Robert Graves — Comitele Belizarie vol.2

robert graves 


comitele belizarie 
x x 


Se a 
erie now 


robert graves comitete belizarie 


CAPITOLUL XIII GREUTĂȚI ÎN AFRICA ŞI ÎN SICI LI A 

Priviţi situaţia din punct de vedere al goților. De care 
primejdie trebuiau, în mod raţional, să se teamă, când nu îi 
ameninţa decât o forţă de douăsprezece mii de oameni, în 
mare parte infanterie? Italia era a lor şi de două generaţii 
trăiseră în raporturi de bună prietenie cu populaţia 
băştinaşă. Aveau provizii de hrană mai mult decât 
suficiente, o flotă, bani, şi antrepozite militare; puteau 
mobiliza cu uşurinţă o sută. De mii de călăreţi şi o sută de 
mii de arcaşi pedeştri; erau în. Posesia unui număr de oraşe 
cu ziduri foarte puternice. Mai adăugaţi că ostaşii imperiali 
debarcaţi în Sidlia, deşi declaraţi campioni ai credinţei 
ortodoxe, erau, în cea mai mare parte, creştini din politeţe 
şi nici măcar nu se puteau face înţeleşi de italienii de 
baştină, care vorbeau latina, nu greaca; şi veţi înţelege de 
ce, îndată ce goții aflară despre răscoala din Africa şi 
despre moartea lui Mundus, conteniră să considere că 
numele lui Belizarie constituie un factor caro trage greu în 
cumpănă. 

Să vă povestesc despre răscoală, A izbucnit de Paşti, în 
anul Domnului 536. Câteva zile mai târziu, Solomon a 
debarcat la Siracuza dintr-o barcă deschisă, cu câţiva 
însoțitori 'epuizaţi şi, împleti- cindu-se, a urcat de pe chei 
spre cartierul general al lui Belizarie, instalat în palatul 
guvernatorului. Se întâmplase ca în după amiaza aceea să 
mă aflu într-o odaie mică, împreună cu stăpâna mea, cu 
Belizarie şi cu Teodosie; ne retrăseserăm aici după prân-z şi 
era cât pe ce să izbucnească ceva ce nu se deosebea prea 
mult de o ceartă. Teodosie făcuse o glumă cam prea 
ascuţită la adresa unei dogme oarecare din credinţa 
ortodoxă, ceea ce o amuzase pe stăpâna mea Antonina. 

Belizarie nu zâmbise ci îl întrebase pe Teodosie, pe un 
ton din care reieşea că se simte nedumerit, dacă s-a 
reconvertit la eunomianism. 

— Nu, răspunse Teodosie. De fapt niciodată nu am nutrit 
această credinţă eu seriozitate. 


— Foarte bine. Dar din moment ce te-ai convertit la 
adevărata învăţătură, nu înţeleg de ce glumeşti pe seama 
ei. 

Antonina îl apără pe Teodosie, zicând că a râde pe seama 
unor lucruri care-ţi sunt dragi nu contravine loialității faţă 
de ele. Când Belizarie nu se declară de acord, ea ieşi din 
defensivă şi porni la atac, întrebându-l de ce, dacă 
ortodoxia are atât de mare însemnătate pentru el, îngăduie 
unor eretici de toate nuanțele să se înroleze în Regimentul 
său de casă. 

Belizarie răspunse: 

— Asta este cu totul altă chestiune. Orice om are dreptul 
la eonvingerea religioasă care li este pe plac, şi are datoria, 
faţă de el însuşi, să nu se lase îndepărtat de ea prin constr 
îngere; dar nu are dreptul să jignească sensibilitatea 
vecinului său, afirmându-şi această credinţă într-im fel 
jignitor pentru alţii. Eu m-am născut în credinţa ortodoxă şi 
m-am închinat ei cu zel. Mă jigneşte să-i aud învăţătura 
batjocorită fără temei, precum la rândul meu nu aş 
batjocori fără temei credinţa nici unui om cinstit. 

— Şi dacă te-ai fi născut arian? 

Aş fi rămas, neîndoielnic, arian. 

— În cazul acesta, toate părerile religioase: constituie 
doctrină adevărată, dacă sunt nutrite cu: sinceritate? îl 
înghesui stăpâna mea. 

— Părerea aceasta nu o accept. Dar spun că este bine să- 
ţi păstrezi credinţa şi este bine să respecţi sentimentele 
altora. 

Teodosie nu se scuză pentru gluma care-l jignise pe naşul 
său. Spuse numai atât: 

— Nu pledez pentru nicio erezie. Sunt de, acord eu tine 
că credinţa ortodoxă poate fi apărată:' logic împotriva 
tuturor ereziilor - îndeosebi având fei. Vedere anumite 
premise mistice, bunăoară! că papa de la Roma deţine 
cheile Cerului, ca urmaş al Sfântului Petru. 

Belizarie răspunse înţepat: 


Nu cred ca logica să aibă vreun rol în. Adevărata religie. 

Teodosie râse: 

Un comentariu sceptic de-a binelea, naşulf. 

Belizarie explică, fără a-şi pierde încă răbdarea: 

— Religia e credinţă, nu filosofie. Grecii ionieni au 
inventat filosofia, ca să ia locul religiei; ceea re îi 
transformă într-o seminţie laşă, de oameni vicleni. 

Atunci, stăpâna mea Antonina întrebă: 

— Dar oare filosofia nu este necesară, pentru a: te oţeli 
împotriva unor eventuale nedreptăţi? 

Este oare bine să rămâi credincios celor ce te pot 
nedreptăţi? 

— Este bine să-ţi păstrezi credinţa şi să ierţi nedreptăţile. 
A-ţi încălca credinţa înseamnă a păcătui împotriva ta. 

Teodosie remarcă: 

— Dar cu cât este mai slabă credinţa unui om, cu atât va 
păcătui mai puţin împotriva lui însuşi, încălcând-o. 

Belizarie răspunse amabil: 

— Asta nu ne priveşte, finule. Toţi câţi ne aflăm aici 
suntem oameni de onoare., în clipa aceasta am surprins o 
privire fulgerătoare pe care o schimbară stăpâna mea şi 
Teodosie, de parcă şi-ar fi spus: „Ah, dragă Belizarie, ne 
măguleşti. Poate că simţul nostru al onoarei nu este chiar 
atât de fanatic ca al tău.” 

Nu am uitat niciodată această. Conversaţie şi această 
privire, în lumina raporturilor care intervenim mai târziu 
între stăpâna mea şi Teodosie. În orice caz, un lucru este 
sigur: că Teodosie acceptase botezul numai ca un mijloc 
pentru a-şi îmbunătăţi situaţia personală şi nu era mai 
creştin decât eram eu sau stăpâna mea. A mărturisit o dată 
stăpânei mele: 

— Singurul autor, dintre cei care au scris despre 
creştinism, a cărui lectură mi-a făcut plăcere este Celsus, 

Acest Celsus este anatema. A trăit în vremuri păgâne şi a 
scris despre creştinii timpurii cu un haz necruţător. S-a dus 
chiar până în Palestina, ca să cerceteze neamurile lui Isus şi 


susţinea că l-a găsit înscris în rolurile militare, ca fiu al 
unuia Pantei'us, un soldat grec din Samaria. 

— Şi este demn de remarcat, adăugă Teodosie că, după 
loan Evanghelistul, Isus nici nu şi-a negat obârşia 
samariteană, când preoţii-au acuzat de ea. 

Fiecare este îndreptăţit să-şi aibă propriile sale credinţe 
şi păreri, precum afirmase Belizarie. Dar Teodosie îşi 
ascundea gândurile de toţi, în afară de stăpâna mea 
Antonina - dacă, într-adevăr, le dezvăluia în faţa ei. Deşi eu 
nu dădeam crez bârfelilor stupide ale servitorimii despre 
stăpâna mea şi Teodosie - cum că ar fi fost văzuţi o dată 
sărutându-se pe după un paravan sau, cu un alt prilej, 
ieşind împreună dintr-o pivniţă întunecoasă - aveam totuşi 
un puternic presentiment, în sensul că într-o bună zi 
stăpâna mea şi tânărul vor fi cuprinşi de patimă şi în felul 
acesta îl vor nenoroci atât pe Belizarie, cât şi pe ei înşişi. 
Căci fiind ateu sau, cel puţin, sceptic, ce scrupule morale 
avea Teodosie? în ce o priveşte pe stăpâna mea, ea trăise 
în zilele de odinioară o viaţă foarte liberă, şi faţă de primul 
ei soţ, negustorul, nu fusese nicidecum credincioasă, 
considerându-şi trupul ca o proprietate a ei, de care era 
liberă să dispună după bunul plac. Dragostea ei faţă de 
Belizarie era de netăgăduit; dar nu puteam prevedea clacă 
această dragoste va fi în stare să o reţină de la a da curs 
unei pasiuni faţă de Teodosie, pasiune care se putea isca 
oricând. 

Când Belizarie zise: „Toţi câţi ne aflăm aici suntem 
oameni de onoare”, m-am întristat. Îl iubeam, ca pe un erou 
nobil ce era, dar loialitatea mea faţă de dânsul venea 
numai în al doilea rând, fiind subordonată loialității faţă de 
stăpâna mea, datorită  recunoştinţei pentru marea 
consideraţie cu care ea mă tratase dintotdeauna. 

Acesta a fost deci momentul în care se anunţă sosirea lui 
Solomon. Intră în încăpere gâfâind, abia în stare să 
vorbească. Stăpâna mea mă trimise după o cupă de vin 
care săs-l mai învie ş o şi' deşertă imediat. Discreţia mea 


fiind dincolo de orice îndoială, mi se îngădui să rămân şi să 
ascult povestea pe care avea a o relata. 

Solomon afirma că în spatele tulburărilor se află femeile 
vandaie. Acestea îi convinseră pe noii lor soţi că împăratul 
i-a înşelat pur şi simplu, privându-i He zestrea care li se 
cuvenea prin căsătorie - în speţă casele şi pământurile care 
le reveneau de drept. Aceleaşi femei aţâţaseră şi 
indignarea faţă de edictele religioase opresive ale lui 
Justinian: arienii nu puteau primi sfintele taine şi nu li se 
dădea nici măcar puţină apă sfinţită cu care să-şi 
stropească pruncii, ca să-i boteze. Exista acum o întreagă 
prăsilă de copii recent născuţi, toţi arieni, care, dacă se 
întâmpla să moară nebotezaţi, erau osândiţi pe vecie; ceea 
ce pricinuia mare grijă taţilor goți din Traeia şi huni 
herulieni. Răscoala fusese fixată pentru Duminica Paştilor, 
care în anul acela cădea în ziua de douăzeci şi trei martie. 
Conspiratorii hotărâseră să-l asasineze pe Solomon, în 
timpee el va lua parte la o ceremonie în cinstea învierii lui 
Hristos, în Catedrala Sfintuim Ciprian, Solomon nu bănuia 
deloc primejdia care-l ameninţa, deoarece secretul fusese 
extraordinar de bine păstrat, în ciuda faptului că jumătate 
din soldaţii propriei sale gărzi erau implicaţi în complot, 
fiind căsătoriţi cu femei vandaie şi dorind să aibă parte la 
împărţirea pământurilor şi caselor. 

Momentul ales pentru asasinat era cel al inăfţării hostiei 
în faţa altarului mare (o acţiune* despre care se crede că 
îiconferă însuşiri miraculoase); căci întreaga adunare se va 
afla atunci prosternată cucernic şi se putea da o lovitură 
bruscă, ucigătoare. Dar când soldaţii arieni intrară, cu 
mâinile pe garda pumnalelor, meurajându-se unul: pe ah~ 
tul -din cap şi înghiontindu-se., îi e-iţprinse deodată un 
sentiment de groază, amestecat eu respect. Proporţiile, 
ample şi jhqgăţia. Catedralei, cântecul încet, solemn., al 
corului, luminările. Şi tămâia, prapurii şi ghirlandele de flori. 
Primăvăratece, preoţii venerabili, în odăjdiile lor brodate, 
adunarea neînarmată, în straie de sărbătoare, care se ruga 


- toate acestea Şi impresionară profund pe arieni. Brau în 
stare să ucidă, dar nu să comită un sacrilegiu. Când se 
opriră, nehotărâţi,. Slujitorii bisericii şi ai Domnului, călcând 
fără zgomot, veniră, parcă lunecând, la ei, trăgându-i 
imperios de mineri în jos şi îndemnându-i să se prosterneze 
la fel ca şi ceilalţi. Unul câte unul se supuseră şi luară parte 
la restul ceremoniilor, de parcă ar fi ost cir credinţă 
ortodoxă. Când se aflară însă din nou afară, lieeare il acuză 
pe vecinul săy de laşitate şi ide moliciune şi jură că el însuşi 
ar fi săvârşit isprava, dacă cel puţin încă un singur om ar fi 
slat alături de el. 

Declaraţiile acestea şi certurile. Avură loc în piaţa pwbli: 
a şi în curând Solomon auzi de toată povestea; dar când 
ordonă arestarea conspiratorilor, oamenii din garda lui 
person-ală nu seigrăbiră de fel să-i dea ascultare. Apoi, 
conspiratorii, cărora li se alipi încă un număr de soldaţi 
nemulţumiţi, părăsiră Cartagina şi începură să jefuiască 
suburbiile. 

Solomon se trezi neputincios în faţa acestor nemulţumiţi: 
trupele lui refuzară să mărşăluiască împotriva lor. In cea de 
a cincea zi, convocă o adunare generală la Hipodrom, unde 
se adresă soldaţi lor, marinarilor şi ofiţerilor de poliţie 
adunaţi, meercând să obţină de la ei un. Nou jurământ de 
loialitate. Aceştia însă îl huiduiră, azvirliră bolovani după el 
şi apoi începură să-şi bată şi să-şi ucidă ofiţerii, Tăiară gitul 
şefului de stat major 

V 

al lui Solomon; apoi Pharas, herulianul, care se declară cu 
hotărâre loial față de fratele său de sânge, Belizarie, fu 
rănit mortal de săgețile propriilor săi oameni. Herulienii 
fermentau acum din nou kavasse, deoarece albina le fusese 
restituită. 

în felul acesta răscoala deveni generală, întreaga armată 
începu să prade cartierul prăvăliilor din centrul Cartaginei şi 
antrepozitele din port. În momentul acela, te puteai crede 
la Constantinopol, în timpul „Răzmeriţei Victoriei”, cu 


deosebirea că nu incendiau case şi nu purtau cocarde 
Albastre sau Verzi - şi nu exista la îndemână un Belizarie 
care să o înăbuşe. Solomon găsi pentru moment azil în 
Capela Doamnelor din palatul lui Geilimer, dar de îndată ce 
i se ivi ocazia, fugi şi se îndreptă spre docuri. Acolo, 
rechiziţionă o barcă şi după zece zile de vâslit, iată-l, în 
sfârşit, aici. 

După ce Belizarie îi puse lui Solomon câteva întrebări, o 
anunţă pe Antonina: 

— Plec imediat la Cartagina. Este ceea ce ar aştepta 
împăratul de la mine. Tu rămâi aici şi iei hotărâri ca locţiitor 
al meu. 

— Câte trupe iei cu tine? 

— O sută de cuirasieri. 

— Au să te omoare, nebunule. 

— Mă voi întoarce aici, sănătos şi nevătămat, înainte de 
sfârşitul lunii. 

— Trebuie să vin cu tine, Belizarie. 

— Numai în tine am încredere pentru a conduce treburile 
de aici. 

— Dar eu nu pot avea încredere în mine. Lasă-mă să vin 
cu tine. Nu vreau să fiu refuzată. _ 

— Antonina, în privinţa aceasta trebuie să mă asculţi. Ii 
poruncesc, în numele împăratului. 

In felul acesta se întâmplă ca - fără voia ei - stăpâna 
mea să rămână la Siracuza, cu Teodosie; 

şi nu se mai aştepta să-l revadă pe Belizarie în viaţă. 
Dacă este adevărat că a încălcat vreodată jurământul rostit 
la căsătoria cu Belizarie, atunci în această împrejurare l-a 
încălcat. Dar ea a negat până la urmă, şi nimeni nu o putea 
contrazice, căci a fost dintotdeauna o femeie foarte 
discretă. Ca istoric, am sarcina de a spune adevărul dar, de 
asemenea, este de datoria mea, ca servitor credincios ce 
mă aflu, să nu o trădez pe stăpâna mea. Spre norocul meu, 
această misiune şi această datorie nu sunt în conflict. Pot 
jura că nu ştiu nimic sigur. 


La Cartagina, răsculații jefuiseră oraşul după pofta inimii 
şi puseseră mâna pe casele şi pământurile care le-au 
plăcut; apoi ieşiră în marş ca să-şi unească forţele cu un alt 
grup de răzvrătiți, alcătuit din trupele acelei coloane căreia 
Solomon 
„ încredinţase asediul plicticos al Muntelui Aures. Curând, 
escadroanele lor reunite se cifrară la şapte mii de oameni, 
şi pe deasupra li se mai alipiră o mie de vandali. l'atru sule 
tlinire aceştia erau prizonieri fugiţi, cari' nu de mult 
fuseseră pe drum de la Conslantinopol spre graniţa 
persană; dar iu dreptul insulei l.esbos atacaseră şi biruiseră 
echipajele navelor de transport şi se îndreptaseră nu spre 
Anliohia, ci înapoi, spre Africa de Nord, unde debarcaseră 
intr-un punct izolat, aproape de Muntele Pappua, şi 
mărşăluiseră spre Muntele Aures. Intenţionaseră să se 
alieze cu maurii rebeli, dar în loc de asta se raliară 
răsculaților din armata imperială, care îi primiră cu căldură. 
Ceilalţi vandali erau refugiaţi ce stătuseră ascunşi prin 
locuri obscure, încă de la cucerirea Cartaginei şi acum, în 
sfârşit, îndrăzniseră să iasă la lumină. La staţiile de poştă se 
găsiră cai pentru ei. 

Răsculaţii aleseră drept comandant un soldat simplu, un 
trac energic şi capabil, numit Stotzas, şi-apoi se îndreptară 
iarăşi spre Cartagina, proclamând întreaga dioceză o 
Republică a Soldaţilor. Din partea cetăţenilor nu trebuiau să 
se aştepte la niciun fel de rezistenţă. Sosiră în dreptul 
zidurilor în amurg, în cea de a şaptea zi a lui aprilie şi 
făcură bivuac, plănuind să intre în oraş în dimineaţa 
următoare. Dar în aceeaşi seară Belizarie sosi pe mare, 
însoţit de o sută de cuirasieri aleşi,. Şi începu neîntârziat să 
caute prin toată Cartagina câteva unităţi loiale; înainte de a 
se crăpa de ziuă, găsi două mii de oameni. Dintre aceştia 
şase sute erau recruți din rândurile romanilor africani, 
înregimentaţi cu forţa de poliţia călare, iar cinci sute erau 
vandali, oameni trecuţi de cumpăna vârstei, cărora 
Belizarie le îngăduise să trăiască nestingheriţi la casele lor 


şi care acum se prezentară voluntar, din recunoştinţă, ca 
să-l ajute. Şi mai era un număr de mauri prieteni. Soldaţi 
care să nu se fi răzvrătit nu se găsiră mai mult de cinci 
sute. Dar pe atunci exista o vorbă, cum că numele lui 
Belizarie face cât cincizeci de mii de soldaţi. Când răzvrătiţii 
aflară de sosirea lui neaşteptată, se considerară într-o 
inferioritate numerică ca de la cincizeci şi două de mii la 
opt mii, îşi ridicară imediat tabăra şi fugiră spre interior. Se 
îndreptară spre Muntele Aures, unde intenționau să-şi lege 
soarta cu cea a maurilor. Belizarie îi urmări şi-i ajunse la 
cincizeci de mile depărtare, la Membresa, un oraş fără 
ziduri, pe râul Bagrades. Aici i se ivi prilejul de a da o 
bătălie de o factură inedită: împotriva propriilor săi soldaţi. 

în popor, cinstea victoriei i se atribuie acum, îndeobşte, 
Sfântului Ciprian - căruia legenda îi acordă şi o apariţie 
personală. În catedrală, în acea memorabilă dimineaţă de 
Paşti (travestit în stingător de luminări, dar cu aureola 
vizibilă) în scopul de a-i dezarma pe asasini şi a-i sili să «se 
prosterne. Căci la Membresa, vântul Sfântului Ciprian se 
stârni iarăşi pe neaşteptate şi în anotimp nepotrivit, suflând 
puternic în faţa răsculaților, tocmai în clipa în care cele 
două armate erau pe punctul de a angaja bătălia. Stotzas 
îşi dădu seama ca, din pricina vântului, săgețile oamenilor 
săi vor pierde din viteză; de aceea ordonă ca jumătate din 
cavaleria lui să vireze spre o poziţie adăpostită, de pe 
flancul drept, şi să-şi folosească arcurile de acolo. Manevra 
aceasta fu executată încet şi în dezordine. Belizarie, 
aflându-se în fruntea cavaleriei sale, şarjă imediat împotriva 
punctului în care stăruia cea mai mare confuzie, şi anume 
împol n va eseadromilui vandal. Căci vandalii, nefiitxd 
arcaşi, nu erau siguri dacă li se cere să se deplaseze sau să 
stea locului. Şarja subită îi frânse şi anuala răsculaților fu 
tăiată în două părţi; amhulouă codară când coloana lui 
Belizarie se împărţi în două şi coti, în plin galop, împotriva 
spatelui fiecăruia. 

Aşa se întâmplă ca multe femei vandaie să-şi schimbe 


pentru a doua oară soţii. Când răsculații se împrăştiară în 
deşert - fiecare pe socoteala lui femeile fură lăsate în urmă, 
în tabără, şi capturate de oamenii lui Belizarie, împreună cu 
restul prăzii. Cei mai mulţi morţi erau vandali; îndată ce 
victoria deveni incontestabilă, Belizarie ordonă oamenilor 
săi să nu-i mai atace pe rebeli, care acum s-ar putea 
întoarce la supunere 5 în- 

Ir-adevăr, o mie de fugari se predară bucuroşi şi li se 
acordă iertare. 

Belizarie ar fi continuat urmărirea şi chiar chemă 
garnizoana loială de la Hippo şi trupele staționate în Maroc 
ca să-l ajute să înfrângă răscoala. Dar având un singur trup, 
şi acesta nefiind divin, nu putea fi concomitent şi în Sicilia şi 
în Africa, şi tocmai sosise un mesager al stăpânei mele 
Antonina, raportând izbucnirea unei alte răscoale, la 
Siracuza. N-avea încotro, fu nevoit să-l lase pe Hildiger, 
viitorul său ginere, la comanda provizorie a armatei din 
Africa, şi se întoarse cu cei o sută de oameni ai săi la 
Cartagina şi apoi, pe mare, la Siracuza. 

Totuşi, precum se dovedi ulterior, în Sicilia nu avusese 
loc o răscoală a soldaţilor, ci numai un incident şi anume: 
un general de infanterie, numit Constantin, refuzase să 
accepte ordine de la stăpâna mea Antonina, în calitate de 
locotenentă a lui Belizarie. Declară că nu face parte din 
îndatoririle sale să dea ascultare unei alte femei, decât 
împărătesei, în anume probleme civile a căror conducere 
împăratul i-o încredinţase prin delegaţie: după obiceiul 
roman, imemorabil, femeile nu puteau fi numite la vreo 
comandă militară. Stăpâna mea îl puse'pe Constantin sub 
arest sever; ceilalţi generali, camarazii săi, fiind solidari cu 
dânsul, conteniră să-i trimită stăpânei mele rapoartele 
zilnice, trimiţându-le, în schimb, celui mai vârstnic ofiţer din 
rândurile lor, care era loan Sângerosul. Întorcându-se, 
Belizarie îl eliberă pe Constantin, dar îi vorbi cu multă 
severitate şi lui şi celorlalţi generali; le spuse că socoteşte 
acţiunea lor ca datorându-se ignoranței, şi jignitoare la 


adresa lui. S-a dovedit de mult că o femeie cu minte şi curaj 
nu numai că este în stare să comande cu autoritate trupele 
(precum o făcuse soţia lui, Ilustra Doamnă Antonina, în 
timpul marşului asupra Cartaginei), dar chiar să le ducă şi 
la victorie. Oare 

Zenobia de Palmyra, * călărind îmbrăcată în zale, în 
fruntea trupelor ei, nu salvase Imperiul de Răsărit de 
invazia lui Sapor Persanul? Pe deasupra, Doamna Antonina 
era reprezentanta lui investită, deţinând şi sigiliul său. Prin 
această nesupunere, venită la timpul cel mai nepotrivit, l- 
au forţat să se întoarcă din Africa şi l-au împiedicat să-şi 
ducă la bun sfârşit acţiunea împotriva răsculaților. Soldatul 
Stotzas continua să fie liber şi va pricinui probabil noi 
încurcături. 

îi răspunseră în puţine cuvinte, dar Constantin făcu o 
aluzie, cum că Belizarie nu cunoaşte ambele feţe ale 
poveştii. Nedând ascultare unei femei care nu ţinea seama 
de adevăratele lui interese, nu avusese intenţia de a-l 
insulta pe Belizarie, ci mai degrabă de a-l onora. Constantin 
nu voia să pună mai multe şi-l lăsă pe Belizarie tulburat. 

Dar în aceeaşi seară, o fată încasă numită Macedonia, 
veni în secret la Belizarie şi-l preveni că stăpâna mea 
Antonina şi Teodosie sunt amanți şi ca situaţia aceasta a 
devenit un scandal public. Afirmă că nu încape nicio 
îndoială că acesta este motivul pentru care atât Constantin 
cât şi ceilalţi Henenili se vădiseră atât de puţin dispuşi să 
dea ascultare.. Lăpânei melc*. Macedonia făcu aceste 
dezvăluiri clin răzbunare, deoarece cu două zile mai înainte 
stăpâna mea o legase de piciorul unui pat şi o biciuise, 
pentru purtare proastă. „Purtarea proastă1l* consta dintr-o 
legătură amoroasă ruşinoasă, cu Fotius, care avea acum 
şaptesprezece ani şi care venise cu noi în Sicilia. Macedonia 
socotea 

1 y. Onobia, regină a Palmyrei (26fi—272 e.n.) Profitând 
ele cri/a imperiului roman, s-a emancipat de sub autoritatea 
acestuia, extinzând dominaţia regatului Palmyrei asupra 


Siriei, Egiptului şi a unor teritorii din Asia Mică. 

nedrept ea stăpâna noastră, care era o femeie căsătorită, 
să comită un adulter, totuşi pe ea să o biciuiască 
necruţător, pentru un simplu păcat trupesc. Dar Macedonia 
nu deţinea nicio dovadă că stăpâna mea este vinovată, de 
aceea era obligată să născocească dovezi. Convinse doi 
paji mititei, ostateci regali mauri, să-i susţină povestea. 
Aceştia doreau să se răzbune pe stăpâna mea, deoarece, 
ca ostateci, se aşteptaseră să fie trataţi princiar; dar când 
părinţii lor se răsculaseră, stăpâna mea îi puse să lucreze 
cu mâinile şi, de asemenea, ordonase să fie biciuiţi, ori de 
câte ori fuseseră prinşi că fură sau că se poartă urât. Erau 
nişte mincinoşi atât de desăvârşiţi, sau Macedonia îi 
învățase atât de bine, încât Belizarie nu avea cum să nu 
dea crezare poveştii lor, elaborată extrem de amănunţit; şi 
se simţi dintr-o dată de parcă s-ar fi aflat pe o corabie 
căreia i s-a sfârâmat lanţul ancorei, într-o furtună stârnită 
din senin. Dar Macedonia îl legase cu jurământ să nu 
dezvăluie în faţa soţiei sale de unde a venit învinuirea, nici 
să-i cheme pe dânsa sau pe paji, ca martori ai acuzaţiei de 
adulter. Mâinile lui Belizarie erau astfel legate. Eu însumi 
habar n-aveam de ce se petrece, clar băgai de seamă că 
Belizarie pare dintr-o dată profund nefericit şi, totodată, 
mânios peste măsură. Totuşi izbuti să-şi ascundă 
sentimentele, pretextând că i-ar fi rău de la stomac şi că 
este îngrijorat de mersul treburilor de la Cartagina şi de 
nesupunerea generalilor. 

Nu pot spune ce gânduri mocneau în cugetul său, dar pot 
ghici cu aproximaţie. În primul rând, cred că voia să-l ucidă 
pe Teodosie pentru ingratitudinea şi trădarea de care 
dăduse dovadă, şi din inima lui nu putea lipsi nici fireasca 
gelozie. Apoi, cred că dorea să o ucidă pe stăpâna mea 
Antonina 

18 pentru necredinţa ei, îndeosebi pentru că el avusese 
încredere desăvârşită într-însa şi trăise o viaţă. Astă. Apoi, 
dorea să se sinucidă, de ruşine: Teodosie era fiul său 


adoptiv, de aceea crima comisă constituia un incest. Pe de 
altă parte, datoria lui de creştin era să-şi ierte duşmanii. 
Stăpâna mea fusese până atunci cea mai desăvârşită dintre 
soţii şi el continua să o iubească cu pasiune; şi-şi aduse 
aminte că, de curând, ea pledase să-i dea voie să-l 
însoţească la Cartagina, deşi s-ar fi putut prea bine să piară 
acolo. Mai mult, ea îi declarase făţiş 'ă nu are suficientă 
încredere în ea însăşi să rămână singură la Siracuza, aşa că 
i se. Păru că Teodosie o sedusese prin vreun meşteşug 
diabolic, împotriva dorințelor ei. 

Nu-l voi nedreptăţi pe Belizarie sugerând ideea i. | mai 
exista un considerent care să fi avut o. Mumii, i pondere, 
deşi acesta ar fi ocupat primul loc în mintea oricărui alt 
bărbat aflat în poziţia lui: anume ca slapiiia mea va li 
susţinută de Teodora, care nu va şovăi să-i pedepsească 
pentru „a-şi li luat aere”, dacă se răzbună pentru adulterul 
ei. Cea mai nucă dintre pedepsele la care se putea aştepta 
în eventualitatea aceasta, era o pătură azvirlilă peste cap. 
Dar teama de Teodora nu l-ar l'i aliatul niciodată de pe o 
cale pe cart' o considera 
E nr. Lila; este însă posibil ca până şi în acest chiniil 
cugetului său să-şi fi adus aminte de loialitatea sa fala de 
Justinian, care-i ordonase să poarte război împotriva goților. 
Orice fel de acţiune pripită sau violentă ar fi provocat 
duşmănia Teodorei; şi dacă ar fi fost rechemat, Africa de 
Nord şi Sicilia ar fi din nou, şi încă foarte curând, pierdute 
pentru imperiu. Işi dădea prea bine seama că niciunul 
dintre subalternii săi - deşi mulţi dintre ei erau oameni 
viteji - nu vedea ansam- 

t* 

Mul situației strategice şi nu avea aptitudini de 
conducător. 

În aceeaşi seară trimise după mine şi-mi vorbi între patru 
ochi, zicându-mi: 

— Eugeniu, tu ai fost mai mult decât un servitor, ai fost 
un bun prieten al stăpânei tale şi al meu. Pot să-ți 


încredinţez o misiune secretă? Dacă nu este îndeplinită 
repede, de o persoană discretă, cred că am să înnebunesc. 
l-am răspuns: 

— Da, stăpâne. Dacă e vorba de bunăstarea ta sau a 
stăpânei mele. 

Sub nişte ameninţări teribile, îmi interzise să dezvălui 
misiunea; şi apoi mă învăţă ce am de făcut. Trebuia să mă 
duc la Teodosie şi să-i spun: 

— lată rasa unui călugăr, şi iată nişte foarfeci cu care să- 
ţi tai părul după tipicul călugărilor, şi iată o pungă cu bani; 
în docuri există o corabie care în zori ridică pânzele în 
direcţia Efesului. Numele căpitanului este cutare. Dacă nu 
te îmbarci imediat, vei fi un om mort. La Efes trebuie să 
intri într-o mănăstire şi să depui votul castităţii veşnice. 

Dar cu niciun preţ nu trebuia să rostesc numele lui 
Belizarie. 

Mi se făcu frică. De când îl cunoşteam, nici măcar în acea 
dimineaţă timpurie, la Tricamaron, în tabăra ocupată, nu-l 
văzusem pe. Echilibratul Belizarie atât de agitat. Dar în. 
Acelaşi timp mi-era frică de stăpâna mea. Dacă Teodosie îi 
va spune de la cine a primit acest avertisment, ea mă va 
suspecta de conspirație împotrivă-i şi poate mă va ucide. A- 
i transmite lui Teodosie un asemenea mesaj fără a i-l 
raporta întâi ei, era extrem de primejdios; nu puteam 
refuza, totuşi, misiunea; şi apoi, eram de părere că 
îndepărtarea lui Teodosie de pe scenă, fără niciun alt 
scandal, este spre folosul stăpânei mele. M-am dus, 
tremurând, la Teodosie, şi i-am comunicat mesajul, dându-i 
să înţeleagă cât de puţină plăcere îmi face să fiu mesager 
în această chestiune. Cunoscându-mi caracterul, mă crezu 
şi-şi dădu seama că avertismentul este serios. 

Ghici din partea cui vine şi zise: 

— Spune-i naşului meu că într-adevăr nu ştiu de ce este 
mânios, afară de cazul că am fost calomniat pe nedrept. 
Am conştiinţa curată, dar am mulţi duşmani. 

Când l-am implorat să nu-i divulge stăpânei mele 


Antonina că mesajul i-a parvenit prin mine, jură că n-o să-i 
spună. Trebuie să recunosc că şi-a respectat cu cinste 
jurământul. Luă rasa şi foarfecele şi banii şi se clust' drept 
la docuri, fără a-i trimite' vorbă Antoninei. Aşa că m-am dus 
înapoi şi i-am raportat lui Belizarie spusele lui Teodosie. 

V; i puteţi închipui că, de grijă, stăpâna mea îşi ieşi din 
minţi, când scumpul ei Teodosie dispăru fără un cuvânt: se 
temu, fireşte, că a fost ucis - poate de către Constantin - şi 
era neconsolată. N ('bănuindu-l pe Belizarie, îi ceru să 
pornească imediat cercetări pentru a-l căuta pe Teodosie, 
coca ce el acceptă; chiar eu am fost însărcinat să.» 1111 t 
ind şi unde fusese văzut ultima oară. Nu fu de fel greu să 
liniştesc cugetul stăpânei mele, ştiind unde trebuie să caut. 
Am găsit repede câţi va soldaţi în docuri, gata să jure că-l 
văzuseră pe Teotlosie; căci se pare că nu îmbrăcase 
straiele de cillugăr înainte de a ajunge pe bordul corăbiei. 
Aşa e. | ea se convinse, cel puţin, că plecase de bună voie, 
Dar era hotărâtă să dea de capătul întregii chestiuni. 
Bănuielile ei fură trezite de un anumit aer triumfător 
arborat de Fotius, despre care ştia că este gelos pe 
Teodosie; era lesne de dedus că Macedonia fusese 
amestecată 'ân dispariţia iţii Teodosie. Până la urmă, reuşi 
să-i sperie atât de rău pe cei doi paji, încât aceştia făcură 
mărturisiri depline. 

între timp Fotius, necugetat, îi încredința lui Constantin 
secretul; iar Constantin, pe care-l ustura încă tratamentul 
aplicat de Antonina, era încântat de prilejul de a râde pe 
seama ei şi a lui ibelizarie, în dimineaţa celei de a doua zile 
după dispariţia lui Teodosie, întâlnindu-l pe Belizarie în 
Piaţa Principală. Îl salută şi-i zise, rânjind: 

— Bine ai făcut că l-ai izgonit pe acest Paris trac, mare 
Menelaos; dar vina este mai degrabă a «reginei Elena. 

Belizarie găsi că nu-i de demnitatea lui să-i. Răspundă, 
de aceea îi întoarse lui Constantin spatele. Mai mulţi soldaţi 
îl văzură, şi cum nu auziseră observaţia iniţială, le făcu o 
impresie penibilă. 


Stăpâna mea Antonina vorbi acum pe faţă cu Belizarie. 
Ce se petrecu între ei doi, nu ştiu. Dar îl convinse că 
Macedonia minţise şi ste limpede că el se simţi deopotrivă 
uşurat şi ruşinat. Trimise 
0 corabie rapidă să-l cheme îndărăt pe Teodosie; şi 
Macedonia fu biciuită, înfierată şi trimisă la o mănăstire de 
maici unde să-şi petreacă restul zilelor. Şi băieţii-paji fură 
biciuiţi şi înfieraţi şi trimişi să lucreze în minele de argint. 
Că stăpâna mea ar fi smuls, cu ajutorul meu, limba 
Macedoniei, că a tăiat-o bucăţi-bucăţi şi a aruncat bucăţile 
în mare, este o minciună răspândită mulţi and mai târziu de 
secretarul Procopius, cu intenţia de a o discredita. Nu spun 
că Macedonia nu ar fi meritat această pedeapsă, sau -că 
stăpâna mea, în furişa ei, nu a ameninţat-o. 

Curând, toate erau în bună regulă Intre stăpâna mea şi 
soţul ei. Dar Teodosie nu se întoarse, corabia care a fost 
trimisă în urma lui neizbutind să-lt ajungă din urmă. Totuşi, 
Belizarie îi scrise la Efes îndemnându-l să se întoarcă şi în 
ziua judecării Macedoniei făcu şi o mărturisire publică a 
greşelii sale. Toate gurile tăcură, de frică. 

Belizarie aştepta acum ordinul lui Justinian pentru a 
invada Italia; dar acesta întârzie mult, deoarece împăratul 
era dezorientat de moartea lui Munte. Belizarie primi 
instrucţiuni să nu întreprindă deocamdată nimic, dar să se 
ţină gata de acţiunt? până ce va primi vestea căderii 
oraşului Spalato atunci să pornească marşul asupra Romei. 
Armata din Iliria, reîntărită, ocupă Spalato în septembrie;, în 
octombrie. Belizarie află vestea şi fu deci în situaţia de a-şi 
începe marşul. Stăpâna mea îl ajutase mult în înfăptuirea 
planurilor, căci în tinapai absenței sale în Africa purtase 
negocieri secrete 11 ginerele regelui Teudahad, care 
comanda forţele goților din Italia de Sud. Reuşi să facă 
cunoştinţă cu acesta şi-l puse să-i promită că în-ziua în care 
va începe invadarea teritoriului său de către armata 
noastră, va dezerta. De aceea, când Belizarie - lăsând în 
urmă câte o garnizoană la Palermo şi Siracuza, oraşe ale 


căror întărituri le îmbunătăţise simţitor - trecu strâmtoarea 
Messinei şi mărşălui asupra oraşului Reggio (unde sunt 
aşezate minele de aur) acest vandal laş dezerta la noi, cu 
câţi va dintre camarazii săi, şi-şi lăsă oamenii fără 
căpetenie. Ulterior plecă la Constantinopol, unde, după ce 
renunţă la credinţa ariană, 

i se acordă rang de patrician şi i se dădură mari proprietăţi. 
Aflând aceste veşti, regele Teudahad îl invidie. 

Invadarea Italiei de Sud nu se transformă deci într-o 
bătălie desfăşurată, ci într-o simplă înaintare, goții 
risipindu-se în toate direcţiile. 

Inaintând spre nord, de-a lungul coastei, însoţiţi de flotă, 
nu întâlnirăm niciun fel de rezistenţă, până devreme în luna 
noiembrie, când ajunserăm la Neapole. Acest nobil oraş era 
puternic întărit şi apărat de o garnizoană de goți, despre 
care se spunea că are aproape acelaşi efectiv ca şi armata 
noastră. 

Pe patru căi se poate acţiona în faţa unei fortărețe 
vestită ca de necucerit. Prima este de a o lăsa în voia ei şia 
ataca inamicul într-un punct mai slab. A doua este de a o 
înfometa. A treia e de a forţa capitularea prin mită, 
ameninţare sau viclenie. A patra de a o lua prin 
surprindere, după ce se descoperă că, la urma urmelor, are 
totuşi, undeva, un punct vulnerabil pe care inamicul, în 
exagerata lui încredere de sine, l-a neglijat. Belizarie nu 
putea lăsa Neapole necucerit şi înainta mai departe; dacă 
proceda astfel, oraşul ar fi slujit ca punct de adunare pentru 
toate forţele risipite ale goților, pe o rază de o sută de mile. 
De după adăpostul zidurilor masive ar fi fost detaşate 
mereu noi şi noi coloane pentru a recuceri Italia de Sud - 
iar micile garnizoane, pe care le lăsaseel în urmă, în oraşele 
principale, ar fi fost covârşite de număr. Nici nu putea 
înfometa Neapole, deoarece oraşul era extrem de bine 
aprovizionat cu cereale, principalele silozuri ale negoţului 
cu grâne africane fiind aşezate în incinta zidurilor; afară de 
asta, dacă zăbovea prea mult la Neapole, dădea goților 


prilejul de a aduna împotriva lui, în nord, o mare armată. 
Dar nu era exclus ca oraşul să fie convins să capituleze, 
printr-o ameninţare care să-i înspăimânte. 

Întâi îşi ancoră flota în port, dincolo de raza de acţiune a 
maşinilor de asediu de pe zidurile oraşului şi făcu tabără în 
suburbii, unde, prin escaladare în zori, cuceri cu uşurinţă o 
parte exterioară, înaintată, a fortificațiilor. Apoi trimise o 
scrisoare către Părinţii oraşului Neapole, informându-i pe 
scurt că aşteaptă ca ei să-i predea oraşul, fără altă 
tergiversare. 

Primarul italian veni la el, apărat de un steag de 
armistițiu, dar cu doi goți ca martori; nu se vădi de fel 
binevoitor, mai-mai să-i spună lui Belizarie în faţă că 
încearcă să creeze impresia falsă a unei forţe militare 
covârşitoare, când în fapt forţele sale sunt foarte slabe. 

— Consider că este o acţiune foarte puţin prietenoasă, 
zise primarul, să ne impui nouă, italieni de baştină, povara 
unui răspuns la mesajul tău. Soldaţii din garnizoană sunt 
goți şi noi nu îndrăznim să-i înfruntăm, deoarece suntem 
neînarmaţi. lar ei nu se vor preda, nici mituiţi, nici 
ameninţaţi, deoarece regele Teudahad abia deunăzi i-a 
trimis aici, cu ordinul de a se apăra până la ultimul om - 
luându-le întâi soțiile şi copiii ostateci şi amenințând să- 
L.ucidă, dacă oraşul cade. Îţi propun să nu-ți pierzi vremea 
aici, ci să înaintezi mai departe spre Roma. Căci, dacă iei 
Roma, Neapole se va preda neîndoielnic, şi dacă nu vei 
izbuti să iei Roma, Neapole nu-ţi va fi de niciun folos. 

Belizarie răspunse pe scurt: 

— Nu-ţi cer lecţii de strategie. Dar am să-ţi spun atât: 
sunt soldat de mulţi ani, şi am văzut lucruri cumplite când 
s-au jefuit oraşe care nu s-au predat când li s-a cerut. 
Doresc din toată inima să evit o experienţă asemănătoare 
la Neapole. Dacă convingi garnizoana de goți să se predea, 
toate străvechile voastre privilegii vor fi eonfirmate şi 
extinse, iar garnizoana va avea libertatea fie să intre în 
rândurile forţelor imperiale, fie să iasă încolonată din oraş, 


cu trecere liberă. Dar (şi se întoarse spre martorii goți) vă 
previn pe voi, goților, dacă alegeţi lupta, soarta voastră va 
fi cea a regelui Geilimer şi a vandalilor săi. 

Unul dintre goți spuse: 

— Nu este oare adevărat că oraşul Cartagina, care a trăit 
fericit sub vandali şi care s-a supus fără condiţii armatei 
tale, a fost de curândl prădat de soldaţii împăratului? 

Belizarie răspunse: 

— Nu de soldaţii împăratului, ci de cei ai diavolului. 

Gotul replică: 

— Pentru noi, este acelaşi lucru. 

Conferinţa se, întrerupse în punctul acesta; dar primarul 
îl asigură pe Belizarie, în taină, că va face tot ce-i stă în 
putinţă pentru a-i convinge pe concetăţenii săi să deschidă 
porţile, sfidându-i pe goți, care în fapt nu numărau decât 0 
mie cinci sute de oameni. Totuşi, trei sute de soldaţi iscusiţi 
ar fi fost de ajuns pentru a apăra un oraş atât de puternic, 
chiar şi faţă de treizeci de mii de asediatori, iar Belizarie nu 
avea mai mult de zece mii, fiind obligat să detaşeze două 
mii de oameni, pentru misiuni de garnizoană, în Sicilia şi 
Italia de Sud. 

Neapole nu s-ar fi supus nici sub apăsarea foametei sau 
setei. Negustorii evrei, care controlau comerţul cu cereale, 
îşi puseră grânarele la dispoziţia publică şi oferiră serviciile 
unui număr de marinari şi paznici evrei din slujba lor; 
aceştia erau cu toţii instruiți în mânuirea armelor. Dacă 
Belizarie tăia apeductul oraşului - precum procedă curând 
după aceea - înlăuntru se aflau destule izvoare şi fântâni 
pentru a asigura apă tuturor nevoilor gospodăreşti. Părinţii 
oraşului expediară lui Teudahad un mesaj prin care îl 
asigurară de loialitatea lor, dar îl rugară să trimită o armată 
pentru a-i despresura. 

Singura speranţă de a cuceri Neapole consta acum dintr- 
o acţiune de surpriză. Dar unde se putea găsi punctul 
vulnerabil al fortificațiilor? 

CAPITOLUL XIV 


: asedierea oraşului neapole 

Belizarie studie întăriturile de la Neapole din toate 
unghiurile posibile. Nu izbuti să' descopere în toată 
circumferința niciun punct slab în care berbecele de asediu 
sau galeria ar fi putut fi folosite cu spor, dar încercă un 
asalt prin surprindere, dinspre port, în timpul nopţii; trimise 
un grup de munteni isaurieni, care sunt căţărători înnăscuţi, 
să escaladeze zidurile semeţe într-un punct în care 
mortarul putrezit îngăduia priză mâinilor şi picioarelor. Un 
om ajunse sus, pe creneluri, şi legă în linişte o frânghie de 
parapetul dintre două ambrazuri, şi apoi tovarăşii săi 
porniră în sus, căţărându-se pe această frânghie; dar fură 
descoperiţi de un străjer evreu, care îi trezi pe ceilalţi evrei 
dintr-o gheretă de gardă apropiată. Abia patru sau cinci 
munteni ajunseseră să prindă picior, când frânghia fu tăiată 
de evrei şi toţi ceilalţi îşi găsiră moartea, prăbuşindu-se din 
înălţimea întăriturilor. Aceeaşi soartă o avu şi o tentativa 
întreprinsă dinspre uscat. Aici, într-un amurg, Belizarie 
izbuti să petreacă o funie lungă, groasă, peste o turelă 
avansată - trase întâi peste ea o săgeată care purta un fir 
de mătase, de care fusese legată şi trasă o sfoară, care, la 
rândul ei, trase o coardă, ce sluji, în sfârşit, pentru a trage 
funia. Cele două capete ale funiei fură apoi legate şi 
oamenii se căţărară de ambele părţi, contrabalansându-se 
unul pe celălalt. Dar sentinelele erau şi aici la datorie şi 
tăiară funia, aşa că oamenii se prăbuşiră şi se prăpădiră. 
Belizarie încercă, de asemenea, să dea foc unei porţi, 
îngrămădind lângă ea butoaie cu ulei şi răşină, dar poarta 
era flancată de două turnuri puternice şi oamenii noştri fură 
izgoniți cu pietre şi suliţi şi mulţi rămaseră morţi în dreptul 
porţii. 

Asediul dura de optsprezece zile, când un fost membru al 
Regimentului de casă, un isaurian care slujea acum ca 
ofiţer în infanteria isauriană, veni la Belizarie şi-l întrebă: 

— Stăpâne, cât preţuieşte Neapole pentru tine? 

Belizarie răspunse, zâmbind: 


— Dacă mi-ar fi oferit acuma, aşa îneât să pot porni 
marşul asupra Romei înainte de sosirea iernii, ar preţui un 
milion în aur. Dacă darul ar fi amânat pentru la primăvară, 
mi-ar fi de puţin folos. 

Isaurianul zise: 

— O sută de monezi aur pentru fiecare om din compania 
mea, cinci sute pentru fiecare dintre ofiţerii mei, o mie 
pentru mine şi două mii pentru soldatul care a găsit punctul 
slab, pe care ne-ai cerut să-l căutăm! 

— Aş da de două ori pe atât, strigă Belizarie, tresărind. 
Dar numai când voi avea cheile oraşului în mână. 

— De acord, răspunse isaurianul. Apoi îl aduse, pe soldat. 

Acest om, un ins eu înfăţişare grosolana, neîngrijită, îi 
spuse lui Belizarie povestea lui. | se năzărise să se 
strecoare de-a lungul conductei secate a apeductului, din 
punctul în care fusese întrerupt - o milă sau ceva mai mult 
de la ziduri - până unde intră în oraş. Voia să vadă dacă la 
capăt este închis cumva printr-un grătar sau prin vreun alt 
obstacol. A făcut drumul uşor - a putut umbla aproape 
drept, iar în bolta de cărămidă, deasupra, erau multe coşuri 
de ventilaţie. Până la urmă ajunsese într-un loc în care 
tunelul se îngustează, devenind o gaură în stâncă, destul 
de largă ca să treacă un copil, dar un soldat în armură 
completă nu ar fi putut trece. Stânca aceasta nu era de 
granit, ei o rocă vulcanică oarecare, moale, care putea fi 
tăiată uşor eu un târnăcop. La câţi va metri, de partea 
cealaltă, văzuse pătrunzând lumină, de parcă acolo 
apeductul nu ar mai fi fost acoperit, şi desluşise chiar 
câteva măsline doborâte de vânt, o basma zdrenţuită şi 
câteva cioburi de oale. Se întorsese atunci şi a doua zi o 
luase de-a lungul drumului paralel cu apeductul, căutând 
urma unui măslin undeva deasupra acoperişului, dar nu 
găsi niciunul. De aici conchise că stânca se află undeva în 
interiorul oraşului, 

Belizarie împărtăşi secretul la douăzeci de oameni din 
compania în care slujea acest ostaş, dar nimeni altul nu află 


de el. Le dădu ciocane, dălţi învelite în cârpe, şi coşuri, şi îi 
puse să lărgească gaura, pe care în prealabil o inspectase 
personal. Trebuiau să lucreze, pe cât se putea, în linişte. 
Spre amiază, i se raportă că gaura era destul de mare ca să 
îngăduie trecerea unui om în armură completă, că dincolo 
de ea tunelul apeduetului are înălţimea de trei staturi de 
om şi că în locul acela o parte a acoperişului de cărămidă 
se prăbuşise. Rădăcinile unui măslin crăpaseră 'partea 
superioară a construcţiei ele cărămidă şi pătrunseseră, 
trăgând, în timpuri normale, umezeală din apa conductei. 
Copacul însuşi se afla îr afara apeductului, dar una din 
crengile sale se întindea de-a curmezişul, peste gaura clin 
acoperiş, Aduseră cu ei basmaua zdrenţuită şi câteva 
măsline. Belizarie examină obiectele şi zise: 

— Basmaua de bumbac a fost de curând spălată şi luată 
de vânt, din locul unde fusese agăţată ca să se usuce, şi 
purtată până aici; şi acestea sunt măsline cultivate, nu 
sălbatice. Fiţi siguri că măslinul creşte undeva, în curtea din 
dos a casei vreunei bătrâne. 

Apoi trimise un alt avertisment Părinților oraşului 
Neapole: „Dacă nu predati oraşul în seara aceasta, mâine ÎI 
veţi pierde, căci ştiu cum să-l iau. Jur pe onoarea mea, pe 
care nu am obiceiul să o angajez de pomană. Dacă nu mă 
credeţi, voi fi jignit. Când vom asalta zidurile, nu pot 
făgădui că nu va fi vărsare de singe.” 

Dar ei nu-l crezură. 

în noaptea aceea, trimise şase sute de oameni, îmbrăcaţi 
în zale, de-a lungul apeductului, deşi la început soldaţii nu 
voiră să se ducă, spunând că sunt oşteni, nu şobolani de 
canale. Fiul stăpânei mele, Fotius, solicită onoarea de a-i 
conduce, dar Belizarie nu voia să încredinţeze o misiune 
atât de grea unui băietan; aşa că îi îngădui să acţionezeca 
ariergardă şi să acopere înaintarea. Belizarie îşi dădu 
seama că, oricât de prudent ar călca şase sute de oameni 
în zale, înaintând de-a lungul apeductului întunecos, vor 
face inevitabil mare zgomot; aşa că hotărî să-l înăbuşe 


printr-o diversiune. 

Avea cu el o cunoştinţă veche - Bessas, gotul din Tracia 
care fusese de faţă la banchetul lui Modestus. Era acum un 
veteran de vreo cincizeci de ani, dar încă viguros şi plin de 
combativitate. Belizarie îi ordonă lui Bessas să iasă, 
împreună cu câţiva goți ai săi, la un punct situat în 
apropierea intrării în oraş a apeductului şi aici să angajeze 
cu sentinelele duşmane o discuţie în limba lor maternă, ca 
şi cum ar încerca să-i miluiască să predea oraşul. Oamenii 
lui Bessas trebuiau să facă pe cât se putea de multă 
hărmălaie, împleticindu-se printre pietre, în întuneric, şi să 
înceapă tot soiul de jocuri zgomotoase, de parcă ar fi fost 
beţi. 

Şiretlicul izbuti. Se schimbară înjurături, strigăte, urale, 
glume, se cântară balade de-ale goților. Bessas îşi proclamă 
sus şi tare loialitatea faţă de împăratul Justinian, 
sentinelele-, goților loialitatea lor faţă de regele Teudabad; 
şi cei şase sute de oamer; trecură prin apeduct, fără să fie 
auziţi. Purtau cu ei lanterne, ca să le dea curaj. 

3 - Corniţei* Belizarie - voi n 

Omul din faţă, isaurianul care descoperise drumul, nu 
purta armură şi era înarmat numai cu un pumnal. Când 
ajunse în locul în care acoperişul era prăbuşit, se căţără pe 
umerii unui camarad, şi, de acolo, pe peretele din marginea 
apeductului. Găsind o cărămidă ieşită, de care să se prindă, 
se urcă mai sus şi, după oarecare strădanie, ajunse la 
gaui'ă. | se aruncă o chingă lungă; o legă de creanga 
măslinului şi apoi petrecu un picior dincolo şi se uită 
împrejur. Precum prevăzuse Belizarie, se afla în curtea unei 
case. Nu era nimeni împrejur. Făcu un semn cu mâna şi 
patru oameni în armură, inclusiv un ofiţer, îl urmară curând 
în curte. Apoi omul se strecură în casa care era ruinată, dar 
locuită. Trecuse de miezul nopţii. 

Când pătrunse în casă, pe fereastră, nările îi fură izbite 
de mirosul acru al sărăciei. Se trezi în bucătărie; la lumina 
lunii, se zărea o singură ceaşcă şi o singură farfurie, pe 


masa şchioapă pe care proprietarul cinase. Oprindu-se 
locului, auzi o tuse înceată din odaia alăturată şi un 
murmur, care nu putea proveni decât de la o femeie 
bătrână, cufundată în rugăciune. Inainte ca femeia să poată 
tipa, se şi năpusti asupra ei, cu pumnalul ridicat; dar asta 
dură numai o clipă. Scoase de la piept aceeaşi basma 
zdrenţuită pe care i-o arătase şi lui Belizarie, şi i-o dădu 
îndărăt, cu un zâmbet prietenos. De asemenea, îi oferi o 
bucată de brânză, pe care femeia o adulmecă şi apoi 
începu să o mănânce cu îneântare. Acum intră ofiţerul. O 
întrebă pe latineşte unde anume este aşezată casa şi cine 
sunt vecinii ei. Ea îi descrise aşezarea casei şi-i spuse că 
vecinii sunt oameni săraci, asemenea ei; din partea 
acestora nu aveau de ce se teme. Li se făcu semn celor 
şase sute de oameni să se urce. Ajunseră în curte - care 
era largă - unul câte unul, grupându-se apoi în formaţie. 
Fotius se întoarse să-i raporteze lui Belizarie că până acum 
totul se desfăşurase bine. 

într-o livadă de lămâi, nu departe de apeduct, Belizarie 
ţinea pregătită o unitate înzestrată cu scări, pentru 
escaladarea zidurilor. Îndată ce auzi cele două sunete de 
goarnă dinspre oraş şi, după legănarea lanternelor, îşi dădu 
seama unde anume exact pe partea de nord a zidului 
circular, îşi făcuseră loc isaurienii, aduse degrabă scările şi 
ordonă escaladarea. Constantin, căruia îi încredinţase 
misiunea de a pregăti scările, subestimase înălţimea 
zidurilor, aşa că nu ajungeau până sus, lipsind vreo 
douăzeci de picioare. Le prelungi însă, Legându-le două 
câte două, şi astfel se pierdu numai puţină vreme. Isaurienii 
cuceriră două turnuri şi o lungă bucată de zid între ele, aşa 
că nu dură mult până ce două mii de oameni se căţărată 
sus şi li se alăturară acolo, Neapole era ca şi cucerit. 

Singurii apărători care se luptară intr-adevăr curajos fură 
evreii. Ştiau că au prea puţină speranţă de libertate dacă 
vor fi prinşi, Justinian persecutându-le religia; îi acuza pe 
toţi evreii de complicitatea strămoşilor lor la răstignirea lui 


Isus Hristos. Dar, până la urmă, fură şi ei copleşiţi de 
numărul atacanţilor. Porţile fiind între t. Imp deschise de 
unii cetăţeni, restul armatei dădu buzna. 

Neapole fu lăsat pradă jafului pe restul nopţii, şi se 
făptuiră multe acte de violenţă, pe care Beli za rie nu avea 
cum să le prevină. Deosebit de sălbatic se purtară cele 
două sute de huni massageţi, păgâni, care hotărâseră să nu 
se întoarcă în ţara lor, ci să slujească mai departe sub 
Belizarie. Aceştia sparseră biserici, jefuiră comorile şi 
uciseră preoţi chiar şi în dreptul altarelor - un sacrilegiu 
care, când i se raportă, stârni deznădejdea lui Belizarie, 
îndeosebi pentru că era vorba de biserici de rit ortodox. 
Dimineaţa proclamă o amnistie şi puse capăt jafului. 
Soldaţii trebuiau să se mulţumească cu prada în bani şi 
bijuterii Şi tacâmuri de argint; căci le luă femeile şi e opiii 
napolitani pe care îi capturaseră ca sclavi şi-i restitui 
familiilor. Apoi ţinu o şedinţă de tribunal, precum făcuse 
odinioară la Cartagina, după ce o cucerise. li informă pe cei 
opt sute de prizonieri goți că vor fi trimişi la Constantinopol 
şi acolo li se va da prilejul de a alege între a deveni fie 
muncitori manuali neplătiţi, fie soldaţi plătiţi ai împăratului, 
pe graniţa persană. Goţii îl asigurară că vor alege viaţa de 
soldat, iar el îi lăudă. 

În timp ce această şedinţă de tribunal era în toi, fu 
înfăţişat lui Belizarie un curier oficial al Administraţiei de 
stat italiene - cu faţa cadaverică, epuizat, împroşcat, cu 
noroi. Purta asupra lui o scrisoare a regelui Teudahad către 
Honoriu, guvernatorul Romei. Nu rupsese sigiliile, dar 
credea că este un mesaj de cea mai mare însemnătate şi 
de mare taină; căci fusese trezit din somn, mult după 
miezul nopţii, şi fusese lăsat să aştepte Vreme de şase ore, 
până ce epistola fu scrisă. Fiind un roman loial, care îi 
detesta pe goții eretici, trecuse deghizat, cu preţ de mari 
primejdii, în jos pe Via Appia, aducând această scrisoare 
chiar lui Belizarie, cuceritorul, vicerege al Maiestăţii-sale 
Sacre, împăratul Justinian, care era vicerege a3 lui 


Dumnezeu însuşi. Trecând în amurg prin oraşul Terracina, 
fusese interogat de un ofiţer got; pentru a evita să fie prins 
sau să piardă vreme, i3 înjunghease pe got în burtă şi-l 
lăsase, muribund, pe drum. 

Belizarie rupse sigiliile scrisorii şi curând începu să râdă 
atât de tare, încât ne temurăm că îşi ieşise din minţi. Până 
la urmă, regăsindu-şi aerul grav, citi cu glas tare, în faţa 
întregii adunări, următorul document: 

„Regele Teudahad către llustrul Honoriu, Gu/ vernator al 
Urbei Eterne Roma, salut! 

Cu părere de rău aflăm din raportul tău că elefanții de 
bronz, aşezaţi pe Calea Sacră (numită astfel după 
numeroasele superstiții cărora fusese consacrată în trecut), 
sunt aproape în ruine. 

Este foarte regretabil că în vreme ce aceste animale 
trăiesc, în carne şi oase, mai bine de o 

as 

mie de ani, efigiile lor din bronz să se fărâmiţeze atât de 
curând, devenind ruine. In consecinţă, vezi ca mădularele 
desprinse să fie întărite cu cârlige de fier şi burţile lor, care 
s-au încovoiat, să fie susţinute prin grinzi masive. 

Elefantul viu, când cade la pământ - ceea ce se întâmplă 
adesea când îi dă ajutor omului la doborârea copacilor - nu 
se poate ridica fără a fi sprijinit. Asta pentru că nu are 
încheieturi la picioare; şi, în consecinţă, în ţările toride, 
populate de aceste animale, ai adeseori prilejul să vezi 
mulţi elefanţi zăcând de parcă ar fi morţi, până ce se 
apropie oameni care îi ajută să se ridice. Aşa încât această 
făptură, atât de teribilă prin proporţiile, ei, în fapt nu este 
înzestrată de natură nici măcar cât mărunta furnică. 

Dar că elefantul depăşeşte în inteligenţă orice alt animal, 
este dovedit prin adoraţia pe care o vădeşte faţă de EI, 
înţolegând că El este Atotputernicul Cârmuitor a tot ce 
există. Mai departe, elefantul acordă prinților buni un 
omagiu, pe care-l refuză tiranilor. 

Elefantul îşi foloseşte trompa, această mână cu nas pe 


care Natura i-a acordat-o în compensație pentru gâtul 
foarte scurt, spre folosul stăpânului, acceptând numai acele 
daruri care îi vor fi de cel mai mare folos. Umblă 
întotdeauna cu precauţie, aducându-şi aminte de căderea 
în groapa vânătorului, care a fost preludiul prizonieratului 
său. La porunca stăpânului, elefantul îi va sufla în faţă - 
ceea ce se spune că ar fi un leac împotriva durerii de cap a 
omului, îndeosebi când sti'ănută. 

Când elefantul ajunge la apă, suge o mare cantitate în 
trompă, şi apoi, la un ordin, o stropeşte de jur împrejur, 
asemenea unui duş. Dacă cineva l-a tratat cu dispreţ, va 
turna asupra lui un asemenea şuvoi de apă murdară, încât 
ai crede că un râu i-a năpădit casa. Căci acest animal are o 
memorie minunat de lungă, atât în privinţa jignirilor, cât şi 
a amabilităţilor. Ochii lui sunt mici, dar se mişcă solemn. În 
înfăţişarea sa se remarcă o anumită demnitate regească, şi 
în vreme ce recunoaşte cu plăcere tot ce este onorabil, 
dispreţuieşte  făţiş glumele proaste. Pielea sa este 
străbătută de lungi canale, asemenea pielii victimelor bolii 
din ţările depărtate, denumită după el, e/efantiasis. Regii 
persani folosesc elefantul în război, din cauza 
impenetrabilităţii învelişului său. 

Este foarte de dorit să păstrăm modelele acestor creaturi 
şi cetăţenii noştri să se familiarizeze astfel cu imaginea 
progeniturilor ţărilor străine. De aceea, nu îngădui ca ele să 
dispară, deoarece gloria Romei sporeşte prin adunarea 
tuturor mostrelor de strădanii prin care arta meşteşugurilor 
a imitat producţiile îmbelşugatei Naturi, din colţuri 
îndepărtate ale lumii. 

Rămâi cu bine!” 

Mesagerul se întristă şi se înfurie că scrisoarea era atât 
de prostească; dar Belizarie îl mângâie, « complimenlându-l 
pentru curajul şi loialitatea lui. Îi dădu o răsplată de cinci 
livre de aur, ceea ce înseamnă trei sute şi şaizeci de 
monezi, şi-l înrolă curier la propriul sau stal major. Belizarie 
zicea că scrisoarea are o valoare mult mai ridicată decât s- 


ar părea la prima vedere: ea indica limpede că regele 
Teudaliad se ocupă eu fleacuri cărturăreşti, în loc de a se 
ingriji di' apărarea regatului său. 

— Acum xi porni fără grijă împotriva Romei, ne 
spuse el. 

Dacă acest rege ar fi continuat să comande armatele 
goților, misiunea lui Belizarie ar fi fost într-adevăr uşoară. 
Căci el nu făcuse niciun fel de pregătiri de război, 
asigurându-i pe nobilii săi că totul merge cum nu se poate 
mai bine; un căţeluş corcit care latră la o haită de lupi va fi 
repede înfulecat. Teudahad considera că nu este necesar 
să trimită o armată de sprijin la Neapole, deoarece zicea că 
oraşul putea rezista unui asediu de două ori mai lung decât 
al Troiei de odinioară. Nu lua în seamă niciun fel de obiecţii. 
„Lasă-l pe  Belizarie să-şi sfărâme întâi măselele de 
Neapole; după aceea, îi vom înfunda gura cu noroi.” 

Apoi, când veni ştirea că Neapole a căzut, răbdarea 
nobililor săi ajunse la capăt. Declarară că, în mod evident, 
Teudahad vânduse împăratului oraşul; că singurul lucru pe 
care-l râvneşte de aici încolo în viaţă este să trăiască în 
voia lui, eărturăreşte, indiferent unde, îmbogăţit prin 
vânzarea şi trădarea supuşilor săi. Convocară o adunare la 
Lacul Regillus, nu departe de Terracina, la care însă nu-l 
invitară. Aici îl ridicară pe scuturi pe unul dintre generalii 
cei mai viteji, Wittig pe nume, şi-l aclamară ca rege. Acest 
Wittig, care era de obirşie umilă, câştigase câţiva ani mai 
înainte o mare victorie pentru Teodoric, împotriva gepizilor, 
pe malurile râului Sava. Era atât de puţin învăţat, încât abia 
ştia să-şi semneze numele. 

Regele Teudahad, care se afla pe drum de la Tivoli la 
Roma, ca să consulte nişte lucrări în biblioteca publică de 
acolo, nu pierdu nicio clipă când auzi veştile - pornind-o în 
grabă spre palatul său din Ravena. Ravena este cel mai 
sigur loc de refugiu din toată ltalia, fiind protejată de 
mlaştini (străbătute de două drumuri uşor de apărat) şi de o 
mare prea puţin adâncă, ce nu îngăduie corăbiilor să se 


apropie de întărituri. Dar Wittig trimisese pe urmele lui un 
om, pe care dorul răzbunării îl mină mai repede decât îl 
mâna frica pe Teudahad - omul fusese nu de mult privat, 
din ordinul lui Teudahad, de o frumoasă moştenitoare, care- 
i fusese promisă în căsătorie. Acest trimis galopă zi şi 
noapte şi până la „urmă îl ajunse pe Teudahad, după o 
cursă de două sute de mile, chiar în faţa porţilor Ravenei. Il 
apucă de guler, îl trase de pe cal şi-i tăie gâtul, de parcă ar 
fi fost un porc sau un batal. 

Regele Wittig porni în marş şi ajunse la Roma înaintea lui 
Belizarie. Aici anunţă că fusese ales rege şi convocă un 
mare consiliu al goților. La acest consiliu deveni limpede că 
treburile goților erau încurcate de-a binelea. Nu numai că 
forţele lor defensive fuseseră împrăştiate pe toată 
suprafaţa Italiei, dar principala forţă tactică a armatei 
plecase spre nord-vest, peste Alpi, pentru a proteja 
posesiunile goților din această parte a Ronului împotriva 
francilor, pe care Justinian îi mituise ca să-i atace. O altă 
armată se afla în Dalmația, în faţa oraşului Spalato. Când 
Wittig inventarie forţele pe care le avea în acea clipă la 
dispoziţie, găsi că acestea nu numărau mai mult de 
douăzeci de mii de oameni instruiți; şi faptul de a-l depăşi 
pe Belizarie la număr doar în proporţie de doi la unu, nu-i 
prea inspira încredere în victorie. 

De aceea, hotărî să lase la Roma o garnizoană suficient 
de puternică pentru a o apăra împotriva unui asalt, să 
încheie pace cu francii, să-şi organizezi! forţele la Ravena şi 
apoi, după câteva săptămini, să se întoarcă în fruntea unei 
forţe covârşitoare, capabilă de a ne arunca în mare. Senatul 
roman îl asigură pe regele Wittig de loialitatea sa, asigurare 
pe care el o întări, luând cu sine ostateci distinşi; însuşi 
papa Silveriu, care fusese bănuit de Teudahad că purtase 
cu Constantinopolul o corespondenţă secretă, depuse un 
legământ solemn, de supunere faţă de dânsul. Apoi Wittig 
mărşălui la Ravena, unde se căsători (deşi împotriva voinţei 
ei) cu Matasonta, singura fiică a Amalasontei, înrudindu-se 


astfel, prin alianţă, cu casa lui Teodoric. De la Ravena îi 
trimise mesaje de prietenie lui Justinian, cerându-i să-şi 
retragă armatele; căci moartea Amalasontei fusese 
răzbunată prin cea a lui Teudahad. 

Justinian nu-i acordă nicio atenţie, având încredere că, în 
curând, toată Italia va fi a lui. În ce-i priveşte pe franci, 
Wittig încheie pace cu ei, plătindu-le o sută cincizeci de mii 
în aur - suma promisă anterior de Teudahad - şi cedându-le 
teritoriile dintre Aipi şi Ron, cu condiţia ca francii să-i trimită 
trupe, care să-l ajute împotriva lui Belizarie. Dar francii, 
dorind să continue, cel puţin în aparenţă, raporturile bune 
cu noi, nu voiau să-i promită trupe; îi vor trimite, în timp 
util, armate ale unor aliaţi. 

Intre timp noi mărşăluiam asupra Romei, şi anume pe 
Calea Latină, care trece prin Capua şi este paralelă cu 
coasta, cam la treizeci de mile spre interior; căci Via Appia, 
mai scurtă, părea uşor de apărat, atât la Terracina cât şi în 
alte câteva puncte, iar Belizarie nu-şi putea îngădui să mai 
piardă vreme sau oameni. Băştinaşii, şi mai ales preoţii, ne 
salutară pretutindeni cu bucurie. Soldaţii primiseră ordine 
severe să-şi plătească peste tot proviziile de care puteau 
avea nevoie şi să se poarte cuviincios. Pentru noi, servitorii, 
priveliştile italiene, atât cele ale aşezărilor străvechi cât şi 
cele moderne, erau de mare interes; 

dar stăpâna noastră nu avea ochi pentru ele şi ne făcu să 
suferim de pe urma depresiunii ei sufleteşti. Sosise, în 
sfârşit, o scrisoare de la Teodosie, care devenise călugăr la 
Efes, făcând întocmai cum îi indicase Belizarie. În scrisoare, 
Teodosie îşi reafirma dragostea' şi gratitudinea faţă de 
Belizarie, dar îşi cerea iertare că nu se întoarce pe dată. 
„Nu pot veni, dragii mei naşi, eâtă vreme fiul vostru Fotius 
se află cu voi: căci îmi spuneţi că Macedonia a fost. 
Pedepsită, iar eu mă tem de răzbunarea amantului ei. Nu-l 
acuz că a îndemnat-o să mă calomnieze, dar trebuie să ştiţi 
că m-a urât chiar şi înainte de toate acestea. Căci mi-ai dat 
multe daruri, dragă naşă Antonina; iar el considera darurile 


acestea ca fiind furate din moştenirea lui.” 

Belizarie dorea să o trezească pe stăpâna mea din 
melancolie şi, în acelaşi timp, să-i ofere lui Teodosie 
generoase reparaţiuni pentru bănuielile sale anterioare. De 
aceea îl trimise pe Fotius îndărăt, la Constantinopol; Fotius 
îi duse lui Justinian cheileoraşului Neapole, prizonierii goți şi 
o scrisoare, prin care cerea întăriri, neîntârziat. Apoi 
Belizarie îi scrise lui Teodosie, comunicându-i că acum se 
poate întoarce fără teamă. Dar slăpânei mele i se părea 
foarte lungă aşteptarea. 

La Roma, garnizoana goților fu surprinsă de sosirea 
noastră: avangarda lor, postată pe Via Appia, ne credea că 
zăbovim în continuare la Neapole. Şi din nou numele lui 
Belizarie îşi dovedi valoarea. Poporul roman era convins că 
Roma o să-i cadă inevitabil în mână, şi era dornic să scape 
de soarta de care avusese parte Neapole. Atunci papa 
Silveriu îşi încălcă jurământul faţă de Wittig, invocând 
motivul că l-ar fi prestat sub constrângere şi faţă de un 
eretic. Îi trimise lui 

Belizarie o scrisoare, poftindu-l să intre fără teamă în 
Urbe, deoarece va convinge garnizoana goților să o 
părăsească. Când coborârăm de-a lungul crestei lungi a 
munţilor Albani şi intrarăm în Urbe prin Poarta Asinariană, 
garnizoana goților ieşea pe cea Flaminiană, spre nord. 
Numai comandantul refuză să-şi părăsească postul., 
Belizarie îl prinse de viu şil trimise la Constantinopol, 
împreună cu cheile Urbei. 

Trebuie să mărturisesc că priveliştea Romei m-a 
dezamăgit. Este venerabilă şi vastă, intradevăr, şi cuprinde 
multe clădiri frumoase, cele mai mari dintre ele depăşind, 
de departe, tot ce putem arăta noi la Constantinopol. Dar în 
cugetul meu, ea este cel puţin în trei privinţe inferioară 
chiar şi Cartaginei; a pierdut mult din fosta ei bogăţie şi din 
populaţie, nu este aşezată la mare şi ai e o climă foarte 
nesănătoasă. 

Senatul roman şi clerul ne salutară foarte călduros şi ne 


Îndemnară să trecem mai departe, înaintânrl spre Ravena, 
ca să-l distrugem pe uzurpatorul Wittig, fără să-i dăm răgaz 
să-şi adune forţele. Dar fură deznădăjduiţi când Belizarie le 
răspunse că preferă să rămână o vreme în Urbe, profitând 
de ospitalitatea ei şi, îndeosebi, când începu să repare 
fortificațiile defensive, care se aflau în stare de ruină. Insuşi 
papa Silveriu veni în taină la stăpâna mea şi-i spuse - am 
fost de faţă: 

— Prea Virtuoasă şi llustră Fiică, poate vei fi în stare să-l 
convingi pe victoriosul Belizarie, soţul tău, să renunţe la 
intenţiile sale necugetate. Se pare că vrea să se lase 
asediat aici, în Sfânta noastră Roma, care (deşi mult 
bineeuvântată de Dumnezeu), este urbea cel mai greu de 
apărat din lume şi, în toată istoria ei de o mie -două sute de 
ani. Nu a rezistat nici o singură dată, cu succes, unui asediu 
îndelungat. Zidurile circulare, precum poţi vedea prea bine, 
au o lungime de douăsprezece mile şi se ridică dintr-un şes 
neted; nu are hrană îndestulătoare pentru sutele de mii de 
suflete care trăiesc înlăuntrul lor şi nici nu poate fi uşor 
aprovizionată dinspre mare - ca Neapole bunăoară. Cum 
forţele voastre sunt insuficiente, de ce să nu vă întoarceţi la 
Neapole şi să ne lăsaţi pe noi romanii, în pace? ’ 

Stăpâna mea Antonina răspunse: 

— lubite întru Hristos, Preasfinte şi Eminente Silveriu, 
îndreaptă-ţi cugetul mai degrabă asupra Cetăţii Cereşti, iar 
soţul meu şi cu mine ne vom ocupa cu aceasta 
pământeană. Îngăduie-mi să te previn, Sfinţia la, că este 
spre folosul tău să nu le amesteci în treburile noastre. 

Papa Silveriu plecă jignit, neacordându-i stăpânei mele 
nici măcar obişnuita binecuvântare 

— Ceeace, precum vă puteţi lesne imagina, nu a 
neliniştit-o prea mult. Începură să se duşmănească şi papa 
regretă că salutase mica noastră armată. Era convins că 
vom fi covârşiţi şi că Wittig îl va demite, pentru încălcarea 
jurământului pe care i-l prestase. 

Belizarie, după ce îi trimise pe Constantin şi pe Bessas, în 


fruntea unei forţe mici, ca să câştige Toscana de partea 
noastră, îşi puse restul trupelor la lucru în vederea întăririi 
străvechilor fortificaţii ale Urbei, curăţind şi adâncind 
şanţurile astupate şi întărind porţile. Din vremea 
începuturilor domniei lui Teodoric nimeni nu avusese grijă 
să repare întăriturile. Erau alcătuite din tradiționala terasă 
largă, de pământ, cuprinsă între două ziduri cu creneluri, cu 
turnuri de strajă la intervale. Belizarie prevăzu acum 
zidurile cu creneluri, adăugind la stingă fiecăruia câte o 
aripă de apărare; aşa că păsărilor sau îngerilor care priveau 
în jos, din ceruri, le apăreau astfel; F, F, F, F, parcă ar fi 
litera Gamma, scrisă ele multe ori. Folosi la această lucrare 
toţi dulgherii şi muncitorii disponibili în Urbe, precum 
făcuse la Cartagina. De asemenea, umplu grânarele Romei 
cu cereale aduse din Sicilia şi rechiziţionă toate stocurile de 
cereale existente, pe o rază de o sută de mile de Urbe, 
plătind pentru toate un preţ cinstit. 

Intrasem în Roma în ziua de zece decembrie; trecură trei 
luni, înainte ca regele Wittig să-şi aducă armata împotriva 
noastră. Dar devenise între timp o armată foarte puternică, 
adunată din toate părţile Italiei şi de peste Alpi - constând 
în cea mai mare parte din cavalerie grea. Toscana se 
supusese armatelor noastre, dar acum Belizarie rechemă 
toate trupele, afară de garnizoanele pe care le aşezase la 
Perugia şi Narni şi Soleto, în total o mie de oameni. 
Împreună cu infanteria marină, pe care o debarcase, 
dispunea, de zece mii de oameni ca să înfrunte pe cei o 
sută cincizeci de mii ai goților. Astfel începu asediul Romei. 

Wittig veni spre sud, călare, în capul armatei, care se 
înşirui în spatele său, pe Calea Flaminiană, pe o lungime de 
o sută de mile, cu foarte puţină distanţă între o divizie şi 
alta. Nu departe de Roma întâlni un preot, purtat într-o 
litieră, care venea din Urbe şi era în drum spre nord, pentru 
a lua în primire o episcopie. 

— Ce veşti, Preasfinţite? Belizarie se mai află la Roma? 
Crezi că-l mai prindem înainte de se retrage la Neapole? 


Preotul, care era un bărbat perspicace, răspunse 

— Nu există niciun motiv de grabă, Mărite Wittig. 
Doamna Antonina, soţia acestui Belizarie, aşază tocmai la 
loc geamurile unui palat în care vor locui, pune balamale 
noi la uşi, cumpără mobilă şi picturi, replantează grădina cu 
trandafiri şi clădeşte o nouă arcadă pe aripa dinspre nord. 
Belizarie însuşi face cam acelaşi lucru la fortificațiile Urbei - 
când vei ajunge la Tibru, vei da de o poartă nouă, către 
nord, pe care a clădit-o la Podul Mulvian. 

Există multe poduri peste Tibru. Cel Mulvian este singurul 
de lângă Roma care nu este cuprins în fortificațiile Urbei, 
fiind la două mile mai spre nord. Belizarie clădise aici două 
puternice turnuri de piatră şi pusese în garnizoană o sută 
cincizeci de cavalerişti pe care îi înzestrase cu catapulte şi 
scorpioni, ca să scufunde orice barcă cu ajutorul căreia goții 
ar încerca să treacă râul şi să le cadă în spate. Prin întărirea 
acestui pod, intenţionase să întârzie înaintarea lui Wittig, 
obligându-l fie să facii un mare oc: ol, fie să-şi trimită 
oamenii peste r'iu, câte zece sau câte douăzeci, pe câteva 
bărcipontoane mărunte - toate bărcile şi ambarcaţiunile 
mai mari fiind îndepărtate în prealabil. Oricare cale ar fi 
ales-o Wittig, armata lui era atât du mare încât Belizarie ar 
fi câştigat vreo douăzeci de zile, necesare pentru a 
completa lucrările de fortificaţie întreprinse în Urbe; şi în 
acele douăzeci de zile puteau să sosească prea bine 
întăririle pe care le aştepta de la Constantinopol. Şi era 
posibil să izbutească a întârzia trecerea peste apă a 
duşmanului şi într-un alt punct al râului. 

Garnizoana de la Podul Mulvian se dovedi a fi fricoasă. 
Când oamenii îi zăriră pe luptătorii goți apropiindu-se cu 
sutele şi miile şi zecile de inii 

— Incălecaţi pe caii lor frumoşi, soarele de primă vară 
scânteind pa  coifurile, armurile, vârfurile de lance, 
diademele şi., pieptarele lor - îşi ziseră unii altora: „De ce 
să stăm aici şi să ne lăsăm ucişi pentru Belizarie? Nici el 
însuşi nu ar sta să înfrunte o şansă de unu la mie.” Unii 


dintre ei erau goți din Tracia, care îşi dădură seama dintr-o 
dată că această armată impresionantă este alcătuită din 
neamurile şi coreligionarii lor. Ce aveau de împărţit cu 
ceilalţi? în amurg, garnizoana fugi: goții din Tracia 
dezertară la Wittig, restul porni în direcţia Campaniei, 
fiindu-le ruşine sau temându-se să se întoarcă la Roma. 

în dimineaţa următoare, Belizarie ieşi călare în direcţia 
Podului Mulvian, cu o mie de oameni din Regimentul de 
casă, ca să afle ce veşti au mai sosit; obişnuitul j-aport din 
zorii zilei, ai ofițerului comandant al garnizoanei Podului, 
nu-i parvenise. Era încălecat pe Balan, armăsarul de asalt, 
cu chipul alb, pe care i-i dăruise Teodora după Daras, şi se 
afla la distanţă de numai o milă de pod când, ieşind cu 
statul său. Major dintr-o pădure, dădu deodată peate un 
spectacol neaşteptat şi neplăcut patru sau cinci escadroane 
de goți, gata trecute peste riu, veneau în trap spre el, în 
formaţie strânsă, peste o câmpie acoperită cu iarbă. Fără 
să şovăie o clipă, şarjă drept spre ei, strigând trupei din 
frunte să-l urmeze. Când ostaşii săi îl ajunseră, revărsându- 
se din spate, trăgând cu arcul din şa, în plin galop, găsiră 
atât pe Belizarie, cât şi statul său major, prinşi în 
îndeletnicirea sân geroasă a soldatului de rând; şi nici 
atunci nu se retrase, ci-şi. Deschise calea mai adine, spre 
inima bătăliei. 

