Patrick Girard — Cartagina 1 Hamilcar, leul desertului

Romanul Cartaginei 
Vol. 1 
Hamilcar, leul desertului 
Patrick Girard 


În amintirea zilelor petrecute împreună cu Toutoune şi Bess, 
în grădina de la Paris-Le Kram 


INTRODUCERE 

În cortul său de pânză albă apărat de un paravan cu 
marginile crestate, Hamilcar încerca zadarnic să adoarmă. In 
acest început de după-amiază, căldura copleşitoare condamna 
la toropeală oameni şi animale. Pe meterezele de la Helike!, 
cetatea iberică pe care o asediau de săptămâni întregi, până şi 
santinelele, obosite de nopţile de veghe, aţipeau fără să se 
teamă de urmările acestui fapt. Ştiau din instinct că nimeni nu s- 
ar fi încumetat să pornească un atac la acest ceas al zilei. 
Nimeni, nici măcar însuşi Hamilcar Barca, legendarul general 
cartaginez, al cărui nume îi îngheţa de spaimă pe toţi potrivnicii 
lui. 

Şi dacă însăşi căpetenia punică se străduia cu atâta 
deznădejde să adoarmă, era din cauză că avusese o dimineaţă 
deosebit de grea şi de extenuantă. Incă din zori, asediaţii 
încercaseră o ieşire în forţă, desigur pentru a face rost de 
câteva vite din tabăra cartagineză. Cu două escadroane de 
călăreţi numizi, călărind pe deşelate caii lor mici şi nervoşi, 
sprijinite de câteva plutoane de liguri şi sarzi, Hamilcar a ieşit în 
faţa atacatorilor între care se afla un mare număr de orisi, un 
trib de munteni venit să le dea ajutor asediaţilor. 

L-a ghicit de îndată, pe acela care avea să-i fie cel dintâi 
adversar: un bărbat cu o statură înaltă, cu părul roşu, având 
obrazul drept crestat de o lovitură de sabie. Poate l-a ales din 
cauza culorii neobişnuite a părului sau din cauză că el părea a fi 
cel care conducea atacul. Dar, începând să lupte cu el, a înţeles 
că nu felul cum arăta pe dinafară l-a atras spre bărbatul acesta 
şi nici rangul lui [nalt. Ceea ce l-a făcut să intre în luptă cu el era 
purtarea ciudată a acestui luptător iberic. Pe de o parte, părea 
un bun soldat, hot'rât să-şi vândă scump pielea şi care, de 
altminteri, mânuia sabia lui scurtă cu o iuţeală de necrezut. Dar, 
pe cealaltă parte, privirea lui avea ceva straniu. Era fixă, fixă 
într-un fel disperat, ca şi cum bărbatul, orb şi nesimţitor la tot ce 
îl înconjura, se resemna să lupte mecanic pentru viaţă, repetând 
nişte mişcări făcute de foarte multe ori în alte bătălii. 

"Până acolo au ajuns", gândi Hamilcar, în timp ce [şi 
înfipse sabia, fără p'rere de rău şi fără milă în pieptul 
potrivnicului. În privirea lui recunoscuse năluca foamei, acea 


1 Actualul oraş Elche, situat aproape de Alicante, unde în 1897 s-a descoperit una dintre cele 
mai frumoase piese de sculptură punică, denumită "Doamna din Elche". 


foame care macină omul pe din'untrul său în timp ce, pe 
dinafară, el pare în depline puteri. Privirea aceea o mai v 'zuse 
cu câţiva ani mai devreme întipărită în ochii unuia dintre 
mercenarii prinşi în capcana din Defileul Ferăstrăului, pe care l-a 
strivit cu elefanții lui, pentru a-l face să se supună poruncii date 
de Senatul Cartaginei. ŞI-I amintea bine pe bărbatul acela, un 
trac, ce nu mâncase şi nu băuse nimic de trei zile, la fel ca şi 
camarazii lui. Avea, la fel, aceiaşi ochi absenţi şi n-a făcut nici 
cel mai mic gest de apărare când laba pachidermului s-a abătut 
asupra lui. Abia plecase din această lume când un alt camarad 
al lui, [n acelaşi fel, mergea să-i ţină tovărăşie. 

Faptul că a reîntâlnit aceeaşi privire, la o atât de mare 
depărtare de Defileul ferăstrăului, constituia pentru Hamilcar o 
informaţie de cea mai mare [nsemn tate. Era semn că asediul, 
ce dura de câteva luni, se va termina curând. Când oamenii au 
privirea aceea, ea spune că ultimele lor provizii s-au epuizat, că 
erau nevoiţi să recurgă la mijloace nefireşti, nu atât pentru a se 
hrăni cât pentru a-şi potoli foamea: mestecând pielea din 
harnaşamente sau cingători, fierbând apă mocirloasă. 

Fire socotită, Hamilcar nu avea nici o milă faţă de asediați. 
Misiunea lui era să ocupe oraşul şi [I va ocupa, oricât l-ar costa. 
De altminteri, chiar dacă oraşul şi-ar fi deschis porţile [n faţa lui 
de bunăvoie, faptul acesta nu i-ar fi salvat pe locuitori. Singurul 
scop era ca uciderea lor să fie o pildă. Pentru ca şi alte cetăţi să 
priceapă că nu trebuie s' arate nici măcar umbra unei 
împotriviri în faţa lui Hamilcar Barca, generalul ales de poporul 
Cartaginei adunat [n marea piaţă din Cetatea Cetăţilor. 

Deci, nu că ar fi avut vreo milă, dar amintirea ciudatei 
priviri a potrivnicului roşcovan îl [mpiedica să-şi afle somnul în 
ceasul acela de odihnă. Cele două cupe de vin de Sicilia pe care 
le băuse nu l-au ajutat cu nimic. Cu toate acestea, vinul acela 
greu şi ameţitor, cu mult mai bun decât cel din Cartagina, era 
vestit pentru puterea lui soporifică. Ştia aceasta şi din proprie 
experienţă, pentru că de multe ori apelase la el, la capătul unei 
zile lungi şi istovitoare, când oboseala prea mare nu-l lasă pe 
om să închidă ochii. 


XXX 


Magon, cel mai de .seamă căpitan al comandantului gene- 
ral al trupelor cartagineze din Iberia, intră [n cortul acestuia. 
Instinctiv, ca de fiecare dată când se întâlnea cu el între patru 
ochi, Hamilcar se asigură că sabia sa fabricată [n armurăriile 
Cartaginei, îi era la îndemână. O taină grea [i lega dureros, de 
ani [ntregi, pe cei doi bărbaţi iar frăţia de arme nu reuşise să 
risipească neîncrederea dintre ei. Surprinzând [ncotro ţinti mai 
[ntâi privirea generalului, Magon nu-şi putu opri un surâs. 
Bătrânul leu era [ntotdeauna la fel de atent! Dar, mai bine să 
revină la ce era acum important. 

- Hamilcar, iartă-mă că-ţi tulbur liniştea, dar senatorul 
Cartalon tocmai a sosit [n tabăra noastră. Doreşte să te vadă 
cât mai repede cu putinţă. 

- Cartalon? Eşti sigur că despre el e vorba? 

- Da. L-am văzut [n persoană, asudat şi trudit, chinuindu- 
se să-şi care burdihanul [n cortul care i-a fost pregătit. 

- Cunoscându-te, bănuiesc şi că l-ai aşezat destul de de- 
parte de cortul meu... 

- Am vrut să vin [n [ntâmpinarea dorințelor tale şi l-am 
instalat la o distanţă de multe prăjini bune faţă de tine. Trebuie 
să facă mai mult de o sută de paşi pentru a ajunge la cortul tău. 
Când va intra aici, va trebui mai [ntâi să-şi tragă sufletul şi să-şi 
vină [n fire. În acest răstimp, [I vei putea cântări. 

- Ai procedat cu [nţelepciune. Cheamă-l acum. Nu trebuie 
să-i lăsăm răgaz de odihnă. 

În timp ce Magon plecase sa execute ordinul primit, 
Hamilcar era măcinat de gânduri negre. Nici un ofiţer superior 
nu se bucura să fie vizitat, [n toiul bătăliilor, de unul sau de mai 
mulţi dintre senatori. Mânioşi că, odinioară, au trebuit să cedeze 
poporului dreptul de a numi căpeteniile militare, se răzbunau 
supunându-le unui regim de supraveghere dintre cele mai 
meschine. Graşi şi bucălaţi, [n timpul turneelor de inspecţie 
verificau rațiile oamenilor de trupă şi ale mercenarilor ca şi cum 
ar fi bănuit că acestora li s-ar da cele mai scumpe şi mai rafinate 
mâncăruri. În acest timp, agenţii lor contabili studiau cu 
minuţiozitate cheltuielile armatei. În ochii lor, singura 
preocupare a armatei era să-şi |nsuşească prin furt bogăţiile 
cetăţii. În schimb, când trebuiau să plătească soldele restante, 
izbucneau în adevărate ţipete şi era jale mare. Gemeau, îşi 


frângeau mâinile şi se jurau pe Baal Ammon că visteria era 
goală. Singurul cuvânt pe care-l rosteau era nu. 

Venirea lui Cartalon nu era un semn bun. Hamilcar îl 
cunoştea încă din copilărie, deoarece familiile lor, aveau moşii 
alăturate în apropierea oraşului. Pe când erau foarte tineri, se 
jucau împreună, ascunzându-se pe după tufişurile de spini în 
timp ce sclavii care îi slujeau ca paznici îi căutau [n zadar, sau 
scăldându-se [n canalele de irigație întreţinute de lucrători 
docili, ale căror spinări se încovoiau sub loviturile de bici ale 
vătafului. 

Ajunşi la vârsta adultă, s-au despărţit. Împotriva dorinţei 
tatălui său, Hamilcar a ales meseria armelor care în ochii lui era 
cea mai nobilă. Cartalon, care începuse încă de pe atunci să se 
împopoţoneze cu un început de burtă, s-a gândit că este mai 
bine să rămână în Cartagina şi să-şi vadă de moşiile care îi 
aduceau câteva zeci de talanţi pe an. Mai avea şi mai multe 
corăbii cu trei rânduri de vâsle? şi cu cinci rânduri de vâsle: care 
arareori puteau fi zărite [n portul comercial. Ele străbăteau fără 
odihnă marea cea mare, navigând după bogății în Sicilia, 
Sardinia, Atena şi Alexandria. Unele dintre ele ajungeau chiar 
până la Tyr, antica metropolă punică de unde veniseră 
[ntemeietorii cetăţii, pentru a aduce tributul anual datorat 
templului zeului Melqart‘. 

In cadrul Senatului, Cartalon nu se alăturase nici unei 
partide. Era mult prea prudent pentru aşa ceva. Se mulțumea să 
observe şi să simtă dincotro bătea vântul. De îndată ce i se 
părea că se creează o majoritate, se dădea bine cu aceştia, dar 
le [ntorcea spatele la cel mai mic neajuns sau dacă gloata 
începea să cârtească. În tabăra cui se afla el azi? Hamilcar, al 
cărui tată era şeful partidei ce susţinea războiul, ştia că va afla 
destul de repede, deoarece senatorul n-ar fi străbătut un drum 
atât de lung numai pentru plăcerea de a-şi saluta fostul tovarăş 
de joacă. Pentru a porni într-o astfel de aventură, trebuia să aibă 
un bun, un foarte bun motiv, pe care se străduia să-l ascundă cu 
destulă dibăcie. 

Brusca agitaţie pe care o simţi [n jurul cortului său îl îll- 
ştiinţă pe Hamilcar că senatorul Cartalon era pe cale să-şi 


2 Corabie cu trei echipe de vâslaşi. 
3 Corabie cu cinci echipe de vâslaşi. 
4 Echivalent cartaginez al lui Hercule. 


termine epuizanta excursie la care îl silise Magon. Şiroind 
de sudoare, senatorul intră în adăpostul generalului, 
uitându-se cu ochii lui bulbucaţi după un scaun. Părea un 
măgar bătrân obosit de un galop îndelungat şi care acum 
aştepta nerăbdător să i se scoată samarul. Refuză cupa de 
vin întinsă de Hamilcar. Era primul semn. |inea să-şi 
păstreze capul limpede. Aceasta însemna că era însărcinat 
cu o comunicare importantă. După câteva clipe de tăcere, 
Hamilcar se hotări să vorbească: 

- Fii bine venit, Cartalon. Ai bătut cale lungă, ceea ce 
nu-ţi stă în nărav. Faptul acesta dă un preţ şi mai mare 
vizitei tale. Binefăcătoarea Tanit, mama noastră, mi-e 
martoră că mă bucur că Senatul nu m-a uitat de tot. De bună 
seamă, nu te-ai întâlnit cu mesagerii pe care i-am trimis şi 
care, s-au întors fără răspuns. 

- Hamilcar, cum cutezi să te gândeşti că oraşul tău ar 
putea fi atât de nerecunoscător cu tine? Pe ulite, poporul nu 
vorbeşte decât despre tine şi fiecare corabie încărcată cu argint, 
trimisă de tine, devine subiect de discuţie de îndată ce aruncă 
ancora în portul comercial. În taverne, marinarii sunt asaltaţi cu 
întrebări de familiile camarazilor tăi, iar ei povestesc despre 
isprăvile tale. 

- Mă faci-să cred că senatorii au început să meargă prin 
taverne deoarece, până la venirea ta, nimeni nu s-ar fi gândit să 
afle veşti despre mine în astfel de locuri! 

- Hamilcar, am prea multă stimă pentru tine şi m” voi 
preface că nu am auzit cuvintele pe care tocmai le-ai spus, 
[ntotdeauna ai fost cu năbădăi. Dar crezi că trebuie neapărat să- 
i faci pe unii să-şi sporească neîncrederea fală de tine? 

- lată, deci! După primele tale cuvinte, era să cred vă 
cetatea Cartaginei vuieşte de numele meu. 

- Poporul, Hamilcar, poporul. {I cunoşti la fel de bine ca 
mine. Este cu două feţe, cu toane şi schimbător, gata să-şi 
schimbe un stăpân cu altul. Pe, tine te iubeşte fiindcă eşti 
departe de patrie. Dacă ai reveni în cetatea sfontă a 
strămoşilor noştri, ai gând, poate, altfel. Adu-ţi aminte ce i s-a 
întâmplat lui Hannon, amiralul care comanda flota din Sicilia, 
care a fost răstignit pentru că, într-o confruntare cu romanii, a 
pierdut cea mai mare parte a corăbiilor sale. 


- |i-ar sta mai bine să spui adevărul! Nu poporul i-a 
pricinuit tortura, ci voi, senatorii, care trebuia să găsiţi un ţap 
ispăşitor. Totodată, faptul că ai adus vorba despre Hannon mă 
preocupă. Oare ar trebui să merg să dobor copacii pentru a mi 
se 'pregăti crucea pe care tu mă vezi răstignit? 

- Hamilcar, Hamilcar, bunul meu prieten; cred că te-ai cam 
pierdut cu firea. Bătăliile ţi-au stors vlaga şi ţi-au slăbit judecata. 
Ştii şi tu la ce mare cinste se află în Cartagina familia ta, Barca. 
Unii chiar spun despre voi că sunteţi coborâtori dintr-un str moş 
al Elisei, regina care a întemeiat cetatea noastră şi a cărei 
amintire o cinstim. Ca dovadă că am venit cu gânduri bune te 
poftesc să bem o cupă de vin în onoarea ei. {n felul acesta, vom 
fi iar părtaşi la vechea noastră complicitate din copilărie. 

Generalul nu se îngriji să cheme un sclav pentru a-i servi. 
Umplu el însuşi două cupe din bronz, fin cizelate şi împodobite 
cu desene reprezentând isprăvile lui Melgart, zeul, de la care şi- 
au luat numele cei din neamul Barca. Hamilcar şi senatorul 
b'ur' cu [nghiţituri mici. Fiecare [şi aduna puterile şi aştepta ca 
celălalt să-şi dea mai [ntâi arama pe faţă. Inciudat de tăcerea ce 
se prelungea, Magon intră [n cort: 

- Aveţi să-mi porunciţi ceva? _ 

- Da, răspunse, pe un ton tăios, Cartalon. lţi poruncesc să 
nu [ntrerupi convorbirea mea cu nobilul şi mărinimosul 
Hamilcar. Avem atâtea şi atâtea lucruri să ne spunem. 

Magon îl [ntrebă din ochi pe general, al cărui zâmbet 
zeflemitor [I linişti. Era limpede că cei doi bărbaţi jucau o partidă 
strânsă şi că erau abia la Începutul ei. In această fază, nu putea 
afla nimic interesant şi, mai, mult, ar fi putut să-şi atragă 
neplăceri din partea [Invingătorului din acest duel. Cel mai 
cuminte era să se retragă. Mai târziu, va şti să aclioneze [n 
consecinţă. 

xx * 

- Cartalon, [ţi mulţumesc pentru vorbele bune pe care le- 
ai spus despre ai mei, atacă Hamilcar. Nici familia ta nu este 
mai puţin ilustră şi sunt cel dintâi care o recunoaşte. Dar să 
revenim cu picioarele pe pământ. Cărui fapt îi datorez cinstea 
vizitei tale? 

- Mai [ntâi, am vrut să te văd după atâta amar de ani. 

- Pentru aceasta era destul să m” rechemi [n Cartagina. 
C' lătoriile mă sperie mai puţin decât pe tine. Insă dacă tot ai 


venit, tu [nsuţi, [nseamnă că Senatul nu doreşte să mă vadă 
revenind, [n patrie. A ales să te trimită pe tine la mari dep`rtări, 
ştiind că voi aprecia la justa lui valoare efortul pentru care ai 
consimţit să te sacrifici. 

- Prietene, încetează o dată de a-mi mai săgeta inima cu 
astfel de observaţii ironice. Este adevărat că urăsc călătoriile. 
Pentru mine este un chin şi numai să ies din Cartagina pentru a 
mă duce la moşiile mele din Frumosul Promontoriu”. Tot ce pot 
să-li spun este că aceste zile petrecute pe mare au fost deosebit 
de cumplite. Cel mai mic scârţâit al corăbiei m” făcea să tremur 
de groază. Nici noaptea, nu-mi găseam odihna, decât dacă mă 
[mbătam. De câte ori nu mi-am blestemat colegii din cauză că 
sunt prea-temători pentru a cuteza să dea ochii cu tine! 

- Să te [mbeţi, tu, un senator! Trebuie să-ţi amintesc legea 
dată de străbunii noştri şi înscrisă pe tăblițe de mai-marele 
scribilor: "Nu voi [ng' dui şi voi îndepărta de la mine cetatea sau 
insul cu năravul beţiei; trecând peste obiceiul cretan sau 
lacedemonian, voi ţine de legea Cartaginei care spune că 
nimeni niciodată nu va bea băutură ameţitoare [n timpul 
bătăliilor şi că, dimpotrivă, se vor aduna să bea apă [n oraş, că 
niciodată sclavul, bărbat sau femeie; nu va bea, nici magistraţii 
[n anul în care sunt mandataţi, şi, la fel, cârmacii şi judecătorii în 
activitate nu vor bea vin deloc, nici cineva care este chemat să- 
şi dea cu părerea într-o hotărâre de oarecare însemnătate, 
nimeni nu va bea în timpul zilei, decât pentru a se întrema sau 
din cauză de boală, şi nici [n timpul nopţii, atunci când un bărbat 
sau o femeie are de gând să procreeze. 

- Cunoşti bine legile noastre, Hamilcar, chiar şi pe acelea 
care nu sunt respectate de multă vreme. Insă, le cunoşti atât de 
bine tocmai din cauză că le [ncalci tot timpul. Nu-mi pasă ce 
crezi tu despre beţiile mele la bordul corăbiei. Dar nu meritam 
ca senatorii, colegii mei, să m” procopsească cu tortura acestei 
căl torii. 

- Tu i-ai acoperit cu linguşeli, iar ei s-au gândit să-şi arate 
recunoştinţa dându-ţi această misiune. Deci, ai primit ceea ce 
meriţi. Sunt câţiva ani de c@nd, pentru a te da mare, spui în 
stânga şi-n dreapta că mă cunoşti mai bine decât oricine. Te-au 
crezut. 

- Când vei afla ce m-a adus încoace, vei glumi mai puţin. 


5 Regiunea din jurul Capului Bun din actuala Tunisie. 


> 


- Bine, până acum am aflat că nu te gândeşti să mă 
răstigneşti. De ce altceva ar trebui să mă tem? 

- Roma este [ngrijorată. 

- Bună treabă! 

- Nu vrei să [nţelegi ce-ţi spun. 

- Să [nţeleg ce? 

- La Cartagina a venit o delegaţie romană, Appius Lutatius 
lunius şi Flavius Marcianus Pullius [n persoană! _ 

O strâmbătură desfigură obrazul aspru al lui Hamilcar. li 
cunoştea pe aceşti doi bărbaţi de când [i [nfruntase [n Sicilia. 
Erau inşi vicleni, fără cuvânt, răspândind [n jur certuri şi co- 
rupţie. Hamilcar ghici cum s-au Intâmplat lucrurile. Dar şi cel 
mai prost dintre sclavii lui ar fi putut să-şi dea seama. La sosirea 
[n port, desigur, trimişii au fost [ntâmpinaţi de un Cartalon 
şiroind de cuvinte frumoase şi de complimente, poftindu-i pe 
romani să locuiască la el, [n luxoasa lui locuinţă de la Megara, 
asigurându-i că-i va pune [n contact cu cele mai agere minţi din 
Senat, partizani ai păcii şi ai bunei [nțelegeri cu cetatea lui 
Romulus şi Remus. Desigur, şi-a [ndeplinit [n amănunt toate 
promisiunile şi de aceea se afla acolo, frământându-se pe 
scaunul lui, neştiind cum să scape mai repede de mesajul al 
cărui purtător era. 

- In persoană! Ce interesant! răspunse Hamilcar. După 
câte mi s-a spus, nici lor nu le prea place să călătorească. Dragul 
meu Cartalon, ţi-au făcut o nebănuită cinste venind la tine [n 
vizită. 

- Dar n-au venit să mă vadă pe mine anume. Erau trimişi 
[n misiune oficială şi au cerut să fie primiţi de Senat. 

- Cred că n-au avut probleme şi că cererea lor a fost 
acceptată. 

- Ce altceva puteam face? Suntem [n relaţii de pace cu 
Roma de la acea nenorocită [nfrângere [n Sicilia. 

- Putea fi evitată. Trebuia să-i fi plătit pe mercenari şi am 
fi putut continua lupta până la biruinţa deplină. 

- Nu aceasta este problema, Hamilcar. Romanii sunt furioşi 
pe tine. 

- Pe mine? Au fost norocoşi aceşti romani blestemaţi că de 
ani buni nu s-au mai [ntâlnit cu mine, mai ales că am să le 
plătesc unele datorii. Insă, pentru mine ei nu există, facă şi ei la 
fel! 


- Hamilcar, Încetează să mai fii atât de subtil. Ştim că, 
acum câţiva ani, o misiune diplomatică romană a venit să te 
vadă la reşedinţa ta din Roş Laban, Capul Alb, aflată la câteva 
zile de mers de aici. 

- O ştiţi pentru că v-am ţinut eu la curent, informându-vă 
[n cele mai mici amănunte. Aceşti neruşinaţi doreau să ştie cu 
ce mă ocup eu pe aceste meleaguri. Le-am spus că lucram 
pentru a strânge bogății din care Cartagina să poată plăti Romei 
[n totalitate cei 4400 de talanţi, impugşi ca tribut după ce am 
pierdut Sicilia şi Sardinia. In felul acesta, le-am [nchis gura. 

- Aşa crezi tu, Este adevărat că, datorită strădaniilor tale, 
am putut plăti în [intregime sumele datorate Romei şi tocmai 
acest lucru îi îngrijorează pe romani. Ei nu pot înţelege din ce 
cauză te  încăpăţânezi să te agăţi de aceste ţinuturi 
neprietenoase, luptându-te fără [ncetare pentru a aduce alte 
teritorii sub stăpânirea ta. Flavius Marcianus Pullius mi-a spus că 
o delegaţie a locuitorilor din cetatea Helike a venit pentru a cere 
protecţia Senatului roman. 

- Singurii locuitori ce au putut părăsi oraşul, de când l-am 
asediat, au fost ucişi de călăreţii mei numizi. Aşadar, ar trebui să 
cred că romanii comunică cu spiritele celor de dincolo. 

- Linişteşte-te, n-am crezut nici un cuvânt din tot ce au 
spus ei. 

- Deci, tot răul spre bine! 

- Hamilcar, nu înţelegi decât ceea ce vrei tu să [nțelegi, iar 
acesta este principalul tău defect. Situaţia este mult mai grea 
decât pare. In fapt, romanii doresc să ne părăsim poziţiile 
dobândite pe aceste ţărmuri. 

- Nu au dreptul! 

- ŞI-I vor lua. 

- lar noi vom rezista. Din timpuri străvechi, str” bunii noştri 
şi-au instalat aici tarabele de negustori creând târguri [n care se 
vorbeşte limba noastră şi [n care oamenii se [nchină la zeii 
noştri. Vrei să te duc [n faţa urnelor cu cenula acestor bărbaţi şi 
femei ce şi-au jertfit viaţa spre măreţia Cartaginei? Multe dintre 
mormintele lor sunt atât de vechi [ncât sunt ruinate de tot. Dar 
ele sunt argument şi dovadă ale drepturilor noastre. Romanii vor 
să le alunge de aici aşa cum ne-au alungat din Sicilia şi Sardinia, 
adică [ncălcând chiar tratatele semnate de ei. Peste puţină 
vreme, ne vor cere să plecăm şi din Cartagina numai pentru că 


ea face umbră slavei lor. Însă, ce răspuns le-a dat curajosul şi 
[nţeleptul nostru Senat? 

- l-am ascultat şi le-am spus că răspunsul [I vor primi mai 
târziu. 

- Ştii şi care va fi el? 

- N-am idee. Senatorii au păreri [mpărţite, sunt şovăielnici. 
Trebuie s' ţinem cont şi de părerea gloatei ce [i bombăne pe 
romani şi care i-a primit cu o ploaie de [njurături pe trimişii lor, 
pe când aceştia străbăteau [n litiere străzile oraşului. Mulţi 
dintre ei vor să se bată. Dar, [n ciuda mormanelor de argint 
trimise de tine, visteria este goală şi nu avem mijloace pentru a 
duce un război pe apă şi pe uscat. Tot astfel, unii dintre 
senatori, printre care mă număr şi eu, s-au gândit la o soluţie 
care să arate bunele noastre intenţii şi, [n acelali timp, să ne 
putem păstra posesiunile de pe aceste meleaguri. 

- Care ar fi aceea, Cartalon? 

- Să fii de acord să renunţi la comanda armatei de aici şi 
să revii la Cartagina, unde Senatul va şti să te recompenseze 
pentru jertfa şi devotamentul tău. 

- Niciodată! Vrei să spui că simpla mea plecare [i va potoli 
pe aceşti pui de căţea? 

- Da, pentru că eşti cel mai cumplit duşman al lor. Ştiu toii 
că, înainte de a porni acest război, l-ai pus pe fiul tău Hannibal 
să jure în faţa altarelor zeilor noştri că nu va fi niciodată 
prietenul romanilor. Fiul tău a făcut acest legământ |i s-a fălit 
apoi în faţa prietenilor săi. În neamul vostru, Barca, ura 
împotriva romanilor este o tradiţie de familie şi chiar te provoc 
să-mi demonstrezi că nu e aşa. 

De câteva momente bune, Hamilcar nu mai dădea nici o 
atenţie pălăvrăgelii lui Cartalon. Înţelese că el nu vorbea [n 
numele Senatului, ci a unui mic grup de indivizi temători are 
confundau interesele Cartaginei cu dorinţa lor de a-şi creşte 
bogăţiile proprii. Deci, senatorul nu aducea nici un ordin şi nici 
nu se afla [n misiune oficială. Nu mai avea nici un rost să 
continue această discuţie. Cu toate acestea, îl lăsă pe Cartalon 
să-şi debiteze [n continuare argumentele. Pe când el, Hamilcar 
Barca, fiul lui Adonibaal şi tatăl lui Hannibal, se afla departe cu 
gândul. Vedea cum sub ochii lui se desfăşoară Întreaga viaţă ce 
o trăise până atunci. 


CAPITOLUL 1 


Casa răsuna de mii de zgomote familiare. În bucătării, 
sclavii [ncepuseră pregătirea mesei de prânz. Alţi sclavi făceau 
curăţenie [n imensa curte interioară mărginită de porticuri. 
Nechezatul cailor din grajduri şi zgomotul surd al barosului 
c'zând pe nicovala din fierărie se auzeau până departe. Într-un 
colţişor ascuns, o bătrână ştirbă torcea lână, cu o răbdare 
nesfârşită. Părea că aproape se confundă cu peretele de care se 
rezema, ca şi cum ar fi vrut să scape de sub ochiul iscoditor al 
intendentului, un anume Himilk, vestit pentru cât era de aspru. 

Imbrăcat cu o tunică scurtă din in alb, tivită cu şnur negru, 
un bărbat de vreo patruzeci de ani arunca priviri de-a lungul 
labirintului de [ncăperi. Epicide, preceptorul lui Hamilcar Barca, 
[şi aştepta elevul la lecţia de fiecare zi. Toţi ceilalţi se [nclinau 
cu respect [n faţa lui, [n ciuda statutului său, căci la fel ca şi alte 
câteva zeci de oameni ce lucrau pe proprietate, era sclav. Grec 
din Sicilia, fusese capturat de cartaginezi şi vândut [n piaţa 
târgului de sclavi, situată [ntre antrepozitele de lângă portul 
comercial. Adonibaal Barca, cunoscându-l pe negustor, a aflat 
de la acesta că bărbatul cu mâini fine şi trup firav fusese 
preceptorul uneia dintre cele mai bune familii din Panormos®. 
Acest fapt a determinat ca el să nu ajungă vâslaş pe o triremă 
sau muncitor agricol, mânând din spate un car tras de boi greoi 
şi negri. 

A fost cumpărat de familia Barca [n anul venirii pe lume a 
lui Hamilcar, singurul fiu al lui Adonibaal şi al soţiei sale, 
Germelqgart, moartă la naşterea copilului. Hrănirea pruncului a 
fost pusă [n sarcina unei sclave etiopiene, iar apoi, [ncepând cu 
cel de al şaptelea an, i-a fost [ncredinţat lui Epicide, mai 
apreciat decât şcoala pentru fiii de senatori ce funcţiona [n 
incinta templului zeului Esmun”. Cunoscând la perfecţie limba 
punică, preceptorul l-a [nvăţat pe elevul său scrisul şi cititul [n 
această limba, dar şi [n greacă, limba lui proprie. Nu a arătat 
niciodată cât era de mândru de rezultatele obţinute. Vioi şi 
inteligent, fiul lui Adonibaal nu i-a [nşelat niciodată aşteptările. 


6 Actualul oraş Palermo din Sicilia. 
7 Zeul războiului la cartaginezi. 


De-a lungul timpului, [ntre dascăl şi elev s-a [nchegat o 
adevărată prietenie, chiar dacă unul era sclav iar celălalt fiu de 
senator. Hamilcar i se mărturisea lui Epicide cu plăcere, iar 
acesta găsea [Intotdeauna timp pentru a-l asculta. Sfaturile lui i- 
au priit şi s-au dovedit deosebit de preţioase, mai ales [n ultima 
vreme, după cearta violentă care s-a stârnit Între Adonibaal şi 
fiul său. Trăgându-se dintr-o familie aristocratică, a cărei 
influenţă era [n creştere, senatorul visa pentru fiul său un viitor 
strălucit. Şi-ar fi dorit ca el să fie unul dintre cei o sută patru 
membri ai Consiliului restrâns care, [n fapt, conducea [Intreaga 
cetate. l-a dat [n grijă lui Epicide ca, [mpreună cu elevul său, să 
citească şi să comenteze celebrul pasaj scris de Aristotel, [n 
care filosoful se extazia [n faţa [nţelepciunii pe care o dovedeau 
instituţiile cartagineze, [n general, precum şi a Consiliului celor 
O Sută Patru, [n special. Preceptorul s-a achitat de această 
[nsărcinare, iar Hamilcar a trebuit să descifreze cu ajutorul lui 
numitul text: 


Cartaginezii trec a fi bine guvernaţi: superioară altora [n multe 
privințe, [nainte de toate constituția lor se aseamănă [n anumite 
aspecte cu cea a laconienilor; [n fapt, aceste trei regimuri politice, 
adică cel din Creta, cel din Laconia, precum Ji al treilea, cel din 
Cartagina sunt destul de asemănătoare Intre ele, dar foarte diferite 
față de toate celelalte. Instituțiile din Cartagina sunt [n număr potrivit; 
semn al unei constituții bine structurate, cuprinzând şi elementul 
popular, Cartagina rămâne fidelă organizării sale constituţionale şi, 
lucru demn de remarcat, ea n-a cunoscut nici răscoale populare, nici. 
guvernări tiranice. 

Un regim de felul acesta are instituţii analoage celor din 
constituția laconiană: mesele [n comun ale asociațiilor politice sunt 
asemănătoare cu cele ale fidiților, magistratura celor O Sută Patru 
este la fel cu cea a eforilor (ceea ce nu este rău, căci aceştia din urmă 
sunt aleşi dintre primii veniţi, [n timp ce magistrații din celălalt corp 
sunt aleşi după merite; [n sfârşit, regii şi Sfatul Bătrânilor sunt analogi 
regilor şi Bătrânilor din Sparta; aici, avantajul este că regii nu provin 
din una şi aceeaşi familie sau dintr-o familie anume căci, dacă o 
familie se dovedeşte mai presus de celelalte, regii sunt aleşi din rândul 
ei prin alegeri, mai degrabă decât după vârstă, căci o dată ce au 
primit puteri considerabile, dacă sunt lipsiți de personalitate, ei pot 
face mult rău, aşa cum s-a şi I[ntâmplat [n cetatea lacedemonienilor. 


Rezultatul acestei lecturi studioase n-a fost cel pe care 
conta senatorul. Încă din copilărie, fiul său visa la un singur 
lucru, acela de a deveni militar, de a pleca să lupte [n Sicilia, [n 
Sardinia sau pe vastele [ntinderi de pământ dimprejurul 
Cartaginei populate cu triburi rebele. Hamilcar îi ripostase lui 
Epicide: [n ochii mei, Aristotel al tău are un singur merit, acela 
de a fi fost preceptorul lui Alexandru Macedon, despre ale cărui 
fapte glorioase am |Invăţat de la tine. Faţă, de acestea, care 
sunt [naltele isprăvi ale unui membru din Consiliul celor O Sută 
Patru?” Cu tatăl său, a fost şi mai drastic: 

- Nu-mi doresc deloc viitorul pe care tu te gândeşti să mi-l 
'faci. Mi se pare un lucru drept ca fiii de negustori, să viseze şi 
să râvnească la cele mai [nalte funcţii din magistratura noastră 
pentru ca numele lor să dobândească faimă. Noi Insă, cei din 
neamul Barca, nu avem nevoie de aşa ceva. Bunicul şi tatăl tău 
au fost suffeţi* ai cetăţii, tu [nsuţi ai scaunul tău [n Sfatul 
Bătrânilor şi [n Senat. Care se pot foarte bine lipsi de mine. 

- Hamilcar, vorbeşti ca un tânăr lipsit de judecată. Lecţiile 
lui Epicide n-au folosit la nimic. Pe Melqart, aproape că [mi pare 
rău că l-am cumpărat atât de scump, gândind că va veghea cu 
grijă asupra educaţiei tale şi va scoate din tine un moştenitor 
demn de stirpea noastră. Află că, dacă familia noastră a ocupat 
cele mai [nalte demnități din cetate este, din cauză că puterea e 
[nsăşi condiţia reuşitei. La noi, un om, fie el cel mai bogat 
negustor sau cel mai viteaz dintre luptători, nu [nseamnă nimic 
dacă nu deţine şi un loc [n Senat. Crezi tu că fiul tău va mai 
putea să-mi calce pe urme, după ce tu, pentru a-ţi satisface 
pornirile, vei dispărea din viaţa publică? Nu. Căci, din acel 
moment, nimeni nu-şi va mai aminti numele Barca. Tu vei fi 
răspunzător de această uitare, lucru pe care nu-l pot [ngădui. 

- Tată, te implor, vreau să mă fac soldat. 

- Nici nu poate fi vorba de aşa ceva şi nici nu vreau să mai 
aud nimic despre acest gând prostesc. De altminteri, hotărârea 
mea e luat”. Chiar astăzi după-amiază, vei pleca la proprietatea 
noastră din Aspis? de lângă Frumosul Promontoriu, [mpreună cu 
preceptorul tău. Sarcina lui este să te [nveţe cum să 
administrezi un domeniu şi nu vei reveni [n Cartagina decât 


4 Magistraţi supremi ai cetății, aleşi [n număr de doi pentru un mandat de un an. 
? Oraş cartaginez situat [n apropiere de Capul Bun. 


atunci când vei face dovada că eşti [n stare de aşa ceva. Am 
spus. 

lată motivul pentru care, de câteva luni, Hamilcar şi 
Epicide se aflau pe una dintre imensele proprietăţi ale familiei 
Barca, [n inima unui ţinut bogat, pe care cartaginezii îl socoteau 
un fel de hambar al oraşului. De aici soseau vinul, grâul, fructele 
şi legumele necesare traiului lor de zi cu zi. După sosirea lui aici, 
Hamilcar, furios din cauza pedepsei părinteşti, se retrăsese [n 
spatele unui zid de tăcere. Işi petrecea zilele [ncuiat [n camera 
lui, apărând numai la orele mesei. Nu vorbea cu preceptorul 
deoarece îl bănuia că este înţeles cu Adonibaal. La urma urmei, 
oricât ar fi fost el de învăţat, nu era decât un sclav şi, dacă se va 
dovedi un ticălos neascultător, [| va pocni cu biciul şi-l va trimite 
pentru multă vreme [n beciul sclavilor nesupuşi. Epicide se 
distra pe seama |[mbufnării băiatului. lată un tânăr care avea 
caracter şi era cu totul altfel decât alţi cartaginezi de vârsta lui, 
moleşiţi de  trândăvie şi de mâncare prea abundentă! 
Preceptorul socotise cam cât timp i-ar trebui elevului său să se 
[nveselească şi când va sfârşi prin a privi cu răbdare necazul ce 
dăduse peste el: vreo zece zile. A socotit bine, dar faptul s-a 
petrecut cu patruzeci şi opt de ore mai târziu. 

In dimineaţa celei de a douăsprezecea zile, Hamilcar a 
intrat [n camera lui Epicide şi i-a spus pe un ton şugubăţ: 

- S-ar părea că trebuie să faci din mine un ţăran. Când 
crezi că am putea [ncepe lecţiile? 

- Chiar de acum şi [ncă la modul cel mai plăcut cu putinţă, 
printr-o plimbare pe pământurile tale. 

- Pământurile sunt ale tatălui meu. 

- Îţi vor aparţine [n viitor. 


KKK 


Cei doi b'rbaţi străbătură c'lare o parte a domeniului. 
Moşia se întindea pe un şes întins, presărat cu livezi, grădini şi 
podgorii. Epicide [i atrase atenţia elevului său că şi cel mai 
neînsemnat izvor era folosit pentru a alimenta reţeaua de 
canale pavate, ce şerpuiau peste câmpie şi de care se ocupau 
sute de sclavi. Aceştia erau [mbrăcaţi în zdrenţe din stofă 
grosolană, supravegheați de vătafi înarmaţi cu bice grele, din 
piele de bou, pe care le pocneau la intervale regulate, pentru a 


le redeştepta interesul pentru muncă. Bărbaţii erau palizi şi 
scheletici iar femeile, dintre care unele [şi purtau pruncii în 
spate, nu arătau nici ele mai bine. 

- Vezi, Hamilcar, zise Epicide, aş fi putut fi unul dintre 
aceşti nenorociţi. 

- Dar nu eşti. 

- Pentru acest lucru îi sunt, recunoscător tatălui t'u, lui 
Adonibaal, în fiecare zi. {n acelaşi timp, să ştii că bogăţia 
Cartaginei ca şi a ta proprie, este rodul muncii acestor oameni. 

- De unde sunt aduşi? 

- Cei mai mulţi dintre ei provin din ţinuturile care au 
cutezat să se revolte împotriva Cartaginei. Alţii sunt prizonieri 
de r' zboi pe care nu i-au vrut corăbierii. Restul vin din regiunile 
de dincolo de valul care mărgineşte teritoriile cartagineze. 

Hamilcar nu mai vru să audă nimic. Dădu pinteni calului şi 
galopă de-a lungul livezilor, spre părţile înalte ale frumosului 
Promontoriu. Acolo, turme de boi, vaci, berbeci şi capre păşteau 
pe păşunile cu iarbă grasă. Puțin mai departe, în apropiere de 
locurile unde începeau mlaştinile, tropăiau cai superbi cu 
coamele în vânt. Vigoarea lor sănătoasă contrasta puternic cu 
aspectul deznădăjduit al sclavilor. Plimbarea ţinu toată ziua, 
întreruptă de o oprire într-o casă sărăcăcioasă unde preceptorul 
]i elevul său şi-au refăcut puterile mâncând pâine, măsline Ji 
câteva smochine zemoase. Seara; frânt de oboseală dar mult 
mai liniştit, Hamilcar se duse la culcare fără să mai piardă 
timpul cu mâncarea. 

Desigur, s-a trezit devreme şi de aceea, Epicide, negă- 
sindu-l [n camera lui, îl căută prin toate celelalte încăperi ale 
casei. L-a descoperit, în sfârşit, aproape de beciul sclavilor pe 
care pusese să fie deschis. li eliberase pe toţi sclavii zăvorâţi în 
celulele întunecoase de către Himilk, pentru greşeli 
neînsemnate. De altminteri, intendentul era şi el de faţă, părând 
contrariat, mâniat să-şi vadă autoritatea făcută zob de capriciile 
unui băieţanadru. 

- Te s'rut, fiu al lui Adonibaal; spuse Epicide. Ce faci [n 
acest loc? 

- Mă ocup de izvorul bogăției mele spre deosebire de 
Himilk care îi tratează pe aceşti nenorociţi ca pe nişte câini. 
Priveşte-i, nu se prea simte [n largul lui. Şi el, de asemenea, 
regretă amarnic hotărârea tatălui meu dea mă trimite aici, unde 


se poartă ca şi cum ar fi adevăratul stăpân al moşiei. Este 
adevărat şi că Adonibaal nu vine niciodată pe acest domeniu şi 
m-am întrebat adesea de ce oare. _ 

- Nu face decât să-şi imite semenii! răspunse Epicide. Insă 
tot răul e spre bine şi, iată, este prilejul visat pentru lecţia 
noastră, c ci unul dintre cei mai de vază fii ai Cartaginei, nobilul 
Magon, a scris un foarte bun tratat de agricultură pe care dac” 
[ţi face plăcere o să-l citim, unde notează: "Cel care şi-a 
cumpărat pământ trebuie să-şi vândă casa de teamă că s-ar 
putea să-i placă mai mult să trăiască la ora], decât la ţară. Dacă 
cineva preferă să trăiască la oraş, nu are nevoie de avere la sat. 

- Din nefericire pentru mine, tatăl meu a uitat să-l citească 
pe acest Magon! 

- Ce ştii tu? A hotărât să aclioneze [Intr-un mod diferit [nsă 
acesta este un bun argument pe care ai putea să-l prezinţi când 
vei vorbi din nou cu el - căci o vei face, mai devreme sau mai 
t@rziu - despre planurile tale. 

- Îţi mulţumesc pentru sfatul tău [nţelept şi am să ţin cont 
de el. Dar ce altceva mai spune Magon al tău? 

- leri, ai văzut viile? 

- Da. 

- Ce ai observat la ele? 

- Nimic decât că vinul nu-mi va lipsi niciodată! . 

- Nimic altceva? 

- Nu. 

- Dacă ai fi fost mai atent, ai fi văzut că erau plantate [ntr- 
un fel foarte precis, aşa cum ne sfătuieşte Magon: "Podgoriile 
trebuie orientate spre nord cu scopul de a le feri, atât cât este 
cu putinţă, de arşiţa soarelui, iar butucii de vie să-i plantați [n 
gropi care mai [ntâi sunt căptuşite cu pietre, pentru a proteja 
rădăcinile de apa rece din timpul iernii şi de căldura verii; dar 
gropile să nu se umple imediat cu pietre, ci puţin câte puţin, de 
la un an la altul, pentru ca rădăcinile să poată pătrunde cât mai 
adânc, iar pomii vor fi mai roditori dacă vor fi trataţi cu drojdie 
de vin şi cu gunoi de grajd". 

- Am să ţin minte acestea pentru cazul când, vreodată, voi 
dori să-mi plantez o nouă tarla cu viţă de vie. Dar, vezi tu, 
Epicide, ceea ce m-a surprins ieri este mulţimea cirezilor, mai 
ales a celor de vite, de care s-ar părea că nu au grijă decât prea 


puţini oameni. Oare tot Magon este vinovat pentru această stare 
de lucruri? 

- Tot ce se poate. În tratatul său, el nu vorbeşte despre 
oameni, dar ascultă ce spune despre boi: "Trebuie să fie tineri, 
bine făcuţi, cu membre bine dezvoltate, cu coarne lungi, bătând 
[n negru, zdravene, fruntea largă, urechile păroase, buzele şi 
ochii negri, nările largi şi [ncreţite, grumazul lung şi musculos, 
bărbia să le atârne până la genunchi, să aibă un piept bine 
dezvoltat, umeri mari, burta mare: cât a unei vite gestante, 
părţile laterale să fie prelungi şi largi [n spate drept şi plat sau 
uşor curbat, pulpe rotunde, picioare greoaie şi drepte, mai 
degrabă scurte decât lungi, încheieturile genunchilor solide, 
copite mari, coada foarte lungă şi păroasă, corpul [ntreg 
acoperit cu păr des şi scurt, de culoare brună sau roşcată şi 
foarte moale la pipăit". 

- Epicide, cam multe lecţii [ntr-o singură dimineaţă! Văd 
că-l cunoşti pe Magon la fel de bine ca pe Homer sau pe 
Aristotel. Oare va trebui să [nvăţ pe dinafară tratatul acesta? 

- Visezi să devii ostaş, nu-i aşa? 

- încetează să mă chinui, Epicide. Nu şi tu! 

- Hamilcar, [Invaţă să fii disciplinat şi să gândeşti. 
Caracterul t'u impetuos nu este neplăcut dar te [ntărâtă, aşa 
cum ai putut să-ţi dai seama [n timpul certei cu tatăl tău. Dacă 
ti-am vorbit despre Magon, am făcut-o dintr-un singur motiv. 
După tine, ce anume face o armată puternică? 

- Armele ]i numărul de oameni. 

- Sunt importante şi acestea dar, dacă nu sunt bine 
hrăniţi, soldaţii nu folosesc la nimic. Cum crezi tu că poate fi 
condusă o armată |[nfometată din cauză că şeful ei n-a ştiut să 
socotească proviziile necesare? Şi cum ar putea şti, câtă vreme 
habar n-are de munca pe câmp şi nici de bogăţiile ţării? Oricine 
este [nzestrat cu puterea de a se bate. Chiar şi eu, dac' [mi faci 
rost de o sabie, până la urmă voi [nvăţa s-o mânuiesc. A fi un 
bun general |nseamnă cu mult mai mult. El trebuie să se 
[ngrijească de toate cele, [n cele mai mici detalii, de la [mbră- 
cămintea soldaților, pe timp ploios sau secetos, la 
aprovizionarea cu furaje pentru animale sau la aflarea locurilor 
cu apă bună de băut. Or, acestea nu sunt lucruri pe care le 
[nveţi la oraş. lată din ce cauză trebuie s` tragi foloase din 
şederea ta la moşie, pentru a-ţi da seama de |nsemnătatea 


acestor lucruri. Mai târziu, când te vei dovedi a fi un ofiţer mai 
bun decât alţii, ai să-i mulţumeşti lui Adonibaal că ţi-a aplicat 
această pedeapsă. S-ar putea chiar să-ţi pară rău că n-ai fost 
pedepsit pentru mai mult timp. 

- Epicide, [mi redai speranţa. Nădăjduiesc [nsă că acestea 
nu sunt vorbe goale, spuse pentru a-mi [ndulci amarul. Îţi promit 
că voi fi ascultător şi că voi face tot ce-mi vei cere. 

XXX 

Hamilcar şi-a ţinut promisiunile. În anul petrecut pe moşie 
nu şi-a [ngăduit nici o zi de odihnă. Dimineaţa, se scula cel 
dintâi, seara adormea căzând din picioare de oboseală. O vreme 
s-a ocupat numai de animale, mergând de la grajduri la staule, 
supraveghind tunsul oilor a căror lână, [ncărcată [n căruţe, lua 
drumul atelierelor din Cartagina. Apoi, sătui de zootehnie, fiul lui 
Adonibaal a fost atras de măslini, chiar [n anotimpul plantării 
lor, când [ncep marile călduri de vară. Un sclav l-a [nvăţat că 
distanţa dintre pomi trebuie să fie de şaptezeci şi cinci de 
picioare şi că terenul potrivit pentru livezile de măslini trebuie 
să fie arid şi expus la vânt. A luat parte la strânsul măslinelor şi 
la toate lucrările prin care aceste fructe curioase devin uleiul pe 
care el şi ai săi [| foloseau tot timpul. S-a minunat de uriaşa 
piatră rotundă ce ţinea loc de presă şi care era [nvârtită de zeci 
de sclavi, cărora, din când [n când, femeile le aduceau apă 
pentru a-şi potoli setea. 

Pe durata sezonului rece, s-a [ncuiat [n cameră [mpreună 
cu Epicide pentru a studia tratatul lui Magon, pe care [| aprecia 
pentru bunul simţ şi pentru expunerea precisă. În acelaşi timp, 
s-a adâncit [n verificarea socotelilor moşiei, ţinute până atunci 
de Himilk. Intendentul era departe de a fi cel mai cinstit dintre 
oameni. Cu toate acestea, nu era chiar hoţ sau escroc. Se 
mulțumea cu unele furtişaguri m'runte, uitând să [nregistreze 
două-trei oi, păstrând pentru el câteva amfore de ulei, câteva 
măsuri de grâu sau ÎInsuşindu-şi banii proveniţi din vânzarea 
unor sclavi. După ce şi-a extras toate datele, l-a chemat pe 
Himilk. Acesta pătrunse [n [ncăpere făcând plecăciuni, aşa cum 
[i sta [n obicei: 

- Sunt onorat că fiul atotputernicului Adonibaal a cerut să 
mă vadă. 

- Te vei bucura mai puţin când vei auzi ce am să-ţi spun. 

- Nu pricep nimic. 


- Crezi, oare, că tatăl meu va fi fericit să afle că-l furi? 
Crezi că te va ierta că ai păstrat pentru tine banii proveniţi din 
vânzarea a trei sclavi unui negustor din Aspis? 

- E o neînțelegere. Cumpărătorul nu a plătit toţi banii pe 
care mi-i datora şi n-am vrut să trec sumele [n registrele moşiei 
decât [n momentul [n care vor fi achitaţi [n [ntregime. 

- Minţi prost. L-am căutat pe cumpărătorul din Aspis şi el 
s-a jurat că a plătit toţi banii. Doi judecători din cetate mi-au 
spus acelaşi lucru şi sunt gata să depună mărturie. 

- Stăpâne, iartă-mă. Am procedat rău. Eram [n ajunul 
măritişului fetei mele şi nu puteam face faţă cheltuielilor pentru 
nuntă. Am greşit. Ai tot dreptul să mă pedepseşti cu cea mai 
mare asprime. 

- N-am să fac acest lucru. Tatăl tău a slujit cu credinţă 
familia mea şi tu [nsuți ai administrat destul de bine această 
moşie. Nu eşti, nici pe departe, unul dintre acei intendenţi 
necinstiţi şi păgubitori. La Aspis, mi s-au povestit multe lucruri 
despre alţi administratori [n cuvinte mult mai puţin măgulitoare 
decât cele pe care le-am auzit despre tine. Nu-i voi spune nimic 
lui Adonibaal dar, [ntr-o bună zi, când i-o voi cere, nu uita că 
[mi eşti dator. 

- Poţi fi sigur de credinţa şi devotamentul. meu, Hamilcar, 
pentru că ştii să te arăţi generos. Eşti [ncă tânăr, foarte tânăr, 
dar cred că tu vei ridica numele Barca pe cele mai [nalte culmi. 

Pentru fiul lui Adonibaal, cele mai frumoase clipe ale 
şederii pe moşia părintească au fost cele din timpul seceratului. 
Lanurile de grâu cu spice grele de boabe se întindeau cât vedeai 
cu ochii. Erau ca o mare imensă ce vălurea când, la apus, adia 
briza uşoară venind dinspre Frumosul Promontoriu. În vederea 
recoltării, au fost aduşi pe moşie sute de sclavi, [mpărţiţi [n 
echipe de câte zece oameni. Seara, se auzeau râsete şi cântece 
[n jurul focurilor mari, pe care le aprindeau pentru simpla 
plăcere de a vedea flăcările [nălţându-se şi luminând [n noapte, 
[mprăştiind scântei. De mai multe ori, Epicide l-a făcut atent pe 
Hamilcar asupra pericolului ca focul să cuprindă clădirile. 
Copilandrul ridică din umeri: "Lasă-i [n pace, e singura lor 
bucurie. Doar n-ai vrea le-o iei?" 

Într-o seară, după un ultim tur de inspecţie, Himilk a rostit 
aceste cuvinte simple: "Incepem mâine dimineaţă" . Luat prin 
surprindere, Hamilcar l-a [ntrebat care este motivul; [nainte de 


a-i răspunde tânărului, intendentul surâse: "Ai observat, cumva 
norii grei care [ntunecă Frumosul Promontoriu? Nu-mi place 
asta. In această perioadă a anului, ploile pot fi deosebit de 
violente chiar dacă nu ţin mult. În câteva ceasuri, munca dintr- 
un anotimp se duce pe apa sâmbetei. N-aş vrea să se întâmple 
aşa ceva. Din această cauză nu vreau să mai aşteptăm". 

Timp de opt zile, sutele de sclavi aflaţi pe moşie munciră 
pe brânci, de la primele licăriri ale zorilor până la căderea nopţii. 
Puțin câte puţin, lanurile []i pierdeau bogata podoabă capilară 
şi, Intr-o dimineaţă, tot câmpul părea a fi un imens craniu 
pleşuv. Pe când unii dintre sclavi [şi vedeau de treburi pe 
mirişte, ceilalţi [mblăteau spicele pe arie pentru a scoate din ele 
boabele. Aici lucrau mai puţini oameni decât de obicei, deoarece 
Himilk adusese pe moşie ceea ce locuitorii ținutului numeau, nu 
fără un strop de, ironie, „căruţa cartagineză", constând dintr-un 
planşeu de lemn pe care erau fixate mai multe piroane de fier, 
tras de boi. Mul\umită acestei unelte ingenioase, completată 
uneori cu grinzi pe care erau montate colţuri de fier sau rotiţe, 
treieratul spicelor de grâu se făcea mult mai repede. Femeile 
umpleau coşuri cu boabele de grâu pe care [I vărsau [n 
imensele h'rdaie de piatră aflate [n hambare acoperite, la 
adăpost de schimb 'rile vremii. 

Lui Himilk nu avea de ce să-i pară rău c a [Inceput 
recoltatul grâului mai devreme decât era prev 'zut. La dou” zile 
după ce s-a terminat seceratul, ploi de o rară violenţă se 
abătură asupra ținutului, producând stricarea canalelor de 
irigație şi făcând pagube [n livezi. Sufocat de apă, pământul 
părea să ceară [ndurare. Cât a linut ploaia, oameni şi animale 
au stat la adăpost, dârdâind de frig [n ciuda focurilor care 
ardeau [n clădiri. Noaptea, cei mai superstiţioşi tremurau de 
spaima sunetelor şi a fulgerelor ce sfâşiau cerul ca nişte săgeți 
de foc. La sfârlitul celei de a cincea nopţi, ploaia a [ncetat iar 
soarele s-a ivit iarăli; [ncă din zori, ieşir' toţi să contemple 
câmpurile [nalte [n trâmbele de abur ce se [nălţau din pământul 
prea umed, până la sfârşitul zilei era uscat, aproape crăpat, În 
timp ce căldura devenea tot mai apăsătoare. 

La câtva timp după aceea, a venit vremea culesului de 
struguri. Din nou, sute de sclavi năpădiră viile, aşezând 
ciorchinii grei de struguri [n coşuri de nuiele [n timp ce carele 
făceau drumuri nesfârşite [ntre podgorii şi povarnă unde 


lucrătorii, aleşi anume de Himilk, striveau strugurii călcându-i cu 
tălpile, pentru a scoate vinul ce făcea bucuria obişnuiţilor 
tavernelor din Cartagina. 

Pentru a marca isprăvitul muncilor agricole [nainte de 
[nceperea anotimpului rece, Hamilcar Barca, sfătuit de Epicide, 
a hotărât să dea o serbare [n cinstea zeiţei Demeter”. 
Odinioară, această zeiţă era adorată numai de greci Însă 
cartaginezii aflaseră despre ea Încă de pe când [şi [ntemeiaseră 
colonii [n Sicilia. Desigur, li s-a arătat binevoitoare deoarece, [n 
urmă cu aproape o sută de ani, Senatul cartaginez a autorizat 
oficial cultul acestei divinităţi şi chiar i-a ridicat un templu [n 
inima cetăţii. Un curier, trimis de Hamilcar, a plecat [n grabă 
spre Adonibaal cu scopul a-i cere să trimită un preot al lui 
Demeter pentru a oficia o ceremonie de aducere de ofrande [n 
cinstea zeiţei. După numai câteva zile, preotul, un bărbat 
[mbrăcat [n straie bogate, şi-a făcut intrarea [n curtea principală 
a proprietăţii. Era un grec din Sicilia, la fel ca Epicide, cu care s- 
a şi [mprietenit imediat, schimbQnd glume, unul pe socoteala 
celuilalt. 

În dimineaţa zilei următoare, de faţă fiind Hamilcar, 
Himilk, precum şi toţi sclavii care nu erau ocupați cu treburi 
grabnice, sacerdotul a adus sacrificii pentru Demeter. In vase 
grele au fost aprinse parfumuri cu mireasmă dulceagă, miei şi 
porumbei fură gâtuiţi pe lespedea de sacrificiu, [n timp ce 
preotul murmura interminabile rugăciuni [Într-o limbă ce nu era 
[nţeleasă aproape de nici unul dintre cei prezenţi. După ritualul 
de sacrificiu, a [nceput serbarea. Hamilcar a pus să fie tăiaţi 
câţiva boi şi zeci de berbeci pentru sclavii cărora nu le venea să- 
şi creadă ochilor. Unii dintre ei nu mai mâncaseră carne de ani şi 
ani. Stăteau [n grupuri mici lângă animalele ce se perpeleau 
[ntregi [n frigări, sub care au fost aprinse grămezi de curpeni 
noduroşi de viţă de vie. Când mirosul de carne friptă a devenit 
prea ademenitor, cei mai nerăbdători se repeziră să smulgă, 
arzându-se la degete, fâşii de carne. Apoi, ghiftuiţi, adormiră pe 
loc. Numai câţiva, mai ales etiopienii, chemaţi degrabă de 
femeile din rasa lor, se adunară la un loc şi Incepură să danseze 
şi să cânte melodii cu rezonanţe aspre şi ciudate. Târziu, [n 
noapte, un sclav a venit să pQrască nişte perechi care se 


10 Demeter, la greci, zeila fecundității. La romani, [i corespundea Ceres. Cartaginezii au introdus- 
o [n panteonul zeilor lor. 


[mbrăţişau [n spatele grajdurilor, [ncălcând regulile ce 
interziceau celor lipsiţi de libertate relaliile sexuale şi consumul 
de băuturi fermentate. Întrebat din priviri, Hamilcar a făcut 
semn să fie lăsaţi pace, de această dată, poate singura din 
[ntreaga lor viaţă. 

Fiul lui Adonibaal s-a ferit să se alăture veseliei 
lucrătorilor. A preferat să petreacă alături de Himilk şi Epicide, 
miraţi şi ei că se află [mpreună. Era felul lui de a-şi arăta 
recunoştinţa pentru tot ce l-au |[nvăţat. Insă dorea şi să le ceară 
sfatul [n legătură cu ce avea mai la inimă, viitorul lui. 

A fost una dintre serile cele mai frumoase şi mai 
importante din viaţa sa. De câteva luni |ncoace, [n el se 
petrecea o schimbare profundă, a cărei natură nu o putea 
[nţelege. Incetase de a mai fi un băieţandru debordând de 
energie prost stăpânită. De aici [ncolo, [şi cântărea cuvintele şi 
gesturile iar, uneori, se surprindea râzând de felul de a fi al altor 
tineri de vârsta lui, când se Intâmpla ca drumurile lor să se 
[ncrucişeze, cu prilejul rarelor sale deplasări la Aspis. Nici [n 
această seară nu era mai puţin mândru de măreaţa zi de 
sărbătoare, al cărei teatru fusese moşia lui. Şi, după ce isprăviră 
cu mâncatul, nu s-a putut abţine să le spună comesenilor săi: 

- Pe Cid, zeul vânătorii şi al pescuitului, mi-aş dori să mai 
trăiesc clipe ca acestea! 

- Poate că dorinţele tale se vor Implini, [i răspunse Himilk. 
Sărbătoarea aceasta va rămâne [n amintirea tuturor acelora 
care au luat parte la ea. Nepoţii noştri le vor povesti despre ea 
copiilor lor şi vor lăuda meritele tale, nobile fiu al lui Adonibaal. 

- Hamilcar, sunt mândru de tine, adăugă Epicide. Ştii 
despre iubirea pe care ţi-o port, Încă de când mi-ai devenit elev. 
Fireşte, nu sunt decât un sclav, dar cel mai mult timp, de când 
te-ai născut până acum, l-ai petrecut alături de mine. Astăzi, 
cred că sarcina mea s-a încheiat. N-aş mai putea să te învăţ 
nimic în afara celor pe care le ştii. Pentru ce mai rămâne să 
descoperi te va învăţa viaţa şi nu un dascăl. 

- Vă mulţumesc amândurora pentru cuvintele voastre 
frumoase. La rândul meu, am apreciat tot ce aţi făcut pentru 
mine. Tu, Epicide, mi-ai deschis ochii spre lume şi n-ai 
precupeţit nici un efort pentru a da la iveală ceea ce am mai 
bun în mine. N-ai fost un maestru aspru, dar ai fost exigent. Nu 
m-ai pedepsit niciodată. Deveneai abătut. Îmi spuneai: m-ai 


dezamăgit. Or, aceasta era cea mai cumplită pedeapsă. Poate 
că învăţătura mea a luat sfârşit, dar să ştii că îmi vei rămâne 
mereu alături deoarece am nevoie de înţelepciunea ta. 

- Hamilcar, acesta este cel mai frumos dar pe care mi-l 
puteai face. 

- În ce te priveşte, Himilk, află că fiul lui Adonibaal nu 
regretă că te-a cunoscut. Pe Melqart, eram furios pe hotărârea 
tatălui meu de a mă trimite aici, la moşie, ]i nu mò gândeam 
decât la un singur lucru: să mă răzbun pe tine pentru această 
nedreptate. Mi s-a întâmplat să-ţi vorbesc cu asprime sau să 
dau porunci contrare alor tale numai din plăcerea de a te umili. 
Am controlat registrele de socoteli doar din dorinţa de a te 
prinde în greşeală. 

- Te-ai arătat generos, trecând cu vederea o faptă ce nu s- 
ar fi cuvenit să o comit. 

- Aceasta din cauză că, puţin câte, puţin, am înţeles cât 
eşti de devotat familiei mele. Te-am observat cu atenţie, mai 
ales atunci când ai hotărât să înceapă secerişul mai devreme. N- 
ai făcut acest lucru pentru a îmbogăţi familia Barca, ci pentru c` 
nu voiai să se irosească munca unui an întreg. lubeşti acest 
pământ şi trăieşti pentru el. Mi-ai dat în ziua aceea o lecţie 
mare. Eşti un fiu demn al Cartaginei şi din cauză că cetatea 
noastră are oameni ca tine a putut ea să prospere. li 
mulţumesc, Himilk, că m-ai învăţat lucrul acesta. La rândul meu, 
vreau să-ţi cer un hatâr. S-ar putea ca tatăl meu să-ţi pună 
întrebări despre mine. Adu-ţi aminte, te rog, că vreau să devin 
soldat. Ajută-mă să-l conving că nu sunt făcut să administrez o 
moşie. 

- Fii fără grijă. Voi găsi cuvintele cele mai potrivite pentru 
a-l convinge. 


KKK 


Amintindu-şi această discuţie, câteva zile mai târziu, 
Hamilcar a crezut că a avut o premoniţie, dacă nu cumva zeii 
înşişi au vrut să-i dea o dovadă de bunăvoință. Căci, într-o 
dimineaţă, un cortegiu lung de căruţe şi litiere şi-a făcut intrarea 
pe moşie. Adonibaal, în persoană, venea să-şi vadă proprietatea 
pe care nu mai pusese piciorul de vreo zece ani. Anunţat de un 
sclav de sosirea tatălui său, Hamilcar porunci să se pregătească 


mai multe încăperi şi o gustare uşoară pentru călătorii obosiţi de 
drumul lung. El însuşi s-a retras pentru a-şi schimba veşmintele, 
apoi merse în întâmpinarea litierei lui Adonibaal. 

- Bine ai venit, tată. Sunt fericit să te revăd după o atât de 
îndelungată despărţire. O cupă de vin, din vinul de pe această 
moşie, te aşteaptă. 

- Mulţumesc, o voi bea cu plăcere căci mi s-a uscat gâtle- 
jul din cauza prafului de pe drum şi a căldurii. Abia am venit şi 
mi-e dor de Cartagina cu umbra ei răcoroasă. 

Adonibaal vorbea, ca întotdeauna, cu o voce tăioasă şi 
autoritară care, odinioară, îl îngrozea pe fiul său. De data 
aceasta, el aşteptă cu răbdare ca tatăl să-i dezvăluie scopul 
venirii sale. Desigur, nu iubirea părintească îl adusese. 
Senatorul, foarte prins cu tot felul de treburi oficiale, nu se 
preocupase cu adevărat niciodată de singurul său fiu. Poate 
venise pentru a pune capăt pedepsei pe care i-o administrase, 
alungându-l din Cartagina. Hamilcar aştepta nerăbdător să afle 
mai multe. Pentru moment, tatăl său degusta cu înghiţituri mici 
cupa de vin pe care i-o întinsese un sclav. 

- Ei, bine, Hamilcar, zise Adonibaal, oare şederea ta la 
Aspis ţi-a folosit? 

- Tată, mi-a fost urât departe de tine. 

- Bună treabă! Depindea numai de tine să dovedeşti mai 
multă înţelepciune şi discernământ, pentru a nu mai suferi din 
cauza mâniei mele. 

- Am fost de acord cu hotărârea ta şi nu mă plâng. Am 
aşteptat să mă chemi înapoi sau să vii tu încoace. M-am ferit să 
te sâcâi, trimiţându-ţi scrisori plângăreţe, una după alta. De 
altminteri, oricum nu le-ai fi citit. 

- Eşti mai puţin scrântit decât aş fi crezut. Doream să văd 
cât este de mare răbdarea ta. 

- Ai putut constata că este destul de mare. 

- Îmi pare bine, deoarece este un început de cuminţenie, 
acea cuminţenie necesară pentru a putea conduce treburile 
cetăţii. Dar pentru că tu nu m-ai întrebat nimic, am să-ţi spun eu 
că am plecat încoace pentru a vedea ce a ieşit din tine. Pune să 
fie chemaţi preceptorul tău, Epicide şi Himilk, administratorul 
domeniului. Vreau să le vorbesc cu tine de faţă. 

- Sunt aici şi nu aşteaptă decât cuvântul tău pentru a le 
[ngădui cinstea de a te saluta. 


Cei doi bărbaţi, cărora Hamilcar le-a făcut semn să se 
apropie, se Înclinară adânc şi respectuos [n faţa lui Adonibaal. 
Acesta din urmă scrută feţele celor doi şi, mai Întâi, [i vorbi 
sclavului: 

- Epicide, ce poţi spune despre elevul tău? 

- Stăpâne, poţi fi mândru de el. Nu mai am ce să-l Învăţ. 
Acum este bărbat şi pot să te [ncredinţez că va face cinste 
numelui Barca. 

- Dar tu, Himilk, ce părere ai de ţăranul nostru? Hamilcar 
[şi aţintise privirea asupra administratorului, [ncercând zadarnic 
să ghicească ce anume va răspunde. Oare [şi va mai aminti de 
[nţelegerea dintre ei sau [I va trăda pentru a fi pe placul lui 
Adonibaal? După un lung moment de tăcere, se auzi vocea lui 
Himilk, tremurând din cauza emoţiei: 

- Stăpâne, [mi [ngădui să vorbesc sincer şi deschis? 

- Este tot ce aştept de la tine. 

- Socot că unele dintre cuvintele mele te vor răni şi mă 
tem de mânia ta. 

- Vorbeşte aşa cum te pricepi şi [ți promit că n-am să-ţi 
port ranchiună. 

- iți mulţumesc, Adonibaal. L-am primit pe fiul tău aşa cum 
mi-ai poruncit şi l-am silit să muncească din greu pe moşie, cu 
scopul de a-l [nvăţa s-o administreze. l-am [ncredinţat o seamă 
de răspunderi pentru care, acum, [mi pare rău. Căci, dacă m-aş 
fi ocupat eu |nsumi de seceriş sau de culesul strugurilor, 
lucrurile s-ar fi petrecut cu mult mai bine şi n-aş roşi pentru 
socotelile pe care trebuie să ţi le arăt. Insă fiul tău, prin 
iniţiativele lui necugetate, a făcut multe greşeli. O parte din 
recolta de grâu a fost stricată de ploaie pentru că i-a trimis prea 
târziu pe sclavi să [nceapă secerişul. Dacă pot să spun adevărul, 
fiul tău mi-a fost o povară pe cap. 

- O povară? 

- Intocmai. Crede-mă, stăpâne, nu este [n stare să con- 
ducă treburile unei moşii. Faci cum vrei, dar eu unul nu i-aş da 
pe mână averea ta, căci o va risipi. 

- Himilk, aş vrea să-mi uit făgăduiala şi să pun să fii biciuit 
până la sânge. Minţi şi [ncă minţi prost. 

- Stăpâne, tot ce am spus este adevărul curat. 

- Ştii bine că nu-i aşa. Mă crezi atât de prost [ncât să pun 
în cumpănă numai judecata ta? l-am poruncit lui Hannon, unul 


dintre vătafii tăi, să mă ţină la curent cu tot ce s-a petrecut pe 
moşie şi despre purtarea fiului meu. Am aflat că tu, cu ajutorul 
lui Epicide, ai făcut din el un fiu demn de familia noastră, ce e [n 
stare să stea zile [ntregi pe câmp pentru a avea grijă ca lucrările 
să fie executate aşa cum trebuie. 

- Tată, spuse Hamilcar, nu-l [nvinui pe Himilk. Eu însumi l- 
am silit să mintă pentru că şederea mea la Aspis n-a reuşit să- 
mi scoată visul din minte, acela de a deveni soldat. 

- Ştiu acest lucru şi el este şi motivul pentru care am venit 
aici. 

. - Pentru a-mi nărui orice speranţă? 

- Pentru a-ţi spune că cetatea noastră are nevoie de sabia 
ta. Ai vrut să faci parte din rândurile armatei, iar dorinţa ta se va 
[mplini, poate chiar mai curând decât te gândeai tu. Mâine ne 
vom |ntoarce şi, pe drum, [ţi voi povesti despre primejdia de 
moarte ce s-a abătut asupra oraşului nostru. 

- Tată, mi-ai adus cel mai frumos dintre toate darurile. 
Abia |[ndrăznesc să cred. lartă-mă pentru sinceritate, dar ce s-a 
[ntâmplat cu planurile tale de a mă vedea membru [n Senat şi 
[n Consiliul celor O Sută Patru? În ochii .tăi, aceasta era singura 
modalitate prin care un Barca îşi poate sluji concetăţenii. 

- Hamilcar, nu mă face să-mi pară rău pentru hotărârea 
mea, făcând iar pe nebunul. Totul este legat de împrejurări şi 
ceea ce am să te învăţ te va ajuta să înţelegi. In ziua de azi, 
numele Barca trebuie să strălucească pe câmpul de bătaie. O să 
mai vorbim despre aceasta. Acum am alte treburi. 


CAPITOLUL 2 


După întâlnirea cu tatăl lui, Hamilcar nu-şi mai găsea 
locul. Era sfâşiat între bucurie - visul lui cel mai scump, în 
sfârşit, era pe cale de a se realiza - şi o nelinişte ce nu-l slăbea 
deloc: ce ascundea, de fapt, schimbarea bruscă a atitudinii 
senatorului care, totuşi, nu avea faimă de om cu toane? Epicide, 
al cărui sfat l-a cerut, nu a putut să-l lămurească. Preceptorul i-a 
iscodit [ndelung pe sclavii din suita lui Adonibaal, dar aceştia l- 
au privit aiuriţi. Nu ştiau nimic, nu voiau să ştie nimic şi doreau 
un singur lucru: puţină odihnă înainte de a porni din nou spre 
Cartagina. 

Fireşte, cel mai uşor pentru Hamilcar ar fi fost ca el însuşi 
să-l întrebe pe tatăl său, numai că acesta plecase însoţit de 
Himilk, şi era de negăsit. Un vătaf spunea că au plecat la Aspis 
pentru a se întâlni cu cei mai de seamă demnitari ai cetăţii. Cu 
atât mai mult cu cât Himilk îmbrăcase o haină bogată, cu 
broderii, pe care o păstra numai pentru ocazii cu totul 
deosebite. Dacă omul spunea adevărul, Adonibaal nu se putea 
întoarce decât noaptea sau, mai sigur, în zori. Era neîndoielnic 
faptul că gazdele, măgulite de vizita unui membru al înaltului 
Consiliu al celor O Sută Patru, vor da un adevărat ospăț în 
cinstea sa, cu scopul de a-şi atrage bunăvoința lui sau măcar 
pentru a-l face să le asculte păsurile, mai ales în ce priveşte 
impozitele apăsătoare care plecau de aici spre Cartagina în 
fiecare an. 

O bună parte din noapte, Hamilcar s-a străduit [n zadar 
să-şi afle somnul. Se zvârcolea [n patul său, răsucindu-se când 
pe burtă, când pe spate. De câteva ori, ieşi [n curtea pe care 
căldura o transformase [Intr-un adevărat cuptor. S-a grăbit să 
revină [năuntru, unde era bine şi răcoare, bâjbâind prin mai 
multe încăperi, până şi-a regăsit patul. Târziu, noaptea foarte 
târziu, s-a potolit, [n sfârşit, [năbuşindu-şi mânia ce [| rodea şi 
care, [n curând, va deveni legendară. 

Pe când se crăpa de ziuă, a fost trezit de zgomote. 
Adonibaal revenise şi dădea porunci pentru plecare. In mijlocul 
agitaţiei stârnite, Hamilcar sări din culcuş, [şi clăti obrazul cu 
puţină apă, şopti câteva rugăciuni potrivite şi trase pe el o haină 
curată pentru a merge să se [ntâlnească cu tatăl său. 


- Adonibaal, te salut cu respect. Te-am aşteptat până 
noaptea târziu. 

- Nu m-am [Intors tocmai pentru a-ţi spori temerile! Nu da 
din cap ca şi cum nu ar fi aşa. Ştii bine că spun adevărul. Ai 
răbdare. Ti-am promis o lămurire şi ţi-o voi da pe drumul spre 
Cartagina. Distanţa este destul de mare şi vom putea purta o 
discuţie lungă, ceea ce am să-ţi dezvălui nu se poate spune [n 
două vorbe. Pentru moment, mulţumeşte-te să-ţi iei rămas bun, 
de la cine crezi că se cuvine, dar nu-ţi pierde vremea cu Epicide. 
Chiar dacă nu-ţi mai este dascăl, ne însoţeşte. 

Hamilcar l-a găsit pe intendent la grajduri, unde alegea 
caii pentru drum. 

- Himilk, eu plec. 

- Ştiu, fiu al lui Adonibaal, şi mă rog lui Eşmun să-ţi dea 
sănătate. 

- De bună seamă, voi lipsi multă vreme din Aspis, dar să 
ştii că nu te voi uita. S-ar putea chiar ca, [ntr-o bună zi, să te 
chem la mine. 

- Cât sunt [n viaţă, voi veni degrabă căci, [n ciuda vârstei 
tale fragede, ştiu că eşti menit să [nfăptuieşti lucruri măreţe. 
Acum este timpul să ne despărţim. Il cunosc bine pe tatăl tău. 
Trebuie să fie nerăbdător, tunând şi fulgerând că Incă nu a 
ajuns [n Cartagina. Te duc la el. 

Administratorul nu s-a [nşelat. Adonibaal deja [şi ocupase 
locul [ntr-un car bogat tras de boi. Apărat de soare cu o coper- 
tină somptuoasă, interiorul era căptuşit cu saltele din lână, cu 
perne [mbrăcate [n stofe de mare preţ, [n culori strălucitoare. 
Într-un colţ erau aşezate cupe şi ulcioare cu vin, cam de un 
qob! fiecare, [nchise cu dopuri din paie [mpletite. Instalat 
confortabil, senatorul [şi sprijinea cotul stâng pe o cutie mică din 
piele, căreia [i acorda o atenţie specială. li făcu semn fiului său 
să se aşeze alături de el şi convoiul se puse În. mişcare lăsând 
[n urmă nori de praf. Puțin câte puţin, Hamilcar pierdu din 
vedere clădirile de pe moşia unde trăise atâtea zile fericite. 
începea o nouă viaţă şi, pentru a-şi cunoaşte soarta, aştepta ca 


tatăl său să binevoiască a-i vorbi. 
x x * 


11 Măsură cartagineză. 


După ce părăsiră moşia, ieşind la drumul mare ce ducea 
de la Hadrim!? la Cartagina, senatorul rupse tăcerea: 

- Te [ntrebi, desigur, ce m-a făcut să-mi schimb părerea. 

- Tată, sunt fericit că ai hotărât astfel şi nu sunt [n măsură 
să discut motivele. Cunoscându-te, cred că sunt cele mai 
[ntemeiate şi aştept să mă lămureşti [n această privinţă. 

- Roma. 

- Poftim? 

- Roma, acest nume [ţi spune ceva? 

- Cine nu cunoaşte cetatea [ntemeiată de Romulus şi de 
Remus? S-ar părea că strămoşul lor [ndepărtat, prinţul Enea din 
Troia a |ndrăgit-o, iar apoi a părăsit-o pe Elissa, [ntemeietoarea 
Cartaginei, ceea ce constituie un precedent rău [n ce priveşte 
relaţiile dintre cele două oraşe. Cu toate acestea, după cum m-a 
[nvăţat Epicide, Roma şi Cartagina au semnat tratate de 
prietenie de mai multe ori. Pe când eram copil, mi-aduc aminte 
că l-am văzut [n casa noastră din Megara pe amiralul Magon, ale 
cărui corăbii, venind direct de la Ostia, , erau încărcate cu daruri 
trimise de Senatul roman. L-ai invitat la noi şi, ascuns [n spatele 
unui covor, am ascultat convorbirea voastră, nepierzând nici un 
cuvânt din ceea ce povestea descriind bogățiilor acelui oraş. 
Cartagina se poate m@ndri cu prietenia Romei. 

- Nu mai este cazul. 

- Oare au [ncălcat tratatele [ncheiate cu înaintaşii noştri? 

- {ncă nu, dar acest lucru nu va [ntârzia să se [ntâmple, [n 
ciuda semnelor de prietenie, însemnate, pe care noi nu am 
contenit să le arătăm romanilor. Ai vrea să ştii ce conţine 
această casetă din piele. Vreau să-ţi spun că Însuşi Consiliul 
celor O Sută Patru m-a [nsărcinat cu această afacere. Am aici 
copia, făcută la cererea mea de către mai-marele scribilor, a 
tuturor tratatelor [ncheiate cu Roma de la stabilirea relaţiilor 
dintre cele două cetăţi. Am să ţi-l citesc pe unul dintre cele mai 
recente, pentru a înţelege că noi suntem [n drepturile noastre: 


Între romani şi aliaţii lor, [ntre cartaginezi, tyrieni, 
locuitorii din Utica şi aliații lor, va exista alianță [n următoarele 
condilii: romanii să nu facă piraterie, nici comerț şi să nu 
[ntemeieze cetăți dincolo de Frumosul Promontoriu şi de Maslia 
de Tarsis. În cazul când cartaginezii ocupă un oraş din Latium 


12 Actuala Sousse din Tunisia. 


nesupus romanilor, vor păstra prada şi oamenii, dar vor Inapoia 
cetatea. Dacă un cartaginez capturează un bărbat aliat cu 
romanii printr-un act scris dar care nu este supusul lor, acesta 
nu va fi condus [Intr-un port roman. Dacă se Intâmplă ca un 
roman să fie luat [n stăpânire de un cartaginez, acesta va fi 
eliberat Aceleaşi condiții sunt valabile şi pentru roman. Dacă pe 
un teritoriu aflat sub dominaţia Cartaginei un roman []i va face 
provizii de hrană ]i apă e obligat să nu aducă ofens` cuiva legat 
de cartaginezi prin legături de rudenie şi de prietenie; acelaşi 
lucru este valabil ]i pentru cartaginezi; în caz contrar, vinovatul nu va fi 
pedepsit ca un act oarecare, ci ultrajul va fi considerat public; [n 
Sardinia şi [n Libia nici un roman nu va Intemeia oraşe şi nu va 
rămâne [n aceste locuri decât timpul necesar pentru 
aprovizionarea cu hrană sau pentru repararea corăbiei. Dacă a 
fost împins aici de o furtună trebuie s` plece la cap 'tul a cinci 
zile. In părlile Siciliei supuse de cartaginezi şi [n Cartagina, 
fiecare roman va fi liber să fac” negustorie având drepturi egale 
cu localnicii. Acelaşi regim se va aplica la Roma, cartaginezilor. 


- Sunt nişte dispoziţii înțelepte. 

- Şi foarte generoase, fiule. Ţi-ai amintit de vizita pe care 
amiralul Magon ne-a făcut-o, odinioară, [n Megara. Dar nu ştii şi 
că [n timpul şederii la Roma, el a „ai adăugat încă o clauză la 
acestea: "Ori de câte ori vai fi nevoie de ajutorul cartaginezilor, 
se vor trimite [n acest scop corăbii pentru dus şi Intors; hrana 
va fi asigurată de fiecare parte pentru ai săi. Pe mare, la fel, [n 
caz, de nevoie, cartaginezii vor veni [n ajutorul romanilor. În 
acelaşi timp, nimeni nu va putea sili echipajele să debarce 
[mpotriva dorinţei lor. 

- Sunt cuvinte frumoase care nu ne obligă cu nimic. 

- Dezmeticeşte-te. {n acea epocă, Pyrus, regele Epirului”, 
devasta Italia şi Sicilia ale c`rei populaţii se ridicaseră împotriva 
noastră, silindu-ne armatele să se retragă [n fort'reaţa 
Lilibeia'“. În Campania, Roma se afla în aceeaşi situaţie. Aliaţii 
ei se răsculaseră, iar trupele lui Pyrus făceau prăpăd; pe 
întinsele moşii ale senatorilor. Corăbiile noastre au transportat o 
legiune din Ostia la Region, rămânând pe loc pentru a închide 
trecătoarea dintre insulă şi uscatul cel mare. Armatele noastre, 


13 Regiune din Balcani, căreia îi corespunde nord-estul Greciei sau sudul Albaniei. 
14 Actuala Marsala din Sicilia. 


la fel, s-au luptat eroic pentru a-l alunga pe Pyrus din Sicilia, 
spre marea uşurarea romanilor. 

- Ar trebui să ne fie [n veci recunoscători. 

- Este un sentiment pe care neloialii şi prefăcuţii nu-l |) 
cunosc. Am trista presimţire că între cetăţile noastre seva | 
porni un război pe viaţă şi pe moarte şi de aceea am venit să | 
te caut la Aspis. Hamilcar, fiule, eu şi alţi câţiva senatori ne- | 
am gândit că putem conta pe tine pentru a ne angaja într-o 
luptă dârză împotriva Romei. Eşti încă tânăr şi, deocamdată, |. 
nu poţi comanda o luptă dar, va veni o zi, sunt sigur de || 
aceasta, când te vei afla în fruntea armatei noastre. Vom | 
veghea să se întâmple aşa. De aceea, va trebui să te | 
străduieşti din toate puterile să dobândeşti pe lângă 
camarazii tăi de arme experiența necesară. Să mai ştii că nu 
te baţi pentru plăcerea de a te bate, ci pentru cetatea ta, 
Cartagina, şi pentru zeii ei. Nu vei avea nici odihnă, nici 
răgaz. S-ar mai putea şi ca, în anii ce vor veni, să nu mai 
avem niciodată prilejul de a ne întâlni, căci vei fi departe de 
incinta sacră a strămolilor noştri, războindu-te sub alte ceruri 
pe care încă nu le cunoşti. Însă ştiu că, oriunde te-ai afla, vei 
face cinste numelui Barca. 

- Tată, mă jur pe Melqart că voi avea o purtare demnă de 
fiul lui Adonibaal. Dar o întrebare încă îmi arde buzele: războiul 
este iminent? 

- Este chiar mai aproape decât ai putea crede. Curând, în 
casele Cartaginei, mamele îşi vor jeli fiii, sfâşiindu-şi piepturile în 
semn de doliu. 

- Romanii au [ncălcat tratatul de debarcare [n Sicilia? 

- Nu, dar e ca şi cum ar fi făcut-o. 

- Nu înţeleg. Suntem în război sau nu? 

