiul să înrolez soldaţi, 
nu să-i cumpăr”. 

Pretorienii aşteptau să fie plătiţi, iar cum Galba refuza să 
o facă, îl înjurau, unelteau, încă ezitau să-l ucidă, neştiind 
cu cine să-l înlocuiască. 


Într-o zi, în amfiteatru, în timp ce tribunii militari şi 
centurionii se rugau, după obicei, pentru fericirea 
împăratului Galba, mulţimea soldaţilor, în mijlocul cărora 
mă aflam, a început să protesteze, apoi, oficianţii 
continuându-şi rugăciunile, pretorienii strigară: „... dacă 
Galba este demn de asta!” 

În clipa aceea, am ştiut că Galba era condamnat. 


Am vrut să părăsesc Roma, să merg în întâmpinarea lui 
Titus, despre care un curier mă anunţase că se îmbarcase 
la Cezareea pentru a veni, în numele lui Vespasian şi al 
legiunilor din ludeea, să-l salute pe noul împărat. 

M-am dus pe malul drept al Tibrului, în cartierul evreiesc 
unde, mi se spunea, se putea găsi o trecere pe una dintre 
acele nave, proprietate a unor negustori bogaţi, care plecau 
de mai multe ori pe săptămână spre Alexandria. 

Am fost surprins de veselia ce domnea pe străzile 
înguste. Lumea se felicita pentru moartea lui Nero. Evreii, 
ca şi discipolii lui Hristos, credeau că Dumnezeu îl 
pedepsise pe împăratul care dăduse ordin legiunilor sale - 
cele ale lui Vespasian, Titus şi Tiberiu Alexandru - să 
reprime revolta oraşelor din Galileea, acele legiuni care se 
pregăteau - se temeau ei - să distrugă lerusalimul. 


La Alexandria tocmai sosise o solie a evreilor pentru a 
încerca să oprească masacrele zecilor de mii de oameni al 
căror martor fusesem. 

Am fost escortat la Ben Zakkai, care conducea grupul de 
oameni, şi imediat am recunoscut acea siluetă slabă, acea 
faţă emancipată pe care încă o mai cizela o barbă 
grizonantă. Am căutat-o cu privirea, în casa în care m-a 
primit, pe fiica sa Leda a cărei amintire mă ţinea adeseori 
treaz. Am îndrăznit să-l întrerup, întrebând de ea, şi i-am 
văzut chipul crispându-i-se. Cu o voce gâtuită mi-a spus că 
Leda se alăturase acelor nebuni de zeloţi şi de sicari care 
credeau că puteau smulge de la Roma libertatea pentru 
poporul lor. Era cu aceştia la lerusalim. 

— E nevoie de pace, a murmurat. 

Cunoştea profeția lui losif Ben Matthias, dar, a adăugat el 
imediat, un evreu nu avea cum să citească viitorul pentru 
romani. Numai Dumnezeu alegea, iar losif a vrut probabil 
pur şi simplu să-şi scape pielea. 

— Nero a murit, i-am răspuns. 

l-am vorbit şi mai încet. 

— Cine poate crede că Galba va reuşi să domnească? 
Omul acela nu poate fi împăratul seminţiei umane. 

— Mai sunt Otho, Vitellius şi alţii, a obiectat el. 

— Şi de ce nu Vespasian şi Titus? Poate că losif Ben 
Matthias a auzit glasul zeului vostru. 

Şi-a desfăcut braţele anunţându-mă că evreii din 
Alexandria şi toţi cei pe care nebunia încă nu-i orbise, care 
îşi păstraseră cât de cât raţiunea, îl vor recunoaşte pe 
împăratul pe care îl vor alege cetăţenii Romei. 

Faţa i s-a luminat de un zâmbet obosit. 

— Unii dintre noi sunt cetăţeni romani. Eu sunt. 

— Îl cinstiţi pe împărat? l-am întrebat eu. 

A lăsat capul în jos. 

— Facem sacrificii în cinstea lui. 

M-am gândit că fiica sa Leda era romană şi am fost 
fericit. Apoi mi-am amintit de soarta rezervată locuitorilor 
din Jotapata sau din Tiberiada, de soarta femeilor pe care 


soldaţii le violau şi le spintecau ori le vindeau ca sclave 
după ce abuzau de ele. 

— Trebuie să mă întorc în Galileea, am zis. 

S-a uitat lung la mine, apoi mi-a propus să mă îmbarc pe 
nava care va duce solia evreilor la Alexandria. După care 
îmi va fi mai uşor să ajung în Cezareea. 

— Dacă lerusalimul nu se supune, am reluat eu, va trebui 
să-l cucerim, şi ce va mai rămâne din el după lupte? 

S-a ridicat. 

— lerusalimul este un oraş sfânt, a murmurat el. Nu ne 
distrugeţi Templul. 

A fost rândul meu să deschid braţele în semn de 
neputinţă şi de supunere în faţa fatalităţii, a alegerii divine. 

Ben Zakkai mi-a luat mâinile şi mi le-a strâns foarte tare. 

— Salvaţi vieţi, a spus el, vă implor! Fiecare viaţă este 
templul lui Dumnezeu. 

Atitudinea, glasul, apăsarea degetelor sale osoase m-au 
răscolit. Se gândea la Leda. 

Am bâiguit câteva cuvinte înainte de a-i mulţumi pentru 
propunere: voi pleca împreună cu el la Alexandria. 


Capitolul 16 


Mă grăbeam să fug de Roma. 

Moartea dădea târcoale pe acolo. Se răspândea sângele 
războiului civil. 

Nu voiam să fiu nevoit să aleg între Galba, Otho şi 
Vitellius. Cu fiecare zi ce trecea, credeam tot mai mult că 
profeția lui losif Ben Matthias se putea realiza, că 
Vespasian, apoi Titus vor deveni împărații neamului 
omenesc. 


Îi repetam lui Ben Zakkai că eram grăbit să pornesc spre 
Alexandria înainte ca pretorienii şi flota unuia sau altuia 
dintre rivali să ne interzică să mai ieşim din portul Ostia şi 
să ne înghită mlaştina însângerată ce devenise Roma. 

Ben Zakkai mă asculta. 

Îi admiram calmul, chiar şi tăcerea pe care nu o 
întrerupeau decât câteva cuvinte de înţelepciune prin care 
îmi cerea să am răbdare. 

— Dumnezeu hotăra întotdeauna, murmura el. 

Regăseam la el stăpânirea maestrului meu Seneca, acel 
aparent fatalism care nu era, de fapt, decât luciditate. 

Ben Zakkai mă făcea să mă gândesc şi la acei creştini pe 
care îi văzusem, la acel Toranius pe care îl întâlneam în 
Forum unde îi avertiza pe romani de pericolele care îi 
amenințau şi căruia îi admirasem curajul şi credinţa. 

Când i-am împărtăşit gândurile, comparaţiile ce mi se 
impuneau, Ben Zakkai mi-a răspuns doar atât: 

— Sunt fraţi toţi cei care cred în nemurirea sufletului, cei 
care ştiu că viaţa nu-i decât o scurtă trecere, iar trupul - un 
înveliş muritor de care sufletul se desprinde pentru a trece 
în eternitatea divină. 

Vorbise cu glas scăzut, stând jos, cu mâinile şi picioarele 
încrucişate, cu trupul nemişcat de-ai fi zis că este al unei 
statui. Chiar şi buzele mi s-au părut nemişcate, şi totuşi, 
când am evocat reînvierea trupurilor în care credeau 
creştinii, cel al lui Hristos revenind astfel la viaţă, mi-a spus 


că fiecare îşi poate alege felul de a visa şi să se consoleze 
că nu-i decât un muritor din care doar sufletul va 
supravieţui. 

— Dumnezeu îi dă fiecăruia speranţa pe care o merită, a 
murmurat el. 

Nu i-am putut vedea faţa ascunsă în penumbră. 

Apoi am vorbit despre plecarea pe care el voia să o mai 
întârzie, pentru că dorea să-l întâlnească pe cel care urma 
să-i succeadă lui Galba, fiindcă şi Ben Zakkai credea în 
căderea şi moartea bătrânului care se imagina domnind. 


Străbătând Roma, simţeam cât se poate de limpede că 
puterea se destrămase deja. 

Fiecare acţiona după bunul plac, fără a respecta legile 
sau uzanţele. Cruzimea era singura regulă. 

Liberţii lui Galba - Icelus, Vinius, Laco - furau, ucideau 
ştiind că stăpânul lor va fi în curând alungat. Sclavii nu mai 
respectau nimic, jefuind, îmbătându-se, apucând cu 
aviditate tot ce le era la îndemână. Pretorienii şi soldaţii 
erau prea ocupați să se înfrunte şi să-şi aleagă un nou 
împărat ca să le pese de dezordinea care însângera oraşul 
şi, în curând, toate provinciile Imperiului. 

Trupele din Germania îl desemnaseră ca împărat pe 
generalul lor, Vitellius, unul dintre cei mai depravaţi şi mai 
corupti curteni ai lui Nero, delator şi juisor. 

La Roma, pretorienii îl aclamaseră pe Otho, şi el un 
apropiat al lui Nero, împărțind cu împăratul defunct viciile 
cele mai extravagante, trupurile cele mai desfrânate, 
începând cu cel al Poppeei. Dar era dorit ca împărat tocmai 
pentru că plebea îşi amintea de Nero, de împărţeala 
grânelor, de jocurile oferite. 

Cât îl priveşte pe bătrânul Galba, el îşi imagina că încă 
mai domnea, în timp ce, de fapt, era disprețuit pentru că la 
neputinţă se adăuga josnicia. 


Aflasem că plătise asasini care să meargă în Galileea ca 
să-i ucidă pe Vespasian şi pe Titus de care se temea să nu-i 
devină rivali. Dar, ajunşi în Cezareea, ucigaşii s-au predat 


singuri spre a obţine graţia lui Vespasian şi îl denunţaseră 
pe împărat. 

Se mai ştia, de asemenea, că Galba, în momentul sosirii 
sale la Roma, masacrase sute de vâslaşi din flota de la 
Misenum pe care Nero promisese că o va constitui în 
legiune. Când aceştia au cerut ca noul împărat să respecte 
cuvântul predecesorului său, Galba a pus cavaleria 
pretoriană să-i ucidă. 

Dar aceasta, ca toate unităţile pretoriene, nu îi mai era 
credincioasă. Galba era de acum lipsit de apărare. 

Otho dăduse fiecărui soldat zece mii de sesterţi şi le mai 
promisese alţi cincizeci de mii dacă îl scăpau de bătrân. 

Când, la idele din ianuarie, la numai şase luni de la 
desemnarea ca împărat, Galba înaintase în Forum, asasinii 
aşteptau un om rămas singur. 


Am asistat asemenea altor mii de romani la uciderea lui 
Galba. 

A sosit în litieră, foarte aproape de ceea ce se numeşte 
lacul Curtius şi care este doar un puț săpat în mijlocul 
Forumului, dar prin care, se spune, se ajunge la divinităţile 
infernului. 

Mulțimea s-a apropiat de litieră şi a început să o zgâlţăie. 

Nu mai era decât o biată barcă zbuciumată de furtună. S- 
a smuls emblema imperială. 

Imediat, am auzit tropăitul cailor. Cavaleria pretoriană 
apăruse la marginea Forumului. Mulțimea s-a dat deoparte, 
a ocupat porticurile, locurile înalte pentru a asista la 
spectacol. lar eu nu am fost decât unul dintre acei romani 
care i-au văzut pe cavaleri aruncându-şi suliţele asupra 
litierei. 

Galba a ieşit, cu trupul deja plin de răni. L-am văzut 
ridicându-şi capul şi oferindu-şi gâtul unui centurion. 

Mai târziu, s-a zis că ar fi strigat: „Faceţi-o, dacă lucrul 
acesta este mai bun pentru poporul roman!” 


Cade. | se taie capul. Este înfipt într-o suliță lungă. Este 
arătat mulţimii care urlă. Lumea aleargă cu lancea şiroind 


de sânge. | se duce capul la Otho. Apoi sunt aliniate în faţa 
noului împărat capetele liberţilor lui Galba: Icelus, Vinius, 
Laco. 

Soldaţii îşi înmoaie spadele în sângele celor ucişi, alţii 
mâinile. Îşi arată palmele, degetele însângerate, lama 
înroşită către Otho, şi se cer recompense pentru aceste 
omoruri, pentru această alegere la tronul imperial. 

Senatul se reuneşte, depune jurământ lui Otho. 

În răstimp, capetele lui Galba şi ale liberţilor săi sunt 
pângărite şi mutilate. 

Cea a lui Vinius îi este vândută fiicei sale pentru două mii 
cinci sute de drahme. 

Pe cea a lui Galba o dau sclavilor unui libert al lui Nero pe 
care Galba pusese să fie asasinat. lar sclavii se joacă cu ea, 
o agită, o dau de-a rostogolul, strigând batjocoritori: 
„Galba, zeu al lubirii, bucură-te de tinereţea ta!” 

Într-adevăr, bătrânul pretindea că sexul său era la fel de 
ascuţit şi de tare ca o lance de tânăr soldat! 

Apoi este aruncat în locul numit Sessorium, unde sunt 
lăsate în seama animalelor de pradă, câinilor şi vulturilor 
trupurile celor condamnaţi de Cezar. 


l-am spus lui Ben Zakkai că între Vespasian şi tronul 
imperial nu mai rămâneau, acum când capul lui Galba 
fusese aruncat animalelor, decât cadavrele lui Otho şi 
Vitellius. 

Legiunile fiecăruia dintre aceşti împărați - unul mai 
legitim decât altul, întrucât Vitellius nu primise jurământul 
senatorilor, dar şi unul, şi celălalt la fel de desfrânaţi - se 
pregăteau de luptă. 

S-au întâlnit între Verona şi Cremona, la locul numit 
Bedriac. Sângele războiului civil a curs ca un torent. Optzeci 
de mii de cadavre ale soldaţilor romani au acoperit 
pământul Galiei Cisalpine. 

Otho, învins, şi-a potrivit pumnalul în pământ, l-a ţinut 
drept cu ambele mâini, apoi s-a lăsat să cadă în ascuţişul 
lui, suferind doar preţ de un vaiet. Aşa au spus cei care i-au 
văzut trupul plin de sânge. Dar cine ştie ce se petrece cu 


adevărat în clipa morţii? 

Soldaţii săi l-au plâns, i-au sărutat cadavrul, unii şi-au 
luat zilele de disperare în faţa rugului pe care îi ardea 
trupul. 

Toţi cei care au supravieţuit şi s-au retras din calea 
legiunilor victorioase i-au jurat o ură necruțătoare 
învingătorului lui Otho, acest Vitellius, noul împărat care 
mărşăluia spre Roma. 

Trebuia să părăsesc oraşul cât mai repede. 

L-am convins pe Ben Zakkai că Vitellius desfrânatul, 
generalul legiunilor din Germania, delatorul aflat în slujba 
lui Nero, nu putea aduce poporului din ludeea decât şi mai 
mult război şi nefericiri. 

Vespasian era, desigur, un general nemilos, însă losif Ben 
Matthias îl văzuse împărat. lar Titus era amantul reginei 
evreice, Berenice. Agrippa şi alţi evrei făceau parte din 
anturajul lui Vespasian. El şi Titus vor mai salva, probabil, 
ce se mai putea din poporul evreu. 

— lerusalimul? a murmurat Ben Zakkai. 

— Chiar dacă lerusalimul este distrus. 

A lăsat capul în jos. 

— Vom pleca, a spus el. 

Am ieşit din portul Ostia în momentul în care legiunile lui 
Vitellius intrau în Roma şi începeau să o prade. 


Capitolul 17 


Îmi aduc aminte de fiecare moment al acestei traversări. 

M-am alăturat lui Ben Zakkai imediat ce am ajuns în larg. 
Stătea la proră, ţinându-se cu mâinile de două frânghii, şi, 
cu braţele astfel ridicate şi întinse, semăna cu un răstignit. 

M-am aşezat lângă el, apropiindu-mi mâinile de ale sale. 
Trupurile ni se atingeau, se sprijineau unul de celălalt. Faţa 
îi era îndreptată spre cer. Vântul îi arunca părul în spate, iar 
profilul său osos era regulat, viguros. Acest om firav se 
arăta a fi în acelaşi timp puternic şi plin de voinţă. 


În momentul în care ne-am îmbarcat la Ostia, am 
descoperit un grup de bărbaţi, femei şi copii stând jos, 
înghesuiți unii într-alţii pe punte. Majoritatea îşi ascundeau 
faţa, unii cu fruntea rezemată de genunchi, cu braţele 
ţinându-şi picioarele, ceilalţi cu capul plecat înfăşurat în 
văluri. 

L-am întrebat din priviri pe Ben Zakkai. 

— Poporul meu este mândru, a murmurat el întinzând 
mâna şi arătând acele trupuri îngrămădite, ghemuite. L-aţi 
făcut sclav. E învins. 

Făcuse câţiva paşi, oprindu-se în faţa unuia sau altuia 
dintre aceşti evrei pe care tocmai îi răscumpărase de la 
nişte negustori care soseau din Galileea şi ludeea cu navele 
încărcate cu sclavi. 

— Cei pe care nu i-aţi masacrat i-aţi pus în lanţuri, i-aţi 
pângărit! a mai adăugat el. 

La Roma, preţul sclavilor evrei se prăbuşise. Erau atât de 
mulţi încât comunitatea evreiască nu putuse să-i 
răscumpere pe toţi. 

Ben Zakkai îi alesese pe cei mai tineri. 

— La Alexandria, spusese el, când va sufla vântul dinspre 
nord, vor recunoaşte parfumurile ldumeei, ludeei, Samariei 
şi Galileei. Vor fi la câteva zile de mers de lerusalim. 

După ce a spus aceste cuvinte, s-a îndreptat spre proră, 
eu urmându-l când coasta ltaliei mai era doar o dungă 


neagră subţire subliniind orizontul. Căpitanul navei îmi 
dăduse asigurări că beneficiind de acest vânt din est vom 
ajunge la Alexandria în şase-şapte zile. 


La început, Ben Zakkai m-a ignorat. 

Tăcea, apoi, dintr-odată, ca şi cum reluam o discuţie abia 
întreruptă, mi-a spus: 

— Mă rog lui Dumnezeu ca profeția lui losif Ben Matthias 
să se împlinească, şi Vespasian să fie desemnat împărat al 
Romei. El a trăit printre oamenii poporului meu. l-a 
schingiuit şi i-a învins. Dar nici el şi nici Titus nu ne-au 
disprețuit. Ne-au recunoscut ca un popor de oameni viteji, 
un popor care luptă - Titus a spus-o, după cum ştiţi - pentru 
patrie şi libertatea sa. In fine, s-a întors spre mine: Când 
ajung în Alexandria, mă voi duce cu un grup de oameni la 
guvernatorul Egiptului. II cunosc pe Tiberiu Alexandru. S-a 
născut evreu, chiar dacă şi-a renegat, şi-a uitat originile. Ne 
ştie influenţa şi ne cunoaşte bogăţiile. Îi voi spune că 
legiunile trebuie să se pronunţe pentru Vespasian şi să 
refuze să-l urmeze pe Vitellius. 


Cu o clipă înainte de a părăsi Ostia, am aflat că trupele 
lui Vitellius transformaseră deja Roma într-o imensă tabără 
militară. 

Fiecare casă era plină de soldaţi înarmaţi. Veneau de pe 
pământurile friguroase, aspre şi sărace ale Germaniei. 
Descopereau aurul şi argintul primei cetăţi a lumii. 
Deţineau forţa. Cu o mână pe spadă, iar cu alta luând cu 
aviditate toate acele bunuri pe care Roma le avea din 
belşug. 

Cât despre Vitellius, el începuse să dea banchete, să se 
îmbete, să se ghiftuiască: mic dejun, dineu, orgie se 
succedau în aceeaşi zi. Nici abundența meselor nu-l făcea 
să se dea înapoi. | se serviseră deja două mii de peşti, 
şapte mii de păsări, bucate în care se amestecau ficat de 
scară - acel peşte din mările calde -, creier de fazan şi de 
păun, limbi de flamingo, lapţi de murenă. Înghiţea toate 
astea, apoi voma. 


Şi, cu ochii împăienjeniţi de beţie, poruncea moartea 
unuia sau altuia. Apoi, lacom şi crud, asista la schingiuiri. 


— Vespasian trebuie să fie împărat, a repetat Ben Zakkai. 

S-a aplecat spre mine, cu capul lăsat pe umăr, şi din nou 
m-am gândit la acei crucificaţi pe care moartea îi lua şi 
cărora brusc le cade capul. Mi-a zis: 

— Veţi cuceri lerusalimul, veţi distruge Templul. 

Glasul exprima suferinţă. 

Apoi s-a ridicat, sfidând din nou valurile, unele abătându- 
se chiar asupra punţii, acoperindu-ne de spumă şi pulbere 
de apă. 

— Dar poporul meu va supravieţui dacă Vespasian, apoi 
Titus ajung împărați ai Romei. Legiunile romane vor fi spart 
pietrele, vor fi dărâmat zidurile de apărare, turnuri şi case, 
însă credinţa noastră va dăinui. 

Şi-a lăsat trupul în jos, sprijinindu-se doar de braţele 
întinse, încă şi mai slabe. 

— Voi sunteţi pedeapsa pe care ne-o dă Dumnezeu 
pentru greşelile pe care le-am făcut, a adăugat el. Vrea să 
ne pedepsească pentru că ne-am dezbinat, schingiuit, ucis 
între noi, trădat unii pe alţii. 

Mi l-am amintit pe Toranius, creştinul, şi acuzaţiile pe 
care le adusese preoţilor evrei, răspunzători, după părerea 
lui, de moartea lui Hristos şi răstignit întrucât a fost 
denunţat romanilor de către evrei. 

— Zeul acesta, Hristos... am murmurat eu. 

— Unul dintre ai noştri, un fiu al popoarelor noastre, a 
răspuns Ben Zakkai. Unul dintre cei care au căzut victime 
războaielor fratricide. Cain l-a ucis pe Abel. Erau fraţi. E 
nenorocirea, blestemul care ne ameninţă. Dar atâţia alţii ca 
Hristos au fost victime ale smintelii noastre! 


A vorbit cu un glas exaltat pe care nu i-l auzisem 
niciodată. 

Fiica lui se alăturase zeloţilor în lerusalim, mi-a spus el. Îi 
cunoştea pe acest Eleazar, pe acest loan din Gischala care 
se aflau în fruntea lor, chiar dacă erau rivali. Erau nişte 


oameni curajoşi, dar cruzi şi nişte stricaţi. 

— Zeloţii jefuiesc, asasinează, fură bogății, le violează pe 
femei, a zis cu glas apăsat Ben Zakkai. Îşi devorează morţii 
stropiţi cu sânge. lau fără nici o ruşine moravurile femeilor. 
Işi aranjează părul cu grijă, poartă veşminte femeieşti, se 
dau cu parfum din belşug şi îşi fac ochii ca să arate mai 
frumos. Au pasiunile, iubirile, neobrăzarea femeilor. Dar la 
această depravare, ei adaugă cruzimea. Ucid. Masacrează. 

Ben Zakkai s-a ridicat, cu trupul arcuit, cu degetele 
încleştate pe cordaje. 

— Se tăvălesc în lerusalim ca într-un lupanar şi 
pângăresc toată cetatea cu faptele lor spurcate! a spus el 
hotărât. 

Apoi a tăcut îndelung, probabil pentru a se ruga. 


Când a început din nou să vorbească, a fost pentru a-l 
denunța pe acest Simon Bar Giora, la fel de crud ca Eleazar 
şi loan din Gischala, dar rival al lor. Zeloţii ocupau Templul, 
trupele lui Simon - partea de jos şi de sus a oraşului, ai 
cărui locuitori le-au deschis uşile, neînţelegând şi nici 
măcar imaginându-şi că vor trebui să suporte violențele şi 
crimele celor pe care îi chemau în ajutor pentru a-i apăra 
de zeloţi. 

— Oamenii lui Simon Bar Giora fură şi le siluiesc pe 
femei. Le retează mâinile. Şi toţi aceşti evrei se sfâşie, se 
ucid între ei fără să le pese de legiunile romane. lată de ce 
ne-a pedepsit Dumnezeu. Toate oraşele noastre, exceptând 
Herodionul, Masada şi Macherontele, sunt în mâinile 
voastre. Am aflat că Hebronul, oraşul lui Avraam, strămoşul 
nostru, oraşul pe care fiii acestuia l-au părăsit pentru a 
merge în Egipt, a fost ars din temelii de un tribun militar al 
lui Vespasian. A masacrat toată populaţia. Ne mai rămâne 
doar lerusalimul. Dar cum ar putea el scăpa de pedeapsa 
lui Dumnezeu când se scaldă în crimă, desfrâu şi trădare? 

Brusc, m-a strâns în braţe. 

— Fiica mea, Leda, este la lerusalim, ţi-am spus, Serenus. 
Salveaz-o, dacă o vrea Dumnezeu! 

Apoi s-a prins din nou de corzi, cu braţele depărtate, 


asemenea unui răstignit. 


Capitolul 18 


L-am văzut pe Ben Zakkai îndepărtându-se. 

În clipa în care am vrut să-l urmez în portul Alexandria, 
cel aflat în faţa insulei Pharos, am fost oprit de tribunul care 
venise să mă întâmpine. 

— Lasă-l pe acest evreu să se ducă, mi-a spus. Te 
aşteaptă Tiberiu Alexandru. 

Am protestat, dar Ben Zakkai a surâs cu un aer obosit, 
adunându-i în jurul său pe sclavii evrei pe care îi cumpărase 
la Roma. 

— Sunt cetăţean roman, a murmurat el privindu-l pe 
tribun. Dar sunt evreu. Dar probabil că pentru tine şi pentru 
Tiberiu nu sunt un roman adevărat. 

M-a tras câţiva paşi mai la o parte. 

— Numai Dumnezeu cântăreşte şi cunoaşte valoarea 
unui om, a adăugat el. Cei care îl uită sunt nişte oameni 
mărunți. 

Mi-a strâns mâna. 

— Mă interesează ce crezi despre mine, Serenus. Eşti 
cavaler roman, un adevărat roman, apropiat de Vespasian 
şi de Titus, dar ceea ce contează este că simt cum se naşte 
credinţa în tine. Dumnezeu încolţeşte în sufletul tău, 
Dumnezeu va fi în tine! 

— Cred în Hristos, am spus. Nu este zeul tău, Ben Zakkai. 

— Dumnezeu e Dumnezeu, s-a limitat el să spună. 

Apoi s-a îndreptat spre străzile largi şi drepte care se 
deschideau la capătul cheiului. 

A mers cu paşi mari, cu legănări ample de braţe, părând 
că vrea în felul acesta să o ia la fugă. Sclavii săi evrei se 
grăbeau în urma lui, formând o trupă zgomotoasă şi 
grăbită. Îşi regăseau pământul din Orient şi acel vânt al 
deşertului acru, uscat, care sufla atât de adesea în ludeea, 
în Idumeea, în Galileea. Se întorseseră acasă. 


— l-ai ales pe evrei ca să te aducă până la noi, mi-a zis 
Tiberiu Alexandru în timp ce mă primea în palatul său. 


M-a privit îndelung cu ochii săi afundaţi, două sclipiri 
negre pe faţa-i îngustă şi osoasă. 

Primise chiar în dimineaţa aceea un curier de la Roma, 
plecat din Ostia după mine. 

Mi-a arătat tăbliţele şi rulourile manuscrise care 
povesteau ultimele evenimente. 

Senatul îl recunoscuse pe Vitellius, iar acesta adusese 
sacrificii pentru sufletul lui Nero, organizase festivități care 
le aminteau pe cele ale împăratului histrion. Plebea îi 
aclamase pe cântăreții din ţiteră şi pe condamnaţii aruncaţi 
fiarelor. 

Tiberiu Alexandru a împins cu un gest mânios tăblițe şi 
rulourile. Câteva manuscrise au căzut, iar el le-a îndepărtat 
cu vârful piciorului. 

— İl cunosc pe Vitellius, a comentat el. Uită-te la burta 
lui, la buzele lui şi vei şti cine este. El nu mănâncă, ci 
înghite: gura lui este un canal de scurgere. Este mai corupt 
şi mai laş decât Nero. Dacă domneşte, toţi duşmanii Romei, 
cei pe care i-am învins şi supus, îşi vor înălța capul. lar 
evreii tăi, Serenus, vor fi primii care o vor face, apoi galii, 
germanii, părţii. lar noi nu vom cuceri niciodată Ierusalimul, 
ci vom fi alungaţi din ludeea şi din Galileea. 

S-a oprit, apropiindu-se de mine. 

— Ce doreşte Vespasian? îl cunoşti. Soldaţii cred în el. 
Dacă vrea el, ei îl vor aclama. Prevestirile îi sunt favorabile. 

Tiberiu Alexandru a început să măsoare în lung şi în lat 
încăperea care începea să se întunece. 

— Pe câmpul de luptă de la Bedriac, a spus el, înainte ca 
armatele lui Otho şi ale lui Vitellius să se războiască, s-au 
înfruntat timp îndelungat doi vulturi sub ochii soldaţilor. 
Unul dintre ei a fost învins, dar a venit un al treilea şi l-a 
alungat pe învingător. Acest vultur cu aripi imense venea 
dinspre soare-răsare. 

Tiberiu a adăugat că soldaţii din Orient, cei ai legiunii din 
Egipt, dar şi cei din Siria, ludeea sau de pe malurile Dunării 
se temeau ca nu cumva Vespasian să-i înlocuiască la un 
moment dat cu trupele din Germania, şi ca ei înşişi să fie 
cumva transferați pe malurile Rinului. 


— Ei preferă femeile de aici, a adăugat el fără să i se 
lumineze chipul de cel mai mic zâmbet. Dacă Vespasian 
vrea... 

S-a întrerupt şi m-a întrebat: 

— Ce ştii despre dorinţa lui? 

Am vorbit despre profeția lui losif Ben Matthias, capturat 
după căderea oraşului Jotapata pe care îl apărase cu talent 
şi eroism. 

— A prevestit căderea lui Nero, succesiunea împăraţilor. 
Doi au murit deja. Încă de pe când domnea Nero, a spus că 
vor fi trei succesori, apoi l-am auzit repetând: „Salvatorul 
va veni din ludeea”. Vespasian l-a ascultat şi îl tratează mai 
mult ca musafir decât ca prizonier. 

— Nu-mi plac preoţii evrei, a pufnit Tiberiu Alexandru. 
Sunt nişte şerpi. Îi farmecă pe cei pe care vor să-i piardă. 
Acesta căuta să-şi salveze viaţa. L-a flatat pe Vespasian. 
Însă pentru a fi împărat, trebuie să vrei cu adevărat, şi nu 
să te mulţumeşti cu profeția unui evreu. Te întreb, Serenus: 
Vespasian va şti să vrea? 

— Dacă soldaţii vor, am murmurat eu. Şi, deci, dacă tu 
vrei acest lucru, Tiberiu. 


Tiberiu s-a îndepărtat de parcă ar fi vrut să-şi ascundă 
chipul. 

Mă miram de propria-mi îndrăzneală, de cuvintele ce-mi 
ieşeau din gură. 

Am spus că, dacă una dintre legiuni, şi mai întâi cea din 
Egipt, se va pronunţa în favoarea lui Vespasian, vor urma 
toate celelalte: din ludeea, din Siria şi de la Dunăre. Dar 
trebuia să înceapă cineva. 

— Tu ştii, Tiberiu, cât de important este Egiptul... Fără 
grâul din valea Nilului, Roma moare de foame. 

Au intrat câţiva sclavi aducând lămpi, torţe, sfeşnice. 
Tiberiu Alexandru a ieşit din umbră. 

— Am să le vorbesc soldaţilor, a murmurat el, abia 
mişcându-şi buzele, cu maxilarele încleştate. 

A dat ordine. Voia ca o triremă să fie gata de plecare încă 
de-a doua zi dimineaţa. 


— Vei pleca în Cezareea. Îi vei spune lui Vespasian că 
soldaţii din legiunea egipteană îl aleg pe 1 iulie ca împărat. 

Aşadar, lui Vespasian îi rămâneau şapte zile pentru a-i 
convoca pe tribunii celorlalte legiuni şi a-i pofti să facă la 
fel. 

— Spune-i să nu se îndoiască de mine, Serenus. Eu nu 
sunt un profet evreu, ci prefect al Romei. Fac legământ că 
voi acţiona aşa cum ţi-am spus. 

A întins braţul. 

Am şoptit vorbele lui losif Ben Matthias: 

— Salvatorul va veni din ludeea. 

Şi mi-am adus aminte de Toranius, creştinul, care 
spusese aceeaşi frază pentru a anunţa nu venirea unui nou 
împărat, ci pe aceea a zeului său Hristos, răstignit şi 
reînviat în ludeea. 


Capitolul 19 


M-am aşezat lângă losif Ben Matthias la capătul digului 
din portul Cezareea. 

Stătea cu capul plecat, cu bărbia în piept şi trupul 
ghemuit. Ai fi zis că e un bătrân, sătul să se mai ţină drept. 
S-a întors spre mine. Faţa îi era lividă, privirea - pierdută. 
Eram stupefiat. Nu-l mai recunoşteam pe omul mândru şi 
sigur pe el pe care-l întâlnisem din momentul sosirii mele în 
Cezareea, cu trei zile mai înainte. 


Este acel losif care mă primise în palatul lui Vespasian. 

Tribunii şi centurionii care se îngrămădeau în anticameră 
se dăduseră la o parte pentru a-l lăsa să treacă. 

Fusesem surprins de deferenţa cu care îl salutau. Acest 
om luptase împotriva lor, opunându-le rezistenţă săptămâni 
de-a rândul şi le opărise soldaţii cu ulei încins. Era 
prizonierul lor. lar el înainta printre ei cu un aer suveran. 

Îl urmau nişte sclavi, ducându-i lanţurile lungi pe care 
încă le mai purta la mâini şi la picioare. Mulțimea uitase 
legăturile pe care el le afişa ca pe o podoabă. 

Se oprise dinaintea mea, îşi încrucişase braţele, 
aşteptase câteva clipe, ca pentru a le lăsa martorilor 
întâlnirii noastre timp să se apropie pentru a ne auzi 
cuvintele. 

M-a salutat ridicând puţin palma deschisă. 

— Vii din Egipt, Serenus. Mi se spune - zâmbi cu 
suficienţă - că l-ai întâlnit pe prefectul Tiberiu Alexandru. 
Ştiu că soldaţii din legiunea sa refuză să recunoască 
autoritatea lui Vitellius. Confirmi? Pe 1 iulie, Tiberiu va face 
ca numele lui Vespasian să fie aclamat de cohorte. lată ce 
mi s-a raportat chiar în dimineaţa aceasta. 

Privise în jur, iar tonul vocii sale, suficiența, pretenţia sa 
mă iritaseră. 

— Întrucât ştii, îi răspunsesem eu, este inutil să mă 
întrebi, iar eu să-ţi răspund. 

Îmi lăsase impresia că nu mă auzea. 


— Am primit un curier de la prietenul tău lohanan Ben 
Zakkai, care este şi al meu. Acest mesaj a sosit cu câteva 
ore înaintea ta. Ben Zakkai a fost primit cu solia sa de către 
prefectul Tiberiu. 

Se întorsese către centurioni şi tribuni. 

— Ştiţi de ce un roman, un prefect al Imperiului, un 
soldat al Romei nu poate accepta să i se supună lui 
Vitellius? Acest om lipsit de virtute se bucură că este război 
civil. Descoperind cele optzeci de mii de cadavre care 
împânzeau pământul la Bedriac, după bătălia dintre 
legiunile din Germania şi cele ale lui Otho, a îndrăznit să 
spună: „Cadavrul unui duşman miroase întotdeauna 
frumos, dar mai ales dacă este al unui compatriot”. Este 
acesta cuvântul unui împărat? V-o spune un general al 
evreilor, care v-a fost duşman îndârjit, dar loial, fiindcă 
soarta poporului său este legată de destinul şi gloria Romei: 
Vitellius nu poate fi împăratul seminţiei omeneşti. 
Dumnezeu mi-a spus: „Salvatorul va veni din ludeea!” 

Tribunii şi centurionii îşi înălţaseră armele, scandaseră 
numele lui Vespasian, lovind cu piciorul podeaua de 
marmură. Şi mi se păruse că întreg palatul tremura. 


La puţin timp după aceea, apăruse Vespasian, urmat de 
soţia sa, Cenis. Acesta îi ceruse lui Titus să ia loc lângă el 
pe estrada care ocupa o întreagă latură a sălii. 

La câţiva paşi de Titus, lângă estradă, o zărisem pe 
Berenice, cu părul său negru strâns într-o diademă de 
perle. Adeseori, făcea să lunece vălurile, îşi ridica braţele 
goale, aranjându-şi uşor şuviţele cu vârful degetelor. 
Datorită acestor mişcări, îi ghiceai subsuorile şi forma 
sânilor. 

Titus nu o slăbea din ochi, părând să uite că se afla pe 
estradă, la dreapta tatălui său, observat de mulţimea de 
oameni înarmaţi. 

Tribunul Placidus mă împinsese către estradă zicând: 

— Cavalerul Serenus a sosit din Alexandria. Prefectul 
Tiberiu şi legiunea sa îţi cer să accepti destinul pe care zeii 
şi soldaţii tăi ţi-l oferă. Fii împăratul nostru, Vespasian! 