Printre duşmani se aflau dezertorii din rândurilc goților 
din Tracia, care-l recunoscură pe Belizarie şi strigară 
tovarăşilor lor; „Ţintiţi armăsarul şi veţi isprăvi războiul 
dintr-o singură lovitură!” 

Şi „[intiţi armăsarul!” fu strigătul pe care-l reluară toţi 
goții. 

Avu loc o ciocnire chiar mai crâncenă decât înfruntarea 
cu persanii, de pe malul Eufratului. Nu numai că escadronul 
lui Belizarie se lupta împotriva unei superiorităţi numerice 
covârşitoare, dar fiecare dintre goți era ahtiat să 
dobândească un renume nepieritor, ucigându-l pe „grecul 
de pe armăsarul cu botul alb”, precum îi ziceau. Cred că de 


la începutul lumii n-a fost bătălie mai încrâneenată. Statul 
major al lui Belizarie se lupta cu disperare, alături de el, 
ferinrâu-l de lovituri de lance şi de aruncături de suliță; 
Belizarie însuşi, tăind şi împungind şi partnd cu sabia, 
înainta necontenit, spre inima duşmanului. Calul său, Palan, 
se lupta împreuna cu el, fiind învăţat să se cabreze şi 
izbească cu copilele din faţă şi să zdrobească duşmanul. 
Ţipetele în limba gotă continuam: „[intiţi armăsarul! Ucideţi 
grecul de pe armăsarul eu botul alb!” Belizarie strigă, 
cerând o sabie nouă, căci a lui se ciobise. Un servitor care 
trăgea să moară, pe nume Maxenţiu, i-o dădu pe a lui. 
Belizarie rupse curând de la strajă, această sabie de dar, şi 
i se găsi o a treia, luată de la un nobil got care căzuse; 
noua sabie îl ţinu până la sfirşitul bătăliei acesteia şi a 
multor altora. După trei ore şi mai bine de luptă, goții se 
săturară şi se întoarseră să fugă, lăsind în urmă, pe câmpie, 
peste o mie de morţi (în bătălie fusese angajat de patru ori 
numărul acesta.) Se spune că singur Belizarie putea fi 
trecut ia socoteală cu şaizeci de morţi sau mai bine. Era 
stropit de sângele care ţâşnise spre el din mădularele 
retezate şi gâturile tăiate, dar datorită unui miracol nu 
fusese nici măcar zgâriat de vreo armă. Când se lupta, 
Belizarie nu zâmbea şi nu glumea, precum făceau cei mai 
mulţi dintre oamenii săi; considera un lucru foarte serios să 
ucizi un om, îndeosebi un frate creştin. Şi niciodată nu se 
lăuda cu isprăvile sale din bătălie. 

Oamenii răniţi călăriră îndărăt, spre Roma, în grupuri 
mici. Ultimii care sosiră aduseră vestea că Belizarie fusese 
omorât; căci atunci când Maxenţiu murise, servitorul fusese 
confundat cu stăpinul. Toţi câţi ne aflam în Urbe ne 
considerarăm pierduţi, afară de stăpâna mea Antonina care 
nu voia să dea crezare ştirilor şi făcea dovada unei tării 
morale extraordinare. După ce făcu rondul sentinelelor de 
pe ziduri şi inspecta garnizoanele de la porţi, ca să 
încurajeze oamenii şi să prevină orice trădare, se stabili la 
Poarta Flaminiană. Stăpâna. Mea era iubită de oameni - 


curajul este o însuşire lăudată în orice împrejurare. De 
asemenea, nu se dădea în lături să schimbe cu oamenii 
glume piperate, nu se zgârcea la bani şi ştia cum să 
încalece un cal şi cum să întindă un arc. 

Intre timp, Belizarie urmări inamicul care fugea în 
direcţia podului, sperând să-l arunce îndărăt peste râu şi în 
felul acesta să despresoare detaşamentul care, după câte 
credea a şti, continua să se menţină cu deznădejde în 
turnurile ce flancau podul. Dar până la ceasul acela trecuse 
peste pod şi o puternică unitate de infanterie a goților. 
Aceasta îşi deschise pentru o clipă rândurile ca să-i 
primească pe cavaleriştii fugari, apoi şi le închise la loc şi se 
menținea pe poziţie, primindu-i pe oamenii noştri cu o 
ploaie de săgeți. Belizarie întoarse escadronul, acum mult 
redus la număr, şi ocupă un deal din apropiere, de pe care 
putea vedea limpede dacă stindardul imperial continua să 
mai fluture pe turnuri. Stindardul dispăruse. Apoi zece mii 
de cavalerişti goți porniră, ca un tunet, împotriva lui şi fu 
forţat să părăsească poziţia. Oamenii săi mai aveau tolbele 
pline de săgeți, căci lupta se dăduse corp la corp. Acum se 
aflau în situaţia de a le folosi, ţintind călăreţii din primele 
rânduri ale inamicului, dând astfel o foarte utilă luptă de 
ariergardă, pe tot drumul îndărăt spre Roma. 

Belizarie sosi a Poarta Salariană, la asfinţit; il urmăreau 
mari forţe ale inamicului, menţinui— du-se însă în afara 
razei de săgetare. 

Precum spusesem, stăpâna mea Antonina se afla la 
Poarta Flaminiană, la o milă întreagă spre vest de cea 
Salariană; la aceasta din urmă se afla o gardă de infanterie 
marină. Oamenii auziseră şi aici despre moartea lui 
Belizarie şi acum nu le venea să creadă că cel care cere săi 
se deschidă, strigând de jos, este într-adevăr el. Bănuiră că- 
i vorba de un şiretlic. Belizarie traversă podul de peste şanţ 
şi veni până la Poartă, strigând: 

— N u-l cunoaşteţi pe Belizarie? Deschideţi imediat, 
marinarilor, sau am să vin primprejur, prin Poarta 


Flaminiană, şi am să biciuesc pe fiecare al doilea dintre voi. 

Faţa lui era de nerecunoscut, din cauza sângelui şi a 
noroiului; dar unii dintre oameni îi cunoşteau vocea şi erau 
de părere să fie lăsat să intre. Alţii se temeau ca nu cumva 
să intre goții. Porţile rămaseră închise, Belizarie şi garda’ lui 
de corp fiind îngrămădiţi între ele şi cele două turnuri care 
le flancau. Goţii se opriră, în dezordine, de partea cealaltă a 
podului şi începură să se încurajeze unii pe alţii să şarjeze. 
Atunci Belizarie, care nu se pierdea niciodată, îşi înfipse 
pintenii în Balan, scoase strigătul său de luptă şi şarjă eu 
sălbăticie, împreună cu oamenii săi epuizați, peste "pod. In 
Întunericul din ce în ce mai dens, goții crezură că -o nouă 
unitate inamică întreprinde o ieşire. Fugiră înspre toate 
zările. 

Văzând asta, marinarii în sfârşit deschiseră. Îi cerură, cu 
umilinţă, iertare, iar el le-o acordă; şi curând o îmbrăţişa pe 
Antonina şi o întreba despre noutăţile zilei. Ea îi comunică 
ce măsuri luase din proprie iniţiativă pentru apărarea Urbei, 
Când sosise zvonul despre moartea lui, întărise străjile de 
pe ziduri: înzestrase cu târnăcoape muncitori romani de 
rând şi-i împărţise la datorie, câţiva de fiecare turn de 
strajă. Le spusese: 

— E o misiune simplă. Ţineţi-vă ochii deschişi, Când zăriţi 
un got căţărându-se în sus, pe zid, strigaţi, cu glas tare: 
„Gardă, afară 1” şi în acelaşi moment loviţi-l cu târnăcopul! 

Do asemenea, înrolase pe toţi meseriaşii nefolosiţi până 
acum: dulgheri şi fauri cu baroasele, timpi ari şi măcelari cu 
satirele, barcagii cu cârligele. Le spuse: 

— Nu trebuie să vă învăţ cum să vă mânuiţi armele. 

Dar le dădu coifuri, ca să le aducă aminte că sunt oşteni. 
Belizarie încuviinţă întru totul cele întreprinse de ea. 

Apoi, obosit cum era şi nemâncat de dimineaţă, mai făcu 
un rond al întăritorilor ca să vadă dacă totul era în ordine şi 
fiecare om la datoria lui. Există patrusprezece porţi 
principale de acces în Roma şi alte câteva porţi de poştă: se 
făcu miezul nopţii până îşi isprăvi rondul. Făcuse turul de 


inspecţie spre dreapta, adică urmând drumul soarelui; dar 
când ajunse la Poarta Tiburtină, în partea de răsărit a Urbei, 
un mesager al lui Bessas îl ajunse din urmă, venind în 
goană de la Poarta 

Praenestină, pe care Belizarie tocmai opărăsise. Aducea 
veşti alarmate. Bessas auzise că goţiipătrunseseră de 
partea, cealaltă a Urbei, peste Dealul lanicul, şi se aflau 
aproape de Capitoliu. 

Ştirea prieinui panică printre isaurienii var? păzeau 
Poarta Tiburtină: dar Belizarie, interogându-l pe mesager, 
începu curând să se îndoiască de toată istoria, îndeosebi 
pentru că singura sursă de informaţie a lui Bessas fusese 
un preot de laCatedrala Sfântului Petru. Trimise îndată 
cercetaşi ca să constate situaţia; aceştia se întoarseră 
curând, raportând că nu fusese zărit niciun got. Aşa că 
Belizarie dădu un ordin către toţi ofiţerii, în sensul că nu 
trebuie să dea crezare zvonurilor puse în circulaţie de 
duşmanii dinlăuntru! zidurilor, în scopul de u-i speria şi a-i 
împiedica. 

—V la îndeplinirea datoriei. Dacă se va ivi vreo 
primejdie, se angaja să-i informeze el însuşi: cier trebuie să 
siţină (are, fiecare având încredere ca vitejii săi camarazi, 
pe celelalte porţiuni aje zidului, fac ia fel. Ordonă să se 
aprindă focuri de-a lungul întregului circuit al zidurilor, 
astfel incit goții să vadă că Roma este bine păzită şi 
cetăţenii să poată dormi mai liniştiţi. 

Cinci ajunse clin nou la Poarta Salariană, găsi: mulţime 
de soldaţi şi de cetăţeni romani ascultând discursul unui 
nobil got. Gotul se adresa cetăţenilor într-o latină bună (pe 
care marinarii nu o înțelegeau), reproşându-le infidelitatea, 
vădită prinadmiterea în Urbe a unei hoarde de greci de /a 
Constantinopol 

— Greci! striga el cu dispreţ. Ce salvare aşteptaţi din 
partea unei hoarde de greci? Ştiţi, fără îndoială, ce sunt 
grecii, după cei pe care i-a ţi văzut - trupele de actori greci 
vagabonzi, şi dan satorii lubrici de pantomimă şi marinarii 


hoţi şi laşi! 

Belizarie se întoarse către marinari şi le zise, zâmbind: 

— Aş fi dorit să înţelegeţi latineşte. 

Ei îl întrebară: 

— Ce spune? 

— Înjură în mod deosebit marinarii şi unele din spusele 
sale sunt chiar adevărate. 

Stăpâna mea îl convinse să mănânce puţină pâine şi 
carne şi să bea o cupă de vin. În timp ce mânca, cinci dintre 
senatorii de frunte veniră la el, tremurând, şi-l întrebară: 

— Mâine, generale, ai să cedezi? 

Belizarie râse: 

— Trataţi-i pe goți cu dispreţ, iluştrii mei prieteni, căci 
sunt ca şi bătuţi. 

îşi întoarseră privirile de la el şi se uitară uimiţi unul la 
altul. Belizarie continuă: 

— Nu glumesc şi nici nu mă laud, căci azi m-am convins 
că victoria va fi a noastră, dacă ne vom purta cu prudenţa 
obişnuită. 

— Dar llustre Belizarie, săgețile infanteriei lor te-au gonit 
din faţa Podului Mulvian, iar cavaleria lor, unităţi imense, 
te-a gonit tot drumul îndărăt, până la Roma. 

Belizarie îşi şterse buzele cu un şervet şi zise: 

— luştri fraţi patricieni, aţi descris întocmai ce s-a 
petrecut, şi chiar acesta este motivul pentru care vă spun 
că goții sunt ca şi bătuţi. Mormăiră, indignaţi, ca pentru 
sine, că trebuie să fie nebun. Dar orice om care avea cât de 
cât bun simţ şi-ar fi dat seama imediat la ce se referise 
Belizarie. Înfruntându-l, infanteria lor vădise numai calităţi 
defensive, iar cavaleria, la rândul ei, se dovedise incapabilă 
de a-l strivi când venise peste el, deşi avusese o enormă 
superioritate numerică şi cai proaspeţi. Căci, nefiind arcaşi, 
fuseseră obligaţi să se ţină la distanţă. Noi ne mai 
aduserăm aminte de o altă observaţie a lui Belizarie, făcută 
la Daras: „Mai rar general care să ştie a mânui patruzeci de 
mii de oameni, şi mai rar cel care ştie a mânui optzeci de 


mii”. Care va l'i atunci soarta lui Wittig, cel ce adusese 
împotriva noastră aproape de două ori numărul acesta? 

Prima noapte a Apărării Romei trecu, şi în zori nu se 
lansă niciun atac. 

CAPITOLUL XV 

APĂRAREA ROMEI 

Prima acţiune pe care o înttreprttnseră goi împotriva 
Urbei a fost construirea a şase tabere întărite, fiecare cu 
şanţul, cu valul şi cu palisada sa. Fură aşezate la intervale, 
de-a lungul traseului nordic, la distanţă variabilă de ziduri, 
de la trei sute de paşi până la o milă. Următoarea lor 
acţiune fu întreruperea tuturor celor patrusprezece 
apeducte, care vreme de veacuri aprovizionaseră din 
abundență Urbea cu apă curată, adusă de la mare distanţă. 
Totuşi existau puțuri alimentate cu apă de ploaie, iar zidul 
apusean cuprindea o porţiune a râului Tibru, aşa că nu 
rămăseserăm nicidecum fără apă; dar cetăţenii mai bogaţi 
ne-o luară în nume de rău că sunt nevoiţi să bea apă de 
ploaie şi să se scalde în nu pentru a-şi păstra curăţenia, 
fiind lipsiţi de băile comode din casele lor. Belizarie fu 
destul de prudent ca să înfunde conductele apeductelor cu 
grinzi, în puncte bine alese. De asemenea, construi ecrane 
semicirculare, apărând dinspre interior unele dintre porţile 
Urbei, lăsând la fiecare numai o uşă mică, bine păzită; 
scopul acestora era să-i împiedice pe («tăţeni să dea buzna 
într-o bună zi. Şi să deschidă inamicului porţile. O tabără a 
goților ameninţa de atât de aproape Poarta Flaminiană, 
încât trebui să fie blocată integral. Belizarie inspectă 
întreaga lungime a fortificațiilor, atât dinăuntru cât şi din 
afară, în căutarea vreunui punct slab, mteresându-se 
îndeosebi de canalele de scurgere ale Urbei; dar găsi că 
acestea se varsă în Tibru sub nivelul apei, aşa că nimeni nu 
putea pătrunde prin ele. 

Inconvenientul cel mai mare de care am suferit la început 
a fost oprirea morilor publice de pf Dealul lanicul, puse de 
obicei în mişcare cu apa din apeductul lui Traian. ('um în 


Urbe nu aveam nici cui, nici boi di' prisos, caro să 
învirtească roţile, ritva timp am Pont nevoiţi să folosim 
sclavi. Dur nu peste mult, IVlizarie puse morile din nou iu 
mişcare, folosind forţa apei. Legă imediat după Podul 
Aurelian doua frmghii groase de-a curmezişul riului. Le 
sirinse cu lui vinci şi le folosi pentru a ţine intr-o poziţie 
stabilă două bărci mari, cu prora contra curentului, la 
distanţă de numai două picioare una de cealaltă. Puse câte 
o moară 

a fiecare dintre bărci, cuplindu-le cu o roată de moara 
suspendată între bărci; şuvoiul apei de sub arcul podului 
tinu roata în mişcare „împrumutin«lu-i chiar o viteză 
bunicică. Când văzu că metoda oslo potrivită. Întări 
frânghiile;' şi patruzeci d alte bărci, perechi-perechi, cu roţi 
de moară între ele, fură legate de perechea iniţială, intr-un 
şir lung, în aval. De aici încolo nu mai avurăm greutăţi la 
măcinatul cerealelor; cu excepţia unui moment, câteva zile 
mai târziu, când goții, aflânc! de la dezertori despre 
existenţa morilor, expediam trunchiuri de copaci, plutind în 
jos pe râu; câteva buturugi nimeriră roţile de moară, rupin- 

«5 

du-le. Belizarie, folosindu-se de pod, construi atunci o 
plasă din lanțuri de fier, de-a curmezişul, asemănătoare cu 
un năvod de pescari pentru apă puţin adâncă. Trunchiurile 
se prinseră în plasa aceasta şi barcagiii le traseră la mal; 
fură îmbucătăţite şi folosite la cuptoarele din brutăriile 
publice. 

Până acuma, cetăţenii Romei nu fuseseră în niciun fel 
obişnuiţi cu încercările şi primejdiile războiului, dar Belizarie 
le dădu curând să înţeleagă că nu trebuie să se aştepte 
nicidecum că vor sta sa privească inactivi, ca publicul la un 
spectacol; privaţiunile de care suferă soldaţii vor trebui să 
le sufere şi civilii. Pentru a strânge o forţă de rezervă, 
alcătuită din combatanți, care să poată fi dusă în grabă în 
orice parte a zidului unde ameninţa un atac, mai înrolă ca 
străjeri şi pe o serie de muncitori, ce nu aveau de lucru. 


Unii făceau instrucţie zilnic, pe Câmpul lui Marte, ca arcași, 
în vreme ce alţii erau instruiți ca suliţaşi. Dar erau soldaţi 
fără tragere de inimă şi până la urmă rămaseră tot numai o 
gloată, oricât de mult se străduiră cu ei ofiţerii şi sergenţii. 

Oriunde se ducea Belizarie prin Urbe, romanii de ambele 
sexe şi din toate clasele sociale îi aruncau numai priviri 
sumbre. Erau porniţi împotriva lui pentru că îndrăznise să 
înceapă campania împotriva goților înainte de a primi de la 
împărat trupe suficiente; astfel îi implicase într-un asediu 
care ameninţa să se isprăvească în foamete şi masacru. 
Dezertorii îi comunicară regelui Wittig că Senatul era pornit 
în mod deosebit împotriva lui Belizarie; auzind acestea, 
Wittig trimise în Urbe ambasadori, cu scopul de a exploata 
lipsa de armonie. 

Acestor goți, care fură aduşi cu ochii legaţi la palatul 
Senatului, li se îngădui să se adreseze senatorilor, în 
prezenţa lui Belizarie şi a statului său major. Ambasadgorii 
uitară însă politeţea obligatorie în asemenea împrejurări şi 
vorbiră aspru patricienilor răsfăţaţi, acuzându-i de a fi fost 
necredincioşi faţă de armata gotă de apărare naţionala,. ŞI 
de a fi admis ocuparea fortificațiilor de cairo o forţă 
pestriță, alcătuită din „intruşi greci”. Tu numele lui Wittig, 
oferiră o amnistie generală, cu condiţia plecării neîntârziate 
a lui Belizarie din Urbe; searătară dispuşi chiar să-i ofere 
zece zile de graţie, înainte de a porni în urmărirea lui, ceea 
ce era extrem (Irl generos, ziceau oi, având în vedere 
< a forţele pe cari’ Ic arc la dispoziţie sunt cu totul 
insuficiente pentru a apăra o atât de enormă lungime de 
ziduri. 

ljeli/ario răspunse că patricienii romani nu avi trădat, ci 
pur şi simplu au admis în Urbe patricioni, asemenea lor, 
împreună cu forţele imperiale pe care aceşti nobili le 
comandă în mod legal. 

Nobili goți, sunt împuternicit să răspund cu glasul acestui 
Senat loial - fiind de rang înalt în sinul lui ca şi cu cel al 
Prea Luminatului meu stapm. Va răspund, deci, că cei ce au 


clădit, la început această Urbe şi aceste ziduri nu au fost 
nici jiţoţi, nici alţii de neam german, şi că nici măcar nu aţi 
fost în stare să le întreţineţi cum secii vi ne! Aşa că voi 
sunteţi intruşi şi fără niciun titlu de proprietate. Wittig, 
regele vostru, nu este recunoscut de Prea Luminatul meu 
Stăpân nici măcar ca vasal. Aşa că vă sfătuiesc să plecaţi, 
nobili goți, şi să vă folosiţi elocinţa pentru a-i convinge pe 
compatrioţii voştri de sminteala lor; sau de nu, vă previn că 
va veni vremea când şi voi şi ei veţi fi bucuroşi să vă 
ascundeţi capetele în tufe de mărăcini, şi în smocuri de 
ciulini, ca să scăpaţi de lăncile noastre. Intre timp, luaţi 
aminte că Roma nu poate îi cucerită decât prin asediu 
meşteşugit şi luptă grea. Meşteşugul asediului este o artă 
la care, spre norocul nostru, niciun got nu s-a priceput 
vreodată; de aceea forţele noastre, deşi mici în momentul 
de faţă, sunt mai mult decât suficiente pentru a apăra 
zidurile clădite de strămoşii noştri şi pe care voi, goții, le-aţi 
abandonat fără luptă. 

Regele Wittig era dornic să afle, la întoarcerea 
ambasadorilor, ce fel de om este acest Belizarie. 
Ambasadorii îi spuseră: „E un leu de om, bărbos, nu se 
teme, nu prea foloseşte cuvinte inutile; la trăsături, la 
culoarea pielii şi la construcţia trupească seamănă cu noi 
(decât doar că are părul închis şi că ochii, pe care îi are 
albaştri, ca şi noi, sunt aşezaţi adânc în orbite). Privirea lui 
tăioasă şi ţinuta binevoitoare impun respect tuturor celor 
din jurul său. Am văzut-o şi pe Antonina, soţia lui, o leoaică 
de aceeaşi prăsilă, cu părul roşu. Rege Wittig pregăteşte-te 
să te lupti din răsputeri.44 

Trecură două săptămâni, până ce Wittig  Isprăvi 
pregătirile în vederea asaltului. Când, într-o dimineaţă, la 
mijitul zorilor, Belizarie văzu de pe creneluri din ce anume 
au constat aceste pregătiri, începu să râdă; ceea ce pricinui 
din nou scandal în rândurile cetăţenilor. Se întrebară, 
indignaţi: „Râde oare pentru că aceste bestii de arieni o să 
ne înfulece?” 


Trebuie să mărturisesc că nici eu nu vedeam în ce constă 
gluma, deoarece privind, puteam desluşi, la distanţă de un 
sfert de milă, un număr de construcţii formidabile, din 
schele montate pe roţi, trase spre noi de multe perechi de 
boi şi escartate de roiuri de lăncieri goți. Semănau cu nişte 
turnuri, fiecare avind o scară interioară ce urca la o 
platformă în vârf şi păreau a fi de aceeaşi înălţime cu 
zidurile noastre. De asemenea, infanteria lor aducea şi un 
număr de scări de asalt şi de căruţe, încărcate vârf cu ceea 
ce părea a fi legături de lemne, precum şi alte căruţe, 
încărcate cu scânduri. Era evident că voiau să umple cu 
aceste lemne o parte a şanţului, apoi să tragă turnurile 
peste şanţuri, pe drum de. Scânduri 

— Care urmau să se reazime pe lemne - şi să ia zidurile 
prin escaladă. Se apropiau şi patru construcţii mai mici, 
tot pe roţi, acoperite cu piele de cal, din care ieşea câte o 
grindă cu cap de fier. Pe acestea le cunoşteam: erau 
berbecii de spart ziduri; grindu e manevrată dinăuntrul 
turnului, cu ajutorul unor fnnghii şi, prin izbituri repetate, 
sparge o gaură până şi în zidul cel mai gros. Aleseră 
Poarta Salariană ca punctul principal al atacului şi 
Belizarie concentra neîntârziat în turnurile învecinate toată 
artileria defensivă pe care o avea la îndemână. Armele 
acesteia constau din scorpioni, care sunt mici maşini 
pentru aruncat pietre, acţionate prin răsucirea strânsă a 
unei fnngliii de cânepă, căreia i se dă apoi brusc drumul; 
şi măgari sălbatici, un soi de scorpioni mai mari; şi 
catapulte, adică nişte arcuri mecanice, acţionate pe baza 
aceluiaşi principiu ca şi celelalte, şi prin a căror crestătură 
se trag săgeți groase, cu pene de lemn, care au destulă 
putere ca să bată mai departe decât orice arc obişnuit» 
Aveam, de asemenea, câţiva lupi - maşini care prind în 
cârlige capetele berbecilor, în clipa când izbesc, şi cu 
ajutorul unui scripete le smucesc într-o parte, astfel încât 
turnul care-i adăposteşte se răstoarnă. 

Calm, Belizarie îl strigă pe scutierul său, Chorsomantis, 


un hun massaget şi-i spuse: 

— Adu-mi arcul de vânătoare şi două săgeți de cerb, 
Chorsomantis. 

Acestea erau armele lui de precizie. Un nobil got - 
precum se dovedi mai târziu, un văr al regelui Wittig - 
supraveghea înaintarea maşinilor de asalt. Era îmbrăcat cu 
armură aurită şi purta o pană purpurie, înaltă. Dar încă pe 
când se afla în afara bătăii obişnuite a arcurilor, credea el, 
moartea îl ajunse din urmă: Belizarie, ţintind cu luare 
aminte, îl nimeri cu o săgeată de cerb în gât, aşa că nobilul 
căzu mort de pe cal. Distanţa era de cel puţin două sute de 
paşi. Nedându-şi seama că aceasta era precizia obişnuită a 
lui Belizarie când trăgea la ţintă, goții fură impresionați, 
socotind că e un semn foarte rău. Urale batjocoritoare se 
înălţară de pe ziduri şi goții se opriră un timp - suficient 
pentru a transporta mortul în spatele liniilor. Un alt nobil, 
fratele celui mort, preluă comanda; dar în clipa în care dădu 
semnalul de înaintare, Belizarie ţinti din nou şi dovedi - 
oricui, care se mai îndoia - că prima săgeată nu fusese pur 
şi simplu trasă la noroc. De astă dată săgeata lovi gotul în 
gură, în timp ce sti'iga ceva şi vârful de fier îi ieşi prin 
ceafă; căzu şi el, mort. Incepui să ţopăi de bucurie şi să 
strig: 

— Oh, bravo, stăpâne! Dă-ne voie să tragem şi noi! 

Căci ţineam şi eu un arc în mână, la fel ca toţi colegii 
mei, servitori. 

Belizarie zise: 

— Aşteptaţi până ce goarna sună semnalul. Atunci, toţi 
cei din jurul meu să ţintească boii. 

Goarna sună, întinserăm cu toţii arcurile şi dădurăm 
drumul la săgeți. Căzură mai bine de o mie de goți şi toţi 
boii, bietele dobitoace. Se înălţă un răcnet teribil. Apoi, mi- 
aduc aminte, am ţintit un infanterist înalt, care dădea 
buzna înainte cu o legătură de lemne; dar am greşit ţinta şi 
săgeata nimeri în crupă un cal care se cabră şi-şi azvârli 
călăreţul.l Am  ţintit călăreţul, pe când zăcea fără 


cunoştinţă; cea de a treia săgeată îi sărută umărul şi ricoşă. 
Deoarece continua să zacă locului, ca mort, mă uitai 
împrejur după alte ţinte, dar nu mai vedeam niciuna; căci 
goții se retrăseseră consternaţi, regrupându-se dincolo de 
bătaia săgeţilor. 

() mare unitate de goți, de toatel urmele, se puse 
iicum în mişcare şi dispăru din câmpul nostru de 
vedere Alunei mea nu ştiam că li se ordonase să 
atace Ţarcul Fiarelor  Sălbatice, lângă Poarta 
Praeneslină, la duna mile spre dreapta noastră. Dar 
cum patruzeci de mii de oameni rămaseră, ca o 
ameninţare, în dreptul Porții Salariene, Belizarie nu 
se putea lipsi de nicio unitate de aici, pentru ao 
trimite ca întărire în altă parte. 

în! re timp, primejdie mare se iscă şi la poarta Aeliană, 

dincolo de râu, unde comanda Constantin. 
1. A depărtare de numai o azvărlitură de piatră de ziduri, 
exact în dreptul Podului Aelian care duce la catedrala 
Sfântul Petru, e aşezat mausoleul de marmură al 
împăratului Hadrian. Este o clădire pătrată, peste care e 
aşezată o tobă cilindrică, de jur împrejurul căreia se întinde 
o colonadă acoperita; toba este acoperită cu o cupolă 
rotundă. La construirea acestui edificiu minunat nu s-a 
folosit de fel mortar, ci numai bucăţi de marmură albă, 
încheiate între ele. De-a lungul colonadei, la intervale, se 
înşiră statui ecvestre, tot din marmură albă; cred că îi 
reprezintă pe generalii care slujiseră sub Hadrian, în 
războaiele sale. Mausoleul se folosea ca fortificaţie 
exterioară, podul fiind o extindere a zidului Urbei. Aici 
stăteau de gardă eei trei sute de oameni ai lui Constantin, 
cu catapulte, şi arcaşi de precizie, şi un mic detaşament de 
potcovari ai armatei, înarmaţi cu ciocane grele. 

Comandantul got al unităţilor cărora li se ordonase să 
dea în punctul acesta asaltul, era un om cu discernământ. 
Dându-şi seama că părţile zidului care, de o parte şi de alta 
a Podului Aelian, sunt protejate de râu vor fi apărate mai 


slab, ţinu un număr de bărci gata pregătite pentru un atac 
într-un punct favorabil, la jumătate de milă mai sus. Acest 
punct era o porţiune netedă, nămoloasă, dar suficient de 
tare şi de lată pentru a putea susţine scările de asalt. 
Plănuia să trimită aici un grup de escaladare, cu ajutorul 
bărcilor, îndată ce atacul împotriva mausoleului va fi fost 
lansat. 

Puse la cale destul de abil atacul împotriva mausoleului. 
Oamenii săi - infanterie cu armură grea şi cu scări de asalt 
- se deplasară sub conducerea lui de-a lungul gangului 
boltit, acoperit, care pornea de la catedrala Sfântului Petru 
şi ajungea până foarte aproape de mausoleu. Oamenii lui 
Constantin, aflaţi în colonada statuilor, deşi erau în stare de 
alarmă, nu puteau întreprinde nimic până ce goții nu ieşeau 
de sub gang. Atunci se apărară însă cu vigoare, dar numai 
cu săgeți şi suliţi: catapultele nu puteau fi declanşate, 
pentru că unghiul era prea ascuţit. Apoi. Unităţi mari de 
arcaşi goți, acoperind toate cele patru colţuri ale 
mausoleului şi protejaţi de scuturi mari, deschiseră asupra 
colonadei un tir încrucişat, foarte stingheritor, pricinuind 
apărătorilor mari pierderi. Situaţia deveni primejdioasă. 

Constantin, anunţat despre iminenţa atacului de pe malul 
milos, fu nevoit să plece. Intr-acolo în rabă, luând cu el 
douăzeci de oameni ca să-l respingă. Nu exista niciun ofiţer 
capabil care să preia comanda. 

Curând fură plantate scări de asalt împotriva zidurilor 
mausoleului şi goții începură să se urce, în armură 
completă de zale. Săgeţile şi suliţele apărătorilor îi 
impresionau prea puţin. Roma ar fi fost pierdută chiar 
atunci, dacă unui sergent viteaz, din rândurile potcovarilor, 
nu i-ar fi venit o idee salvatoare. Izbi cu ciocanul într-una 
din statui şi rupse un picior. Vecinul său apucă această 
bucății grea de marmură şi o rostogoli în jos, pe «cură Colul 
din frunte căzu, zdrobit, antrenând în prăbuşirea. A un şii 
întreg de oameni, care se cfitaran în urma lui Acelaşi 
sergent potcovar mai rupse un picior şi toată statuia se 


prăbuşi; o sparse, liicrmd nebuneşte, în bucăţi de mărime 
convenabila pe (are vecinii săi le distribuiră celor ce aveau 
nevoie. Astfel că goții fură striviţi cu mădularele şi 
trunchiurile mutilate ale acestor «soi antici şi ale 
armăsarilor lor. Fugiră ţipând, spre un loc deschis, urmăriţi 
de săgeți, şi curând ajunseră în raza catapultelor. Sfârâitul 
săgeţilor mari, care pot străpunge un om sau un copac, îi 
sili sa alerge şi mai repede. Constantin respinse 11 uşurinţă 
atacul de pe terenul mâlos, aşa că aici, pe latura apuseană, 
speranţele goților  rămaseră neîmplinite, precum 
rămăseseră neîmplinite în răsărit, la Poarta Tiburtină, şi ia 
nord, la cea Flaminiană, unde zidurile se ridică pretutindeni 
dintr-un. Şanţ adine, nepotrivit pentru asalt. 

I „a Poarta Salariană, principala forţă a goților continua 
să ne amenințe, dar acum se menținea mult dincolo de 
bătaia arcurilor, văzând ce se întâmplase uneia dintre 
căpetenii; acesta stătuse cocoţat pe craca unui pin, 
aproape de trunchi, trăgând asupra noastră, celor care ne 
aflam pe creneluri. Stăpâna mea Antonina mânuia o 
catapultă, căci învățase cum să ţintească cu aceste maşini. 
Doi oameni trebuiau să răsucească manivela, până ce 
conducătorul făcea semn „de-ajuns”; în vreme ce el îşi 
studia ţinta, un ajutor aşeza săgeata în şanţul din corn de 
bou şi când primea semnalul, trăgea de opritor. Acţionam 
ca ajutor pentru stăpâna mea, în vreme ce doi meşteşugari 
romani -se aflau la manivelă. Antonina îl ţinti cu grijă pe 
acest got, trăgător de precizie, şi apoi semnală „daţi 
drumul”. Apăsai manivela şi săgeata plecă, vâjâind. Atunci 
se văzu ceva îngrozitor. Săgeata, izbind gotul drept în 
mijlocul pieptarului, îl străpunse şi se înfipse, cu jumătate 
din lungimea ei, în copac; omul era țintuit de pin asemenea 
unei ciori ţintuită de uşa unui hambar - ca un avertisment 
pentru celelalte ciori. 

5 Comiteie Belizarie - voi DE 

Stăpâna mea comanda aici în calitate de locotenent al lui 
Belizarie, care plecase în grabă să-l ajute pe Bessas şi pe 


oamenii săi la Ţarcul Fiarelor Sălbatice - un loc apropiat de 
Poarta Praenestină - unde se lansase un atac viguros. Acest 
ţarc avea formă de triunghi şi era alcătuit din două ziduri 
mai slabe, exterioare, în unghi drept unul faţă de celălalt, 
proptite de zidul principal; înainte vreme fusese folosit ca 
ţarc pentru leii destinaţi jocurilor din Colosseum. Zidurile 
exterioare nu aveam cum le apăra, fiind joase şi de o 
grosime insuficientă pentru a putea construi pe ele o 
palisadă. Pe deasupra, Wittig îşi dăduse seama că zidul 
principal pe care-l închideau era deteriorat şi că ar ceda 
repede în faţa izbiturilor unui berbec de asediu. Infanteria 
goților se caţără peste şanţ, înarmată cu târnăcoape, ca să 
sape la baza unuia din zidurile exterioare, care, între timp, 
o apăra întrucâtva împotriva atacurilor eu săgeata, 
lansate ! «' pe creneluri. Ţarcul o dată capturat, puteau 
trage nădejde de victorie. Lemne şi scânduri aşteptau gata 
pregătite şi turnuri de escaladare şi scări, la fel ca la Poarta 
Salariană. Stătea pregătită şi o mare unitate de lăncieri 
goți. 

< de dincoace de şanţ îşi mânuiau târnăeoacu 
nădejde; şi, după o vreme, o porţiune a /iilujui se prăbuşi în 
afară cu un bubuit, iar ei năvăliră în ţarc. Belizarie trimise 
imediat două unităţi puternice, de isaurieni, care coborâră 
cu. (mi i de pe zidul principal şi ajunseră la zidurile 

e ". V'riouiv. De aici, săriră între goții înghesuiți 

i încinseră trecerea în ţarc; şi apoi îi măcelăriră în voie 
(“ud în vreme ce isaurienii aveau cuțite scurte, e. reni de 
potrivite pentru lupte în spaţii; i/; ltmierale, geții av eau 
săbii grele, ce trebuiau miî- miile cu ambele numi, şi având 
nevoie de spaţiu. Implu pentru a l'i eficiente. În pas 
alergător, se apropiam alţi infanterişti goți ca să-şi ajute 
câni, na/n, dar deodată se deschise Poarta Praenesim. |, din 
imediata apropiere, şi o coloană de cuirasieri din 
Regimentul de casă al lui Belizarie ieşi în galop împreună cu 
câţiva goți din Tracia. Şarjară împotriva lăncierilor barbari, 
care nu stăteau în niciun fel de ordine de bătaie, şi-i goniră 


îndărăt, în debandadă, cu pierderi grele, până în tabăra lor, 
la jumătate de milă distanţă. Apoi euirasierii se întoarseră şi 
dădură foc turnurilor de escaladare, berbecelor şi scărilor, 
provocând un incendiu în toată regula; după care se 
întoarseră în siguranţă. ) ieşire bruscă avu loc şi la Poarta 
Salariană, din. Ordinele stăpânei mele, şi cu acelaşisucces; 
goții fugiră şi aici., iar maşinile fură arse. După care, 
oamenii noştri ieşiră în grabă şi-i despuiară pe morţi. Cu 
permisiunea stăpânei mele am ieşit cu ei şi am găsit omul 
pe care l-am ucis: avea gâtul frânt. l-am luat colanul de aur 
şi pumnalul cu plăsea de aur, de la centură - un sclav de 
casă, eunuc, făcând pe eroul! 

După amiază târziu, deveni limpede că atacul eşuase 
pretutindeni. Trăgând împotriva unei mulţimi atât de dense, 
cum se înfăţişaseră goții, chiar şi cei mai răi arcaşi din lume 
cu greu ar fi izbutit să nu le pricinuiască mari pierderi; iar 
noi aveam în rândurile noastre un număr de ţintaşi cu tir 
rapid şi provizii suficiente de săgeți. Am apreciat pierderile 
inamicului, din ziua aceea, la peste douăzeci de mii de 
morţi şi răniţi. Goţii se retraseră trişti în taberele lor şi toată 
noaptea auzirăm cântatuP psalmilor şi bocetele, pe când îşi 
înmormântau morţii. Dimineaţa următoare eram gata să-i 
înfruntăm iarăşi; dar nu se mai lansă nicăieri vreun atac 
nou, nici în ziua aceea, nici multe zile de atunci încolo. 

Belizarie îi mai scrise o dată lui Justinian, explicându-i că 
arfe nevoie de treizeci de mii de oameni ca întărire şi 
insistând ca cel puţin zece mii să pornească la drum fără o 
clipă de întârziere. Înainte ca scrisoarea să fi putut ajunge 
la Constantinopol, ne sosiră ştiri că întăririle se şi aflau pe 
drum. Se părea însă că se cifrează la numai două mii de 
oameni şi că fuseseră obligaţi să ierneze în Grecia din 
pricina vremii rele, neputând să străbată Marea Adriatică. 
Nu exista niciun indiciu că ar fi avangarda unei armate de 
proporţii mai considerabile. Belizarie îşi dădu acum seama 
că va fi obligat să stea cel puţin încă trei sau patru luni 
între zidurile Romei. Proviziile continuau să fie aduse în 


Urbe noaptea, prin Porţile de pe latura de miazăzi, dar nu în 
cantităţi suficiente pentru a hrăni vreme mai îndelungată 
şase sute de mii de oameni. De aceea, ordonă evacuarea 
grabnică, spre Neapole, a tuturor femeilor, copiilor şi 
oamenilor vârstnici, şi a tuturor celorlalţi civili, cu excepţia 
preoţilor, senatorilor şi a celor capabili să poarte arme. 

între amurg şi zori, goții rămâneau acum închişi în 
taberele lor, apărate de palisade; acesta era ceasul când 
porneau la luptă maurii, care erau scutiţi de serviciul 
obişnuit, dar îşi petreceau nopţile în afara zidurilor Urbei. 
leşeau călare, în grupe de trei sau patru, purtând straie de 
culoarea noi'ohilui; şi, priponindu-şi caii în câte un cârlig, se 
ascundeau în gropile de lângă drum sau pe după lulV. 
Săreau apoi asupra unor soldaţi singuratici, le tăiau gâtul, îi 
jefuiau şi plecau în galop. Câteodată, adunându-şi 
grupurile, nimiceau unităţi destul de mari de goți. In mod 
deosebit obişnuiau sa stea la pindă în dreptul latrinelor de 
campanie ale noţilor, «are fuseseră peste tot săpate dincolo 
de şanţ; prindeau oamenii pe care îi apucau nevoile 
noaptea. Vânau, de asemenea, caii. Precum va spun, de 
spaima acestor mauri, goții s-au învăţă! să stea în timpul 
nopţii în tabere. Aşa că luncile coloane de civili evacuaţi, 
ieşiră noapte de noapte, nestânjenite; şi pe drumul pe care 
apucară mi se nl'la nicio tabără a goților. 

Primul grup fusese trimis la Portul Romei, unde se afla 
flota noastră; de acolo se îmbarcase pen~ 
Ini Neapole. Dar restul fu nevoit să străbată tot drumul pe 
jos, cărând baloturi sau împingând că- 
im ioarele pe care era îngrămădită zestrea gospodăriilor. 
Procesiuni de câte cincizeci de mii şi mai line plecară în 
fiecare noapte, şerpuind în jos, pe Via Appia. Era. O 
privelişte jalnică să-i vezi plecând, şi la Poarta lui Appius 
fură vărsate multe lacrimi de către aceşti bieţi oameni, ca şi 
de bărbaţii rămaşi în urmă. Dar cel puţin aveau un drum 
bun pe care să călătorească. Via Appia este clădită din lavă 
aspră, şi e tot atât de dură şi de întreagă ca atunci când a 


fost pavată prima dată, cu sute de ani în urmă, în timpul 
Republicii. Mai mult decât atât, Belizarie asigură fiecărui 
grup, pentru prima etapă a călătoriei, o escortă de 
cavalerie şi dădu grupurilor destulă hrană ca să le ajungă 
până la Neapole. 

în ziua de după plecarea primului grup din Portul Romei, 
care este aşezat la optsprezece mile de Urbe, regele Wittig 
ocupă fortificațiile de acolo; noi nu am fost în stare să ne 
dispensăm de trupe pentru a le apăra, iar marinarii nu sâni 
luptători. Până acum, dinspre port ajunseseră la noi 
convoaie cu provizii, încărcate în bărci, şi trase la edec de 
boi. Acum însă, legătura cu marea era tăiată şi flota noastră 
se întoarse la Neapole. Asta se petrecu în aprilie. În mai, 
furăm reduşi la jumătate de raţie de grâu. In iunie, sosiră 
întăririle* din Grecia, sub conducerea unui general numit 
Martin: o mie şase sute de slavi păgâni şi huni bulgari. 

Aceşti slavi care, în mod ciudat pentru un neant atât de 
sălbatic, au trăsături europene, apăruseră de curând în 
număr mare pe malurile Dunării, deposedându-i pe gepizi. 
Sunt arcaşi-călări, nişte luptători excelenți, dacă sunt bine 
hrăniţi, bine plătiţi şi bine conduşi; şi sunt, de asemenea, 
oameni de cuvânt, dar teribil de murdari în ţinuta lor. 
Justinian îi înzestrase cu armură de corp şi cu coifuri - în 
mod obişnuit poartă numai cojoace de piele şi pantaloni de 
călărie. Plătise în contul lor o sumă considerabilă de bani 
preoţilor din tribul' lor: căci slavii posedă toate lucrurile în 
comun şi preoţii, care fac slujbe întru preamărirea Zeului 
Trăsnetului, au şi rolul de vistiernici. Când slavii aceştia 
aflară că Belizarie este de neamul lor şi chiar cunoaşte 
câteva cuvinte din limba lor, deveniră binevoitori faţă de 
dânsul; la fel şi hunii (pe care i-am descris mai înainte), 
când descoperiră t'âţiva fraţi de trib. Foarte apreciaţi, în 
Regimentul de casă. 

Belizarie îşi propuse acum să ia ofensiva împotriva 
goților, deşi o mie şase sute de oameni nu sunt zece mii. 
Nu dorea ca noii veniţi să aibă sentimentul de a fi ţinuţi 


închişi, prizonieri în Urbe, ea intr-un coteţ; îndată ce fură 
repartizaţi la posturi şi îi se dădură instrucţiunile respective 
în privinţa îndatoririlor care le reveneau în gărzi, organiză o 
demonstraţie pentru orientarea lor. Ziua în amiaza mare 
trimise afară, prin Poarta Salariană, două sute dintre 
cuirasierii săi de casă, sub comanda unui ilir numit Traian, 
un comandant de unitate, minunat de calm. Potrivit 
ordinelor primite, aceşti oameni se îndreptară în galop spre 
un leal mic, vizibil de pe ziduri, şi acolo se aşezara în cerc. 
Goţii indignaţi dădură buzna din latura lor cea mai 
apropiată, punând mâna pe arme şi incaleeând foarte zeloşi 
pentru a-i ataca. Cât 

ii trebuie unui creştin ca să rostească foarte încet mi Tatăl 
Nostru, oamenii lui Traian traseră patru mii de săgeți în 
coloana dezordonată a goților şi uei- seră sau răniră opt 
sute de călăreţi; dar îndată ce sosi avangarda infanteriei 
goților, oamenii lui Traian plecară în galop, trăgând cu arcul 
din şa. Înainte de a se întoarce în Urbe, mai făcură seama 
la încă două sute de goți fără a avea un singur om pierdere; 
ajunseră la adăpostul porţii, sub tirul de acoperire al unei 
întregi baterii de ca tapulte, concentrată acolo. Băgaţi de 
seamă: călăreţii goți erau înarmaţi numai cu lance şi sabie, 
iar acei dintre infanteriştii lor care erau arcaşi nu purtau 
armură de corp şi nu se deplasau fără acoperirea unor 
suliţaşi în armură de zale, care umblau foarte încet. Nu este 
deci de mirare că oamenii lui Traian izbutiseră să-şi 
înfăptuiască planul în întregime. Câteva zile mai târziu, ieşi 
o a doua unitate, tot de două sute de cuirasieri, dar cu o 
sută de slavi ataşaţi lor, în scopuri de instrucţie. Ocupară şi 
de astă dată un deal mic, doborâră goți cu sutele, apoi se 
retraseră. Câteva zile mai târziu, o altă forţă, alcătuită de 
astă dată din cuirasieri de casă şi bulgari, izbuti aceeaşi 
manevră, în aceste hărţuieli goții pierdură patru mii de 
oameni; totuşi, Wittig nu trase concluzia evidentă în 
privinţa inferiorităţii armamentului său, crezând că succesul 
oamenilor noştri se datorează exclusiv vitejiei lor. Dădu 


ordin ca cinci sute dintre proprii săi lăncieri regali să facă o 
demonstraţie similară, pe un deal aproape de Poarta 
Asinariană. Belizarie trimise împotriva lor o mie de 
cavalerişti traci, sub comanda lui Bessas; goții fură făcuţi 
ferfeniţă de săgeți, abia o sută dintre ei scăpând îndărăt, în 
tabără. Ziua următoare, Wittig, care îi dezavuase pe 
supraviețuitori ca pe nişte laşi, trimise un alt escadron de 
lăncieri, de proporţii asemănătoare. Belizarie îi porni pe 
slavi şi pe bulgari împotriva lor şi toţi goții fură ucişi sau 
luaţi prizonieri. 

Vara înainta încet. Intr-o noapte, pe drumul dinspre 
Terracina se apropie un convoi, aducând bani pentru a plăti 
trupele şi un tezaur de altă natură pentru gospodăria 
stăpânei mele - şi anume persoana lui Teodosie. Trebuie să 
consemnez că, deşi îl salută foarte amabil, stăpâna mea 
era atât de ocupată cu organizarea treburilor militare, încât 
tânărul nu mai părea să însemne jumătate din viaţa ei; 
avea acum prea puţină vreme pentru eufemisticele sale 
vorbe de duh şi pentru grațiile sale. Era mai mândră ca 
oricând că este nevasta lui Belizarie: în gura fiecărui soldat 
de rând şi aproape a fiecărui ofiţer răsunau mereu laudele 
adresate lui, iar numele ei era mereu legat cu respect de al 
său. Teodosie, pe de altă parte, era un personaj de prea 
puţină însemnătate. Nu era nici măcar ţintaş bun cu arcul şi 
numai un călăreț mediocru - în vremurile acelea stăpâna 
mea judeca oamenii în primul rând după aceste criterii, 
luându-şi obligaţiile foarte în serios. Dar ea îi găsi 
0 întrebuințare - investindu-l cu calitatea de secretar juridic 
al soţului ei. Curând îmi ajunse la urechi că Constantin 
reluase povestea vechiului scandal, în rândurile camarazilor 
săi ofiţeri; şi clerul catolic se folosi de scandalul acesta în 
mod subtil, pentru a discredita casa noastră în rânduifii 
populaţiei. Dar nu am spus nimic, deoarece şi aşa aveam 
încurcături destule. 

Acelaşi convoi mai adusese şi un număr de căniţi' 
încărcate cu grâne. Erau ultimele care ajunseră la noi, căci 


acum goții începuseră să blocheze îndeaproape drumurile. 
La şapte mile spre sud de 

1ir) e, două apeducte mari se intersectau, închi/înd un 
spaţiu considerabil cu arcadele lor imense, de cărămidă; 
umplând intervalele goale cu lut şi cu pietre, goții 
prefăcuseră locul acesta într-o puternică fortăreață, căreia 
îi mai construiră şi apărări exterioare. Aşezaseră aici o 
garnizoană de. Şapte mii de oameni şi în felul acesta 
stăpâneau atât Calea Latină cât şi cea Appiană. Chiar 
înainte de a se lăsa iarna, Roma fu cuprinsă de mare 
deznădejde, din cauza lipsei de hrană. Cetăţenii rămaşi 
locului, deşi impresionați de succesele frecvente ale lui 
Belizarie, refuzară să se înscrie ca voluntari, în serviciul 
activ; deveniseră mai nemulţumiţi decât fuseseră vreodată, 
îndeosebi după un insucces parţial pe care-l înregistrarăm 
şi pe care-l voi descrie curând.. 

Datorită vigilenţei stăpânei mele Antonina, a fost 
demascată trădarea papei  Silveriu. Belizarie © 
împuternicise cu acordarea către civili a permiselor de 
ieşire din Urbe, pentru diferite treburi personale. Se dovedi 
extrem de iscusită când trebuia descoperită vreo fraudă 
sau alta; înainte ca ea să-şi asume această sarcină, un 
mare număr de romani izbutiseră să scape, sub diverse 
pretexte, deşi aveam nevoie de ei la lucrările de fortificaţie. 
Intr-o zi, i se înfăţişă un preot cu vorba blândă şi ceru 
permisiunea de a lipsi două sau trei nopţi; lăsase o carte în 
scrinul sacristiei din biserica sa parohială, lângă Podul 
Mulvian şi dorea acum să o consulte. Stăpâna mea întrebă: 

— Ce carte? 

Preotul răspunse că este vorba de scrisorile Sfântului 
leronim. Ea îşi dădu seama că niciun preot teafăr la minte 
nu ar risca să treacă prin liniile goților numai ca să pună 
mâna pe aceste scrisori demodate, furibunde - din care, pe 
deasupra, se găseau cu certitudine copii în orice bibliotecă 
bisericească din Roma. Dar îşi ascunse bănuielile şi-i acordă 
documentul de trecere. In seara aceea, preotul fu arestat 


pe când ieşea prin Poarta Pinciană. Cusută în sutana lui, se 
găsi o scrisoare adresată regelui Wittig, semnată de toţi 
senatorii de frunte şi de însuşi papa. Oferind să deschidă 
Poarta Asinariană, pentru a primi armata goților, în noaptea 
pe care o va indica Wittig. 

îS 

Trebuie să explic; mai departe, că Belizarie, pentru a se 
elibera, pe cât era cu putinţă, de lucrările judiciare care l-ar 
fi putut stingheri în îndeplinirea îndatoririlor sale militare, 
dăduse delegaţie Antoninei şi pentru coordonarea afacerilor 
civile, ca şi pentru pedepsirea tuturor infractorilor civili; 
conflictele şi crimele de ordin militar continuau să-i fie 
înfăţişate lui. Stăpâna mea ţinea zilnic şedinţe de tribunal, 
la reşedinţa ei din Palatul Pincian. Când ea îi comunică lui 
Belizarie numele trădătorilor şi-i arătă scrisoarea, el se 
miînie, dar nu se arătă nicidecum surprins: ştia că Wittig 
ameninţase să-i ucidă ps ostateoâi romani pe care îi ţinea 
la Ravena, în cazul în care Italia continua să-i reziste. Dar 
Belizarie socoti că ar l'i nedrept ca trădătorii aceştia să fie 
judecaţi de el însuşi şi nu de dânsa, numai pentru motivul 
cii erau persoane atât de suspuse. De fapt era bucuros că 
acest caz cădea în jurisdicţia Antoninei: ca un creştin pios 
ce se afla, i-ar fi fost ruşine să-l judece pe capul spiritual al 
creştinătăţii. Stăpâna mea nu avea, pot afirma cu 
certitudine, asemenea scrupule, fiind şi acuma păgână în 
străfundul inimii. Ea zise: „Un trădător cu tiară sau un 
trădător cu coif - care este deosebirea?” Totuşi, Belizarie 
asistă la judecată, dorind;; a nu creeze impresia că fuge de 
răspundere, Stăpâna mea, nesimţindu-se bine în ziua 
aceea, stătea culcată pe o canapea; el şedea la picioarele 
ei, în calitate de adjutant. 

Papa Silveriu, citat în faţa Curţii, apăru în ţinută 
completă, cu aur şi purpură şi mătase albă, ca şi cum ar fi 
voit să o strivească pe stăpâna mea prin simpla lui 
înfăţişare, Purta pe deget inelul Pescarului, ţinea în mână 
toiagul de păstor, avea pe cap tiara cea mare, bătută cu 


pietre. Era 

n 

urinat de o suită de episcopi şi diaconi, toţi îmbrăcaţi 
magnific. Dar stăpâna mea Antonina dădu ordin ca aceştia 
să aştepte în prima şi a doua anticameră, conform rangului. 

Papa Silveriu izbi cu toiagul în duşumea şi o întrebă pe 
stăpâna mea: 

— De ce, llustră Antonina, soră întru liristos, ne-ai adus 
aici, întrerupând brutal, prin chemarea ta imperioasă, 
reculegerea noastră? Ce suferinţă te încearcă, de ce nu ai 
venit la palatul nostru, precum cere eticheta? 

Ea îşi încruntă sprâncenele în stilul Teodorei şi, neluând 
în seamă întrebarea lui, îl întrebă, la rândul ei, direct: 

— Papă Silveriu, ce ţi-am făcut noi de ne trădezi goților? 

El se prefăcu indignat: 

— Ai fi gata să-l acuzi pe succesorul miruit al Sfântului 
Apostol Petru de o ticăloşie ordinară? 

Atunci ea: 

— Crezi că fiind împuternicit de tradiţie cu Cheile 
Cerurilor, ai putere şi asupra cheilor Porții Asinariene? 

— Cine ne acuză de trădare? 

— Propria ta semnătură şi propriul tău sigiliu. 

Îi arătă scrisoarea interceptată: 

— Adultero, este un fals! tună el la dânsa. 

— Fii respectuos faţă de tribunal, papă, altminteri vei fi 
biciuit, ameninţă ea. 

Apoi îl confruntă cu preotul de mir, care făcuse 
mărturisiri complete fără a fi nevoie să se recurgă la niciun 
fel de tortură. 

Papa Silveriu tremură de ruşine, dar continuă să-şi nege 
vinovăția. Cei nouă senatori, care semnaseră şi «i 
scrisoarea, fură înfăţişaţi acum ca martori împotriva lui. 
Senatorii aşteptau milă din partea stăpânei mele şi, cu 
lacrimi în ochi, îl învinuiră făţiş pe papă că-i sedusese, 
abătându-i de la îndatorirea lor de loialitate. 

Stăpâna mea dădu verdictul după o scurtă consfătuire cu 


Belizarie: 

— Cu toate că sentinţa pe care o prevede legea pentru 
cei ce trădează în timpul apărării unui oraş constă în 
mutilarea feţei celui vinovat, în purtarea lui pe străzi pentru 
a fi batjocorit în public, şi apoi o moarte ruşinoasă, pe rug, 
avem totuşi suficientă consideraţie faţă de renumele 
Bisericii. Pentru a nu ne ţine strict de litera legii. Totuşi, 
unui păstor care-şi vinde lupului arian turma, nu i se poate 
îngădui să păstreze toiagul. Eugeniu, dezbracă-l pe preotul 
acesta de straie şi el; i-i sutana de călugăr, care atârnă în 
cui, dincolo. Silveriu, eşti demis din episcopatul tău şi în 
noaptea asta ai să părăseşti Urbea. 

Deşi, ci iul li o comunică sentinţa, clericii din Miila papala 
lină uluiţi de sacrilegiu, ei nu puteau (. Mie, ia dreptatea ei 
pământească. M-am apropiat de papa şi i-am luat toiagul 
de păstor, inelul şi tiara, aşezându-le pe o masă. Apoi l-am 
condus intrîncăpere în care aştepta subdiaconul ref. Miiial. 
Acesta îndepărtă toate veşmintele preoţeai ale lui Silveriu, 
până ce rămase în faţa noastră numai în cămaşă - şi nici 
aceasta nu era o cămaşa aspră, ci una fină, de mătase, 
brodată cu flori, asemenea unei cămăşi de femeie. Apoi îi 
dădurăm rasa călugărească, îi traserăm gluga peste cap si-i 
legarăm cordonul peste mijloc; toate acestea se petrecură 
fără o vorbă. 

Când îl aduserăm îndărăt, în tribunal, stăpâna mea i se 
adresă, spunându-i: 

— Petrece-ţi restul zilelor în căinţă, frate Silveriu, precum 
a făcut ilustrul tău precursor, pri mul episcop al Romei, 
după ce şi-a încălcat şi el jurământul de credinţă faţă de 
Stăpânul său. Până la urmă însă, el şi-a răscumpărat fapta 
prin martiriul suferit în Hipodromul lui Caligula, în 
apropierea Urbei - dar la atâta sfinţenie noi nu ne aşteptăm 
de la tine. 

în tot timpul acesta, Belizarie nu spuse nimic şi părea 
foarte puţin la largul său. 

Silveriu fu escortat din palat de doi huni massageţi, care-l 


duseră până la camera de gardă de la Poarta Pinciană şi, în 
aceeaşi noapte, plecă din Urbe în direcţia Neapole şi apoi 
spre răsărit. 

Cei din subordinea lui se întruniră ca să aleagă un nou 
papă. Candidatul ce izbândi fu diaconul Vigiliu: - care-şi 
dăduse osteneala de a mitui electorii cu suma de 
cincisprezece mii de monezi de aur. Aurul era acum mai 
prețuit de aceşti eterici lacomi decât oricând înainte. 
Populaţiei civile | se acorda numai o raţie foarte mică de 
grâu, pe care oamenii o completau cu varză şi cu ierburi, ca 
urzici şi păpădie; dar hrană bună, îndestulătoare, numai cu 
aur se putea cumpăra. In timpul verii, soldaţii se apucară să 
facă incursiuni nocturne pe ogoarele din spatele liniilor 
goților, tăind cu secerile spicele de grâu, câte un snop de 
fiecare dată, pe care apoi le îndesau în sacii aruncaţi pe 
spinarea cailor lor. Un sac de grâu valora de o sută de ori 
preţul din timp de pace. 

Pe măsură ce se apropia iarna, aprovizionarea pe căile 
acestea încetă: cârnaţii din carne de catâr erau singurul 
supliment comestibil la raţia de grâu, minusculă, pe care o 
mai putea achiziţiona până şi cea mai ghiftuită dintre 
pungi. Se mâncară pisici, şobolani şi unsoare de osie. 
Numai de vin nu era prea mare lipsă, deoarece Belizarie 
rechiziţionase toate stocurile din pivnițele particulare, 
pentru a le împărţi poporului. Urbea se afla în pragul 
foametei; totuşi, oricât de ciudat pare, niciodată nu am 
văzut vreun preot subnutrit. 

— Ah, zise stăpâna mea, când i-am împărtăşit această 
remarcă, îi hrănesc ciorile, precum l-au hrănit, în mod 
miraculos, pe profetul Ilie, în ce-i priveşte pe cei nouă 
senatori care-şi puseseră numele pe scrisoarea 
interceptată, Antonina, dacă voia să fie dreaptă, nu-i putea 
pedepsi mai aspru decât pe papă. li exilă, le confiscă 
bunurile şi-i scoase din Urbe, în tovărăşia fratelui Silveriu. 
Belizarie tot nu se simţea însă în siguranţă: alţi romani 
puteau sa fi fost de asemenea implicaţi în complot. De 


aceea angajă lăcătuşi care să modifice şi să înlocuiască 
mereu lacătele tuturor porţilor, de două ori pe lună, aşa 
încât eventualii trădători sa mtimpine greutăţi în a obţine o 
cheie care să stpotrivească. De asemenea, numi ofiţerii «Ic 
gardă la porţi după o ordine neregulată, pentru a i pune în 
imposibilitatea de a fi mituiţi anticipat, ca să deschidă o 
anumită poartă, într-o noapte dinainte convenită. Pentru a 
face străjile mai puţin plictisitoare, stăpâna mea alcătuise 
trupe 

° Ic muzicieni de la teatru, care dădeau adeseori 
concerte, la toate porțile; dar pentru vigilență sporită în 
asemenea împrejurări, Belizarie trimitea avanposturi, 
dincolo de şanţuri, îndeosebi mauri, şi fiecare avanpost 
avea un dune de pază, dresat să mârâie la cel mai mic 
zgomot de paşi. 

Trebuie să mă întrerup aici, numai pentru 'a vă arăta cât 
de iscusit îi conducea stăpâna mea Antonina pe aceşti 
muzicieni. Dacă vreun muzician cinta greşit, stăpâna mea îi 
lua instrumentul şi-i arăta: 

— Melodia e aşa. ŞI-I certa: O, nenorociţi romani, nu ştiţi 
să luptaţi şi nu ştiţi nici să cântaţi din lăută. La ce sunteţi 
buni? 

La asta, un muzician necăjit, mai curajos decât ceilalţi, îi 
răspunse o dată, încercând să o ruşineze cu obscenităţi: 

— Suntem mari meşteri ai procreării. 

Dar ea îi răspunse, cu răceală: 

— Măcar în privinţa aceasta să-l depăşeşti pe tatăl tău. 

Gluma fu repetată din gură în gură şi deveni poate cea 
mai vestită dintre numeroasele ei vorbe de duh. 

Insuccesul despre care am promis că vă voi povesti s-a 
datorat entuziasmului trupelor noastre, în urma succeselor 
repurtate în cursul hărţuielilor de cavalerie. Oamenii 
deveniseră nerăbdători faţă de tactica de uzură treptată a 
forţelor şi a curajului duşmanului, aplicată de Belizarie, şi 
ţipară, cerând o înfruntare generală. Dintotdeauna, 
Belizarie aplicase politica de a nu lăsa să slăbească în nicio 


împrejurare, spiritul combativ al oamenilor săi, dar nu 
credea că timpul este copt pentru o bătălie deschisă. 
Continua să stăruie o disproporţie enormă între armate, iar 
goții, deşi deprimaţi, continuau să se lupte cu mult curaj. 
Incercă să-şi ţină oamenii ocupați cu operaţiuni mai dese. 
Dar în două sau trei ocazii descoperi că goții îl aşteaptă, 
dezertorii prevenindu-i de intenţiile sale. Incepu şi populaţia 
romană să vocifereze, solicitând o bătălie 

— Sau, cel puţin, un sfârşit rapid al asediului, într-un fel 
sau altul. Nu mai putea refuza: nu trebuia să piardă 
respectul oamenilor săi, nici să îngăduie populaţiei civile să 
devină intratabilă. 

Cea mai mare tabără a goților era aşezată la o milă 
dincolo de mausoleul lui Hadrian, în ceea ce se cheamă 
Câmpia lui Nero. Belizarie era îngrijorat ca nu cumva atacul 
său principal - care urma să se îndrepte împotriva taberelor 
din dreptul Porţilor Pinciană şi Salariană - să fie împiedicat 
de întăririle duşmane, ce puteau fi aduse în grabă de aici. 
De aceea, ordonă cavaleriei maure să mimeze un atac 
împotriva goților din această tabără, îndată ce va angaja 
bătălia; urmau să iasă călare prin Poarta Aeliană, sub 
comanda unui ofiţer numit Valentin. După ei va urma o 
mică unitate de infanterie orăşenească, care trebuia să ia 
poziţie defensivă, la distanţă mică, dincolo de Poartă. Le 
indică acestor romani să arate pe cât se poate de 
războinici, dar nu se aştepta ca ei să dea vreo luptă 
serioasă. Voia să-şi dezlănţuie atacul principal numai cu 
cavaleria. Îşi sporise efectivul cavaleriei cu o mie de 
oameni: în luptele recente fusese capturat un mare număr 
de cui fără călăreţi şi o parte din infanteria isauriană se 


transformal.» 1 " mult succes - în cavalerie. Il.. Tul i. 
Amirnilor eoni, la rândul său, să fie lăsat 
m „ii. U ti 1l»la bătălie. Nu-i putea refuza, dar stabili i. | 


unii dintre ei trebuie să rămână pe ziduri 
i la porţi, ca să întărească recruţii din oraş şi:, a 
mirmiască scorpionii, catapultele şi măgarii sălbatici. 


Într-o dimineaţă de toamnă, Belizarie îşi scoase 
E Ic timpuriu cavaleria prin Porţile Salariană şi l'im iană; 
infanteria isauriană îl urmă. Wittig îl aştepta, prevenit ca de 
obicei. Adunase toți oamenii săi disponibili, din cele patru 
tabere dinspre nord, aşezându-şi infanteria în centrul liniei 
şi cavaleria pe aripi; stătea la distanţă de jumătate de milă 
de Urbe, ca să aibă mai mult spaţiu de urmărire, după ce va 
fi frânt atacul nostru. 

La ora nouă bătălia se declanşă şi la început Belizarie 
făcu exact ce plănuise, căci goții rămaseră în defensivă. Îşi 
împărţi cavaleria în două coloane, fiecare pe un flanc, şi se 
traseră mii de săgeți în mulţimea goților. Dar pentru a 
distra infanteria lor, câteva mici unităţi de suliţaşi isaurieni 
veniră în faţă, între flancuri, până aproape de centrul got şi 
provocară la bătălie unităţi similare de goți; isaurienii fură 
victorioşi în fiecare întâlnire. După o vreme, cavaleria 
duşmană începu să se retragă, infanteria ţinând pasul. Spre 
amiază, oamenii noştri îi împinseseră îndărăt până la 
taberele cele mai depărtate. Dar aici, în sfârşit, arcaşii lor 
intrară în acţiune şi, apăraţi de scuturi mari, începură să 
tragă de pe palisade asupra cailor noştri. Nu trecu multă 
vreme şi atât de mulţi dintre cavaleriştii noştri fură răniţi 
sau lipsiţi de cai, încât nu mai rămaseră decât patru 
escadroane complete, care trebuiau să reziste la cincizeci 
de-ale lor. Dar a întrerupe acum bătălia ar fi însemnat, 
totuşi, să ne lăsăm infanteria în voia soartei. În sfârşit, aripa 
dreaptă a goților îşi făcu cux-aj şi şarjă. Bessas, care 
comanda cavaleria de pe aripa noastră stingă, fu împins 
îndărăt, peste infanterie; infanteria nu îşi ţinu poziţia şi 
întreaga linie începu să se retragă. Pentru cavaleria noastră 
era destul de uşor să întreprindă o acţiune de ariergardă, 
dar infanteria, care se mişca mai greu, suferi pierderi grele. 
In total pierdurăm o mie de oameni - de care nu prea ne 
puteam lipsi - înainte ca tirul de acoperire al maşinilor de 
asediu de pe ziduri să oprească înaintarea rapidă a 
duşmanului. Unii dintre soldaţii romani închiseră Poarta 


Salariană în faţa oamenilor care se întoi-ceau, dar stăpâna 
mea şi cu mine ne aflam acolo, cu câţiva suliţaşi de 
încredere. Îi asaltarăm, omorând câţiva, şi deschiserăm 
iarăşi'Poarta. 

între timp, pe Câmpia lui Nero, celelalte două' armate 
stătuseră vreme îndelungată faţă în, faţă 

80' 

recruţii din oraş aliniaţi într-o linie care părea formidabilă, 
numărând câteva mii, cu un ecran de 
e'a vaier ie maură, în faţă. Goţii aveau o frică superstiţioasă 
de mauri, care au faţa neagră; maurii ştiau asta şi 
continuau să-i spei'ie cu şarje neaşteptate, azvârlindu-şi 
suliţele şi retrăgându-se în hohote de râs. La amiază, maurii 
întreprinseră o şarjă în masă. Goţii care erau mai numeroşi, 
în proporţie de unu la treizeci, întoarseră caii şi se refugiară 
pe Dealul Vatican, lăsându-şi tabăra nepăzită. Valentin 
puse toată armata în mişcare, înainte? de-a curmezişul 
Câmpiei, intenţionând să ocupe tabăra goților şi să lase 
infanteria romană să o păzească, în vreme ce el şi maurii 
urmau să întreprindă un raid spre nord, ca să distrugă 
Podul Mulvian. Daca planul acesta izbutea, Wittig .11 li l'osl 
obligai sa şi abandoneze taberele din nord, deoarece toale 
proviziile sale de hrană veneau în jos, pe t'alea Flaminiană 
şi peste Pod. Dai i ind cioatele de infanterie romană 
începură.. | d masca tabăra goților, maurii se înfuriară, 
socoiind că sunt lipsiţi de partea ce li se cuvine din pradă şi 
se alăturară la această veselă îndelelnicire. Câţiva cercetaşi 
duşmani îndrăzniră acum a coboare de pe Dealul Vatican şi 
observară ce se petrece. li convinseră pe ceilalţi să 
i'eocupe tabără. Curând, goții veniră îndărăt, şarjând cu 
miile şi Valentin nu fu în stare să refacă la timp dispozitivul 
de luptă; fu izgonit din tabără şi silit să se retragă până la- 
ziduri, cu pierderi grele. 

Aceasta fu ultima bătălie deschisă pe care Belizarie 
acceptă să o dea, în timpul îndelungatei apărări a Romei. 

Nici acum nu ne sosiră de la Constantinopol alte întăriri. 


Pe vremea aceea încă nu ştiam că loan de Capadocia era 
cel ce împiedica expedierea lor 

8» 

se pare că a insistat pe lângă Justinian să nu mai trimită 
niciun om în Italia, situaţia neîngăduind-o. Stăpâna mea 
voia să-i scrie Teodorei, dar Belizarie socotea că nu este 
potrivit ca soţia lui să apeleze la împărăteasă într-o 
chestiune militară, care nu privea nemijlocit nici pe una, 
nici pe alta. Totuşi, Antonina scrise în taină, spre sfârşitul 
lui noiembrie, în ziua în care Silveriu fu demis, făcând din 
cererea ei un post-scriptum la descrierea colorată a 
judecății. Stăpâna mea ştia că Teodora va fi încântată să 
afle că Silveriu fusese umilit, deoarece el o mâniase de 
curând refuzând o rugăminte a ei - ce nu fusese sprijinită 
de autoritatea lui Justinian - şi anume de a reinstaura pe un 
patriarh care, deşi un om foarte energic şi valoros, fusese 
îndepărtat din scaunul episcopal pentru simpatiile sale 
monofizite. „Papa cel nou promite să fie mai îndatoritor44, 
scrise Teodorei stăpâna mea. 

Lui Belizarie îi venea acum foarte greu să menţină 
populaţia civilă într-o dispoziţie favorabilă, deoarece 
oamenii se hrăneau aproape exclusiv cu ierburi. Izbucnise 
ciuma, care răpi douăsprezece mii de suflete; dar soldaţii 
aveau şi pe mai departe asigurată raţia zilnică de grâu, 
vinul şi puţină carne sărată, aşa că dintre ei muriră mai 
puţini. La două sau trei zile o dată avură loc ieşiri, deoarece 
deveni evident că goții nu mai erau atât de zeloşi încât să 
angajeze lupta cu arcaşii noştri călare. Nimeni nu este 
încântat să se tragă asupra lui şi să nu fie în stare să 
răspundă; dar Wittig nici acum nu se gândi să-şi alcătuiască 
o unitate proprie de arcaşi călări. 

Despre incidentele mai mărunte care s-au petrecut în 
cursul asediului aş putea scrie la nesfârşit. Sunt câteva 
întâmplări legate de răniri, care nu trebuie să rămână 
nepovestite. In ziua în care Teodosie intră cu convoiul în 
Roma, Belizarie abătuse atenţia inamicului prin hărţuieli 


neaşteptate la celelalte porţi. Regimentul de casă fusese 
angajat din plin şi, întorcându-se în seara aceea, doi dintre 
cuirasieri oferiră o privelişte extraordinară. Unul dintre ei, 
Arzes, un persan care înainte vreme făcuse parte dintre 
Nemuritori, veni îndărăt cu o săgeată înfiptă în faţă, 
aproape de nas; un altul, un trac numit Cutilas, se întoarse 
cu o suliță atârnându-i din cap şi fâlfâind asemenea unei 
pene. ŢNici unul nici altul nu acordase vreo atenţie acestor 
răni, ci continuaseră să lupte, neobosiţi, spre oroarea şi 
groaza goților, care strigaseră: „Aştia nu sint oameni, sunt 
demoni!” 

Un chirurg extrase mai târziu sulița din capul lui Cutilas; 
ilar rana se inflamă şi el muri în două zile. Arzes fu şi el 
examinat de acelaşi chirurg, care îi apăsă ceafa. ŞI-I 
întrebă: „Când apăs ai i t* doare? 11, L) a”, răspunse 
Arzes. Atunci chirurgul deschise pielea de pe ceafă. Găsi 
vârful săgeţii, o prinse cu un cleşte şi, după ce întâi tăie 
trunchiul săgeţii, aproape de nas, trase săgeata de a 
curmezişul, cu armătura de fier cu tot. Arzes leşină de 
durere, dar sângele său era sănătos: rana se vindecă fără 
să supureze. Conduse următoarea ieşire din oraş şi 
supravieţui războiului. 

Într-o altă împrejurare, Traian, comandantul de unitate 
ale cărui isprăvi le-am mai menţionat, fu st răpuns - 
aproape de ochiul drept şi lângă nas - de vârful de fier al 
unei săgeți. Săgeata propriuzisă nu fusese fixată cu 
suficientă grijă de vârf, aşa că în momentul izbiturii, căzuse. 
Traian continuă să lupte. Camarazii săi se aşteptară, din 
clipă în clipă, zile şi luni de-a rândul, să cadă mort; dar el 
continua să trăiască şi nu avu nicio durere şi nicio 
neplăcere, deşi vârful tepos continua să stea îngropat în 
carne. Cinci ani mai târziu, începu să reapară încet. După 
alţi doisprezece ani. Traian fu în stare să-l extragă ca pe un 
spin. 

Dar o poveste mai stranie decât oricare este cea a rănii 
lui Chorsomaritis, scutierul lui Belizarie. Nu era o rană 


adâncă sau deosebită, ci numai o simplă împunsătură de 
suliță în fluierul piciorului, dar ea îl ţintui câteva zile în casă, 
cu cataplasme şi ierburi de leac. În consecinţă, lipsise de la 
bătălia deschisă în cursul căreia un număr dintre camarazii 
săi se distinseseră. Când se înzdrăveni, jură să se răzbune 
pe goți pentru această „insultă adusă piciorului său”, 
precum se exprima. lapa lui albă fătase de curând, aşa că 
avea acum laptele necesar pentru a fermenta kavasse; şi 
kavasse fermentă. Intr-o zi, după ceşi luă prânzul şi 
consumă o cantitate considerabilă din această licoare, 
Chorsomantis se înarmă, se sui pe iapă şi se duse la Poarta 
Pinciană, la ieşirea cea mică. Spuse sentinelei care era de 
strajă că llustrul Belizarie i-a încredinţat o misiune în tabăra 
duşmană. Cum se ştia că Chorsomantis se bucură de 
încrederea deplină a lui Belizarie, sentinela nu se îndoi de 
cuvântul său; i se deschise. 

Sentinela îl urmări cu privirea pe Chorsomantis, pe când 
acesta traversă câmpul la pas, până ce îl zări un avanpost 
al goților, o unitate alcătuită din douăzeci de oameni.. 
Crezând că este un dezertor, goții, zeloşi, dădură pinteni 
cailor, venind în întâmpinarea lui: fiecare nădăjduia să 
obţină iapa. Ca pradă personală. Chorsomantis îşi trase 
arcul. Bang! Bang! Bang! şi trei goți se prăbuşiră, iar ceilalţi 
o luară la fugă. Dobori alţi trei în timp ce fugeau, apoi se 
întoarse spre oraş, cu acelaşi pas încet, reţinându-şi iapa 
înfocată. O unitate de şaizeci, de goți veni acum şarjând în 
goană, dar el se întoarse şi galopă în jurul lor, într-un 
semicerc. Omori alţi doi oameni, răni doi şi completă cercul, 
măcelărind alţi patru. Se întâmplă să mă aflu pe metereze 
şi să văd ce se petrece; am fugit repede s-o chem pe 
stăpâna mea, care se afla într-o consfătuire cu ofiţerii din 
casa de gardă, din apropiere, şi am implorat-o să vină ca să 
nu piardă un asemenea spectacol extraordinar. 

— Priviţi un om care a înnebunit! am stricat eu. 

Ea recunoscu iapa: 

— Nu, nu e nebun, dragul meu Eugeniu. E numai 


Chorsomantis, care-şi răzbună fluierul piciorului, 

Apoi Chorsomantis fu prins între două unităţi inamice; 
dar el şarjă net de-a curmezişul celei mai apropiate, 
folosindu-şi de astă dată lancea şi sabia. Izbucnirăm în 
urale zgomotoase, deoarece vedeam că, dacă ar dori, s-ar 
putea întoarce în siguranţă. Stăpâna mea ordonă 
deschiderea unui puternic tir de acoperire din catapulte, ca 
să-i ajutam reintrarea, dar uralele noastre îl determinară .1 
continue lupta. Se întoarse iarăşi şi dispăru din impui 
nostru de vedere, gonind câţiva dintre duşmani în faţa sa 
dar urmărit de alţii. Incă mult timp tlupa aceea auzirăm din 
depărtare strigăte şi ţipete pe măsură ce lupta continua, 
apropiindu-se de tabăra lor. 

Până la urmă uralele goților, venite din apropierea pa li 
sadei lor, ne vestiră qă Chorsomantis numai există. În 
vreme ce mulţi creştini făcură semnul crucii şi rostiră o 
rugăciune pentru sufletul său, stupina mea izbucni cu un 
blestem păgân cumplit: 

Pe trupul lui Bachus şi pe ciomagul lui Heroide, ăsta a 
fost un bărbat vârtos! 

CAPITOLUL XVI RETRA G E RE A GOȚILOR 

Ştirile care sosiră clin Africa în primăvara acestui an erau, 
intr-adevăr, sumbre. De curând, Solomon trimisese din 
Numidia o coloană de trupe imperiale împotriva lui Stotzas, 
dar acesta convinsese oamenii să se alăture răscoalei, în 
ciuda pierderii de prestigiu pe care o suferise de pe urma 
înfrângerii sale de către Belizarie, Cu excepţia oraşelor 
Cartagina, Hippo Regius şi Hadrumentum,  justinian 
pierduse iarăşi întreaga dioceză. Totuşi, un lucru e să fii 
căpetenia unei răzmeriţe izbutite, şi altul să guvernezi o 
dioceză: Stotzas descoperi că are foarte puţină autoritate 
asupra oamenilor săi, care se plângeau că nu le asigură 
raţii regulate, nici nu-i plăteşte şi nici nu se îngrijeşte de 
bunăstarea lor şi că abia dacă o duc mai bine decât înainte. 
Mai târziu, în cursul anului, aflarăm că Justinian îl trimisese 
pe nepotul său, Germanos, ca să proclame în numele său o 


amnistie pentru toţi dezertorii; şi că răzvrătiţii considerară 
oferta ca foarte bună, deoarece includea plata soldei, 
retroactiv, pe toate lunile cât durase răscoala. Forţele lui 
Stotzas se topiră treptat. Până la urmă, auzirăm că 
Germanos îl învinse pe Stotzas şi pe aliaţii săi mauri întx-o 
bătălie deschisă şi că Stotzas fugise spre interiorul 
Marocului, însoţit de câţiva vandali; şi totul se linişti, deşi 
întreaga dioceză era teribil de sărăcită. Belizarie îi scrise lui 
Germanos, propunându-i să-i trimită, în chip de întăriri, 
herulienii şi goții din Tracia, care fuseseră printre răsculați; 
în Italia nu existau legi care să interzică oficierea tainelor 
pentru arieni, iar el se afla în situaţia de a folosi aceşti 
oameni viteji. 

La Roma era acum foamete în toată legea. Cetăţenii 
deznădăjduiţi veniră din nou la Belizarie ca să pledeze 
pentru încă o bătălie deschisă, sperând că în felul acesta 
asediul se va isprăvi intr-un fel sau altul, dintr-o singură 
lovitură. Ei se încumetară să-i zică: „Mizeria noastră a ajuns 
atât de cumplită, încât în fapt ne-a inspirat un soi de curaj 
şi, dacă stărui, suntem gata să luăm armele şi să 
mărşăluim cu tine împotriva goților. Mai bine să murim de 
lovitura izbăvitoare a săbiei ori de împunsătura lancei, 
decât să îndurăm chinurile încete şi sfâşietoare ale foamei.” 

1 .ni Belizarie îi era ruşine să audă o mărturiile atât de 
degradantă din gura unor oameni care continuau să poarte 
mândrul nume de romani. În înclieinva discuţiei le spuse că, 
dacă s-ar fi prezentat voluntari cu douăsprezece luni mai 
devreme, ca să-şi însuşească meseria armelor, acum le ar 
l'i putut găsi o utilizare potrivită; dar aşa cum r. E aflau, nu 
avea ce face cu ei. Îşi dădea în ama ca goții au ajuns ei 
înşişi într-o situaţie ap, î:, alean ciuma se întinsese în 
taberele lor, 'arc nu cran de fol igienice, şi multe mii se 
prăpădiseră. De asemenea, se prăbuşise şi sistemul lor de 
aprovizionare dinspre nord, datorită unor revărsări de ape, 
cât şi proastei organizări. Dar poziţia lui era şi mai rea; şi 
dacă nu sosea curând forţa de despresurare, despre care 


se zvonea că ar fi pe drum, era pierdut. 