- Învață să-ţi st pâneşti pornirile şi să apreciezi lucrurile la 
rece. Afacerile statelor cer mult” exactitate şi prudenţ. Un 
război nu se declară la întâmplare sau după pofta unui om. Este 
izbucnirea firească a unei lungi perioade de tensiuni, [n care 
fiecare dintre adversari încearcă sò evalueze forţele celuilalt. 
Mai poate fi provocat şi de motive care nu au nimic a face cu 
treburile militare, cel puţin în aparenţă. 

- Care anume? 

- În timpul şederii tale la molie, ai putut s`-\i dai seama [n 
ce măsură cetatea noastră depinde de aprovizionarea cu grâu, 


vin şi ulei din teritoriile cucerite de ea. Ogoarele livezile şi 
grădinile din Megara n-ar putea hrăni locuitorii cetăţii mai mult 
de trei, patru zile. Din această pricină am întemeiat colonii în 
Sicilia şi [n Sardinia. Aceste dou' insule sunt doldora de bogății. 
Le cunosc bine pentru că, pe când aveam anii tăi, am fost acolo 
de două ori. Pământurile acestea sunt un dar al zeilor pentru 
cetatea noastră. Lanurile de grâu se [Întind la nesfârşit, iar viţa 
de vie creşte de la sine pe coastele dealurilor, fără a fi nevoie de 
întreţinerea ei. Norocul a fost de partea noastră, îng duindu-ne 
să ne aşezăm pe aceste meleaguri înverzite, ai căror locuitori 
muncesc pentru a spori faima Cartaginei. În ceea ce-i priveşte 
pe ei, strămoşii noştri au luat măsuri |nţelepte. Bunicul tău, 
Geraştart, le-a interzis sarzilor să planteze pomi fructiferi pentru 
ca [Intreaga suprafaţă cultivabilă să fie semănată cu grâu. A 
lucrat cu pricepere şi azi senatorii trag Incă foloase din [ni 
elepciunea lui. 

- Nu mi-ai povestit niciodată despre el, după cum 
niciodată n-ai deschis vorba în faţa mea despre bunicul tău, 
suffetul Hasdrubal. 

- Fiecare lucru la timpul său. În orice caz, să ţii minte că 
Sicilia şi Sardinia sunt pentru noi ca aerul pe care [| respirăm. 
Pentru aceleaşi motive, romanii ar dori să le ia pentru ei. Multe 
neamuri au trecut sub stăpânirea lor, iar ogoarele din Latium şi 
din Campania nu mai produc destul pentru a le hrăni. Am făcut 
greşeli, greşeli foarte mari, lăsându-i să se stabilească la 
Region}, de unde pot observa coastele Siciliei. Din fericire, 
aliaţii noştri, mamertinii, [i [mpiedică să treacă braţul de mare 
care [i separă de insulă. 

- Cine sunt mamertinii? 

- Mercenari care spun despre ei că sunt "fiii lui Marte", 
după numele zeului războiului de la ei. Dar crede-mă, nu sunt 
semi-zei, ci inşi fără credinţă şi [n afara legii, gata să se vândă 
celui care dă mai mult. Cândva, ne-au atacat, pe noi ca şi pe 
romani şi, mai [nainte, au fost alături de Pyrus, dar l-au 
abandonat după primele Înfrângeri suferite de acesta. 
Temându-se că vor fi pedepsiţi de romani, s-au ascuns [n 
vizuina lor din Messina!€, faţă [n faţă cu Region, de unde ne-au 
chemat [n ajutor. 


15 Actualul Reggio din Calabria. 
16 Actuala Messina, cunoscută cu numele de Zancle până în secolul al V-lea î.Hr. 


- Ce a făcut atunci Cartagina? 

- Ceea ce [i dicta interesul, Hamilcar. Dacă ar fi fost vorba 
numai de a veni [n sprijinul mamertinilor, Consiliul celor O Sută 
Patru i-ar fi lăsat [n voia soartei sau i-ar fi luat [n sclavie, 
punându-i să tragă la rame pe corăbiile noastre. Însă cetatea lor 
se află [ntr-un loc de unde pot controla accesul spre toată Sicilia 
şi, la fel, spre posesiunile noastre din această insulă. Noi nu ne 
putem permite să-i avem pe romani [n imediata noastră 
vecinătate. Aşadar, acolo unde se află, mamertinii ne sunt de 
folos. Tot de aceea am trimis la Messina o flotă, sub comanda lui 
Hannon. El a debarcat câteva mii de oameni şi, sprijiniți de 
partizanii noştri mamertini, aceştia au ocupat fortăreaţa. 

- Ce au făcut atunci romanii staţionaţi la Region? 

- Reacţia lor a fost foarte rapidă, ceea ce se [nlelege de la 
sine. Nici ei nu se bucurau să fie vecini cu noi. Acum câţiva ani, 
unul dintre amiralii noştri, acţionând din proprie iniţiativă, a 
trimis flota să ancoreze [n portul Tarent. Roma s-a neliniştit şi a 
trebuit să trimitem grabnic o delegaţie de ambasadori pentru a 
calma lucrurile. Le-am explicat consulilor că niciodată nu ne-am 
propus să [ntemeiem colonii [n această regiune. Totuşi, această 
[ntâmplare a creat un precedent supărător şi, s-ar părea, 
urmaşii lui Enea vor să plătească dinte pentru dinte căci, unele 
dintre corăbiile lor au [ncercat să pătrundă [n braţul de mare ce 
desparte Sicilia de uscat. Hannon [Insă le-a capturat şi i le-a 
trimis tribunului Gaius Claudius. Mai mult decât atât, din spirit 
de prevedere, a pus ca vasele amintite să fie escortate până la 
Region, pentru a fi predate direct [n mâinile romanilor. Insă 
raportul pe care mi l-a trimis mi-a trezit bănuieli. 

- Din ce cauză? 

- Hannon mi-a povestit despre [Intrevederea cu Gaius 
Claudius. În glumă, i-a spus acestuia că i-a adus corăbiile Inapoi, 
chiar dacă acestea nu-i sunt de nici un folos căci, aşa cum ştiu 
bine toate neamurile, romanii au aşa o silă de arta navigaţiei, 
Încât se tem şi să se spele pe mâini [n apă de mare. 

- Ce a răspuns romanii? 

- Tocmai răspunsul lui mă nelinişteşte. După cum spune 
Hannon, el ar fi replicat: "Romanii sunt ca nişte elevi care 
[ntotdeauna şi-au depăşit profesorii. Acest Gaius Claudius are 
meritul că e sincer. Fraza lui era un avertisment [n ce ne 
priveşte. De [ndată ce am aflat despre spusele lui, am cerut o 


reuniune de urgenţă a Consiliului celor O Sută Patru pentru a 
analiza situaţia. Am fost toţi de acord că pericolul unui război 
este cât se poate de real şi că nu trebuie să ne lăsăm surprinşi 
nepregătiţi. lată din ce cauză Cartagina are nevoie de cei mai 
viteji şi mai inteligenţi dintre fiii ei, care să-i scoată din sărite pe 
romani până când aceştia vor simţi nevoia să se urce pe o 
corabie. 

- Tată, tu uiţi că nici eu nu cunosc meseria de navigator. 

- Dar cine ţi-a zis că vei fi trimis pentru a sluji pe o corabie 
cu cinci rânduri de vâsle? După sosirea noastră [n Cartagina, vei 
pleca la Messina pentru a-i [nmâna lui Hannon un mesaj din 
partea mea. Acum, dacă eşti de acord, ne vom odihni puţin. 
Avem [Incă drum lung de făcut, iar tu ai nevoie să-ţi cruţi 
puterile pentru zilele următoare. 

O scuturătură zdravănă [i zgâlţâi pe Hamilcar şi pe tatăl 
său. Una dintre roţile carului se izbise puternic de un pietroi 
aflat, nu se ştie din ce cauză, pe partea dreaptă a drumului. A 
provocat [nsă mai mult spaimă decât stricăciuni, astfel că au 
putut să-şi vadă de drum. Privind [n faţă, Hamilcar tresări de 
bucurie. În depărtare, se zăreau zidurile [nalte ale Cartaginei. 
Albite de arşiţă, [mpodobite [n vârf şi la temelie cu o dungă de 
culoarea pământului ars, străluceau [n mii de flăcări, oglindindu- 
se [n apele lacului Tunes. Deja se puteau distinge şi turnurile 
[nalte de o sută douăzeci de coţi, având [Între ele o distanţă de 
cinci sute de coţi. Această formidabilă cetate fortificată se 
desfăşura pe o Întindere de aproape trei sute şaizeci de stadii”, 
sau aproape cât distanţa dintre oraş şi moşia lui Adonibaal de la 
Aspis. In unele locuri, au fost construite căi de acces dintre cele 
mai uşoare, pentru a trece peste cele trei rânduri de ziduri, 
mărginite [n exterior de un şanţ adânc şi de o palisadă. 

Separând cetatea de continent, zidurile se prelungeau 
până pe malul mării, Întrerupte [n această porţiune de o poartă 
monumentală, Poarta Mării, având pe cele două laturi turnuri 
zidite din aceeaşi piatră. Aceste fortificaţii impozante [i puteau 
descuraja chiar şi pe cei mai temerari atacatori. Dar ei [Incă nu 
ştiau ce se ascundea după aceste ziduri făcute din blocuri mari 
de piatră, aduse din Frumosul Promontoriu: cuşti pentru trei 
sute de elefanţi, folosiţi de armată, grajduri imense unde puteau 
fi numărați până la patru mii de cai, depozite de furaje ]i de 


17 Unitate grecească de măsurat lungimea: 177,60 m. 


hrană, precum şi cazărmi pentru pedestraşi şi călăreţi. Zidul 
cetăţii, el singur, era oraş [n oraş. Cei care locuiau aici [n 
permanenţă, [n jur de douăzeci şi cinci de mii de persoane, erau 
mai numeroşi decât locuitorii din Aspis sau din Adys. Totuşi, 
aceştia arareori putea fi văzuţi pe străzile Cartaginei. De obicei, 
militarii aveau consemn să rămână [n cazărmile lor şi numai [n 
mod cu totul excepţional erau [nvoiţi să iasă [n oraş, [n grupuri 
mici, [nsoţiţi de unul sau de mai mulţi ofiţeri. 

- Tată, zise Hamilcar, nu-mi mai aminteam cât de mare 
este Cartagina noastră! 

- O datorăm faptului că regina noastră Elissa a fost 
prevăzătoare. Tu, care visezi să mori pentru cetatea noastră, nu 
poţi să nu cunoşti [mprejurările [n care ea a fost [ntemeiată şi 
mi-ar plăcea să aud povestea ei chiar din gura ta. 

- Adonibaal, fie ca buzele mele să nu poată rosti blasfemii 
şi nici să nu atingă pietatea ta [Incrâncenată! Epicide mi-a 
povestit [ndelung despre rătăcirile Elissei, fiica regelui din Tyr, 
soţia lui Archerbas, marele preot al lui Melqart. După moartea 
tatălui lor, fratele ei, Pygmalion, urcat pe tron, a pus să fie 
asasinat cumnatul lui, pentru a-i lua bogăţiile. Rămânând 
văduvă, Elissa a hotărât să fugă departe, Impreună cu alţii ce 
făceau parte din cele mai bune familii din cetate şi care se 
temeau de mânia zeilor. Printr-un şiretlic l-a făcut pe fratele ei 
să creadă că are de gând să-i dea lui toată averea ei ]i a reuşit 
să-i determine pe servitorii palatului să [ncarce cu aur mai 
multe corăbii, iar apoi le-a cerut s-o urmeze, dacă nu doreau să- 
şi atragă trăsnetele stăpânului. Ajunsă în Cipru, s-a împrietenit 
cu marele preot al lunonei, cunoscută la noi cu numele de 
Astarte, care s-a oferit s-o însoţească pe drumurile ei, dacă era 
de acord ca funcţia lui de sacerdot să rămână pentru totdeauna 
în familia sa. lar pentru a o convinge pe regină că îşi leagă 
soarta de cea a fugarilor, a pus să fie îmbarcate la bordul 
corăbiilor din Tyr optzeci de tinere fecioare. Pe Melqart, erau 
norocoşi strămoşii şi multora dintre tinerii noştri le-ar fi plăcut 
să-i ţină de urât măcar uneia dintre ele! 

- Hamilcar, n-am timp de pierdut cu glumele tale. Te 
întreb ca să ştiu dacă ai învăţat bine istoria oraşului pe care ai 
jurat să-l aperi cu sabia. Povesteşte mai departe. 

- Din Cipru, Elissa şi ai săi plutiră spre țărmurile pe care 
strămoşii noştri întemeiaseră mai înainte o cetate, Utica. Sosind 


în acest golf înconjurat de coline, la adăpost de vânturi, 
debarcară şi au fost bine primiţi de localnicii impresionați de 
nenorocirile prin care trecuseră. Aceşti mazicei - căci aşa se 
numeau ei - le-au dat apă şi hrană. Dar cum vremea rea se 
apropia, nu putea fi vorba să plece din nou pe mare. Insă, 
concetăţenii lor din Utica nu-i puteau găzdui pe tyrieni în oraşul 
lor, din lipsă de spaţiu. Atunci Elissa le-a cerut mazicei lor să-i 
vândă un loc. Pentru a nu-i speria, le-a spus că se mulţumeşte 
cu atâta pământ cât poate fi acoperit cu o piele de bou. După ce 
i-a convins, a tăiat pielea în fâşii atât de subţiri încât a 
înconjurat o suprafaţă cu mult mai întinsă decât aceea la care s- 
ar fi gândit ei. Pe acest loc a întemeiat ea Qart Hadaşt, Oraşul 
Nou, aşa cum era numit în limba strămoşilor noştri. lată din ce 
cauză, Adonibaal, oraşul nostru este atât de mare. Tot de la 
Epicide am învăţat despre colina sfântă, cea pe care se înalţă 
templul lui Eşmun, numită Byrsa, care în greceşte înseamnă 
piele. 

- Ce s-a mai întâmplat cu Elissa? 

- larbas, regele meziceilor, impresionat de inteligenţa ei şi 
atras de aurul pe care îl avea, a vrut să o ia în căsătorie. Eli-a 
chemat în mai multe rânduri pe înaintaşii noştri pentru a le face 
cunoscută dorinţa lui neruşinată, rugându-i să-i spună despre 
aceasta reginei lor, adăugând şi că, în caz de refuz, nu va ezita 
să pună mâna pe arme împotriva noilor săi prieteni. 
Înspăimântaţi, strămoşii noştri n-au cutezat să-i spună Elissei 
cuvintele lui larbas, în schimb, i-au spus că acesta cerea ca unul 
dintre ei să meargă să trăiască împreună cu el şi cu neamul lui. 
Văduva lui Acherbas le-a poruncit să se supună acestei dorinţe 
şi să aleagă dintre ei un voluntar, adăugând şi că, în ce o 
priveşte, nu există nici un sacrificiu pe care n-ar putea să-l facă 
pentru a asigura măreţia aşezării Qart Hadaşt. lar ceilalţi să facă 
tot aşa! Abia după aceea însoțitorii ei îi dezvăluiră adevărul. 
Elissa nu putea să se sustragă de la ceea ce le cerea lor, însă 
amintirea primului ei soţ îi era atât de scumpă încât n-a putut 
să-l trădeze. Motivând că vrea să ofere zeilor un sacrificiu, a pus 
să fie aprins un rug pe care s-a urcat şi s-a omorât cu pumnalul. 
Înainte de a dispărea în flăcări, ultimele ei cuvinte au fost: "Mă 
supun dorințelor voastre, mă duc lângă soţul meu". Astfel, ea s- 
a reunit cu Acherbas şi nu cu larbas care, uimit de curajul 
acestei femei, nu şi-a dus la îndeplinire amenințările, temându- 


se că zeii îi vor pedepsi cu şi mai multă asprime pe cei care îi 
vor ataca pe însoțitorii nefericitei regine. 

- După cum bine vezi, jertfa marii noastre regine n-a fost 
zadarnică şi până azi ea este o învăţătură pentru noi toţi. Pe 
bună dreptate, ai amintit că strămoşii noştri au venit din Tyr şi 
avem încă legături cu această cetate, chiar dacă acum este sub 
robie străină. Patria noastră ancestrală este ţara purpurei, ai 
cărei zei sunt şi ai noştri şi a cărei limbă o vorbim. Să nu uiţi 
niciodată şi să-ţi aminteşti mereu că suntem urmaşii unui popor 
de marinari şi, dintre toţi, noi am navigat cei dintâi de la un 
capăt la altul al celei mai mari mări, ajungând, după cum vezi, 
până dincolo de coloanele lui Melqart. Fără mare, fără flotă, nu 
suntem nimic. De aceea trebuie să veghem ca, nimeni, 
niciodată, să nu ne conteste supremaţia pe mare. Din această 
cauză, cea mai frumoasă poartă a oraşului este Poarta Mării. Ea 
ne arată [ncotro trebuie să ne concentrăm eforturile. 

- Nici porţile care dau spre uscat nu sunt mai puţin 
importante. 

- Ai dreptate, iar |[ntâmplarea cu larbas ne readuce [n 
minte faptul că neamurile care ne [nconjoară, chiar dacă uneori 
ne stau alături, nu sunt şi nu vor fi niciodată prietenele noastre. 
Cel mai bine este să fie ţinute mereu sub stăpânirea noastră, 
dacă nu vrem să dispărem. Să-ţi aduci aminte şi de aceasta. 

Convoiul lui Adonibaal ajunsese [n apropiere de Poarta 
Nouă, ridicată [n urmă cu numai câţiva ani mulţumită dărniciei 
lui Azerbaal, membru [n Consiliul celor O Sută Patru. Pe aici 
intrau [n oraş călătorii venind din Aspis, din Frumosul 
Promontoriu şi din Hadrim. Recunoscând echipajul lui Adonibaal, 
soldaţii de pază [i [Imbrânciră pe plimbăreţii ce le stăteau [n cale 
pentru a croi o trecere prin mulţimea foarte |[nghesuită la acel 
ceas al zilei. Senatul le mulţumi cu o [nclinare a capului [n timp 
ce unul dintre sclavii săi, cunoscând obiceiul stăpânului, [i 
[nmâna şefului gărzii o pungă cu bani pentru ca el şi oamenii lui, 
spre seară, să se poată cinsti cu două-trei qob-uri de vin bun. 
Prin astfel de atenţii mărunte şi-a câştigat popularitate familia 
Barca printre cetăţenii de rând din Cartagina. Erau cunoscuţi ca 
oameni darnici şi lipsiţi de acea mândrie exagerată de care 
sufereau cei mai bogaţi cetăţeni ai oraşului. 

Pentru a nu-şi [ntârzia sosirea la reşedinţa pe care o avea 
[n Megara, Adonibaal i-a cerut conducătorului litierei sale să 


ocolească străduţele late de numai cincisprezece coţi, unde 
mărfurile de lux erau aşezate afară, din cauza prăvăliilor prea 
mici, [mpiedicând astfel circulaţia trecătorilor şi a convoaielor. A 
preferat să o ia pe strada principală care trecea prin spatele 
porţilor şi prin cartierul meşteşugarilor pentru a ajunge la 
maqom, piaţa mare unde, [n zilele de adunare, se strângea 
poporul. Locul era de o aleasă măreție. Intr-o parte, cea care 
dădea spre mare, se afla clădirea Senatului [nconjurată de o 
colonadă de marmură; de cealaltă parte, construcţii cu faţade 
mai sobre [n care munceau scribii şi meşterii tezaurieri. Se aflau 
[n direcţia Byrsei, colina atât de scumpă inimii cartaginezilor, pe 
care se [nălţa templul lui Eşmun, la care se ajungea pe o scară 
monumentală cu şaizeci de trepte. Zeci de credincioşi scriau 
zilnic pe ele pentru a aduce mulţumiri zeului. 

Tăind maqgomul prin capătul dinspre nord - ceea ce era un 
privilegiu ce se acorda numai membrilor din Consiliul celor O 
Sută Patru, pentru a avea loc de trecere animalele de călărie 
sau echipajele lor - convoiul lui Adonibaal se [ndreptă spre 
necropolă, cetatea morţilor. "Şad elohim", câmpia zeilor, aflată 
dincolo de colina Byrsa, se [Întindea până la ţărmul mării. 
Drumul care [i dădea ocol ducea spre Megara. Se aflau tot [n 
incinta cetăţii fortificate, [nsă unui călător străin i-ar fi venit greu 
să creadă acest lucru. Căci, imediat ce dădeai colţul unei străzi 
mărginite de case cu etaj, ieşeai dintr-o dată [n plină câmpie. 
Cât vedeai cu ochii, se [ntindeau, una după alta, grădini, livezi şi 
lanuri. Or, care om aflat [n toate minţile şi-ar fi putut [nchipui că 
la câteva zeci de stadii depărtare se află marginea cea mai 
[ndepărtată a zidului cetăţii de pe care, pe timp frumos, se 
puteau zări meterezele Uticei? Cartagina era într-adevăr o 
cetate ce nu-şi găsea asemănare şi de care locuitorii ei putea fi 
mândri pe bună dreptate. 

Adonibaal, care ura [mbulzeala din oraş, a lăsat pustiu 
palatul tatălui său din apropierea Senatului. A cumpărat la 
Megara o moşie [ntinsă, pe care şi-a construit o reşedinţă 
luxoasă şi se putea lăuda cu eleganța şi confortul ei. In jurul 
unei vaste curţi interioare pavate, împodobită la mijloc cu un 
imens bazin [nconjurat de un peristil din coloane de marmură [n 
culori diferite, se [nşirau zeci şi zeci de [ncăperi, separate [ntre 
ele fie prin uşi grele de bronz, fie prin draperii bogate, al căror 
mobilier venea din Grecia, din Egipt sau din cele mai vestite 


ateliere din Cartagina. Pentru confortul stăpânului casei şi a 
oaspeţilor săi, [n jurul clădirii principale au fost instalate piscine, 
alimentate permanent cu apă din cisterne. 

Mai multe zeci de sclavi, bărbaţi şi femei, aveau [n grijă 
[ntreţinerea casei! Când convoiul şi-a făcut apariţia, cei mai 
mulţi dintre ei stăteau respectuoşi de o parte şi de alta a scării 
de marmură ce dădea spre curte, gata să [ndeplinească cea mai 
măruntă dorinţă a lui Adonibaal, neascunzându-şi nici bucuria 
de a-l revedea pe Hamilcar după o atât de lungă absenţă. 
Acesta din urmă [şi petrecuse copilăria şi adolescenţa [n 
această casă şi cunoscându-i pe toţi servitorii şi pe toate 
slujnicile, nu arareori s-a [ntâmplat să glumească sau să râdă cu 
ei. Niciodată n-a pus să fie bătut vreunul dintre ei aşa că se 
putea |[ncrede [n devotamentul lor deplin. 

Când senatorul şi fiul său intrară În curte, le ieşi [n [ntâm- 
pinare un bărbat cu un aer grav şi preocupat: 

- Te salut, Bodeşmun, zise Adonibaal. Cu ce ocazie pe la 
noi? 

- Pacea şi belşugul fie cu tine, Adonibaal! Am venit pentru 
a-ţi da socoteală de felul cum ţi-am [ndeplinit poruncile pe care 
mi le-ai dat [nainte de plecarea ta la Aspis. O corabie cu cinci 
rânduri de vâsle urmează să plece peste două zile [ncărcată cu 
provizii pentru garnizoana noastră de la Messina. Marabaal, 
colegul tău din Consiliul celor O Sută Patru, [ţi trimite ştirea că 
acesta se va reuni mâine dimineaţă pentru a discuta situaţia din 
Sicilia şi pentru a stabili conţinutul mesajului ce trebuie să i se 
trimită lui Hannon, şeful trupelor noastre din insulă. Aşa cum ai 
dorit, fiul tău va fi [nsărcinat să-i ducă generalului nostru 
instrucţiunile Senatului. Aşadar, ar fi bine ca el şi suita lui să se 
poată [mbarca mâine seară la bordul corăbiei. Acestea am avut 
să ţi le spun. 

- Mulţumesc. Ai lucrat iute şi bine. Să ştii că am să-ţi fiu 
recunoscător. lar tu, Hamilcar, ai auzit ce a spus Bodeşmun. 
Este timpul să-ţi |[ncepi pregătirile. 

- Tată, nu mai ştiu ce să fac. O plecare atât de grăbită ... 

- N-ai vrut tu să fii militar? Ei bine, aşa e viaţa de soldat, 
trebuie să-i părăseşti pe ai tăi [n orice clipă. Cumva ai |nceput 
să te moleşeşti? 

- Tată, nu asta am vrut să spun. S-ar putea să par un biet 
soldat. N-am nici sabie, nici coif, nici platoşă. 


- Ajunge. Retrage-te [n [ncăperile tale. Ne vom lua rămas 
bun mâine la sfârşitul dimineţii. Acum am de discutat unele 
lucruri cu Bodeşmun [ntre patru ochi. 

Când ajunse [n acea parte a casei unde se aflau [ncăperile 
lui, Hamilcar a avut bucuria să-l regăsească pe Epicide pe care 
nu-l mai văzuse de dimineaţă şi căruia [i lămuri, [n câteva fraze, 
rezumatul discuţiei cu tatăl său. Epicide surâse. 

- Mulţumesc zeilor că au făcut să-i cunosc pe cei din 
neamul Barca. Soldaţii voştri sunt aceia care m-au adus captiv 
[n Cartagina şi iată că tot unul dintre aceşti soldaţi, care 
[ntâmplător eşti tu, se obligă să mă ducă Înapoi, [n insula 
natală. Nu credeam că voi apuca să trăiesc această zi şi nici nu 
sunt sigur că mă bucur cu adevărat de asta. 

- Epicide, nu te voi înţelege niciodată. În locul tău, aş fi 
nebun de bucurie. Nimeni nu-şi poate uita patria. 

- În afară de cazul când este sclav. lar eu am fost [ntot- 
deauna, din primele zile ale vieţii mele, deoarece tatăl şi mama 
mea erau sclavi, oameni de condiţie umilă. Am avut norocul să 
mă fac remarcat de către stăpOnul meu, unul dintre cei mai 
bogaţi cetăţeni din Panormos, care mi-a dat o educaţie îngrijită, 
pentru a putea deveni preceptorul copiilor săi. După ce oraşul 
nostru a fost ocupat de oştile voastre, n-am făcut nimic altceva 
decât să schimb un st pân cu altul. Crede-mă îns' că tatăl tău, 
Adonibaal, în ciuda asprimii lui aparente, este de o sută de ori 
mai bun decât grecul al cărui sclav eram. Cartagina s-a arătat 
mai bună cu mine decât Panormos, motiv pentru care mă 
necăjeşte ideea de a o părăsi pentru un timp. Singurul lucru ce 
mă consolează este acela de a şti că voi fi al turi de tine pentru 
a te sluji. Mi-ar fi fost cumplit de greu să nu te mai văd. 

- Pentru că vorbeşti despre servit, ai putea să mă scapi 
dintr-o încurcătură? Tu, care cunoşti pe de rost toate strădutele 
Cartaginei, ştii unde aş putea găsi un echipament complet de 
soldat? Nu pot nicidecum să mă prezint în faţa lui Hannon ca şi 
cum aş fi un oarecare cetăţean al oraşului! 

- Îţi mai aduci aminte de sclavul care, acum câteva luni, a 
fost trimis de tatăl tău la Aspis? Avea datoria să-ţi ia măsurile 
necesare pentru a-ţi face haine noi. L-ai primit destul de rău 
pentru c', fiind vremea sem natului, stăteai toat' ziua pe 
comp. Mi-a trebuit [ntreaga mea putere de convingere pentru a 
te sili să-i acorzi pulin timp. 


- Da, mi-amintesc. Bună treabă! Dar unde sunt acum 
acele faimoase veşminte? 

- Te sfătuiesc să te duci în camera ta. Vei găsi acolo 
rezultatul strădaniilor sale. 

Intrând în camera sa, al cărei decor familiar [i amintea de 
anii copilăriei, Hamilcar avu surpriza să descopere, aşezate pe 
masa mare din dreptul terasei, o manta grea din stofă de lână 
roşie, două veste trainice din piele, două cămăşi din zale 
despicate pe şolduri, la fel ca acelea purtate de militarii din 
Batalionul sacru [n care servea elita tineretului cartaginez, două 
platoşe, una din bronz pentru ocaziile solemne, iar alta din fier, 
mai multe săbii cu mânere din lemn sculptat, jambiere, 
încălţăminte solidă şi un coif cilindric ce se termina cu o calotă 
rotundă şi care apăra capul, obrajii, ceafa şi gQtul. Două găuri 
erau prevătute pentru ochi şi o apărătoare de metal proteja 
nasul. Fiul lui Adonibaal se uita [nmărmurit la aceste minun ţii, 
apoi, dând un chiot de bucurie, [I chem” pe Epicide: 

- Ştiai? 

- Ce să ştiu? 

- Că tatăl meu s-a gândit la toate. 

- Spre deosebire de tine, nu m-am [ndoit niciodată de el. 

- N-are importanţă dacă ai dreptate sau nu, ajut'-mă să 
[ncerc una dintre acele platoşe, căci sunt nerăbdător s` o port. 

Au ales-o pe aceea de gală, ce se prindea de umeri cu 
nişte cureluşe din piele şi care se termina, [n partea de jos, cu 
un ciucure din acelaşi material. 

Până seara târziu, cei doi b'rbaţi cercetară toate piesele 
echipamentului viitorului ofiţer, admirându-le calitatea. Era 
evident că Adonibaal a făcut apel la cei mai buni meşteri din 
Cartagina, ceea ce adeverea |nsemnătatea pe care o dădea 
misiunii fiului său. În clipa când se despărţiră pentru odihna de 
noapte, noapte ce se anunţa a fi scurtă, Epicide i se adresă 
fostului să elev: 

- Chiar dacă şi mâine voi fi alături de tine, Hamilcar, am 
impresia că te văd pentru ultima dată. 

- Ce vrei să spui cu asta? 

- Până acum, tu erai Hamilcar, fiul lui Adonibaal şi elevul 
lui Epicide. Dar de mine, de cum se va crăpa de ziuă, vei fi cu 
totul altcineva. 

- Cine anume voi fi? 


- Vei fi Hamilcar Barca, un nume ce se va face auzit [n 
toate cele patru colţuri ale imperiului Cartaginei, semănând 
groază printre toţi duşmanii. Te las acum să-ţi petreci ultima ta 
noapte când [Incă eşti numai Hamilcar şi atât. Bucură-te din plin 
de fiecare moment al ei. N-o vei mai retrăi niciodată. 


CAPITOLUL 3 


Dată fiind |[nsemnătatea subiectului ce urma să fie pus [n 
discuţie, Consiliul celor O Sută Patru a hotărât să se adune, [n 
mod excepţional, [n incinta templului lui Eşmun. Solemnitatea 
locului le va impune tuturor fermitate [n exprimarea deciziilor şi 
se va evita ca dezbaterile, ce se anunțau fierbinţi, să 
degenereze [n bătăi cu pumnii, cum se mai |Întâmplase, nu 
arareori, [n trecut. Scaunele erau aşezate de o parte şi de alta a 
uriaşei statui de aur a zeului Eşmun. Senatorii soseau În grupuri 
mici, schimbând Intre ei cuvinte banale pe un ton politicos. Când 
s-au adunat toţi, Marabaal deschise şedinţa: 

- Stimaţi membri ai Marelui Consiliu, avem astăzi de luat 
unele hotărâri de o |[nsemnătate covârşitoare pentru viitorul 
cetăţii noastre. Aşadar, vă solicit [ntreaga atenţie. Ştiţi cu toţii 
că mamertinii ne-au cerut ajutor, pe care noi l-am dat, 
trimiţându-l pe generalul Hannon să le stea alături. Un alt aliat 
al nostru, regele Hieron al Siracuzei, ne-a trimis o delegaţie de 
ambasadori pentru a cerceta care sunt intenţiile noastre. Şi el se 
socoteşte ameninţat de romani şi se teme că aceştia vor 
debarca pe insulă şi [i vor asedia cetatea. Până acum, el se afla 
[n război cu mamertinii care făceau prăpăd [n ţinuturile aflate 
sub autoritatea lui. Este gata să uite cu totul jignirile din trecut 
şi să se alăture trupelor noastre pentru a veni [n ajutorul 
locuitorilor din Messina. Şi alte oraşe greceşti din Sicilia i se vor 
alătura, dacă vor avea siguranţa că şi Cartagina este pregătită 
să-i oblige pe romani să respecte tratatele. Este un prilej fericit, 
pe care nu trebuie să-l lăsăm să ne scape. 

- Marabaal, eşti priceput la vorbă, dar nu străinii trebuie să 
fie aceia care conduc oraşul Elissei. 

Autorul acestei [ntreruperi, rostite cu o voce nevinovată şi 
mieroasă, era Baalyaton, unul dintre cei mai bogaţi oameni din 
cetate. Adonibaal [| cunoştea bine pentru că avea şi el un fiu de 


vârsta lui Hamilcar, Cartalon, ce fusese tovarăşul de joacă al 
odraslei sale. Făcuse parte din solia trimisă la Roma, după 
nefericita [ntâmplare din Tarent, iar după aceea nu mai 
contenea cu laude la adresa bogăției şi a puterii cetăţii lui 
Romulus. 

- Ce [nțelegi prin aceasta, Baalyaton? ripostă Marabaal. 
Mamertinii şi siracuzanii ne-au trădat [n trecut, de mai multe ori, 
iar cei din urmă au [mpins [ndrăzneala până acolo [ncât, [n 
urmă cu două generaţii, au debarcat [n ţinutul Frumosului 
Promontoriu, devastând proprietăţile [naintaşilor noştri. lată, un 
mod frumos de a cinsti memoria părinţilor voştri este să vă aliaţi 
tocmai cu cei care le-au adus atâtea nenorociri! Mai mult decât 
de orice, să ne temem de zeii ce vor |[ncerca să se răzbune pe 
noi pentru o astfel de jignire. 

Adonibaal simţi că Baalyaton este pe cale să zdruncine 
convingerile membrilor Consiliului. Dacă nu va vorbi imediat, 
tabăra sa, adeptă a unei atitudini tranşante faţă de Rama, va fi 
[n minoritate. Se ridică şi se duse [n mijlocul navei templului, 
apoi pronunţă răspicat şi pe un ton sec aceste fraze: 

- Baalyaton, prietene, devotamentul tău faţă de părinţii 
noştri este la fel de mare ca şi iubirea ta faţă de patria noastră. 
Tu, care-i cunoşti atât de bine pe romani, poţi să garantezi că nu 
vor debarca [n Sicilia şi că nu vor Încerca să pună mâna pe 
stabilimentele noastre din insulă? Spui că au intenţii paşnice. 
Atunci, de ce au adunat la Region mai multe legiuni? 

- Adonibaal, nimeni nu poate cunoaşte viitorul [n afar de 
preoţii ce ştiu să citească [n măruntaiele animalelor şi [n fumul 
de tămâie. Părerea mea este că vor să ocupe Messina şi 
Siracuza pentru a le jefui de bogății şi pentru a-şi instala acolo 
garnizoane militare. 

- Acestea nu vor fi, oare, şi ameninţări pentru averile 
noastre din Sicilia care vor atrage pofta romanilor? Cinstiţi 
membri ai Marelui Consiliu, câţi dintre voi au moşii [n Sicilia? 

O adevărată pădure de mâini se ridică, [n timp ce 
Adonibaal continuă: 

- Vedeţi, aşadar, că nu mamertinii şi siracuzanii sunt aceia 
care dictează [n Cartagina, ci fiii ei cei mai de seamă a căror 
bogăţie este indispensabilă vieţii cetăţii noastre. Oare ne vom 
condamna cetatea la sărăcie? 

- Nu, nu! un strigăt puternic străbătu [ntreaga adunare. 


- lată din ce cauză va trebui să prevenim orice risc de 
debarcare a romanilor [n Sicilia. {n cazul [n care Consiliul este 
de acord, propun să-i trimitem lui Hannon un mesaj cu ordinul 
de a-i preveni pe romanii din Region că simpla [Incercare de a 
traversa strâmtoarea dintre insulă şi uscatul cel mare va fi 
considerată o violare a [nţelegerii semnate de cele două cetăţi 
ale noastre şi va |[nsemna război. Am zis. Cine este de acord cu 
mine? 

În afară de Baalyaton şi [ncă alţi trei senatori, toată adu- 
narea votă rezoluţia propusă de Adonibaal. După ce i-a salutat 
pe fiecare dintre membrii Consiliului celor O Sută Patru, acesta 
se re|ntoarse la casa lui din Megara, unde Hamilcar [| aştepta 
nerăbdător. Însă, mai [nainte de a schimba câteva cuvinte cu 
fiul s'u, senatorul s-a retras [n apartamentele sale, unde i-a 
dictat unui scrib scrisoarea către Hannon, pe care a aplicat 
sigiliul Consiliului. Numai după ce s-a achitat de această 
obligaţie a stat de vorbă cu elevul lui Epicide: 

- Tată, spuse Hamilcar, cum aş putea să-ţi mulţumesc 
pentru darurile măreţe pe care le-am găsit aseară [n camera 
mea? 

- Arătându-te demn de mine |i de toţi ai mei. 

Hamilcar se izbi cu pumnul în partea de sus a platoşei. 

- O Jur. 

- Bine. Să nu pierdem vremea cu îmbrăţişări de adio. E 
momentul să porneşti spre port dacă vrei să te [mbarci pe 
corabia cu cinci rânduri de vâsle ce te va duce [n Sicilia. Cu cine 
pleci? 

- Cu Epicide şi cu Juba. 

La auzul celui deal doilea nume, obrazul lui Adonibaal se 
strâmbă. Dar se feri să facă vreo apreciere, oricât de măruntă. 


- Ei, bine, du-te. La întoarcere, îmi vei da socoteală de 
felul cum ţi-ai îndeplinit misiunea. 

Hamilcar plecă din Megara călare, urmat de cei doi 
însoțitori. Bagajele aveau să fie duse direct în portul militar şi, 
după controlul lor, urmau să fie încărcate la bordul corăbiei. 
Deocamdată, toţi trei galopau prin livezi, iar cei doi mai tineri, 
din când în când, scoteau chiote de bucurie. Ajungând însă la 
primele case din oraş, îşi schimbară atitudinea. Curând, 
coborâră din şei şi apoi încredinţară caii unui sclav galez, care-i 


aştepta la o casă aflată [n drum şi care trebuia să-i ducă înapoi 
la Megara. 

(n acest ceas al după-amiezii, mulţimea se [mbulzea 
pretutindeni pe străzile cetăţii. Era o mulţime zgomotoasă, 
veselă şi colorată, acostată agresiv de negustorii ce-şi lăudau 
sus şi tare marfa. După ce au traversat maqgomul, cei trei 
bărbaţi se [ndreptară spre oraşul de jos, trecând prin cartierul 
meşteşugarilor. Olari, zidari, tâmplari, ţesători şi pietrari trăiau 
aici alături, [ntr-o dezordine [ncântătoare. Femei şi copii [şi 
făceau de lucru, ducându-le lucrătorilor pământul, apa sau 
lemnul necesar pentru arsul cuptoarelor [n atelierele olarilor. 
Alţii [ncărcau [n căruţe cărămizi ce se ciocneau unele de altele, 
tuburi de apă şi olărie. Un miros acru se răspândea dinspre 
uriaşele bazine [n care vopsitorii băteau la piuă sau cu picioa- 
rele ţesăturile pentru a le da culoarea definitivă. În altă parte, 
giuvaergiii, stând pe vine pe pardoseala atelierelor, lucrau aurul, 
argintul şi bronzul [n zgomotul bătăilor sutelor de ciocane. De o 
parte şi de alta a fiecărei străduţe, acoperite cu un strat subţire 
de pământ bătătorit, se ridicau case, cu trei, patru sau cinci 
etaje, [n care se [nghesuiau zeci şi zeci de oameni. Acolo, [n 
acele magherniţe, trăiau cetăţenii de rând ai Cartaginei. Bărbaţi 
şi femei, oameni simpli, şterşi, puternic ataşaţi de zeii şi de 
cetatea lor. Pentru a-şi atrage simpatia acestora, senatorii au 
pus să fie construite zeci de fântâni publice, unde oameni şi 
animale veneau să se curețe sau se aprovizioneze cu apă. 
Purtând pe cap ulcioare grele din pământ ars, femeile, după 
care se ţinea câte o gloată de copii [n zdrenţe, [ntârziau cu 
plăcere pe lângă fântâni, glumind şi flecărind. 

N Hamilcar şi tovarăşii săi ieşiră din cartierul meşteşugarilor. 
In loc să meargă spre port, o luară [nspre Baal Qodeş Ammon, 
incinta consacrată lui Baal Ammon, principalul zeu al Cartaginei. 
Pe terenul aflat sub cerul liber, credincioşii, de-a lungul 
generaţiilor, au aşezat sute şi mii de urne şi de stele [mpodobite 
cu fel de fel de [nscrisuri. Se cerea, [n unele dintre ele, 
bunăvoința zeului, iar altele aduceau mulţumiri pentru bine- 
facerile primite. Tot aici aveau loc sacrificiile solemne [n cinstea 
lui Baal Ammon, cu deosebire [n cazurile când cetatea era 
ameninţată de o primejdie. Înainte de a se [mbarca, fiul lui 
Adonibaal dorea să se reculeagă câteva clipe [n faţa stelei 


ridicate de familia sa. Epicide şi Juba ezitau să-l [nsoţească. Nu 
erau cartaginezi şi nu i se [nchinau lui Baal Ammon. 

Fiul senatorului [i luă la rost, jumătate [n glumă, jumătate 
[n serios: 

- Chiar atât de mult vă temeţi de zeii Cartaginei [ncât vă 
îngroziţi să pătrundeţi [n sanctuarul celui mai mare dintre ei? Cu 
toate acestea, Epicide, priveşte puţin inscripţia din dreapta ta. 
Un anume Adrestos, fiul lui Protarchos, spune că i-a adus zeului 
un sacrificiu. După cum arată numele lui şi cel al tatălui său, el 
este grec, ca tine. Poţi să faci şi tu ca el. Cât despre tine, Juba, 
ştiu că mama ta a venit aici de multe ori pentru a depune 
amulete. Faptul acesta n-o împiedică să se închine şi zeilor 
proprii. Aşadar, urmaţi-mă fără teamă pentru a-mi dovedi astfel 
prietenia voastră şi, mai înainte de a porni în această lungă 
călătorie, să ne rugăm împreună lui Baal Ammon, pentru a ne 
da binecuvântarea lui. 

De cum au intrat în sanctuar, un nor de preoţi se abătu 
asupra lor. Fiecare dintre ei pretindea că are cele mai bune 
slujbe pentru divinitate. Se certau între ei, se îmbrânceau şi 
piuiau ca nişte maimute. Scârbit, Hamilcar se desprinse din 
strânsoarea lor şi li se adresă cu o voce autoritară: 

- Sunt Hamilcar Barca, fiul lui Adonibaal Barca, membru în 
Consiliul celor O Sută Patru, strănepotul lui Geraltart, şi nepotul 
suffetului Hasdrubal! Plec într-o lungă călătorie şi vreau să mă 
pun sub protecţia lui Baal Ammon. Cine va spune rugăciunile 
pentru mine şi pentru aceşti vrednici [nsoţitori ai mei? 

Cel mai bătrân dintre preoţi îl salută plin de respect pe 
tânărul bărbat: 

- Pe când eram foarte tânăr, am avut prilejul fericit de a-l 
[ntâlni pe suffetul Hasdrubal. Fie ca meritele şi înţelepciunea lui 
să le ai şi tu! Vino, căci eu voi spune cuvintele ce trebuiesc 
spuse în această împrejurare. 

Ajuns în faţa stelei înălțate de familia Barca, Hamilcar se 
reculese îndelung. Apoi, glasul bătrânului se ridică spre cer, 
prinzând tărie cu fiecare frază pe care o rostea. Epicide şi Juba, 
care cunoşteau limba punică, nu pierdeau nici un cuvânt dintre 
cele ce se spuneau chiar dacă uneori se chinuiau să priceapă 
anumite formulări străvechi. La sfârşitul ceremoniei, Hamilcar îi 
dărui preotului o pungă bine burduşită. 


- Îți încredinţez aceşti bani. Sunt pentru a ridica o nouă 
stelă în numele meu şi al însoţitorilor mei, Epicide şi Juba, pe 
care vei scrie aşa: "Pentru că el a auzit glasurile lor, el i-a 
binecuvântat". Cu banii ce vor rămâne - şi nu vor fi puţini, tu şi 
tovarăşii tăi veţi fi pentru un timp la adăpost de orice nevoi. 

Întorcându-se spre însoțitorii săi, fiul senatorului le zise cu 
o voce uscată: "Nu mai avem de ce [ntârzia. E timpul să ne 
prezentăm la amiralitate. {n pas vioi, porniră în direcţia portului 
comercial. Adeseori se plimbaseră prin aceste locuri, atraşi de 
farmecul singular ce domnea aici. Corăbiile venind din susul 
mării intrau în portul comercial printr-un şenal cu lăţimea de 
şaptezeci de coţi, ce se [nchidea în fiecare seară cu un lanţ greu 
de fier. Pe cele două cheiuri, erau fixate [n piatră nenumărate 
inele pentru amaratul corăbiilor. Puțin mai în spatele acestora, 
se afla o galerie comercială al cărei acoperiş era susţinut de 
şiruri de coloane de marmură. Pe partea dinspre mare, galeria 
era apărată de un zid. La intrarea [n şenal, în afara construcţiilor 
portuare, fusese amenajat un debarcader. Acesta ocupa o lungă 
fâşie de uscat unde pescarii, seara, îşi trăgeau bărcuţele pe 
uscat. 

După cum se lăudau locuitorii cetăţii, portul comercial al 
Cartaginei nu-şi găsea asemănare în toată lumea. Pe cheiuri sau 
la bordul corăbiilor, marinarii îşi vorbeau Într-o mulţime de 
graiuri. Se auzea vorbindu-se în punică, în greacă şi latină, dar şi 
în alte limbi cu rezonanţe ciudate. Costumele marinarilor erau 
tot atât de felurite, pe cât se deosebeau între ele formele 
corăbiilor sau culorile pânzelor lor. Părea că toate neamurile 
mării celei mari şi-au dat [ntâlnire aici, anume pentru a revărsa 
asupra cetății Elissei bogăţiile şi mărfurile lor. În port se aflau 
întotdeauna cincizeci, şaizeci de corăbii. In unele perioade ale 
anului, mai ales în anotimpul frumos, se întâmpla ca unele vase 
să fie nevoite să rămână [n larg, în gol timp de mai multe zile 
înainte de a li se permite să intre [n şenal. 

Acesta este motivul pentru care corporaţiile de negustori 
au obţinut de la Senat permisiunea de a amenaja debarcaderul 
situat în afara zidurilor cetăţii. Puteau, astfel, să-şi descarce aici 
mărfurile şi să-şi reînnoiască [ncărcătura de pe corăbiile ce 
plecau spre Spania, Sicilia şi Sardinia, câştigând un timp preţios. 
Privilegiul acesta însă nu se acorda şi negustorilor străini, 


constrOnşi astfel să aştepte ca unul dintre inelele de amaraj să 
se elibereze. 

Pe cât le era de familiar portul comercial lui Hamilcar şi 
[nsoţitorilor săi, cu atât le era mai necunoscut şi învăluit în 
ceaţă portul militar, unde se afla şi clădirea Amiralității. Era 
situat [n locul cel mai bine păzit din Cartagina, chiar mai bine 
decât încăperile Senatului unde erau depozitate pe rafturi înalte 
dările şi impozitele percepute din toate ţinuturile aflate sub 
dominaţia cetăţii. Nimeni nu putea pătrunde aici fără a avea un 
permis de trecere cu o formă corespunzătoare sau fără să fie 
înscris într-un registru, ţinut cu grijă la zi, de funcţionarii 
arsenalelor. 

Acei lucrători din portul militar care locuiau în oraş tre- 
buiau să jure că nu vor da nimănui, sub nici un motiv, informaţii 
despre portul militar sau despre instalaţiile de aici. Senatul avea 
şi informatori ce stăteau la pândă şi dacă unor imprudenti 
băutura le dezlega limbile, aceştia îşi ispăşeau greşeala 
răstigniţi pe cruce; după ce mai Întâi erau torturați [ndelung, 
pentru a dezvălui identitatea celor cu care au stat de vorbă. 
Avertismentul a fost [nțeles şi, de multă vreme, nu se 
semnalase nici o |[ncălcare a acestei măsuri. Regula era valabilă 
pentru fiecare individ, oricare ar fost rangul său! 

De, pildă, [n calitatea sa de membru al Consiliului celor O 
Sută Patru, Adonibaal făcea dese tururi de inspecţie la 
Amiralitate. Dar niciodată nu i-a vorbit despre acestea fiului său; 
În schimb, i se [ntâmpla să-i povestească [n amănunt despre 
unele [ntruniri furtunoase din cadrul Senatului. 

De fiecare dată când se ducea [n portul comercial, 
Hamilcar contempla de departe incinta circulară [n spatele 
căreia se afla necunoscutul. Din când [n când, vedea corăbii 
masive, cu trei sau cu cinci rânduri de rame, având [n partea din 
fa câte un pinten greu, intrând [n portul comercial, ca apoi s` 
se [ndrepte spre marea de sus. Atunci când erau anunţate 
convoaiele de corăbii [ncărcate cu grâu, sosind [n Cartagina din 
Sicilia şi din Sardinia, zeci de corăbii de rzboi plecau [n 
[ntâmpinarea lor. Păreau că se ivesc ieşind dintr-o cutie 
misterioasă ce ascundea [năuntrul ei adevăratul izvor de putere 
al cetăţii. Astăzi, Hamilcar avea să pătrundă [n acest loc secret. 
Împreună cu Epicide şi cu Juba, s-a prezentat la postul de pază 
aflat la picioarele incintei circulare. 


- Staţi, spuse ofiţerul [nsoţit de soldaţii din gardă. Cine 
sunteii ]i ce vrei? 

- Sunt Hamilcar Barca, fiul lui Adonibaal, iar aceltia sunt 
preceptorul şi aghiotantul meu. Sunt trimis de Consiliul celor O 
Sută Patru să-i duc o scrisoare lui Hannon şi trebuie să mă 
[mbarc spre Messina. 

- Vă aşteptam. Bagajele voastre au sosit şi au fost contro- 
late. Am să vă conduc la Amiralitate unde sunteţi aşteptaţi de 
Magon, care doreşte să vă [ntâlnească. 

Cei trei bărbaţi se urcară [ntr-o barcă ce se [ndepărtă de 
chei, pluti de-a lungul zidului de apărare circular şi ajunse la 
intrarea [n portul militar. Luntrea uşoară pătrunse apoi Într-un 
canal îngust. La ieşirea din acesta, Hamilcar, Juba şi Epicide nu- 
şi putură stăpâni un strigăt de [ncântare. Portul era de forma 
unui cerc perfect [mpărţit [n douăzeci şi patru de sectoare, ca 
ni]te logii, şi fiecare dintre ele avea [n partea din faţă două 
coloane ionice. În fiecare dintre aceste intrânduri, folosite pentru 
reparaţii şi pentru iernare, fuseseră construite magazii. Aici erau 
depozitate frânghiile şi pânzele de corabie. Un sistem ingenios 
de funii şi scripeţi permitea menţinerea navei [n afara apei 
pentru a se putea face reparaţii [n partea inferioară. In mijlocul 
portului se afla o insulă ale cărei cheiuri erau tot cu despărţituri, 
marcate de coloane ce susțineau un acoperiş dispus [n terase 
deasupra căruia se [nălţa un turn de observaţie, de unde 
amiralul putea vedea tot ce se [ntâmplă [n portul comercial şi [n 
golf. Întreg ansamblul fusese conceput [n aşa fel [ncât 
arsenalele şi portul militar nu puteau fi văzute din exterior. 

Barca se [ndreptă spre insulă, dar numai lui Hamilcar i se 
[ng' dui să coboare. Un ofiţer [I conduse pe o scară destul de 
abruptă sus, [n turn, Într-o vastă |Incăpere circulară unde, 
[nconjurat de o mulţime de scribi, îşi petrecea Magon cea mai 
mare parte a timpului. Amiralul tocmai dicta ordine către 
căpitanii săi. S-a [ntrerupt când l-a văzut pe Hamilcar: 

- Fii bine venit, fiu al lui Adonibaal. Tatăl tău şi cu mine 
suntem vechi prieteni şi am vrut să te salut [nainte de plecare. 
Nu am nimic anume să-ţi spun, decât că nava cu cinci rânduri 
de vâsle pe care te [mbarci este comandată de un marinar cu 
experienţă. Poţi avea deplină Incredere [n el. lartă-mă că nu pot 
să stau mai mult cu tine dar, de câteva zile, am foarte mult de 
lucru. Îţi urez călătorie plăcută. 


Hamilcar se retrase şi-şi regăsi [nsoţitorii care, aştep- 
tându-l, [şi omorau timpul glumind cu vâslaşii. Ajunseră la 
despărţitura unde era amarată corabia cu cinci rânduri de vâsle 
şi urcară la bord pe o scară de frânghie aruncată de pe punte. 
Un bărbat cu barbă stufoasă şi cu obrazul ars de soare le ieşi 
[ntâmpinare: 

- Sunt Abdmelqgart, căpitanul acestei corăbii, şi vă urez 
bun venit Am dispus aranjarea a două [ncăperi [n spatele punţii, 
care vă stau la dispoziţie. Insă tare mă tem, Hamilcar, că ele 
sunt cu mult mai puţin confortabile decât cele din reşedinţa ta 
de la Megara unde tatăl tău m-a invitat cândva la masă. De 
altminteri, noi marinarii suntem obişnuiţi cu o viaţă, aspră şi 
grea. Am făcut ceea ce am crezut că este mai bine. 

- Îţi mulţumesc, dar nu cer nici un hatâr pentru mine şi 
pentru cei care mă [nsoţesc. Inainte de toate, sunt soldat şi 
înţeleg să Impărtăşesc aceleaşi condiţii de viaţă ca şi semenii 
mei. 

- Este o atitudine lăudabilă, dar nu-mi [ngreuna misiunea 
printr-o prea mare modestie. Dacă am hotărât să-ţi las aceast! 
parte a corăbiei este din cauză că n-avem nevoie de ea [n 
timpul navigaţiei. Te las să te aranjezi. Dacă doreşti, ne vom 
[ntâlni diseară, la cină. Voi trimite după tine. 

Hamilcar, Epicide şi Juba răzbătură spre partea din spate a 
corăbiei, unde se aflau cele două [ncăperi şi unde le fuseseră 
duse şi bagajele mai înainte. Fiul lui Adonibaal hotărî ca cea mai 
mare dintre cabine să o împartă cu Juba, lăsându-l pe fostul 
său, preceptor să ocupe singur pe cea mică. Afară, se auzeau 
trebăluind zeci de oameni. Unii curăţau puntea principală cu 
apă, alţii trăgeau la bord grămezi de funii de manevră, ulcioare 
cu ulei, grâne şi furaje. La sfârşitul zilei, când soarele luneca 
spre apus, se auzi mare tămbălău. Curioşi, Hamilcar şi [nsoţitorii 
săi ieşiră să vadă despre ce este vorba. Prin spatele despărţiturii 
unde era ama rată corabia, [naintau zeci de oameni [mbrăcaţi 
numai cu câte o zdreanţă [n jurul şalelor. Aveau picioarele [n 
fiare şi erau [nlănţuiţi [n grupuri de câte zece. Toţi erau tineri şi 
de neam diferit. Erau acolo numizi, dar şi sarzi, liguri şi sicilieni. 
Bănuind ce o să-l [ntrebe Hamilcar, Epicide i-o luă [nainte: 

- Aceştia sunt vâslaşii. Sunt sclavi. Unii dintre ei sunt prinşi 
[n războaie, alţii au fost cumpăraţi de trimişi ai Amiralității din 


oraşele care, [n schimbul lăzilor pline cu aur şi argint, nu s-au 
jenat să-şi vândă supuşii. 

- Sunt necesari atât de mulţi bărbaţi [n marina noastră? 

- Mai mulţi decât ai putea crede. Cartagina are zeci şi zeci 
de corăbii. Bunăoară, pe aceasta, pentru a pune [n mişcare cele 
cinci rânduri de vâsle, este nevoie de trei sute de vâslaşi. lată-i. 
Acum vor cobori [n cală şi acolo vor rămâne până la sfârşitul 
călătoriei. 

- Cine-i supraveghează? _ 

- Paznici-gardieni care sunt foşti vâslaşi. Insă, faptul 
acesta nu-i face să se arate mai blânzi faţă de aceşti nenorociţi. 
Dimpotrivă, s-ar părea că au o plăcere răutăcioasă să-i biciu- 
iască şi să-i bată, ca şi cum ar vrea să se răzbune pentru ceea 
ce ei |nşişi au îndurat cândva. 

- Ce se întâmpla cu ei când corabia se scufundă? 

- Se scufundă [mpreună cu ea. Sunt legaţi de băncile pe 
care stau şi n-au nici o cale de scăpare. Ştiu şi ei acest lucru şi, 
din această cauză, când bătălia este [n toi, trag la vâsle cu o 
râvnă fără egal, pentru ca vasul lor să izbească cel dintâi 
corabia duşmană, dându-i lovitura fatală. Este vorba de viaţa 
lor. Nimic nu poate stimula mai puternic ardoarea omului. 

La căderea nopţii, un matelot. veni să-l caute pe Hamilcar. 
Abdmelgart îl aştepta pentru a cina [n partea din faţă a corăbiei. 

- Îţi mulţumesc pentru că m-ai poftit. Invitaţia ta mi-a 
mers drept la inimă căci nu mi-ar fi plăcut să petrec singur 
ultima mea seară [n Cartagina. 

- Am bănuit aceasta, fiu al lui Adonibaal. Şi eu, la rândul 
meu, a trecut ceva vreme de atunci; m-am aflat [ntr-o situaţie 
asemănătoare, şi mereu [mi amintesc, cu recunoştinţă, atenţia 
pe care mi-a arătat-o căpitanul triremei la bordul căreia mă 
[mbarcasem. 

- De câtă vreme slujeşti [n marina noastră? 

- Să fie vreo treizeci de ani, dar nu [mi amintesc prea bine, 
pentru că cea mai mare parte a timpului m-am aflat departe de 
Cartagina. 

- Ai călătorit mult? 

- Mai mult decât te-ai putea gândi şi, poate, chiar mai mult 
decât mi-aş fi dorit eu însumi! 

- Ai trecut vreodată de Coloanele lui Melqart? 


- Da. Vreme [ndelungată, am fost mulţumit să navighez pe 
marea cea mare, făcând curse spre Sicilia şi Sardinia, iar de 
acolo, mă [ntorceam la Tartessos!* şi pe coastele Galiei, pentru 
a escorta corăbiile negustorilor. Apoi, [Intr-o bună zi, 
'Amiralitatea, judecând fireşte că am ajuns un căpitan destul de 
experimentat, mi-a |Incredinţat o misiune de o deosebită 
importanţă: să merg pe urmele lui Hannon. Dar, [n timp ce vom 
vorbi despre aceasta, să facem cinste bucatelor ce ne aşteapt . 

Abdmelgart pocni din degete şi câţiva marinari aşezară pe 
o masă joasă o tavă cu cărnuri fripte şi [ncò una cu fructe, [n 
timp ce un sclav le turnă vin [n două cupe Impodobite cu 
mânere de fildeş. Hamilcar se [nfruptă cu plăcere din bunătăţile 
pregătite de gazda sa. Emoţiile trăite [n ultimele zile îi măriseră 
pofta de mâncare. Acum, [n ajunul unei lungi călătorii, simţea 
vag că trebuie să prindă putere, şi mestecă pe nerăsuflate 
bucăţile de carne de vită şi de berbec Incă fumegânde. Îşi 
[ncheie festinul mâncând câţiva ciorchini de struguri şi mai 
multe smochine. 

- Abdmelqgart, [ţi mulţumesc pentru acest adevărat ospăț. 
Fii sigur că tatăl meu, Adonibaal, va fi [nştiinţat despre primirea 
călduroasă pe care mi-ai făcut-o şi despre dărnicia ta. Însă, va 
trebui acum să-mi potoleşti curiozitatea [n legătură cu cele 
spuse de tine. Ai zis că Amiralitatea te-a [nsărcinat să porneşti 
pe urmele lui Hannon. Ai vrea să-mi povesteşti despre marele 
comandant de flotă ale cărui isprăvi sunt cunoscute chiar şi de 
greci? 

- Da, chiar despre el vorbeam. Ştii şi tu că povestea 
călătoriei lui a fost săpată pe tăbliţele aflate [n templul lui 
Eşmun. A fost cel dintâi care a trecut dincolo de Coloanele lui 
Melqart, locul unde se Întâlnesc apele din două mări, navigând 
departe, foarte departe spre sud, cu un convoi de corăbii ce 
transportau mai mult de treizeci de mii de oameni. S-a Intors, 
[ncărcat cu aur şi cu diferite mărfuri dar, de atunci, nimeni n-a 
mai auzit vorbindu-se despre coloniile [ntemeiate de el pe 
parcursul călătoriei sale. 

- Deci, Cartagina nu s-a interesat niciodată de acestea? 

- Oraşul nostru, fiu al lui Adonibaal, are grijă de copiii lui 
atunci când [i stau [n preajmă sau când [i aduc averi. Nu trebuie 


18 Aşezare comercială cartagineză situată la vărsarea [n mare a rQului Guadalquivir. Ar putea fi 
legendara localitate Tarsis din Biblie. 


contat pe ceva ce ar |[nsemna risipă zadarnică de bani. De 
vreme ce oraşele [ntemeiate de Hannon nu trimiteau veşti, la ce 
bun să se sinchisească de ele? Aşadar, cetatea Elissei le-a dat 
uitării. 

- Dar din ce cauză te-au trimis [n căutarea lor? 

- Nu era vorba atât de a le regăsi, cât de a explora 
traseele comerciale la care s-a renunţat de multă vreme. Crede- 
mă, a fost o călătorie cumplită. Între plecarea şi Intoarcerea 
noastră s-au scurs aproape trei ani şi, nu o dată, am fost convins 
că n-am să mai revăd niciodată zidurile Cartaginei. Am pierdut 
mai mult de jumătate din echipaj şi a trebuit să angajez vâslaşi 
de prin partea locului, fără de care oasele mele s-ar fi [nălbit pe 
undeva, pe acel tărâm ale iadului. 

- De ce al iadului? 

- Al iadului, precum căldura care domneşte acolo. Crede- 
mă, Hamilcar, când concetăţenii noştri bombăne împotriva 
căldurilor caniculare din timpul verii sau împotriva secetei ce se 
abate asupra oraşului şi a împrejur rilor sale, simt uneori nevoia 
să-i învinovăţesc de nerecunoştinţă. Cea mai fierbinte zi pe care 
ţi-a fost dat s-o cunoşti este un dar al cerului pe lângă cele care 
îl aşteaptă pe călătorul ce se aventurează la sud de Coloanele 
lui Melqart. Imi amintesc, de parcă s-ar fi întâmplat ieri, lungile 
săptămâni când navigam numai cu ajutorul vâslelor, sub un 
soare arz'tor. Pânzele deveniseră nefolositoare pentru că nu 
adia nici cea mai slabă suflare de vânt. Cât vedeai cu ochii, 
marea părea cì doarme. |rmul, pe care l-am zărit din 
depărtare, era o lungă înşiruire de dune de nisip. Nu se zărea 
nici un copac, nici un tufiş. N-am încercat să acostăm pentru că 
era de neînchipuit că oamenii ar fi putut să trăiasc' pe acel 
pământ uitat de zei. 

- Cu toate acestea, aveaţi nevoie să vă faceţi provizii de 
hrană. 

- Abia după câteva luni am ajuns la gura marelui fluviu, cel 
pe care Hannon l-a numit Lixos??, şi, care în, mod sigur vine din 
Libia. Contrar fală de ce mă temeam, băştinaşii locului n-au luat- 
o la fugă la apropierea corăbiilor noastre. Era limpede că, 
înaintea mea, alte corăbii din Cartagina, probabil, aparţinând 
comercianților, ajunseseră până [n acele locuri. Afurisiţii de 
negustori [şi tăinuiesc afacerile şi-şi păzesc secretele cu 


19 Fluviul Senegal. 


străşnicie, nedezvăluindu-ne nici măcar nouă, militarilor, căile 
maritime pe care le descoperă şi porturile [n care se opresc. 
Hamilcar, negustorii, pe care crezi că e drept să [i aperi, îţi pot 
deveni, uneori, duşmanii cei mai periculoşi. Nu le place să le 
încalce cineva domeniul de activitate şi [i fac să plătească 
scump pe aceia care cutează să se amestece [n treburile lor. 

- Vorbeşte-mi despre aceşti lixiţi. Cum sunt ei? 

- Au pielea foarte neagră şi trăiesc mai ales de pe urma 
păstoritului. Işi mână turmele la păscut de-a lungul fluviului şi 
cel mai mult se tem de atacurile etiopienilor care, s-ar părea, 
locuiesc [n nişte munţi inaccesibili, printre fiarele sălbatice. Nu 
au nici aur nici argint şi sunt îmbrăcaţi cu veşminte din scoarță 
de copaci. Cu toate acestea, sunt foarte primitori şi, datorită lor, 
am putut să ne refacem proviziile de apă şi de carne [nainte de 
a porni mai departe. 

- Auziseră ei vorbindu-se despre cetăţile întemeiate de 
Hannon? 

- Hamilcar, îl regăsesc în tine pe bărbatul tânăr care eram 
odinioară. Ai aceleaşi reacţii ca şi mine. Singurul motiv pentru 
care nu m-am întors din drum de-a lungul acestei c'lătorii în 
care am îndurat atâtea suferinţe a fost speranţa că, într-o bună 
zi, [i voi descoperi pe urmaşii însoţitorilor lui Hannon. Visam să 
trăiesc clipa [n care voi vedea bărbaţi şi femei ce ne [ntâmpină 
pe țărm, dându-ne bineţe şi vorbindu-ne [n limba noastră. Când 
Insă le-am pus această întrebare lixiţilor, cu ajutorul unui 
tâlmaci, ei au arătat cu braţele [ntinse spre sud. Ca urmare, am 
mers mai departe. 

- Pentru multă vreme? 

- Între gurile fluviului Lixos şi ţărmul unde m-am hotărât, 
[ntr-un sfârşit, să fac cale |[ntoarsă, este o distanţă mai mare ca 
aceea dintre Lixos şi Cartagina. Astfel, poţi să-ţi faci o idee 
despre cât a fost de îndelungată această călătorie. Incetul cu 
[ncetul, dunele de nisip au făcut loc pădurii, o pădure deasă şi 
de nepătruns, cum nu mai văzusem niciodată. Cel care va 
deveni vreodată stăpân peste acele ţinuturi îşi va putea construi 
o flotă cu nenumărate corăbii. Copacii sunt frumoşi şi [nalţi. Unii 
dintre ei răspândesc o mireasmă foarte plăcută. 

- Ai pătruns şi în interiorul acestor ţinuturi? 


- Nu. Pădurea aceea este ca o fortăreață naturală. Este 
peste putinţă să-ţi croieşti un drum prin ea şi mă temeam că, [n 
lipsa mea, corabia va fi atacată de triburile băştinaşilor. 

- Ai avut de a face cu ei? 

- Da. Am procedat aşa cum fac, peste tot [n lume, 
negustorii cartaginezi. Adică, mai Întâi aprind focuri pe țărm 
pentru a le da de ştire sosirea lor, apoi coboară pe uscat 
[mpreună cu produsele pe care le-au adus şi pe care le lasă 
acolo. După aceea, se [ntorc pe corăbii. Băştinaşii vin şi 
cercetează marfa şi, la rândul lor, lasă obiectele pe care vor să 
le dea la schimb. Din nou, cartaginezii coboară şi examinează 
lucrurile lăsate de indigeni. Dacă socotesc că schimbul este bun 
[şi iau marfa şi pleacă. Dacă nu, [i lasă pe localnici să aducă alte 
şi alte lucruri până când ajung la o înţelegere. Nici eu n-am 
procedat altfel. În felul acesta, am putut să adun aur, piei de 
animale sălbatice şi colţi de elefant, dând la schimb ulei, vase 
de lut, arme şi pânzeturi. 

- Până unde ai ajuns? 

- Până la un golf imens, pe care Hannon [I numise Cornul 
Apusului?. Este un loc nemaipomenit. Un fluviu uriaş [şi revarsă 
apele [n el prin zeci de braţe separate de insule acoperite cu o 
vegetaţie luxuriantă. Băştinaşii [nsă nu sunt deloc ospitalieri. In 
mai multe rânduri, atunci când ne-am [ndepărtat de țărm, au 
tras cu săgeți asupra noastră. Intr-o zi, acostasem lângă o 
insuliţă pentru a ne face provizii de carne şi de apă. Am [ngăduit 
atunci ca şi sclavii de la vâsle să fie lăsaţi să coboare. O meritau 
cu prisosinţă. Din nefericire, am fost atacați de un adevărat nor 
de femei şi bărbaţi furioşi. Am pierdut atunci vreo cincizeci de 
văslaşi. Am fost de-a dreptul fericit când, [mpreună cu soldaţii 
mei, am reuşit să descopăr satele [n care locuiau atacatorii 
noştri. Le-am dat foc şi am luat prizonieri peste o sută de 
bărbaţi. Am ales, dintre ei pe cei mai tineri şi mai puternici 
pentru a-i [nlocui pe vâslaşii ucişi. 

- Şi ceilalţi? 

- Au avut soarta pe care o au toţi duşmanii Cartaginei. 

- Cornul Apusului a fost şi cel mai [ndepărtat loc până la 
care a ajuns Hannon? 


20 în prezent, Golful Guineei. 


- Nu, el a mers cu mult mai departe, până [Într-un loc 
numit Cornul Sudului, unde un munte [nalt scuipă torente de 
foc?!. Am navigat [n aceeaşi direcţie, dar o furtună puternică m- 
a silit să caut un adăpost. Apoi, a trebuit sò aştept o lun! 
[ntreagă pentru a putea porni iar pe mare şi să ajung la insula 
ce se află [n faţa muntelui de foc. Locul nu era dintre acelea 
unde ţi-ar plăcea să rămâi mai multă vreme. De aceea, la cel 
dintâi vânt prielnic, am ales calea de reîntoarcere [n Cartagina. 
Trebuia să profit de acea suflare de vânt binefăcătoare. 

- Nu i-ai găsit pe urmaşii însoţitorilor lui Hannon? 

- Nu, şi eu sunt cel mai r'nit din această cauză. N-am găsit 
nicăieri ruine ale cetăților pe care ar fi trebuit să le construiască. 
Cred că pământul acela neprimitor i-a Înghiţit. N-ar fi putut 
supravieţui mai mult de un an şi desigur au murit de foame sau 
au fost răpuşi de boli, dacă nu cumva au fost masacrați de 
blestemaţii de sălbatici. 

- Ar fi putut să-şi caute un refugiu [n interiorul ţării, [n 
aşezări mai convenabile? 

- Vezi tu, m-am gândit şi la aceasta, mai ales după ce unul 
dintre sălbaticii prinşi a avut o tresărire curioasă la vederea 
semnului mamei noastre Tanit de pe scutul unuia dintre soldaţii 
mei. Acesta nu părea să-i fie necunoscut. Am [ncercat să leg o 
conversaţie cu el, folosindu-mă de mâini, deoarece tâlmaciul 
meu nu vorbea limba lui. Am [nţeles repede că s-a prefăcut plin 
de mirare pentru a trece drept un personaj de seamă, scăpând 
astfel de soarta nefericită a tovarăşilor săi din cală. Nu, crede- 
mă, Hamilcar, coloniile Cartaginei din acele ţinuturi au dispărut 
demult. 

- Poate, cândva ar trebui să [ntemeiem altele. 

- Acest lucru nu depinde de noi. Acum, să mă ierţi, dar se 
face târziu şi mă gândesc să pornim mâine dimineaţă de cum se 
luminează de ziuă. Este şi motivul pentru care ţi-am cerut să-ţi 
petreci noaptea aceasta pe corabie. Mai am să dau câteva 
porunci. Te las acum să te [ntorci la tovarăşii tăi care te 
aşteaptă după ce au terminat cina pe care le-am trimis-o. Când 
o să ne vedem iar, uscatul va fi rămas departe. 


XXX 


21 Probabil vulcanul Camerun, care. a erupt ultima oar` [n 1999. 


Hamilcar [i regăsi pe Epicide şi pe Juba care se cinstiseră 
din belşug cu vinul lui Abdmelgart. N-a avut curajul să-i 
dojenească deoarece, [nainte de toate, singurul lucru care i-au 
făcut să-l urmeze [n această călătorie era prietenia lor pentru el. 
Glumi cu ei câteva momente, apoi se ridică, arătând prin 
aceasta că ar fi timpul pentru puţină odihnă. Epicide se duse în 
cabina ce-i fusese dată, pe când fiul lui Adonibaal, urmat de 
Juba, se strecură [n încăperea strâmtă unde [i aşteptau două 
culcuşuri, aşezate unul lângă altul. 

Cei doi tineri se dezbrăcară râzând. Obişnuiau să doarmă 
goi puşcă şi se aruncară pe saltelele puse direct pe podea. 
Hamilcar era fericit că este [mpreună cu Juba. Acesta era un 
tânăr prinţ numid al cărui tată fusese multă vreme duşmanul 
Cartaginei. Silit să semneze un tratat de pace cu cetatea Elissei, 
a trebuit să-l trimită ca ostatec pe fiul său cel mare, Juba. Pentru 
că era de aceeaşi vârstă cu Hamilcar, Adonibaal a cerut 
Consiliului celor O Sută Patru să lase băiatul [n grija lui, aşa 
[ncât acesta a crescut pe moşia de la Megara, înconjurat de 
cinstea şi respectul datorat rangului său. De zece ani, Juba era 
oaspetele lui Adonibaal şi, educat şi el de Epicide, vorbea limba 
greacă la fel de bine ca şi pe cea punică. In ciuda originii lui 
numide, [n sinea lui se simţea cartaginez şi visa să se afirme 
alături de Hamilcar. 

Între cei doi tineri se [nfiripase o prietenie drăgăstoasă de 
pe când [mpliniseră cincisprezece ani. Acest fapt l-a făcut pe 
senator să strâmbe din nas când a aflat că fiul său a hotărât să-l 
ia pe Juba cu el. Ştia că tânărul cu pielea de culoare [nchisă, cu 
părul scurt şi creţ, musculos şi cu gura senzuală, [Impărţea, de la 
o vreme [ncoace, patul cu fiul său. Acest lucru [nsă nu-l tulbura 
peste măsură. În fapt, după moartea mamei sale, Hamilcar 
trăise numai [ntre b rbaţi. Tinerele din înalta societate 
cartagineză erau ţinute [nchise în casele lor şi nici o sclavă nu 
şi-ar fi asumat riscul de a intra [n odăile tânărului. Aşadar, 
Hamilcar se consolă cu Juba. Ceea ce-l neliniştea pe senator era 
faptul că această prietenie drăgăstoasă, departe de a fi ceva 
trecător, părea statornică. Însă, cum nici nu putea fi vorba ca 
această relaţie să dureze, spera ca plecarea fiului său în Sicilia 
să-l îndepărteze pe acesta de Juba. 

Ghemuit pe umărul prietenului său, tân'rul prinţ numid îl 
[ntrebă pe acesta: 


- Eşti fericit că pleci? 

- Când tatăl meu mi-a îngăduit să [mbrăţişez cariera 
militară, mi-a făcut cel mai frumos dar cu putinţă. Ar fi urât din 
partea mea să mă plâng. 

- Te înţeleg. Sunt fericit că ai hotărât să mă faci 
aghiotantul tău. Mă temeam să nu te pierd. Pentru mine, tu eşti 
cea mai scumpă fiinţă din lume. 

- Eşti prietenul meu, îl întrerupse Hamilcar, şi câtă vreme 
îmi vei fi prieten, îmi vei sta mereu alături, la fel ca în seara 
aceasta. 

Fiul lui Adonibaal stinse opaițul cu ulei ce lumina colţişorul 
lor păcătos. Se făcu [ntuneric, la adăpostul căruia se pot face 
atâtea. Nimeni nu auzea gâfâitul [năbuşit al lui Juba. Era noapte 
peste tot, adică o făgăduială a zilei de mâine. 

În zori, Hamilcar şi Juba fură treziţi de un trosnet asurzitor 
ce cutremură trupul corăbiei. Se [mbrăcară [n grabă şi, urmaţi 
de Epicide, se repeziră pe punte. Marinarii alergau din toate 
părţile, executând ordinele date de căpitanul Abdmelgart, aflat 
sus, pe puntea de comandă. In spate, doi vlăjgani voinici [şi 
ocupară locurile pentru a putea manevra cele două cârme ce 
dădeau direcţia de mers. Jos, [n cală, vâslaşii erau pregătiţi şi nu 
aşteptau decât ordinele paznicului gardian pentru a izbi cu 
lopeţile [n valuri. De sus, de pe clădirea Amiralității, răsună 
puternic o trompetă. Era semnalul de plecare. Puțin câte puţin, 
corabia se puse [n mişcare, ieşi din despărţitura [n care se afla 
şi se [ndreptă, Inceată şi plină de măreție, spre şenalul [ngust 
prin care se ajungea [n portul comercial. De aici, din port, unde 
chiar şi la acea oră domnea o mare vânzoleală, se îndreptă spre 
punctul de trecere al cărui lanţ fusese dat la o parte. Apoi, 
cârmind spre stânga, corabia pătrunse [n apele mării de sus, 
lăsând [n spate zidurile Cartaginei. Fiul lui Adonibaal le-a privit 
[ndelung, până le-a pierdut din vedere. Spunându-le adio, [şi lua 
rămas bun de la tinereţea lui. 


CAPITOLUL 4 


După ce corabia ajunse [n marea de sus, Hamilcar s-a 
[ntâlnit cu Abdmelgart [n foişorul de pe puntea de comandă. 

- Aşadar, fiu al lui Adonibaal, ce ai simţit părăsindu-ţi 
cetatea [n care te-ai născut? gr i căpitanul. 

- La drept vorbind, nici n-am apucat să mă gândesc. Am 
fost atât de [ncQntat de priveliştea din portul militar, precum şi 
de felul [n care ai manevrat această corabie masivă, [ncât n-am 
avut timp să cuget şi la umila mea persoană. Trebuie să fii cu 
adevărat mândru să comanzi o astfel de construcţie plutitoare. 

- Un bun căpitan este [ntotdeauna mândru de corabia sa, 
oricum ar fi ea. De când i-am [nlăturat pe greci de pe marea cea 
mare, suntem [n totalitate stăpânii ei şi, crede-mă, Cartagina nu 
va tolera niciodată ca o altă cetate să pretindă supremaţia 
maritimă. 

- Cât timp va dura călătoria noastră? 

- N-aş putea să-ţi spun. Dacă vâslaşii vor trage cu 
nădejde, păstrându-şi ritmul, sper ca, [n noaptea asta sau, cel 
mai târziu, mâine dimineaţă, să [ntâlnim vânt prielnic. Atunci voi 
putea porunci să se ridice pânzele şi vom naviga direct spre 
coastele Siciliei. Zeii vor hotărî pentru noi. 

Hamilcar părăsi foişorul de comandă şi porni la plimbare 
pe punte. Cei o sută de soldaţi |[mbarcaţi pe corabie se 
instalaseră, de bine de rău, printre grămezile de otgoane şi de 
ulcioare. Unii dintre ei [şi lustruiau armele, iar alţii pălăvrăgeau 
veseli sau [şi povesteau isprăvile din trecut. Din când [n când, 
se legau de câte un matelot, certându-se cu el [n glumă. Cine 
avea merite mai multe? Un pedestraş sau un marinar? Era un 
joc de cuvinte ce trebuia să se repete [n fiecare expediţie, 
deoarece protagoniştii [şi depănau argumentele fără prea mare 
convingere. 

La căderea nopţii, Abdmelqgart puse să fie aprinse câteva 
torţe şi câteva opaițe cu ulei. Aplecat peste bordul corăbiei, 
Hamilcar [ncerca să ghicească ce se afla [n jur. N-a reuşit şi 
acest lucru l-a umplut de admiraţie faţă de pilot şi de cei doi 
oameni care ţineau cele două cârme. Păreau că se simt [n largul 
lor chiar şi [n Întunericul cel mai adânc şi nu [ntâmpinau nici o 
greutate [n a menţine direcţia dorită. Pe nesimţite, aerul se 
răcori. Incepu să sufle o briză uşoară dar care, curând, se 


transformă [n vânt. De sus, din foişorul de comandă, căzu un 
ordin scurt: ridicaţi pânzele albe şi roşii, pânzele se desfăşurau [n 
vânt, [n timp ce lopeţile vOslaşilor băteau apa mai Încet, iar o 
parte dintre ele erau trase [n interiorul calei. Hamilcar nu putu 
să nu se gândească la uşurarea pe care o simțeau vâslaşii, 
epuizați de eforturile pe care au trebuit să le facă de la plecarea 
din port. Ş-i [nchipuia luând o cină frugală şi apoi adormind cu 
capul pe vâsle, rugându-se ca vântul să nu se mai oprească. 

Abdmelgart nu s-a înşelat. Cunoştea bine marea cea mare, 
cu vânturile şi curenţii care o străbăteau. Alesese o rută bună şi 
menținea direcţia cap nord. După o săptămână de navigat, 
corabia cu cinci rânduri de vâsle ajunsese [n partea de sus a 
coastelor siciliene şi, trecând de cetatea aliată Siracuza, se 
[ndreptă spre extremitatea insulei. Peste alte două zile, putea fi 
văzută din Messina, unde aruncă ancora. In comparaţie cu 
Cartagina, oraşul părea un sat. Pe un povârniş, se [nălţa cetăţuia 
pe care fluturau flamurile şi fanioanele cetăţii Elissei. 

Pe chei, Hamilcar observă un detaşament de soldaţi con- 
duşi de un ofiţer, căruia i se prezentă: 

- Sunt Hamilcar Barca şi am un mesaj pentru amiralul 
Hannon din partea Consiliului celor O Sută Patru. 

- Urmează-mă, te voi conduce la el. 

- Un singur om [mi va fi de-ajuns. Poate mai ai şi alte 
treburi. 

- Este mai bine pentru tine să ai o escortă. Oraşul nu este 
sigur. 

- Credeam că mamertinii sunt aliaţii noştri. 

- Da, dar numai o parte dintre ei. Prezenţa romanilor la 
Region i-a făcut pe unii să se răzgândească. Au incitat populaţia 
[mpotriva noastră şi câteva dintre patrulele noastre au fost 
atacate. lată din ce cauză doresc să accepţi escorta mea. 

Precauţia aceasta n-a fost luată degeaba şi Hamilcar a 
putut să-şi dea seama singur. Pe străzile prin care trecură, 
prezenţa cartaginezilor stârni reacţii spontane de protest. Unii 
comercianţi [şi Inchideau [n grabă prăvăliile, pe când alţii le 
[ntorceau ostentativ spatele. Câţiva puşti ştrengari aruncară [n 
ei cu coceni, iar după ce săvârşiră mârşăvia, o luară [n grabă la 
sănătoasa. Răsuflară uşuraţi când pătrunseră [n fortăreaţa 
păzită cu grijă, la care se ajungea urcând o cărare abruptă. 


La cererea sa, Hamilcar fu condus imediat la Hannon pe 
care [| găsi chefuind [Impreună cu alţi demnitari ai cetăţii. 

- Salut, Hannon. Misiunea mea este să-ţi predau un mesaj 
din partea Consiliului celor O sută Patru. 

- Fii bine venit, Hamilcar. Am fost anunţat de sosirea ta. 
Să vedem, aşadar, instrucţiunile pe care mi le trimite Cartagina. 

- Hannon, mesajul trebuie să-l depun [n mâinile tale şi 
[ntre patru ochi. 

- Te supără prezenţa prietenilor mei? Eşti nedrept. Sunt 
susţinătorii noştri, cei mai credincioşi dintre mamertini, aceiaşi 
care ne-au cerut să venim aici. Putem vorbi [n faţa lor fără 
teamă. Ei ştiu că soarta lor este legată de biruinţa armatei 
noastre. 

Hamilcar [i predă sulul ce-i fusese [ncredinţat de către 
tatăl său. Hannon rupse sigiliul şi luă la cunoştinţă conţinutul 
documentului, [n timp ce comesenii săi |ncercau să ghicească 
despre ce este vorba, urmărindu-i expresia felei. 

- Cei O Sută Patru au procedat |Inţelept, spuse [Într-un 
sfârşit comandantul garnizoanei Messina. Îmi cer să le transmit 
romanilor mesajul lor. Însă probleme grele mă rețin aici, 
Hamilcar. Aşadar, [ţi [ncredinţez ţie misiunea de a merge la 
Region, pentru a te întâlni cu consulul Appius Claudius, căruia [i 
vei aduce la cunoltinţă pozilia noastră. 

- Credeam că trupele romane sunt comandate de tribunul 
Gaius Claudius. 

- De când am trimis ultimul mesaj la Cartagina, lucrurile s- 
au schimbat mult. Romanii şi-au [ntărit trupele şi [n fruntea lor 
se află unul dintre cei doi consuli, rang echivalând cu acela de 
suffet, de la noi. Chiar astăzi vei pleca [ntr-acolo. Ştiu că, după 
călătoria |Indelungată pe care ai făcut-o, eşti obosit, [nsă 
misiunea aceasta nu-ţi va lua mult timp. De pe [nălţimile acestei 
fortărețe, se poate vedea coasta italiană, ceea ce [nseamnă că 
te duci la doi paşi de aici. 

- Ce trebuie să fac? 