Vespasian mă privise îndelung în timp ce numele îi era 
repetat, ritmat, urlat. 

Nu mă întrebase, dar confirmasem, dând de mai multe 
ori din cap, cuvintele tribunului Placidus, şi cu siguranţă că 
losif Ben Matthias îl prevenise deja asupra hotărârii lui 
Tiberiu Alexandru. 


Câţiva centurioni se apropiaseră de estradă, întrebându-l 
pe Vespasian şi agitându-şi spadele. 

Aceştia reprezentau legiunile din ludeea şi din Galileea, 
pe cele din Siria şi de la Dunăre. 

Niciodată, spuneau ei, nu vor accepta să depună 
jurământ pentru Vitellius. Cereau insistent ca Vespasian să 
se supună voinţei zeilor şi a legiunilor. 

Erau gata să-i ofere viaţa lor, dar dacă refuza... 

— Te vom ucide, l-au ameninţat ei, apoi ne vom lua viaţa 
pe cadavrul tău. Astfel, vieţile noastre şi sângele se vor uni. 
Vrei să fie în viaţă sau în moarte? Alege să ne fii împărat, 
Vespasian! 


L-am observat pe Vespasian. Strângea din dinţi. Fruntea 
îi era brăzdată. Se încrunta. Ai fi zis că suferea sau se 
stăpânea, făcând un efort epuizant. 

Dar trupul său încremenit, cu picioarele desfăcute, era ca 
un bloc de piatră cât de cât curăţat, asemenea unei statui 
pe care sculptorul tocmai o începuse. 

Impăratul Flavius Vespasian se desprindea în faţa mea de 
trupul generalului Vespasian. 

A ridicat mâna cu palma deschisă, cu braţul întins, şi era 
ca şi cum doar prin acest gest strivea toate trupurile, 
strângea şi sufoca toate gâturile. 

— Trebuie să ascult de glasul legiunilor mele şi al zeilor, 
a spus el. 

Aceste câteva cuvinte mi s-au părut să facă liniştea încă 
şi mai adâncă şi să-i încremenească pe soldaţi. 

Apoi, în momentul în care Vespasian cobora braţul, au 
izbucnit strigătele şi aclamaţiile. 


Am fost înconjurat, sărbătorit, înghiontit, apoi tribunul 
Placidus m-a luat şi m-a condus într-o încăpere unde se 
aflau Vespasian, sclava eliberată şi soţie Cenis, Titus, 
Agrippa, Berenice şi tribunii din diferitele legiuni care 
tocmai îl desemnaseră împărat. 

Vespasian s-a îndreptat spre losif Ben Matthias, poftindu-l 
să-l urmeze în mijlocul încăperii. 

Toată lumea s-a strâns în jurul lor. Mă aflam în cercul al 
doilea, nu departe de Berenice şi de însoţitoarea sa Mara, 
căreia îi recunoşteam sub văluri formele şi al cărei parfum 
mă îmbăta. 

În acel moment, în timp ce eram actorul şi martorul unui 
eveniment care va marca istoria Romei, am avut 
sentimentul că trupul unei femei, plăcerea pe care o dădea, 
bucuria pe care această juisare o aducea însemnau mai 
mult decât posesia unui imperiu. 

Poate că viciile, perversităţile, cruzimea, dezmăţul în care 
se tăvăleau împărații veneau din decepţia lor, din 
amărăciunea de a descoperi că, imaginându-se stăpânii 
lumii, nu posedau nimic, că erau mult mai săraci decât un 
tânăr sclav cu falusul sculat de dorinţă. 


Vespasian a pus mâna pe umărul lui Ben Matthias. 

— Acest om, a început el arătând lanţurile care 
strângeau mâinile şi gleznele lui losif, este încă pus în fiare. 
A fost unul dintre duşmanii noştri cei mai îndărjiţi. Unul 
dintre arcaşii săi chiar m-a rănit. Şi fiecare dintre voi ştie că 
mulţi dintre ostaşii noştri cei mai buni au murit în asediul 
oraşului Jotapata pe care l-a apărat îndelung. 

Vespasian a făcut câţiva paşi, oprindu-se în faţa 
tribunilor, apoi în faţa lui Berenice: 

— Curajul său este demn de respectul nostru. Roma ştie 
să recunoască valoarea inamicilor ei, care îi devin adesea 
aliaţi. lar losif Ben Matthias, general al evreilor, preot de 
primă clasă sacerdotală la Templul din lerusalim, este unul 
dintre ei. Din ziua în care s-a predat, nu a încetat să-mi 
prezică ascensiunea la demnitatea imperială. Nero încă mai 
trăia. El a îndrăznit să spună cu glas tare ceea ce îl anunţa 


zeul său. Astăzi, profeția s-a împlinit. Am acceptat alegerea 
zeilor şi a legiunilor. Dar este şocant că omul care mi-a 
anunţat cel dintâi acest destin încă mai este prizonier de 
război şi pus în lanţuri. Dau ordin să-i fie scoase lanţurile. 
losif şi-a înclinat capul şi fără îndoială că se pregătea să-i 
mulţumească lui Vespasian când Titus înaintă: 

— Tată, dreptatea cere ca losif să fie eliberat de această 
umilinţă în acelaşi timp cu fiarele. Trebuie să dai ordin nu 
numai să fie eliberat de lanţurile sale, dar şi, conform 
anticei tradiţii, să fie sfărâmate, pentru ca să se ştie că 
nimeni, niciodată, să nu se folosească de ele împotriva sa. 

Vespasian şi-a dat acordul, iar un soldat a rupt lanţurile 
cu câteva lovituri de ghioagă. 

losif Ben Matthias şi-a arătat încheieturile mâinilor către 
Vespasian, cu palmele întoarse şi deschise. 

— Aş putea purta numele de familie al împăratului, dat 
fiind că acum îţi datorez viaţa şi libertatea? a întrebat el. 

— Salve, Flavius Iosif! i-a răspuns Vespasian. 


L-am urmărit pe losif pe când traversa sălile palatului 
unde soldaţii stăteau pe lângă notabilii şi locuitorii cei mai 
bogaţi din oraş. 

Eram uimit că losif pleca astfel în loc să rămână alături 
de Vespasian şi de Titus, de Berenice şi Agrippa. 

L-am văzut profitând, pentru a se da deoparte, de sosirea 
lui Mucius, guvernatorul Siriei care, înconjurat de 
centurioni, îl anunţase pe Vespasian că toate cohortele şi 
toate oraşele din provincia sa depuseseră jurământ noului 
împărat, şi că el, Mucius, era gata să ia comanda trupelor şi 
să meargă în Italia pentru a-i alunga din Roma pe Vitellius 
şi pe soldaţii săi. 

Nimeni nu părea să fi remarcat plecarea lui losif. 


Acesta traversase oraşul străbătut de cortegii de soldaţi 
care strigau numele lui Vespasian. Fusese oprit, înconjurat, 
ameninţat şi insultat: „Eşti un evreu!” i se strigase. Câţiva 
centurioni îl protejaseră, împingându-i pe soldaţi. li auzisem 
sfătuindu-l pe losif să revină la palat. Străzile din Cezareea 


nu vor fi niciodată sigure pentru un evreu, adăugaseră ei. 

Dar losif îşi continuase drumul până în port. 

Cheiurile erau pustii. Câţiva soldaţi păzeau triremele 
care, a doua zi, îi vor duce la Alexandria pe Vespasian, 
Titus, Berenice şi Agrippa. losif trebuia să facă parte din 
grup, iar eu mă gândeam să-i însoțesc. 

Cine deţinea grânarul Nilului deţinea Roma. Vespasian 
ştia asta. 

losif intrase pe dig şi se aşezase la capătul lui, cu faţa 
spre marea la fel de netedă ca o oglindă. 

Cerul înstelat se reflecta în ea, iar lumina densă şi grea a 
nopţii se spărgea în cioburi sclipitoare. 

M-am aşezat lângă Iosif, iar tristeţea din privirea sa m-a 
mirat şi emoţionat totodată. 


— Salvatorul a venit din ludeea aşa cum te anunţase zeul 
tău şi cum ai prezis, i-am spus. Tu, învinsul, l-ai ales pe cel 
pe care îl voiai învingător. lată-te, Flavius losif, protejat de 
împărat. Triumfi! 

Am arătat spre marea pustie. Oraşul şi palatele sale, 
torţele şi rumoarea, petrecerile se aflau în urma noastră. 
Briza mării le îndepărta, lăsându-ne doar zgomotele slabe şi 
regulate ale resacului. 

— De trei zile te tot observ, am continuat. Te-am văzut 
sigur pe tine ca un suveran, om liber, şi nu prizonier care se 
teme pentru soarta lui. Şi te găsesc aici, singur, palid, de 
parcă disperarea te-ar fi copleşit, ca şi cum te-ai întreba 
dacă nu ar trebui să te arunci de pe stâncile astea. 

— Ştii tu că la lerusalim zeloţii şi sicarii i-au închis pe tata 
şi pe membrii familiei mele? Mi-am trădat poporul, repetă 
el. Şi poate aşa voi fi judecat până la sfârşitul lumii. 

Am tăcut. 


Mi se întâmplase să mă gândesc că losif alesese mai 
degrabă să supravieţuiască şi să evite cu orice preţ să fie 
dat pe mâna călăilor lui Nero. 

— Oare crezi că nu ştiu că mulţi romani şi poate că şi tu, 
Serenus, au fost de acord cu zeloţii? Sunt flatat de oameni, 


mi se înclină pentru că Vespasian şi Titus mă protejează. 

— Tu eşti Flavius losif acum. 

A ridicat din umeri. 

— Numele familiei imperiale îmi va fi scut şi nimeni nu va 
îndrăzni să mă atace atât timp cât vor domni Flavienii. Dar 
i-ai văzut şi auzit pe soldaţi pe străzile din Cezareea? Pentru 
ei, pentru greci, eu nu sunt decât un evreu, ba mai mult, 
unul care şi-a trădat poporul. Ei dispreţuiesc acest popor, 
iar pe mine cu atât mai mult. 

— Hai să ne întoarcem, i-am zis. Mâine plecăm în zori. 

A ezitat. l-am întins mâna ca să-l ajut să se ridice. 

Mi-a păstrat palma într-a sa şi am stat aşa în picioare cu 
faţa spre mare. 

— Nu vreau să-mi dispară poporul, a spus. Nu vreau să 
fie uitată credinţa în Dumnezeul nostru, să nu se ştie nimic 
despre istoria noastră, mai mare decât a tuturor neamurilor 
omeneşti. Îi cunosc pe romani. Ei îi masacrează pe toţi cei 
care li se împotrivesc. Ne vor transforma oraşele în câmpuri 
de piatră. Ne vor distruge Templul şi oraşul dacă nesăbuiţii 
care sunt acum acolo refuză să se predea. li cunosc pe 
Eleazar, pe loan din Gischala şi Simon Bar Giora. Se vor 
bate aşa cum m-am bătut eu la Jotapata. Şi iată care este 
rezultatul! Am trădat, da, în aparenţă, dar pentru ca să 
existe un evreu care să-şi poată transmite credinţa, 
tradiţiile şi să povestească acest război care nu se va sfârşi 
decât cu distrugerea oraşelor şi împrăştierea poporului 
nostru. Ştiu asta. 

— Ţi-a spus-o zeul tău? 

— Nu am avut nevoie de Dumnezeu ca s-o ştiu. Este 
destul să fii om. Ascultă-l pe Titus, ascultă-i pe tribunii 
militari. Ascultă-l pe Vespasian. Pacea romană cere 
supunere. Cei care se împotrivesc vor fi ucişi sau făcuţi 
sclavi. 

— Tu ai rezistat, losif, şi iată-te liber, purtând numele de 
familie al împăratului. 

— Sunt sclav, Serenus. Am ales să trăiesc cu preţul 
demnităţii mele. 

Mi-a strâns mâna şi mi-am amintit de degetele osoase 


ale lui Ben Zakkai prinse de încheietura mâinii mele. 

Nici el şi nici losif nu erau nişte sclavi ori nişte învinşi. l- 
am spus-o. Mi-a dat drumul la mână şi m-a urmat. 

— Există cei care aleg să lupte până la moarte, a 
murmurat el, şi cei care, ca mine sau ca Ben Zakkai, aleg 
să trăiască. Poate că noi suntem nişte trădători, Serenus, 
însă fără supraviețuitori care să le amintească lupta, morții 
sunt inutili. 

Eu vreau ca fiecare evreu pe care romanii îl ucid să învie 
în scrierile mele. In felul acesta poporul meu va supravieţui, 
îşi va menţine tradiţiile, îşi va păstra credinţa şi va rămâne 
alesul lui Dumnezeu. 


Ne-am îndreptat spre palatul lui Vespasian în timp ce 
zorii se ridicau deasupra pământului ludeei. 


Capitolul 20 


Am crezut că nu voi mai vedea vreodată cerul ludeei. 

Trăiam ascuns într-o pivniţă a unei cocioabe de pe malul 
drept al Tibrului, în cartierul evreiesc. 

In loc să plec din Cezareea spre Alexandria, am ajuns la 
Roma din ordinul lui Vespasian. 

Trebuia să-l întâlnesc pe fratele împăratului, Flavius 
Sabinus, care era prefect al oraşului. 

Vespasian voia să evite războiul civil şi spera ca fratele 
său să fie destul de abil pentru a-l convinge pe Vitellius să 
abdice. Trebuia speriat cel care încă mai era împărat şi 
anunţat că trupele lui Mucius părăsiseră Siria şi mărşăluiau 
spre Italia. Că legiunile lui Antonius Primus, venind din 
provinciile Dunării, pătrunseseră în Galia Cisalpină. Însă 
Flavius Sabinus îi putea, de asemenea, promite viaţa lui 
Vitellius şi o recompensă de o sută de mii de sesterţi. 

Vespasian a adăugat strâmbându-se: 

— Cred că atât îi va fi destul acestui beţivan. Nu vreau ca 
măcar un singur cetăţean al Romei să-şi rişte viaţa pentru 
alungarea lui Vitellius. Trebuie să cadă ca fructul putred, 
aşa cum şi este. 

Împăratul m-a îmbrăţişat, iar Titus m-a strâns şi el la 
piept. Şi unul, şi celălalt mi-au mulţumit că am acceptat. 

— Nu-i voi uita pe cei care m-au slujit cu loialitate şi 
curaj, mi-a mai spus Vespasian. 

Ce puteam face decât să mă înclin şi să plec la Roma. 


Imediat ce am intrat în oraş, am recunoscut duhoarea de 
moarte care stricase ultimele săptămâni ale domniei lui 
Nero. 

Cadavre sfâşiate de câinii vagabonzi zăceau pe pavele. 
Lumea trecea peste ele părând că nu le vede. 

Am auzit strigătele plebei care, în Marele Circ, îl aplauda 
pe Vitellius. Impăratul îi oferea ca hrană fiarelor sălbatice 
pe suspecţii desemnaţi de delatorii săi. Mulțimea aclama, îi 
jura fidelitate, cerându-i să reziste în faţa armatelor lui 


Vespasian despre care se ştia deja la Roma că se apropiau 
de Cremona şi că urmau să întâlnească trupele regulate. 

Vitellius îi invita pe tinerii romani să se înroleze. Oferea 
recompense, asigurându-i că după victorie soldaţii săi vor fi 
trataţi ca veterani, fiecare obţinând o parte din pradă şi, 
pentru cei care doreau, proprietatea asupra unui pământ în 
provinciile care se ridicaseră împotriva împăratului: ludeea, 
Siria, Moesia. 

Am aşteptat să vină noaptea pentru a mă strecura în 
palatul lui Flavius Sabinus. Prin jur se învârteau câţiva 
ucigaşi şi delatori. l-am ocolit, trecând prin grădini, surprins 
că pot pătrunde în clădire fără dificultate şi să ajung până 
în sala unde se aflau Flavius Sabinus şi fiul cel mic al lui 
Vespasian, Domițian. 

Benchetuiau, întinşi pe paturile lor, păziţi de câteva gărzi, 
fără ca măcar să mi se remarce prezenţa, mirându-se doar 
când m-am proţăpit în faţa lor şi am zis, arătând spre 
noapte şi spre chiparoşii bătuţi de vânt: 

— Nu simţiţi, nu auziţi? Vă pândeşte moartea! Flavius 
Sabinus, eşti fratele noului împărat, iar tu, Domiţian, fiul 
său. Sunteţi înconjurați de ucigaşii şi delatorii lui Vitellius şi 
nimeni nu vă protejează. Flavius Sabinus, la tine se poate 
intra după bunul plac; am făcut-o fără ca vreun veghetor 
de-al tău să mi-o interzică. Împăratul Vespasian are nevoie 
de voi vii! 


Flavius Sabinus m-a ascultat zâmbind. Şi-a trimis invitaţii, 
păstrându-l doar pe Domițian şi invitându-mă să împart cu 
el mâncărurile pe care sclavii continuau să le pună pe 
micile mese din marmură şi fildeş. 

l-am transmis dorinţele lui Vespasian: trebuia împiedicat 
războiul civil, scuturat copacul ca să se desprindă - 
repetasem expresia lui Vespasian - „fructul cel putred”. 

— Cade, cade, a murmurat Flavius Sabinus. Vitellius este 
gata să abdice. 

l-am amintit aclamaţiile plebei, bandele de soldaţi şi de 
ucigaşi întâlnite în oraş, delatorii pe care îi recunoscusem, 
fiindcă unii spionaseră deja în favoarea lui Nero. 


— Un animal rănit devine turbat de frică şi de furie, am 
spus. 

Flavius Sabinus a ridicat din umeri. 

Nu-l cunoşteam pe Vitellius, m-a certat el. Acesta nu era 
nici taur şi nici leu, ci un porc sau mai exact o scroafă. Avea 
faţa umflată şi înroşită a beţivilor, intestinele păreau că vor 
să facă să-i plesnească burdihanul pe care trebuia să şi-l 
ţină cu amândouă mâinile. Devora şi înghiţea de parcă ar fi 
vrut să crape în bucăţi sau mai degrabă să astupe frica 
înghițind tot ce-i era sub ochi, băgând în gură cu ambele 
mâini. 

— Gărzile mele, Serenus, vor fi suficiente pentru a-i 
împrăştia pe aceşti tineri recruți care s-au înscris în armata 
lui doar pentru răsplata cu care i-a atras. Plebea îi va 
aclama pe Vespasian şi pe fiul său Domițian atunci când i-o 
voi cere. Ai încredere, Serenus. 

M-a bătut uşor pe braţ cu condescendenţă, invitându-mă 
să rămân la el. 

l-am refuzat ospitalitatea. 

Cu faţa acoperită de o pulpană a tunicii şi cu capul plecat 
am părăsit cartierul Palatinului, Capitoliului, templelor şi 
Senatului pentru a merge pe malul celălalt al Tibrului în 
cartierul evreiesc. 


L-am regăsit pe Toranius, discipolul lui Hristos, iar el m-a 
primit în pivniţa unde se adunau în fiecare noapte vreo 
douăzeci de credincioşi. 

Era toamnă, iar în curând venea iarna. 

Tremuram. Mă gândeam la cerul şi la pământul ludeei, la 
zeul salvator, Hristos, la împăratul salvator, Vespasian. 

Ascultam - şi repetam - rugăciunile credincioşilor întru 
Hristos. 

Aceştia îngenuncheaseră în faţa unui altar înălţat lângă 
un perete al pivniţei. 

Toranius, în picioare, oficia, ridicând mâinile, cu palmele 
deschise, trasând cu o mişcare a degetelor o cruce pe care 
credincioşii o reproduceau cu un gest lent şi ţinându-şi 
capul plecat. 


Apoi Toranius vorbea, anunțând sfârşitul lumii. 

Pământul s-a cutremurat din nou, spunea el. Un fum 
negru ieşea din măruntaiele lumii. Pietre fierbinţi şi cenuşă 
ţâşneau din pământul crăpat. În curând, toţi oamenii vor fi 
judecaţi. Morţii vor învia asemenea lui Hristos răstignitul. 

Atunci va începe viaţa veşnică. 


Într-o noapte, pe când dormeam, lungit lângă câţiva 
credincioşi care, după rugăciune, dormeau în pivniţa lui 
Toranius, au răsunat nişte ţipete care se auzeau tot mai 
tare. Lumea urla că Roma fusese incendiată de Vitellius. 

Am ieşit. 

Cerul de deasupra Capitoliului era luminat de luciri 
roşietice. 

M-am amestecat în mulţime. 


În ajun îl văzusem pe Flavius Sabinus. 

Mă asigurase că Vitellius tocmai aflase despre 
înfrângerea trupelor sale şi de intrarea în Cremona a 
soldaţilor lui Vespasian care prădaseră oraşul, ucigându-i 
pe toţi locuitorii şi pe negustorii străini care se aflau acolo. 
Abdicase imediat, acceptând târgul propus de Vespasian şi 
primind o sută de mii de sesterţi. 

Hotărâse să sărbătorească sau să uite de abdicare printr- 
un banchet uriaş, apoi să părăsească oraşul însoţit de 
bucătarul şi brutarul său. 

Mă îndoisem de cuvântul lui Vitellius. 

Numai moartea, prin pumnal sau otravă, îi smulge pe 
împărați de pe tron. 

Il părăsisem pe Flavius Sabinus  recomandându-i 
prudenţă şi sugerându-i să se retragă cu gărzile sale şi cu 
Domițian în afara Romei şi să aştepte trupele victorioase 
ale lui Antonius Primus şi ale lui Mucius. 


lar acum vedeam flăcările cuprinzând Templul lui Jupiter, 
vâlvătaia iluminând tot Capitoliul în jurul căruia se 
îngrămădea mulţimea. li vedeam pe soldaţii lui Vitellius 
înconjurând clădirea, alimentând incendiul, aruncând 


trunchiuri de copaci, paie, strigând că Flavius Sabinus cu 
gărzile şi cu fiul lui Vespasian care se refugiaseră acolo vor 
fi arşi ca nişte trădători pe un rug şi că în felul acesta vor fi 
răzbunaţi morţii din Cremona. 

lar mulţimea striga din nou numele lui Vitellius. 

XXX 

M-am îndepărtat. Am traversat unul dintre podurile 
Tibrului. Am îngenuncheat pentru prima dată în faţa 
altarului ridicat în pivniţa lui Toranius pentru a-l slăvi pe 
Hristos, acest zeu nou al suferinţei şi al smereniei. 

Au trecut ore în şir, apoi alte strigăte m-au făcut din nou 
să părăsesc acel loc întunecat unde îmi găseam liniştea. 

Mulțimea alerga spre Forum, iar eu am urmat-o. 


Trupele lui Antonius Primus tocmai intraseră în Roma. 
Nişte soldaţi îl descoperiseră pe Vitellius machiat, îmbrăcat 
în zdrenţe, beat şi ghiftuit, ascuns în cabina portarului de la 
unul dintre palatele imperiale. 

L-am văzut, aşa cum mai văzusem deja atâţia oameni 
puternici, umilit şi apoi mort. 

Plebea care îl aclamase cu câteva ore mai înainte îl 
insulta, îl scuipa în ochi, îi smulgea veşmintele, apoi bucăţi 
de carne. 

Un soldat îi trăgea capul pe spate şi am văzut faţa roşie 
şi ochii bulbucaţi ai lui Vitellius. 

Un alt soldat punea un pumnal sub bărbia tiranului căzut, 
obligându-l, dacă nu voia să-şi taie singur gâtul, să nu 
aplece capul. 

Îl loveau. Era acuzat că este un incendiator. Din ordinul 
său fusese ars Templul lui Jupiter şi ucis prefectul oraşului, 
iar acum plebea striga „Vivat Vespasian imperator!”, şi era 
aclamat Domițian care reuşise să scape din incendiu. 7 

Lumea râdea de burdihanul lui Vitellius şi de moaca lui. li 
dădeau pumni şi picioare cu nemiluita. 

Era acelaşi om care până ieri fusese aclamat, iar acum 
pumnalele şi unghiile începeau să-l ciopârţească pentru ca 
agonia să-i fie mai lungă, şi suferinţa mai mare. Mulțimea îl 
linşa. 


Am văzut acest trup cu burtă imensă căzând, iar cei care 
îl făceau bucăţi nu erau nişte câini, ci nişte oameni. 
Apoi l-au târât până la Tibru cu un cârlig. 


După soldaţii lui Antonius Primus, prin Roma s-au 
răspândit cei ai lui Vespasian, salvatorul venit din ludeea. 

Au ucis, iar cadavrele partizanilor lui Vitellius s-au 
înmulţit în Forum, pe străzi, încât chiar şi câinii le 
dispreţuiau, ocolind această carne de care erau ghiftuiţi. 

L-am văzut pe Domițian. L-am întâlnit pe Antonius 
Primus. 

Le-am cerut să oprească acest masacru. 

Primus a negat, dând din cap: răzbunarea era una dintre 
prăzile oferite soldaţilor învingători. Aceştia pierduseră mii 
de camarazi la Cremona. jefuirea acelui oraş şi masacrarea 
locuitorilor săi nu le fuseseră de ajuns. 

Aşa că la Roma, ucideau pe cine doreau. 

Intrau în case. Tăiau gâturi. Violau. Spintecau. Prădau. 

l-am amintit că împăratul Flavius Vespasian dorise ca 
învingerea lui Vitellius să nu fie însoţită de vreun masacru. 

— După victorie, a mormăit Antonius Primus, soldaţii sunt 
nişte fiare turbate. Vai de cel care vrea să le îmblânzească! 


Au reuşit să o facă trupele lui Mucius, dar pe străzi, prin 
pieţe şi prin casele din Roma se numărau deja peste 
cincizeci de mii de cadavre. 


Când am traversat unul dintre podurile de peste Tibru, 
am văzut, ca atât de adesea altădată, pe vremea domniei 
lui Nero, trupuri prin ierburile şi stufărişul de pe marginea 
fluviului ori agăţate de stâlpii podului. 

Am mers cu pas grăbit pe străduţele cartierului evreiesc 
ca să nu văd uşile dărâmate, mobilele rupte şi aruncate pe 
pavele, ca să nu aud bocetele femeilor. 

Însă morţii fuseseră deja îngropaţi. 

În pivniţa casei lui Toranius ei încă se mai aflau acolo, iar 
sângele li se amestecase. 

Soldaţii trebuie să-i fi surprins în timpul rugăciunii, fiindcă 


majoritatea stăteau în genunchi, iar spada se abătuse 
asupra grumazului lor. 

Numai Toranius era în picioare, țintuit de zid, cu braţele 
desfăcute, cu o suliță înfiptă în gât, iar două pumnale îi 
străpungeau palmele. 

Crucificat. 

Vespasian nu era salvatorul care venea din ludeea. 

Un împărat nu-i salvează pe oameni. El îi înarmează 
pentru a ucide. 

Salvatorul nu agita spada. El era un muritor, ca oricare 
om. Şi învia fiindcă era şi Dumnezeu. lar cei care credeau în 
el vor fi asemenea lui: salvaţi. 

Am îngenuncheat şi m-am rugat lui Hristos. 


PARTEA A PATRA 


Capitolul 21 


Am părăsit Roma unde trăiam laolaltă cu moartea. 

Nu-i putusem împiedica pe nişte sclavi, pe care îi 
însoțeau un centurion şi trei soldaţi, să arunce într-un căruţ, 
aşa cum se face cu leşurile unor animale, trupurile lui 
Toranius şi ale credincioşilor săi cu ceafa despicată de 
spade. 

Eram indignat. Invocasem numele lui Mucius şi Antonius 
Primus, însă centurionul mă împinsese cu brutalitate. 

Mi-a zis că nu aveam loc unde să fac nişte morminte. Şi, 
întrucât eram cetăţean roman, cum aş fi putut cinsti 
rămăşiţele infame ale acestor evrei care continuau să 
refuze legea Romei în ludeea şi chiar şi aici, în capitala 
Imperiului? 

Arătase siluetele grăbite care se strecurau pe străzile 
acelui cartier evreiesc unde, spunea centurionul, respirai 
mirosul de sânge de la sacrificiile umane pe care le 
practicau evreii, fiind reputați pentru asta. 

Îi replicasem că Toranius era un discipol al lui Hristos, un 
nou zeu pe care evreii refuzau să-l recunoască. 

— Creştinii se trag din evrei! a zis el. Vlăstarul trebuie 
tăiat, iar rădăcina smulsă. Fereşte-te, cavalere! 

Văzusem căruţul depărtându-se hurducăind, escortat de 
soldaţi. 

Trupul lui Toranius era cel mai mare, braţele sale lungi 
ieşind din căruţ, mâinile târându-se pe pavele. 

XXX 

De pe toate străzile, din Forum şi Câmpul lui Marte, din 
rămăşiţele Templului lui Jupiter fuseseră ridicate cadavrele, 
iar mirosul morţii era înlocuit treptat de parfumurile 
plăcerii. 

Soldaţii lui Mucius făceau să domnească ordinea. Cei ai 
lui Antonius Primus fuseseră cantonaţi în afara oraşului. 
Când li se dădea voie să meargă în oraş, nu mai era pentru 
a ucide, ci pentru a se aduna în faţa lupanarelor şi în 
taverne unde plăteau cu rodul jafurilor şi al crimelor 


comise. 

Am rătăcit pe aceste străduţe zgomotoase. Nu reuşeam 
să uit trupul țintuit al lui Toranius. L-am întrebat pe zeul 
atotputernic. 

Ce ai făcut tu, Hristoase? 

De ce ai lăsat să fie schingiuiţi cei care ţi-au fost 
credincioşi? Doreşti moartea alor tăi pentru ca să cunoască 
învierea? 

Îmi aminteam cuvintele lui Seneca pe care mi le spusese 
într-o zi când îl întrebam despre atitudinea zeilor. 

„Ei stau pe băncile din amfiteatre, îmi răspunsese el. Noi 
suntem gladiatorii lor. Se uită la luptele noastre. Ridică sau 
apleacă degetul cel mare, după cum le vine. Aceştia sunt 
zeii, Serenus. Însă taina rămâne, căci nu cunoaştem nici 
regulile luptei pe care ne-o impun, nici felul în care îi aleg 
pe învingători. Cel căruia noi îi salutăm triumful poate că 
este cel pe care ei îl condamnă. Totul rămâne neclar şi 
nesigur, Serenus. Aceasta ne este condiţia.” 


Când un curier mi-a transmis ordinul de a mă întoarce 
din nou la armata care se aduna în Cezareea şi a cărei 
comandă împăratul Vespasian i-o încredinţase lui Titus, am 
avut impresia că o mână care mi-o apuca pe a mea mă 
ajuta să mă smulg din mlaştina aceasta în care mă 
afundam. 


Împăratul, îmi scria Titus, mi-a încredințat misiunea de a 
supune lerusalimul legii de la Roma. El îmi laudă meritele 
tale. Ai fost deja martorul unor evenimente care au 
schimbat destinul Romei. Erai alături de noi la cucerirea 
Galileei. Te-am văzut luptând plin de curaj. Şi eşti prietenul 
lui Flavius Iosif şi al prefectului Tiberiu Alexandru, ce se află 
în Cezareea, în statul meu major. Vreau să fii lângă mine. 
Vei dobândi glorie. Fiindcă Roma îşi va aminti de cei care 
vor fi supus acest lerusalim, mai orgolios decât Cartagina. 


Astfel, am regăsit cerul Orientului şi pământul ludeei. 
Şi am mers din nou până la capătul digului care închide 


portul Cezareei. 


Capitolul 22 


La capătul digului Cezareei, nu am mai văzut marea 
netedă de care îmi aminteam. 

Suprafaţa apei şi chiar orizontul erau mascate de nave 
atât de numeroase încât uneori se ciocneau. Aşteptau să 
intre în port, să tragă la chei şi să-i debarce pe soldaţii pe 
care îi transportau. 

— A început vânătoarea, a murmurat Flavius losif pe care 
îl regăsisem şi cu care păşeam de-a lungul digului apoi pe 
străzile aglomerate ale Cezareei. 

losif se oprea adeseori. Faţa i se schimbase. Nu mai 
regăseam nici o urmă de îndoială sau de disperare. Mânia, 
poate amărăciunea, dar şi determinarea îl aspriseră. Bărbia 
şi pomeţii i se accentuaseră, ca şi maxilarele, adăugând: 

— li urăsc pe tâlharii din lerusalim, pe aceşti smintiţi care 
s-au ridicat împotriva Romei, care au făcut o pradă din 
poporul meu, femei, copii, bătrâni, preoţi, din toţi cei pe 
care nesăbuinţa nu i-a orbit. Acum ei îşi împart prada: ţie, 
Eleazar, un pic, şi ţie Simon Bar Giora, iar tu, loan din 
Gischala, ia restul! 

Işi îndrepta degetul spre mine, apoi se întorcea. 

Enumera originea soldaţilor care treceau şi care se uitau 
la noi cu dispreţ şi sfidare. Fără îndoială că recunoşteau în 
Flavius losif unul dintre acei evrei care, deşi cetăţeni 
romani, păstraseră veşmintele austere ale poporului lor, un 
fel de tunică lungă de culoare închisă. 

XXX 

Contemplam această defilare a tuturor naţiunilor din 
Imperiu. 

Infanteriştii celor patru legiuni romane mergeau câte 
şase în rând. Apoi veneau trupele auxiliare, arcaşii arabi, 
prăştierii din Capadocia, din Cilicia, din Frigia şi din Asia. 
Macedonenii erau înalţi de statură şi alcătuiau garda 
personală a regelui lor. Sirienii înaintau precedându-i pe 
soldaţii lui Agrippa şi Berenice. 

— Dar aceşti tâlhari, loan din Gischala, Eleazar, Simon 


Bar Giora, aceşti zeloţi, sicari au făcut, de asemenea, din 
poporul meu marea pradă a tuturor celor care îi invidiază 
pe evrei de peste o mie de ani. Aceşti arabi, sirieni, 
macedoneni, frigieni nu se află aici doar pentru a-i arăta lui 
Titus, fiu de împărat, că sunt nişte aliaţi fideli ai Romei, ci 
pentru că vor să-i ucidă pe evrei. Ne urăsc, Serenus. Se tem 
de credinţa noastră de nezdruncinat. Ei presimt că nu ne 
pot distruge. Chiar dacă lerusalimul devine din nou un 
câmp de ruine, Roma - al doilea Babilon, iar Titus - un al 
doilea Nabucodonosor, învingător al evreilor, distrugătorul 
primului Templu, ei bine, cuvintele profeților noştri ne vor 
menţine în viaţă, iar lerusalimul va renaşte. Dar mai întâi 
trebuie - şi-a strâns pumnii agitându-i în faţa mea - 
alungaţi nebunii, hoţii. Ştii că au dat foc depozitelor unde se 
afla atâta grâu încât Ierusalimul ar fi rezistat unui asediu de 
mai mulţi ani? Se ucid între ei. Îi torturează şi îi masacrează 
pe cei bănuiţi că vor să trateze cu Titus. Se tem că poporul 
îmi va urma exemplul, şi atunci îl terorizează. Au ucis mai 
mulţi evrei decât romani! 

Cu un glas pe care emoția îl făcea să tremure, a repetat 
profeţiile lui leremia, care avertizase că ridicarea împotriva 
lui Nabucodonosor nu putea duce decât la distrugerea 
lerusalimului: 

— „Oraşul acesta va cădea negreşit în puterea armatei 
regelui Babilonului care îl va cuceri prin puterea sa. 
Rezistând prin forţa armelor, nu veţi face nimic altceva 
decât să muriţi. Slujiţi-l mai bine pe regele Babilonului şi 
veţi trăi! De ce să ajungă acest oraş o grămadă de ruine?” 

lar asta reîncepea! Prin sângele evreiesc pe care l-au 
făcut să curgă, tâlharii de azi au pângărit Oraşul Sfânt, 
Templul, iar asta Dumnezeu nu le-o va ierta! 

— Mai ascultă, Serenus, a continuat Flavius losif. Trimişii 
mei le-au amintit această profeție a lui leremia preoţilor de 
la Templu. li cunosc. Am fost unul de-al lor. Ca şi mine, nu 
ignorau nimic din istoria noastră. Dar vor avea ei, oare, 
curajul să se împotrivească acestor nelegiuiţi, lui loan, 
Eleazar şi Simon? Vor şti ei să spună poporului, aşa cum a 
făcut-o leremia: „Cine va rămâne în cetatea aceasta acela 


va muri de sabie şi de foamete, şi de ciumă; iar cine va ieşi 
şi se va preda Caldeilor, care vă împresoară, acela va trăi şi 
va fi luat ca pradă”? 

Apoi a repetat de mai multe ori: 

— Nu l-au ascultat pe leremia, nu mă vor asculta nici pe 
mine. Sângele pe care l-au vărsat le întunecă privirea. 
Dumnezeu vrea să-i piardă, poporul va suferi, iar Templul 
va fi distrus! 


Nu am vrut să cred lugubra profeție a lui Flavius Iosif. 

Mă gândeam la Leda, fiica lui Ben Zakkai, şi părea 
imposibil ca fata aceasta, hotărâtă să lupte împotriva 
romanilor, să-i urmeze pe zeloţi şi pe sicari, să nu fi auzit 
glasul lui leremia şi al lui Flavius losif, să nu v rea să-şi 
salveze poporul de la masacru şi Templul de la distrugere. 
Îmi imaginam că erau cu zecile de mii ca ea cei care îi vor 
obliga pe loan din Gischala, Simon Bar Giora, Eleazar să 
deschidă porţile oraşului şi să se supună legii romane. 