întreprinse acum un pas cutezător: trimise două coloane, 
fiecare alcătuită din cinci sute de oameni încercaţi şi o mie 
de recruți romani, ca să surprindă şi să ocupe oraşele 
întărite Tivoli şi Terracina. Dacă ambele acţiuni reuşeau, nu 
numai că. Şi-ar fi ameliorat aprovizionarea, dar din asediat 
ar fi devenit asediator: Tivoli şi Terracina dominau 
drumurile pe care soseau acum convoaiele cu merinde ale 
goților. O îndemnă pe stăpâna mea, Antonina, să plece din 
Roma o dată cu unitatea trimisă împotriva Terracinei şi de 
acolo să-şi continue drumul spre Neapole şi să grăbească 
pornirea spre Roma a întăririlor, îndată ce vor sosi. In 
realitate era îngrijorat din pricina sănătăţii ei, deoarece 
marile eforturi şi hrana proastă o slăbiseră Considerabil; şi 
avea dese accese de leşin. Afară de asta, a fi singura 
femeie dintr-un oraş asediat nu este o situaţie prea fericită. 
După oarecare ezitări, ea se învoi să plece, hotărâtă să 
reaprovizioneze Urbea, prin orice mijloace, în mai puţin de 
o lună. 

în ultima noapte a lunii noiembrie ne strecurarăm din 
Urbe prin Poarta Appiană - o mie cinci sute de oameni. În 
ce mă priveşte, eram atât de fericit că plec, încât începui să 
cânt un cântec de Hipodrom - „Carul zboară” - uitând de 
ordinul de tăcere complota; un ofiţer mă lovi brutal pe umăr 
cu latul săbiei, întrerupându-mi cântecul la jumătatea unui 
vers. Trecurăm nevătămaţi de fortăreaţa de la apeduct, 
deoarece goții o abandonaseră din cauza ciumei; câteva 
zile mai târziu ocuparăm Terracina, fără niciun incident: 
văzând stindardul nostru, mica garnizoană de goți fugi. Aici 
ne umplurăm pântecele cu brânză şi unt şi peşte de mare 
proaspăt - pentru prima dată după multe luni. 

Stăpâna mea, eu şi Procopius, secretarul, care venea cu 
noi, pornirăm de la Terracina cu o escortă de douăzeci de 
soldaţi; totuşi, când ajunserăm la Neapole număram mai 
mult de cinci sute! Drumul nostru ne purtă pe lângă tabăra 
cavaleriştilor care dezertaseră la Podul Mulvian, cu multă 


vreme în urmă. De atunci încoace li se alăturase un număr 
de alţi dezertori. Când stăpâna mea le oferi tuturor 
graţierea completă, se înşiruiră în urma ei. lar la Baiae 
găsirăm un număr dintre răniții noştri, trimişi pentru a 
beneficia de efectul tămăduitor al apelor termale; erau 
acum destul de înzdrăveniţi ca să poată lupta din nou. La 
Neapole însă - unde vulcanul Vezuviu bubuia ameninţător 
şi a/virlea cenuşa ce aduce atâta fer- 

I iii laic viilor peste care cade - la Neapole ne aşteptau veşti 
îmbucurătoare. Tocmai sosise din răsurii o flotă cu trei mii 
deinfanterişti isaurieni la bord şi care era ancorată în golf; 
afară de asta, la Otranto debarcaseră două mii de 
cavalerişti, sub Toan Sângerosul, şi se deplasau în sus, spre 
noi, în etape rapide. 

Curând, armata noastră, numărând cinci mii de oameni, 
fu gata să pornească în marş, pentru a despresura Roma. 
Adunasem mari cantităţi de cereale, ulei, rimaţi şi vin, pe 
care urma să le luăm cu noi. Trecând prin Calabria, loan 
Sângerosul adunase un număr considerabil de căruţe de 
ţară, rechiziţionate cu atelaje cu tot; încărcarăm grâui în 
acestea. Loan se angajă să escorteze convoiul până la 
Roma, de-a lungul Văii Appia; dacă goții îl atacau, căruțele 
urmau să slujească drept bari cadă, în stilul barbar. 
Stăpâna mea preluă personal comanda flotei isauriene, 
îngrămădind în- tr-însa tot restul de provizii. Timpul fiind 
frumos, ridicarăm imediat pânzele, îndreptându-ne spre 
Ostia; convenisem să-l întâlnim pe loan acolo, patru zile 
înainte de ziua de Crăciun. 

La gura râului Tibru există o insulă, lungă de două mile şi 
lată tot de două mile. La nord este aşezat Portul Romei, 
puternic întărit şi legat de Urbe printr-un drum bun, de-a 
lungul căruia, în timp de pace, se trag în susul apei bărcile, 
cu ajutorul boilor. La sud este Ostia, care odinioară fusese 
mai importantă decât Portul Romei, dar care îşi pierduse de 
mult însemnătatea comercială şi decăzuse până devenise 
un simplu sat deschis, din cauză că drumul ce duce de aici 


la Roma nu este potrivit pentru remorcare; se găsise că 
este mai ieftin să tragi la edec mărfurile în susul apei, în 
bărci, decât să le transporţi în care, de-a lungul drumului. 
Afară de asta, portul Ostia devenise prea puţin adânc 
pentru a putea fi folosit în mod curent, întrucât râul aducea 
la vale o mare cantitate de nămol pe care insula artificială, 
clădită la gura portului, o reţinea. Totuşi, goții ocupau acum 
Portul Romei şi în apropiere nu mai era alt port decât Ostia; 
aşa că ne îndreptarăm spre Ostia şi o găsirăm neapărată. 

Intre timp, Belizarie, informat de apropierea noastră, se 
hotărî să dea goților o lovitură grea în direcţia nord, ca să le 
distragă atenţia; nu trebuiau să bage de seamă ce se 
petrece pe râu. Intr-o bună dimineaţă, devreme, ordonă 
unei unităţi de o mie de cavalerişti uşori, sub comanda lui 
Traian, să iasă prin Poarta Pinciană împotriva taberei celei 
mai apropiate a goților şi să tragă săgeți peste palisadă, 
provocând o ciocnire. Cavaleria goților se adună repede, 
venind şi din alte tabere. Traian se retrase, conform 
ordinelor, îndată ce goții şarjară, şi fu urmărit îndărăt, până 
la zidurile Urbei. Dar aceasta fu numai începutul bătăliei. 
Goţii nu ştiau că oamenii noştri lucraseră toată noaptea ca 
să îndepărteze zidul de susţinere cu care fusese blocată pe 
dinăuntru Poarta Flaminiană. Din acest loc cu totul 
neaşteptat ţâşni acum însuşi  Helizarie, în fruntea 
Regimentului său de casă şi, deschizându-şi drum peste un 
avanpost care încercă să intervină, şarjă din flanc coloana 
dezorganizată a goților. La rândul lor, oamenii lui Traian se 
întoarseră şi goții fură prinşi între două forţe. Foarte puţini 
scăpară cu viaţă. 

Regele Wittig fu foarte descurajat de această bătălie cât 
şi de mesajele care-i parveniră acum din partea câtorva 
dintre spionii săi din Urbe. Căci scurt timp înainte dia pleca, 
stăpâna mea prinsese o reţea de spionaj şi Teodosie, care îi 
preluase înr. Mnea pe durata absenței ei, îi silise pe spioni, 
prin ameninţai i eu tortura, să trimită lui Wittig sei e. Ori cu 
ştiri false. Potrivit acestora, avangarda unei armate imense 


- de cel puţin şaizeci de mii de oameni - avansa dinspre 
Neapole. Forţele lui Wittig fuseseră reduse, prin bătălii şi 
boli, la cincizeci de mii de oameni; două convoaie mari, cu 
grâu, de care avea nevoie urgentă, fuseseră capturate de 
garnizoana din Tivoli; dezertările deveniră frecvente. Se 
hotărî să iniţieze tratative de pace. 

Trimise, în consecinţă, trei ambasadori la Roma. Belizarie 
îi primi, la fel ca şi prima dată, cu ochii legaţi, şi-i puse să-şi 
comunice mesajul de faţă cu el, în Casa Senatului. 
Purtătorul lor de cuvânt, un roman care era prieten cu goții, 
expuse cu abilitate şi destul de pe larg cauza lui Wittig. 
Problema în discuţie se reduce în întregime, zicea el, la 
întrebarea dacă goții au sau. Nu un drept în Italia. 

)) acu au un drept, precum se află în situaţia de a dovedi, 
atunci Justinian, trimițând o armată împotriva lor, 
acţionează nedrept faţă de ei, goții neaducându-i, personal, 
niciun prejudiciu. Faptele sunt următoarele: Teodoric, fostul 
lor rege, care avusese la Constantinopol rang de patrician, 
fusese însărcinat de împăratul Răsăritului să invadeze Italia 
şi să ia conducerea din mâna unor anumiţi generali barbari, 
care-l destituisei'ă pe colegul său, împăratul Apusului. 
Teodoric dusese la capăt cu succes această însărcinare;. Şi 
în tot decursul îndelungatei sale domnii, păstrase şi 
respectase Constituţia Italiană, în integritatea ei. Nu făcuse 
legi noi şi nu abrogase pe cele vechi, lăsând toată 
guvernarea civilă în mâinile italienilor şi acţionând exclusiv 
în calitate de Comandant Suprem al forţe-, lor care 
protejează ţara de franci, gepizi, burgunzi' şi alţi barbari 
asemănători. Mai mult decât atât, deşi arieni, Teodoric şi 
succesorii săi se purtaseră cu nobilă toleranţă faţă de 
creştinii ortodocşi şi  manifestaseră respect faţă de 
sanctuarele lor; de aceea ar fi ridicol să se pretindă că 
actuala invazie, în sine de neiertat, ar fi un război de 
eliberare religioasă. 

Belizarie răspunse: 

— Cu siguranţă că Teodoric a fost trimis în Italia ca să 


recâştige ţara pentru împăratul Răsăritului, şi nu pentru a 
pune mâna pe ea. N-ar fi fost spre avantajul împăratului de 
atunci, ca Italia să fie guvernată de acest uzurpator barbar, 
în locul adversarului acestuia. 

Ambasadorul replică: 

— Hai să trecem peste acestea. Oamenii eu scaun la cap 
nu se ceartă pentru pricini întunecate, din trecut. Am venit 
ca să-ţi spun următoarele: dacă vei consimţi să-ţi retragi 
armata din Italia, regescul meu stăpân va ceda împăratului 
tău, de bună voie, întreaga şi rodnica insulă triunghiulară a 
Siciliei. 

Belizarie râse şi răspunse cu dispreţ: 

— Ce-i drept e drept. Şi noi vă vom ceda de bună voie 
întreaga şi rodnica insulă triunghiulară a Britaniei, care este 
mult mai mare decât Sicilia şi era e. Îndva o sursă de mare 
bogăţie pentru noi 

— Inainte de a o pierde. 

— Să presupunem că stăpânul meu este de acord să 
păstraţi Neapole şi toată Campania? 

— Ordinul pe care l-am primit este să recuceresc toată 
ltalia, pentru stăpânul ei de drept, şi-mi propun să 
Îndeplinesc acest ordin. Nu sunt împuternicit să închei 
niciun fel de acord care ar aduce prejudicii revendicărilor 
împăratului asupra întregii peninsule şi a tuturor celor ce 
depind de ea. 

Vei accepta un armistițiu de trei luni, până când regele 
Wittig trimite propuneri de pace la Constantinopol? 

Nu voi sta niciodată în calea unui duşman care, în mod 
sincer, vrea să încheie pace cu "| nălţimea-sa Prea 
Luminată, Stăpânul meu. 

Drept urmare, se conveni asupra unui armistițiu şi asupra 
unui schimb de ostateci. Dar înainte de ratificarea 
înţelegerii, Belizarie primi vestea sosirii noastre la Ostia, pe 
uscat şi pe mare. Nu se putu reţine, ci ieşi într-un amurg, 
călare, cu o sută de oameni, ca să ureze bun venit. 
Antoninei sale. Trecu nevătămat prin liniile goților şi cină în 


seara aceea cu noi, în tabăra apărată de şanţuri şi 
baricade. Promise ca în ziua următoare. În timp ce noi vom 
veni pe drum cu căruțele, să întreprindă o ieşire, dacă va fi 
nevoie, pentru a ne ajuta. La miezul nopţii porni îndărăt, 
evitând avanposturile duşmane, ca şi la venire. 

Din cauza bucuriei de a-l revedea şi de a-i auzi relatarea 
despre bătălia din faţa Porții Flaminiene, omiseserăm să-i 
vorbim despre greutăţile noastre de transport. Dimineaţa 
următoare, însoţind-o pe stăpâna mea, am fost de faţă la 
un consiliu de război la care se discutară aceste greutăţi. 
Drumul Ostiei era în stare proastă - de fapt era un şleau 
înglodat - şi boii de la carele noastre erau atât de epuizați 
de îndelungatul marş forţat, din Calabria şi până aici, încât 
şi la ceasul acesta mai zăceau pe jumătate morţi, în locul în 
care se opriseră în scara anterioară, prea vlăguiţi ca să 
mănânce măcar iarba cosită pe care conducătorii le-o 
puseseră în faţă. Nici cu biciui, nici cu îndemnul, nu puteau 
fi convinşi să tragă în ziua aceea carele. Stăpâna mea 
Antonina propuse să încărcăm cerealele pe galerele mai 
mici, cu vâsle, să. Le acoperim pentru a le feri de săgețile şi 
suliţele duşmane şi să le echipăm cu pânze foarte mari. 
Vântul bătea destul de tare şi necontenit dinspre apus şi, 
ajutându-ne cu vâsle la cotitura râului, nu era deloc exclus 
să putem înainta împotriva curentului, până sus, în Urbe. 
Cavaleria putea să ne urmeze de-a lungul malului şi, 
ocazional, să tragă de odgoane, în locurile în care nici 
pânzele, nici văslele nu ajungeau pentru a naviga împotriva 
curentului. 

Planul izbuti: după o călătorie care dură o zi întreagă, 
navele ajunseră în amurg, nevătămate, la Roma. Goţii nu 
încercară să ne pună piedici, nedorind să prejudicieze 
semnarea armistiţiului. Vântul nu-şi schimbă direcţia şi 
navele se întoarseră a doua zi la Ostia, pentru a mai aduce 
o încărcătură. In numai câteva zile, toate proviziile fură 
aduse la Roma, foametea încetă, flota se întoarse la 
Neapole ca să ierneze, iar armistițiul - care lega ambele 


părţi, să se abţină „de la orice fel de ameninţare sau acte 
de violenţă14 - fu semnat şi sigilat. Ambasadorii lui Wittig 
porniră spre Constantinopol; dar Belizarie trimise lui 
Justinian o scrisoare, îndemnându-l să nu acorde niciun fel 
de atenţie condiţiilor propuse, afară de cazul în care ele ar 
echivala cu capitularea. 

Ginerele stăpânei mele, Hildiger. Sosi de la Car tagina în 
ziua de Anul Nou, cu restul unităţilor de herulieni şi de goți 
din Tracia - şase sute de bărbaţi viguroşi, cărora le stătea 
scris pe faţă că le este ruşine. Belizarie le ură bun venit, 
fără să facă vreo aluzie lâ participarea lor la răscoală. În 
aceeaşi zi, garnizoana goților abandonă Portul Romei, 
Wittig fiind în imposibilitatea de a mai aproviziona acest 
punct; unitatea de isaurieni amplasată de noi la Ostia îl 
ocupă. Oraşul toscan Civila Vecchia fu abandonat de 
garnizoana sa din acelaşi motiv şi fu, de asemenea, ocupat 
de noi. Wittig protestă cum că actul acesta ar constitui o 
încălcare a armistiţiului, dar Belizarie nu ţinu seama de 
proteste; căci el nu se folosise nici de arme, nici de 
ameninţări. Trimise acum o coloană puternică de cavalerie, 
sub comanda lui loan Sângerosul, ca să ierneze în 
apropiere de Lacul Fucine, cam la şaptezeci de mile la 
răsărit de Roma; loan trebuia să rămână acolo, liniştit, până 
la noi ordine, instruindu-şi trupele în tragerea cu arcul şi 
manevrarea rapidă. Dacă goții încercau să încalce” 
armistițiul, s-ar fi aflat într-o poziţie din care le-ar fi putut 
provoca mari pagube. 

Wittig, a cărui armată continua să ocupe aceleaşi tabere 
pe care le organizase de la început, încercă în trei rânduri 
să captureze Urbea prin surprin dere, încălcându-şi 
euvântul. Prima metodă pe care o încercă a fost cea prin 
care Belizarie capturase Neapole: pătrunderea printr-un 
apeduct. O unitate de goți se strecurară de-a lungul 
conductei uscate de la Apele Virgine, până ce dădu de 
blocul de zidărie, departe în interiorul Urbei, lângă Băile lui 
Agrippa, şi începu să-l demonteze. Dar acest apeduct trece 


peste Dealul Pincian la nivelul pământului şi o sentinelă de 
gardă ia palat văzu Jntâmplător lumina torţelor străbătând 
prin două găuri în zidul de cărămidă. Traian, făcând rondul 
sentinelelor, îl întrebă: 

Ai ceva neobişnuit de raportat? 

Sentinela răspunse: 

Da, domnule. Am văzut ochii unui lup, scânteind roşu, în 
întunericul de dincolo. 

Traian nu înţelegea cum să fi putut intra un lup în Roma, 
prin porţile strict supravegheate. li veni în minte, de 
asemenea, că ochii unui lup apar scânteind roşu în 
întuneric numai dacă în ei se reflectă o rază de lumină, iar 
sentinela stătea într-un punct deosebit de întunecos. Dar 
omul era foarte categoric în afirmaţia că văzuse ceva 
scânteind alături de apeduct, şi ce altceva ar fi putut fi 
decât ochii unui lup? Traian pomeni incidentul a doua zi de 
dimineaţă când luă masa cu noi, la cartierul general. 
Stăpâna mea Antonina, care se afla de faţă, îi spuse lui 
Belizarie: 

— Dacă ar fi fost un lup, câinii-lup ar fi dat glas, din cuşti. 
Ei simt lupul de la distanţă de o milă. Traian, ai grijă să se 
clarifice acest mister! 

7 - - Corniţele Belizarie - voi JJ 

Traian puse sentinela să-i arate locul exact în oare 
văzuse lupul. Intr-un punct în care cândva fusese bătută o 
scoabă lungă în cărămidă, descoperi cele două găuri. Se 
făcu imediat o spărtură în apeduct şi se găsiră resturile 
torţelor folosite de goți, cu dovezi limpezi că se lucrase la 
demontarea blocului de grinzi. Spărtura fu din nou astupată 
dar când, în noaptea următoare, goții veniră. Eu intenţia de 
a-şi relua lucrul, găsiră în faţă o pancartă pe care scria: 
„Cale închisă. Din ordinul lui Belizarie/' Făcură în grabă cale 
întoarsă, temându-se de o ambuscadă. 

Următoarea încercare a lui Wittig fu o incursiune de 
cavalerie, prin surprindere, împotriva Porții Pinciene, într-o 
zi la amiază. Oamenii săi aduseră cu ei scări de asalt şi, de 


asemenea, numeroase butelii conţinând un amestec 
inflamabil, pe care intenționau să-l folosească împotriva 
Porții, care era de lemn. Dar straja din turnul de veghe 
semnalase o activitate neobişnuită în tabăra duşmană. 
Hildiger, care se afla în drum spre palat ca să ia prânzui cu 
noi, văzu întâmplător semnalul. Alarmă imediat un 
escadron ai Regimentului de casă, ieşi cu el călare în 
întâmpinarea goților şi înăbuşi atacul înainte ca el să fie 
lansat de-a binelea. 

A treia şi ultima încercare a lui Wittig fu îndreptată 
împotriva acelei părţi a zidurilor care sint spălate de Tibru şi 
nu au turnuri de apărare chiar în locul în care Constantin 
respinsese unul dintre atacurile declanşate în decursul 
luptei de la mausoleu. Urma să fie un atac nocturn, 
întreprins cu forţe considerabile. Wittig miluise doi 
ţârcovnici de la Catedrala Sfântului Petru ca să-i 
pregătească drumul. Aceştia aveau misiunea de a se 
împrieteni cu străjerii de serviciu pe această porţiune 
singuratică a zidurilor; apoi, în noaptea convenită, să-i 
viziteze cu un burduf de vin, să-i îmbete şi să toarne în 
cupele lor de vin un somnifer, dat de el. Când ţârcovnicii 
aveau să semnalaze cu o torţă că drumul este liber, goții 
aveau să treacă râul în bărci, să-şi fixeze scările pe terenul 
nămolos şi să ocupe Urbea. Era un plan ce ar fi putut izbuti 
prea bine, dacă unul dintre ţârcovnici nu l-ar fi trădat pe 
celălalt, care mărturisi de îndată ce fiola cu somnifer fu 
descoperită în casa lui. Belizarie pedepsi trădătorul în felul 
tradiţional, tăindu-i nasul şi urechile şi încălecându-l invers 
pe un măgar. Dar în loc de a-l expune înjurăturilor mulţimii, 
în stradă - cum se făcea de obicei - fu trimis de-a lungul 
drumului până în tabăra lui Wittig. 

După aceste încălcări flagrante ale armistiţiului, Belizarie 
îi scrise lui loan Sângerosul: „Invadează teritoriile goților din 
Picenum; ia cu tine tot ce găseşti de valoare; prinde femeile 
şi copiii goților, dar nu-i supune la nicio violenţă. Prada 
urmează să fie împărţită în rândurile armatei întregi, de 


aceea păstreaz-o intactă. În niciun chip să nu pierzi 
bunăvoința italienilor de baştină. Capturează câte locuri 
întărite poţi şi lasă în ele garnizoane, sau demolează-le dar, 
pe măsură ce înaintezi, nu lăsa în urma ta în mâinile 
duşmanului niciun oraş întărit.” 

Misiunea lui loan Sângerosul fu uşoară, deoarece 
aproape toţi goții capabili să poarte arme erau plecaţi la 
asediul Romei şi în oraşele întărite nu se aflau decât 
garnizoane mici. Prada lui fu enormă. Nemulţumindu-se să 
invadeze numai Picenum, înaintă încă două sute de mile 
spre nord, de-a lungul coastei răsăritene. Încălcă în felul 
acesta ordinele lui Belizarie; căci lăsă în urma sa oraşele 
întărite Urbino şi Osimo. Dar un subordonat are dreptul de 
a încălca ordinele, dacă le înţelege bine şi-şi dă seama că în 
împrejurările date ele sunt depăşite; şi acesta era chiar 
cazul. Căci garnizoana goților de la Rimini, auzind de 
apropierea lui loan, fugi la Ravena, care este la depărtare 
de numai o zi de marş şi Părinţii oraşului Rimini îl invitară 
pe loan să intre. Loan Sângerosul socoti că, îndată ce Wittig 
va afla că romanii deţin Rimini, va ridica asediul Romei şi 
va mărşălui înapoi, de teamă să nu piardă şi Ravena; şi 
previziunea lui se vădi justă. De asemenea, soţia lui Wittig, 
Matasonta, care se afla la Ravena şi nu contenise niciodată 
să nutrească sentimente potrivnice căsătoriei la care fusese 
silită, începuse o corespondenţă secretă cu loan 
Sângerosul, oferindu-i orice fel de ajutor care ar contribui la 
înfrângerea şi moartea soţului ei. Aşa că, procedase bine 
înaintând până la Rimini. O dată ce Wittig ar recunoaşte 
eşuarea planurilor sale - ceea ce ar l'i devenit evident 
printr-o retragere din faţa Romei - sfârşitul domniei sale era 
aproape. 

Intre timp, Constantin se mâniase pentru că Toan 
Sângerosul îi fusese preferat la comanda acestei expediţii. 
Constantin se luptase curajos şi destul de energic în 
decursul asediului, dar nutrea faţa de Helizarie o gelozie 
mereu crescândă, atribuindu-i victoriile exclusiv norocului. 


Cu trei ani mai înainte, vă veţi aduce aminte, fusese unul 
dintre semnatarii unei scrisori secrete, în care Belizarie era 
acuzat, în mod absurd, în faţa lui Justinian, că râvneşte la 
conducerea Africii de Nord. Belizarie nu-i spusese lui 
Constantin niciodată că scrisoarea fusese interceptată, dar 
stăpâna mea Antonina îi dăduse de curând a înţelege că 
ştia că un exemplar al scrisorii ajunsese la împărat. 
Constantin era convins că, încă de la debarcarea în Sicilia, 
Belizarie îi dăduse întotdeauna misiunile cele mai grele, 
cele mai lipsite de glorie şi cele mai neprofitabile, cu 
intenţia de a se răzbuna pentru această scrisoare. De 
aceea, îi scrise din nou lui Justinian. Acuzându-l pe Belizarie 
de a fi falsificat dovezile pe temeiul cărora papa fusese 
demis şi - ceea ce era şi mai absurd - de a fi luat mită de la 
regele Wittig ca să semneze un armistițiu în condiţii mult 
mai favorabile decât ar fi fost goții îndreptăţiţi să pretindă. 

Solicită o permisie ea să se ducă să vâneze în 
[=] preajma Portului Romei, urmând să nu se întoarcă 
până a doua zi. Dimineaţa la postul său, de la Poarta 
Aeliană. In Portul Romei, dădu scrisoarea comandantului 
unei corăbii de marfă, care trebuia să pornească încă în 
aceeaşi zi spre Constantinopol, spunându-i că ar fi o 
scrisoare personală a lui Belizarie către împărat. Dar în ziua 
următoare, îndată ce se întoarse, i se înmână o citaţie prin 
care era convocat la tribunalul militar al hfi Belizarie din 
Palatul Piiician. Constantin trase, fireşte, concluzia că îi 
urmărise vreo iscoadă şi că scrisoarea s-ar afla acum în 
mâinile lui Belizarie; dar se duse, păşind sfidător, spre 
palat, gata să-şi justifice acţiunea; căci avea o însărcinare 
secretă, semnată de însuşi Justinian, ca să raporteze 
neîntârziat orice acţiune a lui Belizarie care i s-ar părea 
neloială. Această însărcinare îi fusese trimisă la Cartagina, 
cu doi ani mai înainte, ca răspuns la raportul său iniţial. Şi 
continua să fie valabilă. 

'SOJ 

,199 


Se întâmplă însă că citaţia prin care fusese convocat să 
se refere numai la un caz juridic, iscat în jurul a două 
pumnale cu plăsele de ametist şi o teacă dublă, de aur, 
aparţinând unui locuitor italian al Ravenei, numit 
Praesidius. Praesidius, care fugise la Roma o dată cu 
izbucnirea ostilităţilor,. Preţuia aceste pumnale, ele fiind 
nişte obiecte de familie, dar unul dintre servitorii personali 
ai lui Constantin îl jefuise, luându-i-le; Constantin însuşi 
purta acum pumnalele, în văzul lumii. În decursul asediului, 
Praesidius făcuse mai. Multe demersuri pentru 
redobândirea lor, dar primise ca răspuns numai insulte. Nu 
introdusese acțiune civilă împotriva lui Constantin, 
neaşteptându-se ca, în asemenea vremuri, un simplu 
refugiat civică poată dobândi satisfacție în fața unui atât de 
distins comandant de cavalerie. Dar când se semnă 
armistițiul, Praesidius făcu în sfa-şit cerere la tribunal, 
solicitând permisiunea de a depune jurământ, pentru 
obținerea unui mandat împotriva lui Constantin, acuzat de 
furt. Teodosie, care în calitate de secretar juridic al lui 
Belizarie fusese însărcinat să rezolve cât mai multe pricini, 
înainte ca ele să ajungă în faţa tribunalului, îl convinse să 
nu urmărească procedura. Totuşi, ku Constantin i se. 
Trimise o notă, în numele lui Belizarie, cerându-i-se să 
restituie pumnalele - dacă, într-adevăr, erau proprietate 
furată. Constantin nu băgă în seamă nota, încrezător că 
acuzaţia nu va fi împinsă mai departe. Ca răspuns la oa 
doua notă, semnată de stăpâna mea şi con«cputâi pe mi 
ton mai peremptoriu, răspunse în n'i';, afinnând că nu ştie 
nimic despre acest caz. l'ind Teodosie îi arătă această 
scrisoare, Praesidius se înfurie peste măsură. Era de ziua 
Sfântului Anton (aceeaşi zi în care Constantin se dusese să 
vâneze în preajma Portului Romei) şi aşteptă în Piaţă până 
ce Belizarie veni călare, în drum spre biserica Sfântului 
Anton, unde urma să participe la slujbă. Atunci, ţâşnind din 
mulţime, Praesidius puse mâna pe căpăstrul calului lui 
Belizarie şi strigă cu glas tare: 


*»Oare legile Sacrei Sale Maiestăţi, Justinian, îngăduie ca 
soldaţii greci să-i fure unui refugiat italian obiectele sale de 
familie? 

Suita lui Belizarie îl ameninţă pe Praesidius şi-i - spuse să 
se retragă; dar el strigă şi ţipă şi nu dădu drumul 
căpăstrului până ce Belizarie nu îi promise că va cerceta 
personal cazul, chiar în ziua următoare. Constantin, neştiind 
nimic despre toate acestea, sosi la palat purtând la centură 
chiar pumnalele reclamate, despre care afirmase că nu ai-e 
niciun fel de cunoştinţă. 

Acuzaţia fu citită cu glas tare. Belizarie cercetă întâi 
documentele cazului, inclusiv scrisoarea de negaţie a lui 
Constantin. Apoi ascultă mărturia personală a lui Praesidius 
şi apoi mărturia prietenilor săi. Reieşi că, pumnalele 
fuseseră luate cu forţa, chiar de la Praesidius, de către 
servitorul lui Constantin, Maxentiolus; şi că apoi Constantin 
le purtase el însuşi şi refuzase cu îndărătnicie să le 
restituie, pretinzând că le-ar fi cumpărat de la Maxentiolus, 
care le-ar fi găsit pe un cadavru got. 

— Este adevărat că ai făcut această declaraţie, nobile 
Constantin? 

— Da, stăpâne, şi o menţin. Acest ins obraznic, 
Praesidius, greşeşte de-a binelea, socotindu-le ale sale. 

— Praesidius, vezi pe cineva în acest tribunal, purtând 
acum pumnalele tale? 

Praesidius răspunse: 

— lată-le, Ilustre Belizarie, generalul le poartă, ca de 
obicei. 

— Poţi dovedi că sunt ale tale? 

— Pot. Numele tatălui meu, Marcus Praesidius, este 
încrustat în aur, pe lama fiecăruia. 

— Nobile Constantin, apare vreun astfel de nume pe 
pumnalele pe care le porţi? întrebă Belizarie. 

Constantin se înfurie. 

— Şi ce-i dacă apare? Pumnalele sunt ale mele, fiind 
cumpărate. Mai degrabă le-aş arunca în Tibru decât să le 


dau unui om care m-a insultat în public, făcându-mă hoţ. 

— Doresc să-mi înmânezi pumnalele, ca să le examinez. 

— Refuz. 

Belizarie bătu din palme. Intrară zece soldaţi din garda 
de corp, înşiruindu-se în dreptul uşii. Din rpspect faţă de 
rangul lui Constantin, până acuma nu fusese admis nimeni 
în tribunal (în afară de cei doi martori), cu excepţia lui 
Hildiger, Bessas şi trei alţi generali, de rang egal cu dânsul. 

Constantin strigă: 

— Intenţionezi să mă ucizi, nu-i aşa? 

Avea conştiinţa încărcată din pricina scrisorii către 
Justinian. 

Nicidecum. Dar am de gând să veghez ca omul tău, 
Maxentiolus, să restituie acestui cetăţean italian pumnalele 
pe care i le-a furat - dacă sunt acestea. 

Constantin apucă unul din pumnale şi, cu un lac net 
puternic, se năpusti asupra lui Belizarie, care nu purta 
armură. l-ar fi spintecat pântecul, ilar Belizarie făcu un pas 
în lături, asemenea unui boxer, şi se adăposti în spatele lui 
Bessas, care purta o haină de zale. Furios, Constantin îl 
împinse pe Bessas deoparte şi se năpusti a doua oară 
asupra lui Belizarie. Atunci Hildiger şi Valerian, un alt 
general, îl prinseră pe la spate şi-l dezarmară. Fu dus la 
arest. 

Mai târziu, acelaşi Maxentiolus, cercetat de stupina mea 
Antonina, îi spuse că în ziua anterioară îl văzuse pe 
Constantin înmânând o scrisoare unui căpitan de corabie şi- 
| auzise spunându-i că este din partea lui Belizarie. Cum 
vremea fusese nepotrivită pentru ridicarea pânzelor, 
corabia se afla şi acum încă în doc; şi scrisoarea se află în 
curând în mâinile Antoninei. O citi şi ajunse la concluzia că 
în persoana lui Constantin avea de a face cu un duşman 
prea primejdios ca să i se îngăduie să mai rămină în viată. 
Fără să-i spună nimic lui Belizarie, trimise pe unul dintre 
colegii mei servitori să-l omoare pe Constantin în celula lui 
din închisoare, a cărei cheie o avea. Apoi sugeră să se 


răspândească zvonul că a fost o sinucidere. Dar Belizarie, 
care era stingherit şi uşurat totodată, nu spunea asemenea 
minciuni. Preferă să ia în întregime asupra sa răspunderea 
pentru executarea lui Constantin şi să o justifice. În raportul 
său către Justinian, ca pe o necesitate de ordin militar. 
Bessas, Hildiger şi Valerian contrasemnară raportul, 
depunând mărturie în privinţa cuvintelor de răzvrătire 
rostite de Constantin şi în privinţa atacului ucigaş. Apoi, la 
sugestia stăpânei mele, Hildiger adăugă (spunând chiar 
adevărul) că în ultima vreme Constantin vânturase în 
privinţa Naturii Fiului unele păreri care nu numai că erau 
peste măsură de eretice, dar nu puteau fi atribuite 
învăţăturii nici unei secte - fiind, într-adevăr, prea ilogice ca 
să fie considerate drept altceva decât produse ale propriei 
sale minţi nesăbuite, notoriu dezaxată, de când suferise de 
insolaţie în Africa Aşa că Justinian ratifică sentinţa. Dar fu o 
mare ruşine pentru Belizarie să afle, din însărcinarea scrisă 
ce s-a găsit asupra cadavrului lui Constantin, că Justinian se 
îndoia de buna lui credinţă şi folor; ea agenţi care să-l 
spionaje. Era de acord cu Antonina că, deşi Constantin 
fusese un luptător viteaz, moartea lui constituia un profit 
pentru obşte. 

, în ziua de douăzeci şi unu martie expiră armistițiul. În 
zorii aceleiaşi zile, regele Wittig - care primise ca răspuns 
numai un scurt cuvânt al lui Justinian, cum că „Am primit 
scrisoarea ta şi cumpănesc ce acţiune urmează să 
întreprind11 - ridică asediul şi porni în marş, îndărăt, peste 
l'odul Mulvian, cu resturile armatei. 

Dând foc tuturor colibelor, maşinilor de asediu, 
palisadelor şi altor materiale lemnoase din tabere, îl 
prevenise pe Belizarie în privinţa intenţiilor sale. Unu din 
principiile strategice ale lui Belizarie era să nu înghesuie 
prea tare duşmanul aflat, în retragere, dar pe de o parte 
aceste ruguri aprinse păreau o sfidare, pe de altă parte 
diviziile goților continuau să mai fie destul de disciplinate. 
Nu ar t i fost recomandabil să-i lase să scape lata o ultima 


lovitură. Dar în vremea din urmă forţele lui Belizarie se 
reduseseră atât demult, din cauza trupelor aşezate în 
garnizoane şi a unităţilor de incursiune spre diferitele 
puncte ale Italici, încât nu îndrăzni să rişte o bătălie de la 
egal la egal. 

('oucentră în consecinţă toate unităţile bune care-i 
rămăseseră la îndemână şi le ţinu pregătite la Poarta 
Pinciană, până ce străjile de pe ziduri raportară că aproape 
jumătate din armata goților trecuse podul. Atunci le 
conduse repede afară şi întreprinse un atac violent 
împotriva goților aliniaţi în dreptul podului, care-şi aşteptau 
rândul ca să treacă. De ambele părţi căzură mulţi oameni, 
căci bătălia se dădu corp la corp, până ce o şarjă a 
Regimentului de casă frânse liniile goților. Toată mulţimea 
lor descurajată porni dintr-o dată, în şuvoi, spre pod, 
oamenii având un singur gând - să apuce să treacă intr-un 
fel oarecare. Confuzia şi măcelul fură atât de cumplite, 
încât nu pot fi uşor descrise. Cavaleria goților călcă sub 
copite propria lor infanterie şi orice om care alunecă sau 
căzu fu aproape inevitabil strivit. Pe deasupra, tirul 
arcaşilor noştri se concentra acum asupra Podului, care 
curând fu acoperit de muşuroaie de cadavre; un mare 
număr de oameni îmbrăcaţi în zale căzură sau fură. Împinşi 
peste arcade în apă, unde se înecară din pricina greutăţii 
armurii. In dimineaţa aceea muriră la Podul Mulvian zece 
mii de goți. 

în felul acesta se isprăvi apărarea Romei, pe care 
Belizarie o începuse, împotriva tuturor sfaturilor, în luna 
decembrie, cu un an şi jumătate înainte. Nu cred că în tot 
cuprinsul istoriei să mai existe cazul unui oraş atât de 
mare, apărat atât de îndelungă vreme, de o garnizoană 
într-o inferioritate numerică atât de covârşitoare. 

Regele Wittig se retrase în linişte spre Ravena, detaşând, 
în cursul deplasării sale, mari garnizoane pentru apărarea 
oraşelor Osimo, Urbino şi a altor fortărețe mai mici. 
Belizarie simţi nevoia prezenţei lui loan Sângerosul şi a 


celor două mii de cavalerişti, şi-l trimise în grabă mare pe 
Hildiger la Rimini, pe un alt drum, ca să-i ordone să se 
retragă. Rimini putea fi apărat cu mai mult succes de un 
detaşament de infanterie care tocmai debarcase la Ancona 
- un port nu prea îndepărtat - venind din Dalmația. 
(Dalmația era acum din nou a noastră, Wittig retrăgând în 
Italia unităţile care asediaseră oraşul Spalato; de aceea, 
unele trupe prisoseau.) Dar loan Sângerosul refuză să se 
retragă. 

De astă dată nu avea temei să nu dea ascultare 
ordinelor. Adevărul e că adunase din oraş o mulţime de 
comori cle-ale goților pe care intenţiona să şi le reţină 
pentru el, în loc de a le împărţi cu toată armata. Hildiger 
lăsă deci la Rimini infanteria pe care o adusese de la 
Ancona; dar îi convinse pe cei opt sute de oameni din 
Regimentul de casă, pe care Belizarie îi împrumutase lui 
loan Sângerosul, să se retragă împreună cu el. Regele 
Wittig, hotărât să dobândească aici succesul care nu-i 
surâsese la Roma, se aşeză în toată legea să asedieze 
oraşul; şi lui loan Sângerosul începu foarte curând să-i pară 
rău că nu dăduse ascultare ordinelor, căci la Rimini 
proviziile erau foarte rare şi Wittig asedia cu mare hotărâre. 

Intenţia mea, însă, nu este să scriu o istorie a 
războaielor, ci să relatez povestea lui Belizarie. Mă abţin 
deci de la o descriere amănunţită a asediului; totuşi, am să 
vă spun că Wittig a atacat u turnuri de escaladare, 
acţionate pe dinăuntru u mâinile, şi nu trase de boi; că loan 
Sângerosul îi împiedică înaintarea, săpând în grabă şanţuri; 
şi că, drept urmare, Wittig se hotărî să-l înfometeze. 

Curând, situaţia ajunse la Rimini mai deznădăjduita decât 
îşi dădea seama Belizarie. Şi nici nu se alia în situaţia de a 
porni la despresurarea locotenentului său neascultător, 
deoarece trimisese o parte considerabilă a forţelor spre 
ltalia de nord, împreună cu flota, ca să captureze Pavia şi 
Milanul; în afară de asta, trebuiau întâi capturate oraşele 
întărite Todi şi Chiusi, aşezate pe drumul dintre el şi Rimini. 


Totuşi, ştirea că Wittig asediază Rimini îi pricinui atâta 
îngrijorare încât, lăsând în Urbe doar recruţii romani în chip 
de garnizoană, porni spre nord, în ajutor; şi, în fapt, Todi şi 
Chiusi se supuseră numai de spaima numelui său. Trimise 
sub escortă garnizoanele de goți la Neapole şi spre Sicilia, 
şi îşi continuă drumul. Dar totalul forţelor noastre nu se 
ridica nici la trei mii, în vreme ce regele Wittig îşi sporise 
forţa Ja o sută de mii, aducând unităţi noi, din Dalmația. 

Noroc că scrisoarea pe care stăpâna mea o adresase 
Teodorei avu în sfârşit efect. Primirăm vestea 
îmbucurătoare că alte întăriri, însumând şapte mii de 
oameni, debarcaseră la Fermo în Picenum, pe coasta de 
răsărit. Şi cine altul comanda această armată, decât 
eunucul Narses! 

— Ah, zise stăpâna mea Antonina, râzând către Belizarie, 
sunt bucuroasă că în cursul călătoriei noasti'e comune, spre 
Daras, am arătat simpatie faţă de ambițiile lui militare. Și 
cred că se va dovedi un ofiţer capabil, în ciuda vârstei, dacă 
va şti să înveţe puţină umilinţă. Dar la Curte s-a obişnuit să 
nu primească ordine decât de la împărat şi de la 
împărăteasă; tu şi cu mine, amândoi, trebuie să umblăm cu 
el cu tact. 

'408 

r 

Hildiger ni se alătură la Chiusi şi mărşăluirăm de-a 
curmezişul Italiei, până ce dădurăm cu ochii de Marea 
Adriatică. La Fermo (care este aşezat la distanță de o zi de 
marş de Osimo) ne unirăm forțele cu cele ale lui Narses, pe 
care Belizarie şi stăpâna mea îl salutară în modul cel mai 
prietenos cu putinţă: Printre oamenii casei se făcu însă mult 
haz pe seama înfăţişării lui Narses. Că era pitic şi avea 
burtă mare, că era saşiu şi avea buzele răsfrânte nu păruse 
prea ridicol pe vremea când se strecura pe coridoarele 
palatului, ţinând în mână nelipsitul sul de documente şi 
purtâhdu-şi uniforma de mătase roşie şi albă şi un colan de 
onoare. Dar să-l vezi pe Narses, care trecuse de mult de 


cumpăna anilor, umblând ţanţoş de colo până colo, cu 
armura de platoşă de cea măi recentă modă (cu intarsii de 
peşti şi cruci şi alte simboluri creştine), coiful cu pană înaltă 
de struţ şi mantia brodată, de purpură, târând după el o 
sabie de proporţii obişnuite, care i se prindea mereu între 
picioare şi de care se poticnea într-una, vă asigur că era o 
privelişte care ar fi stârnit un zâmbet chiar şi pe faţa unui 
om ce trage să moară de holeră. Stăpâna mea, deşi cu greu 
îşi lua un aer serios, ne preveni discret ca nu cumva să 
jignim într-un fel sau altul sensibilităţile lui Narses; căci se 
bucura de încrederea împăratului şi putea fie să ajute mult. 
Fie să strice mult cauzei lui Belizarie, după cum ar fi poftii - 
şi cauza lui Belizarie era cauza noastră. Împreună cu Narses 
sosi şi Justin, fiul lui Germanos, strănepotul împăratului. 

Regele Wittig trimisese douăzeci şi cinci de mii de 
oameni în garnizoană ia Osimo, şi această armată bara 
drumul spre Rimini. Se ţinu imediat un consiliu de război, la 
care Belizarie îi invită pe ofiţerii cu rang ele general, aflaţi 
de faţă. Să-şi tlea părerea în ordinea ereseândă a vârstei. 
Valerian. Şi Hildiger vorbiră întâi, exprimând părerea că, 
deoarece loan Sângerosul refuzase în două rânduri să dea 
ascultare ordinelor, înaintând întâi dincolo de Osimo fără a 
nimici fortăreaţa şi apoi neretrăgându-se de la Rimini când i 
se ceruse, trebuie lăsat să se descurce singur, după cum va 
şti mai bine. A porni într--acolo, pentru a-l despresura, 
înconjurând Osimo, ar însemna periclitarea întregii armate, 
de dragul a două mii de oameni. Intre goții din Osimo şi 
armata de câmp a lui Wittig, care se afla în tabără în faţa 
oraşului Rimini, puteam fi prinşi ca între ciocan şi nicovală. 
Bessas încuviinţă şi adăugă, pios, că avariţia lui loan 
Sângerosul merită orice fel de pedeapsă pe care Dumnezeu 
ar crede de cuviinţă să i-o dea. Dar Narses interveni; arătă, 
de parcă Belizarie s-ar fi declarat de acord cu cele rostite 
înainte, că nesupunerea lui loan Sângerosul faţă de ordine 
nu este un motiv pentru a condamna soldaţii viteji de sub 
comanda lui la un masacru sau la sclavie. 


— A proceda astfel, înseamnă a aduce prejudicii propriei 
voastre cauze sau celei a împăratului. Puteţi râde de mine, 
socotindu-mă un simplu teoretician al războiului, dar nu voi 
consimţi la niciun plan de acţiune care sacrifică Rimini de 
dragul unei răzbunări personale. 

La auzul acestei izbucniri, Belizarie îşi ridică sprâncenele. 
Răspunse: 

— Distinse şambelan, oare nu este mai caritabil să te 
reţii de la condamnarea unui delict, atâta timp cât delictul 
nu a fost încă săvârşit? 

Fu pe punctul de a-şi da propria lui părere despre calea 
potrivită ce trebuie urmată, când. Consfătuirea fu 
întreruptă de un mesaj sosit din partea lui loan Sângerosul, 
strecurat prin liniile goților de un viteaz soldat isaurian. 
Mesajul spunea că Rimini nu poate să reziste decât cel mult 
încă şapte zile, după care se va preda din cauza foametei. 

Belizarie îşi dădu atunci părerea: şi anume că Osimo 
trebuie mascat cu o unitate mică - nu ne putem lipsi de mai 
mult de o mie de oameni - care trebuie aşezată într-o 
tabără, la douăzeci de mile distanţă; restul armatei urmând 
să zorească înainte, pentru a-l despresura pe loan 
Sângerosul şi pe oamenii săi. Singura speranţă pentru a-l 
forţa pe Wittig să abandoneze asediul, este de a-l înşela în 
privinţa numărului nostru şi în acest scop trebuia să ne 
împărţim în trei armate şi să înaintăm, convergent, spre 
Rimini, cu toată viteza. Una din armate trebuia să înainteze 
în sus, de-a lungul coastei, sub comanda lui Martin, un 
general de curând sosit, iar flota, sub Hildiger, trebuia să 
ţină pasul cu el. Narses şi el însuşi, însoţiţi de cea mai 
valoroasă parte a cavaleriei, trebuia să o ia pe drumul ce 
duce de-a lungul orestei Apeninilor, mult în interior. Toată 
lumea încuviinţă acest plan; şi încă în aceeaşi dimineaţă 
trupele se puseră în mişcare. Stăpâna mea îi întovărăşi pe 
Belizarie şi pe Narses, iar eu pe dânsa, călărind pe un catâr, 
îndărătul calului ei. A fost într-adevăr un drum aspru şi torid 
- căci eram în iulie, iar printre stânci şi pini nu se simţea 


nici urmă de adiere de vânt. Satele de munte prin care 
trecurăm erau locuite de sălbatici pe jumătate înfometați, 
eare-ţi inspirau un sentiment de jale; nu numai că nu erau 
creştini, dar nu fuseseră convertiți nici măcar la credinţa iu 
Zeii olimpici, continuând să-şi adore zeitățile obscure, 
străvechi. Dar în văi era mult vânat şi cercetaşii noştri 
făcură mult exerciţiu. Unul dintre ei răpuse chiar şi un urs, 
un animal despre care crezusem că dispăruse din Italia de 
mult, din vremurile împăratului August. În cea de a cincea 
zi, după ce parcursesem vreo două sute de mile, hrana 
constând în cea mai mare parte din pesmeţi militari şi porc 
sărat, ajunserăm la Sarsina, care se află la distanţă de 
numai o zi de marş de Osimo, spre interior. Aici, cercetaşii 
noştri dădură pe neaşteptate peste o unitate a goților, 
pornită la pradă, şi o izgoniră, cu pierderi. Aflându-se în 
avangardă, Belizarie i-ar fi putut prinde uşor pe toţi, dar 
preferă să-i lase să scape, ca să răspândească vestea 
alarmantă a apropierii noastre. 

Regele Wittig, căruia fugarii îi prezentară un raport foarte 
exagerat despre proporţiile forţelor noastre, se aşteptă să 
eoborâm în valea Rubiconului şi să-l atacăm din nord-vest. 
Dar în seara următoare văzu sclipind în depărtare, spre 
apus, focurile noastre de tabără - şi erau foarte numeroase: 
fiecărui soldat i se dăduse ordin să aprindă câte un foc şi 
să-l ţină aţâţat, cu lemne, toată noaptea. Spre sud-est, zări 
focurile de tabără a ceea ce părea a fi o altă mare armată, 
care de fapt; era numai brigada lui Martin. Şi când se crăpă 
de ziuă, marea era acoperită de corăbii, şi galere armate se 
îndreptau, amenințătoare, spre port. Armata goților îşi 
părăsi tabăra, în panică. Nimeni nu mai ascultă de ordine şi 
nimeni nu mai avu alt gând decât de a porni primul în sus, 
pe Calea Emiliană, spre Ravena. Dacă loan Sângerosul ar fi 
fost în stare să întreprindă în clipa aceasta o ieşire, 
rezultatul ar fi putut fi decisiv; dar oamenii săi erau atât de 
slăbiţi de foame, încât abia puteau să-şi mai încalece caii 
care, la rândul lor, nu erau mult mai mult decât nişte saci 


cu ciolane, deoarece la Rimini nu exista practic nimic de 
păscut. 

Hildiger, cu un batalion de infanterie marină debarcă şi 
captură tabăra duşmană, care conţinea multe comori şi 
cinci sute de goți, grav răniţi. Belizarie nu sosi până la 
amiază. Lăudărosul şi indiscretul de Uliaris, care-l însoţise 
pe Hildiger, îi spuse lui loan Sângerosul că Belizarie, furios 
pe el că nu dăduse ascultare ordinelor, se răstise aspru la 
Narses, pentru că acesta ar fi insistat asupra despresurării 
imediate a celor din Rimini. Acesta era felul de a glumi al lui 
Uiiai'is; loan Sângerosul luă în serios afirmaţia, ea venind 
din partea unuia dintre cei mai vechi prieteni ai lui 
Belizarie, şi se necăji foarte rău. 

Belizarie îl salută oarecum reţinut, dar văzând cât de 
palid arată şi cât de slăbit este, nu-i spuse, ea dojană, 
decât atâta: 

— Li eşti foarte îndatorat lui Hildiger, Distinse loan! 

loan Sângerosul răspunse, posac: 

— Nu, mai degrabă lui Narses. 

Salutând, se întoarse pe călcâie, fără a mai scoate o 
vorbă. 

În ce priveşte tezaurul pe care loan Sângerosul îl. 
Adunase pentru sine şi-l depozitase la Rimini, Belizarie îl 
împărţi egal trupelor care slujiseră sub el înainte de sosirea 
lui Narses. Asta îl înfurie şi mai rău pe loan Sângerosul. Se 
duse la Narses, pe cart' îl cunoştea de câţiva ani, înirucât 
comandase cândva o companie de Gărzi la Palat şi se 
plânse că Beli/arie îl tratase mizerabil. Narses i sr alătură şi 
cei doi deveniră prieteni la cataramă, alcătuind o coaliţie 
împotriva lui Belizarie. Narses credea că este umilitor 
pentru un om de stat, bătrân, cu experienţă, de seama lui, 
care mai împărtăşea pe deasupra şi tainele împăratului, sa 
primească ordine de la un om care avea doar jumătate din 
vârsta sa, un simplu general: şi, de asemenea, socotea că 
merită o răsplată pentru faptul de a fi renunţat la postul 
său sigur şi confortabil de la palat şi anume aceea de a 


împărţi gloria campaniei cu  Belizarie. Prin aceasta, 
înţelegea să împartă comanda cu  Belizarie. Loan 
Sângerosul sublinie că aproape toate trupele proprii ale lui 
Belizarie se aflau acum în garnizoană în diverse oraşe ale 
Italiei şi Sieilxei - două sute de oameni aici, cinci sute 
dincolo, o mie într-alt loc - şi că, în felul acesta, armata lui 
propriu-zisă de campanie se reducea la două mii de săbii; în 
vreme ce Narses şi loan însuşi comandau de cinci ori 
atâtea. 

Acum, după ce Rimini fusese despresurat, Belizarie se 
simţi liber să atace Osimo; dar Narses începu să se opună 
acestui plan, ca şi oricărui alt proiect propus, de Belizarie, 
încercând să-l forţeze fie să-şi împartă comandamentul, fie 
să demisioneze. În felul acesta se irosi timp preţios, deşi 
ştirile care soseau din alte părţi ale ltaiiei erau dintre cele 
mai neliniştitoare şi impuneau acţiune imediată. Până la 
urmă, la propunerea stăpânei mele, Belizarie convocă un 
consiliu al generalilor şi le vorbi deschis. Zise: 

— Sunt întristat să aflu, domnii mei, că ne aflăm în 
dezacord în ce priveşte conducerea cea mai potrivită a 
acestui război. Vreau să spun că cei mai mulţi dintre voi au 
impresia că goții sunt complet înfrânți. Nu este deloc aşa. 
Regele Wittig este la Ravena cu şaizeci de mii de goți; alţii, 
aproape treizeci de mii, se găsesc după zidurile de la 
Osimo; între punctul acesta şi Roma mai sunt alte câteva 
oraşe întărite, apărate viguros. Wittig a trimis acum o 
armată, condusă de nepotul său Uriah, împotriva micii 
noastre garnizoane de la Milano, iar Liguria este din nou a 
lui. Mai rău: o mare armată de franci, sau cel puţin de 
burgunzi, care sunt aliaţi ai francilor, a trecut de curând 
Alpii Ligurieni şi ni se raportează că îşi unesc forţele cu 
acest Uriah. În repetate rânduri v-am îndemnat să luaţi în 
seamă părerea pe care am cumpănit-o mult: să pornim 
împotriva oraşului Osimo fără altă întârziere, mascând între 
timp Ravena cu o forţă mică şi, de asemenea, să trimitem o 
puternică unitate pentru a despresura Milanul. V-aţi opus în 


tăcere acestor planuri. 

Acum Îmi voi exercita autoritatea, transformându-le în 
ordine categorice. 

Câtva timp nu răspunse nimeni. Apoi vorbi Narses: 

— Nu se poate să ne împărţim forţele în felul acesta, 
domnul meu. Cea mai sănătoasă strategie ar fi să 
mărşăluim spre nord, trecând de Ravena şi să ocupăm 
toată coasta venețiană, gonindu-l în felul acesta pe Uriah 
de la Milano; şi, în acelaşi timp, să blocăm Ravena, atât 
dinspre mare cât şi dinspre uscat. A ataca Osimo înseamnă 
a risipi energie, deoarece Osimo va cădea, dacă Ravena va 
cădea. Dar n-ai decât să-ţi duci propriile tale forţe, puţine 
câte sunt, la Milano, la Osimo, sau pe lună, sau oriunde 
doreşti. Eu intenţionez să procedez precum am spus, cu 
oamenii pe care i-am adus cu mine. 

Belizarie întrebă: 

— Şi garnizoana noastră de la Milano, Distinse şambelan? 
Ce va fi cu ea? 

Narses răspunse: 

Să se descurce cum vor şti - la fel cum ar fi fost silit să 
facă loan Sângerosul. La Rimini, dacă nu aş fi insistat eu. 

Belizarie îşi stăpâni indignarea pe care o simţea crescând 
mereu. 

— Distinse Narses, zise el cu blândeţe, uiţi unde te afli şi 
uiţi adevărul. 

Apoi îl chemă pe secretarul său Procopius: 

— Unde este documentul care mi-a venit de curând din 
partea împăratului? 

Procopius găsi documentul. Era un act pe care Justinian ÎI 
semnase fără cunoştinţa lui Narses, fiind silit de Teodora să 
procedeze în felul acesta. Belizarie citi cu glasul său adânc, 
egal: 

„L-ani trimis  'astăzi” pe Marele nostru Şambelan, 
Distinsul Narses, la Picenum, eu unele dintre regimentele 
noastre. Dar el va avea autoritate asupra armatelor noastre 
din Italia numai dacă. Va fi. Numit anume la un 


comandament de către llustrul Belizarie, care a deţinut şi 
trebuie să deţină în continuare-autoritatea supremă, sub 
noi. Este datoria tuturor ofiţerilor imperiali care servesc în 
Imperiul de Apus, să dea implicit ascultare numitului 
Belizarie, spre binele obştesc al imperiului nostru.” 

Faţa ludă a lui Narses deveni şi mai hâdă, pe măsură ce 
asculta. Când Belizarie isprăvi, îi smulse scrisoarea din 
mână şi o reciti singur, sperând să descopere vreun sens 
care de fapt nu se afla în scrisoare. Avea mintea bine 
formată de ani întregi de intrigărie meschină; de aceea nu-i 
fu prea greu să găsească un cusur în formulare. 

— lată! strigă el triumfător, arătând ultimele cuvinte. 
„Trebuie să-ţi dăm ascultare implicit, dar numai spre binele 
obştesc al imperiului Luminăţiei-sale.” Ilustre Belizarie, 
planurile tale militare sunt complet nesănătoase şi nu aduc 
niciun fel de bine obştesc. În ce mă priveşte, nu mă 
socotesc nicidecum legat prin acest document să-ţi dau 
ascultare. Şi dumneata, Distinse loan? 

loan Sângerosul răspunse: 

— Şi eu cred că a trimite o altă expediţie spre Milano, şi a 
ataca Osimo cu forţe reduse, este un plan deosebit de 
primejdios, îndeosebi cu Wittig postat la Ravena. 

Hildiger exclamă, indignat: 

— Atâta vreme cât noi suntem stăpânii mării, regele 
Wittig este ţinut strâns, prizonier, la Ravena. Singura cale 
de acces este cea a potecilor care străbat mlaştinile. O mie 
de oameni le pot bloca. Sunt alături de domnul meu, 
Belizarie. 

Dar partidul lui Narses câştigă. 

Atunci stăpâna mea Antonina îi spuse, mânioasă, lui 
Narses: 

— Eunucule, Luminăţia-sa, împărăteasa Tee~ dora, te va 
biciui pentru isprava de azi când te vei întoarce - dacă vei fi 
destul -de norocos să te întorci. E 

CAPITOLUL XVII O DIADEMA REFUZATA 

Belizarie îi scrise împăratului, făcându-i cunoscute, sec, 


„Scrupulele loiale” ale lui Narses, care, chipurile, îl 
împiedică să se supună raţionamentelor sale militare; ceru 
un nou ordin scris, confirmând autoritatea de Comandant 
Suprem al Armatelor din ltalia. Stăpâna mea Antonina 
scrise în acelaşi timp Teodorei, folosind cuvinte mai, puţin 
diplomatice pentru calificarea purtării ruşinoase a lili 
Narses. 

Intre timp, Belizarie îşi păstră cumpătul şi reuşi chiar să-l 
convingă pe Narses să i se alăture la asediul oraşului 
Urbino. Acest oraş este clădit pe un deal abrupt şi are un 
singur acces de la nivelul şesului, şi anume dinspre nord, 
unde, în schimb, zidurile sunt înălțate mai sus. Garnizoana 
de goți, încrezătoare în tăria zidurilor şi în grânarele bine 
garnisite, refuză o somaţie de a se preda; Belizarie trebuia 
să cucerească oraşul prin asalt sau printr-o stratagemă. Nu 
exista nicio intrare de apeduct care să poată fi cercetată, 
locuitorii fiind aprovizionaţi cu apă de la un izvor care nu 
seca, din perimetrul interior al oraşului; de aceea, trebuia 
să încerce să spargă zidurile. In acest scop, puse să se 
construiască un tunel, supraveghind el însuşi lucrările. Un 
asemenea tunel constă dintr-o serie de şoproane, legate 
între ele, construite pe roţi, fiecare şopron fiind clădit dintr- 
un schelet gros, de scândură, acoperit cu împletitură de 
răchită, de felul acelora pe care le folosesc ciobanii pentru 
saivanele de oi, împletiturile fiind acoperite cu piei 
netăbăcite. Acest tunel trebuia împins înainte, până la 
zidurile porțiunii nordice a fortificațiilor şi, sub protecţia lui, 
un mare număr de soldaţi urma să înceapă subminarea 
zidului, cu târnăcoape şi lopeţi. În mod obişnuit, stâlpii unui 
asemenea tunel au opt picioare înălţime, dar Belizarie mai 
adăugă un metru, ca să îngăduie spaţiu şi pentru un al 
doilea acoperiş, spre mai mare siguranţă. Acoperişul unui 
tunel se construieşte într-un unghi foarte ascuţit, astfel 
încât pietrele ricoşează fără a pricinui pagube; pieile sunt 
menținute în permanenţă umede, ca să nu poată fi aprinse. 
Belizarie încorporă în tunel o jumătate de duzinii de 


berbece de asediu. 

Zidurile oraşului Urbino erau foarte, solide şi terenul 
foarte stâncos; ceea ce explică de ce nu exista şanţ în faţa 
zidului. Narses şi loan Sângerosul îşi pierdură răbdarea, 
loan Sângerosul jurând că locul este de necucerit - nu a 
întreprins oare el însuşi o încercare neizbutită, pe drumul 
său spre Rimini, şi încă într-un moment în care oraşul 
fusese apărat de numai câţiva oameni? Aşa că în cea dea 
zecea noapte a asediului îşi puseră diviziile în marş, fără a-l 
informa pe Belizarie încotro se îndreaptă. Narses se duse să 
apere Rimini; loan Sângerosul încercă să pătrundă de-a 
lungul coastei, dincolo de Ravena, râvnind să se 
îmbogăţească: căci în teritoriile de nord-est ale regiunilor 
Emilia şi Veneţia nu exista nicio fortăreață puternică, în 
care goții s-ar fi putut retrage în siguranţă, cu comorile lor. 
Belizarie fu lăsat să continue asediul oraşului Urbino cu o 
mie opt sute de oameni. Cei două mii de goți din 
garnizoană, dându-şi seama de ce se petrecuse, râseră şi-şi 
bătură joc de el. Dar tunelul fu adus curând pe poziţie, în 
vreme ce arcaşii săi cei mai buni, cocoţaţi pe un eşafodaj 
din dosul tunelului şi protejaţi de un ecran de scândură, 
ocheau sentinelele de pe metereze. 

Deşi minerii lucraseră cu vigoare, până în ziua a treia 
încă nu izbutiseră să sape nici până la. Fundaţia zidurilor, 
iar berbecii cu care se izbea în acelaşi timp încă nu 
făcuseră nicio spărtură vizibilă. Apoi goții izbutiră să 
rostogolească peste acoperişul tunelului o porţiune întreagă 
de meterez. Aceasta sparse acoperişul, dar nimeni nu fu 
ucis deoarece arcaşii de pe eşafod dăduseră la timp 
semnalul de alarmă. Belizarie socotea că vor trece cel puţin 
două luni până ce zidul se va prăbuşi şi nu făcu din asta 
niciun secret în faţa ofiţerilor care rămăseseră cu el. 
judecaţi deci cât de surprins trebuie să fi fost, şi el şi noi, 
când. În cea de a patra zi, după ce în cele două zile 
precedente goții din garnizoană fuseseră suspect de 
liniştiţi, apărură printre ambrazurile meterezelor cu mâinile 


ridicate, în semn că se predau! Până la amiază, condiţiile 
fură acceptate atât de Belizarie cât şi de comandantul lor şi 
Urbino era al nostru. 

Ceea ce s-a petrecut trebuie curat atribuit norocului, dar 
curat noroc era ceea ce merita Belizarie, în împrejurările 
acestea. Narses nu ar fi fost de acord cu această afirmaţie. 
Intr-adevăr, când primi ştirea, la Rimini, fu atât de covârşit 
de gelozie, încât zile în şir nu se aşeză să fnănânce' la masa 
comună din popotă, de teamă să nu-şi trădeze adevăratele 
sentimente şi să pară neloiai faţă de împărat. Narses, în 
paranteză fie zis, căra pretutindeni cu el, într-o cutie aurită, 
o mică imagine pe sticlă a Sfintei Fecioare, pe care o 
consulta înainte de a întreprinde orice pas mai important. 
Obişnuia să spună ofiţerilor săi: „Maica Domnului m-a 
prevenit să nu dau ascultare planului pe care-l propuneţi”. 
Sau: „Maica Domnului este de acord cu mine că proiectul 
pe care l-am elaborat este sănătos”. Cu acest prilej însă, 
Fecioara nu-i spusese 'nimic. Ar fi putut prea bine să-i 
comunice că aprovizionarea perpetuă cu apă a oraşului 
Urbino va conteni brusc şi garnizoana se va preda de sete; 
în cazul acesta nu s-ar fi pus într-o postură atât de 
caraghioasă. 

Săpând obişnuitul şanţ pentru tabără, Narses dăduse 
întâmplător peste un izvor şi, urmânci sfatul lui loan 
Sângerosul, l-a dirijat prin jgheaburi spre conovăţul cailor 
pentru a-i adăpa mai comod la fel cum făcuse, odinioară, 
Belizarie, la Capoudia. Captarea izvorului şi această dirijare 
intr-o parte a apei sale avea o legătură nebănuită cu 
încetarea aprovizionării cu apă a oraşului. Ironia destinului 
era ca adevăratul autor al căderii oraşului | ibino fusese 
Narses - şi, pe deasupra, el m: ; uşi nu a aflat asta 
niciodată! Reîndreptând apa spre locul de unde izvorâse 
până atunci, furăm în stare să stingem setea oraşului. Nu 
împărtăşirăm nimănui secretul; afară de mine îl aflară 
numai alţi doi servitori, camarazi cu mine, zidari de 
meserie, care mă însoţiră în tabăra abandonată şi 


executară sub conducerea mea lucrările necesare. 
Primisem ordin să ascundem din nou izvorul sub un 
muşuroi de bolovani, căci Belizarie într-o bună zi putea să 
ajungă în situaţia de a apăra Urbino împotriva duşmanului. 

Motto-ul „Răbdare şi sărăcie”, de pe strachina Sfântului 
Bartimeu - pe care Justinian o dăduse lui Belizarie şi 
Belizarie o împrumutase călugărilor - îmi reveni în minte. 
Forţele noastre fură şi mai mult reduse, datorită faptului că 
a trebuit să-l trimitem pe Martin, cu o mie de oameni, în 
ajutorul Milanului. Belizarie (cu stăpâna mea Antonina 
mereu alături de el) începu asediul oraşului Orvieto cu 
numai opt sute de oameni instruiți şi cu câţiva recruți 
italieni: oraşul era aşezat prea aproape de Roma ca să li se 
poată îngădui goților să-l păstreze. 

Martin nu era un erou. Când ajunse pe malul drept al 
râului Pad, i se făcu frică să-l traverseze cu o forţă atât de 
mică, înfruntând armata lui Uriah, alcătuită din burgunzi şi 
goți - care număra nu mai puţin de şaptezeci de mii de 
oameni. Uliaris, care îl însoțea pe Martin, comandând o 
jumătate de escadron din Regimentul de casă, fu de acord 
cu el că disproporţia de forţe e prea mare, pentru a primi 
lupta. Guvernatorul Milanului trimise lui Martin un mesaj - 
mesagerul trecuse deghizat prin liniile goților şi apoi râul, 
înot - implorând să se trimită neîntârziat o armată ân 
ajutor. Milanul, care este un oraş de trei sute de mii de 
locuitori şi, după Roma, cel mai frumos şi cel mai prosper 
din toată ltalia, înfrunta foametea. — „Suntem nevoiţi să 
mâncăm câini şi şobolani şi şoareci; s-au şi raportat unele 
cazuri de canibalism.41 

Martin formulă nişte scuze: nu avea bărci cu care să-şi 
transporte proviziile peste râu. Dar se angajă că asediul va 
fi ridicat în decurs de trei săptămâni, dacă Milanul putea să 
reziste atâta. Trimise lui Belizarie, la Orvieto, un curier, cu 
ordinul de a călări zi şi noapte: îl implora pe Belizarie să-l 
trimită pe loan Sângerosul, care se afla la Emilia, spre 
interior, în susul văii râului Pad. „Cu ajutorul lui loan, scria 


Martin, poate izbutim să scăpăm Milanul.” 

Belizarie trimise un curier rapid lui loan Sângerosul, 
înfăţişându-i ananghia în care se aflau milanezii şi 
ordonându-i să-şi unească forţele cu cele ale lui Martin şi să 
despresoare oraşul. 

loan Sângerosul răspunse în scris, refuzând net 

— Nu primea ordine decât de la Narses. Şi adăugă, cu 
nepăsare: „Deci milanezii mănâncă şoareci? Am citit în 
Istoria naturală a celebrului Pliniu, că romanilor de 
odinioară le fusese interzisă de către Cato Cenzorul 
consumarea acestor crcaturi mărunte, fiind socotite o 
delicatesă prea luxoasă pentru masa lor.” 

Belizarie îi scrise atunci lui Narses, la Rimini, amintindu-i 
că diviziile unei armate seamănă cu mădularele unui corp 
omenesc şi că trebuie stăpînite şi conduse de către o 
singură autoritate - capul. „Aş abandona asediul Orvietoului 
şi m-aş grăbi spre Milan cu cei opt sute de cuirasieri ai mei, 
dar sunt silit să rămân în apropierea Romei nu pot lăsa 
apărarea Urbei numai pe seama recruţilor romani. De 
asemenea, un marş forţat de trei sute de mile de-a 
curmezişul Toscanei, pe vremea rea care stăruie, ar 
însemna să-mi prăpădesc caii. Te implor, în numele lui 
Dumnezeu, trimite-ţi prietenul, loan, cât şi pe Justin, 
strănepotul împăratului, Stăpânul nostru, cu toate forţele 
disponibile, ca să ajute Milanul. Sau du-te tu însuţi şi 
dobândeşte din această campanie toată gloria pe care ai 
dori-o.” 

Fiind rugat în felul acesta - care semăna cu o implorare - 
Narses dădu lui loan Sângerosul permisiunea necesară: dar 
era prea târziu. Gândiţi-vă. Mesagerul lui Martin avusese 
trei sute de mile de parcurs, de la Pad la Orvieto; şi 
mesagerul lui Belizarie alte trei sute de mile până la loan 
Sângerosul, care se afla la Padova. Şi mesagerul lui loan 
Sângerosul către Belizarie, la fel, trei sute de mile - fără să 
se grăbească de fel; apoi mesagerul lui Belizarie către 
Narses, la Rimini, aproape încă două sute de mile, O altă 


întârziere se produse datorită faptului că loan Sângerosul 
avu un acces - neobişnuit în sezonul acesta - de malarie. 
Până ce îşi reveni şi fu gata să pornească spre Milan, cu 
patru mii de călăreţi şi cu bărci încărcate pe nişte care 
trase de boi, pentru trecerea râului Pad, oraşul căzuse. Asta 
se petrecu la începutul anului 53.9, anul cometei cu coadă. 

Când intrară în oraş, goții şi burgunzii cruţară viaţa 
garnizoanei, alcătuită din o mie de oameni de-ai lui 
Belizarie; dar din ordinul lui Uriah:, toţi bărbaţii civili (e.11 
excepţia copiilor), în număr de o sută de mii, fură măcelăriți 
chiar şi în altarele bisericilor, în sanctuarul cărora se 
refugiaseră. Soldaţii îşi făcură voia cu femeile, dintre care 
cele ce puteau fi folosite într-un fel sau altul fură luate 
sclave; burgunzii avură dreptul de a alege primii, ca o 
recunoaştere a serviciilor aduse de ei, Bătrânele, urâtele şi 
infirmele fură lăsate în voia soartei, pradă foametei. Toţi 
copiii fură luaţi de goți. Fortificațiile Milanului fură demolate 
şi bisericile rase, de pe faţa pământului: bisericile catolice 
de către goții arieni, cele ariene de către burgunzii catolici. 
Izbucniră mari incendii, pe care le lăsară să se întindă în 
voie, astfel că mai bine de jumătate din clădirile oraşului se 
prăpădiră. 

Martin şi Uliaris se întoarseră la Orvieto. Când Belizarie 
află de soarta Milanului, fu atât de zdruncinat încât nu-i mai 
admise în prezenţa sa şi, cât mai dură campania nu-i mai 
adresă lui  Uliaris niciun cuvin! Exceptând ordinele 
necesare, Uliaris, zicea-el, ar fi putut face măcar un'gest 
mărunt, de dragul onoarei Regimentului de casă - ar fi 
putut, cel puţin, stânjeni comunicațiile goților. 

In sfârşit, sosi un mesaj din partea împăratului Justinian, 
reehemându-l pe Narses pe motiv că nu se mai poate lipsi 
de el ca Şambelan al Curţii şi confirmându-l pe Belizarie la 
Comanda Supremă a Armatelor din Italia, sub propria sa 
comandă. Justinian nu-l dezavua pe Narses, nici chiar când 
află de masacrul de la Milano, pe care Narses l-ar fi putut 
preveni, ei continuă să manifeste mare prietenie faţă de el. 


Narses luă din Italia o mie dintre oamenii pe care îi înrolase 
pentru a servi aici. De asemenea, plecarea lui prilejui 
răscoala a două mii de cavalerişti herulieni care fuseseră 
sub comanda lui directă. Refuzară să primească ordine de 
la Belizarie şi intrară în Laguna, pt ădând regiunea 
deschisă, pe măsură ce înaintam; aici încheiară un tratat de 
pace cu Uriah, vânzându-i toţi sclavii pe care-i aveau, cât şi 
bunurile care le prisoseau; li se acordară terenuri rodnice în 
vecinătatea lacului Como, pe care să st: aşeze. Dar, 
schimbându-şi deodată gândul, precum se petrece cu 
aceşti barbari în aceeaşi măsură ca şi cu o gloată 
orăşenească, se căiră şi mărşăluiră toată calea îndărăt, 
spre Constantinopol, trecând prin Macedonia; sperau să fie 
iertaţi de împărat, prin intervenţia lui Narses. (Narses, intr- 
adevăr, îi susţinu.) 

Astfel Belizarie fu într-adeyăr lăsat la Comanda 

Supremă, dar cu o armată de campanie care cine ar 
crede? — nu depăşea şase mii de oameni instruiți. Totuşi, 
rechemă acum garnizoanele lăsate în Sicilia şi în sudul 
Italiei şi le înlocui cu recruți romani; de asemenea, izbuti să 
facă soldaţi cât de cât acceptabili din ţărani italieni, aşa că 
avu la dispoziţie douăzeci şi cinci de mii de oameni pentru a 
desfăşura campania. Trimise cinci mii, sub comanda lui 
Justin, să asedieze Fiesole. Indrepta trei mii, sub loan 
Sângerosul, împreună cu alte trei mii sub un alt loan, zis 
Epicureanul, în susul văii râului Pad, ca să reziste oricărei 
încercări a lui Uriah de a-şi uni forţele cu Wittig, la Ravena. 
Belizarie însuşi, cu unsprezece mii de oameni, se aşeză să 
asedieze Osimo, oraşul-capitală al provinciei Picenum. 

în punctul acesta, hotarele povestirii mele se lărgesc din 
nou. În direcţia apusului, ele trec râul Ron, în Franţa, în 
răsărit, trec Eufratul, în nord Dunărea, în sud deserturile 
Africii. Regele Wittig continuă să se afle la '* Ravena. 
Garnizoana din Osimo făcu acum apel la ajutorul său, dar el 
răspunse numai cu vorbe şi cu asigurări deşarte, cum că 
Dumnezeu este de partea goților. Nu îndrăzni să-şi scoată 


trupele din oraş, deoarece avanposturile noastre de 
infanterie, aşezate după baricade puternice, păzeau 
potecile care traversează mlaştinile. Rimini se afla, de 
asemenea, în mâinile noastre; în cazul în care goții lui 
Wittig ar fi încercat să forţeze baricadele, cavaleria putea fi 
chemată de acolo cu ajutorul semnalelor de focuri, într-un 
răstimp scurt. Drumul de întoarcere al lui Uriah, de la 
Milano, era blocat de forţele de sub comanda lui loan 
Sângerosul şi loan Epicureanul, iar aliaţii săi burgunzi se 
întoarseră în ţara lor. Wittig se simţea ca o făptură vie 
prinsă în capcană. 

în aceste împrejurări veni la el un vechi negustor din 
marea colonie siriană, care locuia la Ravena, şi-i zise: 

— Cum se face că împăratul Justinian a putut dispune de 
forţe pentru cucerirea Africii şi atâtor domenii de-ale tale? 
Neîndoielnic pentru că întâi a cumpărat pacea de la 
persani, şi în felul acesta l-a avut la dispoziţie pe Belizarie, 
Comandantul Armatelor din Răsărit, pentru a sluji aici, în 
apus. Dacă l-ai putea convinge pe Marele Rege să treacă 
Eufratul cu forţe suficient de puternice, Belizarie ar fi în 
curând rechemat în răsărit, ca să facă faţă noii ameninţări. 
Căci împăratul nu-l are decât pe acest singur general de 
geniu şi trebuie să-l treacă de colo până colo prin ţinuturile 
sale, asemenea unei suveici prin urzeala un, ui război de 
ţesut. Rege Wittig. Trimite o ambasadă la Marele Rege şi, în 
acelaşi timp, o altă ambasadă la Teudebert, regele 
francilor. Informează-i pe fiecare dintre cei doi monarhi că 
celălalt a promis să întreprindă un atac din flanc, cu forţe 
puternice, asupra imperiului roman. 

Wittig întrebă: 

Dar cum poate vreunul dintre noi, goții, să se ducă într-o 
ambasadă de-a curmezişul întregului Imperiu de Răsărit? 
Oamenii împăratului i-ar aresta neîndoielnic pe oamenii 
mei. Mai mult, niciunul dintre noi nu cunoaşte limba 
persană. 

Sirianul răspunse: 


— Trimite preoți. Ei nu vor fi bănuiţi. Pune-i să 
călătorească împreună cu sirieni, care circulă pretutindeni, 
cunosc toate limbile şi au prieteni în toate ţările. 

Wittig îmbrăţişă această idee. Se găsiră preoţi dispuşi 
pentru îndeplinirea misiunii şi ghizi sirieni, preotul destinat 
să se ducă în Persia asumând, temporar, rangul de episcop, 
pentru mai mare siguranţă. Cele două ambasade plecară 
împreună, pe mare, în două vase mici, folosindu-se de 
maree în prima noapte iără de lună şi izbutiră să evite 
flotila noastră. La Ravena există maree, un fenomen 
obişnuit pe ţărmul oceanelor, dar nevăzut în altă parte, în 
Mediterană. (S-a observat de curând că mareele sunt 
determinate de lună.) Corăbiile pot naviga de-a lungul 
canalului numai în anumite ore, străbătând'porţiunile 
întinse de ape scăzute. Şi intrând în oort; ceea ce 
protejează Ravena foarte bine împotriva unui atac dinspre 
mare. 

O lună mai târziu, examinând încă o dată chestiunea, 
regele Wittig mai trimise alte două ambasade, alcătuite în 
mod similar, la maurii din Africa şi la lombarzi - o rasă 
germanică, sosită de curânc! pe malul de dincolo al Dunării 
Superioare - propunindu-le, de asemenea, să lovească 
simultan cu francii şi cu persanii. Toate patru ambasadele 
izbutiră să ajungă la destinaţie. În toate cazurile, cu 
excepţia lombarzilor, răspunsul fu: „Da, îi vom ataca, şi încă 
foarte curând”. Lom barzii răspunseră, precauţi: „Noi nu 
vom întreprinde nimic până ce armatele celorlalte neamuri 
nu se pun în mişcare; căci în clipa de faţă suntem aliaţii de 
încredere ai împăratului”. 

Niciunul dintre noi nu l-ar fi bănuit pe regele Wittig de 
suficientă perspicacitate în înţelegerea politicii mondiale, 
pentru a aţâţa tulburări la graniţe îndepărtate ale imperiului 
nostru; căci nu există niciun precedent, în care vreun 
german să se fi gândit la o astfel de acţiune. Dar el se afla 
la mare strâmtoare şi era gata să primească până şi sfatul 
sirienilor, pe care în mod obişnuit îi dispreţuia, socotindu-i 


nişte, eretici orientali şi nişte mincinoşi. 

9 - Corniţele Belizarlo - voi // 

Trecea anul. Ei'a al cincilea de la debarcarea noastră în 
Sicilia. Fiesole şi Osimo refuzau să capituleze. Garnizoanele 
goților fiind mari şi întăriturile puternice, singura noastră 
speranţă rămânea în a birui aceste fortărețe prin 
înfometare. Belizarie nu îngădui ca armata lui să slăbească 
şi să descrească la număr în timpul asediului, precum se 
petrecuse cu armata lui WTittig în timpul asediului Romei. 
Dimpotrivă, se folosi de lunile acestea pentru a-şi instrui 
recruţii italieni, punându-i la exerciţii şi manevre continui; 
le stabili solda după iscusinţa pe care o dobândiră în 
mânuirea armelor şi în alte meşteşuguri militare. De 
asemenea alcătui câteva batalioane noi, în fruntea lor 
punând ofiţeri din rândurile Regimentului de casă 

— Printre „mâncătorii săi de pesmeţi” se aflau mulţi traci 
şi iliri, al căror dialect de baştină este un soi de grai latin. 
Dar recruţii noi nu erau cu mult mai breji decât trupele 
recrutate din Urbea Romei. Pământul italian, cândva atât 
de prolific în eroi, se epuizase. In cursul secolelor: italianul 
nu are gustul bătăliei, cu toată fanfaronada şi lăudăroşenia 
lui. Belizarie regretă că nu-i putea folosi pe prizonierii săi 
goți, căci aceştia erau oameni puternici, curajoşi, uşor d6 
instruit. Erau trimişi, în schimb, în x-—ăsărit şi în Africa, 
pentru a apăra acolo cauza împăratului. 

Îmi aduc aminte de puţine întâmplări din cursul asediului 
de la Osimo, care să merite a fi relatate. Mulţi soldaţi 
bătrâni mi-au confirmat cele ce am simţit eu: întâmplările 
de la începutul unei campanii” revin în memorie cu 
limpezime, dar pe măsură ce anii de război se lungesc, 
omul bagă tot mai puţine în seamă şi devine indiferent, cu 
excepţia împrejurărilor deosebite în cax-e atenţia lui este 
prinsă de o întâmplare extraordinară. 