- iți cer ca, [n numele Cartaginei, să te [ntâlneşti cu 
Appius Claudius şi să-i spui că dacă îi va ataca pe mamertini 
sau pe siracuzani, aliaţii noştri, [ntre cetăţile noastre va fi 
război. Încearcă să afli ce fel de om este şi ce pune la cale. La 
[ntoarcere, fă-mi un raport pentru ca eu să pot lua măsurile 
necesare. 


Pentru a ajunge la Region, Hamilcar se [mbarcă pe o 
triremă, căci corabia cu cinci rânduri de vâsle, a lui Abdmelagart, 
era pe cale de a fi descărcată. Corabia traversă repede strâm- 
toarea ce despărţea insula de uscatul cel mare. Fiul lui 
Adonibaal se [Intreba cum va fi această primă [Întâlnire cu un 
roman. Se surprinse râzând [n sinea lui. La Cartagina, unii dintre 
ei locuiau [n apropiere de cartierul meşteşugarilor. Se aflau 
acolo din vremuri uitate. Cei mai mulţi erau comercianţi şi [şi 
aduseseră cu ei şi familiile. Erau oameni grosolani, nevoiaşi şi 
lacomi de câştig. Nu se amestecau cu ceilalţi locuitori ai cetăţii, 
nici măcar [n timpul marilor sărbători religioase. Senatul le-a 
oferit un loc pe care să-şi construiască un templu consacrat 
uneia dintre divinităţile lor. Au refuzat terenul, motivând că au 
[n casele [n care locuiesc altare pentru zeii lor. În timpul 
plimbărilor prin portul comercial, Hamilcar s-a lovit adesea, nas 
[n nas, cu romani sosiți la bordul navelor cartagineze. Din cauză 
că aceştia nu vorbeau nici greaca, nici punica, n-a putut să-i 
[ntrebe nimic ca să-şi astâmpere curiozitatea. Insă, de data 
asta, lucruriie stăteau cu totul altfel. Nu va avea de a face cu 
un negustor oarecare, ci cu unul dintre cei mai de seamă 
demnitari ai Romei, iar acesta ar putea să se arate mirat de 
faptul că i-a fost trimis un ambasador atât de tânăr. 

Ajuns la Region, Hamilcar nu putu să-şi ascundă uimirea. 
Portul, [n afara câtorva corăbii comerciale cu tonaj redus şi a 
bărcuţelor pescăreşti, era cu desăvârși re gol. In schimb, oraşul, 
şi [mprejurimile viermuiau de soldaţi. Dincolo de zidurile 
fortificate, se vedeau taberele legiunilor, apărate de şanţuri şi 
de palisade. Coborând de pe corabie, a fost întâmpinat de un 
ofiţer roman, cu o statură [naltă, care i-a vorbit [n greceşte. 
Bărbatul i-a spus că numele lui este Caius Cornelius Scipio, 
adăugând că este fiu de senator. Hamilcar se bucură, spunându- 
i că şi el este tot fiu de senator. Descoperind acest punct 
comun, interlocutorul său surâse. Oare şi el a trebuit să se lupte 
pentru a smulge de la tatăl său consimţământul de a servi [n 
armată? 

O dată prezentările făcute, Caius Cornelius Scipio dădu un 
ordin [n limba lui. Doi soldaţi se grăbiră să aducă ţinând de 
hăţuri doi cai albi pe care Hamilcar şi [nsoţitorul său [i 
încălecară. Galopară de-a lungul cheiului, apoi o cotiră spre 
stânga, merseră un timp pe lângă metereze, apoi, trecând peste 


o câmpie, se apropiară de a colină pe care era [nălţat un cart 
imens. 

- Acesta este postul de comandă a lui Appius Claudius, [i 
spuse Caius Cornelius Scipio. Mă duc să văd dacă te poate 
primi. 

Hamilcar cobor[ de pe cal, [şi aranjă hainele, apoi se 
plimb” [n sus şi-n jos până la revenirea ofițerului. 

- Consulul este bucuros să primească vizita unui trimis al 
Cartaginei. M-a rugat să te [ntreb dacă ţi-ar face plăcere să vă 
[ntâlniţi [n cortul său. Poţi să-ţi păstrezi armele, cetăţile noastre 
sunt [n relaţii paşnice, iar tu vii [n calitate de prieten. Cel puţin, 
aşa ne dorim. Urmează-mă. 

Hamilcar intră sub imensul cort [n faţa căruia lictorii?? [şi 
aşezaseră fasciile. Interiorul era bogat mobilat: a masă mare, 
mai multe paturi de stat la masă, scaune, lumânări parfumate, 
scrinuri şi candelabre aşezate pe trepieduri. Un bărbat le veni [n 
[ntâmpinare. Mic de statură, purta a haină lungă şi albă, 
[mpodobită cu o dungă purpurie, iar unul dintre falduri îl avea 
aruncat peste umărul stâng. 

- Fii bine venit, nobile cartaginez. Sunt consulul Appius 
Claudius. 

- Te salut, nobile Consul. Sunt Hamilcar Barca, fiul lui 

Adonibaal, membru în Consiliul celar O Sută Patru, ]i sunt trimis 
de amiralul Hannon pentru a-ţi transmite un mesaj al Marelui 
Consiliu. 
- Observ că cetatea Cartaginei îşi alege bine ambasadorii, [n 
ciuda tinereţii lor. Am auzit vorbindu-se mult despre tatăl tău, 
despre care se spune că este unul dintre bărbaţii cei mai 
influenţi din cetatea ta. Când te vei întâlni cu el, să-l saluţi din 
partea mea. Fireşte, nu uita să faci tot astfel şi când îl vezi pe 
Hannon cu toate că, la drept vorbind, nu am un respect deosebit 
pentru el. 

- Nu pot să-ţi [ngădui să-mi insulţi superiorul. 

- Te porţi ca un ofiţer credincios şi disciplinat, lucru pentru 
care te felicit. În locul tău, nici eu nu m-aş fi comportat altfel. 
Totuşi, te cred destul de inteligent pentru a fi observat că 
superiorul tău este lipsit de delicateţe. Atunci când ne-a 
[napoiat câteva corăbii care se rătăciseră pe țărmurile voastre 


22 Ofiţeri ce alergau [n faţa celor mai de seam” demnitari romani, mai ales a consulilor, purtând 
un mănunchi de nuiele [n care era [nfiptă o secure. 


din cauza unei furtuni, nu s-a putut abţine să nu facă remarci 
dispreţuitoare cu privire la noi. 

- Ştiu despre discuţia pe care a avut-o cu tribunul Gaius 
Claudius. 

- Şi care e părerea ta? 

- Dacă aş fi fost [n locul lui, m-aş fi exprimat puţin mai 
altfel. Invinuind pe cineva că s-ar teme, nu poate fi cea mai 
bună cale de a ţi-l face prieten. 

- Tinereţea nu te împiedică să fii înţelept. Dacă eşti de 
acord, să ne aşezăm pe aceste paturi de odihnă şi să bem 
pentru gloria celor două cetăţi ale noastre. Apoi vom vorbi 
despre scopul vizitei tale. 

Cei doi bărbaţi luară loc pe paturile moi în timp ce sclavi, 
iviţi ca prin farmec din fundul cortului, le turnau de băut şi 
aşezau pe a tavă gustări uşoare. După plecarea lor şi după cea 
făcut onorurile mâncării, Hamilcar s-a hotărât să vorbească: 

- Appius Claudius, Cartagina este neliniştită din cauza 
prezenţei trupelor tale la Region. 

- Acestea se află pe un teritoriu aparținător Confederaţiei 
italice. Ce este mai firesc decât atât? 

- Nimeni nu are dreptul să vă interzică a vă concentra le- 
giunile în orice loc de pe teritoriul vostru. Sunteţi stăpâni la voi 
acasă, aşa cum şi noi suntem la noi acasă. Problema este alta. 

- Care anume? 

- Mamertinii şi siracuzanii, aliaţii noştri, se tem că pregătiţi 
o ofensivă [mpotriva lor. 

- Am avea toate motivele să facem acest lucru. Eşti prea 
tânăr pentru a fi cunoscut acele vremuri de nenorociri când, 
fiind aliaţii lui Pyrus, mamertinii au devastat Campania. Ne-au 
prăpădit moşiile, lanurile şi viile, au luat în sclavie femei ]i copii 
pe care a trebuit să-i răscumpărăm plătind bani grei. Roma nu 
uită nimic şi nu iartă nimic, chiar dacă, uneori, lasă să treacă o 
vreme până să-şi ducă la capăt răzbunarea legitimă, împotriva 
duşmanilor ei. A venit timpul ca mamertinii să plătească pentru 
mârşăviile lor. 

- Consiliul celor O Sută Patru m-a împuternicit să-ţi spun 
că ei sunt aliaţii noştri, iar oraşul lor este apărat de o garnizoană 
cartagineză. Dacă traversezi strâmtoarea, Cartagina va considera 
că Roma a rupt tratatul cu noi şi că ne-a declarat război. 


- Hamilcar, să nu ne aprindem prea tare. S` ştii c`, dacă 
sunt consul, nu înseamnă că sunt împuternicit să declar război; 
chiar dacă aceasta ar fi - ]i nu este - inten\ia mea. Senatul 
singur are putere s' decidă acest lucru şi sper foarte mult că nu 
se va ajunge la această soluţie extremă. Mamertinii nu merită 
ca Roma şi Cartagina să se bată pentru ei. Cele două cetăţi ale 
noastre au treburi mai importante, dec@t să se ocupe de aceşti 
nenorociţi. Voi transmite mesajul tău celor care sunt în drept să- 
| aprecieze. Pentru moment, poti fi liniştit. Trupele mele au de 
făcut eforturi mari pentru a linişti lucrurile în această regiune 
bântuită de bandiți şi de cei ce nu se supun autorităţii noastre. 
Acestui scop îmi voi dedica toate puterile. lar dacă doreşti o 
dovadă în plus a bunei mele credinţe, n-ai decât să cercetezi cu 
atenţie portul. Ai văzut acolo, cumva, staționând vreo flotă cu 
care aş putea traversa strOmtoarea? 

- N-am văzut nimic de felul acesta. 

- Nu uita să înştiinţezi despre aceasta şi Consiliul celor O 
Sută Patru, pentru a le spulbera neliniştile. Cartagina n-are de 
ce să se teamă de Roma. Am fost fericit să te întâlnesc şi te las 
acum să-ţi continui misiunea. O suită te va conduce la corabia 
ta, dacă nu eşti de acord să-ţi petreci, noaptea aici. Ar fi o cinste 
pentru mine să-ţi ofer ospitalitate. 

Hamilcar şovăi a între dorinţa de a se reîntâlni cu prietenii 
rămaşi la Messina şi între aceea de a rămâne aici pentru a putea 
observa tabăra romană, ca astfel să-i înţeleagă mai bine pe 
aceia care - acum era aproape sigur - vor fi nu peste multă 
vreme adversarii săi. Alese cea de a doua variantă. 

- Primesc cu recunoştinţă propunerea ta, Appius Claudius. 

- Vei fi condus la locul unde vei fi găzduit. Ne vom revedea 
[n seara asta. 

Un ofiţer veni să-l ia în primire pe trimisul cartaginez şi îl 
conduse la un cort, mult mai mic dar foarte luxos aranjat. | se 
înfăţişă un sclav: 

- Numele meu este Clearchos iar stăpânul meu, Caius 
Cornelius Scipio, m-a trimis pentru a te sluji. 

- Eşti grec? 

- Lacedemonian: Am fost capturat de pirați pe când mă 
întorceam din Corint. Ei m-au vândut romanilor. 

- Stăpânul tău are mulţi sclavi? 


- Câteva sute. El aparţine uneia dintre cele mai vechi şi 
mai de seamă familii din Roma. Ai lui pretind că se trag în linie 
directă din însuşi Enea, fiul regelui Priam. 

- Este un stăpân bun? 

- Se spune că există unii şi mai răi. Eu sunt mulţumit să îl 
servesc dar, totuşi, nu pot uita niciodată că am fost cândva un 
om liber. 

- Ce părere ai despre romani? 

- N-am nici o părere care te-ar putea interesa. Este un 
popor ciudat. Pe de o parte, sunt senatorii, unii mai bogaţi decât 
alţii; de cealaltă parte este poporul, plebea, cum îl numesc ei. 
Unii dintre ei sunt soldaţi şi pe mulţi îi vei vedea pe aici, iar 
ceilalţi trăiesc din împărţelile de grâu şi de ulei pe care Senatul 
le organizează pentru ei. Ceilalţi care mai sunt trăiesc pe 
spinarea sclavilor sau a oraşelor supuse autorităţii romane. 
Deci, dacă nu ai să-mi porunceşti nimic, îngăduie sò plec. Dacă 
ai nevoie de mine, n-ai decât să strigi, şi voi veni. 

Hamilcar îşi luă un răgaz de odihnă sub cort. Spre sfârşitul 
după-amiezii, ieşi pentru a privi legionarii ce făceau manevrele 
de luptă pe un şes întins, situat în afara taberei. Aliniate la 
perfecţie, cohortele mărşăluiau în pas de paradă, se întorceau 
spre stânga sau spre dreapta alcătuind un corp compact, după 
care se despărţeau iar, formând mici coloane separate. Bărbaţii 
purtau echipament greu: un coif rotund, o platoşă îmbrăcată 
peste un pieptar de piele, o sabie pusă într-o teacă strâmtă şi 
dreaptă, o lance lungă de câţiva coţi şi un scut lung, pătrăţos, 
acoperind aproape în întregime corpul luptătorului. 

Impresia generală era impresionantă. Un amănunt îl izbii 
pe Hamilcar: vârsta bărbaţilor. Unii dintre ei erau tineri, însă cei 
mai mulţi aveau cam treizeci şi cinci de ani sau chiar mai mult. 
Asta însemna că-şi petrecuseră toată viaţa sub arme, departe 
de familie şi de cetatea natală. Nici un cartaginez n-ar fi acceptat 
o astfel de situaţie şi din această cauză, pentru a apăra oraşul 
Elissei, Senatul a recurs la mercenari. Roma proceda cu totul 
altfel. Ea se baza pe cetăţenii ei şi, dându-şi seama de aceasta, 
Hamilcar nu-şi putu stăpâni un tremur. 

Da, în faţa lui se contura imaginea unei puteri noi şi de 
temut care va [ncerca să răstoarne fără milă tot ce [i putea sta 
în cale. li reveniră în minte cuvintele blOnde ale lui Appius 
Claudius. Omul a încercat să-i adoarmă vigilenţa minţindu-l în 


faţă. Poate că nu avea el puterea de a declara războiul, dar îl 
pregătea cât se poate de bine. 

Trompetele sunară. Soldaţii încetară exerciţiile şi se 
îndreptară spre cantonamentele lor unde începu curând o 
forfotă febrilă. Caius Cornelius venise în căutarea lui Hamilcar: 

- Nobile Hamilcar, consulul nostru te roagă să-l ierţi. A 
stat prea mult [n soare şi are o puternică durere de cap. 

- Nădăjduiesc că nu e nimic grav. 

- Nu. Dar Appius Claudius este un om trăit la oraş. Nu are 
obişnuinţa vieţii în aer liber. 

- Îi doresc să se facă bine cât mai curând posibil. Fie ca 
Eşmun să-mi împlinească dorinţa. 

- Se va bucura de această atenţie din partea ta. Mi-a cerut 
să-ţi ţin tovărăşie în seara asta împreună cu unul dintre prietenii 
mei, Marcus Atilius Regulus, şi el fiu de senator. Ne aşteaptă la 
cortul lui. 

Condus de Caius Cornelius Scipio, Hamilcar fu prezentat 
unui bărbat înalt, trecut bine de treizeci de ani, al cărui obraz 
exprima hotărârea. 

- Fii bine venit, Hamilcar Barca. Trebuie să-ţi fi spus prie- 
tenul meu Caius Cornelius Scipio că sunt fiu de senator, la fel ca 
el şi ca tine, iată o potrivire cel puţin ciudată. Să ne aşezăm la 
masă. 

Mai întâi, cei trei bărbaţi trecură la spălatul tradiţional al 
mâinilor iar apoi se aşezară pe paturile pe care se stătea în 
timpul mesei, în timp ce sclavii trebăluiau pentru a acoperi 
masa cu mâncăruri fine, umplând cupele cu un vin greu şi 
ameţitor. Caius Cornelius Scipio a fost cel dintâi care a rupt 
tăcerea: 

- Hamilcar; aş putea să te întreb ceva? 

- Ce anume? 

- Cum se face că tu, fiul unui membru din Consiliul celor O 
Sută Patru, ai ales să te faci militar? 

- Aş putea să-ţi pun ]i eu aceeaşi întrebare! 

- Este adevărat, însă la Roma, un fiu de senator, dacă 
doreşte să fie succesorul tatălui său în Senat, trebuie să intre în 
armată, apoi trebuie să ducă la bun sfârşit unele misiuni, atât 
civile cât şi militare. Nu cred că aşa se întâmplă şi în Cartagina. 


- Ai dreptate şi chiar tat'| meu, în repetate rânduri, a 
încercat să mă descurajeze. Ar fi dorit să îmbrăţişez o altă 
carieră, una asemănătoare cu alui. 

- Şi nu te atrage? 

- Nu simt nici o |nclinaţie pentru politică şi pentru intrigi. 
Cerşirea unor favoruri de la cutare sau cutare personaj, a lăuda 
pe unul [n detrimentul altuia, toate cele de felul acesta nu mi-au 
plăcut niciodat'. Mi-e silă de minciună şi de ipocrizie. De fapt, un 
singur lucru mă interesează. 

- Care anume? 

- Să-mi apăr patria [mpotriva celor care o ameninţă. N-ai 
face şi tu acelaşi lucru? 

- Cu siguranţă. Însă patria se poate dovedi şi mamă 
vitregă, ce nu merită iubirea ce i se arată. Imaginează-ţi că, de 
pildă, Cartagina s-ar comporta urât cu ai tăi şi i-ar trimite [n 
pribegie. Ai mai fi gata si atunci să mori pentru ea? 

- Întrebarea ta este delicată. Dacă ai mei ar fi alungaţi, 
prima mea grijă ar fi să obţin rechemarea lor, ei putând fi 
victimele unei nedreptăţi sau ale unei greşeli. Acestea fiind zise, 
orice ar fi, sabia mea va sta [ntotdeauna pregătită pentru a 
apăra Cartagina. De fapt, mă interesează mai puţin cine sunt 
conducătorii ei. Ceea ce iubesc la acest oraş este modul lui de 
viaţă, o blândeţe a existenţei ce nu-şi află asemănare, bucuria 
simplă a locuitorilor ei [n zilele marilor sărbători, liniştea paşnică 
a serilor din anotimpul frumos, pâlpâirea flăcărilor [n zilele 
friguroase, mirosul pământului când revine primăvara, gustul 
unui ciorchine de struguri [nfulecat la umbra unui smochin, 
zgomotul valurilor ce se izbesc de ţărmul mării, mireasma 
florilor din grădinile noastre. Da, pentru toate acestea, sunt gata 
să-mi dau viaţa. 

- Hotărât lucru, eşti un ins ciudat, zise, pe un ton jumătate 
ironic, jumătate serios, Marcus Atilius Regulus care până atunci 
tăcuse. Însă tu nu vorbeşti ca un soldat, te exprimi ca un filosof 
sau ca un poet. 

- Cele două nu se exclud. 

- Dar ce spui despre teama pe care cetatea ta trebuie să o 
inspire altor oraşe? Ce faci cu puterea pe care trebuie să şi-o 
asigure? Nu-ţi faci griji pentru cuceririle pe care trebuie să le 
facă pentru a-şi menţine existenţa şi independenţa? Nu simţi 


niciodată nevoia să o vezi domnind asupra lumii [ntregi şi 
punând biruri grele asupra celorlalte popoare? 

- Pentru care scop? 

- Pentru dragostea de putere. 

- Ţi-am spus că nu am [nclinaţii pentru astfel de lucruri. 

- Nu ai dreptate, Hamilcar Barca. Eu, Marcus Atilius 
Regulus, nu ascund că visez ca Într-o bună zi să fiu ales consul 
pentru a lucra mai bine spre gloria Romei. Voi face totul pentru 
a-mi atinge acest ţel, chiar dacă va trebui să plătesc cu viaţa. 
Voi face aceasta pentru cetatea lui Romulus şi Remus, pentru 
Senatul şi pentru poporul ei dar, cu siguranţă, n-o voi face 
niciodată pentru a menţine blândeţea [nlelătoare a traiului de 
pe malurile Tibrului. Acestea sunt vorbe goale. Suntem un popor 
de ţărani neşlefuiţi şi care am avut Inţelepciunea să aducem 
pentru copiii şi pentru nepoţii noştri dascăli greci dar, cu toate 
acestea, nu vom ajunge niciodată nici să apreciem, nici să ne 
placă lucrurile frumoase aşa cum ştiţi s' faceţi voi, cartaginezii. 
Nu avem alt viitor decât acela de a trăi o viaţă grea, ca ţărani şi 
soldaţi, părăsindu-ne familiile, atunci când Senatul ne-o cere, 
pentru a ne război departe de casă şi pentru a [nfige vulturii şi 
[nsemnele noastre pe pământurile pe care zeii ni le dăruiesc. 
Vezi tu, Hamilcar, eu am moşii [ntinse [n Campania, unde 
trăiesc soţia şi copiii mei. Mi-ar fi ruşine să mă [nfăţişez [n faţa 
lor, dacă n-aş reveni [nvingător dintr-un război sau dacă, dintr-o 
greşeală, aş aduce atingere intereselor Romei. 

- Marcus Atilius Regulus, faci să-mi Ingheţe inima de 
spaimă. Eşti un om amabil şi politicos dar pari a fi gonit orice 
simţ al omeniei din tine. Indrăznesc să sper că Roma nu este 
după chipul şi asemănarea ta căci, altminteri, presimt că viitorul 
va fi negru. 

- Hamilcar, interveni Caius Cornelius Scipio, vădit stânjenit 
de discursul prietenului său şi dorind să abată discuţia, aceasta 
este prima ta călătorie în afara patriei [n care te-ai născut? 

- Da, şi a început să-mi lipsească. Însă n-am de ce mă 
plânge. Am încă multe de învăţat şi sunt nerăbdător să mă 
întorc în coloniile noastre din Sicilia. 

- Te înţeleg. Eu, la fel, este pentru prima oară când mă 
îndepărtez de Roma la mai mult de două zile de mers pe jos şi 
sunt de părere că descopăr unele realităţi a căror existenţă nici 
nu o bănuiam până acum. Pentru că ne aflăm într-o situaţie 


asemănătoare, îţi propun să pecetluim între noi o înţelegere de 
prietenie la care să-l facem părtaş şi pe Marcus Atilius Regulus, 
chiar dacă el este un bărbat în toată firea. Jurăm să ne dăm 
ajutor şi sprijin în toate împrejurările. Din partea mea, mă jur pe 
Jupiter. 

- Şi eu pe Baal Ammon. 

A trecut un timp oarecare până când cel de al treilea 
comesean a binevoit să deschidă gura: 

- Sunteţi nişte dulăi tineri şi nebuni şi acţionaţi din îndem- 
nul emoţiei şi al vinului. Dacă eram credincios datoriei mele de 
ofiţer, v-aş fi dezlegat pe loc de această făgăduială caraghioasă. 
Însă, în acelaşi timp, îmi place ardoarea şi generozitatea 
voastră. Îmi reamintesc anii tinereţii mele. Mă jur şi eu, la fel, pe 
zeii lari ai familiei mele, strălucita gintă Atilia. 


x kx * 

După acest jurământ, cei trei b'rbaţi se despărţiră. În 
dimineaţa următoare, Caius Cornelius Scipio l-a condus în port 
pe Hamilcar, care a urcat la bordul triremei. Sosind la Messina, 
se lăsă condus la Hannon, pe care îl găsi înconjurat de cele mai 
de seamă căpetenii mamertine. 

- Hannon, vreau să-ţi vorbesc între patru ochi. 

- Prieteni, nu plecaţi prea departe. Reveniţi, de îndată ce 
tânărul Hamilcar îmi va da raportul. 

Mamertinii, dintre care unii nu-şi ascundeau mânia, 
părăsiră încăperea. 

- Te ascult, fiu al lui Adonibaal, zise Hannon. 

- M-am dus la Region, aşa cum mi-ai poruncit, şi m-am 
întâlnit cu consulul Appius Claudius. 

- Ce fel de om este? 

- Un ins ascuns şi prefăcut. M-a îmbătat cu vorbe 
frumoase şi s-a jurat pe toţi zeii lui cò nu se pregăteşte de 
război. Trebuia să mă revăd cu el în aceeaşi seară, căci am fost 
invitat să mă împărtăşesc din ospitalitatea lui dar, în ultima 
clipă, mi-a trimis vorbă că e suferind. N-am crezut nici un 
moment această minciună sfruntată. De fapt, se temea că voi 
continua să-i pun întrebări. 

- Cine s-a ocupat de tine? 

- Doi ofiţeri, amândoi fii de senatori. Unul era foarte cald şi 
apropiat, celălalt, distant şi rece. Mă întreb dacă nu cumva au 


fost aleşi anume astfel. Prin ei, Roma mi-a arătat cele două feţe 
ale sale. Prima este cea pe care o arată celor ce se supun 
condiţiilor impuse de ea; iar cea de a doua îi priveşte pe cei care 
cutează să-i sfideze stăpânirea. 

- Ar trebui să ne temem de o debarcare a legiunilor lor? 

- E o problemă de zile sau de săptămâni. Un lucru m-a 
izbit la sosirea mea la Region: portul era aproape pustiu; câteva 
corăbii comerciale şi bărcile pescarilor. În schimb, cheiul era 
acoperit cu frânghii şi parâme, ca şi cum aşteptau o flotă ce ar 
urma sa facă escală acolo curând. Presupun că romanii şi-au, 
ancorat corăbiile mai la nord, pentru a nu fi văzute. Plănuiesc 
să ne ia prin surprindere, acţionând foarte repede şi, 
neîndoielnic, în timpul nopţii. Cred că trebuie să pui garnizoana 
în stare de alarmă. 

- Cum sunt trupele lor? 

- Alcătuiesc o armată formidabilă. Nici n-am cuvinte să ţi-o 
descriu. Este ca un atelaj tras de cai turbaţi care zdrobeşte tot 
ce-i iese [n cale. Appius Claudius mi-a spus c' legiunile sale au 
misiunea de a-i vâna pe bandiții şi pe răsculații din 
[mprejurimile Regionului. N-am crezut nici măcar un cuvânt 
deoarece câteva sute de oameni ar ajunge cu prisosinţă pentru 
a-i pune cu botul pe labe pe răzvrătiți. Nu, este vorba de o 
invazie şi sunt gata să se năpustească asupra noastră. 

- Cuvintele tale mă [ngrijorează foarte tare. Am [n subor- 
dine două mii de soldaţi şi mercenari. Impreună cu ei, mă pot 
retrage [n fortăreață şi pot rezista unui asediu de trei săptă- 
mâni, până la venirea ajutoarelor. 

- Dar mamertinii? 

- Ai putut singur să-ţi dai seama că nu se poate avea 
[ncredere [n ei. Când discut cu şefii lor, vorbesc mieros şi [i 
laud, [nsă ştiu bine că sunt gata să ne trădeze dacă romanii le 
dau mai mult. De aceea, am preferat să nu [mprăştii trupele 
prin oraş şi să le ţin adunate la un loc, aici, [n fortăreață. 

- Ce ai de gând să faci? 

- Pe moment, mă prefac că am primit veşti bune. 
Mamertinii nu trebuie să afle temerile noastre. In cea mai mare 
taină, voi aduce [n fortăreață provizii şi furaje. De apă nu vom 
duce lipsă, deoarece avem aici un puț. Apoi, voi acţiona [n 
funcţie de cum se vor [ntâmpla lucrurile. 


- Eu ce trebuie să fac? Să mă relntorc la Cartagina pentru 
a preveni Consiliul celor O Sută Patru? 

- O triremă va pleca [n această seară şi unul dintre ofiţerii 
mei va primi această misiune. Ceea ce [ţi [ncredinţez ţie este cu 
mult mai important. Tu te vei [mbarca de asemenea pe această 
corabie - mamertinii vor crede că te [ntorci [n cetatea noastră - 
care va face escală [n Siracuza. Stăpânul acestui oraş, Hieron, 
este principalul nostru aliat din Sicilia şi are o armată 
numeroasă şi bine pregătită; să pornească grabnic spre 
Messina, fie pentru a [năbuşi orice [Incercare de revoltă a 
mamertinilor, fie pentru a ne elibera, dacă vom fi asediați [n 
fortăreață. Foloseşte-te de [Intreaga ta influenţă pentru a-l 
determina să acţioneze rapid. Nu va cuteza să refuze sprijinul 
datorat Cartaginei, mai ales că acela care [i cere aste este fiul 
unui membru al Consiliului celor O Sută Patru. În aşteptarea 
plecării, odihneşte-te puţin. O meriţi pe deplin, mai ales că eşti 
[ncă departe de a ajunge la capătul [Incercărilor care te 
aşteaptă. Voi trimite după tine când va trebui să te [mbarci. Fă 
[n aşa fel [ncât plecarea ta să atragă atenţia. Mamertinii vor fi 
convinşi că ai făcut numai o vizită de rutină. Sper să te [ntorci 
curând, alături de Hieron şi de trupele lui. 

In aceeaşi seară, Hamilcar Barca s-a [mbarcat [mpreun> 
cu [nsoţitorii săi, preveniţi [n secret că se vor opri la Siracuza, 
unde au acostat două zile mai târziu. Puternic fortificată, ceta- 
tea [şi etala bogăţiile cu sfidare, ziua [n amiaza mare: străzi 
largi, pavate cu piatră, delimitau cartierele de locuit concepute 
după un plan ce [mpărţea [n pătrate suprafaţa cetăţii. Ici şi colo, 
se [nălţau temple sprijinite de colonade măreţe, [n interiorul 
cărora statuile zeilor şi zeiţelor erau acoperite cu foiţă de aur. 
Reşedinţele celor mai bogaţi cetăţeni ai oraşului erau imense. 
Dincolo de poarta de intrare, se vedeau grădini amenajate 
somptuos, cu fântâni din care apa t@şnea [n jeturi repezi şi 
sacadate. Epicide nu se putea abţine să nu comenteze fiecare 
detaliu. Fireşte, nu era originar din Siracuza, dar splendoarea 
oraşului îi măgulea orgoliul de grec. Poate, pentru el, era un 
prilej de a retrăi unele momente din copilăria şi din tinereţea lui, 
petrecute [n locuri asemănătoare. Juba [I asculta fără să-l 
[ntrerupă, minunându-se, la fel, de această abundență de lux şi 
de bogăţie. 


Pe tot parcursul drumului, Hamilcar a vorbit numai cu 
Magon. Acesta era numele ofițerului cartaginez care l-a 
[ntâmpinat [n port şi care [I conducea la Hieron, al cărui palat 
domina întregul oraş. Magon se afla în Siracuza de câteva luni şi 
avea intrare liberă la Hieron: 

- Ce soi de om este? îl întrebă Hamilcar. 

- Comportamentul lui te va mira. Este de formaţie militar! 
Fiu al unui anume Hierocles şi rudă îndepărtată cu Gelon, unul 
dintre cei mai crânceni dictatori din câţi a cunoscut această 
cetate. El însuşi, fiind adus la putere de către soldaţii săi, ar fi 
putut să guverneze într-un mod asemănător. În fapt, a ales 
contrariul. A preferat să câştige inima concetăţenilor. Prin 
urmare, s-a abținut de la a-şi asasina adversarii politici sau de la 
trimiterea lor în exil. Şi-a concediat mercenarii străini 
înlocuindu-i cu siracuzani recrutaţi din cel mai de jos strat al 
societăţii. Aceştia şi-au arătat recunoştinţa proclamându-l rege. 

- E un prieten al Cartaginei? 

- Înainte de orice, Hieron este prietenul lui Hieron. Dar se 
teme de romani mai mult decât de cartaginezi. Cei dintâi sunt 
aproape, noi suntem departe. 

- Vrei să spui că din două rele l-a ales pe cel mai mic? 

- Te las să judeci singur. Este foarte ataşat de tradiţii şi 
visează, desigur, să reînvie gloria apusă a cetăților greceşti din 
'Sicilia. În acelaşi timp, ştie cò cetatea Cartaginei a întemeiat 
colonii pe insulă mai înainte ca fiii Eladei să se aşeze în acestea 
locuri. Nu are de gând să pună [n disculie această stare de 
lucruri şi acesta este marele nostru noroc. 

Intrară în palat şi un ofiţer veni să se intereseze care este 
motivul venirii lor. El le porunci lui Epicide şi lui Juba să aştepte 
într-o curte reîntoarcerea lui Hamilcar şi a lui Magon, iar 
acestora din urmă le făcu semn să-l urmeze. Suita lor trecu prin 
mai multe săli împodobite cu stucaturi de diferite culori şi se 
opriră în faţa unei uşi masive din bronz, care se deschise pentru 
a fi lăsaţi să treacă. 

Dintr-un colţişor al sălii imense în care intraseră, veni spre 
ei un bărbat. 

- Pe cine trebuie să anunţ? 

- Hamilcar Barca, fiul lui Adonibaal, membru al Consiliului 
celor O Sută Patru, trimis al Cartaginei, solicită cinstea de a fi 
primit de Hieron, regele Siracuzei. 


- Bine ai venit, se auzi un glas venind din fundul încăperii. 
Apropie-te fără teamă, locuitorii cetăţii Elissei ne sunt prieteni, 
iar vederea lor ne umple inima de bucurie. 

Dând curs acestei invitaţii, Hamilcar înaintă şi sfârşi prin a 
observa un bărbat aşezat pe un tron de aur. Judecând după 
barba înspicată, era cam de vârsta tatălui său. Se înclină în faţa 
lui foarte respectuos în timp ce Hieron, după ce se ridică de pe 
tron, veni în întâmpinarea lui. 

- Hamilcar Barca, îl cunosc bine pe tatăl tău. Am avut 
prilejui să-l întâlnesc în timpul uneia dintre şederile lui [n Sicilia 
şi i-am apreciat înţelepciunea. Vorbeşte fără teamă, te ascult. 

- Măria ta, vin din Messina şi sunt aducătorul unor veşti 
rele. 

- Blestemaţii de romani au trecut strâmtoarea? 

- Sunt gata să o facă. Sunt sigur de aceasta de când le-am 
vizitat tabăra şi l-am întâlnit pe consulul Appius Claudius. Tu ştii 
că Hannon, amiralul nostru, a ocupat fortăreaţa Messina, dar se 
teme de o replică dură din partea mamertinilor. 

- Are dreptate, deoarece aceşti foşti mercenari ai lui Pyrus 
sunt nişte lepădături mârşave, o adun tură de bandiți şi de 
tâlhari. Ani de-a rândul au făcut prăpăd pe domeniile mele. Am 
[ncheiat o alianţă cu ei pentru că mi-a fost cerut acest lucru de 
Cartagina şi pentru că trebuia să mobilizăm toate forţele din 
insula noastră împotriva romanilor. Cu toate acestea, nimic nu 
mă poate opri să-i urăsc. 

- Desigur, tot din această cauză, Hannon se îndoieşte de ei 
şi îţi cere ajutor. El consideră că sosirea trupelor tale ar fi de- 
ajuns pentru a-i înfricoşa pe mamertini şi pentru a-i descuraja pe 
romani să treacă strâmtoarea. Însă timpul trece şi prin gura 
mea, Cartagina [I roagă pe cel mai credincios aliat al ei să 
acţioneze nel[ntârziat. 

- Poteleşte-te, Hamilcar. Începerea unui război este o 
hotărâre ce nu se ia cu uşurinţă. Crezi că o armată poate fi 
adunată pocnind din degete? Mai Intâi trebuie să cer aprobarea 
consilierilor mei şi părerea generalilor. Pentru aceasta, am 
nevoie de mai multe zile. În acest timp, fii oaspete [n palatul 
meu. Bărbatul care te-a [ntâmpinat la intrare trebuie să-ţi fi 
pregătit deja |[ncăperile [n care vei fi găzduit. Te voi căuta de 
[ndată ce voi socoti că sunt pregătit să pornesc spre Messina 
pentru a veni [n ajutorul vechiului meu prieten Hannon. 


- Ultimele tale cuvinte mă liniştesc şi mă umplu de bucu- 
rie, Hieron. Voi aştepta până când vei avea bunăvoința să-mi 
acorzi a nouă [ntrevedere. 

Timp de trei săptămâni lungi, Hamilcar, Epicide şi Juba au 
stat [nchişi [n palat. Fiul lui Adonibaal nu voia să iasă [n cetate, 
temându-se că [În orice clipă ar putea fi chemat de rege. Cu 
fiecare zi ce trecea, dispozilia lui devenea tot mai sumbră şi nici 
măcar Juba nu reuşea să-l distreze atunci când, la adăpostul 
nopţii, aveau câteva clipe de intimitate. 

Într-o dimineaţă, Magon, care până atunci se dăduse dis- 
părut, [şi făcu apariţia [n apartamentele lor, cu un aer îngrijorat. 

- Hieron te aşteaptă. Vino cu mine. 

Porniră, trecând prin grădinile palatului şi, tot drumul, 
ofiţerul nu scoase nici o vorbă, [nsă se vedea pe obrazul lui că 
deţine un secret foarte important. De câteva ori, Hamilcar 
[ncercă să-i pună [Întrebări dar, de fiecare dată, se izbi de 
tăcerea acestuia. Când uşa sălii tronului se deschise, fiul lui 
Adonibaal se miră să-l vadă [n fundul [ncăperii, alături de 
Hieron, pe Hannon, comandantul garnizoanei cartagineze din 
Messina, [mbrăcat [n armură. 

- Hamilcar Barca, ştiu că aştepţi de multă vreme să te 
primesc [n audienţă. Aş fi vrut să se [ntâmple acest lucru [n alte 
[mprejurări. Astăzi este o zi tristă pentru Cartagina şi pentru 
Siracuza. 

- De ce? Ce s-a [ntâmplat? 

- Te va lămuri Hannon. 

- Hamilcar, zise amiralul, cu vecea spartă de amărăciune, 
temerile tale erau [ndreptăţite. La numai două zile după 
plecarea ta, şefii mamertini au trădat. l-au masacrat pe cei care 
erau de partea noastr” şi au trimis soli la romani pentru a le 
cere să fie admişi, [n calitate de aliaţi, [n cadrul Confederaţiei 
italice. Bineînţeles, romanii au fost de acord şi, numindu-i pe 
mamertini italieni de peste mare, le-au oferit protecţie. Atunci, 
tâlharii blestemaţi i-au chemat să debarce [n oraş. Au traversat 
strâmtoarea [n timpul nopţii şi, [n zori, m-am pomenit asediat [n 
fortăreață. 

- Puteai face față unui asediu [ndelungat, [n aşteptarea 

trupelor lui Hieron. Acesta mi-a promis că-ți va veni [n 

ajutor. 


- Hamilcar spune adevărul. Trupele mele sunt pregătite de 
două zile şi mâine aveam de gând să pornim spre 
Messina. - Hannon, vorbi din nou Hamilcar, de ce ai 
părăsit fortăreaţa? 

- Am făcut o greşeală de neiertat. La sosirea [n oraş, 
romanii au adunat poporul şi unul dintre ofiţerii lor s-a prezentat 
la intrarea [n fortăreață, aducând un mesaj din partea lui Appius 
Claudius. Acesta mă poftea la o [Întâlnire pentru a discuta 
despre intenţiile Cartaginei cu privire la mamertini. 

- Şi l-ai crezut? 

- Cartagina şi Roma sunt, sau cel puţin au fost, aliate. Nu 
există nici o declaraţie de război oficială din partea Romei. Am 
crezut că voi putea determina a răsturnare a situaţiei [n 
favoarea noastră vorbindu-le mamertinilor deschis şi arătându- 
le [nsemnătatea deosebită a momentului. Faptul că, pentru 
prima dată [n istoria lor, romanii s-au aventurat [n afara Italiei 
este un avertisment sinistru. 

- Este clar că discursul tău nu şi-a atins scopul. 

- Nici măcar nu l-am rostit. Călcându-şi cuvântul, Appius 
Claudius m-a făcut prizonier şi, sub ameninţare, a trebuit s' le 
cer oamenilor mei să părăsească fortăreaţa. Am discutat 
[ndelung cu consulul condiţiile predării lor pentru ca nimic sò nu 
le lezeze onoarea de soldaţi. Romanii le-au dat voie să-şi 
păstreze armele şi, apoi, ne-am [mbarcat pe corăbiile noastre 
pentru a veni la Siracuza. Acum, cu ajutorul lui Hieron, cred că 
[n scurt timp vom recuceri Messina. 

- Hieron, [ncepu Hamilcar, cu vocea tremurând de mânie, 
ştii că mă aflu aici [n calitate de trimis al Consiliului celor O Sută 
Patru. Comportarea lui Hannon nu este demnă, de un ofiţer 
cartaginez şi el va trebui să răspundă pentru nelegiuirea sa [n 
faţa Senatului. Îmi propun să plec Incă astă seară la Cartagina 
pentru a-l preda autoritălilor. În acest răstimp, Magon va prelua 
comanda trupelor lui Hannon şi vor lupta alături de armata ta 
pQnă voi reveni din patrie aducOnd şi alte detaşamente de 
luptători! 

- Hamilcar; zise Hieron, eşti un [nțelept. Se va face 
precum doreşti. Dar să te grăbeşti pentru că mă tem ca nu 
cumva romanii să aducă şi alte legiuni. 

În aceeaşi seară Hamilcar, urmat de Epicide şi Juba, se 
[mbarcă [mpreună cu Hannon care, de aici [ncolo, va fi pus [n 


fiare. La sosirea [n Cartagina, a fost trimis [n faţa Senatului, 
care l-a judecat pentru [Înaltă trădare, condamnându-l la răs- 
tignire. Sentința a fost executată [n faţa unei mari mulţimi 
cuprinse de ură; [n timp ce c'lăii [| ţintuiau [n cuie pe lemnul 
crucii, nenorocitul amiral a fost copleşit de insultele acestei 
mulţimi care, când şi-a dat ultima suflare, a izbucnit [n strigăte 
de bucurie. După aceea, trupul său a fost lăsat pradă animalelor 
sălbatice, pe când familia sa nici măcar nu s-a putut consola 
ridicând o stelă, [n amintirea lui, în incinta templului lui Baal 
Ammon. Hamilcar, care a petrecut mult timp depunând mărturie 
[n timpul procesului lui Hannon, a preferat ca, [n ziua execuţiei, 
să rămână [n vila sa, de la Megara. Era singurul loc unde putea 
să-şi ascundă mânia şi amărăciunea. Fără [ndoială, amiralul a 
acţionat ca un neghiob, dar nu merita o pedeapsă atât de 
cumplită. Alungarea din cetate şi confiscarea bunurilor era 
pedeapsa cea mai potrivită pentru adevărata sa vină: prostia. 

Seara, la Megara, []i deschise inima [n faţa tatălui său: 

- Adonibaal, cum putem fi atât de cruzi şi nedrepţi faţă de 
unul dintre ai noştri? 

- Fiule, mi-ai povestit cum [n persoanele celor doi romani 
cu care te-ai ospătat, ai recunoscut cele două feţe ale cetăţii lor. 
Dar acelaşi lucru se poate spune şi despre oraşul nostru. Pe de o 
parte, este metropola rafinamentului, a luxului, a culturii şi a 
civilizaţiei. Pe de altă parte, am moştenit de la strămoşii noştri 
fenicieni şi de la vecinii lor gustul pentru cruzime. Aminteşte-ţi şi 
că poporul nostru este [nconjurat de triburi duşmănoase şi că 
noi suntem cu mult mai puţin numeroşi decât sunt ele. Aşadar, 
suntem siliţi să le inspirăm concetăţenilor noştri o teamă 
salvatoare pentru că astfel se păstrează neatins devotamentul 
lor pentru patrie. Crucificarea este una dintre metodele pe care 
le folosim [n acest scop. Hannon Însuşi era conştient de acest 
lucru şi de aceea nici nu a protestat când a auzit judecata ce [I 
condamna. Intâmplarea aceasta este o [nvăţătură asupra căreia 
va trebui să meditezi. 


CAPITOLUL 5 


AlJadar, Roma a [Inceput r'zboiul Impotriva Cartaginei 
violOnd cu cinism tratatele solemne semnate odinioar' de 


reprezentaniii celor dou” orale. Cel mai grav era c' nici o solie a 
Senatului roman nu s-a [nf \i]at Consiliului Celor O Sut' Patru 
pentru a anunia, ala cum este obiceiul, [nceperea ostilit' iilor. 
Aceast” [nc Icare nelegiuit' a dreptului de st pQnire avea s`-i 
coste scump pe romanii din Cartagina. De [ndat ce s-a 
aflat ]tirea c' derii Messinei, o mare mulţime s-a adunat la 
intrarea [n cartierul lor. Indivizi provenili din drojdia societ vii 
agitau torte aprinse ]i ameniniau c`ò dau foc locuintelor str inilor. 
Mercenarii numizi, trimili [n grab” de Senat, [mpr ltiar' gloata 
[mp riind lovituri. Victimele ce urmau s` fie date prad` fl'c'rilor 
au fost conduse apoi la bordul unor cor bii grecelti, [nchiriate 
anume pentru aceast ocazie. Contra unei desp' gubiri grase, 
c” pitanii cor biilor au fost de acord s'-i duc” pe acelti còl tori 
incomozi p@n` la Ostia, atr gOndu-le atenlia asupra m''rinimiei 
Cartaginei fal' de ei, [n contrast cu nerecunoltinia Romei. 

De la revenirea [n oralul natal, Hamilcar abia dac l-a z`rit 
pe tat'| s'u. Consiliul Celor O Sut' Patru se Întrunea tot timpul, 
iar Adonibaal devenise o personalitate important, ocup@nd 
pozilia ]i locul lui Marabaal. Colegii s'i au vrut s'-l r'spl'teasc' 
[n felul acesta pentru limpezimea |i siguranta judeciiii lui. 
Numai el s-a dovedit [n stare sò prevad” izbucnirea ostilit' Vilor Ji 
a fost singurul care a [ncercat, deli [n zadar, s'-l pun” [n gard” 
pe Hannon, trimilEndu-i-l, [n acest scop, pe propriul s'u fiu, 
Hamilcar. Juba i-a relatat prietenului s'u, nu fir un strop de 
m@ndrie [n glas: pe str'zile cet'iii, numele Barca se afla pe 
toate buzele, vorbindu-se despre el [ntr-un fel plin de admiraiie. 
De cealalt' parte, Baalyaton |i prietenii s'i, consideraji prieteni 
ai romanilor, erau criticali f'r' cruiare; nici nu mai cutezau s` 
ias” [n public, de team” s`ò nu fie lua\i la b`taie. 

{n reledinia de la Megara, Hamilcar fierbea de ner bdare. 
Plecarea lui la lupt' era amQnat'; pentru aceasta trebuia s` 
primeasc” instrucliuni din partea tat lui s'u, mereu absent. {I 
prevenise despre dorinta lui ]i era furios din cauzò cò nu primea 
velti de la el. {n sforlit, [Intr-o sear', pe c@nd se [ntorcea dintr- 
o lung' plimbare [n tov'r'lia lui Juba, Epicide alerg [n 
[ntompinarea lui: 

- Tati tu a pus s` fii cutat acum cQteva clipe. Te 
a]teapt' [n [Inc perile lui. Te sf 'tuiesc s' te duci la el imediat. 


Hamilcar se supuse sfatului fostului s'u preceptor. (| g'si 
pe Adonibaal [mpreun> cu ali patru senatori, av@nd toli un aer 
serios ]i [ngrijorat. 

- Fiule, cunoalte-i pe colegii mei Himilkat, Abdle, 
Bodtanit ]i Baalnavas. Ala cum bine tii, [n Senat, unele 
probleme sunt urm'rite de comisii restrânse, de cQte cinci 
membri |i, tot astfel, noi suntem [ns`rcina\i cu tot ce se refer la 
afacerile militare ]i la r'zboiul cu Roma. Am apreciat 
comportarea ta la Messina precum |i exactitatea rapoartelor tale 
din Sicilia. E]ti [Inc t@n`r, dar dovedelti mult” sigurant [n 
g@ndire. Astfel, am hot 'r8t s'-i [ncredin\ m o misiune foarte 
grea: s` fii reprezentantul Senatului ]i al Consiliului Celor O Sut' 
Patru pe l@ng` generalul comandant al fortelor noastre militare 
din insu. Pe postul de general l-am numit pe Hannibal 
prev'z'torul. Este un b 'rbat inteligent ]i un soldat olelit. Stai de 
vorb” cu soldaţii ]i cu ofiterii, ia aminte la tot ce \i se pare 
important ]i trimite-ne rapoarte [n mod regulat. Va trebui s` fii 
ochii ]i braul Senatului Cartaginei ]i Consiliului celor O Sut' 
Patru. 

- V' multumesc, ilultri membri ai Consiliului, pentru cò [mi 
[ncrediniali aceast” misiune. {ns dorin\a mea cea mai scump" 
nu este sò devin scrib. A] vrea s' lupt |i s'-i fac pe acelti 
nenorocili de romani sò multe V r@na. 

- S-ar putea s` fii nevoit sò te bai. Despre Hannibal 
prev'z'torul nu s-a spus niciodat' cò ar fi dintre cei care, [n 
timpul atacurilor, ar ` m@ne [n spatele soldalilor s'i. Sabia ta nu 
va sta la nesforlit [n teac. {nceteaz` totuli sò te compari cu un 
scrib. Aceste reproluri plOng cioase sunt ca ale unui copil cu 
toane. Pentru noi ele nu reprezint: nimic. Nu ai de ce s`ò te 
pl@ngi ci, dimpotriv”. Consiliul []i [ncredin\eaz r` spunderi mari, 
ceea ce i-ar face invidioli pe mulli dintre cei de seama ta. 
Credeam c' acolo |i [n acest fel elti cel mai folositor 
Cartaginei ]i este singurul lucru care conteaz'. Mai adaug c` la 
propunerea lui Himilkat, aici de fa, Senatul a hot'r8t s`-]i 
confere gradul de c pitan. Elti ofiter ]i, de aici [ncolo, trebuie s` 
execuli ordinele superiorilor t`i. Am zis. 

- Himilkat, zise Hamilcar, [li mulumesc pentru |[nsemnele 
de cinstire pe care binevoielti sò le reverli asupra mea ]i m` voi 
str” dui s> mò ar't demn de ele. llultri membri ai Consiliului Ji tu, 
stimatul meu tat”, voi acţiona ala cum dorili. Altept instruciiuni. 


- Te vei prezenta [n aceast sear' [n portul militar unde 
Hannibal prev'z'torul te alteapt'. V' vei [Imbarca spre Sicilia 
pentru a veni [n ajutorul prietenului nostru Hieron, regele 
Siracuzei, ale c'rui trupe m'r] luiesc spre Messina. Ocupai 
ora]ul ]i alungai-i pe romani. 


KKK 


Pe corabia sa cu cinci r@nduri de vQsle, Hannibal 
prev`z`torul altepta cu nepl'cere s'-l [nt@lneasc pe trimisul 
Marelui Consiliu, fiul lui Adonibaal. {n sinea lui, tuna |i fulgera 
[mpotriva blestema\ilor de senatori care, [n loc sò recruteze mai 
mul\i mercenari, [i tr@ntesc [ntre picioare un t@n`r cu ca] la 
gur” al c'rui singur merit era cò apariinea familiei Barca. {]i 
propunea s' nu se [ncread' [n acest spion ]i sò nu-li dezv`luie 
adev'ratele inteniii. Pe de alt' parte, acest b'ielandru va fi 
rechemat la Cartagina, cQt de cur@nd, de [ndat ce prezenia 
lui se va dovedi nefolositoare. Atunci el, Hannibal prev'z torul, 
va putea purta r'zboiul ala cum [n\elege el. Era adoncit [n 
g@ndurile lui cond un ofiter [I smulse din aceast! stare: 

- Generale, Hamilcar Barca a sosit ]i dorelte sò te 
[ntQlneasc'. 

- E singur? 

- Nu, are cu el pe unul dintre sclavii s'i, un grec, |i un 
ajutor, un numid. 

- la te uit, filfizonul are ]i suit! Se dò [ntr-adev'r o 
personalitate important'. Bine. Las'-l sò intre, dar spune-le 
ciracilor s'i s> altepte afar'. Mi-ajunge c' trebuie sò rabd filele 
unuia dintre ei, spionul [ns rcinat de Senat sì m” supravegheze, 
pentru a-i mai putea suporta |i pe ceilalii doi. 

Fiul lui Adonibaal p'trunse [n [nc pere |i [I salut pe 
general: 

- Hannibal prev'z torul, sunt fericit s' servesc sub ordinele 
tale. 

- Adev'rat, sub ordinele mele? Aveam impresia cò, mai 
degrab', elti pus sò m” supraveghezi ]i cò poruncile le primelti 
de la allii, nu de la mine. 

- (nieleg |i [|i respect temerile. Te [ndoielti de mine, ceea 
ce mi se pare firesc. (n locul t'u, a] face la fel. (ns', crede-m, 
n-am nici cea mai m'runt' pornire du]m`noas` fa! detine. 


- Hot'rQt lucru, elti chiar foarte simpatic. {ncò putin, |i voi 
sfOrli prin a te crede. 

- Ai face foarte bine. 

- }i de ce, m` rog? 

- Pentru cò este [n interesul Cartaginei, aceeali care i-a 
impus felul t'u de a fi. Acest lucru s-a v'zut foarte bine [n timpul 
r zboiului pe care l-ai purtat [mpotriva Numidiei. Te-ai [mpotrivit 
ordinului dat de suffetul Magon c@nd acesta i-a ordonat s` 
smulgi m''slinii din acele locuri. Un an mai tQrziu, oralul nostru 
a dus lips” de ulei ]i a fost foarte bine venit cel din Numidia. 
Dac! s-ar fi aplicat pedeapsa dorit' de Magon, [Între zidurile 
cet ii ar fi domnit lipsurile. 

- Cum de |tii aceast” poveste? Tu nici m 'carnu erai n' scut 
c@nd s-au [ntomplat acestea! 

- Mi-a povestit-o tata, care, orice ai crede tu, are o mare 
admirajie pentru tine. Dar aceast! istorioar' nu mi-a spus-o ieri, 
cond m-a anuniat despre misiunea [ncredin\at de Consiliu. Mi- 
a povestit-o cu ani [n urm”, c@nd se ocupa de educalia mea Ji 
m` [nv`\a despre [naltele [nsuliri ale poporului nostru. 

- Ce p'rere ai avut despre hot 'rQrea mea? 

- Mi-a pl cut. 

- De fapt, ce vrei s` spui? Din cQte Jtiu, personal, n-ai avut 
nimic de cOltigat din asta. 

- Copil fiind, aveam o mare team” ca nu cumva s m` 
sustrag vreunui ordin dat de tata, oricQt ar fi fost acesta de 
ne[nsemnat. Eram la fel de ascult'tor ca un sclav. C@nd tat`l 
meu mi-a relatat fapta ta, am [n\eles cò e nevoie adesea, mai 
bine zis, foarte adesea, sò nu te supui Întru totul. Aceast! 
[ntOmplare mi-a deschis ochii ]i m-a f'cut sò judec lucrurile 
altfel decQt o f cusem p@n` atunci, fapt pentru care [li sunt 
recunosc 'tor p@n` azi, chiar dac' m-ai primit cu atQta asprime. 

- Hamilcar, [mi placi ]i [mi pare r'u pentru felul [n care m- 
am purtat cu tine. Mi s-a spus c` ai fi un pultan cu ca] la gur, 
dar mi-am dat seama c` cei care vorbeau astfel nu te cunolteau. 
(li ofer prietenia ]i [ncrederea mea. (mpreun' vom face lucruri 
mari. 

- Sunt la ordinele tale, r' spunse rolind fiul lui Adonibaal. 

- la-\i [n primire locul de cazare. MQine vom pluti spre 
Sicilia. Nu mai putem [nt@rzia deoarece, peste cQteva zile, 
[ncepe vremea rea. Nu se va mai putea naviga pe marea cea 


mare luni [ntregi ]i n-a] vrea s` fiu prins de furtun”. O astfel de 
situalie se poate ivi pe nealteptate ]i nu simt nevoia s'-mi pierd 
cor” biile. Poate c` tu nu tii, dar flota ce urmeaz` s` plece cu noi 
este alc'tuit' din dou'zeci de cor bii cu trei rOnduri de rame |i 
din treizeci, cu cinci rOnduri. 

- E puiin. 

- Ytiu, dar asta-i situalia. Acum, du-te. Ne vedem mai 
tOrziu. 

Hamilcar se reg'si cu [nso\itorii s'i. Pe tot parcursul serii 
nu-i mai t'cu gura, vorbind-le [Întruna despre Hannibal 
prev'z'torul [n cuvinte admirative. Au adormit abia noaptea 
t@rziu. {n zori, flota p`r si portul militar. Pe cheiurile portului 
comercial, se adunase o mullime numeroas' ce [i aplauda pe 
marinari ]i pe soldaii. Strig tele lor se mai auzi [ncò mult 
vreme dup” ce cor biile ieliser' din Jenalul ce da spre mare. 

Pe durata c'ltoriei, Hannibal prev'z'torul Ji Hamilcar 
petrecur' [mpreun ceasuri Întregi, chem@nd, din cond [n 
cond, cQte un ofiler pentru a-i da instrucliuni. într-o diminea' 
zri, [n dep'rtare, meterezele Siracuzei. Spre sforlitul zilei, 
flota a ancorat [n portul cet'jii ]i, [n grupe de câte o sută, 
soldaţii  coborâră de pe corăbii îndreptându-se spre 
cantonamente, din afara şi dinlăuntrul cetăţii. Corturile fură 
întinse şi s-au aprins focuri. O forfotă veselă domnea în tabără. 
După atâtea zile petrecute pe mare, pedestraşii erau bucuroşi 
să calce iarăşi pe pământ tare. Călăreţii, fericiţi să-şi recupereze 
caii, de îndată ce coborâră de pe corăbiile cu cinci rânduri de 
vâsle, încălecară, galopând pe câmpia bogată ce înconjura 
cetatea. Ofițerii trebuiră să facă uz de întreaga lor autoritate 
pentru a-i convinge să se reîntoarcă în tabără. 

Hannibal prevăzătorul şi Hamilcar, escortaţi de cei mai 
importanţi dintre ofiţeri, se îndreptară, numai ei, spre palatul lui 
Hieron. Înaintau cu greutate pe străzile pe care se îngră- 
mădiseră numeroşi siracuzani pentru a-i aclama la trecerea lor. 

Văzându-l pe Hamilcar, Hieron nu-şi ascunse bucuria: 

- Vă urez bun venit, prieteni cartaginezi şi, mai ales, ţie, 
Hamilcar Barca. Sunt fericit să te revăd. [i-ai respectat 
făgăduiala de a reveni aducând trupe proaspete, gest pentru 
care îţi sunt recunoscător. 


- Mulţumesc pentru cuvintele care mi-au mers drept la 
inimă. ŢIi-l prezint pe comandantul nostru, generalul Hannibal 
prevăzătorul, sub a cărui ordine am cinstea să servesc. 

- Fii binevenit, Hannibal prevăzătorul, Siracuza se bucură 
de venirea ta. 

- lar eu sunt bucuros de primirea pe care mi-a făcut-o. 
Care este situaţia? 

- Romanii continuă să stea închişi în fortăreaţa Messina, 
iar mamertinii li s-au alăturat pentru a pune la cale atacuri 
împotriva teritoriilor noastre. Zeci şi zeci de moşii au fost 
incendiate, prădate, iar recoltele au fost jefuite. Câţiva dintre 
călăreţii lor au fost zăriţi la numai două zile de mers de aici. 
Acesta este şi motivul pentru care armata mea nu a încercat să 
se angajeze [n luptă cu inamicul. Am preferat să aştept sosirea 
întăririlor din Cartagina. 

- Ai procedat cuminte şi nimeni nu-ţi aduce vreo învinuire, 
aprobă Hannibal. Totuşi, această situaţie nu poate să mai 
dureze. Încă de mâine, vom porni spre Messina pentru a pedepsi 
obrăznicia romanilor şi perfidia mamertinilor. Trebuie acţionat 
repede, deoarece lui Appius Claudius i-ar putea veni ideea să 
ceară de la Senatul roman trimiterea de noi legiuni. In acest caz, 
ne-am afla [ntr-o situaţie critică. De câţi oameni dispui? 

- Am în jur de zece mii. 

- Eu am adus cu mine cinci mii, iar în garnizoanele noastre 
siciliene se află peste cincisprezece mii şi a] avea nevoie cam de 
jumătate dintre ei. Atâţia ar trebui să fie destui. 


KKK 


În dimineața următoare, cele două armate se puseră în 
mişcare într-o gălăgie îngrozitoare. În frunte, coloanele de 
pedestraşi siracuzani, înarmaţi cu lănci lungi şi cu scuturi 
rotunde, mărşăluiau în pas vioi. Erau urmaţi de cavaleria 
numidă ]i de soldaţii lui Hannibal prevăzătorul, încadraţi de 
ofiţerii lor. Veneau apoi, trase de boi, maşinile de război ce 
făceau gloria Siracuzei: catapulte ce aruncau arunca pietroaie 
grele sau sute de sulițe, berbeci şi turnuri de lemn. In spate de 
tot, încheind coloana, venea o mare de care transportând hrană 
şi o mulţime de femei, unele dintre ele îngrămădite în căruţe, iar 
altele mergând pe jos, ce-şi urmau soţii sau prietenii. Ele erau 


tot atâtea guri de hrănit în plus, dar alcătuiau remorca obişnuită 
a oricărei armate ce pornea la luptă şi nimeni nu ar fi riscat să le 
alunge. Toţi ştiau că după fiecare luptă, ele şi numai ele vor 
merge pe câmpul de luptă în căutarea celor dragi; Ingrijindu-i pe 
cât se putea sau numai pentru a le spune cuvinte de împăcare şi 
ajutându-i astfel să înfrunte moartea cu mai mult curaj. 

Hamilcar călărea alături de Hannibal prevăzătorul minu- 
nându-se de bogăţia şi varietatea priveliştilor întâlnite. Unele 
după altele, prin faţa ochilor lui treceau şesuri urmate de coline 
împădurite, o adevărată mare de verdeață sfâşiată uneori de 
locuri pustii şi aride în care părea că numai pietrele pot încolţi. 
In depărtare, se zăreau locuinţe frumoase, dar şi bordeie 
sărăcăcioase în care se înghesuiau sclavii. Aceştia se grăbeau să 
fugă de pe ogoare de îndată ce zăreau norul de praf ridicat de 
trecerea armatei. Pe bună dreptate erau îngroziţi de dijmuirea 
soldaţi lor şi a borfalilor pregătiţi să jefuiască hambarele şi 
grajdurile ameninţându-i pe nenorociţi cu săbiile şi cu lăncile. 

Două săptămâni i-au trebuit imensului cortegiu pentru a 
ajunge în faţa Messinei. In acest răstimp, au trebuit să întrerupă 
două zile marşul din cauza unor ploi puternice care au desfun- 
dat drumurile făcând imposibilă înaintarea maşinilor de război şi 
a carelor cu provizii. Când astrul zilei a binevoit să reapară pe 
cer, bărbaţii ieşiră din corturi şi îşi verificară cu grijă 
echipamentul înainte de a-şi continua drumul. Din rândurile 
coloanei, se auzea cum unii înjurau vremea şi frigul dar tăceau 
de îndată ce se apropia un ofiţer. Nici unuia dintre ei nu i-ar fi 
convenit să se trezească înjugat la un car şi bătut cu biciul până 
la sânge. 

Asediul începu. Siracuzanii însă întârziară să-şi ocupe 
locurile de dinainte stabilite. Se răzleţiră în împrejurimile 
oraşului pentru a prăda avuţiile mamertinilor. În felul acesta, se 
răzbunau pe jafurile comise de mercenari pe teritoriile Siracuzei. 
Din tabăra lor, cartaginezii puteau zări luminile incendiilor, iar 
apoi îşi văzură aliaţii întorcându-se, mânând din urmă turme de 
vite şi sute de sclavi zăpăciţi care au fost trimişi să muncească 
la nivelarea terenului. Messina era izolată de restul Siciliei însă 
garnizoana romană, cea care staţiona în fortăreață, era 
aprovizionată de corăbiile ce veneau de la Region. O dată cu 
venirea anotimpului rece, acţiunile militare se răriră. Asediaţii 


evitau cu grijă să încerce o ieşire din fortăreață, pe când 
asediatorii, tremurând de frig, se fereau să înceapă un atac. 

Într-o dimineaţă, Hannibal prevăzătorul îl chemă pe 
Hamilcar: 

- Ce părere ai despre situaţia în care ne aflăm? 

- Nemulțumirea stârneşte murmure printre oamenii noştri. 
Ei nu înţeleg din ce cauză stăm aici fără să facem nimic iar eu, 
la fel, împărtăşesc aceeaşi părere. Va trebui să-i cerem 
Cartaginei o flotă pentru a închide strâmtoarea. 

- Ştii bine că acest lucru va fi posibil abia peste multe 
săptămâni. Pe timpul anotimpului rece, nici o corabie nu 
părăseşte portul militar. Ar fi cu totul zadarnic să se 
împotrivească valurilor furioase, replică Hannibal prevăzătorul. 

- Ai dreptate, dar la ce serveşte să staţionăm aici cu 
atâtea forţe când aliaţii noştri siracuzani sunt destul de 
numeroşi ca să facă singuri faţă situaţiei? 

- Şi la ce te-ai gendit? 

- Să lăsăm aici cam o mie de oameni iar noi, împreună cu 
ceilalţi, să ne îndreptăm spre teritoriile noastre. O demonstraţie 
de forţă din partea noastră ar contribui la întărirea curajului 
aliaţilor. 

- |i-au ajuns la ureche anumite zvonuri? 

- Nimic sigur, aceasta fiind mai degrabă o presimţire a 
mea. Poate că nu le convin relaţiile noastre foarte apropiate 
numai cu Hieron şi nici faptul că pe ei îi băgăm în seamă atât de 
puţin, ca şi cum nu am avea nevoie de ei. Crede-mă, mai 
cuminte ar fi să plecăm la Acragas?, cel mai de seamă oraş din 
insulă după Siracuza, pentru a le convinge pe căpeteniile lor că 
cetatea Cartaginei nu precupeţeşte nici un efort pentru a-i 
proteja. 

- Ai dreptate. Vom pleca peste trei zile după ce îl voi 
informa pe generalul trupelor siracuzane despre intenţiile 
noastre. Ne vom întoarce iar când se va face vreme bună şi, 
împreună, vom cuceri Messina. 

Siracuzanii nu s-au opus deloc plecării aliaţilor lor şi chiar 
au fost miraţi aflând că o mie de soldaţi cartaginezi vor rămâne 
să lupte alături de ei. Hamilcar a avut dreptate. Oraşele greceşti 
aliate cu cetatea Elissei le întâmpinară oştirea cu entuziasm, 
prietenie şi cu mari manifestații de bucurie. In multe locuri, 


23 Actualul Agrigento. 


venirea lor a provocat o schimbare a atitudinii faţă de 
notabilităţi, dintre care unii înnodaseră înţelegeri cu romanii. 
Trădătorii au fost demascaţi şi pedepsiţi. Astfel, la Acragas, unul 
dintre cei mai de seamă demnitari ai cetăţii, Philip, a fost 
învinuit chiar de colegii săi şi condamnat la moarte. La îndemnul 
lui Hamilcar, Hannibal prevăzătorul l-a iertat chiar pe când urma 
să fie executat. Adresându-se mulţimii şi familiei demnitarului, 
marele general a rostit următoarele cuvinte: 

- Cetăţeni din Acragas, vă mulţumesc pentru zelul şi pen- 
tru devotamentul vostru. Cu siguranţă, acest om merită să fie 
pedepsit. Murind însă, va scăpa într-o singură clipă de toate 
chinurile. Condamnându-l la moarte vă arătaţi îndurători faţă de 
el. Prietenul meu Hamilcar este de părere că pedeapsa lui 
trebuie să primească un spor de asprime. Acest om a dorit să 
cadă la înţelegere cu romanii. Să meargă dar, acolo la ei, să 
trăiască sub jugul lor. Vom vedea atunci, cât le va mai păsa 
consulilor de soarta unui om ale cărui averi au fost confiscate şi 
al cărui nume înseamnă trădare. 

Un imens hohot de râs străbătu mulţimea şi se auziră stri- 
găte de aprobare. Toată lumea ştia că romanii nu se mai 
sinchiseau de prieteni atunci când erau pedepsiţi de soartă. 
Nenorocitul, împreună cu toate rubedeniile, va trăi în condiţii 
grele iar exemplul său va fi învăţătură de minte pentru toţi cei 
care, poate, s-ar gândi să facă la fel ca el. Ca dovadă, la numai 
două luni după aceea, unul dintre sclavii săi, care a ţinut cu tot 
dinadinsul să-şi urmeze stăpânul în exil, a revenit la Acragas şi 
descrierea pe care a făcut-o vieţii nenorocite de acum a fostului 
demnitar a stors lacrimi chiar şi din ochii celor mai nesimţitori. 
Philip era nevoit să se hrănească cu resturi şi lături ce se 
aruncau din tabăra romanilor. Appius Claudius, pe cale de a-şi 
încheia misiunea, a refuzat să-l primească, iar ofițerului care a 
intervenit în favoarea nenorocitului cetăţean din Acragas i-ar fi 
spus: "Şi-a trădat patria, de ce n-artrăda şi Roma?" 

Hannibal prevăzătorul se pregătea să se reîntoarcă la 
Messina când un soldat cartaginez, având pe trup semnele unor 
răni adânci, se înfiinţă la intrarea în tabără şi ceru să fie condus 
în faţa comandantului suprem: 

- Hasdrubal, abia dacă te mai recunosc, căci atâtea 
încercări prin câte ai trecut ţi-au schimbat chipul. Ce s-a 
întâmplat, credinciosul meu prieten? 


- Vicleanul Hieron ne-a trădat. Abia aţi ieşit voi din oraş şi 
s-a şi înhăitat cu romanii, după ce mai întâi i-a primit pe trimişii 
mamertinilor veniţi să discute condiţiile unui armistițiu. Hieron i- 
a dus cu vorba o vreme dar venirea noului consul, Valerius 
Maximus, l-a făcut să ia o hotărâre. Cu neruşinare, consulul a 
zdrobit armata siracuzanilor, prost condusă, şi pe care noi 
zadarnic ne-am străduit să o disciplinăm. Romanul era atât de 
mândru, mai bine zis atât de fudul de aceste neaşteptate 
biruinţe, încât şi-a luat numele de Messala, adică învingătorul de 
la Messina. 

- Eşti sigur de aceasta? 

- Da. Pentru prima dată în istoria Romei, unui general i se 
dă numele locului în care a repurtat o victorie. 

- Faptul este de rău augur, şopti Hamilcar. Este de două 
ori de rău augur. Pe de o parte, este o jignire faţă de soldaţii care 
au luptat alături de el şi care sunt adevărații autori ai biruinţei. 
Pe de altă parte, alţii ca el, râvnind şi ei pe bună dreptate la o 


astfel de cinstire, vor face totul pentru a-l imita. li şi văd 
alegându-şi câte o localitate al cărei nume să şi-l adauge ca titlu 
de glorie. 


- Hamilcar, ai dreptate, dar lasă-l pe Hasdrubal să poves- 
tească mai departe. 

- Dându-şi seama că Roma i-a spulberat oştirea, Hieron a 
[nceput să negocieze [n secret cu Valerius Maximus. Romanii s- 
au arătat mai curând binevoitori cu el. l-au propus să [ncheie un 
tratat de pace [n schimbul provizii lor de grâu, a maşinilor de 
război şi a unei despăgubiri de o sută de talanţi. Suma nu este 
neglijabilă dar Hieron se poate bucura că s-a ales cu o cheltuială 
mai mică. Dacă ar fi continuat războiul l-ar fi costat mai scump. 

- Ce s-a [ntâmplat cu oamenii noştri? _ 

- Am fost prinşi [n capcană ca nişte şobolani. Intr-o 
dimineaţă, siracuzanii, [nsoţiţi de romanii ne-au [ncercuit şi ne- 
au dezarmat. Am reuşit să mă ascund sub o grămadă de fân şi, 
cu pumnii |ncleştaţi de furie, am ascultat strigătele camarazi lor 
mei gâtuiţi. Puţinii supraviețuitori au fost duşi la Region şi, de 
acolo, au fost vânduți ca sclavi pe pieţele din Campania. Eu 
[nsumi, după ce vreme de mai multe zile am stat [n 
ascunzătoarea mea, am trecut prin mii de primejdii până a 
ajunge la tine pentru a-ţi aduce aceste veşti cumplite . Acum, fă 
cu mine ce vrei. Nu merit să mai trăiesc după o astfel de 


[nfrângere şi nu mă tem de pedeapsa supremă. Aceasta mă va 
ajuta să-mi  relntâlnesc  nefericiţii tovarăşi de  nenoroc, 
ispăşindu-mi greşeala de care m-am făcut vinovat faţă de 
cetatea mea. 

- Hasdrubal, un mort [n plus nu-i va [nvia pe soldaţii 
noştri. Dacă socoţi că trebuie să-ţi răscumperi greşelile - deşi 
mă [Intreb care ar putea fi acestea - fă-o slujind Cartagina. 
Restul este numai vorbărie şi mă faci să pierd un timp preţios. 
Să nu te mai arăţi [n faţa mea până nu-ți vii [n fire. In acest mo- 
ment, atitudinea ta este nedemnă de un ofiţer. 

De [ndată ce a putut să rămână singur cu Hamilcar, 
Hannibal prevăzătorul i-a mărturisit acestuia că [i pare rău 
pentru că l-a repezit pe Hasdrubal, un ofiţer devotat şi curajos. 
Era pornit [mpotriva lui din cauză că nu putea să-şi dea seama 
ce anume a determinat trădarea lui Hieron. Evenimentul era 
catastrofal deoarece le oferea romanilor jumătate din insulă. 


XXX 


Hannibal prevăzătorul s-a grăbit să dea noi dispoziţii. S-a 
blocat [mpreună cu oamenii săi [n Acragas şi-l expedie pe 
Hamilcar la Cartagina pentru a-i aduce ajutoare şi trupe 
proaspete. Felul [n care fiul lui Adonibaal a prezentat situaţia 
creată [n faţa membrilor Consiliului celor O Sută Patru i-a 
convins pe aceştia să acţioneze rapid. Agenţi recrutori au fost 
trimişi pe coastele spaniole, [n Galia şi [n Sardinia pentru a 
aduna mii de mercenari, arcaşi, prăştiaşi sau luptători pedeştri. 
Cartagina se angaja să-i plătească la sfârşitul războiului, [În 
monede de aur sau de arginti şi să le asigure hrana şi trans- 
portul pe toată durata ostilităţilor. Doritorii dădură năvală. 

Cetatea Elissei era vestită pentru dărnicia cu care-şi 
răsplătea apărătorii. Fireşte, generalii cartaginezi erau 
ne[ndurători [n ce priveşte disciplina. Cea mai măruntă greşeală 
era pedepsită cu lovituri de bici iar dezertorii, atunci când erau 
prinşi, erau dați pieirii prin torturi [ngrozitoare. Însă, când o 
cetate era cucerită, ofițerii treceau cu vederea abuzurile 
oamenilor din subordinea lor. Banii pe care aceştia [i scoteau 
din vânzarea prăzi lor de război [ntreceau cu mult suma primită 
ca soldă, asigurându-le după aceea un trai [mbelşugat. 
Cartagina era un bun platnic şi mulţi luptători tineri visau să fie 


[nrolaţi pentru a strânge o mică avere din care, apoi, să-şi poată 
cumpăra o bucată de pământ şi o casă. Aşadar, recrutorii s-au 
bucurat de o bună primire printre iberi, celți şi sarzi. Au fost 
aleşi bărbaţii cei mai puternici şi cei mai pricepuţi ca marinari. 
La sosirea [n Cartagina, noii recruți erau daţi [n primire unor 
veterani ce participaseră [n trecut la alte campanii militare, foşti 
mercenari ei |[nşişi; ca răsplată pentru devotamentul şi eroismul 
lor, li se acordase cetăţenie şi au fost ridicaţi la gradul de ofiţeri. 

Hamilcar, la rândul său, a primit ordinul de a ridica o oaste 
de zece mii de călăreţi dintre numizi. Neastâmpăraţii aliaţi ai 
cartaginezilor, numizii, erau faimoşi pentru eroismul şi pentru 
rezistenia lor [n luptă. In trecut, de mai multe ori, Cartagina şi-a 
datorat victoriile de pe câmpul de bătaie şarjelor ne[nfricate ale 
acestor călăreţi fără pereche, ce rupeau rândurile duşmanului, 
tăindu-şi drum cu grele lovituri de sabie. Pentru reuşita 
recrutării numizilor, Hamilcar avea la |[ndemână un atu [n 
persoana lui Juba. De altfel, acesta din urmă s-a grăbit el [nsuşi 
să-i ceară s'-l ia cu el, pentru a-l prezenta tatălui său ce domnea 
peste numizi. Bătrânul rege a fost mirat să-şi revadă fiul după 
atâţia ani de despărțire. Juba devenise un adevărat cartaginez şi 
nu părea grăbit să pună capăt situaţiei lui de ostatec. Fraţii şi 
surorile [| sărbătoriră, călcându-se [n picioare pentru a-l vedea 
mai bine şi pentru a se minuna de bogăţia veşmintelor şi 
armelor lui. Convins că nu putea să-i opună un refuz Cartaginei, 
monarhul |Ingădui ca agenţii recrutori să-şi facă treaba pe 
teritoriul ţ rii sale. 

La Întoarcere, Hamilcar, a fost fericit să-şi facă intrarea [n 
Cartagina [n mijlocul mercenarilor numizi ce călăreau căluţii pe 
deşelate. În oraş [şi făcuseră apariţia mii de mercenari. Sosiţi 
din Tartessos, din Galia sau din Sardinia, admirau, minunându- 
se templele, clădirile publice precum şi mărfurile luxoase 
expuse pe tarabele negustorilor. Niciodată nu mai văzuseră 
atâtea bogății la un loc. In graiul lor aspru, [şi dădeau cu 
părerea despre cele văzute. Seara, vorbeau despre [ntâmplările 
zilei bând vin [n tavernele din apropierea portului comercial. 
Locuitorii cetăţii le arătau prietenie, bucuroşi că bărbaţii aceştia 
atât de viteji primesc să plece la război pentru ei, [n ţinuturi 
[ndepărtate. 

Intr-o dimineaţă, Consiliul celor O Sută Patru i-a trimis 
vorbă lui Hamilcar că armata pregătită pentru a veni [n ajutorul 


lui Hamilcar prevăzătorul va pleca a doua zi. Comanda 
expediției i-a fost [ncredinţată amiralului Hannon, pe care 
Hamilcar [I [ntâlnise [n câteva rânduri la tatăl său. Câteva zeci 
de corăbii părăsiră Cartagina [ndreptându-se spre Sicilia. 

Tot pe corăbii, au mai fost [ncărcaţi cincizeci de elefanţi, 
animale de temut ale căror isprăvi erau povestite de către 
soldaţii bătrâni. Bine conduşi de către dresori cu experienţă, 
puteau dezlănţui atacuri rupând rândurile duşmanilor şi creând 
panică printre adversari. Hamilcar era nerăbdător să ajungă mai 
repede la Acragas pentru a-i vedea [n acţiune. Nădăjduia să-l 
găsească [n viaţă şi pe Hannibal prevăzătorul, asediat de mai 
bine de cinci luni. 

Romanii au profitat de trădarea lui Hieron aducând [n 
Sicilia noi legiuni, sub comanda consulilor Lucius Postumius 
Megellus şi Quintus Mamilius Vitulus. înaintând [n marş forţat, 
cei doi comandanţi, [mpreună cu armata lor, [ncercuiră oraşul 
Acragas şi [| cuceriră. Postumius şi-a instalat tabăra [n apropiere 
de templul lui Esculap iar Mamilius şi-a [ntărit poziţia [n cealaltă 
parte a oraşului, spre Heracleia. Mai Întâi, au dat ordin să fie 
săpat un prim şanţ [n jurul cetăţii, [n aşa fel [Incât să 
zădărnicească orice [Incercare de ieşire a asediaţilor, iar un al 
doilea şanţ a fost săpat [n jurul taberei lor, [mpiedicându-i astfel 
pe cartaginezii din Lilibeia să trimită provizii pentru Hannibal 
prevăzătorul. In schimb, ei nu duceau lipsă de nimic. La 
Herbesios, localitate situat” la câteva stadii de oraş, romanii 
construiseră magazii şi hambare, pentru c`ò Hieron, noul lor aliat, 
le trimitea cele trebuincioase: grâu, vin, ulei, fructe, legume, vite 
şi hrană pentru animale. Acesta le-a mai oferit romanilor şi 
maşinile de război iar catapultele siracuzane dădeau lovituri 
grele zidurilor cetăţii Acragas. Asediaţii [ncă nu sufereau de 
foame, însă generalul cartaginez a fost nevoit să procedeze la o 
strict” raţionalizare a alimentelor. Tot ce se putea mânca a fost 
confiscat şi depozitat [n fortăreață iar patrulele percheziţionau, 
casele cetăţenilor pentru a se convinge că au dat totul, până la 
ultimul bob. 

Cunoscând situaţia, Hannon a avut grijă ca trupele să 
debarce [nainte de ivirea zorilor. Când se treziră, romanii au 
descoperit uluiţi că, la rândul lor, erau şi ei [ncercuiţi. Puseseră 
asediu pe Acragas şi erau ei |nşişi asediați. Nu mult după aceia, 
au simţit urmările acestei situaţii. Alături de călăreţii săi numizi, 


Hamilcar cuceri Herbesios şi silozurile cu alimente. În tabăra 
romanilor, rămasă fără hrană, se făceau simţite lipsurile. Au fost 
văzuţi zeci de legionari, care, la adăpostul nopţii, au dezertat şi, 
predându-se posturilor cartagineze, s-au repezit să [nfulece 
lacom hrana care li s-a dat. 

In]tiin\at despre aceste dezertări, Hannon aprecie că e 
momentul să [nceapă lupta. Intr-una din seri, [şi chemă ofiţerii 
pentru a stabili tactica ce urma să fie adoptată în timpul 
confruntării. Le-a vorbit cu aceste cuvinte: 

- Eu, Hannon, sunt marinar. De obicei, lupt pe mare şi nu 
pe uscat. Acesta a fost şi motivul pentru care [Încă nu am pornit 
o acţiune de amploare pentru a-l elibera de sub asediu pe 
Hannibal prevăzătorul. Am preferat să studiez locul cu atenţie şi 
să ascult părerile şi sugestiile voastre. Acum, hotărârea mea 
este luată. Vom ataca mâine, de cum se crapă de ziuă, şi mă 
bazez pe tine, Hamilcar, şi pe călăreţii numizi. 

- La ordinele tale, răspunse cu o voce sigură fiul lui 
Adonibaal. Care este planul tău? 

- iți vei conduce oamenii [n imediata apropiere a ina- 
micului. Presupun că, [n acel moment, cavaleria romană va 
[ncerca o ieşire. Tu te vei retrage şi, când vor porni [n urmărirea 
ta, voi face să cadă asupra lor grosul armatei iar romanii vor fi 
striviţi sub iureşul ei. 

Planul lui Hannon a fost [ncununat de succes. Aşa cum s-a 
prevăzut, cavaleria romană, pornită |n urmărirea numizilor, a 
fost hăcuită de către mercenari. Pedestraşii din tabăra romană, 
sosiți în ajutorul călăreţilor, au fost [mprăştiaţi şi striviţi de 
elefanţi. Folosirea elefanților ca animale de luptă cartaginezii au 
preluat-o de la Pyrus, regele Epirului, şi tot această 
[ntrebuinţare le-o dăduse, odinioară, Alexandru cel Mare [n 
războaiele sale. Insă, epiroţii aveau elefanţi din Asia, cu o 
statură mai [naltă, pe când trupele lui Hannibal prevăzătorul se 
foloseau de elefanţi din Africa, mai scunzi, pe care [i capturau 
din ţinutul Lixos, situat dincolo de Coloanele lui Melqart. Ei erau 
conduşi de bărbaţi numiţi indieni, cocoţaţi pe spinarea acestora 
[n câte un coş de răchită care, uneori, mai adăpostea şi arcaşi. 
Nu mică a fost contribuţia acestei cavalerii, de un fel aparte, la 
victoriile câştigate odinioară de cetatea Elissei. 

In fapt, spectacolul era impresionant şi Hamilcar nu putu 
să-şi stăvilească admiraţia faţă de aceste măreţe animale ce se 


supuneau docile comenzilor primite de la conducătorii lor. Bine 
legate [n curele, pachidermele, de |[ndată ce auzeau zăngănitul 
săbiilor ce se [Incrucişau, scoteau nişte strigăte răguşite, 
[nfiorătoare, [n timp ce [şi izbeau de pământ una dintre labe. 
Ţipătul elefanților răspândea groază [n rândurile duşmanilor. 
Când [naintau, Întâi mai [ncet şi apoi mai repede, legănându-şi 
din când [n când trompele cu mândrie, se crea impresia că un 
meterez uriaş se punea [n mişcare strivind tot ce se afla [n 
calea lui. Surprinşi de venirea elefanților, romanii au fost 
cuprinşi de panică şi mulţi dintre ei [şi părăsiră poziţiile. Cei mai 
norocoşi reuşiră să fugă la timp Însă alţii au fost zdrobiţi fără 
milă de animale. Hannibal văzu un elefant cum [I prinde cu 
trompa pe un legionar şi [| aruncă [n aer, după care călcă [n 
picioare trupul romanului care nu mai sufla. Scena aceasta s-a 
repetat de mai multe ori. 