Mi se părea că şi Titus spera asta. 


Îl vedeam atingând cu vârful degetelor trupul lui Berenice 
aşa cum îţi apropii mâna de o divinitate puternică de care 
îți este teamă şi pe care o venerezi. Era destul să te uiţi la 
el ca să-ţi dai seama că o adora pe regina evreică. După 
spusele Marei, însoţitoarea sa, pe care am regăsit-o 
primitoare la Cezareea, chiar îi promisese lui Berenice să nu 
se atingă de Templul din lerusalim. 

l-am spus lui Flavius Iosif cele împărtăşite de Mara. 

M-a ascultat cu capul plecat, apoi cu ochii închişi a 
murmurat abia mişcând buzele, de parcă descifra un text 
care s-ar fi derulat încet în faţa lui: 

— Nu există decât o singură cale de salvare. lar 
divinitatea se reconciliază uşor cu cei care se mărturisesc şi 
se căiesc. Însă aceste inimi de piatră nu vor depune 
niciodată armele, când tocmai aceasta este singura soluţie. 
Sunt indiferenți la suferinţa poporului şi la frumuseţea sacră 
a Templului. Au uitat că fiecare dintre ofrandele pe care le 
conţine este actul de credinţă al unei naţiuni! Cine ar dori 


ca flăcările să devoreze toate acestea? Cine doreşte să 
dispară? Ce merită să fie păstrat? 

A deschis ochii şi m-a privit fix. 

— Sunt nişte inimi uscate şi mai nesimţitoare ca piatra. 
Au răspândit sângele în Templu. L-au pângărit. Se vor 
afunda în nebunia războiului. lar Templul va fi distrus. 
Oamenii înarmaţi devin nebuni. Le place moartea. Le place 
focul. Aleargă spre prăpastie. Pentru a-i reţine, este nevoie 
de disciplina legiunilor, de duritatea implacabilă a Romei. 
Cea a soldaţilor dresați să se supună căpeteniei lor... 

Mi-am adus aminte de trupul lui Toranius şi de cele 
cincizeci de mii de victime ale soldaţilor lui Antonius 
Primus. 

Or, Roma era oraş roman. 

De ce vor fi în stare aceşti oameni, care îi urăsc pe evrei, 
în momentul când vor intra în lerusalim? 

XXX 

Am călărit în mijlocul lor atunci când armata s-a pus în 
mişcare. 

Eram cel puţin optzeci de mii, şi topirea în această masă 
omenească îţi dădea un soi de beţie. 

Avangarda noastră era compusă din trupe ale regilor 
aliaţi şi din toate contingentele auxiliare, arabi, sirieni, 
macedoneni, frigieni, toţi nişte jefuitori şi ucigaşi, vrăjmaşii 
înveteraţi ai evreilor. Veneau apoi pionierii şi cei care 
măsurau suprafeţele necesare taberelor. După aceea, 
bagajele ofiţerilor şi trupele care asigurau paza. In fine, 
urma Titus, înconjurat de soldaţii de elită şi de lăncieri, apoi 
cavalerii legiunilor şi maşinile de asediu, berbecii, 
catapultele, balistele şi scorpionii, mai apoi tribunii, 
comandanții, însemnele grupate în jurul vulturului şi 
precedaţi de gornişti. Grosul coloanei venea în şiruri de 
câte şase, apoi scutierii şi cei cărora îţi era chiar teamă să 
le întâlneşti privirea atât erau de cruzi, cei al căror mers era 
la fel de suplu ca al sălbăticiunilor, mercenarii veniţi din tot 
Orientul pentru a-i ucide pe evrei, a prăda şi a distruge 
lerusalimul. 


Când am văzut această trupă defilând, apoi întinzând 
tabăra nu departe de lerusalim în valea Spinilor, în 
apropiere de orăşelul cu numele de Colina lui Saul, m-am 
temut ca nu cumva să se adeverească profeția lui Flavius 
losif. 

Mi-am imaginat soarta sutelor de mii de evrei care 
fugiseră din Galileea, Samaria, ludeea pentru a se refugia în 
Oraşul Sfânt, în jurul Templului, sub paza lui Dumnezeu. 

Dar dacă Dumnezeu îi părăsea? 

Auzeam glasul lui Flavius losif repetând apăsat cuvintele 
profetului leremia pe care şi le însuşea: „Poporul acesta va 
umple străzile lerusalimului, victimă a sabiei şi a foametei; 
nimeni nu-i va înmormânta, nici pe ei, nici pe femeile lor, 
nici pe fiii, nici pe fiicele lor”. Sau altele: „Cadavrele vor 
zăcea pe sol asemenea băligarului, cum stau în urma 
culegătorului spice împrăştiate pe care nimeni nu le 
adună”. 

Şi, printre ele, Leda Ben Zakkai. 

Teama m-a gâtuit. 

Când Titus a adunat şase sute de cavaleri de elită pentru 
a merge în recunoaşterea oraşului şi împrejurimilor sale, 
am cerut să merg cu ei. 

Şi am pornit în goană spre lerusalim. 


Capitolul 23 


Am văzut zidurile, turnurile, fortărețele lerusalimului şi 
am tremurat. 

Uneau cerul cu pământul şi închideau orizontul. 

Se înălţau deasupra râpelor, treceau peste coline, luând 
forma acestora, sclipind în soare de parcă fiecare bloc de 
piatră ar fi fost o oglindă. 


M-am uitat la Titus. Stătea singur înaintea trupei. Caii 
fornăiau. 

Chipul îi era impasibil, însă trupul ţeapăn, încordat, iar 
calul său, ca şi cum ar fi simţit anxietatea sau nerăbdarea 
călăreţului, se cabra, nărăvaş, vrând să se dea înapoi. 
Degeaba Titus îl apucase de coamă, trăgând cu ambele 
mâini, vrând să-l stăpânească, acesta se opunea, dădea din 
copite. 


Aşa vor fi luptele. 

Va trebui să trecem râpele Gheenei şi ale Cedronului 
pentru a ajunge la prima incintă, cea mai recentă, de la 
care vedeam temelia, nişte blocuri enorme de piatră legate 
între ele cu plumb topit şi cărora li se şlefuiseră suprafeţele 
pentru ca nici un asediator să nu se poată agăța de 
asperităţi şi să ajungă pe coama zidului. Dar chiar dacă 
ajungeai, mai trebuiau cucerite turnurile. Am numărat vreo 
sută şaizeci. 

Cunoşteam denumirile celor mai puternice. 

Flavius losif îmi descrisese de atâtea ori acest oraş, „cel 
mai sfânt dintre bijuteriile seminţiei omeneşti”, zicea el, 
încât puteam recunoaşte, în ciuda distanţei la care ne 
aflam, celelalte două metereze care veneau să se sprijine 
de zidurile imense al Templului, apărat de fortăreaţa 
Antonia şi de cele patru turnuri de la colţuri. Acestea se 
prelungeau până la palatul regelui Irod, el însuşi flancat de 
trei turnuri, Fasael, Hippicos şi Mariamna. Dar cel mai 
ameninţător, tumul Psefinos, forma unul dintre unghiurile 


primei incinte; octogonal, acesta se înălța atât de sus încât, 
din vârful lui, dacă îi dădeam crezare lui Flavius losif, 
vedeai până departe, spre vest, valurile Mediteranei, iar la 
sud, pe cele de nisip din deşertul Arabiei. 


Nici un soldat din trupă nu vorbea. Se auzeau doar 
suflarea cailor, râcâitul copitelor. 

Fiecare dintre aceşti oameni îşi imagina ca şi mine 
mormanele de cadavre care vor fi îngrămădite în râpe şi 
peste care va trebui să sărim pentru a încerca un nou asalt. 
Erau trei ziduri de apărare de escaladat, de cucerit, o sută 
şaizeci şi patru de turnuri, fortăreaţa Antonia de distrus, 
palatul lui lrod de ocupat şi de trecut de zidurile Templului. 
Atunci se vor afla în faţa portalurilor Templului acoperite de 
aur şi argint. 

Şi, în mijlocul Templului, vor descoperi Sanctuarul la care 
se ajungea parcurgând douăsprezece trepte. 

Cu o voce gâtuită de emoție, mânie şi disperare, Flavius 
losif îmi descrisese portalul şi zidul Sanctuarului acoperit 
complet de aur, cu viță-de-vie tot din aur şi struguri de talia 
unui om. Apoi veneau uşile din aur în faţa cărora era întins 
un voal din material babilonian brodat cu zambile, in foarte 
fin, material stacojiu şi purpură. 

La capătul câtor zile de lupte, după câte mii de soldaţi 
ucişi, locuitori masacrați pe străduţele, prin numeroasele 
subterane care făceau din colină un adevărat muşuroi de 
termite, vor ajunge în faţa acestui Sfânt al Sfinţilor? 

Şi cine îi va putea opri? Cine le va putea interzice să ia 
din cuferele adânci monede din aur şi argint provenite de la 
toate naţiile şi din toate timpurile? 

Cum va putea glasul lui Titus să domine mugetele 
soldaţilor ajunşi, în sfârşit, învingători? 

Câţi evrei vor mai supravieţui acestei bătălii? 

Mi-am dat seama şi i-am împărtăşit disperarea lui Flavius 
losif când am văzut lerusalimul pe care apusul soarelui îl 
colora cu sânge. 


M-am apropiat de Titus. Nu purta nici cască şi nici 


platoşă. Pe sub cămaşă, i-am văzut gâtul şi pieptul gol. 

Am strigat că trebuie să se îndepărteze de metereze. 
Evreii erau nişte arcaşi redutabili. Îşi mai amintea oare că 
unul dintre ei îl rănise pe Vespasian în timpul asediului de 
la Jotapata? 

Titus s-a întors spre mine. Am ghicit că ezita să mai 
continue recunoaşterea. 

A întins mâna, arătându-mi meterezele şi turlele în vârful 
cărora nu se zărea nici o siluetă. Grădinile şi livezile ce se 
întindeau dinaintea primei incinte păreau şi ele 
abandonate, formând o tablă de şah liniştită compusă din 
mici parcele mărginite de garduri vii şi de palisade. 

Titus mi-a zâmbit: ce risca? 

M-am gândit că oraşul era cu atât mai ameninţător cu cât 
părea pustiu, gata să se predea. ` 

— Stă la pândă, i-am mai strigat o dată. Işi ascunde 
ghearele. 

Şi am făcut calul să se dea înapoi ca şi cum aş fi putut în 
felul acesta să-l antrenez şi pe Titus. 

El însă a ridicat şi mai apoi şi-a lăsat braţul în jos, dând 
ordin de înaintare, iar noi am intrat printre gardurile vii şi 
pomii încărcaţi cu fructe, îndreptându-ne spre tumul cel 
înalt, Psefinos, care se înălța, octogonal, la colţul primei 
incinte, dominând întregul peisaj. 


Brusc, o mulţime de oameni păru că iese din pământ, 
apărând de după garduri, năvălind spre noi, aruncând cu 
sulițe, trăgând atâtea săgeți încât păreau un nor negru, ca 
un stol de păsări ale morţii. 

Trupa noastră era dezbinată. Unii au întors caii şi au 
fugit. Ceilalţi, printre care şi eu, ne-am strâns în jurul lui 
Titus care îi înfrunta, cu spada ridicată dând pinteni calului 
împotriva evreilor cu atâta îndrăzneală încât rândurile 
acestora se deschideau, iar noi ne repezeam în urma lui în 
această breşă. 

Am văzut sau am crezut că văd printre evrei femei 
tinere. Şi m-am gândit că Leda Ben Zakkai era, fără 
îndoială, una dintre ele. 


Însă în spatele nostru, rândurile evreilor se închideau, 
săgețile lor ne izbeau în spate şi îi vedeam pe unii cavaleri 
în apropiere culcându-se pe gâtul calului, agăţaţi de coamă 
cu câte o săgeată înfiptă în umăr sau în spate. Eu nu-l 
scăpăm pe Titus din ochi; săgeți şi sulițe zburau şuierând 
pe lângă el, fără a-l atinge de-adevăratelea de parcă un zeu 
oprea sau îndepărta orice. 


Am galopat îndelung, urmăriţi de strigătele de triumf şi 
sudălmile evreilor. 

Câştigaseră prima angajare în luptă, punându-i pe fugă 
pe cavalerii de elită. 

ÎI umiliseră pe Titus, fiu de împărat, care comanda 
optzeci de mii de oameni veniţi din toate provinciile 
Imperiului. 

Când ne-am oprit în vârful Muntelui Scopus, acolo unde 
două legiuni începuseră să amenajeze împreună o singură 
tabără, iar o a treia se instala la mică distanţă, se făcuse 
noapte. 

însă la orizont, luminile lerusalimului şi imensa lucire 
care învăluia Templul ne sfidau. 


Toată noaptea am văzut lămpile arzând în cortul lui Titus. 

lar trompetele au răsunat încă din zori. 

Am mers călare pe lângă prima incintă, însă ţinându-ne 
la distanţă, urmaţi de legiunea a X-a căreia Titus i-a 
ordonat să-şi ridice tabăra pe Muntele Măslinilor, la răsărit 
de oraş, despărțită de el prin râpa adâncă a Cedronului. 

Legionarii şi-au lepădat armele şi au început să 
netezească terenul în vârful muntelui, să traseze alei şi să 
ridice palisade. 

Mă aflam lângă Titus când au izbucnit strigătele. 

Era o mulţime încă şi mai deasă, mai hotărâtă, urlând şi 
mai tare ca în ajun. 

Traversase râpa Cedronului la adăpostul întunericului, 
apoi a urcat panta Muntelui Măslinilor şi i-a luat prin 
surprindere pe soldaţii ocupați cu lucrările de terasament. 

Am alergat lângă Titus, cu spada pregătită pentru a 


respinge atacul. M-am rugat lui Hristos să îi îndepărteze de 
mine pe aceşti luptători evrei pe care Flavius losif îi trata de 
hoţi, de nebuni şi de criminali. 

Insă nu vedeam în faţa mea decât tineri hotărâți să 
moară pentru salvarea cetăţii lor. 

Şi, încă o dată, am zărit sau am crezut că zăresc printre 
ei femei, una dintre ele putând fi Leda. 

Ne-au obligat să dăm înapoi. L-au încercuit pe Titus preţ 
de câteva clipe, dar am reuşit să-i respingem. 


Era ora când soarele ajungea în înaltul cerului. Căldura 
lui îmi ardea pielea jupuită, lac de sudoare. 

Oare vom reuşi să cucerim această Cetate Sfântă, 
apărată cu atât curaj şi viclenie? 

Nu va fi a noastră decât atunci când îi vom extermina toţi 
apărătorii. li auzeam chiuind de bucurie, bătând în scuturi 
spre a-şi ritma dansurile. 

Işi băteau joc de soldaţii noştri care fugiseră. De cealaltă 
parte a oraşului, îi atrăseseră spre incintă făcându-i să 
creadă că erau gata să se predea, să deschidă porţile. 
Legionarii se repeziseră, neascultând ordinele centurionilor. 
Şi fuseseră masacrați. 

Supravieţuitorilor le era ruşine că nu îşi ascultaseră 
ofiţerii şi că fuseseră învinşi. 

Am auzit cum îi mustra Titus, stând în picioare pe 
podiumul ridicat în forumul taberei de pe muntele Scopus. 

Le vorbea stând cu braţele încrucişate, cu casca pe cap, 
cu platoşa de aur scânteind în soare. 

— Evreii, spunea el, luptă cu forţa disperării. Sunt 
curajoşi şi vicleni. Ambuscadele lor sunt pregătite cu grijă, 
iar strategiile le sunt încununate de succes ca urmare a 
faptului că toţi sunt ascultători. Voi, soldaţi ai Romei - a 
întins braţul spre ei - a căror disciplină, docilitate faţă de 
căpeteniile voastre au făcut din Fortuna sclavul vostru, 
astăzi luptaţi fără şef, nu vă supuneţi ordinelor, fugiţi. 
Sunteţi învinşi şi umiliţi. Ce va spune tatăl meu, împăratul, 
când va afla conduita voastră şi consecinţele ei? Şi-a 
încrucişat din nou braţele, reluând: 


Regulamentul legiunilor noastre prevede pedeapsa 
capitală pentru cei care au comis şi cea mai mică 
nesupunere faţă de disciplină. 

XXX 

Oamenii au lăsat capul în jos, oferindu-şi grumazul. 

M-am alăturat ofiţerilor care îl înconjurau pe Titus şi care 
îi cereau îndurare pentru soldaţii lor: să le asculte 
implorarea! Trebuia să îi ierte pe unii în numele supunerii 
tuturor. 

l-am zis atunci: 

— De ce să le oferim moartea, Titus? Ea, în fiecare oră, 
va lovi cu mult mai mulţi oameni decât ai putea tu 
condamna vreodată! Lasă-l pe zeul Războiului să aleagă şi 
să pedepsească! 

Am fost doar un glas printre atâtea altele, dar contam 
deja pe cei mai bătrâni dintre sfătuitorii lui Titus, iar eu îl 
slujisem pe Vespasian, tatăl său, cu credinţă. Eram 
prietenul lui Flavius Iosif cu care el se sfătuia şi îl asculta. 
lar losif îmi întări spusele. 

— Singurii pe care trebuie să-i pedepsim, a spus el, sunt 
criminalii şi tâlharii care pângăresc lerusalimul şi îmi duc 
poporul la nenorocire. 

— Asediul va fi îndelungat, s-a limitat Titus să mormăie. 
Evreii sunt valoroşi. Dar noi vom învinge. Strategia noastră, 
prudenta şi curajul nostru vor fi mai puternice decât vitejia 
lor. Noi suntem romani şi am cucerit lumea! 

S-a întors atunci către Flavius Iosif. 

—Nu-ţi vei mai recunoaşte ţara, losife. Priveşte pentru 
ultima oară aceşti copaci, aceste grădini, aceste livezi. Nu 
vor mai exista decât în amintirea ta. 


l-am văzut pe soldaţi înarmaţi cu unelte şi securi 
începând să doboare copacii din livezi şi pe cei de pe 
coline. 

Acopereau pâraiele, nivelau terenul, culcau palisadele, 
smulgeau gardurile-vii, desprindeau cu instrumentele lor de 
fier stâncile, apoi spărgându-le cu baroasele, strivind tot ce 
se mai ridica între incinta  lerusalimului şi taberele 


legiunilor. 

Apoi Titus a pus să se ridice corturile taberei sale în faţa 
turnului octogonal Psefinos, în punctul cel mai înalt din 
lerusalim. 

De acolo, putea să vadă întregul oraş. 

Nimic nu se mai afla dincolo de zidurile de apărare, poate 
doar muştele care formau pe cadavrele amestecate ale 
evreilor şi ale romanilor un fel de măzgă neagră. 


Capitolul 24 


Am mers prin ceea ce devenise în câteva zile un fel de 
deşert de piatră unde putrezeau cadavrele luptătorilor. 

Îl urmam pe Flavius Iosif. 

Roiuri de muşte ne împresurau, iar mirosul de moarte ne 
făcea greață. 

Am vrut să-l opresc pe losif. 

Îi zăream pe evrei care, de pe creasta primei incinte, ne 
pândeau. În curând, ne puteau lovi cu săgețile, cu suliţele şi 
pietrele din praştiile lor. Loveau departe, ochind corect. 
Unii, ascunşi în spatele porţilor, se pregăteau probabil să 
sară şi să ne atragă în oraş. 

Flavius losif trebuia neapărat să se oprească. L-am prins 
de braţ, însă el a continuat să înainteze spre zidul de 
apărare. 


Ştiam că se întâlnise în cursul nopţii cu un grup de evrei 
care reuşiseră să fugă din lerusalim. Erau oameni disperaţi 
care îi blestemau pe zeloţi, pe sicari, pe idumeeni, pe 
netrebnicii de Eleazar, loan din Gischala, Simon Bar Giora 
care, de când oraşul era asediat de legiuni, încetaseră să se 
mai ucidă între ei. Însă lucrurile se înrăutăţiseră şi mai tare: 
furia acestor smintiţi se întorsese împotriva locuitorilor pe 
care îi bănuiau că vor să trateze cu Titus. Oamenii sunt 
terorizaţi, jefuiţi, acuzaţi că sunt discipolii lui Flavius Iosif, 
acel trădător trecut în slujba romanilor. li ucideau pe cei 
mai bogaţi şi le aruncau trupurile peste zidul de apărare, în 
râpele Cedronului şi Gheenei. 

losif îi ascultase cu pumnii strânşi şi remarcasem că 
umerii şi picioarele îi tremurau. 

Îmi spusese: 

— Părinţii şi prietenii îmi sunt poate acolo, pradă acestor 
mâncători de stârvuri. Vreau să-i îngrop. 

Acum mergea către ei, iar eu mă pornisem după el. 


Primele săgeți au căzut în faţa noastră. Din nou, l-am 


apucat de braţ. 

— O să ne ucidă! i-am şoptit. 

A clătinat din cap. 

— Sunt evreu ca şi ei. Nu vreau decât să-i îngrop pe ai 
mei. 

— Nu te vor asculta, te urăsc! 

S-a oprit şi a strigat: 

— Lăsaţi-mă să le dau morţilor liniştea ce li se cuvine! 

l-au răspuns prin urlete, iar o ploaie de pietre a făcut să 
sară praful în jurul nostru. 

— Suntem cu toţii fiii lui lahve, a reluat Flavius losif. 

Au râs şi au bătut în scuturile lor. 

Am ghicit ce repetau întruna: „Nu eşti decât un porc, fiu 
de porc! Blestemat să fii, losif Ben Matthias, şi odată cu tine 
toţi ai tăi, morţi sau vii!” 

Am vrut să-l opresc pe losif, să-l oblig să se dea înapoi, 
dar am avut impresia că mi se smulgea braţul stâng, că 
umărul îmi era cuprins de o arsură care îmi cuprindea ceafa 
şi întregul spate. Braţul îmi atârna inert. 

O piatră mă lovise la umăr, iar durerea a devenit dintr- 
odată atât de ascuţită încât am căzut; braţul îmi devenise 
atât de greu încât mă trăgea la pământ. 

Am văzut chipul lui Flavius losif apropiindu-se de al meu. 
Mi s-a părut ascuns în spatele un văl gros, cenuşiu. 

losif m-a ajutat să mă ridic şi am părăsit deşertul de 
pietre, urmăriţi de săgeți şi de strigăte. 

Ne-am întors în tabăra lui Titus. Am fost îngrijit şi au fost 
suficiente câteva ore ca să mă pot folosi din nou de braţ, iar 
usturimea care îmi ardea umărul şi spatele să se 
potolească. 

— Numai moartea va şterge ura pe care ne-o poartă, a 
murmurat losif. Sunt peste treizeci de mii. Va trebui să fie 
ucişi. Însă ei vor dori să ia în moarte odată cu ei întregul 
popor al lerusalimului. 


Când am ieşit din cort, două zile mai târziu, am văzut 
terasamentele construite de soldaţi. Se ridicau până la 
înălţimea primei incinte. 


În deşertul de piatră fuseseră dispuse maşinile de asediu. 
lar balistele, scorpionii, catapultele începuseră să-şi arunce 
ghiulelele de piatră care treceau şuierând pe deasupra 
primei incinte şi striveau casele din oraşul cel nou, care în 
curând fu acoperit de un nor gros de praf. 

Câţi morţi erau sub acoperişurile şi zidurile prăbuşite? 

Pentru mine, toate aceste victime necunoscute aveau 
chipul Ledei şi nu mă puteam bucura ca tribunul Placidus 
care îmi spunea că se luase hotărârea să se vopsească 
ghiulelele în negru pentru ca evreii să fie surprinşi, zdrobiţi 
de aceste ghiulele ale morţii care se confundau cu 
întunericul nopţii. 

— Ne vor deschide porţile, zicea Placidus. 

l-am replicat că deşi berbecii noştri ar sparge zidul, evreii 
ar ridica unul nou cu trupurile lor, că nu vor capitula 
niciodată, ci vor prefera să moară decât să se supună. Or, 
aşa ceva ducea, după cum se ştia, tot la moarte. 

— Ascultă-i! mi-a zis Placidus. 

Am auzit strigătele de groază ale locuitorilor. Prima 
incintă era zguduită de berbecii care loveau la baza zidului. 
Apoi, dintr-odată, strigătele de panică fură înlocuite de 
urlete, şi am văzut puzderie de luptători ieşind din cetate şi 
repezindu-se spre terasamente, escaladând trupurile celor 
care căzuseră pentru a ajunge la soldaţii care, protejaţi de 
scuturi, împingeau berbecii, încărcau maşinile de asalt cu 
ghiulele. Evreii erau atât de iuți încât soldaţii dădeau 
înapoi, părăsindu-şi postul în pofida centurionilor şi a lui 
Titus care, cu spada în mână, lupta, conducea 
contraatacurile. 


Aşa e războiul: am vrut să particip la aceste lupte, să-mi 
ţin locul. Placidus mă părăsise şi îl zăream în primele 
rânduri, apoi, brusc, s-a lăsat liniştea. Evreii se retrăseseră. 

Placidus s-a întors lângă mine, cu platoşa acoperită de 
praf şi de sânge. 

— Sunt curajoşi, a zis el. Dar nu au spor împotriva 
legiunilor noastre. Ori mor, ori se supun. 

Totuşi, urmă un nou val. De data aceasta, evreii purtau 


torţe pe care le-au aruncat peste maşinile de asalt, iar focul 
prinse în aerul uscat şi fierbinte. 

Soldaţii noştri se retraseră în debandadă. Vitejia şi 
îndrăzneala evreiască băteau disciplina romană. 

M-am repezit, iar o săgeată mi-a pătruns în coapsă 
obligându-mă să îngenunchez. 

M-am gândit în clipa aceea că Dumnezeu nu voia ca eu 
să ucid, că mă constrângea să-l rog în genunchi. 

Am făcut-o în momentul în care Titus îi ataca pe evrei în 
fruntea cavalerilor de elită ai legiunilor. 

Ai fi zis că secera trupurile cu spada, când au căzut 
douăsprezece tăiate de lamă. Evreii s-au dat înapoi, 
reintrând în cetate. 

Atunci l-am văzut pe Titus apropiindu-se de cei câţiva 
prizonieri evrei, majoritatea răniţi, înconjurați de legionarii 
gata să le taie gâtul. 

Titus a întins braţul către unul dintre aceşti evrei, cel mai 
mare, mai mândru. 

A dat un ordin către un centurion. 

Acesta l-a apucat pe prizonier în timp ce tâmplarii 
confecţionau în grabă o cruce. 

Am închis ochii. 

Când i-am redeschis, evreul era țintuit pe cruce cu faţa 
către zidurile de apărare. 


Capitolul 25 


Am stat în genunchi, nu departe de trupul acestui evreu 
crucificat. 

Am auzit strigătele de furie şi de ură ce se ridicau dintre 
ziduri. 

l-am văzut pe oamenii aceia înghesuindu-se în faţa crucii, 
agitându-şi armele sau ridicându-şi pumnul. 

Moartea nutrea răzbunarea care dădea naştere morții. 


M-am ridicat. 

Sângele de la rană mi se uscase şi am mers şchiopătând 
până la Titus. Voiam să-i spun ceea ce simţeam, să-i spun 
că un alt evreu, acum vreo opt lustri, fusese şi el crucificat 
pe acest pământ al ludeei, poate doar la câteva sute de 
paşi de crucea pe care tocmai o înălţase. 

lar acest evreu, Hristos, înviase. 

Şi poate că aşa se va întâmpla cu toţi oamenii ucişi pe 
nedrept, iar discipolii lor vor forma o cohortă de neînvins. 

Titus m-a zărit şi a venit spre mine. 

Mi-a pus mâna pe umăr, şi-a plecat capul şi a văzut 
sângele de pe coapsă. 

— Te vom răzbuna, Serenus, a zis el. Pentru fiecare 
picătură de sânge roman vom face să curgă torente de 
sânge evreiesc. 

Am dat să răspund, însă deja se întorsese, îşi ridicase 
braţul, iar loviturile surde ale berbecilor ce loveau prima 
incintă au răsunat ca tunetul. 


Unul dintre berbeci era împins de o sută de oameni care 
se apărau de săgeți şi pietre punându-şi scuturile deasupra 
capetelor. 

Acest berbec era numit învingătorul, fiindcă nimic nu-i 
rezista. De fiecare dată când masa lui enormă izbea prima 
incintă, zidul se clătina. 

Ghiceam că, de cealaltă parte, evreii încercau să-l 
sprijine. 


Atunci am văzut înaintând acele turnuri de asediu 
montate pe roţi, întărite cu fier şi mai înalte decât incinta. 
Arcaşii şi prăştierii îi puteau lovi pe evreii care lucrau la 
susţinerea zidului. 

Brusc, într-un nor de praf, o parte a primei incinte s-a 
prăbuşit, iar soldaţii noştri au năvălit în interiorul oraşului. 

Era în ziua de 25 a lunii lui mai. Primul zid tocmai căzuse. 


Am intrat în lerusalim alături de Titus şi de Flavius losif. 
Luptătorii evrei şi populaţia se refugiaseră în spatele celui 
de-al doilea meterez care se sprijinea de unul dintre 
turnurile fortăreței Antonia, care domina şi apăra Templul. 

Titus se aşezase printre dărâmături. 

În jurul lui, legionarii rădeau casele acestui cartier al 
oraşului nou şi deja puseseră la pământ prima incintă. 
lerusalimul avea această rană deschisă într-o coastă. 

Evreii însă nu se dădeau bătuţi. Săgeţile pe care le 
trăgeau de la al doilea meterez cădeau la câţiva paşi de 
Titus care nu se mişca, uitându-se fix la turnul Antonia. 
Părea că nici măcar nu-i vedea pe evreii care apăreau de la 
porţile zidului încercând să ne împingă afară din oraş. 

Era însă prea târziu: agonia părea să fi început. Ştiam că 
va fi îndelungată şi cruntă. 

— Evreii ştiu ce înseamnă să înduri nefericirea, a 
murmurat Titus întorcându-se spre Flavius Iosif. 

Se auzeau loviturile şi strigătele uneia dintre acele lupte 
ce aveau loc zi şi noapte la baza celui de-al doilea zid. 

— Ce speră, de se bat astfel? a reluat Titus. 

— Frica le nutreşte curajul şi îndrăzneala, a murmurat 
losif. 

— Pentru cât timp? 

Atunci, Titus s-a ridicat şi a început să dea ordine pentru 
pregătirea asaltului asupra celui de-al doilea zid. 


Trupele noastre l-au cucerit la cinci zile după primul. 

Am descoperit străduţele acestor cartiere care se 
credeau la adăpost în spatele zidului. 

Flavius losif se oprea la fiecare pas, recunoscând ba o 


casă, ba o dugheană, spunea numele unui negustor de 
lână, al unui fierar, al unui ţesător. Şi de fiecare dată aveam 
impresia că spunea o oraţie funebră. 

Repeta cu o voce plină de teamă: „Unde sunt ei?” 


Câţiva au înaintat cu mâinile deschise. 

Titus li s-a adresat. Nu voia să dea foc nici unei case. Nu 
va aresta nici un locuitor al lerusalimului care se va supune 
legilor Romei. Va lăsa pe fiecare popor să-şi slăvească şi să 
se roage la zeul său după cum voia. Se angaja să respecte 
Templul. 

Cât îi priveşte pe luptători, aceştia vor putea părăsi 
oraşul spre a se evita distrugerea lui, iar poporul să nu mai 
aibă parte şi de alte lupte. 

Unii soldaţi înaintaseră pe străduţe însoţiţi de nişte evrei 
care repetau propunerile lui Titus. 

XXX 

Şi, dintr-odată, s-au auzit din nou strigăte şi zăngănit de 
arme. 

De pe acoperişuri, din subterane, din casele ce păreau 
părăsite au ţâşnit evrei care i-au atacat pe soldaţi, 
ucigându-i şi spintecându-i pe evreii care se predaseră. 

Cartierul devenise ca o capcană din care soldaţii nu 
puteau să fugă, breşa deschisă în cel de-al doilea zid fiind 
prea strâmtă pentru a permite trecerea tuturor. Aceştia se 
repezeau la ea, se izbeau, cădeau, iar evreii îi măcelăreau. 

L-am văzut pe Titus trecând din nou în fruntea cohortelor 
care se străduiau să reziste atacului pentru ca tovarăşii lor 
să poată părăsi acest labirint sângeros. 

Când a scăpat şi ultimul dintre ei, au răsunat strigătele 
de mândrie ale evreilor. 

Apoi au început să arunce nişte trupuri de pe metereze. 
Erau ale evreilor care veniseră la Titus, care acceptaseră să 
se predea şi le transmiseseră propunerile. 

— Îi vor ucide pe toţi cei care nu luptă, a anunţat Iosif. 

S-a întors spre Titus, zicând: 

— Cucereşte acest oraş cât poţi de repede! 


A trebuit să ne batem trei zile pentru a trece din nou de- 
al doilea zid şi să cucerim cartierul din care ne alungaseră 
evreii. 

Dar nimeni nu a mai venit spre noi cu braţele deschise. 

Şi, cu un gest, Titus a dat ordin să se jefuiască şi să se 
dărâme casele. lar soldaţii s-au repezit ucigându-i pe cei 
câţiva evrei care se ascunseseră în cele mai îndepărtate 
unghere ale locuinţei lor. 

Răzbunarea a ars tot cartierul. Vântul împingea valuri de 
fum negru spre turnul Antonia şi Templu, spre palatul lui 
lrod, turnurile acestuia şi ultimul zid. 

— În război, făcu Titus o observaţie, mila este 
întotdeauna dăunătoare. Evreii au crezut că vorbele mele 
însemnau mărturisirea şi semnul slăbiciunii mele. 

S-a apropiat de mine. _ 

— Ai fost prietenul lui Seneca, Serenus, a reluat el. li 
cunosc scrierile şi citesc în ochii tăi ceea ce simţi. 

A întins braţul spre ultimul meterez. Deja acolo se 
duceau lupte. Berbecii loveau la temelia zidului. 

Am văzut cum se clatină blocurile de piatră, cum se 
prăbuşesc, deschizându-se o breşă. 

Titus a făcut câţiva paşi, iar eu l-am urmat. 

Nişte soldaţi se grăbeau peste dărâmături, căutând să 
treacă în incintă, să pătrundă în acest cartier care se 
întindea până la zidurile Templului şi la turnurile fortăreței 
Antonia. 

Evreii însă făcuseră un zid din trupuri pentru a astupa 
breşa care dintr-odată se prăbuşi peste asediatori. 

l-am văzut pe soldaţii noştri acoperiţi de cadavre în timp 
ce evreii ţâşneau, afundându-şi lăncile în cărnurile moarte 
şi vii. Apoi s-au retras, iar la poala zidului nu mai 
rămăseseră decât movile de morți. 

— Crezi că îmi place să văd asta? a oftat Titus. Cum poţi 
gândi - căci uneori o faci - că mi-ar plăcea războiul? M-am 
luptat de atâtea ori încât îi cunosc toate schimbările şi îmi 
imaginez sfârşitul: moartea atâtor oameni, suferinţa şi 
sclavia pentru supraviețuitori, iar victoria, a noastră. 

Cu o lovitură de picior a îndepărtat cadavrul unui evreu 


pe jumătate acoperit de molozul unei case. 

— Aş vrea să înţeleagă că vor fi învinşi, că nu există alt 
destin pentru vrăjmaşii Romei. Aş vrea să deschidă porţile 
oraşului. Şi aş lăsa în picioare zidurile Templului lor, aş 
interzice jaful. Asta aş vrea, Serenus, şi asta încă mai sper. 
Dar înţelepciunea este prima victimă a războiului. Trebuie 
să fii crud, atunci când lupţi, dacă vrei să învingi. Fiindcă 
duşmanul are mai puţină priză asupra cruzimii. 

M-a privit îndelung. 

Auzeam din nou bubuitul ritmic al berbecilor. 

— lată, Serenus, de ce voi mai înălța cruci, a încheiat el. 


Capitolul 26 


l-am văzut pe tâmplarii legiunilor doborând ultimii copaci, 
curăţându-i de crengi pentru a face cruci. 

După câteva zile, erau atât de multe încât, întinse şi 
adunate unele lângă altele, acopereau mai multe coline. 

Nu mai rămânea decât să se ţintuiască trupurile şi să se 
înalțe în faţa celui de-al treilea zid, cel al Templului. 

Am trecut printre prizonierii care aşteptau, ghemuiţi, cu 
fruntea pe genunchi, cu picioarele adunate şi cu mâinile 
legate împreună cu gleznele. 


Brusc, berbecii au încetat să mai izbească şi nu s-au mai 
auzit decât ţipetele păsărilor venite să sfâşie cadavrele 
îngrămădite în râpele Cedronului şi ale Gheenei. 

Flavius losif a fost cel care l-a determinat pe Titus să mai 
dea o ultimă şansă raţiunii? 

Pentru ca înţelepciunea, în loc să se nască din spaima de 
schingiuire, să se impună, poate, în faţa spectacolului forţei 
invincibile a Romei. 