În vara aceea avură loc hărţuieli dese pe panta dealului 
care se întindea între zidurile oraşului Osimo şi tabăra 
noastră. Goţii se strecurau afară, 


În amurg, ca să taie nutreţ pentru cai. Şi patrulele 
noastre îi atacau; în nopţile cu lună avură loc ciocniri foarte 
violente. Intr-o dimineaţă, goții rostogoliră pe această pantă 
- împotriva unui batalion din infanteria noastră, care înainta 
- roţi de căruţă, de spiţele cărora erau legate cuțite şi 
seceri. Noroc că niciun om dintre ai noştri nu fu rănit; goții 
calculaseră greşit direcţia pantei şi roţile se duseră, 
sfârâind şi fără a face vreo pagubă, până într-o pădure, de 
unde le recuperarăm mai târziu. Tot pe panta asta se 
întâmplă într-o dimineaţă să fiu martorul unei privelişti de 
neuitat, pe când o însoţeam, călare, pe stăpâna mea. Un 
număr de goți, comandaţi de un ofiţer, erau afară, pe 
coasta dealului, tăind nutreţ în plină zi; o companie de 
mauri, descălecaţi, se duse să-i urmărească, strecurându- 
se în sus, de-a lungul unei râpe năpădită de iarbă. Dar 
grupul care tăia nutreţ era numai o nadă, mascând o 
ambuscadă: când maurii ţâşniră din râpă, cu un răcnet 
puternic, sări în picioare un alt grup de goți ca să-i 
întâmpine şi avu loc o ciocnire corp la corp în decursul 
căreia căzură mulţi oameni, de o parte şi de alta. Ofiţerul 
care comanda grupul ce strângea nutreţ purta armură şi 
platoşă aurită, dar nu avea coif; o izbitură de suliță de 
maur, dată de jos în sus, în pântece, îl omori, căci armura 
de platoşă, concepută pentru a fi folosită de călăreţi, are 
aici un punct slab. Maurul care-l izbise şi-l nimerise scoase 
un țipăt triumfător şi, apucând cadavrul de părul galben, 
începu să-l târâie după el. Atunci veni în zbor o suliță şi 
străpunse cu precizie ambele gambe ale maurului, la câţiva 
centimetri deasupra călcâielor, la fel cum se spintecă 
picioarele dinapoi ale unui iepure, petrecându-se apoi prin 
ele o crenguţă, ca să fie mai uşor de dus acasă. Dar maurul 
nu-şi scăpă prada din mâna. Cobori încet în jos pe coastă, 
ca o omidă, arcuindu-se şi apoi întinzându-se, târând 
cadavrul după el. Stăpâna mea şi cu mine urmărirăm toate 
acestea, adăpostiţi pe după un copac scorburos. Unul dintre 
gorniştii noştri sună acum alarma şi o unitate de huni 


bulgari trecu în galop în susul coastei, ca să vină în ajutor 
maurilor. Hunul din frunte îl săltă pe maur cu suliță cu tot 
şi-l azvârli de-a curmezişul, peste crupa calului. Dar maurul 
tot nu voia să dea drumul cadavrului, care se izbea şi se 
hurduca, în vreme ce ei călăreau îndărăt, spre tabără. 

O altă împrejurare memorabilă fu lupta de la cisternă. 
Cisterna era clădită pe un teren abrupt, la nord de Osimo, 
aproape de ziduri. Constituia principala, dar nu singura 
sursă de aprovizionare cu apă a garnizoanei; era alimentată 
de un fir subţire de apă curată, protejat de o boltă, ca să se 
păstreze rece. Goţii obişnuiau să-şi umple aici ulcioarele în 
timpul nopţii, cu o unitate puternică postată de jur împrejur 
pentru a-i acoperi. Cinci isaurieni se prezentară voluntar ca 
să o distrugă, dacă li se dau dălţile, ciocanele şi răngile 
necesare şi dacă vor fi protejaţi în timp ce lucrează, 
în'dirnineaţa următoare ofertei, Belizarie îşi scoase foarte 
de timpuriu întreaga armată şi o postă într-un cerc, cu 
intervale, de-a lungul întregului zid. Se ţinură pregătite 
scări lungi, mimând intenţia de escaladare. După ce se va 
suna înaintarea şi atenţia goților va fi captată de atac, cei 
cinci isaurieni trebuiau să se strecoare pe neobservate în 
cisternă şi să-şi înceapă munca de demolare. 

Inamicul aşteptă liniştit atacul şi nu începu să tragă, 
pentru ca oamenii noştri să ajungă în bătaia lui. Gorniştii 
sunară, oamenii noştri începură să strige şi să tragă, dar 
scările fură aduse în faţă numai într-un singur punct, la trei 
sute de paşi distanţă de cisternă; goții se înghesuiră aici, ca 
să respingă atacul. In ciuda acestei diversiuni, isaurieni i nu 
scăpară atenţiei când se căţărară sus pe stâncă şi apoi se 
furişară în cisternă. Goţii îşi dădură seama că sint victimele 
unui şiretlic şi făcură o ieşire furibundă prin poarta din dos, 
care se afla foarte aproape, intenţionând să-i prindă pe cei 
cinci. Belizarie porni imediat un contraatac şi îi ţinu 
departe. A fost o treabă crâncenă, deoarece goții erau mai 
numeroşi şi aveau avantajul dealului abrupt; dar oamenii lui 
Belizarie erau isaurieni siguri pe picioare şi armeni din 


munţi, cărora le plăcea acest fel de luptă. Belizarie se lupta 
şi el pe jos, purtând numai o manta de piele de bivol şi fiind 
înarmat cu două suliţi şi un pumnal. Nu conteni să-i 
îndemne pe oameni la noi eforturi, deşi avură pierderi 
grele. Cu cât vor putea cei cinci isaurieni să lucreze mai 
multă vreme nestingheriţi în cisternă, socotea el, cu atât va 
fi asediul mai scurt. 

Goţii se retraseră cam spre amiază. Când Belizarie se 
năpusti să-i urmărească, un suliţaş de sentinelă pe turnul 
învecinat îl ţinti; sulița venea în jos, cu precizie. Belizarie nu 
o vedea, deoarece soarele îi bătea în ochi dinspre sud, 
chiar de deasupra meterezelor. Suliţaşul Unigatus, postat 
lângă el, fu cel ce-i salvă viaţa. Fiind mult mai scurt de stat 
decât stăpânul său, el se afla în umbra zidului şi putu deci 
vedea cum vine sulița. Sări înainte, puţin lateral, şi o prinse. 
Vârful lung îi străpunse. Palma şi-i tăie toate tendoanele 
degetelor, aşa încât rămase pe restul vieţii ologit la această 
mână. Dar el spuse: „Pentru a-l salva pe stăpânul meu 
Belizarie, l-aş fi apărat bucuros, chiar şi cu. Pieptul raeu.w 

Belizarie cobori el însuşi în cisternă. Deşi isaurienii 
ciocăniseră şi făcuseră pârghie cu răngile, din toate 
puterile, încercând să disloce bolovanii mari, nu izbutiseră 
să urnească nici măcar o pietricică. Oamenii de odinioară 
aveau obiceiul de a nu clădi pentru un an, şi nici măcar 
pentru o durată de viaţă, ci pentru totdeauna. Pietrele erau 
încheiate atât de strâns şi golurile dintre ele implute cu un 
ciment atât de tare, încât spaţiul cisternei părea scobit în 
stâncă vie. Nu rămânea altceva de făcut, decât ceea ce Îi 
repugna din fire lui Belizarie: spurcă apa curată, azrvârlind 
în cisternă hoituri de cai şi var nestins şi ciuperci otrăvite. 
Goţii, care fuseseră încă dinainte siliţi să mănânce iarbă, 
trebuiau acum să se folosească de un singur izvor 
dinlăuntru întăririlor, şi de apă de ploaie, adunată în 
ciubere. Dar era un an secetos şi nu ploua. 

Fiesole se supuse, tic foame, în luna august; Belizarie 
aduse căpeteniile prinse, la vedere, în faţa garnizoanei din 


Osimo, sperând să o convingă să cedeze. Până la urmă goții 
cedară într-adevăr, căci Belizarie le oferi condiţii generoase. 
Nu îi făcea sclavi, dar trebuiau să renunţe la legământul 
faţă de regele Wittig şi să j ure loialitate faţă de împăratul 
Justinian şi, în acelaşi timp, să renunţe la jumătate din 
avuţia lor, cedând-o oamenilor noştri în chip de pradă. Goţii 
se mâniaseră pe Wittig pentru că îi abandonase în voia 
soartei, în vreme ce armatele sale continuau să fie mult 
mai numeroase decât cele ale lui Belizarie - care era un. 
Oştean aşa cum le plăcea lor. Se prezentară cu toţii, 
voluntari, să servească în Regimentul de casă. ICrau 
oameni aleşi şi Belizarie îi înrolă bucuros, în felul acesta 
căzu în mâinile noastre ultima fortăreață de la sud de 
Ravena. 

Intre timp. Nepotul regelui Wittig, Uriah, stătuse în tabără 
la Pavia, pe cursul superior al râului Pad, împiedicat de cei 
doi loani să mărşăluiască în ajutorul unchiului său, la 
Ravena. Intr-o zi, în iunie, el primi veşti bune - ambasada 
către regele Teudebert avusese efect şi o sută de mii de 
franci trecuseră Alpii şi mărşăluiau acum de-a curmezişul 
Liguriei, ca să-i vină în ajutor. Aceşti franci sunt catolici 
numai după nume şi continuă să păstreze multe din 
obiceiurile lor germanice, sângeroase; pe deasupra, sunt 
renumiţi - mai mult decât Orice alt neam din Europa - 
pentru perfidia lor. Nu sunt călăreţi, asemenea goților şi 
vandalilor, rudele lor îndepărtate; doar câţiva lăncieri îi 
înşoţesc pe principii lor şi fiecare conducător de gau merge 
călare, ca un semn al autorităţii sale. Sunt infanterişti, 
foarte curajoşi şi foarte’ nedisciplinaţi, şi înarmaţi cu săbii 
grele, scuturi şi temutele lor franciscas. Aceste franciscas 
sunt nişte securi scurte, cu dublu tăiş, pe care, când 
şarjează, le aruncă simultan, ca un roi; izbitura unei 
asemenea securi zdrobeşte un scut şi ucide omul adăpostit 
în spatele lui. 

Curând, forţele regelui Teudebert ajunseră la capul de 
pod de la Pavia, de peste Pad, ţinut de Uriah; şi goții le 


urară din toată inima bun venit. Dar în momentul în care 
primele batalioane de franci trecură nestingherite râul, pe 
Uriah îl aşteptă o surpriză îngrozitoare. Francii rupseră 
rândurile şi începură să alerge de colo până colo, vânând 
femei şi copii goți; şi pe cei pe care îi prinseră, îi sacrificară, 
în chip de prime roade ale războiului, azvâărlindu-i, cu capul 
în jos, în râu! Era un vechi obicei, din epoca lor precreştină, 
pe care îl justificară pe temeiuri ortodoxe: ar fi, cică, 
tratamentul potrivit pentru arieni eretici, care fv* 

neagă că Isus Hristos este egalul Atotputernicului Său 
Tată; goții lui Uriah fură atât de îngroziţi de oroarea acestei 
privelişti, încât, gonind nebuneşte, fugiră înapoi în tabăra 
lor. Urmăriţi de norii de securi amenințătoare, nici nu se 
opriră să-şi apere ţabăra - se porni o năvală generală, în 
debandadă, de-a lungul drumului spre Ravena. Dădură 
buzna, cu zecile de mii, peste avanposturile lui îoan 
Sângerosul; şi multe sute fură doborâţi de săgeți când 
trecură pe lângă tabăra lui. 

loan Sângerosul îşi adună garda de corp şi porni în galop 
spre tabăra goților, erezând că Belizarie întreprinsese o 
manevră surprinzătoare de-a curmezişul Toscanei şi că el îi 
pusese pe goți pe goană. Până ce-şi dădu seama de 
eroarea de judecată, francii veniră, valuri-valuri, în jos, pe 
drum; loan dădu o luptă crâncenă şi fu bătut. Işi abandonă, 
tabăra, cu toată prada ultimilor doi ani pe care o strânsese 
aici, şi se retrase spre Toscana. Regele Teudebert câştigase 
dintr-o singură lovitură toată partea apuseană a Liguriei. 

Fusese un an secetos; şi datorită primejdiilor din acele 
timpuri, în nordul Italiei contenise orice muncă a 
pământului. Puținele grâne care fuseseră semănate se 
uscaseră înainte de a se pârgui, iar stocurile din grânare şi 
silozuri fuseseră de mult rechiziţionate de regele Wittig 
pentru aprovizionarea armatelor sale, sau de milanezii care 
se revoltaseră împotriva lui, sau de herulieni, în cursul 
raidului lor. În consecinţă, după ce francii consumară 
proviziile găsite în cele două tabere capturate, fură nevoiţi 


să trăiască din carne de bou, fiartă în apa râului Pad, care 
era foarte scăzut în anul acela şi spurcat de cadavre. O 
armată alcătuită în întregime din infanterie are o rază de 
aprovizionare mult mai mică decât o armată de cavalerie, şi 
francii sunt pe deasupra mari mâncăi. Aşa că suferiră 
privaţiuni grele. Când veni luna august, fură atacați de 
dizenterie şi nu mai puţin de treizeci şi cinci de mii dintre ei 
muriră. 

Belizarie scrise regelui Teudebert o scrisoare în care îi 
impută că-şi încălease cu vântul faţă de aliatul său, 
împăratul Justinian; îşi exprimă convingerea că molima este 
o pedeapsă pentru acest fapt şi pentru masacrul brutal al 
femeilor şi copiilor goți. Teudebert nu-l contrazise, ba chiar 
se şi întoarse acasă. Dar Liguria de vest rămase un pustiu 
în urma lui şi se apreciază că cincizeci de mii de ţărani 
italieni au murit de foame în vara cicgecl, 

Maurii din Africa fură şi ei bătuţi în acel an de către 
Solomon; de aceea, lombarzii socotiră că este mai nimerit 
să stea locului, afară de cazul în care persanii ar da lovitura 
promisă şi Justinian ar fi nevoit să-şi retragă toate armatele 
apusene ca să salveze Siria şi Asia Mică de invazie. Atunci, 
nechemat, un neam puternic lovi dintr-altă parte imperiul - 
hunii bulgari, uniţi pentru prima oară de treizeci de ani sub 
un Han dibaci. lIzbutiră fără nicio greutate să forţeze 
trecerea Dunării Inferioare. Ani de-a rândul, Justinian golise 
de oameni fortărețele de la graniţa de nord ca să trimită 
întăriri armatelor sale din apus, şi asta fără să recruteze un 
singur batalion sau un singur escadron nou; şi lăsase ca 
fortăreţelepropri u-zise să se degradeze şi să cadă în ruină, 
considerând că a clădi biserici este o faptă mai glorioasă 
decât a cârpi nişte metereze vechi. Trebuie să-mi întrerup 
aici relatarea despre marele raid al hunilor, pentru a 
descrie un paradis pe care. Cu cheltuieli enorme, Justinian îl 
clădise pentru Teodora şi pentru el, pe coasta asiatică a 
Mării 

Marmara, nu departe de oraş, pe locul unui templu al 


Herei, Palatul de vară din acest paradis, împrejmuit de 
copaci, şi viţă, şi flori, a fost îndată recunoscut drept cea 
mai frumoasă clădire particulară din lume, tot aşa cum 
Sfânta Sofia este cea mai frumoasă clădire sacră. Marmura 
şi metalele preţioase fură folosite cu risipă, şi băile şi 
colonadele depăşiră în lux tot ce constituise înainte de 
cutremur fala Corintului. Din pricina greutăților provocate 
de curenţii din strâmtoare, Justinian clădi două diguri. Lungi 
- scufundând nenumărate lăzi cu ciment în apa adâncă, 
pentru a construi un port particular. Această mare 
întreprindere este demnă de' menţionat în punctul acesta 
al povestirii mele, nu numai pentru că însemna o nouă 
împovărare a vistieriei, ci şi pentru că a constituit limita de 
sud a raidului hunilor. 

Deci bulgarii năpădiră întreg Ualcanul, pătrunzi nd în sud 
chiar până la Istmul Corintului, captm itul pe parcurs nu mai 
puţin de treizeci şi două de fortărețe; şi întreaga dioceză a 
Traciei, până la Constantinopol chiar, unde făcură o 
spărtură prin zidul lung al lui Anastasie şi fură opriţi numai 
de zidul interior, clădit de împăratul Teodosie, pe care 
Narses îl apără cu dârzenie. Unii dintre ei trecură 
Helespontul, de la Sestos la Abydos, şi 
i ntreprinseră un raid în Asia Mică, fiind respinşi cu greutate 
de la porţile „Paradisului lui Justinian”. Două sute de mii de 
prizonieri, cinci sute de mii de morţi, imense comori, 
nimicirea a cincizeci de oraşe prospere: acesta fu preţul pe 
care bulgarii îl stoarseră de la Justinian, pentru economiile 
sale eronate în materie de trupe şi întărituri. Se întoarseră 
acasă, nestingheriţi. 

Belizarie îşi concentră toate forţele pentru asediul 
Ravenei; o altă armată imperială, puţină la număr, trecu 
marea dinspre Dalmația ca să-l ajute. Dar Ravena este 
oraşul cel mai greu de cucerit din câte oraşe există pe 
lume, din cauza aşezării sale geografice. Marele Teodoric îl 
asediase, fără succes, timp de trei ani; dinspre uscat, 
mlaştinile îl ţinuseră departe, iar dinspre mare, apele 


scăzute şi fortificațiile; cucerirea oraşului fusese până la 
urmă o victorie diplomatică, nu una militară. Se părea că şi 
Belizarie va trebui să se mulţumească cu o aşteptare de 
trei ani. Regele Wittig avea în oraş mari stocuri de grâne, 
ulei, vin şi, la cererea lui, Uriah trimise de la Mantua în jos, 
pe Pad, noi provizii suplimentare. 

Dar câteva săptămâni mai târziu, în ciuda tuturor acestor 
premise favorabile, Wittig ajunse într-o poziţie foarte grea 
tocmai din pricina aprovizionării cu hrană. În primiri rând, 
seceta scăzuse atât de mult apele râului, încât 
ambarcaţiunile cu grâu, trimise de Uriah, eşuară în apele 
scăzute de ia gura râului şi nu mai putură înainta spre sud, 
prin şirul de lagune legate între ele care constituie drumul 
pe apă spre Ravena; întreg convoiul fu capturat de Hildiger, 
ale cărui patrule erau foarte active şi vigilente prin aceste 
părţi. Apoi Wittig primi o a doua lovitură, chiar în Ravena, 
din partea propriei sale soţii, Matasonta, In timpul unei 
furtuni cu trăsnete, ea reuşi să dea foc, în taină, la două 
grânare, cele mai mari din oraş. Paguba fu atribuită 
trăsnetului. Wittig ajunse la concluzia că Dumnezeu îl 
dispreţuieşte şi că îi tăvăleşte faţa în colb. 

Regele Teudebert al francilor trimise acum soli la 
Ravena, la Wittig. Cum francii continuau să fie presupuşi 
aliaţi, Belizarie le îngădui să treacă prin liniile sale, dar 
numai cu condiţia ca propriii lui soli să aibă permisiunea de 
a-i însoţi şi de a asculta ce au de spus lui Wittig şi, totodată, 
să pledeze cauza împăratului. Belizarie îl alese ca 
reprezentant al său pe Teodosie şi acesta se achită cu 
succes de misiune. 

Trimişii franci propuseră goților o alianţă ofensivă şi 
defensivă, fălindu-se că sunt în situaţia de a trimite 
jumătate de milion de oameni peste Alpi,care să-i îngroape 
pe „greci” sub un munte de securi. Şi mai spuseră că s-ar 
mulţumi să ia drept răsplată pentru ajutorul lor numai jumă. 
Tate din Italia. 

Teodosie arătă atunci că francii sunt un aliat în care nu 


se poate avea niciun fel de încredere, deoarece 
acceptaseră subvenţii de la ambele părţi şi apoi se 
războiseră cu ambele părţi; că gloatele de infanterie nu au 
niciun fel de şansă de victorie în faţa unor corpuri 
disciplinate de cavalerie; şi că a-i oferi unui franc o 
jumătate de pâine înseamnă a-i dărui pâinea întreagă, 
laolaltă cu cuțitul de luiat pâinea şi cu strachina. Dacă 
regele Witlig încheie pace cu împăratul va obţine cel puţin 
ceva după prăbuşirea speranţelor sale. Ambasadorii goți, 
trimişi la Constantinopol în timpul armistiţiului de la 
sfârşitul asediului Romei, ceruseră condiţii neîntemeiate 
nici de drept, nici de situaţia militară; Wittig ar proceda 
acum înţelept, dacă s-ar lăsa în voia mărinimiei împăratului, 
a cărui generozitate faţă de duşmanul prăbuşit fusese 
dovedită în cazul regelui Geilimer şi a multor căpetenii mai 
mici. 

Regele Wittig îl ascultă pe Teodosie cu atenţie? 
ii concedie pe franci şi trimise noi ambasadori la 
Constantinopol. In vreme ce aştepta întoarcerea lor, 
garnizoanele sale din Alpi se supuseră lui Belizarie; iar 
armata lui Uriah, coborând dinspre Mantua, fu atât de 
redusă din pricina dezertări lor, încât nu mai era în situaţia 
de a întreprinde ceva pentru a ajuta Ravena; Uriah fu 
nevoit să facă drum întors, urcând până departe, la Como. 

Ne-am organizat în tabără, în afara Ravenei, şi iarna 
trecea. Lupte nu avură loc, dar vigilenţa străjilor şi 
patrulelor noastre nu slăbi. Nici, un singur sac de grâu nu 
pătrunse în Ravena şi nici o singură navă nu sparse blocada 
noastră. In timpul acestei perioase, stăpâna mea înnoi 
intimitatea ei de odinioară cu Teodosie, pentru a mai scăpa 
de plictiseala vieţii cotidiene. Teodosie avea o frumoasă 
voce de cântăreţ, şi se dezvălui a fi un talent în materie de 
compoziţie muzicală; cântau foarte frumos duete şi se 
acompaniau cu o liră şi o lăută. Unul din cântecele lui 
Teodosie schiţa motivele pentru care italienii trebuiau să-i 
iubească pe greci: acest război de eliberare le oferise 


vremuri intr-adevăr vesele - masacre, violuri, incendii, 
sclavie, foamete, ciumă, canibalism. Versurile erau atât de 
frumoase încât nimănui nu-i dădu prin minte că 
sentimentele pe care le exprimă sunt neloiale. In tot acest 
răstimp, Teodosie şi stăpâna mea se purtară cu cea mai 
mare discreţie unul faţă de celălalt. 

În vara aceasta s-a întâmplat ca Sittas, cumnatul 
Teodorei, care comanda în răsărit ca succesor al lui 
Belizarie, să fie ucis într-o hărţuială de frontieră, oarecare, 
în Armenia. Era singurul general de renume care se mai 
afla prin părţile acelea şi moartea lui fu un prilej de mare 
bucurie pentru persani. Regele Khosrou se hotărî să încalce 
în primăvara următoare Pacea Veşnică. Clericii ambasadori 
ai lui Wittig îl asiguraseră, prin intermediul tălmacilor, 
sirieni, că francii şi maurii îi vor sprijini pe goți, deelanşând 
campanii în apus. Primul răspuns al lui Khosrou fusese: 
„Dacă noi lovini dinspre răsărit, vărul nostru regesc 
Justinian îşi va abandona cuceririle din apus şi-l va aduce 
împotriva noastră pe Belizarie, cu toate forţele sale. Căci 
Roma este foarte departe de capitala lui, dar Antiohia este 
aproape. Asta va sluji goților voştri, dar nu nouă.” 

Preoţii nu găsiră un răspuns. Convingător. Dar tălmaciul 
era la înălţimea împrejurării. Trebuie să dezvălui acum o 
împrejurare, de care mi-am dat seama abia după ce acest 
complot sirian s-a maturizat, dar de care nu am să vă 
lipsesc acum, deoarece va spori probabil interesul vostru 
pentru cele ce am a relata despre toate acestea: tălmaciul 
nu era altul decât fostul meu stăpân Barak! într-o audienţă 
particulară la Marele Rege, Barak îl asigură că nu are de ce 
se teme din partea lui Belizarie. Este o taină deschisă, zicea 
el, că Belizarie intenţionează să rămână în Italia. In anul 
următor ol se va dezice de legământul faţă de Justinian, se 
va declara împărat al Lumii din Apus şi va l'ace cauză 
comună cu goții şi cu francii; Africa de Nord va fi cuprinsă în 
domeniile sale. 

— Când vom avea ştiri că Belizarie s-a proclamat 


împărat, vom invada neîntârziat Siria, răspunse Khosrou, 
îneântat, 

Dar Barak zise: 

— Rege al Regilor, neîndoielnic s-ar potrivi mai mult cu 
demnitatea ta să loveşti fără a aştepta ca Belizarie să 
acţioneze. Căci, în cazul acesta, actul lui de a lua diadema 
va apărea ca fiind încurajat de tine prin invadarea Siriei, 
mai degrabă decât invers. 

Argumentul acesta păru că-l impresionează pe Khosrou 
şi, rechemându-i pe trimişii lui Wittig, le făgădui că va 
întreprinde ceea ce îi ceruseră, întorcându-se în Italia, 
aceşti preoţi reintrări în Ravena, pretinzând că ar fi fost 
plecaţi numai într-un pelerinaj la locurile sfinte, şi-i dădură 
lui Wittig aceste veşti promițătoare. Dar Barak se duse la 
Pavia şi acolo îi repetă lui Uriah - ca pe o glumă - această 
minciună ingenioasă, pe care o născocise special pentru 
Khosrou, 

Justinian avea pretutindeni spioni, chiar şi la curtea 
persană, şi auzise povestea mult înainte de Uriah. Crezând 
că Belizarie este într-adevăr pe punctul de a-l trăda, se 
simţi deodată foarte tulburat. Convocă imediat la o 
consultaţie pe Narses, pe loan de Capadocia şi pe Teodora. 

Teodora zise: 

— E o simplă poveste, născocită de sirieni, lipsită de 
orice temei. Pentru că ai preferat să te înconjuri la Curte cu 
mincinoşi, lichele şi trişori, refuzi să crezi că există în 
rândurile ofiţerilor armatelor tale ceva ce se cheamă 
onoare. 

Dar Narses interveni: 

— Eu am şi bănuit că va avea loc această întorsătură, 
Maiestate. Din cauza aceasta am refuzat să mă supun lui 
Belizarie. 

Şi loan de Capadocia: 

— O plănuieşte de mulţi ani. De ce altminteri a împovărat 
pe Clemenţa-ta cu răspunderea respingerii condiţiilor de 
pace ale lui Wittig, în timpul asediului Romei? Parte pentru 


a atrage şi mai multe întăriri sub stindardele sale, parte 
pentru a discredita pe Clemenţa-ta; aşa încât atunci când, 
în cele din urmă, se va proclama împărat, blândeţea lui să 
fie opusă severităţii Tale. 

Narses adăugă: 

— Recruţii italieni pe care îi încorporează constituie o altă 
dovadă a intenţiilor sale. 

Şi loan de Capadocia: ' - Plănuise această revoltă de 
acum şase ani, când era la Cartagina, aşa cum au scris 
Constantin şi camarazii săi ofiţeri ca să prevină pe 
Clemenţa-ta. Apoi a amânat-o, din considerente strategice, 
considerând că atâta vreme cât Sicilia şi Italia sunt în 
mâinile goților, Africa nu poate fi apărată. Dar acum când 
goții sunt atât de aproape de înfrângere, ţinteşte mai sus. 

Justinian întrebă: 

— Ce să facem, prieteni? Sfătuiţi-mă. Mă tem foarte mult. 

Narses răspunse: 

— Fără pierdere de vreme, oferă-i regelui Wittig condiţii 
atât de uşoare, încât să fie îneântat să le accepte. Atunci 
Belizarie nu va îndrăzni să se proclame împărat, fiind în 
imposibilitate de a supralicita mărinimia Clemenţei-tale faţă 
de goți. În ce-i priveşte pe propriii noştri ofiţeri din Italia, 
sunt obosiţi de război. Le este cu desăvârşire indiferent ce 
tratat semnezi cu regele Wittig. 

loan de Capadocia fu de acord. 

— Ingăduie-i regelui Wittig să-şi păstreze jumătate din 
tezaurul său şi toate posesiunile italiene, aşezate la nord de 
Pad. 

Dar Teodora zise: 

— Intr-adevăr, mă surprinde că, având atâţia prieteni 
falşi şi atâţia duşmani pe faţă în Răsărit, Belizarie nu 
întreprinde în fapt ceea ce este acuzat pe nedrept că 
plănuieşte. Cu mulţi ani în urmă, corniţele Bonifaciu a fost 
silit să trădeze, în Africa, datorită unor acuzaţii similare ce i 
s-au adus la Curtea împăratului. In felul acesta s-a pierdut 
Africa. 


r 


Justinian răspunse cu blândeţe: 

— Scumpa mea, nu te amesteca în această chestiune, te 
rog. Hotărârea mea este luată. 

Aşa se întâmplă că ambasadorii veniră de la 
Constantinopol cu astfel de condiţii încât Wittig fu încântat 
să le accepte. Belizarie, conducându-i la porţile Ravenei, îi 
întrebă în ce constă de fapt condiţiile acestea; dar 
răspunseră că deocamdată le este interzis să i le comunice. 
Când ieşiră din nou şi-i arătară tratatul semnat de Wittig, 
care necesita numai contrasemnătura lui, pentru ratificare, 
Belizarie rămase îngrozit. Nu putea crede altceva decât că 
împăratul fusese indus în eroare în privinţa situaţiei militare 
deznădăjduite a goților. Refuză să semneze, până ce o 
confirmare scrisă, sigilată în toată regula, nu va sosi de la 
Constantinopol. 

Atunci loan Sângerosul şi Martin şi loan Epicureanul şi 
Valerian şi chiar şi Bessas începură să-l critice pe la spate, 
chipurile pentru prelungirea inutilă a războiului. Belizarie, 
auzind despre acestea, îi convocă pe toţi într-o conferinţă 
şi le ceru să voi'bească deschis: consideră oare că aceste 
condiţii sunt într-adevăr potrivite? 

Toţi răspunseră: 

— Da, le considerăm potrivite. Nu putem cuceri Ravena şi 
este prea de tot să le cerem oamenilor noştri să rămână în 
tabără, la marginea acestor mlaştini, cine ştie câţi ani. În 
orice caz este evident că împăratul a hotărât să curme 
războiul cât se poate de curând. 

— In cazul acesta nu doresc să vă amestec în acţiunea 
mea, aparent neloială, de a nu semna acest tratat. Precum 
ştiţi, Codul face din încălcarea de către un ofiţer a ordinelor 
date în timpul'-unei campanii, o infracţiune capitală şi 
Serenitatea-sa, împăratul, este Comandantul meu Suprem. 
Am să vă rog să daţi în scris părerea pe care tocmai aţi 
exprimat-o. 

Se gândea că în cazul în care l-ar putea sili pe Wittig să 
semneze un tratat mai favorabil nouă, documentul cu 


semnăturile lor va constitui în faţa lui Justinian dovada 
greutăților pe care le avea de înfruntat în propriul său stat 
major. Căci încă mai nutrea părerea că Justinian are 
încredere în el, în sensul călasă să acţioneze cum crede el 
mai bine. 

Consimţiră să semneze. 

Acum se petrecu un lucru extrem de, straniu. Uriah, 
meditând asupra minciunii iscusite pe care Barak i-o 
spusese regelui Khosrou, ajunse la concluzia că dacă 
Belizarie s-ar proclama într-adevăr împărat, ar fi o situaţie 
dintre cele mai fericite! Nu exista om mai nobil sau mai 
capabil şi pentru Italia ar fi fost fatal să fie cârmuită nu de 
la Roma sau Ravena, ci din îndepărtatul Constantinopol. 
Africa simţise dezavantajele crude ale unui guvern care şi-a 
pierdut independenţa. Cu  Belizarie împărat, goții ar 
rămâne, în mod firesc, puterea militară dominantă - italienii 
nefiind potriviţi decât pentru însărcinări civile - şi ar ieşi în 
câştig şi de pe urma faptului că Belizarie i-ar instrui în arta 
de a câştiga bătăliile. Uriah strecură un mesaj la Ravena, 
către mătuşa sa Matasonta, despre care ştia că este pornită 
împotriva unchiului său Wittig, spunându-i că în cazul în 
care nobilii goți din oraş l-ar invita pe Belizarie să devină 
suveranul lor, el, la rândui său, ar putea să-şi asume 
răspunderea convingerii celor din afara Ravenei. 

Ea-convocă un consiliu secret, la care propunerea ! lui 
Uriah fu pusă la vot şi obţinu o mare majoritate. Nobilii îl 
dispreţuiau pe Wittig şi-l admirau pe Belizarie; şi Ravena 
oricum nu putea rezista multă vreme, din pricina nimicirii 
silozurilor. 

Aşa că Belizarie primi o invitaţie secretă, din partea 
Consiliului goților, să devină împărat al Apusului. Mesagerul 
lor fu urmat curând de un altul, al lui Wittig, care aflase de 
votul din Consiliu. Wittig declara că este dispus să abdice 
de la tronul său sau să-i aducă omagiu lui Belizarie, ca 
împărat. 

Belizarie nu informă pe nimeni despre această ofertă, cu 


excepţia stăpânei mele Antonina. Strigă indignat: 

— De ce mă judecă greşit, considerându-mă trădător faţă 
de împăratul meu? Ce am făcut ca să merit o astfel de 
insultă? 

Antonina râse şi zise: 

— Dar însuşi împăratul este de părerea lor. 

— Ce vrei să spui? 

— Citeşte asta! 

Scrisoarea pe care i-o dădu o primise tocmai de la 
Teodora. Cuprindea o relatare acidă a consfătuirii care 
avusese loc între Justinian, Narses, loan de Capadocia şi 
dânsa. Teodora era foarte pornită din pricină că Justinian o 
pusese atât de nepoliticos la punct în faţa a doi consilieri şi 
era evident că scrisese scrisoarea ca un soi de răzbunare. 
Scrisoarea se încheia cu un pasaj în stilul acesta: „Scumpa 
mea prietenă Antonina, dacă până la urmă este adevărat - 
deşi eu am foarte mari îndoieli - că soţul tău plănuieşte 
acest pas curajos, să nu-l convingi, din loialitate faţă de 
mine, să nu-l întreprindă. lar dacă el nu s-a gândit niciodată 
să-l facă, convinge-l tu. Căci este singurul om în stare să 
reinstaureze legalitatea, ordinea şi prosperitatea Italiei şi 
Africii şi în felul acesta să ne apere flancul apusean. Il rog 
numai să trimită înapoi trupele noastre din Răsărit, dacă se 
poate dispensa de ele, şi să menţină pacea cu noi, Fii tu 
vara mea regească din Roma şi gândeşte-te cu gingăşie la 
mine şi trimite-mi deseori ştiri despre tine şi, de dragul 
timpurilor de odinioară, favorizează pe Hipodromul tău 
facțiunea Albastră. Voi continua să te iubesc, ca 
întotdeauna. Să-ţi explic pe scurt: Sacrul meu Soţ este 
gelos pe victoriile llustrului tău soţ. Nu-ţi pot făgădui că 
într-o bună zi n-o să-i facă un mare rău. Dacă Belizarie şi-ar 
încălca acum legământul, ar fi un pas înţelept şi justificat, şi 
de mare folos pentru lumea întreagă.” 

Ochii lui Belizarie fulgerară când azvârli scrisoarea 
Teodorei printre tăciunii aprinşi dintr-un vas cu jăratic; nu 
începu să vorbească, până ce pergamentul nu fu mistuit în 


întregime. Apoi zise: 

— Credinţa îi este lui Belizarie mai de preţ decât cincizeci 
de Italii şi o sută de Africi. 

Apoi îi convocă pe ofiţerii săi. 

— Mâine, anunţă el, intrăm paşnic în Ravena. Preveniţi-i 
pe oamenii voştri. 

Toţi se holbară la el. Ambasadorii lui Justinian fură. Şi ei 
de faţă. 

— Nu vă place? 

— O, stăpâne! Dar goții? Se predau? 

Cum am putea intra altminteri? 

Belizarie asigură în taină pe trimişii goți că niciunul din 
cetăţenii Ravenei nu va fi jefuit sau dus în sclavie şi depuse 
în sensul acesta un jurământ, pe un exemplar al 
Evangheliei. Dar adăugă: 

— În ce priveşte titlul de împărat, daţi-mi răgaz să nu mi-l 
asum, prin proclamare, până ce nu mă aflu înlăuntrul 
oraşului. Când regele Wittig îmi va aduce omagiul, va fi 
semnul pentru gornişti.. | sune salutul imperial. 

Ziua următoare mărşăluirăm de-a lungul potecii în oraş, 
şi-l luarăm în stăpânire. Când oamenii noştri trecură, în 
rânduri ordonate, pe străzi, fe~ meile goților, privind de la 
porţi, îşi scuipară soţi! în faţă, zicând: „Atât de puţini la 
număr şi nişte bărbaţi mititei, prăpădiţi! Şi totuşi, i-aţi lăsat 
mereu să vă bată!” 

Belizarie acceptă supunerea, clar nu omagiul lui Wittig; 
şi, cu toate că goții se aşteptau din clipă în clipă să se 
proclame împărat, nu dădu niciun semn. Dar goții erau 
mulţumiţi să aştepte, deoarece îşi respectă jurământul că 
nu va prăda şi nu va duce poporul Ravenei în sclavie, luând 
numai în numele împăratului comorile regale, precum şi 
pentru motivul că adusese câteva corăbii cu provizii. Mai 
mult decât atât, îngădui tuturor goților care posedau 
pământuri la sud de Pad să părăsească oraşul şi să se 
întoarcă acasă, să le cultive. Era o măsură ce nu implica 
niciun risc, deoarece toate oraşele întărite din sud erau 


acum ocupate de garnizoane alcătuite din trupele lui. 

Este neîndoielnic că, în primele zile, Belizarie îi lăsă pe 
goți să creadă că în curând va accepta diadema. Stăpâna 
mea Antonina, începând să spere, îl întrebă: 

— Ai luat hotărârea cea înţeleaptă? 

La care el răspunse: 

— Da, cea de a continua să fiu loial faţă de jurământul 
meu de general. Ar fi fost o greşeală să las să-mi scape 
prilejul de a ocupa capitala duşmanului, fără pierdere de 
vieţi. 

Stăpâna mea Antonina era atât de furioasă că el 
rămânea credincios unui jurământ depus cu mulţi ani mai 
înainte faţă de un netrebnic, încât abia mai voia să-i 
vorbească. Şi Teodosie părea a fi mînios, probabil pentru că 
ea îi promisese postul de guvernator al Romei, dacă 
Belizarie ar fi devenit împărat. Îi spuse Antoninei, în 
particular: 

— ltalia va ajunge la distrugere, pentru ca Belizarie să 
nu-şi întineze onoarea. 

Ea întrebă: 

— Ce fel de distrugere? 

Teodosie răspunse: 

— Belizarie va fi rechemat şi distrugerea va veni sub 
forma perceptorilor lacomi, legilor nedrepte, generalilor 
tâmpiţi, subalternilor  abuzivi,  răzmeriţei, răscoalei, 
invaziilor. Vei vedea. 5 

CAPITOLUL XVIII O PRIMIRE RECE ACASA 

Ravena este un oraş al paradoxurilor. Este clădită pe 
piloni, într-o lagună. „Broaştele din Ravena sunt mult mai 
numeroase decât cetățenii, obişnuiesc locuitorii ei să 
spună, şi ţânţarii mai mulţi la număr chiar decât îngerii din 
ceruri.” Marea, în schimb, se retrage cu încetul din dreptul 
coastei, astfel încât portul pe care îl clădise împăratul 
August este acum pământ pe care cresc livezi. „Merele 
cresc pe catargele din portul Ravenei” se mai obişnuieşte 
să se spună. La un metru sau doi sub nivelul solului se dă 


întotdeauna de apă, ceea ce nu este avantajos pentru 
construirea zidurilor sau pentru înmormântarea cadavrelor; 
dar apa este sălcie, iar pentru băut şi gătit locuitorii 
folosesc apă de ploaie. Mai obişnuiesc să spună: „La noi 
morţii înoată şi cei vii mor de sete. La noi apele stau 
nemişcate şi zidurile se prăvălesc.” La Ravena s-a stabilit o 
colonie de negustori sirieni, toţi oameni foarte cuvioşi; în 
timp ce preoţii locali sunt foarte iubitori de argint, gata 
oricând să încalce legea canonică. „La noi sirienii se roagă 
şi preoţii sunt zarafi”, obişnuiesc oamenii să spună. Nu 
există niciun vânat prin vecinătăţi, şi nu se poate face 
niciun sport, afară de jocul cu mingea, în băi; totuşi, din 
pricina umezelii, bărbaţii trebuie să facă mereu exerciţii 
viguroase, ca să-şi păstreze sănătatea. In consecinţă, mulţi 
cetăţeni bogaţi sunt înrolați într-o miliţie şi fac exerciţii 
militare pe terenul de paradă sau în curtea rezervată 
pentru exerciţiile cu lancea; dar ofiţerii din garnizoană, 
plictisindu-se, aderă la diferite cluburi literare, pentru a se 
cultiva. „La noi oamenii de litere se joacă de-a soldaţii şi 
soldaţii de-a oamenii de litere”, obişnuiesc cetăţenii să 
spună. Nenumăratelor paradoxuri li se adaugă acum un 
bărbat care ar fi putut deveni suveran dar nu voia, şi un 
bărbat care ar fi vrut să rămână suveran, dar nu putea. 
Paradoxală fu, de asemenea, descoperirea că fostul meu 
stăpân Barak, un expert atât de umblat în materie de 
relicve, venera cu evlavie,. Intr-una din bisericile locale, o 
relicvă a Sfântului Vitalie, care, după cum ar fi putut spune 
orice cunoscător de istorie, nu putea fi a acestui sfânt: am 
găsit, atârnând de zidul bisericii, o inscripţie votivă, care 
comemora tămăduirea miraculoasă a lui Barak de pietre la 
ficat, cu ajutorul acestei relicve: Şi pentru Barak personal S 
e pregătea o serie întreagă de paradoxuri. Veni la Ravena 
ca să-i pretindă lui Belizarie o mare recompensă pentru a fi 
sugerat goților să-i propună să devină împărat al Apusului. 
Dar Belizarie, departe de a-l răsplăti, îl arestă la insistenţele 
mele, pe temeiul acuzaţiei pentru fals, veche de acum 


treizeci şi trei de ani, şi-l trimise sub pază la 
Constantinopol, ca să fie judecat. Totuşi, în raportul său 
despre cazul respectiv, Belizarie nu menţionă partea lui 
Barak în complotul care ţintise să-l proclame împărat: 
privea toată târguiala cu atâta scârbă încât prefera să 
treacă sub tăcere orice fel de referire la ea. La 
Constantinopol, Barak obţinu prin milă o achitare onorabilă 
şi cu toate că avea acum vârsta de şaptezeci de ani, îşi 
reluă funcţia de supraveghetor al monumentelor de la 
Locurile Sfinte. 

— Avu plăcerea deosebită de a reîmprospăta urmele de 
sânge de pe stâlpul biciuirii; şi de a reînnoi buretele de isop 
pe Golgota, pe care pelerinii pioşi îl uzaseră până nu 
rămăsese aproape nimic din el; şi de a descoperi la Joppa, 
într-o ladă veche; îngropată în timpul persecuțiilor 
dezlănţuite de împăratul Nero, un număr impresionant de 
relicve creştineşti timpurii, de cea mai mare importanţă, în 
perfectă stare de conservare. 

Spre norocul nostru, părăsirăm Ravena înainte de 
începutul sezonului ţânţarilor. Loan Sângerosul îi scrisese 
lui Justinian o scrisoare de prevenire, îndată ce-şi dăduse 
seama că goții îi oferiseră lui Belizarie diadema. Justinian îl 
rechemă neîntârziat pe Belizarie, lăudându-l cu căldură 
pentru superbele servicii pe care le-a adus şi lăsând să se 
înţeleagă că în curând va fi folosit într-un câmp de 
activitate mai vast. Belizarie ar fi dorit să lichideze întâi 
socotelile cu armata lui Uriah, redusă acum la numai o mie 
de oameni, dar nu a vrut să rişte să-l stârnească şi mai rău 
pe Justinian, printr-un alt gest de aparentă nesupunere. De 
aceea, ordonă întregii sale Case să înceapă să 
împacheteze, pregătindu-se de drum. Când Uriah află, la 
Pavia. De aceasta, rămase surprins şi se simţi dezamăgit; 
căci el crezuse că Belizarie încă mai avea de gând să se 
proclame împărat. Conchise că Belizarie, cumpănind forţa 
trupelor imperiale, care îi sunt ostile, faţă de cea a 
armatelor de goți, consideră pasul prea riscant. De aceea, îi 


convinse pe ceila'lţi nobili să aleagă drept rege al goților pe 
un anumit Hildibald, un nepot al regelui vizigot al Spaniei; 
perspectiva unei alianţe militare între goții din Italia şi goții 
din Spania putea să încline eventual judecata lui Belizarie în 
favoarea acceptării diademei. Hildibald se angajă să se 
ducă imediat la Ravena şi să-i aducă omagiu lui Belizarie. 

Dar Belizarie refuză cu dispreţ şi această nouă ofertă şi, 
în primăvara anului Domnului 540, ridicarăm din nou 
pânzele, îndreptându-ne spre Constantinopol şi lăsând 
Pavia necucerită. Intre timp. Justinian numi unsprezece 
generali de rang egal 

— Inclusiv loan. Sângerosul - la comanda armatelor din 
Italia; aceştia erau uniţi doar prin gelozia lor faţă de 
Belizarie şi prin lăcomia de bani şi putere. După plecarea lui 
Belizarie, se dovediră incapabili de a-şi coordona acţiunile 
şi nu întreprinseră nici măcar o tentativă serioasă de a 
cuceri Pavia. Totuşi, loan Sângerosul puse la cale 
asasinarea lui Uriah de către noul rege, Hildibald; iar 
moartea lui Uriah fu apoi răscumpărată prin cea a lui 
Hildibald. In sfârşit, această coroană primejdioasă trecu 
asupra lui Teudel, nepotul mai tînăr al lui Hildibald. Aşa că 
în şapte ani au domnit peste goți şapte monarhi. 

Guvernatorul civil, numit ca să guverneze Italia în numele 
lui Justinian, era Alexandru, poreclit „Foarfecele14; înainte 
vreme zaraf de meserie, ajunsese prima oară în centrul 
atenţiei autorităţilor de la Constantinopol ca un abil ciupitor 
al monezilor de aur. Din fiecare cincizeci de monezi de aur 
ce-i treceau prin mână, ciupea echivalentul a cinci, fără ca 
monezile să pară mai mici. Loan de Capadocia, departe de 
a-l pedepsi pentru această fraudă, îl folosi ca să sporească 
prin aceleaşi me tode valoarea nominală a aurului 
dinTezaurull Militar, cât şi la alte tranzacţii necinstite. 
„Foarfecele” vădi în curând atâta ingeniozitate în găsirea 
unor metode originale pentru a stoarce noi impozite, încât 
fu în scurt timp socotit demn de cele mai înalte funcţii. În 
ultima vreme fusese perceptor principal, sub Solomon, în 


Africa. Problema procurării banilor pentru a acoperi uriaşele 
cheltuieli ale lui Justinian devenise acum mai presantă 
decât oricând, din cauza incursiunilor bulgare, care 
sărăciseră întinderi atât de largi ale ţării. „Foarfecele14 
aplică în Italia metodele sale obişnuite de stoarcere; şi orice 
tezaur ce se nimerise să scape de război, încăpu acum pe 
mâna lui în folosul Regescului său Stăpân, care îi îngăduia 
însă să reţină cinci la sută, drept comision. Mai mult decât 
atât, nimeni nu putea acuza „Foarfecelel4 de părtinire; 
puse mâna nu numai pe averea goților şi italienilor, dar şi 
pe solda şi rațiile trupelor imperiale. Previziunile sumbre ale 
lui Teodosie, în privinţa viitorului Italiei „se dovediră juste, 
în toate punctele. Dar despre acestea se va povesti mai 
târziu. 

Chiar înainte de a ridica pânzele, regele Khosrou al 
Persiei începu invazia Siriei „după cum ameninţase. Invazia 
nu era complet nejustificată, deoarece Justinian iniţiase 
tratative secrete cu hunii albi, care trăiesc dincolo de Marea 
Caspică, încercând să-i mituiască în vederea unei invadări a 
Persiei, dinspre nord; şi cu bătrânul rege al sarazinilor, pe 
care încercă să-l rupă de vechiul său legământ. Nefiind 
mulţumiţi cu condiţiile oferite, aceştia: îl puseră pe Khosrou 
în. Posesia ambelor serii de corespondențe. Khosrou încercă 
încă o dată ruta de miază-zi, mărşăluind de-a lungul malului 
drept al Eufratului, pornind de pe şesurile de lângă Babilon, 
şi trecu frontiera fără a întâmpina rezistenţă. Având cu el 
numai cavalerie, ajunse la Sura după un marş de şase zile; 
şi o cuceri printr-o viclenie, în timpul unui armistițiu aranjat 
chipurile pentru a discuta condiţiile de capitulare. După o 
consfătuire cu reprezentantul imperial, care era episcopul 
oraşului, îl escortă îndărăt pe acesta, cu onoruri, până la 
poarta principală - apoi trimise un grup de oameni care 
ţâşni înainte cu o grămadă de scânduri, ca să blocheze 
poarta. Înainte ca oamenii din Sura să poată îndepărta 
scândurile, un escadron de cavalerie persană pătrunse în 
oraş şi galopă de-a lungul străzii principale. Sura fu prădată 


şi incendiată până în temelii; locuitorii ei fură luaţi sclavi şi 
duşi în Persia. 

Comandantul nostru din Siria era acelaşi Boutzes care 
luptase pe aripa stingă la Daras. Cartierul său general se 
afla la ilierapolis, la -distanță de alte şase zile de marş, în 
susul râului. Auzind de apropierea lui Khosrou, Boutzes îi 
îndemnă pe cetăţeni şi pe soldaţi să apere cu hotărâre 
oraşul - şi apoi, adunând cavaleria uşoară, o rupse la fugă 
cu cea mai mare viteză. Khosrou porni împotriva oraşului 
llierapolis. Găsind că fortificațiile sunt puternice, căzu de 
acord să nu înceapă asediul dacă i se plăteşte ca 
răscumpărare o sumă de o sută de mii de monezi de aur. 
Cetăţenii, alarmaţi de soarta Surei, plătiră banii. După asta, 
Khosrou se întoarse spre apus şi veni la Beroea, unde găsi 
fortificațiile mai vulnerabile decât cele de la Hierapolis, de 
aceea fixă suma de răscumpărare la două sute de mii de 
monezi de aur. Cetăţenii consimţiră şi aici, dar când se 
apucară să adune banii, descoperiră că nu pot strânge 
decât jumătate; perceptorii imperiali - îndeosebi fiul 
stăpânei mele, Fotius, care devenise unul dintre agenţii cei 
mai lipsiţi de ome nie şi mai eficienţi ai lui Justinian - 
fuseseră de curând activi în această regiune. Din acest 
motiv, şi temându-se de mânia lui Khosrou, cetăţenii mai 
de vază şi soldaţii dezertară din incinta zidurilor oraşului 
Beroea şi se refugiară în citadelă pentru a fi în siguranţă. 
Khosrou asaltă zidurile pustii şi, furios că şi-au bătut joc de 
el - aşa se exprimă 

— Incendie jumătate de oraş. Totuşi, aflând că banii nu 
se plătiseră pur şi simplu pentru că nu aveau de unde, îi 
iertă pe cetăţeni de datorie şi-şi continuă marşul spre 
Antiohia. 

Justinian, când află ştirea invaziei, 11 trimise imediat pe 
nepotul său Germanos - cel care contribuise la înăbuşirea 
răscoalei din Africa - să inspecteze fortificațiile Antiohiei. 
Acestea se aflau într-o stare destul de bună, dar aveau un 
punct vulnerabil: o stâncă mare, lată, numită Orocasias, 


care se înălța aproape de ziduri, în punctul cel mai ridicat al 
circuitului. După cum mausoleul lui Hadrian fusese o 
ameninţare permanentă pentru zidurile Romei, până ce fu 
încorporat în acestea ca fortificaţie exterioară, tot astfel 
această stâncă,  Orocasias, constituia o primejdie. 
Germanos hotărî că trebuie neîntârziat întărită. Singura 
alternativă era aceea de a tăia un şanţ adânc, care să 
separe zidul oraşului, de stâncă (aflată numai cu 
cincisprezece picioare sub nivelul crenelurilor), şi de a mai 
înălța zidurile. Dar autoi'ităţile civile din Antiohia refuzară 
să întreprindă ceva în această chestiune. Spuneau că nu 
mai este vreme pentru a termina nicio construcţie şi niciun 
şanţ înainte de sosirea lui Khosrou; a fi întrerupţi în toiul 
acestei lucrări ar fi însemnat să dezvăluie în mod inutil 
singurul punct vulnerabil al fortificațiilor. Dacă se vor găsi 
în imposibilitatea de a apăra oraşul, îl vor răscumpăra de la 
Khosrou: în fapt, patriarhul Efraim îi şi scrisese în taină lui 
Khosrou,. Oferindu-i să adune orice sumă rezonabilă ca 
răscumpărare - propusese o sută de mii în aur. Dar 
Justinian trimise acum o scrisoare circulară, către toţi 
guvernatorii de oraşe, interzicându-le, sub ameninţarea 
pedepsei cu moartea, să mai plătească bani de 
răscumpărare. Patriarhul, temându-se să-l întâmpme pe 
Khosrou cu mâinile goale, fugi spre nord, în Cilicia, după 
cum procedară şi un număr de cetăţeni bogaţi, prevăzători. 
Din Liban sosiră acum şase mii de cavalerişti ca să 
întărească garnizoana; comandanții acestor unităţi 
închiseră porţile, aşa încât nu se mai putea fugi 

Avangarda regelui Khosrou apăru curând la orizontul 
Antiohiei. Ambasadorul său veni sub ziduri şi formulă 
cererile persane corespundeau exact cu oferta patriarhului. 
Pentru numai o sută de mii, Khosrou va cruța oraşul şi va 
trece mai departe cu armata. 

Locuitorii Antiohiei sunt foarte dezordonaţi şi neserioşi de 
felul lor. Nu-l tratară pe ambasador CLi niciun fel de respect 
- ci aruncară după el cu gunoi şi traseră săgeți de jur 


împrejurul său. Dacă Belizarie, argumentau ei, izbutise cu 
numai cinci mii de oameni instruiți să apere un oraş mult 
mai mare, timp de un an încheiat, de asaltul a o sută 
cincizeci de mii de goți, de ce n-ar apăra ei Antiohia cu 
nouă mii de oameni împotriva armatei lui Khosrou, alcătuită 
din numai cincizeci de mii de persani? Mai mult decât atât, 
civilii romani, prea puţin. Războinici, nu-i dăduseră ajutor lui 
Belizarie, în vreme ce la Antiohia, Albaştrii şi Verzii 
alcătuiseră un soi de miliţie locală; luptele lor de facțiune, 
care fuseseră purtate într-o manieră' mult mai deschisă şi 
mai curajoasă decât la Constantinopol, le insuflaseră un 
oarecare entuziasm ostăşesc. Aşa că, până la urmă, zece 
mii de voluntari sporiră rândurile trupelor regulate, şi cel 
puţin jumătate dintre aceştia purtau armură de zale şi 
arme. Din păcate, stânca Orocasias nu fu apărată. Sunt de 
părere că dacă trei sute de luptători buni s-ar fi căţărat în 
afara întăriturilor şi ar fi fost amplasați pe piscul abrupt al 
stâncii, ar fi putut respinge orice fel de atac. Dar se adoptă 
un alt plan: eşafodaje lungi, de lemn, fură coborâte cu 
frânghii între turnurile din acest punct astfel încât apărătorii 
să poată lupta, aşezaţi pe două rânduri - cu săgeți şi suliţi 
de pe meterezele de deasupra, cu săbii şi cu lănci de pe 
întăriturile de dedesubt. 

În dimineaţa ce urmă refuzării condiţiilor, sale de pace/ 
regele Khosrou trimise o parte a armatei în jos, pe valea 
râului Orontes, ca să asalteze în diverse puncte zidurile 
cetăţii, în vreme ce el însuşi urcă dealul, cu o forţă de 
oameni aleşi, împotriva stâncii Orocasias. Eşafodajele 
acelea de lemn fură cauza dezastrului Antiohiei. Cum 
arcaşii şi suliţaşii aşezaţi pe ele luptau din greu ca să-i facă 
pe persani să rămână la distanţă şi cum încontinuu le 
soseau întăriri, în grabă mare, de pe turnuri, frânghiile 
cedară deodată, şi scândurile şi soldaţii căzură, cu vuiet 
imens, pe parapetul aglomerat de dedesubt. Sute de 
oameni fură fie ucişi, fie grav răniţi; se înălţară răcnete 
îngrozitoare, cărora persanii le răspunseră cu un strigăt de 


triumf. 

Oamenii din turnurile învecinate, neştiând ce s-a 
petrecut, îşi închipuiră că se prăbuşeşte chiar zidul şi că 
persanii forţează intrarea. Îşi părăsiră posturile şi goniră 
devale, în oraş; sosiră la poarta ce duce la suburbia Daphne 
şi aici strigară în gura mare că l-au văzut la distanţă pe 
Boutzes venind cu o armată în ajutorul lor şi că trebuie să 
iasă în grabă ca să-şi unească forţele cu el. Nimeni nu crezu 
această poveste, dar se produse o adevărată goană a 
civililor care voiau să părăsească Antiohia, câtă vreme mai 
exista o posibilitate, poarta spre Daphne fiind singura 
împotriva căreia persanii nu lansau atacuri. Apoi întreaga 
forţă de cavalerie se retrase de pe întărituri şi veni, 
convergent, în galop, spre această singură poartă, călcând 
sub copite civilii, şi ieşi, trecând peste un morman de morţi, 
şi muribunzi. Curând Antiohia fu părăsită de toate trupele, 
cu excepţia câtorva infanterişti din unităţile regulate, şi a 
miliției orăşeneşti. Miliţienii care supravieţuiseră prăbuşirii 
eşafodajului abandonară zidul de la Orocasias îndată ce-şi 
dădură seama că flancurile lor nu mai sunt protejate de 
trupe. Se aşezară în formaţie la picioarele dealului, hotărâți 
să apere străzile. Persanii escaladară zidurile şi pătrunseră 
fără nicio greutate. 

Miliţienii făcură apoi o scurtă demonstraţie de luptă 
distradă, în tradiţia acceptată a Hipodromului, cu pietre de 
pavaj, spade şi ciomege. Albaştrii atacară cu strigătul lor de 
lupta: „Jos Verzii!” şi Verzii cu strigătul lor de luptă: Jos 
Albaştrii!” şi persanii fură nevoiţi să cedeze teren. Dar 
regele Khosrou, postat într-unul din turnurile cucerite, îşi 
dădu seama că are în faţă numai o armată alcătuită din 
gloată şi trimise un escadron din „Nemuritoriil' săi să 
şarjeze de-a lungul străzii. Miliția rupse rândurile şi începu 
un masacru în care pieri un număr imens de cetăţeni de 
ambele sexe. Antiohia fu prădată şi Khosrou găsi în 
catedrală depozite extraordinare de aur şi de argint, 
suficiente pentru a finanța de două ori toată campania. 


$ 


Drept represalii pentru luptele de stradă, ordonă ca tot 
oraşul să fie incendiat, cu excepţia catedralei - zicea că nu 
are nicio ceartă cu patriarhul. Până şi suburbiile fură 
distruse, chiar mai temeinic decât de cutremurul care 
avusese loc cu treisprezece ani mai înainte. Jumătate de 
milion de oameni fură lăsaţi fără cămin şi pradă foametei. 
Adună o sută de mii dintre cei mai tineri şi mai activi şi-i 
consolă astfel: 

— Am să vă duc teferi, cu mine, în ţara mea, şi am să vă 
clădesc un. Oraş nou pe malul Eufratului, care este un râu 
mult mai frumos decât acest Orontes al vostru. Veţi avea 
băi şi pieţe şi o bibiliotecă publică şi un Hipodrom - tot ce 
vă puteţi dori! 

Apoi porni spre Seleucia, portul Antiohiei, şi se scălda în 
mare, îndeplinind un legământ pe care-l făcuse către Zeul 
Soare; după care mărşălui în sus pe Orontes, spre Aparoea, 
unde îşi mai spori tezaurul cu comori bisericeşti. Aici 
poporul îi deschise porţile, aşa că nu incendie oraşul, şi 
chiar îngădui orăşenilor să-şi păstreze bunul cel mai 
nepreţuit - o jumătate de metru de lemn tăiat din baza 
Adevărate: «Cruci. Vârsta şi putreziciunea făcuseră această 
relicvă fosforescentă, aşa că lumina pe întuneric, ceea ce 
era socotit miraculos. Preoţii o ţineau într-o ladă de aur, 
bătută cu pietre. Khosrou luă însă lada, 

La Apamea dădu ordin să se ţină o cursă de care, în 
cinstea lui. 


— Ţineţi minte, zise el, trebuie să se dea precădere 
Verzilor, deoarece împăratul Justinian şi împărăteasa lui, 
după cum mă informează miniştrii mei, au favorizat prea 
lungă vreme, în mod nedrept, pe Albaştri. 

11 - Corniţele Belizarie - voi Il 

În Persia, carele sunt folosite numai pentru parări şi 
procesiuni solemne de aceea, Khosrou nu-şi dădea seama 
că sportul acesta este o competiţie. 

Cele patru care fură eliberate din ţarc, conducătorii se 


luptară pentru întâietate cu strigăte şi lovituri de bici şi 
primul Albastru reuşi curând să se aşeze pe culoarul 
interior: ţâşni cu cincizeci de paşi înaintea celui de al doilea 
Albastru, cei doi Verzi aflându-se mult în urma lor. Khosrou 
se înfurie peste măsură şi, văzând pe carele Albastre o 
emblemă a împăratului, strigă: 

— Opriţi cursa, opriţi pe Cezarul acela! A luat-o cu 
neruşinare înaintea celor două care ale mele! 

Soldaţi persani dădură buzna în arenă formând o barieră 
din lănci. Conducătorii Albaştri traseră brusc de hăţuri, de 
teamă să nu li se spintece caii, şi carelor Verzi li se îngădui 
să ia conducerea şi să câştige cursa. A fost cea mai 
falsificată cursă văzută vreodată pe un Hipodrom (şi. V-aş 
putea povesti câte ceva despre unele aranjate de-a 
binelea). Asistenţa râse eu hohote; Khosrou se holbă la ei, 
nedându-şi seama că râsul se îndreptă împotriva lui. „(priţi 
Cezarul acela! 41 deveni pretutindeni o lozincă în lumea 
curselor. Khosrou avea din naştere o fire irascibilă şi 
sarcastică. Bunăoară, obişnuia să-şi bată joc de nenorocirile 
abătute peste oamenii ale căror oraşe le distrusese, 
prefăcându-se că plânge şi zicând: 

— Ah, bieţi creştini, loialitatea voastră greşit îndreptată 
spre smintitul şi lacomul nostru văr de la Constantinopol. V- 
a adus aici! 

Totuşi, nu era un om în întregime rău sau înrăit. 

De la Apamea se întoarse acasă, dar nu pe drumul pe 
care venise, ci prin Edessa, Carrhae, Constantina şi Daras. 
De la Edessa acceptă ca răscumpărare o sumă mică, de 
cinci mii - deşi iniţial intenţionase să o asalteze - pentru că 
magii care îl însoțeau îl sfătuiră să se’ abţină de 

161 

la o asemenea încercare. Asta pentru că avangarda 
greşise de două ori drumul şi când, până la urmă, îl găsise, 
Khosrou începu dintr-o dată să simtă mari dureri, pricinuite 
de un abces aflat sub un dinte din maxilarul său inferior. 
Poporul din Edessa nu era surprins că scăpase atât de 


ieftin. Locuitorii acestui oraş pretind că însuşi Isus Hristos a 
trimis cândva o scrisoare unui cetăţean al Edessei, care-l 
invitase să-i lase în voia lor pe smintiţii de galileeni şi să 
vină să propovăduiască la Edessa. Se spune că Isus i-ar fi 
scris: „Nu pot veni din cauza profeţiilor din Scripturi, dar 
norocul îţi va surâde câtă vreme vei trăi şi am să apăr 
oraşul vostru de atacurile persanilor, în vecii vecilor”. Socot 
că un asemenea răspuns nu este probabil să se fi dat în 
împrejurările de atunci: în zilele lui Isus nu exista o 
ameninţare persană. Totuşi, oamenii din Edessa l-au înscris, 
cu litere de aur, pe poarta oraşului; şi numai o singură dată 
nu şi-a îndeplinit funcţia de farmec proteguitor. 

în timp ce regele Khosrou se mai afla în preajma Edessei, 
sosi o ambasadă de la Justinian care aducea acceptarea 
condiţiilor propuse ca preţ pentru reinstaurarea Păcii 
Veşnice - şi anume plata anuală a patru sute de mii, în aur, 
afară de ceea ce fusese luat în cursul campaniei. Ca un 
gest de mărinimie, Khosrou se oferi acum să vândă la preţ 
redus pe toţi prizonierii luaţi la Antiohia, pe care îi căra cu 
el, cetăţenilor din Edessa - care sunt cunoscuţi ca oameni 
inimoşi. Peste cele cinci mii, care reprezentau suma de 
răscumpărare, adu' nară încă cincizeci de mii, bătuţi pe 
muche. Suma fu adunată în argint şi în valori mici şi chiar 
sub formă de vite şi oi - contribuţiile benevole ale ţăranilor. 
Chiar şi postituatele ţinură o adunare la care hotărâră ca 
toate bijuteriile deţinute de membrele breslei să fie vărsate 
la fondul de răscumpărare. Din păcate, în această clipă sosi 
Boutzes şi anunţă că Edessa încălcase ordinul împăratului 
atunci când îi plătise lui Khosrou cele cinci mii. Interzise să i 
se mai plătească ceva şi-l informă pe Khosrou că poporul 
din Edessa. S-a răzgândit şi nu va încheia târgul. Era furios 
pe Khosrou, deoarece suma de răscumpărare pentru fratele 
său Goutzes, prins cu treisprezece ani în urmă, fusese 
fixată la o cifră atât de mare, încât nu a putut fi plătită şi 
Coutzes murise în închisoare. Făcându-şi singur dreptate, 
Boutzes păstră pentru el toţi banii strânşi la Edessa, şi 


Khosrou luă cu el prizonierii. 

Asta se petrecu devreme, în luna iulie. Khosrou primi 
acum ştirea că Belizarie revenise la Constantinopol. Se 
întoarse de zor acasă, mulţumindu-se să stoarcă sume mici 
de la Constantina şi alte oraşe prin care trecu, chipurile 
pentru protejare. Refuză să ia bani la Carrhae, pe temeiul 
că nu era un oraş creştin, ci continua să fie credincios 
vechilor Zei. La Daras făcu o demonstraţie; apoi, după ce 
mai luă şi de aici cinci mii, trecu îndărăt peste frontiera 
persană „mulţumit de ce înfăptuise. În ce-i priveşte pe 
prizonieri, le clădi într-adevăr noua Antiohie pe Eufrat şi nu- 
i dezamăgi nicidecum: foarte mulţi renunţară la creştinism 
şi se întoarseră la cultul Vechilor Zei. In temple pe care le 
clădi Khosrou pentru ei. Symmachus, filosoful atenian, veni 
şi el aici şi deschise o academie pentru studierea doctrinei 
numită neoplatonism - un soi de creştinism, necomplicat 
prin povestea lui Isus Hristos sau prin argumente cu privire 
la natura lui. Pe Hipodromul din Noua Antiohie, culoarea 
Verde se bucură de protecţia particulară a regelui Khosrou 
şi i se atribuită caii cei mai buni. 

Bar îndată ce Justinian auzi de întoarcerea lui Khosrou în 
Persia, rupse noul tratat. 

Aceasta fu deci istoria ruşinoasă care ne întâmpină, în 
iulie, când sosirăm de la Ravena la Constantinopol: în 
decurs ele numai trei luni, Khosrou îi aduse lui Justinian 
pagube care se însumau la nici nu pot spune câte milioane, 
dezvăluind totodată slăbiciunea sistemului său de apărare 
şi laşitatea trupelor imperiale. Puţini ofiţeri de rang îi 
însoţiră acasă pe Belizarie şi pe stăpâna mea, şi niciun fel 
de trupe, afară de Regimentul de casă care, datorită 
înrolărilor de goți, mauri şi vandali, sporise acum la şapte 
mii de oameni. Erau, fără excepţie, bărbaţi curajoşi, 
zdraveni: căci ori de câte ori un luptător vădea curaj 
deosebit, fie că aparţinea forţelor duşmane, fie celor aliate, 
Belizarie se grăbea să-l angajeze şi să-l transforme într-un 
soldat de mâna întâi. In cursul apărării Romei, Regimentul 


de casă suportase de atâtea ori şocul atacurilor încât 
romanii obişnuiau să exclame cu admiraţie: „Imperiul lui 
Teodoric, subminat de Casa unui singur om!” 

împreună cu noi mai sosi o suită întreagă de prizonieri, în 
frunte cu regele Wittig, regina Ma~ tasonta şi copiii regelui 
Hildibald. De asemenea, aduserăm întreg tezaurul public de 
la Ravena. Acesta consta din aproximativ zece milioane, în 
bare şi monezi de aur şi de argint; însemnele străvechi ale 
Imperiului de Apus, mari cantităţi de obiecte de aur şi 
argint, cuprinzând şi comorile capturate de Teodoric în 
decursul războaielor sale în Franţa; tezaurul bisericii ariene 
(Justinian ordonă să fie topit) şi stindardele; romane 
capturate de mult în bătălia de la Adrianopol, împreună, cu 
însăşi diadema pe care o purtase împăratul Valens, în ziua 
dezastrului. 

Pe când ne aflam în drum, Belizarie zise despre stindarde 
şi despre coroană: 

— Înfrângerea de la Adrianopol este, în sfârşit, 
răzbunată. Ah, de-ar fi apucat unchiul meu Modestus să mă 
vadă aducând acestea acasă, ce banchet clasic ar mai fi 
întins pentru noi! 

Stăpâna mea încuviinţă: 

— Da, şi ce discurs, mai mult decât clasic, ar fi ţinut! 

Cred că, în mintea lui, Belizarie opunea primirea pe care 
i-ar fi făcut-o unchiul său cu cea care, în cazul cel mai rău, îl 
putea aştepta din partea lui Justinian, din cauza atmosferei 
de bârfeală şi bănuială care stăruia la Curte. Nu pentru că 
Belizarie ar fi fost ambițios şi ar fi râvnil, ia onoruri şi titluri.: 
era pe deplin satisfăcut de conştiinţa unei misiuni bine 
îndeplinite. Dar având, din născare, o inimă caldă, lipsa de 
generozitate a altora îl îngheţa de-a binejea. Atât de dragul 
lui Justinian cât şi pentru el însuşi, nădăjduia că acum, 
datorită întoarcerii sale, toate bănuielile vor fi spulberate şi 
toţi calomniatorii puşi cu botul pe labe. 

Dacă am într-adevăr dreptate când interpretez gândurile 
lui Belizarie în felul acesta, atunci îl aştepta o mare 


dezamăgire. Cred că niciodată, de când este lumea, un 
general loial şi victorios nu a fost primit la întoarcere atât 
de rece de împăratul său. Poporul de rând din oraş se 
întrecu cu firea, dând expresie sentimentelor de admiraţie 
faţă de Belizarie şi aclamându-l ca singurul apărător de 
nădejde în faţa persanilor. Dar Justinian era atât de gelos 
încât nu-i acordă triumful binemeritat; nici nu expuse în 
public prada luată de la goți. Aceasta fu debarcată în taină, 
în portul imperial şi depozitată în Palatul de Porfiriu unde, în 
afară de membrii Senatului, nu i se îngădui nimănui să o 
vadă. Justinian nu voia de fel să-i dea lui Belizarie bani; 
presupun că de teamă că îi va risipi în mulţime, ca pomană, 
şi în felul acesta îşi va mai spori popularitatea. Dar Teodora 
insistă să i se dea cel puţin o jumătate de milion, pentru a 
acoperi cheltuielile casei sale, deoarece oamenii din 
Regimentul său nu primeau salarii sau raţii din fonduri 
publice decât atunci când se aflau în serviciu activ. În 
decursul războaielor, Belizarie dădea trupelor sale de casă 
nu numai plăţi suplimentare şi raţii din propriul său 
buzunar, dar acoperea oamenilor pierderile în armament şi 
echipament - ceea ce nu era de loc conform cu practica 
obişnuită; le atribuia, de asemenea, inele şi lanţuri de 
onoare, pentru orice fel de ispravă militară deosebită, şi îi 
pensiona pe cei bolnavi şi răniţi, care erau incapabili de a 
mai lupta. Mai mult decât atât, dacă venea la el un soldat 
bătrân şi-i spunea, bunăoară: „Am pierdut un braţ în prima 
ta campanie persană şi am ajuns până la urmă să cerşesc”, 
îi dădea bani, deşi omul nu fusese direct sub comanda lui. 
O asemenea generozitate avu, fireşte, darul de a spori 
gelozia lui Justinian, care era foarte zgârcit în a măsura ce 
se cuvine unui veteran nenorocit. 

Cetăţenii obişnuiau să spună despre Belizarie: „Este un 
soi de monstru. Nimeni nu l-a văzut vreodată beat; se 
îmbracă atât de simplu, pe cât îi îngăduie rangul; departe 
de a fi pofticios, nu a aruncat nici o singură privire 
jinduitoare asupra vreuneia sau alteia din femeile pe care 


le-a făcut prizoniere, deşi nu există în lume frumuseți mai 
mari decât femeile vandaie şi gote; şi nu este nici măcar un 
entuziast pe tărâm religios.'4 însoţit de stăpâna mea şi de o 
mare suită de cuirasieri, îşi părăsea zilnic casa de pe Strada 
Superioară şi mergea pe jos tot drumul până în Piaţa lui 
August, ca să-şi vadă de treburile sale la Ministerul de 
Război şi, mai târziu, ca să facă obligatoriul act de prezenţă 
la suveranii săi. Mulțimea privea zilnic cu uimire la statura 
lui înaltă şi chipul sincer, grav, şi la soldaţii care călcau cu 
pas egal în spatele său: persani cu pielea închisă şi 
trăsături delicate, şi vandali blonzi, cu păr galben, goți cu 
mădularele mari şi părul castaniu, huni cu picioarele arcuite 
şi ochii oblici, şi mauri cu părul negru, creţ, nasuri coroiate 
şi buze groase. Oamenii obişnuiau să holbeze ochii la 
stăpâna mea şi să şoptească: „Şi ca e un soi de monstru. A 
nimicit cu mâna ei nenumărați goți ţintind cu catapulta; (a 
a losl. Cea care a despresurat Roma.41 Fără să vreau, r. M 
au: it o dată un preot spunând despre dânsa: „Bir” a 
profetizat Solomon despre această târfă, în Cartea 
proverbelor. «Mulţi au fost răniţi de mâna ei, dar şi mai 
mulţi oameni puternici au fost măcelăriți de ea. Casa ei 
este calea spre îad, coborând spre încăperile morţii.44 

Apoi deşi numai o imaginaţie deformată putea interpreta 
drept făţarnică modestia adevărată a lui Belizarie, Narses şi 
loan de Capadocia îi ziseră lui Justinian: „Are în vedere o 
rebeliune. Uite cum caută să măgulească gloata şi să-i 
capteze favorurile; cea mai neînsemnată dintre mişcările 
sale devine în stradă un soi de festival. Prin contrast, 
strălucirea Propriei tale Maiestăţi Glorioase este umbrită în 
faţa ochiului vulgar. Crede că acum ambele imperii îi sunt 
la îndemână: 

a venit aici, la Constantinopol, ca să se fudulească cu 
prizonierii săi şi, la momentul potrivit, va încerca să smulgă 
diadema de pe fruntea sacră a Serenităţii-tale. Să i-o iei 
înainte.w 

Justinian, fricos din fire, tot amina acţiunea zicând: „nu 


am încă nicio dovadăl”. Îi era frică de Teodora: stăpâna 
mea Antonina continua să rămână prietena îndrăgită a 
împărătesei; afară de asta, dacă Khosrou pornea în anul 
următor o nouă invazie, Belizarie era singurul care putea 
opri atacul* 

în ce-l priveşte pe regele Wittig, el îi adusese omagiu lui 
Justinian şi renunţă chiar şi la erorile sale ariene; aşa că fu 
ridicat la rangul de patrician şi i se dădură mari proprietăţi 
în Galatia 

— Echivalente celor ce i se dăduseră lui Geilimer, Dar 
căsătoria lui cu Matasonta fu desfăcută la cererea 
amândurora. Ca răsplată pentru serviciile pe care ea le 
adusese dând foc silozurilor, Matasontei i. Se îngădui să se 
căsătorească cu nepbtul lui Justinian, Germanos, -acelaşi 
care ajutase la înăbuşirea răscoalei lui Stotzas. Ceilalţi 
prizonieri goți fură organizaţi în unităţi de cavalerie şi 
trimişi să păzească frontiera de pe Dunăre. Atât, deci. 
Despre goți. 

La Constantinopol văzurăm pentru întâia oară biserica 
Sfânta Sofia, terminată. Arhitectul ei a fost Antemiu din 
Tralles. Justinian îi spusese: 

— Nu cruța nicio cheltuială ca să faci din, aceasta 
clădirea cea mai frumoasă şi mai durabilă din lume, pentru 
ca numele lui Dumnezeu şi al meu să fie glorificat. 

Antemiu fu la înălţimea  însărcinării. Numele său 
binemerită cea mai mare glorie; căci Justimian n-a făcut 
nimic altceva, decât că i-a aprobat planurile. Dacă în acest 
context mai trebuie cin-* stite şi alte nume, atunci să fie 
cele ale lui Isidorus de Milet, asistentul lui Antemiu, şi al lui 
Belizarie, a cărui victorie asupra vandalilor asigurase atât 
tezaurul cu care se plăti construirea caledralci cât şi sclavii 
- forţa de muncă necesară. 

Catedrala depăşeşte prin înălţime toate clădirile 
învecinate, deşi acestea sunt semeţe. Ca să comparăm 
ceva mare cu ceva mai puţin mare 

— Pare o imensă navă comercială, ancorată printre 


bacurile din Corn. Proporţiile îi sunt atât de frumos 
calculate totuşi, încât nu există nimic brutal sau respingător 
în dimensiunile ei. Dimpotrivă, are o nobleţe delicată dar 
serioasă, pe care o pot exprima numai zicând: „Dacă 
Belizarie ar fi fost arhitect la fel de bun pe cât a fost de bun 
soldat, biserici de felul aceteia ar fi clădit”. 

Sfânta Sofia are o lăţime de peste două sute de picioare, 

o lungime de trei sute şi o înălţime ' de o sută cincizeci. O 
încoronează o amplă cupolă şi, dacă cineva se uită în sus, 
de dinăuntru, adică spre tavanul încrustat în întregime cu 
aur curat, 
i se pare că întreaga construcţie trebuie să se 
prăbuşească din clipă în clipă, deoarece nu există grinzi 
transversale sau stâlpi centrali care să o suporte: fiecare 
parte ţâşneşte spre centru şi în sus, către punctul central al 
cupolei. Cetăţenii spun vizitatorilor de la ţară: „La porunca 
împăratului, un demon a suspendat cu un lanţ de aur 
cupola de cer, până ce părţile celelalte fură înălțate, ca să o 
întâlnească”. Mulţi vizitatori iau această glumă drept 
adevăr. 

Există două porticuri, fiecare cu un acoperiş boltit, 
încrustat cu aur, unul pentru bărbaţii credincioşi, altul 
pentru femeile credincioase. Cine ar putea descrie - 
precum ar merita - frumuseţea columnelor sculptate şi a 
mozaicurilor cu care esfe împodobită clădirea? Seamănă cel 
mai mult cu o pajişte primăvăratică, scăldată în lumină de 
soare, cu pilaştrii mari, de piatră fină, ai absidelor laterale, 
ridicându-se asemenea unor copaci; în compoziţia zidurilor 
şi a pardoselei a fost folosită marmura de multe culori - 
roşie, şi verde, şi purpurie pestriță, şi de culoarea paielor, şi 
galbenul untului, şi alb curat, ici-colo cu un licăr albastru de 
lapis-lazuli. Cioplituri şi sculpturi şi încrustaţii superbe 
desăvârşesc fiecare amănunt şi numeroasele ferestre din 
ziduri şi cupolă inundă arhitravele cu lumină. Nu trebuie să 
fii creştin ortodox pentru a preţui această clădire şi a adora 
înţelepciunea căreia îi este închinată; ea este deschisă la 


orice oră, şi pot intra şi credincioşii săraci, câtă vreme nu 
au încălcat legile şi se poartă cuviincios. Un cerşetor poate 
intra şi se poate închipui împărat, stând în mijlocul unei 
splendori atât de opulente; numai câteva unghere ale 
clădirii îi sunt închise - ca, de pildă, sanctuarul care este 
căptuşit cu argint sclipitor în greutate de patruzeci de mii 
de livre, şi anumite capele particulare. În ce priveşte 
relicvele de sfinţi şi de martiri, ele sunt depozitate aici cu 
prisosinţă şi câteva din uşile laterale sunt făcute din lemn 
care (se zice) a alcătuit cândva Arca lui ince, 

Cred că în timpul unei vizite la Sfânta Sofia a fost cuprins 
Teodosie de convingerea că trăieşte o viaţă complet lipsită 
de sens şi că nu s-ar mai putea simţi bine decât dacă s-ar 
întoarce în mînăstirea lui. Nu pentru că acum ar fi devenit 
un creştin mai autentic decât fusese înainte vreme, dar 
pentru că la Efes viaţa lui fusese ordonată de reguli foarte 
severe şi nu avusese prilejul de a se întreba cum să 
hotărască într-o anume situaţie. Teodosie nu era un om 
vicios; de fapt, accep* tând restricţiile monahale asupra 
pasiunilor, îndura ceea ce majoritatea bărbaţilor ar fi găsit 
de neîndurat. De asemenea, îşi dăduse seama că este 
subiectul unor bârfeli necontenite, în legătură cu stăpâna 
mea Antonina, fiind socotit un băiat care-i satisface 
plăcerile ei trupeşti; iar stăpâna mea, pentru a înăbuși 
aceste bârfeli, i se adresa întotdeauna, când se aflau în 
public, cu o asprime umilitoare, deşi în particular îi vorbea 
cu multă afecţiune. Teodosie era plictisit şi de războaie şi 
nu putea înfrunta perspectiva unei alte campanii 

— Indeosebi în Răsărit, unde urma probabil să fie trimis 
Belizarie în curând: arşiţa mare îl făcea întotdeauna să se 
simtă bolnav şi incapabil de a gândi. De aceea împachetă 
într-o noapte câteva din bunurile sale, seîmbarcă pe o 
corabie comercială rapidă şi plecă la Efes; lăsă în urmă o 
scurtă notiţă prin care îşi cerea iertare şi-şi lua rămas bun. 

Stăpâna mea J'u atât de nenorocită de dispariţia lui încât 
nu se atinse de mâncare şi nu-şi mai văzu de treburi, şi 


până la urmă căzu la pat. Avea acum patruzeci de ani, iar 
grijile campaniei din Italia împrumutaseră privirii ei o 
nuanţă de nelinişte şi rătăcire, de care nici cosmeticurile şi 
nici masajele nu o puteau scăpa. De asemenea, începuse 
de curând şi schimbarea sângelui, aşa că era mereu 
nervoasă, iritabilă; căzu într-o melancolie din care Belizarie, 
cu toată dragostea şi răbdarea lui, nu izbuti să o smulgă. Se 
pare că Antonina considera plecarea lui Teodosie ca un 
semn că marea ei frumuseţe (pe care el obişnuia să o 
sărbătorească, într-o manieră de curtean, prin cântecele pe 
care le compunea) o părăsise, o dată cu hazul şi farmecul 
ei, îndeobşte recunoscute. Consider că Belizarie dădu în 
această împrejurare dovadă de adevărată mărinimie. Când 
ea îi mărturisi că numai prezenţa lui Teodosie ar putea să o 
mai reînvie, se duse direct la Justinian şi formulă o cerere 
umilă, pentru ca Teodosie să fie adus înapoi. 