La sfârşitul zilei, cartaginezii ocupară poziţii pe colina 
Toros, de unde puteau vedea palisada din trunchiuri ce 
[nconjura tabăra romană aflată la o distanţă de zece stadii. Cel 
mai ciudat a fost faptul că Hannon nu a [ncercat să profite de 
această primă biruinţă. În zilele ce au urmat n-a mai făcut nimic 
sau se ocupa [n silă de unele treburi neimportante, socotind 
câte patrule au romanii şi câte cartaginezii. In Acragas, Hannibal 
prevăzătorul turba. Începea să se simtă lipsa alimentelor şi se 
temea că locuitorii cetăţii sau îi vor cere să capituleze sau le vor 
deschide ei înşişi porţile consulilor, de bună voie. Mai mult decât 
atât, a trimis pe cineva la Hannibal pentru a-l preveni, un emisar 
care şi-a riscat viaţa strecurându-se, cu vicleşug, printre 
rândurile duşmane. Omul era aducătorul unui mesaj scurt: 
atacați, altfel nu mai răspund de situaţia din oraş. 

Chiar dacă, nu-i pica bine, Hannon trebui să se con- 
formeze. Victoria obţinută îi cam sucise minţile. In faţa ofiţerilor, 
vorbea îndelung despre arta militară şi, nu o singură dată, 
Hamilcar a trebuit să se abţină pentru a nu izbucni în râs auzind 
tiradele sforăitoare ale amiralului. În vederea acestei confruntări 
decisive, Hannon, contrar părerii subordonaţilor săi, hotărî să se 
sprijine pe pedestraşi şi să nu folosească elefanții şi cavaleria. 
Aşadar, iberi, gali şi sarzi porniră la atac plini de curaj dar în cea 
mai mare dezordine. Consulul Postumius a aruncat în luptă 
toate trupele de care dispunea. 


Producând grele pierderi mercenarilor, şi-a condus 
oamenii spre tabăra cartagineză unde au stârnit confuzie. 
Pedestraşii au fost cuprinşi de panică şi au luat-o la fugă spre 
Herakleia. Rămas pe loc [mpreună cu călăreţii numizi, Hamilcar 
a luptat cu dârzenie pentru a acoperi retragerea lui Hannon dar, 
când pe câmpul de luptă, a năvălit şi cavaleria romană, la 
rândul său a trebuit să se retragă. N-a putut să ia cu elefanții din 
cauză că aceia care îi mânau dispăruseră. 

Seara, [n cortul lui Hannon, a avut loc o dezbatere furtu- 
noasă [ntre amiral şi ofiţerii aflaţi în subordinea lui. Şefii 
mercenarilor erau şi ei plini de fiere. Unul dintre ei, un sard, l-a 
repezit dur pe cel ce era răspunzător de dezastru: 

- Suntem pregătiţi să mergem la moarte pentru Cartagina, 
dar am vrea să fim conduşi de generali adevăraţi. 

- Ce vrei să spui? 

- Că tu, Hannon; nu eşti un bun general. Ne-ai trimis în 
luptă fără să ne asiguri spatele. 

- Armata era gata să se pună în mişcare însă voi aţi creat 
panică iar apoi aţi luat-o la fugă. 

- N-am fi fugit dacă ai fi trimis cavaleria în ajutorul nostru. 
Or, n-ai dat nici un ordin în sensul acesta. 

Hamilcar s-a ferit să intervină în discuţie. Ceea ce ar fi 
putut spune l-ar fi [mpovărat şi mai mult pe Hannon. De 
altminteri, amiralul îi interzisese să vină în ajutorul mercenarilor, 
nişte laşi care nu merită solda plătită de Cartagina. Dacă ar fi 
putut să-şi conducă numizii la atac asupra romanilor, lucrurile ar 
fi cunoscut o altă întorsătură. Era însă prea târziu pentru a mai 
putea reveni asupra celor [ntâmplate. 

După reuniunea din cortul lui Hannon, fiul lui Adonibaal se 
întoarse la Juba şi Epicide. Toată seara a stat cu dinţii încleştaţi. 
Era prima lui înfrângere şi se simţea dezonorat, umilit, murdar. 
De departe, din tabăra romană, auzea chiotele de bucurie ale 
legionarilor care îşi sărbătoreau victoria! Ce contrast cu tabăra 
cartagineză [n care domnea o tăcere adâncă! Oamenii stăteau 
adunaţi [n jurul focurilor dar nu cutezau să vorbească. Mâncau 
anevoie, gândindu-se la prietenii care s-au prăpădit şi ale căror 
trupuri zăceau fără mormânt. Cu inima grea, Hamilcar intră [n 
cortul său, urmat de Juba care l-a auzit, până târziu [n noapte, 
suspinând de mânie şi deznădejde. 


În zori, au fost treziţi brutal de strigătele de bucurie şi 
aplauzele mercenarilor. Se grăbiră să iasă afară, nelnţelegând 
motivele pentru care dispoziţia oamenilor se schimbase pe 
neaşteptate. Curând, şi glasurile lor se amestecară în uralele ce 
răsunau [n tabăra cartaginezilor. Hannibal prevăzătorul reuşise 
să-şi scoată trupele din Acragas. Generalul asediat băgase de 
seamă că legionarii [şi serbau victoria cu foarte mare bucurie. 
Rechemaseră oamenii din posturile de pază şi retrăseseră 
patrulele. În cea mai mare linişte, Hannibal prevăzătorul şi-a 
adunat oamenii şi le-a poruncit să care coşuri pline cu paie ce le 
vor folosi pentru a umple o porţiune din şanţul ce înconjura 
oraşul. Pe această punte providenţială, mii de oameni se 
furişară printre liniile inamice pentru a se alătura armatei lui 
Hannon. Când constatară că Acragas şi-a pierdut apărătorii, 
romanii au pătruns în oraş luând mii de prizonieri din rândul 
populaţiei civile. La puţină vreme după aceea, aceşti nenorociţi 
au fost văzuţi scoşi la vânzare în târgurile de sclavi. Un val de 
indignare cuprinse oraşele greceşti din Sicilia. Deci, iată cum se 
poartă romanii cu neamurile ce au avut nenorocul să treacă sub 
dominaţia lor! Cetăţenii cei mai bogaţi şi-au rupt din averea 
proprie şi au plătit aproape pentru toţi captivii, răscumpărându- 
le libertatea. Cartagina însăşi a plătit o parte din despăgubire 
pentru a se asigura de preferinţele aliaţilor şi pentru a le dovedi 
că cetatea Elissei nu-i uită pe cei care o slujesc cu credinţă. 

Fiul lui Adonibaal a fost printre cei dintâi care s-au grăbit 
să-l salute pe Hannibal prevăzătorul: 

- Ai reuşit o ispravă extraordinară şi ţi-ai salvat armata. 
Aceasta mă mai consolează pentru înfrângerea de ieri. 

- Nu pot pricepe din ce cauză Hannon a procedat atât de 
greşit. Îţi vine să crezi că este complicele romanilor. 

- Este o gravă [nvinuire cea pe care i-o aduci şi care l-ar 
putea costa viaţa. _ 

- Linişteşte-te, o să-mi ascund părerile. Îl cred, mai curând, 
incompetent, şi sunt de părere că s-a greşit când Consiliul celor 
O Sută Patru i-a încredinţat comanda acestei expediţii. Dar nu 
simt nevoia să-l văd răstignit pe porţile oraşului. In plus, ştiu că 
nu se va jena să interpreteze reuşită mea [n favoarea lui. Dar, 
[nainte de toate, flota sa este cea care ne va duce [n patrie. 

- Părăsim Sicilia? 


- Garnizoanele noastre permanente de aici pot acoperi cu 
prisosinţă nevoile de apărare ale colonii lor noastre şi ale 
aliaţilor. Nu este nevoie să ţinem pe loc mai mult de cincizeci de 
mii de oameni a căror [ntreţinere ne costă scump. Pe de altă 
parte, am fost mereu stăpânii m'rii şi acesta este cel mai 
important lucru. Crede-m', vor trece multe luni p@nă când vor fi 
reluate ostilitățile. Chiar dacă au cucerit Acragas, romanii au 
suferit pierderi grele şi trebuie, şi ei, să-şi refacă forţele. 

Hannibal prevăzătorul a intuit exact. A doua zi, flota lui 
Hannon şi-a ridicat pânzele spre Cartagina după ce armata a dat 
foc barăcilor din tabără şi a distrus instalaţiile ce nu puteau fi 
transportate. Toată ziua, mercenarii, şi numizii au cutreierat 
câmpul de bătaie pentru a aduna leşurile camarazilor lor pe 
care le-au îngrămădit pe ruguri imense şi le-au dat foc; pe când, 
corăbiile se [ndepărtau de coastele Siciliei, unele dintre ele [ncă 
mai fumegau. 


CAPITOLUL 6 


Cu toate că erau aducătoare de veşti rele, trupele 
conduse de Hannon şi Hannibal prevăzătorul au avut parte de o 
primire triumfală în Cartagina. După ce s-a răspândit ştirea că 
flota a fost văzută la intrarea în golf, o mare mulţime se 
îngrămădi pe cheiurile portului comercial şi pe meterezele 
oraşului pentru a-i ieşi în întâmpinare. De [ndată ce putură să se 
risipească pe străzi, mercenarii fură sărbătoriţi de trecătorii ce 
le ofereau de băut şi îi acopereau cu mici daruri. Hamilcar, la 
rândul lui, împreună cu Juba şi cu Epicide, ajunse la locuinţa 
celor din neamul Barca, în Megara. Obosit de încercările prin 
care trecuse, a dormit ne-ntors două zile şi două nopţi. Sclavii 
primiseră poruncă să nu-l trezească sub nici un motiv şi s' nu 
lase pe nimeni să intre în încăperile lui, nici măcar pe tatăl său. 
Ordinele au fost respectate cu stricteţe, iar cei trimişi de 
Amiralitate, pentru a-i aduce mesaje din partea lui Hannibal 
prevăzătorul, plecară bombănind. 

Când a reuşit să se smulgă din mrejele somnului, Hamilcar 
se îmbăie îndelung, ca şi cum ar fi vrut să se curețe de tot jegul 
înfrângerii. Juba îşi masă apoi prietenul şi îi unse încheieturile cu 


uleiuri şi parfumuri. Un bărbier veni să-l radă şi, după aceste 
pregătiri, sclavii îi pregătiră o gustare copioasă. Abia terminase 
de mâncat când tatăl său îşi făcu intrarea având un aer 
îngrijorat: 

- Văd că ţi-ai recăpătat puterile! 

- Adonibaal, nu am vrut să te supăr dar eram atât de 
ostenit, încât am simţit nevoia să mă odihnesc puţin înainte de a 
te revedea. 

- Ai făcut foarte bine şi nu-ţi aduc nici un reproş. Sunt 
încântat să constat că eşti într-o formă bună. Voi avea nevoie de 
tine în zilele şi săptămânile ce vor veni şi aş vrea să te ştiu 
zdravăn şi sănătos. Tu însuţi vei dori să fii astfel. 

- Ce se întâmplă? 

- Baalyaton şi prietenii săi bagă zâzanie în Senat. Eşecurile 
noastre din Sicilia au întărit tabăra celor care vor pace cu Roma. 
Laşii aceştia vorbesc chiar de trimiterea unei delegaţii de 
ambasadori pe malurile Tibrului. Au avut neruşinarea să facă 
această propunere la ultima şedinţă a adunării. 

- Cum au reacţionat colegii tăi? 

- Prin strigăte de indignare şi prin blesteme. Flota voastră 
încă nu revenise şi încă nu ştiam câte familii din oraş vor purta 
doliu după cei dragi. Totuşi, aceşti oameni fără ruşine erau de 
părere să stăm la discuţii cu călăii noştri! Purtarea lor nedemnă 
a fost judecată cu deosebită asprime, însă îi suspectez că 
aşteaptă o ocazie şi mai prielnică pentru a-şi reînnoi 
propunerile. Atunci, vom avea nevoie de cele mai convingătoare 
argumente pentru a convinge Senatul de necesitatea continuării 
războiului. 

- Ce aş putea face eu? 

- Am vorbit cu Hannibal prevăzătorul care te apreciază şi 
care mi-a făcut un adevărat elogiu al talentelor tale militare. în 
curând, va fi numit în fruntea trupelor noastre din Sicilia şi, în 
aşteptare, s-a mutat în clădirea Amiralit`\ii. Doresc din tot 
sufletul ca tu să vii să lucrezi alături de el. 

- Cu plăcere. A lucra cu o căpetenie ca el este o cinste şi 
un privilegiu. Chiar astăzi, mă voi prezenta acolo. 

Hamilcar nu mai întârzie la Megara. Ilmpreună cu Juba, 
ajunse [Într-un suflet în oraş şi se îndreptă spre portul militar 
unde domnea o forfotă febrilă. În despărţituri, muncitorii lucrau 
la reparatul corăbiilor şi la înlocuirea parâmelor şi a pânzelor. 


Corăbiile cele mai distruse erau trase pe uscat iar tâmplarii 
înlocuiau unele părţi din cocă ajutându-se de planuri păstrate cu 
grijă în arhive . 

Hannibal prevăzătorul îl primi grăbit pe fiul senatorului: 

- Am să te văd mai târziu. Ai vorbit cu tatăl tău? 

- Da şi primesc cu recunoştinţă propunerea ta. Ce trebuie 
să fac? Eşti grăbit şi nu vreau să pierzi vremea din cauza mea. 

- Apreciez graba ta de a te apuca de treabă dar ceea ce 
am să-ţi cer îţi va lua mult timp. 

- Ce anume? 

- Vreau să urmăreşti de-aproape tot ce priveşte Sicilia şi 
Roma. Iscodeşte marinarii care sosesc în portul comercial, 
precum şi negustorii de orice neam care îl frecventează. 
Întreabă-i amănunţit despre călătoriile lor, despre tot ce au 
văzut şi auzit pe parcursul lor. De asemenea, trimite oameni, în 
cea mai mare taină, la Acragas, la Siracuza şi la Roma, pentru a 
afla tot ce fac duşmanii noştri. 

- Voi vedea. Nădăjduiesc însă că ai să te gândeşti şi la 
mine când vei pleca iar [n Sicilia, căci n-am de gând să-mi 
petrec toată viaţa aici. 

- Îți făgăduiesc. Spune-mi, prietenul tău Juba este de 
încredere? 

- Îmi pun capul pentru el. 

- Dacă este aşa, nu întârzia să-l foloseşti. Mi-e teamă ca 
romanii să nu ia legătura cu numizii şi, de aceea, aş vrea să aflu 
care sunt intenţiile acestora. 

Hamilcar îşi preluă noile funcţii din mers. Din motive de 
comoditate - accesul în portul militar era reglementat cu foarte 
multă, severitate - se mută într-unul din antrepozitele din portul 
comercial. Ori de câte ori erau înştiinţaţi că o corabie era 
amarată de-a lungul cheiului, Juba şi el urcau la bord pentru a o 
controla, străduindu-se să câştige prietenia căpitanului. Adesea, 
cel în cauză, măgulit că avea de-a face cu un fiu de senator sau 
dorind să-şi dobândească protecţie în viitor, făcea lungi 
destăinuiri. Alteori, Hamilcar îi invita în palatul său din Megara 
iar ‚acolo, cu ajutorul vinului, făcea ca limba interlocutorilor să 
se dezlege. Hotărârea cea mai grea de luat a fost de a-l trimite 
pe Juba la Roma. Într-aseară, dup” ce s-au retras în camera lor şi 
stăteau alungiţi unul lângă altul, Harnilcar îşi luă prietenul la 
întrebări: 


- Juba, ne avem mai bine ca fraţii. 

- Ce idee prostească! Ştii bine că te iubesc. 

- Tatăl meu ne-a reproşat-o destul. 

- Este un dar al tinerilor frumoşi să fie uniţi printr-o 
prietenie ce nu are nimic ruşinos. Îmi dau bine ‚seama că, într-o 
bună zi, vei prefera să-ţi petreci timpul cu femeile, mai mult 
decât cu mine, şi chiar tatăl meu se gândeşte la soţia pe care 
mi-a hărăzit-o. Nu-mi pasă de toate acestea: pentru moment, 
îmi ajunge că sunt cu tine. 

- Ştii că îmi place să stai cu mine, Juba. Cu toate acestea, 
vreau să-ţi cer un foarte mare serviciu şi acest lucru îmi frânge 
inima. Pentru că, dacă primeşti, vom fi despărțiți luni întregi. 

- Deci, care este misiunea? 

- lubeşti Cartagina? 

- Ce pot să spun? Tatăl meu, când el fost înfrânt de oştirea 
voastră, a trebuit să predea un număr de ostateci printre care 
mă aflam şi eu. Am crescut împreună cu tine, datorită 
mărinimiei lui Adonibaal. Nu sunt cartaginez ci numid dar, în 
acelaşi timp, îi sunt credincios Cartaginei pentru că ea este 
cetatea ta şi pentru că, pe mine, m-a copleşit cu binefaceri. 

- Oare dacă romanii ar promite să-l ajute, poporul tău nu 
s-ar simţi îndemnat să se revolte împotriva noastră? 

- Ar fi îndreptăţit să procedeze astfel, căci îl cocoşaţi sub 
impozite grele. Cu toate acestea, nu o va face. 

- Din ce cauză? 

- Pentru că voi nu încercaţi să vă stabiliţi pe pământurile 
noastre. Ne controlaţi, ne supravegheați şi ne siliţi să vă plătim 
tributuri enorme. În schimb, nu doriţi să vă extindeţi teritoriile şi 
nici să întemeiaţi oraşe şi fortărețe dincolo de marele val, şanţul 
pe care l-aţi săpat anume pentru a însemna locul unde se 
termină teritoriile voastre. Epicide mi-a vorbit mult despre 
romani şi am învăţat de la el un lucru: niciodată n-au încetat să 
întemeieze colonii şi cetăţi, în Latium şi apoi în Campania, 
pentru a-şi trimite acolo veteranii şi plusul de populaţie. Dacă 
din nenorocire ar pune piciorul pe meleagurile noastre, ar face 
acelaşi lucru iar noi am fi împinşi spre ţinuturile muntoase. lată 
din ce cauză poporul meu vă preferă pe voi şi vò va rămâne 
credincios. 

- Juba, prietene, îmi place sinceritatea şi inteligenţa ta. 
Ştiu acum, mai bine decât ştiam Înainte, că pot avea încredere 


în tine şi că te vei achita scrupulos de misiunea pe care vreau să 
ţi-o încredinţez. 

- Care este aceasta? 

- Vei pleca mai întâi în Galia iar de acolo vet porni spre 
Roma. Te vei înfăţişa unui fiu de senator - între timp, poate că el 
însuşi a ajuns senator - Marcus Atilius Regulus, pe care l-am 
cunoscut mai demult, la Region. Spune-i cine eşti şi povesteşte-i 
că tatăl tău, în calitate de rege al Numidiei, te-a însărcinat să 
afli în ce condiţii Roma ar accepta să-l ajute să se scuture de 
jugul cartaginez. Intoarce-te cât mai repede cu putinţă şi fă-mi o 
dare de seamă. 

Plecarea lui Juba a fost mai greu de suportat decât pre- 
văzuse fiul lui Adonibaal. Luni întregi, în fiecare seară, Hamilcar 
adormea cu greu. Prietenul săi îi lipsea şi mai era sfredelit şi de 
teama că i-a arătat o încredere prea mare. Intr-o dimineaţă, a 
fost înştiinţat de sosirea unei corăbii comerciale ce venea din 
Panormos. S-a îndreptat spre ea pentru a o inspecta şi a avut 
surpriza să-l vadă pe Juba în partea din faţă a corăbiei ce tocmai 
intra în port. Cei doi bărbaţi se îmbrăţişară îndelung la capătul 
pasarelei, apoi se îndreptară spre antrepozitul în care Hamilcar 
îşi stabilise locuinţa provizorie. 

- Juba, frate, ce fericire să te revăd după o absenţă atât de 
îndelungată. 

- Eu, la fel, am aşteptat această clipă cu nerăbdare. Mi-era 
dor să revăd meleagurile noastre. 

- Ai fost la Roma? 

- Am respectat întocmai indicaţiile tale. Am debarcat în 
Galia şi am găsit o corabie care era pe punctul de a porni spre 
Ostia. După ce am ajuns [În cetatea lui Romulus, am încercat să 
iau legătura cu prietenul tău. N-a fost uşor. Ai avut dreptate, a 
devenit senator dar trăieşte la ţară unde îşi cultivă el însuşi 
pământurile. Unii îl admiră pentru gestul său, alţii îşi bat joc de 
el şi pretind că este prea zgârcit pentru a plăti, un fermier. M-am 
dus la el acasă şi i-am prezentat scopul vizitei mele. 

- Cum a reacţionat? 

- Ai să rămâi surprins. Reacţia lui a fost negativă. Când i- 
am propus ajutorul numizilor, mi-a replicat sec: "Roma întot- 
deauna îşi va datora victoriile numai ei înseși". Este limpede că 
aceşti oameni sunt mult prea mândri pentru a admite că au 


nevoie de aliaţi, dacă nu cumva se consideră mai presus decât 
toate popoarele. 

- lată o informaţie foarte interesantă. Ce altceva ai mai 
aflat? 

- Roma îşi construieşte o flotă. 

- Ce tot spui? 

- Roma [şi construieşte o flotă, Până acum n-a avut şi, [n 
caz de nevoie, folosea corăbiile prietenilor ei. De data aceasta, 
Senatul a instituit un impozit excepţional şi chestorii de la 
marină au pus [n construcţie douăzeci de corăbii cu trei rânduri 
de vâsle şi [ncă alte, o sută cu cinci rânduri de vâsle. 

- Cum au reuşit să facă rost de planurile după care se 
construiesc aceste corăbii? 

- Nu cumva, [n urmă cu puţin timp, aţi pierdut o corabie 
cu cinci rânduri de vâsle? 

- Într-adevăr, una, dintre navele noastre nu s-a Întors [n 
port. Am crezut că, prinsă de o furtună, a naufragiat. 

- Te [nşeli: corabia a eşuat pe țărmurile romane. Consulii 
au poruncit ca Întregul echipaj să fie masacrat, pentru a nu 
exista nici un martor al acestei [ntâmplări; iar epava a fost dusă 
[n cel mai mare secret la Ostia. Ea a servit ca model lucrătorilor 
de la Arsenal şi, pentru că aceştia sunt şi tâmplari pricepuţi, au 
putut, după câteva eşecuri, să facă nişte corăbii la fel de 
rezistente ca şi ale noastre. Am păstrat pentru la sfârşit ceea ce 
este foarte amuzant. 

- Ce poate fi nostim [n această afacere? 

- Romanii sunt nişte oameni grăbiţi. Aşadar, au cumpărat 
sute de sclavi pentru a-i transforma [n vâslaşi şi au început să-i 
antreneze cu mult mai [nainte ca cea dintâi corabie să iasă din 
şantiere. Am fost eu |[nsumi la Ostia pentru a-i vedea cu ochii 
mei. Pe țărm, au pus bănci de lemn ca pentru vâslaşi şi [i [nvaţă 
pe sclavii lor să se [ncline toţi odată spre spate, apoi, să se 
[ndrepte şi să se aplece [nainte, aruncându-şi braţele [n faţă, 
precum şi toate mişcările ce vor trebui făcute când se vor afla 
[nlănţuiţi [n fundul calei. Paznicii supraveghetori erau şi ei de 
faţă, iar unii dintre ei băteau [n tobe pentru a le imprima 
[nvăţăceilor cadenţa mişcărilor. Priveliştea aceasta era de-a mai 
mare mirarea şi ţăranii din împrejurimi veneau anume să se uite 
la ei şi să se pornească pe râs. 


- Raportul tău este de o extremă [nsemnătate şi trebuie, 
imediat, să transmit aceste informaţii lui Hannibal prevăzătorul 
şi Consiliului celor O Sută Patru. Du-te la Megara. Ne vedem mai 
târziu. 

Hamilcar se |[ndreptă spre clădirea Amiralității unde a fost 
primit de Hannibal prevăzătorul. De acolo, cei doi plecară spre 
Senat şi cerură audienţă la Comitetul celor cinci, prezidat de 
Adonibaal. Când Hamilcar a terminat expunerea informaţiilor 
aduse de Juba, tatăl său clătină din cap cu gravitate: 

- lată cea mai serioasă noutate care ne-a parvenit de la 
Inceputul războiului Încoace. Dacă romanii au o flotă nu vor 
[ntârzia să ne dispute stăpânirea asupra mării, adică [nsăşi 
temelia puterii Cartaginei. Aceasta ar trebui să le dea de gândit 
tuturor susținătorilor lui Baalyaton care |[ncă mai cred [n 
posibilitatea ajungerii la un compromis cu adversarii noştri. 
Aceştia şi-au dezvăluit adevăratele lor intenţii. De acum [nainte, 
[ntre cele două cetăţi se va da o luptă pe viaţă şi pe moarte. 
Dacă Roma se va dovedi [n stare să fie biruitoare pe mare, nu 
dau doi bani pe viitorul Cartaginei. Va trebui să acţionăm 
imediat. Hannibal prevăzătorul, vei pleca imediat cu o parte a 
flotei la Panormos. lţi vor sta alături Boodes, membru [n 
Consiliul celor O Sută Patru, şi Hamilcar. De [ndată ce veţi 
repera flota romană, atacaţi-o şi nimiciţi-o, până la ultima 
corabie. Aşteptăm ca un trimis al vostru să ne aducă veşti 
despre victoria voastră, pentru a-i aduce un sacrificiu solemn lui 
Baal Ammon. 

Aflând că fostul său elev a primit ordin să plece la 
Panormos, Epicide veni să-l caute: 

- Hamilcar, tu ştii că [ţi sunt credincios şi devotat. De 
aceea, te rog să nu-mi iei [n nume de rău rugămintea pe care 
am să ţi-o fac. Mă laşi să rămân [n Cartagina şi să nu te [nsoţesc 
[n această călătorie? 

- De ce? 

- Ştii, am crescut la Panormos, unde am fost sclav [Intr-una 
din cele mai bogate familii din oraş. A revedea această familie 
este ceva mai presus de puterile mele. 

- Acesta să fie tot adevărul? 

- Ceea ce ţi-am spus este adevărat, iar dacă binevoieşti să 
ai |[ncredere [n mine, nu-i nevoie să ştii mai multe. 


- Îţi respect sentimentele. Cunoscându-te aşa cum te 
cunosc, ele mu pot fi decât nobile. Ne vom revedea la 
întoarcerea mea. 

Flota cartagineză navigă spre Panormos, al cărui golf [n 
formă de scoică era un loc ideal de ancorare. Împreună cu Juba, 
Hamilcar a fost găzduit de Alcaios, unul dintre cei mai de vază 
cetăţeni ai oraşului. Văduv şi fără copii, el a pus la dispoziţia 
celor doi oaspeţi cea mai mare parte a casei sale, iar apoi le-a 
făcut şi o vizită pentru a se convinge că nu le lipsea nimic. 

- Hamilcar, [mi pare rău că [Intâmplarea a făcut să 
primeşti ospitalitate de la un om bătrân. Ai fi fost mai bine 
găzduit [n casele altor compatrioți de-ai mei. 

- Alcaios, suntem bucuroşi că stăm la tine şi ţin să-ţi 
mulţumesc pentru numeroasele atenţii cu care ne copleşeşti. 

- Unde ai Î[nvăţat atât de bine limba greacă? Vorbeşti 
această limbă la fel de bine ca oricare dintre noi. 

- Am ÎInvăţat-o de la preceptorul meu, un bărbat originar 
din aceste locuri. Mi-a spus că s-a născut la Panormos, fiind de 
condiţie umilă, şi că a fost educat [ntr-o familie bogată pentru a 
deveni preceptorul copiilor stăpânului său. Făcut prizonier de 
cartaginezi, [n timpul unei lupte, a fost vândut tatălui meu. Lui [i 
datorez tot te ştiu. 

- O [Intrebare [mi arde buzele: nu cumva se numea 
Epicide? 

- De unde ştii? 

- Pentru că a fost cu adevărat sclavul meu. N-am ştiut că a 
fost prins de cartaginezi. Află totuşi că nu era prizonier de 
război. A fugit de la noi pentru că poruncisem să fie biciuit. 

- Pentru care motiv? 

- Plecase la plimbare cu singurul meu fiu, pe colinele ce se 
[nalţă în preajma oraşului. Rătăcindu-se, cei doi au fost nevoili 
să petreacă o noapte sub cerul liber. Fiul meu a fost încântat de 
întâmplare. Pentru el era un joc. Soţia mea, dimpotrivă, a fost 
cuprinsă de o mare mânie, cerându-mi să-l pedepsesc pe 
Epicide [Într-un fel care să-l înveţe minte. A fost închis în 
ergastulă, temniţa pentru sclavi, iar când a fost căutat pentru a i 
se aplica pedeapsa, dispăruse. Plecarea lui m-a necăjit foarte 
mult. Era un profesor foarte bun şi văd că şi tu ai profitat din 
plin de lecţiile lui. 

- Acum înţeleg mai bine. 


- Ce anume Înţelegi mai bine? 

- Unele lucruri pe care le voi discuta cu el când mă voi 
întoarce în Cartagina. Dacă vrei, sunt gata să te despăgubesc 
pentru fuga sa. Însă n-aş vrea să ţi-l dau [napoi, aşa cum ai avea 
tot dreptul să-mi ceri. 

- Nu-ţi fă nici o grijă. Soţia şi fiul meu au murit. La vârsta 
mea nu mai am nici eu nevoie de profesor de limba greacă. La 
ce mi-ar folosi? Am mai mulţi sclavi decât ar fi nevoie pentru 
întreţinerea acestei case şi, când îmi va suna ceasul morţii, am 
de gând să-i eliberez. 

- Să-i eliberezi? 

- Da, le redau libertatea. Aşa cum ţi-am spus, n-am 
moştenitori şi toate bunurile mele le voi lăsa cetăţii, [n afară de 
servitori. Nu mi-ar plăcea să fie trimişi să muncească [n mine 
sau să fie vânduți la mezat. Ar fi o răsplată nedreaptă pentru 
grija şi devotamentul lor faţă de mine. 

- Eşti un personaj ciudat, Alcaios, şi sunt fericit că am avut 
norocul să te |[ntâlnesc. 

La câteva săptămâni de la sosirea la Panormos, Hannibal 
prevăzătorul a aflat că o flotă romană, construită în trei luni, cu 
douăzeci şi şapte de corăbii şi comandată de consulul Cneius 
Cornelius Scipio, se îndreaptă spre Lipara. Acesta era principalul 
port al insulelor Lipari situate [n extremitatea nordică a Siciliei. 
Degrabă, porunci lui Boodes şi lui Hamilcar să iasă în 
întâmpinarea duşmanilor şi să-i facă fărâme. Cei doi bărbaţi 
hotărâră să ia cu ei douăzeci de corăbii cu cinci rânduri de 
vâsle i, ajutaţi de un vânt prielnic au putut să străbat' repede 
distanţa dintre Panormos |i Lipara. 

Ajunşi în faţa portului, văzură cele douăzeci şi şapte de 
corăbii romane ancorate în linişte. Şi fiindcă vasele 
cartaginezilor ajunseră în timpul nopţii, au putut să se aranjeze 
în ala fel încât să închidă complet intrarea în port. Când s-au 
trezit, romanii descoperiră că erau împresuraţi şi că nu puteau 
face nici o mişcare. Echipajele, cuprinse de panică, abandonară 
corăbiile şi se refugiară spre interiorul insulei unde Hamilcar, 
debarcat la iuţeală, îi aşteptă cu cavaleria şi îi nimici. 

Însuli nenorocitul consul a fost făcut prizonier. Dar, în faţa 
lui Boodes şi a lui Adonibaal, dădu dovadă de resemnare: 

- Zeii m-au părăsit. 

- Vrei să spui oamenii tăi te-au lăsat, îl zeflemisi Boodes. 


- Nobile cartaginez, nu adăuga la durerea mea povara 
unei blasfemii. Poate că, într-o bună zi, te vei, afla în aceeaşi 
situaţie. Crede-mă, soarta acestei expediţii a fost hotărâtă 
înainte de plecarea încoace. Trebuie să-l fi sup'rat pe Jupiter 
prin faptul că nu i-am adus sacrificiile cuvenite. Nu mai 
contează. Inainte de toate, eu, Cneus Cornelius Scipio, sunt 
prizonierul vostru. Puteţi face cu mine ce voiţi. 

- lartă-mi curiozitatea, îl întrerupse Hamilcar, eşti cumva, 
rudă cu un anume Caius Cornelius Scipio? 

- Da, este nepotul meu. Unde l-ai cunoscut? 

- L-am întâlnit odinioară, la Region. 

- Acum este senator. 

- Dacă Boodes îmi îngăduie, din prietenie pentru nepotul 
tău, te las în libertate. Mergi la Roma şi spune-le concetăţenilor 
tăi că cetatea Cartaginei pune o singură condiţie pentru 
restabilirea păcii: respectarea strictă a tratatelor încheiate între 
cele două cetăţi. Plecaţi din Sicilia şi să nu vă mai aventuraţi pe 
mare. 

- Îţi mulţumesc foarte mult pentru mărinimia ta, dar tare 
mă îndoiesc că Senatul roman va ţine cont de propunerile 
voastre. Totuşi, să mă însoţească unul dintre ofiţerii voştri. li 
garantez liberă trecere. El îţi va aduce răspunsul nostru. 

După o lungă consfătuire cu Boodes, Hamilcar l-a ales pe 
Azarbaal, un tânăr căpitan cu o ţinută mândră, să-l escorteze pe 
consul până la Roma. Când s-a întors, după mai multe 
săptămâni de absenţă, aducea veşti rele. A fost condus în faţa 
lui Hamilcar care l-a primit fiind şi Boodes de faţă. Acesta din 
urmă a fost primul care a început să-i pună întrebări: 

- Romanii au înţeles lecţia pe care le-am servit-o? 

- Nu. Lui Cneus Cornelius Scipio i-au făcut o primire de 
batjocură. In plus, l-au botezat şi cu porecla de Asina, adică 
măgăriţă, pentru a stigmatiza mai bine comportamentul lui 
prostesc. Insă romanii sunt hotărâți să continue războiul. 

- Ai fost primit la Senat? 

- Nu mi s-a făcut această favoare, chiar dacă duşmanii 
noştri au avut cea mai mare grijă să-mi fie respectat dreptul de 
liberă trecere care mi s-a dat. In schimb, Hamilcar, am putut să-l 
întâlnesc pe Caius Cornelius Scipio, despre care ne-ai vorbit, îţi 
aminteşti, nepotul consulului. 

- El ce ţi-a spus? 


- Îţi mulţumeşte pentru mărinimia ta şi pentru felul în care 
ţi-ai respectat jurământul. Aceasta este una, alta este că, astăzi, 
el e principalul susţinător al continuării ostilităţilor. Consideră că 
unchiul său a necinstit numele familiei şi că, de aceea, unui 
Cornelius Scipio îi revine datoria de a spăla această ruşine 
zdrobind Cartagina; chiar dacă vor trece mai multe generaţii 
până atunci. Roma nu este pregătită să ne ierte curând biruinţa 
de la Lipara. 

- Nu înţeleg prea bine atitudinea romanilor şi am presimţiri 
întunecate pentru viitor. Acum, trase concluzia Hamilcar, cel mai 
bine este să ne întoarcem la Panormos, luând cu noi şi corăbiile 
romane capturate. Anotimpul nefavorabil se apropie şi trebuie 
să ne pregătim pentru o viitoare expediţie. 

Când putură naviga din nou pe marea cea mare, Hamilcar 
a primit misiunea să conducă la Cartagina convoiul celor 
douăzeci şi şapte de corăbii capturate de la romani. Oraşul le-a 
pregătit marinarilor o primire triumfală şi fiecare îşi amintea, 
pentru ca glumele să fie mai răutăcioase, de cuvintele 
nesocotite ale consulului Appius Claudius: "Romanii sunt nişte 
elevi care întotdeauna şi-au întrecut profesorul. Boodes se 
angajase să-i pedepsească pentru aceasta cu o dezminţire 
răsunătoare. Înainte de a se îmbarca din nou pe corăbiile lor, 
aceşti începători într-ale marinei, romanii, vor trebui să caşte 
bine ochii. În tavernele din port, toţi îşi băteau joc pe faţă de 
consulul Cneus Cornelius Scipio şi de porecla lui. 

Abia coborât de pe corabie, Hamilcar a fost condus în faţa 
Consiliului celor cinci pentru a face o dare de seamă asupra 
situaţiei din Sicilia. Spre mirarea tuturor, nu s-a arătat prea 
entuziasmat. Din punctul lui de vedere, înfrângerea de la Lipara 
nu era decât un simplu episod dintr-un lung război în care 
romanii vor căuta să răzbune, prin orice, mijloace acest eşec 
ruşinos. Nu trebuie nesocotită încăpăţânarea lor. Când şi-a 
încheiat prezentarea, tatăl său replică: 

- Nu ştiam că ai devenit un susţinător al lui Baalyaton. 

- Ce te face să crezi acest lucru? 

- Victoria ne surâde iar noi ne spunem cuvinte triste ca şi 
cum ar trebui să facem pace cu Roma. 

- Altădată, Adonibaal, m-ai învinuit că aş fi prea înfier- 
bântat şi m-ai îndemnat să mă arăt calm şi să analizez situaţia 
la rece. Ceea ce fac acum. Spre deosebire de Baalyaton, nu cred 


că am putea cădea la o înţelegere cu Roma. Şi un prea mare 
orgoliu ne poate împinge să luăm decizii rele. 

- Poate că ai dreptate. Vom şti mai multe când Hannibal 
prevăzătorul ne va trimite ştiri despre acţiunile lui militare din 
Sicilia. 

De Îndată ce a ajuns la Megara, Hamilcar se grăbi să-l 
cheme pe Epicide. Acesta veni în fugă pentru a-l saluta. 

- Fii bine venit, fiu al lui Adonibaal. Am auzit de ispr'vile 
tale şi te felicit. 

- Eu, la fel, te salut şi îţi aduc salutări de la Alcaios. 

Auzind acest nume, preceptorul lăsă capul în jos. 

- Aşadar, ai aflat. 

- Da, am aflat din ce cauză n-ai vrut să mă însoţeşti la 
Panormos. Te temeai că vei fi cerut de fostul tău stăpân. lată 
motivul, pentru care această călătorie era, s-ar părea, peste 
puterile tale. Nu m-ai minţit, dar nici nu mi-ai spus adevărul. 

- Porunceşte şi fă cu mine ceea te crezi că trebuie făcut. 

- Voi şti ce e bine de făcut conformându-mă instrucţiunilor 
din scrisoarea lui Alcaios. 

- Aşadar, mă voi reîntoarce sclav în Panormos. Fără îndo- 
ială, i s-au născut şi nepoți, pentru care are nevoie de un 
preceptor. Păcat, mi-ar fi plăcut atât de mult să-ţi cresc copiii! 

- O vei face. Alcaios este un înţelept. Fiul său a murit şi nu 
are familie. A hotărât ca, atunci când va muri şi el, sclavii lui să 
fie puşi în libertate. Personal, eu am răbdare să aştept până 
atunci. Astfel că şi eu, cu aprobarea părintelui meu, îţi redau 
libertatea. Cu începere de azi, Epicide, nu mai eşti sclav, eşti un 
bărbat liber. 

- Mi-ai făcut cel mai frumos şi cel mai de temut dar, 
Hamilcar. M-am născut sclav şi întotdeauna am fost astfel, mai 
puţin cele câteva săptămâni care au trecut între fuga din 
Panormos şi prinderea mea de către soldaţii voştri. În acel 
răstimp am hoinărit rătăcind prin munţi şi, atunci când cartagi- 
nezii m-au luat prizonier, aproape că am răsuflat uşurat. 
Lucrurile reveniseră le normal. Acum nu mai ştiu încotro să mă 
duc. 

- Nimeni nu te alungă, Epicide. Poţi continua să locuieşti 
aici, la Megara. Vei găsi tu ceva care să te preocupe până când 
se vor naşte fiii mei. 


- Aş avea multe să le povestesc despre tatăl lor şi despre 
faptele lui de vitejie. 

Vreme de mai multe săptămâni, Cartagina a dus-o într-o 
veselie. Veştile despre biruinţa ei s-au răspândit în toate portu- 
rile de la marea cea mare şi toate corăbiile negustorilor se 
îndreptau spre ea. Într-o dimineaţă, trompeta Amiralității sună, 
sfâşiind liniştea care încă plutea peste cetate. Se vedea sosind o 
flotă de război. Curând după aceea, o văzură intrând în golf, iar 
apoi în şenalul prin care se intra în portul comercial. Pe chei, 
mulţimea încetă să aplaude. Corăbiile cu trei rânduri de vâsle, 
cele cu cinci rânduri, toate purtau urmele loviturilor primite în 
luptă. Unele dintre ele aveau turnurile de pe puntea de 
comandă distruse. Altele aveau parapetul punţii pe jumătate 
smuls. Rândurile de vâslaşi erau alandala şi descompletate. Pe 
punți, ofiţerii şi soldaţii, storşi de vlagă, aveau feţele cenuşii, de 
învinşi ce se tem să li se înfăţişeze astfel celor dragi. La prova 
corăbiei din frunte, se afla Hannibal, cu obrazul crestat de o 
cicatrice. 

Pe străzile oraşului începură să se răspândească zvonurile 
cele mai nebuneşti. Se vorbea despre o victorie strălucită a 
Cartaginei obţinută cu pierderi grele. Unii chiar pretindeau că la 
bordul corăbiei cu cinci rânduri de vâsle comandate de Hannibal 
prevăzătorul se afla o delegaţie romană de ambasadori, veniţi 
pentru a cere pace. Câţiva negustori, pentru a-şi da importanţă, 
se lăudau că ştiu şi conţinutul viitorului tratat dintre cele două 
oraşe. 

În după-amiaza aceleiaşi zilei Consiliul celor O Sută Patru 
şi Senatul se reuniră pentru a primi raportul generalului şef al 
trupelor cartagineze din Sicilia. Hamilcar, care îl întQlnise pe 
Hannibal în portul militar, l-a convins pe acesta să-l însoţească 
la reuniune, în calitate de aghiotant, dar vechiul său prieten nu 
i-a făcut nici o dezvăluire în legătură cu cele întâmplate. După 
expresia lui morocănoasă, fiul lui Adonibaal a înţeles imediat că 
nu aducea veşti bune. O mulţime imens” se adunase în piaţa 
din centrul oraşului şi cei doi bărbaţi cu greu putură să-şi 
croiască drum spre clădirea Senatului. După o scurtă aşteptare, 
au fost introduşi în marea sală, unde înalții demnitari ai cetăţii 
îşi ocupaseră locurile, având un aer grav şi preocupat. Tatăl lui 
Hamilcar prezida şedinţa şi i se adresă lui Hannibal cu asprime: 


- De ce această întoarcere grabnic ? Te credeam în Sicilia, 
luptând împotriva romanilor. Nu ţi-am dat nici un ordin să revii 
În Cartagina. 

- Ai dreptate, ilustre senator, dar am dorit să pun flota 
noastră la adăpost. 

- Flota noastră? Ea este departe de a fi întreagă. Unde 
sunt celelalte corăbii? 

- Sunt scufundate sau capturate de romani. 

Un uriaş geamăt de durere străbătut întreaga adunare. 
Unii dintre senatori se ridicaseră şi întindeau un braţ ţintuindu-l 
pe ofiţer cu un gest rău voitor, acoperindu-l cu înjurături şi 
învinuiri. Adonibaal trebui să-şi pură în joc întreaga autoritate şi 
să amenințe că va chema gărzile pentru a restabili ordinea: 

- Hannibal prevăzătorul, eu ştiu că nu vorbeşti uşuratic şi 
că nu vei căuta să ne ascunzi adevărul. Aşteptăm să ne 
lămureşti. 

- După victoria noastră de la Lipara, romanii au numit un 
alt consul pentru a prelua comanda flotei lor, pe Caius Duilius. 
Acest bărbat este un adevărat demon, duşmanul cel mai de 
temut pe care am putut să-l întâlnesc. După două sau trei 
ciocniri cu corăbiile cartagineze, a înţeles că victoriile noastre se 
datorează unui singur fapt: priceperea noastră de a produce 
spărturi în corăbiile duşmane şi de a le scufunda. Aşa am făcut 
întotdeauna şi, de aceea, din atelierele portului nostru militar ies 
acele uriaşe piroane de fier ce pot străpunge tâmplăria cea mai 
dură. 

- Aşa cum ştii, este o tactică bună. 

- Ea a fost bună, căci acest blestemat Caius Duilius a 
schimbat legile luptei pe mare. A fixat la prova corăbiilor sale 
câte un trunchi rotund, lung de patru picioare şi lat de trei 
palme, în vârful căruia se află un scripete prin care trece o 
parâmă legată de o pasarelă de lemn, terminată cu o placă 
groasă de fier sub formă de baros. Puteţi să mă credeţi, nobili 
senatori, vederea acestei instalaţii poate îngheţa inimile cele 
mai viteze. 

- Cum se folosesc de ele? 

- Se feresc să fie găurite de piroanele corăbiilor noastre 
dar se deplasează în aşa fel încât două sau trei dintre corăbiile 
lor încercuiesc una de a noastră. Atunci aruncă pasarelele, pe 
care le numesc "cârlige", pe puntea adversă. Din acel moment, 


corabia este imobilizată iar soldaţii lor trec la abordaj apărându- 
se cu scuturile. În felul acesta au procedat la Mylai. Aflasem că 
flota lor se adunase acolo şi, aşa cum mi-aţi poruncit, am vrut să 
le răzleţesc. Pentru aceasta, mi-am luat toate precauţiile 
necesare. Eram o sută treizeci de corăbii precum şi heptera, 
corabia cu şapte rânduri de vâsle, pe care am luat-o, odinioară, 
de la Pyrus. Am aşezat cor biile în formaţie de atac, pentru a 
găuri cu piroanele noastre corăbiile romane, iar eu, pe heptera 
mea, şi cu încă alte treizeci de corăbii cu cinci r@nduri de vâsle, 
am înaintat. Atunci, romanii au executat manevra despre care 
v-am vorbit şi au oprit pe loc întreaga noastră avangardă. Ore 
întregi ne-am luptat corp la corp pe punte, iar, la sfârşit, a 
trebuit să-mi las heptera în mâinile lor pentru a mă regăsi cu 
restul flotei. 

- Câte corăbii ai pierdut? 

- Cincizeci. Mi-au mai rămas o sută. Dacă totuşi am 
îndrăznit să mă înfăţişez din nou aici, cunoscând soarta care îi 
aşteaptă de obicei pe generalii învinşi, este din cauză că, după 
această înfrângere, am câştigat şi o victorie. 

- Care, anume? îl iscodi, pe un ton răutăcios, Baalyaton. 

- După succesul obţinut, trupele romane au debarcat la 
Panormos. Locuitorii cetăţii au venit să mă caute, pentru a-mi 
spune că romanii se certau între ei, fiecare dintre căpeteniile lor 
dorind să-şi adjudece meritele biruinţei. În aceeaşi noapte, mi- 
am debarcat oştenii şi, luându-i prin surprindere, am ucis vreo 
patru mii dintre ei. Din câte ştiu, cei care au scăpat s-au retras 
la Messina. 

- Poţi să te retragi, spuse Adonibaal. Senatul va delibera şi 
îţi va aduce la cunoştinţă ceea ce a hotărât. 

Generalul ieşi, urmat de aghiotantul său. Seara târziu, 
tatăl lui Hamilcar s-a reîntâlnit cu ei: 

- Ţi-ai scăpat capul, Hannibal prevăzătorul. Nu vei; fi 
răstignit. 

- Cine a propus o astfel de infamie? întrebă fiul 
senatorului. 

- Baalyaton. Dar l-am pus la punct. l-am spus: "Cum adică, 
tu susţinător al păcii cu Roma, ai vrea să-l condamni la moarte 
pe cel care a fost învins de prietenii tăi? S-ar putea să-ţi ceară 
cândva socoteală!" Ceilalţi senatori au râs şi am putut să le 
reamintesc faptele tale de vitejie din trecut, credinţa şi devota- 


mentul tău. Le-am explicat apoi că, din pricina acestor 
blestemate cârlige va trebui să ne schimbăm tactica de luptă pe 
mare. Împreună cu ceilalţi membrii ai Consiliului, am hotărât că, 
de îndată ce corăbiile tale vor fi pregătite, vei pleca In Sardinia. 
Acolo vei; recruta alţi mercenari şi vei escorta corăbiile ce aduc 
din această insulă uleiul şi grâul de care avem nevoie. 

- Hamilcar va veni cu mine? 

- Nu. Rămâne aici. De când s-a aflat despre înfrângerile 
noastre, oraşul acesta nu mai este atât de sigur. Gloata cârteşte 
şi mă tem de unele răzmeriţe ce ar putea fi întreţinute de 
prietenii lui Baalyaton. Consiliul celor O Sută Patru a hotărât să-i 
încredinţeze lui Hamilcar comanda gărzii Senatului. În locul fiului 
meu, va trebui să te mulţumeşti cu Giscon, un apropiat al lui 
Baalyaton care a şi impus numirea lui. Fereşte-te de el, căci este 
un individ viclean şi ascuns. Însă, când vei porni la luptă, nu te 
va supăra cu nimic. li este tare frică să nu încaseze cumva o 
lovitură. E 

- Mulţumesc, Adonibaal. lţi sunt recunoscător pentru tot ce 
ai făcut pentru mine. Prin conduita mea în Sardinia sper să-ţi 
merit încrederea. 


XX x 


Timp de mai multe săptămâni, Hamilcar n-a dormit 
aproape deloc. Oraşul fierbea. Cei care făcuseră pe atotştiutorii 
anunțând apropiata încheiere a unei păci cu romanii răspândeau 
acum calomnii despre Consiliul celor O Sută Patru şi despre 
Hannibal prevăzătorul. În tavernele din port, susţinătorii lui 
Baalyaton dădeau de băut dulgherilor, ţesătorilor şi olarilor 
preamărind înţelepciunea stăpânului lor. De îndată ce soldaţii 
gărzii îşi făceau apariţia, dispăreau. Se temeau să nu fie luaţi la 
întrebări. 

Un singur lucru îl neliniştea cu adevărat pe fiul lui 
Adonibaal. Tot mai puţini numizi puteau fi văzuţi în oraş. Cel mai 
rău era că încă nu-şi plătiseră nici tributul anual şi mai mulţi 
agenţi ai Senatului, trimişi grabnic la tatăl lui Juba, s-au întors cu 
buzele umflate. Li s-a spus că regele era plecat la vânătoare de 
elefanţi, pe un răstimp pe mai multe luni, tocmai la hotarele 
regatului. Juba a încercat să-şi liniştească prietenul arătându-i 
că, într-o zi sau alta, tot Cartagina va avea nevoie de aceşti 


elefanţi. Tainiţele tezaurului său erau destul de pline pentru a 
nu fi nevoiţi să amâne plata tributului. Hamilcar ştia că prietenul 
său nu îl minţea. Era sincer. Însă aceasta nu însemna şi că el 
putea intui atitudinea poporului său, aflat mult prea departe 
pentru a-i putea împărtăşi sentimentele, ura sau speranţele. 
Întrebat despre acestea de către fiul său, Adonibaal i-a răspuns 
că şi pe el îl preocupă situaţia, dar socotea că cel mai cuminte 
este să mai aştepte! În nici un caz nu trebuiau să se arate 
bănuitor faţă de numizi şi nici să îi supere încercând să ridice 
tributul cu sila. 

Romanii stăteau în aşteptare. Nişte negustori i-au povestit 
lui Hamilcar, despre consulul Caius Duilius, care a primit onoruri 
publice pentru triumful său. Senatul şi poporul l-au însoţit până 
pe Capitoliu, la templul lui Jupiter, pentru a-i aduce mulţumiri 
acestui zeu. A cerut să fie ridicată şi o coloană de triumf în care 
a pus să fie încastrate piroanele de pe corăbiile cartagineze 
capturate. lar ca să fie ridicol pe deplin, a făcut ca Senatul să 
voteze o lege prin care se bucura de cinstea de a fi condus 
acasă după cină de o escortă cu făclii, în sunete de flaut. 
Acestea îl enervau pe Cornelius, cel căruia i se punea în cârcă 
înfrângerea de la Lipara. 

Într-o bună zi, pe când Hamilcar făcea de gardă la Senat, 
în faţa clădirii s-a oprit Giscon, cerând să fie condus la 
Adonibaal. L-a escortat până la tatăl său care i-a făcut semn că 
poate rămâne pentru a asista la întrevedere. 

- Îmi închipui că ai sosit din Sardinia. 

- Da, şi am veşti: rele. 

- Ce s-a întâmplat? 

- Romanii ne-au încercuit flota şi au nimicit-o. 

- Ce s-a întâmplat cu Hannibal prevăzătorul? 

- Atunci când s-a dezlănţuit atacul, era pe uscat, împreună 
cu oamenii săi, pentru a înăbuşi o răscoală a sarzilor. Când 
soldaţii lui au înţeles că de aici înainte sunt izolaţi pe insulă, de 
unde pot fi luaţi prizonieri, au hotărât să-l judece şi au ales un 
tribunal în acest scop. 

- Cine prezida acest tribunal? 

- Eu. 

- Care a fost sentinţa? 

- Moarte prin răstignire. Execuţia a avut loc imediat. 


Hamilcar îşi trase sabia din teacă pentru a-l lovi pe Giscon, 
dar tatăl său îl opri. 

- Dar tu, Giscon, cu ce te-ai întors la Cartagina? Nu cred că 
ai venit împreună cu soldaţii noştri; aceştia trebuie să fie tot în 
Sardinia. 

- Una dintre corăbiile noastre comerciale a făcut escală 
aproape de locul unde se afla tabăra noastră şi am putut să urc 
la bordul ei pentru a aduce Consiliului Celor O Sută Patru aceste 
ştiri, iar tu eşti primul care le află. 

- Mulţumesc. Colegii mei vor fi puşi la curent. Eşti liber. 
Cred că meriţi să te odihneşti puţin. 

Giscon se îndepărtă, uitându-se în spate de mai multe ori 
pentru a se convinge că fiul senatorului nu-l urmăreşte pentru a 
încerca să-l ucidă. Strângându-şi pumnii de furie, Hamilcar 
rămase lângă tatăl său şi izbucni: 

- De ce nu m-ai lăsat să-l ucid pe câinele acesta? 

- Cu ce te-ar fi ajutat? Nu este vinovat. A acţionat la 
ordinele lui Baalyaton. Acesta din urmă a vrut să-l piardă pe 
Hannibal prevăzătorul şi a avut câştig de cauză. 

- Pe Melqart, jur că voi răzbuna moartea prietenului meu. 
Giscon va trebui să răspundă pentru nelegiuirea lui, el sau fiul 
lui sau nepotul lui. 

- Îţi înţeleg mânia dar ar fi trebuit să fii la fe1 de furios şi 
atunci când amiralul Hannon a avut aceeaşi soartă. 

- Atunci am tăcut şi acum îmi pare rău. Ce fel de cetate 
suntem noi, tată, dacă îi trimitem la moarte pe cei mai buni 
dintre ofiţerii noştri pedepsindu-i cu torturi barbare ce stârnesc 
groaza oricărui om civilizat? l-am spus într-o zi unui roman că eu 
luptam pentru blândeţea traiului din Cartagina. În fapt, suntem 
mai răi decât fiarele sălbatice. Încep să înţeleg din ce cauză mă 
sfătuiai să nu îmbrăţişez cariera militară şi motivele pentru care 
trebuie să facem apel la mercenari. Cetăţenii noştri ştiu prea 
bine cât de scump poate să-i coste dorinţa de a lupta în armata 
noastră. 

- Hamilcar, tu huleşti şi te sfătuiesc să-ţi vii în fire. Nu ai 
dreptul să-ţi judeci cetatea, mai ales în aceste împrejurări. 

- lartă-mă, tată. M-am repezit împotriva ta. Zeii să-mi fie 
martori, jur că dacă voi avea vreodată un fiu, el se va numi 
Hannibal, chiar dacă nimeni din familia noastră nu a mai purtat 
acest nume. 


CAPITOLUL 7 


De când revenise în Cartagina, Hamilcar era furios că 
trebuie să se ocupe cu treburi poliţieneşti de rutină, chiar dacă 
acestea erau absolut necesare pentru menţinerea ordinii în 
cetate. In repetate rânduri, tatăl său i-a transmis aprecieri 
elogioase, pe care le punea în seama Consiliului celor O Sută 
Patru. Ştiindu-l zgârcit în a lăuda pe cineva, se amuza de acest 
fel indirect în care-şi exprima afecțiunea pentru el. 

Dornic să angajeze noi călăreţi numizi, Hamilcar se hotărî 
să-L însoţească pe Juba în viitorul regat al acestuia. Lipsiră din 
Cartagina mai mult de două luni, petrecându-şi timpul la 
vânătorile de lei, foarte numeroşi în acel ţinut. Fiul senatorului a 
ucis câţiva înarmat cu acele sulițe lungi lucrate anume pentru el 
în atelierele Amiralității. Când făcură cale întoarsă, împreună cu 
cei recrutaţi, ce doi prieteni se hotărâră să facă o oprire la Sica, 
pentru a vizita templul construit în cinstea lui Astarte, zeiţa 
iubirii. Sanctuarul se înălța în vârful unei coline şi se ajungea 
acolo urcând o scară monumentală tăiată în stâncă. In dreptul 
fiecărei trepte se aflau colibele ce adăposteau prostituatele 
sacre, slujitoare Cile zeiţei, care, în schimbul câtorva monede, 
se ofereau trecătorilor. Era obiceiul ca pelerinii, după ce 
aduceau un sacrificiu lui Astarte, să le cinstească şi Hamilcar nu 
dorea să se sustragă de la această regulă. 

Curând, Hamilcar şi Juba au fost înconjurați de un nor de 
femei foarte parfumate şi cu părul strălucind de ulei. Acoperite 
cu bijuterii, şopteau cuvinte dulci sau obscene la urechile 
viitorilor parteneri. Hamilcar şi-a ales o etiopiană, în timp ce 
Juba s-a lăsat cucerit de o cartagineză. Intrând în coliba 
partenerei sale, fiul lui Adonibaal simţi o strângere de inimă. 
Interiorul era întunecos şi trăsnea a miros de tămâie. O saltea 
era aşezată direct pe pământ, fiind acoperită cu o pânză 
grosolană. Etiopiana şi-a scos rochia în grabă şi a rămas în faţa 
lui complet goală. Avea sânii mici şi tari pe care el îi frământă cu 
mâinile, căutându-i gura înainte de a o trânti şi a o încăleca. 
Pătrunse în ea, la început încet apoi din ce în ce mai repede, 
mişcându-se în ritmul şalelor partenerei sale până ce simţi că 


plăcerea îl lasă scurgându-se în ea. Ostenit şi fericit, rămase 
încă mult timp tăcând nemişcat, întins lângă prostituată. 

Ea nu şi-a dat seama că Hamilcar descoperea pentru 
prima dată un trup de femeie. Când a ieşit din colibă s-a 
reîntâlnit cu Juba. Cei doi bărbaţi nu schimbară nici un cuvânt şi, 
ajungând în tabăra lor, îşi petrecură restul după-amiezii 
lustruindu-şi armele. Seara, când erau pe punctul de a merge la 
culcare, tânărul prinţ numid îl întrebă pe însoţitorul său: 

- Spune-mi, de aici înainte, unde trebuie să mă culc. 

- De ce te porţi în felul acesta? 

- Pentru că ai încercat aceeaşi plăcere ca şi mine în 
această după-amiază în braţele unei femei. 

- Sunt fericit să aflu că nici tu nu te-ai arătat nepăsător la 
farmecele unei fete, chiar dacă era prostituată. Dar, pe moment, 
faptul acesta nu schimbă cu nimic raporturile dintre noi. Imi plac 
femeile şi te iubesc pe tine. Căci, ceea ce doresc eu nu stă într- 
un trup, de un fel sau altul, ci într-o fiinţă. Nu mă interesează 
învelişul de carne, ci inteligenţa. S-ar putea şi ca o femeie, 
cândva, să-ţi ia locul de lângă mine pentru că va şti să-mi 
farmece simţurile şi să-mi captiveze mintea. Acum însă, acest 
loc îţi aparţine numai ţie. 

Cei doi bărbaţi intrară în cort şi a doua zi, dis-de- 
dimineaţă, porniră din nou la drum. Hotărâră să se oprească şi 
la Utica. Hamilcar nu mai fusese în acest oraş, întemeiat cu mult 
înaintea Cartaginei, aliat credincios al cetăţii Elissei. A fost 
decepţionat de târgul întins ai cărui locuitori se credeau mai 
presus decât cei din vecinătate. Cel mai de seamă dintre 
demnitarii oraşului îl primi pe fiul lui Adonibaal în casa lui de un 
lux ţipător. 

- Aşadar, eşti fiul unui membru al Consiliului celor O Sută 
Patru. 

- Am această cinste. 

- Din ce mi s-a spus, am înţeles că tatăl tău este, una 
dintre cele mai de vază personalităţi ale oraşului. 

- Se poate. 

- ÎI deplâng. Războiul cu Roma durează de prea mulţi ani, 
iar gloatei nu-i place aşa ceva. Povara unor noi impozite o 
nemulţumeşte. Nu m-aş mira ca într-o zi sau alta, să vă 
confruntaţi cu răscoale. 

- Ne vom strădui să le facem faţă. 


- Să ştii că, dacă este nevoie, cetatea mea este gata să vă 
ajute. Fireşte, în condiţiile în care veţi respecta riguros termenii 
tratatului ce ne uneşte şi dacă veţi consimţi să ne acordaţi unele 
privilegii suplimentare. 

- Şi dacă nu o vom face? 

- Va fi pentru noi o mare durere să nu vă putem ajuta, şi 
faptul acesta ne va frânge inimile. 

- Vom şti să vă scutim de o astfel de durere. 

Hamilcar şi Juba ajunseră la Cartagina alegând drumul pe 
uscat. La sosirea lor, găsiră oraşul în plină fierbere. La fiecare 
colţ de stradă, mici grupuri, de cetăţeni stăteau de vorbă, serioşi 
şi cu feţe îngrijorate. Alţii, în şiruri lungi, se îndreptau spre 
maqom. Fiul lui Adonibaal îl opri pe un trecător: 

- Ce se întâmplă? Ce înseamnă această atmosferă de 
doliu? 

- Eşti ofiţer şi nu ştii nimic despre nenorocirea ce s-a 
abătut asupra noastră? 

- Vin de la Sica unde am fost să-i aduc un sacrificiu zeiţei 
Astarte. 

- Curând, va fi nevoie de alte sacrificii, cu mult mai sânge- 
roase, pentru a-l îndupleca pe Baal Ammon să îndepărteze 
ameninţarea ce apasă asupra Cartaginei. 

- Despre ce ameninţare vorbeşti? 

- Ce fel de căpetenii ne conduc? Eşti chiar aşa de tâmpit 
încât nu ştii că romanii au debarcat în ţinutul Frumosului 
Promontoriu? 

La aceste cuvinte, Hamilcar îşi lovi calul cu călcâiele şi, 
împreună cu Juba, se îndreptă spre Senat. Pătrunse în clădire şi 
se trezi nas în nas cu tatăl său care îl împinse într-o cămăruţă. 

- În sfârşit, te-ai întors. Am trimis mai mulţi mesageri la 
Sica dar trebuie să fi ajuns acolo când tu plecaseşi. Totuşi, ar fi 
trebuit să te întâlneşti cu ei pe drum. 

- lartă-mă. Deoarece nimic nu mă grăbea, în ultima clipă, 
m-am abătut din drum şi am luat-o spre Utica. Nu cunoşteam 
acest oraş şi am simţit nevoia să mă opresc acolo. Chiar dacă 
sunt punici, ca şi noi, locuitorii lui ne desconsideră. Plesnesc de 
îngâmfare şi de prostie şi cred că, într-o zi sau alta, va trebui să 
luăm unele măsuri împotriva lor. 

- În acest moment, avem nevoie de ei şi de toţi aliaţii. Aşa 
cum ştii, romanii au debarcat. 


- Tocmai am aflat şi mi se pare de necrezut. Unde se află 
flota noastră? 

- A fost nimicită aproape în întregime în bătălia de la 
Ecnomos, din Sicilia. Am trimis în această luptă trei sute 
cincizeci de corăbii şi o sută cincizeci de mii de oameni iar 
romanii au venit cu trei sute treizeci de corăbii şi o sută 
patruzeci de mii de oameni. 

- Cine era comandantul flotei noastre? 

- Au fost doi. Hannon, sub ordinele căruia ai fost înrolat la 
Acragas, şi un tiz al tău, Hamilcar. 

- Îi cunosc. Cel dintâi, este un bun marinar fără a fi şi un 
bun soldat. Cel de al doilea are o faimă bună. Dacă au fost 
bătuţi, înseamnă cu au avut nişte adversari foarte 
experimentați. 

- Pe doi consuli, Marcus Atilius Regulus şi Lucius Manlius 
Vulso. 

- Marcus Atilius Regulus? L-am cunoscut odinioară la 
Region. Este un duşman neîmblânzit al Cartaginei. Înţeleg acum 
mai bine ce s-a întâmplat. 

- Din cele ce ni s-au povestit de către supraviețuitori, a 
fost o bătălie memorabilă. Fiecare era conştient de miza pusă în 
joc. Hannon le-a vorbit trupelor sale arătându-le că, dacă vor fi 
învinşi, nu numai că Sicilia va fi pierdută pentru noi, dar vor 
trebui să lupte apoi chiar pe pământul nostru pentru a-i 
respinge pe invadatorii pregătiţi să le extermine familiile. 
Cuvintele acestea au fost bine primite de către oamenii noştri şi 
le-au întărit curajul de a lupta. 

- Ce plan de bătaie au avut Hannon şi Hamilcar? 

- După cum declară ceilalţi amirali, au avut un plan bun. 
Romanii îşi împărţiseră flota în patru escadre, dintre care trei 
erau aşezate în triunghi, iar cea de a patra forma ariergarda. 
Corăbiile noastre au fost aşezate într-o singură linie, cu spatele 
la țărm, şi au dat înapoi pentru a prinde navele duşmane ca într- 
un cleşte, ca apoi să poată năvăli asupra celei de a patra 
escadre. Intr-o primă etapă, această manevră, impecabil exe- 
cutată de către vâslaşii noştri, a reuşit şi numeroase trireme 
romane au fost găurite şi scufundate. Profitând de vălmăşagul 
creat, alte corăbii romane au trecut la atac şi, cu ajutorul 
blestematelor cârlige, au oprit pe loc cea mai mare parte a 
corăbiilor lui Hamilcar, silindu-l să o ia la fugă şi la fel s-a 


întâmplat şi cu Hannon. În ce priveşte celelalte corăbii pe care le 
aveam staționate de-a lungul țărmului, ele n-au avut destul loc 
pentru a-şi putea schimba rapid direcţia spre larg, astfel că 
romanii le-au capturat. În total, treizeci dintre corăbiile noastre 
au fost scufundate iar alte şaizeci şi patru, de aici încolo, fac 
parte din flota romană, ale cărei pierderi au fost minime: 
douăzeci şi patru de corăbii duse la fund. 

- De cât timp au debarcat? 

- De două zile şi se află în ţinutul Frumosului Promontoriu. 
Nu pierde nici o clipă. la câteva sute de călăreţi numizi cu tine şi 
pleacă la Aspis să vezi ce se întâmplă în tabăra romană, 

Hamilcar se întâlni cu Juba şi îi porunci să adune oamenii. 
leşiră din oraş prin Poarta Nouă, pe drumul spre Hadrim şi 
galopară pe caii ce alergau mâncând pământul. La vreo zece 
stadii înainte de Aspis, înaintarea lor a fost oprită de un val de 
fugari încărcaţi cu baloturi, ce mergeau în urma carelor sau a 
numeroaselor vite la a căror trecere se ridicară adevăraţi nori de 
praf. Printre aceşti nefericiţi, Hamilcar îl recunoscu pe Himilk, 
administratorul tatălui său, şi descălecă pentru a-l saluta: 

- Prietene, mi-ar fi plăcut să te reîntâlnesc în alte îm- 
prejurări. 

- Şi mie, Hamilcar. Nu are nici un rost să-ţi continui 
drumul, în afară de cazul când ai vrea să dai peste avangărzile 
romane. Soldaţii lor au luat în stăpânire moşia tatălui tău şi tot 
astfel au făcut cu cele învecinate. 

- Unde se află grosul armatei lor? 

- In apropiere de Aspis. Oraşul este încercuit şi se află în 
stare de asediu. Romanii şi-au tras corăbiile pe nisip iar cei care 
nu sunt în luptă s-au împrăştiat printre ogoare pentru a fura şi a 
tâlhări. Oamenii au fost cuprinşi de spaimă şi se îndreaptă spre 
Cartagina. Işi închipuie că la adăpostul zidurilor vor fi în 
siguranţă. Crede-mă, trăim vremuri grele. Îmi vin în minte 
povestirile bunicului meu despre cum a fost invadat Frumosul 
Promontoriu de Agatocle şi-mi pare că retrăiesc acele vremuri. 

- Ce ai de gând acum? 

- Mă duc la Megara pentru a-l înştiinţa pe tatăl tău despre 
distrugerea moşiei şi să-l rog să mă ierte că n-am fost în stare s- 
o salvez. 

- Nu trebuie să-ţi faci nici o vin”. Adevăraţii vinovaţi sunt 
cei care nu au nimicit flota romanilor şi i-au lăsat să coboare pe 


țărm. Mă întorc la Cartagina cu tine, iar călăreţii mei îi vor 
escorta pe tovarăşii tăi de nenoroc, pentru a-i apăra. În ceea ce 
te priveşte, vei sta pe lângă mine ca administrator. Voi avea 
mare nevoie de tine în lunile următoare, până când îi vom izgoni 
de pe glia noastră pe aceşti romani blestemaţi. 

La Cartagina, sosirea refugiaților a stârnit reacţii diferite. 
Mulţi erau cuprinşi de milă pentru aceşti nenorociţi alungaţi din 
casele lor şi dintre care cei mai mulţi trăiau din pomeni. Alţii, 
temându-se că şi oraşul lor ar putea fi asediat, socoteau că sunt 
nişte guri de hrănit în plus şi că cel mai bine ar fi să fie convinşi 
să plece mai departe, la Sica sau la Utica. Consiliul celor O Sută 
Patru hotărî că vor fi instalaţi la Megara, pe lângă zidul cetăţii, 
unde era destul loc pentru a întinde corturi sau pentru a construi 
colibe. 

La Senat, şedinţele se ţineau una după alta, tot mai 
zgomotoase. Adonibaal era ţinta unor aprige atacuri ale 
susținătorilor lui Baalyaton. Acesta din urmă, spre uimirea 
tuturor, dădea dovadă de multă cumpătare şi de dorinţă de 
împăcare, calităţi ce nu-i fuseseră recunoscute mai înainte. 
Când a venit momentul să fie ales comandantul Jef al armatei, 
luă cuvântul şi spuse cu o voce suavă: 

- Propun să numim mai mulţi generali care să colaboreze 
în aşa fel încât între ei să existe un fel de competiţie ce va fi 
bună pentru toţi. Cei mai bine pregătiţi pentru aceasta sunt, 
după părerea mea, Hasdrubal, fiul lui Hannon, şi Bostar. Cred că 
ar trebui rechemat din Sicilia şi Hamilcar, tizul fiului lui 
Adonibaal, si să aducă încoace cinci sute de călăreţi şi cinci mii 
de pedestraşi. Este adevărat că el a fost înfrânt la Ecnomos, dar 
a salvat o mare parte a flotei şi îşi cunoaşte bine adversarii. lată, 
alegerea mea. Poate că voi aveţi o alta? 

Nimeni nu a luat cuvântul pentru a exprima un alt punct 
de vedere. Revenit la Megara, Adonibaal îl chemă pe fiul său 
pentru a-l informa asupra deciziilor luate: 

- Tată, nu crezi că la mijloc este o capcană a lui 
Baalyaton? 

- Văd că noi doi împărtăşim aceleaşi temeri. Însă nu 
puteam să mă opun propunerii lui deoarece un mare număr de 
senatori ar fi fost fericiţi să profite de această ocazie pentru a 
mă pune în minoritate. 


- Dar aceşti generali, aşa cum ştii şi tu, sunt unul mai 
incompetent decât altul. Hasdrubal nu este decât un poponar. 

- Aşa ca Juba? 

- Nu-ţi dau voie să spui aşa ceva. Juba este prietenul meu. 
Este un luptător puternic şi viril, de care mă leagă o prietenie 
tandră. Nu are nimic în comun cu Hasdrubal. 

- N-am vrut să-ţi jignesc tovarăşul! În felul meu, ţin la el 
foarte mult şi respect ataşamentul pe care îl aveţi unul pentru 
altul. Este adevărat şi că Hasdrubal nu are în el nimic dintr-un 
militar. De câte ori vede o sabie e gata să leşine şi îşi petrece 
timpul cu sclavi tineri. 

- În ce-i priveşte pe Bostar şi pe Hamilcar, au demonstrat, 
fiecare în felul lui, incapacitatea de a comanda. Cel dintâi a 
greşit atât de rău în faţa triburilor din sud încât acestea s-au 
şters la fund cu el şi mă tem că cel de al doilea conduce soldaţii 
ca şi cum ar conduce o corabie. A lupta sub comanda lor nu este 
un noroc. Şi când mă gândesc că am îngăduit să fie crucificat 
cel mai bun dintre ofiţerii noştri, Hannibal prevăzătorul, mi se 
umple inima de tristeţe şi de amărăciune. De el am avea acum 
cea mai mare nevoie. 

- Hasdrubal, Bostar şi Hamilcar nu vor fi şi comandanții tăi. 
Deocamdată, vei rămâne căpetenia gărzii Senatului şi nu vei 
depinde de ei. Nu vreau să fii amestecat în toată această 
combinaţie, pentru că bănuiesc încotro bate Baalyaton. 

- Ce urmăreşte? 

- Încă din prima zi de război, a fost susținătorul cu orice 
preţ al păcii cu romanii. Este gata de orice pentru a-şi atinge 
scopurile chiar dacă, pentru aceasta, va trebui să aclioneze 
împotriva intereselor Cartaginei. Îl bănuiesc şi că doreşte o 
înfrângere a trupelor noastre în faţa oraşului. Atunci, desigur, 
vrednicii noştri negustori se vor teme pentru averile lor şi îl vor 
ruga să meargă la consulul roman pentru a duce tratative. 
Devenit un personaj foarte important, va profita de situaţia 
creată pentru a ne elimina din Consiliul celor O Sută Patru, pe 
mine şi pe cei care sunt de partea mea. lată cauza pentru care a 
numit generali atât de slabi! 

- Ce socoteşti că vei face? 

- Încă nu e totul pierdut. Epicide, preceptorul tău, pe care 
noi l-am eliberat, s-a îmbarcat în după-amiaza aceasta pe o 
triremă. Pleacă în Grecia pentru a strânge mercenari şi duce cu 


el câteva cufere pline cu monede de aur şi argint, anume pentru 
a stârni înflăcărarea viitorilor recruți. 

- Eşti sigur că se va întoarce? Am încredere în el, dar mă 
tem că o avere atât de mare ar putea să-i sucească minţile. 

- N-am nici o teamă. Mi-a întărit încrederea în el amintind 
de un oarecare Alcaios. Mi-a spus şi că tu vei înţelege. 

- Ai dreptate. În scurt timp, va reveni cu mercenarii. 


KKK 


În timp ce Cartagina trăia cu teama zilei de mâine, 
romanii, ce îşi continuau jaful pe moşiile din Frumosul 
Promontoriu, aveau păreri împărțite în ce priveşte tactica pe 
care urmau să o adopte. Ar trebui să continue distrugerile şi 
apoi să se îmbarce pentru reîntoarcere sau ar fi mai bine să 
rămână pe loc şi să îndemne la răscoală împotriva cetăţii Elissei, 
neamurile, numide şi libiene? La drept vorbind, cearta dintre cei 
doi consuli era una dintre cele mai banale. Din raţiuni diferite, 
fiecare dintre cei doi consuli dorea să se reîntoarcă în Italia şi 
să-l lase pe celălalt sò ierneze în apropiere de Aspis. Marcus 
Atilius Regulus îşi motiva dorinţa prin faptul că se ocupa singur 
de proprietatea sa neavând mijloace să plătească un fermier 
pentru a lucra pământul în locul lui. Lucius Manlius Vulso, ce se 
trăgea dintr-o familie mai ilustră decât ginta Atilia, spunea c` 
prezenţa lui la Roma este absolut necesară, pe când cea a 
colegului său, ce avea un rang inferior, nu e. Fură trimişi în 
grabă la Senat emisari cu această problemă şi unii dintre 
senatori s-au distrat pe seama argumentelor lui Regulus, vestit 
pentru austeritatea şi avariţia lui. Pentru a-i juca o farsă, au 
supus la vot, în batjocură, o lege prin care Senatul şi poporul 
roman se obliga să ia asupră-şi întreţinerea moşiei consulului pe 
toată perioada când acesta se va afla în serviciul Republicii. 
Aşadar, Lucius Manlius Vulso se îmbarcă pentru, Roma, ducând 
cu el dou' zeci de mii de prizonieri şi mai multe mii de capete de 
vite. Marcus Atilius Regulus a rămas pe loc, împreun cu 
patruzeci de corăbii, cincisprezece mii de pedestraşi şi cinci sute 
de călăreţi dintre care cea mai mare parte îşi aşezaseră tabăra 
lângă Aspis, după ce oraşul s-a predat din cauza lipsei de hrană. 
Impreună cu trupele sale, generalul roman înaintă spre 
Cartagina, semănând jale pe unde trecea. 


Aflând despre înaintarea lui Regulus, Consiliul celor O Sută 
Patru convocă o reuniune de urgenţă şi le ordonă comandanților 
militari să iasă în întâmpinarea invadatorilor cu câteva mii de 
mercenari, sute de călăreţi şi cincizeci de elefanţi. Hasdrubal, 
Bostar şi Hamilcar se supuseră fără nici o tragere de inimă. Se 
detestau cordial şi fiecare dintre ei se gândea mai înainte de 
toate cum să-şi înlăture concurenţii. Ajunşi în apropiere de Adys, 
au discutat îndelung pentru a hotărî dacă este mai bine ca lupta 
să aibă loc în zona de şes sau este mai bine să rămână pe 
colinele înalte ce dominau oraşul. Această ultimă alegere era 
susţinută Hasdrubal şi Bostar, convinşi că atacatorii obosiţi de 
urcuş vor fi lesne zdrobiţi: Hamilcar a tunat şi a fulgerat 
explicând că elefanții nu le vor putea veni în ajutor pe acel 
teren, în timp ce la şes ar putea fi desfăşuraţi cu uşurinţă, dar 
nu a fost ascultat. Începută dimineaţa devreme, înfruntarea s-a 
întors în avantajul lui Marcus Atilius Regulus. Este adevărat, 
prima lui legiune intrată în luptă a trebuit să îndure loviturile ca 
de mistreţ ale mercenari lor şi romanii o luară la fugă din faţa 
lor. Galezi, greci, numizi şi sarzi se luptau ca nişte adevăraţi lei, 
ucigând fără milă pe toţi cei care le cădeau pe mână. După 
primele succese, Hasdrubal, învingându-şi teama, a adunat 
ostalii la un loc, socotind că astfel i se vor atribui lui laurii 
victoriei. Fără să aibă grijă să observe ce se întâmplă pe câmpul 
de bătaie, el îndemnă mercenarii să urmărească fugarii, astfel 
că, foarte repede, aceştia se treziră înconjurați de alte legiuni pe 
care romanii le ţineau în rezervă. La puţină vreme după aceea, 
soldaţii lui Marcus Atilius Regulus le căşunară grele pierderi 
mercenarilor şi îi nimiciră. Hasdrubal a fost prins de călăreţi şi 
silit să se predea. Izolaţi pe înălţimi, cavaleria şi elefanții nu au 
putut să vină în ajutorul armatei lor şi luară drumul înapoi, spre 
Cartagina, lăsând baltă tabăra cu tot ce era în ea, la îndemâna 
legionarilor. Foarte hotărât să profite de biruinţa sa, consulul 
roman şi-a îndemnat trupele să înainteze până la Tunes, pe care 
îl cuceriră fără nici o luptă, apărătorii retrăgându-se în grabă, la 
adăpost, în cetatea Elissei. Aici, pe malul lacului, la Tunes, şi-a 
aranjat Regulus tabăra, ale cărei focuri se puteau vedea de pe 
zidurile Cartaginei. Curând, romanilor li se mai alăturară destul 
de mulţi luptători numizi; tatăl lui Juba, contestat de poporul 
său, se închisese în fortăreaţa sa unde avea destule provizii 
pentru a face faţă unui asediu îndelungat. Insă unul dintre 


nepoţii săi, Gaia, s-a proclamat rege şi a spus că a venit vremea 
să se termine cu tributul nedrept ridicat în fiecare an de către 
Cartagina. Răsculaţii îşi extinseră expedițiile aducătoare de 
moarte până în apropiere de Megara, astfel că, de aici înainte, 
oraşul era blocat ]i singura cale de comunicare cu exteriorul 
rămânea portul unde câteva corăbii continuau să descarce grâul 
venit din Sicilia. 

Baalyaton nu întârzie să tragă foloase de pe urma nemul- 
țumirii generale ce domnea în cetate. Locuitorii făceau stocuri 
de alimente şi grâne şi refuzau să ajute refugiații pentru care 
Senatul a trebuit să organizeze împărţirea de hrană gratuită. 
Nimeni nu-şi bătea capul să vadă că necazurile Cartaginei nu se 
datorau nepriceperii soldaţi lor ci incompetenţei şefilor acestora. 
Bostar şi Hamilcar defilau pe străzile oraşului ca şi cum ar fi fost 
generalii unei armate victorioase. 

Intr-o dimineaţă, la Poarta Nouă se înfiinţă o delegaţie 
romană care cerea să fie primită de Consiliul celor O Sută Patru. 
Hamilcar, aflat la postul său de gardă de pe metereze, avu 
surpriza să-l recunoască, printre emisari, pe Caius Cornelius 
Scipio. Cobori de pe zid în întâmpinarea lui şi îl salută sobru: 

- Mi-ar fi plăcut să ne revedem în alte împrejurări. Te voi 
conduce pe tine şi pe însoțitorii până la Senat. Dar mai înainte, 
permite-mi să trimit spre liniile voastre un număr de soldaţi egal 
cu numărul vostru, care vor rămâne ostatici la voi până la 
întoarcerea ta. 

- Mă temeam să-ţi cer acest lucru. Ai simţul onoarei şi m- 
ai scăpat de o grea corvoadă. Apreciez gestul tău. Dă-le 
soldaţilor tăi acest baston de comandant şi le va servi ca semn 
de liberă trecere. 

Pe străzile oraşului, delegaţia romană a fost primită fără 
manifestări de ură. Trecătorii erau mai degrabă curioşi să vadă 
cu ce seamănă învingătorii de la Adys. S-au liniştit când şi-au 
dat seama că nu sunt decât nişte oameni ca oricare alţii. Unii 
mai îndrăzneţi au vrut să le atingă platoşele cu mâinile, ca 
pentru a se convinge că nu sunt înzestrate cu puteri magice. 
Fiul lui Adonibaal ordonă să fie împrăştiaţi curioşii nedoriți şi îşi 
conduse oaspeţii în sala Consiliului celor O Sută Patru. Senatorii 
erau în plină dezbatere şi anunţul sosirii romanilor iscă o zarvă 
zgomotoasă. Când consilierii îşi veniră în fire, i s-a permis lui 


Caius Cornelius Scipio să se înfăţişeze. Şedinţa era prezidată de 
Baalyaton, care era tot numai miere: 

- Fii bine venit. Cine eşti tu şi ce mesaj ne aduci? 

- Sunt tribunul Caius Cornelius Scipio şi sunt ataşat pe 
lângă consulul Marcus Atilius Regulus. El mi-a dat misiunea de a 
vă spune că ar fi fericit să întâlnească o delegaţie cartagineză 
pentru a discuta condiţiile încheierii unei păci între cetăţile 
noastre. Dacă sunteţi de acord, mâine dimineaţă, trimişii voştri 
şi ai noştri se vor întâlni la jumătatea drumului dintre oraşul 
vostru şi tabăra noastră. Vom instala acolo corturi, anume 
pentru a adăposti negociatorii. Sunt împuternicit să vă declar 
că, din acest moment, suntem în armistițiu până la sfârşitul 
acestei întrevederi. 

- De acord. Trebuie să iau totuşi o hotărâre împreună cu 
colegii mei, în legătură cu propunerea ta. Ceva mă face să cred 
că ea va fi pe placul vostru. 

- Cum voi şti acest lucru? 

- Dacă în seara asta veţi vedea un foc la Poarta Nouă, 
arzând pe turnul din dreapta, va fi semnul că ne vom întâlni cu 
consiliul vostru în condiţiile stabilite de el. 

Hamilcar îl conduse iar pe Caius Cornelius Scipio, împre- 
ună cu oamenii săi, până la liniile romane şi reveni împreună cu 
soldaţii săi, eliberaţi din scurta captivitate. Prima lui grijă, după 
ce ajunsese iar între zidurile cetăţii, a fost s' se grăbească spre 
Senat pentru a vorbi cu tatăl său. 

- Aţi primit propunerea lui Caius Cornelius Scipio? 

- Da, aproape în unanimitate. 

- Ai fost şi tu de acord? 

- Da. 

- Tu, tată, şeful partidului anti-roman? 

- Nu te aprinde. Laţul este pe punctul de a se strânge în 
jurul lui Baalyaton şi alor săi. 

- Îmi vine greu să te cred. 