Am sperat că evreii care se îngrămădeau pe metereze, 
pe coama zidurilor, pe turnuri, iar printre ei, toate femeile, 
copiii, acei bătrâni care nu voiseră războiul, dar de care 
aveau parte ar putea impune pacea, întrucât înfrângerea 
era ineluctabilă. 

XXX 

Vedeau trupurile ordonate în faţa lui Titus ca pentru o 
paradă triumfală. Legatul hotărâse să le plătească soldaţilor 
solda în faţa oraşului pentru ca toţi evreii să îşi poată da 
seama de puterea şi disciplina romane. 

Am privit cu ochii unui evreu aceste mii de pedestraşi 
care înaintau, acoperiţi cu platoşele lor. Îi urmau cavalerii, 
conducându-şi caii bogat împodobiţi. Fiecare om îşi avea 
arma scoasă din teacă, iar sclipirea soarelui pe lame era 
orbitoare. 

Pământul tremura sub pasul acestor zeci de mii de 
oameni mergând în şiruri de câte şase, oprindu-se, dar 


continuând să bată pasul pe loc, în timp ce tribunii şi 
centurionii dădeau fiecăruia solda. 

Tobele băteau, trompetele sunau. 

lar mulţimea evreilor pe metereze rămânea tăcută şi 
încremenită. 


Li se va impune, oare, acestor mii de luptători evrei, 
oamenilor lui Eleazar, loan din Gischala şi Simon Bar Giora 
raţiunea şi înţelepciunea? 

Dacă aş fi fost unul dintre ei... 

Dar nu mi-am dus gândul până la capăt. 

însă, cum orele şi zilele treceau, de-a lungul cărora 
soldaţii benchetuiau în faţa acestor evrei flămânzi, apoi 
nopţile în care s-a băut în jurul focurilor, am ştiut că 
luptătorii nu vor deschide porţile, că mai bine ar muri cu 
arma în mână decât să fie legaţi de mâini şi de picioare ca 
un vânat pe care te pregăteşti să-l înjunghii. 


În cea de-a cincea zi, Titus a dat ordin ca fiecare legiune 
să se întoarcă la locul ei de luptă. A cerut să se înceapă 
lucrări de terasament astfel încât maşinile de asediu să fie 
plasate la înălţimea celui de-al treilea zid, spre a zgudui 
fortăreaţa Antonia şi cele patru turnuri ale sale. 

După aceea vor urma atacul, măcelul, distrugerea Cetăţii 
Sfinte şi cea a Templului. 

Mi-am amintit de profeția lui leremia pe care Flavius Iosif 
mi-o repetase: 

„Voi sfărâma cetatea aceasta, aşa cum am sfărâmat 
vasul olarului, care nu mai poate fi făcut la loc. Nu va mai fi 
decât o grămadă de ruine şi o vizuină de şacali”. 

l-am apucat mâinile lui Flavius losif. 

— Încearcă să împiedici masacrul! Este poporul tău, losif. 
E nevinovat! 

losif s-a desprins smucindu-se, apoi, cu dinţii încleştaţi, a 
murmurat: 

— „Blestemată fie ziua în care m-am născut! Pentru ce 
am ieşit eu din pântecele mamei ca să văd suferinţă şi 
durere?” lată ce spunea leremia. lată ce gândesc eu, 


Serenus. 
Dar s-a îndreptat cu paşi mari spre Titus. 


Capitolul 27 


L-am văzut pe Titus aplecându-se spre Flavius losif. ÎI 
asculta, cu mâinile la spate şi cu bărbia în piept, pliurile 
gâtului îi înconjurau partea de jos a feţei, iar expresia şi 
atitudinea trupului trădau ezitarea şi îndoiala. 

După câteva clipe, s-a îndreptat, a pus mâna stângă pe 
umărul lui Flavius, în timp ce ridica dreapta, arătând spre 
zid şi am ghicit că spunea: „Mergi, mai încearcă o dată”. 

M-am îndreptat spre losif, hotărât să-l urmez de-a lungul 
zidurilor. M-am rugat ca glasul să-i fie ascultat de sufletele 
cele mai pornite de ură, cele mai hotărâte, cele mai ferme 
ale luptătorilor evrei. 

Să îşi deschidă sufletul şi mintea în faţa argumentelor şi 
implorărilor lui Flavius Iosif, ca raţiunea să-i lumineze! Ca 
iubirea lor de neam să-i îndrume! 

Mă gândeam la Leda, la toate acele femei, copii, la acel 
popor devorat acum de foame. 


În fiecare zi, câţiva evrei reuşeau să se strecoare afară 
din oraş. 

Ochii le sclipeau pe feţele trase. Trupurile le erau 
scheletice. Spuneau că grâul şi orzul erau tot mai puţine şi 
mai preţioase ca diamantele. Bogaţii îşi ofereau întreaga 
avere pentru un pumn de grâu pe care îl mâncau crud, atât 
de mult se temeau ca nu cumva sicarii ori zeloţii, oamenii 
înarmaţi să nu-i ucidă ca să li-l ia. 

Delatorii bântuiau pe străduţe, le arătau bandelor de 
ucigaşi casele din care se ridica vreun fum care dovedea 
probabil că se aprinsese vreun cuptor, că acolo se putea 
găsi un pic de hrană. 

Oamenii înarmaţi o luau, îi ucideau pe cei care li se 
împotriveau. Îi denunţau ca voind să dezerteze, să meargă 
la Flavius Iosif, să se predea lui Titus. 

În lerusalim nu mai exista nici respect, nici milă, nici 
fraternitate. 

Combatanţii care dispuneau de forţă şi erau hotărâți să 


moară îşi arogaseră dreptul de a jefui, de a pune mâna pe 
toată hrana, de a-i ucide pe cei bogaţi şi pe cei graşi, pe cei 
care nu luau parte la bătălii. Nu aveau importanţă motivele, 
vârsta sau boala! Toţi cei care nu-şi expuneau viaţa pe 
metereze, în lupta corp la corp, erau suspecți şi meritau să 
piară. 

— Sunt nişte inimi împietrite, inimi fără simţire, a spus 
Flavius losif. Nu mă vor asculta. 

— Vorbeşte-le, vorbeşte-le! Dacă măcar unul singur te-ar 
asculta... 

— Îi vor tăia gâtul. 

Totuşi, Flavius losif a înaintat spre ziduri, iar eu l-am 
urmat. 

Glasul îi tremura, între implorări şi mânie: 

— Cruţaţi-vă viaţa şi pe cea a poporului! Cruţaţi patria şi 
Templul! striga el. 

De dincolo de ultimul zid, evreii îi răspundeau cu insulte 
şi sarcasm, iar când, vrând să se facă auzit, se apropia prea 
mult de incintă, săgețile şi pietrele şuierau în jurul nostru şi 
ne retrăgeam sub ploaia de măscări. 

— Veţi fi învinşi! le striga el atunci. Forţa romanilor este 
irezistibilă. Şi de ce anume vă temeţi? Romanii respectă 
întotdeauna cultul vrăjmaşilor lor. Nu vor distruge Templul. 
Nu vor prăda obiectele sacre. Strămoşii noştri le-au 
acceptat dominaţia. Şi de atunci, l-am putut slăvi pe lahve. 

Ridica braţele, invocându-şi zeul. 

— Ascultaţi-mă! Dumnezeu, care trece de la un neam la 
altul dând fiecăruia hegemonia pe rând, se află acum în 
Italia. O lege bine stabilită, la fel de puternică la fiarele 
sălbatice, cât şi în rândul oamenilor, vrea cedarea în faţa 
celui mai puternic, iar hegemonia să aparţină celor care au 
superioritatea armelor. Ei o au pentru că Dumnezeu le-a 
dat-o. Cea mai mare parte a oraşului nostru se află deja în 
mâinile lui Titus. Două ziduri au căzut. Cât va putea rezista 
cel de-al treilea? Romanii îl vor cuceri şi îl vor distruge. lar 
dacă vor lua oraşul cu asalt, nu vor cruța pe nimeni. Nu 
uitaţi că Fortuna i-a ales pe ei! Amintiţi-vă că vă luptaţi nu 
numai cu romanii, ci şi cu Dumnezeu care le-a dat lor 


hegemonia! 

Aceste vorbe pe care Flavius losif le rostea apăsat, în 
timp ce mergea de-a lungul zidurilor, îi înfuriau pe evrei. 
Pietrele erau uneori aruncate cu atâta forţă încât ricoşau de 
pământ, uneori se crăpau, iar aşchiile ţiuiau în jurul nostru. 
De mai multe ori n-am putut să nu mă protejez ducându-mi 
braţul în faţa ochilor. 

Flavius losif părea exaltat de această ploaie de pietre ori 
de săgeți. 

Striga tot mai tare, tot mai pornit: 

— O, inimi de piatră, aruncaţi-vă armele în faţa unei 
patrii aflate deja în ruină! Să vă fie ruşine! Priviţi în spatele 
vostru frumuseţea pe care o trădaţi: ce Cetate Sfântă! ce 
Templu! Vreţi ca acestea să fie distruse? Fie-vă milă de 
familiile voastre! 

A mai făcut câţiva paşi. 

— Ştiu că în mijlocul acestor pericole, în mâinile voastre 
mi se află mama, soţia, neamul meu, care are nobleţe şi 
casa a cărei glorie vine din străbuni, şi pot părea ca unul 
care vă sfătuieşte pentru a le salva... 

Glasul i s-a frânt, iar când a reînceput să vorbească era 
răguşit şi mai ascuţit. 

— Ucideţi-i! a strigat. Luaţi sângele meu ca preţ al 
salvării voastre! 

S-a bătut cu pumnul în piept urlând: 

— Şi eu sunt gata să mor, dacă moartea mea poate să vă 
facă să redeveniţi înţelepţi, cu judecată! 


Răspunsul a fost doar un potop de pietre, cel mai aprig şi 
mai dens de care am avut parte vreodată. 

M-am retras, încercând să-l trag pe Flavius losif, însă el 
se încăpăţâna şi continua să urle: „Sunt gata să mor!” 

Şi dintr-odată i-am văzut capul căzând, sângele şiroindu-i 
pe faţă, şi, înainte de a putea să-l prind de subsuori, trupul i 
s-a prăbuşit. 

Am îngenuncheat lângă el. 

l-am văzut rana de pe frunte, fără îndoială provocată de 
o aşchie. Tăietura era lungă şi adâncă, sângele ţâşnea de 


un roşu-aprins. Ochii îi erau închişi, trupul inert, fără 
cunoştinţă, şi am crezut că murise. 

Am auzit în faţă strigătele de bucurie, urletele de triumf. 
l-am văzut pe metereze pe evrei agitându-şi suliţele şi 
spadele. Apoi, mai multe zeci dintre ei au ţâşnit dintr-unul 
din turnurile fortăreței Antonia. 

l-au respins pe pedestraşii romani ocupați cu ridicarea 
terasamentelor. Alergau spre noi cu arma ridicată, vrând să 
pună mâna pe trupul lui Flavius losif ca să-l târască 
înăuntru, să-l expună şi să-l profaneze. 

L-am tras spre tabăra legiunilor cât de repede am putut. 
Apoi au sărit câţiva soldaţi pentru a potoli asaltul evreilor. 
Un escadron de cavalerie le-a venit în sprijin, iar evreii s-au 
întors în turn, în timp ce, pe ultima incintă şi pe toate 
turnurile, de la fortăreaţa Antonia şi de la palatul lui Irod, 
continuau să bată în scuturi cu armele, scandând: 
„Trădătorul a murit!” Şi îi mulţumeau zeului lor care îl 
condamnase pe losif Ben Matthias, devenit Flavius losif, 
acest roman slugă a împăratului Vespasian şi a fiului 
acestuia, Titus. 


Trupul lui losif s-a încordat de parcă ar fi auzit insultele, 
acele acuzaţii de trădare, ca şi cum revenea la viaţă doar 
pentru a le răspunde, pentru a nu lăsa victoria în mâinile 
acestor tâlhari, zeloţi ori sicari, pentru a nu lăsa poporul să 
creadă că Dumnezeu îl condamnase. 

Că el este cel care urma calea lui Dumnezeu; el nu se 
ridica împotriva celor cărora Preaînaltul le dăduse întreaga 
tărie şi toată puterea asupra seminţiei umane. 

Şi-a recăpătat cunoştinţa. A putut să se ridice atunci 
când Titus a intrat în cort. 

Chirurgii tocmai terminau de spălat faţa lui losif. Sângele 
se uscase deja pe rană, acoperită cu un unguent, şi mai era 
doar o linie neagră, piezişă, pe frunte. 

— Te-ai adresat sufletelor lor, i-a spus Titus aplecându-se 
spre Flavius losif. Le-ai auzit strigătele de bucurie când au 
crezut că te-au ucis? 

S-a îndepărtat. 


— Tu eşti în viaţă, iar ei vor muri! 


Capitolul 28 


l-am văzut pe evreii din lerusalim murind şi era de parcă 
fiecare dintre ei mi-o aminteau pe Leda, fiica lui Ben 
Zakkai, zărită la Alexandria cu luni în urmă, dar atât de 
prezentă în mintea mea. 

In fiecare zi, mai multe sute se strecurau afară dintre 
ziduri încercând să adune legume sălbatice şi să taie iarbă. 
Soldaţii noştri îi pândeau. 

Unii se predau imediat, dar cei mai mulţi luptau. Cei care 
nu erau ucişi erau împiedicaţi ca un animal vânat. 

Unii povesteau ce suportau în oraş. 


Zeloţii şi sicarii, „tâlharii”, cum le zicea Flavius losif, îi 
amenințau cu torturi groaznice pentru a mărturisi că 
ascundeau hrană. Li se băgau în anus plante spinoase sau 
bețe ascuţite, iar ei îşi arătau ascunzătorile. Li se lua mâna 
de orz sau bucata de carne uscată păstrată pentru copii. 
Aceştia plângeau, înfometați, muşcându-şi pumnii. 

Atunci, aceşti oameni disperaţi săreau zidul şi după o 
luptă scurtă soldaţii noştri îi cetluiau. 


Nu implorau iertare. Nu îşi ridicau capul când Titus trecea 
printre ei. 

— Trebuie să moară, decreta acesta. 

Erau prea mulţi ca să fie ţinuţi prizonieri. lar schingiuirea 
lor trebuia să-i îngrozească pe cei care, pe metereze sau în 
turnuri, se încăpăţânau să opună rezistenţă. 

Călăii îi biciuiau, îi torturau, apoi în crucificau, ţintuindu-i 
cu capul în jos sau în poziţii neaşteptate. 

Lumea râdea văzând aceste trupuri răsucite şi suferinde. 
Apoi crucile erau întoarse cu faţa spre ziduri. 

Nu mai era loc pentru cruci şi nici cruci pentru trupuri. 


Eu ştiam că, departe de a-i descuraja pe luptătorii evrei, 
aceste schingiuiri îi înfierbântau. 
Le auzeam strigătele de ură, chemările la răzbunare. 


Titus se enerva, ordona ca prizonierilor să li se taie 
mâinile, să fie catapultaţi spre ziduri sau aruncaţi în râpele 
Cedronului şi Gheenei. 

Niciodată nu mi-aş fi imaginat un asemenea spectacol al 
morţii, o asemenea dezlănţuire de suferinţe. 

Apărătorilor adunaţi în turnuri şi pe metereze Titus le 
striga că aceasta le va fi soarta dacă nu încetează lupta. 

Le oferea o a doua şansă de a salva ce mai rămânea din 
Cetatea Sfântă. Se angaja să nu distrugă Templul. Făcea 
legământ. Evreii care îl înconjurau, Flavius Iosif, Berenice, 
regele Agrippa erau, adăuga el, garanţii sincerităţii 
cuvântului său. 

Din înaltul meterezelor venea o ploaie de insulte. 

Combatanţii jurau să lupte până la moarte, să le facă 
romanilor cât mai mult rău posibil. 

— Mai bine moartea decât sclavia! mai bine să mori în 
luptă decât biciuit sau pe cruce! strigau ei. 

Titus a repetat: 

— Nu voi sfărâma nici măcar o singură piatră din Templul 
zeului vostru. V-o promit eu, Titus! 

— Dumnezeu îl va salva! au urlat ei. Dumnezeu este 
aliatul nostru! Patria noastră este universul, iar universul 
este pentru Dumnezeu un templu mai bun decât Templul! 

L-am văzut pe Titus lăsându-şi capul în jos. 

S-a întors spre centurionii şi tribunii legiunilor şi le-a 
ordonat să mai ridice o pădure de cruci, să termine cât mai 
repede terasamentele, să aşeze în faţa turnurilor maşinile 
de asediu, să împingă turnurile de asalt şi să înceapă să 
arunce ghiulele în ziduri. 


Câţi evrei crucificaţi? 

Peste cinci sute în fiecare zi, în timp ce balistele, 
scorpionii,  catapultele îşi trimiteau pietrele asupra 
fortăreței Antonia. 

Dar, dintr-odată, pământul s-a prăbuşit sub maşinile de 
asediu, iar din pământ au ţâşnit flăcări. 

Evreii săpaseră galerii, apoi le incendiaseră, iar focul 
cuprindea acum catapultele, turnurile de asalt, în timp ce 


luptătorii ţâşneau dindărătul zidurilor de apărare şi ne 
atacau soldaţii cu atâta îndrăzneală, cu un asemenea curaj 
încât pedestraşii se retrăgeau până la marginea taberei în 
ciuda ordinelor date de centurioni şi de tribuni. 

A fost o confuzie generală. 

L-am văzut pe Titus asmuţindu-i pe soldaţi, antrenându-i 
în contraatacuri. Apoi praful şi fumul incendiilor i-au înghiţit 
pe evrei şi pe soldaţii noştri într-o noapte plină de urlete. 

Când vântul s-a ridicat, am descoperit marginile taberei 
acoperite de cadavre. Rămăşiţele arse ale maşinilor zăceau 
pe terasamentele prăbuşite. 

Toată munca de câteva zile se spulberase. 


Am întâlnit centurioni epuizați, cu trupul negru de fum şi 
de sânge. 

Le-am citit descumpănirea în ochi. 

Evreii îi umiliseră din nou, constrângându-i să fugă, apoi 
se întorseseră iar în turnurile lor, între ziduri, de unde 
aruncau insulte, strigau „victorie”, mulţumind zeului lor. 

Şi nimeni nu le răspundea. 

Am ghicit descurajarea şi îndoiala pedestraşilor obişnuiţi 
să învingă şi pe care nişte asediați înfometați reuşeau să-i 
ţină în şah. 

Oare disperarea şi credinţa erau mai puternice decât 
disciplina? Această Cetate Sfântă a evreilor va rezista oare 
în faţa celui mai mare imperiu al seminţiei umane? 

Era zeul evreilor mai puternic decât Jupiter? 


Am constatat că zeul căruia mă rugam, cel care fusese 
răstignit, îi lăsa pe oameni - evrei şi romani - să meargă 
până la capătul luptei şi al nebuniei lor. 


Capitolul 29 


În zilele acelea, sub implacabilul soare de vară al ludeei, 
la marginea râpelor Cedronului şi Gheenei, am aflat că 
omul este cel mai crud dintre fiinţe. 

Am ascultat povestirile dezertorilor care fugeau, tot mai 
mulţi, dintr-un oraş unde cadavrele celor morţi de foame 
erau îngrămădite pe străduţe, pe terasele caselor. 
„Tâlharii” îi despuiau de bijuterii, coliere, veşminte, apoi, 
deseori, îşi încercau vârful spadei pe aceste trupuri, unele 
încă în viaţă. 

Nu le mai îngropa nimeni. Se umpleau casele cu ele şi se 
astupau toate ieşirile, însă mirosul de putrefacție se 
răspândea, impregnându-se şi în pietre. 

L-am respirat la marginea râpelor unde continuau să fie 
aruncate majoritatea cadavrelor, unde puroiul se scurgea 
din trupurile acoperite de muşte. 


L-am însoţit pe Titus care mărşăluia, de-a lungul acestor 
râpe pe zidul pe care îl comandase şi care fusese ridicat în 
trei zile pentru a închide oraşul, şi a-i împiedica pe evreii 
care voiau să se predea, cât şi pe cei care voiau să atace, 
să ajungă la poziţiile romane. 

Titus se oprea, se apleca, privea aceste mormane de 
morţi, apoi se întorcea spre Flavius losif şi ridica mâinile 
spre cer. 

L-am auzit pe el, Titus, care comanda optzeci de mii de 
oameni având drept de viaţă şi de moarte asupra fiecăruia, 
el, fiul lui Vespasian, jeluindu-se şi gemând. 

— Dumnezeu mi-e martor că nu am vrut asta. Tu ştii ce 
anume doream pentru lerusalim şi poporul tău, losif, dar de 
ce nu au ascultat ce le spuneam tu şi eu? De ce? 

— Titus, Dumnezeu îmi pedepseşte poporul, a oftat losif. 
Suferinţa pe care ne-o dă ne va face mai curaţi, ne va 
apropia de el. Tu ai să-i învingi pe aceşti câini care îmi 
sfârtecă poporul. Eşti mâna aleasă de Dumnezeu pentru a 
pedepsi. Dar cântăreşte bine această pedeapsă, Titus, fii 


drept! 


Cine poate fi, în război? 

Titus continua să-i răstignească pe oameni cu sutele. lar 
celor pe care îi cruța ordona să li se taie mâinile. 

Acestea erau regulile admise. lar eu care citisem 

povestea războiului dus de sclavii lui Spartacus, scris de 
strămoşul meu Gaius Fuscus Salinator, eu care îmi 
aminteam de cele şase mii de cruci înălțate de-a lungul viei 
Appia, de la Capua la Roma, nu puteam să mă mir. 
__ Soldaţii legiunilor aplicau în mod crud legea romană. 
Insă, în jurul lor, ca nişte prădători, ca nişte şacali, trupele 
auxiliare arabe şi siriene, mercenarii veniţi din toate 
provinciile vecine cu ludeea ucideau, torturau cu poftă şi 
plăcere, se hrăneau cu suferinţa victimelor. 

Surprinseseră un evreu îngenuncheat care zgândărea în 
excrementele sale de unde scotea monede de aur. 

Imediat s-a răspândit zvonul printre mercenari, auxiliari 
şi legionari. Evreii, se zicea, înainte de a fugi din oraş, 
înghiţeau monede de aur mai puţin scumpe şi mai multe ca 
boabele de orz sau de grâu. Sperau, odată ieşiţi din oraş şi 
dacă scapă de soldaţii noştri, să le regăsească în rahatul 
lor. 

Din acel moment, vai de evreii pe care şacalii îi pândeau 
la câţiva paşi de ziduri, pe marginea râpelor! 

Au fost două mii spintecaţi într-o singură noapte. 


L-am văzut pe Titus copleşit, ruşinat. L-am văzut ezitând, 
gândindu-se să înconjoare trupele auxiliare şi pe mercenari, 
pentru a-i decima cu lovituri de sulițe. Însă avea nevoie de 
aceşti oameni. 

l-a convocat pe toţi ofiţerii, inclusiv cei de la legiuni, căci 
fuseseră surprinşi şi câţiva romani căutând prin burta 
evreilor. 

— Ruşine pentru armatele noastre! a strigat el. Ele nu 
sunt făcute pentru a spinteca trupuri spre a căuta aur 
murdărit, ci pentru glorie. Romanii nu sunt nişte păsări care 
se hrănesc cu leşuri. Ei luptă fără ură. Nu pentru pradă, ci 


pentru victoria şi puterea Romei! 

Nu voia, a continuat el, ca arabii şi sirienii să dea frâu 
liber patimii lor, cruzimii de asasini şi urii faţă de evrei. 

— O moarte tot atât de crudă ca aceea pe care o dau le 
va fi aplicată şi lor! a ameninţat Titus. 


Însă cine poate reţine braţul asasinului pe un câmp de 
bătălie? 

În fiecare dimineaţă, se găseau evrei spintecaţi. Soldaţii îi 
pândiseră, îi uciseseră, băgându-şi mâinile în măruntaiele 
lor, cel mai adesea în zadar. 

Doar câteva cadavre printre mai multe zeci de mii (şase 
sute de mii, asigura Flavius losif, care îi întrebase pe fugari 
şi stabilise această contabilitate funebră), care vor avea 
parte de un mormânt demn de o fiinţă umană. 

Privind în jurul meu aceste coline goale unde orice fir de 
vegetaţie fusese distrus, mă gândeam că de jur împrejurul 
lerusalimului noi transformaserăm păşunea într-un mare 
osuar. 

Îl traversam, mergând alături de Flavius Iosif. 

Acesta plângea, amintindu-şi de frumuseţea locurilor, a 
arborilor şi a florilor, târgurile unde se zbenguiau copii, 
scârţâitul carelor pe poteci, cântecele şi rugăciunile. 

Apoi stătea nemişcat, se întorcea, contempla lerusalimul. 

Chipul său prindea viaţă, durerea şi disperarea se 
risipeau încet-încet. 

— Nimic nu ne poate ucide, murmura el. Suntem poporul 
vieţii eterne fiindcă suntem poporul ales de Dumnezeu. 

II simţeam mândru de a fi evreu, însufleţit de voinţa de a- 
şi apăra zeul, poporul, credinţa. 

Condamna nebunia-sacrilegiu care îi dusese pe „tâlhari” 
să sfideze Roma, Imperiul ales de Dumnezeu. 

Erau acei zeloţi, acei sicari, erau ei, trădătorii, şi nu el cel 
care purta  patronimul împăratului Romei, Flavius 
Vespasian. Aceşti „tâlhari”, a căror operă malefică urma să 
ducă la distrugerea lerusalimului şi probabil chiar la cea a 
Templului, vor fi pedepsiţi, exterminați. 

Dar, Flavius losif era sigur, poporul evreu din lerusalim va 


renaşte în splendoarea sa divină. 
In ludeea, a adăugat el, iarba creşte întotdeauna din nou 
printre pietre. 


Capitolul 30 


L-am întrebat pe Flavius Iosif. 

Stătea ghemuit, cum stau adesea nomazii. 

Cu spatele curbat, cu mâinile împreunate în faţa gurii, se 
legăna înainte şi înapoi şi părea că nu mă aude. 

Se ruga, desigur, cu ochii închişi, din nou copleşit de 
povestirile câtorva fugari pe care tocmai le auziserăm. 
Obţinuse de la Titus ca oamenii aceia să nu fie daţi pe 
mâna călăilor. 


Era vorba despre preoţi care îl recunoscuseră pe losif 
Ben Matthias, care îi strânseseră mâinile, care îi 
mulţumiseră lui Dumnezeu că au putut scăpa de ucigaşii de 
zeloţi şi de spintecătorii care continuau să caute în 
măruntaiele prizonierilor, în ciuda pedepselor promise de 
Titus. 

Oamenii aceia, cu pielea cenuşie, cu faţa uscată, 
povestiseră cum loan din Gischala prădase proviziile sacre 
din Templu, un pic de vin şi de ulei pe care preoţii le 
păstrau pentru arderile ritualice. Deoarece, exceptându-i pe 
„tâlhari”, toată populaţia oraşului murea de foame. 

— Căutăm prin canale, murmurase unul dintre ei. Prin 
baliga veche de vacă măcar câteva boabe, câteva resturi 
din care să ne hrănim. Altădată, întorceam capul ca să nu 
vedem aceste excremente, iar azi sunt comori pe care ni le 
disputăm. 

Titus ascultase implorările lui Flavius losif şi le permisese 
preoţilor să meargă în oraşul de coastă Jaffa unde rabinii 
adunaseră câţiva învăţăcei pentru a se ruga, a studia 
Legea, învăţămintele şi Tora. 


Flavius losif s-a ridicat, în sfârşit, şi l-am întrebat din nou 
câte vieţi vor trebui să treacă, să se succeadă pentru ca 
vlăstarul verde al speranţei să-şi croiască un drum în acest 
sol pietros, murdărit de puroiul şi sângele cadavrelor, în 
acest peisaj pârjolit unde nu se mai ridica decât o pădure 


de cruci, acest oraş cuprins de duhoarea morţii şi menit, 
dacă zeul său nu intervenea, distrugerii. 

losif m-a apucat de braţ şi am mers de-a lungul zidului de 
apărare şi al terasamentelor pe care Titus pusese să fie 
ridicate pentru a înăbuşi oraşul înainte de a-i ataca ultimul 
zid de apărare. 

Maşinile de asediu, turnurile pe roţi, scorpionii, balistele, 
catapultele erau în acţiune, iar vâjâitul ghiulelelor sfâşia 
aerul fierbinte, amestecând sunetul lor ascuţit cu 
bubuiturile surde şi grave ale berbecilor ce loveau ultima 
incintă. 

— Evreii rezistă, a murmurat losif. Zeloţii au folosit 
fermitatea noastră sufletească, încrederea în avantajul lor, 
dar chiar şi aceşti tâlhari exprimă calităţile poporului 
nostru. Nici răzvrătirea, nici foamea, nici războiul nu ne vor 
face să pierim. 

Mi-a strâns încheietura mâinii, cu antebraţul lipit de al 
meu. 

— Chiar dacă pământul ludeei fuge de sub picioarele 
noastre, ne vor rămâne Legea, credinţa, Tora. Cuvintele 
rugăciunii vor fi patria noastră. Fiecare dintre noi va fi o 
Cetate Sfântă şi un templu pentru Dumnezeu. 

— În cât timp va renaşte aici viaţa? am repetat eu 
arătând oraşul, incinta la baza căreia se dădeau lupte. 

Evreii încercaseră încă o dată să dea foc maşinilor de 
asediu, dar soldaţii noştri, atenţi, îi respinseseră. 

— Dumnezeu hotărăşte momentul, Serenus. Pentru un 
om de credinţă şi un popor credincios şi fidel, timpul nu 
este decât o succesiune de rugăciuni în aşteptarea lui 
Mesia. 

— Hristos, pentru cei care cred în acest zeu? am zis eu. 

— Sunt fiii nerăbdători ai poporului nostru, a murmurat 
Flavius losif. Au intrat în păcat, în sacrilegiu. lar Dumnezeu 
i-a părăsit, deşi sunt copiii poporului ales. 

Deodată, cu mare zgomot şi un nor de praf, s-a prăbuşit 
o bucată din zidul ultimei incinte, iar soldaţii noştri s-au 
repezit în breşă. 

— Dumnezeu v-a părăsit şi el! am zis. 


Flavius losif a dat din cap. 
— Dumnezeu nu-i părăseşte decât pe cei care îl părăsesc 
pe el, îl batjocoresc, pângăresc Templul şi uită Legea. 


În acel moment, i-am văzut pe legionari dând înapoi, 
abandonând breşa, iar eu m-am apropiat de centurionii şi 
tribunii care, cu arma în mână, cu platoşa acoperită de 
pământ şi de sânge, se adunaseră în jurul lui Titus. 

li explicau că, în spatele incintei dărâmate descoperiseră 
un al doilea zid mai puţin înalt, dar care li se părea 
imposibil de cucerit. Turnurile pe roţi, berbecii nu puteau 
ajunge până acolo. Breşa din primul zid era prea strâmtă, 
iar asediatorii nu se puteau strecura decât vreo câţiva, 
devenind astfel nişte ţinte uşor de atins pentru numeroşii 
evrei adunaţi pe coama celui de-al doilea zid. 

L-am văzut pe Titus apropiindu-se de tribuni şi centurioni, 
uitându-se în ochii unora şi altora, apoi aşezându-se în 
centrul cercului pe care aceştia îl formau în jurul lui. 

A ridicat spada. 

— Escaladarea zidului este grea, a declarat el cu voce 
înceată. Dar zeii sunt de partea noastră. Foamea, revolta, 
asediul, zidurile care cad, ce înseamnă toate astea dacă nu 
că mânia zeilor s-a abătut asupra evreilor şi că ne ajută? 

S-a întrerupt, apoi s-a apropiat din nou de tribuni şi 
centurioni. Poate că, atacând acest meterez, vom muri. 
Poate, a repetat el. Apoi, dându-se înapoi, a zis cu glas tare: 
Dacă moartea nu este glorioasă, sufletul este condamnat 
să stea cu trupul în mormânt! Există vreun viteaz printre 
voi care să nu ştie că sufletele pe care o armă le eliberează 
de carne în cursul unei bătălii sunt primite de cel mai pur 
dintre elementele universului, eterul?! Ele iau loc printre 
stele, iar combatanții căzuţi în felul acesta devin duhuri 
bune, eroi binevoitori care le apar descendenților şi îi 
protejează. Acele suflete sunt nemuritoare. 

A schimbat tonul, chipul său exprimând dispreţ. 

— Dar, a reluat el, sufletele care au ars în trupuri 
bolnave, oricât ar fi ele de fără pete şi fără murdării, se 
afundă într-o uitare adâncă. Ele mor odată cu trupul cărora 


le este înveliş. Unora, glorioase, nemurirea, celorlalte, 
uitarea. Azi, trebuie să alegem! 

A arătat înspre breşă. În penumbră, am ghicit cel de-al 
doilea zid şi siluetele evreilor care îl păzeau. 

— Cel care va deschide drumul, a adăugat Titus, voi roşi 
dacă nu-l voi face demn de invidie pentru recompensele pe 
care i le voi da! Dacă supravieţuieşte, îi va comanda pe cei 
care acum îi sunt egali, iar preţul vitejiei îi va însoţi, de 
asemenea, pe cei care vor cădea şi-i va proclama 
preafericiţi! 


L-am văzut pe tribunul Placidus ieşind din rând, 
strângându-şi pumnul pe piept în dreptul inimii şi zicând: 

— Cezar, mă ofer cu bucurie şi mă urc primul pe 
metereze. Doresc ca Fortuna să-mi însoţească forţa şi 
voinţa. Totuşi, dacă destinul vede cu ochi rău ceea ce fac 
eu, să ştii că nu voi fi surprins de eşec, dar am ales în mod 
deliberat să mor pentru tine. 

O duzină de oameni s-au strâns în jurul lui Placidus şi, cu 
arma ridicată, au intrat în breşă. 

L-am zărit pe Placidus sărind pe zid, respingând atacurile 
evreilor. Săgeţile care îl vizau alunecau pe scutul lui, apoi s- 
a clătinat, şi o haită s-a aruncat asupra lui scoțând strigăte 
de victorie. 

Abia peste două zile, noaptea, vreo douăzeci de soldaţi 
au reuşit să ucidă luându-le prin surprindere pe santinelele 
evreieşti epuizate de luptă. 

Am auzit sunând goarnele care anunțau că zidul, ultima 
incintă, era cucerit, că acum se putea ataca fortăreaţa 
Antonia, putea fi distrusă şi se putea ajunge la Templu. 

Nimic nu mai putea împiedica legiunile noastre să 
cucerim şi să distrugem lerusalimul. 

Luptele care s-ar fi dat, masacrele care ar fi urmat nu ar 
fi putut schimba nimic din soarta oraşului. 


L-am însoţit pe Flavius losif la poalele fortăreței Antonia. 
Titus îi ceruse să-i roage pentru ultima oară pe loan din 
Gischala, Simon Bar Giora şi Eleazar să înceteze lupta sau, 


dacă voiau să o continue, să părăsească oraşul cu armele şi 
oamenii lor şi să înfrunte legiunile romane în afara 
lerusalimului, pentru ca Templul să fie ferit, iar populaţia - 
refugiată în oraşul de sus, salvată. 

Eram în cea de-a şaptesprezecea zi a lunii lui august, 
ziua Sacrificiului neîntrerupt, când preoţii taie miei în 
cinstea lui Dumnezeu. Dar unde erau mieii? 

Flavius losif s-a apropiat cât se poate de mult de turnuri. 

— Vă rog, voi cei care aţi ales calea războiului, să 
ascultați şi să acceptaţi propunerile lui Titus. Flăcările ating 
deja zidurile Templului. El trebuie salvat. Trebuie 
reîncepute sacrificiile izbăvitoare pe care i le datorăm lui 
Dumnezeu... 

Evreii au proferat injurii şi au aruncat pietre şi săgeți. 

losif şi-a plecat capul. Plângea în hohote şi gemea. 

— Cel care vă roagă este un compatriot. Este unul dintre 
evreii care vă jură că promisiunile lui Titus vor fi 
respectate! Puteţi părăsi oraşul ca să vă bateţi dacă ţineţi 
neapărat, însă Templul va fi salvat. 

— Oraşul îi aparţine lui Dumnezeu, a replicat o voce, 
probabil a lui loan din Gischala. Templul nu va fi cucerit 
niciodată şi niciodată distrus! lar dacă va fi, Dumnezeu va 
face din întregul univers templul nostru. 

— Oraşul şi Templul sunt pline de cadavre, a murmurat 
Flavius Iosif. lar profeţii au spus că lerusalimul va fi distrus 
atunci când evreii vor începe să ucidă alţi evrei. Acest lucru 
s-a îndeplinit. Dumnezeu a fost răbdător, dar îi va lăsa pe 
romani să purifice Templul prin foc şi să radă acest oraş 
plin de murdării. Serenus, Dumnezeu este alături de 
romani. 


M-am uitat la turnurile fortăreței Antonia, la zidurile 
Templului şi la cele ale palatului lui Irod, flancate şi ele de 
turnuri. Am zărit, de pe terasamente, acoperişurile în trepte 
ale caselor din oraşul de sus. 

Acolo încă se mai înghesuiau zeci de mii de locuitori 
alături de cadavre, râcâind pământul în căutarea unui bob, 
a unui rest uitat. 