Justinian consimţi să-i scrie abatelui de la Efes, cerându-i 
să-l elibereze pe Teodosie de legămintele sale şi să-l trimită 
îndărăt; dar Teodosie invocă dreptul său de a deveni 
călugăr, drept pe care nicio autoritate lumească, nici măcar 
cea a împăratului, nu i-l putea contesta. 

Când, în primăvară, regele Khosrou îşi reluă operaţiunile 
militare şi Belizarie fu trimis în grabă mare la frontieră, ca 
să i se opună, stăpâna mea rămase în urmă, în oraş, 
spunând că într-o dispoziţie atât de depresivă nu ar putea fi 
decât o piedică pentru el. 

CAPITOLUL XIX 

VICTORIE LA CA REHEMIIstI 

Povestea mea ajunge acum la o perioadă a cărei relatare 
nu-mi face nicio plăcere, deoarece a adus mare suferinţă 
stăpânei mele Antonina şi mai mare suferinţă lui Belizarie, 
soţul ei; asta în ciuda unei victorii remarcabile pe care ela 
câştigal -o asupra persanilor. Dar răul trebuie povesti L ca 
şi binele. 

Precum am mai spus, stăpâna mea a rămas la 
Constantinopol, în vreme ce Belizarie fu trimis împotriva 


regelui Khosrou, în primăvara târzie din anul Domnului 541. 
Cât îi îngăduiseră îndatoririle sale la Curte îşi petrecuse 
vremea instruind recruţii goți ai Regimentului de casă în 
folosirea arcului şi a bine încercatului său sistem tactic de 
cavalerie. Dar în Răsărit îl aştepta un material uman, de 
combatanți, de cu totul altă factură. Când sosi la Daras - un 
loc, scrise el Antoninei, îndulcit de amintirea vizitei pe care 
ea i-o făcuse - găsi forţele într-o stare jalnică în ce priveşte 
disciplina şi instrucţia; iar cât priveşte curajul trupelor, ele 
tremurau chiar şi la auzul numelui de persan. Cei şapte mii 
de oameni ai săi erau singurii pe care putea conta în 
perspectiva unor lupte serioase. Multe regimente regulate, 
cu efectivul complet după controalele armatei, şi primind 
soldă şi raţie întreagă, aveau lipsuri de mai multe sute de 
oameni, şi dintre aşa-zişii ostaşi instruiți, jumătate erau 
muncitori neînarmaţi, folosiţi la îmbunătăţirea fortificațiilor 
de la Daras şi din alte oraşe - conform planului întocmit de 
Belizarie însuşi, cu doisprezece ani mai înainte; abia de 
curând se descoperise cât de necesară este realizarea 
acestuia. 

Regele  Khosrou se deosebea de ceilalţi monarhi 
răsăriteni cu ambiţii militare, care aveau obiceiul de a 
întreprinde personal misiunile uşoare, conferind pe cele 
riscante locotenenţilor, prin aceea că, dimpotrivă, îşi alegea 
partea cea mai dificilă. La chemarea băştinaşilor din 
Colchida, care fuseseră storşi în mod ruşinos de perceptorii 
lui Justinian (deşi ţara lor era numai un protectorat, nu o 
posesiune romană), o invadă pe un drum ce duce de-a 
lungul dealurilor de la poalele Caucazului şi pe care nicio 
armată persană nu-l mai străbătuse, fiind considerat, 
dintotdeauna, ca impracticabil. Trimisese înainte o mare 
unitate de pionieri ca să-i taie din pădurea virgină şi peste 
prăpăstii un drum destul de lat şi de solid pentru a putea fi 
folosit până şi de elefanţi. Planurile sale nu stârniră 
bănuieli, deoarece răspândise zvonul că expediţia va fi 
îndreptată împotriva unui trib de huni care întreprindea 


raiduri în Iberia persană. Pe scurt; pătrunse până la coasta 
Colchidei, captură principala fortăreață romană, la Petra, îl 
ucise pe guvernatorul roman, fu aclamat de eolchidieni ca 
eliberator şi luă ţara în stăpânire. 

Belizarie auzi despre pornirea acestei expediţii de la 
spionii săi de dincolo de graniţa Mesopotamieij deşi despre 
rezultatul ei nu putea obţine deocamdată niciun fel de ştiri. 
Ajunse la concluzia că singura speranţă pentru Colchida 
rămânea atragerea grabnică a lui Khosrou. Îndărăt, printr-o 
contralovitură. Concentră din diverse oraşe-garnizoană 
toate trupele la îndemână şi le vorbi generalilor foarte 
deschis, reproşându-le neglijarea forţelor de sub comanda 
lor. Ameninţă că dacă în decurs de două luni, efectivele nu 
vor fi în mod potrivit completate, înarmate şi echipate, va 
avea grijă ca toţi să fie degradaţi. De asemenea, preciză că, 
în calitate de generalissim, cere din partea lor supunere 
necondiționată. 

— Totuşi, zise el, am stat vreme de zece ani în Imperiul 
de Apus şi. Nimeni nu poate să se aştepte să apreciez just, 
în toate amănuntele ei, situaţia strategică prezentă. Voi fi 
fericit ca fiecare dintre voi să-şi dea părerea sinceră în 
privinţa posibilităților de a întreprinde neîntârziat, o 
incursiune de cavalerie dincolo de graniţa. Marele Rege 
este departe. Deşi este neîndoielnic că şi-a lăsat fortărețele 
de graniţă bine păzite, avem poate un prilej excelent 
pentru a răzbuna prădarea Antiohiei şi pentru a reface 
calităţile ofensive ale oamenilor noştri. Împăratul m-a trimis 
aici cu ordinul expres de a susţine onoarea armatei 
romane. 

Boutzes, dornic să redobândească prețuirea lui Belizarie, 
căzu de acord că raidul ar fi o acţiune excelentă; la fel şi 
Petru, Guvernatorul  'Carasului, care avea motive 
asemănătoare. Dar comandanții - egali în rang - ai trupelor 
trace din Liban - aceiaşi doi care trădaseră Antiohia fugind 
cu oamenii lor prin poarta Daphne - făcură greutăţi. Dacă-l 
urmau pe Belizarie, ziceau ei, nimic nu-l va opri pe regele 


sarazinilor să întreprindă, în absenţa lor, un raid împotriva 
Siriei şi Palestinei, 

Belizarie răspunse: 

— Precum, vă spun, am fost vreme de zece ani plecat din 
Răsărit, dar nu am uitat chiar atâtea câte aţi putea 
presupune. Aceşti sarazini sunt pe punctul de a începe 
sărbătoarea Ramadanului, în timpul căruia, din respect faţă 
de Zeul Soare, postesc în timpul zilei şi se abţin de la orice 
fel de luptă, două luni încheiate. 

Argumentul îi reduse la tăcere. 

Câteva zile mai târziu, Belizarie conduse peste graniţa 
persană armata sa de campanie, care număra 
cincisprezece mii de oameni şi făcu tabără la aproximativ 
opt mile de Nisibis. II mai însoţiră şi cinci mii de arabi, sub 
acelaşi rege Harith ibn Gabala din Bostra, care dezertase de 
lângă el cu zece ani în urmă, în timpul Bătăliei Inutile, dar 
care fusese iertat cu mărinimie de Justinian, deşi se purtase 
perfid. Persanii se învăţaseră să dispreţuiască într-atât 
armatele noastre, încât era de presupus că vor renunţa la 
protecţia întăriturilor lor puternice şi vor ieşi împotriva lui 
Belizarie. El. Spera să-i înfrângă şi - tăindu-le principala 
cale de retragere şi îngăduind numai unui escadron sau 
două să scape îndărăt spre Nisibis - să ocupe oraşul; 
intenţiona să trimită o parte a oamenilor săi, îmbrăcaţi în 
armură persană, să se amestece printre aceşti fugari şi să 
ţină porţile deschise pentru el. Dar Petru se opuse acestui 
plan, afirmând că persanii trebuie intimidaţi printr-o mai 
mare apropiere. Insistă să-şi aşeze tabăra la o milă şi 
jumătate de oraş. 

Belizarie trimise lui Petru un mesaj, spunând «a curajul 
său este lăudabil, dar dacă porneşte bătălia şi îi biruie pe 
persani acolo unde se află tabăra lui, inamicul nu va avea 
decât o scurtă porţiune de parcurs pentru a se retrage în 
siguranţă; şi că, menţinându-şi tabăra în acea poziţie, Petru 
acţionează direct împotriva ordinelor. 

Petru răspunse: „Am slujit cu tine, cu câţiva ani în urmă, 


pe Eufrat, unde, deşi persanii se aflau la sute de mile 
depărtare de orice fortăreață, ai ezitat să-i ataci. Mă 
mândresc că nu mi-e teamă de persani. În ce priveşte 
supunerea, sunt informat că de curând, la Ravena, ai 
încălcat chiar şi ordinele împăratului. Totuşi, nu ai avut 
nimic de suferit.” 

Belizarie scrise din nou: „împrejurările modifică aspectul 
lucrurilor. Totuşi, nu-mi propun să mă cert cu tine. Dacă, în 
ciuda ordinelor mele, îţi menţii provocarea, te implor, fii cel 
puţin atent ca să nu fi atacat prin surprindere, îndeosebi în 
timpul orei de prânz.a 

Vremea fiind extrem de călduroasă la amiază, oamenii lui 
Petru îşi scoaseră armurile şi-şi stivuiră armele, şi un număr 
dintre ei se duse, în grupuri de câte doi-trei, să fure pepeni 
din grădinile de zarzavat şi fructe, aşezate la câteva sute 
de metri de zidurile oraşului. Cavaleria persană făcu o ieşire 
bruscă, pe trei porţi simultan, şi îi izgoni pe hoţii de pepeni 
până la palisada taberei lor. Străjile taberei puseră în grabă 
mare mâna pe arme şi alergară în ajutorul camarazilor lor, 
dar fură respinşi şi se retraseră în dezordine. Petru fu 
repede forţat să-şi abandoneze tabăra, pierzând nu numai 
cincizeci de oameni, dar şi stindardul regimentului. 

Noroc că pândarii lui Belizarie văzură un nor de praf din 
direcţia Nisibis şi raportară imediat, în tabăra lui Belizarie 
era în nermanenţă în vi- 

m 

goare ordinul că prânzul trebuie servit pe schimburi, 
astfel ca numai o treime din oameni să se afle în repaos o 
dată; încât, numai la un minut după ce gornistul sună 
alarma, cuirasierii de casă erau în galop, în drum spre 
Nisibis, venind în ajutorul lui Petru. Belizarie era în fruntea 
lor, cu recruţii săi goți încălecaţi pe cai grei şi îi găsi pe 
persani ocupați cu strângerea rândurilor, după o prădare 
pripită a taberei. Separându-se în două coloane, pentru un 
dublu atac de flanc, cuirasierii s-au îndreptat în galop 
asupra duşmanului, trăgând din şa şi şarjând cu lăncile lor 


lungi. Săgeţile duşmane nu-i opriră, deoarece, precum am 
mai explicat, arcurile persane sunt prea uşoare pentru a fi 
folosite împotriva unei cavalerii în armură grea. Goţii avură 
satisfacția de a frânge la primul asalt linia persanilor şi de 
a-i mâna îndărăt, în dezordine, spre Nisibis. Regimentul lui 
Petru fu salvat - dar cu preţul planurilor lui Belizarie; căci 
persanii, care pierdură în această ciocnire o sută cincizeci 
de oameni, îşi dădură seama că Belizarie era din nou pe 
graniţă şi nu-i scăzuse nimic din vigoarea de odinioară. Nu 
îndrăzniră să mai iasă de după zidurile oraşului împotriva 
lui; dar puseră la vedere stindardul regimentului lui Petru, 
pe unul din turnuri, îneununându-l în batjocură cu cârnaţi 
negri. 

Nemaiavând nicio speranţă de a lua oraşul Nisibis prin 
surprindere, Belizarie se hotărî să înainteze dincolo de el, 
ştiind că nicio forţă de asediu obişnuită nu îl putea cuceri în 
mai puţin de douăsprezece luni. Următoarea fortăreață, 
spre răsărit, era Sisauranum, la distanţă cam de treizeci şi 
cinci de mile; garnizoana de aici, inclusiv miliția locală, 
număra patru mii de oameni. Belizarie îşi putea permite să 
lase în urmă Nisibis, cu garnizoana sa de şase mii, dar nu 
putea lăsa şi Sisauranum şi Nisibis. În consecinţă, se hotări 
să asedieze Sisauranum cu forţele sale principale, să lase la 
Nisibis o forţă. Mică, cu misiunea de a ţintui locului 
garnizoana şi, între timp, să-l trimită pe regele Harith, eu 
arabii săi, într-o incursiune dincolo de râul Tigru, în 
provincia Asiriei. 

Această parte a Asiriei fusese ferită vreme de secole de 
incursiuni romane. Locuitorii ei trăiau într-o desăvârşită 
siguranţă şi erau deosebit de bogaţi. Cu regele Khosrou 
plecat în Colchida şi forţele de frontieră ale persanilor 
ţintuite la Nisibis şi Sisauranum, oamenii regelui Harith 
găsiră o pradă atât de uşoară, cum nu aflaseră niciodată, 
de când se ştiau. Regele Harith considera că ar fi mare 
păcat să împartă toată această bogăţie cu armatele 
romane din spatele său - precum fusese înţelegerea de 


aceea se hotărî să se întoarcă pe o altă cale la curtea lui 
din Bostra. Ilmpreună cu el venise un eseadron al 
Regimentului, ic casă, sub Traian, şi un altul, de traci, în 
frunte cu loan Epicureanul, ca să întărească forţele arabilor, 
în cazul în care ar da peste rezistenţă serioasă. Dar Harith îi 
înşelă pe Traian şi pe loan, învăţându-şi iscoadele să 
raporteze că o mare armată persană tăiase dinspre nord 
calea din spatele expediției şi că stătea la pândă, aşteptând 
întoarcerea lor la podul de pe Tigru, pe care veniseră 
încoace. li anunţă că el se întoarce imediat acasă. Loan 
Epicureanul, împovărat cu pradă, evită să înfrunte de unul 
singur o armată întreagă şi se hotărî să urmeze exemplul 
lui Harith. Traian, fiindu-i inferior în rang, fu nevoit să-l 
însoţească, în consecinţă, întreaga expediţie mărşălui spre 
sud, de-a lungul Tigrului, până ce ajunse la podul de la 
Ninive, unde trecu râul; loan Epicureanul şi Traian se 
întoarseră apoi pe teritoriul roman, tăind prin deşert, pe 
drumul Syngarei şi pe cursul inferior al râului Aborrhas. 
Regele Harith ajunse nevătămat la Bostra, eu pradă cu tot, 
după un marş şi mai lung. (Justinian îl mai iertă şi de astă 
dată pe acest arab perfid şi, ci tiv a ani mai târziu, când el 
izbuti să distrugă o armată a regelui sarazinilor, îl ridică la 
rang de patrician şi-l primi cu onoruri la Constantinopol.) 
între timp. Belizarie aştepta un cuvânt de la regele Harith 
- sau, de nu, de la Traian - ca să ştie ce au realizat şi ce 
forţe persane sunt staționate în Asiria. Neprimind niciun fel 
de mesaj, începu să fie îngrijorat. Dar reuşi să ocupe 
Sisauranum; fiind aglomerat cu ţărani refugiaţi, oraşul se 
supuse după un asediu de şase săptămâni. Contrar oraşelor 
de frontieră, cum sunt Daras sau Nisibis, Sisauranum nu 
avea depozite permanente de hrană, ca o măsură de 
siguranţă împotriva unui eventual asediu, iar apariţia 
neaşteptată a lui Belizarie nu îngăduise strângerea unor 
stocuri de grâne din regiunile învecinate. Condiţiile lui 
Belizarie fură generoase: iertare completă pentru cetăţeni - 
care erau creştini de origină romană, acesta fiind unul din 


oraşele cedate Persiei cu un secol şi jumătate mai înainte, 
prin tratatul ruşinos al lui Jovian 1 - iar pentru cei opt sute 
de cavalerişti persani ai garnizoanei, alegerea între a 
deveni sclavi obişnuiţi sau înrolarea lor în armata 
împăratului Justinian.. Aleseră să servească sub Justinian şi 
fură mai târziu transferați în, Italia, pentru a lupta împotriva 
goților - precum goții, înrolați în. Regimentul de casă, 
fuseseră transferați în Mesopotamia, ca să lupte împotriva 


persanilor. 

1 împărat roman care a domnit între anii 363—364 e.n. 
189 

Fortificațiile de la Sisauranum fură rase de pe faţa 
pământului. 


Şi tot nu soseau ştiri de la regele Harith; Belizarie se 
temea că toată expediţia căzuse într-o ambuscadă şi fusese 
nimicită. Convocă un. Consiliu de război şi depuse presiuni 
în favoarea înaintării peste Tigru - poate că Harith încă se 
mai menținea într-unul sau altul din oraşele cucerite, 
aşteptând ajutor. Dar niciunul dintre generali nu-i sprijini 
proiectul. Cei din Liban insistară asupra întoarcerii, acum 
când Ramadanul sarazinilor trecuse; iar ceilalţi subliniară că 
trupele sufereau cumplit de pe urma arşiţei, încât o treime 
era scoasă din luptă. Incepură să vocifereze în dezordine, 
refrenul fiind: „Condu-ne îndărăt. Nu vom (. Rece Tigrul. 
Refuzăm să mergem mai departe. 
< 'ondu ni’ îndărăt. 

Astfel, datorita provocării lui Petru, trădării regelui Harith, 
credulităţii lui loan Epicureanul, laşităţii celorlalţi generali, 
Belizarie fu lipsit de 
a cea ce ar fi putut fi cea mai mare victorie 'a sa. 
<'aci, atunci când regele Khosrou află, în Colehida, de 
raidul arab asupra Asiriei şi de cucerirea oraşului 
Sisauranum de către Belizarie, veni în grabă îndărăt, pe 
drumul ce trece la apus de lacul Van şi de-a lungul râului 
Tigru. Datorită epidemici de holeră „pierduse aproape 
jumătate din armata lui. Acum pierdu şi jumătate din ceea 


ce îi rămăsese, din pricina prăbuşirii sistemului său de 
aprovizionare - ştirile înspăimântătoare despre epidemia de 
holeră determinară coloanele de căinţe care aduceau 
proviziile să se întoarcă în Iberia. Vreme mai îndelungată fu 
reţinut de o lunecare de pământ care nimicise o porţiune a 
noului său drum, într-unul din punctele cele mai dificile ale 
călătoriei, aşa că fu silit să-l taie încă o dată ca să poată 
trece. Dacă Belizarie ar fi fost în stare să treacă Tigrul, l-ar 
fi interceptat pe Khosrou şi întrucât persanii erau într-o 
stare jalnică, de flămânzire şi debandadă, este neîndoielnic 
că ar fi adăugat darurilor pe care le făcuse lui Justinian şi un 
al treilea rege prizonier. 

Dar nu a fost să fie; Belizarie nu reuşi să-i convingă pe 
generalii săi să mărşăluiască. Işi aşeză bolnavii în căruţe şi, 
trecând pe lângă Nisibis, se întoarse la Daras. 

La Constantinopol se petreceau între timp lucruri stranii. 
Ca să o iau de la început, în oraş apăru un fiu nelegitim al 
Teodorei, născut în Egipt, în cursul acelui an nefericit care 
urmase plecării ei din casa clubului, la Pentapolis. Tatăl era 
o persoană fără importanţă - un negustor arab, mort de 
curând; luase băiatul (pe care îl botezase loan) din mâinile 
ei. Teodora îi spusese lui Justinian că nu avusese niciodată 
copil; şi când el îi conferise rang de patriciană, ea semnase 
un document, afirmând aceasta în mod solemn, loan de 
Capadocia o avusese pe Teodora la mână, fiindu-i 
cunoscută existenţa acestui copil: agenţii săi din Egipt îi 
raportaseră povestea, dar fără amănuntele necesare prin 
care ar fi putut-o confirma. Teodora nu putea fi sigură dacă 
loan este sau nu în posesia vreunei dovezi care să aibă 
oarecare pondere în faţa lui Justinian; ea însăşi nu fusese 
niciodată în stare să descopere unde anume se află fiul ei. 
Până la urmă, tânărul 

— Loan Bastardul - află de la tatăl său muribund secretul 
obârşiei sale şi sosi la Constantinopol, venind din Aden, pe 
Marea Roşie, unde locuiseră. Intră în legătură cu Teodora 
prin intermediul stăpânei mele Antonina; ştia că primul soţ 


al Antoninei fusese asociat de afaceri al tatălui său. 

Dar dacă se aştepta să fie primit cu lacrimi şi sărutări 
materne şi să i se dea o situaţie proeminentă la Curte, se 
înşela amarnic. Teodora nu-şi pierdu vremea: îl declară 
nebun şi-l închise într-un ospiciu, unde muri curând după 
aceea. Nu-l iubise pe tată - de ce l-ar fi iubit pe fiu? Afară 
de asta, era un ins lacom, găunos şi neştiutor de carte. 

Teodora îi spuse stăpânei mele, cu un suspin de uşurare: 

— Scumpa mea, acum, în sfârşit, putem să-i plătim poliţa 
lui loan de Capadocia: nu mai am de ce mă teme de el. 

Dar Teodora ştia bine că până când Teodosie nu va fi 
adus îndărăt, de la Efes, stăpâna mea nu va fi dispusă să o 
ajute la înfăptuirea răzbunării râvnite. Aşa că, deşi stăpâna 
mea era convinsă că Teodosie nu va fi niciodată ispitit să-şi 
părăsească lăcaşul de retragere, Teodora îi dădu de ştire 
episcopului de Kl'es, unul dintre monofiziţii numiţi de ca, ca 
trebuie să pună la cale neîntârziat trimiterea la 
Constantinopol a călugărului Teodosie. Episcopul ordonă 
stareţului mânăstirii - care avea reguli uşoare de viaţă 
monahică - să-i impună lui Teodosie penitenţe şi restricţii 
atât de severe, încât să ajungă să ceară de bună voie 
dezlegarea de legămintele sale. 

Speranţele stăpânei, mele mai reînviară la auzul acestor 
ştiri, şi ea începu să mediteze asupra posibilităţilor de a-i 
întinde o capcană şi de a-l ruina pe loan de Capadocia. 
Primul ei pas fu să se apropie de unica fiică a lui loan, 
Eufemia, o fată deşteaptă, la care el ţinea foarte mult. 
Teodora îi alesese un soţ cu care fata nu dorea să se 
căsătorească.  Exploatând  încrâncenarea ei împotriva 
Teodorei, stăpâna mea îi câştigă treptat simpatia, într-o 
seară, Eufemia o întrebă: 

— llustră Doamnă Antonina, scumpă prietenă, de ce pari 
atât de tristă în zilele acestea? Abia de mai zâmbeşti. Să fie 
oare îngrijorarea pentru viteazul tău soţ, care e plecat în 
război? 

Stăpâna mea care, fără îndoială, nu intenţiona să-i 


mărturisească Eufemiei cât de mult îi lipseşte Teodosie, 
răspunse scurt: 

— Nu sunt deloc îngrijorată pentru viaţa soţului meu pe 
câmpul de luptă. Apoi, graţie unei inspiraţii de moment, 
continuă: Ceea ce mă deznădăjduieşte este că împăratul, 
fără să aibă niciun temei, este atât de bănuitor cu privire la 
loialitatea lui. Când se află aici, ia Constantinopol, mă tem 
mult mai mult pentru viaţa lui. 

Eufemia exclamă: 

Bănuitor cu privire la loialitatea lui Belizarie? Cum doar 
nimeni, în tot imperiul, nu îi este atât de devotat, nu-i aşa? 

Stăpâna mea se ridică, închise cu grijă toate uşile şi apoi 
şopti: 

\ 

— De multă vreme doream să mă încredinţez cuiva, 
scumpă copilă, căci inima mea este încărcată, mai-mai să 
plesnească, de indignare față de tratamentul ingrat de care 
a avut parte nobilul meu Belizarie. A sporit posesiunile 
împăratului cu zeci de mii de mile pătrate şi tezaurul său cu 
zeci de milioane în aur şi i-a adus prizonieri doi regi 
puternici - ca să nu mai pomenesc de înăbuşirea 
„Răzmeriţei Victoriei”, când împăratul îşi pierduse aproape 
tronul. Dar acest mizerabil de Justinian este gelos şi-l 
tratează ca pe un câine sau ca pe un criminal. Înainte de a 
pleca, Belizarie mi-a spus: „Decât Justinian, mai bine orice 
alt împărat! Mă simt absolvit de legămintele mele de 
loialitate pentru că de atâta vreme se poartă cumplit de 
urât cu mihe.” 

Eufemia răspunse: 

— Tu şi cu Belizarie nu trebuie să vă acuzaţi (Iccât pe voi 
înşivă, scumpă prietenă; căci puterea 
0 aveţi, dar şovăiţi să o folosiţi. 

Stăpâna mea răspunse, fără să ezite: 

— Dar, copilo, nu putem întreprinde o revoluţie militară 
decât în cazul în care avem sprijinul unor miniştri puternici, 
de la Curte. Bunăoară llustrul tău tată nu se înţelege deloc 


cu noi. Dacă 
1 am avea pe e/ de partea noastră... Şi pentru că veni 
vorba: el este omul potrivit să devină îm- parat în locul lui 
Justinian. Soţul meu nu are asemenea ambiţii, precum ştii 
prea bine, pe el nu il interesează decât milităria. 

ltâvna Kufemioi de a scăpa de căsătoria nedoiila o l'acu 
deosebit, de elocventă, când îi înfăţişă latalul ei situaţia. 
Dar avu o sarcină uşoară, deoarece loan de Capadocia 
nutrea în secret convingerea ca odată şi odată va purta 
diadema. Un astrolog bătrân de pe Hipodrom, poate acelaşi 
care făcuse profeţii atât de adevărate Teodorei şi stăpânei 
mele, îi spusese, cu mulţi, ani mai iiuiinte: „Fiul meu, într-o 
zi vei fi îmbrăcat de 
i al.re soldaţii de la palat cu roba lui August şi va l'i o zi de 
mare bucurie la Curte”. Loan fu, în consecinţă, peste 
măsură de îneântat când Eufemia îi relată convorbirea. li 
spuse Eufemiei să o asigure pe stăpâna mea Antonina că 
putea să conteze pe el în toate acţiunile care ar contribui la 
prăbuşirea lui Justinian. Stăpâna mea o îmbrăţişă pe 
Kufemia şi jură pe Sfântul Duh că tatăl ei poate avea 
încredere în Belizarie şi în ea însăşi, cu aceeaşi hotărâre pe 
care o vădise, înainte ca acest complot să se dezvolte, spre 
inexprimabila bucurie a stăpânei mele Antonina, Teodosie 
se întoarse de la Efes, plictisit de rigo rile de penitenţă pe 
care stareţul i le impusese. Nu mai era călugăr şi curând îşi 
reluă vechiul său fel de viaţă - veşminte scumpe, 
parfumuri, cântece de chitară, ironii la modă, glume vioaie 
din te-miri-ce. Cum s-ar explica această schimbare de 
dispoziţie - tot atât de neînțeles cum fusese şi cufundarea 
lui neaşteptată în viaţa religioasă? Ei bine, există asemenea 
caractere, îndeosebi printre traci; contradicţiile de care dau 
dovadă aceştia mi-ar răpi foarte mult timp ca să le discut - 
încântarea lor de a deveni subiect de discuţie fiind poate 
însăşi cheia misterului. Aşa că e mai bine să nu mai vorbim 
despre motivele lui Teodosie, rezumându-ne la o relatare a 
cuvintelor şi a faptelor sale. 


Se întâmplă că în vremea aceea, Fotius, fiul stăpânei 
mele, să fie absent din oraş, deşi de la plecarea lui Belizarie 
stătuse mereu cu noi. Contractase datorii enorme, din 
pricina unor speculaţii comerciale neizbutite, întreprinse la 
Antiohia înainte de distrugerea oraşului, şi a unor pariuri 
pierdute la curse şi la luptele de urşi. Dacă până în scurt 
timp nu făcea faţă obligaţiunilor sale, urma să decadă din 
Ordinul patricienilor, ca falit; dar era sigur că mama lui îi va 
veni în ajutor, ca să evite un scandal de familie. Poate că 
Antonina ar fi procedat chiar în felul acesta, dacă Teodosie 
nu i-ar fi istorisit o poveste care o mânie peste măsură. li 
spuse că fugise la Efes deoarece Fotius îl ameninţase că îi 
va ucide, atât pe el cât şi pe dânsa, dacă nu părăseşte 
imediat oraşul: de asta se codise atâta vreme să se 
întoarcă. 

Urmă o mare agitaţie. Stăpâna mea refuză, fireşte, să 
plătească datoriile lui Fotius; şi pentru că, aflând de toată 
povestea, ceruse apărare poliţienească atât pentru ea cât 
şi pentru Teodosie şi în consecinţă întreaga afacere 
devenise publică, îi trimise lui Belizarie o relatare 
amănunţită. De asemenea, îl ameninţă pe Fotius, din 
partea Teodorei, cu pedepse severe. 

Fotius trecu în grabă Bosforul şi se îndreptă în direcţia 
frontierei persane, ca să se refugieze sub protecţia lui 
Belizarie. Nu ştiu exact ce anume i-a spus lui Belizarie, dar 
esenţa era că Teodosie, când plecase pentru a doua oară la 
Efes, o făcuse cu intenţia de a se întoarce la stăpâna mea, 
la Constantinopol, îndată ce Belizarie nu-i va mai sta în 
cale; şi că aşa se întâmplase într-adevăr, iar cei doi trăiau 
acum împreună, în păcat făţiş. Mai departe, se plânse că 
stăpâna mea îi furase o sumă mare de bani, pe care a 
încredinţat-o aman- 
1ului ci; şi că, în afară de faptul că-l adusese la marginea 
falimentului, îl persecuta pe toate căile cu putinţă, 
deoarece ştia prea multe despre dânsa. 

Belizarie auzi povestea îngrozitoare a lui Fotius chiar în 


ziua în care îşi ţinea consiliul de război la Sisauranum. A 
crede că această poveste i-a influenţat cugetul când a luat 
hotărârea de a se retrage de pe teritoriul persan, ar putea 
să pară o presupunere firească, de n-ar fi fost dintotdeauna 
atât de evident că el îşi aşeza îndatoririle ostăşeşti 
deasupra considerentelor personale. Cel puţin colaboratorii 
săi militari ar fi trebuit să-şi dea seama de această 
trăsătură a lui. Totuşi, ideea fu vânturată, fiind pusă în 
circulaţie chiar de generalii care fuseseră cei mai 
înspăimântați de perspectiva trecerii Tigrului. 

După consiliul de război, Belizarie stătu în continuare de 
vorbă cu Fotius, care jură pe Sfântul Duh - cel mai teribil 
jurământ pe care îl poate face un creştin, şi care, dacă este 
încălcat, osândeşte sufletul, se spune, la chinuri veşnice în 
iad - jură că spusese adevărul. Ca să-şi întărească dovezile, 
adusese cu el, ca martori, doi colegi de-ai mei, servitori, şi 
pe un senator, care se întâmplă să fie unul dintre creditorii 
săi principali şi care era el însuşi aproape falit. Aceştia, 
laolaltă cu Fotius, reuşiră să-l convingă. Poate că 
dezamăgirile campaniei şi starea şubredă a sănătăţii sale - 
se afla după o lună de dizenterie - jucaseră şi ele un rol în 
tulburarea puterii lui de judecată, de obicei atât de 
limpede. Mai departe, trebuie să spun întru apărarea lui 
Belizarie că raporturile stăpânei mele cu Teodosie stârneau 
cu certitudine o impresie foarte misterioasa. Nici chiar eu, 
precum am mărturisit mai devreme în această lucrare, nu 
mi-am putut da seama niciodată pe deplin ce natură aveau 
aceste relaţii. In orice caz, Belizarie căzu victimă unei, crize 
de furie din gelozie; toţi ofiţerii săi rămaseră uluiţi de felul 
cum i se schimbă firea. Pentru prima oară în viaţă, uită şi el 
să mai fie răbdător şi binevoitor cu oamenii săi, purtându- 
se cu ei ca orice alt general, cu deosebirea că până şi în 
furie se abţinea de la blesteme. Starea lui nu se îmbunătăţi 
nici în urma unei scrisori a stăpânei mele, în care ea îi scria 
că Fotius a fugit din Constantinopol cu gura plină de 
calomnii şi că ea însăşi îl urmează în grabă mare, ca să i-o 


umple cu noroi, îl informă că Teodosie, de frică să nu fie 
asasinat în absenţa ei de prietenii lui Fotius, se întoarce 
provizoriu la Efes. 

Totuşi, chestiunea eu loan de (Capadocia trebuia 
reglementată înainte de plecare; altminteri, complotul 
putea să se întoarcă împotriva ei. Aşa că mă trimise la loan 
de Capadocia, ca să-i spun că porneşte imediat spre Daras, 
cu scopul de a-l convinge pe Belizarie că este momentul 
potrivit pentru a întreprinde fără greş o manevră în vederea 
răsturnării şi înlocuirii lui Justinian. Am aranjat ca loan de 
Capadocia să o întâlnească în taină, în noaptea următoare, 
lă miezul nopţii, într-o livadă de pe moşia lui Belizarie de la 
Rufinianae, o suburbie a Constantinopolului, pe malul 
celălalt al Bosforului: acesta va fi primul ei popas, după 
părăsirea oraşului. Nu avea nicio îndoială că loan va cădea 
în capcană - căci nu folosise ea oare faţă de Eufemia 
numele Sfântului Duh, 
< nud făcuse declaraţia solemnă prin care atestase 
seriozitatea intenţiilor lui Belizarie şi ale ei propiii? 

Stăpâna mea raportă Teodorei succesul misiunii mele, iar 
aceasta îl încunoştinţă în secret despre cele petrecute pe 
Narses (care acum era în relaţii rele cu lonii) şi pe 
Marcellus, Comandantul  Gărzilor Imperiale. Narses şi 
Marcellus se duseră la llufininniie, deghizați, însoţiţi de o 
unitate de soldaţi; şi, la ceasul convenit, se aflară la 
posturile lor, în livada unii dintre oameni ascunşi pe după o 
cisternă, alţii printre coroanele merilor. Se spline că 
Justinian prinsese de veste că se petrece ceva, dar că i se 
raportase că ar fi vorba de un complot în toată legea 
îndreptat împotriva tronului; iar Justinian ar fi trimis 
următorul mesaj lui loan de Capadocia: „Ştim totul. 
Retrage-te fiindcă, de nu, vei muri. Aliata ta Antonina este 
iu dizgraţia noastră.” Dacă e adevărat că loan a primit 
mesajul acesta, el trebuie să fi ajuns la concluzia că era mai 
primejdios să răspundă decât să continue cu complotul, iar 
referirea la stăpâna mea trebuie să-i fi apărut ca o dovadă 


limpede a sincerităţii ei. Oricum se vor fi petrecut lucrurile, 
când loan de Capadocia se strecură din oraş, însoţit de un 
grup de ajutoare înarmate, ca să meargă la întâlnirea fixată 
pentru noaptea aceea, era hotărât să o însoţească pe 
stăpâna mea la Daras. 

în livadă era întuneric beznă şi dinţii îmi clănţăneau de 
spaimă pe când stăteam în aşteptare, alături de stăpâna 
mea Antonina, şi mă gândeam cât de multe erau în joc. 
Asemenea ei, purtam sub haină cămaşă de zale. La miezul 
nopţii, o mănuşă veni zburând peste poarta grădinii; o 
aruncai înapoi - era semnalul convenit. Loan fu primit, 
împreună cu cei doisprezece capadoeieni care-l păzeau. 

El şi stăpâna mea îşi strânseră mâinile, ca nişte adevăraţi 
conspiratori, şi el începu neîntârziat să-l blesteme pe 
Justinian, ca pe un monstru şi un tiran şi un laş; ea nu 
trebui să răspundă în niciun fel. Şi, lucru ciudat, pe când el 
divaga mai departe, cu glas tare, stăpâna mea îşi dădu 
deodată seama că misteriosul superintendent de poliţie 
care îi vorbise cu multă vreme înainte, în ziua aceea a 
audienței la Teodora, în biserică, fusese însuşi loan, 
deghizat; căci întâmplător rosti în mod eronat un cuvânt 
grecesc neobişnuit, exact ca şi celălalt. 

Nu se putu reţine să nu râdă. Loan de Capadocia. Se opri, 
devenind dintr-o dată bănuitor, şi începu să se uite 
primprejur. Atunci Narses şi Marcellus săriră, cu un strigăt, 
din ascunzişul lor’ şi începu o luptă crâncenă. Stăpâna mea, 
continuând să joace jocul, exclamă: „Oh, oh, suntem 
trădaţi!” şi se prefăcu a se lupta cu Narses. Eu o rupsei la 
fugă. Marcellus fu doborât şi grav rănit, la gât, înainte ca 
cei doisprezece capadoeieni să fie înfrânți. In toate această 
zăpăceală, stăpânul lor se căţără peste zid şi fugi. 

Dacă omul acesta smintit s-ar fi dus călare drept înapoi, 
la palat, şi i-ar fi raportat lui Justinian că se dusese la 
Rufinianae în interesul lui Justinian, intenţionând să o înşele 
pe Antonina şi să o determine să facă o mărturisire publică 
a intenţiei de a trăda, ar fi putut reuşi să întoarcă zarurile 


împotriva ei. Dar în loc de asta, cuprins de panică, căută 
azil în biserica Sfintei Irina, aşa că în zori, când Teodora şi 
Narses îl denunţară lui Justinian, nu mai putea exista altă 
concluzie decât cea a vinovâăţiei sale. 

Această biserică a Sfintei Irina fusese incendiată în timpul 
Răzmeriţei, dar Justinian o reclădise magnific şi era un 
sanctuar pe care niciodată d nu s-ar fi încumetat să-l 
violeze. Aşa că loan de Capadocia nu suferi pedeapsă mai 
severă decât 
ioii fi 'mii -.î tuturor bunurilor sale şi - stranie prol viliii .1 
condamnarea de a se preoţi. 

ti a cu totul împotriva intenţiilor sau voinţei lui loan de 
Capadocia să devină preot, căci în felul, , e. Ta legea îl priva 
de dreptul de a mai obţine vreodată o funcţie seculară. Dar 
vechea profeție era împlinită. Gărzile Palatului îl îmbrăcară 
cu straiele lui August - mai exact, cu sutana de preot a unui 
arhidiacon care tocmai mun. E şi care, întâmplător, se 
numea August; şi la palat fu mare bucurie, căci aici el era 
foarte urât. | «'u transferat din Sfânta Irina într-o biserică la 
(l. Yzieus, un oraş comercial de pe malul asiatic al Mării 
Marmara. Justinian era supărat, dar nu atât de faptul că 
loan de Capadocia încercase să-l trădeze, cât mai mult 
pentru că, în felul acesta, Teodora dovedea, triumfător, că 
avusese dreptate; refuzase întotdeauna să-i dea crezare ori 
de câte ori ea îl denunţase pe loan ca trădător. Ca să o 
necăjească, nu peste mult timp Justinian îi dădu înapoi lui 
loan, în numele carităţii creştine, cea mai mare parte a 
averii; loan trăi în pace şi siguranţă ia Cyzicus încă doi sau 
trei ani. Dai' Justinian nu avea cum zădărnici hotărirea 
Teodorei de a-şi chinui duşmanul. Ea îi comunică 
episcopului de Cyzicus, sub autoritatea căruia ajunsese 
loan de Capadocia, că noului preot nu trebuie să i se 
îngăduie să trăiască o viaţă uşoară. Din cauza aceasta, loan 
fu obligat să respecte un program foarte strict. Ceea ce ÎI 
stingheri grozav. 

Noi ne continuarăm pe uscat călătoria spre Daras. Când 


ajunserăm la fortăreață, furăm îniâmpinaţi de Traian care 
se întorsese teafăr, cu escadronul şi cu prada, din Asiria. O 
conduse pe stăpâna mea în încăperea unde o aştepta 
Belizarie. Aici, Belizarie, heţinând seama de salutul ei 
afectuos, îi puse în faţă imediat mărturia lui Fotius, depusă 
sub jurământ, în privinţa adulterului ei, cât şi declaraţiile 
senatorului şi ale celor două slugi. Strigă la ea mânios: 

— Acesta-i sfârşitul, Antonina. Ca soţie a mea, ar fi 
trebuit să te porţi în aşa fel încât să-mi fie cu neputinţă să-ţi 
reproşez vreodată trecutul tău. Acum însă trebuie să mă 
auzi reproşându-ţi: îmi aduc aminte de situaţia în care te 
aflai când am făcut prima oară cunoştinţă. 

13 - Corniţele Belizarie - voi n 

Ea întâmpină atitudinea lui cu o ţinută tot atât de severă. 
Luând pergamentul din mâna lui, îl citi, rece, îl rupse de-a 
curmezişul, şi lăsă cele două jumătăţi să cadă. li spuse că 
nu se va umili negând aceste acuzaţii, dar ca răspuns la 
reproşul său grosolan are atâta să-i mai spună: nu simte 
nimic din. Durerea şi jalea pe care el în mod evident 
intenţionase să le stârnească într-însa, ci de aici înainte va 
fi silită să-şi aducă aminte de el ca de un bufon, nedemn să 
fie soţul unei femei ca dânsa. 

Stăpâna mea nu se purtă asemenea unei persoane 
vinovate, şi, într-adevăr, fusese sigură că-l va convinge şi 
de astă dată pe Belizarie că greşise. Dar deşi Belizarie - în 
ciuda furiei sale arzătoare - continua să o iubească peste 
măsură, nu mai era în stare să-i acorde cu aceeaşi uşurinţă 
încredere, cum făcuse odată, la Siracuza. Continuă să o 
strângă cu uşa: 

Vrei să-mi spui, femeie, că fiul tău Fotius ar jura pe 
Sfântul Duh, dacă nu ar fi sigur, dincolo de orice îndoială, 
că spune adevărul? 

Ea răspunse, dispreţuitoare: 

— Crezi că toată lumea acordă unui jurământ fot atâta 
greutate ca tine - îndeosebi unui jurământ pe un concept 
atât de obscur ca Sfântul Duh? Oare stăpânul nostru 


Justinian n-a jurat cândva lui Vitalian acelaşi jurământ pe 
Pâine şi Vin, şi apoi l-a încălcat senin, pentru raţiuni 
superioare de stal, ai'gumenlând sofistic că Vitalian era 
eretic) e altfel, elfiar în ajunul plecării mele din (Yinsl. 
Aiuinopol am jurat eu însămi pe Sfântul Duh, pentru ceea 
ce s-ar putea de asemenea numi o rațiune superioară de 
stat - şi nu mă pot considera deosebit de necinstită. 

Apoi îi relată toată povestea complotului împotriva lui 

loan de Capadocia. Când Belizarie auzi ca ea, propria lui 
soţie, Antonina, în care avusese încredere desăvârşită, a 
angajat în mod solemn onoarea lui, pentru a pune la cale 
un plan de răzbunare, un complot, iscat dintr-un capriciu, 
se simţi ameţit şi fu nevoit să se aşeze pe un scaun. Când 
capul i se mai limpezi, o întrebă: 
m Spune-mi, Antonina, oare l-am slujit pe împăratul meu 
cu atât de puţin ataşament, încât oricine e gata să creadă 
că sunt dispus să trădez? ('e meşteşug de dragoste sau de 
magie ai folosit 

193 

faţă de loan de Capadocia „ea să-l convingi de realitatea 
unui asemenea lucru, cu desăvârşire imposibil? Ce drepturi 
crezi că deţii asupra mea, încât îndrăzneşti să-mi vânturi 
numele printre nemernici? Ce câştig crezi că dobândeşti 
prin asemenea răutăţi? Poate protecţia împărătesei, pentru 
o legătură incestuoasă cu finul nostru? 

In loc de a se apăra, ea îl atacă în ceea ce ştia că sunt 
punctele lui cele mai sensibile: religia şi bărbăţia. 

— Se pare că toţi, afară de mine, profită de faimoasa ta 
toleranţă creştină. Dar cine ar putea spune dacă cuvioşenia 
sau laşitatea te-au determinat să te împaci cu disprețul cu 
care te tratează îustinian! Te-a bătut şi te-a lovit ca pe un 
câine şi, asemenea unui câine, vii îndărăt, târându-te, ca să 
te guduri la picioarele lui. Atribuindu-ţi chiar şi numai în 
glumă dorinţa de a-ţi redobândi prin rebeliune respectul de 
tine, de mult pierdut, ţi-am făcut o onoare pe care nu o 
meriţi. 


Belizarie nu mai fu în stare să o asculte mai departe. || 
chemă pe Traian din anticameră: 

— Însoţeşte-o pe Doamna Antonina în locuinţa ei şi pune- 
io strajă la uşă. Până la noi ordine, rămâne sub arest sever. 

Traian era uluit. 

Stăpâna mea simţi că, într-adevăr, are de a face cu un 
Belizarie pe care nu-l mai întâlnise niciodată. Era speriată 
de prăpastia care se căscase brusc între ei şi de lucrurile 
îngrozitoare pe care i le spusese. Dar era de asemenea 
indignată că îi fusese contestată libertatea de a se purta 
precum doreşte, şi asta o afectă mult mai mult decât 
îndoielile lui Belizarie în privinţa castităţii ei. Il urmă pe 
Traian, cu o expresie glacială. 

Eu împărţeam cu ea arestul. Vreme îndelungată nu voi 
să-mi spună nimic, ci repeta mereu aceleaşi cuvinte: 

— Ziua în care împărăteasa mă va elibera, va fi o zi rea 
pentru Domnul meu Belizarie. 

Am izbutit să-i trimit vorbă împărătesei despre cele ce s- 
au petrecut. În decurs de o lună, şi anume la sfârşitul lui 
septembrie, Belizarie primi ordinul de a o elibera pe 
stăpâna mea Antonina şi de a se întoarce neîntârziat la 
Constantinopol. Arestul nostru nu fusese peste măsură de 
plictisitor, iar stăpâna mea nu fusese expusă nici unei 
umilinţe, Belizarie neavând o fire răzbunătoare. 

între timp, Fotius se dusese la Efes ca să pună mâna pe 
Teodosie şi să-l aducă îndărăt la Daras, pi'ntru a-şi primi 
pedeapsa, deşi Belizarie nu-i dăduse nicio asemenea 
însărcinare şi de fapt nii i nu i cunoscuse intenţiile. Inşclând 
pe episcopul de KIV’. Şi IVu îndii-l sa creadă că este un ir/ 
ut al Teodorei, Fotius izbuti să-l scoată pe Teodosie din 
biserica Sfântului loan Evanghelistul, unde se refugiase, în 
căutarea unui azil. Folius îl duse în localitatea de munte din 
Cilicia unde fuseseră trimişi, spre refacere, oamenii din 
Regimentul de casă care se îmbolnăviseră; acolo îl închise 
într-o colibă, dând a înţelege că aşa sună chiar ordinele lui 
Belizarie. Îl jefuise pe Teodosie de un sac mare cu aur, pe 


care acesta îl dusese cu el, în biserica Sfântului loan. Erau 
bani pir care stăpâna mea Antonina îl rugase să-i pună în 
depozit, la Efes - ea-şi făcuse obicei din a depune bani în 
diferite oraşe asiatice, ca o măsură de asigurare împotriva 
vremurilor rele. 

Când sosirăm la Constantinopol, Belizarie apăru curajos 
în faţa împărătesei şi-i ceru dreptate împotriva stăpânei 
mele Antonina, povestindu-i tot ce se petrecuse. Dar 
împărăteasa se înfurie ca o tigroaică şi-i ordonă să se 
împace - neîntârziat cu soţia lui. 

El răspunse: 

— Atâta vreme cât finul meu Teodosie este în viaţă, nu 
poate fi vorba de nicio împăcare; căci Doamna Antonina 
este vrăjită de el şi s-a purtat cu mine într-un mod criminal. 

Teodora încercă să-i înfrângă siguranţa de sine: 

— Şi presupun că tu nu ai fost niciodată în viaţă 
necredincios faţă de Antonina? 

— Cred că de asta nu mă acuză nici ea, nu-i aşa? 

Teodora era, în felul ei, o femeie dreaptă şi nu întreprinse 
nicio acţiune directă împotriva lui Belizarie. Dar nu se putu 
abţine să nu-l lovească prin prietenii săi intimi, punându-i 
sub acuzaţie pentru infracţiuni reale, dar de mult uitate, 
care fuseseră însemnate în registre pentru a fi folosite când 
situaţii de asemenea natură o vor cere. Unii fură exilați, alţii 
aruncaţi în închisoare. Pe Fotius îl aşteptau altele, mai rele. 
Teodora trimise după el în Cilicia şi-l arestă pentru fraudă, 
sperjur şi furt; şi cu toate că avea rang consular, fu 
dezbrăcat şi biciuit şi torturat în faţa ei, până ce mărturisi 
că îl minţise pe Belizarie şi până ce dezvălui unde este ţinut 
Teodosie. 

\ 

în ce-l priveşte pe asociatul lui Fotius. Senatorul: Teodora 
îl privă de toate bunurile sale şi-l zidiîntr-un grajd întunecos, 
subteran, unde avu parte de un tratament îngrozitor; fu 
legat cu un căpăstru scurt de o iesle, cu mâinile încătuşate 
la spate. Nenorocitul stătea locului asemenea unui măgar, 


în neputinţă de a se mişca sau de a se culca; mânca şi 
dormea şi-şi îndeplinea toate celelalte necesităţi naturale 
stând în picioare. Această tortură extremă nu era numai 
urmarea răfuielii cu stăpâna mea Antonina; Teodora avea 
împotriva omului o pică veche: odinioară, în zilele ei de ia 
club, el o insultase, spunându-i că-i o măgăriţă pe două 
picioare. După câteva luni de viaţă de grajd, omul înnebuni 
şi începu să ragă precum măgarii; alunei îl eliberă, dar el 
muri imediat după aceea. Fotius fu închis într-un celţ al 
aceluiaşi grajd, deşi cruțat de iesle şi căpăstru. Pot sa va 
relatez aici şi urmarea istoriei sale. Cu ajutorul lui Justinian, 
pentru care fusese întotdeauna un agent util, Fotius izbuti 
să scape în două i'ânduri din temniţă şi să ajungă într-un 
îi/inel, uar din oraş; de fiecare dată însă, Teodora inia 
sanctuarul şi-l aduse îndărăt, în grajd. Cu al treilea prilej 
izbuti să scape până la lerusalim, unde depuse voturile 
monahale şi fu la adăpost de alte răzbunări. 

Agenţii Teodorei îl aduseră pe Teodosie îndărăt din Cilicia 
spre sfârşitul lui noiembrie. Teodora nu-i comunică stăpânei 
mele imediat vestea, ci la sfârşitul următoarei audienţe îi 
spuse veselă: Scumpa mea Doamnă Antonina, tocmai mi-a 
E a/ut în mână o perlă cu totul remarcabilă, aş «lori să 
am părerea ta despre dânsa. Vrei să vii ("i i mine, ca să o 
preţuieşti? 

În odaia în care o conduse Teodora, stăpâna mea îl 
descoperi pe Teodosie, care, în ciuda peripeţiilor sale nu 
arăta mai rău ca odinioară: zăcea pe o canapea, jucându-se 
cu una din pisicile palatului. Bietei mele stăpâne îi pieri 
graiul. Refuzase să creadă că Teodosie se află în siguranţă, 
în Cilicia, precum spusese Fotius. Teodora îi lăsă singuri, 
împreună, după ce promise că, drept compensație pentru 
suferinţele îndurate şi pen- 

m 

tru calomniile jurate împotriva lui, Teodosie va fi avansat 
la rang de general, şi-l invită să trăiască în aripa ei din 
palat, pentru a fi în siguranţă. 


în felul acesta se isprăvi anul cel rău, Belizarie şi stăpâna 
mea continuând să rămână înstrăinaţi unul faţă de celălalt. 

Devreme, în primăvara următoare, în anyl Domnului 542, 
regele Khosrou trecu din nou' graniţa noastră; de astă dată 
cu cea mai mare armată pe care a strâns-o vreodată, 
numărând numai ceva mai puţin de două sute de mii de 
oameni. Forţele lui cuprindeau şi mai multe divizii ale 
hunilor albi, pe care Justinian încercase fără succes să-i 
miluiască pentru a-i face să pornească la război împotriva 
persanilor. Auzind despre succesul incursiunii din anul 
precedent în Siria, se prezentară voluntar ca să se ralieze 
lui Khosrou, în nădejdea prăzii. Khosrou o apucă din nou pe 
calea sudică, de-a lungul malului drept al Eufratului. Dar, 
dându-şi seamă că prădase o dată Siria în asemenea hal 
încât o golise aproape cu totul de aurul şi argintul ei, hotărî 
să nu-şi mai piardă timpul pe acolo, ci să înainteze spre 
Palestina. Acum, când Antiohia era distrusă, lerusalimul 
rămăsese de departe cel mai bogat oraş din Răsărit. 
Locurile Sfinte erau ticsite de comori şi negoţul cu pelerinii 
îmbogăţise băştinaşii, atât pe evrei cât şi pe creştini, într-o 
măsură fabuloasă. 

După rechemarea lui Belizarie, comanda în răsărit fusese 
încredinţată lui Boutzes. Dar acesta se închisese în cetatea 
Hierapolis, cu mica lui armată, şi se temea să trimită chiar 
şi numai cercetaşi ca să obţină ştiri despre înaintarea lui 
Khosrou, Îi scrise lui Justinian, cerând întăriri de cel puţin 
cincizeci de mii de oameni, deşi îşi dădea prea bine seama 
că, pentru a aduna o asemenea armată, Justinian trebuia să 
golească integral toate provinciile de acasă de garnizoanele 
lor - de curând fusese trimisă în Italia o mare expediţie, 
alcătuită din toate rezervele de trupe regulate, disponibile. 

Justinian îl chemă pe Belizarie şi-i spuse: 

— Prea Loial şi Excelent general, îţi iertăm lot răul pe 
care ni l-ai făcut în trecut şi ne adurein aminte numai de 
serviciile tale. la câţi oameni ai şi du-te imediat în Siria, ca 
să aperi sfântul nostru oraş Ierusalim de acest rege păgân 


care, sintem informaţi de generalul nostru Boutzes, a fălit 
că-l va cuceri înainte de sărbătoarea l'aş lilor. Dacă faci 
asta, te vom iubi pe vecie. 

Beli/arii' ora un supus prea respectuos ca să discute cu 
împaratul în contradictoriu, arggummtând ca niciodată nu-i 
făcuse vreun rău. Înghiţi reproşul. Kra de părere că atâta 
vreme cât un om acţioneaza drept şi în concordanţă cu 
eonşliinla lui, asemenea insulte nu-i pot dăuna. Exista o 
vorba creştinească, cum că a-ţi ierta duşmanul şi a-i 
răspunde cu bine la rău, este ca şi 
i iun i-ai îngrămădi tăciuni aprinşi pe cap. Părul lui Justinian 
era în permanenţă pârlit de dogoarea serviciilor fără de 
precedent ale lui Belizarie. Un paradox: dacă Belizarie, 
printr-o vagă nuanţă de atitudine rebelă, prin vreo greşeală 
măruntă, datorată mândriei jignite, sau prin vreo mică 
înfrângere, s-ar fi înşiruit în rândul celorlalţi generali ai lui 
Justinian, devenind astfel candidat la iertare, toate ar fi fost 
bune. Dar nimic nu putea amări mai mult pe un om cu firea 
lui Justinian, decât a depinde în privinţa faimei şi pentru 
siguranţa tronului de un om care nu numai că avea un fel 
de a se purta neasemuit mai regesc decât dânsul - şi asta 
în toate privinţele - dar care părea că nu comite niciodată 
vreo greşeală Rând pe rând, de fiecare dată. Belizarie 
înfăptuise ceea ce păruse de neînfăptuit, şi Justinian se 
simţise din ce în ce mai umilit de conştiinţa de a-i fi atât de 
îndatorat. Voi avea multe de scris despre acest lucru, 
înainte de a-mi isprăvi povestirea. 

Belizarie porni spre llierapolis cu douăzeci de oameni, 
folosindu-se de schimburi de cai de poştă şi călătorind 
optzeci de mile pe zi, Ordonă resturilor Regimentului de 
casă să-l urmeze cât se poate de grabnic şi, cu prilejul 
trecerii prin Cilicia, îi adună pe cei ce se făcuseră bine, 
după boala contractată la Daras; erau, în total, o mie cinci 
sute de oameni. Un curier, instruit s-o ia înainte şi să se 
folosească de caii cei mai repezi de la fiecare staţie de 
poştă, ajunse la llierapolis trei zile înaintea lui, anunţându-i 


apropierea. Când Belizarie trecu frontiera dintre Cilicia şi 
Siria, acest curier îl întâmpină eu o scrisoare din partea lui 
«Boutzes, care-l îndemna să se refugieze la Hierapolis şi să 
ajute la apărarea oraşului. „Căci este esenţial să te pui în 
siguranţă şi să nu te expui la a fi prins de persani, care ar 
considera asta ca o victorie mai de seamă decât ocuparea 
unei provincii întregi.” 

Belizarie răspunse în felul său caracteristic: „Nu-ţi dai 
seama că regele Khosrou ameninţă cu ocuparea 
lerusalimului? Fii sigur că niciodată nu dau o bătălie dacă 
am posibilitatea să o evit; dar aş considera un act de 
trădare să caut adăpost la llierapolis în vreme ce persanii 
mărşăluiesc asupra  lerusalimului, printr-un teritoriu 
aproape golit de trupe. Vino la mine, la Carchemâsh, cu toți 
oameni tăi. E mai bine să-l înfruntăm pe regele Khosrou în 
câmp deschis. Cinci sute de oameni vor fi de ajuns pentru 
apărarea oraşului Hierapolis/' 

Belizarie făcu tabără la Carchemish. Fusese informat prin 
semnale de fum, venite din josul râului, că armata regelui 
Khosrou cuprinde mai multe divizii de infanterie. Deduse de 
aici că de data aceasta Khosrou nu intenţionează să facă o 
incursiune prin deşert, la Chalcida, ci să urmeze cursul 
râului în sus, până ce va ajunge la Zeugma, pe drumul 
ospitalier şi fără întărituri ce duce spre Antiohia. Dar înainte 
de a ajunge la Zeugma, Khosrou va trebui să treacă de 
Hierapolis şi Carchemish (Carchemish se află în aval, la cale 
de 
0 zi deZeugma, în vreme ce Hierapolis e la trei zile 
distantă, puţin mai spre apus). Va fi surprins să dea peste o 
armata care să-i reziste la Carchemisli, un oraş deschis, în 


loc de a sta bine adăpostii la | liitapoli'. l.a Carchemish 
sosiră acum şi cei i iin i uni de oameni rămaşi din 
Regimentul ili . li şi veni şi Boutzes, de la Hierapolis, cu 


1im i mu şi încă alte două mii, de la Carrhae şi Zeugma. 
Toate forţele la un loc numărau trei. Prezece mii de oameni. 
Hogele Khosrou, înaintând încet cu cele două. lile de mii 


de oameni ai săi, ajunse acum la 

I iarballisus, unde Eufratul coteşte în unghi drept. Nu era 
hotărât ce anume era mai bine de făcut. Siaşteptase ca 
simpla ameninţare a apropierii sate să-i curețe calea, dar 
cercetaşii îi raportară prezenţa la Carchemish a unei mari 
armate romane, comandată de Belizarie. Acum nu putea 
întreprinde un raid în Palestina, folosindu-se exclusiv de 
cavalerie, deoarece ar fi însemnat să-şi lase infanteria în 
urmă: nesusţinută de cavalerie şi neprotejată de ziduri, ar fi 
fost pradă uşoară pentru duşman. Putea să urmeze calea 
în'susul râului şi să dea o bătălie cu această armată ia 
Carchemish; dar pentru' a proceda astfel, oare nu ar fi fost 
mai înţelept să cucerească întâi Hierapolis, careţi ameninţa 
flancul? Şi când, vreodată, a pierdut Belizarie o bătălie în 
defensivă? De-ar şti cel puţin de ce forţe dispune Belizarie, 
s-ar putea hotări dacă să dea sau să nu dea o bătălie. 

De aceea trimise la Belizarie un ambasador, în aparenţă 
ca să discute eventualele condiţii de pace, dar în fapt ca să 
se uite bine împrejur şi să-i raporteze despre starea armatei 
imperiale. 

Belizarie, prevenit că ambasadorul se află pe drum, îi 
ghici intenţiile. leşi câteva mile în faţa oraşului Carchemish, 
cu Regimentul de casă, şi-şi aşeză tabăra pe un deal; şi aici 
făcu pregătiri meticuloase pentru primirea ambasadorului, 
în urma unui ordin, niciunul dintre oamenii săi nu purta 
cămaşă de zale, coif sau scut; fiecare era înarmat numai cu 
o armă uşoară - un arc, * o secure sau o lance, după rasa 
fiecăruia - şi îmbrăcat în tunică şi pantaloni de pânză, 
curate şi albe. 

Când ambasadorul, un mag, veni în după amiaza aceea, 
călare, pe drumul care şerpuieşte de-a lungul râului, un 
iepure ţâşni pe lângă el, urmărit de un număr de oameni 
tuciurii, cu nasuri coroiate, încălecaţi pe cai de curse; şi 
când iepurele încercă să o coteaseă, cel din frunte îl ucise 
cu o aruncare de suliță. Oamenii nici nu-l băgară în seamă 
pe ambasador, până ce acesta îi salută, în persană. 


Răspunseră în latina de tabără, pe care magul o înţelegea; 
şi află că sunt mauri - nu asirieni, precum presupusese —de 
dincolo de Coloanele lui Hercule. 

— Cum de vă aflaţi aici, atât de departe de casele 
voastre? întrebă ambasadorul, surprins. 

— Oh, răspunseră ei, Belizarie l-a silit pe regele nostru să 
i se supună şi noi am fost bucuroşi să ne înrolăm în serviciul 
său, pentru că este cel mai mare general pe care l-a 
cunoscut vreodată lumea şi ne-a făcut bogaţi şi vestiți. Dar 
cine eşti tu? 

— Eu sunt ambasadorul Marelui Rege al Persiei. 

— A, da, răspunseră ei, politicoşi. Cel ale cărui armate au 
fost biruite de stăpânul nostru Belizarie, la Daras şi 
Sisauranum. Poate doreşti să-l vezi pe stăpânul nostru? 
Este foarte primitor. Să te escortăm la cortul lui. 

l-o luară înainte ca să-l conducă, şi curând trecui, i dr 
două grupuri de călăreţi, care, pe un câmp iicled,. E 
ciocneau cu lănci boante. Oamenii din primul grup aveau 
părul blond şi faţa roză; cei mai mulţi dintr-al doilea aveau 
părul castaniu şi pielea gingaşă; toţi erau bărbaţi mari, 
voinici, ,. | călăreau pe cai înalţi, puternici. Ambasadorul 
întrebă: 

— Ce neam de oameni sunt aceştia? 

— Oh, aceştia sunt ostrogoți şi vandali. Vandalii vin de pe 
coasta Africii de Nord, din jurul Cartaginei, pe care stăpânul 
nostru Belizarie a recucerit-o pentru imperiu; dar goții vin 
din Italia, o altă cucerire a lui. Vrei să te uiţi mai bine la ei? 
Sunt nou-veniţi în această parte a lumii. 

Maurii fluierară din degete şi un grup amestecat de goți 
şi vandali se apropie, călare. 

Ambasadorul li se adresă: 

— Va să zică sunteţi prizonieri, nu-i aşa, siliţi să-l slujiţi pe 
împăratul romanilor? 

Un got răspunse: 

— Nu servim pe nimeni fără vrerea noastră. Ne face 
plăcere să slujim sub stăpânul nostru 


Belizarie, deoarece el ne desăvârşeşte în meşteşugul 
războiului. Când ne vom întoarce în ţările noastre, vom fi 
oameni de vază. 

Mai încolo, cu un strigăt puternic, ţâşni pe lângă 
ambasador un grup de huni cu ochii oblici şi picioarele 
scurte; află că sunt herulieni de dincolo de Marea Neagră. 
Şi ei vorbiră cu respect şi elogios despre Belizarie. De jur 
împrejur, pe câmpie, magul avu prilejul să vadă grupuri din 
Regimentul de casă, făcând exerciţii de campanie - 
şarjând, trăgând la ţintă, ascuţind ţăruşi de cort, luptându- 
se călare, jucându-se cu o minge de piele, pe care o loveau 
cu bețe strâmbe. : 

Apoi, brusc goarna sună alarma. Intr-o clipă, toate 
jocurile încetară; fiecare trupă se aşeză în ordine, sub 
fanionul ei, şi plecă în trap ca să se alăture escadronului 
respectiv. La o altă chemare a goarnei, escadroanele 
aleătuiră cu repeziciune şi precizie două lungi şiruri duble, 
un soi de alee de primire, un drum de bun venit. 
Ambasadorul trecu printre ei, simțindu-se, îmi închipui, prea 
puţin în largul său. Erau, în total, şase mii şi nu cred că 
vreodată s-ar fi adunat oameni mai bine aleşi. Păreau mult 
mai puţin interesaţi de persoana lui decât el de ei şi, vizibil, 
erau dornici să se întoarcă la exerciţiile lor. În vârful 
dealului se înălța cortul lui Belizarie, din pânză simplă. 
Belizarie. Şedea în faţa lui, pe un ciot de copac, fără să 
poarte măcar pelerina de general, ci îmbrăcat în pânză 
albă, asemenea oamenilor săi şi arătând de parcă niciodată 
de când era pe lume nu ar fi avut vreo grijă. După ce 
schimbă cu ambasadorul saluturile de rigoare, ordonă 
gornistului să sune ruperea rân durilor. Cei şase mii de 
oameni se întoarseră, cu un strigăt de bucurie, pe câmpie. 

Ambasadorul întrebă: 

— Eşti într-adevăr Belizarie? M-am aşteptat să găsesc: un 
bărbat în armură aurită, cu servitori în mătase roşie, 
orânduiţi în jurul lui. 

Belizarie răspunse: 


— Dacă regescul tău stăpân ne-ar fi avertizat de venirea 
ta, te-am fi primit mai protocolar, nu în această ţinută. 
Totuşi, noi suntem soldaţi nu curteni şi nu purtăm nici roşu, 
nici aur. 

Ambasadorul îşi transmise mesajul. Spuse că Marele 
Rege se afla aproape, cu armate numeroase precum 
lăcustele şi doreşte să discute condiţiile de pace. 

Belizarie râse cu blândeţe. 

Am luptat în multe (ări şi am cunoscut multe obiceiuri 
ciudate, dar niciodată nu m-am întâlnit cu ull ca/ 
asomănuloi un rege care-şi dă osteneala !. A aduca cu el 
doua sute de mii de soldaţi pentru a discuta condiţii de 
pace. Spune-i regescului lau stăpân că ţara noastră, cât e 
de ospitaliera, nu poate li gazdă pentru o suită atât de 
numeroasă ca aceasta. Când îi va fi trimis îndărăt, voi fi 
gata să discut condiţiile de pace într-o manieră 
prietenească, li acord un armistițiu de cinci zile ca să-şi 
trimită oamenii îndărăt, peste Eufrat. Mulţumesc excelenţei 
tale pentru această vizită. 

Ambasadorul se întoarse şi-i raportă lui Khosrou: v « 

— Sfatul meu, Mărite Rege, este să te întorci neîntârziat 
acasă. Dacă corpul principal al lor seamănă cât de cât cu 
avangarda, atunci eşti pierdut de-a binelca. In privinţa 
disciplinei, bărbăţiei şi iscusinţei în mânuirea armelor, nu 
am văzut niciodată ceva asemănător. Mai mult decât atât, 
este limpede că sunt foarte numeroşi; altminteri nu ar 
îndrăzni să-şi facă tabăra într-un oraş fără ziduri, cum este 
Carchemish, sau să se poarte cu atâta încredere când se 
află în misiune de avangardă. În ce-l priveşte pe generalul 
lor, Belizarie: în calitatea mea de mag sunt obişnuit să 
descifrez sufletul oamenilor şi în el văd întrunite toate 
virtuțile militare şi morale pe care strămoşii noştri de 
odinioară le preţuiau. Nu poţi risca o bătălie cu un 
asemenea om. Dacă ai comite cea mai mică greşeală, 
niciunul dintre oamenii tăi nu ar mai revedea Babilonul. 

Khosrou îl crezu pe ambasador, deoarece vorbise fără a-l 


măguli. Se hotărî să se întoarcă, deşi până şi asta părea o 
acţiune primejdioasă, armata lui. Belizarie ameninţându-i 
spatele. Cel mai scurt drum era peste Eufrat şi înapoi prin 
Mesopotamia, dar pe malul celălalt al râului zărise vreo 
zece sau douăzeci de grupuri de cavalerişti romani, care, 
datorită necontenitelor semnale de fum pe care le trimiteau 
îndărăt, de-a curmezişul câmpiei, spre Edessa, păreau să 
fie avangarda unei alte armate. Se codea să încerce o 
trecere, de teamă să nu fie atacat în toiul operaţiunii; deşi 
această „altă armată” nu avea nicio existenţă reală - ceea 
ce văzuse Khosrou erau numai o mie dintre oamenii lui 
Belizarie, veniţi din Carrhae, care încercau să pară cât se 
poate mai numeroşi. Dar magul sublinie că Belizarie nu-şi 
încălcase niciodată cuvântul şi dacă regele Khosrou trece 
râul în cele cinci zile acordate, se va afla în siguranţă 
deplină. 

Khosrou trecu râul în grabă mare, nestingherit. Armatele 
persane cară întotdeauna cu ele material pentru poduri 
(scânduri scurte, care se îmbină); din motivul acesta, nici 
cele mai sălbatice şi cele mai repezi cursuri de apă nu 
reprezintă pentru ele un obstacol. Îndată ce se află în 
siguranţă, pe malul celălalt, trimise lui Belizarie un mesaj, 
solicitând un ambasador cu care să discute condiţiile de 
pace, precum promisese. 

Belizarie însuşi trecu Eufratul, cu toată armata, la 
Zeugma. Trimise un ambasador să-i spună regelui Khosrou 
că dacă armata persană se retrage prin teritoriul roman 
fără a pricinui pagube, Justinian va fi de acord să se pună în 
aplicare condiţiile convenite în anul precedent. 

Khosrou consimţi şi în ziua următoare îşi începu marşul 
îndărăt, spre casă. Dar din pricina armatei imaginare îi fu 
frică să treacă prin Mesopotamia, aşa că se întoarse de-a 
lungul malului stâng al Eufratului, reducând rațiile 
oamenilor săi. Belizarie începu să-l urmeze, mereu la o zi 
de drum în spatele lui, precum făcuse cu mulţi ani mai 
înainte cu generalul Azarcth. Dar când ajunse într-un punct 


aşezai faţă-n faţă cu Barbalissus, fu nevnil, i renunţe: el 
însuşi şi aproape toţi geneiînllt:. Ul fură rechemaţi la 
Constantinopol, printr nn ordin categoric al împăratului. 

Niciunul dintre ofiţerii care rămâneau locului nu era atât 
de remarcabil încât să i se poată încredința, cu toată 
liniştea, urmărirea. Regele Khosrou, dându-şi seama că nu 
mai este urmărit, îşi continuă drumul până -la oraşul 
Callinicum şi-l ocupă fără greutăţi deosebite. Din 
nenorocire, se întâmplase ca Justinian să ordone repararea 
fortificațiilor şi zidarii tocmai demolaseră jumătatea unui 
zid, cu intenţia de a-l reclădi mai solid; aşa încât 
garnizoana, pusă în imposibilitate de a închide breşa, fugi. 
Khosrou, hotărât să obţină măcar ceva cu care să se 
fălească de pe urma invaziei, îşi încălcă promisiunea şi luă 
prizonieră întreaga populaţie din Callinicum, după ce rase 
oraşul de pe faţa pământului. În felul acesta îşi primiră şi 
hunii albi prada aşteptată. 

CAPITOLUL XX DIZGRAȚIE 

Dar Palestina era salvată. Belizarie admise ulterior că la 
Carchemish numai patruzeci de mii de oameni ar fi putut 
angaja, cu oarecare şanse de succes, bătălia cu armatele 
persane; iar el nu avusese mai mult de douăsprezece mii. 
Carchemish, zicea el, este cea mai dragă dintre victoriile 
sale. Pusese pe fugă două sute de mii de persani, numai cu 
Regimentul de casă şi fără a pierde un singur om. Spunea 
de asemenea: 

— Persanii erau mulţi ca lăcustele, dar noi i-am izgonit de 
pe câmpiile noastre cu zgomotul fierurui izbit de fier şi cu 
sunetul goarnelor. 

Să nu creadă cineva că Beli/arie a fost rechemat din 
Răsurii, spic a primi din partea împăratului vreo răsplătii 
deosebiţii pentru victoria nesângeroir. li şi glorioasa de ta 
Carchemish. Împrejurările 
E .11 an ihr. La rechemarea lui erau departe de a Îi 
favorabile Le voi relata fără zăbavă. 

101 bine, acesta a fost anul ciumei, şi anume al minei 


care se cheamă bubonieă. Nu mai pricinuise asemenea 
ravagii de o mie de ani, de când, du pa cum descrie 
istoricul Tucidide, a izbucnit şi Imituit la Atena. Între război 
şi molimă există o legătură strânsă. După părerea mea, 
molima nu este clocită numai de infecțiile care rezultă 
nemijlocit de pe urma luptelor - cadavre neîngropate, 
apeducte sparte, igiena publică neglijată - ilar şi. De faptul, 
că emoţiile stârnite de război slăbesc mintea şi expun 
trupul la toate influenţele fizice adverse. Ciuma este o 
boală care îi derutează pe medici: loveşte şi cruţă fără nicio 
discriminare; simptomele prin care se manifestă sunt 
oribile. 

Infecția fusese adusă iniţial din China, cam spre sfârşitul 
anului precedent, într-un balot de covoare, expediat pe 
adresa unui negustor din Pelusium, în Egipt. Acesta se 
îmbolnăvi; dar natura bolii nu fu descoperită, deoarece 
primele simptome sunt întotdeauna uşoare şi fără febră. li 
infectă atât pe ceilalţi negustori, cât şi familia lui, înainte de 
apariţia tumorilor caracterisice, care-i dau bolii numele. 
Curând, la Pelusium se numărară o mie de cazuri; de aici se 
împrăştie apoi spre vest, la Alexandria şi dincolo de 
aceasta, cât şi spre nord, în Palestina. In primăvară, 
corăbiile cu grâne aduseră ciuma la Constantinopol, unde 
se afla stăpâna mea; şi eu, fireşte, cu dânsa. Căci corăbiile 
cu grâne sunt întotdeauna pline cu şobolani, iar şobolanii 
sunt expuşi infecţiei, purtând germenii bolii în blană. 
Şobolanii de pe corăbiile cu grâne infectară cu ciumă 
şobolanii din docurile Cornului de Aur - o colonie extrem de 
numeroasă - şi aceştia, la rândul lor, şobolanii din canalele 
de scurgere; în felul acesta, infecția se împrăştie prin tot 
oraşul. La început nu se semnalară mai mult de zece cazuri 
pe zi, dar curând deveniră o sută şi apoi o mie şi apoi, în 
toiul verii, zece mii şi douăzeci de mii pe zi. 

Tumorile se formau, de obicei, la încheietura de sus a 
picioarelor, dar şi la subsuori şi, în unele cazuri, după 
urechi. În etapele de mai târziu ale molimei se manifestă o 


mare varietate de simptome. Unii bolnavii cădeau într-o 
prostraţie adâneă. Erau dispuşi să mănânce şi să bea şi să 
îndeplinească toate acţiunile obişnuite, dacă li se indicau - 
în cazul când aveau prieteni sau sclavi destul de 
credincioşi, ca să-i îngrijească - dar se purtau asemenea 
unor somnambuli, nu recunoşteau pe nimeni, nu băgau în 
seamă nimic, rămâneau pasivi şi nu-şi dădeau seama, în 
niciun fel, de trecerea timpului. Alţii, în schimb, erau 
apucaţi de un delir violent; aceştia trebuiau legaţi de paturi, 
altminteri fugeau, alergând de-a lungul străzilor, ţipând şi 
sti'igând că Diavolul le-a intrat în casă, sau poate hunii 
bulgari - şi mulţi dintre cei ce nu aveau pe nimeni să-i 
reţină dădeau buzna în port sau în strâmtori, se aruncau în 
apă şi se înecau. Alte cazuri nu prezentau nici prostraţie, 
nici delir; bolnavii rămâneau lucizi până ce tumoarea se 
cangrena şi mureau răcnind de durere. Şi iarăşi, în alte 
cazuri, bolnavii nu simțeau niciun fel de durere şi mureau 
paşnic, ca de bălrâneţe. Adeseori irupeau pe întreg corpul 
pustule negre, de mărimea unui bob de mazăre, sau 
bolnavul vărsa sânge; când se prezenta unul din acrele 
două simptome, intervenea, fiiră M'vş, moartea. 

Mulţi erau completamente imuni faţă de boală, eliiar şi 
printre medicii şi cioclii care umblau cu bolnavii sau cu 
morţii - şi nu cu unul, cu doi, .1.11 miile; în vreme ce alţii 
care, la prima alarmă, fugiseră pe dealurile Traciei şi trăiau 
acolo în aer. Mal, feriţi de orice contact cu semenii lor, 
mureau 
E „1 şi ceilalţi. Nici gradul de receptivitate, nici. 
Uiiptomele nu puteau fi prevăzute pe temei de sex, | îi sta, 
clasă, profesiune, credință sau rasă. 

înainte ca ciuma să se dezlănțuie din plin, morții fura 
îngropaţi cu ritualurile tradiţionale, fiecare gospodărie 
îngrijindu-se de propriile ei cadavre. Dar curând asemenea 
grijă pioasă deveni imposibila: în timpul nopţii se 
deschiseră morminte vechi pentru a se azvârli în de noi 
veniţi. Până lii urmă, în multe mii de case - şi chiar în case 


de cetăţeni bogaţi - toţi locatarii erau fie moi'ţi, fie fugiţi şi 
cadavrele zăceau şi putrezeau neiîni; ropate. Justinian 
ordonă registratorului său ge neral să ia în mână situaţia. 
Cadavrele părăsite fură îngropate în şanţuri; dar curând 
forţa de muncă deveni neîndestulătoare. Apoi turnurile 
fortificațiilor de la Sycae, pe partea cealaltă a Cornului, fură 
folosite ca osuare, morţii fiind aruncaţi prin găurile din 
acoperiş, până ce nu mai rămase spaţiu. Deşi acoperişurile 
fură din nou  înfundate şi sigilate, o  duhoare 
înspăimântătoare se răspândi deasupra oraşului - îndeosebi 
când vântul bătea dinspre nord. 

In perioada de culme a pestilenţei mureau mai bine de 
douăzeci de mii de oameni pe zi. Stagnase orice negoţ sau 
industrie din oraş, iar despre adunări de orice fel 
bineînţeles nici nu putea fi vorba. Dar se ţineau slujbe în 
bisericile ticsite cu credincioşi înspăimântați şi casele 
Domnului deveniră focare de infecţie notorii. 
Aprovizionarea cu hrană a municipiului se prăbuşi, 
deoarece pe de o parte niciun căpitan de corabie nu 
îndrăznea să ancoreze în port, pe de altă parte ciuma se 
răspândise şi în ţinuturile agricole. Mii de oameni care 
scăpaseră de ciumă muriră de foame. Era o vreme a 
semnelor şi viziunilor: stafii se fuduleau ziua în amiaza 
mare pe străzi şi, miracol al miracolelor, se încheie pace 
între facțiunea Albastră şi cea Verde. Răufăcătorii pocăiţi 
vădiră în vremurile acestea mai multă nobleţe şi -virtute şi 
bunăvoință decât oricând înainte sau după aceea, în 
legătură cu aceasta, Teodosie zise stăpânei mele: 

„Scumpă naşă, Doamna noastră, Ciuma, are un glas mult 
mai convingător decât Mântuitorul, Domnul nostru Isus 
Hristos'1. 

Discutând despre ororile din jurul nostru folosea mereu 
un ton dispreţuitor iar propria lui sănătate apărea, din 
vorbele lui, mai degrabă o chestiune de bun gust, care nu 
se datora norocului. Stăpâna mea şi cu mine eram şi noi 
binecuvântaţi cu imunitate. Nu-mi dau seama dacă aceasta 


se datora sau nu afumării frecvente a casei cu sulf, dar 
foarte puţini dintre colegii mei servitori se îmbolnăviră. Alte 
case, la fel de norocoase, îşi atribuiră imunitatea vreunei 
relicve creştine sau unui farmec păgân sau unui anumit 
leac specific în care "credeau, ca de pildă laptele prins, sau 
sucul de lămâie, or prunele murate. 

Cam pe vremea în care mortalitatea începu să scadă 
uşor, o şoaptă ocoli palatul:  „Maiestatea-sa Sacră, 
împăratul însuşi, este bolnav. S-a crezut întâi că este o 
simplă răceală, dar azi a apărut 
o tumoare la încheietura picioarelor. Este în pros- 

1 raţie adâncă şi nu poate fi convins nici să 
mănânce. Doctorii sunt di’ părere’ ca nu are şanse să 
supravieţuiască.” 

Apoi veni zvonul nesăbuit, care se împrăştie repede în toi 
imperiul: „A murit'1. Chiar în această 
v reinc îngrozitoare căci acum aproape toate dio. E/ele erau 
atinse oamenii găsiră resurse sufle- 
le. i ca să-i mulţumească lui Dumnezeu că cei rai erau 
răpuşi la fel cu cei buni. Şi se rugară 
<, i următorul împărat să fie mai bun faţă de supuşii săi şi 
mai credincios cuvântului său. Când zvonul ajunse la 
Belizarie, el se afla la Carchemish chiar în ajunul 
armistiţiului de cinci zile. Ofiţeri i veniră în corpore la el şi-l 
întrebară: 

De la cine primeşti acum ordinele, Ilustre 
I leiizarie? 

101 răspunsă imediat, nedorind să pară evaziv, sun 
echivoc: 

Să aleagă Senatul! Dar eu voi vota pentru. lustin, nepotul 
decedatului împărat, ruda cea mai apropiată şi de rangul 
cel mai înalt din toată familia imperială. (Nu era vorba de 
Justin, fiul lui Germanos, ci de un altul, fiul surorii lui 
Justinian, Vigilantia.) 

Ei spuseră: 

— Dar, Ilustre, jurământul de supunere, solicitat tuturor 


ofiţerilor, a fost prestat atât faţă de Justinian, ca împărat, 
cât şi faţă de Teodora, ca împărăteasă. 