- După părerea ta, din ce cauză a venit Caius Cornelius 
Scipio cu propuneri de negocieri? Consulul lui tânjeşte după 
moşia sa şi vrea să se termine războiul cât mai repede. Mai 
mult, el ştie că mandatul lui aici se va termina curând şi, dacă 
nu duce acum o bătălie decisivă sau nu încheie un tratat de 
pace, îşi vor adjudeca alţii laurii victoriei. 


- Desigur, dar să admitem că Baalyaton şi consulul vor 
ajunge la o înţelegere. Atunci, acest mizerabil, care este 
duşmanul tău înveterat, va apărea ca un salvator al patriei şi ne 
va înlătura fără milă. 

- Îi cunosc pe romani şi cunosc îngâmfarea lor neruşinată. 
Deoarece ne cred ameninţaţi de foamete şi boli, vor prezenta 
nişte condiţii atât de draconice încât îi vor face să sară în sus de 
indignare chiar şi pe susţinătorii lor cartaginezi. 

- Fie ca Baal Ammon să te audă! Ce trebuie să fac eu 
acum? 

- Ai grijă ca, în seara asta, pe turnul din dreapta de la 
Poarta Nouă să fie aprins un foc. Mâine dimineaţă, eu şi 
Baalyaton ne vom întâlni cu consulul, însoţiţi de o mică escortă 
pe care ne-o vei pune tu la dispoziţie. Fii convins că, în ceasurile 
următoare, se va hotări soarta Cartaginei. 

- De la primele licăriri ale zorilor, în vecinătatea Porții Noi 
domnea o agitaţie neobişnuită. Canatele porţii au fost larg 
deschise şi reprezentanţii Consiliului celor O Sută Patru, es- 
cortaţi de călăreţi numizi, ieşiră din oraş şi se îndreptară spre 
corturile ridicate de romani. Intrevederea a ţinut toată ziua şi 
soarele coborâse spre apus când Adonibaal şi Baalyaton s-au 
întors în cetate grăbindu-se să ajungă în clădirea Senatului. Erau 
aşteptaţi de ceilalţi senatori; la intrarea lor, se aşternu o tăcere 
ciudată şi toţi se aşezară. Tatăl lui Hamilcar vorbi cel dintâi: 

- Ne-am întâlnit cu Marcus Atilius Regulus şi las în seama 
lui Baalyaton grija de a vă expune cele discutate. 

Senatorul se ridică arătând un obraz descompus şi stătu 
pe gânduri o vreme, înainte să vorbească: 

- Membri ai acestei nobile adunări, consulul ne-a primit. 
Aşa cum bine ştiţi, m-am împotrivit întotdeauna războiului şi am 
susţinut pacea cu Roma. Gândesc şi acum, la fel, că această 
continuare a confruntărilor dintre cele două cetăţi, într-o bună 
zi, în mod categoric îi va fi fatală uneia dintre ele. Cu moartea în 
suflet, trebuie să vă spun că nici măcar nu poate fi vorba să 
acceptăm oferta de pace care ne-a fost făcută. 

Izbucniră strigăte din toate părţile: „De ce? Ce vor? Ce 
pretind? Te-au necăjit cumva prietenii tăi?" Când, la intervenţia 
lui Adonibaal, calmul a fost restabilit, adversarul acestuia îşi 
continuă discursul: 


- Nu mi-am închipuit niciodată că voi întâlni un duşman 
atât de sălbatic şi de nemilos. Pretind să le dăm Sicilia, Sardinia 
şi Corsica, toate corăbiile noastre de război şi să le plătim şi o 
despăgubire de 1200 de talanţi. Pe deasupra, vor să le rămână 
lor oraşul Aspis cu o mare parte din Frumosul Promontoriu şi să 
aibă dreptul să întemeieze colonii de această parte a mării. A 
accepta aceste condiţii înseamnă a semna actul de moarte a 
Cartaginei, răspundere pe care nu mi-o pot asuma. Pierduţi 
pentru totdeauna, vom pieri cu armele în mâini. 

Strigăte de aprobare izbucniră din toate părţile. Când 
liniştea a fost restabilită, îl văzură pe Hamilcar intrând în sală şi 
îndreptându-se grăbit spre tatăl său, căruia îi şopti ceva la 
ureche. Atunci Adonibaal, cu obrajii şiroind de lacrimi, le vorbi: 

- Fiul meu a venit să-mi spună că o corabie cu trei rânduri 
de vâsle, venind din Grecia, a sosit în port. La bordul ei se află 
fostul său dascăl, Epicide, un sclav pe care eu l-am eliberat şi pe 
care vă propun să-l facem cetăţean al oraşului nostru. La 
rugămintea mea, a plecat în Grecia pentru a recruta noi 
mercenari. Mai multe mii de bărbaţi au răspuns la chemarea lui 
şi corăbiile lor se află la numai două zile depărtare de mers pe 
apă. În fruntea acestor oameni înarmaţi până în dinţi se află 
Xantipos, un general lacedemonian; numai la auzul numelui său 
tremură Elada. Imediat ce vor debarca şi după ce vom 
reorganiza comanda armatei, vom reîncepe ofensiva. În această 
zi, zeii ne-au trimis un semn. Baal Ammon şi Tanit nu ne-au uitat 
şi vin în ajutorul nostru. Nu va trece mult şi romanii ne vor 
implora să le dictăm condiţiile noastre. 


XX x 


Mii de oameni se adunară pe cheiurile portului comercial 
dorind să fie de faţă la sosirea navelor ce aduceau mercenarii. 
Când aceştia au primit aprobare să părăsească incinta 
Amiralității, în grupuri mici, fură sărbătoriţi ca nişte eroi 
salvatori. Aceiaşi oameni, care cu trei zile mai înainte se 
plângeau că au ajuns la fundul sacului şi sunt pe punctul de a 
muri de foame, şi-au descoperit destule puteri pentru a scoate 
la iveală din adâncul pivniţelor alimente din belşug şi zeci de 
amfore de vin, pe care le ofereau soldaţi lor greci. Preoţii din 
sanctuarele lui Baal Ammon şi Eşmun erau copleşiţi de mulţimea 


credincioşilor dornici să aducă sacrificii, arătându-şi astfel 
recunoştinţa faţă de zeii cetăţii. In taverne, cei care-l susţinu- 
seră pe Baalyaton erau luaţi peste picior prieteneşte fiind 
întrebaţi ce părere au despre mărinimia romanilor. Nefericiţii 
batjocoriţi răbdau cu frunţile plecate. Mulţi dintre îşi blestemau 
căpetenia pentru că i-a înşelat şi se jurau că, de acum înainte, 
se vor încrede numai în neamul Barca. 

Xantipos, însă, nu era de văzut nicăieri. Se zăvorâse în 
clădirea Amiralității şi aici îşi petrecea zilele şi nopţile. Prima lui 
grijă a fost să-i cheme la el pe toţi generalii cartaginezi, precum 
şi pe toţi ofiţerii scăpaţi teferi din dezastrul de la Adys. Cu 
Hamilcar a avut o lungă convorbire. Fiul lui Adonibaal a fost 
impresionat de acest luptător cu statură înaltă, părul negru şi 
barbă stufoasă. Dar mai ales i-a plăcut privirea lui rece şi 
hotărâtă. Nu era genul de om care să suporte să fie contrazis şi, 
fără nici o introducere, îl întrebă direct pe tânărul ofiţer: 

- Mi s-a spus că ai luptat în Sicilia şi că, în prezent, eşti 
comandantul gărzii Senatului. Ce părere ai despre situaţia de 
acum? 

- Sper în mai bine, mai ales de când ai venit oamenii tăi. 
Ce mă întristează cel mai mult este atitudinea căpeteniilor 
noastre. Sunt nişte oameni total incompetenti. 

- Cum îndrăzneşti să debitezi o astfel de învinuire, tu, care 
eşti tânăr şi lipsit de experienţă? Ştii că ai putea plăti scump 
această îndrăzneală? Chiar mi-ar plăcea să pun gărzile să te 
aresteze. 

- Poţi face cu mine ce vrei, dar aceasta nu schimbă cu 
nimic trista realitate. Spunându-ţi adevărul, nu înseamnă că mă 
comport ca un soldat nesupus şi nici că mă revolt împotriva 
disciplinei. Crede-mă, îmi place să lupt dar nu vreau ca oamenii 
mei să piară numai pentru că generalii lor n-au cunoştinţe de 
strategie militară. Imi pare rău că nu-ți plac, deoarece a servi 
sub ordinele tale ar fi un privilegiu care m-ar umple de mândrie. 
Cu toate acestea, n-are nici un rost să ascundem adevăratele 
motive ale înfrângerilor noastre. _ 

- Voi chema garda, însă îţi mai las o şansă. In faţa lor, îţi 
voi pune aceeaşi întrebare de mai înainte şi ai ocazia să-ţi 
schimbi părerea. Dacă nu o vei face, vei putrezi într-un beci. 

Soldaţii din gardă pătrunseră în încăpere. Xantipos îl 
întrebă din nou pe fiul lui Adonibaal, dar cu mai multă blândeţe: 


- Generalii Cartaginei sunt buni ofiţeri? 

- Nepriceperea lor este cauza principală a dezastrelor 
noastre. 

- Gărzi, vă puteţi retrage, zise lacedemonianul. lartă-mă, 
Hamilcar, am vrut numai să-mi dau seama cât de puternice sunt 
convingerile tale. Ştiu că ai dreptate. Te admir pentru că spui 
sus şi tare ceea ce alţii numai dau de înţeles cu mii de ocolişuri. 
Imi placi şi te fac ajutorul meu. 

- Mulţumesc pentru încredere. 

- Sunt de acord cu analiza ta şi vreau să-ţi cer un serviciu. 
Fă-mi hatârul ca opinia mea să se afle în tot oraşul. 

- Voi avea grijă. 

- O altă problemă care mă preocupă este faptul că nu pot 
cunoaşte situaţia reală a efectivelor, armelor şi rezervelor de 
alimente din oraşul tău. Am încercat să-l întreb despre acestea 
pe Bostar, dar fost zadarnic. 

- Am eu omul care îţi trebuie, un anume Himilk. A fost 
administratorul moşiei noastre din Frumosul Promontoriu, acum 
distrusă de romani. Este un slujbaş în care am toată încrederea 
şi care se va putea achita de această însărcinare foarte repede. 
Se va prezenta în faţa ta chiar astăzi după-amiaz” şi va rămâne 
la dispoziţia ta atât câtva trebui. 

După această întrevedere, Hamilcar Barca îl chemă pe 
Epicide şi-i spuse să dea sfoară în ţară că Xantipos este 
nemulţumit de generalii cartaginezi. Fostul său preceptor a 
făcut minuni şi, trei zile mai târziu, tavernele din port vuiau de 
discuţii aprinse pe această temă. Ultimii dintre susţinătorii lui 
Bostar îl anunţară pe acesta despre cele ce se spuneau prin oraş 
pe seama lui, iar omul ceru, şi obţinu, ca acest caz al lui să fie 
discutat în Consiliul celor O Sută Patru. 

Xantipos se înfăţişă Consiliului însoţit de fiul lui Adonibaal. 
Marabaal prezida şedinţa şi se adresă ofițerului pe un ton de 
prefăcută indignare: 

- Tu, un grec, eşti oare nemulţumit de generalii mei? Este 
cu putinţ aşa ceva? 

- Ar trebui să fiţi tot atât de nemulţumit ca mine, deoarece 
au luat bătaie la Adys. 

- Romanii erau prea puternici. 

- Este total inexact. Mercenarii voştri au avut un 
comportament curajos şi ar fi putut fi învingători dacă ar fi avut 


sprijinul călăreţilor şi al elefanților. Însă a fost cu neputinţă ca 
aceştia să fie aduşi în luptă de pe înălțimile pline de râpe unde 
au fost duşi. Pentru a învinge, armata voastră trebuia sa se 
desfăşoare la şes, în câmp deschis. Amintiţi-vă şi că Regulus are 
un efectiv de cincisprezece mii de pedestraşi şi cinci sute de 
călăreţi. Dacă reuşiţi, să aduceţi elefanții băgând spaima în 
luptători, el este pierdut. Aşadar, sunt de părere ca trupele 
noastre să iasă dintre zidurile cetăţii şi să ocupe poziţii în partea 
de nord, lângă fluviul Bagradas. Dacă îmi încredinţaţi 
conducerea armatei, sunt sigur de izbândă. 

- Ce gândeşte Bostar? întrebă Marabaal. 

- Sunt de acord, zise Bostar. Criticile lui Xantipos nu m-au 
bucurat şi le consider un afront la adresa mea pentru care, la 
timpul cuvenit, îi voi cere socoteală. Insă, ceea ce primează în 
momentul de faţă este salvarea Cartaginei iar observaţiile lui cu 
privire la folosirea elefanților le consider bine gândite. Cu 
moartea în suflet, primesc să-i cedez funcţia de comandant al 
armatei, dacă şi Consiliul celor O Sută Patru este de acord. 

A doua zi, Xantipos scoase pe Poarta Nouă câteva mii de 
soldaţi şi execută manevre în faţa incintei. Mulțimea adunată pe 
metereze aplauda militarii mărşăluind în pas de paradă, făcând 
întoarceri la stânga sau la dreapta, simulând un atac sau 
încercuind o altă unitate, în timp ce curieri călări duceau fără 
încetare şefilor lor ordinele lacedemonianului. La sfârşitul zilei, 
când Xantipos făcu trecerea în revistă a trupelor, soldaţii îşi 
manifestară entuziasmul lovind cu săbiile în scuturi. Hamilcar 
observă că cei mai înflăcăraţi erau cei care scăpaseră teferi din 
dezastrul de la Adys. In sfârşit, aveau un comandant adevărat şi 
nu-şi ascundeau bucuria. 

In dimineaţa următoare, sub comanda noului general, 
douăsprezece mii de pedestraşi, patru mii de călăreţi şi o sută 
de elefanţi ieşiră din oraş pe Poarta Megara şi ocupară un teren 
întins unde îşi instalară tabăra. Romanii, mai degrabă surprinşi, 
nu se hotărau ce tactică să adopte. Nu aveau cum să pornească 
un asalt împotriva zidurilor, fără catapulte şi fără scări. Era, 
oare, mai bine să rămână la Tunes ori să iasă în întâmpinarea 
armatei duşmane? Dornic să se reîntoarcă mai repede la moşia 
lui, Marcus Atilius Regulus a ales cea de a doua soluţie, convins 
că totul se va petrece la fel ca la Adys. Şi-a pus, deci, trupele în 


mişcare şi şi-a instalat tabăra la vreo zece stadii depărtare de 
poziţiile cartagineze. 

La ivirea zorilor, o agitaţie febrilă cuprinse tabăra lui 
Xantipos. Soldaţii scandau numele căpeteniei lor şi îi cereau să 
înceapă lupta. Lacedemonianul le dădu curs dorinţei şi aşeză 
elefanții pe o singură linie iar în spatele lor, la o distanţă 
apreciabilă, luptătorii pedeştri, acoperiţi pe latura stângă şi pe 
cea dreaptă de călăreţi şi mercenari. Regulus a pus în centrul 
dispozitivului său unităţile cu arme uşoare, apărate pe cele două 
laturi de cavalerie. Alte legiuni erau ţinute în rezervă, formând 
un adevărat zid de fier şi oţel. 

Cele două armate au stat mult timp în aşteptare, cântă- 
rindu-se una pe alta, într-o tăcere apăsătoare. |n sfârşit, 
Xantipos a dat ordinul de pornire a elefanților ale căror răgete 
acoperiră larma pe care o făceau romanii contraatacând cu 
scutierii. Încetul cu încetul, animalele începură să alerge punând 
pe fugă unităţile romane înarmate uşor. Cei care nu erau striviţi 
piereau sub loviturile cavalerilor numizi desfăşuraţi pe câmpie. 

Atunci, consulul roman a făcut greşeala să dea ordin de 
înaintare manipulelor?*, având grijă ca între ele să rămână câte 
un spaţiu liber, prin care spera că vor trece elefanții. Ceea ce s-a 
şi întâmplat, animalele continuându-şi cursa nebunească. Ca 
urmare, romanii se pomeniră despărțiți unii de alţii în mai multe 
grupuri. Pe de altă parte, orbit de praful stârnit de pachiderme şi 
de cai, Regulus n-a văzut că pedestrimea cartagineză se 
mişcase de pe poziţiile ocupate la început şi se apropiase de 
prima linie. Crezând că scăpaseră de elefanții dezlănţuiţi, 
legionarii au nimerit direct în lăncile soldaţilor punici. Făcură 
cale întoarsă dar îşi văzură retragerea tăiată de elefanții care, 
între timp, primiseră semnal de întoarcere. 

Împreună cu alţi cinci oameni, Marcus Atilius Regulus a 
reuşit să iasă de pe câmpul de bătaie pentru a încerca să ajungă 
la Tunes. N-a ajuns niciodată acolo, deoarece Juba, cu câteva 
sute de numizi, au organizat în drum o ambuscadă, năpustindu- 
se asupra fugarilor. Aproape toţi au fost ucişi iar consulul şi-a 
datorat viaţa lui Xantipos şi lui Hamilcar care dăduseră consemn 
să fie prins viu cu orice preţ. Cu spatele lipit de un copac, şi-a 
aruncat plin de furie sabia la picioare şi a fost dus la Cartagina. 


23 Manipul - subunitate dintr-o cohort` romană. 


În aşteptarea veştilor de pe câmpul de bătaie, locuitorii 
cetăţii umpluseră toate locurile de pe metereze. Un imens 
strigăt de bucurie izbucni din toate piepturile când văzură, 
departe, trupele romane ce rămăseseră la Tunes incendiindu-şi 
tabăra şi retrăgându-se apoi spre Frumosul Promontoriu pentru 
a ajunge la Aspis. A doua zi dimineaţa, soldaţii biruitori îşi făcură 
intrarea în cetate, în mijlocul veseliei generale. In faţa lor, erau 
împinşi miile de captivi ce urmau să fie folosiţi ca vâslaşi pe 
corăbiile cartagineze. Doi oameni lipseau de la sărbătoarea 
victoriei: Xantipos şi Marcus Atilius Regulus. 


CAPITOLUL 8 


La sfârşitul acelei zile, Hamilcar n-a plecat de pe câmpul 
de luptă. Îl cutreiera de la un capăt la altul, însoţit de câţiva 
călăreţi, căutându-l pe Caius Cornelius. Cunoscându-l, era 
convins că n-a luat-o la fugă împreună cu consulul. Desigur, a 
rămas în mijlocul oamenilor săi, încurajându-i să reziste şi 
respingând valurile de atacatori. Dacă n-a fost strivit sub tălpile 
elefanților, poate că zăcea undeva, rănit. Trebuia să-l găsească 
mai înainte ca jefuitorii de cadavre să-l despoaie, omorându-l în 
acelaşi timp, aşa cum se obişnuia. Unii dintre aceştia se şi 
apucaseră de treabă şi nici măcar nu se gândeau să fugă la 
apropierea soldaţilor. 

Până târziu în noapte, la lumina torţelor, adjunctul lui 
Xantipos a rătăcit printre mii de cadavre, auzind horcăielile celor 
aflaţi în agonie. Într-un sfârşit, a descoperit trupul lipsit de viaţă 
al tribunului şi a pus să fie aşezat pe un rug, pe care l-a aprins 
el, cu mâna lui. A aşteptat tăcut în faţa flăcărilor până când 
cadavrul a ars în întregime. Astfel, i-a adus un ultim omagiu 
comeseanului său de la Region, care a avut consolarea de a 
spăla cu sânge onoarea familiei pătată de unchiul său, 
Cornelius. 

Reîntorcându-se la Cartagina, dimineaţa, în timp ce pe 
străzi se desfăşura defilarea trupelor victorioase, Hamilcar se 
grăbi spre Amiralitate, pentru a-l întâlni pe Xantipos. A avut 
surpriza să afle că generalul părăsise Cartagina, îndreptându-se 
spre Utica. Puțin mai târziu, în incinta Senatului, tatăl său îi 
explică motivele acestei plecări: 


- Grecul nu este numai un bun militar ci şi un fin diplomat. 
Victoria strălucită nu i-a sucit minţile. Mi-a mărturisit că gloria i- 
ar fi adus mai multe supărări decât trofee şi că este prea bătrân 
pentru a-şi pierde vremea dejucând conspirații. Şi-a strâns 
aurul, a fost plătit cu generozitate - şi a plecat pe ascuns spre 
Utica, unde se va urca pe o corabie care-l va duce în Grecia. 

- Dar oamenii lui? 

- Au rămas în slujba noastră şi vom şti la ce să-i folosim. 
Trebuie pedepsiţi numizii care s-au răsculat împotriva tatălui lui 
Juba şi să-i alungăm pe romanii care au rămas la Aspis. 

- Ce s-a întâmplat cu consulul Marcus Atilius Regulus? Mi 
se pare că nu se afla printre captivii ce au defilat pe străzi. 

- Aşa este. Dar e sănătos şi în afara oricărui pericol, iar noi 
am socotit că nu are rost să-l pedepsim cu umilinţa aceasta, aşa 
cum se aştepta şi el. Pe de altă parte, propunerile formulate de 
el în vederea încheierii unei păci au fost de-o prostie atât de 
neruşinată încât am fi fost îndreptăţiţi să-l expunem insultelor 
mulţimii. Impreună cu alţi membri ai Consiliului celor O Sută 
Patru, m-am gândit că lucrul cel mai bun ar fi să-i arătăm 
respectul datorat unui duşman aflat în nenorocire. 

- Unde este acum? 

- La noi, la Megara, ca prizonier pe cuvânt. Mi-a jurat 
solemn că nu va încerca să fugă li mulţi alţi ofiţeri romani, 
aparţinând unor ilustre familii de senatori mi-au spus că răspund 
cu viaţa pentru buna lui credinţă. Consulul ştie aceasta şi am 
încredere în el. Ar fi bine să te duci să-l vizitezi şi să vorbiţi 
împreună. Sper că va fi mai vorbăreţ cu tine decât a fost cu 
mine. Pune-i întrebări. Aştept cu nerăbdare să-mi povesteşti 
cum a decurs convorbirea voastră. 

leşind din Senat, Hamilcar reuşi cu greu să-şi facă drum 
prin mulţimea veselă ce sărbătorea eliberarea cetăţii. Ajuns la 
Megara, a fost întâmpinat de Epicide şi de Juba. În încăperile lui, 
a ciocnit cu ei o cupă cu vin pentru a sărbători izbânda. Ceru 
apoi să fie condus la Marcus Atilius Regulus, ce ocupa câteva 
încăperi lângă ale lui. Bărbatul stătea abătut, într-un colţ, cu o 
privire goală şi buimacă. Nu s-a ridicat să-şi primească 
vizitatorul şi părea că nici nu l-a văzut. După un lung moment de 
tăcere, fiul lui Adonibaal îndrăzni să-i vorbească interlocutorului 
său care se încăpăţâna să tacă: 

- Te salut, consule. Eşti bine instalat? Îţi lipseşte ceva? 


- Te salut, Hamilcar. Te-am recunoscut de când ai intrat în 
această cameră. N-am uitat întâlnirea noastră de la Region şi 
nici jurământul nostru căruia în mod sigur îi datorez faptul că 
încă mai sunt în viaţă. Nu-ţi fă griji pentru mine, deoarece sunt 
bine tratat, chiar prea bine. 

- Eşti tratat după cum ţi-e rangul. Jurământul nostru n-are 
nici o legătură cu aceasta. Nu am fost de faţă nici când Consiliul 
celor O Sută Patru a decis ce statut să-ţi acorde. În timpul acela, 
am căutat trupul prietenului tău Caius Cornelius, pentru a-i 
aduce ultimele onoruri cuvenite. 

- Familia lui îţi va fi recunoscătoare. Ai făcut ce trebuia. Nu 
sunt sigur că m-aş fi comportat la fel dacă ţi s-ar fi întâmplat ţie 
nenorocirea de a fi ucis sau de a fi prins de către trupele mele, 
chiar dacă eşti tot fiu de senator. Încă o dată, îţi mulţumesc 
pentru Caius. Era un bărbat devotat şi curajos. Moartea l-a scutit 
de ruşinea captivităţii. 

- Marcus Atilius, înţeleg ce simţi. Ai fost învins şi ai vrea să 
ispăşeşti ceea ce ţi se pare că a fost o greşeală din partea ta. 
Am trăit o situaţie asemănătoare în Sicilia, când am fost bătuţi 
la Acragas. Crede-mă, nu eşti tu vinovat de această înfrângere. 
Eram superiori numericeşte şi, pe teren deschis, legiunile tale n- 
aveau nici o şansă în faţa elefanților şi a călăreţilor noştri. 

- Îţi mulţumesc pentru cuvintele tale de îmbărbătare. Însă 
ele nu schimbă cu nimic trista realitate. Roma a fost învinsă, 
când era atât de aproape de victorie după debarcarea noastră în 
Frumosul Promontoriu şi după bătălia de la Adys. 

- S-a întâmplat aceasta din cauză că tu, când te-ai întâlnit 
cu ambasadorii noştri, ai formulat nişte cereri cu neputinţă de 
satisfăcut altfel decât acceptând dezonoarea. Ne-ai crezut 
pierduţi şi ai fost neînduplecat. N-aveai cum să ştii că norocul 
poate fi schimbător. 

- Nu-mi pare rău pentru nici una dintre propunerile mele şi 
ele mereu vor fi aceleaşi, chiar dacă ţi se pare de râs că spun 
acestea, acum, când sunt prizonierul tău. Între oraşele noastre 
se duce de mai bine de zece ani o luptă pe viaţă şi pe moarte. 
Unul dintre ele trebuie să dispară, altă alternativă nu există. 
Sper că Roma va reuşi să ridice noi legiuni pentru a veni în 
ajutorul garnizoanei noastre de la Aspis înainte de a o zdrobi voi. 
Dacă preţul ce trebuie plătit pentru aceasta este umila mea 


existenţă, sunt gata să o dăruiesc pentru cetatea strămoşilor 
mei. 

- lubeşti Roma şi nimeni nu te poate condamna pentru 
aceasta. Dar ea poate trăi şi fără nevoia de a distruge 
Cartagina. Mi s-a spus că tânjeşti după moşia ta din Campania. 
Poate ar fi mai cuminte să uitaţi visele de cucerire şi să vă 
mulţumiţi cu ceea ce aveţi, şi aveţi destul. Crezi că ar fi înţelept 
din partea noastră să le oferim copiilor şi nepoților noştri numai 
perspectiva războiului, cu tot cortegiul lui de atrocități şi de 
suferinţe? Ai putea să trăieşti mereu departe de ai tăi, fără să-ţi 
vezi soţia şi copiii, fără să petreci seri plăcute stând pe terasa 
casei tale, cu o cupă cu vin bun în mână, ascultând cântecele 
secerătorilor ce se întorc de la câmp? 

- Hamilcar, tu iubeşti prea mult viaţa. Luxul cu care te 
înconjori în această casă ţi-a amorţit simţurile. Eu nu-mi doresc 
decât un singur lucru: cetatea lui Romulus şi Remus să devină 
centrul unui vast imperiu. Ea trebuie să domnească peste lumea 
întreagă şi să supună celelalte naţiuni sub jugul ei. 

- Cum socoti tu că se va înfăptui aceasta? 

- Cu ajutorul legiunilor noastre. Oraşul are destui bărbaţi 
care trândăvesc. Pe aceştia o să-i înrolăm, ei se vor bate şi o să- 
i răsplătim cu loturi de pământ. 

- Dar nu toată lumea este atrasă de cariera militară. 

- Aceasta se poate vedea foarte bine la voi, la cartaginezi. 
Aţi ales să vă folosiţi de mercenari doar pentru că negustorilor 
voştri le e silă să se bată şi pentru că aristocraților voştri le 
place mai mult să-şi admire frumoasele lor statui sau să 
citească preţioasele lor manuscrise. Aţi încredinţat unor străini 
apărarea cetăţii, şi lor le datoraţi faptul că v-aţi putut păstra 
coloniile din Sicilia, Sardinia şi cele întemeiate printre iberi. Dar 
nu daji doi bani pe viitorul acestor posesiuni, dacă veţi continua 
să trăiţi în felul acesta. 

- Marcus Atilius Regulus, eu lupt pentru o anumită idee ce 
reprezintă Cartagina. Pentru această Cartagină, pe care o 
iubesc, sunt gata să-mi dau viaţa. Insă n-aş face niciodată acest 
lucru pentru o Cartagină care ar semăna cu Roma, pentru că nu 
mi-aş găsi locul în ea. 

- Voi reprezentaţi trecutul, noi suntem viitorul, sunt 
absolut sigur. Convingerea aceasta face să-mi pară mai puţin 
amară captivitatea. Consiliul celor O Sută Patru poate să facă ce 


vrea cu mine. N-are nimic ce să aştepte de la persoana mea. 
Fără îndoială, cel mai corect ar fi să mă ucidă. 

- Te afli sub protecţia Consiliului şi a familiei Barca. 
Oricare ar fi atitudinea ta, nimeni nu-ţi va face nici un rău, cel 
puţin atâta vreme cât îşi respecţi jurământul şi nu încerci să 
evadezi. 

- În privinţa aceasta, ai cuvântul meu. 

- Voi reveni puţin mai târziu. Dacă ai nevoie de ceva, orice 
ar fi, dă-mi de ştire prin Epicide, fostul meu preceptor. Este un 
fin cunoscător al cărţilor şi nu veţi duce lipsă de subiecte de 
conversaţie. 

Hamilcar îi expuse tatălui său discuţia avută cu Regulus. 
Adonibaal a tras concluzia că încă nu este momentul să înceapă 
negocieri cu Roma şi că, dimpotrivă, trebuie făcute noi presiuni 
asupra duşmanului. Înainte de toate, mai urgentă era înăbuşirea 
răscoalei conduse de Gaia, vărui lui Juba. O parte dintre 
mercenarii aduşi de Xantipos au primit misiunea de reprimare a 
revoltei. Hamilcar, împreună cu Juba, s-au oferit să conducă ei 
expediţia din Numidia, dar tatăl său s-a opus: 

- Misiunea aceasta este dură şi nemiloasă. Obişnuim să 
pedepsim cu foarte multă asprime căpeteniile rebele şi n-are 
rost ca tu şi Juba să fiţi amestecați în această poveste. Intr-o 
bună zi, prietenul tău va domni peste această ţară şi s-ar putea 
ca, atunci, unii să-i reproşeze că a vărsat sângele alor săi. Este în 
interesul lui să nu se ajungă la o astfel de învinuire. In ce te 
priveşte, ţine minte un lucru: numizii sunt aliaţii noştri din cele 
mai îndepărtate timpuri, iar regina Elissa şi Cartagina vor pieri 
fără sprijinul lor. S-ar putea ca, mâine poimâine, când îmi vei lua 
locul sau când vei fi comandantul armatei noastre, să ai nevoie 
de ei. Vor sări mai repede în ajutorul tău dacă nu va exista nici o 
plângere la adresa ta. Aşadar, nu te băga în această afacere. 

Mercenarilor lui Xantipos nu le-a venit greu să înfrângă 
insurecția, mai ales cò multe dintre căpeteniile numide, după ce 
au aflat despre înfrângerea suferită de romani, socotiră că cel 
mai bine este să-i ceară iertare tatălui lui Juba. Prins, împreună 
cu ultimii susţinători care luptaseră alături de el, Gaia şi aceştia 
au fost ridicaţi în furcile spânzurătorilor, iar triburile care l-au 
sprijinit până în ultima clipă au fost condamnare la plata unor 
amenzi grele, de mii de talanţi de argint, precum şi la obligaţia 
de a preda douăzeci de mii de capete de vite. 


Mercenarii au revenit în Cartagina pe la începutul ano- 
timpului frumos. Navigaţia a fost reluată pe apele din jur şi pe 
marea cea mare. Temându-se de o lovitură prin surprindere din 
partea romanilor, pentru eliberarea garnizoanei lor din Aspis, 
cartaginezii trimiseră în larg, de-a lungul coastelor, o flotă 
alcătuită din două sute de corăbii. Aceasta se întâlni în dreptul 
capului Hermaia, cu cele trei sute patrusprezece corăbii 
comandate de consulii Marcus Aemilius Paulus şi Servius Fulvius 
Petinus. Datorită cârligelor lor, romanii au câştigat lupta şi au 
capturat o sută patrusprezece corăbii punice. La Cartagina era 
aşteptată o nouă debarcare de forţe duşmane în ţinutul 
Frumosului Promontoriu, unde tocmai atunci se reîntorceau 
refugiații. Unii dintre aceştia, pe urmă, au făcut cale întoarsă iar 
revenirea lor în oraş a creat un început de panică. Hamilcar, ce 
îşi reluase postul de comandant al gărzii Senatului, a trebuit să 
mărească numărul patrulelor pe străzi pentru a reinstaura 
ordinea şi a împrăştia câteva adunări zgomotoase. 

Temerile cartaginezilor se dovediră neîntemeiate. Căci 
consulii, mai degrabă şovăielnici, s-au mulţumit să evacueze 
supraviețuitorii expediției conduse de Marcus Atilius Regulus, 
încercuiți de luni de zile la Adys. Mulţi dintre ei nu vor ajunge la 
Roma niciodată. S-a întâmplat ca marele convoi alcătuit din trei 
sute patrusprezece corăbii romane şi din o sută patrusprezece 
corăbii capturate de la inamic să fie surprins de o furtună 
înspăimântătoare în largul coastelor Siciliei. Căpeteniile militare 
aleseseră, împotriva voinţei piloților, itinerarul cel mai scurt dar 
şi cel mai periculos. Când vântul se porni pe deasupra insulelor 
Camarei navele fură izbite de recifuri şi de colții stâncoşi de pe 
această parte a coastei siciliene. Doar optzeci de corăbii au 
scăpat din acest dezastru. 


XX x 


La Cartagina, Hamilcar se plictisea. Plecarea lui la luptă 
era mereu amânată. Când Consiliul celor O Sută Patru a hotărât 
să trimită în Sicilia un general, pe nume Hasdrubal, cu două sute 
de corăbii şi o sută patruzeci de elefanţi, a tras nişte sfori pentru 
a fi trimis şi el. A reuşit să-şi atingă scopul. Noul său comandant, 
socotind că n-ar strica s'-şi atragă simpatia şi protecţia unui fiu 
de senator, li-a dat consimţământul. Flota se îndreptă spre 


Lilibeia, principala fortăreață punică din insulă. Abia debarcat, 
Hasdrubal îşi supuse trupele unei instrucţii dure şi a făcut mai 
multe incursiuni în teritoriul inamic, întorcându-se de fiecare 
dată cu o pradă bogată. 

Mai multe cetăţi greceşti rupseră alianțele cu partea 
romană pentru a se da iar bine cu Cartagina. Consulii Atilius 
Caiatinus şi Cneus Cornelius Scipio, acelaşi care, din cauza 
înfrângerii suferite primise porecla de Asina, erau tot mai 
neliniştiţi. Împreună cu trei sute de corăbii, puseseră asediu în 
faţa oraşului Panormos care nu era fortificat destul de bine. 
Asediaţii însă au reuşit să trimită emisari la Hasdrubal pentru a 
cere ajutor. Hamilcar a primit misiunea de a conduce pe uscat 
câteva mii de pedestraşi şi de călăreţi pentru a sparge 
încercuirea cetăţii. Cu tot marşul forţat la care şi-a supus 
oamenii, lăsându-i să se odihnească numai câteva ore în fiecare 
noapte, n-a reuşit să ajungă la timp. 

Romanii debarcaseră câteva zeci de catapulte ale căror 
proiectile puseră la grea încercare meterezele cetăţii Panormos. 
După dărâmarea marelui turn situat în apropierea porţii 
principale, o gaură căscată larg se deschise în zidul cetăţii iar 
legionarii intrară prin ea, prădând Oraşul Nou şi făcând peste 
cincisprezece mii de prizonieri. Închişi în cetăţuia Oraşului vechi, 
ceilalţi locuitori au ales să negocieze cu romanii numai condiţiile 
predării lor, lăsându-i în voia soartei pe nenorociţii lor 
compatrioți din Oraşul Nou, care căzuseră captivi. 

Conform uzanțelor, consulii dădură de ştire tuturor ora- 
şelor siciliene că aveau posibilitatea să cumpere prizonierii prea 
săraci pentru a-şi plăti răscumpărarea. Intr-o seară, pe când se 
afla în tabăra aşezată pe înălțimile ce străjuiau oraşul Panormos, 
Hamilcar a fost anunţat că este căutat de un negociator din 
Campania, care avea asupra lui un permis de liberă trecere 
eliberat de însuşi Hasdrubal. Bărbatul, un individ respingător, cu 
un aer viclean şi cu un pântec respingător, îşi trase sufletul mai 
înainte de a se prezenta: 

- Sunt Marcus Cetalamus. Cred că tu eşti Hamilcar Barca. 

- Aşa e. Ce doreşti? 

- Familia mea are cinstea de a sluji familia Cornelia de mai 
multe generaţii, iar Cneus Cornelius Scipio m-a trimis anume să 
te găsesc. Te-am căutat în Lilibeia şi comandantul tău, după ce 


a aflat despre conţinutul mesajului pe care ţi-l aduc, m-a trimis 
direct la tine. 

- Este cumva în legătură cu luptele pe care le dăm? 

- Da şi nu. 

- Vorbeşte clar, nu-mi plac şaradele. Spune limpede ce ai 
de spus. 

- II cunoşti pe un anume Alcaios? 

- Da. Este unul dintre cetăţenii cei mai de vază din 
Panormos. 

- A fost. Se afla printre cetăţenii din Oraşul Nou care au 
fost luaţi prizonieri şi pentru care cerem o răscumpărare. 

- Spune-mi preţul, şi va fi al meu. Sunt dispus să îi cumpăr 
cu banii mei şi pe sclavii lui, precum şi pe toţi cei pe care îi va 
numi el. Te voi plăti cu bani buni, în monede de aur şi de argint, 
şi îţi garantez că şi tu te vei alege cu un câştig gras. 

- Nu se pune problema banilor. Prietenul tău, sclavii pe 
care i-a avut, precum şi apropiații lui vor fi eliberaţi la 
întoarcerea mea în Panormos şi vor fi aduşi teferi până la liniile 
armatei voastre. Pe tine nu te va costa nici un ban. Consulul 
Cneus Cornelius Scipio îţi mulţumeşte în acest fel pentru că l-ai 
adus un ultim omagiu nepotului său, tribunul Caius Cornelius, 
după moartea acestuia în lupt”. 

- Cum a aflat despre această întâmplare? 

- Aşa cum ştii, lui Marcus Atilius Regulus i s-a îngăduit să 
corespondeze cu familia sa şi le-a scris în amănunt despre 
gestul tău. Cei din familia Cornelia au fost înştiinţaţi dar nu ştiau 
cum ar putea să-ţi arate recunoştinţa lor. După căderea oraşului 
Panormos, în timp ce captivii erau interogaţi în legătură cu cine 
ar putea să-i răscumpere, Alcaios a amintit numele tău, 
adăugând şi că eşti fiul unui membru al Consiliului celor O Sută 
Patru. Pretorianul care punea întrebările a socotit că este mai 
cuminte să-l informeze mai întâi pe consul, iar acesta mi-a cerut 
să rezolv această problemă. 

- Mulţumeşte-i lui Cneus Cornelius Scipio pentru mărinimia 
sa. Este un bărbat de onoare iar gestul lui e nepreţuit. Ceea ce 
regret este că a fost nevoie de un război pentru ca, de o parte şi 
de alta, să ne întrecem în măreție sufletească. De ce nu ne-am 
arăta astfel şi în timp de pace? 


- Nu-ţi voi răspunde la această întrebare. Sunt lucruri mai 
presus de înţelegerea mea. Cu îngăduinţa ta, acum voi pleca. În 
două zile, protejaţii tăi vor fi aici. 

Intr-adevăr, la data stabilită, un lung convoi se prezentă la 
intrarea în dispozitivul de apărare cartaginez. În frunte se afla 
Alcaios, îmbătrânit şi obosit. De îndată ce a fost primit de 
Hamilcar, l-a îmbrăţişat plângând liniştit: 

- Ce fericire sò te regăsesc, fiu al lui Adonibaal! Ştiam că ai 
să-mi vii în ajutor, mie şi alor mei, iar aceasta mă face să uit că 
mi-am pierdut casa. Astăzi, n-am un acoperiş deasupra capului 
şi nu ştiu ce-mi va aduce ziua de mâine. Dar nu-mi pasă. De 
acum înainte, sclavii mei îţi aparţin şi poţi dispune de ei aşa cum 
doreşti. 

- Alcaios, cândva, mi-ai dezvăluit că aveai de gând să-i 
eliberezi înainte de moartea ta, pe care o doresc cât mai 
îndepărtată cu putinţă. Pentru că mi-i dăruieşti, eu le redau 
libertatea. Spune-le că, de acum înainte, sunt slobozi. În ce te 
priveşte, să nu-ţi faci nici o grijă. Mâine vom ridica tabăra şi ne 
vom întoarce la Lilibeia. De acolo, împreună, ne vom îmbarca 
pentru a pleca în Cartagina, unde casa noastră din Megara te 
aşteaptă. lţi vei sfârşi zilele acolo, în pace, fireşte, dacă nu vrei 
să rămâi în Sicilia. 

- Schimb un exil cu alt exil, dar prefer să mă duc la celălalt 
capăt al mării, cât mai departe de aceşti romani blestemaţi. 

Toate s-au întâmplat aşa cum a spus Hamilcar. la Lilibeia, 
Hasdrubal l-a însărcinat să plece pentru a informa Consiliul celor 
O Sută Patru despre pierderea oraşului Panormos. A sosit în 
Cartagina împreună cu Alcaios. Ajungând la Megara, Epicide, 
care ieşise pe terasă pentru a-i întâmpina pe vizitatori, era cât 
pe-aci să leşine recunoscându-l pe vechiul său stăpân. 

- Aşadar, Alcaios, ai venit să mă iei înapoi. Totuşi, 
credeam că Hamilcar m-a eliberat. 

- Te-a eliberat şi nici prin cap nu-mi trece să pun la 
îndoială hotărârea lui înţeleaptă. A trebuit să devin eu însumi 
sclav pentru a deschide ochii asupra multor lucruri. Nu mai sunt 
decât un biet om bătrân. Fostul tău elev, în mărinimia lui, mi-a 
oferit ospitalitate şi aici îmi voi aştepta sfârşitul, vorbind cu tine 
despre poeţii şi filosofii noştri. 

Lăsându-i pe cei doi bărbaţi să depene vechi amintiri, 
Hamilcar l-a căutat pe Juba, pe care nu-l mai văzuse de mai 


multe luni. Reîntâlnirea lor a fost înflăcărată. Maturizându-se, 
tânărul prinţ câştigase un plus de graţie şi frumuseţe. Părul 
ondulat, obrazul pe jumătate de adolescent, pe jumătate de 
adult, muşchii puternici, toate acestea erau la fel de atrăgătoare 
ca şi discreţia şi devotamentul pe care le arăta. 

Hamilcar şi-a dus la capăt misiunea de a relata Consiliului 
celor O Sută Patru despre împrejurările căderii oraşului 
Panormos şi despre urmările acesteia, insistând asupra 
necesităţii de a întări garnizoanele cartagineze din insulă. 
Senatorii îl ascultară într-o tăcere adâncă, dovadă a importanţei 
pe care o dădeau părerilor lui. Când a terminat, Marabaal a luat 
cuvântul: 

- Vom ţine cont de sugestiile tale pentru că nu ne dă mâna 
să pierdem Sicilia. Acestea fiind zise, altceva ne frământă acum 
mai mult. A fost văzută o flotilă romană în apropiere de 
Frumosul Promontoriu îndreptându-se, se pare, spre Insula 
Lotofagilor?5. la cu tine câteva sute de călăreţi numizi şi vezi ce 
se întâmplă în ţinutul acela. 

- La ordinele tale. 

- Fii prevăzător. Va trebui să ieşi din teritoriile cartagineze 
şi te vei găsi în mijlocul unor neamuri duşmănoase, dintre care 
unele sunt silite să ne plătească tribut. Pune întrebări 
căpeteniilor lor şi află ce au de gând. N-ar trebui ca romanii să le 
bage în cap ideea că ar fi bine să aşeze acolo o colonie. 

- Dacă situaţia ar fi aşa, romanii ar fi venit într-un număr 
cu mult mai mare. 

- Ai dreptate, numai că flotila aceasta este condusă de doi 
consuli, Cneus Servilius Carpio şi Caius Sempronius Blesus, când 
foarte bine putea fi dată în seama unor subordonați ai lor. Ceva 
se petrece acolo şi contăm pe tine să limpezeşti toată situaţia. 

Întorcându-se la Megara, Hamilcar îl chemă pe Juba pentru 
a-i da instrucţiuni, iar pe Himilk îl puse să organizeze convoiul cu 
provizii menit să vină în urma călăreţilor săi, asigurându-le 
hrana. La această expediţie urmau să participe câteva mii de 
oameni. Însă toli participanţii erau voluntari; unii pentru că îl 
ascultau orbeşte pe Juba, iar alţii fiindcă erau împinși de 
curiozitate. Se şopteau atât de multe lucruri despre aceste | 
inuturi, încât foarte mulţi doreau să afle care este adevărul din 
spatele acestor poveşti. 


25 în prezent, insula Djerba. 


Mica armată a lui Hamilcar ieşi din Cartagina prin Poarta 
Nouă aproape nebăgată în seamă. După plecarea romanilor din 
Adys, locuitorii cetăţii Elissei nu-şi mai băteau capul cu războiul. 
Luptele ce se dădeau în Sicilia erau mult prea îndepărtate 
pentru a le stârni interesul şi preferau să-şi vadă de treburile lor 
de zi cu zi. Fiul lui Adonibaal nu-i condamna pentru asta. 
Nepăsarea lor era dovada unei sălbatice voințe de a trăi şi a 
obiceiului de a lua lucrurile uşor, un fel de a fi pe care îl iubea 
atât de mult. Ştia că acest popor nestatornic şi uşuratic, atunci 
când este cazul, devine hotărât şi curajos. 

De altminteri, o ]i dovedise, încăpăţânându-se să rămână 
credincios limbii şi tradiţiilor din Tyr, în ciuda depărtării şi a 
timpului scurs de când Elissa ajunsese pe ateste meleaguri. 

Călătoria a durat câteva săptămâni. După ce au lăsat în 
stânga Frumosul Promontoriu, călăreţii apucară drumul spre 
Hadrim, bine apărat de parapete de piatră. Făcură popas în 
acest oraş, cea mai îndepărtată citadelă a civilizaţiei. De aici 
înapoi începea necunoscutul. De altminteri, un val adânc arăta 
c' în acel loc se terminau teritoriile controlate de Cartagina şi de 
aliaţii ei. 

Se aflau în plin anotimp călduros, iar fierbinţeala zilei se 
înteţea repede, devenind insuportabilă. Pentru a-şi proteja 
oamenii şi echipamentele, Hamilcar hotărî că vor înainta numai 
în timpul nopţii. Ziua se odihneau la umbra stâncilor sau a rarilor 
copaci care mai creşteau pe aceste întinderi sterpe. Când 
călăreau pe întuneric, soldaţii puteau vedea îndepărtare, pe 
crestele munţilor, focuri aprinse care semnalau înaintarea lor. 
Dar satele prin care treceau erau cu desăvârşire pustii. Se 
vedea că fuseseră părăsite în grabă. Această ameninţare surdă, 
nevăzută, i-a făcut nervoşi pe unii dintre numizi. Erau mereu în 
alertă şi, nu o singură dată, Juba a trebuit să facă uz de forţă 
pentru a-i împiedica să iasă din coloană, aventurându-se în 
munţi unde sperau să ia prizonieri. 

Intr-o dimineaţă, Hamilcar zări departe, ridicându-se din 
mare, Insula Lotofagilor. Într-un intrând al țărmului unui golf 
paşnic şi liniştit, descoperi un sat de pescari ai cărui locuitori 
nu fugiră la apropierea lor. Mirat de acest comportament, Juba îi 
ceru unui tâlmaci să-l conducă, pe el şi pe prietenul lui, la mai- 
marele acelor locuri, un bătrân cu pielea pergamentoasă şi cu 
ochi răutăcioşi. Hamilcar a început să-i pună întrebări: 


- Desigur, eşti prea bătrân pentru a-ţi fi teamă de moarte 
şi înţeleg din ce cauză ai rămas în casa ta. Însă toţi vecinii voştri 
au fugit de cum ne-au văzut. Spune-mi, din ce cauză n-aţi făcut 
şi voi la fel? 

- Nu-i este dat omului să-şi hotărască soarta. Aceasta stă 
numai în puterea Celui Veşnic, fie El binecuvântat. Nu vreau să- 
mi vorbesc de rău vecinii, sunt oameni destoinici. Strămoşii lor i- 
au primit pe ai mei cu prietenie şi le-au îngăduit să-şi afle aici un 
adăpost. Poate că au motivele lor să fugă din calea voastră. Eu 
nu ştiu nimic despre certurile dintre naţiile voastre. Noi nu ne 
amestecăm niciodată în astfel de treburi. Dacă Dumnezeu a ales 
ca această zi să fie ziua morţii noastre, facă-se voia Lui, oricare 
ar fi ea! 

La un moment dat, bătrânul se întoarse pentru a vorbi cu 
o fetiţă ce se agăța de genunchii lui. Ascultându-l, Hamilcar a 
fast cuprins de o adâncă mirare: omul vorbea o limbă ciudată. 
Nu era limba punică, dar se asemăna cu aceasta foarte mult. 
Uitându-se mai atent la ceilalţi locuitori ai satului, observă că 
aceştia nu se asemăn au cu numizii şi nici cu alte triburi din 
zonă. Dimpotrivă, dacă i-ar fi întâlnit pe lângă templul lui 
Esmun, nici nu i-ar fi băgat în seamă, într-atât de mult figurile 
lor aveau trăsături cartagineze sau, în orice caz, orientale. Oare 
erau ei urmaşii unor coloni fenicieni naufragiaţi pe aceste 
ţărmuri şi care fuseseră, uitaţi de taţi? Fiul lui Adonibaal vroia să 
ştie adevărul: 

- Bătrâne, vorbeşti o limbă foarte asemănătoare cu a mea. 
Eşti cumva originar din Tyr sau din Sidon? 

- Nu, eu vin din ţara Canaan, dar cunosc numele celor 
două cetăţi pe care le-ai numit. Odinioară, regii noştri le-au fost 
aliaţi. 

- Eşti cumva fenician? 

- Nu, dacă nu te superi. Eu şi ai mei aparţinem casei lui 
Israel, care se teme şi crede într-un singur Dumnezeu, 
Dumnezeul părinţilor noştri Avraam, Isaac şi lacob. 

- Nu înţeleg nimic din ce-mi spui: Credeţi într-un singur 
zeu. Nu se poate aşa ceva. 

- Avem un singur Dumnezeu pentru că alţii nu există. 

- Trebuie să vă simţiţi destul de singuri şi de r'u ocrotiţi, 
căci pentru fiecare lucru trebuie să existe cel puţin o divinitate. 


Dar să trecem peste asta. E treaba ta şi n-am venit să discutăm 
asemenea lucruri. Ştii cum aş putea ajunge în Insula Lotofagilor? 

- Dacă îţi convine, oamenii noştri te pat duce acolo cu 
bărcile lor. Făcând mai multe curse, ei îi pot transporta pe toţi 
soldaţii tăi într-un port al insulei. Pentru aceasta însă va trebui 
să mai aşteptaţi a zi. Începând de astă-seară până mâine-seară 
noi nu facem absolut nimic, nici un fel de muncă, pentru că aşa 
ne-a poruncit Cel Veşnic. Să nu încerci să ne sileşti să încălcăm 
această regulă. Vom prefera mai degrabă să murim. Insă, de 
îndată ce acest sfânt răstimp se va termina, vă vom ajuta să 
ajungeţi pe insulă. Însuşi nepotul meu te va însoţi şi te va 
îndrepta până la căpeteniile poporului nostru ce îţi vor răspunde 
la toate întrebările. În aşteptare, oamenii tăi pot să se 
odihnească şi să-şi adape caii din fântânile noastre. 

Hamilcar s-a gândit că este mai înţelept să nu-l supere pe 
bătrânul vizionar. La urma urmei, era prima fiinţă omenească 
întâlnită, după atâta amar de zile, care nu-i întorcea spatele, lui 
şi armatei sale. Pe deasupra, oamenii săi erau osteniţi de atâta 
hăituială şi trebuia să-şi recapete puterile. Pe marea din jur, nu 
se zăreau pânze ale corăbiilor romane şi nu aveau de ce să se 
grăbească. După ce se sfătui şi cu Juba, se gândi că tot răul e 
spre bine şi făcu semn călăreţilor să coboare de pe cai. Le 
porunci să se poarte prieteneşte cu sătenii şi să nu-i deranjeze 
în timp ce-şi oficiază slujba religioasă. 

În zorii celei de a doua zile, bătrânul veni din nou la fiul lui 
Adonibaal. Sătenii îşi trăseseră pe apă bărcile, precum şi câteva 
plute pentru cai. A fost nevoie de a zi întreagă pentru a 
transporta pe insulă miile de călăreţi şi harnaşamentele lor. Işi 
aşezară tabăra la capătul insulei, aproape de un mic lac de 
ancorare. Au fost puse câteva santinele şi, apoi, s-a făcut linişte. 
Dimineaţa devreme, Hamilcar şi Juba plecară cu jumătate dintre 
oameni, pentru a cerceta împrejurimile. La prima vedere, 
locurile păreau pustii, dar fiul senatorului observă, ici şi colo, 
şiruri de măslini întreţinute cu grijă, lanuri de grâu şi livezi. 
Abraham, nepotul bătrânului, călărea alături de ei şi îi conduse 
într-un sat sărăcăcios, ai cărui locuitori vorbeau aceeaşi limbă 
ca şi el. 

împreună cu Hamilcar şi Juba, Abraham intră într-a casă 
mare, cu pereţi din paiantă, şi se înclină plin de respect în faţa 


bătrânului care veni în întâmpinarea lor. Prin mijlocirea unui 
tâlmaci, îl prezentă celor doi tineri: 

- lată-l pe Abraham Gohen, cel mai vârstnic din neamul 
nostru. V` salută şi vă mulţumeşte pentru cinstea de a-i fi trecut 
pragul. Este pregătit să vă răspundă la orice întrebare. 

- Mulţumeşte-i pentru ospitalitate, spuse Hamilcar, hotărât 
să nu-l întrebe mai întâi despre flotila romană. Sunt fiul lui 
Adonibaal şi mă aflu în slujba cetăţii mele, Cartagina, unde se 
vorbeşte o limbă ce se aseamăn' cu a voastră. Mi s-a spus c` 
strămoşii voştri au venit din Canaan, o ţară învecinată cu Fenicia 
de unde se trag toţi ai mei. Cum aţi ajuns pe aceste ţărmuri? 

- Poporul nostru a făcut nenumărate greşeli. Am călcat 
legile Domnului iar acesta ne-a pedepsit trimiţându-i pe asirieni, 
care au năvălit în regatul ludeei, au cucerit capitala noastră, 
lerusalim, şi au dat foc templului construit, odinioară, de către 
Solomon, cel mai mare dintre toţi regii noştri. Din câte ştiu, 
strămoşii noştri aparţineau unui mic grup de fugari care au 
plecat luând cu ei una dintre uşile templului, pe care au 
îngropat-o aici în locul unde ne adunăm pentru rugăciune. 
Corabia lor s-a rătăcit, ajungând pe această insulă unde ne-am 
găsit liniştea şi pacea. Unii dintre noi, pe care i-ai întâlnit, 
locuiesc pe uscatul cel mare, dar ne adunăm împreună în timpul 
sărbătorilor. 

- Îmi placi. Şi noi, la fel, suntem nişte surghiuniţi, iar oraşul 
nostru de baştină, Tyr, a fost distrus tot de asirieni. Nu trebuie 
să te temi de oamenii mei. Pot să-ţi promit chiar protecţia 
Cartaginei, dacă doreşti acest lucru. 

- iți mulţumesc, însă noi ne punem soarta în mâinile lui 
Dumnezeu ]i numai în ale Lui. 

- S-ar putea ca, într-o bună zi, aceasta să nu fie de-ajuns. 
Mulţi ar pofti la aceste pământuri. N-aţi văzut de curând nişte 
corăbii străine abătându-se, prin împrejurimi? 

- Eşti atotştiutor: sunt două săptămâni de când şaizeci de 
corăbii pline cu soldaţi s-au apropiat de-a lungul țărmului. Nu 
ştiau nimic despre curenţii marini de aici şi au eşuat pe 
bancurile de nisip. Au reuşit să se salveze făcând cale întoarsă 
dar, pentru a se smulge de pe țărm, au fost nevoiţi să arunce 
peste bord tot echipamentul, pe care triburile din insulă l-au 
furat. Dacă doreşti, pot să te conduc la una dintre căpetenii 
pentru a cerceta bunurile acestor ciudaţi vizitatori. l-am văzut, 


apoi, îndreptându-se spre nord şi cred că va trece multă vreme 
până se vor mai întoarce. 

- iți mulţumesc pentru tot ce mi-ai spus. Fie ca poporul tău 
să prospere şi să trăiască în pace pe această insulă, Să ştii că 
poţi să mă chemi, pe mine şi pe ai mei, ori de câte ori îţi va fi de 
trebuinţă sau dacă te vei afla sub ameninţarea unei primejdii. 


x x x 


Întorcându-se în cetatea Elissei, Hamilcar făcu o dare de 
seamă asupra expediției în fața Consiliului celor O Sută Patru, 
amintind şi despre existenţa unui grup ciudat de descendenţi ai 
casei lui Israel, care l-au ajutat. Apoi s-au scurs doi ani lungi în 
care nu s-a întâmplat nimic deosebit, nici în Sicilia şi nici pe 
țărmurile Frumosului Promontoriu. Obosiţi de război, potrivnicii, 
de o parte şi de alta, păreau că au renunţat să mai ia vreo 
iniţiativă şi se mulţumeau să-şi menţină poziţiile. După ce 
suferiseră atâtea pagube aventurându-se în expediţii navale 
prost inspirate, romanii n-au mai trimis flote întregi la mari 
depărtări, limitându-se la aprovizionarea garnizoanei pe care o 
lăsaseră la Panormos: La rândul lui, Hasdrubal n-a mai ieşit 
deloc din Lilibeia. 

În cetatea Elissei clocotea mânia. Pentru plata merce- 
narilor, fuseseră impuse taxe grele asupra negustorilor şi a 
micilor meseriaşi. Aceştia strâmbau din nas când li se cereau 
impozitele care nu serveau la nimic. Ce rost avea să fie 
întreţinuţi atâţia soldaţi, pe mâncare şi băutură, la adăpostul 
zidurilor întărite, fără să facă nimic? De-acum, cartaginezii 
uitaseră ce-i datorau lui Xantipos şi oamenilor săi. Nu-şi mai 
aminteau nici că aceştia îi scăpaseră dintr-un pericol de moarte 
când duşmanii se instalaseră la numai câteva stadii de oraş. 
Baalyaton şi prietenii lui s-au gândit să se folosească de această 
situaţie şi să atragă opinia publică de partea lor. În timpul unei 
şedinţe a Senatului, mai zgomotoasă decât de obicei, aceştia au 
votat trimiterea unei delegaţii la Hasdrubal. Emisarii aveau 
misiunea să-i ordone reînceperea ostilităţilor şi să recucerească 
oraşul Panormos prin orice mijloace. 

Când au fost numiţi ofiţerii ce urmau să facă parte din 
delegaţie  însoţind senatorii, Hamilcar a avut surpriza să 


constate că el nu era inclus printre ei. Amărât, îşi vărsă năduful, 
în faţa tatălui său: 

- Ştii că am luptat în această insulă şi cunosc destul de 
bine Sicilia. Atunci, din te motive am fost uitat? Oare, m-am 
arătat, în ochii tăi şi ai colegilor t'i, cu totul lipsit de merite? 

- Nici vorbă de aşa ceva. Baalyaton, vechiul nostru 
duşman, a manevrat lucrurile de aşa fel încât să fii dat la o parte 
iar eu n-am putut face nimic împotriva intrigilor lui. La drept 
vorbind, l-am binecuvântat pe Baal Ammon că nu ai fost băgat 
în afacerea asta. Am o presimţire rea. Senatorii care au fost 
trimişi să-i transmită lui Hasdrubal ordinul de luptă nu se pricep 
deloc în problemele militare. Dar vor dori, şi este foarte normal, 
să se acopere de glorie şi, astfel, se vor lansa în operaţiuni prost 
pregătite. Tare mă tem că toate acestea se vor termina cu un 
dezastru şi este mai bine pentru tine să stai deoparte. 

Faptele au dovedit că Adonibaal a avut dreptate. Imediat 
ce au ajuns la Lilibeia, membrii delegaţiei conduse de Baalyaton 
se întâlniră cu Hasdrubal, ]i îi dădură ordin să înainteze spre 
Panormos. Unul dintre cei doi consuli romani se înapoiase în 
Italia, împreună cu jumătate din efectivele legiunilor, iar celălalt, 
Lucius Cecilius Metellus, se baricadase în interiorul cetăţii. Chiar 
dacă era timpul secerişului, nici nu se gândeau să se avânte în 
ajutorul aliaţilor săi ale căror lanuri erau nimicite de către 
cartaginezi. Printre aceştia din urmă domnea optimismul. 
Hasdrubal s-a străduit să-i explice lui Baalyaton că aparenta 
reţinere a consulului ascunde o capcană, însă acesta nici nu a 
vrut să-l asculte. l-a poruncit să străbată defileul ce conducea 
spre Panormos, să treacă fluviul din apropierea oraşului şi să 
desfăşoare trupele în ordine de bătaie. 

Hasdrubal a fost silit să facă întocmai şi aşeză elefanții în 
fruntea armatei. Observase că răspândeau o adevărată groază 
printre romani care, ala cum se adeveri se în confruntările 
anterioare, preferau să fugă decât să se lase striviţi de animale. 
Ceea ce, de aceasta dată, nu s-a mai întâmplat. Lucius Cecilius 
Metellus aşezase în faţa şanţului ce înconjura cetatea Panormos 
trupe mobile de infanterişti şi arcaşi. În timpul nopţii, lucrătorii 
de la armurărie au depozitat în acel şanţ câteva mii de lănci şi 
săgeți. Când cartaginezii şi-au început înaintarea, romanii au 
aruncat spre elefanţi un nor de lănci şi săgeți. După ce trăgeau, 
alergau la şanţ pentru a-şi lua alte sulițe şi săgeți şi reîncepeau 


atacul. Multe dintre proiectile cădeau pe alături dar altele şi-au 
atins ţinta, rănind crunt animalele. Înnebuniţi de durere, 
elefanții scăpară de sub control. În loc să înainteze, făcură cale 
întoarsă, pentru a fugi din calea tirului de săgeți ce se revărsau 
asupra lor şi nimeriră peste trupele cartagineze ce veneau după 
ei, călcând în picioare mercenarii şi răspândind panică în 
rândurile lor. Văzând acestea, romanii ieşită din oraş şi, 
profitând de vălmăşagul creat, luară prizonieri treisprezece 
generali, o sută douăzeci de elefanţi şi câteva mii de oameni, 
printre care se afla şi Baalyaton. Impreună cu soldaţii rămaşi, 
Hasdrubal a apreciat că cel mai bine este să se retragă în 
Lilibeia de unde a şi trimis o corabie cu trei rânduri de vâsle 
pentru a înştiinţa Consiliul celor O Sută Patru despre înfrângerea 
suferită din cauză că s-a supus ordinelor primite de la senatori. 

De îndată ce vestea a ajuns la Cartagina, Adonibaal a 
convocat o reuniune a Consiliului. Însă dezbaterile, despre care 
îşi închipuia că vor fi deosebit de dure, au fost, spre marea lui 
surpriză, foarte potolite. Himilkon, unul dintre cei mai îndârjiți 
susţinători ai lui Baalyaton, a dat dovadă de multă abilitate. 
Cerând să vorbească el mai întâi, s-a adresat colegilor săi pe un 
ton supărat: 

- Fie-mi îngăduit să aduc laudă înţelepciunii şi clarviziunii 
lui Adonibaal! S-a opus trimiterii acestei expediţii şi bine făceam 
dacă îl ascultam. 

- Să ştii, spuse părintele lui Hamilcar, că mi-ar fi convenit 
mai mult dacă greşeam şi aş fi fost cel dintâi care m-aş fi 
bucurat de o victorie a lui Hasdrubal. În aşteptarea unei biruinţe, 
să lăsăm la o parte laudele. Ce crezi că e de făcut? 

- Roma şi Cartagina sunt în război de prea multă vreme. În 
cetatea noastră mocneşte răscoala. Negustorii se plâng că le 
merg prost afacerile, şi că, din cauza impozitelor, le vine tot mai 
greu să adune bani pentru a închiria corăbiile necesare 
comerţului. Corăbiile străine, puţin câte puţin, au început să 
ocolească portul nostru. La inamicii noştri, situaţia este aceeaşi. 
Au obţinut victorii pe uscat, însă pe mare flota lor încă nu o 
poate învinge pe a noastră. Cândva, consulul Marcus Atilius 
Regulus ne-a făcut nişte propuneri de pace pe care am avut tot 
dreptul să le respingem. Astăzi, timpurile s-au schimbat. Poate 
că, acum, ne vom putea folosi de el. 

- În ce fel? 


- E încă prizonierul nostru. Şi este un. bărbat corect, 
pentru că niciodată n-a încercat să fugă. 

- II cunosc mai bine pentru că este găzduit în casa mea din 
Megara unde îşi îndură soarta cu demnitate. Nu l-am auzit 
niciodată plângându-se. Într-adevăr, nu-i place să ne vadă, nici 
pe mine şi nici pe fiul meu, ca şi cum arvrea să nu ne fie dator 
cu nimic. Teamă mi-e că nu vei putea scoate nici un cuvânt de 
la el. 

- Baalyaton. ... 

- Cum! Ai veşti de la el? Din câte ştiu, a fost capturat de 
romani. 

- Pe căi despre care n-aş vrea să vorbesc; ilustrul nostru 
prieten a făcut să-mi parvină un mesaj. După cum spune el, 
romanii vor să ne facă unele propuneri şi, ca dovadă a bunei lor 
credinţe, au hotărât să-l elibereze pe Baalyaton pentru a putea 
veni să explice în faţa voastră în ce constau aceste propuneri. 
Apoi noi trebuie să trimitem o solie la Roma, pentru negocieri. 

- Vrei să-ţi vorbesc deschis, Himilkon? Stăpânul tău, ce se 
fălea cândva că este şeful susținătorilor păcii cu romanii, nu 
prea pare încântat de compania temnicerilor săi. După cum îi 
este firea, trebuie să fi tras ceva sfori pentru a-şi obţine 
eliberarea, fără să se mai sinchisească de soarta ce îi aşteaptă 
pe ceilalţi captivi. 

- Adonibaal, mânia şi invidia te fac să-ţi pierzi minţile. 
Baalyaton este unul dintre cei mai respectaţi membri ai acestei 
adunări şi este tot atât pe devotat Cartaginei ca şi tine. Faptul 
că s-a expus pericolelor pentru a face să ajungă la noi acest 
mesaj este o dovadă că trebuie să-l studiem. Dar, fiindcă îl 
urăşti atât de mult, cred cò este mai înţelept să cer Consiliului să 
amâne orice decizie până la sosirea lui. 

- Sunt de acord cu propunerea ta, chiar dacă acest lucru 
te va surprinde. Şeful tău este potrivnicul meu, dar este şi 
cartaginez. Inainte de a lua o hotărâre sau alta, se cuvine să 
cerem părerea tuturor şi vom aştepta întoarcerea lui pentru a 
ne pronunţa. 

Câteva săptămâni mai târziu, o corabie de comerţ gre- 
cească acosta în portul comercial. Slăbit de detenţie, Baalyaton 
cobori şi se îndreptă spre Senat unde prietenii îi făcură o primire 
sărbătorească. Când entuziasmul acestora s-a mai potolit, s-au 
strâns toţi în marea sală de şedinţe. Adonibaal a preferat să-l 


lase pe Marabaal să prezideze şedinţa. Acesta se adresă fostului 
captiv pe un ton aspru: 

- Ai venit să dai lămuriri asupra purtării tale la Panormos? 

- De ce să mai vorbim despre această întâmplare 
nefericită? Veştile pe care le aduc sunt cu mult mai importante. 

- Roma a hotărât să facă pace? 

- Are în vedere această posibilitate. 

- Nu e un răspuns prea limpede. 

- Oare chiar este nevoie ca întotdeauna lucrurile să fie 
foarte clare? După prinderea mea, am fost găzduit acasă la 
consulul Lucius Cecilius Metellus şi am avut cu acesta lungi 
discuţii. Este un bărbat înţelept şi informat. Şi este foarte 
mândru de victoria care i se datorează. Treisprezece dintre 
generalii noştri şi o sută de elefanţi au fost purtati în triumf până 
la templul lui Jupiter Capitolinul. Eu însumi am fost pus să merg 
în fruntea coloanei de prizonieri şi mă rugam lui Baal Ammon să 
mă scape de această umilinţă. 

- Aceasta te priveşte pe tine şi, prin faptele tale, îţi vei 
redobândi onoarea. Dar, dacă este atât de mândru de biruinţa 
lui, de ce ar mai căuta pacea? 

- Pentru că ar vrea să fie el acela prin care să se semneze 
un acord între cetăţile noastre. Visează ca lui să i se atribuie 
acest merit şi să nu lase această onoare celor care îi vor ocupa 
locul. Roma este, la fel, obosită de război şi, în Senatul lor, 
susţinătorii păcii sunt foarte numeroşi. Pentru că doreşte cu 
orice preţ încheierea unui tratat, consulul este dispus la unele 
concesii. Trebuie să profităm de această ocazie. 

- Ce ştii despre propunerile lor? 

- Nu mi-a spus nimic în legătură cu ele. Mi-a spus numai 
că Senatul roman este pur şi simplu pregătit să-i primească pe 
trimişii noştri. 

- lartă-mă că te întrerup, interveni Adonibaal. Acum câtva 
timp, prietenul tău, Himilkon, a adus vorba despre Marcus Atilius 
Regulus. Părea să aibă în cap un anume plan de care tu nu pari 
a fi tocmai străin. 

- Chiar aşa este: propun să-l trimitem pe consul la Roma, 
împreună cu emisarii. Este de mulţi ani despărţit de familia sa, 
şi bucuria de a o revedea îl va face să găsească argumente cu 
greutate în favoarea păcii. Această pace îi va reda libertatea. 


- Mai puţin în cazul când el nu va profita de întoarcerea în 
ţara sa pentru a-şi călca jurământul şi a rămâne acolo. Ar fi o 
reacţie omenească din partea lui şi tu, Baalyaton, care te-ai 
folosit de primul pretext pentru a scăpa din captivitate, o poţi 
înţelege. 

- Ai dreptate să aminteşti acest amănunt. Cred că am 
găsit soluţia: înainte de a-i da dreptul să se îmbarce cu 
ambasadorii noştri, consulul va trebui să jure că, în caz de eşec 
al convorbirilor, va reveni la situaţia de prizonier al Cartaginei. 
Ai spus-o cu gura ta, este un bărbat de onoare şi nu-şi va încălca 
jurământul. 

- Baalyaton, îmi faci silă. Le pretinzi celorlalţi un compor- 
tament mai bun decât al tău. Fireşte, voi vorbi cu Marcus Atilius 
Regulus iar răspunsul lui îl voi aduce la cunoştinţa Consiliului 
celor O sută Patru. 

Adonibaal ajunse la casa lui din Megara şi îl chemă la el pe 
Hamilcar pentru a discuta împreună noutăţile de ultimă oră. 
Apoi, cei doi bărbaţi se duseră în încăperile consulului pe care îl 
găsiră tăifăsuind cu Epicide şi cu Alcaios. La un semn al lui 
Hamilcar, cei doi greci s-au retras iar Hamilcar îşi salută 
oaspetele: 

- Marcus Atilius Regulus, mă bucur că nu mai eşti în 
dispoziţia sumbră de odinioară. Sper că cei doi prieteni ai mei 
nu te-au deranjat prea tare cu vorbăria lor. 

- Stai liniştit. l-aş fi alungat dacă ar fi fost cazul. Mărtu- 
risesc, mai degrabă, că m-au distrat vorbindu-mi despre Homer 
şi despre Aristotel. Ei îi cunosc mai bine decât mine şi uneori 
chiar mi-a fost ruşine de neştiinţa mea. 

- Tatăl meu, aici de faţă, are să-ţi transmită ceva din 
partea Consiliului celor O Sută Patru şi te las cu el, să vorbiţi 
între patru ochi. 

- Fii bine venit, Adonibaal. De când ne-am întâlnit ultima 
oară au trecut câteva luni. Apreciez ospitalitatea ta şi grija faţă 
de mine. Nu uit însă niciodată că nu sunt decât un captiv şi că 
această situaţie mă obligă să fiu cât mai rezervat. În acelaşi 
timp, să ştii că nu am vrut să te supăr retrăgându-mă în 
singurătate. Este pedeapsa pe care o merit pentru înfrângerea 
mea şi este şi motivul pentru care nu am onorat numeroasele 
tale invitaţii. 


- Te înţeleg şi nu te învinuiesc de nimic. Dacă eşti de 
acord, vom vorbi acum despre lucruri mai grave. Oraşul tău ne-a 
dat de înţeles că nu are nimic împotrivă să fie deschise 
negocieri de pace. Consiliul celor O Sută Patru nu s-a opus şi a 
decis să fie trimişi emisari, dar a pus o condiţie. 

- Care? 

- Va trebui să faci parte din această solie şi să promiţi că, 
în caz de eşec al convorbirilor, vei reveni, rămânând prizonier în 
Cartagina. 

- Este o propunere ce nu încalcă onoarea. 

- Marcus Atilius Regulus, îngăduie-mi să-ţi vorbesc ca de la 
om la om. Personal, nu te sfătuiesc să accepţi. Îi cunosc prea 
bine pe membrii Consiliului celor O Sută Patru. Dacă nu vei reuşi 
să-i înduioşezi pe ai tăi, pe tine te vor pune să plăteşti scump 
acest refuz. Crede-mă, eşti mai în siguranţă dacă rămâi aici. Poţi 
foarte bine să nu fii de acord cu propunerea lor, ceea ce nu ne 
va împiedica să trimitem la Roma reprezentanţii noştri. Ei pot 
negocia un tratat prin care ţi se va reda şi ţie libertatea şi, în caz 
că nu se va ajunge la aşa ceva, nu vei suporta tu consecinţele 
acestui eşec. 

- Adonibaal, îţi mulţumesc pentru sinceritate. Ea te 
onorează şi te ştiu dispus să ocroteşti nenorocita mea existenţă. 
Dar, de când am fost prins, toate acestea, în ochii mei, nu mai 
au nici o importanţă. Aşadar, primesc propunerea. 

- Fie precum doreşti. Fiul meu, Hamilcar, te va însoţi 
pentru a veghea asupra ta. 

- N-aş putea avea un tovarăş de călătorie mai bun. Este un 
om cinstit şi devotat, în care am deplină încredere. 

Câteva zile mai târziu, un mic grup ieşea din Megara la 
ceas de noapte. Erau Hamilcar, Juba, Epicide şi consulul roman. 
Ajunseră cu bine în portul militar, unde urcară la bordul unei 
corăbii cu cinci rânduri de vâsle; Marabaal era acolo, împreună 
cu încă alţi doi senatori, desemnaţi ca negociatori cu depline 
puteri de către Consiliul celor O Sută Patru. În zori, corabia porni 
în largul mării şi apoi se îndreptă spre Ostia. 

Peste alte două luni, se întorcea. Imediat după sosire, 
pasagerii ei, cu un aer întunecat, se grăbiră spre clădirea 
Senatului. În oraş se răspândi repede vestea că o şedinţă 
extraordinară a Consiliului celor O Sută Patru era pe cale să 
înceapă. Susţinătorii lui Baalyaton răspândiră zvonul că pacea 


cu Roma a fost semnată şi că acest succes se datora înţe- 
lepciunii stăpânului lor. Pe el îl saluta mulţimea care, fireşte, se 
gândea la măsurile pe care acesta le va lua atunci când 
demnitarii îi vor încredința, în semn de recunoştinţă, conducerea 
treburilor publice. Baalyaton va putea, în sfârşit, să-i dea la o 
parte pe aceşti Barca fără ruşine şi pe care nu-i mai putea 
suporta. Când a intrat însă în sala de şedinţe a Consiliului, a fost 
repede readus la trista realitate. Într-un colţ, înconjurat de gărzi, 
se afla consulul Marcus Atilius Regulus. Marabaal stătea în faţa 
celorlalţi senatori şi îl întrebă pe noul sosit: 

- Nu te aşteptam decât pe tine, Baalyaton, pentru a putea 
începe şedinţa. 

- Sunt nerăbdător să-ţi ascult raportul deoarece tot oraşul 
vorbeşte despre pacea semnată cu Roma. Dar îl văd aici pe 
consul. Ceea ce mă face să nu mai înţeleg nimic. 

- lluştri senatori, iată ce am a vă spune. In conformitate cu 
indicaţiile voastre ne-am îmbarcat pentru a pleca la Ostia. 
Corabia noastră nu ne-a făcut necazuri în timpul călătoriei. In 
largul coastelor siciliene, ne-am încrucişat drumul cu câteva 
corăbii romane. Când au aflat care este misiunea noastră, 
confirmată şi de Marcus Atilius Regulus, ne-au escortat până la 
Ostia, permiţându-ne să ne refacem rezervele de apă şi hrană în 
mai multe porturi din Campania. 

- Ai fost primit de Senatul roman, întrebă Baalyaton. 

- Eşti prea nerăbdător. La Ostia, am fost întâmpinați de 
consulul Lucius Cecilius Metellus, care a urcat la bord pentru a-şi 
saluta colegul. Regulus a declarat că refuză să coboare de pe 
corabie pentru că el, un captiv, nu se consideră demn să calce 
pe pământul patriei. 

- Tu ce ai făcut? 

- l-am spus romanului că respect hotărârea lui Marcus 
Atilius Regulus şi că nu voi folosi nici un fel de constrângere 
împotriva lui. l-am dat de înţeles şi că, în timp ce noi vom merge 
la Roma, reprezentanţii Senatului roman sunt autorizaţi să stea 
de vorbă cu Marcus Atilius Regulus între patru ochi, ori de câte 
ori vor dori; sugestia a fost acceptată. 

- El ce le-a spus? 

- Marcus Atilius Regulus le-a vorbit ca un soldat şi sper că, 
într-o bună zi, fiii mei vor şti să vorbească aşa cum a vorbit el. 
Le-a spus că revolta mocneşte în Cartagina şi că oraşul este 


obosit de război. l-a îndemnat să se ţină tari, să construiască o 
nouă flotă, să pregătească noi legiuni şi să reia ofensiva de 
îndată ce se va putea. 

- Nu pot să cred, spuse Baalyaton. Vorbind astfel, ştia că 
se condamnă singur la revenirea în captivitate, pentru că şi-a 
dat cuvântul de onoare. 

- Acesta este şi motivul pentru care îl vezi aici, în această 
sală. Nu i-a trădat jurământul. Acest lucru te poate surprinde, 
mai ales pe tine, care le-ai făcut romanilor un jurământ 
asemănător. 

- Cum îndrăzneşti? 

- Nu fac decât să repet cuvintele romanilor şi am toate 
motivele să cred că ele sunt adevărate. 

- Sunt adevărate, însă eu sunt mult mai de folos în 
Cartagina, în această adunare, decât crăpând într-o închisoare. 

- Te las în seama conştiinţei tale, dacă vei fi având aşa 
ceva, lucru de care am început să mă îndoiesc foarte tare. 

- Glumele tale nu mă amuză. Ai fi avut şi alte mijloace 
pentru a-l face pe romanul ăsta blestemat să renunţe la 
încăpăţânarea lui. În locul tău, i-aş fi înlesnit o întâlnire cu 
familia. In faţa alor săi, văzându-şi soţia şi copiii, curajul l-ar fi 
părăsit. 

- Am făcut acest lucru. Soţia şi copiii săi au urcat la bordul 
corăbiei noastre. Hamilcar le-a îngăduit să petreacă împreună 
câteva zile şi nopţi. De departe, căci i-am lăsat singuri, am putut 
auzi implorările, ţipetele şi gemetele lor. A fost de neclintit, 
spunând că va merita să trăiască alături de ei numai atunci 
când Roma va înfrânge Cartagina pentru totdeauna. 

- Nu ne interesează ce a vorbit cretinul ăsta. Mai bine 
spune-ne care sunt condiţiile propuse de romani pentru 
încheierea păcii. 

- Nu există nici una, deoarece Marcus Atilius Regulus i-a 
făcut să-şi schimbe intenţiile. În prezent, războiul dintre cetăţile 
noastre este acelaşi şi, teamă mi-e, va dura încă mult şi bine. 

- Toate astea se întâmplă din vina acestui om, zise 
Baalyaton arătându-l pe Marcus Atilius Regulus. Stimaţi membri 
ai adunării, propun să ne reîntâlnim cât de curând pentru a 
decide care va fi soarta lui, deoarece felul în care sa purtat îi 
atrage pedeapsa cea mai aspră cu putinţă. 


Regăsindu-se faţă în faţă cu mulţimea din piaţă, Baalyaton 
opri uralele care îi erau adresate: 

- Cartaginezi, prieteni, nu vă mai bucuraţi. Aş fi dorit să vă 
anunţ încheierea păcii cu Roma dar aceasta nu s-a mai semnat 
din cauza uneltirilor acestui consul blestemat pe care cei din 
neamul Barca îl hrănesc. Însă, fiţi liniştiţi, în puţină vreme îşi va 
primi pedeapsa binemeritată. În aşteptare, întoarceţi-vă la 
casele voastre şi rugaţi-vă ca zeii cetăţii să dea biruinţă armatei 
noastre. 

Întorcându-se la Megara, primul lucru pe care l-au făcut 
Adonibaal şi Hamilcar a fost să-l caute pe Marcus Atilius 
Regulus. Romanul i-a întâmpinat cu un aer serios şi trist: 

- Puteţi dispune de viaţa mea aşa cum doriţi. l-am revăzut 
pe toţi ai mei şi mi-am luat rămas bun de la ei. Acum, nimic nu 
mă mai leagă de această lume. 

- Greşeşti, îi răspunse Hamilcar. Îţi admir tăria de caracter 
şi curajul. Cetatea ta ar mai putea avea nevoie de astfel de 
calităţi. 

- Cel mai tare mă tem pentru tine, adăugă Adonibaal. 
Baalyaton, care şi-a călcat jurământul într-un mod atât de 
ruşinos, va căuta să se răzbune pe tine cu cea mai mare 
cruzime. Îl cunosc bine ]i ştiu că este în stare de orice. Eşti 
oaspete în casa mea de ani întregi şi m-am pus chezaş pentru 
viaţa ta. Câtă vreme voi trăi eu, nu ţi se va întâmpla nici un rău. 
Am să revin peste puţin timp pentru a-ţi spune ce e de făcut. 

- Adu-ţi aminte, Marcus, de legământul nostru, adăugă 
Hamilcar. Am jurat să-ţi fiu de ajutor şi sunt hotărât să rămân 
credincios promisiunii făcute. N-am putut să fac acelaşi lucru 
pentru nefericitul Caius Cornelius Scipio, dar am această datorie 
sfântă faţă de tine. g 

- Vă mulțumesc amândurora. Inainte de a fi capturat, 
disprețuiam Cartagina şi pe locuitorii ei. Cunoscându-vă însă pe 
voi, mi-am revizuit convingerile. Totuşi, ţin să vă spun că nu 
vreau să fiu sperjur. Am făgăduit că nu voi evada din casa 
voastră şi, chiar dacă îmi oferiţi această, posibilitate, nu mă voi 
întoarce la Roma. Încălcarea jurământului ar putea aduce 
nenorocire asupra oraşului meu şi nu vreau ca eu să fiu pricina 
acestui necaz. 

Cei doi Barca discutară până noaptea târziu. Ce puteau 
face cu incomodul lor oaspete? Bărbatul era încăpățânat şi nici 


un argument n-ar fi putut să-l clintească. Hamilcar îi sugeră 
tatălui său să mai amâne cu câteva zile luarea unei hotărări 
pentru a se putea gândi la toate posibilităţile. Intr-o seară, 
Adonibaal a venit acasă, după o lungă şedinţă care se ţinuse la 
Senat, plin de îngrijorare: 

- Hamilcar, trebuie să ne mişcăm foarte repede. Câinele 
de Baalyaton este hotărât să ceară Consiliului celor O Sută Patru 
condamnarea la moarte a lui Regulus. S-a gândit la cea mai 
cumplită tortură: o moarte înceată, foarte înceată, 
împiedicându-l să doarmă. Am văzut aplicându-se această 
pedeapsă unor trădători. Crede-mă, oricât ar fi de vinovaţi 
pentru faptele lor şi oricât ar fi greşit ei, ceea ce trebuie să 
îndure depăşeşte de departe vinile ce le pot fi aduse şi n-aş vrea 
ca nefericitul nostru prieten să le cunoască vreodată. Va trebui 
să plece, chiar în această seară. 

- N-o să vrea. 

- N-o să vrea doar dacă vom prezenta plecarea lui ca pe o 
fugă. Dar poate va accepta dacă va fi convins că rămâne 
prizonierul nostru pe cuvânt de onoare. 

- Nu putem să-l ascundem pe nici una dintre moşiile 
noastre. Vor fi răscolite de oamenii lui Baalyaton şi întotdeauna 
se va găsi printre sclavii noştri, unul care va trăda în schimbul 
eliberării. Nu văd nici o cale de rezolvare. 

- Mi-ai povestit despre acel trib ciudat pe care l-ai desco- 
perit în Insula Lotofagilor. Poate că acei oameni ar vrea să-l 
primească pe consul. Le vom spune că îl încredinţăm paza lui, 
dar că va rămâne în continuare prizonierul nostru. Ceea ce va 
face el după aceea, nu ne mai priveşte. 