Şi chiar în acea zi de 17 a lunii lui august, un preot care 
reuşise să fugă din cetate s-a prăbuşit în faţa lui losif şi a 
povestit cum o femeie cu numele de Maria îşi omorâse cu 
mâinile ei copilul, apoi îl fripsese. Mâncase deja jumătate 
din el când, atraşi de fumul criminal, tâlharii o 
ameninţaseră că o vor ucide dacă nu le spune unde îşi ţine 
rezerva de hrană, ea le arătase resturile din copil şi 
strigase: „Eu am făcut asta! Mâncaţi, fiindcă şi eu am 
mâncat cu poftă! Nu vă arătaţi mai slabi ca o femeie, nici 
mai compătimitori decât o mamă!” 


Preotul s-a întins cu faţa la pământ şi braţele în cruce. 
Hohotea, iar Flavius losif l-a ridicat, l-a strâns la piept, 
împărtăşindu-i disperarea. 

Câţiva soldaţi se apropiaseră şi auziseră povestirea 
preotului. Unii arătau compasiune pentru suferinţele 
evreilor, însă majoritatea arătau ură, dorinţă de a îngropa 
sub dărâmăturile oraşului acest popor care îşi devora 
propriii copii. 


M-am gândit la Leda, la aceste victorii succesive, la 
războiul care dădea naştere la atâta nebunie şi ură. 

M-am rugat lui Hristos, zeul care suferise pe cruce 
asemenea celui mai umil dintre oameni. 

Insă în jurul meu nu auzeam decât glasuri care 
blestemau, care arătau graba de a sfârşi odată cu acest 
popor, cu oraşul şi Templul său. 


L-am văzut pe Titus aplecându-se asupra preotului, 
cerându-i să-i povestească încă o dată ceea ce ştia. Apoi s- 
a depărtat, a rămas un moment singur înainte de a se 
întoarce la noi şi a se adresa soldaţilor: 

— lau ca martori zeii patriei mele şi divinitatea, oricare ar 
fi ea, care a vegheat asupra acestui loc, a spus el. Îmi iau 
ca martor armata şi pe evreii care s-au refugiat la mine. Nu 
eu am vrut să pângăresc acest oraş, continuând luptele 
până ce mamele înfometate devin mai feroce ca lupoaicele. 
Nu am nici o vină pentru aceste crime, fiindcă am oferit 


pacea, iertarea. Însă unii dintre evrei au preferat revolta în 
locul concordiei şi şi-au antrenat poporul în această 
prăpastie. In fond, acolo unde se află, există această mamă 
care se hrăneşte cu carnea copilului ei. Dar pe acest oraş 
unde se petrec crime atât de monstruoase nu-l voi mai lăsa 
sub soare. Zeii ne vor ajuta să îngropăm sub ruine până şi 
amintirea acestei fapte neomeneşti. 


Capitolul 31 


Nu am uitat fapta barbară a acelei mame înnebunite. 

Însă am văzut atâtea altele, în aceste luni de august şi 
septembrie, încât memoria mi se sufocă. Copilul fript şi 
devorat de cea care îl purtase în pântece, îl iubise, îl 
hrănise cu laptele ei nu a fost decât una dintre crimele 
monstruoase cărora acest război din ludeea, această 
cucerire a lerusalimului le-a dat naştere. Nu mai era 
vremea milei, ci cea a urii şi masacrului, a incendiului 
cuprinzând Templul, a flăcărilor învăluind trupurile, a 
spadelor curmând vieţi. 

Am asistat la asta zi de zi. 

Când Titus le-a ordonat soldaţilor să radă de pe faţa 
pământului fortăreaţa Antonia cucerită în cele din urmă, 
când l-am văzut alegând din fiecare centurie treizeci dintre 
cei mai buni soldaţi şi încredinţând fiecare grup de câte o 
mie câte unui tribun, am ştiut că aşa va fi. 

A fost timpul luptelor corp la corp în întuneric, fiindcă 
ziua însăşi era întunecată într-atât praful care se ridica din 
ruine şi fumul care se înălța de la focuri erau de groase. 

A fost timpul strigătelor în oraşul dat focului. 

Soldaţii urlau strigătele de război, rebelii încercuiți de 
flăcări şi de armate urlau, populaţia din oraşul de sus era o 
turmă înnebunită care se repezea la legionari crezând că 
fug de ei şi care gemeau în momentul în care, suliţele, 
lăncile, spadele se abăteau asupra lor, fie că erau copii, 
femei sau bătrâni. 

Am mers printre mormanele de cadavre. M-am temut că 
voi recunoaşte printre ele pe cel al Ledei. 

Erau atât de numeroase încât acopereau pământul, iar 
soldaţii, pentru a-i urmări pe fugari, trebuiau să calce pe ele 
de parcă ar fi fost moloz. 

Mă aflam alături de Titus şi de Flavius losif. Faţa lui Titus 
exprima hotărâre şi disperare totodată. Când se întorcea 
spre losif, privirea îi spunea: „Nu am vrut asta, dar trebuie 
să accept să merg până la capăt”. 


losif plângea. 


Asistasem împreună cu el la întâlnirea generalilor pe care 
Titus îi convocase în cortul său. 

Aceştia stăteau umăr lângă umăr, cu torsul lipit de 
platoşa din aur şi casca până la ochi. 

Titus se afla jos, în mijlocul cortului. 

Îi întrebase pe Tiberiu Alexandru, şeful său de stat-major, 
apoi pe generali, prietenul său Fronton, care comanda cele 
două legiuni ale Alexandriei şi lângă care stătea 
procuratorul ludeei, Mare Antoniu lulian. 

Fiecăruia îi pusese aceeaşi întrebare: ce soartă să 
rezerve Templului din lerusalim, locuinţei sacre în care 
evreii îşi slăveau zeul, acestui palat divin, una dintre 
bijuteriile neamului omenesc? Trebuia comis un act de 
sacrilegiu distrugându-l? 

Se întorsese spre Flavius Iosif, dar nu-l întrebase. 

Generalii ezitaseră. 

— Focul, răspunsese Tiberiu Alexandru. 

Oare nu transformaseră evreii Templul într-o fortăreață? 
Aşadar, trebuia aplicată legea războiului, fiindcă evreii nu 
vor înceta niciodată să se revolte atât timp cât Templul va 
exista ca loc de adunare, venind din toate colţurile ţării şi 
chiar din toate provinciile Imperiului. 

— Focul, repetase unul dintre generali. Flăcările trebuie 
să-i distrugă pentru totdeauna. 

Titus se ridicase. 

— Nu mă voi răzbuna pe oameni folosindu-mă de lucruri 
neînsufleţite, conchise el. Nu voi face scrum un monument 
de o asemenea frumuseţe. Zeii, oricare ar fi ei, trebuie 
respectaţi. Acest templu va fi unul dintre ornamentele 
Imperiului. Nu va arde. 

Cu toate acestea, am văzut flăcările ridicându-se, grinzile 
căzând, porţile din argint şi aur topindu-se, podoabele 
luând foc. 

Se zicea că un soldat aruncase o torţă în Templu în cursul 
bătăliei, iar cei din jur făcuseră la fel, atât de mare le erau 
ura şi voinţa de a învinge, de a rade, în sfârşit, acest oraş 


răzvrătit de pe faţa pământului şi pe aceşti evrei care 
îndrăzneau să continue lupta. 

Or, flăcările îi alungau pe evrei, îi aduceau la disperare, îi 
devorau. Victoria se năştea din foc. 


Am văzut evrei aruncându-se în foc, încercând să înăbuşe 
flăcările. 

Le-am auzit plânsetele când înțelegeau că Sanctuarul, 
apoi clădirile din jur şi, printre ele, cele care adăposteau 
comoara acestui neam, monedele preţioase, veşmintele de 
cult, sfeşnicele urmau să fie distruse, iar zeul lor lăsa 
incendiul să se propage. 

Însă fiecare dintre soldaţi era antrenat de o beţie 
ucigaşă. 

Toţi înaintau, luau resturi care ardeau şi le aruncau în 
încăperile care încă nu se aprinseseră. 

Ardeau  portalurile acoperite de metale preţioase şi 
porticurile pe care se refugiaseră o mulţime de femei şi de 
copii, ascultându-i pe preoţii care le dăduseră asigurări că 
în aceste locuri sfinte aveau să fie protejaţi. 

Acum mii şi mii erau cuprinşi de flăcări. 

L-am văzut pe Titus, cu capul descoperit, fără platoşă, 
sosind în fugă în Sanctuar, urlând că incendiul trebuie oprit, 
iar acel loc sacru - salvat. 

Însă nici un soldat nu părea să-l audă. 

Mă aflam lângă el, în mijlocul generalilor când le-a dat 
ordin centurionilor să lovească în legionarii care aţâţau 
incendiul. 

Soldaţii însă nu păreau să simtă loviturile date de 
centurioni. Păreau să nu-i vadă nici pe Titus, nici pe tribuni. 
Continuau să arunce bucăţile de lemn aprins. Voiau să 
pătrundă în acest Sanctuar pentru a-i ucide pe acei evrei 
care îi învinseseră de atâtea ori şi care continuau să lupte 
în mijlocul flăcărilor. i 

Nu le păsa de ordinele lui Titus. Inţelegeau doar că 
trebuie să continue să dea foc şi să ucidă. lar soldaţii care 
tot veneau îi împingeau pe cei din faţa lor încât unii cădeau 
în flăcări, arzând la un loc cu evreii de ale căror trupuri erau 


pline treptele Sanctuarului. 


Soldaţii incendiau. Ucideau. Jefuiau prin subteranele 
Templului. Se deschideau cuferele pline cu monede, fiecare 
legionar luând cu sacul. 

Niciodată soldaţii nu puseseră mâna pe o asemenea 
pradă. După luni bune de luptă, pe 29 august, au urmat o zi 
şi o noapte în care nimic nu a rezistat: nici zidurile, nici 
porţile înalte, nici locurile sacre, nici disciplina. 

Oricare evreu, indiferent cine ar fi fost, era ucis. 

Orice clădire, arsă. 

Nimeni nu-i putea opri pe aceşti oameni dezlănţuiţi şi l- 
am văzut atunci pe Titus renunțând să-i mai facă să se 
supună ordinelor. 


Am intrat în suita sa şi, împreună cu tribunii, în Sfântul 
Sfinţilor pe care flăcările încă nu-l atinseseră. 

Era o sală mică, pătrată, goală, întunecoasă, o prăpastie 
fără fund în care liniştea era apăsătoare de parcă strigătele 
nu ajunseseră până acolo. 

Dar nu a durat decât o clipă. 

Urletele au pătruns odată cu fumul, şi atunci am ieşit. 

Nimic nu era cruțat de flăcări, iar sângele se prelingea 
din leşurile adunate. 


Titus s-a oprit. A privit drept în faţa lui oraşul de sus unde 
se refugiaseră evreii care supravieţuiseră şi unde deja se 
reluau luptele. Trebuia cucerită fiecare stradă, fiecare casă 
şi cele trei turnuri - Hippicos, Fasael şi Mariamna - care 
apărau palatul lui Irod. 

lar măcelul trebuia să continue. 

Titus a lăsat capul în jos în timp ce soldaţii aduceau 
însemnele legiunii în curtea Templului. Îşi agăţaseră la brâu 
şi la gât saci cu monede luate din cuferele Templului. Se 
clătinau, atât erau de încărcaţi. Obiectele jefuite, între care 
un imens sfeşnic cu şapte braţe, se aflau îngrămădite într- 
un colţ al curţii sub paza centurionilor. 

Brusc, toţi ridicară spada, scandând aceste două cuvinte: 


„Titus imperator!” 

Titus şi-a întins braţul, i-a salutat pe soldaţi în timp ce le 
arăta oraşul, palatul lui lrod, în depărtare, acele turnuri care 
încă se mai aflau în mâinile rebelilor. 

Apoi s-a întors spre Flavius losif şi i-am văzut faţa cu 
trăsături adânci, nu cea a unui general victorios, ci a unui 
om grav, îngrijorat că evenimentele iau altă turnură 
imposibil de controlat. 

Cu capul afundat între umeri, Flavius losif stătea 
gârbovit, cu ochii aţintiţi la flăcările care tocmai ardeau 
ultimele rămăşiţe din Templu şi din comorile sale. 

— Ziua aceasta, a murmurat el, este aniversarea celei 
când Nabucodonosor, regele Babilonului,  distrugea 
Templul. 

Vocea i-a fost acoperită de aclamaţiile soldaţilor şi de 
strigătele lor: „Titus imperator!” 

— Dumnezeu hotărăşte în privinţa vieţii şi a morţii, a 
adăugat el când s-a restabilit liniştea şi când nu s-au mai 
auzit trosnetele flăcărilor, zgomotul zidurilor care se 
prăbuşeau. 


Din aceste ruine învăluite de fum, am văzut deodată 
apărând un grup de preoţi cu feţele şi veşmintele murdare. 

Soldaţii îi împingeau spre Titus lovindu-i cu latul spadei şi 
hampa suliţelor. Fuseseră găsiţi în Sanctuar, spuneau ei, 
refugiaţi pe coama unuia dintre ultimele ziduri rămase în 
picioare. Flăcările îi alungaseră de acolo. 

Preoţii îl recunoscuseră pe Flavius losif şi îl implorau din 
priviri. 

Titus a înaintat, aşezându-se între preoţi şi el. 

— Timpul iertării a trecut, a decretat el. 

A arătat flăcările şi ruinele Sanctuarului. 

— Templul, Templul vostru a fost distrus. Eraţi preoţi. De 
ce aţi dori să supravieţuiţi morţii sale, voi care nu aţi ştiut 
să-l cruţaţi? 

A făcut un gest, cu braţul întins şi degetul mare în jos, iar 
soldaţii i-au luat şi i-au dus pe preoţi. 

Am văzut sângele ţâşnind din gâtul lor, iar trupurile 


decapitate încă zbătându-se pe dale. 

Titus l-a privit îndelung pe Flavius losif care a plecat 
capul. 

Nu numai zeii decid asupra vieţii şi morţii. 


Capitolul 32 


Am crezut totuşi, timp de câteva ore, că zeii şi Titus, 
Zeloţii şi sicarii renunţaseră să mai sloboadă moartea 
asupra zecilor de mii de evrei care se refugiaseră în oraşul 
de sus, de cealaltă parte a Xistului, acel pârâu care împarte 
lerusalimul. 

Peste el era un pod, însă nimeni nu îndrăznea să se 
aventureze. 

Pe malul unde erau Templul şi oraşul de jos, soldaţii 
noştri pândeau. 

Pe partea dinspre oraşul de sus, sicarii şi zeloţii îi ucideau 
cu pietre pe cei care încercau să treacă podul, să 
dezerteze. 

lar la piciorul podului, la pilonii de susţinere, se tot 
adunau cadavrele celor care fuseseră aruncaţi în râu. 

În cea de-a doua zi a lui septembrie, am văzut totuşi un 
om înaintând pe pod. 


Purta o haină lungă, de preot, şi îşi ţinea braţele ridicate. 
Mergea cu pas încet, sigur, iar soldaţii ghemuiţi lângă 
ruinele din jurul meu s-au ridicat. Dacă zeloţii şi sicarii îl 
lăsau pe acest om să se apropie, însemna că era, fără 
îndoială, trimisul lor. Omul s-a oprit la mijlocul podului. 

A strigat că Simon Bar Giora şi loan din Gischala voiau să 
audă din gura lui Titus - şi de la nimeni altul, a urlat el - 
propunerile pe care romanii erau dispuşi să le facă pentru 
ca războiul să înceteze. 

XXX 

Am mulţumit cerului când l-am văzut pe Titus, înconjurat 
de tribuni şi de centurioni, apropiindu-se de intrarea pe 
pod. 

Soldaţii se  îngrămădeau în jurul lui. Le auzeam 
murmurul. Erau ca nişte fiare ţinute în frâu, mârâind că nu 
pot încă să se arunce asupra prăzii. 

Am tremurat. Încă mai erau însetaţi de sânge. 

Titus însă a ridicat mâna, obligându-i să tacă. A arătat 


spre oraşul de sus şi spre mulţimea care se apropia de pod, 
în fruntea căreia mergeau loan din Gischala şi Simon Bar 
Giora, cu zeloţii şi sicarii lor. 

— Sunt ca peştii în năvod. Terasamentele şi zidul pe care 
l-am ridicat îi încercuiesc. Nu vor scăpa de moarte dacă aşa 
hotărâm noi. Nu ne rămâne decât să lovim. Sunt atât de 
mulţi încât fiecare lovitură de-a noastră va dobori mai 
mulţi. Şi vom vedea pământul acoperindu-se de sânge, aşa 
cum pescarii văd marea înroşindu-se. Nu le mai rămâne 
decât să tragă plasa şi să adune peştii. 

A făcut un pas spre soldaţi. 

— Însă ne vor trebui mai multe zile ca să-i ucidem pe toţi. 
lar cadavrele nu-i vor hrăni decât pe şacali, pe hiene şi pe 
vulturi. Dacă, azi, evreii aruncă armele, îi vom alege pe cei 
care trebuie să moară aici, cei care vor lupta în amfiteatre 
pentru plăcerea plebei şi cei care vor deveni sclavii noştri şi 
pe care îi vom vinde în folosul nostru. lată de ce, întrucât 
vor în sfârşit să ne asculte, le vom vorbi. Să nu se arunce 
nici o săgeată, nici o suliță, nici o piatră. Il voi ucide cu 
mâna mea pe cel care nu se va supune acestui ordin sau pe 
cel care va striga vreo insultă. Suntem legiunile Romei. 
Disciplina este forţa noastră. 

Tăcerea şi nemişcarea au încremenit această mulţime de 
oameni înarmaţi stând pe ruinele Templului şi ale oraşului 
de jos. 

Pe celălalt mal al râului Xist, mulţimea a tăcut şi ea, iar 
loan din Gischala şi Simon Bar Giora au înaintat spre 
mijlocul podului, la întâlnirea cu Titus. 

Mi-am imaginat că zelotul şi sicarul îşi vor recunoaşte 
înfrângerea. Templul nu mai era decât o grămadă de ruine. 
Trupele lor nu puteau să scape din oraşul de sus. Nu aveau 
de ales decât între continuarea revoltei şi moarte. Nu 
numai a  combatanţilor, dar şi cea a tuturor 
supravieţuitorilor, femei, copii, bătrâni care stăteau 
nemişcaţi pe malul Xistului, sperând că luptele vor lua 
sfârşit. 


Deodată, s-a auzit glasul lui Titus. 


De la primele cuvinte, am ştiut că nu va fi ascultat, că 
Bar Giora şi loan din Gischala vor prefera să moară decât să 
fie umiliţi ori schingiuiţi. Doriseră aceste convorbiri doar 
pentru a se convinge şi a convinge mulţimea 
supravieţuitorilor că nu exista o altă ieşire decât să moară 
în luptă. 

— Ei, evreilor, v-aţi săturat acum de nenorocirile patriei 
voastre? clama Titus cu o voce dispreţuitoare, cea a 
învingătorului care vrea nu numai să-şi impună legea, dar 
să-l şi oblige pe învins să recunoască faptul că a greşit 
revoltându-se şi rezistând, că trebuie să depună armele şi 
să întindă gâtul, să mărturisească faptul că revolta sa a fost 
un act de nesăbuinţă. Aţi refuzat să vedeţi puterea noastră 
şi slăbiciunea voastră, a continuat el, v-aţi lăsat pradă 
nebuniei, cauzând în felul acesta pierderea poporului 
vostru, a Templului vostru, a oraşului vostru, iar în curând 
veţi pieri pe bună dreptate! 

Am simţit frământarea soldaţilor care se aflau lângă 
mine. 

— Cine v-a orbit? Cine v-a dat această încredere? 
Numărul vostru? a întrebat Titus. O foarte mică parte a 
armatei romane a fost destul pentru a vă ţine în şah. 
Fidelitatea aliaţilor voştri? Dar ce naţiune, ce popor i-ar 
putea prefera pe evrei Romei? Forţa voastră fizică? 
Germanii sunt sclavii noştri, şi ce sunteţi voi în comparaţie 
cu ei? Tăria meterezelor voastre? Nu au rezistat maşinilor 
noastre de asediu! În fapt, ceea ce v-a făcut să vă ridicaţi 
împotrivă a fost tocmai bunătatea romanilor. V-am permis 
să ocupați acest pământ, am pus în fruntea voastră regi din 
neamul vostru! Ne-aţi respins propunerile de pace! Aţi vrut 
să-i ucideţi pe evreii cumpătaţi care sunt lângă mine! L-aţi 
alungat pe regele vostru, pe Agrippa, pe regina Berenice. 
Am vrut să vă protejez Sanctuarul. lar acum uitaţi-vă în jur! 
Poporul vostru nu-i decât cadavre! Sanctuarul vostru, ruine! 
Oraşul este la bunul meu plac! Vieţile voastre sunt în 
mâinile mele! 

Ascultaţi-mă. Vă vorbesc pentru ultima oară. Nu vreau să 
rivalizez în nebunie cu voi! Dacă vă aruncaţi armele şi vă 


daţi pe mâna noastră, vă acord viaţa ca un bun stăpân al 
casei, pedepsindu-l pe cel nesupus şi păstrând restul pentru 
mine! 

l-am văzut pe zeloţi şi pe sicari începând să se dea 
înapoi, iar când au părăsit podul, au strigat că voiau să li se 
permită ieşirea din oraş împreună cu femeile, copiii lor şi cu 
armele. Se vor retrage în deşert, iar el, Titus, va fi stăpân 
peste oraş. 

Titus şi-a schimonosit chipul. Evreii se aflau în plasă şi 
vorbeau ca oameni liberi, punând condiţii. 

— Nu voi cruța pe nimeni! a strigat Titus. Voi aplica legile 
războiului. 

Soldaţii au urlat. 

De pe malul celălalt, mulţimea s-a retras, alergând pe 
străduţe, ascunzându-se prin case. 

— Ucideţi, incendiaţi, prădaţi! a strigat atunci Titus. 

lar soldaţii s-au repezit pe pod. 

Am pătruns alături de ei în oraşul de sus pe care flăcările 
îl devorau deja. 

Oamenii se luptau. Ucideau. Călcau cadavrele în picioare. 
După câteva ore, zeloţii şi sicarii abandonaseră turnurile 
unde ar mai fi putut rezista. 

Se repezeau la soldaţi cu mâinile goale pentru ca 
moartea să vină mai repede. Dispăreau prin case unde 
soldaţii descopereau intrări în subterane. Aruncau în ele 
torţe şi smoală aprinsă. Se auzeau ţipete. Vedeai cum apar 
din pământ bărbaţi, femei, copii cuprinşi de flăcări. 

Se ucidea. 

Soldaţii prădau, violau, înfigeau emblemele pe vârful 
turnurilor, cântau, băteau din palme. 

Simţeam că erau ghiftuiţi de omoruri şi de sânge. 

M-am apropiat de Flavius losif care rătăcea prin mijlocul 
flăcărilor. Păşea peste cadavrele poporului său. Plângea, 
repetând că în acest război pieriseră cel puţin un milion de 
oameni. În acest război pe care îl condamnase şi încercase 
să-l întrerupă şi care nu lăsase în urmă decât ruine, 
suferinţă şi moarte. 


Ne-am dus amândoi lângă Titus care străbătea, aclamat 
de soldaţi, ruinele lerusalimului. 

Nişte centurioni tocmai îl anunţaseră că loan din Gischala 
şi Simon Bar Giora fuseseră prinşi. 

loan reuşise să părăsească  lerusalimul printr-o 
subterană, dar într-un sat vecin, o patrulă de soldaţi îl 
arestase. Nu se apărase. 

Simon Bar Giora ieşise şi el dintr-o subterană, însă în 
mijlocul ruinelor Templului. Crezuse că romanii vor fi 
cuprinşi de panică văzându-l machiat, înfăşurat într-un 
linţoliu, părând că se întoarce din împărăţia morţilor. Însă 
un centurion îl ameninţase cu spada, iar Simon Bar Giora îşi 
strigase numele ca să scape cu viaţă. 

Am văzut o mutră de dispreţ şi dezgust pe faţa lui Flavius 
losif. Aceşti doi conducători, aceşti doi tâlhari preferaseră 
să trăiască prizonieri, să fie târâţi pe străzile Romei şi ucişi 
în ziua triumfului lui Titus decât să moară cu arma în mână. 

— Cine este trădător? Cine e laş? a murmurat el, întors 
spre mine. 

Apoi i-a cerut lui Titus să-i cruţe pe ceilalţi supraviețuitori 
care nu luptaseră. 


Titus a şovăit. 

Mergea încet printre ruine, oprindu-se în faţa imenselor 
blocuri de piatră care serveau ca temelie zidurilor şi 
turnurilor. 

— În acest război, noi îi avem pe zei de partea noastră, a 
spus el. Braţele soldaţilor noştri, maşinile de asediu, 
berbecii noştri nu ar fi fost suficienţi ca să mişcăm aceste 
ziduri şi turnuri. Zeii sunt aceia care le-au răsturnat. 

— Fii generos, Titus, a repetat Flavius losif. Zeii tăi pot fi! 

l-a arătat pe supraviețuitorii care stăteau cu capul în 
pământ în mijlocul ruinelor, aşteptând să vină cineva să-i 
ucidă. 

Dar soldaţii deja o făceau cu gesturi de oameni sătui, 
obosiţi să tot omoare oameni ca nişte măcelari tăind 
animale. 

— Ucideţi-i pe oamenii înarmaţi şi pe cei care se opun, a 


decretat Titus. 

M-am rugat ca Leda Ben Zakkai să fie în acea mulţime de 
prizonieri cruţaţi şi împinşi în curtea Templului. 

Acolo, soldaţii îi separau pe cei slabi, pe bătrâni, copii şi 
tineri viguroşi care puteau fi vânduți ca sclavi sau împinşi în 
arenă spre a servi drept pradă sălbăticiunilor sau 
gladiatorilor. 

Am asistat la acest triaj crud între cei care urmau să 
moară imediat şi cei sortiţi sclaviei sau la o moarte 
amânată, odată cu sărbătorirea triumfului lui Titus în cursul 
jocurilor din amfiteatre. 

XXX 

l-am cerut centurionului care comanda paza să mă lase 
să mă uit la prizonierii tineri. 

Femeile fuseseră adunate deoparte, iar soldaţii le 
miroseau, trăgând pe una sau pe alta în afara grupului, 
ducând-o printre ruine. 

Adeseori, se întorceau singuri, după ce le spintecaseră pe 
femeile pe care le pângăriseră. 

M-am rugat ca Leda Ben Zakkai să nu fi cunoscut o 
asemenea soartă. 

Am dorit ca foamea să o fi ucis. 

Mă temeam şi speram în acelaşi timp să fie în viaţă. 

Aşadar, mă opream în faţa fiecăreia dintre captive. Eram 
obligat să le forţez, luându-le de păr, să-şi ridice capul şi să- 
mi arate chipul lor. 


Era în 28 septembrie. 

lerusalimul nu mai era decât un câmp de ruine, o imensă 
groapă comună care continua să ardă şi în care încă mai 
erau ucişi cei pe care nimeni nu voia nici să-i mai păstreze, 
nici să-i hrănească şi nici să-i lase liberi. 

Tocmai în ziua aceea, pe când soarele încă mai era în 
înaltul cerului, strălucind şi arzând în inima verii, am 
recunoscut-o, ghemuită pe pământul ludeei, printre 
dărâmăturile Sanctuarului, printre femeile cetluite, pe Leda 
Ben Zakkai. 


PARTEA A CINCEA 


Capitolul 33 


Am văzut fiarele care încercuiau gleznele Ledei Ben 
Zakkai. 

Am văzut funia care îi lega mâinile şi îi strângea gâtul. 

l-am văzut faţa murdară, pomeţii juliţi, buzele tumefiate 
şi ne-am încrucişat privirile doar o clipă, fiindcă ea şi-o 
retrăsese, închizând pleoapele de parcă s-ar fi temut să nu- 
mi amintesc de acea lucire de revoltă neîmblânzită pe care 
o zărisem când o obligasem să-şi ridice capul trăgând-o de 
păr. 
l-am dat drumul, iar ea a lăsat să-i cadă bărbia în piept. 
Dacă voia să scape, trebuia să fie un animal supus. 


Am ezitat, dar ispita a fost prea mare. 

Am luat-o pe Leda de umeri ca să o ajut să se ridice în 
picioare. Cu o mişcare bruscă, s-a smucit, rămânând 
ghemuită, cu spatele curbat, cu braţele aşezate pe pulpele 
strânse, iar mâinile legate sprijinindu-se pe genunchi. 

M-am dat un pas înapoi. 

— Pe aceea o vrei? m-a întrebat centurionul care mă 
însoțea având un bici din piele împletită. 

Obţinusem de la Titus dreptul să-mi aleg dintre prizonieri 
pe cei pe care doream să-i iau sau să-i eliberez. 


Ştiam că Titus fusese darnic cu tribunii şi cu cei apropiaţi. 

Flavius losif putuse să salveze de la sclavie sau moarte 
mai multe zeci de evrei pe care îi recunoscuse în mulţimea 
de captivi din care soldaţii alegeau în fiecare zi sute de 
victime pe care le ucideau, le torturau sau le răstigneau. 

Şi îl mai văzusem pe losif implorându-l pe Titus, cerându-i 
iertarea pentru trei preoţi care tocmai fuseseră crucificaţi şi 
care studiaseră cu el, în aceeaşi sală, textele sfinte. 

— Cruţă-le viaţa, Titus, sunt oameni de credinţă şi de 
pace. Dumnezeu îţi va mulţumi, implorase el. 

Titus acceptase. 

Cele trei trupuri sfâşiate de loviturile de bici au fost date 


jos. Doi dintre cei schingiuiţi au murit în timp ce erau duşi 
la cortul lui Flavius losif. Pe al treilea l-a vegheat timp de 
mai multe zile şi  spuseseră împreună rugăciuni, 
mulţumindu-i zeului lor pentru generozitatea sa, cerându-i 
să nu-şi mai pedepsească poporul, asigurându-l de credinţa 
lor şi luându-şi angajamentul să-i ducă mai departe 
cuvintele, să facă din fiecare evreu un templu viu, să repete 
în fiece loc: „Ascultă, Israel, Cel Veşnic este Dumnezeul tău, 
cel Veşnic este Unul!” 

Astfel, va supravieţui poporul evreu, pe care nişte 
smintiţi îl antrenaseră în război. O treime din întreaga 
populaţie a ludeei fusese astfel sacrificată, iar Sanctuarul, 
după ce a fost pângărit, nu mai era decât ruine. 

„Dar tu eşti Cel Veşnic, şi Templul tău este universul, iar 
tu te vei întoarce aici în pământul ludeei.” 

lar zeul evreilor, probabil pentru a-l răsplăti pe Flavius 
losif pentru voinţa sa de a salva pietrele credinţei, de a 
perpetua cuvintele rugăciunii în timp ce zidurile Templului 
fuseseră doborâte, făcuse să apară dintr-o subterană, acolo 
unde zeloţii îl încarceraseră, Matthias, însuşi fratele lui losif, 
iar cei doi bărbaţi petrecuseră noaptea îmbrăţişaţi, 
rugându-se şi plângând. 

Şi eu însumi mă rugasem pentru a fi salvată această 
tânără numită Leda Ben Zakkai. 

XXX 

O  căutasem, iar acum se afla dinaintea mea, cu 
veşmintele rupte şi pielea zgăriată. 

— Asta? repetase centurionul. 

Şi, înainte de a putea spune vreun cuvânt sau de a face 
cel mai mic gest, îi şfichiuise spatele cu biciul. 

l-am prins braţul care se înălța din nou, l-am ţinut privind 
la Leda care se ridica, păstrând pleoapele închise, şi i-am 
descoperit sânii grei, şoldurile largi, oasele care ieşeau, 
părând gata ca la cea mai mică mişcare să-i străpungă 
pielea. 

— Nu ai ales rău, cavalere, a zis centurionul atingând cu 
biciul sânii Ledei. 

l-am îndepărtat violent mâna. A râs. 


— Crezi că eşti primul? 

A râs dispreţuitor. 

— Dacă voiai fecioare, trebuia să treci zidul odată cu noi! 
Alea - zise arătând cu biciul spre femeile ghemuite - au 
gustat deja din soldatul Romei! 

A tras-o pe Leda de funie. Ea s-a clătinat, a căzut pe 
mine, iar eu am prins-o, trupul meu transpirat lipindu-se de 
pielea ei, iar mâinile oprindu-mi-se pe sânii goi. 

— Dar poate că ai ales-o pe singura pe care soldaţii 
noştri nu au avut-o, cine ştie? Poţi să continui să-ţi 
imaginezi, cavalere, că zeii ţi-au dăruit un fruct încă verde. 
Poţi, dacă aşa ceva îţi convine! 

Cu o lovitură de spadă, a tăiat funia care o lega pe Leda 
de gât în şir cu alte captive. 

În acea clipă, mi-am dat seama că Leda se sufoca, 
strangulată de funia care se întinsese, celelalte femei 
rămânând jos, neavând nici forţa şi nici voinţa de a se ridica 
pentru ca legătura să nu le sufoce. 

— Pune-o mai întâi să se spele, a zis centurionul 
depărtându-se. 

Eu continuam să o ţin pe Leda lipită de mine. 


Am suferit că trebuia să mă despart de ea şi, după ce am 
făcut un pas înapoi, am avut poftă să o apuc din nou, să-i 
acopăr sânii cu mâinile mele. 

De mult nu mai atinsesem trupul unei femei. 

Am prins-o de braţ. Am ajutat-o să meargă în timp ce 
fiarele o împiedicau. 

Conducând-o, i-am spus încet că o văzusem, cu mult 
timp în urmă, la Alexandria, în casa tatălui ei, lohanan Ben 
Zakkai, şi că acesta mă implorase să o caut, să o salvez şi 
că sperasem, în toate aceste luni de asediu, să reuşesc. 

Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, ea era aici, vie. 

S-a întors către mine, cu ochii larg deschişi. M-a țintuit cu 
privirea, exprimând cu atâta intensitate ura şi disprețul 
încât mai întâi am lăsat capul în jos, apoi am împins-o 
brutal, punându-mi mâinile pe umeri ca să înainteze mai 
repede. 


A căzut în genunchi şi, văzându-i trupul pe jumătate gol 
aplecat în faţa mea, parcă m-a ars ceva, dorinţa de a o 
supune şi poseda. 


Capitolul 34 


Am lăsat dorinţa să-şi impună legea ei. 

Am dat ordin la două sclave să spele trupul Ledei Ben 
Zakkai, apoi m-am bucurat de el cât am putut. 

Ea închidea ochii, ţinându-şi buzele strânse. Desfăcea 
braţele ca şi cum aş fi vrut să o răstignesc. 

Şi adesea m-am gândit că o chinuiam. 

Atunci, mă ridicam şi străbăteam cortul sau, când am 
fost la Cezareea lui Filip sau la Antiohia, sau la Berit, 
camera palatului unde eram instalat. 

Ea stătea întinsă, goală, nemişcată, cu mâinile atingând 
pământul de o parte şi de alta a patului. 

Mă apropiam. O apucam de umeri, o zgâlţâiam. 

Ceea ce mă irita cel mai mult erau tăcerea ei, ochii 
închişi, indiferența cu care suporta mângâierile, muşcăturile 
mele. 

Era ca moartă, iar eu nu ajungeam niciodată să mă satur 
de ea. 

Am încercat să o fac să sufere ca să tresară, să se 
încordeze, să strige. Insă degeaba dinţii mei îşi lăsau 
urmele pe partea interioară a pulpelor, şi chiar stropi de 
sânge. Părea că nu simte nimic. 

Îi spuneam că se înşală, că, dacă nu aş fi ales-o, şi 
presupunând că ar mai fi în viaţă, în acest moment ar fi 
dată soldaţilor sau împinsă într-un amfiteatru, sau că ar mai 
merge în fiare, cu celelalte fete captive spre Egipt sau, 
dacă zeul ei ar proteja-o, ar deveni o sclavă în casa cuiva. 
lar acelaşi zeu, dacă o ignora sau voia să o pedepsească, ar 
da-o pe mâna soldaţilor ca să-şi facă poftele cu ea, apoi să 
o arunce câinilor. Doar dacă, asemenea tinerilor viguroşi, n- 
ar fi destinată muncilor grele din deltă. 

lată lucrurile de care o cruţasem, eu cel pe care ea nu-l 
privea, căruia nu-i vorbea, căruia îi abandona un trup inert. 


Nu voiam să-i leg mâinile sau gleznele atunci când 
plecam din cort. 


O avertizasem: putea să încerce să fugă, dar soldaţii 
continuau să caute prin ruinele şi subteranele lerusalimului. 
În fiecare zi, dădeau peste insurgenți care se ascunseseră 
pe acolo. Îi torturau ca să spună unde sunt ascunse 
comorile Templului şi cuferele depuse în Sanctuar de 
familiile bogate. După care le tăiau gâtul. 

Va cunoaşte această soartă sau, după ce o vor fi siluit, o 
vor spinteca sau o vor arunca de vie într-una dintre râpele 
unde putrezeau cadavre. 