Belizarie răspunse: 

— Se poate. Intâmplător, eu am prestat jurământ în 
forma veche, numai faţă de Justinian. Este neconstituţional 
ca o femeie să devină împărăteasă, ca un drept al ei. Deşi 
consider că Luminăţia Ei este o administratoare extrem de 
capabilă şi de energică, nu sunt de acord ca o regulă veche 
de o mie de ani să fie încălcată de dragul Ei. Chiar şi numai 
pentru acest singur motiv: goții şi armenii şi maurii şi multe 
alte neamuri din imperiu nu vor consimţi niciodată să fie 
cârmuiţi de o femeie şi câtă vreme ar fi ea în viaţă, ei ar 
rămâne permanent rebeli. 

Boutzes încuviinţă, adăugind: 

— In ce mă priveşte, chiar dacă situaţia nu ar fi aceasta, 
aş refuza să dau ascultare Teodorei care, (acum pot vorbi 
fără să fiu neloial, căci împăratul a murit) nu este cu nimic 
mai puţin monstruoasă decât fusese el, ci chiar mai feroce 
şi mai vicleană. 

Toţi ceilalţi gândeau la fel, fără să se exprime însă atât 
de liber. 

Apoi veni ştirea că, până la urmă, Justinian nu murise. 
Deşi avea acum şaizeci de ani (socotit a fi momentul cel 
mai primejdios din viaţă), îşi revenise din comă, îndeajuns 
pentru a recunoaşte pe Teodora şi pe Narses. Mai mult 
decât atât, tumoarea de la încheietura picioarelor, după ce 
se umflase până la proporţii considerabile, începu să 
supureze uşor - semn că era pe cale de a se tămădui. 
Tumoarea se sparse, el se putu ridica şi se restabili destul 
de bine; numai vorbirea rămase afectată de o uşoară 
paralizie a limbii. 

În timpul stării de prostraţie, fantoma lui vie, cmiţând o 
lumină  verzui-violetă, fusese văzută lunecând pe 
coridoarele palatului şi trecând cu uşurinţă prin uşi şi 
pereţi, câteodată chiar afară şi înăuntru, prin ferestre, cu 
picioarele înainte, într-un fel înspăimântător, scoțând 


străjile şi servitorii din minţi. În două sau trei împrejurări, 
fantoma fusese auzită vorbind. In toate cazurile, se povesti 
că vorbele fuseseră următoarele: „O, dulce Beelzebut, 
salvator al monarhilor! Nu mă lua încă, Beelzebut - prea şi- 
ar lua îngerul avânt.” Unii dădură acestor cuvinte o 
interpretare, alţii alta; dar câţiva dintre noi înţeleserăm că 
îngerul este Belizarie, ale cărui aripi Justinian le păstrase cu 
atâta gelozie, mereu tăiate. 

Daiacum Belizarie nu mai avea un singur duşman 
imperial, ci doi. Căci o versiune răstălmăcită a celor spuse 
generalilor săi la Carchemish fu ne'ântârziat raportată 
Teodorei de către loan Epi. Un'anul şi Petru, duşmanii săi 
tainici; cei doi acționau astfel pentru a anula efectul oricărui 
eventual raport despre propria lor lipsă de căldură întru 
apărarea cauzei ei, pe care împărăteasa l-ar fi putut primi. 
Acesta era, deci, motivul pentru care toţi generalii fură 
rechemaţi de la Barbalissus la Constantinopol. 

La Constantinopol, ciuma începuse să mai slăbească şi 
viaţa din oraş îşi reluă forma veselă, de odinioară, împărţită 
pe facţiuni; ancheta judiciară, care începea, fu urmărită cu 
viu interes, îndată ce Belizarie şi ceilalţi generali sosiră, fură 
informaţi că sunt arestaţi. Erau acuzaţi de înaltă trădare, 
Belizarie fu scos temporar din funcţia de Comandant în 
Răsărit, comanda predându-se lui Martin. 

Belizarie era uimit. Se declară gata să-şi înfrunte cu 
conştiinţa cea mai senină acuzatorii; căci nu spusese nimic 
neadevărat sau  neloial. Ofiţerilor şi oamenilor din 
Regimentul său de casă, care veniseră cu el, le trimise 
următorul mesaj: „Se pare că am fost calomniat pe nedrept 
în faţa Clemenţei-sale, împăratul, dar am toată încrederea 
că voi fi în curând liber. Vă ordon, în numele dragostei pe 
care mi-o purtaţi, să vă abţineţi de la orice act rebel sau 
criminal, care ar putea prejudicia anchetarea mea. Daţi 
ascultare ofiţerilor împăratului, în toate privinţele. Fiţi 
răbdători.” 

Judecata se ţinu la palat, cu uşile închise; şi nu se publică 


niciun fel. De raport despre constatările justiţiei. Procesul fu 
judecat de însăşi Teodora. Belizarie se apără singur şi luând 
separat interogatoriu lui loan Epicureanul şi lui Petru, izbuti 
să-i facă să se contrazică. De asemenea, încercă să 
convingă Curtea că ei fuseseră ofiţeri certăreţi, ineficienţi, 
rapaci, neascultători şi, pe deasupra, ingraţi. Admise că se 
pronunţase împotriva alegerii Teodorei ca monarh unic; dar 
fu în stare să prezinte minuta şedinţei, scrisă de secretarul 
său, ca dovadă că observaţiile sale fuseseră nevinovate: 
afirmă că susţinuse Constituţia Romană şi nimic mai mult. 
Teodora nu-l putu găsi vinovat de trădare. Totuşi, era 
hotărâtă să-i facă pe cât putea de mult rău, pentru că nu o 
recomandase subordonaţilor săi ca succesoarea firească a 
lui Justinian. 

loan Epicureanul şi Petru fură complimentaţi pentru 
loialitatea lor faţă de tron şi li se făcură daruri în bani şi 
titluri noi. 

Sentința împotriva a doi sau trei dintre generalii 
infractori, inclusiv Boutzes, fu închisoarea severă, pe o 
durată nelimitată, după placul Maiestăţilor lor. Boutzes fu 
coborit într-o celulă neluminată, unde nu avu pe nimeni cu 
care să-şi împartă mizeria; nici măcar temnicerii nu-i 
adresau cuvântul: i se aruncau jos, o dată pe zi, bucățele 
de carne şi pâine, asemenea unei fiare sălbatice în ţarc. Fu 
eliberat abia după doi ani şi patru luni. I) ar atunci era frânt 
de boală şi se obişnuise să umble în patru labe, genunchii şi 
mâinile fiindu-i acoperite cu coji; îşi pierduse tot părul şi cei 
mai mulţi dinţi. Mai mult decât atât, reîntoarcerea bruscă la 
lumina zilei fu un şoc: prea puternic pentru ochii săi 
niciodată nu mai fu în stare sa citească sau sa distingă cu 
limpezime obiectele. In felul acesta, fura răzbunuţi locuitorii 
Antiohiei, ai căror bani de răscumpărare Boutzes îi furase 
de la cetăţenii inimoşi ai lodessei. 

ltcil/arie, deşi fusese achitat de învinuirea de Imdai't. Fu 
găsit vinovat de „a fi dat crezare şi circulaţie unor zvonuri 
dăunătoare” (despre moartea lui Justinian), de a fi omis să-l 


pedepsească pe lJmity, es pentru cuvintele sale neloiale - şi 
de a fi permis capturarea oraşului Callinicum! îndepărtarea 
lui de la comandă fu confirmată şi toate proprietăţile sale în 
pământ, bunuri sau bani fură confiscate în favoarea 
Coroanei. 

Belizarie ascultă sentinţa cu demnitate şi nu apelă 
împotriva ei. Singurul comentariu pe care-l t'acu era că, 
fără fonduri, nu mai putea continua mi echipeze, să 
plătească şi să hrănească Regimentul de casă, care slujise 
împăratul cu credinţă, în multe războaie. 

Teodora răspunse: 

— Figurează ca sclavi ai casei tale, de aceea nu trebuie 
să le porţi de grijă. Sunt şi ei confiscaţi. 

La asta el nu răspunse, dar se observă că îşi strânse 
pumnii, până ce i s-au albit la încheieturi. lubea pe oamenii 
din Regimentul său de casă şi abia suporta gândul că îi vor 
fi luaţi, ca să-i maltrateze nişte generali de teapa obişnuită. 

Teodora îl chemă pe Narses şi-i zise: 

— Sclavii fostului Comandant al Armatelor din Răsărit, 
acest Belizarie, trebuie împărţiţi între generalii şi coloneii 
de la palat, tu însuţi având prima alegere. Dacă mai rămân 
unii pe care niciun general de la palat nu are mijloace să-i 
ţină, pune-i pe secretarii de stat să-i tragă la sorţi. 

Aşa că Belizarie avu durerea să vadă pe mulţi dintre 
bărbaţii cutezători, pe care îi desăvârşise în meşteşugul 
războiului, devenind uşieri şi slugi la nişte eunuci parfumaţi. 

Belizarie nu pierdu numai jumătatea de escadron care se 
întoarse cu el la Constantinopol, ci întreg Regimentul de 
casă, rechemat acum. Le trimise oamenilor încă o dată 
vorbă, în taină: „Răbdare, camarazi, vă implor! în curând 
toate se vor orândui. Bucuraţi-vă de concediul din oraş, 
continuaţi instrucţia, precum v-am învăţat, nu exprimaţi 
milă pentru mine, înghiţiţi toate insultele. Răbdare!” îi 
dădură ascultare, deşi n-ar fi vrut. 

Gloata din oraş, care, se ştie, este la fel de incapabilă de 
o judecată sănătoasă pe cât este de inconstantă în porniri, 


vădi o bucurie ascunsă când află de sentinţa rostită 
împotriva lui Belizarie. În vinării se auziră vorbe ca acestea; 
„Fiţi siguri, împăratul şi împărăteasa s-au condamnat în 
sfârşit la pieire din cauza nerecunoştinţei lor. 

Belizarie al nostru nu va accepta o asemenea 
nedreptate. Este un om prea viteaz şi prea demn, pentru a 
fi tratat astfel. Aştepaţi: în curând veţi auzi despre o 
răscoală neaşteptată a Regimentului de casă şi despre 
asasinate sângeroase în Sacrele Apartamente ale 
palatului. T’ 

Aşteptară cu nerăbdare mereu crescândă. Nu se petrecu 
nimic. Murmurară, dezgustaţi de faptul că idolul lor de 
odinioară,  gloriosul lor erou, Belizarie, se supunea 
duşmăniei şi ingratitudinii suveranilor săi cu o răbdare pe 
care o apreciau.ca fiind tot atât de abjectă ca aceea a 
călugărilor penitenţi. (Aceştia stau pe vine, în celulele lor, 
asemenea unor broaşte râioase, în timp ce flagelatorul de 
serviciu în săptămâna respectivă îşi face turul cu biciul său 
de sârmă şi le brăzdează spinarea, până ce se redeschid 
vechile cicatrice.) Când cetăţenii se îngrămădiră pentru 
prima oară în jurul său în stradă, cu exclamaţii de milă şi 
revoltă, îi respinse cu mânie, strigând: 

Domnilor, tăceţi, aceasta-i o chestiune între împărat şi 
mine. Lăsaţi-mă, vă rog, şi vedeţi-vă de ti'eburi! 

Avea o suită mică, de patru sau cinci ofiţeri tineri, care se 
ţineau de el din simplă loialitate, deşi fuseseră preveniţi de 
Narses că în felul acesta cad sub bănuielile imperiale şi 
pierd orice şansă de înaintare în grad. Ceilalţi asociaţi ai săi 
evitau cu grijă să-l salute - deşi, dacă ar fi înălţat steagul 
revoltei, cei mai muiţi s-ar fi raliat fără întârziere. Îşi căută o 
locuinţă ieftină, aproape de Piaţa Taurului, într-o casă lipită 
de sălile de petrecere. Acesta este un grup de săli, clădite 
în jurul unei fântâni, pe care familiile care nu au decât case 
modeste le pot închiria pentru nunţi şi festivități funerare şi 
alte asemenea împrejurări. Trăind aici, depindea de aceiaşi 
ofiţeri tineri până şi în privinţa celor necesare vieţii 


cotidiene. De n-ar fi fost ei, ar fi trebuit să solicite un tichet 
de lemn şi să recurgă la alocaţia pentru săraci. Teodora nu-i 
luase numai întreaga avere din oraş: trimise şi la Edessa, 
unde Belizarie depusese o sumă mare pentru a acoperi 
diverse cheltuieli de război, şi şi-o însuşi şi pe aceasta. 

„ Se ducea în fiecare zi la palat, ca să-şi salute împăratul, 
precum ar fi făcut-o în mod obişnuit. Justinian încercă prin 
zeflemea şi batjocură să-l întărite ca să-l stârnească la 
rebeliune; căci răbdarea omului îl exaspera. Intr-o 
dimineaţă, refuză să-l vadă pe Belizarie, pretextând treburi 
urgente şi-i porunci să aştepte până seara în faţa porţilor 
palatului. Belizarie se supuse, stând toată ziua în faţa 
porţilor, fără hrană, expus curiozităţii publicului. Gloata, 
scârbită de ceea ce considera a fi o atitudine mizerabilă, de 
sclav, aruncă în el cu fructe putrede şi cu gunoi, aşa încât 
straiele sale de patrician se pătară de-a binelea. Nu scoase 
o vorbă, nici măcar nu se aplecă pentru a evita proiectilele. 
Dar procedă aspru cu un tânăr neruşinat, care veni, 
strecurându-se de-a lungul zidului, ca să-l tragă de barbă. II 
apucă de pantaloni şi-l aruncă la mare distanţă; se zice că 
acest tânăr suferi leziuni de pe urma cărora rămase mulţi 
ani invalid. 

în amurg fu, în sfârşit, admis în palat şi solicită 
permisiunea de a prezenta împăratului o cerere. Justinian 
consimţi să asculte cererea sperând că l-a determinat, 
totuşi, pe Belizarie la o manifestare de indignare făţişă. Fu 
dezamăgit: tot ce ceru Belizarie era o togă nouă, ca să se 
poată prezenta decent îmbrăcat la următoarea audienţă. 

Justinian răspunse tăios: 

— Nu avem bani ca să te îmbrăcăm, Ilustre Belizarie, 
Dacă nu-ţi poţi îngădui să te îmbraci cum se cuvine, mai 
bine îţi tăiem numele de pe lista patricienilor; în felul acesta 
vei fi scutit de toate obligaţiunile protocolare. 

Belizarie se plecă adânc şi răspunse: 

— In orice calitate sau rang mi se îngăduie să slujesc 
Maiestăţii-tale, se poate conta pe mine 


— Îmi voi îndeplini datoria cu credinţă. 

Numele său fu şters de pe listă şi multe luni de atunci 
încolo nu se mai întoarse la palat.. 

în tot acest răstimp stăpâna mea se bucura, bineînţeles, 
de prietenia Teodorei şi, departe de a fi privată de vreuna 
dintre proprietăţile ei, fu îmbogăţită prin atribuirea multora 
dintre bunurile lui Belizarie, inclusiv marea lui moşie de la 
llufinianae. Se prefăcea a fi mult mai indiferentă faţă de 
nenorocirile bărbatului ei decât, ştiu bine, era de fapt. În ce 
mă priveşte, de câte ori puteam fvit. li, nn pomeneam de 
Belizarie; şi ori de câte ori aducea ea vorba, aveam grijă ca 
atitudinea mea să nu mă angajeze în niciun fel. Dar îmi 
fierbea sângele când îl vedeam pe Teodosie groză 
vi iu lu-, se pe seama lui Belizarie. Devenise în zilele acelea 
om mare la palat şi circula urmat de o . Uită de patru sute 
de traci din Regimentul de casă, pe care i-i dăruise 
împărăteasa. Avea mereu consfătuiri tainice cu Teodora, 
fiind numit maestru al distracţiilor din palat. 

Despre istoria intimă a celor ce s-au petrecut după 
acestea, circulă multe versiuni - unele plauzibile, altele 
ridicole, niciuna autentică. În orice caz, esenţial este că 
Teodosie muri de dizenterie, în ziua Sfântului Ştefan, care 
este cea următoare zilei de Crăciun; şi istoria nu a scos 
niciodată la lumină dacă a fost un simplu accident, sau 
dacă a fost otrăvit la ospăţul de Crăciun, şi dacă da, atunci 
de cine anume. Acei puţini care avură prilejul să-i 
examineze cadavrul, înclinau spre părerea că fusese 
otrăvit. 

Pot afirma însă cu toată certitudinea că de moartea lui nu 
poate fi învinuit nici Belizarie, nici vreun prieten al lui 
Fotius. Nu este însă dincolo de limitele a ceea ce se poate 
presupune, ca vreun servitor al stăpânei mele Antonina să 
fi crezut că în felul acesta vine în întâmpinarea dorințelor 
ei. Nu am cum să discut acest subiect. Inutil să vă spun că 
niciodată nu a căzut vreo bănuială asupra lui Eugeniu. 

La moartea lui Teodosie sentimentele stăpânei mele 


păreau amestecate. În ultima vreme, atitudinea ei se 
schimbase faţă de dânsul, şi încă în mod foarte brusc. 
Ajunsese să creadă - pe drept sau pe nedrept - că favoritul 
ei, utilizând aceeaşi artă de curtezan pe care o folosise şi 
faţă de dânsa, devenise amantul Teodorei. Este cert că 
Teodosie o trata în perioada aceasta cu o indiferenţă care 
trebuie să o fi mâhnit foarte mult, deşi ea a făcut tot ce i-a 
stat în putinţă ca să-şi ascundă suferinţa. 

Teodora trecu cu uşurinţă peste moartea lui Teodosie; 
nici măcar nu se interesă de cauzele ei. Dar stăpânei mele 
îi vădi nealterată compătimire pentru pierderea suferită şi 
se părea că nu are habar de gelozia crâncenă nutrită de 
Antonina. Unii ziceau că această nepăsare era abordată de 
Teodora cu intenţia de a-l lipsi pe Justinian de satisfacția pe 
care o simţea de pe urma durerii ei; căci tot aceştia afirmau 
că împăratul însuşi pusese la cale asasinarea lui Teodosie, 
fiind gelos din cauza mulţumirii pe care acesta o dădea 
soţiei sale, şi că, de fapt, ea fusese foarte îndurerată de 
moartea lui. Dar toate acestea sunt absurdităţi. 

Acum, stăpâna mea căzu pradă unei adânci melancolii; 
insomnia şi lipsa poftei de mâncare o slăbiră atât de mult, 
încât părea a avea zece ani peste vârsta ei reală - avea 
atunci patruzeci şi doi de ani. A 

într-o zi, când m-am dus în iatacul ei, Antonina Işi ridică 
privirea şi ochii ei erau roşii de plâns. Deşi o văzusem 
adeseori ursuză, agitată, mânioasă, deznădăjduită, de când 
fusese fată n-o mai văzusem plângând. 

l-am zis cu blândeţe: 

— Stăpână, am fost primul tău sclav şi ţi-am rămas 
credincios o viaţă întreagă. Îţi sunt mai presus de toate 
devotat şi aş muri de dragul tău, precum ştii bine. Lasă-mă 
să-ţi împart jalea, împărtăşindu-mi cauza ei. O, Doamnă 
Antonina, mi se strânge inima când te văd plângând. 

Lacrimile izbucniră din nou; dar nu-mi răspunse’. 

Apoi am întrebat-o: 

— Stăpână, scumpă stăpână, oare eşti îndoliată după 


Teodosie? 

începu să strige: 

— Nu, Eugeniu, credinciosul meu prieten, n «f l'iHera şi 
pe Afrodita, nu! Nu la Teodosie mă ijândesc - ci la soţul 
meu, Belizarie. Trebuie să mă destăinuiesc ţie din nou, ca 
odinioară, pe vremea în care trăiam la club, altminteri 
tăcerea mă mistuie. O, dragă Eugeniu, aş da tot ce am, 
numai să nu-mi fi aruncat vreodată privirea asupra 
prefăcutului de Teodosie. Adevărata mea iubire a fost 
dintotdeauna Belizarie - şi, ca o smintită, l-am nenorocit de- 
a binelea. Acum nu mai există nicio posibilitate ca să dreg 
greşeala. 

Am plâns cu ea. 

— Neîntârziat trebuie pusă la cale împăcarea! am strigat 
impulsiv. 

Dar ea îmi răspunse că nici mândria lui Belizarie, nici a ei 
nu îngăduiau o împăcare. Mai mult decât atât, Teodora nu l- 
a iertat nicidecum pe Belizarie şi împăratul îl ura mai intens 
decât pe orice altă făptură omenească. 

După un scurt răgaz de cugetare, i-am spus: 

— Cred că înţeleg totul şi pot găsi o cale de ieşire. 

— Nu există cale de ieşire, Eugeniu. 

Eu am continuat totuşi, curajos: 

— Stăpână, cred că dacă m-aş duce la Belizarie şi i-aş 
spune - ceea ce, cred, nu i-a fost împărtăşit niciodată - că 
Fotius a mărturisit sub tortură că te-a calomniat; şi dacă i- 
aş jura că tu şicu Teodosie nu aţi fost niciodată amanți; şi 
dacă i-aş spune, în continuare, că jurămintele tale faţă de 
loan de Capadocia au fost făcute - şi oare nu este 
adevărat? — din ordinul împărătesei şi că i-ai cerut iertare 
lui Dumnezeu pentru acest păcat şi pentru toate blasfemiile 
pe care le-ai comis. — oare nu ai face atâta lucru pentru a-l 
împăca pe Belizarie, dragă stăpână? — şi că tu ai mult mai 
multe pricini pentru a te considera jignită de el, decât el de 
tine... 

— O, înţeleptule Eugeniu, du-te cu binecuvântarea mea. 


Da, îi voi cere iertare lui Dumnezeu - fără îndoială că nu voi 
lăsa ca un asemenea fleac să-mi stea în cale. Spune-i tot ce 
mi-ai înşirat adineaori; şi apoi, dacă uită de mândria şi de 
mânia lui, îl poţi asigura că niciodată nu am iubit pe 
altcineva şi că nu voi avea 'odihnă până nu i se va reda 
libertatea şi onoarea - şi că atunci nu ne vom mai despărţi 
niciodată. 

15 - Corniţele Belizarie - voi a 

— Ai să faci apel la împărăteasă? 

— Da. Am să-i amintesc de serviciile pe care i le-am adus 
de curând, în cazul lui loan de Capadocia, cât şi de vechea 
noastră prietenie,precum şi de prietenia ce a existat între 
tatăl ei, maestrul urşilor, şi tatăl meu, conducătorul de 
care... 

Dar eu i-am răspuns: 

— Dragă stăpână, mai am o propunere de făcut. Cred că 
sunt în situaţia de a pune la cale nimicirea definitivă a lui 
loan de Capadocia. Dacă reuşesc şi meritul îţi revine, 
împărăteasa îţi va acorda, fără îndoială, tot ce-i soliciţi. 

— Cum? întrebă ea grăbită. Cum ai s-o pui 3a cale? 

l-am răspuns: 

— Azi după amiază am intrat în vorbă, într-o vinăi'ie, cu 
un tânăr sărac din Cyzicus, care moare de o boală 
mistuitoare şi nu mai are mult de trăit. El şi întreaga lui 
familie, bunici bătrâni şi nevastă cu trei copii mici, au fost 
izgoniți din casă, din ordinul episcopului de Cyzicus. A venit 
singur, pe jos, la Constantinopol şi astăzi a făcut apel la 
palat ca să i se facă dreptate şi să i se dea ajutor; dar 
funcţionarii l-au izgonit, deoarece episcopul e bine văzut la 
Curte. l-am arătat simpatii’ şi i-am oferit un ban de argint, 
dându-i înlilnire sub statuia elefantului lui Severus, mi ine la 
prânz. Nu i-am dezvăluit cum mă cheamă, nici pe stăpânul 
meu, şi în vinăria respectivă nu sunt cunoscut. 

— Ei bine? 

— Dă-mi cinci sute de monezi de aur, stăpână, şi cred că 
atâta va ajunge pentru a-l nimici pe loan de Capadocia. 


— Nu înţeleg. 

— Dă-mi banii şi încredinţează-mi misiunea. 

225 

— Dacă reuşeşti, Eugeniu, îţi dau cincizeci de mii şi 
libertatea. 

— Ce altceva înseamnă banii, decât bunăstarea 
trupească, pe care şi aşa o am? Ce altceva este „libertatea” 
decât să te bucuri de preţuire, ceea ce am şi dobândit? Nu, 
stăpână, răsplata care mă va satisface va fi că tu şi Domnul 
meu Belizarie şi împărăteasa, tustrei, veţi scăpa de un 
vechi duşman, că moartea tatălui tău Damocles, fostul meu 
stăpân, va fi răzbunată, şi că eu voi fi cel ce a mijlocit 
împăcarea dintre împărăteasă şi Domnul meu Belizarie. 

În seara aceea m-am dus să-l caut pe Belizarie, în 
locuinţa lui sărăcăcioasă. Deşi era slăbit de o criză de 
malarie, se ridică de pe canapea ca să-mi ureze bun venit. 
Cu un zâmbet care ascundea profunzimea sentimentelor 
sale, mă întrebă: 

— Şi nu te temi să mă vizitezi, Eugeniu, vechiul meu 
prieten? 

l-am răspuns: 

— Nu, llustre Domn. Cu mesajul pe care-l aduc, aş fi 
riscat să trec chiar şi printr-un incendiu sau printr-o tabără 
de huni bulgari. 

Deveni puţin nerăbdător: 

— Nu mi te adresa cu titluri care mi s-au luat. Care este 
mesajul? 

f 

l-am relatat, vorbind în numele meu, tot ce căzusem de 
acord cu stăpâna mea să-i spun. Mă ascultă cu mare 
atenţie, exclamând un „Ah!” când îi spusei că nevastă-sa i- 
a cerut iertare lui Dumnezeu. Apoi i-am arătat documentele 
de stat în care erau consemnate mărturisirile lui Fotius - 
mituisem copistul ajutorului de arhivar, cu preţul salariului 
său pe o zi, pentru a leobţine. Belizarie le citi repede şi apoi 
le mai citi o dată cu mare: atenţie şi până la urmă se lovi în 


piept şi zise: 

— Pentru gelozia mea furioasă şi pentru credulitatea de 
care am dat dovadă, merit tot ce am suferit. Dar, din 
păcate, Eugeniu, acum e prea târziu. Stăpâna ta nu mă va 
ierta niciodată pentru felul în care m-am purtat cu ea la 
Daras, nici dacă i-aş cere fără rezerve iertare. 

L-am îndemnat să aibă toate nădejdile: toate se vor 
aranja. Apoi i-am repetat mesajul stăpânei mele, pe care la 
început nu a vrut să-l creadă, îmi spuse: 

— Dacă stăpâna ta, Antonina, va. Voi într-adevăr să mai 
dea vreo ascultare cuvintelor mele, spune-i că eu şi numai 
eu am greşit - dar numai dragostea mea nemăsurată faţă 
de dânsa in-a împins la asemenea nebunie. 

în noaptea aceea, Belizarie şi stăpâna mea se întâlniră în 
taină la locuinţa lui. Nimeni, afară de mine, nu avea 
cunoştinţă de întâlnire. Amândbi mă îmbrăţişară, mă 
sărutară pe obraji şi-mi spuseră că-mi datorează viaţa lor. 

în ziua următoare l-am întâlnit pe tânărul din Cyzicus, 
sub statuia elefantului. L-am tras deoparte, într-un loc 
discret şi i-am spus: 

— Aici, în sacul-acesta, sunt cinci sute de monezi de aur. 
Acestea vor asigura bunul trai al familiei tale pe tot restul 
vieţii. Dar pentru a le câş- 

Iiga, trebuie să comiţi o faptă disperată. 

Mă întrebă: 

— Ce anume, binefăcătorule? 

— Trebuie să-l ucizi pe episcopul de Cyzicus. Este 
duşmanul stăpânului meu, iar aurul acesta oste al 
stăpânului meu. 

— Cuvintele tale mă înspăimântă, strigă el. 

— De ce, când oricum ai numai puţine luni de trăit şi 
când prin fapta aceasta răzbuni dintr-o singură lovitură şi 
nedreptatea pe care ai suferit-o şi asiguri şi situaţia familiei 
tale nevoiaşe? 

Mă întrebă: 

— Cine este stăpânul tău? 


l-am răspuns: 

— Nu şovăiesc să-ţi spun. Este loan. De Capadocia, care 
acum e preot la catedrala din Cyzicus, 

Am reuşit să-l conving că vorbesc serios în privinţa 
aurului; când i-am dat zece monezi ca arvună, se angajă să 
comită crima şi plecă vesel. 

Curând sosiră de la Cyzicus ştirile aşteptate. Tânărul îşi 
îndeplinise obligaţiile. Aşteptă în faţa porticului catedralei, 
după liturghie, şi când episcopul apăru, împlântă în el un 
pumnal lung. Fu arestat şi ameninţat cu schingiuirea pe 
roată, dacă nu dezvăluie motivele faptei sale, care 
constituia un sacrilegiu. Precum mă aşteptasem, evită să 
pomenească nedreptăţile suferite de el, spunându-le 
ofiţerilor că fusese plătit să săvârşească fapta, printr-un dar 
constând din zece monezi de aur, de către loan de 
Capadocia. Duşmănia lui loan de Capadocia faţă de episcop 
era notorie. Fu arestat şi judecat în localitate, găsit vinovat 
de complicitate la asasinat şi condamnat la moarte. 
Datorită intervenţiei stăpânei mele la Teodora, viaţa ti nărui 
ui fu cruţată şi mai târziu i-am trimis restul de patru sute 
nouăzeci de monezi. Nu ştiu cât a mai trăit după aceea. 

Şi viaţa lui, loan de Capadocia fu cruţată de către 
Justinian, sub motivul că vinovăția lui era insuficient 
dovedită. Totuşi, fu dezbrăcat de sutană, biciuit şi silit să-şi 
mărturisească păcatele din trecut: deşi nu voia să 
recunoască asasinatul, restul relatărilor sale era atât de 
dezgustător, încât ar fi putut fi spânzurat pentru ele de 
zece' ori. Toate bunurile sale fură confiscate în favoarea 
Coroanei şi fu îmbarcat, gol puşcă, pe o navă comercială ce 
pleca spre Egipt (dar, din caritate, cineva îi împrumută o 
pătură aspră): oriunde nava atingea uscatul, era silit să 
debarce şi să cerşească pe chei pâine şi gologani. In felul 
acesta răzbunarea fu, în sfârşit, dusă la capăt; căci Teodora 
şi stăpâna mea făcuseră legământ să-l aducă pe loan la 
goliciune şi cerşetorie, nu să-l omoare prin violenţă. Sufletul 
lui Damocles, conducătorul de care, răposatul meu stăpân, 


dobândi pace pe malurile Styxului. 

Stăpâna mea se putea înfăţişa acum la Teodora şi să-i 
ceară să-l reprimească pe Belizarie în favoruri, spunându-i 
că ea însăşi intenţionează să-l ierte şi să trăiască din nou cu 
el. Devotamentul ci faţă de Teodora fusese încă o dată 
dovedit şi Belizarie nu va întreprinde nimic, în viitor, ce-ar 
putea stârni supărarea împărătesei - de asta putea fi 
sigură. 

Teodora nu respinse cererea. Trimise lui Belizarie un 
curier imperial, cu o scrisoare care suna astfel: „îți dai 
singur seama, om bun ce eşti, rât rău le-ai făcut suveranilor 
tăi. Dar cum îi sunt foarte îndatorată soţiei tale pentru 
serviciile ce mi-a adus, la cererea ei am şters din dosare 
toate acuzaţiile împotriva ta şi ţi-am acordat marinimoaşa 
noastră iertare. În viitor nu trebuie deci ;; i te temi în 
privinţa securităţii şi prosperității laie; dar pe viitor nu-ți 
vom judeca purtarea numai după acţiunile tale în raport cu 
Noi, ci şi după atitudinea ta faţă de persoana ei.” 

în felul acesta Belizarie fu reprimit în favoruri, deoarece 
până şi Justinian considera că mândria lui fusese până 
acum îndeajuns de umilită; şi i se restitui jumătate din 
tezaurulsău şi tot pământul şi casele. Justinian reţinu restul 
tezaurului, care se ridica la un sfert de milion de monezi de 
aur, spunând că nu-i cuviincios din partea unui supus să 
posede atâta avere, când vistieria imperială are o atât de 
arzătoare nevoie de bani. 

Ca un omagiu adus prieteniei strânse dintre familia 
stăpânei mele Antonina şi propria ei familie, Teodora hotări 
acum ca loannina, copilul stăpânei mele de la Belizarie, să 
fie logodită cu cea mai apropiată rudă a ei, Anastasie 
„Picioare-Lungi'! fiul lui Sittas, generalul, şi al surorii ei 
Anastasia. Planul Teodorei era ca după moartea lui Justinian 
şi a ei, diadema să treacă asupra acestui tânăr; căsătoria i- 
ar întări în mare măsură poziţia în oraş. Aşa că logodna se 
înfăptui. 

S-ar putea să pară ciudat că, de la naşterea ei încoace, 


adică scurtă vreme înainte de expediţia lui Belizarie la 
Cartagina, nu m-am mai referit în niciun fel de loannina. 
Adevărul este că fata nu trăise în apropierea nici unuia 
dintre părinţii ei Stăpâna mea Antonina nu luase copilul 
după ea îr războaie, ci o pusese sub tutela Teodorei, care, 
ajunse să o considere ca pe propria ei fiică. loannina 
rămânea cu Teodora, în Sacrele Apartamente ale palatului, 
chiar când se întâmpla ca părinţii ei să se afle în oraş. 
Stăpâna mea era mulţumită că lucrurile se petreceau 
astfel; sentimentele ei materne se îndreptau în primul rând 
spre Marta, soţia lui Hildiger - care, din nefericire, căzu 
victimă ciumei. Dar pe Belizarie înstrăinarea de copila Lui îl 
întrista. li trimitea adeseori scrisori şi daruri de peste mări, 
reamintindu-i, drăgăstos, că are un tată. Dar ori de câte ori 
se întâlneau, în răgazurile întâmplătoare dintre războaie, se 
aflau mereu în umbra tronului; şi loannina era încurcată de 
pornirile lui afectuoase. Cu Antonina, copilul se simţea mai 
în largul său, de parcă ar fi fost în compania unei mătuşi, 
deschisă la fire, la curent cu toate cele. 

Vestea acestei logodne consacră în public împăcarea 
dintre Teodora şi stăpâna mea pe de o parte şi Belizarie pe 
de altă parte. Teodora reuşi chiar să-l convingă pe împărat 
să fie de faţă la ceremonia schimbării darurilor, în casa lui 
Belizarie; şi prezenţa lui părea de bun augur pentru 
revenirea prosperității în treburile casei. Belizarie şi 
stăpâna mea erau escortaţi de o rămăşiţă a Regimentului 
de casă - patru sute de traci, care la moartea lui Teodosie 
trecuseră în posesia stăpânei mele; şi care acum fură redaţi 
fostului lor stăpân. Dar camarazii lor, în număr de şase mii 
cinci sute, încă 1 nu-i fură restituiţi. 

Rechemarea lui Belizarie din Răsărit pricinuise un 
dezastru. Justinian ordonă o invazie a Armeniei persane şi 
reîntări armatele de frontieră până ce numărul lor ajunse la 
aproape de treizeci de mii; clar comanda o împărţi între nu 
mai puţin de cincisprezece generali. Fiecare general prefera 
şi urmărea un plan de campanie propriu; la Dubis, pe râul 


Araxes, forţele lor, lipsite de orice unitate, fură zdrobite de 
o armată persană de numai patru mii de oameni; fugiră 
spre casă, în goană, părăsindu-şi prada, stindardele şi 
armele. Mai mulţi dintre generalii aceştia îşi continuară 
fuga până ce caii li se prăbuşiră, deşi pe o rază de treizeci 
de mile nu se afla picior de inamic. Apoi, Doamna noastră 
Ciuma se vădi a fi un aliat neaşteptat, răspândindu-se brusc 
pe teritoriul persan - pe care până acuma îl cruţase, 
ucigând fiecare al treilea om de pe domeniile Marelui Rege; 
altminteri ar fi venit vremuri grele peste imperiul roman. 

Cad, din treizeci de mii de oameni, zece mii fuseseră 
ucişi la Dubis şi zece mii făcuţi prizonieri, împreună cu tot 
convoiul de luptă al armatei, încărcat cu bagaje şi pradă. 

Când Belizarie se prezentă voluntar ca să se ducă iarăşi 
în Răsărit şi să regrupeze pe supraviețuitori, Justinian îi 
refuză cu aroganță cererea. Nu-i oferi explicaţia reală - că 
nu doreşte ca BeHzarie să reuşească încă o dată acolo 
unde alţii eşuaseră şi în felul acesta să pară indispensabil; 
dar zise, cu zâmbetul său nesuferit, că Doamna Antonina va 
trebui pe viitor să-şi însoţească soţul în campanii, ca o 
garanţie pentru loialitatea lui şi că „Doamna Antonina, fără 
îndoială, nu ar avea nicio plăcere să întreprindă o vizită pe 
graniţa persană, având în vedere experienţa nefericită cu 
prilejul vizitei ei anterioarei 

Apoi continuă prin a spune că dacă Belizarie este chiar 
atât de ahtiat să se întoarcă pe câmpul de bătălie, se poate 
întoarce în Italia, ca să ducă la bun sfârşit misiunea pe care 
a neglijat să o încheie. 

— A fost prea puţin înţelept şi nu fără de rezerve loial, 
Ilustre Belizarie, să revii la noi, la Constantinopol, înainte de 
a fi strivit ultimele scântei ale rebeliunii goților; de atunci 
încoace au mocnit fără contenire şi, până la urmă, au 
izbucnit într-un foc ameninţător. 

Belizarie îi răspunse, răbdător ca-ntotdeauna: 

— Maiestate, daţi-mi îndăi'ăt resturile Regimentului meu 
de casă şi voi face tot ce-mi stă în putinţă. 


Justinian rânji; 

— Pentru vreo nouă trădare, presupun? Nu, nu, generale, 
sunt un iepure prea bătrân şi cu prea multă experienţă, ca 
să mă las momit cu asemenea frunză de lăptucă. Afară de 
asta, trupele care odinioară fuseseră ale taie au fost de 
curând luate de la ofiţerii mei de la palat şi, precum ştii, 
duse pe graniţa persană - unde nu ne putem lipsi de ele. 
Dar de ce discuţi cu noi, tu care până de curând mai erai un 
cerşetor? îţi vom da permisiunea să recrutezi trupe noi, 
oriunde vei găsi de cuviinţă, pe domeniile noastre; dar cum 
reizbucnirea războiului din Italia este, evident, un rod ai 
neglijenţei tale, îţi cerem să finanţezi singur expediţia. Noi 
nu avem bani, iar tu tot mai dispui de o mare avere. Dacă 
primeşti această însărcinare, îţi vom acorda o mare onoare: 
te vom face Comite al Grajdurilor Imperiale. Mâine să ne 
comunici ce-ai hotărât. 

Apoi îl concedie. 

Belizarie acceptă condiţiile - căci dispreţuia oxice 
târguială. Peste foarte puţin se îmbarcă, cu destinaţia Italia; 
era însoţit de stăpâna mea Antonina - pe care, la rândul 
meu, o însoţeam eu - şi de cei patru sute de traci. Noul său 
titlu o amuză copios pe stăpâna mea. Obişnuia să-i spună 
cam aşa: „Bietul meu soţ. Ai fost făcut Comite al Grajdurilor 
lui Augias, dar ţi-e interzis să le cureţi!” (Kroului Hercules i 
se ceruse, în chip de a cincea muncă, să curețe grajdurile 
lui Augias într-o singură zi; şi o înfăptui, deviind printr- 
însele râurile Alpheus şi Peneus.) 

Cam pe vremea aceasta fu ucis în Africa Solomon, într-o 
bătălie pe care o angaja împotriva unei armate de mauri ce 
întreprindea o incursiune. Fusese unul dintre cei mai 
capabili guvernatori, deşi mult stingherit de numărul 
insuficient de trupe. Romanii africani regretaseră de mult 
zilele fericite ale domniei vandalilor, când maurii erau siliţi 
să stea în. Fortăreţele de pe dealurile lor şi perceptorii din 
Constantinopol încă nu începuseră 

CAPITOLUL XXI EXIL ÎN ITALIA 


să înfulece totul, până şi pământul După moartea lui 
Solomon, maurii masacrară, incendiară şi nimiciră fără milă 
şi fără teamă de represalii. Cu cât sărăcea dioceză, cu atât 
impozitele împovărau mai greu avuţia care mai exista, căci 
impunerea efectuată în anul de consulat al lui Belizarie nu 
fusese niciodată modificată. Apoi venise ciuma. În acei ani 
de dezastru universal, pieriră din rândurile populaţiei cinci 
milioane de oameni; apoi nenumărate ogoare rămânând 
nedesţelenite şi neirigate le năpădi deşertul. Cred că 
această ţară rodnică nu-şi va mai reveni niciodată din 
nenorocirile ce s-au abătut asupra ei —cel puţin cită vreme 
va rămâne în imperiu. 

\ 

Urmează acuma relatarea a cinci ani de campanii, fără 
îndoială cele mai ingrate din câte a întreprins vreodată un 
general de oarecare faimă. Dezamăgirea plictiseşte, nu 
numai când este trăită, dar şi când este repovestită. De 
aceea voi fi scurt şi voi însemna din toţi anii aceştia numai 
cât este strict necesar că să dovedesc că nici în decursul 
acestei ultime campanii în vest, Belizarie nu şi-a pierdut 
nimic din curajul, resursele şi vigoarea lui, că virtuțile i-au 
rămas neîntinate de cei treizeci de ani de campanii aproape 
neîntrerupte şi că a făcut în Italia tot ce se putea aştepta de 
la el, şi chiar mai mult. 

Ne vom aduce aminte: coroana gotică trecuse asupra 
unui prinţ tânăr, pe nume Teudel, care, la început, nu 
avusese sub comanda lui mai mult de o mie de lăncieri şi 
stăpânise un singur oraş de oarecare tărie: Pavia. Dar, de la 
Teodoric încoace, Teudel era primul suveran capabil, ajuns 
la domnie peste goți. Datorită firii certăreţe şi inactivităţii 
celor unsprezece generali imperiali care-l înfruntau, fu în 
stare să sporească numărul trupelor 

Jk 
_ Sale la cinci mii şi să organizeze o armată bine echipată. 
In acelaşi an în care Belizarie s-a certat la Daras cu stăpâna 
mea, loan Sângerosul, Bessas şi ceilalți primiseră 


instrucţiuni de la Justinian „să zdrobească ultimele rămăşiţe 
ale goților”; dar împăratul nu era dispus să încredinţeze 
vreunuia comanda supremă. Porniră campania cu 
douăsprezece mii de oameni, inclusiv garnizoana de la 
Sisauranum, care tocmai sosise din Răsărit, fiind capturată 
de Belizarie. In primul rând, din pricina neînțelegerilor 
iscate de împărţirea prăzii pe care se aşteptau să o câştige, 
fură învinşi, prea puţin glorios, de către Teudel la Faenza; 
mii şi mii de oameni fură ucişi sau prinşi şi. — ruşine unică! 

— Abandonară absolut toate stindardele de regiment, 
deşi generalii scăpară, fiecare fugind pe unde apucă. Numai 
escadronul persan luptă curajos şi din această cauză suferi 
pierderi mai mari decât oricare altă unitate. Apoi fiecare 
dintre cei unsprezece generali conduse la adăpostul altei 
cetăţi ceea ce supravieţuise din propria lui unitate, aşa 
încât toată Italia se întindea, neapărată, în faţa armatei lui 
Teudel. 

loan Sângerosul porni din nou împotriva lui, primind 
întăriri de la Ravena. Deşi se afla în inferioritate numerică, 
Teudel împrăştie armata lui loan într-o bătălie ce avu loc 
aproape de Florenţa şi nu numai că-i pricinui pierderi grele, 
în morţi şi răniţi, dar convinse şi pe mulţi dintre oamenii săi 
să dezerteze în rândurile armatei goților. Alexandru 
(„Foarfecele'1) redusese armatele din Italia la o stare dintre 
cele mai jalnice, furându-le solda şi rațiile, De când e 
lumea, niciun soldat nu poate lupta vreme îndelungată fără 
soldă sau hrană potrivită, afară de cazul în care-şi apără 
propriul său cămin sau se află sub comanda unei căpetenii 
curajoase. Pe deasupra, când între ofiţeri stăruie 
neînţelegerea, ceea ce se întâmpla aici, soldaţii de rând o 
simt repede şi-şi pierd încrederea. Cei ce dezertară la 
Teudel erau oameni dornici de a se pune sub protecţia unui 
rege care se dovedi a fi om de cuvânt - un conducător 
curajos, activ, generos, care nu-şi împărțea cu rivali 
comanda. 

în primăvara următoare, aceeaşi primăvară în care 


Belizarie fusese trimis împotriva regelui Khosrou în Siria, 
Teudel, lăsându-i pe generalii imperiali pitiţi în fortărețele 
lor din nord-estul Italiei, porni în jos, spre sudul rămas 
aproape fără nicio apărare. Il invadă cu uşurinţă, ocupând 
fortărețele Benevento, unde distruse întăriturile, şi Cumae, 
unde găsi mari comori, şi peste puţin începu să asedieze 
Neapole. 

în numele tuturor generalilor, loan Sângerosul îi scrise de 
la Ravena lui Justinian, cerând întăriri. Cu o promptitudine 
neaşteptată, Justinian trimise un senator, Maximinus, cu o 
flotă mare şi cu toate trupele care puteau fi adunate din 
centrele de instrucţie şi din oraşele de garnizoană din 
Răsărit, Maximinus fu învestit cu autoritatea de Comandant 
al Armatelor din Italia. Era un laş, fără nicio experienţă în 
materie de războaie. Îşi petrecea cea mai mare parte a 
timpului în rugăciuni şi posturi. Justinian detesta să 
încredinţeze mari armate unor generali cu experienţă, 
temându-se să nu devină rebeli. Părea să fie sub impresia 
că victoriile se cuceresc în genunchi, nu în şa. 

Expediția se isprăvi dezastruos, precum era de aşteptat. 
Întâi, Maximinus zăbovi luni de zile în Grecia, trimițând 
înainte pe unul din generalii săi cu un număr de nave pline 
de provizii, dar cu forţe inadecvate, pentru a ajuta oraşul 
Neapole. Cavaleria lui Teudel surprinse această flotă mică 
pe când echipajele se aflau debarcate, fără nicio măsură de 
apărare, la Salerno, ca să ia apă şi să-şi mai desţepenească 
picioarele; o captură aproape în întregime. Atunci 
Maximinus navigă personal până la Siracuza, în Sicilia, de 
unde trimise restul armatei sale, cu corăbiile rămase, spre 
a mai încerca o dată să ajute oraşul Neapole. Dar asta se 
petrecu prea târziu, în noiembrie, când călătoriile pe mare 
devin nesigure. Un vânt puternic, din nord-vest, surprinse 
expediţia aproape de Neapole, făcând navele să eşueze la 
țărm şi anume chiar pe ţărmul unde regele Teudel îşi 
stabilise tabăra, cu goții săi. Dintre soldaţii care izbutiseră 
să scape de furia valurilor, goții nemiloşi aruncară multe 


sute îndărăt, în mare, căci nu doreau să se împovăreze cu 
prizonieri. Dar generalul roman care comanda expediţia fu 
cruțat. Cu un ştreang de gât, îl siliră să-i sfătuiască pe 
napolitani să capituleze, deoarece acum nu se mai puteau 
aştepta la niciun fel de ajutor şi erau strâmtoraţi de foame. 
Teudel se angajă să le cruţe viaţa. 

Neapole se predă. Când Teudel văzu cât de vlăguiţi erau 
cetăţenii, se purtă cu o omenie şi o înţelegere remarcabile 
pentru un barbar. Avu grijă ca oamenii să nu-şi încarce 
dintr-o dată burta şi astfel să se prăpădească - redându-le 
vigoarea printr-o mărire treptată şi cumpănită a raţiilor. Nu 
se răzbună pe ei, ba chiar îngădui garnizoanei să 
părăsească oraşul cu onoruri de război, asigurându-i 
animale de povară cu care să ajungă la Roma. Mai mult, ca 
să dea un exemplu propriilor săi oameni şi să încurajeze 
populaţia băştinaşă, execută un soldat got pentru violarea 
unei fete italiene şi acordă acesteia, ca zestre, toate 
bunurile soldatului. Dar rase până la pământ întăriturile 
oraşului Neapole, aşa încât chiar de-ar fi fost recucerit, 
oraşul să nu mai poată servi niciodată ca bază de 
operaţiuni împotriva goților. 

Regele Teudel ar fi pornit acum să ocupe Roma 

— A cărei garnizoană era comandată de loan Sângerosul 
- deoarece cetăţenii simpatizau cu cauza goților şi se 
pregăteau să-l întâmpine cu „bun venit”. Dar atunci se 
răspândi ciuma în ltalia şi străzile Romei erau pline de 
cadavre neîngropate. Teudel se grăbi să se retragă din 
apropierea infecţiei. Trimise o parte a armatei să asedieze 
Otranto, în timp ce. Cu restul asedie Osimo şi Tivoli. Tivoli 
căzu în mâinile sale datorită unui act de trădare; 
comunicațiile dintre Roma şi Toscana - regiunea pe care se 
întemeia aprovizionarea Romei - fură astfel întrerupte. 
Forţele imperiale degenerară tot mai mult, în vreme ce 
forţele lui Teudel progresau continuu. Solda trupelor 
imperiale, care era acoperită în mod obişnuit din impozitele 
Italiei, nu mai putea fi asigurată deoarece goții deţineau 


acum aproape toate regiunile rurale; şi aptitudinile 
combative ale trupelor depindeau în mare măsură de soldă. 

Aceasta era starea lucrurilor când Belizarie ne duse în 
Italia. Intreprinse întâi un marş de recrutare prin Tracia, cu 
cei patru sute de cuirasieri ai săi. De foarte mulţi ani, era 
pentru prima oară când vizita Germenul, localitatea sa de 
baştină, sau Adrianopolul, unde-şi începuse cariera militară. 
Compatrioţii săi îi pregătiră o primire excepţională. În 
fiecare oraş în care ajunse, îl aşteptă o recepţie civică: 
marşul deveni aproape o procesiune regală. Cei patru sute 
de oameni, toţi traci, eroi ai campaniilor contra goților, 
vandalilor şi persanilor, erau atât de arătoşi şi aveau o 
înfăţişare atât de marţială în cămăşile lor de zale şi cu 
coifurile cu pene albe, îşi călăreau caii roibi atât de bine şi 
vorbeau cu atâta admiraţie şi dragoste de Belizarie, încât 
nu mai puţin de patru mii de recruți se înrolară sub 
stindardul său - dintre care o mie cinci sute chiar din 
Adrianopol. In Tracia i se spunea „Norocosul Belizarie”, nu 
numai pentru că el însuşi nu fusese niciodată rănit, dar şi 
pentru că din Regimentul său de casă, care se bătuse în 
atâtea bătălii glorioase, căzuseră foarte puţini oameni - cel 
puţin câtă vreme serviseră sub comanda lui directă - şi 
foarte mulţi dintre ei făcuseră avere. Belizarie sperase să 
facă rost de arme şi armuri pentru recruţii săi, chiar aici, 
asemenea obiecte fiind produse la atelierul imperial de 
armament din Adrianopol; dar îi fură refuzate, chiar contra 
plăţii în aur. De asemenea, în cursul recentei lor incursiuni, 
hunii bulgari luaseră aproape toţi caii din Tracia, tiu 
excepţia hergheliilor imperiale, care fuseseră adăpostite din 
vreme după zidurile oraşului Salonic; aşa că nu reuşi nici 
măcar să-şi încalece recruţii. Fără arme, fără armuri, fără 
cai - când şi altminteri, ca să formezi dintr-un recrut crud 
un cuirasier eficient se cere o muncă de doi ani şi mai bine, 
chiar dacă este obişnuit dinainte cu caii. 

Din Tracia ne îmbarcarăm şi ocolirăm coasta Greciei, 
ajungând la Spalato, unde ne reaprovizionarăm; aici se 


găsiră pentru recruți arme, dar nu se găsiră armuri. De la 
Spalato, Belizarie îl trimise, pentru despresurarea oraşului 
Otranto, pe acelaşi Valentin care comandase miliția romană 
pe Câmpul lui Nero în timpul apărării Romei: avea două mii 
de oameni, în cea mai mare parte neinstruiţi, şi provizii de 
grâne pentru un an. Valentin izbuti să despresoare Otranto 
tocmai ia vreme: din cauza foametei, garnizoana se 
hotărâse să se predea peste patru zile goților. Belizarie nu 
putea încerca o debarcare în vecinătatea Romei, deoarece, 
graţie corăbiilor de război capturate, inamicul controla 
toată coasta de apus. Ne duse ia Ravena, trecând prin Pola. 

La Ravena îi îndemnă pe goții rezidenţi să-şi convingă 
rudele care luptau sub regele Teudel,. Să-şi reînnoiască 
legământul. Faţă de împărat. Dar nici măcar numele lui 
Belizarie nu mai era în stare să atragă măcar un singur om. 
Ca să asigure cel puţin securitatea acestei regiuni, trimise 
spre nord, în Emilia, o sută dintre oamenii instruiți ai 
Regimentului de casă şi două sute dintre re-. Cruţii cei mai 
promiţători, pentru care găsise la Ravena cai şi armuri, şi 
două mii de infanterişti iliri. Bologna, capitala, se supuse, 
dar provizii se găsiră puţine. Afară de asta, ilirii nu-şi 
primiseră solda de optsprezece luni şi erau dezamăgiţi, 
pentru că în absenţa lor li se îngăduise hunilor bulgari să 
întreprindă un raid prin Iliria şi să le târaseă în prizonierat 
nevestele şi copiii. Anunţară, pe neaşteptate, că se duc 
acasă; ceea ce chiar şi făcură, lăsându-i pe cei patru sute 
de oameni din Regimentul de casă să se descurce singuri. 
(Justinian se mânie pe aceşti iliri, dar după aceea îi iertă.) 
Aşa că toată Emilia fu cedată inamicului, cu excepţia 
fortărețe! de la Piacenza. Singura consecinţă fericită a 
acestei expediţii fu că oamenii din Regimentul de casă, 
comandaţi de un oarecare Turimut - un-trac şi acesta - 
izbutiră să-şi taie cale de întoarcere până la Ravena şi să 
aducă două sute de cai şi trei sute de armuri, aparţinând 
goților ucişi de ei în ambuscade. 

Apoi Belizarie îl trimise pe Turimut la Osimo 


— Localitate asediată de regele Teudel - cu o mie de 
oameni: nu se putea lipsi de mai mulţi. Turimut izbuti să se 
strecoare în oraş prin liniile go ţilor, fără a suferi pierderi; 
dar curând, după ce făcu o ieşire curajoasă, îşi dădu seama 
că cei o mie de oameni ai săi nu constituie un adversar 
pentru armata goților, care se umflase la treizeci de mii, 
datorită dezerţiunilor din trupele imperiale. Nu se putea 
sprijini, în scopuri militare, nici pe restul garnizoanei. Se 
consultă cu comandantul, care căzu de acord că prezenţa 
în continuare a forţei lui Turimut va fi mai degrabă o povară 
decât un ajutor, însemnând pur şi simplu mai multe guri de 
hrănit; aşa că Turimut plecă în cursul nopţii. Un dezertor 
preveni goții asupra planurilor sale şi aceştia îl ambuscară, 
la patru mile distanţă de oraş. Pierdu două sute de oameni 
şi toate animalele de povară; restul scăpă şi ajunse până la 
Rimini. 

Teudel distruse întăriturile tuturor oraşelor care 
i se supuseră. Belizarie, având nevoie de o bază mai 
convenabilă decât Ravena, se hotărî să reîntărească 
Pesaro, un port din Umbria aşezat între Rimini şi Osimo, 
deoarece aici, în valea râului, existau păşuni bune care îi 
erau de folos. Zidurile de la Pesaro fuseseră pe jumătate 
demolate şi porţile îndepărtate; dar cu inventivitatea lui 
obişnuită, trimise agenţi care măsurară amplasamentul 
porţilor, şi la Ravena se confecţionară porţi noi, de stejar, 
întărite cu fier forjat, potrivite exact pe măsura înălţimii şi 
lăţimii. Turimut le transportă pe apă până la Pesaro şi le 
potrivi la locul lor; şi puse orăşenii la lucru, în grabă mare, 
ca să înalțe zidurile. Avea cu el trei mii de oameni, aproape 
toţi recruți traci. Până ce Teudel sosi cu armata în faţa 
oraşului, venind de la Osimo, zidurile erau destul de înalte 
pentru a putea fi apărate. Belizarie îşi instruise intens 
recruţii în tragerea cu arcul, aşa că îşi făcură prezenţa 
simțită de-a binelea. Teudel se retrase, derutat. 

Belizarie îi scrise lui Justinian, în termenii următori: 

„Prea Puternice împărat, 


Am sosit în Italia fără cai şi armuri - căci acestea nu se 
puteau obţine în Tracia - şi fără bani, afară de ceea ce 
aveam în punga mea particulară, pentru plata recruţilor de 
curând încorporaţi în Tracia. Aceştia sunt puţin numeroşi, 
încă neinstruiţi, înarmaţi slab şi nu au cai. Trupele regulate 
ale Maiestăţii-tale şi miliția pe care le-am găsit aici nu 
constituie pentru duşman un pericol, nici în privinţa 
numărului, nici a curajului. Regele Teudel stăpâneşte toată 
Italia - cu excepţia cîtorva oraşe pe care, cu forţele pe care 
le am la dispoziţie, nu am cum să le despresor - şi, în 
consecinţă, impozitele imperiale nu pot fi strânse. Fapt este 
că până şi faţă de trupele staționate la Ravena, Maiestatea- 
ta are o atât de mare restanţă de soldă, încât sunt complet 
incapabil să le conving să lupte. Mai mult de jumătate au şi 
dezertat la inamic. 

Dacă prezenţa mea în Italia ar fi suficientă pentru a duce 
războiul la un sfârşit victorios, toate ar fi bune: căci mi-am 
anunţat sosirea, cu toate mijloacele care-mi sunt la 
îndemână. Dar Maiestatea-ta să ţină seama că un general 
fără trupe este asemenea unui cap retezat de la ceafă. Cu 
respect propun ca oamenii din Regimentul meu de casă, pe 
care i-ai trimis pe graniţa persană, să fie rechemaţi şi 
trimişi aici imediat; şi, împreună cu ei, o mare unitate de 
herulieni sau de alţi huni, dacă Maiestatea-ta va acoperi 
cheltuielile pricinuite de angajarea lor, printr-o sumă 
substanţială. Dacă cererea mea nu poate fi satisfăcută, 
puţin sau nimic nu va putea fi înfăptuit de slujitorul loial şi 
supus al Maiestăţii-tale. _ 

Belizarie, Comite al Grajdurilor Imperiale In prezent 
Comandant al Armatelor din ltalia4, loan Sângerosul, 
predând lui Bessas comanda Romei, se angaja să înmâneze 
această scrisoare lui Justinian la Constantinopol şi să-l 
îndemne să remedieze situaţia disperată în care ne aflam. 
Loan porni la drum la sfârşitul anului Domnului 545. Intre 
timp, Belizarie rămase la Ravena, instruindu-şi recruţii, 
folosind pentru exerciţiile de cavalerie puţinii cai pe care îi 


avea la dispoziţie, prin rotaţie. Oamenii cleveniră 
îndemânatici cu arcurile, lăncile, suliţele, săbiile, fie călare, 
fie pe jos - îi puse să călărească chiar şi pe cai de lemn, 
asemenea unor copii. 

Osimo se predă lui Teudel din cauza foamei, apoi urmară 
Fermo şi Ascoli care se află de asemenea în Picenum. Apoi 
Spoleto şi Assisi, în Toscana. Numai Perugia rezistă, deşi 
Teudel puse la cale asasinarea lui Ciprian, generalul 
comandant ai garnizoanei. 

loan  Sângerosul nu predă împăratului scrisoarea, 
vorbindu-i despre situaţie numai în termeni vagi. Era 
plictisit de războaiele italiene şi nu dorea să fie trimis 
îndărăt din confortul şi comoditatea Constantinopol ului. 
Unde fusese bine primit, în lipsa de confort şi în necazurile 
campaniei. Se închină în întregime scopului pe care şi-l 
propusese - de a încheia o căsătorie distinsă; de fapt, 
deveni chiar soţul fiicei lui Germanos, sora tânărului Justin, 
o strănepoată a împăratului. (Procedând astfel, deveni 
duşman al împărărătesei Teodora, care considera gestul 
său ca un act de mare trufie, aproape ca o declaraţie că, în 
cazur morţii lui Justinian, se consideră candidat la tron.) 

Neprimind răspuns, Belizarie mai scrise o dată, repetând 
exact scrisoarea anterioară, cu singura deosebire că mai 
dădea ştiri despre ultimele succese ale lui Teudel. Raportă 
că Roma, care era apărată de Bessas cu trei mii de oameni, 
era ameninţată de foame - întrucât flota lui Teudel, având 
ca bază insulele Lipare, intercepta corăbiile cu grâne care 
veneau din Sicilia - şi deci nu mai putea rezista multe luni 
de aici încolo. Piacenza, ultima fortăreață din nord rămasă 
loială faţă de romani, se şi predase, de foame. Mai adăugă 
(îndemnat de stăpâna mea) că, deoarece Graţioasa-sa 
Maiestate pare a nu fi alarmată de starea lucrurilor din 
Italia, astfel cum fusese x-elatată în scrisoarea încredinţată 
lui loan, sau, în orice caz nu se simţea în stare să o 
remedieze, el, Belizarie, se consideră liber să se retragă cu 
soţia lui şi cu garda sa de corp la Durazzo, pe malul celălalt 


al Mării Adri atice. Acolo clima este mai puţin moleşitoare 
decât la Ravena şi comunicațiile cu Constantinopolul - în 
caz că împăratul ar binevoi să-i trimită alte instrucţiuni - 
sunt mai lesnicioase. Strănepotul împăratului, Justin, va 
rămâne la comandă la Ravena. 

Scrisoarea era cu desăvârşire respectuoasă şi potrivită ca 
formă, dar Justinian simţi că ea cuprinde un reproş mascat; 
ceea ce îl determină să nu întreprindă nimic în această 
chestiune, îndeosebi după ce loan Sângerosul negă că i s-ar 
fi încredinţat vreo scrisoare. Totuşi, stăpâna mea trimisese 
concomitent cu această ultimă scrisoare o epistolă către 
Teodora, în care îi spuse că Justinian trebuie să se 
hotărască dacă vrea să păstreze suveranitatea asupra 
Italici şi, în acest caz, să-şi plătească armatele de aici şi să 
trimită întăriri; în caz contrar, trebuie să renunţe la 
pretenţiile asupra ei. Teodora îl convinse în cele din urmă 
pe Justinian să retragă anumite trupe de pe graniţa 
persană, unde primejdia unei invazii părea înlăturată o dată 
cu răspândirea ciumei, şi să-l trimită pe Narses în Crimeea, 
pentru a năimi o puternică forţă de huni herulieni care să 
însoţească expediţia în Italia. Dar până ce aceste întăriri, 
comandate de loan Sângerosul, sosiră la Durazzo, se făcu 
toamnă târzie; între timp, situaţia la Roma se înrăutăţea 
mereu. Tot ce-şi putuse îngădui Belizarie fusese trimiterea 
de-a curmezişul Italiei a o mie de oameni, dintre care 
jumătate erau din Regimentul de casă, pentru întărirea 
garnizoanei slabe din Portul Romei - era esenţial ca 
stăpînirea acestuia să fie în continuare menţinută dacă 
Roma urma să fie despresurată de flota imperială. Valentin, 
care comanda aceste trupe, primi instrucţiuni să evite orice 
bătălie care i-ar pricinui pierderi grele. li ocoli pe goți şi 
ajunse nevătămat la destinaţie. 

Papa Vigiliu, acelaşi care-i urmase lui Silveriu după 
demitere, primise de curând porunca de a se duce de la 
Roma în Sicilia şi de a aştepta acolo până ce va fi chemat la 
Constantinopol. Justinian (care dorea să fie pomenit de 


istorie ca „cel Mare” şi pentru talentele teologice, nu numai 
pentru celelalte calităţi şi isprăvi ale sale) lucra la un tratat 
pentru care dorea să obţină aprobarea papei Vigiliu. Îi 
venise o idee frumoasă în doctrina raporturilor dintre prima 
persoană şi a doua din Trinitate, şi credea că este 
recomandabil să o discute cu papa, înainte de a continua 
elaborarea operei. Tratatul ţintea un compromis între cei ce 
credeau în natura unică a Fiului şi cei ce credeau că Ela 
avut două naturi. În felul acesta, un număr mare de eretici 
ar fi revenitin comunitatea ortodoxă. Vă scutesc de 
amănuntele discuţiei. Papa Vigiliu nu putea lua în serios 
doctrina teologică a împăratului, care era confuză şi 
contradictorie; dar nici nu-şi putea îngădui să-l jignească. Il 
preocupa mult mai mult un raport alarmant care-l ajunse 
din urmă, despre starea lucrurilor la Roma: un oboroc de 
grâu se vindea cu cinci monezi de aur şi un bou cu 
cincizeci, iar cei săraci începuseră să mănânce urzici şi 
iarbă, ca şi în timpul asediului anterior. Fiind un om generos 
şi un creştin cinstit, în ciuda faptului că ajunsese la funcţie 
cumpărând voturile, îşi aduse aminte de îndemnul de trei 
ori repetat de Isus către Apostolul Petru: „Hrăneşte oile 
mele”; angajă pe socoteala lui o mică flotă alcătuită din 
nave de transportat grâu, şi o trimise apoi în Portul Romei 
cu provizii pentru populaţia Urbei. 

Papa trimise flota sub conducerea unui episcop care, 
evitând printr-un amplu ocol escadra de blocadă a goților 
ce-şi avea baza în insulele Lipare, aduse corăbiile 
nevătămate în port; şi fu uşurat când, la sosire, zări 
stindardul imperial fluturând în continuare pe turn şi ostaşii 
garnizoanei vânturându-şi agitat pelerinele de pe metereze. 
Din păcate interpretă greşit semnalul, care nu era 
încurajator, ci constituia un avertisment. Abia fură corăbiile 
bine legate de chei, cu ajutorul docherilor, când răsună un 
răcnet barbar şi două escadroane de goți ai lui Teudel 
ţâşniră dintr-un ascunziş, de după un antrepozit. Puseră 
mâna pe corăbii şi uciseră toţi oamenii de pe bord, 


exceptându-l doar pe episcop, pe care-l duseră, prizonier, la 
Teudel. S-a întâmplat aşa pentru că Valentin, cu o zi sau 
două mai înainte, neţinuad seama de ordinele lui Belizarie, 
condusese pe cei o mie de oameni într-o ieşire împotriva 
goților; retragerea îi fusese tăiată, iar el însuşi, laolaltă cu 
aproape toţi oamenii de sub comanda sa, omorât. 
Asediatorii zăriseră de pe un deal flota episcopului, iar 
resturile garnizoanei erau prea slabe pentru a-i împiedica 
pe goți să pregătească în port această ambuscadă, care 
reuşi din plin. Episcopul prins (s-a întâmplat ca numele său 
să fie tot Valentin) fu interogat îndeaproape de regele 
Teudel, care spera să obţină de la el informaţii militare de 
preţ. Dar episcopul ciudă întrebările lui Teudel, ca un bun 
roman ce se afla, chiar şi când îl ameninţă cu tortura. 
Teudel îşi pierdu răbdarea cu el şi porunci să i se taie 
ambele mâini. Ne cuprinse o mare milă faţă de acest om 
bun. 

/ 

La Roma se produseră multe sinucideri din cauza 
foametei. Veteranul Bessas, pe care neglijența lui Justinian 
față de situația din Italia îl acrise, se preocupa îndeosebi de 
propria lui îmbogăţire, pe seama cetățenilor. Din ordinul 
său, niciun cetăţean de rând nu putea părăsi Urbea, 
privilegiul acesta putând fi obținut numai prin plata a cinci 
mii de monezi de aur; unui patrician i se cereau o sută de 
mii. Majoritatea patricienilor considerau preţul exorbitant şi 
preferau să rămână locului, cu toate dezavantajele. 
Singurele rezerve de grâu se aflau în silozurile militare. 
Bessas vindea câte puţin din acestea, la preţuri din ce în ce 
mai mari, amestecându-l totodată din ce în ce mai mult cu 
tărâţe - ceea ce însemna că de fapt jefuiă şi propriii săi cai. 
Când banii de aur se isprăviră, acceptă ca mijloc de plată şi 
farfurii şi căni vechi de argint, obiecte moştenite din familie 
- dar soc-otindu-le numai greutatea în argint, nu valoarea 
intrinsecă de piese antice. Cred că avea intenţia de a 
capitula în curând, cu condiţia ca lui şi soldaţilor săi - care 


se îmbogăţiseră, de asemenea, vânzându-şi o parte din 
raţie - să li se îngăduie să iasă cu onoruri de război şi să-şi 
păstreze averea personală. 

într-o dimineaţă, gloata din Urbe veni urlând la „porţile 
Palatului Pincian unde se afla cartierul general al lui Bessas. 
Trebuie să fi fost un spectacol îngrozitor - feţele lor supte, 
decolorate şi burţile umflate de vânt; căci eonii, catârii, 
măgarii, pisicile, şobolanii şi şoarecii fuseseră consumati, 
până la ultimul. Din tot ce era comestibil nu mai 
rămăseseră decât urzicile - dacă nu cumva mâncau în taină 
bălegar de cal sau carne de copii asasinați. Străjile 
încercară să izgonească aceste făpturi nenorocite, dar când 
le loviră, căzură şi nu se mai putură ridica de slăbiciune, 
zăcând locului şi zbătându-se, ca nişte viespi sau muşte cu 
aripile smulse. Cererea lor suna astfel: „Pentru numele lui 
Dumnezeu, fă unul din următoarele trei lucruri: sau 
hrăneşte-ne, sau lasă-ne să părăsim Urbea fără a plăti, sau 
curmă suferinţa noastră, ucigându-ne.” Bessas răspunse: 
„Nu vă pot hrăni, neavând grâu decât exact cât îmi ajunge 
pentru oamenii mei; nici să vă ucid, căci asta ar însemna 
asasinat; nici să vă las să părăsiţi Urbea, deoarece mă tem 
că goții s-ar folosi de deschiderea porţilor, ca să intre cu 
forţa. Curaj! Belizarie va sosi în curând, cu hrană suficientă 
pentru toată lumea.” 

Totuşi, reduse treptat suma cerută pentru plecare, cu 
excepţia patricienilor - până ce ea ajunse chiar şi la 
îndemâna pungilor mai modeste. Curând Urbea era 
aproape complet goală. Cei mai mulţi dintre fugari muriră 
pe drum, de epuizare totală; mulţi fură ucişi de goți, ale 
căror forţe sporiseră până la şaizeci de mii de oameni; 
câţiva scăpară spre sud. Dar Roma continua să reziste, ca 
şi garnizoana din portul Romei; şi Belizarie pornea intr- 
adevăr în ajutorul lor, de la Durazzo, din Dalmația, întăririle 
sosind tocmai atunci. 

loan Sângerosul voia ca toată armata, care număra acum 
douăzeci de mii de oameni, să treacă marea îngustă spre 


Brindisi şi să mărşăluiască, într-un singur corp, de-a 
curmezişul Italiei, spre Roma. Dar Belizarie arătă că, în 
cazul în care nu ar întâmpina nicio rezistenţă serioasă, 
marşul asupra Romei le-ar lua patruzeci de zile în vreme ce 
a parcurge drumul pe mare, cu galerele, ar cere numai 
cinci zile dacă vânturile ar fi favorabile. Intrucât Roma 
suferea de foamete, fiecare zi era prețioasă. Noile unităţi 
ale Regimentului de casă nu erau nicidecum alcătuite din 
soldaţi lipsiţi de valoare combativă; şi la Durazzo izbutise să 
cumpere armuri şi cai pentru jumătate din ei. li îmbarcă în 
galerele cele mai rapide şi-i ordonă lui loan Sângerosul să-l 
urmeze cât putea de repede. 

În tot acest răstimp, stăpâna mea se purta cu cea mai 
mare gingăşie şi consideraţie faţă de Belizarie şi încrederea 
lor reciprocă fu în multe zile rele un reazim pentru ei; şi nu 
se mai auzi niciun cuvânt îndoielnic pe seama vieţii 
particulare a stăpânei mele. Faţă de mine erau extrem de 
atenţi şi-mi încredinţară multe secrete importante. 

Belizarie şi stăpâna mea, pe care eu, bineînţeles o 
însoţeam, se. Îmbarcară pe nava-amiral; priveam această 
nouă campanie cu, oarecare neîncredere dar, o dată 
îmbarcaţi, eram nerăbdători să ajungem cât mai repede 
iarăşi în ltalia. Un vânt violent, din sud-est, ne sili să 
căutăm adăpost în portul de la Otranto. Soldaţii goți care 
continuau să asedieze oraşul, nedându-şi seama că 
prezenţa noastră era întâmplătoare, se retraseră de teamă 
la Brindisi, la două zile distanţă spre nord. Vântul se 
schimbă a doua zi şi ridicarăm din nou pânzele, luând 
direcţia sud şi trecând prin strâmtoarea Messina; goții se 
felicitară că pericolul trecuse. 

Şase zile mai târziu ajunserăm în Portul Romei, care 
continua să reziste; dar până la sosirea lui loan Sângerosul 
nu se putea întreprinde nimic, forţele noastre fiind atât de 
reduse. Aşteptarăm mai multe zile dar, neprimind nicio 
ştire, traserăm concluzia că flota lui fusese scufundată sau. 
Risipită de furtuna pe care noi înşine o întâlnisem. În sfârşit, 


o corabie comercială aduse de la loan vestea că el îşi 
reluase planul iniţial, de a mărşălui de-a curmezişul Italiei. 
Obţinuse chiar un oarecare succes: îşi trecuse trupele peste 
mare la Otranto, nebăgat se seamă de goți şi, după ce 
captură o mare herghelie de cai de rezervă, surprinse 
inamicul la Brindisi, îi invadă tabăra, ucigând mulţi oameni. 
Înainta acum în direcţia nord-vest, spre Roma. 

Belizarie strigă: 

— Oare niciodată, niciun general de sub comanda mea n- 
o să-mi dea ascultare? Mă tem că până ce soseşte loan, 
Roma o să cadă. 

Dar strecură în Urbe un mesaj către Bessas, rugându-l să 
mai reziste puţin. 

Regele Teudel nu subestima curajul şi inventivitatea lui 
Belizarie. Ştia că acesta va face tot ce-i stă în putinţă ca să 
ducă provizii în sus, pe Tibru, în bărci; de aceea hotărî să-i 
blocheze această cale. Intr-un punct în care râul se 
îngustează, cam la trei mile mai jos de Roma, clădi doua 
turnuri puternice de lemn, pe fiecare mal câte unul, le legă 
cu un stăvilar din scânduri groase şi postă în ele cei mai 
buni oameni din toată armata lui. Pe Wittig nu l-ar fi ajutat 
niciodată mintea să născocească un plan atât de ingenios. 

Belizarie nu deznădăjdui din pricina stăvilarului. Lui 
Teudel şi a turnurilor. Trimise la faţa locului pe doi dintre 
cei mai de încredere oameni din gărzile sale; trebuiau să 
pretindă că sunt dezertori şi să măsoare turnurile din ochi. 
Aceşti oameni discutară cu sentinelele de la turnul de pe 
malul drept; şi, pretinzând că nu sunt mulţumiţi de ofertele 
goților, făcură imediat cale întoarsă. Acum când cunoştea 
dimensiunile, Belizarie construi un turn cu douăzeci de 
picioare mai înalt decât ale lui Teudel şi-l instală pe două 
şlepuri de transportat pietriş, legate între ele. Deasupra, pe 
doi scripeţi proeminenţi, agăţă o şalupă. De asemenea, 
puse să se ridice, pe două sute de galere, palisade de şase 
picioare înălţime, cu ambrazuri destul de largi pentru ca 
arcaşii să poată trage prin ele. Pe aceste galere îmbarcă 


trupele sale cele mai bune şi le încărcă cu grâu, cârnaţi, 
carne uscată, ulei, brânză, smochine şi alte alimente. 

De la loan Sângerosul veni un nou mesaj, adus de un 
preot travestit în ţăran. Loan se ostenea să spună, întâi, că 
populaţia băştinaşă l-a primit cu entuziasm pe tot drumul 
de la Brindisi încoace; dar că, din păcate, Teudel instalase o 
garnizoană la Capua, barându-i astfel drumul spre Roma. 
Capua era de necucerit şi Belizarie sublimase de atâtea ori 
că nu se înaintează niciodată dincolo de o fortăreață 
puternică. De aceea se întorsese şi acum vâna bandele de 
goți care prădau în Lucania. 

Belizarie află de la acest preot că garnizoana din Capua 
era alcătuită doar dintr-o jumătate de escadron de lăncieri. 
Işi dădu seama că loan Sângerosul, nepăsător faţă de 
destinul Romei - şi dorind să se răzbune pe Bessas, care nu 
vădise niciun fel de simpatie faţă de dânsul când fusese 
asediat, cu câţiva ani mai înainte, la Rimini - prefera 
misiunea facilă de a jefui regiuni neocupate. Dacă Roma 
urma să fie despresurată, acţiunea trebuia deci înfăptuită 
numai cu resursele lui Belizarie, oricare ar fi şansele. 

încredinţă unui armean, numit Isaac, comanda Portului 
Romei; rămânea şi stăpâna mea aici. Ca să-l sfătuiască şi 
să-l ajute. Pe; fiecare mal al râului fu postată o jumătate de 
escadron de cavalerie, cu infanteria de susţinere necesară, 
având ordinul de a rezista, până la ultimul om, în cazul în 
care portul ar îi atacat. Belizarie luă personal comanda 
flotei de galere cu palisade. Îi trimise lui Bessas un mesaj: 
„Aşteaptă-te la sosirea mea, pe râu, mâine după-amiază de 
vreme. Am mijloacele necesare pentru a sparge stăvilarul. 
Aştept de la tine să întreprinzi un raid neaşteptat împotriva 
taberei goților, imediat după amiază, în chip de diversiune. 
Aduc pe navele mele provizii suficiente/' 

Ziua următoare era şase decembrie, sărbătoarea 
episcopului Nicolae, sfântul patron al copiilor. Sfântul 
Nicolae era foarte venei'at de Justinian, care clădise în 
cinstea lui o biserică la Constantinopol. Am impresia că se 


relatează mai multe miracole înfăptuite de el, decât de 
orice alt sfânt din calendar; abia se născuse, că s-a şi 
ridicat în sus şi a. Îngânat mulţumiri Atotputernicului 
Dumnezeu pentru darul existenţei şi, prunc fiind, 
respectase cu stricteţe posturile canonice de miercuri şi 
vineri, abţinându-se în zilele acestea de a suge de la pieptul 
maică-si. loana - spre marea ei tulbu rare şi marea ei 
uimire. Datorită unor cauze nelămurite, Sfântul Nicolae 
devenise moştenitorul lui Poseidon, zeul mărilor ale cărui 
temple fuseseră aproape fără excepţie reînchinate lui; după 
cum Fecioara Maria este moştenitoarea zeiţei Venus şi 
după cum moştenitorul Câinelui Cerber este Apostolul Petru 
(Isus însuşi fiind moştenitorul lui Orfeu, care îmblânzea cu 
melodiile sale fermecătoare orice sălbăticiune). Fiecare 
sfânt recunoscut de Biserică are caracterul şi virtuțile sale 
deosebite; Nicolae a ajuns să devină expresia plastică a 
simplităţii infantile. De data aceasta, soldaţii traci, fiind de 
credinţă ortodoxă, considerau ziua ca fiind de un deosebit 
de bun augur, deoarece se ştia despre Nicolae că la 
celebrul Conciliu de la Niceea fusese covârşit de 
sentimentele sale religioase fierbinţi şi procedase aspru cu 
confratele său cleric Arius, întemeietorul ereziei ariene (la 
care aderă goții), arzându-i o palmă zdravănă peste ureche. 

Deci în zorii zilei Sfântului Nicolae, Belizarie era gata să-şi 
înceapă călătoria în susul râului, cu vâsle şi pânze. Două 
mii de ostaşi din Regimentul său de casă, şi anume cei 
pentru care nu avea cai, ţineau pasul pe ambele maluri ale 
râului, iar ultimul escadron de cavalerie de care mai 
dispunea acţiona ca unitate de protecţie. Stăpâna mea îl 
îmbrăţişă şi-i dori succes şi victorie, iar el porni la drum. 
Noi, cei care rămâneam locului, aşteptam pe metereze, 
apăsaţi de griji şi temeri. 

înspre amiază veni un mesager călare, cu veşti glorioase. 
Flota lui Belizarie întâlnise întâi o plasă de lanţuri, fixată de- 
a curmezişul râului, ceva mai jos de stăvilar - chiar lanţul 
pe care îl folosise el pentru a ocroti morile de apă, în timpul 


apărării Urbei - dar infanteria, cu o salvă de săgeți şi cu un 
asalt, risipi străjile postate la cele două capete; desprinse 
opreliştea şi porni mai departe. Turnul cel înalt, plutitor, cu 
şalupa suspendată de vârf, fusese tras amonte cu ajutorul 
unor animale de povară care înaintau pe poteca de 
remorcare. Apoi, în vreme ce arcaşii de pe galere şi 
infanteria de pe maluri îi atacau violent pe goții din 
turnurile gemene de pe țărm, acest turn plutitor fu adus în 
poziţie împotriva turnului de pe uscat, şi anume împotriva 
celui de pe ţărmul pe care se întindea poteca de remorcare. 
Acum se văzu care sunt intenţiile lui Belizarie. Şalupa fu, 
coborâtă de pe scripeţi, cu o bufnitură: când căzu printre 
goții înghesuiți în turn, o duzină de făclii aprinse fură 
azvârlite intr-însa. Ambarcaţiunea fusese încărcată cu 
smoală, ulei, răşină şi alte materiale inflamabile, aşa că în 
mai puţin de un minut întreg turnul era în flăcări. Un 
escadron de goți veni şarjând de-a lungul potecii de 
remorcare, dar şovăi la văzul turnului în flăcări şi la auzul 
oamenilor care ţipau dinlăuntrul masei de foc. Infanteria 
noastră îi respinse, în dezordine. Belizarie începu să 
distrugă stăvilarul şi era gata să continue înaintarea de 
îndată ce Bessas îşi va fi întreprins ieşirea. Două sute de 
goți arseseră de vii în turn. Garnizoana celuilalt turn fugise. 

Când Isaac armeanul auzi aceste veşti, începu să ţipe de 
bucurie, precum făcurăm cu toţii, noi, cei aflaţi în port. Se 
hotărî să-şi asigure partea sa de glorie, printr-un atac 
asupra unei tabere a goților apărată de o baricadă, care se 
afla la o jumătate de milă distanţă, păzind Ostia. Adunând o 
sută de călăreţi, ţâşni din fortăreață în delta râului şi, 
plecând, strigă către stăpâna mea Antonina: 

— Fortăreaţa este în siguranţă, păzită de tine, llustră 
Doamnă; curând mă întorc cu daruri. 