- Ideea este foarte bună, dar cine îl va duce până acolo? 
Nici eu nici Juba nu putem părăsi oraşul de teamă că am stârni 
bănuieli. 

- L-am chemat pe  Himilk, credinciosul nostru 
administrator. Aşteaptă în curte şi sunt convins că va fi de acord 
să-l pornească în această lungă călătorie. Am vorbit cu el câte 
ceva despre asta şi nu părea să aibă nimic împotrivă. 

Administratorul intra în încăperea unde se aflau Adonibaal 
şi Hamilcar: 

- Himilk, zise senatorul, te-ai mai gândit la propunerea 
mea? 

- Da. Însă primesc să o îndeplinesc numai cu o condiţie ... 


- Care anume? 

- Am un fiu. Işi doreşte să fie soldat, la fel ca fiul tău. Peste 
câţiva ani va avea vârsta la care va putea purta arme. Cea mai 
scumpă dorinţă a mea ar fi ca Hamilcar să-l facă, atunci, 
aghiotantul său. 

- iți jur pe Melqart că aşa va fi. 

- Mulţumesc. Spune-mi ce am de făcut. 

- Vei pleca în seara aceasta, cu un tâlmaci şi câţiva 
călăreţi numizi, spre Insula Lotofagilor. Acolo te vei înfăţişa unui 
bărbat numit Abraham Gohen şi i-l vei da în primire pe Marcus 
Atilius Regulus. Revino apoi în Cartagina cât mai discret cu 
putinţă. Dacă se va putea, caută să te urci pe o corabie la 
Hadrim, astfel încât, ajungând aici, să pară că te întorci dintr-o 
lungă călătorie pe mare. După aceea, vino să-mi faci un raport 
despre cum s-au desfăşurat lucrurile. 

Hamilcar se grăbi să-l caute pe Marcus Atilius Regulus şi îi 
vorbi despre planul abil pus la cale de tatăl său. Trebui să-i jure 
de mai multe ori consulului roman că va rămâne în continuare 
prizonierul familiei Barca şi al cetăţii Elissei. Fiul lui Adonibaal îi 
potoli temerile, spunând că unicul scop al acestei măsuri este de 
a-l îndepărta pentru un timp de Cartagina şi de furia lui 
Baalyaton. În viitor, când spiritele se vor calma, va reveni la 
Megara. Şi, cine ştie, poate că, între timp, se va semna şi pacea 
cu Roma ... 

Himilk a lipsit vreme îndelungată. Într-o bună zi, pe când 
se plimba pe cheiul portului comercial, Hamilcar a avut surpriza 
să-l vadă coborând de pe o corabie grecească. L-a luat de o 
parte, pentru a-i pune întrebări: 

- A ajuns la destinaţie? 

- Da. L-am văzut pe bătrânul Abraham şi i-am transmis 
mesajul tău. 

- Ce a zis? 

- A promis că va veghea asupra lui Marcus Atilius Regulus 
şi s-ar fi ţinut de cuvânt, dacă ... 

- Dacă ce? 

- Dacă blestematul de roman, profitând de un moment de 
neatenţie din partea mea, n-ar fi smuls sabia unuia dintre 
călăreţii numizi, ca să-şi pună capăt zilelor. În ciuda îngrijirilor 
care i s-au dat, a murit după câteva ceasuri. 

- A avut parte de onoruri funerare? 


- Nu-ţi fă griji în privinţa aceasta. Abraham Cohen l-a 
înmormântat în pământul de acolo, aşa cum este obiceiul la ei. 
L-am auzit şi îngânând nişte rugăciuni în limba lui, care 
seamănă cu a noastră. Mi-a pus şi întrebări despre consul. 
Dorea să ştie de unde venea şi care era naţia lui. Cu ajutorul 
tâlmaciului, am încercat să îi satisfac curiozitatea. Însă un lucru 
m-a izbit. 

- Care anume? 

- Când am început să-i povestesc ce este Roma şi din ce 
cauză prietenul tău a refuzat cu îndârjire să evadeze, mi-a spus: 
"Nu-mi plac oamenii aceştia; sunt mult prea aspri şi nu preţuiesc 
nici una dintre bucuriile vieţii. În loc să-şi pună soarta în mâinile 
Atotputernicului, ei încearcă să forţeze destinul. Mă tem că într- 
o bună zi vor pricinui multe nenorociri, alor mei ca şi alor tăi". |i- 
am transmis acest mesaj aşa cum mi-a fost spus, cuvânt cu 
cuvânt. 

- Înţeleg foarte bine semnificaţia lui. Îţi mulţumesc, Himilk, 
pentru că ai îndeplinit această misiune periculoasă şi fii sigur că 
o să ţin minte promisiunea pe care ţi-am făcut-o. 


CAPITOLUL 9 


La Cartagina, misterioasa dispariţie a lui Marcus Atilius 
Regulus a ridicat multe întrebări şi a iscat nenumărate polemici. 
Bănuind că Adonibaal şi Hamilcar nu sunt străini de aceasta, 
Baalyaton a cerut întrunirea de urgenţă a Consiliului celor o 
Sută Patru. In faţa colegilor săi, a început un adevărat 
rechizitoriu împotriva familiei Barca, încheindu-şi discursul cu 
aceste cuvinte: 

- Consulul roman şi-a călcat în mod ruşinos cuvântul pe 
care şi l-a dat în faţa noastră şi propun să fie declarat în afara 
legii pe tot teritoriul oraşului nostru. Oricine îl va întâlni are 
dreptul, de ce spun dreptul, are datoria de a-l ucide. Aşa trebuie 
procedat cu toţi sperjurii de soiul lui. lar dacă un oraş străin îi 
acordă azil, putem cere să ne fie predat imediat. 

- Baalyaton a vorbit cu înţelepciune, zise Adonibaal. Nu 
înţeleg purtarea lui Marcus Atilius Regulus. El a împins corec- 
titudinea faţă de cuvântul dat până acolo încât a revenit pentru 
a fi ţinut în continuare prizonier. Tare m`ò tem, Baalyaton, că n-a 


fost speriat deloc de anunţul făcut prin grija apropiaților tăi, 
asupra viitoarei lui pedepse pentru vina de a se fi arătat, pur |]; 
simplu, patriot, sentiment pe care, s-ar părea, tu nu-l poţi 
înţelege. Care a fost vina lui? Faptul că i-a îndemnat pe ai săi să 
continue războiul? Câţi dintre noi nu s-ar fi comportat la fel într-o 
situaţie asemănătoare? Cerând moartea lui, Baalyaton, tu însuţi 
încalci înţelegerea pecetluit” [ntre noi şi el. 

- Trebuie căutat fără răgaz şi ucis ca un câine. Este soarta 
pe care o merită toţi sperjurii de pe acest pământ. 

- Eşti cu adevărat convins de aceasta? 

- Da; absolut. 

- ţi admir obrăznicia şi curajul. 

- Ce vrei să spui? . 

- Ce ne facem dacă te cere Roma? Ţi-ai dat cuvântul că te 
vei întoarce la Lucius Cecilius Metellus în caz că negocierile nu 
vor ajunge la un rezultat şi nu ai făcut-o, pretinzând pe bună 
dreptate că locul tău este printre noi. Marcus Atilius Regulus n-a 
făcut altceva decât să te imite numai că, de această dată, elevul 
şi-a întrecut maestrul. 

Un enorm hohot de râs străbătu întreaga adunare iar 
Baalyaton, cu obrazul desfigurat, făcu semn că discuţia este 
închisă. 

Când se întâlni cu Adonibaal, la sfârşitul şedinţei, 
senatorul îl trase de-o parte: 

- Ţi-ai bătut joc de mine fără nici o milă şi nu te voi ierta 
niciodată. 

- Ţi-ai pierdut minţile. Ţi-am salvat cinstea, chiar dacă nu 
doream s-o fac. Cine te va mai putea învinui pentru sperjurul tău 
câtă vreme duşmanul nostru a încetat de a mai fi ireproşabil? 
Dacă, totuşi, consulul n-ar fi fugit, oare, adversarii noştri n-ar fi 
putut să te acopere cu batjocura lor? Însă, de acum înainte, le 
poţi răspunde cu fruntea sus, pentru că el te-a spălat de 
greşeala pe care ai comis-o. 

- Ceea ce nu-mi place deloc la voi, cei din familia Barca, 
este mândria voastră şi modul în care faceţi să aveţi mereu 
ultimul cuvânt. Intr-o zi sau alta, acestea vor sfârşi prin a vă 
pierde, deoarece locuitorii oraşului nostru preferă mai degrabă o 
pace tristă în locul aventurilor războinice. Pentru moment, ne- 
am achitat, unul faţă de celălalt. 

- Adică, îţi sunt dator cu ceva? 


- Nu te preface mai prost decât măgarul. Ghiceşti, îmi dau 
bine seama, la ce anume m` refer. Află însă că, la primul prilej, 
am să-mi iau revanşa. 

Adonibaal a considerat că n-are nici un rost să-i poves- 
tească fiului său despre această discuţie. Alte probleme, cu mult 
mai urgente, îl aşteptau. In Sicilia, războiul reîncepuse. După 
victoria lui Lucius Cecilius Metellus, Roma a trimis în insulă noi 
legiuni şi o flotă care apus asediu în faţa Lilibeiei, principalul loc 
fortificat al cartaginezilor în insulă. Garnizoana era comandată 
de Himilcon, care s-a închis în oraş împreună cu zece mii de 
mercenari greci şi galezi. Aşa cum le era obiceiul, romanii îşi 
aşezară tabăra pe uscat, în interiorul insulei, săpând de jur- 
împrejurul cetăţii un şanţ şi încercuind în totalitate poziţiile 
punice cu o palisadă. Consulul Publius Claudius Pulcher adusese 
cu el câteva zeci de maşini de asediu care dădură grele lovituri 
fortificațiilor cetăţii Lilibeia. A pus militari, special pregătiţi în 
acest scop, să sape galerii subterane provocând, în felul acesta, 
prăbuşirea a şase turnuri din incinta cetăţii. 

In interiorul fortăreței, moralul trupelor era la pământ, mai 
ales printre mercenarii greci. Unii dintre ofiţeri se întâlniră în 
mare taină pentru a discuta posibilitatea de a preda fortificația 
asediatorilor. Insă chiar şi o astfel de decizie era greu de luat. 
Oamenii nu-şi primiseră solda întreagă iar romanii s-ar fi putut 
gândi să le promită marea cu sarea, până când ar fi luat oraşul, 
pentru ca apoi să-i lase baltă. Şi chiar dacă între Roma şi 
Cartagina s-ar fi semnat un tratat de pace, una dintre clauze, 
nelipsită în astfel de tratate, ar fi prevăzut predarea dezertorilor 
de către partea adversă. Aşadar, era nevoie de mult timp şi 
bătaie de cap pentru a alege ce e mai bine. La sfârşit, unii dintre 
ei, profitând de întuneric, s-au strecurat în tabăra romană şi îşi 
oferiră serviciile consulului. Având şi complici rămaşi în cetate, 
conveniseră cu aceştia ca, peste două seri, să se întâlnească la 
picioarele celui de al optulea turn al incintei. Dacă o torţă 
aprinsă era ridicată de cinci ori, ar fi însemnat că s-a ajuns la o 
înţelegere şi că urma ca uşiţa secretă ce da în şanţul cetăţii să 
fie deschisă pentru ca legionarii să poată pătrunde în interior. 

Aşa cum a aflat, pe urmă, Adonibaal, care l-a răsplătit cu 
dărnicie pentru ce a făcut, un ofiţer grec, Alexon, aheu de 
origine, aflând despre complot de la unul dintre compatrioţii săi, 
i-a denunţat pe conjuraţi cartaginezilor, sperând că această 


dovadă de credinţă faţă de stăpânii săi va fi răsplătită. Anunţaţi 
imediat generalii cartaginezi i-au strâns la un loc pe mercenarii 
greci şi galezi şi le-au jurat că vor fi recompensaţi pentru 
devotament cu dublarea soldei. Cel mai convingător dintre 
generali a fost Hannibal. Soldaţii lui ştiau şi că avea motive mai 
multe decât ceilalţi de a se pune bine cu Cartagina şi cu 
demnitarii ei. Primiră cu atât mai bine tirada lui înflăcărată şi, 
magnetizaţi de exemplul său, stâlciră mutrele complici lor care, 
aşa cum se convenise, îi aşteptau în faţa uşiţei secrete. 

Aceste evenimente nu erau cunoscute în Cartagina atunci 
când Consiliul celor O Sută Patru a decis trimiterea în ajutorul 
Lilibeiei a unei flote comandate de Aderbal şi de un anume 
Hannibal, fiul fostului comandant al fortăreței Lilibeia, având la 
bord zece mii de oameni. Amiralii primiră ordinul să spargă 
blocada romană şi chiar făcură acest lucru în chip eroic. 
Ajungând în faţa fortăreței, navele cartagineze, cu pânzele 
întinse, navigară spre interiorul portului, în timp ce corăbiile 
romane nu îndrăzniră să se aventureze acolo, de teamă că vor fi 
prinşi în capcană. Sus, pe metereze, oamenii lui Himilcon 
urmăreau cu spaimă manevrele flotei şi izbucniră în urlete de 
bucurie când începură să coboare pe țărm trupele trimise în 
ajutorul lor. Zile şi nopţii după aceea, în Lilibeia domni veselia. 
După ce s-a sfătuit cu ajutoarele sale, Himilcon a hotărât 
declanşarea unui atac la care să participe toate efectivele 
garnizoanei. Peste douăzeci de mii de oameni ieşiră din incinta 
fortăreței năvâălind peste poziţiile romane, incendiind maşinile 
de asediu şi masacrându-i fără milă pe apărătorii acestora. 
Inştiinţat, consulul Publius Claudius Pulcher a trebuit să arunce 
în luptă legiunile de rezervă pentru a-i respinge pe atacatorii 
care pierdură un sfert din efective, în jur de cinci mii de oameni. 

In Cartagina, Consiliul celor O Sută Patru, neliniştit din 
cauză că nu primea veşti din Lilibeia, trimise într-acolo o corabie 
cu cinci rânduri de vâsle, comandată de Hannibal Rodianul, fiul 
unui cartaginez şi al unei grecoaice. Hamilcar a primit aprobare 
din partea tatălui său să-l însoţească, acest marinar fiind un 
personaj pitoresc despre ale cărui isprăvi din trecut se vânturau 
o seamă de poveşti pe cheiul portului comercial. N-a fost amăgit 
de noua lui căpetenie. Acesta îşi petrecuse viaţa luptându-se cu 
valurile pe marea cea mare şi îi cunoştea toate secretele. 
Navigase în mai multe rânduri spre Lilibeia şi ştia că fundul mării 


prezintă o  ridicătură la intrarea în golf, împiedicând 
desfăşurarea corăbiilor în ordine de bătaie sau cel puţin 
îngreunând manevrarea lor. Era singurul care cunoştea 
existenţa unui şenal secret prin care se putea intra sau ieşi din 
port chiar pe sub nasul duşmanului. Astfel că, la sosire, înşelă 
uşor paza corăbiilor romane. 

La faţa locului, Hamilcar a putut culege o mulţime de date 
asupra situaţiei militare Intârziind, din această cauză, să dea 
socoteală Consiliului celor O Sută Patru. Dar încă putea pleca 
din Lilibeia! Ori supăraţi de festa care le-a jucat-o Hannibal 
Rodianul, romanii aşezară zece corăbii în faţa oraşului, hotărâți 
să-]i zdrobească adversarul de îndată ce va încerca să iasă în 
larg. Spre mirarea tuturor, Hannibal Rodianul începu prin a 
naviga în porţi obligându-şi vâăslaşii la un continuu du-te-vino 
între două puncte. Romanii, care-i observau mişcările, se 
plictisiră repede să-şi deplaseze corăbiile pe urmele lui şi, 
socotind că nu va încerca nimic, coborâră ancorele şi chemară 
văslaşii pe punte. Exact în acel moment, o briză, din ce în ce 
mai puternică, începu să sufle. lute ca fulgerul, Hannibal întinse 
pânzele şi ieşi în larg. Erau departe când romanii putură, în 
sfârşit, să-şi pună în mişcare navele. Făcând cu ochiul înspre 
Hamilcar, sălbaticul căpitan a avut chiar curajul să-şi oprească 
nava şi să tragă vâslele înăuntru, ca şi cum şi-ar fi poftit 
urmăritorii să se grăbească pentru a-l ajunge. De departe, de pe 
meterezele Lilibeiei, răzbătea până le ei ecoul unor formidabile 
ovaţii. Mercenarii aplaudau isprava corăbiei cartagineze care, 
încetul cu încetul, dispăru din vedere. 

Vântul care începuse nu era o simplă briză trecătoare. 
Suflă cu o putere neobişnuită timp de mai multe ore, provocând 
căderea mai multor catapulte şi turnuri de asediu. Himilcon 
profită de situaţie pentru a încerca o ieşire cu aproape toate 
forţele de care dispunea. Mercenarii trecură şanţul din jurul 
cetăţii şi aprinseră cu torţele balistele şi berbecii de asalt. In 
acţiunea lor, erau ajutaţi de direcţia vântului. Furtuna bătea în 
aşa fel încât săgețile trase de arcaşii romani se întorceau 
împotriva lor, pe când cele trase de mercenari zburau ca 
fulgerul, cu o iuţeală de necrezut. După câteva ore, atacanţii 
reveniră în oraş unde începură repararea zidurilor afectate, în 
timp ce romanii, la adăpost în tabăra lor, se mulţumiră să 
menţină asediul. 


La întoarcerea în Cartagina, Hamilcar a avut nenumărate 
prilejuri să-l laude pe Hannibal Rodianul, mai ales faţă de Juba, 
pe care s-a bucurat să-l revadă. Lipsiţi de griji, cei doi tineri 
plănuiră o partidă de vânătoare în ţinutul Sica, pe la începutul 
anotimpului frumos, şi se bucurau de dinainte de această 
escapadă. Într-o seară, întorcându-se la Megara, fiul lui 
Adonibaal şi-a căutat în zadar prietenul. Noaptea târziu, i se 
înfăţişă tatălui său: 

- Juba a dispărut. 

- Ştiu. 

- Ce vrei să spui? 

- Eu l-am trimis la tatăl său, după ce l-am anunţat despre 
căsătoria ta. 

- Despre căsătoria mea? 

- Da. Te însori cu fiica lui Hannibal prevăzătorul, amiralul 
al cărui nume te-ai jurat că îl vei da fiului tău. 

- Dar Juba? 

- E timpul să te porţi ca un adult. Băieţii drăguţi nu mai 
sunt pentru vârsta ta. l-am explicat acestea prietenului tău 
precum şi faptul că tatăl său îl cheamă pentru a restabili autori- 
tatea dinastiei asupra poporului lor. Aceasta din urmă era o 
minciună, dar numai pe jumătate. In nenumărate rânduri 
bătrânul rege m-a rugat să-i vin în ajutor. 

- Nu aveai dreptul să procedezi astfel. Juba va crede că l- 
am trădat. Îmi va purta o ură de moarte, care s-ar putea 
întoarce împotriva oraşului nostru. 

- Acum nu mai contează. Te vei însura mâine cu aceea pe 
care ţi-am sortit-o şi care îmi va dărui nepoţii de care am nevoie 
pentru perpetuarea neamului. 

- Tată, respectul filial îmi porunceşte să mă supun şi nu-ți 
voi trăda încrederea, însă inima mea este plină de amărăciune. 
Aşadar, mă voi însura cu fata lui Hannibal prevăzătorul. Dacă 
însă va trebui să o şi iubesc, aceasta este altă problemă. 

- S-ar putea să ai surprize plăcute. 

Căsătoria a avut loc în intimitate, deoarece familia miresei 
purta încă povara condamnării publice care dusese la moartea 
ruşinoasă a şefului ei şi jurase că se va abţine de la orice 
bucurie până la reabilitarea lui. Văzând-o pentru întâia oară, 
Hamilcar a fost uimit de farmecul, frumuseţea şi blândeţea 
soţiei sale, cu zece ani mai tânără decât el. Când intrară în 


camera lor, ea tremura din toate încheieturile, ghicind ce avea 
să se întâmple dar neştiind cum să se poarte, Fiul lui Adonibaal 
o linişti: 

- Să ştii că sunt la fel de puţin pregătit ca şi tine pentru 
această unire a noastră. Tatăl meu a dorit-o, iar eu aş face orice 
pentru a-l şti mulţumit. Însă, abia te cunosc şi mă tem să nu te 
rănesc sau să te umilesc. Sunt soldat şi nu mă tem că aş putea 
fi rănit în luptă, însă nimeni nu m-a învăţat cum trebuie să mă 
port cu o femeie. 

- Înainte de toate sunt umila ta servitoare şi îţi datorez 
respect şi supunere. 

- O femeie din familia Barca nu trebuie nici să vorbească, 
nici să se comporte astfel. Ai aceleaşi drepturi ca şi mine. Să ne 
lăsăm un răgaz pentru a ne putea cunoaşte mai bine unul pe 
altul. Când între noi va înflori iubirea, atunci vei deveni femeia 
mea. Tine această fibulă de aur, ţi-o dăruiesc. Am şi eu una la 
fel şi, când o vei vedea prinsă pe veşmântul meu, nu vom avea 
nevoie de cuvinte pentru a înţelege. Deocamdată, să ne 
prefacem în faţa familiilor noastre. Nu trebuie să ştie nimic 
despre înţelegerea dintre noi. Va fi secretul nostru. Văd că 
surâzi. Este semn bun. De acum încolo, iată-ne complici. 


XXX 


Hamilcar a renunţat la comanda gărzii senatoriale. Cum- 
natul lui, Hannibal, l-a chemat pe lângă el la Amiralitate, atât 
pentru a putea fi cu ochii pe el cât şi pentru a-l familiariza, 
îndeaproape, cu operaţiunile militare din Sicilia, în curs de 
desfăşurare. Una dintre primele lor decizii a constat în a-i 
ordona lui Aderbal să ţină ancorată o partea flotei la Drepane?, 
port aflat la o sută douăzeci de stadii de Lilibeia. Spionii îi 
informaseră despre planurile de atac împotriva acestui oraş 
urzite de Publius Claudius Pulcher, noul consul. 

Acesta era un bărbat plesnind de trufie care se fălea că ar 
fi un geniu militar. Datorită familiei sale, deosebit de influentă la 
Roma, a obţinut ca Senatul să trimită noi legiuni. Acestea 
debarcară la Messina iar de acolo, pe uscat, mărşăluiră până la 
tabăra întărită de la Lilibeia. Imediat ce sosiră, consulul şi-a 
chemat toţi soldaţii, veterani alături de noii recruți, pentru ai 


25 Actualul Trapani. 


anunţa cò avea de gând ca, în puţină vreme, să treacă la 
ofensivă. Pentru a le da curaj, le flutură prin faţa ochilor 
momeala unor prăzi bogate ce le va putea aduce belşugul în 
familiile lor. 

Legionarii, amăgiţi de aceste cuvinte, s-au oferit cei mai 
mulţi dintre ei voluntari, pentru a lupta la bordul corăbiilor. 
Acestea ridicară ancora la miezul nopţii. In zori, puteau fi văzute 
de la Drepane, gata să atace flota cartagineză. Aşa cum era 
obiceiul, Publius Claudius Pulcher a dorit să cerceteze puii sacri 
aflaţi la bordul navei amiral. Dacă mâncau boabele care li se 
dădeau, puteau fi siguri de victorie. În caz contrar, era o 
prevestire rea şi cei mai superstiţioşi refuzau să se angajeze în 
luptă în astfel de situaţii. Or, s-a întâmplat ca, fiind prea 
îndopate, zburătoarele să refuze grăunţele ce li s-au oferit. 
Turbat de furie, consulul le azvârli în mare şi, înjurând cu 
grosolănie, a zis: "Dacă nu vor să mănânce, atunci să bea!" 
Soldaţii, în loc să ia în serios acest avertisment, pufniră în râs şi 
îşi aplaudară căpetenia a cărui cutezanţă de a sfida zeii le 
insuflă şi mai mult curaj. 

La drept vorbind, cel puţin teoretic, romanii erau în 
avantaj. Majoritatea marinarilor cartaginezi se afla pe uscat iar 
mercenarii se răspândiseră prin oraş umblând după pradă. 
Văzând flota inamică, Aderbal nu şi-a pierdut capul. Şi-a chemat 
ofiţerii şi le-a spus să-şi adune oamenii în cea mai mare linişte. 
Nu trebuia ca duşmanul, aflat prea departe pentru a putea 
vedea ce se întâmplă în cetate, să-şi dea seama că alarma 
fusese dată. Când toţi soldaţii şi marinarii au fost strânşi la un 
loc, Aderbal le-a expus planul său: 

- Publius Claudius Pulcher crede că noi [Incă dormim. 
Trebuie să-l convingem că este aşa. Veţi urca la bordul navelor 
şi vă veţi ascunde [n cale. Ei vor continua să [nainteze şi vor 
pătrunde [n port prin stânga noastră. Îi vom lăsa să se apropie, 
iar apoi, la semnalul meu, toate corăbiile vor ridica ancorele şi 
vor ieşi [n largul mării pentru a se putea desfăşura [n dispozitiv 
de bătaie. Romanii nu vor avea timp să dea [napoi şi, pentru a 
putea face manevrele necesare, vor trebui să meargă până la 
chei. Credeţi-mă, dacă veţi respecta indicaţiile mele victoria va 
fi a voastră. 

Aderbal a avut dreptate. Corăbiile romane căzură [n 
capcana care le-a fost [ntinsă. Abia pătrunser'” primele două 


corăbii [n port, când navele lui Aderbal ieşir” [n larg [mpinse cu 
vajnice bătăi de vâsle: [n cale, unii soldaţi se alezar' alături de 
vâslaşi pentru a ajuta la ridicarea ancorelor grele şi pentru a 
prinde o viteză cât mai mare. Furios, Publius Claudius Pulcher a 
trebuit să comande flotei sale cale [ntoarsă. Numai cò spaţiul 
era atât de redus, [ncât un mare număr de nave se ciocniră şi se 
scufundară. Marinarii din echipaje [notar până la mal, unde 
trupele cartagineze rămase [n oraş, [i luară prizonieri. Celelalte 
corăbii romane se pomeniră faţ' [n faţă, cu flota lui Aderbal şi 
au fost [mpinse spre ţărmul stâncos de la nord de Drepane, 
zdrobindu-se de acesta. Consulul a putut să se salveze 
[mpreună cu treizeci de corăbii, lăsând [n mâna duşmanului 
nouăzeci de corăbii cu trei şi cu cinci rânduri de vâsle. 

Publius Claudius Pulcher se retrase spre Panormos cu 
scopul de a-şi reface forţele, şi de a cere ajutorul colegului său, 
Lucius lunius Pullus. Acesta din urmă strânsese la Region o flotă 
de o sută douăzeci de corăbii şi se [ndreptă spre Siracuza, unde 
Hieron [i oferi aprovizionarea cu toate cele necesare. De acolo, 
porni |n căutarea flotei cartagineze pe care spera să o 
[ntâlnească [n dreptul oraşului Drepane. Puțin familiarizat cu 
marea, nu le-a dat atenţie piloților care l-au prevenit de 
pericolul furtunilor. Se apropia anotimpul nefavorabil, precedat 
adesea de vijelii cu rafale de vânt foarte puternice, de care se 
temeau chiar şi marinarii cei mai [ncercaţi. Aşa s-a [ntâmplat şi 
de această dată. In clipa când cele două flote se pregăteau să 
se [nfrunte, izbucni o furtună violentă. Aderbal a avut exact 
timpul de a fugi din calea ei, adăpostindu-se la Pachinos?. 
Corăbiile romane, neavând [n apropiere nici un port prieten [n 
care să se poate pune la adăpost, au fost azvărlite pe coasta ce 
se acoperi curând de sfărâmături şi de cadavre. In câteva 
săptămâni, Roma a pierdut cea mai |Insemnată parte a flotei 
sale şi acesta era numai |nceputul necazurilor ei. 

Scăpând de furia valurilor, Lucius lunius Pullus ajunse la 
muntele Erix?8, la nord de Panormos. Pe această [nălţime se afla 
un templu, cel mai bogat din toată insula, ridicat [n cinstea 
zeiţei Afrodita, pe care romanii o numesc Venus iar cartaginezii 
Astarte. Pentru aceştia din urmă, hotărârea consulului de a se 
duce la templu era o provocare şi o insultă. Căci, Venus era 


27 Cap geografic situat [n apropiere de Trepani. 
28 Astăzi, pe acest amplasament se află oraşul Erice. 


mama lui Enea, prinţul troian care, cândva, a acostat pe ţărmul 
Cartaginei şi a sedus-o pe Elissa, [nainte de a o părăsi pentru a 
merge să [ntemeieze un oraş [n Latium şi să dea naştere acelui 
şir de urmaşi din care au ieşit Romulus şi Remus, [ntemeietorii 
Romei. Ocupând sanctuarul, consulul ţinea să le reamintească 
cartaginezilor, [n bătaie de joc, superioritatea Romei asupra 
Cartaginei, zgândărind rănile de odinioară. 

Aderbal nu s-a [nşelat asupra scopului urmărit de consul şi 
hotărî să spele jignirea cu sânge. Adună [n grabă câteva mii de 
oameni, debarcă [n toiul nopţii şi cuceri muntele Erix, 
capturându-l şi pe consul, surprins [n somn, pe care l-a trimis 
apoi, cu picioarele [n fiare, la Cartagina. Vestea acestei 
catastrofe, ce se adăuga celei de dinainte, iscă la Roma un 
început de panică. Senatul i-a comunicat lui Publius Claudius 
Pulcher să nominalizeze un dictator care să exercite ]i funcţia de 
comandant suprem al armatei. Consulul, căruia înfrângerea nu-i 
deschisese ochii, îl propuse pentru această funcţie pe unul 
dintre scribii săi, Claudius Glicia, ceea ce i-a adus o aspră 
mustrare din partea Senatului, revoltat de uşurinţa dovedit” în 
alegerea făcută. 

Hamilcar urmări de departe toate aceste evenimente, reţi- 
nut de cumnatul lui cu amănunte |i treburi administrative. Îşi 
petrecea ziua la Amiralitate, iar seara revenea [n vila de la 
Megara unde îl aştepta soţia lui, încuiată în încăperile ei. Puțin 
câte puţin, prinse obiceiul de a-şi petrece serile cu ea, 
povestindu-i viaţa lui de până atunci. Ea îi povestea despre 
copilăria ei şi despre durerea pe care a trăit-o la moartea tatălui 
ei. El îi vorbi îndelung despre Juba şi, spre mirarea lui, ea se 
arată foarte interesată punându-i întrebări despre tânărul prinţ 
numid, încercând, poate, să înţeleagă secretul prin care l-a ţinut 
prins în mreje pe soţul ei atâta amar de vreme. Intr-o seară, [n 
timpul anotimpului rece, când afară ploaia curgea în ]uvoaie, 
Hamilcar a avut surpriza s-o vad” apărând într-o rochie de 
ceremonie şi purtând fibula pe care i-o dăruise. El însuşi îşi 
prinsese fibula pe veşmântul de ofiţer. Nu se înţeleseseră 
nicidecum dinainte, dar au avut amândoi acelaşi gând, în 
aceeaşi clipă. Au izbucnit în râs şi au trimis afară sclavii ce se 
grăbeau să le pună masa. 

Fiul lui Adonibaal, chiar dacă avusese experienţa cu 
prostituata sacră de la Sica, nu ştia mare lucru despre cum să 


se poarte cu femeile. Soţia lui şi-a dat seama şi l-a mângâiat cu 
pricepere înainte de a-şi scoate rochia bogat împodobită. 
Aceasta ascundea un trup subţire şi ars de soare, cu sânii mici şi 
tari între care Hamilcar îşi sprijini fruntea înainte de a se lăsa să 
alunece spre şoldurile soţiei sale. Pielea pe care o sărut' avea 
un gust dulceag. Simţind că mădularul i se întăreşte de plăcere, 
se ridică pentru a-şi scoate hainele. Răsturnându-şi soţia pe pat, 
el o pătrunse dintr-o dată, mândru de ţipătul ei de durere şi 
fericire. Cele două trupuri se mişcară în acelaşi ritm vreme 
îndelungată şi fiul lui Adonibaal se smulse cu greutate de lângă 
iubita lui. Ştia că, de acum înainte, va simţi plăcere numai lângă 
o femeie, singura în stare să-l [nvingă şi să-i aducă mulţumire. 
In zori, când reveni la Amiralitate, Hamilcar se simţi alt om, 
calm, liniştit şi împăcat cu sine. Nouă luni mai târziu, i s-a născut 
un fiu, pe care l-a numit Hannibal, în cinstea numelui unuia 
dintre bunici. Când i se înfăţişă, tatălui său pentru a-i anunţa 
naşterea nepotului, bătrânul senator îl întâmpină surâzător: 

- N-are rost să-mi spui noutatea pe care mi-o aduci. Mi-a 
spus-o Epicide, care este nebun de bucurie că, peste câţiva ani, 
va avea de crescut un alt tânăr Barca. L-ai numit Hannibal 
rămânând credincios jurământului tău şi te felicit pentru 
aceasta. Să ştii că nu va avea de ce să roşească din cauza 
acestui nume. Consiliul celor O Sută Patru s-a reunit ieri şi mi-a 
cerut să fac dreptate memoriei nefericitului tău prieten. A fost 
absolvit în întregime de orice acuzaţie iar călăul său, Giscon, va 
trebui să răspundă de comportarea lui în faţa tribunalului 
nostru. 

- Mă umpli de bucurie. 

- Dar mai am o veste bună pentru tine. 

- Care? 

- Senatul a hotărât înlocuirea lui Aderbal. A fost un bun 
ofiţer, cu multe merite. Însă, acum avem nevoie de o altă căpe- 
tenie peste trupele de acolo. Tu eşti unul dintre cei propuşi. 

- Cine mai aspiră la această demnitate? 

- Baalyaton în persoană. Desigur, ar fi mai indicat ca, [n 
locul lui, fiul său să dorească această funcţie. Dar îl ştii pe 
Cartalon. Nu-i place nici să călătorească, nici să lupte. Astfel, 
tatăl său revendică pentru sine cinstea de a comanda armatele 
noastre. 

- Ce şanse are? 


- Ştii şi tu că, de generaţii Intregi, privilegiul de a alege 
comandantul suprem revine adunării poporului din piaţa 
oraşului. Este o concesie pe care Consiliul celor O Sută Patru a 
trebuit s-o fac' [n faţa mulţimii după prea multe decizii 
nefericite. Sunt sigur că agenţii lui au şi pornit la treabă prin 
oraş. Vor [mpărţi monede de aur şi de argint şi vor preamări [n 
gura mare meritele stăpânului. 

- De ce nu facem şi noi la fel? 

- Imi cunosc bine compatrioţii. Banii [i vor băga [n buzunar 
iar de ales, aleg pe cine vor. Or, crede-mă, poate că nu ştii, eşti 
foarte cunoscut [n Cartagina. Oamenii îţi preţuiesc atât 
[nţelepciunea, cât şi curajul în luptă şi mă bate gândul că pe 
tine te vor alege. Vino dimineaţă devreme în piaţă. Acolo se va 
hotărl destinul tău. 

Incă din primele ceasuri ale dimineţii, mulţimea [ncepu să 
se reverse [n piaţa mare şi se îngrămădi [n faţa clădirii 
Senatului. Oamenii se grupar” pe bresle şi pe cartiere, ţipându- 
şi, de la unul la altul, părerile. Susţinătorii lui Baalyaton se 
furişau cu mare grijă de la un grup la altul, [mpărţind cu 
amândouă mâinile monedelde aur şi de argint. Când piaţa se 
[nnegri de lume, membrii Consiliului celor O Sută Patru înaintară 
[nşiruindu-se pe treptele Senatului. Cel care a vorbit a fost 
Marabaal: - Popor al Cartaginei, astăzi va trebui să-l votaţi pe 
acela care va fi comandantul trupelor noastre din Sicilia. Suntem 
[n război de ani îndelungaţi şi mulţi dintre fiii voştri au murit, [n 
depărtări sau, putrezesc [n temniţele romane. Mercenarii, pe 
care i-am angajat cu miile, costă scump tezaurul public. 

- Mai ales noi suntem cei care plătim cele mai multe 
impozite, strigă o voce din mulţime. 

- Este adevărat. Impozitele sunt mult prea grele, dar aşa 
vor rămâne cât timp vom fi [n război. lată din ce cauză trebuie, 
cu orice preţ, să repurtăm o biruinţă fulgerătoare [n Sicilia şi să 
constrângem duşmanul să ceară pace. Romanii şi-au pierdut 
flota iar trupele lor sunt demoralizate. Ale noastre, dimpotrivă, 
sunt pline de avânt şi, [n scurtă vreme, vor primi noi Întăriri. 
Vouă vă aparţine acum libera alegere a celui care le va 
comanda. Două nume vă sunt propuse de Consiliu, Hamilcar 
Barca şi Baalyaton. Ne vom supune alegerii voastre, oricare ar fi 
ea. Fiecare dintre aceştia doi va vorbi [n faţa voastră, iar apoi voi 
[| veţi indica prin aplauze pe cel care va fi alesul vostru. Dacă 


Hamilcar [mi Îngăduie, voi da cuvântul celui mai [n vârstă, 
Baalyaton, membru |n Consiliul celor O Sută Patru. Stimate 
coleg, te ascultăm. 

Tatăl lui Cartalon se desprinse din grupul de senatori şi 
cuprinzând cu privirea mulţimea, spuse cu o voce limpede: 

- Popor al Cartaginei, ştii că sunt prietenul tău şi că te-am 
copleşit cu daruri [n timpul fiecăreia dintre marile noastre 
sărbători. La fel ca tine, şi eu doresc pacea. Vreme [ndelungată 
m-am [mpotrivit războiului, ceea ce mi-a adus injurii şi calomnii. 
Am fost socotit chiar prieten al romanilor. Am luptat [n Sicilia şi 
am fost făcut prizonier. Printr-un şiretlic, am reuşit să-mi 
redobândesc libertatea făcându-i pe duşmani să creadă că [ntre 
noi şi ei pot fi deschise negocieri de pace. Mi-am dat cuvântul de 
onoare că, [n cazul [n care negocierile vor eşua, voi reveni la 
statutul de prizonier. Nu mi-am ţinut cuvântul şi, de atunci, 
Roma mă consideră un sperjur. De aceea, [n afară de moarte, 
nu pot spera nimic de la ei. lată din ce cauză eu sunt cel mai 
potrivit pentru a conduce trupele noastre din Sicilia. Vreau să 
[nving pentru că vreau să trăiesc. O alegere mai bună nu puteţi 
face. Am zis. 

Marabaal se [ntoarse spre Hamilcar: 

- E rândul tău, fiu al lui Adonibaal. 

- Cetăţeni ai Cartaginei, oraşul mult iubitei noastre regine 
Elissa, ştiţi cine sunt şi ce am [nfăptuit [n trecut. Baalyaton v-a 
prezentat cu pricepere motivele ce v-ar putea [ndemna să-l 
numiţi pe el mare căpetenie a armatei. Trebuie să recunosc că 
acestea sunt excelente. 

Din mulţime răzbătu un murmur de nemulţumire pe care 
Hamilcar l-a potolit ridicând un braţ: 

- Am spus că sunt excelente, dar nu că sunt şi suficiente. 
Vrea să câştige războiul din Sicilia. Eu la fel. In acelaşi timp, 
înfrângerea romanilor nu este totul. Ce vom face cu victoria 
noastră? Acest război ne-a arătat care este puterea noastră, dar 
şi care ne sunt slăbiciunile. Nu ne va folosi la nimic zdrobirea 
Romei dacă nu vom găsi în noi înşine resursele necesare pentru 
a pune bazele unui imperiu pe măsura cetăţii noastre, care să-i 
asigure acesteia stabilitatea şi bogăţia. Vreau să fiu învingător 
[n Sicilia numai în măsura în care acest fapt va însemna 
începutul unei măreţe aventuri în care voi toţi îmi veţi sta 
alături. Cu riscul de a-i surprinde pe unii dintre voi, spun căo 


Cartagină biruitoare nu mă mulţumeşte dacă, apoi, cade în 
lâncezeală culcându-se pe laurii victoriilor din trecut. Iubesc 
Cartagina şi zeii ei, iubesc cetatea noastră cu tot poporul ei, 
pentru că împreună alcătuim o singură fiinţă vie, în continuă 
schimbare, luând tot ce este mai bun de la alte neamuri şi dând 
altora ce avem noi mai bun. Priviţi în spatele vostru spre Byrsa, 
colina sacră, şi, mai departe, spre brazda de la fruntariile 
ținuturilor noastre. Viitorul nostru nu se află însă pe acest 
cuprins, pe care îl cunoaştem atât de puţin. Se află alături de noi 
dar şi pe țărmurile mării, căci suntem un popor de navigatori, 
după chipul şi asemănarea strămoşilor veniţi din Tyr şi din 
Sidon. După Sicilia, alte ţări ni se oferă. Aflaţi deci că, dacă mă 
numiţi mare comandant, aceasta nu va fi numai pentru a 
recuceri Panormos, Acragas, Messina sau Siracuza. Va fi pentru 
a duce însemnele zeiţei Tanit în toate cele patru zări de pe 
marea cea mare. Am zis. 

Marabaal, aşezându-se între cei doi candidaţi, vorbi spre 
mulţime: 

- Aţi ascultat doi bărbaţi înţelepţi, trecuţi prin multe 
[ncercări, care v-au spus gândurile lor. E rândul vostru să vă 
pronunţaţi. 

- Baalyaton, Baalyaton, strigară câteva zeci de glasuri 
firave, dar care se opriră repede când mulţimea se porni pe râs 
[n faţa acestei evidente lipse de entuziasm, aruncând în sus 
monedele primite de la susţinătorii senatorului. Apoi, din, toate 
părţile, ţâşni un strigăt, un singur strigăt, repetat de mii de ori: 

- Hamilcar Barca, Hamilcar Barca. 

Curând, cuprinşi de înflăcărare, soldaţii gărzii senatoriale 
începură să-şi izbească scuturile cu săbiile, scandând numele 
fostului lor căpitan. 

- Aşadar, Hamilcar Barca va prelua comanda trupelor 
noastre, zise Marabaal, cu vocea tremurând de emoție. Este o 
alegere pentru care Consiliul celor O Sută Patru vă felicită şi 
care dă cinstea cuvenită unei dintre cele mai strălucite familii 
din cetatea noastră. Îi urez succes deplin în luptele pe care va 
trebui să le ducă şi sunt sigur că va face faţă [Intr-un fel 
desăvârşit noilor sale răspunderi. Înainte de a ne despărţi şi 
respectând tradiţia, [i las lui grija de a vă mai spune câteva 
cuvinte. 


Aplauzele furtunoase ale mulţimii reîncepură, prelungindu- 
se. Surăzând, fiul lui Adonibaal ridică în cele din urmă braţele, 
pentru a cere linişte: 

- Cetăţeni ai Cartaginei, sunt mândru să primesc comanda 
armatei pe care mi-o încredinţaţi. Baalyaton, află că-ţi [nţeleg 
dezamăgirea. Te asigur însă că întotdeauna voi colabora 
încrezător, cu tine şi cu toţi membri Consiliului celor O Sută 
Patru. lar dacă vrei să vii cu mine în Sicilia, eşti bine venit. 

La aceste cuvinte, senatorul, cu obrazul descompus, se 
mulţumi să dea din cap. Era limpede că ideea [i convenea numai 
pe jumătate. Învingătorul lui continuă: 

- Aflaţi că Roma va plăti scump pentru rănile pe care ni le- 
a făcut vreme de mai mulţi ani şi dintre care unele au fost foarte 
grele. În câteva zile, mă voi Imbarca, dar mă voi Intoarce la 
sfârşitul anotimpului frumos şi voi depune la picioarele voastre 
vulturii şi [nsemnele Romei. Apoi, după ce vom aduce mulţumiri 
zeilor pentru mărinimia lor faţă de noi, voi porni să cuceresc 


imperiul fără de care oraşul nostru nu poate trăi. li las /n grija 
voastră pe soţia şi pe fiul meu. Fie ca Melqart să ne dea 
biruinţă! 


l-a trebuit mult timp mulţimii pentru a se Imprăştia. Cetă- 
ţenii comentau cu aprindere evenimentele zilei şi mulţi dintre ei 
lăsară [n taverne monedele încasate de la oamenii lui 
Baalyaton. La Megara, reşedinţa familiei Barca a fost invadată 
de valuri de vizitatori: senatori, ofiţeri, negustori şi preoţi 
veneau să-l felicite pe noul general şi comandant al armatei, dar 
şi pentru a [ncerca să-şi atragă unele favoruri din partea lui. 
Sclavii trebăluiau pentru a le oferi tuturor băuturi răcoritoare şi 
pentru a pregăti camere pentru cei care aveau de gând să 
rămână şi peste noapte. Indrumat de tatăl său care îi şoptea la 
ureche unele nume, Hamilcar trecea de la un grup la altul, 
împărțind cuvinte frumoase şi zâmbete uneori silite. Se retrase 
foarte târziu. În zori, pe când cei mai mulţi dintre convivi Încă 
dormeau somn greu, încălecă pe cal şi se duse la Amiralitate 
pentru a studia împreuna cu Hannibal, cumnatul lui, alcătuirea 
flotei ce urma să o comande. 


CAPITOLUL 10 


De îndată ce se dădu semnalul că se zăresc coastele 
siciliene, Hamilcar urcă în turnul de pe puntea de comandă a 
navei amiral. Cuprinzând litoralul cu privirea, nu putu să-şi 
împiedice o anumită emoție. Revenea pentru Încă o dată [n 
această insulă unde luptase de câteva ori. Însă acum, era 
comandant deplin al trupelor cartagineze şi era foarte hotărât să 
dea o 'lovitură de graţie ambițiilor nemăsurate ale Romei. 
Iscoadele lui îi spuseseră despre numirea unui nou consul, 
Fabius Buteo, a cărui familie subminase poziţia familiei Cornelia 
[n Senatul roman. La sosirea în Lilibeia, fiul lui Adonibaal se lăsa 
condus la Adarbal, care nu era nemulţumit pentru că trebuia să- 
şi părăsească postul. Bărbatul părea apatic şi ruinat. S-a 
resemnat să i-l prezinte superiorului său pe adjunctul lui, 
Hannon, un amiral despre care gurile rele spuneau că se teme 
chiar şi să urce la bordul unei corăbii şi c`ruia oamenii s'i, atunci 
când vorbeau între ei, îi spuneau fricosul. 

Hamilcar socoti că este mai sigur să lase pe Hannon la 
Lilibeia pe care o depăşi cu corăbiile sale [n direcţia Pachinos. In 
timpul expedițiile anterioare, remarcase o poziţie strategică 
situată între Panormos ]i muntele Erix. Era muntele Heircte, o 
superbă fortăreață naturală, la care se putea ajunge numai pe 
nişte poteci abrupte şi anevoios de urcat, pornind din portul 
care era vestit ca fiind un bun loc de ancoraj. În vârful muntelui 
se întindea un vast platou pe care se aflau din abundență 
ogoare şi păşuni, de unde ar fi putut să-şi aprovizioneze oamenii 
cu hrana şi echipamentul necesare. Se mai aflau acolo şi 
numeroase puțuri şi izvoare. În sfârşit, nimeni care ar fi venit 
chiar dinspre interiorul insulei nu s-ar fi putut apropia de acest 
loc, din cauză că drumul era închis de un adevărat zid de stânci 
inaccesibile. Comandantul general se mulţumi să ridice câteva 
fortificaţii pe malul mării, lucrare care îi ţinu pe oamenii săi 
ocupați timp de câteva săptămâni. Când terminară, îi supuse 
unei instrucţii dure, obişnuindu-i să se lupte în grupuri mici şi 
foarte mobile, capabile să facă drumuri foarte lungi într-un timp 
scurt. 

La Panormos, romanii îşi puneau întrebări în legătură cu 
conduita lui Hamilcar Barca. După ce le-a fost anunţată sosirea 
lui, îşi întăriră toate garnizoanele, aşteptându-se la atacuri prin 
surprindere. Or, nu se întâmpla nimic, deşi erau la mijlocul 
anotimpului frumos. Bineînţeles, Fabius Buteo nu uită să-şi facă 


un merit personal din această situaţie, pretinzând că faima lui l- 
a paralizat de spaimă pe generalul cartaginez şi fălindu-se că îl 
va face să capituleze foarte repede. 

Intr-o dimineaţă, o corabie cu cinci rânduri de vâsle sosi la 
Panormos şi din ea coborâră trei senatori romani. Ajunseră la 
fortăreață şi cerură să fie anunţat consulul de venirea lor, iar 
acesta s-a grăbit să-i întâmpine. Cel mai tânăr dintre senatori, 
Caius Lutatius Catulus, îşi întrebă gazda pe un ten mieros: 

- Cum mai stau treburile pe aici? 

- Totul merge cât se poate de bine, aşa cum v-am făcut 
cunoscut prin scrisorile mele. Hamilcar stă pitit în ascunzişul său 
ca o vulpe în vizuină. Curând vor începe ploile şi va cădea 
chiciura. Acţiunile militare vor fi oprite şi când vor reîncepe, îi 
vom alunga din Sicilia pe blestemaţii de cartaginezi. Credeţi-mă, 
Roma nu are a se teme de nimic. 

- Eşti convins? 

- Fireşte că sunt. Vă repet, laşul acesta nu iese din 
fortăreaţa lui. Dacă ar fi altminteri, aş şti. 

- Fabius Buteo, eşti un soldat prost, zise Caius Lutatius 
Catulus. 

- Cum îndrăzneşti să-mi vorbeşti aşa? Dacă nu-ți ceri 
scuze imediat, voi pune lictorii să te aresteze. 

- Poţi să o faci, dar atunci aceşti doi colegi ai mei îi vor sili 
să-mi dea drumul având în vedere ordinele pe care le-am primit 
de la Senat. Suntem însărcinaţi să te ascultăm pentru că eşti 
bănuit de grave neglijenţe în exerciţiul militar. 

- Ai înnebunit! 

- La fel de mult ca şi familiile victimelor expedițiilor lui 
Hamilcar Barca pe coastele Campaniei |i în Brutium. 

- Incursiuni cartagineze pe țărmurile noastre, iată ceva 
într-adevăr imposibil! 

- Cu toate acestea, s-au întâmplat. Cu două sau trei 
corăbii şi câteva sute de soldaţi, acest demon apare acolo unde 
nu te aştepţi, cel mai adesea după căderea nopţii. Profitând de 
întuneric, trupele lui dau foc moşiilor, distrug ogoarele şi viile, 
semănând peste tot, durere şi disperare. În zori, se întoarce la 
corăbiile sale şi loveşte iar în altă parte. 

- E de necrezut! Dacă ceea ce spuneţi ar fi adevărat, mi s- 
ar fi semnalat mişcările corăbiilor sale. 


- Probabil că informatorii sau iscoadele tale sunt nemul- 
țumiţi de felul [n care îi plăteşti şi nu te-au informat. Fiindcă 
veni vorba, ai cumva o proprietate în Campania, la poalele 
Vezuviului? 

- Da. 

- Află că va trebui să o reconstruieşti, căci acum este o 
ruină. 

- De un singur lucru îmi pasă: ai mei sunt teferi şi 
sănătoşi? 

- Da. Hamilcar i-a salvat când a aflat cine sunt. 

- Poate că, [n felul acesta, vrea să se asigure că voi fi 
milos cu el atunci când [I voi lua prizonier. 

- Orgoliul tău te va pierde. Acest cartaginez nu se poartă 
ca ceilalţi compatrioți ai săi. Un anume fapt te va convinge de 
aceasta. Mai ştii cine sunt vecinii tăi? 

- Văduva şi capiii lui Marcus Atilius Regulus, consulul 
nostru ce a pierit [n captivitate şi care, după cum se zvoneşte, a 
fost supus de călăii săi unor torturi [nfiorătoare. 

- Tare mă [ndoiesc că e aşa, dacă judecăm după compor- 
tamentul potrivnicului nostru faţă de ei. Aflând cine sunt, i-a 
salutat cu prietenie, le-a vorbit despre Marcus Atilius Regulus 
care a fost găzduit [n casa, lui, şi a avut mare grijă ca averea lor 
să rămână intactă. Chiar a pus să fie ucişi câţiva soldaţi care i- 
au [ncălcat ordinele. 

- Într-adevăr, bărbatul acesta e un am ciudat! 

- Aşa e. Dar să ştii că, [n orice caz, un vânt de nelinişte a 
Inceput să sufle [n Campania. Fugarii au apărut cu sutele la 
Roma, unde pasivitatea ta vinovată provoacă multe comentarii. 
Senatul ne-a |nsărcinat pe noi să anchetăm acţiunile tale. Insă 
observ că noi [ți aducem veştile pe care ar fi trebuit să le aflăm 
de la tine. 

- Nu merit mustrările voastre, chiar dacă Roma, după cum 
spuneţi, este furioasă. Căci, ce fel de mijloace mi-a pus la 
[ndemână pentru a-i putea Învinge pe cartaginezi? Am eu 
elefanţi? Nu. Am destule corăbii? Nu, deoarece cea mai mare 
parte din flota noastră am pierdut-o la Drepane. Cu ce anume aş 
putea supraveghea țărmurile? Dacă Senatul vrea să mă asculte, 
vin cu plăcere să mă explic. Dar, să ştiţi, voi trece In revistă 
amănunţit toate greşelile comise de voi, precum şi desele cazuri 


când aţi uitat să trimiteţi provizii de hrană şi legiuni proaspete. 
Toate acestea ar putea să intereseze şi poporul. 

- Fabius Butea, nu foloseşte nimănui să ne certăm. Toţi 
avem mai mult de pierdut decât de câştigat din această treabă 
şi n-am vrut decât să ştim ce crezi tu cu adevărat. Ne dăm 
seama de greutăţile pe care le |[ntâmpini şi vom face totul 
pentru a rezolva lucrurile cât mai repede. 

- Era şi timpul. 


XXX 


În timp ce romanii se şicanau [ntre ei, Hamilcar pregătea 
[n cea mai mare taină următoarea expediţie. Spre marele lui 
necaz, a trebuit să constate că Aderbal, după ce l-a alungat de 
pe muntele Erix pe consulul lunius Pullus, evacuase această 
poziţie şi ea a fost reocupată imediat de romani, care au 
transformat templul lui Astarte [Intr-un adevărat fort. După 
părerea lui, era vorba de a greşeală majoră, mai ales dacă se 
avea [n vedere prestigiul de care se bucura templul lui Astarte 
[n Sicilia. Astfel că, imediat ce a [nceput anotimpul frumos, a 
trimis câteva mii de mercenari să ia cu asalt oraşul Erix, aflat la 
jumătatea drumului dintre mare şi templul de pe muntele cu 
acelaşi nume. Înflăcăraţi de promisiunea unei prăzi bogate, 
oamenii lui cuceriră oraşul, reuşind să-l menţină astfel [n ciuda 
numeroaselor contraatacuri. Rareori s-a mai văzut un asediu 
atât de complicat. Cartaginezii [i asediau pe romanii care se 
refugiaseră pe [nălţimile muntoase dar, la rândul lor, erau şi ei 
asediați de soldaţii lui Fabius Butea, staţionaţi la poalele 
muntelui. Acesta era fericit că a reuşit să sape o scară [n stâncă 
ducând la mare, pe unde le parveneau alimente şi muniții. 
Plecând din Heircte, Hamilcar se lansă [n numeroase atacuri 
asupra garnizoanelor inamice din oraşele aliate cu Roma 
continuând, [n acel aş timp, să devasteze Campania. Obiectivul 
său, [n general atins, era să taie căile de comunicare ale 
romanilor şi să creeze un climat de nesiguranţă. Curând, au fost 
văzuţi curgând spre tabăra cartagineză emisarii mai multor 
cetăţi greceşti din Sicilia, veniţi să cerceteze ce avantaje ar 
dobândi re[lnnoind legăturile de odinioară cu cetatea Elissei. 

Succesele fiului lui Adonibaal au fost de asemenea natură 
[ncât a putut, [n mai multe rânduri, să părăsească teatrul 


luptelor pentru a se duce la ai săi, la Megara. Soţia lui i-a mai 
dăruit un fiu, Magon, acum [n vârstă de nouă ani, apoi o fiică, 
Salambo, la acea dată de doi ani, mezina ce uimea prin 
frumuseţea şi farmecul ei [Incă de atunci. Epicide revenise la 
[ndeletnicirile de preceptor şi, sub nuiaua lui mai degrabă 
mângâietoare, tânărul Hannibal făcea progrese rapide. Ştia să 
scrie şi să citească [n punică şi [n greacă, însă cel mai mult [i 
plăcea să mânuiască armele tatălui său. Adonibaal [mbătrânise, 
dar continua să-şi păstreze locul [n Consiliul celor O Sută Patru 
unde, după moartea lui Marabaal, era membrul cel mai influent. 
Intr-o seară, cei doi bărbaţi avură o lung: discuţie: 

- Hamilcar, vreau să-mi răspunzi sincer, crezi că avem 
vreo şansă să câştigăm acest război? 

- Tată, pentru mine biruinţa este sigură, dacă ţinem 
seamă de anumite condiţii. 

- Care anume? 

- Să ne batem numai pe uscat, folosind mercenarii şi 
elefanții. Nu mai putem să ne bazăm pe flotă. 

- De ce? Romanii au acum mai puţine corăbii şi putem 
controla iar marea cea mare! 

- Numai pentru puţin timp, pentru foarte puţin timp. Nu 
demult, iscoadele mi-au spus că Roma se [nzestrează cu alte 
corăbii. 

- Este peste putinţă. Tezaurul lor este gol, de altminteri ca 
şi al nostru. 

- Într-adevăr, tezaurul lor public este gol, dar particularii 
au bani. De aceea, senatorii au avut ideea să iniţieze un fel de 
[Imprumut aparte. Cei mai bogaţi cetăţeni ai oraşului au finanţat 
construcţia a două sute cincizeci de corăbii cu cinci rânduri de 
vâsle, pe măsura mijloacelor fiecăruia. Unii au putut să armeze 
singuri câte o corabie, alţii s-au asociat. Însă, nici unul dintre ei 
nu s-a [mpotrivit la punerea [n practică a acestei idei, [n timp 
cela noi, a cere un sacrificiu asemănător din partea negustorilor 
ar fi curată pierdere de vreme. 

- Alor noştri nu le place să piardă bani. 

- Nici romanilor nu le place. Senatul lor [nsă le-a garantat 
că, [n cazul [n care vor fi victorioşi, banii le vor fi [napoiaţi din 
prada de r'zboi sau din despăgubirea pe care [nvinşii vor fi siliţi 
s-o plătească. 

- Aşadar, au o flotă? 


- Tată, s-au schimbat multe faţă de cum erau [n tinereţea 
ta. Odinioară, poporul nostru era stăpân peste marea cea mare 
şi nici o corabie nu cuteza să se aventureze pe ea fără ca noi să- 
i dăm voie. Astăzi, lucrurile stau altfel. Romanii au [nvăţat să 
navigheze iar amiralii lor sunt mai buni decât ai noştri. De 
aceea, nu-mi permit să mă [nfrunt cu ei [n largul coastelor 
siciliene. 

- Care este planul tău? 

- Vreau să-i silesc să se angajeze [Intr-o mare bătălie pe 
uscat, pe teren deschis, cum ar fi, de pildă, [n apropiere de 
Panormos. Crede-mă că mercenarii, greci, sarzi sau galezi, sunt 
făcuţi pentru acest fel de război. Poţi să le ceri orice şi, cu 
ajutorul elefanților şi al pedestraşilor, fac minuni. Faţă de mare 
[nsă, au o teamă aproape superstiţioasă şi strâmbă din nas când 
trebuie să urce la bordul navelor. Una dintre căpeteniile lor mi-a 
şi spus-o: "Grija de-a [nota o las [n seama peştilor". Acel bărbat 
vorbea cu [nţelepciune. 

- judeci corect. Fie ca faptele să-ţi dea dreptate! 

Întorcându-se [n Sicilia, Hamilcar a avut confirmarea te- 
merilor sale. Romanii terminaseră construcţia flotei, care acum 
naviga [n direcţia insulei, sub comanda lui Caius Lutatius 
Catulus. După ce a făcut escală la Siracuza, consulul se îndreptă 
spre Lilibeia şi Drepane, prost apărate de Hannon fricosul. 
Amiralul cartaginez, peste măsură de prudent, a fost cuprins de 
spaimă când i s-a spus că două sute de corăbii se îndreaptă spre 
el. A preferat să lase de izbelişte cele două porturi şi să se 
întoarcă la Cartagina. Când fiul lui Adonibaal a aflat, şi-a ieşit din 
fire în faţa statului major: 

- Acest imbecil de Hannon ne-a făcut să pierdem două 
porturi în care navele noastre puteau sta ancorate în siguranţă. 
De acum înainte, din vina lui, nu mai avem nici o bază de 
aprovizionare pe insulă. Totul va trebui să vină din Cartagina iar 
aceasta va necesita închirierea unei flote considerabile care va 
atrage poftele romanilor. Himilk, tu care eşti intendentul, meu 
de atâjia ani, avem destule furaje şi alimente pentru a face faţă 
anotimpului rece? 

- Temându-mă de ce s-ar putea întâmpla, am luat din timp 
unele măsuri. Putem rezista fără probleme până la primăvară. 
Dar, după aceea, proviziile vor fi epuizate şi dacă până atunci nu 


va sosi din Cartagina un convoi cu hrană, mă tem că vom avea 
necazuri. 

- Te însărcinez să te duci şi să informezi Consiliul celor O 
Sută Patru despre această situaţie. Grăbeşte-te! Vom aştepta cu 
nerăbdare întoarcerea ta, împreună cu flota pe care ne-o va 
trimite Senatul. 

În anul acela, iarna a fost deosebit de aspră. După 
vânturile puternice şi ploile reci, pe [nălţimile de la Heircte s-a 
aşternut zăpada. Pentru Hamilcar şi pentru cartaginezii din suita 
sa, fenomenul a fost o adevărată surpriză. La început, se jucară 
ca nişte copii cu fulgii albi care li se păreau ca nişte flori căzute 
din cer. Foarte curând, le-a pierit bucuria. Frigul era p 'trunzător 
şi toţi se gândeau numai la un singur lucru: să stea la adăpost, 
lângă focurile mari [ntreţinute [n permanenţă de soldaţi. Chiar şi 
galezii, mai obişnuiţi cu condiţiile aspre de trai, tremurau şi 
blestemau gerul. 

În tot acest timp, luptele au fost amânate. Dacă o patrulă 
cartagineză se [ncrucişa cu una romană, se observau de la 
distanţă şi se evitau cu prudenţă. Toţi aveau o singură grijă: un 
loc cald lângă un foc bun. Nici prin cap nu le trecea să se bată. 
De o parte şi de alta, ofiţerii erau de aceeaşi părere. Ştiau că 
trebuie să aibă grijă de soldaţii lor [n vederea bătăliilor viitoare 
şi că, oricum, nişte trânte prin zăpadă nu schimbau soarta 
războiului. 

Când a revenit anotimpul frumos, Hamilcar a aşezat santi- 
nele de-a lungul țărmului, pentru a-i semnala sosirea din 
Cartagina a convoiului aşteptat. Zilnic, îşi lua la întrebări ofiţerii, 
nerăbdător să afle dacă au văzut pânze la orizont. Intr-o 
dimineaţă, Bostar, unul dintre aghiotanţii săi, i se [nfăţişă cu un 
obraz descompus: 

- Ce ai? Te doare ceva? 

- Fiu al lui Adonibaal, trebuie să-ţi dau o veste proastă. 
Flota comandată de Hannon fricosul a suferit o înfrângere 
groaznică [n largul insulelor Egate. 

- Ce [nseamnă pentru tine o înfrângere groaznică? 

- Hannon se afla [n fruntea celor două sute de corăbii 
[ncărcate cu provizii, atât pentru noi cât şi pentru garnizoana de 
la Erix. Din cauză că se temea de o [Întâlnire cu flota lui Caius 
Lutatius Catulus, a căutat un refugiu în arhipelagul insulelor 
Egate unde a rămas la ancoră câteva zile. Apoi şi-a aşezat 


corăbiile [ntr-un singur şir, una după alta, şi a pornit [n direcţia 
oraşului Erix. Atunci a căzut drept în capcană, deoarece 
consulul, pe care îl credea [n largul mării, îl aştepta la ieşirea 
dintre insule, tăindu-i calea şi pe partea stângă şi pe partea 
dreaptă. Navele din frunte n-au avut altă alegere decât să se 
lase aruncate pe țărm iar celelalte au [ncercat manevre de 
retragere dar au fost [Impiedicate de propria lor greutate, fiind 
prea [ncărcate. În câteva ceasuri, Hannon a pierdut o sută 
douăzeci de corăbii cu trei şi cu cinci rânduri de vâsle. Cincizeci 
au fost scufundate iar şaptezeci au fost capturate, cu tot cu 
echipaj. Ştim că cele rămase sunt aproape de ţărmul nostru, 
deoarece una dintre aceste corăbii, mai rapidă decât celelalte, a 
venit înainte pentru a ne aduce vestea acestei bătălii. 

- Cel puţin vom primi câteva provizii. Vom avea mare 
nevoie de ele. 

- Ce trebuie să facem cu Hannon fricosul? 

- De îndată ceva ajunge, [1 vei pune sub arest. Idiotul ăsta 
este [n stare să mă împiedice să obţin victoria finală. A săvârşit 
o gravă greşeală de strategie ]i va trebui să răspundă 

pentru aceasta [n faţa Senatului. 

- Hamilcar, zise Bostar, pot să-ţi pun o întrebare? 

- Care anume? 

- Ce părere ai despre acest dezastru? 

- Păstrează-ţi cumpătul. Nu este un dezastru, este o 
înfrângere nefericită. Şi că este o înfrângere e absolut sigur, dar 
nu-i ireparabilă. Mulțumită proviziilor care ne vor veni, vom 
putea reîncepe ofensiva pe uscat şi să-i dăm peste cap pe 
romani şi pe aliaţii lor. Trebuie luaţi prin surprindere. Ei cred că 
acum suntem disperaţi. Avem tot interesul să nu le schimbăm 
părerea şi, foarte curând, îi vom face să le stea [n gât strigătele 
de bucurie. 


XX x 


După sosirea în tabără, Hannon fricosul a fost arestat şi 
generalul l-a expediat la Cartagina, gândind că Senatul îl va 
condamna la plata unei amenzi grele sau la un exil temporar în 
afara cetăţii. În fapt, nenorocitul, după o parodie de proces, a 
fost crucificat pe porţile oraşului. Fiul lui Adonibaal n-ar fi dorit o 
astfel de pedeapsă, dar a fost nevoit să constate că, în cadrul 


Consiliului celor O Sută Patru, exista o altă majoritate. Spre 
marea lui surpriză, a primit ordin să nu înceapă incursiunile pe 
uscat împotriva romanilor şi să aştepte instrucţiunile Senatului, 
care îi, vor fi comunicate de un emisar de rang înalt. 

Acest emisar nu era altul decât Hannibal, cumnatul său. 
Avea o expresie foarte serioasă, ceea ce nu era un semn bun. 
După ce îi transmise veşti despre ai lui, i-a spus lui Hamilcar că 
la Cartagina a avut loc o adevărată revoluţie: 

- Partidul celor ce ţin cu neamul Barca, ale cărui simboluri 
sunteţi tu şi tatăl tău, a fost pus în minoritate în Senat de 
susţinătorii lui Baalyaton. Aceştia din urmă au votat deschiderea 
negocierilor de pace cu Roma. 

- Dar este o adevărată trădare. Trecând numai în revistă 
oamenii mei, poţi vedea cu ochii tăi că sunt hotărâți să lupte 
până la capăt. Chiar mâine putem relua ostilitățile, provocând 
grele pierderi duşmanului. 

- Senatul a judecat altfel. 

- Senatul a judecat prosteşte. Să admitem totuşi că 
trebuie să negociem. În acest moment însă ne aflăm pe o poziţie 
de inferioritate. O biruinţă ne-ar fi permis să pretindem mai mult 
şi să refuzăm să ne supunem condiţiilor draconice pe care Roma 
nu va ezita să ni le pună. Am mai cunoscut o astfel de situaţie 
atunci când Marcus Atilius Regulus, după înfrângerea 
dezastruoasă de la Adys, a ajuns la porţile cetăţii noastre. S-a 
dovedit că nu se poate trata cu el nici atunci când, pe urmă, a 
fost luat prizonier. Acelaşi lucru se poate întâmpla şi în cazul lui 
Caius Lutatius Catulus. 

- Spui aceleaşi lucruri pe care şi tatăl tău le-a expus în faţa 
Consiliului celor O Sută Patru şi care n-au putut convinge 
majoritatea membrilor. 

- Ei, bine, mă voi reîntoarce la Cartagina pentru a le 
câştiga adeziunea. 

- Mă îndoiesc foarte tare că vei reuşi. Poporul este sătul de 
acest război ce se prelungeşte la nesfârşit şi a cărei miză, nu o 
pricepe. Concetăţenii noştri habar n-au ce reprezintă Sicilia Ji 
Sardinia şi cred că impozitele lor sunt folosite pentru finanţarea 
unor expediţii militare ce nu folosesc nimănui. 

- Când grâul, vinul şi uleiul din aceste insule le vor lipsi, va 
fi prea târziu să le regrete pierderea. 


- Poate că ai dreptate, însă Baalyaton şi prietenii săi au 
opus acestei posibilităţi un argument cu greutate: teritoriul pe 
care îl ocupăm e ridicol de strâmt. Este destul să ne extindem 
dincolo de valul ce îi delimitează fruntariile. 

- Uiţi că aceste teritorii aparţin numizilor pe care, în felul 
acesta, îi vom face să se răscoale împotriva noastră. 

- La una ca aceasta, Baalyaton a replicat că tu şi tatăl tău 
aţi arătat întotdeauna, fiecare din motive diferite, prea multă 
indulgență faţă de numizi, iar eu îi împărtăşesc părerea. În loc 
să ne preocupe ţinuturi îndepărtate din locuri străine, să ne 
interesăm mai bine de ţările ce ne stau la îndemână. 

- Dacă [nţeleg bine, nu pot face altceva decât să mă plec 
[n faţa voastră. Când va pleca delegaţia noastră spre Roma? 

- Am ajuns la partea cea mai grea a misiunii mele. Nu vom 
trimite nici o delegaţie de ambasadori pe malurile Tibrului. 

- Dar atunci, cine va negocia pacea? 

- Tu. 

- Eul 

- Da. 

- Ce ticăloşie! Nu numai că nu mi se permite să continuu 
războiul dar mai sunt şi investit cu depline puteri pentru ca, [n 
cazul unui eşec, să fiu tras la r'spundere pentru un tratat 
nedrept. Recunosc aici mâna nenorocitului de Baalyaton. 

- Cred că eşti destul de inteligent pentru a scăpa din 
această capcană. 

- Te voi anunţa. 

Cu inima grea, Hamilcar se retrase [n cortul său. N-a mai 
fost zărit toată ziua, iar seara nu s-a mai dus să cineze cu ofiţerii 
săi, aşa cum făcea de obicei. A doua zi, timp de mai multe 
ceasuri, a stat încuiat cu intendentul său, Himilk. Înarmat cu 
toate acreditările necesare, Himilk se întoarse la Panormos cu 
scopul de a-l întâlni pe consulul roman şi pentru a face 
preparativele necesare întâlnirii celor doi comandanţi de 
armată. După tratative dure, s-a decis ca prima Întâlnire să aibă 
loc la o fermă pustie, aflată la câteva stadii de oraş. Fiecare 
dintre cei doi generali va veni însoţit de suita sa şi de câte 
douăzeci de călăreţi. Urmau să fie ridicate şi corturi [n care să 
se stea, pentru cazul [n care discuţiile se vor prelungi mai multe 
zile. Vor fi schimbaţi ostateci, de o parte şi de alta, pentru ca 
toată lumea să se simtă [n siguranţă, iar aceştia vor fi trataţi 


potrivit rangului lor. În aşteptare, acţiunile militare, pe apă şi pe 
uscat, vor fi oprite. 

În ziua stabilită prin respectivii emisari, cei doi comandanţi 
militari se [ntâlniră la o casă pe care, Între timp, o armată de 
sclavi o curăţase şi o pusese la punct. Hamilcar Barca şi Caius 
Lutatius Catulus se salutară prin câte o simplă înclinare a 
capului, rămânând apoi nemişcaţi, neştiind ce atitudine să ia. 
Himilk sparse tăcerea, adresându-le câteva cuvinte: 

- A fost pregătită o încăpere [n care puteţi începe con- 
vorbirile, [n timp ce ofiţerii vor executa celelalte proceduri de 
rutină. Amândoi vorbiţi limba greacă şi, prin urmare, nu aveţi 
nevoie de traducător. Vă conduc [n acel loc şi noi vom aştepta 
să reveniţi aici pentru a şti ce vom face după aceea. 

Terminându-şi misiunea, administratorul se retrase. De 
aici [nainte, ce doi bărbaţi vor vorbi între patru ochi. 

- Hamilcar, zise consulul, mă bucur să te cunosc. Eşti un 
soldat viteaz şi nu numai o dată mi-a părut rău că nu eşti 
roman. Îţi [nţeleg amărăciunea pe care o simţi astăzi. Dar, 
norocul a dorit să fie de partea oraşului meu şi să nu ţină cu 
tine. Lucrurile sunt aşa cum sunt iar noi nu putem face nimic. 

- Nici tu nu-mi eşti necunoscut. Dar nu este norocul cel 
care te-a ajutat. Ai ştiut să-ţi comanzi flota într-un fel admirabil 
şi ai repurtat o victorie frumoasă asupra nenorocitului de 
Hannon, care n-a fost un bun marinar. Senatul şi Cartagina au 
hotărât să încheie pace cu voi iar eu mă supun acestei decizii. 
Care sunt condiţiile voastre? 

- Ai să rămâi uimit de cât sunt de blânde. 

- Vreau să-ţi vorbesc pe faţă şi îţi spun că mi-ar fi plăcut 
ca ele să fi fost nemiloase. Atunci, acest război [ndelungat ar fi 
avut un sens. Dar, să te baţi atâta numai pentru a ajunge la o 
înţelegere de doi bani ar putea scoate din minţi pe oricine: 
atâţia oameni ucişi pentru atât de puţin! 

- Chiar dacă nu-ţi [mpărtăşesc părerea, pot să o înţeleg. 
Eu, la fel, nu fac altceva decât să mă supun instrucliunilor 
primite de la Roma în timp ce, însumi, nu am nici un cuvânt. 

- Să trecem peste aceste mărunţişuri. Care sunt pretenţiile 
voastre? 

- Va trebui să renunţaţi la Sicilia. 

- La toat Sicilia? 


- Da. Nu este o cerere nejustificată. Mai aveţi în insulă 
numai două puncte fortificate, Erix şi Heircte. Celelalte oraşe 
care au fost cândva aliatele voastre, în prezent, doresc să fie 
sub protecţia noastră. 

- Dacă eu eram învingătorul, v-ar fi trădat pe voi! 

- Nu am nici o îndoială în privinţa aceasta. Mi s-a vorbit 
mult despre întâlnirile pe care le-ai avut cu devotaţii şi cre- 
dincioşii noştri prieteni. Acesta este şi motivul pentru care nu 
putem admite ca cineva, altcineva decât noi, să mai fie stăpân 
în insulă. 

- Când Cartagina a întemeiat primele colonii în Sicilia, 
Roma abia dacă exista. Insula ne-a dat întotdeauna grâul, vinul 
şi uleiul de care avem nevoie. 

- Când pacea va fi semnată, veţi putea face comerţ cu noi 
şi veţi putea să vă procuraţi aceste produse la preţuri foarte 
convenabile. Veţi fi chiar în câştig, deoarece nu veţi mai fi 
nevoiţi să întreţineţi garnizoanele de aici. Avem tot interesul să 
vă vindem marfa pe care o cereţi. Oraşul vostru este bogat şi 
plăteşte bine. 

- Ce se va întâmpla cu coloniile noastre din Sardinia şi din 
Corsica? _ 

- Rămân ale voastre. In ce le priveşte, nu revendicăm 
nimic. 

- Eşti convins de aceasta? 

- Ai cuvântul meu. 

- Te cred. Aşadar, evacuăm Sicilia. 

- Bine. Este de la sine înţeles şi cò oraşul tău, Cartagina, nu 
va mai porni război contra cetăților siciliene aliate cu Roma şi, 
mai ales, nu împotriva Siracuzei şi a regelui ei, Hieron. 

- V-o lăsăm vouă. Ne-a trădat, vă va trăda. 

- Cum te-ai gândit să organizezi plecarea armatei tale? 

- Soldaţii vor fi transportaţi de corăbii în grupuri mici, 
pentru a avea timpul necesar pregătirii încartiruirii lor [n Carta- 
gina. Am şi eu o doleanţă. 

- Care? 

- Oamenii mei n-au fost învinşi şi sunt liberi să facă ce vor. 
Aşadar, cer să li se dea voie să-şi păstreze armele. Încercarea 
de a le confisca ar fi prost inspirată, putând duce la incidente 
neplăcute. 


- Ai dreptate, Nu dorim ca oamenii tăi să se simtă umiliţi, 
aşa că le lăsăm armele. 

- iți mulţumesc. Mai rămâne să rezolvăm problema 
dezertorilor din armata voastră. Le-am făgăduit protecţia mea 
personală şi nu vreau să-mi calc cuvântul dat. 

- Aş putea cere să ne fie predaţi imediat, dar nu voi face 
aşa ceva. Aceşti oameni nu sunt demni să fie numiţi romani şi 
vor muri departe de ai lor şi blestemaţi de ei. Aceasta să le fie 
pedeapsa. 

- iți mulţumesc. Să ştii că, [n schimb, vom elibera toţi 
prizonierii fără a cere răscumpărare. Eu |[nsumi voi veghea ca, 
până la plecarea lor, să nu le lipsească nimic din cele necesare. 

- După cum bine ştii, războiul a costat scump oraşele 
noastre. Am cheltuit enorm pentru construirea flotei şi cerem 
Cartaginei plata unei despăgubiri de 2200 de talanţi de argint. 

- Este o sumă uriaşă, pe care oricum nu o vom putea plăti 
[ntr-o singură tranşă. 

- Nici nu cerem aşa ceva. O veţi plăti [n douăzeci de ani. 
Este un termen convenabil. 

- Consider că am pus bazele unei |nţelegeri onorabile şi 
propun să-i anunţăm despre aceasta şi pe ofiţerii noştri. 

Când cei doi generali reveniră lângă ofiţerii lor de stat 
major, Hamilcar Barca [i lăsă lui Caius Lutatius Catulus cinstea 
de a citi proiectul de tratat pregătit de ei: 

"Vor fi relaţii de prietenie [ntre Cartagina şi Roma, [n 
condiţiile următoare, dacă acestea vor fi ratificate prin acordul 
poporului roman: 

- Cartagina să se retragă din toată Sicilia; 

- Cartagina să nu pornească război [Impotriva lui Hieron, 
să nu lupte [mpotriva Siracuzei şi nici a aliaţilor ei; 

- Cartagina să predea prizonierii romani fără nici o răs- 
cumpărare; 

- Cartagina să plătească Romei, [ntr-un răstimp de două- 
zeci de ani, suma de 2200 de talanţi [n argint." 


XX x 


Revenind la Heircte, Hamilcar [i făcu o dare de seamă 
cumnatului său asupra convorbirilor cu consulul. Hannibal 
rămase câteva clipe pe gonduri, apoi spuse: 


- Ai negociat bine şi sunt sigur că şi Consiliul celor O Sută 
Patru va accepta ratificarea acestui acord. Sicilia era oricum 
pierdută şi n-am fi putut să o mai păstrăm. Pe de altă parte, nu 
sunt sigur că ai acţionat foarte bine [n ce-i priveşte pe oamenii 
tăi. 

- Ce vrei să spui? 

- Cred că Senatul nostru ar fi fost de acord ca ei să fie 
obligaţi să depună armele. M` refer, fireşte, la mercenari, nu la 
cartaginezi. 

- Dar nu au fost [nvinşi, iar pentru cetatea Elissei s-au 
bătut ca leii. Umilirea lor ar [nsemna că plătim binele cu răul. 

- Ai atins un punct sensibil. 

- Adică? 

- Vorbeai despre plata serviciilor mercenarilor care este şi 
principala noastră preocupare. După cum ştii, tezaurul nostru e 
gol. 

- Nu sunt chiar atât de sigur. 

- Să zicem că rezervele băneşti au intrat [n depozite 
constituite [n vederea [ncheierii păcii cu Roma. Va trebui să 
plătim cei 2200 de talanţi [n rate anuale timp de douăzeci de 
ani dar, [n acelaşi timp, oraşul va trebui să trăiască, templele şi 
clădirile trebuie [Intreţinute, va trebui să construim o nouă flot' 
şi să trimitem oameni şi bani [n coloniile noastre de dincolo de 
Coloanele lui Melqart. Dacă vrem să facem faţă acestor priorităţi 
- şi poporul nu ne va ierta niciodat' dacă nu vom reuşi - nu văd 
cum am putea plăti [n [ntregime şi solda mercenarilor. Pe când, 
dacă se vor [ntoarce fără arme, ne va veni mai uşor să le băgăm 
minţile [n cap. 

- Cutezi, aşadar, să crezi că aş fi [n stare să trădez 
[ncrederea pe care aceşti oameni şi-au pus-o [n mine numai 
pentru a nu ofensa zgârcenia senatorilor şi negustorilor noştri? 
Mă judeci greşit. 

- Hamilcar, ei nu sunt decât nişte străini. 

- Tu şi colegii tăi n-aţi vorbit aşa când [i imploraţi să vină 
să lupte pentru Cartagina fiindcă fiii voştri se tem să poarte 
arme. Agenţii voştri recrutori le-au promis marea cu sarea, mult 
mai mult decât erau [mputerniciţi să făg' duiască. Acum, când 
vântul suflă din altă direcţie, vă călcaţi cuvântul dat. Ai dreptate 
când spui că sunt străini. Nu am una dintre cele mai bune păreri 
despre ei. Sunt sălbatici, apucători, [n stare de orice pentru a-şi 


ţine partea lor de pradă, pot fi buni dar pot fi şi răi. Dacă vrem 
ca aceşti indivizi primitivi să se supună ordinelor, trebuie să li se 
impună o disciplină severă. Nu mi-aş dori să trăiesc [mpreună 
cu ei şi nici măcar să ştiu că vor locui tot timpul [n vecinătatea 
cetăţii noastre. Acestea sunt motivele pentru care va trebui să 
ne achităm obligaţiile faţă de ei până la ultimul bănuţ. 

- Îţi repet, nu dispunem de mijloace pentru a le plăti 
integral sumele datorate. 

- Da. Însă ar fi suficient dacă negustorii noştri ar fi de 
acord sa dea Cartaginei o părticică neînsemnată din averea 
personală. Romanii au fost [n stare de un astfel de gest pentru a 
construi o flotă care a devenit cauza nenorocirilor noastre, iar o 
parte din cei 2200 de talanţi, ce urmează să-i plătim noi, vor fi 
folosiţi pentru a achita [mprumuturile către cei care au construit 
şi au [narmat corăbii cu cinci rânduri de vâsle sau cu trei rânduri 
de vâsle. Ne-au oferit un exemplu pe care am putea să-l urmăm. 

- Senatul nu va [ngădui niciodată aşa ceva. 

- Mă tem că ai dreptate. Ideea de bine public le este 
străină celor mai mulţi dintre membrii lui. Intotdeauna le va 
place mai mult să strivească poporul sub noi impozite decât să 
scoată un bănuţ din buzunarul propriu pentru a-l da tezaurului. 

- Hamilcar, nu te arăţi deloc Inţelegător. Nu este 
momentul cel mai potrivit să te pui rău cu Consiliul celor O Sută 
Patru. De acum, partidul vostru este [n minoritate. 

- Am reţinut acest "vostru". Văd că tu ai ştiut să te arăţi 
[nţelegător şi să te adaptezi foarte repede la noua situaţie. Nu 
m-ar mira să fi devenit un susţinător al lui Baalyaton. 

- Este un om de bun simţ. 

- Ai spus tot ce ai avut de spus. Hotărârea mea, la fel, este 
luată. Îmi dau demisia din funcţia de comandant şef al armatei 
şi mă [ntorc la Cartagina. 

- Nu poţi: 

- Am tot dreptul şi tu ştii că aşa este. Am fost ales de 
popor şi numai el poate să-mi ridice această demnitate, [n afară 
de cazul când renunţ eu [nsumi la ea. Nu vreau să fiu părtaş la 
evenimentele |Ingrozitoare ce sunt gata să izbucnească şi 
despre care v-am prevenit [n zadar. 

- Cine se va ocupa de repatrierea trupelor? 

- Tu. 


- Nici nu poate fi vorba. Ordinele mele sunt de a veni cu 
tine dac” te hot'r ti s' te Întorci [n oralul nostru. 

- Tu şi cu Baalyaton aţi prevăzut totul. Aţi ştiut chiar şi ce 
am să fac. 

- Ceea ce va face un om de onoare este [ntotdeauna uşor 
de ghicit. 

- Nu şi atunci când nu este un om de onoare. 

- Desigur. 

- In orice caz, ştiu cui ai putea [ncredinţa organizarea 
plecării trupelor de mercenari. Spre marea mea uimire, am 
descoperit că din suita ta face parte şi Giscon. 

- Este prieten cu Baalyaton. 

- Ştiu. Dar, dacă este atât de grijuliu să mă ocolească 
[nseamnă că are un motiv serios. Acest motiv [| ştii şi tu. - 
Odinioară, acest ticălos a fost călăul tatălui tău [n Sardinia. El a 
pus să fie răstignit când acesta şi-a pierdut flota. Desigur că-şi 
visează să-mi aplice şi mie aceeaşi pedeapsă acuzându-mă că 
aş fi răspunzător de Înfrângerea noastră. Or, Senatul a găsit 
vinovatul [n persoana acestui nenorocit de Hannon şi romanii 
înşişi m-au recunoscut ca neînvins, lăsându-le armele soldaţi lor 
mei. 