Putea, aşadar, să plece din cort. Poate va reuşi chiar să 
iasă din tabără, dar nu va putea niciodată să se îndepărteze 
de ruinele lerusalimului şi să ajungă la oraşele Hebron, 
Herodion, Macheronte şi Massada unde se zicea că se 
adunaseră nişte zeloţi şi sicari cu dorinţa de a continua 
lupta - aflasem că atacau cohortele romane şi caravanele 
negustorilor în valea lordanului şi deşertul ludeei. 


Îi spuneam toate acestea Ledei Ben Zakkai, sperând să 
surprind o tresărire a trupului, o privire, o expresie; ea însă 
privea în gol. lar când mă întorceam seara la cort, după o zi 
de absenţă, o regăseam ghemuită de parcă ar fi fost pusă 
în lanţuri toată ziua. 

Atunci mă opream în faţa ei şi aveam impresia că trupul 
meu se acoperea de murdărie, că pielea mi se impregna de 
excremente, cuprinzându-mi tot trupul. Deveneam la fel de 
urât mirositor ca o hienă sau un şacal, la fel de jigărit ca un 
câine vagabond. Şi la fel de crud ca acei soldaţi care 
spintecaseră evrei ca să caute în măruntaiele lor monedele 
pe care probabil le înghiţiseră. 

Şi eu, în felul meu, căutam aur în măruntaiele Ledei Ben 
Zakkai. 

Mă sufocam, cuprins de greață. 

Părăseam din nou cortul. 


Erau zile de victorie. Soldaţii mergeau în grupuri, 
încărcaţi cu prada, cu spada în mână, mereu atenţi. Pe sub 
ruine mocnea focul, iar uneori mai ţâşneau flăcări, 
încercuind patrule care cereau zadarnic ajutor. 


Trebuiau, de asemenea, eliberate subteranele şi canalele 
de scurgere, scoşi locuitorii şi rebelii care se ascundeau 
acolo, luate comorile care se găseau acolo. 

Ucideau. Mii de prizonieri erau lăsaţi să moară, foamea şi 
setea doborându-i, însă unii refuzau mâncarea pe care 
câţiva soldaţi, cuprinşi de milă, le-o aduceau. 

Intr-o curte a Sanctuarului, un spaţiu înconjurat de ruine, 
fuseseră grupaţi şapte sute dintre cei mai frumoşi tineri 
care trebuiau să meargă la Roma ca să defileze, în lanţuri, 
prin faţa plebei, în cadrul triumfului care va celebra victoria 
împăratului Vespasian şi a fiului său în ludeea, de acum 
captivă. 

Capii rebeliunii nu mai erau decât două trupuri legate, 
menite şi ele să ia parte la triumful de la Roma. 

l-am văzut pe Simon Bar Giora şi loan din Gischala legaţi 
cu lanţuri atât de grele încât abia îşi puteau mişca umerii şi 
capul. Erau parte umană dintr-o pradă care se tot aduna, 
păzită de soldaţi. 

L-am văzut pe Flavius losif plângând zărind veşmintele 
sacerdotale, ţesăturile sfinte, cărţile şi acel imens sfeşnic 
cu şapte braţe, simbol al uniunii poporului evreu cu zeul 
său, care va fi de acum expus într-un templu din Roma 
pentru ca fiecare cetăţean să ştie că nimic, nici măcar zeul 
unic al evreilor, nu putea proteja de puterea romană un 
popor răzvrătit. 

Această putere o vedeam desfăşurată în faţa mea, 
incarnată de soldaţii legiunilor reunite dinaintea tribunei 
unde mă aflam alături de Flavius losif, la câţiva paşi de 
Titus care, înconjurat de ofiţerii săi, urma să împartă, celor 
mai valoroşi, recompensele. 

In acea clipă, m-am simţit mândru că sunt roman. 

M-am întors către Flavius losif, încercând să ghicesc ce 
simţea, el care fusese unul dintre capii militari, unul dintre 
preoţii acestui popor căruia i se sărbătoarea zdrobirea, 
pedepsirea. 

Şi deja se băteau monede reprezentând ludeea captivă şi 
înlănţuită sub un palmier, păzită de un soldat roman. 


Titus a mulţumit trupelor pentru ascultarea de care 
dăduseră dovadă, de răbdarea, tenacitatea şi curajul lor. 

Când a terminat, tribunii au început să citească numele 
legionarilor cărora Titus urma să le dea o coroană sau un 
colier de aur, lănci mici sau însemne din argint, monede de 
aur şi de argint, veşminte şi alte obiecte din pradă. 

l-am văzut pe oamenii aceştia înarmaţi înaintând. 
Primind recompensa, păreau emoţionaţi de căldura cu care 
Titus îi primea. 

Apoi acesta a înălţat câteva rugi şi a coborât în mijlocul 
aclamaţiilor. 

Se ridicaseră altare, în apropierea cărora stăteau zeci de 
vite ce trebuiau sacrificate întru cinstirea zeilor. 

Titus şi-a scos spada şi i s-a adus primul animal căruia i-a 
retezat gâtul. Animalul s-a prăbuşit, iar sângele a ţâşnit pe 
veşminte. Aşa a doborât toate animalele, apoi le-a oferit 
armatei pentru ca victoria să fie sărbătorită cu demnitate. 


Am participat la aceste sărbători care au ţinut trei zile. 

Eram roman, învingător, mă bucuram de Leda Ben 
Zakkai când mă întorceam la cort pe la miezul nopţii, 
oarecum ameţit. 

Într-o dimineaţă, trezindu-mă, l-am văzut pe Flavius losif. 

Se uita la Leda ghemuită la piciorul patului. Ea avea ochii 
deschişi şi am citit în privirea ei o asemenea disperare încât 
mi-a fost ruşine că fac parte dintr-un popor învingător. 

L-am scos pe losif din cort. 


— Numai Dumnezeu ştie cât valorează omul, a murmurat 
el. Nu te judec, iar tu să faci la fel. 

Aflasem că Titus îi oferise în schimbul terenurilor pe care 
familia sa le avea în Ierusalim un domeniu întins în câmpia 
ludeei. 

Lumea din anturajul lui Titus şuşotea. Se mai aflase că va 
călători împreună cu ei. Că Titus urma să întreprindă un 
periplu pentru a vizita oraşele din Cezareea Maritimă şi 
Cezareea lui Filip, Berit şi Antiohia, iar unii se mirau că 
învingătorul iudeilor se înconjura de evrei ca losif, Agrippa 


şi chiar Tiberiu Alexandru. Se mai spunea şi că este sub 
influenţa concubinei sale, regina Berenice. Şi iată că acum 
îi dădea acestui evreu, Flavius losif, pământuri ce făceau 
parte dintr-o provincie pe care o cuceriseră cu atâta trudă! 

— Ştii despre pământuri? m-a întrebat losif. 

Nu a aşteptat răspunsul. A recitat: 

— „Că aşa zice Domnul: «După cum am adus asupra 
poporului acestuia acest mare rău, aşa voi aduce asupra lor 
tot binele pe care l-am rostit pentru ei. Şi vor cumpăra 
țarină în ţara aceasta răvăşită... Din nou se vor auzi în 
oraşele ludeei şi pe străzile lerusalimului, devastate, fără 
oameni, fără locuitori, fără vite, strigăte de veselie şi de 
bucurie, glasul logodnicului şi al logodnicei... Căci îi voi 
aduce pe exilaţii din acest pământ aşa cum erau 
odinioară», spune Domnul”. 

M-am uitat la el. Flavius losif părea liniştit, senin. 

— Aşa vorbea leremia, profetul nostru. lar eu zic la fel, a 
adăugat el. 

M-am gândit că aparţinea unui popor care, şi învins, 
rămânea indestructibil. 


Capitolul 35 


Totuşi, am văzut în iarna aceea, în lunile care au urmat 
distrugerii Templului, curgând sânge în fiecare zi. 

Părăsisem ruinele  lerusalimului odată cu legiunile, 
călărind lângă Titus spre Cezareea Maritimă şi Cezareea lui 
Filip, Berit şi Antiohia. 

Când întorceam capul, zăream, mergând în lanţuri, 
biciuite, miile de prizonieri evrei al căror supliciu Titus voia 
să-l ofere populațiilor din aceste oraşe care înălţau arcuri 
de triumf pentru a-l primi şi a-i sărbători victoria. 

II priveam în ascuns pe Flavius losif care se afla nu 
departe de mine, dar care nu întorcea capul niciodată, ca şi 
cum ar fi refuzat să vadă trupurile bărbaţilor şi femeilor 
poporului său martirizate, părăsite în deşert, agonizând, 
lăsate pradă hienelor şi şacalilor. 

Părea nesimţitor la strigătele de ură şi la pietrele care se 
abăteau asupra prizonierilor atunci când intram în oraş. 
Sirienii şi grecii care le populau îi cereau lui Titus să-i scape 
de evrei, ca Roma, marea, glorioasa, puternica Romă să 
profite de victoria sa pentru a sfârşi o dată pentru 
totdeauna cu poporul invidiat şi detestat. 

l-am auzit pe locuitorii Antiohiei cerând dreptul de a-i 
expulza pe evrei, cei pe care nu-i uciseseră încă, şi să 
spargă tăbliţele de bronz pe care erau gravate drepturile pe 
care Roma le acordase evreilor. Această mulţime furioasă 
cerea cu tărie ca evreii să nu mai fie decât nişte fire de 
nisip duse de vânt, constrânşi să renunţe la ritualurile lor, la 
sabat, la zeul lor. 

Titus a ascultat aceste blesteme, aceste dorinţe, acuzaţii, 
apoi a ridicat mâna şi a cerut linişte. 

— Patria evreilor, unde ar trebui să fie trimişi, a fost 
distrusă, şi nici un alt teritoriu nu-i va putea primi. 

Refuza, aşadar, să fie alungaţi din Cezareea, din Berit sau 
din Antiohia, însă îi oferea populațiilor dezamăgite pe aceşti 
prizonieri evrei ale căror trupuri deja însângerate erau 
împinse în arenă. 


Nu am dorit să ştiu dacă Flavius losif stătea printre 
tribunii care îl înconjurau pe Titus pe gradenele 
amfiteatrului unuia sau altuia dintre oraşe. 

Însă îmi amintesc de acele mii de evrei daţi fiarelor 
sălbatice, în Cezareea lui Filip, pe 24 octombrie, ziua de 
naştere a lui Domițian, fratele mai tânăr al lui Titus. 

Mai aud şi acum strigătele şi aclamaţiile mulţimii care se 
ridica de fiecare dată când o sălbăticiune, cu o lovitură de 
gheară, sfâşia trupul unui evreu. 

La Berit, pe 27 decembrie, ziua de naştere a lui 
Vespasian, am văzut mii de prizonieri obligaţi să se lupte 
între ei, să se ucidă, apoi supraviețuitorii aruncaţi în flăcări 
şi lumina trupurilor lor transformate în torţe luminând 
noaptea îngheţată. 

Călăii inventau în fiecare zi noi şi noi chinuri. Pe unul îl 
jupuiau, pe altul îl făceau bucăţi, îi constrângeau pe 
prizonieri să se acupleze între ei, apoi să se devoreze. 


Am închis ochii de mai multe ori. lar când reveneam 
acasă la Leda nu mai îndrăzneam să o ating, ca şi cum aş fi 
înţeles, în sfârşit, că, vrând să o iubesc, să o supun dorinţei 
mele, nu fusesem decât unul dintre acei călăi care îl chinuia 
în felul său pe un învins. 

Îi vorbeam ştiind că nu mă va privi, că nu-mi va 
răspunde, căci, de când o luasem, nu scosese nici un 
cuvânt. lar mutismul ei mă scotea din minţi. Uneori, mă 
aruncam asupra ei gata să o lovesc, renunțând abia în 
ultima clipă şi alegând să abuzez de ea furios, desfăcându-i 
picioarele şi pătrunzând-o fără ca această posedare brutală 
să mă satisfacă. 

Ridicându-mă, o ameninţam că o dau soldaţilor sau că o 
vând laniştilor care căutau pentru spectacolele lor femei 
tinere al căror trup gol, oferit sălbăticiunilor, incita 
mulţimea. 


Dar am păstrat-o, şi nu rezistam mult timp dorinţei. 
Mă apropiam de ea. O apucam de bărbie. li ridicam faţa. 


Eram iritat de ochii pe care îi ţinea mereu închişi, de buzele 
strânse. Îi povesteam ceea ce văzusem în amfiteatre. O 
ameninţam, o obligam să se ridice, o trânteam pe pat. 

Eram călăul ei. O chinuiam. 

Urlam că sunt roman, că ea era învinsă, că eram cavaler, 
că ea îmi era sclavă. 

Şi părăseam camera sau cortul, gâtuit de un geamăt 
căruia nu-i înţelegeam raţiunea de a fi. 


Mi s-a întâmplat de multe ori să îngenunchez, să mă 
întind pe nisip, să mă rog acelui zeu care cunoscuse chinul, 
cel pe care îl trădam folosindu-mă de trupul Ledei, cel care 
mi se părea că înţelege prin ce încercare treceam şi care 
îmi reţinea braţul când eram tentat să o lovesc, poate chiar 
să o ucid - căci, ce însemna o viaţă, pe acest pământ al 
ludeei unde Titus sacrifica atâtea mii în fiecare zi, fără 
cruzime, pentru a mulţumi într-un fel oraşelor din Siria, 
soldaţilor din trupele auxiliare care îi fuseseră aliaţi în 
război? 


Aşa fusese de la începuturile lumii. 

Oare nu se va schimba niciodată? 

Oare religia suferinţei şi a milosteniei pe care discipolii lui 
Hristos crucificatul încercau să o răspândească nu va domni 
niciodată în inimile oamenilor? 


Capitolul 36 


L-am întrebat pe Flavius losif despre acest nou zeu ivit 
din poporul său. 

Stătea jos în faţa mea, dinaintea cortului ridicat nu 
departe de cel al lui Titus, în tabăra legiunii a X-a căreia ne 
alăturaserăm după aceste peregrinări prin Siria, de la 
Eufrat la mare. 

În faţa noastră, la poalele Muntelui Măslinilor unde fusese 
instalată tabăra, zăream câmpul în ruine. Pietre, unele mai 
mari ca altele, aminteau de amplasamentul fortăreței 
Antonia, a turnurilor sale şi desenau perimetrul a ceea ce 
fusese Sanctuarul poporului evreu. 

Am arătat spre colinele goale care înconjurau ruinele. 

Ici şi colo încă se mai înălţau cruci; trupuri uscate şi 
sfârtecate încă mai atârnau în cuie. 

— Zeul Hristos... am început eu. 

Cu un gest al mâinii, Flavius losif m-a întrerupt: 

— Cel Veşnic Dumnezeul nostru este Unul, a spus el 
apăsat. 


Mi-am amintit de cuvintele lui Titus. 

Era în timpul asediului. Ne aflam lângă el în timp ce din 
ordinul său tâmplarii pregăteau sute de cruci pe care 
soldaţii urmau să le înfigă şi să le aşeze cu faţa spre zidurile 
de apărare. 

Printre prizonierii pe care se pregăteau să-i răstignească, 
unii strigaseră că vor învia ca zeul lor Hristos, că îl vor 
întâlni în pacea eternă. Evreii care urmau să aibă parte de 
aceleaşi chinuiri se depărtaseră de ei. Intre discipolii lui 
Hristos şi fraţii lor întru suferinţă, între aceste două ramuri 
ale aceluiaşi popor pe care proximitatea morţii ar fi trebuit 
să-i adune se petrecuse un schimb de acuzaţii, unii 
imputând pornirilor altora nenorocirea care îi lovea pe toţi. 

lar Titus spusese, privind curios şi cu dispreţ pe acei 
oameni care urmau a fi ţintuiţi pe cruce: 

— Aceste superstiții funeste sunt duşmanii Romei. Evreii 


şi discipolii lui Hristos au un suflet rebel. Refuză să ne 
recunoască zeii şi divinitatea împăratului. Cei care cred într- 
un zeu unic sunt duşmanii Imperiului şi vor ca acesta să se 
sfărâme. Noi, romanii, îi primim pe toţi zeii, în afară de cei 
care îi exclud pe ceilalţi. Or, tocmai astfel este zeul unic al 
evreilor şi creştinilor. Aceste două superstiții, deşi contrare, 
provin din acelaşi izvor. Creştinii se trag din evrei. Odată 
rădăcina smulsă, vlăstarul va pieri. 

— Cel Veşnic este Unul, a murmurat încă o dată Flavius 
losif. Hristos nu este decât un rabin printre rabinii pe care 
nesăbuinţa şi vanitatea i-au orbit. În aceste vremuri tulburi, 
pentru că Templul a fost pângărit şi distrus, există oameni 
care îi repetă cuvintele şi îşi imaginează că el este Mesia. 
Însă Titus se înşală, Serenus. Vlăstarul e o nuia uscată, iar 
arborele credinţei noastre îşi înfige rădăcinile în străfundul 
universului. Cel Veşnic este Dumnezeul nostru, Cel Veşnic 
este Unul. Titus însuşi presimte asta. 

losif îşi coborâse vocea pentru a pronunţa ultimele 
cuvinte. 

Se zicea că Titus se gândeşte să se însoare cu Berenice 
şi că, odată ajuns să fie cu această regină evreică, se va 
supune probabil zeului evreilor. intrucât va pleca peste 
câteva zile, lumea voia să ştie dacă va fi însoţit de Berenice 
şi cum îşi va primi împăratul Vespasian fiul având lângă el o 
regină din Orient, aparţinând poporului şi religiei pe care 
Roma tocmai le învinsese. 

În momentul în care, sosind în Cezareea, regăsisem 
ruinele Ierusalimului, îl auzisem pe Titus blestemându-i pe 
tâlhari, pe smintiţii care declanşaseră războiul împotriva 
Romei, constrângându-l în felul acesta să distrugă acel 
oraş, acel Templu, acel loc de bogății şi de splendori care 
strălucea şi pentru gloria Imperiului şi care, la capătul unui 
război al cărui final fusese de la început cert, nu mai era 
decât dezolare. 

Titus se înfuriase, cerând să fie îmbarcaţi imediat loan 
din Gischala, Simon Bar Giora şi cei şapte sute de prizonieri 
aleşi pentru frumuseţea lor spre a ajunge cât mai repede în 
Italia. Vor defila în faţa poporului Romei în ziua celebrării 


triumfului armatelor romane în ludeea. 
— Judaea capta, ludeea captivă, repetase el. 


Leda era captiva mea, dar mă despărţisem de ea în 
momentul în care, împreună cu Titus, părăseam lerusalimul 
pentru Alexandria. 

Trebuia să călătorim prin deşertul ludeei, iar Leda ar fi 
fost obligată să meargă între prizoniere şi sclave. 

O încredinţasem aşadar unor negustori care mergeau la 
Alexandria pe mare. 

Mă mai temusem şi că sicarii şi zeloţii care se refugiaseră 
în cetăţile fortificate Herodion, Macheronte, Hebron şi 
Massada vor încerca să ne atace ariergarda, cu care 
mergeau prizonierii. Dar am traversat ludeea apoi Sinaiul 
fără greutăţi, iar la Memphis, Titus a oferit jocuri. Încă o 
dată am văzut prizonieri sfâşiaţi, rupţi de fiare sau obligaţi 
să se lupte între ei. 

În momentul în care se pregătea să meargă la gradene, 
Titus, cu un gest lent şi un zâmbet binevoitor, i-a arătat lui 
Flavius losif că putea să nu asiste la acest spectacol. losif s- 
a înclinat şi, în timp ce în jurul lui tribunii îl priveau cu 
dispreţ, s-a îndepărtat. 

A trebuit să-l urmez pe Titus în amfiteatru. Spectacolul, în 
această arenă mică, mi s-a părut încă şi mai crud. 

Era ceva ca un soi de intimitate infamantă între noi, 
poporul care aplauda, şi aceste fiinţe care urmau să moară. 

— Este adunarea celor răi, mi-a zis Flavius losif când l-am 
reîntâlnit. Suntem singurul popor din Imperiu care refuză 
această idolatrie sângeroasă, iar crima zeloţilor şi a sicarilor 
împotriva credinţei noastre este de a fi pângărit Templul cu 
sânge omenesc, de a-şi fi ucis fraţii, de a fi uitat învăţătura 
Legii noastre care doreşte să nu fie jertfit omul, ci animalul. 
Au făcut sacrilegiu. Suntem un popor care frecventează 
lăcaşurile de cult şi sinagogile, nu amfiteatrele şi circurile. 


Îl ascultam pe Flavius losif fără să mă plictisesc, deseori 
surprins sau derutat de cuvintele sale. 
El spunea în acelaşi timp că Dumnezeu îi alesese pe 


romani şi le dăruise victoria, şi că poporul evreu le era 
superior tuturor celorlalte, că religia zeului său nu putea fi 
comparată cu alta, că era unică, aşa cum Cel Veşnic este 
Unul. 

La Alexandria, l-am simţit febril, nerăbdător să ajungă la 
Roma, inima Imperiului seminţiei omeneşti. 

Îl vedeam, îl auzeam flatându-l pe Titus, iar la Memphis 
mi s-a părut mulţumit să-l vadă pe Titus punându-şi 
diadema pe cap. Îl asigura că viitorul îi rezerva cea mai 
înaltă dintre demnități, că îi va succede tatălui său, 
împăratul Vespasian. 

Titus a fost cel care l-a întrerupt şi care, întorcându-se 
spre tribuni, scoţându-şi diadema, a spus din nou că el este 
servitorul credincios al împăratului, fiul său supus. Mergea 
la Roma pentru a participa la triumf şi va ocupa funcţiile pe 
care împăratul şi Senatul i le vor atribui. 

XXX 

Am lăudat prudenţa lui Titus. Legiunile lui Vespasian se 
băteau cu cele ale germanilor, galilor, sciţilor. Provinciile 
Imperiului, frontierele Rinului erau amenințate. Popoarele 
cele mai rebele voiseră să profite de războiul din ludeea şi 
de războiul civil dintre Otho, Galba şi Vitellius pentru a 
încerca să-şi recapete libertatea. 

Trebuia, aşadar, restabilită ordinea şi evitată orice 
divizare. Acest lucru, Titus îl înţelesese. 

M-am neliniştit totuşi când, în luna mai, atunci când 
vânturile de iarnă încetaseră să mai agite marea, l-am 
văzut îmbarcându-se pe o triremă însoţit de Berenice. 

Va accepta Roma o regină evreică, soţie sau simplă 
concubină a fiului succesorului desemnat de împărat? 

Eu nu eram decât un cavaler. Pe pasarela navei ce 
trebuia să mă ducă la Roma, am împins-o pe Leda Ben 
Zakkai căreia pusesem să i se lege mâinile şi să i se 
împiedice picioarele, ordonând să nu i se strângă nodurile 
prea tare. 


Capitolul 37 


Nu mă interesasem niciodată de soarta prizonierilor şi 
sclavilor de pe navele Romei. Or, eu mă îmbarcam cu Leda, 
o sclavă evreică, pe o galeră imperială. 

Abia trecusem pasarela că centurionul comandant al 
galerei înaintă spre mine. 

Cu capătul biciului îi arătă Ledei tambuchiul deschis pe 
care îl păzeau doi soldaţi înarmaţi cu câte o bâtă zdravănă. 

Am apucat funia care lega mâinile Ledei şi am tras-o spre 
mine. L-am împins pe centurion, strigând că sunt cavaler al 
Romei, că aparţineam statului-major al imperatorului Titus 
şi că acea femeie rămânea lângă mine pe punte pe toată 
durata drumului. 

Am pus mâna pe garda spadei. 

Centurionul a ezitat. 

— O evreică a bombănit el, o sclavă, o captivă? 

— Este persoana pe care eu am eliberat-o, am ripostat. 

Mi-am scos spada din teacă, am tăiat legăturile Ledei şi 
am aruncat departe, în apele negre ale portului Alexandria, 
funiile care o împiedicaseră. 

Mi-am pus mâna pe umărul Ledei şi am condus-o spre 
proră, sfidându-i din priviri pe marinari, soldaţi, centurioni, 
cei o sută de oameni care, ca şi mine, mergeau la Roma. 

XXX 

Alături de mine, cu ochii larg deschişi, Leda se uita ţintă 
la acea prăpastie care se deschidea, în punte, peste vâslaşi 
şi peste calele învăluite în penumbră, scufundându-se 
treptat în întuneric. 

l-am văzut pe vâslaşi pe băncile lor. 

Am auzit gemetele prizonierilor evrei pe care soldaţii îi 
fortau să se înghesuie unii peste alţii în culoarele strâmte. 

La fiecare şuierat de bici, trupul Ledei tresărea de parcă 
şfichiul biciului care ardea spatele, umerii, picioarele şi 
coapsele vâslaşilor şi ale prizonierilor ar fi lovit-o pe ea. 

Când a făcut un pas spre tambuchi, am oprit-o, temându- 
mă să nu cadă sau să nu se arunce ca să se alăture alor săi 


aflaţi în suferinţă, în loc să rămână lângă mine, în aerul 
acela cald care, odată cu crepusculul, bătea din deşert spre 
mare. 


S-a dat ordin să se ridice pânza, iar nava s-a depărtat de 
pământ în timp ce darabana vâslaşilor începea să bată, 
ritmul devenind din ce în ce mai rapid, bătaia surdă a 
maiului pe pielea tobei acoperind respiraţiile sacadate ale 
vâslaşilor, jeluirea prizonierilor ale căror trupuri mi le 
imaginam amestecate ca ale peştilor în plasa scoasă din 
apă. 

Am strâns mâna Ledei Ben Zakkai. 

— Te-am eliberat, i-am spus. Eşti liberă. Vei fi cetăţeană 
a Romei. 

Şi-a smuls mâna întorcându-se spre mine, trebuind să-i 
înfrunt privirea. 


Nu a fost nevoie de nimic ca să aud cuvintele pe care le 
rostea printre buzele dispreţuitoare. 

Spunea: 

— Voi fi liberă după ce te voi ucide, când voi fi din nou în 
patria mea, când ludeea nu va mai fi captivă, iar zidurile 
Sanctuarului vor fi din nou înălțate, când preoţii vor putea 
săvârşi din nou după ritualul nostru arderile spre a-l cinsti 
pe Dumnezeul cel Veşnic, Dumnezeu Unul. 

Am prins-o de braţ, undeva deasupra cotului. Degetele şi 
unghiile mele i s-au înfipt în carne. Nu s-a zbătut. Nu a lăsat 
ochii în jos când i-am răspuns: 

— Zeul tău te-a părăsit, i-a lăsat pe romani să-ţi învingă 
poporul şi să-ţi distrugă Templul, fiindcă tu şi ai tăi l-aţi 
pângărit. l-aţi ucis pe ai voştri. Din vina voastră, femeile şi- 
au pierdut minţile devorându-şi propriii copii! Atunci zeul 
vostru v-a aruncat în fundul calei, mi te-a dat mie şi, dacă 
aş vrea, te-aş trimite printre ai tăi sau te-aş arunca peste 
bord. 

O tineam zdravăn, fiindcă tot trupul îi tremura, şi m-am 
gândit că este în stare, pentru a scăpa de mine, să-şi strige 
libertatea şi curajul, să sară în tambuchi sau să se arunce în 


mare. 
— Ai să vezi Roma, cea numită Oraşul forte, vei 
descoperi cetatea puternică pe care zeii au ales-o drept 
capitală a seminţiei omeneşti, vei asista la triumful 
învingătorilor poporului tău. 
S-a încordat, încercând să-şi elibereze braţul din 
strânsoarea mea, şi, nereuşind, m-a scuipat în ochi. 


Capitolul 38 


Dacă stau să-mi amintesc, mi se pare că nu i-am dat 
niciodată drumul de mână. 

Am obligat-o să meargă alături de mine pe străzile Romei 
în ziua aceea când se celebra triumful împăratului 
Vespasian şi al fiului său, Titus, asupra evreilor din ludeea. 

Leda îşi lăsa ochii în jos ca să nu vadă sutele de prizonieri 
cărora le-ar fi putut recunoaşte chipurile şi care fuseseră 
îmbrăcaţi în veşminte frumoase ca să nu se observe rănile 
făcute de chinurile la care le-au fost supuse trupurile. 

În mijlocul acestor oameni cu feţe cenuşii, i-am zărit pe 
loan din Gischala şi pe Simon Bar Giora. Acestuia din urmă 
trebuia să i se taie gâtul în apropiere de Forum la sfârşitul 
defilării triumfale. Era deja gol, cu o funie prinsă de grumaz. 

Acesta însă nu era decât începutul, adunarea pe Câmpul 
lui Marte a cohortelor şi centuriilor care urmau să participe 
la ceremonii după ce Vespasian şi Titus, îmbrăcaţi în 
mătase şi încoronați cu lauri, cu capul acoperit de o parte a 
tunicii lor, vor fi spus rugăciuni şi săvârşit sacrificiile în 
cinstea zeilor Romei. 

Am purtat-o pe Leda prin mulţimea care invadase străzile 
Romei şi care saluta cortegiul, succesiunea spectacolelor, a 
carelor pe care fusese îngrămădită prada din ludeea. Am 
zărit masa de aur, sfeşnicul de aur cu cele şapte braţe, 
ţesăturile brodate, stofele cele mai rare. Veneau apoi 
animale de toate felurile, împodobite, iar paznicii lor 
costumaţi în veşminte vopsite în purpură şi învrâstate cu fir 
de aur. 


Defilau bogăţia şi forţa. 

Eram surprins şi în acelaşi timp ameţit de atâta 
splendoare. 

Vedeam înaintând decoruri înalte cât patru etaje 
reprezentând toate scenele din războiul cu ludeea, bătăliile, 
asediul oraşelor, incendierea şi distrugerea Templului, şi 
chiar supliciile, acea pădure de cruci înălţată în faţa 


zidurilor lerusalimului. 

O mulţime nenumărată îi aclama pe Vespasian şi pe 
Titus, fiecare stând în picioare pe câte un car, iar fiul cel 
mic, Domițian, călare pe un cal alb se învârtea în jurul lor. 


Am strâns-o de braţ pe Leda. De mai multe ori, cu un soi 
de furie, i-am luat chiar bărbia în mâna stângă, forţând-o să 
îşi ridice capul ca să vadă prada de război, statuile zeilor, 
decorurile înalte, coloanele de prizonieri. 

Voiam să îşi dea seama de puterea noastră, să admită că 
revolta împotriva Romei a fost o nebunie, că Flavius losif 
avusese dreptate condamnându-i pe Simon Bar Giora, că 
noi stăteam alături de Titus înconjurat de Berenice, Tiberiu 
Alexandru, Agrippa şi de mulţi alţi evrei, iar că celălalt urma 
să fie ucis, îngenuncheat în faţa templului lui Jupiter 
Capitolinul. 

Speram să-mi fie recunoscătoare pentru că am eliberat- 
o, că am făcut-o astfel cetăţeană a Romei, capitala 
Imperiului invincibil, cel mai glorios dintre toate cele ale 
seminţiei umane. 


| i-am arătat în mulţime pe sclavii evrei puşi în lanţuri, 
dintre care unii începuseră să sape la fundaţia unui mare 
amfiteatru a cărui construcţie o hotărâse împăratul 
Vespasian şi care va putea primi mai multe zeci de mii de 
spectatori. 

l-am arătat alţi prizonieri care treceau, striviţi de 
încărcătură, ei care fuseseră probabil nişte savanţi cititori al 
Torei. Aceştia erau insultaţi, forţaţi să vadă scenele 
reprezentând distrugerea Sanctuarului. Râdeau de lacrimile 
lor când descopereau, în prada de război, obiectele cele 
mai sacre ale cultului lor, evreicele prizoniere obligate de 
stăpânii lor să se prostitueze. 

De la cucerirea lerusalimului şi recucerirea ludeei, se 
aduseseră atâţia prizonieri evrei pe pieţele de sclavi din 
Roma încât valoarea lor se prăbuşise şi erau vânduți pe 
câteva drahme laniştilor care, în circurile din toate oraşele 
Imperiului, îi dădeau fiarelor sau îi obligau să se ucidă între 


ei. 

Leda însă, imediat ce-mi trăgeam mâna de sub bărbia ei, 
lăsa să-i cadă capul în piept. 

Refuza să vadă, însă era obligată să audă ţipetele 
mulţimii când cortegiul se oprea în faţa templului lui Jupiter 
Capitolinul. 

li descriam ce zăream: pe Simon Bar Giora, pe care 
soldaţii îl smulgeau din grupul de prizonieri, biciuindu-l 
până la locul schingiuirii. lar mulţimea tăcuse încât s-au 
auzit şuieratul biciului, gemetele schingiuitului pe care îl 
forţau, în Forum, să îngenuncheze, apoi spada unui 
centurion tăindu-i capul. Un vestitor a anunţat că asupra 
generalului vrăjmaş se abătuse pedeapsa, iar capul îi 
fusese retezat. 

S-a auzit atunci un val de aclamații, în timp ce Vespasian 
şi Titus începeau sacrificiile, înjunghiind tauri, lăsând 
sângele să ţâşnească şi băgându-şi mâinile în el pentru a 
căpăta forţă. 


Brusc, aceste mâini înroşite, aceste tunici de purpură au 
format dinaintea ochilor mei un fel de văl însângerat. 

M-am clătinat. Am avut impresia că, dacă nu m-aş fi 
sprijinit de braţul Ledei Ben Zakkai, m-aş fi prăbuşit. 

A fost doar o clipă de slăbiciune în cursul căreia uitasem 
unde mă aflu, temându-mă să nu cad în una dintre acele 
râpe, a Cedronului sau a Gheenei, care înconjurau 
lerusalimul şi unde văzusem adunându-se şi putrezind 
atâtea cadavre. 

Acea duhoare a morţii, acel puroi care se răspândea, 
câinii vagabonzi care se băteau pe o ciozvârtă de carne cu 
hienele, cu şacalii, cu păsările de pradă, iată ce anume 
adusese acest triumf, această acumulare de pradă, acest 
desfrâu de bogăţie şi de frumuseţe. 

Am redeschis ochii. 

Vespasian şi Titus înălţau rugăciunile ritualice către zeii 
Romei. 

Nu mai erau şi ai mei. 

Am luat-o pe Leda, plecând şi murmurând, pentru ea şi 


pentru mine: 
— Cel Veşnic este Unul. 


Capitolul 39 


Aproape în fiecare zi, i-am repetat Ledei că şi eu, la fel ca 
ea, credeam într-un zeu unic. 

Stând jos, pe pământ, la piciorul patului, cu braţele 
strângându-şi genunchii, cu părul lung ca un văl gros 
acoperindu-i fruntea, părea că nu mă aude. 

Dar eu continuam să-i vorbesc. 

Speram că vorbele pe care le spuneam o vor face să se 
deschidă, că trupul i se va îndrepta, braţele i se vor 
desface, că îşi va da părul deoparte, lăsându-mă să-i văd 
faţa, ochii, că se va ridica şi se va apropia de mine. 

li spuneam că zeul evreilor era atât de asemănător cu cel 
al discipolilor lui Hristos încât eu, care nu mai credeam în 
divinităţile Romei, le confundam. 

lar Flavius losif, prietenul meu, care fusese unul dintre 
preoţii Templului, părea că îmi împărtăşeşte această 
convingere. Agrippa şi cu Berenice, evrei ca şi el, care 
celebrau aici la Roma sărbătorile evreieşti, îi respectau, şi 
ei, pe creştini. Nu era Pavel, cetăţean roman, schingiuit pe 
vremea lui Nero, un discipol al lui Hristos, trimisul lui 
Dumnezeu, Dumnezeu el însuşi răstignit, evreu şi el? 

Voiam să o conving că eram apropiaţi. 

Nu o eliberasem eu? 

Evocam amintirea lui Seneca, maestrul meu. Casa în care 
locuiam fusese a lui. 

li arătam Ledei grădina, chiparoşii lângă care Seneca îmi 
vorbise adeseori despre nemurirea sufletului. Aceasta era 
credinţa mea. Şi trebuia să devină acum şi a Ledei. 
Văzusem - şi ea, şi eu - cruzimea şi moartea devorându-i 
pe atâţia nevinovaţi. Străzile şi râpele lerusalimului, 
pământul Galileei şi al ludeei musteau de atâta sânge. Doar 
nemurirea sufletului şi învierea îţi permiteau să crezi că 
oamenii nu erau mai răi ca hienele, că nu erau meniţi 
pentru totdeauna să bată cuie în palmele schingiuiţilor sau 
să sufere pe cruce ori, şi mai rău, să-şi devoreze copiii ca să 
nu moară de foame. 


Cuvintele mele însă se pierdeau în tăcerea Ledei, iar 
glasul meu, pe care emoția îl făcuse să tremure, se lăsa dus 
de mânie. 


Voiam ca Leda să-mi răspundă. O zgâlţâiam, o ţintuiam 
de pat. Îi puneam antebraţul pe gât ca să se sufoce, 
sperând în felul acesta să o constrâng să îşi deschidă gura, 
să ţipe, să mă roage să o cruţ. 

Măcar aşa i-aş fi auzit sunetul vocii. 

Ştiam însă că nu va ceda. 

Atunci, o tratam din nou ca pe o sclavă, ca pe o 
prizonieră. Îi înhăţam trupul inert. Voiam să o scot din 
mutism. Abuzam de ea, apoi îl chemam pe Telos, un sclav 
pe care îl însărcinasem să o slujească şi să o supravegheze. 
Răspundea de ea cu viaţa. 