Isaac nu se mai întoarse niciodată. Ocupă tabăra la prima 
şarjă, împrăştie garnizoana şi-l răni de moarte pe 
comandant. Dar goții îşi dădură seamă că nu au de-a face 
cu avangarda unei mari armate, ci numai cu un smintit, 


însoţit de o sută de aventurieri. Veniră îndărăt, în goană, 
găsindu-i pe oamenii lui Isaac foarte ocupați cu jefuirea 
colibelor. Isaac fu doborât şi din suta lui de oameni nu se 
întoarseră tefexi la fortificaţii nici zece. Unul dintre oameni, 
găsindu-şi calea de întoarcere barată, scăpă galopând în 
sus, înspre capul deltei. Strigă peste râu, către un avanpost 
pe care îl lăsase acolo Belizarie: 

— O, camarazi, Isaac e mort şi eu singur am rămas în 
viaţă dintre oamenii săi; şi sunt rănit în coastă. Veniţi şi mă 
luaţi peste râu, vă rog! 

Şi cu vorbele acestea, leşină. 

In vreme ce el şi calul său erau transportaţi de partea 
cealaltă pe o plută, unul dintre oamenii de aici galopă în 
sus, pe poteca de remorcare, ca să-i ducă lui Belizarie, la 
stăvilar, veştile rele. Ceea ce îi comunică suna astfel: 

— Durere, generale! La Portul Romei totul este pierdut. 
Isaac şi întreaga garnizoană au fost omorâţi de goți - toţi, 
afară de un singur om, străjerul tău Sisifrid, care a scăpat şi 
a fost cules, rănit, de pe partea cealaltă a râului, la capul 
deltei. 

Belizarie îl cunoştea pe Sisifrid ca pe un soldat curajos, 
loial, inventiv şi, de asemenea, îl cunoştea pe mesager ca 
pe un om în care se putea încrede, aşa că nu avea cum să 
nu dea crezare ştirilor. Prima întrebare pe care o puse, cu 
un soi de suspin adânc, fu următoarea: 

— Şi soţia mea, Doamna Antonina? 

X7 - Corniţele Belizarie - voi XI 

Mesagerul răspunse: 

— Nu ştiu. Cuvintele lui Sisifrid au fost: „Am rămas 
singurul în viaţă dintre oamenii lui Isaacw. 

Auzind acestea, Belizarie se clătină pe picioare. Din ochii 
săi ţâşniră lacrimi şi câtva timp stătu locului, fără grai. Se 
cruci, bolborosind, zdrobit, o rugăciune. Dar peste puţin 
redobândi controlul asupra sentimentelor sale: îşi aduse 
poate aminte în ce fel a pierdut Geilimer, regele vandalilor, 
o bătălie decisivă, din pricina jelirii, la timp nepotrivit, a 


cuiva drag. Se făcuse ora trei şi Bessas nu întreprinsese 
ieşirea scontată, deşi nu se putea să nu fi văzut turnul 
incendiat şi să nu fi aflat de distrugerea stăvilarului. Trebuia 
să angajeze, de unul singur, întreaga armată a goților? Ar fi 
fost un act temerar până la nebunie. Totuşi ar fi făcut-o, cu 
speranţă de ajutor din partea lui Bessas de îndată ce 
galerele ar fi ajuns aproape de Urbe; dar n-o făcu deoarece, 
cu portul ocupat, ieşirea lui spre mare era tăiată, Căci Ostia 
era şi ea în mâna duşmanului, şi a fi bătut ar fi însemnat, în 
această situaţie, un dezastru. Singura lui speranţă era să se 
întoarcă neîntârziat la port şi să-l recaptureze. Ordonă ca 
timona galerelor să fie întoarsă în unghi ascuţit şi, 
îmbarcând infanteria, îşi rechemă cavaleria cu sunet de 
goarne şi purcese de zor în aval. Poate că totuşi nu era 
prea târziu ca să smulgă duşmanului fortăreaţa şi să-şi 
răzbune moarta. 

Cum noi, cei din port, îi văzurăm navele revenind, furăm 
covârşiţi de uimire, dar de o uimire mai mică decât a lui 
când observă sentinelele noastre care continuau să stea la 
porţile fortăreței. În cugetul său se înfruntară uşurarea şi 
scârba - uşurare că ştirea fusese falsă, scârbă că, din 
credulitate prostească, abandonase o încercare ce începuse 
atât de bine. Zise cu amărăciune: 

— Aceasta este ziua Sfântului Nicolae, când copiii găsesc 
ascunse în sandale turte dulci şi când soldaţii bătrâni devin 
nătărăi. 

În noaptea aceea îl apucă din nou febra paludică. 
Nemulțumirea şi neliniştea din cugetul său agravară acest 
atac; se îmbolnăvi, într-adevăr, foarte rău şi în curând 
delira. O striga mereu pe stăpâna mea, nerecunoscând-o 
nici când se afla alături de patul său. Inima ei era sfâşiată 
când, în rătăcirile cugetului, Belizarie dezvălui groaza prin 
care trecuse, crezând că fusese omorâtă. 

— Ce-mi mai rămâne? striga el mereu. Antonina este 
moartă! 

Când febra atinse punctul de culme, noi, care îl 


îngrijeam, furăm nevoiţi să chemăm într-ajutor opt dintre 
străjerii săi cei mai voinici, ca să-l reţină de la vreo faptă 
necugetată. Ba îşi închipuia că se luptă cu goții, dincolo de 
zidurile Romei, ba cu persanii, la Daras. O dată scoase 
strigătul lui de luptă cu glas teribil şi apucă în braţe doi 
oameni, strângându-i atât de rău încât aproape îi zdrobi; 
dar deodată căzu, gâfâind. 

CAPITOLUL XXII 

RECHEMARE ȘI IERTARE 

Belizarie fu țintuit la pat zece zile. În ziua a unsprezecea, 
regele Teudel cuceri Roma, deschizându-i-se drum într-o 
noapte, cu toată armata, prin Poarta Asiriană, de către 
patru soldaţi isaurieni, trădători. Bessas nu alternase mereu 
pro' gramarea gărzilor, precum făcuse Belizarie, şi nici nu 
schimbase lacătele de lă porţi; astfel că soldaţii fură în 
stare să se înţeleagă cu Teudel, cu câteva zile înainte, 
fixând o oră exactă. Trădaseră datorită unei nemulțumiri 
faţă de căpitanul companiei lor care le reţinuse o parte din 
raţia de grâu, cu scopul de a o vinde patricienilor. 

Goţii regelui Teudel se puseră neîntârziat, pe jefuirea 
marilor case de patricieni, îngăduindu-i lui Bessas şi 
garnizoanei să scape fără nicio oprelişte. Teudel se mulţumi 
cu ceea ce găsi în Palatul Pincian - depozitele lui Bessas, 
dobândite cu mijloace atât de odioase, care arătau ea o 
vistierie regală sau ca o comoară a unui amiral de pirați ce 
avusese multe succese la viaţa lui. In toată Roma, un oraş 
care până de curând adăpostise o jumătate de milion de 
suflete, goții nu găsiră mai mult de cinci sute de cetăţeni de 
rând şi patru sute de persoane de sânge patrician - 
aproape numai femei şi copii, deoarece cei mai mulţi dintre 
patricieni plecaseră o dată cu garnizoana. Teudel începu să 
dărâme întăriturile; şi jură că, pentru ostilitatea ei ingrată 
faţă de binevoitoarea domnie gotică a lui Teodoric şi a 
urmaşilor săi, Urbea nu merită altă soartă decât aceea dea 
fi arsă până în temelii şi transformată în păşune de oi. 

Belizarie află de această ameninţare şi-i scrise, din Portul 


Romei: „Rege Teudel, dacă traduci îri faptă ameninţarea ta 
faţă de Roma, locul de baştină al imperiului, oare numele 
tău nu va puţi în nările posterităţii? Fii sigur că se va spune 
şi se va scrie despre tine «Ceea ce cincizeci de generaţii de 
romani s-au străduit să clădească, adunând cele mai nobile 
materiale şi cei mai buni arhitecţi şi meşteşugari din toată 
lumea, un prinţişor german, insultând această realizare 
măreaţă, a incendiat Intr-o singură zi, în duşmănie, şi încă 
într-o vreme în care era pustie, din cauza ciumei şi a 
foamei. »” 

Teudel reflectă şi se reținu. Belizarie avusese dreptate 
când presupusese că, la un rege got, verdictul ipotetic al 
posterității va trage mai greu în cumpănă decât propriile 
sale înclinaţiuni fireşti sau decât sfaturile cele mai practice 
ale celor mai înţelepţi dintre sfetnicii săi. Totuşi, Teudel 
demolă trei mile de fortificaţii şi scoase toate porţile, 
transformând Roma într-un oraş deschis. Apoi, lăsând în 
urma sa forţe puternice, postate în vecinătate, ea să 
ţintuiască locului forţele noastre din Portul Romei, porni 
împotriva lui loan Sângerosul care acum se afla la Taranto. 

loan Sângerosul nu îndrăzni să-l înfrunte pe Teudel, aşa 
că se retrase în grabă la Otranto; datorită acestei acţiuni. 
Italia de sud, care păruse a l'i în mâinile sale, ajunse din 
nou în mâinile stăpânitorilor ei goți. Teudel, considerând 
cucerirea oraşului Otranto ca o chestiune de importanţă 
minoră atâta vreme cât loan Sângerosul poate fi imobilizat 
acolo, se hotări să niărşăluiască în susul coastei adriatice, 
spre Ravena, ai cărei locuitori erau, evident, adversari ai 
cauzei imperiale; era foarte probabil că-i vor deschide 
porţile. Deţinând Ravena, ar fi fost stăpânul necontestat al 
Italiei. 

Regele Teudel îşi începuse chiar marşul în susul coastei, 
când îl ajunseră din urmă ştiri care-l umplură de uimire şi 
indignare. Belizarie, fidel faimei sale de om care încearcă 
ceea ce pare imposibil, deţinea din nou Roma şi era gata să 
se lupte pentru stăpânirea ei cu toţi goții din Italia S 


Dar cum, veţi putea prea bine întreba, cum putea 
îndrăzni chiar şi Belizarie să apere, cu forţele sale prăpădite 
şi puţine, un oraş deschis, în faţa unei armate care număra 
acum, la nevoie, optzeci de mii de oameni? 

La această întrebare, răspunsul lui Belizarie ar fi fost 
următorul; „Trebuie să îndrăznim când e vorba să 
îndreptăm eşecurile noastre anterioare*1. 

îndată ce se înzdrăveni într-atât încât să poată încăleca, 
Belizarie întreprinse cu o mie de călăreţi o recunoaştere a 
Urbei, plecând din Port noaptea. O găsi complet părăsită 
(pentru prima oară în istorie, presupun) şi întâlni chiar o 
mică haită de lupi care dădea târcoale pe câmpul lui Marte 
- şi soldaţii se abţinură să tragă în ei. Aceşti lupi erau 
consideraţi a fi un semn bun deoarece, odinioară, vechii 
romani îi cinsteau ca pe nişte animale sacre: Romulus, 
întemeietorul Romei-, supsese, ca prunc, de la o lupoaică. 
Belizarie făcu un ocol al zidurilor, inspectând totul cu 
atenţie şi la urmă spuse: 

— Toate sunt bune, prieteni. 

Ceilalţi credeau că mai are şi acum cugetul tulburat de 
febră dar el explică: 

— Regele Teudel, fiind un barbar, a renunţat la intenţia 
de distrugere, aşa cum m-am aşteptat. S-a mulţumit să 
disloce şirul superior de pietre de pe metereze şi să arunce 
molozul în faţă, în şanţ. Lucrând cu toată vigoarea, putem 
repara într-un răgaz scurt această pagubă. 

Armata goților care avea misiunea de a-l ţintui locului, 
aflând că Belizarie se întoarce la Port, îi aţinu calea în patru 
puncte diferite. De fiecare dată el îşi împărţi forţele în trei: 
o jumătate de escadron apăra poziţia, în vreme ce alte 
două ţâşniră înainte pe ambele flancuri şi învăluiră 
duşmanul,  năpădindu-l cu săgeți, până ce goții îşi 
abandonară poziţia. Pe acest drum îndărăt, Belizarie ucise 
sau prinse mai mulţi goți decât numărau propriile sale 
forţe, pierzând numai treizeci de oameni; aceasta datorită 
faptului că escadroanele de goți constau numai în lăncieri 


cărora nu le dădu prilejul să se apropie, covârşindu-i cu 
săgețile. Deşi număra cincisprezece mii de oameni pe 
puţin, armata goților nu mai îndrăzni să iasă din tabără; şi 
Belizarie, lăsând în urma lui numai cinci sute de oameni ca 
să păzească Portul, îşi putea grupa toate forţele în Roma. 
Avea cu el cei patru mii de traci ai săi, mai puţin trei sute, şi 
două mii dintre oamenii lui Bessas, care fugiseră la el când 
căzuse Roma, precum şi cinci sute de oameni din trupele 
regulate, care anterior dezertaseră la Teudel, la Spoleto, şi 
acum fuseseră convinşi să revină la legământul lor iniţial. 
De asemenea, se aflau cu el câteva sute de muncitori 
voinici, adunaţi din satele dimprejur, în majoritate refugiaţi 
din Urbe, şi care se oferiră bucuroşi să lucreze pentru el 
dacă erau plătiţi cu grâu şi carne şi puţin vin. 

Corniţele Belizarie intră în Roma de ziua celor Trei Crai; 
regele Teudel nu se întoarse până în primele zile ale lui 
februarie (al acestui nou an al Domnului 547). În aceste 
douăzeci şi cinci de zile se înfăptui un adevărat miracol. 
intreg şanţul fu curăţat de pământ şi moloz şi înzestrat cu 
ţăruşi ascuţiţi, tăiaţi din căpriorii caselor distruse; şi pietrele 
fasonate ale meterezelor fură adunate şi aşezate la loc, 
deşi fără mortar. Zidurile prezentau inamicului din nou un 
aspect semet şi în porțiunile reclădite eia numai cu câteva 
picioare mai scunde decât fusese înălţimea lor iniţială. 
Numai că nu existau porţi şi, din pricina lipsei de fierari şi 
dulgheri prkepuţi, într-un răgaz atât de scurt nici nu se 
putuse improviza vreuna. Belizarie fu în consecinţă obligat 
să recurgă la tactica vechilor spartani: închise portalurile cu 
porţi umane, alcătuite din cei mai buni suliţaşi, aşezaţi în 
falangă. Lucrasem cu toţii, în schimburi de opt ore: soldaţi, 
servitori, civili, inclusiv femeile şi copiii - nici unuia dintre 
noi nu i se îngădui să se eschiveze de la corvoadă. Eu, un 
enunc răsfăţat, mi-am rupt unghiile bine îngrijite pe pietrele 
aspre şi mi-am obosit umerii durdulii cărând coşuri cu 
pământ. Belizarie se afla pretutindeni în acelaşi timp, 
asemenea fulgerului într-o furtună. 


în prima zi am fost trimis de Belizarie la cuptoarele 
municipale de var, ca să văd dacă se poate procura varul 
necesar mortarului, pentru ca cel puţin colţurile zidurilor să 
poată fi întărite; dar am găsit numai câţiva saci. Prins cu un 
cui de peretele biroului preşedintelui, era un document de 
pergament pe care, deoarece nu mai era valabil, l-am 
desprins şi l-am păstrat ca amintire. Îl copie/ aici, ca o 
curiozitate ce se află. Era numirea oficială a preşedintelui, 
întocmită cu câţiva ani în urmă de Teodoric. 

„Regele Teodoric, către Distinsul Faustulus, preşedinte al 
cuptoarelor de var, salut! 

Este într-adevăr o muncă glorioasă să slujeşti Urbea 
Romei! Cine poate tăgădui că varul, care este la culoare alb 
ca zăpada şi uşor-ca buretele african, aduce servicii în 
construirea unor edificii magnifice? în măsura în care el 
însuşi este slăbit şi înfrânt de sufletul fioros al focului, îşi 
împrumută puterea zidăriei masive. Este o piatră ce se 
topeşte, un puf care împietreşte, o pietricică nisipoasă care 
(o, miracol!) arde cel mai bine când este udată din belşug 
cu apă, şi fără de care pietrele nu stau locului, nici boabele 
de pietriş nu se leagă între ele. 

De aceea te aşezăm harnicul nostru Domn Faustulus, mai 
mare peste arderea varului şi peste împărţirea lui după 
cuviinţă; ca această substanţă să fie la îndemână cât 
trebuie, atât pentru lucrările publice cât şi pentru cele 
particulare, şi ca în felul acesta oamenii să fie îndemnați şi 
încurajați să clădească şi să reclădească Urbea noastră 
iubită, îndeplineşte această misiune cu succes şi vei fi 
înaintat în funcţii şi mai onorabile!” 

Când am citit prima oară aceste cuvinte elegante, n-am 
ştiut dacă să râd sau să plâng: păreau atât de nepotrivite 
cu pustietatea actuală a Urbei şi cu latina de tabără, 
barbară, a soldaţilor, care alcătuiau acum principala ei 
populaţie! în cugetul meu se porni un şuvoi de gânduri 
despre natura esențialmente rea a războiului, oricât de 
dreaptă i-ar fi cauza; şuvoi pe care l-am înăbuşit 


neîntârziat, ca fiind monahic-creştinesc şi nicidecum mai 
potrivit cu situaţia decât documentul însuşi. Dar ajunge cu 
toate aceste vorbe de clacă! 

Când regele Teudel ajunse în raza de vedere a Urbei 
porni un atac imediat, dinspre nord-est, trimiţindu-şi 
oamenii în masă împotriva Porţilor Momentana, Tiburtină şi 
Praenestină. Cred că se aştepta ca zidurile reclădite să se 
prăbuşească pur şi simplu la auzul goarnelor sale de război, 
cum se zice că se prăbuşiseră zidurile lerichonului la 
sunetul goarnelor de război ale evreului losua. Am fost 
martor la şarja de cavalerie de la Poarta Tiburtină, unde 
îndeplineam din nou aceeaşi funcţie pe care o îndeplinisem 
cu zece ani mai înainte 

— Încărcând o catapultă cu săgeți, în vreme ce stăpâna 
mea tintea. Zece mii de lăncieri goți erau aşezaţi în 
formaţie, chiar dincolo de bătaia armelor noastre, şi 
escadron după escadron şarjă în coloană, cu lăncile 
coborâte la acelaşi nivel, podul care păzea poarta. Parcă s- 
ar fi încercat să se toarne vin într-o sticlă astupată. 

într-adevăr, puţini dintre goți ajunseră la poartă, peste 
dealul de morţi şi de muribunzi, ca să se azvârle acolo în 
suliţele falăngii, asemenea unui urs indian în ţepii unui arici. 
Pierderile lor înspăimântătoare nu se datorau numai 
tragerilor noastre intense şi exacte, de pe ziduri, cu arcuri, 
catapulte, scorpioni, măgari sălbatici, ci şi ţepuşelor de fier 
care împiedicau pătrunderea - un mijloc care nu mai fusese 
folosit niciodată împotriva goților. Am consemnat că 
lipsiseră meseriaşii necesari pentru a confecţiona porţile noi 
ale Urbei; dar sergenţii potcovari ai armatei lucraseră zi şi 
noapte, folo sind toţi oamenii mai mult sau mai puţin 
pricepuţi, ca să confecţioneze aceste ţepuşe de fier. Fiecare 
constă din patru ţepi groase, lungi de câte un picior, 
potrivite într-o minge de fier într-un asemenea unghi, încât 
vârfurile sunt la distanţă egală unul de celălalt. In felul 
acesta, oricum ar fi azvârlită pe pământ, această unealtă se 
reazimă întotdeauna, solid, pe un triunghi de ţepi, cu una 


din ţepi înălțându-se ameninţător. Unii îi spun „tripiedul 
diavolului41. Această ţepuşă era insigna de familie a lui 
Belizarie şi fusese brodată în aur, de femeile stăpânei mele, 
pe stindardul alb al Regimentului de casă. Motto-ul era 
următorul: „Quocunque jeceris, stabit” - „oriunde ai 
arunca-o, va sta”. Cavaleria nu poate trece de o poziţie în 
faţa căreia sunt presărate, des, aceste ţepuşe, decât dacă 
descalecă întâi şi le dă deoparte una câte una; altminteri, 
caii îşi prind picioarele în ţepi şi se împleticesc şi se 
spintecă în ele. 

Cinci escadroane şarjară, succesiv, această barieră 
îngrozitoare. Dealul de cadavre creştea mereu, până ce 
fiecare ţeapă verticală străpunsese un cal sau un om. Astfel 
- precum ar formula-o retorii - podul deveni pasabil, 
datorită impasibilităţii sale. La poartă avură loc lupte grele, 
infanteria goților fiind acum angajată, iar de pe turnurile din 
flancuri veneau, prăbuşindu-se peste ei, pietre, apă 
clocotită şi grinzi. Suliţaşii noştri isaurieni luptau fir 
schimburi; dar cum în fiecare echipă erau numai cincizeci 
de oameni şi goții veneau, înaintând sute şi sute, ai noştri 
obosiră. Numai prezenţa stăpânei mele care-i înviora, cât şi 
promisiunea ei de a acorda mare răsplată fiecărui om care 
supravieţuieşte acestei zile, îi menţinu la posturi. Spre 
amiază, catapultele noastre rămaseră fără săgeți şi măgarii 
sălbatici se dezmembrară de atâta tras. Am pus mâna pe 
un arc şi am descoperit că nu am uitat cu desăvârşire 
exerciţiile mele de arcaş, de odinioară, deşi braţele îmi erau 
moleşite. 

Nu se făcu pauză pentru prânz, dar înghiţirăm câte o 
gură de pâine şi brânză în timp ce luptam, şi nişte sclavi 
purtau primprejur ulcioare cu vin acru. După-amiază plouă 
tare, ploaia se transformă în zloată, şi corzile noastre de arc 
deveniră nefolositoare. Până şi soldaţii cărora de obicei le 
place să se bată începură să mărâie şi să înjure, în 
strâmtoarea în care se aflau. Dar goții suferiră mai mult 
decât noi. Accesul la poartă deveni foarte lunecos; suliţaşii 


noştri, cărora stăpâna mea le dădu bucăţi de postav aspru 
ca să şi le lege de picioare, aveau un mare avantaj asupra 
inamicului, care se împleticea şi luneca de colo până colo, 
pe tălpile de piele umezite. 

Bătălia se isprăvi o dată cu căderea nopţii, goții fiind 
respinşi la toate porţile. Se retraseră pe timpul nopţii şi noi 
trimiserăm afară grupuri de muncitori, cu făclii, ca să 
recupereze săgețile şi  suliţele, plătindu-li-se fiecare 
legătură de cincizeci; în vreme ce noi înşine curăţirăm 
podurile, scoțând ţepuşele însângerate din trupurile prinse 
de ele şi luînd ca pradă colane de aur şi inele şi cămăşi de 
zale. 

Regele Teudel atacă din nou de cum mijiră zorile şi din 
nou avu loc acelaşi măcel dramatic şi toate podurile fură 
apărate cu succes. Cu cea de a doua săgeată am ucis un 
got, ţintindu-l drept în faţă, la distanţă scurtă. La amiază 
goții se retraseră, urmăriţi de două escadroane de cuirasieri 
ai Regimentului de casă, ieşiţi prin Poarta Praenestină; dar 
se regrupară la o milă distanţă. Întreaga noastră cavalerie 
fu trimisă în sprijinul acestor escadroane. În bătălia care 
urmă, arcul şi săgeata îşi dovediră încă o dată 
superioritatea asupra lancei. In decursul acestor două zile, 
căzură cincisprezece mii de goți şi mulţi alţii fură purtaţi 
înapoi, grav răniţi. De asemenea, douăzeci de mii de cai 
morţi împestriţară câmpul de bătălie. Pierderile noastre 
totale se ridicară la patru sute cincizeci de oameni, dintre 
care două sute fură ucişi în bătălia de cavalerie. 

Câteva zile mai târziu, goții se întoarseră ca să atace 
pentru a treia oară, dar cu o reticenţă atât de evidentă, 
încât Belizarie - care ştia mai bine, cred eu, decât orice 
general cunoscut în istorie când anume ti'ebuie să treacă 
de la defensivă la ofensivă - ieşi el însuşi împotriva lor, cu 
toată cavaleria. Se spune că de la o distanţă de un sfert de 
milă, Belizarie îl ţinti pe purtătorul de steag al goților, care 
călărea în faţa frontului. Bătea un vânt din spate, altminteri 
ar fi fost cu neputinţă de tras la asemenea distanţă: 


săgeata, căzând de la mare înălţime, îl nimeri pe purtătorul 
de steag în încheietura picioarelor şi-l ţintui de şa, aşa încât 
calul, înţepat de săgeată, se cabră şi-l azvârli. Alţii, poate 
geloşi de isprăvile lui Belizaxie, pretind că săgeata nu 
fusese trasă de Belizarie ci de Sisifrid, soldatul de gardă 
care supravieţuise înfrângerii lui Isaac; dar dacă s-a 
petrecut aşa, atunci Sisifrid a înfăptuit ceva cu totul 
neobişnuit, ceva mult peste puterile sale obişnuite. Mai 
firească mi se pare versiunea că a fost săgeata lui Belizarie, 
deşi poate că şi Sisifrid a tras asupra purtătorului de steag. 

Stindardul regelui Teudel se prăbuşi; ceea ce era cel mai 
rău dintre toate semnele posibile. Escadronul nostru de 
frunte şarjă imediat, ca să-l ia, trăgând din şa pe măsură ce 
înainta şi în jurul stindardului se dezlănţui o luptă crâncenă. 
Doi lăncieri goți trăgeau dintr-o parte şi doi cuirasieri de 
casă de cealaltă. Un ofiţer got tăie coada cu o lovitură de 
sabie şi oamenii noştri trebuiră să se mulţumească cu 
ciotul. Acelaşi ofiţer tăie antebraţul stâng al purtătorului de 
steag, deoarece de încheietura mâinii acestuia era prinsă o 
brățară cu rubine şi smaralde, pe care nu voia să ne-o lase. 
Apoi goții se retraseră şi în urmărirea care avu loc mai 
pierdură trei mii de oameni. Când Belizarie se întoarse în 
seara aceea, avea cai pentru a încăleca restul tracilor săi şi 
fiecare om putea fi îmbrăcat, în sfârşit, într-o cămaşă de 
zale. Pierduse numai nouă oameni. 

Teudel ridică în ziua următoare asediul şi se retrase la 
Tivoli, distrugând întâi toate podurile de peste Tibru, mai 
sus de Roma, cu excepţia Podului Mulvian pe care Belizarie 
îl ocupase mai dinainte. Teudel fu nevoit să suporte 
reproşurile amare ale acelora dintre nobilii săi care 
supravieţuiseră, cum că a fost înşelat de scrisoarea lui 
Belizarie, ferind Roma de nimicirea totală. Dacă s-ar fi ţinut 
de ameninţarea lui iniţială şi ar fi prefăcut întreaga Urbe 
într-o păşune, ziceau ei, războiul nu ar fi luat această 
întorsătură nefavorabilă. Dar când ajunseră la Tivoli, el îi 
întrebă: „Şi dacă Tivoli ar fi fost ras de pe faţa pământului? 


Haideţi, domnii mei, greşeala, la Roma, a fost a voastră, 
dacă s-a comis vreo greşeală; căci am încredinţat fiecăruia 
dintre voi clărâmarea unei părţi a meterezelor romane, dar 
aţi fost leneşi şi le-aţi lăsat prea înalte. Noroc că aţi făcut 
acelaşi lucru şi aici: aşa că meritul de a reclădi cât se poate 
de repede întăriturile de la Tivoli va fi al vostru, tot aşa cum 
greşeala de la Roma a fost a voastră. La muncă, la muncă, 
şi posteritatea să vă slăvească!” 

Belizarie găsi acum meseriaşii necesari care să 
confecţioneze noile porţi ale Urbei. Curând misiunea fu 
îndeplinită şi porţile aşezate la locurile lor. Înainte de 
sfârşitul lui februarie i-a trimis lui Justinian, la 
Constantinopol, un rând de chei; cerând în schimb, întăriri 
care să-i permită să recucerească toată Italia şi bani pentru 
plata trupelor de sub comanda sa. „Cel ce dă repede, dă de 
două ori, scrise Belizarie, şi am toată încrederea că în 
curând voi restitui banii împreună cu persoana şi tezaurul 
unui alt rege prins.” 

Nu scrise numai o singură dată, ci de trei ori şi, la rândul 
ei, stăpâna mea îi scrise Teodorei. Nu veni însă niciun 
răspuns şi niciun fel de întăriri. După ce aşeză garnizoanele 
necesare la Ostia şi Civita Vecchia, Belizarie simţea mai 
mult decât oricând înainte nevoia unei armate de campanie 
şi acum trupele regulate erau, ca şi Regimentul de casă, 
plătite din punga lui. lar pe italienii sărăciţi nu-i mai putea 
impune nici cu cele mai modeste impozite. Nu aveau nici 
bani, nici altceva ce ar fi putut schimba pe bani. 

Justinian răspunse, în cele din urmă, că a trimis o mare 
armată în Italia, sub comanda lui Valerian. Recomandă ca 
Belizarie şi loan Sângerosul (care nu se mai întâlniseră de 
trei ani) să se împace. Urmau să-şi unească forţele la 
Taranto, unde armata lui Valerian trebuia să fi şi ajuns. 

Dar Valerian rămase luni încheiate pe malul celălalt al 
Adriaticii, detaşând numai trei sute de oameni pentru 
serviciu în Italia. Nu era vina lui: Iliria era din nou atacată - 
de astă dată nu de bulgari, ci de slavi, care veneau în 


număr imens, în hoarde nedisciplinate - şi Valerian avea 
ordine să nu părăsească Durazzo până ce nu trece 
primejdia. Generalul care comanda forţele imperiale din 

lliria nu îndrăznea să rişte o înfruntare cu hoardele de 
slavi, ci le urmărea, fără niciun folos, din regiune în regiune. 
Precauţia lui se datora atmosferei de răzmeriţă din 
rândurile trupelor, care nu fuseseră plătite de luni de zile şi, 
în loc de plată, prădau acum împrejurimile care fuseseră 
mai înainte prădate de slavi. Întreaga dioceză ajunse în 
starea descrisă de profetul evreu Icel: „Ceea ce a lăsat 
viermele palmierului, a mâncat lăcusta; şi ce a lăs'at 
lăcusta, a mâncat omida; şi ce a lăsat omida, a mâncat 
viermele'1. 

Noi nu ştiam de această invazie slavă, nici de întârzierea 
lui Valerian, şi ne îmbarcarăm, veseli, spre Taranto. Eram 
însoţiţi de toate trupele care puteau fi scutite de serviciu în 
garnizoană - în total şapte sute de cavalerişti şi două sute 
de infanterişti. În ce mă priveşte, mie nu-mi părea deloc rău 
să-mi iau bun rămas de la Roma. Pe când părăseam Portul 
Romei, devreme, în iunie, şi eram purtaţi de o briză 
favorabilă spre strâmtoarea Messinei, nutream cu toţii 
speranţa unei  întoarceri apropiate şi victorioase la 
Constantinopol. După ce trecurăm prin strâmţori, corăbiile 
noastre cu pânze, remorcate acum de galere, înfruntară 
vântul de-a lungul „tălpii cizmei”, cum se numeşte această 
parte a ltaliei de Sud, din cauza formei pe care o are pe 
hartă. Direcţia noastră era Taranto, aşezat în unghiul 
călcâiului înalt al cizmei. Dar, ca să continui această 
imagine geografică, abia trecusem de jumătatea din faţă a 
tălpii când din nord-est ne izbi o cumplită vijelie, furăm 
deviaţi şi ne refugiarăm la Cotrone, unde se afla singurul 
loc potrivit pentru ancorare, pe o rază de multe mile. Întâi 
ni se păru a fi o poziţie foarte primejdioasă: trupe puţine, 
un oraş fără de ziduri, armata goților nu prea departe. 

grâne sărace, vântul continuând să bată intens din nord- 
est. Belizarie convinse pe toţi oamenii teferi din oraş, 


bărbaţi şi femei, să ajute infanteriştilor la întărirea oraşului 
cu o palisadă cu metereze şi şanţ; şi trimise cei şapte sute 
de cavalerişti în faţă, ca să apere două defilee înguste prin 
lanţul de munţi din partea cabrată a tălpii, munţi care 
închid şi apără districtul Cotrone. Dar cu cât cumpăni mai 
mult situaţia, cu atât îi plăcu mai mult. Districtul era bogat 
în păşuni şi avea vite multe. Arătă ofiţerilor săi că munţii îl 
transformau într-o fortăreață naturală, mult mai 
convenabilă pentru a-şi organiza forţele, decât Taranto. 

— A fost un vânt norocos cel care ne-a mânat aici, zise 
el. Aici se vor aduna armatele. 

Mai târziu însă, pe când supraveghea ridicarea 
meterezelor din piatră şi construirea turnurilor, aşteptând în 
continuare schimbarea vântului, suferi un dezastru. Cei 
şapte sute de cavalerişti, abia ajunşi în defileele indicate 
pentru a fi ocupate, zăriră o mare forţă de lăncieri de-ai 
regelui Teudel. Aceşti goți se aflau în drum, pentru a asedia 
oraşul Rossano, aşezat pe. Coasta învecinată, între Cotrone 
şi Taranto. Loan Sângerosul îşi îngrămădise prada din 
ultimii trei ani la Rossano şi, de asemenea, mulţi nobili 
italieni se refugiaseră acolo. Cei şapte sute organizară o 
ambuscadă şi-i puseră pe lăncieri pe fugă, ucigând două 
sute dintre ei. Dar victoria le inspiră un fals sentiment de 
secu-! ritate, aşa că, Belizarie, nefiind de faţă ca să-i. 
Supravegheze, îşi  neglijară îndatoririle, nu  aşezară 
sentinele în defilee, dispreţuind duşmanul, îşi petreceau 
timpul jefuind în grupuri mici, jucând jocuri sau vânând. 
Regele Teudel veni personal împotriva lor, într-o zi în 
amurg, în capul a, trei mii de gărzi de corp şi-i prinse 
complet nepregătiţi. Se luptară vitejeşte, dar fără folos. 
Goţii lui Teudel şarjară, strivindu-i sub copite pe toţi, afară 
de vreo cincizeci care ajunseră la Cotrone cu vestea 
aceasta, precedând doar cu câteva minute sosirea lui 
Teudel. Intăriturile oraşului nu erau încă terminate, căci 
fuseseră plănuite pe scară mare, şi Belizarie nu avea altă 
soluţie decât de a se îmbarca instantaneu, cu cei două sute 


de infanterişti şi cu cei cincizeci de cavalerişti care 
supravieţuiseră. Cotrone fu lăsat în mâinile lui Teudel. 
Vântul, care stingherise călătoria noastră spre Taranto, 
continua să bată şi ne purtă într-o singură zi la Messina, în 
Sicilia, care se află la distanţă de o sută de mile. 

Nu mai sunt multe de povestit despre ultima campanie a 
lui Belizarie în Italia. Scoase două mii de oameni din 
garnizoanele din Sicilia şi îi îmbarcă pe nave, cu destinaţia 
Otranto, unde ajunserăm fără alte accidente. Armata 
„mare”, promisă de Justinian, sosi în sfârşit la Spalato sub 
comanda lui Valerian, precum şi o altă „armată mare” 
venită direct de la Constantinopol, care, în fapt, cred că era 
menită să arunce praf în ochii lumii. Forţele combinate abia 
se ridicară la trei mii de oameni, cei mai mulţi dintre ei 
recruți neinstruiţi. 

Belizarie spuse stăpânei mele: 

— Scumpa mea, această armată seamănă cu trei picături 
de apă pe limba unui om care moare de sete. Îți 
mărturisesc că sunt la capătul resurselor: cu cheltuielile 
acestui război mi-am istovit până acum toată averea 
personală, cu excepţia câtorva mii de monezi de aur; am 
ipotecat jumătate din proprietățile mele de la 
Constantinopol şi mi-am vândut moşiile de la Cermen şi de 
la Adrianopol. Mi se datorează mulţi bani, pe care nu-i pot 
aduna. lată, bunăoară, un caz pe care, de ruşine, ţi l-am 
ascuns: afacerile mele cu Herodian, generalul care 
comanda la Spoleto acum doi ani. A împrumutat de la mine 
cincizeci de mii de monezi de aur, pe trei luni, fără 
dobândă, spumndu-mi - ceea ce era chiar adevărat - că un 
unchi îi lăsase o mare moştenire şi că are nevoie de banii 
aceştia pentru a-şi plăti şi hrăni trupele. Când, după şase 
luni, i-am cerut să mi-i restituie, ştiind că banii rezultați din 
moştenire îi sosiseră la Ravena, mă ameninţă plin de 
obrăznicie că, dacă îl eonstrâng atât de barbar, va vinde 
Spoleto goților şi mă va plăti cu câştigul respectiv. Când i- 
am reproşat acest răspuns, a vândut de-a binelea oraşul 


Spoleto şi a devenit unul dintre partenerii de petrecere ai 
lui Teudel. Acum are banii mei, moştenirea lui şi răsplata 
pentru a fi trădat Spoleto; iar eu nu am nimic, însuşi 
împăratul îmi datorează s, ume enorme pentru ceea ce am 
avansat în contul său trupelor regulate. De asta nu mă 
plâng; îmi închin viaţa în serviciul împăratului şi sunt onorat 
că îmi este debitor. Dar fără oameni şi fără bani nu se 
poate purta război. 

Stăpâna mea răspunse: 

— Dă-mi voie să mă duc personal la Constantinopol, 
scumpul meu bărbat. Te asigur că împărăteasa îl va 
convinge pe împărat că trebuie să fie trimisă o mare 
armată şi un tezaur considerabil pentru recucerirea Italiei, 
fie abandonată Italia pe mâna goților. Poţi fi sigur, 
dragostea mea, că nu voi zăbovi mult cu această treabă. 

Aşa că Antonina se îmbarcă, şi eu împreună cu ea; era în 
mijlocul lui iulie. Călătoria era plictisitoare din cauza unor 
vânturi potrivnice. Navigam primprejur, de-a lungul coastei 
greceşti, şi treceam tocmai de insula Salamina când o 
corabie din Salonic veni, lunecând repede cu briza, la 
tribordul nostru. Stăteam pe puntea din faţă şi am strigat 
pe latineşte: 

— Ce veşti bune aveţi, marinari? 

Căci, pe mare, a întreba de alte veşti decât de cele bune 
aduce nenoroc. 

Secundul corăbiei strigă îndărăt: 

— Veşti bune, într-adevăr. A murit jivina. 

Eu i-am strigat: 

— Care jivină? 

Ca răspuns veni un strigăt confuz. Corabia se depărtase 
aproape dincolo de raza auzului, când am repetat, ţipând: 

— Care jivină? 

Un marinar, făcându-şi mâinile pilnie, răcni îndărăt, o 
dată cu vântul: „Perierunt ambo”, ceea ce înseamnă: „Au 
pierit amândouă”. 

Apoi auzirăm un mare hohot de râs şi nimic altceva. 


Ghicirăm corect numele uneia dintre cele două jivine - 
balena Porfiriu; dar pe corabie se făcură multe presupuneri 
în privinţa celeilalte. Deci, în sfârşit, Porfiriu murise. 
Relatarea pe care o auzirăm în portul următor în care 
ancorarăm, era oarecum absurdă. Ştiam bine că, din cauza 
construcţiei gâtlejului său, Porfiriu mânca numai puiet de 
peşte; dar acum se spunea că ar fi urmărit o turmă de 
delfini, până în apele joase ale gurii râului Sangarius (care 
se varsă în Marea Neagră cam la o sută de mile est de 
Bosfor), că tocmai ar fi înghiţit o duzină dintre ei şi le 
mesteca de zor oasele, când fu găsit eşuat pe un banc de 
noroi, aproape de coastă. Ceea ce se petrecuse în realitate, 
cred eu, este că atât Porfiriu cât şi delfinii urmăriseră un 
foarte mare banc de peşti mici, şi că delfinii îi ademeniseră 
pe Porfiriu în apele joase. Oricum ar fi fost, pescarii de prin 
vecinătăţi veniră cu bărcile şi-l atacară pe Porfiriu cu securi 
şi cu cârlige marinăreşti. Era atât de prins în noroi încât nu- 
şi putea sălta coada ca să-i nimicească. Totuşi, părea să 
reziste la toate armele lor, aşa că îi petrecură mai multe 
frânghii în jur şi, cu ajutorul unui scripete prins într-un 
copac mare de pe malul râului, îl săltară pe uscat. Apoi 
chemară soldaţi de la postul de gardă învecinat, care-l 
răpuseră cu suliţi lungi. Porfiriu măsura patruzeci şi cinci de 
picioai'e în lungime şi cincisprezece picioare în punctul în 
care avea cea mai mare lăţime. Asigură districtului carne 
pentru multe luni; căci carnea pe care n-au mâncat-o 
proaspătă, au afumat-o sau au sărat-o. În carnea capului 
său - sau mai precis a capului ei, căci Porfiriu se dovedi a fi 
balenă-femelă - găsiră înfundată o săgeată lungă, cu pene 
albe, neîndoielnic cea pe care o trăsese odinioară Belizarie, 
dar în gât nu se găsi nicio suliță de catapultă vopsită în 
albastru. 

Jivina cealaltă, la care se referise marinarul, nu era de fel 
o jivină, cel puţin nu în cugetul stăpânei mele. În fapt, 
departe de a fi o ştire bună, era cea mai rea ştire care ne 
putea parveni din oraş: murise Teodora. Un cancer brusc, 


ivit întâi la piept, se răspândise repede prin tot trupul şi 
împărăteasa muri, vădind curaj, după câteva săptămâni de 
boală şi mari dureri. 

Tristeţea noastră era amestecată cu uimire. Ne 
aduserăm acum aminte că prima apariţie a balenei în 
Strâmtori coincisese la. Zi cu sosirea Teodorei în oraş, în 
compania lui Acacios, tatăl ei - după cum moartea balenei 
coincise la oră cu moartea Teodorei; şi, mai departe, că în 
ziua în care Belizarie şi miliția Albastră porniseră împotriva 
lui Porfiriu şi răniseră jivina, Teodora căzuse pradă unei 
cumplite dureri de cap, care, de atunci încoace, o chinuia 
mereu, a răstimpuri. Să fi fost oare Porfiriu spiritul ei 
familial? 

Stăpâna mea Antonina începu pe dată să poarte doliu 
pentru Teodora şi, mai târziu, sacrifică spiritului ei un 
berbec negru, cu rugăciuni păgâne. Zise: 

— Dumnezeul creştin a fost împăcat cu multe slujbe. Dar 
Teodora venera, în taină, şi vechii 

Zei. 

Ne continuarăm, totuşi, călătoria, deoarece stăpâna mea 
avea sentimentul că o dată ce a venit atât de departe, 
trebuia cel puţin să încerce a-l face pe Justinian să vadă 
lucrurile raţional în privinţa campaniei italiene. 

Stăpâna mea nu-l găsi pe împărat nicidecum îndoliat 
după Teodora, ci foarte vesel, asemenea unui băieţaş a 
cărui guvernantă sau mamă s-a îmbolnăvit subit şi l-a lăsat 
în voia lui, astfel că acum îşi poate face toate mendrele. Era 
tocmai pe cale de a îndepărta, din toate scaunele 
episcopale şi din toate parohiile, pe clericii cu vederi 
monofizite pe care Teodora îi protejase. De asemenea, deşi 
avea şaizeci şi cinci de ani, se dezlănţui în tot felul de 
pasiuni promiscue, pentru a compensa toţi anii în care, 
dominat de Teodora, fusese silit să se reţină. Într-adevăr, 
virilitatea îl mai sluji încă cincisprezece ani. Agenţii săi 
cercetau necontenit târgurile de sclavi, în căutare de fete 
arătoase; şi afară de asta, corupse multe dintre fiicele 


doamnelor de la curtea Teodorei. Nepoatei doamnei 
Chrysomallo, care se sustrăgea îmbrăţişărilor sale, îi zise cu 
blândeţe: 

— Bunica ta a fost la fel, draga mea. Dar până la urmă 
făcea tot ce îi ceream, pentru că era obligaţia ei. 

Se declară singurul moştenitor al Teodorei, anulându-i 
legatele - inclusiv unul considerabil în favoarea stăpânei 
mele, şi cinci mii, în aur, pentru mine, care eram pomenit 
cu multă mărinimie în testament. 

La audiența pe care o acordă stăpânei mele, îndată după 
sosire, Antonina îi expuse foarte deschis şi foarte precis 
cum stau lucrurile în Italia. El o ascultă cu oarecare, 
aparentă, îngrijorare. Dar când auzi că Belizarie nu avea cu 
el decât o sută cincizeci de oameni din garda sa de corp, ia 
Otranto - o sută apărau Rossano, iar restul fusese fie ucis, 
fie lăsat în urmă la Roma - şi că era din nou un om sărac, 
împăratul nu-şi mai putu ascunde mulţumirea. 

Îi spuse stăpânei mele: 

— Deci victoriosul Belizarie şi-a recunoscut, în sfârşit, 
înfrângerea? Dar nu, nu, nu putem da îndărăt banii pe care 
i-a irosit într-un mod atât de nesocotit, în campaniile sale 
ridicole. Cum, ce fel laş de a purta război mai este şi acesta 
- a naviga dintr-un port într-altul, adăpostindu-te pe după 
ziduri de fortărețe, ca să eviţi bătălia! Eh, Narses? Ar fi 
trebuit să ia lecţii de la viteazul nostru loan, care nu se 
teme de nimic. Fireşte că nu-i mai putem trimite nici 
oameni, nici bani. Acest Comite Belizarie tot strigă, după 
chipul fiicei geambaşului pomenită de Regele Solomon: 
„Dă! Dă!” Solomon, vă veţi aduce aminte, era de părere că 
patru lucruri sunt veşnic nesătule 

— Mormântul, desfrâul unei femei sterpe, pământul 
nisipos şi focul. Dacă înțeleptul Solomon ar fi trăit în zilele 
noastre, neîndoielnic ar fi adăugat numele Comitelui 
Belizarie ca al cincilea insaţiabil. 

Când isprăvi, stăpâna mea întrebă liniştită: 

— Dar Italia, Clemenţa-ta? Eşti pregătit să-ţi pierzi 


stăpânirea asupra Italiei? 

El răspunse: 

— Nu, într-adevăr nu, llustră Doamnă Antonina şi din 
cauza aceasta îl voi rechema acuma pe soţul tău din 
această ţară şi voi numi în locul său un comandant mai 
capabil. Dar noi nu dorim să-l umilim pe acest om de 
treabă: vom fi atenţi să menţionăm în scrisoarea pe care i-o 
scriem că serviciile sale sunt încă o dată necesare 
împotriva  persanilor, care continuă să ne conteste 
stăpânirea asupra Colchidei. 

Ea făcu o plecăciune. 

— Precum doreşte Serenitatea-ta. Dar în cazul acesta vă 
rog să dispuneţi ca ordinul de rechemare să fie întocmit 
imediat. Neîndoielnic că Marele-vostru Şambelan, viteazul 
Narses, va fi la înălţimea misiunii în care Belizarie al meu a 
eşuat. 

Justinian răspunse, neţinând seama de ironie: 

— Vom da toată consideraţia propunerii tale. Ceru să i se 
aducă pergament şi cerneală şi părea gata să semneze 
rechemarea atunci şi acolo, dar apoi, brusc, depuse pana 
de gâscă vopsită în roşu care-i fusese aşezată la îndemână. 
Zise: 

— Încet, încet! întâi avem nevoie de un angajament din 
partea ta, cea mai bună dintre femei. 

Stăpâna mea răspunse: 

— Dacă-mi stă în puteri, îl voi lua. 

El o informă, cu un zâmbet viclean: 

— Îţi cerem să semnezi un document prin care desfaci 
angajamentul de căsătorie dintre fiica ta, 

loannina, şi Anastasie, nepotul  răposatei mele 
împărătese. 

Stăpâna mea se gândi repede. Părea să nu existe niciun 
motiv pentru a refuza această cerere deoarece, la moartea 
Teodorei, Anastasie coiiieni să mai fie o persoană de 
importanţă. S-ar putea ca Justinian să aibă nevoie de fată 
ca mireasă pentru unul dintre nepoţii sau strănepoţii săi 


— Poate pentru fiul lui Germanos, Justin - presupunând 
că ea va aduce o zestre frumoasă, 

Stăpâna mea răspunse: 

— Este bucuria mea şi a soţului meu, să dăm ascultare 
Serenităţii-tale în toate privinţele. 

Când semnă documentul care fu întocmit repede, cineva 
- tânărul Justin, cred - chicoti. Chicoteala se răspândi 
printre cei ce stăteau în apropierea lui. Justinian se uită 
împrejur, încurajator, şi începu el însuşi să chicotească şi să 
hohotească pe tron; curând, toată sala de audienţe fu 
cuprinsă de un râs nestăpânit. Stăpâna meâ se simţi 
încurcată, furioasă şi descumpănită. Mai făcu o plecăciune 
şi se retrase. 

Adevărul este că stăpâna mea fusese păcălită crunt. 
Habar nu avea ce i se întâmplase, în tot acest răstimp, 
veselei ei fiice,  loannina. loannina, acum în al 
cincisprezecelea an, îşi anticipase de mult cununia care 
fusese amânată până ce părinţii vor putea fi de faţă; căci, 
cu consimţământul Teodorei, ocupase până de curând un 
apartament din palat împreună cu acest Anastasie „Picioare 
lungi”, cu care era în mare dragoste, trăind cu el de parcă i- 
ar fi fost soţie. La moartea Teodorei, se restabiliră la Curte 
obişnuitele râriduieli creştine: loannina fu poftită să se 
întoarcă în propriul ei apartament. Dar, deşi Justinian ar fi 
dezaprobat căsătoria unui patrician cu o femeie care nu 
mai era virgină, Anastasie intenţiona să se ţină de 
legământ, fiind îndrăgostit de biata fată. Acum însă, 
stăpâna mea pusese iremediabil capăt contractului: 
semnând prosteşte, renunţase la orice. Şansă a loanninei 
de a se mai mărita vreodată cu im om de rangul ei. Fu o 
ruşine amarnică pentru stăpâna mea şi, când află cele 
petrecute, şi pentru  Belizarie. loannina pretindea că 
Teodora o silise la păcat, dar el îşi dădu seama limpede că 
nu era aşa. Justinian jubila făţiş clin pricina acestui triumf 
prea puţin regesc. Rămânând necăsătorită, loanuina 
îmbrăcă vălul penitenţei pentru a răscumpăra ruşinea pe 


care o adusese asupra ei însăşi şi asupra părinţilor ei. 

Intre timp, Belizarie îşi organizase mica armată, la care 
loan Sângerosul şi-o adăugase pe alui 

— Redusă acum la o mie de cavalerişti uşori. Se îmbarcă 
la Otranto pentru a despresura oraşul Rossano, dar un vânt 
împrăştie flota, scufundând câteva nave. Restul se readună 
la Cotrone câteva zile mai târziu, şi se îndreptă încă o dată 
spre Rossano, dincolo de care fuseseră împinşi de vânt. Dar 
până atunci, regele Teudel ajunsese la faţa locului, gata să 
se opună debarcării. Pe litoralul îngust, gărzile sale de corp 
erau aşezate într-o ordine strânsă, - de bătălie, cu arcaşi 
postati în locurile potrivite: a încerca o debarcare ar fi fost 
e» acţiune sinucigaşă. Pe ţărmul acesta primejdios nu se 
aflau alte puncte potrivite pentru debarcare. Cu durere în 
suflet, Belizarie se retrase din nou spre Cotrone, lăsând 
garnizoanei libertatea de a alege între moarte şi capitulare. 
În rândurile asediaţilor se aflau o sută dintre tracii săi viteji. 

La un consiliu de război se hotărî ca loan Sângerosul şi 
Valerian să-şi folosească unităţile de cavalerie pentru a 
întreprinde raiduri împotriva liniilor de comunicaţie ale lui 
Teudel, în vreme ce Belizarie intenţiona să se întoarcă la 
Roma pentru a întări fortificațiile şi a încuraja garnizoana de 
acolo. Războiul încă nu era pierdut. _ 

Dar atunci sosi rechemarea la Constantinopol. Indată ce 
vestea că Belizarie este rechemat ajunse la Rossano, oraşul 
se predă. Urmă predarea oraşului Perugia. Ştirea avu 
consecinţe nefaste şi la Roma. În Urbe începuse răzmeriţă: 
soldaţii îşi uciseseră noul guvernator pentru că acesta 
vânduse civililor stocuri militare la preţuri mari, dar se 
supuseră disciplinei sub conducerea lui Diogene, unul 
dintre puţinii ofiţeri veterani ai lui Belizarie, care mai 
supravieţuiseră. Diogene se pregăti pentru asediul 
aşteptat, însămânţând cu grâu fiecare grădină, parc sau 
teren viran disponibil; şi cu toate că, întorcându-se de la 
Rossano, regele Teudel ocupase Portul Romei şi tăiase în 
felul acesta comunicațiile cu marea, toate încercările sale 


dădură greş în faţa zidurilor Urbei. Diogene fusese asediat 
în Roma de trei ori şi cunoştea bine misiunea de a o apăra. 
Totuşi, situaţia nu avea decât un singur sfârşit posibil 
deoarece soldaţii din garnizoană, aflând de plecarea lui 
Belizarie, pierduseră orice speranţă de a primi vreun ajutor. 

Chiar şi oamenii din Regimentul de casă începură să se 
frământe, plângându-se că se angajaseră să slujească cu 
glorie sub Belizarie, nu să putrezească neplătiţi, rău hrăniţi 
şi fără căpetenie, în Roma părăginită. Dar nu ei, ci un grup 
de isaurieni fu cel ce vându din nou lui Teudel Urbea; şi 
Roma îşi schimbă stăpânul pentru a patra oară, în numai 
câţiva ani. Garnizoana, care fugea, fu ambuscată şi numai 
aproximativ o sută de oameni ajunseră teferi la Civita 
Vecchia, ultima fortăreață imperială din vest; aici Diogene, 
deşi rănit, preluă comanda. Totuşi câţiva veterani din 
Regimentul de casă continuară să apere mausoleul lui 
Hadrian împotriva tuturor atacurilor - până ce, după multe 
zile, capitulară şi ei, nefiind în stare să mănânce carne de 
cal; dar cerură şi li se acordară onorurile de război. 

După aceasta, regele Teudel invadă Sicilia. Trupele 
noastre de acolo se închiseră în oraşele-porturi şi-i 
îngăduiră să  pustiască întreaga insulă. Italia era 
abandonată în voia goților, cu excepţia câte unei mici 
fortărețe, ici-colo, şi a Ravenei. 

Când Belizarie se întoarse la Constantinopol, Justinian îi 
făcu reproşuri, ca un ticălos, şi apoi 

— O insultă aproape de neîndurat - îi acordă iertarea. 
Belizarie, conştient că făcuse mai mult decât se putea 
aştepta până şi cel mai nerăbdător şi mai capricios monarh 
de la vreun supus al său, nu răspunse nimic, decât că 
rămâne mereu gata să-l slujească pe împărat. Loialitatea şi 
mândria îi interziceau să răspundă altminteri. 

Nici întoarcerea lui nu fu complet lipsită de primejdii. Se 
iniţiase o conspirație la palat, sub conducerea unui general 
armean, curajos şi răzbunător, numit Artaban, care 
intenţiona să-l asasineze pe împărat şi să-l înscăuneze pe 


A 


nepotul acestuia, Germanos, pe care Justinian îl tratase 
foarte rău. Tentativa fusese amânată câteva zile, până ce 
Belizarie va sosi în oraş. Nu pentru că Artaban şi asociaţii 
săi conspiratori (care-l cuprindeau şi pe Marcellus, 
Comandantul Gărzilor) ar fi sperat că Belizarie i-ar ajuta; ci 
pentru că, ti rund seama de inflexibila lui loialitate faţă de 
tron, considerau că este mai sigur să-l ucidă şi pe el. Urma 
să fie doborât când va trece prin suburbii, în drum spre 
palat, ca să-şi prezinte omagiile. Când complotul îi fu 
dezvăluit lui Germanos, acesta se prefăcu a fi de acord, dar 
se grăbi să-l informeze pe Justinian, fiind în fapt îngrozit de 
infamia acestei propuneri. Conspiratorii fură arestaţi chiar 
în ziua debarcării lui Belizarie şi el ajunse nevătămat la 
palat. 

Până la urmă, Justinian îi iertă pe conspiratori. 

Corniţele Belizarie era acum un om sărac şi nu-şi mai 
putea îngădui să angajeze soldaţi pentru a-i sluji drept 
gardă de corp. Depindea în, toate privinţele de stăpâna 
mea Antonina, inclusiv cheltuielile de fiecarg zi. Totuşi, 
nicio falsă ruşine nu-l împiedică să devină, în felul acesta-, 
pensionarul ei. Zicea: 

Noi nu suntem numai soţ şi soţie, ci şi vechi camarazi de 
arme, ale căror pungi sunt una la dispoziţia celuilalt, fără 
oprelişti. 

Antonina recurse la rezervele ei ascunse şi-i răscumpără 
proprietăţile ipotecate. Trăiau liniştiţi, într-o casă aproape 
de Arcul lui Honoriu, pe latura apuseană a Pieţii Taurului. 
(Pe acest Arc ' sunt aplicate modele în bronz ale unor 
insecte vătămătoare: se zice că Apolloniu din Tyana, 
vestitul muzician, le pusese acolo, ca o vrajă împotriva a tot 
soiul de molime.) 

Justinian nu-l trimise pe Belizarie la războiul din Colchida, 
preferind să-l ţină fără însărcinare în oraş. Li dădu vechiul 
său titlu de „Comandant al Armatelor din Răsărit” şi apoi 
pe cel de „Comandant al Gărzilor Imperiale", dar nu-i 
îngădui să joace niciun fel de rol în chestiunile militare; şi 


nu apelă nici măcar o singură dată la sfatul său. * 

Scrierile teologice ale lui Justinian îi aduseseră prea 
puţină glorie; iar Conciliul tuturor episcopilor creştinătăţii, 
pe care-l convocase (o sută optzeci sau şi mai bine) aduse 
prea puţină glorie asupra Bisericii. Deşi sili Conciliul să 
anatemizeze anumite lucrări care nu erau pe placul 
monofiziţilor, încerca acum să le dobândească favorurile; 
dar aceşti eretici nu se întoarseră, precum se aştepta el - 
din gratitudine - în comunitatea ortodoxă, ci rămaseră, cu 
încăpățânare, în afara ei. Mai mult decât atât, papa Vigiliu 
fusese în complet dezacord cu colegii săi prelați şi cu 
împăratul în privinţa dreptului de a anatemiza şi făcu tot 
ce-i stătu în putere pentru a nu se angaja. Până la urmă, 
temându-se pentru viaţa lui, căută azil în biserica 
Apostolului Petru, la Constantinopol; şi numai după multă 
tărăgăneală şi discuţii, consimţi - neavând stofă de martir - 
să aprobe concluziile Conciliului. La întoarcerea sa în Italia, 
se trezi înfruntând o schismă: căci aproape întreg clerul 
Bisericii Apusene considera că lucrările anatemizate 
cuprind doctrină sănătoasă, însă toţi episcopii ale căror 
dioceze puteau fi controlate de forţele militare ale 
Constantinopolului - îndeosebi cei din Africa şi Iliria - fură 
siliţi să se conformeze sau fură demişi şi aruncaţi în 
închisoare. Cei ce-şi aveau reşedinţa în Italia, Sicilia, Franţa, 
Spania, rămaseră neclintiţi. 

Episcopii din Apus, deşi o urâseră pe Teodora, socotind-o 
monofizită, regretară amarnic moartea ei. Ziceau: 

— De-ar fi fost în viaţă, ar fi luat în derâdere pretenţiile 
teologice ale împăratului, şi el nu ar mai fi convocat 
niciodată Conciliul. 

CAPITOLUL XXIII 


TREI SUTE DE VETERANI 

Am acum intenţia de a încheia câteva din istoriile de mai 
puţină însemnătate; şi apoi să povestesc ultima bătălie a 
Comitelui Belizarie, care este o poveste a poveştilor, 


„nestemata care încoronează diadema lui de victorii”, 
precum s-au exprimat autorii de panegirice. Dar după 
acesta, îmi va mai rămâne un capitol care mă nelinişteşte şi 
mă face să tremur când mă gândesc să trebuie să-l scriu. 

Să încep, deci, cu Răsăritul. Regele Khosrou încă mai 
este în viaţă, în acest an al Domnului 571, când scriu 
această carte. S-a abținut de la a mai invada Mesopotamia 
sau Siria romană, de când Belizarie îl întorsese din drum la 
Carchemish, deşi aliaţii lui, sarazinii, ne hărţuiesc din nou 
graniţele. A lăsat războiul din Colchida să tărăgăneze, cu 
victorii şi înfrângeri alternative, până acum zece ani când s- 
a semnat o nouă Pace Veşnică, în virtutea căreia el a 
renunţat la pretenţiile asupra Colchidei şi Justinian a 
acceptat să-i plătească un mic tribut anual. (Acum, când 
scriu rândurile de faţă, şi această pace a fost încălcată - de 
astă dată de romani. De asemenea, a avut loc o răscoală 
izbutită a creştinilor băştinaşi din Armenia persană, care au 
solicitat protecţia romană.) Khosrou, ca şi toţi predecesorii 
săi, a întâmpinat cea mai acerbă duşmănie din partea celor 
ce-i erau rudele cele mai apropiate, de sânge; aceasta 
pentru că femeile persane nu sunt respectate şi nu au 
puterea să-şi oprească bărbaţii din neamul lor dp la omoruri 
reciproce. Fiul său favorit, născut dintr-o femeie creştină, 
trecu la creştinism când deveni major şi nu mult după 
aceea se răsculă, cu o mare parte a armatei; Khosrou îl 
zdrobi în bătălie şi fiul muri. 

Khosrou, deşi la început bănuitor faţă de filosofia greacă, 
o studie cu ardoare în anii săi maturi, altoind-o peste 
credinţa magilor. În felul acesta, făclia vechii religii, 
înăbuşită de Justinian la Atena, fu reaprinsă nu numai în 
Noua Antiohie, pe Eufrat, dar chiar şi în Persia însăşi, la 
marea universitate a lui Khosrou, Gondi Sapor, lângă Susa. 
Cei mai valoroşi dintre clasicii greci fură traduşi acolo în 
persană, împreună cu lucrări din limba latină şi sanscrită. 
Dar Khosrou are oroare şi persecută creştinismul ca pe o 
religie care „îi face pe oameni să-şi neglijeze îndatoririle din 


viaţa aceasta în speranţa mântuirii în cea următoare, şi 
care tinde să dezonoreze Casa Regală a Persiei, acordând 
atribute divine unui evreu de neam obscur şi cuget rebel41. 
De asemenea, persecută o doctrină numită „comunism41; 
aceasta fusese predicată întâi de unul Mazdak, care o 
derivase din practica creştină timpurie, dar care dorea ca în 
comunitatea de posesiune să nu se cuprindă numai 
bunurile şi banii, ci şi femeile. Khosrou se bucură de deplină 
sănătate şi domneşte cu vigoare. Nu ştiu dacă magii sau 
filosofii greci au fost cei ce l-au convins că admiraţia 
posterităţii faţă de un suveran este asigurată mai puţin de 
războaiele agresive împotriva vecinilor săi, decât de o 
amintire a  generozităţii, dreptăţii, culturii, a apărării 
hotărâte a ţării, şi a străduinţei continue de a asigura buna 
stare a supuşilor săi, acasă şi In străinătate. Aceasta este, 
cel puţin în prezent, părerea regelui Khosrou. De la 
ravagiile ciumei încoace pe care a considerat-o ca un semn 
prevestitor, venit din ceruri - a fost foarte atent cu poporul 
său, desigur în chip despotic, şi a reclădit, repopulat şi 
reapro'vizionat toate regiunile care au suferit de pe urma 
invaziilor romane, arabe sau hune. De pe acuma este 
pomenit cu numele de Wushirvan („Cugetul generos”) şi 
numele acesta va fi îndelung sărbătorit în istoria persană. 
Se va spune despre el: „A apărat negoţul, agricultura şi 
învăţătura - acelea au fost zile într-adevăr bune”. Căci 
Persia este acum puternică, prosperă, mulţumită. De s-ar 
putea spune, măcar, acelaşi lucru, pe bună dreptate, 
despre propriul nostru imperiu, după domnia îndelungată a 
ambiţiosului său contemporan, Justinian! 

| «) „Corniţele Belizarie - voi IJ. 

Şi acum despre regele Teudel şi cele petrecute în Apus. 
Patru ani după ce, prin rechemarea lui Belizarie, Justinian 
acceptase tacit să cedeze goților toată Italia - cu excepţia 
oraşului Ravena - găsi necesar să reînceapă războiul: nu 
convenea politicii sale religioase ca episcopii din Italia de 
Nord să fi rupt cu papa Vigiliu şi ca arianismul să continue a 


dăinui nezdrobit. Conchise că trebuie să reînceapă războiul 
dar nu se putu hotărî să asigure forţele necesare şi nici să 
aleagă un general care să le comande. Într-o singură 
privinţă era hotărât: că nu-i va mai da lui Belizarie niciun alt 
prilej să se distingă. Pentru stăpâna mea şi pentru mine 
constituia un adevărat spectacol de comedie de durată, să 
urmărim - noi înşine aflându-ne acum în siguranţă, la 
Constantinopol - cum îşi desfăşoară Justinian aceleaşi jocuri 
capricioase, care nouă ne-au făcut atâta rău în Italia. In faţa 
noastră, Belizarie nu făcea niciun fel de comentariu despre 
chestiunile acestea; şi sunt gata să cred că se reţinea chiar 
şi în cugetul său de la orice fel de critică ostilă faţă de 
politica imperială. 

Justinian îl trimise intii pe Germanos, cu cinci mii de 
oameni, în Sicilia. Apoi începu să-şi spună că Germanos 
fusese persoana desemnată de curând drept împărat de 
asasinul armean Artaban, şi că ora mult prea de aproape 
înrudit cu goții - se căsătorise cu Matasonta, fosta soţie a 
regelui Wittig, şi tânărul său fiu şi al Matasontei era singurul 
descendent masculin al marelui Teodoric. Rechemându-l pe 
Germanos brusc, Justinian dădu comanda unui oarecare 
Liberi us, un patrician bătrân, inofensiv, care nu avea niciun 
fel de experienţă în materie de bătălii. 

Apoi cineva sugeră că părerile lui Liberius în privinţa 
încarnaţiei nu sunt dintre cele mai sănătoase; aşa că-l 
rechemă pe Liberius şi (dintre toţi oamenii de pe pământ!) 
îl numi pe Artaban, pe care îl iertase pentru tentativa de a-l 
ucide, şi-l înălţase în rang. 

Dar, gândindu-se mai bine, ajunse la concluzia că 
Artaban putea, la urma urmelor, să fie ambițios şi să 
încerce a se proclama împărat al Apusului. De aceea, 
Justinian îl numi din nou pe Germanos, aducându-şi aminte 
că Antiohia căzuse din cauză că el neglijase fortificarea 
stâncii Orocasias 

— Un om cu o asemenea pată nu putea fi considerat rival 
la tron. 


Germanos muri brusc, în drum spre Italia: unii afirmă că 
a fost otrăvit de Matasonta. Comanda reveni celor doi 
locotenenţi ai săi - loan Sângerosul şi fiul mai vârstnic al lui 
Germanos, tizul lui Justinian. Justinian nu dorea să dea 
comanda unică lui loan Sângerosul şi în felul acesta să-l 
dezonoreze pe strănepotul şi tizul său; dar nici nu dorea ca 
o altă persoană, cu numele de Justinian, să dobândească 
glorie. Îi rechemă pe amândoi. 

„Acum ce urmează?” ne întrebam, eu şi stăpâna mea. 
Care va fi cel de al cincilea episod al acestei piese, 
intitulată Mâncăul bănuielnic?” Apoi, într-o zi, un servitor de 
încredere al lui Narses veni la mine şi-mi spuse: 

— Prietene Eugeniu, dacă mi-e îngăduit să-ţi vorbesc 
neoficial, ca un servitor către celălalt: este oare cu putinţă 
ca stăpâna ta, Ilustra Antonina, să fie dispusă să schimbe 
câteva vorbe, în particular, cu stăpânul meu, dacă el 
propune aceasta? 

l-am răspuns: 

— Dacă stăpânul tău, Distinsul Narses, are veşti bune 
pentru stăpâna mea, va fi negreşit dispusă să-l asculte: cel 
puţin nu-l va trata pe stăpânul tău cu lipsa de respect pe 
care el a vădit-o cândva, în Italia, faţă de dânsa şi faţă de 
soţul ei, Corniţele Belizarie. Mai mult decât atâta, stăpâna 
mea şi stăpânul tău au colaborat armonios cel puţin într-o 
împrejurare ivită de atunci încoace - când 
i s-a întins lui loan de Capadocia cursa la Rufinianae. 
Întâlnirea poate fi neîndoielnic aranjată. 

Aceste preliminarii fiind puse la punct, se ceru şi se 
acordă oficial o întrevedere. lată-l deci pe bătrânul Narses 
cerându-şi iertare pentru tot răul pe care i-l făcuse, ei şi lui 
Belizarie, cu doisprezece ani mai înainte! Dorea să ştie 
dacă Belizarie îl va ierta chiar într-atâta, încât să fie gata 
să-i dea un sfat într-o chestiune de importanţă pentru stat. 

Stăpâna mea Antonina, care nu subestima puterea lui 
Narses şi fusese îmbunată şi de scuzele. Sale, se oferi să 
acţioneze ca mediator între Belizarie şi dânsul. În felul 


acesta fu aranjată o a doua întrevedere. Şi de astă dată 
totul se petrecu cu aparenţă de prietenie. Narses exprimă 
încă o dată regrete pentru a se fi opus cândva ordinelor lui 
Belizarie şi pentru a fi nutrit bănuieli în privinţa loialității 
sale. Belizarie răspunse cu generozitate, luând dreapta lui 
Narses în dreapta lui şi îmbrăţişându-l. 

întrebarea lui Narses era, pe scurt, următoarea: 

— Dragă prietene, mă sfătuieşti să primesc onoarea pe 
care împăratul vrea să mi-o impună - aceea de a comanda 
expediţia împotriva goților? Şi dacă da, în ce condiţii să o 
primesc? Căci nu sunt an măsură să judec situaţia militară 
din Italia şi numai părerea ta are greutate pentru mine. 

Nobleţea lui Belizarie nu se vădi niciodată mai limpede 
decât în răspunsul său: 

— Dragă prietene, primeşte această onoare. Nu cunosc 
pe nimeni mai capabil decât tine să îndeplinească această 
misiune care trebuie dusă la capăt spre binele imperiului; şi 
trebuie să se acţioneze înainte ca goții să-şi redobândească 
forţa lor de odinioară. Îmi ceri, mi se pare, să evaluez 
numărul şi compoziţia forţelor fără de care ar fi neînţelept 
din partea oricărui general, cât de energic ar fi, să încerce 
recucerirea Italiei. Răspunsul meu este următorul: vei avea 
nevoie de treizeci de mii de oameni, şi cel puţin douăzeci 
de mii dintre aceştia trebuie să fie cavalerie cu cai buni; 
trebuie să cuprinzi floarea armatei romane - escadroanele 
risipite ale Regimentului meu de casă, pe care l-am instruit 
şi l-am încercat împotriva goților. De asemenea, vei avea 
nevoie de bani mulţi, nu numai ca să-ţi plăteşti bine 
armata, dar şi pentru a recâştiga supunerea soldaţilor din 
Italia care, din lipsă de bani, au dezertat la goți. 

Narses era un bun cunoscător de oameni, IlI ştia pe 
Belizarie ca pe un om incapabil de şiretlicuri şi devotat cu 
desăvârşire faţă de împărat. Tăcu câtva timp şi apoi zise: 

— Îţi mulţumesc, Belizarie, nu numai pentru sfatul tău, 
dar şi pentru că te-ai ferit să-mi aduci aminte de 
încăpăţânarea mea. De n-ar fi fost ea la mijloc, Milanul nu 


ar fi fost nimicit niciodată. 

Belizarie răspunse: 

— Narses, te cinstesc pentru generozitatea ta şi 
rugăciunile mele te vor urma. 

Narses acceptă însărcinarea lui Justinian, dar insistă 
asupra condiţiilor, fără să pomenească, însă, că ele au fost 
definite de Belizarie. Oamenii şi banii fură găsiţi imediat! 
Narses veni iarăşi la Belizarie şi, fu decentă umilinţă, il rugă 
în numele prieteniei lor înnoite, să-l sfătuiască în privinţa 
căilor celor mai potrivite pentru a-i înfrânge pe goti. 

Belizarie zise: 

— Oferă-i regelui Teudel o bătălie deschisă, îndată după 
debarcare, înainte ca să aibă vreme să-şi adune trupele din 
fortărețe; niciun rege got nu rezistă ispitei de a da o bătălie 
deschisă, chiar dacă forţele sale sunt, numeric, mult 
inferioare inamicului. Stai în defensivă, precum am făcut 
noi la Daras, aşezându-ţi arcaşii pedeştri mult în faţă, pe 
ambele flancuri, cu faţa spre interior. Pune în capcană 
momeală: suliţaşi în armură de zale; regele Teudel a avut 
dreptate să dispreţuiască infanteria imperială, care rareori 
rezistă unei şarje de cavalerie. 

Narses obiectă: 

— Dar dacă procedez precum mă sfătuieşti, nu va târî 
oare regele Teudel toată capcana după el, înghițind 
momeala? 

Belizarie răspunse: 

— Există această primejdie, de aceea eram pe punctul de 
a-ţi propune ca suliţaşii tăi să fie cavalerie descălecată, 
care va da dovadă de mai mult curaj. 

— Bine. Şi cavaleria uşoară trebuie să mi-o plasez în faţă, 
pe flancuri, presupun? 

— Da. Ţine-i în poziţie înaintată, nu atât de aproape încât 
să atragă atacul asupra lor, dar destul de aproape ca să 
constituie o ameninţare. Ţine Regimentul meu de casă, 
împreună cu restul cavaleriei grele, ca rezervă. 

Narses întrebă: 


— Dar dacă Teudel atacă întâi arcaşii pedeștri? 

— Ar fi potrivnic codului regal de onoare al goților. 
Călărețul în armură dispreţuieşte atacul împotriva arcaşului 
îmbrăcat în piele. 

In felul acesta, faimoasa bătălie de la Taginae a fost 
câştigată încă din Casa de alamă, la Constantinopol, şi de 
către Belizarie, deşi Narses nu a recunoscut niciodată cât îi 
era de îndatorat, şi nici Belizarie nu a încercat vreodată să 
scadă gloria lui Narses, reamintind cele petrecute. Bătălia, 
pe care regele Teudel o acceptă bucuros, începu printr-o 
şarjă a lăncierilor săi împotriva intrândului oferit de Narses, 
întâmpinată de tirul din flancuri a opt mii de arcuri mari. 
Confuzia pricinuită de prăbuşirea şi zbaterea nestăpânită a 
unui mare număr de cai răniţi şi de moartea sau 
descălecarea celor mai multe căpetenii, vtzibili datorită 
armurii şi harnaşamentelor împodobite, frână şarja de la 
galop la trap şi de la trap la pas. Când îşi pierde elanul, 
cavaleria în şarjă nu este un adversar primejdios pentru 
suliţaşi curajoşi, îmbrăcaţi în zale, şi caii oferă o ţintă dintre 
cele mai vulnerabile. Escadronul din frunte al lui Teudel nu 
fu în stare să frângă frontul suliţaşilor: escadroanele din 
spate nu fură în stare să întreprindă nimic pentru a-l ajuta, 
şi suferiră pierderi grele datorită tragerii continue a 
arcurilor. Până la urmă, Teudel însuşi fu rănit. Goţii se 
clătinară. Atunci suliţaşii romani îşi deschiseră rândurile şi 
Regimentul de casă ţâşni prin acest spaţiu; şi cu strigătul 
de război „Belizarie!”, lăncierii goți fură azvârliţi îndărăt, 
asupra propriei lor infanterii, care fu târâtă în debandadă şi 
se risipi în toate direcţiile. 

Regele Teudel fu ajuns din urmă şi omorât la câteva mile 
de câmpul de bătălie. Veşmintele sale pătate de sânge şi 
pălăria lui împodobită cu bijuterii fură trimise, ca trofee, 
împăratului, la Constantinopol. 

Demolarea fortificațiilor care  împrejmuiseră cândva 
atâtea oraşe se dovedi a fi pierzania goților: nu exista nimic 
care să stea în calea înaintării lui Narses. Roma fu ocupată 


la primul asalt al unuia dintre generalii săi. Apoi flota goților 
trecu de partea lui. In decurs de numai două luni - după o 
ultimă bătălie pe malurile râului Sarno, în apropierea 
muntelui Vezuviu - războiul era eâştigat. Goţii care 
supravieţuiseră aveau moralul frânt şi căzură de acord fie. 
Să părăsească Italia, fie să se supună lui Justinian. 

Scurt timp înainte de a se perfecta această înţelegere, îşi 
încheie existenţa o instituţie venerabilă. Căci dintre 
senatorii romani şi familiile lor, pe care Teudel îi ţinuse 
drept ostateci dincolo de Pad, trei sute de persoane fură 
măcelărite, drept răzbunare pentru moartea lui: iar ceilalţi, 
zorind din Sicilia spre Roma, la vestea cuceririi Urbei, fură 
interceptaţi de goți în apropierea Vezuviului şi, la fel, 
nimiciţi fără milă, până la ultimul. Ordinul Senatorial nu s-a 
mai refăcut şi nici nu cred că se va mai reface vreodată. 
Singura justificare a continuității sale, în ultimele sute de 
ani, o constituiseră bogăţiile şi străvechile sale tradiţii 
culturale. Justinian moştenise bogăţiile; iar tradiţiile nu 
puteau fi nici recuperate, nici statornicite din nou. Atâta 
deci, despre Ordinul Senatorial din Apus şi despre regele 
Teudel şi despre goți - al căror nume s-a stins acum în 
Italia, deşi în Spania continuă să domnească regi vizigoți. 

Sfârşitul lui Bessas: îşi răscumpără vina pentru pierderea 
Romei prin succesul său în Colchida, unde recuceri de la 
persani Petra, capitala ţării, şi muri, onorat, la 
Constantinopol, nu mult după aceea. Dar persanii luară din 
nou Petra. O stranie coincidenţă: Daghisteus, comandantul 
roman de la Petra îşi răscumpără vina de a fi pierdut oraşul 
prin succesul său în Italia; căci el fu cel ce recuceri pentru 
Narses Roma, pierdută cândva de Bessas. 

Narses, care rămase în Italia în calitate de guvernator, 
câştigă o a doua mare bătălie, prin propriile sale virtuţi, aşa 
că de astă dată meritul este de atribuit studiilor sale în 
materie de artă a războiului. O mare armată de franci 
pătrunsese până în sudul Italiei. Narses surprinse forţa lor 
principală la Casilinum, în Campania, atunci când (ca şi în 


împrejurarea anterioară, în timpul lui Belizarie) pierduseră 
jumătate din oameni, datorită dizenteriei. Armata francilor 
era alcătuită în întregime clin infanterie, înarmată cu sabie, 
suliță şi secure de aruncat, Narses le stătu în faţă cu 
propria lui infanterie; dar, atunci când francii şarjară în 
coloană, le învălui flancurile cu escadroanele sale şi-i făcu 
ţăndări, trăgând în ei de la distanţă de o sută de paşi, adică 
de mai departe decât puteau ei arunca securile. Francii nu 
îndrăzniră să înainteze de teamă să nu fie şarjaţi din 
ambele flancuri, dar nici nu îndrăzniră să rupă rândurile şi 
să atace cavaleria - arta lor de a purta război le cere să 
păstreze în toate împrejurările o ordine strânsă. Muriră la 
un loc, grămadă, şi din treizeci de mii, numai cinci oameni 
scăpară. Poate pentru a nu atrage gelozia lui Justinian, 
Narses atribui în întregime meritul acestei victorii 
miraculoasei imagini a Fecioarei pe care o purta cu el şi 
care-l prevenea de toate întâmplările importante. 

Când Justinian auzi de Taginae şi de Casilinum, îl slăvi pe 
Dumnezeu şi fu foarte fericit. Se spune că ar fi zis: „Ah, de 
ce nu ne-am gândit să-l trimitem în Italia pe viteazul nostru 
Narses cu mult înainte? De ce l-am rechemat din campania 
precedentă, în urma unei plângeri geloase a Comitelui 
Belizarie? Multe vieţi ar fi fost salvate şi multe fonduri 
economisite clacă am fi avut încredere în Narses al nostru. 
Ne reproşăm că am vădit prea multă consideraţie faţă de 
sentimentele lui Belizarie, un ofiţer laş şi stupid; clar poate 
că un asemenea exces de generozitate este scuzabil la un 
suveran.” 

Apoi se întoarse la studiile sale de teologie şi, convins că 
ltalia este în siguranţă, că regele Khosrou nu mai 
pregăteşte nicio cursă la graniţa din răsărit şi că barbarii 
din nord pot fi mituiţi sau înşelaţi ca să se lupte unii cu alţii, 
neglija armatele şi fortificațiile mai mult decât orieând. 

Belizarie, în calitate de Comandant al Armatelor din 
Răsărit şi al Gărzilor Imperiale, încercă în trei rânduri să-i 
vorbească, rugându-l să ţină seama de primejdia în care se 


afla imperiul. După cea de a treia încercare, sosi un ordin 
imperial: „Luminăţia-sa interzice să se mai ridice această 
problemă. Dumnezeu îşi va apăra cu dreapta lui puternică 
poporul care are încredere în El.” 

Intr-o zi, în toamna din anul Domnului 558 

— Care a fost anul morţii lui loan Sângerosul într-un 
accident de vânătoare, după ce-l slujise cu supunere pe 
Narses în campania lui din Italia. Şi, totodată, cel de-al 
zecelea an al reînnoitei noastre şederi la Constantinopol - 
căpitamil unei corăbii comerciale din Marea Neagră înmână 
lui Belizarie un mesaj. Era scris cu mâna tremurândă a unui 
om bătrân, pe o fâşie de pergament murdar. 

„Prea Ilustre Belizarie, care mi-ai salvat viaţa din mâinile 
lui loan de Capadocia, acum cincizeci şi mai bine de ani, 
într-un han aproape de Adrianopol, în Tracia, pe când erai 
încă un flăcăiandru: a venit vremea să arăt că cetăţeanul 
Simion nu-şi uită datoria de recunoştinţă. Hunii bulgari m- 
au luat sclav, cu multă vreme în urmă, în cursul unuia din 
raidurile lor din Tracia, dar m-au tratat cu indulgență, 
datorită iscusinţei mele ca şelar. Am învăţat limba lor 
barbară şi sunt admis la sfaturile lor şi mărturisesc că în 
multe privinţe acum îmi merge mai bine decât pe vremea 
în care eram sclav al perceptorilor lacomi. Numai că-mi 
lipseşte vinul bun din Tracia, şi căldura casei mele, atât de 
bine zidită. Află, deci. Că în iarna aceasta, clacă Dunărea 
îngheaţă iarăşi, precum prevestesc cei ce cunosc semnele 
vremii, o hoardă bulgară va năpădi Tracia. Se laudă că vor 
ataca chiar Constantinopolul şi vor lua asemenea pradă, 
cum nu s-a mai luat niciodată de la începutul lumii. Îi 
conduce Zabergan, un han destoinic. Douăzeci de mii de 
oameni călăresc cu el. Inştiinţează-l pe împărat. Rămâi cu 
bine.” 