- Inţeleg mai bine de ce ai ţinut atât de mult ca soldaţii tăi 
să-şi păstreze săbiile şi lăncile. 

- lubesc cetatea mea, Cartagina, dar ştiu şi că poate să-mi 
provoace necazuri. De aceea, mi-am luat precauţii. Aşadar, să-i 
încredinţăm lui Giscon grija de a-şi asuma comanda armatei din 
Sicilia până la plecarea trupelor noastre. Dacă se va întâmpla 
ceva, va fi răspunzător el şi va trebui să plătească. Vei fi tu 
prieten bun cu Baalyaton, însă respectul pe care îl datorezi 
tatălui tău îţi impune să-l răzbuni punându-l pe asasin într-o 
situaţie fără ieşire. 

- Hamilcar, mi s-au povestit multe despre cei din neamul 
Barca, dar cred că realitatea este mai presus de toate câte le- 
am auzit. Familia voastră este de temut. Vă apăraţi la fel de 
bine interesele voastre ca şi pe cele ale cetăţii, amestecându-le 
pe unele cu celelalte. Mi-ai dat o lecţie pe care am să o ţin minte 
şi cred că am făcut rău grăbindu-mă să mă apropii de 
Baalyaton, chiar dacă nu pot reveni asupra acestei alegeri. Eu 
judec numai ce se întâmplă azi, pe când tu gândeşti la ce va fi 
mâine. Mai devreme sau mai târziu, Consiliul celor O Sută Patru 


va trebui să te cheme tot pe tine. Rămâne de văzut dacă atunci 
vei fi de acord să îl ajuţi. 

- Prietenii tăi vor dori foarte mult să fie siguri că greşelile 
le vor rămâne nepedepsite. Prefer să nu fiu eu cel care le va da 
această siguranţă. Poate că aceasta îi va îndemna să fie mai 
prevăzători. 

- Eşti viclean, mult prea viclean. Mă înspăimânţi şi mă 
întreb dacă n-ar fi mai bine să te dăm dispărut. 


XXX 


Reîntorcându-se în Cartagina, Hamilcar s-a închis în vila lui 
de la Megara, refuzând cu încăpățânare să iasă [n oraş sau să 
se vadă cu unii dintre senatorii rămaşi credincioşi tatălui său. Işi 
petrecea zilele cu soţia lui, uitându-se la copiii ce se jucau şi 
ţopăiau prin toată casa, aşa cum el însuşi făcuse în copilărie. 
După numai câteva săptămâni, se plictisi repede de monotonia 
vieţii de zi cu zi. Împreună cu doi dintre foştii săi aghiotanţi şi cu 
încă doi sclavi, se hotări să plece la vânătoare, [n ţinutul de 
dincolo de Sica. În fapt, îşi dorea un singur lucru, chiar dacă nu-l 
mărturisea: să se întâlnească, după atâţia ani de despărţire, cu 
prietenul său Juba. Anunţat [n prealabil de câţiva călăreţi 
numizi, fiul bătrânului rege veni la locul unde Hamilcar făcuse 
popas. Juba se maturizase şi îmbătrânise. Işi îmbrăţişă prietenul, 
iar apoi cei doi bărbaţi îşi petrecură toată noaptea stând de 
vorbă lângă foc: 

- Mi s-a spus că ai fost numit comandant suprem în Sicilia. 

- Să nu mai vorbim despre asta. Este de domeniul tre- 
cutului. Am fost învinşi şi, de acum [nainte, personalitatea cea 
mai influentă în Cartagina este Baalyaton. 

- Ştim şi ne temem. 

- De ce? 

- Pentru că vrea să ne ocupe pământurile. Nu-l vom lăsa 
niciodată să facă acest lucru. 

- Vei lupta împotriva oraşului meu? 

- Cu moartea în suflet, o voi face dacă va trebui. 

- Tatăl tău gândeşte la fel? 

- Nu mai are putere să guverneze. Încerc să-l înlocuiesc, 
cât pot de bine, cu ajutorul fratelui meu, Naravas. 

- Eşti însurat? 


- Da, chiar dacă femeile îmi sunt destul de indiferente. 

- Juba, eu nu mă dezic de trecutul nostru şi tu rămâi 
prietenul meu. S-a schimbat numai felul acestei prietenii. Ai 
copii? 

- Două fete şi un băiat. 

- Cum [| cheamă pe moştenitorul tău? 

- Hamilcar. 

- l-ai dat numele Hamilcar şi nici măcar nu m-ai anunţat. 

- Te aflai departe şi credeam că nu vrei să mă mai vezi. 
Plecarea mea de la Megara a fost grăbită [ntr-atât de mult, [ncât 
a părut o fugă sau o expulzare. 

- Nu eu sunt vinovat de aceasta. 

- Am spus eu aşa ceva? 

- Vei veni [n Cartagina? 

- Nu prea cred. Am multe de făcut şi, pentru a veni 
[ncoace, cu mare greutate am putut scăpa din palat, unde sunt 
aşteptat să mă [ntorc degrabă. Se crapă de ziuă. E timpul să ne 
luăm rămas bun. Să ştii, dacă vei avea nevoie de mine, voi veni 
oricând. Insă pentru tine, nu pentru Cartagina. 

Când fiul lui Adonibaal a revenit la Megara, o linişte grea 
apăsa asupra casei. Intrând [n [ncăperile sale. Îl văzu pe Epicide 
care [| aştepta cu obrazul schimonosit: 

- Hamilcar, soţia ta ... 

- Ce e, ce s-a [ntâmplat? E bolnavă? Unde sunt copiii? 

- Soţia ta a murit. Acum zece zile, după ce s-a ridicat de la 
masă, a fost cuprinsă de vărsături cumplite şi, cu toate [ngrijirile 
noastre, şi-a dat sufletul. 

- Cine a mai mâncat cu ea la masă? 

- Fratele ei, Hannibal şi copiii tăi. Nici unul dintre ei nu a 
avut nimic. 

- Şi-a otrăvit propria soră. Mă duc să-l omor. Dă-mi sabia. 

- Hamilcar, [ți [nţeleg durerea, dar nu te lăsa dus de 
mânie. Am pus să fie bătuţi şi torturați sclavii care au servit la 
masă pentru a fi sigur că nu s-a pus otravă [n mâncare. Au 
murit şoptind numele tău ca semn al nevinovăţiei lor. Dacă 
bucatele ar fi fost otrăvite, copiii, care se jucau luând mâncare 
din farfuria mamei lor, ar fi pierit şi ei. Nu, biata de ea a fost 
răpusă de o boală ciudată, [mpotriva căreia nici măcar Eşmun n- 
ar fi putut face nimic. 

- Unde-mi sunt copiii? 


- Adonibaal a plecat cu ei la ferma voastră de la Aspis, a 
cărei reconstruclie tocmai a fost terminată şi pe care copiii [ncă 
nu o ştiau. Crede-mă, acum, locul acela este cel mai potrivit 
pentru ei. Acolo, [n mijlocul naturii, [şi vor uita necazurile. 

Hamilcar nu a dat crezare explicaţiilor lui Epicide dar, fără 
probe, n-a putut să-şi acuze cumnatul de omor. Era condamnat 
să aştepte ziua când va putea, [n sfârşit, să-l tragă la 
răspundere şi să-l facă să plătească scump nelegiuirea săvâr- 
şită. Această nenorocire şi singurătatea [n care s-a izolat şi mai 
mult l-a făcut ca, luni [ntregi, să se dezintereseze de treburile 
cetăţii. Nu era curios nici măcar [n legătură cu veştile sosite de 
la Roma. Adunarea poporului roman a refuzat proiectul de tratat 
[ntocmit de Hamilcar şi de Caius Lutatius Catulus. Roma cerea 
ca despăgubirea să fie majorată, de la 2200 de talanţi la 3200 
de talanţi, iar plata să se facă [n zece ani şi nu [n douăzeci, 
pretinzând şi angajamentul Cartaginei de a nu [ntemeia colonii 
[ntre Sicilia şi Italia. Consiliul celor O Sută Patru a acceptat noile 
condiţii şi pacea a fost [ncheiată. Cu toate acestea, chiar dacă 
[ncă nimeni nu-şi dădea seama, un nou război era pe punctul de 
a izbucni, [ntre Cartagina şi foştii ei mercenari. 


CAPITOLUL 11 


Pe străzile Cartaginei domnea a agitaţie febrilă. După 
[ncheierea păcii cu Roma, zilnic soseau [n part corăbii [ncărcate 
cu mercenari. La [nceput, au putut fi cazaţi [n cazărmile 
construite pe lângă zidul de incintă al cetăţii. Nu peste multă 
vreme, n-au mai fost locuri pentru a-i primii pe nou-veniţi, dintre 
care cei de origine libiană, au fost nevoiţi să-şi instaleze carturi 
la Megara, unde au fost primiţi de concubinele ]i copiii lor, aflaţi 
acolo mai de dinainte. Nemaiavând nici o ocupaţie, [şi petrecea 
zilele hoinărind pe străzile cetăţii sau stând şi bând prin taverne, 
povestindu-şi unul altuia isprăvile din trecut. Insă, galii, grecii, 
sarzii, numizii şi libienii nu se amestecau niciodată [ntre ei, ca şi 
cum a rivalitate surdă [i făcea potrivnici unii faţă de alţii. 

În acelaşi timp, absolut toţi au fost de acord cò pedepsirea 
celor trei mii de dezertori din armata lui Hamilcar, predaţi de 
romanii mai puţini respectuoşi faţă de cuvântul dat acestor 
oameni de către fostul comandant al armatei lor. Cei mai 


norocoşi dintre ei au ajuns vâslaşi pe corăbii sau au fost vânduți 
ca sclavi. Câţiva au fost crucificaţi, pentru a servi ca exemplu. 
Foştii lor tovarăşi de luptă considerau că au fast pedepsiţi corect 
şi pe bună dreptate. }i aşteptau cu nerăbdare momentul [n care 
Consiliul celor O Sută Patru la va plăti bunele şi credincioasele 
servicii, respectându-şi angajamentele până la ultimul bănuţ. 

Sosit cu ultima corabie ce venea din Sicilia, Giscon a fost 
chemat la Senat. Însoţit de ofiţerii săi, se prezentă [n faţa 
membrilor adunării, [n acea zi mai numeroşi ca niciodată. 

Baalyaton prezida şedinţa şi [şi [ntrebă prietenul: 

- Giscon, toţi mercenarii s-au [ntors? 

- Da. 

- De fapt, câţi sunt [n realitate? 

- Aproape cincisprezece mii, iar unii dintre ei sunt [n 
armata noastră [ncă de la [nceputul războiului cu Roma. 

- După cum bine ştii, visteria noastră este goală şi, 
momentan, nu putem să le plătim soldele. Trebuie neapărat să 
câştigăm timp şi să-i facem să aibă răbdare. 

- Putem să le spunem mercenarilor că socotirea banilor ce 
li se cuvin este cu mult mai grea decât s-a crezut. Aşadar, avem 
de plătit, pe de o parte, soldele restante, iar pe de altă parte, le 
datorăm sumele avansate de ei [nşişi pentru cumpărarea 
alimentelor şi achiziţionarea de echipament. Socotirea acestor 
plăţi necesită multă muncă şi sunt sigur că acest argument va fi 
convingător. 

- Sfatul tău este bine gândit şi [I vom urma, dar cu o 
condiţie. 

- Care? 

- Să plece imediat din oraş şi să-şi instaleze carturile la 
Sica. Acolo au spaţiu destul şi nu vom mai fi nevoiţi să-i 
suportăm pe străzile oraşului. În fiecare zi mă tem de conse- 
cinţele unei posibile [ncăierări dintre concetăţenii noştri şi 
mercenarii beţi. Cât timp vor locui [n cetate, vor constitui un 
pericol permanent. 

- Am prevăzut că vei pune această problemă şi m-am 
sfătuit cu ofiţerii mei. Bărbaţii vor accepta cu pl'cere să fie 
evacuaţi din oraş, pentru că sunt prost cazaţi. Vor dori [nsă ca 
familiile lor să rămână [n mijlocul nostru pentru a veghea la 
interesele lor şi pentru a fi siguri că nu le pregătim a lovitur' pe 
la spate. 


- Familiile lor vor trebui să plece şi ele. Nu vreau să mai 
văd pe străzi toate aceste femei şi toţi aceşti copii zdrenţăroşi 
puli pe furtişaguri. 

- N-avem cu ce să-i hrănim. Aici, la Cartagina, [mpart [ntre 
ei zeama pe care le-o dăruim noi. La Sica, nu va mai fi nimic. 

- Lucrurile se pot aranja. Anunţaţi mercenarii cò solda le 
va fi plătită la Sica. Acolo scribii şi socotitorii se vor [ntâlni cu 
fiecare dintre ei pentru a stabili sumele datorate. Pentru a fi 
[ncurajaţi să plece, spuneţi-le că la sosirea lor [n Sica vor primi 
câte un stater de aur. Insă cei care vor merge cu familiile vor 
primi câte doi stateri. Sunt absolut sigur că se vor grăbi să-şi 
strângă boarfele şi să spele putina. 

Intr-adevăr, câteva zile mai târziu, mercenarii, Impreună 
cu femeile şi copiii lor, se [ndreptau spre Sica, urmaţi de la 
distanţă de câţiva călăreţi numizi ce aveau grijă ca aceştia sò nu 
tâlhărească fermele şi moşiile aflate [n drum. Ajunşi la 
destinaţie, [şi instalară corturile [n afara oraşului iar cei mai 
dezgheţaţi se repezeau câteodată pentru a aduce sacrificii 
plăcerilor cărnii [n braţele prostituatelor sacre din templul lui 
Astarte. 

Foarte repede, aceşti soldaţi demobilizaţi, părăsiţi de ofi- 
terii lor cartaginezi, şi-au ales căpetenii dintre ei, respectiv pe 
Spendios, Mato şi Autaritos. Cel dintâi, era un grec din 
Campania, dezertor din armata romană, recunoscut pentru 
permanenta lui bună dispoziţie şi pentru glumele sale răută- 
cioase. Cel de al doilea, un luptător cu o musculatură puternică, 
era originar din Libia, vorbea perfect limba punică şi se bucura 
de un mare prestigiu printre compatrioţii săi. Al treilea, 
Autaritos, era un gal cu plete lungi şi blonde, faimos pentru 
vitejia lui [n luptă. 

In aşteptare, mercenarii [şi omorau timpul socotind banii 
ce le erau datoraţi. Foarte curând, cei mai lacomi de câştig se 
gândiră că ar trebui să ceară mai mult de la visteria cartagineză, 
reamintind, [n sensul acesta, promisiunile făcute de căpeteniile 
lor din Sicilia. Fireşte, şefii invocaţi erau morţi de-acum şi nu mai 
puteau dezminţi afirmaţiile ce li se puneau [n cârcă. Când 
Hannon, comandantul suprem al armatei cartagineze, s-a dus la 
Sica, a fost asaltat, la propriu, de o mulţime de cerşetori 
agresivi, pretinzând sume astronomice. Or, el venise tocmai 
pentru a negocia cu mercenarii ca aceştia să-şi mai scadă 


pretenţiile. Temându-se pentru viaţa sa, dacă şi-ar fi dezvăluit 
scopul vizitei, s-a mulţumit să le [mpartă cuvinte frumoase. 
Spendios l-a pus [n gardă, pe când [I conducea spre ieşirea din 
tabără: 

- Nu ne păcăliţi cu manevrele voastre. Pentru a ne rezolva 
problemele, Cartagina ne trimite generali şi ofiţeri care n-au fost 
niciodată [n Sicilia să lupte alături de noi şi oare, prin urmare, 
nu ştiu nimic despre devotamentul şi despre isprăvile noastre pe 
câmpul de luptă. Ne spui că aceia care ne cunosc sunt reţinuţi 
[n Cartagina de ocupațiile lor. Insă, nu te cred! De aceea, mâine 
vom porni spre Tunes şi ne vom instala tabăra la numai o sută 
douăzeci de stadii de oraşul vostru. In felul acesta, ofiţerii noştri 
vor putea veni să ne vadă şi să ne confirme spusele. 

Când [i văzură pe mercenari că [şi Întind corturile [n 
[mprejurimile oraşului Tunes, locuitorii cetăţii Elissei fură 
cuprinși de panică. Oraşul Insă nu era asediat, sau cel puţin nu 
[ncă, dar se afla la bunul plac al acestor hoarde de brute. Carta- 
ginezii au [ncercat să se pună bine cu ei şi, căutând să-i [mpace, 
le-au organizat pieţe anume, unde puteau cumpăra, la preţuri 
scăzute, alimente, dar şi ţesături sau podoabe. Trimişi ai 
Consiliului celor O Sută Patru veniră să stea de vorbă cu 
căpeteniile mercenarilor, jurând că Senatul le va plăti sumele 
datorate, până la ultimul bănuţ. Văzând că prima lor acţiune a 
fost un succes, Spendios, Mato şi Autaritos veniră cu noi 
pretenţii. Ei cerură plata grâului cumpărat de către oamenii lor 
la cel mai scump preţ de pe piaţă. De asemenea, au cerut săli 
se dea bani şi pentru caii ucişi [n luptă. Trimişii lui Baalyaton 
luau notă de cereri dar şi [ncercau să-i influenţeze. li copleşeau 
pe mercenari cu linguşiri şi, ca şi cum le-ar fi fost milă de ei, se 
prefăceau că [i deplâng şi că [i interesează doleanţele lor. 
Printre acestea, le strecurau şi că adevăratul vinovat de 
nenorocirile lor este Hamilcar Barca. Oare, nu el, [n loc să se 
ocupe de romani, a lăsat baltă comanda armatei pentru a se 
retrage [n luxoasa lui reşedinţă de la Megara? Astfel că, atunci 
când Consiliul celor O Sută Patru le-a propus mercenarilor ca 
mijlocitor al discuţiilor pe fiul lui Adonibaal, aceştia refuzară 
zgomotos spunând că vor să trateze numai cu Giscon. 

Aşadar, Giscon se [nfiinţă [ntr-o dimineaţă la intrarea [n 
tabără cu un convoi de căruţe [ncărcate cu lăzi grele de lemn. 
Din toate direcţiile, miile de oameni se adunară stârnind un 


uriaş nor de praf, aşteptând cu nerăbdare [Inceperea plăţilor. 
Curând, grupaţi pe naţionalităţi, au fost chemaţi pe rând de 
funcţionarii trezoreriei, fiind plătiţi cu bani grei şi sunători. 

Bucuria se citea [n ochii tuturor iar unii şi [ncepură să 
ceară de la camarazii lor micile sume cu care [i [mprumutaseră. 
Pe la amiază, Giscon le vorbi: 

- Aşa cum puteţi vedea, Cartagina s-a ţinut de cuvânt. 

- Dar nu s-a plătit totul, strigă Spendios. 

- Căpetenia voastră are dreptate. Au rămas de plată rațiile 
de grâu şi caii ucişi [n luptă. Aceste plăţi se vor face peste 
câteva luni. Aceia dintre voi care sunt din Libia vor fi anunţaţi de 
suffeţii pe care oraşul nostru [i are [n acel ţinut. Ceilalţi, la fel, 
[ntoarceţi-vă [n ţările voastre, [n Grecia, [n Sardinia, [n Galia. 
Agenţii noştri recrutori vor veni [n aceste ţări, aducând banii 
rămaşi de plată, pe care [i vor [mpărți tot ei. În trecut, [n mai 
multe rânduri, am procedat astfel şi părinţii voştri nu s-au plâns 
niciodată. 

- Giscon, zise campanianul, am ascultat propunerile tale. 
Acum, ia-ţi oamenii şi aşteaptă dincolo de tabără. Te vom 
chema să-ţi spunem ce a hotărât adunarea noastră. 

Generalul cartaginez, pe deplin convins de buna desfă- 
şurare a lucrurilor, se [ndepărtă. După ce Giscon plecă, 
Spendios le vorbi oamenilor - spusele lui erau traduse de mai 
mulţi interpreţi - explicându-le că el, Mato şi Autaritos vor lua 
cuvântul pe rând pentru a-şi expune părerea cu privire la 
propunerile lui Giscon. Primul vorbitor a fost căpetenia galeză: 

- Am primit ce ni se cuvenea, mai puţin banii pentru grâu 
şi pentru cai. In acest moment mare lucru nu putem face. 
Suntem [Incă la mâna Cartaginei. Avem nevoie de corăbiile lor 
pentru a ne [ntoarce acasă şi nu vom putea beneficia de ele 
dacă nu le acceptăm condiţiile. Or, suntem grăbiţi să ne 
[ntoarcem la căminele noastre, să ne vedem de ogoare şi de 
case. Astfel, fraţilor, cred că cel mai cuminte este să spunem da 
propunerilor lui Giscon. 

- Autaritos, prietene, zise Mato, [ţi Inţeleg sentimentele şi 
le respect. In acelaşi timp află că plecând, tu şi oamenii tăi, veţi 
face jocul Cartaginei păgubindu-ne pe noi. Senatorii au o singură 
dorinţă: gali, iberi, sarzi şi greci să dispară cât mai repede de pe 
aceste meleaguri. După ce veţi pleca, cartaginezii vor veni 
asupra noastră, a celor care avem nenorocul să rămânem [În 


vecinătatea lor, şi ne vor strivi fără milă. În ce vă priveşte, la fel, 
aflându-vă departe, le va veni uşor să facă uitată trimiterea 
banilor datoraţi. Credeţi-mă, propunerile lui Giscon ascund o 
capcană. 

- Mato are dreptate, aprobă Spendios. Eu şi alţi camarazi 
suntem dezertori din armata romană. Noi nu ne putem [ntoarce 
acasă şi vom avea parte de aceeaşi soartă ca şi compatrioţii lui 
Mato. Ne rămâne o singură soluţie: să obţinem plata imediată a 
ce ni se datorează şi să rămânem uniţi. Pentru a scăpa de noi, 
Cartagina va trebui să facă eforturi suplimentare şi, făcându-le, 
nu va mai putea porni război împotriva noastră. Poate ne vor da 
loturi de pământ. În orice caz, astfel, vom fi la adăpost de 
răzbunarea lor. Dacă mai are cineva de spus ceva, să 
vorbească. 

Numeroşi bărbaţi se înfăţişară pentru a le vorbi camara- 
zilor. Dar nu ştiau ce puseseră la cale Spendios împreună cu 
ceilalţi dezertori. Aceştia conveniseră între ei ca aceia care se 
vor arăta de acord cu propunerile lui Giscon să fie ucişi cu 
pietre, de îndată ce se va auzi strigătul "daţi în ei". Cel dintâi 
vorbitor, un galez, abia a apucat să deschidă gura, iar câţiva 
greci şi sarzi avură aceeaşi soartă: loviți de pietre, îşi dădeau 
sufletul culcaţi la pământ. Cuprinsă de spaimă, adunarea a 
hotărât să facă aşa cum doreau Mato şi Spendios. Când au fost 
chemaţi Giscon şi oamenii lui, aceştia se apropiară plini de 
încredere. Leşurile soldaţilor lapidaţi nu le-au făcut nici o 
impresie. Credeau că este vorba de unii ce s-au arătat potrivnici 
acordului propus. Nu întârziară însă să-şi regrete lipsa de 
prevedere atunci când hoardele îi împresurară şi [i făcură 
prizonieri. De acum înainte, Cartagina şi foştii ei soldaţi erau în 
război. 

Vestea se răspândi în toate ţinuturile aflate sub stăpânirea 
Cartaginei şi chiar mai departe. Populaţiile numide şi libiene, 
sătule de impozitele zdrobitoare ce apăsau asupra lor, se 
răsculară şi mii de sclavi fugeau de pe moşiile unde erau 
constrânşi să muncească, pentru a veni în tabăra mercenarilor. 
Zeci de mii de bărbaţi sosiră din Libia pentru a se pune sub 
ordinele lui Mato; pentru a-şi procura echipamentul necesar, 
aceştia au fost nevoiţi să ceară femeilor din neamul lor să-şi 
vândă bijuteriile şi podoabele. Departe de a se plânge, ele au 


fost care mai de care mai darnice, arătând astfel cât de adânc 
înrădăcinată le era ura faţă de Cartagina. 

Spendios, Autaritos şi Mato împărţiră armata mercenarilor 
în trei mari grupe. Prima puse asediu la Utica, a doua în faţă la 
Hipu Acra iar cea de a treia, rămasă la Tunes, organiză o 
blocadă a Cartaginei dinspre uscat, făcând şi unele incursiuni 
prin livezile din Megara. Reunit în grabă, Consiliul celor O Sută 
Patru hotărî să încredinţeze comanda operaţiunilor militare lui 
Hannon. Luând cu sine mai multe zeci de elefanţi, el se îndreptă 
spre Utica, ai cărei locuitori [| primiră cu multă bucurie. Hannon 
le ceru să-i pună la dispoziţie toate maşinile de asediu pe care le 
aveau, adică berbeci, baliste, catapulte, şi lansă imediat un atac 
împotriva poziţiilor întărite ale adversarilor. Elefanții lui, bine 
conduşi, răspândiră panică printre mercenarii, mulţi au fost 
călcaţi [n picioare, în timp ce alţii au reuşit să fugă spre munţii 
din apropiere. 

Bătălia a avut loc dimineaţa devreme şi, după ce a ieşit, 
biruitor, Hannon, îmbătat de victorie, hotărî să se [ntoarcă la 
Utica, pentru a face o baie şi pentru a se odihni. Lăsaţi de capul 
lor, oamenii lui se răspândiră pe câmpuri pentru a tâlhări. Aflând 
despre această neglijenţă, Spendios şi-a adunat soldaţii şi a 
pornit atacul împotriva poziţiilor cartagineze, capturând fără nici 
o greutate tot materialul de asediu încredinţat lui Hannon de 
către Utica. Peste câteva zile, acesta a mai suferit o înfrângere 
şi a fost nevoit să revină în Cartagina, cu ce-i mai rămăsese din 
armată. 

În urma acestor evenimente, Consiliul celor O Sută Patru a 
avut o şedinţă foarte agitată. Până atunci adulat de ceilalţi 
senatori, Baalyaton a fost criticat violent şi a trebuit să facă 
unele concesii: 

- Dragi colegi, mărturisesc că am subestimat [ndrăzneala 
acestor ticăloşi. Nenorocitul de Giscon se află în mâinile lor şi, 
din această cauză, nu putem face nimic decât punându-i viaţa 
[n pericol. 

- Îţi pasă de prietenul tău, tună Adonibaal, nu de 
Cartagina. Crezi tu că oamenii de care am profitat şi pe care i- 
am înşelat vor rămâne pentru totdeauna în Utica? In locul lor, 
până acum aş fi ridicat tabăra şi chiar nu m-aş mira ca mâine să 
ne trezim încă o dată încercuiți din toate părţile, putând să 


comunicăm cu exteriorul numai pe mare. Incompetenţa ta ne-a 
costat scump, chiar foarte scump. 

- Şi ce propui? 

- Oare eu trebuie să fac o propunere? Prin intrigile şi 
conspiraţiile tale, fiul meu a fost îndepărtat de la conducerea 
treburilor publice. 

- Nu este adevărat! 

Din rândurile senatorilor se auziră huiduieli de deza- 
probare pe care Adonibaal le-a oprit ridicând mâna: 

- Mulţi dintre colegii şi ofiţerii noştri pot depune mărturie 
că oamenii tăi i-au aţâţat pe mercenari împotriva lui spunând că 
este singurul vinovat pentru necazurile lor. Dacă ar fi fost vorba 
despre altcineva, şi nu de fiul meu, aş fi cerut punerea ta sub 
acuzare de către Consiliul celor O Sută Patru. Nu o voi face şi 
interzic oricui altcuiva să o facă tocmai pentru a arăta că cearta 
noastră nu are motive personale. 

- lată-i deci pe cei din neamul Barca, din nou stăpâni ai 
Cartaginei, oftă Baalyaton. Facă Baal Ammon să nu ne pară rău 
pentru această alegere! Stimaţi colegi, cu multă tristeţe, îmi 
recunosc greşelile şi vă cer să-l trimiteţi la Megara pe nobilul 
Adonibaal pentru a-l implora pe fiul său să preia conducerea 
armatei noastre. 

- Nu va fi nevoie să-l implor. Va fi destul să-i spun că 
cetatea lui este în mare pericol şi el va uita toate nedreptăţile 
pe care i le-aţi făcut. Chiar mâine va fi pe picior de plecare. 

Hamilcar a dat curs dorinţei tatălui său şi şi-a chemat 
ofiţerii ce luptaseră sub comanda lui în Sicilia. Cel mai mult îi 
interesau numizii, nu mercenarii, ce se răsculaseră toţi 
împotriva Senatului cartaginez, având acordul lui Juba sau, dacă 
nu, aprobarea lui tacită. Cei câţiva emisari pe care-i trimise la 
curtea regală nu l-au putut întâlni pe bătrânul rege iar fiii lui, 
sub diferite pretexte, refuzară să-i primească. Neavând Încotro, 
fiul lui Adonibaal a pus să fie chemat Himilk, administratorul 
său: 

- Fiul tău este acum în stare să poarte arme? Câţi ani are? 
Nu l-am mai văzut demult. 

- E mai bătrân decât crezi. Este căsătorit şi are un fiu ce-ţi 
poartă numele. Locuieşte la Aspis, cu familia. 

- Să vină încoace, el şi ai lui. 


De [ndată ce a sosit, fiul lui Himilk a fost condus la 
Hamilcar: 

- Eşti pregătit să lupţi sub ordinele mele? 

- Aş fi onorat să fac acest lucru. 

- Am pentru tine o misiune: găseşte-i pe Juba şi pe fratele 
lui, Naravas. Le vei spune acestea: fiul lui Adonibaal [nțelege 
supărarea voastră şi a poporului numid. Nu Cartagina vă cere 
ajutorul, ci Hamilcar Barca, fratele şi prietenul vostru. Nu vă 
cere să vă luptaţi cu mercenarii, vă cere să puneţi sub comanda 
lui călăreţii voştri. 

- Trebuie să le promit o recompensă? 

- În nici un caz. Ar fi pentru ei o jignire de moarte. Obține- 
le sprijinul şi rămâi la ei cât va fi nevoie pentru a-i sfătui. In tot 
acest timp, soţia şi fiul tău sunt invitaţi să stea la mine, la 
Megara. 

Câteva zile mai târziu, Hamilcar ieşea din Cartagina cu 
cQteva mii de soldaţi şi cu o sută de elefanţi. Toţi cetăţenii care, 
odinioară, luptaseră [n armată au fost mobilizați. Alţi soldaţi au 
fost aleşi dintre dezertorii ce fuseseră condamnaţi să tragă la 
vâsle sau fuseseră vânduți ca sclavi. Senatul le-a promis că, [n 
cazul [n care vor lupta, vor fi eliberaţi şi vor primi o parte din 
prada de război. Amintindu-şi că foştii lor camarazi mercenari 
aplaudaseră atunci când fuseseră pedepsiţi, nu s-au lăsat prea 
mult rugaţi pentru a se angaja din nou sub flamurile cetăţii 
Elissei. 

Oameni şi dobitoace ieşiră prin Poarta Megara şi se 
îndreptară spre Utica. Oraşul continua să fie sub asediu şi 
începuse să simtă lipsa proviziilor. Rebelii încercuiseră cetatea 
complet şi îi tăiaseră toate căile de acces, mai ales podul de 
peste fluviului Macaras, de netrecut cu piciorul. Timp de câteva 
zile, fiul lui Adonibaal a căutat un vad prin care să treacă armata 
sa, dar fără succes. Până la urmă norocul îi surâse. O patrulă 
trimisă în direcţia revărsării fluviului în mare observă că seara, 
când începea să bată vântul, apele scădeau atât de mult încât 
se putea ajunge pe celălalt mal cu piciorul. Pe furiş, armata se 
îndreptă spre mare şi, la căderea nopţii, traversă fluviul Macaras 
iar apoi, după un marş forţat prelungit, ajunse pe un câmp vast 
aflat în faţa cetăţii Utica. 

În zori, cartaginezii puteau fi văzuţi din tabăra lui 
Spendios. În faţă mergeau elefanții, urmaţi de călăreţi şi de 


pedestrime. Convinşi că le sunt superiori, mercenarii se 
desfăşurară pe câmp şi trecură la atac. Era momentul aşteptat 
de Hamilcar, care porunci avangărzii sale să facă cale întoarsă. 
Norul de praf ridicat de elefanţi şi de cai îi împiedică pe oamenii 
lui Spendios să-şi dea seama de ce se întâmplă pe teren. 
Crezură că adversarii lor băteau grăbiţi [n retragere. Scoţând 
urlete de bucurie, rupseră rândurile şi se împărţiră în grupuri 
mici. Acestea au fost spulberate de lâncile pedestrimii 
cartagineze. La un moment dat, pedestraşii lui Hamilcar s-au 
tras spre stânga şi spre dreapta, lăsând între ei o trecere pe 
unde dădur' năvală elefanții şi călăreţii ce făcuseră din nou 
cale-ntoarsă. Doborâţi de cai, sute de mercenari fură călcaţi şi 
striviţi sub picioarele elefanților. Când soarele cobora spre apus, 
şase mii dintre oamenii lui Spendios zăceau morţi pe câmpul de 
luptă şi alte două mii fuseseră făcuţi prizonieri. Acestora din 
urmă Hamilcar le-a propus fie, să lupte alături de el, fie să plece 
[n deplină libertate, însă jurând că nu vor mai ridica niciodată 
armele împotriva Cartaginei. Cei mai mulţi au ales libertatea. 

Hamilcar, profitând de această biruinţă, le dădu oamenilor 
săi răgaz de odihnă. Ştia că luptele vor continua şi nu voia să-i 
obosească fără nici un rost. Intr-o dimineaţă, pe când controla 
îngrăditura ce înconjura tabăra sa, observă, la o distanţă 
apreciabilă, apropiindu-se o ceată de două sute de călăreţi 
numizi. Neştiind care le erau intenţiile, generalul, împreună cu 
ofiţerii, se retraseră în spatele palisadelor. Spre uimirea 
generală, un cavaler numid se deprinse de grup şi, înaintând, îşi 
aruncă la pământ lancea şi sabia. Cocoţat pe calul său, galop” 
vesel şi intră în tabără plin de mândrie, sub ochii holbaţi ai 
santinelelor. Hamilcar nu-şi putu opri un strigăt de bucurie. 
Acest soldat curajos nu era altul decât Naravas, fratele lui Juba, 
pe care îl salută cu căldură: 

- Îţi mulţumesc că ai răspuns chemării mele. Presupun că 
ai vorbit cu fiul lui Himilk. 

- Fiul administratorului tău se află la noi şi vom avea 
nevoie de el încă vreo câteva luni de acum încolo. Este un bun 
organizator şi a câştigat Increderea lui Juba. Acesta m-a trimis 
încoace pentru a-ţi confirma că prietenia lui pentru tine este 
mereu aceeaşi. Ne-ai chemat în ajutor şi nu ne vom călca 
niciodată cuvântul dat. Arată-mi locul unde m-aş putea instala în 
tabăra. 


- ŢI-I vor arăta ofiţerii mei. Să ştii că nu vom uita niciodată 
gestul vostru. Numizii sunt cei mai devotați şi cei mai credincioşi 
aliaţi ai Cartaginei. 

Alianţa cu Juba a fost singura veste bună pe care Hamilcar 
a putut să o trimită Consiliului celor O Sută Patru. În schimb, 
acesta îi trimise veşti catastrofice. Astfel, în Sardinia, mercenarii 
s-au răsculat împotriva ofiţerilor şi i-au masacrat fără milă. O 
armată trimisă în ajutor, sub comanda lui Hannon, a fost prinsă 
într-o ambuscadă iar comandantul ei a fost răstignit, după ce, 
mai |nainte, a fost supus la torturi cumplite. Pentru Cartagina, 
acesta era un adevărat dezastru. După Sicilia, pierdea şi 
Sardinia, una dintre cele mai bogate posesiuni ale ei, fără 
speranţa de a o recupera prea curând. 


x k k 


Spendios, Autaritas şi Mato aflară şi ei despre insurecția 
mercenarilor din Sardinia chiar de la mesagerii trimişi de 
aceştia. După ce i-au nimicit pe ofiţerii armatei cartagineze, s-au 
dedat la prădări fără nici o ruşine [n aşa fel, [ncât nemai- 
putându-i răbda, locuitorii insulei i-au alungat de pe pământurile 
lor. Siliţi să se adăpostească pe coastele italiene erau [n 
căutarea unui pământ care să le ofere azil şi le propuneau 
camarazilor lor să-i primească să lupte alături de ei [n 
Cartagina. Căpeteniile rebelilor consimţiră şi emisarii plecară 
pentru a duce vestea cea bună fraţilor de arme. 

Prezenţa lor n-a trecut neobservată [n tabără şi Spendios 
se gândi că e inteligent să o folosească. Într-o dimineaţă, 
trompetele sunară adunarea. Campanianul li se adresă pe un 
ton aspru şi autoritar: 

- Ofițerii mi-au raportat că unii dintre voi aţi fost plăcut 
impresionați de generalul Hamilcar pentru modul cum s-a 
comportat cu prizonierii, luându-i să lupte alături de el sau 
redându-le libertatea. Acest general blestemat şi-a atins scopul 
pe care şi l-a propus: de a ne dezbina şi de a ne scădea moralul. 
Mercenari, fraţii mei, [i cunoaşteţi mai bine decât mine pe aceia 
care, seara, [n jurul focurilor vă momesc cu vorbe dulci şi 
[mpăciuitoare. Gândiţi că ei apără interesele lor şi pe ale 
voastre. Să nu-i credeţi. Dintr-o scrisoare trimisă de fraţii noştri 
din Sardinia aflăm că aceşti oameni acţionează din ordinul iui 


Giscon. El le-a promis că le va salva viaţa şi le va dărui o mare 
cantitate de argint dacă vă conving pe voi să-l eliberaţi. 

- Este adevărat, se auzi o voce stingheră. Ni s-a spus că 
Giscon, dacă va fi eliberat, va putea să pledeze pe lângă 
senatori pentru noi. S-a pus şi problema de a supune la vot 
această propunere. 

- Vedeţi, zise şi Autaritos, trădarea amuşină [n jurul 
nostru. Să zicem că [I eliberăm pe Giscon. Ce va face pentru 
voi? Le va spune demnitarilor că [ntre noi domneşte discordia şi 
că ar trebui să profite de aceasta pentru a dezlănţui asupra 
noastră un atac [n faţa căruia nu vom fi [n măsură să rezistăm. 
În acel moment, cartaginezii vor uita frumoasele lor promisiuni 
şi ne vor ucide fără milă. Pentru a preveni această primejdie, 
văd o singură soluţie: crearea unei falii de netrecut [ntre cetatea 
Elissei şi foştii ei mercenari. Va trebui să comitem ceva 
ireparabil. În sensul acesta, avem o singură alegere: torturarea 
şi uciderea lui Giscon şi a oamenilor săi. 

Aplauze furtunoase salutară aceste cuvinte. Doar câţiva 
protestară. Unul dintre ei, un galez, le vorbi camarazilor săi: 

- Fraţilor, mi-am vărsat sângele pentru Cartagina, aşa cum 
dovedesc cicatricele care [mi acoperă tot corpul. Ea [mi dato- 
rează [ncă mult argint pe care nu [Înţeleg să i-l fac cadou. Dar 
sunt un om cinstit. Giscon a fost [ntotdeauna mărinimos faţă de 
noi şi datorită lui am putut pleca din Sicilia cu arme şi cu tot 
echipamentul. Dacă [Insă tot sunteţi hotărâți să-l ucideţi, scutiți- 
| de tortură. Merită măcar atât. 

Bărbatul abia sfârşise de vorbit când Autaritos [| izbi cu 
sabia: 

- Aşa [i voi pedepsi pe toţi aliaţii şi complicii Cartaginei. 
Giscon şi ai săi: pe ei! 

Însetaţi de sânge, mercenarii se [ndreptară spre [mprej- 
muirea unde se aflau prizonierii. Nenorociţii fură duşi, sub o 
ploaie de [njurături şi lovituri, [n afara taberei. Li s-au tăiat 
mâinile şi picioarele şi apoi au fost aruncaţi într-o groapă adâncă 
unde au agonizat câteva zile. La sfârşit, nemaiputând suporta 
tipetele şi gemetele victimelor lor, mercenarii îi acoperiră cu 
pământ astfel încât şi cei care mai aveau suflare în ei muriră 
înăbuşiţi. 

De pe înălţimea zidurilor Cartaginei, familiile celor ucişi au 
putut vedea calvarul acestora. Când totul s-a terminat, Consiliul 


celor O Sută Patru trimise emisari în tabăra mercenarilor cerând, 
în schimbul unei sume însemnate, cadavrele pentru a le aduce 
onorurile postume cuvenite. Sfidând toate legile războiului, 
Spendios refuză să le dea corpurile celor ucişi, ameninţându-i pe 
trimişi că vor avea şi ei aceeaşi soartă. Până la urm , le permise 
să plece prevenindu-i că, de aici încolo, orice emisar cartaginez 
care va veni în tabăra lor va fi trimis la moarte. 

Cruzimea lui Spendios îl făcu pe Hamilcar să turbeze. 
Fireşte, nu-l iubise niciodată pe Giscon, răspunzător de moartea 
unui bun prieten, dar nici nu putea fi de acord cu atâta cruzime 
din partea mercenarilor. Pentru a-i pedepsi, puse elefanții să-i 
strivească cu picioarele pe toţi captivii pe care îi mai avea. Apoi, 
dornic să treac' la acţiune cât mai repede, îl chemă pe Hannon 
pentru a-şi uni trupele. Cele două armate trebuia să-şi combine 
acţiunile pentru a elibera Utica, ce continua să fie sub asediu. 
Ideea n-a fost prea fericită. Soldat fără chemare, Hannon era de 
o sensibilitate bolnăvicioasă şi i se părea că este sub 
demnitatea lui să asculte ordinele lui Hamilcar, mai tânăr decât 
el şi, deci, mai puţin experimentat. Refuza sistematic să execute 
ordinele primite, punându-şi oamenii, din această cauză, în 
repetate rânduri, în situaţii dificile. Depăşit de situaţie, Hamilcar 
ceru o rezolvare din partea Consiliului celor O Sută Patru care 
hotări să-l recheme pe Hannon la Cartagina, lăsând întreaga 
operaţiune militară în grija lui Hamilcar. 

Anotimpul rece apropiindu-se, fiul lui Adonibaal a decis ca, 
deocamdată, să întrerupă activităţile militare şi să se retragă la 
adăpostul zidurilor cetăţii. Intr-o seară, la Megara, tatăl său 
insistă să-i vorbească: 

- Hamilcar, ştii şi tu, oraşul vuieşte de zvonuri. Se spune 
despre tine că stai în aşteptare şi nu faci nimic. Nu te mai 
recunosc, pe tine, odinioară atât de iute la fapte. 

- Îţi înţeleg mirarea dar nu te nelinişti. Eu fac război chiar 
şi atunci când sunt departe de câmpul de luptă. Adversarii sunt 
de temut şi vreau să-mi atrag toate şansele de partea mea, 
asigurându-mă de neutralitatea celor mai periculoşi duşmani ai 
noştri, romanii. 

- Te-ai întâlnit cu ei? 

- Numai prin forţa împrejurărilor. Navele noastre au oprit şi 
au controlat corăbiile comerciale romane încărcate cu provizii 


pentru mercenari. Oamenii din echipaje au fost conduşi în portul 
militar şi am avut grijă să fie bine trataţi. 

- N-ar fi trebuit să fim înştiinţaţi despre această treabă? 

- intenţionat n-am făcut-o pentru că mă temeam de ce va 
face poporul. Unii s-ar fi putut simţi îndemnați să-i facă prizo- 
nieri sau să-i ia la bătaie. Caius Cecilius Catulus, fostul meu 
adversar din Sicilia, mi-a trimis, în mare taină, doi emisari cu 
care am vorbit îndelung. Aproape am ajuns la o înţelegere. În 
cadrul negocierii privind eliberarea prizonieri lor, Roma se 
angajează să ne furnizeze mărfurile de care avem nevoie şi să 
nu le facă servicii comerciale duşmanilor noştri. În primele zile 
ale anotimpului prielnic navigaţiei, o flotă va sosi de la Ostia, 
salvându-ne de foamete. 

- Ai acţionat înţelept. 

- Şi încă nu ştii totul: Am reînnodat relaţiile cu Hieron, 
pungaşul şi tâlharul, vinovat de nenorocirile noastre prin 
trădarea lui de la începutul războiului. Prietenia sa cu romanii a 
devenit apăsătoare de când noi am părăsit Sicilia. Se teme 
pentru independenţa regatului său. Aşadar, el are nevoie de o 
Cartagină puternică şi n-a fost nevoie să mă rog pentru a fi de 
acord să ne trimită cantităţi însemnate de grâu şi de ulei. 

La venirea anotimpului frumos, Hamilcar părăsi Cartagina 
împreună cu armata sa. Se pregătea să traverseze fluviul 
Macaras, când un trimis al Consiliului celor O Sută Patru îi ieşi 
[nainte: 

- Fiu al lui Adonibaal, vin să-ţi anunţ două veşti proaste. 

- Vorbeşte. 

- Una dintre corăbiile noastre a plecat din Utica înainte ca 
oraşul să cadă în mâna mercenarilor. 

- E cu neputinţă. 

- Ba da. Am fost trădaţi la modul cel mai rnârşav, de 
oameni de acelaşi neam cu noi, care vorbesc aceeaşi limbă, şi 
se închină la aceiaşi zei. La început, le-au propus romanilor să 
se alieze cu ei dar aceştia i-au refuzat. 

- Chiar dacă ne sunt duşmani, îşi respectă cuvântul dat. 

- Apoi, locuitorii din Utica s-au întâlnit cu Mato iar acesta 
le-a promis, că le va cruța vieţile şi avutul dacă îi vor preda 
oraşul. Au şi pus în aplicare acest plan sinistru, ucigându-i fără 
milă pe soldaţii noştri, comandaţi de cumnatul tău Hannibal, iar 
corpurile lor, au fost aruncate de la [nălţimea zidurilor. 


- Hannibal a scăpat? 

- Din câte ştiu, s-a comportat ca un laş, implorându-i pe 
locuitorii din Utica să-i cruţe viaţa şi arătându-le locurile unde 
erau ascunşi unii dintre oamenii lui. Văzând acestea, unul dintre 
ofiţerii săi, înainte de a fi ucis, a scos sabia şi l-a izbit mortal, 
pedepsindu-l pentru ticăloşie. 

- Bine a făcut, Hannibal a murit aşa cum a trăit, trădător şi 
fricos. Sfârşitul lui înseamnă pentru mine o alinare în multe 
privinţe. 

- Ce vrei să spui? 

- E ceva ce mă priveşte numai pe mine. Care este a doua 
veste proastă? 

- Tatăl tău. 

- Ce s-a întâmplat? 

- Se afla în şedinţă la Senat, când s-a anunţat căderea 
oraşului Utica. S-a ridicat în picioare, şi-a dus mâna la piept şi s- 
a prăbuşit cu faţa la pământ. A murit fără să-şi mai recapete 
cunoştinţa. Oraşul, să ştii, i-a făcut funeralii măreţe. 

- Lasă-mă acum. 

Hamilcar rămase multă vreme într-o stare de profundă 
deprimare, gândindu-se la tatăl său ale cărui sfaturi îi vor lipsi 
dureros de mult. Adonibaal l-a tratat adesea cu severitate şi ani 
întregi i-a interzis să îmbrăţişeze cariera militară. Pentru a-l face 
să-şi schimbe gândurile, l-a trimis la Aspis unde s-a simţit 
părăsit de toată lumea. Acum, înţelegea că tatăl său a vrut mai 
mult decât orice să-i pună la încercare puterea voinţei şi să-l 
înveţe răbdarea şi chibzuinţa. Astfel de calităţi l-au ajutat, apoi, 
să devină un bun general şi un strateg excelent. Amintindu-şi 
semnele lui de iubire drămuite cu zgârcenie, plânse îndelung şi 
regretă toate supărările pe care i le pricinuise. Apoi, venindu-şi 
în fire, jură să cinstească memoria celui dus prin biruinţe în 
luptă. Soarta îi va surâde în curând. 

Intr-o dimineaţă, iscoadele numide l-au prevenit de apro- 
pierea unei puternice armate de rebeli, în jur de cincizeci de mii 
de oameni, condusă de Spendios şi Autaritos. Armata lor înainta 
la adăpostul munţilor, fără să trimită patrule în locuri deschise. 
Generalul cartaginez decise să nu înceapă bătălia imediat. După 
dezastrul de la Adys, cartaginezii învăţaseră că nu puteau folosi 
caii şi elefanții pe terenuri accidentate. Dimpotrivă, la şes, erau 


de neînvins şi, tot din această cauză, mercenarii preferau să 
rămână în locuri înalte. 

{n timp ce călărea în fruntea armatei sale, Hamilcar a fost 
ajuns din urmă de Naravas. 

- Juba mi-a trimis un mesaj. Mi-a spus să-ţi transmit că a 
plâns aflând de moartea lui Adonibaal. Il considera ca pe tatăl 
său şi datorită lui a învăţat tot ce ştie. 

- Fratele tău este şi fratele meu. Este firesc să împărtăşim 
aceeaşi durere. Dar, dacă eşti de acord, mai bine să vorbim 
despre situaţia [n care ne aflăm. Turbez la gândul că trebuie să- 
mi urmăresc inamicul, fără să-l pot ataca. Dacă vrea, cu noi 
mereu după el, ne poate duce până la Coloanele lui Melqart. 

- Linişteşte-te, aşteptarea ta e pe terminate. 

- N-aş crede. 

- Nu fi prea grăbit. Cunosc bine ţinutul, pentru că adesea 
veneam aici la vânătoare. Tâmpiţii ăştia au greşit drumul. In 
două zile, vor ajunge într-un loc pe care noi îl numim Defileul 
ferăstrăului. Este alcătuit din mai multe proeminenie stâncoase 
ce se ascund una în spatele alteia, şi care se aseamănă cu dinţii 
unui ferăstrău. Însă cei care se aventurează în defileu nu ştiu că 
se termină cu un uriaş perete stâncos, de netrecut. 

- Vrei să spui că defileul se înfundă şi acest lucru poate fi 
observat numai în ultima, clipă? 

- (ntocmai. lată din ce cauză mercenarii trebuie lăsaţi să- 
şi vadă de drum. De îndată ce vor intra în defileu, ne vom mişca 
rapid în direcţia lor; eu şi călăreţii mei vom bloca ieşirea! Tu şi 
oamenii tăi veţi ocupa poziţii pe înălțimile, din jur. Nu trebuie 
decât sò aşteptăm ca aceşti blestemaţi răsculați să ne implore 
să-i lăsăm să se predea. 

- Îţi mulţumesc pentru aceste lămuriri, pe care le socotesc 
de cea mai mare importanţă. Aceasta este încă o dovadă a 
bunei tale credinţe faţă de Cartagina. 

- Faţă de Hamilcar Barca, prietenul fratelui meu. Despre 
cetatea ta prefer să nu spun nimic, fie şi numai dacă mă 
gândesc la nerecunoştinţa pe care ţi-a arătat-o ţie cândva. 

Naravas a avut dreptate. Rău sfătuiţi de călăuze, merce- 
narii se adânciră în Defileul ferăstrăului, în pas vioi. Coloana lor 
lungă şerpui printre gurguiele pietroase apoi se opri, trăsnită de 
mirare şi de indignare, în faţa uriaşei stânci care le închidea 
trecerea. Trompetele sunară pentru a ordona oamenilor stânga- 


mprejur, dar puţini dintre ei le auziră. Sunetele lor au fost 
acoperite de un bubuit înspăimântător. Era zgomotul bucăţilor 
de stâncă pe care soldaţii lui Hamilcar le rostogoleau de pe 
înălţimi pentru a închide intrarea în defileu. 

Militari pricepuţi, Spendios şi Autaritos au evaluat destul 
de exact situaţia în care se aflau. Era aproape disperat”, dar 
apreciară că este mai bine să nu-şi alarmeze oamenii şi le 
ordonară acestora să întindă corturile ca şi cum nimic nu s-ar fi 
întâmplat. Curând, după căderea nopţii, se aprinseră focuri, 
întreţinute cu crengi din crângurile ce acopereau văile mun- 
toase. Până târziu în noapte, se auziră cântecele galilor şi 
sarzilor, melopei triste şi plângăreţe, vorbind despre ţara natală 
şi despre frumuseţile ei. În zori, oamenii se treziră şi aşteptară 
ordinele de plecare pe care ar fi trebuit să le dea căpeteniile lor. 
Se scurseră ceasuri lungi până când Spendios şi Autaritos au 
binevoit să-şi facă apariţia, avându-l alături pe Zarzas, un 
adjunct al lui Mato. Spendios a fost singurul care a vorbit: 

- Fraţilor, am căzut într-o capcană din cauza călăuzelor, 
care au fost executate în timpul nopţii. Am trimis câţiva mesa- 
geri la camarazii noştri aflaţi la Tunes. Au plecat zece oameni, 
dintre care cel puţin unul va reuşi să treacă de poziţiile duş- 
mane. În câteva zile, Mato va fi aici cu soldaţii lui şi cu provizii. 
Ne va elibera şi vom putea reîncepe lupta împotriva lui Hamilcar 
Barca. În aşteptarea lui, nu faceţi risipă. Apa şi hrana vor fi 
împărţite de două ori pe zi de către ofiţeri. Fiţi tari şi curajoşi, 
pentru că este numai un moment greu, care va trece; [n câteva 
zile, veţi putea prăda printre resturile taberei cartaginezilor. 

Mercenarii se risipiră, mai degrabă încrezători. Aveau o 
încredere oarbă [n Spendios. Spunea întotdeauna adevărul şi 
nimeni nu îndrăznea să pună la îndoială acest lucru. Timp de 
zece zile, au [ndurat totul cu răbdare, sperând, în fiecare zi Ji 
seară, că [n dimineaţa următoare vor fi treziţi de trompete, 
anunțând venirea lui Mato cu ai săi; [ns' nu a ajuns, spuneau ei, 
din cauză că a trebuit să-şi [ntârzie plecarea, pentru a nu-şi lăsa 
descoperite propriile poziţii. Cartaginezii nu se arătau nici ei 
nicăieri. Fireşte, puteau vedea santinelele lor făcând, de gardă 
pe [nălţimi, însă nu încercai să-i atace pe răsculați ]i nu 
trimiteau patrule; [n apropierea corturilor lor ei continuau să 
rămână acolo sus, ca o ameninţare nevăzută plutind deasupra 
oamenilor lui Spendios: 


La capătul a cincisprezece zile, o mânie surdă îi cuprinse 
pe mercenari, ale căror raţii se micşoraseră drastic. Se adunară, 
şi [şi chemară căpeteniile cu strigăte puternice. Aceştia apărură 
cu nişte mutre tulburate. 

- Unde sunt Mato şi oamenii lui? urlară mai multe voci 
întărâtate. 

- Vor veni azi-mâine, răspunse Spendios. Nu se poate să 
nu vină. 

- Asta spui tu. 

- Nu v-am minţit niciodată, cum bine ştiţi. Vă rog să aveţi 
încredere [n mine. 

- Trei zile; [ţi mai dăm trei zile şi-atât. 

La sfârşitul răgazului stabilit, mercenarii se adunară, iar şi 
îl copleşiră cu batjocuri pe Spendios c'ruia [nsă Autaritos [i luă 
apărarea vorbind inspirat şi cu convingere. Zarzas, el Insuşi, fu 
mai prevăzător |i ca şi cum ar fi socotit că nu acesta era ceasul 
lui. Apoi oamenii se răspândiră, fără să ia nici o hotărâre. 

Furioşi, unii dintre ei, chinuiţi de foame, şi-au ucis caii, 
devorându-i, după ce mai [Întâi le-au băut lacom sângele. O 
adevărată molimă de ospeţe cuprinse tabăra şi mercenarii o 
ţinură Într-o petrecere câteva zile şi nopţi, scoțând, de pe unde 
aveau, tot ce se putea mânca şi bea. Beţi, câţiva dintre ei 
dansară ore [n şir până se prăbuşiră [n praful de pe jos. Alţii se 
mulţumeau să mănânce până nu mai puteau, iar apoi [şi 
provocau voma pentru a putea [nfuleca din nou. 

În a douăzeci şi una zi chefurile s-au terminat. Nu mai 
aveau nici ce mânca nici ce bea. Prea slăbiţi pentru a putea face 
eforturi, oamenii rămâneau culcaţi, abia vorbind, aşteptând cu 
nerăbdare zorii pentru a-şi umezi buzele uscate cu roua ce 
cădea peste noapte. La capătul celei, de a treizecea zi au avut 
loc [ntâmplări de coşmar. Câţiva mercenari, sfâşiaţi de foame, 
[şi uciseră sclavii şi [ncepură să-i mănânce chiar dacă ofiţerii 
[ncercară să-i [mpiedice. Acesta a fost momentul ales de Zarzas 
pentru a ieşi [n faţă. Adunându-i pe toţi cei care se mai puteau 
ţine pe picioare, le-a spus cele ce urmează: 

- Nu trebuie să ne amăgim cu speranţe deşarte, Mato nu 
va veni [n ajutorul nostru. Îi plâng de milă, mai ales că este şi 
compatriotul meu. Desigur, a fost şi el [ncercuit. Aceasta, cred 
eu, este cauza pentru care nu a venit. 


- Ce propui? [ntrebară câţiva galezi pe care şi-i făcuse 
prieteni. 

- Să trimitem emisari la Hamilcar Barca. Înainte de toate, 
a fost căpetenia noastră din Sicilia şi nu poate fi nepăsător faţă 
de soarta foştilor lui soldaţi. Poate că va vrea să ne ierte 
greşelile şi să ne lase liberi, dacă vom jura că nu vom mai ridica 
armele [mpotriva Cartaginei. 

- Spendios, urlă un mercenar grec, ne-ai spus cândva că 
cel care va spune astfel de cuvinte va fi pedepsit ca trădător. 
Or, n-ai scos nici un cuvânt [n timp ce vorbea Zarzas. Eşti de 
acord cu el? 

- Cu moartea [n suflet, răspunse campanianul, nu pot să-l 
contrazic pe nepreţuitul nostru prieten. Astăzi, cuvintele mele 
de ieri numai |[nseamnă nimic. Suntem ca peştele prins [n nadă, 
şi nu avem nici o cale de scăpare. Ar fi bine totuşi, să ştim la ce 
să ne aşteptăm din partea lui Hamilcar. 

- Să-i trimitem o solie. 

Emisarii aleşi de mercenari se prezentară la intrarea [n 
defileu şi fură conduşi, sub o pază bună, [n tabăra cartagineză. 
Acolo, un aghiotant le spuse că generalul comandant era gata 
să stea de vorbă cu primele zece căpetenii, ale c'ror nume le 
[nşiră, punând şi condiţia ca ei să vină fără arme. 

A doua, zi, Spendios, Autaritos, Zarzas şi ceilalţi camarazi 
ai lor sosiră [n faţa cortului lui Hamilcar. Acesta [i primi 
curtenitor şi le oferi, pentru Inceput, fructe şi răcoritoare. 
Emisarii se priviră unii pe alţii [ncercând să ghicească cine seva 
repezi cel dintâi să mănânce cu toată gura un fruct sau să beao 
cupă de vin de Sicilia. Curând, nu-i mai interesa ce făceau 
vecinii lor, fericiţi că mănâncă, [n sfârşit, după atâtea lipsuri şi 
privaţiuni. Fiul lui Adonibaal [i lăsă să facă ce vor. Dacă şi 
căpeteniile se purtau astfel, ce vor fi devenit subalternii lor? Prin 
această mică şmecherie, ştia, Incă [nainte de [Inceperea 
discuţiilor că interlocutorii săi nu erau [n măsură să se opună 
pretențiilor lui. Aşadar, merita să fie puşi la [ncercare. De cum i- 
a văzut sătui, le-a vorbit: 

- Care sunt dorinţele voastre? 

- Să vedem dacă putem face pace, zise Spendios. 

- Nu noi am pornit acest război. 

- Este adevărat. Dar poate că războiul ar fi continuat. Nu 
uita, Mato va veni [n ajutorul nostru. 


- Mira-m-aş. 

- l-am trimis mesageri. 

- Vorbeşti despre cei zece oameni pe care am pus să fie 
crucificaţi. Mato nu ştie nimic despre situaţia voastră. Nu contaţi 
pe el. 

- Care sunt propunerile tale, [n cazul [n care ne predăm? 

- De ce aţi face-o? 

- iți baţi joc de noi? Ştii bine că nu mai avem ap ,că nu 
mai avem hrană şi că suntem condamnaţi să murim de foame 
dacă vom rămâne [n acest defileu blestemat: 

- Poate ar fi pedeapsa cea mai dreaptă pentru greşelile 
voastre şi pentru actele de cruzime faţă de Giscon şi camarazii 
săi. Cu toate acestea, nu uita că aţi luptat cândva sub comanda 
mea [n Sicilia şi că aţi fost soldaţi buni. lată care sunt condiţiile 
mele şi care nu suferă nici o discuţie: veţi lăsa armele; apoi veţi 
veni toţi la intrarea [n defileu. Îi las liberi pe toţi oamenii tăi cu 
condiţia să promită că nu vor mai lupta [mpotriva cetăţii mele şi 
să-şi lase tot ce au pe loc; mai puţin cămaşa de pe ei. Zece 
oameni, aleşi la [ntâmplare dintre voi, vor răspunde cu viaţa 
pentru [Indeplinirea acestor condilii, iar soarta lor o voi 
hotărl eu. 

- Propunerea ta este mărinimoasă, zise Spendios. Nu am 
nici o [ndoială că va fi acceptată de mercenari. In fapt, ea este 
primită de acum, fiindcă noi suntem [mputerniciţi să vorbim [n 
numele lor. Am |ncheiat, deci, o |[nţelegere. Facă zeii ca ea să 
fie respectată [ntocmai. 

- Va fi. Aşadar, confirmaţi şi sunteii de acord, pe cuvânt, 
că |nţelegerea noastră este valabilă si ca poate să fie pusă [n 
aplicare. Dacă este aşa, atât eu cât şi voi suntem [n drept să 
luăm primele măsuri pe care situaţia le cere. 

- Ai [ntru totul dreptate. A venit timpul să punem capăt 
suferințelor trupelor noastre. 

- Foarte bine. V-am spus că zece dintre oamenii voştri vor 
răspunde cu viaţa de executarea [nţelegerii dintre noi. Ei bine, 
aceşti zece soldaţi se află [n faţa mea. 

- Hamilcar, tu n-ai minte, protestă Spendios. Ne-am [nchi- 
puit că veţi alege aceşti zece oameni la [ntâmplare dintre 
mercenarii noştri. 

- Este foarte adevărat, iar cei aleşi de întâmplare, cu 
multă pricepere, dintre mercenari, sunt cei care au venit ca 


reprezentanţi ai lor. lată, mi-aţi cerut să pun în faptă înţelegerea 
dintre noi şi am făcut-o. Gărzi, luaţi prizonierii. 

Cei din tabăra mercenari lor nu au primit nici o veste de la 
emisarii lor. La căderea nopţii, ei încă nu se întorseseră. 

Oamenii [nsă nu se nelinişteau: discuţiile au fost, desigur, 
mai lungi decât au presupus. După încă două zile, s-au adunat 
iar, convinşi că Hamilcar i-a ucis pe trimişii lor. Disperaţi, se 
grăbiră spre intrarea în defileu şi, împinşi de un instinct natural 
de supravieţuire, reuşiră să urce pe bolovanii ce închideau 
trecerea. De aici, ajunseră într-un loc deschis şi se întinser' pe 
pământ pentru a-şi trage răsuflarea. Brusc, au fost treziţi la 
realitate de un zgomot înfiorător. Veneau elefanții lui Hamilcar. 
Văzând că mercenarii fug, generalul ordonase ofiţerilor să adune 
elefanții pe câmpie şi să-i conducă spre intrarea în defileu. 
lritate de mulţimea mercenarilor, animalele porniră la atac. 
Apoi, enervaţi de strigătele soldaţilor şi de loviturile armelor, 
elefanții năvăliră peste ei. Slăbiţi de lipsurile [ndurate, oamenii 
lui Spendios n-au mai avut puterea să fug”. Cei mai resemnaţi 
aşteptau, cu ochii lărgiţi de groază, să fie striviţi de 
pachidermele, pe când alţii se aruncau ei Înşişi sub picioarele 
lor, scoțând strigăte sălbatice. La sfârşitul zilei, aproape 
patruzeci de mii de cadavre acopereau pământul. 


x k x 


După această victorie, Hamilcar se hotărî să se reîntoarcă 
la Cartagina pentru a pregăti bătălia cu Mato, bine fortificat [n 
tabăra lui de la Tunes. Pentru a-l impresiona şi pentru a-l 
determina să capituleze, îi răstigni pe Spendios şi pe ceilalţi 
camarazi ai lui la câteva stadii de palisada rebelilor. Apoi, 
lăsându-şi oamenii acolo, se duse la moşia din Megara unde 
copiii îl întâmpinară cu o bucurie umbrită de nelinişte. Hamilcar 
îl întrebă pe tânărul lui fiu: 

Hannibal, posomoreala nu-i stă bine unui băiat de vârsta 
ta. Decât să stai să rumegi gânduri negre, mai bine te-ai juca cu 
fiul lui Juba. 

- "Tată, mă tem. 
- Te temi de ce? Un Barca, nu cunoaşte frica. 


- Umblă vorbe prin oraş. Se şopteşte pe la colţuri că răz- 
boiul ţine de prea multă vreme şi că numai zeii [i vor putea pune 
capăt. 

- Nu hulesc, dar nu pe zei i-am aşteptat când i-am zdrobit 
pe duşmanii noştri [n defileul ferăstrăului. 

- Preoţii lui Baal Ammon au convins poporul că, pentru a fi 
învingători, trebuie adus un sacrificiu cu copii arşi de vii. 

- Eşti sigur? 

- Este un zvon, dar toată lumea vorbeşte numai de 
aceasta. 

- Îţi înţeleg îngrijorarea. Cetatea noastră a înnebunit şi 
vrea reînnoirea unor tradiţii din timpul strămoşilor noştri, la care 
noi renunţaserăm. Nu va ajuta cu nimic aruncarea pruncilor pe 
ruguri. Un zeu care iubeşte sângele este prea rău pentru a le 
putea fi sprijin credincioşilor. lată din ce cauză noi, cei din 
neamul Barca, îl cinstim pe Melgart mai mult decât pe Baal 
Ammon. 

- Tată, să ştii c nu m tem sò mor pentru oraşul meu. La 
fel ca şi tine, mi-aş da viaţa pentru el, dar aş vrea ca aceasta să 
se întâmple pe câmpul de bătaie. Însă nu vreau să fiu ars de viu 
şi mă voi ap'ra pân” la ultima suflare, chiar dacă va trebui s`-l 
rănesc sau să-l ucid pe preot. 

- Nu ţi se va întâmpla nimic. 

După ce a vorbit cu fiul s'u, Hamilcar l-a chemat pe 
administratorul Himilk. 

- Magon, fiul tău, se află tot la prietenul nostru Juba? 

- Da. Soţia şi copilul lui sunt aici şi îţi mulţumesc pentru 
mărinimia cu care îi găzduieşti. 

- Dar pari cam îngrijorat. 

- Magon îmi lipseşte şi, de mai multe luni nu am nici o 
veste de la el. Nu am încredere în numizi. 

- Greşeşti. 

- Ştiu, însă părinţii mei au fost ucişi, cândva, de tâlhari din 
neamul lor şi de atunci simt pentru ei ură şi scârbă. Mă tem ca 
fiul meu să nu fie reţinut împotriva voinţei lui, ca prizonier. Nu 
dispun de mijloace să-l răscumpăr şi tremur la gândul că ar 
putea fi victima unei trădări. 

- Înţeleg ce simţi. Eşti un slujbaş devotat al familiei 
noastre şi m-am gândit să mă revanşez într-un fel cât mai 
oficial. În această seară, Epicide îi va duce pe copiii mei la Juba. 


Vor avea la ei o scrisoare în care îi voi propune prietenului meu 
să-i ia pe ei ostatici şi să-l elibereze pe Magon, în cazul în care 
acesta este prizonier. Să n-ai nici o teamă, se vor [ntoarce toţi, 
bine sănătoşi, iar noi îi vom sărbători. 

- Şi dacă nu se mai întorc? 

- Atunci Juba va fi pedepsit. Şi pentru a-ţi potoli ultimele 
temeri, voi face chiar mai mult. Îl înfiez astăzi pe fiul lui Magon. 
De acum înainte va fi fiul meu şi îmi va moşteni ]i averile, dacă 
fiii mei nu o vor putea face. 

- Stăpâne, eşti mărinimia însăşi iar eu am cinstea ca 
nepotul meu, de aici încolo, să fie şi fiul tău. Tu şi tatăl tău m-aţi 
copleşit mereu cu binefaceri. Să ştii, când va fi momentul, vei 
putea să-mi ceri orice. 

- Am şi făcut-o. 

În aceeaşi seară, un mic grup de călăreţi ieşea din Megara 
în galop, însoţit de câţiva soldaţi. A doua zi, Hamilcar a fost 
trezit de Bostar, cel mai apropiat dintre aghiotanţii săi. 

- Fiu al lui Adonibaal, eşti chemat de urgenţă la Poarta 
Nouă. 

- Ce se întâmplă? 

- Soldaţii noştri dau năvală în oraş în cea mai mare 
neorânduială. 

- Din ce cauză fug?" 

- Au făcut o mare prostie. După ce i-au văzut pe Spendios 
şi pe ai lui răstigniţi, au luat-o razna. Unii s-au dus la furat pe 
moşii, alţii s-au îmbătat şi au plecat de la posturi. Când Mato şi-a 
dat seama ce se întâmplă, a profitat şi a pornit un atac pe 
neaşteptate asupra taberei noastre. Norocul a fost de partea lor. 
l-au tăiat pe toţi soldaţii care le-au căzut în mâini. De asemenea, 
pe locul unde era crucificat Spendios l-a răstignit pe Hannibal 
prevăzătorul, unul dintre cei mai buni generali ai noştri, şi pe 
încă treizeci de senatori veniţi să serbeze victoria împreună cu 
el; [n acest moment, Mato a [ncercuit Cartagina iar maşinile lui 
de război lovesc cu bolovani în meterezele noastre. 

- Îţi mulţumesc pentru informaţii. Hotărât lucru, nu am nici 
un noroc cu generalii mei. S-ar părea că, în cea mai mare parte 
a timpului, le stă capul la un singur lucru: cum să mă lipsească 
de bucuria victoriei. Te urmez. Mai târziu, voi examina situaţia. 

Ajungând la Poarta Nouă, Hamilcar a putut să-şi dea 
seama de cât era de mare nenorocirea. Câmpia gemea de 


mulţimea mercenari lor care îi înjurau pe cartaginezii ce stăteau 
pe ziduri, făgăduindu-le cele mai cumplite torturi. Socotindu-i pe 
oamenii de care putea dispune, şi-a dat seama că Mato primise 
întăririi s-ar părea trimise de libieni. După ce s-a sfătuit cu 
ofiţerii săi, a ordonat ca unele poziţii să fie întărite iar altele să 
fie dezafectate. Era convins că mercenarii nu vor ataca incinta 
cu trei rânduri de ziduri şi că, în schimb, vor încerca să 
străpungă apărarea lângă Megara. 

Un adevărat vânt de panică sufla prin oraş. Această nouă 
înfrângere a trupelor cartagineze nu prevestea nimic bun iar cei 
mai pesimişti, convinşi de iminenta cădere a cetăţii, începuseră 
să sape gropi pentru a-şi ascunde bogăţiile şi aurul. In Consiliul 
celor O Sută Patru, discuţiile erau în toi. Baalyaton revenise în 
centrul atenţiei şi al linguşirilor slugarnice şi făcea remarci 
răutăcioase despre Hamilcar. Dezbaterile senatorilor fură 
întrerupte de un vacarm asurzitor. Mulțimea pătrunse în clădire, 
avându-l în frunte pe Cohen Hacoanim, marele preot al lui Baal 
Ammon. 

Având pe cap tiara şi îmbrăcat cu un lung veşmânt de in 
alb, acesta le vorbi demnitarilor: 

- Baal Amon ne-a trimis o grea pedeapsă pe care o 
merităm. În mândria voastră şi în criminala voastră necredinţă, 
aţi uitat să-i aduceţi sacrificii de prunci vii, aşa cum este dreptul 
şi bunul lui plac. Vreme îndelungată, zeul nostru a fost răbdător 
cu voi, sperând că veţi îmbunătăţi şi veţi reînnoi vechile tradiţii 
strămoşeşti. N-aţi vrut să ascultați mustrările mele iar inima 
voastră s-a împietrit. În loc să veniţi în sanctuarul lui Baal 
Ammon, v-a plăcut mai mult să-i cinstiţi pe Eşmun şi pe Astarte. 
Astăzi, nerecunoştinţa voastră este pedepsită cu asprime. 

- Mare preot, ce ar trebui să facem? şopti cu un glas 
prefăcut, temător şi rugător, Baalyaton. 

- Daţi-i lui Baal Amon ce i se cuvine, pe copiii voştri. Am 
aici o listă cu întâi-născuţii din cele mai ilustre familii. Să fie 
aduşi imediat la sanctuar pentru a le sta alături celorlalţi copii 
pe care curajoşii şi pioşii noştri concetăţeni, de bună voie şi 
nesiliţi de nimeni, i-au dat pentru a fi sacrificați. 

Mulțimea, cuprinsă de o furie superstiţioasă, izbucni în 
strigăte de aprobare. În cartierele bogate din cetate, nu peste 
multă vreme, au început să se audă strigătele sfâşietoare ale 
mamelor ce încercau să se smulgă din braţele soldaţilor ce le 


căutau copiii. La Megara, Hamilcar l-a întâmpinat el însuşi pe 
ofiţerul venit să-i ceară fiul. S-a prefăcut cuprins de cea mai 
adâncă durere, înainte de a vorbi: 

- Aşteaptă-mă aici. Mă duc după el. 

Fiul lui Adonibaal se interesă mai întâi dacă Himilk este [n 
casă. Unul dintre sclavi îi spuse că e plecat. l-a poruncit apoi să-l 
aducă pe nepotul administratorului, un puşti de trei ani, vesel şi 
jucăuş. Îl luă în braţe dezmierdându-l şi îi spuse că bunicul lui îl 
aşteaptă în oraş şi că va fi dus la el. Se întoarse apoi la ofiţer: 

- lată, copilul casei Barca. 

- Dar el nu este fiul tău. 

- Ba da. 

- Nu. Hannibal pe care toată lumea îl cunoaşte este mai 
mare ca vârstă. 

- Este adevărat, numai că acum este plecat la numizi. N-ai 
decât să-l cauţi prin toată casa, nu-l vei găsi. L-am adoptat pe 
acest copil. Aşadar, este fiul meu şi îl dăruiesc oraşului. Fiindcă 
veni vorba, oare este numele tău? 

- Bomilcar. 

- Află că te voi lăsa să faci ce n-am răbdat de la nimeni 
niciodată. Loveşte-mă pentru a mă dezarma şi ameninţă-mă cu 
sabia când voi [ncerca să-ţi smulg copilul. În aşa fel ca toţi să fie 
martori că nu i-am dorit moartea şi că tu ai executat ordinul 
primit de la Consiliul celor O Sută Patru. Te voi răsplăti pentru 
aceasta mai târziu. 

Ofiţerul a făcut Intocmai cum i-a cerut Hamilcar. În 
Cartagina, cetăţenii se adunaseră la sanctuarul lui Baal Ammon, 
[n faţa uriaşei statui a zeului. La picioarele acestuia, o lespede 
de bronz ascundea o groapă [n care era aprins un foc puternic. 
In partea dreaptă, stăteau părinţii copiilor ce urmau să fie 
sacrificați. Aşa cum cerea tradiţia, se prefăceau veseli, jucându- 
se cu copiii, mângâindu-i şi sărutându-i de mii de ori, 
promiţându-le că le vor da tot ce vor dori, dacă se vor arăta 
cuminţi şi ascultători. 

Cohen Hacoanim ridică o mână: 

- Popor al Cartaginei, a venit timpul să-i cerem iertare lui 
Baal Ammon. Fie ca aceste ofrande să ne aducă iar bunăvoința 
lui! 

Luă [n braţe un prunc ce urla de groază şi [I aruncă [n 
flăcări, iar ceilalţi preoţi şi credincioşi făcură la fel. Pradă unei 


adevărate nebunii, aceştia nu se mulţumiră să dea morţii [ntâi- 
născuţii lor ci trecură |i la fraţii şi la surorile acestora, nesimţitori 
la rugăminţi şi la ţipetele sfâşietoare. Când ceremonia s-a 
terminat, aproape o mie de copii fuseseră daţi pieirii iar cetatea 
putea, [n sfârşit, să se lase [n voia durerii. 

Timp de câteva săptămâni, cartaginezii şi mercenarii se 
observară unii pe alţii. Maşinile de asediu ale răsculați lor nu 
putură veni de hac meterezelor cetăţii iar apărătorii stăteau la 
adăpost [n spatele lor; arareori [ncercau să iasă afară, [n mici 
grupuri compacte şi rupând-o la fugă când inamicul se apropia. 
In casa lui de la Megara, Hamilcar muncea pe rupte Împreună 
cu ofiţerii săi la planul viitoarei bătălii. Într-o dimineaţă, a fost 
chemat [n faţa Consiliului celor O Sută Patru. Baalyaton [I 
[ntrebă cu un glas uscat şi duşmănos: 

- Ce face comandantul nostru general? 

- Se pregăteşte de luptă. 

- lată o [ndeletnicire demnă de talentele lui. În aşteptare, 
oraşul este tot sub asediu şi noi ne resemnăm să stăm pe 
metereze ]i să privim de la [nălţimea lor incendiile care ne 
distrug moşiile. Oare pentru acestea te-am rechemat noi 
aşezându-te [n fruntea armate? 

- M-aţi numit [n acest post deoarece ceilalţi generali s-au 
dovedit incompetenţi. 

- Ai dreptate, Insă faptul acesta nu-ţi dă dreptul să stai cu 
mâinile [n sân. 

- Baalyaton, nu vei fi niciodată un bun strateg. Eşti mai 
nerăbdător ca fata mare şi turbezi că nu ne batem. De altmin- 
teri, nu eşti decât un civil. Poţi [nsă să-ţi dai seama cum se simt 
Mato şi oamenii săi. Aceştia sunt soldaţi, soldaţi buni, iar 
inactivitatea [i apasă. Mai mult decât atât, nu le plac asediile. Le 
place mai mult să lupte [n câmp deschis, unde se pot ascunde 
pe după palisadele lor. Socotesc să-i las să mai fiarbă [ncă vreo 
câteva săptămâni. Când vor ajunge la capătul răbdării, voi ieşi 
din oraş pe Poarta Megara şi o voi lua [n direcţia fluviului 
Macaras. Acolo va avea loc confruntarea hotărâtoare, din care 
socot că vom ieşi învingători. 

- Planul tău este inteligent, dar crezi că mercenarii se vor 
comporta aşa cum doreşti tu? 

- Nu vor avea [ncotro. Işi dau seama foarte bine că nu pot 
lua cu asalt meterezele cetăţii. 


- Totul va trebui să se termine [nainte de a [Incepe 
anotimpul rece. Aceasta este dorinţa Consiliului celor O Sută 
Patru. 

- Ala va fi. 

Hamilcar se retrase [nsoţit de aghiotanţii lui printre care, 
de acum [nainte, se afla şi Bomilcar. Baalyaton l-a văzut şi, într- 
o seară, îl chemă la el pe tânărul ofiţer, pe al cărui tată [I 
cunoştea: 

- Bomilcar, văd că ai ajuns la mare cinste de vreme ce 
Hamilcar te-a chemat să-i stai alături. Dai impresia că ai ajuns 
acolo prin comportarea ta promițătoare pe câmpul de luptă 
ceea ce, dacă mă gândesc bine, este cu neputinţă. Faci parte 
din garda senatorială şi niciodată n-ai păr sit oraşul. Aşadar, nu- 
mi pot explica de ce un Barca îţi arată, dintr-o dată, atâta 
[ncredere. 

- Nu ştiu dacă-mi este [ngăduit să-ţi dezvălui motivele. 

- Dar nu eu sunt cel care te întreabă, ci Consiliul celor O 
Sută Patru. 

Atunci, Bomilcar îi povesti [mprejurarea [În care l-a întâlnit 
pe Hamilcar. Bomilcar plecă de la Senat copleşit de gânduri şi 
fără să ia seama la cei doi bărbaţi care [I urmăreau şi care, când 
ajunse [ntr-o ulicioară [ntunecoasă, săriră pe el. După ce 
săvârşiră nelegiuirea, aruncară cadavrul ofițerului [n apele 
portului comercial şi [I anunţară pe Baalyaton că, de aici [ncolo, 
era singurul deţinător al unui secret important. 

Cam la o lună de la dispariţia lui Bomilcar, trompetele 
răsunară [n Cartagina. Petrecută de o mare mulţime de oameni, 
armata ieşi din oraş prin Poarta Megara. Hamilcar călărea [n 
frunte, avându-i alături pe Naravas şi pe Hannon. Acesta din 
urmă l-a rugat să-i dea posibilitatea să-şi afle o moarte glorioasă 
pe câmpul de luptă pentru a-şi spăla păcatele de odinioară, iar 
fiul lui Adonibaal nu a putut să-i refuze o revanşă asupra sorții. 
Aşa cum Hamilcar prevăzuse, mercenarii se grăbiră să-şi ridice 
tabăra şi să-l urmeze. De mai multe ori, s-a prefăcut că e gata 
să [nceapă lupta, dar apoi se retrăgea. Când şi-a dat seama că 
adversarii |Incepuseră să fie cuprinşi de oboseala marşurilor 
forţate, şi-a aranjat armata [n ordine de bătaie, pe locurile din 
apropierea vărsării [n mare a fluviului Maracas. În larg, [I 
aşteptau corăbiile şi, la un semn al lui, se apropiară de țărm 
debarcând trupe odihnite şi peste două sute de elefanţi. Mato şi 


ai săi [nţeleseră că a sosit ceasul sfârşitului lor. Două zile şi 
două nopţi luptară, plini de curaj. În dimineaţa celei de a treia 
zile, un pumn de oameni mai rezistau alături de căpetenia 
numidă, dar c'zură şi ei sub lăncile cartaginezilor, nu şi Mato, 
pentru prinderea căruia Hamilcar oferise o mare recompensă. 
Când căpetenia răsculaților a fost condusă [n faţa fiului lui 
Adonibaal, cei doi bărbaţi se măsurară [ndelung. Legat [n lanţuri 
grele, Mato nu pierduse nimic din mândria sa şi nu şi-a plecat 
ochii [n faţa lui, aşa cum [i porunceau gărzile. Se pregătea să 
[ndure cea mai cumplită pedeapsă pe care Cartagina i-o dorea: 
moartea! 

Hamilcar, [nsă, n-a avut niciodată timp să se bucure de 
biruinţele lui. Alte ameninţări pluteau peste cetatea Elissei. 
Romanii, care s-au arătat aliaţi corecţi pe durata războiului cu 
mercenarii, nu [ntârziară să le reamintească celor din Cartagina 
că ei erau singurii stăpâni peste marea cea mare. Trimişii lor 
veniră la Cartagina pentru a le spune că tratatul semnat 
odinioară, prin care i se răpea cetăţii Elissei Sicilia, va trebui 
modificat. Consiliul celor O Sută Patru trebuia să renunţe la 
instalarea de garnizoane [n Sardinia şi [n Corsica, aceste două 
insule fiind, de-acum, aliate ale romanilor. Peste toate acestea, 
cetatea Elissei trebuia să mai plătească [ncă o despăgubire de 
1200 de talanţi, fără de care legiunile amenințau să debarce [n 
ţinutul Frumosului Promontoriu. Nedispunând de mijloace pentru 
a se opune acestor pretenţii, Senatul semnă un nou tratat, 
având grijă ca Hamilcar să fie [nştiinţat cât mai târziu. Acesta a 
aflat de existenţa lui când o delegaţie a Consiliului celor O Sută 
Patru veni să-i [nmâneze titlul, până atunci necunoscut, de 
"mare strateg", pentru bunele şi credincioasele servicii aduse 
cetăţii. Nebun de mânie din cauza laşităţii lor [n faţa romanilor, 
[i anunţă că se retrage din toate funcţiile [nţelegând ca, de 
acum [ncolo, să se ocupe de educaţia fiilor săi. La drept vorbind, 
senatorii nici nu [ncercară să-l convingă să se răzgândească. Au 
plecat, luându-l cu ei şi pe Mato care, peste câteva zile a fost 
dat pradă mulţimii. Lovit din toate părţile, şiroind de sânge, 
căpetenia mercenarilor [şi dădu ultima suflare [n mijlocul pieţei 
iar leşul lui a fost aruncat hrană animalelor sălbatice. 