Redevenisem un cavaler roman. 

Părăseam locuinţa unde cunoscusem, lângă Seneca, zile 
de prietenie şi dulceaţă a înţelepciunii. Îi regăseam pe 
romani şi Roma. 


Mă întâlneam cu Flavius Iosif pe care ambiția îl schimba. 

Mergea în fiecare zi la Palatin. Lăuda meritele lui 
Vespasian. Împăratul hotărâse ridicarea unui templu 
închinat păcii la marginea forumurilor imperiale. Mii de 
sclavi, dintre care un număr mare erau evrei, lucrau deja la 
construirea lui. 

— Va fi cel mai frumos, cel mai mândru dintre toate 
monumentele omeneşti, comenta losif. 

Împăratul se gândea să adune aici toate capodoperele 
picturii şi sculpturii universale, pentru ca oamenii care 
voiau să le admire să nu mai aibă de mers prin provinciile 
Imperiului, Grecia, Asia, Egipt. Acest templu de la Roma va 
constitui arca tuturor creaţiilor seminţiei umane. Se vor 
pune aici vasele de aur ale Templului din lerusalim. 

Îl ascultam şi îl observam pe Flavius Iosif. 

Ce devenise omul care, citându-i pe profeţii religiei sale, 
mă convinsese că într-o zi poporul evreu va reconstrui 
Templul? 


losif părea să-şi fi uitat pământul. Era fericit că Vespasian 
alesese să depună în palatul său vălurile purpurii din 
Sanctuarul evreiesc şi sulurile Torei. 

— Aici este inima seminţiei umane, îmi repeta el. 
Dumnezeu a vrut-o, Dumnezeu a ales-o. 

ÎI însoţeam pe losif până la palatul unde locuia regina 
Berenice, în apropierea Câmpului lui Marte. 

Aici făcea ea dreptate. Aici îl primea pe fratele ei, regele 
Agrippa, căruia Vespasian îi atribuise funcţia de pretor. 
Tiberiu Alexandru venea şi el adeseori: Vespasian îl numise 
tribun şi pusese să i se ridice o statuie fostului prefect al 
Egiptului în Forum. 

Aceşti evrei erau invitaţi aproape zilnic de Vespasian şi 
Titus. 

Mă gândeam la Leda Ben Zakkai, prizoniera mea, la 
Simon Bar Giora, care fusese decapitat. 

Ascultam cu spaimă spunându-se că legiunile legatului 
Lucilius Bassus continuau lupta în ludeea împotriva zeloţilor 
şi sicarilor care încă mai rezistau în oraşele Hebron, 
Herodion, Macheronte şi care ocupau fortăreaţa Massada. 

Niciodată nu i-am auzit pe regina Berenice, pe fratele ei 
Agrippa, pe Tiberiu Alexandru sau pe Flavius losif evocând 
suferinţele acestor ultimi luptători evrei. 

XXX 

Nu o scăpam din ochi pe Berenice într-atât era de 
fascinantă frumuseţea ei. 

Se juca delicat cu numeroasele inele şi brățări. Braţele 
sale lungi apăreau din voalurile bleu ca doi şerpi ale căror 
mişcări lente sugerau dansul unor trupuri lascive. 

Uneori, când sosea vreun curier din ludeea şi anunţa 
căderea Herodionului, apoi cea a oraşului Macheronte, îi 
dădea acestuia una dintre bijuteriile sale sau unul dintre 
văluri, iar soldatul încă plin de praf, care galopase din 
porturile Ostia sau Puteoli, se înclina în faţa reginei evreice 
aşa cum ar face-o un sclav. 

El ştia că, la Roma, Berenice era admirată, că femeile de 
magistrați, de senatori îi imitau modul de a se îmbrăca, de 
a merge, se certau pentru cumpărarea uneia dintre 


bijuteriile sale sau a unei tunici. 

Era flatată, în speranţa unei invitaţii la palatul ei, fiindcă 
se ştia că Titus, succesorul desemnat de împărat, era atât 
de îndrăgostit de ea încât a pus să fie asasinat, la ieşirea de 
la un banchet, generalul Coecina, bănuit că îi caută 
favorurile şi probabil de a le fi obţinut. 


Totuşi, atunci când mergeam la Palatin, surprindeam, în 
anturajul împăratului Vespasian, cuvinte dispreţuitoare la 
adresa acestei evreice despre care se credea că întreţine 
relaţii incestuoase cu fratele ei Agrippa, că exercita asupra 
lui Titus o influenţă pe cât de nemăsurată pe atât de 
nefastă. Roma nu va accepta niciodată ca soţia viitorului 
împărat să fie regina unui popor învins. Nu va mai exista o 
nouă Cleopatră, ziceau ei, şi se ştia ce soartă îi rezervaseră 
lui Cezar magistraţii Romei când s-au temut ca nu cumva 
să domnească, în calitate de soţ al Cleopatrei, ca un 
monarh oriental. 

XXX 

Flavius losif înţelesese, fără îndoială, asta - poate chiar 
invidia influenţa reginei Berenice asupra lui Titus el fiind cel 
mai puţin linguşitor dintre cei familiari reginei. 

Dar, ca şi ea, ca toţi aceşti evrei puternici, el se felicita 
de succesele legiunilor lui Lucilius Bassus în ludeea. 

Sperau că împăratul îi va acorda acestui legat triumful 
roman şi titlul de imperator. 

Oare nu Bassus masacrase mii de evrei care reuşiseră să 
fugă din Macheronte după ce oraşul se predase? Cât 
priveşte femeile şi copiii, aceştia fuseseră făcuţi sclavi. 

Legiunile încercuiseră mai apoi o pădure din apropierea 
văii lordanului. Acolo, în pădurea aceea bătrână şi deasă se 
refugiaseră zeloţii şi sicarii, cei care supravieţuiseră 
asediului lerusalimului. Bassus îi urmărise ca la vânătoare. 
A pus să fie tăiaţi arborii, soldaţii săi înaintau umăr la umăr 
pe măsură ce se elibera spaţiul, evreii se retrăgeau, cercul 
cohortelor îi înăbuşea treptat şi inexorabil. La final, nu au 
avut de ales decât să se lase ucişi sau să se repeadă către 
acel zid de metal şi de piele, în vârfurile lăncilor sau 


spadelor, şi nu a supravieţuit nici unul. Fuseseră peste trei 
mii. 


Nici Berenice, nici Agrippa, nici Flavius losif şi nici Tiberiu 
Alexandru nu au tresărit aflând despre acest nou masacru. 

L-am auzit pe Tiberiu Alexandru regretând că citadela 
Massada nu căzuse deja şi, temându-se că fiind situată în 
vârful unui piton stâncos, o va face inexpugnabilă. 

O vizitase demult, înainte de a cădea în mâinile sicarilor. 

Cetatea domina deşertul  ludeei. Regele Irod o 
înconjurase cu ziduri şi mai groase decât cele ale 
lerusalimului. Pusese să se sape bazine şi adăposturi unde 
să adune destulă apă şi hrană ca să reziste unui asediu 
îndelungat. Eventualii asediatori s-ar vedea neputincioşi, 
obligaţi să-şi aşeze tabăra în deşertul ludeei şi dominați de 
acest pinten stâncos la fel de mare ca un platou. Irod 
amenajase locuinţe şi un palat luxos. Intre ziduri se afla un 
teren irigat cultivabil, iar seceta i-ar copleşi doar pe 
asediatori. 


„Dar cine ar putea rezista Romei?” zisese Flavius losif. 

Imperiul era alesul lui Dumnezeu. Armatele sale vor fi 
victorioase din clipa în care va hotărî să-i vină de hac 
Massadei. 

Trebuia ca această fortăreață să cadă, fiindcă nu mai era 
vremea alierii naţiunilor cu Roma, ci a dispariţiei lor. 

Era bine ca Vespasian să fi creat pe pământul ludeei, la 
Emaus, o colonie pentru opt sute de veterani. 

Era corect ca acea contribuţie anuală pe care evreii o 
dădeau la Templul din lerusalim să se verse într-o casierie 
specială, Fiscus judaicus. In felul acesta, fiecare evreu 
trebuia să alimenteze tezaurul templului lui Jupiter 
Capitolinul cu câte două drahme pe cap de persoană. 

— Insă cel care crede în Dumnezeul nostru se poate ruga 
în templul personal care este sufletul său, adăugase Flavius 
losif. Dacă vremurile nu mai sunt pentru naţiuni sunt, de 
acum, pentru fiecare cetăţean. 

M-a privit, adăugând: 


— Poţi chiar să alegi, Serenus, să te rogi lui Hristos şi să 
crezi în învierea lui. 

Nu mi-au plăcut nici cuvintele şi nici zâmbetul ironic, 
aproape dispreţuitor. 


Am regretat zilele în care losif plângea văzând ruinele 
lerusalimului, din ce în ce mai multe, şi crucile ce se 
înălţau, când căuta să se asigure de viitorul poporului său şi 
de credinţa sa. 

Dar nu-l mai cita pe profetul leremia. 

Devenise un evreu roman satisfăcut de posibilitatea de a 
celebra sărbătorile religiei sale, dar care renunţase la ideea 
de a face să trăiască într-o patrie un popor reunit. 

M-am gândit că Flavius losif şi Tiberiu Alexandru, la fel ca 
regele Agrippa şi regina Berenice, erau cetăţeni ai 
Imperiului înainte de a fi evrei. 

Mă întorceam acasă în grabă, dornic să o regăsesc pe 
Leda Ben Zakkai al cărei comportament, în acele momente, 
îl înţelegeam. Mutismul ei era felul de a-şi afirma fidelitatea 
faţă de poporul său. 

Eu îi oferisem prilejul să fie cetăţeană a Romei. 

Ea voia să fie liberă şi evreică. 

Oare am fost surprins când, în penumbra camerei, m-am 
lovit de trupul lui Telos? 

În realitate, ştiusem întotdeauna că, într-un fel sau altul, 
prin moarte sau fugă, linişte sau pasivitate, Leda îmi va 
scăpa. Şi, de altfel, niciodată nu o posedasem cu adevărat. 

Sclavii au adus lămpi şi lumânări. 

Telos primise o lovitură de pumnal în dreptul inimii. 

Rana era doar o tăietură îngustă care abia dacă 
sângerase, însă lama ascuţită era lungă, iar vârful ei îi luase 
viaţa sclavului meu. 

M-am uitat la trupul său, cu pumnalul încă în piept. 

Mă miram că Leda nu m-a ucis în decursul atâtor nopţi 
petrecute lângă ea. 

Oare îmi dovedise în felul acesta recunoştinţa de a o fi 
făcut să nu aibă parte de soarta celorlalţi prizonieri? 

Mi-am imaginat-o, singură în Roma, înfruntând toate 


pericolele care o amenințau pe o femeie în această mulţime 
unde oricine era oricând gata să-i dea poalele peste cap 
sau să asasineze. 

Dar m-am gândit şi că era destul de puternică, destul de 
hotărâtă.  Însufleţită de o credinţă atât de vie, 
indestructibilă, va reuşi să supravieţuiască, să ajungă pe 
pământul ei ca să lupte în continuare. 


Am închis ochii. Am văzut-o stând drept, sfidând Roma 
pe meterezele de la Massada. 


PARTEA A ŞASEA 


Capitolul 40 


Am mers la Massada. 

Nădăjduisem că Leda reuşise să ajungă în această ultimă 
fortăreață evreiască al cărei nume nimeni nu îndrăznea să-l 
pronunţe în faţa împăratului sau a lui Titus. 

De fiecare dată când vreun curier al guvernatorului 
ludeei, Flavius Silva, intra în palat, Vespasian îl primea de 
îndată. 

Toţi pândeau reacţiile împăratului. Titus îi citea, fără 
grabă, depeşele. 

Cele câteva sute de sicari comandaţi de Eleazar Ben Jair 
încă mai rezistau. Rampa de acces a cărei construcţie o 
ordonase Flavius Silva pornind de la un promontoriu încă nu 
se terminase. Aşadar, nu s-au putut apropia de zidurile 
incintei maşinile de asediu, catapultele şi berbecii. Sicarii 
dăduseră mai multe lovituri. Flavius Silva cerea întăriri cu 
câteva cohorte şi un nou contingent de sclavi evrei. 

Vespasian se înfuria: Silva dispunea deja de zece mii de 
oameni şi de cinci mii de sclavi. Nu era destul pentru a 
termina cu evreii care erau mai puţin de o mie? 

Se întorcea spre Flavius losif şi spre Tiberiu Alexandru 
care cunoşteau locurile. Şi unul, şi celălalt aminteau că 
Massada se înălța în plin deşert, că trupele romane îşi 
aşezaseră tabăra la poalele acestui piton, că aprovizionarea 
lor cu apă şi hrană trebuia făcută zilnic din oaza Ein Gedi, 
aflată la mai multe ore de mers, într-o atmosferă 
înăbuşitoare, la marginea acelei mări deasupra căreia 
plutea în permanenţă o pâclă de culoare galbenă, ca de 
sulf. 

Se vedea după figură că lui Vespasian nu-i făcea plăcere, 
faţa fiindu-i şi mai contractată ca de obicei. Ai fi zis că 
întregul trup suferea. Işi strivea burta cu mâinile sale 
groase de soldat. Apoi, cu un gest, dădea drumul curierului, 
ridica din umeri, spunea în şoaptă că se terminase, că 
aceşti sicari vor crăpa de foame şi de sete, fiindcă Flavius 
Silva ridicase în jurul pitonului un zid de asediu. 


Însă Flavius losif se apropia de împărat, şoptindu-i că 
regele Irod pusese să se sape în inima acestei fortărețe 
bazine care puteau să adune suficientă apă pentru a potoli 
setea a sute de oameni timp de luni sau poate chiar ani de 
zile. lar climatul uscat, aerul curat trebuie să fi conservat 
rezervele alimentare intacte. 

Vespasian se enerva, clătina din cap, apoi părăsea sala, 
dar, în clipa ieşirii, spunea: 

— Să nu mi se mai vorbească despre Massada, niciodată, 
până în ziua când nu va mai fi decât o grămadă de ruine 
sub care vor fi îngropaţi aceşti evrei! 

Leda era, cu siguranţă, printre ei. O visasem de mai 
multe ori. Îmi apăruse de mai multe ori în vârful unui munte 
pe care încercam să-l escaladez. In jurul meu se 
rostogoleau pietre, făcând ca ascensiunea mea să fie 
periculoasă. Apucam pe o cărare întortocheată, blocată de 
stânci, iar când încercam să mă strecor printre ele, mă 
loveam de zidul incintei şi eram ţinta arcaşilor, a prăştierilor 
evrei. 

Când, într-o zi, Flavius losif şi Tiberiu Alexandra au 
evocat această cărare zisă a Şarpelui, singura cale de acces 
la Massada, imediat m-am gândit la cărarea pe care o 
urmam în visele mele. 

M-am decis atunci să plec în ludeea. 


Am văzut Massada. 

Nu-mi  imaginasem o fortăreață naturală atât de 
puternică. Un fel de bloc de piatră cu muchii ascuţite ridicat 
în mijlocul deşertului. 

Umbra sa şi masivitatea striveau tabăra romană. 

M-am urcat pe promontoriul de pietre albe care, pe 
muchia unei prăpăstii, se apropia de zidul de incintă. Mii de 
sclavi evrei biciuiţi de legionari transportau pământ ca să o 
lărgească, să o înalțe şi să o prelungească destul de mult 
pentru a o transforma în rampă de acces. 

Am rămas doar câteva clipe la capătul ei. 

Atmosfera era atât de uscată încât buzele şi pielea 
crăpau. Vântul din deşert bătea şi aveam impresia că mii 


de ace mă pătrundeau, că nisipul fierbinte îmi umplea gura. 

Am revenit în tabără. Era atât de cald sub cort încât 
preferam să stau afară în dreptunghiul micuţ pe care îl 
făcea pe solul plin de pietre. 

Am vrut să beau, însă apa adusă de sclavii evrei din oaza 
Ein Gedi era atât de sărată, atât de caldă încât am scuipat- 
o. Totuşi, căldura era atât de puternică, setea atât de 
intensă încât am luat din nou plosca, udându-mi faţa şi 
buzele, dar mi s-a părut că pe piele mi se formează nişte 
solzi duri, ca nişte cruste alburii, aşa cum văzusem pe 
malurile Mării Moarte. 


— Mâine, mi-a zis Flavius Silva, aşezându-se lângă mine, 
voi da ordin să fie împinse maşinile de asediu pe rampa de 
acces. 

Parcă vorbea cu sine, cu mâinile încrucişate, coatele 
sprijinite pe genunchi şi bustul aplecat înainte. 

— Evreii ăştia au crezut că voi renunţa, a continuat el. 
Nici măcar nu ne mai atacă, într-atât sunt de convinşi că nu 
vom ajunge niciodată să ne aruncăm ghiulelele asupra 
zidurilor sau să le zdruncinăm cu berbecii. Nu cunosc ei 
încăpăţânarea soldaţilor Romei. 

— Dacă incendiază maşinile... am început eu. 

M-am întrerupt, aşa de iritată şi de ostilă era privirea lui 
Flavius Silva. 

— Eram la lerusalim, am mai zis eu încet. Am văzut 
berbecii, turnurile, balistele şi scorpionii distruse de evrei. l- 
am văzut chiar şi pe soldaţii noştri retrăgându-se. 

S-a ridicat. 

— De ce aţi venit până aici? Vă place ludeea? Războiul? 
Dar nu sunteţi soldat. Poate că vă plac evreii? Mi s-a spus 
că aţi ales o femeie dintre prizoniere. E aici? 

A rânjit. 

— Nimeni, Serenus, mă auziţi, nu voi lăsa pe nimeni să 
iasă viu din ruinele Massadei! 


Capitolul 41 


Mi-am adus aminte de vorbele lui Flavius Silva când am 
văzut două femei, de care se ţineau agăţaţi nişte copii, 
ieşind din pământ în timp ce flăcările, după luni de asediu şi 
de lupte, răvăşeau fortăreaţa Massada. 

Cu braţele desfăcute şi copiii între ele, cele două femei 
au înaintat spre noi. Erau ciufulite şi strigau nişte cuvinte 
pe care, în vuietul incendiului, al zidurilor care se 
prăbuşeau, nu le înţelegeam. 


Eram în rândul întâi de soldaţi, alături de centurion. 

In ajun, torţele, săgețile unse cu catran şi aprinse 
incendiaseră grinzile care susțineau cel de-al doilea zid. 

Ne trebuiseră zeci de zile pentru a deschide o breşă în 
primul zid şi ca al doilea să înceapă să se clatine. Acesta 
însă era făcut din pământ, iar berbecii, în loc să-l crape, îl 
întăreau, tasând pământul. 

Atunci a dat ordin Flavius Silva să se încarce catapultele, 
scorpionii, balistele cu ghiulele de cârpe impregnate cu 
smoală, apoi să se aprindă săgețile şi să încerce astfel să 
incendieze incinta şi odată cu ea şi fortăreaţa. Vântul însă 
sufla împotriva noastră, iar flăcările, în loc să devasteze 
Massada, începeau să ardă maşinile de asediu. 

In pofida strigătelor centurionilor şi tribunilor, soldaţii se 
retrăgeau, murmurau că zeii aleseseră să-i protejeze pe 
evrei, că această fortăreață nu poate fi ocupată, că trebuia 
să se renunţe la cucerirea ei, să se părăsească deşertul 
ludeei unde atâţia oameni căzuseră - şi erau suficiente 
doar câteva zile pentru ca leşurile lor devorate să devină o 
grămadă de oase albe ce se confundau cu pietrele. 

Dar, dintr-odată, la căderea nopţii, vântul se schimbase, 
suflând în rafale către fortăreață, ducând focul până în 
centru şi devorând grinzile care susțineau zidurile. 

— Zeii sunt cu noi! sări în sus de bucurie Flavius Silva, iar 
soldaţii au scos strigătul de luptă. 

Dar Silva, trecând printre ei, îi oprise. Asaltul va fi dat în 


zori. Trebuia să lase incendiul acestei mânii divine să 
răvăşească Massada şi să-i ardă pe apărători. 


Toată noaptea am privit vâlvătaia, am ascultat trosnetul 
grinzilor, bubuitul pietrelor care crăpau în bucăţi. 

Apoi, când zorile violacee au cuprins orizontul, soldaţii s- 
au pus în mişcare, bătând în scuturi cu hampa lăncilor, iar 
tobele, goarnele, strigătele de război ritmau marşul pe 
această rampă de acces care ducea până la flăcările încă 
puternice. In apropiere de mine, centurionul dădea ordine, 
apoi comanda oprirea, temându-se să nu vadă sărind din 
flăcări luptători aşa cum fusese deseori cazul la lerusalim. 

Dar în faţa noastră nu erau decât pietre crăpate şi 
înnegrite, ziduri prăbuşite, pământul din zid împrăştiat şi, în 
pofida vuietului produs de foc, acea senzaţie de tăcere 
adâncă. 

Atunci au apărut cele două femei şi copiii din pământ, 
apropiindu-se. 


l-am împins pe soldaţi, l-am dat deoparte pe centurionul 
care încerca să mă reţină, punându-mă în gardă în privinţa 
stratagemelor, a perfidiilor combatanţilor evrei. Eram sigur 
că Leda Ben Zakkai supravieţuise din nou, că era acea 
femeie căreia mi se părea că îi recunosc silueta, părul. 
Cealaltă era greoaie şi bătrână, îşi frângea braţele 
deasupra capului, urla cu un glas ascuţit, jeluitor. M-am 
oprit la câţiva paşi când am descoperit faţa tinerei femei. 

Am strigat: 

— Unde eşti, Leda Ben Zakkai? 

Cele două femei s-au privit. l-au tras lângă ele pe cei 
cinci copii. 

Soldaţii le-au înconjurat. Ele erau ca două femei 
înnebunite care îşi apără odraslele. Dar nici un soldat nu a 
ridicat arma. Fascinaţi, ei descopereau, pe măsură ce 
vântul din zori risipea fumul şi stingea flăcările, ruinele 
pustii ale fortăreței. 

Liniştea creştea, ne învăluia, făcându-ne să ne zgribulim. 
Am înaintat spre locul de unde ieşiseră cele două femei. Am 


văzut acea gaură în pământ, un fel de puț la care ducea un 
apeduct subteran ce, fără nici o îndoială, lega între ele 
bazinele cu apă. 

M-am întors spre femeile care se ţineau de umăr, cu 
copiii strânşi între ele. 

Centurionul l-a împins către mine pe sclavul evreu care 
ne servea de interpret. 

— Unde sunt luptătorii, ceilalţi locuitori ai fortăreței? am 
întrebat eu. 

Sclavul a tradus, iar femeia tânără, cea pe care o 
crezusem, sperasem că este Leda Ben Zakkai, a făcut un 
pas spre mine. Cu o voce înfundată a început să vorbească. 

Nu-mi puteam desprinde ochii de faţa ei încremenită 
unde se mişcau doar buzele, privirea rămânându-i fixă, 
aţintită spre mine, străpungându-mă. 

M-am întors spre sclav şi l-am văzut că plângea. 

Tânăra se întrerupsese, iar bărbatul a tradus. 


— Aseară, Eleazar Ben Jair i-a adunat pe cei mai curajoşi 
dintre tovarăşii mei într-una dintre sălile palatului, după ce 
vântul s-a schimbat, iar incendiul pornise să ardă cel de-al 
doilea zid. A zis: „Pârjolul care se îndrepta către romani nu 
s-a întors brusc asupra noastră de la sine. Dumnezeu, care 
ne iubea odinioară, a condamnat poporul evreu. Dacă ar fi 
rămas binevoitor sau cel puţin nu atât de ostil, nu ar fi privit 
cu indiferenţă pierderea unui număr atât de mare de 
oameni, nici nu şi-ar fi abandonat cetatea lui cea mai sfântă 
pentru ca incendiul să o distrugă, să ne fie murdărit şi făcut 
praf şi pulbere Sanctuarul. Acum e rândul nostru. Suntem 
pedepsiţi pentru toate crimele pe care, în nesăbuinţa 
noastră, am îndrăznit să le comitem împotriva 
compatrioţilor noştri. Însă noi nu avem parte de pedepsirea 
acestor crime de către mâna celor mai înverşunaţi duşmani 
ai noştri, romanii, ci de cea a lui Dumnezeu, ucigându-ne 
între noi. Fie ca femeile noastre să moară fără să fi avut 
parte de siluiri, copiii noştri fără să fie sclavi şi, după asta, 
să ne facem acest generos serviciu unii altora păstrându-ne 
libertatea ca pe un linţoliu de preţ. Dar, mai înainte, să ne 


distrugem prin incendiere toate bunurile noastre, ale 
fortăreței: va fi o mare supărare pentru romani, sunt sigur, 
de a nu fi putut pune mâna pe noi şi de a fi fost frustraţi de 
profit. Să lăsăm doar proviziile, fiindcă vor arăta că nu am 
fost învinşi de foame, ci că, în conformitate cu hotărârea 
noastră, am preferat să murim decât să ajungem sclavi. 
Fiindcă moartea este aceea care îi dă sufletului libertatea şi 
îi permite să plece pentru a se aşeza acolo unde îi este 
locul şi unde va fi ferit de orice întristare! Să murim fără a fi 
fost sclavii duşmanului şi, ca oameni liberi, să părăsim 
această viaţă împreună cu femeile şi copiii noştri! lată ce 
ne impun legile noastre, iată ce ne roagă copiii şi femeile 
noastre! lată nevoia ce ne vine de la Dumnezeu, iar 
contrariul acestora este ceea ce îşi doresc romanii: teama 
să nu moară vreunul dintre noi înainte de a cuceri citadela. 
Să ne grăbim, aşadar, să le lăsăm, în locul bucuriei 
capturării noastre pe care o speră, stupoarea în faţa morţii 
noastre şi admiraţia în faţa cutezanţei noastre!” 


Femeia şi-a reluat povestirea, continuând să mă 
privească, oprindu-se la fiecare frază ca şi cum ar fi dorit ca 
interpretul să nu uite vreunul dintre cuvintele care descriau 
cum fiecare bărbat şi-a ucis femeia şi copiii, apoi cum s-au 
tras la sorţi cei zece oameni care erau însărcinaţi să-i ucidă 
pe ceilalţi, cum aceştia s-au culcat alături de femeile şi 
copiii lor morţi, cum şi-au oferit gâtul. Apoi, dintre cei zece 
executori fusese ales unul ca să-i taie pe ceilalţi nouă 
înainte de a se sinucide. 

— Ea şi cu mine am dorit să ne salvăm copiii şi ne-am 
ascuns în apeductul subteran, a explicat ea. 

Femeia s-a dat înapoi, s-a lipit de tovarăşa ei, 
strângându-şi copiii în jurul lor. 


Am intrat împreună cu soldaţii în palat şi am văzut acea 
mulţime de oameni ucişi, întinşi unul lângă altul. 

Nu am avut curajul sau nebunia să mă aplec asupra 
fiecărui chip de femeie. 

Dacă Leda Ben Zakkai reuşise să ajungă la Massada, 


atunci se afla printre morţi. Trupul ei trebuia să rămână 
printre ei şi să fie, ca şi aceste femei, băgat în pământ sau 
acoperit de aceste ruine. 

Dacă era vie, în ludeea sau oriunde, departe de Roma, 
numai Dumnezeu putea hotărî ca drumurile noastre să se 
încrucişeze din nou. 


M-am întors în tabără. 

Aici domnea liniştea ca după o înfrângere. 

Am intrat în cortul lui Flavius Silva. Era întins pe cuşetă, 
cu mâinile sub cap. S-a ridicat. 

— Dispreţul acesta faţă de moarte, a murmurat el, 
curajul acesta... 

Pe chip, i-a trecut un zâmbet obosit. 

— Împăratul nu-mi va acorda triumful. De altfel, ce 
prizonieri voi putea eu face să defileze la Roma? Două 
femei şi cinci copii! 

A rânjit cu dispreţ, apoi a ridicat din umeri. 

— Evreii tăi, a bombănit el, ia-ţi-i! 

Şi s-a lăsat să cadă pe pat. 


Capitolul 42 


Am părăsit tabăra romană împreună cu cei care 
deveniseră evreii „mei”. Am mers călare lângă căruţa în 
care cele două femei şi cei cinci copii stăteau întinşi, 
nemişcaţi, înghesuiți unul într-altul, cu faţa băgată în 
vălurile negre, încât ai fi zis că sunt nişte cadavre ce urmau 
să fie aruncate într-o groapă. 

Deseori, m-am temut ca nu cumva soldaţii care mergeau 
în jurul căruţei să nu-i răstoarne şi să-i lase în nisip pe 
aceşti evrei, neînţelegând că i-am smuls din sclavie sau 
chiar de la moarte. 

Dar eu eram Serenus, cavaler roman, un apropiat al 
împăratului şi al lui Titus, iar Flavius Silva însuşi, totuşi 
guvernatorul ludeei, trebuise să accepte să mă alătur cu 
echipajul meu de cohortele sale care, odată Massada 
distrusă, se înapoiau în Alexandria. 

Obţinusem chiar ca sclavul evreu care tradusese 
povestea tinerei femei să-mi fie vândut. 

Se numea Anan, ţinea hăţurile căruţei şi spunea 
rugăciuni, legănându-se înainte şi înapoi, părând a nu 
înţelege insultele pe care i le adresau soldaţii şi nici 
amenințările pe care le proferau. | se zicea că e carne 
pentru şacali. La Alexandria, îl vor împinge în arenă şi se va 
vedea atunci dacă rugăciunile sale în greceşte, în ebraică, 
în latină, în aramaică vor fi suficiente pentru a îndepărta 
fiarele sălbatice şi a evita să-şi simtă oasele sfărâmându-se 
în colții leilor. 

Mă uitam la spatele său brăzdat de loviturile de bici pe 
care le primise pe durata asediului. Câţi au mai supravieţuit 
dintre cei cinci mii de sclavi care căraseră pământ, pietre, 
apă şi hrană? 

Vreo sută dintre ei mergeau în spatele coloanei, încărcaţi 
ca nişte animale de povară, loviți ca şi ele, iar unii se 
prăbuşeau, fiind împinşi cu piciorul de paznicii lor la 
marginea drumului fără a li se acorda graţia de a fi ucişi de 
o lovitură de lance. Urmau să agonizeze lent, sfâşiaţi de 


şacalii şi hienele ale căror siluete fugare le zăream pe 
culmea dealurilor printre care şerpuia drumul. 


Apoi orizontul s-a deschis, drumul s-a lărgit, ţinându-se 
de-a lungul țărmului mării la fel de cenuşie ca şi nisipul. 

Intram în deltă şi am recunoscut satele egiptene, acea 
adunătură de cuburi galbene printre care alergau câinii. 
Cohortele au ajuns la tabăra legiunii, iar noi ne-am 
continuat drumul până la poarta Canopic, călărind încet 
prin acel cartier cu locuinţe albe şi mari, înconjurate de 
grădini. 

Am regăsit-o pe cea a lui Ben Zakkai, ascunsă după 
tufele mari de migdali dominate, nonşalant, de palmierii 
legănaţi de briza mării. 

Imediat, ne-au înconjurat o duzină de sclavi înarmaţi cu 
bâte şi lănci. 

Am înaintat în timp ce, în căruţă, cele două femei şi copiii 
se ridicau. Anan, care coborâse, a fost înconjurat de sclavii 
ameninţători, agitându-şi armele. Am strigat, şi atunci Ben 
Zakkai a ieşit din casă. 


L-am recunoscut după glas, după intensitatea privirii, 
însă chipul i se uscase, trupul îi era aşa de gârbovit încât m- 
am temut că mă înşelasem. 

A venit către mine cu braţele întinse şi arăta atâta 
disperare încât am ştiut imediat că fiica îi murise. 

M-a prins de mâini. 

— Mi-a vorbit despre tine, a murmurat el. 

Eram atât de emoţionat încât nu i-am putut răspunde, 
arătându-i-le pe cele două femei, copiii şi pe Anan. 

— Primeşte-i, i-am zis. Sunt nişte supraviețuitori. 

A lăsat capul în jos. 

— Leda a venit, a reluat el de parcă nu m-ar fi auzit. Am 
crezut că era salvată. Apoi au sosit sicarii care fugiseră din 
ludeea. Au vrut să ne atragă într-o nouă nebunie. l-au tăiat 
pe cei care nu se lăsau. Dacă nu m-au ucis este pentru că 
Leda m-a protejat plecând cu ei. A pierit alături de ei. Dar 
Dumnezeu nu i-a dat parte şi de chinuri. 


M-a dus în locuinţa sa şi am intrat în acele încăperi 
răcoroase şi întunecate, aşa cum regăseşti nişte amintiri. 

Ne-am aşezat în curtea interioară, pe marginea fântânii. 

— l-au torturat în mii de feluri pe prizonieri, a continuat 
Ben Zakkai. l-au mutilat, i-au ars. Le-au cerut să-l 
recunoască pe împărat ca stăpân. Dar nici măcar unul 
dintre ei nu a deschis gura. 

Şi-a sprijinit capul în mâini. 

— Nebunie, fidelitate, forţă de caracter: fiecare alege 
explicaţia pe care o vrea, dar au preferat să moară în 
tăcere. Trupurile lor păreau nesimţitoare, iar unii zâmbeau 
de parcă în ei era numai bucurie. Serenus, i-am mulţumit 
lui Dumnezeu că a ferit-o pe Leda de astfel de suferinţe. 

S-a gârbovit şi mai mult, ascunzându-şi faţa în palme. 

— Copiii, a murmurat el, chiar şi copiii au fost supuşi la 
torturi, şi nici unul dintre ei nu a vrut să-i spună „stăpân” 
împăratului. Forţa voinţei lor, cea a credinţei lor era mai 
mare decât slăbiciunea trupurilor. 

S-a îndreptat. 

— Cine şi-a trădat poporul, credinţa? Oamenii aceia, 
copiii, femeile acelea? Erau oare ei nebuni? Sau eu, noi care 
ne-am înclinat în faţa Cezarului suntem renegaţii, apostaţii, 
adevărații trădători? 

— La Massada... am început eu. 

M-a oprit scuturând din cap. Ştia. 

— Dumnezeu, Legea noastră condamnă sinuciderea, a 
murmurat el. Dar această moarte aleasă, pentru a nu da 
trupul tău inamicului, pentru a evita să-i dai sufletul ca să 
scapi de suferinţă, este un act de libertate. Sufletul ajunge 
astfel în locul său de baştină, ia parte la forţa celor 
preafericiţi, la o putere liberă de orice piedică, rămâne vie 
şi, asemenea lui Dumnezeu însuşi, nevăzută privirii 
omeneşti. 

Am măsurat forţa ispitei pe care o exprima. 

De la moartea Ledei, Ben Zakkai se gândea probabil să-şi 
încheie socotelile cu viaţa, să se descotorosească de 
această greutate de carne şi de disperare, spre a-şi regăsi 


odihna. 

— De ce să ne temem de moarte? a mai spus el cu glas 
scăzut. Oare nu-i o nesăbuinţă să cauţi libertatea în viaţa 
de aici şi să o refuzi pe cea eternă? 

Am tăcut îndelung. Nu aveam ce să răspund. 
Cunoscusem şi eu această ispită. 

— De cele două femei şi cei cinci copii, am reluat eu într- 
un sfârşit, aceşti supraviețuitori de la Massada, pe care 
Dumnezeu a ales să-i cruţe şi să-i aduc până la tine, cine se 
va ocupa? Cine le va transmite credinţa poporului lor, 
credinţa ta, Ben Zakkai? 

M-a privit câteva clipe, apoi a început să dea ocol 
fântânii, cu mâinile la spate, parcă legate, ca ale unui 
prizonier, dar cu capul ridicat spre cer. 


Capitolul 43 


Ca şi Ben Zakkai, am privit cerul şi am încercat să evadez 
de pe acest pământ gâlgâind de sânge. 

Părăsisem Alexandria împreună cu Anan şi am mers 
călare pe drumul care, prin deşertul ludeei, apoi de-a lungul 
țărmului, duce în portul Cezareea. Nu exista nici un sat sau 
nici un oraş care să nu fi fost un loc de suferinţă. 

La Heliopolis, i-am văzut pe soldaţii pe care îi comanda 
Lupus, guvernator de Egipt, spărgând uşile templului 
evreiesc şi jefuind. 

Am pus mâna pe umărul lui Anan, împărtăşindu-i 
durerea. 

Un centurion s-a apropiat de noi, şi-a proptit vârful suliţei 
în pieptul lui Anan şi a trebuit să urlu cu glasul cu care dau 
comenzi că omul îmi aparţine, că acela care îl va ofensa 
sau răni va fi răspunzător în faţa tribunalelor împăratului. 

Am fost înconjurați de nişte soldaţi, apoi tribunii şi Lupus 
s-au îndreptat spre noi. 

Lupus, care mă primise la palatul său din Alexandria, m-a 
recunoscut, i-a îndepărtat pe soldaţi şi s-a mirat că mă 
vede acolo, iar când i-am explicat că mergeam la Cezareea 
ca să mă îmbarc pentru Italia, a râs batjocoritor. 