Belizarie atrase atenţia împăratului asupra scrisorii. 
Justinian întrebă: 

— De ce această fâşie de pergament ruptă, duhnind a 
docuri? Oare este un document potrivit pentru a fi arătat 


unui împărat? 

— Un cerşetor murdar, Maiestate, când vede rotocoale 
de fum ieşind pe ferestrele de sus ale unei case mari, are 
dreptul să dea buzna în hol cu un strigăt de prevenire: 
„Foc!” Locatarii îi mulţumesc pentru avertismentul său la 
timp potrivit şi-i iartă zdrenţele şi limbajul aspru. 

Justinian zise: 

— lustre  Belizarie, asta este neîndoielnic una din 
vicleniile militare, pentru care, pe drept cuvânt, eşti atât de 
vestit? Doreşti să ne sperii printr-un fals, ca să ne sporim 
armatele şi să reclădim fortificațiile oraşului, ştiind bine că 
am interzis să pomeneşti această chestiune direct. Nu ne 
lăsăm înşelaţi, dar îţi iertăm greşelile. Ai grijă, Domnul meu, 
să izgoneşti din inimă orice umbră de neloialitate. Căci 
dintotdeauna au existat la această Curte generali care i-au 
îndemnat pe împărații lor să ridice noi armate, pretextând 
situaţii de urgenţă, dar plănuind în fapt să le folosească 
împotriva statului. Cercetează-ţi inima, Domnul meu, şi 
dacă găseşti într-însa păcat, smulge-l cu ajutorul lui Hristos, 
căci el îţi va împrumuta putere. 

În Piaţa lui August, faţă-n faţă cu Palatul Senatului, 
Justinian aşezase o imensă statuie ecvestră a sa; stă pe un 
piedestal foarte înalt, turnat în cel mai frumos bronz, de 
culoare deschisă. Este înfăţişat în armură antică şi poartă 
un coif cu o pană imensă. In mâna stângă ţine un glob, 
peste care străjuieşte o cruce. Mâna dreaptă este ridicată 
într-un gest care vrea să spună: „înapoi, duşmani!” Dar nu 
poartă" arme, nici măcar un pumnal, de parcă gestul şi 
încruntarea chipului ar constitui suficientă descurajare 
pentru duşmani. Şi, în fapt, în ultima parte a domniei sale 
şi-a tratat armatele de parcă nu ar mai fi avut nevoie de 
ele. Adevărul este că Justinian, având ambiția măririi, se 
purta ca bogătaşul cel fără nume, menţionat de Isus Hristos 
într-o parabolă - cel care începuse să-şi construiască o casă 
fără a cumpăni mai întâi cheltuielile; ca urmare se îndatoră 
şi ajunse de râsul lumii. Ochiul lui Justinian, se spunea în 


oraş, era spaima stomacului său: îşi irosi veniturile pe 
cheltuieli religioase deşarte, neglijând nevoile militare, 
practice. 

Toţi erau de acord că, în primul rând, nu ar fi trebuit să 
încerce ocuparea Africii şi Italiei cu forţele slabe pe care le 
avea la dispoziţie. In ciuda succesului aproape miraculos al 
lui Belizarie, această misiune dublă se dovedise prea grea 
pentru armatele imperiale. Adevărat, ţineau încă şi aclim 
ocupate Cartagina şi Ravena, dar campaniile prelungite au 
dus aceste ţinuturi prospere şi bine guvernate la o stare de 
ruină aproape totală. Intre timp, graniţele din nord şi din 
răsărit fuseseră slăbite, datorită absenței garnizoanelor şi 
rezervelor; fuseseră de multe ori supuse invaziilor - astfel 
încât o catastrofă generală era foarte aproape, într-un 
cuvânt, preţul pentru recucerirea Imperiului de Apus fusese 
devastarea lui şi, de asemenea, devastarea Siriei, 
Colchidei, Mesopotamiei romane, îliriei şi Traciei, ale căror 
venituri scăzuseră jalnic. Justinian fu obligat acum să 
introducă o politică de reducere a cheltuielilor; şi, în mod 
caracteristic, începu prin a o aplica în departamentul 
apărării mai degrabă decât în domeniul înzestrării 
ecleziastice; în nădejdea că, prin întemeierea sau 
înfrumusețarea unor noi mânăstiri de călugări şi de 
călugăriţe şi a unor noi biserici, va mitui oştile angelice, 
care apoi îl vor ajuta, precum mituise odinioară, cu daruri în 
aur şi în echipament militar, pe franci, slavi şi huni. Îşi 
justifică în public credinţa sa superstiţioasă prin cuvintele 
adresate de Isus Hristos Apostolului Petru, când acesta s-a 
opus gărzilor Marelui Preot al evreilor şi a tăiat urechea 
unuia: „Pune-ţi la loc sabia în teacă. Căci toţi cei ce sabia 
ridică, de sabie vor pieri.” Era cu atât mai devotat 
pacifismului său, cu cât nu se temea pentru propria lui 
siguranţă: ghicitorii, pe care îi consultase în taină, îl 
asiguraseră, cu toţii, că va avea parte, la urmă, de o moarte 
firească, în patul său din Sacrele Apartamente ale palatului. 

în ziua de Crăciun, hunii trecură Dunărea îngheţată. Când 


vestea ajunse la Curte, împăratul ordonă să se citească 
slujbe în toate sanctuarele principale şi-şi petrecu toată 
noaptea în vigiliu, în biserica Sfintei Irina; dar nu luă nicio 
altă măsură. Hunii se împărţiră în două corpuri principale, 
unul pornind să pustiască Grecia, celălalt, sub însuşi hanul 
Zabergan, urmând să ocupe oraşul. Străbătură fulgerător 
Tracia, fără a întâmpână x'ezistenţă. Fiind păgâni, nu 
simțeau niciun fior de respect faţă de biserici sau mânăstiri: 
jefuiau şi siluiau fără nicio deosebire, trimițând îndărăt, de- 
a lungul drumurilor troienite şi peste Dunăre, căruţe 
încărcate cu comori şi mari grupuri de prizonieri. Oamenii 
care escortau aceste convoaie, călăreţi sălbatici, forţară 
cadenţa marşului, cu bice sau cu vârful săbiilor; şi orice 
prizonier care cădea şi nu se scula într-o clipă era ucis fără 
milă - până şi femeile apucate de durerile facerii, Hunii, 
deşi în general se poartă frumos între ei, socotesc întreaga 
lume creştină ca prada lor firească şi pentru ei a înfige un 
prunc botezat în vârful lancei nu înseamnă mai mult decât, 
bunăoară, a străpunge un pui de cerb la vânătoare. 
Zabergan înainta. Zidurile lungi ale lui Anastasie. Clădite 
de-a curmezişul peninsulei la distanţă de treizeci şi două 
mile de oraş, nu eonstituiseră un obstacol pentru călăreţii 
săi, fiind în multe locuri în ruine, fără soldaţi care să umple 
golurile, fără catapulte şi alte maşini care să fie folosite din 
turnuri. De sărbătoarea celor Trei Crai, Zabergan îşi aşeză 
tabăra pe malurile râului Athyras, la douăzeci de mile de 
oraş, şi deodată constantinopolitanii fură cuprinşi de 
panică. Căci pieţele publice erau pline cu nefericiţi refugiaţi 
de prin sate. Livizi la faţă, purtând bocceluţe şi strigând: 
„Vin! Vin hunii, ca o turmă de tauri sălbatici, nimicind totul 
în drum! O, Doamne, aibi milă de noi!” Strigătul acesta se 
răspândi prin toate străzile: „doamne, aibi milă de noi!” 
Apoi fiecare cetăţean începu să-şi întrebe vecinul: „Unde 
sunt oamenii din Gărzile Imperiale? Unde este miliția 
oraşului? Nimeni nu-i va împiedica pe aceşti diavoli bulgari 
să asalteze zidurile interioare şi să incendieze oraşul şi să 


ne nimicească până la unul?” Mari mulţimi închinară bărci 
şi fugiră peste Bosfor, în Asia Mică; cincizeci de mii de 
oameni trecură într-o singură zi. 

împăratul Justinian petrecu cea mai mare parte din 
aceste zile îngenuncheat în capela sa particulară. Repeta 
iarăşi şi iarăşi: „Domnul este puter nic. Ne va salva.l! 
Singura măsură de natură practică pe care o luă fu ordinul 
ca toate bisericile din suburbii, ca şi vilele sale, să fie 
imediat golite de comori şi acestea să fie transportate în 
portul imperial pentru a fi încărcate în bărci. 

În cele din urmă, trimise după Belizarie şi întrebă: 

— Cum se face, llustre Belizarie, Comite al Grajdurilor 
Noastre şi Comandant al Gărzilor Noastre, că n-ai trimis 
ostaşi care să respingă pe aceşti păgâni sălbatici? 

Belizarie răspunse: 

— Maiestatea-ta Sacră mi-a acordat titluri de onoare, dar 
nu şi autoritatea care, obişnuit, le însoţeşte pe acestea; şi 
mi-a interzis să pomenesc starea de nepregătire şi de 
indisciplină a forţelor noastre. De trei ori, de când m-am 
întors din Italia, am prezentat acelaşi raport; arătând că 
miniştrii vând posturile de ofiţer din Gărzi la civili 
neinstruiţi, că soldaţii nu primesc niciun fel de instrucţie 
militară şi nu li se asigură arme şi că grajdurile imperiale 
sunt golite de cai de cavalerie. Mi-ai poruncit să mi-mi fac 
griji pentru siguranţa oraşului. 

— Minti, minţi! ţipă Justinian. Dacă vreodată, prin graţia 
lui Dumnezeu, vom supravieţui acestei încercări a credinţei 
noastre, vei fi pus să suferi cazne îngrozitoare pentru că ai 
neglijat armatele noastre şi fortificațiile; nici toate mult- 
lăudatele tale victorii nu te vor salva de ştreang. 

Belizarie întrebă: 

— Şi, între timp, care sunt ordinele Tale, Maiestate? 

— Du-te şi mori ca un viteaz, deşi ai trăit ca un laş. 
Adună toate forţele pe care le poţi aduna şi întâmpină-i pe 
bulgari în câmp dechis, imitându-l astfel pe viteazul meu 
Narses - şi nu te cuibări pe după ziduri, precum ţi-e 


obiceiul. Numai în felul acesta îţi poţi răscumpăra 
nesocotinţa. 

Belizarie îşi făcu plecăciunea şi părăsi sala tronului. Dar 
Justinian îşi chemă amiralul şi-l întrebă în taină: 

— Flota mea este bine aprovizionată? La ce vreme ne 
putem aştepta în Mediterană, dacă vom fi nevoiţi să ne 
îmbarcăm? 

Belizarie trimise pe străzi un crainic care strigă 
următoarele: 

— Corniţele Belizarie, în urma unui ordin al Maiestăţii- 
sale Sacre, împăratul, va conduce o armată împotriva 
invadatorilor huni. Miliția oraşului îşi va ocupa posturile pe 
zidul lui Teodosie, conform culorii fiecăruia, cu armele pe 
care le poate găsi. Gărzile Imperiale vor defila sub comanda 
ofiţerilor lor, a căror datorie este să se îngrijească să aibă 
cai şi arme complete, şi vor mărşălui în jos, spre Poarta de 
Aur, unde vor aştepta noi ordine. Toţi soldaţii veterani, 
prezenţi în acest oraş, care au slujit vreodată în războaie în 
calitate de cuirasieri ai numitului Comite Belizarie, sunt 
chemaţi să se adune neîntârziat pe Câmpul de Paradă; el se 
va pune în fruntea lor şi le va asigura cai şi arme. 

Belizarie se duse la maeştrii dansurilor din facțiunile 
Verde şi Albastră. „În numele împăratului, rechiziţionez 
toate cămăşile de zale, suliţele şi scuturile care se poartă la 
spectacolele de pe Hipodrom şi din teatre41. Se duse, de 
asemenea, la Maeştrii Curselor din facțiunile Verde şi 
Albastră. „în numele împăratului, rechiziţionez toţi caii din 
grajdurile Hipodromului!” Arcuri şi săgeți găsi destule la 
palat, iar în grajdurile imperiale un număr de cai de trăsură 
şi câteva care de război. In felul acesta găsi echipament 
pentru veteranii săi. 

Câmpul de Paradă este vestit în istorie, deoarece este 
locul în care Alexandru cel Mare şi-a trecut În revistă 
trupele înainte de a porni la cucerirea Răsăritului. Aici se 
îmbulziră veteranii lui Belizarie, venind din toate colţurile 
oraşului - bărbaţi pentru care trecerea anilor adusese 


destinele cele mai felurite. Unii erau bine îmbrăcaţi şi solizi, 
alţii în zdrenţe şi palizi, unii şchiopătau, unii umblau ţanţoşi. 

Dar lumina bravurii strălucea pe fiecare chip şi-şi strigară 
unii altora: „Salut, camarade! E bine când se întâlnesc 
soldaţi bătrâni!” 

Avură loc numeroase întâlniri între camarazi de arme 
care nu se mai văzuseră de mulţi ani, oraşul fiind atât de 
mare. Se auzi: 

— Mai eşti în viaţă, bătrâne Sisifrid? Am crezut că ai 
murit cu Diogene, în timpul retragerii din Roma. 

Şi: 

— Camarade Unigatus, ultima oară te-am văzut la Osimo, 
la asediu, când q suliță ţi-a străpuns mâna. 

— Hei, camarade, nu mă cunoşti? Am fost împreună în 
bivuac, în Paradisul de la Grasse, sub un quincunx de pomi, 
acum douăzeci şi patru de ani, câteva zile înainte de bătălia 
de la borna Milei Zece. 

Eram de faţă, împreună cu stăpâna mea, Antonina, şi am 
avut parte de multe saluturi afectuoase din partea unor 
camarazi de odinioară, care-mi încălziră inima. 

Dar erau unii care aveau amintiri de campanie şi mai 
vechi decât ale mele. De pildă, doi oameni care 
întreprinseseră cu Belizarie raidurile îhipotriva gepizilor şi 
împotriva aceloraşi bulgari, pe când era un ofiţer tânăr, 
imberb. 

Dintr-o şcoală de lupte din suburbii veni, cu părul alb, 
Andreas, fostul sclav purtător de ghiozdan al lui Belizarie şi 
fostul băieş, care se retrăsese din războaie după cele două 
isprăvi de seamă, în luptă individuală, la Daras. Grăi astfel: 

— ln şcoala mea de lupte m-am păstrat mlădios şi 
puternic, Stăpâne Belizarie, deşi am şaizeci şi cinci de ani. 
lată, port coiful cu pană albă pe care mi l-ai dăruit ca 
răsplată, la Daras. L-am întreţinut bine, frecându-l cu nisip. 
Ingăduie-mi să-ţi fiu purtător de stindard! 

Când se adunară toţi, peste trei sute de oameni, veni, 
parcă lunecând, o făptură înaltă, suptă de post şi îmbrăcată 


într-o rasă de călugăr. Prinse căpăstrul lui Belizarie şi-i zise: 

— O, frate Belizarie, pentru această singură zi îmi las 
deoparte sutana, îmi pun la o parte nenorocirea, şi îmbrac 
iarăşi armura de zale. Căci, deşi cred că m-am împăcat cu 
Cerul pentru păcatele şi smintelile mele şi îndeosebi pentru 
a-l fi ucis pe scumpul nostru camarad, loan Armeanul, n-aş 
putea muri cu cugetul împăcat dacă nu ţi-aş recâştiga 
încrederea şi afecțiunea, pe care le-am pierdut datorită 
neglijenţei mele în faţa Milanului. 

Belizarie descălecă şi-l îmbrăţişă pe călugăr, răspunzând: 

— Uliaris, ai să comanzi o sută de oameni din forţa 
aceasta. Am auzit de sfinţenia ta şi de faptele tale bune în 
rândurile călugărilor cerşetori ai Sfântului Bartimeu şi te 
primesc ca pe un împrumut din partea lui Dumnezeu. 

Traian (scăpat de curând de vârful de săgeată care 
sălăşluise atâta vreme în carnea chipului său) 

comandă o altă sută de oameni. Dobândise mare glorie 
în Italia, sub Narses. Tinea acum o tavernă în docuri. 
Turimut, acelaşi care se luptase atât de bine în cea dea 
doua campanie italiană a lui Belizarie, comanda restul 
trupei. Trecuse prin zile rele şi abia de curând fusese 
eliberat din temniţă; dar nu-mi mai aduc aminte dacă 
fusese închis pentru crimă sau pentru erezie. Belizarie 
îndreptă pe fiecare om către una din trupe şi dovedi că-şi 
aduce aminte de numele fiecăruia care fusese cândva în 
subzistenţa lui, şi de istoria fiecăruia. Apoi le dădu cai şi 
arme şi armuri. Deveniră teribil de voioşi. „Slavă lui 
Belizarie!” strigară ei, şi „Condu-ne pe dată împotriva 
duşmanului!” Belizarie era mişcat. Dar le răspunse: 

— Camarazi, de dragul amintirii bătăliilor glorioase de 
odinioară, nu uitaţi cum au fost câştigate. N-au fost 
câştigate numai prin curaj şi îndemânare în mânuirea 
armelor, ci şi prin prudenţă. 

Călăreau în coloană, şi copitele cailor răsunau pe pavajul 
Străzii Superioare. Poporul aclamă şi strigă: „De bună 
seamă, Dumnezeu este cu noi 


— Căci iată, vine Belizarie!” 

Stăpâna mea călărea alături de el, pe un cal înalt, şi-şi 
purta capul ca o tânără mireasă: şi eu o urmam de 
aproape, pe un cal scund, spaniol. Purta o perucă frumoasă, 
roşie, faţa ei era plăcută din cauza rujului şi o cremei albe şi 
sânii scofâlciţi îi erau bine profilaţi. Numai stând în 
apropiere îi puteai citi vârsta, după mâinile ofilite şi ochii 
gălbejiţi, după obrajii supţi şi gâtul fleşcăit. 

Trecurăm prin suburbia Deuteron, spre Poarta de Aur, 
unde totul era în dezordine - toată lumea striga ordine şi 
nimeni nu asculta. Dintre cele două mii de oameni care se 
prezentaseră la convocarea Gărzilor, nu aveau cai mai mult 
de cincizeci; 

şi, afară de doi sau trei ofiţeri, n-am văzut un singur om 
purtând cămaşă de zale sau arme potrivite; puteai fi sigur 
că, dintre ei, nu participaseră vreodată la o paradă militară 
nici măcar atâţia cât ar fi format efectivul unei companii 
pline. Până şi miliția oraşului era o unitate alcătuită din 
oameni mai buni; căci câteva duzini din ambele 
contingente, Verde şi Albastru, se exersaseră ca arcaşi la 
poligonul oraşului (trăgând în zile de sărbătoare, la 
întrecere, pentru o gâscă sau un purcel de lapte, or o cană 
de vin) şi mulţi alţii se luptaseră, noaptea, cu sabia, în 
ciocnirile dintre facţiuni. 

Belizarie i-ar fi adăugat micii sale armate pe arcaşii 
aceştia, dar ei refuzară, spunând că obligaţia lor era de a 
apăra numai zidurile şi că ar fi potrivnic legilor să-i conducă 
în afara oraşului. 

Dintr-un turn de lângă poartă îl auzirăm pe Demarhul 
Albaştrilor (căci Verzii apărau cealaltă jumătate a zidului) 
strigând: 

— Nu există niciun om printre voi care să se priceapă la 
mânuirea catapultelor? în fiecare turn sunt catapulte şi un 
mare număr de săgeți. 

Stăpâna mea Antonina strigă, veselă, drept răspuns: 

— Nu, niciun bărbat, dar există o femeie bătrână, cu o 


perucă roşie, veterană a două asedii ale Romei! 

Şi mie-mi spuse: 

— Haide, Eugeniu, ostaş bătrân, să-i învăţăm pe recruţii 
aceştia meseria lor. 

Aşa că noi descălecarăm şi ne urcarăm în turn, unde 
înnoirăm  frânghiile  catapultelor, care putreziseră, şi 
unserăm cu ulei manivelele. Apoi ne duJ serăm din turn în 
turn, instruind oamenii la catapulte şi scorpioni, cum să le 
mânuiască şi cum să le repare şi cum să ţintească. Dacă 
vreunul nu era destul de atent sau părea stângaci, stăpâna 
mea îi striga: 

— Bastard de eretic Verde ce eşti! şi-l pocnea peste umăr 
cu cravaşa de călărie, făcându-l de ruşine în faţa fârtaţilor 
săi. 

Intre timp, Belizarie adună Gărzile neînarmate şi le 
adăugă o mie de ţărani traci, zdraveni de stat, aleşi dintre 
refugiaţi. Le zise ofiţerilor: 

Dincolo este un parc de desfătare al împăratului, 
împrejmuit cu o palisadă din pari. Concluceţi-vă oamenii 
într-acolo şi fiecare să aducă doi pari. Trebuie folosiţi în loc 
de săbii şi suliţi. In chip de scuturi, adunaţi tăvi şi farfurii de 
metal de prin Casele particulare. 

Apoi gloata aceasta, prea puţin războinică la vedere, ieşi 
prin porţi, încolonată, Belizarie călărind în frunte, cu cei trei 
sute de veterani ai săi. Stăpâna mea şi cu mine ne uitam 
după ei cum plecau, simţindu-ne mândri, dar având şi 
presimţiri rele. Ea zise încet, neluând în seamă regimentul 
de civili care îl urma, jalnic, asemenea unui convoi de 
prizonieri: 

— Trei sute a fost numărul grecilor la Termopilae, după 
vechţul cântec. Niciunul dintre ei nu s-a mai întors, dar 
numele lor va trăi în veci. 

l-am răspuns cu un zâmbet, ca să o înveselesc: 

— Suflete nefericite care nu au avut un Belizarie să-i 
comande! 

Dar ea: 


— Faţă de zece sau douăzeci de mii de huni, ce sunt 
aceşti trei sute de bărbaţi vlăguiţi, care pornesc, călare, să-i 
întâmpine în bătălie, din ordinul împăratului? Te aştepţi la 
un miracol, Eugeniu? 

l-am răspuns: 

— Da, deoarece am văzut multe, în dreptul satului 
Chettos, la două mile de Melantias, unde hanul Zabergan îşi 
făcuse tabără, Belizarie îşi puse oamenii să sape un şanţ şi 
să înalțe o baricadă; şi fiecare om înfipse unul din. Cei doi 
pari în estacadă, păstrând celălalt pentru a-l folosi drept 
suliță. Belizarie îşi trimise veteranii în faţă, ca să se aşeze 
astfel încât să pară că sunt posturile avansate, de 
cavalerie, ale unei armate larg desfăşurate. In spatele lor, 
pe un front de cinci mile, infanteria aprinse în timpul nopţii 
numeroase focuri de sentinelă: în timpul zilei (vremea 
fusese uscată), îi puse să târâie tufe de-a lungul drumurilor, 
înălţând mari nori de colb. 

în cea de a doua noapte sosi un mesaj foarte important, 
adus de un băiat de ţăran. Venea din nou de la bătrânul 
Simion pe care hunii îl aduseseră cu ei, în calitate de ghid şi 
interpret. Raportă că armatele lui Zabergan nu numărau 
mai mult de şapte mii de cavalerişti aleşi, restul forţelor 
sale luând drumul Greciei; şi că vor ataca tabăra peste trei 
zile, deoarece considerau cea de a treia zi ca deosebit de 
norocoasă, după calendarul lor. 

— Şi după al meu, strigă Belizarie, căci este ziua de 
naştere a soţiei mele, Antonina. 

Tabăra de la Chettos fu în continuare întărită printr-o 
baricadă de spini; brăzdare de plug şi grape fură 
împrăştiate în faţa porţilor, ca să îndeplinească rolul 
ţepuşelor. Veteranii glumiră, numind una „Poarta Pinciană” 
şi cealaltă „Flaminiană”; şi un deluşor de la miază-zi deveni 
„mausoleul lui Hadrian”. 

Zabergan află, până la urmă, că nu avea în faţă o ai'mată 
demnă de acest nume, ci numai pe bătrânul Belizarie şi 
câţiva bărbaţi nesăbuiţi. De aceea socoti că ajunge dacă 


trimite două mii de huni, sub comanda fratelui său, ca să 
strivească tabăra imperială. Drumul lor trecea printr-o 
pădure întinsă şi deasă, în care exisă un defileu îngust; 
acolo era un sălaş cunoscut de lotri, care aveau obiceiul de 
a sta la pândă, după pradă, în tufele dese care mărginesc 
şleaul. Belizarie pregăti aici o ambuscadă. De o parte a 
drumului ascunse trupele lui Traian, de cealaltă pe cele ale 
lui Turimut; şi în spatele lor, de-a lungul râpelor defileului, 
armata lui de „spectatorill, cum îşi numea infanteria 
înarmată cu pari. 

Să nu lungesc povestea peste măsură. Hunii intrară în 
trecătoare fără a-şi da seama de primejdie. La semnalul 
goarnei, Belizarie şi Uliaris îi şarjară cu restul trupei - 
Andreas, mult în faţa tuturor, purta stindardul. După lance, 
sabia: Belizarie se luptă în rândul din faţă, tăind şi 
împungând, cu vechea lui precizie. O clipă stindardul fu în 
primejdie; dar Andreas ucise un hun care încercase să i-l 
smulgă, înfigându-i un pumnal în burtă. Apoi Traian şi 
Turimut şarjară din spate cu trupele lor, în vreme ce toţi 
spectatorii răcniră atât de fioros de parcă ar fi fost la o 
cursă de care, şi pocniră parii de scuturile improvizate de 
parcă ar fi fost nerăbdători să primească ordinul de atac. 
Bulgarii erau îngroziţi. În locul acesta îngust nu aveau cum 
să-şi folosească arcurile, nici să-şi vădească iscusinţa în 
manevre de cavalerie. Purtau numai îmbrăcăminte de piele, 
ceea ce îi făcu mai puţin rezistenți la asalturile veteranilor, 
care erau îmbrăcaţi în zale. Cedară brusc şi goniră îndărăt 
în mare debandadă. 

Belizarie continuă urmărirea, netemându-se de săgețile 
pe care le trăgeau hunii în fuga lor; caii nu puteau fi răniţi 
cu uşurinţă, din pricina pieptarelor metalice pe care le 
improvizase pentru ei. 

Propriile sale săgeți făcură mai mari ravagii decât ale 
hunilor. Patru sute de duşmani fură ucişi, inclusiv fratele lui 
Zabergan, pe care Uliaris îl străpunsese cu lancea la prima 
şarjă. Restul fugi îndărăt la Melantias, strigând: „Acasă, 


fraţilor, acasă! Spiritele morţilor vin asupra noastră - 
oameni bătrâni, cu ochi de foc şi păr alb, în valuri!” îşi 
zgârâiau obrajii cu unghiile, în semn de jale. 

Hanul Zabergan ridică tabăra şi se retrase cu toată 
armata. Belizarie îl urmări, etapă după etapă, începuse 
această bătălie cu numai trei sute de oameni şi o isprăvi cu 
cinci sute. Noii veniţi erau ţărani traci, aleşi dintre recruți, 
oameni obişnuiţi cu caii şi pricepându-se să folosească un 
arc uşor, de vânătoare; li se dădură caii şi armele bulgarilor 
morţi. Dintre oamenii lui Belizarie muriseră numai trei, dar 
mulţi erau răniţi; Unigatus, care se luptase vitejeşte cu 
singurul lui braţ teafăr, muri de rănile sale câteva zile mai 
târziu. 

Belizarie trimise împăratului un mesaj: 

— Ascultând de ordinele Tale Sacre, am biruit duşmanul 
şi-l urmărim. 

Pe străzi, bucurie, şi laudă nesfârşită la adresa lui 
Belizarie: „Această victorie a lui Belizarie umbreşte toate 
cele dinainte”; la palat, mortificare şi bombăneală. 

Justinian îi spuse amiralului său: 

— Descarcă navele. Nu ne mai îmbarcăm. 

Şambelanul său (altul, nu Narses, care se mai afla în 
Italia) strigă, cu prefăcută indignare: 

— Oare cetăţenii sunt nebuni, de nu aduc pentru 
salvarea lor mulţumiri Serenităţii-tale Glorioase, care ai 
ordonat această bătălie, ci lui Belizarie; oare nu datorită 
neglijenţei lui a fost pustiită Tracia şi oraşul aproape 
pierdut? 

f! Justinian trimise lui Belizarie următorul mesaj: - Ajunge 
acum. Lasă-i pe huni să plece în pace, nu mai irosi vieţi în 
bătălii inutile. Putem avea nevoie de serviciile lor în alte 
războaie, împotriva celorlalţi duşmani ai noştri. Dacă vei 
continua să-i urmăreşti, vei cădea în dizgraţia noastră. 

Belizarie dădu ascultare. Apoi solul lui Justinian călări mai 
departe, până la tabăra lui Zabergan. „Mesajul împăratului. 
Urmând exemplul gloriosului Hristos care, odinioară, cu 


trup omenesc a poruncit slujitorului său Petru să-şi pună la 
loc sabia, după ce lovise curajos un ofiţer evreu şi îl rănise, 
ne-am retras şi noi armatele. Dar te conjurăm în numele lui 
Cristos să pleci în pace.” Hanul Zabergan era deconcertat 
de acest mesaj, dar înţelese că, în sfârşit, Belizarie fusese 
rechemat. Redobândindu-şi curajul, zăbovi toată vara în 
Tracia, incendiind şi jefuind. In toamnă, Justinian îi oferi 
bani ca să plece şi Zabergan, temându-se ca nu cumva să-i 
fie tăiată retragerea de o flotilă de nave înarmate trimise 
din Marca Neagră, în susul Dunării, semnă un tratat şi se 
retrase. 

Justinian se apucă acum febril să reconstruiască zidul 
lung al lui Anastasie, dar nu luă măsuri pentru instruirea 
trupelor de apărare necesare. Curtenii strigară: „lată cum 
Părintele poporului îi face de ruşine pe ofiţerii săi 
neglijenţi!” 

Când Belizarie şi cei trei sute de veterani ai săi se 
întoarseră prin Poarta Fântânii. Cu Gărzile şi ţăranii în urma 
lor cântând imnul victoriei, cetăţenii entuziaşti îi primiră cu 
ghirlande şi frunze de palmier şi sărutări. De la palat veni 
un singur mesaj scurt: „Corniţele Belizarie şi-a depăşit 
autoritatea când a ordonat desfacerea gardului de la parcul 
nostru de lângă Poarta de Aur, fără o împuternicire scrisă 
din partea custodelui parcurilor. Parii să fie neîntârziat puşi 
la loc!” Ultima frază deveni o zicală a vinăriiior: când un 
om, care îi făcuse vecinului său un serviciu de seamă,. Era 
luat de scurt de acesta pentru vreo greşeală minoră, 
binefăcătorul nedreptăţit exclama de obicei: „Da. Da. 
Stimabile, parii să fie neîntârziat puşi la loc!” 

Această bătălie de la Chettos a fost ultima pe care a dat- 
o Corniţele Belizarie; şi nimeni să nu se îndoiască că 
relatarea mea nu este adevărată, căci faptele acestea nu s- 
au petrecut undeva la vreo graniţă depărtată, ci aici 
aproape, la nicio zi de drum de un oraş cu un milion de 
locuitori. Oricine poate să iasă călare, într-o plimbare de 
agrement de o după-amiază, ca să vadă defileul şi cele 


două tabere, a lui Zabergan la Melantias, şi a Comitelui 
Belizarie la Chettos, şi să se în toarcă apoi din nou în oras, 
înainte de căderea nopţii. 

CAPITOLUL XXIV 

ULTIMA INGRATITUDINE 

Cum pot îndura să relatez această ultimă cruzime, fără a 
avea răbdarea şi inima mare a celui ce a suferit-o? 
Povestea mea a ajuns până în anul Domnului 564, în care 
Justinian atinse cel de al optzecelea an al vieţii sale şi cel 
de al treizeci şi şaptelea al domniei. Imperiul se bucura, în 
sfârşit, de pace, dar era o pace ca a unui om bolnav, după o 
criză de febră violentă, când nimeni nu poate spune dacă-şi 
va reveni sau dacă va muri. 

împăratul devenise şleampăt la înfăţişare şi neglijent la 
vorbă; şi căzuse el însuşi - acest vajnic campion al 
ortodoxiei, acest necruţător persecutor al ereticilor - într-o 
erezie scandaloasă cu privire la natura Fiului. 

Teodora fusese de părere că trupul lui Isus Hristos nu a 
fost supus patimilor şi slăbiciunilor omeneşti şi că, în fapt, a 
fost carne incoruptibilă şi, prin urmare, nu a fost carne 
umană; căci natura oricărei cărni obişnuite este coruptibilă, 
zicea ea, afară de cazul în care este transformată într-o 
mumie, după obiceiul egiptean, sau îngheţată din 
întâmplare, într-un bloc solid de gheaţă. Dar părerea 
ortodoxă era că până la înviere, Isus a trăit în trup omenesc 
coruptibil şi că a nega aceasta înseamnă monofizitism şi 
nesocotire a sacrificiului pe care Isus l-a adus pentru 
neamul omenesc. 

Justinian emise acum părerea Teodorei (pe care, în 
timpul vieţii ei, o combătuse întotdeauna) ca pe o nouă 
descoperire a sa; avea proaspete în memorie argumentele 
ei. Printi--un edict, stigmatiză pe cei de părere contrarie ca 
pe nişte „adoratori a ceea ce este supus putrezirii”. Ceru 
tuturor patriarhilor şi episcopilor să accepte acest nou 
articol de credinţă. Tremurând, aceştia cerură răgaz pentru 
a  cumpăni câtva timp problema. Dar patriarhul 


Constantinopolului, care era un cărturar migălos şi un om 
foarte drept, îşi rupse veşmintele şi-şi presără colb pe cap, 
exclamând: 

— Este chiar mai rea decât erezia monofoziţilor 

— Se înrudeşte cu blasfemia ticăloşilor de manicheeni 
care declară că cele două naturi ale Fiului sunt 
contradictorii. Căci, dragii mei fraţi, dacă Isus Hristos, 
când a trăit aici, pe pământ, a fost într-adevăr nesimţitor 
faţă de patimi şi slăbiciuni (precum ar vrea Clemenţa-sa să 
ne facă să credem), ce vom spune despre ceasul în care a 
plâns pentru Lazăr şi despre zbuciumul de pe cruce - 
rugămintea de a trece de la El paharul suferinţei? Dacă 
trupul lui Isus a fost într-adevăr trupul invulnerabil al unei 
zeități, atunci faptele mărturisite de Sfinţii Evanghelişti ar 
trebui considerate fie nebunie curată, fie prefăcătorie! 

Clericii de la catedrală furnizară informaţii potrivnice 
patriarhului şi acesta fu demis. 

În aceste chestiuni, Belizarie nu exprimă nicio părere. 
Când Sergius, un senator de frunte, îl întrebă ce crede, el 
răspunse: 

— Este destul de greu să trăieşti după poruncile lui 
Hristos, chiar şi fără să te încurci singur în cercetări 
filosofice cu privire la natura sa. Ar fi ca şi cum eu m-aş 
ocupa eu un studiu critic despre persoana împăratului. 

Sergius se uită la el cu atenţie, înceremd să-şi dea seama 
dacă îndărătul cuvintelor sale se ascunde vreo intenţie 
satirică ascuţită, dar răspunse: 

— Cel mai bun dintre oameni, oare un astfel de studiu nu 
ar fi edificator? 

Belizarie se prezenta zilnic la împărat, la palat, în afară 
de perioadele în care Curtea se afla în vacanţă, când 
obişnuia să-şi viziteze moşiile şi să se ducă la vânătoare. 
Rămase fidel deprinderilor cumpătate, era generos cu cei 
săraci şi iubit de prieteni; între el şi stăpâna mea Antonina 
nu fură schimbate nicioată decât cuvinte de dragoste şi 
înţelegere. Stăpâna mea se conformă codului de maniere 


creştin - abandonase toate apucăturile păgâne, exceptând 
doar  folosireaanumitor farmece nevinovate pentru a 
tămădui dureri de măsele şi de cap şi pentru a abate 
puterea vrăjilor rele. Cursul vieţii lor era atât de calm şi de 
ordonat, încât se părea că ei se plimbă agale spre 
mormânt, mână în mână, şi că în drumul lor nu se va mai 
ivi nicio altă piedică şi nu-i va mai ajunge din urmă nicio 
nenorocire. 

Dar Justinian îl detesta pe Belizarie, nutrind faţă de el o 
ură ireductibilă; nu putea suferi gândul că s-ar putea să 
moară lăsându-l pe duşmanul său să se bucure de faimă 
neştirbită şi de prosperitate. 

; - A furat gloria noastră, striga Justinian. Supuşii noştri 
ingraţi îl stimează mai mult pe ei decât Sacra Persoană a 
împăratului. 

Infamul Procopius, care fusese secretarul militar al lui 
Belizarie în toate războaiele, petrecuse câţiva ani scriind o 
lungă istorie a lor. Şi, fiind un om drept dar ciufut, care nu 
avea obiceiul de a linguşi, spuse adevărul amar, ascunzând 
numai puţin sau neascunzând de loctrădarea cutărui 
general sau incompetenţa cutăruia, şi-i acordă lui Belizarie 
mferitele cuvenite pentru victoriile obţinute, când avea atât 
de puţini sorţi de izbândă. Nu-l acuză nemijlocit pe Justinian 
pentru capriciile sale, pentru, incompetenţă, cruzime, 
tărăgăneală, meschinărie, ingratitudine, dar expuse într-un 
fel atât de deschis laptele istorice încât, citindu-le, nicio 
persoană eu scaun la cap nu avea cum să nu-şi alcătuiască 
o părere dintre cele mai nefavorabile despre monarh şi să 
nu-l admire la culme pe general. Această istorie fu trimisă 
în cele din urmă la şcolile de copişti din Alexandria, unde fu 
publicată. Circulă multă vreme înainte ca Justinian să afle 
de existenţa ei, cam cinci ani înainte de bătălia de la 
Chettos. 

Când Procopius află că împăratul este furios şi-şi dădu 
seama că se află în primejdie de moarte, scrise o scuză 
abjectă. ÎI imploră pe stăpânul său sa creadă că, dacă 


istoria sa cuprinde greşeli, vina o poartă Belizarie, deoarece 
îi dăduse informaţiuni greşite; şi se angajă nu numai să 
retragă toate copiile cărţii, dar să scrie şi o lucrare istorică 
t'iiprizând un elogiu al marilor fapte ale lui Justinian. 
Justinian îl iertă, îi dădu o pensie şi-l ridică la rang de 
patrician. Procopius avu grijă să vorbească despre fostul 
său patron pe un ton dispreţuitor; şi nici nu-l mai salută pe 
stradă; dorea cu orice preţ să păstreze favorurile 
împăratului. Dar când i se înmână în sfârşit elogiul, Justinian 
fu foarte nemulţumit. Se dovedi a fi numai o relatare a 
cumpătării, cărturăriei şi pietăţii sale, o înşirare a bisericilor 
şi a fortăreţelor înălțate. Justinian se aşteptase ca istoria 
anterioară să fie rescrisă, astfel încât nu supusul său 
Belizarie, ci el însuşi să apară drept cel ce a binemeritat, 
cucerind Africa şi Italia. Pensia lui Procopius fu sistată. 

Atunci Procopius, în amărăciunea sa, scrise o altă carte, 
în care îi calomnia nu numai pe Belizarie şi pe stăpâna mea 
Antonina, dar şi pe însuşi împăratul şi pe răposata Teodora. 
Câteodată spunea  adevărul,. Câteodată  răstălmăcea 
faptele, câteodată minţea - după cum simţea nevoia de a 
se răzbuna. (Până şi eu, Eugeniu, am fost introdus în acest 
talmeş-balmeş: de pildă, se spune că am ajutat-o pe 
stăpâna mea la asasinarea servitoarei Macedonia, a cărei 
limbă a fost, zice el, tăiată în mici bucățele şi azvxrlită în 
mare.) Procopius se lăudă faţă de prietenii săi: „Am scris o 
carte care va aşterne jeg şi mucegai peste numele câtorva 
mărimi care m-au nedreptăţitll. Dar feri cartea de orice 
privire, intenţionând să o transmită posterităţii. 

În toamna de după bătălia de la Chettos, un grup de 
senatori, în frunte cu Sergius şi cu Marcellus (cel care 
fusese iertat de împărat pentru partea pe care o avusese în 
conspirația anterioară, a armeanului Artaban) iniţiară o 
nouă conspirație pentru a-l ucide pe Justinian. Conspirația 
fu descoperită întâmplător şi căpeteniile silite să dezvăluie 
numele  complicilor. Printre aceste căpetenii se afla 
Herodian, generalul care, odinioară, cedase regelui Teudel 


oraşul Spoleto ca un act de duşmănie faţă de Belizarie şi 
apoi dezertase la goți; după moartea lui Teudel, predase lui 
Narses Cumae şi fusese iertat de Justinian. După ce 
Herodian se întoarse la Constantinopol, Belizarie deschise 
împotriva lui o acţiune în justiţie şi recuperă datoria de 
cincizeci de mii de monezi de aur, care era legată de 
povestea predării oraşului Spoleto. Herodian, ca să scape 
acum de inevitabila pedeapsă cu moartea, se răscumpără 
printr-o falsă mărturisire, declarând că inițiatorul 
complotului îndreptat împotriva vieții lui Justinian a fost 
Belizarie. La propunerea sa, Apion, procurorul public îşi 
trimise agenţii în casa lui Procopius, eăutând documente 
care să-l incrimineze pe Belizarie. Găsiră acolo, încuiată 
într-o ladă, cartea cu poveşti scrise din răzbunare. Apion o 
citi şi apoi îl ameninţă pe Procopius cu spânzurătoarea 
pentru insulte aduse Maiestăţii sale împăratului - dacă nu 
consimte să depună o asemenea mărturie încât să ducă la 
punerea sub acuzaţie a lui Belizarie, ca trădător. Procopius 
acceptă şi cartea i se restitui. Acum se va înţelege de ce îi 
spun lui Procopius „infamul”. 

Apion veni într-o dimineaţă, devreme, la casa lui 
Belizarie, însoţit de doi stenografi ai Curţii şi un grup de 
soldaţi. Îl găsiră jucându-se cu mingea, înainte de a se 
cufunda în bazinul de înot. Mă aflam printre jucători, 
apărând poarta. Belizarie îl salută pe Apion cu voioşie şi-i 
spuse: 

— Nu eşti oare procurorul public recent numit? R, într- 
adevăr, o vizită matinală. Ne ţii tovărăşie la prânz, după ce 
voi fi înotat? 

Apion răspunse foarte grav: 

— Interesele Sacrei-sale Maiestăţi nu pot aştepta nici 
prânzul tău, nici al meu, nici vreo baie în apă rece. Imbracă- 
ţi imediat veşmintele, Comite 
1 iclizarie. Am un mandat de arestare împotriva ta; 

eşti acuzat de înaltă trădare. Soldaţi, puneţi mâna pe 
aceşti servitori; mărturia lor va fi necesară. 


Belizarie îmi spuse: 

— Eugeniu, notează scorul; vom termina altă dată 
această partidă. Apoi roag-o pe stăpâna ta Antonina să 
coboare cât se poate de repede. 

Dar mă împiedicară să o chem pe stăpâna mea. Apion 
zise: 

— Trebuie reţinuţi şi servitorii llustrei Antonina. 

Belizarie se îmbrăcă şi-l invită pe Apion şi pe soldaţi să 
intre în odaia încălzită, ziua fiind răcoroasă. Aici Apion dădu 
citire mandatului său, care era formulat aproximativ astfel: 

„Către llustrul Patrician Belizarie, Comite al Grajdurior 
Imperiale, Comandant al Gărzilor Imperiale şi al Armatelor 
din Răsărit, Salut! 

Vei şti, Belizarie, prin cei de faţă, că noi, Justinian, 
împăratul tău, suntem nemulţumiţi de tine şi-ţi cerem să te 
supui paşnic ofițerului nostru, Distinsul Procuror Public 
Apion, când va veni cu soldaţi ca să te aresteze. 

în mod repetat, în decurs de mulţi ani, te-ai dovedit a fi 
un supus neloial şi rău, păsându-ţi mai mult de propria ta 
siguranţă, bogăţie şi glorie, decât de sacrele interese ale 
Stăpânului tău; precum va arăta următoarea listă. 

Întâi, în cel de al cincilea an al domniei noastre, ai 
îngăduit ca jumătate din oraşul nostru Constantinopol să fie 
jefuit şi incendiat de gloata facţionistă înainte de a 
întreprinde vreo acţiune împotriva căpeteniilor, trădătorii 
llypatius şi Pompei. 

— 21 - Corniţele Belizarie - voi XI 

Idem, când te-am trimis împotriva vandalilor, în Africa, în 
cel de al şaselea an al domniei noastre, ai propus şi ai 
intenţionat să uzurpezi suveranitatea noastră în această 
dioceză; dar anumiţi generali loiali ne-au prevenit, 
dezvăluindu-ne vinovăția ta şi noi te-am rechemat, înainte 
ca să fi avut vreme să comiţi. Acest rău faţă de noi. 

Idem, când te-am trimis împotriva goților, în Italia, în cel 
de al optulea an a domniei noastre, ai nesocotit în mod 
deliberat instrucţiunile noastre scrise şi ai încheiat pace cu 


duşmanul altminteri decât te-am autorizat. Mai departe, ai 
purtat o corespondenţă secretă cu goții şi te-ai oferit 
duşmanului drept candidat pentru împărăţia Apusului, 
intenţionând şi propunând din nou să  uzurpezi 
suveranitatea noastră; dar noi te-am împiedicat din nou. 
Te-ai întors acasă, în acest oraş, lăsându-i pe goți nebiruiţi, 
ceea ce a fost pentru noi un mare neajuns. 

Idem, când te-am trimis împotriva persanilor, în cel de al 
treisprezecelea an al domniei noastre, ai evitat să dai 
bătălie cu ei şi le-ai îngăduit să se întoarcă nestingheriţi 
acasă şi să distrugă marele nostru oraş Callinicum. 

Idem, în cel de al patrusprezecelea an al domniei 
noastre, când te-am trimis iarăşi împotriva persanilor, nu 
te-ai folosit de absenţa regelui care atunci se îndeletnicea 
cu devastarea teritoriului nostru Colchida; n-ai trecut în 
Asiria şi n-ai devastat acea ţară şi n-ai salvat prizonierii 
luaţi la Antiohia, deşi ar fi fost o acţiune lesne de întreprins; 
nici nu ai tăiat calea de retragere a regelui din numitul 
teritoriu, Colchida. 

Idem, în acelaşi an ai rostit cuvinte trădătoare la adresa 
iubitei noastre împărătesc, Teodora, care acum se află în 
Ceruri. 

Idem, în cel de al şaptesprezecclea an al domniei 
noastre, când te-am trimis din nou împotriva goților în 
Italia, n-ai făptuit nimic de seamă, ai irosit fondurile şi 
forţele noastre şi te-ai întors după cinei ani, lăsându-i pe 
goți să fie biruiţi, în sfârşit, de credinciosul nostru 
şambelan, Narses. Din Italia ne-ai scris epistole 
recalcitrante şi amenințătoare şi la întoarcei'ea ta ai făcut 
parte din conspirația îndreptată împotriva noastră, 
organizată de Artaban armeanul. 

Idem, în cel de al treizeci şi doilea an al domniei noastre, 
după ce ai neglijat fortificațiile şi trupele de sub comanda 
ta, încurajând astfel invazia barbară, ţi-ai atribuit gloria de 
a fi respins pe aceşti huni, glorie care revenea în primul 
rând Atotputernicului Dumnezeu şi apoi nouă înşine; la fel 


cum în vremuri trecute ai încercat să uzurpezi gloria pe 
care am dobândit-o în faţa persanilor, vandalilor, maurilor, 
goților, francilor şi altor neamuri, punându-te în lumină în 
faţa gloatei din oraş şi asigurându-ţi popularitate cu 
pomeni. 

Câtă răbdare şi câtă îndurare am vădit, de câte ori te-am 
iertat pentru faptele şi cuvintele tale nesăbuite! 

Acum, în acest al treizeci şi şaptelea an al domniei 
noastre, a ajuns la cunoştinţa noastră că eşti implicat într-o 
altă conspirație îndreptată împotriva vieţii noastre. 
Generalii noştri Herodian şi loan (poreclit «Epicureanul») 
mărturisesc că ai încercat să-i împingi să-şi calce datoria de 
credinţă faţă de noi şi Distinsul Patrician, Domnul 
Procopius, care mai înainte a fost secretarul tău militar, ni 
te-a denunţat pentru aceeaşi crimă atroce. Aceştia 
mărturisesc că te-ai înţeles cu ei asupra unei zile anumite 
când un atac ucigaş urma să fie întreprins asupra noastră, 
cu săbiile chiar în sala noastră de consiliu, în timp ce şedem 
pe tronul nostru, purtând Veşmintele Sacre ale Regalităţii. 
Ei s-au prefăcut că acceptă, dar s-au temut şi au repetat 
cuvintele tale în faţa ofiţerilor noştri. 

Află deci, trădătorule, că iertarea noastră imperială, de 
atâtea ori acordată cu bunăvoință, îţi va fi refuzată în cele 
din urmă; căci un criminal care a păcătuit în mod constant 
pe când pletele sale erau negre şi continuă să păcătuiască 
când pletele sale sunt albe, nu este de adus pe calea 
virtuţii. Ar fi slăbiciune din partea noastră să iertăm dincolo 
de limita arătată de Scripturi, cea de şaptezeci ori şapte. 

Supune-te!” 

Când Apion isprăvi, Belizarie îl întrebă: 

— Cine a întocmit acest mandat şi l-a supus spre 
semnătură Clemenţei-sale? 

Apion răspunse: 

— Eu însumi. 

— După grai pari a fi un trac din împrejurimile 
Adrianopolului. Te recunosc oare, după trecerea atâtor ani! 


N-am fost colegi de şcoală sub mâna învățatului Malthus? 

Apion roşi la faţă, căci nu putea uita ce figură jalnică 
făcuse în ochii colegilor săi de şcoală. Răspunse: 

— Asta n-are nicio legătură. 

Noi, servitorii, furăm conduşi la închisoare şi puşi la 
tortură, unul câte unul - sclavi şi liberi deopotrivă, de la cel 
mai tânăr dintre paji şi până la Andreas şi cu mine, care, 
amândoi, aveam aproape şaptezeci de ani. Furăm puşi pe 
scaun şi biciuiţi; şi frânghii răsucite fură strânse în jurul 
frunţii noastre şi picioarele noastre fură arse în căldări cu 
jăratec. Pentru unii, tortura fu mai severă decât pentru alţii. 
Andreas şi cu mine furăm ferecaţi în aceeaşi celulă, înainte 
de a fi duşi la tortură. Fusese şi el de faţă la arestarea lui 

Belizarie şi fierbea de mânie împotriva lui Apion. 

— Procurorul public a parcurs o carieră dintre cele mai 
glorioase, în vreme ce colegul său de şcoală comanda 
armatele împăratului: pene de gâscă, cerneală, pergament, 
umilinţă, mită! După douăzeci de ani ca simplu funcţionar 
ajunge la demnitatea de stenograf al Coroanei; alţi 
douăzeci de ani şi este ajutor de arhivar general. Alţi cinci, 
şi este procuror public, şi acum îl slujeşte supus întreg 
tribul - copişti, curieri, aprozi, temniceri, poliţişti. Un mic 
copist se laudă faţă de camarazii sui: „Distinsul Apion m-a 
onorat astăzi cu un zimbet şi şi-a adus aminte de numele 
meu”. Acum nu mai oferă, ci primeşte mită; umilinţa este 
lăsată deoparte. Este temutul Maestru al Torturilor - stăpân 
peste lanţuri, bice, scaune de tortură, fiare încinse - al 
căror gust ne aşteaptă acuma. 

Şi Andreas mai zise: 

— Acest mititel de Apion, smiorcăitul de el! Parcă acum îl 
văd ghemuit într-un colţ al clasei, privindu-ne încruntat, 
fiindcă nu i-am dat turte cu mirodenii - căci se furişase şi n- 
a luat parte la bătălia cu bulgări de zăpadă împotriva 
oblaţilor. O, turtă a discordiei! Cred că trebuie să-l 
convingem pe Preşedintele Străzilor să îndepărteze de pe 
piedestal elefantul şi să înalte în locul său o statuie a 


Distinsului Apion! 

Andreas muri sub tortură, dar ca să-l necăjească pe 
Apion nu scoase nici un singur țipăt. Eu m-am văicărit şi am 
tipat fără contenire. Ştiam că procedând astfel, fie îl voi 
mulţumi pe ofiţerul din camera torturilor, fie îl voi zăpăci, 
aşa că va ordona sclavului: „Ajunge pentru moment, omule, 
slăbeşte frânghiile, deşurubează! Toate ţipetele mele 
sunau la fel: „Mulţi ani trăiască Ivlaiestatea-sa Graţioasă!! i 
şi „Nu ştiu nimic, nimic!” În felul acesta am scăpat. N-am să 
vă tulbur cu descrierea rănilor de pe trupul meu, în ziua 
aceea. Sunt o persoană fără nicio importanţă. 

Inchizitorii mă întrebau iarăşi şi iarăşi: 

— Nu l-ai auzit pe tx-ădătorul Belizarie discutând cu 
Patricianul Marcellus - n-a rostit fraze trădătoare? lată, aici 
sunt scrise cuvintele auzite de colegii tăi, servitori, într-o 
seară, cuvinte spuse de Belizarie stăpânei tale. Eşti sigur că 
nu ai auzit şi tu cuvintele acestea? Toţi jură că ai fost de 
faţă. 

Am negat orice şi am susţinut că Belizarie este cel mai 
bun şi cel mai binevoitor şi cel mai loial dintre oameni. 
Totuşi, sub tortură, alţii mărturisiseră tot ce era necesar. 

Nu am fost de faţă la judecată, care a avut loc în luna lui 
ianuarie cu uşile închise. Se spune că Belizarie nu a răspuns 
la niciuna dintre acuzaţii, mărginindu-se să le nege. Au fost 
formulate şi unele mai sălbatice decât cea de trădare. Căci 
fu acuzat de a fi comis sodomie cu fiul său adoptiv, 
Teodosie, şi obscenităţi cu fiica lui vitregă, Marta. Ceru 
permisiunea de a pune întrebări martorilor acuzării - 
Herodian, loan Epicureanul şi Procopius; dar Justinian care 
judeca personal cazul, refuză. Se spune, de asemenea, că 
la un moment dat, Justinian îşi bătu joc de el, prefăcându-se 
că-i asigură o judecată dreaptă, şi-l întrebă: 

Există vreun martor de seamă, Domnul meu, pe care ai 
vrea să-l citezi ca să depună mărturie că nu eşti trădător? 

Belizarie ar fi răspuns: 

— Sunt patru: 


— Şi cine sunt? Se află în oraş? 

— Nu, Clemenţa-ta. 

— Numeşte.-i, totuşi. 

— Geilimer, fost rege al vandalilor; Wittig, fost rege al 
goților; Khosrou, Mare Rege al Persiei; Zabergan, Mare Han 
al hunilor bulgari. Aceştia au aflat pe pielea lor că nu sunt 
trădător. 

Stăpâna mea Antonina fu acuzată de complicitate. Se 
spune că atunci când o aduseră la tribunal, vorbi incoerent, 
de parcă s-ar fi ramolit, evocând amintiri scârboase despre 
viaţa lui Justinian înainte să fi devenit împărat. Cuvintele ei, 
se zice, erau capricioase şi sarcastice. Ea declară: 

— Prietena mea, Teodora, din casa de club Albastră, avea 
un mic căţel de salon, foarte lacom şi lubric. Obişnuia să 
flecărească cu el despre teologie şi-l hrănea cu bucăți de 
carne crudă; iar cățelul acesta indiscret se gudura şi era 
gata să lingă orice talpă din oraş şi să adulmece la orice 
colţ de stradă. Noi îi ziceam Cezar dar înainte de asta 
avusese un nume barbar, de got. 

Mai zise, de asemenea: 

— Excelenţă, am cunoscut cândva un omuleţ mic, 
zâmbăreţ, cu obrajii roz, care a comis adulter cu trei 
generaţii de femei. (Se referea la Doamna Chrysomallo, 
fiica şi nepoata ei.) Se ruga lui Beelzebut şi nu a învăţat 
niciodată să vorbească greceşte corect. Dar, de milă am 
fost politicoasă cu acest omuleţ zâmbăreţ şi cu obrajii roz. 

Justinian era agitat. Clasă grăbit dosarul ei: 

— Această Nobilă Doamnă şi-a pierdut minţile. Trebuie 
dată în grija medicilor. Nu poate fi judecată. 

Totuşi, stăpâna mea continuă: 

— Fetele frumoase din casa de club Albastră s-au plâns, 
toate, în privinţa lui Phagon cel lacom. Spunea că cererile 
pe care li le adresa sunt nefireşti; că este zgârcit cu darurile 
pentru dragoste , şi că el confundă extazul spiritual cu cel 
al cărnii 

— Adorând ceea, ce putrezeşte; şi că miroase a tap. 


— Îndepărtaţi-o, îndepârtaţi-o! ţipă Justinian, cu voce 
ascuţită. 

— A tap şi a tămâie, amestecat. De asemenea, se scăpa 
în pat şi avea negi pe coapse. 

Sentinţele fură rostite. Pedepsele variau: pentru unii, 
moartea prin decapitare, pentru unu moartea prin ştreang, 
pentru alţii temniţă pe viaţă. Pentru Herodian şi loan 
Epicureanul, iertarea. 

Stăpâna mea fu închisă în Castelul Căinţei, cel zidit de 
Teodora la Hieron, şi proprietăţile ei fură date în custodia 
Bisericii. Viaţa lui Belizarie fu cruţată. Dar i se luară toate 
titlurile, şi toatejxmurile în imobile, şi comorile, şi fu lipsit 
până şi de dreptul de a primi alocaţia comună. Şi se mai 
făptui împotriva lui şi o cumplită răzbunare. O, durere a 
acestei clipe! Să scriu repede: lumina ochilor săi fu stinsă în 
Casa de alamă, în aceeaşi seară, cu ace înroşite. 

Stăpâna mea, întinsă pe priciul din celula de bolnavi a 
Castelului, mă chemă la miezul nopţii şi-mi zise: 

— Eugeniu, te temi mai mult de împărat decât ne iubeşti 
pe noi, pe mine şi pe scumpul meu soţ? 

— Ce-mi ceri, stăpână? Sunt al tău, porunceşte-mi. 

— Eugeniu, ia o barcă, treci Bosforul şi stai aproape de 
Casa de alamă, dar fără să fii zărit; şi fii gata să-l călăuzeşti 
pe Belizarie al meu, când 
ii vor da drumul, mâine. Îl vor elibera foarte devreme, 
înainte ca străzile să se umple de oameni. 

Am aşteptat în Piaţa lui August, aproape de Casa de 
alamă, multe ceasuri în şir. În zori, l-am văzut, scos în 
ghionţi brutali de doi soldaţi beţi. Unul strigă: 

— Du-te şi caută-ţi acum norocul, bătrâne. Eşti liber ca 
văzduhul. 

— Ehei, strigă celălalt, nu tu bani, nu tu casă, nu tu ochi, 
nu tu faimă! 

Dar un caporal tânăr ieşi şi-i certă: 

— Sunteţi două javre ticăloase, care nu v-aţi ridicat 
niciodată capul peste troaca cu lături. Plecaţi imediat, vă 


ordon, şi culcaţi-vă pe spate, pe pavajul Casei de alamă. 
Holbaţi-vă la mozaicurile de pe tavan şi luaţi aminte la 
bătăliile zugrăvite acolo. Veţi vedea marile victorii de la 
borna Milei Zece şi Tricamaron şi ocuparea Neapolelui şi 
apărarea Romei şi victoria de la Podul Mulvian. De la cine 
primeşte împăratul trofeele victoriei în tablourile acestea - 
regi şi regate şi tot ce este prețuit de monarhi? Ei bine, de 
la acest Belizarie, pe care acum, când este orb îl insultaţi, 
zicând că nu mai are faimă! 

Belizarie, întorcându-şi faţa fără vedere spre caporal, îi 
zise: 

— Mai încet, cel mai bun dintre oameni! Oare vrei ca 
soldaţii să-l laude pe acela pe care împăratul îl urăşte? 

Caporalul răspunse: 

22 Corniţele Belizarie voi. IX 

329 

— Tatăl meu s-a luptat în Persia şi în Africa, cu 
Regimentul tău de casă, şi a căzut la Roma, apărând 
mausoleul lui Hadrian. Dacă aceşti derbedei îţi neagă 
faima, spurcă amintirea tatălui meu. Primeşte această 
coadă de suliță ruptă, viteazule, ea să-ţi susţină paşii 
şovăitori. Nu-mi pasă cine mă aude când spun: Faima nu 
poate fi stinsă cu un ac! 

Afară de măturători şi de cerşetorii fără de casă, străzile 
erau pustii. Belizarie, cu toiagul în mână şi oprindu-se 
adesea, cobori de-a lungul Străzii Superioare, călcând peste 
stindardele de marmoră pestriță, din pavaj; l-am urmat la 
distanţă mică. Când ajunse la statuia elefantului, se opri ca 
să pipăie picioarele groase şi aspre ale dobitocului, fe-am 
auzit,  murmurându-şi cu nepăsare: „lată-l, deci, pe 
Behemoth, pe care l-am făcut cu tine; mănâncă iarbă 
precum un bou. Oasele sale sunt puternice, precum bucăţi 
de bronz, oasele sale sunt aidoma barelor de fier. El este 
mai marele peste căile Domnului.': 

Apoi vorbi mai direct, citind din aceeaşi carte: „lată, strig 
tare din cauza nedreptăţii, dar nu sunt auzit, strig tare dar 


nu există judecată. Mi-a zăgăzuit cărarea, de nu pot trece, 
şi întuneric a aşezat în calea mea. M-a despuiat de gloria 
mea.” Atunci i-am vorbit încet, din spate, zicându-i: 

— Stăpâne, sunt eu, Eugeniu Eunucul. Scumpa mea 
stăpână, Antonina, m-a trimis ca să-ţi fiu călăuză 

Se întoarse, şi şi-a întins mâna după mâna mea, şi m-a 
tras la el, şi m-a îmbrăţişat. Apoi mă întrebă, îngrijorat, de 
stăpâna mea, iar eu îi dădui tristul ei mesaj de dragoste. 
Mergând mai departe, mâncă în chip de prânz pâinea albă 
şi fructele pe care mi le dăduse ea. 

Belizarie îmi ceru să-l conduc în suburbia Blachernae; 
trecu cu paşi atât de întinşi prin pieţele şi străzile goale, 
încât părea mai degrabă că el mă conduce pe mine, nu eu 
pe el. Nimeni nu ne băgă în seamă. Un vânt de răsărit 
aduse dinspre  brutăriile municipale miros de pâine 
proaspătă şi el luă aminte; şi pe când treceam prin docurile 
din mahalaua Zeugma, adulmecă şi zise: 

— Miros scorţişoară şi lemn de santal şi marinari. Orbirea 
aceasta mă va preface chiar într-un câine. 

În sfârşit, ajunserăm la mănăstirea Sfântului Bartimeu, la 
Blachernae. Aici Belizarie bătu cu toiagul în poarta din 
spate şi un frate deschise. 

Belizarie ceru să-l vadă pe stareţ, dar fratele răspunse: 

— Îşi face socotelile; nu-l pot deranja pentru unul ca tine. 

Belizarie zise: 

— Spune-i, te rog, că numele meu este Belizarie. Fratele 
râse de ceea ce socotea a fi o glumă. Căci 

Belizarie purta o haină de om de rând, jegoasă de cât 
fusese purtată în închisoare şi peste ochi avea legată o 
cârpă murdară. 

Fratele glumi: 

— lar numele meu este Aposotolul Petru. 

în clipa aceea l-am zărit prin uşă pe călugărul Uliaris, 
trecând de-a lungul unui coridor cu o treabă oarecare. l-am 
strigat: 

— Frate Uliaris, ajutor! 


Uliaris veni repede la uşă. Când îl zări pe Belizarie, plânse 
amarnic şi strigă: 

— O, scumpe prietene, o, scumpe prietene! — negăsind 
alte cuvinte. 

Belizarie zise: 

— Uliaris, camarad iubit, du-te, te rog, la Prea Sfinţitul 
tău stareţ şi obţine de la el un anumit bun al meu, pe care 
l-am împrumutat cândva predecesorului său, până ce voi 
avea nevoie de el. Este strachina de cerşit a Sfântului 
Bartimeu, patronul vostru: căci a sosit ceasul nevoii mele. 

Uliaris se duse la stareţ care întâi nu voi să predea 
strachina. Zicea că era o relicvă sacră cu care nu trebuie să 
umble mâini profane şi pe deasupra o mare sursă de 
venituri pentru mânăstire; şi că împăratul va fi mânios, 
dacă va vădi milă faţă de 

Belizarie. 

Uliaris îi zise stareţului: 

— Este neîndoielnic că Dumnezeu va blestema casa 
noastră dacă nu dăm această strachină posesorului ei de 
drept; am profitat de generozitatea lui în aceşti treizeci de 
ani. 

Atunci stareţul consimţi - deşi codindu-se şi-i dădu lui 
Uliaris cheia de la lădiţa bătută cu pietre în care păstra 
strachina. Uliaris veni din nou la noi şi ne dădu strachina. 

Belizarie urmări cu degetul inscripţia încrustată, repetând 
cu glas tare cuvintele: „Sărăcie şi Răbdare”. Uliaris mai era 
şi acum atât de apăsat de durere şi de uimire, încât nu găsi 
cuvinte de bun rămas, Il îmbrăţişă pe Belizarie şi reintră în 
casă. 

Belizarie şi cu mine ne duserăm acum în suburbia 
Deuteron, lângă Poarta de Aur. Ne oprirăm lângă porticul 
unei biserici a Fecioarei. Aici Belizarie se aşeză pe scări ca 
să cerşească, dar servitorul îl izgoni cu brutalitate, neştiind 
cine este. Avu parte de acelaşi tratament la bisericile 
Sfintei Anna, Sfântului Gheorghe, Sfântului Pavel şi a 
Martirei Zoe, căci servitorii de biserică rețin treptele 


bisericilor pentru anumiţi cerşetori de profesie, care de 
varsă ca plată pentru acest privilegiu o parte din pomenile 
pe care le primesc. Până la urmă, îmi ceru să-l conduc la 
mânăstirea lui lov Profetul, nu departe de locul unde ne 
aflam; aici fu în sfârşit primit cu bunăvoință. Căci un 
cerşetor care se şi afla postat acolo, îl recunoscu şi i se 
aruncă de gât, plângând; era Turimut, ostaşul din gardă, 
care dăduse iarăşi peste vremuri grele. 

Belizarie se aşeză, rezemându-se de un contrafort al 
mânăstirii şi încrucişându-şi picioarele. Străzile începură să 
se umple la ora aceea. Cu strachina în poală, Belizarie 
strigă cu glas tare, mânaru: 

— Pomană, pomană! Un ban pentru Belizarie! Un ban 
pentru Belizarie care cândva a împrăştiat aur pe aceste 
străzi! Un ban pentru  Belizarie, oameni buni din 
Constantinopol! Pomană, pomană! 

La acest strigăt ciudat, care părea mai degrabă un ordin 
decât o cerere, se adună o mare mulţime; şi uimirea 
generală făcu loc indignării generale, când oamenii îl 
recunoscură pe eroul şi salvatorul lor de odinioară ca 
cerşetor orb, la marginea drumului. Curând începu să plouă 
în strachina cu bani, monezi de argint şi de aur, amestecate 
cu cele de aramă. Deşi unii îşi acoperiră fata cu pelerina pe 
când dădeau, se găsiră mulţi oameni cu rang şi greutate 
care nu se ascunseră şi, de asemenea, multe femei. 

Apoi se adunară câţiva dintre veteranii săi care auziseră 
vestea. Alcătuiră un soi de gardă de corp ca să împiedice 
poporul să-l înghesuie prea rău, aşa că oamenii trecură în 
rând câte unul, plătindu-şi obolul de gratitudine faţă de 
Belizarie, care salvase oraşul de huni. Turimut făcu rost de 
un sac: de câte ori strachina se umplu, deşertă monezile în 
sac şi-i dădu lui Belizarie strachina îndărăt. Inainte de a se 
lăsa seara, trecuseră patruzeci de mii de oameni şi se 
umpluseră mulţi saci cu bani. Dar Belizarie continua să 
strige: „Un ban pentru  Belizarie, oameni buni din 
Constantinopol! Pomană, pomană!” Fiecare dădu după 


puterile lui - femeile bătrâne şi sărace dădură gologani 
mărunți, copiii la fel. Până şi prostituatele contribuiră cu 
argint, din câştigurile dobândite în noaptea aceea. Un om 
aduse o monedă mare de aur, întrebând cu glas tare: 

— Al cui este chipul şi inscripţia? 

Era un exemplar din medalia bătută după cucerirea 
Africii, proclamându-l pe Belizarie „Gloria romanilor11. 

Când Justinian află ce se petrece, se înfurie, dar se şi 
alarmă. Mânia mulţimii creştea şi pe străzi se auzeau 
strigăte de răzvrătire; în faţa palatului aveau loc 
demonstraţii. Pe zidurile clădirilor publice se mâzgăleau cu 
cretă fraze ca aceasta, în latină: „Justinianus ab injustitiis ” 
(Justinian, numit astfel pentru justiţia lui strâmbă) şi, în 
greceşte: „Samson, orb, a distrus un rege şi curtea sa”. 

Justinian trimise în grabă după şambelanul său şi ordonă 
să se întocmească un act de grațiere; îl semnă imediat, 
reintegrându-l pe Belizarie în toate titlurile şi bunurile sale. 
Apoi omul orb fu escortat de veteranii săi credincioşi, cu 
onoruri, la casa lui. lmpărţi între ei banii pe care îi adunase 

— Suma se ridica la câte două sute de monezi de aur de 
om. Dar strachina o restitui stareţului. 

Stăpâna mea Antonina fu eliberată din Castelul Căinţei. 
În cele câteva săptămâni de viaţă cât îi mai rămăseseră, 
Belizarie se bucură de deplină seninătate. Stăpâna mea 
Antonina fu necontenit alături de el; şi în fiecare zi, trei sau 
patru dintre veteranii săi îl vizitară, pentru a pritoci vorbe 
despre vremurile de odinioară, înţelegându-se să vină pe 
rând. | se interzise să părăsească terenul din jurul casei, 
căci Justinian se temea de popor; dar i se vădi atâta 
consideraţie şi atâţia oameni se grăbeau să-l viziteze, încât 
părea mai curând că avea o Curte, decât că execută o 
sentinţă de detenţie. 

Belizarie muri în somn, în ziua a treisprezecea a lunii 
martie, în anul Domnului 565. Când trupul său fu despuiat 
pentru înmormântare, se văzu. Cu uimire că nu avea niciun 
fel de cicatrice, în ciuda atâtor bătălii sângeroase date pe 


toată faţa pământului. Stăpâna mea Antonina care primi 
moartea lui cu calm precum ar fi dorit el însuşi, zise: 

— Ei, singurele răni pe care le-a primit vreodată au fost 
făcute de mâna propriului său împărat! 

înainte de sfârşitul anului, în ziua a treisprezecea a lunii 
noiembrie, muri şi Justinian, de o cangrenă. Încotro s-au dus 
aceste două suflete, fiecare la rândul său, n-au decât să 
discute creştinii despre ei. Dar se spune că sfârşitul lui 
Justinian a fost zgomotos şi ciudat totodată; şi când, până 
la urmă, îşi dădu duhul, ţipând de groază, glasul Stăpânului 
Minciunilor răsună prin încăperile palatului, într-o parodie 
sinistră a Scripturilor: „Acesta este Fiul meu iubit, care-mi 
aduce atâtea bucurii14. 

Voința lui Justinian de a-i supravieţui duşmanului său 
Belizarie se împlinise. Dar dintre cele patru persoane atât 
de strâns legate în această poveste - Justinian, Teodora, 
Belizarie, Antonina 

— Viaţa cea mai lungă o avu scumpa mea stăpână. După 
moartea lui Belizarie, deveni foarte liniştită şi curând am 
rămas singura persoană căreia îi mai adresa cuvântul. Până 
la urmă, îmi ceru să o duc la mânăstirea în care fiica ei 
'loannina era acum stareță; şi acolo muri, scurtă vreme 
după ce se împăcă cu loannina. Işi lăsă toţi banii acestei 
mânăstiri, afară de un venit anual îndestulător pentru a-mi 
acoperi nevoile. — Eu îi supraviețuiesc chiar şilui Narses. 
Lăsaţi-mă să povestesc şi sfârşitul lui şi apoi să isprăvesc. 
La moartea lui Justinian, îi urmă pe tron Justin - nu 
strănepotul său Justin, fiul lui Germanos, ci un văr mai 
vârstnie, fiul Vigilantei, sora lui Justinian. Narses, care 
continua să fie guvernator al Italiei, fu vorbit de rău de o 
deputăţie de italieni care venise la Constantinopol, la Justin. 
Narses cârmuise bine şi ferm, dar sărăcia ţării era atât de 
mare, încât strângerea impozitelor nu putea să nu pară o 
povară. Justin consimţi să-l demită pe Narses, scriind în 
ltalia că, din pricina vârstei sale foarte înaintate, este scutit 
de poverile comandamentului. Narses,  cedându-şi 


autoritatea şi titlul unui anume Longin'us, părăsi palatul din 
Ravena şi se retrase într-o vilă, la Neapole. Aici primi o 
scrisoare particulară jignitoare, de la Sofia, strănepoaţa 
Anastasiei, sora Teodorei; Sofia era acum împărăteasa lui 
Justin: în această scrisoare, ea remarca, nu fără cruzime, că 
a procedat bine lăsând meseria armelor în grija bărbaţilor 
şi-l îndemna să-şi reia ocupaţia dinainte - să toarcă lână 
împreună cu  servitoarele palatului. Motivul acestei 
manifestări de rea voinţă fusese o batjocură la adresa ei, 
exprimată de Narses, pe vremea când era şambelan. 

Când Narses citi scrisoarea, strigă tare: 

— Am să torc Splendorii-sale un astfel de fir, încât nu va 
izbuti toată viaţa ei să-l deznoade. 

Apoi începu să toarcă un fir de intrigi cu duşmanii de 
dincolo de frontiera de nord. (Deşi nu mă veţi crede, Narses 
avea nouăzeci şi patru de ani, dar era mai ager la minte şi 
la trup decât mulţi oameni de cincizeci. La vârsta de 
nouăzeci şi unu de ani câştigase o mare victorie în nord, 
împotriva unui anume Comite Vidinus, un rebel, şi 
împotriva francilor şi alemanilor, care-l sprijineau.) 

Justin îşi dădu seama că lombarzii sălbatici plănuiau să 
invadeze ltalia şi dorea intens ca prietenul său Longinus, 
noul guvernator al Italiei, să dobândească gloria de a-i 
respinge. Dar Narses, hotărât să se răzbune pe 
împărăteasa Sofia, trimise un mesaj regelui Alboin al 
lombarzilor, spunându-i: „împăratul m-a îndepărtat de la 
comandă şi a deschis câmpiile rodnice ale ltaliei în faţa 
luptătorilor tăi hotărâți”. 

Germanii aceştia invadară Italia de Nord, pe calea 
trecătorii Brenner. Narses îi scrise lui Justin, oferindu-se să-l 
respingă pe Alboin, dacă i se redă neîntărziat comanda. Dar 
Justin nu-i acordă nicio atenţie. In consecinţă, lombarzii, pe 
care Longinus nu avusese hotărârea de a-i înfrunta, 
ocupară toată Italia de la nord de Pad şi o ţin ocuată până 
în ziua de astăzi. 

Narses muri din pricina remuşcărilor. 


Ce trebuie să spun acuma despre supunerea plină de 
răbdare a lui Belizarie faţă de cruzimea şi capriciile lui 
Justinian, împăratul său? Unii au emis părerea că a avut un 
caracter mult peste cel al omului obişnuit; alţii că a avut un 
caracter mult prea slab, fiind de fapt un poltron. Chestiunea 
ar putea fi discutată la nesfârşit. Ceea ce pentru mine trage 
mai greu în cumpănă decât disputa filosofică deşartă, este 
faptul că eu cunosc nemijlocit înseşi părerile lui Belizarie. 
Căci, aşa cum nu ţinuse cu donatiştii din Africa, cei care 
refuzaseră să primească tainele din mâinile unui preot cu 
viaţă păcătoasă, acceptându-le numai din mâinile unuia cu 
reputaţie imaculată, la fel nu ţinea nici cu donatiştii politici, 
care criticau pe cei ce aveau autoritatea asupră-le şi, prin 
neascultarea şi ignoranţa lor, ruinau totul, în ce mă 
priveşte, fiind un servitor, găsesc că indiciul cel mai sigur în 
privinţa caracterului unui om este felul în care se poartă cu 
servitorii săi: purtarea aceasta oglindeşte demnitatea cu 
care el însuşi se comportă faţă de cei aşezaţi, în autoritate, 
peste dânsul. Cred că Belizarie a fost cel mai blând stăpân 
din câţi stăpâni au avut vreodată servitorii. 

Mai este un fapt de notat: deşi Justinian l-a tratat 
înfiorător pe  Belizarie, niciodată nu i-a ordonat să 
săvârşească vreo faptă care era categoric potrivnică legilor 
lui Dumnezeu; căci, fiţi siguri, Belizarie nu ar fi dat 
ascultare, fiind de părere că legile lui Dumnezeu sunt 
superioare oricărei porunci dată de om. 

Şi mai este ceva: Justinian, în ciuda relaţiilor presupuse 
cu Beelzebut, fusese foarte zelos în profesarea credinţei 
creştine. Respecta vigilii, posturi, a clădit şi îmbogăţit 
mânăstiri şi biserici, a descurajat necredinţe, a lărgit 
puterile seculare ale episcopilor - şi a urmat cu toată 
seriozitatea îndemnul ironic al lui Isus de a întinde celor ce 
te lovesc şi obrazul celălalt. Astfel: a plătit bani hanului 
Zabergan, care devastase Tracia, a conferit rang de 
patrician lui Artaban, asasinul, a cinstit trădători dovediţi, 
ca Herodian şi loan Epicureanul. După moartea Teodorei, l- 


a rechemat de la Alexandria chiar şi pe loan de Capadocia, 
ajuns cerşetor şi l-a răsfăţat iarăşi. Dar, dacă faţă de 
răufăcători, împăratul fusese extravagant de iertător, cu 
oamenii cinstiţi nu ştia cum să se poarte, deoarece doctrina 
creştină dă în primul rând îndrumări cum trebuie trataţi 
păcătoşii, opresorâi, calomniatorii şi trădătorii, dar de prea 
puţine indicaţii cum anume trebuie răsplătită virtutea din 
fire. (Este mai binecuvântat a da, decât a primi: a ierta, 
decât a fi iertat.) Astfel, Justinian l-a răsplătit pe Hipatius cu 
moartea pentru felul drept în care se purtase în timpul 
„Răzmeriţei Victoriei'4; şi l-a tratat pe nobilul Germanos cu 
bănuială şi dispreţ; iar faţă de Belizarie s-a purtat ca însuşi 
diavolul. Părerea mea este următoarea: cred că lui Belizarie 
îi era milă de Justinian pentru că împăratul dorea să fie un 
bun creştin, dar nu ştia cum să ajungă la aceasta. 

După Evanghelii, Isus Hristos a rostit odată o parabolă 
despre o oaie rătăcită, salvată în sfârşit de cioban; şi a scos 
din ea morala că, în Ceruri, un păcătos care se pocăieşte 
stârneşte mai multă bucurie decât nouăzeci şi nouă de 
oameni drepţi, care nu trebuie să se căiască. Fără îndoială 
că şi de data aceasta Isus a vorbit ironic, înțelegând prin 
„oamenii drepţi” pe cei mărginiţi, mărunți, mulţumiţi de ei 
înşişi. Dar la bătrâneţe, Justinian, încercând în mod absurd 
să îmbunătăţească parabola, părea să fi ajuns la concluzia 
că ciobanul trebuie să insulte şi să tortureze singura oaie 
care rămăsese în ţarcul oilor, respectându-şi datoria, în loc 
să se rătăcească împreună cu cei nouăzeci şi nouă de 
semeni decăzuţi; şi mai părea să fi dedus morala că, în 
Ceruri, orice persoană (alta decât însuşi Fiul lui Dumnezeu) 
care se poartă cu inflexibilă probitate, stârneşte indignare. 
Această părere nu este de fel neobişnuită în rândurile 
teologilor eminenţi, care sunt cu prisosinţă conştienţi de 
propriile lor impulsuri păcătoase. 

„Sub vechii Zei, obişnuia să spună fostul meu stăpân, 
Damocles, exagerând întrucitva, virtutea a fost întotdeauna 
onorată şi infamia combătută; crucea ticălosului nu a fost 


aurită şi bătută cu pietre; omul nu se complăcea în umilire 
de sine.” Să lăsăm pe fiecare să creadă ceea ce îi place. Și 
dacă se întâmplă ca cititorul să fie devotat virtuţii, şi nu un 
teolog ipocrit care despică logic firul în patru, şi niciun ascet 
pervertit, această poveste nu-l va jigni, ci, dimpotrivă îl va 
întări în principiile sale. Căci Corniţele Belizarie a fost 
devotat, cu firească simplitate, virtuţii, de la care nu a 
abdicat niciodată. lar aceia dintre voi pentru care povestea 
Evangheliei are un oarecare miez istoric, veţi spune poate 
că Belizarie s-a purtat la judecata lui Justinian foarte 
asemănător cu felul în care s-a purtat Stăpânul său la 
judecata lui Ponţiu Pilat, guvernatorul ludeii, când a fost 
acuzat, pe nedrept, de aceeaşi crimă: trădare faţă de 
imperiu; şi că a suferit cu un mai puţină răbdare. 
Atâta, deci, despre lucrurile acestea. 


CUPRINS 

8 Capitolul XIII: Greutăţi în Africa şi în Sicilia. JŞ Capitolul 
XIV i Asedierea oraşului Neapole Capitolul XV: Apărarea 
Romei, 

Capitolul XVI: Retragerea goților... BSapitolul XVII: O 
diademă refuzată.. Capitolul XVIII: O primire rece acasă 
«Capitolul XIX: Victorie la Carchemish. 

Capitolul XX: Dizgrație 

Capitolul XXI; Exil în Italia. „. Capitolul XXII: Rechemare şi 
iertare... Capitolul XXIII: Trei suie de veterani, Capitolul 
XXIV: Ultima ingratitudine, 


robert graves 


minerva 


editura 


«lată un general roman, ale cărui victorii şi 
principii strategice sînt nu mai puţin romane 
și nu mai puţin clasice decit cela ale lui luliu 
Caesar... Belizarie (unul dintre ultimii romani 
cărora li s-a conferit demnitatea de consul şi 
ultimul căruia i s-a acordat un triumf) este 
comandantul creştin al unor călăreți de gardă 
îmbrăcați în zale, mai taţi de obirşie barbară, 
ale căror isprăvi individuale rivalizează cu cele 
ale eroilor regelui Arthur.» 


Robert Graves