CAPITOLUL 12 


După execuţia plină de cruzime a lui Mato, Cartagina a 
sărbătorit cu mare fast victoria asupra mercenarilor, pe par- 
cursul mai multor zile ]i nopţi. Negustorii şi senatorii, de obicei, 
strânşi la pungă, au împărţit bucate şi vin din belşug, ca şi cum 
ar fi vrut, în felul acesta, s'-]i însuşească beneficiile păcii 
redobândite. S-ar fi putut crede că lor, ]i nu lui Hamilcar, le 
revenea meritul biruinţei. Poporul, cumplit [ncercat de lipsuri, 
nu-şi bătea capul cu astfel de consideraţii. Ceea ce conta pentru 
el era că războiul din pricina căruia suferise atât s-a sfârşit şi cò o 
dată cu el se pusese capăt impozitelor grele ce apăsau pe 
umerii lui. Cur@nd, vor sosi iar corăbiile negustorilor, mai multe 
decât [nainte, revărsând valuri de bogății asupra cetăţii Elissei şi 
locuitorii ei nu vor mai suporta lipsuri, de nici un fel. Mii de 
credincioşi se [ndreptară spre temple, pentru a aduce sacrificii 
zeilor şi zeiţelor protectori ai oraşului. Familiile ce-şi oferiseră 
copiii holocaustului? se m@ngâiau cu gândul că jertfirea lor n-a 
fost zadarnică şi unii dintre ei chiar le vorbeau de sus vecinilor, 
socotind că aceştia le datorează recunoştinţă. 

Hamilcar Barca nu s-a amestecat în aceste manifestări 
publice. Nu pentru că era sup'rat, ci dintr-un calcul politic. Ştia 
mai bine decât oricine că toate nenorocirile cauzate de războiul 
cu mercenarii ar fi putut fi ocolite uşor, dacă senatorii ar fi 
consimţit să-şi respecte angajamentele cu privire la plata 
soldelor. Zgârcenia lor greţoasă i-a costat scump, foarte scump. 
Pentru înăbuşirea răscoalei, cetatea Elissei a trebuit să pună la 
bătaie sume enorme iar romanii au profitat de slăbiciunea ei 
răpindu-i Sardinia şi Corsica. Nimeni n-a vrut să audă 
îndemnurile la înţelepciune ale fiului lui Adonibaal decât atunci 
când situaţia a devenit cu adevărat disperată. Atunci şi numai 
atunci, Consiliul celor O Sută Patru a venit să-l caute în izolarea 
lui de la Megara rugându-l, încă o dată, să salveze oraşul de la 
pieire. La sfaturile tatălui său, aproape muribund, a trecut peste 
toate nemulţumirile personale |]i a primit să fie comandant 
general al armatei cartagineze. Acum, după ce ieşise biruitor, 
ştia că Senatul nu-i va fi recunoscător, ci dimpotrivă. Cartagina 
nu tolera generalii învinşi şi îi executa prin răstignire. Dar, dacă 
ar fi putut, ar fi dat aceeaşi pedeapsă şi învingătorilor, de care 


29 Holocaust (din limba greac`: halos - tot, şi kaier- a arde - sacrificiu [n care victima era complet 
arsă la iudei. 


se temeau din cauza popularității ]i influenţei pe care o puteau 
exercita asupra plebei. Fireşte, acestea nu s-au rostit niciodată 
pe faţă în Senat, dar au fost spuse în şoaptă sau numai s-au dat 
de înţeles. La rândul său, Hamilcar a fost primit cu laude şi 
înalte aprecieri atât de prieteni, cât şi de duşmani. Toţi îi 
preamăreau curajul şi destoinicia, aşteptând însă nerăbdători 
ceea ce s-a şi întâmplat, ca el să pună capăt acestor manifestări 
deşarte. 

Revenit în singurătatea de la Megara, tatăl lui Hannibal îşi 
petrecea zilele rumegând gânduri negre. Intr-o dimineaţă, 
Epicide îl anunţă că un senator, pe nume Bomilcar, cere să-i 
vorbească. Spre marea mirare a fostului său dascăl, a fost de 
acord să-l vadă. 

- Te salut, Bomilcar. Ai fost unul dintre credincioşii sus- 
ţinători ai tatălui meu şi numai pentru a-i cinsti amintirea trec 
peste regula pe care mi-am impus-o, de a nu primi nici o vizită. 

- Mă bucur mult. M-ar fi întristat să nu te pot întâlni, căci 
îmi eşti drag. Crede-mă, suntem mulţi [n Senat cei care 
regretăm lipsa ta acum, când avem mai mult' nevoie de 
experienţa |i de sfaturile tale competente. 

- Nu sunt sigur că cei mai mulţi dintre colegii tăi 
împărtăşesc acelaşi punct de vedere. 

- Te înşeli, iar tatăl t'u, Adonibaal, s-ar fi comportat altfel. 
{n cele mai grele momente ale oraşului nostru, chiar şi atunci 
când a fost ţinta unor atacuri nedrepte, n-a lipsit niciodată de la 
şedinţele Consiliului celor O Sută Patru. Astăzi, când el nu mai e, 
ne lipseşte cumplit înţelepciunea neamului Barca. 

- {ți mulţumesc pentru vorbele bune. ji, pentru că ele vin 
de la tine, cred că sunt sincere. Insă locul meu nu este în Senat. 
Urăsc intrigile şi conspiraţiile pe cât îmi sunt de nesuferite şi 
discuţiile nesfârşite de care voi păreţi că nu vă săturaţi 
niciodată. Sunt soldat şi singura mea ambiţie este de a lupta. 
Or, acum am ajuns la pace cu Roma şi cu ceilalţi vecini. Aşadar, 
sabia mea nu vă este de nici un folos şi mă mulţumesc să 
veghez la educaţia copiilor mei, care nici ea nu este o treabă 
uşoară. 

- Hamilcar, ştii bine că sunt mai multe feluri de a lupta. 
Războiul este numai unul dintre ele. 

- Ce vrei să spui? 


- Suntem [n relaţii paşnice cu romanii şi cu numizii iar 
mercenarii au fost pedepsiţi aşa cum meritau. Dar Cartagina 
este întotdeauna, [n război. 

- Împotriva cui? 

- Pentru a te lupta nu este neapărată nevoie de un 
duşman. Ea nu se bate numai cu cineva anume, ci se luptă 
pentru ea însăşi şi pentru viitorul ei. 

- Mai vorbeşte-mi; cuvintele tale sunt înțelepte şi îmi 
trezesc interesul. 

- Oraşul nostru se bate pentru a fi iar marea cetate de 
odinioară, de mai înainte ca aceste nenorociri să vină, una după 
alta, şi de care nu suntem vinovaţi. Cea mai mare povară a 
noastră este obligaţia de a plăti enorma despăgubire pe care o 
datorăm acestor romani blestemaţi. Nu este nevoie să-ţi mai 
spun cum stăm cu banii. Cu mare greutate am reuşit să găsim 
mijloacele pentru a plăti rata pe anul în curs, dar în viitor nu o 
vom mai putea achita, iar Roma se va grăbi să pună mâna pe 
arme împotriva noastră. Nu cutez nici măcar să mă gândesc la 
ce s-ar putea întâmpla atunci. Vor năvăli iar pe țărmurile 
noastre. 

- Pot să-li spun un singur lucru: într-un astfel de caz, vom 
fi bătuţi şi aşa vom fi mereu dacă nu ne refacem flota şi armata. 
lar pentru aşa ceva este nevoie de aur şi de argint. Or, am 
pierdut Sicilia, Corsica şi Sardinia; de unde venea cea mare 
parte a bogățiilor noastre. Suntem prinşi într-o capcană din care 
nu e nici o cale de scăpare. Cum am putea înlocui aceste 
teritorii pierdute? 

- Există o posibilitate. 

- Care? 

- Mi-aduc aminte de discursul pe care l-ai rostit cu glas 
bărbătesc în marea piaţă a oraşului, când poporul te-a ales 
comandant general. Vorbeai atunci despre necesitatea ca oraşul 
nostru să-şi apere şi să-şi extindă teritoriile aflate sub dominaţia 
lui. 

- Aşa e, numai că am pierdut aceste teritorii. 

- Uiţi că mai avem şi altele. 

- Care? 

- Coloniile noastre iberice. La fel ca mulţi dintre conce- 
t ţenii noştri, ai uitat de existenţa lor aşa cum şi strămoşii noştri 
au lăsat în părăsire aşezările comerciale întemeiate de Hannon 


în ţinutul Cornul Orientului. Nu te învinuiesc pentru aceasta dar, 
lasă-mă să-ţi amintesc una dintre ele, Gades* a fost întemeiată 
de străbunii noştri fenicieni cu mult înainte de Utica şi chiar 
înainte de Cartagina. Ca urmare, am creat şi alte aşezări 
comerciale, cum sunt Sexi, Malaga, Mastia, Abdera, şi Ebezos*!; 
[n această ultimă localitate am recrutat noi luptătorii prăştiaşi a 
căror eficienţă ai putut-o vedea în timpul luptelor. 

- Aşa e. Sunt soldaţi foarte buni. 

- În acelaşi timp, în teritoriile noastre nu se mai află altă 
cetate ca Tartessos, aflată pe o insulă de la gurile fluviului 
Betis? ce izvorăşte din "munţii de argint", numiţi astfel pentru 
că sunt bogaţi în mine de aur şi de argint. Ţărmul însuşi geme 
de mari cantităţi de metale preţioase, precum şi de aramă 
Odinioară, grecii din Masalia? au poftit şi ei la aceste teritorii, 
dar au fost [nvinşi de generam noştri. 

- Imi vorbeşti din trecut. Astăzi, ce mai ştim despre aceste 
colonii? 

- Din vina noastră, nu prea mare lucru. A trecut multă 
vreme de când nici o flotă nu a mai plecat din Cartagina să-i 
cerceteze, chiar dacă n-au rămas, credincioşi limbii strămoşilor 
noştri. Ştii mai bine decât oricine ce superbă nepăsare poate 
dovedi Senatul faţă de prietenii săi. Astfel, ar fi bine ca tu să 
preiei conducerea unei expediţii militare pentru a reînnoda 
legăturile cu coloniile noastre, începând cu cele din Gades şi 
Tartessos. 

- Ideea este îmbietoare dar mi-ar plăcea ca, mai întâi, să 
ştiu precis câteva lucruri. Este o propunere făcută insului 
Hamilcar Barca sau este vorba de omisiune oficială pe care 
Senatul mi-o va încredința mie? 

- Sunt fericit că nu mi-ai prezentat de la bun început un 
refuz în principiu. Colegii mei s-au temut atât de tare de ce vei 
spune, Încât m-au trimis pe mine să cercetez mai întâi terenul. 
In fapt, Consiliul celor O Sută Patru va fi onorat ca tu să preiei 
conducerea tuturor posesiunilor noastre aflate pe celălalt țărm 
la marea cea mare. Vei pleca cu cinci mii de oameni şi eşti 
împuternicit să recrutezi şi alţi mercenari din acele locuri. 


30 Actualul oraş Cadix. 

31 Actualele localităţi Ibiza, Hormis şi Malaga, identificarea celorlalte denumiri este subiect de 
discuţie. 

32 Fluviul Guadalquivir. 

33 Marsilia. 


- Voi avea toate prerogativele civile şi politice? 

- Da. 

- Mai precis, ce anume va trebui s` fac? 

- Pe de o parte, să te asiguri că aşezările noastre sunt bine 
apărate şi, în caz contrar, să iei toate măsurile ce se impun 
pentru a fi în deplină siguranţă; pe de altă parte, va trebui ca tu 
şi oamenii tăi să întemeiaţi noi colonii. 

- Cred că aceasta nu e tot. 

- Nu. În principal, misiunea ta va consta în redeschiderea 
minelor de aur şi de argint, a căror producţie va trebui să ajungă 
la noi. Să ştii că, atunci când te vei afla la sute de stadii de 
cetatea noastră, soarta ei va fi în mâinile tale. Într-un cuvânt, 
toată încrederea şi speranţele ni le punem în tine. 

- Pe cât sunt de convins de sinceritatea vorbelor tale, pe 
atât mă întreb dacă, nu cumva, această misiune este pentru unii 
o modalitate de a mă îndepărta din oraşul nostru, slăbind astfel 
partida celor ce susţin neamul Barca. 

- iți înţeleg neliniştile. Sunt fireşti. Acestea fiind zisei 
trebuie să spun şi că adevărații potrivnici ai neamului Barca nu 
sunt neapărat printre cei din partida adversă; căci duşmanul cel 
mai înverşunat al lui Hamilcar Barca este însuşi Hamilcar Barca! 

- Ce vrei să spui? 

- Crezi tu că uşor le este susținătorilor tăi să-ţi ia apărarea 
când tu nu te arăţi la Senat şi nu iei parte la dezbateri? Vrei să 
fii urmat dar îi respingi pe cei care [ţi sunt credincioşi şi îi 
descurajezi. Într-un anume fel, plecarea ta din Cartagina va fi 
pentru noi binevenită. Ne va fi mai uşor să te susţinem, pentru 
că vei fi indispensabil Cartaginei fără a fi de faţă. Astfel, le vei 
face un mare bine prietenilor tăi iar influenţa ta va fi cu atât mai 
mare. 

- Voi avea dreptul să-mi aleg ofiţerii care vor veni cu 
mine? 

- Ai toată libertatea să o faci. 

- Transmite colegilor tăi că le accept propunerea din iubire 
faţă de oraşul meu dar spune-le şi că ştiu ce socoteli îşi fac. Să 
nu creadă că pot fi păcălit de intrigile lor mărunte. Te voi anunţa 
când voi fi gata de plecare. 

De îndată ce Bomilcar părăsi reşedinţa din Megara, 
Hamilcar îşi chemă administratorul: 


- Himilk, îţi mai aminteşti făgăduiala pe care ţi-am făcut-o 
cu multă vreme în urmă? 

- Care dintre ele, stăpâne? 

- Aceea de a-l face pe fiul tău Magon aghiotantul meu. 

- Socoteşti că vei pleca? 

- Da şi am nevoie de el. 

- După încercările prin care a trecut, o şedere mai 
îndelungată departe de Cartagina poate că îi va alina durerea şi 
supărarea. Mă duc să îl anunţ şi va veni să-ţi primeasc' ordinele. 
Să ştii că-ţi sunt profund recunoscător că te-ai gândit la el. 

Vreme de câteva săptămâni, Hamilcar a lucrat pe rupte 
pentru organizarea expediției despre care începeau să se nască 
în tot oraşul cele mai diferite zvonuri. Această agitaţie, aşa cum 
este firesc, făcu să iasă la suprafaţă tot felul de personaje 
dubioase, aventurieri fără scrupule sau afacerişti puşi pe 
căpătuială pe care fiul lui Adonibaal îi îndepărtă fără milă. După 
o matură gândire a decis să ajungă întâi la Gades, dar nu pe apă 
ci pe uscat. Trupele lui urmau să străbată cu piciorul uriaşa 
întindere dintre Cartagina şi Coloanele lui Melqart, unde o flotă 
avea să-i aştepte pentru a traversa strâmtoarea. In felul acesta, 
va putea convinge triburile numide că cetatea lui nu şi-a pierdut 
puterea şi că, în ciuda problemelor pe care le-a avut, intenţiona 
să-şi clădească un nou imperiu în ţinuturile locuite de iberi. Pe 
drum, socotea să recruteze din triburile numide câteva sute de 
călăreţi pe care îi aprecia pentru curajul şi isteţimea lor. 

Când pregătirile s-au încheiat, Hamilcar îl chemă pe 
Epicide: 

- Mâine îi rejine pe copiii mei la sanctuarul lui Baal Ammon 
Ji ne vom întâlni acolo înainte de prânz. 

- Voi fi acolo cu Hannibal şi cu Magon. 

- Ai uitat-o pe Salambo. 

- Vrei să vină şi ea? 

- Da. Intotdeauna am pus-o pe picior de egalitate cu fraţii 
ei şi nu văd nici un motiv pentru a-mi schimba părerea. 

- Foarte bine. Va fi şi ea cu noi. 

A doua zi, se întâlniră toţi în faţa sanctuarului. 
Recunoscându-l pe Hamilcar, preoţii se dădură la o parte, cu 
respect, făcând loc micului grup, care s-a recules îndelung în 
faţa stelei votive ridicate odinioară de neamul Barca. Privindu-i 


pe ai săi cu un amestec de duioşie şi de asprime, fiul lui 
Adonibaal le făcu semn s` se apropie: 

- N-am fost întotdeauna un tată bun pentru voi din cauză 
că mi-am petrecut mai mult timp pe câmpul de bătaie decât 
acasă la Megara. Cu toate acestea, trebuie să ştiţi că vă port o 
dragoste adâncă şi că ea a crescut şi mai mult după moartea 
mamei voastre. Astăzi, pentru a salva oraşul de la ruină şi 
disperare, trebuie să vă părăsesc din nou pentru multă vreme. 
Vouă, Hannibal şi Magon, vă promit că o să vă chem alături de 
mine de îndat' ce veţi fi în stare să purtaţi arme. In ce te 
priveşte, Salambo, nădăjduiesc că vei găsi un soţ demn de tine 
şi de frumuseţea ta. Dar nu numai pentru atât v-am adunat eu 
aici, [n acest loc iubit de toţi compatrioţii noştri. După cum bine 
ştiţi, am un singur scop [n viaţă: sò contribui la gloria Cartaginei 
şi să lupt [mpotriva duşmanilor ei. lar cel mai pe seamă duşman 
al ei, dacă nu chiar singurul, este Roma. Vrea să ne piardă cu 
orice preţ şi se va folosi de orice mijloace, fluturând, fireşte, prin 
faţa ochilor celor mai laşi dintre concetăţenii noştri, mirajul 
păcii. Pentru ca un anume lucru să vi-l amintiţi până la ultima 
suflare, am hotărât ca noi toţi să ne legăm printr-un jurământ, 
acela de a purta Romei şi romanilor o ură nestinsă şi să nu 
cunoaştem odihna atâta vreme cât vor face umbră pământului. 
Acum, repetaţi gupă mine: "Pe Baal Ammon, jur să urăsc Roma 
şi romanii până la ultima suflare şi să fac totul ca această nație 
şi acest oraş blestemat să fie şters de pe faţa pământului'" . 

Într-un singur glas, capiii lui Hamilcar repetară acest legă- 
mânt; la sfârşit, tatăl lor le zâmbi: 

- Ce a fost important s-a spus. Acum, |Intoarceţi-vă la 
Megara cu Epicide, cel mai bun servitor, dar ce spun eu, cu cel 
mai bun prieten pe care [I am. Plec mâine şi prefer să-mi iau 
rămas bun de la voi aici pentru a ne feri de lacrimi şi de 
[ntristare. Să nu vă temeţi, trimişii mei vă vor aduce veşti de la 
mine tot timpul. Haideţi, plecaţi, mai [nainte de a mă simţi prea 
[ndurerat. 

Magon, Hannibal şi Salambo se [ndepărtară [mpreună cu 
preceptorul lor. Tatăl lor mai rămase [Incă multă vreme [n faţa 
stelei neamului Barca până să ceară unui preot să recite 
rugăciunile cuvenite. Oficiantul, un bărbat tânăr, [mbrăcat cu un 
veşmânt lung din in alb şi cu picioarele desculţe, făcu ceea ce i 


se ceruse. Când [Insă fiul lui Adonibaal a vrut să-i dea a sumă de 
bani, l-a refuzat: 

- Nu vreau argintul tău, Hamilcar Barca. Faptul că am avut 
prilejul să-l invoc pe Baal Ammon pentru tine m-a cinstit 
[ndeajuns. 

- Atunci, vrei altceva? 

- Aş vrea să-ţi cer un hatâr. 

- Care anume? 

- Te duci [n ţara iberilor. Un preot bătrân mi-a povestit, 
cândva, de un templu construit acolo [n cinstea lui Baal Ammon 
şi [n care oficiază un profet. Ceilalţi slujitori din templul nostru, 
cel de aici, mi-au spus că zeii m-au dăruit cu harul de a prezice 
viitorul. Aş vrea să fiu sigur de acest lucru şi, pentru aceasta, 
[mi doresc să pot ajunge la Gades. Te rog, ia-mă [mpreună cu 
soldaţii tăi. 

- Pari un ghicitor ciudat. Pretinzi că poţi prezice ce se va 
[ntâmpla. Aşadar, va trebui să ştii de pe acum dacă voi fi sau nu 
de acord cu cererea ta; după părerea ta, care va fi răspunsul 
meu? 

- Hamilcar, puterea unui prezicător nu este aceea pe care 
o crezi tu. De pildă, ţi-aş putea spune cum vei muri dar nu voi 
putea niciodată să-ţi desluşesc ceea ce este mai important, 
motivele care [ţi vor provoca moartea şi pe care numai tu singur 
le poţi cunoaşte. Tot astfel, simt că vei fi de acord cu cererea 
mea dar nu voi şti niciodată din ce cauză faci acest lucru. 

- Îmi placi. Care este numele tău? 

- Azarbaal. 

- Vei veni cu noi [n această expediţie şi vreau să-ţi spun şi 
din ce cauză. Pentru că vrei să afli din gura mea felul [n care voi 
trece din viaţă, [n moarte. 

- Nu simt nici dorinţa, nici nevoia de a şti aceasta. 

- Totuşi, este ceea ce şi-ar dori orice om normal. Unii ar 
plăti mult pentru această dezvăluire şi ar [ncerca să forţeze 
mâna destinului lor. 

- Eu nu am soartă, ci sunt sortit pentru ceva anume iar 
acest ceva se va [mplini orice aş face, căci ascultă de o putere 
şi de legi mai presus decât mine. Nu m-am hotărât să te iau cu 
mine pentru că, ţie, mai mult decât răspunsurile, îţi plac 
întrebările. Ceea ce te voi întreba, dacă se va întâmpla să mă 
sfătuiesc cu tine, nu va fi pentru a afla ce se va întâmpla, ci 


pentru a mă ajuta să înţeleg şi să-mi explic propriile mele fapte. 
Dar să revenim la cele de acum. Presupun că ai vrea să te 
furişezi din acest sanctuar fără să ceri voie de la Cohen 
Hacoanim, marele preot al lui Baal Ammon, din cauză că nu ţi-ar 
îngădui să pleci la Gades. 

- De ce nu m-ar lăsa să plec? 

- Pentru că un prezicător aduce faimă şi bogăţie unui 
sanctuar. Desigur, a aflat despre harul t'u şi trebuie să-şi fi 
făcut unele planuri în legătură cu tine pentru a umple cu aur 
tainiţele templului. Sunt convins că şi tu ţi-ai dat seama de acest 
lucru şi că asta are legătură cu dorinţa ta de a pleca din 
Cartagina. Nu ţi-ar conveni să fii instrumentul ambițiilor lui. 

- Tu, de asemenea, eşti în stare să citeşti în inimile 
oamenilor. 

- În felul meu. Voi trimite imediat câţiva dintre oamenii 
mei pentru a aduce sacrificii lui Baal Ammon. Preoţii se vor 
repezi asupra lor pentru a-şi oferi serviciile îndemnați de 
zgomotul monedelor sunătoare. Profită atunci de dezordine şi 
furişează-te afară. Unul dintre soldaţii mei te va aştepta în afara 
incintei sanctuarului cu nişte haine de soldat pe care le vei 
îmbrăca. Îţi voi spune eu când vei putea purta iar veşmântul alb 
de in. Ah, mai e ceva, va trebui şi să te încalţi cu sandale de 
piele căci, altminteri, picioarele desculţe te vor da de gol. 
Încearcă să te ţii tare şi să nu te poticneşti în mers căci avem 
cale lungă de străbătut până la Gades. 

- Multe mi s-au spus despre cei din neamul Barca dar, de- 
acum înainte, ştiu că cea mai de seamă însuşire a acestei familii 
este mărinimia. Când mă gândesc la mintea îngustă a unora 
dintre cei mai iluştri concetăţeni ai noştri, cred că sunteţi, mai 
mult decât noi, preoţii, păstrătorii adevăratei inteligenţe a 
Cartaginei. 

- Ai grijă, Azarbaal. Nu mai prezice şi nu mă linguşi căci nu 
mi-au plăcut niciodată lucrurile astea. Este timpul să ne 
despărţim; ne vom revedea curând. Acum, trebuie să merg la 
marele preot. 

- Pentru a mă denunța? 

- Hotărât lucru, eşti un profet destul de slab şi vei avea 
nevoie să mai înveţi câte ceva de la cel aflat la Gades. NU, voi 
merge la el pentru a mă plânge de tine. In felul acesta, nimeni 
nu-şi va închipui că ai plecat cu mine. 


XXX 


Li 


Spre sear', Hamilcar se al'tură armatei sale care staţiona 
în afara oraşului. În etape scurte, după ce au trecut de oraşul 
Sica, el şi oamenii lui se adânciră în însăşi inima ţării numizilor. 
Iscoadele trimise înainte se întâlnir' curând cu o ceată de 
călăreţi comandată de Naravas. Un ofiţer cartaginez, ce luptase 
alături de el în războiul cel lung, l-a recunoscut, şi l-a salutat cu 
căldură: 

- Sunt bucuros să te rev'd şi Hamilcar va fi mulţumit 
pentru c` ne-aţi făcut onoarea de a ne veni în [întâmpinare. 

- iți cer să-l anunţi că fratele meu Juba doreşte să-l 
primească, pe el Impreună cu suita sa, în palatul lui. Oamenii 
voltri îşi vor putea instala corturile pe câmpia din apropiere. 
Unul dintre soldaţii mei le va arăta un loc potrivit unde apa 
curge din belşug. Vi se va aduce şi hrană, cât să sature pe toată 
lumea. _ 

- iți mulţumesc pentru ospitalitatea demn” de un aliat al 
Cartaginei. Cine ne va îndruma spre cetatea voastră? 

- Aşezaţi-vă tabăra [n linişte şi pace. La vremea cuvenită, 
unul dintre călăreţii mei va veni să-i caute pe fiul lui Adonibaal şi 
pe [nsoţitorii lui. 

Obosiţi de marşul lung sub un soare arzător, soldaţii se 
bucurau de plăcerea odihnei. Curând după aceea, se vedeau, [n 
spatele unui ocean de corturi [ntinse, bucătarii ce aţâţau focuri 
uriaşe [n timp ce soseau căruțele |[ncărcate cu de-ale gurii, 
trimise de la palatul regal. Când soarele se [ndreptă spre 
asfinţit, un numid se |nfăţişă la intrarea [n tabără. Hamilcar, 
[nsoţit de vreo zece ofiţeri, merse călare [n urma lui. La ieşirea 
dintr-un defileu, rămase cu răsuflarea tăiată: un pinten stâncos 
[nconjurat de prăpăstii adânci se [nălţa drept [n faţa lui, şi de 
aici se ajungea la un platou pe un pod, a cărui construcţie 
trebuie să fi costat viaţa a sute de oameni. Cetatea, construită 
[n coasta muntelui, nu era atât de elegantă pe cât era 
Cartagina. In schimb casele, construite din enorme blocuri de 
piatră, păreau a fi foarte confortabile. Pe uliţe, rarii trecători 
abia dacă se uitau la soldaţii străini, ca la nişte fiinţe prea 
ciudate pentru a merita să fie băgate În seamă. Ceata de 
călăreţi ieşi apoi [ntr-o piaţă largă la capătul căreia se afla 


palatul regal, o construcţie măreaţă |nconjurată de un elegant 
portic de marmură. De [ndată ce au pus piciorul pe pământ, 
vizitatorii au fost conduşi printr-un lung şir de săli luminate de 
torţe, până au ajuns la o curte interioară plină de verdeață unde 
erau aşezate paturi şi mese. Naravas le ură bun venit şi porunci 
să fie serviţi. Apoi, luându-l pe Hamilcar de braţ, [I conduse spre 
[ncăperile regale, unde Juba dorea să-i vorbească [ntre patru 
ochi. Revăzându-se, cei doi bărbaţi nu putură să-şi ascundă 
emoția: i 

- Trebuie, oare, să-ţi spun Juba sau lnălţimea Voastră? De 
când nu te-am mai văzut, ai urcat pe tronul tatălui tău şi ţi se 
cuvine respect. 

- Dar eu, oare, cu ce titlu te-aş putea numi? Căci eşti cel 
mai puternic om din cetatea ta şi, cu toate acestea, nu eşti nici 
suffet, nici senator şi nici membru al Consiliului celor O Sută 
Patru. Să lăsăm gluma la o parte, sunt Juba şi eşti Hamilcar, doi 
prieteni pe care nimeni şi nimic nu-i poate despărţi. 

- lată ceva ce mă linişteşte, mai ales că simţeam gheara 
[ndoielii. Şi, altfel, ce mai faci? 

- Domnesc şi, crede-mă, domnia este o grea povară, care 
mă lipseşte de multe plăceri. Dar, de aceasta am avut eu parte. 
Pe când tu văd că iar ai pornit la război şi, nădăjduiesc, nu 
[mpotriva poporului meu. 

- Ştii foarte bine că [Intotdeauna am fost prietenul 
numizilor şi că apreciez devotamentul pe care l-aţi arătat faţă 
de mine. Nu, n-am venit să mă lupt cu ai tăi, departe de mine un 
astfel de gând. Mă [ndrept spre Coloanele lui Melqart, de unde 
mă voi [mbarca [nspre Gades. 

- Înţeleg că vei lipsi multă vreme. 

- Da şi acesta este motivul pentru care mi-ar fi părut rău 
să nu te mai văd o dată. 

- Îţi urez mult noroc [n expediţie. Cunoscându-te, cred că 
te supui unor cauze nobile. 

- Cetatea mea trece [n prezent prin momente grele şi 
trebuie să găsim banii necesari pentru a plăti romanilor despă- 
gubirea ce ne-a fost impusă. 

- Să ştii, şi vorbesc acum [n calitatea mea de rege, tributul 
pe care vi-l plătim noi nu va putea fi mărit. 


- Nu am propus niciodată acest lucru şi voi avea grijă să 
nu se [ntâmple nici [n viitor, atât din prietenie faţă de tine, cât şi 
pentru că n-aş vrea ca relaţiile cu poporul vostru să se strice. 

- Vorbeşti acum [n limba Inţelepciunii. Dar o vorbeşte şi 
Consiliul celor O Sută Patru? 

- A primit instrucţiuni [n sensul acesta. 

- Bine. Mai este ceva ce aş putea face pentru tine? 

- Da. Să-mi dai voie să recrutez dintre ai tăi o mie de 
călăreţi. Ştii şi tu că, atunci când este vorba de luptele duse pe 
cai, nu mă [ncred decât [n numizi. 

- Două mii de oameni vor fi pregătiţi [n câteva zile şi vor 
trece sub comanda ta. Vei dispune de ei aşa cum vrei. Nu te 
gândi nici la solda pe care va trebui să le-o plăteşti. Imi asum eu 
şi această obligaţie. În felul acesta, mă voi considera aliatul tău 
[n expediţia pe care ai |nceput-o. Acestea fiind zise, mai am o 
surpriză pentru tine. 

- Care? 

Juba bătu din palme şi dintr-o cameră alăturată ieşi un 
băietan, cu un aer zâmbitor şi jucăuş. 

- Hamilcar, iată-l pe Hamilcar. 

Fiul lui Adonibaal rămase tăcut. Puştiul era leit tatăl său, 
din vremea copilăriei şi văzându-l generalul şi-a amintit de anii' 
de demult când, împreună cu tovarăşul său de joacă, hoinărea 
prin grădinile de la Megara. Adânc tulburat, [I trase la piept pe 
fiul prietenului său şi trecându-şi degetele prin părul lui buclat, [I 
[ntrebă pe Juba: 

- Vorbeşte limba punic"? 

- Crezi că aş fi putut, având un astfel de nume, să nu învăţ 
şi limba ta? zise băieţandru. O vorbesc la fel de bine ca pe cea a 
strămoşilor mei şi, dacă-mi îngădui, aş vrea să-ţi cer ceva. 

- Hamilcar, cum cutezi să te porţi [n felul acesta? [I 
întrerupse suveranul. 

- Lasă-1 să vorbească. Îmi aminteşte de un tine, cel pe 
care l-am cunoscut şi al cărui nume îl ghiceşti. 

- (ţi. mulţumesc că mi-ai luat apărarea. Regele mi-a vorbit 
mult despre tine şi despre şederea lui [n reledinţa tatălui tău de 
la Megara. Fiul tău, mi se pare, are aceeaşi vârstă ca mine. Mă 
plictisesc aici şi aş dori să am o educaţie la fel de aleasă ca 
aceea pe care aţi primit-o voi doi. Aşadar, te rog mult, lasă-mă 
să locuiesc la voi. Hannibal va fi ca un frate pentru mine. 


- Te primesc cu pl'cere şi, de altminteri, acelaşi lucru 
doream şi eu să-l rog pe tatăl t'u. Nu-mi place ca fiul meu să 
trăiască numai printre cartaginezi, fără să cunoască şi alte 
popoare, cu alte tradiţii. Juba, ai ceva împotriva acestui 

plan? 

- Nu, şi îţi mulţumesc pentru mărinimie. Epicide se va 
putea ocupa foarte bine de copiii noştri. In câteva zile, Hamilcar 
va porni la drum spre Cartagina. Acum, s-a făcut târziu şi tu 
trebuie să te reîntorci [n tabără, [n afară de cazul... 

- Da? 

- În afară de cazul când ai vrea să-ţi petreci noaptea aici. 
Pentru ofiţerii tăi au fost pregătite [ncăperi anume şi, peste 
noapte, vor avea şi tovărăşii plăcute. Noi [nsă mai avem [ncă 
multe să ne spunem. 

Imediat ce tatăl său a [nceput să vorbească, băieţandrul 
se retrase, fericit la gândul că visul său este pe cale de a se 
împlini. N-a mai auzit nimic din ce s-a spus, atât era de grăbit să 
le dea de veste servitorilor. Însă fiul lui Adonibaal l-a ascultat pe 
Juba privindu-şi prietenul ce [ncă mai păstra trăsături tinereşti şi 
un trup zvelt. 

- Nu prea cred, Juba, că de stat la taclale ai tu un chef 
nemaipomenit [n seara asta. Ai simţit trezindu-se [n tine vechile 
dorinţe şi nu pot să mă supăr, căci adesea mi se face dor şi mie. 
Oamenii mei se vor simţi bine datorită invitaţiei tale. O să mă 
revăd cu ei mâine dimineaţă. Acum, te urmez. 

La ivirea zorilor, Hamilcar, al cărui obraz răspândea o 
stranie lumină de împăcare cu sine, a avut ceva de furcă până 
şi-a adunat ofiţerii care avuseseră şi ei o noapte la fel de 
năbădăioasă ca a lui. Şi-a luat rămas bun de la Juba şi s-a dus 
direct [n tabără, unde oamenii trebăluiau pregătind o nouă zi de 
marş. 

Coloana de soldaţi [şi continua drumul, [n etape mai 
scurte sau mai lungi. Adesea, de-a lungul țărmului, poposeau [n 
câte o aşezare punică ai cărei locuitori îi primeau cu bucurie pe 
trimişii Cartaginei. În sfârşit, armata, căreia i se alăturaseră şi 
călărelii numizi, după ce a ocolit un munte semet, a ajuns chiar 
[n faţa Coloanelor lui Melqart. În golf, flota [i aştepta şi corăbiile 
ei, după mai multe drumuri dus-Intors, pentru a trece oamenii şi 
echipamentele lor de cealaltă parte a strâmtorii, se Indreptară 
spre Gades. 


Oraşul le-a f'cut o primire triumfal”. Sute de locuitori se 
repeziră [n Întâmpinarea soldajilor, salutându-i cu bucurie şi 
dăruindu-le vin şi fructe. După ce a fost [ncartiruit [n fortăreață, 
Hamilcar nu s-a putut odihni pentru cò Magon, unul dintre 
aghiotanţii săi, veni să-i spun: 

- Fiu al lui Adonibaal, un om foarte bătrân vrea să te vadă 
şi cred că vei dobândi un cOştig din această Întâlnire. 

- Spune-i s` intre. 

Vizitatorul era un moşneag cu faţa brăzdată de riduri 
adânci. Cu o voce  şovăielnică, părea nedumerit că nu-şi 
găseşte cuvintele; veni [n [ntOmpinarea generalului: 

- Numele meu este Abdaris şi sunt suffetul acestui oraş 
unde s-au născut părinţii mei, precum şi p'rinţii păriniilor lor. 
Dac” doreşti te duc să le vezi mormintele din necropola noastră. 

- Ce vrei de fapt? " 

- Cartagina a dat de mare necaz, dacă a binevoit să-şi 
amintească de noi. 

- Ai dreptul să ne faci mustrări şi nu mă pot supăra pe 
tine. Suntem vinovaţi, iar eu am cea mai mare vină, că nu ne-a 
păsat de voi. Aşadar, revarsă-ţi mânia asupra noastră, căci ai 
dreptul şi datoria să o faci 

- Îmi place sinceritatea ta. Cine elti tu, de fapt? 

- Hamilcar Barca, fiul lui Adonibaal, fost membru [n 
Consiliul celor o Sută Patru. 

- L-am cunoscut pe tatăl tău, cu mult timp [n urm. A venit 
cu ultima flotilă pe care Cartagina a crezut de cuviinţă să ne-o 
trimită. Am vorbit mult amândoi şi, poate, mulţumită lui, nu mi- 
am pierdut niciodată [Increderea [n patria mamă 
nerecunoscătoare. 

- Este cel mai frumos omagiu pe care [| puteai aduce 
tatălui meu, mi-a mers drept la inimă. Voi [ncerca să fiu demn 
de el. Cum stau lucrurile pe aici? 

- Intrând [n oraş, ai putut vedea singur că, [n fapt, mete- 
rezele sunt ca şi cum nici n-ar fi şi nu avem mijloace să le 
construim. Populaţia noastră a fost atât de [mpuţinată de 
molime şi de boli [ncât am fi pierit cu toţii, dacă unii dintre 
concetăţenii noştri nu şi-ar fi luat femei de la triburile [nve- 
cinate. Mulțumită căpeteniilor acestor triburi, nu ne-a lipsit 
hrana şi am putut trece peste nenorocire. 


- Ce s-a [ntâmplat cu minele noastre de aur şi de argint? 
Şi ce se petrece la Tartessos? 

- A trebuit să [ncetăm lucrul [n mine, din lipsa sclavilor. La 
Tartessos, situaţia este chiar mai grea decât la noi. Oraşul este 
[n ruină şi aproape toţi locuitorii au plecat. Cei care au rămas au 
rupt orice legătură cu noi şi nu mai vin nici măcar să aducă 
sacrificii [n templul nostru ridicat [n cinstea lui Baal Ammon. 

- (ţi mulţumesc pentru toate aceste lămuriri. Mă aşteaptă 
imens de multă treabă, dar spune-le compatrioţilor tăi că ceea 
ce voi face va fi spre binele lor şi că aş dori să-mi vină [n ajutor. 
Nu este [n joc numai destinul Cartaginei, ci şi al lor. 

Timp de câteva luni bune, Hamilcar a rămas cu armata [n 
Gades. Soldaţii lui schimbară săbiile cu unelte făcând să iasă, ca 
din pământ, o nouă incintă fortificată. Cei două mii de călăreţi 
numizi, de sub comanda lui Magon, făcură deseori incursiuni [n 
interiorul ţării, la triburile nesupuse, aducând sute de captivi. 
Îngrozite, alte căpetenii ale muntenilor, temându-se că vor fi 
ţinta viitoarelor incursiuni ale cartaginezilor, au dorit să se pună 
sub protecţia lui Hamilcar. Fiul lui Adonibaal nu cerea de la ei 
plata unui tribut bănesc ci mari cantităţi de alimente şi furaje, 
pentru a putea face faţă anotimpului rece ce era pe cale să 
[nceapă |i care a şi fost, [n acel an, de o asprime deosebit”. 

Când zilele frumoase au revenit, Hamilcar [şi folosi timpul 
pentru redeschiderea minelor de aur şi de argint. Captivii au fost 
duşi spre locurile de muncă [ntr-o hărmălaie [Ingrozitoare de 
plânsete şi gemete. Nenorociţii condamnaţi să muncească [n 
mine ştiau că nu vor mai vedea niciodată lumina zilei. Coborâţi 
pe scări de frânghie [n fundul puţurilor, lucrau apoi [n imense 
galerii la lumina lămpilor cu ulei ]i a torţelor. Bărbaţii spărgeau 
stânca, femeile şi copiii adunau apoi buc ţile de minereu [n 
coşuri care erau trase la suprafaţă. Bărbaţi, femei şi copii trăiau 
[n felul acesta [n măruntaiele pământului, aşteptând ca 
trompeta maistrului să dea semnalul [ncheierii zilei de muncă. 
La fiecare dou' zile, erau scoborâte coşuri cu pQine şi vase cu 
apă. Uneori, aveau dreptul la carne sau la fructe, asupra cărora 
se aruncau cu l'comie. În aceste condiţii, cei mai puternici 
dintre ei puteau spera că vor supravieţui cinci sau şase ani. Cei 
mai mulţi mureau după doi ani. Cadavrele erau Ingrăm'dite 
[ntr-o galerie părăsită |i putrezeau răspndind o duhoare de 
nesuportat. Tovar” ii de munc” ai acestora nu se grăbeau să-i 


anunle pe mailtri despre decesele ce aveau loc. Preferau să 
[mpartă [ntre ei rațiile de mâncare ce le-ar fi revenit morţilor. 
Când producţia minei scădea prea mult, şefii de mină ştiau că e 
timpul să coboare [n subteran sclavi noi. Atunci còl re\ii numizi 
ai lui Magon porneau spre munţi smulgând din satele lor câteva 
sute de fiinţe omeneşti menite unui destin nenorocit. 


KKK 


După ce oraşul Gades [şi redobândi măre\ia, Hamilcar a 
plecat la Tartessos, reconstruindu-1 şi pe acesta. Cu miile, s'tenii 
venir şi se alezar' pe lângă malurile fluviului, pe [ntinsele 
moşii lăsate în părăsire de proprietarii punici. In loc să-i caute pe 
moştenitorii acestora, fiul lui Adonibaal a judecat că este mai 
bine să reîmpartă pământurile noilor ocupanţi, cu excepţia unui 
teren [ntins pe care l-a dăruit soldaţilor săi şi numizilor ca o 
completare importantă la solda lor. În munţii de argint, minele 
au fost redeschise şi sute de sclavi, mai norocoşi decât cei 
sortiţi să piară [n măruntaiele pământului, lucrau pe malurile 
fluviului Betis adunând pepite de aur. Curând, toate aşezările 
comerciale cartagineze îl chemară pe Hamilcar pentru a le 
asigura pază şi protecţie, ceea cea şi făcut [n schimbul plăţii 
unei taxe. În cel de al treilea an al şederii lui dincolo de 
Coloanele lui Melqart, a putut să trimită la Cartagina câteva mii 
de monede de aur şi argint. Corăbiile reveneau [ncărcate cu 
mărfuri de tot felul. În tot acest răstimp, nici un membru al 
Consiliului celor O Sută Patru nu s-a deplasat dincolo de 
Coloanele lui Melqart. Comandantul general era lăsat de capul 
lui, ceea ce nu părea că [I supără. 

În fiecare an, sosirea flotei din patria mamă era aşteptată 
cu nerăbdare de soldaţi şi de numizi. Intr-o bună zi, dintr-o 
triremă coborâră Hannibal, Hamilcar, Magon, Epicide şi încă un 
bărbat cu o statură înaltă. Fiul lui Adonibaal tresări de emoție 
re[ntâlnindu-şi fiii, pe fostul său dascăl şi, la fel, pe fiul lui Juba, 
devenit un adolescent frumos. însoţitorul lor se prezentă: 

- Mă numesc Hasdrubal şi sunt soţul fiicei tale, Salambo. 

- Ştiu despre tine; mi-am dat acordul pentru această unire. 
Sunt fericit să te întâlnesc. Dar ce cauţi tu aici, când totul te-ar fi 
[ndemnat să rămâi la Megara? 


- Am venit să lupt alături de tine. Fiica ta va veni şi ea 
după ce va naşte copilul nostru. 

- Această veste mă copleşeşte de bucurie. Fii binevenit. 
Puțin câte puţin, te voi pune la curent cu treburile de pe aici. In 
ce-i priveşte pe fiii mei şi pe prietenul lor, de acum încolo ei sunt 
la vârsta când pot lupta şi ard de nerăbdare să văd cum se vor 
comporta pe câmpul de bătaie. Ei [nsă vor pleca pe corăbiile din 
primul convoi care va porni spre Cartagina, deoarece nu vreau 
ca fiii mei să stea prea multă vreme departe de cetatea natală. 

Peste câteva zile, Hamilcar l-a chemat pe Magon: 

- Ai misiunea să-i dai de urmă printre pedestraşii noştri 
numitului Azarbaal. Spune-i că am nevoie de el. 

Aghiotantul se supuse, dar [n acelaşi timp era nedumerit 
de ceea ce i s-a cerut. Nu [nţelegea din ce cauză marea căpe- 
tenie ar vrea să stea de vorbă cu un simplu om de trup'. Insă 
şi-a dat seama că ar trebui s' se poarte [Într-un fel mai aparte 
cu necunoscutul: 

- Hamilcar, iată-1 pe Azarbaal. 

- Te salut, fiu al lui Adonibaal. Nu credeam c' te voi mai 
vedea vreodată. 

- Cuvântul meu este sfânt. A venit timpul să mă ţin de 
promisiunea făcută. De mâine, vei lepăda hainele de soldat şi 
vei [mbrăca veşmântul de in alb. Desculţi, vom merge mine, 
la templul lui Baal Ammon, al cărui prezicător a murit. Tu [I vei 
[nlocui. De ceea ce vei spune, vor depinde multe lucruri; 
dovedeşte [nţelepciune, isteţime, dar şi sinceritate [n noile 
[ndeletniciri. 

Dimineaţa devreme, Hamilcar, fiii lui, Epicide, Hasdrubal, 
Magon şi Azarbaal luar drumul sanctuarului, mult [nfrumuseţat 
de când prosperitatea revenise la Gades. Hamilcar [|I prezentă 
pe preot celorlalţi sacerdoţi apoi, pe un ton ce nu admitea să fie 
contrazis, [i pofti să spună care va fi soarta lui Hannibal. 
Prezic' torul se aşeză cu spatele la statuia zeului şi, după câteva 
momente de meditaţie, rosti: 

- Fiul tău [ţi va fi mai presus ca vitejie şi [nţelepciune. Va 
câştiga biruinţe [n războaiele [mpotriva duşmanilor; dar nu [i va 
mulţumi niciodată pe ai s'i a căror nerecunoştinţ; va fi la fel de 
mare ca şi invidia. Viaţa lui se va petrece departe de Cartagina 
dar nu va muri niciodată. Numele lui va rămâne legat pe vecie 
de istoria cetăţii noastre. lată tot ce pot spune. 


- {i va face el una cu pământul pe romani şi neamul lor 
blestemat? 

- |i-am zis, va fi biruitor [n războaie, dar nu va triumfa 
printre ai săi! De ce nu va fi aşa nu ştiu şi nici nu-i pot cere 
zeului să-mi spună mai multe. Ar fi o ocară adusă lui, iar 
pedeapsa pentru aşa ceva ar putea fi cumplită. 

Întorcându-se la Gades, Hamilcar a fost [nştiinţat de 
sosirea unei delegaţii romane, pe ai cărei membri [i primi [n 
casa lui: 

- {mi aduceţi veşti proaste sau mai vreţi ceva peste cât vă 
d' m? 

- Am venit numai pentru aţi prezenta respectele noastre. 

- Aţi bătut cale lungă pentru un lucru atQt de mărunt. 

- Cine n-ar fi fericit să [ntâlnească o căpetenie atât de 
călită [n războaie? 

- Unii dintre generalii voştri n-au fost atât de fericiţi. 

- Să nu zgândărim rănile trecutului. Ni s-a spus că te 
războieşti mult. 

- Oare nu sunt militar? Apăr cetăţile şi aşezările noastre. 
Pe de altă parte, trebuie să fac rost de sute de sclavi pentru 
munca [n mine. 

- Cu riscul de a isca războaie cu vecinii? 

- Este riscul pe care mi-l asum anume pentru a apăra 
interesele voastre. 

- Ce vrei să spui? 

- Aţi ridicat despăgubirea de război datorată vouă de 
Cartagina de la 2200 de talanţi la 4200. Ştiu că fiecare rată 
anuală vă este achitată de Senatul nostru până la ultimul bănuţ. 
Or, unde credeţi voi că sunt luate şi bătute aceste monede ce 
vă [mbogăţesc? Chiar aici, la Gades şi la Tartessos, aşa cum 
arată şi inscripţiile gravate pe aceşti talanţi. Intr-un fel, 
rezistând aici, eu sunt omul care vă aduce vouă banii. 

Aşadar, lăsaţi-mă să fac aşa cum cred eu că e mai bine, pentru 
că cei care ies [n câştig sunteţi voi. 

După plecarea ambasadorilor romani, Hamilcar [i chemă 
la el pe ginerele său Hasdrubal şi pe cei mai de seamă ofiţeri. Le 
aduse la cunoştinţă Intemeierea unui nou oraş, Roş Laban, 
Capul Alb, la nord de Tartessos. La venirea anotimpului frumos, 
zidurile noii cetăţi erau ridicate şi câteva mii de oameni au fost 
angajaţi ca mercenari. Cu ajutorul lor, tatăl lui Hannibal a supus, 


[n trei campanii succesive, toate ţinuturile [nvecinate. Un singur 
oraş refuză cu |[ncăpăţânare să primească [ntre zidurile lui o 
garnizoană cartagineză, Helike. Furios pe revolta lor, Hamilcar a 
pus asediu [n faţa cetăţii apărate de muntenii orisi. După una 
dintre luptele [mpotriva asediaţilor, Magon l-a silit să-l 
primească pe cretinul ăsta netrebnic de Cartalon. 


CAPITOLUL 13 


Sub cortul generalului comandant, senatorul Cartalon 
[ncepu s` fiarbă de nerăbdare. La [nceput, tăcerea prelungit! al 
lui Hamilcar i s-a părut a fi un semn bun. Dacă omul nu riposta 
şi nu [ncerca să-l [Întrerup', [Insemna cò ascult' cu atenţie 
susţinută cuvintele lui ]i le apreciază la justa lor valoare. Se 
simţi măgulit. Cu vârsta, fiul lui Adonibaal s-a potolit iar şederea 
lui [ndelungată departe de patrie l-a potolit. Şi-a mai pierdut din 
[nfumurare şi, în sfârşit, consimţea să-i asculte şi pe ceilalţi, 
chiar dată le răspundea pe un ton dur. Observându-şi partenerul 
de discuţie mai atent, Cartalon a fost nevoit să se dezumfle 
repede. {n fapt, Hamilcar se scufundase Într-un fel de visare şi 
nu dădea nici cea mai mică atenţie celor pe care fiul lui 
Baalyaton |ncerca să le explice. 

MQnios, cel care s-a prezentat ca trimis ăl Consiliului celor 
O Sut' Patru părăsi cortul cu paşi mărunți. Afară, [I aştepta 
Magon care s-a oferit să-l [nsoţească, aghiotantul arzând de 
curiozitate să afle ce anume au vorbit cei doi. Brusca 
bunăvoință a ofițerului, ce se deosebea ca de la cer la pământ 
de primirea rece de la [nceput, [i trezi interesul senatorului. 
Desigur, militarul avea motivele lui s' se comporte astfel şi, 
poate, ar fi destul să-i fluture pe sub nas câteva promisiuni de 
avansare [n grad pentru a scoate de la el informaţii, de prima 
mână, cu privire la mişcările comandantului său. 

Cartalon îl pofti, aşadar, pe Magon, să ciocnească o cupă 
de vin cu el pentru că se arătase atât de binevoitor. Îl rugă să ia 
loc pe un pat şi îl [ntrebă, punând brusc degetul pe rană: 

- De câtă vreme te afli [n Spania? 


- Cam de nouă ani. Tatăl meu a fost administratorul lui 
Adonibaal, iar eu, slujind sub comanda fiului său, am impresia 
că respect o tradiţie de familie. 

- Devotamentul tău te onorează dar nu mă miră deloc. Cei 
din neamul Barca au ştiut [ntotdeauna să se poarte frumos cu 
susţinătorii lor. Tu [nsă nu eşti un oarecare. In sinea mea sunt 
convins că ai ceva de spus şi că vei fi de acord ca Senatul şi 
Cartagina să beneficieze de pe urma părerilor tale. De aici vine 
şi Intrebarea mea: eşti [ntr-adevăr mulţumit să fii supusul lui 
Hamilcar Barca? 

- l-a jurat tatălui meu că mă va face aghiotantul lui de 
[ndat' ce voi ajunge la vârsta c@nd voi putea purta arme. S-a 
ţinut de cuvânt şi am luptat alături de el [n războiul [mpotriva 
mercenarilor. A-l urma la Gades şi apoi la Helike era cât se 
poate de normal. 

- Dar ştiu că eşti precaut. Îmi înşiri faptele tale de serviciu, 
care nu mă îndoiesc, au fost pline de fapte de vitejie, dar te abţii 
să formulezi şi cea mai măruntă judecată cu privire la căpetenia 
ta. 

- Face parte aceasta din îndatoririle unui subordonat? Voi, 
ceilalţi, membrii Senatului, sunteţi chemaţi să cercetaţi purtarea 
generalilor noştri şi numai voi puteţi trage concluziile care se 
impun. 

- lată ceva ce nu e chiar lipsit de interes: vrei să spui că, 
după părerea ta, se impun nişte concluzii? 

- Da, [nsă n-aş vrea să fiu acuzat de lipsă de respect faţă 
de superiorul meu ierarhic. 

- Cuvintele tale m` fac să ghicesc că nu eşti întotdeauna 
de acord cu deciziile şi acţiunile lui. 

- Este adevărat. 

- Ce vină îi găseşti? 

- Cartalon, [ngăduie să-ţi pun o Întrebare. 

- Vorbeşte. 

- Pot avea [ncredere [n tine? 

- Da, câtă vreme [mi eşti de folos, mie ca persoană, 
precum şi intereselor mele. 

- Măcar eşti sincer şi [mi place mai mult să vorbeşti aşa 
decât să-mi spui cuvintele mieroase pe care mă temeam că le 
voi auzi din gura ta. Dacă ai fi [ncercat să mă măguleşti, m-aş fi 


ferit. Aşa ştiu că judeci subtil şi n-ar fi imposibil să găsim un 
teren pe care să ne putem înţelege. 

- Magon, [mi, plac oamenii cu caracter ca al tău. Eu şi cu 
tine suntem din acelaşi aluat. Crede-mă, îţi pierzi vremea prin 
munţii aceştia; [n timp ce, în Cartagina, te aşteaptă in viitor 
strălucit. 

- De ani [ntregi m-am [mpotrivit s' mai pun piciorul [n 
oraşul acesta, căci numele lui se leagă de cele mai cumplite 
amintiri ale mele. Nu suport [ncă nici măcar gândul să revăd 
anumite locuri, [ntr-atât, [ncât mi se pare mult mai uşor de 
[ndurat acest exil pe care mi l-am impus. 

- Simt [n cuvintele tale amărăciune, durere, dar şi că ţi-e 
dor. Cetatea ta natală [ţi lipseşte, chiar dacă ţi-e silă să o 
recunoşti. 

- Un fiu al Cartaginei nu-şi poate uita oraşul, dar nu poate 
nici să ierte nerecunoştinţa acestuia faţă de el. 

- Nu ştiu dacă acestea sunt cuvintele ce se potrivesc cel 
mai bine [n [mprejurările de faţă. Înainte de a veni aici, am 
cules unele referinţe despre tine. Nu te supăra. Am informatori 
aproape peste tot şi cred că ştiu motivele ce te fac atât de 
mânios. Vrei să-ţi Improspătez eu ţinerea de minte, chiar dacă 
te vei simţi [ngrozitor? 

- Vorbeşte şi voi judeca dacă vorbele tale sunt sincere. 

- Ai părăsit cetatea noastră din cauză că ea |i-a sacrificat 
fiul, aflat la o vârstă fragedă, lui Baal Ammon. 

Cartalon îl observa furiş pe Magon. Acesta se întinse dintr- 
o dată pe pat şi începu să plângă încetişor. Senatorul s-a ferit să 
facă şi cel mai mic gest şi rămase într-o tăcere prelungită, 
arătând prin aceasta că respectă durerea celui din fata lui. In 
sfârşit, aghiotantul îşi reveni şi, cu o voce sugrumată de 
amărăciune, şopti: 

- Aşadar, ştii şi tu despre nenorocirea ce s-a abătut asupra 
familiei mele. Chiar şi numai prin acest exemplu, [ţi dai seama 
că deşi Cartagina este o mare cetate, ştie să se arate nemiloasă 
fată de cei mai buni slujitori ai ei. 

- Ñi Inteleg mânia. În locul tău nici eu nu aş gândi altfel. 
Însă, te-ai întrebat vreodată dacă cetatea noastră este singura 
vinovată de nenorocirile tale? 

- Ce vrei să spui? 


- Este adevărat că preotii lui Baal Ammon, pentru a 
îndepărta ameninţarea ce plutea asupra oraşului, atunci când 
mercenarii răsculaii îl asediaseră, au decis să sacrifice zeci de 
copii, unii dintre ei provenind din cele mai nobile familii. In 
Senat, ni s-a părut normal ca neamul Barca, suslinător al 
războiului până-n pânzele albe, să fie cel dintâi care să-şi aducă 
prinosul. 

- Cum? Hamilcar trebuia să-şi sacrifice unul dintre copiii 
lui? 

- Da, în acea împrejurare, trebuia să-l sacrifice pe 
Hannibal, fiul lui cel mare. 

- Nu înleleg. Până nu demult, Hannibal era încă aici, bine, 
sănătos, şi servea sub comanda părintelui său. Este un bun ofi\ 
er şi lin mult la el. 

- L-ai văzut aici numai din cauză că, atunci când soldaţii au 
venit la Megara să-l caute, Hamilcar le-a spus că fiii lui sunt 
plecaţi cu Epicide la prietenul său Juba. 

- Este adevărat. Himilk, tatăl meu, mi-a povestit despre 
această călătorie. 

- Ceea ce nu ştii tu este că, pentru a potoli mânia 
soldaţilor şi furia zeilor, Hamilcar l-a dat pe propriul tău fiu, după 
ce mai înainte l-a adoptat, anume pentru holocaustul pe altarul 
lui Baal Ammon. 

- Ce tot spui? Nu pot să cred. Tatăl meu, aflat atunci la 
Megara, mi-a spus cò pe lista victimelor apărea numele fiului 
meu. Aşadar, a fost obligat să-l predea. Cu puţin înainte de a 
muri, tatăl meu a jurat că aşa s-a întâmplat. 

- Tatăl tău a fost un om de onoare. L-am cunoscut bine şi 
trebuie să ştii şi că, dacă a fost nevoit să se supun” fiului lui 
Adonibaal, faptul s-a datorat unui şantaj îngrozitor, pe care 
acesta l-a exercitat asupra lui. Insă n-a vrut niciodată să-mi 
dezvăluie acest secret, în ciuda stăruinţelor mele. 

- Eşti convins de tot ce afirmi [n legătură cu Hamilcar şi 
mai ales de faptul că l-a adoptat pe fiul meu pentru scopuri pe 
care nici nu [ndrăznesc să le apreciez? 

Cartalon se ridică şi scoase dintr-o cutie un sul de papirus 
pe care i-l dădu lui Magon: 

- Cunoşti scrisul tatălui tău. El mi-a încredinţat acest docu- 
ment pentru a ţi-l [nmâna când voi socoti că a venit ziua 
potrivită. Momentul acela a sosit. Scrisoarea confirmă toată 


povestea pe care ţi-am spus-o. Multă vreme am ezitat să-ţi aduc 
la cunoştinţă existenţa ei. însă, făcând-o acum, cred că 
acţionez spre binele Cartaginei şi gândul acesta mă consolează 
pentru oboseala acestei îngrozitoare călătorii. 

Magon citi documentul cu atenţie după care [I puse de-o 
parte. 

- Cartalon, vreau să-ţi dezvălui, sub pecetea jurământului, 
un secret care s-ar putea să-ţi fie de folos. Până azi, n-am făcut 
nici o apropiere [ntre această [ntâmplare şi o alta, pe care tu nu 
o ştii şi de care nici Himilk nu vorbeşte [n textul lui. Acum, [mi 
dau seama că acestea două sunt [n legătură una cu alta. 

- Te ascult cu atenţie şi nerăbdare. 

- Îţi aminteşti de Marcus Atilius Regulus? 

- Este acel consul roman făcut prizonier, care a plecat la 
Roma unde a pledat pentru continuarea războiului, apoi a 
revenit, aşa cum şi-a dat cuvântul către oraşul Cartagina, iar 
după aceea a dispărut misterios. La vremea ei, afacerea aceasta 
a făcut mult zgomot. Tatăl meu a acuzat familia Barca că s-ar 
afla În spatele fugii sale, [nsă Adonibaal l-a ridiculizat [n faţa 
Senatului şi a fost pus [n imposibilitate de a-şi dovedi afirmaţiile. 

- Pot acum să-ţi dezvălui Întregul adevăr. Intr-adevăr, 
Marcus Atilius Regulus a fugit din Cartagina cu ajutorul familiei 
Barca. Himilk a fost [nsărcinat să-l ducă [n Insula Lotofagilor, 
unde a fost găzduit de un trib prieten. Adonibaal trebuie că a 
aranjat să asiste şi câţiva martori, [n secret, la plecarea tatălui 
meu cu consulul, martori care să poată, [n cazul când planul nu 
ar fi reuşit, să jure pe toţi zeii că administratorul, plătit gras de 
romani ar fi acţionat din proprie iniţiativă. lată din ce cauză, când 
preoţii au venit să-l caute pe fiul meu, bunicul lui a trebuit să se 
supună familiei Barca şi să dea spre jertfire carne din carnea 
mea, sânge din sângele meu. 

- Ai pătruns taina unei afaceri tenebroase. Vezi, aşadar, 
cât este de nedrept să arunci asupra Cartaginei povara unei 
greşeli pe care nu a [nfăptuit-o ea. 

- Aceasta nu mă mângâie pentru pierderea fiului meu dar, 
de aici [nainte, [mi revine datoria de a-l răzbuna. 

- Îţi [Impărtăşesc sentimentele şi chiar mai mult decât atât. 
Cele povestite de tine au o |[nsemnătate politică deosebită. 
Astfel, familia Barca, ce cutează să se pretindă [n fruntea 
partidei anti-romane, l-a salvat pe cel mai [ndârjit duşman al 


Cartaginei, pe Marcus Atilius Regulus. Vor avea de ce să se mire 
cei mai mulţi susţinători ai lor, care nu [ncetează să le laude 
meritele şi devotamentul neobosit faţă de cetate. 

- Cartalon, vreau să fiu sigur că vei şti să foloseşti această 
informaţie când te vei [ntoarce [n oraşul nostru. 

- E foarte posibil să te dezamăgesc. Fără probe concrete, 
nimeni nu va vrea să ne creadă şi vor spune că aduc aceste 
acuzaţii din dorinţa unei răzbunări suspecte. Ştiu că Hamilcar a 
ars toate documentele scrise lăsate de tatăl tău, [n afară de cel 
pe care Himilk mi l-a [ncredinţat mie, şi presupun că nici, tu nu 
ai păstrat nici unul. 

- Aşa este. 

- Aşadar, ne vor acuza că totul este o scorneală, iar dac! 
am să le pun [n faţă acest document, a cărui autenticitate 
numai tu o poţi garanta, vor aduce zeci de martori care vor jura 
că este un fals. 

- Prin urmare, nu-mi voi putea răzbuna fiul niciodată. 

- Greşeşti dacă gândeşti aşa. Ai prieteni ce sunt gata să te 
ajute. 

- Mi-ar plăcea să-i cunosc şi eu. 

- Pe unul dintre ei [| ai [n faţa ta şi el [i reprezintă pe toţi 
aceia care, [n Senatul Cartaginei, sunt [ngrijoraţi din cauza 
şiretlicurilor aventuroase ale lui Hamilcar şi ale clicii sale. Goana 
lui după cuceriri ne poate aduce un nou război cu Roma şi nu 
suntem [n măsură să ne permitem un alt conflict armat. Deci, 
trebuie să aranjăm [n aşa fel [ncât să se numere printre cei care 
nu mai pot supăra pe nimeni, pentru totdeauna şi cât mai 
repede cu putinţă. 

- În afară de otravă, care ar trezi bănuielile alor săi, nu văd 
nici un alt mijloc. Hamilcar este prevăzător, foarte prevăzător şi 
abia acum Înţeleg din ce cauză, de câte ori se află [ntre patru 
ochi cu mine se [ngrijeşte să aibă [Intotdeauna o sabie la 
[ndemână. Am văzut-o chiar şi adineaori. N-are rost nici să-i 
momim pe apropiații lui. Gărzile şi sclavii [i sunt cu totul, 
devotați şi veghează asupra lui zi şi noapte. Crede-mă, este 
aproape cu neputinţă să [ncerci ceva [mpotriva lui [n interiorul 
taberei. 

- Ştiu, şi mai mult decât atât nici un cartaginez demn de 
acest nume nu trebuie bănuit că ar fi ridicat mâna [mpotriva 
celui mai strălucit dintre generalii săi. Poporul, care-l idola- 


trizează, nu ne-ar ierta niciodată, şi ar fi [n stare să se răzbune 
pe noi din cauza morţii sale. 

- Revin la ceea ce spuneam: suntem total neputincioşi. 

- Nu. Hamilcar poate muri glorios, [n luptă, dacă îl putem 
face să cadă într-o capcană [ntinsă de duşmanii noştri, cu care 
am putea încheia o înţelegere secretă. Voi asediați acest ora] de 
mai multe luni. Este de mirare că tu şi oamenii tăi, până acum, 
nu aţi avut nici un contact cu adversarul şi nici nu aţi luat 
prizonieri. 

- Prizonierii au fost trimişi ca sclavi în mine. La posturile 
noastre s-au mai prezentat şi câţiva dezertori. Hamilcar a pus 
să fie ucişi o parte dintre ei dar am putut să salvez vreo zece, 
care [mi sunt foarte recunoscători. 

- Poţi să garantezi pentru ei? 

- Ştii şi tu că dezertorii sunt oameni de rea credinţă. Dacă 
[şi trădează patria, de ce nu i-ar trăda şi pe noii lor stăpâni? Cu 
toate acestea, pot să v' aranjez o Întâlnire cu unul dintre ei, un 
tânăr luptător ambițios care a trecut la noi din cauză că s-a 
socotit pedepsit pe nedrept de una dintre căpetenii. Este vioi, 
inteligent şi mă gândesc că, dacă [I plătim gras, nu va refuza să 
ne ajute. Care este planul tău? 

- Îi vom reda libertatea iar tu vei avea grijă să-l duci până 
la avanposturile lor. Va fi purtătorul unui mesaj către demnitarii 
cetăţii, prin care le voi propune să ne [ntâlnim. Vei veni cu mine 
şi vei judeca tu [nsuţi cât de mare este interesul meu pentru 
cauza ta. 

- Dă-mi câteva ceasuri pentru a face aranjamentele 
necesare. Când voi fi gata, te voi, anunţa. 

Peste alte două zile, Magon veni, după căderea [ntune- 
ricului, să-l caute pe Cartalon. 

- Urmează-mă, adversarii noştri te aşteaptă [n afara in- 
cintei taberei. Să nu ai nici o teamă. Au venit neînarmaţi şi, 
după câte mi-a spus dezertorul meu, par a-şi pune mari 
speranţe [n această [ntâlnire. Unul dintre ei vorbeşte limba 
punică şi vei putea discuta cu el fără mijlocirea unui traducător. 

Cei doi bărbaţi, se furişară [n Întuneric, ocoliră câteva 
patrule, trecură palisada ce [nconjura tabăra şi ajunseră la un 
crâng de copaci ce [i ascundea de vederea santinelelor. 

- Sunt Cartalon, senator al Cartaginei, şi sunt bucuros că 
pot vorbi cu reprezentanţii locuitorilor din Helike. Să ştiţi că vă 


[nţeleg suferinţele. Singurul vinovat de ele este nebunul de 
Hamilcar Barca, ce vrea să cucerească toate oraşele din ţinutul 
vostru, ceea ce noi nu i-am cerut niciodată. La drept vorbind, ne 
este tot atât de duşman pe cQt vă este şi vouă. Nu dorim să vă 
cucerim cetatea. Ne place mai mult să trăim [n pace şi să facem 
cu voi un comerţ liniştit, aşa cum a fost şi [n trecut, spre folosul 
tuturor. Hamilcar este singurul obstacol şi trebuie [nlăturat. 
Credeţi-mă, dacă ne ajutaţi să scăpăm de el, trupele lui vor 
părăsi acest loc din cauza pierderii căpeteniei lor şi vor pleca la 
Capul Alb. Voi veghea să li se dea acest ordin şi Helike va 
cunoaşte iar zile fericite. 

- Ce ne propui? [ntrebă un bătrân ce vorbea [n chip 
desăvârşit limba punică. 

- Soldaţii voştri sunt terminaţi. Totuşi, să-şi adune puterile 
şi să se pregătească pentru o ieşire din cetate. Hamilcar va porni 
[n [ntâmpinarea lor. Ar trebui să existe un defileu în faţa intrării 
[n cetatea voastră, [n care el ar putea fi separat de grosul 
armatei sale şi unde ar pieri [ntr-o ambuscadă. 

- Vezi stâncile acelea [nalte, din spatele meu? Se află 
acolo o prăpastie abruptă [n care curge un torent puternic; 
podul de lemn care trecea peste ea a fost stricat de noi iar 
cărarea pe care se mai poate ajunge acolo este foarte strâmtă. 
Dacă reuşiţi să-l aduceţi pe general [n acel loc, pândarii mei vor 
desprinde blocuri grele de piatră şi le vor lăsa să cadă peste el şi 
peste suita lui; nu vor putea scăpa decât aruncându-se [n apă, 
unde vor pieri [necaţi. Curenţii din acel loc sunt foarte puternici 
şi, [n trecut, le-au venit de hac unor [notători cu faimă. (ţi dau 
cuvântul meu cò vom face [ntocmai cum ţi-am spus. Dar cine 
[mi garantează că şi tu vei respecta angajamentele şi că vei 
ridica  asediu!? Cartaginezii nu sunt niciodată zgârciţi [n 
făgăduieli, numai că uită să le ţină. Mercenarii au simţit acest 
lucru pe buzunarul lor. 

- (ţi înţeleg temerile ]i pentru a le risipi sunt gata să fac ]i 
mai mult. la acest inel, pe care este gravat numele meu; simplul 
fapt că se află la tine dovedeşte că noi doi ne-am [Întâlnit. Dacă 
nu-mi voi respecta cuvântul, vei putea să-l foloseşti [mpotriva 
mea şi sunt sigur că vei face acest lucru. Vezi, aşadar, că n-are 
de ce să-ţi fie frică. 

- Nu m-aş simii bine să fac parte dintr-un popor, care îl 
trimite la moarte pe cel mai bun dintre fiii lui. însă, pun [nainte 


de toate salvarea cet ii mele. Mâine seară, o torţă ridicată de 
trei ori pe zidurile cet ţii noastre va [nsemna cò vom [ncerca [n 
zori o ieşire. Tie [ţi revine să acţionezi [n consecinţă. 

La [ntoarcerea [n tabără, Magon şi Cartalon se despărţir! 
în grabă, fiecare mergând spre cortul lui. Spre mijlocul dimineţii, 
Hamilcar [i chemă la el pe toţi ofiţerii din statul major şi, de 
asemenea, [| pofti la reuniune pe senator. 

- Ce mai e nou?, |ntrebă generalul comandant, pe un ton 
plictisit şi făr' chef. Magon, te-am căutat [n noaptea asta, dar ai 
fost de negăsit. Una dintre gărzile tale mi-a spus că trebuit să fii 
[ntr-o tovărăşie plăcută, pe undeva prin tabără. 

- N-am avut norocul acesta. împreună cu câteva dintre 
iscoade, am patrulat dincolo de poziţiile noastre deoarece am 
văzut mişcări suspecte [n Helike. Nu pot să-mi dau seama ce 
[nseamnă. Este posibil ca alte triburi de munteni să fi venit [n 
ajutorul fraţilor lor asediați care, [n curând, poate vor [ncerca o 
ieşire din cetate. 

- Mă [ndoiesc. Ginerele meu Hasdrubal supraveghează tot 
ţinutul. încă de acum cincisprezece zile, l-am trimis [ntr-o 
expediţie de acest fel şi, dacă ar fi văzut cea mai mică mişcare, 
mi-ar fi dat de ştire printr-un mesager. 

- Mesagerul putea fi ucis de potrivnicii noştri. 

- Fireşte. {n cazul de faţă, uciderea lui ar putea spune că, 
[ntr-adevăr, asediaţii pregătesc un atac. 

- Hamilcar, acum judeci corect. Pentru ei aceasta este 
singura cale de a se salva. Dacă ne vor lua prin surprindere şi 
vor distruge tabăra noastră, ne vom găsi [Într-o poziţie foarte 
proastă şi va trebui să ne retragem spre Capul Alb. 

- Magon exagerează, zise Cartalon. Amărâţii aceştia tre- 
buie că au ajuns la capătul puterilor şi |ncearcă să ne 
păcălească făcându-ne să credem că le-au sosit ajutoare. Pentru 
a scăpa de ei, e destul să facem puţină zarvă şi să ridicăm 
câţiva nori de praf. Am putea apoi să le [ncredinţăm sclavilor 
sarcina de a-i da peste cap, iar aceştia s-ar descurca foarte bine. 

- Ce propui? [ntrebă Hamilcar. 

- {n condiţiile [n care nesimţiţii aceştia vor ieşi din incinta 
fortificată, [n spatele căreia se târăsc ca nişte laşi, a] mobiliza 
tabăra şi aş porni asaltul asupra oraşului cu toate forţele. Eşti 
convins şi tu că ar fi o reuşită. 


- Fiu al lui Baalyaton, oi fi tu un bun politician dar cu arta 
militară stai destul de prost. Un general care [şi lasă tabăra 
lipsită de apărare va fi condamnat să o vadă şi nimicită. Ştiu 
aceasta din experienţă căci, odinioară, [n Sicilia, consulii romani 
au făcut adesea această greşeală de care noi ne-am folosit cu 
mare bucurie. Nu este intenţia mea de a cădea [Intr-o capcană 
atât de grosolană. Dacă apărătorii din Helike [ncearcă o ieşire, 
le voi ieşi [n [ntâmpinare avându-i alături pe Magon şi pe 
călăreţii numizi. Ceilalţi oameni nu vor ieşi din tabără. 

- Cine [i va comanda? 

- Tu [nsuţi, dragul meu Cartalon. lată, ai ocazia nesperată, 
cu care nu te vei mai [ntâlni niciodată, să-ţi faci ucenicia de 
soldat. 

- Glumeşti! Nu am nici o experienţă [n treburile războiului, 
aşa cum bine ai zis şi tu, şi abia pot merge. Te laşi zăpăcit de 
Magon, care vrea să-mi joace o farsă de prost gust. Nu-l plac şi 
nici el nu mă place pe mine. Am văzut modul plin de răceală [n 
care m-a primit. Şi n-a [ncetat să mă desconsidere. 

- Certurile voastre jalnice nu mă privesc. O să vă [ncheiaţi 
socotelile după luptă. Cartalon, fii liniştit, căci nu vei fi singur. 
Ofițerii mei vor rămâne cu tine şi vor şti să te ajute cu sfaturile 
lor competente. Mie [mi ajunge să-l am alături pe aghiotantul 
meu. Acum, fiecare să-şi vadă de treburile lui! 

Seara, o torţă a fost ridicată de trei ori pe unul dintre 
turnurile cetăţii. În zori, trompetele sunară devreme [n tabăra 
cartagineză. Santinelele au văzut, chiar dacă era ceaţă, câteva 
sute de luptători ieşind din oraş şi răspândindu-se [n toate 
direcţiile, ca şi cum ar fi vrut să schimbe obiectivul pe care 
voiau să-l atace. Hamilcar a dedus că aceştia |[ncercau un soi de 
manevră de diversiune şi că grosul armatei era pregătit să ia cu 
asalt [Intăriturile cartagineze. Prin urmare, a făcut exact ce 
spusese. Îi [ncredinţă comanda taberei lui Cartalon şi se 
mulţumi să ia cu el numai trei sute de călăreţi numizi, pe care [i 
[mpărţi [n trei grupe. Una dintre acestea trebuia să facă ocolul 
cetăţii şi să se asigure că nu soseau alte trupe dinspre interiorul 
uscatului iar cealaltă trebuia să [ncerce să rămână [n urmă 
pentru a fi de ajutor [n cazul unei eventuale retrageri. lImpreună 
cu Magon, generalul a trecut [n fruntea celei de a treia grupe 
pentru a cerceta mulţimea defileelor prin care se putea ajunge 
[n cetatea Helike. Au avut parte de multe drumuri dus-[ntors, [n 


timp ce duşmanii rămâneau ascunşi vederii. Părea că s-au topit 
[n aer sau au fost [nghiţiţi de măruntaiele pământului. Când 
sosiră la marginea prăpastiei, Magon le porunci oamenilor să se 
oprească şi se [ntoarse spre comandantul lui: 

- Hamilcar, n-ar fi mai bine să nu intrăm [n acest defileu? 

- De ce? Nu poate fi mai periculos decât cele prin care am 
fost până acum. De altminteri, uită-te la cai. Sunt liniştiţi. Dacă 
duşmanul s-ar afla prin Imprejurimi, i-ar simţi şi ar lovi pământul 
cu copitele. 

- Hamilcar, [ţi mai spun o dată, să ştii că nu-i a bună. Chiar 
şi tăcerea aceasta o găsesc suspectă. Inchipuie-ţi, dimpotrivă, 
că duşmanul s-ar afla de cealaltă parte a prăpastiei, acolo unde 
este podul acela stricat. _ 

- Hotărât lucru, nu te mai recunosc. În dimineaţa aceasta, 
mi-ai ţinut partea [mpotriva lui Cartalon. Acum, eşti doldora 
de părerile lui [n timp ce nu s-ar putea spune că muriţi unul de 
dragul celuilalt. Eşti cam nervos şi te [nţeleg, după atâţia ani de 
război. In schimb, tatăl tău nu-şi pierdea niciodată cumpătul şi 
de aceea aveam [n el o [Incredere oarbă. Linişteşte-te. Pe 
moment, nu eşti [n stare să lupţi. Aşa că rămâi aici şi alege-ţi 
zece oameni care să stea cu tine. Ceilalţi mă vor urma şi ne vom 
[ntoarce repede din această plimbare la vânătoare de fantome 
de luptători iberici. 

Aghiotantul alese zece veterani pe care-i cunoştea de 
multă vreme şi care-i erau [n [ntregime devotați. IIl văzu pe 
comandantul general trecând [n galop şi adâncindu-se [n 
defileu, urmat de oamenii lui, care scoteau strig te vesele, 
bătându-şi joc de lipsa de curaj a lui Magon. Deodată, de 
departe, se făcu auzi un zgomot ciudat. Cerul era albastru şi 
limpede dar crezură că o furtună, anunilată de tunete 
formidabile, era pe cale să se dezlănţuie; Magon [naint şi el 
pentru a putea urmări ce se [|ntâmpl. {n fapt, de pe 
povârnişurile muntelui se desprindeau uriaşe bucăţi de stâncă, 
măturând totul în calea lor. Unul dintre blocurile de piatră, mai 
mare decât celelalte, [nchise retragerea c' lăreţilor lui Hamilcar, 
ai c'ror cai, [nnebuniji, se cabrau şi nechezau de spaimă. 
Numizii care nu au fost striviţi de pietrele ce se rostogoleau de 
pe munte au fost împin]i de acestea [n torent şi duşi de valuri. 
Curând, Hamilcar se pomeni singur, căutând cu disperare o cale 
de ieşire din această capcană. Chemă cu glas puternic şi tunător 


pe duşmanii ce stăteau pitiţi pe [nălţimi şi nu [ndrăzneau să se 
arate vederii. {n sfârşit, unul dintre ei, ale c'rui trăsături nu le 
putea distinge, se ridică şi îl repezi pe general: 

- Hamilcar, s-ar părea că azi nu ţi-a mers aşa de bine ca 
alaltăieri când mi-ai ucis fiul în luptă. 

- A fost un lupt tor viteaz şi am tot respectul pentru curajul 
lui. Însă era atât de slăbit de chinurile îndurate [ncât n-ar fi putut 
nicidecum să învingă în [Întrecerea cu lancea. Peste puţină 
vreme, toţi veţi avea soarta lui. Crede-mă, cel mai cuminte ar fi 
să vă predaţi şi vă promit c' voi fi deosebit de mărinimos faţă de 
locuitorii cetăţii. Nu ve\i fi târâţi în sclavie iar soldaţii mei vor 
primi ordinul să nu vă prade casele şi să nu v`ò violeze femeile. 

- Totuşi, asta voiai s` faci. 

- De unde ştii? 

- Nu eşti singurul care ai spioni în serviciul tău. 

- Te-au informat bine numai că, între timp, mi-am 
schimbat planurile. 

- Leul prins [n capcană Încearcă să îmbuneze gazela şi 
devine blând ca un miel. Nu conta pe mila mea. Vei rămâne 
prins aici şi în scurtă vreme vei pieri de foame şi de sete, 
suferind îngrozitor. Am să asist cu bucurie la agonia ta. 

De departe, se auzi un zgomot. Magon reuşise să se caţere 
pe stânca uriaşă ce [nchidea retragerea comandantului său şi, 
prefăcându-se cuprins de cea mai adâncă disperare, strigă spre 
Hamilcar: 

- Nu-ţi pierde nădejdea. N-ai decât un singur mod de a ieşi 
din acest greu impas, de care eu sunt vinovat. De această parte, 
poţi să te caţeri pe stâncă. Sari cu cal cu tot, în torent şi 
curentul te va aduce spre noi. Din curele, centuri şi şei voi face 
o coardă zdravănă pe care, atunci când ajungi [n dreptul nostru, 
o vei apuca strâns pentru ca noi să te putem trage la mal. Lasă- 
mă puţin să mă pregătesc şi am să-ţi spun când sunt gata. 

După câtva timp, Magon îl strigă pe Hamilcar: 

- E rândul tău! Te aşteptăm. Curaj şi, curând, vei fi bine şi 
sănătos. Când vei ajunge în apă, încearcă să înoţi în aşa fel încât 
să rămâi aproape de malul stâng. 

- Magon, nu voi uita niciodată ce faci pentru mine şi îţi 
promit să te acopăr cu bogății de [ndată ce ne vom întoarce în 
tabără. 


- Hamilcar, nu-ţi cer nimic. Ceea ce fac acum este recom- 
pensa mea pentru atâţia ani petrecuţi în serviciul tău şi pentru 
felul cum te-ai purtat cu mine. Curaj, prietene, şi pe curând. 

Fiul lui Adonibaal mână calul câţiva paşi înainte apoi, 
întorcându-se, porni în galop. Animalul se aruncă [n apă, cu 
nările fremătând şi înotă curajos, cu picioarele lovite de 
vârtejurile de gheaţă ale torentului, strunit de vocea puternică a 
stăpânului său. În câteva clipe, cal şi călăreț ajunseră în dreptul 
lui Magon, care stătea singur pe un mal râpos, cu o funie în 
mână. 

- Magon, se rugă Harnilcar, aruncă funia. 

- Nu. Tu l-ai trimis pe singurul meu copil la moarte prin 
foc, eu te trimit la moarte prin apă. 

- Oamenii tăi se află puţin mai jos; crezi că şi ei vor face ca 
tine? 

- Mă îndoiesc, dar ei nu au funie. 

Abia termină de rostit aceste cuvinte când calul lui 
Hamilcar se lovi cu putere de un colţ de piatră. Răsturnat din şa 
în urma izbiturii, generalul a fost luat pe sus de valurile 
spumegânde, ca o paiaţă dezmembrată, iar apoi se scufundă, 
dus la fund de greutatea armurii. Când Magon şi oamenii săi, pe 
care îi regăsise, îl descoperiră, după-amiaza târziu, la câteva 
stadii de locul unde se aruncase în apă, nu mai trăia. Fără o 
vorbă, îl urcară pe un cal şi porniră pe drumul de întoarcere, 
neştiind că sunt urmăriţi pas cu pas. 

În tabăra cartaginezilor, primele două grupe de călăreţi 
reveniră la căderea nopţii. Au aşteptat îndelung întoarcerea lui 
Hamilcar, a lui Magon şi a oamenilor care plecaseră cu ei. Până 
la urmă, ofiţerii şi-au |Inchipuit că, poate, au preferat să-şi 
petreacă noaptea la adăpost şi că îi vor vedea venind de cum se 
va crăpa de ziuă. Mai mult de formă, puseseră câteva santinele 
în plus la avanposturi, dar acestea nu semnalară nimic. 

Totuşi, în zorii zilei următoare, zăriră un grup de iberi care 
îşi croia drum spre ei. O escadră de călăreţi a fost trimisă în 
întâmpinarea lor şi aceştia făcură o descoperire înfiorătoare: pe 
o targă din crengi, asediaţii aşezaseră trupul lui Hamilcar căruia, 
contrar obiceiurilor lor, îi lăsaseră armele şi armura. Alături de 
el, aşezat în ţărână, se afla capul tăiat al lui Magon, având în 
gură un inel pe care senatorul Cartalon s-a grăbit să-l facă 
dispărut. Hamilcar Barca, leul deşertului, nu mai exista. 


Anunţat printr-un trimis anume, ginerele lui, Hasdrubal, a 
sosit la Helike şi îi organiză socrului său funeralii măreţe, dar nu 
înainte de a cuceri oraşul şi de a-i trece prin foc şi sabie pe toţi 
locuitorii, bărbaţi, femei, copii şi bătrâni. In acelaşi timp, 
promise că-i va dărui viaţa primului demnitar al oraşului. Yi dacă 
îi va spune din ce cauză au respectat cadavrul fiului lui 
Adonibaal, în timp ce pe cel al lui Magon l-au supus la batjocuri 
îngrozitoare. Bărbatul îl privi pe Hasdrubal drept în ochi şi, 
înainte de a pieri printr-o lovitură de sabie, mai putu să 
spună: ,;Cartaginezi, nu sunt eu cel care a pus la cale şi a 
[nf ptuit această ucidere, ci voi". 


Paris-Le Kram, 1999