Aveam o minte la fel de încâlcită ca a unui evreu! Cum 
puteam să nu ştiu că în fiecare zi plecau din Alexandria mai 
multe galere şi voliere către Ostia şi Puteoli? Erau de-ajuns 
şase zile, dacă vântul era prielnic, ca să ajungi în Italia. Nu 
exista în Mediterana port mai bine situat cum este cel de-al 
doilea oraş al Imperiului. Veneau din toate provinciile Asiei 
şi Africii, chiar din Grecia, ca să se îmbarce. 

— lar tu, Serenus, tu care ai făcut această călătorie, 
traversezi deşertul în compania unui evreu ca să mergi la 
Cezareea? 

Ironic şi bănuitor, i-a luat ca martori pe tribuni: 

— Chiar îţi place atât de mult ludeea, Serenus? Şi fără 
îndoială că şi evreii. Faci cumva parte dintre acei cetăţeni 
care preferă superstiţiile şi profeţiile Orientului faţă de 


respectul datorat divinităţilor noastre, Cezarului nostru? 

A clătinat din cap, apoi m-a avertizat. 

Bande de sicari continuau să dea târcoale între Gaza şi 
Cezareea. Păducherniţa asta se răspândise în tot Orientul. 

Guvernatorul Libiei, Catullus, fusese nevoit să facă faţă 
unui atac din partea acestor tâlhari. A ucis peste trei mii, îl 
capturase pe unul dintre ei, un oarecare lonathan, iar 
acesta mărturisise că avea complici printre evreii care se 
pretindeau romani, cetăţeni şi chiar magistrați ai 
Imperiului. Le mărturisise numele. 

Am vrut să mă îndepărtez, însă Lupus era dintre acei 
acuzatori şi delatori care îşi descarcă veninul asupra tuturor 
celor pe care îi întâlnesc. 

M-a oprit, strângându-mă de braţ, zicând pe un ton 
mieros că nu mă aşeza - a râs: „Incă nu, Serenus!” - printre 
acei trădători de la Roma, cei pe care evreii, sirienii sau 
egiptenii ori acei discipoli ai lui Hristos îi corupseseră. 

— Dar ai să fii surprins, Serenus, când vei afla numele 
complicilor sicarilor! 

A mai adăugat că guvernatorul Catullus socotea să 
meargă la Roma pentru a-l aduce în faţa împăratului pe 
acest lonathan. Trebuia ca acesta să audă cu urechile sale 
numele aliaţilor criminalilor din ludeea şi va avea surpriza 
să-i recunoască pe mulţi evrei pe care îi primeşte la palat. 

— Şi tu, Serenus, eşti prietenul unora dintre aceştia. O 
cunoşti pe acea regină evreică despre care se spune că se 
pregăteşte să se mărite cu Titus. Crede-mă, îndepărtează- 
te de evrei, chiar de cei care pretind că şi-au renegat 
credinţa. Un evreu rămâne un evreu. Dacă i-ai fi văzut, ca 
mine, refuzând sub tortură, cu un fier roşu băgat în ochi, să 
recunoască autoritatea Cezarului nostru, ai şti ce demoni 
sunt. lar copiii, bătrânii, femeile sunt la fel de hotărâți, în 
minte cu aceleaşi puteri ale răului. Urăsc tot ceea ce noi 
respectăm şi cinstim: zeii noştri, împăratul. Refuză să 
aducă sacrificii la picioarele statuilor divinităţilor noastre. Ei 
şi toate sectele lor sunt duşmanii seminţiei omeneşti. 

S-a întors, l-a măsurat pe Anan cu dispreţ. 

— Nu există evreu sclav, Serenus. Ei se cred superiori 


tuturor celorlalte popoare. lar tu - a întins braţul, degetul 
arătător atingându-mi pieptul -, tu îi salvezi, îi eliberezi. Vei 
deveni evreu? Va trebui să accepţi să ţi se taie capătul 
falusului. Sau fii creştin: se zice că evreii ăştia nu sunt 
circumcişi. Pentru mine, toţi aceştia sunt copii ai forţelor 
întunericului şi îi răstignesc, îi ard sau îi dau de mâncare 
fiarelor sălbatice. La Roma însă sunt protejaţi şi ascultați. Il 
sfătuiesc pe împăratul nostru, iar tu, aici... 

M-a împins, mi-a poruncit să părăsesc oraşul cât mai 
repede, altfel îmi pierd sclavul şi poate chiar viaţa. 


Mi-am reluat drumul, mergând spre lavne, oraş despre 
care Anan îmi spusese că era unul dintre ultimele refugii 
ale evreilor. Un rabin, Gamaliel, adunase în jurul său 
supraviețuitori şi învăţăcei. Citeau împreună Tora. Încercau 
să înţeleagă voia lui Dumnezeu, ce anume aştepta de la 
poporul evreu şi de ce îi lăsase pe romani să distrugă 
Templul şi Oraşul Sfânt. 

Îl ascultam pe Anan. 

Ştiam că, odată ajuns la Roma, nu mă voi mai întoarce în 
ludeea. Nu voi mai păşi sub cerul ei. Nu voi mai contempla 
această întindere de un albastru atât de intens, atât de 
strălucitor încât, uneori, părea albă. 

Nu o voi mai vedea, la lăsarea serii, acoperindu-se de 
aur, apoi inundată de roşu, însângerată, înainte de a se 
înfăşura în văluri de doliu nocturn. 

Însă am ajuns la lavne tocmai pe când se sfâşia această 
mantie funebră, şi o lumină vie renăştea din mare. 

Era în zori, iar străzile forfoteau deja de o mulţime activă. 
L-am văzut pe Anan ridicând capul, aruncând povara 
umilinţei şi a servituţii pentru a merge drept, ca un om 
liber. 

El a fost acela care m-a condus la Gamaliel. 


Am ascultat. În jurul rabinului, lumea se jeluia, se acuza, 
se întreba dacă poporului evreu a fost părăsit de 
Dumnezeu, despre penitenţa şi pedeapsa ce trebuia să şi-o 
primească pentru a-i regăsi iubirea, spre a se căi pentru 


sacrilegiile comise. l-am auzit pe cei mai exaltaţi spunând 
că, întrucât Templul era distrus, trebuia refuzată orice 
bucurie, lumea să nu mai iubească, să nu mai dea viaţă, să 
acţioneze precum cei... 

Glasul îi scădea, dar nu aveam nevoie să pronunţe 
numele Massada pentru a şti că era în mintea tuturor. 
Aceia, ultimii luptători, după ce s-au luptat, aleseseră să 
moară. 

De ce să nu li se urmeze exemplul dacă Sanctuarul şi 
lerusalimul nu mai erau decât ruine? 

— Copiii mei, ascultaţi-mă, spunea Gamaliel. Nu se poate 
să nu plângem ceea ce am pierdut, dar să plângem prea 
mult, să alegem moartea e la fel de imposibil. Trebuie să 
trăim! 

Aceste ultime cuvinte le spunea apăsat repetându-le 
apoi. li sfătuia să aibă răbdare. Vorbea cu glas scăzut şi 
fiecare se apleca, vrând să-l asculte: 

— Evreule, ai clădit Templul şi a fost distrus. Nu-l 
reconstrui înainte de a auzi un glas venit din Cer. Dar nu 
înceta să aminteşti ceea ce era, continuă să-ţi aminteşti 
ceea ce ai pierdut. Păstrează doliul în ziua distrugerii sale. 
In noua ta casă, nu netezi toţi pereţii, lasă-l pe unul ca la 
început, netencuit, ca pielea să se zgârie în memoria 
Templului care a fost distrus. lar dacă oferi un banchet, 
renunţă la un fel de bucate pentru a te priva de o plăcere în 
memoria celor pierdute. lar femeia să-şi dea jos una dintre 
podoabe pentru ca, în bucuria ei, să existe un pic de 
tristeţe pe care orice evreu trebuie să-l resimtă în amintirea 
Sanctuarului de la lerusalim. 


Am urmat timp de câteva zile învăţăturile lui Gamaliel. 

Am privit chipul acelor oameni, adesea tineri, care ÎI 
ascultau atenţi, în reculegere. 

Am dobândit certitudinea că nu se poate distruge 
credinţa unui popor când fiecare suflet devine un templu, 
un loc de rugăciune. 

Ce poate, în acest caz, soldatul care aruncă torţa în 
sanctuar şi ce berbec, ce catapultă poate zdruncina temelia 


credinţei? 

Vor trebui exterminați întregul popor şi toţi urmaşii săi. 
Dar întotdeauna unul va reuşi să scape din acest masacru. 
lar sufletul său va fi un nou templu de la care se va 
răspândi credinţa. 

l-am împărtăşit lui Anan aceste gânduri. L-am văzut 
zâmbind pentru întâia oară şi a început să-mi vorbească 
despre Moise. 

L-am întrebat despre religia lui Hristos care, după 
spusele discipolilor săi - câţiva locuiau în lavne -, scăpase 
din măcelărirea nou-născuţilor poruncită de Irod. 

— Dumnezeu este Unul, a murmurat Anan. 

— Dar fiul, cine-i el? 

— Pe fiu îl aşteptăm, încă nu a venit. 

— lar cel care a murit pe cruce? 

— Atâţia fraţi de-ai noştri au murit răstigniţi. l-ai văzut 
suferind pe dealurile Ierusalimului. 

— El, Hristos, a înviat, am murmurat eu contemplând 
cerul ludeei. 


Capitolul 44 


Când, la Roma, am evocat pentru Flavius losif cerul 
scânteietor şi pământul de un galben-închis al ludeei, 
acesta mai întâi a închis ochii ca şi cum voia să le 
regăsească în el, uitând o clipă atmosfera lipicioasă şi urât 
mirositoare a oraşului din aceste zile de vară. 

Am continuat, povestind ce văzusem şi auzisem în 
sinagoga din lavne. Am repetat cuvintele rabinului Gamaliel 
şi cele ale lui Anan. l-am spus că îl eliberasem pe acest 
sclav şi îl lăsasem printre ai săi, în ludeea. 

Flavius losif m-a privit şi am văzut cum pe chip îi apare 
amărăciunea. 

El mă primea totuşi în casa care fusese a lui Vespasian 
până a ajunge împărat. Vespasian voise ca Flavius losif să 
se instaleze în ea, semn evident de stimă, sentiment pe 
care i-l purta şi înalta protecţie de care beneficia losif. 

La Roma, încă de la sosirea mea, mi se spusese că 
Flavius losif era evreul pe care împăratul şi Titus îl ascultau 
cu precădere. Primea o rentă de o sută de mii de sesterţi. 
Trăia înconjurat de o puzderie de sclavi. Îşi repudiase soţia 
şi se căsătorise cu o tânără evreică provenind dintr-o 
bogată familie din Creta. O ţinea ascunsă. 

Lumea bârfea, zicând că procedase înţelept, întrucât la 
Roma domneau dezmăţul şi desfrânarea. Femeile ilustre se 
purtau ca nişte târfe, luându-şi ca amanți gladiatori sau 
sclavi. Vespasian însuşi a trebuit să dea o lege 
condamnându-le pe cele care aduceau un servitor în patul 
lor să fie tratate ca nişte servitoare. Dar cui îi păsa? Nu se 
putea aplica această lege, altfel toate soțiile romanilor ar fi 
devenit tot atâtea slujnice! 

Inţelesesem ce voia să-mi spună Flavius losif când îmi 
spusese orgolios: „Părinţii noii mele soţii sunt de cea mai 
pură nobleţe, una dintre cele mai bine văzute din Creta. 
Calitățile soţiei mele fac din ea o femeie superioară dintr-o 
mie...” 


Repetasem această frază scriitorilor, retorilor, acelor 
istorici care, asemenea lui Tacit, Juvenal sau Marţial 
veniseră să mă viziteze încă de a doua zi de la sosirea mea 
în locuinţa lui Seneca unde stăteam. Pentru ei, eu eram 
deja un „bătrân roman”, deci un om care le putea înţelege 
ranchiuna, mânia. 

Evreii, mi-au spus ei, şi-au extins din nou puterea. Flavius 
losif îşi ţine închisă femeia pe care şi-a dorit-o virgină, dar îi 
este sfetnic acelei regine evreice, acea Berenice care a fost 
măritată de trei ori şi despre care se ştie că aspiră la 
căsătoria cu Titus. Acesta a instalat-o în palatul imperial! O 
regină orientală care a avut relaţii incestuoase cu fratele 
său Agrippa! Era aceasta o viitoare împărăteasă demnă de 
Roma? 

Deja auzisem astfel de zvonuri. Numai că deveneau tot 
mai virulente. 

Cartierul evreiesc de pe malul drept al Tibrului era 
descris ca fiind cel mai murdar din Roma. De acolo veneau 
toţi cerşetorii care infestau străzile oraşului. 

— Evreii sunt descendenţii leproşilor alungaţi din Egipt, 
repeta Tacit. 

După părerea lui, aceştia stricau Roma cu superstiţiile 
lor, cu profeţiile, cu refuzul lor de a cinsti cultul împăratului, 
cu impietatea lor, ceea ce, prin urmare, îi făcea să 
condamne toate sacrificiile aduse divinităţilor Imperiului. 
Oare Templul din lerusalim fusese distrus, rebelii din 
Galileea şi din ludeea măcelăriți pentru ca influenţa evreilor 
să se facă şi mai simțită la Roma? 

Şi mai trebuiau puşi la socoteală şi discipolii acestui 
evreu, Hristos! 

l-am auzit chiar pe unii cetăţeni regretând domnia lui 
Nero, când creştinii erau schingiuiţi, iar împăratul cântăreţ 
din ţiteră îl trimitea pe Vespasian în Galileea pentru a-i 
zdrobi pe sicari şi pe zeloţi. Aceştia însă, odată învinşi, 
găsiseră complici la Roma printre aceşti evrei de care se 
înconjurau Vespasian şi Titus. 

Mi se şoptea că în curând vor fi demascaţi, iar împăratul 
va fi obligat să-i alunge. 


Îmi făceam griji pentru Flavius Iosif. 

Păstram amintirea persecuțiilor. Vedeam ridicându-se 
zidurile unui mare amfiteatru a cărui construcţie fusese 
ordonată de Vespasian. Oare într-o zi aici evrei şi creştini 
vor fi daţi hrană fiarelor? 

L-am revăzut pe Flavius ca să-l avertizez despre 
pericolele care îl amenințau. 

Mi-a spus că începea să scrie o istorie a războiului din 
ludeea. Era singurul care îi cunoştea toate aspectele. 

— Am să iau ca punct de plecare, mi-a spus, perioada la 
care s-au oprit istoricii şi profeţii noştri. 

Apoi a ridicat tonul. 

Voia să termine odată cu calomniile. Nu îşi trădase 
poporul, credinţa, ci, dimpotrivă, alegând să treacă în 
tabăra romană, apărase viitorul împotriva acestor sicari, 
zeloţi, acestor tâlhari care nu avuseseră ca singură soluţie 
decât uciderea femeilor şi a copiilor, apoi uciderea între ei, 
lăsând ca moştenire doar moartea lor. 

Puteau, oare, exterminarea mamelor şi fiilor, sinuciderea 
bărbaţilor să reconcilieze poporul evreu cu Dumnezeu? 

S-a ridicat şi mi-a citit cu voce tare primele rânduri ale 
cărţii sale: 

— „Eu, losif Ben Matthias, preot la lerusalim, care m-am 
războit cu romanii şi care, prin forţa împrejurărilor, am 
urmat restul operaţiunilor alături de ei, mi-am propus să-i 
scriu povestea întru folosinţa tuturor cetăţenilor Imperiului 
şi a celor care, din neamul meu, vor dori să cunoască 
adevărul...” 

Am zis că, făcând acest lucru, va trezi resentimentul 
evreilor, care îl vor considera drept trădător, şi al romanilor, 
care îl vor invidia şi vor încerca să-l compromită. 

Am citat numele guvernatorului Libiei, Catullus, şi am 
evocat mărturisirile pe care le storsese de la acel sicar, 
lonathan, jubilaţia cu care Lupus, guvernatorul Alexandriei, 
îmi vorbise despre acea conjurație aşteptând condamnarea 
lui losif şi a anturajului lui Vespasian şi Titus. 

— Împăratul va dejuca acest complot urzit împotriva 
mea, a fost răspunsul lui Flavius losif. 


Am urmărit cu sufletul la gură desfăşurarea acestei 
afaceri, sosirea la Roma a lui Catullus şi a prizonierului său 
pus în fiare. 

L-am văzut pe acest lonathan venind în faţa 
judecătorilor, repetându-şi acuzaţiile cu glas şovăitor. Şi i- 
am văzut pe împărat şi pe Titus intrând în sala de audienţă, 
ascultând, ordonând să se deschidă o anchetă şi să fie 
interogat din nou lonathan folosindu-se toate mijloacele 
necesare. 

A mărturisit, i-a disculpat pe Flavius losif, pe regina 
Berenice, cât şi pe alţii. A dezvăluit că nu făcuse altceva 
decât să i se supună lui Catullus spunând aceste calomnii. 

Titus a cerut expres ca acuzaţii să fie achitaţi şi nici o 
bănuială să nu mai planeze asupra lor şi să li se 
sărbătorească fidelitatea faţă de împărat. 

lonathan a fost torturat, apoi ars de viu. 

Cât despre Catullus, guvernatorul, magistrat al Romei, 
acesta nu a primit decât un simplu blam. 

— Dumnezeu îl va pedepsi, mi-a repetat Flavius Iosif. 

Câteva luni mai târziu, mi-a povestit sfârşitul cumplit al 
celui pe care el îl califica drept scelerat. 

Catullus fusese doborât de o boală, incurabilă. Dar nu i-a 
fost pedepsit numai trupul. 

— Dumnezeu i-a lovit şi sufletul, dorea să accentueze 
Flavius losif. În fiecare noapte, Catullus este trezit de 
vedenii înspăimântătoare. A poruncit uciderea a peste trei 
mii de evrei. Fiecare dintre victimele sale îi apare în faţă. 
Urlă de parcă ar fi schingiuit. Şi este! 

Boala continuând să se agraveze, Catullus şi-a scos 
intestinele, murind. 

— Dumnezeu, Serenus, îşi ia sarcina de a-i pedepsi pe 
scelerati. 


Roma însă continua să fie străbătută de zvonuri pline de 
invidie şi de ură. 

Vorbeau despre Berenice: prea frumoasă, prea mândră, 
orientală, evreică. 


Se zicea că împăratul îi tot repeta lui Titus că nu va putea 
accede la tron dacă era bănuit că vrea să o ia în căsătorie 
pe regina ludeei. 

Unii şopteau că se căsătoriseră deja. 

Într-o seară, Flavius Iosif a intrat în locuinţa mea şi s-a 
întins pe pat, aproape de masă, în faţa mea. 

— Berenice se va îmbarca mâine la Ostia pe o triremă 
imperială, mi-a spus. Titus a trimis-o în ludeea. In pofida 
vrerii lui şi a ei. 

A adăugat: 

— Nimeni, în afară de Dumnezeu, nu poate schimba 
realitatea lumii. 


PARTEA A ŞAPTEA 


Capitolul 45 


În lunile care au urmat plecării reginei Berenice am 
pierdut orice dorinţă de a cunoaşte realitatea lumii. 

Trăisem destul pentru a-mi imagina durerea lui Titus, a- 
mi da seama de înţelepciunea deciziei sale şi a ghici ceea 
ce anunţa: moartea apropiată a împăratului Vespasian şi 
ascensiunea la tron a fiului său. 

Eram ca un spectator aşezat pe cea mai înaltă gradenă a 
amfiteatrului şi care a văzut atâtea cruci înălțate, atâtea 
trupuri devorate de fiare, gladiatori ucişi, femei lăsate în 
seama furiei unui taur, încât nu mai poate fi surprins, chiar 
dacă încă mai este dezgustat. 

Îmi era suficient să mă uit la Domițian, fratele mai mic al 
lui Titus, pentru a ghici amploarea invidiei. 

Îi deforma trăsăturile. Faţa lui schimonosită de invidie şi 
cruzime îmi amintea de Nero. Omul acesta va domni, fără 
îndoială, într-o zi asupra Imperiului şi va ucide înainte de a 
fi ucis. 

Se şoptea că în fiecare zi se închidea într-o cameră a 
palatului şi, timp de mai multe ore, se ocupa doar cu 
prinderea muştelor pe care le străpungea cu un ac foarte 
ascuţit. Unii pretindeau că în felul acesta le sodomiza. Se 
aminteau moravurile depravate, termenii unei scrisori în 
care Domițian i se oferea pentru o noapte pretorului Clodius 
Pollion; se mai prostituase şi cu consulul Nerva care, ni se 
spunea, stătea la pândă gata să preia puterea dacă 
împrejurările erau favorabile. 

Ce mai aveam eu de-a face cu aceste comploturi ale 
viciului, ambiţiei şi ale invidiei la un loc? 

Nu eram decât un cavaler roman care îi supravieţuise lui 
Nero, care văzuse atâţia oameni schingiuiţi, atâtea trupuri 
aruncate grămadă în râpele Cedronului şi Gheenei sau în 
ruinele de la Massada, care era sătul de jocurile lumii. 


Mă gândeam, aşadar, să părăsesc Roma, să mă retrag în 
vila strămoşului meu Gaius Fuscus Salinator, la Capua. 


Dar cum aş fi putut să nu asist la funeraliile împăratului, 
mort, aşa cum prevăzusem la câteva luni după ce Titus, „în 
pofida vrerii lui şi a ei”, se despărţise de Berenice? 

Acesta fusese un om chibzuit, care nu ordonase niciodată 
moartea pentru plăcere sau din cruzime - ce să speri mai 
mult de la un împărat care deţinea puterea asupra 
seminţiei omeneşti! 

Detestasem faptul că retorii şi cei care îşi ziceau filosofi îl 
luaseră în derâdere pe acest soldat şi ţăran zgârcit, cam 
necioplit, cu trup greoi, ale cărui grimase îi schimonoseau 
faţa. Se tot repetau acele vorbe zise de un saltimbanc 
căruia împăratul îi ceruse să-şi bată joc de el şi care 
răspunsese: „Am s-o fac când o să vă terminaţi de uşurat 
pântecele!” 

E greu de crezut că preferă fiica în faţa nesăbuinţelor şi a 
cruzimii lui Nero decât respectarea unui om pe care plebea 
însăşi, pe care totuşi Nero o flatase, îl numise, Adamato” - 
Vespasian Preaiubitul. 

Cum să nu cinsteşti rămăşiţele sale pământeşti, ştiind că, 
pătrunzându-i moartea în trup, răsucindu-i măruntaiele şi 
lăsând să se împrăştie în aşternutul său excrementele şi 
sângele pe care nu le mai putea reţine, se ridicase cu 
demnitatea şi curajul unui soldat care, rănit, îşi aşteaptă 
lovitura fatală, şi spusese: „Un împărat trebuie să moară în 
picioare”. 

XXX 

Vespasian nu antrenase pe nimeni în moartea sa. lar 
Titus i-a urmat fără a fi necesară mituirea gărzii pretoriene. 

Soldaţii îl aclamaseră. Era învingătorul de la lerusalim. 
Fusesem martorul încercărilor sale de a obţine capitularea 
rebelilor. Oare nu va fi dorit incendierea şi distrugerea 
Templului, a oraşului sfânt al evreilor? 

Era de datoria mea să asist la întronarea lui. 

M-am înclinat dinainte-i. 

Chipul îi era liniştit. A murmurat: 

— Destinul este cel care dă puterea supremă. Apoi, 
aplecându-se spre mine, a adăugat, cu jumătate de gură: 

Ştiu ce gândeşti, Serenus. Dar să ştii că mi-ar plăcea să 


mor decât să fac să moară cineva doar pentru a-mi proteja 
puterea. Voi fi nemilos cu duşmanii Romei. Ai fost cu mine 
în ludeea, ştii, m-ai văzut luptând şi pedepsind. Însă 
Imperiul nu se confundă cu împăratul. După ce moartea mă 
va lua, Roma va continua să dăinuie. Pentru ce ar trebui de 
acum să-i masacrez pe cei care îmi sunt numai mie 
duşmani şi care nu ameninţă Imperiul? 

Mi s-a părut că, pentru o clipă, privirea i se oprise asupra 
fratelui său, Domițian, despre care se ştia că deja 
unelteşte, visând să-i succeadă lui Titus, iar delatorii 
veneau în fiecare clipă să-i spună împăratului ce aflaseră 
despre intenţiile fratelui său mai mic. 


Mă aflam încă la Roma când Titus a pus să fie urmăriţi şi 
arestaţi prin tot oraşul cei care, sub diferite domnii, trăiau 
din spionarea cetăţenilor, din raportarea faptelor şi a 
vorbelor la palat, din calomnierea în schimbul unei 
recompense, din răspândirea zvonurilor pentru a da naştere 
la uneltiri, rivalități, găsind în felul acesta materie pentru 
delaţiunea lor. 

Soldaţii puseseră în lanţuri mai multe sute. 

L-am văzut pe Titus apropiindu-se de unul dintre ei în 
timp ce îi cereau îndurare, iar fiecare mimică, fiecare gest 
le arăta laşitatea. 

A dat ordin să fie introduşi în imensul amfiteatru început 
de Vespasian şi a cărui construcţie o încheiase. Gradenele 
acestui Colosseum fiind umplute cu o mulţime care urla. Și 
m-am temut ca nu cumva să-i arunce pe aceşti delatori 
fiarelor, ca nu cumva cruzimea să murdărească astfel 
justeţea hotărârii sale. 

Au fost numai bătuţi, apoi trimişi în insule sălbatice, iar 
poporul Romei a fost debarasat pentru câteva luni de 
aceste scursori. 


Îmi tot amânam plecarea la Capua. 

Flavius Iosif, care îl vedea în fiecare zi pe Titus, insista să 
rămân la Roma, lângă el. 

După cum zicea, împăratul ar avea nevoie de ajutorul 


tuturor celor care se temeau de comploturile lui Domițian şi 
de ascensiunea la tron a acestei fiinţe pline de cruzime şi 
de fantasme, poate chiar mai pervers decât Nero. 

Flavius  losif mi-a spus că Domițian avea o ură 
nezdruncinată faţă de cei pe care îi numea „demoni 
orientali”, evrei şi discipoli ai lui Hristos, despre care era 
convins că făcuseră tot ce le stătea în putinţă pentru a-l 
pierde sfătuindu-l pe Vespasian, iar acum pe Titus. 

Am fost sensibil la motivele lui losif. 

Titus nu numai că nu îi persecuta nici pe evrei şi nici pe 
creştini, ci chiar îi asculta şi îşi proteja pe unul dintre veri, 
Flavius Clemens, despre care umbla vorba că intrase în 
secta lui Hristos. 


Pe parcursul acestor săptămâni, am simţit renăscând în 
mine un pic de speranţă. Era, oare, posibil ca oamenii noii 
credinţe să poată schimba realitatea lumii? 

Mă gândeam la Anan, la rabinul Gamaliel, la Flavius losif, 
la acest popor evreu căruia îi aparţinea Hristos şi a cărui 
suferinţă îi marcase destinul. Flavius losif îmi spunea 
mereu: 

— Serenus, am studiat şi meditat asupra destinului 
poporului meu. Dintre toate naţiunile, de la începuturile 
lumii, mi se pare că evreii au avut parte de cel mai nefericit 
dintre toate... 


Părea să mă aprobe atunci când îi aminteam soarta lui 
Hristos, răstignit, ale cărui chinuri le anunțau pe cele ale 
tuturor prizonierilor ţintuiţi pe sute de cruci, în faţa zidurilor 
de la Ierusalim. 

Oare nefericirea, suferinţa erau semne ale alegerii? 

Dar, fără îndoială, Dumnezeu îşi pedepsise destul 
poporul. 

Aşa speram. 


Domnia lui Titus se anunţa, în fine, liniştită. El, bărbatul 
tânăr şi viguros, chibzuit, generos, era cel pe care plebea îl 
numea „dragostea şi deliciul seminţiei omeneşti”. 


În Colosseum, le oferise lupte de gladiatori, dar ţinând 
degetul în sus, evitând astfel ca învinşii să fie ucişi. 

Pusese să se între în arenă, într-o singură zi, cinci mii de 
animale sălbatice de toate soiurile fără a li se da ca hrană 
oameni. 

lar plebea aclamase spectacolul. 

Disperarea şi tristeţea care mă cuprinseseră de când o 
pierdusem pe Leda mai slăbiseră. 


Am părăsit Roma îndreptându-mă spre Capua având în 
adâncul sufletului, pentru prima dată după atâtea luni, o 
fărâmă de vioiciune. 

M-am gândit la sclavele tinere. 

Chiar mi-am imaginat că aş putea elibera una şi să o fac 
soţie şi mamă. 

Cât preţuia viaţa fără urmaşi? 

Am mers printre portocali şi migdali. 

Am muşcat din carnea smochinelor, deseori revenindu-mi 
amintirea buzelor  Ledei, simțind imediat o durere 
trecătoare ce mă îmboldea în stomac, făcută dintr-un 
amestec de angoasă şi dorinţă. 

Ezitam totuşi să aleg o sclavă, mulţumindu-mă să privesc 
aceste tinere slujnice ale căror văluri mă atingeau în 
treacăt. 

Dorinţa nu mai era atât de vie în mine ca să mă comport 
ca un animal de pradă. 

Fusesem martorul a prea multor cruzimi pentru a nu 
şovăi în privinţa viitorului şi a aduce pe lume o nouă viaţă. 

Îmi aduceam aminte de mama din lerusalim care îşi 
devorase copilul. 

Îmi aduceam aminte de copiii cărora li se tăia gâtul la 
Massada. 

Ştiam că moartea stă la pândă. 


Am  recitit scrierea strămoşului meu Gaius Fuscus 
Salinator pe care o intitulase /storia războiului sclavagist al 
lui Spartacus. 

Trecuse vremea crucilor înălțate de-a lungul viei Appia, 


de la Capua la Roma, sau Dumnezeu se pregătea să 
supună seminţia umană la o nouă încercare? 

Am regăsit scrisorile lui Seneca şi mai multe manuscrise 
pe care le luasem din biblioteca sa de la Roma aducându-le 
aici, la Capua, nu mult după moartea sa, când aşteptam să 
vină un mesager de la Nero să-mi aducă ordinul împăratului 
de a-mi tăia venele. 


Într-o dimineaţă a lunii lui august, am citit cu o emoție pe 
care nu mi-o explicam aceste rânduri de început dintr-un 
manuscris: 

„O trombă de foc va cădea peste voi; torţe aprinse vă vor 
arde veşnic, însă cei care l-au adorat pe adevăratul 
Dumnezeu, nemărginit şi unic, vor avea parte de viaţă, 
trăind pentru totdeauna în vesela grădină celestă, mâncând 
pâinea cea bună ce pogoară din cerul înstelat”. 

Am ridicat capul, am privit cerul şi am văzut orizontul 
închis de o imensă perdea întunecată. 

Am ştiut atunci că, acolo, moartea lucrează. 


Capitolul 46 


Nu mă înşelasem. 

Am văzut apărând oameni plini de un praf negru. 
Înaintau descumpăniţi, clătinându-se, poticnindu-se pe sub 
portocali, unii rămânând cu faţa căzută la pământ. 

Unul a ajuns clătinându-se până la mine. Sclav sau 
cetăţean? Era doar un om care povestea că din munte 
țâşniseră fum şi flăcări, acoperind mai multe oraşe: Pompei, 
Herculanum. Focul înaintase chiar şi în mare. 

Lumea murea sufocată de acest praf negru. 

Îşi trecea degetele peste obraji, arătându-mi mâinile. 

Mai târziu, nişte curieri care galopau către Roma s-au 
oprit, confirmând că mii de locuitori dispăruseră sub 
cenuşă, că nu te puteai apropia de locurile unde fuseseră 
oraşe prospere ale căror nume îl repetau cutremuraţi: 
Pompei, Herculanum, Stabies, Oplontis şi altele. 

Unele fuseseră înghiţite de un torent de pământ fierbinte 
care alunecase de-a lungul pantelor Vezuviului, acel munte 
de foc a cărui coastă părea despicată. 

M-am închis în mine. 

Domnia lui Titus, despre care se spunea că este 
„dragostea şi deliciul seminţiei omeneşti”, începea cu 
moarte. 

Acum eram sigur că va continua să lovească. 

Am aşteptat, ghemuit, pândind în fiecare zi noi 
nenorociri. 

Au venit. 

Mii de alţi oameni au căzut, unii umflaţi ca un burduf, alţii 
palizi precum ceara. 

Moartea luase chipul ciumei. 

Începeau vremuri de grele încercări. 


Administratorul mi-a spus că la Capua plebea şoptea că 
Nero supravieţuise, că aduna o armată undeva departe, 
dincolo de Eufrat, şi că se va răzbuna cu ajutorul celor mai 
umili. Odată reinstaurat pe tron, va împărţi bogăţiile, 


pământurile celor mai sărmani dintre cetăţeni. 

Au exultat când au aflat că flăcările răvăşeau mai multe 
cartiere din Roma. Aşadar, zeii îl părăsiseră pe Titus şi 
protejau, călăuzeau armata lui Nero! 


Văzusem trupul mort al lui Nero. Nu credeam în învierea 
lui. Moartea însă lua chipul amintirii sale, îi uzurpa numele 
ca să lovească puternic. 

Nu am fost surprins când am aflat că Titus, după numai 
doi ani, două luni şi douăzeci de zile de domnie, decedase 
în vila unde îşi dăduse sufletul şi tatăl său. 

Am primit o veste de la Flavius losif care deplângea - „ca 
toţi oamenii care nu sunt nişte sceleraţi”, spunea el - 
dispariţia împăratului. 

Îmi spunea că ultimele cuvinte ale defunctului îi 
emoţionaseră până la lacrimi pe cei care îl înconjurau. 

Titus se plânsese cu amărăciune. 

— Mi se ia viaţa în pofida nevinovăţiei mele, spusese el. 
Nici o faptă de a mea nu-mi dă remuşcări, cu excepţia 
uneia singure. 

Care era acea faptă? 

Unii credeau că regreta faptul de a fi întreţinut relaţii 
vinovate cu soţia fratelui său Domițian. lar alţii şopteau că 
acesta se răzbunase, otrăvindu-l. 

Dar poate că Titus regreta mai degrabă faptul că nu 
putuse împiedica distrugerea Templului din lerusalim? 


Nu m-am mai întors la Roma. Domițian era la tron. Îi 
cunoşteam cruzimea. 

Mă plimbam printre portocali şi migdali. 

Am citit, apoi m-am hotărât să încep să scriu Analele 
vieții mele. 

Le termin. Moartea se apropie. Mă rog lui Dumnezeu cel 
răstignit şi înviat. 

Într-o zi, mi-a parvenit un înscris. 

Omul care îl lăsase nu m-a aşteptat. Era, după spusele 
administratorului meu, un călător care venea din ludeea 
sau poate din Alexandria, oraşul care pentru mine păstra 


chipul Ledei Ben Zakkai. 

M-am gândit că putea fi Anan. 

Scrisese, oare, el textul sau fusese numai purtătorul lui? 
În numele cui? Al unui discipol al lui Hristos care îmi 
cunoştea credinţa? 

L-am citit şi mi l-am însuşit la capătul vieţii şi al acestor 
Anale. 

Îl copiez pentru cei care vor fi ajuns până aici, la capătul 
destinului meu: 


„O,  sărmani muritori,  schimbaţi-vă purtarea, nu-l 
împingeţi pe marele Dumnezeu până la capătul furiei! 

Lăsând săbiile, certurile, crimele, violențele, scăldaţi-vă 
în ape curgătoare întregul trup; întinzându-vă mâinile 
voastre spre cer, cereţi iertare pentru ceea ce aţi făcut în 
trecut şi vindecaţi-vă prin rugăciuni funesta voastră 
impietate. 

Atunci, Dumnezeu va reveni asupra hotărârii sale şi nu 
vă va pierde. 

Mânia lui se va potoli, dacă în sufletul vostru creşteţi 
smerenia. 

Dar dacă, persistând în felul vostru hain, nu vă supuneţi 
şi, îndrăgindu-vă nesăbuinţa, veţi primi cum nu trebuie 
aceste avertismente, focul se va răspândi pe pământ şi iată 
care vor fi semnele. 

La răsăritul soarelui, se vor arăta săbii pe cer şi glas 
ascuţit de trâmbiţe. Lumea întreagă va auzi mugete şi un 
vuiet îngrozitor. Focul va pârjoli pământul. Întreaga 
seminţie omenească va pieri. lar lumea va fi o pulbere 
neagră. 

Când totul va fi cenuşă, iar Dumnezeu va fi stins focul cel 
mare pe care l-a aprins, Atotputernicul va da din nou forme 
oaselor şi pulberii oamenilor şi-i va reface pe muritori aşa 
cum erau înainte. 

Atunci va avea loc judecata prin care Dumnezeu însuşi va 
cântări lumea. Pe cei care se vor fi lăsat pradă nelegiuirilor 
îi va acoperi ţărâna şi vor fi azvăriliţi în adâncimile 
întunecate ale Styxului. 


Dimpotrivă, cei care vor fi fost smeriţi vor retrăi în lumea 
marelui Dumnezeu etern, în sânul fericirii veşnice, 
Dumnezeu dându-le drept răsplată pentru smerenia lor 
minte, viaţă şi iertare. 

Atunci se vor vedea pe sine, cu ochii ţintă la lumina 
blândă a unui soare ce nu va mai apune. 

O, ferice de omul care va trăi până la asemenea 
vremuri”.